Gheorghios Metallinos

Naţiune, naţionalism şi conştiinţă ortodoxă

De ce Ortodoxia nu poate să fie naţionalistă?

Trebuie să spunem, de la bun început, că nu ne propunem să analizăm termeni precum naţiune,

conştiinţă naţională, patriotism ori naţionalism, fiindcă, în ciuda sensului negativ pe care aceşti
termeni l-au dobândit în zilele noastre, mai mult sau mai puţin, ei au un conţinut larg acceptat de
toată lumea. Astfel, termenii ,,patriotism” şi ,,dragoste de ţară” au un conţinut destul de precis,
şi, după cum cred, acceptat de către toată lumea. Este vorba despre acel sentiment adânc ce ne
leagă de ţara în care ne-am născut, de locul în care am crescut. Acelaşi lucru este mărturisit şi de
învăţătura ortodoxă prin gura Sfântului Grigorie Teologul (secolul IV), care spune: ,,Este lucru
sfânt să o cinsteşti pe mama ta. Fiecare are mama lui, dar patria este mama noastră a tuturor.”
(Epistola 37). Singurul lucru care rămâne de clarificat este sensul termenilor ,,naţional” şi
,,naţionalism”, fiindcă primul termen se identifică cu ,,patriotismul”, însă, cel de-al doilea
ascunde înlăuntrul înţelesului său virusul intolerant al fanatismului, cu toate înţelesurile şi toate
consecinţele care derivă din acesta.

2. Atitudinea faţă de „éthnos” (naţiune, neam) şi ,,patrie” (ţară) în spaţiul popoarelor ortodoxe
după tradiţie, este, pe de-o parte, integrată în acesta, așa după cum ne indică şi termenul
,,conştiinţă ortodoxă” (cf. Romani 7,27), ca conținut al conștiinței lor, însă, acest lucru presupune
înțelegerea creștină a termenului ,,națiune”, deja încă de la începutul apariției Bisericii pe scena
istoriei, ca parte a societății. Astfel, ,,neamuri” erau denumite în Noul Testament, precum și în
general, în societatea iudaică de atunci, idolatrii sau neamurile (cei de alt neam), cei care nu erau
nici iudei și nici creștini. La acelaşi lucru se referă Hristos, de asemenea, în ,,Predica de pe
munte”, atunci când zice: ,,Toate neamurile aceasta caută” (Matei 6, 32). Același înțeles are și
cuvântarea despre ,,elini” (Ioan 12, 20). Este vorba tot despre ,,neamuri”, sau, altfel spus, idolatri
prozeliți (P.N. Trembelas, Comentariu la Evanghelia după Ioan, pp. 448-449). Acest lucru
trebuie subliniat pentru a fi înțeles și de ,,naționaliștii” din zilele noastre, cei care, sprijinindu-și
discursul pe dovezi neștiințifice, închipuite, văd în acest pasaj lucruri care nu au nici o legătură
cu adevărul istoric.

Hristos va fi dat pe mâna ,,neamurilor” (păgânilor=soldaţii romani) pentru a fi răstignit (Matei

20, 19). Însă, după, Înviere, porunca sa a fost ,,mergând, învățați (faceți ucenici, creștini) toate
neamurile (=popoarele)” (Matei 28, 19). În toate aceste cazuri, termenul ,,neam” (sau ,,neamuri”)
are, în principal, un înțeles spiritual-religios, și nu rasial . Însă, la fel de important este faptul că,
în Noul Testament, este folosit termenul ,,neamuri”, la fel, cu înțeles spiritual, însă doar pentru a
denumi adunarea credincioșilor, ,,poporul Lui Dumnezeu”, ,,popor sfânt” (I Petru 2, 9). ,,Popor
sfânt” și ,,poporul Lui Dumnezeu” se identifică, însă, și înseamnă ,,Trupul Lui Hristos”, adică
Biserica, cea care are, în mod cât se poate de clar, o temelie care nu are nimic comun cu
diferenţele rasiale.

