Transplanturile: teze și antiteze

de Preacuviosul Protopresviter Ioannis Photópoulos

(din cadrul coferinței cu tema ”Transplanturile: donație sau crimă?”- GRECIA

2013)

Comunicare la conferința cu tema ”Transplanturile: donație sau crimă?”, care a avut loc
sâmbătă, 20-4-2013, orele 16-21, la Stadionul Pace și Prietenie din Pireu, și a fost organizată
de Centrul de Studii Patristice și Centrului Misionar Enoméni Romiosíni, sub egida Sfintei
Mitropolii a Pireului în colaborare cu Sfânta Mitropolie a Glifadei.

Transplanturile: teze și antiteze

de Preacuviosul Protopresviter Ioannis Photópoulos

 Prezenta comunicare exprimă poziția noastră
critică față de textul ”Teze fundamentale cu privire la etica transplanturilor”, care cuprinde 12
studii medicale, teologice și juridice, publicate într-un singur volum sub egida Comisiei Sinodale
pe Probleme de Etică a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, cu titlul ”Biserica și
Transplanturile”.

Asupra anumitor poziții exprimate în acest volum s-a exercitat o critică bine argumentată prin
texte precum Scrisoarea Înaltpreasfințitului Mitropolit al Glyfadei, Pavlos, și Enciclica
Mitropolitului Pireului, Serafim, cel care găzduiește conferința noastră de astăzi, dar și prin luări
de poziție formulate în scris sau prin viu grai, de către Părintele Konstantinos Stratigópoulos și
de către Părintele Stefanos Stefópoulos, precum și de către distinșii profesori Avramídis
Panagópoulos și Karakatsánis.

În această comunicare vom aborda exclusiv pozițiile exprimate de comisia sinodală și vom
încerca să găsim componentele lor fundamentale, structura intrinsecă și filosofia lor generală.

Înainte de a trece la critica pe puncte a ”Tezelor”, considerăm că este nevoie de o corectură

fundamentală și de o semnalare obligatorie. Corectura: În realitate nu avem de-a face cu ”teze”,
așa cum în chip înșelător ne sugerează titlul textului, adică de luări de poziție exprimate sinodal
cu privire la subiectul transplanturilor, căci Biserica Greciei nu a luat decizii în acest sens, ci de
propuneri pentru ”un prim material, care ar putea conduce la o aprofundare și o problematizare și
ar putea contribui la configurarea finală a poziției bisericești a Sfântului Sinod”, după cum se
menționează chiar în Introducerea cărții menționate, editate de Comisia de Bioetică (p. 20). Iar
semnalarea: Termenii ”donator” și ”primitor”, care sunt folosiți în mod obișnuit în aceste ”Teze”
în legătură cu, de fapt, furtul de organe, amintesc de duhul tranzacțiilor în care unul dă, iar altul
primește, și de aceea nu se potrivesc cu concepția bisericească despre om ca fiind plăsmuit după
chipul lui Dumnezeu. În continuare, suntem însă nevoiți să folosim și noi acești termeni, pentru a
facilita înțelegerea textului.

Există o caracteristică generală care străbate de la un capăt la altul, care irigă și inspiră textul
”Tezelor”? Două cuvinte amare redau deplin această însușire: nemăsurata ipocrizie. Potrivit
Sfântului Vasilie cel Mare, ipocriți sunt ”oamenii care una au în inimă și alta arată”. Sfântul
Maxim numește ipocrizia ”înșelare având chipul adevărului”, câtă vreme Sfântul Ioan Scărarul
spune că este o stare a sufletului ”amestecată cu toate scornirile”; această înșelare a ipocriziei,
”purtarea cu două fețe” (Sfântul Vasilie cel Mare), este amestecată cu o mulțime de idei și
gânduri pe care ipocritul le scornește, cu scopul de a-i convinge pe ceilalți. Având ca îndrumar
cuvintele Sfinților Părinți, putem deosebi în ”Teze” duhul ipocriziei (căci ipocriții una au în
inimă și alta arată), înșelăciunea care poartă masca adevărului, ”înșelăciunea care are chipul
adevărului” și o ingeniozitate inimaginabilă în a găsi idei (”scorneli”) de o incredibilă
superficialitate și de o hilaritate tragică (black humor). Ce au oamenii aceștia în minte, ce
urmăresc aceste ”Teze”? Furtul de organe. Ce se propovăduiește însă urbi et orbi? Pe de o parte
dragostea și jertfirea de sine a donatorilor, iar pe de altă parte preocuparea pentru ”sufletul lor
nemuritor”.

