Fizica - Ileana Sandoiu

UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRONOMICE SI MEDICINA VETERINARA BUCURESTI
FACULTATEA DE IMBUNATATIRI FUNCIARE SI INGINERIA MEDIULUI

DEPARTAMENTUL DE INVATAMINT CU FRECVENTA REDUSA
FIZICA
Note de curs
Conf. Dr. Ileana Fulvia SĂNDOIU
2013
Fizica
CUPRINS
Pag.
Unitatea de înv are nr. 1
ELEMENTE DE FIZICA RADIA IEI 3
1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1 3
1.2. Radiaţia – formă de existenţă a materiei Radiaţiile 3
electromagnetice. Spectrul electromagnetic.
1.3. Mărimi radiometrice 6
1.4. Emisia radiaţiilor electromagnetice. Surse de radiaţii
electromagnetice. Emisia laser. Luminiscenţa. Radiaţia termică 11
1.5. Radiaţii ionizante şi neionizante. Interacţiunea cu materia.
Elemente de dozimetrie 16
1.5. Răspunsuri şi comentarii la teste 23
1.6. Lucrarea de verificare nr. 1 25
1.7. Bibliografie minimală 25

ELEMENTE DE FIZIC ATOMIC ŞI NUCLEAR 26
2.2. Modele atomice. Atomul de hidrogen. Emisia radiaţiilor X 26
2.3. Nucleul atomic. Fenomenul de radioactivitate.
Radioactivitatea şi mediul 32
2.4. Particule elementare. Radiaţia cosmică 39

SPECTROSCOPIE. TEHNICI ŞI METODE DE ANALIZ 43
3.2. Definiţii. Tranziţii cuantice. Spectre 43
3.3. Legile absorbţiei luminii 48
3.4. Principii constructive ale aparaturii utilizate
în spectroscopia optică 50
3.5. Spectroscopia de absorbţie moleculară în VIS şi UV. 52
Spectroscopia de absorbţie moleculară în IR
USAMVB – FIFIM Departamentul de Invăţământ cu Frecventa Redusa 1

Fizica

ELEMENTE DE TERMODINAMIC ŞI FIZIC
56
MOLECULAR
4.2. Concepte de bază în termodinamicii. Principiile termodinamicii 56
4.3. Termodinamica proceselor ireversibile 65
4.4. Molecule şi forţe intermoleculare. 69
Stările de agregare ale materiei
4.5. Echilibre şi transformări de fază 81
4.6. Fenomene de transport în gaze şi lichide 86
4.7. Propagarea căldurii 90

ELEMENTE DE MECANICA FLUIDELOR 96
5.2. Statica fluidelor 96
5.3. Dinamica fluidelor 100
BIBLIOGRAFIE 112

Fizica
ELEMENTE DE FIZICA RADIA IEI

Cuprins Pagina
1.2. Radiaţia – formă de existenţă a materiei Radiaţiile 3
electromagnetice. Spectrul electromagnetic.
1.3. Mărimi radiometrice 6
1.4. Emisia radiaţiilor electromagnetice. Surse de radiaţii
electromagnetice. Emisia laser. Luminiscenţa Radiaţia termică 11
1.5. Radiaţii ionizante şi neionizante. Interacţiunea cu materia.
Elemente de dozimetrie 16
1.1. OBIECTIVELE UNIT II DE ÎNV ARE NR. 1
 Definirea şi clasificarea radiaţiilor cu accent pe radiaţia

electromagnetică, alte tipuri de radiaţii (nucleare, X) făcând

obiectul de studiu al altor capitole
Definirea mărimilor caracteristice spectrului electromagnetic
precum şi precizarea limitelor domeniilor care alcătuiesc spectrul

electromagnetic
Precizarea surselor de radiaţii electromagnetice cu accent pe
emisia laser şi izvoarele termice
 Inţelegerea mecanismelor de interacţiune dintre radiaţiile ionizante
şi neionizante şi materia vie
 Prezentarea unor noţiuni de dozimetrie (doză fizică de radiaţii,
doză biologică)
1.2. RADIA IA – FORM DE EXISTEN A MATERIEI.

RADIA IILE ELECTROMAGNETICE.
SPECTRUL ELECTROMAGNETIC.
Radia ia – form 1.1. Radia ia – form de existen a materiei.
de existen a
materiei Radiaţia este o formă de existenţă a materiei prin care are loc un
transfer de energie şi, uneori de masă. Radiaţiile pot avea caracter
corpuscular sau ondulatoriu. Radiaţia corpusculară este formată din
particule cu masă de repaus diferită de zero cum sunt electronii,
pozitronii, ionii pozitivi sau negativi, nucleele de He, etc. Aceste
radiaţii îşi iau numele după natura particulelor care le formează (intră
în componenţa lor - radiaţii alfa, beta, gamma) sau după fenomenul
Fizica
fizic care le dă naştere (radiaţii catodice, radiaţii canal, etc.).

Radiaţiile ondulatorii (masă de repaus zero) pot reprezenta un
Clasificarea transport de oscilaţii mecanice, necesitând un suport material pentru
radia iilor propagare (radiaţiile acustice) sau cele care nu necesită suport
material, radiaţiile electromagnetice. In cele ce urmează accentul va fi
pus pe radiaţiile electromagnetice, alte categorii – radiaţii X, nucleare,
cosmice, fiind prezentate mai pe larg în capitolul 2.
Radiaţiile se clasifică şi după efectul lor asupra sistemelor vii.
După acst criteriu există radiaţii ionizante şi radiaţii neionizante.
Radia iile Radiaţiile electromagnetice reprezintă propagarea unui câmp

electromagnetice electromagnetic oscilant (fig.1.1):
Fig. 1.1 : Reprezentarea undelor electromagnetice
M rimi
caracteristice Aceste mărimi sunt redate împreună cu relaţiile de legătură între ele şi
undelor unităţile de măsură în tabelul de mai jos.
electromagnetice
Tabelul 1.1
Mărimea Simbol Relaţia de legătură Unitatea de
 m, m,
fizică dintre mărimi măsură
  cT 

Lungimea de undă c
(distanţa pe care unda o nm, Å
parcurge în spaţiu în timpul
 
unei singure oscilaţii)
  
m-1 , cm-1
 c cT
Numărul de undă 1 1
(numărul de lungimi de undă
 1 c 
cuprinse într-un cm)
  
s-1 (Hz)
T  2
Frecvenţa
(numărul de oscilaţii
complete efectuate în unitatea
 2
de timp)
T  
 
Perioada T 1 s
 2
c
  2  
Pulsaţia rad s-1

T
c  
Viteza v m s-1
E  h
T
Energia E J, eV

Fizica
Notă: c –viteza de propagare a radiaţiilor electromagnetice în vid (300 000 km

s-1)
rad – radian, unitatea de măsură pentru unghiul plan
h – constanta lui Planck ( 6,6256· 10-34 Js)
1 eV – unitate de măsură pentru energie (energia pe care o capătă un
electron când traversează o diferenţă de potenţial de 1 V)
Spectrul
Domeniile spectrului electromagnetic sunt reprezentate în figura 1.2.
electromagnetic
Fig. 1.2 - Spectrul electromagnetic
Test de autoevaluare
1. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinând cont de
spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la
următoarele întrebări:
a) Ce reprezintă radiaţia?
b) Cum se clasifică radiaţiile?

Fizica
c) Care sunt mărimile caracteristice undelor electromagnetice?
d) Care sunt domeniile spectrului electromagnetic?
Comentarii la aceste întreb ri ve i g si la sfârşitul unit ii de înv are
Dup parcurgerea acestui subcapitol trebuie s re ine i:

Radiaţia este o formă de existenţă a materiei prin care are loc un
transfer de energie şi, uneori de masă. Radiaţiile pot avea caracter
corpuscular sau ondulatoriu. Radiaţia corpusculară este formată din
particule cu masă de repaus diferită de zero (electroni, pozitroni, ioni
pozitivi sau negativi, nuclee de He, etc). Radiaţiile ondulatorii (masă
de repaus zero) pot reprezenta un transport de oscilaţii mecanice,
necesitând un suport material pentru propagare (radiaţiile acustice)
sau cele care nu necesită suport material, radiaţiile electromagnetice.
După efectul lor asupra materiei există radiaţii ionizante şi radiaţii
neionizante.
Mărimile caracteristice undelor electromagnetice sunt lungimea de
undă, numărul de undă, frecvenţa, perioada, pulsaţia viteza şi energia
(definiţii şi unităţi de măsură în tabelul 1.1).
Spectrul electromagnetic este alcătuit din radiaţiile gamma, X, UV,
VIS, IR, microunde şi unde radio.
1.3. M RIMI RADIOMETRICE
Surse şi receptori În natură există surse şi receptori de radiaţii. De exemplu, Soarele, ca

de radia ii şi alte corpuri naturale (Pământul, atmosfera) constituie surse de
radiaţii electromagnetice. Suprafeţele naturale la rândul lor, sunt
receptori de radiaţii, iar pentru studierea fenomenelor în care este
implicată emisia şi interacţiunea acestor radiaţii cu formaţiunile
naturale (plante, suprafaţa solului, etc) este necesară precizarea
definiţiilor mărimilor radiometrice utilizate. Când ne referim numai la
domeniul optic (10-8 - 3,4 x 10-3 m) al spectrului electromagnetic,
acestor mărimi li se adaugă şi cele fotometrice (Dissescu, ş.a.,1971;
Yavorsky,ş.a., 1972; Brătescu, 1982).
Energia radiant Energia radiantă, Qe ,reprezintă energia transportată de radiaţia

electromagnetică şi se măsoară prin capacitatea sa de a efectua lucru
mecanic sau de a produce încălzire. Se măsoară în Jouli (J).

Fizica
Fluxul energetic Fluxul energetic sau fluxul de energie radiantă,  e , este cantitatea de
energie radiantă, integrată pe ansamblul lungimilor de undă, primită,
emisă sau transportată pe unitatea de suprafaţă şi în unitatea de timp.
Riguros este vorba de o densitate de flux. Unitatea sa de măsură este
W m-2.
Intensitatea
energetic Intensitatea energetică , I e , este fluxul energetic emis de o sursă
caracterizată de unghiul zenital θ şi cel azimutal  (fig. 1.3):

punctuală, în unitatea de unghi solid dΩ , într-o direcţie dată,
dΦe θ, 
I e θ,   (Wsr-1)
dΩ
Fig. 1.3 - Geometria care ilustrează definirea intensităţii energetice
Unghi solid Relaţia de mai jos şi figura 1.4 servesc la precizarea noţiunii de unghi
solid. Unitatea sa de măsură este steradianul ( sr).
d  2
dA
r
Fig. 1.4 - Unghiul solid
Luminan a Luminanţa energetică (numită altădată strălucire) , Le , se defineşte

energetic pentru o sursă întinsă. Ea este egală cu fluxul radiant care părăseşte
sursa într-o direcţie dată, în unitatea de unghi solid şi de către unitatea
d 2 Φe θ, 
de suprafaţă aparentă a sursei în acea direcţie:
Le θ,  
1
dA  cosθ
(W m-2 sr-1)
dΩ

Fizica
Fig. 1.5 – Geometria utilizată pentru definirea luminanţei energetice
Excitanţa energetică (putere emisivă sau radianţă), M e , este puterea

Excitan a radiată într-o emisferă, de unitatea de suprafaţă a unei surse întinse.
energetic (putere Matematic se poate exprima ca raportul dintre fluxul emis de un
element infinitezimal al suprafeţei sursei şi aria acelui element :
d e
emisiv , radian )
Me  (W m-2)
dA
Iluminarea (sau strălucirea energetică ), E e , este puterea primită de

Iluminarea unitatea de suprafaţă a unui receptor. Într-un punct al suprafeţei
infinit mic centrat pe acel punct,  er , şi aria dA acelui element:

considerate ea este raportul dintre fluxul radiant primit de un element
d er
Ee  (Wm-2)
dA
Definiţiile prezentate se referă la ansamblul spectrului electromagnetic.
Există situaţii practice (sensibilitate crescută a unor organisme la
M rimi spectrale anumite radiaţii, mecanisme de interacţiune specifice unui domeniu
spectral dat) în care apare necesitatea precizării acestor mărimi numai
pentru domenii spectrale limitate. Aceasta impune calculul mărimii
spectrale corespunzătoare. De exemplu, fluxul energetic spectral 

respective numai pe domeniul de interes. Se obţin astfel mărimile
emis de o sursă în banda cuprinsă între lungimile de undă 1 şi 2

se calculează prin integrarea fluxurilor elementare   măsurate
       d
pentru fiecare lungime de undă din intervalul considerat:
1
2
Reflectanţa spectrală emisferică , ρ  , se defineşte ca raportul dintre

Reflectan a excitanţa M ρ reflectată de o suprafaţă plană şi iluminarea sa E :
ρ  
spectral
M ρ
emisferic
E
Reflectivitatea, noţiune cunoscută din optică, este proprietatea
materialelor care au suprafeţe reflectătoare şi care au o grosime
Reflectivitatea suficientă pentru a putea fi considerate opace.

Fizica
Transmitanţa spectrală emisferică, τ  , este dată de raportul dintre

Transmitan a excitanţa M r transmisă de o suprafaţă plană prin faţa opusă celei pe
spectral care radiaţia este incidentă, şi iluminarea E  :
τ  
emisferic
M τ
Absorbtanţa spectrală emisferică, α  ,

E
se deduce din principiul
Absorbtan a conservării energiei:
α   1  ρ   τ  
spectral
emisferic
Noţiunea de albedo ( a ) este utilizată pentru a exprima fracţiunea din

radiaţia solară reflectată într-o emisferă de către o suprafaţă.
Albedoul Cunoaşterea lui este importantă atunci când se studiază bilanţul
radiativ la nivelul unei suprafeţe (sol). Albedoul reprezintă valoarea
medie a reflectanţei spectrale emisferice pentru întreg spectrul solar. In
cazul suprafeţelor naturale albedoul depinde de un complex de factori:
natura suprafeţei, culoarea, structura, rugozitatea, umezeala, etc.
Pentru apă are în general valori foarte scăzute (0,03 - 0,10) iar pentru
zăpadă valori ridicate (0,75 - 0,80). Solurile argiloase lipsite de apă au
albedoul 0,20 - 0,35 iar cele umede, 0.10 - 0,20 . Culturile agricole
cum ar fi grâul, orezul au un albedo de 0,10 - 0,25 iar pădurile de
conifere 0,05 - 0,15.
Corpul negru este definit în fizică ca acel corp care absoarbe şi

No iunea de transformă în căldură toată energia radiantă pe care o primeşte,
„corp negru” în independent de domeniul spectral considerat. Reamintirea legilor după
fizic care are loc emisia radiaţiilor de către corpurile negre este utilă
deoarece se acceptă faptul că, atât Soarele cât şi Pământul şi atmosfera,
se comportă ca nişte corpuri negre.
Excitanţa spectrală a unui astfel de corp este exprimată prin funcţia
dM  ,T  2 π c 2 5
lui Planck :
Excitan a spectral

 hc 
a corpului negru
exp   1
(func ia lui Planck) d
 kT 
în care:
h - constanta lui Planck (6,6256 x 10 -34 J s)
c - viteza luminii (3 x 10 8 m s -1)
T - temperatura absolută (K)
k - constanta Boltzmann (1,38054 x 10 -23 J K -1)
M e  π Le
Între excitanţa şi luminanţa unui corp negru se poate stabili relaţia:
lui Planck între limitele   0 şi   (legea Ştefan - Boltzmann).

Excitanţa totală a unui corp negru se obţine prin integrarea funcţiei
Legile corpului
negru: Ştefan – Rezultă:

Fizica
Boltzmann şi Wien M T4
fiind constanta Ştefan-Boltzmann care are expresia de mai jos:
  5,6698  10  8 Wm  2 K 4
2 π 5k 4
2 3
15 c h
Legea lui Wien: la o temperatură dată, excitanţa spectrală a unui corp

negru variază cu lungimea de undă. Maximul excitanţei spectrale
(fig.1.6) se realizează pentru lungimea de undă dată de relaţia:
 în care C w  2,897  10 3 m K .
Cw
max
T
Varia ia excitan ei
spectrale a
corpului negru
Fig. 1.6 - Variaţia excitanţei spectrale a corpului negru
Emitanţa spectrală a unui corp, ε c , se defineşte ca raportul dintre

Emitan a spectral fluxul emis de unitatea de suprafaţă a corpului considerat şi fluxul
a unui corp emis de către unitatea de suprafaţă a unui corp negru, aflat la aceiaşi
temperatură T . În condiţiile echilibrului termic, emitanţa spectrală a
unui corp este egală cu absorbtanţa sa spectrală, α c .
Emisivitatea spectrală , ε , a unui material dat corespunde valorii

Emisivitatea limită a emitanţei sale atunci când eşantionul considerat poate fi
spectral
α 1  ρ
presupus opac şi are suprafaţa netedă:
ε
Un corp natural, la temperaturi obişnuite, are excitanţa spectrală mai

mică decât cea a unui corp negru aflat la aceiaşi temperatură. Aceasta
Corpurile din se datorează faptului că, în realitate, corpurile naturale sunt corpuri
Mε
natur – „corpuri gri. Excitanţa lor este:
gri”
T4
are valoarea cuprinsă între zero şi unu 0  ε  1  . De exemplu,

Emisivitatea acestor corpuri este independentă de lungimea de undă şi
pentru un înveliş vegetal emisivitatea poate fi considerată egală cu

0,90 - 0,99 , pentru apă 0,92 - 0,97 , pentru solurile argiloase uscate
0,95 iar pentru cele umede 0,97.

Fizica
a) Precizaţi trei dintre mărimile radiometrice utilizate pentru
caracterizarea surselor sau receptorilor de radiaţii.
b) Cum se defineşte în fizică corpul negru şi care este utilitatea lui

pentru domeniul de interes al cursului?
c) Precizaţi semnificaţia legilor corpului negru (Ştefan – Boltzmann şi

Wien).

În natură există surse şi receptori de radiaţii. Soarele, ca şi alte corpuri
naturale (Pământul, atmosfera) constituie surse de radiaţii
electromagnetice. Suprafeţele naturale la rândul lor, sunt receptori de
radiaţii, iar pentru studierea fenomenelor în care este implicată emisia
şi interacţiunea acestor radiaţii cu formaţiunile naturale este necesară
precizarea definiţiilor mărimilor radiometrice.
Corpul negru este definit în fizică ca acel corp care absoarbe şi
transformă în căldură toată energia radiantă pe care o primeşte,
independent de domeniul spectral considerat. Studierea legilor după
care are loc emisia radiaţiilor de către corpurile negre (legea Ştefan –
Boltzmann şi legea lui Wien) este utilă deoarece se acceptă faptul că,
atât Soarele cât şi Pământul şi atmosfera, se comportă ca nişte corpuri
negre.
1.4. EMISIA RADIA IILOR ELECTROMAGNETICE. SURSE DE

RADIA II ELECTROMAGNETICE. EMISIA LASER. LUMINISCEN A
RADIA IA TERMIC
Emisia radia iilor Radiaţia electromagnetică este emisă prin tranziţii electronice între
electromagnetice două niveluri energetice ale atomilor sau moleculelor.
După compoziţia spectrală şi gradul de monocromatism, sursele de
Surse de radia ii radiaţii electromagnetice sunt de trei tipuri:
electromagnetice 1. generatori cuantici (lasere – care emit radiaţie monocromatică)
2. izvoare luminiscente (emit spectre discontinue de linii şi/sau
benzi)
3. izvoare termice (corpuri încălzite care emit radiaţii într-un spectru
continuu)
Fizica
Emisia laser Termenul LASER (Light Amplification by Stimulated Emission of

Radiation), devenit substantiv comun, desemnează amplificarea
luminii prin emisie stimulată. Pentru explicarea fenomenului sunt
necesare câteva consideraţii care vor fi reamintite aici pe scurt.
Nivelele energetice ale electronilor în atom, caracterizate prin numere

cuantice, iau valori discrete, bine determinate. Pentru a trece de pe
nivelul fundamental, caracterizat prin energia EF , pe un nivel
energetic superior, caracterizat prin EE , electronul trebuie să absoarbă
o cantitate de energie egală cu diferenţa dintre cele două nivele. După
un anumit interval de timp se va produce fenomenul de dezexcitare,
însoţit de emisia spontană a unui foton de energie egală cu diferenţa
de energie dintre cele două nivele.
Numărul de electroni aflaţi în starea fundamentală NF, este, conform

relaţiei lui Boltzmann, mai mare decât cei din starea excitată, NE :
EE  EF
 e kT
NF
NE
unde k – constanta lui Boltzmann
T – temperatura absolută
Emisia unui foton la revenirea electronului în starea fundamentală se

poate face şi ca urmare a stimulării de către un foton care are aceiaşi
energie cu diferenţa dintre cele două nivele, rezultând doi fotoni
identici. Dacă unul dintre aceşti fotoni întâlneşte un alt electron
excitat, el va provoca şi dezexcitarea acestuia şi aşa mai departe. În
felul acesta are loc o amplificare a numărului de fotoni prin emisie
stimulată.
Pentru ca amplificarea să fie cât mai mare trebuie ca numărul de

fotoni aflaţi în starea excitată să fie mai mare decât în starea
fundamentală (inversiune de populaţii). Practic, se impune folosirea
unui nivel de energie intermediar pentru dezexcitare (fig.1.7) şi trebuie
furnizată energie mediului activ (substanţa ai cărei atomi generează
radiaţia laser) prin pompaj (optic, electric). Probabilitatea stimulării
este mărită prin intermediul unor oglinzi paralele, una reflectantă şi
cealaltă semitransparentă, care alcătuiesc o cavitate rezonantă în care
este amplasat mediul activ (fig. 1.8).
Fig. 1.7: Inversiunea de populaţii

Fizica
Fig. 1.8: Părţile componente ale unui laser
Caracteristicile Principalele caracteristici ale radiaţiei laser, care o deosebesc de

radia iei laser radiaţia emisă de alte surse, sunt monocromaticitatea, colimarea şi
 Monocromaticitatea radiaţiei laser rezultă din faptul că fotonii se

coerenţa.
obţin prin emisie stimulată ceea ce face ca ei să aibă aceiaşi

energie şi, prin urmare, aceiaşi lungime de undă. Lungimea de
 Colimarea, inversul divergenţei, reprezintă gradul de paralelism al

undă, situată în intervalul UV – IR, este specifică mediului activ.
fascicolului şi este rezultatul modului de emisie din cavitatea

optică. Divergenţa în acest caz este foarte mică (aproximativ 10
 Coerenţa temporală este dată de menţinerea constantă în timp a

secunde).
diferenţei de fază dintre radiaţiile emise iar coerenţa spaţială,

rezultatul unidirecţionalităţii propagării, se datorează păstrării
coerenţei pe parcursul propagării.
Parametrii unui Parametrii unui laser sunt: lungimea de undă, puterea şi modul în
laser
 Lungimea de undă depinde de mediul activ al laserului şi după
care este emisă radiaţia.
cum s-a menţionat, şi este situată în principal în domeniile UV,

VIS şi IR; domeniul spectral în care se situează radiaţia emisă a
condus la diferite denumiri pentru lasere ca e exemplu: LASER
(pentru domeniul optic), IRASER (InfraRed Amplification by
Stimulated Emission of Radiation) sau MASER (Microwave
 Puterea sau fluxul energetic pentru un laser poate fi de ordinul W

Amplification by Stimulated Emission of Radiation).
şi până la GW. O caracteristică importantă este densitatea de

putere (puterea pe unitatea de suprafaţă), care este mult mai mare
 Modul de emisie poate fi continuu sau în impulsuri.

datorită îngustimii fascicolului laser.
Tipuri de lasere
Enumerăm în cele ce urmează principalele tipuri de lasere, denumite
după mediul activ:
- lasere cu cristal (cristal de rubin impurificat cu Cr2O3); emit în
VIS;
- lasere cu solide necristaline (sticlă dopată cu neodim); emit în
VIS, IR sau UV;
- lasere cu gaz (gaze nobile, monoatomice, singure (Ar, Kr) sau în
amestec – He – Ne – sau gaze cu molecule poliatomice, CO2);
emit în VIS, IR; un tip special îl constituie laserul cu excimer (un
amestec la presiune mare, format dintr-un gaz nobil, He, Ne, Ar şi
Fizica
o cantitate mică dintr-un compus halogenat); emite în UV;

- lasere cu lichide (substanţa activă o constituie coloranţii, derivaţi
ai cumarinei şi rodaminei); emit în VIS, IR;
- lasere paramagnetice (fosfat de potasiu di-hidrogen, iodat de
lithiu);
- lasere semiconductoare (cristale de GaAs şi GaAlAs dopate cu
impurităţi acceptoare de Zn şi impurităţi donoare de Te); emit în
IR şi, uneori în VIS.
Aplica ii: Datorită proprietăţilor radiaţiei emise, laserele au numeroase aplicaţii

LIDAR-ul practice într-o serie de domenii ca metrologie, industrie, medicină şi
biologie, transmisia informaţiilor, tehnică de calcul, etc. Menţionăm
în cele ce urmează câteva aplicaţii care sunt legate de subiectul lucrării
de faţă.
În spectroscopie, prin focalizarea radiaţiei laser se pot volatiliza probe

foarte mici pentru a se putea face analiza spectrală a vaporilor
rezultanţi.
Laserele au permis realizarea unor dispozitive care, prin analogie cu

radarul (radio detection and ranging) poartă numele de lidar (light
detection and ranging). Principiul constă în trimiterea către un obiect
(„ţintă”) a unui impuls luminos foarte scurt. O parte din impuls, după
interacţiunea cu „ţinta”, revine către punctul de emisie, unde este
recepţionat. Acest dispozitiv are, la rândul său, o varietate de aplicaţii.
De exemplu, după timpul care separă momentul emisiei şi momentul
recepţionării ecoului se determină distanţa de la obiect la observator,
lidarele fiind astfel utilizate pentru a reconstrui, punct cu punct,
imagini în relief ale obiectelor observate. La ora actuală lidarele
echipează sateliţii de resurse terestre şi meteorologici. Cu un sistem
lidar se pot determina densităţi de particule aflate în suspensie în
atmosferă, caracteristici fizice ale aerosolilor, concentraţii de gaze,
densitatea vaporilor de apă, profile verticale de temperatură şi chiar
densităţi ale fitoplanctonului în apă (Nicolae, Doina, 2005).
Luminiscen a Luminiscenţa este fenomenul de emisie a radiaţiei electromagnetice

de către corpuri ai căror atomi sau molecule sunt excitate altfel decât
prin încălzire.
După natura energiei care produce excitarea, fenomenele luminiscente

sunt, la rândul lor, de mai multe tipuri:
- fotoluminiscenţa – apare datorită excitării cu ajutorul radiaţiei
electromagnetice;
- catodoluminiscenţa – excitarea are loc prin fasciculele de
electroni acceleraţi;
- X – luminiscenţa - excitarea are loc prin radiaţii X;
- chemoluminiscenţa – luminiscenţa apare datorită energiei degajate
ca urmare a unor reacţii chimice; dacă apare la organismele vii
este cunoscută ca bioluminiscenţă;
- triboluminiscenţa – apare ca urmare a excitării mecanice (ruperea
sau deformarea unor cristale).
Fizica
Radia ia termic Radiaţia termică este radiaţia emisă datorită stării de încălzire de
către un corp (T > 0 K).
Se consideră o cavitate închisă, opacă şi vidată în care se află un

număr de corpuri. Cavitatea fiind vidată, corpurile pot schimba
energie numai prin radiaţie termică. După un timp sistemul ajunge în
stare de echilibru termodinamic. Pentru această stare sunt valabile
legile lui Kirchhoff:
1. Radiaţia termică de echilibru este omogenă, izotropă şi nu
depinde de natura sau de forma corpurilor din cavitate sau a
pereţilor cavităţii.
2. Raportul dintre emitanţa spectrală şi absorbanţa spectrală pentru
orice element de suprafaţă al sistemului nu depinde de natura şi
forma corpurilor şi este funcţie numai de lungimea de undă şi de
 f  , T 
temperatura de echilibru:
M

Importante pentru domeniul lucrării de faţă sunt radiaţiile termice
naturale (solară, terestră şi atmosferică). Ele sunt prezentate la cursul
de Meteorologie şi Climatologie.
a) Ce surse de radiaţii electromagnetice cunoaşteţi?
b) Care sunt caracteristicile radiaţiei laser?
c) Ce este fenomenul de luminiscentă?
d) Ce este radiaţia termică?