Ajungem, astfel la Epistola către Galateni (Gal. 3, 27) unde Apostolul Pavel stabilește că cei
botezați ,,în Hristos” (adică toți aceia care au ,,murit” omului vechi și au fost renăscuți ,,în
Hristos”) s-au și ,,îmbrăcat în Hristos” și, astfel, de acum, ,,nu mai este iudeu, nici elin”. De
acum, în Biserică nu mai există deosebiri pe bază de rasă sau de statut social, de vreme ce
calitatea de membru al Bisericii unește, pe când oricare dintre celelalte însușiri separă. Toate
acestea funcţionează, însă (la fel ca și la Coloseni 3, 11), în cadrul unei viziuni supranaționale și
care se opune rasismului. Creștinii, toți, sunt egali în fața Lui Dumnezeu, Cel care nu este
,,părtinitor”, de vreme ce ,, în orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El”
(Fapte 10, 43). Așadar, pasajul de la Petru 2, 9 (,,popor sfânt”) se identifică cu cuvintele
Apostolului Pavel, ,,poporul Lui Dumnezeu” (de exemplu, II Corinteni 6, 16: ,,Și voi fi
Dumnezeul meu și ei vor fi poporul Meu”. A se vedea, de asemenea, și I Petru 2, 9-10: ,,Iar voi
sunteți popor ales…voi, care, odinioară nu erați popor, iar acum sunteți poporul Lui Dumnezeu”,
la care se referă și termenul ,,popor/neam”, ca manifest al noii origini duhovnicești din cel ,,de-al
doilea Adam”, și întemeietor al noii umanități, Iisus Hristos.

Toate aceste pasaje scripturistice pe care le-am amintit mai sus, sunt în legătură cu noul popor
(neam), ,,trupul Lui Hristos”, nu se substituie nici unei legături istorice ori omenești, de vreme ce
ne conduce duce la un nivel mai înalt, într-o nouă realitate care nu este doar istorică, ci, este, în
același timp, dincolo de istorie, într-o nouă lume dumnezeiesc-omenească, care unește popoarele
de pe pământ într-o nouă unitate, care își are temelia în necreata ,, împărăție dumnezeiască” a
Harului. Caracterizarea creștinilor din secolul al VI-lea drept genus tertium, întrupează această
nouă conștiință și depășirea barierelor şi a împărţirii pe baze rasiale, de vreme ce ,,cei renăscuți”
din ,,pântecele” Bisericii, din apa Botezului și din colimvitră, moștenesc de la Hristos o fire cu
totul nouă, care suprimă firea ,,cea căzută” a vechiului Adam.

Aceasta este temelia antropologiei creștine, care este activizată odată cu integrarea omului în
trupul Bisericii. Relațiile istorice interumane nu sunt contestate ori combătute, ci sunt depășite și
ierarhizate după noi criterii. Varnava, ca Apostol, dar și ca colaborator al lui Pavel, este
caracterizat drept ,,cipriot după neam (origine)” (Fapte 4, 36), pe când Pavel ,,renunță” la
originea sa (Gal 1, 13), de vreme ce Dumnezeul creștinilor, Tatăl Lui Iisus Hristos (I Ioan 2, 23)
,,a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată fața
pământului…așezând hotarele locuirii lor” (Fapte 17, 26). Prin cele de mai sus se arată unitatea
neamului omenesc, datorită originii comune a tuturor (,,dintr-un singur sânge”), și, de aici,
lipsa de temei și caracterul anticreștin al principiului împărțirii pe baze rasiale.

