Ruta paternă Gherga

(corespunzător “Living DNA”, 2020)

Asemănări genetice Gherga actuale

Ediția anului 2023

Titlu: Originea Gherga
Autor: Eugen Gherga
Coperta: Templul Gherga
Eugen.Gherga@gmail.com
http://origineagherga.blogspot.com
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Obârşia Gherga
(aaaaa)
Bun-venit la cel mai documentat caz de filogenie
umană din lume! Autorul aparține minorității celor care dau
ceva societății - aici fiind prezenta lucrare, concepută pentru
difuzare liberă - pe când majoritatea oamenilor nu se străduie să
dea societății ceva (ci eventual să ia ceva, acceptă să i se dea
ceva ori e indiferentă față de relația dat-luat ceva). Ar fi de
reținut un element semnificativ: încă nu-s evaluate toate
consecințele (căci în general oamenii se feresc de lucrările
extinse / fie să le scrie, fie să le citească); avertizarea serioasă -
de la început - este că prezenta lucrare nu prea e recomandată
analfabeților din punct de vedere funcțional, adică nu prea e
recomandată celor care văd dar fără să știe ce văd concret ori
citesc fără să înțeleagă însă corect ce citesc. Autorul aparține
simultan mai multor minorități, ca:
 minoritatea autorilor (față de majoritatea
cititorilor)
 minoritatea bărbaților genetic “X” (față de
majoritatea altfel)
 minoritatea celor foarte înalți (față de majoritatea
diferită)
 etc. (ar exista și alte încadrări de tip minoritate-
majoritate)
Apartenența la minoritatea creatorilor de conținut se
află în contrast cu majoritatea utilizatorilor de conținut: situația
inversă - ca minoritari să fie utilizatorii iar ca majoritari să fie
creatorii - chiar nu ar fi fost fericită. Cu toate că și în Era digitală
3
- ca întotdeauna în etapele omenirii - numărul utilizatorilor este
mult mai mare decât numărul creatorilor, ar fi totuși destui cei
care nu au calmul ori pacea interioară să citească din conținutul
acestei lucrări nici măcar parțial (remarca a pornit numai din
onestitate / realitate iar nu din altceva, deoarece la prea mulți
agitația / neliniștea mentală atinge câteodată nefericirea): autorul
e conștient de dimensiunea neobișnuită a materialului și de
posibila greutate a parcurgerii sale temeinice, căci de exemplu
lucrarea Originea Gherga e mai pântecoasă și față de consistenta
Biblie; poate începutul e prea amănunțit, însă e fundamentul pe
care e zidit restul. Privind empatia, s-ar putea considera dublul
sens, atât de la autor pentru cititor oferind uneori explicări mai
detaliate, cât și de la cititor pentru autor prin a accepta
aserțiunile respective ca probabil necesare (mereu oamenii
înțelegători / empatici au ajutat dezvoltarea iar nu cei inerți /
apatici); de altfel, “Dicționarul de sinonime” de Mircea și Luiza
Seche din 2002 a prezentat indiferența ca “delăsare,
impasibilitate, indolență, insensibilitate, nepăsare, pasivitate,
tembelism, etc.” (în domeniul muzical ar fi vorba - chiar mai
precis - de “sindromul simfonic”, al celor care concret nu pot
audia vreo simfonie, darămită să poată compunerea vreunei
simfonii).
Puterea oricărei persoane s-ar reflecta - pe lângă
empatie - în curiozitatea și deschiderea (uneori chiar cu multă
bunăvoință) manifestată în primele rânduri față de alți oameni;
însă foarte mulți oameni fie ar avea porniri ca de a reorganiza
produsul autorului (fără vreo invitație la așa ceva), fie se
complac în aroganțele autosuficienței: știu decisiv cam orice
dinaintea vreunei minime cercetări (de o vreme, incompetența
bântuie diverse paliere ale societății Românești, cu consecințe
grave / defecțiunile explicându-se generațional, politic sau chiar
psihic, unele persoane fiind - din motive bizare - consumate de
sentimente păcătoase ca invidia, ura, etc). O constatare ar fi că
destui oameni - privindu-și propriile cunoașteri - par ca drogați
“în suc propriu”, în general fiind fără manifestări deosebite
tocmai pentru propriile rude din prezent, darămite pentru
propriile rude din trecut: religiosul îndemn “iubește-ți
aproapele” (pentru reper, aflat în Biblie - începând cu Vechiul
Testament, ca de pildă în a treia carte a profetului Moise =
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
“Levitic” 19:18, deci datând din mileniul II î.C. - cu reluări
multiple în Noul Testament, deci datând din mileniul I) poate fi
văzut ca referindu-se întâi la propriile rude - membrii neamului
fiind considerați cei mai apropiați - iar apoi referința fiind față
de alți apropiați / prieteni, vecini, ș.a.; precizarea îndemnului “ca
pe tine însuți” corespunde concret nu cu străinii, ci cu membrii
familiei, în funcție de proporțiile fondului material genetic din
care sunt plămădite persoanele, materie ce față de propria
persoană se regăsește în dimensiune integrală la frați ori la
surori, e pe jumătate la părinți ori la prunci, e pe sfert la bunici
ori la nepoți, ș.a.m.d. Unul dintre izvoarele îndemnului pentru
iubirea apropiaților desigur că a fost cel al neputinței oricui de
alegere a majorității rudelor (cu care oricine își începe viața prin
starea dată de la naștere, apoi mai putându-se adăuga alte rude)
iar în condițiile Vechii Lumi - atunci când oamenii nu erau așa
de mulți ca acum - înrudirile celor aflați în diverse relații au fost
chiar mai probabile, respectiv mai strânse, fie că despre așa ceva
oamenii știau sau nu, în general coeziunea fiind oricând mai
avantajoasă decât dezbinarea: în marele trecut / adică în timpul
îndepărtat, utilitatea îndemnului pentru iubire într-adevăr era
mai apropiată de realitate - decât ulterior, pe măsura parcurgerii
vremurilor - iar acum oamenii și-ar putea verifica profunzimile
relațiilor cu propriile rude și apoi să tragă concluzii despre
situație.
Dr. David Anthony - antropolog și arheolog American -
a început cartea sa din 2007 (despre cum Lumea Modernă a fost
configurată de către oamenii Marii Preerii / Marii Stepe a
EurAsiei din Vechea Lume) astfel: “Când te privești în oglindă,
vezi nu doar o față, ci un muzeu. Deși - într-un sens - fața este a
ta, ea e de fapt un colaj de trăsături, toate moștenite de la
părinții, bunicii și strămoșii tăi. Buzele și ochii - care poate te
mulțumesc sau nu - sunt nu doar ale tale, ci sunt caracteristice și
străbunilor tăi demult decedați, însă prin tine fragmentar încă
sunt așa vii. Chiar și calități complexe ca simțul echilibrului,
abilitățile muzicale, emoția simțită în mulțimi, sensibilitatea la
diverse boli și multe altele au mai fost trăite înainte. Avem
trecutul cu noi tot timpul și nu doar în trupurile noastre. El
dăinuie în obiceiurile noastre, inclusiv prin felul nostru de a
vorbi. Trecutul apare printr-un set de lentile invizibile pe care îl
4
purtăm constant și prin care percepem lumea iar lumea ne
percepe. Stăm mereu pe umerii strămoșilor noștri, fie că
recunoaștem ori nu asta. Pentru cei mai mulți dintre noi este
deconcertant să ne dăm seama despre cât de puțini dintre
strămoșii noștri putem recunoaște sau numi. Fiecare avem 4
străbunice și 4 străbunici, suficient de apropiați genetic ca să
vedem în propria noastră reflecție elemente ale fețelor, pieilor
sau părului lor. Probabil că - deși ei i-au pomenit deseori - nu
mai reușim să ne aducem aminte de numele predecesorilor lor,
nici măcar numele de fete ale străbunicelor noastre. Dacă avem
noroc, poate le-am găsi numele în registrele de nașteri, în alte
documente sau în genealogii, cu toate că războaiele, migrările,
etc. au distrus multe dintre acelea. De exemplu, cele 4 străbunice
ale noastre au avut vieți pline, au avut familii, ș.a.m.d. - lăsându-
ne ca moșteniri multe calități personale - dar le-am pierdut atât
de tare încât nici măcar nu le putem denumi. Câți dintre noi își
pot imagina că vor fi așa de complet uitați încât în doar 3
generații de acum înainte descendenții noștri nu-și vor aduce
aminte nimic despre noi, nici măcar numele nostru?” Într-
adevăr, care au fost numele de fete ale mamelor bunicilor - adică
numele de fete ale celor 4 străbunice ale fiecărui om - acum pot
fi probleme provocatoare, aproape la oricine. Într-adevăr,
căderea în uitare atât din trecut a părinților bunicilor, cât și din
viitor a propriei persoane - după / dincolo de nepoți - poate fi o
problemă provocatoare, aproape la oricine. Într-adevăr, mai mult
decât ceea ce a fost și mai mult decât ceea ce va fi, în prezent
acestea, aproape la oricine, poate merită mai multă atenție; de un
timp, descendența se leagă de linia masculină / patriarhală - de
exemplu prin transmiterea numelui - fapt ce n-a fost însă mereu
așa, căci în vremuri îndepărtate Vechea Lume a fost și
matriarhală iar așa ceva nu e de neglijat (îndeosebi într-o lucrare
filogenetică ambițioasă ca aceasta, despre origine).
Moștenirea genetică bărbătească
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
“Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” este îndemnul
privind întâi rudele iar apoi amicii și alte cunoștințe: e bine că
îndemnul respectiv a rămas notat în “Cartea Cărților” - adică în
Biblie - căci transmite vechea realitate în actuala lume (cu
sentimentele de iubire parcă “tulburate” azi, când unele înrudiri
s-au cam “diluat”). La sfârșitul mileniului I î.C., Cicero - filozof
Roman - a zis: “O casă fără cărți îmi pare un corp din care a
zburat sufletul”. De la începutul mileniului III însă se conturează
altă paradigmă! Academicianul Liviu Pendefunda din România
a afirmat în 2015: “Studiul cărților și scrisul vor deveni elitiste.
După cunoașterea împărtășită miliardelor de oameni, vom asista
la un fenomen invers Erei Gutenberg”; iar în 2020, dânsul l-a
definit pe autorul lucrării “Originea Gherga” ca “Magician al
cuvântului”, la Gherga fiind impresionat de “bibliografie,
cunoaștere și har didactic”.
Aceleași buline se pot vedea diferit, în funcție de fond
Lucrarea - cea de față - e fără “Prefaţă”, “Preambul”,
“Cuvânt înainte”, “Introducere”, etc., demarând retoric: Cui îi
pasă de Gherga? Dar de Ionescu ori de Popescu? Lumea nici nu
începe şi nici nu se încheie cu Gherga! (Nici cu Ionescu sau cu
Popescu). Privind lucrarea de asemenea fel despre trecut, unii
sunt mulțumiți cu abordarea mai artistică decât științifică, mai
emoțională decât rațională. Primele 5 capitole - intitulate
“Obârșia Gherga” - sunt mai generaliste (pentru obișnuirea cu
subiectul Gherga) și sunt etichetate nu cu “5G”, ci cu
principalele 5 vocale, luate fiecare de câte 5 ori / în același
număr ca degetele de la vreun membru uman; capitolele puteau
fi și simplu numerotate - ori botezate în alt fel, de exemplu în
gen clasic - dar autorul a procedat astfel (mai neobișnuit)
intenționat cu scopul atragerii atenției: așadar - știind că au fost
înadinse aaaaa, eeeee, iiiii, ooooo, uuuuu iar nu tremurul mâinii
sau altă deviere - s-ar putea admite relativa originalitate; anunțul
5
generos este că autorul nu insistă pentru drepturi (ceea ce ar
limita cunoașterea, într-un anume fel), încurajând preluarea
nestânjenită și difuzarea nestingherită a textului lucrării, pentru
circularea și consultarea liberă, fără scopuri comerciale.
Dr. Sverker Johansson (din Suedia) în cartea “Zorii
limbajului” din 2019 - redactată în Română de Sorin Gherguț în
2022 - a scris: “Încercați să rostiți ‘aaaaa’ mai întâi normal, apoi
în șoaptă. Puteți simți diferența punând un deget pe laringe:
acesta vibrează când nu vorbiți în șoaptă. Întregul proces
amintește de funcționarea instrumentelor de suflat: și în ele se
suflă aer printr-un dispozitiv ce poate vibra. Luate împreună,
faringele și gura reprezintă un tub care se îndoaie în unghi drept
la mijloc. Putem modifica forma tubului deplasând limba și
maxilarul inferior. Încercați din nou să rostiți ‘aaaaa’ și gândiți-
vă ce faceți cu limba în acest timp. Sunetul devine ‘a’ prin
împingerea limbii în jos și deschiderea gurii, astfel încât aerul să
treacă liber prin tub. Pentru a rosti ‘ooooo’, limba se deplasează
în schimb înspre partea din spate și în sus, iar prin deplasarea
înspre partea din față și în sus se produce un ‘iiiii’. Puteți încerca
să rostiți și alte vocale și să conștientizați ce faceți cu limba (și
uneori cu buzele) pentru a modela forma tubului și a face ca
sunetul să devină ‘ă’, ‘î’, ș.a.m.d. La un instrument de suflat,
tubul se manipulează prin deschiderea sau închiderea unor
orificii situate de-a lungul tubului. Este aceeași concepție de
bază ca și la aparatul fonator al omului, dar din punct de vedere
tehnic este mai simplu să aplici orificii pe tub decât să introduci
o limbă mobilă în interiorul unui instrument de suflat. Forma
tubului reprezintă cheia sunetului diferitelor instrumente de
suflat, a tonalității pe care o au. Forma tubului din aparatul
nostru fonator este și ea cheia glasului nostru, a tonalității pe
care o are acesta. Felul în care manipulăm forma determină apoi
ce sunete diferite ale limbii putem produce”. Omenirea a
înregistrat legendara competiție muzicală a Vechii Lumi -
desfășurată în Sanctuarul Gherga din apusul Anatoliei - când
noile instrumente cu coarde s-au impus în fața vechilor
instrumente de suflat: acolo Pelasgul Marsyas (devotat Marii
Zeițe Mamă, vestit fluierător inclusiv la Tradiționala sărbătoare
a Mărțișoarelor) a fost învins de divinul Apollo (fiul cel mare al
lui Zeus - “Zeul Zeilor” - interpret la ghitară / liră), juriul fiind
format din Muze și nimfe; pe coperta întâi a lucrării “Originea
Gherga” este fotografia Templului Gherga din piatră aflat în
centrul Sanctuarului Gherga - ruinele încă există în Vestul
Turciei - ridicat ulterior acelui eveniment de răspântie artistică
(o observație ar fi că pe atunci Zeii erau contemporani cu
oamenii, respectiv cu Pelasgii din zona așezământului Gherga).
Întâlnirile omului cu divinul sau întâlnirile divinului cu omul -
așa cum s-a manifestat la Gherga din fosta zonă Cariană în
vremea păgână - au mai fost și anterior ori ulterior, ca de
exemplu înaintea Potopului biblic existența fiilor Ghergași ai
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
îngerilor Gregori, străvechi Veghetori ai Văii Iordanului, de pe
Înălțimile Golan, având drept cel mai înalt vârf tocmai Muntele
Hermon / “Her-mon” = “Muntele Cerului” (despre care au scris
“Cartea lui Enoh” și Vechiul Testament) sau apoi în Galileea
secolului I din fosta zonă Canaan la biblicul Ghergheseu
exorcizat chiar de Iisus / Fiul lui Dumnezeu la Ghergasa, în
Ținutul Ghergheseilor, care prin constituirea primei Biserici
acolo - în Decapolis - a întemeiat de fapt prima Episcopie din
lume iar Sf. Gherghe a fost primul episcop (despre care au scris
evangheliștii Noului Testament). Iată așadar câteva exemple din
vremuri diverse și locuri diferite, având totuși ceva în comun,
anume pe Gherga; de-a lungul acestei lucrări sunt prezentate
multe cazuri implicând Gherga. Oamenii apreciază frumosul
definit potrivit propriilor gusturi ale fiecăruia: pot fi admirate
formele voluptoase fizice sau spirituale ale cuiva (trăsăturile
materiale ori imateriale); de pildă, inginerii sau chirurgii -
specialiști cunoscători ai interioarelor - sunt deseori mulțumiți
nu numai de aspectele interioare, ci sunt mulțumiți și de
aspectele exterioare ale exemplarelor, așa ceva fiind valabil
inclusiv la istorici, geneticieni, filozofi, ș.a.m.d. A rămâne însă
captivi doar pe anumite aspecte - fie numai interioare, fie numai
exterioare - fără curiozitatea despre ceea ce este frumos la alții, e
însă o însușire la care oricine poate oricând lucra; multora le
place frumosul dar fără a înțelege totdeauna de ce iar atunci îl
raportează la urât. Autorul lucrării are impresia că oamenii
pregătiți să înțeleagă “Originea Gherga” sunt mai puțini decât
oamenii nepregătiți pentru așa ceva; desigur că mulți oameni
înzestrați au studiat diverse aspecte ale trecutului dar înainte de
a le proclama “definitive” poate își au locul și unele “noutăți”,
fie ca informații, fie ca interpretări: fațetele sceptice, înainte de a
fi prezentate de autorul emițător al acestei lucrări, aparțin de fapt
receptorilor (care - corespunzător cunoștințelor - își calibrează
înțelegerile pe măsura propriilor competențe). Ceea ce e foarte
adevărat despre “Originea Gherga” (explorând parcursul Gherga
din Africa în Asia, apoi în Europa, ș.a.m.d.) este că lucrarea -
realizată în Timișoara / “capitala” regiunii Banat - publică
multe, unele fiind premiere: fie naționale / în România, fie
internaționale / în lume (autorul asumându-și inclusiv “riscurile”
explorărilor unor zone nevizitate din trecutul mai mult sau mai
puțin îndepărtat, mai mult sau mai puțin Românesc ori
universal); în plus, lucrarea e și foarte amplă, până în prezent
fiind cea mai extinsă cercetare de filogenie umană nu numai din
România, ci din lume, căci până acum nimeni - indiferent de
poziția socială, fie prin pregătire, fie prin bogăție - nu și-a
documentat originea ca Gherga (din nou: remarca a pornit numai
din onestitate / realitate iar nu din altceva).
6
Filogenia dintotdeauna a fost prezentă la viețuitoare,
instinctiv la animale - ca de pildă căutarea împerecherilor cu
exemplarele “alfa” - ori la unii oameni având dorința reușitei
prin parteneriatul cu un neam “bun”, în vechime așa ceva chiar
făcând parte din preocupările curente ale oamenilor (care în
Vechea Lume obișnuiau să-și rețină filiațiile pe cât de
cuprinzător reușeau); cu timpul, diversificările vieților au
estompat multe dintre aspecte, rămânând reținute în memoriile
publice doar anumite origini, ale unor aristocrați / nobili, ș.a. (ca
de pildă sub formele “timide” ale unor genealogii, mai mult sau
mai puțin elaborate): e de știut că în libertatea sălbăticiei iar nu
în captivitatea grădinilor zoologice lupii formează haita pe baza
familiei, lupoaica-mamă fiind la vârful ierarhiei familiei - ca
lupoaica “alfa” - iar partenerul ei, anume lupul “alfa”, e lupul-
tată aflat în vârful ierarhiei masculine din familie (din lup s-a
ivit - în Epoca Pietrei - primul prieten domestic al omului,
câinele). În Vechea Lume se credea că lupii și câinii prevesteau
moartea - fiind considerați ca mesageri între Lumi - iar de aceea
oamenii încurajau legăturile cu acele animale, văzute chiar cu
roluri călăuzitoare din Lumea “Asta” în Lumea “Cealaltă” /
Lumea “de Dincolo”; strămoșii Românilor nu au făcut excepție
de la așa ceva, de exemplu totemic Romanii având lupoaica iar
Dacii având lupul. Dr. Gavril Cornuțiu în “Problema
substratului dacic al limbii române” a scris: “Demonstrat fiind
că un totem comun exprimă o origine comună, atunci lupoaica
romană și steagul dacic, având cap de lup, subliniază cu
pregnanță originea comună. Dintre simbolurile totemice ale
antichității europene cele 2 imagini lupice sunt cele mai înrudite.
Semnificația totemurilor exclude orice alte speculații. Trecând la
modernitate, dacă astăzi Italia ar fi ceea ce a fost Roma și ar
ocupa un sfert din România timp de 165 de ani, s-ar putea repeta
fenomenul consemnat de istorie ca ‘romanizarea dacilor’? Eu îi
spun ‘asimilarea romanilor’. Păstrându-și o suficientă stabilitate,
cele 2 limbi, italiana și româna, peste 2 milenii, după dispariția
oricăror urme scrise despre limba română, ar putea apărea
generațiilor viitoare ca o postromână de origine italiană?”
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Oficial, istoricii consideră onomastica Română ca
Antică, înrădăcinată din vremea când Imperiul Roman a avut
provincia Nord-Dunăreană în ceea ce azi e România: perioada
Romană în cauză a fost între anii 106 și 275; așadar, ceea ce e
Românește acum la începutul mileniului III se poate afirma că
provine din ceea ce a fost la începutul mileniului I (cel puțin
datând de atunci, căci unele aspecte - foarte importante în
geneză - erau deja vechi în Antichitate, astfel cum tot oficial
argumentează o seamă de istorici, diverși cercetători, autori, ș.a.,
deci fiind din Epocile Fierului, Bronzului ori Pietrei). În prezent,
unii se limitează ca univers științific numai la Evul Mediu sau la
Epoca Modernă, desconsiderând trecutul îndepărtat, căci
abordarea doar a trecutului recent pare confortabilă; însă autorul
- cu prezenta lucrare, poate relevant intitulată “Originea Gherga”
- se încumetă la explorarea bazei: poate că o astfel de acțiune
unora le este inconfortabilă. Definiția filogeniei / filogenezei -
ca ramură a biologiei care se ocupă cu studiul istoriei dezvoltării
unui anumit gen, de la apariție până azi, având rolul de a stabili
filiația și legăturile cu alții - a condus la “arbori” filogenetici ca
instrumente de identificare a relațiilor, la oameni aceasta
presupunând și descrierile unor faze prin care au trecut
predecesorii, etc.; acum Gherga e centrat European: despre
filogenia actualilor Români Gherga s-au strâns în cursul
vremurilor destule elemente, care împreună cu ale altor oameni -
admise în general ca foarte interesante - au ajuns să confere
consistență suficientă prezentei lucrări pentru a o plasa în vârful
nu doar național, ci și internațional al publicațiilor de profil
(depășind în profunzime inclusiv abordările Indo-Europene).
Sursele Finico-Ugrică și Kurgană / Indo-Europeană
La acest moment în multe părți ale EurAsiei -
supercontinentul globului, cuprinzând Europa și Asia - se
vorbesc, printre altele, limbi Finico-Ugrice și Indo-Europene /
foste Kurgane; în Europa, proto-limbile acelora s-au dezvoltat în
general dinspre extremitatea Estică / Asiatică, anume dinspre
Ural (limbile Finico-Ugrice s-au răspândit între Oceanul
Atlantic și Oceanul Pacific iar limbile Indo-Europene s-au
răspândit între Oceanul Atlantic și Oceanul Indian). În 2017,
Yunzhi Huang și Hui Li de la Universitatea Fudan din Shanghai
31,13 lat. N 121,28 long. E - cel mai mare oraș din China - au
corelat haplogrupul bărbătesc “N” cu majoritatea vorbitorilor de
7
limbi Urale (pe când majoritatea vorbitorilor de limbi Indo-
Europene sunt bărbați genetic “R”):
Majoritatea bărbaților conectați lingvistic Uralic sunt în
prezent genetic Gherga, însă onomastic - dar nu numai - actualii
Ghergani sunt dintre foștii Kurgani / Indo-Europeni; dintre Indo-
Europeni fac parte și Românii. Pe de o parte ar fi de remarcat că
vorbitorii limbilor Uralice (mai puțini decât vorbitorii limbilor
Indo-Europene) sunt dominați de bărbații genetic ca Gherga. Pe
de altă parte, se poate observa că Indo-Europenii au fost mereu
mai numeroși ca Românii, deci Kurganii / Gurganii - respectiv
Gherganii - au fost dintotdeauna mai mulți ca Românii; faptul
este confirmat și azi prin analizele genetice, dovedindu-se că
numărul bărbaților genetic “N”/“X” - ca Gherga - în lume este
mai mare și acum decât numărul Românilor care formează
poporul Român (această precizare e îndeosebi pentru cei
încurcați de importanța Ghergană - din trecut dar și de astăzi -
considerată poate labirintică sau întortocheată, fiind totuși de
observat că Gherga formează în actuala Românie o mică
minoritate iar o altă precizare necesară din capul locului privește
relevanța geneticii ca abordare complementară foarte utilă
mijloacelor clasice consacrate de referință, unii fiind încurcați și
de ivirea acestui element diferit al cunoașterii, ce documentează
inclusiv rădăcinile din Epoca Pietrei, dincolo de posibilitățile
istorice și altfel decât perspectivele istorice). Din perspectivele
culturale străvechi și ale vechilor limbi: în Europa, conexiunea
acvatică Atlantă-Valahă-Română (legată de Ocean / de Fluviu,
de valuri și de Văi, respectiv de Râuri) se relevă evidentă; așa
cum măreața Indie poate fi înțeleasă ca “Țara Râurilor” - cu
atestare ca atare încă din Epoca Bronzului, ca exemplu
documentar astfel foarte concret în “Vede” din mileniul II î.C.,
după secarea marelui Fluviu Ghaggar dintre Fluviile Ind și
Gange, cuvântul Sanscrit “Sindhu” însemnând “Râu” - la
Europenii Români, populând spațiul Carpatic dintre apuseanul
Bazin Panonic și răsăriteanul Bazin Pontic, spațiu străbătut de
colectorul Fluviu Dunărea, e de remarcat străvechiul înțeles
pentru indigenii Râumâni / “Râu-mâni” ca “Oamenii Râurilor” /
“Riverani” (inclusiv în Epoca Modernă se poate observa
unitatea lingvistică, etnică, religioasă, culturală, etc. pe aria
Românească mult mai largă ca a fostei influențe Romane din
Antichitate care a fost foarte restrânsă în spațiul stră-Românesc,
ceea ce pe de o parte înseamnă înrădăcinarea mai profundă decât
Antichitatea - când nu existau Imperialii Romani - iar pe de altă
parte vechimea multimilenară a poporului Român și a limbii
Române fiind mai îndelungată decât vechimea Romană, de
exemplu Dr. Mihai Vinereanu în cartea sa din 2020 “Fondul
lexical principal al limbii române” observând că Româna e la fel
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
de înrudită cu Sanscrita ca și cu Latina, în 2021 savantul lingvist
afirmând “după studierea cu acribie timp de peste 3 decenii,
susțin despre limba Română că nu e nouă, formată acum un
mileniu și ceva, ci își are originile în străvechimile istoriei, așa
cum demonstrează și genetica de fapt, și arheologia”). Cu așa
ceva s-ar conecta și termenul intens vehiculat în vechime de
Valahi, pe lângă apropierea de Jidovi = Ziditori, respectiv
“Oamenii Valurilor”, inclusiv ai valurilor de pământ ce le
“jideau” / zideau, care le protejau așezările din Văile apelor
(așezări zise “Var” în Vechea Lume, rostire specifică din spațiul
Românesc până la cel Baltic, de exemplu în Estonă - limbă
Finică - și azi cuvântul “vari” înseamnă adăpost, ceea ce ar
reflecta substratul de Cetățean ca Valah, în lumea Germanică
pentru Valah existând termenul “Wallachian”, cu înțelesul
concret de Ziditor / Omul Zidului, respectiv al cetății protejată
de Zid ori de Val): ambii termeni identitari - atât endonimul
Români = “Oamenii Râurilor”, cât și exonimul Valahi =
“Oamenii Valurilor” - au aceeași dimensiune acvatică,
reflectând importantele legături cu apele ale celor din spațiul
Carpato-Dunăreano-Pontic (e interesant că - în aceeași parte
centrală din Europa / considerând continentul întins între Munții
Ural și Oceanul Atlantic - la Nordicii Finici termenul “Valko”
înseamnă “Alb” ca varul zidului iar la Balticii Letoni și Lituani
pentru “Alb” se folosește “Balta” ca apa stătătoare înghețată).
De altfel, protejarea incintelor cu zid e zisă de Români și cu
gard, cuvânt având rădăcina proto Indo-Europeană “gʰerdʰ-” cu
înțelesul inclusiv de încercuire: termenul Kurgan a dat baza
Indo-Iraniană “*gʰr̥dʰás” pentru casă / Avestanul “gərəδa”
desemnând grota daeva, Akkadianul “gardu” însemnând
gardian, ș.a.m.d., cuvântul Tocarian “kercci” pentru palat,
Hititul “gurtas” pentru citadelă, Frigianul “gordum” pentru oraș,
proto Germanica “gerdana” pentru încingere (inclusiv cu brâu la
mijlocul persoanei), proto Slavicul “*gordъ” pentru fort ori
“zordъ” / joardă - băț / prăjină - etc. O altă apropiere de gen
poate fi văzută între cei din ambarcațiune stând în rând și
trăgând la rame (adică la vâsle); la o barcă “rama” e uneori și
cârma, ceea ce ar plasa “Ramanii” și ca fiind “Oamenii cârmaci”
(la Varegi / Vikingi - mari vâslași - “ro” / “roa” însemna “a
vâsli”, în Engleză “row” fiind atât rând, cât și vâslire iar
“rowman” = vâslitor, ceea ce ar duce direct la vechiul înțeles
pentru “ro-mâni” ca “Oamenii vâslitori” / vâslași: iar vechii
Români = “Oamenii Râurilor” - anume Valahii = “Oamenii
Valurilor” - chiar se pretau ca “Oamenii ramelor”, respectiv
vestiți vâslași ori velari / anume cârmuitorii velelor, adică ai
pânzelor ambarcațiunilor). Mai mult, Estonii și Finicii au
cuvântul “räme” pentru mlaștină, ceea ce - alternativ
vocabularului Indo-European - completează tabloul vechimii
Românești și al abordării lor acvatice (inclusiv ca “Oamenii
Valurilor”, velieri, mari vâslași ori “de la Vale”); Românii
demult s-au așezat în “var” / “vari” pe malurile mlaștinilor și ale
apelor dulci (stătătoare ca Bălțile sau Lacurile ori curgătoare ca
Râurile), remarcându-se în Vechea Lume ca înaintași în multe
domenii, primordialitatea lor fiind apreciată până și azi. “Ce-a
fost mai înainte, oul sau găina?” și-ar avea perechea sub forma
“Ce-a fost mai înainte, Valah sau Român?” Conexiunea dintre
valuri și Valahi seamănă cu ceea ce oferă limba Română ca
aspecte asemănătoare (de pildă, în Slavonă = vechea Slavă,
termenul “vel” *velьjь se folosea pentru “mărit” / “măreț”, ceea
ce ar rezona cu înțelesul de “Oamenii Mari” / “Măreți” pentru
străvechii Valahi): de exemplu, Românii au cuvintele vreme și
vremuri cu înțelesurile de climă și respectiv de context istoric;
inclusiv termenul de climat s-ar referi atât la meteo / conjunctura
naturală, cât și la conjunctura umană (așadar, o respingere a
8
semnificațiilor ar putea fi reconsiderată, căci isteria izvorâtă din
strâmtorile șabloanelor nu ajută abordările serioase). “Ce-a fost
mai înainte, oul sau găina?” se vede și în contextul de genul că:
Românii / Rumânii s-au numit astfel datorită vorbei Rumânești /
Românești ori Rumânii / Românii existau dinaintea vorbei
Românești / Rumânești? Răspunsul corect este că Rumânii
vorbeau Rumânește dinaintea României Moderne, cu dovezi
istorice de exemplu de pe când existau Principatele separate ale
Valahiei, Transilvaniei și Moldovei (care s-au unit în România
și datorită faptului că oamenii lor vorbeau la fel, anume nu
Valaha, Transilvana ori Moldoveana, ci Rumâna / Româna):
astfel Românii - la fel ca Indienii, Egiptenii, Evreii, Grecii, ș.a. -
și-au reafirmat străvechea identitate, inclusiv prin Țara proprie,
a celor vorbind Româna dinaintea constituirii României, similar
cum și alții pe glob și-au reconfirmat oficial identitățile din
Vechea Lume în Epoca Modernă (așa cum Indienii au India,
Egiptenii au Egiptul, etc., Românii au România). Printre
dovezile existenței Rumâne încă dinaintea Evului Mediu sunt
Tăblițele de la Sinaia, în care identitatea de neam apare
consemnată cu cuvintele Rumun, Rumuno, Romuno, etc. -
acelea provenind din diferite perioade ale Vechii Lumi - și ca
Geți falnici, însă deloc ca Daci (Tăblițele metalice au fost
realizate din Epoca Bronzului până în Antichitate și au fost
ascunse - fiind din aur - în Carpați de teama ca invadatorii
Romani din secolul II să nu le ia): astfel cum a observat și Dr.
Vicu Merlan - arheolog Român - în cartea “Dacia esoterică” din
2020, în acea arhivă a Geților însemnările au fost despre
Rumâni, nu despre Daci. Rumânii nu și-au învățat limba de la
Romani (care au interferat timp puțin și cu puțini dintre
strămoșii Rumâni, pe lângă faptul că real Romanii nu vorbeau
unitar, ci vorbeau diversele limbi ale legiunilor care au intrat în
vechiul spațiu Românesc: în Antichitate nu a existat “limba
Romană”, așa cum de pildă azi nu există “limba Europeană”).
Nici înruditele limbi Italiană, Franceză, Spaniolă, Portugheză,
etc. nu s-au născut datorită Romanilor, Imperialiști Antici care -
foarte concret în istorie - au apărut mai târziu decât primele
versiuni / cele vechi ale acelor limbi; datorită Imperiilor -
deopotrivă dinaintea Romanilor și după Romani - ce au cuprins
Balcanii și spațiul Românesc, se poate observa că pentru
vremuri foarte îndelungate, spre deosebire de ceilalți Europeni,
cei din zonă au fost în legături îndelungate cu orientalii, atât
Asiatici, cât și Africani (ultima - cea mai recentă - influențare a
fost exercitată până în Epoca Modernă de Imperiul Otoman,
întins pe 3 continente, de care România s-a desprins prin
Independența de la 1877).
Românii pe Valea Dunării inferioare
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Iată o perspectivă - posibil surprinzătoare - dinspre structuri particulare sau statale de profil cu reacții inerte, doar
Români spre Sud (putându-se vedea o parte din Peninsula ulterior cu ceva timp); privind unele aspecte, “Originea Gherga”
Anatoliană și o parte din Peninsula Apenină / Italiană, încadrând este o publicație de avangardă, atât pentru România, cât și
Peninsula Balcanică). Convenția așezării Nordului în capul pentru alte Țări iar privind alte aspecte, “Originea Gherga” este
vreunei reprezentări geografice s-a fixat ca standard o publicație poate acum tardivă, în sensul că prezintă abia acum
internațional la cartări abia după Medievalul European Gherard - când oamenii au învățat altceva - ceea ce ar fi putut știi deja.
1512-1594 zis “Mercator” fiindcă provenea dintr-o familie de Corespunzător unor explorări științifice recente, în foarte multe
negustori / a fost studentul umanistului Georgius 1487-1558, domenii incompetența a ajuns un obstacol universal - prea des
nobil zis “Macropedius” / “Macro-pedius” însemnând “Câmp- întâlnit - în “top” apoi fiind un alt mare obstacol, anume
lung”. În Europa, Bazinul Dunării - întins între Munții Pădurea inacțiunea (prezenta lucrare având inclusiv un scop “sanitar”, în
Neagră și Marea Neagră - acum colectează ape din 19 Țări unele privințe); dacă o persoană depășește prima problemă - cea
(Albania <0,1%, Austria 10%, Bosnia și Herțegovina 4,6%, mai grozavă, a competenței - imediat se confruntă cu următoarea
Bulgaria 5,9%, Croația 4,4%, Cehia 2,9%, Elveția 0,2%, problemă: dacă să acționeze sau nu.
Germania 7%, Italia <0,1%, Macedonia Nordică <0,1%,
Moldova 1,6%, Muntenegru 0,9%, Polonia <0,1%, România
29%, Serbia 10,2%, Slovacia 5,9%, Slovenia 2%, Ucraina 3,8%
și Ungaria 11,6%), izvorul fiindu-i în Germania = “Deutsch-
land” iar vărsarea fiindu-i în România = fosta Dacie: nu este
întâmplător despre cel mai lung Fluviu al continentului după
Volga (al cărei Bazin se află în întregime doar în Rusia) că are
cea mai mare parte din cursul său - anume zona inferioară,
respectiv aproape o treime din lungime și din aria colectoare -
printre cei care au fost Rumâni / adică printre actualii Români.
Pe de altă parte, Marea Neagră - unde se varsă Dunărea, Fluviul
fiind principala sa apă contributoare dulce - constituie cea mai
Estică atingere a apelor Atlante (apele Oceanului Atlantic intră
prin Strâmtoarea Gibraltar în Marea Mediterană iar prin
Strâmtorile Dardanele și Bosfor apele Atlante ajung în Marea
Neagră, cel mai răsăritean țărm scăldat de apele Atlante -
respectiv ale celor comunicând natural cu Oceanul Atlantic -
fiind cel Caucazian, al Georgiei); totodată, Marea Neagră
reprezintă și cel mai recent loc din lume udat de apele sărate
Atlante: abia din neolitic.

Toți oamenii trăiesc sub același cer dar nu toți oamenii

au același orizont; viziunile diferă chiar privind același orizont,
deoarece pozițiile observatorilor - și dacă sunt alături / apropiați
până la a fi chiar “umăr la umăr” - nu pot coincide (în plus,
contează și de la ce înălțimi privesc - unii fiind mai scunzi, alții
mai înalți - la ce distanțe pot vedea / în funcție de puterea
vederii, etc).

Poate ar părea neobișnuit dar e de precizat: studiul

“Originea Gherga” nu-i oficial - al vreunei instituții publice, cu
angajați bugetați / plătiți pentru așa ceva - ci e neoficial,
fundamentat pe efort privat Gherga (de aceea și vitezele
dezvoltărilor unor părți din lucrare - căci din 2011 sunt ediții (Prin verificarea separată a imaginilor se vede că sunt absolut
anuale pe Internet - își au uneori ecourile din partea unor identice)
9
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Inclusiv la aceeași persoană, modul de înțelegere de
fapt distorsionează o percepție simplă, cum ar fi de exemplu ce
vede în reproducerea anterioară, când aceeași imagine - identică
pixel cu pixel - copiată și pusă încă o dată lângă ea însăși redă
exact aceeași stradă și nu este din unghiuri diferite, ci
perspectiva e decisă de creier, care presupune (cu de la sine
putere) convergența într-o bifurcație de drumuri. Autorul lucrării
“Originea Gherga” s-ar iluziona ca oricine altcineva: exemplul
indicat are scopul îndeosebi de a reflecta temeinicia
certitudinilor (unele persoane - printre care probabil s-ar găsi
inclusiv autorul - ar fi captive unor păreri ce ar fi totuși
discutabile, cel puțin în funcție de perspectivele abordărilor);
așadar, în grija pentru eficiența înțelegerilor sunt semnificative
mai multe părți decât resursele limitate ale propriei persoane (de
pildă, știința comunicării precizează cel puțin emitenta și
receptoarea, etc., probleme putându-se însă ivi la nivel
individual, cauzele prezentându-se și prin spusa “a greși e
omenește”). Calitatea vieții - din trecut spre prezent - a depins
de neamuri, de familii, de persoane (înainte de statutul social
conferit de religie, de pozițiile profesionale sau ierarhice /
politice, etc.): cândva - demult - conta îndeosebi opinia comună;
acum, accentul e tot mai mult pe opinia individuală (exercitarea
treburilor s-a tot transferat, de la importanța colectivă la cea
personală, căci pe când lumea se globalizează, interesele se
individualizează). Dr. Neagu Djuvara 1916-2018 în “Civilizații
și tipare istorice” a scris despre înflorirea și dezagregarea
culturilor: “în domeniul politic - primul în care energia creatoare
se manifestă - când un grup etnic se află în perioada de
ascensiune, oamenii au puțină importanță; ei sunt mereu la
îndemână și nu e deloc nevoie să fie geniali. Este uimitor - și
totuși foarte semnificativ - că marile reușite istorice s-au datorat
unor elanuri colective mai degrabă decât unor personalități ieșite
din comun. O națiune în ascensiune poate profita de mediocrități
iar o națiune în declin nu mai știe să-și folosească geniile”.
În 2004, Dr. Napoleon Săvescu - Român din America -
a enunțat (în termeni la nivel de secolul XXI / mileniul III): “De
multe ori ne uităm la istorie privind ca în oglinda retrovizoare a
automobilului: privind în ea - în spate - ne ajută de fapt să
mergem înainte!” Iar în cartea “Homo deus” din 2015, Dr.
10
Yuval Harari - profesor de istorie la Universitatea Ebraică din
Ierusalim - a afirmat că istoricii studiază trecutul nu ca să-l
repete, ci ca să se elibereze de el. Autorul Gherga susține despre
cunoașterea trecutului că permite înțelegerea prezentului iar un
prezent înțeles permite un viitor serios. Publicarea lucrării
“Originea Gherga” în secolul XXI a pornit de la ideea enunțată
în secolul XX în Banat de către preotul ortodox Român Aureliu
Gherga (mort în 9 I 1958, bunicul autorului), preluată de la
preotul ortodox Român Ioan Gherga (mort în 16 IX 1941, tatăl
aceluia, deci străbunicul autorului) și emisă de preotul ortodox
Român Damaschin Gherga (mort în 27 II 1902, bunicul aceluia,
adică bunicul bunicului autorului); pe lângă cei 3 preoți
ortodocși Români Bănățeni Gherga născuți în secolul XIX -
deveniți exponenții din secolul XX a 3 generații Gherga și
răposați în secolul XX - în prezent, adică în secolul XXI, trăiesc
în Banat ca urmaşii lor direcţi alți bărbați Gherga, născuți în
secolul XX (exponenții altor generații Gherga, contemporani
lansării lucrării).
Genele din 3 generații
“Originea Gherga” este o lucrare atât despre Gherga -
inclusiv despre etosul Gherga - cât şi despre cei aflaţi în legături
cu Gherga (ori au relatat despre Gherga); lucrarea însă nu e
genealogică Gherga, ci este de filogenie umană - cu accent
desigur pe Gherga - intenţia autorului Gherga fiind ca lectura să
ajute mai ales orientarea: tema e despre Gherga dar materialul
prezintă pe larg și domeniile conexe - pentru încadrare - ceea ce
ar corespunde unor interese mai extinse decât subiectul originii
Gherga în sine (fiind apelat un vast aparat critic, cu încrucișări
din mai multe discipline, din cauza dimensiunilor foarte
ambițioase). Începerea lucrării a fost fixată în legătură cu cea
mai recentă mutație genetică pe linia paternă Gherga, datată de
către știința geneticii - printre sursele explicite principale, cu
voluntariatul Gherga înregistrat oficial, fiind și “Proiectul
Genografic” = “Genographic Project” / SUA, care a funcționat
până în 2019, respectiv “ADN-ul viu” = “Living DNA” / Marea
Britanie, companie care a fost accesată în 2020 - ca întâmplată
acum 10 milenii (respectiv cu peste 3 sute de generații în urmă,
anume în paleolitic / Epoca Pietrei); profilul genetic Românesc
Gherga s-a dovedit aparte: prin proporție, Gherga nu aparține
majorității genetice nici măcar relativă a Românilor (de altfel,
toate grupurile genetice - considerate fiecare în parte - sunt
minoritare printre Români, căci nu există vreun grup genetic
majoritar absolut Românesc / nici masculin Românesc, nici
feminin Românesc). Iar mai mult, se poate remarca în Europa
vechimea Homo Sapiens ca dovedită științific drept cea mai
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
profundă în peșterile Carpaților, anume în spațiul stră-Român
(de pe vremea când Europa era a Neandertalilor - adică din urmă
cu zeci de milenii - iar în “Peștera cu Oase” din Banatul
Românesc a fost demonstrată existența lui “Ion de la Anina” =
cel mai vechi hibrid din Europa al omului Homo Sapiens cu
Neandertal); e de știut despre cele mai profunde peșteri din lume
- au peste 2 km adâncime - că sunt Veryovkina și Krubera în
Estul Pontic, în Munții Gagra din Abhazia / Georgia (în prezent,
se explorează peștera Uzbekă de lângă Boysun - din Muntele
Gurgur Ota - ca fiind cea mai adâncă din lume).
Vechimile genetice bărbătești (în milenii)
Ivirea Gherga s-a împletit într-o bună parte cu formarea
poporului Român. Oricare om din prezent - inclusiv Gherga - se
trage din perechea primordială formată de Adam și Eva; dintre
cele 2 repere - ale începutului omenirii prin primii părinți și de
acum - oamenii uzual se raportează la cei mai recenți ca reper
final, ca atare cei mai mulți Gherga se pot defini ca Români,
deoarece trăiesc în România, printre Români, identificându-se ca
Români. Părinții autorului lucrării Originea Gherga s-au născut
în perioada interbelică - dintre cele 2 războaie mondiale ale
secolului XX - ca Români în Regatul României “Mari”, ambii
decedând în al doilea deceniu al secolului XXI, în Timișoara: ea
/ mama la vârsta de 74, el / tata la vârsta de 88; e de știut despre
ei că niciodată - de-a lungul vieților lor - nu au ieșit din Țară (cu
toate că ar fi putut ca turiști, ca migranți, etc). Din parcursul
atâtor generații de la Adam și Eva până azi, lucrarea de față -
Originea Gherga - tratează doar un segment, anume ultimul / cel
mai recent tronson: porțiunea de la ultima mutație genetică
semnificativă pe linie masculină, care la Gherga - cu datarea
științifică, pe baza multor analizele genetice - a fost acum 10
milenii. În general, știința și religia se consideră complementare:
din perspectivă religioasă, se poate remarca despre ortodoxie că
e tipică doar ultimului mileniu - creștinismul având în total 2
milenii - iar în perioada de referință de 10 milenii a lucrării
Originea Gherga, cele 8 milenii anterioare, pre-creștine, au fost
păgâne (creștinismul existând mai ales datorită păgânului
mitraism înrădăcinat în monoteismul zoroastru, așa cum islamul
există datorită creștinismului, căci musulmanii nu ar fi existat
fără să fi fost anteriorii creștini, la fel cum creștinii nu ar fi fost
fără anteriorii păgâni).
11
Principalele religii acum
În vremea lui Iisus - când s-a lansat creștinismul - unii
Gherghi din Galileea și unii Evrei din Iudeea erau înrudiți, cu
atestare biblică, Vechiul Testament de exemplu notând explicit
așa ceva în “Cartea judecătorilor” 3:5-6 (deja anterior cu un
mileniu în Canaan - zona având regiunile Galileeii în Nord și
Iudeeii în Sud - Hamiții și Semiții s-au amestecat cel puțin la
nivelul dinaștilor regali); adevărul dintotdeauna e că pescarii
pescuiesc peștii iar nu invers: nicicând și niciunde nu s-a
întâmplat ca peștii să pescuiască (în timpul lui Iisus, Evreii erau
relativ majoritari doar în Iudeea / regiune împărțită inclusiv azi
cu Palestinenii iar nu și în vecina Galileea / regiune împărțită
inclusiv azi cu Libanezii, Sirienii și Palestinenii). Mulți se
străduie și în prezent - ca într-o “hipnoză” sau “vrăjeală” =
“boscoană”, de unde “bazaconie” - să atribuie roluri fictive
Evreilor în apariția creștinilor (Evrei care conduși de vechiul lor
profet Moșe / Moise din Egipt / Africa pentru a trece în Canaan /
Asia au preluat mimetic monoteismul soțiilor Mitane / Mediane
ale faraonilor, de străveche sorginte zoroastră, adaptându-l
mozaic): foarte concret apoi, la fel ca păgânii, Evreii nu au fost
bucuroși de ivirea creștinilor - cărora le-au zis “goi spiritual” =
“goimi”, literalmente însemnând “animale” - similar creștinii
ulterior nefiind bucuroși de apariția musulmanilor, provocând
după ivirea profetului Mahomed inclusiv cruciade (țintite din
Europa către Asia); de exemplu, în timpul lui Iisus din Nazaret /
Galileea, spre deosebire de regiunea Iudeea (în capitala
Ierusalim a căreia Iisus a fost răstignit imediat după ce a intrat
acolo ca adult), în regiunea Galileea unde a activat Iisus trăiau
mai mulți Arabi, Aramei, Greci, Makedoni, MasaGeți ori Sciți =
Ariani / Iraniani decât mai puținii Evrei, creștinismul
răspândindu-se pe glob începând nu cu Iudeea Evreilor
mulțumiți că traseul pământean al lui Iisus s-a terminat la ei, ci
cu Galileea ne-Evreilor - adică Galileea acelora știuți ca Goimi /
Gentili - care atunci și-au început traseele creștinării. În Vechea
Lume, profeții erau considerați “clar-văzători”, capabili să vadă
mult mai multe decât restul oamenilor (de pildă, vechii Evrei i-
au atestat pe Uriașii Ghergași - fiii îngerilor Veghetori Gregori,
făpturi divine, mesagerii lui Dumnezeu - că literalmente au fost
străvechi profeți, anume dinaintea Potopului, adică pre-
diluvieni, din Epoca Pietrei); iar mai mult decât profeții, Divinul
Iisus = Fiul Domnului: de altfel, Biblia în prima carte din
Vechiul Testament - anume în “Facerea” 6:2 / acceptată de
Evrei - a scris explicit că “Fiii lui Dumnezeu” (respectiv, la
plural) s-au ivit printre oameni cu mult anterior față de Fiul lui
Dumnezeu Iisus (respectiv, la singular), despre care a scris Noul
Testament / neacceptat de Evrei.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Reflexiile Cerului în apele Pământului
Privind geneza Gherga, pe de o parte e relevant că
lucrările din Vechea Lume, ca de exemplu “Cartea lui Enoh” ori
“Facerea” din Vechiul Testament / Biblie, i-au indicat pe fiii lui
Dumnezeu ca Gregori = Gardienii Raiului și pe nepoții lui
Dumnezeu ca Ghergași = Uriașii / vitejii fii ai acelor îngeri
Veghetori Gregori iar pe de altă parte, în fostul Canaan populat
și de vechii Gherghesei / Ghirgașiți = urmașii vitejilor Ghergași
și respectiv ai observatorilor Gregori, existau “Casele Pâinii” -
zise Betleem / “Bet-leem” - atât lângă Nazaret / în Nordica
Galilee (cu menționarea întâi în Biblie / Iosua 19:15), cât și
lângă Ierusalim / în Sudica Iudee (cu menționarea întâi în Biblie
/ “Facerea” 35:19, ca locul unde a fost îngropată Rahila, nora lui
Isaac / primul Evreu: Rebecca - soția Evreului Isaac, deci soacra
Rahilei - purta kherqa / burqa, fiind cea mai veche mențiune
documentară despre așa ceva din trecutul omenirii /
corespunzător “Facerea” 24:65); indicarea ivirii / Nașterii lui
Iisus lângă locul Crucificării din Ierusalim - în Sudicul Betleem,
adică în Betleemul Iudeeii - a făcut-o Evreul Trypho / Trifon
(știind că de acolo era păstorul David - ajuns rege al vechilor
Evrei - strămoșul Fecioarei Maria măritată în Nazaret) și
preluată în secolul II de copiști în “Evanghelia după Matei” 2:1,
însă în 2012 papa Benedict XVI, în 2014 Dr. Aviram Oshri /
arheolog senior la “Autoritatea Anticului Israel”, ș.a., au afirmat
că Nordicul Betleem, adică Betleemul Galileeii, cel de lângă
Nazaret / Galileea, a fost de fapt adevăratul loc al Nașterii
Mântuitorului Iisus. Regiunea Galileea are ca vecină Sudică
regiunea Iudeea. În vremea lui Iisus, cel mai mare oraș al
Galileeii a fost Nazaret iar cel mai mare oraș al Iudeeii a fost
Ierusalim; în marginile fiecăruia exista câte o așezare Betleem (a
brutarilor, adică a producătorilor de pâine = așezare agricolă
12
esențială pentru hrănirea orășenilor / anume a celor din cetatea
în vecinătatea căreia se găsea): Vechiul Testament a menționat
Betleemul Nordic / de lângă Nazaret și în “Cartea Judecătorilor”
12:8, respectiv Betleemul Sudic / de lângă Ierusalim în “Cartea
Rut” 4:11. Dintotdeauna s-a știut despre Iisus “din Nazaret” /
Nord iar nu despre Iisus “din Ierusalim” / Sud. În Nordica
Galilee populată de Gentili / Goimi se vorbea Aramaica iar în
Sudica Iudee populată de Evrei se vorbea Ebraica; Noul
Testament / Legământ a consemnat că Iisus folosea Aramaica:
fiind Fiul lui Dumnezeu și al Fecioarei, vorbea și Ebraica dar
practic a activat câțiva ani în Galileea și câteva zile în Iudeea
(corespunzător Bibliei, audiența Lui a fost formată din mii de
oameni în Galileea - unde era popular - nu în Iudeea, unde
concret nu a avut audiență). Misiunea Fiului lui Dumnezeu pe
Pământ s-a încheiat tocmai când a vrut să propovăduiască în
Sudica Iudee celor din poporul Mamei Sale, care au cerut și au
obținut (de la stăpânii Romani) răstignirea Lui promptă;
intoleranța religioasă a continuat, căci după Iisus răstignit a fost
lapidat Ștefan (Evreu creștinat, ucis cu pietre de Evrei, care l-au
considerat trădător): primele martiraje creștine au fost din cauza
Evreilor mozaici și Romanilor păgâni. Spre deosebire de
credința păgână în nemurire, credința creștină s-a fundamentat
pe înviere / demonstrată de Fiul Domnului după răstignire, de la
Nașterea lui Iisus însă numărându-se anii - iar nu de la Învierea
lui Iisus - calendar acceptat azi global (în Europa, înainte chiar
de națiunile din Caucaz, mai apropiate de leagănul
creștinismului, totuși prima națiune creștinată a fost cea Valahă,
începând din secolul I la gurile Dunării / prin eforturile
apostolice ale Galileeanului Andrei declarat oficial de Biserică
drept “Protokletos” iar ultima națiune păgână - respectiv și
ultima națiune creștinată - a fost la sfârșitul secolului XIV cea
Leahă, datorită facilitatorilor creștinării Jagello, cârmuitorii
Medievali dintre dinaștii Ghedimini / lideri genetic Gherga ai
Lituanienilor, atunci sfârșindu-se Cultul Romuva / stră-Român
din “Sam-land” = regiunea de la gurile Vistulei / Wisla - Fluviu
cu izvorul în Carpații Nord-Vestici - azi enclava Rusă
Kaliningrad: acolo pe atunci, după cum a notat în Lituaniană
cronicarul Medieval Polonez Maciej Stryjkowski, era venerat
Gardaitas / Gardaitis = Zeul furtunilor și vânturilor, protectorul
corăbierilor și pescarilor, divinul nume Gardaitis al patronului
corăbierilor Nordici rezonând cu cel al corăbierilor sacri
consemnați ca Gergithes în vechea Greacă - adică Gherghiți -
venerați în porturile Antice ale Dobrogei mileniului I î.C., așa
cum a studiat la începutul mileniului III Dr. Zoe Petre, decana
Facultății de Istorie a Universității din București, capitala
României); e interesant că gurile celor 2 Fluvii Europene
Dunărea și Vistula varsă în Mările Neagră și Baltică apele
Carpaților - anume apele Munților ce constituie centrul spațiului
Românesc, Dunărea / Istrul fiind apa curgătoare cu cel mai mare
debit în Marea Neagră și Istul / Istula = Vistula / “Wis-la” fiind
apa curgătoare cu cel mai mare debit în Marea Baltică - iar în
Europa creștinarea a început printre Daco-Geți cu Sf. Andrei de
la Delta Iordanului / din Galileea, cel mai mare dintre apostoli
(înțelesul în Greacă pentru “apostol” fiind “trimis”), care a ajuns
să trăiască în Dobrogea / regiunea cu Delta Dunării, în Europa
creștinarea încheindu-se printre Samo-Geți în Samland / “Sam-
land”, regiunea cu Delta / Laguna Vistulei. Arealul religios al
creștinării în Europa a urmat cumva arealul geografic, în sensul
că extremele creștine Europene - după iradierea pe continent -
au corespuns extremelor apelor curgătoare Carpatice, începând
în Delta Dunării și sfârșind în Delta Vistulei, procesul marcând
prin principalele sale repere mai ales cei mai puternici păgâni ai
continentului, anume Anticii stră-Români și descendenții lor,
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

putându-se observa că Greaca “litaneia” λιτανεια e “rugăciune”, genericul lor s-a perpetuat în timp cu onomastica de “Veniți”
ceea ce apropie onomastica Leahilor / Leșilor etimologic foarte (un ecou al acelor vajnici călători fiind și celebra promisiune
mult de stările Lituanienilor și Letonilor ca emblematici rezumată prin “mitul reîntoarcerii”):
credincioși “rugători”. Corespunzător dicționarelor, litaniile sunt
rugăciunile din cadrul procesiunilor religioase, rostite alternativ
de preot și de către credincioși (în 1929, lingvistul Evreu Lazăr
Șăineanu în “Dicționarul universal al limbii Române” a scris că
litaniile - ca rugăciuni publice - invocau toți sfinții, unul după
altul, “într-o enumerațiune lungă și plicitisitoare”): așa ceva era
tipic pelerinilor călătorind pe străvechile Căi Sacre, deseori
transportând apă sfințită provenită din locurile sacre (iar
pendulările constante - îndelungate și îndepărtate, inclusiv ca
transhumanțe - ale stră-Românilor au fost atestate îndeosebi pe
Văile apelor curgând din Carpați în Bazinele colectoare Pontic și
Baltic dar și spre Sudul Mediteran, în spațiile Egeean ori
Adriatic); de altfel, în Țările Baltice vecine Lituania și Letonia -
la care termenul pentru Râuri e “upe”, asemănător cu cel
Românesc de “ape” / în Latină fiind foarte deosebit, ca
“flumine” - încă se vorbesc acum ultimele 2 limbi din ramura
Baltică a familiei Kurgane / Indo-Europene (oriunde, societățile
parcurg tranziții lingvistice spre alte limbi, niciunde n-au fost
salturi la limbi noi, nici la Geto-Dacii din spațiul Românesc,
care chipurile brusc în Antichitate ar fi învățat Latina de la
Romani / așa cum cred unii că s-ar fi creolizat indigenii, când
Imperiul Roman nu avea popor Roman sau Latin - ci un
conglomerat de națiuni - dar exista poporul Geto-Dac, popor pe
care însă inexistentul popor Roman l-ar fi Latinizat ori
Romanizat rapid). Este interesant că în limba Română există
apropiatele cuvinte “port” (pentru ansamblul tehnic de pe malul
apei navigabile), “portul” (privind îmbrăcămintea purtată),
“portret”, “preot”, etc.: toate sunt vechi - originale Românești -
nu împrumuturi lingvistice. Se poate observa că la cârmuitorii
vechii Rome în cronologie limba Latină a ajuns să fie a treia,
după limba Etruscă - cea dintâi limbă acolo, de sorginte Pelasgă
Balcanică, astfel cum a atestat în secolul V î.C. Hellanicos din (conform cercetătorului Andres Paabo, 2013)
Mytilene 39,06 lat. N, 26,31 long. E - și după a doua limbă
acolo, cea veche Greacă, atestată de mulți autori Romani (ar fi După glaciațiune, cu galben se poate vedea că Nordul
de reținut că apoi tocmai Romanii - care au vorbit-o nativ - Europei a cunoscut Cultura Maglemosiană la sfârșitul
ziceau Latinei “lingua Romana rustica”); rezonând în Vechea paleoliticului iar la sfârșitul neoliticului continuitatea a fost prin
Lume cu Marea Mamă Leto / Latona dar și cu moșul Lat din cei având centrală Delta Vistulei: pentru cei din Vechea Lume
Vestul Anatolic / de la Marea Egee e interesant inclusiv că la au fost HiperBorei / însemnând “extrem Nordici”, respectiv
capătul Baltic al vechii rute a chihlimbarului = “valută”, Pelasgi / însemnând migranți (sau nomazi ori călători). Despre
respectiv valoare a Vechii Lumi - străveche rută comercială etimologia Pelasgă - etimologia fiind arheologie lingvistică - ar
având în Sud Veneția - au apărut Țările Litua / Lituania și Letia / fi de reținut conexiunile evidențiate de savanți ca Aristofan în
Letonia (cu popoarele vorbind Indo-European / Kurgan), pe 414 î.C. cu semnificația Grecească “Pelargos” pentru “Barză”,
traseul străbătut de Venetici / vechi luntrași Finici = ne Indo- ca academicianul Britanic Gilbert Murray 1866-1957 cu “Pelas
Europeni: acei străvechi navigatori HiperBorei străbăteau cu Ga” pentru “Țara vecină” ori ca Ernest David Klein 1899-1983
ambarcațiunile lor ușoare apele interne Europene - folosind (Evreu născut în Satu-Mare / capitala Ținutului Oașului) cu
Fluviile și Râurile din răsăritul și centrul Europei - fiind activi “Pelagos” pentru “Mare deschisă”. Este de știut că grupul
mai ales între Mările Neagră, Baltică și Mediterană (printre genetic “N” al bărbaților Gherga - așa cum s-a dovedit științific
Români, cei mai calificați Hiperborei - respectiv cei din Nordul la începutul mileniului III, grup oficial reconfigurat și ca “X” în
îndepărtat - fiind de remarcat cei de tipul Gherga / având genetic nomenclatura genetică masculină umană internațională - este
cel mai Nordic haplogrup din EurAsia, cu demonstrarea mai vechi ca Finicii / Nordicii din Europa ori ca Yakuții /
științifică azi prin analizele genetice). Academicianul Bănățean Nordicii din Asia; așadar, se poate reține că nu Gherga și-ar
Atanasie Marian Marienescu în cartea “Cultul păgân și creștin” avea sorgintea Yakută / “Ya-Kută” sau Finico-Ugră, etc., căci
din 1884 a scris în capitolul despre Hiperborei: “Boreas e acele neamuri s-au ivit abia ulterior: întâi a fost Gherga, apoi au
verosimil din Oreas cu B înainte: Vânt de Munte”. Indiferent fost acele populații / popoare. Prezențele Finico-Ugrilor în
dacă au coborât de pe înălțimile Montane, dacă au apărut din Europa nu au fost deloc întâmplătoare în Finlanda, în Ungaria
largul apelor ori dacă au sosit dinspre miazănoapte sau de ori altundeva (efectiv cu răspândiri repetate în multe locuri, de-a
oriunde altundeva, HiperBoreii credincioși ai supremului Zeu lungul vremurilor); așa cum în Vechea Lume poporul Românilor
An = “Oamenii apelor” - știuți ca “Oamenii bărcilor” - la - aflat la Vest de Marea Neagră - s-a învecinat inclusiv cu Finici,
sfârșitul Epocii Pietrei (când s-a încheiat Cultura Cucuteni) au din Evul Mediu are ca vecin concret în Vestul său poporul Ugro-
fost, corespunzător evidențelor, până în spațiul stră-Român;
13
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Finic al Maghiarilor = poporul “Mag-yar”, astfel încât și acum,
la fel ca mai demult, Finicii și Românii și-au împletit destinele
(Maghiarii sunt înrudiți cu Finicii - deci conectați cu foștii
HiperBorei - așa cum anterior au fost legați stră-Românii).
Vecinătatea Finicilor cu Valahii / Românii nu are de ce mira:
inclusiv în prezent, Maghiarii / Ungurii = Finico-Ugri se află în
apusul Românilor (ei s-au stabilit acolo - în Stepa Panonică, zisă
“Pustă” - la sfârșitul mileniului I); mărturii anterioare - Antice și
mai vechi - au relevat prezențele HiperBoreilor (adică ale
extrem Nordicilor, “Oamenii ghețurilor”) printre stră-Români,
deci Finicii, care sunt și acum în Nordul European, în Țara cu
cele mai multe Lacuri ale continentului / în Estul Baltic, nu au
fost în Vechea Lume chiar o prezență anonimă. Așadar, cine are
dubii despre prezența Finică în centrul Europei din timpul
Vechii Lumi, poate vedea că și azi în centrul Europei se află
poporul Maghiar = Ugro-Finic, având inclusiv stat: Ungaria (în
vecinătatea Vestică a României, având în mijlocul său marele
Lac Balaton, fost Valaton / betacismul - ca fenomen lingvistic -
motivând onomastica actuală); iar cine consideră Secuii ca
Unguri ar putea reflecta mai bine asupra prezenței Ugro-Finice
tocmai în mijlocul Românilor. Azi printre Românii din România
sunt peste un milion de vorbitori Ugro-Finici, anume Maghiari
și Secui (ce inițial scriau cu rune - astfel cum au făcut-o și
Varegii / Vikingii - spre deosebire de Unguri, care au preluat
alfabetul Latin); unora li se pare ciudat că în centrul Europei -
așa cum e Ungaria, Țara din șesul Panonic / zona avându-l ca
primul cârmuitor pe legendarul Bannon, conform cronicarului
Antonio Bonfini al regelui Matia Corvin - limba oficială e Ugro-
Finică: așa ceva de fapt reflectă forța Finică / în trecut chiar cu
mult mai puternică decât acum (e interesant și că la Finici -
multă vreme vecini cu Românii / Valahii - pentru “frate” se
folosește termenul “veli”, Finicii înșiși zicându-și limbii lor
Suomi / “Su-omi”, denumire rezonând cu cea a “Sfinților
oameni”). De altfel, în Epoca Modernă se remarcă “Βλαχοι” /
Vlahi în Greacă, “Volohy” în Rusă, “Wołochy” în Poloneză,
“Olah” în Maghiară, “Walachen” în Germană, “Vlachs” în
Engleză, “Valaques” în Franceză, etc.; în Română se înțeleg prin
“Valahi” cei din Nordul Dunării inferioare iar prin “Vlahi” cei
din Sudul Dunării inferioare.
Stepa paleoarctică
Cel mai mare oraș al Ugro-Finicilor de pretutindeni și
totodată cel mai mare oraș de pe Dunăre (Fluviu ce udă 10 Țări
dar captează în Bazinul său ape din încă 9 Țări) este Budapesta /
capitala Ungariei: populația stabilită la sfârșitul mileniului I în
Panonia / capătul apusean al Marii Stepe EurAsiatice - pe
14
Dunărea mijlocie - s-a individualizat și astfel față de anteriorii
riverani ai Fluviului (pe Dunăre cei mai mulți riverani sunt
Nemții în partea superioară și Românii în partea inferioară). Din
cartea “Istoria cuvintelor maghiare de origine română” a
profesorului universitar Bakos Ferenc de la Budapesta, publicată
de Academia Ungară în 1982, reiese concluzia că sunt mai multe
cuvinte Românești preluate de Maghiară decât cuvinte Maghiare
preluate de Română: peste 2 mii de cuvinte au fost împrumutate
de limba Maghiară din limba Română. În apropierea Românilor
o altă limbă ce nu este Indo-Europeană - în afara Maghiarei - e
Turca, oficial vorbită din Evul Mediu, începând din mileniul II,
în fosta Tracie (adică zona Europeană din Sud-Estul României,
din care în Antichitate au fost Geto-Dacii = strămoșii
Românilor), acolo Turcii dezvoltând cel mai populat oraș al
Europei: Istanbul, la Strâmtoarea Bosfor. Ar fi de remarcat - fapt
ce unora cu abordări superficiale le-ar părea bizar - că
identitatea Românească are reperele înrădăcinate înaintea Geto-
Dacilor: de pildă, se poate observa (pe de o parte) că multe din
cuvintele limbii Române actuale / Moderne nu au vechime nici
măcar milenară - asta însemnând că limba e foarte vie - însă (pe
de altă parte) unele cuvinte Românești au vechimi
multimilenare. Aglomerarea marilor familii lingvistice ale
Europei actuale are în centru spațiul Românesc, găsindu-se între
Viena, pe Dunărea mijlocie (capitala Austriei / Țară Germanică)
și Istanbul / fosta capitală bizantină și otomană (din Tracia, în
Țară Turcică), între acelea fiind Ungaria / Țară Finică, România
/ Țară Latinică și Bulgaria / Țară Slavică; în termeni de populații
și suprafețe, se poate observa despre cele mai mari Țări din
Europa că sunt răsăritene - chiar EurAsiatice - anume: Rusia și
Turcia. Despre Tracia - găzduind cel mai mare oraș din Europa
= Istanbul / fost Constantinopol, respectiv Bizanț - e de știut că
fiind acum împărțită de republicile Turcă, Elenă și Bulgară, are
în uz alfabetele oficiale ale celor 3 Țări care o împart, Tracii
utilizând scrierea Latină în partea Turcă, utilizând scrierea
Greacă în partea Elenă și utilizând scrierea chirilică în partea
Bulgară: cu izvorul în Munții Rila - la S de Sofia / capitala
Bulgară - Râul zis Bulgar “Marița” Марица, Turc Meriç, Grec
“Ebros” Έβρος, cu Delta la Marea Egee, e mărețul Râu al
Traciei (cursul inferior constituie granița dintre republicile Elenă
și Turcă). În Epoca Modernă, cele mai prestigioase foruri
științifice - printre care Academia Română - au atestat
continuitatea multimilenară în spațiul Românesc, acceptând de
pildă la nivelul Antic că migratori au fost Romanii, efectiv
ajunși printre autohtonii și sedentarii Daci; iar dincolo de
orizontul Antic Daco-Roman, în vremurile ancestrale ale Vechii
Lumi, înainte de Antichitate, aceleași foruri științifice au atestat
în spațiul Românesc prezențele HiperBoreilor, literalmente
însemnând “extrem Nordici”: aceia așadar au precedat strămoșii
cei mai recenți ai Românilor, existând semnificativ printre
rădăcinile autohtonilor (HiperBoreii = “Oamenii ghețurilor” nu
au fost Indo-Europeni - căci au existat dinaintea acelora - iar
Românii sunt Indo-Europeni). Cel puțin la Români s-ar observa
că e oficial acceptată continuitatea pe multe milenii - viețuirea
neîntreruptă din cele mai vechi timpuri pe aceleași meleaguri -
dar cu abordarea tot oficială că strămoșii au fost oricine
altcineva decât stră-Români: strămoșii Românilor = stră-
Românii sunt oficial clasificați ca “populații”; nici un oficial nu
enunță ca “stră-Români” ori ca “strămoșii Românilor” pe cei din
Vechea Lume de la care raportează continuitatea (fără vreo
explicație rațională, istoricii oficiali Români refuză să
denumească pe cei de la care a pornit continuitatea Românilor
ca “strămoșii Românilor” sau ca “stră-Români”). Lingvistic, ca
opus rotacismului e lambdacismul, adică dificultatea pronunțării
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

“R”, înlocuit cu “L”; la Românii din Vechea Lume astfel s-ar
înțelege legătura luminii cu Rumânii / “Ru-mânii” = “Oamenii
Râurilor” respectând lumina Ra (de genul înțelesului
străvechilor Rumâni ca “Luminoșii” ori a credinței Zoroastre /
Zoroastriană ca Zalmoxiană: iar invers - prin rotacizare -
“Oamenii Luminii” = Rumânii sau luminatul Zalmoxis ca
Zoroastru = “astrul zorilor”, adică vechiul Zeu al Cerului din
spațiul stră-Românesc, văzut în spațiul stră-Iranian, respectiv
oriental, ca Mag). De altfel, academicianul Alexandru Xenopol -
profesorul academicianului Nicolae Iorga - a susținut că religia
lui Zalmoxis / Zeul soarelui era o altă formă a religiei lui
Zoroastru / Zeul luminii.
transformat în cele din urmă în agricultori și lucrători ai
metalelor - migrațiile în Europa beneficiind astfel de progrese
tehnologice. Din Epoca Bronzului, ceea ce a devenit Bulgaria a
fost locuită de triburile Trace, în timp ce România actuală era
dominată de descendenții străvechilor Europeni, respectiv
strămoșii actualilor cetățeni. Se crede cu tărie că acele populații
erau strâns înrudite, demonstrând legăturile ancestrale dintre
Bulgaria și România. Triburile acelea în Antichitate au fost în
cele din urmă absorbite și dispersate de colonizările Grecești,
Persane, Romane, ș.a”.

Este de știut că la începutul mileniului III la Ohoden

43,22 lat. N, 23,43 long. E / în Timocul Bulgăresc arheologii
coordonați de Georgi Ganetsovski, directorul Muzeului de
Istorie din Vrața 43,12 lat. N, 23,33 long. E / Bulgaria au
început explorarea celui mai timpuriu sanctuar solar neolitic din
Europa - datând de la cumpăna dintre mileniul VII î.C. și
mileniul VI î.C. - aparținând Culturii Gherdap, cu existența pe
ambele părți ale Dunării (inclusiv în România): acolo era
venerat Ra iar zona a fost dintotdeauna locuită de Români, astfel
cum a documentat în 2001 și Dr. Monica Budiș, cercetător la
“Institutul de Etnografie și Folclor” al Academiei Române; e de
remarcat că în zonă - la Rogozen 43,31 lat. N, 23,41 long. E - a
fost descoperit cel mai mare tezaur Trac (totalizând peste 20 kg
de argint, constând din peste o sută de piese metalice - unele
aurite - datând din secolul IV î.C. / a fost al regelui Kotys iar în
movila Mogilan din centrul Vraței, cel mai mare oraș din NV
Bulgariei, s-a găsit alt tezaur important, tot din acea vreme, din
aur pur, al unei prințese Tribale). În 2021, multinaționala
Europeană de analize genetice “Living DNA” a enunțat despre
sorgintea Gherga ca fiind profund Românească: “Politica a
ascuns istoria și originile populațiilor din jurul României de-a
lungul anilor, deoarece unii au încercat inclusiv să folosească
arheologia pentru a crea granițe îndeosebi între Bulgaria și
România. Cu toate acestea, semnătura genetică Gherga se
întinde în România actuală, în Bulgaria, în părți din Moldova și
Serbia. Ceea ce știm este că oamenii au locuit constant aceste
pământuri cândva după sfârșitul Erei Glaciare. Din neolitic -
adică de la sfârșitul Epocii Pietrei - vânătorii-culegători s-au
Bogății Antice din Timocul Bulgăresc (fostul Regat Tribal)
15
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Negreșit ziua începe în zori, când negura nocturnă e
mereu îndepărtată de lumina diurnă (aceeași succesiune s-a ivit
și în geneza biblică: întunericul de la început a fost străpuns de
divina lumină, la porunca Domnului / adică a Tatălui Ceresc; ar
fi de observat că - așa cum e scris la începutul biblic, în primul
capitol al “Facerii” / “Genezei” din Vechiul Testament - lumină
biblică s-a ivit înaintea apariției luminătorilor cerești; este
evident că lumina divină diferă față de lumina materială).
Canadianul William Shatner - actorul cu rolul căpitanului James
Kirk din filmul “Star Trek” - având 90 de ani în 2021, a ajuns
cea mai vârstnică persoană care a ieșit în Cosmos; privind
experiența respectivă, a relatat că atunci când s-a uitat în spațiu
nu a putut vedea decât moarte: “Ceea ce am înțeles, în cel mai
clar mod cu putință, a fost că trăim într-o oază micuță de viață,
înconjurată de o imensitate a morții. Nu am văzut posibilități
infinite de explorare a lumilor, de a avea aventuri sau creaturi vii
cu care să ne conectăm. Am văzut cel mai adânc întuneric pe
care mi l-aș fi putut imagina vreodată, contrastând puternic cu
toată căldura primitoare a planetei noastre”. În Vechea Lume,
după glaciațiune, strămoșii Rumâni / Români erau conectați nu
doar de Raiul în care trăiau - puternic luminat și încălzit solar de
Ra / Tatăl Ceresc - ci și efectiv aveau legături cu Pământul Marii
Mame Ga.
Imagini ca din Rai
Așa cum a arătat în 2020 Dr. Mihai Vinereanu în
“Fondul lexical principal al limbii române”, termenul proto
Indo-European “mag” însemnând “Ținut” - înrudit cu proto
Nostraticul “maga” pentru “sol” - a fost radicalul lingvistic de la
care a provenit Românescul “pă-mânt” / “pământ”, astfel
regăsindu-se pe de o parte cuvintele Indo-Europene “mahî” în
16
Sanscrită pentru “lume”, vechiul Iranian “mag” pentru
“câmpie”, Cimrianul “ma” pentru “loc”, etc. și pe de altă parte
cuvintele înrudite Nostratic “maa” în Finică și Estonă pentru
“Țară” / “teren” ori inclusiv chiar pentru “pământ”, “muno” în
Cheremis și Mari pentru “pământ întins”, “mu” în Udmurtă
pentru “câmp”, etc.: iată așadar că onomastic Gheții - strămoși
ai Românilor - au corespuns atât religios Gheii = Marea Zeiță
Mamă a Pământului ca “Pământeni”, cât și lingvistic rudelor
MasaGhete din Nordul Iranian, unde trăiau Magii = “Câmpenii”
(e de știut că leagănul Indo-Europenilor a fost în spațiul dintre
Nordul Iranian și cel stră-Românesc iar același areal în Vechea
Lume a fost dominat de Gheți); de altfel, arheologul Australian
Gordon Childe 1892-1957 a susținut că “localizarea centrului
principal de formare și extensiune a indo-europenilor trebuie să
fie plasată la nordul și sudul Dunării de Jos” / adică Dunării
inferioare (anume zona / arealul stră-Român, respectiv leagănul
European Get). În “Dicționarul de mitologie română” din 2013,
Dr. Ion Ghinoiu - profesor universitar, secretarul ştiinţific al
“Institutului de Etnografie şi Folclor” din Bucureşti al
Academiei Române - a scris: “Autorii aserţiunilor conform
cărora românii nu au un panteon propriu exclud valoarea
documentului etnografic şi puterea de transmitere a acestuia pe
cale orală; cu așa fetişism, nici America n-ar fi existat înainte de
Columb. Din păcate, neatestarea scrisă şi iconică a panteonului
geto-dac avea să alimenteze, în condiţiile istorice cunoscute,
teribilul complex identitar (originea etnică, limba, teritoriul,
cultura românilor). Reprezentările mitice ale panteonului
românesc sunt moştenite de la substratul neolitic al Vechii
Europe, de la substratul indo-european trac şi geto-dac, sau au
fost asimilate de la cultele greco-romane şi orientale. Multe
dintre ele sunt creaţii mitice mai recente, româneşti şi stră-
româneşti. Indiferent că au chip de om sau chip de pom, plantă,
animal, pasăre sau reptilă, acestea sunt ierarhizate după criterii
variate: putere, atribuţii, vârstă, sex. În raport de distanţa care le
separă de sărbătorile solstițiului de iarnă, unde moare şi renaşte
anual Zeul-Tată Crăciun, Sfinții calendarului popular se
comportă şi au atribuţii de zei şi semizei autentici care pot fi,
după vârstă: tineri, maturi și bătrâni. De la alt străvechi început
de an calendaristic, echinocţiul de primăvară, se desfăşoară
ipostazele Marii Zeițe, grupate şi ele în 3 generaţii: fecioare,
mume și bătrâne. Dovadă a vechimii lui, panteonul carpatic are
legături cu cel greco-roman, dar şi cu altele mai îndepărtate,
cum ar fi cel al Indiei străvechi. Adesea, pe pământul carpatic
zeii indieni se numesc şi îşi îndeplinesc atribuţiile celor din
India: zeul Universului Șiva în colindul de Crăciun, zeul
pluviometric Rudra în ceremonialul Paparudei, zeul morţii Iama
invocat în unele expresii româneşti cu sensul de moarte (‘a da
iama’ în păsări, în vite) şi altele. Vaca, animalul sfânt sacrificat
de vechii indieni la ospeţele lor funerare, este amintit cu aceeaşi
funcţie în cântecele funerare din ‘Cartea românească a morţilor’.
Astfel, Zorile, zâne-surori sau zeiţe ale destinului, sunt rugate
să-i dea răgaz defunctului să pregătească ospăţul funerar,
inclusiv marele sacrificiu, vaca (numită uneori turcă, femininul
de la taur). Literatura sumeriană, scrisă pe lut încă din mileniul
III î.C., oferă numeroase chei de dezlegare a enigmelor
panteonului oral românesc. Din textele istorice, administrative,
lirico-religioase şi mitologice, ca exemplificare e un descântec
de exorcizare al sumerienilor a cărei tehnică este identică cu cea
din descântecele vechi româneşti: depistarea agentului purtător
al bolii personificate şi apoi alungarea hotărâtă a acestuia;
componenta psiho-terapeutică a descântecului românesc este
asemănătoare cu tehnica sumeriană. Ș.a.m.d”. (Încă din Vechea
Lume la Zei s-a fixat legătura cu “zi”, cel mai tare în vremurile
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
mai recente). Academicianul Petru Căpiță / Piotr Kapița - de
origine Basarabeană, născut în Golful Finic - laureat Nobel
pentru fizică în 1978 (decedat în 1984 prin accident vascular
cerebral) a zis Românește: “Oamenii se împart în 3 categorii.
Unii înaintează şi-şi consumă toate forţele pentru a face să
progreseze ştiinţa, cultura şi omenirea - aceştia sunt
personalităţile cu vederi progresiste. Alţii, reprezentând
majoritatea, merg odată cu progresul, puţin la o parte, fără a-l
împiedica sau ajuta; şi, în sfârşit, există oameni care rămân în
urmă, frânând cultura - aceştia sunt indivizii conservatori, fricoşi
şi lipsiţi de imaginație”.
Se poate remarca la Europa că are în răsărit inclusiv
zone necreștinate vreodată, ca de exemplu cea a Calmucilor
budiști ori a Tătarilor musulmani, unde indigenii au trecut la
religiile respective direct de la animism ori șamanism, etc. iar tot
în acea parte Europeană Estică sunt republici “stan”, ca Daghe-
stan la Marea Caspică și Tatar-stan pe Valea Volgăi (apa
curgătoare cu cel mai mare debit în Marea Caspică, Volga - cel
mai lung Fluviu din Europa - având și cea mai mare Deltă din
Europa / acolo de exemplu fiind singurul loc din imensa Rusie
unde există pelicani, la fel ca în Deltele Dunării, Iordanului sau
Nilului): se poate remarca dintre marile ape curgătoare
menționate - anume Fluviile Volga, Dunărea și Vistula - că sunt
integral Europene, dintre Mările pe care le alimentează
deosebind Mările Caspică și Neagră la hotarul Europei cu Asia
(Marea Baltică fiind integral Europeană); dintre cele 2 Mări de
la hotarul Europei cu Asia, Caspica e mai mică decât Neagra
(respectiv Marea Nordică față de Anatolia / Asia “Mică”).
Bazinul Pontic, adică al Mării Negre / Nordice în Vechea Lume,
17
căci convențional în trecut Negrul desemna Nordul - având în E,
până la Marea Caspică, Munții Caucaz și în V Munții Carpați /
inima spațiului Românesc - e foarte important, deoarece a
găzduit Civilizația Atlantă = prima Civilizație organizată numai
de către Homo Sapiens în Europa, existentă în urmă cu circa 10
milenii (referința de start a acestei lucrări); în prezent, Homo
Sapiens este cea mai puternică specie de pe planetă (oamenii au
preluat cârmuirea Vechii Lumi de la Găliganii / Uriașii - de tip
Cro Magnon, Neanderthal, ș.a. - din Epoca Pietrei, spre sfârșitul
lungului paleolitic: la înaintașii Neandertali - răspândiți real
numai în EurAsia - au fost atestate primele manifestări legate de
religie și de știință din Vechea Lume, ca de pildă Cultul Ursului
/ de peșteră sau venerarea Cerului nocturn plin de astre, luminat
de Lună / ivindu-se astfel astronomia, în Epoca Pietrei primii
artiști care au pictat peșterile fiind Neandertalii iar nu Homo
Sapiens, etc). Antropologul American Erik Trinkaus de la
Universitatea Washington, după analiza a 77 de schelete din
paleoliticul Vestului EurAsiei a publicat în 2019, împreună cu
colegii Mathilde Samsel și Sebastien Villotte de la Universitatea
Bordeaux / Franța, studiul despre excrescențele osoase din
urechile Neandertalilor și ale oamenilor Homo Sapiens timpurii
din Europa - fenomen observat la aproape jumătate dintre aceia -
ceea ce denotă expunerea lor sistematică la apă rece, însemnând
că-și petreceau mult timp pentru culegerea resurselor din mediu
acvatic; e ceea ce azi în medicină e definit ca “sindromul
înotătorilor” (ei se scufundau foarte des, în căutare de hrană),
provocând exostaza: anume, creșteri osoase pe canalele
urechilor, cauzate de agresiunile externe ale apei și vântului
(afecțiuni prezente și acum la unii navigatori extremi, la
scafandrii în diverse adâncimi, la surferi, ș.a).
Paleoliticii Europei aveau dese preocupări acvatice
Asocierea Atlantă a fost cu apa - știută așa universal,
mereu din Vechea Lume până azi / de fapt, din ancestralul
Ocean s-au născut toți, obișnuința ancestrală a oamenilor cu apa
de exemplu fiind studiată și de către cercetătorul Norvegian
Allan Krill în 2017 - iar Atlanții efectiv erau “Oamenii bărcilor”,
respectiv plutași / luntrași; cercetătorul Andres Paabo -
Canadian de origine Eston / Baltic, din același grup genetic
masculin “N” ca Gherga - în studiul “Uirala” a prezentat situația
ivită odată cu sfârșitul glaciațiunii (topirea calotei polare
Nordice fiind documentată științific ca demarată în paleolitic din
urmă cu 12 milenii, petrecându-se treptat, în Europa situația
schimbându-se semnificativ, începând din Bazinul Pontic spre
Nord, pe măsura încălzirii de atunci către temperaturile de
acum): “Accelerarea încălzirii climei începută în urmă cu 12
milenii a dus la topirea ghețurilor într-un ritm relativ rapid,
astfel încât pământul era inundat în măsură mai mare decât se
putea scurge apa. În acel mediu, oamenii preistorici nu se mai
puteau deplasa prea mult - așa cum o făceau când terenul era
înghețat și deci tare / solid - din cauza nenumăratelor mlaștini,
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
bălți, lacuri și râuri, cu excepția ‘insulelor’ zonelor mai înălțate,
unde pământul era uscat. Fără ambarcațiuni însă ar fi fost blocați
în acele locuri, ceea ce nu era suficient pentru supraviețuirea în
așa peisaj. Trebuiau să dezvolte catalige / picioroange, plute,
pirogi / canoe, etc. - ușoare, chiar elegante - de folosit la
deplasări, uneori pentru a parcurge și distanțe mai mari.
Mergând grupați pe familii, aveau nevoie de mai multe pirogi /
bărci, ca să vâneze, ca să pescuiască ori ca să culeagă. Periodic -
de pildă, anual - mai multe familii trăind în aceleași bazine se
adunau, deopotrivă la socializare dar și ca să-și afirme realizările
ori pentru a dobândi noi cunoștințe, să facă schimburi de bunuri,
etc. (inclusiv în prezent, de pildă eschimoșii procedează similar).
La finalul paleoliticului / după glaciațiune asemenea mod de
viață în așa peisaj ud însă nu era posibil fără ambarcațiuni -
plute, pirogi, bărci - la dispoziție. Au fost necesare secole pentru
ca acel nou mod de viață să perfecționeze pirogile - canoe / bărci
- dar odată perfecționate, acei oameni au avut ‘autostrăzi’ de apă
peste tot și s-au putut mișca până la de 5 ori mai repede decât
puteau merge prin tundra deschisă. Asemenea lucru este evident
din simpla comparare a vitezei unui grup de oameni care se
deplasează în mai multe canoe față de mersul pe teren deschis
(de pildă pe mal, în paralel cu apa). Astfel, apa care inițial le
amenințase existența le-a facilitat brusc accesarea tuturor
resurselor alimentare / de trai disponibile în zonele umede și
trecerea rapidă de la locație la locație”.
Răspândirea paleolitică pre-diluviană: cu roz vânătorii, cu roșu
culegătorii, cu albastru luntrașii
“Acel succes, împreună cu climatul încălzit și
înmulțirea faunei sălbatice, au provocat o ‘explozie’ a populației
umane, care a promovat expansiunea în toate direcțiile
disponibile, însă mai ales spre Nord, răspândirea ajungând chiar
până în zona arctică (neatinsă anterior). Extinderea a fost o
certitudine dovedită nu numai arheologic, ci și evidentă, din
bun-simț / logic: un nou mod de viață s-a extins în Europa, la
încheierea paleoliticului. În timpul glaciațiunii, ghețarii existau
până spre centrul EurAsiei. În Europa, ceea ce azi e considerat
‘arctic’ se situa la Sud până în Bazinul Dunării iar Nordul era
‘polar’, fiind acoperit de calotă (cum ar fi Antarctica azi), prea
rece pentru viață. Geologii susțin că în vremea glaciațiunii
nivelul oceanului planetar era mai jos. Când clima a început să
fie mai caldă, glaciațiunea s-a diminuat, ghețarii au început să se
topească, însă nivelul mării nu a crescut în același ritm ca
topirea deoarece apa glaciară s-a vărsat mai întâi pe uscat,
18
luându-i ceva timp până când să ajungă în oceanul planetar (și să
ridice nivelul înapoi). Astfel a existat o perioadă de timp în care
terenurile de sub foștii ghețari au fost inundate iar vânătorii din
acele zone nu aveau de ales decât să dezvolte căi de a călători pe
apă ori altfel nu aveau acces la viața bogată ce se dezvolta în
acele teritorii ude. Inițial, oamenii erau în mod obișnuit tereștri -
chiar dacă puteau face plute încă din timpul glaciațiunii - astfel
încât dezvoltarea unor modele ale luntrilor (pirogi / bărci, etc.)
pentru călătorii și vânători a fost un fenomen lent, proces însoțit
de permanentele presiuni ale mediului înconjurător. În cele din
urmă, traversările mlaștinilor și ale apelor tot mai mari au format
a doua natură a modului de trai, cu transmitere pruncilor încă de
la vârste fragede. În timpurile preistorice nu existau școli: tinerii
făceau ceea ce au făcut bătrânii lor iar obiceiurile, învățămintele
și limbajul se transferau; din așa motive modul de viață a avut
tendința de a rămâne de la o generație la alta. Corespunzător
datelor despre sfârșitul glaciațiunii, în urmă cu 10 milenii
schimbările climatice erau abia perceptibile, însă apoi - până în
mileniul VII î.C. - încălzirea a fost rapidă. Aceasta deoarece la
început, când mare parte din Europa era acoperită de ghețuri,
strălucirea albă reflecta razele solare înapoi în spațiu; dar pe
măsura progresului topirii și expunerii culorilor mai întunecate
ale terenurilor, tot mai puțină radiație solară era reflectată
înapoi, câștigul de căldură al solului accelerându-se,
determinând ghețarii să se topească tot mai repede, până când
apa provenită din ei a început să fie mai multă decât putea
ajunge în oceanul planetar: era un pământ foarte umed, însă
vânătorii și culegătorii - folosind bărcile - au prosperat: ei s-au
înmulțit până au depășit numărul clasicilor vânători (ale căror
mari turme de animale sălbatice dispăreau spre Nord), ‘Oamenii
bărcilor’ - plutași / luntrași - ajungând să domine partea Nordică
a Europei, înlocuindu-i; vârful expansiunii lor - în acea lume udă
- a fost în urmă cu 8 milenii. Apoi, încălzirea climatică a
încetinit, ghețarii au dispărut, apa planetară a atins nivelul mării
ce s-a păstrat pe mileniile următoare. În prezent, ghețarii Nordici
mai sunt doar în Groenlanda: rămășița a ceea ce a fost. În timp
ce oamenii totdeauna au fost capabili să inventeze ambarcațiuni
pentru nevoi temporare, adevărata revoluție de la sfârșitul
paleoliticului a însemnat un întreg mod de viață dezvoltat în
jurul deplasărilor pe ape, în locul mersului pe uscat. Plimbările
s-au limitat la zonele insulare de pe terenurile mai înalte, unde
își aveau sălașurile. Treptat, foștii vânători de mamuți, reni, etc.
s-au adaptat peisajului inundat și curând au avut acces la mari
bogății acvatice: pești, păsări de apă și mamifere bucuroase de
multă apă (printre care au fost inclusiv elanii). Expansiunile
Culturilor ‘acvatice’ spre Nordul European au durat milenii,
‘Oamenii bărcilor’ într-un final ajungând până la Oceanul Arctic
(așa cum au găsit arheologii primele bărci confecționate din piei
de animale mari în Karelia / unde sunt cele mai mari Lacuri ale
Europei)”. Ar fi de remarcat că Estonii (națiune Finică) au
“karu” pentru urs iar Finicii - pentru același urs - au cuvântul
“karhu”: privind onomastica, orice asemănare cu denumirea
Karelia parcă nu ar fi întâmplătoare (academicianul Finic Juha
Pentikäinen a studiat “Festivalul Ursului” la Kareli, Finici și
Saami, observând că în trecut era cel mai important eveniment la
aceia); de altfel, o regiune Baltică importantă - Kuronia /
Kurland, pe țărmul Lituano-Leton - a fost populată până în Evul
Mediu de Kurși / Curoni (deopotrivă onomastica și trăsăturile
principale rezonând cu ale Nordicilor Kareli). Este de știut că
populația de la Golful Finic (anume cea formată din Finicii
Estoni și Kareli) din vremea Antică a măreței națiuni Getă,
respectiv din cea ulterioară Nordică Gotă, a fost știută ca
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
“străină” - zisă “Chudă” - vecinii Ruși denumind-o “Vod” /
“Vote” / în Rusă “voda” fiind apă.
Topirea calotei Europene
“Situația ecologică schimbată / cu ghețarii intrați spre
retragerea finală - care a dus la schimbarea majoră a modului de
trai - a însemnat extinderea pădurilor în fosta tundră peste
terenurile deschise de pășunat ocupate anterior de reni: vânătorii
și-au diversificat abilitățile, ocupându-se și cu procurarea hranei
de pe maluri - practicând inclusiv pescuitul - ori adaptându-se la
pădurile închise, vânatul diversificându-se (spre deosebire de
specializarea vânării unei specii în tundra deschisă). Teritoriile
de vânătoare s-au mărit, ceea ce a implicat gestionări la alte
scări / dimensiuni ale vieții umane: dezvoltările ambarcațiunilor
nu au permis doar atingerile unor destinații mai îndepărtate și
măririle vitezelor mobilităților, ci au determinat și atragerea
foștilor vânători-culegători în noul mod de viață, aceia
alăturându-se succesului (mulți dintre cei care s-au alăturat erau
străvechi Europeni, în amestec cu cei veniți din Asia - așa cum
au fost bărbații din haplogrupul ‘N’ - urmele genetice fiind de
exemplu pentru un detectiv ca amprentele de la locul faptei, însă
numai amprentele singure nu ajung la reconstituirea celor
întâmplate, ci împreună cu alte date, ca de pildă cele
antropologice / arheologice, lingvistice, etc). Călătoriile pe scară
largă - pe ‘autostrăzile’ de apă - adunările în mediile acvatice
având ca rezultate partide reușite de pescuit și vânători de succes
au dus la înflorirea populațiilor având ambarcațiuni, ceea ce a
determinat împărțirile pe triburi și pe noi triburi, care au călătorit
mai departe, ajungând la noi destinații. Creșterea populațiilor cu
ambarcațiuni a depășit creșterea oricăror altor populații post-
glaciare de vânători-culegători; o mare parte din umanitatea
actuală e înrădăcinată în acei luntrași ai Vechii Lumi. Se poate
reține că ambarcațiunile nu erau răspândite decât în zonele joase
de relief (nu pe munți): în zonele înalte au continuat să se
păstreze clasicele populații și ocupații - mai sedentare - diferite
de ale celor de la vale sau șes, ale oamenilor mai mobili. Din
moment ce oamenii sunt creaturi terestre, dezvoltarea unui mod
de viață conectat cu ambarcațiunile a implicat presiuni puternice
pentru a forța oamenii să acționeze împotriva instinctelor;
ghețarii topiți au dus la condiții speciale - de durată - iar așa
ceva a răspândit de-a lungul vremurilor acel mod de viață legat
19
de ape: în plus, a fost nevoie și de mult timp pentru propagarea
noilor instrumente și tehnici legate de mediul acvatic (ca și
răspândirea agriculturii, așa ceva a durat, a fost lentă). Nu-s de
imaginat invenția bruscă a unei ambarcațiuni și o expansiune
bruscă; au fost încercări și erori de-a lungul multor generații,
inovațiile neivindu-se independent, ci prin imitație (așa cum
fenomenul imitării s-a petrecut la multe altele în trecutul
omenirii): împrumuturile au fost indirecte, adică fără legături
genetice cu creatorii (și azi sunt preluate tehnologii de la oameni
cu care nu e necesară înrudirea imediată / directă). Climatul
post-glaciar de încălzire rapidă a dus spre Nord la o ‘explozie’ a
plantelor și animalelor, ceea ce a dus spre Nord la o ‘explozie’ a
populațiilor de vânători-culegători; utilizarea ambarcațiunilor a
permis expansiunea oamenilor spre Nord: fiecare râu era ‘o
autostradă’. Așa ceva asupra omenirii a avut în Nord un impact
asemănător dezvoltării agriculturii în Sud; nu peste tot însă
vitezele de transformare ale modului de viață au fost la fel, căci
natura umană este totuși pedestră: a petrece mult timp în
ambarcațiuni însemna și că presiunea exercitată de mediul
înconjurător o cerea (expansiunea modalității de viață orientată
acvatic - a străvechilor luntrași - nu a rămas ancorată de
grupurile genetice inițiale sau de graiurile lor / fiind preluate
doar unele cuvinte tehnice). Inclusiv azi se poate observa că
preluarea unor tehnologii nu înseamnă că se realizează de
oameni având același profil genetic; termeni tehnici însă -
aparținând inovatorilor - se pot transmite, așa cum în Vechea
Lume au fost atestați cei agricoli sau cei acvatici: între
agricultorii veniți din Sud - stabiliți în sălbăticiile Nordice - și
luntrașii străbătând acele zone nu au fost dispute teritoriale, căci
nu avea sens să fie opuși, cât timp agricultorii se hrăneau din
ceea ce cultivau iar luntrașii se hrăneau din ceea ce
comercializau (de pildă, o pasăre roșie care se hrănește cu
semințe nu are de ce lupta cu o pasăre albastră care se hrănește
cu insecte). La început, spre deosebire de Sud, unde resursele
erau mai abundente iar oamenii nu erau nevoiți să călătorească
mult, graiurile s-au diversificat dar pe înaintașii spre Nord
puținătatea resurselor dintr-o zonă la un moment dat i-a
determinat să acopere în deplasările lor mari spații, ceea ce a
însemnat și utilizarea aceleiași limbi - doar cu diferențe
dialectale în unele părți - și să aibă cam aceleași organizări ale
traiului, de-a lungul unor perioade de timp chiar mari”.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Europa
Principala porțiune din Europa unde s-a petrecut așa
ceva atunci a fost Marea Câmpie Estică - din Vestul Munților
Ural până în Estul Munților Carpați - având Bazinul Volgăi / cel
mai mare Fluviu al Europei (cu gurile în Marea Caspică), partea
inferioară a Bazinului Dunării / cel mai mare Fluviu după Volga
al Europei (cu gurile în Marea Neagră) și multe altele, în Nord
ajungând până la Marea Baltică și Oceanul Arctic; Câmpia
Europei de Est e cea mai mare subdiviziune a continentului
(cuprinzând Vestul Kazah, partea Europeană a Federației Ruse -
din Sudica republică Daghestan / fostă Țară Ghergară, până în
Nordica republică a Kareliei / acum dominată de bărbați genetic
ca Gherga - Ucraina, Bielorusia, Lituania, Letonia, Estonia,
împreună cu bune părți ale României, Poloniei și Finlandei).
Este de știut despre cea mai veche reprezentare a vreunei
ambarcațiuni de pe glob că ar fi o petroglifă din Azerbaidjan -
Vestul Caspic / apusul Mării Hyrkane - din urmă cu 12 milenii,
înfățișând circa 20 de oameni vâslind:
Privind “Nordul”, lingvistul Evreu Julius Pokorny a
corelat apariția termenului folosit de Greci “Borea” de “grui” =
cuvânt Kurgan / Indo-European, identificat de Dr. Mihai
Vinereanu ca fiind Geto-Trac, folosit pentru “pantă” /
“povârniș”, așa cum era de pildă văzut la început Nordicul Lac
Pontic în cuva sa abruptă (acum umplută de apele Mării Negre):
așadar, Pontul - cândva centrul Atlant - etimologic poate fi
conectat de vechea sa poziție, din pantă (e de remarcat că Avesta
“panta” = “drum” / “cale”); Românii mai au pentru “panta”
serioasă sinonimul “râpă” - de asemenea cu evidențiere de către
Dr. Mihai Vinereanu în “Dicționarul etimologic al limbii
române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” din 2009
ca având utilizare Traco-Dacă - iar udul = mănosul / fertilul Rai,
zis Eden = literalmente însemnând tărâmul “Udului An”,
20
pomenit și de stră-Români, a fost localizat inclusiv pe pantele
Pontului, cu râpele traversate de riverani pe punți sau pe
pontoane.
Apele dintre Cer și Glie
De altfel, în secolul VII Sf. Isidor din Peninsula Iberică
(episcop al ViziGoților, având înaintașii = strămoșii la Marea
Neagră) în “Etimologii” 13:16 a scris despre Bazinul Pontic că
“era denumit așa fiind ușor traversabil - ca pe punte sau pe
ponton - iar din asemenea motiv acolo sunt pești ori delfini dar
nu și mari creaturi marine”; în Vechea Lume, riveranii mereu au
avut avantajul traiului lângă apă față de nomazii culegători-
vânători de pe întinderile uscatului, în sensul că așa cum puteau
fi buni culegători sau vânători buni pe diverse terenuri, tot așa
puteau fi buni pescari sau navigatori buni (cutezători călători
înfruntând valurile). Mitul “întoarcerii” (sau “reîntoarcerii”) își
poate avea sorgintea în acele vremuri îndepărtate / Pelasge, ale
preistoricilor care se tot mutau, când luntrașii mult așteptați - de
unii stabiliți aiurea - totuși veneau; este interesant că Finicii au
termenul “vene” pentru “barca” plutind pe albastrul apelor, în
vecina și înrudita Estonă = tot limbă Finică / ne Indo-Europeană
termenul “Vene” e folosit pentru Rus, prin Latinul “venetus” se
înțelegea albastrul apelor (lagunara Veneție - străbătută de
gondole - e emblematică) iar în Română cei “veniți” sunt cei
sosiți la cineva de undeva, echivalentul de “vineți” caracterizând
deopotrivă aspectul înghețat al Nordicilor / HiperBoreilor și
culoarea vânătă a nobleții, apropiată de cea regală purpurie: Dr.
Mircea Eliade în “Mitul eternei reîntoarceri” din 1957 a tratat
situația arhaică respectivă pe “Getik” = tărâmul reflectând
împărăția celestă (este semnificativ și cum începe Biblia, prin
Vechiul Testament - în vremuri întunecate, cu ape iar nu în
vremuri senine și aride - în primul capitol al primei cărți,
“Facerea” / “Geneza”), pe lângă și Dr. Alexander Slawik 1900-
1997 afirmând că în EurAsia complexul cultural al
“vizitatorului”, anume referindu-se la sufletele morților, la Zei,
ș.a., s-a dezvoltat dinaintea Erei istorice. În Vechea Lume - încă
din Epoca Pietrei - vânătorii-culegătorii erau nomazi sezonieri,
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
majoritari Nord Europeni / Finici (frecvenți îndeosebi la
miazănoapte față de aliniamentul dintre Bazinul Volgăi și
Bazinul Baltic) utilizând pirogi scobite în trunchiuri de copaci /
după cum au relevat arheologii; simbolismul lor religios era
conectat de ape, ei pe lângă plutărit îndeletnicindu-se și cu
pescuitul: la Finici și Estoni pentru “apă” se folosește același
termen “vesi” (cei vii, care veneau cu luntrile / “vene” pe ape /
“vesi” trăgeau - transport denumit “veda” - bunurile necesare
traiului). Enigmatica Sf. Vineri / “Vine-Ri” - protectoarea
călătorilor, animalelor și păsărilor, aflată sub semnul Selenei /
Lunii, apărând în visele femeilor pentru a le transmite leacuri
“băbești”, cea mai importantă dintre personificările zilelor
săptămânii / așa cum a studiat și Basarabeanul Victor Kernbach
- venerată în mitologia Română / Valahă din vremurile păgâne /
pre-creștine, ar fi provenit din asemenea ipostaze străvechi
(visele au fost în Vechea Lume considerate ca mesaje ale
divinităților); un alt nume, consacrat de Traci (inclusiv de Daci),
a fost nocturna Vendis / Bendis = Zeița Lunii și a farmecelor -
care veghea legăturile maritale - cu atribute răspândite până la
Vest Anatolieni, acolo între a vâna ca Artemida și a orienta ca
Hecate.
Pirogi la “Centrul Epocii Pietrei” din Kierikki / Finlanda
Este semnificativ că Fluviul Vistula - cu izvorul în
Carpații Nordici și vărsarea în Marea Baltică - se numea în
vechime Visela, fiind o veche cale acvatică continentală (din
vremuri îndepărtate) pe care vâsleau cei din pirogile “vene”;
Românii / Valahii - ai căror strămoși au fost atestați ca
aparținând populației Carpatice din Vechea Lume - folosesc
“vad” pentru desemnarea locului de trecere a apei, în trecut
cârmuitorii purtând titlul de “Vodă” (iar “Glorioșii” = Slavii -
care acum populează semnificativ vecinătățile respective ale
Românilor - folosesc termenul “voda” pentru “apă”): din punct
de vedere al delimitărilor Marine, în general Valahii propriu-ziși
s-au răspândit la V de Marea Neagră, la N de Marea Egee, la E
de Marea Adriatică și la S de Marea Baltică (semnificative sunt
și vechile cuvinte Valahe / Române folosite pentru năvod =
plasa de pescuit, anume “voloc” / așa cum a studiat în 2003 Dr.
Mircea Ciubotaru, lingvist Român, respectiv “voloacă” pentru
luncă sau “vladnic” - rezonând cu “vlădică” - pentru puternic,
etc). Străvechi termeni la Români - ca de pildă cei legați de
“vânat” sau de “vânt” - s-ar înrădăcina în vremurile ancestrale;
Dr. Mihai Vinereanu în “Dicționarul etimologic al limbii
române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” din 2009 a
tratat verbul “a vâna” în legături cu vechiul Scandinav “veidi”
pentru “vânătoare”, Balticul / Lituanianul “vainati” = “a ataca”,
Sanscritul “vanati” = “a ținti”, etc. iar la “vânt” (adică
21
deplasarea unei mase de aer provocată de diferențele de
temperaturi sau de presiuni din atmosferă) a studiat apropierile
și de Tocarianul “want”, Hititul “huwant”, Gotul “wind”,
cuvântul Baltic / Leton “vetra” pentru “furtună”, etc. iar “unda”,
adică mișcarea în valuri, e de conectat, tot ca termen de demult.
Vechii Indieni - pe de altă parte - nu întâmplător și-au avut
religia Vedică consolidată tocmai în uriașul Bazin Ghaggar (al
apelor scurse de pe cei mai înalți Munți ai lumii în NV Indiei,
coroborate cu apele datorate unor perioade musonice mult mai
persistente ca acum) cu debit masiv după glaciațiune până în
Epoca Bronzului, de când a rămas semnificativ acolo cu undele
sale Fluviul Ind / de unde onomastica lor; se poate observa
legătura nominală a Indului cu Sanscritul “sindhu” însemnând
“Râu”, ceea ce efectiv conferă Indiei străvechiul înțeles de “Țara
Râurilor” (e de remarcat că în India înaintea Sanscritei a fost
limba Vedică, provenind din vechea Sirie, așa cum a studiat de
exemplu Dr. David Anthony în “Calul, roata și limba” din 2007,
lucrare premiată de “Societatea Americană pentru Arheologie”
în 2010 drept cea mai bună carte). Svastica - simbolul solar
popular și în prezent în Asia la Indieni ori în Europa pe steagul
oficial al Președinției Finlandei - a apărut (așa cum au studiat
chiar Indienii) nu altundeva decât în Estul Europei: a fost
gherbul / stema Atlantă iar cârmuitorii Atlanți aveau ca semn
distinctiv sceptrul în formă de trident, existent și acum de pildă
oficial în Ucraina (pe fondul albastru al apelor - ca blazonul
național - preluat de la dinaștii Ruriki / bărbați dovediți științific
cu profilul genetic Gherga, instaurați în vremurile Varegilor /
Vikingilor); e de remarcat că în Ucraineană “voloha” воло́га =
“umed” iar prin “Volohi” волох sunt înțeleși Valahii, adică
Rumânii / Românii (cei mai apropiați de umiditatea Râurilor).
Aspect din Vechea Lume
Geneticianul David Reich de la Facultatea de Medicină
a Universității Harvard / SUA în cartea sa “Cine suntem și cum
am ajuns aici” publicată în 2018 a arătat privind Kurganii -
respectiv Indo-Europenii - că în majoritate au provenit din Țara
Ghergară aflată în V Caspic (anume din fosta Albanie Caspică =
Albanie Caucaziană, dintre Iran / Asia și Armenia / Europa): la
sfârșitul Epocii Pietrei, adică în neolitic (când nu existau nici
Iran, nici Armenia), acolo cârmuiau legendarii Gargarei =
bărbații Amazoanelor - născuți de Amazoane, partenerii
Amazoanelor, tații Amazoanelor - despre care în secolul VII
episcopul Got Isidor în “Etimologii” 9:2 a scris că “aveau părul
aproape alb ca zăpezile din apropierea lor, de aceea fiind știuți
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

ca Albani și vedeau foarte bine noaptea”, el preluând și din

descrierea care le-a fost făcută de Romanii Pliniu “cel Bătrân” în
“Istoria naturii” 7:12 din secolul I ori Gaius Solinus în capitolul
15 al “Mirabilus mundi” = “Minunile lumii” din secolul III;
savantul David Reich - specialist în genetica străveche - a
explicat că acei Caucazieni Ghergari / Gargarei au lăsat urme
marcatoare ca populația sursă atât pentru străvechii Anatolieni,
cât și pentru cei din Cultura Yamnaya / Jamnaja (tipic Kurgană /
Indo-Europeană), a celor care dădeau iama, care au populat
Dunărea inferioară tocmai după ce zona a fost măcinată de către
ciumă.