Radiaţia electromagnetică este emisă prin tranziţii electronice între
două niveluri energetice ale atomilor sau moleculelor.
După compoziţia spectrală şi gradul de monocromatism, sursele de
radiaţii electromagnetice sunt de trei tipuri: generatori cuantici
(lasere), izvoare luminiscente (emit spectre discontinue de linii şi/sau

Fizica
benzi)şi izvoare termice (corpuri încălzite care emit radiaţii într-un

spectru continuu).
Termenul LASER desemnează amplificarea luminii prin emisie
stimulată. Principalele caracteristici ale radiaţiei laser, care o
deosebesc de radiaţia emisă de alte surse, sunt monocromaticitatea,
colimarea şi coerenţa. Parametrii unui laser sunt: lungimea de undă,
puterea şi modul în care este emisă radiaţia.
Luminiscenţa este fenomenul de emisie a radiaţiei electromagnetice de
către corpuri ai căror atomi sau molecule sunt excitate altfel decât prin
încălzire.
Radiaţia termică este radiaţia emisă datorită stării de încălzire de către
un corp (T > 0 K).
1.5. RADIA II IONIZANTE ŞI NEIONIZANTE. INTERAC IUNEA CU

MATERIA. ELEMENTE DE DOZIMETRIE
Nivelele de Ceea ce ne înconjoară, viu şi neviu, se prezintă sub formă de structuri
organizare a ierarhizate. Nivelurile de organizare ale materiei pot fi prezentate în
materiei următoarea succesiune:
1. particule fundamentale (electroni, protoni, neutroni, etc)
2. atomi, ioni
3. molecule
4. macromolecule
5. structuri subcelulare (organite celulare, membrane
plasmatice, etc)
6. structuri celulare: celula
7. structuri supracelulare: ţesut, organ, aparat, sistem
8. organism
9. ecosistem
Dacă primele 4 niveluri sunt comune atât materiei minerale cât şi celei
vii, nivelurile care urmează sunt specifice materiei vii, celula fiind
considerată ca nivelul fundamental de organizare a materiei vii.
Radia ii ionizante şi
Din punct de vedere al efectelor radiaţiilor asupra materiei vii,
neionizante radiaţiile se împart în radiaţii ionizante (RI) şi radiaţii neionizante
(RNI).
Radiaţiile ionizante sunt radiaţii cu energie înaltă, capabilă să producă
ionizarea substanţei cu care interacţionează. In această categorie intră
radiaţiile cu energie mai mare de 12eV şi lungime de undă mai mică
de 100nm (radiaţii röntgen sau X, radiaţii gamma, electroni, pozitroni,
particule alfa). Spaţiul cosmic, dezintegrările radioactive, reacţiile
nucleare, tuburile de raze röntgen, constituie surse pentru acest tip de
radiaţii.
Radiaţiile neionizante sunt radiaţiile electromagnetice (ultraviolete,
vizibile, infraroşii, microundele, undele radio) care nu au suficientă
energie pentru a ioniza materia vie (energie mai mcă de 12eV şi
lungime de undă mai mare de 100nm). Valoarea energiei (aprox. 12
eV) care face distincţia între cele două tipuri de radiaţii a fost stabilită
ţinând cont de energia de ionizare a principalilor atomi care intră în
structura materiei vii: pentru hidrogen 13,54 eV, oxigen 13,57 eV,
Fizica
carbon 11,24 eV, azot 14,51 eV.
Interac iunea Principalele efecte primare care apar în cazul interacţiunii radiaţiilor
radia iilor neionizante cu substanţa sunt efectele fotofizice şi cele fotochimice.
neionizante cu
materia.
Efecte fotofizice Efectele fotofizice apar când un foton este absorbit de substanţă iar
energia sa se transmite în totalitate moleculei absorbante şi este
folosită pentru a-i amplifica energia rotaţională şi vibraţională sau
pentru a produce tranziţii electronice. Astfel molecula trece în stare
excitată după care se va dezexcita. Dezexcitarea poate fi radiativă,
când energia absorbită este parţial sau total reemisă iar rezultatul îl
constituie fenomenele de fotoluminiscenţă sau dezexcitare
neradiativă, conducând la încălzirea substanţei şi la reacţii
fotochimice.
Fenomenele de fotoluminiscenţă apar când moleculele care sunt

iradiate emit în toate direcţiile radiaţii, în domeniile vizibil sau
ultraviolet, ale căror lungimi de undă diferă de cea a radiaţiei
excitatoare (cum este cazul emisiei electronice obişnuite).
Fotoluminiscenţa la rândul ei este de două tipuri, fluorecscenţa
(emisia încetează o dată cu excitarea şi este independentă de condiţiile
externe moleculei) şi fosforescenţa (emisia persistă şi după încetarea
excitaţiei şi depinde de condiţiile externe moleculei).
Efecte fotochimice. Efectele fotochimice se datorează modificării distribuţiei electronilor

Legile fotochimiei care are ca urmare modificarea legăturilor interatomice în molecule.
 Legea Ghotthus – Draper: un proces fotochimic nu are loc decât

Aceste efecte sunt guvernate de legile fotochimiei:
după ce radiaţia a fost efectiv absorbită de molecula capabilă să
 Legea Starck – Einstein: procesele fotochimice au loc prin

sufere transformarea respectivă.
absorbţia câte unui foton de către fiecare moleculă care suferă
 Legea Bunsen – Roscoe : efectul fotochimic produs de către

transformarea.
radiaţie este proporţional cu iradierea şi timpul cât a avut loc

iradierea (iradierea se defineşte ca energia fotonilor care cad în
unitatea de timp pe unitatea de suprafaţă).
Un exemplu de reacţii fotochimice sunt cele în urma cărora ia naştere

ozonul, care se formează dar se şi descompune în prezenţa radiaţiilor
O2  O*  O*
UV :
h
O2  O * 
 O3
O3 
h
O2  O *
Trebuie menţionat că interacţiunea radiaţiilor neionizante cu materia

vie are loc la nivelul unor grupări cromofore din molecule, cea mai
Fizica
mare parte cu legătură dublă, grupări care absorb fotonii, trecând în

stare excitată. Exemple de astfel de grupări sunt >C=C< ; >C=O ;
>C=N- ;- CO – NH - , ele aflându-se în bazele azotate ale acizilor
nucleici, în structura proteinelor, etc.
In cele ce urmează se vor prezenta câteva din efectele radiaţiilor

neionizante din diferite domenii spectrale asupra materiei vii :
a) la nivelul celulelor radiaţiile UV interacţionează în mod deosebit cu
ADN – ul; aceasta se datorează prezenţei grupărilor cromofore ale
bazelor azotate care suferă modificări (ruperea legăturilor de
hidrogen, ruperi monocatenare ale lanţului AND, formarea de legături
cu proteinele, etc). Ele pot conduce la mutaţii (se spune în acest caz că
radiaţiile UV au efect mutagen). Efectul bacteriostatic şi bactericid,
explicat prin alterarea activităţii enzimatice a unor proteine care
absorb radiaţiile UV, face ca aceste radiaţii să fie folosite ca agenţi
sterilizatori în laboratoare, spitale.
La nivelul ţesuturilor, radiaţiile UV – C (numite şi radiaţii
germicidale) pot determina apariţia dermatitelor, fotokeratitelor.
Radiaţiile din banda eritemală, UV – B, provoacă eriteme ale pielii,
cancere de piele, mutaţii bacteriene. Radiaţiile UV – A, au efect
melanogenic (accentuarea pigmentării pielii) dar şi efect
eritemogenic.
b) Radiaţia VIS (lumina albă) constituie fie sursa de energie pe care

un organit fotoreceptor o converteşte în energie chimică (cazul
cloroplastelor unde are loc fotoconversia) fie semnalul care cauzează
un răspuns senzorial (cazul fotoreceptorilor vizuali la nivelul cărora
are loc fotodetecţia). Fototropismul, fotonastia şi altele pun în
evidenţă la niveluri superioare de organizare a materiei efectele
radiaţiei vizibile.
c) Radiaţiile din domeniul IR au ca efect principal încălzirea
ţesuturilor exterioare, urmată de vasodilataţie locală şi accentuarea
metabolismului.
Interac iunea Dintre radiaţiile care produc ionizări în organisme şi în mediul lor de
radia iilor ionizante viaţă, fac parte radiaţiile emise de substanţele radioactive (radiaţiile α,
cu materia , ) – cunoscute şi sub numele de radiaţii nucleare, radiaţiile X,
electronii, protonii şi deuteronii produşi în acceleratoare de particule,
neutronii obţinuţi în reactoarele nucleare, radiaţiile cosmice (care
conţin mezoni K şi mezoni π - şi π+).
Elemente de Măsura acţiunii radiaţiilor în orice mediu este mărimea numită doză
dozimetrie de radiaţii. Trebuie însă făcută distincţia între doza fizică de radiaţii şi
doza biologică echivalentă.
Doza fizic de Prin doză fizică de radiaţii, Df , se înţelege energia transferată de

radia ii acestea unităţii de masă a substanţei iradiate. Unitatea de măsură în
SI este Gray-ul (Gy) care se defineşte ca acea doză de radiaţii care
transferă energia de 1J unui Kg de materie iradiată. In practică se
utilizează încă unitatea de măsură numită rad (radiation absorbed
dose) şi care se defineşte ca acea doză de radiaţii care transferă o
Fizica
energie de 100 erg unui gram de substanţă. Din definiţiile celor două
unităţi de măsură rezultă că
1Gy = 100 rad
Doza biologic Evaluând efectul biologic al diferitelor tipuri de radiaţii s-a constatat
echivalent că acesta poate fi diferit ceea ce a impus definirea dozei biologice
echivalente, Db prin relaţia:
D f    Db
unde  este eficacitatea biologică relativă sau factor de calitate;
pentru radiaţiile electromagnetice ionizante valoarea sa este 1 iar
pentru radiaţiile corpusculare este supraunitară (pentru protoni şi
neutroni valoarea sa este 10, pentru particulele  este 20).
Unitatea de măsură recomandată de SI pentru doza biologică
radiaţiilor cu   1 . In paralel se utilizează încă unitatea denumită

echivalentă este Sievert – ul (Sv), numeric egală cu 1Gy în cazul
rem (roentgen equivalent man), între cele două existând relaţia:
1 Sv = 100 rem
keV/m, reprezintă energia transferată pe unitatea de lungime a

Transferul liniar de Transferul liniar de energie, LET (Linear Energy Transfer), măsurat în
energie
traiectoriei radiaţiei. Efectele biologice ale radiaţiilor depind de
această mărime, leziunile induse fiind cu atât mai grave cu cât
transferul liniar de energie este mai mare.
Doze letale Dozele letale, DL 50% şi DL 37% , corespund dozelor care omoară 50%,
respectiv 37% din indivizii unei populaţii.
Expunerea ţesuturilor vii la iradieri poate conduce la efecte pozitive,

utilizate în terapeutică, biologie, chimie, agricultură, dar şi la efecte
negative, în special în cazul dozelor mari. Administrarea lor în timp
scurt poate provoca accidente cu urmări imediate sau care se
manifestă în timp.
Doze maxime Pe baza studiilor privind efectele biologice ale radiaţiilor au fost
admisibile stabilite dozele maxime admisibile, diferenţiat pe două categorii de
 pentru personalul care lucrează la instalaţiile nucleare se admit 5

persoane:
 pentru populaţie se admit 0,5 rem/an dar nu mai mult de 0,1

rem/an;
rem/săptămână şi 2 mrem/oră.
Mecanisme de Mecanismele primare de interacţiune dintre radiaţiile ionizante şi

interac iune dintre materia vie sunt datorate fie acţiunii directe asupra moleculelor şi
radia iile ionizante macromoleculelor componente (excitări şi ionizări), fie unei acţiuni
şi substan indirecte prin intermediul radicalilor liberi pe care îi produc prin
acţiune directă. Cei mai importanţi sunt radicalii liberi ai apei iar cele
Fizica
mai sensibile „ţinte”, acizii nucleici şi proteinele. Radicalii liberi sunt

atomi sau molecule neutre caracterizate printr-o orbită electronică cu
un singur electron neîmperecheat. Atomul de hidrogen este cel ai
simplu radical liber. Radicalii liberi au probabilitate foarte mare de a
se combina cu alte molecule datorită tendinţei de împerechere cu altul
aparţinând orbitalilor moleculelor vecine. Alterările moleculelor
organice se fac aproape exclusiv prin interacţiunea lor cu radicalii
liberi generaţi prin interacţiune directă.
In cazul materiei vii apa este cea mai bogată sursă de radicali liberi:
H 2O  Energia transferata de radiatie 

 H   OH 
Aceasta explică de ce ţesuturile bogate în apă sunt radiosensibile iar

acelea cu un conţinut mic de apă, sunt mult mai radiorezistente.
In continuare sunt prezentate pe scurt efectele generate de
interacţiunea dintre substanţă şi câteva dintre categoriile de radiaţii
ionizante.
Interac iunea Radiaţia gamma interacţionează cu mediul pe care îl străbate prin efect
radia iilor gamma fotoelectric (în cazul fotonilor de energie joasă şi al substanţelor cu
cu substan a număr atomic mare), efect Compton (în cazul fotonilor de energie
medie şi al substanţelor cu număr atomic mic) şi formare de perechi
(în cazul fotonilor de energie foarte mare).
Efectul fotoelectric constă în emisia unui electron dintr-un atom sau

moleculă ca urmare a ciocnirii cu o cuantă de radiaţie UV, X sau
gamma. În cazul efectului Compton, nu toată energia cuantei este
cedată electronului. În consecinţă, radiaţia îşi schimbă direcţia de
propagare, transportând o energie mai mică. Generarea de perechi este
un efect caracteristic radiaţiilor gamma de energie mare (>1 MeV) şi
constă în transformarea unei cuante într-un electron şi într-un
pozitron.
Fiecare dintre aceste interacţiuni prezintă o anumită probabilitate şi

are drept consecinţă atenuarea fascicolului iniţial după o lege
I  I 0 e  x
exponenţială:
unde:
I0 este intensitatea fascicolului iniţial;
I este intensitatea fascicolului după ce a străbătut stratul de
substanţă de grosime x;
μ este coeficientul liniar de absorbţie.
Atenuarea fascicolului de radiaţii γ, având loc prin cele trei efecte

enumerate mai sus, coeficientul de absorbţie μ va fi o sumă de
coeficienţi corespunzători fiecărui efect:
   f  C   P

Fizica
Interac iunea Particulele alfa, încărcate electric, interacţionează cu electronii

particulelor alfa cu atomilor din substanţa pe care o traversează, conducând în principal la
substan a excitarea sau ionizarea atomilor. În urma ciocnirilor cu electronii,
particulele alfa pierd din energie, dar nu îşi modifică sensibil
traiectoria.
Radiaţiile α pot da, pe lângă excitare sau ionizare, şi împrăştiere
coulombiană (interacţiune elastică între particulă şi nucleu) sau reacţii
nucleare. O importanţă deosebită prezintă reacţiile (α, n) care pot fi
utilizate ca surse de neutroni:
9
4 Be 24 He126 C  01n
Interac iunea Radiaţiile - ce străbat un mediu determină ionizarea (excitarea)

radia iilor β- şi β+ acestuia, precum şi apariţia unei radiaţii de frânare. Radiaţiile - au
cu substan a energii comparabile cu particulele α, dar masa mult mai mică, ceea ce
face ca ele să atingă viteze mari, apropiate de viteza luminii. Drept
urmare, radiaţiile - au putere de ionizare slabă.
Electronii liberi sunt atraşi de nucleele prin apropierea cărora trec,
fiind acceleraţi. Electrodinamica clasică arată că orice sarcină
electrică, în mişcare accelerată, emite o radiaţie electromagnetică.
Aceasta este radiaţia de frânare (radiaţia X sau de energii mari).
Cele două procese de interacţiune amintite determină atenuarea
exponenţială a radiaţiei - în substanţă.
Radiaţiile + (pozitroni), pe lângă interacţiunile produse de electroni,
conduc şi la procesul de anihilare:
e   e   2
Interac iunea Mecanismul de interacţiune caracteristic neutronilor diferă de

neutronilor cu mecanismul de interacţiune al particulelor încărcate electric cât şi de
substan a cel al radiaţiilor electromagnetice de mare energie. Singurul mod de
interacţiune al neutronilor cu materia este ciocnirea cu nucleele din
care este formată ţinta.
Ciocnirile neutronilor cu nucleele sunt de două tipuri: ciocniri elastice
şi ciocniri plastice.
Un caz particular de ciocnire inelastică este captura neutronului

incident de către nucleele ţintă, neutronul captat intrând în structura
nucleului ciocnit. În urma reacţiei de captură, se formează, în general,
un nucleu intermediar, metastabil (cu timp de viaţă foarte scurt) care
se dezexcită emiţând radiaţii gamma. Probabilitatea de ciocnire
inelastică creşte odată cu scăderea energiei neutronului incident. Cea
mai mare probabilitate de ciocnire inelastică se atinge când neutronii
incidenţi au energia cinetică de acelaşi ordine de mărime cu energia
cinetică de agitaţie termică la temperatura respectivă (neutroni
termici). Materialele care termalizează cel mai uşor fluxul de neutroni
(materiale moderatoare) sunt cele bogat hidrogenate ca: apa, parafina,
acizii graşi etc.
În foarte multe cazuri, în urma capturii neutronului incident, ia naştere
un nucleu radioactiv artificial, care va emite el însuşi radiaţii nucleare.

Fizica
Efectele radia iilor Efectul radiobiologic, cu studiul căruia se ocupă radiobiologia,

ionizante la nivelul cuprinde totalitatea efectelor radiaţiilor ionizante asupra materiei vii.
materiei vii. Efectul Mecanismul apariţiei acestui efect este complex şi el decurge în mai
radiobiologic multe etape (Nedelcu, C., 1989):
 Etapa I (etapa fizică): pentru ca mecanismul să se declanşeze este

necesar în primul rând ca materia vie să interacţioneze cu radiaţia
ionizantă ceea ce înseamnă un transfer de energie de la radiaţia
ionizantă la materia vie; efectele primare care se produc în această
etapă, în principal excitări şi ionizări.
 Etapa a II-a (etapa chimică): atomii şi moleculele ionizate se
recombină, cele excitate se dezexcită, dând naştere radicalilor
liberi care au, după cum este cunoscut, o reactivitate crescută;
pentru că în materia vie predomină apa, cei mai frecvenţi radicali

liberi sunt cei obţinuţi în urma radiolizei apei.
Etapa a III-a: radicalii liberi apăruţi în etapa chimică
interacţionează cu macromoleculele de interes biologic,
adiţionează ireversibil la acestea şi le inactivează.
 Etapa a IV-a (etapa biologică): constă în apariţia de modificări
vizibile macroscopic pe organismul viu ca urmare a etapelor
anterioare; aceste modificări pot afecta mai multe generaţii
succesive.
Dacă primele două etape pot decurge la fel în materia vie ca şi în cea
nevie (dacă acestea au compoziţii chimice asemănătoare), etapele a
III-a şi a IV-a sunt specifice materiei vii şi pot dura foarte mult.
Radiosensibilitatea reflectă intensitatea alterărilor structurale şi

funcţionale pe care le provoacă unor radiaţii de diverse naturi şi
puteri în organismele vii (Băra, I., 1989). Ea reprezintă rezultanta
interacţiunii dintre individ şi radiaţii cu repercusiuni care nu sunt
altceva decât expresia perturbării circulaţiei informaţiei la nivelul
sistemelor biologice de nivel individual supuse acţiunii radiaţiei.
Radiosensibilitatea înseamnă o reacţie de adaptare a sistemului
biologic la acţiunea unui stimul (radiaţia). Efectele interacţiunii dintre
organism şi radiaţii sunt determinate atât de caracteristicile calitative
ale informaţiei conţinută de sistemul biologic cât şi de calităţile
radiaţiilor. Acestea pot fi completate de factori care pot întări sau slăbi
acţiunea radiaţiilor.
Efectul acţiunii radiaţiilor asupra sistemelor biologice de nivel

individual, fiind o perturbare a circulaţiei normale a mesajului
informaţional, poate fi constatat la nivelul sursei de informaţie
(molecula de ADN), la nivelul canalelor pe care circulă informaţia sau
la nivelul destinaţiei mesajului informaţional (structurile micro şi
macroscopice ca ţesuturi, organe şi până la organismul întreg).
Perturbaţiile produse la nivelul sursei de informaţie pot fi observate fie
direct (aberaţiile cromozomiale) fie indirect (mutaţiile genetice).

Fizica
a) Care este deosebirea între radiaţiile ionizante şi cele neionizante?
b) Când apar efectele fotofizice? Dar cele fotochimice?

Radiaţiile ionizante sunt radiaţii cu energie înaltă, capabilă să producă
ionizarea substanţei cu care interacţionează. In această categorie intră
radiaţiile cu energie mai mare de 12eV şi lungime de undă mai mică
de 100nm (radiaţii röntgen sau X, radiaţii gamma, electroni, pozitroni,
particule alfa). Spaţiul cosmic, dezintegrările radioactive, reacţiile
nucleare, tuburile de raze röntgen, constituie surse pentru acest tip de
radiaţii.
Radiaţiile neionizante sunt radiaţiile electromagnetice (ultraviolete,
vizibile, infraroşii, microundele, undele radio) care nu au suficientă
energie pentru a ioniza materia vie (energie mai mică de 12eV şi
lungime de undă mai mare de 100nm).
Efectele fotofizice apar când un foton este absorbit de substanţă iar
pentru a produce tranziţii electronice.
Efectele fotochimice se datorează modificării distribuţiei electronilor
care are ca urmare modificarea legăturilor interatomice în molecule.
Aceste efecte sunt guvernate de legile fotochimiei:
1.6. R SPUNSURI ŞI COMENTARII LA ÎNTREB RILE DIN TESTELE

DE AUTOEVALUARE
Întrebarea 1
a) Radiaţia este o formă de existenţă a materiei prin care are loc un

transfer de energie şi, uneori de masă.
b) In funcţie de masa de repaus, radiaţiile pot clasifica în radiaţii
corpusculare şi ondulatorii. Radiaţia corpusculară este formată din
particule cu masă de repaus diferită de zero cum sunt electronii,
pozitronii, ionii pozitivi sau negativi, nucleele de He, etc. Radiaţiile
Fizica
ondulatorii (masă de repaus zero) pot reprezenta un transport de

oscilaţii mecanice, necesitând un suport material pentru propagare
(radiaţiile acustice) sau cele care nu necesită suport material,
radiaţiile electromagnetice..
Radiaţiile se clasifică şi după efectul lor asupra sistemelor vii. După
acest criteriu există radiaţii ionizante şi radiaţii neionizante.
c) Lungimea de undă, numărul de undă, frecvenţa, perioada, pulsaţia,
viteza, energia.
d) Raze gamma, raze X, radiaţii ultraviolete, radiaţii vizibile,
infraroşii, microunde, unde radio.
Intrebarea 2
a) Energia radiantă, luminanţa energetică, puterea emisivă.

b) Corpul negru este definit în fizică ca acel corp care absoarbe şi
transformă în căldură toată energia radiantă pe care o primeşte,
independent de domeniul spectral considerat. Reamintirea legilor după
care are loc emisia radiaţiilor de către corpurile negre este utilă
deoarece se acceptă faptul că, atât Soarele cât şi Pământul şi
atmosfera, se comportă ca nişte corpuri negre.
c) Legea Ştefan – Boltzmann: Puterea emisivă a unui corp negru este
M  T4
proporţională cu puterea a 4-a a temperaturii sale absolute
( constanta Ştefan-Boltzmann )
Legea lui Wien: la o temperatură dată, excitanţa spectrală a unui corp
negru variază cu lungimea de undă. Maximul excitanţei spectrale se
realizează pentru lungimea de undă dată de relaţia:

Cw
max (Cw= constantă)
T
Întrebarea 3
a) Generatori cuantici (lasere), izvoare luminiscente, izvoare termice.

b) Monocromaticitatea, colimarea, coerenţa.
c) Luminiscenţa este fenomenul de emisie a radiaţiei electromagnetice
de către corpuri ai căror atomi sau molecule sunt excitate altfel decât
prin încălzire.
d) Radiaţia termică este radiaţia emisă datorită stării de încălzire de
către un corp.
Întrebarea 4
a) Radiaţiile ionizante sunt radiaţii cu energie înaltă, capabilă să

producă ionizarea substanţei cu care interacţionează. In această
categorie intră radiaţiile cu energie mai mare de 12eV şi lungime de
undă mai mică de 100nm (radiaţii röntgen sau X, radiaţii gamma,
electroni, pozitroni, particule alfa). Radiaţiile neionizante sunt
radiaţiile electromagnetice (ultraviolete, vizibile, infraroşii,
microundele, undele radio) care nu au suficientă energie pentru a
ioniza materia vie (energie mai mcă de 12eV şi lungime de undă mai
mare de 100nm).
b) Efectele fotofizice apar când un foton este absorbit de substanţă iar
Fizica

pentru a produce tranziţii electronice. Astfel molecula trece în stare
excitată după care se va dezexcita. Dezexcitarea poate fi radiativă,
când energia absorbită este parţial sau total reemisă iar rezultatul îl
constituie fenomenele de fotoluminiscenţă sau dezexcitare
neradiativă, conducând la încălzirea substanţei şi la reacţii
fotochimice.
Efectele fotochimice se datorează modificării distribuţiei electronilor
care are ca urmare modificarea legăturilor interatomice în molecule.
Aceste efecte sunt guvernate de legile fotochimiei.
1.7. LUCRAREA DE VERIFICARE NR. 1
Întreb rile / cerin ele la care trebuie s r spunde i sunt

urm toarele (punctajul este precizat la fiecare):
1. Ce reprezint radia iile şi cum se clasific ? (3p)
2. Defini i m rimile caracteristice undelor electromagnetice şi

enumera i domeniile spectrului electromagnetic,
specificând lungimile de und caracteristice fiec ruia. (4p)
3. Plecând de la caracteristicile radia iei laser alege i câteva

dintre aplica iile laserului si dezvolta i-le. (3p)
1.8. BIBLIOGRAFIE MINIMAL

1. Dissescu, C.A. ş.a., 1971 - Fizică şi climatologie agricolă, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucuresti;
2. Nedelcu, C., 1989 – Interacţia radiaţiilor ionizante cu materia, în „Elemente de
radiobiologie vegetală”, coord. Corneanu G., Ed. Ceres, Bucureşti;
3. Sears, F.W., Zemansky, M.W., Young, H.D., 1983 – Fizică, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti;
4. Săndoiu, Ileana, 2005 – Fizica factorilor de mediu, Ed. Elisavaros, Bucureşti;

Fizica
ELEMENTE DE FIZIC ATOMIC ŞI NUCLEAR
Cuprins Pagina
2.2. Modele atomice. Atomul de hidrogen. Emisia radiaţiilor X 26
2.3. Nucleul atomic. Fenomenul de radioactivitate. Radioactivitatea
şi mediul 32
2.4. Particule elementare. Radiaţia cosmică 39
 Descrierea unor modele atomice şi a mecanismelor de excitare şi

ionizare a atomilor.
Studiul mecanismul emisiei radiaţiilor X, a proprietăţilor acestora
precum şi a interacţiunii cu substanţa.
 Studierea fenomenului de radioactivitate şi a aplicaţiilor sale.
2.2. MODELE ATOMICE. ATOMUL DE HIDROGEN. EMISIA

RADIA IILOR X
Modele atomice. Structura atomului a fost descrisă cu ajutorul mai multor modele care
Atomul de au încercat să pună în concordanţă datele experimentale cu teoria.
hidrogen Rutherford (1903) a propus pentru explicarea comportării atomilor
modelul planetar. Acest model considera atomul format dintr-un
nucleu central în care era concentrată aproape toată masa atomică, iar
în jurul lui se mişcau electronii. Pentru a înlătura instabilitatea
electrodinamică a modului planetar, Bohr (1913) generalizează teoria
cuantelor a lui Planck, introducând trei postulate:
Postulatele lui 1. În atom, electronii se deplasează pe orbite staţionare, astfel încât, în

Bohr aceste stări, atomul nici nu absoarbe şi nici nu emite energie.
Stările staţionare sunt caracterizate de un şir discret de energii: E1,
E2 …, En (postulatul stărilor staţionare);
2. Orbitele staţionare sunt caracterizate prin aceea că momentul
impulsului electronului, mvr, este egal cu un multiplu întreg de
2
h
(h constanta lui Planck , 6,6256 . 10-34 Js);
3. Atomul emite sau absoarbe energie atunci când electronul trece de
pe o orbită staţionară pe altă orbită staţionară (postulatul
frecvenţelor): h = E1 - E2
Fizica
unde:
E1 este energia corespunzătoare stării iniţiale;
E2 este energia corespunzătoare stării finale a electronului.
Valorile razei şi Postulatele lui Bohr stabilesc regulile de cuantificare care impun
energiei anumite valori discrete razei şi energiei electronului:
electronului
r
n2  2
Kme 2
E 2 2
K 2e 4 m
2n 
în care

2
h
(constanta lui Planck redusă)
K = 9 109 N m2/C2
m – masa electronului (9,1 10-31 kg)
e – sarcina electronului (1,602 10-19 C)
Frecven ele Aceste relaţii au permis calculul lungimilor de undă sau a frecvenţelor
radia iilor emise pentru radiaţiile emise de atom prin tranziţiile între diferitele nivele
de atom prin
 1 1 
energetice:
  R  2  2 
tranzi iile între
 n 2 n1 
diferitele nivele
energetice
R fiind constanta lui Rydberg (1,0973731x107 m-1) iar n1 şi n2
numerele cuantice principale ce corespund celor două niveluri
energetice între care se face tranziţia.
Valorile rezultate coincid cu lungimile de undă sau frecvenţele obţinute
experimental pentru atomul de hidrogen. In acest caz liniile spectrale
sunt grupate în cinci serii spectrale (fig. 2.1).
Perfec ion ri Modelului Bohr i-au fost aduse o serie de perfecţionări: introducerea
aduse modelului corecţiei relativiste, cuantificarea spaţială a orbitelor, considerarea
Bohr; mecanica orbitelor eliptice, considerarea spinului electronului etc.
cuantic Totuşi modelul nu se poate aplica decât hidrogenului sau atomilor
hidrogenoizi (atomi multiplu ionizaţi care au doar un electron) şi nu
explică unele constatări experimentale cum ar fi aceea că liniile
spectrale emise de atomi nu sunt toate la fel de intense.
Deficienţele modelelor atomice sunt rezolvate de mecanica cuantică.

Mişcarea electronului în jurul nucleului nu poate fi complet înţeleasă
dacă se consideră numai aspectul corpuscular al acestei particule. L. De
Broglie (1924) a arătat că fiecărui fenomen ondulatoriu îi este asociată
o particulă şi invers, oricărei particule îi este ataşată o undă, numită
undă asociată (dualismul undă – corpuscul). O particulă caracterizată
prin impulsul mv se va comporta în mişcarea ei ca o undă a cărei
lungime de undă este h/mv. Aspectul ondulatoriu în mişcarea
electronului intervine cu cerinţa ca lungimea traiectoriei electronului să
fie egală cu un multiplu întreg de lungimi de undă ale undei asociate:
2 r  n

Fizica
Spectrul atomului
de hidrogen
Fig. 2.1. Nivelurile energetice şi tranziţiile electronice posibile

pentru atomul de hidrogen
Unda asociată nu este o undă în sensul propriu al termenului, ci o cale

de explicare a modului deosebit de comportare a microparticulelor.
Considerarea dualismului undă – corpuscul a condus la construirea
unui model atomic la baza căruia stă ecuaţia Schrödinger ( iţeica, Ş.,
1984). Soluţiile ecuaţiei se numesc orbitali. Fiecare orbital defineşte o
stare posibilă a electronului în atom, caracterizată de o anumită
geometrie.
Heissenberg (1925) a arătat că în cazul particulelor microscopice cu
caracter atât de undă cât şi de corpuscul, nu se poate determina
simultan cu precizie şi coordonata şi impulsul particulei (relaţia de
nedeterminare sau de incertitudine).
Conform relaţiei de nedeterminare, electronilor din atom nu li se pot
atribui orbite precise. Electronul se va găsi într-o regiune din jurul
nucleului, noţiunea de orbită fiind înlocuită cu aceea de nor electronic
(regiunea din spaţiu în care se poate găsi electronul). Orbitalul
reprezintă o imagine în timp a traiectoriei electronului privit ca o
distribuţie de sarcină electrică.
Excitarea şi Stările de energie ale atomului de hidrogen corespund stărilor de

ionizarea atomului energie ale electronului. Stările de energie posibile pentru electronul
legat de nucleu sunt cele pentru care En< 0.
Dintre toate stările energetice posibile pentru electron, starea de
maximă stabilitate este starea de energie minimă (stare fundamentală).
Ea se obţine pentru n = 1, E1 fiind energia stării fundamentale.
Oricare altă stare de energie En< 0 se numeşte stare excitată şi poate fi
obţinută furnizând electronului energia necesară trecerii de pe un nivel
pe altul, conform relaţiei h = E1 - E2. Această energie este numită
energie de excitare.
Dacă se furnizează electronului energie din exterior, pentru ca el să
treacă dintr-o stare cu E<0 într-o stare cu E>0 (energie de ionizare),
atomul devine ion pozitiv.
Excitarea şi ionizarea atomilor se poate realiza practic prin diferite
metode: prin ciocniri (atât cu particule încărcate electric, cât şi cu

Fizica
particule neutre din punct de vedere electric), termic, optic.

Aproape concomitent cu excitarea nivelelor atomice, va avea loc
revenirea atomului pe starea de energie minimă – dezexcitarea – care
poate fi radiativă sau neradiativă .
Atomul cu mai În cazul unui atom cu mai mulţi electroni, asupra unui electron
mul i electroni. oarecare acţionează simultan forţe de atracţie din partea nucleului şi
Emisia radia iilor forţe de respingere din partea restului de electroni. Toţi electronii care
X au orbite interioare orbitei electronului luat în discuţie micşorează forţa
de atracţie a nucleului (ecranare).
Stările staţionare ale electronului în atom sunt caracterizate prin patru
 n– numărul cuantic principal care determină pătura în care se află

numere cuantice:
electronul şi energia nivelului respectiv (n=1, 2, 3, ...);

 l– numărul cuantic azimutal (orbital) care determină orbita sau
 m– numărul cuantic magnetic, care dă orientarea orbitei

subpătura în pătura cu n dat (l=0, 1, 2, ...., n-1);
electronului faţă de o direcţie privilegiată; m = -l, -(l-1), -(l-2), ..., -
 s - numărul cuantic de spin (±1/2).