Să vedem câteva exemple paralele din care transpiră, pe de o parte, adevăratul lor scop, iar, pe
de altă parte, ipocrizia și înșelăciunea cuprinse în aceste ”Teze”:

Teza 20, p. 27: ”Biserica, prin faptul că exercită o pastorație în favoarea transplanturilor ar putea
asigura un număr de grefe pentru transplanturi și ar putea contribui astfel la supraviețuirea unui
număr corespunzător de oameni” (scopul adevărat). Teza 5a, p. 22: ”Pe cât de superior este
sufletul față de trup, pe atât de mare este folosul duhovnicesc al donatorului” (ipocrizie,
înșelăciune). Teza 48, p. 35-36: organizarea ”zilei donatorului sau mobilizarea unei campanii de
promovare a transplanturilor cu scopul de a aduna un număr mai mare de transplanturi…”
(scopul adevărat). Teza 45, p. 35: ”Lucrarea pastorală a Bisericii trebuie să îi susțină pe donatori,
pe beneficiarii transplanturilor și pe medici, pentru ca prin toate aceste căi să fie slăvit
Dumnezeu, și astfel oamenii să se întregească duhovnicește și… bla-bla…” (ipocrizie,
înșelăciune). Și un exemplu care cuprinde ”doi într-unul”, anume adevăr și înșelare, Teza 39, p.
33-34: ”Biserica este datoare… să creeze ea însăși o tradiție duhovnicească a transplanturilor,
orientată către nevoile și simțămintele duhovnicești ale donatorului (ipocrizie). În acest mod,
găsirea de grefe și promovarea transplanturilor nu va vor mai constitui un scop la care se aspiră,
ci un rezultat firesc” (scopul adevărat).

Ipocrizia, mai ales față de persoana donatorului, care iese la iveală în aceste ”Teze” este
asemănătoare cu a fariseilor care spuneau despre Hristos că ”ne este mai de folos să moară un
om pentru popor” (Ioan 11:50), de dragul ținerii Legii și a protejării Templului lui Solomon.
Oare fariseilor chiar le păsa de poporul pe care îl numeau ”blestemat” sau de Legea, pe care fără
rușine o încălcau sau de Templu pe care îl preschimbaseră în ”casă de neguțătorie”? Nu, scopul
lor era să-L elimine pe ”refractarul” Hristos. În mod asemănător, în textul ”Tezelor”, nu de
donatorul le ”arde lor buza” și de, chipurile!, folosul lui duhovnicesc, ci în realitate îi pretind
bolnavului să coboare în mormânt amputat, după ce îi vor fi fost prelevate organele. Iată și
dovada cutremurătoare dintr-un text favorabil transplanturilor: ”Este de preferat să te coboare în
pământ uscat și făcut bucăți din dragoste, decât, păstrând integritatea egoismului și dovada iubirii
de sine…” (Liberi de genom, p. 305).

Argumente că ”Tezele” nu arată interes și nici respect pentru persoana donatorului:

Argument 1: Acceptă anonimatul primitorului și al donatorului de organe, scriind că ”acest lucru

