Sunteți pe pagina 1din 76

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/305316571

Radioactivitatea mediului înconjurător. Aspecte teoretice şi practice

Book · January 2012

CITATIONS READS

0 3,898

3 authors, including:

Chiosilă Ion Vasile Cuculeanu

4 PUBLICATIONS   0 CITATIONS   
University of Bucharest
134 PUBLICATIONS   293 CITATIONS   
SEE PROFILE
SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

The impact of the radioactive substances on human health View project

All content following this page was uploaded by Vasile Cuculeanu on 19 July 2016.

The user has requested enhancement of the downloaded file.


Dr. Ion CHIOSILĂ - (cap. 4, 6, 8, 10, 12, 13, anexe 1, 2, 6, 7, 8, 11, participare la anexa 5)
Dr. Laslo TORO - (cap. 5, 7.2, 9, 10.3, 11, anexe 3, 4, 5, 9, participare la anexa 10)
Prof. dr. Vasile CUCULEANU - (cap. 1, 2, 3, 7.1, 7.3, participare la: 10.2, 10.3, anexa 10,
participare la anexa 1 şi la anexa 9)
“RADIOACTIVITATEA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR
– ASPECTE TEORETICE ŞI PRACTICE ”

Cuprins
Pg.
Introducere 3

1. Elemente de fizica atomică şi nucleară 4


1.1 Modelul atomic
1.2. Radioactivitatea
1.2.1 Definiţii
1.2.2 Mărimi şi unităţi folosite în radioactivitatea mediului
1.2.3 Legea dezintegrării radioactive

2. Radioactivitatea naturală 7
2.1 Radionuclizi naturali şi secundari
2.2 Radionuclizi cosmogenici

3. Radioactivitatea artificială 10
3.1 Explozii nucleare în atmosferă
3.2 Emisii controlate la reactoare nucleare
3.3 Emisii accidentale la reactoare nucleare

4. Metabolismul şi transferul radionuclizilor în biosferă. 13


4.1 Circuitele biogeochimice
4.2 Metabolizarea radionuclizilor
4.3 Factori de concentrare şi de transfer
4.4 Transferul radionuclizilor în ecosisteme acvatice şi terestre.

5. Doza efectivă primită de populaţia României 16


5.1 Fondul natural de iradiere
5.2 Iradierea medicală

6. Efecte biologice ale radiaţiilor 19


6.1 Interacţia radiaţiilor cu materia vie
6.2 Efectele biologice ale radiaţiilor ionizante
6.3 Doze de iradiere acceptate

7. Obiective nucleare în România şi la graniţă 22


7.1 CNE Cernavodă
7.2 Reactorul TRIGA
7.3 CNE Kozlodui (Bulgaria)

1
8. Beneficiu – risc în energetică 25

9. Deşeurile radioactive 27
9.1 Clasificarea deşeurilor
9.2 Gestionarea deşeurilor

10. Accidente nucleare 29


10.1 Generalităţi, clasificare INES
10.2 Accidente nucleare
10.2.1 Accidentul de la Windscale (Anglia, 1957)
10.2.2 Accidentul de la Three Mile Island (S.U.A., 1979)
10.2.3 Accidentul de la Cernobâl (Ucraina, 1986)
10.2.4 Accidentul nuclear de la Fukushima (Japonia, 2011)
10.3 Accidentul nuclear de la Goiania (Brazilia, 1987)

11. Legislaţia română privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare 36


12.1 Legea 111 şi alte norme CNCAN
12.2 Ordinul 1978/2010 al MMP
12.3 Ordinul 381 al MS

12. Organizarea supravegherii radioactivităţii mediului, 39


apei şi alimentelor în România

13. Radioprotecţia în România 41


14.1 Metode şi mijloace de radioprotecţie
14.2 Decontaminarea radioactivă
14.3 Intervenţia în caz de accident nuclear

14. Bibliografie selectivă 45

ANEXE:
1. Glosar cu termeni de specialitate 47
2. Doze de expunere şi concentraţii maxime admise 51
3. Detectarea radiaţiilor, aparatura dozimetrică, calculul activităţii 52
4. Aparatură dozimetrică şi de măsurare a contaminării radioactive 57
5. Metodologie de prelevare, prelucrare şi măsurare a probelor de mediu
Incertitudini de măsurare şi interpretarea rezultatelor 62
6. Surse principale de expunere la radiaţii ionizante 67
7. Surse de contaminare radioactivă a mediului şi omului 68
8. Mărimi şi unităţi de măsură, transformări în SI 69
9. Impactul radiologic al radonului asupra omului 70
10. Radonul în natură 71
11. Prefixe şi simboluri 72

2
INTRODUCERE

Radioactivitatea este domeniul din fizică care se ocupă de studiul şi înţelegerea


fenomenelor şi proceselor legate de emisia în mod spontan, fără intervenţie exterioară, de
particule şi radiaţii (numite generic radiaţii) de către nucleul atomic, comportamentul acestor
radiaţii în mediul fizic în care se deplasează şi propagă, precum şi efectele acestora asupra
componentelor mediului natural. O importanţă deosebită pentru om o au studiile legate de
impactul radiologic al radiaţiilor asupra materiei vii, care cuantifică efectele dăunătoare sau
benefice posibile ale interacţiilor radiaţiilor cu componentele biosferei.
Odată pătrunse în mediul înconjurător, substanţele care emit radiaţii (radionuclizi) se
supun proceselor specifice categoriei de mediu în care se află. In atmosferă sunt antrenate în
procesele de difuzie şi transport, datorate, în principal, vântului şi gradientului termic, în
procesele de depuneri atmosferice pe sol, mediul acvatic şi plante, determinate de dinamica
maselor de aer, gravitaţie şi precipitaţii. In mediul acvatic radionuclizii sunt supuşi proceselor de
difuzie şi transport, ceea ce determină răspândirea lor pe distanţe mari, specifice mediului
respectiv şi sunt absorbiţi de plantele şi organismele animale cu care vin în contact. Depunerile
atmosferice determină creşterea radioactivităţii solului pe adâncimi dependente de antrenarea prin
precipitaţii şi caracteristici fizice, în particular, granulozitatea. Depunerea pe plante conduce în
final la metabolizarea radionuclizilor şi transfer la organismele animale. Prin intermediul aerului,
apei, organismelor vegetale şi animale, substanţele radioactive ajung la om unde au loc interacţii
ale radiaţiilor emise de radionuclizi cu ţesuturile organismului uman.
Radionuclizii pot apărea în mediu din surse naturale, cum sunt cei din lanţurile de
dezintegrare ale uraniului şi toriului, K-40 sau ca radionuclizi cosmogenici. O altă sursă de
radionuclizi în mediu o constituie accidentele la centralele nucleare sau incidentele necontrolate
legate de surse radioactive cu activitate mare. Istoria energeticii nucleare conţine accidente severe
legate de funcţionarea defectuoasă a unor reactori nucleari, cum a fost cazul de la Windscale
(1957) sau ale unor centrale nucleare precum Three Mile Island, Cernobâl, Fukushima.
În România, energetica nucleară dispune de două obiective importante: Centrala Nucleară
de la Cernavodă care are la bază reactori nucleari de tip CANDU şi Institutul de Cercetări
Nucleare de la Piteşti unde funcţionează un reactor de cercetare de tip TRIGA. Un alt obiectiv
nuclear cu impact asupra teritoriului ţării noastre este centrala de la Kozlodui situată la circa 2 km
de graniţă.
Având în vedere importanţa deosebită a nivelului radioactivităţii asupra sănătăţii
populaţiei, Reţeaua Naţională de Supraveghere a Radioactivităţii Mediului (RNSRM) are ca
sarcină monitorizarea permanentă a valorilor radioactivităţii factorilor de mediu din ţara noastră
şi informarea autorităţilor pentru luarea de măsuri urgente pentru protejarea populaţiei.
Broşura prezentă se doreşte o completare şi o continuare a unor lucrări publicate pentru
RNSRM, precum „Cursul de radioactivitate pentru supravegherea radioactivităţii mediului”
elaborat de Adriana BACIU după lecţiile ţinute de S. SONOC, Mihaela ALEXANDRESCU,
Cristina POPA şi M. A. HALASZ, publicat în 1997 de Editura Horia Hulubei.

3
1. ELEMENTE DE FIZICA ATOMICĂ ŞI NUCLEARĂ

1.1 Modelul atomic


Atomul este cea mai mică componentă a materiei care mai păstrează proprietăţile chimice
ale elementului din care provine. Modelul atomic a lui Bohr are o structură de tip planetar, cu
nucleu cu sarcină pozitivă, în centrul sistemului atomic şi electroni, cu sarcină negativă, aflaţi în
mişcare de rotaţie în jurul nucleului. Pentru a se asigura stabilitatea din punct de vedere
electrodinamic, modelul planetar trebuie completat cu două postulate:
- (I) atomii se pot afla numai în stări fizice bine determinate, numite stări staţionare în
care nu emit şi nu absorb energie;
- (II) la tranziţia dintr-o stare staţionară în alta, atomii emit sau absorb energie egală cu
diferenţa energiilor corespunzătoare celor două stări staţionare.
Numărul electronilor dintr-un atom este numit număr atomic şi se notează cu Z. Pentru ca
atomul să fie neutru din punct de vedere electric este necesar ca sarcina pozitivă a nucleului să fie
Z.e, unde e este sarcina elementară a electronului (e = -1,6·10-19 C). Particulele din nucleu cu
sarcină pozitivă care asigură echilibrul electric al atomului se numesc protoni. Pe lângă protoni,
nucleul mai conţine un număr de particule elementare numite neutroni, care se notează cu N.
Numărul total de particule din nucleu se numeşte număr de masă şi este notat cu A: A = N+Z.
Numărul de masă permite aflarea masei nucleului prin relaţia: A.u, unde u este unitatea atomică
de masă egală cu 1,66·10-27kg. Particulele componente ale nucleului sunt cunoscute ca nucleoni.
In fizica atomică şi nucleară un element X este reprezentat prin notaţia AZX .

1.2 Radioactivitatea
1.2.1 Definiţii
Proprietatea unor nuclee de a emite în mod spontan, fără intervenţie exterioară, particule
α, β şi radiaţia γ se numeşte radioactivitate. Procesul este cunoscut ca dezintegrare radioactivă,
iar elementul respectiv se mai numeşte radionuclid sau radioizotop. Dacă elementele există în
mod natural radioactivitatea poartă denumirea de naturală. Când radionuclizii apar ca urmare a
acţiunii omului (reacţii nucleare în laboratoare, explozii nucleare, emisii controlate de la
instalaţiile nucleare sau alte tipuri) radioactivitatea respectivă este denumită artificială. In limbaj
curent particulele α şi β sunt denumite radiaţii α şi β, deşi nu sunt de natură electromagnetică.
Particula α este formată din nuclee de heliu( 42He).
În urma dezintegrării α un nucleu AZX trece într-un nucleu A-4Z-2X şi se emite o particulă
α cu energie bine determinată :
A A-4 4
ZX→ Z-2Y + 2α
Particulele α emise de radionuclizii naturali au energii cuprinse între 3-6MeV
(1MeV=1,6.10-13 J), un parcurs între 3-10 cm în aer şi ionizează puternic gazele pe care le străbat.
Particulele β sunt constituite din electroni ( β- ) şi pozitroni (β+).
Într-o dezintegrare β- un neutron din nucleu se transformă într-un proton, un electron şi
un antineutrino (n → p+ e- + ν ), ceea ce are drept consecinţă creşterea cu o unitate a numărului
atomic :
A A -
ZX→ Z+1Y + e
Pozitronul este o particula cu caracteristici fizice identice cu ale electronului dar cu
sarcină pozitivă.
În urma dezintegrării β+ un proton din nucleu se transformă într-un neutron, un positron şi
un neutrino (p → n+ e+ + ν ), ceea ce face ca nucleul rezultant să aibă un număr atomic cu o
unitate mai mică:
A A +
ZX→ Z-1Y + e

4
Particulele β au o putere de ionizare de o sută de ori mai mică decât particulele α , dar o
putere de pătrundere de o sută de ori mai mare.
De exemplu, particulele β cu energii de circa 1 MeV străbat câţiva metrii în aer sau 2 ÷
3mm în aluminiu. Uneori dezintegrarea β+ este concurentă cu un alt proces, numit captură
electronică care constă în captura unui electron (de regulă din pătura K) de către nucleu, unde, în
urma interacţiei cu un proton rezultă un neutron şi un neutrino.
Radiaţia γ este de natură electromagnetică, are lungimea de undă foarte mică (10-9 ÷10-12
cm), este cu mult mai penetrantă decât particulele α sau β şi poate străbate uşor câţiva metrii în
aer sau câţiva zeci de centimetrii în plumb.

1.2.2 Mărimi şi unităţi folosite în radioactivitatea mediului


In domeniul radioactivităţii mediului se folosesc atât mărimile şi unităţile uzuale din
radioactivitate, cât şi mărimi şi unităţi specifice
•Timpul de înjumătăţire (T 1/2) - intervalul de timp după care jumătate din numărul
iniţial de nuclee se dezintegrează este cunoscut ca timp de înjumătăţire. Unităţile de măsură
folosite în mod curent sunt: secunda, minutul, ora, ziua, anul
•Constanta radioactivă (λ) - probabilitatea ca un radionuclid să se dezintegreze în
unitatea de timp se numeşte constanta radioactivă sau constanta de dezintegrare .
Viaţa medie sau timpul de viaţă (τ) al unui nucleu radioactiv este τ =1 / λ
•Activitatea (Λ) - N numărul de nuclee dintr-un element radioactiv existent la un moment
t într-un eşantion (probă). Numărul de nuclee care se dezintegrează în unitatea de timp, Λ = λN,
se numeşte activitatea eşantionului (probei).
Unitatea de măsură pentru Λ este 1 Bequerel (Bq); 1Bq = 1 dezintegrare/secundă
O unitatea tolerată este 1 Curie(Ci): 1 Ci= 3,7· 1010 dezintegrări / sec = 3,7 · 1010 Bq
In general, se mai folosesc submultipli ai Ci: milicurie, 1 mCi=10-3 Ci; microcurie, 1μCi =10-6
Ci; picocurie, 1 pCi= 10-12 Ci = 3,7·10-2 Bq, sau 1Bq = 27 pCi .
Există nuclee radioactive care se pot dezintegra pe mai multe căi. Dacă modurile
competitive de dezintegrare ale unui radionuclid au probabilităţi de dezintegrare λ1, λ2, λ3,
.....probabilitatea totală de dezintegrare va fi λ = Σi λi . Activitatea parţială a unui eşantion
(probă) conţinând N nuclee, care se referă la un mod oarecare de dezintegrare, i , este definită
prin Λi = λi N. Activitatea totală este : Λ= Σi Λi
•Activitatea specifică ( Λs )
Considerăm un mediu (aer, apă , sol, vegetaţie) în care se află substanţe radioactive.
Activitatea specifică se defineşte ca numărul de dezintegrări radioactive pe unitatea de
timp şi unitatea de volum sau de masă. Unitatea de măsură este Bq/m3 pentru aer, Bq/l pentru
apă, Bq/kg pentru sol şi vegetaţie. O mărime legată de activitatea specifică este concentraţia de
nuclee ( C ) care reprezintă numărul de nuclee dintr-o anumită specie pe unitatea de volum sau de
masă: Λs = λ C.
Pentru activitatea tritiului se foloseşte ca unitate acceptată 1UT ( o unitate de tritiu) care
reprezintă o concentraţie de un atom de tritiu la 1018 atomi de hidrogen. Exprimată ca activitate 1
UT este echivalentă cu 6,6 dezintegrări / minut/ litru de apă.
•Mărimi dozimetrice
Doza absorbită este mărimea fizică cu ajutorul căreia se cuantifică intensitatea interacţiei
radiaţiilor cu materia. Doza absorbită se defineşte ca energia cedată de radiaţia ionizantă unităţii
de masă a substanţei cu care interacţionează. Unitatea de măsură a dozei absorbite este 1 Gray
(Gy) care corespunde unei energii de 1 J cedată la 1 Kg de masă de substanţă: 1Gy =1 J/ kg. Se
mai foloseşte şi unitatea tolerată rad : 1rad = 0,01 J/kg = 0,01Gy.
Doza echivalentă se defineşte ca doza absorbită într-un ţesut supus la o radiaţie oarecare
care produce acelaşi efect biologic ca o doză absorbită corespunzătoare unei radiaţii standard
(radiaţia X de 200 keV). Unitatea de măsură în SI se referă tot la energia de 1J cedată unităţii

5
de masă de către radiaţia incidentă, dar pentru a distinge cele două mărimi dozimetrice
(doza absorbită se referă la o substanţă oarecare, iar doza echivalentă la ţesut biologic) s-a
introdus denumirea de sievert (Sv).Există şi unitatea tolerată rem:1rem = 10-2 Sv.
Doza efectivă reprezintă doza echivalentă la iradierea unui ţesut, care produce acelaşi
efect ca şi iradierea uniformă a întregului corp. De exemplu, doza efectivă medie anuală datorată
radonului atmosferic şi descendenţilor este aproximativ 1 mSv.

1.2.3 Legea dezintegrării radioactive


Relaţia dintre numărul iniţial de nuclee dintr-o probă de substanţă radioactivă şi numărul
de nuclee rămase nedezintegrate până la un moment oarecare de timp constituie legea
dezintegrării radioactive. Legea are forme (expresii matematice) diferite după cum nucleul
rezultat în urma dezintegrării este stabil sau radioactiv. Poate avea loc astfel un lanţ de
dezintegrări care se sfârşeşte cu un nucleu stabil.
•Cazul părinte (a) - descendent stabil (b)
Fie o dezintegrare a unui nucleu de tip a într-un nucleu de tip b cu constanta radioactivă λa :
λa
a → b (stabil)
Expresia legii de dezintegrare are forma [1]:
Na (t) = Na0 e-λa t
unde Na(t) reprezintă numărul de nuclee de specia a rămase nedezintegrate până la momentul t ,
iar Na0 numărul de nuclee din specia respectivă la momentul iniţial, adică Na (0) = Na0 .
•Cazul părinte (a) - descendent radioactiv (b) - descendent stabil (c)
Să considerăm un lanţ de dezintegrări de forma
λa λb
a → b → c (stabil)
în care nucleul de tip b este radioactiv, având constanta de dezintegrare λb .
Legea de dezintegrare pentru radionuclidul b are forma:
λ N
N b (t ) = a a 0 (e −λat − e −λbt )
λb − λ a
Când λa Na = λb Nb se spune că radionuclizii a şi b sunt în echilibru radioactiv

6
2. RADIOACTIVITATEA NATURALĂ

Fenomenul radioactivităţii naturale constă în emisia spontană de radiaţii α, β, şi γ de către


nucleele unor elemente care se află în mod natural pe Pământ, cunoscuţi ca radionuclizi
primordiali, secundari şi cosmogenici

2.1 Radionuclizi primordiali şi secundari


Radionuclizii naturali sunt constituenţi esenţiali ai Pământului de la formarea sa şi se
găsesc în litosferă, hidrosferă, biosferă şi atmosferă sau spaţiul cosmic. Izotopii cu perioada de
înjumătăţire (T1/2) suficient de lungă (>109÷1010 ani), care le-a permis să supravieţuiască
intervalului de timp de la formarea Pământului până în prezent, sunt cunoscuţi şi ca radionuclizi
primordiali, iar cei care rezultă în urma dezintegrării acestora se numesc radionuclizi secundari.
Radionuclizii naturali pot apărea singuri sau în lanţurile de dezintegrare ale seriilor uraniului
(element de origine 238U), toriului (element de origine 232Th) şi actiniului (element de origine
235
U). Toate cele trei serii (sau familii) radioactive se găsesc în scoarţa terestră. Radionuclizii care
apar singuri sunt de natură cosmică (3H, 7Be,14C) sau terestră (40K); cei de origine cosmică sunt
cunoscuţi şi ca radionuclizi cosmogenici. Deoarece se găsesc în toate componentele mediului
(aer, sol, apă, vegetaţie) radionuclizii naturali se află şi în hrană şi, deci, sunt prezenţi în
organismul uman, determinând iradierea internă, iar cei din mediu, iradierea externă.
Uraniu
Uraniul natural conţine trei izotopi: 234U (0,0058 %), 235U (0,71 %) şi 238U (99,28 %).
235
U este elementul de bază folosit pentru producerea energiei în reactorii nucleari. Se poate
considera că pe un act de fisiune se eliberează o energie de circa 200 MeV.Uraniu se găseşte în
toate componentele globului terestru: în atmosferă concentraţia variază între 0,1 şi 1,5·10-9 g/m3,
în roci şi sol între 0,08 - 120 ppm, iar în oceane 234U are o concentraţie de 2·10-10 g/L, 235U de
2,4·10-8 g/L şi 238U de 3,3·10-6 g/L [2].
Radiu - 226
Nuclidul 226Ra se dezintegrează prin emisia de particule α cu T1/2 = 1622 ani şi trece în
222
Ra, un izotop radioactiv (T1/2 = 3,8 zile) al gazului nobil radon. 226Ra este prezent în toate
tipurile de roci şi soluri. Rocile vulcanice conţin cantităţi mai mari decât cele calcaroase sau
sedimentare (gresii). Concentraţia medie în sol este 2,7 ·10-2 Bq/g [2]. Concentraţia de 226Ra în
apa de la suprafaţa (primii 400 m) oceanelor este de ordinul 3,7·10-6 Bq/L [2]. În apa potabilă
concentraţia medie este 1,5·10-3 Bq/L[2].
Toriu
Toriul este un element primordial care se găseşte în roci, cea mai mare cantitate existând
în rocile vulcanice, între 8 - 33 ppm, iar cea mai mică în rocile calcaroase, ~1 ppm. Gresia (rocă
din nisip) conţine în jur de 6 ppm. Datorită solubilităţii reduse este prezent în ţesuturile biologice
în cantităţi nesemnificative. De exemplu, conţinutul de 232Th în oasele omului variază între 0,006
- 0,01 μg/g de cenuşă (din oase) [2]. Efectele biologice semnificative ale 232Th sunt datorate
descendenţilor săi. In seria toriului, 228Ra, nuclid emiţător de particule β, are cel mai lung timp de
înjumătăţire, 5,8 ani. Descendentul direct al 228Ra este 228Th care, printr-un şir de dezintegrări α,
trece în 220Rn, izotop al gazului nobil radon, cunoscut şi ca toron.
Radonul (222Rn), toronul (220Rn) şi descendenţii lor
Radonul şi toronul sunt gaze nobile radioactive. Aşa cum s-a arătat, 222Rn apare în seria
uraniului având ca precursor 226Ra, iar 220Rn în seria toriului şi are ca precursor 224Ra.
Din scoarţa terestră cele două gaze pătrund în atmosferă prin difuzie moleculară şi convecţie.
Rata de exhalare din sol a radonului are o valoare medie de 2·10-2 Bq m-2 s-2 (sau 104 nuclee m-2
s-2); valorile corespunzătoare pentru toron sunt în jur de 1 Bq m-2 s-2 (sau 102 nuclee m-2 s-2).

7
Emanaţia celor două gaze nobile din sol depinde de tipul solului, de condiţiile fizice ale acestuia,
cum sunt umezeala, îngheţul, stratul de zăpadă, precum şi de condiţiile meteorologice ca
presiunea şi temperatura aerului, vântul. Exhalaţia radonului din apa mărilor şi oceanelor este cu
circa două ordine de mărime mai mică decât cea din sol, ceea ce se regăseşte şi în concentraţiile
din aerul de deasupra oceanului şi uscatului. Odată intrate în atmosferă, cele două gaze
radioactive sunt supuse proceselor fizice specifice atmosferei (difuzie, transport) şi se
dezintegrează, dând naştere la descendenţi. După un timp de ordinul 10-100 s de la apariţie,
descendenţii se ataşează pe aerosoli (cu dimensiuni între 10-2-1 μm) existenţi în atmosferă. In
urma dezintegrării α atomii ataşaţi se pot desprinde de aerosoli, ca urmare a reculului datorat
emisiei particulelor α.
Produşii de dezintegrare ai radonului sunt împărţiţi în două grupe:
ƒ descendenţii de viaţă scurtă, 218Po (RaA), 214Pb (RaB), 214Bi (RaC) şi 214Po (RaC') care au
timpul de înjumătăţire sub 30 min;
ƒ descendenţii de viaţă lungă, 210Pb (RaD, T1/2 = 22,3 ani), 210Bi (RaE, T1/2 = 5zile) şi 210Po
(RaF, T1/2 = 138,4 zile).
Toronul nu are descendenţi de viaţă lungă. Cel mai important nuclid din lanţul său de
dezintegrări este 212Pb cu T1/2 = 10,6 h.
Dispariţia descendenţilor din atmosferă se datorează dezintegrării radioactive şi
proceselor specifice de îndepărtare din atmosferă a aerosolilor pe care s-au ataşat: depunerea
umedă şi depunerea uscată. Descendenţii sunt de asemenea antrenaţi în procesele de difuzie şi
transport specifice atmosferei. Variaţia în timp a concentraţiei în atmosferă a 220Rn şi 222Rn
depinde de variaţia ratei de exhalaţie şi de dispersia verticală şi orizontală a celor două gaze.
Maximul emanaţiei din sol este observat de obicei în timpul verii, iar minimul în timpul iernii.
Totuşi, amestecul turbulent vertical este mai intens primăvara şi vara, ceea ce are ca rezultat o
scădere a concentraţiei de radon şi toron în stratul de suprafaţă al atmosferei. Toamna şi iarna
schimbul turbulent vertical este mai slab şi inversiunile termice sunt mai frecvente. Efectul
descreşterii intensităţii amestecului turbulent fiind dominant, conduce la creşterea relativă a
concentraţiei în sezoanele de toamnă şi iarnă, chiar dacă exhalaţia din sol se micşorează. Apare
astfel o variaţie sezonieră a concentraţiei de radon şi toron, cu un minim în timpul primăvarii şi
verii şi un maxim în timpul toamnei şi iernii (mai puţin în situaţiile în care există strat de zăpadă -
concentraţia toronului fiind influenţată negativ de grosimea acestuia). Variaţia diurnă a
concentraţiei se caracterizează printr-un minim la amiază şi un maxim în timpul nopţii[8].
Măsurătorile efectuate în diferite zone geografice arată că valorile medii ale concentraţiei
de radon se situează între 1-10 Bq/m3 în zonele continentale şi între 0,002-0,2 Bq/m3 în zonele
insulare şi deasupra oceanelor [3]. Există măsurători care indică valori ale concentraţiei de radon
în jur de 100 Bq/m3 la nivelul solului, în condiţii de inversiune termică din timpul nopţii, când
amestecul turbulent este foarte slab [3,4].
Studiile de toron şi descendenţi sunt mai limitate decât cele de radon. Măsurătorile de
toron arată că valorile concentraţiei sunt dependente de exhalaţie, condiţii meteorologice şi
înălţimea în raport cu solul. Concentraţia de toron la 1 m înălţime poate varia între 1-200 Bq/m3
în funcţie de tipul solului şi intensitatea amestecului turbulent în stratul de lângă sol, iar
descendenţii pot avea concentraţii în domeniul 0,01-1 Bq/m3 [4].
In România, măsurători efectuate pe o perioadă de 9 ani (1980-1988) au condus la valori
medii lunare de 1-9 Bq/m3 pentru descendenţii radonului şi de 0,001-0,5 Bq/m3 pentru
descendenţii toronului [5]. Intrucât 222Rn este în echilibru radioactiv cu descendenţii de viaţă
scurtă se poate admite că activitatea specifică a radonului este comparabilă cu cea a
descendenţilor.