Mileniul IV î.C.

Între fosta Țară a Ghergarilor de la Marea Caspică și

Impactul Kurgan Yamnaya între Altai / Siberia, NV Indiei și
spațiul stră-Românesc
(Dr. David Reich, Universitatea Harvard / SUA, 2019)
În 2019 colectivul format din Fernando Racimo și
Martin Sikora de la Universitatea Daneză Copenhaga, Jessie
Woodbridge și Ralph Fyfe de la Universitatea Britanică
Plymouth, Karl Sjogren și Kristian Kristiansen de la
Universitatea Suedeză Gothenburg, împreună cu arheologul
Vander Linden de la Universitatea Britanică Cambridge afirma:
“Europa trecutului a fost vizată de 2 migări umane majore,
anume din Anatolia la începutul neoliticului și Yamnaya din
Marea Stepă în Epoca Bronzului”; e de știut despre Cultura
Yamnaya că a apărut odată cu valurile Kurgane (la sfârșitul
Epocii Pietrei / adică la încheierea neoliticului), dezvoltându-se
la Dunărea inferioară într-un ritm mai rapid decât migrarea
Anatolienilor de la începutul neoliticului în aceeași zonă a
Dunării inferioare. Conform Dr. Martin Furholt de la
Universitatea din Oslo / Norvegia în 2021, situația era astfel:
actuala Țară a Românilor = Țara foștilor Valahi - unde nominal
trăiesc cei mai mulți Gherga - există doar o Țară, anume
Georgia = Țara Georgienilor, în rest fiind Marea Neagră:
“Pontos Euxeinos” (în vechea Greacă, apoi zisă și Μεγάλη
Θάλασσα “Megali Thalassa”, adică “Marea cea mare”, termenul
“Thalassa” fiind în legătură etimologică cu Românescul “talaz”
pentru val mare); Marea Neagră desparte Anatolia de Marea
Stepă, amplasarea Marină fiind între Esticii Munți Caucaz și
Vesticii Munți Carpați / leagănul Românesc (Georgia în
vechime era știută și ca Țara Gheorghilor, așa cum a scris de
exemplu la începutul secolului XVIII academicianul Dimitrie
Cantemir - fost domnitor al Țării Moldovei - în “Hronicul
vechimei Româno-Moldo-Vlahilor”, unde el a mai scris, în
repetate rânduri, un fapt interesant din vremea Antică, anume
despre provincia Imperiului Roman de pe partea stângă a
Dunării că era numită “Volohia” / “Volochia seu Dachia”).

Gorgane Yamnaya (Dr. Volker Heyd, Universitatea din Bristol /

Marea Britanie, 2008)

Antropologul Francez Cesar Moreau de Jonnes 1808-

1878 (fiul academicianului Francez Alexandre Moreau de
Jonnes 1778-1870) a afirmat în cartea “Vremurile mitologice”
Mileniul III î.C. din 1876: “Conform istoricului Armean Moise din Koren - care
a scris în secolul V - numele primitiv al Colchidei / Georgiei se
știa că a fost ‘Egher’ provenind de la Ghergheții / Circașii
originari din Crimeea; pe de altă parte, vechii Egipteni au indicat
că limita Zeului Osiris a fost ‘Agher’: ‘Ker-Neter’ (altă natură /
22
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
altă lume). Ghergașii - Ghergheseii / Ghirgașiții - și frații lor din
Canaan erau omonimi Cadmoni / ‘Kad-moni’: Ariani (nu
Semiți); ei inițial nu au fost Etiopieni, ci Caucazieni. Sorgintea
Iranianilor de fapt a fost Scită: în vechile Imnuri Iraniane,
numele regilor și eroilor în mod constant aveau sufixul ‘asp’ - ca
de exemplu Ghergasp - ceea ce era terminație Scită, de la
Caspica și Nordul Caucazian”. Este de știut că “Neteru” la
Sumerieni erau Gardienii - Veghetorii / Paznicii - iar la vechii
Egipteni hieroglifa “NTR” era alocată celor divini; vechi scrieri
au reținut că în Nordul Sumeriei au existat Veghetori Grigori. În
2010, academicianul Ramiz Mehdiyev - acum președintele
Academiei Azere - a scris că “partea răsăriteană a Bazinelor
Kura-Arax a fost numită Aran (ca de exemplu, atestată la
sfârșitul Antichității și de către istoricul Moise din Koren): Aran
purta de asemenea denumirea de Alvania / Albania, fiind o Țară
vastă, locuită de Gargari inclusiv la Vest în Karabakh și la Sud
în Azerbaidjan”. Caucazienele Amazoane = voinice Homo
Sapiens erau urmașele Uriașilor Epocii Pietrei / din paleolitic -
anume strașnicii Neandertali și Cro Magnon - bărbați care le-au
însămânțat fertilele înaintașe, ele transmițând oamenilor
importante procente de ADN foarte vechi împreună cu însușiri
tipice (fizice ori mentale) provenite / moștenite astfel, de unde și
glorificarea de care s-au bucurat în Vechea Lume: au fost femei
puternice, au fost femei frumoase, au fost femei fertile (fiind
femei Homo Sapiens, erau sociale și apreciau traiul în grup iar
nu pe cel izolat, valorizau mai mult proprietatea colectivă decât
cea individuală, n-aveau granițe, etc.); veștile despre acele
însușiri ale lor au făcut Amazoanele celebre - din Vechea Lume
până azi - iar faptul că nu alții ci tocmai Ghergarii erau bărbații
preferați ai Amazoanelor a contat serios (și încă are importanță,
prezenta lucrare explicitând principalele elemente). Despre
străvechii Ghergari - preferații legendarelor Amazoane - se
poate bănui că, tocmai fiind bărbații parteneri ai acelor faimoase
muieri războinice, nu au fost chiar pacifiști / pașnici:
Caucazienii Ghergari erau cei mai grozavi războinici ai Vechii
Lumi (respectați chiar mitologic). Printre Românii actuali - aflați
în centrul răspândirii Indo-Europenilor - religia contează încă
semnificativ (în proporție de top față de restul Europei inclusiv
la începutul mileniului III, corespunzător unui sondaj Gallup):
Importanța religiei în Europa actuală
Dintre dimensiunile umane, sufletul este între
nemuritorul spirit și muritorul trup (se admite despre corpul
uman că are har / duh = spirit, suflu și trup): nemurirea e diferită
23
de înviere - căci se referă la moarte ca trecerea spre veșnicie - pe
când învierea celebrată creștin și islamic (teologia mozaică nu
admite învierea morților) o face referindu-se la ciclul viață-
moarte-viață, așadar deosebirea față de idealismul nemuritorilor
fiind pragmatismul învierii muritorilor, cu credința în viitoarele
“trupuri de lumină”; deocamdată, diverse religii admit “trupuri
de lumină” doar la îngeri. (Este de știut că omul moare mai
repede din cauza lipsei somnului decât a mâncatului; la moartea
omului, primul simț pierdut e vederea iar ultimul e auzul). Cu
toată constatarea evidenței trupului care putrezește, creștinismul
și islamul propovăduiesc învierea (pe când păgânii au vizat doar
nemurirea sufletului / spiritului = duhului); ca sorginte, e de
remarcat că leagănul celor mai mari religii din lume - fie păgâne
sau nu, inclusiv al celor monoteiste - a fost Asia (cel mai întins
continent de pe glob și respectiv cel mai populat continent de pe
glob).
Ghergheseii au fost atestați biblic în Canaan, Ghergașii au fost
atestați arheologic în Siria, Gherghinoii în Cipru, Gherghiții în
Anatolia / Turcia = Asia “Mică”, ș.a.m.d.
Este interesantă denumirea credincioșilor islamului -
cea mai recentă religie mare monoteistă - drept musulmani /
“musul-mani”, ceea ce literalmente poate fi înțeles Românește
ca “vechii oameni” (prin apropierea “musul” de “moșul” și
“mani” de “oameni” / “oa-meni”, căci la Români / “Ro-mâni”
cea mai veche formă consacrată lingvistic - și păstrată în
vocabular - nu a fost “vorba Tracă, Getă, Dacă, Romană, Latină,
Valahă”, etc., ci “vorba Românească / Rumânească”); orientalii
folosesc gruparea consonantică “SLM” - prezentă deopotrivă în
termenii “islam” și “musulman” - dinaintea existenței islamului
ori musulmanilor, așa ceva însemnând “amurg” de pildă în
străvechiul oraș Ugarit / Siria de pe coasta Est Mediterană, unde
din Epoca Bronzului era venerat Zeul Șalim al asfințitului /
amurgului, divinitate importantă în religia Canaanului (de
exemplu, apare în numele Orașului Sfânt Ierusalim = “Ieru-
Salim” / “Geru-Șalem”, la salutul Evreiesc “Șalom”, etc. -
Semiții având “salam” pentru “bunăstare” / “pace” - aceeași
structură “SLM” fiind și la Europeana Salamis = prima capitală
a Insulei Cipru, pe când cârmuiau acolo Gherghinii refugiați din
Troia, la sacerdoții Solomonari din spațiul stră-Român, la Insula
Salamina din Egeea, unde nimfa Salamis iubită de Zeul
Poseidon l-a născut pe primul cârmuitor “Cych-reus” / Cychreus
cu temperamentul năvalnic ca al unui dragon, etc.): e de știut
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

despre Asiaticul Ugarit - reședința Ținutului Kharu, având la
distanță relativ scurtă în Vest Insula Cipru a Europei - că în
Epoca Bronzului era portul Mediteran vasal al regilor din Garga-
miș / Karkamiș de pe Fluviul Puratu / Eufrat (din Mesopotamia
superioară = Turcia de azi), influențând puternic și Sudica Țara
Sfântă Canaan, unde în Epoca Fierului regele Solomon a ridicat
Templul vechilor Evrei în Ierusalim. La considerarea
etimologică respectivă în contextul EurAsiei e de ținut cont și de
poziția Țării Sfinte Canaan, în apusul Asiatic - în V Asiei fiind
“moși” = “oa-meni” / oameni mai vechi decât în E Asiei iar în
Europa opus, în E Europei fiind “moși” = “oa-meni” / oameni
mai vechi decât în V Europei - concret la “Gher-Ga”, foarte
răspândit în Asia Mediterană a Vechii Lumi, adică între Canaan
și V Anatoliei, distingându-se silabic chiar particula bătrâneții
“Gher”, în vechea Greacă fiind “vârstnic”, “Ga” însemnând
“pământ”, ceea ce ducea înțelesul pentru GherGa drept “moșul
pământului” (chiar dacă genetic a fost exact invers, deoarece
energia bărbaților Gherga - cei mai recenți în tabloul genetic
uman masculin - i-a plasat pe Gherghi = Ghergari / Ghergani în
fruntea moșilor dar nu ca bătrâni, ci ca liderii vechilor oameni,
cei de demult, din negurile vremurilor, fiind denumiți “moși” /
“mo-și”, efectiv prin ei înțelegându-se “Sfinții Lunii”, căci
privind “Moșii” exista termenul “Ma” pentru “Lună” / “Selena”
iar sufixul “și” era pentru “Sfinți”); în succesiunea temporală, e
de știut că în Vechea Lume Epoca Bronzului (considerată
“istorică”) a fost cea care a urmat imediat după Epoca Pietrei
(considerată “preistorică”): iar etimologic Canaan / “Cana-An”
= “Țara Sfântă” literalmente se poate vedea ca tărâmul preoțesc
al lui An - Zeul suprem preistoric - de la care termenul “cohen”
a rămas Ebraic ca însemnând “preot” (Evreii au avut preoți la
început, în Templu iar acum au rabini, în sinagogi).
timpurilor, s-a evidențiat ca religia legată de cele mai multe
jertfe umane (iar importanța covârșitoare mereu a fost conferită
de amploarea sacrificiilor omenești); mai noua religie islamică e
cea de-a doua ca mărime din lume - după creștinism - și de la
apariție militează expansionist, pentru supremație mondială: în
prezent, bazele ambelor mari religii de pe planetă sunt în
EurAsia (creștinismul în Europa / patriarhul ecumenic e în
Istanbul și papa e în Vatican iar islamul în Asia / profetul
musulmanilor era din Mecca, Orașul Sfânt unde acei credincioși
merg în pelerinaj cel puțin o dată în viață).
Inițial - în urmă cu 10 milenii, după ultima mutație
genetică Gherga pe linie bărbătească - a existat un centru unic de
răspândire al Gherghilor, din nodul Montan Pamirian / mijlocul
Asiei, ce are în Nord Depresiunea Fergana, după care (chiar
foarte curând, în câteva generații) datorită succesorilor /
descendenților, difuziunea Gherga a ajuns concomitentă din mai
multe părți, săvârșindu-se în paralel, cu dezvoltări sau retrageri,
până în prezent; acum, la distanța temporală însumând 10
milenii de la evenimentul petrecut pe înălțimile Asiei Centrale,
se poate constata pe de o parte gruparea onomastică Gherga mai
ales Rumânească / Românească Bănățeană - anume, în Europa
Centrală - și pe de altă parte gruparea genetică masculină
Gherga îndeosebi în Nordul EurAsiei (supercontinentul
EurAsiei - cea mai mare întindere a uscatului planetei - e format
din apuseana Europă și răsăriteana Asie).

Ca atare, în Vechea Lume au apărut diferențieri

cardinale (religioase E/V, Civilizaționale S/N); în Asia, apusul /
Vestul a fost valorizat - fiind în general considerat pozitiv - iar
în Europa (ca de exemplu la stră-Români, adoratori solari)
apusul, unde zilnic dispărea iubitul astru Ra, era “a-sfințit”, Ultima mutație genetică Gherga a fost în urmă cu 10 milenii în
interesul mai mare fiind pentru Est = Răsărit, de unde “ră- Munții Gherghi-stan din nodul Pamirian
sărea”. Creștinismul se poate observa că pe glob, de-a lungul
24
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
În Epoca Modernă, cercetători din diferite locuri și cu
specializări diverse au creionat profilul uman distinct Pamiro-
Fergan drept cel mai răsăritean al modelului European
brahicefal (cu capul rotund); de exemplu, antropologul Italian
Renato Biasutti 1878-1965 a considerat genul Armean ca
definitoriu tipului Pamiriano-Anatolian, Dr. Viktor Bunak 1891-
1979 l-a catalogat Central Asiatic, Dr. Vulf Ginzburg 1904-1969
i-a observat Grația, Dr. Georgy Debets 1905-1969 l-a
caracterizat ca Afgano-Indian, Dr. Nikolay Cheboksarov 1907-
1980 l-a definit ca amestecul dintre omul Mediteran și cel Nord
Indian, academicianul Rus Valery Alekseev 1929-1991
împreună cu Dr. Leonid Yablonsky 1950-2016 l-a echivalat ca
Trans-Caspic, ș.a.m.d. Pe ansamblu, privind “hăul” / “abisul”
celor mai recente 10 milenii ale omenirii, s-ar putea vedea
șuvoaiele vieții umane - imaginate șiroind încoace dinspre
trecut, pe parcurs cu cascade, cu praguri ori curgând liniștite,
eventual șerpuind, cu meandre - transportând genele masculine
ale tuturor bărbaților, printre nenumăratele fluxuri ale
neamurilor din lume (unele răzbind până acum, altele cu trasee
înfundate) existând și “Râul” cu genele paterne Gherga; iar
prezenta lucrare - “Originea Gherga” - ar reda de pildă doar ce
s-ar revela privind valurile apei curgătoare a aceluia, anume
câțiva pești (mai zglobii) evidențiați prin săriturile lor deasupra
oglinzii sale: aceia ar fi atras atenția martorilor de pe maluri,
rămânând în memoria vizuală (redată grafic, sculptural ori
pictural / pozat), povestită, în memoria scrisă ori în artefacte /
relicve fizice.
Imagini similare oferă și delfinii sărind dintre valuri, în
scurte episoade - unele poate spectaculoase - față de existența
lor profundă din adâncul apelor.
Situația din urmă cu 10 milenii (schiță de Andres Paabo):
cu verde, zonele cele mai ude
25
Actuala lucrare - din noianul rețelei formată de
extraordinara diversitate mondială - descrie ruta principală
urmată de către bărbații Gherga din strămoși / “stră-moși” până
azi, cumulând în prezentare mai ales împletirea dintre datele
istoriei și datele geneticii (ca una dintre particularitățile ce fac
deosebirea față de cercetările abordând separat domeniile
respective, compararea dinamicilor lor putând semăna cu cursa
dintre bicicliști / istorici și motocicliști / geneticieni, la care s-ar
putea adăuga cei din alte domenii - ca de exemplu lingviști, etc.
- cu viteze fie de pietoni, fie de automobiliști); de-a lungul
materialului, uneori apar revelate înrudirile neamurilor, alteori
apar singularitățile (posibilele “surprize” - de tipurile
“scurtăturilor”, ș.a.m.d. - făcând parte din specificul său): ca
într-o expediție de cercetare, contează dacă e făcută la pas ori
din zbor, detaliile explorărilor ivindu-se diferențiat, depinzând
dacă studierea trecutului s-a făcut - în funcție de transport -
temeinic pe picioare, de pe roți ori din perspectivă aeriană /
globală (în genul “ochilor vulturilor”). De altfel, veritabilii
cercetători / oameni de știință sunt cei preocupați de căutarea
adevărurilor, oricare fi acelea; caricaturistul American Ely Hill a
publicat în 1915 imaginea ambiguă vizibilă în continuare, despre
care psihologii de la Universitatea din Adelaide / Australia au
arătat într-un studiu din 2018 că redă în general femeia văzută în
funcție de vârsta privitorilor (fie o tânără care privește undeva
departe pe jumătate întoarsă / percepută mai ales de către tineri,
fie o bătrână care se uită înspre stânga jos / percepută îndeosebi
de către vârstnici):
Desenul “Soția și soacra”
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Eseistul Francez Antoine de Saint-Exupery în lucrarea
“Micul prinț” din 1943 a scris despre ce s-ar vedea în
continuare, o pălărie ori un boa digerând un elefant:
Dr. Mircea Eliade a scris în “Nostalgia originilor” din
1970: “Nu trebuie niciodată să pierdem din vedere unul din
principiile fundamentale ale științei moderne: scara crează
fenomenul. Henri Poincare se întreba, nu fără ironie: ‘Un
naturalist care n-ar fi studiat elefantul decât la microscop ar
putea el socoti că posedă o cunoaștere suficientă a acestui
animal?’ Microscopul dezvăluie structura și mecanismul
celulelor, mecanism și structură identice la toate organismele
pluricelulare. Elefantul este, fără îndoială, un organism
pluricelular, dar este el oare numai atât? La scară microscopică,
răspunsul nostru poate fi ezitant. Dar la scara vizuală umană,
care are, cel puțin, avantajul de a prezenta elefantul drept un
fenomen zoologic, ezitarea din răspunsul nostru dispare”.
Lucrarea “Originea Gherga” este realizată la scara
viziunii Gherga despre parcursul prin lume și timp al
“fenomenului” Gherga; de fapt, Americanul John Kennedy
1917-1963 (președintele celei mai dezvoltate Țări din lume,
26
asasinat în Texas) a spus: “Dușmanul adevărului nu e atât
minciuna, cât e clișeul / interpretarea prefabricată”.
Pisica urcă sau coboară?
Mulți nu au lucrări despre proprii strămoși nu fiindcă
nu ar avea ce relata despre ei, ci fiindcă nu știu nimic despre ei:
lipsesc povești ce ar putea să nu lipsească de la cei care lipsesc
definitiv (nu mai există) fiindcă de la succesorii care nu lipsesc
(ci există) lipsesc interesul sau competența - ori ambele - pentru
ca să nu lipsească poveștile respective, ci să existe.
Dintotdeauna realitatea dură a fost a majorităţii naivă de oameni,
formată de fapt din neştiutori / adică din “habarnişti”, respectiv
din cei neavând habar chiar şi de propria identitate ori de
provenienţele lor ca personalităţi individuale (înţelegându-se pe
sine doar puţin mai detaliat decât ca nişte părţi ale vreunui
organism social / colectiv); ca atare, o lucrare de acest gen
profund - privind filogenia umană, vizând “Originea Gherga” -
pe lângă potențialul de inspirație desigur că e și extrem de
inconfortabilă, pentru mulţi (obișnuiți să fie necomparativi ori
obișnuiți cu abordarea pseudo-științifică, îndeosebi guvernată de
dictonul “crede și nu cerceta”): inclusiv conştiinţa apartenenţei
etnice e un dat foarte subiectiv, rezultând - în ultimă instanţă -
dintr-o deliberare intimă / personală, decisiv fiind ce ştie fiecare
despre originile strămoşilor.
Structura poporului Român
(conform “Proiectului Genografic”, 2016)
În 2016, comentariul “Proiectului Genografic” despre
populația României a relevat: “Componenta Nord Asiatică de
2% e tipică printre Europenii Estici (ca de exemplu Caucazieni
și Ruși) iar componenta Europeană Nordică de 36% provine de
la cei mai timpurii oameni / din paleolitic; profilurile
Mediteranean de 43% împreună cu cel din Orientul Apropiat de
19% reflectă puternica influență a agricultorilor neolitici”.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Datând din neolitic, termenul proto Indo-European “*G’her” căci mișcările semnificative au urmat cursurile apelor, înțelesul
pentru “a zgâria” împreună cu denumirea neolitică Ga pentru străvechi pentru cei prea-înalți, coborâți din pante / râpe pe Văi,
Pământ literalmente reda numele Gher-Ga = Gherga în neolitic mai ales de veghe la vaduri, păstrându-se ca “dorință” / “voință”
drept cel care zgâria pământul, respectiv agricultorul; de altfel, în termenul Latin “volo” ori cel Italian drept “aeriani” /
inclusiv până acum în Greacă - limbă apărută din Epoca Fierului “zburători”).
- s-a păstrat γεώργια “gheorghia” pentru agricultură (activitate
implicând umidități, clime și soiuri deopotrivă adecvate), însă
pentru dezvoltarea socială și economică doar acel profil
ocupațional fiind mereu nevoit de completat: de-a lungul
vremurilor (s-au scurs multe milenii) și în diverse locuri
(practic, în foarte multe din Vechea Lume), Gherganii / Gherghii
într-adevăr s-au dovedit implicați în extraordinar de multe
activități necesare pentru progres. O asemenea diversitate
genetică a Românilor a derivat atât din imigrările trecute, cât și
din emigrările actuale (iar mereu și oriunde migrările printre
indigeni au completat continuitățile autohtonilor); Gherghii /
Gherganii reprezintă o minoritate - evidențiată de-a lungul
vremurilor de către ceilalți oameni chiar ca deosebită - în cadrul
“tabloului” general, prezența onomastică Gherga printre Români
în proporția cea mai importantă din lume reflectând de fapt
realitatea, anume interferența reciprocă din timpurile străvechi:
încă din vremea ultimei glaciațiuni pe planetă distanța cea mai
redusă dintre răcoarea Nordică și căldura Sudică a fost tocmai
cea de pe tronsonul dintre mai temperatul spațiu Românesc și
mai fierbintele spațiu Saharian din Sud (iar așa ceva și-a avut
inclusiv însemnătate Civilizațională, România / Europa fiind la
jumătatea distanței dintre Siberia / Asia = cea mai rece zonă de
pe glob și Sahara / Africa = cea mai caldă zonă de pe glob,
spațiul Românesc fiind leagănul primei Civilizații Homo
Sapiens din Vechea Lume, în Bazinul Pontic, de la limita dintre
Asia și Europa, cu dezvoltare în vremea Atlantă inclusiv pe
Valea Dunării inferioare, în amonte până la Gherdap / Defileul
Dunării). În ciuda marilor dimensiuni Asiatice, ale continentului
cel mai întins și cel mai populat, întâietatea mondială a
Civilizațiilor Fluviale a fost în Europa, pe Dunărea inferioară -
apă curgătoare știută ca a reprezentantei Marii Mame Ghea,
respectiv Zeița Rhea / zisă “Doamna”, de-a lungul căreia din
Epoca Pietrei a fost concentrată, mai mult decât pe uscatul “Fondul lexical principal al limbii române” din 2020 de
interior, populația umană cu preocupări puternice de navigări, Dr. Mihai Vinereanu dă sens înțelesului pentru străvechii
pescuiri, negoț, etc. - iar Rumânii / Românii, credincioșii ei, ca Gardieni: “a păzi” (de origine Traco-Dacă) se înrudește cu
urmași ai Atlanților, cunoscuți universal ca acvatici = “Oamenii “pășune” și “pajiște” dar și cu Latinul “pasco” - conectat
bărcilor” sau luntrași / plutași, au fost denumiți Valahi, deopotrivă de “a naviga”, “a paște” ori “a (se) hrăni” - și cu alți
reflectând pe mai departe dimensiunea acvatică a înaintașilor termeni Indo-Europeni, ca Gotul “phodjan” / “fodjan”, Englezul
Atlanți / “Oamenii bărcilor” = plutași / luntrași (ecouri vechi “feed”, etc. pentru “a hrăni”, ceea ce înseamnă că Gardienii în
scrise privind “Valahii” au fost ca notarea de pildă despre Vechea Lume prin “a străjui” / “a supra-veghea” efectiv erau cei
mileniul II î.C. a Anatolianului Homer privind “Oloosson” / azi care urmăreau atent alimentele disponibile cu scopul principal
Elassona 39,53 lat. N, 22, 11 long. E din Tesalia / Tezalia = de a le proteja - dar desigur și pentru a le valorifica - astfel
fosta Vlahie “Mare”, în “Iliada” 2:739 - după cum a observat în confirmându-și rolurile de oameni puternici; iar în asemenea
1999 cercetătoarea Maria Crișan din România - ori “Volcae” în posturi de pază - respectiv de bază - erau cei voinici, înalți, buni
secolul I î.C. ale Romanului Iuliu Cezar sau “Ouolkai” în călători dar și cunoscători ai locurilor sau ai celor cu care aveau
secolul II ale Egipteanului Claudiu Ptolemeu, etc.); după ce din de a face. Este interesant că Antic s-a fixat în Latină “omnia”
Raiul umed de la sfârșitul glaciațiunii - care a existat tocmai în pentru “tot”; cercetătorul Român Ionescu-Nica a scris în 1943:
spațiul stră-Român - s-au roit în Vechea Lume întemeietorii “În basme și legende, România este țara tuturor râurilor ce
Civilizațiilor Fluviilor (nu în amonte, ci în aval, așa cum au fost izvorăsc din Carpați. Această țară, în basme și legende, se mai
cele mărețe din NV Indiei, Mesopotamia, Egipt / NE Africii, numea și ‘Romnia’ și ‘Țara Rumânească’. România, ca idee
etc.) cei de pe Văi erau desigur cu puternice caracteristici geografică, ca teritoriu - făcând abstracție de locuitori - era
acvatice: pescari, plutași / navigatori, Gardieni - observatori / ‘Romnie’, țara tuturor râurilor și văilor coborând din Carpați la
Veghetori - ai vadurilor / trecerilor, ș.a.m.d. (astfel încât cei mai Mare. Am ajuns la rezultatul că ‘Romnia’ însemna ‘Riomnia’ -
direcți urmași ai Atlanților = “Oamenii bărcilor” / luntrași - ‘Râurile toate’ din Carpați. Da, așa este, dacă de referim la
anume Valahii = Românii / Rumânii, știuți și ca “Oamenii România mare, de la Tisa până la Nistru. O definiție, cu caracter
Râurilor” - cert au avut însemnate însușiri legate de ape, geografic, de o exactitate absolută. ‘Ri-omnia’, formă
așezările apărând îndeosebi în zonele joase, la gurile apelor, în concentrată, redusă, a tuturor cuvintelor din care s-a născut
Bazinele colectoare, etc. iar nu spre înălțimi / nu spre izvoare,
27
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
România, țara tuturor râurilor din Carpați. Numele de ‘Român’ e
legat de numirea ‘România’, țara tuturor râurilor din Carpați.
Bine și frumos, așa”. Privind ivirea sinonimiei pentru Români ca
Valahi - nume dat de vecini - poate contează ce a scris Dr. Adolf
Armbruster: “Originea denumirii date de vecini trebuie căutată
întotdeauna în sânul poporului nou apărut; ea oglindeşte fie
caracteristici ale spaţiului geografic şi ale cadrului istoric, fie
trăsături psihico-spirituale ale poporului respectiv (limba
vorbită, credinţa, obiceiurile, etc)”. În îndepărtata Tradiție a
Vechii Lumi, nu oamenii erau numiți după ape, ci apele erau
denumite după oamenii așezați pe malurile lor; ca atare, Oceanul
Atlantic într-adevăr a fost denumit după Atlanții din Bazinul
său, mai precis după cei de pe țărmurile lui răsăritene - ajunși
acolo în neolitic - iar nu după o imaginară populație paleolitică
Atlantă originară în vreo Insulă Atlantică rămasă necunoscută
(neidentificată până în prezent, deoarece în Oceanul Atlantic nu
a existat Atlantida), chipurile Atlanții ajungând numiți după
mediul lor înconjurător: eroarea constă în presupunerea că
Atlanții erau numiți astfel fiindcă ar fi provenit din Bazinul
Atlant (interpretarea însă fiind inversată față de situația reală, de
pildă stră-moșii Ru-mâni = “oamenii Ru” - adică adoratorii
soarelui Ra = astrul principal - erau riverani / respectiv trăiau în
luncile / pe Văile Râurilor iar inițial denumirile străvechi ale
apelor, inclusiv denumirile generice pentru cele curgătoare,
proveneau de la ei iar doar ulterior s-a ajuns și la recunoașterile
onomastice ale populațiilor Bazinelor după denumirile Râurilor).
La sfârșitul paleoliticului (în mileniul VII î.C.) în centrul Pontic
era un Lac cu apă dulce
Atlantida a existat în dulcele mediu Dunăreano-Pontic
(pe când a fost doar Lacul Pontic, înaintea Mării Negre), la
sfârșitul paleoliticului; în acele vremuri oamenii numeau locurile
și au mai continuat s-o facă inclusiv în neolitic - până la
încheierea Epocii Pietrei - abia ulterior unii oamenii ajungând
câteodată să fie denumiți după locurile unde trăiau: Atlanții din
umedul mediu stră-Român, după Potopul Pontic au înaintat
prudent dinspre marginea răsăriteană Atlantică - apele oceanice
ajungând de atunci prin Mediterana până în cuva Pontică -
majoritatea luând-o spre apus, pe parcursul de la Marea Neagră,
pe lângă Marea Mediterană, până la Ocean, de pe țărmurile
răsăritene ale căruia în final nu au mai putut înainta, acela
primindu-și târziu denumirea de Atlantic de la Atlanții ajunși
dinspre răsărit la el (așadar inițial locurile erau denumite de
către oameni, căci dacă în Vechea Lume ar fi fost invers - ca
oamenii să fie numiți după locuri - chipurile cum Atlanții și-ar fi
avut onomastica de la Atlantic, atunci ar fi însemnat că Oceanul
era numit Atlantic de alți oameni decât Atlanții, predecesori însă
neștiuți, numele neputând exista dinaintea oamenilor).
28
Asocierile cu Râurile ale Românilor, urmașii Atlanților din
fostul Rai cuprinzând spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic, nu-i
ceva neobișnuit, de exemplu în Vechea Lume inclusiv
Mesopotamia - zonă Civilizațională universal recunoscută ca
Hamită iar nu Semită ori Iafită, corespunzător capitolului 10 din
“Facerea” - era denumită tocmai cea “dintre Râuri” (Fluviile
Tigru și Eufrat fiind principalele sale ape curgătoare): în spațiul
Românesc mereu au fost mari ape curgătoare, ca Dunărea, Tisa,
Nistru, etc., arealul respectiv - bogat acvatic - fiind organizat
Civilizațional cu mult înaintea Mesopotamiei ori înaintea altora
din Bazinele Vechii Lumi (atestările - inclusiv arheologice - ale
primordialității zonei stră-Române față de restul planetei
confirmă așa ceva).
Puterea energiei solare pe glob
Existentă inclusiv în spațiul Român, Civilizația Atlantă
- a oamenilor Homo Sapiens, apărută la sfârșitul glaciațiunii,
după extincția Uriașilor Cro Magnon - a fost dublu pre-
diluviană, anterioară atât față de Potopul biblic, cât și față de
Potopul Pontic (care a scufundat-o, acela fiind înaintea
Potopului biblic cu peste 3 milenii); exceptând Civilizația
Cornului Abundenței - Afro-Asiatică, apărută în S Vechii Lumi /
în paralel cu Civilizația Atlantă Euro-Asiatică din N Vechii
Lumi - toate celelalte Civilizații de la sfârșitul Epocii Pietrei au
fost pre-diluviene doar față de Potopul biblic (nu și față de
Potopul Pontic, ce a afectat și o parte a spațiului Românesc),
deci au fost numai neolitice: Atlanții - atestați ca acvatici în
paleolitic - au migrat post-diluvian (adică după Potopul Pontic)
în proporție semnificativă spre apusul pașnic / liniștit, ajungând
până la Oceanul care și-a primit numele de la ei, ca Atlantic.
Eponimul Atlantidei și etnonimul Atlanților a fost paleoliticul
Atlas - pre-diluvian / dinaintea Potopului Pontic - despre care se
știa în Vechea Lume mai ales în 2 feluri: cel anterior = eponimul
Atlant, ca fiu Iafit / “Însemnat” de pe timpul Uriașilor și cel
ulterior = etnonimul Atlant, ca fiul Zeului Poseidon de pe timpul
plutașilor / luntrașilor (de pe vremea “Oamenilor bărcilor”); cea
mai îndepărtată ascendență a lui Atlas a fost în imemorialul
strămoș An = Zeu suprem masculin, căci în Epoca Pietrei “an”
se folosea pentru bărbat (vechii Greci, care îl considerau ca
inventatorul astronomiei, deoarece ținea pe umerii săi bolta
cerească, l-au localizat pe geamănul Prometeu al lui Atlas în
Caucaz, Munți cunoscuți în Vechea Lume cu acea denumire și
în Asia / Himalaia = Caucazul Estic ori în Europa / Carpați =
Caucazul Vestic, chiar nefiind necesară precizarea despre care
Caucaz era vorba, căci Bazinul Pontic = leagănul Atlant, fiind
între Caucaz și Carpați, a avut poziția finală ce a contat).
Învingătorii străvechilor Uriași Neanderthal și Cro Magnon au
fost tot Uriași, anume oamenii Homo Sapiens: erau Uriași prin
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
înțelepciunile lor - deoarece deseori se strângeau în hoarde
pentru a se confrunta cu singuraticii Uriași Cro Magnon și
Neanderthal, astfel oamenii Homo Sapiens ajungând victorioși -
erau Uriași chiar fizic (voinici, bine hrăniți, etc.) dar și Uriași
prin credințele puternice manifestate în sens fundamental
religios, fiind efectiv Uriași religioși; un mare respect pe care l-
au avut oamenii Homo Sapiens din cele mai vechi vremuri a fost
pentru principalul luminător de pe cer, anume soarele - zis Ra în
Vechea Lume, pe întinse areale - căci vedeau mai bine ziua (față
de străvechii Uriași, cu acuități nocturne excelente) dar și
fiindcă apreciau căldura naturală solară, nefiind așa de bine
adaptați răcorii ca predecesorii Uriași. La oamenii Homo
Sapiens s-a dovedit științific că staturile mici favorizează
păstrarea căldurii trupurilor, pe când cei trăind în medii
călduroase au staturi mai mari, prin suprafața extinsă
permițându-se ventilarea trupească mai eficace; astfel, în
Vechea Lume unii oameni Homo Sapiens s-au dezvoltat mai
bine - crescând până la a fi remarcați ca deosebiți printre
semeni, ca niște Uriași - după încetarea ultimei glaciațiuni, căci
climatul rece s-a înmuiat, unii coborând de pe înălțimile mari
Montane pe Văile foste reci devenite frecventabile / așa cum au
făcut-o Gherganii din Pamir după ultima mutație genetică
masculină sau circulând dinspre zonele Nordice îndepărtate (așa
cum au făcut-o HiperBoreii în EurAsia) spre zonele Sudice mai
confortabile, eventual stabilindu-se, șocul transformărilor
efective fiind în general ca în numai câteva generații adaptările
la noile contexte să le mărească organismele concret. În Vechea
Lume, mulți au folosit “man” pentru om / bărbat, ceea ce aducea
cu compusul “ma-an” definitoriu pentru pruncul - fătul / fiul -
mamei (ea indicată ca “ma”, la fel ca divina Lună “Ma”,
patroana Cerului nocturn); de altfel, “man” însemna din vechime
“om”, ivindu-se de fapt din inversarea aceluia. Dr. Gavril
Cornuțiu în “Problema substratului dacic al limbii române” a
scris: “O posibilă etimologie a denominației de român este cea
din indoeuropeană ‘Ro-mân’; ‘mân’ de la ‘man’. Se pare că ‘ân’
ar fi un specific regional. Deci, omul ‘RO’ similar cu ‘RO-
MAN’. Nu știm ce poate însemna ‘RO’, probabil o variantă a
sanscritului ‘Rom’ - om liber. O altă posibilitate etimologică ar
putea fi cea de ordin religios. Cert este că această nominație nu
provine din cancelarii, ci din popor. Țăranii își ziceau rumâni.
Aceasta pledează pentru prima variantă. Migratorii au accentuat,
ca reacție de delimitare, utilizarea cuvântului român”.
Perspectiva HiperBoree
În Vechea Lume, respectul pentru puternicul astru Ra =
soarele, care prin activitatea sa constantă / neobosită a făcut
posibilă curgerea apelor înghețate în Râuri și astfel permițând
29
avansările oamenilor Homo Sapiens spre orizonturi deosebite, a
ajuns relativ curând - în decurs de milenii - la valori religioase
supreme: oamenii Homo Sapiens s-au bucurat în Vechea Lume
cel mai mult de posibilitățile ivite pe Văile devenite foarte fertile
sub protecția Ra. Pasiunea Atlanților = “Oamenilor bărcilor” -
adică a plutașilor / luntrașilor - pentru apă multă izvora din
străvechea Tradiție post glaciară (adică după ultima glaciațiune),
de pe când strămoșii lor au populat “Insulele” ivite prin topirea
gheții calotei polare Nordice; în EurAsia, “Oamenii bărcilor” /
“Oamenii pirogilor” = Atlanții au fost riverani în cadrul rețelei
bogatelor ape dulci apărute - chiar și temporar - la ameliorarea
climei iar după inundarea definitivă a centrului lor de putere
(areal reținut de memoria colectivă ca Eden / Rai, situat în
Bazinul Lacului Pontic / devenit Marea Neagră) s-au îndreptat
spre V, ajungând la Oceanul Atlantic: în fond, Pontul e Mare
marginală a Atlanticului, pe glob fiind cea mai Estică pătrundere
a apelor Atlante. Este de remarcat că etimologic ancestral, adică
la “sursă” / respectiv la “rădăcină”, onomastica Română - a
Românilor și a spațiului Românesc, respectiv a României - se
leagă de binecuvântatul Soare Ra = principalul astru care lumina
Raiul iar cel care-l venera ca mare credincios, adică “Omul
Soarelui”, literalmente era “Ra-Man” (din mare vechime,
“Manii” / “Men” fiind “Oamenii”, întâi sub semnul Lunii /
Selenei zisă Ma = Me / Mu, proto Kurganul / Indo-Europeanul
“meu” însemnând “ud”, etimologic ducând la Românescul
“mâl” / “lut”, așa cum a studiat Dr. Mihai Vinereanu în 2009; de
altfel, o rezonanță pentru “Om” a fost tocmai biblicul “Ham” -
mezinul patriarhului Noe - supraviețuind Potopului, nepotul
aceluia fiind Sfântul Gherghe, notat biblic Ghergheseu /
“Gherghe-seu”, atestat de Vechiul Testament ca stăpân în Țara
Sfântă Canaan, unde printre predecesori au fost pre-diluvienii
Uriași și viteji străjeri = Veghetori / observatori, știuți ca
Gardienii Grădinii Raiului / care a fost Edenul = Stepa EurAsiei,
dintre Mongolia și Ungaria, în partea Vestică a sa fiind spațiul
Românesc, Europa pre-diluviană găzduind cronologic prima
Țară Sfântă din lume, unde de asemenea Gherghii au fost
stăpâni, descendenții post-diluvieni Gherga acum fiind în cel
mai mare număr): în Vechea Lume au existat mai multe Țări
Sacre / Sfinte, dintre care în EurAsia cea anterioară din actualul
spațiu Român / Europa și cea ulterioară din fostul Canaan / Asia
i-au avut pe Gherghi atestați ca stăpâni (conceptul de Țară
Sfântă a derivat din cel al tărâmurilor sfinte - așa cum au fost
ancestralul Rai sau tărâmul morților al Lumii “Celeilalte” / “de
Dincolo” - pe Lumea “Asta” restrângerile ajungând până la mai
redusele locuri sfinte / așa cum au fost de pildă Munții Sacri,
Căile Sacre, etc., denumirile pentru Țările Sacre / Sfinte fiind și
ca “Șambala” pentru cei din N Indiei, ca “Valhala” pentru cei
din N Europei, ș.a.m.d). Dr. Thor Heyerdahl - etnograf
Norvegian / descendent Viking - a demonstrat că navigatorii
timpurii ai Vechii Lumi, neavând nici un instrumentar, se lăsau
ghidați doar de curenți și de stele (chiar făcând-o foarte bine,
dezvoltând inclusiv un puternic Cult Solar); înaintea
experiențelor Marine - pe apele externe - desigur că primele
navigări au fost pe apele interne. În Vechea Lume, pe de o parte
Stepa pe care o udau multe Râuri era denumită ca atare de către
Nordici “Eden” / “Rai” iar pe de altă parte, Sudicii denumeau
Stepa uscată / deșertică, adică fără Râuri, drept “A-Rabă”; în
cartea “Pe urmele vechilor civilizații” din 1987, istoricul
Constantin Daniel din România - cunoscător al dialectelor
Canaanului, al limbii Aramaice, etc. - a scris explicit: “Termenul
‘arab’ prin care arabii își denumesc teritoriul ocupat de ei are
înțelesul de stepă pustie, ținut deșertic” (e de observat că istoria
Arabilor nu începe cu islamul / ivit Medieval).
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Troia și Tracia, între Mysia și Moesia

Ancestralele Căi Sacre au avut în Vechea Lume mari

importanțe, cea mai grozavă de pe glob fiind Calea Sacră din
Europa marcată prin uriașul șanț săpat la sfârșitul Epocii Pietrei
de Hiperborei în Nordul Dunării inferioare, dând marele val de
pământ cu denumirea “Brazda lui Iorgu” - zis “Novac”, adică
“Nou”, datând din neolitic - ce a început la N de Istru = la N de
Dunărea inferioară și a fost modelul altor Căi Sacre, ca de pildă
în Asia / Caria ori în Africa / Egipt (mai reduse în dimensiuni,
din multe locuri, cu diverse destinații, ghidând drumurile către
vechi locuri sfinte, toate fiind dominate de Calea Lactee - Sacră
Cerească - a cărei reflecție pe Pământ era și astfel închipuită de
unii): Hiperboreii aveau obiceiul de a marca cu lespezi
semnificative = pietre mari Brazda lui Iorgu, de câte ori o
parcurgeau, să rămână mărturiile lor de cinstiri pentru că au
străbătut Calea Sacră din fostul Imperiu Atlant, în alte părți pe
glob - pe alte drumuri - obiceiurile adaptându-se specificurilor
locurilor, concretizându-se prin aglomerările vizibile de pietre
sau în amenajările locurilor de popas pentru hidratări, închinări /
rugăciuni, etc. (despre uriașa Brazdă a lui Iorgu - din spațiul
României, unde trăiau străvechii Valahi - Tradiția a reținut că
era Osiriană, adică era atribuită legendarului cârmuitor divin
Osiris = “Osi-ris”, însemnând înțelept / rege Asiatic, ai cărui
urmași dinastici au ajuns să fie în NE Africii primii faraoni,
Ancestralele Țări Sacre (pe de o parte fostul Rai = azi acolo fiindu-i asociată culoarea albastră, la fel ca Atlanților).
părți ale Ucrainei, Moldova, România, Bulgaria iar pe de altă
parte Canaan = acum Liban, Palestina, Israel, cu părți din S
Siriei, V Iordaniei și NE Egiptului), ambele având același fus
orar, au în prezent între ele doar o singură Țară, anume Turcia -
cuprinzând în partea Europeană o parte din fosta Tracie și
Anatolia în partea Asiatică - de asemenea cu același fus orar; în
ambele Țări Sfinte - din Europa și din Asia - religiile existente
în Vechea Lume au fost în general aniconice, adică nu-și
reprezentau divinitățile grafic ori sculptural pe larg (astfel cum
ulterior au procedat religios oamenii în alte părți, de pildă cum
și-au înfățișat Zeii în Antichitate Grecii ori Romanii: de pildă,
Geto-Dacii în spațiul Românesc ori Evreii în Canaan și Arabii
au fost intenționat neiconici). De asemenea, între cele 2 Țări
Sfinte - Canaan, respectiv Rai - se găseau în Vechea Lume 2
regiuni emblematice, anume Mysia în Peninsula Anatolică și
Moesia în Peninsula Balcanică, unde credincioșii din vechime -
ziși Moși - practicau ritualic unsul religios, așa cum au acum
creștinii cu Sfântul Maslu (la Sumerieni “lu” însemna om”,
înțelesul pentru “mas-lu” echivalându-l pe “omul-moș”, adică
din vechime); în imaginea următoare se pot vedea Troia și
Tracia, între Mysia și Moesia (Troianii au fost mai vechi ca
Tracii): Templul Anatolian Gherga sub Calea Lactee
(foto Çağrı Selek, Academia Aesthetics, 2021)
30
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Denumirea de Valahi - atribuită stră-Românilor - și-a

căpătat semnificația nu doar conectată de anterioarele valuri
Atlante, ci și de ulterioarele valuri de pământ zidite în Vechea
Lume de acei harnici strămoși: pornind din spațiul stră-
Românesc, uriașa Brazdă începută în neolitic - ai cărei riverani
erau Valahi - a fost continuată spre răsărit de multe generații și
Civilizații, până în Evul Mediu, când a ajuns la Oceanul Pacific
ca “Marele Zid Chinezesc” (în Asia, construcția și-a schimbat
rolul călăuzitor de hotar religios din Europa cu rolul mai
pragmatic de delimitare, ca barieră). Mulți au atestat chiar
prezențele Gherga în Țările Sfinte din cele mai vechi timpuri, ca
de pildă în Țara Sfântă din spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic al
Epocii Pietrei drept credincioșii Ghirghi ai Marii Zeițe Mamă
Kirke / în timpul matriarhatului și respectiv apoi ca patriarhii
Kurgani care împreună cu indigenii au realizat nenumărate
kurgane / gorgane, inclusiv Brazda lui Iorgu / cel mai mare
megalit din lume, în N Dunării (în paralel pe atunci în N
Canaanului - Țara Sfântă din Orientul Apropiat - manifestându-
se urmașii îngerilor Veghetori Grigori / notați Aramaic ‫“ ﬠִ יר‬îyr”,
în pronunție “er”), în Epoca Bronzului cei din Garga-miș / de pe
Eufrat fiind autorii armistițiului - primului Tratat de pace din
lume - după încleștarea pentru Țara Sfântă a Canaanului dintre
Imperiile Hemi / Kemet = Egiptean și Hitti / Kheti = Anatolian,
în Epoca Fierului Gherghiții devenind liderii coloniștilor
Anatolieni în preajma Deltei Dunării = parte a Țării Sfinte din
spațiul stră-Român iar Ghergheseii rămânând liderii biblici în
preajma Deltei Iordanului = parte a Țării Sfinte din spațiul
Canaanului, în Antichitate marele Sanctuar Gherga din Caria /
Anatolia funcționând la jumătatea distanței dintre cele 2 Țări În secolul V î.C. Herodot Karka - din Caria / Asia
Sfinte / Sacre menționate ca important vector religios, ș.a.m.d.; “Mică”, ce avea Civilizație Maritimă și coloniza pe atunci
tot la distanță egală de cele 2 Țări Sfinte (de la Marea Neagră și inclusiv litoralul Sciției “Mici” unde erau gurile și Delta Dunării
de la Marea Mediterană) a fost Paradisul Terestru, la poalele în Bazinul inferior de acolo zis Istru trăind Geții având
Vulcanului Ararat: Țara Ghergarilor / Aran = Albania Caspică / Civilizație Fluvială - a consemnat în “Istorii” 1:202 că “Arax
Albania Caucaziană a fost Regatul partenerilor preferați ai este, conform spuselor unora, mai mare iar corespunzător altora,
legendarelor Amazoane, zona fiind străbătută de sistemul apelor mai mic decât Istru” (adică Fluviul Dunărea); în continuare - tot
curgătoare Kura-Arax (amplasarea celebrilor Ghergari fiind la în prima sa carte de “Istorii”, Anatolianul Herodot a notat că
răsărit de Ararat, până la Marea Caspică, inclusiv pe Insula “Arax - Fluviu ce curge în Caspica, unde se varsă printr-o largă
Kurkosa / Kura 38,58 lat. N, 49,07 long. E - cea mai Sudică a Deltă, Marea aceea fiind separată / izolată de Oceanul global -
Arhipelagului Baku din Marea Caspică - iar de exemplu capitala are multe Insule, unele la fel de mari ca Lesbos, acolo bărbații
Georgiei = Țara Georgienilor, cu ieșire Marină doar la Marea fiind pricepuți agricultori. Cultivă și droguri, cu efecte - atunci
Neagră, este pe Fluviul Kura din acel sistem acvatic Caucazian). când le inhalează fumul după ce le-au aprins - ca beția la Greci,
În 2021, Dr. Michele Bianconi - de la Facultatea de Lingvistică la ei așa ceva fiind parte a modului obișnuit de trai. În Bazinul
a Universității Britanice Oxford - a propus etimologia Gherga a Arax bărbații și femeile au relațiile sexuale în mod deschis, în
celui mai mare Sanctuar Carian ca provenind din lexemul grup. Acolo MasaGeții, buni pescari și păstori, care stăpâneau
Anatolian pentru “alb” corespunzător cuvântului Hitit “harki”: Marea Stepă de la Caspica, l-au omorât pe Cyrus, primul
așa ceva ar conecta Vestul Grecesc de anteriorul Est Albanez, al împărat al Perșilor, căci acela - sfătuit de cumnatul Cresus,
Țării Ghergare Caucaziano-Caspice, unde au fost atestați ultimul rege al Lydiei - a trecut Fluviul, în dorința îndrăzneață
partenerii favoriți ai ancestralelor Amazoane, anume străvechii de a-și mări Imperiul”. Împăratul Kyrus / Cyrus - cel dintâi
Ghergari; ca atare, numele Gherga a fost (în Epoca Fierului / cârmuitor al Imperiului Persan - era mult stimat de vechii Evrei,
când Sanctuarul Anatolian a fost durat din piatră) adaptarea deja de aproape un deceniu, deoarece i-a eliberat din captivitatea
Cariano-Greacă a ceea ce era Alb/an (în Epoca Bronzului / când Babiloniană în care i-a dus la începutul secolului alt împărat,
exista Imperiul Hitit / Khet). Ar fi de precizat că definițiile anume Chaldeul Nabucodonosor (ca ecou al cooperării orientale
agreate sunt: Regatul înseamnă Țara populată de un popor sub de la Babilon dintre vechii Evrei și Perși, împăratul Kyrus a
cârmuirea unui rege iar Imperiul - cârmuit de un împărat - e finanțat meșterii pe care i-a trimis ca să refacă Templul din
statul cuprinzând teritoriile mai multor națiuni / Țări ori Regate; Ierusalim distrus de împăratul Nabucodonosor). La onomastica
de-a lungul vremurilor, Gherga s-a aflat pe diverse paliere ale Masa-Getă se poate ține cont că în Avesta cuvântul “masya” =
organizărilor, inclusiv la cârmuirea unor Regate ori Imperii. pește / Iranienii au pentru pește “mahi”; Anatolianul Antic
Strabon a scris - în “Geografia” XI 8:7 - despre Marii Geți =
MasaGeții care trăiau în zonele joase / mlăștinoase că aveau o
dietă fundamentată pe pește: sistemul acvatic Fluvial Arax-Kura
- parte a Bazinului Caspic - a fost sistemul arterial / venos al
Țării Ghergarilor = partenerii Amazoanelor, loc devenit leagănul

31
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

MasaGet, cârmuit în secolul VI î.C. de Amazoana regină

“Tăioasă”, anume “Tomi-ris”.

“Tabula Paradisi Terrestris” (Peter Starckman, 1729)

Dr. Carlos Quiles - de la “Academia Prisca” - în “Jocul

clanurilor” din 2019 a scris: “În Caucaz, neoliticul a început în
mileniul VII î.C. Agricultorii au început să se așeze în Bazinul
Kura-Arax, aducând cu ei Tradiții similare celor din NV
Iranului. Pot fi deosebite 3 Tradiții neolitice: cea din Sudul
Caucazian, cea din Colchis (Vestul Caucazian / Estul Pontic) și
cea din Nordul Caucazian. În Sudul Caucazian au fost 3 grupuri:
cel principal pe Valea Fluviului Kura, altul în Stepa Mugan și
cel de la Ararat. Pe coridorul Kura, satele neolitice au fost cele
mai aglomerate, având case rotunde și ovale, cu ziduri joase
între ele, reflectând mentalitatea reminiscentă Catal Hoyuk;
unele locații au fost sezoniere. În a doua parte a mileniului VI
î.C., acolo a apărut schimbarea de la viața colectivă la cea
nucleară pe familii iar ceramica a prezentat afinități atât cu N
Iranului, cât și cu Anatolia. La începutul mileniului V î.C. a
apărut metalurgia, începându-se confecționarea de bijuterii și
negoț mai ales cu Asia Centrală. În paralel, în Stepa Nordică
Caspico-Pontică a fost domesticit calul de către Kurgani = Indo-
Europeni / Euro-Indieni. Cultura Kura-Arax a făcut legătura
între Munții Zagros din NV Iranului și Cultura Yamnaya întinsă
din N Caucazian până în Panonia / Bazinul Dunării mijlocii”.

32
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

seceri; tipică vechilor Chinezi era sabia “dao” (ca a Dahilor din
Asia Centrală) iar Carianilor - respectiv celor mai viteji dintre
vechii Anatolieni - le era tipică sabia “drepanon” (curbată ca
falcia / sica Gheților).

Reconstituiri Yamnaya

În 2020, geneticienii Silvia Guimaraes și Eva Geigl de

la “Institutul Jacques Monod” / Franța, împreună cu alți
cercetători, au documentat puternica răspândire a cailor
domesticiți întâi în Sudul Caucazian - unde domina Cultura
“Kura-Arax” - și în Anatolia: atunci era începutul Epocii
Bronzului. Este de știut - așa cum de exemplu în 2014 Dr.
Benjamin Roberts de la Universitatea Britanică Durham și Dr.
Christopher Tornton de la Universitatea Americană
Pennsylvania au documentat “Arheo-metalurgia” - că primele
Sabia curbă populară și cea dreaptă Pontică (Amazoano-
săbii drepte din lume au fost realizate de Cultura “Kura-Arax”
Ghergară) de la Mănăstirea Armeano-Venețiană
atunci când s-a încheiat Epoca Pietrei, adică la sfârșitul
mileniului IV î.C. / când a început Epoca Bronzului; de pildă,
Este de remarcat că în 2020 Eirini Skourtanioti de la
Dr. Vittoria Dall’Armelina din Italia - arheolog la Universitatea
Departamentul Arheogenetic al Institutului Max Planck din
Ca’Foscari din Veneția - a relevat că o veche sabie dreaptă
Germania, antropologul Yilmaz Erdal de la Universitatea
păstrată la Mănăstirea “San Lazzaro degli Armeni” pe o Insuliță
Ankara / Turcia, Marcella Frangipane de la Universitatea Romei
din Laguna Veneției, găsită de vechii Armeni lângă Trabzon /
/ Italia, ș.a. în studiul neoliticului - adică al sfârșitului Epocii
SE Pontic, unde a fost Țara Amazoanelor, e similară celor mai
Pietrei - și al Epocii Bronzului în arealul Iraniano-Anatolian au
vechi săbii drepte din lume, provenite din SE Caucazian, unde a
identificat legăturile genetice dintre Sudul Caucazian / Zagros și
fost Țara Ghergarilor, partenerii preferați ai Amazoanelor,
Vestul Anatolian:
datarea fiind din urmă cu peste 5 milenii: același gen de prime
săbii drepte ale Vechii Lumi au fost descoperite de către Dr.
Alexei Rezepkin în Gorganul Adâg Klady 44,21 lat. N, 40,24
long. E - al Indo-Europenilor - și de Dr. Marcella Frangipane în
Melid / ArslanTepe 38,22 lat. N, 38,21 long. E, din răsăritul
Anatoliei, respectiv Bazinul superior al Eufratului). Săbiile
drepte erau foarte bune la înjunghieri iar săbiile curbe erau
foarte bune la tăieri. Primele săbii drepte au derivat din barde /
macete iar primele săbii curbe - cele mai vechi - au provenit din

33
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
La vremea dintre Epocile Pietrei și Bronzului
(intersecția mileniilor IV-III î.C.), deopotrivă Arslan-Tepe și
apropiatul centru Garga-miș / Karkemiș al Gurgum - de pe
Fluviul Eufrat - se aflau la întrepătrunderile dintre marile
Civilizații Kura-Araxes din amonte și Sumeriană / controlată din
avale de Warka = Uruk. După Epoca Bronzului, se poate
observa în Epoca Fierului înrudirea strânsă a Anatolienilor
Vestici dominați de Gherghiți cu Dorianii / Heraclizii = Oamenii
Codrilor din Lunca / Valea Dunării inferioare care după
Războiul Troian (ce a urmat încleștărilor Imperiale terminate
indecis dintre Hemi / Egipteni și Hetei / Hitiți) au traversat
Tracia - din N spre S - și au trecut în Asia “Mică” tocmai în SV
Anatolic, în Regatul Cariei = Țara Gherghiților: înaintea
Războiului Troian, Dorianii / din N Tracilor au avut în
Gherghina / Barboși - azi Galați, la cotul Dunării - capitala
Regatului lor Heraclid la Dunărea inferioară și au migrat după
Războiul Troian în S Tracilor, ajungând în Regatul Cariei, unde
central s-a dezvoltat Sanctuarul Gherga (vizitabil inclusiv azi),
rămânând de la ei de pildă arhitectura “Dorică” / cea mai veche
Grecească; specialiști ca Dr. Winfried Held și Dr. Alexander
Herda - profesori universitari de istorie în Germania - au scris
despre Caria / Karia, astfel cum apare în studiul “Viziunile
Grecilor (și ale noastre) despre Kariani” din 2013, că “din Epoca
34
Bronzului putea fi legată de eroul eponim Kar, prezent în
așezarea religioasă Gherga și de asemenea în etnonimul
Gherghit” (deci - și corespunzător cercetărilor științifice din
Epoca Modernă, ca acelea din mediul universitar German -
Karia / Caria era Țara Gherghiților, chiar dinaintea existenței
Grecilor, care au apărut doar în Epoca Fierului, ulterior
“Întoarcerii Heraclizilor”, adică a Dorianilor de la Dunărea
inferioară).
Gherga în centrul Cariei
De altfel, se poate remarca și apropierea radicalului
proto Indo-European / Kurgan “kehld” pentru codru - respectiv
Hititul / Khetul “kaldi” pentru codru, etc. - de onomastica Kerga
/ Gherga pe de o parte dar și de înțelegerea pe de altă parte a
strămoșeștilor legături dintre Gherghiții Cariei și “Oamenii
Codrilor”, adică Heraclizii = Dorianii de la Dunăre. Carianul
Herodot - “părintele istoriei”, după cum i-a zis Romanul Cicero
- a și scris despre Traci = rudele Europene - că formau în
vremea lui, adică în secolul V î.C., cel mai numeros popor din
lume după Indieni (inclusiv în prezent, fosta capitală Tracă -
anume Istanbul / Turcia azi - e cel mai populat oraș din Europa):
în Vechea Lume a existat înrudirea directă dintre Gherghiții
Cariei și coloniștii Doriani / Heraclizi de la Dunărea inferioară -
provenind inclusiv din Dobrogea - mișcarea existând apoi
reciproc, a coloniștilor Cariani / Gherghiți = Kareeni / Careeni
în Dobrogea (ruine rămase de la ei putând fi vizitate azi de pildă
la Histria / județul Constanța, etc.); așadar - foarte concret -
legăturile dintre Dobrogea / colțul SE Românesc și Caria / colțul
SV Anatolian au fost facilitate în Epoca Bronzului de Troiani, în
Epoca Fierului de Doriani iar apoi vreme de peste 2 milenii,
între sfârșitul secolului VI î.C. și secolul XIX, ambele regiuni,
Dobrogea și Caria, au fost cu vremelnice / scurte întreruperi
cârmuite împreună (cronologic în istorie - Antichitate, apoi Evul
Mediu - acele organizări Imperiale succesive fiind Persană,
Makedonă, Romană, bizantină și otomană). Conexiuni
îndelungate intercontinentale între Europa și Asia s-au mai
înregistrat din Balcani doar la Tracia iar din Europa doar la
marginea răsăriteană, delimitată de Munții Caucaz și Ural (acolo
de-a lungul vremurilor populațiile în Caucaz de Ghergari,
respectiv în Ural de bărbați genetic Gherga, fiind semnificative);
după dizolvarea Atlantă - de la vremea topirii calotei glaciare
Europene - timp de milenii colțul Sud-Est European / de la
limita cu Asia, între gurile Volgăi și Dunării (a celor mai mari
Fluvii Europene, cu Deltele în Vestul Caspic și în Vestul Pontic)
a fost fieful multor valuri umane migratoare care succesiv au
pretins cârmuirile, cu motivele proprii de îndreptățire, pornind
de la sfârșitul Epocii Pietrei odată cu Pelasgii = nomazi ca
păsările, așa cum au fost Kurganii / Gorganii = Indo-Europenii,
ș.a.: din Antichitate au rămas mărturii - inclusiv în scris, ca de
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
exemplu cum a lăsat la sfârșitul mileniului I î.C. Anatolianul-
Georgian Strabon în cartea “Geografia” - despre străvechii
Pelasgi, că migrau ca păsările / specific ca gârgălăii (textele
prezentei lucrări - despre Originea Gherga - se fundamentează
covârșitor pe dovezi iar doar uneori pe presupuneri).
Rutele de migrări ale păsărilor
Rutele păsărilor migratoare din Valea Dunării / Europa
pentru iernarea pe Valea Nilului / Africa trec și acum prin Valea
Iordanului / Asia (Râul Iordan / “Giordan” își are Delta la Lacul
Galileea - stație importantă a traseelor lor, în timpul ultimei
glaciațiuni acolo fiind uriașul Lac Lisan / Ghor, respectiv
biblicul Azoar în “Facerea”, cuprinzând în Rift și ceea ce a ajuns
Marea Moartă - iar arealul de acolo până la coasta răsăriteană
Mediterană se numea Canaan, încă din vremurile biblice); cu
aproape jumătate de mileniu înaintea Anatolianului Strabon, în
secolul V î.C. Anatolianul Herodot din Caria, în “Istorii” 2:22, a
evidențiat la iernare migrarea păsărilor din Sciția / EurAsia în
Africa, indicând precis traseul gruielor / cocorilor = gârgălăilor
spre izvorul Nilului (încă dinaintea Antichității a fost observată
deplasarea intercontinentală a acelora și se știa cu precizie că
păsările respective iernau la Sud și de Etiopia). Același Herodot
35
Karka a mai notat, în “Istorii” 1:201, că în secolul precedent lui,
primul împărat al Perșilor, “Ky-ros” = Chiros / Cyrus “cel
Mare”, instalat la putere cu ajutorul Gherganilor Mezi / Magi
din Media (verii apuseni Ariani ai Hyrkanilor / Gorganilor din
Sudul Caspic), voia să-i cuprindă în Imperiul său și pe
MasaGeții = “Moșii” Geților / respectiv “Vechii” Geți, cei ai
Lunii, care trăiau “dincolo de Arax”, adică la N de Fluviul Arax
/ Aras - lung de 1072 km, ce curge din Turcia în Marea Caspică,
în prezent Bazinul Aras / Arax constituind granița Sudică a
Europei cu Asia - afirmând că Sciții / Arianii le vorbeau limba,
unii pe atunci, în mileniul I î.C., echivalând Sciții / buni
mânuitori de securi cu MasaGeții = “Masivii Geți”, respectiv
Uriașii Geți, ceea ce înseamnă că atunci când împăratul “Da-
rius” = Darius / Darie al Perșilor a condus o expediție contra
Sciților era împotriva Uriașilor sau Marilor Geți / MasaGeților
care l-au decapitat pe predecesor, el având întâi lupte cu Geții în
Dobrogea, pentru a trece la N de Delta Dunării; așadar, Media
era la S de Arax iar fiindcă Fluviul hotărnicește Asia de Europa,
Sudicii Magi / Mezi s-ar înțelege ca Asiatici și respectiv
Nordicii MasaGeți s-ar înțelege ca Europeni, traversarea
Fluviului Arax - delimitând vechile state ale Mezilor și
MasaGeților - însemnând inclusiv trecerea dintr-un continent în
altul. În secolul V î.C., istoricul Ctesias din Caria = Țara
Gherghită din Asia “Mică” care pe atunci coloniza litoralul
Dobrogean din Sciția “Mică” a scris că la timpul când împăratul
Darius / “Da-rius” = “Divinul rege” a intrat în Dobrogea /
Europa, adică în secolul anterior VI î.C., fratele regelui Sciților
era “Massa-Geta” iar istoricul Tucidide - din Balcani - în același
secol V î.C. a consemnat despre contemporanii Geți (înarmați cu
săbiile scurte și curbate cărora le ziceau “sica”) că aveau
aceleași arme și călăreau la fel ca Sciții. De altfel, autorul
Român Radu Oltean în cartea “Geții lui Burebista și lumea lor”
din 2021 a scris: “Majoritatea sciților erau de neam iranian și
vorbeau limbi indo-europene din ramura iranică, asemănătoare
cu ale perșilor”; așadar, în secolul VI î.C. conflictele dintre Perși
și Sciți au fost fratricide Iraniane.
Sica azi la forțele speciale (România, 2021)
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Sanscrita folosește pentru sica termenul “parsu”, ceea
ce apropie asceții Geto-Daci ziși Antic “pleistoi” / “polistai”
chiar ca purtătorii acelei arme (în proto Kurgană / Indo-
Europeană cuvântul “pelek” era topor). În Antichitate - secolul I
- savantul Roman Pliniu “cel Bătrân” a consemnat în “Istoria
naturală” 6:19 că “autorii cei mai vechi i-au numit Arami pe
Sciți” (așadar nu explicit Ariani sau Armeni, poate conectați cu
Arameii ori Ariminii); savantul Nicolae Densușianu - membru
corespondent al Academiei Române - în cartea “Dacia
preistorică” din secolul XX a notat că Arimii - vechii locuitori ai
Geției - se mai numeau Rumoni sau Rumuni. Dr. Aurora Pețan
de la “Institutul de Lingvistică” al Academiei Române a scris în
2007: “sub numele de ‘sciți’ sau ‘Scythia’ nu de puține ori erau
cuprinși și geții. Un argument puternic îl constituie fragmentele
rămase din ‘Getica’ lui Criton, care, atunci vorbea despre
adversarii lui Traian, îi numea ‘geți’, iar când vorbea despre țara
lor, o numea ‘Scythia’. Într-adevăr, numele ‘Getia’ pentru țara
geților era neuzual în izvoarele antice. Nu putem știi întotdeauna
când anume sub numele de ‘sciți’ se ascundeau geți și când nu”.
De pildă, după căderea puterii Hitite / Khete care s-a încleștat
uneori strașnic cu puterea faraonică a Egiptului - semnificativ în
istorie fiind că ultima capitală Hitită a fost cetatea Garga-miș /
port important pe Fluviul Eufrat - invazia Schită / Scită din
secolul VII î.C. până în N Egiptului (în Delta Fluviului Nil)
poate fi considerată inclusiv Ghetă / Getă: atunci faraonul a
decis să-și ia în garda Africană mercenari Gherghiți = Cariani /
Anatolieni foarte puternici, care și-au probat tăria ca
independenți față de Hitiți încă de pe când în Asia exista
Imperiul Khet iar în acel timp tocmai colonizau Dobrogea =
“Sciția Mică”, regiunea din Europa unde își aveau vitejii Geți
chiar capitala Genucla (care în secolul următor - VI î.C. - a ajuns
să fie atacată de Perșii cârmuiți de împăratul Darie / Darius); se
poate remarca structura Imperială ca diferită de cea națională, în
sensul că Imperiul se distinge prin a avea mai multe populații,
pe când Țara corespunde în general unei națiuni. În Vechea
Lume, Geții / Gheții au fost precedați de Guți în Asia, apoi
urmați de Goți în Europa; leagănul Get în mediul stră-Românesc
a fost Dobrogean: Sciția “Mică” din V Pontic și Sciția “Mare”
din N Pontic existau la fel ca Asia “Mică” din S Pontic și Asia
“Mare” din E Pontic. Se poate observa despre Caucazienii Geți -
dintre Jații Indiei și Geții Europei - că erau Geții vechi / “moși”,
Grecii vechi denumindu-i ca atare “MasaGeți”: o bună parte din
Moșii Geți erau Indo-Europeni; MasaGeții - adică “Marii” /
“Măreții” Geți - erau cei mai stimați, căci în Vechea Lume cei
mai vechi / primordiali mereu se bucurau de cinstea întâietății
(înțelesul pentru MasaGeți poate fi și ca “Geții Mijlocii”, plasați
între anteriorii Guți din Asia și ulteriorii Geți din Europa). Până
în Evul Mediu s-au transmis valorile Vechii Lumi, prin care cei
din trecut erau considerați “Mari” (de exemplu, împăratul
bizantin Constantin “Porfirogenetul” la sfârșitul mileniului I
încă îi nota explicit pe “Moși” - adică pe cei din vechime - ca
“Mari”); în 2021, colectivul Indian format din Laxman Burdak,
Dayanand Deswal, Prem Didel, Ashok Choudhary, Hardeep
Moar, ș.a. a indicat - pe baze istorice, culturale, genetice, etc. -
sorgintea Jată din NV Indiei ca fiind din NV Pontic (având în
frunte pe cei știuți din străvechile amintiri ca Jarta). Pe de altă
parte, așa cum a studiat în 1993 și academicianul Italian
Gherardo Gnoli, Imperiul Persan era constituit din provincii
știute în vechea limbă ca “Dahyu” (sub influență lingvistică
Indiană - iar India în Vechea Lume era zisă Tibetan și Sanscrit
ca “Gya-Gar” / Gyagar, ceea ce la indigeni se poate vedea
“îndărăt” drept “Gar-Gya” / Gargya - acelea erau denumite
“satrapii”, având războinicii grupați în “șatre”, în societatea
36
Indiană / Vedică militarii fiind cârmuiți de “rajani” = șefii
“Kșatryia”); după cum a scris Tibetanul Gendun Chopel 1903-
1951 că “întreaga Indie / Bharat se numea, din cele mai vechi
timpuri, Gyagar” ori în 2008 și Dr. Toni Huber - profesor la
Universitatea Humboldt din Berlin / capitala Germană - “India
era denumită, în variate definiții geopolitice și culturale, ca
Gyagar: de pildă, cei mai timpurii pelerini Tibetani spre Sud se
refereau atunci când mergeau - în scopuri religioase - în India că
se duceau în Gyagar / Gya-Gar, termen care s-a păstrat până în
Evul Mediu” (de altfel, “Micul Tibet” e știut și azi ca Ghilghit-
Baltistan - cea mai Nordică parte a Paki-stanului - cu populație
Dardă care formează majoritatea în Cașmir, acei oameni
existând între Afgani și Indieni, Ghilghit fiind conectat de
vechea denumire Sarghin / Sargin).
Solarii Dahi - organizați comunitar în șatre - care au
fost menționați de istoricul Herodot 1:125 din Caria ca “Dai”, au
apărut în inscripția “Daeva” din secolul V î.C. a împăratului
Xerxes / Jerjes al Perșilor, etc.: în 2017, istoricul Olandez Jona
Lendering a scris că “Dahii probabil au luat parte la rebeliunea
din 550 î.C. împotriva liderului Median Astyages” - cumnat cu
bogatul rege Karun = Croesus / Cresus al Lydiei, deoarece era
însurat cu sora aceluia - căci în mileniul I î.C. pe de o parte
MasaGeții respectând primordial Selena și pe de altă parte Dahii
respectând primordial Soarele - acelea fiind astrele cele mai
vizibile - încă nu fraternizară pretutindeni, așa cum au apărut
alăturate simbolurilor lor (adică semnul semilunii împreună cu
cel solar, formând marca heraldică absolută a Românilor pre-
creștini, conform și Dr. Mihai Zamfir, în 2016). Se poate
observa că Mag e înrudit cu Grecul “Megas” însemnând “Mare”
(Latinul “Magnus”): în Vechea Lume, Magii - adică preoții
zoroaștri ai Mezilor din Media - erau “Mari” la fel ca Geții
“Masivi” (MasaGeții / Marii Geți) din Nordul lor iar ambele
populații erau mai vechi decât cele ale vecinilor lor, respectiv
deopotrivă Magii din Media și MasaGeții din vecinătate au fost
“Moși”; de altfel, Media în Epoca Bronzului a fost populată de
Guți = strămoși Geți (Mezii erau convinși că erau cu Țara Media
în mijlocul omenirii, denumire similară având-o de exemplu
China / Hina = C/Hina, al cărei endonim “Zhong Guo”
însemnând “Țara Mijlocie” încă din Vechea Lume reda
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

convingerea Chinezilor a dispunerii Civilizației lor în centrul

umanității). Înrudit Iranian și preluat pe filieră Tracă în limba
Română - conform Dr. Mihai Vinereanu în anul 2020 - este “a
amăgi” pentru “a ispiti” / “a ademeni”, în conexiune cu Mag =
vechi preot Med (din Media / Nordul Iranului, respectiv Sudul
Caspic și Sudul Caucazian); e de remarcat că în Caucazul
mileniului I î.C. - zis “Borz” în Persană - la N de Fluviul Arax a
fost atestat leagănul European deopotrivă al Amazoanelor și al
partenerilor lor preferați Gargari / Ghergari, tot acolo fiind
atestată domnia reginei “Tahm-rayiș” / Tomi-ris a MasaGeților,
care în secolul VI î.C. (anul 530 î.C.) l-a decapitat pe Kyrus /
Cyrus “cel Mare” - primul împărat al Perșilor - fiindcă din cauza
aceluia i-a murit fiul, prințul zis Sparga / S-Parga: un Garga /
Gherga (regina Caucaziană era de sorginte Amazoană iar Sfârșitul Epocii Pietrei
partenerul ei - tatăl mort tragic al prințului - era Ghergar / (Dr. Carlos Quiles / “Academia Prisca”, 2019)
Gargar, ea cârmuind MasaGeții din Asia Centrală și din Caucaz
/ avându-și baza la N de Fluviul Arax, probabil în Daghe-stan = La sfârșitul Epocii Pietrei, de pildă Banatul și Caucazul
fosta Albanie Caucaziană / Aran, pe malul V Caspic ori în fosta făceau parte din aceeași organizare culturală (cea Kurgană
Iberie Caucaziană / acum Georgia iar el probabil cârmuind pe Yamnaya, a călăreților cu căpățânile vopsite cu ocru, nobilii
malul V Pontic, căci onomastica Tomis a rămas Antică pentru având sceptre confecționate din cranii de cai după cum a studiat
ceea ce azi e Constanța / notată Medieval și Temeswaer, cea mai în 2007 și Basarabeanul Valentin Dergachev, practicând
mare localitate Dobrogeană, regiunea respectivă fiind înhumări ritualice specifice, etc. / în Bazinul Istrului - adică al
semnificativ populată în Antichitate de Geți și de Sciți). În Dunării inferioare, în avale de canionul Gherdap - aceea
Georgia s-ar observa că Iberia / Hyberia ar fi betacismul dezvoltându-se la miazăzi de neoliticul val de pământ megalitic
Hyperiei: poziția extremă față de “Supremii” / Sudiștii Ghergari zis “Brazda lui Iorgu”):
= Albanii Caspici / Caucazieni îi îndreptățește etimologic
sorgintea; în vechea Greacă, “Hyper-Boreea” însemna “extrem
Nordică” (căci ῠ̔πέρ “hyper” = suprem / extrem). Denumirea
“Tomis” de la Marea Neagră / “întunecată” ar putea fi conectată
cu rădăcina Kurgană / Indo-Europeană “tem” pentru
“întunecată”, relevată de “Dicționarul” lingvistului Julius
Pokorny (cu regăsire în onomasticile Râurilor Timiș / Temeș cu
izvorul în Caraș și Timoc cu izvorul în Craina, afluentele pe
stânga Dunării și respectiv pe dreapta Dunării la intrarea și
respectiv la ieșirea din canionul Gherdap = Defileul Dunării / cel
mai mare Defileu din Europa): deopotrivă se poate remarca
rezonanța cu Ar-temis / Zeița Vânătorii, căreia îi era asociată
emblematic Luna = lumina nopții; în vechea Greacă “Tomi-ris”
s-ar fi înțeles și ca “Tăioasa regină”, de exemplu “a-tom” fiind
ceea ce nu se poate tăia. În Vechea Lume, Dunărea era știută ca
“Okean” - în Greacă “oikian” οἰκίαν fiind “casă” - iar ținând
cont de cuvântul stră-Român “potop” pentru apă multă, se poate
vedea de ce Grecii foloseau pentru Fluviu termenul “potamos” /
“po-tam”, prefixul “po” în vechime echivalând sacrul conferit
apei mari și întunecate (așa cum era și apa Mării Negre /
Pontice, în care se varsă Dunărea = principalul său afluent): pe
de altă parte, Kurgana / Indo-Europeana târzie “mori” pentru
“mare” - conform Dr. Ioan Russu - de pildă ar fi dus la
onomastica Râului Mureș (având izvorul în curbura Carpaților și
vărsarea în Banat, în colțul Nord-Vestic Bănățean, cu gura în
“Marele Mureș” = Tisa / ce curge în Dunăre, având izvorul în
Maramureș / “Mara-Mureș”), etc.; marea apă a Tisei = “Marele
Mureș” - cu izvorul în Maramureș - își are gura în Dunăre, în
colțul Sud-Vestic Bănățean.