nu vine în contradicție în mod necesar cu etica Bisericii Creștin-Ortodoxe” (Teza 27), chipurile!,
pentru a se evita tranzacțiile comerciale. Cum, deci, dacă atât de mult îl respectă pe donator, de
ce nu sunt de acord ca acesta să își ofere organele unui prieten sau unei rude? Măcar în acest caz,
anume dacă donatorul și-ar dona organele rudelor sau prietenilor, dacă tot are loc acest măcel, s-
ar evita tranzacția comercială. Dar regimul dorește acest lucru, la urma urmei?
Argument 2: Atât de mult este respectată voința liberă a donatorului, încât se scrie în ”Teze” că
”prin iconomie [Biserica] ar putea să accepte și substituirea voinței donatorului prin decizia
rudelor sale”. Astfel, sărmanul potențial donator, deși viu și acționând prin proprie voință, nu
poate, conform legii, ca în situația morții cerebrale să își doneze organele rudelor sale, când nu se
mai poate exprima, iar rudele pot să se substituie voinței sale! Ce frumoasă relație duplicitară se
cultivă între donator și rude! Cât respect, dragoste și grijă, vezi, Doamne!, față de donator și de
”sufletul lui nemuritor”!

Foarte frumoase lecții de ipocrizie dă și Legea 3984, art. 3, paragraful 10: ”prelevare de organe:
procedura prin care organele donate devin disponibile”.

Lăsând de-o parte ipocrizia care constituie back-ground-ul general al textului ”Tezelor”,
ajungem la o altă caracteristică generală a lor, care este lipsa de temeiuri teologice. Nu mă ocup
aici cu abordarea teologică a transplanturilor – Părintele Konstantinos o va face –, ci voi arată
tocmai absența teologiei care caracterizează textul ”Tezelor”, propus oficial spre discuție.

”Tezele” privesc ”etica transplanturilor”. Etica, etica ortodoxă, nu este o oarecare învățătură
general acceptată care expune gândirea, exprimarea și viața corectă, având eventual și o spoială
creștină, ci este învățătura evanghelică și a Sfinților Părinți, care, folosind cuvântul teologic
dogmatic ortodox, arată că fiecare faptă și gând al nostru trebuie să fie în acord cu voia lui
Dumnezeu. Dar etica ”Tezelor” se mișcă antropocentric, ”bioetic”, aproape protestant, fără temei
teologic.

În efortul său de a articula un discurs teologic, redactorul ”Tezelor” scrie că, ”dacă reușita
științifică [se referă la transplanturi] este compatibilă cu Tradiția, cu învățătura și experiența
teologică, această descoperire genială [transplanturile] trebuie abordată cu îndrăzneala noutății ei
duhovnicești” (p. 21, Teza 2). [Nu ne spune redactorul ”Tezelor” ce trebuie să facă Biserica în
cazul în care transplanturile nu sunt compatibile cu Tradiția teologică. Spune doar că, ”dacă ceva
vatămă sufletul sau înjosește valorile spirituale, trebuie respins fără nici o reținere”.] Însă,
redactorul, în loc să găsească ce este compatibil sau incompatibil cu Tradiția ortodoxă în ce
privește transplanturile – și cum ar fi în stare să găsească? – la Teza 39, face următoarele
afirmații inimitabile: ”… Biserica este datoare… să creeze ea însăși o tradiție duhovnicească a
transplanturilor, orientată către nevoile duhovnicești ale donatorului” (pp. 33-34, Teza 39). Prima
oară auzim că Biserica ”creează” tradiție.

Tradiția Bisericii este Hristos cel viu, care ni Se dă în Dumnezeiasca Euharistie și în învățătura
Sfinților Apostoli și Părinți. Prin luminare dumnezeiască, Sfinții Apostoli și Părinți Îl primesc și
Îl fac cunoscut pe Hristos și tot ceea ce contribuie la credința cea dreaptă și la viața în Hristos.
Toate dogmele, toate rânduielile, tipicul slujbelor și canoanele nu sunt creații și descoperiri ale
închipuirii unor învățători, care urmăresc slujirea intereselor lor personale sau adaptarea la duhul
lumii, la pretențiile omului căzut, ci este învățătură de Dumnezeu predată Sfinților, conformă cu
Sfânta Scriptură și având ca scop comuniunea cu Hristos și îndumnezeirea omului.