2, -1, 0,1, 2, ...,l);
Principiul de La atomii multielectronici există tendinţa de împerechere a electronilor

exclusiune (Pauli) pe o orbită dată. Faptul a fost confirmat experimental şi formulat sub
formă de principiu de către Pauli (principiul de excluziune): pe o
orbită dată nu pot exista mai mult de doi electroni cu spin antiparalel.
Spectrele optice ale atomilor cu mai mulţi electroni prezintă unele
asemănări cu spectrele optice ale hidrogenului. Astfel, se păstrează
caracterul discret al liniilor spectrale, ceea ce corespunde existenţei
nivelelor de energie cuantificate. Calculul concret al nivelelor
energetice este o problemă extrem de complexă pe care fizica clasică
nu o poate rezolva.
În cazul atomilor cu mai mulţi electroni, ca şi în cazul atomilor de

hidrogen, emisia de radiaţie va avea loc la tranziţia unui electron al
atomului de pe o stare staţionară pe alta. Datorită principiului de
excluziune, pentru ca tranziţia să aibă loc, trebuie ca nivelul final pe
care ajunge electronul să nu fie complet ocupat.
Presupunem că unui atom i se furnizează treptat din ce în ce mai multă

energie printr-unul dintre mijloacele amintite (ciocniri, încălzire,
iluminare). Rezultatul va fi excitarea atomului. Mai întâi vor fi excitaţi
electronii exteriori cei mai îndepărtaţi de nucleu şi mai slab legaţi.
Aceşti electroni sunt numiţi electroni optici, iar pentru excitarea lor
sunt suficiente energii de ordinul a 0,25 eV. Dezexcitarea lor conduce
la emisia radiaţiei luminoase pentru toate sursele de lumină obişnuită
(bec electric, arc electric).
Crescând cantitatea de energie furnizată atomului (la valori de ordinul
Radia ii X a 103 – 105 eV), vor fi excitaţi electronii pe nivelele energetice mai
caracteristice profunde, din apropierea nucleului. Radiaţiile emise în aceste cazuri au
(Röntgen) energii foarte mari şi lungimi de undă foarte mici (de ordinul a 0,1 Å)
Fizica
şi sunt cunoscute sub numele de radiaţii X caracteristice (sau radiaţii

Röntgen, după numele descoperitorului lor, W.C.Röntgen – laureat al
premiului Nobel pentru fizică în anul 1901). Spectrul de emisie sau de
absorbţie al radiaţiilor X constituie un mijloc de studiu al structurii
interne a atomilor multielectronici, el fiind compus din totalitatea
tranziţiilor posibile ale electronilor interiori.
Practic, excitarea atomilor pentru a produce radiaţii X caracteristice se

face în tuburi speciale, vidate (tub Coolidge – fig. 2.2). In acest
dispozitiv electronii emişi de un filament incandescent sunt acceleraţi
de o diferenţă mare de potenţial şi cad pe anod unde este depusă
substanţa de studiat. Analiza radiaţiei X emise pune în evidenţă
suprapunerea a două tipuri de spectre: un spectru continuu şi unul
discret (de linii) ceea ce înseamnă că există două mecanisme de
producere a radiaţiei X. Spectrul discret este cel al radiaţiilor X
caracteristice, rezultate ca urmare a tranziţiilor între nivelele de
energie ale iar spectrul continuu, al radiaţiilor X de frânare este datorat
interacţiunilor electronilor emişi de filament cu nucleele atomilor
anodului.
Fig. 2.2.Schema tubului

Coolidge
Schema tubului
Coolidge
Interac iunea Radiaţiile X, străbătând un mediu, suferă fenomenul de atenuare atât

radia iei X cu datorită procesului de absorbţie, cât şi a celui de difuzie.
substan a Dacă se notează cu I0 intensitatea radiaţiei X incidente pe suprafaţa
unui mediu, după străbaterea mediului de grosime x, intensitatea
radiaţiei devine:
I = I0 . e-μx
unde μ este coeficientul liniar de atenuare. El depinde de lungimea de
undă. Atenuarea fiind datorată celor două procese menţionate mai sus,
coeficientul de atenuare poate fi exprimat ca suma a doi coeficienţi
corespunzători celor două procese:
μ = μabs + μdif
Aceşti coeficienţi depind de energia radiaţiei incidente şi de natura
materialului străbătut, ceea ce face ca radiaţiile X să fie folosite la
radiografierea diferitelor substanţe.
Adeseori, atenuarea razelor X se caracterizează prin coeficientul masic

de atenuare:

μm =
O substanţă este cu atât mai absorbantă faţă de radiaţiile X cu cât

numărul ei atomic este mai mare. Astfel, se explică de ce protecţia
împotriva razelor X se asigură cu ecrane de plumb.
Fizica
Propriet ile Radiaţiile X produc diverse efecte în substanţele prin care trec. Astfel:
radia iei X - determină ionizarea gazelor;
- impresionează hârtia fotografică;
- produc fluorescenţa unor substanţe;
- sunt absorbite puternic de substanţele cu densitate mare;
- nu sunt deviate de câmpurile electric şi magnetic;
- produc o serie de efecte fiziologice.
Nefiind vorba de radiaţii care să se observe cu ochiul liber, ele pot
fi detectate cu ajutorul unuia din efectele amintite mai sus.
a) Pe ce postulate se bazează modelul Bohr?
b) Ce reprezintă excitarea şi ionizarea atomilor?
c) În ce condiţii are lor emisia de radiaţii X? Menţionaţi câteva din

proprietăţile ei?

Structura atomului a fost descrisă cu ajutorul mai multor modele care
au încercat să pună în concordanţă datele experimentale cu teoria.
Unul dintre modelele acceptate este modelul Bohr care se bazează pe
trei postulate şi care explică cele mai multe din proprietăţile atomului
de hidrogen sau a ale atomilor hidrogenoizi.
Stările de energie ale atomului de hidrogen corespund stărilor de
energie ale electronului. Stările de energie posibile pentru electronul
legat de nucleu sunt cele pentru care En< 0.
Dintre toate stările energetice posibile pentru electron, starea de
maximă stabilitate este starea de energie minimă (stare fundamentală,
E1). Oricare altă stare de energie En< 0 se numeşte stare excitată şi
poate fi obţinută furnizând electronului energia necesară trecerii de pe
Fizica
un nivel pe altul. Dacă se furnizează electronului energie din exterior,

pentru ca el să treacă dintr-o stare cu E<0 într-o stare cu E>0 (energie
de ionizare), atomul devine ion pozitiv. Aproape concomitent cu
excitarea nivelelor atomice, va avea loc revenirea atomului pe starea
de energie minimă (dezexcitarea).
Electronii unui atom cu mai mulţi electroni se grupează în pături
electronice. Dacă sunt excitaţi electronii pe nivelele energetice mai
profunde, din apropierea nucleului, radiaţiile emise în aceste cazuri au
energii foarte mari şi lungimi de undă foarte mici (de ordinul a 0,1 Å)
Röntgen.
2.3. NUCLEUL ATOMIC. FENOMENUL DE RADIOACTIVITATE.

RADIOACTIVITATEA ŞI MEDIUL
Nucleul atomic Nucleul atomic este considerat partea centrală a atomului, încărcată cu
sarcină electrică pozitivă, în care se află concentrată practic toată masa
nucleului.
Protoni, neutroni Nucleele sunt alcătuite din două tipuri de particule elementare: protoni
şi neutroni. Protonul are sarcină pozitivă, egală în mărime cu a
electronului, iar neutronul este neutru din punct de vedere electric.
Masele lor sunt cât aproximativ 1836 de mase electronice. Protonul şi
neutronul sunt considerate ca două stări cuantice diferite ale aceleiaşi
particule numite nucleon. Stabilitatea nucleelor este determinată de
For e nucleare forţele de atracţie dintre nucleoni, forţe nucleare. Interacţiunea dintre
nucleoni se realizează prin intermediul unui câmp, câmp mezonic.
Forţele nucleare fac parte din cele patru tipuri de interacţiuni

cunoscute: (1) interacţiunile tari, realizate prin forţe nucleare; (2)
interacţiunile electromagnetice, realizate prin câmpul electromagnetic
între particulele încărcate electric; (3) interacţiunile slabe –
responsabile pentru procesele de tipul dezintegrărilor şi (4)
interacţiunile gravitaţionale, realizate prin intermediul câmpului
gravitaţional, dar care nu par a juca un rol important la scară atomică.
Num r atomic Numărul de protoni dintr-un nucleu este egal cu sarcina acestuia, Z, şi
egal cu numărul atomic al elementului chimic corespunzător din
Num r de mas
tabelul periodic al elementelor. Există nuclee cu numărul atomic
cuprins între 1 şi 104.
Numărul de neutroni dintr-un nucleu se notează cu N iar numărul total
de nucleoni din nucleu (A=Z+N) este numărul de masă al nucleului.
Termenul de nuclid, cu simbolul ZA X , desemnează specia atomică (X
– simbolul elementului chimic) definită printr-o anumită compoziţie a
nucleului: Z protoni şi (A – Z) neutroni.
Izobari, izotopi, Legat de numerele atomice şi numerele de masă, se utilizează

izotoni, izomeri următoarea terminologie:
- izobari – nuclizii cu acelaşi număr de masă;
- izotopi – nuclizii cu acelaşi număr atomic;
- izotoni – nuclizii cu acelaşi număr de neutroni;

Fizica
- izomeri – nuclizii care au acelaşi număr de masă şi acelaşi

număr atomic dar diferă prin proprietăţile radioactive.
Fenomenul de Radioactivitatea este proprietatea nucleelor de a se dezintegra, adică

radioactivitate de a emite spontan particule elementare sau nuclee uşoare,
transformându-se în alte nuclee.
Radioactivitatea poate fi naturală (emisia naturală de particule) sau

artificială (provocată prin bombardarea unor nuclee stabile cu neutroni
sau cu particule încărcate).
Studiindu-se în câmp magnetic sau electric radiaţiile emise de

substanţele radioactive, au fost puse în evidenţă trei componente
denumite: alfa (α), beta( ), gamma (γ). Particulele α sunt nuclee de
heliu (A = 4 şi Z = 4), particulele sunt electroni şi pozitroni ( - şi +),
iar componenta γ care nu este deviată de câmpul magnetic sau electric,
este de natură electromagnetică.
Serii radioactive Elementele radioactive existente în natură sunt grupate în trei serii
naturale şi una artificială. Fiecare serie este formată dintr-un element
radioactiv greu (cap de serie, A>200) şi din alte elemente radioactive
care se formează prin dezintegrări succesive, terminându-se cu câte un
izotop stabil.
92 U  82 Pb
Cele patru serii radioactive sunt:
238 206
- seria uraniului
- seria thoriului Th 208
232
82 Pb
U  207
90
235
- seria actiniului 82 Pb
94 Pu  83 Bi (obţinută artificial).
92
- seria neptuniului 241 209
În afara seriilor amintite, în natură există şi câteva elemente

40
radioactive mai uşoare care nu formează serii ca de exemplu 19 K,
87 176
37 Rb , 71 Lu .
Prin emisia unei particule α, nuclidul ZA X se transformă într-un alt

Dezintegrarea alfa
nuclid, deplasat cu două locuri la stânga în sistemul periodic al
Z X    Z  2Y
elementelor:
A A4
Particulele α expulzate de nucleu nu există în interiorul lui ca atare;

ele se formează doar în momentul dezintegrării prin unirea a doi
protoni cu doi neutroni.
Particulele α au putere mică de pătrundere în substanţă (de numai 0,05
mm în Al) şi putere de ionizare mare.
Prin dezintegrare , un nuclid ZA X instabil se transformă într-un alt

Dezintegrarea beta
nuclid al cărui număr atomic variază cu o unitate ΔZ = ±1. Procesul
are loc fie prin emisia de electroni (dezintegrare beta minus, -), fie
prin emisia de pozitroni (dezintegrare beta plus, +):
Z X    Z  1Y
A  A

Fizica
A
Z X     Z A1Y
Relaţiile de mai sus sunt cunoscute sub numele de legile deplasării

radioactive (Fajans şi Soddy).
Electronii emişi în dezintegrarea - nu pot exista în nucleu şi nu provin
nici din învelişul electronic al atomului, astfel încât problema
dezintegrării - este foarte complicată. S-a demonstrat că electronii
protoni, proces însoţit de apariţia unui antineutrino ( ~e ):

emişi (particulele - apar ca urmare a transformării neutronilor în
1
0 n  11p  1
0
e  ~e
Emisia de radiaţii + (dezintegrarea pozitronică) poate fi explicată

printr-un mecanism asemănător:
1
1 p  1
0 n  1
0
e  e
punct de vedere electric, de masă foarte mică, neutrino(  e ).

Dezintegrarea + este însoţită de apariţia unei particule neutre din
Radiaţia - are o putere de pătrundere mai mare şi o putere de ionizare

mai mică decât a radiaţiei α, electronii având o masă de aproximativ
7000 de ori mai mică decât particulele α. De multe ori, dezintegrarea
+
este însoţită de un alt tip de transformare, şi anume de captura
Captura electronică. Nucleul unui atom excitat poate captura unul din proprii
electronic săi electroni, de obicei unul de pe nivelele energetice cele mai
apropiate de nucleu (pătura K). În nucleu, el se uneşte cu un proton
dând naştere unui neutron şi unui neutrino:
1
1 p  1
0
e  1
0 n  e
Ca urmare, nuclidul ZA X se transformă într-un nou nuclid cu un

număr atomic mai mic cu o unitate, dar cu acelaşi număr de masă,
pentru că numărul total de nucleoni nu s-a schimbat:
A
Z X  K e   Z A1Y   e
Captura electronică atrage după sine o rearanjare a electronilor

atomului, adică ocuparea locului liber din pătura K şi emisia unei
radiaţii corespunzătoare.
Dezintegrarea În mod normal, nuclidul format în urma unei dezintegrări α sau se

gamma găseşte în stare de energie minimă (fundamentală). Este însă posibil ca
particula α sau să fie emisă cu o energie cinetică mai mică decât
energia maximă disponibilă, diferenţa fiind preluată de radionuclidul
nou format, care se va găsi într-o stare excitată. La revenirea în starea
fundamentală, nuclidul eliberează excesul de energie sub forma unei
radiaţii gama.
Prin emisia unei cuante gamma nu se schimbă nici masa, nici numărul

Fizica
Z X * Z X  h
de ordine al nuclidului respectiv:
A A
Spre deosebire de radiaţiile luminoase şi de razele X, radiaţiile sunt

emise de nucleul atomic şi nu de învelişul electronic al acestuia. Ele au
o frecvenţă mai mare (~6 . 1020 Hz), ceea ce face ca energia şi puterea
lor de pătrundere să fie mai mare. Ca urmare, puterea lor de ionizare
este mai mică.
Conversie intern Uneori, nuclidul excitat, rezultat prin dezintegrare α sau , revine în
starea fundamentală nu prin emisie γ, ci prin transmiterea surplusului
de energie unuia din electronii atomului. Fenomenul este numit
conversie internă şi se manifestă prin emisia unor electroni, emisie
însoţită de o radiaţie X caracteristică. Electronii rezultaţi ca urmare a
conversiei interne se deosebesc de cei rezultaţi prin dezintegrare - prin
faptul că sunt monoenergetici.
Procesul de dezintegrare este un proces statistic. Dintr-o probă dată nu

Legea dezintegr rii se poate prevedea care anume atomi se vor dezintegra la un moment
radioactive dat, dar se poate cunoaşte numărul de atomi care se vor dezintegra într-
o perioadă de timp. Acest număr este dat de legea dezintegrării
N  N 0 e  t
radioactive:
unde:
N0 este numărul de atomi prezenţi la momentul iniţial;
N este numărul de atomi radioactivi prezenţi la momentul t;
λ este constanta dezintegrării radioactive, caracteristică fiecărui
element; ea este numeric egală cu fracţiunea din numărul de nuclee
prezente la un moment dat care se dezintegrează în unitatea de timp.
Legea dezintegrării radioactive este ilustrată grafic în figura 2.3.
Fig. 2.3. Legea dezintegrării radioactive
Pentru caracterizarea radioactivităţii unui element se utilizează timpul

Timp de de înjumătăţire, T1/2, adică timpul în care se dezintegrează jumătate din
înjum t ire numărul de atomi existenţi iniţial. Din definiţie rezultă:

Fizica


ln 2
T1 2
Via a medie a unui Se defineşte, de asemenea, viaţa medie a unui element radioactiv, τ:
 
element radioactiv

1
adică timpul după care numărul iniţial de nuclee N0 se micşorează de

“e” ori (e fiind baza logaritmului natural).
Activitatea unei probe radioactive,  , se defineşte ca numărul de

Activitatea unei
atomi ai probei care se dezintegrează în unitatea de timp:
probe radioactive
    N  N 0 e   t
dN
dt
Unitatea de măsură pentru activitatea unei probe este Becquerel- ul:
1 Bq = 1 dezintegrare/secundă
sau Curie-ul (Ci) care reprezintă activitatea unei cantităţi de

substanţă radioactivă care produce 3,7 . 1010 dezintegrări pe secundă,
indiferent de natura radiaţiilor emise. Se mai utilizează ca unitate de
măsură şi rutherford-ul (rd), între cele două unităţi existând relaţia 1
Ci = 3,7 x 104 rd.
Radioactivitatea Radioactivitatea artificială se obţine bombardând, în reactoare

artificial nucleare şi acceleratoare de particule, elementele chimice cunoscute cu
particule α, cu protoni, neutroni, etc. Rezultă izotopi radioactivi
artificiali, mult mai numeroşi ca cei naturali. Un exemplu îl constituie
rezultatul bombardării aluminiului cu particule α şi anume un izotop
13 Al  2   0 n  15 P
radioactiv al fosforului, fosfor care suferă o dezintegrare beta plus:
27 4 1 30 x
30
14 Si  e   
Radioactivitatea şi Mediul înconjurător conţine o serie de izotopi radioactivi care provin

mediul atât din surse naturale de radiaţii cât şi din surse artificiale.
Surse naturale de Printre sursele naturale amintim:

izotopi radioactivi - radiaţia cosmică,
- scoarţa terestră datorită uraniului, thoriului, carbonului 14,
potasiului 40, ceea ce poate face ca şi unele dintre materialele de
construcţie să fie uşor radioactive;
- radonul, gaz radioactiv care ia naştere prin dezintegrarea radiului;
radiul la rândul său se găseşte în mineralele care conţin thoriu,
uraniu sau actiniu; „problema radonului” este că acest gaz se poate
infiltra în mine, locuinţe, subsoluri, devenind parte a aerului pe
care îl respirăm; pericolul provine de la cele 3 elemente solide
produse prin dezintegrarea sa („fiicele radonului”): poloniul plumb
şi bismut care constituie o ameninţare pentru sănătate;
- alimentaţia (de exemplu potasiul 40 din sol constituie o sursă
majoră de iradiere internă);
- industriile altele decât cele nucleare (exemplu exploatarea
Fizica
minereului de fosfor care în steril conţine cantităţi mari de radiu;

- centralele electrice pe cărbune care eliberează materialele
radioactive din cărbune;
Surse artificiale de Sursele artificiale de radiaţii nucleare sunt în principal

izotopi radioactivi - medicina nucleară
- reactoarele nucleare
- unele produse de larg consum (detectori de fum, aparate de
iluminat, ş.a.)
Utilizarea Tehnicile nucleare îşi găsesc o largă aplicabilitate în cele mai diverse
izotopilor domenii cum ar fi biologia, chimia, medicina, agricultura,
radioactivi microelectronica, energetica, etc. Utilizarea izotopilor radioactivi în
ca trasori şi ca aplicaţiile practice se bazează pe faptul că proprietăţile chimice,
surse de radia ii precum şi unele din proprietăţile fizice sunt identice pentru izotopii
radioactivi şi izotopii stabili ai aceluiaşi element. În plus, izotopii
radioactivi emit radiaţii, ceea ce face ca ei să fie uşor detectabili,
utilizând tehnici adecvate.
Metoda trasorilor Marcarea unui element cu izotopi radioactivi se bazează pe

radioactivi (sau a modificarea compoziţiei izotopice naturale în favoarea unuia dintre
atomilor marca i) izotopii radioactivi ai elementului respectiv.
Introducând elemente cu compoziţie izotopică modificată în diverşi
compuşi chimici, se obţin compuşi marcaţi cu izotopi radioactivi (se
poate modifica şi proporţia izotopilor stabili ai unui element, având de
a face în acest caz cu marcarea cu izotopi stabili).
Elementul (compusul) marcat cu izotopi radioactivi se comportă
analog cu elementul nemarcat şi, în plus, el emite radiaţii detectabile
prin diverse mijloace. Aceasta permite urmărirea mersului elementului
marcat în decursul diferitelor procese fizice, chimice, biologice, la care
ia parte. Elementul marcat cu izotopi este numit, în acest caz, “trasor”.
În practică, ca trasori, se utilizează elemente marcate cu 32P, 14C, 35S,
45
Ca, 60Co, 65Zn etc., funcţie de scopul urmărit. În biologie, cu ajutorul
acestui mijloc, utilizând mijloace de detecţie adecvate, este posibilă
urmărirea traseului urmat de anumite elemente chimice sau compuşi în
organismele vii, rolul jucat de ele în procesele vitale etc.
Izotopii artificiali, ca surse de radiaţii, permit construirea
Izotopii radioactivi indicatoarelor de nivel pentru lichidele aşezate în rezervoare
ca surse de radia ii inaccesibile măsurătorilor obişnuite, determinarea vitezei de curgere
prin conducte sau sunt utilizaţi în prospecţiunile geologice. În
medicină, sursele alcătuite din izotopi radioactivi sunt folosite în scop
terapeutic, în special în oncologie, datorită proprietăţii unor radiaţii de
a împiedica înmulţirea anormală a celulelor.
a) Ce este fenomenul de radioactivitate?

Fizica
b) Care sunt legile deplasării radioactive?
c) Ce reprezintă timpul de înjumătăţire şi activitatea unei probe

radioactive?
d) Ce surse naturale de radiaţii nucleare (izotopi radioactivi)

cunoaşteţi?

Radioactivitatea este proprietatea nucleelor de a se dezintegra, adică
de a emite spontan particule elementare sau nuclee uşoare,
Radioactivitatea poate fi naturală sau artificială (provocată prin
bombardarea unor nuclee stabile cu neutroni sau cu particule
încărcate).
Studiindu-se în câmp magnetic sau electric radiaţiile emise de
substanţele radioactive, au fost puse în evidenţă trei componente
denumite: alfa (α), beta( ), gamma (γ).
Mediul înconjurător conţine o serie de izotopi radioactivi care provin
atât din surse naturale de radiaţii cât şi din surse artificiale.
Printre sursele naturale reţinem: radiaţia cosmică, scoarţa terestră
datorită uraniului, thoriului, carbonului 14, potasiului 40, ceea ce
poate face ca şi unele dintre materialele de construcţie să fie uşor
radioactive; radonul, gaz radioactiv care ia naştere prin dezintegrarea
radiului; radiul la rândul său se găseşte în mineralele care conţin
thoriu, uraniu sau actiniu; din această cauză apare „problema
radonului”, alimentaţia (de exemplu potasiul 40 din sol constituie o
sursă majoră de iradiere internă); industriile altele decât cele nucleare
(exemplu exploatarea minereului de fosfor care în steril conţine
cantităţi mari de radiu; centralele electrice pe cărbune care eliberează
materialele radioactive din cărbune.
Marcarea unui element cu izotopi radioactivi se bazează pe
modificarea compoziţiei izotopice naturale în favoarea unuia dintre
izotopii radioactivi ai elementului respectiv. Introducând elemente cu
compoziţie izotopică modificată în diverşi compuşi chimici, se obţin
compuşi marcaţi cu izotopi radioactivi. Elementul (compusul) marcat
cu izotopi radioactivi se comportă analog cu elementul nemarcat şi, în
plus, el emite radiaţii detectabile prin diverse mijloace. Aceasta
permite utilizarea izotopilor radioactivi ca trasori şi surse de radiaţii.
Fizica
2.4. PARTICULE ELEMENTARE. RADIA IA COSMIC
Particule Particulele elementare sau fundamentale, sunt particulele care se

elementare comportă ca un tot unitar. In prezent sunt cunoscute mai multe tipuri
de particule elementare care diferă ca proprietăţi şi prin natura
interacţiunilor dintre ele. Particulele cunoscute se clasifică în patru
categorii:
1. fotonii, particule cu masă de repaos zero, asociaţi undelor
electromagnetice;
2. leptonii, particule care suferă numai interacţiuni
electromagnetice şi slabe (neutrino, electroni, miuonii);
3. mezonii, cu mase intermediare între masele leptonilor şi
masele atomice (pioni şi kaoni);
4. barionii, particule cu masa comparabilă cu cea a atomilor celor
mai uşori; în această categorie intră nucleonii (protoni,
neutroni) şi hiperonii (lambda, sigma, kai, omega).
La particulele menţionate se adaugă antiparticulele şi rezonanţele.
Antiparticulele (exemplu pozitronul, antiparticula electronului) au în
general proprietăţi identice cu cele ale particulelor corespunzătoare,
diferind însă de acestea printr-una din mărimile care le caracterizează
(de cele mai multe ori, semnul sarcinii electrice). Particulele şi
antiparticulele au proprietatea de a se genera şi anihila reciproc.
Rezonanţele, descoperite relativ recent, sunt particule cu timp de viaţă
extrem de redus, astfel încât nu au putut fi puse în evidenţă direct.
Există ipoteza, susţinută de rezultate experimentale, că
particulele elementare sunt alcătuite, la rândul lor, din subparticule –
quark-ci – a căror sarcină electrică are o valoare fracţionară.
Radia ia cosmic Multe din particulele elementare au fost descoperite în radiaţia

cosmică. Aceasta constă din fluxuri de particule încărcate, de energii
foarte mari, care vin din spaţiul cosmic.
Radiaţia din afara atmosferei Pământului este cunoscută drept radiaţia
cosmică primară şi este formată din protoni, particule α, precum şi
nuclee ale diferitelor elemente. „Captarea” ei de către câmpul
magnetic terestru conduce la formarea centurilor de radiaţii. Radiaţia
care ajunge la suprafaţa Pământului – radiaţia cosmică secundară –
diferă de cea primară datorită interacţiunii acesteia cu particulele din
atmosferă. Cuprinde fotoni, electroni, pozitroni (componenta „moale”)
precum şi protoni, neutroni, mezoni (componenta „tare”).

Fizica
a) Ce categorii de particule elementare sunt cunoscute la ora actuală?
b) Ce reprezintă radiaţia cosmică primară şi cea secundară?

Particulele elementare sau fundamentale, sunt particulele care se
comportă ca un tot unitar. Particulele cunoscute se clasifică în patru
categorii: fotonii, leptonii, mezonii şi barionii.
La particulele menţionate se adaugă antiparticulele şi rezonanţele.
Antiparticulele au în general proprietăţi identice cu cele ale
particulelor corespunzătoare, diferind însă de acestea printr-una din
mărimile care le caracterizează.
Radiaţia cosmic constă din fluxuri de particule încărcate, de energii
foarte mari, care vin din spaţiul cosmic. Radiaţia din afara atmosferei
Pământului este cunoscută drept radiaţia cosmică primară şi este
formată din protoni, particule α, precum şi nuclee ale diferitelor
elemente. Radiaţia care ajunge la suprafaţa Pământului – radiaţia
cosmică secundară – diferă de cea primară datorită interacţiunii
acesteia cu particulele din atmosferă. Cuprinde fotoni, electroni,
pozitroni (componenta „moale”) precum şi protoni, neutroni, mezoni
(componenta „tare”).

DE AUTOEVALUARE
Întrebarea 1
a) În atom, electronii se deplasează pe orbite staţionare, astfel încât, în

aceste stări, atomul nici nu absoarbe şi nici nu emite energie. Stările
staţionare sunt caracterizate de un şir discret de energii (postulatul
stărilor staţionare);
2. Orbitele staţionare sunt caracterizate prin aceea că momentul
impulsului electronului, mvr, este egal cu un multiplu întreg de

Fizica
h/(2π).
3. Atomul emite sau absoarbe energie atunci când electronul trece de
pe o orbită staţionară pe altă orbită staţionară (postulatul frecvenţelor):
h = E1 - E2
unde: E1 este energia corespunzătoare stării iniţiale; E2 este energia
corespunzătoare stării finale a electronului.
b) Dintre toate stările energetice posibile pentru electron, starea de
maximă stabilitate este starea de energie minimă (stare fundamentală,
E1). Oricare altă stare de energie En< 0 se numeşte stare excitată şi
poate fi obţinută furnizând electronului energia necesară trecerii de pe
un nivel pe altul. Dacă se furnizează electronului energie din exterior,
pentru ca el să treacă dintr-o stare cu E<0 într-o stare cu E>0 (energie
de ionizare), atomul devine ion pozitiv.
c) Electronii unui atom cu mai mulţi electroni se grupează în pături
electronice. Dacă sunt excitaţi electronii pe nivelele energetice mai
profunde, din apropierea nucleului, radiaţiile emise în aceste cazuri au
energii foarte mari şi lungimi de undă foarte mici (de ordinul a 0,1 Å)
Röntgen,
Proprietăţi: determină ionizarea gazelor; impresionează hârtia
fotografică; produc fluorescenţa unor substanţe; sunt absorbite
puternic de substanţele cu densitate mare; nu sunt deviate de
câmpurile electric şi magnetic; produc o serie de efecte fiziologice.
Întrebarea 2
a) Radioactivitatea este proprietatea nucleelor de a se dezintegra,

adică de a emite spontan particule elementare sau nuclee uşoare,
b) Prin emisia unei particule α, nuclidul ZA X se transformă într-un alt
nuclid, deplasat cu două locuri la stânga în sistemul periodic al
elementelor.
Prin dezintegrare , un nuclid ZA X instabil se transformă într-un alt
nuclid al cărui număr atomic variază cu o unitate ΔZ = ±1. Procesul
are loc fie prin emisia de electroni (dezintegrare beta minus, -), fie
prin emisia de pozitroni (dezintegrare beta plus, +):
c) Timpul în care se dezintegrează jumătate din numărul de atomi
existenţi iniţial
Activitatea unei probe radioactive se defineşte ca numărul de atomi ai
probei care se dezintegrează în unitatea de timp:
d) Sursele naturale de izotopi radioactivi: radiaţia cosmică, scoarţa
terestră datorită uraniului, thoriului, carbonului 14, potasiului 40;
radonul; alimentaţia (potasiul 40 din sol constituie o sursă majoră de
iradiere internă); industriile altele decât cele nucleare (exemplu
exploatarea minereului de fosfor) centralele electrice pe cărbune care
eliberează materialele radioactive din cărbune.
Intrebarea 3
a) Fotonii, leptonii, mezonii şi barionii.

Fizica
b) Radiaţia din afara atmosferei Pământului este cunoscută drept

radiaţia cosmică primară (formată din protoni, particule α, precum şi
nuclee ale diferitelor elemente). Radiaţia care ajunge la suprafaţa
Pământului este radiaţia cosmică secundară şi diferă de cea primară
datorită interacţiunii acesteia cu particulele din atmosferă. Cuprinde
fotoni, electroni, pozitroni (componenta „moale”) precum şi protoni,
neutroni, mezoni (componenta „tare”).