8
2.2 Radionuclizi cosmogenici
Un număr de radionuclizi care se află pe suprafaţa Pământului şi în atmosferă au fost
produşi în urma interacţiilor dintre particulele de energie înaltă din radiaţia cosmică şi nucleele
constituienţilor atmosferei, în principal, azotul, oxigenul şi argonul. Radiaţia directă la limita
superioară a atmosferei, care provine din spaţiul cosmic este cunoscută ca radiaţia cosmică
primară şi este alcătuită din protoni ( 91,5% ), particule α ( 7,8% ) şi nuclee de litiu, beriliu, bor,
carbon, azot, oxigen, fier. Aceste radiaţii sunt de natură galactică, iar o anumită fracţiune de
origine solară. Componenta solară devine foarte importantă în perioadele de maxim ale activităţii
solare cu ciclul de 11 ani. În urma interacţiei cu nucleele constituenţilor atmosferici, radiaţia
cosmică produce, în principal, electroni, fotoni γ, neutroni, protoni şi mezoni ( cunoscuţi ca
radiaţie cosmică secundară). Neutronii rezultaţi, cu energii foarte mari, produc la rândul lor
reacţii nucleare de spalaţie (sau fragmentare) prin care un nucleu al unui element atmosferic
este “spart” dând naştere la un nou element şi mai mulţi nucleoni. Principalii radionuclizi
cosmogenici sunt : 14C, cunoscut şi ca radiocarbon, 3H, 7Be.
Radiocarbon, 14C
14
C este produs, în mod dominant, prin reacţia de captură a neutronilor din radiaţia
cosmică secundară de către nucleele de azot din atmosferă:
14
N + n → 14 C + p
Radiocarbonul se dezitegrează β- cu un timp de înjumătăţire de ~5730 ani şi trece în 14N.
Rata de producere a 14C de către fluxul de neutroni din radiaţia cosmică secundară este de 1,6
atomi/cm2/s [2]. Neutronii care produc reacţiile de captură pe nucleele de azot pot proveni şi de la
explozii nucleare atmosferice. Acestea, împreună cu combustia de carbon fosil, au determinat
creşterea concentraţiei de 14C la nivel planetar. Impactul radiologic al 14C este datorat inhalării şi
ingerării hranei şi apei. Timpul de înjumătăţire biologic este în jur de 10 zile.
Tritiu - 3H
Tritiu este generat de reacţia cu nuclee de azot cu energii relativ mari:
14
N + n → 3H + 14 C
Tritiu se dezintegrează β- , cu T1/2 =12,3 ani şi trece în heliu:
3
H → 3He + β- (0,0181MeV)
La fel ca în cazul radiocarboului, concentraţiile de tritiu în atmosferă au fost mai mari în
perioada efectuării exploziilor nucleare atmosferice. După încetarea experienţelor nucleare, tritiul
a început să scadă, ceea ce este confirmat şi de apele care provin din topirea gheţarilor din Alpi.
Impactul radiologic este determinat de apa ingerată, inhalare şi absorbţia prin piele. Pentru un om
standard timpul de înjumătăţire biologic este 12 zile.
Tritiul, ca şi radiocarbonul, este un radionuclid a cărui origine poate fi atât naturală cât şi
artificială (când apare în urma fisiunii 235U şi 239Pu).

Beriliu-7, 7Be
7
Be este produs prin reacţia de spalaţie a 14N şi 16 :
14
N + n → 7Be + 3p +5n
16
O + n → 7Be + 4p +6n
Prin captură electronică, 7 Be trece în 7Li cu T 1/2 de 53,3zile, emiţând radiaţie γ. Rata de
producere a 7Be este de circa 9·10-6 atomi pe gram de oxigen şi secundă [6]. Pe teritoriul
României a fost pusă în evidenţă creşterea concentraţiei de 7Be datorită exploziei nucleare în
atmosferă, produsă în China pe 16 octombrie 1980 [7]. Referitor la impactul radiologic, 7Be este
fixat de către biosferă şi a fost identificat în iarbă.

9
3. RADIOACTIVITATEA ARTIFICIALĂ
Radionuclizii care apar în atmosferă ca urmare a activităţii umane dau naştere la ceea ce
se numeşte radioactivitatea artificială a Pământului.
Sursele principale de radionuclizi artificiali sunt:
• exploziile nucleare;
• emisiile controlate continue de efluenţi atmosferici (gazoşi, sub formă de aerosoli şi lichizi);
• emisii accidentale la instalaţii nucleare.

3.1. Explozii nucleare


Se cunosc două tipuri de sisteme explozive bazate pe energie nucleară:
• bomba de fisiune, în care explozia este datorată fenomenului de fisiune nucleară;
• bomba de fuziune, în care energia exploziei este datorată fuziunii nucleare.

3.1.1. Bomba de fisiune


Fisiunea nucleară constă în spargerea unui nucleu fisionabil (235U, 239Pu) de către un
neutron şi apariţia a doi produşi de fisiune (elemente radioactive intermediare) şi cel puţin doi
neutroni:
n + 235U→ ν · n + PF+ γ
unde ν =2,5; PF: produşi de fisiune; γ: radiaţie gama
Energia eliberată pe un act de fisiune este de circa 200 MeV, sub formă de energie
cinetică a produşilor de fisiune şi energia radiaţiei γ. Neutronii apăruţi în urma fisiunii produc, la
rândul lor, fisionarea altor nuclee de material fisionabil, rezultând astfel alţi neutroni, ceea ce
determină o succesiune în avalanşă de reacţii nucleare de fisiune, cunoscută ca reacţie nucleară
în lanţ. Cea mai mică masă de element fisionabil pentru care reacţia în lanţ se autoîntreţine se
numeşte masă critică.
Bomba de fisiune este un dispozitiv nuclear cunoscut în mod curent ca bomba atomică
(sau bomba A). Elementele fisionabile folosite de obicei sunt 235U şi 239Pu. Pentru iniţierea
reacţiei nucleare în lanţ este necesară o sursă de neutroni care se asamblează în acelaşi moment
cu masa critică. Un reflector adecvat (adică un material cu masa atomică mică, care, în general,
înconjoară combustibilul nuclear) reduce numărul de neutroni care părăsesc zona de reacţie, ceea
ce are drept consecinţă micşorarea masei critice. De exemplu, când 235U este materialul
fisionabil, fără reflector, masa critică este egală cu 49 kg, iar când există un reflector de Be de
10cm grosime, masa critică este 14 kg [9]. În cazul 239Pu, masa critică, fără reflector, este 12,5
kg, iar cu reflector de Be gros de 32 cm, este 2,5 kg [9]. Dacă coeficientul de multiplicare este
mai mare decât 1, adică sistemul este supracritic, numărul de neutroni şi energia eliberată cresc
exponenţial, cu un timp de generaţie de 10-8 s. Se poate arăta că, pentru fisionarea completă a
unui kg de U-235, sunt necesare 56 generaţii şi că 99% din fisiuni apar în ultimele 0,05μs [9].
Eliberarea unei energii atât de mari, în jur de 5·1026 MeV, într-un interval de timp atât de mic şi
un spaţiu foarte limitat, are un caracter exploziv violent şi stă la baza exploziilor nucleare.

3.1.2 Bomba de fuziune (cu hidrogen sau termonucleară)


Bomba de fuziune se bazează pe eliberarea de energie în procesul de fuziune nucleară sau
sinteză nucleară. Acest proces constă în unirea unor elemente uşoare în urma căreia apar
elemente cu masă mai mare şi se pune în libertate energie de reacţie Q (sub formă de energie
cinetică a produşilor de reacţie).
10
Cele mai interesante din punct de vedere energetic sunt reacţiile dintre izotopii
hidrogenului, deuteriul (2H sau D) şi tritiul (3H sau T)[1]: D+D → 3He + n ,Q= 0,15 (pJ); D+D
→ 3H +1H ,Q= 0,64( pJ); T+D → 4He + n, Q=2,82 (pJ); 3He+ D → 4He +1H, Q=1,81 (pJ).
Deoarece reacţiile de fuziune se produc pe baza măririi temperaturii mediului de reacţie, se mai
numesc şi reacţii termonucleare.
Reacţia de fuziune necontrolată s-a obţinut în bombele de fuziune, cunoscute şi ca bombe
termonucleare sau bombe cu H. Un astfel de dispozitiv constă, în general, din două părţi: o
bombă de fisiune pentru obţinerea temperaturii înalte şi mixtura (D,T) care fuzionează. Bomba de
fisiune are un rol dublu: asigură temperatura înaltă şi produce tritiul necesar reacţiei
termonucleare. Trebuie menţionat că în afară de tritiu, care reprezintă un risc radiologic relativ
mic, bombele de fuziune nu folosesc şi nici nu produc materiale radioactive. Chiar dacă are un
sistem de demarare bazat pe fisiune, bomba H de putere mare este considerată “curată” din punct
de vedere al poluării radioactive, întrucât contribuţia produşilor de fisiune şi activare este foarte
mică.
Ţările posesoare de arme nucleare sunt: SUA, Rusia, China, Anglia, Franţa, China, India
şi Pakistan.

3.1.3 Produşii de fisiune şi activare


235
U şi 239Pu pot fisiona în 40 de moduri diferite şi pot da naştere la 80 nuclizi diferiţi,
primari. Majoritatea produşilor de fisiune sunt radioactivi şi au T1/2 variind de la ordinul
secundelor, la cel de milioane de ani. In cea mai mare parte din cazuri, elementele ce rezultă în
urma dezintegrării produşilor de fisiune sunt radioactive şi descendenţii lor sunt de asemenea
radioactivi, lanţul de dezintegrări conducând la un element stabil. In afară de produşii de
fisiune, substanţele rezultate în urma exploziilor mai conţine elemente radioactive produse de
interacţia neutronilor cu materialele constituente ale bombei şi azotul din aer. De exemplu, din
interacţia neutronilor cu azotul rezultă 14C, cu o rată de producere de 1,5·1015 Bq/kt [9]. Plutoniu
şi uraniu nefisionaţi pot fi găsiţi în mediu în apropierea exploziilor şi pot fi transportaţi de
atmosferă şi ape la distanţe mari.
Din punct de vedere al radioactivităţii mediului, cele mai periculoase sunt exploziile care
au loc la suprafaţa terestră sau la altitudine joasă, deşi căderi radioactive (fall-out) apar şi la
exploziile de altitudine mare. Principalii produşii de fisiune şi de activare eliberaţi în mediu sunt:
54
Mn, 55Fe, 85 Kr, 60Co, 89Sr, 90Sr, 95Zr, 131I , 137Cs, 144Ce. Alţi radionuclizi pot fi produşi în urma
reacţiilor nucleare dintre neutroni şi elementele radioactive constituente ale bombei sau care se
găsesc în atmosferă, în apa râurilor şi sol (produşi de activare). Când exploziile au loc în
apropierea solului, neutronii produc prin reacţii nucleare un număr de radionuclizi în sol: 24Na,
32
P, 45Ca, 56Mo, 55Fe, 59Fe.
Depunerile reziduurilor radioactive de la explozii nucleare pot avea loc în imediata
vecinătate a exploziei sau pot fi injectate în troposferă sau stratosferă. Reziduurile vor rămâne în
troposferă când un dispozitiv exploziv de circa 1 kilotonă va exploda mult sub tropopauză, dar la
o înălţime suficient de mare pentru ca globul de foc să nu atingă pământul. Depunerile acestor
reziduuri, numite şi intermediare, vor avea loc la distanţe intermediare. Bombele explodate la
înălţimi mari în stratosferă vor determina depuneri pe termen lung şi la scară planetară. In cazul
exploziilor care au loc la suprafaţa terestră se consideră că circa 80% din reziduuri se depun local,
adică în preajma locului exploziei.
Sursa principală de contaminare radioactivă la nivel planetar o constituie izotopii de viaţă
lungă injectaţi în stratosferă. Particulele constituente ale reziduurilor troposferice au dimensiuni
între 1-10μm. Particulele cu aceste dimensiuni şi care au activitatea de ordinul 3,7·1019 Bq sunt
numite particule "fierbinţi".

11
3.2 Emisii controlate la reactori nucleari
In Romania, Comisia Naţionala pentru Controlul Activităţilor Nucleare - CNCAN este
autoritatea naţională care are atribuţii de reglementare, autorizare şi control al activităţilor
nucleare. CNCAN a emis reglementări/norme privind securitatea radiologică a instalaţiilor
nucleare, dintre care menţionam: dozimetria individuală, limitarea emisiilor radioactive în mediu,
monitorizarea emisiilor radioactive, monitorizarea radioactivităţii mediului în vecinătatea
centralei nucleare.

3.2.1 Valori limită pentru evacuări de efluenţi radioactivi la CNE Cernavodă


Conform ordinului preşedintelui CNCAN nr. 14/2000, cerinţele generale de securitate
radiologică pentru lucrătorii expuşi profesional, populaţie şi mediu, au impus următoarele limite
de doză pentru populaţie [10]: (i) 1 mSv pe an pentru doza efectivă; în situaţii speciale, CNCAN
poate autoriza o limită anuală superioară de până la 5 mSv într-un an, cu condiţia ca media
dozelor efective pe o perioadă de 5 ani consecutivi să nu depăşească 1 mSv pe an; (ii) 15 mSv pe
an pentru doza echivalentă pe cristalin; (iii) 50 mSv pe an pentru doza echivalentă pe piele. Pe
baza acestor limite anuale, s-au fixat constrângeri de doză pentru calculul limitelor derivate de
evacuare (LDE) pentru efluenţii gazoşi şi lichizi.
Câteva exemple de constrângeri de doză: 3H: 0,0525 mSv în emisii gazoase şi 0,0242
mSv în emisii lichide; 14C: 0,0150 mSv în emisii gazoase şi 2,27·10-5 mSv în emisii lichide; 131I:
2,88·10-5 mSv în emisii lichide. Referitor la efluenţi eliberaţi în atmosferă câteva limite derivate
calculate (GBq/an) sunt următoarele [11]: 3H: 3,95·106; 14C: 5,27·103; 131I: 8,11·10-3; 89Sr:
1,45·10-1; 90Sr: 1,43·10-2; 137Cs: 1,47·10-2; 85Kr: 4,63·104; 133Xe: 4,06·105. Pentru efluenţii lichizi,
exemple de LDE calculate (GBq/an) sunt următoarele [11]: 3H: 1,97·106; 14C: 8,94·10-1; 131I:
9,07·10-1; 137Cs: 4,78·10-2.
Limitele reale de evacuare sunt cu mult mai mici decât cele calculate cu constrângerea de
doză. De exemplu, în cazul tritiului, în anul 2010 limita reală de evacuare a fost 6,31 % din LDE,
în 2011 a fost 3,54%, iar în cazul 14C, în 2010 a fost 4,12% şi în 2011 a fost 2,04% din LDE
[12].

3.3 Emisii accidentale la reactori nucleari


In general, accidentele la o centrală nucleară pot fi împărţite astfel: a) accidente de
reactivitate; b) accidente provocate de avarii la circuitul primar; c) accidente provocate de
manipularea combustibilului nuclear; d) accidente legate de amplasament (cutremure, inundaţii
etc.). Primele două tipuri de accidente îşi au originea în incapacitatea sistemului de transport al
căldurii de a face faţă la un moment dat ratei mari de eliberare a energiei din combustibilul
nuclear. In accidentele de reactivitate reactorul devine supracritic necontrolabil, astfel că sistemul
de răcire, deşi funcţionează normal, nu poate face faţă eliberării masive de căldură din barele
combustibile. Accidentele posibile sunt explozii determinate de combustibilul vaporizat şi vaporii
de apă cu presiune mare rezultaţi din vaporizarea agentului termic. Accidentul cel mai serios este
pierderea alimentării cu energie electrică a pompelor de răcire la toate buclele ce formează
circuitul primar. A patra categorie de accidente (d) include pe acelea care apar ca urmare a unor
factori externi sau a fenomenelor induse de mediu: căderea unui avion, atac intenţionat, vânt,
inundaţii, alunecări de teren, cutremure. Cutremurele sunt cel mai atent analizate, deoarece
mişcările scoarţei au efect direct nu numai asupra anvelopei, ci şi asupra fiecărui sistem din
centrală.
Istoria energeticii nucleare este marcată de existenţa unor accidente nucleare de
intensităţi deosebite, însoţite de distrugeri materiale, contaminare a mediului şi iradiere a
personalului tehnic şi populaţiei. În acelaşi timp, accidentele au constituit momente de reevaluare
a metodelor de proiectare a zonelor active, de asigurare a securităţii în funcţionare şi controlului
centralelor nucleare.
12
Cele mai cunoscute sunt accidentele de la Windscale (Anglia, 1957), Three Mile Island (S.U.A.,
1979), Cernobâl (Ucraina, 1986), Fukushima (Japonia, 2011). In Capitolul 10 vor fi prezentate
aceste accidente nucleare.

4. METABOLISMUL ŞI TRANSFERUL RADIONUCLIZILOR ÎN BIOSFERĂ


Protecţia biosferei faţă de contaminarea cu radionuclizi a mediului necesită cunoaşterea cât
mai bună a:
- surselor de contaminare a mediului, implicit a omului;
- posibilităţilor de metabolizare şi transfer, cel puţin pentru radionuclizii cu importanţă
biologică pentru om, în mediile acvatic şi terestru;
- căilor de expunere a omului la radiaţii ionizante;
- măsurilor de radioprotecţie pentru om şi mediu, eventual de refacere ecologică a
ecosistemelor afectate.
Elementele chimice din compoziţia materiei vii străbat un proces ciclic de migraţie,
respectiv trec din mediul abiotic în organismele vii şi invers. Alături de O, H, C, Ca, considerate
elemente esenţiale, mai pot fi metabolizate şi o serie de alte elemente, numite microelemente şi
oligoelemente, de care organismele pot avea nevoie fiziologică, indiferent de conţinutul lor în
mediul abiotic. Printre acestea pot fi şi o serie de radionuclizi (137Cs, 134Cs, 90Sr, 89Sr, 141Ce, 144Ce,
103
Ru, 106Ru, 226Ra etc.) care se comportă ca oligoelemente, dar pot fi metabolizate cu uşurinţă de
organismele vegetale şi animale [13]. Migraţia radionuclizilor în biosferă, cu finalitate expunerea
omului, precum şi probele semnificative de recoltat pentru monitorizarea radioactivităţii factorilor
de mediu, este prezentată în Fig. 1 [14].
Capacitatea materiei vii de a concentra selectiv anumite elemente a apărut în cursul
evoluţiei biosferei ca o etapă care a marcat creşterea rolului acesteia în dinamica elementelor
chimice din scoarţa terestră.

Fig. 1 Migraţia radionuclizilor în biosferă

13
4.1 Circuitele biogeochimice
Datorită faptului că materia vie funcţionează ca un factor de control al proceselor chimice
din scoarţa terestră, radionuclizii ajunşi în natură din activităţile umane, în funcţie de compoziţia lor
chimică, intră în circuite biogeochimice (în cazul organismelor vegetale şi animale cu viaţă relativ
scurtă şi metabolism intens) sau sunt stocaţi pentru diverse perioade de timp (trunchiuri de copaci,
oase mari de animale rezistente la descompunere etc.). Migraţia radionuclizilor este determinată de
factori interni (proprietăţile elementelor şi ale combinaţiilor chimice) şi externi (concentraţie,
temperatură, grad de ionizare a apei, capacitatea de schimb ionic a solului etc.).

4.2 Metabolizarea radionuclizilor


Datorită proprietăţilor fizico-chimice ale unor radionuclizi, identice sau asemănătoare cu
cele ale unor elemente chimice constituente ale materiei vii, aceştia pot fi metabolizaţi cu uşurinţă
de către organismele vii şi apoi fixaţi în organe sau sisteme de organe o perioadă de timp, mai
mare sau mai mică, până sunt eliminaţi. In timpul cât radionuclizii se află în organismele vii şi emit
radiaţii nucleare, aceştia determină apariţia unor efecte nocive în structurile fine ale materiei vii.
Se consideră că radionuclizii artificiali, odată pătrunşi în organism, se comportă astfel:
- metabolizare identică cu elementele chimice cărora le aparţin, cum este cazul 3H, 14C,
22
Na, 40K, 59Fe etc.,
- metabolizare relativ asemănătoare cu cea a unor elemente chimice cu care au proprietăţi
chimice apropiate: 87Rb, 134Cs, 137Cs cu K (ca metale alcaline), 89Sr, 90Sr, 226Ra cu Ca etc. (ca
metale alcalino-pământoase),
- metabolizare redusă, nespecifică, cu posibilităţi de eliminare rapidă din organismele vii,
cum este cazul 210Po, 232Th, 235U, 238U, 239Pu, 240Pu, 141Ce, 144Ce etc.

4.3 Factori de concentrare şi de transfer


In urma contaminării radioactive a aerului, apei sau solului, factorii fizici, chimici sau
biologici ai acestor componente ale ecosistemelor acvatice sau terestre duc, fie la diluarea şi
dispersarea radionuclizilor în mediile respective, fie la acumularea (concentrarea) în organisme şi
sol (sediment). Această concentrare poate fi exprimată prin valoarea factorului de
concentrare/acumulare (FC/FA) care reprezintă raportul dintre activitatea specifică a organismelor,
respectiv a sedimentului în mediul acvatic, în stare proaspătă (uscată) şi activitatea specifică a apei
(de obicei, după îndepărtarea impurităţilor).
Se poate calcula valoarea FC şi pentru plantele din ecosistemele terestre, aceasta
reprezentând raportul dintre activitatea lor specifică, în stare proaspătă (uscată sau cenuşă) şi
activitatea specifică a solului uscat.
Pentru estimarea transferului radionuclizilor dintr-o verigă a lanţului trofic în alta, se
utilizează factorul de transfer sau translocaţie (FT), care reprezintă raportul dintre activitatea
specifică a organismelor (produselor biologice) dintr-un nivel trofic şi activitatea specifică a
organismelor din nivelul trofic precedent (consumatori primari faţă de producători primari,
consumatori secundari faţă de consumatori primari etc.).
Pentru estimarea transferului radionuclizilor din plante în animale, se mai foloseşte şi
termenul de translocaţie care reprezintă fracţiunea de radionuclid cedată din partea de plantă
consumată.

4.4 Transferul radionuclizilor în ecosisteme acvatice şi terestre.


Radionuclizii pătrund în organismele vii prin suprafeţele biologice cu care vin în contact
direct sau odată cu hrana. Cele mai importante căi de pătrundere sunt: absorbţia din aer sau apă
prin suprafeţele biologice (membrana celulelor algale, suprafaţa rădăcinii, tulpinii, frunzelor,
florilor şi fructelor la macrofite, tegument la unele organisme animale, branhii la peşti şi insecte,

14
plămâni la reptile, păsări şi mamifere) şi ingestia de hrană şi apă contaminate radioactiv (organisme
animale).
In ecosistemele acvatice, radionuclizii sunt preluaţi direct de plantele submerse iar prin
respiraţie de organismele animale, mai puţin prin tegument. Organismele animale se mai
contaminează şi prin ingestie. O serie de organisme animale şi vegetale, dacă nu constituie hrana
altor organisme, cedează radionuclizii după moarte, care reintră în circuitul materiei prin
intermediul organismelor detritofage şi descompunătoare. O mică parte din radionuclizi părăseşte
mediul acvatic prin insectele care eclozează, organismele care constituie hrana unor păsări sau
mamifere, cât şi unele plante, crustacee, peşti etc. preluaţi de către om - acestea fiind principalele
componente ale mediului acvatic care pot transfera radionuclizii omului. Căile de transfer al
radionuclizilor şi de expunere a omului datorită contaminării radioactive a ecosistemelor acvatice
sunt: apa de băut, ingestia de peşte şi alte componente dulcicole sau marine, apa de irigaţie prin
care se pot contamina plantele de cultură şi iradierea externă dată de radionuclizii din sediment.
Pentru mediul marin, se ia în consideraţie numai consumul de produse marine (peşti, crustacee,
moluşte, alge).
In ecosistemele terestre, naturale sau create de om (agroecosistemele), radionuclizii sunt
preluaţi de plante, mai ales din aerosoli, depuneri atmosferice şi resuspendări de particule fine de
sol antrenate de curenţi de aer sau de ploaie. Principalele căi de pătrundere a radionuclizilor în
plante sunt prin frunze, tulpini (plante anuale şi bianuale), flori şi chiar fructe. Plantele pot absorbi
prin rădăcini diverse cantităţi de radionuclizi solubili în apa liberă din sol, mai ales pe cei de care
acestea au nevoie în procesul de creştere. Reţinerea radionuclizilor prin rădăcini variază
considerabil funcţie de forma chimică, tipul de sol, condiţii climatice şi specia de plantă. In solurile
acide, transferul unor radionuclizi se face mai rapid decât în solurile alcaline datorită capacităţii de
schimb ionic mai ridicată; de aici apare şi necesitatea de alcalinizare a unor soluri după accidentele
nucleare, urmate de contaminări masive, în special cu 137Cs şi 90Sr.
Transferul din sol în plante prin absorbţie radiculară este important, mai ales, pentru
radionuclizii de viaţă lungă (90Sr şi 137Cs). Există şi alţi radionuclizi de viaţă lungă, cum este cazul
transuranienelor (239Pu, 240Pu etc.), care sunt foarte slab absorbiţi prin rădăcinile plantelor, ceea ce
duce la o slabă contribuţie la contaminarea omului prin acest lanţ trofic. Principalele procese care
contribuie la contaminarea plantelor anuale şi bianuale, mai ales a celor cu frunze late
(zarzavaturile), sunt depunerile şi resuspendările de particule fine de sol contaminate radioactiv.
Pentru plante, factorii de concentrare a radionuclizilor solubili din sol sunt în general subunitari;
pentru elementele transuraniene sunt neglijabili. Aceleaşi valori relativ reduse, ale FC pentru 137Cs
şi 90Sr, au şi organismele animale, care se contaminează mai ales prin ingestie şi pe cale
respiratorie.

15
5. DOZA EFECTIVĂ PRIMITĂ DE POPULAŢIA ROMÂNIEI

Doza efectivă primită de populaţia României provine din trei surse principale:
• Fondul natural
• Radionuclizi artificiali din experienţele nucleare şi accidentele majore la instalaţii
nucleare (în primul rând cea de la Cernobâl, vezi capitolul 3)
• Iradierea medicală

5.1 Fondul natural


Iradierea datorată fondului radioactiv natural se estimează periodic prin considerarea
conţinutului în radionuclizi critici în principalii factori de mediu atât pentru iradierea internă cât
şi cea externă:
• iradiere externă
• radiaţii cosmice
• iradiere telurică
• iradiere datorită materialelor de construcţie
• iradiere internă
• aer
• apă potabilă
• alimente
Valorile medii pentru întregul glob ale fondul natural de iradiere sunt estimate periodic de
comisia specializată ONU, UNSCEAR (United Nations Scientific Committee on the Effects of
Atomic Radiations). Valorile raportate de comisie sunt prezentate în Tabelul 1, [15]-[20]. Se
poate observa o creştere în timp a cifrelor globale (între 1972 şi 1982 valorile s-au dublat),
însoţită de variaţii a dozelor efective datorită diverselor surse. Acest lucru nu înseamnă creşterea
fondului natural de iradiere, variaţiile apar datorită îmbunătăţirii cunoştinţelor asupra
radioactivităţii factorilor de mediu, tehnici mai exacte de măsurare, modele dozimetrice mai
evoluate.

Tabel 1. Iradierea populaţiei estimată pentru zone cu fond radioactiv natural normal

Sursă de iradiere Doză eficace totală anuală (μSv)


An 1962 1972 1977 1982 1988 1993
IRADIERE EXTERNĂ
Radiaţii cosmice (inclusiv neutroni) 500 284 284 301 355 380
Radiaţii terestre 500 440 320 350 410 460
IRADIERE INTERNĂ
Radionuclizi cosmogenici (7Be, 14C) 8 7 8 15 15 10
222
Rn şi descendenţi 34 124 885 930 1220 1200

Radionuclizi Rest - 40K, 87Rb, 238U, 215 214 325 396 381 300
primordiali 230
Th, 226Ra, 232Th, 228Ra
şi descendenţi
Total Total 1257 1069 1822 1992 2381 2350

16
Se poate observa, că principala sursă de creştere este doza provenită din gazul radioactiv
222
Rn şi descendenţii săi de viaţă scurtă. Este explicabil, pentru că salturile cele mai spectaculoase
în evoluţia tehnicii de măsurare, respectiv modele dozimetrice, s-au realizat în acest domeniu.
Restul componentelor fondului natural de iradiere prezintă variaţii în funcţie de cunoştinţele
acumulate până la momentul evaluării.
Pentru estimarea fondului natural de iradiere pe teritoriul României s-au efectuat două
studii de sinteză:
1. în 1985, realizat de Laboratorul de Igiena Radiaţiilor al Institutului de Sănătate Publică
Timişoara, studiu parţial reactualizat (în ceea ce priveşte contribuţia iradierii telurice şi a apei
potabile) [21].
2. în 1996, realizat de Laboratorul de Igiena Radiaţiilor al Institutului de Sănătate Publică Iaşi
[22].
Rezultatele acestor studii sunt prezentate în Tabelul 2. În ambele estimări ponderea
majoră revine iradierii prin inhalare datorită 222Rn şi descendenţii de viaţă scurtă (218Po - 214Bi),
30-33% în estimarea din 1985, respectiv aproape 70% în estimarea din 1996. De fapt creşterea,
de la aproximativ 2 mSv/an în 1985 la 3,5 mSv/an în 1996, se datorează în mod aproape exclusiv
creşterii iradierii din această sursă. Această variaţie semnificativă se poate explica prin efectuarea
unor studii pe timp lung de monitorizare a concentraţiei de 222Rn în aerul locuinţelor pe tot
teritoriul României, acumulându-se un volum mai mare de date. În acelaşi timp tehnicile de
măsurare noi au permis determinarea concentraţiilor pe timpi mai lungi, evaluarea variaţiei
zilnice în funcţie de condiţiile exterioare şi activitate umană.