Cultura Kura-Arax era la Sud de Cultura Yamnaya a

Kurganilor
37
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
În 2019, cercetătorul Andrew Curry - din Berlin /
capitala Germaniei - a prezentat analizele genetice umane în
mod cumulat cu răspândirea Yamnaya (statuia e tipică Culturii
Yamnaya, datând de la sfârșitul mileniului IV î.C. / Ucraina):
Inclusiv Dr. Horvath Csaba Barnabas de la Academia
Ungară - care a cercetat străvechile legături dintre Sciți și Finici
- a schițat în 2019 principalele migări umane de la sfârșitul
Epocii Pietrei și Epoca Bronzului pe baza bărbaților genetic
Gherga:
38
Migrări Ghergare în Vechea Lume
(Dr. Horvath Csaba Barnabas, 2019)
Legăturile nobililor Ghergari deopotrivă cu MasaGeții /
Masivii Geți și cu Sciții / S-Ciții au fost relevante atât în
Caucaz, cât și în Carpați / Caucaz apusean, unde Antic s-au
afirmat Geto-Dacii, având printre liderii lor numeroși dinaști
regali Gherga (Anatolianul Antic Strabon - din Amaseia /
Pontus - a scris în “Geografia” XI 5:1 că la timpul său încă
existau Amazoane “în Munții care domină Albania” = Alvania /
Aluania Caucaziană, anume “A lui Anu”, zonă populată de
“Oameni ai lui Anu”, anume de Alani / Ariani, la N de Fluviul
Kura, “în vecinătatea Gargareilor, pe porțiunea care se cheamă
Kerauni” / adică spre Valea Kura / Cyrus iar istoricul Armean
Moise din Koren a scris în secolul V că la timpul său încă mai
trăiau Gargarei între Fluviile Arax și Kura, în ceea ce a atestat ca
Aran, adică Albania Caucaziană, din apusul Caspic); de altfel -
după cum a studiat în secolul XIX și academicianul Român
Papadopol Calimah - Ponticul Strabon a scris inclusiv o
“Istorie” cu 47 de capitole a contemporanilor săi Geto-Daci (din
păcate dispărută): Alanii / Arianii - știuți ca Iraniani - au
dominat Nordul Pontic vreme îndelungată, de pildă Oseții în
Kolkis / Georgia (aflați în NE Pontic) fiind urmași dovediți ai
lor.
Academicianul Român Marcu Botzan 1913-2011 în
“Influența factorilor ecologici asupra migrațiilor și
transhumanței la distanță în stepa nord-pontică” din 1995 a
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
scris: “Întrunind anumite caracteristici specifice de climă, sol şi
vegetaţie, uriaşa fâşie de stepe unind Mongolia cu centrul
Europei s-a dovedit de-a lungul mileniilor o cale ideală pentru
migraţii şi transhumanţă îndepărtată pentru popoarele sau
comunităţile de crescători de animale, mişcându-se lent dar fără
contenire pe urmele turmelor lor. Cum s-au instalat aceste stepe
de-a lungul paralelei 45° latitudine nordică a spaţiului
euroasiatic? Care sunt acele caracteristici şi cum s-au îmbinat
ele cu viaţa crescătorilor de animale nomazi? Sunt toate acestea
în primul rând probleme de paleoecologie, ce n-au fost încă
suficient cercetate, deşi ne pot spune multe despre mecanismul
acelor migraţii ce au însemnat atât de mult pentru Europa, de la
marea şi decisiva invazie preistorică indoeuropeană, ce a dat
unitate genetică continentului nostru, prin lungul şir al acelor
pătrunderi asiatice devastând periodic Europa, uneori până la
Atlantic, şi încheind cu ultimele pulsaţii tătare ale secolului
XVIII. Ne vom opri asupra menţionatelor aspecte de caracter
ecologic, ţinând de mecanismul producerii migraţiilor răsăritene
şi a transhumanţei oierilor carpatini, de data aceasta parcurgând
stepele nord-pontice în sens invers. Deşi problema declanşării, a
originii acestor masive mişcări de populaţie este tot atât de
pasionantă, este valabilă oare explicaţia lui Vasile Conta, de
natură geofizică, a unor linii de forţă care au determinat
comunităţile primitive să urmeze soarele în mersul lui zilnic de
la răsărit la apus? Sau aceea a atracţiei regiunilor mai bogate,
mai civilizate, ale agricultorilor stabili - de fapt biblicul conflict
între Cain şi Abel? Sau explicaţia privind rapida şi continua
deşertificare a Asiei Centrale? Sau - în fine - numai simpla
căutare de noi păşuni, atunci când le-au umplut cu turmele lor pe
cele vechi, aşa cum pare a demonstra transhumanța îndepărtată a
oierilor carpatini, ajunşi din aproape în aproape până sub Caucaz
şi la ţărmurile joase ale Caspicei? A putut fi, mai plauzibil, o
îmbinare a unor astfel de mobiluri, cu prevalenţa unuia din ele,
în anumite situaţii şi momente. Se ştie că, urmând ultimei
glaciaţii pleistocene, interglaciația actuală, adică Holocenul, de
numai circa 12 milenii durată, în spaţiul carpato-dunăreano-
pontic, a ajuns prin încălzire treptată, către mijlocul său, la un
optim climatic ce a făcut posibilă de timpuriu revoluţia agricolă
neolitică din spaţiul Carpato-Balcanic şi acele progrese culturale
majore ce au condus comunităţile neoliticului dezvoltat către un
stadiu de civilizaţie protourbană, Civilizaţia Vechii Europe,
după expresia Marijei Gimbutas. Acum circa 6500 ani, în
Cultura Vădastra de pe ambele părți ale Dunării Inferioare,
cercetările interdisciplinare conduse de Corneliu Mateescu au
arătat că acel optim climatic corespundea unui climat de
silvostepă, relativ umed şi cu ierni blânde, reprezentat ca
vegetaţie naturală printr-un stejăret rar de câmpie, pe un sol
cernoziomic format pe loess foarte fertil. De aici excepționala
dezvoltare a culturii cerealelor pe luncile micilor pâraie şi în
poiene şi a creşterii bovinelor, unele pentru lapte şi altele
folosite pentru tractarea unui plug primitiv. A urmat - în
perioada de trecere către Epoca Bronzului - aridizarea creatoare
şi deschizătoare a acelei fâşii de stepe eurasiatice. Urmare
trecerii de la silvostepă la stepa cu ierburi, aşezărilor stabile de
agricultori, cu o bogată viaţă materială şi spirituală, le-au luat
locul sărăcăcioase sălaşe de crescători de animale seminomazi.
Odată cu aridizarea, în tot lungul mileniilor IV-III î.C., când a
corespuns hidrologic transgresiunea numită de geologi Marea
Neagră Nouă, ce a ridicat nivelul aceleia cu 5 metri peste nivelul
actual, au pornit din preajma Mării Caspice valurile marilor
invazii preistorice ale indo-europenilor, ce aveau să inunde
treptat întreaga Europă; au adus, în carele şi pe caii nomazilor
crescători de vite, cultura mormintelor tumulare (Kurgan), cu
39
bronzul caucazian în arme şi unelte. Din simbioza noilor veniţi
cu deţinătorii avansatelor culturi neolitice autohtone s-au format
primele popoare înregistrate de istorie în estul Europei, între
care unul din cele mai numeroase a fost al tracilor, cuprinzând
întreg spaţiul carpato-balcanic. O oarecare atenuare temporară a
aridităţii, ce s-a simțit şi în Câmpia Dunării Inferioare, s-a
produs în Epoca Fierului. A avut ca urmare hidrologică aşa-
numita regresiune dacică, ce a coborât nivelul Mării Negre la -4
metri faţă de actual, iar floristic, coborârea pădurii de stejar în
regiunea de câmpie, modificări ale condiţii lor de mediu
confirmate de cercetările pedologilor. Se explică astfel cum
Codrii Vlăsiei, coborând până la Dunăre pentru a se întâlni cu
Deliormanul dobrogean, au inclus kurgane indoeuropene din
faza de stepă a locurilor. Odată cu pădurea de silvostepă, au
coborât şi aşezările agricultorilor. Dar cam de prin secolul II o
nouă transgresiune - transgresiunea Valahă - a accentuat
ariditatea climatului, în compensare nivelul Mării Negre
ridicându-se cu 4 metri în aproximativ 18 secole. Prin urmare nu
numai acţiunilor antropice datorăm reducerea suprafeţei
împăduririi naturale din ţara noastră de la circa 70%, aşa cum
arată harta solurilor că ar fi fost acum 4-5 milenii, la mai puţin
de 30% în prezent. După indo-europenii preistorici, primii
migratori descrişi de istorici au fost sciţii, către mijlocul
mileniului I î.C., adică în plină răcire, corespunzând regresiunii
dacice, însemnând probabil în fapt o prea slabă atenuare a
aridizării şi stepizării precedente. Herodot i-a descris pe sciţii
populând stepele nord-pontice, cu marile lor care cu coviltir în
care îşi purtau familiile, folosind arme de fier, pe caii cu care-şi
stăpâneau turmele şi de pe care atacau pentru jafuri aşezările de
agricultori de la contactele cu silvostepa. După ei au venit
sarmaţii: ocolind pe la nord Carpaţii, au ajuns în stepa Panoniei -
terminaţia occidentală a stepelor eurasiatice - sub numele de
iazygi iar în Buceagul Basarabiei - antica pustie a geţilor -
luându-le locul fraţii lor roxolanii. Pe acele locuri i-a cunoscut
Imperiul Roman, ajuns pe Dunărea Mijlocie şi Inferioară în
secolul I. Ne vom opri aici cu enumerarea migratorilor
răsăriteni, pentru că, ajungând la sarmaţi, ajungem totodată la
primul scriitor antic care a avut suficient discernământ pentru a
sesiza şi a dezvălui felul cum aceia iernau cu turmele lor în stepa
deschisă tuturor vicisitudinilor şi exceselor climatice. Este vorba
de geograful Strabon, care a dat astfel prima atestare istorică a
legăturii dintre specificul stepelor nord-pontice şi viaţa acelor
migratori. Descriind felul de viaţă al sarmaţilor nord-pontici,
scriitorul grec a afirmat: ‘Corturile de pâslă sunt aşezate pe
carele în care locuiesc. În jurul corturilor pasc cirezile, cu a
căror carne şi lapte se hrănesc. Umblă după păşuni, alegând
întotdeauna regiunile bogate în iarbă în timpul iernii în
mlaştinile din jurul Meotidei, iar vara şi în câmpii’. Se ştie că
malurile Mării de Azov, Meotida antică, joase pe cea mai mare
lungime şi zimţate de limane, transformate adesea în lacuri
sărate mlăştinoase prin cordoanele de nisip de la gurile lor, au
constituit până în vremea Imperiului Țarist o imensă sursă de
sare comestibilă pentru populaţiile din marea câmpie din nordul
Mării Negre, până departe spre miazănoapte. Aceste mlaştini
ofereau crescătorilor de animale nu numai materiale pentru
adăpostul de iarnă al turmei, dar şi nutreț sigur atât în păpurişul
de pe margini, cât şi în tufele ierburilor grase de sărătură. Iar în
jur aveau o pajişte ‘ce nu ţine zăpada’, după expresia oierilor
carpatini transhumanţi din vremurile moderne, cu care s-a putut
sta de vorbă pentru a li se conserva experienţele. Adică o pajişte
ce nu îngheaţă până la temperaturi de 5-6 grade sub zero,
datorită crustei de sare sau conţinutului mare de săruri din sol,
având astfel o perioadă de utilizare mult mărită, atât toamna cât
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
şi primăvara. În plus, scutindu-l pe crescătorul de vite de a trebui
să-şi procure şi să poarte cu el sarea altfel indispensabilă în dieta
ierbivorelor. Evident ar fi fost prea mult să-i cerem lui Strabon
să adauge şi aceste amănunte, aparent minore dar atât de
semnificative pentru explicarea iernatului nomazilor în
mlaştinile Meotidei şi în general o contribuţie importantă la
înţelegerea mecanismului migraţiilor însăşi. Astfel de sărături se
înşiră fără întrerupere de la Caspica, înconjurată de acestea, prin
valea cu lacuri sărate a Maniciului dintre Marea Caspică şi
Marea Neagră - veche legătură geologică între cele 2 mări - apoi
pe tot litoralul nordic al Mării Negre şi la gurile Dunării, precum
şi la vărsarea unora din afluenții de câmpie ai Dunării Inferioare;
se întâlnesc încă şi în cea mai vestică stepă a Europei, aceea de
pe Valea Tisei, unde fără îndoială iernau acei sarmaţi ai
antichităţii, iazygii. Dar toată stepa central asiatică este
semănată cu lacuri sărate, şi cu atât mai mult fâşia de pustiuri ce
mărginesc stepa în partea sa de miazăzi. În monumentala sa
Geografie universală, Etienne Reclus a arătat la finele secolului
XX că între gurile Dunării, la Marea Neagră şi gurile Volgăi, la
Marea Caspică, se întâlneşte o vegetaţie de stepă având mereu
aceeaşi compoziţie floristică. Este de fapt o confirmare a
studiului lui Hommaire de Hell asupra stepelor nord-pontice, ce
constatase ceva mai înainte că vegetaţia de pe malurile Dunării
Inferioare se menţine până sub Caucaz şi pe litoralul Caspicei.
Indicator infailibil, această floră naturală ne arată că sub ea se
află acelaşi tip de sol, aşa-numitul sol bălan de stepă uscată, atât
în Dobrogea Centrală, estul Bărăganului şi Bugeacul Basarabiei,
cât şi în stepa din nordul Crimeeii. Parte a fâşiei de stepe
eurasiatice, aceleaşi condiţii climatice generale au îmbrăcat
această stepă cu o vegetaţie ierboasă xerofită dominată de
graminee iar în jurul ţărmurilor litorale joase, cu mlaştini şi
limane, ca şi în jurul lacurilor sărate formate prin tasare în
câmpia endoreică loessoidă, cu tufele vegetaţiei grase de
sărătură tivind toamna cu roşu albul crustelor de sare ale
lacurilor supte de arşiţa verii. Oierii carpatini au iernat
dintotdeauna în Bălţile Dunării de Jos şi le-a fost la îndemână să
urmeze către răsărit păşunile cu aceleaşi feluri de ierburi şi
aceleaşi înlesniri pentru iernat ca cele din jurul gurilor Dunării.
Cea mai veche consemnare istorică a căii nord-pontice pentru
păşunatul transhumant al acelor oieri datează numai din secolul
XV. Astfel, există documente arătând că în garnizoana cetăţii
genoveze Caffa serveau români ardeleni, recrutaţi dintre oierii
Crimeeii. Iar din secolul XVI a rămas un tratat turco-polon prin
care se îngăduia păstorilor români să treacă Nistrul cu turmele
lor pentru păşunat în stepele răsăritene, desigur o mişcare de
amploare pentru a justifica o astfel de clauză într-un tratat.
Datorită strădaniilor etnologului clujean Nicolae Dragomir au
rămas mărturiile de o deosebită bogăţie, culese pe viu, cu privire
la drumurile răsăritene, practicile şi activităţile comerciale ale
întreprinzătorilor oieri mărgineni, cuprinzând finele secolului
XIX şi începutul secolului XX. Încă din secolul XIX, multe
comune din Ţinutul Sibiului, de economie curat pastorală ca
Jinarii sau Poienarii, sau de economie mixtă, ca Mărginenii,
ajunseseră la peste o sută de mii de oi fiecare. Deşi păşunau şi în
Ţinutul Haţegului şi în Oltenia, iernând în Bălţile Dunării, nu le
mai ajungeau păşunile, aşa că foloseau şi vechi căi de
transhumanţă răsăriteană, păstrate prin tradiţie. Astfel, după ce
Dobrogea Imperiului Otoman se umpluse cu turmele mocanilor,
un mare contingent de oieri ardeleni a trecut în Basarabia
ocupată recent de Imperiul Țarist şi mai departe, şi s-au aşezat în
stepele sudului Rusiei; pe măsură ce păşunile erau ocupate, noii
veniţi mergeau în Crimeea sau pătrundeau spre răsărit până în
Caucaz şi la Caspica, stabilindu-se pe acolo ca mari proprietari
40
în oraşe ca Astrahanul de la gurile Volgăi, sau formând sate
proprii ca în Crimeea, sau revenind periodic în ţară cu chimirele
pline de aur. Nu vom stărui asupra itinerariilor, deosebit de
interesante, dar pornind din zona limanelor sărate basarabene,
acestea vor urmări cu necesitate ţărmurile joase ale mării,
luncile cu sărături ale râurilor meandrate de câmpie şi şirurile de
lacuri sărate ale vechilor legături de apă străbătând stepa. S-au
dovedit tot atât de buni negustori, pe cât de pricepuţi oieri,
adaptându-se de minune la cerinţele locurilor; comercializau nu
numai blăniţele şi lâna, untul şi brânza, pe care numai ei ştiau s-
o facă: ceea ce-i îmbogăţea era mai ales seul de oaie căutat de
populaţiile islamice din sudul uriaşului imperiu. Pe acela îl
obţineau toamna, topind oile grase în mari cazane de aramă
cositorită. Au venit însă vremuri noi, şi după Revoluţia din
Octombrie 1917 au încercat să găsească o ieşire, formând
cooperative. Au rezistat astfel o vreme, dar, pe neaşteptate, în
1930 acelea au fost desfiinţate şi conducătorii lor întemniţaţi. A
fost şi acela un episod al conexiunilor multimilenare între
mediul şi vieţuirea spaţiului carpato-dunăreano-pontic”.
Dr. George Grigore în cartea “Geții de Aur” din 2016 a
arătat că legăturile dintre Vestul Caspic / cu Albania Caucaziană
= Țara Ghergheilor și Vestul Pontic / cu Banat = regiunea
Gherganilor au existat până în Epoca Modernă: “Sarmații au fost
crescători de vite, nomazi aflați în permanență în căutarea
pășunilor bogate; locuiau în corturi de pâslă așezate pe carele
aflate în mișcare permanentă, după nevoile curente. În timpul
iernilor își cantonau turmele în mlaștinile sărăturate din jurul
Meotidei (Marea de Azov). Chiar geograful Strabon sesizase
rolul mlaștinilor de pe pământurile saline din jurul Meotidei,
pentru asigurarea hranei vitelor nomazilor pe timpul iernilor
aspre din stepele nord-pontice. Aceste pământuri sărăturate
formează un lanț neîntrerupt de pe litoralul vestic al Caspicei,
spre vest, până la gurile Dunării. Există în acest sens documente
scrise începând de la mijlocul mileniului II iar pentru faza
modernă a transhumanței românești către răsărit stau ca dovadă
mărturiile celor ce o practicau, înregistrate cu amănunte
revelatoare de către etnografii ardeleni în perioada interbelică.
De exemplu, oierii români / valahi ce s-au întâlnit în nordul
Crimeeii cu statuile de piatră ce veghează pe tumulii scitici
stepa, au ajuns mari proprietari de case și pământuri pe Don și la
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
vărsarea Volgăi în Caspica, din comerțul lor cu grăsime de oaie
și brânză, purtat cu populațiile de credință islamică din acel vast
teritoriu al Rusiei țariste. Întrunind anumite caracteristici
specifice de climă, sol și vegetație, uriașa fâșie de stepă ce
unește Mongolia cu centrul Europei s-a dovedit de-a lungul
mileniilor o cale ideală pentru migrații și transhumanță
îndepărtată pentru popoarele sau comunitățile de crescători de
animale, acestea mișcându-se lent dar fără contenire pe urmele
turmelor lor. Cum s-au instalat aceste stepe de-a lungul paralelei
de 45 grade latitudine nordică a spațiului euroasiatic? Care sunt
acele caracteristici și cum s-au îmbinat ele cu viața crescătorilor
de animale nomazi? Sunt toate acestea în primul rând probleme
de paleoecologie, ce n-au fost încă suficient cercetate, deși ne
pot spune multe despre mecanismul acelor migrații ce au
însemnat atât de mult pentru Europa, de la marea și decisiva
invazie preistorică indoeuropeană, ce a dat unitate genetică
continentului nostru, prin lungul șir al acelor pătrunderi asiatice
ce au devastat periodic Europa, uneori până la Atlantic, și
încheind cu ultimele pulsații tătare de la sfârșitul Evului Mediu.
Toată seria de limane zimțate, transformate adesea în lacuri
sărate și mlăștinoase prin ridicarea cordoanelor de nisip de la
gurile lor, au constituit până în vremea Imperiului țarist o
imensă sursă de sare comestibilă pentru populațiile din marea
câmpie din nordul Mării Negre, până departe spre miazănoapte.
Aceste mlaștini ofereau crescătorilor de animale nu numai
material pentru adăpostul de iarnă al turmei, dar și nutreț sigur
atât în păpurișul de pe margini, cât și în tufele ierburilor grase de
sărătură. În jur aveau tot o pajiște ce nu ținea zăpada, după
expresia oierilor carpatini transhumanți din vremurile moderne;
adică o pajiște ce nu îngheța datorită crustei de sare sau
conținutului mare de săruri din sol, având astfel o perioadă de
utilizare mult mărită, atât toamna cât și primăvara (nu mai era
necesar a se face provizii de furaje, de nutreț, de fân, vara pentru
iarna ce urma). În plus, acele plante sărăturate îl scuteau pe
crescătorul de vite de a trebui să-și procure și să poarte cu el
sarea altfel indispensabilă în dieta ierbivorelor. Printre ipotezele
ce justifică apartenența de Țara Românească a Basarabiei,
teritoriu istoric administrat de noi din cele mai vechi timpuri,
este și aceea că între gurile Dunării, la Marea Neagră și gurile
Volgăi, la Marea Caspică, se întâlnește o vegetație de stepă
având mereu aceleași caracteristici (compoziție floristică)”.
Situația în vremea lui Iisus: Albania Caucaziană era între
Media / Țara Magilor și Sarmația
41
Ghergarii din Bazinele Kura și Arax - menționați în
mileniul I î.C. - erau acolo urmașii celor care au dezvoltat,
începând din urmă cu peste 6 milenii față de vremurile actuale,
bimilenara Cultură “Kura-Arax” între sfârșitul mileniului V î.C.
și începutul mileniului II î.C. (așa cum au documentat Door
Kushnareva, Antonio Sagona, Paul Zimansky, Barbara Kipfer și
mulți alții), cu mari expansiuni, incluzând zona Ararat, “Marea
Argeș” = Lacul Ban / Van (cel mai mare Lac al Turciei), Munții
Taurus, Anatoliana Cylicia / la Marea Mediterană, Valea Râului
Orontes cu izvorul în Baalbek / Liban la Ain el Zerqa și portul
Ugarit din Kharu / Siria, Galileea / Canaan, în Iran Munții
Zagros, Lacul Umria, inclusiv Godin / fieful Magilor, capitala
Mediei, etc., acoperind multe teritorii din actualele Armenia,
Azerbaijan, Cecenia, Daghestan, Georgia, Ingușeția, Oseția =
Alania / S Rusiei, părți din Iran, Israel, Palestina, Siria și Turcia,
comerțul său fiind fructuos atât în S cu Sumerienii până în
capitala lor Warka = Uruk din Irak unde a domnit Ghilga-meș =
“moșul Ghirga”, cel mai mare rege Sumerian / după cum a
studiat de exemplu Georgianul Giorgi Kavtaradze de la
Universitatea de Stat din Tbilisi în 2012, cât și în N pe Văile
Volgăi, Donului, Niprului, ș.a.m.d., adică până în centrul
Ucrainei actuale; Tbilisi 41,43 lat. N, 44,47 long. E - cel mai
mare oraș al Georgiei / Țara Georgienilor - se află pe malurile
Fluviului Kura (în secolul VI, regele Dachi al Georgiei a decis
ca de la el înainte acolo să fie capitala Georgienilor). Cultura
“Kura-Arax” (apărută la sfârșitul mileniului V î.C. în S
Caucazian) a urmat Culturii “Kurgane” (apărută în mileniul VI
î.C. în N Caucazian, după Potopul Pontic din mileniul VII î.C.):
ambele Culturi post-diluviene din răsăritul Pontic menționate
(Kurgană și Kura-Arax) s-au dezvoltat în paralel cu Culturile
post-diluviene din apusul Pontic - ca Vincea, Cucuteni, ș.a. -
părți ale Vechii Civilizații Europene / Civilizației Dunărene
derivând direct din Civilizația Atlantă încheiată la sfârșitul
paleoliticului, în V Pontic, cu centrul în spațiul stră-Român.
Gherganii = Atlanții Gherga - din Eden / Rai cu baza pe malurile
Pontice - i-au avut în NE Pontic ca succesori pe Gorganii din
Cultura “Kurgană”, apoi în SE Pontic pe Ghergarii din Cultura
“Kura-Arax”, ș.a.m.d.; în imaginea următoare se poate vedea
răspândirea Culturii Ghergară Caucaziană “Kura-Arax” la
sfârșitul neoliticului / Epocii Pietrei și în Epoca Bronzului,
schițată de antropologul American Mitchell Rothman de la
Universitatea Pennsylvaniei în 2015 (exponenții în S Mării
Caspice erau Gherganii Magi, ca de pildă în Munții Zagros /
Media iar - dincolo de Mesopotamia = “Meso-potamia”
Sumeriană - în E Mării Mediterane = “Medi-terane”, ca de pildă
în Canaan / Galileea, erau biblicii Gherghesei):
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Cultura “Kura-Arax” (cu galben)
De exemplu, în Galileea / Canaan la Kerakh 32,43 lat.
N, 35,34 long. E (denumirea Antică Aramaică a ceea ce azi este
Beth Yerah / Khirbet el-Kerak în Israel, pe locul unde Râul
Iordan iese din Lacul Galileea pentru a se îndrepta către Marea
Moartă), arheologii au relevat existența centrului cultic al Zeului
Lunii Yarih / “Ya-rih” - literalmente însemnând “regele luminii”
sau “luminătorul Raiului” - de la sfârșitul Epocii Pietrei, care era
avanpost Sudic al Culturii Ghergare Caucaziene “Kura-Arax”; e
de știut că Zeul Yarih a cerut-o pe fiica Zeului Khirkhibi - al
verii Sumeriene - de soție, oferindu-i un colier de lazurit (după
cum a studiat și arheologul Francez Emmanuel Laroche 1914-
1991, despre ei au rămas mărturii scrise inclusiv în Ugarit /
principalul oraș al Ținutului Kharu, din Pa-Canaan). Acel oraș
Khirbet Kerak / Beth Yerah era înfrățit cu Ierihon și Ierusalim
(cu mult înaintea existenței Semiților, fie aceia Arabi sau Evrei)
și a fost cârmuit de Ghergarii Caucazieni împreună cu
Ghergheseii biblici ai Canaanului / descendenții Veghetorilor
îngeri Gregori: așadar, în Epoca Modernă a fost demonstrată
științific prezența Gherghe-seilor = “Sfinților Gherghe” din
Caucaz în Canaan anterior de Arabii și Evreii care s-au ivit în
zonă (pe de altă parte, anterior și Biblia a atestat - încă din prima
sa carte, “Facerea” / “Geneza” - că tatăl Sfântului Gherghe /
strămoșul Ghergheseilor a fost Canaan = eponimul “Țării
Sfinte”). Tocmai Canaan = tatăl Sfântului Gherghe (despre care
tot Biblia a scris - în Vechiul Testament - că a avut ca urmași
Ghergheseii = “Sfinții Gherghe”) a fost - iar nu altcineva - cel de
la care a rămas numele Țării Sfinte din răsăritul Mediteran;
literalmente, “Ca-naan” / “Ka-naan” însemna “Spiritul / Energia
pruncului”, căci prin “Ka” în Vechea Lume se înțelegea
“dublura” persoanei = esența sa vitală: era mezinul lui Ham, fiul
patriarhului Noe, cel care a cârmuit la Potop “ar-ka” / “ar-ca”
până la Vulcanul Ararat din Estul Anatoliei (“An-adolu” =
Anatolia era marea Peninsulă a marelui An-idolu, anume sacrul
tată An, căci la “An-ato-lu” se înțelege astfel, “ato” / “ata” fiind
tata și acum la Turci iar “lu” era particula domnească / sacră,
astfel cum s-a evidențiat de exemplu la “lu-mină”). La început,
Biblia - în “Facerea” = prima carte a Vechiului Testament - a
scris despre Sfântul Gherghe / Ghergheseu, al cărui tată a fost
Canaan, eponimul Țării Sfinte din Estul Mării Mediterane; apoi
- în alte 8 cărți / părți ale Vechiului Testament - au apărut de mai
multe ori Ghergheseii = urmașii etnonimului Ghergheseu / Sfânt
Gherga (cel pomenit dintâi, ca strămoșul neamului), cele mai
multe menționări într-o carte biblică, anume 6 menționări, fiind
42
în a doua carte a lui Moise, adică a doua carte din Vechiul
Testament / Biblie, despre “Ieșirea” / “Exodul”: Gherga a apărut
în Sfânta Biblie din motive temeinice (iar nu fiindcă în Sfânta
Scriptură nu era despre ce să se scrie din Vechea Lume). Din
Kerakh / Kanaan - conform arheologilor Rafi Greenberg și Sarit
Paz de la Universitatea din Tel Aviv, David Wengrow de la
Universitatea Londrei, Judy Siegel, ș.a. - Galileenii, adică
riveranii Lacului Galileeii, au întreținut relații politice cu prima
Dinastie Egipteană, anume cu cea faraonică din așezarea Gherga
= prima capitală a Egiptului (lângă care, la capătul Căii Ghirga
dintre Oaza Kharga și Nil, era Abydos / principalul centru cultic
al Zeului Osiris): legăturile orașului Galileean Kerakh erau
directe cu prima Curte faraonică, căci în 2009 a fost descoperită
acolo, pe malul Râului Iordan, o paletă asemănătoare cu a
primului faraon - Narmer / Menes - înfățișând cârja / sceptrul
faraonic și crucea Ankh (pe lângă alte numeroase relicve din
Caucaz și din Anatolia găsite tot acolo, datate în aceeași
perioadă iar reciproc, la faraonii primei Dinastii Egiptene au fost
găsite produse Ghergare din Kerakh / Galileea). Privind zona
din răsăritul Mediteran / a Orientului Apropiat imediat după
Potopul biblic: la sfârșitul Epocii Pietrei / începutul Epocii
Bronzului Ghergarii erau contemporani în Egipt / pe care l-au
unificat, în Canaan / pe care l-au cârmuit, în Caucaz / unde au
dezvoltat o cultură deosebită - având ca partenere Amazoanele -
în Anatolia / unde au întemeiat Wilusa = Troia, ș.a.m.d. (în
paralel pe atunci, stră-Românii erau între valurile Kurgane; după
cel de-al treilea - și ultimul - val Kurgan / cel care a consolidat
patriarhatul în Vechea Lume, poliandrele Amazoane =
susținătoarele matriarhatului din SV Munților Caucaz / adică din
Anatolia s-au extins în locurile poligamilor Kurgani patriarhali
plecați din NV Munților Caucaz / adică din Stepă, astfel răsăritul
Pontic fiind dominat în Epoca Bronzului de Regatul Kholkid al
Amazoanelor, păzind Cerga / “Lâna de Aur” iar apusul Pontic
era dominat de Regatul Troadei, care și-a avut ca principal
avanpost Dunărean târgul Barboși / Gherghina, azi Galați). În
2014, Michele Angel și Dr. Adrienne Mayor de la Universitatea
Americană Stanford au prezentat principalele zone în care s-au
găsit urmele Amazoanelor:
Amazoanele EurAsiatice din neolitic până în Antichitate
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

De asemenea, tot în acele timpuri neolitice (ale Epocii Evrei din SUA - în cartea “Zorii tuturor lucrurilor: o nouă istorie
Pietrei) și ale Epocii Bronzului - când Cultura Ghergară “Kura- a omenirii”, inegalitatea oamenilor sedentari a fost tipică din
Arax” era la apogeu - în vecina Sudică Mesopotamia înflorea cele mai vechi timpuri); Amazoanele / “Ama-zoanele” -
Civilizația Sumeriană, denumită sugestiv “Kurgal” / literalmente însemnând “Ale Lunii zâne“ = “Zânele Lunii”, căci
“Ghiengar”; în general, Civilizației Sumeriene - utilizând “Ma” = “Lună” - erau vestitele riverane Pontice practicante ale
aglutinanta limbă Sumeriană, considerată Suomi = Uralică / sexului sacru mai ales în nopțile de primăvară cu lună plină iar
Finică de către academicianul Finic Simo Parpola - mai mulți partenerii lor preferați pentru orgii, apreciați ca egali, au fost
cercetători i-au acordat atenție disproporționată în comparație cu Caucazienii Gargari (se poate remarca despre termenul Latin
cei care au studiat ancestralele relații cu Civilizațiile vecine, ca pentru primăvară că era “ver”).
de exemplu ale Sumerienilor cu Caucazienii Ghergari / Nordicii
părinți activi în Cultura “Kura-Arax”, care au fost rădăcinile
dezvoltărilor Sudiștilor (inclusiv sexul sacru practicat de
Sumerieni în public - fapt ce a uimit Vechea Lume - provenea
de la ce făceau, cu mult timp înainte încă, Amazoanele cu
Ghergarii în spațiul Caucazian / Ponto-Caspic ori comerțul
intensiv în josul apelor Mesopotamiei, până la Oceanul Indian /
Golful Persic, care a dus la ivirea cuneiformelor, scriere
negustorească cu semne derivate din pictograme, anterior
scrierea în scop religios, mult mai veche, existând la stră-
Români, etc.): e de considerat că în Vechea Lume aspectele
religioase - conferind diverse sacralități sexului, scrierii, ș.a.m.d. Oameni fericiți
- contau mai mult ca afacerile (așadar, față de Sumerienii din
Mesopotamia, anterioarele practici ale Nordicilor - ca sexul În Antichitate, Amazoanele și Ghergarii au ajuns să se
sacru al Ghergarilor din Caucaz cu Amazoanele Pontice ori ca amestece profund (ele ajungând lidere printre ei, respectiv ei
scrierea sacră din spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic al stră- devenind lideri printre ele); Anticii au scris despre Amazoanele
Românilor / acum în România trăind cei mai mulți Ghergari din apropiate malurilor Pontice / Mării Negre - răspândite îndeosebi
lume - au fost mai importante, atât în acele vremuri / fiind între Donul inferior, respectiv Mlaștina Maeotică / Marea Karga
religioase, cât și în actualele vremuri / fiind cele reținute ca = Azov, în care curge puternicul Kuban = Pșîz / Râu cu izvorul
primordiale). După cum a studiat în 2018 și cercetătorul Armean la poalele Elbrus din Caucaz, cel mai înalt Munte European și
Sjur Papazian, e de știut că unii au postulat despre Ariani că își Valea Thermodonului / “Thermo-Donului” = a Râului Therme -
trăgeau denumirea de la termenul proto Kurgan / Indo-European femei care urcau cumpăna apelor din Caucaz ce separa Bazinul
“*haerós” = “liberi” (la Români dar și la vechii Greci - ori la Pontic de Bazinul Caspic, pentru a se iubi în devălmășie cu
alții - așa ceva rezonând și cu “eroi”); iar dimensiunea solară Ra favoriții lor bărbați Gargarei / Gargari = Ghergari (malaci, adică
nu-i de neglijat nici la Ariani, nici la Armeni / “Ar-meni” - știuți oameni masivi, respectiv Uriași, care trăiau pe partea cealaltă a
ca “Oamenii Soarelui” - căci “Ara” era la vechii Armeni culmilor Caucaziene, mai ales între Fluviile Kura și Arax, căci
denumirea puternicului Cult al Soarelui (considerând berzele - Țara Amazoanelor era în Estul Pontic / ajungând până în
denumite Armean “Aragil” - ca mesagere). De altfel, Dr. Ion CapaDocia iar pe partea apuseană a Caspicii era Țara
Ghinoiu în “Dicționar de mitologie română” a precizat că la Ghergarilor = Albania Caucaziană - unde trăiau cei mai mulți
stră-Români “barza = pasăre de baltă, substitut al Zeiței-pasăre Gargarei - ce aparținea Bazinului Mării Caspice, acolo azi fiind
generatoare de viață, simbol al fertilității și abundenței. Glasul Țările Azerilor și Dagilor / Dage-stan).
divin al berzei se reda prin tocănit, anume prin lovirea ritmică cu
degetele în lemn, ce a fost la început o practică magică: o bătaie
rituală. Gestul bătăii rituale ca practică magică avea menirea să
aducă sănătate, să alunge relele, să fertilizeze spațiul, să exprime
atașamentul și solidaritatea oamenilor (bătutul prietenește pe
umăr), etc. Gestul bătăii rituale apărea frecvent la Anul Nou
(sorcova), la Crăciun (scormonitul colindătorilor cu bețele),
ș.a.m.d. Bătaia rituală era secvența-cheie a oricărui scenariu de
întemeiere a adăpostului - cunoscută ca baterea parului - și avea
ca arhetip instinctul înnăscut de întemeiere a casei copilului prin
actul sexual”. Românii = “Oamenii lui Ra”, adică oamenii
atotputernicului Ra / Soare, au echivalentul generic “Aurora”
pentru lumina difuză a Soarelui din zori - ce precede răsăritul - Steagul Albaniei Caspice / Caucaziene
cu largă celebrare din vremurile ancestrale, păgâne (Vedicii o
sărbătoreau în zori - Soarele fiind Sanscrit “Surya” - pe egala Orgiile ritualice dintre Amazoane și Ghergari - vestite
Aurorei, zicându-i “Ușa” = fiica lui Dyaus Pita / Tatăl Ceresc, în Vechea Lume - se petreceau în cadrul străvechiului Cult al
pentru “zori” în Sanscrită fixându-se cuvântul “ușa”), de Fecundității și Fertilității, practicat în fiecare primăvară: din
remarcat la Români fiind obligatoriul plural la “zori”, la fel ca copiii născuți, Amazoanele păstrau fetele iar Ghergarii păstrau
“icre”, “Carpați”, etc. / defective de plural fiind “aur”, “cinste”, băieții (câteodată cârmuirile lor fiind reciproce, astfel cum a fost
“miere”, etc. În Vechea Lume, egalitatea dintre femei și bărbați de pildă la sfârșitul Epocii Bronzului când ele aveau rege iar
era în general caracteristică nomazilor, căci viața migratoare atunci Aheii au profitat furând Cerga / Lâna de Aur ori la
solicita implicarea similară a tuturor (așa cum au observat începutul Antic când ei aveau regină iar atunci Perșii au lăcomit
antropologul David Graeber și arheologul David Wengrow - să-și mărească Imperiul dar împăratul lor a fost ucis imediat ce a
43
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
încercat așa ceva). Privind fertilitatea, e de știut despre cel mai
prolific tată cunoscut din lume că a fost Ismail ibn Sharif (cel
mai longeviv cârmuitor Marocan - coasta Atlantă din NV
African - care a domnit în 1672-1727): cu haremul său, format
din sute de muieri, a avut circa o mie de copii; în prezent,
“Cartea recordurilor” nu cunoaște din istoria planetei vreun
bărbat cu rezultate mai ample decât ale ăluia. Se poate observa
că primul conflict major avut de Perși după ivirea lor în istoria
universală a fost cu Geții (iar doar apoi cu vechii Greci): Perșii
și-au pierdut atunci primul împărat - întemeietorul Imperiului
Persan - ucis de Geții Mari = MasaGeții cârmuiți de Amazoana
Tomiris. Anatolianul Herodot - din Halicarnas / Caria - în prima
sa carte de “Istorii” a avut cea mai timpurie relatare științifică
din lume despre moartea celui dintâi împărat al Perșilor - la mai
puțin de un secol de când s-a întâmplat - ca atare scrierea sa
fiind și cea mai precisă redare, localizând reședința reginei
MasaGeților în Caucaz (despre care a precizat că era văduvă =
“khera” / “kira” χήρα în Greacă), la Nord de Fluviul Arax /
Aras, ce se contopește în cursul inferior cu Fluviul Kura;
Anticul Herodot - din secolul V î.C. - în “Istorii” 1:203 a
consemnat și sexul în devălmășie caracteristic zonei respective
(fiind legendarul areal al Amazoanelor și al Ghergarilor):
istoricul Carian explicit a scris despre Caucaz, indicând partea
de miazănoapte a Fluviului Arax - apă curgând de la V la E, în
Marea Caspică - iar în acel context el nu a scris nimic despre
Asia Centrală cu Fluviul Syr-Darya (izvorând din Kârgâzstan /
Kîrgîstan - fostă Țară Scită - apa sa curgând de la E la V în
Lacul Aral, pe Valea căruia cândva au conviețuit MasaGeții =
Moșii Geților cu Dahii) sau despre altă presupusă locație a
morții împăratului Perșilor, așa cum au făcut unii dintre cei
ulteriori savantului Antic, până în Epoca Modernă, ajungând
chiar la grosolănia de a susține că ar fi știut mai bine decât el,
cel mai apropiat de subiect atât în timp, cât și ca loc. Puternicii
de acolo și de atunci, anume Magii / Mezii - care i-au ajutat pe
Perși să-și formeze Imperiul - MasaGeții și Sciții aveau cu toții
rădăcini Iraniene: erau Ariani; iar luptele dintre Magi / Mezi și
Perși pe de o parte cu MasaGeții / Marii Geți și Sciții pe de altă
parte în fond erau “fratricide” (de pildă, în secolul VI î.C. însuși
Kyros / Cirus - primul împărat al Perșilor - era nepotul unui Mag
din Media secolului VII î.C. și respectiv strănepotul unui Scit
din secolul VIII î.C). După cum i-a anunțat și numele (la fel ca
Mesopotamia = dintre ape sau Mediterana = dintre pământuri),
Media Gherganilor - din SV Caspic - era în mijlocul
Gherganilor, anume între Esticii Ghergani / Hyrkani (din
Ghergania / Hyrkania, aflată în S Caspic) și Nordicii Ghergari /
Ghergani (din Albania Caucaziană, aflată în V Caspic); în
“Cosmografia” din 1657, Britanicul Peter Heylin a prezentat
cum erau văzute zonele în Vechea Lume, de exemplu despre
Asia în analiza sa: “Asia a fost soția lui Iafet, cu care l-a avut ca
fiu pe Prometeu, povestea începând în Anatolia = Asia Mică, de
unde denumirea a fost transmisă întregului continent, Asia
Mare. Mela a scris despre Anatolia ca fiind între 2 Mări, Pontică
și Mediterană (‘Medium nostris equoribus excipi’): la mijloc.
Eustațiu a scris despre Anatolia ca fiind între Europa și Africa:
la mijloc”. Iar în 1677, Sir Thomas Herbert - nobil Britanic,
mare călător al secolului XVII - a scris (după periplul său prin
Asia): “Hyrcania - din S Caspic - are în E Margiana și în V
Media; unii îi zic Corca” (asemănarea dintre Hyrcania / Corca
cu Ghergania / Gherga încă era semnificativă la sfârșitul
Medieval). La N de fosta Medie / în S Caucazian, Fluviul Arax /
Aras în cursul inferior se unește cu Fluviul Kura - lung de 1364
km, curgând tot de la V spre E, în Marea Caspică - cele 2 mari
ape curgătoare formând în partea lor de jos un puternic sistem
44
acvatic de canale și mlaștini, de mare fertilitate agricolă, în ceea
ce acum este Țara Azerilor (până în Evul Mediu acolo fiind
Albania Caucaziană = Țara Ghergarilor, zisă și Chirwan):
Fluviul Kura și-a păstrat numele astfel deoarece împăratul Kuruș
/ Cyrus “cel Mare” și-a găsit sfârșitul pe Valea sa iar “kira” =
văduva “Tomi-regina” se pare că a ajuns cu stăpânirea în Nord
la Strâmtoarea Kerch - trecere considerată “Tăietură” - și
probabil s-a stins acolo (căci în Antichitate a rămas denumit un
fort Tomis care o străjuia), împăratul Darius / “Da-rius” al
Perșilor, nepot al ucisului Ku-ruș / Kyrus, ajungând să conducă
după 16 ani spre răzbunare o mare expediție de pedepsire nu
altundeva decât tocmai spre N Pontic, deopotrivă contra Geților
și Sciților; pe atunci, țărmurile Mării Negre - știută ca Marea
Getică - erau tot mai dens colonizate de către Cariani (Gherghiți
Anatolieni). În Vechea Lume, printre vechile valori umane erau
întâietatea / primordialitatea și poreclele, utilizate ca denumiri
semnificative: Tomiris / “Tomi-ris”, adică / regina Tomi -
AmaZoana = Zâna Lunii însemnând “Tăioasa”, inclusiv azi o
parte tăiată din vreo lucrare fiind “tom” / corespunzător
dicționarelor Românești - era în fruntea MasaGeților, respectiv a
Geților “Sfintei Luni”, căci în genericul “Ma-sa” Luna era
“Ma”, la fel ca la “A-Ma-zoane”, sub semnul Lunii, dinamicul
astru nocturn venerat deopotrivă de femei și de bărbați (la
MasaGeți distincția nominală era practicată încă din acele vechi
vremuri - atestată inclusiv documentar, așa cum de pildă a
consemnat în secolul V î.C. istoricul Anatolian Herodot Karka /
din S Mării Negre - pentru a-i deosebi pe cei dintâi Geți / din E
Mării Negre = “Moși” Geți de mai recenții sau noii Geți / din V
Mării Negre). În Vechea Lume, în spațiul Românesc nu au fost
atestați nicicând MasaGeții (adică Vechii Geți), însă în mileniul
I î.C. istoricul Herodot - dar și alți autori vechi - explicit i-au
indicat pe Geții din Caucaz și din Asia ca vechi deja pe atunci:
în acest context, presupunerea unor autori din Epoca Modernă
despre Geții din spațiul Românesc că ar fi fost cei mai vechi din
lume - mai vechi decât cei răsăriteni - pare cel puțin nepotrivită.
În Antichitate, geograful Anatolian Strabon - născut în timpul
domniei împăratului Burebista al Geților din Europa - referindu-
se la fluxurile umane și comerciale din Vechea Lume dintre
Asia / India și Europa / Bazinul Pontic (II 1:15) a reconfirmat
(XI 7:3) situația, consemnând că pe Valea Fluviului Oxus mari
cantități de mărfuri Indiene erau transportate la Marea Hyrkană /
Caspică iar de acolo “transferate cu ajutorul lui Cyrus prin
Albania” / Caucaziană spre Țările Pontice, adică riveranilor
Mării Negre, via prosperele Amazoane = partenerele
Ghergarilor: vameșii Hyrkani / Ghergani - care populau
Ghergania / Gorgan în S Caspic, Media / Țara Magilor în SV
Caspic, Albania Caucaziană / Țara Ghergarilor în V Caspic,
ș.a.m.d. - au beneficiat mult datorită acelui mare comerț,
ajungând să cârmuiască în Vechea Lume formațiunile teritoriale
ale zonei, inclusiv devenind cârmuitorii multora dintre indigenii
arealelor respective (în cartea a patra din “Istorii”, Anatolianul
Herodot Karka a descris și o altă rută a Vechii Lumi - cea
străveche a Marii Stepe EurAsiatice, conectând Siberia / Altai,
via Ural, cu Bazinul Pontic - ce de asemenea a adus multă putere
celor care o controlau, aceea având importanță sacră migratorie
chiar mai profundă ca ruta Sudică negustorească integrată cu
timpul în ulterioara rețea a Drumului Mătăsii); geograful Antic
Strabon a mai scris (XIII 4:13) despre Câmpia “Hyrkană” din
Vestul Anatoliei - la miazănoapte de Râul Mândru = Meandru,
respectiv la Nord de Caria = Țara Gherghiților, în fosta Lydie, la
granița apuseană a regiunii Frigia - unde Perșii au dus coloniști
din Hyrkania / Ghergania (adică din Sudul Caspic), acolo coasta
la Egeea fiind Antic denumită “Ionică”, de la cei care venerau
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
vulva, zisă “yoni” în Sanscrită, căci Cultul Fecundității și
Fertilității era foarte puternic în Vechea Lume, inclusiv acolo.
Caucaz: Fluviul Arax cu roșu și Fluviul Cyrus / Kura cu negru
Deja dinainte de Iisus s-au stabilit raporturile de putere
dintre continentele vecine, perpetuate până în Epoca Modernă:
vechii Egipteni - constituind în Vechea Lume cea mai puternică
națiune a Africii - în confruntarea cu Hitiții / Kheti din Asia
“Mică” nu au reușit să se impună, ajungând supușii altora din
Asia, anume ai Perșilor, care la rândul lor au fost cuceriți de
Europenii Makedoni / “Mak-Edoni” = “Mari Edoni” (mari
iubitori ai Idei / ai Marii Zeițe Mamă, cea care a patronat
Vechea Lume după Eden); la Makedoni onomastica poate fi
conectată și de înțelesul lor ca “Feții apelor” - în Vechea Lume
era apreciată perspectiva “Feților frumoși” - observându-se că
Sanscritul “muka” însemna “moacă” iar Indo-Europeanul /
Kurganul “don” indica “apa” (sau - mai vechi - Makedonii erau
literalmente “Moacele Edenului” / Raiului”, adică desigur Feți-
Frumoși).
45
Mult după Edenul Epocii Pietrei, anume în Antichitate
și începutul Medieval, idolii Ponticilor le-au ajuns chiar
cârmuitorii, faptele cronologic dovedindu-se de la Ponticii
Sudici, care au fost credincioșii Idei / Gaiei = Marea Zeiță
Mamă, la Ponticii Vestici cârmuiți de Dinastia Duras, respectiv
la Ponticii Nordici avându-i ca fruntași pe liderii Dulo (în Marea
Stepă EurAsiatică termenul Dalai se folosea pentru Măreț,
Mongolii avându-l chiar pentru Ocean, ceea ce - ținând cont de
poziția lor endoreică răsăriteană - rezona apusean în spațiul
Pontic, cel mai Estic în EurAsia al Oceanului Atlantic, alimentat
de “Oceanos Potamos” = Dunăre, cu Bazinul inferior populat de
Valahi / “Oamenii Valurilor”); există similarități Dulo-Gyula cu
Gaya-Gheras, de exemplu savantul Nicolae Densușianu -
membru în filiala Timișoara a Academiei Române - la capitolul
despre “Limba Pelasgă” din cartea “Dacia preistorică” notând la
grupa “Gaya” că “Γέρας = Gheras în limba Carilor din Asia
Mică însemna Rege: cuvântul era răspândit în vechime în toate
regiunile de lângă Marea Neagră. După scriitorul Arab Ibn
Dasta (secolul IX), Principele Ungurilor - pe când aceia se aflau
cu locuințele lor în părțile de jos ale Niprului și Bugului - se
numea Dschille / Ghille. Iar împăratul bizantin Constantin
Porfirogenetul vorbind despre Unguri, după ce ocupară
Pannonia, spunea că în ierarhia politică a Ungurilor, afară de
Principele cel mare, mai existau încă 2 funcțiuni înalte, una
Gylas și alta Carchas, care nu erau nume proprii, ci demnități,
însă pozițiunea lui Gylas era mai înaltă ca a lui Carchas. Numele
de Gylas / Ghelas în istoria Ungariei apare însă numai pe
teritoriul Transilvaniei. Cronicarul anonim al regelui Bela
spunea că în timpul pe când Ungurii au început să ocupe
Transilvania domnea pe acolo - în UltraSilvania - un așa numit
Gelou (‘Gelou quidam Blacus dominium, terrae Ultra Siluane
tenebat’). Un alt Domn al Transilvaniei, din timpurile Regelui
Ștefan cel Sfânt, purta în cronicele Ungurești numele de ‘Gyla’,
‘Gula’ și ‘Gyula’, un simplu titlu al demnității sale politice.
Cuvântul era întrebuințat și de Cumani. Vechile cronici
Ungurești fac amintire de Oslu / Osul, un comandant al Ducelui
Cuman Gyula. Urmele acestei numiri se prezintă în regiunea de
la Istru și în Antichitatea Grecească. Carianul Herodot a
comunicat o Tradițiune după care un fiu al lui Hercule, născut
cu Echidna din Țara Arimilor, frate cu Agatârs, se numea
Gelonus, care în urmă - fiind silit să emigreze - a devenit Rege
al Gelonilor de lângă Lacul Meiotic / Marea Azov. Cuvântul se
pare a fi existat și la Troiani. Ascan / fiul lui Enea, primul Rege
din Alba Longa, mai avea și conumele de Julus (Julo la Vergil,
în ‘Eneida’ 1:267): un titlu sau o demnitate politică”. Se poate
observa că termenii Sanscriți înrudiți “dura” दू र și “madhu” मधु
s-au folosit - pornind de la rădăcina Kurgană / Indo-Europeană
“*médʰu” - pentru miere și pentru mied / hidromel (băutură
fermentată - de durată - preparată din miere, apă de izvor și
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
must, apreciată în Vechea Lume pentru susținerea sănătății
sexuale, în credința că reducea anxietatea sexuală, inclusiv
temerile de performanțe inadecvate); pentru băutura alcoolică e
de remarcat termenul Sanscrit “madira” मिदरा, de pildă la vin /
Iranienii având “daru” ‫ دارو‬inclusiv la droguri: de exemplu, în
NV Iranian, în Media - Țara Magilor / la Caspica - Mezii au fost
mari producători de miere și de vin (iar în spațiul stră-Român /
Pontic au fost dintotdeauna condiții foarte bune de dezvoltări în
așa sens). După Războiul Troian - ce a atras și căderea puterii
Hitite / Khete din SV Asiei = partea apuseană a Mediei - Perșii
au ocupat deopotrivă vechii combatanți Imperiali, incluzând și
Egiptul / Kemet din NE Africii sub stăpânirea lor, ei sfârșind
însă curând, din cauza puterii Makedone / din Europa
(învingătoarea supremă în fostele zone de influență Imperială
din Asia și din Africa ale Perșilor), ulterior ivindu-se Imperialii
Romani, care mimetic s-au identificat onomastic stră-Român;
cele fixate - inclusiv prin forță - în Vechea Lume s-au transmis
apoi și cu ajutorul celei mai mari religii din lume, creștinismul
(având ca principalul “bazin” Europa). Pe de altă parte, stră-
Românii - care au avut dinaintea Războiului Troian structuri
Imperiale considerate ca să fi fost cele mai puternice din Vechea
Lume, așa cum Civilizația Dunăreană din Epoca Pietrei a fost
continuată de Tracii Nordici în Epoca Bronzului, cu mari așezări
- după Războiul Troian prin întinsele formațiunile statale ale
Geto-Dacilor (dintre care o mică parte a ajuns înglobată în
Imperiul Roman), continuate de cele Gote ajunse și larg
Europene, nu au dispărut subit în Europa Medievală timpurie, ci
au fost urmate de organizările care n-au permis altceva decât
ivirile altor Imperii, anume Hun, Avar, Bulgar, etc. / adică ale
foștilor Sciți: între stră-Români și Sciți legăturile au fost
permanente și cu intensitate serioasă până în Evul Mediu (când
Sciții au dispărut); capitalele ultimelor Imperii implicând Sciții
au fost nu altundeva ci tocmai în spațiul Românesc (existențele
Imperiale consolidate vremuri îndelungate în zona României -
implicând mai ales autohtonii majoritari - au oprit încă de la
începuturile Medievale influențele altor structuri Imperiale din
vecini să se manifeste serios față de Români, ca de exemplu a
Imperiului Bizantin / e de remarcat și că împărații bizantini cei
mai numeroși au fost de origine Tracă). Ca un ecou Scit în restul
Medieval și în Epoca Modernă s-a ivit cea mai întinsă Țară din
lume, anume Rusia (continuatoarea Imperiului Țarist):
dezvoltarea sa a început grație Dinastiei Rurik / genetic Gherga.
O interpretare străveche pentru Sciți / “S-Ciți” ar fi ca “Sfinții
Ciți”, respectiv “Sfinții Geți”; inclusiv Sfânta Biblie a scris
despre Anticul Schitopolis = orașul Sciților / “Poarta” Sudică a
Galileeii (localitate care a fost capitala Decapolis, adică a
principalelor 10 cetăți dintre Damasc / capitala Siriei și Amman
/ capitala Iordaniei), despre Antica Grădină Ghețimani / “Gheți-
mani” - a Oamenilor Gheți / Geți - din HieruSalim / Ierusalim =
cea mai mare așezare a Iudeilor, etc.: echivalențele dintre vechii
Geți, în pronunție corectă universală Antică “Gheți”, considerați
“Marii / Masivii Geți” = MasaGeți (ori Geții Sfintei Ma,
respectiv “Vechii Sfinți Geți” - în pronunție “Mas-SaGheti” -
“Mas” fiind de la “Moș”) și “Sfinții Geți” = Sciți / “S-Kiți”- în
pronunție “S-Chiți” - au fost evidente. Este de știut că
denumirea Asiei - a celui mai mare continent de pe planetă - a
provenit de la Siberienii Epocii Pietrei având Cultul Oaselor,
dintre care unii au ajuns până la Bazinul Pontic (unde la
momentul dispariției Uriașilor de pe glob a apărut Imperiul
Atlant); din Anatolia - considerată Asia “Mică” - au derivat atât
numele Asiei, cât și numele Africii (căci centrul Anatoliei - unde
era granița Atlantă Sudică - inițial era Afriqi / “A-Friqi”, ulterior
46
Frigia, literalmente însemnând că era zonă “fără frig”, care chiar
“frigea”): de la migratorii Afriqi / Frigieni care au ajuns în
Sahara a rămas numele Africii, așa cum de la aceiași coloniști
Anatolieni - din Frigia - ziși inițial Grecește “Fraggoi”, în
Europa s-a răspândit vechiul apelativ de Frânci, consolidat până
azi la Oceanul Atlantic în ceea ce e Franța, întemeiată de
Germanicii = “Deutsche” Franci (Țara respectivă - notată de
exemplu “Valland” de ceea ce Nordicii au avut Medieval ca
scrierile “Heimskringla”, “Saga Gríðarfóstra”, etc. - fiind “sora”
Vest Europeană a României).
În 2007, Dr. Dumitru Dunăreanu și Dr. Iftimia Avram
au scris despre vechii / Moșii Geți = Marii / Masivii Geți ai
Asiei: “Massageții se pare că au constituit populația cea mai
veche a civilizației străbunilor noștri, denumirea putând avea
înțelesul de ‘geții primordiali’ sau ‘moșii geților’; această
ipoteză, coroborată cu datele care indică locația unei strălucite
civilizații antediluviene în arealul de la gurile Dunării, poate
lumina multe din punctele de vedere adiacente referitoare la
străvechimea dacică. Exista o legătură congenitală între daci,
traci și pelasgi, orice încercare de regionalizare rigidă a acelora
neavând nici un suport; un argument de importanță esențială în
sprijinul acestei teze rezidă în caracterul unitar al limbii acelei
civilizații, unitate în diversitate care permitea comunicarea între
diversele grupuri etnice, deși fiecare avea un dialect propriu
pentru comunicarea intracomunitară”. În această lucrare -
“Originea Gherga” - se pot remarca echivalările dintre unii
termeni dar și diferențele dintre alți termeni, ca de exemplu:
“Fluviu” = apa curgătoare cu debit mare, ce de regulă are peste
o mie de km lungime iar “Râu” / cu cursul până la o mie de km
lungime, ale cărui ape de regulă ajung în cele ale Fluviului; de
pildă, Românii formează poporul de pe Râurile colectate de
Fluviul Dunărea în Bazinul său inferior. Se poate observa că
denumirea de Ghet / Get era conectată de cântec - așa cum a fost
practica obișnuită în vechime, de a fi transmise diverse mesaje
ori chiar legi pe melodii inspirate din ciripitul păsărilor - Indienii
având cuvântul “Gîta” pentru “cântec”, Iranienii având “Gătha”
pentru “Imnurile Zoroastre” (cântecele Magului Zoroastru = Sf.
Gargo / “Gargo-șt”, respectiv Zartoșt / Zarathustra, așa cum a
studiat și Dr. Kelly Ross în 2017 echivalarea “Zarto-șt” /
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

“Zardo-șt” a numelui celebrului Mag), de pildă Imnul popular
fiind denumit “Yașt” / “Ya-șt”, etc., sursa Avestană “Yașt”
13:144 atestând Dahii ca zoroaștri iar marii cântăreți Gheto-
Dachi = Geto-Daci au fost strămoșii Românilor actuali:
Indologul Gikyo Ito 1909-1996 de la Universitatea din Kyoto
35,01 lat. N, 135,46 long. E / Japonia a arătat în studiul
“Gathica” din 1974 că termenul “Avesta” era legat de vechiul
Iranian “Apa-stak” (în Română înțelegându-se ca “stoc de apă”
= “rezervor”, un loc - “stan” - în care apa stă), drept text de bază
la zoroaștri; e de știut că în Sanscrită “har” - rezonând cu
Avestanul “zar” - însemna “plăcut” iar “astra” = “armă”
(hindușii - formând a treia religie din lume ca număr de
credincioși, după creștini și musulmani - accesând prin cântece
și prin rostirile de mantre tot felul de energii).
Europeni Civilizați; asocierea dintre Svastică = crucea solară și
barză = pasăre acvatică reflectă complementaritatea dintre 2
elemente fundamentale, anume foc și apă, complementaritate
existând și între celelalte 2 elemente fundamentale - anume aer
și pământ - astfel ca în asocierea dintre Cer și Glie: exact ca la
Gher-Ga / Gherga. În 2009, etnologul Romulus Antonescu în
“Dicționarul de simboluri și credințe tradiționale românești” a
scris despre Svastică: “Fără a intra în amănunte de ordin
lingvistic, este clar că reprezentarea ornamentală a svasticii
conotează sensuri ale cultului focului și ale cultului soarelui,
dezvoltând totodată și legături semantice cu sexualitatea
(fecunditatea, creația); este interesant că în cadrul obiceiurilor de
‘înfrățire’ (a se prinde ‘frați de cruce’) colacii, pregătiți pentru
ca toți participanții să rupă și să mănânce din ei, aveau lipite pe
suprafața lor împletituri din aluat în formă de svastică, numite
‘cocâstrate’. De altfel, în portul popular românesc, svastica era
prezentă în câmpurile ornamentale ale cămășilor, poalelor și
catrințelor, exemplare dintre aceste piese existând puține ca
număr în colecțiile muzeale, datorită regimului de achiziții
subordonat imperativelor politice postbelice, imperative care
trădează în primul rând incultura crasă”.

Profesorul de mitologie comparată Joseph Campbell (1904-

1987) a sugerat că în Epoca Pietrei din schițarea picioarelor
berzei s-a ivit prima Svastică

Gheții Europeni - și MasaGheții, adică Gheții Asiei - au

În 2004, Dr. Kósa Ferenc de la Universitatea Babeș-
fost cei mai mari cântăreți din Vechea Lume iar talentul acela de
Bolyai din Cluj-Napoca - capitala Ardealului - a scris: “În
exprimare melodioasă a fost considerat chiar divin (păsările au
general, berzele călătoresc în grupuri formate din peste o sută de
fost asociate Marii Zeițe Mamă Ga / Gaia dar și unor Zei, în
păsări. Din cauza mărimii lor şi a aripilor lungi şi late, berzele
ipostaze conectate momentelor importante ale vieții și morții, de
nu pot efectua zboruri active prin bătăi de aripi o perioadă mai
la nașteri până la decesele în lupte, prin berze sau vulturi - ca
lungă de timp. Astfel, ele sunt nevoite să parcurgă cea mai mare
semnificative - mierle ori lebede, cuci sau buhe / bufnițe =
parte a drumului prin zbor planat. În acest scop, berzele se
cucuvele, ș.a.m.d.): în trecutul îndepărtat, oamenii purtau cu
folosesc de curenţii calzi ascendenţi ce se formează ziua
mândrie pene ale diverselor păsări totemice - pe cap, pe haine,
deasupra uscatului. În acele locuri, aerul cald se ridică ca într-un
etc. - atestarea a așa ceva fiind pre-diluviană (de atunci datând și
horn purtând în sus şi berzele. Rotindu-se cu aripile întinse,
îngerii înaripați, dintre ei cei mai importanți fiind Veghetorii Iyr
berzele ating în câteva minute înălţimi de sute de metri, după
= Gregori, cunoscuți ca grozavi mesageri divini și deopotrivă
care una câte una încep să părăsească curentul ascendent. Într-un
cântăreți întrecând cu multă dibăcie trilurilor păsărilor
front larg, probabilitatea găsirii unui alt curent ascendent creşte.
cântătoare; e de știut că și atunci când Constantinopolul din
Aflate în zbor planat, glisează chiar zeci de kilometri până la
fosta Tracie era asediat de către otomani - la mijlocul secolului
următorul ‘horn’, de unde este reluat procedeul descris. În mod
XV - bizantinii încă discutau despre sexul îngerilor, căci se știa
firesc, berzele pot migra numai ziua şi numai deasupra uscatului,
despre aceia că nu făceau dragoste cu trupurile lor de lumină, ci
pentru că deasupra suprafeţelor de apă nu se formează curenţi
altfel, prin schimb de cuvinte). Dr. Richard Thurnwald a enunțat
calzi ascendenţi. Pe baza datelor a zeci de mii de berze
în 1951 că totemismul corespundea culturilor de vânători, în
monitorizate, ştim că berzele din Europa ocolesc Marea
timpul culturilor din faza “culesului” existând o credință
Mediterană, berzele din România împreună cu celelalte păsări
generală în sacralitatea animalelor, credința în Mari Zei fiind
provenind din Europa Centrală şi de Est ajungând - prin
specifică păstorilor iar personificarea Zeităților - de pildă prin
traversarea Bosforului - în Africa la obârşia Nilului (și mai
animism - a caracterizat până și societățile primilor agricultori
departe, spre sud). În ultima vreme, migraţia berzelor se
(în originile religioase aproximative, manifestările timpurii au
urmăreşte cu ajutorul unor radioemiţătoare. Datele obţinute prin
fost animism din Africa acum 100 milenii, totemism din Europa
urmărirea prin satelit a berzelor pe spatele cărora au fost ataşate
acum 50 milenii, șamanism din Asia acum 30 milenii, ș.a.m.d).
asemenea radioemiţătoare arată că într-o singură zi berzele
Barza - pasăre solară - a fost respectată de stră-Români, a fost
parcurg în medie distanţe de 220 km. Zonele staţionare preferate
asociată Svasticii și a fost emblematică Pelasgilor = primii
47
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
de berze în Africa sunt terenurile deschise, înierbate (savanele);
acolo îşi petrec timpul hrănindu-se şi odihnindu-se până la
momentul reîntoarcerii. Primăvara, berzele se întorc pe acelaşi
traseu pe care îl traversează şi toamna, însă migraţia de
primăvară este mai rapidă”.
Rutele de migrare ale berzelor albe = “Ciconia Ciconia”
(cu verde ariile de cuibăriri, cu albastru zonele de iernat)
48
An de an, acvila / pajura - pasărea națională a
Românilor - urmează aceeași rută ca barza (pentru iernare spre
locul de proveniență al omului Homo Sapiens, din Estul Africii);
nu întâmplător, acele păsări - răpitoare, de baltă = gârgălăi ori
pajura sau zgripțor ori șerpar - au fost considerate sfinte din cele
mai vechi vremuri iar zonele lor de agregare EurAsiatice,
înaintea migrării spre destinația Africană pentru iernat, au fost
considerate Țări Sfinte (deopotrivă în Europa și în Asia): în
prezent, Delta Dunării este în România iar Delta Iordanului -
ultima stație din EurAsia înaintea migrării pentru iernarea
Africană - este în Israel (Țară ce împreună cu Palestina există în
inima fostului Canaan). Din Vechiul Testament (scris în Canaan
/ Vestul Asiei) se știe despre patriarhul Noe - din timpul
diluvian - că a avut 3 fii, ca ecouri ai celor pre-diluvieni: Iafet /
progenitorul Iafiților = “Însemnaților” în Europa (rezonând cu
predecesorii Neandertali tatuați), Sem / progenitorul Semiților =
“Corciților” în Asia (rezonând cu predecesorii Cro Magnon
metisați) și Ham / progenitorul Hamiților în Africa (rezonând cu
omenia înțelepților / raționalilor Homo Sapiens); ținând cont de
echivările consonantice, Iafet / “Ia-phet” a fost forma lui “Ia-
bhet” = “Iluminatul bât”, probabil primii Sem-iți au fost Sum-eri
iar privindu-l pe Ham = “H/Am” e interesant că termenii
Români specifici “Om” și “Uman” (mantra “om” / “aum” -
apărută în religia Vedică - a rămas puternică la hinduși, budiști
și alți credincioși Indieni / orientali înrudiți) își au echivalențe ca
“Huma” în Catalană, “Omu” în Corsicană, “Human” în Engleză,
“Homme” în Franceză, “Uomo” în Italiană, “Homem” în
Portugheză, “Hombre” în Spaniolă, “Mees” în Estonă, “Mies” în
Finică / adică Suomi = limba “Sfinților oameni”, “Vyras” în
Lituaniană, “Adam” în limbile Turcice, “Rajul” în Arabă, etc.
Biblia a anunțat că la început a apărut Adam = primul bărbat,
apoi s-a ivit Eva - din coasta lui - cea capabilă să nască (în
Ebraică - limba în care a fost scris Vechiul Testament - “Adam”
e substantivul feminin însemnând “Argilă”): a fost dovedit
științific / genetic că mecanismul genului este determinat de
bărbat / cu codarea cromozomială “XY” iar nu de femeie / cu
codarea cromozomială “XX”; de altfel, din mare vechime
Rumânii / Românii mereu au făcut distincția Tradițională dintre
oameni / bărbați și muieri / femei (inclusiv azi, în zone
Tradiționale Românești - ca Maramureș, Timoc, ș.a. - se mai
deosebesc în vorbe oamenii de muieri, identificându-se respectiv
astfel bărbații și femeile). De altfel, la Evrei nu sunt populare
numele ne-Evreiești ca Adam, Eva, Noe, ș.a. Înțelesul pentru
Adam ca “Ad-am” ar rezona cu prescurtarea din “Eden” și
“om”, ca efectiv “omul Edenului”; la început - așa cum a rămas
scris în Vechiul Testament - Adam nu a avut în Eden parteneră
umană cu care să procreeze. Cel mai vechi om = bărbat, notat de
Biblie ca Adam (sau “A-Dam”, adică al Domnului / Dumnezeu
iar invers - îndărăt, așa cum se practica des în Vechea Lume -
fiind Mada, în rezonanță cu Media, zona din răsăritul Vulcanului
Ararat) nu a avut copii cu anterioara femeie, deja existenta
blondă Lilu - Lilith = “Liliț” / “Lilis”, așa cum muierea
respectivă a fost consemnată de vechi scrieri din Orientul
Apropiat - ci cu negresa Eva / însemnând “Viață”: ea a fost
femeia Homo Sapiens care a născut primii oameni, însă nu în
Rai = “Grădina Eden” (loc care - vegheat inclusiv de îngeri
Gardieni / ziși Grigori - nu era mediul propice pentru înmulțire).
Biblia a descris - în stilul său tipic religios - Raiul / Edenul la fel
ca grădina culegătorilor primordiali (oamenii timpurii, ai celei
mai vechi Ere, neorganizați acolo și atunci astfel cum au reușit
ulterior, cu greutățile considerate rele dar și cu satisfacțiile unor
reușite, considerate bune). “Eden” ‫ ֵﬠדֶ ן‬în Ebraică (anume limba
în care a fost scris Vechiul Testament) înseamnă “plăcere”, așa
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
că literalmente Grădina Edenului din Biblie era “Grădina
plăcerii”: de altfel, primii oameni în Eden au fost goi - fără
haine, corespunzător “Facerea” 2:25, 3:7 - și se știe că în Vechea
Lume actele sexuale se desfășurau la modul obișnuit în natură
(adică în exterior / ca în crânguri, dumbrăvi, grădini, etc.) iar nu
în locuințe (adică nu în interior); așa cum a scris și “Dicționarul
Oxford al religiei Evreiești” - editat în 2011 de Dr. Maxine
Grossman / profesoară la Universitatea Maryland - denumirea
“Eden” a derivat din cuvântul Sumerian pentru “Stepă” (astfel,
s-ar înțelege despre Eden - “Grădina plăcerii” - că a fost în Stepă
iar aceea era Stepa EurAsiei, la capătul Vestic al căreia este
spațiul Român, Tradițional știut ca al plaiurilor Raiului). Prima
femeie a lui Adam nu a fost Eva, ci prima femeie care s-a însoțit
cu Adam a fost Lilith (care însă nu a făcut prunci); anterioara
femeie Lilith a fost creată - la fel având statutul de creat și
bărbatul Homo Sapiens zis Adam - iar mai apoi Eva a fost
făcută, anume s-a ivit din coasta bărbatului Homo Sapiens, fiind
prima femeie care a prins rod cu Adam și a născut: Lailah -
însemnând Noapte în Ebraică - efectiv fiind Îngerul Nopții, a
rămas singurul înger cu nume feminin (înger în Ebraică =
“malakh”). “La început” rolul feminin așadar a fost foarte
important (astfel au rămas ecourile despre Vechea Lume); Biblia
a notat că roșcovanul Adam și-a ascultat femeia mai mult ca pe
Dumnezeu / Ziditorul Universului, de pildă gustând din pomul
interzis iar apoi a ajuns să trăiască în afara Raiului: egala lui,
blonda Lilith - de exemplu - a rămas conectată de Rai (unde mai
existau ființe, literatura biblică indicându-le pe acelea ca fiind
îngerești, respectiv că erau îngeri = ființe totuși cu sexul
neprecizat).
Reconstituirile unor Neandertale
Trebuie observat că supercontinentul EurAsia =
“leagănul Denisovilor și Neandertalilor” e de mărime mult mai
mare decât continentul Africa = “leagănul Homo Sapiens” iar în
2017 geneticieni ca Johannes Kraus, Cosimo Posth, ș.a. de la
Universitatea Tubingen 48,31 lat. N, 9,03 long. E / Germania au
evidențiat la omul Modern vechimea mai mare a rădăcinilor
Denisovo-Neandertale (regăsită acum în proporție redusă în
structura genetică umană) decât a rădăcinii Homo Sapiens
(copleșitor majoritară în structura genetică umană); e de știut că
Homo Sapiens a ieșit din Africa și a intrat în EurAsia Denisovo-
Neandertală sporadic demult - așa cum au fost găsite rămășițe în
S Balcanic / Europa la Apidima 36,39 lat. N, 22,21 long. E
vechi de 210 milenii ori în Canaan / Asia, etc. - însă organizat și
masiv trecerea s-a petrecut abia când a început articularea
vorbirii (de altfel, Biblia a notat că atunci când s-a ivit Adam,
exista cuvântul / “Evanghelia după Ioan” 1:1-2). Dr. Sverker
Johansson în cartea “Zorii limbajului” din 2019 - tipărită în
Română în 2022 - a scris: “Biblia nu are nici o explicație pentru
49
existența din capul locului a limbajului. Limbajul exista încă de
la început. ‘La început era Cuvântul și Cuvântul era la
Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început
la Dumnezeu’. Iar una dintre primele misiuni ale lui Adam în
grădina raiului a fost să dea nume tuturor animalelor (‘Facerea’
2:19), o sarcină lingvistică care presupune că Adam avea deja o
limbă. În acel moment al relatării, Adam trebuie să fi fost în
vârstă de cel mult câteva zile, așa că este rezonabil să ni-l
închipuim creat ca o ființă completă, cu o limbă completă în cap
(în acest caz, mai puțin numele de animale). În Biblie, limba
joacă așadar un rol central și este prima însușire omenească prin
care Adam se evidențiază. Omul este cel care dă nume
animalelor, nu animalele sunt cele care dau nume oamenilor. Și
chiar în zilele noastre limba este una dintre puținele însușiri care
îi deosebesc clar pe oameni de animale. Limba poate fi
elementul-cheie care ne face oameni”. În secolul XIX,
cercetătorul Englez Gerald Massay a prezentat primele etape de
afirmare ale omului Homo Sapiens - dinaintea Graiurilor - ca
fiind cele parcurse mitologic și prin limbajul semnelor (gesturi,
dansuri, etc.); apoi au fost cele marcate de totemism și tatuare,
după care socializările s-au bazat și pe articulările cuvintelor.
Omul Modern așadar este un amestec majoritar Homo Sapiens
și minoritar altfel (în procentele relevante fiind secvențele legate
de străvechile tipuri Neandertal și Denisov, numerele indicând
mileniile din urmă):
EurAsia cu albastru
În 2022, colectivul internațional de geneticieni format
din Stéphane Peyrégne, Leonardo Iasi, Laurits Skov, Divyaratan
Popli, Thibaut Devièse, Viviane Slon, Elena Zavala, Mateja
Hajdinjak, Arev Sümer, Steffi Grote, Alba Bossoms Mesa,
David López Herráez, Birgit Nickel, Sarah Nagel, Julia
Richter, Elena Essel, Marie Gansauge, Anna Schmidt, Petra
Korlević, Daniel Comeskey, Anatoly Derevianko, Aliona
Kharevich, Sergey Markin, Sahra Talamo, Katerina
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Douka, Maciej Krajcarz, Richard Roberts, Thomas
Higham, Bence Viola, Andrey Krivoshapkin, Kseniya
Kolobova, Janet Kelso, Matthias Meyer, Svante Pääbo și
Benjamin Peter a analizat rămășițele Neandertale găsite în
peșterile Siberiene Chagyrskaya / Șaghirskaia și Okladnikov -
din aceeași zonă de la poalele Munților Altai cu peștera
Denisova - concluzionând că trăiau acolo în comunități mai
reduse în comparație cu comunitățile Homo Sapiens și că
femeile Neandertale aveau tendința să migreze din comunitate în
comunitate pentru a procrea, bărbații Neandertali rămânând în
clanul de origine: acea funcționare a fost sugerată de diversitatea
genetică a cromozomilor Y - transmiși pe linie masculină - mult
mai slabă decât aceea a ADN-ului mitrocondrial, transmis numai
de mame.
stră-Români au fost legături strânse de-a lungul timpurilor, ca de
exemplu pe lângă Iranienii AgaTârși, Iranienii Iazigi / “Ia-Sâgi”,
Iranienii Mezi, Iranienii Roxolani / Rox-Alani (“Alani / Ariani
Roșii” adică Vestici ori “Luminoși”, căci la Iranieni “Rokh /
Rukh” = “Lumină”), ș.a. ori că în Antichitate localitatea
SarmiseGetusa a Daciei a fost literalmente “Sar-mise-Getu-sa”
= reședința “vechiului cârmuitor al sacrilor Geți” / știuți
dintotdeauna de sorginte Iraniană ori că a fost capitala Geților
dinspre Sarmați / care erau Iranieni ajunși în apus până pe Valea
Tisei inferioare sau răsăriteana Dobrogea era “Sciția Mică” /
Sciții fiind populație Iraniană, etc.; e de știut - după cum a scris
în 1895 și academicianul Român Simion Florea Marian - că
“îmbrăcămintea Dacilor era mai toată roșie, adecă: comănac
roșu, suman roșu și cioareci sau bernevegi roșii” (ziși și ițari,
cioarecii / nădragii erau pantaloni asemănători șalvarilor
orientali), apetența pentru roșu a stră-Românilor fiind
înrădăcinată în vremurile Epocii Pietrei, când se considera că era
culoarea nobleții.

Dacia Scitică (conform academicianului Român Vasile Pârvan)

Peșterile Siberiene de la poalele Munților Altai
Conexiunile coloristice dar și onomastice - relevate din
Mult timp după apariția lui Adam / cel care generic, cel
timpuri îndepărtate pe mari areale - au fost motivate divers:
puțin pentru cei din EurAsia, a fost primul om Homo Sapiens,
solar, legendar, temporal, acvatic, etnic, etc., toate cu aceleași
zoroastrismul - cel dintâi monoteism din lume, apărut în Asia
noduri (iar trainicele lor întâlniri nu au fost tot atâtea
Centrală, lângă emanațiile naturale de hidrocarburi îndeosebi din
coincidențe, căci au fost prea numeroase și prea răspândite
solurile Sud Caspice dintre care unele se aprindeau spontan și
pentru a fi întâmplătoare). Între Ra, Rai, Roșu, Ruz, Râu, Ru-
ardeau îndelung - s-a individualizat cu cea mai mare sărbătoare
mân / Ro-mân, Rus / Ruși, ș.a. au fost deopotrivă străvechi
a focului, închinată purității, având numele popular NovRuz /
legături lingvistice și logice: pe de o parte, fonetic se pot
adică “Noua zi”, în ziua de An Nou; la Iranieni - unde și în
remarca sonorizările lor apropiate iar pe de altă parte, cronologia
prezent Anul Nou (denumit “NevRuz”) în mod oficial e marcat
lor multimilenară relevă succesiunea de la glaciațiune, când
la echinocțiul de primăvară - “Ruz” înseamnă “Ziua cea nouă” /
activitatea întețită a Soarelui = cel mai mare astru a dus la
de început a altui ciclu anual iar la unii Dobrogeni (cu
topirea calotei polare - ce pe atunci în Nordul EurAsiei era cam
denumirea de “NavRez”) sărbătoarea e dedicată tot în Martie
ca platoșa de acum a Groenlandei - iar apoi la udarea abundentă
măririi duratelor zilelor și micșorării duratelor nopților: atunci se
a centurii sale (pe măsura retragerii ghețurilor spre Pol),
întorc gruiele / gârgălăii - berzele / cocostârcii - de la iernat, un
autohtonii în spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic identificându-se
Rai al lor fiind Delta Dunării din N Dobrogei (la gruie, prin
până în vremurile recente ca Rumâni / Români în România, la N
cocor se înțelege cocoșul berzei iar ca stârci se înțeleg păsările
având Rutenii în Ucraina și Rușii în Rusia; e interesant că pentru
de baltă ce se hrănesc cu pești, cocostârcii fiind la Români
“calm” și “pace” - trăsături asociate Raiului - Estonii au “rahu”
popular denumiți “gârgălăi” = cuvânt Ghergar, la fel ca “gruie”).
iar Finicii au “rauhaa”.
De altfel, în ajunul echinocțiului de primăvară vechii Români
celebrau Ziua Peștelui - ce deschidea calendaristic Anul Piscicol
- în 17 martie (data e înainte de depunerea icrelor): atunci stră-
Românii pescari = “Oamenii Bălților”, împreună cu toți membrii
familiilor lor, mâncau pește crud pentru a avea noroc la pescuit
tot anul. Ținând cont de semnificația Ruz / Rez ca ziua de An
Nou și că “Man” / “Mân” = “Om”, efectiv Ru-Mânii au fost
“Oamenii Anului”, e de observat și că între străvechii Iranieni și
50
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Finico-Ugrii azi

Geografic în prezent, pe lângă că sunt doar 3 Țări în

lume cu ieșiri la 3 Oceane, așa cum e Rusia în N EurAsiei (care
prin Mările Neagră și Baltică are ieșire la Oceanul Atlantic iar la
Oceanele Arctic și Pacific are ieșiri directe), împreună cu
Canada și Statele Unite ale Americii (care au ieșiri directe la
Cea mai umedă parte a Europei (hartă de Jakub Marian, 2018) aceleași 3 Oceane), există numai 14 Țări cu ieșiri la 2 Oceane
(dintre acele Țări, jumătate sunt în America): în Europa sunt
În Europa, Țara cu cele mai multe Lacuri rezultate din doar 2 Țări, anume Norvegia și Groenlanda, între Oceanele
topirea ultimei glaciațiuni e Nordica Finlanda / vecină cu Rusia Atlantic și Arctic, în Asia sunt doar 2 Țări, anume Israelul are
riveranilor Ruși, Țara Finică = “Suomi” / a “Sfinților oameni” prin Marea Mediterană ieșire la Oceanul Atlantic și prin Marea
având totodată cei mai mulți bărbați genetic Gherga de pe Roșie ieșire la Oceanul Indian iar Indonezia e între Oceanele
continent - chiar dacă acum poartă alte nume de familii / datorită Indian și Pacific - la fel fiind și Australia - în Africa sunt doar 2
moștenirii pe linie maternă - iar România e Țara cu cele mai Țări, anume Egiptul are prin Marea Mediterană ieșire la Oceanul
multe persoane numite Gherga / datorită moștenirii pe linie Atlantic și prin Marea Roșie ieșire la Oceanul Indian iar Africa
paternă, nu numai de pe continent, ci și din lume (chiar dacă de Sud are ieșiri directe la aceleași Oceane, respectiv în America
unele persoane numite Gherga s-ar putea ca pe linie paternă să sunt 7 Țări, anume Mexic, Guatemala, Honduras, Nicaragua,
nu aibă același profil genetic, numai din cauza preluării numelui, Costa Rica, Panama și Columbia, cu ieșiri directe la Oceanele
distingându-se fizic de neam); totodată, Finlanda e și Țara cu Atlantic și Pacific; acum pe glob există 43 de Țări fără ieșire la
cele mai multe Insule, nu doar din Europa, ci chiar din lume: se vreun Ocean sau Mare, printre care sunt și vecinele apusene ale
poate observa că denumirea indigenă Suomi pentru Finlanda României, anume Serbia și Ungaria (cele 3 Țări se întâlnesc în
corespunde cuvântului Finic “suomaa” = “mocirlă” iar “suo” / Banatul de Șes / fost mlăștinos, regiunea cu - onomastic - cei
“suolla” = “mlaștină” (în ceea ce privește “indexul capitalului mai mulți Gherga din Lumea Modernă).
uman” - publicat anual de “Forumul Economic Mondial”, despre
calitatea oamenilor în funcție de mulți indicatori - e de remarcat
că Finicii au fost în 2015 pe primul loc din lume iar conform
rapoartelor Organizației Națiunilor Unite, pentru 3 ani la rând, în
2018-2020, Finicii apar drept cei mai fericiți oameni din lume /
au și cea mai mare densitate de arme personale din Europa). În
Europa Epocii Moderne prezența Gherga la Dunărea inferioară
față de restul Finic - similar genetic, cu prezența grupată în
Nordul continental - s-a datorat rămânerii Gherga pentru
motivul foarte puternic că avea ce moșteni, deopotrivă în zona
Balcanică din Sud = Vlah și în spațiul Carpato-Dunăreano-
Pontic / stră-Român = Valah din Nord (de exemplu, atestarea
Gherga în România a fost anterioară venirii celor mai recenți
Finico-Ugri în areal, respectiv a Ungurilor / Maghiarilor, așezați
în Ungaria / Țară Dunăreană vecină); semnificativ e și că în
limba Suomi, adică Finică, “valo” = lumină / lampă:
literalmente - în Vechea Lume - Valahii / “Ro-mânii” =
“Oamenii Raiului” ar fi fost “Luminații” (iar păgânii Nordici au
avut Valhalla ca Raiul Celeilalte Lumi).
51
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Europa în timpul ultimei glaciațiuni

Mulți savanți din România dar și din afara României au

avut opinii despre străvechea populație a Țării, ca de exemplu
academicianul Elveţian Eugene Pittard 1867-1962 (antropologul
care a întemeiat “Muzeul Etnografic” la Universitatea Genevei)
a afirmat că “strămoşii etnici ai Rumunilor urcă neîndoielnic
până în primele vârste ale umanităţii, Civilizaţia neolitică
reprezentând doar un capitol recent din istoria lor”,
academicianul Belgian Vallee Poussin 1869-1938 a susţinut că
“locuitorii de la Nordul Dunării inferioare pot fi consideraţi
strămoşii omenirii”, ș.a.; despre spațiul Carpato-Dunăreano-
Pontic ori Carpato-Danubiano-Balcanic al Românilor, e de
remarcat că Fluviul Dunărea n-a constituit nicicând o graniță -
așa cum ar fi tentantă părerea datorită relativ recentei frontiere
dintre Baziaș 44,48 lat. N, 21,23 long. E / înaintea Defileului
Dunării și Călărași 44,12 lat. N, 27,20 long. E / înaintea Bălților
Dunării, de pe o parte a cursului său inferior - ceea ce de altfel și
azi se poate firesc observa pe cursul din amonte ori din aval de
reperele menționate, așa cum nici Munții Carpați nu au fost un
obstacol / ci înălțimile lor conferind stabilitatea autohtonilor iar
similar era la începuturi și pentru Bazinul Pontic (pe malurile
căruia exista unitatea riveranilor încă de la sfârșitul
paleoliticului, când pe abruptele râpe / pante din jurul fostului
Lac Pontic - endoreic, adică la început fără vreo legătură cu
Oceanul planetar - de pe locul actualei Mări Negre domina
străvechea Civilizație Atlantă). De fapt, cu timpul, spațiul stră-
Românesc s-a tot restrâns, România Modernă ajungând o Țară
înconjurată în general tot de Români, așa și Ungaria = Țara
Maghiarilor ajungând să fie înconjurată de Maghiari, etc.;
centrul spațiului Românesc l-a reprezentat dintotdeauna Munții
Carpați (lanț Montan lung de circa 1700 km aflat în centrul
Europei = cel mai lung lanț Montan al continentului), așadar se
poate observa poziția Munților Carpați ca fiind deopotrivă în
centrul European și în centrul stră-Român: Munții Carpați =
coloana vertebrală a spațiului Românesc (în afară de Ardeal,
Muntenia și Oltenia, toate celelalte regiuni Românești - anume
Banat, Crișana, Oaș, Maramureș, Bucovina, Moldova și
Dobrogea - sunt împărțite, cu toți vecinii). În 2014, Dr. Stefan
Gruenwald a documentat proveniența celor 3 mari grupuri
genetice Europene, spațiul stră-Român în timpul pre-diluvian De asemenea, tot în 2014 mulți geneticieni - reuniți
fiind în miezul Atlant, care l-a generat post-diluvian pe cel într-un grup internațional printre care Iosif Lazaridis și David
Kurgan (Indo-European): Reich de la Universitatea Americană Harvard - au concluzionat
(studiind genomurile umane străvechi) că actualii Europeni sunt

52
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
rodul amestecului a 3 populații străvechi: vânătorii-culegători
paleolitici / cei mai timpurii, agricultorii neolitici veniți din SE
și EurAsiaticii veniți din NE / cei mai recenți. Pentru a afla cele
petrecute, în loc de consideraţii generalizatoare, se poate
considera și “plonjarea” spre chestiunile punctuale
(caracteristică respectată în cuprinsul lucrării): de pildă, singură
numai limba nu determină etnia, aşa că - în general - s-ar putea
detensiona abordările lingvistice exclusiviste, ce nu-s deloc
concludente (ca exemple, în Europa Vestică după perioada
Antică pe de o parte Germanicii Franci și-au însușit limba
Românică a celor din fosta Galie în fruntea cărora au ajuns iar
pe de altă parte în Arhipelagul Britanic Graiul Gaelic al celor
migrați acolo de pe continent, ce ar fi trebuit să fie Românic, a
ajuns Germanic ori în America de Sud se vorbeşte Spaniola - în
Brazilia se vorbeşte Portugheza - proveniența oficială a limbii de
sorginte Europeană datorându-se dominaţiei politice şi militare a
unor elite străine, căci acolo indigenii nu-s Europeni / după cum
știe toată lumea); identitatea fiecăruia reprezintă mai mult decât
apartenenţa la un popor (iar aşa ceva - de exemplu - e valabil
atât la Indieni în Asia, cât şi la Români în Europa ori la alţii).
Britanicul Michael Goormachtigh a schițat în 2014 situația de la
sfârșitul glaciațiunii (spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic nu prea
a fost afectat de calota polară, astfel că pe atunci concentra o
bogată viață, care ulterior s-a extins pe continent):
Proto Indo-Europenii au fost în jurul Pontului
Comoditatea unora de a nu fi interesați de rădăcini, ci
de a prelua elementele cele mai recente a dus la anomalii ca de
exemplu la credințe de tipul că Atlanții a fi provenit de la
Atlantic, că Elenii au inventat Greaca, că Latina a fost mama
limbilor Românice, etc. Așa cum în Elveția nu se vorbește
Elvețiana, în Canada nu se vorbește Canadiana, nici în Imperiul
Sovietic nu se vorbea Sovietica, nici în Imperiul Roman nu se
vorbea Romana, etc. Mulți sunt în prezent prizonierii unei
capcane, anume că dispăruta limbă Latină - utilizată într-o
perioadă de Romani - ar fi fost la baza familiei lingvistice
Românice (faptul că ulterior Imperialiștii Romani au impus
Latina ca limba oficială a Imperiului lor nu dovedește nimic
altceva decât proba dimensiunii puterii cuceritorilor Romani,
care au dominat în ceea ce azi sunt Bulgaria, Serbia și Ungaria
mai mult timp ca în România, însă limbile Țările vecine
României - cu slabe proporții Latinești - sunt Slave, respectiv
Maghiara e Finico-Ugră); adevărul științific e altul: Latina nu
53
era - de exemplu - mai veche ca stră-Româna din răsărit ori ca
limbile înrudite din apus. Limba Latină - din Peninsula Italică,
cea mai mică dintre Peninsulele relevante din Nordul
Mediteranei - a fost contemporană în Antichitate cu ceea ce în
Est vorbeau Geto-Dacii (în Nordul Peninsulei Balcanice, căci în
Sudul Peninsulei Balcanice Elenii vorbeau Greaca pe care au
preluat-o din Anatolia) și cu ceea ce în Vest vorbeau de pildă cei
din Peninsula Iberică: Latina Romanilor - din centrul Peninsulei
Italice, geografic Peninsula Italică fiind centrală între
Peninsulele meridionale Europene, datorită plasării sale între
răsăriteana Peninsulă Balcanică și apuseana Peninsulă Iberică -
nu a fost primordială între cele vorbite de cei din celelalte
Peninsule, făcând doar parte sincronă în grupa acelor limbi cu
care semăna / până la a se fi putut susține chiar și Antice
dialoguri aproximative, fără ajutorul interpreților (Graiurile lor
fiind înrudite dinaintea existenței Imperiale Romane); așadar,
este eronat a desconsidera sorgintea Indo-Europeană și a
considera Latina - din cartografic micuța Peninsulă Apenină /
Italică - chipurile ca “mama” limbilor zise “Romanice” sau
“neolatine” (când inclusiv în timp și spațiu - adică prin
încadrarea temporală și prin poziția geografică - Latina a fost de
importanță secundară, atât la început, cât și la sfârșit, căci cu
toată forța Romană și a altora în jurul ei, a dispărut). De pildă,
ponderea Latinei printre vecinii României - mai recenți istoric,
care concret nu s-au “contaminat” nici Latinește, nici Românește
- se poate de exemplu compara cu puterea limbii autohtonilor
Români din România, având rădăcinile în Epoca Pietrei: nucleul
“dur” din areal - cel al poporului Român - vorbește Românește
inclusiv azi (nu și vecinii) dar Latina, cu influență mai nouă pe
scara istorică, nu s-a impus nici măcar Italienilor, în Peninsula
unde și-a avut leagănul, nici Românilor, printre cuvintele
Românești cele înrudite Latinește rămânând minoritare / “doar
aproximativ 500 de cuvinte Latine fiind moștenite de toate
limbile romanice”, conform academicianului Român Marius
Sala 1932-2018; de altfel, academicianul Român Ion Chițimia
1908-1996 (specialist lingvist, student al academicianului
Român Ovid Densușianu 1873-1938) a afirmat că “Dacii
vorbeau Românește” (iar unitatea nedialectală a limbii
Românești a ajuns astfel datorită timpului mai îndelungat de
practicare față de celelalte limbi din grupă, care încă nu au atins
așa performanță, toate fiind dialectale).
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
De altfel, preluarea de la Romani a limbii Latine fără
preluările de la Romani și a altor elemente, ca felurile
Romanilor de obiceiuri, de îmbrăcat, de mâncat, etc. -
păstrându-se absolut toate Tradițiile indigene - parcă nu s-ar
potrivi în peisajul general (nu numai la Români, ci nici la alții cu
care au avut Romanii de a face). Dr. Gavril Cornuțiu 1948-2017
(din Bihor / Crișana) în “Problema substratului dacic al limbii
române” a scris: “Administrația romană a durat circa 5 generații;
e posibil ca un bunic să-i fi văzut pe romani venind, iar
strănepotul lui să trăiască și să-i vadă plecând. Istoria admite, pe
baze indiscutabile, nespeculative, azi, în primul rând
arheologice, continuitatea biologică a populației, dar nu pune în
discuție problema continuității limbii sale. Cunoscute fiind
tradițiile organizării spațiului de locuit al romanilor și cel al
dacilor, românii nu au continuat tradițiile romane, ci pe cele
dacice. Gospodăria lor are aceeași spațialitate, aceleași raporturi
între elemente, ceea ce înseamnă aceleași rosturi, din generație
în generație. Primele cetăți românești sunt de pământ, cum le
construiau dacii (chiar dacă aveau piatră la dispoziție) și nu din
piatră, cum le construiau romanii și toți urmașii romanilor întru
totul ai lor. Primele biserici românești sunt din lemn, nu din
piatră. Se construiau asemănător caselor, care erau tot din lemn.
Costumele românilor sunt asemănătoare, unele până a fi doar
variante ale celor de pe Columna lui Traian. De altfel, aparența
rasială, antropometrică, a noastră este identică cu a dacilor de pe
Columnă și nu cu a romanilor. Sărbătorile de iarnă sunt
dominate de elemente precreștine adaptate calendarului creștin.
Mitologia, la fel, este plină de elemente precreștine”.
În 2017, Dr. Mihai Vinereanu a scris: “Limba latină
este doar o limbă dintr-un grup mai larg de limbi înrudite. În
ciuda aparențelor, limba latină se poate trage din proto traco-
dacă. De la Nicolae Densușianu încoace s-a înrădăcinat ideea că
latina își are originea în traco-dacă, mai corect spus în proto
traco-dacă. Cu toate acestea, sânt unii care susțin că așa ceva nu
ar fi posibil datorită faptului că limba latină era o
limbă ‘centum’, pe când limba traco-dacă era una ‘satem’.
Raționamentul nu este corect întrucât limba traco-dacă nu era o
limbă ‘satem’, cum se crede, ci una ‘centum’, ca și latina. Ideea
că traco-daca era o limbă ‘satem’ a apărut din secolul XIX,
datorită slabelor cunoștințe despre această limbă și a lipsei de
interes pentru limba română ca posibilă păstrătoare a unui fond
traco-dac. Mai întâi de toate, ce înseamnă de fapt
distincția ‘centum’ / ‘satem’ în lingvistica indo-europeană?
Marii indo-europeniști din secolul XIX au dedus din studiul
limbilor indo-europene că acestea se pot împărți în 2 mari
grupuri și anume: grupul ‘centum’, situat la vestul arealulul
lingvistic indo-european și grupul ‘satem’ situat în partea de est
54
a acestui areal. Pentru cei care nu știu de unde provin aceste
denumiri, reamintesc faptul că ele provin de la numeralul ‘sută’
(100), în latină, o limbă ‘centum’ și respectiv în avestică, o
limbă ‘satem’, limba maternă a lui Zarathustra / Zoroastru. Din
nefericire, în lingvistica românească nu există interes pentru
acest subiect. Cred că nu s-a scris mai nimic pe această temă. În
plus, sânt aproape sigur că dacă am întreba pe oricare lingvist
membru al Academiei Române, nu ar ști să explice fenomenul,
fenomen care este relativ simplu. Toată povestea pornește de la
faptul că limba proto indo-europeană avea 3 consoane velare
surde *k, *kᵂ și *k’ și 6 velare sonore, 3 neaspirate *g, *gᵂ,
*g’ și 3 aspirate: *gh, *gᵂh, *g‘h. Dintre acestea ne interesează
în mod special k‘, g‘, g’h, sunete care se pronunță
ca ‘chi’ din ‘chingă’ și respectiv, ‘ghi’ din ‘ghindă’, exemple
luate la întâmplare, cu excepția lui *g’h care era aspirat, adică cu
un suflu aspirat (un ușor ‘h’ la sfârșit). *k și *g sânt velarele
simple, iar *kᵂ este o labio-velară ca în latinescul ‘aqua’, în
timp ce gᵂ echivalenta sa sonoră. Aceste 2 velare au avut o
evoluție foarte interesantă în traco-dacă. La apariția primelor 2
dialecte ale limbii indo-europene, sunetele *k‘ și *g‘ au devenit
africate, apoi siflante în dialectul de est, din care provin limbile
indo-ariene, limbile slave, baltice, precum și armeana. Mulți
includ aici și albaneza, dar albaneza este mai degrabă ‘centum’,
decât ‘satem’. Albaneza este puțin ambiguă din acest punct de
vedere. Un studiu amănunțit al limbii albaneze în acest sens ar fi
de un interes deosebit. În dialectul proto indo-european de vest
*k‘ și *g‘ a trecut la *k, respectiv la *g. Din grupul ‘centum’ fac
parte limbile italice (în care se include și latina), limbile celtice,
cele germanice și greaca. Tot aici trebuie inclusă și limba traco-
daco-iliră. Toharica, deși s-a vorbit undeva în vestul Chinei de
azi, a fost o limbă ‘centum’, întrucât toharii au plecat de undeva
din arealul ‘centum’, probabil de undeva din centrul Europei,
după ce prima diviziune ‘centum’ / ‘satem’ a avut loc. Unii
includ și hitita la grupul ‘centum’ - de fapt lucrurile sânt ceva
mai complicate. Hittita face parte din grupul anatolian împreună
cu lidiana, luwiana și alte limbi din zonă. Astăzi tot mai mulți
lingviști consideră că proto-anatoliana era o soră a limbii proto
indo-europene, nu o fiică a acesteia, ipoteză la care ader și eu.
Sânt mai multe dovezi în acest sens, dar voi cita aici doar faptul
că limba lidiană menține diferența dintre consoanele velare,
diferență care se regăsește în proto indo-europeană, așa cum le-
am prezentat, fiind mai conservatoare în acest sens decât hittita,
în timp ce în hitită a avut loc același proces ca în limbile indo-
europene ‘centum’, dar în mod cu totul independent. Formele
pentru ‘câine’ în majoritatea limbilor indo-europene provin din
proto indo-europeanul *k’uon-, *k’un- pentru ‘câine’. Iată cum
stau lucrurile cu substantivul ‘câine’ care are corespondent în
limba latină și de aceea este considerat de origine latină. Cu
toate acestea, el este atestat în numele de plantă ‘kinoboula’
întâlnită în Dioscoride, iar în Apuleius aceeași plantă apare sub
forma ‘dinupula’, prin urmare, o plantă asociată cu organul
sexual al câinelui. În cazul cuvintelor românești din această
categorie este mult mai dificil să probezi că sânt dacice atunci
când au corespondent în latină datorită ipotezei neverificate cum
că româna se trage din latină, dar și pentru faptul că se consideră
greșit că traco-daca era o limbă ‘satem’ mult diferită de latină și
nu avem nici o glosă dacică să demonstreze contrariul. În
schimb, avem mai multe astfel de cuvinte în limba română care
nu au corespondent în latină, dar prezintă în mod clar
caracteristici ‘centum’ și, prin urmare, sânt mărturii vii a
naturii ‘centum’ a limbii traco-dace. Uneori sânt familii întregi
de cuvinte românești care provin din același radical proto indo-
european, toate având caracter ‘centum’. Astfel este cazul proto
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