”Tezele”, încălcând învățătura Bisericii despre Tradiție, își ”creează” propria lor tradiție, își
confecționează propria pastorală și învăță o noțiune stranie a „iconomiei”. Să explicăm aceste
lucruri.
1. Alterarea generală pe care a suferit-o în ultimii ani noțiunea de ”pastorație” a trecut și în
mesajul ”Tezelor”. Este de la sine înțeles că știința pastorală reprezintă metoda
adevăratului păstor spre îndrumarea oilor cuvântătoare – a fiecăreia în parte – pe calea
mântuirii. Părintele duhovnicesc uneori este iertător, alteori aspru, oferind medicamentele
potrivite spre tămăduirea în Hristos a sufletului. Nu se îngrijește de progresul intelectual
al omului, nici de pretențiile lumii. Nu lingușește, nici nu răsfață urechile fiilor
duhovnicești. Pastorația nu este o metodă socială de tip religios având ca scop ajutorarea
oamenilor, nici nu este o procedură psihoterapeutică seculară, care lucrează cu legile
omului căzut. Este o metodă a Duhului Sfânt, care știe să tămăduiască cu dragoste, dar
uneori este mișcată și de ”mânia cea preadreaptă” și ”de praștia Duhului”, spre a arunca
afară din pliroma Bisericii ”pe lupii cei molipsitori”. Dar ce rol joacă pastorația în
”Teze”? Citim: ”Biserica, prin faptul că exercită o pastorație în favoarea transplanturilor
ar putea asigura un număr de grefe pentru transplanturi și ar putea contribui astfel la
supraviețuirea unui număr corespunzător de oameni” (p. 27, Teza 20). Aici, pastorația
devine o unealtă de promovare a teoriei despre ”moartea cerebrală”, printr-o propagandă
cu haină religioasă, având însă ca scop asigurarea numărului necesar de transplanturi.
2. Iconomia. Iconomia este aplicarea indulgentă a învățăturii Bisericii și a Sfintelor
Canoane, în funcție de fiecare caz în parte, având ca scop mântuirea omului. Nu este o
încălcare arbitrară a acriviei învățăturii Bisericii. Este un act bisericesc și este exercitată
de către episcop și de către Părinții duhovnicești rânduiți de acesta. Teodor Studitul scrie
într-o epistolă a sa că iconomia bisericească se face ”la vreme potrivită” (Epistola 21, Pg
99, 981). Unde vorbesc ”Tezele” despre iconomie? Teza 22: ”Biserica, în anumite
condiții și prin iconomie, în interiorul perspectivei sfințeniei legăturilor de rudenie și a
cultivării relațiilor sociale, ar putea să accepte substituirea voinței donatorului prin
opțiunea rudelor acestuia… Pronia exercitată prin casnici constituie o expresie a
credinței”. Și citează pasajul I Timotei 5;8, care spune că cine ”nu poartă grijă de ai săi și
mai ales de casnicii săi s-a lepădat de credință”. Ar putea accepta Biserica privarea de
viață a unui creștin grav bolnav, ca să supraviețuiască un altul, fără ca bolnavul respectiv
să-și fi exprimat voința, limitându-se la acordul rudelor sale? Este acesta un act bisericesc
întemeiat pe iconomie? Urmărește mântuirea cuiva? Și iconomia Bisericii o poate
exercita oricare medic? Și ce fel de învățătură este aceasta care interpretează ca pronie
dumnezeiască privarea de viață a unor oameni prin cedarea trupului lor fără voia lor
exprimată? Și altă întrebare: Când permite Biserica substituirea voinței omului ”prin
iconomie”? De pildă, ne este oare îngăduit să împărtășim un om aflat pe moarte, care
niciodată nu a dorit să se împărtășească atât timp cât era conștient, numai pentru că rudele
insistă să îl împărtășim? Desigur că nu îl împărtășim! Și vom îngădui oare să i se ia
organele, pentru că așa vrea cutare? Unde este respectul față de libertatea omului? Nu, nu
este nici urmă de respect aici. Potrivit Sfântului Teodor Studidul aceasta este o iconomie
falsă și mincinoasă, o învățătură stricată și antihristică. Black humor este și continuarea
Tezei 22: ”Având ca temei dragostea, hotărârea donării trupului altuia, al unei rude
apropiate, probabil că este încă mai dificilă decât donarea propriului trup. În acest sens,
adevăratul donator este ruda muribundului” (p. 29). Aici plângem sau râdem cu lacrimile
de crocodil ale rudei care, din multă dragoste… acceptă măcelărirea rudei sale – mai ales
dacă cel diagnosticat ca ”mort cerebral” era eventual un soț tiranic sau o soacră rea – și,
mai mult încă, fără să verse o picătură de sânge, mai este considerat și donator?! Poate, în
anumite cazuri, să facă acest gest și contracost.
După toată ”pastorația lor” sui generis neteologică, care nu poate să convingă teologic conștiința
credincioșilor în ce privește demersul lor, vezi, Doamne!, compatibil cu credința ortodoxă,
”Tezele” vizează mărinimia ortodoxă și încearcă să se impună prin șantaj afectiv. Astfel,
intenționează să creeze sentimente de vinovăție în conștiința celor care refuză donarea de organe.
Refrenul lor statornic: dragostea și jertfa donatorilor, pe de o parte, și egoismul celor care refuză
să doneze, pe de altă parte. ”Orice lucru care învinge individualismul și iubirea de sine și leagă
oamenii prin legătura reciprocității și a comuniunii… este apărat și încurajat de Biserică” (Teza
3). ”Biserica poate accepta transplanturile doar într-o atmosferă de dragoste… de ieșire din lațul
iubirii de sine și al egoismului nostru…” (Teza 5, articolul 3). ”Viața este dar al lui Dumnezeu,
care nu ne este dăruit ca să ne desfătăm de iubirea de sine și de posesivitatea noastră” (Teza 8).
”Consimțământul nostru conștient… cuprinde virtuțile altruismului… ale jertfirii de sine și ale
eliberării de cugetul iubirii de sine” (Teza 19).