Tabel 2. Valori medii ale iradierii populaţiei datorită diverselor căi de expunere

Doza efectivă (mSv/an)


Zona studiată Radiaţie Iradiere Materiale de Apă 40
Aer Alimente K Total
cosmică telurică construcţie potabilă
Teritoriul arondat ISP
0,3 0,21 0,24 0,4 0,3 0,04 0,15 1,64
Bucureşti
Teritoriul arondat ISP
0,3 0,14 0,24 0,94 0,23 0,05 0,15 2,05
Iaşi
Teritoriul arondat ISP
0,3 0,27 0,24 1,1 0,23 0,07 0,15 2,36
Cluj
Teritoriul arondat ISP
0,3 0,21 0,24 0,48 0,26 0,06 0,15 1,7
Timişoara (1985)
Teritoriul arondat ISP
0,3 0,31 0,24 0,48 0,26 0,07 0,15 1,81
Timişoara (1997)a
Medie România
0,3 0,21 0,24 0,73 0,25 0,05 0,15 1,93
(1985)
Medie România
0,3 0,21 0,24 0,73 0,25 0,06 0,15 1,96
(1997)a
Medie România
0,33 0,50 - 2,36 0,31 - - 3,50
(1996)b
a
reevaluat în anul 1997, pentru iradierea telurică şi contribuţia apei potabile.
b
în alimente este inclusă apa potabilă, s-a neglijat contribuţia 40K conţinut în mod constant în organism, iradierea
externă datorată materialelor de construcţie este inclusă în iradierea telurică.

Restul contribuţiilor la doza totală nu s-au modificat în mod semnificativ, ponderea lor
rămânând aproximativ aceeaşi.
Estimarea din 1985 a subevaluat doza totală (la nivelul datelor existente la timpul
respectiv) cu aproximativ 10 - 20%. Autorii estimării din 1996 nu precizează incertitudinile în
estimare.

17
5.2 Iradierea medicală
Iradierea medicală provine din diverse proceduri de radiodiagnostic (diagnostic prin
expunere la radiaţii X), medicină nucleară (diagnostic prin injectare în organism a unui
radionuclid dat) sau cele de radioterapie. Doza anuală (la nivelul anului 2000) conform
rezultatelor date în [23] pentru un pacient mediu respectiv diverse grupe de vârstă este prezentat
în figura2.

Figura. 2. Doza de expunere datorată iradierii medicale (radiodiagnostic,


include şi medicina nucleară) [23]

Doza medie anuală, primită de un pacient din toate procedurile de diagnostic care implică
radiaţii ionizante este:
• Radiodiagnostic 1,2 mSv
o Copil 0,74 mSv
o Adult 1,26 mSv
• Medicină nucleară 12,7 mSv
Se poate observa o creştere semnificativă a dozei efective totale provenită din fondul
natural în evaluarea din 1996. Această valoare rezultă din dozele mai ridicate obţinute în
estimarea iradierii interne datorită includerii radonului şi a descendenţilor de viaţă scurtă, în
special din zona de este a României. Evaluările dozelor din celelalte surse (iradiere externă,
alimente) nu diferă semnificativ.
Dozele care rezultă din procedurile de radiodiagnostic şi medicină nucleară trebuie privite
prin prisma numărului total de persoane expuse. În perioade în care au fost obţinute rezultatele
prezentate mai sus au fost efectuate aproximativ 9,2 milioane de proceduri de radiologie pe
pacienţi adulţi şi 1,2 milioane pe copii, ceea ce însemnă peste 450 de proceduri la 1000 de
locuitori adulţi (adică aproape unu din doi locuitori adulţi au fost supuşi unei proceduri de
radiodiagnostic), în timp ce în cazul copiilor această valoare este mult mai redusă, 54 de
proceduri la 1000 de locuitori. Procedurile de diagnostic prin medicină nucleară presupun o doză
mult mai mare faţă de cele de radiologie dar numărul de pacienţi expuşi prin aceste proceduri este
mult mai mic (peste trei ordine de mărime).

18
6. EFECTELE BIOLOGICE ALE RADIAŢIILOR IONIZANTE

6.1 Interacţia radiaţiilor cu materia vie. Materia vie, caracterizată printr-o mare
eterogenitate, este alcătuită din numeroase feluri de molecule organice, o mare cantitate de apă şi
substanţe anorganice care se află fie dizolvate în apă, fie sub formă de combinaţii organo-minerale.
Compoziţia de bază a materiei vii diferă la plante faţă de animale, diferă de la o specie la alta,
diferă de la o vârstă la alta, chiar şi de la un organ la altul. In structura materiei vii, pe elemente,
95% din masa sa este dată de hidrogen, carbon, azot şi oxigen; la acestea se mai adaugă fosforul,
sulful, clorul, sodiul, magneziul, potasiul şi calciul. Alte elemente chimice împreună constituie sub
1% şi se găsesc în mod sporadic.
Interacţia radiaţiilor cu materia, în faza iniţială, nu diferă dacă materia este vie sau fără viaţă
şi constă în transfer de energie. Deosebirea fundamentală apare datorită comportării diferite a
produşilor rezultaşi din interacţia primară, care depinde de tipul şi energia radiaţiei cât şi de
compoziţia chimică a materiei. Datorită marii diversităţi în structura materiei vii, interacţia
radiaţiilor cu aceasta va produce o multitudine de efecte care de multe ori sunt greu de explicat.
Astfel, un flux de radiaţii X sau gama va interacţiona în alt mod decât un flux de neutroni iar
radiaţiile gama acţionează diferit asupra ţesutului adipos faţă de ţesutul osos.
Referitor la parcursul radiaţiilor, radiaţiile alfa sunt oprite de stratul superficial al pielii
(deci, în contaminarea externă a omului, efectele sunt foarte reduse). Radiaţiile beta pot traversa
mai mulţi centimetri de ţesut iar radiaţiile gama şi cele cosmice sunt capabile să traverseze chiar
blindaje de plumb de mai mulţi metri. Neutronii rapizi pot cauza distrugeri grave la nivelul celulei,
printre cele mai periculoase fiind ruperea fragmentelor lanţurilor acizilor nucleici. Aceleaşi efecte
grave asupra structurilor celulare pot produce radiaţiile alfa în cazul contaminărilor interne.
Efectul radiaţiilor asupra materiei se manifestă, mai întâi, prin ionizarea materiei vii (mai
ales a apei din structura sa, efect numit şi radioliza apei). Radicalii liberi şi ionii rezultaţi prezintă o
mare reactivitate chimică care poate duce la modificarea diverşilor constituenţi celulari, la formarea
de peroxizi şi a altor compuşi citotoxici. Radiaţiile ionizante pot produce şi importante distrugeri
celulare, mai ales când sunt emise din interiorul organismului (contaminarea internă cu radionuclizi
care emit radiaţii alfa şi beta). In iradierile cu neutroni, în afara ionizărilor şi distrugerilor
subcelulare, poate apare şi radioactivitatea indusă (nuclizii C, Na, K etc. din corp devin radioactivi).
Expunerea (în accepţiune mai veche, iradierea) este acţiunea prin care radiaţiile incidente
unui corp provoacă transformări în acel corp. Transformările din organismele vii sunt cunoscute
sub numele de "efecte biologice la iradiere". Pentru doze de expunere mici, când organismul poate
reacţiona încă în limite fiziologice normale, se poate considera că radiaţiile au un efecte pozitiv. In
anumite condiţii de expunere la radiaţii, apare o intensificare a reacţiilor prin care se realizează
procesele de sinteză, deci o stimulare temporară a metabolismului.
Dacă sursa de radiaţii este exterioară corpului iradiat se foloseşte termenul "iradiere
externă" iar dacă sursa de radiaţii este încorporată sau distribuită în masa corpului se foloseşte
termenul de "iradiere internă".

6.2. Efectele biologice ale radiaţiilor ionizante. Depăşirea limitei normale de funcţionare
a organismului datorită unei doze de expunere la radiaţii duce la dereglări ale metabolismului care
pot avea ca efect distrugeri de constituenţi celulari iar în final moartea celulelor, ţesuturilor sau
chiar a organismului respectiv. Efectele biologice pot fi grupate astfel:
6.2.1 Efecte somatice, care apar la nivelul celulelor somatice şi acţionează asupra
fiziologiei individului expus, provocând unele distrugeri care duc fie la moartea rapidă, fie la
reducerea semnificativă a speranţei medii de viaţă. Leziunile somatice apar în timpul vieţii
individului iradiat. In funcţie de timpul când apar, aceste leziuni pot fi imediate sau tardive.

19
6.2.1.1 Efectele somatice imediate, numite şi manifestări precoce, apar la câteva zile,
câteva săptămâni sau chiar luni după iradiere, fiind expresia efectelor cu prag.
O iradiere locală (internă sau externă) se poate manifesta numai prin efecte la nivelul
ţesutului respectiv, în timp ce o iradiere a întregului corp poate duce la apariţia unor efecte
generalizate. Efectele imediate sunt, de regulă, nestochastice (nealeatorii), adică se produc la toţi
indivizii expuşi la o doză superioară unei anumite valori, numită doză-prag. Expunerea externă a
întregului corp (în cazul omului) la doze de peste 1 Gy, într-un timp scurt, duce la apariţia bolii de
iradiere cu trei forme de manifestare (sindroame): gastrointestinală, hematologică şi neuropsihică.
Pentru dozele apropiate de 1 Gy şi dacă se instituie un tratament precoce şi corect, bolnavul se
poate vindeca. Dozele de peste 5 - 6 Gy duc la decese în 50% din cazuri. Boala de iradiere apare
numai în situaţii speciale, dintre acestea sunt citaţi supravieţuitorii bombardamentelor de la
Hiroshima şi Nagasaki, cât şi persoane din formaţiunile de intervenţie în accidentul nuclear de la
rectorul nr. 4 de la Cernobâl (pompieri şi "lichidatori").
Manifestările patologice care apar în expunerile externe locale îmbracă diferite forme în
funcţie de doză şi regiunea expusă. Astfel, leziunile cutanate se manifestă prin dispariţia temporară
a pilozităţii la 4 Gy, până la radiodermite cu necroză la peste 25 Gy. Expunerea la nivelul gonadelor
duce la sterilizarea temporară pentru doze de 0,3 Gy la bărbaţi şi 3 Gy la femei, ori definitivă la
doze mai mari de 5 - 6 Gy.
Efecte somatice precoce sunt şi cele care apar ca urmare a expunerii embrionului uman la
doze de peste 0,1 Gy în primele 3 luni de sarcină sub forma malformaţiilor congenitale, retardare
mentală severă, dimensiuni crescute ale cutiei craniene, scăderea scorului de inteligenţă, convulsii
etc.
6.2.1.2 Efectele somatice tardive apar după o perioadă mai lungă de timp, de ordinul
anilor, numită perioadă de latenţă şi se manifestă în principal sub formă de leucemie sau cancer.
Aceste efecte sunt de natură stochastică sau aleatorie (întâmplătoare) în sensul că este imposibil de
evidenţiat o relaţie cauzală directă. Probabilitatea producerii unui efect este proporţională cu doza
de iradiere. Corelaţia între doza de iradiere şi efectele induse se poate stabili numai în cazul unei
populaţii numeroase de indivizi expuşi la radiaţii. Ca efect biologic fără prag care se manifestă la
diverse doze de expunere este citat cancerul radio-indus; acesta poate apare de la câteva luni până
la zeci de ani după expunere. Datele despre cancere radio-induse apărute în diverse organe sau
ţesuturi, provin din studiile epidemiologice efectuate pe persoane expuse profesional, pe pacienţii
supuşi unor iradieri medicale şi pe supravieţuitorii bombardamentelor atomice din Japonia.
6.2.2 Efectele genetice (ereditare), apar în celulele germinale (sexuale) din gonade (ovar şi
testicul). Cercetările au arătat că aceste celule în perioada înmulţirii sunt foarte sensibile la
Radiaţiile ionizante, ceea ce explică acţiunea mutagenă. Apariţia unor mutaţii letale sau sub-letale
la descendenţi se datorează unor efecte imediate ale radiaţiilor ca: alterarea cromozomilor
(translocaţii, apariţia de extra-fragmente), ruperea unor segmente de cromatină, alterarea chimică a
codului genetic, fie prin acţiunea radicalilor liberi asupra bazelor azotate ale acizilor nucleici, fie
prin ruperea lanţului aceloraşi acizi, datorită dezintegrării 3H sau 14C în He şi, respectiv, în N.
Efectele genetice se manifestă ca boli ereditare şi apar la descendenţii persoanelor expuse la
radiaţii. Anomaliile genetice ereditare pot merge de la Modificări inaparente (predispoziţie pentru
diabet, hipertensiune arterială, psihoze, cancere) până la tulburări de dezvoltare şi malformaţii
grave. Studiile epidemiologice populaţionale nu au pus în evidenţă modificări statistic
semnificative ale apariţiei efectelor ereditare în expunerea umană, principalele concluzii în acest
sens fiind obţinute în studiile experimentale pe animale de laborator.
Carcinogeneza şi efectele genetice sunt asociate cu expuneri la doze mici şi pe perioade
îndelungate de timp, cum este cazul expuşilor profesionali, pacienţilor supuşi tratamentelor
medicale cu radiaţii, persoanelor care locuiesc în zone cu radioactivitate naturală crescută şi mai
ales persoanelor afectate de accidente nucleare. In acest sens, specialiştii români au efectuat diverse
studii privind efectele radiaţiilor asupra sănătăţii la grupuri din populaţie expuse la radiaţii [24].

20
Rezultatele obţinute nu au condus la concluzii privind relaţia cauză - efect în expunerea la doze
mici de radiaţii.

6.3 Doze de iradiere acceptate. Populaţia umană, ca de altfel toată biosfera, a fost şi
continuă să fie inevitabil expusă la doze mici de radiaţii ionizante provenind din surse naturale.
Există zone în lume, în India, China, Japonia, Brazilia şi în alte ţări, unde studiile
epidemiologice au evidenţiat grupuri mari de oameni care primesc doze de radiaţie naturală de 3-4
ori sau chiar mai crescute faţă de doza medie pe glob. Până în prezent, nu s-a constatat o incidenţă
crescută a cancerului la aceste populaţii.
Comisia Internaţională pentru Protecţie Radiologică [25] consideră că "se poate accepta
pentru umanitate o valoare limită de expunere la radiaţii ionizante corespunzând la dublul dozei
medii la care omul este expus în condiţii naturale", ceea ce presupune că specia umană este
adaptată la iradierea prezentă în mediul său de viaţă.
Totuşi, riscurile pe care le comportă chiar nivelurile scăzute de radiaţii nu trebuie să fie
neglijate şi ele constituie obiectul unor studii aprofundate în ultimul timp.
Pe aceste considerente, UNSCEAR acordă o deosebită atenţie efectelor biologice la doze
mici de radiaţii ionizante, care au o redusă probabilitate de apariţie. In acest sens, se apreciază că
studiile epidemiologice sunt limitate ca posibilităţi de interpretare dacă nu se bazează şi pe date
radiobiologice, efectele dozelor mici trebuind evidenţiate în special la nivel molecular şi celular. Nu
sunt încă obţinute rezultate satisfăcătoare nici pentru estimarea cantitativă a modificărilor genetice
ereditare, considerându-se necesară extinderea studiilor pe animale. Nici chiar expunerile
importante de la Hiroshima şi Nagasaki nu au făcut posibile evaluări cantitative ale riscului
modificărilor genetice cu un grad de încredere satisfăcător.
Efectul cancerigen este unul din efectele cel mai frecvent evocat când este vorba de radiaţii
ionizante. Azi, majoritatea cancerelor induse de aceste radiaţii sunt analizate în termeni de "factor
de iniţiere carcinogenă" sau "risc competitiv", care descriu supravieţuirea indivizilor dintr-o
populaţie până în momentul în care neoplazia devine posibilă. Transformarea unei celule normale
într-o celulă neoplazică nu apare decât atunci când celula canceroasă are condiţii favorabile de
dezvoltare şi când sunt învinse reacţiile de apărare ale organismului uman.
Numeroasele cercetări experimentale realizate, mai ales, pe mamifere şi unele plante de
cultură, au permis evaluarea efectelor biologice ale radiaţiilor ionizante. La acestea trebuie adăugate
studiile epidemiologice efectuate pe mari grupuri din populaţia umană expuse accidental sau
profesional (mine uranifere, reactoare nucleare, unităţi nucleare de cercetare etc.) la diferite doze de
radiaţii; în particular trebuie amintite lucrările Comisiei americano-japoneze de studiere a
victimelor bombelor atomice de la Hiroshima şi Nagasaki. La acestea se adaugă studiile
epidemiologice efectuate pe pacienţii trataţi cu radiaţii X sau gama pentru distrugerea unor tumori,
cât şi pe persoanele supuse la diverse examene de diagnostic cu ajutorul radiaţiilor sau
radionuclizilor.
Se poate concluziona că leziunile produse în urma interacţiunii radiaţiilor cu materia vie pot
duce la moartea celulelor (efecte somatice imediate) cât şi la transformări ulterioare care pot apare
la individul iradiat (efecte somatice tardive) sau la descendenţi (efecte genetice).

21
7. OBIECTIVE NUCLEARE ÎN ROMÂNIA ŞI LA GRANIŢĂ
Obiective nucleare naţionale sunt centrala nucleară de la Cernavodă, reactorul de cercetare
TRIGA de la Institutul de Cercetări Nucleare de la Piteşti, iar din tările vecine cea mai importanta
este centrala nucleară de la Kozlodui deoarece, fiind situată la cira 2 km de graniţă, poate avea
impact radiologic semnificativ asupra populaţiei din ţara noastră.
7.1 Centrala nuclearo-electrică Cernavodă
Centrala nucleară de la Cernavodă este de tip CANDU (CANada Deuterium Uranium).
Reactorul centralei conţine un rezervor cilindric orizontal (numit "Calandria") prevăzut la capete
cu două protecţii de capăt formate din plăci de oţel. Vasul Calandria şi protecţiile de capăt sunt
străbătute de 380 tuburi Calandria, în care sunt amplasate 380 tuburi de dimensiuni mai mici,
numite tuburi de presiune. In aceste tuburi de presiune sunt introduse fasciculele de combustibil,
cântărind fiecare circa 25 kg şi în care uraniul natural se află sub forma unor pastile compactizate
şi sinterizate. Moderatorul, apa grea, înconjoară tuburile de presiune. Ca agent de răcire care
preia căldura generată de reacţia de fisiune este utilizată apa grea pompată prin tuburile de
presiune ce conţin fasciculele combustibile. Incălzită, apa grea este transportată la generatorii de
abur unde cedează căldura apei obişnuite, obţinându-se aburul, iar odată răcită este recirculată
înapoi în reactor. Aburul este apoi transportat la turbina care pune în mişcare generatorul ce
produce energia electrică. In felul acesta circuitul reactorului nuclear, numit şi circuit primar, este
separat de circuitul destinat producerii energiei electrice numit circuit secundar. Fasciculele de
combustibil sunt înlocuite, pe măsură ce se consumă, cu fascicule de combustibil proaspăt.
Operaţia de extragere a combustibilului nuclear consumat şi realimentarea cu combustibil
proaspăt se face concomitent cu reactorul în funcţiune, cu ajutorul a două maşini de încărcare-
descărcare.
In Figura 3 se prezinta schema unui reactor nuclear de tip CANDU [26]. Alăturat se dau
denumirile componentelor de bază.

Componente de bază
1. Fascicule de combustibil
2. Calandria (zona activă)
3. Barele de control
4. Rezervor de apă grea sub
presiune
5. Generator de abur
6. Pompa de apă uşoară
7. Pompa de apă grea
8. Maşina de încărcare -
descărcare combustibil
9. Moderatorul de apă grea
10.Tub de presiune
11. Abur spre turbina
12. Apa rece de la turbină
13. Anvelopa-beton armat

Figura 3.Schema unui reactor CANDU

22
7.2 Reactorul TRIGA
Reactorul TRIGA (Training, Research, Isotope production, General Atomics) este un
reactor nuclear cu apă uşoară de tip piscină utilizând elemente de combustibil de tipul hidrură de
uraniu-zirconiu (UZrH) realizat de către General Atomic Company. La ora actuală operează 67
de reactori de tip TRIGA în 24 de ţări.
La Institutul de Cercetări Nucleare de la Piteşti funcţionează un reactor TRIGA „dual–
core” ce presupune un TRIGA cu funcţionare continuă de 14 MW, reactor de cercetare şi testare
situat la un capăt al unei piscine cu apă de aproximativ 300m3 şi de un reactor pulsant TRIGA-
ACPR (reactor pulsant cu zona activă inelară) plasat pe celălalt capăt al piscinei (figura 4 [27]).
1- Reactor cu funcţionare continuă (14MW)
2- Reactor pulsant cu zona activă inelară
3- Cavitate centrală uscată
4- Radiografie cu neutroni umedă
4
1 6 5- Bare de control
2 5 6- Elemente de combustibil
7 7- Zonă experimentală
3 8- Reflector beriliu
8 9- Reflector experimente
10- Cavitate siliciu
9 11- Coloană termică
12 11 10 12- Tub încărcare
13- Tub fascicol radial
14- Tub fascicol tangenţial
13 15- Instalaţie PGNAA
14 19 16- Radiografie cu neutroni uscată
17 17- Ecranare reactor
18 18- Tub tangenţial retractabil
15 19- Tub fascicol radial
16 20 20- Difractometru de neutroni

Figura 4.Reprezentare schematică a reactorului TRIGA [27]

Reactorul a atins prima criticitate în anul 1979 cu 29 de elemente de combustibil înalt


îmbogăţit 93 wt% 235U (HEU – Higly Enriched Uranium), după o funcţionare de aproximativ
13600MWD (MW zi) în 1990 a fost oprit datorită gradului înalt de ardere a combustibilului.
Elementele de combustibil reprezintă 25 de bare de combustibil având diametrul activ de 1.29 cm
şi înălţimea activă de 55,88, plasate într-o matrice pătratică 5 x 5. Pastilele de combustibil şi
moderator sunt încapsulate în tuburi Incoloy 800 având grosimea pereţilor de 0,041 cm [27] (vezi
figura 5).

Figura 5. Elementul de combustibil TRIGA [27]

În urma recomandărilor IAEA privind reducerea gradului de îmbogăţire a elementelor de


combustibil din reactoarele de cercetare, reactorul TRIGA de la Piteşti (Mioveni) între 1992-2006
a funcţionat cu 35 elemente de combustibil, amestec de HEU şi LEU (Low Uranium Enrichment
23
– uraniu slab îmbogăţit) de 20 wt% 235U. Din mai 2006 reactorul funcţionează cu 29 elemente de
combustibil LEU.
Obiectivele reactorului TRIGA se referă în primul rând la:
• Asigurarea suportului tehnic pentru testarea la iradiere a combustibilului nuclear şi a
materialelor de structură destinate Centralei Nucleare Cernavodă;
• Producerea de radioizotopi pentru aplicaţii în domeniul sănătăţii, industriei sau mediului.
Elementele de combustibil ars au fost „repatriate” în SUA în perioada cu 1999-2008 [28]
7.3 Centrala nuclearo - electrică Kozlodui (Bulgaria)
Centrala nucleară de la Kozlodui are două unităţi, Kozlodui 5 (pus în funcţiune în 1987)
şi Kozlodui 6 (pus în funcţiune în 1991), ambele de tip VVER, având fiecare o putere electrică
de 1000 MWe. Originea rusească a acestor centrale a impus denumirea de reactor VVER (Vodo-
Vodyanoi Energetichesky Reactor [29]). Sursa de energie a centralei o constituie reactorul
nuclear de tip VVER 1000 cu neutroni termici şi apă sub presiune (PWR - Pressured Water
Reactor), ceea ce înseamnă că apa obişnuită este folosită ca moderator al neutronilor şi agent de
răcire. Apa de răcire este menţinută sub presiune ridicată pentru a nu fierbe în interiorul vasului
de presiune al reactorului şi a circuitului primar. Căldura preluată din zona activă este transferată
unui schimbător de căldură unde se produce aburul pentru acţionarea turbinei şi generarea de
electricitate. Barele combustibile ale reactorului sunt complet imersate în apa menţinută la o
presiune de 15 MPa astfel încât nu poate fierbe la temperaturi de funcţionare normală situate între
220 şi 3000C. Combustibilul nuclear are îmbogăţire joasă (2,4 ÷ 4,4% 235U) şi se află sub forma
de bioxid de uraniu prelucrat sub forma de pastile asamblate în teci/bare de combustibil. În
Figura 6 se prezintă schema reactorului VVER-1000, cu componentele principale [29 ].

Componente de bază
1. Barele de control
2. Capacul reactorului
3. Corpul reactorului
4. Intrarea şi ieşirea fluidului de răcire
5. Vasul reactorului
6. Zona activă
7. Bare de combustibil

Figura 6. Schema reactorului nuclear VVER-1000

Amplasamentul centralei se află la circa 2 km de graniţa cu ţara noastră. Este evident că


zona de impact a acestei centrale nucleare implică şi arii din teritoriul tării noastre, mai ales în
situaţiile în care condiţiile meteorologice sunt favorabile transportului spre România a efluenţilor
radioactivi evacuaţi în atmosferă, cum este cazul vântului de sud. De asemenea, deversările de
efluenţi radioactivi lichizi contribuie la creşterea nivelului radioactivităţii apei Dunării şi implicit
a florei şi faunei specifice fluviului.

24
8. BENEFICIU - RISC ÎN ENERGETICĂ

Obţinerea energiei electrice - element de bază al progresului societăţii omeneşti - are un


impact complex asupra mediului înconjurător în funcţie de sursa utilizată. Majoritatea sistemelor de
producere a energiei electrice prezintă un grad diferit de potenţial privind accidente cu implicaţii
asupra omului şi mediului (Tabelul 3).

Tabelul 3. Impactul unor surse de energie asupra mediului [30].


Sursa de Impacturi principale
energie
- contaminarea apelor subterane
- afectarea terenurilor, modificarea utilizării solului, iar pe termen lung distrugerea
Cărbune ecosistemelor
- emisii de SO2, NOx, pulberi cu incidenţă lor asupra calităţii aerului
- efect bazic al metalelor grele din zgură şi cenuşă
- schimbări de climă la scară planetară datorită emisiilor de CO2
- acidifierea lacurilor, afectarea florei şi faunei datorită depunerilor acide
Petrol şi - poluarea mărilor şi coastelor din deversări
gaze - modificarea solului, deteriorarea pădurilor, acidifierea lacurilor datorită emisiilor
oxizilor de S şi N
- contaminarea apelor subterane
- emisii de gaze cu efect de seră şi cu impact asupra schimbărilor de climă la scară
planetară
- distrugerea terenurilor, modificarea sedimentelor
Hidro - distrugerea ecosistemelor şi afectarea diverselor specii
- deplasări de populaţii umane
- poluarea apelor de suprafaţă şi a celor subterane (la extracţie)
- modificarea utilizării terenurilor şi afectarea ecosistemelor în cazul depozitării
Nucleară deşeurilor
- contaminarea potenţială a ecosistemelor acvatice şi terestre prin radionuclizi în
situaţii normale de funcţionare, dar mai ales în accidente
- poluare termică
Surse - contaminarea aerului şi apelor
regenerabile - modificări ale utilizării terenurilor şi ecosistemelor
- zgomot datorită funcţionării turbinelor eoliene

Accidentele pot apărea datorită unor deficienţe tehnice, organizatorice, unor erori umane
(Tabelul 4) sau a unor fenomene naturale, cum a fost cazul accidentului nuclear de la Fukushima
din anul 2011, clasificat în final de nivel 7 pe scara INES, identic cu cel de la Cernobâl.
Studiile de risc, după diverşi autori, au pus în evidenţă faptul că probabilitatea apariţiei unui
accident grav este ceva mai redusă în cazul CNE faţă de celelalte surse de producere a energiei
electrice.
Dintre sistemele de producere a energiei electrice, centralele termoelectrice pe bază de
combustibili clasici (mai ales cărbune şi păcură) afectează toţi factorii de mediu prin pulberile
degajate, dar mai ales atmosfera datorită emisiilor de SO2, NOx şi CO2. Aceste pulberi şi gaze pot fi
transportate la distanţe mari (chiar sute la mii de km) provocând efecte regionale şi globale prin
degradarea suprafeţelor ocupate de vegetaţie (perturbarea metabolismului), acidifierea solurilor şi
apelor etc.