,,Națiunile” care s-au format, istoric – după căderea omului – și diferențele de orice natură care
există între ele, nu provin, în orice caz, de la Dumnezeu Creatorul, ci au drept cauză a apariţiei
lor, păcatul. Exact acest lucru exprimă, ca trăire ortodoxă, condacul de la sărbătoarea Pogorârii
Duhului Sfânt: ,,Când Cel preaînalt, coborându-se, a amestecat limbile, atunci a despărţit
neamurile; iar când a împărţit limbile cele de foc, atunci a chemat pe toţi la o unire…”. Acest
imn ne aduce aminte de Turnul Babel (Facere 11) şi dePogorârea Sfântului Duh (Fapte 2).
Biserica trăieşte în duhul Cincizecimii, în exprimarea ei autentică, de Dreaptă-Credinţă (Ortho-
doxie). Termenul ,,naţiune” (gr. éthnos), împreună cu sinonimele sale, este ,,golit” de vechiul său
înţeles, şi este redefinit (acţiune ce caracterizează întregul limbaj al creştinismului), dându-i-se
un nou înţeles duhovnicesc-cultural, în limitele noii ,,naşteri” existenţiale a creştinilor (vezi Ioan
1, 13: ,,…cei care de la Dumnezeu s-au născut”). Această nouă conştiinţă şi realitate este relevată
în Apocalipsă (cap. 5, versetul 9): ,,Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai
fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi
limba şi poporul şi neamul”. Biserica, ca trup al Lui Hristos, este lumea cea nouă, noua societate
,,în Hristos”.

3. Înfăptuirea, din punct de vedere istoric, al acestei conştiinţe ortodoxe a fost Imperiul Noii
Rome (denumită şi Romanía sau Bizanţ). ,,Bizanţul”, cu toate imperfecţiunile şi păcatele sale,
este văzut ca o ,,Mare Biserică”, în care sunt aduse, în mod continuu, toate păcatele omeneşti,
pentru a fi prefăcute, prin pocăinţă şi cu harul Lui Dumnezeu cel necreat, în ,,viaţa în Hristos”.
Bizantinologi precum Steven Runciman (Byzantini Theokratía, Athens, 1982) au putut să vadă
astfel Bizanţul, înţelegându-l ,,din interior”, iar nu după criteriile trunchiate ale francilor şi
latinilor care vorbeau despre o alienare a creştinătăţii şi a elenismului. În Imperiul Roman
Creştin de Răsărit, numit şi ,, Romanía”, este continuată structura de organizare a Imperiului
Roman: Imperiul este alcătuit dintr-un număr mare de popoare sau, dacă vrem, este o societate
comună ,constituind, de facto, o unitate alcătuită din 3 părţi: culturală (în ciuda diferenţelor
locale), statală şi spirituală.

Cultura elenistică, puterea statală romană, ca vehicul de transmitere, şi noua conştiinţă ortodoxă
(Ortodoxia), constituie ,,neamul romeilor”, adică cetăţenii ortodocşi ai Noii Rome
(Constantinopol). Într-o oarecare măsură, Imperiul Roman devine un fel de ,,casă de oaspeţi” a
istoriei, întrupând în sine ,,lumea nouă”, societatea mult aşteptată, ale cărei caracteristici sunt la
limita divino-umanului. Acest lucru devine perceptibil, desigur, doar acolo unde s-a păstrat
conştiinţa ortodoxă nealterată a Părinţilor Bisericii.