Făcând o paranteză, dorim să spunem că ”Tezele” folosesc aici în mod abuziv noțiunile de ”jertfă
de sine” și de ”dragoste” ale donatorului. Jertfa de sine este adevărată atunci când se face în
deplină cunoștință de cauză și fără o intervenție brutală în viața pe care Dumnezeu a dăruit-o
donatorului. De pildă, când bunul păstor duhovnicesc își pune viața în primejdie, ca să își apere
fiii duhovnicești. Sau când mama se privează de hrană și se pune în primejdie de moarte datorită
foamei, ca să aibă ce mânca fiii ei, când dăruiește unul din organele tale duble, de exemplu,
rinichiul în deplină cunoștință de cauză cu privire la urmările acestui act asupra sănătății tale. De
altfel, jertfa se face de dragul anumitor persoane sau din dragoste pentru Hristos. În cazul acesta,
donatorul nu intervine brutal în prețioasa viața pe care i-a dăruit-o Dumnezeu, fie prin
consimțământul lui personal (al donatorului), fie prin acordul unor terți… Ar fi putut donatorul
să își predea viața întreagă ca ofrandă lui Hristos, să o folosească El cum dorește, iar nu cum
doresc rudele sau prietenii. Și de multe ori intervine El prin Harul Său și salvează atât viața
donatorului, cât și viața altora. La fel și în martiriu. Sfântul mucenic își predă viața spre moarte
de dragul lui Hristos, cu încredințarea că El decide pentru el. Și astfel, îi avem pe Sfinții
mărturisitori, care au suferit martiriu, dar au supraviețuit.

Prin donarea de organe însă, omul decide singur pentru viața lui și pentru trupul lui, ca și cum i-
ar aparține. Își decide propria ucidere, acordând călăului care operează transplantul posibilitatea
asasinării sale (prin eutanasie) de dragul unor necunoscuți. Și tocmai reversul este valabil, căci
nu cei ce refuză donarea de organe, ci chiar donatorii de organe, atunci când au conștiința că sunt
vii în timpul prelevării de organe, își manifestă la cel mai înalt nivel iubirea de sine și
posesivitatea, căci ei funcționează cu mentalitatea: fac ce vreau cu trupul meu.

Încheind paranteza, subliniem că toate afirmațiile ”Tezelor” despre jertfă și ofrandă nu constituie
decât un arsenal ”duhovnicesc” pentru a manipula conștiințele.