25
Tabelul 4. Posibilitatea apariţiei unor accidente pentru diferite surse de energie [30].
Sursa de energie Accidente
- explozii sau incendii, prăbuşirea bolţilor sau pereţilor în mine
Cărbune - accidente în termocentrale
- accidente la foraje (mai ales marine)
Petrol şi gaze - incendii sau explozii la instalaţii de forare şi de tratare, la
transport, la depozitare
- explozii sau incendii în mine
- accidente nucleare prin pierderi de apă de răcire, topirea miezului
Nucleară reactorului etc.
- accidente pe timpul transportării deşeurilor radioactive
Hidro - ruperea barajelor
Geotermală - erupţia puţurilor cu degajare de gaze toxice
Heliotermică - degajare de fluide de lucru toxice

După ultimele cercetări, contribuţia majoră la efectul de seră este dată de emisiile de CO2
(55%), urmate de metan (15%), compuşi cloro-fluoro-carbon (17%), compuşi hidrogeno-cloro-
fluoro-carbon (7%) şi compuşi de azot (6%). Sectorul energetic, mai ales termocentralele clasice cu
combustibili fosili, participă cu o pondere de cca 57% la producerea efectului de seră. Chiar dacă şi
centralele clasice româneşti sunt în curs de retehnologizare vor rezulta încă importante cantităţi de
noxe, alături de cele radioactive (radionuclizi naturali).
Energetica nucleară, după unele opinii, poate fi considerată o alternativă ecologică a
energeticii clasice, care, coroborată cu acţiuni eficiente de conservare a energiei şi cu o politică
raţională de împădurire, poate contribui la reducerea efectelor locale, regionale şi globale de impact
al energeticii în general asupra mediului şi omului.

26
9. DEŞEURILE RADIOACTIVE

9.1 Clasificarea deşeurilor


Deşeul radioactiv este conform IAEA Safety Guide Nr. DS 390 [31] orice material care
conţine sau este contaminat cu elemente radioactive ale căror concentraţie este mai mare decât
nivelurile de exceptare definite de organul de reglementare. De obicei se consideră deşeu
radioactiv (indiferent de activitate) toate materialele contaminate sub o formă oarecare cu
elemente radioactive peste nivelurile de excludere, cu excepţia elementelor de combustibil ars.
Clasificarea deşeurilor radioactive se bazează pe diferite metode de depozitare disponibile
pentru diferite categorii de deşeuri. La ora actuală se consideră următoarele clase de deşeuri:
• Deşeuri exceptate - potrivit standardului RS-G-1.7 IAEA [32], acest tip de deşeu corespunde
criteriilor de exceptare sau excludere de sub reglementare din punct de vedere radioactiv, este
considerat deşeu „clasic” neradioactiv şi este tratat conform reglementărilor corespunzătoare;
• Deşeuri de viaţă foarte scurtă - cu timp de înjumătăţire mai puţin de 102 de zile, de
exemplu deşeurile instituţionale, cum ar fi sursa de radiografie industrială Ir-192 sau cele
utilizate în medicină pentru diagnostic sau terapie, cum ar fi I-131, Tc-99m;
• Deşeuri de nivel foarte scăzut VLLW (Very Low Level Waste - deşeu de foarte joasă
activitate) - care pentru depozitare nu necesită amenajare special proiectată în acest scop, cu o
radioactivitate aproximativ de până la 100 ori nivelurile de excludere;
• Deşeuri de nivel scăzut LLW (Low Level Waste - deşeu de joasă activitate) - care pot fi
stocate, în general, în depozite aproape de suprafaţă – până la o adâncime de 30 m;
• Deşeuri de nivel mediu ILW (Intermediate Level Waste - deşeu de activitate medie) - care
pot fi depozitate, în general, între 30 m şi câteva sute de metri de la suprafaţă şi care necesită
aranjamente speciale, dar care nu produc căldură semnificativă la dezintegrare;
• Deşeuri de nivel ridicat HLW (High Level Waste - deşeu de activitate înaltă) care produc
căldură semnificativă la dezintegrare, în această categorie intră de obicei combustibilul ars,
pot fi depozitate doar în depozite geologice adânci.
De obicei sistemele de clasificare a deşeurilor se aplică la toate deşeurile radioactive
indiferent de sursă. Aceste sisteme sunt bazate mai degrabă pe niveluri de radioactivitate, timpi
de înjumătăţire şi capacitate de generare a căldurii, decât pe identitatea fluxurilor de deşeuri
specifice.
Nu intră în această clasificare deşeurile care rezultă din extracţia şi prelucrarea
minereurilor radioactive (în principal uraniu, foarte rar toriu). Aceste deşeuri sunt tratate separat,
având în vedere radioactivitatea lor mult peste fondul natural şi nivelurile de excludere şi, în
primul rând volumul lor foarte mare faţă de deşeurile care intră în clasificarea de mai sus.
Această clasificare se referă, de obicei, la deşeuri de origine „nucleară”. Există o serie de
deşeuri care nu provin din activităţi nucleare (centrale nucleare energetice, centrale nucleare de
cercetare, reactori pentru producerea de radioizotopi etc.), sunt rezultatul unor activităţi de
extracţie (fără nici o legătură cu radioactivitatea) sau prelucrare a unor minereuri din care rezultă
cantităţi însemnate de deşeuri cu conţinut radioactiv peste nivelurile de excludere.
La nivel european problema deşeurilor radioactive este reglementată prin două directive:
• Directiva 2011/70/EURATOM privind instituirea a unui cadru comunitar pentru
gestionarea responsabilă şi în condiţii de siguranţă a combustibilului uzat şi a deşeurilor
radioactive.
• Directiva 2006/21/EC privind managementul deşeurilor provenite din industria extractivă.
La nivel naţional reglementarea deşeurilor radioactive se bazează pe două legi:
Legea 111/1996 republicată privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor
nucleare. Conform aceste legi, deţinătorul autorizaţiei („producătorul” de deşeu radioactiv)
trebuie să:

27
• fie responsabil pentru gestionarea deşeurilor radioactive generate de activitatea lui
proprie;
• suporte cheltuielile de colectare, manipulare, transport, tratare, condiţionare şi
depozitare temporară sau permanentă ale acestor deşeuri;
• plătească taxa legală pentru fondul pentru gestionarea deşeurilor radioactive şi
procesare (decommissioning);
• fie responsabil pentru desfăşurarea unei activităţi nucleare care generează sau a
generat deşeuri radioactive.

9.2 Gestionarea deşeurilor


Legea 320/08.07.2003 (OGU nr. 11/2003) privind gestionarea combustibilului
nuclear ars şi a deşeurile radioactive, inclusiv amenajarea finală.
Acest act formulează principiile gestionării deşeurilor radioactive şi a combustibilului
consumat, inclusiv depozitarea, după cum urmează:
• principiul utilizării unice a proceselor şi a metodelor pentru gestionarea
combustibilului nuclear consumat şi a deşeurilor radioactive care asigură nivelul
acceptabil de protecţie a sănătăţii publice şi a mediului înconjurător împotriva
radiaţiilor ionizante, luând în considerare potenţialele efecte trans-frontieră;
• principiul conform căreia „generatorul combustibilului nuclear consumat şi deşeurilor
radioactive plăteşte”;
• principiul responsabilităţii producătorului de combustibil nuclear consumat şi de
deşeuri radioactive;
• principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile fără a include costuri
nejustificate pentru generaţiile următoare;
• principiul menţinerii nivelului cel mai scăzut în ceea ce priveşte activitatea şi volumul
combustibilului nuclear consumat şi a deşeurilor radioactive generate.
Această lege pune bazele Agenţiei Nucleare şi pentru Deşeuri Radioactive (AN&DR) (în
momentul publicării legii, Agenţia Naţională pentru Deşeuri Radioactive, ANDRAD) ca
autoritate naţională competentă pentru coordonarea naţională a gestionării în siguranţă a
combustibilului nuclear consumat şi a deşeurilor radioactive, inclusiv depozitare finală.
Pe baza acestor legi, organul de reglementare în domeniul nuclear, Comisia Naţională
pentru Controlul Activităţilor Nucleare (CNCAN) a elaborat o serie de norme [33] care
reglementează în detaliu activităţile legate de deşeurile radioactive (gospodărirea în siguranţă a
deşeurilor, clasificarea deşeurilor, eliberarea de sub regimul de autorizare a deşeurilor
radioactive, limitarea eliberărilor radioactive autorizate în mediu, depozitarea la suprafaţă a
deşeurilor radioactive).
În etapele parcurse de deşeul radioactiv: producere, pre-tratare, depozitare intermediară,
tratare, depozitare finală, trebuie considerate toate măsurile posibile ca în cazul în care există
posibilitatea unui contact cu populaţia să se respecte constrângerea de doză de 0,3 mSv/an,
valoare care va fi utilizată ca limită superioară în procesul de optimizare a radioprotecţiei.
Acelaşi principiu este valabil şi pentru deşeurile rezultate din industria extractivă şi de
prelucrare a minereurilor radioactive sau neradioactive (ex. prelucrarea minereurilor fosfatice)
dar este dificil de respectat. O parte din „depozitele” (haldele) de deşeu din mineritul uranifer au
rezultat din explorări geologice în zone greu accesibile, dar cu posibilitatea de a contamina
hidrosfera prin spălarea elementelor radioactive din rocă. Iazurile de decantare în care se
depozitează deşeurile provenite din prelucrarea minereurilor fosfatice nu au fost proiectate pentru
a reţine elementele radioactive din compoziţia deşeurilor (ex. radonul eliminat din haldă prin
dezintegrare va creşte fondul natural din jurul iazului de decantare.

28
10. ACCIDENTE NUCLEARE

10.1 Generalităţi, clasificare INES


Accidentul nuclear reprezintă evenimentul nuclear care afectează instalaţia şi provoacă
iradierea sau contaminarea populaţiei sau mediului peste limitele permise de reglementările în
vigoare (NSR-01). Un astfel de eveniment poate avea loc numai dacă sunt depăşite toate barierele
de protecţie existente la un obiectiv nuclear (reactor energetic, reactor de cercetare şi producţie de
radionuclizi, instalaţie radiologică pentru iradiere etc.). In cazul unui reactor nuclear, eliberarea
necontrolată de produse de fisiune are loc în cazul topirii miezului reactorului (elemente
combustibile şi teci) urmată de explozii chimice care pot duce şi la distrugerea clădirii
(accidentele de la Cernobâl şi Fukushima).
In cronologia unui accident nuclear se pot distinge trei etape care influenţează doza de
expunere pentru populaţie:
- faza iniţială – riscul se datorează inhalării de material radioactiv, cât şi iradierii directe de
la norul radioactiv,
- faza intermediară – cu iradiere dată de materialul radioactiv depus pe sol, iradierii din
inhalare de radionuclizi şi a celor ingeraţi odată cu apa şi alimentele contaminate,
- faza finală – iradierea de la consumul alimentelor contaminate pe termen lung.
Din cele trei etape, în derularea unui accident nuclear, primele două pot conduce la
primirea unor doze de expunere ridicate dacă nu sunt luate imediat măsuri de radioprotecţie.
Printre acestea se află şi monitorizarea radioactivităţii factorilor de mediu, a apei potabile şi
alimentelor necesare evaluării dozei de expunere pentru populaţie.
Scala Internaţională a Evenimentelor Nucleare – INES [34] reprezintă un instrument de
clasificare a evenimentelor care pot avea loc la obiective/instalaţii nucleare, necesar luării celor
mai bune măsuri de protecţie a populaţiei şi mediului (Tabelul nr. 5).

Tabelul 5. Sistemul de clasificare a urgenţelor radiologice pe scara INES [34]


Nivel Impact în amplasament şi afară Influenţa în afara instalaţiei Urgenţă
INES
7. Distrugerea zonei active a reactorului şi a Efecte majore asupra populaţiei Generală
Accident barierelor de protecţie. Iradierea gravă a şi mediului
major personalului şi contaminarea masivă cu Aplicarea Planului de urgenţă
material radioactiv în interiorul şi radiologică
exteriorul centralei, reactorului etc.
6. Distrugerea barierelor de protecţie. Posibile efecte asupra Generală
Accident Iradierea personalului şi contaminare populaţiei.
sever ridicată în incinta şi exteriorul centralei. Iniţierea/aplicarea Planului de
urgenţă radiologică.
5. Defecţiune gravă la echipamentele Limitarea la consecinţe care Generală
Accident (barierele) de protecţie ale centralei. necesită iniţierea/aplicarea
cu pericol Iradierea gravă a personalului şi parţială a Planului de urgenţă.
în afara contaminare în incinta şi exteriorul
instalaţiei centralei.
4. Defecţiune importantă la barierele de Controlul contaminării apei şi Externă
Accident protecţie. Iradierea unei părţi a alimentelor. Probabilitate
cu efecte personalului şi contaminare în incinta şi ridicată de expunere a populaţiei
locale exteriorul centralei. peste limitele admise.
3. Incident datorat nefuncţionării unui sistem Nu sunt necesare măsuri de Externă
Incident de protecţie, cu posibilitatea apariţiei unui protecţie deosebite pentru
sever accident. Contaminare radioactivă redusă. populaţie.
2. Căderea unor porţiuni ale sistemului de - Internă
Incident protecţie. Iradiere şi contaminare redusă a
personalului.
1 Căderi în sistemul normal de operare a - Alertă
Anomalie centralei.
29
Conform Scalei INES, evenimentele pot fi caracterizate astfel:
a. între 1 şi 3 - incidente, unde expunerea populaţiei se situează sub limitele admise,
b. între 4 şi 7 - accidente, ceea ce presupune eliberarea de efluenţi radioactivi în mediu
cu efecte asupra populaţiei de la riscuri nesemnificative la efecte majore şi pe termen
lung.
La nivelul 7, se află accidentul nuclear major care presupune eliberarea necontrolată de
radionuclizi în mediul înconjurător, în cantităţi (activităţi) masive, depăşind 105 TBq echivalent
131
I, cum a fost cazul accidentelor de la Cernobâl – 1986 şi Fukushima – 2011.

10. 2 Accidente nucleare


10.2.1 Accidentul de la Windscale (Anglia, 1957)
La Windscale funcţionau doi reactori nucleari cu uraniu natural, moderator grafit şi agent de
răcire aerul, fiind folosiţi pentru producerea de plutoniu. Din cauza acumulării excesive de
căldură în grafit s-a produs topirea combustibilului. Accidentul a ţinut 4 zile şi a fost detectat de o
staţie de supraveghere a radioactivităţii situată la 1 km de coşul reactorului. Exemple de valori ale
activităţilor de radionuclizi emişi în atmosferă [35]: 131I:7,4·1014 Bq; 137Cs:22·1012 Bq;
133
Xe:12·1015 Bq .

10.2.2 Accidentul de la Three Mile Island (S.U.A., 1979)


La Three Mile Island se află 2 centrale fiecare cu o putere de 850 MWe. Reactorul
funcţionează cu uraniu îmbogăţit şi apă uşoară sub presiune. Zona activă conţine 100 tone uraniu
sub formă de bare cu înălţimea de 3,6 m. Accidentul a fost de tip pierdere a agentului de răcire.
In primele 10 ore ale accidentului s-a produs o cantitate mare de 2H în zona activă ca urmare a
reacţiei dintre abur şi tecile de zirconiu ale combustibilului nuclear. Se estimează că 90% din
barele combustibile au suferit defecte de teacă. Emisiile de iod în atmosferă au avut valori
cuprinse în intervalul: 4,8÷6,3·1011Bq, iar cele de gaze nobile, în intervalul: 8,9÷48,1·1016 Bq
[36]
10.2.3 Accidentul de la Cernobâl
In aprilie 1986 s-a produs la Cernobâl (Ucraina) cel mai grav accident din istoria
energeticii nucleare (topirea zonei active şi explozie termică).Emisiile de radionuclizi au fost
deosebit de mari şi au afectat multe ţări, inclusiv ţara noastră. Câteva exemple de emisii totale
privind radionuclizii cei mai importanţi [37]: 85Kr: 3,3·1016 Bq; 133Xe: 1,7·1018 Bq; 131I: 2,6·1017
Bq; 137Cs: 3,77·1016 Bq; 90Sr:8·1015 Bq; 239Np:4,2·1015 Bq; 238Pu: 3·1012Bq; 239Pu: 2,5·1013 Bq;
240
Pu: 3,6·1013Bq; 241Pu: 5,1·1015Bq.
Monitorizarea radioactivităţii mediului şi alimentelor în România a fost realizată de:
- 47 Staţii de Supraveghere a Radioactivităţii Mediului,
- 22 Laboratoare de Igiena Radiaţiilor Ionizante (4 aparţineau de Institutele de Igienă şi
Sănătate Publică din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Timişoara),
- Laboratoare departamentale (IFA Măgurele-Bucureşti, IRNE Piteşti, MApN).
In perioada imediat următoare, precum şi în anii de după accident s-au efectuat
următoarele analize:
- măsurarea globală beta şi spectrometria gama a filtrelor de aerosoli, depunerilor
atmosferice totale, apei de suprafaţă şi potabile, solului, vegetaţiei spontane şi cultivate,
produselor de origine animală, precum şi a meniurilor luate de la diverse cantine din capitală şi
din ţară,
- măsurarea directă a 131I, 137Cs şi 134Cs cu ajutorul contorului de corp uman
(antropogamametru) la MApN şi IFA,
- estimarea dozei de expunere a omului.

30
Printre măsurile de radioprotecţie a populaţiei luate în România, merită a fi menţionate:
- restricţii limitate de consum a unor alimente (produse lactate contaminate cu 131I) în baza
valorilor determinate prin măsurarea radioactivităţii factorilor de mediu, apei şi alimentelor,
- interzicerea manifestărilor sportive planificate a se desfăşura în aer liber pe 2 mai,
- administrarea de iod stabil la copii, începând din 3 mai,
- recomandări:
o spălarea abundentă a legumelor şi zarzavaturilor înainte de consum,
o staţionarea redusă în spaţii deschise în următoarea săptămână de după accident.
In urma coroborării rezultatelor de monitorizare a radioactivităţii factorilor de mediu, apei
şi alimentelor, a fost realizată harta pătrunderii norului radioactiv pe teritoriul ţării noastre în trei
etape, 1 – 2 mai, 3 – 4 mai şi respectiv 5 – 6 mai. Dintre acestea, contaminarea cea mai mare s-a
produs datorită norului din 3 – 4 mai, care a pătruns din N-E şi a urmat lanţul Carpaţilor orientali
şi meridionali, în special în zona sudică (figura 7).

The three plumes sweeping Romania


_ 1-2 May _ 3 -4 May _ 5-6 May

Figura 7 Contaminarea teritoriului României începând cu 1 mai1986 [38]

In aerosolii atmosferici, au fost atinse maxime de 103 Bq/m3 pentru 131I, respectiv de 63
Bq/m3 la Staţia Toaca din Ceahlău, pe data de 1 mai 1986, respectiv 17 Bq/m3 131I şi 14 Bq/m3 la
staţia Fundata (jud. Braşov) [39]. Aceste maxime au scăzut rapid în a doua parte a lunii mai şi la
începutul lunii iunie 1986, ajungând de peste 1000 ori mai mici. In ceea ce priveşte concentraţia
integrată a 137Cs în aerosoli, de la cca 106 Bq.s/m3 în mai 1986 a scăzut la sub 105 în 1987,
revenind din 1991 la valoarea existentă înainte de accident (cca 200 Bq.s/m3).
Depunerile atmosferice au prezentat valori, în anul 1986, cu peste 3 ordine de mărime mai
mari comparativ cu perioada pre Cernobâl. Media valorilor 137Cs în depuneri ajunge abia în 1993
cu un ordin de mărime peste cea din 1985.
Valorile medii ale concentraţiei 137Cs în probele de sol necultivat, s-au situat către 350
Bq/kg, cu valori maxime care au depăşit 1000 Bq/kg în nordul judeţului Gorj (Fig. 8). Valori
ridicate ale 137Cs în solul necultivat s-au înregistrat la Toaca-Ceahlău, Târgu Mureş, Gheorghieni,
Axente-Sever, Parâng cu extreme situate între 7 şi 2050 Bq/kg sol uscat.

31
350

300
Concentratia Cs-137 [Bq/kg]
250

200

150

100

50

0
85

86

87

88

89

90

91

92

93

05

06

07

08

09

10
19

19

19

19

19

19

19

19

19

20

20

20

20

20

20
Ani

Figura 8. Concentraţia 137Cs în probe de sol necultivat, [39], [40]

In apa de suprafaţă, valorile mai mari de 137Cs au fost determinate cu 2-3 zile mai târziu
decât cele din atmosferă, acestea situându-se către 50 Bq/m3, cu scădere rapidă sub 10 Bq/m3 în
1987 şi 1988, revenind abia către 1993 la valorile din 1985.
Vegetaţia spontană a prezentat valori medii ale 137Cs, destul de ridicate, către 1000 Bq/kg
uscat, cu scădere către 1990 la valorile anterioare accidentului.
Dintre alimente, nivelul de contaminare cel mai ridicat al conţinutului 131I a fost
determinat în laptele de oaie, cu valori de cca 1300 Bq/L sau mai mari, ceea ce a dus la restricţia
temporară, dată de Ministerul Sănătăţii, asupra consumului produselor derivate din lapte. 137Cs a
prezentat valori în lapte şi derivatele din lapte, de cca 500 Bq/kg (Tabelul 6). Conţinutul acestui
radionuclid în produsele alimentare a scăzut mult după 1990, iar după 2000 a ajuns la valorile din
1985 (Fig. 9).

12.00

Radiocesiu: Concentratii maxime in dinamica


10.18
10.00

1996-1999
8.00
2003-2007
2008
2009
Bq/l,Kg

2010
6.00

4.00

2.96
2.5
2.00 2.16
2.00 1.72
1.31
1.05 1.02 0.95
0.77 0.87
0.85 0.60
0.56 0.65 0.67
0.48 0.61
0.56
0.46
0.261 0.40 0.308 0.28 0.23 0.24
0.18 0.235
0.04
0.00
lapte produse panificatie carne peste legume fructe meniu cantina

Figura 9. Concentraţia 137Cs în alimente 1996-2010 [41]

32
Tabelul nr. 6. Conţinutul 137Cs (Bq/L sau kg) în apa potabilă şi alimente [40]).
Aliment 1986 1987 1988 - 1991 2003
Apă potabilă - 0,05 0,002 – 0,009 0,002 – 0,009
Lapte 10 - 200 27,92 1,02 – 5,13 0,01 – 0,137
Derivate din lapte 10 - 500 61,98 5,07 – 16,61 -
Carne 50 - 300 47,50 1,31 – 39,25 0,014 – 10,28
Derivate din carne 10 - 727 23,19 1,50 – 19,15 -
Produse din cereale 50 - 100 42,16 1,01 – 12,15 0,251
Legume - fructe 7 - 411 46,43 1,89 – 23,39 0,037 – 0,265
Meniu/24 ore - 23,69 1,50 – 4,49 -

Aceleaşi valori scăzute, sub 1 Bq/L sau kg aliment, au fost determinate şi pentru 90Sr, cu
scădere semnificativă către 2010 (Fig. 10).

1.20
Sr-90: Concentratiile maxime in dinamica
1.06
1.00
1.00 1996-1999
0.93 2003-2007
2008
2009
2010
0.81
0.80
0.73 0.73
0.69
0.64
Bq/l,Kg

0.60

0.40 0.37
0.34 0.34 0.35

0.275
0.22 0.220
0.20 0.160 0.164
0.12 0.13 0.12
0.11
0.092
0.071
0.04 0.043
0.016
0.00
lapte produse panificatie carne peste Legume meniu cantina

Figura 10 Figura 9 Concentraţia 90Sr în alimente 1996-2010 [41]

Evaluarea contaminării interne umane cu radionuclizii 137Cs, 134Cs şi 90Sr, a fost efectuată
atât direct (măsurări de corp uman – antropogamametrie), cât şi prin estimare în baza valorilor
determinate în apa potabilă, alimente, precum şi în meniul real sau ipotetic (Tabelul nr. 7). Se
constată reducerea conţinutului 137Cs în om sub limita de detecţia a aparaturii utilizate pentru
măsurarea directă.
In ceea ce priveşte conţinutul 131I în tiroidă, acesta a prezentat valori foarte diferite de mii
de Bq, numai în lunile mai şi iunie, în funcţie de zona studiată şi alimentele consumate. Aceste
valori au fost totuşi cu două – trei ordine de mărime mai mici în comparaţie cu activitatea primită
de om în cazul unei scintigrafii tiroidiene, de cca 750 kBq (iodocaptare).
Tabelul nr.7. Conţinutul 137Cs, 134Cs şi 90Sr în organismul uman (măsurare
directă/estimare consecutiv ingerării de alimente contaminate), în România [39]
Radionuclid 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993
măsurare 1000 - 2000 - 800 - 500 - 300 - < 300 < 300 < 300
2000 2500 1700 1100 500
137
Cs estimare 1538 - 2335 - 415 - 106 - 82 - 80 - 60 - 19 -
20383 12774 673 198 150 140 119 38
134
Cs estimare 686 - 729 - 94 - 18 - 33 10 - 18 5 - 10 1-3 -
8703 4894 153
90
Sr estimare 30 - 18 - 57 12 - 38 12 - 34 11 - 32 10 - 30 9 - 28 8 - 25
100
33
Estimarea dozei de expunere, calculată imediat după accident de Oncescu şi Galeriu, a
indicat valori de cca 1 mSv pentru primul an de după accident. Valorile sunt asemănătoare celor
publicate de către OMS şi AIEA pentru alte state europene (Finlanda: 0,44 mSv, Germania: 0,5 –
1,1 mSv, Italia: 0,61 mSv, Polonia: 0,95 mSv, Elveţia: 1,3 mSv etc.).
Având în vedere nivelul de contaminare radioactivă a mediului, mai redusă în comparaţie
cu Ucraina, Belarus şi Rusia, dozele de expunere au fost relativ reduse, cu mult sub cele care ar fi
putut produce efecte semnificative asupra sănătăţii omului.
Studiile epidemiologice efectuate în ţara noastră nu au evidenţiat creşteri semnificative
ale incidenţei malformaţiilor congenitale la copii născuţi după accident, comparativ cu cei născuţi
în 1985.
10.2.4 Accidentul de la Fukushima
Accidentul nuclear sever de la Fukushima Daiichi s-a datorat unui cutremur urmat de
tsunami (valuri uriaşe de peste 15 m înălţime) în ziua de 11 martie 2011 şi a determinat
distrugerea de echipamente, topirea materialelor nucleare şi evacuarea de efluenţii gazoşi şi
lichizi. Instituţia care răspunde de administrarea şi funcţionarea centralei, Tokio Electric Power
Company, susţine că activităţile totale de 131I , 134Cs şi 137Cs au fost 511 PBq, 13,5 PBq, respectiv
13,6 PBq [42].
Elementele radioactive evacuate în mediu s-au dispersat relativ repede prin transport
atmosferic. Staţiile de monitorizare a reţelei Comprehensive Nuclear – Test - Ban Treaty (CBTO)
au pus în evidenţă prezenţa diverşilor radionuclizi în aer. În figura 1 este prezentată variaţia
concentraţiei 131I în aer între 14 martie – 20 iunie 2011 în câteva locaţii de pe glob (Japonia,
Hawai, SUA coasta de est şi vest, Insulele Azore, Rusia de vest, Suedia etc.) [43], [44].

Figura 11. Variaţia în timp a concentraţiei totale de 131I în diverse locaţii

Prezenţa 131I şi a 137Cs a fost pus în evidenţă:


• Franţa: în aer 131I aerosoli max. 2,1 mBq/m3, organic şi nelegat max. 7,5 mBq/m3 şi a
137
Cs max. 0,22 mBq/m3; lapte max. 3 Bq/l, vegetale foioase max. 1,2 Bq/kg
• Germania: în aer 131I total max. 8,4 mBq/m3, 137Cs 0,9 mBq/m3
• Ungaria: în aer 131I total max. 1,2 mBq/m3, 137Cs 0,1 mBq/m3
• Polonia: în aer 131I total max. 8,5 mBq/m3, 137Cs 0,7 mBq/m3
În România contaminarea a apărut în perioada 27-30.03.2011, fiind detectată de o serie de
laboratoare (IFIN HH, SRRM Arad, Craiova) la niveluri foarte coborâte nefiind necesare măsuri
pentru protecţia radiologică a populaţiei. O prezentare în detaliu a accidentului şi a valorilor de
contaminare măsurate în Europa se găseşte în [45].
34
10.3 Accidentul nuclear din Goiania – Brazilia
A fost considerat al doilea accident nuclear ca nivel de contaminare a omului şi mediului,
după accidentul de la Cernobâl (înainte de accidentul de la Fukushima). O sursă de 62,5 g pulbere
de clorură de 137Cs, într-o capsulă din iridiu de 51 mm diametru şi 48 mm lungime, care era
încastrată într-o sferă de plumb şi oţel de aproximativ 100 kg, de cca 44 TBq (1200 Ci), respectiv
87% din activitatea iniţială a fost depozitată într-o magazie fără supraveghere [46].
Sursa a fost furată, dezmembrată pentru valorificare ca fier şi plumb. Praful de cesiu
radioactiv s-a împrăştiat în locuinţă, apoi în mare parte din oraş. In decurs de 15 zile s-au
îmbolnăvit mai multe persoane, dintre care 4 au decedat. Ancheta efectuată a stabilit dezastrul
produs de sursa de 137Cs în urma contaminării şi iradierii a numeroase persoane. Au fost
contorizate 112 800 persoane, din care cca 1000 persoane au fost depistate ca fiind contaminate,
majoritatea involuntar, dintre acestea 249 au fost contaminate, 40 persoane au prezentat diverse
simptome ale bolii de iradiere, au necesitat internarea în clinici de specialitate şi tratarea cu
ferocianură ferică (Albastru de Berlin) în vederea eliminării cesiului din organism.
Costul întregii intervenţii/ecologizări, după accidentul radiologic, a atins suma de 20
milioane de dolari.