indo-europeanul *k’es- = ‘a tăia’, cu derivatul nominal *k’estro-

m pentru ‘instrument de tăiat, cuțit’ din care provin
românescul ‘custură’, ‘cosor’, ‘coasă’, precum și ‘a cresta’. Tot
de la acest radical, mai exact de la forma nominală, provine și
latinul ‘castrare’. O familie de cuvinte care demonstrează
caracterul ‘centum’ al limbii traco-dace este cea formată din
substantivele ‘cârd’, ‘ciurdă’ și ‘cireadă’. Toate provin din proto
indo-europeanul *k’erdho-, *k’erdha = ‘cârd, turmă’. În cazul
lui ‘cârd’ este evident că velara palatală *k‘ a devenit velara
simplă ‘k’. Este cred de prisos să insistăm că vechea ipoteză
care susține că românescul ‘cârd’ provine din sârbo-croată este
complet absurdă și ca atare trebuie eliminată pentru totdeauna,
ca și multe altele de acest gen. ‘Ciurdă’ provine de la același
radical cu palatalizarea lui ‘k’ datorită vocalei anterioare (*e >
‘i’). Nu poate fi slav, întrucât nu a avut loc metateza lichidei ‘r’. Troia pe partea Estică a Strâmtorii Dardanele
Cu privire la evoluția echivalentei palatale sonore *g‘ situația
este practic identică, adică aceasta a devenit velară simplă ‘g’, Se poate observa că în Epoca Bronzului la mult timp
păstrându-se ca atare în traco-dacă și română. În plus, velara după ce a apărut Troia la Est de Strâmtoarea Dardanele, a apărut
sonoră are în plus și variantele aspirate, dintre care pe noi ne Tracia la Vest de Strâmtoarea Dardanele (până la Războiul
interesează aici doar cea palatală, anume g’h. Formele Troian, controlul Strâmtorii Dardanelelor - dintre Mările
românescului ‘a grăi’, ‘grai’, ‘gură’ au aceeași origine toate Marmara și Egee - a fost integral exercitat de către Troia iar apoi
provenind din proto indo-europeanul *g‘ar- = ‘a chema, a de către Tracia). Anticul Strabon - savant Grec din Anatolia /
striga’, cu echivalente în mai multe grupuri de limbi indo- Asia “Mică”, nu Elen din Balcani / Europa - în “Geografia” XIII
europene. Anume în sanskrită, limbile celtice, greacă, latină, 1:56 a scris că în Asia “Mică”, adică în natala Anatolie, Troiana
albaneză. Cu toate acestea, astfel de cuvinte din fondul lexical Gargara era Lelegă (“Re-regă”, adică regală solară: în aceeași
principal al limbii române ‘provin’ din te miri ce. “cheie”, Lydia era fosta Rydia / “Rudia”, respectiv rodnica
‘A grăi’, ‘grai’ ar proveni din sanscritul ‘grajati’ = ‘a orăcăi’, regiune dintre Karia / Caria - patria Lelegă - și Troada / Troia,
ceea ce nu este doar ridicol, dar și un afront adus limbii și zisă “Wilu-sa” de către Hitiți, literalmente însemnând “Lunca
spiritualității românești. În schimb, substantivului ‘gură’ i s-a sacră”, respectiv “Valea sfântă”, conform arheologului Danez
dat o origine latină, anume din latinul ‘gula’ = ‘gât, gâtlej’, Ove Hansen, în 1994; după cum a studiat inclusiv arheologul
etimologie greșită, întrucât cele 2 forme nu se potrivesc din William Ridgeway 1858-1926 de la Universitatea Cambridge,
punct de vedere semantic. Cu toate acestea, în latină există Carianii / Lelegii încă dinaintea Războiului Troian - adică în
verbul ‘garrio’ = ‘a vorbi, a cleveti’ și ‘garrulus’ = ‘vorbăreț’, Epoca Bronzului - trăiau și în Rodos). Așadar, în Epoca
mult mai compatibile din punct de vedere semantic cu Bronzului, în apusul Anatoliei - între “Insula Soarelui” Rodos și
românescul ‘gură’, și aproape identice cu românescul ‘a grăi’, Regatul Troiei - trăiau regalii Gherghiți ai Soarelui = principalul
dar aceste forme nu i-a atras pe autorii de dicționare etimologice astru, ziși Lelegi (care vorbeau Luwiana / strămoașa Latinei); pe
ale limbii române, poate pentru faptul că, deși este evident că atunci deja - în Epoca Bronzului - dinaștii Ghergani ai Wilusei /
sânt înrudite, românescul ‘a grăi’ nu poate deriva din Troiei au fost vestiți, începând cu fondatorul Dardan (peste tot în
latinescul ‘garrio’. Verbul ‘a zgâria’ provine din proto indo- Troia au fost găsite nenumărate Svastici de către descoperitorul
europeanul *g‘her- = ‘a zgâria, a râcâi’ cu cognați doar în greacă German Heinrich Schliemann).
și lituaniană, se pare. Și în acest caz, forma lituaniană are
caracteristici ‘satem’. Facem aici observația că limbile baltice
sânt mai puțin ‘satem’ decât cele slave, ceea ce demonstrează,
după opinia mea, că limbile baltice au avut contacte mai vechi și
mai intense cu vorbitorii de traco-dacă, decât slavii care și ei, la
rândul lor, au făcut împrumuturi din această limbă, împrumuturi
care azi poartă amprentă ‘centum’.
Formele ‘gard’, ‘grădină’, ‘gardin’ (‘gardină’) provin din proto
indo-europeanul *g‘her-, *g‘herdh- = ‘a împrejmui’, cu forma
nominală g‘horto-s = ‘loc îngrădit’. S-a considerat că
românescul ‘gard’ provine din slavul ‘gradu’ = ‘oraș’. Mai nou,
lingviștii români acceptă ideea că este de origine traco-dacă mai
mult în baza faptului că albanezul ‘garth’ nu poate proveni din
slavă. Aici albaneza se comportă ca o veritabilă limbă ‘centum’,
fapt neobservat de lingviștii români, precum nu au observat nici
că dacă substantivul ‘gard’ este traco-dacic, atunci poate Răspândirea Românilor indigeni (conform Dr. Vasile Șoimaru)
limba traco-dacă ar putea fi o limbă ‘centum’ și nu ‘satem’. Din
nou lipsa unor cunoștințe de indo-europenistică este mai mult La sfârșitul mileniului I î.C., istoricul Dionisie din
decât evidentă. Slavul ‘gradŭ’ provine de fapt din traco-dacă, Halicarnas / Caria în “Antichități Romane” 1:10 a observat
tocmai pentru faptul că această formă are caracteristici ‘centum’, explicit că în Epoca Fierului “aborigenii Peninsulei Italice erau
nu ‘satem’. În plus limbile slave au forme paralele, definind la fel de hoinari ca Lelegii” (familiari lui, care era aborigen al
noțiuni similare care au caracteristici ‘satem’. La fel stau Peninsulei Anatolice). În 1920, Dr. Emil Forrer a concluzionat
lucrurile cu limbile baltice”.
55
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
că înaintea Hitiților în Asia “Mică” / Anatolia a existat o altă
Civilizație “mult mai grozavă decât cea Hitită”, anume
Civilizația Luwiană / Lelegă: “Mama” dezvoltărilor acolo după
Epoca Pietrei. Slovenul Bartolomeu Kopitar 1780-1844,
profesor la Universitatea din Viena (pe atunci capitala
Imperiului Habsburgic) a observat că Româna - cea mai veche
dintre limbile “Romanice”, de fapt (în exprimarea corectă
deopotrivă lingvistic și istoric) fiind limbile “Românice” - nu-și
avea originea din vremea ocupației Romane condusă în secolul
II de împăratul Marcu Traian, ci dăinuia cu mult mai dinainte,
fiind anterioară chiar intrării Romanilor în Balcani; la împăratul
Traian al Imperiului Roman - cel mai puternic împărat al
Romanilor, în vremea căruia structura Imperială Romană a ajuns
la cea mai mare extindere din istorie - se poate observa că pe
partea cealaltă a Fluviului Dunărea a atacat din “Imperium
Barbaricum” doar un Regat, anume dintre Regatele rămase după
destrămarea Imperiului împăratului Burebista al Geților și
Dacilor pe cel cârmuit de către regele Decebal: pe partea
cealaltă / stângă a Dunării au rămas mult mai mulți Geți liberi și
Daci liberi decât cei ocupați vremelnic de către Romani.
Cercetătorul Român Gabriel Gheorghe - laureat al Premiului
Academiei Române pentru cartea “Proverbele românești și
proverbele lumii romanice” din 1986 - a enunțat în 1992: “Indo-
europeana comună a fost româna străveche, ecuația de aur a
lingvisticii europene fiind că limba română = limba barbară a
Europei = așa-zisa indo-europeană comună” (anume, era
Kurgana / Gurgana), dânsul mai remarcând că în secolul V î.C.
celebrul istoric Carian / Grec Herodot 4:93 a relatat de exemplu
despre contemporanii săi Geți / strămoșii Românilor actuali și a
scris despre Zalmoxe - Zeul-moș al stră-Românilor - însă nu a
scris nimic despre Roma ori Romani, în acel timp fără
importanță internațională. Atunci când există Româna, Aromâna
/ Macedo-Româna, Istro-Româna, Megleno-Româna,
Romagnola, Reto-Romana / Romanșa, etc., este impropriu ca
grupa lingvistică respectivă să fie denumită “Italică” ori
“Latină”, când deopotrivă onomasticile și înrudirile au fost
dovedite ca legate cel mai profund de limba Română: denumirea
grupei lingvistice nu-i nici măcar corect a fi “Romanică” - căci
nici nu a existat vreodată vreo limbă Romanică, nici măcar
limba Imperiului Roman, în care se vorbeau multe limbi, mai
nou apăruta dar și apoi dispăruta Latină având-o doar în scopuri
administrative - ci corect pentru grupa lingvistică respectivă e
denumirea de grupă lingvistică “Românică” (limba Română -
foarte vie - fiind încă vorbită azi de multe milioane de oameni,
limba Latină mai fiind oficială acum doar în cel mai mic stat din
lume, anume Vatican). Etimologic, prin Barbari / Varvari -
termen onomatopeic - în Vechea Lume se înțelegeau cei
aglomerați gregar în urbile zise “var”; lingviștii specializați în
proto Kurgană - adică în proto Indo-Europeană - au observat
fenomenul dialectal al translatărilor de la “G”/“K” la “P”/“B”,
ceea ce ar reflecta onomatopeic inclusiv situații de gen Gargar în
Barbar: de exemplu, Dr. Johannes Kramer a studiat în 1998
apariția cuvântului pentru Barbar ca “Paparo” în “scrierea
lineară B” din Epoca Bronzului în Peninsula Balcanică, Dr.
Mihai Vinereanu în “Adevăruri incomode despre limba română”
din 2018 a cercetat tranziția respectivă - de la “G” la “B” - din
Epoca Fierului în Peninsula Italică, Dr. Carlos Quiles a indicat
aceeași situație dialectală în lumea Keltă / la Celți până în
Antichitate, ș.a.m.d.: orășenii Ghergari au ajuns să fie numiți
Varvari / Barbari de o anumită parte a Vechii Lumi. Mereu au
contat împărțirile pe familii / neamuri, până la extrapolările
generice despre care ar fi de precizat, încă de la începutul
lucrării, că s-au înregistrat și deosebiri - uneori semnificative -
56
ca de pildă între Grecii Anatoliei și Elenii Balcanilor, între
Armâni (așa cum se autonumesc) și Aromâni (așa cum sunt
numiți de alții), între Vlahi / la S de Dunăre și Valahi / la N de
Dunăre, ș.a.m.d.: de exemplu, din evidente interese politice,
Sârbii - în Țara lor - numesc autohtonii de pe malul stâng al
Dunării ca Români iar pe cei de pe malul drept al Dunării ca
Vlasi, în Balcani există separări între Vlahi și Armâni, etc. (în
Română “valea” e forma de relief ivită prin acțiunea unei ape
curgătoare sau a unui ghețar iar în Armână / Aromână “vala”
înseamnă un loc în care curge apa); de altfel, în general - și
dintotdeauna - diferențierea religioasă a fost mai puternică decât
cea etnică (iar individualizarea genetică face contextul și mai
complex). De pildă, Dr. Afrodita Cionchin în studiul “Pe urmele
olaților” din 2007 a scris: “Demersul nostru de cercetare se
înscrie în sfera studiului comparativ asupra limbii traco-geto-
dacilor, o limbă pelasgă care nu a dispărut, ci s-a conservat în
limba română și în dialectele sale: dacoromână, macedoromână,
meglenoromână și istroromână. Pornind de la premisa că
pelasga / străvechea valacă a fost limba ‘zeilor’, din care s-a
desprins euro-indiana comună și limbile sale, este posibil ca
româna, prin traco-daco-getă, să fie moștenitoarea modernă a
acelui idiom străvechi. Limba traco-daco-getă a fost înrudită cu
latina, în baza criteriului euroindian, dar în principal, ca ramuri
ale aceleiași limbi pelasge. Etnonimul valac, sub forma ‘olati’,
este atestat în secolul III: cuvântul ‘olates’ sau ‘oulates’,
populație de neam tracic, și-a avut menționarea în inscripții
grecești și în special în decretul în cinstea lui Epicrates, fiul lui
Nicobulos, păstrat în Mănăstirea Dragomirna / județul Suceava.
Olații trebuie să-și fi avut așezarea nu departe de țărmul de vest
al Mării Negre. Decretul de cinstire lăuda pe Epicrates, arhitect
din Bizanț, pentru reconstrucția incintei după un război cu olații.
În vremea din urmă, s-a susținut proveniența histriană a
inscripției. Pe o cărămidă ștampilată din Histria apare numele
unui Olas. Etnonimul Olates, Oulates și antroponimul Olas sunt
forme grecești pentru Valates și Valas (Valates / Olates /
Oulates și Valas / Volas / Olas) desemnându-i pe valachi.
Existența olaților pe teritoriul dintre Dunăre și mare e
confirmată de inscripțiile acestora”. Valahii - pe lângă poziția
Antică acvatică / geografică dintre Mare și Fluviu - s-au
suprapus riveranilor știuți datorită Tradiției Românești a
plutăritului (ce în vechime era atât pe ape stătătoare, cât și pe
oricare ape curgătoare unde era posibil), în plus existând
memoria Potopului, când au fost într-adevăr experimentate ape
mari; de altfel, încă de la început Raiul a fost ud - numele său
Eden reflectând dimensiunea acvatică, străvechiul termen
Kurgan = Indo-European “danu” chiar însemnând “apă
curgătoare” - iar Românii au păstrat amintirea Raiului foarte
pregnant în străvechiul lor spațiu: ca atare, străvechii indigeni =
riveranii de pe malurile Râurilor “Danu” din fostul Eden erau
“Domni”, cârmuiți de gardianul principalului vad, anume de
“Vodă”. Un exercițiu de reflecție față de sorgintea Valahilor
(adică sorgintea Românilor = “Oamenii Raiului” / “Oamenii
Râurilor”) ar fi legat de cele făcute de cei vechi - înaintașii lor -
sub înaltul Cer / Gher, pe care îl vegheau sistematic, observațiile
lor privind cele văzute, grupați în așezări numite “Var”, locuri
unde puteau mai bine vorbi, ducând și la dezvoltarea
astronomiei: vorba / “vor-ba” era “sufletul așezării” (căci
termenul “vor” reda locul iar “ba” însemna “suflet”). Chiar dacă
onomatopeic locuitorii respectiv erau “Var-Vari”, venerând
deopotrivă valurile de pământ ce îi protejau ori valurile apelor
de pe urma cărora trăiau prin pescuit, plutărit, etc., din
perspectivă științifică nu erau deloc sălbatici - termenul de
Varvari / Barbari pentru cei din Vechea Lume care i-au
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
consemnat însemnând de fapt “străini” - fiind chiar evoluați în
comparație cu nivelul mediu / general al vremurilor lor: puterea
le venea și din faptul că păzeau, ca bravi Gardieni / străjeri,
trecerile importante prin vaduri, fie acelea plasate pe Văile
importante din Munți, fie aflate în locurile importante joase
pentru trai (pe terasele / malurile apelor curgătoare de la șesuri,
de unde aveau vizibilități bune pe ambele părți, taxându-i - în
vămi, la vaduri, etc. - pe cei ajutați la traversări), stră-Românii /
Valahii fiind “Oamenii Văilor” = “de la Vale”, respectiv
“Oamenii Valurilor”; e interesant că pentru “transport” la
Balticii Estoni - vorbind o limbă Finico-Ugră, a căror cea mai
veche așezare 58,25 lat. N, 24,40 long. E a fost pe Râul Parnu,
între Pulli și Sindi - se folosește termenul “vedu” (rezonând cu
cuvântul Român “vad”). De altfel, în legături cu străvechiul
termen “var” pentru “așezare”, în mult ulterioara Maghiară -
limbă având asemănări deopotrivă cu Finica și cu Turca - s-a
prezervat “varos” iar forme ca de pildă cuvântul Latin “villa”
însemna similar cu Francezul “ville”; la Iranieni “vali” e
cârmuitorul unei provincii iar vechiul titlu Arab “valiu”
desemna guvernatorul unui “vilaiet” (unitatea administrativă
teritorială în Orientul Apropiat - din Africa și Asia - e “wilaya”):
de exemplu, în Evul Mediu o mare parte din Banat a fost
organizat otoman ca “vilaietul Timiș-var”.
Vilaietul Timișoarei (cu vernil) în anul 1700
Ținând cont de echivalența lingvistică “G”/“C”, prima
silabă a numelui “Gher-Ga” reda prin “Gher” ceea ce efectiv
însemna - alături de Pământul “Ga” - anume: era “Cher” (Ker =
vechea pronunție pentru “Cer”); străvechea egalare “G” cu “V” -
de exemplu, pe de o parte în Română paralela Gherga e “verva”
= “însuflețire” iar pe de altă parte, în Greacă nu există litera “V”
- i-a poziționat pe pământenii de sub Cer = “Oamenii Cerului” /
“Gheri” ca “Veri” (locuind desigur în așezările denumite “Vari”,
ca expresii ale vechiului Cer protector, pe care ziua strălucea
Soarele / “Sf. Ra”, luminos și cald). Trebuie știut că în proto
Indo-Europeană / proto Kurgană (rădăcină din care era și stră-
Româna, adică limba Română primitivă / arhaică), termenul
“herk” se folosea pentru “a străluci” / “stră-luci”, ceea ce ar
apropia numele Gherga ca înțeles de “Strălucit” / “Lucitor”;
apreciind anotimpurile tot mai calde, ca primă-vara și vara,
Latinul “ver” fiind pentru “primăvară” / pentru vară în Latină
folosindu-se cuvântul “aestas”, autohtonii adoratori solari
“Vara-hi”/ Varahi - deveniți Valahi / “Vala-hi” prin obișnuita
translație “R”/“L” - au continuat să slăvească divinul astru /
Soare deopotrivă prin cântat și prin dansat în cerc
(reproducându-i forma discului), în “ho-Re”, particulele “hi” /
“ho”, ca prefix la “ho-re” sau ca sufix la “Vala-hi”, fiind
atributele pământene de venerație ale respectivilor credincioși:
57
“Gho-Re” ori “Vala-Ghi” (din “ho-re” / hore sau “Valaghi” /
Valachi) reproduceau legăturile diurnilor Oameni ai Văilor /
Valurilor cu Mama Pământ Ga. Cercurile făcute pe cer de
păsările răpitoare - ca șoimul, vulturul, etc. - au fost
dintotdeauna și pretutindeni evidente (denumirile aferente
Ghergane au fost din vechi timpuri, în multe culturi); etnologul
Romulus Antonescu în “Dicționarul de simboluri și credințe
tradiționale românești” din 2009 a scris despre cerc: “Când
oamenii au început să creadă și în puteri invizibile, dar ostile
(duhuri necurate, spiritele morților, etc.), ei nu și-au putut
imagina alt sistem de apărare decât cel existent în realitate, fiind
într-adevăr eficient, astfel încât roata, cercul, ocolul au devenit
mijloace magice de apărare, mergând până la ‘cercul magic’ al
magicienilor docți. Cercul, roata, ocolul au devenit, în timp,
mijloace magice de apărare, pornind de la distribuția în cerc a
așezărilor primitive, care și ele au preluat modelul de la așezarea
în cerc a animalelor în momentele de primejdie; este, în același
timp, motiv solar. ‘Roata’ făcută în jurul mesei gazdei colindate
de către ceată este susținută de credința că ea alungă duhurile
necurate prin simpla formă a sa sau le oprește să se apropie,
purificând astfel masa, ca să se poată îndeplini cel de al doilea
act ritual, incantația; colindatul are aceste 2 aspecte în întreaga
lui desfășurare: pe de o parte, constă în a merge din casă în casă,
de a da ocol satului, ‘de a da roată prin sat’, de la un capăt la
altul, de a intra în toate curțile și casele și de a da din nou ‘o
roată’, de astă dată mesei de colaci (și ei tot niște roți sau cununi
împletite din aluat). Pe de altă parte, el constă din cântece,
chiuituri, strigături și jocuri; ceata își termină activitatea, în
unele sate, cu o ‘horă mare’, deci un dans circular. Tot timpul se
duce o luptă împotriva unor năvălitori invizibili (desigur,
duhurile necurate), care vin să se înfrupte din bunătățile
sărbătorilor și să participe la bucuriile oamenilor în viață; de
remarcat că roata nu a fost întotdeauna un simbol solar, pentru
că ea trebuie să fi fost mai veche decât cultul soarelui. Nu
trebuie să se facă referire numai la roata de car, ci la roată în
genere, adică, mai exact, la cerc, la ocol; ca închidere circulară,
ocolul este cunoscut din cele mai vechi timpuri, fie pentru
adăposturile oamenilor (corturi și case de formă circulară sau
așezate circular), fie pentru apărarea animalelor (țarcurile); de
aici a rezultat ideea străveche, primitivă, despre puterea de
apărare a cercului. Cercul magic și-a căpătat toate puterile
extraordinare (de a alunga duhurile rele din interiorul său, de a
apăra pe cei dinăuntru de atacurile invizibile ale celor de afară,
de a lega și fixa ce este înăuntru, etc.) de la țarc, nu de la soare,
de la ‘roata’ câinilor de pază, nu de la roata soarelui; roata
oamenilor în jurul focului, ocrotiți, mai ales noaptea, de lumina
și căldura focului față de sălbăticiuni, iar mai târziu și față de
duhurile necurate care pândesc din întuneric, oferă încă un
exemplu; ideile solare legate de roată sunt mult mai târzii și ele
au găsit un teren demult desțelenit, de care s-au folosit, dar
cărora, în materie de cerc sau roată nu le-au mai adăugat nimic.
De asemenea, dansul ‘Închinarea pruncului’ - cu varianta sa
Vârdan / Iordan - este o ‘colindă magică’ și se practică la
botezul copilului, deci oricând în timpul anului, însă înaintea
serviciului religios, fiind un botez arhaic și pur magic: 3 feciori,
numiți strigători, încinși cu brâie roșii - culoare ce anulează
deochiul - iar la pălărie cu o unghie de lup, stau în fața casei
copilului; unul dintre ei trage cu unghia de lup un cerc în jurul
casei, de la est la vest, iar în clipa când închide cercul, al doilea
fecior face în interiorul primului cerc un al doilea, apoi cel de al
treilea strigător trage un cerc mai mic în fața casei, în care se
găsesc ei. Apoi nașul sau nașa iese cu copilul în brațe, feciorii îl
iau și îl ridică în sus; în acest moment, unul dintre tineri strigă
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
numele ce-i vine în minte spontan (sau asupra căruia s-au înțeles
dinainte), care se adaugă numelui dat de nași în acord cu
părinții; în caz că numele dat coincide cu acela al nașilor, atunci
se crede că pruncul va avea noroc, având în nume ‘o puternică
apărare’, numele devenind astfel un adevărat scut magic. Apoi,
fiecare fecior joacă pruncul în brațe de-a lungul cercului trasat
de el; numai după aceasta are loc botezul copilului; rostirea
numelui, odată cercurile fiind marcate, ține de credința, destul
de generală în România, că numele nou, rostit bine și spontan,
vindecă pe copil de boală sau, dacă este dat preventiv, îl ferește
de maladii posibile. Însă acest nume este de dorit să fie de
animale sălbatice: Lupu / Lupa, Ursu / Ursa, Vidra, etc.,
existând credința că sălbăticiunile sunt ‘curate’, medical
vorbind, deci exemplare ca sănătate și posesoare a tuturor
virtuților de curaj și putere. În basme, eroul aflat în împrejurări
grele face un cerc în jurul său și în felul acesta scapă de
adversarul său malefic; ș.a.m.d”. Vechii Greci cu “upsilon” -
caracter imitând o persoană cu brațele deschise - au fost la baza
literelor Latine “U”, “V”, “Y” și “W”; astfel, ținând cont și de
ulterioara suprapunere “L” peste “R” - un înțeles străvechi
pentru Valah / “Va-Lah” ar fi fost “Ya-Rah” = “Lumina
Soarelui”. Mult anterior vechilor Greci, în Estul Europei, pentru
întâia oară în lume s-a ivit Svastica = emblema Imperiului
Atlant - zisă Yarga - însemnând “lumina regală” / “lumina
Pământului” (HiperBoreii = “Oamenii Nordici” în Vechea Lume
vărau înspre miazănoapte, la N de Dunăre / marele Fluviu
Pontic, profitând de încălzirea globală după glaciațiune, în
anotimpul cald ei înaintând tot mai mult spre uriașa calotă): în
Vechea Lume, ca puternic simbol solar a fost Svastica (iar
spațiul Românesc a rămas cunoscut și de ancestrala Tradiție că a
găzduit-o primordial, Svastica = “Vârtelnița” fiind prezentă /
atestată - inclusiv în România - din Epoca Pietrei); în prezent,
aviația militară Finlandeză are oficial ca emblemă Svastica
albastră (zisă acolo și “Väärä-pää”, “väärä” fiind “învârtită” iar
“pää” fiind “căpățână”, acum cu denumirea “Haka-risti”, unde
“haka” = “încârligată” iar “risti” = “cruce”).
Yarga la Finici / “Șuomi”
Pe lângă exemplul Românesc - de care de pildă a fost
conectat și raportul identitar dintre Geții Antici și Goții
58
Medievali - e necesară inclusiv diferențierea dintre Grecii
Peninsulei Anatolice și Elenii Peninsulei Balcanice, etc. (în
Vechea Lume e de remarcat că dintre Egiptenii Africii s-au
desprins Evreii în Asia și Elenii în Europa, care au ajuns să fie
evident diferiți iar diversitatea lor e mai largă ca diferențierea
geografică a pozițiilor lor pe cele 3 continente care se întâlnesc
în Estul Mediteran); multe ecouri ale vechilor Greci din Anatolia
s-au regăsit la Elenii din Balcani (invers fiind firav, spre deloc):
de altfel, ultima mutare masivă de gen a fost după desființarea
Imperiului Otoman - în secolul XX - a Grecilor din Anatolia
printre Elenii din Balcani (atunci coloniștii Turci din Balcani au
fost retrași în Anatolia).
Cu albastru Grecii, la începutul secolului XX
(spre sfârșitul Imperiului Otoman)
Încă de la apariție - iar apoi treptat, pe măsura
răspândirilor lor - vechii Greci au fost știuți și ca Ionieni în
Peninsula Anatolică, și ca Greci Egeeni în Insulele Egeeii, ca
Eleni în Peninsula Balcanică, ș.a.m.d. Lucrarea “Originea
Gherga” face deosebirea între Greci (numai Anatolici) și Eleni
(numai Balcanici); Grecii - iviți în Vestul Peninsulei Anatolice /
acum Turcia - au fost cei a căror limbă Greacă a fost preluată
ulterior de Insularii Egeeii, de Ciprioți, de Elenii din Balcani,
ș.a. (iar nu invers: e de știut că Elenii din Peninsula Balcanică și-
au însușit Greaca de la Grecii din Peninsula Anatolică, căci
Elenii Balcanici au fost Grecizați de Grecii Anatolici,
propaganda că Elenii din Balcani i-ar fi Elenizat pe Grecii din
Anatolia nefiind un demers științific). Micuța Mare Marmara e
conectată prin Strâmtoarea Dardanele cu Marea Egee / din S și
prin Strâmtoarea Bosfor cu Marea Neagră / din N; cea mai mare
apă ce curge în Marea Neagră e Fluviul Dunărea: la S de Delta
Dunării, pe un fost braț al Fluviului, regimul comunist din
România a realizat canalul Dunăre - Marea Neagră, început cu
deținuți politici (acum pe glob mai lung e doar Canalul Egiptean
Suez, dintre Marea Mediterană și Marea Roșie). Dunărea
inferioară - de la Defileul Gherdap în jos, adică după ieșirea
marii ape curgătoare din Munții Carpați - a fost numită în
vechime ca Hister / Istru: curge la S de Munții Carpați din
România și la N de Munții Haemus din Bulgaria (Munți care au
dat și denumirea anterioară a Peninsulei Balcanice ca Peninsula
Haemus iar apoi, considerând betacismul, se relevă Peninsula
Balcanică / Valcanică populată de Valachi); ținând cont de
înțelesul egal - în diverse limbi - de “Om”, “Homme”, “Ham”,
etc., “Haemus” echivala acel sens, astfel încât în Balcani ca
atare se poate observa existența “Munților Omului” / respectiv a
“Peninsulei Omului” (iar în mare vechime, ca “Hemi” era numit
Egiptul = Țara Hamiților, respectiv Țara Oamenilor). Specific
omului viu fiind sângele - vehiculul vieții - “Hema” s-a ivit în
Greacă tocmai ca atare, pentru sânge: prin Hemi s-ar înțelege
atât oameni, cât și sângeroși. Așadar, în răsăritul Mediteran al
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
trecutului îndepărtat, se știa același lucru deopotrivă de către
Iafeți / “Însemnați” pe țărmul European numit Haemus, de către
Semiți / “Corciți” pe țărmul Asiatic care au scris despre Ham /
fiul patriarhului Noe și de către Hamiți / “Înțelepți” pe țărmul
African / Egiptean numit Hemi: oamenii timpurii - primii
Civilizați din Vechea Lume - au trăit atât în Nordica Țară Sfântă
(din spațiul stră-Român / European de la Istru - dintre Haemus și
Carpați - teritoriu / tărâm știut inițial ca “Hiper-Borea”), cât și în
Sudica Țară Sfântă (numită Kanaan / Canaan, pe țărmul
răsăritean / Asiatic al Mediteranei), ei regăsindu-se inclusiv în
Egipt = Hemi / Țara Hamiților din Africa (urmașii biblicului
Ham); cei Nordici - împreună Iafiți și Hamiți - au fost în inima /
miezul Civilizației Atlante iar deoarece erau foarte mobili au
fost denumiți laolaltă Pelasgi, pe când cei Sudici - Semiți și
Hamiți - au fost în inima / miezul Civilizației Cornului
Abundenței (cele 2 Țări Sacre / Sfinte - din Asia și din Europa -
ale celor 2 Civilizații, a Abundenței și Atlantă, Civilizații ce în
paleolitic se întâlneau în Anatolia = Peninsula din S Pontic, au
rămas interesante pentru neoliticii Kurgani / Gorgani = Indo-
Europeni / Euro-Indieni din N Pontic, datorită cărora au apărut
în viața curentă calul, roata, carul, limba, etc). De altfel, e
semnificativ că în N Indiei - unde a fost prima Civilizație post-
diluviană independentă din lume - termenul Sanscrit “Hima” =
“Înghețat” / “Nea” (ceea ce s-a regăsit în denumirea celor mai
înalți Munți de pe glob: Himalaia / “Hima-laia” = “Casa
Gheții”); onomastica respectivă a conectat realitățile Vechii
Lumi, având partea Nordică geroasă, chiar mult timp după
glaciațiune, căci încălzirea spre vremurile actuale a fost treptată.
Printre cei mai importanți Hamiți din lume au fost Caucazienii
în Europa, Arianii în Asia, Berberii în Africa, ș.a.; în România
actuală (fostă Țară Sacră / Sfântă în Vechea Lume, aparținând
deopotrivă Bazinelor Pontic și Dunărean) există cei mai mulți
Gherga din lume iar ca urmași ai Hamitului Kanaan / Canaan,
Sfinții Gherga - ziși Ghirgașiți / Gherghesei - au existat încă din
vremurile biblice între Kiengar / Mesopotamia și Kemet / Egipt:
Gherghe-seii / Ghirga-șiții = Sfinții Gherga între Eufrat și Nil
Este de remarcat că post-diluvian cei mai numeroși au
fost oamenii Hamiți - descendenții mezinului Ham al lui Noe -
patriarhul Noe poruncind ca mezinul lui Ham, desigur mai tânăr
și deci mai viguros, să ajute familiile mai vârstnicilor Iafiți și
Semiți, de aceea Hamiții regăsindu-se nu numai în Africa (unde
Hemi / Egiptul a fost propriu-zis Țară Hamită), ci și în EurAsia,
59
Semiții trăind în Asia iar Iafiții trăind în Europa; e de remarcat -
așa cum a consemnat Sfânta Scriptură în prima carte, “Facerea”
/ “Geneza” - că Gherghii erau urmașii lui Gherghe-seu, nepotul
diluvianului bunic Ham (acela a mai fost notat și Ghirga-sit):
sufixul biblicului Gherghe / Ghirga (ca “seu” / “sit”) se poate
interpreta - în funcție de diversele traduceri pentru Gherga, ca
Gherghe / Ghirga - fie conectat de “sfințenie”, ca “Sfânt” (ceea
ce din perspectiva religioasă într-adevăr conta), fie legat de
proto Kurganul / proto Indo-Europeanul “skei” = “tăia” ori de
mai recentul etnic “Schit” / “Scit”, dat fiind faptul că în
Antichitate regiunea Decapolis din Canaan, cu populație
dominantă de Gherghe-sei / Ghirga-șiți, avea capitala Schito-
polis / orașul Sciților, cu mențiuni de pildă în Vechiul Testament
/ “cartea a doua a macabeilor”, capitolul 12 că “29) Schitopolis
era departe de Ierusalim ca la şase sute de stadii 30) Iar Iudeii,
care locuiau acolo, au mărturisit dragostea pe care o aveau faţă
de ei Schitopolitenii”. Așa cum spre sfârșitul secolului VI î.C.
(în 514 î.C.) Perșii cârmuiți de împăratul Darius / Darie “cel
Mare” au trecut prin Dobrogea pentru a se bate cu Sciții din
Nordul Pontic, după 180 de ani (începând cu 334 î.C.), cei din
Sciția “Mică” = Dobrogea, cârmuiți de împăratul Makedon
Alexandru “cel Mare”, au ajuns în Orientul Mijlociu / și chiar
mai departe - în Asia Centrală - căci ambițiosul lider Balcanic
nu s-a lăsat până nu a învins toți aliații Perșilor, care în secolul
precedent i-au umilit națiunea, el ajungând împreună cu militarii
săi până la Indieni: privind mileniul I î.C., unii acum însă ar
putea refuza simplist atât prezența vreunui oriental prin
Dobrogea, cât și a vreunui Dobrogean prin Orient - în ciuda
dovezilor deopotrivă istorice și nu numai - fluxurile umane în
EurAsia existând din paleolitic până în prezent (la scări mai
mari ori mai mici); se poate remarca despre împăratul Alexandru
“cel Mare” din secolul IV î.C. că a încercat cu Imperiul
Macedonean chiar refacerea Pelasgiei. “Talmudul” a consemnat
că Decapolis (întins din Siria până în Iordania și Iudeea) a fost
întemeiat de împăratul Alexandru “cel Mare” - al Imperiului
Makedon - tocmai în urma cererii unei delegații a Ghergașilor /
Gherghe-seilor: “polis” în vechea Greacă provenea de la “bolos”
/ “volos”, respectiv “voros” = “oraș”, din străvechiul “var” /
“uar”; Sanscrit, citadela era “pur” / “puram”, etc. Decapolis -
însemnând “cele 10 cetăți”, cu capitala Scitopolis = azi Beth
Shean / Bisan în zona Galileeii din Israel - a cuprins regiunea
având incluse drept cel mai Nordic oraș Damasc / capitala Siriei
actuale și cel mai Sudic oraș Philadelphia, în prezent Amman /
capitala Iordaniei actuale; timp de aproape jumătate de mileniu,
din secolul IV î.C. (din vremea Imperiului Makedon al
împăratului Alexandru “cel Mare”, în armata căruia erau militari
din Dobrogea = Sciția “Mică”, anume pe lângă Tribali de pe
partea dreaptă a Văii Dunării, inclusiv riverani Dobrogeni Geți
ai Bălților și Deltei Dunării, împreună cu Sciți din interiorul
Dobrogei și cu Greci Cariani de pe litoralul Dobrogei dar și
Greci Anatolieni, inclusiv Cariani din Caria / Țara Gherghiților,
Frigieni după ce împăratul a tăiat “Nodul Gordian” în capitala
lor, ș.a.), cârmuirea Decapolis - unde majoritari erau Arameii /
“A-Rameii” iar Evreii erau minoritari ori prin multe locuri din
zonă chiar absenți - a fost exercitată până în secolul următor lui
Iisus, adică secolul II, de cei din capitala Schitopolis = “orașul
Sciților” din Vestul Râului Iordan, respectiv de Dobrogeni: aceia
erau cei din Sciția “Mică” = Dobrogea, deoarece alți Sciți - din
afara Imperiului Macedonilor, așa cum de pildă au existat mai
mulți Sciți în N Pontic, etc. - nu aveau ce căuta în interiorul
Imperial în poziție de lideri (acolo și atunci), căci acei alți Sciți
nu aparțineau Imperiului cârmuit de împăratul Alexandru
Macedon. După Învierea lui Iisus / “Ii-sus” = “Lumina de sus”,
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
cel dintâi din duzina apostolilor - adică pescarul Galileean
Andrei / “An-drei”, care nu era Evreu, el și purtând un nume
care nu era Evreiesc, căci însemnând “Energic” la vechii Greci
= Ανδρεας Andreas / Andrei e purtat cel mai frecvent din lume
de către Români - s-a mutat în Dobrogea / Sciția “Mică” iar cele
7 Biserici biblice ale Apocalipsei au fost în jurul Cariei / SV
Anatoliei (Țara Gherghiților, care a avut importanți coloniști atât
în Canaan, cât și în Dobrogea / Sciția “Mică”); pare semnificativ
că “nava” - termen acvatic - se numește partea principală a
clădirii unei biserici (de la intrare până la altar): conceptul e
marinăresc și datează de la începuturile creștinilor, când
simbolul le era peștele, nu crucea (antecedentul serios a fost arca
de la Potop). Este foarte posibil ca pescarul Andrei de la Delta
Iordanului și Lacul Galileeii să-i fi avut drept înaintași pe cei de
la Delta Dunării și Pont / Marea Neagră - adică din Dobrogea =
Sciția Mică / Nordul Balcanic - care au cârmuit Decapolis /
Nordul Canaanului din timpul împăratului Alexandru al
Imperiului Makedon iar după timpul lui Iisus, Sfântul apostol
Andrei a creștinat urmașii ascendenților / strămoșilor săi.
Privind conceptul apocalipsei, ar fi de observat că sfârșitul
apocaliptic s-a întâmplat deja în Vechea Lume, prin Potop:
atunci a dispărut ce a fost, urmarea fiind repornirea omenirii
(înaintea Potopului biblic de la sfârșitul neoliticului / Epocii
Pietrei a fost Potopul relatat de păgâni, anume cel Pontic de la
sfârșitul paleoliticului, când a dispărut Civilizația Atlantă sub
apele Mării Negre și a pornit - în neolitic - Vechea Civilizație
Europeană, respectiv Civilizația Dunăreană / Danubiană);
așadar, e de remarcat că înaintea sfârșitului acestei lumi prin
apocalipsă, omenirea a mai trecut prin apocalipse, știindu-se că
așa ceva nu reprezintă o premieră decât prin timpul și maniera
producerii. “Cartea cărților” / Biblia - prin Vechiul Testament -
a oferit în scris atestarea nu numai a existenței vechilor Gherghi,
ci și răspândirea lor vastă (ei deopotrivă fiind cei mai tineri și
cei mai numeroși descendenți ai lui Noe), trăind inclusiv pe
unde erau neamurile mai vechilor Iafiți și Semiți. De pildă,
prima generație a Hamiților din Canaan, în caz că nu și-ar fi
ajutat rudele mai vârstnice - adică pe Iafiți și pe Semiți - s-ar fi
putut afla chiar sub incidența blestemului patriarhului Noe (în
“Facerea” 9:27, Noe a zis “Să înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi
să se sălăşluiască acesta în corturile lui Sem, iar Canaan să-i fie
slugă”; Gherghe-seu - fiind fiul lui Canaan, deci nepotul lui
Ham - nu a mai fost supus acelei rânduieli față de rudele mai
cuviincioase și mai în vârstă, nici el și nici descendenții, urmașii
Gherghi totuși regăsindu-se numeroși în EurAsia, pe unde mai
trăiau Semiți / în Asia și Iafiți / în Europa): probabil că unora le-
ar fi convenit abuziv și acum ca actualii urmași ai lui Canaan -
care și-a servit unchii / conform scrierii biblice - s-o mai facă
chiar și în prezent față de urmașii acelora (doar pornind de la
episodul biblic că tatăl său l-a văzut cândva pe corăbierul Noe
beat și gol, ipostază jenantă dar la bătrân tolerată, fiindcă a
cârmit arca = plutitoarea casă sacră, ca un Templu). După cum
se poate vedea în continuare, situația spațiului Românesc e
complexă, aflându-se la întretăierea Caucazienilor, orientalilor,
meridionalilor Europeni, Est Europenilor și Evreilor Europeni:
60
Într-un studiu despre Indo-Europenizare =
“Kurganizare” (fenomen dezvoltat din neolitic de Gherganii /
“Kurganii” Bazinului Pontic, cu răspândirea inițială mai ales
între Bazinul Istrului și Bazinul Indului), Dr. Harald Haarmann -
vicepreşedintele “Institutului Mondial de Arheomitologie” - a
scris în 2007 foarte sugestiv: “Străvechile populaţii, culturile lor,
limbile lor, n-au dispărut pur şi simplu; mereu au lăsat urme”.
Autorul Originii Gherga întreabă retoric acum: însă cui îi pasă
de adevăr? Unora li se par mai atractive prelucrările artistice,
chiar şi aflate pe lângă adevăr! Cu astfel de cercetări s-au ocupat
destui - şi unii încă o fac - dar mai numeroşi au fost cei care au
ocolit asemenea subiecte cu profundă grijă (şi încă o fac); ideea
ca altcineva să se ocupe de trecutul unui neam - însuşi acela
nefăcând-o, din motive neprezentate public - e cam neserioasă,
căci s-a manifestat doar faţă de regi (iar nu oricine a făcut parte
dintre aceia, aşa că - în general - pretenţia unei astfel de abordări
nu e chiar cuvenită): e grozav că în prezent - la începutul
mileniului III - încă există oficial neamuri regești în lume
(timpurile actuale mai având asemenea prelungiri ale vremurilor
trecute). Până când un “terţ” - însemnând cineva care nu e
Gherga - ar strânge laolaltă ceea ce alte persoane “terţe” au
relatat ori au publicat despre Gherga, s-a găsit s-o facă un
Gherga (chiar mai potrivit decât un terț, atât datorită cunoaşterii
specifice, cât şi datorită interesului specific pentru aşa ceva; nu
este autopromovare, de altfel Gherga existând dinaintea apariţiei
unui aşa concept). Pietrele “vorbesc” după secole sau milenii,
însă mai bine vorbesc de pildă textele; dacă există posibilitatea
exprimării textuale, atunci de ce s-ar potrivi ca vreo piatră - fie
aceea și de mormânt - cândva să relateze ceea ce mai eficient s-
ar putea și altfel? (De exemplu, acum în scris, prin această
lucrare, despre Originea Gherga). Dr. Irina Nicolau 1946-2002
(care a avut strămoși Aromâni) pe când conducea “Muzeul
Țăranului Român” a afirmat: “Cine omite să vorbească despre
sine rămâne în istorie prin ceea ce găsesc alții de cuviință să
consemneze”.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Strămoșul direct Gherga - descoperit la începutul

De-a lungul vremurilor, foarte mulţi au povestit sau au
scris despre Gherga (ecourile Gherga venind din străfundurile
istoriei - din Epoca Pietrei - chiar dacă Gherga e om Homo
Sapiens din tipul cel mai recent pe linie masculină din lume,
având “numai” 10 milenii, corespunzător datării ştiinţifice a
grupului patern catalogat de nomenclatorul genetic mondial ca
“N” / din 2013 schimbat oficial ca “X”): multitudinea de
referințe despre Gherga s-ar explica - în mod rezonabil - datorită
meritelor, fiindcă impactul Gherga în omenire le-a justificat
(dacă ar fi fost ceva nesemnificativ, atunci și absențele
mărturiilor ar fi fost pe măsură); existența strămoșului comun al
bărbaților genetic “N” și “R” a fost datată la momentul intrării
Homo Sapiens în Europa Neandertală iar strămoșul comun cu
“I” a trăit anterior (grupurile “I” al vechilor Europeni și “R” al
celor mai numeroși Europeni sunt cele mai mari acum în
Europa, continentul având în prezent cei mai mulți Gherga, din
grupul genetic “X” / fost “N”).
mileniului III în “Peștera cu Oase” din Banat / cel mai bine
documentat sit cu urși de peșteră din Europa - a fost primul
bărbat Homo Sapiens stabilit în Europa, cu profilul genetic
masculin de tranziție între supergrupul “IJK” (din care au făcut
parte înaintașii Hiperboreilor, ca Jidovii “I”) și supergrupul
“NO” (din care de pildă au făcut parte Kurganii “N”); ca atare,
este foarte îndreptățită abordarea Gherga ca indigenă Europeană,
vechimea Gherga pe linie paternă fiind cea mai mare printre toți
Homo Sapiens din Europa, astfel documentată științific -
arheologic și genetic - iar nu implicând inițial alte tipuri de
bărbați: după cum a fost analizat cel mai vechi Homo Sapiens
din Europa - descoperit în Banatul Montan - acela avea chiar
ascendența Gherga, documentată ca existând efectiv din urmă cu
circa 42 de milenii, în Epoca Modernă descendența Gherga
ajungând până la catalogarea genetică paternă “X” (ex-“N”) iar
nu genetic “I” ca Ionescu, genetic “R” ca Popescu, etc.

Bărbații genetic “N” sunt cei mai Nordici ai omenirii

S-a remarcat că pentru progresarea umană, exogamia e

mai sănătoasă ca endogamia; față de principalele grupuri
masculine din Europa - “I” și “R” - cel al bărbaților Gherga s-a
deplasat cel mai mult, așa ceva însemnând și exogamia mai
răspândită, comparativ cu ceilalți: exogamia nu îngăduie
împerecherile / cununiile decât cu persoanele care nu aparțin
aceluiași grup social iar endogamia constă în cununiile /
împerecherile doar în cadrul aceluiași grup social (ceea ce
implică riscuri ca reducerea vitalității membrilor comunității
respective sau - la extrem - apariția maladiilor degenerative).

Aurora redă impactul vântului solar în câmpul magnetic

terestru
61
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Este de știut că în urmă cu 42 de milenii a fost
evenimentul Laschamps, când scutul electromagnetic al globului
a scăzut, în atmosferă ozonul devenind mai puțin iar carbonul 14
mai mult, ceea ce a provocat schimbări dramatice în faună și
floră pretutindeni, influențând și puținii oameni din acele
vremuri (evenimentul a durat secole, urmele fiind găsite de
exemplu în lava din Clermont-Ferrand / Franța de Josef
Zahringer și Norbert Bonhommet în 1969 ori în copacii kauri
din Noua Zeelandă de Chris Turney și Alan Cooper în 2021,
etc., aerul ionizat ducând la puternice furtuni / uragane, unele
specii de viețuitoare reducându-se drastic, glaciațiunea
extinzându-se iar oamenii refugiați din cauza cataclismului
îndelungat în peșteri dezvoltând arta rupestră); în 2019, Dr.
Carlos Quiles de la “Academia Prisca” a prezentat grafica
răspândirii umane de atunci:
Supergrupul “NO” - din care s-au desprins bărbații
genetic Gherga - a produs cei mai mulți bărbați Homo Sapiens
de pe glob (după cum au studiat specialiștii Chinezi Chuan
Wang și Hui Li în 2012):
Bărbații Homo Sapiens
În 2005, cercetătorii Erik Trinkaus, Ion Băltean, Silviu
Constantin, Mircea Gherase, Viorel Horoi, Ștefan Milota, Oana
Moldovan, Cătălin Petrea, Jerome Quiles, Ricardo Rodrigo,
Helene Rougier, Laurențiu Sarcina, Andrei Soficaru și Joao
Zilhao au scris despre “Oamenii moderni timpurii din Banat -
Peștera cu oase”: “Trăsăturile osemintelor umane din Peştera cu
Oase prezintă o serie de caracteristici care le apropie de
specimene caracteristice pentru oamenii moderni recenţi. Printre
acestea se numără: bărbia ieşită în afară, un corp mandibular
gracil, o regiune supraorbitală modestă (lipsită de torus
supraorbital), arcuri zigomatice plasate anterior, fose canine
adânci, un arc bregma-lambda cu lungime moderată, absenţa
torusului occipital, absenţa fosei suprainiace, o poziţie
superioară a rădăcinii zigomaticului pe osul temporal, orientarea
şi forma canalului auditiv şi configuraţia canalului semicircular.
Şi totuşi, aceste resturi umane par ‘arhaice’ prin comparaţie cu
62
oamenii ‘moderni’ europeni din Paleoliticul superior. Printre
trăsăturile reprezentative în acest sens se numără: puntea peste
foramenul mandibular (chiar dacă prezentă doar unilateral),
ramul mandibular larg (cu toate că acesta apare şi la cel puţin un
om modern timpuriu din nordul Africii), arcade dentare largi,
molarii mandibulari de dimensiuni mari iar cei maxilari
excepţional de mari, şi larga creastă occipito-mastoidă. Doar una
dintre aceste caracteristici ‘arhaice’ este tipic neandertaliană
printre resturile Homo arhaice, şi anume puntea linguală a
foramenului mandibular, care apare foarte rar la specimenele
umane recente. Ea este însă absentă la oamenii moderni timpurii
europeni din Paleoliticul superior pentru care există la ora
actuală date şi vârste certe. Din toată această enumerare de
consideraţii şi trăsături, putem aprecia că aceste caracteristici nu
sunt neapărat independente şi unele dintre ele pot constitui
reflecţii secundare ale unor nivele biologice mai primitive. În
plus, fundamentele genetice ale acestor trăsături sunt încă
necunoscute şi, probabil, complexe. Mozaicul morfologic al
resturilor umane din Peştera cu Oase subliniază faptul că aceste
resturi umane, cele mai vechi datate şi suficient de complete
pentru oamenii moderni din Europa, ne dezvăluie complexitatea
deosebită a limitei dintre ceea ce percepem astăzi ca oameni
‘moderni’ şi, respectiv, ‘arhaici’. Altfel spus, aceşti oameni deşi
‘moderni’, nu erau totuşi deosebit de moderni! Deşi majoritatea
scenariilor privind apariţia oamenilor moderni şi dispariţia
neandertalienilor în Europa invocă dispersia populaţiei prin sud-
estul Europei, descoperirile de resturi fosile umane din această
regiune, atât cele de neandertalieni târzii cât şi de oameni
moderni timpurii erau puţin relevante. Descoperirile recente din
Peştera cu Oase au schimbat radical această situaţie. Aici au fost
descoperite majoritatea porţiunilor din craniu şi mandibulă, plus
molarii. Mai mult, resturile au fost datate radiometric, având o
vârstă de peste 38 de milenii. Ele oferă, ca urmare, o mică dar
importantă imagine asupra biologiei cefalice umane, apropiată
de momentul probabil al dispersiei oamenilor moderni timpurii
pe teritoriile din vestul şi nordul Bosforului. Imaginea
postmortem pe care ne-o oferă aceşti locuitori ai unei galerii de
hibernare a urşilor este, cel puţin din perspectiva noastră, în
secolul XXI, aceea a unui mozaic biologic, de trăsături
‘moderne’, ‘arhaice’ şi ‘neandertaliene’. Indiferent de
implicaţiile pe care osemintele din Peştera cu Oase le pot avea
cu privire la posibile încrucişări cu populaţiile aborigene din
Europa, dinaintea ultimului maxim glacial, ele sunt suficiente
pentru a indica faptul că dihotomiile noastre paleontologice,
oricât de utile din punct de vedere euristic, pun deseori în umbră
complexitatea evoluţiei biologice a acestor oameni vechi ai
Pleistocenului superior. Cercetările de teren de la Peştera cu
Oase au fost efectuate cu acordul Direcţiei Monumente Istorice
şi Muzee, a Ministerului Culturii şi Cultelor şi sub egida
Institutului de Speologie ‘Emil Racoviţă’. Cercetările au fost
suportate de Washington University, ‘National Science
Foundation’ (SUA), ‘Leakey Foundation’, ‘Wenner-Gren
Foundation’, ‘Instituto Português de Arqueologia’, ‘Institut
Royal des Sciences Naturelles de Belgique’, ‘Consiliul Naţional
al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior’ şi Academia
Română”.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Universitatea Americană Stanford a susținut: “Folosind puterea

de rezoluție ridicată a polimorfismului uninucleotidic în
filogenia umană, am stabilit că ramificația care duce la grupurile
paterne ‘N’ și ‘O’ - adică la haplogrupul ‘NO’ - s-a desprins nu
mult timp după ce 2 indivizi cu secvențe de ADN vechi și
binecunoscute au făcut-o, anume cel din Ust-Ișim / V Siberiei
(apropiat de Denisova, aflat la poalele Munților Ural, lângă
vărsarea în Fluviul Ob a Fluviului Irtîș ce izvorăște din Altai),
datat ca vechi de 47-43 milenii și cel din Peștera cu Oase din
Banat / V României, datat ca vechi de 42-37 milenii; la ambii,
cromozomii lor Y se alătură partajării supergrupei ‘NO’ iar
recentele rezultate ale analizelor au redat doar 4 modificări ale
alelei T până la identificarea apartenenței la ‘NO’.” Din 17 I
2018, “Societatea Internațională de Genealogie Genetică” a
extins vechimea supergrupului “NO” al bărbaților Homo
Primul Homo Sapiens din Europa a fost dovedit genetic ca Sapiens la 46 de milenii, prin întâlnirea - până la suprapunere -
strămoșul Gherga în Banat cu ramura Homo Sapiens “K2”:
În “Peștera cu Oase” din județul Caraș-Severin / Banat
au fost descoperite mai multe resturi umane, catalogate ca
“Oase1”, “Oase2”, “Oase3”, etc., generic primul bărbat Homo
Sapiens din Europa fiind denumit “Ion de la Anina” (după
numele orașului din apropiere). În 2015, Dr. Marin Cârciumaru
a afirmat: “Omul de Neandertal nu a dispărut, ci a fost asimilat
de Homo Sapiens, care avea o capacitate de deplasare și
adaptabilitate mai mare inclusiv asupra mediului și uneltelor. S-
a ajuns la un metisaj între omul de Neandertal și Homo Sapiens.
Din acest punct de vedere, România se înscrie într-o descoperire
capitală în evoluția omului. Atâta timp cât și-a lăsat urmele în
progeniturile Omului Modern, putem vorbi de o continuitate a
Omului de Neandertal. Cum s-a făcut acest metisaj este mai greu
de explicat”.

Falca analizată genetic a strămoșului Gherga din Banat =

“Oase1”

Atestarea strămoșului direct Gherga drept cel mai vechi

Homo Sapiens European (combinat cu Neandertal, din al cărui
ADN - prin analizele genetice, ca de exemplu cele publicate la
nivele academice internaționale în 2015 de Qiaomei Fu, în 2016
de David Poznik, ș.a. - la acel prim Bănățean a fost dovedită
prezența într-o proporție semnificativă) demonstrează autohtonia
Gherga în Europa înaintea celorlalți bărbați Homo Sapiens; de
exemplu, colectivul format din zeci de cercetători - din mai
multe Țări - coordonat de geneticianul David Poznik de la Răspândirea bărbaților“NO” (strămoșii Gherga)
63
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Ca atare, pionieratul explorării Europei Neandertale -
înfăptuit de către Homo Sapiens în mod pașnic la început,
dovadă fiind procentul semnificativ de ADN Neandertal
dezvăluit de analizele genetice la cel mai vechi Homo Sapiens
din Europa, respectiv cel Bănățean, rezultând din împerecherea
celor 2 specii - s-a datorat celor mai recenți bărbați Homo
Sapiens din supergrupul genetic “IJK”, anume strămoșilor
Gherga; descendenții direcți Gherga - individualizați patern ca
“X” după ultima mutație genetică - s-au mai evidențiat major în
Europa printr-un alt eveniment semnificativ, la sfârșitul
glaciațiunii, când au ajuns să cârmuiască Imperiul Atlant: după
dispariția Uriașilor, urmașii Gherga ai dinaștilor primului
Imperiu populat numai de Homo Sapiens - adică liderii
Atlanților și succesorii lor - și-au emancipat energiile în mare
putere Civilizatoare a Vechii Lumi (așadar Gherga fiind atestat
ca prezent în istoria omenirii în toate Erele, începând de la cea
“de Aur” din Epoca Pietrei / paleolitic, până în Epoca Modernă /
din aceste vremuri).
compatibilă (astfel se confirmă științific poveștile Vechii Lumi,
din diverse surse, că în timpuri îndepărtate tocmai tinerele
Homo Sapiens - rodnice / fertile, potrivite să aibă copii - erau
dorite de la oameni de către făpturi masculine stranii / neumane,
dotate cu multă forță, în acel sens aceia, aflați la disperare în
singurătățile lor, chiar răpind fecioarele / frumoasele oamenilor,
pentru așa ceva ajungând în final până la conflicte sângeroase cu
bărbații Homo Sapiens): mama lui “Ion de la Anina” a fost rodul
unei așa iubiri, dintre un bărbat Neandertal și o femeie Homo
Sapiens (ținând cont de statutul inițial al oamenilor Homo
Sapiens de veniți - respectiv de “venituri” / corespunzător
Jargonului Bănățean - în zona dominată de Neandertali și luând
în considerare că traiul în jurul “Peșterii cu Oase” a fost pe
multe generații, se poate presupune conviețuirea pașnică de la
început dintre autohtonii Neandertali cu alohtonii Homo
Sapiens; oamenii și-au făcut intrarea în Europa Neandertală nu
prin lupte, ci prin constituirea de familii mixte iar strămoșii
Gherga au fost implicați în acel fenomen, în Banat).

Este relevant faptul semnificativ că dintre bărbații

Homo Sapiens intrați în Europa Neandertalilor nu războinicii
din ramura genetică “IJ”, ci religioșii strămoși Gherga din
ramura “K” - din care au rezultat actualii bărbați genetic
“N”/“X” - s-au regăsit (dovediți științific) în împerecherile
oamenilor cu Neandertalii: așa ceva a condus la perpetuarea
unor însușiri fizice și mentale - inclusiv instinctuale și de
cunoaștere - considerate “de aur” în Vechea Lume; preluările
respective i-au plasat rapid pe strămoșii Gherga în fruntea
Vechii Lumi, printre cârmuitorii Civilizatori timpurii ai
umanității, cu ecouri până în prezent (e de știut că din
supergrupul genetic “IJK” al bărbaților Homo Sapiens, prin
mutația 9 s-a individualizat grupul “K” față de “IJ”). Existența
Gherga în avangarda Vechii EurAsia - la apusul lumii
Neandertale / în zorii omenirii - a fost atestată științific că s-a
întâmplat în urmă cu peste o mie de generații, respectiv acum
zeci de milenii: pentru Ionescu sau Popescu - ori alții, căci Compatibilitatea genetică a femeilor Homo Sapiens de
nominalizările sunt doar simbolice - așa ceva nu s-a dovedit atât a prinde rod cu oricare bărbat - fie Homo Sapiens, fie
de timpuriu nici arheologic, nici genetic. În Banatul paleolitic, Neandertal - spre deosebire de femeile Neandertal (care nu
“Ion de la Anina” a fost născut de fiica unui Neandertal: tatăl lui puteau avea prunci decât cu bărbați Neandertal) a dus la
“Ion de la Anina” a fost Homo Sapiens iar genele Neandertale i- venerarea fecundității și fertilității prin personalizarea în Vechea
au fost transmise de mama sa (care a avut tatăl Neandertal). Din Lume a femeii Homo Sapiens ca Marea Zeiță Mamă, strămoașa
analizele desfășurate pe osemintele străvechi în laboratoarele care a născut oamenii; de fapt, divinizarea Marii Mame a constat
genetice din multe Țări se știe că perechea formată din bărbatul din slăvirea ei religioasă ca generatoarea întregii Naturi, fiind
Homo Sapiens și femeia Neandertal nu putea avea prunci - considerată Mama Cosmosului / Universului, inclusiv a
partenerii fiind genetic incompatibili, femeia Neandertală, Pământului.
respectiv cea având părinții Neandertali fiind stearpă pentru
bărbatul Homo Sapiens, care în fața ei era similar în eficiență cu
un castrat - dar perechea formată din bărbatul Neandertal și
femeia Homo Sapiens / care nu putea fi fiica vreunei
Neandertale, mama ei putând fi doar Homo Sapiens, era genetic

64
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Pătrunderea oamenilor Homo Sapiens în Europa Neandertalilor
În 2015, conform studiului - inclusiv genetic - al
cercetătorilor Qiaomei Fu, Mateja Hajdinjak, Oana Moldovan,
Silviu Constantin, Swapan Mallick, Pontus Skoglund, Nick
Patterson, Nadin Rohland, Iosif Lazaridis, Birgit Nickel, Bence
Viola, Kay Prufer, Matthias Meyer, Janet Kelso, David Reich și
Svante Paabo, mitocondrial / adică pe linie maternă, mama lui
“Ion de la Anina” a făcut parte din grupul feminin N* (Nord
African, din care au descins femeile de gen “U” / European
denumite “Ursula”); ei au susținut despre “Ion de la Anina”
(Homo Sapiens care a fost nepot de Neandertal, căci a avut
bunicul matern Neandertal / pur sau corcit): “la acest om, 3
segmente cromozomiale Neandertale depășind în mărimi 50 de
centimorgani indică predecesorii Neandertali anteriori cu 4-6
generații; el are alele corespunzând mai mult ulteriorilor Asiatici
decât Europenilor, ceea ce sugerează că populația de la Peștera
cu Oase nu a contribuit substanțial la genetica oamenilor care au
urmat în Europa”.
Străvechi ornamente personale și unelte de os din Peștera
Bacho Kiro / Bulgaria (2020)
65
Într-adevăr, alte grupuri umane în Europa actuală sunt
mai numeroase ca acela al tipului genetic Gherga; pătrunderea
oamenilor “puri” Homo Sapiens în Europa - venind din Anatolia
/ Asia “Mică” - a fost documentată cu resturi dentare găsite în
Peștera Bacho Kiro 42,26 lat. N, 25,25 long. E / Bulgaria că a
fost în urmă cu 46 de milenii, apoi având loc împerecherile cu
Neandertalii Bănățeni, ivindu-se astfel - în premieră - prototipul
Homo Sapiens cu profilul actual, având câteva procente de
material genetic de la Neandertali: coabitarea Neandertalo -
Homo Sapiens a durat mai multe milenii, după cum a afirmat în
2020 și Dr. Nikolai Syrakov / arheolog Bulgar. În prezent,
oamenii cu profil genetic Gherga sunt relativ rari în Europa:
extincția Neandertalilor a fost cauzată de lupte - dintre ei /
“Titanomahia” iar apoi cu succesorii / “Gigantomahia” - și
datorită invaziei ulterioarelor grupuri de Homo Sapiens. Fără a
dori inducerea vreunui şoc - perspectivele uneori fiind foarte
diferite ori prin anumite enunţuri - trebuie totuşi afirmat: timp
lung - multimilenar - şi pe suprafeţe foarte extinse, numele
Gherga a fost realmente Uriaş, chiar dacă a fost difuzat vocal cu
unele variații, datorită diverselor Graiuri ivite în locații și
vremuri diferite, impunându-se de la începuturile Civilizaţionale
în fruntea omenirii (a fost răspândit de către cele mai vechi
Europene Homo Sapiens, ca acelea catalogate genetic în “Clanul
Ursula” / feminin “U5”, ele avându-i de pildă în Europa ca
parteneri favoriţi pe cei mai “proaspeţi” bărbaţi din lume, anume
pe aceia aparţinând grupului genetic masculin “N” - acum “X” -
în care emblematici până azi sunt purtătorii numelui Gherga,
nume existent încă din Era Neandertalilor şi preluat de ei după
Potop, de atunci încoace mai ales pe linie paternă); e de
remarcat despre oamenii Homo Sapiens actuali din afara Africii
că aproape toți au peste 2% din genom de origine Neandertală,
ca rămășiță a încrucișărilor strămoșilor în EurAsia, ruta
bărbaților genetic “N” ca Gherga fiind tocmai pe la marginea
arealului de răspândire Neandertal - exactă și temeinică - în
2014 Alice Holloway în “10 mituri despre Neandertali”
afirmând că la unii Europeni din prezent ar ajunge chiar și la
20% (cauzând caracteristici fizice - după cum a scris în 2015 și
cercetătorul John Worthington - ca arcade proeminente și ochi
mari sau bărbie retrasă sau nas acvilin sau obraji roșii și
pistruiați sau păr drept și roșcat, etc. ori fiind explicația pentru
diverse alergii, astm / respirația șuierătoare, ș.a.m.d).
Academicianul Suedez Svabo Paabo - șeful genetician al
“Institutului Max Planck” din Germania, laureat Nobel în 2022
pentru “descoperirile sale privind genomurile hominizilor și
evoluția umană” - a afirmat în 2018 că aproximativ o treime din
genomul Neandertal încă există (numai printre ne-Africanii
Moderni), cu regăsire izolată la unele persoane actuale însă doar
în proporție de câteva procente: “Mari porțiuni ale genomului
Neandertal n-au fost moștenite de nimeni probabil din cauza
dezavantajelor legate de starea de sănătate, de fertilitate, de
înfățișare ori de gândire” (lipsa la Homo Sapiens a două treimi
din ceea ce a fost ADN Neandertal poate fi refăcută din
analizele genetice ale fosilelor, în ideea revigorării cândva chiar
a fostei specii Neandertale cu mame Homo Sapiens “surogat”,
așa cum a apreciat Dr. George Church / profesor la Universitatea
Americană Harvard). Neandertalii au fost tipic pădureni - trăiau
în codrii deși, fiind buni sulițași, în general trăind în jumătatea
Sudică a Europei și în Marea Stepă a Asiei / până în Siberia - iar
oamenii Homo Sapiens (provenind din Savana Africană) după
ce au ieșit din mediul originar au devenit caracteristici Stepei
EurAsiei, fiind în general buni arcași. De altfel, în 2011 Ryan
Higgins și Christopher Ruff de la “Centrul de Anatomie
Funcțională” din Baltimore / SUA - după ce au studiat pe
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
scheletele străvechi eficiențele locomotorii - au observat că
“Neandertalii erau mai adaptați traiului în zonele înalte /
Muntoase, pe când oamenii erau mai adaptați traiului în zonele
joase, de șesuri”.
Cu roșu a fost localizat cel mai apropiat Neanderthal de Gherga
(conform “Living DNA”, 2022)
În 2022, firma Europeană “Living DNA” - de analize
genetice - a concluzionat (contra-cost) că profilul bărbătesc
Gherga în Epoca Modernă este 97,39% Homo Sapiens,
identificând 2,43% Neanderthal și 0,18% Denisovan; la Gherga
din România - ca Homo Sapiens - concentrația procentuală
Neandertală cea mai apropiată ca asemănare a corespuns genetic
ultimilor Neandertali din Valonia / Belgia, cu comentariul:
“Înainte ca oamenii moderni (Homo Sapiens) să devină specia
umană dominantă - și singura supraviețuitoare - pe Pământ, ne-
am împărțit lumea cu alte specii umane arhaice. Se crede că
acesta a fost cazul până în urmă cu 15000 de ani, dar reprezintă
o perioadă de timp care se întinde până la zorii speciei noastre,
cu aproximativ 400000 de ani în urmă. Înțelegerea noastră
actuală, bazată pe analiza ADN-ului extras din rămășițele altor
specii umane, este că unii dintre acești oameni arhaici nu au
dispărut complet; şi anume Neandertalienii (Homo
Neanderthalensis) şi Denisovenii (Homo Denisova / Homo
Altaiensis). Prin încrucișarea cu oamenii moderni cu mii de ani
în urmă, ADN-ul lor supraviețuiește astăzi ca parte a genomului
uman. Contribuția genetică a Neandertalienilor la fondul genetic
uman actual poate fi găsită în toate populațiile umane din afara
Africii, în timp ce contribuția Denisovenilor se găsește exclusiv
în Asia și Oceania. Se crede că ADN-ul lor i-a ajutat pe oamenii
moderni să se adapteze la diferitele medii locale pe care le-au
întâlnit pe măsură ce s-au răspândit pe teritoriul Eurasiatic și nu
numai. Testul nostru ADN arhaic permite explorarea a cât de
mult din ADN-ul dvs. este atribuit oamenilor de Neanderthali și
Denisoveni și chiar și trăsăturile fizice pe care este posibil să le
fi moștenit de la unii dintre cei mai vechi strămoși umani ai
voștri, cu multe mii de ani în urmă. Acum se înțeleg multe
despre oamenii de Neanderthal (Homo Neanderthalensis) care,
în ciuda faptului că și-au primit numele din Valea
66
Neanderthalului din Vestul German, unde unele exemplare
timpurii au fost descoperite în 1856, au fost de fapt descoperite
pentru prima dată cu mai bine de 2 decenii mai devreme, în
1829, într-o peșteră din Belgia. Ei s-au separat de descendența
umană modernă la începutul Pleistocenului Mijlociu și au locuit
în vastul areal al Europei și Asiei de acum aproximativ 400000
de ani până în urmă cu 40000 de ani, așa cum este evident prin
descoperirea rămășițelor lor în multe peșteri în toate aceste zone.
Secvența completă a genomului Neanderthalului a fost atinsă
pentru prima dată în 2010 și de atunci au urmat altele. Acest
lucru, împreună cu rămășițele scheletice și artizanale, le-a
permis oamenilor de știință să-și construiască o imagine amplă a
modului în care arătau oamenii de Neandethal. Din analiza
genomului de Neanderthal și compararea acestuia cu genomul
uman modern, știm că Homo Sapiens s-a încrucișat cu oamenii
de Neanderthal în timpul Pleistocenului târziu, la scurt timp
după ce s-a mutat din Africa cu aproximativ 80000-50000 de ani
în urmă. Faptul că ADN-ul de Neanderthal se găsește la
majoritatea oamenilor moderni Eurasiatici de astăzi pare să
indice un avantaj de supraviețuire pentru a avea strămoși
Neanderthal, deși au fost descrise și mai multe efecte negative
ale amestecului Sapiens-Neanderthal. Aceste efecte negative s-
ar putea datora faptului că diversitatea genetică de Neanderthal a
fost mai mică decât orice populație umană vie, o consecință a
blocajelor puternice care au apărut la scurt timp după ce
descendența lor s-a separat de oamenii moderni și
consangvinizarea de fundal. Deși majoritatea ADN-ului
moștenit de la Neanderthalieni prezintă o ereditabilitate scăzută
(cât de des este transmis generației următoare), o parte din
ADN-ul prezent în genomul uman astăzi arată de fapt contrariul
- aceste gene moștenite de la strămoșii Neandertalieni ar fi putut
influența mai multe trăsături care ar fi îmbunătățit șansele
oamenilor moderni de supraviețuire în medii non-Africane.
Putem vedea exemple de astfel de variante incluzând genele
asociate cu sistemul imunitar, grăsimea corporală, malnutriția
proteino-calorică, circulația sângelui, modelele de somn,
culoarea pielii și a părului, metabolism, etc. A putea trăi prin
perioade de foame sau boală (cu ajutorul acelor gene de
Neanderthal) a însemnat o șansă mai mare de a transmite acele
gene la generația următoare și nu numai. Imaginea brutală și
regresivă a omului cavernelor care a fost asociată cu
Neantherthalienii în trecut s-a dovedit a fi neadevărată. Dovezile
sugerează că erau de fapt destul de sofisticați în comparație cu
Homo Sapiens din aceeași perioadă. Există dovezi arheologice
care indică faptul că oamenii de Neanderthal au creat
instrumente de piatră, au fabricat frânghii și țesături, au făcut și
au controlat focul pentru încălzire și gătit și chiar utilizarea
plantelor în scopuri medicinale. Pe baza rămășițelor de animale
găsite în peșterile Neanderthalilor, știm că aceștia au vânat o
varietate de animale, inclusiv megafaune mari, cum ar fi caii
sălbatici și căprioarele dar și animale marine, la fel ca Homo
Sapiens pe care i-au întâlnit. Există, de asemenea, dovezi ale
creativității culturale, cum ar fi crearea de ornamente și picturi și
fabricarea de structuri elaborate cu scop necunoscut în interiorul
pasajelor adânci din peșteră; inclusiv gravarea marcajelor
nefigurative pe oase și suprafețe de rocă indică apreciere artei.
Nu se știe ce practici culturale și credințe au avut culturile
Neanderthal, dar pe baza acestor dovezi putem specula că aveau
de fapt astfel de caracteristici și ar fi putut avea la fel de bine o
limbă vorbită”.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

uman modern și în adaptarea acestuia la mediu. Interesant,

dovezile genetice sugerează că ADN-ul Denisovan ar putea
ajuta oamenii moderni să-și adapteze viața la altitudini mari. O
variantă a genei EPAS1 a fost asociată cu o îmbunătățire la a
face față nivelurilor scăzute de oxigen. Această variantă a
provenit de la strămoșii șerpașilor din Nepal și s-a răspândit
rapid prin populațiile din Podișul Tibetan cu aproximativ 30000
de ani în urmă, ceea ce sugerează că această variantă este foarte
benefică pentru supraviețuire. Studiile asupra diverselor
populații umane moderne, precum și a genomurilor complet
secvențiate ale oamenilor arhaici, au arătat dovezi ale unor
variante genetice benefice care au trecut de la populațiile umane
arhaice la oamenii moderni. Acest proces, cunoscut sub numele
de introgresiune adaptivă, poate să fi dus la adaptarea accelerată
Homo Denisova și, prin urmare, la îmbunătățirea ratelor de supraviețuire în medii
(cu identificare subprocentuală la omul Modern Gherga) noi, pentru omul modern, pe măsură ce migrau din Africa în
întreaga lume. Am explorat variantele genetice care au apărut la
“Denisovenii (Homo Denisova / Homo Altaiensis) au oamenii arhaici și sunt asociate cu diferite trăsături fizice”.
format o specie sau o subspecie dispărută de oameni arhaici
despre care se crede că au trăit pe întreaga suprafață a Asiei,
Filipinelor și Noii Guineea. Este posibil să fi ajuns și mai
departe în Australasia, dar acest lucru nu a fost încă confirmat.
Se crede că Denisovenii s-au despărțit de Neanderthali la scurt
timp după ce strămoșul lor comun s-a separat de descendența
umană modernă cu mai bine de 390000 de ani în urmă. Cele mai
vechi rămășițe Denisovane au fost datate cu 200000 de ani în
urmă. În prezent, se știe mult mai puține despre Denisoveni în
comparație cu Neanderthalienii. Numărele și calitățile
rămășițelor Denisovane sunt mult mai scăzute, identificările
pozitive fiind limitate la doar câteva peșteri. De fapt, prima
identificare a unui individ Denisovan a avut loc abia în 2010.
Acesta a fost dintr-un singur os găsit în peștera Denisova din
Munții Altai și confirmat prin secvențierea ADN. Genomul Genetic Gherga ar fi sensibil la altitudini mari
Denisovan complet a fost secvențiat la scurt timp după. Deși nu (conform “Living DNA”, 2022)
a fost găsit încă un craniu complet al unui Deniosovan, analiza
ADN-ului, împreună cu puținele fragmente osoase și dinți care “O variantă a genei EPAS1 a fost asociată cu o
au fost identificați, a permis oamenilor de știință să-și estimeze îmbunătățire la a face față nivelurilor scăzute de oxigen. Analiza
aspectul fizic și o parte semnificativă a istoriei populației. La fel genetică la Homo Sapiens sugerează că această variantă este
ca Neanderthalienii, se crede că Denisovenii aveau o față lungă, extrem de benefică pentru supraviețuirea oamenilor care se
lată și proiectată, cu o frunte înclinată; nasul lor ar fi fost mai adaptează la viața la altitudini mari. Această variantă a apărut de
mare și maxilarul mai proeminent în comparație cu la Denisoveni în grupul genetic al strămoșilor populației de
Neanderthalienii. De asemenea, se crede că aveau pielea, ochii șerpași din Nepal în urmă cu aproximativ 30000 de ani. Se pare
și părul închis la culoare. Distribuția globală a Denisovanilor a că profilul bărbătesc modern Gherga nu e adaptat la altitudini
fost în cea mai mare parte estimată prin proporția de ADN înalte, prezentând hipoxie (aport insuficient de oxigen în
Denisovan găsită la oamenii moderni în viață astăzi. Interesant organism)”.
este că această analiză sugerează că ultima dată când ADN-ul
Denisovan a intrat în fondul genetic modern uman a fost acum
50000 de ani. Această analiză sugerează, de asemenea, că
Denisovenii ar fi dispărut cu doar 15000 de ani în urmă. Deși
studiile inițiale au sugerat că ascendența Denisovenă a fost
găsită numai în Oceania și insulele Asiei de Sud-Est, un semnal
mai răspândit și foarte scăzut al ascendenței Denisovene a fost
găsit în populațiile din Asia de Est și populațiile native din
America. Denisovenii și Neanderthalienii au coabitat: au locuit
în aceleași regiuni unii cu ceilalți în Asia, aproximativ în același
timp. De fapt, în Peștera Denisova s-au găsit nu numai rămășițe
Denisovene, căci au existat și rămășițe Neanderthaliene, ba chiar
și un fragment de os aparținând unui hibrid Neanderthalian-
Denisovan din prima generație, ceea ce pare să indice faptul că
amestecarea între grupurile de hominizi arhaici s-a produs atunci
când s-au întâlnit. Ca și în cazul oamenilor de Neanderthal, Genetic Gherga nu ar prefera viața nocturnă, neavând tendința
introgresiunea arhaică a avut un rol în modelarea genomului de ațipire ziua (conform “Living DNA”, 2022)

67
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
“În general, oamenii sunt de 2 feluri, persoane de
dimineață sau de seară, respectiv de tipurile matinal sau nocturn.
Unora le place câte un pui de somn în timpul zilei. Aceste
trăsături au fost legate de variante genetice asociate cu gena
ASB1 și respectiv gena EXOC6. Se crede că aceste variante au
fost introduse în genomul uman din ADN-ul de Neanderthal. Se
pare că profilul bărbătesc modern Gherga nu are o preferință
pentru a fi o persoană de seară - ‘bufniță de noapte’ - căci este
improbabil și ca profilul bărbătesc modern Gherga să aibă o
tendință crescută de ațipire în timpul zilei ori narcolepsie /
disomnie (somnolență excesivă în timpul zilei)”.
Genetic Gherga ar răspunde inflamator greu, fiind sensibil la
boli autoimune, neavând imunitate înnăscută
(conform “Living DNA”, 2022)
“O serie de gene ale sistemului imunitar au variante
genetice atribuite ADN-ului de Neanderthal. Acestea sunt
STAT2, OAS1, OAS2, OAS3, TLR1, TLR6, TLR10 HLA și
TNFAIP3. Se crede că aceste variante au ajutat la adaptarea
omului la medii non-Africane, în special la bolile noi întâlnite.
În profilul genetic bărbătesc modern Gherga, genotipul pentru
SNP rs5743618 este asociat cu o scădere generală semnificativă
a expresiei genelor de răspuns inflamator iar genotipul pentru
SNP rs17544225 este asociat cu un risc mai mare la boli
autoimune. Genetic nu este probabil ca Gherga să aibă o
expresie crescută a TLR1 (implicat în recunoașterea agenților
patogeni și în imunitatea înnăscută)”.
Genetic bărbații Gherga pot fi atât blonzi, cât și bruneți
(conform “Living DNA”, 2022)
68
“Variantele genelor SLC24A4 și EXOC2 au fost legate
de culoarea și tipul părului. Aceste variante au fost introduse în
bazinul genetic uman de la Neanderthalieni cu aproximativ
45.000 de ani în urmă. Contrar a ceea ce mulți ar putea crede, nu
există nici o dovadă că părul roșu provine din Neanderthal și a
fost transmis oamenilor moderni. În profilul bărbătesc modern
Gherga, genotipul pentru SNP rs77004437 este asociat cu o
culoare mai închisă a părului; în ciuda acestei variante, culoarea
părului ar putea fi diferită din cauza efectului altor gene.
Genotipul pentru SNP rs71550011 este asociat cu culoarea
părului blond; în ciuda acestei variante, culoarea părului ar putea
fi diferită din cauza efectului altor gene. Profilul genetic
bărbătesc modern Gherga e pozitiv la ambele”.
Genetic bărbații Gherga nu au pistrui și nu poartă alele
Neandertale asociate pigmentării pielii dar în loc de bronzare
se pot arde la soare (conform “Living DNA”, 2022)
“Privind pigmentarea pielii și reacția la expunerea la
soare, un total de 6 gene sunt asociate: HYAL2, OCA2, BNC2,
POU2F3, HYAL3 și RUNX2. Variante ale acestor gene au fost
asociate cu introgresiunea adaptivă a ADN-ului de Neanderthal.
În plus, variantele genelor BNC2 și MC1R care sunt asociate cu
pistruii pielii au fost, de asemenea, atribuite ADN-ului
Neanderthal. La profilul genetic bărbătesc modern Gherga nu
este o probabilitate crescută de a avea pistrui. Sunt posibile
predispoziții la arsuri solare în loc de bronzare și o incidență
crescută a arsurilor solare încă din copilărie. Profilul genetic
bărbătesc modern Gherga nu poartă alele de Neanderthal
asociate cu pigmentarea pielii (nici mai închisă, nici mai
deschisă)”.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

10 milenii (studiul fiind despre personaje reale, sursele de

informare apărând indicate sistematic în material, pe de o parte
deoarece datele nu au fost inventate iar pe de altă parte fiindcă
așa e corect): autorul recomandă oricui să lectureze cu atenţie
mărită lucrarea “Originea Gherga”, căci contrar unei păreri
superficiale, nu-i numai despre Gherga (care apare consistent în
unele părţi dar nu chiar peste tot); cu acest prilej, e lansată
invitaţia ca în minţile unora - care până acum n-au auzit de
Gherga - să poată începe corelarea cu existenţa altora din alte
neamuri, astfel încât să se deschidă vreun înţeles, dacă o fi
posibil, pentru locurile proprii în lume (ori ca un ecou modest -
dacă despre sine nu-s resurse - măcar persoana parcurgând
prezentul material să afle ceva despre apariţia Gherga în lume).
Gherga n-a aterizat din neant și ca oricare alți oameni, Gherga
are o poveste, cu începutul cândva și cu desfășurarea până azi (e
iluzoriu a crede că numai unii ar avea poveşti şi ar fi chiar injust
a rămâne în captivitatea unei asemenea credinţe); cutezanţa
foarte neobişnuită din această lucrare - explorând parcursul unui
anume tip de om din ultimele 10 milenii, relativ recent apărut
totuși pe scara umană - chiar e extraordinară, până în prezent
neîntâlnită niciunde şi nicicând: e atât de ambiţioasă, încât până
acum nimeni, de nicăieri din lume, n-a mai realizat aşa ceva,
nici prin sine însuşi, nici prin intermediul terţilor (pe cei
autoplasaţi în sfere ultra-înalte desigur că nu-i impresionează iar
Genele paterne pe cei săraci cu duhul - adică pe așa-zișii “analfabeți
funcționali” - desigur că îi depăşeşte).
Poate ar contraria că unele abordări din “Originea
Gherga” ating de pildă Epoca Pietrei ori chiar Neandertalii, pe
dimensiuni teritoriale întinse, până și continentale, etc., probabil
unii cititori / utilizatori fiind și derutaţi de anumite afirmaţii,
însă atenţionarea simplă privind aşa ceva e deoarece aspectele
tratate sunt pe perioade îndelungate şi pe mari teritorii, ceea ce
face diferenţa - însă fără distorsiuni exagerate - faţă de alte
materiale de gen (limitate la perioade mai reduse şi la spaţii mai
restrânse); în fond, lucrarea este de filogenie, nu de genealogie:
cu cât sunt mai îndepărtate timpurile față de actualul moment -
fie în trecut, fie în viitor - cu atât sunt mai “cețoase” (în
elemente fie de cercetare, fie de prognoză), “fantasticul” fiind
mai pregnant spre limitele temporale. De exemplu, sunt
combătute unele stereotipuri, de genul că ar fi fost odată ca
niciodată un singur Potop ce a inundat complet Pământul, etc.
(când de fapt au fost mai multe Potopuri, cu puteri relativ
restrânse, nu general planetare); alte idei - încremenite din
oarece timpuri - au plasat Atlantida în Atlantic, au mutat Raiul
în Cer, ş.a.m.d., realitățile fiind însă altele. O avertizare e cea
legată de conştientizarea diferenţelor semnificative între cele
ştiute în prezent, în comparaţie cu cele din trecut (sau exprimat
invers, privind deosebirile trecutului faţă de ce e acum):
obiceiurile oamenilor, peisajele, aromele / mirosurile, etc. (toate
foarte diferite). O tentaţie - datorată prejudecăţii izvorâtă dintr-o
abordare superficială - ar fi că o asemenea lucrare de fapt n-ar
prezenta vreo noutate, deoarece aşa ceva ar fi bine ştiut, etc.:
desigur că o astfel de eroare nu-i minusculă, ci e chiar gravă,
căci însăşi conceperea lucrării e o noutate (în plus, o mulţime de
elemente de conţinut fiind premiere de asemenea, în anumite
locuri pre/istoria ajungând să fie pur şi simplu re/scrisă); pe de
altă parte, un “risc” e şi că destui oameni refuză - simplu / Adăugarea dungilor provoacă iluzia colorării sferelor
simplist - cam orice din ceea ce nu aparține “șablonului” / (ce real au aceeași nuanță)
“tiparului” pe care îl ştiu. Unora li s-ar putea părea fantastic că
lucrarea nu e dedicată doar familiei Gherga din ultimul secol ori Evreul American Alvin Toffler 1928-2016 (futurolog
numai filiaţiei Gherga din ultimul mileniu, ci e despre ceva mai care a scris lucrări ca “Șocul viitorului”, “Al treilea val”, etc.) a
serios de multe ori, depăşind situaţia Gherga chiar din ultimele enunțat: “Analfabetul viitorului nu va mai fi cel care nu știe să
69
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
citească, ci acela care nu știe să înțeleagă”, astfel semănând cu
cine vede și nu crede, aude și nu pricepe, etc.; e de știut -
corespunzător unui raport al Uniunii Europene din 2011 - faptul
deosebit că în România și în Bulgaria sunt cele mai scăzute
competențe de învățare, analfabetismul funcțional măsurat
oficial fiind de câteva ori mai mare decât media restului Țărilor
(iar așa ceva, pentru recuperarea decalajului, nu trece de la sine
și nici curând, implicând multă muncă în educație și timp
îndelungat, însă în România - Țara unde există nominal cei mai
mulți Gherga din lume - de la acea constatare până în prezent
nimic din astea nu s-au petrecut, ceea ce e grav, căci adâncește
problema). De altfel, Biblia în Vechiul Testament - Isaia 6:9 - a
semnalat așa fenomen în Canaanul mileniului I î.C., deci
chestiunea nu e tipică Epocii Moderne, existând din Vechea
Lume (“Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi, uitându-vă, vă
veţi uita, dar nu veţi vedea”). În ultimele decenii, un instrument
ştiinţific foarte puternic de documentare a trecutului - cu utilitate
în explorarea chiar şi ale vremurilor foarte îndepărtate - s-a
adăugat celor existente, deja consacrate dar neconsolidate
definitiv: anume, genetica (iar aşa ceva a completat multe studii
existente ori a iniţiat noi direcţii de cercetări).
Ultima glaciaţiune în Europa
La început - în paleoliticul dominat de Uriaşi =
nominalizați de stră-Români și ca “Găligani” - meritul foarte
apreciat al “Sfântului Ra” (adică al diurnului “Soa-Re” / Soare)
a fost în primul rând că prin ivire termina teribila noapte: uriaşul
luminător era încă din zori - atotputernic / invariabil pe
parcursul fiecărei zile - de partea Homo Sapiens (astrul fiind
venerat de oameni ca mare aliat, credinţă contrară celor din
speciile umane ale străvechilor nocturni, anume Uriaşii
Neandertal şi Cro Magnon de sub bolta cerească a trecutului,
desigur şi atunci luminată de stele / constelaţii şi de Lună);
Soarele era considerat “Ochiul lui Dumnezeu” = “Domnul-Zeu”
(anume, un unic Zeu). Biblia când la început - după ce a indicat
în “Facerea” 1:3 că Dumnezeu “se purta pe deasupra apelor” - a
scris despre apariția luminii (ceea ce însemna că starea inițială
nu era luminoasă, ci neguroasă): așa ceva a fost caracteristic și
universului paleolitic, când Neandertalii erau atașați unei alte
ordini - mai întunecată și mai rece - decât ordinea mai luminoasă
și mai caldă apreciată de Homo Sapiens (în memoria omenirii de
altfel a rămas despre vremurile îndepărtate că erau înnegurate).
Episodul neguros consemnat biblic în Vechiul Testament de
70
prima sa carte doar cu Duhul Creatorului peste ape nu a fost
localizat într-un anume areal, căci s-a referit în general la
începutul lumii (iar - revenind la paralela paleolitică - Era
Neandertală s-a încheiat după ce Homo Sapiens a intrat în
Europa); ceea ce a fost știută ca “Era de Aur” a durat efectiv în
paleolitic între încetarea glaciațiunii - când a apărut Edenul /
Raiul, atunci fiind întemeiată Atlantida - și Potopul Pontic
datorat marilor ape adunate din cauza topirii ghețurilor (când a
dispărut Atlantida) iar “Era de Argint” a durat în neolitic până la
Potopul biblic, apoi fiind Erele metalelor mai puțin prețioase,
anume Epoca Bronzului - până la Războiul Troian - urmată de
Epoca Fierului ce a durat până la începerea Antichității:
majoritatea specialiștilor - inclusiv istorici - sunt foarte interesați
de Epoca Modernă, de timpurile Medievale / ale Evului Mediu
ori vremurile Antice, fiind tot mai puțini (și ca număr, și ca
interes) pe măsura îndepărtării pe scara timpului față de prezent.
În “Istoria credințelor și ideilor religioase”, Dr. Mircea
Eliade a scris despre “focarul Indo-Europenilor” că era localizat
“în regiunile de la nordul Mării Negre, între Caucaz și Carpați”;
Dr. Lev Gumilov 1912-1992 a documentat despre Vechea Lume
că în opoziție cu anticiclonul format în Asia Centrală - în
mijlocul celui mai mare uscat al planetei - ciclonul Atlanticului
de Nord umezea Europa până în răsăritul ei / respectiv până în
apusul Marii Stepe EurAsiatice, ceea ce de-a lungul vremurilor a
determinat valurile de migrări ale oamenilor dinspre E spre V:
variațiile radiației solare și umidității ar fi cauzat condițiile de
trai deopotrivă pentru oameni și animale, ca suprafețele
pășunilor disponibile mai mari în Europa decât în Asia, etc.
(justificând mutările constante dinspre Asia spre Europa). În
studiul “Migrarea masivă din stepă a fost o sursă a limbilor
Indo-Europene” din 2015, autorii Wolfgang Haak de la
Universitatea din Adelaide 34,56 lat. S, 138,35 long. E /
Australia, Alissa Mittnick de la “Institutul pentru Științe
Arheologice” din Tubingen 48,31 lat. N, 9,03 long. E /
Germania, Iosif Lazaridis de la “Departamentul de Genetică”
Harvard / SUA, Guido Brandt de la “Institutul de Antropologie”
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
din Mainz 50 lat. N, 8,16 long. E / Germania, Susanne Friedrich
de la “Muzeul Preistoriei” din Halle / Germania, Valery
Khartanovich de la “Muzeul de Antropologie și Etnografie” din
St. Petersburg / Rusia, Pavel Kuznețov de la Academia Rusă,
Banffy Eszter de la Academia Ungară, Christos Economou de la
Universitatea din Stockholm / Suedia, Sandra Pichler de la
Universitatea din Basel / Elveția, Roberto Risch de la
Universitatea din Barcelona / Spania, Manuel Rojo Guerra de la
Universitatea din Valladolid / Spania, Rafael Pena de la
Universitatea din Madrid / Spania - și mulți alții - au indicat
leagănul proto Indo-European / Euro-Indian (așa cum se poate
vedea în imaginea următoare), în Vestul Kazah / Casah, Sudul
Rus, Sudul Ucrainean și Estul Românesc: acel spațiu a fost
generic știut ca Eden (cuprinzând meleagurile apusene ale
Stepei EurAsiei, spațiu al străvechilor nomazi - adică vânători,
pescari, culegători, cărăuși, negustori - încă din paleolitic);
întinderea sa, documentată de cercetătorii menționați între
Bazinul Uralului inferior și Bazinul Dunării inferioare, în
geografie a fost strict Europeană (Fluviul Ural curge din Munții
Ural în Marea Caspică și e granița dintre Asia și Europa - fiind
al treilea Fluviu European, după Volga și Dunăre - iar în N
Balcanic, până unde au fost determinați proto Euro-Indienii /
Indo-Europenii, adică proto Gorganii / Kurganii, trăiesc și în
prezent Românii, printre care se află cei mai mulți Gherga din
lume).
Leagănul Kurgan = Euro-Indian / Indo-European
Specialiștii nominalizați au demonstrat științific faptul
că o parte a spațiului Românesc s-a implicat în generarea Indo-
Europeană, așadar efectiv stră-Româna a fost limbă constituantă
Indo-Europeană; așa ceva explică și de ce vechi cuvinte
Românești = Europene au putut fi găsite inclusiv în India: față
de leagănul originar, Euro-Indienii / Indo-Europenii s-au
răspândit în vaste zone (azi aproape jumătate de glob vorbește o
limbă Indo-Europeană). În Vechea Lume, inițial s-a vorbit Indo-
European în spațiul Românesc iar ulterior s-a vorbit Indo-
European în spațiul Trac (aflat la S, în Peninsula Balcanică);
este eronată abordarea că stră-Româna ar fi fost influențată de
Tracă, deoarece spațiul Românesc nu a fost “sărit” de Indo-
71
Europeni pentru ca mai întâi să fi fost Traca: așadar, e justă
logica faptului că stră-Româna a influențat mai mult Traca decât
invers. Mai mult, se poate observa că Indo-Europenii nu au
“sărit” spațiul Românesc nici ca să se afirme în celelalte mari
Peninsule Europene la Marea Mediterană, anume în Peninsulele
Italică și Iberică; limbile Indo-Europene de acolo au fost
ulterioare stră-Românei = limbă constituantă Indo-Europeană:
decisiva influență Indo-Europeană a venit dinspre zona Română
- de unde era leagănul Indo-European - căci vechii Indo-
Europeni nu au fost inițial în acele Peninsule Mediterane (nu
acolo a fost leagănul Indo-European / Euro-Indian). Ca atare,
privind geneza sa, stră-Româna nu a avut nevoie în mileniul I
î.C. de Tracă ori în mileniul I de Latină, căci decurgerea firească
- cu valabilitate oricând și oriunde - a fost faptul că vechea
limbă întotdeauna o influențează pe cea nouă; de aceea,
gruparea limbilor Indo-Europene conținând ca limbi principale
Româna, Italiana, Franceza, Spaniola și Portugheza e incorectă
cu denumirea generică “Latină” sau “Romană”, căci o limbă
“Romană” efectiv nu a existat niciodată iar limba Latină
(apărută târziu și dispărută devreme) nu-i îndreptățită decât
artificial ca titulară: corect - științific / atât lingvistic, cât și
istoric - gruparea respectivă de limbi Indo-Europene e la modul
cel mai firesc “Românică” (stră-Româna a existat dinaintea
tuturor acelor limbi ale grupei, fiind cea mai veche). În prezent,
curentul principal oficial ignoră că Indo-Europenii - respectiv
Kurganii - s-au răspândit în ceea ce azi e România, ajungând
apoi în Italia, Franța, Spania și Portugalia, susținând taman pe
dos, anume că întâi Kurganii s-au impus în Portugalia, Spania,
Franța și Italia iar la urmă și în ceea ce acum e România; ar fi și
întrebarea: dacă Indo-Europenii s-au ivit la gurile celor mai mari
Fluvii Europene (la țărmurile Nordice ale Mărilor Caspică și
Neagră), în fostul leagăn Atlant - zis Eden / Rai - atunci de ce
Indo-Europenii Vestici, de la Marea Mediterană, abia în târzia
Antichitate, prin intervenția Romană în Dacia ar fi provocat
apariția poporului Român / Indo-European și a limbii Române /
limbă Indo-Europeană? Fenomenul Indo-Europenizării,
respectiv al Kurganizării Europei, a pornit din zona unde e și
spațiul Românesc - prin mai multe valuri, de-a lungul a câtorva
milenii - iar a susține despre Kurganizarea / Indo-Europenizarea
spațiului Românesc că s-a produs dinspre apus, în Antichitate
(după războaiele Romanilor cu Dacii), e practic fără sens.
Românii sunt la Dunărea inferioară - cel mai mare Fluviu
curgând în Marea Neagră - respectiv cel mai mare Fluviu din
Europa după Fluviul Volga, cel mai mare debitor al Mării
Caspice:
Indo-Europenii = Kurganii
“Edenul” - însemnând “Stepa” în Graiul de acum 10
milenii / corespunzător reconstituirilor paleo-lingvistice - a fost
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

în Sud-Estul Europei, cuprinzând Nordul Caucazic, Nordul “Ocean” în Indo-Europeana originară se înțelegea doar apa mare
Pontic și Nordul Balcanic: deoarece în Vechea Lume - care era a unui Fluviu (asemănător sensului de “acasă” la vechii Greci):
grupată pe atunci, la sfârșitul glaciațiunii, mult mai la Sud decât de exemplu, Atlanții / “Oamenii bărcilor” = plutași / luntrași -
ulterior - oamenii aceia din avangardă erau în poziție relativă predecesorii direcți ai Kurganilor - prin Oceanul Zeului Atlas
Nordică, fiind ca atare știuți ca Hiper-Borei (denumirea lor înțelegeau cel mai mare Fluviu ce alimenta Lacul Pontic, anume
regăsindu-se în vechea Greacă, la sfârșitul mileniului II î.C., ca Dunărea (având denumirea veche Greacă - limbă Indo-
însemnând “extrem Nordici”, de pildă la Albanezi “bore” = Europeană - de “Oceanos potamos”, ansamblul acvatic al
“neaua” / “zăpada”); apogeul le-a fost în mileniile VIII-VII î.C., Atlantidei fiind cu apă dulce, nu cu apă sărată). Imperiul Atlant,
ca proto Euro-Indieni / Indo-Europeni, adică proto Gorgani / cu capitala Atlantida - existând pre-diluvian, adică la sfârșitul
Kurgani (denumirea ulterioară a Euro-Indienilor / Indo- paleoliticului - fiind în dulcele Bazin Pontic / Dunărean, nu avea
Europenilor a ajuns de Kurgani, de la Ghergani). Datorită vreun element comun cu uriașul și săratul Ocean Atlantic, aflat
Potopului Pontic, în spațiul stră-Românesc din mileniul VII î.C. la distanță relativ mare (pe malurile căruia urmașii Atlanților -
a avut loc trecerea de la Civilizația Atlantă (care a încheiat adică ai Oamenilor lui Atlas - au ajuns prin migrările ulterioare
paleoliticul) la Vechea Civilizație Europeană (cu care a debutat dezastrului Atlant: denumirea Oceanului Atlantic - apă planetară
neoliticul): toate celelalte Civilizații ale Vechii Lumi - distinctă / separată de apa inițială Atlantă - a survenit abia recent
Egipteană, Sumeriană, Indiană, Chineză, ș.a.m.d. - au fost istoric, la milenii distanță față de Civilizația Atlantă). Despre
ulterioare Civilizațiilor centrate în ceea ce e România azi localizarea capitalei Atlante - a Imperiului Atlant - s-ar
(anume Civilizația Atlantă, respectiv Vechea Civilizație presupune că a fost undeva în apusul cuvei Pontice, aproximativ
Europeană); așa ceva - că Atlanții au avut prima Civilizație de pe meridianul din apropierea liniei Istanbul-Odesa (același
pe glob - are acceptarea generală / universală a recunoașterii meridian ca al Sfinxului și al marilor piramide din marginea
întâietății mondiale, pentru unii însă încă existând dezbaterea metropolei Cairo): despre realizarea Sfinxului în N Egiptean nu
locului aceleia, din cauza atragerii “hipnotice” / “vrăjite” spre a fost găsită nici o dovadă, nu a rămas nici o mărturie
Oceanul Atlantic, pe malurile căruia au ajuns urmașii Atlanților (arheologic nu s-a găsit nici un indiciu, nu a rămas nici un
după dezastrul Atlant, adică după înghițirea Atlantidei de către document despre străvechiul Sfinx din Valea Nilului inferior);
apele oceanice (ale Oceanului planetar, pătrunse brutal / se știe doar că în mileniul III î.C. (era secolul XXVI î.C.)
neașteptat în cuva Pontică), considerând deplasarea Atlantă faraonul Kheops / Khufu - din Dinastia 4 a Vechiului Regat
post-cataclism / post diluviană pe direcția tocmai inversă, anume Egiptean - a poruncit să i se sculpteze trăsăturile sale bărbătești
de la V la E iar nu cum a fost de fapt în realitate, adică de la E la pe fața feminină a Sfinxului.
V. Atlantida - inima Imperiului Atlant - era în Bazinul Pontic
(care înaintea Potopului Pontic avea Lacul Pontic în centrul său,
apoi - din cauza valurilor oceanice care au acoperit Atlantida -
acela devenind Marea Neagră); supraviețuitorii refugiați imediat
după catastrofalul eveniment pe marginile mai înalte ale râpelor
Pontice - devenite malurile Pontice (malurile Mării Negre) au
fost cunoscuți cu numele general de Kurgani / Ghergani: o altă
posibilă “hipnoză” / “vrăjire” = boscoană / “bos-coană” ar fi
apărut la unii cercetători Români din Epoca Modernă ca
înlocuirea stră-Românilor - ori chiar a Atlanților - cu Daco-Geți
(străbuni Geto-Daci care însă istoric au apărut în spațiul actualei
Românii abia din Epoca Fierului, nu din Epoca Pietrei, nici din
Epoca Bronzului, în același timp cu apariția Geto-Dacilor în
spațiul stră-Românesc ivindu-se și vechii Greci / Eleni în mediul
lor, care dacă au păstrat legendele Atlante, atunci nu înseamnă
însă că ar fi și existat în vremurile Atlante, vechii Greci de fapt
preluând relatările de la înaintașii indigeni ai arealului
respectiv). De altfel, privind perioadele anterioare scrierilor
Antice despre Atlanți, niciodată nu a fost documentată științific -
ori legendar - nici o migrare umană dinspre Oceanul Atlantic,
nici în Europa, nici în Africa, nici în Epoca Pietrei (fie
paleolitică / cioplită, fie neolitică / șlefuită), nici în Epocile
metalelor (Bronzului și Fierului), ci numai invers: în Vechea
Lume au fost documentate atât legendar, cât și științific,
nenumărate migrări umane dinspre răsărit spre apus, până la
Oceanul Atlantic (Ocean numit astfel tocmai datorită locuitorilor
Atlanți ai malurilor sale, ajunși din Estul European până acolo,
căci la începuturi Oamenii denumeau locurile unde se așezau iar
sucit - pe dos - nici nu s-ar fi putut ca să fi existat toponimii
înaintea Oamenilor); se poate lejer observa că în vorbirea
obișnuită Românească, “vrăjeala” încă e populară, datorită
rădăcinilor sale Magice (mai populare fiind referințele la mamă,
cele sexuale, etc). Este de remarcat că limba originară Kurgană /
EuroIndiană nu avea cuvinte pentru Mare sau Ocean, ci doar
pentru Râu și Lac, deoarece utilizatorii săi erau continentali; ca
72
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

În Epoca Modernă, specialiștii despre leagănul proto

Ghergan / Kurgan (adică leagănul proto Euro-Indian / Indo-
European) de pe malurile în pante ale fostului Lac Pontic cu apă
dulce - din cuva actualei Mări Negre cu apă acum mai sărată,
însă nu chiar așa de sărată ca apele Oceanului Atlantic ori Mării
Mediterane - dezbat mai mult ce parte a fost mai influentă,
anume Nordul Pontic / European sau Sudul Pontic / Asiatic, în
oricare dintre variante Estul Pontic / Caucazian și Vestul Pontic
/ Carpatic fiind incluse, așa ceva și având importanța mai
deosebită pentru obârșia Gherga, deopotrivă din cauză că în
izolările Montane sunt conservări mai bune și deoarece numele
Gherga a fost atestat atât în zona Caucaziană, cât și în zona
Carpatică, ceea ce îi confirmă vechimea mai profundă decât a
celor din celelalte zone; de altfel, e evident că în timpul ultimei
glaciațiuni dezvoltarea umană întâi a fost mai Sudică iar pe
măsura dezghețării dezvoltarea a ajuns mai Nordică: așa ceva a
fost valabil și pe malurile Pontice, unde - în dezvoltarea
Civilizațională - Anatolia Sudică a precedat Stepa Nordică (iar
bărbații Gherga veniți via Siberia în Europa s-au bifurcat în 2
ramuri majore, întâi prin S Ural, apoi prin N Ural).

Cea mai mare piramidă din lume este în Cairo, capitala

Egiptului (în spatele Sfinxului)
73
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Karelii (în majoritate genetic patern Gherga)

Despre Karelia e de știut că se întinde între Mările

Baltică și Albă: ruta navigabilă dintre Golfurile Finic / Marea
Munții Ural delimitează Asia de Europa Baltică și Golful Onega / Marea Albă - din Oceanul Arctic /
Înghețat, de Nord - are în total 227 km (o parte a traseului
Din perspectivă genetică, bărbații din mai vechiul grup acvatic nu e natural, ci e canal, realizat în perioada stalinistă ca
“IJ” au fost mai răspândiți în Sudul Pontic - de unde s-au primul proiect important cu deținuții Gulagului sovietic);
despărțit spre Țările Sfinte, anume (în general) ca “I” în Raiul Karelia e împărțită de Rusia = Venäjä și Finlanda = Suomi (cu
European și ca “J” în Canaan - iar bărbații din grupul “R” au populație Saami). În 2016, cercetătorul American Richard
fost mai răspândiți în Nordul Pontic, ambele mari și vechi Kwiatkowski a schițat intrarea bărbaților genetic “N” - ca
grupuri la momentul diluvian al Potopului Pontic fiind dominate Gherga - în Europa (pe lângă Marea Caspică și pe Valea Volgăi
/ cârmuite de bărbații genetic Gherga, din grupul “N”/“X”: astfel / Fluviu denumit Antic și “Rava”):
se poate rezuma situația inițială - de la începuturile perioadei
tratate în această lucrare - cu cele 3 grupuri de bărbați care au
contat la sfârșitul paleoliticului în preajma Bazinului Pontic;
despre bărbații Gherga - care mult după Epoca Pietrei s-au
regăsit deopotrivă în N și în S Mării Negre - se poate observa,
similar cu fenomenul oglindirii, că poziția Ghergarilor pe țărmul
Pontic dintre Caucaz și Azov / Karga semăna cu cea Sudică de
pe țărmul Mediteran al Gherghiților Cariei, dintre Lykia și Lydia
ori cu cea Nordică de pe țărmul Baltic al Karelilor (de pildă,
seara puteau admira la fel asfințitul prin “coborârea” similară în
apa Mării a discului solar).

Bărbații genetic “N” - în vremea Atlantă - au pătruns organizat

în Europa

74
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
În 2016, colectivul internațional de geneticieni
coordonat de Anne-Mai Ilumae și Siiri Rootsi - de la
Universitatea din Tartu / Estonia - a observat: “în Europa, cea
mai timpurie descoperire a haplogrupului ‘N’ datează din
Panonia Epocii Fierului” (de la Ludas-Varju-Dulo / Ungaria,
unde pe atunci - la începutul mileniului I î.C. - funcționa o
comunitate Geto-Dacă, apoi Keltă / Celtă; în Evul Mediu, acea
zonă a aparținut Transilvaniei). O distribuție cu hexagoane
violet - la Est de Dunărea mijlocie, inclusiv în Banat - a
bărbaților genetic “N” din Antichitate se poate vedea în
continuare (prezența acelora a fost documentată științific până în
vremea Avarilor / Evul Mediu - dinaintea venirii Ungurilor în
Panonia - captura fiind din situația prezentată de Dr. Carlos
Quiles, în 2019):
În Banat / Panonia, bărbații de tip genetic Gherga au existat din
vremurile Vechii Lumi
Specialiștii din fosta Iugoslavie au documentat
răspândirea tipului bărbătesc genetic “N”, considerat ca legat de
cel Cimerian din Panonia Epocii Fierului (Cimerii / Cimerianii,
al căror nume se vede legat de Sumeri / Sumeriani ori de Grecul
κύμα “kyma” însemnând “val”, putând fi înțeleși ca străvechi
Valahi, au fost aliați cu Mezii din SV Caspic - așa cum a studiat
de exemplu și istoricul Igor Kolomicev în “Secretele Sciției
Mari” - la începutul Epocii Fierului au plecat din N Pontic, adică
Nordul Mării Negre).
Bărbați genetic “N” - ca Gherga - în fosta Iugoslavie
75
În secolul V î.C., Anatolianul Herodot Karka / din
Sudul Mării Negre a scris în prima sa carte de “Istorii” 96-106
că înțeleptul Deiokes / Deioces i-a determinat pe Mezi
(cuprinzând Magii, astfel cum explicit a consemnat 1:101) să
accepte cârmuirea regală, convingându-i să ridice un palat - în
cetatea întărită Ecbatana = capitala Mediei - și inventând
ceremonialul de palat; inclusiv urmașii săi s-au luptat cu
Asirienii iar Sciții - după ce au alungat Cimerienii în Europa
urmărindu-i pe Cimmerieni în Asia - au fost alungați de către
Mezi (însă după o generație, Sciții la o incursiune ajungând până
în Canaan). Regele Mezilor Kșatrita - menționat Kaștariti /
nume rezonând cu cel Indian pentru Războinic într-o inscripție
din 678 î.C. conform academicianului Britanic Henry Howorth
în 1892 - provenea din Karkași / azi Karkașeh din Munții
Zagros, în NV Iran (localitate fostă Garkasia în vremea
Asirianului Șalmanaser II 1030-1019 î.C., după cum a menționat
în 1889 orientalistul Joseph Halevy): acel rege al Mezilor -
conform și Dr. Muhammad Dandanmayev 1928-2017 din
Daghe-stan, membru corespondent al Academiei Ruse - era
oficial aliat cu Cimerianii, ca fiul întemeietorului Daiukku /
Deioces al Regatului Mediei (după cum a scris inclusiv
Vladimir Lukonin 1932-1984, șeful Departamentului Oriental al
Muzeului Ermitaj din Petrograd = Sankt Peterburg / Rusia,
reședința regiunii Finice Ingria).
Bărbații genetic “N” grupați în Estul Baltic al Epocii Bronzului
Se poate remarca echivalarea Latinei “aestas” = “vara”
cu Aestii de la Baltica (de care s-a legat denumirea Estoniei): în
Vechea Lume, acolo era destinația de vărat a mărețelor turme
din Sud (cele mai mari aparținând Valahilor, care sistematic se
retrăgeau în anotimpul rece - pentru iernat - din Nord în spațiul
Carpato-Dunăreano-Pontic, începând cu poalele Carpaților din
Sudul actualei Polonii); Estonia / “E-stonia” prin onomastica sa
- rezonatoare mai ales în înțeles stră-Român - cuprinde ceea ce
era în mod semnificativ, anume “e stâna” (la Asiatici “stan” -
pentru teritoriu - s-a consolidat ca “loc” / “tărâm”). Această idee
Gherga - a legăturilor pastorale străvechi între spațiul Românesc
/ Pontic și spațiul Eston / inclusiv Finic - și-a găsit demonstrația
științifică în 2021: colectivul de cercetători Români format din
Arina Acatrinei, Ioana Rusu, Cristina Mircea, Cezara Zagrean-
Tuza, Emese Gál, Doru Păceșilă, Oana Gâza, Claudia Urduzia,
Zeno Karl Pinter, Cătălin Dobrinescu, Vitalie Bodolică, Adela
Pintea și Beatrice Kelemen au studiat genetica unor oi
Dobrogene datând din a doua jumătate a mileniului I, ale căror
rămășițe au fost dezgropate la Capidava 44,29 lat. N, 28,05 long.
E / județul Constanța, găsindu-le ca fiind cele mai apropiate -
înrudite genetice - de oile Epocii Bronzului și Epocii Fierului
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

din Estonia și Karelia, respectiv Finlanda (nu au fost niște oi
rătăcite, ci turme).
Între oile Est Baltice și Vest Pontice au fost dovedite înrudiri
genetice din Epocile Bronzului și Fierului
Analizele genetice au relevat concentrarea cea mai
importantă a oamenilor “N” - anume, profilul Gherga - chiar în
acea parte Estică a Balticii, proporții semnificative ale bărbaților
din Lituania, Letonia, Estonia, Finlanda și Rusia fiind tocmai
“N” = “verii” Gherga; în Antichitate, Romanul Tacitus a scris în
“Germanica” din secolul I că populația Aestă, vecină cu cea
Finică, vorbea un Grai Kelt / Gherg (iar apoi, istoricul
Ammianus Marcellinus în “Res Gestae” din secolul IV dar și
cronicarul Iordanes în “Getica” din secolul VI au scris că marele
rege Got Ermanaric / Hermana-ric din Dinastia Amală - care a
trăit până în anul 376 - îi cârmuia și pe Balții / Balticii Aesti,
deci Imperiul Got ajungea în Nord până la Golful Finic din
extremitatea răsăriteană / Estică a Mării Baltice, notarea fiind
“Oceanul German”: stăpânirea aceluia - cu genericul “Oium” -
cuprindea și spațiul Românesc, inclusiv Cultura Sântana de
Mureș / Transilvania).