1. Ce este radioactivitatea şi care sunt componentele

eviden iate în cursul acestui fenomen? (2p)
2. Ce surse naturale şi artificiale de izotopi radioactivi

cunoaşte i? Dezvolta i subiectul (4p)
3. În ce const utilizarea izotopilor radioactivi ca trasori şi

surse de radia ii şi pe ce propriet i se bazeaz aceasta?
(4p)

1. Dissescu, C.A. ş.a., 1971 - Fizică şi climatologie agricolă, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucuresti;
2. Neniţescu, C.D., 1979 – Chimie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
3. Săndoiu, Ileana, 2003 – Fizică şi elemente de biofizică cu aplicaţii în agricultură, Ed.
Alma Mater, Sibiu;
4. iţeica, Şerban, 1984 – Mecanica cuantică , Ed. Academiei, Bucureşti;

Fizica
SPECTROSCOPIE. TEHNICI ŞI METODE DE ANALIZ
Cuprins Pagina
3.2. Definiţii. Tranziţii cuantice. Spectre 43
3.3. Legile absorbţiei luminii 48
3.4. Principii constructive ale aparaturii utilizate
în spectroscopia optică 50
3.5. Spectroscopia de absorbţie moleculară în VIS şi UV. 52
Spectroscopia de absorbţie moleculară în IR
Prezentarea uneia dintre cele mai folosite tehnici de analiză calitativă

şi cantitativă
Precizarea noţiunilor utilizate
Definirea noţiunilor de transmitanţă şi absorbanţă a unui mediu
Expunerea principiilor de construcţie şi funcţionare a
spectrofotometrelor
3.2. DEFINI II. TRANZI II CUANTICE. SPECTRE
Spectroscopia Spectroscopia este ramura fizicii care se ocupă cu obţinerea,

măsurarea şi interpretarea spectrelor de emisie sau absorbţie ale
diferitelor substanţe.
Spectrul Spectrul se defineşte ca totalitatea liniilor spectrale rezultate în urma

tranziţiilor efectuate între nivelele energetice ale unui sistem atomic
sau molecular.
Diviziunile După domeniul spectral ce formează obiectul de studiu, există

spectroscopiei spectroscopie optică, spectroscopie hertziană, nucleară, spectroscopia
spectroscopia optică – se bazează pe interacţiunea radiaţiei

de radiaţie X, spectroscopia radiaţiei gamma, etc.:
electromagnetice din domeniile UV, VIS şi IR cu substanţa sau
spectroscopia hertziană (de radiofrecvenţă) – ansamblul de studii

producerea acesteia de către substanţă;
efectuate asupra fenomenului de interacţiune rezonantă între atomi

sau molecule şi undele hertziene, adică undele electromagnetice de
frecvenţe relativ joase utilizate în transmisiile radio;
Fizica
spectroscopia de raze X – utilizează principiile care guvernează

tranziţiile electronice în domeniul razelor X şi care permit
După felul sistemului de particule implicat, există spectroscopie

atomică, moleculară şi nucleară:
spectroscopia atomică – are ca obiect măsurarea şi explicarea
radiaţiilor fie emise de atomii excitaţi (spectroscopia de emisie), fie
spectroscopia moleculară – are ca obiect studiul radiaţiei emise,

absorbite de atomi (spectroscopia de absorbţie);
absorbite sau împrăştiate de o substanţă formată din molecule;

aceasta permite să se facă legătura între frecvenţa radiaţiei emise sau
absorbite şi intensitatea acestor radiaţii de proprietăţile ansamblului
spectroscopia nucleară – se ocupă cu studiul radiaţiilor emise de

moleculelor care constituie substanţa;
nucleele care se află în stări excitate.
Tehnicile utilizate în spectroscopia optică se clasifică şi funcţie de

fenomenul fizic care stă la baza tehnicii respective (emisia, absorbţie
sau împrăştierea radiaţiei electromagnetice) şi după modalitatea de
trecere a probei în stare de atomi liberi.
Prin analiză spectrală se înţelege metoda de determinare a compoziţiei

Analiz spectral chimice a diferitelor substanţe prin examinarea spectrelor de emisie
sau de absorbţie ale acestora. Pentru analize spectrale se utilizează
aparatele numite spectroscoape şi spectrografe.
Analiza spectrală este o metodă de bază în monitorizarea calităţii
factorilor de mediu. Astfel, de exemplu, pentru determinarea
concentraţiei de plumb din aer se utilizează spectroscopia de absorbţie
atomică, pentru CO2 , spectroscopia în infraroşu, etc. (Săndoiu, Ileana,
2005).
Analiza Analiza spectrochimică serveşte la identificarea moleculelor sau

spectrochimic grupărilor funcţionale ale compuşilor organici şi minerali. În acest
scop utilizează mai multe metode spectroscopice de analiză (difracţia
razelor X, spectroscopia UV şi VIS, polarimetria, dispersia optică
rotatorie, spectroscopia de fluorescenţă, spectroscopia IR şi Raman,
spectroscopia paramagnetică electronică, spectroscopia de rezonanţă
magnetică nucleară, spectrometria de masă).
Spectrometria Spectrometria înseamnă izolarea, dintr-o radiaţie complexă, continuă

sau discontinuă, emisă de o sursă, a unei radiaţii cvasi-monocromatice
sau a unei benzi spectrale înguste.
Spectrofotometria Spectrofotometria este tehnica de măsură care asociază analiza

spectrală a spectrometriei cu măsurarea mărimilor fotometrice legate în
cele mai multe cazuri de proprietăţile materiei. Fotometria este ramura
fizicii care se ocupă cu studiul măsurării cantităţilor de lumină sau, în
general, al cantităţilor de energie radiantă.
Spectroscopul Spectroscopul este aparatul care serveşte la descompunerea unei

radiaţii electromagnetice (luminoase) şi la obţinerea unui spectru care
Fizica
poate fi observat cu ochiul liber; elementul său component esenţial este

o piesă dispersivă – prismă (la spectroscopul cu prismă) sau reţea (la
spectroscopul cu reţea); fascicolul de radiaţii care urmează să fie
analizat trece printr-un colimator care îl transformă într-un fascicul
paraxial, apoi străbate piesa dispersivă, fiind deviat către o lunetă. Prin
reflexia totală a unui fascicol de lumină, în câmpul optic al lunetei
apare o scală gradată (micrometru), adiacentă spectrului observat.
Astfel, fiecare linie spectrală poate fi localizată cu precizie după
diviziunea respectivă a scalei.
Spectrometrul Spectrometrul este aparatul utilizat în scopul măsurării intensităţii

componentelor monocromatice ale unei radiaţii electromagnetice;
funcţionarea lui se bazează pe descompunerea acesteia cu ajutorul unei
prisme rotitoare care proiectează, pe rând, fiecare componentă pe un
receptor fotoelectric sau termoelectric.
Spectrograful Spectrograful, aparat asemănător spectroscopului, poate înregistra

spectrele de emisie sau de absorbţie ale substanţelor pe o placă
fotografică în vederea unei analize spectrale precise (cu ajutorul
microfotometrului – aparat care compară intensităţile liniilor spectrale).
Spectrofotometrele Spectrofotometrele sunt aparate destinate obţinerii spectrelor de emisie

sau de absorbţie ale substanţelor şi analizei acestor spectre. Ele
măsoară absorbţia (extincţia) sau transmisia radiaţiilor optice de
diferite lungimi de undă la trecerea printr-o probă. Adăugând accesorii,
pentru unele tipuri de spectrofotometre se pot efectua şi alte tipuri de
măsurători cum sunt cele de reflexie regulată sau difuză, de
fluorescenţă, etc.
Tranzi ii cuantice Tehnicile de analiză din cadrul spectroscopiei optice se bazează pe

interacţiunea radiaţiei electromagnetice din domeniul vizibil (VIZ),
ultraviolet (UV) şi infraroşu (IR) cu substanţa sau producerea acesteia
de către substanţă.
Sistemele atomice, considerate sisteme cuantice (atomi, atomi excitaţi,
ioni, molecule) nu pot exista decât în stări staţionare. Fiecărei stări
staţionare îi corespunde un anumit nivel energetic. Pentru sistemele
cuantice există mai multe tipuri de nivele (Tănase, Gh. I., 2001),
corespunzătoare tipurilor de mişcări pe care le efectuează acestea
(rotaţie, vibraţie), existenţei unor momente cinetice proprii (spin) şi
condiţiilor externe în care se află (câmp electric sau magnetic):
1. nivele electronice de energie ale atomilor - legate de mişcarea

orbitală a electronilor; în cazul electronilor exteriori (de valenţă)
tranziţiile dintre nivelele energetice dau spectrele optice în domeniul
VIS şi UV; în cazul electronilor de pe păturile interioare ale atomului,
tranziţiile dau spectre de raze X;
2. nivele energetice de rotaţie a moleculelor - legate de rotaţia
moleculelor ca un întreg;
3. nivele energetice de vibraţie a moleculelor - legate de mişcările de
vibraţie ale nucleelor din molecule în jurul unor poziţii de echilibru,
respectiv de vibraţiile moleculelor în ansamblul lor;
Fizica
4. nivele energetice de structură fină - legate de existenţa în cazul

electronilor a unui moment cinetic propriu, cel de spin;
5. nivele energetice de structură hiperfină - sunt legate de existenţa
unor momente proprii ale nucleelor atomice (spini nucleari);
6. nivele energetice de structură magnetică ( în VIS şi UV nivele
Zeeman) - se obţin prin despicarea nivelelor energetice electronice, a
nivelelor de rotaţie şi a celor de structură hiperfină într-un câmp
magnetic exterior;
7. nivele energetice de structură electrică - se obţin datorită despicării
nivelelor energetice ale atomilor liberi şi ale moleculelor, cât şi a
nivelelor de rotaţie ale moleculelor ce au un moment electric dipolar,
atunci când sunt plasate într-un câmp electric extern.
Conform teoriei lui Bohr, sistemele atomice efectuează treceri –

tranziţii cuantice - dintr-o stare energetică bine definită într-o altă
stare energetică bine definită prin absorbţie sau emisie de energie
 radiative – când sistemul atomic absoarbe sau emite energie

radiantă. Tranziţiile cuantice pot fi:
 neradiative – când are loc un schimb direct de energie între

sub formă de cuante;
sistemul atomic şi sistemele înconjurătoare cu care acesta

interacţionează.
Linie spectral Fiecărei tranziţii cuantice posibile între nivelele discrete de energie îi
corespunde o anumită linie spectrală, caracterizată prin frecvenţa
radiaţiei emise sau absorbite, prin lungimea de undă sau prin numărul
de undă corespunzător:
E  E  E  h    h c ~
ki
hc
ki k i ki ki
Termenul de linie spectrală este legat de faptul că instrumentul

spectral optic dă imaginea fantei de intrare pe care cade
radiaţia electromagnetică de cercetat sub forma unei linii
proiectate în planul focal al instrumentului.
Spectre Spectrele atomice corespunzătoare atomului de hidrogen, ionilor

hidrogenoizi şi chiar pentru atomii mai puţin complicaţi sunt spectre
discrete, formate din linii spectrale izolate (spectre de linii).
Pentru cele mai simple molecule sunt caracteristice spectrele de benzi
discrete – formate din benzi mai mult sau mai puţin înguste, cu
structură de linii complicată.
Moleculele complicate dau spectre formate din benzi continue foarte
largi care nu mai prezintă o structură de linii.
Funcţie de sensul în care are loc tranziţia între nivelele energetice
 spectre de absorbţie - care reprezintă totalitatea tranziţiilor

există :
radiative de pe nivelele inferioare pe nivelele superioare ale

sistemului atomic sau molecular, tranziţii ce decurg cu
 spectre de emisie – când tranziţia are loc de pe nivelele

absorbţia unei cuante de energie;
superioare pe cele inferioare, cu emisia unei cuante de energie.

Fizica
a) Ce este spectroscopia?
b) Ce sunt spectrofotometrele şi ce mărimi fizice măsoară?
c) Pe ce se bazează tehnicile de analiză din cadrul spectroscopiei

optice?
d) Ce reprezintă tranziţiile cuantice?
e) Ce tipuri de spectre cunoaşteţi?

Spectroscopia este ramura fizicii care se ocupă cu obţinerea,
Spectrul se defineşte ca totalitatea liniilor spectrale rezultate în urma
tranziţiilor efectuate între nivelele energetice ale unui sistem atomic
sau molecular.
După domeniul spectral ce formează obiectul de studiu, există
spectroscopie optică, spectroscopie hertziană, nucleară,
spectroscopia de radiaţie X, spectroscopia radiaţiei gamma.
După felul sistemului de particule implicat, există spectroscopie
atomică, moleculară şi nucleară.
Tehnicile utilizate în spectroscopia optică se clasifică şi funcţie de
fenomenul fizic care stă la baza tehnicii respective (emisia, absorbţie
sau împrăştierea radiaţiei electromagnetice) şi după modalitatea de
trecere a probei în stare de atomi liberi.
Spectrofotometrele sunt aparate destinate obţinerii spectrelor de
emisie sau de absorbţie ale substanţelor şi analizei acestor spectre.
Fizica
Tehnicile de analiză din cadrul spectroscopiei optice se bazează pe

interacţiunea radiaţiei electromagnetice din domeniul vizibil (VIZ),
ultraviolet (UV) şi infraroşu (IR) cu substanţa sau producerea acesteia
de către substanţă.
Sistemele atomice efectuează treceri – tranziţii cuantice - dintr-o stare
energetică bine definită într-o altă stare energetică bine definită prin
absorbţie sau emisie de energie radiantă.
Fiecărei tranziţii cuantice posibile între nivelele discrete de energie îi
corespunde o anumită linie spectrală, caracterizată prin frecvenţa
radiaţiei emise sau absorbite, prin lungimea de undă sau prin numărul
de undă corespunzător.
3.3. LEGILE ABSORB IEI LUMINII
Absorb ia luminii Legea de bază a fost enunţată de către Lambert şi Bouguer (sec al
XVIII – lea) şi completată de Beer (1852).
Dacă se consideră un fascicul de radiaţii luminoase de intensitate I0
care cade perpendicular pe suprafaţa unui mediu absorbant, o parte se
va reflecta (Ir), o parte va fi absorbită (Ia), o parte împrăştiată (Id) iar
altă parte (It) va fi transmisă. Între aceste intensităţi există relaţia:
I0  Ir  Ia  Id  It
Atunci când condiţiile experimentale sunt aceleaşi, relaţia se poate
I0  Ia  It
scrie sub forma:
Dacă un fascicul paralel de radiaţii monocromatice de intensitate I

străbate un strat omogen de substanţă absorbantă de grosime
infinitezimală dx, diminuarea intensităţii fasciculului transmis este dată
 dI  k  I dx
de:
unde k  este coeficientul de absorbţie.

Prin integrare pe grosimea cuvei, b, se obţine:
I  I 
ln t    k  b sau ln 0   k  b
 I0   It 
I 
lg 0   k b  k b
1
 I t  2,303
unde k= 0,4343 k  .
Legea Bouguer – Ceea ce poate fi scris sub forma (legea Bouguer – Lambert):
Lambert
I t  I 0 e k b
I t  I 0 10  k b
sau
Transmitan a Raportul procentual dintre intensitatea fascicolului transmis şi cel

incident defineşte transmisia sau transmitanţa:

Fizica
T% 
It
100
I0
Absorban a
Absorbanţa mediului, (A) întâlnită în literatura de specialitate şi ca
densitate optică, D, sau extincţie, E, este logaritmul zecimal al
inversului transmisiei:
1 I 
A  D  E  lg   lg 0   k b
T   It 
Conform legii lui Beer coeficientul de absorbţie k este direct
proporţional cu concentraţia c (mol L-1) a constituentului absorbant
k  c
din soluţie:
unde  este absorbtivitatea molară sau coeficientul molar de

absorbţie (L mol-1 cm-1).
Din combinaţia celor două legi rezultă legea Bouguer – Lambert –

Beer:
1 I 
A  lg   lg 0    c b
T   It 
factor intensiv,  numit absorbtivitatea molară, ce caracterizează

care arată că absorbanţa fiecărui sistem absorbant este generată de un
fiecare specie absorbantă, factor care poate fi definit plecând de la

relaţia anterioară şi care depinde în principal de lungimea de undă la
care se măsoară absorbţia şi de natura substanţei absorbante. In
 max şi are valori cuprinse între 103 şi 105 L mol-1 cm-1.

condiţii experimentale optime absorbtivitatea molară se defineşte ca
Legile absorbţiei luminii sunt valabile pentru soluţii de analiţi foarte

diluate, pentru radiaţii monocromatice paralele şi coerente şi în medii
optic omogene (izotrope).
a) Ce reprezintă transmitanţa unui mediu?
b) Dar absorbanţa?

Fizica

Dacă se consideră un fascicul de radiaţii luminoase de intensitate I0
care cade perpendicular pe suprafaţa unui mediu absorbant, o parte se
va reflecta (Ir), o parte va fi absorbită (Ia), o parte împrăştiată (Id) iar
altă parte (It) va fi transmisă.
Raportul procentual dintre intensitatea fascicolului transmis şi cel
incident defineşte transmisia sau transmitanţa mediului. Absorbanţa
mediului, (A) întâlnită în literatura de specialitate şi ca densitate
optică, D, sau extincţie, E, este logaritmul zecimal al inversului
transmisiei.
3.4. PRINCIPII CONSTRUCTIVE ALE APARATURII UTILIZATE

ÎN SPECTROSCOPIA OPTIC
Schema-bloc a unui
spectrometru optic
Fig. 3.1 : Schema bloc a unui spectrometru optic
Componentele Orice instrument spectrometric conţine 5 componente principale sau

principale (module) module:
1. sursă de radiaţii electromagnetice (de energie necesară producerii

fenomenului fizic dorit la interacţiunea acesteia cu proba de
analizat);
2. un selector al domeniului spectral dorit, care permite obţinerea
unei anumite lungimi de undă sau grup de lungimi de undă (bandă
spectrală); acesta poate fi un sistem de filtrare, monocromator,
interferometru Michelson;
3. cuva – container transparent în domeniul de lungimi de undă
utilizat, în care se aşază proba pe durata efectuării măsurătorilor;
4. detector, traductor – receptor de radiaţii electromagnetice cu
rolul de a converti energia radiantă sosită de la probă la acesta într-
un semnal utilizabil, de obicei unul de natură electrică;
5. sistem de evaluare a sistemului de ieşire provenit de la receptor.
In cazul spectrometriei de emisie (atomică sau moleculară) proba de

analizat devine sursă de radiaţii electromagnetice, caz în care atomii,
respectiv moleculele acesteia fiind în stări energetice excitate, vor
reveni în stări de energie mai joasă, emiţând radiaţii electromagnetice
caracteristice;
Pe lângă cele cinci module, în cazurile tehnicilor individuale există şi

alte module, specializate.
Sursa de radia ii Sursele de radiaţii electromagnetice utilizate în tehnicile

electromagnetice spectroscopiei optice pot fi clasificate după cum urmează:

Fizica
1. după compoziţia spectrală a radiaţiei furnizate:

a. monocromatice (furnizează o singură lungime de undă);
b. policromatice ( furnizează mai multe lungimi de undă);
2. după caracterul spectrului pe care îl emit:
a. surse cu spectru continuu (de benzi); sunt acele surse a
căror emisie se întinde fără întreruperi pe o regiune
spectrală întinsă; se utilizează corpurile solide încălzite şi
descărcările electrice în gaze;
b. surse cu spectru discontinuu (de linii); cele mai utilizate
astfel de surse sunt: arcul electric, scânteia electrică, lampa
cu catod cavitar, lampa cu descărcare în vapori; laserul
este, aşa cum s-a specificat deja, şi el utilizat ca sursă de
radiaţii în spectroscopia optică;
3. după domeniul spectral în care acestea emit:
a. surse pentru IR
b. surse pentru VIS
c. surse pentru UV
Sistem de ob inere Sistemele de obţinere a radiaţiilor monocromatice sau selectoare de

a radia iilor lungimi de undă pot fi filtrele optice (filtre de absorbţie, filtre de
monocromatice interferenţă), monocromatoarele (prisme optice şi reţele de difracţie),
policromatoarele sau interferometre Michelson.
Interferometrul este instrumentul optic utilizat pentru măsurarea

lungimilor de undă, a unităţilor de lungime, a indicilor de refracţie,
bazat pe fenomenul de interferenţă a luminii; în interiorul lui un
fascicul de lumină este descompus în două sau mai multe fascicule,
care străbat ulterior distanţe (sau medii) diferite pentru ca apoi să
interfereze. Din studiul franjelor de interferenţă se pot obţine
informaţii privind natura luminii precum şi a mediilor parcurse.
Monocromatorul este dispozitivul optic care emite lumină

monocromatică, separând radiaţiile de o anumită lungime de undă
dintr-un spectru continuu; conţine o prismă rotitoare care deviază
radiaţiile de aceiaşi lungime de undă componente ale unui fascicul de
lumină, către o fantă; în funcţie de poziţia prismei, dispozitivul
selectează o anumită culoare a spectrului.
Compartimentul Containerele pentru susţinerea probelor (cuve sau celule) sunt

pentru probe confecţionate din materiale transparente pentru radiaţiile
electromagnetice din domeniul spectral de interes iar printre
principalele materiale folosite se numără NaCl, KCl, KBr, LiF, ZnSe,
cuarţ pentru UV, cuarţ pentru IR (sticlă silicoasă), polietilenă.
Detectori de Detectori (receptori sau traductori) de radiaţii electromagnetice sunt

radia ii dispozitive care realizează conversia energiei transportate de radiaţia
electromagnetice electromagnetică provenită de la probă într-o altă formă de energie,
de exemplu impulsuri electrice. În principiu funcţionarea unui detector
de radiaţii electromagnetice se bazează pe producerea unui fenomen
fizic la interacţiunea radiaţiei cu materialul activ al detectorului
(producerea senzaţiei de lumină, efect fotografic, efect fotoelectric
Fizica
extern sau intern, efect termic). Ca exemple de detectori se pot da

detectorii fotoelectrici (celula fotovoltaică, celula fotoelectrică,
fotomultiplicatorul) sau detectorii termici (termocupluri, bolometre,
detectori piroelectrici).
Sistem de evaluare Sistemul de evaluare reprezintă modulul final. El are rolul de a prelua
semnalul furnizat de detector care, de cele mai multe ori este de natură
electrică, şi de a-l transforma in informaţie analitică.
următoarea întrebare:
Care sunt principalele componente (module) ale unui spectrometru
optic?

Orice instrument spectrometric conţine 5 componente principale sau
sursă de radiaţii electromagnetice (de energie necesară producerii

module:
fenomenului fizic dorit la interacţiunea acesteia cu proba de
un selector al domeniului spectral dorit, care permite obţinerea unei

analizat);
anumite lungimi de undă sau grup de lungimi de undă (bandă

spectrală); acesta poate fi un sistem de filtrare, monocromator,
cuva – container transparent în domeniul de lungimi de undă utilizat,

interferometru Michelson;
detector, traductor – receptor de radiaţii electromagnetice cu rolul

în care se aşază proba pe durata efectuării măsurătorilor;
de a converti energia radiantă sosită de la probă la acesta într-un

semnal utilizabil, de obicei unul de natură electrică;
sistem de evaluare a sistemului de ieşire provenit de la receptor.
3.5. SPECTROSCOPIA DE ABSORB IE MOLECULAR ÎN VIS ŞI UV.

SPECTROSCOPIA DE ABSORB IE MOLECULAR ÎN IR
Spectroscopia de Spectroscopia de absorbţie moleculară în vizibil şi ultraviolet este

absorb ie utilizată pentru obţinerea şi interpretarea spectrelor de absorbţie
molecular în moleculară datorate tranziţiilor energetice electronice peste care se
vizibil şi ultraviolet suprapun tranziţiile de rotaţie şi de vibraţie. Datorită acestei
suprapuneri a celor trei tipuri de tranziţii, spectrele de absorbţie
moleculară în VIS şi UV apar sub forma unor benzi largi, acestea
nemaifiind în aceiaşi măsură caracteristice ca spectrele de absorbţie
Fizica
moleculară în IR.
Lungimea de undă la care se fac măsurătorile de absorbţie în scopuri
cantitative este fixă şi aceasta se alege astfel încât analitul absorbant să
prezinte absorbţie maximă.
Spectrele de absorbţie moleculară în VIS şi UV de cele mai multe ori
se înregistrează pentru probe în soluţie.
Spectroscopia de Este utilizată pentru obţinerea şi interpretarea spectrelor de absorbţie

absorb ie moleculară în domeniul IR datorate tranziţiilor vibraţionale ale
molecular în atomilor din molecule. Aceste spectre sunt utile pentru analiza
infraroşu calitativă şi structurală a substanţelor anorganice, dar în special a
substanţelor organice.
Spectrometrele de absorbţie moleculară în IR folosite în prezent se
 spectrometre cu sistem dispersiv;

împart în trei categorii:
 spectrometre cu sistem nedispersiv;

 spectrometre cu transformată Fourier sau interferometrice.
Spectrometrele cu sistem dispersiv realizează separarea radiaţiilor

electromagnetice din domeniul IR pe lungimi de undă, numere de
undă, respectiv frecvenţe, prin dispersie, folosind în acest sens
monocromatorul dotat cu elemente dispersive.
Spectrometrele cu sistem nedispersiv sunt utilizate pentru lichide şi

pentru gaze. Ele au o largă aplicabilitate la analiza în flux continuu sau
la analiza în serie a unor probe de acelaşi tip. Analizorul nedispersiv
constă dintr-o sursă de radiaţii IR de la care se obţin două fascicule
paralele cu ajutorul a două oglinzi concave. Radiaţia IR este trecută
printr-o celulă ce conţine un gaz de referinţă într-unul din canale şi
gazul de determinat în celălalt canal. Intensitatea radiaţiei transmise
este măsurată cu ajutorul a doi detectori montaţi într-un montaj
diferenţial de măsurare.
Spectrometrele interferometrice (sau cu transformată Fourier – FTIR –

Fourier Transform Infrared) se bazează pe interferenţă, adică pe
dirijarea radiaţiei în două fascicule coerente, supunerea unuia din
fascicule unei anumite întârzieri în timp, adică crearea unei diferenţe
de fază între cele două fascicule şi apoi suprapunerea lor pentru a
produce un sistem de franje de interferenţă. Aplicarea ulterioară a
transformatei Fourier asupra informaţiei astfel obţinute conduce la
obţinerea unui spectru de absorbţie sau de transmisie obişnuit
a) În ce scop se utilizează spectroscopia de absorbţie moleculară în
vizibil şi ultraviolet?

Fizica
b) Dar spectroscopia în infraroşu?

Spectroscopia de absorbţie moleculară în vizibil şi ultraviolet este
utilizată pentru obţinerea şi interpretarea spectrelor de absorbţie
moleculară datorate tranziţiilor energetice electronice peste care se
suprapun tranziţiile de rotaţie şi de vibraţie.
Este utilizată pentru obţinerea şi interpretarea spectrelor de absorbţie
moleculară în domeniul IR datorate tranziţiilor vibraţionale ale
atomilor din molecule. Aceste spectre sunt utile pentru analiza
calitativă şi structurală a substanţelor anorganice, dar în special a
substanţelor organice.

DE AUTOEVALUARE
Întrebarea 1
a) Spectroscopia este ramura fizicii care se ocupă cu obţinerea,

b) Spectrofotometrele sunt aparate destinate obţinerii spectrelor de
emisie sau de absorbţie ale substanţelor şi analizei acestor spectre. Ele
măsoară absorbţia (extincţia) sau transmisia radiaţiilor optice de
diferite lungimi de undă la trecerea printr-o probă.
Întrebarea 2
a) Tehnicile de analiză din cadrul spectroscopiei optice se bazează pe

interacţiunea radiaţiei electromagnetice din domeniul vizibil,
ultraviolet şi infraroşu cu substanţa sau producerea acesteia de către
substanţă.
b)Tranziţiile cuantice reprezintă trecerile sistemelor atomice dintr-o
stare energetică bine definită într-o altă stare energetică bine definită
prin absorbţie sau emisie de energie radiantă.
c) spectre discrete, formate din linii spectrale izolate (spectre de linii),
spectrele de benzi discrete – formate din benzi mai mult sau mai puţin
înguste, cu structură de linii complicată, spectre formate din benzi
continue foarte largi care nu mai prezintă o structură de linii.
Funcţie de sensul în care are loc tranziţia între nivelele energetice
există : spectre de absorbţie şi spectre de emisie .
Fizica
Întrebarea 3
a) Raportul procentual dintre intensitatea fascicolului transmis şi cel

incident defineşte transmisia sau transmitanţa mediului.
b) Absorbanţa mediului este logaritmul zecimal al inversului
transmitanţei.
Întrebarea 4
Sursă de radiaţii electromagnetice; selector al domeniului spectral

dorit, cuva – container transparent în domeniul de lungimi de undă
utilizat, în care se aşază proba pe durata efectuării măsurătorilor;
detector, traductor – receptor de radiaţii electromagnetice cu rolul de
a converti energia radiantă sosită de la probă la acesta într-un semnal
utilizabil, de obicei unul de natură electrică; sistem de evaluare a
sistemului de ieşire provenit de la receptor.
Intrebarea 5
a) Spectroscopia de absorbţie moleculară în vizibil şi ultraviolet este

utilizată pentru obţinerea şi interpretarea spectrelor de absorbţie
moleculară datorate tranziţiilor energetice electronice peste care se
suprapun tranziţiile de rotaţie şi de vibraţie.
b) Este utilizată pentru obţinerea şi interpretarea spectrelor de
absorbţie moleculară în domeniul IR datorate tranziţiilor vibraţionale
ale atomilor din molecule.

1. Cum se clasific tehnicile utilizate în spectroscopie? (5p)
2. Alege i şi dezvolta i una din aplica iile practice ale

spectrofotometriei. (5p)

1. Tănase, I. Gh., 2001 – Tehnici şi metode spectrometrice de analiză, Ed. Ars Docendi,
Bucureşti;

Fizica
NO IUNI DE TERMODINAMIC ŞI FIZIC MOLECULAR .