35
11. LEGISLAŢIA ROMÂNĂ PRIVIND DESFĂŞURAREA
ÎN SIGURANŢĂ A ACTIVITĂŢILOR NUCLEARE

Reglementarea de bază privind orice activitate legată de utilizarea unei surse sau
generator de radiaţii ionizante, elemente radioactive sau deşeuri radioactive este Legea 111/1996
republicată în 2006 şi modificată în 2010, privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea,
autorizarea şi controlul activităţilor nucleare. Obiectul legii este, conform articolului 1
„reglementarea, autorizarea şi controlul activităţilor nucleare desfăşurate în scopuri exclusiv
paşnice, astfel încât să se îndeplinească cerinţele de securitate nucleară, de protecţie a
personalului expus profesional, a pacientului, a mediului, a populaţiei şi a proprietăţii, cu riscuri
minime în conformitate cu reglementările şi cu respectarea obligaţiilor ce decurg din acordurile şi
convenţiile la care România este parte”.
Legea 320/08.07.2003 a aprobat Ordonanţa guvernamentală de urgenţă nr. 11/2003
privind gestionarea combustibilul nuclear ars şi a deşeurile radioactive, inclusiv amenajarea
finală în depozite special amenajate.
Pe baza acestor legi de bază, autoritatea de reglementare desemnată prin legea 111/1996,
Comisia Naţională pentru Controlul activităţilor Nucleare (CNCAN) a emis o serie de
reglementări („norme”) care se pot grupa:
• Norme de securitate radiologica (NSR)
Pe lângă Normele Fundamentale de Securitate Radiologica această grupă de norme se
referă la diverse aplicaţii în care se utilizează surse sau generatori de radiaţii ionizante:
Aplicaţii medicale - radioprotecţia persoanelor în cazul expunerilor medicale, radiologie de
diagnostic şi radiologie intervenţională, radioterapie, medicina nucleară, interzicerea utilizării
instalaţiilor radiologice medicale de fluoroscopie fără intensificator de imagine, interzicerea
utilizării instalaţiilor radiologice medicale de micro-radiofotografie, expunerile medicale la
radiaţii ionizante pentru cercetarea medicală şi/sau biomedicală (reglementare comună MS,
CNCAN şi ANCS), stabilirea comisiilor de etică pentru avizarea expunerilor medicale în
cercetarea medicală şi biomedicală (reglementare comună MS, CNCAN), reglementări specifice
privind expunerile medicale la radiaţii ionizante pentru cercetarea medicală şi biomedicală
(reglementare comună MS, CNCAN), expertul în fizică medicală (reglementare comună MS,
CNCAN).
Aplicaţii industriale - control nedistructiv cu radiaţii ionizante, sisteme de măsurare cu
surse de radiaţii, radioprotecţia operaţională a lucrătorilor externi, lucrului cu surse de radiaţii în
exteriorul incintei special amenajate, proceduri de Acceptare a Intreprinderilor Externe.
Reglementări generale în protecţie radiologică:
- Proceduri de autorizare,
- Norme de dozimetrie individuală,
- Eliberarea permiselor de exercitare a activităţilor nucleare şi desemnarea experţilor
acreditaţi în protecţia radiologică,
- Desemnarea organismelor notificate pentru domeniul nuclear,
- Normativ de acordare şi utilizare a echipamentului individual de protecţie la radiaţii
ionizante,
- Sursele orfane şi controlul surselor închise de mare activitate,
- Aprovizionarea cu produse pentru care nu s-a obţinut autorizaţia de produs, model sau tip.
Reglementări privind mediul din jurul instalaţiilor nucleare şi radiologice -
monitorizarea emisiilor radioactive de la instalaţiile nucleare şi radiologice, monitorizarea
radioactivităţii mediului în vecinătatea unei instalaţii nucleare sau radiologice, calculul dispersiei
efluenţilor radioactivi evacuaţi în mediu de instalaţiile nucleare, măsurările meteorologice şi
hidrologice la instalaţiile nucleare

36
• Norme de securitate nucleară (NSN).
Se referă aproape exclusiv la energetica nucleară: amplasarea centralelor
nuclearoelectrice, proiectarea şi construcţia centralelor nuclearoelectrice, evaluările probabilistice
de securitate nucleară, protecţia centralelor nuclearoelectrice împotriva incendiilor si exploziilor
interne, revizuirea periodică a securităţii nucleare pentru centralele nucleare, sistemul de răcire la
avarie a zonei active pentru centralele nucleare (cerinţe fundamentale, cerinţe de proiectare,
cerinţe de funcţionare pentru funcţionarea normala şi operarea în condiţii de accident, cerinţe de
testare la punerea în funcţiune), sistemul anvelopei pentru centralele nuclearoelectrice de tip
CANDU, sistemele de oprire rapidă pentru centralele nuclearoelectrice de tip CANDU, eliberarea
permiselor de exercitare pentru personalul operator, personalul de conducere ş]i personalul de
pregătire specifică din centralele nuclearoelectrice, reactorii de cercetare şi din alte instalaţii
nucleare, dezafectarea obiectivelor şi instalaţiilor nucleare
• Norme comune interdepartamentale în domeniul nuclear (NIN). Cuprinde norme
eliberate în comun cu alte organisme de reglementare: alimentele şi furajele contaminate
radioactiv după un accident nuclear sau alta situaţie de urgenţă radiologică (reglementare comună
MS, MAAP şi CNCAN), alimente şi ingrediente alimentare tratate cu radiaţii ionizante
(reglementare comună MS, MAAP şi CNCAN), monitorizarea radiologică a materialelor
metalice reciclabile (reglementare comună MAI, ANAF, ANV şi CNCAN).
• Norme de garanţii nucleare (NGN).
Reprezintă normele care reglementează asigurarea garanţiilor nucleare conform
acordurilor şi convenţiilor la care România este parte: controlul de garanţii în domeniul nuclear,
lista detaliată a materialelor, dispozitivelor, echipamentelor şi informaţiilor pertinente pentru
proliferarea armelor nucleare şi a altor dispozitive nucleare explozive, procedurile de autorizare
pentru activităţi din domeniul nuclear care implică materiale, dispozitive, echipamente şi
informaţiile aferente, pertinente pentru proliferarea armelor nucleare şi a altor dispozitive
nucleare.
• Norme de protecţie fizică în domeniul nuclear (NPF).
Normele de protecţie fizică în domeniul nuclear, cerinţele pentru calificarea şi avizarea
personalului.
• Norme de minerit radioactiv (NMR).
Normele reglementează radioprotecţia operaţională şi managementul deşeurilor
radioactive în mineritul şi prepararea minereurilor de uraniu si toriu, dezafectarea instalaţiilor de
minerit şi/sau de preparare a minereurilor de uraniu şi/sau toriu.
• Norme de transport materiale radioactive (NTR).
Cuprinde normele fundamentale de transport în siguranţă a materialelor radioactive,
expediţiile internaţionale de materiale radioactive şi ale deşeurilor radioactive implicând teritoriul
României, procedurile de autorizare pentru transportul materialelor radioactive.
• Norme privind managementul deşeurilor radioactive (NDR).
Reglementează gospodărirea în siguranţă a deşeurilor radioactive, clasificarea deşeurilor
radioactive, eliberarea de sub regimul de autorizare a materialelor rezultate din practici
autorizate, limitarea eliberărilor de efluenţi radioactivi în mediu depozitarea la suprafaţă a
deşeurilor radioactive, supravegherea şi controlul expedierilor internaţionale de deşeuri
radioactive şi combustibil nuclear uzat.
• Norme de managementul calităţii în domeniul nuclear (NMC).
Cuprinde norme privind autorizarea sistemelor de management al calităţii aplicate la
realizarea, funcţionarea şi dezafectarea instalaţiilor nucleare, cerinţele generale şi specifice pentru
sistemele de management al calităţii în evaluarea şi alegerea amplasamentelor instalaţiilor
nucleare, specifice pentru: sistemele de management al calităţii aplicate activităţilor de cercetare -
dezvoltare în domeniul nuclear, proiectarea instalaţiilor nucleare, activităţi de aprovizionare
destinate instalaţiilor nucleare, activităţi de fabricare a produselor şi de furnizare a serviciilor
37
destinate instalaţiilor nucleare, activităţi de construcţii-montaj, punere în funcţiune, exploatare şi
dezafectare a instalaţiilor nucleare, producerea şi utilizarea softurilor pentru cercetare, proiectare,
analize şi calcule destinate instalaţiilor nucleare, norme pentru stabilirea claselor de aplicare
gradată a cerinţelor sistemelor de management al calităţii în fabricarea produselor si realizarea
serviciilor destinate instalaţiilor nucleare.
• Norme de construcţii nucleare (NCN).
Modul de autorizare a executării construcţiilor cu specific nuclear.
Pe lângă CNCAN, o serie de alte instituţii cu rol de reglementare şi control în domeniul
utilizării radiaţiilor ionizante au emis reglementări privind activitatea proprie şi autorizaţiile emise:
Ordinul 1978/2010 al MMP. Conform ordinului, se stabileşte regulamentul de organizare
şi funcţionare a Reţelei Naţionale de Supraveghere a Radioactivităţii Mediului (RNSRM), precum
şi staţiile automate de supraveghere a radioactivităţii mediului. Activităţile de coordonare,
îndrumare ştiinţifică, metodologică, asistenţă tehnică şi instruire sunt asigurate de Agenţia
Naţională pentru Protecţia Mediului (ANPM) prin Laboratorul Naţional de Referinţă pentru
Radioactivitate (LNRR).
Conform OUG 195/2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi completările prin
Legea 265/2006, precum şi Ordinului ministrului mediului 1978/2010, sarcinile RNSRM sunt:
- monitorizarea continuă a mediului pe teritoriul naţional,
- asigurarea avertizării rapide a autorităţilor competente, în cazul depăşirii nivelurilor de
fond predefinite,
- asigurarea bazei de date în vederea determinării nivelului de contaminare pentru
produsele de bază, precum şi a estimării rapide a dozei efective primite de populaţie în
cazul unei emisii radioactive accidentale.
Ordinul 381 al MS. Se referă la controlul sanitar, avizul şi autorizarea sanitară în
activităţile nucleare, prin laboratoarele de Igiena Radiaţiilor din DSP, autorizarea produselor care
au fost supuse iradierii sau care conţin materiale radioactive, autorizarea introducerii în domeniul
medical pentru diagnostic şi tratament medical, a surselor de radiaţii şi a radiofarmaceuticelor,
controlul radioactivităţii apei potabile, a alimentelor şi a altor bunuri de larg consum,
supravegherea stării de sănătate a personalului expus profesional. Acest domeniu este
reglementat separat, prin Ordinul MS nr 944/2001 care reglementează personalul medical care
poate efectua controlul medical periodic pentru expuşi profesional, supravegherea stării de
sănătate a grupurilor de populaţie cu risc crescut de expunere la radiaţii ionizante, controlul
expunerii medicale, autorizarea sanitară a mijloacelor individuale şi colective de protecţie
radiologică, activitatea laboratoarelor de Igiena Radiaţiilor Ionizante în caz de urgenţă
radiologică sau accident nuclear.

38
12. ORGANIZAREA SUPRAVEGHERII RADIOACTIVITĂŢII MEDIULUI,
APEI POTABILE ŞI ALIMENTULUI ÎN ROMÂNIA

In România, monitorizarea radioactivităţii mediului este realizată de către Ministerul


Mediului şi Pădurilor prin intermediul Reţelei Naţionale de Supraveghere a Radioactivităţii
Mediului (RNSRM) iar cea apei potabile şi alimentului de Ministerul Sănătăţii prin reţeaua
Laboratoarelor de Igiena Radiaţiilor Ionizante (LIRI).
Potrivit art. 37, alineatul 1 din Legea nr. 111/1996 republicată în 2006, privind
desfăşurarea în siguranţă, reglementarea, autorizarea şi controlul activităţilor nucleare,
„Autoritatea centrală pentru Protecţia Mediului organizează reţeaua de supraveghere a
radioactivităţii mediului pe teritoriul ţării, asigurând fluxul informaţional necesar sistemului
integrat de monitorizare a parametrilor mediului”.
In art. 39, aceeaşi lege stabileşte rolul „Ministerului Sănătăţii care organizează reţeaua de
supraveghere a contaminării cu materiale radioactive a produselor alimentare, pe întregul circuit
alimentar, inclusiv a surselor de apă potabilă, precum şi a altor bunuri destinate folosirii de către
populaţie, inclusiv a celor provenite din import”.
Cele două ministere informează, ori de câte ori este necesar, Comisia Naţională pentru
Controlul Activităţilor Nucleare, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi alte ministere
interesate asupra celor constatate în activitatea de supraveghere a radioactivităţii şi colaborează
cu acestea pentru stabilirea măsurilor comune care se impun pentru reducerea efectelor asupra
populaţiei şi mediului.
Conform Ordinului 1978/2010 al ministrului mediului şi pădurilor, privind aprobarea
Regulamentului de organizare şi funcţionare a RNSRM, aceasta este compusă din 37 Staţii de
Supraveghere a Radioactivităţii Mediului (SSRM), precum şi din staţiile automate din cadrul
Sistemului Naţional de Avertizare/Alarmare a Radioactivităţii Mediului (SNAARM) cu 88 staţii
automate de monitorizare a debitului dozei gama absorbite în aer şi 5 staţii de monitorizare a
radioactivităţii apei (figura 12) [47].

Figura 12. Reţeaua Naţională de Supraveghere a Radioactivităţii Mediului

Reţeaua Naţională de Supraveghere a Radioactivităţii Mediului a fost înfiinţată în anul


1962 în cadrul Ministerului Mediului.
39
Din 2005 RNSRM se află în structura administrativă şi organizatorică a Agenţiei Naţionale
pentru Protecţia Mediului (ANPM), fiind coordonată ştiinţific, tehnic şi metodologic de către
Laboratorul Naţional de Referinţă Radioactivitate (LNRR). Staţiile de supraveghere a
Radioactivităţii Mediului sunt subordonate Agenţiilor pentru Protecţia Mediului (APM) judeţene.
Supravegherea radioactivităţii apei potabile şi alimentului se desfăşoară în baza Normelor
sanitare de bază pentru desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare stabilite prin Ordinul nr.
381 din 5 aprilie 2004 al ministrului sănătăţii. Controlul şi supravegherea radioactivităţii apei
potabile se fac de către Laboratoarele de Igiena Radiaţiilor Ionizante (LIRI), conform Legii nr.
311 din 2004, care completează şi modifică Legea 458 din 2002 privind calitatea apei potabile.
Structura organizatorică a reţelei LIRI este stabilită prin Ordinul 1373/2009 al Ministerului
Sănătăţii; în ţară funcţionează 18 LIRI, precum şi laboratoarele de igiena radiaţiilor din Institutul
Naţional de Sănătate Publică, Centrele Regionale de Sănătate Publică Bucureşti, Cluj Napoca,
Iaşi şi Timişoara.
Alimentele şi furajele contaminate radioactiv, ca urmare a unui accident nuclear, sunt
verificate în baza Normelor privind alimentele şi furajele contaminate radioactiv după un
accident nuclear sau altă situaţie de urgenţă radiologică, aprobate prin Ordinul ministrului
sănătăţii nr. 856/2001, al ministrului agriculturii şi alimentaţiei şi al preşedintelui CNCAN
respectiv 112/91/2002. Printre nivelurile maxime admise pot fi amintite: în produse lactate 90Sr -
125 Bq/kg, 131I - 500 Bq/kg, 134,137Cs - 370 Bq/kg, în alte alimente 90Sr - 750 Bq/kg, 131I - 2000
Bq/kg, 134,137Cs - 600 Bq/kg; pentru sugari, valorile sunt mult mai reduse pentru radionuclizii
iodului şi stronţiului.
Potrivit Legii 111, coordonarea pregătirilor de intervenţie în caz de accident nuclear, se
asigură de către Comitetul ministerial pentru situaţii de urgenţă din cadrul Ministerului
Administraţiei şi Internelor, cu cooperarea tuturor organelor de specialitate ale administraţiei
publice centrale şi locale cu atribuţii în materie.
Planurile de intervenţie în cazul urgenţelor radiologice, cauzate de accidentele nucleare în
instalaţii nucleare aflate pe teritoriul altor state, care pot afecta - prin efecte transfrontaliere -
teritoriul României, precum şi planurile generale de intervenţie în afara amplasamentului
instalaţiilor nucleare de pe teritoriul României se elaborează prin grija Inspectoratului General
pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Urgenţa radiologică poate fi identificată de către RNSRM din MMP prin cele două
programe pe care le derulează (standard şi special), dar şi de reţeaua LIRI din MS. Cele două
reţele pot să-şi adapteze programul de lucru în caz de accident nuclear ca urmare a notificării
acestei situaţii de către alte unităţi cu activitate în domeniu sau de organisme cu responsabilităţi
în această situaţie.
Anual RNSRM şi LIRI participă la exerciţii de simulare a unei urgenţe radiologice,
organizate independent sau în colaborare cu factori de decizie naţionali sau internaţionali, în care
sunt testate capacităţile de răspuns a laboratoarelor, atât din punct de vedere al analizelor
efectuate, cât şi din punct de vedere al comunicaţiei.
RNSRM asigură îndeplinirea obligaţiilor României privind monitorizarea radioactivităţii
mediului, asumate prin semnarea Tratatului de aderare la Uniunea Europeană, când a devenit
parte a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom).
Prin monitorizarea permanentă a radioactivităţii factorilor de mediu (aer, apă, sol şi
vegetaţie), RNSRM asigură/realizează avertizarea/alarmarea rapidă atât în situaţii normale, cât şi
în situaţii de urgenţă. Datele din cadrul RNSRM sunt centralizate, verificate şi validate de către
LNRR-ANPM şi apoi sunt transmise, sub formă de rapoarte specifice, către factorii de decizie
naţionali (Ministerul Mediului şi Pădurilor, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul
Apărării Naţionale şi Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare), cât şi către
Comunitatea Europeană, pe platforma EURDEP (European Radiological Data Exchange
Platform).

40
13. RADIOPROTECŢIA ÎN ROMÂNIA

13.1 Metode şi mijloace de radioprotecţie


După modul de expunere la radiaţii a organismului uman, sursele radioactive pot fi:
- surse externe (închise sau deschise), care produc iradierea din afara organismului,
- surse interne, date de radionuclizii care pot pătrunde în organism odată cu aerul, apa sau
alimentele cât şi prin piele; aceştia se fixează la nivelul diverselor organe sau sisteme de organe,
unde emit radiaţii şi exercită iradierea celulelor vii.
Dacă se face referire la expunerea externă, într-o accepţiune restrânsă, reducerea efectelor
nocive ale radiaţiilor ionizante asupra materiei vii se realizează prin metode de radioprotecţie (în
cazul surselor închise de radiaţii), respectiv decontaminare externă, în timp ce reducerea
concentraţiei radionuclizilor din organism se face prin reducerea/eliminarea radionuclizilor din
organism.
Radioprotecţia reprezintă totalitatea metodelor şi mijloacelor de reducere a efectelor nocive
ale radiaţiilor ionizante, fie că sursa de iradiere se află în afara organismului (surse de radiaţii din
afara organismului), fie că este în organism (contaminarea internă dată de surse deschise de
radiaţii).
Accidentele/incidentele nucleare la reactoare energetice, uzine de reprocesare a
combustibilului nuclear uzat, centre de producere a radionuclizilor, laboratoare de cercetare,
laboratoare de medicină nucleară etc. duc, de asemenea, la apariţia supraexpunerii la radiaţii (prin
iradiere externă sau contaminare) nu numai a personalului expus profesional sau a celui de
intervenţie, ci chiar şi a unui mare număr de persoane din populaţie. Acestor persoane trebuie să li
se asigure un minim necesar de mijloace de radioprotecţie individuală şi/sau colectivă.
După mijloacele pe care le utilizează, protecţia împotriva efectelor nocive produse de
radiaţiile ionizante aflate în afara sau în organism, se poate grupa în protecţie fizică, chimică,
biochimică şi biologică [48].

13.1.1 Protecţia fizică, se realizează prin mijloace de reducere a dozei de expunere, cum
sunt: distanţa, ecranarea, timpul de expunere şi măsurile de organizare a lucrului cu surse de
radiaţii (închise sau deschise) în incinta special amenajată pentru lucrul cu radiaţii ionizante
(numită şi unitate nucleară).
Scurtarea la minim a timpului de lucru cu surse radioactive duce la reducerea dozei de
expunere. Pentru ca lucrul cu sursa de iradiere să se desfăşoare în condiţii bune şi foarte rapid, este
necesar ca procedura de lucru cu sursa de iradiere să fie minuţios pregătită fără sursă. Intrucât doza
de expunere reprezintă produsul dintre debitul dozei şi timpul de expunere, reducerea dozei se
poate realiza şi prin diminuarea timpului de lucru cu sursa radioactivă.
Pentru lucrul cu surse deschise de radiaţii (soluţii sau pulberi), se utilizează adesea ecrane
speciale din plumb, în spatele cărora se pot face diluţii succesive ale radionuclizilor, cu mâinile
protejate de mănuşi din cauciuc plumbat sau mănuşi subţiri pentru evitarea contaminării
radioactive.
Cele trei mijloace fizice de reducere a expunerii la radiaţii, distanţa, timpul şi ecranarea se
pot combina în mod convenabil pentru a realiza o radioprotecţie cu preţuri de cost scăzute.
Pe lângă mijloacele enumerate de protecţie fizică, protecţia împotriva radiaţiilor ionizante
mai necesită şi respectarea unor cerinţe de ordin legislativ care limitează dreptul de lucru cu surse
radioactive numai pentru persoanele cu calificarea necesară. La acestea se adaugă anumite condiţii
de amplasare, construcţie, amenajare şi autorizare a obiectivelor/laboratoarelor care lucrează cu
surselor de radiaţii ionizante.

13.1.2 Protecţia chimică. Pe baza studiilor privind fenomenul de radioliză a apei şi rolul
radicalilor liberi care apar din interacţiunea radiaţiilor cu materia vie, s-a demonstrat capacitatea

41
unor substanţe chimice de a diminua efectul nociv al radiaţiilor. Din experienţele efectuate in vitro
cu diferite substanţe chimice s-a observat că cele care conţin sulf prezintă o capacitate de protecţie
pentru sistemele biologice, în timp ce componentele biologice (mai ales enzimele) care conţin
gruparea tiol prezintă o radiosensibilitate mărită. Inactivarea enzimelor sub acţiunea radiaţiilor
ionizante se datoreşte oxidării grupărilor sulfhidrice (-SH) în grupări di-sulfurice (-S-S-). Se pare că
în aceste zone, la nivelul macromoleculelor biologice se pot localiza aşa numitele leziuni chimice,
care duc la o serie de dereglări metabolice. Este necesar ca substanţele radioprotectoare să ecraneze
aceste zone sensibile prin preluarea directă a energiei radiaţiilor sau prin inactivarea radicalilor
liberi rezultaţi din radioliza apei. Experimental s-a demonstrat totuşi că nu toate substanţele care
conţin grupări sulfhidrice au proprietăţi radioprotectoare.
Substanţele cu acţiune radioprotectoare chimică se pot împărţi în trei grupe:
- compuşi care conţin sulf: cisteina, glutationul, cisteamina, cistamina, gamafos etc.,
- compuşi cu acţiune farmacologică: inhibitori enzimatici specifici (oxidul de carbon,
cianura de Na, malononitril) şi hormoni (estradiol benzoat, ACTH - hormon corticotrop din
hipofiză sau corticosuprarenală), stimulatori sau depresori ai sistemului nervos central (reserpina,
clorpromazina, amfetamina, serotonina),
- metaboliţi normali (fructoza, acidul piruvic, acidul formic, acidul caprilic) şi alte substanţe
inerte (propilenglicol).
Toate substanţele enumerate, cu excepţia hormonilor, şi-au dovedit eficacitatea
radioprotectoare numai în cazul administrării înaintea expunerii la radiaţii.
Un termen des utilizat pentru estimarea efectului de protecţie chimică, la animale de
laborator, este factorul de reducere a dozei (FRD) care reprezintă raportul dintre dozele care produc
aceeaşi mortalitate la lotul protejat şi la cel neprotejat, iradiate în aceleaşi condiţii. Datorită
toxicităţii relativ ridicate a substanţelor radioprotectoare, administrarea lor în doze eficace la om nu
este posibilă. Pentru creşterea eficacităţii radioprotectoare, s-a încercat administrarea concomitentă
a mai multor radioprotectori cu mecanisme de acţiune diferite. Printre altele, s-a utilizat asocierea
cistaminei (cu grupări SH) cu amino-etil-izotiouroniu (AET) care scade tensiunea intratisulară a
oxigenului.
Ca efecte semnificative după administrarea de radioprotectori chimici la animalele de
experienţă expuse la diverse doze de radiaţii, pot fi amintite: împiedicarea scăderii accentuate a
numărului de leucocite şi a neutrofilelor din sânge, a celulelor mieloide din măduva roşie,
reducerea perioadei de sterilitate la masculii iradiaţi, scăderea semnificativă a leziunilor
cromozomiale. Chiar dacă radioprotectorii chimici sunt relativ toxici pentru organismul viu,
eficacitatea bună a lor este condiţionată de administrarea cu puţin timp înainte de expunerea la
radiaţii.

13.1.3 Protecţia biochimică. Având în vedere că cele mai frecvente sunt expunerile
accidentale (neprevăzute) la radiaţii, s-au căutat remedii cu efecte terapeutice. S-a încercat
utilizarea extractelor tisulare, omogenatelor de organe, plasmă sau sânge integral, cu unele
rezultate, dar fără a constitui mijloace sigure de tratament. S-a observat totuşi că efectul terapeutic
al acestor produse este proporţional cu conţinutul în acizi nucleici.

13.1.4 Protecţia biologică [48] cu celule viabile, numită şi cito-protecţie, s-a dovedit a fi
cea mai eficace dintre mijloacele de protecţie utilizate până în prezent. Radioprotecţia biologică are
avantajul că produce efecte după expunerea organismului la radiaţii, prezentând un caracter
terapeutic de mare importanţă. Apar totuşi dificultăţi de utilizare legate de troficitatea şi viabilitatea
celulară, de raporturi imunogenetice între primitor şi celulele administrate (imuno-compatibilitate)
etc. In tratamentul bolii de iradiere, produsă şi de surse deschise de radiaţii - evidenţiabilă uşor la
doze mari de expunere a organismului uman, eficacitatea cea mai ridicată a prezentat-o măduva
autologă. Rezultate relativ bune s-au obţinut la doze subletale de radiaţii.

42
Pentru măduva heterologă, cu cât deosebirea antigenică între grefă şi gazdă este mai mare, cu atât
evoluţia clinică este mai gravă. Asupra perioadei optime de administrare a celulelor medulare, în
urma intervenţiei asupra persoanelor suprairadiate în timpul accidentului de la Cernobâl, s-a stabilit
că este recomandabil să se facă în cel mai scurt timp de la expunere.
Pentru tratarea sindromului gastrointestinal, în cazul sindromului acut de iradiere (SAI),
este bine să se evite infecţiile prin administrarea de antibiotice cu spectru larg de acţiune,
completată cu corectarea balanţei de fluide şi electroliţi, prin administrarea de soluţii perfuzabile cu
aminoacizi.
Protecţia biochimică şi cea biologică se pot aplica şi în cazul surselor deschise de radiaţii,
dacă nivelul de contaminare radioactivă din organism nu poate fi redus prin metode de
decontaminare/decorporare, iar doza de expunere datorată radionuclidului contaminant depăşeşte
1 Sv.
Metodele de protecţie împotriva efectelor nocive ale radiaţiilor ionizante, prezentate mai
sus, se referă mai ales la situaţiile de iradiere cu surse aflate în afara organismului, în timp ce
metodele de reducere a contaminării radioactive se referă la situaţiile când omul se contaminează
cu radionuclizi la locul de muncă sau din factorii de mediu (mai ales din aer) şi din alimentele
consumate.