În Vechea Lume desigur că interesul Sudicilor pentru

poziția Nordică / Baltică nu era doar pastoral, ci și datorat
bogăției piscicole ori în blănuri deosebite ale zonei, respectiv
potențialul economic / comercial: nomazii - unii dintre ei ca
mari negustori - negociau diverse produse în târgurile “var” de
pe malurile apelor (fie curgătoare, fie stătătoare), Finicii și acum
denumind Estonia ca “Viro”; iar așa ceva se conectează cu ceea
ce în Vechea Lume s-a fixat ca Voreas / Boreas pentru “Nord” -
ajuns personificat și ca Zeu / inclusiv al vântului - cu
credincioșii “Vorei” / “Borei”, cei din extremul Nordic fiind
“Hiper-Vorei” / “Hiper-Borei” (de divinul Boreas pentru Nordic
par să fi fost apropiați și primii boieri / stră-Românii fiind
considerați - prin însușiri și plasare - ca deopotrivă nobili și
Nordici în Vechea Lume). De asemenea, prin poziția lor Estonii
sunt considerați Est Europeni, vechii Estoni - așa cum a studiat
și Estonul Edgar Saks în 1960 - întinzându-se între Estul Deltei
Vistulei și Golful Finic: “contemporan cu împăratul Alexandru
cel Mare - secolul IV î.C. - navigatorul și geograful Pytheas din
Marsilia după ce a fost în Arhipelagul Britanic a vizitat coasta
Nordică a Europei până a ajuns la Fluviul Don; pe atunci, așa-
zisa coastă Scită a Mării Baltice se întindea între Turku /
Finlanda și Vistula / Polonia, fiind în posesia Estonilor”.

Bărbații genetic “N” - începând cu Epoca Bronzului - au

pătruns organizat în Europa Nordică
Procente bărbătești azi (Andres Paabo, 2018: cifrele redau procentele)
76
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

În prezent, cei mai mulți bărbați genetic “N” din
Europa sunt în Țările Baltice Lituania, Letonia, Estonia,
Finlanda și în partea Europeană a Rusiei (în legătură cu litoralul
lor Marin Baltic, e de știut că termenul Finic “balta” înseamnă
“putere” - “valta-kunnan” fiind “împărăție” / “valtikka” =
“sceptru” - iar pentru însuși “baltă” cuvântul Finic e “lampi”, cel
Eston e “tiik”, etc); inclusiv Dr. Anatol Klyosov - președintele
“Academiei de genealogie genetică” - a afirmat în 2016 că
respectivii bărbați de tip “N” nu-s autohtoni în zonele unde se
află acum, ci majoritatea își au sorgintea ce poate fi trasată (ca
înrădăcinată) până în Altai.
Europeană “su” = “apă” și “mor” înseamnă “purpuriu”, s-ar
putea interpreta străvechea denumire “Su-meria” ca fiind “Apa
purpurie” (respectiv roșiatică a Mesopotamiei / “Meso-
Potamiei”, tărâmul știut “dintre Fluvii”, acelea fiind Tigru și
Eufrat), sensul la “mor” vorbind invers / îndărăt potrivind
culoarea roșie / purpurie cu rădăcina lingvistică “ro” de la
Români: inițial, Sumeria era numită GhienGar - ceea ce invers
silabic era “GarGhien” - ulterior zisă și Kurgal (din mileniul VI
î.C., Mesopotamia a fost stăpânită de Nordicii Ghergani /
Kurgani = întemeietorii Civilizației Sumeriene). Despre stră-
Români - în Vechea Lume trăind pe un areal mai întins ca
spațiul Românesc actual - e de remarcat că vorbeau stră-Româna
dinainte ca să sosească peste ei Geto-Dacii sau Romanii (de la
combinația limbilor cărora a apărut Româna Modernă); familia
lingvistică Românică - impropriu denumită și după mai recenta
istoric limbă Latină, ce între timp a și dispărut, ca “familia
lingvistică Latină” - e întinsă în Europa din prezent între Marea
Neagră / locul fostei Atlantide și Oceanul Atlantic, pe un spațiu
mai redus decât cel inițial (din urmă cu multe milenii): pe glob,
în apusul Asiatic cel din urmă Grai Românic - utilizat de neo-
Hitiți în Mesopotamia - s-a încheiat oficial în mileniul I î.C.,
când a căzut ultimul bastion de pe Fluviul Eufrat, anume cetatea
Carchemiș / Gherga-miș = a “moșului Gherga” (la actuala
graniță dintre Turcia și Siria), căci neo-Hitita avea flexiuni
“Latine” cu ecouri specifice regăsite în Caria / V Peninsulei
Anatoliei = V Turciei și ulterior în Roma / V Peninsulei
Apenine = V Italiei, oraș care a început să folosească Latina abia
de la începutul secolului V î.C., acolo de la întemeierea Romei
până atunci vorbindu-se altceva, o abordare “hipnotică” /
“vrăjită” recentă de fapt în cursul istoriei considerând că
Romanii dintotdeauna ar fi fost Latini.

Altai e în S Siberian

La sfârşitul paleoliticului, după cum e dovedit şi

genetic, la primul Potop - nu la ulteriorul Potop biblic, ci la
anteriorul Potop Pontic întâmplat în mileniul VII î.C., cauzat de
apele crescute rezultate din topirea gheţurilor ultimei glaciaţiuni
- stăpânii unei bune părţi a răsăritului Europei (organizată
Imperial Atlant / “Bo-Re-An”, adică în conformitate cu regulile
lui “As” / “An” = “Sufletul Soarelui”, în Epoca Pietrei la stră-
Români dar și la “Su-meri” / Sumerieni, “An” fiind Zeul suprem
al Vechii Lumi politeiste) erau cei din grupul genetic patern
Gherga, parteneri mai ales ai femeilor de gen “Ursula”, din
grupul genetic matern notat în nomenclatorul științific ca “U5”;
la cuvântul Românesc potop / “pot-op” se poate observa
compunerea dintre însumarea “pot” (așa cum încă se folosește în
jocul de cărți pe bani pentru suma mizată) și “-op” = “apă”:
despre potop se știe că însemna foarte multă apă adunată. Vechii
Greci foloseau termenul “Potamos” / “Pota-mos” pentru
“Fluviu”, având apă multă (strânsă de departe și de demult);
ținând cont că inclusiv acum în Turcă / limbă care nu este Indo-

77
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

tocmai Carianii au găzduit Heraclizii / Dorianii veniți de la

Dunărea inferioară, ei lansând cel mai vechi stil arhitectonic
Grec, anume cel Doric.

Răspândirea limbilor Românice în lumea actuală

Dr. Ioan Russu în “Limba traco-dacilor” din 1967 a

arătat că din Cer / “Gher” a provenit rădăcina “Ghel” pentru “a
sclipi”, din care a apărut spiranta “Z” ca să definească
“Luminosul” prin “Zeul” / “Zăul”, termenul definind
“Sclipitorul” / “Strălucitorul”: așadar, numele Gher-Ga efectiv
era “Strălucirea” / “Lumina” Pământului Ga și a generat Zeul /
“Zăul”, cuvântul popular - folosit de mulți - deoarece în trecutul
îndepărtat numele divin făcea obiceiul unei interdicții, al unui
tabu (după cum a scris și Anticul Herodot Karka în “Istorii”
2:61 despre Zeul Osiris, că “ar fi din partea mea o împietate să-i
pronunț numele”); iată deci o solidă contribuție Gherga /
GherGa la vocabular, prin furnizarea universală a silabei Zău =
Zal / Zeul (ce a apărut și la “Zal-moxe” / Zalmoxe, Zeus, ș.a). În
2018, istoricul Român Dan Oltean a afirmat că “Zalmoxis /
Salmoxis era nume mitic. ‘Sal’ însemna ‘luminos’: venea de la
‘Sol’ = ‘Soare’ / sarea care-i albă și tot ce era luminos și alb;
așadar, Zalmoxis era ‘Strămoșul luminos’ (sau Tatăl Ceresc)”.
Respectivul istoric a și susținut - în cartea “Religia dacilor” - că
echivalentul Zeului Zalmoxe într-o bună parte a Vechii Lumi nu
a fost Zeus (ca la Greci), ci Hermes / “Her-mes” (ca la Cariani):
Hermes a fost falicul Zeu al Hotarelor, care făcea legătura
muritorilor - din Lumea “Asta” - cu cei din zona divină. Mai
mult, în 2019 istoricul Român Dan Oltean a susținut într-un
documentar video că “Aromânii: urmașii tracilor - lipsiți de
moștenirea zalmoxiană” (“Românii și aromânii au fost traci care
au coexistat. Aromânii - aflați în sudul Dunării - nu au urme
zalmoxiene ca românii din nordul Dunării, deci aromânii nu au
migrat din nordul Dunării în sudul Dunării. Aromânii nu au zile
ale moșilor, nici nu-l sărbătoresc pe Moș Crăciun. Aromânii nu-l
celebrează nici pe urs, nu au nici ursitoare. Aromânii - spre
deosebire de români - nu au sărbători ale lupilor. Aromânii nu
au ritualul aprinderii focului viu. Aromânii nu au doine.
Aromânii sunt urmașii tracilor din sudul Dunării și nu au nici o
moștenire zalmoxiană din nordul Dunării. Românii descântă
doar oamenii, pe când aromânii descântă doar animalele:
românii au moștenirea zalmoxiană, pe când aromânii au
moștenirea orfică”. Despre Geto-Daci - credincioșii lui Zalmoxe
de la Dunărea inferioară / din actuala Românie - e de remarcat
că se aflau sub stindard lupesc dinaintea învingerii unei părți a
lor de către Romanii legendarei lupoaice. Despre Cariani -
indigenii SudVestului Anatoliei - e de observat că după
Războiul Troian s-au Grecizat: de fapt, după Războiul Troian
78
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Frumoasa Afrodita / Venus
Zeul Hermes (care - corespunzător cercetărilor
Britanicului Robert Graves / profesor la Universitatea din
Oxford, profesorului Francez Felix Guirand / autorul
“Enciclopediei Larousse a mitologiei”, Dr. Bibek Debroy /
președintele “Institutului de Statistică” al Indiei, ș.a. - se înrudea
cu lupoaica hindusă Sarama) a fost în vârful panteonului Carian,
însurat cu frumoasa Zeiță Afrodita a iubirii fizice = sora mai
mică a lui Crăciun / Cronos - de lângă Sanctuarul Anatolian
Gherga - dar iubindu-se și cu Zeița Hecate de acolo: Zeul
Hermes a mai fost cununat și cu alte Zeițe, ca de pildă inclusiv
cu Peitho = Zeița Seducției - fiica Zeiței Afrodita - astfel după
cum a scris în Egiptul Antic poetul Nonnus (domiciliat în Pano-
polis / Akh-mim azi, pe malul opus al Nilului față de orașul
Ghirga); despre Crăciun - zis Cronos de către vechii Greci - e de
știut că a fost Zeu Kurgan / Indo-European (conform și Dr. Ion
Ghinoiu, absolvent al Facultății de Geografie-Geologie din
București, autorul “Atlasului etnografic român”). Poetul Vest
Anatolian Homer în “Odiseea” a făcut aluzie la cuplul Hermes-
Hecate care ar fi fost părinții Magei Circe, poetul Roman
Properțiu în “Elegii” 2:29 a scris că Hecate a fost dezvirginată
de Hermes iar Anticul Pausania 1:38 - originar de lângă
Sanctuarul Gherga din Caria - a scris: “Unii susțin despre
Hecate - fiica lui Okeanos - că l-a avut cu Hermes pe fiul
Eleusis, eroul eponim al locașului din Elada”. La Zeus - “Zeul
Zeilor” - se poate lesne observa că era pronunția Greacă (cu
sufixul sâsâit, având terminația “s”) al cuvântului “Zeu” existent
exact așa în Română / și numai în Română: Grecul Zeus = “Zeu-
s” (adică Românescul “Zeu”); e ușor de remarcat că în alte limbi
decât Româna, pentru “zeu” sunt alți termeni (de exemplu, în
Greacă “theos”, în Bulgară “bog”, în Maghiară “isten”, în
Germană “gott”, etc). Specialiști de prestigiu (ca Dr. Gerhard
Doerfer 1920-2003, Dr. Talat Tekin 1927-2015, ș.a.) au studiat
“zetacismul” - fenomen lingvistic caracteristic celor din Marea
Stepă EurAsiatică - adică înlocuirea consonantică “R” cu “Z”,
astfel încât prin “Zeus” se poate direct înțelege înțeleptul
cârmuitor “Reus”, înrădăcinat în Mărețul Ra, luminătorul
universal al Vechii Lumi; de pildă, vechii Greci - mai sâsâiți - au
preluat de la Pelasgii rârâiți dinaintea lor numele Rhea / Raya
pentru Marea Zeiță Mamă iar Zeului suprem îi ziceau Zeus
(ultimii Pelasgi - a căror limbă Pelasgă = Kurgană / Indo-
Europeană, conform academicianului Bulgar Vladimir
79
Georgiev, era similară cu Traca și Frigiana - au trăit în mileniul I
î.C).
Despre “moxe” - transcris uneori “moxis” - e de
observat că însemna “moș”, la fel ca Tocharianul “mok” / având
sensul de “bătrân”, ca Afganul “mașar” / având sensul de “fiul
mai mare”, ca Albanezul “moșe” / având sensul de “vârstnic”,
ca Lituanianul “zmogus” / având sensul de “bărbat”, etc.; pe de
altă parte, Soarele în Sanscrită era “Surya”, în Greaca Homerică
a fost “Selas” (provenind din radicalul “sel” = “a străluci”), în
Prusacă iar acum în Lituaniană e “Saule”, etc.: prima silabă a
numelui Gher-Ga de fapt a denumit Zeul Soare, căci GherGa a
apărut din cununia Cerească și cea Pământeană (a astrului solar
cu glia). “Stră-moșii” / Strămoșii Europenilor Homo Sapiens au
avut în inima Vechii Civilizații Europene, ce era succesoarea
imediată a Civilizației Atlante, Defileul Dunării = Gherdap - cel
mai lung canion al continentului - delimitat de gura Râului
Bănățean “Ti-miș” / Timiș și de gura Râului Balcanic “Ti-moc”
/ Timoc (prefixul “Ti”, însemnând “șerpuitor” conform Dr.
Mihai Bocioacă în 2007, al principalelor ape curgătoare
colectate de Dunăre în regiune pe lângă Sava / Sau și Morava /
Margus, anume Tisa, Timiș și Timoc, putea fi ecoul lingvistic
târziu al Pământenei “Ghi” - Marea Zeiță Mamă - la Sumerieni
“Ti” însemnând “viață” iar “miș” sau “moc” rezonând cu
străvechiul termen “moș”, așa cum de pildă a fost pe Fluviul
Eufrat orașul Europus, adică Garga-miș / Karkamîș în actuala
Turcie la granița cu Syria / “Su-Ria” = Țara Sf. Soare, de
referință și în timpul lui Ghilga-meș / “moșul Ghilga” = cel mai
mare rege Sumerian, ș.a.); despre Fluviul Dunărea e de observat
că prin Defileul Gherdap străpunge cei mai Sudici Carpați, cu
acea tăiere împărțind acolo Munții Carpați în grupa Montană
Carpatică aflată pe partea sa dreaptă, în regiunea Craina / Timoc
din actuala Serbie și în grupa Montană Carpatică aflată pe partea
sa stângă, în regiunea Banatului Românesc (zona cu cea mai
mare aglomerație onomastică Gherga acum din lume): cei mai
Sudici Carpați, cu Râpe imense pe ambele părți ale Defileului
Dunării - “Porțile de Fier” - erau Antic denumiți “Riphae” în
Greacă, respectiv “Ripensis” în Latină (ce avea ca echivalent
pentru “Râpă” și “Vallis” = “Vale”). Este de știut că la formarea
Timocului Alb e fostul oraș Gurgusova 43,30 lat. N, 22,25 long.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

E / azi Knjazevac - dintre personalitățile orașului fiind și
academicianul Tihomir Gheorghevici 1868-1944, întemeietorul
etnologiei în Serbia - apă ce împreună cu Timocul Negru dă
Râul Timoc (care pe o porțiune constituie granița dintre Serbia
și Bulgaria); Banatul și Defileul Gherdap se găsesc în colțul SE
Panonic, unde Dunărea străpunge Carpații:
Similare cu sintagma de “Bazin Carpatic” ar fi în
răsărit “Bazinul Caucazian” - al apelor care curg din Munții
Caucaz, între Marea Neagră și Oceanul Indian / Golful Persic -
în apus “Bazinul Alpin”, etc.; Maghiarii însă nu se referă la
“Bazinul Caucazian” din E sau la “Bazinul Alpin” din V, ci doar
la “Bazinul Carpatic” (în loc de - eventual - mai precisele
“Bazin intra-Carpatic” sau “Bazin Panonic”, sintagma Bazinală
folosită în lipsa nominalizării vreunei ape, cu indicarea formelor
Montane în schimb, fiind chiar eronată). Arcul Carpatic este șira
vertebrală a adevăratului “Bazin Carpatic”, lanțul Munților
Carpați delimitând partea interioară a “Bazinului Carpatic”
(apele Carpatice ajungând până în Panonia), de partea exterioară
a “Bazinului Carpatic” (acoperind Vestul Pontic și Sudul Baltic,
apele Carpatice ajungând până în Mările Baltică și Neagră); de
exemplu, în partea apuseană a adevăratului “Bazin Carpatic”,
Tisa și Vistula - ambele ape curgătoare izvorând din Carpați - își
întâlnesc Bazinele, în “cumpăna apelor”, pe culmea Carpaților
Nordici, între Carpații Păduroși / ai Maramureșului și Carpații
Beskizi / “pișăcioși” populați de Vlahii Gorali (în Antichitate, în
general Bazinul Tisei a fost populat de Daci iar Bazinul Vistulei
a fost populat de Gheți / Goți):

Banatul e în interiorul arcului Carpatic

Este de clarificat un concept, anume cel combinând

partea acvatică a Bazinului cu partea Montană a Munților
generând apele sale, așa cum e în sintagma ivită în Epoca
Modernă de “Bazin Carpatic” (Maghiarii utilizând-o cel mai
mult): apele curgând din Carpați ajung în 2 Mări - Neagră și
Baltică - astfel încât efectiv “Bazinul Carpatic” se întinde între
Pont / Marea Neagră și Marea Baltică, îmbinând de fapt părți ale
Bazinelor Pontic și Baltic (referințele bazinale fiind mai
“sănătoase” când au în denumiri ambii termeni acvatici iar nu
amestecat, cu termenul Montan / Carpatic alături de termenul
acvatic / Bazinal); limitarea “Bazinului Carpatic” ca în
concepția Maghiară numai la apele din interiorul arcului
Carpatic, ignorându-le pe cele din exteriorul arcului Carpatic -
toate apele izvorând din aceiași Carpați - e foarte îngustă în
comparație cu măreția adevărată a “Bazinului Carpatic” (partea Bazinul Tisei
exterioară a arcului Carpatic acoperind teritorii mult mai vaste
decât partea interioară a arcului Carpatic): de pildă, Tisa =
“Marele Mureș” - cu izvorul în Carpații Păduroși și gura în
Dunăre - e mai scurtă decât Vistula (cu izvorul în uzii Carpați
Beskizi și Delta la Marea Baltică).

Vecinătatea Bazinelor Pontic și Panonic în Carpați

Bazinul Vistulei

80
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Se poate remarca despre Gherga / Gher-Ga că Sapiens cu tipologiile genetice catalogate ştiinţific ca “I” şi “R”,
reproducea străvechiul înțeles de “Muntele Pământului” (după în Asia Centrală / “Interioară” s-a înregistrat - datorită
cum a studiat și Aleksi Sahala - de la Universitatea din Helsinki intensificării activităţii solare ce a provocat sfârşitul glaciaţiunii
/ capitala Finlandei - în “Contactele lingvistice Sumero-Indo- - ultima mutaţie masculină importantă în grupul genetic uman
Europene” din 2013), căci proto Indo-Europeanul “Gher” - la Gherga, cei aparţinându-i preluând curând cârmuirea Vechii
Sumerieni “Kur” - era termenul pentru Munte iar “Ga” era Lumi, instalându-se inclusiv în fruntea Europei peste anteriorii
Pământul: așadar împreună, din timpuri foarte îndepărtate, cele bărbaţi Homo Sapiens catalogați genetic “I” şi “R”, foşti
2 silabe - “Gher-Ga” - ale numelui Gherga aveau semnificația de vânători-culegători în paleolitic / cronologic, la toţi reperele
Muntean / Montan (la Greci termenul pentru “Montan” este relevante fiind ale mutaţiilor genetice majore, ulterior mai
βουνό “Vuono”); de altfel, o caracteristică a Kurganilor = Euro- apărând doar unele diversificări minore; în prezent, cele 3
Indienilor / Indo-Europenilor a fost ridicarea dealurilor grupuri genetice paterne Homo Sapiens menţionate sunt relativ
artificiale denumite “gorgane” (pentru înhumările celor mai de majoritare pe vechiul continent, “I” dominând Românii, “R”
vază / bază dintre ei). La începutul perioadei de referință (lungă dominând Europenii iar cel al liderilor “X” - fost “N”, regăsit
de 10 milenii) tratată de această lucrare - “Originea Gherga” - mai ales Nordic - fiind cel al lui Gherga).
respectiv în jumătatea dintâi, adică în primele 5 milenii,
aparținând Epocii Pietrei, au fost 5 evenimente majore,
corespunzând fiecare câte unuia dintre mileniile respective:
 în mileniul VIII î.C. se poate remarca mutația
genetică “N”/“X” care a generat actualii bărbați
Gherga
 în mileniul VII î.C. se poate remarca Potopul
Pontic care a dispersat Atlanții (care pe atunci erau
cârmuiți de femeile Gorgone împreună cu
partenerii lor Ghergani)
 în mileniul VI î.C. se pot remarca succesorii
Gorgani care au dezvoltat Euro-Indienii / Indo-
Europenii (și au ridicat Gorgane, formând
populațiile patriarhale Kurgane)
 în mileniul V î.C. se poate remarca în spațiul
Român realizarea Brazdei lui Iorgu (cel mai mare
megalit din lume)
 în mileniul IV î.C. se poate remarca Potopul biblic,
care a încheiat Epoca Pietrei

Mişcările bărbăteşti odată cu topirea calotei

După acea etapă proto-cronică / pre-istorică, celalaltă

jumătate a perioadei de referință - anume, următoarele 5 milenii
- a cuprins restul, respectiv etapa istorică. Aşadar, debutul în
această lucrare nu în urmă cu circa 40 de milenii începând cu
străvechiul Gherga “Ion de la Anina”, ci cu ceea ce a fost acum
10 milenii - adică pre-diluvian, de la începutul mileniului VIII
î.C., după extincţia Găliganilor / Uriaşilor, de atunci existând
numai oameni Homo Sapiens - e chiar un bun start, atât din
perspectiva genezei, cât şi din perspectivă literară (în urmă cu 10
milenii, când Vechea Europă era dominată de bărbaţii Homo

81
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Acum 40 milenii, acum 10 milenii și acum (Lee Rimmer, 2019)
În urmă cu 10 milenii, Europa era major influențată de
răsăriteana Civilizaţie Atlantă (cea mai mare parte a Imperiului
Atlant fiind în E Europei, la N de Anatolia / “An-Atolia” -
cuprinzând mai ales Bazinul Pontic, cu “inima” în partea Nord-
Vestică a Lacului Pontic, în uriașa paleo-deltă comună a paleo-
Istrului, paleo-Nistrului, paleo-Bugului și paleo-Niprului - având
spre miazănoapte calota polară în retragere, aflată în curs de
topire, din cauza încheierii ultimei glaciaţiuni).
Răspândirea actuală a grupului genetic patern Gherga
Ignorarea amintirii existenţei Imperiului Atlant în
Bazinul Pontic a dus la ulterioara eroare a multora de a plasa
Atlantida în Bazinul Atlantic (după migrarea multor Atlanţi din
Estul European spre Vest); savanții au documentat că în aproape
tot răsăritul European (încă din urmă cu milenii) au pătruns
masiv străvechi Iranieni, denumirea Iraniană pentru “tărâm vast”
- anume, “varu-stăna” - fiind preluată în vechea Greacă, prin
echivalenţa “V”/“B” a vetacismului, respectiv betacismului,
drept “Bory-stene” pentru lunga apă a Niprului, de 2201 km,
străbătând Stepa Ucraineană, unde sufla vântul Nordic / Borean,
ulterior Hunii zicând respectivului Fluviu simplu doar “Var” /
după cum a scris cronicarul Iordanes din Dobrogea în paragraful
269 al lucrării “Getica” (Iordanes a avut numele atestat Dac -
după cum a documentat în 2003 Dr. Dan Dana din Paris /
82
capitala Franței - ca Diourdanos / Zourdanos, existent și printre
Dacii din Egiptul Estic).
Fluviul Nipru izvorăște din Rusia, curgând prin Belarus și
Ucraina în Marea Neagră
Gurile Niprului, Bugului, Nistrului și Istrului / Dunării
sunt relativ apropiate unele de altele, aflându-se între Crimeea și
Dobrogea, anume în colțul NV Pontic / Nord-Vestul Mării
Negre: litoralul de la Vestul Peninsulei Crimeea până la Delta
Dunării / Nordul Dobrogei ca atare e foarte ud. Termenul
Românesc pentru mlaștină / “mla-ștină” cuprinde în cele 2 părți
ale sale “Mla” - ca la răsăritenii “Mleccha” - împreună cu
“ștină” pentru “tărâm”, indicând teritoriul preferat al
“mesagerilor” (mai largul “stan” sau mai restrânsa “stână” fiind
în evidente conexiuni cu străvechea rădăcină, la fel ca și
sinonimul “mlacă” pentru “mlaștină” / “mocirlă”); vechii
riverani înțelegeau și denumeau divinele Râuri Bug - fie Sudicul
Bug cu estuarul împreună cu cel al Fluviului Nipru, fie Nordicul
Bug afluent al Fluviului Vistula - în legătură cu slăvitul apelativ
Bog pentru Zeu, ca “mlăștinoase”, așa fiind regiunea Bugeac
dintre gurile Nistru-Istru dar și având în Bazinele lor fagi
(similar fiind în Banat de pildă Râul Bega, denumirile
conectându-se ca atare inclusiv de Bucovina = “regiunea
fagilor”, etc.): cu asemenea “cheie”, Sanscritul “Mlecca” pentru
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
“străini” - la Evrei prin “Mlakhi” ‫ מלאך‬desemnându-se efectiv
îngerii = străini față de ei - și-ar releva sensul sorgintei lor de
“mlăștinoși” / “riverani”, adică “Oamenii mlaștinilor” sau
“Oamenii Râurilor” / de pe Văi (pentru “mlaștină”, termenul
Latin a fost “palus” iar cel Finic = “suomaa”, ceea ce a conectat
în N European denumirea Țării Finice Suomi cu starea
mlăștinoasă a mediului de acolo). Nipru, cu izvorul în Dealurile
“Val-dai” / Valdai din Rusia, a fost Sarmat considerat ca
“Fluviul îndepărtat” iar - prin contrast - apuseanul Nistru ca
“Fluviul apropiat” (Iranienii Sarmați / “Sar-Mați” au fost “Mezi
regali”, ținând cont că “Sar” / “Șar” = “Rege” iar Mezii / Magii
erau din Media / NV Iranului, Dr. Osman Karatay - dar și alții -
considerând Sarmații ca liderii Marii Stepe EurAsiatice,
episcopul ViziGot Isidor în “Etimologii” 9:2 conectând
denumirea Sarmată de “armată”, Sarmații fiind știuți pe Valea
Dunării ca entuziaști militari): Valea Niprului - încă din vremuri
îndepărtate, înrădăcinate în Epoca Pietrei - a fost parte din
rețeaua “Drumurilor lui Hercule” pe care era tranzacționat mai
ales chihlimbarul = “electrum” (o rășină scumpă, apreciată și
pentru proprietățile sale electrostatice, fostă valoare / valută în
Vechea Lume).
Bazinul Fluviului Nistru
Analizând cele 2 denumiri ale Fluviilor respective -
Nipru și Nistru - conform cercetărilor Walde-Pokorny ca
“Fluviul din spate” = Nipru și ca “Fluviul din față” = Nistru, Dr.
Mihai Vinereanu în “Adevăruri incomode despre limba română”
din 2018 a concluzionat că se raportau față de Indo-Europenii
sau Pelasgii din spațiul stră-Românesc (cei concentrați între
Nistru și Istru); privind onomasticile Fluviale Nistru-Istru, e de
știut că Antic acele Fluvii au mai fost cunoscute și ca Donastius-
Danubius.
Ultimul val Arian
83
După “valurile” Kurgane, au urmat “valurile” Ariane.
Cel mai recent val Arian - al treilea, începând cu secolul IX î.C.
- a adus din SV Siberian în S Caspic pe strămoșii Parților,
Mezilor și Perșilor. Midii / Mezii din Media care se învecinau cu
“frații” Hyrkani / Gorgani din S Caspic = strămoșii Parților pe
culmile Munților Zagros s-au emancipat puternic după mișcările
Cimeriane de la începutul mileniului I î.C. în Epoca Fierului /
Cimerianii fiind Geți, conform cronicarului Procopie din N
Canaanului, istoric la Curtea bizantină a secolului VI (în secolul
XIX, academicianul Papadopol Calimah din România a scris
“Cimerianii au fost goniți de Masageți de pe malurile Mării
Negre”); la sfârșitul secolului VII î.C., înaintea ivirii Perșilor în
istoria lumii, exista o situație a Orientului Mijlociu / Apropiat
astfel (pe atunci întregul Iran era cârmuit de Mezi / Magi -
dinaștii regali ai Mediei provenind din așezarea strămoșească
Garkasia / devenită Karkașeh, unde șamanii erau respectați - în
secolul V î.C. istoricul Herodot din Caria / Anatolia despre
primul nume al Mezilor consemnând explicit că era cel de
Ariani):
La sfârșitul secolului VII î.C. Mezii controlau spațiul dintre
India și Pont
Bazinul Niprului a găzduit până în Evul Mediu - pe
când i se mai zicea și Var - numeroși riverani Valahi / Români,
documentați acolo ca formând comunități semnificative inclusiv
după apariția Rușilor (pentru Români, denumirea echivalentă de
Valahi e practicată inclusiv azi, în mod masiv, de vecini - și nu
numai - prioritatea onomastică acordată de străini deseori fiind
nu Română, ci Valahă: puterea etnonimului Valah față de cel
Român - la un număr așa de mare de națiuni, cu o răspândire
larg Europeană - e desigur înrădăcinată în utilizarea sa serioasă
de-a lungul vremurilor iar așa ceva nu-i de neglijat, începând
mai ales cu Românii din România = principalii subiecți, printre
care și în prezent Gherga se află în cel mai mare număr din
lume). Este interesant că în vocabularul Românesc unul dintre
cuvintele cu etimologie necunoscută e “gâldău” pentru
“scăldătoare” în băltoacă (izvorul fiind “gâlgoi”): terminologia
acvatică e apropiată de Ghergoi iar așa ceva nu a fost datorită
unui context întâmplător, ci a coincis cu cel Valah / stră-Român.
Vechii Greci (de exemplu) numeau Fluviul Nipru ca “Bory-
sthenes” / “Vory-sthenes”: în Bazinul său - datorită condițiilor
foarte favorabile traiului, așa cum a descris în secolul V î.C. și
istoricul Carian Herodot 4:53, că era cel mai mănos din Vechea
Lume după Văile Dunării și Nilului - erau multe așezări = “vari”
impunătoare, numele “Vory-sthenes” al Fluviului (pentru ceea
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

ce literalmente însemnau “așezări puternice”, căci “sthenes” = Împăratul Roşu sau Împăratul cel Roşu) arată că expresia a ajuns
“puternice” la Greci, “stan” la orientali fiind “tărâm”, Românii în limba română dintr-un fond mult mai vechi, dinainte, în orice
având “stană” pentru “bolovan”, respectiv “stâne” pentru caz, de formarea ei. În al doilea rând, tâlcul acestei denumiri -
așezările pastorale, Ucrainenii folosind “stina” iar Rușii “stena” fără nici un sens pentru cititorul de azi - ar trebui căutat în
pentru “zid”), rămânând conectat atât cu “Varii” / Valahii care îi simbolul orientărilor punctelor cardinale. Poate că trimiterea, de
populau terasele, cât și cu înțelesul acelora de Nordici = “Borei” exemplu, la Roş-împărat însemna de fapt trimiterea lui spre sud.
/ “Vorei” în Vechea Lume; ca exemplu, gura Niprului și gura În orice caz, corespondenţa pe care am găsit-o dovedeşte
Vuhului = Buhului / Bugului - Râu lung de 806 km, la V de vechimea tradiţiilor româneşti foarte îndepărtate, având poate
Borystene / Nipru - formează împreună un estuar Vorystene- rădăcinile cu milenii în urmă”.
Vuh / Borystene-Bug lung de zeci de km în N Mării Negre (loc
populat de compatrioții Cariani / Gherghiți ai istoricului Antic
Herodot Karka). În Vechea Lume, Nordicii Vorei = Borei /
Borys au fost orășenii Vari / Vorys, popular cunoscuți ulterior
onomatopeic ca Varvari / Barbari (ei erau apropiați de veșnica
nea, în Albaneză - fosta limbă Iliră / I-Liră = a iluminaților Leri,
respectiv lideri, în Albaneză “yll” fiind “stea” - prezervându-se
cuvântul “bore” de la anterioara denumire “vore” pentru
“zăpadă”, Românii având “boare” pentru vântul mai răcoros,
etc.; e de știut că în vechea Română vijelia impetuoasă - cu
vârtejuri de aer / tornade însoțite uneori de ploi torențiale - era
denumită “orcan”, așa cum a arătat și Dr. August Scriban în
“Dicționaru limbii Românești” din 1939: din “orcan” - “orkan”
însemnând “furtună Nordică” în Europa, astfel cum a
documentat și cercetătorul American Chris Mooney în 2007 - s-
au dezvoltat “uragan” și “hurican”). De la începuturile Varvare /
Barbare, Valahii s-au bucurat de “volnicie” - termen stră-Român
însemnând “libertate” - ca “Hiper-Vorei” / “Hiper-Borei” ei
fiind orășeni hotărâți: în Nordul Vechii Lumi, stră-Românii -
ziși Valahi de către cei care nu erau ca ei - încă din neolitic
aveau case mari, cu etaje, ceea ce în Epoca Pietrei era colosal; la
stră-Români, mediul urban s-a manifestat inițial mai puternic
decât mediul rural, oamenii preferând - ca o caracteristică a
spațiului străvechi Românesc - să locuiască în aglomerări
urbane, la începuturi satele lor fiind rare (“Hiper-Voleii” =
“orășenii hotărâți” din așezările “Var” - respectiv “Val”, prin
uzuala translație “R”/“L” - de pe lângă valurile apelor
curgătoare erau cei denumiți pe scurt Valahi). Despre unii
termeni, ca acela pentru așezarea urbană “Var” - după care s-a
consolidat cel al zonei întărite “De-Var”, în legături cu
ulterioarele cuvinte “deva” dar și “divin” - se poate observa că
erau la fel de vechi ca acelea de Rumâni / cu care se autonumeau
Românii ori de Valahi / cu care erau denumiți de alții (e de
remarcat că în Europa Barbară doar Geto-Dacii au avut cetăți
“dave”, ceea ce însemna atât că au perpetuat Tradiția primelor Râul Bug - dintre Fluviile Nipru și Nistru - are la vărsare un
așezări de pe continent - anume, cele neolitice ale băștinașilor mare estuar
din spațiul Românesc - cât și că așa ceva era rezultatul unui efort
de coordonare / cârmuire depășind nivelul nobiliar local, adică În 2004, Dr. Mihai Vinereanu a afirmat: “Nu este o
reflecta regalitatea); în scris, dovezile rămase au fost Medievale exagerare să spunem că cel puțin în anumite privințe româna se
dar verbal atestările au fost mult anterioare, căci întotdeauna - și apropie de sanskrită aproape la fel de mult ca și de latină”: la așa
oriunde - vorbirea a precedat scrierea (niciodată invers): de echivalare lingvistică a echilibrului / egalității a intervenit
altfel, specialiștii lingviști au demonstrat că multe dintre erodarea cauzată de timp, ceea ce, deoarece legăturile Românei
cuvintele în uz azi au vechimi nu doar de secole, ci chiar cu Latina au fost dovedite istoric mai recente, înseamnă că în
multimilenare. În 1987, academicianul Român Anton Dumitriu trecutul mai îndepărtat legăturile Românei cu Sanscrita au fost
(1905-1992) în “Culturi eleate și culturi heraldice” a scris: mult mai masive decât cele Antice ori timpurii Medievale ale
“Chinezii au multiplicat pe Împăraţii Cerului, adăugându-le Românei cu Latina. În 2012, cercetătoarea Română Mioara
nume pentru fiecare dintre cele 4 puncte cardinale: un împărat Călușiță - preocupată de trecutul îndepărtat - a rezonat cu
alb pentru occident, un împărat verde pentru orient, un împărat străvechile legături din EurAsia: “Câte milenii s-au scurs de la
roşu pentru miazăzi, un împărat negru pentru miazănoapte şi - în obârșia acestor tradiții care au lăsat ecouri în România și în
sfârşit - un împărat galben pentru centru. Nu putem să nu facem China? Limba românilor este un document ce arată istoria lor
o apropiere între împăraţii determinaţi prin culori specifice şi multimilenară. Valahii negri erau valahii nordici; ei nu aveau
împăraţii care apar în basmele românilor: Verde-împărat, Alb- culoarea neagră. Poate - printr-o coincidență - chiar și numele
împărat, Roş-împărat, etc. Mai târziu, modul de a pune ‘valah’ corespunde unor tradiții orientale. În practica yoga din
adjectivul înaintea substantivului (normal ar fi fost să scriem India, ‘va’ este mantra - cuvânt evocator - apei, ‘la’ este mantra
84
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
pământului negru iar ‘ha’ a eterului. Am moştenit unele cuvinte
care atestă legăturile noastre cu Orientul. Învăţaţii din vechea
Indie au constatat că limba vorbită de popor nu era precisă. Ei au
disciplinat şi supus unor reguli gramaticale stricte limba care se
vorbea atunci şi savanţii continuă să o folosească şi azi. Au
numit această limbă ‘sama scrita’ adică ea însăşi fixată,
ordonată, denumire care s-a prescurtat şi a devenit ‘sanscrita’. În
vechime, în limba noastră, ‘kara’ a însemnat ‘mână’, ca şi în
limba sanscrită. În aceasta, ‘akara’ cu primul ‘a’ scurt (care în
română a devenit ‘o’) indicând absenţa, înseamnă lipsa mâinii.
Deci ‘l-a făcut de ocară’ a însemnat că i-a tăiat mâna? În
română, rădăcina ‘cara’ a generat cuvintele ‘car’, ‘a căra’ şi
‘căruţă’, iar mâinii i s-a atribuit alt nume. În sanscrită, carului i
s-a dat rădăcina roţii, şi mâna şi-a păstrat vechea denumire. Ar
putea aceasta dovedi că strămoşii românilor s-au despărţit de cei
ai vechii Indii atunci când a apărut carul? În localitatea Pecica
există un important şantier arheologic; în limba sanscrită,
‘pecaka’ (se pronunţă peceaka) înseamnă bufniţă… În limba
sanscrită, ‘karanda’ ar indica mânuibil şi înseamnă ‘sabie’. Cum,
când a apărut în română toponimul Caransebeş? Au existat şi
migraţii din India în această parte a Europei? În limba sanscrită,
‘simha’ înseamnă ‘leu’. Toponimul ‘Şimleu’ a apărut când
existau lei în Dacia? Limba română are mult mai multe cuvinte
înrudite cu cele din limba latină şi din limbile aşa-zise neolatine,
deoarece acestea s-au despărţit (individualizat) mai târziu, dintr-
o veche limbă comună. Limba şi folclorul românesc păstrează
tradiţii multimilenare. Chiar dacă mentalitatea oamenilor a
evoluat şi obiceiurile lor s-au schimbat, adesea vechile tradiţii şi
cuvintele generate de ele s-au păstrat, dar uneori li s-au atribuit
alte origini (explicaţii), ceea ce face ca acum să ne fie greu să le
dibuim adevărata lor obârşie”.
85
Cu asemenea “cheie” pentru trecut, având pentru
“mână” vechiul termen “kara” (pentru “mână” în Greacă fiind
χέρι “cheri” dar în Albaneză “dorë”) combinația “Kara-Ga” -
rezonând cu Omul / Man Gher-Ga - efectiv însemna “Mâna
Pământului”; de altfel, în vechea Greacă prin Ghiorgos era
desemnat lucrătorul agricol: cel care mânuia pământul. În
timpurile începuturilor - dominate matern - pe linie masculină a
ajuns să fie venerat Soarele, personificat prin Zeul Ra: bărbații
(fie “rgi” sau “rși”, respectiv - în numele lui Ra - liderii
pământurilor “Ga” sau ai apelor “Su”, considerați ca atare
cârmuitori / regi sau înțelepți) nu aveau nevoie de construcții
religioase impresionante, căci legăturile cu divinul erau intime,
trăite intens la nivel individual. Așa ceva a dăinuit multimilenar
în EurAsia, manifestându-se deopotrivă între pre-diluvianul Rai
European / centrat Pontic și post-diluvianul Nord Indian (în
Sanscrită, cuvântul “Rai” - existent chiar astfel - înseamnă
“abundența pământului”); între ambele zone din EurAsia - foarte
umede datorită topirii ultimei glaciațiuni prin intensificarea
puternică a activității Soarelui în urmă cu 10 milenii - în
răsăritul Asiatic apele șiroind de pe cei mai înalți Munți din
lume iar în apusul European apele șiroind de pe calota glaciară
aflată în retragere, la circa un mileniu după Potop s-au răspândit
masiv Gherganii / Kurganii, care (printre altele) s-au remarcat
prin ceea ce au lăsat specific lor în urma migrărilor, anume:
Gorganele (realizări megalitice tipice lor, aparținând Cultului
Eroilor). Din trecutul omenirii se poate observa că mereu
migrările au fost precedate de reduceri ale populațiilor gazdă
(cauzate îndeosebi de epidemii, bolile ucigând mai mulți oameni
decât luptele); asemenea probleme - de sănătate sau sociale - au
fost sistematic urmate de repopulări prin migrări, astfel și
înlocuindu-se culturile urbane cu cele rurale, structurile
centralizate cu cele descentralizate, etc. (toate fenomenele de
expansiuni ale oamenilor au survenit în etnogeneze după
descreșterile demografice datorate ravagiilor bolilor contagioase
ori catastrofelor climatice / de mediu, etc). Ultimii care părăseau
vreun tărâm, regat, ținut, regiune, zonă, teritoriu, moșie, etc. de
regulă erau stăpânii / proprietarii săi; migratorii, nomazii,
coloniștii, cei care “roiau” sau “se roiau”, etc. de regulă erau cei
“nelegați” de proprietăți (respectiv fără moșteniri semnificative):
cei aflați în mișcări au fost rude cu sedentarii de pe meleagurile
autohtone dar stabiliți altundeva ajungeau să se înrudească și cu
băștinașii din noile locuri de trai. Așa de pildă au fost cei plecați
la sfârșitul paleoliticului din Altai-Pamir / Asia Centrală spre
apus, ajunși în Munții Caucaz-Ural / limita dintre Asia și Europa
iar apoi în Carpați / Europa Centrală (înrudiți cu cei de acolo); la
rândul lor, cei plecați din Carpați / Europa Centrală - spre toate
zările - se înrudeau cu cei rămași în Carpați / Europa Centrală.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Munții Carpați (în Serbia, România, Ucraina, Polonia,
Slovacia, Cehia, Ungaria, Austria)
Actualii Gherga din România sunt descendenții direcți
ai Anticilor dinaști Geto-Greci (iviți din cununiile Geților
Dunăreni și a Grecilor Cariani) care au avut ce moșteni și nu s-
au retras după rudele lor Gote altundeva în Europa: Goții au
influențat esențial Germanicii din V și Glorioșii / Slavii din E
(celelalte 2 mari populații ale Europei actuale). Dinastia “An” -
cârmuitoarea Imperiului Atlant / Borean, adică Nordic în Lumea
Veche, întins din Anatolia / “An-Atolia” peste fostul Lac Pontic
până în marginea calotei - a fost genetic Gherga (pe linie
paternă): în Epoca Pietrei, “Bo” / “Ba” = “Suflet” şi “Re” / “Ra”
= “Soare”; asamblate, particulele împreună dau “Borea” /
“Vorea” - betacismul / vetacismul “B”/“V” fiind popular -
pentru ceea ce era Nordul Vechii Lumi, populat de Varahii /
Valahii iubind îndeosebi primă-vara și vara, stabiliți în așezările
denumite în trecutul îndepărtat ca “var” (Voreii / Boreii -
respectiv Nordicii - literalmente erau “Sufletiștii Soarelui”, căci
în recele Nord astrul era cu atât mai prețuit cu cât adoratorii săi
trăiau mai departe spre miazănoapte, unde era mai frig). După
cum a observat în 2012 și cercetătorul Constantin Olariu “limba
86
Română are cuvântul ‘boare’ cu sensul de ‘vânt rece’ sau care
răcorește; mai există cuvântul ‘bură’ cu sensul de ‘ploaie de
scurtă durată’, ce apare când aerul e foarte cald și răcorește
atmosfera”. În conexiune cu asemenea considerații, apropierea -
deopotrivă lingvistică / onomastică dar și fizică / geografică -
dintre populația Valachă / Balachă și termenul de “baltă” (ori de
denumiri ca Lacul Balaton sau ca Marea Baltică) nu pare
exagerată, îndeosebi ținând cont de străvechiul vetacism /
betacism “V”=“B”; în mod similar - ținând cont că dicționarele
Românești redau vechiul cuvânt “bală” ca “balaur” - Valahii /
Balahii ar echivala concret Balaurii: se știe că strămoșii
Românilor / Valahilor încă din Antichitate purtau emblematicii
balauri ziși “draco” (flamurile cu cap de lup și trup de dragon).
De altfel, Dr. Vicu Merlan - arheolog, doctor în istorie - în
cartea “Dacia esoterică” din 2020 a scris despre Lacul Balaton
că în vechime era știut ca Bălătău / înainte de Balaton.
Calota glaciară
În urmă cu 10 milenii, sufletistul solar “An” Gherga era
în fruntea Vechii Lumi (a fost partenerul Marii Zeiţe Mamă a
Pământului / Marea Maică Ghirghe = Kirke, grupul genetic
matern “U5” / “Ursula” în prezent regăsindu-se majoritar tot în
Europa Nordică, lângă care e majoritar şi grupul genetic patern
fost “N” / acum “X”, al bărbaţilor Gherga: grupurile feminin
“Ursula” şi masculin “Gherga” acum 10 milenii erau majoritare
în Bazinul Pontic iar azi sunt mai numeroase în Europa Nordică
căci între timp a avut loc migrarea lor treptată spre miazănoapte,
odată cu restrângerea calotei glaciare; în Bazinul Pontic -
principala zonă de intrare în Europa dar şi de aglutinare umană
la început a străvechilor populaţii Homo Sapiens - muierile
genetic “U5” venite din S / Africa s-au întâlnit cu bărbaţii
genetic “N”/”X” veniţi din E / Asia, urmaşii lor rămaşi Europeni
stabilindu-se în V / ca de pildă în România iar grosul în N: din
invocarea nocturnei Luni “Ma” - ca “Ma-Ma” - s-a fixat
apelativul negresei Mame Mari, patroana Pământului = planeta
în jurul căreia i-a fost apreciată gravitarea, din Epoca Pietrei, a
“lămpii” luminând noaptea / așa cum ciclic o face satelitul
natural al globului). Apariția proaspeților bărbați cu mutația
genetică Gherga din Asia Centrală în Europa Centrală s-a
datorat atracției lor față de Civilizația Atlantă dezvoltată în
Bazinul Pontic (inclusiv pe Dunărea inferioară, în spațiul unde e
azi România); Imperiul Atlant atrăgea ca un magnet, căci dacă
dezvoltarea Civilizațională după încetarea glaciațiunii și
extincția ultimilor Uriași Cro Magnon nu ar fi fost în Europa -
îndeosebi în Bazinul Dunării inferioare - ci în Bazinele Fluviale
din Asia (ca Fluviile izvorând din Tibet - Albastru, Galben, Ind -
ori Fluviile Mesopotamiei) sau din Africa (ca Fluviile Nil ori
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Niger), primii Gherga ar fi migrat după mutația genetică acolo,
însă esențial majoritatea descendenților Gherga marcați de
mutația genetică a înaintașului a făcut-o din spațiul Pamirian în
spațiul Pontic, în fostul Eden / Rai, unde era Atlantida,
contribuind la ivirea primei Civilizații Homo Sapiens, anume
Civilizația Atlantă, “inima” de unde a început Vechea Lume: în
Bazinul Rheii / Dunării inferioare a fost cea mai veche
Civilizație Fluvială de pe glob iar abia după Potopul Pontic -
adică după mileniul VII î.C. - au apărut celelalte Civilizații
Fluviale de pe planetă (din Asia și Africa). Civilizația în general
n-a progresat în izolarea vârfurilor Montane, ci pe Văi, respectiv
pe maluri / țărmuri; riveranii au fost pretutindeni pionierii: ei nu
trăiau în singurătățile piscurilor, ci aglutinați / aglomerați în
mulțimi umane (dându-și seama că puterea le creștea pe măsură
ce se adunau tot mai mulți) iar așa ceva era mai facil pe malurile
apelor, pe care au ajuns să le străbată chiar cu dibăcie. Este
interesant că în vechiul Altai ori acum în Turcă - limba oficială
din Anatolia și din fosta Tracie / limbă ne Indo-Europeană -
pentru “Mamă” există termenul “Ana”: în marele trecut - la
nivel divin - Ana și An au fost soți; în asemenea accepțiune,
Fluviul Eni-sei / cel mai mare al Siberiei, literalmente e apa
Mamei iar Anadolu / “Ana-dolu” - versiunea autohtonă Turcă
pentru Anatolia - înseamnă “Ana-deplină” (adică Anatolia era
tărâmul complet / integral al Marii Mame Ana, “dolu” fiind
“deplin” / “complet”). Spre deosebire de dimensiunea maternă,
pe linie divină masculină, Zeul An a rămas emblematic
deopotrivă în zonele vecine Anatoliei, atât în partea Europeană /
Balcani (în N Românesc fixându-se ancestral rotația dintre Ani -
de la Vechi la Nou - inclusiv azi prin An măsurându-se timpul,
termenul “An”, spre deosebire de alte limbi, conservându-se
exact așa în Română), cât și în partea Asiatică / Mesopotamia,
unde încă din Epoca Pietrei Sumerienii l-au notat explicit
cuneiform ca Anu: cele 3 zone succesiv vecine cuprinzându-l pe
străvechiul An - Mesopotamia, Anatolia și Balcani - se întind
între Oceanul Indian / Golful Perșilor din Sudul roșu și Bazinul
Dunării din Nordul negru, tocmai ele având și dimensiunea
Indo-Europeană = Ghergană / Kurgană cea mai puternică
(anume, între “rișii” / înțelepții Indieni și “rgii” / regii Europeni,
din fostul Rai, acum spațiul Românesc); în marele trecut - adică
în trecutul îndepărtat - Vechea Lume era cârmuită de cei
puternici deopotrivă politic şi sexual (efectiv, potenţa sexuală și
potența politică se îngemănau - într-o dublă potență - aşa ceva
rămânând atestat din vremurile cele mai timpurii).
Tripartiţia corpului uman
87
În N Peninsulei Anatoliene, “Pontus Euxinus” = Marea
Neagră (în vechea Persană termenul “axșaina” era folosit pentru
“turcoaz” iar în vechea Greacă “euxeinos” se folosea pentru
“ospitalieră”) e cea mai tânără / recentă Mare din lume: planeta
Pământ / Terra - fostă Ga - are drept cea mai nouă Mare ceea ce
azi e Marea Neagră (Nordică în Vechea Lume); la E, zona
Montană Caucaziană este a celor mai înalţi Munţi Europeni iar
la V, ambele zone de uscat - Carpatică din miazănoapte şi
Balcanică din miazăzi - au înţelesul de Montane. De la formarea
Mării - pe locul fostului Lac Pontic, pe malurile în pante ale
căruia trăiau pre-diluvienii fericiți Homo Sapiens - a rămas
amintirea Potopului; din același timp a răzbătut amintirea
Atlantidei (din vremurile mamuților, în Antichitate filozoful
Platon - născut în Insula Eghina 37,43 lat. N, 23,29 long. E din
Marea Egee conform Galului Favorinus, Anatolianului Laerțiu
ori Enciclopediei Suda / Tracia - notându-i ca “elefanți”): dacă
aceea s-ar fi scufundat din cauza vreunei catastrofe cosmice,
atunci acel eveniment ar fi fost transmis cumva (însă în legătură
cu tragedia Atlantă nu există nici o indicație sau aluzie cât de
mică despre vreo influență cerească, fenomenul fiind integral
legat de cauze naturale pământene). AtlantIda - capitala
Imperiului Atlant - era pe o Insulă din apropierea țărmului
continental, având un Lac în mijlocul căruia pe o stâncă se afla
altarul central, delimitat de maluri printr-un șanț circular, plin cu
apă: astfel erau cele 3 inele circulare acvatice din jurul centrului
Atlant - anume, inelul dintre țărm și Insulă, inelul dintre malul
Lacului și stâncă, respectiv inelul din jurul altarului - unde era
slăvit Tatăl An al Cerului = “Lordul / Lerul Constelațiilor”, de
care a fost conectată atât dimensiunea rotundă a inelului, cât și
pilonul / coloana pe care erau scrise Legile Zeului (din timpuri
imemoriale, Românii l-au echivalat pe străvechiul Zeu / Moș An
cu Moș Ene = patronul visării); e de remarcat că în Vechea
Lume conceptul despre moarte - datând din vremea Neandertală
- era ca un somn etern iar persoana moartă era văzută ca
dormind fără suflu, însemnând că a intrat pentru totdeauna în
Lumea Viselor (iar ca atare, semnificativ în patrimoniul
Românesc s-a fixat Moș Ene = Zeul Somnului). Inima Atlantă a
constituit modelul pentru casă - adică al clădirii unde s-au mutat
cei de la cort ori colibă - având 3 zone sacre, în centru cu cuptor
/ cămin, la limita construcţiei cu cerdac / pridvor şi până la
gardul înconjurător cu curte / ogradă (apoi fiind restul, numit
Cosmos / vechii Greci îl aveau ca Gardian la gardul gospodăriei
pe Zeus “Herkeios”). Modelul respectiv, având la mijloc camera
cu vatra ca punctul de iradiere progresivă - în cercuri
concentrice - era spaţiul cultural apărut în cadrul spaţiului
natural; aşa ceva contura lumea curentă şi limitată, în
comparaţie cu lumea din jur, nelimitată (după descoperirea
focului, comportamentele grupurilor umane s-au modificat
semnificativ, căci în general fiecare comunitate având numai o
singură vatră în trecutul îndepărtat, unde rezultatele vânătorilor,
pescuirilor ori culesurilor erau consumate totdeauna împreună -
deci în public - atunci fiind mai crescută și importanța
mecanismelor de într-ajutorare dintre membrii comunităților: nu
existau intimități sau secrete, oamenii Homo Sapiens - fiind cei
mai sociali - ajungând în final să supraviețuiască, rămânând
chipurile “înțelepți” față de Uriașii predecesori individualiști).
Este de observat că deopotrivă solitarii Neandertali și solidarii
Homo Sapiens s-au impresionat reciproc: oamenii Homo
Sapiens au fost impresionați de individualismul Neandertalilor -
fenomen evident încă de la începutul Vechii Lumi, prin faptul că
nocturnii Neandertali erau în sine adevărate “instituții” singulare
față de diurnii devălmași Homo Sapiens - iar Neandertalii au
fost copleșiți de grupările umane, care (prin eforturi colective)
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
au ajuns în final să le provoace extincția; de altfel, termenul de
“lume” provine de la cei strânși sub luminător iar cel mai
puternic luminător natural nu e Luna - ce era mai apreciată de
Neandertali - ci e Soarele apreciat dintotdeauna de ansamblul
oamenilor Homo Sapiens (dacă Neandertalii ar fi fost mai uniți
decât în propriile familii - măcar coalizați în hoarde - atunci
poate ar fi dăinuit și acum / e interesant că în Antichitate a fost
remarcată lipsa de unitate la Traci, ca fapt atipic printre oamenii
Vechii Lumi, care altfel ar fi putut fi împreună și mai puternici
decât au fost).
Casa Tradiţională Românească
(topogramă simbolică)
După dispariția ultimilor Uriași / Găligani - adică după
dispariția Giganților Cro Magnon - tipul uman Homo Sapiens =
“Omul știutor” / “Înțelept” (în Latină “Sapiens” însemnând
“Înțelept”) și-a extins Vechea Lume din Cornul Abundenței,
întins în V Asiei și în E Africii, în ceea ce a fost Imperiul Atlant
= Raiul, întins în V Asiei și în E Europei, primul cârmuitor al
excelentului tărâm Nordic Imperial fiind divinul / Zeificatul
“An” Gherga: la Români - ca un “ecou” An - cel mai popular
prenume e “Ion”, având diminutivul “Nelu” (cu care - de altfel -
rezonează “inelul”). De exemplu, cuvântul Traco-Dac pentru
“blond” era “bălan”, având în compunere “Băl” şi “An”: baza a
fost străveche, fundamentată pe realitatea ancestrală a înfăţişării
stră-lucitorului Zeu Băl / Bel (sinonimul oriental al Zeului An);
“Dicţionarul etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de
indo-europenistică” realizat de Dr. Mihai Vinereanu în 2009 a
mai indicat din fondul lingvistic îndepărtat şi termeni
semnificativi ca verbul “bălăci” pentru scăldarea cu pleoscăit,
bală / balaur, baltă, baltag, bălărie pentru buruiană, bâlci pentru
târg mare, substantivul “bal” pentru petrecerea mare, etc.
Cercetătorul Român Lazăr Tonciulescu a scris în cartea “Istoria
începe în Carpați”: “Pentru a exemplifica modul cum trebuie
abordat studiul originii limbii române, vom analiza cuvântul
‘An’: în limba arhaică, a fost atestat lexemul ‘annus’, care avea
sensul de ‘cerc’, sens păstrat în diminutivul ‘inel’. Analizând
evoluția semantică de la cerc la perioada unui an (365 zile),
constatăm despre cele 2 sensuri - primitiv și evoluat - că aveau o
legătură reală, în sensul că dacii măsurau timpul pe cerc (nu se
poate spune că lexemul ‘An’ era de origine romană pentru că -
în acel caz - romanii ar fi păstrat măsurarea timpului pe cerc; or,
în perioada fondării Romei, anul lor măsura doar 300 de zile)”.
88
Simbolul cuneiform “An” / “Din Cer”
De altfel, “inel” în Latină era “circulum”: legătura
lingvistică a inelului evident că a fost cu stră-Românul “An”,
știut circular pe spirala timpului, cu reprezentare astfel în
Vechea Lume (cuneiform - de pildă - era printr-un cui întreit /
rotit între poziția verticală și poziția orizontală); de la supremul
cârmuitor “An” au apărut în Vechea Lume (ca de pildă în
EurAsia) termeni pentru conducători, Românii având “coană”,
“coană-mare”, “cucoană”, “conaș”, “con”, ș.a., ca “Han” -
“Gan” / “Khan” sau “Knez” / “King” - etc. În 2018, cercetătorul
Canadian de origine Estonă Andres Paabo a observat că în
secolul I “istoricul Roman Tacit probabil auzind ‘Hene’ / ‘Vene’
despre Finici i-a interpretat ca ‘Fenne’, onomastica Hunilor - din
Sudul Finicilor - putând fi în legătură și cu ceea ce cronicarul
Iordanes a consemnat despre ‘Hunugari’ în secolul VI”; e
interesant că Ungurii / “Un-gurii” - vorbind o limbă Ugro-Finică
- au “gyűrű” pentru inel (cercul e “karika”) iar Chinezii zic
inelului “huan”: Românii folosesc “ghiul” atât pentru “inel”, cât
și pentru “cârd” / “mulțime” - termen vechi / arhaic, conform
Dr. August Scriban în “Dicționaru limbii Românești” din 1939 -
“ghiol” fiind șirul de mărgele (corespunzător “Micului dicționar
academic” din 2010) dar și mai popularul lac nămolit, termenul
regăsindu-se inclusiv la Perși / Iranieni. Academicianul
A/Român Neculai Iorga a afirmat în eseul “Contra dușmăniei
dintre nații”: “Limba e ființa vie care ne vine din timpurile cele
mai depărtate ale trecutului nostru, ea este cea mai scumpă
moștenire a strămoșilor care au lucrat, generație de generație, la
elaborarea acestui product sufletesc”. Dr. Ioan Andrieșescu -
devenit membru corespondent al Academiei Române - a scris în
1912 în cartea “Contribuție la Dacia înainte de Romani”: “Se
dovedește cu fapte de recunoscută autenticitate că cultura Daciei
înainte de Romani înfățișează nu trecerea bruscă de la o stare de
sălbăticie la alta de lumină puternică și limpede, ci - mai sigur -
desvoltarea liniștită și continuă, după împrejurări și locuri, pe un
adânc fond de cultură populară, mai puternic decât ele, o
succedare de Ere cu un caracter de tenacitate excepțională. Ce
poate fi mai descoperitor de orizonturi noui decât faptul că, în
timp ce pentru vremea Romană, cultura de la Dunărea de jos se
concentrează în colțul Sud-Vestic al Daciei, înainte cu mult de
acea vreme, o cultură de o însemnătate neobișnuită se desfășura
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
în regiunile ei Estice, Moldova mare până către Nipru, identică
cu cultura regiunilor Transilvane, până către Dunărea de mijloc
și Sud Dunărene până la Marea Egee? Independent de problema
patriei primitive Ariane, ca și aceea a timpului de împrăștiere a
diferitelor seminții Arice din ‘trunchiul comun’, Europa Estică și
de Sud (Ținuturile Carpaților, ale Dunărei de jos către Marea
Adriatică, Marea Egeică și Marea Neagră), are o înfățișare
particulară în cultura preistorică Europeană, care merită toată
luarea aminte”.
Debutul Culturii Vincea, la sfârșitul mileniului VII î.C.
(de arheologul Alex Bayliss, 2015)
Despre vechimea Românei, cercetătorul Lucian Costi a
afirmat în 2016: “Teritoriul pe care s-a vorbit limba română
coincide cu extinderea maximă dată de arheologi pentru spațiul
Vechii Europe începând cu orizontul anilor 6500 î.C.
Coincidența aceasta nu poate să nu aibă impact asupra ipotezei
vechimii limbii oamenilor care au făurit acea primă civilizație
europeană, adică a limbii noastre. Însumate, ariile culturilor
Tisa, Vincea, Criș, Cucuteni, etc. ajung la peste 1,2 milioane
kmp pentru Vechea Europă. Năvălirile barbare au restrâns, prin
exterminare și asimilare, acel spațiu strămoșesc la cel carpatic și
pericarpatic. Cuvintele limbii române au claritate în rostire
grație calității vocalelor sale, a consoanelor, a secvenței între
vocale și consoane și a plasării accentului. Claritatea se reflectă
și prin existența silabelor, acele despărțiri logice ale cuvintelor
în fragmentele cele mai simple de vorbire. Din interacțiunile cu
vorbitori de franceză, olandeză, germană, engleză, se poate
observa că în respectivele limbi nu se recurge la silabisire,
atunci când se încearcă explicarea rostirii corecte a unui cuvânt,
ci se recurge la repetarea sa, fie și de câteva ori. Dar asta e cu
totul altceva. Românii recurg instinctiv la silabisire, ca să
ușureze priceperea rostirii secvențelor sonore. Acest fapt
lingvistic elementar a fost trecut cu vederea, fiind considerat
nesemnificativ, ori el este semnificativ, pentru că trădează o
tendință naturală a vorbitorilor de română. Silabisirea era o
metodă normală de învățare a abecedarului, dar numai la noi, nu
la englezi, și rar la francezi. Despărțirea în silabe este un capitol
important în studiul limbii române și cu totul secundar în cazul
altor limbi. Se trage concluzia că limba română are un caracter
89
silabic și că există încă această percepție a construcției silabice
în mintea vorbitorilor ei. Este deci logic să considerăm că
româna a avut cândva în evoluția ei o fază de construcție din
materiale sonore simple, care s-au aglutinat, într-o fază silabică.
Faza silabică oferă o armă prețioasă pentru aflarea originii
vechilor termeni ai limbii prin analiza atentă a spectogramei
fonemelor componente”. Ca înțeles al numelui Gherga, se poate
facil vedea în el întruparea Cerului Zeului An = “Gher” și a
Pământului / Gliei “Ga” - care îl găzduia - în Gher-Ga
(corespunzător Sumerienilor, consoarta Zeului An a fost divina
Uraș / Ki - Zeița Pământului - un urmaș de seamă al ei fiind
Uriașul “Ghilga-meș” = “moșul Ghirga”, cel mai de seamă rege
al lor); vechimile lor erau uriașe - provenind din timpuri
străvechi - căci egalarea lui Moș An cu Moș Ene se înrădăcina
în visurile / abordările onirice și viziunile / iluziile anterioare,
paleolitice (vechii Greci îl aveau pe Morfeu ca Zeul Viselor,
acela atingând pleoapele somnoroșilor cu frunze de mac, scoase
din Cornul Abundenței pe care-l purta în mâini iar în Greaca
veche cuvântul “oinos” era folosit pentru “vin”): de altfel,
psihologii știu că visele dese stimulează inteligența și
creativitatea. Antropologul Britanic Edward Tylor 1832-1917
(directorul Muzeului Universității Oxford, întemeietorul
antropologiei culturale) a afirmat că “oniromanția a fost prima
metodă divinatică existentă în fiecare societate primitivă”:
adevărul despre credința în vise este că a fost moștenită de
oamenii Homo Sapiens de la Neandertali (în Tradiție a și rămas
că îndepărtata vreme a Uriașilor / Neandertalilor a fost “Timpul
viselor”); mai mult, pentru a calma încingerea creierului -
Neandertalii au avut creierele mai mari ca Homo Sapiens -
căscatul mereu a fost de ajutor (diferitele acțiuni efectuate
dintotdeauna duc și la o încălzire a creierului iar prin căscat -
adică prin aportul de aer adus de o inspirație puternică, urmată
de o expirație puternică - în plus dacă e și căscat prelungit, se
reușește realizarea termoreglării eficiente prin scăderea
temperaturii). În 2014, Oana Stupinean a scris: “În ultima
perioadă, cercetătorii încearcă să înţeleagă unul dintre cele mai
ruşinoase gesturi ale comportamentului uman: căscatul. De câte
ori nu v-aţi simţit jenaţi de fiecare dată când căscatul îşi face
apariţia în faţa şefului, la orele de curs, în orice caz, în momente
nepotrivite? Însă, căscatul este mult mai complicat decât v-aţi fi
imaginat. Se pare că, atunci când căscăm, se declanşează o
multitudine de cauze şi o varietate de funcţii. Căscatul pare că
ne ţine creierul în alertă, în condiţii de stres, deoarece atunci
când căscăm, organismul nostru face pauză timp de câteva
secunde, moment în care ne relaxăm dar în acelaşi timp ne
încărcăm ‘bateriile’. Tendinţa omului de a căsca atunci când o
altă persoană cască a fost incorect numită empatie. Pentru a
dezvălui misterele căscatului, oamenii de ştiinţă au început să
caute indicii. S-a descoperit că în timpul verii oamenii au
tendinţa de a căsca mai des. Alţii cască atunci când văd pe
altcineva că o face, însă interesant este că persoanele autiste sau
schizofrenice nu sunt afectate de acest efect contagios. O ipoteză
interesantă este aceea că atunci când căscăm creierul îşi reglează
temperatura pentru funcţionare eficientă. Profesorul Andrew
Gallup, din cadrul Universităţii NewYorkeze Binghamtom, a
studiat acest fenomen şi a efectuat un experiment; într-un studiu
publicat în 2010, a concluzionat că temperatura creierului s-a
răcit. Inhalarea aerului rece scade temperatura creierului prin
răcirea sângelui, care în final ajunge la creier. Un alt studiu arată
că un număr mare de participanţi cască mai mult în timpul verii
decât iarna. Totodată, stresul şi anxietatea ‘ajută’ la încălzirea
creierului, însă căscatul ajută la răcirea şi funcţionarea la
capacitate maximă. Apoi, într-un studiu realizat pe mai mulți
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
subiecți, li s-a arătat un scurt video cu oameni care căscau.
Aproximativ două treimi din participanţi au răspuns pozitiv la
experiment, căscând. Efectul contagios poate avea şi o funcţie
socială, pentru ca fiecare să simtă că aparţine unui grup. De
altfel, s-a demonstrat că animalele cască pentru a-i ţine pe
ceilalţi vigilenţi la ce se întâmplă în jurul lor. Oamenii de ştiinţă
au identificat câteva schimbări chimice la nivelul creierului şi au
descoperit o substanţă interesantă, dopamina. Nivelul dopaminei
este mai ridicat în primele momente ale zilei, de aici şi motivul
pentru care căscăm dimineaţa. De asemenea, studiile arată că
tindem să căscăm atunci când suntem obosiţi şi noaptea,
deoarece temperatura creierului este mai ridicată decât în mod
normal. Pentru a diminua căscatul la locul de muncă, managerii
ar trebui să ţină cont de faptul că o minte trebuie ţinută ‘la
rece’.” Dopamina este un neurotransmițător ce provoacă plăcere
și este implicată în controlarea nivelului de energie, inclusiv al
mișcărilor (persoanele cu multă dopamină sunt predispuse la
lucruri excentrice iar cele cu puțină dopamină sunt deficitare în
vitalitate și depresive); dopamina e conectată de prolactina
secretată de către hipofiză (cu rol regulator al apetitului sexual și
al fertilității): unii își stimulează dopamina - pentru a fi “fericiți”
- de exemplu prin creativitate, cu muzică ori cu droguri.
Nocturnii și fericiții Neandertali (căpățânoși foarte potenți
sexual, care au fost și mari cântăreți paleolitici, începând cu
îngânări ca la cântecele “de leagăn” sau utilizând inclusiv
instrumente muzicale) căscau viguros iar diurnii Homo Sapiens
au indicat sorgintea Moșului Ene / An - Zeul Somnului și
Timpului - în vremurile acelea îndepărtate, când exista Cultura
Viselor: așadar, divinizatul An a fost foarte vechi.
Gotul Isidor - născut în Noua Cartagena / din Peninsula
Iberică, ajuns episcopul ViziGoților în Sevilla, ViziGoții fiind
Goții “de vază”, de pildă Sanscritul “vasu” = “nobil” - a scris în
“Origini” / “Etimologii” despre cele știute în Vechea Europă:
“Unii au spus că au fost 4 limbi asemănătoare, adică Prisca,
Latina, Romana, Mixta; Prisca a fost aceea de care s-au folosit
cei mai vechi locuitori ai Italiei, în timpul lui Ianus și Saturn,
neregulată Barbară, după cum se vede din cântece”. (În prezent,
sunt cercetători care acceptă migrări consistente dinspre răsărit
în Peninsula Italică numai după Războiul Troian - cum a fost cea
a Grecilor în S Peninsulei Italice, care au format “Magna
Grecia” ori apoi a Albanezilor tot acolo - dar nu admit mișcări
umane anterioare Războiului Troian dinspre răsărit în Peninsula
Italică; e de știut - așa cum au scris Romanii Pliniu în “Istoria
naturii” 3:9 ori Ovidiu în “Faste” 6:2 - că străvechiul nume al
Romei a fost Saturnia). La începutul secolului V î.C., în
încercarea redobândirii tronului Roman, ultimul rege Etrusc din
Dinastia Garghină / Tarquină - zis “Superbul”, el iar nu
oponenții Romani cârmuind “Liga Latină”- a pierdut la Lacul
90
Regillus de lângă Roma bătălia cu Romanii (inclusiv în secolul
următor - IV î.C. - a fost “Războiul Latin”, contra Romanilor):
contrar ulterioarelor prejudecăți, Romanii greu s-au Latinizat.
Spre exemplu, în 493 î.C. nimeni altul decât artistul Grec
Gorgassos a decorat în Roma Sanctuarul Zeiței Ceres,
protectoarea agriculturii; la peste o generație de la moartea
împăratului Makedon Alexandru “cel Mare”, după ce Roma a
reușit să-și extindă stăpânirea, în 291 î.C. controla numai un
areal de 54 mii kmp: o suprafață dublă ca a Banatului. Ulterior,
la comediantul Roman Plaut 254-184 î.C. (considerat autorul de
început al literaturii Latine) s-au întâlnit cuvinte și expresii Gete
semnificative puse în gurile personajelor sale, probând cu
prisosință prezența acelor răsăriteni ca locuitori în Peninsula
Apenină / Italică cu câteva secole bune înaintea cuceririi unei
părți a “Geției” / “Daciei Magna” din “Barbaricum” = Imperiul
Barbar de către Imperialii Romani: invers - adică eventuale
prezențe ale Romanilor printre Geto-Daci - n-au fost
consemnate Antic până la războaiele dintre ei (în Europa,
mișcarea oamenilor de la E la V a fost deopotrivă anterioară și
mai mare decât cea de la V către E). În 2007, Dr. Napoleon
Săvescu a afirmat: “Istoricii italieni sunt, în cvasitotalitatea lor,
de acord că latinii vechi au fost un trib, se pare bine înarmat, dar
și cu tradiții agricole certe, care a coborât din zona Dunării, mai
exact din sudul Pannoniei, parcurgând cursul Dravei și Savei și
năvălind peste o lume etruscă, etruscii fiind autohtoni sau,
oricum, anteriori în mănoasa vale a râului Po. Emigrarea a avut
loc prin zona actualului oraș Trieste. Nici măcar n-au avut de
parcurs un drum prea lung: priviți harta și veți vedea că, de pe
cursurile celor 2 râuri amintite până în zona Trieste-Goriția au
avut de mers mai puțin decât le-a trebuit oștenilor lui Dragoș
Vodă pentru a descăleca pe apa Moldovei! Mai lung de câteva
secole a fost drumul Dorienilor, pe Morava și Vardar (din
actualul Banat până în Macedonia și Tessalia), ca să nu mai
vorbim de exodul, mult mai vechi, al indo-iranicilor sau cel al
cimerienilor și hittiților; ba chiar extensia spre nord-vest, mai
recentă (către sfârșitul neoliticului) a protocelților, peste
izvoarele Dunării. Prin urmare, strămoșii latinilor și ai geto-
dacilor s-au aflat inițial în aceeași Vatră Danubiană (amintiți-vă
și simbolul natal al Romei, celebra Lupoaică Capitolină, totem
danubian bine cunoscut!). Așa se și explică acuzata apropiere (și
nu derivare!) a lexicului și structurii gramaticale între latină și
română sau între română și celelalte limbi romanice, ba chiar
cele celtice, anglo-germanice și balto-slave. În timp (și anume
atunci când latinii Romei au început să devină o forță
invadatoare și dincolo de Peninsula Italică, cu vădite tendințe
imperiale), geto-dacii au intrat într-un conflict devenit treptat
cvasi-permanent cu pericolul roman. Dar cei 2 verișori, neamuri
mai apropiate decât s-ar crede, nu s-au ignorat: au existat o serie
de contacte atestate ca atare. Statuile (pe care le-am socotit, din
inerție, ale unor sclavi geți, în fapt ale unor luptători sau
sacerdoți danubieni) sunt mărturii ale acelui contact social, la
Roma și în alte colțuri ale Peninsulei; și n-au apărut acolo numai
după conflictul lui Decebal cu Traian! Acel conflict a devenit
acut mai ales după ocuparea Macedoniei și a geticelor Moesii de
la sudul Dunării. Dar contactul cultural și economic, dincolo de
conflictele uzuale în antichitate, a fost o certitudine, pe care o
dovedește inclusiv bogatul inventar monetar roman găsit în
Dacia, ca și contrafacerea monedelor romane pe plan local!
Probabil că mulți vor trebui să mediteze serios la imaginea
insuflată lor artificial a primitivei Dacii, dacă le vom reaminti că
cel mai puternic împărat roman, August, a fost la un pas de a se
încuscri cu regele dac Cotiso! Trebuie apoi temeinic examinată
ipoteza bazată pe referințele lui Iordanes, Isidor din Sevilla și ale
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

unui impresionant număr de învățați medievali aceea că gotzii
erau, de fapt, de neam getic; ea ar putea să ne conducă la
constatarea că dacii, încrengătură a aceluiași neam get, situată
cel mai aproape de Imperiul Roman, au avut un important
cuvânt de spus nu numai prin implicarea militară a lui Burebista
în conflictul politic intern roman, sub Caesar, apoi în formarea
unor cohorte în armata romană, în furnizarea de împărați și
generali romani de origine danubiană între secolele II și V, dar
până și în prăbușirea Romei, datorată goților!”
Marii Geți și Dahii iar în Bazinul Dunării inferioare / Istrului,
Geții erau în avale și Dacii erau în amonte, înțelegându-se între
ei prin aceeași Geto-Dacă = limba stră-Română). Dr. Dan
Caragea a afirmat în 2013 că “nu pot să-mi reprezint limba
română decât ca pe un râu cu foarte mulți afluenți, pe-aici mai
limpede, pe acolo mai tulbure, când ne apucăm să povestim
povestea vorbelor”. Cercetătorul Ardelean Ion Lazăr a scris în
cartea “Meandrele istoriei” din 2013 despre 3 limbi înrudite,
anume Româna, Latina și Italiana: “Limba latină clasică are cele
mai multe asemănări lexicale cu limba română iar limba italiană
- moștenitoarea de drept a limbii latine - are cele mai multe
asemănări și cuvinte comune nu cu latina, ci tot cu româna;
înseamnă că singura concluzie posibilă, logică și adevărată, este
că din limba primordială a străbunilor noștri a luat naștere atât
limba latină cultă și italiana, cât și toate celelalte limbi așa-zise
romanice” (de fapt, limbile Românice, vorbite între Marea
Neagră și Oceanul Atlantic). Italiana se caracterizează prin
multe dialecte iar spre deosebire, limba Română - în comparație
cu Italiana - în toate teritoriile unde e vorbită se caracterizează
printr-o uimitoare unitate.

Planul Canalului Morava-Vardar

După Războiul Troian, Nordicii Doriani - de la

Gherdap / zona dintre Banat și Balcani - au migrat spre Sud pe
Văile Margus / Morava Mare și Axios / Vardar, ruta aceea în
Epoca Modernă fiind văzută ca potențială pentru realizarea unui
mare canal, de la Dunăre (de lângă Belgrad / cel mai mare oraș
al Serbiei) până la Marea Egee (lângă Salonic / cel mai mare
oraș al Macedoniei istorice, unde e Delta Vardarului). Este
necesară precauție în folosirea etnonimului “Dac” anterior
împăratului Burebista al Geților, deoarece denumirea de “Daci”
a apărut în uzul European numai după domnia aceluia (a fost
omorât la sfârșitul anului 45 î.C. / adică în secolul I î.C.), până
atunci etnia Getă - sub diverse denumiri, în multe locuri - fiind
cea care conta, după cum a remarcat și istoricul Antic Herodot
Karka, contemporan lor în secolul V î.C., anume că “Geții
poartă multe nume și trăiesc în multe țări”; împăratul Burebista
a cârmuit în Europa Imperiul Get - nu “Dacia”, care nu exista pe
atunci - iar Imperiul Roman a apărut după el, în 27 î.C. (pe
vremea împăratului Burebista al Imperiului Get exista doar
republica Romană, așa că nu a avut în contra-partidă vreun
împărat Roman): în anul 2015, Dr. Mircea Dogaru - istoric
Ardelean - a explicat că înaintea atacării Dacilor de către
Romani, aceia populau îndeosebi Banatul (în Lumea Veche,
Geții și Dacii erau în Europa Veche ceea ce în Asia Veche erau
91
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

interesantă din Europa’, s-au enunţat numeroase opinii despre

situaţia cu totul particulară a limbii române între limbile lumii.
Este de tot regretabil că cei care au avut româna ca limbă
maternă, dar şi ca profesiune, şi au învăţat limbi străine, nu au
ajuns să observe caracterul ei cu totul special şi n-au încercat să-
i descopere originea. Aproape în totalitate cuvintele din lexicul
de bază al limbii române ţărăneşti nu au origine cunoscută.
Pentru multe din acestea dicţionarele indică etimologie
necunoscută, dar şi originile atribuite unora din aceste cuvinte
sunt, cel mai adesea, simple fantezii, fie direct rezultatul unor
superstiţii istorice, lingvistice sau culturale. Trebuie să rămână
limpede că limba matcă a Europei era cu milenii mai veche
decât fundarea legendară a Romei antice, că limba latină a fost
un derivat târziu din limba primară a Europei, şi că în nici un
caz n-a avut vreun rol la formarea limbilor europene”.

Limbile Românice în Europa

Cercetătorul Român Timotei Ursu - stabilit în SUA - a

susținut: “Un fapt esențial trebuie neapărat remarcat, anume
păstrarea în limba tuturor vlahilor a fondului lexical și a
structurilor gramaticale din arhetipul ‘proto-danubian’, ceea ce
înseamnă o continuitate etnică remarcabilă”. Filologul Gheorghe
Bucur a afirmat: “Așadar, Româna are alt statut; unitatea și
continuitatea ei rezultă din statutul său vechi și primordial”. În
2014, Dr. Iulia Brânză Mihăileanu (1955-2017) în eseul “Pentru
cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?” a enunțat:
“Asemănarea limbii române cu latina înseamnă un singur lucru:
că limba română se aseamănă cu latina. Nimic mai mult.
Concluzia măreață că româna provine din latina legionarilor
trebuie demonstrată. Lucru care n-a fost făcut niciodată”.
Paradoxul concepției dogmatice asociază poporului Român
(aflat în continuitate multimilenară dovedită istoric / arheologic)
o limbă străină de cea autohtonă a sa, care ar fi copiat-o de la
năvălitori; astfel, Românii - începând cu Latina împrumutată de
la Romani - ar fi preluat apoi influențe lingvistice de la Slabi /
Slavi, Sclavi sau Suavi / Suabi (așa cum au fost cei de pe
Sfintele ape), Slovenii, Slovacii și Slavonii dintre ei fiind
“Oamenii slovelor”, etc., Rumânii / Românii găsindu-se într-o
perpetuă lipsă de originalitate, tot așteptând valurile de
cotropitori pentru a-și înmulți vorbele: e de știut că Românii
Medievali - dintre care mulți au fost simplu Rumâni / “Ru-
mâni” = “Oameni de rând”, în starea de “rumânie”, adică de
robie / sclavie, ca și concetățenii Slavi - au avut Slavona ca
limbă liturgică tocmai pentru a se diferenția de Greaca
bizantinilor dominați de Elenism, respectiv de Latina catolicilor
dominați de papalitate (Aromânii - mai Sudici, învecinându-se
cu Elenii - au utilizat ca limbă liturgică și Greaca). De altfel,
savantul Român Gabriel Gheorghe a afirmat în 2001: “Când a
fost creată limba română - probabil înainte de mileniul V î.C. -
nu existau nici elina, nici latina, nici albaneza și nici un alt grai
în Europa”; în 2014, același autor a mai afirmat: “Nu de puţine
ori - şi nu din partea unor lingvişti, istorici, etnologi, etc. de
mâna a doua - limba română s-a bucurat de un nedisimulat
interes şi de aprecieri superlative. Nu este locul - deşi ar fi
necesar - să inventariem astfel de judecăţi de valoare de excepţie Omul = “Man” a fost făcut de Marea Mamă - ce era
adresate poporului român şi limbii române în diverse perioade şi reprezentată de Luna “Ma” - împreună cu Timpul “An”,
contexte, de care nu avem cunoştinţă să mai fi fost făcute şi permanent luminat de Soare; perechea divină a părinților
despre alte popoare şi graiuri europene. De la ‘o enigmă şi un primordiali era simbolizată prin Ea / Selena și El / Soarele
miracol’ (cel mai caracteristic atribut al unui popor este limba) (gherburile / emblemele părintești ale primului pământean au
sau ‘din punct de vedere lingvistic, limba română este cea mai fost marile astre, feminina Lună și masculinul Soare, soră și

92
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

frate): Ma și An l-au avut pe Man (apelativul acela de “Man” /

“Mân” pentru “Om” a străbătut mileniile, regăsindu-se de
exemplu inclusiv în actuala denumire de “Ro-mân”). Este de
știut - corespunzător și Dr. August Scriban în “Dicționaru limbii
Românești” din 1939 - că termenul “gherb” / fost “gherg” se
folosea în vechime pentru “pajura marcă” = emblemă, blazon,
stemă, atât ca semn simbolic al unui neam nobil / dinastii, cât și
la o localitate sau stat (s-a obișnuit ciuntirea cuvântului în
“herb”): rădăcina “gherg” = “gherb” / “herb” era o denumire
Gherga (nobilii strămoși cândva în Vechea Lume au fost primii
regi); cea mai veche reprezentare a gherbului Gherga a fost după
cum se practica în vremuri îndepărtate, pentru recunoașterea
membrilor neamului prin tatuarea semnelor distinctive - inclusiv
pe față - fiind cu plasarea pe frunte, între ochi, prin linia
sângerie marcată pe pielea din mijlocul frunții (întâi linia fiind
verticală, apoi în timp ajungând și orizontală scurtă, ca “o
punte” între cei 2 ochi, în acel loc până în Epoca Modernă unii
Aromâni obișnuind să-și aibă tatuată crucea / cu albastru,
hindușii plasându-și cu diverse culori “tilaka” / “tika” - linia ori
punctul - pentru “al treilea ochi”, etc). Însemnarea cu linia
sângerie orizontală pe mijlocul frunții era ca a treia sprânceană -
plasată între cele 2 sprâncene și a fost ghergul / gherbul
recunoașterii purtătorului ca fiind Gherga, același care - în lipsa
însemnării - se încingea la mijloc cu panglică roșie ori cu brâu
roșu pentru indicarea identității (Dr. Alexandru Ciorănescu a India
consemnat în “Dicționarul etimologic român” din 1958-1966 că
la vremea sa era învechită forma de “gherg” - respectiv Etnologul Romulus Antonescu în “Dicționar de
“gherghie” - pentru stemă / blazon, mai nou “herb”, până în simboluri și credințe tradiționale românești” din 2009 a scris:
secolul XVII folosindu-se “hereghie” pentru stirpe sau neam): “În ornamentică, linia dreaptă, fără meandre, utilizată ca linie de
persoanele Gherga astfel marcate - bărbați sau femei - purtau cu demarcație între registre sau de unificare a acestora,
mândrie acel semn al nobleții neamului. Ghergul / Gherbul simbolizează destinul. Linia dublă dreaptă (panglică centrală,
Gherga - adică blazonul / emblema Gherga - a fost pentru timp drum) este un ornament primitiv universal, simbolizând
foarte lung redat simplu, prin dunga purpurie / roșie pe fond eternitatea; aceste linii duble, paralele, sunt folosite și ca linii de
auriu / alb strălucitor (linia sângerie pe fundalul luminat): separație între diverse planuri decorative. Ca și în cazul
simbolic - în interpretarea cea mai simplă - în forma verticală ca labirintului și meandrului, motivul spiralei este deosebit de
linia sângerie tatuată ori pictată pe mijlocul frunții a inspirat frecvent în ornamentica tradițională românească, fiind întâlnit în
scrierea inițialei Gherga iar în forma orizontală ulterioară toate zonele și pe toate obiectele mai mult sau mai puțin
(tatuată / pictată sau vestimentară) linia sângerie era tot decorate, indiferent de materialele din care sunt confecționate.
semnificativă Gherga, descriptiv redând prin partea de deasupra Spirala - care, grafic vorbind - pleacă dintr-un punct pentru a se
= Cerul și prin partea de dedesubt = Pământul; de exemplu, până desfășura la infinit, simbolizează eternitatea vieții; voluta este o
azi încă la mulți Indieni există reprezentarea verticală “Ghiraga” combinație de 2 spirale (spirală dublă), uneori cu aspect grafic
= “Tilaka” / “Tika” iar la mulți Europeni a existat - până relativ simplu, aidoma unui S culcat, și simbolizează legătura dintre
recent - orizontalul gherg / gherb “Gurag” = Zuraz / Zorzi. viață și moarte”. Ghergul - adică blazonul - Gherga așadar poate
fi Românește văzut ca semnificând eternul destin; eternitatea
mai apare semnificativ - atingând labirintul ori meandrul - în
spirala infinită a timpului (iar Zeul Timpului - Cronos la vechii
Greci - a fost la stră-Români Crăciun: un nume Ghergan, cu
stema conectată eternului). Etnologul Romulus Antonescu a mai
scris: “Crăciun în mitologia geto-dacă este posibil să fi fost
reprezentat printr-un strămoș, care simboliza echilibrul
elementelor în stadiul facerii lor, al începutului procesului celor
necreate și nedate în vileag; pe pământ marca timpul sacru al
solstițiului de iarnă, a capului de an sau răstimpul dintre 2 ani
(cultul strămoșilor și moșilor s-a îngemănat cu cultul soarelui,
astfel încât mitologia gerontologică a devenit consubstanțială cu
mitologia solară)”.