Toate popoarele de pe întreg cuprinsul Imperiului vor fi racordate la aceeaşi credinţă, într-o nouă
relaţie de sânge, ,,în Hristos”, în noul stat al romeilor, având ca punct de referinţă nu Vechea
Romă, ci Noua Romă-Constantinopol. Numele popoarelor (éthnos) Imperiului nu le separau pe
acestea unele de altele, ci denumeau provinciile (acest lucru înseamnă ,,éthnos” conform
Canonului 34 Apostolic) şi grupurile de limbi (Romanía nu a urmărit niciodată uniformizarea
lingvistică). Ortodoxia a fost legătura comună care i-a unit pe toţi romeii. Iar acest lucru era trăit
mai intens, îndeosebi acolo unde legătura cu Părinţii era mai puternică. De aceea şi noul nume
,,naţional”, romeu a fost identificat cu însuşi conţinutul noii conştiinţe ,,naţionale”, adică
credinţa. Romeu (sau romiós) înseamnă ortodox. Rivalitatea aprigă, îndelungată, dintre lumea
franco-germanică şi Imperiul Roman de Răsărit s-a concentrat, din această cauză, în
revendicarea, de către apuseni, a numelui ,,roman/romeu”, identificat cu ,,ortodox”, în timp ce în
Răsăritul Creştin au răspândit numele ,,Grecia” şi ,,grec”, termeni peiorativi opuşi ,,elenismului”
şi ,,elenităţii”. Prin cele de mai sus, franco-germanii vroiau doar să spună că ,,Grecia” este ,,ţara
celor care se pretind a fi descendenţi ai romanilor (autentici), dar nu sunt decât eretici care s-au
desprins de Biserica adevărată”. Desigur, toate cele de mai sus au fost lămurite de studiul
ştiinţific al părintelui Ioánnis Romanídis, dar aceste lucruri trebuie spuse şi reamintite permanent,
fiindcă nu au fost încă conştientizate de foarte mulţi, sau sunt respinse fără prea multe discuţii de
către filo-apuseni.

Popoarele Romaníei (Bizanţului), fiecare, în funcţie de cum au primit şi au acceptat credinţa

ortodoxă, depăşind criteriul originii fiecăruia, au fost integrate într-o altă unitate, în trupul
Bisericii. Această unitate bisericească a supravieţuit netulburată până în secolul al XIX-lea, până
la apariţia curentelor naţionaliste. Atunci când Enciclica Patriarhală din 1848 denumeşte
,,poporul ortodox” (adică trupul ortodox bisericesc întreg) ,,păzitor” al Ortodoxiei, nu face decât
să exprime această realitate continuă de pe tot cuprinsul Romaníei, această unitate supra-rasială,
având numitor comun credinţa. Această unitate încerca erezia (şi fiecare erezie) să o scindeze şi
să o falsificare şi, de aceea, respingea Ortodoxia şi valorile ei. Respingerea Ortodoxiei a avut ca
urmare dezvoltarea simţului antinaţional, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu cu monofiziţii la
graniţele estice şi sudice ale imperiului, sau cu bogomilii (în înţelegere cu normanzii) în Balcani.

Trebuie să amintim aici că mişcările naţionaliste din zilele noastre au drept cauză ereziile din
vechime şi gândirea eretică combătută de către Ortodoxia universală. Astfel, fără nici o ezitare,
Sfinţii Părinţi făceau (şi fac) referire la sfinţii profeţi din Vechiul Testament (Isaia, Moise,
David). Grigorie de Nyssa (originar din Capadocia – Asia Mică) va pune în lumină şi va
promova personalitatea lui Moise ca model, drept ,,cel care L-a văzut pe Dumnezeu”. Sfinţii
Efrem şi Isaac, lauda Ortodoxiei, erau sirieni, aşa cum astăzi, în semn de cinstire adusă
Ortodoxiei, îl considerăm şi noi, cei ,,de origine grecească”, pe Sfântul Serafim de Sarov, sau pe
Sfântul Sava Nemanja din Serbia. Ereticii, însă, (de exemplu arienii), pregătind apariţia
împăratului Iulian (Apostatul), se vor întoarce definitiv la vechii ,,filosofi greci care, într-o
oarecare măsură pot fi identificaţi cu naţionaliştii de astăzi, adoratori ai culturii vechi păgâne,
care resping Vechiul Testament fiindcă este alcătuit din scrieri evreiești (!), iar pe Sfinţii
Vechiului Testament îi considerau evrei”. Însă, pentru noi, creştinii, Vechiul Testament
reprezintă Sfânta Scriptură, Profeţii sunt Sfinţii credinţei noastre, la fel de importanţi ca toţi
ceilalţi sfinţi, la fel ca Apostolii ori Părinţii noştri. De asemenea, sfinţii Macabei, împreună cu
mama lor Solomoni şi cu dascălul lor Eleazar sunt cinstiţi ca sfinţi ai Ortodoxiei şi sunt
sărbătoriţi la 1 august, fiindcă criteriile Ortodoxiei nu sunt naţionaliste, ci supranaţionaliste.