13.2 Decontaminarea radioactivă.


Contaminarea radioactivă reprezintă depunerea accidentală a radionuclizilor pe tegument
(contaminare externă) sau pătrunderea radionuclizilor în organism prin inhalare, ingestie sau prin
piele (contaminare internă). Acţiunea de îndepărtare a radionuclizilor pătrunşi în organism
(decontaminare) are şanse mari de reuşită dacă este aplicată cât mai rapid, respectiv imediat după
contaminarea externă sau internă.

13.2.1 Eliminarea naturală. Radionuclizii pătrunşi în organism sunt metabolizaţi mai mult
sau mai puţin, în funcţie de asemănarea cu macro sau mico-elementele chimice specifice, iar
eliminarea se poate evidenţia prin măsurare. Căile de eliminare a radionuclizilor sunt: renală (prin
urină), digestivă (fecale şi salivă), pulmonară (aer expirat şi secreţii nazale) şi tegumentară
(transpiraţie). Eliminarea naturală depinde de numeroşi factori biologici (vârstă, sex, organe sau
sisteme de fixare etc.) şi chimici (proprietăţi chimice ale radionuclidului respectiv). Astfel, un
radionuclid fixat în masa musculară, cum este cazul Cs-137, va fi eliminat mult mai rapid (Tb = 50
la 150 zile), faţă de Sr-90 care se fixează în sistemul osos (Tb de cca 7000 zile).

13.2.2 Eliminarea artificială, se poate realiza prin administrarea de medicamente şi


diverse substanţe chimice cu toxicitate redusă, care, influenţând metabolismul unor elemente
chimice, deci şi al radionuclizilor respectivi, pot duce la o creştere a eliminării radionuclizilor din
organism. Eliminarea provocată (artificială) a radionuclizilor din organismul uman se face pentru
scăderea rapidă a contaminării radioactive şi deci reducerea expunerii la radiaţii a omului [49].
In ceea ce priveşte contaminarea organismului uman cu diferiţi radionuclizi, este mult mai
uşor şi cu un efect crescut, de a acţiona printr-un control riguros asupra nivelului de contaminare a
factorilor de mediu cu care omul vine în contact direct sau a alimentelor pe care le consumă. Dacă
totuşi există riscul contaminării umane, atunci se poate interveni asupra radionuclizilor respectivi la
poarta de intrare sau chiar la nivelul lichidelor interne, înainte ca aceştia să se fixeze, pentru
reducerea nivelului de contaminare radioactivă prin metode de decontaminare, de decorporare sau
prin diluţie izotopică (administrare de iod stabil împotriva I-131, respectiv lichide în cantităţi pentru
H-3 etc.).
Metodele şi mijloacele de reducere a contaminării radioactive interne, utilizate cât mai
rapid, dacă este posibil chiar înainte de a intra într-o zonă puternic contaminată radioactiv (cazul
personalului de intervenţie în accident nuclear) pot reduce substanţial nivelul de contaminare

43
radioactivă umană, implicit şi doza de expunere la radiaţiile emise de radionuclizii contaminanţi. In
cazul contaminărilor radioactive interne tardive, posibilitatea mobilizării şi eliminării
radionuclizilor deja fixaţi scade considerabil. Riscuri mari datorate radiaţiilor ionizante pot apărea
în cazul unor erori de utilizare a soluţiilor sau pulberilor radioactive (contaminarea personalului
care lucrează la producerea de radionuclizi sau a celui care experimentează aceşti radionuclizi).

13.2.3 Acordarea primului ajutor în caz de contaminare radioactivă după un accident


nuclear sau în laboratoarele în care se lucrează cu soluţii radioactive, presupune existenţa unor
truse medicale cu substanţe care se administrează împotriva principalilor radionuclizi cu
importanţă radiobiologică mare pentru om (iod, cesiu, stronţiu etc.), respectiv pentru radionuclizii
existenţi/utilizaţi în laborator, cu instrucţiuni de utilizare [48].

13.3 Intervenţia în caz de accident nuclear


Acţiunile legate de intervenţia într-o situaţie de urgenţă radiologică revin în principal
IGSU (Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă – înfiinţat prin H.G.R. nr. 1490 din 2004,
completată prin H.G.R. nr. 1514 din 2005) şi ISU (Inspectorate pentru Situaţii de Urgenţă
judeţene), în colaborare cu Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare, Agenţia
Naţională pentru Protecţia Mediului (prin Laboratorul Naţional de Referinţă pentru
Radioactivitate), respectiv cu Agenţiile pentru Protecţia Mediului judeţene (Staţii de
Supraveghere a Radioactivităţii Mediului), precum şi cu Direcţiile de Sănătate Publică
(Laboratoarele de Igiena Radiaţiilor Ionizante).
Sarcinile IGSU, respectiv ISU, în caz de urgenţă radiologică sunt:
- cercetarea contaminării radioactive, în colaborare cu SSRM, LIRI şi echipa specializată a
CNCAN,
- informarea, educarea şi avertizarea populaţiei,
- căutarea şi salvarea persoanelor rănite/contaminate,
- adăpostirea şi/sau evacuarea,
- decontaminarea,
- asistenţa medicală de urgenţă,
- asigurarea mijloacelor de supravieţuire pentru evacuaţi.
La nivel naţional, IGSU iar la nivel judeţean ISU, coordonează toate organizaţiile/
organismele implicate în managementul situaţiilor de urgenţă, în concordanţă cu reglementările
interne şi internaţionale.

44
BIBLIOGRAFIE:
[1] Max Born: Fizica atomică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1973
[2 ] M.Eisenbud :Environmental Radioactivity, Academic Press,Inc.,1973
[ 3] Rapport UNSCEAR 1982 , Rayonnements ionisants: sources et effets biologiques
http://www.unscear.org/docs/reports/1982/1982-D_unscear.pdf
[4 ] J.Porstendorfer: Properties and behaviour of radon and thoron and their decay products in the
air, Fifth International Symposium on the Natural Radiation Environment, Commission of the
European Communities, Report EUR 14411 EN,1993
[5] V.Cuculeanu, S.Sonoc and M.Georgescu: Radioactivity of radon and thoron daughters in
Romania, Radiation Protection Dosimetry, Vol.45, No.1/4, p.483-485, Nuclear Technology
Publishing, Oxford University Press, U.K,1992
[6].L. Devendra, J.R. Arnold, M. Honda: Cosmic ray production rate of 7Be in Oxygen, and 32P,
33
P, 35S in Argonat Mountain Altitude, Phys.Rev.118, 1626-1632,1960
[7] V. Cuculeanu, C. Dovlete, S. Sonoc, Mihaela Alexandrescu: Study on the radioactivity of the
fallout during 1980-1981, Revue Roumaine de Physique, Tome 28, No.2, p.167-174,
Bucarest,1983
[8] V. Cuculeanu, F. Simion, Elena Simion, A. Geicu: Dynamics, deterministic nature and
correlations of outdoor 222Rn and 220Rn progeny concentrations measured at Bacău, Romania ,
Journal of Environmental Radioactivity,102, 703-712, 2011, Elesevier
[9] Stockholm International Peace Research Institute: Nuclear Radiation in Warfare , Taylor
&Frabcis Ltd., London, 1981
[10] A. Rodna, Oana Velicu, T. Fierbântu,Victoria Plăviţu: Limitarea şi monitorizarea impactului
radiologic al funcţionării unei centrale nuclearoelectrice de tip CANDU - Abordarea
organismului de reglementare în domeniul nuclear din România, Forumul Regional al Energiei -
FOREN 2008, Neptun, 15-19 Iunie 2008, Cod lucrare: Sp-74-ro
[11] http://mmediu.ro/vechi/departament_mediu/centrala_cernavoda/Fisa_U1_U2.pdf
[12] S.N. Nuclear-electrica S.A.,CNE Cernavoda:Rezultatele monitorizării factorilor de mediu şi
al nivelului radioactivităţii în zona Cernavodă, Raport Informativ IR-96200-037, 26 aprilie 2012
[13] D. E. Reichle, P. B. Dunaway, D. J. Nelsom:Turnover and concentrationof radionuclidesin
food chains. Nuclear Safety, 11/1, 1970
[14] Technical Reports No. 295, IAEA, 1989
[15] UNSCEAR Report of the UN Scientific Committee on the Effects of Atomic Radiations.
New York, 1962
[16] UNSCEAR Report of the UN Scientific Committee on the Effects of Atomic Radiations, 1.
Levels, 2. Effects, New York, 1972
[17] UNSCEAR Sources and Effects of Ionising Radiations, New York, 1977
[18] UNSCEAR Ionizing Radiations: Sources and biological effects, 1982, New York
[19] UNSCEAR Sources, effects and risks of ionizing radiation, New York, 1988
[20] UNSCEAR Sources and Effects of Ionising Radiations, New York, 1993
[21] L.Toro, D.Popescu, R.Pomoje, I.Creţu, T.Toro, N.Margocsy: Iradiera naturală a populaţiei
din România IX Congres Naţional de Fizică ICEFIZ Constanţa 10-15 octombrie,1988, p.543
[22] Olga Iacob, Elena Botezatu: Irradiation of the population from the natural radioactive
background in Romania, International Workshop on radioecological modelling, Timisoara, 1996
[23] O. Iacob, C. Diaconescu: Doses to Patients from Diagnostic Medical Radiation Exposure in
Romania, 11th International Congress of the International Radiation Protection Association,
Madrid, 23-28 mai 2004, 4b35
[24] Simpozionul „Accidentul nuclear – management şi implicaţii asupra mediului şi sănătăţii
mediului”, 25-27 mai 1994 organizat de SRRp
[25] ICRP 2005, Low-dose Extrapolation of Radiation-Related Cancer Risk
[26] http://en.wikipedia.org/wiki/CANDU_reactor

45
[27] “Design and safety evaluation of INR 14-MW TRIGA Research Reactor”, Gulf General
Atomic Report, (1974).
[28] HEU and LEU fuel shielding comparative study applied for spent fuel transport, C.A.
Margeanu, S. Margeanu and D. Barbos, Proceedings of the 7th Conference on Nuclear and
Particle Physics, 11-15 Nov. 2009, Sharm El-Sheikh, Egyp
[29] http://en.wikipedia.org/wiki/File:Wwer-1000-scheme.png
[30] O. ŢUŢUIANU, Energetica nucleară, alternativa ecologică a energiei clasice? Mediul
înconjurător, vol. V, 1/1994
[31] IAEA Safety Guide Nr. DS 390 Classification of Radioactive Waste, 2007
[32] IAEA Safety Standard SRS-G-1.7 Application of The Concepts of Exclusion, Exemption
and Clearance, 2004
[33] Norme CNCAN privind managementul deseurilor radioactive
http://www.cncan.ro/legislatie/norme/norme-privind-managementul-deseurilor-radioactive/
[34] INES – The Unternational Nuclear and Radiological Event Scale, User,s Manual 2008
Edition, IAEA, Vienna, 2009
[35] http://en.wikipedia.org/wiki/Windscale_fire
[36]http://en.wikipedia.org/wiki/Three_Mile_Island_accident
[37] Reveica Ion-Mihai: Radioactivitatea şi circuitul izotopilor radioactivi în mediu
Editura Universităţii Bucureşti,1998
[38] Raluca GHEORGHE, Rodica TULBURE, Laszlo TORO, Dan GHEORGHE, Dan
GALERIU, Fulger CIUPAGEA, Raluca BARBU, Alina DUMITRESCU - Environmental
Indicators for Epidemiological Studies on Populations at Risk after the Chernobyl Accident –
Paris 2006
[39] Radioactivitatea artificială în România – Colectiv SRRp - 1995
[40] I. CHIOSILĂ, Raluca GHEORGHE, Elena SIMION: 25 de ani de la accidentul nuclear de la
Cernobâl, Conferinţa naţională a SRRp, 2011
[41] Sinteza “Evaluarea nivelului conţinutului radioactiv al alimentului” – Coordonator: Institutul
de Sănătate Publică Bucureşti – Responsabil: fiz. Raluca Gheorghe – Colaboratori: Laboratoarele
de igiena radiaţiilor teritoriale - 2003
[42] http://en.wikipedia.org/wiki/Fukushima_Daiichi_nuclear_disaster
[43] http://www.ctbto.org/?id=3234
[44] http://www.bfs.de/de/ion/imis/spurenmessungen.html/#2
[45] C. Milu, L. Toro, Fukushima 2011, SIEN, 2011
[46] The Radiological Accident in Goiania, IAEA, Vienna, 1988
[47] Elena SIMION, Monitorizarea radioactivităţii mediului la nivel naţional în situaţii de urgenţă
radiologică, Conferinta SRRp, 2012
[48] I. Chiosilă, I Urseanu, E. Iercan, Contaminarea radioactivă: baze etiopatogenice, protecţie şi
tratament. Revista sanitară militară, 1, 1988.
[49] TMT HANDBOOK – Triage, Monitoring and Treatment of people exposed to ionising
radiation following a malevolent act. 2009
[50] IAEA – TECDOC 1363/2003

46
ANEXE
Anexa 1
GLOSAR CU TERMENI DE SPECIALITATE
Actinide. Grup de 15 elemente radioactive cu numerele atomice situate între 89 (actiniu)
şi 103 (Lr). Aici intră şi uraniu, toriu, plutoniu, americiu şi curiu.
Activitate. Numărul de nuclee dezintegrate în unitatea de timp. Unitatea de măsură a
activităţii, în S.I., este dezintegrarea pe secundă, sau s-1, cu denumirea de becquerel şi simbolul
Bq.
Atom. Cea mai mică componentă a materiei care mai păstreză proprietăţile chimice ale
elementului din care provine.
Becquerel. Vezi activitate.
Biosferă. Totalitatea ecosistemelor din aer, apă şi sol.
Boală acută de iradiere (Sindrom Acut de Iradiere – SAI). Imbolnăvirea omului dată de
doze radiaţii ionizante de peste 1 Gy. Peste 6 Gy iradiere totală, apare mortalitatea în peste 50%
din cazuri.
Bombă de fisiune (atomică). Armă nucleară de distrugere în masă, care foloseşte energia
rezultată în urma fisiunii nucleului de U-235 sau de Pu-239. Puterea se măsoară în kilotone (kt)
echivalent de trinitrotoluen (TNT) – exploziv obişnuit.
Bombă de fuziune (cu hidrogen sau termonucleară). Armă nucleară de distrugere în
masă care foloseşte energia rezultată în urma fuziunii nucleelor uşoare de hidrogen. Dezvoltă o
putere mult mai mare, comparativ cu bomba atomică, la nivel de megatone (Mt) echivalent TNT.
Pentru amorsarea reacţiei de fuziune are nevoie de temperatură foarte ridicată, realizată prin
explozia simultană a unei bombe atomice.
Depunere radioactivă sau fall-out radioactiv. Transferul din atmosferă pe pământ al
radionuclizilor produşi de exploziile (testele) nucleare în atmosferă.
Contaminare radioactivă. Contaminarea unui material, a unei suprafeţe, a unui mediu
oarecare sau a unei persoane cu substanţe radioactive; în cazul corpului uman, contaminarea
radioactivă include contaminarea externă a pielii şi/sau contaminarea internă, indiferent de calea
de pătrundere a radionuclidului.
Contaminare unică. Administrarea sau pătrunderea unei cantităţi dintr-un radionuclid în
organism, o singură dată (pentru foarte scurt timp).
Contaminare cronică. Administrarea sau pătrunderea unor cantităţi de radionuclizi, în
mod repetat, într-o perioadă mai mare sau mai mică de timp.
Contor de scintilaţie. Dispozitiv, format dintr-un cristal de iodură de sodiu (NaI),
impurificat cu taliu (TI) şi o parte electronică de amplificare, care emite scintilaţii (pulsuri) de
lumină, atunci când este expus la radiaţia ionizantă. Pulsurile de lumină sunt convertite în
impulsuri electrice, apoi numărate şi analizate, în funcţie de energia radiaţiilor, de către un aparat
(analizor). Numărul de impulsuri este proporţional cu activitatea radionuclidului.
Contor Geiger Müller. Tub de sticlă sau metal, care conţine un gaz la presiune joasă şi
doi electrozi. Radiaţia ionizantă provoacă o descărcare, care este înregistrată de un numărător sub
forma unui impuls electric. Numărul de impulsuri este proporţional cu activitatea radionuclidului.
Cromozom. Element ale structurii nucleului celulei vii, sub formă de bastonaşe, care
conţin gene.
Curie. Numele special al unităţii de măsură tolerate a activităţii unui radionuclid, cu
simbolul Ci; reprezintă 3,7x1010 dezintegrări pe secundă. Din anul 1980, s-a recomandat de
Sistemul Internaţional (SI) să se folosească în paralel cu noua unitate de măsură a activităţii unui
radionuclid, respectiv dez/s (Bq) încă 10 ani. Sunt state care mai utilizează Ci cu submultiplii săi:
mCi, μCi, nCi, pCi. Pentru transformare, vezi Anexa nr.2.
Deşeu radioactiv. Material radioactiv neutilizabil, provenit din activităţi nucleare, cu
concentraţii ale radionuclizilor mai mari decât limitele permise pentru eliminare în mediul
înconjurător. Rezultă din activităţile nucleare, mai ales din energetica nucleară, şi este împărţit în
trei categorii: cu activitate joasă, cu activitate medie şi cu activitate înaltă.
Dezintegrare. Transformarea spontană a unui radionuclid în altul sau într-un element
stabil, însoţită de emisia unei particule sau radiaţii. Prin dezintegrări succesive activitatea unui
radionuclid se reduce.
47
Doză efectivă. Reprezintă produsul între doza absorbită şi factorul de calitate al radiaţiei.
Unitatea în SI este aceeaşi cu a dozei absorbite, J/kg, dar pentru că doza efectivă se utilizează
pentru a exprima doza primită de om, a primit numele de sivert, cu simbolul Sv. S-a mai folosit
şi numele de echivalentul dozei efective (EDE). Unitatea tolerată este rem (röntgen equivalent
man = röntgen-ul echivalent pentru om). 1 Sv = 100 rem.
Doza efectivă admisă pentru personalul expus profesional. Doza efectivă maximă
pentru persoanele care lucrează în mediu cu radiaţii, în legislaţia actuală este 20 mSv pe an
(Anexa 2)
Doza efectivă admisă pentru populaţie. Doza efectivă admisă pentru un individ din
populaţie, în legislaţia actuală este de 1 m Sv pe an.
Doza efectivă colectivă. Mărime obţinută prin înmulţirea dozei efective medii cu
numărul de persoane expuse unei anumite surse de radiaţii. Se exprimă în sivert x om (Sv.om).
Se prescurtează frecvent cu numele de doză colectivă.
Ecosistem. Totalitatea vieţuitoarelor şi factorilor de mediu, care formează un ansamblu
integrat şi în permanentă interacţiune. Ecosisteme acvatice (dulcicole, marine etc.).
Electron. Este o particulă elementară cu masa me = 9,10938·10-31 kg şi sarcina electrică
elementară negativă, e =1,60217·10-19 C
Electron-volt. Unitate de energie folosită în fizica atomică şi nucleară. Reprezintă energia
câştigată sau pierdută de un electron, când este supus unei diferenţe de potenţial de 1 volt.
Simbolul pentru electron-volt este eV, iar 1 eV = 1,6.10-19 joule.
Energie nucleară. Energia degajată într-o reacţie nucleară de fisiune sau de fuziune. In
sens larg, se utilizează pentru energia obţinută prin funcţionarea unui reactor nuclear.
Excitare. Proces prin care o particulă sau un foton cedează energie unui atom sau
molecule.
Explozie (test) nuclear. Experimentarea armelor nucleare (atomică, cu hidrogen, cu
neutroni etc.), în atmosferă, la suprafaţa solului, în subteran sau în apă.
Factorul de calitate sau eficacitate biologică. Caracterizează posibilitatea radiaţiilor
ionizante de a produce diferite efecte asupra ţesuturilor vii; este reprezentat printr-o cifră. Pentru
radiaţiile X şi gama, precum şi pentru particulele beta, factorul de calitate este 1, iar pentru
particulele alfa este 10 – 20, pentru neutroni este între 5 şi 20, în funcţie de energie.
Factor de concentrare (acumulare). Raportul dintre activitatea unui radionuclid dintr-un
organism şi activitatea aceluiaşi radionuclid din mediul de viaţă (organisme acvatice faţă de apă,
plante faţă de sol etc.). Simbol FC sau FA.
Factor de risc. Probabilitatea apariţiei cancerului sau leucemiei, ori a unor efecte
ereditare pe unitatea de doză efectivă; în mod obişnuit se referă la bolile maligne letale sau la
efectele ereditare serioase. Simbolul unităţii de măsură este Sv-1.
Fisiune. Fisiune nucleară – proces fizic, cu eliberare de energie, în care un nucleu este
“spart”, în două sau mai multe fragmente sub acţiunea unui neutron; în mod frecvent se referă la
scindarea nucleului de uraniu-235 sau de plutoniu-239 în două părţi aproximativ egale, numite
fragmente de fisiune, prin bombardarea cu neutroni termici, respectiv rapizi, şi cu eliberare de
energie şi neutroni de fisiune.
Fuziune. Fuziune termonucleară – proces în care două sau mai multe nuclee uşoare
(deuteriu, tritiu etc.) se unesc într-un nucleu mai greu (heliu), cu eliberarea de energie. Se
produce la temperaturi foarte înalte, de unde şi numele de termonucleară.
Gray. Vezi doza absorbită.
Industria energeticii nucleare. Industrie legată în mod direct de producerea energiei
nucleare; în România: extracţia minereului radioactiv din minele uranifere, separarea minereului
uranifer – filtrare – calcinare – tratare chimică la Uzina Feldioara din jud. Braşov, pastilarea
uraniului natural la Institutul de Cercetări Nucleare Piteşti – Mioveni, prepararea apei grele la
Uzina de apă grea din Turnul-Severin, obţinerea curentului electric la CNE Cernavodă.
Ion. Atom care a pierdut sau câştigat unul sau mai mulţi electroni
Ionizare. Proces prin care un atom neutru electric, sau o moleculă, pierde sau câştigă
electroni .
Limita anuală de încorporare (LAI). Activitatea, în Bq, a radionuclidului încorporat
prin inhalare, ingerare sau prin piele pe durata unui an, care produce o expunere a organismului
sub doza maximă admisă.
Limita derivată de concentraţie în aer (LDCA). Se mai numeşte şi concentraţie
maximă permisă în aer pentru un radionuclid, este concentraţia unui radionuclid în aer, în Bq/m3,
48
care, dacă este inhalat de către o persoană în timpul unui an, conduce la o expunere a oricărui
organ sau ţesut sub doza maximă admisă corespunzătoare.
Modelare matematică. Cuantificarea unei mărimi fizice cu ajutorul unor relaţii
matematice care descriu dinamica mărimi respective luând în consideraţie procesele şi
fenomenele specifice.
Moderator. Material folosit în reactorul nuclear pentru a reduce energia neutronilor
produşi în procesul de fisiune.
Moleculă. Cea mai mică parte dintr-o substanţă care păstrează compoziţia procentuală şi
toate proprietăţile chimice ale acelei substanţe.
Mutaţie. Modificare chimică în ADN-ul nucleului celulei vii. Mutaţiile care apar în
celulele sexuale (spermatozoizi sau ovule), ori în precursorii lor (testicule sau ovare) pot conduce
la efecte ereditare, care se manifestă la descendenţi. Mutaţiile care apar în celulele corpului, altele
decât cele sexuale, pot conduce la efecte asupra organismului.
Neutron. Particulă elementară componentă a nucleului, cu masa mp =1,6749·10-27 kg,
fără sarcină electrică.
Neutroni de fisiune. Neutroni care apar în procesul de fisiune.
Neutroni rapizi. In mod convenţional, neutroni cu energii mai mari de 0,1 MeV, ceea ce
corespunde unei viteze de cca 4.106 m.s-1.
Neutroni termici. Neutroni care au fost termalizaţi astfel încât au aceeaşi energie medie
cu cea a atomilor sau a moleculelor cu care interacţionează. Energia medie a neutronilor termici,
la temperatura obişnuită, este de cca 0,025 eV, ceea ce corespunde unei viteze medii de 2,2.103
m.s-1.
Nucleu. Nucleul este partea centrală a atomului, încărcată cu sarcină pozitivă şi în care
este concentrată aproape toată masa atomului
Nuclid. Specie de atom caracterizat prin numărul de protoni, de neutroni şi prin energia
de legătură a acestora .
Număr atomic. Numărul de protoni din nucleul unui atom. Simbol Z.
Număr de masă. Numărul de protoni plus numărul de neutroni din nucleul unui atom.
Simbol A.
Ordin de mărime. Denumire dată puterii lui zece, când numărul se scrie în baza 10.
Organ (ţesut) critic. Organul sau ţesutul unde se fixează cu preponderenţă un
radionuclid, iar prin radiaţiile emise poate să producă efecte. Astfel, tiroida este organul critic
pentru iodul radioactiv.
Particulă alfa (α). Particulă constând din doi protoni şi doi neutroni. Este emisă de un
radionuclid, în special cei naturali.
Particulă beta (β). Particulă emisă de un radionuclid, constând dintr-un electron (β-) sau
pozitron(β+).
Pozitron. Particulă elementară cu masa egală cu me şi sarcina pozitivă egală cu e.
Probabilitate. Probabilitatea realizării unui eveniment este raportul dintre numărul de
cazuri favorabile şi numărul de cazuri posibile.
Produs de activare. Radionuclid apărut în urma interacţiunii neutronilor cu un element
chimic stabil. Apare în reactorul energetic ca produs secundar, iar în reactorul de cercetare sau în
ciclotron, prin bombardarea cu neutroni a unor substanţe chimice – astfel se obţin radionuclizii
folosiţi în medicină, cercetare etc.
Produs de dezintegrare. Un nuclid sau un radionuclid produs prin dezintegrare. Se poate
forma direct dintr-un radionuclid sau ca rezultat al unei serii de dezintegrări succesive prin
intermediul câtorva radionuclizi.
Produs de fisiune. Nuclid sau radionuclid care apare în urma dezintegrării fragmentelor
de fisiune, într-un reactor sau în testele nucleare.
Protecţie radiologică (radioprotecţie). Ansamblul de măsuri luate pentru a asigura
protecţia omului şi mediului contra efectelor destructive ale radiaţiilor ionizante.
Proton. Particulă elementară componentă a nucleului, cu masa mp =1,6726·10-27 kg şi
sarcină electrică pozitivă ep= e.
Radiaţie. Procesul emiterii de particule sau de radiaţie electromagnetică (fotoni) ;este
adesea folosită pentru radiaţia ionizantă.
Radiaţie cosmică. Radiaţii ionizante de mare energie, provenind din spaţiul extraterestru.
La suprafaţa Terrei au o compoziţie complexă.