Europa

93
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Calea labirintică spre vreun castru
Mediul înconjurător al Vechii Lumi nu era sistematizat
/ amenajat; cvasi-totalitatea sa era labirintică: prin hățișurile și
prin pădurile / codrii deși, cu vegetație bogată, erau cărări
întortocheate (uneori făcute de animale, nu de oameni), erau
canale naturale labirintice prin paleo-mlaștini ori prin paleo-
delte, etc. Oamenii au amenajat unele căi de acces doar mult
ulterior; un labirint timpuriu a fost și rețeaua de grote / peșteri
servind de adăpost sau pentru cult (inclusiv sistemele lor
subterane de cavități și de diverse galerii). Ca străjeri ai căilor
labirintice, Gardienii - printre care au fost Ghergani - funcționau
și ca ghizi ori călăuze pentru accesul dorit, fiind învățații care
știau drumul; totodată, ei facilitau trecerile, fie prin trecători, fie
peste ape / prin vaduri, cu ambarcațiuni sau pe punți, etc.: ajutau
memorabil și erau răsplătiți pentru așa ceva. Aleile târgurilor -
marcate de tarabele negustorilor - erau din Vechea Lume
labirintice, de pildă vechii Greci având λαύρα “labra” / “lavra”
pentru așa ceva, după cum au documentat în Henry George
Liddell și Robert Scott în “Lexicon” - iar conceptul a ajuns până
la a se considera orice alegere cu care se confrunta vreo
persoană ca fiind în esență o intrare simbolică în labirint.
Termenul ca sorginte era pre-Grec, semnificativ ulterior
devenind cuvântul λάβρυς “labrys” desemnând toporul cu 2
tăișuri = halebarda tipică a Gardienilor păzind chiar la modul
religios diferite labirinturi: Sanctuarul Zeității cu topor dublu
sau locuința / casa toporului dublu era labirintul (văzut ca o cale
ducând la renaștere / la o nouă viață; trecerea prin labirint
simboliza noua naștere a unei persoane sau transformarea sa).
Prin vechi labirinte artificiale ori prin dansuri rituale
“labirintice” s-a încercat inclusiv reprezentarea mișcărilor
astrelor pe bolta cerească; de exemplu, Romanii - astfel cum a
94
notat Anticul poet Vergiliu - aveau așa-zisele “Jocuri Troiane”
cu mișcări de dansuri complicate. Labirinturile Indiene adesea
continuau capetele străvechii Svastici Solare, sub formă de
spirale. Uriașe labirinturi din piatră au fost realizate în vechiul
Egipt, de Minoici în Marea Egee (ca în Insula Creta ori în Insula
Cariană Samos), în Daghe-stan, în Extremul Nordic European,
etc. Ulterior pe podelele unor clădiri religioase - inclusiv ale
Bisericilor - reprezentările labirintice au apărut sub forme
circulare cu un cerc numit “cer” în centru, ș.a.m.d. denumirea de
“lavră” perpetuându-se la creștini pentru grupul de chilii ale
călugărilor având în mijloc amenajată vreo sală de mese sau
ridicată vreo Biserică (extinderea conceptului labirintului a ajuns
până la gardurile vii în grădini, unde “zidurile” sunt tufe tăiate).
Privind identitatea Ro-mână (legată deopotrivă acvatic
de Râuri, solar de Ra și teritorial de Rai): dintotdeauna,
autohtonii spațiului Românesc s-au știut “Rumâni” / “Români”,
s-au simțit astfel și s-au afirmat astfel, zicându-și astfel,
“Rumâni” / “Români” (iar nu Valahi, nici Daci sau Latini); așa
ceva este chiar de considerat foarte serios, fie că-i comod sau nu,
deoarece mereu a reflectat realitatea (Românească și nu altfel)
cea mai veche, venită / transmisă de la stră-Români până la
actualii Români. Un exemplu sugestiv despre termenul
Românesc “cerca” - corelat cu “veghea” și “a vedea” - dar și
apropiatele “cherc” pentru “joc în cerc” ori “certa” având
înțelesul de “a tăia”, a analizat în “Muzeul limbei Române” din
1926 academicianul Sextil Pușcariu (cuvinte exemplificate aici
datorită apropierii de Gherga): “O construcție de ‘cerc’
însemnând ‘a-și face ochii roată’, ‘a-și roti privirile’, ‘a se uita
de jur-împrejur’, a dezvoltat ușor sensul de ‘a căuta’ sau ‘a se
uita cu atenție’, ‘a examina’. Devenit sinonim cu ‘a căuta’, ‘a
cerca’ a primit și alte înțelesuri ale aceluia. În graiul
hotarnicilor, ‘a cerca o moșie’ însemna ‘a-i face ocolul
măsurând-o’ (prin extensiune, în vechea limbă s-a zis și ‘a cerca
hotarele’ sau ‘semnele unei moșii’); ‘a cerca o țară’ însemna ‘a o
străbate în lung și în lat’ iar ‘a cerca să afli’ = ‘a umbla să afli’.
Din sensul de ‘a căuta’ s-a născut cel de ‘a proba’, ‘a încerca’, ‘a
da târcoale’. În limba veche, ‘cercetare’ avea înțelesul chiar de
‘mângâiere’, ‘consolare’. Foarte des, în limba literară de azi,
verbul ‘cerca’ e înlocuit în înțelesurile de ‘a se strădui’, ‘a
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
gusta’, etc. până la trecerea de sens ajunsă cu înțelesul de ‘a
vizita pe cineva’. Verbul ‘chercui’ e explicat prin ‘a se ciupi’, ‘a
se îmbrânci’ ori - despre fete și flăcăi - prin ‘a se juca glumind’.
Ca cele mai multe verbe în ‘-ui’, avem de a face cu un derivat
denominal de la substantivul ‘cherc’ - rostit și ‘terk’, ‘tierc’ -
pentru jocul ce se face în seara de prinderea postului de Crăciun
sau după cina de Paști ori cu sensul de ‘adunare feciorească’;
cuvântul e dat de Ovid Densușianu din Ținutul Hațegului ca
‘terc’ = ‘joc ce se face în seara lăsatului de post la Paști’ sau
‘fete și flăcăi care se duc la marginea așezării și aprind un foc,
jucând împrejurul lui până se stânge’. Sensul fundamental pare a
fi cel de ‘cerc’, ‘roată’ (după forma jocului împrejurul focului).
Boului ‘ciul de un corn’ i se zicea ‘certat’; cred că în acest
cuvânt trebuie recunoscută tulpina ‘cert’ = ‘a tăia’ - folosit și de
Slavi - verb întrebuințat în Banat sub forma ‘certi’, cu înțelesul
special de ‘a coji un pom în picioare, să se usuce’ și în varianta
cu același sens ‘certeji’ pentru ‘tăietură’. Deci ‘certat’ trebuie să
fi însemnat la origine boul căruia i s-a tăiat un corn sau cu un
corn retezat; etimologia populară consideră pe ‘boul certat’ ca
rămas cu un corn dintr-o ceartă cu alt bou”. Pe de o parte, e
interesant că pentru bou - adică taur castrat - la Nordicii ne Indo-
Europeni s-au ivit termeni ca “härg” în Estonă și ca “härkä” în
Finică / rezonând cu Gherga; ar fi de observat că la sfârșitul
Medieval a dispărut din Europa boul primordial știut ca bour =
“Bos Primigenius”: strămoșul vacii “Bos Taurus” / sacră la
hinduși. Pe de altă parte, Dr. Mircea Eliade în “Mitul eternei
reîntoarceri” din 1957 a scris că sărbătorile din Vechea Lume
erau momentele când era “tăiat timpul”.
Anatolia
Mesopotamia
95
La sfârşitul glaciaţiunii - în urmă cu 10 milenii - în
Europa cea mai mare densitate umană, dovedită ştiinţific, era în
SE (în Bazinul Pontic) iar nu în V (unde e Oceanul Atlantic), aşa
că dinspre apusul Europei n-avea cum fi vreun aport de oameni;
nici asemenea element ştiinţific - pe lângă multe altele - nu
confirmă aşadar că Atlantida ar fi fost prin Bazinul Atlantic (se
mai poate observa că nici o legendă Atlantă nu s-a propagat în
Vechea Lume dinspre V / Atlantic către E - Africa sau Europa -
ci a fost tocmai invers, povestea Atlantă s-a răspândit dinspre E
Mediteranei spre Atlantic): începuturile Civilizaţionale Homo
Sapiens n-au fost în V Africii sau în V Europei, ci în E Africii şi
în E Europei. În Vechea Lume, dominaţia în exclusivitate de
către oamenii Homo Sapiens a fost o realitate numai începând
din urmă cu 10 milenii, până atunci puterea fiind împărţită în
EurAsia cu Giganţii Cro Magnon (ultimii Găligani / Uriaşi);
după dispariția Uriașilor / Giganților Cro Magnon, mai ales în
Bazinul Pontic - al marelui Lac cu apă dulce ce apoi a devenit
parţial sărata Mare Neagră, salinitatea redusă rămânându-i și azi
- aglutinarea Homo Sapiens a dus la ceea ce autohtonii au numit
Rai (alogenii denumindu-l “Eden” = Imperiul Atlant, areal ud
unde Marea Mamă era venerată ca “Ida”): acolo, în udul Eden al
Idei - printre alte elemente Civilizaționale tipice / ca de pildă
stabilizarea între hotarele Atlante și locuirea în așezări stabile,
ca de exemplu în capitala “Atlant-Ida” / Atlantida = primul oraş
din lume, în miezul Imperiului vânătorilor-culegătorilor,
plutașilor și pescarilor - a fost și premiera mondială a apariției
scrierii (căci dispărând extraordinarele capacități de memorări
tipice anteriorilor Uriași / Găligani, oamenii au fost nevoiți să-și
rezolve reținerile cele mai importante - pe lângă cele repetate
cântat - prin consemnări mai mult decât decorative, așa fiind
pilonul inscripționat cu legi din centrul Atlantidei, după cum a
scris Anticul Platon, având echivalarea biblică ca “pomul
cunoașterii” din centrul Raiului). Răspunsul afirmativ “da”
utilizat de Români a fost preluat de Finici și de Germanici ca
“ja” ori de Glorioși = Slavi (mai apropiați de Români, fizic și
temporal) chiar ca “da”: a provenit de la diminutivul Ida cu care
era alintată Marea Zeiță Mamă (în Latină “ita” însemnând
“așa”); în 2009, Dr. Mihai Vinereanu în “Dicționar etimologic al
limbii române, pe baza cercetărilor de indo-europenistică” a
scris că “adverbul de întărire ‘da’ a fost o formă veche
răspândită în mai multe grupuri de limbi indo-europene,
prezența cu același sens în limba română explicându-se ca
rădăcină pronominală (veche origine indo-europeană)”.
“Pontus Euxinus” = Marea Neagră
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
De ce Raiul a fost unde azi e România? Față de
mijlocul Vechii Lumi, marginalul și îndepărtatul Ocean Atlantic
nu a avut în paleolitic tărâmuri (fie țărmuri, fie peninsule, fie
Insule) locuite de oameni și tragic înghițite de ape / fapte de care
să se știe, prin transmitere cumva, însă platforma continentală
din NV Mării Negre, poziționată tocmai central în Vechea Lume
- vizibilă pe orice hartă, la adâncime relativ redusă față de
suprafața actuală a apei - e submersă acum. La sfârșitul
paleoliticului era uriașa Deltă împreunată a Dunării / Istrului,
Nistrului, Bugului și Niprului, în paralel existând atunci și uriașa
Deltă a Donului împreună cu vărsarea Pșîz / Kuban colectând
apele din Caucazul Nordic în ceea ce apoi a ajuns denumită ca
Mlaștina Maeotiană / Mediană = Maiotică / “Palus Maeotis” să
fie Marea Karga (Azov azi, cândva purtând denumirea de Lacul
Mamei / Maicii = Meit / Maiac, pe malurile sale ajungând
cândva să trăiască și Magi / Mezi din orientala Media): din
paleo-Deltele care erau în Nordul fostului Lac Pontic s-au
regăsit neoliticii emigrați - care au fost forțați de Mama Natură
să se mute - îndeosebi pe plaiurile mai sigure din vecinătatea
Vestică, adică în spațiul Românesc de acum (cel mai apropiat și
mai ospitalier teren ferm față de pantele și platforma Pontică
paleolitică pe care trăiau, având inclusiv mari resurse de sare,
foarte prețioasă pentru oameni și pentru animale); Sudul
Panonic - unde e și regiunea Banat - la sfârșitul glaciațiunii era
într-o stare mlăștinoasă similară cu Nordul Pontic (în Voivodina
- ce cuprinde și Banatul Sârbesc - afluenții Drava, Tisa, Sava și
Morava ai Dunării cu debitele lor dublează efectiv volumul
Fluviului, care astfel pătrunde cu forță dublată în Gherdap,
săpând în Carpații Sudici râpele celui mai lung Defileu
European / de peste o sută de km, în Sudul Banatului).
Actuala răspândire Gherga în Banatul Românesc
Femeile sosite în Europa împreună cu răsăritenii
Ghergani - anume surorile lor şi mamele lor - erau Ghergane,
denumite ca Gorgone şi închipuite ca având în păr şerpi (vietăţi
reprezentative / emblematice ale Marii Stepe EurAsiatice, de
exemplu Dr. Kaveh Farrokh documentând în 2005 că vechea
denumire Iraniană pentru șerpii încolăciți era Garzag): soţiile
Pelasgilor Gherghi au fost mai ales Amazoanele întâlnite de
valul lor migrator în Bazinul Pontic - ele fiind Homo Sapiens, de
sorginte Africană - pruncii avuţi rămânând stăpâni în areal, apoi
96
extinzându-şi teritoriile în Vechea Lume, pe măsura transmiterii
nobilei lor Civilizaţii (conservatoarele Gorgone / Ghergane n-au
încurajat poligamia, așa cum au făcut-o Amazoanele cu
Ghergarii); privind localizarea, e de știut de pildă că la mijlocul
mileniului I î.C. Balcanicul Eschil = “părintele tragediei” - din
Eleusis / oficial “Capitală Europeană a Culturii” împreună cu
Timișoara în 2023 - a notat “Fluviul Istru se laudă că pe malurile
lui cresc asemenea fecioare” / Amazoane (despre ele, înțeleptul
Antic Filostrat din Insula Lemnos a scris că își hrăneau pruncii
cu lapte de iapă și de aceea erau considerate ca lipsite de
mamele / sâni). În Antichitate, Diodor din Insula Sicilia în
“Biblioteca istorică” 2:46 a scris despre fiica Anatoliană a
primei regine Amazoane că: “trecu cu oștile sale dincolo de
fluviul Tanais și birui toate neamurile, rând pe rând, până în
Tracia”; se poate observa sensul ivirii Amazoanelor de la E spre
V, adică din Asia în Europa, nu invers (Fluviul Tanais = Donul -
la izvorul căruia în secolul XIII încă trăiau Finici, așa cum a
consemnat cronicarul Flamand William Rubruck - iar Fluviul
Istru = Dunărea / “Dună-Rea”). Adițional, o altă perspectivă
despre Amazoane - susținută de unii cercetători, ele frecvent
fiind văzute în Vechea Lume la modul colectiv, nu individual -
le-a evidențiat ca gruparea de femei rămase fără bărbați
(dispăruți în vânători îndepărtate sau răposați în lupte), ceea ce
le-a determinat reorganizarea feminină neobișnuită, inclusiv
războinică.
În 2005, cercetătorul Pachia Tatomirescu din Timișoara
- Doctor în filologie - a afirmat că: “Etnonimul ‘Pelasgi’ /
‘Pelasghi’ a evoluat în ‘Belagi’ / ‘Blachi’, apoi în ‘Vlachi’ /
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
‘Vlahi’.” Plaiurile Gheii au fost populate încă din Epoca Pietrei
de Pelasgi (care s-au manifestat Imperial deopotrivă în paleolitic
/ Atlant = Pontic și în neolitic / Dunărean, în Epoca Bronzului
nefiind nici un Imperiu Pelasg ori “Pelasgie”, ultimii Pelasgi
sporadic existând pînă în Epoca Fierului): onomastica Pelasgă /
“Pelas-Gă” literalmente relevă de altfel că purtătorii săi
stăpâneau plaiurile sfintei Ga = Marea Zeiţă a Pământului (mai
puternică în Epoca Pietrelor - cioplite sau șlefuite - decât în
Epocile metalelor). Se impune o discuţie despre 3 consoane -
“B”, “P”, “V” - echivalate reciproc, de-a “lungul” timpurilor (pe
măsura scurgerii vremurilor) şi de-a “latul” plaiurilor (pe măsura
diverselor localizări): în legătură cu consoana Fenicienilor
“Beth” utilizată pentru “Casă”, la Greci s-a fixat “Beta” =
“Veta” - pronunţia pentru prima consoană din alfabet “B” / β
într-adevăr fiind cu “V” - semnificaţia având-o pentru ceea ce
Românii zic “Viaţă” / Latinii folosind “Vitalis” (de unde şi
denumirea Peninsulei Apenine / “Ape-nine” - adică a “puilor de
ape” = “ape-nine” - ca Italică, respectiv plină de vitalitate / de
viaţă dar şi de viţei, turmele de vite asigurând în vechime viaţa,
de pildă cifrele Romane derivând din semnele de răboj cu care
se numărau animalele); pe de altă parte, tocmai în “casă”
popular Românii au penisul / “pula” ca “bât” aducând “viaţa”
(aşa au văzut ca vital dintotdeauna, adică din mare vechime).
Pronunţia consonantică “P” a fost mai răspândită European,
regăsită de exemplu ca Pelasgă (ceea ce Asiatic - ca de pildă în
Orientul Apropiat - a ajuns înlocuită cu “B”, ca “Belasgă” sau la
alţii ca “Felasgă” / “Velasgă”): inclusiv azi, “B” e consoană
interschimbabilă atât cu “P” / ca la Arabi, cât şi cu “V” / ca la
Slavi (de exemplu - în asemenea accepţiune - prefixul sfinţeniei
dar și autorității “Pa” folosit de stră-Români avea echivalentul
“Ba” = suflet, repetitiv la persoanele reprezentative desemnările
fiind feminina “baba” și masculinul “papa”); e de remarcat că în
Europa actuală - dintre marile familii de popoare - cel mai
numeros grup uman este cel format din Slavi (iviți însă pe lume
numai în Evul Mediu, ca foștii Sarmați și Sciți care slăveau -
adică glorificau - divinul), despărțiți în Slavi Nordici și Slavi
Sudici de strașnicii Români / asupra puterilor Românilor, care
au reușit să mențină împărțirea Slavilor = cei mai numeroși
Europeni, fiind foarte serios de reflectat.
(Schiță de F.M. Nightsdale, SUA)
Că Românii au fost numiţi de alţii drept Valahi,
rezonând - prin echivalențele consonantice “V”/“B” și “L”/“R” -
97
cu “Ba-Rahi” = “Sufletiști Solari”, pare să-şi fi avut sorgintea
Asiatică în termeni ca Avestanul “vasa” pentru “păşune” sau
Hititul “wela” pentru “pajişte”: stră-Românii / stră-Valahii au
fost ştiuţi că formau populaţia plaiurilor bogate în păşuni /
pajişti, regăsite deopotrivă pe înălţimile Montane udate de ploi
sau pe Văile udate de Râurile curgând din Munţi (la începuturi,
pământ / “pă-mânt” descria ce însemna, adică era locul sfintei
mântuiri, căci “pă”/“pa” era particula autorității, respectiv a
sacralității / sfințeniei iar “mânt” - silaba principală din “pă-
mânt” - denota rădăcina pentru “mântuire”); Valahii / Românii -
de pe Văi / din râpe, adică de pe malurile în pante - au fost
urmaşii “Pe-lasgilor” / Pelasgilor care s-au bucurat milenar de
plaiurile pline de pajişti / păşuni utile turmelor întreţinând viaţa
în arealul umed al Bazinului Pontic, începând cu sfârşitul
ultimei glaciaţiuni (Valahii deopotrivă s-au evidențiat la mânie -
fiind mulți - când laolaltă puteau lovi ca valurile furioase ori
pentru protecție puteau zidi valuri de pământ chiar uriașe). În
Latină, termenul “valere” semnifica “forță”: Romanii - care au
adoptat Latina ca limbă oficială - aveau la sfârșitul
înmormântărilor salutul de adio “Vale!” (însemnând “rămas
bun”, în general după deces persoana răposată fiind considerată
a fi fost de valoare și era vorbită numai de bine); cuvântul
Românesc “mormânt” e legat de “morman” = grămada de
pământ (“mor-man”) a omului mort / mântuit. Valahii / Românii
și-au avut spațiul Tradițional indigen la intersecția Anticelor
lumi păgâne Barbară și Romană; despre cei din fostul Imperiu
Roman se știe că în Europa au fost denumiți Valahi - de către
ceilalți - iar Românii au rămas ca Valahi până în Epoca
Modernă: aceasta deoarece, după cum a documentat și savantul
Român Gabriel Gheorghe în lucrarea “Valah” din 2012, stră-
Românii au fost cei mai semnificativi Valahi (mai vechi și mai
autentici decât Imperialii Romani, denumiți și aceia - de către
Europenii care nu erau în Imperiul Roman - ca Valahi). Dr. Ilie
Gherghel a enunțat în “Câteva contribuţiuni la cuprinsul
noţiunei cuvântului Vlach” din 1920: “Etimologii mai vechi (așa
cum a scris Gheorghe ‘Kodinos’, administratorul palatului
imperial bizantin când a căzut Constantinopolul, Vlachernos
însemnând vlăstar de Vlah) au fost acelea conectate de ‘lacunae’
= ‘eleșteu’, ‘regio palustris’ = ‘zonă mlăștinoasă’ sau ‘laherna’ =
‘peștele ton’. Cumanii erau denumiți ‘Khardeș’ iar Germanic ca
‘Valwen’ (forma Cumană ‘Ulah’ - relevată de ‘Codex
Cumanicus’ - a ajuns să însemne ‘Cal’ iar Tătarii nu aveau și
nici nu puteau rosti pe ‘V’); originea formei ‘Olah’/‘Ulagh’ ar
trebui căutată la Turco-Tătarii care au venit în atingere cu
Românii înaintea ivirii Ungurilor: cei care s-ar impune mai mult
atențiunei noastre critice ar fi Chazarii (locuind țările limitrofe
Mării Negre în jurul Crâmului / Crimeeii, ei fuseseră atrași încă
de prin secolul VII ca aliați în daravelile bizantine, în ei
contopindu-se Hunii Sabiri / Siberieni care în secolul V au fost
conduși de regina numită popular ‘Valahă’). Alături de acei
Sabiri, care formară așadar trăsătura de unire - sau puntea de
trecere - între Huni și Chazari, ei au mai avut (cât am putut
culege din știrile istorice) puncte de atingere cu Ungurii și cu
Românii. Cu privire la cei din urmă sunt semnificative numele
unor ruine în Muntenia numite ‘Jidova’, ‘Movila Jidovilor’, etc.,
a căror întemeiere tradiția poporană a atribuit-o unui popor
‘uriaș’, numiți ‘Jidovi’; cât privește prima caracteristică, e
admisibil ca un popor de o însemnătate politică mare să ia în
decursul timpurilor în concepția legendară înfățișarea unui popor
de uriași, în privința celei de-a doua însă nu e altă explicație
posibilă decât că se referă numai la Chazari, știut fiind că religia
mozaică era îmbrățișată de Curte și de o parte a populațiunei.
Ungurii au avut legături mai strânse cu Chazarii, întrucât
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

seminția Cabară a acelora s-a despărțit din tulpină și s-a lipit “phalaris” (proto Kurgana / Indo-Europeana avea termenul
Ungurilor; acea înfrățire a avut și un efect lingvistic, o seamă de “bhal” pentru păsările limicole, adică păsările de mal).
elemente Chazare intrând în limba Maghiară, constituind cele
mai vechi elemente Turcești. Pledăm necurmat pentru originea
orientală a termenului ‘Vlach’, întărind totodată și credința în
băștinătatea poporului Român în Țările Nord-Dunărene.
Recapitulând și concentrând cele obținute până acum cu privire
la extinderea în timp și spațiu a noțiunei cuvântului ‘Vlach’, atât
aparițiunea numelui ‘Vlach’ la Nordul Dunării în timpul
Hunilor, originea ante-Maghiară a formei ‘Olah’, însemnătatea
‘Vlah’-‘Cal’ la popoarele înconjurătoare, până la Germani,
Lituani și Varegi, precum și alte indicii par a reflecta o
concepțiune adânc înrădăcinată la popoare felurite despre patria
Nord Danubiană a poporului nostru din timpuri ce se pierd în
negura trecutului”. În prezent, cei mai mulți purtători ai numelui
Gherga sunt printre Români (Valahi, numiți Vlahi / Blahi în
Balcani); înaintașii Jidovi ai Valahilor erau “Oamenii zidurilor”
/ “Oamenii jidurilor”, respectiv “Oamenii valurilor” - de pământ
- cu care își înconjurau așezările zise “var” (amplasate mai mult
pe Văi, lângă apele ale căror valuri le favorizau deplasările când
aveau de cărat ceva, pe înălțimi acelea - specifice Valahilor -
fiind favoritele lor locuri de vărat): o altă apropiere a
“Oamenilor zidurilor” ar fi ca “Oamenii zodiilor” - zodiile
avându-și locurile lor semnificative în vremurile Vechii Lumi -
acelora fiindu-le asociate animale (de unde reconstrucția proto
Kurgană / Indo-Europeană “*gʷeyh₃-” pentru trai / viață sau
cuvântul Grec ζῷον “zoio” pentru viețuitoare, etc).
“Enciclopedia Britanică” din 1963 a publicat observația Dr.
Basil Atkinson (1895-1971): “Este posibil ca Pelasgii să fi fost
doar păstori Valahi care aveau obiceiul să umble în număr mare
către Grecia; probabil că denumirea nu-i altceva decât Velak- În limbile Turanice - ca Azera, Kazaha, Kîrgîza, Turca,
ski” (prin Valah / “Va-Lah” s-ar înțelege și “Ba-Rah” = “Suflet Uzbeka, etc. - nu întâmplător s-a fixat rădăcina “balîk” pentru
Solar”, căci foarte des și în multe zone s-au vehiculat “pește” și “pescar”; cu termenul “ba-rîk” / “barîk” - cu care au
echivalențele lingvistice “B”=“V” și “R”=“L”). De altfel, fost în legătură și termeni ca barajul, baricada, etc. - era
savantul Român Gabriel Gheorghe a observat că îndeosebi denumită așezarea întărită de pe malul apei (conectată de pildă
“istoriografia maghiară ţine morţiş ca românii să fi fost păstori, și cu onomastici semnificative din centrul Asiei, ca Balkh,
nomazi. E adevărat că vreo 10-15% s-au ocupat cu păstoritul, Bactria, ș.a.m.d.) iar “var” = echivalentul “bar” a fost ancestrala
dar peste 80% au fost agricultori în ultimele 7-8 milenii, iar denumire populară pentru urbea denumită “varoș” / “oraș” la
dovezile abundă şi sunt de notorietate universală. În toate foştii “Barbari” / “Varvari”, inclusiv la stră-Români: toate acelea
culturile neolitice din România s-a practicat cultivarea plantelor. se înrădăcinau în autoritarul / Sfântul = “Pa”, care era luminător
Toţi autorii antici vorbeau de agricultură ca de principala diurn = “Ra”, sub patronajul căruia se aflau (personificat pentru
bogăţie a Spaţiului Carpatic. Agricultura era ramura cea mai venerare ca “Pa-Ra”), undele / suflările călduțe de vânt din
importantă și a economiei geto-dace, așa cum rezultă din partea sa fiind denumite “pale”, oriental demonstrându-se și
însemnările lui Herodot, Ptolemeu, completate cu informaţiile coincidenţa “P”/“B”. Despre Turanici - la N de Iran fiind Turan
date de Criton, medicul grec al împăratului Traian. Din aceleaşi - e de știut că Sf. Teofan “Mărturisitorul”, istoric bizantin născut
izvoare rezultă marea dezvoltare a agriculturii şi viticulturii, iar în Kharkha / TransIordania, secolul VIII, a scris că Turkii
scrierile lui Strabon, Arrian, ș.a. au menționat marile întinderi contemporani lui din Europa existau la E de Fluviul Don și că
ale semănăturilor de grâu. În secolul IV î.C. Demostene în erau foști MasaGeți, din punct de vedere cultural ca Sciții (e de
Discursuri a arătat: cantitatea de grâu adusă din Pont era mai știut că vechii Mongoli aveau pentru Turk varianta “Tureg”); pe
mare decât tot ceea ce venea din celelalte porturi, deoarece atunci, Dobrogea încă era denumită “Sciția Mică” iar bizantinii
această zonă producea cea mai mare cantitate de grâu”. În 1999, îi considerau pe vechii Bulgari - sosiți din Bazinul Volgăi, din
cercetătorul Canadian Polat Kaya a egalat “Pelasg” cu “Pela zona confluenței Finicilor cu primii Turki - ca Sciți. Imperiul
Saka”, apropiindu-i înțelesul de cel pentru apicultor (în Turcă constituit din secolul VII în Balcani de vechii Bulgari, împreună
“bal” = “miere”); totodată, “Saka” a fost termenul Sanscrit - dar cu indigenii Vlahi / în Bulgară власи - căci Bulgarii veniți nu
și Persan - pentru Scit: așa ceva ar duce la semnificația originară puteau realiza așa structură durabilă fără sprijin autohton - a fost
Pelasgă ca de proveniență Asiatică - Saka / Yakută - chiar dulce efectiv Scito-Vlah (vechii Bulgari, veniți în Balcani cu mult
ca mierea (ținând cont de relația dintre “Pela” și “Bel” / “Bal”). înaintea Turcilor, erau ca avangardă Turkă, ei fiind precedați de
Înrudit cu “Valah”, Româna are “bălăceala” pentru zbenguiala Huni și Avari, însă apoi urmați de o pleiadă); în 2022,
în apă la scăldat, “bălăcăreala” fiind tulburarea apei (“bâlc” - alt academicianul Mihai Netea în “O istorie genetică (incompletă) a
cuvânt apropiat - însemnând “băltoacă” / “mocirlă”); e românilor” a scris: “Prima dintre populațiile barbare care a
interesant că vechiul cuvânt Indian “balaka” înseamnă “gruie” / migrat pe teritoriul Daciei încă din perioada în care provincia
“cocor” (pasăre de apă), în vechea Greacă pasărea acvatică fiind era sub control imperial roman au fost vandalii, în secolul II
(veniți din nord pe Valea Vistulei, în timpul Războaielor
98
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Marcomanice 166-180 au fost atestați în Panonia și Crișana,
unde s-au învecinat cu dacii liberi)”. Vandalii și-au încheiat
existența istorică în Africa Nordică, în secolul VI; ar fi de
remarcat că Hunii - apoi Avarii - au fost cei care au început să-și
ia ajutoare dintre Rumânii Nord Dunăreni și sclavi dintre cei
aflați mai în Nordul stră-Românilor, anume dintre cei știuți ca
proto Slavi, ajunși apoi primii Slavi. Hunii au apărut în apusul
Pontic la un secol după retragerea Romanilor de pe partea stângă
a Dunării; primii cârmuitori Bulgari - din clanul Dulo / Duro -
au fost urmașii genetici ai cârmuitorilor Huni (în prima Cronică
Bulgară s-au revendicat și oficial, în scris, ca descendenții
împăratului Atila al Hunilor și Dacilor): aceia nu au fost Slavi,
însă descendenții lor în Balcani s-au Slavizat. Este de știut - așa
cum a notat și lingvistul Aromân Pericle Papahagi / membru
corespondent al Academiei Române în “Numiri etnice la
Aromâni” din 1925 - că la început Aromânii au folosit pentru
Bulgar inclusiv termenul “Vuryar”; savantul a mai scris:
“Pluralul este ‘Vurgari’, ‘Vurgări’ (respectiv ‘Vuryari’,
‘Vărgări’) iar femininul ‘Vurgară’ și ‘Vurgără’ (respectiv
‘Vuryară’, ‘Vărgără’). Este cu atât mai ciudat aceasta cu cât
Aromânii, cum știm din istorie, au trăit împreună cu Bulgarii și
au alcătuit împreună Imperiul Româno-Bulgar. Lipsa însă a unui
termen quasi-național pentru desemnarea Bulgarilor ne face să
deducem că Aromânii care au constituit Imperiul Româno-
Bulgar n-au fost Aromânii din Epir, Tesalia și Macedonia, ci alți
Români, cei din Munții Haemului, astăzi dispăruți, care fie că s-
au Bulgarizat, fie că s-au retras spre Nord la frații lor din Dacia.
Acei Români dispăruți vor fi fost și cei care făceau legările între
Românii de la Nord cu cei de la Sud și cărora se va fi datorat în
mare parte întreținerea unității limbii noastre”. În categoria Scită
au fost atât Indo-Europeni (Kurgani sau Indo-Iranieni), cât și ne
Indo-Europeni (Turani sau Turki); e de remarcat că Turkii au
apărut în istoria omenirii doar după dispariția puternicilor Huni.
În prezent, față de statornicii Români se pot observa
proveniențele vecinilor la începuturile Medievale, întâi a
Sârbilor din Deutsch-land / Germania, apoi a Bulgarilor din
Rusia și în fine, a Ungurilor din Ucraina. Este de știut că de
pildă în Vechea Lume pe coasta Mediterană portul Tyr - cu
Turieni - era zis cândva și Sour / Syr (vecinii din Syria fiind
Surieni). Despre Pelasgi / “Pela-sgi” (străvechii nomazi Homo
Sapiens, existenți de la hotarele dintre Cornul Abundenței și
Imperiul Atlant până în Bazinul Dunării, din Epoca Pietrei /
paleolitic - adică dinaintea Potopului - până în Epoca Fierului)
se poate observa că erau oamenii solarului Zeu Pel / Bel - sau
Paal / Baal - al Fecundității și Fertilității, care era tare ca taurul
sau ca bourul / boul sacru; termenul de Valah / Felah s-ar
apropia de profilul credinciosului Bal / Bel (respectiv Pal / Pel,
ca un egal masculin Palah = Valah): ținând cont de apropierile
conferite de consoana “B” - prin echivalențele “P”/“B”,
respectiv “B”/“V” - în Pelasgi se pot vedea “Velasgi” (încă din
Epoca Pietrei, foștii nomazi vânători-culegători ajunși migratori
/ nomazi Pelasgi - până când s-au stabilizat - au devenit pescari,
păstori, plugari, plutași, ș.a). De altfel, în secolul VII “Doctorul
Bisericii” Isidor - episcopul ViziGoților din Sevilla - în
“Etimologii” 8:11 a scris că “Bel însemna ‘Vechi’ în Babilon iar
Bal la Fenicieni era Zeu”; în legătură cu străvechea rădăcină
Iraniană “hatt” - însemnând “limita divină” - au fost termenii
atât de “hotar” ca linia de separare dintre proprietăți, cât și de
“hotărâre”, ca “decizie”: în prezența liderilor religioși se marcau
moșiile, prin bețe / pari - stâlpi / piloni, ziși popi - puși și
hotărâți de oamenii buni și bătrâni (etimologic, “bătrân” /
“bătra-an” - ținând cont de betacismul “B”/“V” - ar fi conectat
de “vatra lui An”, înțelegându-se prin Moș ca fiind om al acelui
99
Mare Zeu, respectiv “Mo-șul” fiind Sfântul selenarei “Ma”).
Oamenii albi au apărut - conform studiului din 2006 al
geneticienilor Brian McEvoy, Sandra Beleza și Mark Shriver -
deodată cu oamenii galbeni, așa cum se poate vedea pe schița
următoare (deopotrivă galbenii și albii au apărut la întâlnirile
dintre Iafiți și Hamiți, ei nefiind corciți ca Semiții):
“Moș” era considerat “Omul Alb”; toată Cultura stră-
Română pomenește de “Moși” (și de “stră-Moși” / strămoși):
vechii Greci foloseau termenul “demos” / “de-mos” pentru
populaţia formată din oamenii liberi trăind devălmaş / de-a
valma (cuvântul Românesc “valma” / “val-ma” înseamnă
“mulţime” şi provine din înţelesul pentru “grămada valurilor”,
conform “Dicţionarului limbii Româneşti” din 1939 de Dr.
August Scriban). Cercetătorul Român Oreste Teodorescu a scris:
“Pentru străbunii noștri, moșul însuma conceptele de Zeu,
Strămoș și Mare Preot sau sacerdot. Atât Romulus Vulcănescu
în ‘Mitologia română’, cât și Cornel Niculae în ‘Magia și ființele
fantastice din arhaicul românesc’ i-au suprapus pe moși
zeităților tutelare; fiind un sistem magico-mistic, precreștin,
tradiția moșilor se păstrează și azi, izolat în unele zone rurale.
Interesant: pentru daci, fundul pământului coincidea cu
înălțimea cerului, de aceea în gropile ritualice ofrandele - deși
acoperite cu pământ - ajungeau în brațele lui ‘Zalmoxe cel
Ceresc’; în unele locuri, ‘Moșul’ era supranumit ‘Omul Alb’,
liderul spiritual al Solomonarilor, sacerdoți rătăcitori, care trăiau
în munți, având capacități extraordinare de vindecări,
clarviziuni, însă și de blesteme” (denumirea de Solomonar /
“So-lomonar” - de străveche sorginte șamanică - provenea de la
“Sfânta lumină”, Solomonarii fiind Sfinții Luminii, aceia
dovedindu-se adversari ai balaurului, așa cum ulterior a ajuns să
fie Sfântul Gheorghe, Cavaler creștin provenit din Anatolia la
sfârșitul Antichității). În Vechea Lume blestemarea era firească,
deoarece se practica natural ferirea de rău mai mult ca facerea de
bine, relația față de divin - datorită neînțelegerii supranaturalului
- fiind deseori dominată mai mult de frică / teamă decât de
iubire. Cercetătorul Lucian Costi în cartea “Limba Română -
nașterea și falsurile istorice” din 2016 a afirmat: “Limba pelasgă
a fost în fond varianta arhaică a limbii românești. Insulele
‘Lemn-os’, ‘Rod-os’, ‘Carpat-os’, ‘Del-os’, ‘Creta’, au nume cu
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

înțeles doar în românește, terminațiile ‘-os’ fiind adăugări

tardive. La fel, cuvântul Zeus din mitologia greacă veche nu
înseamnă nimic în acea limbă pentru că ‘zeu’ se zice ‘theos’ dar
e identic cu ‘Zeu’ din românește, minus desigur inutila
terminație ‘-s’ (un fel de modă grecească)”. În 2015, geneticienii
de la Universitatea Americană Harvard au schițat apariția
primilor oameni albi în Europa:

Steagul Oset / fost Alan

Cârmuirea dinastică nu-i o invenţie a actualelor Case

Primii Homo Sapiens în Europa:
negrese Africane și albi Caucazieni
Fluviul Dunărea a fost - încă din paleolitic / Epoca
Pietrei - ax principal al populării Europei (și a rămas axul major
- în cursul său inferior - pentru stră-Români și pentru Români,
care în timp s-au răspândit masiv European îndeosebi între
Sudica Mare Mediterană și Nordica Mare Baltică: de exemplu,
de la Balcanicii Armâni / Makedoni de la Marea Egee sau Blahii
/ Vlahii de la Marea Adriatică, până la Bolohii / Volohii din
Polonia, dinaștii Ghedimin ai Balților / Balticilor ori Rurik ai
Rușilor, din același grup genetic patern ca Gherga din
România); de altfel, în Evul Mediu despre originea Polonezilor -
pe lângă “Cronica Poloniei” care afirma că proveneau de la
Dunărea mijlocie / Panonia - preotul Ioannes Longinus / Jan
Długosz 1415-1480 (“părintele” istoriografiei Poloneze) a
conectat Polonezii timpurii chiar de Dalmația populată de
Aromâni / Valahi. Față de România = fostul Rai, Polonia ar fi
Țara Nordică - spre Pol / pentru care termenul Latin era “Cardo”
- Țara lanurilor / având câmpii fertile ori cea a Sfinților Alani /
foști MasaGeți (sub forma “Pa-Alani”), autoritarul “Pa” fiind
formula sfințeniei acelora, Alanii fiind foștii Albani Caucazieni,
din răsăriteana Țară a Ghergarilor; de altfel, în secolul XII,
cronicarul Rus Nestor a scris că în Bazinul Vistulei - axa
Poloniei - trăiau Vlachi ziși acolo Lyachi, numele Poloniei
putând proveni direct de la ei. Iată în continuare imaginea
steagului fost Alan, acum Oset, cu banda orizontală purpurie
între cea argintie lunară Amazoană și cea aurie solară Ghergară
(motivul dungii sângerii - pe fond deschis, fie auriu, fie argintiu
- s-a regăsit simbolic pe flamurile și ghergurile / blazoanele
diverselor ramuri Gherga din vremuri îndepărtate):
Regale, înrudite între ele, chiar dacă sunt ale unor popoare
diferite; de pildă acum - în Europa mileniului III - progeniturile
regale îşi prezintă firesc legăturile Medievale (Ev început în
mileniul I) iar aşa ceva reflectă de fapt realitatea Vechii Lumi /
Antică dar şi anterioară: s-a tot practicat cutuma ca dinaşti
aparţinând aceluiaşi neam regal să cârmuiască oameni chiar
foarte diverşi, pe perioade cât de îndelungate reuşeau. Nu există
dovezi contrare faptului că Gherga n-ar fi fost implicat dinastic
încă din zorii omenirii, ci dimpotrivă: evidenţele / dovezile
redau poziţiile fruntaşe ale străvechilor Gherghi, din urmă cu
multe milenii (forma populară denumită “An” - pentru cel ştiut
ca “Un” / “Unicul” - fiind cunoscută şi folosită masiv de la
început). Cu mai mare vechime decât biblicul “Vechi
Testament” (scris în Orient / Asia) a fost cartea “Rig Veda” / cea
mai veche dintre “Vede” (scrisă tot în Orient / Asia dar mai
înspre răsărit), cu “Imnul Creaţiei” 10:129 având versuri ca:
“Atunci nici Nefiinţă n-a fost şi nici Fiinţă
Căci nu era nici spaţiu, nici cer şi nici stihie
Avea stăpân şi margini pe-atuncea Universul?
Avea adânci prăpăstii? Dar mare? Nu se ştie
N-a fost nici nemurire, căci moartea nu-ncepuse
Nu se născuse moartea, căci nu fusese zi
Nici vânt n-a fost să bată acele începuturi
Însă ceva în lume - Unicul - se ivi”

100
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Trebuie ştiut că termenul de “Imn” a provenit din oda
consacrată Zeului Cununiei Hymen - aşa cum îl numeau vechii
Greci pe patronul înaripat al ceremoniilor nupţiale - lăudat de
pildă în secolul VII î.C. de poeta Sappho din Insula Egeeană
Lesbos, el fiind fiul Zeului Orgiilor Dionys şi al Zeiţei
Frumuseţii Afrodita (himenul este membrana ce acoperă vaginul
la virgină / cuvântul “virgin” era în legătură cu cel vegetal de
“verde”); așa cum a explicat în secolul VII și episcopul ViziGot
Isidor în “Etimologii”, în Vechea Lume ritualurilor religioase li
se ziceau Grecește “orgii” iar Latinește “ceremonii” / “cere-
monii”. Frumoasa Zeiță Afrodita - cu principala venerare în
Caria / Țara Gherghiților, unde își avea centrul cultual - se
înrudea cu primordialul Uranos = Zeu străvechi (asemănat
străvechiului Zeu Varuna din India, atât onomastic, cât și
mitologic), poetul Vest Anatolian Homer din Epoca Fierului
considerând-o pe frumoasa Zeiță ca fiica vechiului Zeus; după
cum a notat inclusiv academicianul German Joachim Schwabe
1714-1784, Zeul Orgiilor Dionysos - cu celebrări îndeosebi în
crângurile verzi - se numea și Gorgyeus, Zagreus, ș.a. (în 2018
inclusiv Dr. Mihai Popescu - de la “Biblioteca Militară
Națională” a României - explicit a afirmat că Dionis era Zeu
Get): în logica înțelesului prin care Zagreus a fost echivalat cu
Zalmoxe / “Zal-moxe” = “Zeul-moș” (zis Zeus de Greci,
respectiv “Zeul-vechi”), Dionysos / “Dio-nysos” (zis “Dio-nus”)
efectiv lingvistic = onomastic era “Zeul-nou” - stră-Românii
având “Dii” pentru “Zeu” / termen preluat și utilizat de limbile
Românice - ceea ce se confirma inclusiv prin faptul că în
mitologia Greacă se știa despre Zeul “Dio-nus” / Dionysos că
era fiul lui Zeus, respectiv avatarul Zeului “vechi”, în postura de
Zeu “nou”. În legătură cu manifestarea “avatar”, se poate
observa și altceva, anume “atavismul”: “Dicționarul explicativ
al limbii române” din 2009 a reținut despre “atavism” ca
fenomenul de “apariție la un descendent a unor particularități
proprii ascendenților îndepărtați și care nu s-au manifestat în
generațiile intermediare”; avatar al lui Zeus, Zeul Dyonysos a
fost considerat “fiu” al aceluia, însă dat fiind statutul de
nemuritori atât al Zeilor vechi, cât și al Zeilor noi, muritorii nu
puteau verifica divinul concret, ca de pildă succesiunea imediată
a Zeilor (de genul relației tată-fiu) ori existența unui interval
temporal chiar imens - de ordinul mileniilor - dintre Zei. Se știe
că din cununia / fuziunea Cerului cu Pământul au apărut
nemuritorii cerești și muritorii tereștri, respectiv Zeii și oamenii.
Ca și Carpaticul Moș Crăciun (vechiul Zeu), cam tot din același
spațiu a fost și Dionysos (Zeul nou); la ambii Zei - atât la cel
anterior, cât și apoi la avatarul său - au apărut caracteristici care
i-au apropiat deopotrivă teritorial și tipologic divin: de pildă,
după Zeul Crăciun / al Timpului - de care a ajuns legată apa
sfințită, ritualic folosită și la producerea berii, prin turnarea sa
peste cereale ca să fermenteze - de Zeul Dion-nus / al Orgiilor a
fost legat în Civilizația Dunăreană și alt lichid sfințit, anume
vinul (Dionis era Dună-Rean, respectiv de la Fluviul “Danu”,
preoteselor sale fiind știute ca Gherare Γεραραί, active
primăvara la Festivalul Anthesteria, cu celebrarea la luna plină
din preajma Anului Nou / moment ce era marcat prin Mărțișor,
la 1 Martie). Etimologia bazată pe Cultul divinei vulve (oriental
/ Sanscrit denumită “yoni”) nu e de neglijat, căci “D-yonis” era
chiar Domnul ei: Dyonis a ajuns foarte popular pe coasta
Ioniană a Anatoliei iar spre apus coasta simetrică din Balcani (la
N de care era cea Dalmată = a divinei Mame) a ajuns scăldată de
ceea ce a rămas denumită ca Marea Ionică; iar pe de altă parte,
dispersia Indo-Europeană / Kurgană din Europa în India a fost
memorată simbolic prin legendara deplasare Dionysiacă în
Vechea Lume.
101
La hinduși (cei care au realizat “Rig Veda” și care -
printre altele - au păstrat de exemplu în sacrul Fluviu Gange
până azi străvechea Tradiție a băilor rituale în valurile apelor
curgătoare, așa cum făceau cândva Valahii, respectiv așa cum
făceau cândva Geto-Dacii de pildă în sacra Dunăre) înțelegerea /
cunoașterea e “Vidya” iar “Avidya” / “A-vidya” e ne-
cunoașterea: sonorizarea dar și înțelesul verbului Românesc “a
vedea” sau “a nu vedea” e asemănătoare (pentru timp
îndelungat, cârmuitorul Românilor a fost Vodă, cel care “vedea”
/ cunoștea orice mai bine decât supușii săi, păstrând apa sfințită
în vase dar și trecând vadul cu vasul, având viziuni, inclusiv prin
vise; ca om de vază, la Râurenii Români Vodă era Domn iar la
hinduși - în Țara Râurilor - cărțile “Vede” = sfintele scripturi în
versuri / în Sanscrită ar putea fi văzute și ca acelea cuprinzând
viziunile / ori cele văzute de către Domni, respectiv de către
cârmuitorii veghiind vadurile / trecerile, purtând titlul de Vodă).
În EurAsia, cel dintâi dinast An - pe timpul matriarhatului
dominat de Marile Preotese Oreene - a fost Munteanul /
Cerescul Titan / “Tătân” Uranos = “Ur-An”, tatăl lui Crăciun /
Cronos (care tutela Timpul); e de știut că în Ebraică s-a fixat
termenul “Ohr” pentru “Lumină” iar ca semn, cercul - pentru
eterna reîntoarcere - simboliza timpul ciclic, emblematic lui
Crăciun / Cronos (stră-Românii cu Tradiționalele lor cercuri de
foc alungau tenebrele și ajutau soarele să renască): Crăciun a
fost cel mai mare Zeu al Panteonului Românesc (Moș Crăciun
era “Zeul-moș” = Zalmoxe / Zalmoxis, adică “vechiul Zeu/s”).
Conform Anticului Diodor Sicul 1:27, în succesiunea divină
Moșul Crăciun - Cronos la vechii Greci - a fost cel mai tânăr
Zeu (dintre “Măreții Nemuritori”); prima fiică a lui Cronos și a
Rheeii a fost Hestia = Zeița Vetrei. Apoi, următorul dintre
dinaștii An - Cron fiind tatăl lui Poseidon - i-a avut ca fii pe
Anuna, pruncii / prinţii lui An (din dinastia cu acelaşi nume, cu
baza în “An-Atolia” = Anatolia, în Nordul căreia a fost capitala
Atlantă, a Imperiului pe care îl poseda Poseidon / Zeu
deopotrivă acvatic și al seismelor, anume Edenul: ştiut ca
însumând plaiurile iluminate de puternicul Soare Ra, deci
onomastic fiind Rai - Zeul Poseidon având-o ca mamă pe Zeița
Ria / Rhea - Imperiul Atlant a fost moştenit de primul dintre
pruncii Anuna, anume Atlas, de la care a rămas atât denumirea
Anatoliei = “An-Atoliei”, a Zeului Atlas / fiul Zeului An, cât şi
denumirea Atlantidei = străvechea posesie Edenică,
cunoscându-se din mare vechime și despre patronarea Grădinii
Edenice de către Ida / Marea Zeiță Mamă, “Cea care da”, căci
“Ea da” viață, așa cum a făcut de la început “I-da” / Ida în
Eden). Este de știut că în Vechea Lume domina proprietatea
colectivă - a comunității devălmașe - iar “posesorul” nu era
proprietar privat, ci era cel care exercita în fapt prerogativele
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

dreptului de proprietate, în calitate de cârmuitor (considerat - în
funcție de prestare - fie divin, fie despot); s-ar observa - din
perspectivă orientală, așa cum a scris și Dr. Kenneth Dillon în
2018 - la Poseidon (prin echivalența “P”=“B”) onomastica
“Bos-Eidon”: Zeul Raiului.
asigurarea unor schimburi de mărfuri (printre relictele din
timpurile străvechi ale autorităţii banilor a rămas, în uz şi astăzi,
baniţa, măsura banului)”. În legătură cu chipurile Zeilor, e de
remarcat că în Vechea Lume mulți au fost zoomorfi iar nu
antropomorfi, adică Zeii nu aveau înfățișări umane, ci erau
prezenți prin intermediul unor animale sacre; de pildă, lupul -
conectat de Greci înțelesului de “agitat” = “anakes” / rezonând
cu vechiul termen Anax al liderului - era valorizat extrem de
către Geto-Dacii al căror Zeu suprem era Zalmoxe iar oriental
(zona de proveniență Geto-Dacă) denumirea sa populară a fost
tocmai Gurg: așa ceva ar apropia cârmuitorul suprem Anak /
Enac - știut de stră-Români ca Zal-moxe, adică Zeul-moș,
respectiv Zeul vechi - chiar de numele Gurg. Un alt animal
totemic la stră-Români / Geto-Daci a fost ursul, popular zis
“Moș Martin” - rezonând cu războinicul Zeu Marte - foarte
respectat în Vechea Lume; e interesant că de exemplu la
hispanici - după ce la începutul Medieval au fost dominați
câteva secole de Goți / urmașii Geților - cele mai numeroase
nume de familie au devenit Garcia / derivat Gherga și Martinez
(manifestările Geto-Dacilor au fost încrucișate față de practicile
stră-Românești, care l-au asociat pe Zeul-moș = Zalmoxis cu
ursul / ursoaica iar pe Zeul Marte = patronul luptătorilor cu
lupul / lupoaica: Zeul-moș / Zalmoxe și Zeul Marte al
războinicilor / luptătorilor - făcând parte din aceeași panoplie
divină - erau evident rude, la fel ca Geții / cu totem ursar și
Dacii / cu totem lupesc).

Geneza Greacă

În “scrierea lineară B” din Bazinul Mării Egee

(anterioară scrierii Grecești, căci era din Epoca Bronzului), Zeul
Poseidon era notat cu atributul “Wanax” / “Anax”, însemnând
lider, apoi în vechea Greacă “Anakes” fiind șeful asociat cu
lupul iar vechii Evrei - tot cu acces în răsăritul Mediteran - au
folosit cuvântul “Anak” / “Enac” pentru “Uriaș”: în legătură cu
pre-Grecul “Wanax” - la Homer arhaicul titlu “Anax” fiind al
eroului legendar - poate fi văzut titlul Chinez “Wang” pentru
“rege”, respectiv Sanscritul “Vanij” pentru “comerciant” = unul
din titlurile Zeului Indra consemnate în “Rig Veda”, ceea ce
(prin betacismul “V”=“B”) l-ar apropia ca înțeles de Balcanicul
“Banja” / “Ban” pentru boier sau cârmuitor, așa cum era cel din
În studiul “Viziunile Grecilor (și ale noastre) despre
fruntea Banatului; de altfel, cei mai timpurii negustori la mari
Kariani” din 2013, Dr. Alexander Herda - profesor universitar
distanțe au utilizat ambarcațiunile pentru deplasări (iar bărcile la
de istorie în Germania - a scris: “În Vechea Lume, marii codri -
HiperBoreii Finici - vestiți luntrași ai Vechii Lumi, ziși Pelasgi -
sălbatici, foarte deși - de pe coasta Sud-Vestică a Anatoliei au
au rămas cu denumirea de “vene”, așa cum cândva au fost
furnizat cheresteaua necesară Karianilor realizărilor
inclusiv în mlăștinosul Vanat / Banat, ceea ce literalmente
ambarcațiunilor, ei fiind renumiți constructori de corăbii și
rezona, corespunzător betacismului, cu stră-Românul “bun” /
măreți navigatori; istoricul Antic Diodor din Insula Sicilia a
“bine”). Savantul Român Gabriel Gheorghe a enunțat: “În
consemnat (5:53) Tradiția Greacă despre străvechea ‘talazo-
română ban are funcţii mitologice prin ‘Ştima Banului’ (în
crație Kariană’ în Egeea, ce data de la sfârșitul Epocii
mitologia populară ştimele fiind fiinţe imaginare care protejau
Bronzului, fiind legată și de ‘Oamenii Mărilor’, foarte puternici
apele, pădurile, comorile etc. elemente care aparţineau de drept
la începutul Epocii Fierului. Karianii dominau Estul Mediteran
banului); în spaţiul românesc banul exercita nu numai
dinaintea - dar și în timpul Civilizației Minoice - despre așa ceva
autoritatea politică şi militară, ci şi una socială, privitoare la
notând istorici Antici de prestigiu ca Herodot (1:171) și
102
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Tucidide (1:8). Karianii erau indigeni MicroAsiatici iar prezența
lor în Insulele Egeeii - ca Samos și Delos - poate fi explicată
doar printr-o migrare de la E la V; mișcarea din Asia Mică pe
Insule a făcut parte din migrarea Indo-Europenilor în Bazinul
Egeeii, în Epoca Bronzului: acea migrare a constituit baza
mitului Cretan al flotei Minoice asigurată de către Kariani și a
mitului ulterior despre originea comună a Grecilor cu Cretanii și
Karianii. Istoricul Diodor din Insula Sicilia a scris (5:51) despre
Karianii din Latmos / Herakleia că au preluat și Insula Naxos,
ceea ce împreună cu toponimii ca Amorgos, Kos, etc., sugera
străvechiul control Karian asupra acelei părți a Egeeii / inclusiv
gura Meandrului (unde Gherghiții erau la fel de vechi ca Lelegii
și Karianii); apoi, Karianii au ajuns cu corăbiile lor rapide până
în Marea Neagră”. Ar fi de remarcat că savantul German a ținut
să precizeze vechimea Gherghiților - din Epoca Bronzului - în
Bazinul Egeeii; de altfel și alți cercetători au indicat Gherghiții
acolo din acele vremuri, ca de exemplu prezențele Gherghilor la
Troia dinaintea Războiului Troian (deci din Epoca Bronzului).
În 2016, academicianul Ucrainean Iurii Mosenkis a
analizat originea A-Dâgă / Vest Caucaziană a termenului
Grecesc “basileu” pentru rege (scrierea liniară “B” - utilizată în
Bazinul Egeeii - avea “guasileus” / “guasi-leus”, respectiv
“qasireu” = “rege”), arătând că în Luwiană / “Lu-viană” exista
“hasu” pentru “rege” - termen redat în Hitită ca “hașu” - iar în
A-Dâgă “guaș” = “șef”, ceea ce ar localiza sorgintea titlului
pentru lider la începutul mileniului II î.C. în Colchis; semne
Minoice din acea vreme - ținând chiar de scrierea liniară “A” -
au fost găsite în Bazinul Pontic, ceea ce înseamnă că pentru cei
din răsăritul Mediteran (cuprinzând și Creta), Caucazul făcea
103
parte din străvechea geografie sacră: de pildă, la sfârșitul Epocii
Bronzului atacul argonauților plecați din S Balcanic în Estul
Mării Negre / Colchis pentru furarea “Lânii de Aur” / Cergii s-a
înscris astfel ritualic, pe lângă faptul mitologic că “Primul zeu” /
Prometeu numit Gadeir = geamănul lui Atlas a fost anterior
înlănțuit acolo, în Caucaz, savantul observând inclusiv că
“Insularii Telkini - consemnați de Pausania 9:19 în Cipru, de
Strabon XIV 2:7 în Rodos, de bizantinul Ștefan în Creta / notată
Σελχινία Selkinia, etc. - știuți ca pruncii născuți de Θάλασσα
Thalassa = Marea cu Πόντος Pontos puteau fi înrudiți cu numele
Colchis, căci κόλπος ‘kolpos’ = vagin dar și pântec, ca δελφύς
‘delfys’ iar τείχος ‘teichos’ însemnând zid poate fi apropiat și de
înalții Tocari ajunși pe atunci până în Bazinul Tarîm din China”
(ei propagând pe Drumul Jadului spre răsărit și conceptul
European al Căii Sacre, așa cum exista la Dunărea inferioară
prin uriașa Brazdă a lui Iorgu, megalitica lucrare făcută de
Jidovii neolitici, în Bazinul Tarîm - devenit deșert - înhumările
albilor fiind până în Antichitate în pirogi, ca ancestrali “Oameni
ai Râurilor”).
Despre Vechea Lume se mai poate observa și că în
Egiptul pre-dinastic - din neolitic / Epoca Pietrei - Zeul Anubis /
“An-pu” = “An-Sfântul” călăuzea morții spre Lumea “Cealaltă”
(muierea lui a fost Zeița Anput, care patrona funeraliile purtând
ca prapure pielea unui lup, pentru a alunga răul, simbolic steagul
lupesc - “lu-pu” putându-se conecta înțelesului de “lumină
sacră” - dăinuind în spațiul Românesc până în Antichitate, ca
emblematic la Geto-Daci / acum stemele Țărilor Europei sunt
dominate de păsări și lei); în visările vechilor oameni, Lumea
“Cealaltă” era armonioasă privind animalele și oamenii, era
lipsită de competiție, etc. În străvechea Mesopotamie, “Eden”
era bine hidratata “Stepă”; oriental, “Eden” a căpătat și înțelesul
de “luxuriant”: în Sudul Vechii Lumi era de fapt bogata stepă
plină de gazele / antilope, animale furnizând hrană dar și piei din
care primii oameni și-au confecționat haine, în general
constituind un mediu de trai liber, foarte iubit în Epoca Pietrei
(în Nordul Vechii Lumi, hainele erau cu atât mai necesare cu cât
se înainta spre miazănoapte - începând cu Marea Stepă a
EurAsiei / de asemenea zonă Edenică, de fapt principalul areal -
climatul încolo fiind tot mai rece). De altfel, primii oameni -
simbolizați biblic prin perechea primordială formată din Adam
și Eva - s-au îmbrăcat: față de străvechea condiție paradisiacă
din Grădina unde culegeau goi, au ajuns să pună haine pe ei, așa
ceva îndreptând gândirea nu doar spre pudoare, cât spre climat
mai răcoros - specific Nordului / specific marginilor ghețurilor -
îndeosebi fiindcă după ieșirea lor din Rai aveau nevoie de
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
protecție în noua situație nomadă (de aceea și hotărând practic
păstrarea iar nu lepădarea hainelor); ca urmare și reprezentările
antropomorfe la Zei au fost mai evidente în Sudul cald, unde la
oamenii despuiați erau valorizate trupurile, față de Nordul rece,
unde la oamenii îmbrăcați erau mai valorizate animalele, deci
Zeii aveau echivalări - eventual reprezentări - zoomorfe
(lingvistic se poate observa inclusiv înrudirea dintre “val” -
rădăcina onomastică a Valahilor - și “a înveli” / inclusiv cu
blănuri, astfel cum în Vechea Lume s-a obișnuit la vremea rece).
Marele Zeu în Eden desigur că a fost Ene / An; de la An / Anu
au derivat atât Han / Hanu - cu sensul de “Domn Ceresc” - cât și
“Aga”, cu înțelesul de “Domn”. Profesorul Roman Claudiu
Aelian în “De natura animalium” 15:2 a scris că regii Atlanți pe
cap - ca semn al descendenței lor de la Poseidon / Anax - ar fi
purtat un acoperământ din fâșii de piei de “berbeci marini”
masculi iar soțiile lor ar fi avut un acoperământ din piei ale
acelorași animale, însă femele (nu se știe ce animale avea
autorul Antic în vedere prin “berbeci marini”, poate erau ceea ce
stră-Românii au numit “dulfi” / termen contopind duh și delfini
sau berbecii acvatici erau cei denumiți de Bănățeni ca “brebi” =
castori); mult ulterior AtlantIdei - unde doar regii își acopereau
astfel capul - primii faraoni (cu puterea pe Valea Fluviului Nil,
considerați descendenți Atlanți / “Oamenii bărcilor” = plutași /
luntrași) și-au avut coroana din piele, vopsită alb-roșu, mitră
văzută de unii ca simbolizând placenta. La Altaici, coroana era
considerată protectoare: era semnul consacrării, Prea-Înaltul din
Cer veghiind asupra purtătorului (în vechea Turkă, “korun”
însemna “protecție”); tatăl lui Zeus, Crăciun - zis de către vechii
Greci Cronos / Kronos = Zeul Timpului - avea ca simbol
coroana (după cum a scris etnologul Romulus Antonescu în
“Dicționarul de simboluri și credințe tradiționale românești” din
2009). De altfel, inclusiv la stră-Români cununa - așa de pildă ca
a miresei - a fost prototipul coroanei; în Vechea Lume,
cârmuitorii purtau distinctiv fie coroană / “korun”, fie sceptru /
știut ca sacra cârjă de stră-Români, zis “Ghidru” de Sumerieni și
notat cu semnul “Pa” - după cum a studiat de pildă Dr. Armando
Bramanti de la Universitatea Genevei / Elveția în 2017 -
denumit “Kerykeion” de vechii Greci, ș.a. (termenul Grec
“kirykeion” κηρύκειον înseamnă “heraldic”). În același areal
EurAsiatic atins de neoliticii Kurgani / Gorgani au fost ulterior
înregistrați - până în Evul Mediu - Kherghi / Gherghi dar și
“Gurki” = Turki. Ca și cercetătorul American Howard Wallace -
autorul Dicționarului biblic “Anchor” în 1992 - profesorul
Andrew George de la Universitatea Londrei a afirmat în 2003 că
“Eden” a echivalat de fapt denumirea “Ceru” / “Zeru”:
logograma Sumeriană pentru “Eden” se citea corect “Cer” /
“Seru”; savantul Britanic a identificat (ca și profesorul
American Robert Whiting de la Universitatea din Helsinki /
capitala Finlandei ori alții) identitatea dintre Cer și Eden în toată
duzina de Tăblițe ale “Epopeii lui Ghilga-meș”, adică a
“moșului Ghelga / Gherga” (sursă de inspirație la vechii Evrei
pentru scripturi, după cum a afirmat și cercetătorul Walter
Reinhold în 2015, în studiul său despre “Originile Bibliei”).
104
În Română, “meș” e inelul anual în trunchiul copacului
(iar în vechime “meje” se folosea la hotare, de unde “megieș” =
“moșier mediu”); în perioada interbelică, Dr. August Scriban a
indicat vechi expresii Românești de genul ca “a-i da meșii” = “a
îndrăzni”, “nu-i dă meșii să vie” = “nu îndrăznește să vină”, “a-l
ține (pe cineva) meșii” = “a fi în stare” / “a putea”, “a-și da
meșii” = “a muri”, etc.: “meșii” par a fi energiile umane - în
legături cu vitalitatea - putând fi chiar în conexiuni cu Misteriile
implicând sufletul și spiritul (la denumirea ritualurilor secrete ca
Misterii / “Mis-Terii” s-ar putea revela “energiile pământului”,
sufixul “Terii” putându-se înțelege ca acela al Țării / tărâmului).
În Vechea Lume - care a început să practice masiv religioasele
Misterii odată cu introducerea practicilor agricole la sfârșitul
Epocii Pietrei - decodarea înțelesului pentru “Mis-Terii” ar reda
ceea ce caracteriza tocmai “vechiul teren” (“mis” corespunzând
vechimii - din moși - iar “terii” desemnând teritoriul respectiv,
dacă nu chiar tăria); apropiate ar fi cuvinte ca “mistuire” pentru
consumarea până la a deveni ascunsă / nevăzută - legate fiind
“mestecarea” sau “amestecarea” dar și “mistria” = unealta în
formă de lopățică / lingură pentru tencuire - ori “mistreț” (pentru
porcul sălbatic, mărul “mistreț” - adică pădureț - timpul
“mistreț”, respectiv timpul nedeterminat, etc.): Sanscritul
“misrah” însemna amestecat, Latinul “misticius” = hibrid,
ș.a.m.d. (vechii Greci indicând inițiații în Misterii prin “mysti”,
Românii având atestate străvechile cuvinte - deloc întâmplătoare
- de “mustire” pentru ceea ce e udat, “must” pentru zeama
strugurilor încă nefermentând sau “mustață” pentru părul ce
crește deasupra buzei superioare bărbătești ca semn al
maturizării, indicând stadiul adult). “Stepei” i se spunea “Seru” -
“Cheru” / “Ceru” - în Akkadiană și “Eden” în Sumeriană. Stepa
reflecta pe Pământ ceea ce era în Cer; așa se știa (încă din
șamanism): “Precum în Cer, așa și pe Pământ” (în Mesopotamia
au fost celebri tocmai Ghargheii / Chaldeii și strămoșii lor
datorită încercărilor de a reface Grădina Edenului, prin eforturile
făcute de a avea “Paradisul pe Pământ”). Românii - trăind pe
“plaiurile rupte din Rai” - înțeleg foarte bine sinonimia Cer /
Eden, din moment ce se știe universal despre dimensiunea
cerească a Edenului / Grădina Raiului, în limba Română
conservându-se și acum nu numai sensul dar și pronunția
inițială, anume exact cuvântul “Cer” (scris și rostit astfel, ceea
ce în alte limbi curente nu mai există): acesta e unul din multele
“farmece” ale Românei - cei vorbind-o facil remarcând așa ceva
- cu loc distinct în fruntea străvechii grupe Românice a limbilor
din lume; după cum a observat Dr. Viorel Ungureanu în 2016
“ideograma corespunzătoare zeului suprem Ro, conform scrierii
danubiene, este un triunghi Δ sau un unghi cu vârful în sus, iar
ideograma corespunzătoare zeiţei Geea este triunghiul sau
unghiul cu vârful în jos”. De exemplu, în “Templul Ursitelor”
din Șinca Veche 45,45 lat. N, 25,10 long. E / Ținutul
Făgărașului - datând din neolitic, acolo mult ulterior creștinii
timpurii având o Mănăstire rupestră - au fost scrijelite pe pereți
atât cele 2 triunghiuri simbolizând relația trinitară dintre Cer și
Pământ, cât și cercurile / “ghergurile” Yin-Yang (care au fost
găsite și pe ceramica neolitică Cucuteni / realizată trainic de
maeștrii focului ai acelei Culturi), ambele astfel ivindu-se în
România cu milenii înaintea aparițiilor lor în Asia (în Orientul
Apropiat / Israel și respectiv în Orientul Îndepărtat / China):
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

cumva, în urmă cu milenii, în România de astăzi fiinţa un trib

mare cât un imperiu, iar noi, românii şi chinezii, suntem
deopotrivă urmaşii? Tribul s-a scindat, oamenii au migrat şi spre
apus şi spre răsărit. Cei care au luat-o spre vest au populat
Europa. Cei plecaţi spre est au format colonii în drumul lor şi
s-au oprit poate în China, în localităţile numite astăzi Yangshao,
Qijia, Majiayao. Mai mult, îmbrăcămintea unor minorităţi din
sudul Chinei, în primul rând minoritățile Yi și Miao, aduce
izbitor cu cea din zonele noastre de munte, iar mai recent se
vorbeşte de un grup din Taiwan care se consideră coborâtor din
geţi”. De exemplu, în 1999 Fei Xiaotong a prezentat legăturile
arheologice neolitice dintre Miao și Cultura Daxi - centrată pe
cele 3 Defilee din mijlocul Fluviului Yangzi / cel mai lung din
Asia și al treilea ca lungime din lume - iar în 2013 cercetătorii
Yinqiu Cui, Hui Zhou din China, Erika Hagelberg din Norvegia,
ș.a. au afirmat: “Yi e populația cu cea mai ridicată frecvență
genetică ‘N’ din Sudul Chinei; corespunzător datelor
arheologice, rădăcina populației Yi a fost ramura ancestrală
Diqian, o populație formată din nomazii Stepelor Nordice, cu
atestarea la sfârșitul neoliticului, între 5000 î.C. și 3000 î.C. (de
asemenea, bărbații dintâi în V Bazinului Liao / Mongolia
Interioară erau genetic în majoritate covârșitoare ‘N’)”.

Precum în Cer, așa și pe Pământ (neoliticul Ardelean)

Se pot remarca legăturile dintre denumirile orientale ale

forțelor primordiale “Yin” pentru Pământ / feminin și “Yang”
pentru Cer / masculin cu Armâneștile “yiu” = “viu” sau “yin”
pentru “vin” - redate și de “Dicționarul” Dr. Tache Papahagi -
cu Româneștile “ii”, respectiv cu celebrul intro Medieval
suprem Domnesc “Io” (în Vechea Lume, Marea Doamnă = Zeița
Mamă era Gheea - rezonând cu “Yea”, prefixul respectiv în
Greacă fiind al nașterii).

Yin-Yang în neoliticul Românesc

Sinologul Constantin Lupeanu în materialul “Cui îi este

frică de strămoși?” din 2019 a scris: “Eu nu înţeleg cum pot unii
să rămână reci în faţa unei evidenţe miraculoase:
simbolul yin-yang, socotit de lumea întreagă tipic chinez, exista
în România la Cucuteni, dar şi mai înainte pe teritoriul Neoliticul Chinez
României, la Turdaş, acum 7 milenii! Se va găsi un om de
ispravă care să scrie o carte numai despre aceasta şi să revendice Este de știut că între neoliticile Culturi Hong-shan din
paternitatea? Poate o va face un autodidact. Măcar pentru a Bazinul Liao și Yang-shao erau mai multe afinități, de genul și
invita oamenii de ştiinţă ai lumii la dezbateri academice! Nu că în ambele au fost atestate cele mai timpurii aranjamente
105
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

“Feng-shui” din lume (ce se baza pe astronomie, corelând

oamenii cu Universul); mai mult, la Templul Zeiței din
Niuheliang 41,16 lat. N, 119,27 long. E a fost identificată
cosmografia “gaitiană” (asociind cercul cerului și pătratul
pământului): după cum a studiat și istoricul Keith Pratt în 2006,
de acolo a fost influențată semnificativ în vechime Peninsula
Coreea.

Neoliticul Românesc și Chinezesc

Este interesant - după cum au studiat inclusiv lingviștii

Chenglong Huang și Randy LaPolla în “Gramatica Qiang” din
2008 - despre populația respectivă că se autonumește “Rrmea”,
denumirea “Qiang” fiind Chineză; în 2009 - după cum au
consemnat Liao Zhaoyu / directorul Institutului de Cultură al
Universității Tarîm, Lianj Jun, Alice Holloway, ș.a. - în Valea
“Uriașilor” Kungang din subprefectura Aral / Alar a provinciei
Xinjiang din China (zona - aparținând Bazinului Tarîm - având
înalte mumii Caucaziene / Europene) ar fi fost deshumate
rămășițele vechi de circa 4600 ani ale unei persoane Qiang de
2,30 metri înălțime: corespunzător analizelor, coșciugul său era
Străvechii bărbați în Extremul Orient
din plop provenit de la izvorul Eufratului / aflat în răsăritul
Turciei (lemn considerat sacru pe atunci, ale cărui semințe
Despre oamenii denumiți Diqian / Di-Qiang, autorii Li
probabil au fost transportate în Bazinul Tarîm de către primii
Jin, Chunjie Xiao și Mark Sielestad au scris în “Perspectivele
Caucazieni ajunși acolo). De altfel, istoricul Stephen Haw a scris
genetice, lingvistice și arheologice ale diversității umane din
în 2006 că între neoliticile Culturi Yang-shao și Beijing au fost
Sud-Estul Asiei” în 2001: “Di-Qiang a fost o populație Nordică,
mari asemănări iar în 2016 geneticienii Chinezi Ye Zhang, Hui
din Bazinul superior al Fluviului Galben, cu apariția în Cultura
Zhou, Hong Zhu, ș.a. au relevat existența semnificativă a
Yang-Shao în urmă cu 8500 de ani, care a emigrat prin
neoliticilor bărbați “N” în partea Nord-Vestică a capitalei
Coridorul Zang-Mien (din Tibet) în Yunan”.
Beijing; în China au trăit - și trăiesc - cei mai mulți bărbați
genetic “N” din lume. În 2020, colectivul coordonat de He Yu și
Cosmio Posth de la Departamentul de Arheogenetică al
Institutului Max Planck din Germania a schițat legăturile
Siberienilor din Epoca Pietrei și Epoca Bronzului atât cu cei din
N Chinei, cât și cu cei din N Americii:

Schițe publicate de Institutul Max Planck din Germania, 2020

106
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
În 2020, Muzeul Național din Kyushu - a treia Insulă
Japoneză ca mărime / din extremitatea Sudică a Arhipelagului,
aflată lângă Peninsula Coreea - a publicat documentarea migrării
ceramicii pictate din spațiul stră-Românesc în Extremul Orient
la sfârșitul Epocii Pietrei / neolitic, corespunzând Culturii
Jomon / “Io-mon” în Japonia (pe 2 rute, Nordică și Sudică):
Rutele vechilor ceramici între spațiul stră-Român și Orientul
Extrem (Muzeul Japonez Kyushu, 2020)
Studiul din 2020 al Muzeului Kyushu a conectat atât
Cultura Cucuteni din Europa, cât și Cultura Hassuna din
Mesopotamia (prima neolitică acolo), de unde - ca exemplu -
sigiliul cilindric a ajuns în Japonia la începutul mileniului VI
î.C.; Cultura Hassuna - denumită astfel după nomenclatura
Irakiană unde era cea mai relevantă - a fost deopotrivă în
contacte strânse cu Ierihon / Canaan, cu Bazinul Khabur din
vecina Sumeriei, anume Suria / Siria, etc. (aspectele respective
au fost studiate de pildă în 1920 de geologul Suedez Gunnar
Andersson ori în 2005 de Dr. Yoshihiro Nishiaki de la
Universitatea din Tokyo 35,41 lat. N, 139,41 long. E / capitala
Japoniei și arheoloaga Franceză Marie Le Miere, etc). Dr. Klaus
Schmidt - arheolog German - a enunțat: “Purtătorii Civilizațiilor
cele mai vechi ale Chinei și Japoniei au emigrat în neolitic din
Sud-Estul Europei, de la Nipru, Dunăre și Balcani”. La sfârșitul
paleoliticului probabil AtlantIda - capitala fostului Imperiu
Atlant - a fost pe o fostă Insulă a fostului Lac Pontic, la gura
paleo-Dunării (arealul respectiv acum fiind pe fundul Mării
Negre, căci malurile Lacului Pontic au ajuns inundate /
submerse din cauza primului Potop). Bazinul Istrului / Dunării -
de la cataractele Gherdap în jos / până la gurile Fluviului - a
găzduit Civilizația Atlantă, apoi în continuitate temporală
imediată, adică în neolitic, Vechea Civilizație Europeană,
respectiv Civilizația Dunăreană, similar ulterior fiind leagăne
Civilizaționale pe Valea Nilului (de la ultima cataractă în jos /
până la gurile Fluviului), în Bazinele Mesopotamiei / adică ale
Fluviilor Eufrat și Tigru, în Bazinul Ghaggar / acum Bazinul
Indului, etc.: toate popoarele mari s-au format în Bazinele unor
mari Fluvii (ideea că doar pe Ind, Tigru, Eufrat, Nil, etc. s-a
întâmplat corespunzător, însă că nu ar fi fost așa pe Dunăre, e o
grosolană eroare; în cartea “Originea Gherga”, străvechea
aglutinare Civilizațională din Bazinul Dunării - Atlantă și
respectiv succesoare Europeană - își are locul cuvenit, ea fiind
chiar anterioară, adică mai veche, față de celelalte Civilizații
menționate din lume, post-diluviene). Împărăția Ghaggară din
Bazinul uriașului Fluviu Ghaggar - ce scurgea după glaciațiune
apele celor mai înalți Munți de pe glob în Oceanul Indian /
“Roșu”, împreună cu masivele ape musonice neolitice - a încetat
odată cu secarea marii ape curgătoare / în Epoca Bronzului
(acolo rămânând mai redusul Fluviu Ind, atunci ivindu-se
Arianii în NV Gyagar / Indiei, pe locurile eliberate de puternicii
Gărga, dinaștii Civilizației Ghaggar, la S de “Micul” Tibet /
Ghilghit); e de remarcat că în fostul Imperiu Atlant - din N
Vechii Lumi - se sacrificau orice animale (așa cum mai e valabil
107
și azi în România / fosta Țară Sfântă din Rai ori în China), spre
deosebire de ulterioarele Țări Sfinte din Sudul Vechii Lumi,
unde anumite animale au ajuns interzise consumului, ca porcul
în fosta Țară Sfântă Canaan / din Orientul Apropiat ori ca vaca
în fosta Țară Sfântă Ghaggar / din NV Indiei.
Strălucita apă Sarasvati / Ghaggar
Literalmente, Sarasvati / “Sa-Ras-vati” era “Grădina /
livada Sfântului Ra” (uriașul Bazin văzut ca Grădină fiind zis și
Ghaggar / “Ghag-Gar”, cu reversul “Gar-Ghag”, gospodărit de
dinaștii Garga, bogat documentați de literatura Vedică și de care
s-a asociat cuvântul “garja” गरजा însemnând “trăznet”, așa cum
a observat în 1969 și Dr. Ajay Mitra Shastri): în Sanscrită “vătî”
वाटी = “grădină” / “li-vadă” iar efectiv “vati” वती = “posesiune”
(ceea ce împreună cu “saras” सरस् pentru “apă mare” ar da
același sens); Vedicii au indicat patronajul respectiv ca al Zeiței
Sarasvati, muierea Marelui Zeu Brahma (se poate remarca
apropierea dintre onomasticile Sarasvati-Svastica, semnul
Svasticii rămânând emblematic în India până în prezent). O serie
de specialiști (ca de exemplu profesorul universitar Hermann
Lommel 1885-1968 din Bavaria / Germania) au remarcat
echivalența dintre Vedica Sarasvati și Avestana Haraxvati (apa
mitică zoroastră), observând că Fluviul Afgan Helmand - lung
de 1150 km, cu izvorul în Munții Hindu Kuș și gura în Lacul
Sistan / Hamun de la granița cu Iranul - se numea tocmai
Haraxvati; e de ținut cont că ultima mutație genetică bărbătească
Gherga a avut loc în nodul Pamirului / Hindu Kuș, datorită
intensificării solare de la sfârșitul ultimei glaciațiuni:
descendenții Gherga au coborât din înalții Munți aflați în centrul
Asiei atât spre V - la apele Atlante din răsăritul Europei - cât și
spre miazăzi, la bogatele ape Sudice (alimentate de musoni și de
topirea ghețurilor Montane) din sistemul acvatic Harax-vati /
Saras-vati. În EurAsia, Vedicii - care vedeau inclusiv prin
intermediul celui de-al treilea ochi, al minții - vegheau vadurile
(locurile valoroase de treceri), fie de pe Văile principale din
Munți, fie de la marile ape curgătoare; mulțumită activităților lor
ca Veghetori, ei îi vămuiau pe nomazii Pelasgi, astfel
prosperând mai mult ca oricare alții din Vechea Lume
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

(prezențele lor ca Gardienii străvechilor hotare rămânând de regiunea din apusul Eufratului); de altfel, se poate remarca - în
referință și printre Arianii care i-au urmat): “al treilea ochi” - cu N Israelului - existența Kabri 33 lat. N, 35,08 long. E, capitala
reprezentarea “tilaka” / “tika” în mijlocul frunții - se considera Regatului Kabri-siților, unde în Epoca Bronzului, înaintea
încă din Vechea Lume glanda pineală, care pe lângă ochi e existenței Israelului, a existat cel mai mare palat din Canaan (în
singurul organ capabil de a genera imagini (se poate remarca Vestul Galileeii, de unde în Evul Mediu otomanii au făcut un
asemănarea / rezonanța noii forme “tilaka” cu Ghiraga, în apeduct pentru aprovizionarea cu apă potabilă a portului Acra de
Vechea Lume fiind dese echivalările consonantice “g” cu pe coasta Est Mediterană). Așa cum a publicat Dr. Roger Savory
“t”/“k” sau “r” cu “l”). în 2010, Iranianul “Gabr” a dat inclusiv termenul de “Ghiauri”
utilizat Medieval de otomani pentru desemnarea
necredincioșilor (atunci în islam, adică nemusulmani); în Europa
Veche, în mediul stră-Român al Epocii Bronzului, zoroaștrii
Gabrisți / Gavrisți s-ar corela atât onomastic, cât și religios, cu
îngerul Gabriel / Gavril = cel care a transmis mesajul divin
monoteist deopotrivă în Epoca Fierului Evreilor, în Antichitate
creștinilor și în Evul Mediu musulmanilor (arhanghelul Gabri’el
însemnând “puterea lui Dumnezeu” sintetizând înțelesul Gabrist
efectiv ca puternic, astfel încât Gabrisții pot fi văzuți ca
“puternicii Domnului”): iată așadar puternice legături -
deopotrivă nominală și de credință - în EurAsia, dintre zona
Română și zona din Răsărit, în cronologia lumii, între ceea ce a
fost după Epoca Pietrei (deci post-diluvian). Se poate observa că
oriental, în Asia Centrală - inclusiv în India - termenul de
“kabristan” / “qabristan” se folosește pentru cimitir = locul
morților; despre Fluviul Eufrat e de știut că Sumerian era numit
Buranunu, ceea ce - prin străvechiul betacism “B”/“V” - e de
văzut ca “Vura-nunu”, însemnând “pruncul Vura”, putându-se
Bazinul Afgan Haraxvati observa similaritatea onomastică astfel cu Fluviul Nipru /
Borystene = “Vory-stene” din N Pontic, importantă axă a
În Bazinul Istrului, încă din neolitic, bogații / înzestrații comerțului cu chihlimbar: negoțul - împletit cu negocierea - pe
Veghetori (care vedeau mai bine ca alți oameni, astfel Căile Epocii Pietrei a facilitat prezența chihlimbarului European
canalizându-și mai eficient energiile) s-au remarcat prin până în miezul Mesopotamiei din timpuri imemoriale,
premiera mondială a ridicării = “zidirii” marilor valuri de dovedindu-se legăturile cel puțin comerciale dintre Bazinele
pământ la marginile moșiilor lor pentru marcarea hotarelor Pontic și Mesopotam în Vechea Lume (real, Bazinul Mării
stăpânirilor ce le aveau pe malurile Râurilor, de unde numele Negre și Bazinul Mesopotamiei au fost conectate din vremuri
prin care erau știuți, ca Uriași / Jidovi, respectiv Valahi / îndepărtate).
Rumâni; cei de la “jiduri” / ziduri - adică Găliganii / Uriașii
Jidovi - erau cei împuterniciți să judece și ca atare puterea lor s-
a consacrat în “județe” (ancestralele foruri juridice cârmuite de
străvechii judecători au fost moștenite de urmașii Valahi până în
ceea ce Medieval încă era Tradiționala legislație a Rumânilor,
respectată ca “Jus Valachicum” = “Legea strămoșească”:
inclusiv la Finici - HiperVorei / HiperBorei foarte mobili ai
Vechii Lumi - s-a fixat în vocabular termenul “vala” pentru
“jurământ”). Așadar, neoliticii Jidovi au fost credincioșii /
adoratorii Idei = Marii Zeițe Mamă a Pământului (ei ridicând /
zidind valuri de pământ ca să-și protejeze terasele din Văile /
luncile unde s-au stabilit): au fost stră-moșii Valahilor /
Rumânilor; iar Jidanii / Judanii - care au apărut ulterior / în
Epoca Bronzului, inițial pe Fluviul Eufrat din Orientul Apropiat
- erau cei desprinși din rândurile acelor riverani Jidovi, ca Semiți
= Corciți, deci “jumătăți” din ei (“danu” - particula încorporată
în “Jidan” / “Ji-dan” - literalmente însemnând “Râul
Pământului”). În 2018, Dr. Federico Bellini i-a conectat pe
vechii Evrei originari de la Evfrat / Eufrat - vorbind Ebraica - de
Khavirii / Khabirii Epocii Bronzului (cei care existau și în
spațiul Românesc - anteriori acolo Geto-Dacilor - notați de
“Letopisețul Cantacuzinesc” ca Gavrisți / Gabrisți: la stră-
Români, Gabrisții / Cabrisții erau Cabirii conectați deopotrivă
cu Călușarii ori Miorița, cât și cu Cavalerii Dunăreni, celebri în
Vechea Lume / sinonimul fiind atestat în Anatolia drept
Cavalerul Gherga - de pildă în Sanctuarul Gherga / realizat de
piatră din Epoca Fierului - cu ecou acolo până la Anticul Hartă de Zenaide Ragozin, 1893
Cavaler Gheorghe, ajuns Sfânt creștin, lansat din Capadochia,
108
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Istoricul Constantin Daniel din România a scris în
“Civilizația Sumeriană” din 1983: “Golful Persic - care în
vechime pătrundea cu mult mai profund, cu circa 250 km, în
continentul Asiatic - se prelungea ca o lagună în ‘Marea
Chaldeană’, în care apele, amestecate cu apă de mare, erau
sărate; întreaga Mesopotamie depindea, în ceea ce privea recolta
de cereale, de ploile şi de căderile de zăpadă din regiunea
izvoarelor celor două mari fluvii Tigru și Eufrat. Primăvara,
topindu-se zăpezile în munţii înalţi din Armenia, începeau să se
umfle apele Tigrului şi ale Eufratului iar apoi mari întinderi de
pământ erau inundate”. (După Sumerianul Buranunu, Fluviul
acela a fost denumit Puratu / Eufrat iar Marea Chaldee /
Gharghee - azi colmatată de aluviunile aduse în timp deopotrivă
de Tigru și Eufrat - se numea așa după principalii riverani,
sinonim cum în Nordul său Marea Caspică era Marea Ghirkană /
Hyrkană, respectiv denumită astfel după riveranii Ghergani de
acolo).
În neolitic, Cașmir avea indigeni Anu iar în partea superioară a
Bazinului Ghaggar trăiau indigenii Puru
De la început - adică de la glaciațiune încoace - pentru
EurAsiatici în Europa Bazinul Dunării a fost “Tărâm Sacru” =
“Țară Sfântă”, tot așa fiind în Asia de pildă și Bazinul Ghaggar /
Sarasvati (apoi Bazinul Indului); între Mesopotamia - “Tărâmul
dintre Fluvii” - și Africanul Nil, Canaanul s-a consacrat biblic ca
“Țară Sfântă” dar spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic (unde azi e
România) chiar a rămas în mituri ca aparținând fostului Rai iar
așa ceva a căpătat cea mai mare importanță, deoarece Vechea
Lume s-a generat astfel, cârmuitorii săi descinzând de acolo,
“Ro-mân” literalmente însemnând “omul Ro” / “omul Ra” (în
legătură cu însoritul Rai, ca “omul Raiului”), vorbind stră Ru-
mâna / stră Ro-mâna: cel mai sacru spațiu din lume a fost Raiul
iar - corespunzător Tradiției din Bazinul Dunării inferioare -
localizarea sa în teritoriul Românilor, acum România, redă
realitatea poziției primei “Țări Sfinte” în Vechea Lume (post-
diluviana “Veche Civilizație Europeană” - atestată nu numai
literar, ci și științific / arheologic - fiind astfel centrată și ivindu-
se așa, imediat după Potopul Pontic, ca succesoarea Civilizației
Atlante). În 2007, cercetătorul Timotei Ursu - Român stabilit în
America - a scris că “abordarea Istoriei Vechi a României (cu
largi implicații asupra justei interpretări a Istoriei Medievale
Românești și, de aci, asupra celei contemporane!) nu mai poate
fi lăsată pe seama unor aprecieri subiective, depășite cu evidență
de realitate, aprecieri care cantonează istoria strămoșilor noștri
și, implicit a urmașilor acelora, în conul de umbră rezultat din
fraternizarea lipsei de informație cu o crasă lipsă de încredere în
109
virtuțile autohtone; credem că este timpul ca Istoria Românilor
să nu mai atârne de săpăligile unei arheologii incapabilă să se
depășească pe sine însăși și incapabilă să accepte că rolul ei este,
pe cât de evident, pe atât de parțial, astăzi, într-o concertare
pluridisciplinară, a cărei datorie - și nu moft! - este să exploreze
orizonturile inaccesibile arheologiei”.
Spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic = “Țara Sfântă”
Raiul din Nordicul Imperiu Atlant (poziția sa - ca “Țară
Sfântă” - fiind în partea de miazănoapte a Vechii Lumi) a fost
dinaintea Potopului iar scribii Evrei, la mult timp după Potop, au
scris Vechiul Testament - în stilul religios al timpurilor - cu scop
propagandistic politic, pentru a-și justifica așezarea din Sudicul
Corn al Abundenței / Semiluna Fertilă, în “Țara Sfântă” Canaan;
autorii Vechiului Testament la început s-au referit politeist la
mai mulți Zei - adunați ca “Iahve” în Israel / “Elohim” în
Iudeea, anume cei care au creat primii oameni după chipul lor -
și s-au referit la mai mulți “Fii ai lui Dumnezeu” care s-au iubit
cu indigenele, apoi notând doar la singular / monoteist (așa cum
au constatat că a devenit popular în Orientul Mijlociu, datorită
Magului Zoroastru / Zaratuștra = Zartoșt ‫ زرتشت‬/ Zardoșt ‫زردشت‬,
un nume oriental reproducându-l pe “Gargo-șt”, adică “Sfântul
Gargo”: Ghorga-știi घोरग / Ghurghu-știi घुरघु ी - ca și
Ghirții िघथ asociați cu Jații - au fost prezentați de Britanicul
Horace Arthur Rose 1877-1933 în “Glosarul” celor din N
Indiei). În Vechea Lume, invocările / evocările divinului
depășeau vocile obișnuite, fiind prin strigăte / ovații - notate și
de Anticul Georgiano-Anatolian Strabon X 3:18 ca εὐοῖ “evohe”
- așa cum se practica de pildă prin străvechile Ode / Imnuri
pentru Marea Zeiță Mamă cu zânele ei pe Muntele Gargaros
(din apusul Anatoliei, Masiv de aceea denumit Ida); de exemplu,
în 1864 compozitorul Jacques Offenbach a realizat muzica
pentru opera academicienilor Francezi Henri Meilah și Ludovic
Halevy despre situația premergătoare Războiului Troian (la
sfârșitul Epocii Bronzului) care avea chiar strofa “Pe Muntele
Ida, 3 Zeițe s-au certat în pădure / Cine este cea mai frumoasă
dintre noi? / Evohé ca aceste Zeițe să înveselească băieții /
Evohé ca aceste Zeițe să aibă maniere încântătoare!” iar
academicianul Francez Emile Littre în Dicționarul din 1872-
1877 a explicat că “évohé” era țipătul auzit în orgii pentru a-l
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

invoca pe Dionysos / Bachus”. În Vechea Lume, urlatul până la
delir mistic ori religios sub forma “Io evoh!” = “Eu evoc” -
astfel cum a observat cercetătorul Arădean Ioan Costea în cartea
“Arcașii lui Efraim” din 2021 inclusiv la inițiatorul Misteriilor -
a existat deopotrivă la Cultul lui Dionysos (larg răspândit), al lui
Iahve / Iehova la vechii Evrei, ș.a.; așa cum Romanii îl invocau
pe Jo / “Iu-piter” - tatăl Zeilor = Jupiter, zis Zeus de către Greci
- vechii Evrei îl evocau pe Iahve / Yahve: “YHVH” (tetragramă
provenită de la Aramei = Chaldei / Gharghei). În 2019, Dr.
Martin Sweatman de la Universitatea Edinburgh / Marea
Britanie a observat simbolismul cosmic, similaritățile
lingvistice, genetica și alte elemente comune între paleoliticul
Anatolian Gobekli Tepe și neoliticul Egiptean (ambele
aparținând Cornului Abundenței / mai vechiul Sanctuar din
Dealul Buricului sau Dealul Burții = Gobekli Tepe fiind vamă
cu Imperiul Atlant, în apropierea sa Sudică - în Cornul
Abundenței - documentându-se existența pre-diluvianilor
Anuna, fiii Zeului An):
Se poate observa răspândirea Hamită în Vechea Lume că a lăsat
toponime semnificative, de la Munții Haemus din Nordul
Peninsulei Haemului / Balcanică (actuala Bulgarie), parte din
fostul Rai = prima Țară Sfântă, până la Țara Hemi (adică
Egiptul), cu populație majoritar Hamită: Biblia - în “Facerea”,
prima carte a Vechiului Testament - a reținut că Ham / fiul
patriarhului Noe a fost tatăl lui Canaan, eponimul Țării Sacre /
Sfinte din E Mediteranei (care avea ca ax central Râul Iordan /
“Iorda-An”, a cărui Vale despărțea Trans-Iordania din răsărit de
Cis-Iordania din apus); în Bazinul Râului “Iorda-An” / “Giorda-
An” pre-diluvian au sălășluit îngerii Veghetori Gregori (tații /
“Tătânii” Uriașilor) iar post-diluvian au dominat “Sfinții
Gherghe” / Ghirga, biblic notați ca “Gherghe-sei” / Gherghesei
ori “Ghirga-siți” / Girgașiți. Iată prezentarea Țării Sacre / Sfinte
Canaan din Orientul Apropiat - realizată de un studiu biblic din
1880 la Philadelphia / SUA - cu plasarea Ghirga-șiților /
Gherghe-seilor inițiali între Lacul Galileea și Marea Moartă, pe
partea Estică a Râului Iordan / Giordan (credincioșii din Țara
Sfântă / Sacră Canaan - denumită astfel după tatăl lui Gherga -
în timpul rugăciunilor se înclinau spre răsărit, sursa luminii
diurne, începând cu zorii, direcție unde se aflau Gherghe-seii /
Ghirga-siții = Sfinții Gherga):