Dezgolite de orice temei teologic, ”Tezele”, contrare fiind tradiției teologice a Bisericii, refuză
competența Bisericii, îi abrogă dreptul (”deși este competentă”, scriu aceștia), de a stabili
sfârșitul omului și se lasă conduși către o tradiție fără nici o premisă, întemeiată pe criteriile unei
pseudo-științe, care confecționează o pseudo-moarte pentru scopuri utilitariste. Merită să
amintim aici cuvântul aspru al lui Platon: ”Orice știință care este ruptă de dreptate și de orice
virtute, se dovedește a fi o viclenie, iar nu înțelepciune” și o definește ca fiind o cale arogantă de
batjocorire și înjosire a omului. Mai citim că ”Biserica… ar putea să accepte părerea unanimă la
nivel internațional că moartea cerebrală este echivalentă cu sfârșitul ireversibil al omului”.
Vedem de asemenea o profundă iresponsabilitate teologică, care face ca în ”Teze” să se afirme
că ”asistența artificială a respirației nu oprește plecarea sufletului” (p. 25, Teza 13). Aceasta
este ”tradiția duhovnicească privitoare la transplanturi” pe care o propun ”Tezele”. Criteriile de
definire a morții enunțate la Harvard și Minessota, această pseudoștiință, au ajuns să stabilească
când pleacă sufletul nostru din trup! De aceea mi se pare absolut firesc ca acești oameni să
eșueze într-un teribil black humor: după cum ne propune autorul textului, înainte de mutilarea
donatorului ”preotul spitalului respectiv ar trebui să citească rugăciunea potrivită sau să
săvârșească o ierurgie sfințitoare (folosind uleiul sfințit și însemnarea cu semnul crucii
etc.)” (p. 34, Teza 43). Pentru cine săvârșești acestea, părințelul meu? întreb eu. Pentru un mort?
Ce fel de mort viu este acest mort cerebral, după cum afirmă ”Tezele”? Dacă este mort, de ce nu
îi citești slujba de înmormântare? Nu! Îi dai cu ulei sfințit și îl însemnezi cu semnul crucii?
Adică, este viu? Te cam încurci, ortodoxe partizan al transplanturilor. Acesta este însă rezultatul
ipocriziei tale fariseice.

Căderea se adâncește. Prin mijlocirea pseudoștiinței, ”Tezele” – nu însă și Biserica – se leagă

într-o colaborare cu puterea de stat care are o orientare new-age-istă.

Biserica apare în acest context legată de mâini și picioare la carul regimului politic, servind
scopurilor acestuia, care conduc finalmente la comercializarea omului. Citim: ”Transplanturile
sunt probabil dintre puținele chestiuni în care regimul are nevoie directă de Biserică. Acest lucru
îi conferă Bisericii drepturi esențiale, dar și mari îndatoriri” (p. 35, Teza 46). ”Drepturile”
Bisericii sunt de a-și exprima obiecțiile, pe care însă regimul politic nu le ia nicidecum în seamă,
așa cum s-a întâmplat și în ce privește impunerea acordului prezumat, față de care ”Tezele” au –
să zicem! – o opinie contrară. Și care sunt, mă rog, ”îndatoririle” Bisericii? De a face propagandă
în favoarea donării de organe, terfelind în felul acesta și abuzând de Tradiția noastră. Această
propagandă este însă de anvergură. De aceea se și scrie că ”Biserica este orientată nu doar către
donatorii reali, ci și către cei potențiali” (p. 28, Teza 20). Potrivit Tezei 40, ”Biserica poate să
organizeze programe de formare a donatorilor cu scopul cultivării unor importante virtuți…
(pomenirea morții, jertfa de sine, cugetul jertfelnic etc.). În acest mod se va da mărturie de
ethosul ei în societate pe o cale absolut actuală” (p. 34, Teza 40). Aici avem de-a face cu
terfelirea, stâlcirea și neguțătorirea sensului lucrării niptice ortodoxe, a slujirii jertfelnice față de
frații aflați în necazuri și a înțelesului martiriului pentru Hristos și pentru frați.