49
Radiaţie ionizantă. Radiaţia care produce ionizarea materiei (ioni şi radicali liberi).
Exemple de radiaţii ionizante: particule alfa, particule beta, radiaţii gama, radiaţii X, neutroni etc.
Radiaţie gama (γ). Radiaţie de natură electromagnetică, cu lungimea de undă în
domeniul (10-9 ÷10-12 cm ); este emisă de un radionuclid.
Radiaţie X.Radiaţie emisă de electron într-o mişcare accelerată în câmpul nucleului; este
generată de o instalaţie radiologică specială, prin bombardarea cu electroni a unei ţinte metalice
într-un tub vidat; se mai numeşte şi radiaţie Röntgen.
Radical liber. Grupare de atomi care în mod normal se află în combinaţie cu alţi atomi,
dar care, câteodată, poate exista în mod independent (H2, O2, H2O2 etc.); în general, este foarte
activ în sens chimic.
Radioactiv. Care prezintă fenomenul de radioactivitate.
Radioactivitate. Proprietate a radionuclizilor de a emite spontan radiaţii ionizante.
Radiobiologie. Ştiinţa care se ocupă cu studierea efectelor radiaţiei ionizante asupra
fiinţelor vii.
Radioecologie. Ştiinţa care se ocupă cu studiul metabolizării şi transferului
radionuclizilor prin diverse lanţuri trofice în ecosisteme acvatice sau terestre.
Radionuclid. Nuclid instabil, care emite radiaţie ionizantă.
Reactor CANDU. Reactor termic de tip HWR (Heavy Water Reactor – reactor cu apă
grea), de producţie canadian (CAN), foloseşte ca moderator apa grea (D) şi combustibil uraniu
natural (U).
Reactor nuclear. Instalaţie în care se produce în mod continuu şi controlat fisiunea
nucleară, printr-o reacţie în lanţ, autoîntreţinută cu ajutorul neutronilor.
Reactor PWR. Reactor cu apă sub presiune (Presurized Water Reactor), are combustibil
uraniu îmbogăţit, iar moderator şi agent de răcire apa uşoară. Reactorii de la CNE Kozlodui din
Bulgaria.
Reactor rapid. Foloseşte drept combustibil uraniu îmbogăţit şi plutoniu-239, iar fisiunea
este provocată de neutroni rapizi. Se mai numeşte şi reproducător pentru că produce plutoniu-
239, din uraniu-238, mai mult decât consumă.
Reactor termic. Foloseşte drept combustibil uraniu natural sau îmbogăţit în uraniu-235
peste 0,7%, iar fisiunea este provocată de neutroni termici; are nevoie de moderator pentru
reducerea energiei neutronilor de fisiune.
Risc. Probabilitatea apariţiei unei vătămări, daune sau defect, într-un cuvânt a unui efect.
Sivert. Vezi doza efectivă.
Sivert-om. Vezi doza efectivă colectivă.
Stocare permanentă (definitivă). In legătură cu deşeurile radioactive. Plasarea în orice
mediu, fără intenţia refolosirii.
Test nuclear. Vezi explozie nucleară.
Timp de înjumătăţire fizică. Timpul după care numărul de nuclee ale unui radionuclid
se reduce la jumătate, prin dezintegrare radioactivă. Simbol T1/2, se utilizează şi Tf.
Timp de înjumătăţire biologică. Timpul necesar unui sistem biologic pentru a elimina
jumătate din numărul de nuclee (stabile sau radioactive), prin procese metabolice. Simbol Tb .
Timp de înjumătăţire efectivă. Timpul necesar pentru a reduce la jumătate numărul de
nuclee radioactive, implicit activitatea, prin dezintegrare şi prin procese metabolice. Simbol Tef.
Unitatea nucleară. Zona de lucru în care o formaţie de specialişti (expuşi profesional) îşi
desfăşoară activitatea nucleară, folosind amenajări şi dotări specifice; în funcţie de periculozitatea
surselor de radiaţii folosite, unităţile nucleare sunt grupate în patru categorii (I-IV).
Uraniu îmbogăţit. Uraniu în care conţinutul în uraniu-235 depăşeşte valoarea sa naturală
de 0,7% în greutate.
Uraniu natural. In natură, uraniu are doi izotopi principali: uraniu-238 cu 99,3% din
greutate şi uraniu-235 cu 0,7%.
Uraniu sărăcit. Uraniu în care conţinutul în izotopul uraniu-235 a scăzut, prin fisionare,
sub valoarea naturală de 0,7% sau sub conţinutul dorit de uraniu îmbogăţit.

50
Anexa 2
DOZE DE EXPUNERE ŞI CONCENTRAŢII MAXIME ADMISE

1. Cerinţe specifice privind limitarea dozei date de NSR-1


Dozele limită sunt calculate pe baza riscului biologic la iradiere care asigură că individul
expus profesional (în activităţi autorizate de CNCAN cu surse de iradiere) sau din public nu este
supus unui risc de deces prin cancer, mai mare decât cel acceptat de societate.
- personal expus profesional:
- doză efectivă - 20 mSv pe an
- doze echivalente:
- 150 mSv pe an pentru cristalin,
- 500 mSv pe an pentru piele (limită pentru cea mai iradiată zonă)
- 500 mSv pe an pentru extremităţi (mâini şi picioare)
- femeie expusă profesional, în perioada de graviditate şi de alăptare:
- condiţiile de lucru trebuie să asigure ca doza efectivă primită de făt sa fie la cel
mai scăzut nivel posibil, fără să depăşească 1 mSv pe an,
- pe perioada alăptării, să nu desfăşoare activităţi cu risc semnificativ de
contaminare radioactivă.
- în situaţii excepţionale, dar care exclud urgenţele radiologice, CNCAN poate autoriza
depăşirea limitei dozei efective pentru anumiţi lucrători, pe un timp restricţionat şi la anumite
spaţii de lucru dar să se încadreze pentru limitele de doză echivalentă.
- în cazul unor urgenţe radiologice, limitele de doză sunt înlocuite cu niveluri limită de
doză pentru expuneri de urgenţă, incluse în Planul de intervenţie în urgenţe radiologice şi
aprobate de CNCAN.
Doza evitabilă reprezintă doza a cărei primire se poate evita printr-o măsură de
intervenţie; este diferenţa dintre doza primită în absenţa măsurii de intervenţie şi doza primită în
cazul implementării măsurii respective.

Dozele limită nu sunt operaţionale în cazul expunerii medicale, radiodiagnostic (unde


normele recomandă anumite doze de expunere) sau terapeutic (unde regulile sunt impuse de
necesitatea unui tratament).
- populaţie:
- doză efectivă – 1 mSv pe an (poate creşte la 5 mSv, cu condiţia ca valoarea
medie pe 5 ani consecutivi să nu depăşească 1 mSv pe an)
- doze echivalente:
- 15 mSv pe an pentru cristalin,
- 50 mSv pe an pentru piele (limită pentru cea mai iradiată zonă)

2. Legea 311/2004 privind calitatea apei potabile (care modifică şi completează Legea
458/2002 privind calitatea apei potabile)
Doza efectivă totală de referinţă – 0,1 mSv/an, acceptată pentru un adult care consumă
zilnic 2 L apă potabilă pe durata unui an. Doza se calculează fără contribuţia H-3, K-40, radon şi
descendenţi.
Concentraţii maxime admise:
- Tritiu: 100 Bq/L (metoda de analiză – SR ISO 9698/1996)
- Activitatea alfa globală: 0,1 Bq/L (metoda de analiză – SR ISO 9696/1996)
- Activitatea beta globală: 1 Bq/L (metoda de analiză – SR ISO 9697/1996)
Dacă valorile de referinţă ale activităţilor alfa şi beta sunt depăşite, este necesară
determinarea activităţii specifice a radionuclizilor, conform Normelor de supraveghere,
inspecţie sanitară şi monitorizare a calităţii apei potabile (HG 974/2004).

51
Anexa 3
DETECTAREA RADIAŢIILOR IONIZANTE

1. Detectarea radiaţiilor
Sistemul de detectare a radiaţiilor ionizante este compus dintr-un detector şi un sistem
electronic care procesează semnalul obţinut de la detector şi de dispozitive de ieşire cum ar fi
ecranul analizorului multicanal, afişaj numeric sau analog al dispozitivelor de măsurare globale
sau dozimetrice.
Detectorul este componenta de bază a unui sistem de detectare a radiaţiilor. Proprietăţile
fizice şi caracteristicile detectorului definesc întregul sistem de măsurare: radiaţia detectată,
modul de utilizare.
Detectorul constă din componentele principale:
• volumul sensibil unde are loc interacţia cu radiaţia incidentă,
• componente structurale care formează volumul sensibil şi-l menţin în condiţii ce asigură
funcţionarea optimă
• sistem de generare a semnalului de ieşire produs în volumul sensibil şi transferul acestui
semnal la instalaţia de prelucrare a semnalului.
În funcţie de volumul sensibil, există următoarele categorii mari de detectori:
• detector cu gaz
• detector de corp solid
• detector de scintilaţie
• detector de semiconductor
Din punctul de vedere al detectării radiaţiei, detectorul are câteva caracteristici de bază:
• Selectivitatea – reprezintă posibilitatea unui detector de a discrimina particulele. Detectorii
selectivi sunt aceia în care radiaţiile de natură diferită, sau radiaţii de aceeaşi natură, dar cu
energii diferite, produc pulsuri de amplitudini diferite.
• Timpul de rezoluţie – este intervalul de timp dintre două evenimente, măsurat de la apariţia
unui puls şi până la revenirea sistemului în starea iniţială în care va putea număra un nou
puls.
• Viteza de numărare – reprezintă numărul de pulsuri pe care poate să-l numere detectorul în
unitatea de timp. Cu cât timpul de rezoluţie este mai mic, cu atât viteza de numărare este
mai mare.
• Timpul de revenire – este timpul de la începutul unui puls, după care amplitudinea pulsului
următor ajunge la valoarea normală.
• Timpul mort (τ) – este timpul, măsurat de la începutul unui puls, în care o altă particulă nu
poate produce în detector un puls oricât de mic. Timpul mort este diferit de timpul de
rezoluţie şi este mai mic decât acesta.
• Eficacitatea detectorului – este raportul dintre numărul de pulsuri măsurat şi numărul de
particule care au străbătut volumul sensibil al detectorului, în acelaşi interval de timp.
• Eficacitatea de detecţie – este probabilitatea ca o particulă care străbate detectorul să
producă un semnal detectabil. În cazul particulelor ionizante, eficacitatea este de
aproximativ 100%, deoarece fiecare particulă ce străbate volumul sensibil al detectorului
produce o ionizare. Radiaţia gama, pentru care probabilitatea unui foton de a produce un
electron secundar este mai mică decât unitatea, va fi detectată cu o eficacitate mult mai
mică (aproximativ 10 %).

52
2. Sisteme de detecţie
Un sistem simplu de detecţie constă din detector, unitate de procesare a semnalului dat de
detector (electronic), unitate de ieşire (numărător, analizor mono sau multicanal, etc.).
Sistemul electronic poate conţine:
• Preamplificator:
Converteşte sarcina (ieşirea detectorului) într-un semnal de tensiune, amplifică şi pre-
formează acest semnal. În acelaşi timp realizează conexiunea între impedanţa mare a detectorului
şi impedanţa mică a cablurilor de legătură. Majoritatea detectorilor reprezintă nişte condensatori
care se încarcă în timpul interacţiei cu radiaţia incidentă. În timpul procesului de încărcare va
apărea un curent foarte mic în detector. Acest curent curge printr-o rezistenţă dând naştere la un
impuls de tensiune. Timpul de creştere a semnalului în preamplificator corespunde timpului de
colectare a sarcinii, se întinde de la câteva nanosecunde la ordinul microsecundelor. Majoritatea
preamplificatoarelor sunt sensibile la sarcină, tensiunea la ieşire este proporţională cu sarcina.
• Amplificator:
Are rolul de a amplifica şi forma impulsul dat de preamplificator astfel ca să fie uşor
prelucrat de unitatea de prelucrare a semnalului (numărător, discriminator sau convertor analog-
numeric).
• Analiză de amplitudine şi tehnici de numărare:
Analiza de amplitudine poate fi un simplu discriminator care produce un impuls logic
dacă semnalul de intrare depăşeşte un nivel dat (preselectat). Sistemul de ieşire poate fi un
analizor monocanal (numărător) sau un analizor multicanal. Analizorul monocanal presupune un
nivel de discriminare inferior şi unul superior, şi produce un impuls logic dacă semnalul este între
cele două niveluri. Dacă nivelul de discriminare inferior este setat la valoarea minim posibilă, cel
superior la valoarea maxim posibilă, numărătorul va număra impulsurile logice. Astfel se obţine
activitatea globală măsurată de detector. Analizorul multicanal (MCA) poate fi considerat ca o
serie de analizoare monocanal cu ferestre setate una în continuarea celeilalte. În realitate constă
dintr-un convertor analog-digital (ADC), sistemul de control, memorie corespunzătoare şi un
dispozitiv de afişare. Dispozitivul de afişare citeşte şi afişează conţinutul memoriei în funcţie de
locaţie (canale) care este echivalent cu numărul impulsurilor în funcţie de energia absorbită în
detector şi apare ca un spectru de energie.
• Ecranare:
Rolul principal al ecranării este reducerea impulsurilor provenite din fond (radioactivitate
naturală, radiaţia cosmică şi eventualele surse radioactive din laborator). Precizia unei măsurări
de activitate este influenţată semnificativ de contribuţia impulsurilor care nu vin din proba
măsurată. Activitatea minim detectabilă (AMD) definită ca cea mai mică activitate detectată în
mod semnificativ de un sistem dat, este proporţională cu radicalul impulsurilor ce vin din fond. În
cazul determinărilor de nivel scăzut este esenţială reducerea impulsurilor care apar datorită
fondului şi în acelaşi timp creşterea eficacităţii de detecţie. Se deosebesc două tipuri de ecrane:
pasive şi active. Ecranul pasiv este realizat dintr-un material cu densitate ridicată (plumb,
wolfram etc.). De obicei este preferat ecranul realizat din plumb cât mai “bătrân” pentru a elimina
efectul particulelor beta emise de 210Bi. Pentru spectrometrie gama plumbul este completat cu
câte un strat de cadmiu şi cupru. Ecranul activ este un detector suplimentar (detector de gardă)
care este legat cu detectorul de măsurare în coincidenţă sau anticoincidenţă reducând în mod
activ fondul de măsurare.
3. Instrumente care măsoară activităţi globale.
Acestea constau în mod obişnuit din instalaţii prevăzute cu contor proporţional cu curgere
de gaz (metan sau amestec argon metan P10) monofilar sau multifilar, cu fereastră sau deschis;
contoare GM; scintilatori anorganici (ZnS(Ag), NaI(Tl)); scintilatori organici de diverse tipuri
în structură de sandwicth. Pot lucra în regimuri separate alfa sau beta, sau pot efectua ambele
tipuri de măsurări (alfa şi beta), în geometrie 2π.
53
Instrumentele gama globale sunt prevăzute cu un cristal de NaI(Tl) de mari dimensiuni
sau unul cu puţ, ce permite măsurare în geometrie 4π.
O categorie specială din cadrul aparatelor de determinări globale sunt contaminometrele,
care măsoară activitatea superficială (contaminarea), exprimată în Bq/m2, prevăzute cu un
detector cu suprafaţă precizată (de arie), constând dintr-un contor proporţional multifilar închis,
sau cu curgere de gaz, sau un detector de scintilaţie, de tipurile: ZnS(Ag) pentru radiaţii alfa,
plastic pentru radiaţii beta, NaI(Tl) pentru radiaţii gama.

4. Instrumente cu caracteristici spectrometrice


Permit identificarea radionuclizilor şi măsurarea activităţii fiecăruia. Sunt în uz
spectrometre de radiaţii alfa, spectrometre beta şi spectrometre gama.
• Spectrometrele alfa
Constau dintr-o cameră de detecţie – cameră vidată, cu o geometrie de măsurare precizată
şi un detector spectrometric de siliciu cu strat barieră de suprafaţă sau planar pasivat implantat
(PIPS) şi sistemul spectrometric de prelucrare şi analiză a semnalelor.
• „Spectrometrele” beta
Sunt de tipul scintilator lichid, unde mediul de detectare conţine proba de măsurat
amestecată cu lichidul scintilator, şi unde energia cedată de particula alfa sau beta este
transformată în impuls de lumină, transformat la rândul lui de către fotomultiplicator în impuls
electric. Se utilizează 1, 2 sau în ultimul timp 3 fotomultiplicatori cu caracter de proporţionalitate şi
un sistem de analiză a amplitudinii impulsurilor. Datorită caracterului continuu al spectrelor beta,
pentru realizarea de analize spectrometrice este necesar a se aplica un program special de prelucrare
a spectrelor.
• Spectrometrele gama
Constau din detectoare de joasă rezoluţie de tipul NaI(Tl), cu avantajul unei eficacităţi mari
şi detectoare de înaltă rezoluţie de tipul GeHP şi sisteme sofisticate de analiză.

5. Măsurarea dozei
În multe cazuri întâlnite în protecţia radiologică apare o cerinţă suplimentară, măsurarea
efectului radiaţiei asupra unui organism viu. În acest caz nu este suficient a număra evenimentele,
este necesară determinarea energiei transferate sistemului de măsurare, adică este necesară
măsurarea dozei absorbite, respectiv energia transferată unităţii de masă. Acest tip de măsurare se
numeşte măsurare dozimetrică sau dozimetrie.
Cea mai simplă metodă de a măsura doza (energia absorbită în unitatea de masă) este de a
măsura ionizarea. În urma trecerii radiaţiei prin pereţii camerei de ionizare se vor produce perechi
de ioni în pereţi şi gaz. Pentru fotoni şi neutroni, majoritatea interacţiilor au loc în pereţi, ionii
secundari vor produce ionizarea. Problema este realizarea legăturii între ionii colectaţi şi energia
cedată în material: prin alegerea corectă a materialului se poate măsura doza absorbită într-un
material dat. În acest sens prezintă interes materiale echivalente cu aerul şi cu ţesutul uman.
Ionii colectaţi pot fi legaţi de energia absorbită cu ajutorul principiului Bargg-Gray,
energia absorbită este legată în mod direct de ionizarea unităţii de masă. Alegerea materialului
pentru o cameră de măsurare dată este foarte importantă. Dacă se urmăreşte măsurarea dozei
absorbite în aer, materialul “pereţilor” şi a gazului, trebuie să fie aer. În cazul măsurării dozei
efective sau echivalente (doza în ţesut) materialul trebuie să fie un material echivalent cu ţesutul
uman.
Dozimetria prin ionizare se realizează cu ajutorul unui detector cu ionizare în gaz, de
tipul: cameră de ionizare sau contor proporţional şi un lanţ electronic de măsurare (ex. în cazul
camerei de ionizare un electrometru care măsoară direct curentul de ionizare produs în cameră),
sau un sistem de numărare în impulsuri. Poate fi folosit la determinarea dozei sau debitului dozei.

54
Camerele de ionizare cu aer liber la presiune atmosferică, în regim de echilibru de
electroni, sau camera cu cavitate şi echilibru electronic asigurat de pereţi echivalent aer sau în
regim Bragg-Gray, se pot folosi la măsurări absolute de doza absorbită (kerma) în aer.
În cazul detectoarelor proporţionale şi GM, este necesară etalonarea dozimetrelor şi
efectuarea de măsurări relative. Se folosesc pentru măsurarea dozelor şi debitelor de doză de arie
şi pentru dozimetria personală, fiind de dimensiuni mici şi cu electronică simplă, portabilă. Dacă
un fascicol de radiaţii iradiază detectorul, se produce ionizarea gazului din detector şi se
totalizează un număr de impulsuri proporţional cu doza produsă de fascicolul iradiant pentru un
timp de iradiere dat. În acest mod, prin expunerea detectorului într-un câmp cu un debit de doză
certificat se poate stabili o relaţie între rata de numărare a impulsurilor produse şi debitul dozei.
• Dozimetria cu scintilatori
Se folosesc diferite tipuri de scintilatori solizi: pulbere de ZnS(Ag) depusă pe un substrat
pentru radiaţii alfa; plastici (de tipul antracen, stilben sau echivalent); CsI fără fereastră pentru
radiaţii beta şi radiaţii X; CsI şi NaI(Tl) pentru radiaţii gama. Numărul de impulsuri obţinute pe
fotomultiplicator este proporţional cu numărul de particule care au produs scintilaţii. Ele nu au
capacitatea de stocare şi se folosesc în primul rând pentru măsurarea debitului dozei; pentru
măsurarea dozei se folosesc sisteme de integrare electronică. Este greu de precizat prin calcule o
relaţie între rata impulsurilor şi debitul dozei, de aceea acestea se etalonează şi se folosesc pentru
măsurări relative. Se etalonează în unităţi: rata de numărare/Sv. Se pot utiliza la măsurarea
debitelor de doză în mediu.

6. Calculul activităţii
6.1. Etalonarea aparatelor de măsurare
Numărul de impulsuri înregistrate în detector în unitatea de timp este proporţional cu
numărul de particule emise de sursa etalon:
N imp / s = ε ⋅ I = eff ⋅ A , unde Nimp/s este rata de numărare obţinută la numărător, exprimată în s-1; ε
este eficacitatea de detecţie a contorului (poate fi ≤1 pentru contorul deschis şi mai mică pentru cel
cu fereastra), I este intensitatea de emisie în geometrie 2πsr, A activitatea probei (Bq); eff este
eficacitatea de detecţie a sistemului, raportată la activitate.
Eficacitatea se exprimă în funcţie de valoarea certificată: dacă emisia este dată în 2πsr, I, sau
activitate, A. În cazul sursei 90(Sr+Y) aflat la echilibru, A = A Sr-90 + A Y-90 = 2 A Sr-90. În certificatul
de etalonare este specificată valoarea determinată a eficacităţii Eff sau ε, după caz, şi se precizează
dacă etalonarea se referă la măsurări în interiorul contorului, sau cu folosirea ferestrei; cele două
valori diferă, datorită absorbţiei radiaţiilor în fereastră.
Pentru contaminometre, la etalonarea cu surse beta, atunci când se determină ε, raportat la
emisie, sunt folosiţi factori de conversie în activitate de 4,0 pentru energii joase şi 2,0 pentru energii
înalte.
Calibrarea în eficacitate a sistemelor spectrometrice este similară, dar este dependentă de
energie; se face alegând peak-uri cu energii cunoscute provenite, de exemplu, de la o sursă
standard şi prin corespondenţă cu eficacitatea lor. Pentru calibrarea în eficacitate se calculează
eficacitatea corespunzătoare izotopilor prezenţi în spectru:

An
eff =
Tm ⋅ Fs ⋅ Aetalon
Unde An este aria netă al foto peak-ului, Tm timpul de numărare, Fs factorul de schemă, Aetalon
activitatea etalonului.

55
6.2. Activitatea radionuclizilor
Activitatea este definită ca numărul de dezintegrări pe secundă şi se măsoară în Bq
(Becquerel) în SI sau în Ci (Curie ), unitate tolerată.
1 Bq = 1 dez / sec, 1 Ci = 3,7 x 1010 dez /sec
Concentraţia elementelor radioactive se calculează după formula:
N
AEi =
eff × t × Fs × M s
adică cunoscând numărul de impulsuri (în cazul sistemelor spectrometrice, cel corespunzător
fiecărui foto-peak al energiilor radionuclizilor identificaţi în spectru), eficacitatea sistemului (la
sisteme spectrometrice cea corespunzătoare energiei foto-peak-ului), timpul de măsurare, factorul
de schemă şi masa (volumul) probei. La sistemele spectrometrice, dacă unui radionuclid îi
corespund mai multe peak-uri în spectru, se face media ponderată a activităţilor corespunzătoare
fiecărui peak.
Activitatea specifică a seriilor naturale ale 232Th şi 238U (în cazul 40K există o singură linie
gama la 1460,8 keV), este determinată identificând peak-urile corespunzătoare descendenţilor de
viaţă scurtă ai acestor radionuclizi, în spectrul gama şi calculând activităţile lor specifice
corespunzător fiecărei probe. Datorită diferenţelor mari între timpii de înjumătăţire ai 232Th şi
descendenţilor acestuia, se presupune realizarea echilibrului secular în seria 232Th în majoritatea
tipurilor de roci. Mai exact, calculul activităţii specifice a 232Th în probele de sol se face din
media ponderată a concentraţiilor de activitate ale 228Ac, 212Pb, 212Bi şi 208Tl (36%). În schimb, în
seria 238U, echilibrul este mai greu de realizat şi concentraţia de 226Ra poate fi adesea diferită de
aceea a 238U, lucru care nu permite estimarea concentraţiei de 238U folosind descendenţii de viaţă
scurtă ai 226Ra. Acest lucru se datorează separării care are loc între 230U ce este părintele 226Ra, şi
238
U şi mai ales faptului că 226Ra are o mobilitate mult mai mare în mediu. În consecinţă
concentraţiile de 238U şi 226Ra se determină separat, acesta din urmă constituind o subserie a 238U.
Determinarea concentraţiei de 238U se face folosind peak-urile de 63,3 (3.6%) şi 93,6 (4.9%) keV
ale 234Th. 234Th este relativ insolubil şi are timpul de înjumătăţire de 24,6 zile, scurt, relativ faţă
de cel al părintelui său 238U, ca atare, echilibrul secular există în general între 238U şi 234Th în roci
şi sedimente. În acelaşi timp, interferenţa liniei de 92,6 keV cu acelea ale radiaţiei X emise de
bismut, poloniu, şi toriu şi interferenţa dintre linia gama de 63,3 keV şi cu aceea de 63,7 (0,26%)
keV a 232Th pot fi sursa incertitudinii de determinare a concentraţiei 234Th. O altă sursă a creşterii
erorilor statistice o poate constitui, în cazul radiaţiilor gama, de energii joase autoabsorbţia
acestora în materialul probei şi dependenţa ei de densitatea acesteia. În cazul rocilor cu un
conţinut mai ridicat de 238U este posibilă însă şi identificarea liniei de 1000,3 keV (0,59%) a
234m
Pa, care are o intensitate prea mică pentru a putea fi identificată în solurile obişnuite, însă din
cauza abundenţei izotopice scăzute, erorile statistice introduse sunt mari. Se determină astfel
concentraţia de 238U făcând media ponderată a 234Th şi 342mPa. 226Ra este tratat ca o subserie a
238
U şi se determină prin peak-urile 214Pb şi 214Bi.

56
Anexa 4
APARATURĂ DOZIMETRICĂ ŞI DE MĂSURARE
A CONTAMINĂRII RADIOACTIVE

1. Aparatură dozimetrică
1.1. Kit monitorizare portabil FH 40GL
Baza sistemului este unitatea FH40G care conţine electronica de prelucrare a semnalului
obţinut de la detector, afişarea rezultatelor măsurării, stocarea rezultatelor şi transferul lor la un
calculator gazdă prin intermediul interfeţei seriale. În acelaşi timp unitatea are înglobat şi un
detector intern, un contor proporţional. Pentru transferul de date instalaţia utilizează interfaţă
serială RSR232 infraroşu.
Fără accesorii, doar cu detectorul intern instalaţia determină doza
ambientală H*(10), între limitele 10 nSv/h...1 Sv/h, domeniul energetic
pentru care detectorul este liniar 30 keV -1,3MeV.
Pentru a extinde posibilităţile de măsurare, instalaţia FH40GL poate fi
utilizată cu o serie de sonde externe. Instalaţia poate stoca datele obţinute
din măsurarea simultană cu o sondă externă şi cea internă.

Caracteristicile Echipamentului FH – 40 G.
Echipamentul este complex şi are un rol multiplu: debitmetru,
dozimetru, contaminometru.

1 Măsurarea debitului dozelor


Unitatea de bază are rolul de debitmetru, prevăzut cu contor proporţional incorporat,
fiind etalonat în unităţi de echivalent de doză, dH/dt, [Sv/h] pentru variantele: FH 40 G, interval
10 nSv/h – 1 Sv/h, şi FH-40 G-L, FH-40 G-LΩ pentru intervalul de debite joase 10 nSv/h – 100
mSv/h. Variantele FH-G-10 şi FH-40 GL-10 sunt etalonate direct în echivalent de doză ambiental
în profunzime, H*(10), [Sv/h], pentru intervalele 10 nSv/h-1Sv/h, respectiv 10 nSv/h – 100
mSv/h. Unitatea de bază afişează şi numărul de impulsuri, sau rata de numărare, imp/s.
Etalonarea aparatului se face da către un laborator de dozimetrie acreditat pentru
domeniul dozelor. Având în vedere limita de jos a intervalului, 10 nSv/h, o problemă dificil de
rezolvat a fost etalonarea sa, într-un laborator subteran, cu debite mai mici decât 10 nSv/h,
deoarece fondul natural este la sol în intervalul (50 – 150) nSv/h. Sensibilitatea, stabilită la
standul de etalonare, în câmp de radiaţii etalon, este de 2 (imp/s)/(μSv/h). Funcţionarea corectă
în timp este verificată cu o sursă test de 137Cs, cu activitatea de 333 kBq. Sunt precizate ratele de
numărare pentru diferitele sonde, atunci când se măsoară sursa test. La achiziţia aparatului,
acesta a fost însoţit de un certificat de etalonare emis de producător, care şi-a demonstrat
trasabilitatea metrologică la un etalon primar; în cazul de faţă, Institutul de Metrologie (PTB) al
Germaniei. In conformitate cu cerinţele SR EN ISO/CEI 17025:2005, acesta trebuie reetalonat la
un interval de timp rezonabil ales, în conformitate cu programul de etalonare. Astfel, se pot fixa
periodicităţi: de cinci ani de la data achiziţiei şi apoi din trei in trei ani. In Romania la IFIN-HH,
există laboratorul etalon secundar de dozimetrie, trasabil la PTB, acreditat RENAR, conform SR
EN ISO/CEI 17025:2005, care poate face aceste reetalonări, după o procedura proprie.
Atenţie la sursa test. Dată fiind activitatea sa, 333 kBq, în conformitate cu NSR 01 nu este
exceptată şi trebuie să posede Autorizaţie de deţinere/utilizare. In urma descrierii modului său de
operare, CNCAN va decide dacă impune cerinţe de control al etanşeităţii şi periodicitatea lor.
Acest lucru se poate face în diverse unităţi autorizate CNCAN, inclusiv la IFIN-HH, eventual în
baza unei proceduri proprii aprobate de către CNCAN.