Întotdeauna, erezia va nega universalitatea, şi, prin urmare, şi supranaţionalismul, situându-se

mereu pe poziţii cât se poate de clar rasiale şi naţionaliste. Acest lucru este foarte uşor de
observat de-a lungul vremii, în Europa ,,creştină” şi în lumea apuseană, în general. Alienarea în
credinţă, împreună cu repăgânizarea ei, va avea, în câmpul conştiinţei naţionale, urmări foarte
serioase. Termenul ,,naţiune” (éthnos) va fi ,,importat” în Europa, dar înţelesul lui va fi
denaturat, dându-i-se sensul de naţiune (engl. nation, lat. gens). ,,Ce altceva ne mai învaţă
,,Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană”? Rasismul de sorginte franco-germană va avea ca
temelie corpul celor ,,nobili”, iar în cele din urmă ,,naţiunea” se va identifica cu această clasă
socială (acest sens are termenul ,,etnic” la Luther). Odată cu Revoluţia Franceză din 1789,
lucrurile vor lua o altă întorsătură: conform lui Abbé Sieyès, termenul ,,naţiune” se identifică cu
,,starea a treia”.

4. Universalitatea Ortodoxiei este matricea în care se zămisleşte supranaţionalismul. Marele

politician grec din secolul al XIX-lea, Gheórghios Typáldos Iakovátos (1813-1882), obişnuia să
spună: ,,Suntem mai întâi creştini (ortodocşi), şi abia apoi eleni”, respingând astfel lozinca
naţionalistă a veneţienilor cuceritori, care ocupaseră şi insula sa, şi care obişnuiau să spună:
,,Semo prima Veneziani e poi Christiani”, adică ,,suntem mai întâi veneţieni şi abia mai apoi
creştini”. În Ortodoxie, însă, supranaţionalismul nu combate şi nu contestă naţionalismul.
Credinţa ortodoxă nu este caracterizată de antinaţionalism. Nu anulează elementul naţional, dar
nici nu încurajează dezbinarea. Acolo unde credinţa ortodoxă este curată, ea este trăită cu
intensitate şi acolo se găseşte universalitatea şi dragostea creştină pentru toţi oamenii.
Dimpotrivă, acolo unde domneşte perspectiva şi eshatologia pe baze omeneşti, acolo predomină
naţionalismul şi rasismul.

Evoluţia, în timp, a acestei conştiinţe ortodoxe este confirmată de două texte care au fost scrise la
o distanţă de 16 secole unul de celălalt. Este vorba despre Epistola către Diognet (sec. al II-lea)
şi de Didahiile Sfântului Cosma Etolianul (sec. al XVIII). În primul text ni se spune că creştinii
,,locuiesc în patria lor, dar nu pentru mult timp, participând la viaţa socială ca cetăţeni, mereu
aşteptând, ca nişte străini. Orice ţară este străină pentru ei, iar ei se simt străini în orice ţară ar
locui”. Aşadar, creştinii nu încetează de a fi ,,cetăţeni” (şi patrioţi, desigur), dar nu se leagă de
lumea aceasta trecătoare. Acelaşi lucru îl spune şi Sfântul Cosma Etolianul: ,,Patria mea cea
trecătoare, cea pământească şi deşartă, este eparhia Artei, în regiunea Apokoúro. Noi, iubiţii mei
creştini, nu avem aici patrie. De aceea Dumnezeu ne-a așezat mintea în părțile cele mai de sus
(ale trupului) ca să tindem mereu (cu mintea) către Împărăţia Cerurilor, care este adevărata
noastră patrie”. Aşa gândesc ortodocşii autentici, adică sfinţii. În mod evident, această gândire nu
este naţionalistă, dar nici internaţionalistă. Fiindcă, aşa cum am spus, nu este desfiinţat
naţionalismul (înţeles ca conştiinţă naţională), nici naţionalitatea (etnia), ci ele sunt ierarhizate
aşa cum trebuie, având ca punct final veşnicia Şi nimeni nu poate să îl acuze pe Sfântul Cosma
de lipsă de patriotism!