De aceea, potrivit ”Tezelor”, Biserica este pregătită pentru ”eventualitatea organizării de zile ale
donatorului sau pentru mobilizarea forțelor în vederea promovării transplanturilor cu scopul
adunării unui număr cât mai mare de grefe pentru transplanturi” (p. 36, Teza 48). De aceea, în
planul ”Tezelor” era să ”provoace la dialog și să creeze ocazii de informare în cadrul Bisericii
(seminarii duhovnicești, conferințe etc.), să editeze broșuri tematice și să organizeze conferințe
pe această temă (p. 36, Teza 49).

În virtutea supunerii față de pretențiile puterii seculare, Biserica, conform ”Tezelor”, propune
înființarea de ”centre credibile pentru realizarea de transplanturi” (p. 38, Teza 53) – deja Legea
3984, articolul 13, 1, s-a ocupat de acest amănunt incluzând în centrele pentru transplanturi
clinicile private –, de asemenea, este gata ”să se îngrijească de participarea reprezentanților ei la
congrese științifice care privesc problematica transplanturilor” (p. 38, Teza 54) și propune
crearea unei arhive pentru îndosarierea electronică a donatorilor, ”care va fi controlată printr-un
mecanism central integru” (p. 30, Teza 26). Această din urmă prevedere pare o glumă de prost
gust și, dacă citești cu atenție noua lege care prevede posibilitatea accesului la baza de date a
organelor puse la dispoziție spre donare, aceasta este permisă doar ”funcționarilor competenți ai
Organizației Naționale a Transplanturilor și coordonatorilor pe probleme de transplanturi”
(Legea 3983/11, articolul 9,4).

Este adevărat că Biserica are o capacitate reală de informare credibilă a populației, de aceea
întregul plan de informare a populației cu privire la realitatea transplanturilor ar trebui să îl
realizeze Biserica noastră. Tot ea este cea chemată să înfățișeze învățătura sistematică a credinței
ortodoxe și să prevină oamenii cu privire la acțiunea feluritelor eresuri, care vor avea consecințe
catastrofale în rândul credincioșilor. Tot Biserica trebuie să își asume misiunea păstrării și
învățării limbii grecești aflate azi în agonie, precum și informarea cu privire la invazia metodelor
terapeutice neortodoxe care au ajuns să predomine în poporul nostru.

Urmarea acestei decăderi teologice este totala secularizare, predarea deplină în mrejele duhului
lumii, care tăgăduiește dimensiunea veșnică în Hristos a omului și îl încarcerează pentru
totdeauna în cele ale lumii de aici. M-a surprins ceea ce am citit la Teza 5a: ”Biserica își simte…
îndatorirea filantropică față de primitorul care are nevoie să trăiască” (p. 22, Teza 5a), este o
frază care sintetizează apartenența ”Tezelor” la duhul lumii. Nu voi uita niciodată ceea ce spunea
răposatul Părinte Antonios Alevizópoulos, anume că Bisericii nu îi este atribuită slujirea vieții
biologice, ci slujirea spre viața veșnică. Duhul de secularizare care insuflă ”Tezele” este
rezultatul tăgăduirii credincioșiei față de Evanghelie și de învățătura patristică.

După cele de mai sus, înțelegem, în urma comparării așa-numitelor ”Teze fundamentale” cu
antitezele noastre, că nu poate rezulta vreo sinteză, conform schemei hegeliene: teză-antiteză-
sinteză. Este vorba mai degrabă de o totală răsturnare. Antitezele pe care le propune Tradiția
ortodoxă împotriva fărădelegii transplanturilor reprezintă ”tezele” și constituie o piedică în calea
”antitezelor” pseudo-gnozei acestor gnostici ai Noii Epoci, care pas cu pas dărâmă din conștiința
oamenilor învățătura dumnezeisc-omenească și îl îndrumă pe om pe calea anti-umană și anti-
hristică.