57
Cerinţe de etalonare şi de măsurare a dozelor.
La etalonare, ştiut fiind că la stabilirea răspunsului trebuie efectuate măsurări pe întregul
interval de măsură, se pune întrebarea cât timp trebuie să se măsoare primul punct din interval.
Răspuns: etalonarea trebuie făcută cu o incertitudine statistică de maximum 5%, ceea ce
înseamnă că trebuie acumulate minimum 400 impulsuri (√400/400 = 0,05). La un debit de 10
nSv/h corespunde o rată de numărare de (10/1000) x 2 (imp/s) = 0,02 imp/s, iar 400 imp vor fi
strânse în 400/0,02 s = 20 000 s.
Mod de măsurare. Debitele uzuale naturale sunt de 100 nSv/h, deci se va obţine o rată de
numărare de 0,2 imp/s; o citire cu incertitudinea de 5% necesită un număr de 400 impulsuri, care
se vor colecta într-un timp de integrare de 1000 s. In acest sens, citirile uzuale, care se fac pe
parcursul a 100 s, vor implica o incertitudine de numărare de aproximativ 20%.
Referitor la intervalul de energie, limita minimă este de 33 keV, iar cea maximă de 1,3 MeV,
respectiv 3 MeV pentru varianta de echivalent doză direcţională. Variaţia răspunsului cu energia
variază între 60% la 30 keV şi 95% la 50 keV şi urcă la 120% la energia de 100 keV, faţă de
100% la energia de referinţă de 661 keV. Această dependenţă evidenţiază faptul că o citire
pentru energiile joase micşorează rezultatul cu 40%, iar la energii de 100 keV, acesta este
majorat cu 20% fata de referinţa de 661 keV.
Importantă este independenţa răspunsului de unghiul sub care cad fascicolele de radiaţii.
În afara echipamentului de bază se pot ataşa opţional, la echipamentul de bază, FH-40 G,
sonde externe, având diverse roluri.
- Sonde pentru măsurarea debitelor de doze gama, conţinând contoare Geiger-Müller,
funcţionând pe acelaşi principiu cu unitatea de bază, dar fiind mai robuste şi permiţând realizarea
de montaje telescopice, cât şi sonde cu scintilatori din plastic, precum şi sonde cu cristal de
NaI(Tl);
- Sonde pentru măsurarea radiaţiilor beta şi X moi, prevăzute cu camere de ionizare
cu ferestre subţiri;
- Sonde imersibile în apă, pentru măsurarea debitelor foarte mari, până la 100 Sv/h,
prevăzute cu detectoare G-M.
- Sonde pentru măsurarea echivalentului de doză ambientală de neutroni, etalonarea
se efectuează cu o sursă etalon de 252Cf, iar răspunsul este de asemenea stabilit în (imp/s)/(μS/h).
În acest caz, sondele sunt prevăzute cu moderatori, cu contoare umplute cu 3He, sau cu pereţi
conţinând BF3. Principiul de măsură constă în reacţiile nucleare produse de neutroni termici:
n(3He,γ)α; n(10B, α)7Li. Particulele alfa produc ionizarea aerului din contor şi sunt detectate.

2 Măsurarea contaminării
Sistemul are de asemenea sonde cu funcţia de contaminometru, etalonate în unităţi: (imp/s)/Bq.
Astfel de sonde sunt: cu contor proporţional, pentru separarea radiaţiilor alfa, beta şi gama; cu
contor G-M de arie mare, 100 cm2, cu ZnS(Ag)/scintilator plastic pentru radiaţii alfa/beta.
Etalonarea beta este făcută pentru radiaţia de referinţă de 763 keV, a 204Tl.
• HZ632L

Este utilizat pentru măsurarea debitelor de doză relativ mici, sub


100 mSv/h. Detectorul este un contor proporţional cu domeniul
energetic de 36 keV – 1,3 MeV

• FHZ 512
Sondă pentru detectarea prezenţei radiaţiilor gama, detectorul este un cristal
cilindric de scintilaţie NaI(Tl) de dimensiuni 1” x 1”. Sensibilitate ridicată pentru
emiţătorii gama:
300 s-1/(μSv/h) - 137Cs, 2000 s-1/(μSv/h) - 241Am, 150 s-1/(μSv/h) - 60Co

58
• FHZ502, FHZ-672E

Sondă pentru detectarea prezenţei radiaţiilor gama; detectorul este un cristal cilindric de scintilaţie NaI(Tl)
de dimensiuni 2”x2”. Sensibilitate ridicată pentru emiţătorii gama: 1700 s-1/(μSv/h) - 137Cs, 8000 s-
1
/(μSv/h) - 241Am, 800 s-1/(μSv/h) - 60Co.
• FHZ732GM

Sondă pentru determinarea contaminării superficiale.


Detectorul este un tub GM, nu există posibilitatea
discriminării radiaţiilor alfa şi beta. Sensibilitate acceptabilă
la radiaţiile gama 4 s-1/(μSv/h).

• Seria AP5

Sondă pentru determinarea contaminării superficiale. Detectorul este de


scintilaţie
cu sulfură de zinc având suprafaţa de 100cm2, protejat de o grilă
hexagonală, fereastră schimbabilă şi în teren.

2. Contaminometru
In certificatul de etalonare al contaminometrului se precizează răspunsul detectorului, fie
în (imp/s)/Bq, fie (imp/s)/(particule/s). In acest din urma caz, se are în vedere faptul că trebuie
aplicat un factor de conversie pentru calculul activităţii, pornind de la mărimea măsurată şi emisia
de particule. Contaminometrul se etalonează la un laborator acreditat şi se supune verificării
metrologice, în cadrul unui laborator autorizat pentru verificări de contaminometre, o dată la trei
ani.
• MCB2

• Măsurare contaminare α, β γ
• Detector GM cu fereastră mică 2 mg/cm2 de 15cm2

• FHT 111 CONTAMAT Monitor pentru măsurarea contaminării

Detector:
• Contor proporţional cu curgere de gaz (butan) cu butelie reîncărcabilă cu fereastră de 100
sau 166 cm2 pentru determinarea 14C, 32P, 35S, 60Co, 63Ni, 90Sr/90Y, 131I, 137Cs, 204Tl,
241
Am
• Contor proporţional xenon, fereastră de 100 sau 166 cm2, pentru determinarea 14C, 32P,
35
S, 60Co, 90Sr/90Y, 99m Tc, 123I, 125I, 131I, 137Cs
• Contor proporţional pentru tritiu cu butelie reîncărcabilă

59
3. Sistem de monitorizare mobil MDS
Sistemul poate fi utilizat ca unitate mobilă de determinare a radioactivităţii mediului în
vehicul (aeropurtat sau terestru). Este sensibil la radiaţiile gama cu posibilitatea de discriminare
între surse naturale şi artificiale. Rezultatele determinărilor de doză sunt stocate împreună cu
coordonatele GPS.

2 1 Detectorul NBR FHT 672-5


3 4 2 Preamplificator FHT 671Y
1 3 Sursă tensiune
4 Protecţie HELI
5 dozimetru FH 40G
5 6 Container transport şi stocare
6

Detectorul NBR FHT672-5 este un scintilator organic de 5000 cm3, sensibil de la


aproximativ 100 keV cu un fond de 500 cps. Domeniul de măsurare este de 1 – 20 μSv/h.
Dozimetrul FH40G este dotat cu un detector intern cu tub GM de aproximativ 3 cm3, cu un
domeniu energetic de 30 keV - 3 MeV, domeniu de măsurare 10 nSv/h - 1 Sv/h, fondul este de 60
nSv/h.
Limita de detecţie a întregului sistem pentru Cs-137 este de 2 nSv/h peste un fond
predefinit. Detectorul NBR fiind scintilator de volum mare permite o evaluare spectrometrică a
câmpului de radiaţii emis de pe sol. Cu ajutorul unui algoritm special (ADF), sistemul poate
discrimina, prin analiza spectrului obţinut, sursele naturale (fondul natural) de cele artificiale
(contaminare sau sursă radioactivă pierdută).

4. Sisteme de măsurare globală


• Sistem de măsurare alfa/beta global de fond redus FHT 770
Este un sistem echipat cu un contor proporţional cu gaz (ArCO2), cu fereastră de 44mm
din mică (2mg/cm2). Tensiunea de operare este de 1450V, ce corespunde detectării simultane a
particulelor alfa şi beta.
Ansamblul detector: două contoare proporţionale de
acelaşi tip, cel inferior servind pentru măsurare simultană
alfa/beta, cel superior, de gardă, asigură reducerea
fondului (ecran activ) cu ajutorul electronicii de
anticoincidenţă, ambele ecranate de un strat de plumb de
15 mm.
Fond (800sec, 120 nSv/h):
Canalul alfa: 0,002 imp/sec
Canalul beta: 0,037 imp/sec
Influenţa canalului alfa în canalul beta este de
aproximativ 50% din activitatea canalului alfa.

Numărătorul digital FHT1100 asigură electronica necesară pentru funcţionarea întregului sistem:
măsurare alfa/beta, simultan reducerea fondului prin detectorul de gardă. Permite utilizarea şi
memorarea coeficienţilor de calibrare (independent pentru canalul alfa şi beta).

60
5. Sisteme spectrometrice

5.1. Spectrometrie alfa


• M7401

o Cameră de vidată oţel inoxidabil


o Probe până la diametru de 50mm
o Suportă detectori până la 1200 mm2
o Tensiune de alimentare până la 198V
(pozitiv sau negativ)
o Afişare vid, în treruperre automată a
tensiunii de alimentare detector la piederea
vidului

• Alfa Duo

o Cameră de vidată oţel inoxidabil


o Probe până la diametru de 50mm
o Analizoare multicanal digital

5.2. Spectrometrie gamma

• Analizor Inspector 2000, DigiDart


• Detector cu criostat electric şi în aranjament in situ

61
Anexa 5
METODOLOGIE DE PRELEVARE, PRELUCRARE
ŞI MĂSURARE A PROBELOR DE MEDIU.
INCERTITUDINI DE MĂSURARE
ŞI INTERPRETAREA REZULTATELOR

6.1 Prelevarea probelor


Probele de apă de suprafaţă, sol şi vegetaţie, se recoltează din aceleaşi puncte stabilite
iniţial, pentru a se putea face corect comparaţia cu valorile de radioactivitate obţinute în anii
anteriori. Prelevarea probelor de apă din râuri trebuie să se realizeze atât în amonte cât şi în aval de
un obiectiv industrial care contaminează radioactiv râul respectiv. Prelevarea probelor se face în
mod diferit pentru fiecare factor de mediu. Probele recoltate se introduc în recipientele specifice, pe
care se lipeşte eticheta inscripţionată cu: denumirea probei, locul de recoltare, data recoltării,
numele persoanei care a efectuat recoltarea, eventual cantitatea aproximativă de probă.
6.2 Transportul probelor
Probele de apă, sol şi vegetaţie, mai ales dacă sunt recoltate din mai multe puncte, trebuie
transportate cu grijă în lăzi din plastic sau lemn pentru a se evita deteriorarea recipientelor, mai ales
a pungilor din plastic, ceea ce ar duce la împrăştierea, contaminarea sau pierderea probei de
analizat.
6.3 Recepţia şi înregistrarea probelor
Probele aduse în laborator sunt trecute în Registrul de probe, cu toate datele înscrise pe
etichetă. Eventual, la capitolul observaţii, se trece starea recipientului de transport al probei, dacă
acesta a fost deteriorat.
6.4 Depozitarea şi conservarea probelor
Probele aduse în staţie/laborator, după înregistrare, trebuie depozitate corespunzător pentru
evitarea degradării, descompunerii sau contaminării de la alte probe. Atenţie deosebită trebuie
acordată probelor contaminate cu radionuclizi uşor volatili, cum este cazul I-131. In cazul
transmiterii unor probe către alte staţii, în vederea analizelor de spectrometrie gama sau beta, este
necesară uscarea (pentru vegetaţie şi sol), eventual calcinarea pentru vegetaţie sau acidifiere pentru
apă. Probele se păstrează la temperaturi scăzute, de preferinţă în frigider la 4 – 60C. Depozitarea nu
trebuie să depăşească o lună de zile. Depozitarea nu este necesară dacă prelucrarea probei începe
imediat după aducerea în laborator.
6.5 Prelucrarea probelor pentru analiză (uscarea, evaporarea, calcinarea şi omogenizarea
probelor)
Uscarea reduce masa şi volumul probei, ceea ce permite atât stocarea pentru o perioadă mai
lungă de timp, dar şi posibilitatea concentrării radionuclizilor în probă. Uscarea se face la
temperatura camerei, dar se recomandă folosirea termostatului cu temperatura stabilită la 1050C, cu
pierderi nesemnificative de radionuclizi, cu excepţia I-131. Evaporarea, la lampă cu infraroşu sau
pe baia de nisip, constituie o metodă pentru concentrarea probelor de apă. Pentru evaporare se
utilizează cel mai des capsulele de porţelan. Temperatura din baia de nisip nu trebuie să ajungă la
1000C, pentru a evita fierberea şi apariţia stropilor fini de apă. Pentru calcinarea probelor de
vegetaţie, temperatura din cuptorul de calcinare trebuie să fie sub 4000C pentru analiza Cs-137,
respectiv 6000C pentru analiza Sr-90. In ceea ce priveşte vegetaţia, trebuie măsurată masa probelor
în stare proaspătă, în stare uscată şi calcinată, fiind necesare aceste date pentru estimarea activităţii
probei. După uscare/calcinare este necesară omogenizarea probei în vederea alegerii unei probe
semnificative pentru măsurarea radioactivităţii. Proba de sol se usucă la nivelul camerei sau în
termostat la temperaturi de sub 500C.
6.6 Pregătirea probelor pentru măsurare
Pentru măsurări globale alfa şi beta, proba evaporată/calcinată se cântăreşte (de obicei 0,1
mg x S tăviţei de măsurare), se pune cu atenţie pe tăviţa de numărare, se fixează cu câteva picături
62
de metanol, se lasă să se usuce după care se introduce în castelul de numărare sub detector pentru
măsurarea radiaţiilor emise. Pentru măsurarea radionuclizilor care emit radiaţii gama, proba
evaporată/calcinată se cântăreşte apoi se pune în cutia de plastic pentru măsurare, pe care sunt
scrise toate datele despre probă (tipul probei, data de recoltare, masa proaspătă – dacă este cazul,
masa probei pusă în cutie şi alte date considerate necesare). Pentru măsurarea tritiului şi C-14,
proba de apă distilată se amestecă cu soluţia scintilator în flaconul de numărare, care se introduce în
spectrometrul beta.
6.7 Măsurarea probelor de mediu.
Determinarea activităţii globale alfa şi beta în probele de mediu reprezintă un proces
complex care presupune parcurgerea cu stricteţe a anumitor etape procedurale: prelevarea
probelor de mediu; condiţionarea (pregătirea) probelor de mediu; măsurarea probelor, calculul
concentraţiei de radioactivitate şi interpretarea rezultatelor.
Măsurarea probelor pentru monitorizarea radioactivităţii mediului presupune:
• utilizarea metodelor radiometrice de determinare a activităţii globale alfa şi beta în probe de
tipul: apă de suprafaţă şi subterană, sol, vegetaţie cultivată şi necultivată, sediment,
depuneri atmosferice, aerosoli etc.;
• utilizarea metodelor dozimetrice pentru determinarea dozei datorată radiaţiilor X şi gama,
cu sisteme dozimetrice pasive şi active;
• determinarea concentraţiei de radon în aerul din interiorul şi exteriorul locuinţelor.
Activitatea specifică sau concentraţia radioactivă în probele măsurate va fi dată de relaţia:
Rnet
Asp =
ε ⋅m⋅r
cu
1 N ⎛ NR N ⎞
Rnet = ∑ ⎜⎜ i − F ⎟⎟
N i =1 ⎝ TR TF ⎠

unde: NRi este numărul de impulsuri obţinuţi în prezenţa fondului, exprimată în imp/min,
NF numărul mediu de impulsuri în fond,
TR, TF timpul de măsurare a probei şi a fondului (este de preferat ca aceşti doi timpi să
fie egali, suficient de lungi ca numărul de impulsuri obţinut să fie cât mai aproape de distribuţia
normală, de ordinul zecilor de minute, o oră),
m cantitatea sau volumul probei exprimată în kg sau litri,
r randamentul de recuperare, care ţine seama de pierderile de substanţă care intervin în
timpul prelucrării probei de apă şi este caracteristic fiecărei probe.
N numărul de măsurări efectuate asupra probei.

6.8 Incertitudinea măsurării


Incertitudinea reprezintă un parametru care caracterizează dispersia valorilor atribuite
măsurandului, pornind de la informaţiile utilizate. Este compusă din componente de tip A de
evaluare şi componente de tip B de evaluare. Evaluarea de tip A prevede utilizarea de procedee
statistice, cea de tip B, alte tipuri de evaluare cum ar fi incertitudinea valorii etalonului,
incertitudinea de recoltare, determinări de masă, volum etc.
Este important de menţionat faptul că după efectuarea încercării (măsurării) se emite un
“Raport de încercare”. Standardul prevede faptul că acest Raport trebuie să conţină rezultatul
măsurării sub forma unei valori numerice a unei mărimi, cu unitatea de măsură cerută, şi “Dacă
este aplicabil, o declaraţie referitoare la incertitudinea de măsurare estimată; informaţiile sunt
necesare dacă acestea sunt relevante pentru validarea sau utilizarea rezultatelor încercării, atunci
când este o cerinţa expresă a clientului sau dacă incertitudinea afectează conformitatea cu o limită
din specificaţie”.
63
Incertitudinea menţionată mai sus este incertitudinea standard combinata uc ce se compune
din însumarea pătratică a incertitudinilor ce o compun şi referă la un interval de acoperire k=1 (1σ).
Componentele sunt de două tipuri:
• incertitudinea statistică a numărării, de tip A
Dezintegrarea radioactivă este un proces care se supune legii de distribuţie Poisson şi în consecinţă:
- dacă se execută o singură măsurare,
conform distribuţiei Poisson abaterea standard este S n = m unde m este numărul de impulsuri
înregistrate;
- dacă se efectuează mai multe măsurări,
(m i − m) 2

abaterea pătratică medie (varianta rezultatului individual) va fi: S n - 1 = unde n este


n−1
numărul de măsurări.
Varianţa mediei (abaterea pătratică) a mediei reprezintă intervalul în care poate fi găsită
media, în conformitate cu intervalul de acoperire considerat. Aceste intervale de acoperire, k = 1, 2,
3 corespund aproximativ nivelurilor de încredere, care, în cazul distribuţiei normale (Poisson pentru
un număr mare de impulsuri devine distribuţie normală), sunt: 1σ, p* = 68,3%, 2σ, p* = 95%; 3σ, p*
=99%
• incertitudinea ratei de numărare
Pe baza celor prezentate mai sus
m 1
N = , incertitudinea va fi S N = ⋅ S n
T T
Incertitudinea fondului se calculează în mod similar în limitele considerării unei distribuţii
Poisson.
Dacă timpii de măsurare pentru probă şi fond sunt identici, viteza de numărare va fi:
N tot − F
N pr =
T
Din formula de propagare a incertitudinilor rezultă incertitudinea totală:
S N2 pr = S N2 tot + S F2
• incertitudine de tip B
Cea mai importantă incertitudine de tip B este este incertitudinea sursei etalon. În certificatul
de etalonare aceasta este dată ca incertitudine extinsă, pentru k=2. Se împarte la doi aceasta valoare
şi se obţine Setalon.
Pe lângă incertitudinea de etalonare apar cele corespunzătoare prelevării şi prelucrării
probei:
• Incertitudinea de prelevare, uprel care poate fi considerată ca incertitudine de eşantionare
(pot exista variaţii între conţinutul radioactiv de la un loc la altul) ce se poate trata ca
incertitudine statistică, cu o distribuţie Poisson, dacă nu există o tendinţă de variaţie
continuă;
• Incertitudinea de prelucrare, ulucr. Dacă se fac numai prelucrări simple ca evaporarea,
mojararea, calcinarea, randamentul de recuperare în majoritatea cazurilor este mai mare
decât 95%. Problema se complică dacă se fac operaţii de separare chimică şi de preparare
a sursei. În acest caz proba poate fi marcată cu un alt izotop al radionuclidului de interes,
care emite alte radiaţii diferite faţă de cele ale radionuclidului, cu activitatea totală bine
cunoscută şi e măsoară la sfârşit, odată cu sursa preparată şi activitatea radionuclidului de
marcare. Raportul dintre cele două valori reprezintă randamentul de recuperare, care este
la rândul său determinat cu o incertitudine mare, datorită compunerii incertitudinilor de la
măsurarea celor două activităţi. Randamentul se introduce în relaţia de calcul, iar
incertitudinea intră în bugetul de incertitudini.

64
• Corecţia de autoabsorbţie în probă: se calculează grosimea probei (în mg/cm2) dacă se
urmăreşte activitatea alfa se compară cu parcursul maxim şi se aplică un factor de
amplificare (ex. la o grosime de 10mg/cm, parcurs maxim de 4mg/cm factorul de
amplificare va fi de f = 2,5) care poate avea o incertitudine de uautoabsorb = 10%
• Incertitudinea eficacităţii de etalonare, uc,eficacitate, %, luată din certificatul de etalonare al
instalaţiei.
Toate aceste incertitudini, după evaluare, vor fi sumate. Pentru a uşura evaluarea
incertitudinii compuse, în loc de valori absolute (abaterea standard sau varianţa, S) se va trece la
valori relative u, raportul dintre incertitudinea absolută şi valoarea propriu zisă pentru că în unele
cazuri incertitudinea relativă este mult mai uşor de estimat.
Mărimea uc = 2uc, este incertitudinea extinsă (uc fiind incertitudinea compusă evaluată
conform sumei de incertitudini şi compusă cu formula de propagare) şi corespunde unui nivel de
acoperire k = 2.

6.9 Interpretarea rezultatelor


Într-un proces de măsurare la niveluri foarte joase problema fundamentală este:
1) dat fiind un semnal net S trebuie să decidem dacă a fost detectat un semnal real C0 (când μ0>0,
μ−valoarea adevărată, corespunzătoare semnalului net S) şi
2) dând un proces de măsurare specific complet, trebuie estimată valoarea adevărată minimă μS,
care poate fi aşteptată să producă un semnal observabil suficient de mare, S, care să fie detectat.
Primul aspect se referă la a lua o decizie după măsurare calitativă, bazată pe observaţia lui
S pe un criteriu de detecţie bine definit. Urmând o astfel de decizie ar trebui stabilită fie o limită
superioară (dacă “nu s-a detectat”), fie un interval de confidenţă (dacă “s-a detectat“). Al doilea
aspect se referă la a face o estimare prealabilă a capacităţii de detecţie pentru un proces de
măsurare dat.
Problema 1. In urma unei observaţii experimentale trebuie decis dacă a fost sau nu
observat ceva. Limita de detecţie este cel mai bine exprimată statistic în termenii a 2 activităţi
determinate de riscul maxim acceptat de a face o eroare de tipul 1 (afirmaţia că există activitate în
probă când de fapt nu există) şi o eroare de tipul 2 (afirmaţia că nu există activitate în probă când
de fapt există).
Aceste două mărimi (activităţi) de prag sunt:
• Activitate măsurată semnificativ minimă - definită prin cantitatea minimă de activitate
care poate fi interpretată ca semnificând că există activitate în probă
• Activitate reală minimă detectabilă - definită a fi cea mai mică cantitate de activitate
cerută ce trebuie să existe în probă astfel încât o măsurare să poată implica corect prezenţa
unei activităţi.
Trebuie făcută o distincţie clară între cantitatea reală de activitate în probă şi activitatea
măsurată care este dată de numărul observat de evenimente într-un interval de timp dat
multiplicat cu un factor de calibrare. Pragul sau limita de detecţie pentru un detector exprimă cât
poate acesta să distingă între o măsurare făcută pe o probă cu activitate reală zero şi o măsurare
făcută pe o probă cu activitate mai mare decât zero.
Activitatea măsurată semnificativ minimă reprezintă valoarea de prag pentru detector faţă
de care activitatea reală este judecată a fi zero sau nu în conformitate cu care activitatea măsurată
este mai mică sau nu decât această valoare critică.
Activitatea reală minim detectabilă reprezintă valoarea cea mai mică a activităţii reale
astfel încât activitatea, cu un grad de confidenţă să fie mai mare sau cel puţin egală decât o
valoare critică - a presupune corect că activitatea reală este mai mare ca zero.
Fie R şi R+F variabile aleatoare cu probabilităţi de distribuţie certe.
Toate evenimentele ce apar într-un interval de timp sunt considerate a fi distribuite Poisson şi
pentru simplitate presupunem:
65
1. un timp de măsură fixat pentru toate observaţiile care va permite să lucrăm direct cu numărul
de evenimente în locul ratei de numărare.
2. timpul de numărare este suficient de lung ca distribuţia de probabilitate a numărului de
evenimente să fie aproximată de distribuţia normală cu media şi dispersia egală cu numărul de
evenimente aşteptat.
Fie: γ - ct. de calibrare = Λ/nr. de evenimente
F - valoarea aşteptată a numărului de evenimente a fondului
R - valoarea aşteptată a numărului de evenimente dat de probă cu activitatea reală A = γ
R.
R+F - valoarea aşteptată pentru numărul de evenimente la măsurare, proba A=γ R
CF - numărul de evenimente măsurat pentru fond.
CR+F - numărul de evenimente măsurat pentru fond şi probă, proba cu A=γ S
Cazul I. Fondul cunoscut cu acurateţe înainte de măsurare.
Presupunem că fondul CB este cunoscut cu o acurateţe mult mai mare decât cea dată de o singură
măsurătoare. În acest caz la măsurarea probei se obţine semnalul S = CF+CR-F cu abaterea
standard σ = γ R + F .
Activitatea probei va fi A=γ S cu abaterea standard σ A = γ R + F
Pentru a face o eroare de tipul I activitatea semnificativ minim detectabilă, AI rezultă din condiţia
S=0 de unde rezultă imediat AI = γ ⋅ kα F .
Activitatea reală minimă detectabilă (eroare de tipul II) AII = γ S' se determină din condiţia ca o
eroarea de tipul II să fie mai mică decât β (probabilitatea ca activitatea măsurată să fie mai mică
decât AI).
După efectuarea calculelor rezultă pentru semnalul măsurat corespunzător activităţii AII:
S ' = F [kα + kβ ]
Cazul II. Fondul cunoscut fără acurateţe înainte de măsurare
Presupunem că fondul CB este cunoscut cu o acurateţe dată de o singură măsurare. În acest caz
S=CR+F-CF cu abaterea standard σ A = R + 2 F
În mod similar activitatea semnificativ minim detectabilă, AI rezultă din condiţia S=0 de unde
rezultă imediat AI = γ ⋅ k α 2C B .
Activitatea reală minim detectabilă AII va fi dată de AII = γ ⋅ (kα + kβ ) 2CB .
Adică se poate afirma că nivelul critic este dat de:
LC = kασ0
iar limita de detecţie
LD = LC + kβσD
unde kα şi kβ sunt abscisele corespunzătoare probabilităţilor (1-α) şi (1-β) în distribuţia normală.
a. Dacă S obţinut după procesul de măsurare este mai mare decât Lc, se va raporta decizia
“detectat” însoţit de un interval simetric S − σ , S + σ .
b. Dacă S obţinut după procesul de măsurare este mai mic sau egal cu Lc se va raporta
decizia “nedetectat” şi se va da o limită superioară.
Relaţiile de calcul al limitei de detecţie pentru cele 2 situaţii, fond cunoscut cu acurateţe şi,
respectiv fond cunoscut fără acurateţe sunt date în tabelul următor:

Observaţii LC (evenimente) LD (evenimente)


Fond fără acurateţe (σ2F-μF) 2,33 μF 2,71+4,65 μF
Fond cu acurateţe σF = 0 1,64 μF 2,71+3,29 μF

66
Anexa 6

67
Anexa 7

68
Anexa 8

H (doza efectivă) = 1,15 D (doza absorbită) [50]


69
Anexa 9

70
Anexa 10

71
Anexa 11

PREFIXE ŞI SIMBOLURI

Factor Prefix Simbol Factor Prefix Simbol


1024 yotta Y 10-1 deci d
1021 zetta Z 10-2 centi c
1018 exa E 10-3 mili m
1015 peta P 10-6 micro µ
1012 tera T 10-9 nano n
109 giga G 10-12 pico p
106 mega M 10-15 femto f
103 kilo k 10-18 atto a
102 hecto h 10-21 zepto z
101 deca da 10-24 yocto y

72
View publication stats