Catullus Carmina

Tu-mi ziceai odinioară <<te cunosc numai pe tine>>,

Tu-mi ziceai că nici pe Iove l-al tău sân nu vrei să-l ţii. Odi et amo. Quare id faciam, fortasse requiris. Te
Acum te cunosc! De aceea, dacă ard de dor mai tare, urăsc şi te iubesc. Poate-ntrebi de-i cu putinţă.
Ah, în ochii mei căzută, preţ tu nu mai poţi avea! Nescio, sed fieri sentio et excrucior. Nu
Cum se poate? –ntrebi – Fiindcă o asemenea trădare ştiu, dar eu simt c-aşa e şi cumplit mă chinuiesc.
Focul patimii ţi-aprinde, dar ucide dragostea! (Carmina, LXXXV)
(Carmina, LXXII)
Iocundum, mea vita, mihi proponis amorem, Tu-mi făgăduieşti, iubito, că de-a pururi ne-om iubi
hunc nostrum internos perpetuumque fore. Şi că-n veci amorul nostru plin de bucurii va fi.
Di magni, facite ut vere promittere possit, Zeilor atotputernici, faceţi voi adevărat
atque id sincere dicat et ex animo, Jurământul ei să fie şi să-l facă ea din toată
ut liceat nobis tota producere vita Inima! Atunci amorul, sfântul nostru legământ,

Sărman ce eşti, Catule, nu-ţi mai ieşi din fire

Socoate ca pierdută pierduta fericire!
Ţi-au strălucit şi zile senine altădată,
Când te chema la sine femeia adorată
Cum nu va fi vreodată pe-acest pământ femeia.
Ce nebunii, Catule, făceam pe vremea ceea!
Tot ce voiai tu însuţi, voia şi ea îndată,
Ţi-au strălucit şi zile senine altădată!
Ea nu mai vrea acuma, nici tu, ieşit din fire,
N-o urmări, căci fuge, şi nu trăi-n mâhnire,
Ci cu-ndărătnicie tu rabdă şi fii tare!
(Carmina, VIII)
Ar ţine o viaţă-ntreagă, şi dincolo de mormânt.
(Carmina, CIX)

Draga mea cu nimeni altul n-ar voi să se iubească,

Spune ea, decât cu mine, de-ar fi Iove s-o dorească!
Dar ce spune ea, femeia, unui om aprins de dor,
Tu pe vânt s-o scrii mai bine şi pe râul curgător

Poate spune vreo femeie c-a iubit-o cineva

Cum pe Lesbia mea dragă am iubit-o eu cândva?
Nu! Niciuna! Şi credinţa dragostei pe veci jurată
Altul nimeni decât mine n-a păzit-o niciodată.
(Carmina, LXXXVII)

Lesbia mi, praesente viro, mala plurima dicit:
haec illi fatuo maxima laetitia est.
Mule, nihil sentis. Si nostri oblita taceret,
sana esset: nunc quod gannit et obloquitur,
non solum meminit, sed quae multo acrior est res
irata est. Hoc est, uritur et coquitur.
(Carmina, LXXXIII)
Multe vorbe de ocară Lesbia îmi aruncă mie
Când bărbatu-su-i de faţă; pentru el, ce bucurie!
Dobitoc ce eşti! Nimic nu pricepi! Dacă ar tăcea,
Inima nu i-ar mai bate pentru mine; dar aşa,
Latră şi mă tot înjură; ea-i cu gândul tot la mine,
Fierbe toată de mânie, numai pară şi venin e!

Ille mi par esse deo videtur,
Ille, si fas est, superare deos,
qui sedens adversus identidem te
spectat et audit
dulce ridentem, misero quod omnis
eripit sensus mihi; nam simul te,
Lesbia, aspexi, nihil est super mi
vocis in ore. […]
lingua sed torpet, tenuis sub artus
flamma demanat, sonitu suopte
tintinant aures, gemina teguntur
Acela mie ca un zeu îmi pare,
Ba mai presus, de pot s-o spun, acela
Ce-n faţa ta şezând, ades te soarbe
Din ochi, te-aude
Cum dulce râzi. Atunci a mea simţire
Se-ntunecă, vai mie! Căci pe tine
Lesbia, cum te zăresc, cum nu pot,
O vorbă scoate. [...]
Ci limba mi se leagă şi prin vine
Un foc ascuns încet mi se strecoară,
Îmi ţiuie urechile şi neguri

1
lumina nocte. Mi-acoper-ochii.
Otium, Catulle, tibi molestum est. Catul, te va pierde trândăveala!
Otium exultas nimiumque gestis. În ea tu zburzi, te bucuri peste fire:
Otium et reges prius et beatas Ea a răpus cetăţi înfloritoare / Şi regi odată!
(Car
min Adio, dar, iubito! Catul, de-acum e tare!
a, De nu vrei, nu te caută, nu-ţi cade la picioare.
LI) Dar tu amar vei plânge, când nu vei fi rugată.
Ce viaţă îţi rămâne femeie blestemată?
Şi Cui vei părea frumoasă? Şi singură cu tine,
câte A cui vei fi? Pe cine vei mai iubi? Pe cine
stele Vei săruta muşcându-l de buze cu-nfocare?
văd, Dar, tu, Catule, rabdă, fii neclintit şi tare!
când (Carmina, VIII)
tace
noaptea,
A’ oamenilor tăinuite-amoruri,
Atâtea sărutări i-ar fi destule
Şi lui Catul, nebunul, de la tine,
Ca cei duşmani să nu le dea de capăt,
Şi nici vreo limbă rea să le deoache!
(Carmina, VII)