FENOMENE TERMICE
Cuprins Pagina
4.2. Concepte de bază în termodinamicii. Principiile termodinamicii 56
4.3. Termodinamica proceselor ireversibile 65
4.4. Molecule şi forţe intermoleculare. Stările de agregare ale materiei 69
4.5. Echilibre şi transformări de fază 81
4.6. Fenomene de transport în gaze şi lichide 86
4.7. Propagarea căldurii 90
 Reamintirea noţiunilor de bază din termodinamică şi a

principiilor termodinamicii;
Parcurgerea noţiunilor de termodinamica proceselor
ireversibile necesare datorită faptului că procesele din natură

sunt ireversibile;
Studierea stărilor de agregare ale materiei, cu accent pe starea
gazoasă şi cea lichidă, pe baza noţiunilor de fizică moleculară;
 Studiul echilibrelor şi transformărilor de fază impus de faptul
că în natură unele substanţe – apa de exemplu – se găsesc în

faze diferite separate sau în contact;
Studiul fenomenelor de transport (difuzia şi osmoza) în gaze
şi lichide;
 Prezentarea modurilor prin care se propagă căldura (conducţie,
convecţie, radiaţie) necesar pentru înţelegerea unor procese
care au loc în atmosferă, în sol sau la contactul dintre suprafaţa
terestră şi atmosferă.
4.2. CONCEPTE DE BAZ ÎN TERMODINAMIC . PRINCIPIILE

TERMODINAMICII
Fizica molecular şi Fizica moleculară este ramura fizicii care studiază proprietăţile fizice
termodinamica şi stările de agregare ale corpurilor pe baza structurii lor moleculare, a
forţelor de interacţiune dintre particulele care alcătuiesc corpurile şi
naturii mişcării termice a acestor particule.
Ea utilizează două metode complementare: o metodă statistică şi o
metodă termodinamică. Metoda statistică constă în studierea
Fizica
proprietăţilor sistemelor macroscopice cu ajutorul statisticii

matematice, a legilor mişcării termice pentru numărul foarte mare de
particule care alcătuiesc sistemul. Metoda termodinamică nu ia în
considerare structura internă a corpurilor ci operează cu
caracteristicile macroscopice ale obiectelor de studiu şi se bazează pe
nişte principii extrem de generale, principiile termodinamicii.
Concepte de baz în termodinamic

Sistem Prin sistem termodinamic se înţelege un corp sau un ansamblu de
termodinamic corpuri materiale, pe care îl delimităm cu scopul studierii
proprietăţilor lui din punct de vedere termodinamic. El poate fi
constituit din substanţă sau radiaţie electromagnetică.
Totalitatea corpurilor care nu aparţin sistemului constituie mediul

extern, cu care sistemul se găseşte într-o permanentă interacţiune.
Interacţiunea cu mediul extern se realizează în general prin schimb de
substanţă şi energie, depinzând de condiţiile impuse. Funcţie de
Tipuri de sisteme aceste condiţii, există sisteme izolate (care nu realizează nici schimb
termodinamice de substanţă şi nici de energie cu mediul extern), sisteme închise (care
schimbă numai energie cu mediul extern) şi sisteme deschise (care
schimbă atât substanţă cât şi energie cu mediul extern).
Din punct de vedere al constituţiei, sistemele pot fi clasificate în

sisteme omogene şi sisteme eterogene. Un sistem este omogen din
punct de vedere termodinamic dacă nu există interfeţe care să separe
părţile macroscopice ale sistemului (posedă în toată întinderea lor
proprietăţi macroscopice identice). Sistemele eterogene prezintă
variaţii în salturi ale proprietăţilor lor macroscopice la suprafeţele de
separare dintre fazele componente. O fază constă din totalitatea
porţiunilor omogene ale unui sistem termodinamic (care sunt uniforme
din punct de vedere fizic) sau o porţiune omogenă dintr-un sistem,
despărţită de alte faze prin suprafeţe în dreptul cărora are loc o variaţie
bruscă a proprietăţilor. Din punct de vedere microscopic, o fază se
caracterizează printr-o anumită ordine structurală de care depind toate
proprietăţile ei fizice. Exemple de faze constituie stările de agregare
ale materiei, stările paramagnetică, feromagnetică, supraconductoare.
Starea sistemului Totalitatea proprietăţilor unui sistem determină starea sistemului. Ea

termodinamic depinde de structura sistemului şi de modul în care acesta
interacţionează cu mediul extern (de condiţiile externe).
Parametrii de stare Mărimile fizice care descriu şi caracterizează starea sistemului se

numesc variabile sau parametri de stare. Aceştia pot fi parametri
externi (care caracterizează poziţiile corpurilor din mediul extern sau
care depind numai de coordonatele generalizate ale corpurilor
exterioare cu care sistemul interacţionează – volumul, intensitatea
câmpului electric, ş.a.) respectiv, interni (depind atât de coordonatele
generalizate ale corpurilor externe cât şi de valorile medii ale
coordonatelor şi vitezelor particulelor care alcătuiesc sistemul –
temperatura, presiunea, ş.a.).
Parametri de stare se mai pot clasifica şi în parametri extensivi (cei

Fizica
care depind de numărul constituenţilor sistemului) şi parametri

intensivi (care au aceleaşi valori în orice punct din sistem).
Starea de echilibru Starea de echilibru termodinamic este caracterizată de parametri de

termodinamic stare care nu depind de timp şi de poziţia în sistem (au aceleaşi valori
în toate punctele sistemului) atâta vreme cât condiţiile externe rămân
nemodificate.
Primul postulat al Un sistem termodinamic izolat, care se găseşte în orice stare, în final
termodinamicii ajunge spontan în starea de echilibru termodinamic care nu se poate
modifica de la sine (principiul general sau primul postulat al
termodinamicii).
Al doilea postulat al Variabilele interne ale unui sistem termodinamic aflat în stare de
termodinamicii echilibru (yk) depind numai de variabilele sale externe (x1, x2, …, xn) şi
de temperatură, T (al II-lea postulat al termodinamicii):
yk = f(x1, x2, …, xn, T)
De exemplu pentru un sistem termodinamic simplu, în condiţiile în
care masa sistemului se conservă, presiunea sa este funcţie numai de
volum şi temperatură:
p = f(V, T)
Ultimele două ecuaţii sunt cunoscute ca ecuaţii de stare. Când
variabila internă este energia sistemului, ecuaţia poartă numele de
ecuaţia calorică de stare iar pentru ceilalţi parametrii interni
independenţi, ecuaţiile termice de stare.
Procese În urma interacţiunii cu mediul extern, sistemul îşi schimbă starea,
termodinamice trecând din starea iniţială într-o nouă stare, starea finală. Trecerea
sistemului dintr-o stare în alta se numeşte transformare sau proces
termodinamic. În general, stările iniţială şi finală sunt stări de
echilibru, iar stările intermediare sunt stări de neechilibru (în care
parametrii de stare sunt nedeterminaţi).
Procesele pot fi reversibile (sistemul poate fi readus din starea finală
în cea iniţială, trecând prin aceleaşi stări intermediare, fără modificări
în mediul extern) sau ireversibile (sistemul nu mai poate fi readus în
starea iniţială decât cu schimbări în mediul extern).
Izo-procesele sunt definite ca procesele termodinamice care se
desfăşoară cu menţinerea constantă a unui parametru de stare.
Procesele ciclice sunt cele pentru care starea finală coincide cu starea
finală.
După viteza de desfăşurare, procesele termodinamice pot fi
cvasistatice (acele procese care decurg cu o viteză foarte mică, fiecare
stare intermediară fiind o stare de echilibru) şi nestatice (cele care
decurg cu o viteză finită).
Func ii de stare Funcţiile de stare sunt caracteristicile fizice ale unui sistem a căror
variaţie, atunci când sistemul trece de la o stare la alta, nu depinde de
felul procesului termodinamic asociat. Ele sunt determinate exclusiv
de valorile variabilelor în starea finală şi cea iniţială. Cele mai

Fizica
importante funcţii de stare sunt energia internă U, entalpia H,

entropia S, energia liberă Helmholtz F, energia liberă Gibbs G.
Poten iale O funcţie de stare a unui sistem fizic se numeşte potenţial
 variaţia ei într-o transformare a sistemului să fie măsurată de

termodinamice termodinamic dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
 derivatele parţiale ale funcţiei în raport cu unele variabile de stare

lucrul mecanic produs în această transformare.
 echilibrul sistemului să fie definit printr-o condiţie de minim pe

să le exprime pe celelalte variabile de stare ale sistemului.
care o satisface o asemenea funcţie.

Se poate arăta că funcţiile de stare amintite mai sus sunt potenţiale
termodinamice.
Principiul I al termodinamicii
In cele ce urmează ne referim în special la sisteme termodinamice
închise, cele deschise, datorită specificului lor, urmând să fie tratate
separat.
Energia intern Energia internă a unui sistem, U, este, din punct de vedere cinetico-
molecular, o măsură a mişcărilor interne şi a interacţiunilor
particulelor ce compun sistemul. Energia internă este o funcţie de
stare a sistemului. Variaţia sa, când sistemul trece din starea (1) într-o
altă stare (2), depinde numai de valorile energiei interne în starea
iniţială, U2 , şi cea finală U2:
U  U 2  U 1
Entalpia sau conţinutul caloric, H, este tot o funcţie de stare a unui
Entalpia sistem termodinamic, egală cu suma dintre energia sa internă şi
produsul dintre presiunea şi volumul sistemului:
H=U+pV
Cele două funcţii de stare, U şi H, pot fi determinate numai până la o
constantă aditivă, care de obicei se consideră zero, şi care nu poate fi
calculată numai prin metode termodinamice. Ca funcţii de stare ele au
sens numai pentru stările de echilibru termodinamic. In cazul în care
sistemul se găseşte într-o stare de neechilibru se apelează la ipoteza
echilibrului local, stabilit pe porţiunile microscopice care alcătuiesc
sistemul iar energia internă se defineşte pentru fiecare din aceste
porţiuni.
Temperatura este parametrul intensiv a cărui distribuţie neuniformă de

Temperatura valori este cauza schimbului de energie internă între sisteme în contact
termic. Distribuţia uniformă de valori înseamnă realizarea echilibrului
termic.
Lucrul mecanic şi Lucrul mecanic şi căldura sunt forme ale schimbului de energie între
c ldura sistem şi mediul extern. Una dintre formele de interacţiune este cea
datorată existenţei unor forţe care se exercită între sistem şi lumea
înconjurătoare, ceea ce are ca rezultat efectuarea unui lucru mecanic,
L. Trebuie făcută distincţie între lucrul mecanic efectuat de sistem şi
cel efectuat de lumea externă asupra sistemului, Lext= - L. Condiţia
necesară pentru ca sistemul să efectueze lucrul mecanic este aceea ca
Fizica
să aibă loc o deplasare a corpurilor exterioare care interacţionează cu

sistemul (să existe o schimbare a variabilelor de stare externe ale
sistemului).
Căldura, Q, este ceea ce se transferă între un sistem şi mediul extern,
numai ca rezultat al diferenţelor de temperatură. Ea reprezintă energia
schimbată de sisteme în interacţiune termică. Se măsoară fie în unităţi
energetice (Joule), fie calorice (caloria).
infinitezimală de căldură Q transferată corpului într-un proces şi

Coeficien i calorici Capacitatea calorică, C, a unui corp este raportul dintre cantitatea
Q
schimbarea corespunzătoare a temperaturii corpului dT:
C (cal grad-1)
dT
Ea depinde de masa corpului, compoziţia sa chimică, starea
termodinamică precum şi tipul de proces utilizat pentru transferul
căldurii. Astfel, se defineşte capacitatea calorică la volum constant,
Notă: Simbolul  care în cazul de faţă este alăturat căldurii – iar în cele
CV, respectiv capacitatea calorică la presiune constantă, CP.
ce urmează şi lucrului mecanic, arată faptul că atât lucrul mecanic

elementar cât şi căldura elementară nu reprezintă diferenţiale ale unor
funcţii de stare; lucrul mecanic şi căldura sunt funcţii de transformare.
Capacitatea calorică medie C a unui corp într-un interval de

temperatură cuprins între T1 şi T2 este definită drept raportul dintre
cantitatea de căldură Q necesară pentru a creşte temperatura corpului
de la T1 la T2 şi diferenţa de temperatură corespunzătoare:
C
Q
T2  T1
Căldura specifică, c, este capacitatea calorică a unităţii de masă a
unei substanţe omogene:
c 
C
(cal g-1 grad-1)
m
Capacitatea calorică molară, C  ,reprezintă capacitatea calorică a
C    c
unui mol dintr-o substanţă:
 fiind masa moleculară a substanţei.
pentru a-i ridica temperatura cu T grade va fi:

Cantitatea de căldură care trebuie transferată unui corp de masă m
Q  C  dT  m  c  dT
Principiul I al termodinamicii reprezintă legea conservării şi

Enun ul transformării energiei în procesele termodinamice, afirmând
principiului I al echivalenţa cantitativă dintre căldură şi lucrul mecanic.
U  U 2  U 1  Q  L
termodinamicii Formula generală a principiului I se exprimă prin relaţia:
Q  U  L
sau:
care permite următoarea interpretare: căldura transferată unui sistem

este folosită pentru variaţia energiei sale interne şi pentru ca acesta
Fizica
să efectueze lucru mecanic.

In cazul unui proces ciclic Q = L ceea ce confirmă echivalenţa
cantitativă dintre căldură şi lucrul mecanic. Semnificaţia acestei
echivalenţe este aceea că energia mişcării macroscopice (mişcare
ordonată) se transformă complet în energia mişcării microscopice
(mişcare dezordonată).
Principiul doi al termodinamicii

Procesul reversibil este cel care permite sistemului să revină la starea
Procese reversibile iniţială fără a produce o modificare în mediul extern. Condiţia
şi ireversibile necesară şi suficientă este ca acest tip de proces să fie constituit dintr-
o succesiune de stări de echilibru. Toate mişcările studiate în mecanică
în care se neglijează frecările sunt procese reversibile. Procesele
termice însă niciodată nu se pot desfăşura astfel încât sistemul să
treacă riguros prin aceleaşi stări atât direct cât şi invers. Din această
cauză procesele termice sunt în general ireversibile. Procesul
ireversibil este cel care nu permite reîntoarcerea sistemului la starea
iniţială fără să provoace schimbări în mediul extern. Orice proces
ireversibil evoluează spontan într-o anumită direcţie. Pentru a-l aduce
în starea iniţială, este necesar un proces compensator în mediul extern,
care va avea ca rezultat schimbarea stării corpurilor care alcătuiesc
acest mediu. In natură toate procesele au un grad mai mare sau mai
mic de ireversibilitate.
Aşa cum s-a menţionat, dintre toate stările posibile ale unui sistem,
starea cea mai probabilă este starea de echilibru termic iar sistemele
Probabilitatea scoase din starea de echilibru termic şi lăsate fără influenţe din
termodinamic exterior vor tinde totdeauna către starea de echilibru care este cea mai
termodinamică  se defineşte ca inversa probabilităţii stării:

probabilă. Dacă P este probabilitatea stării, probabilitatea

1
P
Ea poate fi interpretată ca numărul stărilor microscopice ale unui
sistem care corespund unei stări macroscopice date. Acest număr este
cu atât mai mare cu cât este mai mare dezordinea în sistem.
In timp ce P, ca probabilitate matematică, ia valori cuprinse între 0 şi
1, probabilitatea termodinamică poate să fie oricât de mare, valoarea
sa minimă fiind 1. Când sistemul se găseşte în echilibru termic,
timp ce probabilitatea  este maximă. In natură procesele se

probabilitatea matematică P de a ieşi din această stare este minimă în
desfăşoară astfel încât probabilitatea termodinamică să crească.
Entropia este o funcţie de stare cu rol fundamental în toate procesele
Q
din natură. Ea se defineşte prin relaţia:
Entropia dS 
T
care arată că diferenţiala acestei funcţii de stare pe o porţiune
cantitatea infinitezimală de căldură Q dezvoltată de sistem şi

infinitezimală a unui proces reversibil este egală cu raportul dintre
temperatura absolută a sistemului, T.

Fizica
Entropia nu este definită decât pentru stările de echilibru. Ea nu poate

fi determinată cu precizie decât până la o constantă aditivă a cărei
valoare nu este posibil de obţinut numai pe seama principiilor 1 şi 2
ale termodinamicii.
Entropia unui sistem complex este suma entropiilor tuturor părţilor
sale omogene.
Fie un sistem care suferă o transformare ireversibilă prin trecerea de
la o stare iniţială, i, la o stare finală, f. Se arată că starea finală este
S f  S i  S  0
realizată pentru valoarea maximă a entropiei:
Entropia prezintă importanţă deosebită deoarece prin intermediul său

se stabilesc criterii de evoluţie pentru procesele fizico-chimice,
posibilitatea lor de existenţă şi criteriile de echilibru, prezentate fie
direct în raport cu entropia fie în raport cu alte funcţii termodinamice,
generate tot de entropie.
Toate procesele din natură sunt procese ireversibile, deci procese în
care entropia creşte. Cu ajutorul ei putem stabili care este starea
iniţială şi starea finală a unui sistem, indicând şi direcţia posibilă de
desfăşurare a procesului. Într-un proces oarecare, entropia creşte până
când îşi atinge valoarea maximă ce corespunde stării de echilibru a
sistemului, stare care, odată atinsă, nu mai poate fi schimbată decât
prin acţiunea unor factori externi (aceasta constituie şi una dintre
formele în care poate fi enunţat principiul al II-lea).
În fizica statistică se arată că există o legătură între probabilitatea

termodinamică şi entropie, cunoscută şi sub numele de relaţia lui
Caracterul statistic Boltzmann:
al entropiei S  k ln 
 fiind probabilitatea termodinamică iar k =1,38 ·10-23 J/K,

constanta lui Boltzmann.
Relaţia arată că entropia are caracter statistic. Cea mai probabilă
variaţie a entropiei într-un proces ireversibil este creşterea ei. În
principiu, entropia poate să şi scadă, dar acest lucru este foarte puţin
probabil.
Legătura ei cu probabilitatea termodinamică permite definirea
entropiei şi ca o măsură a dezordinii dintr-un sistem: orice proces real
din natură se desfăşoară astfel încât sistemul să treacă în starea cu cel
mai înalt grad de dezordine şi nu invers. Deci, pe măsură ce entropia
creşte, creşte şi dezordinea, scăzând ordinea şi organizarea. Se va
reveni la această problemă în una din secţiunile ce urmează şi anume
pentru cazul sistemelor vii.
Energia liberă Helmholtz, F, este o funcţie de stare şi anume acea

Energia liber parte a energiei unui sistem capabilă să se transforme în lucru
Helmholtz mecanic:
F = U – TS
Produsul TS este numit energie legată, cu alte cuvinte partea din

energia internă a unui sistem care nu poate să se transforme în lucru
Fizica
mecanic şi care este cu atât mai mare cu cât entropia este mai mare.
Această mărime permite să facem o distincţie netă între energia
externă şi energia internă a unui sistem: în timp ce energia externă se
poate transforma integral în lucru mecanic, energia internă nu se
poate transforma integral în lucru mecanic.
În mod analog se defineşte energia liberă Gibbs (sau potenţialul

Energia liber termodinamic Gibbs):
Gibbs G=H–T.S
Aşa cum s-a precizat la începutul capitolului, oricare din parametrii

Sisteme alc tuite extensivi de stare ai unui sistem omogen care are mai multe
din mai multe componente depinde de numărul acestor componente (faze). De
componente (faze) exemplu pentru funcţiile de stare deja definite:
U = U(S, V, n1, n2,…, nN)
F = F(T, V, n1, n2,…, nN)
H = H(S, P, n1, n2,…, nN)
G = G(T, p, n1, n2,…, nN)
unde ni este numărul de moli din componenta i iar N numărul total de
componente ale sistemului.
Potenţialul chimic  i al componentei i a unui sistem omogen sau al

Poten ialul chimic unei faze în cazul sistemelor eterogene, se defineşte ca derivata
parţială a oricăruia din potenţialele termodinamice ale sistemului
(sau fazei) – de exemplu potenţialul Gibbs - în raport cu numărul de
moli ai componentei respective ni, în condiţiile în care numărul de
moli ai tuturor celorlalte componente şi variabilele de stare
 G 
corespunzătoare potenţialului termodinamic dat sunt constante:
 i   
 ni  p, T , n k
sau, ţinând cont de relaţia dintre numărul de moli ni şi numărul de

particule Ni ai componentei respective, şi anume Ni = ni NA (NA –
 G 
numărul lui Avogadro):
 i   
 N i  p, T , N k
unde k = 1, 2, …, i-1, i+1, …, N.
Principiul al doilea nu poate fi enunţat în mod unitar, aşa cum s-a

Enun ul întâmplat cu principiul I. Formulările sale, generate de diferitele lui
principiului al aspecte practice şi de contribuţiile diverse aduse la fundamentarea sa,
doilea al sunt echivalente.
termodinamicii Tratările fizice ale principiului al doilea se bazează pe studiul lui
Carnot asupra randamentului de funcţionare al maşinilor termice pe
postulatul lui Clausius generalizat, pe consideraţiile lui Thomson. În
cele ce urmează reamintim câteva enunţuri ale acestui principiu,
enunţuri echivalente sau care se completează reciproc:
a) în natură este imposibil ca o cantitate de căldură să treacă în mod
spontan de la un corp cu temperatură scăzută la un corp cu
Fizica
temperatură ridicată, fără a se produce modificări în mediul extern

(Thomson);
b) în natură nu este posibil să se construiască o maşină termică care să
funcţioneze cu un singur izvor de căldură (nu este posibil să se
construiască un perpetuum mobile de speţa a II-a);
c) pentru orice sistem fizic, independent de natura lui, în procesele
reversibile, variaţia entropiei este zero, iar în procesele ireversibile
entropia nu poate decât să crească.
Q
Matematic, aceasta se exprimă prin inegalitatea lui Clausius.:
dS 
T
Principiul al treilea al termodinamicii

Pe baza numeroaselor experienţe efectuate asupra diverselor sisteme
aflate la temperaturi scăzute, Nernst (1906) a ajuns la concluzia, cu
Principiul al treilea caracter de principiu, că la zero absolut, procesele izoterme decurg
al termodinamicii fără variaţie de entropie. Se demonstrează că aceasta implică faptul că
la T = 0ºK, capacităţile calorice Cp şi Cv pentru orice corp devin zero.
Această lege conduce, de asemenea, la concluzia că este imposibil să
se desfăşoare un proces care să aibă ca rezultat atingerea de către corp
a lui zero absolut.
Postulatul lui Nernst a fost dezvoltat de Planck care a arătat că
entropia unui sistem se anulează la zero absolut (S0=0). Aceasta este
adevărată numai pentru sistemele care sunt în stare de echilibru stabil.
a) Ce sunt sistemele termodinamice şi cum se clasifică?
b) Definiţi capacitatea calorică şi căldura specifică a unui corp.
c) Ce reprezintă procesele reversibile şi cele ireversibile?
d) Ce reprezintă entropia?

Fizica
e) Care sunt enunţurile principiilor termodinamicii?

Termodinamica operează cu caracteristicile macroscopice ale
obiectelor de studiu şi se bazează pe nişte principii extrem de
generale, principiile termodinamicii.
Sistemul termodinamic este un corp sau un ansamblu de corpuri
materiale, pe care îl delimităm cu scopul studierii proprietăţilor lui din
punct de vedere termodinamic. Totalitatea proprietăţilor unui sistem
determină starea sistemului.
Lucrul mecanic şi căldura sunt forme ale schimbului de energie între
un sistem şi mediul înconjurător.
Principalii coeficienţi calorici sunt capacitatea calorică şi căldura
specifică.
Entropia este o funcţie de stare cu rol fundamental în toate procesele
din natură.
Principiul I al termodinamicii reprezintă legea conservării şi
transformării energiei în procesele termodinamice, afirmând
echivalenţa cantitativă dintre căldură şi lucrul mecanic.
Principiul II: pentru orice sistem fizic, independent de natura lui, în
procesele reversibile, variaţia entropiei este zero, iar în procesele
ireversibile entropia nu poate decât să crească.
Principiul III: la zero absolut, procesele izoterme decurg fără variaţie
de entropie.
4.3. TERMODINAMICA PROCESELOR IREVERSIBILE
Procesele din natură sunt procese ireversibile. Lor li se aplică

termodinamica proceselor ireversibile. Această ramură a
termodinamicii admite o serie de legi de proporţionalitate între forţele
care provoacă procesul ireversibil şi consecinţele proceselor
ireversibile, consecinţe numite fluxuri. Ea se bazează pe noţiunea de
echilibru local.
Principiul I al Termodinamica clasică se ocupă în general de sisteme termodinamice

termodinamicii închise, care schimbă energie cu mediul exterior, fără a avea loc şi
proceselor schimb de substanţă. Termodinamica proceselor ireversibile renunţă la
ireversibile această limitare, ocupându-se şi de sisteme deschise care, pe lângă
energie, schimbă şi substanţă cu mediul exterior. Pentru sistemele
deschise, principiul I se scrie:
Fizica
dU  d  L
unde d este fluxul de energie care apare în sistem atât datorită
schimbului de energie cât şi schimbului de substanţă cu mediul
exterior.
Principiul al doilea După cum s-a arătat, principiul al doilea postulează existenţa unei
al termodinamicii funcţii de stare, numită entropie.
proceselor În natură, nu toată cantitatea de căldură a unui sistem se poate
ireversibile. transforma în lucru mecanic. O parte din ea se pierde prin radiaţie,
Formularea local
Q   T  dS  Q
conducţie etc. Această parte are expresia:
(*)
şi este numită de Clausius căldură necompensată.
Q   0
Cu ajutorul ei, putem scrie principiul al doilea sub forma:
unde semnul “egal” se referă la procesele reversibile iar semnul “>”

se referă la procesele ireversibile.
Din relaţia (*) rezultă că variaţia entropiei se poate exprima ca suma a
Q Q 
doi termeni:
dS  
T T
Q
unde:
 dS e reprezintă schimbul de entropie cu mediul exterior;
T
semnul lui dS e poate fi pozitiv sau negativ, adică acelaşi cu
semnul căldurii schimbate cu mediul exterior;
Q 
 dS i reprezintă producerea de entropie în sistem
datorită procesului ireversibil; întotdeauna dS i  0 , semnul
T
“egal” fiind adevărat pentru procesele reversibile şi semnul “

>” pentru cele ireversibile.
Rezultă:
dS = dS e + dS i
Expresia:
 
dS i
Sursa de entropie
dt
scrisă pentru unitatea de volum a sistemului se numeşte sursă de
entropie. Cu ajutorul acestei noţiuni, principiul al doilea se exprimă
  0
prin relaţia:
Semnificaţia fizică a principiului al doilea pentru procese ireversibile

este următoarea: atunci când are loc un proces ireversibil, în acel loc
se produce întotdeauna entropie. Entropia produsă de sistem datorită
procesului ireversibil este totdeauna pozitivă, iar în procesele
reversibile, egală cu zero.
O asemenea formulare a principiului al doilea este cunoscută ca
formulare locală.

Fizica
Entropia unui sistem poate să şi scadă, nu numai să crească (când dSe

este negativă şi mai mare în modul decât dSi). In acest caz dSe este
numită şi negentropie (Schrödinger). In acest fel organismele vii
„evită” creşterea de entropie, preluând din exterior negentropie. De
exemplu unele din substanţele luate de animale din mediul exterior,
oxigenul şi glucoza, au entropii mai mici (48,4 kcal mol-1K-1,
respectiv 50,7 kcal mol-1K-1) decât produşii rezultaţi din oxidarea
substanţelor organice : apa (49,0 kcal mol-1K-1) sau CO2 (51,1 kcal
mol-1K-1).
Fenomenele ireversibile pot apărea din diverse motive, cum ar fi:

For e şi fluxuri existenţa unui gradient de temperatură, de concentraţie, de potenţial
termodinamice electric etc. În termodinamica proceselor ireversibile aceste cauze se
numesc forţe termodinamice (notate cu Xi, i = 1, 2, …, n). Forţele
provoacă fenomene ireversibile ca fluxul de căldură, difuzia, curentul
electric. Consecinţa acţiunii forţelor termodinamice este apariţia
fluxurilor termodinamice (notate cu Ji).
In termodinamica proceselor ireversibile se arată că sursa de entropie
este o sumă de produse între forţe şi fluxuri termodinamice:
  X  Jk
n
k i
k
(ecuaţia de generare a entropiei).
Prin urmare, pentru ca un proces ireversibil să aibă loc, este necesar să

existe o forţă care să îl declanşeze, Xi. Consecinţa este procesul
ireversibil, concretizat printr-un flux Ji. Se spune că fluxul Ji este
conjugat cu forţa Xi. Pe lângă fluxul Ji este posibil să mai apară un
flux secundar Jj. Aceste fluxuri acţionează în aşa fel încât variaţia lor
conduce la anularea forţelor, adică la starea de echilibru. De exemplu,
existenţa unui gradient de temperatură într-o soluţie face să apară un
transport de energie care tinde să anuleze acest gradient. Se observă
însă şi un flux de substanţă. Prin urmare, în timpul procesului
ireversibil de transport de energie, mai apare un proces secundar
caracterizat printr-un flux de substanţă, ceea ce arată că, într-un proces
ireversibil, o forţă nu produce numai fluxul conjugat, ci şi alte fluxuri
cuplate.
Intre fluxul conjugat şi cel cuplat există o deosebire esenţială: în timp

ce fluxul conjugat conduce sistemul către starea de echilibru şi are loc
cu producere de entropie, fluxul cuplat îndepărtează sistemul de la
starea de echilibru, şi are loc pe baza dispariţiei de entropie. Procesul
are loc în general astfel încât producerea de entropie este mai mare
decât dispariţia ei şi ecuaţia rămâne satisfăcută.
Starea sistemului în care, deşi are loc un proces ireversibil de transport

St ri sta ionare
de energie, adică există o stare de neechilibru, totuşi proprietăţile
termodinamice rămân constante în timp, se numeşte stare staţionară.
Se consideră că sistemul atinge starea de echilibru atunci când toate
forţele ce concură la procesul ireversibil sunt zero.

Fizica
Ecua iile Termodinamica proceselor ireversibile admite existenţa unor ecuaţii

fenomenologice care exprimă dependenţa liniară dintre forţele şi fluxurile
L
liniare termodinamice:
Jj   Xk ;
n
j = 1, 2, …, n
k 1
jk
numite ecuaţii fenomenologice liniare. In aceste ecuaţii Ljk sunt

coeficienţii fenomenologici şi ei exprimă diferitele proprietăţi ale
proceselor ireversibile.
Ecuaţiile fenomenologice liniare au o bază experimentală
întrucât ele generalizează o serie de legi, cum este legea lui Fourier de
proporţionalitate între gradientul de temperatură şi fluxul de căldură,
legea lui Fick de proporţionalitate dintre gradientul de concentraţie şi
fluxul de substanţă etc.
Al patrulea
principiu al In afara acestor legi, în termodinamica proceselor ireversibile a fost
termodinamicii introdus de către Onsager (1931) un postulat cunoscut şi ca cel de-al
IV-lea principiu al termodinamicii. Acest postulat arată că, printr-o
alegere corespunzătoare a fluxurilor Ji şi a forţelor Xi matricea
coeficienţilor fenomenologici trebuie să fie simetrică:
Lij = Lji ; i,j = 1, 2, …, n
Enunţul de mai sus este cunoscut şi sub numele de relaţia de
reciprocitate a lui Onsager şi ea stabileşte legătura dintre două
fenomene care se suprapun: dacă fluxul care corespunde procesului
ireversibil i suferă influenţa forţei Xj a procesului ireversibil j atunci şi
fluxul corespunzător procesului j suferă, de asemenea, influenţa forţei
Xi prin intermediul aceluiaşi coeficient de reciprocitate, Lij..
a) Care sunt enunţurile principiilor termodinamicii proceselor
ireversibile?
b) Ce reprezintă forţele şi fluxurile termodinamice?

Fizica

Procesele din natură sunt procese ireversibile. Lor li se aplică
termodinamica proceselor ireversibile. Această ramură a
termodinamicii admite o serie de legi de proporţionalitate între forţele
care provoacă procesul ireversibil şi consecinţele proceselor
ireversibile, consecinţe numite fluxuri. Ea se bazează pe noţiunea de
echilibru local.
4.4. MOLECULE ŞI FOR E INTERMOLECULARE. ST RILE DE

AGREGARE ALE MATERIEI
Molecula Molecule şi for e intermoleculare

Molecula este cea mai mică particulă de substanţă care poate să existe
în mod liber. Ea are toate proprietăţile chimice ale substanţei
respective. Moleculele iau naştere datorită tendinţei naturale de
asociere a atomilor şi datorită faptului că atomii au afinitate unii faţă
Leg turi intra şi de alţii. Pentru înţelegerea formării structurilor moleculare este
intermoleculare necesară cunoaşterea diferitelor tipuri de interacţiuni care se manifestă
în interiorul lor şi între ele. In general, interacţiunile intermoleculare
sunt de natură electrostatică. Mai jos sunt enumerate tipurile de
interacţiuni:
1. legătura covalentă,
2. legătura ionică (interacţiune sarcină-sarcină)
3. interacţiunea sarcină – dipol permanent;
4. interacţiunea sarcină – dipol indus;
5. interacţiunea dipol permanent – dipol permanent; forţele
intermoleculare între dipolii permanenţi se numesc forţe de
aliniere sau forţe Keesom;
6. interacţiunea dipol permanent – dipol indus ; se manifestă prin
forţele Debye
7. interacţiunea dipol instantaneu – dipol instantaneu (forţe
London)
8. legături de hidrogen
9. interacţiunea hidrofobă
For e Van der Sub denumirea de interacţiune (forţe) Van der Waals sunt incluse mai
Waals multe tipuri de interacţiuni, energia potenţială totală de atracţie putând
fi considerată suma dintre energia de interacţiune de orientare, de
inducţie şi de dispersie. Acestea scad foarte repede cu distanţa,
intensitatea lor fiind invers proporţională cu puterea a 7 – a a distanţei.
Când moleculele se apropie foarte mult, între molecule încep să
acţioneze şi forţe de respingere datorate învelişurilor electronice ale
atomilor.
Spaţiul din jurul fiecărei molecule în care se exercită forţele de

coeziune constituie sfera de acţiune moleculară. Mărimea ei este de
câteva diametre moleculare.
Mişcarea permanentă şi dezordonată a atomilor şi moleculelor din
interiorul compuşilor este denumită mişcare termică sau agitaţie
termică.
Fizica
St ri de agregare Intensitatea forţelor de interacţiune dintre particulele care alcătuiesc

substanţele, aranjarea în spaţiu ale acestor particule şi felul în care se
manifestă agitaţia termică determină starea de agregare în care se pot
afla substanţele: starea gazoasă, lichidă, solidă şi plasmă.
Starea gazoas
Gazul ideal Un gaz ideal sau perfect este gazul în interiorul căruia nu se manifestă
forţele de interacţiune moleculară. La aceasta se adaugă şi alte ipoteze
 toate moleculele gazului sunt identice;

valabile la scară microscopică:
 numărul total de molecule este mare;

 volumul moleculelor constituie o fracţie mică, neglijabilă, din
 asupra moleculelor nu acţionează forţe apreciabile decât în

volumul total ocupat de gaz;
 ciocnirile sunt elastice şi durează un timp neglijabil.

timpul unei ciocniri;
Conceptul de gaz ideal nu este realizat pentru nici un gaz real, dar
constituie o aproximaţie a proprietăţilor gazelor reale cu atât mai bună
cu cât condiţia rarefiere este mai bine îndeplinită.
Legile gazelor ideale au fost stabilite pe cale experimentală, fiind
atribuite gazelor reale. Ulterior s-a precizat că aceste legi, reamintite
în cele ce urmează, se aplică riguros numai gazului ideal.
Transformarea Legea transformării izoterme (Boyle-Mariotte): o masă dată de gaz
izoterm ideal, aflat la temperatură constantă, se comprimă sau se dilată astfel
încât produsul dintre presiunea şi volumul său să rămână constant.
Matematic, legea se exprimă prin relaţia:
pV = constant
Transformarea Legea transformării izobare (Gay-Lussac): la presiune constantă,

izobar volumul unei mase date de gaz ideal variază liniar cu temperatura:
V = V0 (1+αpt)
unde:
V0 reprezintă volumul gazului ideal la 0ºC;
αp este coeficientul de dilatare izobară; el nu depinde de natura
gazului şi are valoarea  p  grad  1 ;
1
273,15
Transformarea
Legea transformării izocore (Charles): la volum constant, presiunea
izocor unei mase date de gaz ideal variază liniar cu temperatura:
p = p0 (1+αvt
unde:
p0 este presiunea gazului la 0ºC;
αv este coeficientul de temperatură al presiunii gazului; el nu
depinde de natura gazului şi are valoarea  v  grad 1
1
273,15
(este egal cu αp).