Străvechi așezări - ca Atlant Ida / capitala Imperiului

Atlant, ca Gobekli Tepe ori Catal Hoyuk, etc. - ivite înainte ca
oamenii să domesticească animale ori să cultive plante, ar avea
motive ca să fi apărut deasupra celor evidente neolitice, ca de
pildă să fi fost determinate de agregarea umană lângă locuri bine
irigate datorită uscăciunii post-glaciare, influențate astronomic și
în plus cauzate religios. Mult ulterior acelor vremuri de pionierat
din Vechea Lume, aflați în Cornul Abundenței, vechii Evrei au
scris despre propria lor lăcomie față de Canaan, Țara Sfântă /
Sacră a Hamiților = Oamenilor, cum a fost de pildă blestemul
patriarhului diluvian Noe pentru ca albul însemnat Iafet / ajuns
strămoșul castraților Iafiți și metisatul corcit Sem / ajuns
strămoșul circumcișilor Semiți să beneficieze de serviciile
mezinului din Canaan al potentului Ham / ajuns strămoșul
Canaaniților, fapt redat de “Facerea” 9:26-27 (ce a ajuns
chipurile “voia Domnului” iar “profetul vechi” = “profetul
Moșe” / Moise, care nu era sclav, după ce a fugit cu robii Evrei
din Egipt spre Canaan a susținut că așa a poruncit Dumnezeu, Arealul Ghirga cu roșu în “Țara Sfântă” Canaan
ororile săvârșite de vechii Evrei după ce au intrat în Canaan -
pentru a se stabili acolo - fiind tot “în numele Domnului”, etc).
110
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Se poate remarca că în Vechea Lume Veghetorii erau
venerați fiindcă vedeau cel mai bine - acuitatea lor nefiind doar
vizuală / directă a celor 2 ochi, foarte utilă inclusiv observațiilor
astronomice nocturne - ci și mentală, prin clarviziuni ori desigur
și prin viziunile pe care le aveau când visau, ceea ce i-a
determinat pe vechii oameni Homo Sapiens să-și încerce
stimularea “celui de-al treilea ochi”, din mijlocul capului, prin
diverse metode (acela fiind considerat ca principal responsabil
în asemenea deprindere divină); dimensiunea religioasă -
conferită relației deosebite cu Lumea Divină remarcată de
străvechii oameni la strămoșii lor “supra/veghetori” - a
determinat și apariția scrierii, pentru a compensa cele care nu
mai puteau fi cuprinse / atinse de oamenii obișnuiți: așa ceva s-a
petrecut înaintea Potopului, în înalta Civilizație Atlantă din NV
Vechii Lumi (după cum a consemnat filozoful Antic Platon).
“Cartea lui Enoh” - altă veche sursă livrescă / de remarcat fiind
că în vechea Egipteană “Eneh” însemna An, în Greacă “Enas”
înseamnă Unu, etc. - a consemnat câteva date pre-diluviene
foarte interesante, ca de exemplu că Noe (literalmente
însemnând “Nou”) și-a întrebat străbunicul Enoh / “E-Noh” 65:1
“Ce se petrece pe pământ, de ce se trudește și se zgâlțâie așa
pământul?” iar când strănepotul Noe / Nou = “cel Nou” a aflat
de la străbunicul “E-Noh” / Enoh 79:2 despre presupusul Potop,
în timpul aceluia continua cutremurarea și “apele clocoteau”;
rezonând cu Enoh, vechii Evrei și-au fixat în vocabular “Hanok”
pentru “Dedicat” iar vechii Greci l-au echivalat pe Enoh cu
divinul Harmis / Hermes, zis “de 3 ori mare” (după cum a
observat și episcopul Siriac Grîgur / Grigore - Sfânt pomenit la
30 VII - în “Cronografia” sa din secolul XIII). Patriarhul Enoh /
“E-Noh” a anticipat cutremurul dinaintea începutului Potopului
și n-a scris despre nici o ploaie diluviană, așa cum a apărut în
Vechiul Testament despre ulteriorul Potop biblic (din timpul
urmașului Noe); scriptura sa - “Cartea lui Enoh” - e la creștini
apocrifă, excepție făcând Bisericile Ortodoxe Etiopiană și
Eritreană, pentru care e canonică (inclusiv și acum, Biserica
Etiopiană e cea mai numeroasă din lumea ortodoxă după
Biserica Rusă, Etiopia de altfel fiind în Africa singura Țară
majoritar ortodoxă): cuvântul “biserică” / “piserică” a provenit
de la “casa Besilor / Pesilor”, Traci foarte religioși, al căror
nume însemna “Luminoși”, care - în timpurile Antice când
scrierea printre semenii lor era respinsă - totuși realizau Tăblițe
scrise, după cum a afirmat în 2013 și Dr. Diana Gergova din
Bulgaria (se poate observa și că termenul Sanscrit “bhăsa” are
înțelesurile de “lumină”, “splendoare”, “vultur” - primul mare
scriitor Antic în Sanscrită de altfel fiind numit Bhāsa - iar la
Iranieni “beș” = “codru”, deloc întâmplător la Albanezi “besa”
fiind “onoarea”). În 2014, cercetătoarea Gabriela Dobrescu din
România a scris: “Jerzy Kolendo a ajuns la concluzia că cel mai
mare număr de marinari în flota romană era format de Bessi din
Tracia, din Dobrogea și desigur că și din actuala Basarabie;
numărul important al Bessilor în flota romană a fost recunoscut
și de Theodor Mommsen (se știe că Bessii erau o importantă
ramură a Traco-Geților)”; de altfel, etimologia termenului
“bazin” - folosit fie pentru rezervorul amenjat ca o cavitate cu
apă inclusiv sacră ori definit pentru zona naturală colectoare a
vreunei ape curgătoare ori stătătoare - rezonează cu divinul
“boz” legat de credincioșii Besi (cuvântul “bazin” ca atare e
tratat și de Dr. Mihai Vinereanu în “Dicționarul etimologic al
limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” din
2009). Basarabia - delimitată pe coasta Pontică de Nistru și Istru
- era tărâmul liderilor Besi; de Besi / Vesi - aflați printre stră-
moșii Valahi - se poate conecta și ceea ce le era tipic, anume
“veselia” (starea de voioșie). Dr. Mihai Vinereanu în
111
“Dicționarul” său a scris despre “românescul ‘vesel’ = cu voie
bună / bine dispus; e probabil de origine traco-ilirică. Forme
similare există în albaneză (‘veseli’ = abundență, ‘veselit’ = a
satisface) și lituaniană (‘vessels’ = sănătos); bulgarul ‘vessel’ e
sinonim cu sanscritul ‘veselo’ = a râde. Lingvistul belgian Emil
Boisacq a afirmat în 1923 că greaca a împrumutat ceea ce
corespunde românește la ‘a bosco-rodi’ din radicalul trac
‘bhasko’ (apropiat de incantație, formulă magică, a face
farmece, deochi”. Este de remarcat că la început, în Vechea
Lume, nobilii erau oamenii de “vază”, respectiv cei văzuți de
veghe - ca Gardieni - la vaduri ori pe Văile de acces ale
principalelor rute pentru cules, vânat, pescuit, pășunat, negoț,
etc. (în Româna veche “bogaz” era “strâmtoarea” iar “boz” era
fie reprezentarea Zeului / “statuia Zeului”, fie chiar “Zeul”, care
păzea); considerând echivalența “V”/“B”, așadar “oamenii de
vază” / “oamenii de bază” sau “oamenii de pază” erau cei ai
Zeului popular zis “Boz”, exemplari fiind în Antichitate la Traci
nobilii Besi, care au format casta “Basa-rabă” / Basarabă - de
pază, de bază, de vază - cea ajunsă cârmuitoare la Românii
Medievali (la început, ei erau “Oamenii Zeului”, iviți în
“Peninsula Omului” = Haemus / Balcani iar ulterior - ținând
cont de Latinul “bos” = “bou” / “taur” - înțelesul lor poate fi
văzut pur și simplu ca mari “văcari”, respectiv șefi de turme):
Basarabii / “Boz-rabii” = cârmuitorii divini / onorabilii lideri
(Basa-rabii / Basarabii - ca membrii castei Basarabe - de altfel
literalmente exprimau “furia divină”, căci prefixul le reda
divinitatea iar sufixul le reda furia, chiar turbarea de furie, prin
urmare “rabia” la Români s-a fixat pentru turbare). De altfel, în
urmă cu peste 3 secole, academicianul Dimitrie Cantemir - fost
domnitor al Moldovei, contemporan cu Constantin
Brâncoveanu, ultimul dinast Basarab din Țara Românească - a
scris în “Hronicul vechimei Româno-Moldo-Vlahilor” că primii
Basarabi au ajuns la Olt din Bugeac (adică din regiunea dintre
Fluviile Nistru și Istru / Dunărea inferioară, zonă Nord-Vest
Pontică, respectiv aflată în NV Mării Negre): într-adevăr, acea
zonă Basa-rabică / Basarabeană - dintre Crimeea și Dobrogea - a
fost populată încă dinaintea Antichității de către strămoșii
multor Români (acolo a fost atestat și leagănul Antic al Bas-
Tarnilor = Bastarnii cuceriți de către împăratul Burebista al
Geților). Se poate remarca de pildă despre cei din “Les-Bos” /
Lesbos = Insula Amazoanelor din N Egeeii, apropiată de Icaria /
“I-Caria” - Insulă colonizată din secolul VIII î.C. de Cariani - și
de Insula Samos dominată de Vulcanul Kerkis al Marii Mame
Kirke / Ghirghe din fața coastei Cariane, de unde a fost
colonizată Insula SamoTracia, că erau “Sf. Besi” (ori “Bos” la
superlativ, deoarece prefixul “Le/s” le conferea, în sens oriental
pe atunci, sfințenia); pe de altă parte, considerând vechiul cuvânt
Românesc “boz” = “divin” și ținând cont de translația “R”/“L”,
în numele Lesbos / “Les-Bos” se poate zări “Res-Boz” =
“Soarele divin” (e de observat și că în Latină “bos” = “bovina”,
respectiv “vita” / “vaca”): Lesbos a fost Insula divinului Soare
(astru foarte apreciat / iubit de diurnii Nordici ai Vechii Lumi,
unde erau valorizate în mod deosebit cirezile). Tracii Besi la
începuturi au fost răspândiți între Marea Albă / Marmara,
respectiv Strâmtoarea Bosfor / “Bos-for” și Bazinul Mariței
superioare - adică al Râului Ebru / Hebros, cel mai lung din
Balcani, de 480 km - în 1984 profesorul de arheologie Jan Best
de la Universitatea din Amsterdam / Olanda susținând că numele
Trac “Ebros” al apei curgătoare provenea de la Indo-Europeanul
“arg” pentru “Râul Alb”, în contrapondere cu “Var-dar” /
Vardar = “Râul Negru”, conectat cu termenul proto Indo-
European “werg”, între acele izvoare fiind cel al Strumei, Râu
cu izvorul în Muntele Vitoșa al Sofiei / capitala Bulgariei, zona
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
respectivă oficial făcând parte din “Dacia Mediterană”, istoricul
bizantin Kekaumenos notând în 1078 că Vlahii / Armânii
Salonicului, cel mai mare oraș Makedon, erau urmașii Besilor și
Dacilor: e de știut că în secolul I î.C. Besii au fost ultimii Traci
din Moesia învinși de Romani iar la mijlocul secolului II
geograful Ptolemeu - din generația următoare celei a regelui
Decebal al Dacilor și a împăratului Traian al Romanilor - a
indicat Biesi pe Valea Mureșului, vecini la SV cu SarmoGeții.
Înrudirea Ghergană a termenului Kurgan (adică Indo-European)
“werg” însemnând “a face” s-a regăsit de exemplu în cuvintele
Grecești “ergon” pentru “muncă” sau “orgia” pentru “serviciul
religios”, Armean “gorc” pentru “lucru”, Avestan “vareza”
pentru “activitate”, Got “waurkjan” pentru “a munci”, vechi
Engleze “wyrcan” pentru “a lucra” sau “weorc” pentru “a
acționa”, vechi Nordic “yrka” pentru “a efectua”, etc.; asemenea
impunere largă reflectă importantul rol Gherga ca făuritor
Civilizațional. Hidronimul Ebru / Hebros al Râului Marița - cea
mai mare apă curgătoare din Peninsula Balcanică - se
conectează onomastic cu Iberia Caucaziană = Georgia (zisă Virk
de către Armeni), mai spre apus similar regăsindu-se în
Peninsula Apenină / Italică Râul Rumon = Tibru unde în Epoca
Fierului s-a ivit Roma; de altfel, cea mai Vestică Peninsulă
Europeană are cea mai mare apă curgătoare Râul Ebru,
denumirea Peninsulei respective fiind Iberică.
(Hartă de Herbert Schutz, 2001)
Corespunzător cercetătorului Român Dan Botta în
1941, legătura Besă era atât la Bosfor - în buza Pontului - cât și
la Buzău: “Byzantium, fundația tracului Byzas, al cărui nume
răsfrânge etimologic Buzeul”; e de remarcat că Românii vechi
aveau cuvântul “boz” pentru “divin”, acela fiind la temelia
termenului de “bazilică” / “basilica” = “biserica” (literalmente,
prin cele 2 părți ale termenului, “bise-rica” = “regatul zeesc /
divin”). În Vechea Lume, popii păgâni - respectiv cei care
sacrificau ritualic victimele / deseori în “popină”, adică în
grădiște sau mai semnificativ la gorgan - erau primii care pupau
buzele Zeilor (anume idolii ori icoanele reprezentându-i), din
motiv religios, peste timp, pupatul lucurilor sfinte existând și
acum. Evreii vechi numeau ca “Boaz” stâlpul din stânga intrării
în Templul din Ierusalim - singurul = unicul lor Templu -
construit pentru ei de către Fenicieni pe locul unui fost Templu
Sumerian, existent din vremurile când partea stângă era
considerată Sfântă, căci din orientarea privind zorile / răsăritul,
stânga indica Nordul = spațiul sacru / Magic al Vechii Lumi,
locul primei Țări Sacre / Sfinte. Românii vechi - inclusiv cei
păgâni / pre-creștini - utilizau pentru idol / Zeu cuvântul “Boz”
iar pentru Strâmtoare, canal sau gura Râului foloseau “boaz” /
112
“buaz”: se poate remarca ușor apropierea dintre denumirea
acvatică și cea divină, deoarece în vremurile îndepărtate
legăturile dintre ape și cârmuitori erau evidente; de exemplu,
încă de la începuturile lor, Ungurii au fost știuți și ca Bozgori -
denumire derivată de la Bașkiri - căci “baș” = căpetenie iar
sufixul putea fi legat de “qur” pentru trib, “qurt” pentru lup,
“yurt” pentru hoardă, etc. (inclusiv în limbile Germanice - ca de
exemplu în Engleză “boss” - semnificația respectivă și-a păstrat
înțelesul de “stăpân” / “cârmuitor”). Medievalul geograf Al
Balkhi 849-934 (de lângă Afganul oraș Balkh, întemeietorul
“Școlii Balkhi” de cartografie din Bagdad) a scris explicit despre
ce se știa la vremea sa, anume că Bașkirii s-au împărțit în 2: cei
de la Volga - unde au Țara vecină cu cea Tătară - și cei de la
Dunăre; Medievalul cronicar Ibn Fadlan 879-960 (trimis de
califul din Bagdad / azi capitala Irakului cu misiune diplomatică
în Stepa Nord Caspică) a observat că acolo unii se închinau
peștilor, unii preaslăveau șerpii, alții se rugau păsărilor, printre
aceia Bașkirii purtând la gât un falus de lemn pe care obișnuiau
să-l pupe pentru a avea noroc înaintea plecării în călătorii, ei
obișnuind să care de colo-colo capetele dușmanilor, alt obicei
înfiorător fiind că își mâncau păduchii și purecii pe care reușeau
să-i prindă pe ei, să-i zdrobească și să-i înghită / considerându-i
“delicioși”. Despre termenul “Tătar”, în 2015 Dr. Peter
Frankopan - profesor de istorie universală la Universitatea
Oxford / Marea Britanie - a susținut: “numele Tătar era o
referire la Tartar, abisul chinurilor din mitologia clasică;
termenul Tătar era folosit în stepe ca referire la triburile nomade,
fiind - cel mai probabil - derivat din cuvântul Tungus ‘ta-ta’
însemnând ‘a trage’.” (Tungușii - la fel ca Turkii și Mongolii -
sunt Altaici). Ar fi de apreciat că termenul “Tătar” s-ar trage
onomastic asemănător anteriorului termen “Teuton” folosit
Antic pentru German = “Deutsche” (considerat ca provenind din
proto Indo-Europeanul / Kurganul “Tewh”, însemnând
“Puternic”).
Altaicii
La Dunărea mijlocie și inferioară, stră-Românii
numeau sceptrul - simbolul regesc / Domnesc - și ca “buz-
dugan” (în Vechea Lume fiind arma favorită a sedentarilor - a
celor de pază - căci cei aflați în deplasări preferau mai ușoara
suliță / lancea sau arcul): în Biserică, Domnitorul = “Unsul lui
Dumnezeu” / Boz - purtând buzduganul / sceptrul - avea
“Tronul Împărătesc” în strana stângă (strana dreaptă fiind
episcopală); de altfel, în partea stângă a trupului e inima = gazda
sufletului, ce efectiv e “motorul” care prin intermediul sângelui
întreține viața (iar în Vechea Lume, stânga era considerată ca
guvernată de energia feminină iar dreapta de cea masculină -
astfel de pildă fiind și distribuția ortodoxă în Biserică - atunci
când s-a făcut trecerea din matriarhat în patriarhat inversându-se
valorile, dreapta devenind “pură” iar stânga “impură”).
Simbolistica stânga-dreapta de-a lungul vremurilor s-a răsfrânt
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
în orientarea brațelor Svasticii, în scrierea orizontală dintr-o
parte ori din cealaltă, în sensul orar sau anti-orar, în răsucirea
coloanelor spiralate, în Magia neagră sau albă, în politică, etc.
(în 1835, matematicianul Francez Gaspard-Gustave Coriolis a
descris efectul forței de rotație a Pământului, cu manifestări
naturale la curenții atmosferici, apele curgătoare și curenții
marini, în Emisfera Nordică având față de sensul de deplasare
totdeauna devierea spre dreapta, în timp ce în Emisfera Sudică
devierea e spre stânga; un efect vizibil este dat de apele
curgătoare, la care se produce eroziunea malurilor drepte în
Emisfera Nordică, respectiv ale malurilor stângi în Emisfera
Sudică: se poate observa că - în timp - în Valea Dunării
inferioare Românii s-au aglomerat nu pe malul drept Balcanic
erodat, ci pe partea sa stângă, Nordică = veche binecuvântată,
unde au fost principalele plaiuri de Rai).
Tracii Besi în centrul Balcanilor (între Tribalii Moeși din
Bazinul Dunării și Makedonii din Bazinul Egeeii)
După cum a consemnat și Platon, scrisul avea vechime
pre-diluviană, filozoful Antic notând despre Civilizații Atlanți =
“Oamenii bărcilor” - luntrași / plutași - că îl foloseau în capitala
lor (scrierea imediat după Potopul Pontic regăsindu-se în
Vechea Civilizație Europeană / Civilizația Dunăreană, etc).
Despre pre-diluvianul Enoh / “E-Noh”, care l-a precedat pe
diluvianul Noe, e de remarcat că literalmente - concret / explicit
- a fost primul om urcat de Dumnezeu la Cer de pe Pământul
Ga. Despre Iafet, Sem și Ham, anume cei 3 fii ai patriahului Noe
- care au supraviețuit diluviului biblic fiind pe arcă / rezonând
oarecum cu anteriorii Neandertal, Cro Magnon și Homo Sapiens
- se cunoaște că au fost părinții Iafiților în Europa, Semiților în
Asia și Hamiților în Africa (privind “arca”, e de știut despre
Sanscritul “arkis” că însemna “văpaie”, în armonie cu termenul
Arian “arg” = “strălucire” / “stră-lucire”: arca a fost specială /
sacră). Pre-diluvian, între Nordica Țară Sfântă Pontică și Sudica
Țară Sfântă Canaan era Anatolia, unde se afla granița dintre cele
2 Civilizații diluviene: cea Nordică a Imperiului Atlant și cea
Sudică a Cornului Abundenței; fiecare structură Imperială a avut
câte o Țară Sacră / Sfântă. Post-diluvian, purtând emblematicul
κηρύκειον “kerykeion” (“cârja / târșul vestitorului” = “creanga
crainicului”), străvechiul “moș Gher” = “G/Her-mes” / Hermes -
113
numit Sarmis = “Regele vechi” de către Geto-Daci ori numit
Ham de către vechii Evrei - a fost strămoșul biblicilor Hamiți,
care erau de referință deopotrivă în Peninsula Haemului =
Balcanică și în Țara Hemi / Ham = Egipt: ținând cont că
termenul Grec “keryx” e “crainic” iar Ga / Ghi Γη = Pământ,
atunci înțelesul pentru Gherga / Gher-Ga - în Balcani și în
Anatolia, unde Pelasgii au fost înaintașii Grecilor - efectiv era
echivalat de “Crainicul Pământului”.
La începutul mileniului II vecinele Syrmia și Banat erau
cârmuite de voivozii Sermon și Ahtum
În 2017, cercetătorul Român Pompiliu Sfera din
Banatul Sârbesc a scris: “Român sau România provin de la
‘Armân’ / ‘Armis’, adică de la zeul Hermes, pomenit în
mitologia greacă de atâtea ori. Zeul principal la geți era Armis,
adică Hermes la greci. Macedo-românii când sunt întrebați
despre origine răspund că sunt armâni. Ce înseamnă
Sarmisegetusa, capitala Daciei? După spusele lui Nicolae
Densușianu ar însemna un anumit loc, ‘Armis’ fiind zeul
Hermes iar ‘getusa’ fiind al geților; deci Sarmisegetusa însemna
cetatea getului Armis! În cartea ‘Dacia preistorică’, Nicolae
Densușianu afirma că la păstorii sciți Hermes era numit Armes:
‘Hermes domnise și peste regiunile centrale ale Europei. În
tradițiunile istorice ale Germanilor / Ghermanilor, el figurează
sub numele de Hermon, Hermann, Armen, Armeno sau
Armenon și era știut ca fiul lui Alanus, considerat drept cel
dintâi rege al Romanilor’. Dar ce însemna litera ‘S’ în fața lui
Armis? Litera ‘S’ este simbolul șarpelui din ordinul dragonului!
Din cartea pe care am editat-o încă în 1995, intitulată ‘Urmașii
lui Ham’, se poate vedea că Hermes (la greci) și Armis (la daci)
era același cu Bal, Bel, Vel, etc. Consider că termenul de vlah
derivă din timpuri străvechi, de la zeul Val / Bal... Popoarele
slave au preluat multe cuvinte de la autohtoni, adică de la vlahi.
Astfel, Valahia înseamnă țara zeului Val / Bal sau Hermes.
Cuvântul get coincide cu ‘died’, adică bătrân sau cel vechi (Val-
Bal-Armis este denumirea unuia și aceluiași zeu). Trebuie de
asemenea să menționez că cea mai numeroasă familie din
Muntenegru se numește Getici, adică fiii geților (cu toții știm că
cele mai multe familii slave din Balcani - Serbia, Muntenegru,
Macedonia, Bosnia-Herțegovina, Croația, etc. - au terminația
‘ici’, însemnând fiul respectivei familii; cel puțin un sfert din
familiile slave au la bază denumiri daco-getice sau vlahe)”.
Dunărea delimitează Balcanii / din S de Banat / din N; în
prezent, Țările vecine Serbia și România își au cea mai mare
porțiune a graniței dintre ele în Banat. Se poate remarca despre
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Anticul Banat ca fiind între Sarmia Romană = Sirmium / acum oniric se pot explica aproape toate fenomenele care apar în
în Serbia și Sarmia Geto-Dacă = SarmiseGetusa / acum în animism, ca bilocațiile, coșmarurile, credința în spirite, dublul /
România; în Sirmium - pe malul stâng al Savei / acum Sremska sosia, viziunile, etc. Egoul oniric = sufletul liber (s-ar discerne
Mitrovica în Serbia - și-au avut reședința mulți din elita între sufletul ‘corporal’ și cel ‘liber’: sufletul ‘corporal’
Imperiului Roman (prin care și împărați), mai târziu fiind îndeplinește toate funcțiunile vitale în făpturile vii, sufletul
capitala Gepidă / a pruncilor Geților iar în Sarmise-Getusa și-au ‘liber’ însă poate părăsi corpul, pentru a călători independent);
avut reședința mulți din elita Regatului Geto-Dac (prin care și egoul oniric e legat de imaginea onirică”.
regi): între acele foste Sarmii - Estică Geto-Dacă și Vestică
Romană - inclusiv acum există regiunea Banat. După cum a
consemnat Biblia în Vechiul Testament, Ham - deopotrivă
eponim și etnonim - a fost tatăl lui Canaan și bunicul Sfântului
Gherghe = “Gherghe-seu” / Ghergheseu. Conform Vechiului
Testament, scris de vechii Evrei, Canaan era Țara Sfântă a
tatălui biblicului Gherghe-seu / strămoșul Gherghe-seilor, aflată
- la apariția Evreilor / în mileniul II î.C. - între Iordania (E) și
Marea Mediterană (V), respectiv Imperiile Hitit (N) și Egiptean
(S): după cum se știe din “Ieșirea” - din Vechiul Testament -
vechii Evrei au fugit din Egiptul faraonic spre Sfânta Țară
Canaan. În 2016, cercetătorul Armean Sjur Papazian a scris: “În
vechiul Egipt, Zeul Yah / Iah patrona Luna - Zeul fiind numit la
fel ca ea - identificându-se cu aspectul lunar al Zeului Thot =
Zeul Cerului (Gher-mes / Hermes), care patrona cunoașterea /
calculul, inclusiv segmentele crescânde ori descrescânde ale
Lunii fiind folosite ca simboluri parțiale la scris; ulterior,
aspectul său de ciclu lunar - când reapărea după dispariție - a
fost folosit de Zeul Osiris. Zeul Thot / Her-mes inițial a fost
Zeul Lunii, furnizând nu numai lumină în noapte, ci permițând
și posibilitatea măsurării timpului în absența Soarelui, ciclurile
lunare determinând rituri deopotrivă religioase și civice; de
aceea Thot știa tot, în chip Magic, fiind - alături de Zeița Maat a
ordinii adevărate - consilierul Zeului Soarelui Ra în voiajul său
nocturn (pentru ca apoi să reapară pe Cer): Thot a fost înțeleptul Obârșia Gherga
patron al tenebrelor / lumii subterane, considerat însă mai (eeeee)
degrabă ‘scribul’ zeilor decât ‘mesagerul’ lor”. În Vechea Lume,
mediatorii dintre puterile Zeilor şi oamenilor erau interpreţii
voinţei divine, anume indivizi charismatici purtând
responsabilităţi profetice uriaşe: împlinirea enunţurilor îi
catalogau ca reprezentanţii divinului pe Pământ, fie ca “rişi” =
înţelepţi prin cunoştinţele transmise, fie ca “regi” = cârmuitori /
lideri - lorzi sau leri - prin credinţele transmise; aşadar mesagerii
/ profeţii prin revelaţiile exprimate şamanic ori prin oracole
îndeplineau misiunea sfântă de lideri foarte respectaţi în
comunităţile timpurii (erau cei mai populari în colectivităţile
umane / Homo Sapiens chiar dacă revelaţiile lor erau dobândite
prin viziuni onirice / ca ecouri Neandertale sau prin solitudinea
Montană / ca ecouri Cro Magnon). Ei aveau trăsăturile necesare
proclamării mesajelor, deopotrivă pentru formulările lor şi
respectiv pentru realizările lor (revelaţiile dezvăluiau adevăruri
ascunse, care comunicate în general - cu cuvintele şi expresiile
potrivite - aduceau fericire oamenilor iar când trebuiau
explicate, cele mai bune pilde erau prin purtările lor exemplare,
devenite repere de comportament pentru ceilalţi): astfel au fost
Într-o structură bidimensională / plană, s-ar putea
în Vechea Lume preotesele și preoții. Dr. Ioan Petru Culianu -
imagina spiritul și sufletul ca lățimea și lungimea iar
descendent Aromân, înaintașul său Ștefan Culianu a murit în
tridimensional - adică spațial - ar exista trupul, cele 3 dimensiuni
1828 la Șumla 43,16 lat. N, 26,55 long. E / Bulgaria - a scris în
împreună (spiritul, sufletul și trupul) formând corpul; oamenii se
1988: “Alter ego înseamnă ‘un alt eu’; în evoluția personalității
bucură pe parcursul vieții de cele 3 dimensiuni (sau chiar de mai
oricui, unul dintre cele mai importante stadii e atins atunci când
multe dimensiuni, căci elementele fizicii cuantice - ce
pruncul își recunoaște imaginea în oglindă ca un ‘alter ego’ =
guvernează Cosmosul, inclusiv prin undele gravitaționale - sunt
‘un alt eu’. Omul este de atunci în stare să se contemple pe sine
încă studiate, nefiind știute pe deplin), un model holografic de
într-un ‘altul’. Alter egoul joacă un rol important ca ego oniric;
pildă fiind explicat de cercetătorul American Michael Moyer în
astfel, ar exista 2 fenomene distincte în explicarea animismului:
2012: realitatea curentă ar fi proiecția de tip holografic /
primul se referă la diferența dintre lucrurile vii și nevii din
“multivers” a unui Univers, definit - mai aproape de fundament -
natură, al doilea este existența imaginilor onirice. Prin egoul
114
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
prin numai 2 dimensiuni (la fel de exemplu ca bipolaritatea
pozitivă și negativă ale magnetului, electricității ori logicii
digitale actuale, codarea programelor computerelor funcționând
pe infinitele combinații de “0” și “1”, etc. / în cert contrast cu
posibilitățile cuantice). După cum a arătat și Dr. Iulia Brânză
Mihăileanu în “Credințe magice geto-dacice” din 2017, există o
permanentă comunicare între dimensiuni - de exemplu fiind
demonstrate științific că în chip cuantic e suficientă doar
manifestarea intenției pentru modificarea unei stări - iar ca atare,
inclusiv cuvintele din străvechile descântece (majoritatea
utilizând și apa în ritual) aveau puteri chiar serioase. Viața
corpului înseamnă funcționarea tridimensională, cu informații
transmise continuu între spiritul și sufletul conectate Lumii
“Celeilalte” / “de Dincolo” și trupul din Lumea “Asta”, după
moarte proiecția materială a trupului degradându-se, rămânând
doar forma imaterială / energetică a celor 2 dimensiuni din
Lumea “de Dincolo” / Lumea “Cealaltă”: sufletul și spiritul
(cele 2 dimensiuni de fapt eterne, căci trupul e trecător).
Cosmologia Vedică - Tradițională Indiană, înrădăcinată în ceea
ce practicau străvechii “Veghetori” care aveau viziuni ori
vedeau chiar dincolo de obișnuit - a numit eterul găzduind
sufletele și spiritele în vastul spațiu din Univers (cu localizarea
până în cea mai îndepărtată parte a Cerului) ca “Akașa”: așa
ceva are înțelesul Românesc de “Acasă” exact pentru ceea ce se
știa din timpuri străvechi ca zona de proveniență divină / “din
Cer” (ținând cont de apropierea Ger-Cer, Românește se poate
înțelege despre cei “din Cer” că erau cei din Nordul rece / geros,
provenind “din ger” așa cum Sudicii îi vedeau pe “Oamenii
Nordului”, mai ales pe cei extrem Nordici - de foarte departe din
N - ajunși denumiți de vechii Greci ca HiperBorei); în EurAsia,
încă dinaintea Potopului Veghetorii erau știuți ca observatorii
Cerului (iar Românii referindu-se la cele “din cer” utilizează
termenul “văzduh” / văz-duh”, astfel vorbind - explicit - despre
“duhul văzut”). Cercetătorii de-a lungul timpurilor au studiat
cele 3 relații dintre cele 3 dimensiuni, la nivelul corpului uman 2
relații cu baza în Lumea “Asta”, anume cea a trupului cu sufletul
asociat cordului / inimii și cea a trupului cu spiritul asociat
creierului, fiind explorate cât de cât, însă cea de-a treia relație -
directă dintre suflet și spirit, ancorată în Lumea “Cealaltă” / “de
Dincolo” - fiind explorată numai la nivelul proiecției materiale,
anume prin legăturile dintre inimă și creier (însemnând doar
reflectări ale imaterialelor conexiuni dintre sufletul și spiritul
asociate celor 2 organe), restul intuindu-se, poate asemănător cu
imaginarea vreunui fabulos motor veșnic, în exclusivitate după
analiza gazelor sale de eșapament, adică fără a vedea vreodată
concret ce / cine generează așa ceva: în Lumea “Asta”,
materialul trup uman e influențat de energia subtilă din Lumea
“Cealaltă” / “de Dincolo”. În 2022, psihologul Român Stelian
Chivu a enunțat: “inteligența cognitivă emite, pentru că vorbim
de creier, care este electric, iar inteligența emoțională atrage,
pentru că inima este magnetică; practic, dacă avem o atitudine
pozitivă, ne vom perfecta și amplifica aptitudinile”. Dovezile
existente relevă că printre primii înţelepţi şi cârmuitori - rişi /
legați de cunoaștere şi regi / legați de conducerea religioasă,
adică de cler - din Lumea Veche au fost liderii Uriaşi / Găligani
Gherghi, Gregori, Gabri, ş.a.: din cele mai vechi vremuri
Civilizaţionale, acei Ghergani s-au remarcat ca vigilenţii
Veghetori ai celor sacre / sfinte (atât tărâmuri, cât şi oameni),
interpretând ca profeţi / proroci visele, păzind ca Gardieni
puternici trecerile importante spre teritoriile / moşiile lor, etc.
Cei 2 termeni - riși și regi - au fost conectați cu Raiul, unde au
apărut întâi, deopotrivă rișii fiind înțelepții / învățătorii din Rai,
primii regi din lume fiind de asemenea din Rai; e de remarcat că
115
Raiul păgân - existent acum 10 milenii în spațiul Român - a fost
diferit de Raiul biblic (expresia “la răsărit de Eden” privind
localizarea primelor oameni ieșiți din Rai - fie că era Raiul
biblic din Africa Estică / unde a apărut Adam, fie că era Raiul
păgân din Europa Estică / ulterior ultimei glaciațiuni - desemna
Asia / cel mai întins continent din lume și cel mai populat
continent din lume, în mijlocul căruia acum 10 milenii a apărut
cel mai recent tip genetic de bărbat Gherga: totodată, biblicul
“Ținut Nod” - a cărui consonanță “ND” oglindea consonanța
“DN” din Eden, denumirea NOD pe dos fiind DON - reflecta
prin poziția sa faptul simplu că Raiul era Vestic, deci Raiul se
afla undeva în Vest / iar la apus de Asia e Europa).
Biblicul Ținut Nod - la Est de Eden - a fost notat
Evreiește “Naid” iar de Anticul istoric Evreu Iosif Flaviu (în
secolul I) ca “Naida”, adică India anagramată; despre Ținutul
“Nod” - anume “nud” sau gol / pustiu - a fost avansată și ideea
că era spațiul destinat primului născut uman, ca nomad
(migrator / Pelasg). “Talmudul” Ierusalimului / Taanith 4:2,
“Talmudul” Babilonului / Erubin 53 și alte texte orientale au
plasat perechea primordială de oameni ieșită din Rai în
“Caverna Comorilor” = “Peștera Patriarhilor” de la Hebron /
Palestina (unde în Epoca Bronzului a fost înhumat Avram - tatăl
primului Arab și al primului Evreu - ajuns acolo dinspre răsărit,
de pe Eufrat, din cauza apariției Kheti / Hitite în Anatolia);
locația respectivă în Canaan - răsăritul Mediteran / Asiatic -
implica simetrica localizare a Raiului la amurg / la asfințit de ea:
acolo geografic fiind însă apele Mediterane, se poate observa că
primele zone ale uscatului - udate totuși de ape dulci pentru ca
să fi fost pretabile Grădinii Raiului - puteau fi spre apus ori în
Africa / Valea Nilului ori în Europa / Valea Dunării (în N
African alte ape mai semnificative ca brațele Nilului în Delta sa
- căci Biblia a indicat în Eden ape mari - nu erau, alte ape
Africane mari existând doar în Sudul Saharei iar în Europa față
de Dunăre alte ape semnificative mari continentale existau doar
în Nordul Pontic / pe când Dunărea e apa mare = Fluviul din
Vestul Pontic). Se poate observa că între Sudica Țară Sfântă din
Orientul Apropiat (biblicul Canaan) și Nordica Țară Sfântă din
Bazinul Istrului (legendarul Rai) n-au fost doar legături
conceptuale și religioase de tărâmuri sacre, ci și legături
genetice umane concrete, din grupul masculin comun “IJ”
provenind atât majoritatea bărbaților Români (aparținând
grupului genetic patern “I”), cât și majoritatea bărbaților din
fostul Canaan (aparținând grupului genetic patern “J”); deoarece
în spațiul Român față de Canaan sunt mai mulți bărbați “J” decât
sunt “I” acolo, înseamnă că despărțirea “IJ” a avut loc în zona
Românilor: în general, “I” = Iafiții / “Însemnații” iar “J” =
Semiții / “Corciții”.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Bărbații dominanți genetic
(cu galben HiperBoreii “N”, ca Gherga)
Împărțirile bărbaților din grupurile genetice majoritare
e redată de harta anterioară - pentru Țările actuale - putându-se
vedea de exemplu separarea supergrupului “IJ” în Europenii “I”
și Asiaticii “J”, cu delimitarea la N de zona Strâmtorilor
Dardanele și Bosfor dintre Mările Mediterană / Egee și Neagră /
Pontică: mai vechii “I1” în Scandinavia și mai recenții “I2”
inclusiv în spațiul Român, respectiv mai recenții “J2” în
Anatolia iar “J1” mai îndepărtați spre răsărit; despărțirea “IJ” -
cauzată de catastrofalul diluviu Atlant - a determinat
“împingerile” mai vechilor bărbați (genetic identificați ca “1” /
fie “I”, fie “J”) la mai mari distanțe față de locul Potopului,
rămânând în relative apropieri față de acela mai recenții bărbați
(genetic identificați ca “2” / fie “I”, fie “J”).
Vechii bărbați “I” au ajuns separați în Sudici și Nordici
Pe de altă parte, mai recentul grup “R” - care a
intervenit dinspre răsăritul EurAsiatic - extins treptat dinspre
Estul Asiatic spre Vestul European, a separat bărbații “I”, cei
din vremurile vechi (identificați genetic ca “I1”) ajungând la
Marea Baltică, la fel ca bărbații “N” = HiperBoreii de tip genetic
Gherga / care la început, adică în vremea Atlantă, cârmuiau mult
mai la S, ei retrăgându-se de la Bazinul Pontic la Bazinul Baltic:
în prezent, Estul Baltic e dominat de bărbații de gen Gherga; iar
Europenii genetic “R” sunt de tipul “a” în răsăritul Europei și de
tipul “b” în apusul Europei, ceea ce înseamnă că la sfârșitul
Epocii Pietrei în centrul Europei - și e de remarcat că spațiul
116
Românesc este în mijlocul geografic al Europei - s-a petrecut o
separare importantă, fapt major care a determinat departajările
masculine atestate genetic deopotrivă pe direcția N-S a
Europenilor vechi, din grupul “I” și respectiv pe direcția E-V a
Europenilor cei mai numeroși, din grupul “R” (iar anumite
grupuri feminine au avut parcursuri asemănătoare, redându-se
astfel și parteneriatele lor). Din perspectivă onomastică, la fel ca
la spațiul stră-Român, exact același schelet consonantic -
“RMN” - s-a regăsit în Vechea Lume la Siria Vestică (adică N
Țării Sfinte Canaan), pentru care, înaintea organizării Feniciene,
vechii Egipteni utilizau tocmai consoanele “RMN”: vechii
Egipteni - urmașii Pelasgilor - aveau “R” însă nu și “L”, ca
ulteriorii orientali din răsăritul Mediteran, care au denumit N
Țării Sfinte Canaan ca “Liban” (înlocuind “R” cu “L”). Mai
mult, în ambele teritorii sacre s-au remarcat milenar dinaștii
Ghergani / Gherga-Ani - bogat atestați - ca lideri ai acelor
tărâmuri / Țări Sfinte, Gherganii / Ghergheii aparținând grupului
bărbaților “N” fiind genetic patern însă diferiți față de
majoritarii locurilor (și azi practica diferențierii liderilor față de
popoarele lor există, dinaștii regali de regulă deosebindu-se față
de supușii lor, măcar și numai prin faptul că la ei contează
legăturile cu divinul). De exemplu, denumirile Fluviilor
străbătând spațiul Român - Istru = Dunărea inferioară și Nistru -
rezonau cu Ister / Iștar = “Stăpâna Cerului” / fiica Zeului An,
cea care a patronat dragostea și fertilitatea și în străvechea
Mesopotamie (zona cuprinzând Bazinele inferioare ale Fluviilor
Eufrat și Tigru, la răsărit de care au apărut “zoro-aștrii” = primii
monoteiști din lume); Zeița Iștar - dintre Fluviile Mesopotamiei
- era apelată Inana de către Sumerieni (termeni Români ca
“astre” pentru “corpuri cerești” ori “stele” erau conectate de ea
iar “aster” în vechea Greacă însemna “stea”): pentru măreața apă
curgătoare din N Balcanic care reflecta Cerul pe Pământ, anume
Dunărea inferioară - numită Donaris / “Dona-ris” = “regina
apelor” de către Traci - vechii Greci aveau sugestivul cuvânt
Iστρος Istros / “Ist-ros” = “Regina Răsăritului” (Istru
denumindu-se doar partea Estică a Fluviului Dunărea, anume
porțiunea dintre Gherdap / Porțile de Fier și Pont / azi Marea
Neagră). Un alt aspect conectat etimologic de Zeița Iștar / Ister a
fost botezarea isteriei, asemănată cu frenezia adoratorilor săi (iar
stră-Românii - indigenii / riveranii de pe cursul inferior al
Dunării / Istru - au fost foarte religioși, mari credincioși /
rugători ai Divinei Stăpâne). “Istoria” - pe de altă parte - a
provenit din descrierile martorilor îndepărtatelor fapte ale Zeiței
Iștar / Istar, rădăcina lingvistică fiind cea verbală denumită în
vechea Greacă “idon” pentru “a știi”, conectată de viziunile
“Raiului pe Pământ” Eden pe care ea îl patrona, vechiul Grec
“eiden” însemnând “a vedea”, știința Vedică izvorâtă din Eden
în Nordul Gyagar (Indiei) fiind în evidentă derivare / corelare:
Româna - având verbul “a vedea” - a rămas și azi cea mai
semnificativă conexiune lingvistică dintre Eden și Vede (ceea ce
e în legătură cu farmecul original / ancestral al limbii Române).
Dr. Dimitri Avdeev în lucrarea “Nervozitatea, cauze,
manifestări, remedii duhovnicești” din 2008 a afirmat: “isteria și
îndrăcirea nu sunt unul și același lucru; totuși, isteria pregătește
cum nu se poate mai bine sufletul pentru îndrăcire, fiindcă
diavolul / dracul e tatăl minciunii și istericii sunt cu toții
mincinoși, lor fiindu-le caracteristice imitația (iar căderea
diavolului a avut loc din pricina slavei deșarte și a trufiei, deci
asemănarea e evidentă). Despre această boală sufletească,
părintele Aleksandr Elceaninov a scris: ‘Isteria este
descompunerea personalității și ea eliberează cantități de energie
uriașe, pierzătoare prin puterea lor distructivă, la fel ca în
fisiunea nucleară’.”
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Divinele Valkyre (Nordice Europene Medievale)
Așadar, ecourile păgâne răzbat până la creștinii Epocii
Moderne - creștinismul acum fiind cea mai mare religie din
lume - iar așa ceva ar avea sens deopotrivă din ambele viziuni:
atât religioasă, cât și științifică; genetic, Gherga e documentat
științific ca existând masculin acum nominal în Bazinul Dunării
inferioare / cu fosta denumire de Istru și în număr mult mai mare
- dar nu nominal, datorită influenței onomastice materne - în
Nordul European (unde de pildă în Karelia - dar și în vechea
limbă Nordică - vorba “herja” s-a fixat pentru “demonică” /
“războinică”: așa ceva se poate observa ca rezonând cu tipologia
devastatoarelor războinice Amazoane, ale căror hârjoneli cu
Ghergarii au rămas legendare, mitologia Nordică reținând, așa
cum a consemnat și Medievala “Prose Edda”, că Herja era
Valkiră / Valkyră = luptătoare a Zeului Wodin / Odin, care
călărea pe lup, în 2008 Austriacul Rudolf Simek - profesor la
Universitatea din Bonn 50,44 lat. N, 7,05 long. E / Germania -
remarcând-o ca “divinitatea războiului”).
117
Reprezentări Valkire
Dinaştii An - corespunzător vechilor Greci - au avut la
început / pre-diluvian, ca exponenţi de marcă, în prima generaţie
divină pe bunicul Montan Uran / “Ur-An” iar în a doua generaţie
divină pe tatăl primordial, care patrona Timpul Cron / “Cr-On”
(Crăciun la stră-Români, “Thot” - rezonând cu “Tată” - la vechii
Egipteni, ş.a.); în a treia generaţie divină, Universul a fost
împărţit de cei 3 nepoţi (adică între cei 3 fii pe care Cronos i-a
avut cu Rhea):
 Horkos zis Hades / “Ha-des” = “Zeul Hău”
peste abisalul Gargar / Tartar, adică negura
lumii subterane, eternă în peșteri
 Poseidon / Anax, fiul Moșului Crăciun /
Gargaros, egalat cu “Nepotul lui An” =
“Neptun” în versiunea Latină, peste lumea
acvatică
 Zeus peste lumea cerească din Gher / Cer
iar apoi au fost urmaşii Anuna ai Zeului Poseidon / Neptun -
dinaştii împărţiţi în 10 ramuri, începând cu Atlas - pe Olymp /
“Olump”, Muntele Sacru veșnic iluminat de lămpi, oarecum
similar consacrându-se duzina divină, pe lângă Zeus și consoarta
sa Hera mai fiind 10 Zei. O paralelă a organizării Vechii Lumi
se poate vedea în domeniul temporal în primul calendar Roman,
care avea doar 10 luni (concret, cuprindea numai 304 zile);
diferența de 2 luni - ale iernii, când se hiberna - nu era
considerată (adică perioada dintre Crăciun și Mărțișor, respectiv
dintre Anu’ Vechi și Anu’ Nou: de aceea - inclusiv după
introducerea în calendar a lunilor Ianuarie și Februarie -
denumirile lunilor au rămas ca sugestiv reflectând la Septembrie
= a șaptea lună, la Octombrie = a opta lună, la Noiembrie = a
noua lună și la Decembrie = a zecea lună). Conform și Dr.
James Strong - savant American din secolul XIX care a studiat
mai ales concordanțele biblice - rădăcina Aramaică “Ur”
corespundea Ebraicului pentru “Veghetor” / “Gardian”, așa cum
erau știuți pre-diluvienii îngeri Gregori pe Înălțimile Golan
(cercetătorul Belgian Filip Coppens 1971-2012 a observat la
Chaldei - adică Gargheii / Ghergheii din Mesopotamia - că
numeau “Veghetorii” ca “Ir”); Aramaica a fost limba
Ghergheilor / Chaldeilor, în mileniile I î.C. și I devenind oficială
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
- împreună cu alfabetul Aramaic - în Imperiile Asirian,
Babilonean, Persan, Part, Săsan, etc. (de exemplu, a fost limba
preferată vorbită de Iisus): leagănul său din Epoca Bronzului a
fost în regiunea Aram / A-Ram (dintre Munții Ruman /
Libanului și Fluviul Pu-Ratu = Puratu / Eufrat - în N Țării Sfinte
Canaan - cuprinzând și provincia Khalpe / Alep, pe atunci
centrul Regatului Armi, coordonat din palatul regal “G” aflat în
Ebla / Siria, cu o foarte bogată bibliotecă, unde cele mai vechi
documente erau Sumeriene). Este de știut că în Epoca Bronzului
succesorii Sumerienilor au fost Asirienii / Siriacii: Gharghei /
Khaldei - ziși “A-Ramei” - vorbind Aramaica (diaspora
Arameilor - vorbind neo-Aramica - există și acum, deopotrivă în
Orientul Apropiat și în Lumea Modernă; termenul de “diasporă”
provine din Greacă, pentru “dispersare”). În V Anatoliei,
asocierea din vechea Greacă - în semnificație și pronunție - a
particulei “Ur” cu Zeul Uranos / “Ur-Anos” patronând Cerul
nocturn se baza pe înțelesul pentru “Veghetor” de “Înalt”
(Montan / Ceresc): Gardienii divini = Îngerii Grigori au fost
efectiv înalți, atât religios slujind Prea-Înaltul, cât și fizic, fiind
consemnați de pildă de “Cartea lui Enoh” (patriarh pre-diluvian)
ca părinții Uriașilor / “Uri-Așilor” dinaintea Potopului; la Uriași
se poate zări - în formula “Ur-riași” / “Ur-riși” - ce au fost ei
inițial, anume “Înalți înțelepți” = “Montani / Cerești înțelepți”
(pe de o parte particula “Ur” a formei și pe de altă parte
particula “riși” a fondului relevând onomastic cine erau
străvechii Uriași, probabil și asociați totemic cu marile mamifere
tipice EurAsiei, anume cu urșii).
118
Biblia în “Facerea” a scris că înainte de Potop “fiii lui
Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea
începuseră a le naşte fii”; Adam - primul Homo Sapiens - nu era
Fiul lui Dumnezeu (Adam a fost făcut, nu născut: fiii nu se
“fac”, ci se nasc, așa că omul Adam - cel “făcut” din pământ /
țărână - nu a fost fiu al Domnului). “Fiii lui Dumnezeu”, astfel
notați biblic de Vechiul Testament, nu erau oameni - fiind
feciorii Domnului, deci ființe divine - iar Vechiul Testament
chiar i-a consemnat în mod distinct, că ei au văzut “fiicele
oamenilor” ca frumoase (așa ceva denotă că ei erau divini - din
Cer = îngeri - iar fetele erau ale altora, anume: ele erau ale
oamenilor); în “Chronographia” din anul 808, călugărul bizantin
Gheorghe “Colocatarul” - adică “Syncellus” - originar din
Canaanul foștilor Gherghesei, a echivalat îngerii Veghetori
Gregori explicit cu Fiii Domnului = Fiii lui Dumnezeu. Vechiul
Testament - în aceeași primă carte din Biblie, adică în “Geneza”
/ “Facerea” - a scris că “în vremea aceea s-au ivit pe pământ
uriaşi”; într-adevăr, în paleolitic, adică pre-diluvian (deci
înaintea Potopului) a fost un timp când în EurAsia - pe lângă
Homo Sapiens - existau Titanii / “Tătânii” Neandertal și
Giganții Cro Magnon / denumire derivată de la Pământul “Ge”,
astfel cum au atestat “Prozele Edda” 5:18 ori Diodor Sicul în
cartea 3 din “Biblioteca istorică”: comparativ cu oamenii Homo
Sapiens, aveau staturi uriașe / ca zmeii iar frumoasele femei
Homo Sapiens / ca zânele puteau rămâne însărcinate cu ei, fiind
compatibile genetic (invers, bărbații Homo Sapiens erau
incompatibili genetic cu femeile Cro Magnon și Neandertal, așa
că nu au fost legături de acel gen, nici consemnate de vreo
legendă, nici dovedite de vreun laborator genetic). În 2016,
cercetătorii Marc Haber, Massimo Mezzavilla, Yali Xue și Chris
Tyler Smith de la “Institutul Sanger” afiliat Universității
Britanice Cambridge au schițat migrările umane pe bazele
studiilor genetice (cu violet apar amestecurile genetice dovedite
Neandertal - Homo Sapiens, în Orientul Mijlociu și în
România):
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
În 2018, Dana Plugaru din România a scris că
“Neandertalii aveau nasul mare pentru a rezista mai bine la frig.
Omul de Neandertal avea un nas proeminent și sinusuri largi
pentru o mai bună încălzire şi umidificare a aerului rece pe care
îl inspira în cantităţi mari. Vreme îndelungată, morfologia foarte
particulară a omului de Neanderthal - nasul voluminos, faţa lată
şi plată, fălcile proeminente - a fost intens dezbătută de oamenii
de ştiinţă. Fosele nazale ale neanderthalienilor permiteau acelora
să inhaleze ‘mult mai mult aer’ în comparaţie cu rudele lor
Sapiens, caracteristică ce ar putea fi explicată prin cerinţele
energetice mai mari determinate de corpurile robuste şi de
activităţile acelora în domeniul vânătorii. Omul de Neanderthal
avea nevoie de aproape 4500 de calorii pe zi pentru a supravieţui
în timpul iernii europene. Prin comparaţie, un bărbat de astăzi
necesită aproximativ 2500 de calorii. Şi, pentru a arde mai multe
glucide, grăsimi şi proteine, omul de Neanderthal avea nevoie de
o cantitate mai mare de oxigen. Evoluţia specială a morfologiei
faciale a neanderthalienilor provine, cel puţin parţial, din
adaptarea sa la frig”. Străvechile legende despre Uriașii
trecutului foarte îndepărtat - Uriași mai voinici decât oamenii /
respectiv decât Homo Sapiens - Uriași care datorită nasurilor
foarte dezvoltate simțeau de departe mirosurile oamenilor,
Uriași care mâncau mult, etc., ar îndreptăți considerarea acelor
legende despre foștii Uriași ca amintiri rămase în memoria
colectivă despre înaintașii Neandertal și despre progeniturile lor,
Cro Magnon (născuți de muierile oamenilor, în general în urma
rapturilor). Se știe că inițial Homo Sapiens era doar în Africa iar
Neandertal era doar în EurAsia; după ce Homo Sapiens a ieșit
din Africa și a intrat în EurAsia, a apărut Cro Magnon - în
timpul ultimei glaciațiuni - iar odată cu topirea ghețurilor de
acum 10 milenii, tipul Cro Magnon a dispărut, la fel ca și
predecesorul Neandertal (intrat în extincție anterior cu 13
milenii). Despre Neandertal și Cro Magnon se știe că vedeau
nocturn foarte bine (acuitatea lor vizuală fiind evaluată ca
extraordinară): nopțile erau favoritele lor, ei fiind Veghetori
grozavi (acei Găligani / Uriași vegheau pe întuneric, oamenii
Homo Sapiens fiind mai puțin înzestrați pentru așa ceva, de
aceea și denumindu-i pe acei divini ca “supra/veghetori”);
primele cunoștințe astronomice din lume - înrădăcinate
îndeosebi pe vederea cerului înstelat, vizibil mult mai bine
noaptea - au datat tocmai din acele timpuri îndepărtate,
provenind chiar de la acei excelenți observatori (rudele mai mari
ale oamenilor), de la care a fost preluat și numele Gherga /
purtat de către unii dintre aceia, după cum rezultă din context,
încă dinainte de întâlnirea cu Homo Sapiens. Printre deosebirile
dintre Uriași și oameni - pe lângă de exemplu în forme / forță - a
fost de pildă și cea radicală a traiului, Uriașii preferând
119
activitățile nocturne iar oamenii preferând activitățile diurne
(oamenii în timpul nopților utilizau lumina focului în torțe /
lămpi, până atunci focurile făcute de Neandertali folosind mai
mult la gătit ori la încălzit decât la iluminat); ultimii Cro
Magnon au dispărut în urmă cu 10 milenii, din cauza
intensificării activității Soarelui (care a dus și la topirea calotei
polare, atunci fiind și cea mai recentă mutație genetică la
bărbații Gherga / cel mai nou tip Homo Sapiens): așadar,
străvechii îngeri - făpturi divine, ce-și comunicau mesajele mai
ales printr-o “Cultură a Viselor” / considerată iluzorie, plină de
halucinații (de altfel, tipice nocturne) și cu manifestări de
telepatie, intuitive / de premoniție, etc. - i-au făcut să fie diferiți
față de oamenii Homo Sapiens, ei fiind de fapt Cro Magnon și
Neandertal, Giganți sau Titani, buni sau răi, ș.a.m.d. În 2022, un
studiu internațional analizând genetic înălțimile Homo Sapiens
(folosind ADN-ul de la milioane de oameni de pe toate
continentele) a dezvăluit legăturile genetice cu înălțimile
persoanelor; Dr. Loic Yengo de la Universitatea din Queensland
/ Australia a declarat: “80% din diferențele de înălțime dintre
oameni sunt determinate de factori genetici. Miile de variante pe
care le-am găsit explică diferențele de înălțime, ceea ce
înseamnă că am deschis ușa pentru ca ADN-ul să poată fi folosit
pentru a prezice înălțimea cu o precizie mai mare ca niciodată.
În prezent, înălțimea unui copil este cel mai bine prezisă
folosind înălțimea medie a celor 2 părinți biologici, însă cu
ajutorul datelor genomice pediatrii vor putea obține o estimare
mai bună. Acest lucru va liniști părinții dacă pruncii cresc așa
cum prezic genele lor sau va declanșa investigații medicale
suplimentare și va ajuta la detectarea mai devreme a unor
potențiale probleme”. Dr. Eirini Marouli de la Universitatea
Queen Mary din Londra / Marea Britanie a susținut: “Dacă
putem obține imaginea clară a unei trăsături cum este înălțimea,
am putea avea apoi modelul pentru a diagnostica și trata mai
bine afecțiunile influențate de gene, cum ar fi bolile de inimă
sau schizofrenia, de exemplu; se deschide ușa către tratatmente
personalizate, care ar putea fi în beneficiul oamenilor de
pretutindeni”. Mihaela Ioniță - din România - a afirmat:
“Înălțimea adultă este determinată în mare parte de informațiile
codificate în ADN, copiii din părinți înalți tind să fie mai înalți,
în timp ce cei din părinți mai scunzi sunt mai scunzi, dar aceste
estimări nu sunt întotdeauna perfecte. Rolul pe care îl joacă
genetica în creșterea unui bebeluș până la vârsta adultă a fost în
mod tradițional un domeniu complex și slab înțeles al biologiei
umane”.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
În Antichitate, episcopul Eusebiu din Cezareea
Palestinei - unul dintre “părinții bisericii creștine” - a scris în
“Chronicon” că (după Chaldei / corespunzător Babilonenilor)
patriarhul pre-diluvian Enoh ar fi fost primul “cititor în stele”,
vechii Greci numindu-l Atlas, de aceea fiind identificat uneori
chiar și cu Hermes “TrisMegistul” = “de 3 ori mare” / “Triplu
măreț”; e de observat că pe “piatra de la Rosetta” din Egipt - în
secolul II î.C. - Hermes / “Her-mes” a fost supranumit însă “cel
mare și mare” sau “de 2 ori mare” (ca emanația reprezentând
calitatea abstractă a înțelegerii - el fiind intelectul zeificat - în
Vechea Lume bucurându-se de aprecieri înalte “cei născuți de 2
ori”, cei învățați ajungând considerați astfel, a doua naștere fiind
considerată cea culturală / spirituală a persoanelor educate, ivită
desigur după prima naștere, cea fizică). În “Kore Kosmou” =
“Fecioara lumii” din “Corpus Hermeticum” - grupare de texte
din timpul scrierii Bibliei - Zeița Isis (știută Egiptean ca Aset,
adică “Așezata” / pe tron) a fost reprezentată ridicându-și
singură vălul: “Isis a grăit ‘Eu sunt tot ceea ce a fost, este și va fi
și nici un muritor nu mi-a ridicat vălul’; vorbind astfel, Isis lăsă
mai întâi să cadă peste Horus dulcea picătură a nemuririi pe care
sufletele o primesc de la Zei și astfel începu cel mai sfânt
discurs. Cerul încununat de stele stă deasupra naturii universale,
o fiul meu Horus și nimic nu-i lipsește din ceea ce constituie
lumea în întregul ei. Se cuvine, așadar, ca întreaga natură să fie
împodobită și desăvârșită de ceea ce este deasupra ei, căci
această Ordine nu poate porni de jos în sus. Supremația celor
mai mari mistere asupra celor mai mici este imperativă. Ordinea
celestă domnește asupra ordinii terestre, fiind determinată în
mod absolut și inaccesibilă ideii de moarte. De aceea plâng
lucrurile de jos, fiind pline de teamă dinaintea frumuseții
minunate, a statorniciei veșnice a lumii cerești. Căci, într-
adevăr, aceste minunății ale cerului oferă un spectacol demn să
fie dorit și contemplat - revelații ale unui Zeu încă necunoscut -
ca și această măreție a nopții străluminată de o rază
pătrunzătoare, cu nimic mai prejos decât cea a soarelui, ca și
toate celelalte misterii care, prin influențe tainice și într-o
cadență armonioasă, pun în mișcare cârmuind și menținând
lucrurile de pe pământ. Și câtă vreme Arhitectul Universal s-a
abținut să pună capăt acestei temeri neîncetate, acestor căutări
nerăbdătoare, ignoranța a cuprins Universul. Însă El a judecat că
este bine să se dezvăluie pe Sine lumii, a insuflat în Zei elanul
iubirii și a turnat în mintea lor splendoarea pe care adâncul lui o
conținea, astfel ca ei să poată fi însuflețiți mai întâi de voința de
a cerceta, apoi de dorința de a găsi și în cele din urmă de puterea
de a îndrepta. Dar toate acestea, minunatul meu copil Horus, nu
s-ar fi putut întâmpla printre muritori, pentru că ei încă nu
existau; însă au avut loc în Sufletul universal în acord cu
misteriile cerului. Acesta a fost Hermes, Gândirea Cosmică. El a
contemplat Universul lucrurilor și văzând, a înțeles și
înțelegând, a avut puterea de a manifesta și de a revela. Ceea ce
a gândit, a scris; ceea ce a scris, în mare parte a tăinuit, printr-o
tăcere înțeleaptă și vorbind pe ocolite, astfel încât, câtă vreme
lumea va dăinui, aceste lucruri să nu poată fi descoperite. Și
astfel poruncindu-le Zeilor, frații săi, să-l urmeze, a urcat la
stele. Însă a lăsat ca urmaș pe fiul său și moștenitorul
cunoștințelor sale, Tat. Atunci, în prezența celor care-l
înconjurau, Hermes s-a dezvinovățit, pentru că nu dezvăluise
întreaga învățătură fiului său, din pricina tinereții aceluia. Însă
eu, ridicându-mă, l-am privit cu ochii mei, care văd tainele
nevăzute de la începuturile lucrurilor și, în cele din urmă am
înțeles limpede că simbolurile sacre ale elementelor cosmice
erau ascunse împreună cu misteriile lui Osiris. Hermes s-a întors
în cer, rostind o invocație. Nu se cuvine, o fiule, ca această
120
istorisire să rămână neterminată; trebuie să cunoști cuvintele
rostite de Hermes după ce și-a scris cărțile. ‘O, cărți sacre ale
Nemuritorilor’ - a spus el - ‘voi, în ale căror pagini mâna mea a
imortalizat căile prin care poate fi dobândită nemurirea,
rămâneți mereu departe de orice atingere a distrugerii și a
descompunerii, nevăzute și ascunse pentru cei ce locuiesc pe
aceste tărâmuri, până când va veni ziua în care vechiul cer va
zămisli instrumente demne de voi, pe care Creatorul le va numi
suflete’. Pronunțând această invocație asupra cărților sale, el le-a
înfășurat în învelitorile lor, s-a întors în sfera în care își avea
lăcașul și toate au rămas ascunse vreme îndelungată. Iar Natura,
o fiule, a rămas neroditoare până în clipa în care cei desemnați
să supravegheze cerurile, înaintând către Zeu - Regele tuturor
lucrurilor - au deplâns inerția generală și au înfățișat necesitatea
de a urni Universul. Nimeni altcineva în afară de El Însuși nu
putea împlini această lucrare. ‘Te rugăm’ - au spus ei - ‘să cugeți
la ceea ce deja există și la ceea ce este necesar pentru viitor’. La
aceste cuvinte, Zeul a zâmbit binevoitor și a poruncit Naturii să
existe. Și - ieșind împreună cu vocea sa - Femininul a luat
naștere în frumusețea sa desăvârșită. Zeii au privit cu uimire
această minune. Iar marele Străbun, vărsând un elixir peste
Natură, i-a poruncit să fie fertilă; și îndată, străpungând
Universul cu privirea Sa, a strigat: ‘Fie ca cerul să fie plinătatea
tuturor lucrurilor, a aerului și a eterului’. Zeul a grăit și vorba i
s-a împlinit pe dată. Însă Natura, care era legată de sine-însăși, a
înțeles că nu putea încălca porunca Tatălui și - unindu-se cu
Lucrarea - a scos la iveală o fiică prea-frumoasă, pe care a
numit-o Creație și căreia Zeul i-a dat ființă. Și după ce a făcut ca
formele create să se deosebească unele de altele, El le-a umplut
cu mistere și le-a încredințat Creației. Apoi, nedorind ca lumea
superioară să fie inactivă, a găsit de cuviință să o umple cu
Spirite, pentru ca nici un tărâm să nu rămână în nemișcare și
inerție; iar pentru împlinirea lucrării Sale, El și-a folosit arta
sacră. Căci luând din Sine atâta esență câtă era necesară și
amestecând-o cu lumina intelectului le-a combinat cu alte
substanțe, în feluri necunoscute. Și dobândind prin formule
misterioase unirea acestor principii, El a înzestrat cu mișcare
combinația universală. Treptat, în miezul protoplasmei a
strălucit o substanță mai subtilă, mai pură și mai limpede decât
elementele din care era născută. Era transparentă și numai
Artistul a perceput-o. Curând, ea a atins perfecțiunea, neputând
fi nici topită de foc, nici înghețată de răsuflare, ci posedând
statornicia unei combinații speciale și având propria ei însușire
și alcătuire. El îi dărui un nume fericit și - în acord cu
asemănarea energiilor ei - El a numit-o Conștiință de Sine. Din
această substanță a făcut miliarde de Suflete, folosind partea cea
mai aleasă a amestecului pentru scopul pe care-l avea în vedere,
procedând cu ordine și măsură potrivit cunoașterii și rațiunii
Sale. Sufletele nu erau în mod necesar diferite, însă partea cea
mai aleasă, animată de mișcarea divină, nu era identică cu restul.
Primul strat, mai perfect și mai pur, era superior celui de-al
doilea; cel de-al doilea, inferior primului, era superior celui de-al
treilea; și tot așa până la 60 de niveluri. Numai că Zeul a
statornicit legea că toate vor fi în mod egal veșnice având
aceeași esență, ale cărei forme numai El le-a hotărât. El a trasat
hotarele locului șederii lor pe înălțimile naturii, astfel ca ele să
poată învârti roata potrivit Legilor Ordinii și ale înțeleptului
Plan, spre mulțumirea Tatălui lor. Apoi, chemând sufletele de pe
toate nivelurile pe aceste splendide tărâmuri ale eterului, El le-a
spus: ‘O suflete, frumoși copii ai răsuflării și iubirii mele, voi pe
care v-am făcut cu mâinile mele pentru a vă sorti Universului
meu, ascultați cuvintele mele ca pe o lege: nu părăsiți locul pe
care vi l-am hotărât prin voința mea. Ținutul care vă așteaptă
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

este cerul cu galaxia sa de stele și cu tronurile sale de virtute. căruia i-a poruncit să glăsuiască spre inimile
Dacă veți încerca să-mi încălcați porunca, jur pe răsuflarea mea oamenilor: ‘Botează-te cu botezul acestui Vas, tu
sacră, pe acel elixir din care v-am făcut și pe mâinile mele cel care crezi că te vei înălța la cel care ce a trimis
creatoare că degrabă voi făuri lanțuri pentru voi și aspru vă voi acest Vas; tu, cel care știi pentru ce te-ai născut’.
pedepsi’. Spunând acestea, Zeul - Stăpânul meu - a amestecat Cei care au înțeles vestirea Trimisului și au fost
laolaltă restul elementelor congenere, pământul și apa, și botezați în Minte, aceia au fost făcuți părtași la Cunoaștere iar
pronunțând anumite cuvinte puternice și mistice - cu toate că când au primit Mintea au devenit oameni desăvârșiți”.
erau diferite de cele dintâi - a insuflat mișcare și viață în
protoplasma lichidă, a făcut-o mai densă și a alcătuit din ea
ființe vii cu formă omenească. Ceea ce a rămas a dăruit
sufletelor înalte, care locuiau pe tărâmul Zeilor, în vecinătatea
stelelor și care se numesc Genii Sacre. ‘Lucrați’ - a spus El -
‘copiii mei, odrasle ale firii mele; luați ce a rămas din lucrarea
mea și fiecare dintre voi să făurească ființe după chipul său. Eu
vă voi da formele’. Apoi El a luat Zodiacul și a rânduit lumea
după mișcările vitale, plasând semnele animale după cele cu
formă omenească. Și, după ce a zămislit forțele creatoare și
suflarea generatoare pentru întregul șir de ființe care urmau să
vină, El s-a retras făgăduind să alipească fiecărei lucrări văzute o
suflare nevăzută și un principiu procreativ, astfel ca orice ființă
să poată da naștere la făpturi asemenea ei, fără a mai fi necesară
făurirea neîncetată de noi entități”. (Această relatare a creației
sufletelor amintește de “Dialogul Timaios” al filozofului
Platon). După ce s-au născut toți Zeii, Făuritorul Universului li
s-a adresat astfel: “Zei ai Zeilor, al căror Ziditor și Tată sunt și
care, făuriți fiind de mine, sunteți indestructibili prin voința mea,
aflați ce am să vă spun acum! Pentru ca naturile muritoare să
poată exista și ca Universul să poată fi într-adevăr universal,
aplecați-vă potrivit naturii voastre spre crearea animalelor,
reproducând puterea pe care am folosit-o pentru nașterea
voastră. Eu însumi voi furniza germenii și începuturile; iar în
rest veți țese laolaltă natura muritoare cu cea nemuritoare,
modelând și făurind animale”. Spunând aceasta, în aceeași cupă
în care amestecase și potrivise sufletul Universului, El a turnat
ceea ce mai rămăsese și l-a amestecat în același fel dar în
combinații mai puțin pure din al doilea și al treilea ordin.
Constituind Universul, El a împărțit suflete stelelor în număr Craterul / Kraterul era un vas de amestec (în general, al
egal, câte unul pentru fiecare; și - făcând ca fiecare să-și preia vinului cu apa); sensul botezului nu era cel de a “stropi” cu
vehiculul său - le-a dezvăluit natura Universului și le-a învățat lichid, ci de a “cufunda întregul trup” în el: iată așadar că -
Legile Destinului. Mai poate fi adăugat că această legendă - pentru dobândirea Cunoașterii - procesul imersiunii de la botez
bizară în multe din detaliile sale - este în concordanță cu egala prin scufundare ceea ce însemna gustarea din Pomul
“Cabala” ce relatează istoria pre-lumească a sufletelor, crearea, Cunoașterii (corespunzător Bibliei, primii oameni au gustat în
transgresarea și pedepsirea lor într-un mod foarte asemănător; Rai din Pomul Cunoașterii Binelui și Răului fiind inspitiți de
“crearea” lumii vizibile de către “Zeii lucrători” - sau Titani - ca către un supraveghetor al lor, o apariție acvatică, anume de către
agenți ai Zeului Suprem, este o idee profund hermetică, ușor de Șarpe / simbolul Marii Stepe EurAsiatice, udată de multe Râuri,
recunoscut în toate sistemele religioase: privind “Cabala”, i se la stră-Români valorizat pozitiv, ca “păzitorul casei”; în Tradiția
poate observa sorgintea din Misteriile Cabirice ale Vechii Lumi, Românilor, șarpele a fost întruchiparea Binelui, paznic și al
cunoscute pretutindeni în Europa, de pildă și în Insula Irlanda, Bisericii / locașului de cult, respectiv al așezământului religios
acolo preoții Druizi ziși “Coarbi” numind astrele cu cuvântul iar primăvara, anume în martie - când șarpele “se dezmorțea” - i
“Cabur”. Astfel s-au răspândit și tatuajele - ca însemnări sfinte - se dădea de mâncare, la rădăcina unui pom ales ca deosebit).
după tatuații tați: ca și alte străvechi relatări - despre 2 Zeus, 2 Mitologia Greacă a reținut imaginea Gorgonei Medusa / “Medu-
Hercule, ș.a. - au existat 2 Hermes, anume cel pre-diluvian / de sa” cu șerpi în păr iar la faraoni cobra ieșind din mijlocul frunții
la Facerea Lumii Vechi și cel echivalat cu Ham din timpul celui - din locul celui de-al “treilea ochi” - simboliza activarea
de-al doilea Potop, cel biblic. În “Craterul” - din același “Corpus conștiinței, revărsarea duhului, revelația sau iluminarea. Inclusiv
Hermeticum” - a fost reprodus un dialog al lui Hermes / “Her- Biblia prezintă - atât în Noul Testament, cât și în Vechiul
mes” cu fiul său Tat: Testament - locul sacru al șarpelui în Vechea Lume deopotrivă
“- Dar pentru ce, tată, Creatorul nu a dat Minte tuturor pentru mozaici și pentru creștini: corespunzător “Evangheliei
oamenilor? după Ioan” 3:14, lucrarea de mântuire a lui Iisus e simbolizată și
- Fiindcă a voit, fiule, să o așeze la mijloc între toate prin șarpele din bronz realizat în pustie de profetul Moise la
sufletele, ca o răsplată pentru care trebuie luptat. porunca lui Dumnezeu (“Numeri” 21:9), ce scăpa de la moarte
- Și unde a așezat-o? pe cei care-l priveau. Despre legendara dimensiune acvatică se
- El a umplut un Crater mare cu ea și a făcut să fie poate observa că la stră-Români era acvatică Fluvială iar la
purtat pe pământ, alăturând aceluia un Trimis,
121
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Sudicii Europei era acvatică Marină: de altfel, înaintea săpării
primei fântâni, omenirea și-a avut vitala apă - necesară traiului
zilnic - numai din apele dulci (iar la surse / izvoare oamenii
mulțumeau sacrului Pământ pentru dăruirea importantului
lichid); luciul apelor, cu irizațiile scântâietoare - uneori
multicolore - ale apelor iluminate au impresionat primii oameni
profund prin străluciri / prin sclipiri, jocul Magic al undelor /
valurilor (provocate de curgere ori de vânt) făcându-i datorită
contemplării îndelungate mai lucizi, cu mintea mai clară, mai
raționali. În Epoca Pietrei - când legăturile cu natura, inclusiv cu
animalele, s-au bucurat și de rang totemic - șarpele era vietate
oraculară, fiind în asociere cu venirea puhoaielor pe Râuri; mult
târziu după timpurile păgâne, în vremurile post-diluviene ale
creștinismului, icoana cea mai populară a Sfântului Gheorghe s-
a fixat ca a Cavalerului învingând Balaurul / apariție reptiliană
superioară șarpelui: așa ceva - după trauma Potopului - aducea
simbolic cu amintirea înfruntării marilor ape, înfrânte până la
urmă de priceperea grozavului erou Gheorghe. Dr. Yuval Harari
- profesor de istorie la Universitatea Ebraică din Ierusalim - în
lucrarea “Homo deus” din 2015 a studiat menționarea în
episodul biblic al descrierii Raiului a șerpoaicei / genul feminin
al șarpelui, așa cum au notat vechii Evrei în “Facerea” /
“Geneza” = prima carte a Bibliei, ca mit animist pre-diluvian
relatând desprinderea de Era culegătorilor fructelor sălbatice
pentru trecerea la cultivarea lor, conversația dintre animal și om
redând vremurile îndepărtate când în natură oamenii conviețuiau
cu celelalte ființe fără separări, credința animistă (dovedită
antopologic și arheologic) implicând chiar dialog pentru
supraviețuire: oamenii vorbeau cu pietrele, cu pomii, cu
animalele - ori cu zânele, cu Ginii, ș.a. - pentru stabilirea
valorilor, pentru fixarea și respectarea regulilor de coabitare
(savantul indicând vechimea animistă ca foarte mare).
“Lexiconul” editat în 1906 de Dr. Francis Brown a
explicat legătura dintre supra/“veghetor” cu termenul Syriac de
“înger”, exemplificând că la vechii Evrei numele “Eran” / “Irin”
chiar însemna așa ceva: așadar, între Gregoroi Γρήγοροι =
Gardieni / Veghetori și Iranieni au apărut identificări de
identități din însuși mediul oriental vechi, similitudinile nefiind
deloc întâmplătoare (certificându-se astfel, din variatele surse
122
lingvistice Antice enumerate, că legendarii Uriași din Asia -
“Așii / Deștepții Munților” - au fost Iranieni înalți, Montani;
după cum se știe, Iranul este între Oceanul Indian / S și Marea
Caspică / N, întins între răsăritenii Munți Pamir / Afgani-stan și
apuseana Peninsulă Anatolică / Turcia). Despre cele ce au fost în
Orientul Apropiat / Mijlociu - anume, SV Asiei și NE Africii, la
frontierele Civilizațiilor paleolitice ale vânătorilor-culegători din
Cornul Abundenței și Imperiul Atlant din Vechea Lume - se
poate citi în “Kore Kosmou” = “Fecioara Lumii” (versiune
scrisă acum circa 2 milenii, în Egiptul Antic): “Hermes a spus că
‘Osiris și Isis vor citi scrierile mele mistice și - împărțindu-le în
2 părți - vor păstra unele pentru ei și vor grava pe piloni și pe
obeliscuri pe acelea care pot fi folositoare omului’. Întemeietori
ai primelor tribunale, ei au instituit pretutindeni domnia ordinii
și dreptății. Ei au făcut ca tratatele să se bucure de respect și au
introdus caracterul religios al jurămintelor în viața omenească.
Ei i-au învățat pe oameni ritualurile de înmormântare pentru cei
ce s-au săvârșit din viață; au creat grozăviile morții, au arătat că
spiritului îi place să se-ntoarcă în trupul omenesc și că - atunci
când calea de intrare îi este închisă - aceasta prilejuiește
pierderea vieții. Instruiți de Hermes, ei au gravat pe table
ascunse faptul că aerul este plin de Genii. Cei care au învățat de
la Hermes legile misterioase ale Zeului au fost învățătorii și
legislatorii omenirii, inițiind-o în arte, în științe și în binefacerile
vieții civilizate. Instruiți de Hermes în privința afinităților
simpatetice pe care Creatorul le-a stabilit între Cer și Pământ, ei
au instituit reprezentațiile religioase și misteriile sacre. Și -
ținând seama de natura pieritoare a tuturor trupurilor - ei au
rânduit inițierea profetică, astfel ca profetul care-și ridică
mâinile către Zeus să fie învățat despre toate lucrurile și (prin
aceasta) filozofia și magia să poată fi hrană sufletului iar
medicina să poată vindeca suferințele cărnii. Împlinind toate
aceste lucruri - o, fiule Horus - și văzând că lumea a ajuns la
desăvârșirea ei, Osiris și cu mine am fost rechemați de către
locuitorii Cerului; însă nu ne-am putut întoarce acolo fără ca mai
întâi să-l preamărim pe Domnul, astfel ca viziunea cerească să
umple bolta iar calea fericitei înălțări să se deschidă în fața
noastră, căci Zeul se desfată în imnuri”.
La început, exista “Gar-Gar” / “Gher-Gher” (neantul
întunecat asemănat cu Cerul nocturn), ce a fost străpuns de
lumină, așa cum a atestat și Biblia / Vechiul Testament în
“Geneza” / “Facerea”: de la acea onomatopeică “Gher” / “Gar”
a derivat atât denumirea de Cer pentru suprateran, cât și “Tar-
Tar” / Tartar pentru subteran; pe Terra = “Ga” - a treia parte a
universului cunoscut - trăiau oamenii, având lângă ei lumea
acvatică, ceea ce însemna Raiul. La sfârșitul ultimei glaciațiuni,
răspândiţi în Estul Europei, Atlanţii aveau Oceanul Înghețat /
Arctic în extremul Nord - de aceea fiind HiperVorei /
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
HiperBorei pentru Vechea Lume - iar la Vest de ei era altă parte
a Oceanului planetar (Ocean numit mult ulterior Atlantic, după
Atlanţii care au ajuns mai târziu până acolo, în apusul Europei
dar şi al Africii); la răsărit de Atlanţi se afla Siberia, parte cu un
colț a însoritului lor tărâm numit Rai / Eden (“Si-Beria” / “Si-
Veria” avea în Eden colțul de SV, adică o bună parte din Stepa
Kazahă, denumirea sa conținând “Si” de la “Apă”, conform și
cercetătorului Anatole Baikalov 1882-1964 din Rusia iar
“Beria” de la “Nord” - vechii Greci având “Borea” - înțelesul
Siberiei conectându-se cu sensul de “Ape Nordice”, oamenii
populând-o fiind literalmente Verii de pe Ape): acela a fost
contextul diluvian (de la încheierea glaciaţiunii). Atunci - în
urmă cu 10 milenii - după mutaţia genetică din Asia Centrală,
bărbaţii Gherga au ajuns în fruntea Imperiului Atlant din arealul
Est European, unde Imperiul Atlant avea în colţul Sud-Estic
gurile Volgăi / la fostul Lac Ghergan (acum Marea Caspică) şi
în colţul Sud-Vestic spaţiul stră-Român găzduind gurile Dunării
/ la fostul Lac Pontic (acum Marea Neagră); graniţa sa Sudică
era marcată de pieţe cu rol inclusiv de vămi pentru nomazii
dornici de treceri = Porţi (încadrate de Piloni / Coloane, rămase
în amintiri ca ale lui Herakles = G/Hercule), locuri importante
de hotar - puncte de întâlniri - prin faptul că acolo sistematic se
însemnau fizic cei care treceau și se făcea negoţ, la târgurile
ținute, ca de exemplu cele mai importante fiind Poarta Herga în
Derbent / Daghe-stan (dintre Asia şi Europa, în marele trecut
orașul numindu-se Gelda / de la Gherga), Poarta Solară în
Baalbek / Liban (cu Cornul Abundenţei), Poarta Soarelui în
Anatolia / Turcia (cu Cornul Abundenţei), Poarta Atlantă în
Strâmtoarea Garganele / Dardanele (de acces a capitalei
Atlantida), Porţile de Fier la Gherdap (între Balcani şi Banat),
etc. “Poarta” a avut ca rădăcină Indo-Europeană “warda” - în
legătură cu “garda” - de pildă Celții (Keltoii / Ghergoii) având
termenul “ward” pentru “corpul de gardă” al paznicilor. În
Epoca Pietrei / paleolitic, lanţul respectiv de pieţe şi de mari
porţi - cu piloni / coloane semnificative - marca graniţa
Imperială şi Civilizaţională Atlantă, care (atât după cum converg
circumstanţele, cât şi corespunzător mărturiilor) se afla sub
coordonarea Pelasgilor Gherghi / aparţinând grupului genetic
masculin “N”, devenit “X” după cea mai recentă nomenclatură
ştiinţifică; de exemplu, datând din pre-diluviana “Eră de Aur”,
Anatoliana Poartă a Soarelui = PortaSar pe “Dealul Buricului”,
“Dealul Burții” ori “Buricul Muntelui” = Gobekli Tepe 37,13
lat. N, 38,55 long. E a fost contemporană cu capitala AtlantIda a
Imperiului Atlant (fiind chiar și mai veche decât Atlantida),
redând arheologic extraordinara bogăție - inclusiv
informațională - existentă la sfârșitul glaciațiunii, ceea ce
conferă mare credibilitate vestigiilor rămase despre vremurile și
mai vechi, ale Uriașilor / “Uri-Așilor”, nu numai din perioada
Giganților Cro Magnon, ci chiar și din perioada Titanilor
Neandertal: prin “Uri-ași” se pot distinge atât “Uri” (de la Zeul
Munteano-Ceresc “Ur” / “Ur-An” = Uran), cât și “Ași” (din
Asia), cuvântul buric / “bu-ric” fiind forma orientală a versiunii
originale “pu-ric” = “sufletul regal” - sau “Sfântul rege” - iar
“Era de Aur”, o vreme a Vechii Lumi când Zeii trăiau printre
oameni, a fost la sfârșitul paleoliticului dominată de Gherga,
putându-se observa că termenul proto Indo-European Ghelha /
ǵʰelh₃ pentru “strălucitor” / “stră-lucitor” a dat numele
respectivei perioade de debut a Civilizației Homo Sapiens,
asociată cu aurul. După cum a studiat și istoricul Român
Constantin Daniel în cartea “Misteriile lui Zalmoxis”, în Vechea
Lume titlul de “rege” avea sensul de stăpân peste suflete iar
demnitatea regală însemna a fi căpetenia preoților.
123
Bărbați la Poarta Soarelui
Ținând cont de senzaționalele vestigii ale Porții
Soarelui de pe Dealul Burții / Buricului - fantastic de elaborate
pentru vechimea lor de peste 11 milenii / iar acelea n-au apărut
din senin - mărturiile paleolitice transmise despre timpii
multimilenari ai Vechii Lumi și-au confirmat corectitudinea,
chiar dacă au fost pre-diluviene / protocronice (dinaintea istoriei
“clasice”), deci sunt de socotit și dacă nu-s strict fizice, ci din
patrimoniul imaterial, ca de exemplu cele din categoria cvasi-
științifică a miturilor. Arheologii au găsit în Gobekli Tepe /
Turcia un număr impresionant de pietre de măcinat, boluri de
piatră, ciocănele de mână, pisăloage și mojare; acelea au rămas
din perioadele de supra-abundențe, când existau multe animale -
ca turme de gazele, etc. - iar oamenii se adunau acolo și pentru a
prelucra cantitățile enorme culese de cereale sălbatice,
transformându-le în mese festive, ce probabil alimentau lucrările
de construcție (fiecare structură ridicată a avut viață scurtă de
funcționare - probabil câteva generații - ritualurile de adunări
sezoniere pentru munci festive și mese festive reluându-se apoi
în imediata vecinătate, zona având o abundență de monumente
foarte vechi). Considerând sofisticatul paleolitic dezvăluit în
Gobekli Tepe, de la limita dintre Anatolia și Mesopotamia, adică
de la granița dintre Imperiul Atlant și Cornul Abundenței - și
comparându-l cu debutul acestei lucrări despre ce era acum 10
milenii / de la ultima mutație genetică masculină Gherga -
rezultă că “începutul” n-a fost deloc timpuriu Civilizațional, ci
chiar s-a petrecut într-un context foarte elaborat (activitățile
existente pe atunci în Vechea Lume revelând înalte grade de
organizări umane); fiindcă Pelasgii Atlanți - adică nomazii
vânători și culegători din Imperiul Atlant - umblau la N de
Cornul Abundenței, au fost cunoscuți ca HiperBorei: Anatoliana
PortaSar - “sar” fiind nu numai “soare”, ci și “rege”, deci
“Poarta regală” - de la Gobekli Tepe e dovada că aceia care au
realizat calculele astronomice acolo, care au sculptat pietrele așa
minuțios și care au clădit elaboratele sale Sanctuare - astfel cum
n-au mai fost depășite timp de milenii pe planetă - sigur n-au
coborât atunci din copaci (de pildă, pe o tarla lângă Mardin
37,19 lat. N, 40,44 long. E / Turcia, la răsărit de Dealul
Buricului / Burții, în Mesopotamia, au fost structuri stabile
construite anterior iar ulterior se poate observa că divinul Osar /
“Os-sar” - cu înțelesul de “șeful oaselor”, în timpul căruia a
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

început în Nordul Istrului / Dunării inferioare realizarea Brazdei “Pe Dealul Buricului a fost practicat un cult păsăresc;
lui Iorgu = cea mai mare construcție megalitică din lume - a fost șamanii purtând aripi - reprezentați și acolo - însă nu erau ființe
predinastic faraonilor, Iorgu de la Istru fiind venerat în Egipt ca supranaturale. Orientalii Karibu / Heruvimi au păstrat memoria
Zeul Osiris). În răsăritul Anatolic, Gobekli Tepe se află într-o elitei preoțești din locuri ca acela: ei erau gardienii Arborelui
zonă denumită Taș Tepler - însemnând Dealuri Pietroase - cu Vieții din post-glaciarul Rai / Eden. Trebuie știut că inițial
ruine similare, ca acelea de la Çakmak Tepe, Gürcü Tepe, îngerii nu aveau aripi, ci purtau robe cu pene; doar la milenii
Karahan Tepe, Sefer Tepe, Taşlı Tepe, Ayanlar, Harbetsuvan, după aparițiile lor, reprezentările creștine de pildă i-au înfățișat
Kurttepesi, Sayburç, Yenimahalle, Yoğunburç, ș.a.; dintre înaripați. Imediat după glaciațiune, în procesele descărnărilor
acelea, Gürcü Tepe - însemnând Dealul Georgian - a fost din climatul cald de atunci, inclusiv carnivorele lebede erau
explorat de către Dr. Klaus Schmidt (același arheolog care a considerate egale vulturilor. Cea mai strălucitoare stea din
dezvelit Gobekli Tepe), dovedindu-se ca ulterior “Porții regale”, Constelația Lebedei era circumpolară la latitudinea Dealului
respectiv mai recent ca Sanctuarul de pe Dealul Buricului. Buricului - în vremea când acela funcționa - apoi lebăda dar și
Cercetătorul Britanic Andrew Collins a afirmat: “Tranziția de la cocorul / barza fiind păsări acvatice sfinte, pe lângă puternicii
stadiul de vânători-culegători la stadiul magnificului megalit de vulturi”. La Gobekli Tepe - unde Cultul Falic exista în vremea
pe Dealul Buricului / Gobekli Tepe s-a datorat unei foarte Nordicilor Atlanți - s-a evidențiat calendarul lunisolar studiat și
puternice și îndemânatice elite șamanice, care a fost baza de cercetătorul Elvețian Franz Gnaedinger în 2005, ca foarte
preoțimii locale ce a reușit să motiveze indigenii; pentru precis (încă de pe atunci, anul acolo era împărțit în 12 luni și
realizarea așezării de acolo a fost necesară o forță lucrativă avea 365 de zile):
uriașă, foarte numeroasă, corpul conducător dovedind o imensă
putere persuasivă. Întrebarea fundamentală rămâne despre
sorgintea acelei elite: de unde a venit și dacă sunt dovezi despre
ea găsite altundeva. În 1998, Stephen Oppenheimer a indicat
proveniența din SE Asiei dar în mod egal acolo pot fi legături cu
migratoarele din Valea Nilului sau cu artiștii Cro-Magnon
Europeni. Am credința că elita sa conducătoare a fost formată
din cei numiți de ‘Cartea lui Enoh’ ca ‘Veghetori’ = Grigori.
Gobekli Tepe și Nevali Cori au fost realizate de aceiași
constructori iar ulteriorul Catal Hoyuk a aparținut aceleiași
Culturi, de exemplu Cultul Morților în areal practicându-se prin
descărnarea de către vulturi, așa cum se poate vedea și pe un zid
al celui mai vechi Templu din lume, la Gobekli Tepe (pe Dealul
Buricului)”:

Calendarul în Sanctuarul de pe Dealul Buricului

(Gobekli Tepe / Anatolia)

În 2010, Dr. Ion Ghinoiu - secretarul ştiinţific al

“Institutului de Etnografie şi Folclor” / Academia Română - a
afirmat despre Barză = Zeiţa-Pasăre a stră-Românilor: “Spre
deosebire de pasărea de pradă gaia, care îşi făcea apariţia mai
ales în contexte funerare, barza era simbolul fertilităţii şi
abundenţei, o pasăre-oracol care prevestea - printre altele -
timpul: ‘Dacă berzele pleacă din vreme, se zice că iarna va fi
grea, dacă pleacă târziu, iarna va fi scurtă şi călduroasă’;
norocul: ‘Se crede că va fi mare noroc în casa pe care barza îşi
face cuib’; ursita: ‘oamenii care văd o singură barză, zic că
rămân singuri, mai cu seamă fetele şi băieţii rămân necăsătoriţi’;
moartea: ‘Cine vede întâia oară primăvara o singură barză, zice
că e semn de moarte’; incendiul: ‘Dacă se aprinde undeva o
casă, vesteşte oamenii prin tocănitul cu ciocul lor’ şi altele.
Barza vorbeşte oamenilor tocănind. Cântecul (bătutul) toacei
este o practică magică de invocare a zeiţei-pasăre prin lovirea
ritmică cu unul sau două ciocane din lemn a unei scânduri, de
obicei din paltin. Numele acestui instrument preistoric de
Vulturi pe Dealul Buricului / Gobekli Tepe și pe Colina
comunicare cu divinitatea adorată exprimă în limba română
Bifurcată / Catal Hoyuk
sunetul produs în timpul bătăii, toaca, identic cu glasul păsării
124
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
de baltă, barza. Prin bătaia în lemn cu degetul, românul invocă şi
astăzi, cu acelaşi glas, tocănitul, divinitatea fitomorfă pentru
alungarea sau prevenirea unui rău de care aude sau îl vede. Cu
acelaşi glas divin, biserica de rit oriental cheamă credincioşii la
rugăciune, anunţă începutul zilei rituale şi principalele momente
liturgice. În opoziţie cu ghearele păsării aducătoare de moarte
(ghearele morţii), ciocul păsării de baltă este simbolul fertilităţii
şi regenerării, un arhetip falic care uimeşte prin frecvenţa sa în
cultura populară românească. Astfel, masca de Turcă, femininul
de la taur, cu care colindă împreună cu anturajul ei divin la
Crăciun ceata de feciori, poartă un cioc de pasăre de baltă cu
care vorbeşte în legea ei, tocăind. Purtătorul măştii, turcaşul, are,
precum zeiţa pe care o substituie, libertăţi depline: nu se supune
vătavului, sperie prin gesturi imprevizibile femeile şi copiii,
muşcă pe cei din jur cu ciocul, execută solitar ‘Jocul cel mare’ în
centrul satului, în cel mai solemn moment al colindatului. El nu
face altceva decât să-şi joace rolul de zeu. I se interzicea, în
schimb, să vorbească omeneşte în timp ce purta masca divină, şi
să însoţească ceata de feciori când mergea la biserică şi la casa
preotului. Cultul zeiţei-pasăre aducătoare de viaţă se regăseşte şi
în tradiţia mamelor care îi învaţă pe copii că organele lor
genitale se numesc ‘cioc’ şi ‘păsărică’.” (Taurul - cu versiunea
castrată numită bou - și versiunea feminină vaca erau bovine
foarte prețuite imediat de la domesticirea petrecută în Epoca
Pietrei, fiind animale foarte utile, deopotrivă la lucrul
pământului, transport, hrană, piei, etc.; zimbrul / bizonul
European a rămas - după dispariția mamuților - cel mai masiv
animal, trăind în codri, însă în România a fost exterminat, ca și
bourul, care a rămas doar pe “g/herbul” Moldovei = stema
Moldovei, apreciat heraldic Medieval până la Baltici).
Poarta Soarelui pe Dealul Buricului
125
Despre Cornul Abundenței = “Cornucopia” e de știut
că a rămas din mitologie ca aparținându-i Zeiței Rhea, sora și
soția lui Cronos / Moș Crăciun (echivalată cu Kirke / Kybela în
Anatolia): ea a patronat Imperiul Sudic, din Orientul Apropiat
iar el - bărbatul ei - a patronat vecinul Imperiu Nordic, știut mai
târziu ca Atlant; hotarul Imperial în Asia a fost Anatolian iar în
Europa a fost Carpatic / Dunărean (Fluviul Dună-Rea era al
Doamnei Rhea, inclusiv azi limbile Românice - ca Italiana,
Spaniola, Portugheza - având “dona” pentru “doamnă”,
înrădăcinarea onomastică fiind în orientalul “danu” pentru
“râu”). Strâmtoarea Gibraltar (căreia foarte târziu - la multe
milenii după Atlantida - i s-au atribuit şi ei Coloane ale lui
Hercule, începând cu atribuirea așa de către Nord Africanul
Eratostene, la peste un secol după relatarea despre Atlantida a
Europeanului Platon) n-a avut rolul de “Poartă” decât poate pe
apă, între Mediterana şi Atlantic, deosebindu-se şi prin acea
dimensiune de mult anterioarele Porţi ale Imperiului Atlant, care
deopotrivă au fost pieţe şi treceri pe uscat ale hotarele sale /
inclusiv vadul de la Dardanele dintre Asia şi Europa, unde s-au
aflat Marinele Coloane ale lui Hercule, fiind milenar folosit
astfel, pe atunci în Nordul Marmarei / “Mării Albe” Bosforul /
“Bos-phoros” având numai pământ: așa cum s-a transmis peste
timp, “Bos-for” însemna “Canalul protector”, căci “Bes” =
“Protector” iar “phoros” = “canalizare”; despre Anticul Nord
African Eratostene e de știut și că a datat Războiul Troian - în
extremitatea apuseană a Asiei - în deceniul 1194-1184 î.C.,
adică ulterior cu 2 generații decât a fost (așa că nu exactitatea i-a
fost atributul forte, savantul Antic evidențiindu-se prin
strădaniile sale pentru studii inedite, de pionierat).
Mască din Uivar / mileniul V î.C.
Vocabularul Român conține semnificativul termen
“vameș” / “va-meș” ca “vechiul orășean” (căci în stră-Română
“var” = “oraș” și “meș” = “moș” / “vechi”): în trecut, cele mai
prospere așezări - denumite “var”, protejate de divinele forturi /
citadele cu denumirea generică de “da-va” / “deva” - erau cele
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

găzduind Veghetorii vadurilor (adică pe cei care erau vigilenții “Edda” (denumirea derivând de la fiul lui Bor, Zeul Odin /
vameși sau străjerii / Gardienii trecerilor, fie acelea trecători pe patronul peste fostul Eden), povestirile Vikinge zise “saga” - ca
uscat ori strâmtori sau vaduri prin ape, de pildă și Sarmisegetusa “Istoria regilor Nordului” = “Heimskringla” - etc., se refereau la
- capitala Daciei - fiind știută ca “Var-Hel” / Varhel, în Bulgaria Uriașa Gerðr, protectoarea Zeiță a Pământului, în pronunție
existând “Var-na” / Varna, în Macedonia fiind Veria / Beria, “Gherda”, înțelesul străvechi fiind legat de termenul proto Indo-
Vergina = prima capitală a Regatului, etc., în Banatul Sârbesc European / Kurgan “*gʰerdʰ-” cu înțelesul de “îngrădire”. În
existând “Vâr-șeț” / Vârșeț, “vârșa” fiind unealtă de pescuit, în sens religios - tot în aceeași parte răsăriteană, însă nu în Nord, ci
Banatul Românesc existând Vărădia / fosta capitală itinerantă a în Sud - în mileniul II î.C. Hitiții / Kheti au avut termenul
împăratului Burebista, Uivar / “Ui-var” = oraș neolitic pe Râul “Walli” pentru “puternic”, Azerii au inclusiv azi “Vallah” pentru
Bega, etc.); de exemplu, în Turcă - limba formală actuală a expresia “de la Domnul” / “Allah”, în Turcă prin același cuvânt
Anatoliei - pentru zid se folosește sugestivul termen “duvar”. În înțelegându-se și “onest”, “Valîkcî / Balîkcî” în Turcă
2009, Dr. Mihai Vinereanu în “Dicționarul etimologic al limbii însemnând “pescar” (puternicii pescari Valahi astfel fiind
române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” a cuprins literalmente “Oamenii Zeului” / “Oamenii lui Allah” = “Cei
cuvântul “vameș” sub forma că “în română, ‘vameș’ a avut și Drepți” / “Cei Onești”); mai mult, se poate observa că în Arabă
sensul de ‘persoană care colectează taxele’; astfel, ‘vamă’ prin “al-Rahman” se înțelege “Milostivul”: “al-Rahman”
trebuie să fi avut sensul inițial de ‘taxă’ în general, inclusiv taxa împreună cu “al-Rahim” = “Milosul” au primit prima poziție în
plătită la punctele de frontieră între state (termenul este ceea ce e versetul de deschidere al întregului Coran (1:1 “În
răspândit în mai multe dintre limbile balcanice și are origine numele lui Allah, al-Rahman, al-Rahim”, adică - în conformitate
incertă)”. De exemplu, în vechea Greacă “fama” însemna cu traducerea Românească de George Grigore în 2018 - “În
“mesaj divin” dar și “tradiție”: se poate remarca compatibilitatea numele lui Dumnezeu cel Milos și Milostiv”). După cum au
echivalenței “F”/“V” (câteodată, s-a practicat și consonanța studiat din India Dr. E. Sreedharan în 2000, Dr. Acharya
“G”/“V”, ca de exemplu Caucazienii Gargari - partenerii favoriți Nagrajji în 2003, ş.a., Arianul “Wiros” = “Indo-European”,
ai curtezanelor Amazoane, vestiți în Vechea Lume - să fi fost respectiv Kurgan (se poate observa că lucrarea de față -
considerați Varvari / Barbari). În localitățile popular denumite “Originea Gherga” - înfățișează în spațiul dintre India și Europa
încă din Epoca Pietrei ca “var”, localnicii erau “veri” (înrudiți prezențele Gherga nu în dimensiuni generaliste, ci foarte
între ei, așa cum au rămas înrudiți mulți țărani în satele concret, cu elemente onomastice, genetice, etc.); de exemplu,
Românești până în Epoca Modernă); vocabularul Român are termenul proto Kurgan / Indo-European “Wiros” / “Wihros” a
termenul “văr” pentru persoana înrudită în raport cu copiii produs Latinul “Vir”, desemnând bărbatul viril / gospodarul
fraților și surorilor părinților săi, ceea ce e de asociat cu (după cum au studiat în 1879 lingviștii Charlton Lewis și
Albanezul “vella” = “frate” (corespunzător Dr. Mihai Charles Short, în Lumea Veche gospodarii au fost numiți de
Vinereanu, “ambele cuvinte provin probabil din fondul pre- Pliniu “cel Bătrân”, Mela, ș.a. - care au scris despre Sarmații de
latin”): la începuturile lor, Valahii - sau “frații”, respectiv “verii” lângă Crimeea opuși Anticilor nomazi - ca Γεωργοί Gĕōrgi).
- erau foști “Var-Vari” = “Bar-Bari” (ca neamuri recunoscute Așadar, Kurganii / Indo-Europenii efectiv erau oamenii ziși
între ei dar și reținuți ca atare de către alții, mai ales ca veri), Virili.
populând așezările denumite “var”, situate la vad sau la vale,
lângă valurile apelor și protejate cu valuri de pământ. În 1934,
academicianul A/Român N. Iorga a ținut să sublinieze: “Există
expresia Albaneză ‘Vlleh është vëlla’ = ‘Vlahul este frate’.
Albanezii şi Aromânii sunt veri de sânge. Am mai vorbit de
Albanezi şi mă întorc la dânşii cu plăcere. Este un adevăr ce
nimeni nu l-a scris: cine va avea pe Albanezi şi pe Românii
Macedoneni, va avea Orientul. Sunt o mulţime de Români din
Albania ce nu se pot deosebi de Albanezi. Aceste 2 neamuri sunt
cele mai vânoase din aceste ţări. Românii se învoiesc mai bine
cu Albanezii decât cu ceilalţi. Lucru ciudat! Datinile Albanezilor
sunt întocmai ca cele ale Românilor din Macedonia, şi - ce este
mai curios - că seamănă mai în toate cu cele ale Românilor din
România”. Se poate observa că “piatră” = “gur” în Albaneză,
ceea ce ar duce în așa sens la forma “Gur-Ga” ca “Piatra
Pământului”. În Finică / Suomi “Valo” - însemnând “Lumină” -
ar rezona cu înțelesul că Valahii ar fi “Luminații” (pentru
“Străluciți”, termenul folosit în Suomi / Finlanda e “Kirkas”: așa
ceva e apropiat de “Kirkko” = “Biserică”, la bază fiind
străvechii Kirki = Gherghi); e interesant că pentru “Uriașă” la
Finici / Suomi e termenul “Valtava” și la Suedezi “Enorm” iar
rădăcina lingvistică pentru “Uriaș” e “Jat” atât la Finici =
Suomi, cât și la Suedezi (Danezii, Islandezii și Norvegienii
aveau “Jotunn” iar pentru “Uriașă” în toată mitologia Nord
În Epoca Fierului, poetul Homer din portul Cume al
Europeană termenul consacrat era “Gygr”): e de știut că pentru
Gherghinilor Anatolieni la începutul cântului 11 din “Odiseea” a
vechii Germanici - așa cum erau și Scandinavii - Finicii erau
asociat Cimerianii - a căror bază era Crimeea - cu întunericul
“Nomazii” (astfel cum erau străvechii Pelasgi, adică vânătorii-
(adică negrul, ceea ce indica poziția lor Nordică, din
culegători din Epoca Pietrei). De exemplu, până în vremurile
miazănoaptea Mării Negre); autorul George Radu Melidon
Medievale, cântările Vikinge poetic zise “skald”, manuscrisele
126
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
1831-1897, care a realizat “Istoria națională pentru popor” la
București în 1876 - cunoscut cu Mihai Eminescu, Ion Creangă,
Ciprian Porumbescu, Ioan Slavici și mulți alți Români foarte
importanți din secolul XIX - a probat “originea drepturilor
Rumânilor asupra Crîmului și al întregului litoral miază-noptal
al Mării Negre” (pe care o numea “Lac Rumân”), considerând
că așa ceva “se poate crede de foarte veche, din Antichitate”,
susținând și că “dacă nu ar fi fost așa, nu ne-am putea explica
ființa Rumânilor în Crîm în cursul secolului X, când au
consolidat cetățile Azov, Mangop, Oceanov, Cafa, inclusiv
Cetatea Albă”: în Peninsula Crîmleană / Crimeea, Mangop a fost
cetatea Gotă Doros, Cafa a fost colonie Cariană, Cetatea Albă a
fost cea Cariană Tyras, etc. Diodor Sicul în “Biblioteca istorică”
2:43 a afirmat că Sar-Mații erau Mezii, respectiv “Magii
Soarelui” care întâi s-au stabilit printre Sciții de pe Don
(istoricul Antic a auzit și Graiul din Media al acelora):
deosebirile dintre Sciți și Sarmați au fost și după modul de luptă,
Sciții fiind buni arcași, Sarmații fiind buni lăncieri. În Europa, în
Finică / Suomi, “Vala” = “Jurământ”; în Estonă “Valama” e “a
turna”, “Valla” = “deschis”, “Vall” = “metereză”, etc. iar în
Suedeză “Val” = “alegere”, “Văl” / “Väl” însemnând “bun” /
“bine” (“well” în versiune Germanică): astfel, prin Valahi ar
rezulta și sensul de “Cei Puternici” / “Cei Buni”, așa conferindu-
se în larg sens European ceea ce de fapt erau ei în Vechea Lume
(la început, Valahii au fost Sfinții oameni ai sacrului Rai = “Ra-
mani”). Valahii - “Oamenii Zeului” - erau “Oamenii lui Ra”
(adică ai Soarelui care lumina Țara Sfântă, știută ca Rai, cu
localizarea inclusiv în România, de altfel Valahii fiind egalați
dintotdeauna cu Românii iar strămoșii Românilor au fost mereu
cunoscuți drept “Oamenii lui Zal-moxe”, adică ai “Zeului-moș”,
respectiv - literalmente - “Oamenii Zeului vechi”). Alte sensuri
apropiate de Valahi în Europa se regăsesc până și în Galicia
(acolo “Valla” fiind legat de “Valer” pentru “Valoros”) sau în
PortuGalia “Valla” egalând “Barda” pentru “Gard” - ceea ce e
“Cerca” într-o bună parte a Spaniei - etc.; în Asia, Sanscritul
“Păla” pentru “Protector” echivalează hindusul “Vălă” ca
“Responsabil”, în Arabă folosindu-se “Wallăh”: “în numele
Domnului” (se pot observa translațiile orientale “P”/“B” și cele
occidentale “B”/“V”, o corespondenţă de la străvechiul termen
pentru oraş “var” ducând, prin echivalenţa cu “par”, la Grecul
“pol/is”). Corespunzător “Dicționarului teologic al Vechiului
Testament” editat de Johannes Botterweck, Helmer Ringgren și
Josef Fabry, în vechea Ebraică pentru “Val” era termenul “Gal”;
astfel, literalmente Galileea / “Gali-leea” = “Valurile sacre”
(sufixul respectiv indicând sacralitatea, cuvântul “galal”
însemnând “rulare” iar “galgal” fiind “rotire”). În Greacă, lapte
= “gala”, de pildă Galii avându-și așa denumirea fiindcă erau cei
mai deschiși la culoare în Vechea Lume, ca lichidul respectiv
(inclusiv episcopul Got Isidor din Peninsula Iberică atestând în
secolul VII așa ceva, în enciclopedia sa “Origini” / “Etimologii”
14:4). Iar Caucazienii Ghergari - din Albania Caspică - pot fi
considerați ca parte a acestei abordări privind sorgintea: erau
albi (aspectul respectiv fiind foarte respectat de către cei din
Vechea Lume); e de remarcat că noblețea fixată cu sintagma de
“sânge albastru” - datorită venelor mai vizibile pe pielea
deschisă la culoare - a fost asociată ca atare. Lingvistul Alois
Walde 1869-1924 (membru corespondent al Academiei
Austriei) a considerat că Avestanul / Iranianul vechi “vașa”
pentru “pășune”, Hititul “wela” pentru “pajiște”, etc., erau din
aceeași familie cu Româneasca “vale”, respectiv “vâlcea”; în
Sanscrită “valati” = “a (se) roti”, în Armeană “gelum” = “a (se)
răsuci”, etc. - apropiate de Românescul “a învălui” / “a înveli” -
au provenit din aceeași rădăcină proto Indo-Europeană / proto
127
Kurgană “uel” pentru “a rostogoli”, fiind baza înțelesului din
vocabularul Român de “undă” / “val”: acel radical Kurgan -
adică Indo-European - de “rostogolire” / “învârtire” = “uert” s-a
regăsit și la cuvinte Românești străvechi (explicate de Dr. Mihai
Vinereanu în “Dicționarul etimologic al limbii române”) ca
“vâltoare”, “vârtej”, “vârtelniță”, etc. În “Statutul primordial al
limbii traco-geto-dace față de latină” din 2016, filologul Român
Gheorghe Bucur a susținut: “Există sute de cuvinte românești
similare cu cele din sanscrita-vedică dar ele nu există în latină;
explicația constă în faptul că în sanscrită termenii se datorează
străvechii române, pelasga dunăreano-carpatică, urmare a
fenomenului ‘roirilor’, când unii din populația carpato-
dunăreană au ajuns până în India iar latina - apărută mai târziu -
n-a putut avea acei termeni”. Concret, Europa a fost colonizată
masiv de către Homo Sapiens abia din mileniul VII î.C., după ce
Potopul a distrus inima Imperiului Atlant; în timpul celor câteva
milenii precedente, dintre începutul topirii gheţurilor ultimei
glaciaţiuni şi Potopul Pontic, Atlanţii Imperiali au “filtrat”
trecerile nomazilor - mai ales vânători şi culegători - din Asia
interesaţi de Europa (faţă de cei din Africa exista bariera Mării
Mediterane): ei au constituit în E European o stavilă eficientă în
calea migrării Asiaticilor iar după cataclismica dizolvare a
Imperiului Atlant, orientalii au avansat natural spre V,
“împingând” urmaşii Atlanţilor spre orizonturile apusului, aşa
cum - de exemplu - a fost cel din N African (unde au intrat în
extincţie, rămânând numai unele amintiri despre ei ca mărturii în
vechiul Egipt, după cum au consemnat Antici ca Herodot,
Platon, ş.a). O confuzie asemănătoare cu legarea tardivă a
Atlantidei de Oceanul Atlantic de exemplu a fost şi despre
Războiul Troian, în care Aheii din Balcani i-au atacat pe
Troianii din Anatolia: Aheii s-au numărat printre strămoşii
Elenilor dar nu erau Eleni / Greci, astfel că orice relatări de
genul că la Troia = Wilusa ar fi luptat Greci nu e reală; Elenii /
Grecii au apărut ulterior, mai târziu, după Războiul Troian
(despre Civilizația lor, se știe că nu au pornit-o de la zero, ci au
preluat foarte multe de la așa-numiții “Barbari” / “Varvari”
adică locuitorii “var”, cu mult var / calcar în componență,
onomatopeic denumiți “var-vari”, ca bărbați adevărați, căci ei
erau cei populând așezările generic denumite “var” / “varoș” -
după cum au utilizat și “Barbarii” Geto-Daci în spațiul actualei
Românii - fiind protejați de citadelele denumite nu la fel “var”,
ci mai divin, ca “da-va” / “de-va”): datorită frecventei echivalări
“V”/“U”, se poate observa apariția termenului vehiculat
Românește de “oraș” din “varoș” = “uaroș”. De altfel, termenul
proto Indo-European / Kurgan “wihros” însemna “vânător” /
“erou” (înrudit cu Sanscritul “vîră” sau Avestanul “vîra”);
printre Balți / Baltici şi azi, ca de exemplu la Lituanieni “vyras”
e “om”, la Letoni “vîrs” e “soţ”, etc. (la Marea Baltică / “Val-
tică”, Lituania are capitala Vilnius, acolo “vilnis” însemnând
“val” / “talaz”, același termen fiind în Poloneză “fala”: proto
Kurganul / Indo-Europeanul pentru “val” a fost “wol”).
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Instrumentarea radiestezică
A fost dovedit că în Epoca Pietrei oamenii Homo
Sapiens au moştenit sensibilităţile radiestezice ale Uriaşilor /
Găliganilor predecesori Neandertal şi Cro Magnon: percepţia
radiaţiilor electromagnetice e mărită la izvoarele apelor
curgătoare (pe atunci - în vremurile lor - exact acelea fiind
locurile predilecte de invocări ale puterii divine) iar găsirile altor
locuri binecuvântate - cu energii benefice - se făceau adesea fie
cu baghetele / “ba-ghetele” de alun în formă de “V” sau “Y”, fie
cu cârje / toiege, toate confecţionate din crengi care intrau în
oscilaţie atunci când detectau semnale de interes; se pare că în
Vechea Lume cei mai experimentaţi practicieni radiestezici au
fost stră-Românii / Valahii, ecouri actuale fiind de pildă că doar
Românii mai sesizează liber curenţii energetici (de exemplu, în
prezent încă la relativ multe persoane din România apărând
128
sensibilităţi cel puţin culturale privind mişcările necontrolate ale
curenților de aer într-un spațiu definit). Radiestezia reflectă
posibilitatea extrasenzorială a omului de a determina, cu ajutorul
unor indicatoare radiestezice, anomaliile din mediile vii sau
nevii, obţinându-se astfel informaţii ascunse simţurilor umane:
practica radiesteziei este foarte veche, în scopul determinării
izvoarelor subterane, a pânzelor freatice, a zăcămintelor, a
cavernelor, a comorilor îngropate etc. (în general, a ceea ce se
ascunde sub pământ); în Lumea Veche, primul şi totodată cel
mai faimos utilizator al baghetei Magice a fost Zeul Hermes /
Ham = bunicul Gherga, care cu ajutorul caduceului =
“kerykeion” deschidea calea spre Tartar = Infern, respectiv
Porţile “Lumii Celeilalte” (acvatice, subterane, manifeste
îndeosebi în hăurile peşterilor). Este de remarcat că Hermes a
fost adorat în vămile Vechii Lumi, în târgurile zonelor de
graniță, primii săi credincioși fiind Gardienii de acolo, anume
străjerii frontierelor, paznicii trecerilor, Veghetorii piețelor,
deoarece era și Zeul negustorilor, patronând bunele afaceri, prin
care toată lumea era mulțumită de cele câștigate. Radianta aură -
la unii fiind relativ vizibilă - pare conectată de cel de-al treilea
ochi (permițând vederea / viziunea strălucitoare a binecuvântatei
lumini străpungând întunericul); de exemplu, timp de milenii
oamenii Homo Sapiens și-au stimulat “al treilea ochi” -
însemnat încă și azi vizibil de hinduși pe mijlocul frunții, între
cei 2 ochi - din dorința apropierii de strălucirea divină venerată
de vechii Indieni ca “Ochiul lui Șiva”, de vechii Egipteni ca
“Ochiul lui Ra”, de vechii Greci ca “Ochiul Gorgon”, ș.a.
La sfârșitul neoliticului (după Era de Argint, la
începutul Epocii Bronzului), întemeietorul Wilusiei / Troiei a
fost Dardan/os, descendent - după mamă - al Zeului Atlas;
cârmuirea de către urmașii Atlanților, adică “Oamenii bărcilor”
= luntrași / plutași - începând cu nobilul Dardan și continuând
cu cei din dinastia fondată de el - a conectat Troia / Wilusa de
străvechea Atlantidă (după a cărei dispariție începu neoliticul).
Denumirea Oceanului Atlantic s-a ivit mult după destrămarea
Imperiului Atlant, de la Atlanţii migraţi pe malurile sale, ajunşi
acolo prin mutarea din fostul Ocean Imperial, de la reţeaua Est-
Europeană de ape dulci, unde au fost riverani înainte de Potopul
Pontic (Râurile sunt numai cu ape dulci, nu există Râuri cu apă
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