Biserica, ca ,,societate”a Lui Hristos (societate creştină), păstrează, în principal prin cultul ei, în
ciuda politicii şi a diplomaţiei, ideea de unitate şi ecumenicitate a Romaníei (Bizanţului), având
ca legătură comună credinţa ortodoxă. De aceea şi rămâne Biserica, ca trup (al Lui Hristos),
,,Bizanţ după Bizanţ” (Nicolae Iorga). Imperiul Romeilor continuă să existe, într-o altă formă, în
Biserică, şi, împreună cu el, supranaţionalismul şi lipsa oricărei forme de rasism. Doar atunci
când slăbeşte legătura interioară cu tradiţia ortodoxă, tot acest echilibru este dat peste cap.

5. Este extrem de important faptul că rasismul (altfel spus, naţionalismul de tip rasist), a fost
condamnat de Sinodul ce s-a ţinut în Constantinopol în 1872, odată cu apariţia primelor semne
ale mişcărilor naţionaliste în Balcani, adică Autocefalia Bisericii Greciei (1833) şi a Bulgariei
(1870). În orice caz, trebuie spus cât se poate de clar acest lucru, că noi, grecii, animaţi de
sindromul europenizării, am fost primii care am distrus tradiţia transnaţională a romanităţii
(creştine de Răsărit), iar conducerile politice ale popoarelor din Balcani urmează cu exactitate
scolastică politicile de stat arbitrare din spaţiul grecesc, folosindu-le în continuare ca pe un
precedent. Iar acest lucru trebuie luat serios în seamă, atunci când protestăm pentru anumite
atitudini, cum este cazul fostului preşedinte albanez Berishá, care a dovedit ostilitate faţă de
etnicii greci din Albania.

Sinodul din 1872, de care am pomenit mai sus, a condamnat mişcarea naţionalist-rasistă ca
erezie. Desigur, sinodul face referire doar la ,,chestiunea bulgară”, fiindcă cea greacă găsise
,,rezolvare” în 1850. Rasismul este considerat incompatibil cu Ortodoxia, ca promovare a rasei şi
a naţiunii (etniei) în detrimentul credinţei, care are ca urmare imediată divizarea unităţii Bisericii.
Textul (sinodului) este cât se poate de clar: condamnă discriminarea rasială, disputele etnice şi
certurile care combat ,,unitatea credinţei”. Rasismul (naţionalismul rasist) este condamnat ca
fiind ,,slavă nouă” ,,străină” de tradiţia ortodoxă şi, în acelaşi timp, ,,o nenorocire a zilelor
noastre”. Biserica nu poate să fie niciodată ,,etnică”, adică ,,rasistă”. Aceasta a fost şi principala
problemă în cazul ,,chestiunii balcanice” din secolul al XIX-lea, atunci când, sub influenţa
Revoluţiei Franceze şi a curentelor naţionaliste europene, nu se mai făcea referire la Ortodoxia
,,din Grecia”, ,,din Bulgaria” sau ,,din Serbia”, ci se vorbea despre Ortodoxia ,,greacă”, ,,sârbă”
sau ,,bulgară”.