Fizica
Transformarea Transformarea adiabatică este transformarea în decursul căreia

adiabatic sistemul nu schimbă căldură cu mediul exterior.
pV   const.
Ecuaţia transformării adiabatice (Poisson) pentru gazul ideal este :
 fiind exponentul adiabatic:
 
Cp
CV
Ecua ia de stare a Ecuaţia de stare este relaţia dintre parametrii care definesc starea
gazelor ideale sistemului respectiv. Forma ei generală este:
f (p, V, T) = 0
Pentru un mol de gaz ideal, ecuaţia de stare are forma:
pVμ = RT
unde:
p - presiunea gazului;
Vμ - volumul molar al gazului;
T – temperatura gazului şi
R – constanta universală a gazelor perfecte; (8,31 . 10-3 J/K mol
grad).
Pentru o masă oarecare m de gaz, volumul este V 

m
V şi ecuaţia
de stare devine:
pV 

m
RT (μ fiind masa molară)
Amestecuri de gaze Amestecul de gaze ideale este alcătuit din diferite gaze care nu
ideale. Legea lui reacţionează chimic între ele în condiţiile date. Un amestec de gaze
Dalton ideale constituie un sistem termodinamic omogen.
Fracţiunea masică a gazului „i” din compoziţia amestecului de n gaze

ideale este raportul dintre masa sa, mi , şi masa m a întregului amestec:
gi  i  n i
 mi
m m
m
i 1
Concentraţia molară (xi) sau fracţia molară a gazului „i” din amestec
se defineşte ca raportul dintre numărul de moli ai acestui gaz şi
numărul total de moli ai amestecului:
i
mi
xi 

n
mi
i 1
i fiind masa molară a gazului „i”.

i
Presiunea parţială pi a gazului „i” din amestec este presiunea pe care

acel gaz ar exercita-o dacă ar ocupa singur acelaşi volum ca şi
amestecul, la aceiaşi temperatură:

Fizica
pi 
i V
mi R T
V şi T fiind temperatura amestecului de gaze.

Presiunea totală a unui amestec de gaze ideale este egală cu suma
p   pi
presiunilor lor parţiale (legea lui Dalton):
n
i 1
Volumul parţial Vi al componentei „i” din amestec este volumul pe
care aceiaşi masă a gazului „i” l-ar ocupa dacă ar fi singur la aceiaşi
presiune şi temperatură ca şi amestecul:
Vi  i
i p
m RT
Volumul total al amestecului de gaze ideale va fi suma volumelor
V   Vi
parţiale:
n
i 1
In aceste condiţii ecuaţia de stare devine:
pV 
 amestec
m
RT
în care  amestec este masa molară aparentă a amestecului.
Aplica ie: În condiţiile fizice din atmosferă, aerul uscat şi aerul umed nesaturat
ecua iile de stare în pot fi considerate, cu bună aproximaţie, gaze ideale.
cazul aerului Ecuaţia termică de stare a aerului uscat are aceiaşi formă cu ecuaţia
atmosferic termică de stare a gazului ideal:
pV  a RT  ma Ra T
a
m
unde a = 28,966 kg/kmol este masa molară medie pentru aerul uscat
iar
Ra   2,87  10 2
a
R J
(constanta universală a gazelor
kg K
pentru aerul uscat)
Ecuaţia termică de stare pentru aerul umed nesaturat are o formă
pVau  mau Ra Tv
asemănătoare:
unde p este presiunea totală a aerului umed;

Vau – volumul ocupat de aerul umed (aer uscat plus vapori
nesaturanţi);
mau – masa aerului umed;
Tv – temperatura virtuală a aerului umed nesaturat; ea este dată
    e
de formula:
Tv  T 1  1  v  
  a  p 
care o exercită vaporii de apă) iar v=18,016 kg/kmol (masa molară a

în care e – tensiunea parţială a vaporilor de apă (presiunea parţială pe
vaporilor de apă).
Fizica
Gazul real Gazul real este gazul între ale cărui molecule se exercită forţe de
interacţiune apreciabile şi la care nu se mai poate neglija volumul
propriu al moleculelor.
Ecua ia de stare a Ecuaţia de stare pentru gazul real este ecuaţia Van der Waals. Pentru
 a
 p    V0  b   R  T
gazelor reale un mol de gaz forma ei este:
 V0 
unde:
V0 este volumul unui mol de gaz;
a
este presiunea internă datorată forţelor e atracţie dintre
V0
molecule;
b – termen de corecţie datorat volumului intrinsec al
moleculelor (covolum) şi care depinde de numărul lui
Avogadro, NA, şi diametrul moleculelor, d, considerate
sferice:
b  N A    d 3
2
3
In condiţii de rarefiere, ecuaţia Van der Waals se reduce la ecuaţia de
stare a gazului ideal.
Deşi nu descrie nici ea din punct de vedere cantitativ comportarea
gazelor în domenii largi de temperatură şi presiune, ecuaţia Van der
Waals s-a dovedit utilă deoarece serveşte la înţelegerea comportării
gazelor în vecinătatea temperaturii critice şi poate descrie, într-o
anumită măsură şi comportarea lichidelor.
Starea lichid
Starea lichidă este o stare a materiei stabilă, intermediară între starea
stabilă solidă şi starea stabilă gazoasă pentru o densitate şi temperatură
dată.
Clasificarea După compoziţia chimică lichidele pot fi constituite dintr-o singură

lichidelor componentă sau din mai multe componente – cazul soluţiilor.
 lichide normale - dacă proprietăţile lor sunt independente

Lichidele mai pot fi clasificate astfel (Plăviţu, C.,1994):
 cristale lichide – la care proprietăţile depind puternic de

de structura particulelor constituente;
 lichide cuantice – ca de exemplu izotopii 23 He şi 24 He cu

structura particulelor;
proprietăţi cuantice care se manifestă în apropiere de 0K.
 lichide simple, formate din molecule sferice între care se

Lichidele normale, la rândul lor, pot fi:
exercită forţe de interacţiune de tip Van der Waals, fără

momente dipolare (exemple: Ar, CH4, H2, N2 şi unele
metale în stare lichidă de tipul Na, Hg ) şi
 lichide complexe, constituite din molecule cu momente
Fizica
dipolare, din molecule cu punţi de hidrogen (lichide

asociate, ca de exemplu apa) sau constituite din grupări
mari de molecule.
Se acceptă ipoteza conform căreia în lichide există o ordine locală,

ordine la distanţă mică, de câteva diametre moleculare. Modelele
construite pe această bază conduc la rezultate satisfăcătoare în raport
cu datele experimentale pentru lichidele simple. In cazul lichidelor
complexe nu există încă o teorie unitară.
Cristalele lichide, ca structură şi ca proprietăţi fizice, ocupă un loc

intermediar între lichidele normale şi solidele cristaline. Ele se pot
obţine din încălzirea solidului cristalin peste punctul de topire
(cristalele termotrope) sau se formează din soluţii într-un anumit
domeniu de concentraţii (cristalele liotrope). Moleculele cristalelor
lichide, în special de natură organică, sunt puternic alungite, centrele
lor de masă prezentând o ordine locală. Datorită formei acestei ordini i
se adaugă şi o ordine orientaţională ceea ce face ca ele să aibă
proprietăţi anizotrope.
In cele ce urmează se vor face referiri la lichidele normale şi în special
la cele simple.
La suprafaţa de contact a două faze volumice apare întotdeauna o

Propriet i ale regiune de separaţie, cu o structură proprie şi proprietăţi specifice,
stratului superficial diferite de structura şi proprietăţilor fazelor volumice. Această regiune
al lichidelor. de separaţie se numeşte fază de interfaţă sau pătură superficială. Ea
cuprinde toate moleculele aflate sub suprafaţa aparentă a fazei
volumice, până la o adâncime egală cu raza sferei de acţiune
moleculară. Fenomenele legate de această regiune de separaţie sunt
numite fenomene superficiale.
Forţele care acţionează tangent la suprafaţa peliculei de lichid, normal

Tensiunea şi uniform în fiecare punct al conturului său, se numesc forţe de
superficial tensiune superficială. Valoarea rezultantei forţelor care acţionează pe
F   l
un contur de lungime l este dată de relaţia:
unde  este coeficientul de tensiune superficială (sau, simplu,

tensiunea superficială). El depinde de natura lichidului (este specific
fiecărui lichid pur) şi este constant când temperatura este constantă. Se
măsoară în Nm-1 sau dyn . cm-1.
În general, asupra unui lichid acţionează mai multe forţe. Când sunt
create condiţii ca celelalte forţe, cum ar fi cea gravitaţională, să fie
anulate, forma lichidului este dată de forţele de tensiune superficială.
Aceasta explică, de exemplu, forma sferică a picăturilor de ulei de
măsline într-o soluţie de alcool în apă.
Fenomenele superficiale se explică plecând de la punctele de vedere

termodinamic şi cinetico-molecular care conduc la concluzia că
tensiunea superficială a lichidului (  ) reprezintă energia liberă
superficială a unităţii de arie a suprafeţei libere a acestuia.
Fizica
Apa pură la 0ºC are temperatura superficială de 74,64 . 10-3 Nm-1.

Substan e Dizolvând în apă cantităţi mici de substanţe organice, se obţin soluţii
tensioactive cu tensiune superficială mai mică (şi vâscozitate mai mare), capabile
să formeze pelicule cu stabilitate mare.
Astfel de substanţe care, dizolvate în lichide le micşorează tensiunea
superficială, sunt numite superficial–active (tensio-active), iar cele
care lasă neschimbată sau cresc valoarea acestui coeficient se numesc
superficial–inactive (tensio-inactive). Atunci când se face referire la
tensiunea superficială ce caracterizează un mediu trebuie indicat şi
mediul cu care aceasta se află în contact. Astfel, în practică se
determină în fapt o tensiune interfacială. S-a arătat, de exemplu, că
deoarece suprafaţa “liberă” a unui lichid se află întotdeauna în contact
tensiune interfacială  lv   l   v , foarte apropiată de cea a

cu vaporii săi, determinările experimentale dau, în cazul lichidelor, o
lichidului (  l ), aceasta pentru că şi gazele au tensiunea superficială

proprie (  v ) dar foarte mică.
Fie o picătură de lichid (1) pe suprafaţa unui solid (3). Lichidul este
Fenomene care mărginit în exterior de un mediu gazos (2) (fig..4.1).
apar la contactul
solid – lichid
Fig. 4.1.. Forţele de tensiune superficială

în cazul unei picături de lichid aflate pe suprafaţa unui solid
Forma suprafeţei lichidului este determinată de forţa gravitaţională

(echilibrată de componenta verticală a forţei F12 ); forţa de tensiune
superficială care apare la contactul lichid-solid ( F13 ), cea care apare la
contactul lichid-gaz (aer, F23 ) şi cea care apare la contactul solid-gaz
( F23 ), ceea ce pe componente se reduce la:
F13 =F23 cos θu + F12

θu fiind unghiul de udare sau, în termenii tensiunilor superficiale:
 13   23 cos  u   12
  13   12   23 adică θu= 0 şi lichidul udă complet

Sunt posibile două situaţii particulare extreme:
  13   23   12 adică
suprafaţa solidă (de exemplu, apă pe sticlă);
θu= π şi lichidul nu udă deloc
solidul (de exemplu, apa pe parafină).
Fizica

Aceste situaţii particulare delimitează următoarele două cazuri:
 cazul suprafeţelor liofobe, când    ;

2
 cazul suprafeţelor liofile, când 0    .
2
Pe baza consideraţiilor expuse, se pot trage concluzii asupra formei

suprafeţei lichidului care se găseşte într-un vas. Când într-un vas
întins se găseşte o cantitate mare de lichid, forma suprafeţei lui este
determinată de forţele gravitaţionale. Această formă cerută de condiţia
de minim a energiei potenţiale gravitaţionale este plană şi orizontală.
Însă, în apropierea pereţilor vasului, suprafaţa se curbează (fig. 4.2),
forţele care acţionează la suprafeţele de separaţie trebuind să
îndeplinească condiţia de echilibru de mai sus.
Fig. 4.2. Forma suprafeţei unui lichid

în apropierea pereţilor vasului în care se află lichidul
Lichidele care nu udă peretele vasului formează, în imediata

vecinătate a peretelui, o suprafaţă convexă, iar lichidele care udă
peretele vasului, formează o suprafaţă concavă. La distanţă suficientă
de perete, suprafaţa lichidului este plană şi orizontală.
Presiunea sub o Rezultanta forţelor de interacţiune dintre moleculele din stratul

suprafa curb de superficial şi moleculele din interiorul unui lichid, raportată la unitatea
lichid. Legea lui de suprafaţă, se numeşte presiune internă a lichidului. Ordinul de
Laplace mărime al presiunii interne este de aproximativ 105 atm., ceea ce
explică de ce lichidele sunt atât de greu compresibile.
Dacă vasul în care se găseşte lichidul are forma unui tub cu o secţiune
mică, lichidul din el formează o suprafaţă liberă curbată continuu,
numită menisc. Tuburile cu diametrul mai mic de 1 mm poartă numele
de tuburi sau vase capilare.
Presiunea din lichidul imediat sub suprafaţa meniscului este mai mică
decât cea atmosferică în cazul meniscului concav şi mai mare în cazul
meniscului convex. Variaţia de presiune în raport cu presiunea
atmosferică cunoscută sub numele de presiune suplimentară sau
capilară se datorează rezultantei forţelor de tensiune superficială
(fig.4.3).

Fizica
Fig. 4.3. Rezultanta forţelor de tensiune superficială

în cazul meniscului convex, respectiv concav
Presiunea suplimentară este totdeauna îndreptată spre centrul de

curbură al suprafeţei. Ea este dată de legea lui Laplace:
 1 1 
p s     
 R1 R2 
unde  - tensiunea superficială a lichidului, iar R1 şi R2 sunt razele de
curbură ale meniscului.
2 
Dacă meniscul este sferic:
R1 = R2 şi p s 
R
Curbura suprafeţei lichidelor aflate în tuburi înguste determină o serie
de fenomene specifice care poartă numele de fenomene capilare.
Ascensiunea şi depresiunea capilară. Considerăm un tub capilar

Fenomene capilare.
introdus într-un vas cu lichid aflat în echilibru, lichid care udă pereţii
Legea lui Jurin
vasului. În tub, lichidul formează un menisc concav cu raza de curbură
R. Presiunea suplimentară este cea care determină ascensiunea
lichidului în capilare (fig. 4.4.a). Această presiune trebuie să fie
2
echilibrată de presiunea hidrostatică a coloanei de lichid din tub:
 gh
R
unde h este înălţimea coloanei de lichid. Ea va fi dată de expresia:
2
h 
Rg
2    cos 
sau, dacă notăm cu r raza tubului capilar:
h   fiind unghiul de udare.
rg
Fig. 4.4. Fenomene capilare

a) ascensiunea capilară ; b) depresiunea capilară
Fizica
Când lichidul nu udă pereţii vasului, presiunea suplimentară este

îndreptată spre interiorul lichidului şi lichidul coboară în capilar sub
nivelul din vas (fig..4.4. b) pe o înălţime dată de aceiaşi relaţie.
Fenomenul mai este numit şi depresiune capilară. Relaţia este
cunoscută ca legea lui Jurin.
Rolul fenomenelor Ascensiunea capilară este una din formele prin care apa circulă în
capilare în fizica soluri. Mărimea ascensiunii capilare depinde, conform legii lui Jurin,
solului de dimensiunile porilor capilari. In cazul solurilor, mărimea
capilarelor depinde de textură. In solurile cu textură grosieră,
ascensiunea capilară ajunge la 0,5 – 1 m iar în cele cu textură fină, la 2
– 3 m.
Pentru fizica solurilor (Canarache, A., 1990), ascensiunea capilară
prezintă importanţă în mod special acolo unde apa freatică se găseşte
la adâncimi suficient de reduse pentru ca, prin capilaritate, să atingă
profilul de sol. Aportul freatic trebuie luat astfel în calcul atunci când
se efectuează bilanţul hidric al solului. Stratul de sol în care are loc
ascensiunea capilară a apei din pânza freatică este cunoscut sub
denumirea de franj capilar.
In situaţia în care franjul capilar ajunge până la suprafaţa solului,
ascensiunea capilară contribuie la pierderea prin evaporaţie a apei de
la suprafaţa acestuia. In anumite condiţii, aceasta favorizează
salinizarea solului (acumularea sărurilor solubile în partea superioară a
profilului de sol).
Apa
Apa Apa, un lichid foarte obişnuit şi cu extrem de largă răspândire, are, în
multe situaţii, un comportament diferit de cel al lichidelor tipice şi, de
aceea, necesită o tratare separată.
Apa este o substanţă cu proprietăţi fizico-chimice deosebite, care au o
mare influenţă asupra comportării corpurilor sau substanţelor cu care
vine în contact.
Se consideră că molecula de apă este alcătuită dintr-un atom de oxigen

Structura apei şi doi atomi de hidrogen. Dar, chiar apa pură din natură, este o
substanţă mult mai complexă. Ea este un amestec de oxid de hidrogen
cu oxizi ai izotopilor hidrogenului, deuteriul D şi tritiul T în proporţii
foarte reduse (1/6000 D2O şi proporţii mult mai mici de T2O).
Molecula de apă are forma unui tetraedru cu atomul de oxigen în
centru, atomii de hidrogen în două vârfuri iar în celelalte două vârfuri
dintre legăturile O – H este de 10445 iar distanţele HO sunt de 0,99

cele două perechi de electroni neparticipanţi ai oxigenului. Unghiul
Å. Perechile de electroni neparticipanţi ai oxigenului pot atrage atomi

de hidrogen ai altor molecule de apă (stabilindu-se legături de
hidrogen) ceea ce conduce la asocieri moleculare. Numărul acestor
asocieri scade odată cu creşterea temperaturii ceea ce explică structura
diferită a apei aflată în stare de vapori, în stare lichidă respectiv în
stare solidă.
În stare de vapori apa este compusă din molecule H2O neasociate.

Fizica
Structura gheţii. In funcţie de temperatură şi presiune gheaţa poate

prezenta structuri cristaline diferite (polimorfism). Se pot identifica
nouă structuri polimorfe ale gheţii. În reţeaua cristalină a gheţii
obişnuite (gheaţă I), fiecare moleculă de apă este înconjurată de alte
patru molecule, astfel încât atomii O ai celor patru molecule formează
un tetraedru. Fiecare atom H al moleculei centrale formează o legătură
de hidrogen cu câte o pereche de electroni neparticipanţi ai altor două
molecule de H2O şi fiecare pereche de electroni neparticipanţi ai
moleculei centrale formează o moleculă de hidrogen, cu un atom H al
unei molecule H2O. Continuată la infinit, această structură conduce la
o reţea hexagonală. Distanţele O … O sunt de 2,76 Å. Această
structură explică momentul electric al moleculei H2O (mai mare în
gheaţă decât în apa în stare de vapori).
Structura apei lichide. Apa lichidă nu este formată din moleculele

H2O independente, ci din molecule asociate prin legături de hidrogen.
Se presupune că la topirea gheţii nu se rup toate legăturile de hidrogen
ale reţelei, ci numai o parte din ele. Apa lichidă este compusă din
fragmente cu structură tetraedrică, dar şi din asociaţii cu structuri mai
complexe. Apariţia, în apa lichidă, a unor structuri mai compacte, în
echilibru cu structura tetraedrică explică creşterea densităţii la topire,
la 0ºC, urmată de o creştere mai lentă a densităţii până la 4ºC, când
este atins un maxim.
Se apreciază că, la topirea gheţii, se rup brusc 15% din legăturile de
hidrogen din cristalul de gheaţă; la 40ºC sunt desfăcute aproximativ
jumătate din legături, iar în stare de vapori sunt desfăcute toate
legăturile de hidrogen.
Asocierea moleculelor în apa lichidă explică cea mai mare parte din
Propriet ile apei proprietăţile care deosebesc apa de lichidele obişnuite. Dintre aceste
 căldura specifică a apei (4,2 KJ . Kg-1 K-1) care este mult mai mare
proprietăţi menţionăm:
decât a oricărei substanţe lichide sau solide; aceasta conferă apei

rolul de a tampona variaţiile de temperatură, atât la nivel global,
cât şi la nivelul organismelor;
 conductivitatea termică (0,59 x J . s-1cm-1K-1 la 20ºC) este mai
mare decât pentru majoritatea lichidelor, ceea ce accentuează rolul
 căldura latentă de vaporizare (2,43 . 106 J . Kg-1 ), mult mai mare

de amortizor termic al apei în organisme;
decât a celorlalte lichide, ceea ce face din apă factorul determinant
 densitatea apei este maximă (1000 kg m-3) la temperatura de 4ºC;

al homeotermiei;
 punctele de topire şi de fierbere la presiunea de 1 atm (0ºC,

prin răcire sub această temperatură densitatea ei scade (fig.2.14);
respectiv 100ºC) ale apei sunt extrem de ridicate în comparaţie cu

cele ale hidrurilor vecine din tabelul periodic al elementelor;
aceste temperaturi servesc la definirea unităţii de temperatură în
 constanta dielectrică a apei (78,5 la 25ºC) este foarte mare iar

scara Celsius;
momentul de dipol este semnificativ, ceea ce face ca apa să

dizolve uşor compuşi ionici sau polari;
Fizica
 conductibilitatea electrică a apei pure este mică (6x10-6 -1m-1),

ceea ce prezintă importanţă fundamentală în biologia moleculară;
tensiunea superficială a apei (74,64x10-3 Nm-1 la 0ºC ) este
considerabil mai mare decât a celorlalte lichide.
Proprietăţile fizice ale apei sunt esenţiale pentru rolul ei în sistemele

biologice. In consecinţă, apa este implicată în mod esenţial, nu numai
în procesele globale, generale, ci, în mod special, în funcţionarea
sistemelor biologice.
In sol apa se găseşte sub mai multe forme şi anume:

apă sub formă de vapori (face parte din compoziţia aerului din sol,
Apa din sol
apă de higroscopicitate sau puternic legată (formează un înveliş în

jurul particulelor care alcătuiesc solul şi este reţinută cu forţe foarte
apă peliculară sau slab legată (tot în jurul particulelor de sol, în

mari),
apă capilară (reţinută în porii capilari ai solului; ea este considerată

straturi succesive după ce solul a fixat apa de higroscopicitate),
apă liberă şi reprezintă categoria cea mai importantă de apă din sol
apă gravitaţională (se găseşte în spaţiile mai largi ale solului – porii
din punctul de vedere al utilizării ei de către plante),
necapilari - ca urmare a unor ploi abundenta sau a unor irigaţii cu

cantităţi mari de apă; ea se scurge rapid în adâncime din acest motiv
apă freatică (rezultă din apa gravitaţională care se scurge în adâncime

nefiind foarte utilă plantelor);
şi se înmagazinează deasupra unui strat impermeabil).
a) Ce este gazul ideal şi care sunt transformările simple ale gazului
ideal?
b) Care sunt proprietăţile stratului superficial al lichidelor?
c) Ce sunt fenomenele capilare?

Fizica

Intensitatea forţelor de interacţiune dintre particulele care alcătuiesc
substanţele, aranjarea în spaţiu ale acestor particule şi felul în care se
manifestă agitaţia termică determină starea de agregare în care se pot
afla substanţele (gazoasă, lichidă,solidă sau plasmă).
La suprafaţa de contact a două faze volumice apare întotdeauna o
regiune de separaţie, cu o structură proprie şi proprietăţi specifice
(pătură superficială). Fenomenele legate de această regiune de
separaţie sunt numite fenomene superficiale. Curbura suprafeţei
lichidelor aflate în tuburi înguste determină o serie de fenomene
specifice care poartă numele de fenomene capilare şi care sunt
descrise de legea lui Jurin.
Apa, substanţă cu proprietăţi fizico-chimice deosebite, care are o
mare influenţă asupra comportării corpurilor sau substanţelor cu
care vine în contact, necesită o tratare separată. Proprietăţile
fizice ale apei sunt esenţiale pentru rolul ei în sistemele
biologice.
4.5. ECHILIBRE ŞI TRANSFORM RI DE FAZ
În natură, sistemele cu compoziţie chimică dată se pot găsi în faze

diferite separate sau în contact la echilibru. În anumite condiţii ele se
vor afla în echilibru sau vor avea loc treceri dintr-o fază în alta –
transformări sau tranziţii de fază.
Echilibrul a dou Două sau mai multe faze ale aceluiaşi sistem sunt în echilibru dacă se
faze găsesc în contact la aceiaşi presiune şi temperatură fără ca masa unei
faze să crească pe seama altei faze.
Cele de mai sus înseamnă în termodinamică faptul că echilibrul între
două faze distincte ale aceleiaşi substanţe (de exemplu apa în stare
lichidă şi apa sub formă de vapori) are loc când sunt realizate trei
echilibre parţiale: mecanic, termic şi chimic ( iţeica, Ş., 1982).
Primele două revin la egalitatea presiunilor şi temperaturilor iar
echilibrul chimic, la egalitatea potenţialelor chimice ale celor două
 1  p, T    2  p, T 
faze:
Într-o diagramă de stare (p,T) această relaţie este o curbă. Punctele

situate de-a lungul curbei (fig. 4.5) reprezintă stări în care ele două
faze pot coexista în echilibru iar punctele aflate de o parte şi de alta
(1<2 sau 1>2 ) reprezintă stări în care numai faza 1 sau numai
faza 2 sunt stabile.
În condiţiile în care nu mai este realizată egalitatea potenţialelor
chimice va avea loc o transformare de fază, substanţa trecând din faza
cu potenţial chimic mai mare în faza cu potenţial chimic mai mic.

Fizica
Fig. 4.5.: Reprezentarea stărilor unui sistem alcătuit din două faze
distincte ale aceleiaşi substanţe pe o diagramă (p, T).
Se consideră trei faze distincte ale unei substanţe chimice pure – faza
Echilibrul a trei gazoasă, lichidă şi solidă, pentru care se folosesc indicii 1, 2, 3. Ele se
faze pot afla în echilibru două câte două, ceea ce implică existenţa unei
perechi unice de valori ale presiunii şi temperaturii pentru care sunt
adevărate egalităţile:
 1  p, T    2  p, T 
 1  p, T    3  p, T 
 2  p, T    3  p, T 
Pe diagrama de stare din figura 4.6. relaţiile au drept corespondent

cele trei curbe care separă regiunile în care există numai una din cele
trei faze. De-a lungul acestor curbe pot coexista în echilibru două câte
două din cele trei faze. Punctul de întâlnire al curbelor (M), numit
Punct triplu punct triplu, corespunde stării perechii unice de valori (p, T) pentru
care sunt adevărate egalităţile de mai sus. Curba ce are drept
corespondent echilibrul dintre faza gazoasă şi faza lichidă începe din
punctul triplu dar se termină în punctul critic (C).
Fig. 4.6. Reprezentarea stărilor unui sistem alcătuit din trei faze
distincte ale aceleiaşi substanţe pe o diagramă (p, T).