În virtutea planului ei, Noua Epocă ne conduce la sărăcie, la foame și la boli; ne strică conștiința
etică, anulează unicitatea Adevărului lui Hristos; ne ia organele cu forța și vrea ca, prin
incinerarea morților pe care o promovează, trupurile noastre să fie arse precum deșeurile. Ne
conduce la o societate fără bani, face totul ca să ne oblige la acceptarea pecetluirii antihristice.
Dar, viu este Hristos! Având unitatea credinței și împărtășirea Duhului Sfânt ”unii pe alții și toată
viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Aceasta este arma noastră invincibilă, ”filosofia
cea mai înaltă”, după cum scria fericitul întru pomenire Ghéronda Epifanie Theodoropoulos.
Dreapta credință în Hristos, trezvia în Hristos și viața dreaptă – acestea reprezintă
contraponderea esențială la această teribilă opresiune a antihristicei New Age.

Vă mulțumesc!

DECLARAȚIE PE PROPRIE RĂSPUNDERE

 (Decalratia http://www.orthros.eu/images/Various/EPM-SEF-Metamox/YpDilwsiArnMet.pdf)

Exactitatea informațiilor declarate prin prezenta pot fi verificate pe baza arhivei altor servicii
(conform articolului 8, paragraful 4, Legea 1599/1986).

CĂTRE (1): Organizația Națională pentru Transplanturi – Secția de Promovare a Donațiilor de

Țesuturi și Organe.

Adresă… Tel…

Prenume, Nume…

Prenumele și numele tatălui…

Prenumele și numele mamei…

Data nașterii(2)

Locul nașterii…

Numărul actului de identitate…

Telefon…

Domiciliu…

Fax…

Email…

Pe proprie răspundere și cunoscând sancțiunile(3), prevăzute de dispozițiile paragrafului 6 al

articolului 22 al Legii 1599/1986, declar că:

În cazul morții nu doresc să îmi fie prelevate organele pentru transplant, nu permit nimănui
(nici unei rude a mele, nici unui terț sau vreunui factor public sau privat), niciodată și pentru
nici un motiv, să revoce această decizie a mea, de asemenea nu concesionez nimănui nici un
drept asupra integrității mele trupești nici după moartea mea trupească.

De asemenea, solicit să faceți cunoscută prezenta declarație tuturor factorilor de răspundere ai

domeniului public și privat, care au legătură cu subiectul acesta ca unii ce sunt competenți
pentru prelevarea și transplantul de organe umane, pe care prin prezenta îi consider informați.

Aceeași declarație o fac și în ce-i privește pe copiii mei minori menționați mai sus, a căror grijă
o am ca părinte, declarație care va fi valabilă până la majoratul lor.

Prenume și nume…
Data nașterii…

Data [întocmirii documentului]…

Semnătură…

(1) Aici se menționează de către cetățeanul interesat sau de către autoritatea interesată
denumirea serviciului din domeniul public, căruia îi este adresată cererea.

(2) Se scrie cu litere.

(3) Cel care în cunoștință de cauză declară informații false sau neagă sau ascunde informațiile
adevărate prin declarația pe proprie răspundere semnată este pedepsit cu închisoare cel puțin trei
luni. Dacă responsabilul acestor fapte urmărea să obțină pentru sine sau pentru altul un folos
material lezând un al treilea sau urmărea să lezeze un altul, este pedepsit cu închisoare până la 10
ani.

(4) În cazul insuficienței spațiului, declarația poate fi continuată pe verso și se semnează de către
declarant.

———

*Luați în considerare cel puțin 3 copii ale declarației dumneavoastră cu semnătura

autentificată la autoritatea publică (Centrul de Deservire a Cetățeanului, municipalitate, poliție
etc.); trimiteți prin poștă la Organizația Națională pentru Transplanturi (adresa…) sau prin fax
la… și imediat după ce ați trimis sunați la Secretariatul Organizației Naționale pentru
Transplanturi pentru a solicita număr de protocol.

Dacă doriți, dintre copiile validate pe care vi le va trimite înapoi Organizația Națională pentru
Transplanturi, trimiteți una la Centrul de Studii Patristice și una la o persoană în care aveți
încredere.

Sursa traducerii: http://www.orthros.eu/μεταμοσχεύσεις-θέσεις-καί-ἀντι-θέσεις,-αἱδεσιμ-

πρωτοπρ-ἰωάννου-φωτοπούλου.html

Traducere Tatiana Petrache (G.O.)