Astfel, din factor de unitate şi coerenţă, Ortodoxia devine pricină de dezbinare, fiindcă este
văzută prin prisma ideilor naţionaliste, care subordonează universalitatea credinţei, dându-i un
caracter naţionalist-rasist. Problema ,,macedoneană” (sau, mai bine spus, ,,problema Skopje”) şi
cea a ,,Epirului de Nord”, este corelată cu naţionalismul balcanic, care reduc credinţa şi o
subordonează scopurilor naţionaliste. Şi în acest caz se potrivesc cuvintele domnului Iórgos
Iakovátos: ,,Albanezii (care sunt) ortodocşi din Epirul de Nord, sunt greci (elini), dar a intrat
şarpele papismului în Albania şi jumătate dintre aceştia au devenit latini, iar ei nu mai sunt
greci”. Iar altundeva spune: ,,Fără religie (ortodoxie), popoarele sunt franci, albanezi, vlahi.
Religia (ortodoxia) îi face să fie conaţionali (adică de acelaşi neam, ortodocşi şi eleni)”. Are
mare importanţă faptul că hotărârea luată la Sinodul din 1872 (Constantinopol) a fost semnată şi
de patriarhii ecumenici anteriori, de patriarhii Sofrónios al Alexandriei şi Ierótheos al Antiohiei,
precum şi de Patriarhul Sofrónios al Ciprului. Astfel, această hotărâre a căpătat o însemnătate
panortodoxă.

6. Din cele arătate până aici putem determina acţiunile pe care Ortodoxia poate să le dezvolte în
contextul crizei balcanice şi europene de astăzi. Ortodoxia presupune, însă, ortodocşi, adică
conştiinţă patristică şi gândire universală. A vorbi despre ortodoxie este lucru uşor, chiar şi
pentru politicieni, care o ignoră sau o resping prin politica lor sau prin modul personal de a se
raporta la ea. Ortodoxia, însă, doar în libertatea în Hristos poate să funcţioneze şi să fie utilă
popoarelor ortodoxe. Subscrierea Ortodoxiei oricărui curent politic nu face altceva decât să o
slăbească, cu atât mai mult orice asociere a ei cu politicul ori cu vreun curent ideologic.
Ortodoxia, odată ideologizată încetează de a mai fi ortodoxie. Ortodoxia are un cuget și o şi
conştiinţă hristocentrică, care se concretizează într-un anumit mod de vieţuire şi numai în
limitele experienţei ei duhovniceşti poate să rămână o forţă care să amplifice puterea ei
unificatoare.
Exact această tradiţie este reprezentată şi astăzi – într-un mod care a stârnit chiar scandal în
mediile bisericeşti din partea celor care au pierdut contactul cu tradiţia ortodoxă adevărată – de
declaraţia episcopului de Bačka şi Novisad, şi profesorul de teologie, Preasfinţitul Irineu
Bulovič, care a spus: ,,Sârb m-am născut, dar o să mor grec”. Aceia dintre fraţii noştri ortodocşi
din Balcani, dar şi Orientul mijlociu şi apropiat, care nu au fost influenţaţi de procesul
europenizării – cu tot ceea ce decurge de aici – continuă să trăiască cu conştiinţă ortodoxă în
această mare uniune a neamului ortodox. Astfel, deşi, uneori, alegerile politice ale liderilor lor au
ca rezultat scindarea şi dezbinarea, conştiinţa ortodoxă creează o unitate supranaţională, dincolo
de graniţele politice, prin înglobarea continuă a tuturor ortodocşilor în Trupul Domnului, care
este Biserica.

În Biserică şi prin intermediul Ortodoxiei dăinuieşte Romanía şi unitatea acesteia. În jurul Sfintei
Mese şi, cu participarea la adunarea euharistică şi la întreaga viaţă a Bisericii, se realizează
unirea noastră a tuturor, dincolo de orice bariere de natură etnică, în limitele ,,patriei în Hristos”.
Declaraţia Preasfinţitului Irineu arată, înainte de toate, legătura armonioasă şi echilibrată dintre
naţionalism şi supranaţionalism în însăşi viaţa şi legătura duhovnicească şi nu doar în
discursurile despre ortodoxie şi propunerile de ,,punţi ortodoxe” a celor care doar teoretizează
Ortodoxia şi, care, de fapt o ignoră şi nu o văd ca viaţă ,,în Hristos” şi ,,în Duhul Sfânt”. Fără
conştiinţa şi experienţa patristică, orice am spune despre Ortodoxie este simplă politichie şi, de
aceea, nu îi convinge pe credincioşii ortodocşi.