Fizica
Diagrama de stare
ap – ghea –
vapori
Fig. 4.7. Diagrama de stare apă – gheaţă – vapori
Un exemplu concret îl constituie diagrama de stare apă – gheaţă –

vapori (fig.4.7.). Pe diagramă sunt reprezentate trei curbe , OA, OB şi
OC, corespunzătoare echilibrului gheaţă – vapori (OA), gheaţă – apă
(OB) şi apă – vapori (OC).
La diferite presiuni şi temperaturi, interdependente, pot exista câte
două faze în echilibru: solid – lichid, lichid – vapori sau solid –
coexista cele trei faze, gheaţă, apă şi vapori (t = 0,01C şi p = 4,6

vapori. Există însă un singur punct – punctul triplu (O) – la care pot
torr).
Influen a Când s-a analizat echilibrul a două faze ale aceleiaşi substanţe nu s-a
fenomenelor de luat în consideraţie influenţa fenomenelor superficiale. Sunt situaţii în
suprafa asupra care efectele superficiale nu mai pot fi neglijate, ca de exemplu în
echilibrului a dou cazul lichefierii gazelor în care în gaz apar picături de lichid.
faze Acestor picături tensiunea superficială tinde să le micşoreze
suprafaţa. Menţinerea echilibrului mecanic impune ca acestei tendinţe
să i se opună o forţă de sens contrar, urmare a diferenţei de presiune
dintre gaz şi lichid. Echilibrul faţă de schimbul de substanţă între
picătură şi vapori (ceea ce revine la egalitatea potenţialelor chimice)
se realizează pentru o anumită rază a picăturii, rc , numită rază critică.
La temperatură şi presiune date, numai picăturile de lichid cu raza
egală cu raza critică se vor afla în echilibru cu vaporii. Echilibrul însă
nu este stabil. Dacă raza picăturii creşte, începe condensarea vaporilor
pe picătură care îşi măreşte astfel raza. Acest fenomen se datorează
faptului că potenţialul chimic al picăturii devine mai mic decât
potenţialul chimic al gazului iar substanţa trece în faza cu potenţial
chimic mai mic. Dacă raza picăturii devine mai mică decât raza
critică, va începe evaporarea lichidului, picăturile micşorându-şi şi
mai mult raza.
Fizica
Aceste consideraţii sunt importante pentru înţelegerea unor procese

care au loc în natură, de exemplu formarea precipitaţiilor.
Transform ri de Din punct de vedere termodinamic, transformările sau tranziţiile de

faz fază sunt procese care decurg la temperatură şi presiune constante şi în
care masa totală a sistemului eterogen rămâne constantă, masele
fazelor variind chiar până la anularea unora dintre ele.
În funcţie de condiţiile externe şi de structura sistemului în care au

loc, tranziţiile de fază se clasifică în tranziţii de speţa I şi tranziţii de
speţa a II-a.
Tranziţiile de fază de speţa I sunt cele în care, în faza iniţială apar

pentru început cantităţi mici din noua fază. În continuare, noua fază
creşte pe seama micşorării fazei iniţiale care poate chiar să dispară.
Acest tip de transformare nu exclude posibilitatea ca fazele să se
găsească în contact la echilibru. Exemple de astfel de tranziţii sunt
cele în care are loc schimbarea stării de agregare (evaporare,
condensare, etc).
Tranziţiile de fază de speţa a II-a sunt cele în care noua fază apare
dintr-o dată în întreg sistemul (transformarea feroelectrică,
feromagnetică), nemaifiind posibil ca cele două faze să se găsească în
echilibru.
schimbarea stării de agregare. Aceste tranziţii sunt evaporarea 

De interes pentru lucrarea de faţă sunt numai tranziţiile de fază cu
condensarea şi topirea  solidificarea.
Evaporare înseamnă, în general, trecerea substanţei din stare

Evaporarea condensată (solidă sau lichidă) în stare gazoasă. Condensarea este
fenomenul invers. În mod curent însă se foloseşte termenul de
evaporare pentru trecerea din stare lichidă în starea gazoasă şi
termenul de sublimare pentru trecerea din stare solidă direct în stare
gazoasă. De asemenea, pentru trecerile din stare gazoasă în stare
lichidă şi din stare gazoasă în stare solidă se folosesc termenii
lichefiere, respectiv desublimare.
de căldură, căldura latentă specifică de evaporare (v) sau, pentru un

Pentru evaporarea unităţii de masă de lichid este necesară o cantitate
mol, căldura latentă molară de evaporare (v). Procesul de evaporare

– condensare fiind reversibil, necesită schimb de căldură latentă în
ambele sensuri, la condensare fiind vorba de căldură latentă specifică
de condensare, respectiv, căldura latentă molară de condensare.
In cazul fenomenului de evaporare trebuie precizată situaţia în care se
află lichidul în raport cu mediul exterior: în vid sau în contact cu
anumite gaze, în vase închise sau deschise.
Evaporarea în vid, într-un spaţiu închis, se desfăşoară intens. La
echilibru temperatura şi presiunea au aceleaşi valori pentru lichid şi
pentru vaporii saturanţi. În prezenţa unui gaz, tot în spaţiu închis,
procesul se desfăşoară mai lent până când presiunea vaporilor
saturanţi atinge aceiaşi valoare ca în vid, la aceiaşi temperatură,
nedepinzând de prezenţa gazului.
Fizica
Evaporarea în spaţiu deschis este puternic influenţată de prezenţa

atmosferei. Şi în acest caz se deosebesc două situaţii:
a. procesul de evaporare are loc la suprafaţa lichidului şi se
desfăşoară lent; aceasta se petrece când temperatura lichidului are
valori astfel încât presiunea vaporilor saturanţi corespunzătoare
este mai mică decât presiunea exterioară; vaporii formaţi difuzează
continuu în atmosferă. Apa de pe suprafaţa Pământului este supusă
unui astfel de proces ceea ce face ca în atmosferă să existe
permanent vapori de apă;
b. procesul de evaporare are loc în toată masa lichidului – ceea ce
înseamnă fierbere; la încălzirea lichidului se atinge o temperatură
pentru care presiunea vaporilor saturanţi este egală cu presiunea
externă şi aceasta conduce la stabilirea unui echilibru între lichid şi
vaporii saturanţi.
a) Când se află în echilibru două sau mai multe faze ale unei
substanţe?
b) Ce reprezintă tranziţiile de fază?
Comentarii la aceste întreb ri ve i g si la sfârşitul unit ii de înv are.

În natură, sistemele cu compoziţie chimică dată se pot găsi în faze
diferite separate sau în contact la echilibru. În anumite condiţii ele se
vor afla în echilibru sau vor avea loc treceri dintr-o fază în alta –
transformări sau tranziţii de fază.
Două sau mai multe faze ale aceluiaşi sistem sunt în echilibru dacă se
găsesc în contact la aceiaşi presiune şi temperatură fără ca masa unei
faze să crească pe seama altei faze.
Din punct de vedere termodinamic, transformările sau tranziţiile de
fază sunt procese care decurg la temperatură şi presiune constante şi în
În funcţie de condiţiile externe şi de structura sistemului în care au
loc, tranziţiile de fază se clasifică în tranziţii de speţa I şi tranziţii de
speţa a II-a.

Fizica
4.6. FENOMENE DE TRANSPORT ÎN GAZE ŞI LICHIDE
Fenomene de Vitezele particulelor unui gaz sau lichid variază continuu ca rezultat al
transport mişcării termice dezordonate şi a ciocnirilor dintre ele.
Dacă există o neuniformitate spaţială într-un astfel de mediu, datorită
– de exemplu – unei diferenţe de densitate sau temperatură, atunci
apare o mişcare ordonată, suprapusă mişcării termice a moleculelor,
care va conduce la ştergerea acestei neuniformităţi. Diferitele tipuri de
mişcare care pot apărea în astfel de cazuri sunt numite fenomene de
transport.
Fenomenele de transport pot consta în apariţia unui transport de masă
(de exemplu în cazul difuziei, osmozei) sau de energie internă (în
cazul conducţiei termice). Aceste fenomene, condiţie necesară pentru
menţinerea structurii şi funcţiei sistemelor biologice, pot avea loc atât
în interiorul unei faze, fie la suprafaţa de separare a diferitelor faze (de
exemplu la nivelul membranelor celulare - caz în care modul lor de
desfăşurare decurge diferit funcţie de calităţile de permeabilitate ale
membranelor).
Considerăm, în cele ce urmează, cazul cel mai simplu şi anume cel
unidimensional.
Fenomene Fenomenele de transport cum sunt difuzia pasivă şi osmoza sunt

moleculare de cunoscute şi ca fenomene moleculare de transport, ele fiind rezultatul
transport agitaţiei termice a moleculelor. Ele se desfăşoară spontan, fără consum
de energie. Fenomenele de transport care au loc sub influenţa unor
cauze externe şi care înseamnă o mişcare relativ ordonată a
ansamblului tuturor particulelor sunt numite mişcări de drift.
Dacă într-un sistem densitatea (concentraţia) are valori diferite în două

regiuni sau variază continuu de la un punct la altul, atunci va apare o
mişcare ordonată de substanţă de la regiunea cu densitatea
(concentraţie) mai mare la regiunea cu densitate mai mică. Fenomenul
în care se stabileşte un flux de substanţă datorat neomogenităţii
densităţii sau concentraţiei se numeşte difuzie pasivă.
Difuzia (în mediu Difuzia decurge în mod diferit într-un mediu suport omogen (a) sau
suport omogen) prin membrane (b) când, în plus, trebuie ţinut cont dacă particulele
care difuzează au sau nu sarcină electrică. In continuare se vor face
referiri numai la cazul (a). Acest fenomen de transport este descris de
legile lui Fick.
Legea I a lui Fick Prima lege a lui Fick arată că fluxul masic printr-o suprafaţă este
direct proporţional cu aria S a suprafeţei şi cu gradientul de densitate
(fluxul masic se defineşte drept cantitatea de substanţă dm transportată
d
printr-o suprafaţă în unitatea de timp dt):
 D  S 
dm
dt dx
d
unde:
- gradientul de densitate;
 - densitatea moleculelor difuzante;
dx

Fizica
D - coeficientul de difuzie.
Semnul minus arată că transportul de substanţă are loc în sensul
descreşterii densităţii, deci în sensul micşorării neomogenităţii care a
provocat fenomenul.
inând cont de relaţia care există între densitate şi concentraţia
m 
molară, CM , şi anume:
   CM  
V V
 - numărul de moli
unde:
 - masa molară,
legea I a lui Fick se exprimă şi printr-o altă formă şi anume:
d
 D  S  M
dC
dt dx
Coeficientul de difuzie, D, este numeric egal cu cantitatea de substanţă
care străbate unitatea de suprafaţă în unitatea de timp atunci când
gradientul de concentraţie este egal cu unitatea. In cazul gazelor acest
coeficient este de ordinul 10-5 m2s-1, în cazul soluţiilor reale 10-9 m2s-1,
al soluţiilor coloidale liofobe 10-10 m2s-1 şi pentru cele
macromoleculare, 10-11 m2s-1.
Legea a II-a a lui Legea a II-a a lui Fick stabileşte că variaţia în timp a concentraţiei în
Fick orice punct al unei soluţii este proporţională cu variaţia spaţială a
gradientului de concentraţie:
D 2
dC d 2C
dt dx
în cazul unidimensional sau, în cel general:
  D  C
dC
 fiind operatorul Laplace.

dt
Osmoza este fenomenul fizic de amestecare a două soluţii, cu

Osmoza concentraţii diferite, separate printr-o membrană semipermeabilă,
direct care permite trecerea solventului, dar se opune traversării
substanţelor dizolvate.
Dacă punem în contact, printr-o membrană semipermeabilă (fig.4.8.),
într-un vas, o soluţie (zahăr în apă) şi solventul pur (apă), se constată
un fenomen de difuzie în care particulele substanţei dizolvate se
distribuie uniform în toată masa solventului. Apa trece prin membrana
semipermeabilă în soluţie şi, după trecerea unui interval de timp,
nivelul acesteia se ridică la înălţimea h. Aceasta dovedeşte că, în
compartimentul din dreapta, există o presiune, numită presiune
osmotică, egală cu presiunea hidrostatică a coloanei de lichid.
Fenomenul prezentat este cunoscut şi ca osmoză directă. Există şi

osmoza inversă care apare atunci când membrana semipermeabilă
separă două soluţii de concentraţii diferite şi asupra soluţiei mai
concentrate se exercită din exterior o presiune foarte mare ceea ce
determină trecerea moleculelor de solvent prin membrană, de la
soluţia mai concentrată la cea mai diluată.
Fizica
Fig. 4.8. Ilustrarea experimentului care pune în evidenţă

fenomenul de osmoză
Legile presiunii
a) La temperatură constantă, presiunea osmotică  a unei

osmotice pentru Aceste legi se pot enunţa astfel:
solu ii diluate şi
neelectrolitice soluţii de zahăr în apă creşte proporţional cu concentraţia soluţiei.
Concentraţia unei soluţii, fiind invers proporţională cu
 . V = constant
volumul, această lege se poate scrie sub forma legii Boyle-Mariotte:
b) Pentru o concentraţie constantă şi masă molară dată,

presiunea osmotică variază cu temperatura conform legii lui Gay-
Lussac, astfel că la mărirea temperaturii cu 1ºC presiunea osmotică
creşte cu 1/273 din valoarea pe care a avut-o la 0ºC.
c) Pentru temperatură constantă şi concentraţie constantă,

presiunea osmotică este invers proporţională cu masa molară a
soluţiei.
Legea Van’t Hoff
Cele trei legi sunt conţinute în legea Van’t Hoff: presiunea osmotică
a unei soluţii este egală cu presiunea pe care ar exercita-o substanţa
dizolvată dacă ar fi în stare gazoasă şi ar ocupa un volum egal cu al
 . V = nRT
soluţiei:
sau:
 V  R T

m
Relaţiile de mai sus sunt identice cu ecuaţia de stare a gazelor ideale.
 masa molară şi m – masa solvitului. Ele pun în evidenţă faptul că

V este volumul soluţiei, n este numărul molilor de substanţă dizolvată,
presiunea osmotică a unei soluţii nu depinde de natura particulelor ci

numai de concentraţia, temperatura şi masa molară a soluţiei. In plus,
ea permite determinarea masei molare pe baza măsurării presiunii
m  R T
osmotice:

 V

Fizica
Presiunea osmotic Datorită disocierilor, presiunea osmotică a soluţiilor electrolitice este

a solu iilor mai mare decât cea dată de relaţiile de mai sus şi anume:
  C M  R  T 1    p   
electrolitice
unde:
CM 

C reprezintă concentraţia molară ;
 - gradul de disociere al moleculelor;

p – numărul de ioni în care se disociază o moleculă.
Pentru soluţiile macromoleculare presiunea osmotică este dată de

Presiunea osmotic
relaţia:
a solu iilor
  R T  B C2
macromoleculare

C
B fiind o constantă care depinde de intensitate forţelor de interacţiune

dintre moleculele solvitului şi solventului.
Solu ii hipertonice In cazul aceluiaşi solvent, două soluţii diferite, la aceleaşi concentraţii
şi hipotonice şi la aceiaşi temperatură, au presiuni osmotice egale şi de aceea sunt
numite izotonice. Soluţiile cu presiuni osmotice mai mari –
comparativ cu altele – se numesc hipertonice iar cele cu presiuni
osmotice mai mici, hipotonice.
d) Ce este difuzia pasivă?
e) Ce este osmoza?

Fenomenele de transport cum sunt difuzia pasivă şi osmoza sunt
cunoscute şi ca fenomene moleculare de transport, ele fiind rezultatul
agitaţiei termice a moleculelor. Ele se desfăşoară spontan, fără consum
de energie.
Fenomenul în care se stabileşte un flux de substanţă datorat
neomogenităţii densităţii sau concentraţiei se numeşte difuzie pasivă.
Osmoza este fenomenul fizic de amestecare a două soluţii, cu
Fizica
concentraţii diferite, separate printr-o membrană semipermeabilă,

care permite trecerea solventului, dar se opune traversării
substanţelor dizolvate.
4.7. PROPAGAREA C LDURII
Propagarea căldurii se face prin conducţie, convecţie şi radiaţie.
Conduc ia termic Conducţia termică apare atunci când între diferitele părţi ale unui
mediu (corp) există diferenţe de temperatură iar sensul schimbului de
căldură este din regiunea cu temperatură mai mare spre cea cu
temperatură mai mică.
Propagarea căldurii prin conducţie este rezultatul agitaţiei termice şi a
legilor ciocnirilor elastice. Energia mişcării termice este transferată
din aproape în aproape, de la moleculă la moleculă, fără transport de
substanţă.
Conducţia termică în gaze şi lichide (care putea fi tratat în secţiunea
referitoare la fenomene de transport) apare în prezenţa unui gradient
de temperatură şi este descrisă de legea lui Fourier (cazul
unidimensional):
dQ   K  dS  dT
dT
dx
unde:
dQ - este cantitatea de căldură care trece în timpul dt prin

suprafaţa dS în direcţia normalei la această suprafaţă (care
coincide cu axa x), în sensul descreşterii temperaturii;
dT
- gradientul de temperatură;
dx
K - conductivitatea termică, numeric egală cu cantitatea de
căldură care trece prin unitatea de suprafaţă, în unitatea de
timp în prezenţa unui gradient termic unitar.
Cazul general al acestei legi, care se aplică şi în cazul corpurilor
T
solide, are forma:
  T  v
c
q
t
în care qv este cantitatea de căldură dezvoltată de sursele de căldură
interne corpului în unitatea de volum şi unitatea de timp;
 - densitatea corpului;
c - căldura specifică a corpului;
 - operatorul Laplace;
α - este numită conductivitatea termometrică, legată de K prin
relaţia:

c
K
Convec ia Convecţia este transportul căldurii între zone aflate la temperaturi

diferite ale unui fluid sau între un fluid şi un solid. Fenomenul de

Fizica
convecţie este rezultatul deplasării unor porţiuni macroscopice de

fluid unele în raport cu altele sau în raport cu frontierele solidului.
În funcţie de cauza care determină mişcarea fluidului la transferul
căldurii între un fluid şi un solid, convecţia poate fi:
 liberă (naturală), când este datorată gravitaţiei şi rezultă din
diferenţele de densitate între porţiunile diferit încălzite ale
fluidului (porţiunile mai încălzite se dilată, îşi micşorează
densitatea şi capătă mişcare ascendentă în timp ce porţiunile
 forţată, când substanţa încălzită este obligată să se mişte cu

mai reci capătă mişcare descendentă) sau
ajutorul unui sistem de antrenare sau cu o pompă.
In natură există pe lângă cele două regimuri de convecţie: liberă şi

forţată (impusă numai de efectele dinamice - vânt) şi convecţia mixtă
care combină cele două procese şi care va fi luată în consideraţie aici.
Prin analogie cu legile difuziei, expresia generală a fluxului care apare
în situaţia în care există un gradient (considerat aici numai pe direcţia
c
verticală) al unei mărimi fizice de concentraţie c este :
Φc   kc
z
kc fiind coeficientul de transfer turbulent al mărimii fizice respective
(difuzivitatea turbulentă pentru mărimea considerată).
Integrarea acestei relaţii între două niveluri z1 şi z2 cărora le
corespund concentraţiile c1 , respectiv c2 , conduce la forma integrală
 hc c1  c2 
c  c2
a fluxului de mai sus:
Φc  1
ra c
ra c fiind numită, prin analogie lui legea lui Ohm din electricitate,
rezistenţă aerodinamică pentru mărimea c iar hc - coeficientul de
 kc  z 
schimb:
ra c  
z2
1 dz
hc
z1
Revenind la relaţia generală, fluxul de căldură sensibilă schimbat cu
T
aerul va fi :
Φh   ρ c p k H
z
în care:
ρ - densitatea aerului
c p - căldura specifică a aerului la presiune constantă
k H - coeficient de transfer turbulent pentru căldura sensibilă
T - temperatura aerului.
Radia ia În acest context radiaţia se referă la o emisie continuă de energie de

la suprafaţa tuturor corpurilor cu T > 0 K (radiaţie termică) sub formă
de unde electromagnetice.

Fizica
Se consideră o cavitate închisă, opacă şi vidată în care se află un

număr de corpuri. Cavitatea fiind vidată, corpurile pot schimba
energie numai prin radiaţie termică. După un timp sistemul ajunge în
stare de echilibru termodinamic. Pentru această stare sunt valabile
legile lui Kirchhoff:
1. Radiaţia termică de echilibru este omogenă, izotropă şi nu
depinde de natura sau de forma corpurilor din cavitate sau a
pereţilor cavităţii.
2. Raportul dintre emitanţa spectrală şi absorbanţa spectrală pentru
orice element de suprafaţă al sistemului nu depinde de natura şi
forma corpurilor şi este funcţie numai de lungimea de undă şi de
temperatura de echilibru (mărimile din această lege sunt definite
în Unitatea de învăţare nr. 6).
Aplica ii Problemele legate de propagarea căldurii sunt utilizate în diferite

domenii dintre care îl menţionăm pe cel al meteorologiei. Un
exemplu îl constituie stabilirea termenilor bilanţului energetic la
suprafaţa solului şi anume cei legaţi de schimburile radiative (datorate
radiaţiei solare, terestre şi atmosferice), convective (cu atmosfera) şi
conductive (transferul căldurii în sol) (Săndoiu, I, 2000).
a) Ce reprezintă conducţia şi convecţia?
b) Cum se manifestă propagarea căldurii prin radiaţie?

Propagarea căldurii se face prin conducţie, convecţie şi radiaţie.
Propagarea căldurii prin conducţie este rezultatul agitaţiei termice şi a
legilor ciocnirilor elastice. Energia mişcării termice este transferată
din aproape în aproape, de la moleculă la moleculă, fără transport de
substanţă.
Fizica
Convecţia este transportul căldurii între zone aflate la temperaturi

diferite ale unui fluid sau între un fluid şi un solid. Fenomenul de
convecţie este rezultatul deplasării unor porţiuni macroscopice de
fluid unele în raport cu altele sau în raport cu frontierele solidului.
În acest context radiaţia se referă la o emisie continuă de energie de
la suprafaţa tuturor corpurilor cu T > 0 K (radiaţie termică) sub formă
de unde electromagnetice.

DE AUTOEVALUARE
Întrebarea 1
a) Un corp sau un ansamblu de corpuri materiale, pe care îl delimităm

cu scopul studierii proprietăţilor lui din punct de vedere termodinamic.
b) Capacitatea calorică a unui corp este raportul dintre cantitatea de
căldură transferată corpului într-un proces şi schimbarea
corespunzătoare a temperaturii corpului. Căldura specifică este
capacitatea calorică a unităţii de masă a unei substanţe omogene:
c) Procesul reversibil este cel care permite sistemului să revină la
starea iniţială fără a produce o modificare în mediul extern Procesul
ireversibil este cel care nu permite reîntoarcerea sistemului la starea
iniţială fără să provoace schimbări în mediul extern.
d) Entropia este o funcţie de stare cu rol fundamental în toate
procesele din natură; diferenţiala acestei funcţii de stare pe o porţiune
infinitezimală a unui proces reversibil este egală cu raportul dintre
cantitatea infinitezimală de căldură dezvoltată de sistem şi temperatura
absolută a sistemului.
e) 1. căldura transferată unui sistem este folosită pentru variaţia
energiei sale interne şi pentru ca acesta să efectueze lucru mecanic.
2. pentru orice sistem fizic, independent de natura lui, în procesele
reversibile, variaţia entropiei este zero, iar în procesele ireversibile
entropia nu poate decât să crească.
3. la zero absolut, procesele izoterme decurg fără variaţie de entropie.
Întrebarea 2
a)1. Pentru sistemele deschise dU  d  L unde d este fluxul de

energie care apare în sistem atât datorită schimbului de energie cât şi
schimbului de substanţă cu mediul exterior.
2. atunci când are loc un proces ireversibil, în acel loc se produce
întotdeauna entropie.
b) Fenomenele ireversibile pot apărea din diverse motive, cum ar fi:
existenţa unui gradient de temperatură, de concentraţie, de potenţial
electric etc. În termodinamica proceselor ireversibile aceste cauze se
numesc forţe termodinamice. Forţele provoacă fenomene ireversibile
ca fluxul de căldură, difuzia, curentul electric. Consecinţa acţiunii
forţelor termodinamice este apariţia fluxurilor termodinamice.

Fizica
Întrebarea 3
a) Gazul ideal sau perfect este gazul în interiorul căruia nu se

manifestă forţele de interacţiune moleculară. La aceasta se adaugă şi
alte ipoteze valabile la scară microscopică: toate moleculele gazului
sunt identice; numărul total de molecule este mare; volumul
moleculelor constituie o fracţie mică, neglijabilă, din volumul total
ocupat de gaz; asupra moleculelor nu acţionează forţe apreciabile
decât în timpul unei ciocniri; ciocnirile sunt elastice şi durează un
timp neglijabil.
Izotermă, izobară, izocoră.
b) La suprafaţa lichidelor aflată în contact cu gazul acţionează forţele
de tensiune superficială care acţionează tangent la suprafaţa peliculei
de lichid, normal şi uniform în fiecare punct al conturului său.
c) Considerăm un tub capilar introdus într-un vas cu lichid aflat în
echilibru, lichid care udă pereţii vasului. Presiunea suplimentară
determină ascensiunea lichidului în capilare (ascensiune capilară).
Când lichidul nu udă pereţii vasului, lichidul coboară în capilar sub
nivelul din vas (depresiune capilară).
Întrebarea 4
a) Două sau mai multe faze ale aceluiaşi sistem sunt în echilibru dacă
se găsesc în contact la aceiaşi presiune şi temperatură fără ca masa
unei faze să crească pe seama altei faze.
b) Procese care decurg la temperatură şi presiune constante şi în
Întrebarea 5
a) Fenomenul în care se stabileşte un flux de substanţă datorat

neomogenităţii densităţii sau concentraţiei se numeşte difuzie pasivă.
b) Osmoza este fenomenul fizic de amestecare a două soluţii, cu
concentraţii diferite, separate printr-o membrană semipermeabilă, care
permite trecerea solventului, dar se opune traversării substanţelor
dizolvate.
Întrebarea 6
a) Conducţia termică apare atunci când între diferitele părţi ale unui
mediu (corp) există diferenţe de temperatură iar sensul schimbului de
căldură este din regiunea cu temperatură mai mare spre cea cu
temperatură mai mică. Convecţia este transportul căldurii între zone
aflate la temperaturi diferite ale unui fluid sau între un fluid şi un
solid.
b) O emisie continuă de energie de la suprafaţa tuturor
corpurilor cu T > 0 K (radiaţie termică) sub formă de unde
electromagnetice.

Fizica

urm toarele (punctajul este men ionat la fiecare):
1. Prezenta i fenomenul de difuzie în mediu suport omogen şi

conduc ia termic prin prisma termodinamicii proceselor
ireversibile (4p)
2. Ar ta i care este rolul fenomenelor capilare în fizica

solurilor. (3p)
3. Dezvolta i subiectul „convec ia mixt ” în cazul atmosferei.

(3p)
1. Fătu, D., Cornelia Costin, 1994 – Stări de agregare ale materiei, Ed. Didactică şi
2. Plăviţu, C.N., 1993, 1994 – Fizica Fenomenelor Termice, vol. I - III, Ed. Hyperion, XXI,
Bucureşti;
Alma Mater, Sibiu;
4. iţeica, Şerban, 1982 – Termodinamica , Ed. Academiei, Bucureşti;
5. Vîlcu, Rodica, A. Dobrescu, 1982 – Termodinamica proceselor ireversibile, Ed.
Tehnică, Bucureşti.

Fizica
ELEMENTE DE MECANICA FLUIDELOR
Cuprins Pagina
5.2. Statica fluidelor 96
5.3. Dinamica fluidelor 100
 Prezentarea principalelor probleme ale staticii fluidelor:

presiune hidrostatică, legea fundamentală a hidrostaticii,
principiile lui Pascal şi Arhimede;


Aplicaţii în cazul atmosferei: formula barometrică;
Prezentarea elementelor de bază ale dinamicii fluidelor
(ecuaţia de continuitate, ecuaţia lui Bernoulli, legea lui
Poiseuille, legea Darcy), cu aplicaţii în fizica solurilor şi
pedologie.
5.2. STATICA FLUIDELOR
Mecanica fluidelor Mecanica fluidelor este ramura mecanicii care se ocupă cu studiul
legilor echilibrului şi mişcărilor lichidelor şi gazelor, numite în general
fluide.
Mecanica fluidelor priveşte lichidele şi gazele ca medii continui,
deformabile, compresibile sau incompresibile, care au proprietatea
fundamentală de a-şi schimba forma sub acţiunea unei forţe foarte
mici.
Modele de fluid Considerarea fluidului cu toate proprietăţile sale ridică probleme

extrem de dificil de rezolvat. Ca urmare, în locul fluidelor reale se
introduc modele de fluid, care iau în consideraţie numai proprietăţile
importante pentru descrierea fenomenelor, neglijându-le pe cele mai
puţin semnificative. Astfel, în multe situaţii se face referire la fluidul
perfect (ideal), lipsit de vâscozitate (modelul Euler), la fluidul
incompresibil sau la fluidul care dezvoltă tensiuni tangeţiale conform
legii lui Newton (modelul Newton).
Tipuri de for e Într-un fluid acţionează două tipuri de forţe: (1) forţe masice - datorate
care ac ioneaz unui câmp de forţe de atracţie, de exemplu, forţele de greutate şi (2)
într-un fluid forţe de suprafaţă, proporţionale cu aria suprafeţei pe care se exercită;
Fizica
acestea pot fi normale pe suprafaţa considerată şi apar atât la fluidele în

mişcare cât şi la cele în repaus, sau tangenţiale, care apar numai în
timpul curgerii fluidelor.
Statica fluidelor Statica fluidelor se ocupă cu condiţiile şi legile echilibrului pentru

fluidele care sunt supuse acţiunii unor forţe. Considerăm aici numai
fluide ideale.
Presiunea Este convenabil ca forţele care acţionează asupra unui fluid să fie
descrise prin intermediul presiunii. Aceasta este intensitatea forţei
normale pe unitatea de suprafaţă:
p 
F
S
Presiunea se transmite către frontierele solide (pereţii vasului care
conţine fluidul) sau prin secţiuni arbitrare ale fluidului, perpendicular
în fiecare punct pe aceste frontiere sau secţiuni.
Presiunea este o mărime scalară iar ca unităţi de măsură se folosesc:
-2
Pascalul (1Pa=1N m ) în Sistemul Internaţional, respectiv barye (dyn
-2 -2
cm ) în Sistemul CGS. În afara acestora se mai folosesc kgf m şi
-2
atmosfera tehnică (1 at = 9,81 N m ).
densitate  şi înălţime h, datorită greutăţii sale se defineşte prin

Presiunea Presiunea hidrostatică exercitată de o coloană de lichid în repaus, de
hidrostatic
p=  gh
relaţia :
Ea nu depinde de forma vasului, ci doar de adâncimea la care se

găseşte stratul de lichid considerat. Ea are aceeaşi valoare în toate
punctele situate într-un plan orizontal, suprafeţele orizontale fiind
suprafeţe de egală presiune (izobare).
Legea
Între două puncte din lichid care se găsesc la adâncimile h1 , respectiv
fundamental a
Δp = p1 – p2 =  g (h1 – h2)
hidrostaticii h2 (fig.5.1. a), există o diferenţă de presiune hidrostatică:
Relaţia este cunoscută ca legea fundamentală a hidrostaticii.
Fig. 5.1.a. Adâncimile h1,

respective h2 din lichid între Fig. 5.1.b.. Cotele nivelelor de
care diferenţa de presiune referinţă considerate în fluidul în
hidrostatică este Δp repaus

Fizica
În hidraulică, legea se scrie sub forma:

Legea
fundamental a p2 – p1 = γ (z1 - z2)
hidrostaticii în
hidraulic unde γ este greutatea specifică a lichidului, iar (z1 – z2) este diferenţa
de cote în raport cu un plan de referinţă arbitrar (fig.5.1. b).
Un alt mod de scriere este cel care permite interpretarea energetică a
acestei legi:
z1  1  z 2  2  constant
 
p p
sau, prin înmulţire cu m g:

p
mgz+mg = constant
Interpretarea Aceasta înseamnă că, într-un lichid în repaus, independent de poziţia
energetic particulei de lichid considerată, energia potenţială, formată din energia
de poziţie şi cea de presiune, rămâne constantă (legea conservării
energiei pentru un lichid în stare de repaus, în câmp gravitaţional).
În cazul gazelor, densitatea ρ este relativ mică şi, ca urmare, diferenţa

Legea de presiune dintre două puncte situate la nivele diferite într-un recipient
fundamental a este practic neglijabilă şi presiunea poate fi considerată peste tot
hidrostaticii aceeaşi. În atmosferă însă, mai cu seamă atunci când diferenţa dintre
În cazul gazelor nivelele considerate este mare, datorită variaţiei densităţii aerului,
presiunea variază mult cu înălţimea.
Pentru stabilirea legii după care variază presiunea atmosferică, se

Formula consideră o coloană de aer cu secţiune S şi înălţime dh, suficient de
barometric mică pentru ca, între bazele acestei coloane, densitatea să poată fi
considerată constantă. Greutatea acestei coloane de aer este:
dG  g  S    dh
Presiunea exercitată de coloana considerată pe suprafaţa S va fi:
dp       g  dh
dG
S
Semnul minus apare în relaţie datorită faptului că pe măsură ce
înălţimea creşte, presiunea aerului scade. Densitatea aerului poate fi
exprimată ca raportul dintre masa unei molecule-gram de aer, M, şi
volumul molar al aerului, V. inând cont şi de ecuaţia de stare a
M g
gazelor perfecte:
  dh
dp
p R T
T fiind temperatura absolută a masei de aer.
Integrarea acestei relaţii între două limite ho şi h1 la care presiunile

sunt po , respectiv p1 , conduce la formula barometrică:

Fizica
 
M g

p1 h1
dp
R T
dh
po p h0
sau:
 M g 
p1  po  exp  h  ho 
 R T 
Formula barometrică ilustrează modul în care variază presiunea cu

altitudinea în atmosferă şi constituie una din relaţiile de bază din
meteorologie.
Principiul lui Enunţurile acestor două principii sunt următoarele:

Pascal Presiunea aplicată unui fluid închis într-un vas se transmite cu aceeaşi
intensitate până la fiecare porţiune de fluid şi până la pereţii vasului
(Pascal).
Principiul lui
Arhimede Un corp cufundat într-un fluid este împins de jos în sus cu o forţă egală
cu greutatea volumului de fluid dislocuit (Arhimede).
a) Ce reprezintă presiunea hidrostatică ?
b) Care este legea fundamentală a hidrostaticii?
c) Care este formula barometrică?

Mecanica fluidelor este ramura mecanicii care se ocupă cu studiul
legilor echilibrului şi mişcărilor lichidelor şi gazelor, numite în
general fluide.
Statica fluidelor se ocupă cu condiţiile şi legile echilibrului pentru
fluidele care sunt supuse acţiunii unor forţe.
densitate  şi înălţime h, datorită greutăţii sale se defineşte prin

Presiunea hidrostatică exercitată de o coloană de lichid în repaus, de
p=  gh
relaţia:

Fizica
Ea nu depinde de forma vasului, ci doar de adâncimea la care se

găseşte stratul de lichid considerat.
Legea fundamentală a hidrostaticii: între două puncte din lichid care
hidrostatică Δp = p1 – p2 =  g (h1 – h2) .

se găsesc la adâncimile h1 , respectiv h2 există o diferenţă de presiune
Formula barometrică ilustrează modul în care variază presiunea cu

altitudinea în atmosferă şi constituie una din relaţiile de bază din
meteorologie.
5.3. DINAMICA FLUIDELOR

Curgerea fluidelor Mişcarea fluidelor este complet deosebită de cea a corpurilor rigide
prin faptul că diferitele straturi ale aceluiaşi fluid se pot deplasa unele
faţă de altele. În acest caz apar forţe tangenţiale (forţe de frecare
internă) care determină vâscozitatea fluidului. La gaze, vâscozitatea
este puţin importantă iar la lichide depinde de natura lor. Ca urmare,
curgerea fluidelor poate fi vâscoasă sau nevâscoasă.
Din punct de vedere al compresibilităţii, curgerea fluidelor poate fi
compresibilă sau incompresibilă. În acest din urmă caz, densitatea
fluidului este o constantă independentă de coordonate şi timp, tratarea
matematică a curgerii fluidului fiind mult simplificată.
În ceea ce priveşte caracteristicile vitezei fluidului, curgerea poate fi
staţionară (viteza fluidului este constantă în fiecare punct) sau
nestaţionară (vitezele particulelor de fluid sunt variabile în timp).
De asemenea, curgerea fluidului poate fi rotaţională (curgere cu
vârtejuri în care vectorul viteză are o componentă pe direcţia
transversală faţă de direcţia de curgere) sau irotaţională.
Fluid perfect În cele ce urmează, se va face referire la legile de mişcare ale fluidelor
perfecte, adică a celor lipsite de vâscozitate, incompresibile şi la care
curgerea este staţionară şi irotaţională.
Linie de curent Mişcarea unui fluid se poate descrie considerând fluidul ca fiind
Tub de curent alcătuit din porţiuni elementare (particule sau elemente de fluid).
Traiectoria descrisă de o particulă de fluid se numeşte linie de curent.
Un fascicul de linii de curent formează un tub de curent. Frontiera unui
tub de curent constă din linii de curent şi este totdeauna paralelă cu
viteza particulelor de fluid. Fluidul nu poate traversa frontierele unui
tub de curent, tubul comportându-se ca o conductă de aceeaşi formă.
Debit Cantitatea de fluid care trece printr-o secţiune transversală a tubului

de curent în unitatea de timp se numeşte debit şi este o caracteristică
importantă a curgerii fluidului. În cazul staţionar, debitul este constant
în timp. Cantitatea de fluid se poate exprima fie ca masă, fie ca volum,
ceea ce conduce la definirea debitului masic, respectiv a debitului
volumic:
m -1 V 3 -1
Qm = (kg s ); Qv = (m s )
t t
între cele două existând relaţia Qm = ρ Qv.

Fizica
Ecua ia de Considerăm un tub de curent orizontal (o conductă) de grosime

continuitate variabilă (fig.5.1) şi S1, respectiv S2, două secţiuni transversale ale
acestui tub.
Fig. 5.1. Curgerea unui fluid perfect

printr-o conductă de secţiune variabilă
inând cont de faptul că scurgerea este staţionară (debitul masic este

acelaşi în orice secţiune a tubului de curent) şi de legea conservării
masei, se poate scrie relaţia:
S1 v1 = S2 v2 = constant
v1, respectiv v2 fiind vitezele de curgere ale fluidului în dreptul

secţiunii S1, respectiv S2. Relaţia obţinută este ecuaţia de continuitate şi
ea arată că fluidul curge continuu, fără aglomerări de particule sau
goluri. Ea mai este cunoscută şi ca legea continuităţii de curgere. Într-
o altă formulare, această ecuaţie sau lege arată că viteza unui fluid
perfect în dreptul unei secţiuni este invers proporţională cu secţiunea
corespunzătoare a tubului de curent.
Ecua ia lui
Din ecuaţia de continuitate rezultă că fluidul care curge în porţiunea
Bernoulli
mai îngustă a conductei are viteză mai mare decât în porţiunea mai
largă, deci capătă o acceleraţie. Aceasta înseamnă că asupra fluidului
care intră într-o porţiune mai îngustă a tubului acţionează o forţă din
partea fluidului aflat în partea mai largă a tubului (legea a II-a a
dinamicii). Forţa care apare nu se poate datora decât unor diferenţe de
presiune între diferitele părţi ale fluidului.
Considerăm curgerea unui fluid perfect printr-o conductă de secţiune

variabilă dar care, spre deosebire de cazul anterior, nu este orizontală.
În acest caz trebuie luate în considerare şi forţele externe care
deplasează masa de fluid în lungul conductei şi anume forţele
gravitaţionale.
Urmărim mişcarea unei mase de fluid perfect de densitate  care se

deplasează prin tubul de curent (conducta) din figura 5.2, dinspre
secţiunea S1 aflată la înălţimea h1 în raport cu un nivel de referinţă, spre
secţiunea S2 aflată la înălţimea h2 deasupra aceluiaşi nivel de referinţă.
În dreptul secţiunii S1 fluidul are viteza v1 şi presiunea p1, iar în dreptul
secţiunii S2, viteza v2 şi presiunea p2 .

Fizica
Fig. 5.2. Curgerea unui fluid perfect printr-o conductă

înclinată de secţiune variabilă
inând cont de forţele care acţionează asupra fluidului, se calculează

lucrul mecanic al acestor forţe (forţa de presiune şi cea gravitaţională)
şi se aplică teorema energiei cinetice. După simplificări se obţine
ecuaţia lui Bernoulli:
 2   g h  p 2   1   g h  p1
v2 v2
2 2
sau, sub o formă mai generală:
   g h + p = constant
v2
2
În relaţia de mai sus toţi termenii au dimensiunea unei presiuni: primul

2
termen ρ v /2 este presiunea dinamică sau de impact, al doilea termen
ρ g h este presiunea exercitată de fluid datorită energiei potenţiale şi se
numeşte presiune de nivel iar cel de-al treilea termen, p, este presiunea
statică. Presiunea statică se exercită asupra oricărui element de
suprafaţă aşezat paralel cu liniile de curent (de exemplu, pereţii
tubului). Legea (sau ecuaţia) lui Bernoulli arată că în orice secţiune a
unui tub de curent, suma dintre presiunea dinamică, presiunea de nivel
şi cea statică este constantă.
Din ecuaţia lui Bernoulli se observă că presiunea hidrostatică a
fluidului este mai mare în porţiunile unde viteza este mai mică, deci
acolo unde secţiunea este mai mare; fenomenul este cunoscut ca
paradoxul hidrodinamic. In porţiunile înguste ale tubului viteza
fluidului creşte iar cea statică scade chiar sub presiunea atmosferică.
Apare astfel fenomenul de aspiraţie pe care se bazează unele aplicaţii
ale ecuaţiei lui Bernoulli cum este pulverizatorul.
Aşa cum s-a specificat la început, s-au făcut referiri numai la fluidul
ideal. În realitate, când în interiorul fluidelor intervine frecarea, este
necesar să se ia în consideraţie transformarea unei părţi din energia
totală a fluidului în energie calorică datorită frecărilor.
Aplica ii ale O serie de dispozitive funcţionează având la bază ecuaţia lui Bernoulli
ecua iei lui (tubul Venturi, pulverizatorul, etc.).
Bernoulli – Tubul Venturi este un dispozitiv care se foloseşte la măsurarea
Tubul Venturi debitelor de fluid în conductele sub presiune. Este format dintr-un tub
tronconic, urmat de o porţiune divergentă, racordate la două tuburi
piezometrice (fig.5.3) care înregistrează diferenţa de presiune între
Fizica
secţiunile considerate. Pornind de la ecuaţia de continuitate şi ecuaţia

lui Bernoulli pentru secţiunile (1) şi (2) unde se măsoară diferenţa de
presiune (ca diferenţă de nivel Δh), se poate calcula viteza, de exemplu
în secţiunea (1) şi, respectiv, debitul:
v1  
2 g  h / S1 / S 2 
2

Q = v1 S1
Fig. 5.3. Tubul Venturi
Pulverizatorul Prin tubul orizontal T (fig.5.4) care se îngustează la capăt, circulă un

curent de aer a cărui viteză se măreşte la extremitatea îngustată.
Fig. 5.4. Pulverizatorul
După cum s-a arătat în paragrafele anterioare presiunea statică în

dreptul extremităţilor devine mai mică decât presiunea atmosferică, din
care cauză lichidul este aspirat prin tubul vertical V, fiind antrenat şi
pulverizat de jetul de aer care vine prin tubul T.
Considerăm o conductă orizontală prin care curge lichid. Presiunea

M surarea hidrostatică se exercită atât în interiorul lichidului cât şi pe pereţii
presiunii lichidelor conductei. Ea se poate măsura cu ajutorul unui tub cu secţiune mică
montat perpendicular pe conductă (fig. 5.5), numit tub piezometric.
Înălţimea la care urcă lichidul în acest tub măsoară presiunea
hidrostatică (p).
Fig. 5.5: Măsurarea presiunii lichidelor cu ajutorul

tubului Pitot şi al tubului piezometric
Suma dintre presiunea hidrostatică şi cea hidrodinamică se măsoară cu

Fizica
ajutorul unui tub îndoit, cu deschiderea perpendiculară pe liniile de

curent, tub care primeşte fluidul frontal (tub Pitot). Tubul Pitot va
măsura presiunea totală pt:
pt  p  
v2
2
iar presiunea hidrodinamică, numită şi presiune de impact, se va
calcula cu relaţia:
  pt  p
v2
2
presiunile p şi pt fiind măsurate în dreptul aceleiaşi secţiuni a
conductei.
Viteza de curgere Pentru a determina viteza de curgere a unui lichid printr-un orificiu de
a unui lichid diametru d, mic în comparaţie cu diametrul D al vasului în care se află
printr-un orificiu – lichidul (Fig.5.6) se foloseşte tot ecuaţia lui Bernoulli.
Legea lui Torricelli
Fig.5.6. Curgerea unui lichid printr-un orificiu
Atunci când lichidul curge prin orificiu, nivelul lichidului din vas scade
lent în timp, viteza în dreptul diametrului D putând fi neglijată.
Considerăm că întreg lichidul din vas formează un tub de curent
şi aplicăm ecuaţia lui Bernoulli în secţiunile corespunzătoare
diametrului mare, respectiv orificiului. Rezultă viteza de curgere prin
 v12  2 g h1  h2 
orificiu:
v2 
v2 = 2 g h
(s-a notat h1 – h2 = h şi s-a considerat v1 = 0). Relaţia obţinută arată că
viteza de curgere printr-un orificiu situat sub nivelul lichidului la
distanţa h este egală cu viteza pe care o capătă un corp care cade liber,
în câmp gravitaţional, de la aceeaşi înălţime (legea lui Torricelli).
Aceasta se explică prin faptul că, la ieşire, lichidul câştigă energie
cinetică pe seama cheltuirii energiei potenţiale a lichidului de la
suprafaţa liberă.
In realitate, debitul la curgerea printr-un orificiu îngust este mai mic
decât cel rezultat din relaţia de mai sus. Aceasta se datorează
„contracţiei” vânei de lichid explicată prin faptul că schimbarea
direcţiei liniilor de curent marginale necesită o zonă de racordare
treptată ceea ce micşorează secţiunea vânei în raport cu deschiderea
orificiului de curgere.

Fizica
Curgerea fluidului În studiul curgerii fluidului real trebuie ţinut cont de faptul că
real deplasarea unor straturi de fluid în raport cu altele este însoţită de
apariţia unor forţe de frecare. Aceste forţe apar deoarece straturile care
se mişcă mai rapid le antrenează pe cele mai lente iar acestea din urmă
acţionează cu o forţă egală şi de sens contrar care provoacă frânarea
straturilor care se deplasează mai repede. Aceasta conduce la apariţia
vâscozităţii.
Vâscozitatea este proprietatea fluidelor prin care acestea opun

Vâscozitatea rezistenţă la solicitările tangenţiale sau de forfecare.
Forţa de frecare care ia naştere între două straturi vecine de fluid între
care există un gradient al vitezei Δv/Δx (în direcţie perpendiculară pe
straturile de fluid) este dată de legea lui Newton:
v
F   S
x
S fiind suprafaţa de contact dintre straturi iar η - coeficient de frecare
internă sau vâscozitatea dinamică. Acesta depinde de natura fluidului
-2 -2
şi se măsoară în N s m (SI), respectiv dyn s cm sau Poise - simbol P
(CGS). La lichide coeficientul de vâscozitate dinamică este de ordinul
10-3daP iar la gaze, 10-5daP.
În afara vâscozităţii dinamice se mai definesc:

- vâscozitatea cinematică - raportul dintre vâscozitatea
dinamică şi densitatea fluidului:
    (m s ; cm s sau Stokes, simbol St)

2 -1 2 -1
- fluiditatea - inversul vâscozităţii dinamice:
  l
2 -1 -1 2 -1 -1
(m N s ; cm dyn s )
- vâscozitatea relativă - ηr mărime adimensională definită ca

raportul dintre vâscozitatea dinamică a unui fluid şi vâscozitatea
dinamică a unui fluid luat drept referinţă.
Vâscozitatea unui fluid variază cu temperatura, modul de

variaţie fiind diferit pentru lichide şi pentru gaze. La lichide creşterea
temperaturii conduce la creşterea agitaţiei moleculare şi micşorarea
forţelor de coeziune, ceea ce explică reducerea vâscozităţii odată cu
creşterea temperaturii. La gaze coeziunea moleculară este neglijabilă,
iar creşterea de temperatură activează schimbul de molecule dintre
straturile de gaz aflate în mişcare relativă. Aceasta determină creşterea
tensiunilor tangenţiale, deci a vâscozităţii gazului.
Curgerea laminar Curgerea laminară se caracterizează printr-o deplasare ordonată, în

şi curgerea straturi paralele, a particulelor de fluid, care îşi păstrează
turbulent individualitatea. Când viteza fluidelor creşte, curgerea acestuia îşi
pierde caracterul laminar deoarece vitezele încep să aibă componente şi
Fizica
după direcţie perpendiculară pe axa tubului. În fluid apar vârtejuri,

curgerea fiind numită turbulentă.
Această schimbare a structurii interne a scurgerii a fost constatată la o
anumită valoare a numărului lui Reynolds, care ia în considerare
cinematică a fluidului ( ):
viteza medie în conductă (v), diametrul conductei (d) şi vâscozitatea
Re = v d / v
Pentru conducte circulare, valoarea numărului lui Reynolds la limita de

separaţie a celor două regimuri este 2300. Pentru Re < 2300 curgerea
este laminară iar pentru Re > 2300, curgerea devine turbulentă.
Legea lui Poiseuille
În cazul curgerii laminare debitul de lichid printr-un tub de rază R şi
 R4
 p1  p 2 
lungime l este dat de legea lui Poiseuille :
Q 
8 l
unde η este coeficientul de vâscozitate dinamică a fluidului iar (p1–p2)
este diferenţa de presiune de la capetele tubului datorită căreia curge
fluidul.
Între expresia legii lui Poiseuille şi cea a legii lui Ohm din electricitate
 R4
se poate face o analogie care permite înţelegerea semnificaţiei
8 l
raportului cunoscut ca rezistenţă hidrodinamică (Rh). Astfel:
- debitul de lichid Q este considerat analogul intensităţii

curentului electric I;
- diferenţa de presiune (p2 – p1), analogul diferenţei de potenţial
 R4
U;
8 l
- raportul va fi analogul rezistenţei electrice, R, şi el va
reprezenta rezistenţa la curgere.
După cum se poate deduce din legea lui Poiseuille, în lungul unei
Varia ia presiunii conducte orizontale, de secţiune constantă, presiunea hidrostatică
hidrostatice de-a
8 l
scade:
p2  p1  4 Q  p1  Rh  Q
lungul unei
conducte
orizontale R
Fig.5.7. Variaţia presiunii lichidului de-a lungul unei conducte

orizontale
Fizica
Scăderea presiunii hidrostatice este cu atât mai pronunţată cu cât

rezistenţa hidrodinamică este mai mare. Energia potenţială de care
dispune lichidul, aflat iniţial într-un rezervor, este consumată pentru a
învinge forţele de vâscozitate. Verificarea experimentală a celor de mai
sus se poate realiza prin montarea mai multor tuburi piezometrice de-a
lungul unei conducte (fig. 5.7).
Mişcarea La mişcarea unui corp printr-un mediu vâscos apare întotdeauna o

corpurilor prin forţă de rezistenţă care se opune înaintării corpului. Ea se datorează
fluide. Legea lui forţelor de frecare dintre păturile de fluid ce au viteze diferite din cauza
Stokes antrenării diferite de către corp a straturilor de fluid. Oricare ar fi forma
corpului care se deplasează în fluid, rezistenţa FS este proporţională cu
aria secţiunii corpului, perpendiculară pe direcţia de deplasare, şi cu
viteza de deplasare relativă a corpului. În cazul unei sfere, această
rezistenţă este dată de legea lui Stokes:
FS   6  r v

η fiind vâscozitatea dinamică a fluidului. Cunoaşterea acestei forţe

permite calculul vitezei limită de cădere a unei particule sferice într-un
fluid vâscos, sub acţiunea greutăţii. În afară de greutate (G) şi
rezistenţa din partea fluidului, FS , asupra sferei mai acţionează şi forţa
arhimedică FA (fig.1.21). Când cele trei forţe îşi fac echilibrul,
mişcarea sferei va deveni uniformă. Datorită dependenţei rezistenţei de
viteza de cădere, acest lucru se va petrece la o valoare a vitezei, numită
viteză limită, vlim:
4  r3 4  r3
FS + FA = G
înlocuind: G =  g , FA =  l g şi expresia forţei FS

3 3
, se obţine:
2 r 2 g    l 
9
vlim =
ρ fiind densitatea materialului din care este alcătuită sfera şi ρl -

densitatea lichidului.
Fig.5.8. Forţele care

acţionează asupra unui corp
aflat în mişcare într-un
fluid vâscos

Fizica
Aplica ii Consideraţiile privind mişcarea unei sfere într-un fluid stau la baza
metodelor utilizate în geotehnică şi pedologie pentru analize
granulometrice. După pregătirea probelor de sol fracţiunile cu
diametrul mic (sub 0,005 mm) se pot separa prin diferite variante ale
metodei sedimentării, metodă bazată pe aplicarea legii lui Stokes.
Aceiaşi lege stă la baza unor metode pentru determinarea vâscozităţii
unei largi game de lichide şi lichide biologice (vâscozimetre cu bilă).
Cunoaşterea comportării corpurilor la deplasarea prin fluide este de
asemenea utilă pentru proiectarea şi funcţionarea maşinilor de curăţat,
sortat şi calibrat produse agricole. Separarea unui amestec de boabe în
fracţiuni, de exemplu, se poate face şi după proprietăţile lor
aerodinamice. In acest caz separarea se bazează pe rezistenţa diferită
opusă de diversele fracţiuni la deplasarea într-un jet de aer.
Curgerea unui Pentru aplicaţiile practice, pe lângă curgerea lichidelor prin conducte,
fluid printr-un mişcarea prin medii poroase prezintă un interes deosebit.
mediu poros.
Legea lui Darcy Un mediu se numeşte poros când în masa lui, între granulele care îl
alcătuiesc, se găsesc mici goluri, cu dimensiunile de ordinul zecilor de
microni, numite pori. Proprietatea unui mediu de a conţine pori se
numeşte porozitate. Ea se exprimă cantitativ prin coeficientul de
porozitate f=100 Vp / V unde V este volumul unei porţiuni din mediul
respectiv, iar Vp este volumul porilor din acea porţiune.
Un lichid poate curge printr-un mediu poros dacă între feţele care
mărginesc acest mediu şi care sunt perpendiculare pe direcţia de
curgere, există o diferenţă de presiune Δp. Dacă l este grosimea
stratului poros traversat, A - mărimea suprafeţei prin care are loc
curgerea şi η - vâscozitatea lichidului, debitul de lichid este dat de
k p
legea lui Darcy:
l
Q= A
k fiind un coeficient a cărui valoare depinde de natura mediului poros

(coeficient de permeabilitate). A fost considerat aici cazul
unidimensional, curgerea având loc pe o singură direcţie.
Cunoaşterea modului în care are loc curgerea în medii poroase este

importantă în studiul unor probleme specifice fizicii solului. Printre
cele mai complexe procese fizice din sol sunt cele legate de mişcarea
apei. Legea lui Darcy descrie suficient de bine curgerea apei în
solurile saturate. Curgerea în solurile nesaturate este descrisă de legea
lui Darcy generalizată (Canarache, 1990).
a) In ce condiţii se aplică ecuaţia de continuitate? Precizaţi una dintre
formulările ei.

Fizica
b) Care este semnificaţia ecuaţiei lui Bernoulli?
c) Care este ecuaţia care exprimă curgerea laminară a lichidelor reale?

Mişcarea fluidelor este complet deosebită de cea a corpurilor rigide
prin faptul că diferitele straturi ale aceluiaşi fluid se pot deplasa unele
faţă de altele. În acest caz apar forţe tangenţiale (forţe de frecare
internă) care determină vâscozitatea fluidului. Ca urmare, curgerea
fluidelor poate fi vâscoasă sau nevâscoasă.
Din punct de vedere al compresibilităţii, curgerea fluidelor poate fi
compresibilă sau incompresibilă. În acest din urmă caz, densitatea
fluidului este o constantă independentă de coordonate şi timp, tratarea
matematică a curgerii fluidului fiind mult simplificată.
În ceea ce priveşte caracteristicile vitezei fluidului, curgerea poate fi
staţionară (viteza fluidului este constantă în fiecare punct) sau
nestaţionară (vitezele particulelor de fluid sunt variabile în timp).
De asemenea, curgerea fluidului poate fi rotaţională (curgere cu
vârtejuri în care vectorul viteză are o componentă pe direcţia
transversală faţă de direcţia de curgere) sau irotaţională.
Fluidele perfecte sunt cele lipsite de vâscozitate, incompresibile şi la
care curgerea este staţionară şi irotaţională.
Cantitatea de fluid care trece printr-o secţiune transversală a tubului
de curent în unitatea de timp se numeşte debit.
Legea continuităţii de curgere arată că viteza unui fluid perfect în
dreptul unei secţiuni este invers proporţională cu secţiunea
corespunzătoare a tubului de curent.
Legea (sau ecuaţia) lui Bernoulli arată că în orice secţiune a unui tub
de curent, suma dintre presiunea dinamică, presiunea de nivel şi cea
statică este constantă.
În studiul curgerii fluidului real trebuie ţinut cont de faptul că
deplasarea unor straturi de fluid în raport cu altele este însoţită de
apariţia unor forţe de frecare. Aceste forţe apar deoarece straturile care
se mişcă mai rapid le antrenează pe cele mai lente iar acestea din urmă
acţionează cu o forţă egală şi de sens contrar care provoacă frânarea
straturilor care se deplasează mai repede. Aceasta conduce la apariţia
vâscozităţii.Vâscozitatea este proprietatea fluidelor prin care acestea
opun rezistenţă la solicitările tangenţiale sau de forfecare.
Forţa de frecare care ia naştere între două straturi vecine de fluid între
Fizica
care există un gradient al vitezei Δv/Δx (în direcţie perpendiculară pe

straturile de fluid) este dată de legea lui Newton.
În afara vâscozităţii dinamice se mai definesc:
-vâscozitatea cinematică - raportul dintre vâscozitatea
dinamică şi densitatea fluidului:
    (m s ; cm s sau Stokes, simbol St)
2 -1 2 -1
  l
- fluiditatea - inversul vâscozităţii dinamice:
2 -1 -1 2 -1 -1
(m N s ; cm dyn s )
- vâscozitatea relativă - ηr mărime adimensională definită ca
raportul dintre vâscozitatea dinamică a unui fluid şi vâscozitatea
dinamică a unui fluid luat drept referinţă.
În cazul curgerii laminare debitul de lichid printr-un tub de rază R şi
 R4
 p1  p 2 
lungime l este dat de legea lui Poiseuille :
Q 
8 l
unde η este coeficientul de vâscozitate dinamică a fluidului iar (p1–p2)
este diferenţa de presiune de la capetele tubului datorită căreia curge
fluidul.
La mişcarea unui corp printr-un mediu vâscos apare întotdeauna o
FS   6  r v
forţă de rezistenţă care se opune înaintării corpului, forţa lui Stokes:

k p
Curgerea prin medii poroase este descrisă de legea lui Darcy:
l
Q= A
k fiind un coeficient a cărui valoare depinde de natura mediului poros

(coeficient de permeabilitate). A fost considerat aici cazul
unidimensional, curgerea având loc pe o singură direcţie.

DE AUTOEVALUARE
Intrebarea 1
de densitate  şi înălţime h, datorită greutăţii sale se defineşte prin

a) Presiunea hidrostatică exercitată de o coloană de lichid în repaus,
p=  gh
relaţia :
b) Între două puncte din lichid care se găsesc la adâncimile h1 ,
Δp = p1 – p2 =  g (h1 – h2)
respectiv h2 (fig.5.1. a), există o diferenţă de presiune hidrostatică:
 M g 
c) p1  po  exp  h  ho 
 R T 
Intrebarea 2
a) Fluid perfect într-o conductă orizontală de secţiune variabilă. Viteza

Fizica
unui fluid perfect în dreptul unei secţiuni este invers proporţională cu

secţiunea corespunzătoare a tubului de curent.
b) În orice secţiune a unui tub de curent, suma dintre presiunea
dinamică, presiunea de nivel şi cea statică este constantă.
 R4
 p1  p 2 
c) Ecuaţia (legea) lui Poseuille:
Q 
8 l

1. Ce reprezint formula barometric şi cum poate fi

ob inut ? (3p)
2. Dezvolta i una dintre aplica iile ecua iei lui Bernoulli. (3p)
3. Pornind de la analogia dintre legea lui Poiseuille şi legea lui
Ohm ar ta i ce este rezisten a hidrodinamic . (2p)
4. Ar ta i cum se poate aplica legea lui Stokes în cazul
analizelor granulometrice din pedologie. (3p)

1. Canarache, A., 1990 - Fizica Solurilor Agricole, Ed. Ceres, Bucuresti;
Alma Mater, Sibiu;

Fizica - Ileana Sandoiu

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fizica - Ileana Sandoiu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRONOMICE SI MEDICINA VETERINARA BUCURESTI

FACULTATEA DE IMBUNATATIRI FUNCIARE SI INGINERIA MEDIULUI

Conf. Dr. Ileana Fulvia SĂNDOIU

Unitatea de înv are nr. 2

Unitatea de înv are nr. 3

USAMVB – FIFIM Departamentul de Invăţământ cu Frecventa Redusa 1

Unitatea de înv are nr. 4

Unitatea de înv are nr. 5

USAMVB – FIFIM Departamentul de Invăţământ cu Frecventa Redusa 2

Unitatea de înv are nr. 1

ELEMENTE DE FIZICA RADIA IEI

1.1. OBIECTIVELE UNIT II DE ÎNV ARE NR. 1

 Definirea şi clasificarea radiaţiilor cu accent pe radiaţia

1.2. RADIA IA – FORM DE EXISTEN A MATERIEI.

fizic care le dă naştere (radiaţii catodice, radiaţii canal, etc.).

Radia iile Radiaţiile electromagnetice reprezintă propagarea unui câmp

Fig. 1.1 : Reprezentarea undelor electromagnetice

USAMVB – FIFIM Departamentul de Invăţământ cu Frecventa Redusa 4

Notă: c –viteza de propagare a radiaţiilor electromagnetice în vid (300 000 km

Fig. 1.2 - Spectrul electromagnetic

b) Cum se clasifică radiaţiile?

USAMVB – FIFIM Departamentul de Invăţământ cu Frecventa Redusa 5

c) Care sunt mărimile caracteristice undelor electromagnetice?

d) Care sunt domeniile spectrului electromagnetic?

Comentarii la aceste întreb ri ve i g si la sfârşitul unit ii de înv are

Dup parcurgerea acestui subcapitol trebuie s re ine i:

1.3. M RIMI RADIOMETRICE

Surse şi receptori În natură există surse şi receptori de radiaţii. De exemplu, Soarele, ca

Energia radiant Energia radiantă, Qe ,reprezintă energia transportată de radiaţia

USAMVB – FIFIM Departamentul de Invăţământ cu Frecventa Redusa 6

caracterizată de unghiul zenital θ şi cel azimutal  (fig. 1.3):

Fig. 1.3 - Geometria care ilustrează definirea intensităţii energetice

Fig. 1.4 - Unghiul solid

Luminan a Luminanţa energetică (numită altădată strălucire) , Le , se defineşte

USAMVB – FIFIM Departamentul de Invăţământ cu Frecventa Redusa 7

Fig. 1.5 – Geometria utilizată pentru definirea luminanţei energetice

Excitanţa energetică (putere emisivă sau radianţă), M e , este puterea

Iluminarea (sau strălucirea energetică ), E e , este puterea primită de

infinit mic centrat pe acel punct,  er , şi aria dA acelui element:

spectrale corespunzătoare. De exemplu, fluxul energetic spectral 

emis de o sursă în banda cuprinsă între lungimile de undă 1 şi 2

Reflectanţa spectrală emisferică , ρ  , se defineşte ca raportul dintre

USAMVB – FIFIM Departamentul de Invăţământ cu Frecventa Redusa 8

Transmitanţa spectrală emisferică, τ  , este dată de raportul dintre

Absorbtanţa spectrală emisferică, α  ,

Noţiunea de albedo ( a ) este utilizată pentru a exprima fracţiunea din

Corpul negru este definit în fizică ca acel corp care absoarbe şi

Excitanţa spectrală a unui astfel de corp este exprimată prin funcţia

lui Planck între limitele   0 şi   (legea Ştefan - Boltzmann).

USAMVB – FIFIM Departamentul de Invăţământ cu Frecventa Redusa 9

Legea lui Wien: la o temperatură dată, excitanţa spectrală a unui corp

Fig. 1.6 - Variaţia excitanţei spectrale a corpului negru

Emitanţa spectrală a unui corp, ε c , se defineşte ca raportul dintre

Emisivitatea spectrală , ε , a unui material dat corespunde valorii

Un corp natural, la temperaturi obişnuite, are excitanţa spectrală mai

are valoarea cuprinsă între zero şi unu 0  ε  1  . De exemplu,

pentru un înveliş vegetal emisivitatea poate fi considerată egală cu

USAMVB – FIFIM Departamentul de Invăţământ cu Frecventa Redusa 10

b) Cum se defineşte în fizică corpul negru şi care este utilitatea lui

c) Precizaţi semnificaţia legilor corpului negru (Ştefan – Boltzmann şi

Comentarii la aceste întreb ri ve i g si la sfârşitul unit ii de înv are

Dup parcurgerea acestui subcapitol trebuie s re ine i:

1.4. EMISIA RADIA IILOR ELECTROMAGNETICE. SURSE DE

Emisia laser Termenul LASER (Light Amplification by Stimulated Emission of