În atmosfera sfinţitoare şi duhovnicească a Ortodoxiei, preasfinţitul Irineu este, într-adevăr grec,

iar grecul este sârb, dar şi african, asiatic, american şi european, totodată. În tragedia din fosta
Iugoslavie, grecul ortodox nu este alături de sârbi doar fiindcă şi aceia sunt ortodocşi, ci fiindcă
luptă ,,cu dreptate” pentru existenţa lor istorică şi pentru cauza lor. Din acelaşi motiv nu îi
sprijinim doar pe cei din Epirul de Nord, pentru că ar fi greci, ci suntem alături de toţi albanezii
ortodocşi: ei sunt nedreptăţiţi şi prigoniţi. De altfel, conştiinţa ortodoxă ne îndeamnă să fim şi de
partea musulmanilor, nu doar a creştinilor, atunci când aceia sunt nedreptăţiţi şi prigoniţi.
Conştiinţa ortodoxă, dacă nu acţionează în acest fel, nu îndeplineşte criteriile Ortodoxiei. De
aceea, nu vor putea exista niciodată ,,punţi ortodoxe” compacte şi unidimensionale, aşa cum
doresc politicienii, după duhul lumii acesteia. La o ultimă analiză, trebuie înţeles foarte bine că
astăzi nu mai există ,,popoare ortodoxe” ori ,,guverne ortodoxe” care să poată acţiona
universal ,,ortodox”, ci doar persoane cu conştiinţă ortodoxă în cadrul acestor popoare sau
în cadrul guvernelor, şi doar aceştia pot acţiona în mod ortodox. Însă, aşa cum, fără premize
ortodoxe, discursul despre ortodoxie se dovedeşte vătămător pentru Ortodoxie, tot la fel şi
golirea de conţinut a Ortodoxiei şi reducerea ei la religie, perpetuată până la noi, grecii de astăzi,
adoratori ai Grecii antice – adoraţie care merge până la obsesie – duce la dezvoltarea
naţionalismului şi a rasismului, mergând până la lepădarea de Ortodoxie a poporului nostru.

Însă, aşa cum stau lucrurile, putem spune că nu doar adulatorii credinţei păgâne antice (care sunt
şi naţionalişti, în acelaşi timp) acţionează împotriva patriotismului adevărat, ci şi unii susţinători
iremediabili ai europenismului. În secolele XIX şi XX, Europa a cultivat cu bună ştiinţă isteria
naţionlistă în Balcani pentru a putea crea mai uşor protectorate, în timp ce astăzi, în perspectiva
Europei Unite, folosindu-se de anumite instrumente din spaţiul mass-media şi chiar din spaţiul
cultural-ştiinţific, încearcă să tocească, şi, chiar să distrugă conştiinţa naţional-patriotică, în timp
ce cercurile apropiate ei rămân, cu încăpăţânare, ancorate în naţionalism-rasismul lor.
Prin urmare, ar trebuie ca şi grecii ,,naţionalişti” să conştientizeze că, prin metodele lor nu fac
altceva decât să colaboreze cu naţionalism-rasismul european, subminând, în acelaşi timp
patriotismul adevărat, care se legitimează doar prin iubirea curată, fără vicleşug, a Sfinţilor
Ortodoxiei noastre. În paralel, însă, este vătămată unitatea supranaţională ortodoxă a elenismului,
fiind subapreciată Ortodoxia pe care ne-au lăsat-o Sfinţii noştri. În acelaşi timp, însă, suferă şi
unitatea supranaţională ortodoxă a elenismului desconsiderând, astfel, Ortodoxia prin
,,naţionalizarea” ei, adică alterarea forţei ei, prin excelenţă unificatoare, în vremurile grele pe
care le trăim astăzi. În cele din urmă, acest termen, ,,naţionalism”, nu are un înţeles negativ doar
pentru credinţa şi tradiţia noastră, ci şi pentru neamul (éthnos) nostru, care pretinde că vrea să se
apere în acest fel.