sărată); în universul / cosmosul oamenilor primordiali, era față de Galileea), etc.; ținând cont că la vechii Iranieni cuvântul
“Precum în Cer, așa și pe Pământ”: Cerul albastru strălucitor era “doanu” = “credincios”, onomastica Iudeilor îi poate indica pe
oglindit de albastra apă strălucitoare, apa căzută din Cer era cei care se rugau luminii astrale, a aștrilor naturali Selena sau
dulce ca și apa dulce pe malurile căreia trăiau (iar la luciul Soare, similar cum se rugau riveranii Dunării / “Dună-Rii”
uriașei rețele acvatice Okeanos a Atlanților / “Oamenilor (credincioșii Rheii - Marea Mamă fiind redată astfel - ori
bărcilor”, formând Imperiala lor “casă”, rețea foarte bogată în etimologic direct Valahii de pe Valea Dunării inferioare fiind
comparație cu uscăciunea Sudică, rețea aflată spre miazănoapte Români / “Ro-mâni”, adică oamenii lui Ra: străvechii Valahi /
și formată din ape dulci, anume din Râuri, Lacuri, bălți, etc., se Români erau credincioșii - adică aceia care se rugau acolo, pe
ajungea nu prin zbor, ci după trecerea spre poziția ei Nordică Dunăre - mai ales Soarelui Ra).
prin vămile marcate de Porțile vegheate de străjerii Imperiali -
paznici cerești Gher dar și paznici pământeni Ga - adică străjuite
de Gardienii Gher-Ga). Este interesant că pentru “oglindă” în
Rusă se utilizează “zerkalo”. Deja la stră-Români - la cei
vorbind stră-Româna - s-a putut vedea că erau “Oamenii
Soarelui” = “Ra-mani”, Soarele reflectat în Râuri ducând și la
echivalența despre “Oamenii Râurilor” = “Râureni” / “riverani”,
ca “Râ-mani”); pe de altă parte, orientalii (care îl venerau pe fiul
Așerei / Zeița Apelor, adică pe solarul Baal / Vaal - pomenit și
biblic în Vechiul Testament - însurat cu Anat / Zeița Dragostei)
îi considerau pe stră-Români ca “Baalahi” = “Valahi”,
echivalența “B”/“V” evident aplicându-se la “Baalahi” ca
Valahi, așa cum se știe legătura dintre “bătrân” și “veteran” sau
limba Ebraică / având “B” ce e desigur la Evrei / având “V”,
etc.: așadar, solarul Vaal / Baal pe partea maternă era acvatic -
de exemplu, înaintea Războiului Troian, deci în Epoca Rimând cu Valahii / Baalahii, în Orientul Apropiat -
Bronzului, în portul Sirian Ugarit / “U-Garit” din E Mediteranei inclusiv în NE African, ca de pildă în Egipt, Etiopia, etc. -
(la Sumerienii dinspre răsărit “U” = soare iar “UD” = Felahii au fost din mare vechime fermierii / țăranii (cultivatorii
sărbătoare), venerata sa mamă Așerah / “Așe-Rah” era numită de pământ / agricultorii) de pe Văile mai fertile: se poate
“Doamna Mării” - iar credincioșii Zeiței Mamă și fiului Baal / observa că termenul Arab “Fallăh” - de fală, falnic folosit pentru
Vaal iubind valurile erau “Valahi”, termen răspândit spre Vest. ei - rezonează cu numele dat lui Allah / Dumnezeu; de altfel -
În plus, pe terenurile Marii Zeițe Mamă, valurile de pământ prin corespondența “V”/“F” - Valahii în Vechea Lume puteau fi
protejând așezările “var” erau cunoscute cu denumirea generică efectiv văzuți ca “Făloși”. Prin termenul oriental “Ba’Allah” /
de “val” (la fel ca valul marin / talazul), ceea ce - prin “Baallah” s-ar înţelege “suflet divin” iar echivalentul African
echivalența “V”/“B” - indica și identitatea realizatorilor Valahi / Felah sau European Valah concret desemna cetăţeanul Vechii
Baalahi, aflați sub patronajul Zeului Baal: acela era divinul Lumi; aşadar, Raiul (cu “Ra-mani”), adică Nordicul Imperiu
protector bărbătesc, partenerul dragii divinități muierești; de Atlant, a fost populat de Valahi / “suflete divine”, la fel ca
altfel - după cum a remarcat și preotul ortodox Român Nicolae Sudicul Corn al Abundenţei, care în partea Asiatică avea Balahi
Feier în “Zestrea strămoșească” din 2009 - prin Bal / Baal se iar în partea Africană avea Felahi.
înțelegea “Stăpânul” (“Ba” fiind sufletul iar “al” fiind domnul,
deci “Ba-al” = domnul sufletului / Stăpânul). Vocabularul
Românesc a reținut ca înrudite cu termenul de “Valah” și
cuvinte ca “valoare”, “voal”, “văl”, “vălău” - pentru “jgheab” -
etc. (la plural “valori”, “voaluri”, “văluri”, etc.) ; printre vechile
obiceiuri la Români / Valahi a fost și cel foarte popular de
“spălarea păcatelor” = ecou Atlant, de pildă existent la Geți -
strămoșii Valahilor / Românilor actuali - care se îmbăiau ritualic
în valurile sacrei Dunări, obicei regăsit și azi vizibil la hindușii
care își spală păcatele în sacrul Fluviu Gange ori la creștini, la
care prin taina botezului sunt spălate eventualele păcate ale
strămoșilor / provenite prin părinți, etc.: cel mai mare botez a
fost chiar Potopul biblic, relatat de Vechiul Testament - redactat
în Orientul Apropiat - termenul de “Purgatoriu” / “Pur-gatoriu”
fixându-se pentru curățirea păcatelor (dacă nu prin spălarea cu
sânge ori apă, atunci prin foc, așa cum s-a practicat de pildă în
flăcările Gheenei din Sudul Ierusalimului - unde părinții
habotnici / fanatici religioși își ardeau câte un copil ca sacrificiu
solarului și mierosului Zeu Moloh - dintre Țările Sfinte ale Cadrilater = Dobrogea Sudică
Vechii Lumi, mai recele Rai fiind locuit de Români iar mai
caldul Iad fiind locuit de Iudei). Așa cum a studiat și Dr. Petar Cercetătorul Român Cosmin Zamfirache - care în 2016
Dobrev în 1995, pe baza rădăcinilor Sumeriene “U” = Soare și a studiat “Cine au fost carpii” - a consemnat despre termenul
“UD” = Sărbătoare, la vechii Egipteni “U” fiind Selena / Luna, “kar” că însemna “fală” / “laudă”, așadar înțelesul pentru “Kar-
în Vechea Lume s-au dezvoltat multe legături, ca Ida = Marea Ga” era “Fala / Lauda Pământului”; în spațiul Carpato-
Mamă, Iudeea = iluminatul Ținut din Canaan (regiunea Sudică
129
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Dunăreano-Pontic, Carpii / “Car-pii” erau “făloșii Sfinți” (căci
“kar” / “car” = “fala” și “pii” = “Sfinți”) iar Carianii - notați
Karki / “Kar-Ki” în V Anatolian - erau “făloșii sacri”, căci “kar”
/ “car” = “fală” și “ki” = “sacri”: anterior apariției Antice a
Carpilor în V Pontic la Istru / Dunărea inferioară au apărut
coloniștii din Caria; între Karkii din dreapta Dunării de Jos și
Carpii din stânga Dunării de Jos, au fost ample legături,
începând cu cele de vecinătate imediată / apropiată, deopotrivă
temporală și geografică în spațiul Dunăreano-Carpato-Pontic (în
România, Carianii au fost foarte proeminenți timp de un mileniu
în Dobrogea, de la primii coloniști din Epoca Fierului până la
sfârșitul Antichității). (Este de știut că în perioada interbelică
România a inclus și Cadrilaterul, adică Dobrogea Sudică / așa
cum s-a putut vedea în imaginea anterioară: Dobrogea =
regiunea dintre Marea Neagră și Dunăre; în Epoca Modernă,
excepție fiind Muntenia și Oltenia, toate regiunile majoritar
Românești au fost ciuntite, în sens geografic orar și cronologic,
Estul Moldovei fiind rupt de Ruși, Sudul Dobrogei =
Cadrilaterul de Bulgari, SV Banatului de Sârbi, Vestul Crișanei
de Maghiari - inclusiv Ardealul de Nord ajungând temporar rupt
prin Diktatul de la Viena din ultimul război mondial - Nordul
Maramureșului, Nordul Bucovinei și Nordul Basarabiei de
Ucraineni, ș.a.m.d). Răspândiți pe malurile Pontice / Mării
Negre, Mării Albe / Marmara și Mării Egee / Mediterana, vechii
Greci au utilizat apelativul Gheorgos pentru aceiași fermieri
mândri (în timpurile când țăranii explicit reprezentau cetățenii
Țării, credincioși fervenți în puterea supremă, întâi divină, apoi
regală - acela fiind sensul lor social / civic - pe Valea Dunării
inferioare cu recunoaștere consolidată ca “Ru-mâni” / “Valahi”).
Este ușor de închipuit că - la fel ca Felahii din Bazinul Nilului -
cei din Bazinul Dunării, credincioșii Valahi / Baalahi, ai Zeului
Baal / Paal, crezând în măreția fertilă atât a naturii, cât și a
oamenilor, către sfârșitul Epocii Pietrei de fapt au fost “Pulahi” /
Pelasgi potenți, puternici inseminatori ai străvechilor populații
dar și ai mediului, prin contribuțiile lor Civilizatoare (de Bel /
Baal = Zeul Fecundității și Fertilității nefiind deloc străin Cultul
Phallic, sub forma penisului erect numit “O-Belisc”, bâtul sau
parul / pilonul pentru rugăciuni): e interesant că în Latină
“fellare” era “felație” iar “feles” erau veneratele “feline”
(leoaicele - zise în vechea Română “mâțe” / “Mâ-țe” - fiind
preferatele Marii Mame Ghirghe / Kirke iar termenul de “pisică”
a fost legat de străvechiul cuvânt “pizdă”); de pildă, în memoria
colectivă din Caucaz s-au fixat ancestralii Gargari / Ghergari ca
partenerii preferați ai Amazoanelor curtezane (începând cu cele
din genul genetic “Ursula”), “Pulahi” ajunși ca Pelasgi în Rai -
spațiul luminat și încălzit de Ra / mai ales arealul actual Român
- unde stră-Românii au fost denumiți Valahi. Stră-Românii
pentru Marele - şi Unicul - Zeu al Soarelui Ra / Bel foloseau
numele personal de Crăciun / “Crăci-Un” (popular “An” / pe
scurt), ei știind-o pe partenera lui ca soră-sa “Crăciu-Nika”
(popular “Anat” / pe scurt); onomastic, în timpurile Pelasgilor,
s-a ajuns la echivalarea dintre Gherghi și Crăciun ori Crăciunica
(așa erau numiți în spațiul stră-Românilor partenerii An și
Anat): între solstițiul de iarnă și echinocțiul de primăvară
(timpul obișnuit al hibernării), reprezentarea antropomorfă prin
efemera statuie a “omului-de-zăpadă” - ca parte cultică de fapt
iar nu recreațională / de divertisment - s-a răspândit în tot spațiul
Civilizațional Nordic al Vechii Lumi.
130
“Anu’ de zăpadă” sau “Anu de nea” - clădit din sferele
suprapuse formate în urma rostogolirii bulgărilor prin zăpadă /
nea - poate că a fost prima statuie din lume (denumirea de
“cerc” a formei sale de bază e în aceeași familie cu Crăciun); în
general, “omul-de-zăpadă” nu era iarna ridicat izolat în
sălbăticie, ci se afla în centrul atenției oamenilor, personificând
trecerea Anului (în Vechea Lume se făceau oameni de zăpadă
pretutindeni, chiar ca Tradiție temeinică înrădăcinată religios):
“oamenii de zăpadă” existau, ca Veghetori ai așezării oamenilor,
din noaptea cea mai lungă a anului (de la solstițiul de iarnă)
până când ziua egala noaptea - la echinocțiul de primăvară -
când inerent se topeau, căci după trecutul An Vechi / încheiat la
Crăciun, atunci începea Anul Nou, renașterea “Anului de nea”
ca “An nou” avându-și debutul prin stropirea cu “apa sfințită” =
apă “vie” rezultată din topire, simbolul a ceea ce s-a dus, un
lichid miraculos pentru spălarea păcatelor, cu rol purificator / de
curățire față de ceea ce a fost și de pregătire pentru ceea ce
urma. Dr. Alexandru Ciorănescu a definit “veaca”, cu pluralul
“veci” = “circumferință” / “cerc”, Româna conectând astfel
spațiul și timpul (anume: conturul rotund cu durata secolului); se
poate observa că “veac” = “se-col” / “SeCol” e termen inspirat
din “Sf. Cer”, ca unitatea de măsură temporală a imensității sale
(termen mai vechi decât “veac”). În 2016, cercetătorul Român
Lucian Costi a scris: “Cât de vechi este codul ‘v*c’ și temele
derivate din el în limba noastră? Avem certitudinea unei datări
minime: putem ști că familia derivată din codul ‘v*c’ era la fel
de arhaică precum au fost textele vedice ce-l menționau pe
Vișnu. Semnificația religioasă dăruită de morfemul ‘vec’ se
regăsește în numele zeului Vișnu = ‘Veșnicul’, divinitatea care
domina eternitatea, figură centrală a panteonului religiei
hinduse. Alături de Vișnu, zeitățile Brahma și Șiva alcătuiau
triada ‘tri-murti’ a religiei hinduse, care continua parțial
elementele ariane” (Triada Brahma-Șiva-Vișnu reprezentând
Creatorul-Distrugătorul-Reparatorul: așa cum a observat și
Eliphas Levi în “Istoria Magiei”, în N Indiei la sfârșitul
neoliticului / Epocii Pietrei - la sfârșitul mileniului IV î.C. - o
încarnare a Zeului Vișnu a fost Krișna, nășit de Garga).
Stropirea cu apă sfințită = apă “vie” era un ritual al Cultului
Fecundității și Fertilității (ce cumula atât Cultul Falic, cât și
Cultul Vulvei, pe atunci - în Epoca Pietrei - mai multă populație
însemnând mai multă productivitate); de exemplu, în marele
așezământ religios Gherga - lung de circa un kilometru și
jumătate, cel mai mare al Regatului Cariei din Anatolia / “Anat-
olia” - numeroasele sale rezervoare din piatră păstrau apa sfințită
(adică “apa vie”) de către preotesele și preoții Gherga: acolo
ritualurile erau mai elaborate, utilizând apa sfințită și pentru
“spălarea păcatelor” credincioșilor (locul fiind extrem de
popular printre autohtoni, pentru timp foarte lung, fiind și de
tratament al celor bolnavi de diverse afecțiuni). Oricine poate
remarca diferențele între reprezentările bărbătești erecte / falice
din marele trecut, în contrast cu ulterioarele reprezentări estetice
Grecești având penisuri flasce: sorgintea potentă era
înrădăcinată în timpuri anterioare Grecilor.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Prezentarea pe Internet de către Turci a Sanctuarului Gherga
Nu exista cineva fără păcat, astfel încât așa ceva
explica uriașul succes avut în Vechea Lume de Sanctuarul
Gherga - chiar dacă se afla într-o zonă plină de scorpioni, după
cum a scris în Antichitate geograful Strabon XIV 2:26 - pe unde
a trecut pe rând populația Regatului Cariei, pe Calea Sacră
Gherga ce unea capitala Mylasa / “Myla-sa” a Cariei de
Sanctuarul Gherga, care pentru ritualul purificării cu apă “vie” /
“sfințită” cu care își stropeau capetele dar și unele lucruri de
mare preț, lăsa clerului Gherga bunuri, ceea ce a întreținut
puterea numeroșilor nobili Gherga (neamul Gherga fiind totuși
mult mai mare decât cel format strict de clerul din Sanctuarul
Gherga); de altfel, în Roma Antică a fost preluat ritualul de
exemplu în timpul Mercuraliei - sărbătoarea dedicată în 15 V
Zeului Mercur al călătorilor și comercianților - când oamenii își
stropeau capetele și mărfurile cu apă sfințită de la fântâna Porții
Capena a cetății, un loc preferat de strângere al cerșetorilor
Evrei, după cum a scris în secolul I Juvenal 3:10 (Zeul Mercur la
Romani era Zeul Hermes la vechii Greci - patronând și actele
sexuale - foarte respectat în Caria, atât pe Calea Sacră Gherga,
cât și în Sanctuarul Gherga, unele herme mai putându-se vedea
acolo și azi).
131
Gherga în Vestul Anatoliei
De altfel, cel mai îndelungat cult al omenirii a fost - de
departe, față de toate celelalte - cel al fecundității și fertilității;
reprezentarea apei și spermei cu același simbol - ca la Sumerieni
- avea la stră-Români echivalarea pentru rouă ca sperma
Cerească de pe sacra Glie: probabil conceptul apei sfințite - ce
datează din Epoca Pietrei - efectiv a fost inițial legat de spermă
(de exemplu, Afrodita / “Afro-dita” = Zeița Frumuseții apărută
din “spuma mării” - unde prin spumă e de înţeles sperma - poate
fi mai bine percepută ținând cont de acel context străvechi, Zeița
Afrodita ivindu-se din locul unde au fost aruncate testiculele
castratului Zeu Uran, cel mai important centru de cult al ei fiind
nu altundeva decât în Afrodisia, în apropiere răsăriteană de
marele Sanctuar Gherga din Regatul Caria / SV Anatoliei, la
relativă depărtare de Mare, după cum a observat în 2016 și Dr.
Peter Ruggendorfer, arheolog Austriac). Locul nașterii ei /
contemporană primilor Zei - și nu numai al acelei frumoase
Zeițe apărută lângă Gherga - a fost numit sugestiv Anatolia / “A-
Natolia” = “A Nașterii”: Peninsula Anatoliană = Asia “Mică”
(având în apus Regatul Cariei = “Țara Gherghiților”) a fost -
încă din perioada pre-diluviană - avanpost Civilizațional,
amplasarea sa fiind între Cornul Abundenței din S și Imperiul
Atlant din N.
Gherga în centrul Cariei
În Vechea Lume, cea mai densă perioadă din an de
sărbătoriri ale fecundității și fertilității - inclusiv la stră-Românii
din spațiul Român de azi - consta în cele 2 luni dintre Dragobete
/ “Năvalnicul” = “beat de dragoste” și SânGiorz / Sfântul
Gheorghe (24 II - 23 IV), având la jumătatea intervalului său
echinocțiul de primăvară, adică momentul egalității duratelor
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
nopții și zilei. Dragul fetelor “Drago-bete” literalmente însemna
“Dragul bât” / adică “Dragul falus” iar prin celebrarea
marcatorului oficial al fertilității SânGiorz = Sfântul Gheorghe -
Cavalerul care ca un cocostârc stârpea dragonul din baltă,
păstrătorul “Cheilor Timpului”, deoarece deschidea anotimpul /
“Ano-Timpul” cald - începea Calendarul Pastoral, între ele fiind
alte sărbători mari, ca Mărțișorul, Paștile, etc. (se poate observa
despre manifestările din zilele și nopțile de Paști / “Paș-ti” -
denumirea marii sărbători primăvăratice înrudindu-se cu
străvechiul cuvânt “poz” = “boz” pentru divin - că au fost în
legături primordiale cu ceea ce onomastic s-a fixat consonantic
în vocabular ca Pizdă / “Piz-dă”: primele ceremonii pascale au
derivat din primăverile festive ale focoaselor fete / tinerelor
femei, foarte active pentru fecunditate și fertilitate, momente
desfășurate împreună cu masculii / bărbații sensibilizați în
vederea împreunărilor cu ele); în urmă cu multe milenii, morala
publică aprecia activitatea sexuală ca prioritară în viața socială.
Felinele au fost asociate mereu simbolisticii Marii Mame;
obiceiul lor de a se linge constant n-a rămas ignorat de către
credincioșii și credincioasele Marii Zeițe (spre sfârșitul Epocii
Pietrei pisicile nu au fost domesticite, ci s-au autodomesticit,
după cum au studiat paleogeneticienii Claudio Ottoni, Wim Van
Neer și Eva Geigl în 2017). Românii au verbul semnificativ “a
pupa” pentru a “săruta”: “pu-pa” redă onomatopeic particular
“pa” / “pu” pentru “Sfânt/ă”; orientalii mereu au avut o
problemă cu pronunțarea “P” (preferând înlocuirea îndeosebi cu
“B”, ca străvechiul termen pentru “suflet” impus oriental ca
“Ba” sau cel pentru divin folosit ca “boz”). Foarte posibil că
“Ba-Ba” / “Baba” - pentru Marea Mamă din bătrâni, adică de pe
vremuri / din vechime - așa a apărut. O relație între “Ba-Rah” și
“Va-Lah” - aplicând vechile echivalențe “B”/“V” și “R”/“L” -
poate fi văzută și interpretând Valah / “Va-Lah” ca “Sufletist
Solar”, căci în stră-Română, “Va” / “Ba” = “Suflet” iar “Ra” =
“Soare” (Românii / Valahii fiind deopotrivă știuți atât ca
sufletiștii “oameni solari” = “Oamenii Soarelui”, cât și ca
“Oamenii Râurilor” = “Oamenii Valurilor”, Soarele “Ra”
oglindindu-se / reflectându-se în valurile Râurilor și luminând
locuitorii așezărilor “var” / “bar” de pe maluri, care pentru
perpetuarea strălucirii își și văruiau intenționat construcțiile, ca
să fie albe); Valahii / Balahii erau de fapt “Străluciţii” /
“Oamenii Albi”, ai Raiului sau “Oamenii Cerului” / la Greci
ουραίος “ouraios” = “Cerul” (așa cum post-diluvian au existat
“Oamenii Mărilor” - atestați inclusiv istoric, de o pleiadă de
savanți - tot așa pre-diluvian au existat “Oamenii Râurilor”:
înaintea celor mai recenți dovediți oameni pe spirala istoriei, au
mai existat și alți oameni, anume predecesorii lor strămoși iar
stră-Românii au fost demult “Oamenii Râurilor” iar mai demult,
“Oamenii Raiului” luminat de strălucitorul soare Ra). Faptul că
în diverse Ere și în diferite locuri au mai fost apropieri
lingvistice - nu numai prin vechea echivalență “B”/“V”, ci și de
genul “B”/“P” ori “V”/“F” - nu face decât să întărească
asemenea analize, din moment ce înțelesurile s-au păstrat (fie
sexuale / falice, fie regale / de tip “ler”, fie urbane / grupate în
“var”, fie agricole / țărănești). Strămoșii Valahilor - anume
Pelasgii - care respectau enorm Sacrul Soare = “Pa”-“Ra”, adică
“PaRa” / “PuRa” și-au avut denumirea conectată de ceea ce
credeau dintâi, uzual figurarea fiind prin falicul Zeu Paal
(preluat în Orientul Apropiat de Felahi ca Baal / Vaal); de pildă
și azi în Turcă - limba oficială din Anatolia - “para” are o
semnificație foarte importantă (dragă multora), anume: “bani”.
132
Autorul Ion Drăgușanul a scris în “Datina, Biblia
Românilor” din 2005: “Există un teritoriu de sacralitate - datina
- în care sunt înveşnicite tainele pe care nici măcar pietrele sau
cărţile nu le-ar fi putut păstra mai temeinic, mai întru puritate,
mai întru adevăr. Există în datină un mesaj ancestral, cel stabilit
şi rostit de ‘divinităţile bătrâne’ şi retrăit, generaţie după
generaţie, printr-o neostenită cunoaştere trăitoare a ordinii
spirituale a lumii mutată în cuvântul explicativ, în concepte clare
şi în raţionamente bine închegate. Un mesaj pe care îl tot
abandonăm în favoarea deprinderii colective, deşi ştim că
legendele sunt tradiţie vie, aproape întotdeauna mai adevărată
decât ceea ce numim istorie şi că basmele nu sunt numai un
produs al fanteziei, ci şi documente istorice de mare preţ. Dar
dincolo de mesaj mai există ceva, există mărturia unei anume
continuităţi, probată doar prin datină, prin obicei, prin tradiţie,
cunoaşterea trăitoare reprezentând, în fond, un argument mult
mai convingător decât cele pe care le poate aduce istoria. Ca
teritoriu de sacralitate destoinic marcat de ‘divinităţile bătrâne’,
datina probează cât se poate de convingător vârstele neamurilor,
ale neamurilor care şi-au încrustat în pietre mereu alte nume, dar
n-au abandonat niciodată ordinea spirituală, acel ‘dar’ şi acea
‘virtualitate’ ale vieţii în absenţa cărora se creează dezordinea şi
rătăcirea înspre alte teritorii de sacralitate. Cunoaştem astfel de
îndepărtări de un anume loc spiritual, soldat cu individualizarea
altor teritorii de sacralitate, istoria şi mitologia (mai nou, şi
lingvistica) căutând cu încrâncenare rădăcinile civilizaţiilor
sumeriană, egipteană, hitită, feniciană, elenistică, etc., dar
ignorând cu nonşalanţă rădăcinile carpatice ale spiritualităţii
contemporane. Iar între rădăcină şi clipă stau măcar vreo 7
milenii, deja uitate în lada cu vechituri a istoriei. Teoretizăm,
îmbrăcăm haina fastuoasă dar de împrumut a clipei, inventăm
abordări ştiinţifice noi dar ignorăm mărturiile aflate sub ochii
noştri, de parcă ştiinţa nouă nu ar începe cu studiul actelor
trăitoare, în şi prin care omul se întâlneşte cu ceilalţi tocmai
pentru că şi ei sunt trăitori şi astfel se găsesc deja acolo, în
acelaşi loc spiritual cu el. Un loc spiritual în care datina vine din
ce este dat, din exterior, gata făcut şi constatat obiectiv şi
supravieţuieşte prin obicei, adică prin acel act repetat, cu scopul
de a conserva şi organiza viaţa social în forme moştenite din
bătrâni şi care se retrăieşte prin tradiţie vie. În fond, obiceiul este
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
un act social, care dă viaţă şi actualizează datinile, reprezentând
o tradiţie în act, o tradiţie vie. Dar datina - acel ceva stabil, cu
caracter de permanenţă pe linie tradiţionalistă - să nu mai
însemne oare nimic altceva decât o nevoie şi o plăcere estetică,
adică un fel de răsfăţ al clipei care-şi conştientizează orgolios
apartenenţa la veşnicie, deşi nu are nici conştiinţa eternităţii şi
nici capacitatea cunoaşterii trăitoare? Rob al clipei şi părticică
insignifiantă din consistenţa sa, îngenunchez în faţa datinii, în
faţa darului şi în faţa virtualităţii, şi pipăi urmele paşilor celui
mai perfect dintre divinităţile bătrâne, încercând să-i aflu numele
şi să măsor apoi, între numele său şi numele nostru, calea
datinii, cea trăită, după obicei, prin tradiţii; și clipa se sparge,
îngăduindu-mi să păşesc în oraşul de la locul sub mâna Zeiţei
Cula, Marea vrăciţă, Doamna care reda viaţa, patroana
medicinei şi tămăduitoarea capetelor negre, Prinţesa celui mai
integru - Anu - care ştia să proclame reguli lângă râul cu multă
apă (corespunzător Tăbliţelor de la Tărtăria). Poposesc în
tărâmul de sacralitate stabilit de Anu (‘guvernând în cer’) şi de
prinţesa lui, Cula / Suae. Între clipa căreia îi aparţin şi clipa
astrală a proclamării de reguli lângă râul cu multă apă (Mureş),
undeva - prin Ardeal - s-au stivuit vreo 7 mii de ani şi tot atâtea
uitări. Regăsirea e imposibilă, calea zeilor fiind definitiv uitată;
și - totuşi - calea zeilor există, dar mărturiile zac uitate prin
vremuri: de pildă, Legea. Tăbliţele de la Tărtăria doar
menţionează naşterea Legii, în oraşul în care locuiau capetele
negre (nume sub care au fost cunoscuţi succesorii sumerieni dar
şi divinii pelasgi ai lui Homer), adică în practica socială a unor
popoare care se pregăteau de migraţie şi care aveau să-şi piardă
identitatea în favoarea unui nou început. ‘Capete negre’ se
numeau şi sumerienii, şi pelasgii, care deşi vor coloniza Asia
Mică, India şi chiar o parte din litoralul nordic al Africii, sub
numele de ‘felahi’, deci pelasgi, au lăsat în locurile de baştină
suficiente frăţii / ginţi care să le înveşnicească memoria. După
câte se pare, ‘regulile’ lui Anu au fost cele pelasge, Hestia
încredinţându-i marelui preot Zal Mox ‘legile bune’ (sau
‘belagine’, cum le-au numit anticii Eladei); de fapt, nu
‘belagine’ - adică nu ‘războinice’, ci ‘belasgine’ / pelasgine,
Hestia / Vesta fiind divinitate pelasgă, zeița vetrei și a
ritualurilor de tip horă. Blajinii sau Rahmanii ţin de cultul
Moşilor (chiar şi romanii se revendicau din rahmani) şi au
conturat în spiritualitatea românească un ansamblu de datini,
obiceiuri şi tradiţii; de la acei susţinători ai stâlpilor pământului
par să ne fi venit - prin intermediul Hestiei - legile belasgine,
acele ‘reguli’ proclamate la mijlocul mileniului V î.C. ‘lângă
râul cu apă multă’, care aveau să se numească ‘drept valah’.
Diodor Sicul a consemnat: la arieni, Zoroastru susţinea că o
zeiţă bună i-a dat legile întocmite, la nemuritorii Geţi, Zalmoxis
susţinea că Hestia i-a dat legile iar la Evrei, Moise susținea că a
intrat în legătură cu Iahve; și Anu, şi Zoroastru, şi Zalmoxis, şi
Moise se impuseseră drept locţiitori ai zeului care stăpânea
cetatea, dar îşi exercitau puterea cu sprijinul ‘sfatului bătrânilor’
(preoţilor, căpeteniilor obşteşti) şi al ‘adunării luptătorilor’ (ca
Ghilgameş ori Aga din Kiş). Formulele asociative impuneau
sistemul tributar, cel numit ‘asiatic’, obştile / ginţile având
obligaţii faţă de ‘mai marele pământului’, conducătorul tribului,
al reuniunii de triburi şi, ulterior, al statului. În cadrul obştii se
practica devălmăşia, ieşirile ulterioare din indiviziune
conducând la apariţia muncii salariate (‘tot seceră lanuri argaţii’,
Iliada 17:567) iar nu la sclavagism. Încălcările legislației, deci
ale datinii, se sancţionau de judeţul obştii; legile se cântau, ca să
nu se uite (conform lui Aristotel), refuzându-se consemnarea
acestora în scris (conform lui Cezar): asta înseamnă că nu le
putem afla direct, identificarea fiind posibilă doar cu ajutorul
133
intermediarilor, cel mai credibil fiind Homer, care a descris o
civilizaţie pelasgă încă unitară, cea din vremea războiului troian
și cea din vremea sa, pe care numai noi - românii - o mai
moştenim drept datină, prin obiceiuri şi prin tradiţie (până la
sfârșitul medieval fiind în exercițiu ‘dreptul valah’ /
‘Valaskim’). ‘Legea din bătrâni’ reprezintă un dat, un ansamblu
de reguli stabilite de cei care puneau foarte mare preţ pe asocieri
pentru a fi socotiţi cei mai puternici. ‘Legea din bătrâni’
funcţiona, în vremea lui Anu (simbolizat de o cruce şi în
‘Templul cu 3 stâlpi’ de la Cucuteni, şi în spiritualitatea
sumeriană), într-un spaţiu european apreciabil, în care Carpaţii
şi vecinătăţile sale aveau să se constituie drept ‘tărâm al zeilor’
(conform lui Hesiod) şi datorită uriaşelor rezerve de sare, şi
datorită apropierii de cer, pe care o îngăduiau cu generozitate.
Prin urmare, din aceeaşi civilizaţie, pe care o putem numi sau
carpatică, sau europeană - funcţie de orgolii şi de blazări istorice
- au făcut parte pământurile Daciei viitoare, cu enclave sud-
dunărene apreciabile. Descoperirile arheologice, deşi nu deschid
ferestre decât spre cronologii şi spre speculaţii pe seama
simbolurilor folosite într-o artă tulburătoare (o simfonie a
culorilor), marchează - totuşi - un perimetru istoric ancestral,
leagăn al ştiinţei Argenilor, Vedica şi al Teogoniei greceşti, al
naşterii zeilor, deci al conştientizării de sine de care s-a
învrednicit umanitatea (parabola ‘mărului’ cosmic, desemnând
cunoaşterea). Dar toate dovezile apariţiei unei civilizaţii
magnifice pe teritoriul nostru obştesc nu ne îndreptăţesc la
nimic. În fond, ele puteau reprezenta creaţii ale frăţiilor / ginţilor
care au migrat spre cele 4 puncte cardinale, întemeind neamuri
distincte, individualizându-se prin limbă şi prin datină nouă, prin
ritul consacrat de un alt sistem de credinţe, unul mai evoluat
filosoficeşte şi - deci - cu o capacitate de manipulare apreciabil
lărgită în spaţiu şi timp. Singura şansă de a ne revendica
străbunii printre carpizii pelasgi o reprezintă datina”.
“Precum în Cer (=Gher), așa și pe Pământ (=Ga)” -
după cum e în rugăciunea “Tatăl nostru” / de pildă în “Sfânta
evanghelie după Luca” 11:2 - este expresia creștină a incantației
păgâne “Gher-Ga” pentru mariajul dintre Cer și Pământ întrupat
de Gherga = numele străluciților / stră-lucitorilor cârmuitori
străvechi, dinaști având berze printre păsările lor totemice, astfel
recunoscându-se și alte etimologii: lingviștii au analizat că pe
baza rădăcinii Kurgane / Indo-Europene “bherg” însemnând
“strălucit” / stră-lucitor” a apărut și cuvântul Pelasg “bherga”
însemnând “nobil” (Pelasgii au fost nomazii EurAsiei care în
Vechea Lume migrau ca berzele / păsări eminamente acvatice).
Pajura / “Pa-Jura” - numită popular și “acera” / “acvila” - e
emblematică Românilor și în prezent (așa cum se poate vedea de
exemplu pe “g/herbul” = emblema Țării / stema României).
Termenul - conform Dr. Mihai Vinereanu - a provenit “din
fondul pre-latin”: “pajură = pasăre răpitoare, mai mică decât
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
vulturul, care trăiește în regiunile de munte (‘Aquila
imperialis’). Românescul ‘pajură’ a provenit din același radical
ca și ‘pasăre’, cum o dovedesc atât sensul, cât și forma celor 2
cuvinte românești”. (Corespunzător “Dicţionarului limbii
Româneşti” din 1939 realizat de Dr. August Scriban, “pajura =
gripsor” / “zgripţor”; era pasărea sacrului An, de altfel în târziile
limbi Germanice “jera” ajungând rădăcina pentru “year” = An).
În 2016, cercetătorul Român Lucian Costi a scris: “Emblema
străveche a țării este păzită de o pajură, simbol de 2 ori solar,
prin aceea că pajura e o viețuitoare a văzduhului în lumea reală,
zburând în înaltul cerului, metaforic aproape de soare, și prin
faptul că numele ‘pajura’ are în trup morfemul solar ‘ra’. Pentru
români, pajura este și un semn definitoriu pentru străvechea
religie și credințele arhaice de natură solară; acest lucru ne e
confirmat de analiza termenului: într-adevăr, despărțind ‘pa-ju-
ra’ în morfemele componente, regăsim ‘pa’ (ceea ce e în
legătură cu lumea de sus), ‘ju/r’ cu jurământ - morfem din
divinizarea ‘ju’ - și în final ‘ra’, particula solară, ilustrând un
ritual solar sau afinitate cu tot ce e legat de soare. Astăzi este
preferată denumirea de ‘acvilă’ în loc de ‘pajură’ pentru figura
simbolică ilustrată care păzește scutul emblemei țării, prin
extensiune stemă. ‘Acvila’ e numele latinesc pentru ‘aceră’.
Dacă ‘acvila’ ne-ar duce cu gândul la ‘aqua’ (‘apa’ în latină, fără
să putem pricepe ce conecție există între acvilă și apă), cuvântul
‘acera’ din românește ne spune precis că e ceva legat de
noțiunea de soare, fiind construită din morfemele ‘ace’ - având
sens de legat ca o cusătură făcută cu acul - și ‘ra’, soare. ‘Acera’
e intim legată de soare! ‘Acera’ e o vorbă arhaică, multimilenară
în limbă, în vreme ce ‘acvila’ e o inovație tardivă făcută în
latină. ‘Acera’ și ‘pajura’ sunt denumiri cu profunde reverberații
heraldice din istoria noastră veche”. (În 2019, Dr. Ileana Căzan -
secretara Comisiei Naționale de Heraldică, Genealogie și
Sigilografie a Academiei Române - a afirmat că în trecut acvila
de pe stema Românească a fost tratată și ca vultur).
134
Marii Zeițe - fie că o chema Așera, Ghirghe / Kirke,
ș.a. - îi erau apropiate vietățile apelor / peștii, vietățile uscatului /
felinele ori vietățile cerului / păsările, de-a lungul timpurilor
fiind reprezentată și dezvelită arheologic în toate asemenea
ipostaze de Mare Mamă, în spațiul Românesc și în alte părți ale
Vechii Lumi (pe care a patronat-o, chiar dinaintea vremurilor
Pelasge dar și în timpurile Pelasge). În 2015, scriitorul Român
Dumitru Denciu a scris “Despre identitatea limbii române”:
“Am susținut și susțin că, nominal (etnonimic), ‘pelasg’ este
același lucru cu ‘valah’. Se pune firește problema periodizării
limbii noastre (filonului nostru); personal, pledez pentru
delimitarea următoarelor faze:
 Română, mileniile I-II
 Geto-dacă-moesiană, mileniile II-I î.C.
 Pelasgică (sau indo-europeana comună din
Europa), mileniile IV-III î.C.
 Proto indo-europeană, mileniile VI-V î.C.
 Nostratică, mileniile IX-VII î.C.
Nu e nimic scandalos în ideea de a trata / studia
româna, pe rând, ca: limbă românică, limbă paleo-balcanică,
limbă indo-europeană aparte”.
Pentru clarificare: în chip generic, limba “stră-
Română” - termen utilizat în această lucrare “Originea Gherga”
pentru Româneasca străveche - a cuprins toate formele
anterioare, dinaintea Românei actuale, până la Nostratică =
limba Atlantă, dinainte de Potop (limba Nostratică efectiv
înseamnă “limba noastră”).
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

foarte stricte în cazul neregulilor; “izgonirea” / “fuga” din Rai a

unor îngeri, care au “căzut” sau au “decăzut”, rămânând printre
oameni - iar nu în “Lumea Cealaltă” / “Lumea de Dincolo”,
intangibilă oamenilor vii - a fost un fenomen memorabil, reţinut
ca atare în amintirile martorilor: cei care n-au acceptat “a doua
naştere” şi n-au vrut să trăiască printre Atlanţi şi-au întemeiat
comunităţile - prin dragoste cu autohtonele - pe marginile
Imperiului Atlant (îngerii fiind nemuritori, n-au făcut-o în mod
necesar pentru procreere / înmulțire, ci acțiunile lor de
amestecări cu muritorii evident au avut alte motive, cum ar fi
plăcerea, declarată public).

Ca exemplu dintre străvechile semne (cum ar fi cel al

Svasticii - Zvastika / “Zuas-tika” literalmente fiind “Ochiul
Zeului”, căci “Zuas” = “Zeul suprem” iar “tika” = al “treilea
ochi”, reprezentând schițat prin semnul său ochiul divin care
prin rotirea sa, ca a Soarelui, vedea altfel decât ochii normali,
marcat pe frunte, între sprâncene - din ale cărei 4 brațe a apărut
Crucea), în 2016, cu finanțarea din partea Guvernului Indiei,
colectivul de profesori de la “Institutul Indian de Tehnologie”
din Kharagpur 22,19 lat. N, 87,19 long. E - în cadrul “Inițiativei
pentru Patrimoniu și Știință” sub coordonarea Dr. Joy Sen - a
studiat originea Svasticii, indicând-o ca Europeană, provenind
din fostul Rai:

Arhanghel = șef de îngeri

Pre-diluvian, vămuirile în Porţile Atlante probabil

constau și în iniţieri tipice - desfăşurate lângă Pilonii Atlanți /
Coloanele Atlante, în târgurile locurilor respective - foarte
posibil lăsându-se cu însemnări prin marcări distinctive (aşa
cum mai târziu s-au aplicat animalelor domestice pentru
recunoaşteri), la oamenii de pe atunci ca ale celui de-al treilea
ochi / “oki”, prin tatuările de pildă ale piciorului flexat al berzei
= simbolul fertilității ori al armei favorite bumerang, a ghiarei
curcii / Tridentului, a crucii solare / Svasticii, etc., prin excizii,
circumcizii, castrări, ş.a.m.d., fiind măsuri luate de Gardienii
purtând părul mai lung pe o parte a capului, pentru identificările
ulterioare ale oamenilor proprii, patrulările lăsându-se cu măsuri

135
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Svastica / “Zuas-tika” a apărut în Imperiul Atlant
Cea mai veche Svastică din lume a fost găsită gravată
pe un os de mamut din Bazinul Niprului / Ucraina, datând de la
începutul Imperiului Atlant - din mileniul XI î.C. - ori poate
chiar dinaintea aceluia: “Ochiul Zeiesc” / “Ochiul Sf. As” =
“Ochiul Sf. An” (căci “As” = “An” în “Su-As-tika”) era anterior
față de “Ochiul Gorgon” sau față de “Ochiul lui Horus”; figurina
reprezentând o pasăre era însoțită de obiecte falice, ceea ce o
integra în Cultul Fecundității și Fertilității (existent în Epoca
Pietrei). De exemplu, Dr. Alfred Salmony 1890-1958 a studiat
în 1949 chiar mai multe figurine străvechi - pe lângă ceea ce s-a
găsit pe Valea Niprului la Mezin 51,48 lat. N, 33,04 long. E /
Ucraina - evidențiind deopotrivă legăturile păsărești și sexuale
ale ornamentelor, cu primele Svastici stilizate din lume.
Brățară din fildeș de mamut
(veche de 15 milenii, Mezin / Ucraina)
Stema Atlantă a fost Svastica / Vârtelnița, ca piciorul
îndoit al berzei = fertila pasăre solară, rezultând din îmbinarea -
pe verticală și pe orizontală - a picioarele perechii părintești, ca
2 bumerange (în Vechea Lume fiind simbol Gherga, ce era
136
tatuat pe mijlocul frunții - între ochi - pentru recunoașterea
neamului): dublarea simbolului Gherga - adică al fertilelor berze
ori al eficacei arme bumerang - însemnat pe locul celui de-al
treilea ochi ca așa-zisă “Cruce Solară” releva divinitatea
caracterului dual Gherga sintetizată prin expresia “precum în
Cer, așa și pe Pământ” (așa era și capătul cârjei liderului). În
răsăritul Pontic, Antici ca Anatolianul Strabon, Romanul Pliniu
“cel Bătrân” (în “Istoria naturii” 6:4) ori Anatolianul Arrian au
documentat că trăiau Sanni - care îl venerau pe marii șamani
Gëræg - strămoși Georgieni: populația Sanni = Suann / Svan - al
cărei Grai era original autohton Caucazian - onomastic îl reda pe
Sfântul An (în acea zonă inclusiv acum trăiesc Kerchezii /
Cerchezii și populația Karachay / “Kara-Chay” însemnând
Cherchezii Țării / Pământului sau Negri - adică Nordici -
respectiv cei de la Marea Neagră); despre Kherkezi / Cerchezi -
care evident redau onomastica Ghergheză, grupați în ceea a fost
denumită Carcassia - e de știut că formează cea mai veche și cea
mai numeroasă populație Caucaziană, după cum a studiat și
istoricul Samir Khotko, Graiul principal avându-l pe cel A-Dâg,
înrudit cu Graiul Khet / Hitit (la Iranieni / în Persană, numele lor
e Charkas ‫ ﭼﺮﮐﺲ‬iar în Latină numele lor a fost de Circasieni /
Ciarca-și pentru Sfinții Ciarca = Sf. Gherga). De altfel, astfel
cum colectivul coordonat de Aram Yardumian de la
Universitatea din Pennsylvania a studiat în 2017 diversitatea
genetică Svan din Caucaz, inclusiv în prezent există acolo
bărbați genetic “N” / ca Gherga: așa ceva confirmă și prin acea
dimensiune parametrii științifici istorici ori literari privindu-i pe
Gherghi în areal. Antici ca Anatolianul Strabon în “Geografia”
XI 2:14, Mela în “Choreographia” 1:12, Curtius Rufus 6:4, ș.a.
au scris despre populația Kerketă din Caucaz, care avea în
Bazinul Râului Kuban, dintre Georgia și Karga = Marea Azov,
uniunea tribală Zygă / Jigetă, din care s-au desprins de pildă -
după cum a prezentat și cercetătorul Kadir Natho în “Istoria
Circasiană” din 2009 - Sarmații Ia-zygi / Iazigi (care Antic au
ajuns să trăiască pe Valea Tisei inferioare, Geții denumindu-și
capitala din Ținutul G/Herțegului, adică din zona cârmuitorului,
azi acolo fiind Ținutul Hațeg - deoarece era plasată spre aceia -
ca SarmiseGetusa); de altfel, așa cum se înrudeau Graiurile
Anatolian Khet / Hitit și Caucazian A-Dâg, similar - simetric
oglindite peste valurile Pontului - se înrudeau Graiurile Ghet /
Get și Dac: ecouri Românice / Latine au fost evidențiate de către
specialiștii lingviști atât în Hitită / Khetă, cât și în Ghetă / Getă
iar în ambele situații înrudirile A-Dagă și Dacă nu au fost deloc
întâmplătoare. Capitala Geto-Dacilor Sarmisegetusa / “Sar-
mise-Getu-sa” reda “Apa-vechilor-Geți-sacri” (“Sar” în secolul I
î.C. - când meșteri Cariani / Gherghiți din coloniile Pontice au
ajutat construirea capitalei Geto-Dace în Ținutul Hațegului,
lângă Râul SarGeția = “Apa Geților”, așa cum se mai pot vedea
caracterele Grecești inscripționate acolo pe pietrele cetății
Sarmisegetusa - însemna “Apa”, “mise” = moși / vechi, “Getu”
= Geți iar sufixul “sa” era de la sacră / sfântă; o ipoteză
lingvistică leagă denumirea Râului Sargeția de Indo-Europeanul
/ Kurganul “Gherk”, în Română “zargă” fiind bifurcație, adică
despărțirea / crăcănarea cursului apei curgătoare ca la furcă: în
albia sa, cârmuitorul Deceval / betacizat Decebal - ultimul rege
al Geto-Dacilor independenți din N Dunării - a ascuns la
începutul secolului II de Romanii invadatori o parte din tezaurul
Regatului în fruntea căruia era). Literalmente “Sarmi-se” și
“Getu-sa” au redat împreună Sarmise-Getusa, adică oraș Sarmo-
Get, respectiv - ca revers, cum se practica în Vechea Lume -
oraș Geto-Sarmat. Pe de altă parte, se poate observa că Svastica
= Stema Atlantă a apărut în N African după milenii față de
EurAsia, acolo și “Ochiul lui Horus” ajungând schițat după
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
reprezentarea Europeană a “Ochiului Gorgon”; “Ochiul divin” -
adică Svastica - în N European era denumit Yarga (literalmente
“Ya-rga” fiind “lumina regească”), de stră-Români era știut ca
“vârtelniță” (la fel ca morișca de vânt sau ca “sfârleaza” =
unealta cu 3-4 picioare, ca stativ, pe care se depăna firul de lână
ori de cânepă), vechii Chinezi îi ziceau “Wan”, vechii Coreeni îi
ziceau “Man”, etc.
Colier din aur cu Svastici (Hyrkania / Epoca Fierului)
Așa cum au studiat de exemplu François de Blois și
Willem Vogelsang în 1993, Hyrkania = Ghergania - din Nordul
Iranului - în Epoca Fierului făcea parte din Marele Dahistan;
colierul de aur cu Svastici datând de atunci a fost descoperit în
Ghilan - regiunea de întâlnire dintre Ghergania și Media - la
Marlik 36,49 lat. N, 49,27 long. E / metropolă populată de
autohtonii Mardi, în cimitirul regal de pe Dealul Cheragh: din
zonă au provenit mulți cârmuitori Imperiali Gherghi. În Vechea
Lume, în care - pe lângă oameni - au fost semnalate existențele
unor făpturi de gen asexuat îngeresc ori sexuat ca zmei sau zâne,
compatibilitatea dintre îngerii Gregori / totuși sexuați și femeile
Homo Sapiens (care au născut Găligani / Uriași) era un fapt
extrem de deosebit, încât a ajuns reținut ca atare; așa ceva însă
n-a mai fost de la Potop încoace: făpturile divine - anume,
îngerii Gregori, denumiți Sumerian “i-Gigi” / în pronunție
“iGhighi”, Grecește ἐγρήγοροι “e-Gregoroi”, Ebraic ‫ﬠִ יר‬
însemnând “Veghetor” / corespunzând Arameului “Ur”, ș.a. - au
iubit oamenii și fizic, din plăcere (îngerii dovedindu-se nu
asexuați ca în Lumea “Cealaltă” / Lumea “de Dincolo”, ci de
sex masculin pe Lumea “Asta” - pe Pământ - partenerele lor
devenind “fiicele oamenilor” = femei tinere / evident numai de
sex feminin, în zona Înălțimilor Golan-Galileea / Nordul
Canaanului, unde apoi Vechiul Testament a atestat că trăiau
Gherghe-sei). S-ar putea remarca la tinere că nu erau “fiicele
Domnului”; partenerii însă erau divini, aceia fiind “fiii
Domnului”: păgânii au reținut din acel areal aproximativ - de
factură Caucaziană - și din vremuri îndepărtate ale Vechii Lumi
împerecherile colective ale Ghergarilor cu Amazoanele (ei fiind
partenerii aleși / speciali - favoriții pentru a le iubi în devălmășia
divinelor orgii, respectate cu rigoare religioasă și ritualică în
fiecare primăvară pentru 2 luni ca să aibă prunci - iar ele cu
entuziasm deplasându-se pentru plăcerile de a fi iubite tocmai de
137
către aceia, nu de bărbații obișnuiți care existau în vecinătățile
acelor femei, care nu aveau nimic divin în ele, fiind Amazoane
dorind doar să aibă pe mai departe fiice). După cum au observat
vechii oameni în Vechea Lume, de-a lungul timpurilor și în
diverse locuri, calitățile aparte ale cârmuitorilor Gherghi - ca
reprezentanți oficiali ai divinului - inclusiv potența lor, etc. și-ar
avea sorgintea în asemenea contacte (consemnate și biblic) între
Cer și Pământ, așa cum au fost cele prediluviene ale acelor
îngeri cu indigenele / pământenele; dezvoltarea pe cont propriu /
independent - așa cum au dat exemplu îngerii Gregori, custozi ai
cunoașterii - a fost inedită în Vechea Lume, însemnând un clar
progres Civilizațional (Gardienii Gherghi / Gregori păzeau
cunoștințele și supravegheau oamenii pentru ca să-i urmeze).
Filozoful Antic Platon în “Symposium” a scris despre existența
“la început” a 3 genuri, respectiv masculin conectat Soarelui,
feminin conectat Pământului și androgin / hermafrodit -
însemnând un amestec de caracteristici masculine și feminine -
conectat Selenei; anterior lui, Anatolianul Hesiod în “Teogonia”
a scris că “la început” erau 3 divinități, anume Tartar = Abisul,
Gaia = Pământul și Haosul, cărora li s-a alăturat Eros (a patra
divinitate importantă, a atracției sexuale: acela era fiul Zeului
Hermes / bunicul Gherga și al frumoasei Afrodita / cu
principalul centru cultic în Țara Gherghiților = Caria). Se poate
observa la credincioșii Marii Zeițe Gaia că efectiv erau goi (fără
haine): despuierea / nuditatea credincioșilor goi releva lipsa
oricăror bariere în relația cu divinitatea Gheii / Mama
Pământului - Marea Zeiță patronând natura sub forma credinței
că de fapt toate viețuitoarele din ea s-au născut și în ea ajung
când mor - iar ca atare în Vechea Lume goliciunea ori
sexualitatea era firească, regăsită în Cultul Fecundității și
Fertilității, universal răspândit pe glob în urmă cu multe milenii,
cu acte sexuale practicate în crânguri ori în grădini, direct pe
respectata glie; s-ar observa că GLIA în scrierea Greacă inițială
ar fi putut - prin litera “L” transcrisă Grecește Λ - să fi dus la
ΓΑΙΑ “GAIA” (formă de asemenea larg răspândită). În
imaginea următoare - din spațiul Românesc - se pot vedea
bumeranguri neolitice fabricate din oase de cerb, găsite în 1934
de arheologul Dinu Rosetti în comuna Vidra 44,16 lat. N, 26,09
long. E / județul Ilfov:
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
“Dicţionarul de simboluri” publicat de Francezii Jean
Chevalier şi Alain Gheerbrant în 1969 are alfabetic scris despre
noţiuni ca “Poartă”, “Pod” / “Punte”, “Pol”, “Poseidon”,
“Potop”, etc.: “Poarta simbolizează locul de trecere dintre 2
stări, dintre 2 lumi, dintre cunoscut şi necunoscut, dintre lumină
şi întuneric, dintre bogăţie şi sărăcie. Poarta se deschide spre
mister. Dar ea are şi o valoare dinamică, psihologică; căci ea nu
marchează doar un prag, ci îl şi invită pe om să îl treacă. Poarta
este o invitaţie la călătorie spre un alt tărâm. Trecerea prin
poartă este, cel mai adesea în sens simbolic, o trecere de la
profan la sacru (acela e de pildă şi înţelesul porţilor
sanctuarelor). Simbolismul paznicilor ţine, în mod manifest, de
iniţiere / intrare, care poate fi interpretată şi ca trecerea dincolo
de o poartă. Ianus - zeul latin al iniţierii în misterii - era stăpânul
cheilor de la porţile solstiţiale, adică al fazelor crescătoare şi
descrescătoare ale ciclului anual; e vorba de ‘poarta zeilor’ şi
‘poarta oamenilor’, care dădeau spre cele 2 căi al căror stăpân
era Ianus (aşa cum a fost şi Ganeşa în India, tradiţia hindusă
pomenind de ‘calea zeilor’ şi ‘calea strămoşilor’): cele 2 porţi se
numeau ‘Ianua inferni’ şi ‘Ianua coeli’ (‘poarta infernului’ şi
‘poarta cerului’). Trecerea de la pământ la cer se făcea prin
‘poarta soarelui’, care simboliza ieşirea dincolo de limitele
condiţiei individuale; acea poartă era deschizătura de sus a
cortului, prin care trecea Axa Lumii (sau creştetul capului)
oricum, poarta strâmtă ce ducea spre Împărăţia Cerurilor. Poarta
sacră era aşezată între 2 coloane. Simbolismul podului sau punţii
- care îngăduia trecerea de pe un mal pe celălalt - a fost unul
dintre cele mai larg răspândite; acea trecere însemna şi trecerea
de la pământ la cer, de la starea omenească la cea
supraomenească, de la contingenţă la nemurire, de la lumea
sensibilă la cea suprasensibilă. Trecerea de la pământ la cer a
identificat podul cu curcubeul, punte azvârlită între cele 2 lumi
pentru ca să meargă veştile. Podul s-a identificat şi cu Axa
Lumii sub diferitele ei forme şi îndeosebi cu scara, situaţie în
care podul trebuie considerat ca fiind vertical. Tradiţia islamică
a descris trecerea peste Sirăt sau Pod - adică intrarea în Rai - ca
fiind mai subţire decât firul de păr şi mai tăioasă decât ascuţişul
sabiei, aceea fiind calea cea dreaptă urmată de credincioşi, doar
aleşii putând trece. Axa Lumii lega polul terestru de polul
ceresc, centrul lumii de constelaţia boreală; din acea cauză,
tradiţia primordială a fost adesea socotită ca fiind hiperboreană.
Polul a fost figurat prin centrul svasticii, imagine a mişcării de
rotaţie în jurul centrului nemişcat. În anumite loje masonice, un
fir de plumb - axa cosmică - e agăţat de Ursa Mare (sau de litera
‘G’ care o reprezintă), polul ceresc, ajungând până în centrul
unei svastici pe sol, polul pământesc. Poseidon a fost zeul peste
lumea apelor care-i aparţinea, precum aparţineau Infernul lui
Hades, Cerul lui Zeus şi Pământul celor 3 fraţi. Atributul zeului
Poseidon - tridentul sau harponul cu 3 vârfuri - a reprezentat
naşterea valurilor şi a fulgerelor, fiindcă el a fost de temut, fiind
mai degrabă zeul mării agitate decât al celei liniştite. Poseidon a
fost şi zeul cutremurelor, al seismelor născute (credeau cei din
vechime) din furtunile mării, el fiind zeul care făcea pământul să
tresalte. Homer a afirmat că Poseidon punea în mişcare
pământul şi talazurile; la obârşie, Poseidon însemna puterea
activă care punea în mişcare pământul receptiv şi pasiv, fie că
era vorba de seva vitală sau de zguduirile seismice. În fabuloasa
Atlantidă, Platon în ‘Critias’ 113 i-a atribuit lui Poseidon
puterea de a fi slobozit din adâncul pământului 2 izvoare, unul
cald şi unul rece, umplând pământul cu roade bogate, de tot
felul. Poseidon - zeul mărilor şi al pământurilor zguduite - era
simbolul apelor primordiale, al apelor de jos şi nu al celor de
sus. A recunoaşte semnificaţia simbolică pe care potopurile au
138
dobândit-o în tradiţii şi mituri nu înseamnă a le nega existenţa
istorică. Potopul a fost semnul germinării şi al regenerării. Un
potop nu distrugea decât pentru că formele erau învechite şi
epuizate, el fiind întotdeauna urmat de o nouă umanitate şi de o
nouă istorie; el evoca ideea de dispariţie a umanităţii în apă şi
instituirea unei noi epoci, cu o nouă umanitate. De potop poate fi
legată scufundarea continentelor în ape, ca în mitul geografic
(poate real) al Atlantidei. Ca şi botezul, potopul purifica şi
regenera, fiind un imens botez colectiv, hotărât nu de o
conştiinţă omenească, ci de una superioară şi suverană. Potopul
arăta cum viaţa putea fi pusă în valoare de o altă conştiinţă decât
cea umană, viaţa omului apărând ca un lucru fragil care trebuia
să dispară periodic, pentru că destinul tuturor formelor era de a
pieri pentru a putea apărea din nou. Dacă formele n-ar fi fost
regenerate prin dispariţia lor periodică în ape, ele s-ar fi atrofiat,
şi-ar fi epuizat posibilităţile creatoare şi s-ar fi stins definitiv.
Faptele rele, păcatele ar fi reuşit în cele din urmă să desfigureze
omenirea; lipsită de forme şi de forţe creatoare, aceasta ar fi
degenerat, decrepită şi sterilă. În locul regresiunii lente spre
forme subumane, potopul a determinat reabsorbţia instantanee în
ape, unde păcatele au fost purificate şi de unde s-a născut
umanitatea nouă, regenerată”. Autorul Ion Drăgușanul a scris în
“Datina, Biblia Românilor” din 2005: “Undeva, într-o patrie
primitivă europeană, în ‘Terra extrema’ / Paradeșa sau
‘Pământul de sub Ursă’ / Varâha, au trăit străbunii tuturor
neamurilor europene, blonzi care iubeau muzica și cântau toată
ziua, trăind în vecinătatea apelor; considerau Steaua Nordului
drept ‘ax al lumii’, ‘coloană a lumii’, ‘coloană a cerului’ sau
‘axă celestă’, desenând-o pe amulete, pe ceramici şi pe menhire
(pietrele căzute din cer) sub formă de crin stilizat, apoi sub
formă de treflă şi adorau, de pe ‘Colina Cerului’ (‘gorgone’ în
greacă, ‘kurgan’ în slavă) cerul diurn, cerul crepuscular şi cerul
nocturn, stabilind anume geografii cereşti, respectiv ‘cerul
căminului’ sau al vetrei (Hestia), ‘cerul polar’ şi ‘cerul
navigatorilor’. Vulturul - în zbor planat - a devenit ‘vulturul
cerului’ (îngerul de mai târziu), al cerului alcătuit din Abis /
Abzu şi din Sfântul Cer (Anu, tatăl anotimpurilor-hore şi, de
aceea, rămas în memoria obştească drept an), separaţi de o
cupolă de piatră, din care se desprindeau uneori fragmente care
cădeau pe pământ. Soarele şi Luna erau făcute din substanţa ‘lil’
(spirit) iar celelalte corpuri cereşti erau alcătuite din ‘pete
negre’. Divinitatea supremă a acelei civilizaţii matriarhale,
egalitare şi pacifiste era ‘Mama Mare’ / ‘Mama Terra’. Cerul
Sfânt era Ur-Anu, ‘roata cerului’, Ur fiind un oval neregulat,
deci o roată, iar Anu - Cerul. Paradeșa - în sanscrită - unde
oamenii nu cunoșteau nefericirea (rahmani, rohmani, arryani,
blajini) a durat până în mileniul IV î.C., când s-a produs marele
diluviu şi când s-au instaurat mari friguri în Paradeșa, când
marea a atins însuşi cerul, când a inundat pământul, când aerul a
fost de gheaţă, când troianele erau aduse de vânturi aspre, când
ploaia a dominat Calea Destinului; și pentru că au sosit mari
friguri în Hyperboreea, pentru că iarna s-a răspândit pe întreg
pământul, aryanii au plecat, în zilele regelui Ani-ran, când au
venit la domnie regii celor din munţi, spre Căminul Soarelui,
adică spre sud-est, drumul durând mai multe generaţii”. Grupul
genetic masculin Gherga - dominant acum în Nordul EurAsiei -
la sfârşitul Epocii Pietrei n-a fost al câtorva persoane izolate,
nici al unei familii / clan ori dinastii sau al vreunui trib / neam
oarecare, ci caracteriza legendarul popor “Hiperboreu” / adică
“extrem Nordic”, din care încă se disting, în procente majore,
bărbaţii unor naţiuni în Ţările Baltice (adică riverane Mării
Baltice, notată până în Evul Mediu ca “Pontus Balticus”, având
triburi Velta / Valte, respectiv Balte): Vechea Lume - populată
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
în Europa la sfârşitul Epocii Pietrei de către succesorii Uriaşilor
din grupul genetic masculin Homo Sapiens “I” în general al
vânătorilor, majoritar şi azi la Români, lângă care s-au înmulţit
Europenii din grupul genetic Homo Sapiens masculin “R” în
general al culegătorilor, constituind majoritatea azi pe continent
- a fost timp de milenii sub cârmuirea strămoşilor Gherga din
grupul genetic masculin Homo Sapiens “N”/“X” în general al
pescarilor / plutaşilor (dintre descendenţii cărora şi acum printre
cei mai semnificativi - în termeni ca profil / genetic, ca
onomastică şi ca locaţie / geografic - sunt Gherganii din Banat),
aceia fiind liderii care au organizat Civilizaţional Vechea
Europă, începând din urmă cu aproape 10 milenii; se poate
remarca termenul dinaintea Indo-Europenilor (adică pre-
Kurgan) “pleu” pentru “a curge”, “a înnota”, “a pluti” că rezona
consonantic cu denumirea populară a organului sexual
bărbătesc, astfel precum pe larg se foloseşte şi azi de către
vorbitorii limbii Române. Aşa cum nou-născuţii umani înnoată
instinctiv - demonstrând o dimensiune acvatică la începutul
vieții - nou-apăruta Civilizaţie a Imperiului Atlant şi-a
demonstrat dimensiunea acvatică încă de la început: s-a bazat,
deosebindu-se în Vechea Lume prin ineditul acvatic, pe potenţii
plutaşi / pescari care au populat la sfârşitul paleoliticului fertilele
Văi ale Bazinului Pontic (pe atunci - la sfârşitul Epocii Pietrei
cioplite - Bazinul Pontic colecta foarte spornic apa dulce din
arealul înconjurător, fiind cu adâncimea sa la altitudinea cea mai
redusă de pe glob); acolo s-au emancipat Găliganii Ghergani - în
general plutaşi / pescari - cu activităţi tipice de profeţie /
prorocire şi păzire / pază (post-diluvian - adică după Potopul
Pontic, în neolitic - în paralel cu pescuitul și cu plutăritul erau
păstoria și plugăria). În marele trecut, pe lângă dimensiunea
acvatică, semnificativă a fost şi dimensiunea aeriană (evidențiată
de pildă prin bumerang ca armă favorită la Gherghi, din urmă cu
multe milenii): încă şi azi în Altai se vânează cu ajutorul
acvilelor = semnificative la vechii Români iar acele păsări
răpitoare - vulturi, pajure, şoimi, etc. - au fost mânuite cel mai
bine de către străvechii Gherghi, căci denumirile lor au rămas
până în prezent astfel (în memoria acelor legături); de exemplu,
Marea Zeiță Ghirghe - Kirke / Circe - în forma sa primitivă era
reprezentată cu aripi (la fel fiind și îngerii, ca de pildă pre-
diluvienii cheru-vimi / heruvimi Grigori, ș.a).
139
Primii Ghergoi în Europa au fost nomazi Pelasgoi pe
Văile principalelor ape, după glaciaţiune acei lideri ai nomazilor
vânători-culegători Europeni remarcându-se în general şi ca
mari plutaşi / respectiv pescari (îndemânări tehnice deosebite
faţă de cele curente ale celor cârmuiți, abilităţile fiind
suplimentare în comparaţie cu cele obişnuite de vânători-
culegători, Gherghii devenind Gardienii / păstrătorii acelor
atuuri în traversarea valurilor dar şi a vadurilor, apele câteodată
servind şi ca hotarele principale pentru marcarea limitelor
dominaţiilor lor, Gheorgheii fiind așa-zișii “orhei” documentați -
după cum au studiat cercetători Români ca de exemplu Olimpiu
Ioan Luca și Olimpia Cotan-Prună - ca “podari”: erau Veghetorii
/ străjerii vadurilor de pe Văile / râpele marilor ape curgătoare,
paznici ai trecerilor printre valurile acelora, ca voinici Valahi /
“Râ-mâni” = “Oamenii Râurilor”, răspândiți mai ales în Vestul
Pontic, la apus de râpele / pantele fostului Lac Pontic). Despre
aspectul Europenilor dinaintea Antichității (inclusiv al stră-
Românilor) e de știut că nimeni nu-și tăia părul, toți erau tatuați,
se spălau rar, nu purtau pantaloni, etc.: deosebirile actualilor
Europeni față de predecesori sunt masive vizual, olfactiv, ș.a.
(nu doar în înfățișări, diferențe serioase existând în morală,
ocupații, habitat / condiții de trai, etc). Istoricul Italian Guido
Mansuelli în cartea “Civilizațiile Europei Vechi” a scris: “Satele
caracteristice din zonele lacustre și mlăștinoase - cu vestigii în
numeroase regiuni din Europa - erau ‘Palafite’, clădite pe piloți
ce suportau o platformă de lemn pe care erau așezate colibele,
construite și ele din lemn. Locuitorii de pe Palafite comunicau
cu uscatul prin punți / poduri. ‘Sparge-valuri’ erau plasate de
jur-împrejur, lăsând treceri pentru pirogi. Construirea de sate pe
piloți pare să fi fost motivată de măsuri de securitate, dar poate
mai ales de practica asiduă a pescuitului care furniza locuitorilor
Palafitelor / Pala-fitelor importante resurse complementare. Cu
timpul, tehnica de construcție a scheletului de lemn s-a dezvoltat
deosebit de mult și satele au atins dimensiuni foarte mari.
Experiența dobândită de dulgherii Palafitici, constructori de
colibe pătrate, a fost mai târziu folosită în ridicarea satelor de pe
uscat și a dus la dispariția progresivă a colibelor rotunde, a căror
folosire precumpănise anterior”.
În “Dicţionarul de simboluri” stă scris despre “Vad”,
“Val”, “Vale”, “Văl”, etc.: “Vadurile - ca locuri de treceri -
uneau simbolismul apei (loc al renaşterii) cu cel al malurilor
opuse (loc al contradicţiilor). Cufundarea în valuri - ca şi
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

mistuirea în flăcări sau dispariţia printre nori - indica o ruptură

cu viaţa obişnuită, fiind un simbolism asemuit cu cel al
botezului (cu cele 2 faze, cufundare şi reapariţie). Spre vale,
deschisă în partea de sus - deci receptivă la influenţele cereşti -
converg obligatoriu şi apele venite din înălţimile înconjurătoare,
fiind complementara simbolică a muntelui: valea simbolizează şi
locul transformărilor fecundante unde se unesc pământul şi apa
cerului pentru a da recolte bogate, întreg simbolismul văii
regăsindu-se în unirea fecundă a forţelor opuse. Vălul se
interpune între novice şi dorinţă, cel ascunzând realitatea pură
fiind iluzia; la limită, vălul poate fi considerat mai curând un
intermediar decât un obstacol, căci ascunzând parţial, invită la
cunoaştere: toate cochetele o ştiu de când e lumea lume”.
Lingvişti prestigioşi au stabilit că încă dinaintea Indo-
Europenilor, stră-Gherganii / pre-Kurganii foloseau pentru
“vad” / “trecere” termeni tereştri ca “perg” / “portu” iar apoi s-
au fixat în utilizare pentru “văl” / “voal” termeni ca “burqa”
pentru străvechiul “kirqa”, etc.; vocabularul a păstrat şi
apropierea multor termeni acvatici pentru cele ce aveau legături
cu Gherga - dintre cele ce făceau acei străvechi Gherghi ori
dintre cele ce plăceau îndemânaticilor Gherghi, evidenţiaţi încă
din paleolitic ca mari plutaşi sau mari pescari - începând cu
“b/arca” şi continuând cu diverse denumiri de peşti din arealul
Pontic, etc. (preponderent acvatică a fost şi Civilizaţia Atlantă,
unde Gherga a avut rol fruntaş): b/arca s-a impus ca simbolul
unei traversări împlinite, fie de către cei vii, fie de către cei
morţi (iar ceea ce avea în remorcă pluta sau b/arca - anume
șlepul, după cum a documentat și Dr. Mihai Gramatopol 1937-
1998 - se numea “holkades” în vechea Greacă / un termen
Ghergan). Este de observat că de la vârârea mortului în trunchiul
scobit al buşteanului - de tip “pirogă” / monoxilă - şi lăsarea
plutirii sale în derivă, “pe ultimul drum”, a apărut noţiunea de
sarcofag / sicriu, adică introducerea mortului în coşciugul
realizat din lemn, ca primul moment al căii spre “Cealaltă
Lume”: acela era “patul” pentru somnul de veci (la început, sub
forma de albie / troacă); se poate remarca despre “bărcile
morţilor” (în termenul “Ba-arca” / “Baarka”, “Ba” = “suflet” și
“arca” = “piroga”) că au fost întâlnite în toate Civilizaţiile
ultimelor 10 milenii.

Prinţesă Antică Siberiană (Dr. Natalya Polosmak, 1993)

140
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Străvechii Homo Sapiens Gherghi au influenţat decisiv

şi celelalte 2 mari domenii - de Tradiţie serioasă - ale
paleoliticului, prin trecerile din stadiile de la vânători în cel de
păstori şi de la culegători în cel de agricultori: începând cu
fundamentele calendarelor - deopotrivă pastoral / cu 6 luni
foarte active la latitudinile medii, reprezentând jumătate din anul
astronomic şi agricol / mai elaborat - cu numeroase mărturii
relevante, manifestările Gherga s-au evidenţiat ca acelea de
cârmuitori / stăpâni autentici, în Vechea Lume fiind printre
întemeietorii Civilizaţionali categorici, bucurându-se ca atare de
respectul multimilenar al omenirii; e de remarcat că inclusiv în
prezent se utilizează pentru Europa conceptul de “Lume Veche”,
Europa pe glob încă păstrându-şi poziţia fruntaşă în multe
aspecte de trai (observaţiile astronomice au existat - dovedite
ştiinţific - din timpul ultimei glaciaţiuni, aşa că nu-i de mirare
existenţa calendarelor pe atunci, etc). Civilizaţia Europeană e
înrădăcinată în cea a fostului Imperiu “Bo-Re-An” / Borean,
numit şi Atlant, de la sfârşitul ultimei glaciaţiuni, la Nord de
Cornul Abundenţei, continuând foarte vechile moşteniri ale
Uriaşilor locuitori anteriori - Titanii Neandertal şi Giganţii Cro-
Magnon - răspândiţi tocmai în arealul centrat pe spaţiul Carpato-
Dunăreano-Pontic în care e România (în Africa - “leagănul”
Homo Sapiens - Uriaşii Neandertal n-au existat, negăsindu-se
În mod corect, referința e “Istoria Românilor” iar nu
nici o urmă a lor acolo); trebuie reţinut despre Români - şi limba
“Istoria României” (mai mult, în trecut un lider era cârmuitorul
pe care o vorbesc, anume Româna - că sunt mai vechi decât Ţara
oamenilor înainte de a fi al teritoriului stăpânit, de pildă în
Românească, adică România / statul Modern: peste tot în lume,
secolul IV î.C. Alexandru cel “Mare” prioritar față de calitatea
întâi au fost autohtonii şi apoi formaţiunile lor teritoriale, nu
sa de împărat al Imperiului Makedon era împăratul
invers (de exemplu, în Europa, Deutschland = Ţara Germanilor,
Makedonilor): cea mai radicală concepţie despre apariţia
England = Ţara Anglilor, Scotland = Ţara Scoţilor, etc. / Țările
Românilor în lume e şi cea mai recentă, eronat legată de apariţia
luându-şi denumirile după locuitorii lor, aşa fiind şi România =
României în secolul XIX prin unirea Moldovei cu Valahia, fără
Ţara Românească, adică a Românilor). Se poate reține că în
a ţine cont că limba utilizată de cetăţeni în respectivele
secolul V, Anglii / “An-Glii” - trib Germanic - au emigrat din S
principate nu era alta decât Româna / desigur vorbită de către
Danez / “Iut-land” în S Britanic, împreună cu Sașii / Saxonii,
Români (ambele categorii - poporul Român / format din Români
care în NE Germaniei actuale = Deutsch-land au format cele mai
și limba Română - existând inclusiv onomastic, cu atestarea
vechi triburi Germane (ceea ce i-a determinat pe Romani să se
istorică drept Rumâni vorbind Rumâneşte, în același spațiu, cu
retragă în S Canalului Mânecii și la V de Fluviul Rin): numele
mult dinaintea formării statului Român Modern); academicianul
Sas / Saxon provenea de la maceta / barda denumită “seax”,
Alexandru Xenopol a scris că atunci când Nordicul Negru Vodă,
tipică lor (Geto-Dacii = strămoşii Românilor foloseau “sica”);
din N Carpaţilor Meridionali, a “descălecat” în S Carpaţilor
Saxonia e în răsăritul Germaniei, vecină cu Cehia - unde
Meridionali - la sfârşitul secolului XIII - a făcut pe locuitorii
inclusiv acum există Vlahia Moravă - și cu Polonia Sudică
băştinaşi ai Țării “Rumâni”, adică supuşi (aceia au fost știuți ca
(Wendii / Sorbii din Saxonia au fost strămoși ai Sârbilor). De
Valahi iar Valahia ca Țara Românească): dinaștii Negri, de
altfel, așa cum Românii chestionează pe cineva necunoscut sub
sorginte Cărășană, au cârmuit între sfârșiturile secolelor XI și
forma întrebării în propria limbă “vorbești Românește?” iar nu
XIII Românii dintre Defileul Dunării și curbura Carpaților - la
“vorbești Valaha?”, oamenii Deutsche = Nemți întreabă în
poalele Carpatine din apus Bănățene și din centru Ardelene - de
propria limbă “vorbești Deutsch?” iar nu “vorbești Germana?”;
la ei rămânând Banatul Severinului (cuprinzând Ținuturile
astfel cum Dinastia lui Negru-Vodă cârmuitoare a Românilor
Almăjului, Gugulanilor, Pădurenilor și Hațegului), împreună cu
Medievali, la putere vreme de 8 generații, era înrudită Arpadian
Ținuturile Amlașului / Sibiu și Făgărașului / Brașov, la poalele
și Cuman - având în jur Sași / Saxoni, anterior acolo fiind chiar
Nordice ale Carpaților Meridionali. Staționarea mai îndelungată
Anglo-Saxoni, invitați în S Ardealului de bastardul fiu al regelui
era obișnuit denumită “descălecare”, corespunzător nomazilor
Arpadian Andrei I, anume de fondatorul Gheorghe, primul
din Marea Stepă a EurAsiei - începând cu Kurganii / Indo-
dintre dinaștii Negri - Dinastia Arpazilor a Ungurilor /
Europenii - însă anterior aceeași faptă se poate considera
Maghiarilor Medievali era apropiată de Ghazari / Khazari,
“debarcare”, corespunzător navigatorilor din marile ape ale
Dinastia Rurik a Rușilor Medievali era apropiată de Varegi /
EurAsiei; în spațiul Nord Dunărean unde au pătruns Romanii cel
Vikingi, Dinastia lui Negru Vodă era apropiată de Chuni /
mai umed loc - dintre toate - a fost al regiunii Banat, cu multe
Cumani = urmași Yamnaya și predecesori ai Tătarilor, ș.a.m.d.
Râuri de la Munte și cu multe mlaștini la șes: savanți ca
(diversitatea a existat dintotdeauna): acei nobili timpurii -
academicianul Petriceicu Hașdeu, ș.a. au argumentat despre
Români, Unguri, Ruși, ș.a. - erau dinaști înrudiți între ei,
leagănul Românesc că stră-Românii au provenit de acolo. Se
dovedindu-se în Epoca Modernă că unii dintre acei bărbați au
remarcă situația Medievală ca reflectând-o pe cea Antică:
fost genetic Gherga (iar așa ceva desigur că își merită apariția în
Romanii în secolele II-III și-au exercitat forța prin Dacia Nord
lucrarea “Originea Gherga”, difuzată din România pe Internet în
Dunăreană pe osatura Regatului Dac, ce cuprindea Ținutul
secolul XXI / mileniul III).
Hațegului împreună cu Ținutul Gugulan (constituind embrionul
Banatului Severinului care efectiv în Evul Mediu a influențat
141
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
puternic regiunile vecine, anume deopotrivă Oltenia = Bănia și
Ardealul); Bănățenii - printre care s-a emancipat Gherga, mai
ales printre Cărășeni și Timișeni - au fost deosebit de activi din
vremuri îndepărtate, nu doar din Antichitate, din Evul Mediu
sau numai din Epoca Modernă iar în Vechea Lume (e util de
știut) regiunea a fost mult mai umedă decât vremurile din urmă.
De altfel, în Antichitate cel mai “Romanizat” areal de pe partea
stângă a Dunării - după ce Romanii au traversat Dunărea pe la
Gherdap - a fost tocmai acea zonă de la întâlnirea Banatului cu
Ardealul, formată din actualele județe ale României Caraș-
Severin și Hunedoara. La mijlocul secolului XVI, prelatul Anton
“Verantio” 1504-1573 (Dalmat născut la Sebenico 43,44 lat. N,
15,53 long. E / cetate la gura Râului Krka pe atunci ţinând de
Veneţieni şi populată de Vlahii Nordici, zişi din acel motiv
Vlahi “Negri” = “Mauro-Vlahi” sau “Morlaci”, căci Nordului îi
era Tradițional asociat negrul), care a stat în “Ar-Deal” / Ardeal,
la Alba Iulia - în N Carpaţilor Meridionali - a scris despre
situaţia Medievală cu care era contemporan: “În vremea noastră
se deosebesc printr-o întreită împărţire statele Transilvania, Ţara
Românească şi Moldova iar locuitorii acestora se numesc
Români. Lăsând de o parte nenumăratele cuvinte pe care le au
întocmai sau cu acelaşi înţeles ca în limba Latină ori în
dialectele Italienilor, când întreabă ei pe cineva dacă le vorbeşte
limba spun ‘ştii Româneşte?’ sau întreabă dacă e Român.
Italienii din Dalmaţia sunt numiţi Vlahi şi despre ei se crede că
au fost cu mult mai vechi decât Romanii”. (Până în Epoca
Modernă - secolul XIX - pe coasta orientală Adriatică s-a vorbit
Românica Dalmată, cu care Graiul Venețian a avut multe
compatibilități; iar în N Dunării - ca de altfel și în S Dunării - nu
se vorbea limba Transilvană / Ardeleană, limba Valahă sau
limba Moldovenească, deci nu denumiri după regiuni /
provincii, ci limba Română, a poporului Român). Dr. Sorin
Paliga - lingvist de la Universitatea București - a scris că
“înțelesul real al numirii acestui etnonim și al regiunii
corespunzătoare Dalmația nu poate fi decât unul singur, în
deplină concordanță cu realitatea geografică respectivă:
Dalmația este o regiune de dealuri. Rădăcina ‘dal’ / ‘del’ apare
și în afara zonei traco-ilire, anume într-o altă numire topică:
Delos - de gen feminin - ca numele unei insule muntoase din
Cyclade”. Afirmaţia din Evul Mediu că Vlahii = Armânii au fost
mai vechi decât Anticii Romani nu era nici întâmplătoare, nici
singulară, căci confirma o realitate (faţă de care s-au depus mari
eforturi de denaturare - timp îndelungat - deoarece deranja gloria
identitară a altor Europeni, apăruţi mai recent în istorie iar
credința dominantă dintotdeauna a legat prestigiul de vechime);
echivalent pentru “Vlah”, termenul Grec “Blah” înseamnă acum
“Bădăran” (în vechea Greacă însemna “Brun” = Roșu închis,
Valahii fiind Românii = “Oamenii bruni” / roșii întunecați, în
vechea Germană același termen “Blah” însemnând “negru” -
culoarea folosită pentru “Nordic” - fiind în legătură și cu “Burn”
pentru “Ars”, ca “Oamenii focului”). Între străvechii Rohmani =
“Blajini” și Blahi / Vlahi - termen popular folosit de mulți
pentru A/Români - se poate vedea o legătură, căci s-a practicat
des echivalența “B”/“V”, astfel încât apropierea dintre Vlahi /
Blahi și Blajini / Vlajini e similară cu aceea dintre Români și
Rohmani (înțelepți Pelasgi - “Pelas-Gos” / “Pela-Sgos”,
păstrătorii vetrelor unde ardeau sacrele focuri purificatoare, pure
/ “Pyros” în vechea Greacă); frumoasele legi Velagine /
Belagine - ale blajinilor Pelasgi / notate de cronicarul Iordanes
în secolul VI ca “Leges Bellagines” = “Legile Blajinilor” - erau
cântate de doinitori (“Oamenii legilor”): în sens Iranian, “dîn” /
“dân” = “credința” iar “daina” = “legea” (după cum au arătat
lingviști ca Diran Kelekian în 1911, Curzio Faro în 1940, ș.a.),
142
astfel fiind în mare vechime modul de transmitere al mesajelor
elaborate - în loc de scriere, prin cântare - preotul Ardelean
Nicolae Feier afirmând în studiul “Zestrea strămoșească” din
2009 că Legile Belagine proveneau din timpul Pelasg, fiind cele
cele exprimate dintâi de Hermes = bunicul Gherga. De altfel,
Dr. Grigore Leșe a observat asemănarea între doinele Românești
și cântecele clasice Iraniene; corespunzător studiului despre
Rohmani / “Roh-mani” din 1983 al cercetătorului Român
Adrian Șuștea, rumenii Blajini (adică Fericiții Rohmani sau
“Rog-mani” / Rocmani, după cum a arătat lingvistul Lazăr
Șăineanu în 1929) ar fi locuit lângă apele mari, la capătul
pământului, într-un ostrov îndepărtat și ei au luat parte la
“întemeierea lumii” iar în “Indexul cărților Arabe” din 938
cărturarul Ibn al-Nadim din Bagdad / capitala Irakului - pe
Fluviul Tigru - folosea termenul “Blagha” pentru Vlahi /
Români: oameni cu vlagă. Cercetătorul Român Petre Morar -
Ardelean din Cluj-Napoca - în lucrarea “Noi nu suntem latini”
din anul 2000 a scris: “O persoană la vârsta de 80 de ani nu mai
seamănă deloc cu cea care a fost la vârsta de 20 de ani; a
evoluat, s-a schimbat, a putut chiar deveni o persoană cu totul
nouă pe plan social, cultural și moral, dar nu este înrudită cu
persoana anterioară, ci este în relația de identitate biologică,
chiar dacă e imposibilă asemănarea, privind din exterior. La
nivel intim genetic, acea persoană este inconfundabil
asemănătoare cu cea care a fost înainte. În altă ordine de idei, ca
o unicitate europeană, limba română este complet ne-dialectală,
deci trebuie să fie extraordinar de veche, omogenitatea fiind o
măsură a vechimii limbii. Cât de veche poate fi limba română ca
să aibă un caracter omogen la scară europeană? Cum poate fi o
limbă ‘nouă’ europeană, poate cea mai ‘nouă’ considerând
Dacia ultima victimă a Imperiului roman, să se dezvolte ca o
limbă omogenă? Cum pot alte limbi mai ‘vechi’ decât limba
română, cum ar fi italiana sau franceza, să fie încă limbi
dialectale în ciuda vechimii lor? De ce iese limba română din
șablonul ‘omogenitate înaltă înseamnă vechime îndelungată’?
De cât timp vor avea nevoie italiana și germana pentru a deveni
limbi nedialectale?” Ținând cont că totdeauna poporul e mai
vechi decât limba sa nativă - căci dacă limba ar fi mai întâi
atunci ar fi fost vorbită de către altcineva - rezultă că vechimea
poporului Român e mai mare decât a limbii Române, care la
rândul său și-a probat vechimea mai mare decât vremea Antică
Daco-Romană: așadar, în spațiul stră-Românesc, stră-Românii -
anume oamenii formând poporul Român - au fost de o mare
vechime, precedând limba Română (având o astfel de vechime
încât s-a păstrat ca limbă omogenă în forma nedialectală zisă
“Daco-Romană” până în prezent). Armânii / din S Dunării şi
Românii / din N Dunării - urmaşii Traco-Geto-Dacilor - au
păstrat aceleaşi elemente Civilizaţionale străvechi, anterioare
existenţei Romanilor cu mult: faptul că stră-Românii - care nu-și
ziceau Pelasgi, Valahi, etc. - erau mai vechi decât strămoşii
Romanilor a fost demonstrat de chiar existenţa Vechii Civilizaţii
Europene = “Civilizaţia Dunăreană”, care în inima sa a avut
spaţiul Românesc, steagul bicolor Aromân fiind roșu cu Soarele
galben iar steagul tricolor Român având culorile de bază roșu,
galben și albastru, reproducând purpuriul și auriul regalității,
împreună cu azuriul Raiului Atlant (Vechea Civilizaţie
Europeană a ajuns în Peninsula Apeninică / Italică doar în Sudul
său şi numai către sfârşitul neoliticului, când a cuprins Malta);
de altfel - după cum a scris și Anticul Titus Livius în “Istoria
Romei” 1:13 - primii locuitori ai Romei se numeau “Quiriți” /
“Curiți” (probabil că denumirea era versiunea locală pentru
Gherghiți).
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Iorga - bărbat foarte înalt în comparație cu media

contemporanilor săi / avea 1,90 metri - a afirmat: “Românii nu
sunt nicăieri coloniști, venetici, oamenii nimănui, ci pretutindeni
unde locuiesc sunt autohtoni, populație mai veche decât toți
conlocuitorii”; cu denumirea Pelasgă de “A-Rimini” / Arimini =
stră-Români (echivalată cu Arami / A-Rami ori Arimaspi),
vechii Români au fost nu doar contemporani cu vechii Indieni,
vechii Egipteni, vechii Greci, ș.a., ci - corespunzător dovezilor -
chiar și strămoșii / “stră-Moșii” unor lideri ai acelora (iar
“Moși” de exemplu au fost atât “Moeși” în Balcanica Moesie,
cât și “Misi” în Anatoliana Misie ori “Mezi” în Media Caspică,
etc. / de exemplu în spațiul Românesc, un ecou evident al
Mezilor / Midilor - Magilor / Moșilor - din Media sunt cei din
actualul județ Mehedinți, din fostul Banat al Severinului, anume
Steagul vechi Roman: purpuriu cu auriu populația de la Gherdap, căci de pildă între zonele respective,
între Dunăre / România și Caspica / Iran, au fost legături strânse,
Este chiar foarte bine că numele Țării Românilor - care timpi îndelungați): istoricul Anatolian Herodot Karka 7:62 a
vorbesc limba Românică numită Româna iar nu Latina, scris că inițial Midii / Mezii erau “Ari” / “Arioi”, adică Ariani
Bănățeana, Valaha, Ardeleana, Transilvana, Moldoveneasca sau (iar denumirea și-au schimbat-o numai după stăpânirea nobilei
Daca - azi e România și nu Valahia ori Dacia (după cum a Medeea din Kolkis / Georgia - anume, o Ghergară - asupra lor).
observat Dr. Mihai Vinereanu, unii cronicari Români au De altfel, în acele zone - Media din S Caspic / patrie zoroastră,
pomenit despre “limba noastră Dăcească”, ca un ecou al adică a primului monoteism din lume, iubind arzător focul
continuității din Antichitate, punând cinstita egalitate dintre mistuitor / mântuitor, Mysia / Misia din NV Anatolic și Moesia
Română și Dacă): Dacii - în pronunția corectă “Dachii”, similar din NE Balcanic - credincioșii păgâni au instaurat ungerea
cum pronunția corectă pentru Geți era și a rămas “Gheti” - au religioasă (însoțită de rugăciuni) cu uleiuri / untură a rănilor
fost strămoșii Antici ai actualilor Români, în continuitate autoprovocate prin flagelări, pentru calmarea acelora: creștinii
dovedită științific din timpurile lor până în prezent. De altfel, la au taina Sfântului Maslu - ce se săvârșește doar de cler - pentru
cronicarul Moldovean Grigore Ureche - care a descris în însănătoșirea / izbăvirea suferinzilor (onomastica Maslu e
“Letopisețul Moldovei” fapte până la sfârșitul secolului XVI - a relevantă în acele zone Moesia, Misia, etc. populate de omenoșii
scris: “Vor unii Moldovei să-i zică că a chiemat-o Schithia pre Hamiți împreună cu zișii Iafiți / Însemnați, adică brăzdați de
limba Slavonească. Ci Sțitia coprinde loc mult, nu numai al cicatrici, respectiv tatuați iar Semiții / Corciții au și ei termeni
nostru, ce închide și Ardealul și Țara Muntenească și câmpii semnificativi pentru cel uns, ca Ebraicul “Mașiah”, respectiv
preste Nistru, de coprinde o parte mare și de Țara Leșască. Arabul “Masih”); o altă taină creștină e cea a Sfântului Mir =
Chiematu-o-au unii și Flachia, ce scriu létopisețile Latinești, pre “mirungerea”, adică ungerea cu mir după rugăciunea de
numele hatmanului Râmlenescu ce l-a chemat Flacus, carile a invocare a Duhului Sfânt (mirul se face din ulei fiert împreună
bătut războiu cu Sțitii pre acéste locuri și schimbându-să și cu multe arome, pentru înmiresmare).
schimosindu-să numele, din Flachia i-au zis Vlahiia. Ci noi
acésta nume nu-l priimim, nici-l putem da Țărâi noastre
Moldovei, ci Țării Muntenești, că ei nu vor să disparță, să facă
doao Țări, ci scriu că au fostu tot un loc și o Țară și noi aflăm că
Moldova s-a discălicat mai pe urmă, iar Munténii mai dintăi,
măcară că s-au tras de la un izvod, Munténii întăi, Moldovénii
mai pre urmă, din păstorii de la Ardeal”. Apoi cronicarul Miron
Costin a scris în lucrarea “De neamul Moldovenilor, din ce Țară
au ieșit strămoșii lor” din secolul XVII: “Acum mulți ne zic
noao, Țării noastre Moldovenești și Țării Muntenéști, streinii,
Dațiia, însă norodul, neamul lăcuitorilor, nu ș-au schimbatŭ
numele său, ci-s tot Rumâni, pănă astăzi”. (Așadar, cu mult
înaintea constituirii României = statului Român Modern,
indigenii = băștinașii / autohtonii nu se autonumeau Moldoveni /
Volohi sau Munteni / Valahi, ci se autonumeau Rumâni /
Români). Pe de o parte, poate Italia ar fi fost îndreptățită să se
numească Romania / ca inima fostului Imperiu Roman dar
cetățenii săi - vorbind Italiana și diverse Dialecte - nu au
intenționat așa ceva; pe de altă parte, Imperiul Bizantin / fostul
Imperiu Roman de Răsărit, cu cetățeni vorbind diverse limbi, s-a Maslu
numit Romania și cu toate că nu a înglobat nicicând România -
doar temporar controlând ceva regiuni Românești - iată că Țara
vorbitorilor de Rumână / Română (niciodată parte bizantină)
totuși se numește România: așa ceva - fără legături structurale
cu foștii Romani / fie răsăriteni, fie apuseni - demonstrează
înrădăcinarea ante-Romană. Academicianul A/Român Neculai
143
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

î.C. care în “Odele” 1:20 a afirmat “Colchii şi Dacii vorbesc o

limbă Barbară, de idiomă Latină” (Colchii trăind în “Kart-Velia”
/ Georgia de azi - cu denumirea timpurie “Aea” conform
poetului Anatolian Homer în “Odiseea” 12:3 sau “Aia” conform
lui Apolloniu din Rodos în “Argonautica” 2:417 - iar Dacii
trăind în România de azi, adică atunci încă era aceeași limbă pe
ambele părți ale Pontului / Mării Negre); după Războiul Troian -
când a căzut și Imperiul K/Het = Hitit - în răsăritul Pontic cei
numiți Diauehi / Dioakhi s-au remarcat ca vecini cu Kart-Velii /
Colchii (care populau Kolkha = Colchis): azi acolo e Georgia,
Țara Caucaziană a Georgienilor (autohtonii și-o numesc
Sakartvelo / “Sa-Kart-Velo”, adică a Sfinților Kartuli / “Kart-
Veli” = riveranii răsăritului Pontic). Așa cum au arătat în 1997
academicianul Ladislau Zgusta și Dr. Hans Hock de la
Universitatea Illinois / SUA, în 2014 Dr. Stephen Rapp de la
Universitatea de Stat din Huntsville / SUA, în 2015 Alexander
Mikaberidze - profesor de istorie la Universitatea de Stat din
Shreveport 32,25 lat. N, 93,42 long. V / SUA - ș.a., în Caucaz
numele de Georgia (folosit în SE Mării Negre) era înrudit cu cel
Iranian de Gurgan / Gorgan (folosit în SE Mării Caspice) pentru
“Țara Lupilor”: în plus, e de remarcat că în ambele zone au trăit
atât Gherghi, cât și Dahi (care aveau ca stindard lupul, astfel
cum s-a regăsit în Caucazul Vestic / Carpați inclusiv la Daci).

Mir

În Vechea Lume, devoțiunea pentru divin implica și

suferință / sacrificiu personal, pentru demonstrarea credinței: de
pildă, pielea umană intenționat era imens maltratată - fie arsă,
fie tăiată - ceea ce se trata în ritual religios, rostind rugăciuni,
prin ungere (pe atunci, nu existau creme, curățarea făcându-se
cu apă “sfințită” iar rănile oblojite cu untură sau ulei).
Credincioșii păgâni aveau pieile pline de cicatrici, urmele fiind
corcodite cu tatuaje religioase (evlavia se putea aprecia vizual și
prin simpla expunere - atât de către femei, cât și de către bărbați
- astfel încât simpla vedere a pielii abuzate reda esența): durerea
oglindea dragostea. Ritualurile păgâne au fost uneori cumplit de
sângeroase (iar unele culte ajungeau inclusiv la jertfe umane
totale); printre alții, Geto-Dacii (în EurAsia Antică Tracii -
printre care erau - fiind cei mai numeroși după Indieni) nu au
făcut excepție: istoricul Herodot - la mijlocul mileniului I î.C. - a
consemnat că special pentru Zeul-moș = Zal-moxe era ucis
ritualic (în sacrificiu uman absolut) câte un tânăr sol / mesager al
credincioșilor Geto-Daci, care astfel să “urce” la Cer de la sol /
de pe Pământul Ga: acela era un mesager mult stimat, ca Gher-
Ga. Încă din Antichitate şi tocmai la Roma / azi capitala Italiei,
istoricul Roman Cato “cel Bătrân” 234-149 î.C. în lucrarea sa
“Origini” a scris: “Getae etiam ante Romam conditam, heroum
suorum res praeclargestas carmine conscriptas ad tibiam
cecinerint quod multo post tempore a Romanis factitatum” =
“Chiar şi Geţii mai înainte de fundarea Romei îşi cântau
acompaniaţi la fluiere faptele strălucite ale eroilor lor scrise în
versuri, lucru pe care Romanii l-au făcut mult mai târziu”;
așadar, un Roman de seamă a atestat - cu mult înainte de
existența împăratului Burebista sau a regelui Decebal - Daci / Daki în V Pontic, Diaoki în E Pontic
primordialitatea Getă, anume deopotrivă că Romanii nu erau așa
vechi ca Geții și că Geții practicau cântece de slavă dinaintea Istoricul Roman Sextus Rufus / proconsul al Asiei -
Romanilor. Tot în Antichitate, nimeni alţii decât Romanii au provincia cuprinzând Caria = Țara Gherghită - în vremea
anunţat că Dacii vorbeau o limbă Barbară de sorginte Latină împăratului Valens (născut în 328, în Croația) a enunţat că “O
dinaintea Romanizării, ca de pildă poetul Roman Horaţiu 65-8 limbă Barbară Latină se vorbea în provinciile Iliricului încă
144
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
înainte de cucerirea Romanilor; sub numele de Iliria se
înţelegeau - în timpurile mai vechi - toate ţinuturile spre apus de
Tesalia şi Macedonia, până la mare şi până la Istria iar în timpul
Imperiului făceau parte din Iliric Noricul, Dalmaţia, Panonia,
Moesia şi cele 2 Dacii de peste Dunăre”: Iliria era populată de
Iliri, al căror etnonim a fost Illyrius - stabilit la Lacul Ohrida -
mezinul răsăritenilor Cadmus și Harmonia (aceea a fost fie fiica
Atlantei Electra din SamoTracia, fie fiica frumoasei Afrodita /
care avea cel mai mare centru cultic în apropierea Carianei
localități Hillarima). Dintre Liri / Iliri - printre care au fost și
mulți coloniști din Ilion, mutați după Războiul Troian de pe
coasta V Anatolică pe coasta V Balcanică - au fost inclusiv
liderii stimați ca Leri / Lorzi în Bazinul Dunării inferioare
(nobili purtându-și capetele acoperite cu “Pă-Lării” / pălării,
pentru a se deosebi de restul “po-pulației” / populației); cei din
Troia / Ilion au ajuns deopotrivă în Bazinul Dunării inferioare -
ca lideri Leri - și pe țărmul Dalmat ca Iliri, denumind partea
Mediteranei de acolo ca Marea Ionică iar ajunși și în Peninsula
Italică, au fost atestați de către Antici printre strămoșii
cârmuitorilor Romanilor: mișcarea oamenilor de la E spre V - de
pildă din Peninsula Anatoliană în Peninsula Apenină / azi
Italiană - nu a sărit Peninsula Balcanică, aflată între ele (în al
cărei N e spațiul Românesc). Limba Română și-a avut afinități
cu elemente dintr-un răsăritean Grai Arian așa cum limba Latină
și-a avut afinități cu elemente dintr-un răsăritean Grai Anatolian:
în acele situații, spațiul Anatolian și spațiul Românesc au fost de
tranzit și respectiv de bază; privind necunoscuta limbă Geto-
Dacă, între cele 2 posibile extreme - că ar fi fost foarte depărtată
de Română / gen “Chineză” sau foarte apropiată de stră-Română
/ gen actuala Română - în lipsa relicvelor radical diferite, logica
înclină spre continuitate, astfel că Geto-Dacii utilizau mai
degrabă stră-Româna decât vreo limbă bizară, din care n-ar fi
rămas ca urmă lingvistică nimic în uzul practic. Cercetătorul
Ardelean Petre Morar în cartea “Noi nu suntem latini” din 2000
a scris: “O limbă geto-dacă diferită de limba română nu va fi
găsită niciodată, deoarece limba geto-dacă era limbă românică
primordială, vorbită și azi în toată România; de fapt, limba
română de azi este limba ariană de ieri”.
Grupurile genetice masculine majore
145
Pentru unii chiar există confuzia (grea de depăşit numai
prin mijloacele proprii / personale) dintre filogenie şi
genealogie, căci între abordările genetică şi istorică - ambele
foarte ştiinţifice - sunt discrepanţe serioase, atât prin orizontul
temporal operat, cât şi prin metode: de exemplu, din viziunea
geneticii explorând dimensiuni de ordinul a zeci de milenii,
istoria - acoperind numai câteva milenii - pare insignifiantă; pe
cealaltă parte, din viziunea istoriei explorând dimensiuni de
milenii, genetica - acoperind zeci de milenii - pare prăpăstioasă
= protocronică în vechimea sa preistorică (iar privind aspectul
originii, în plus aşa ceva se împlineşte şi altfel, de pildă cu
elemente din antropologie, filologie, mitologie, etc., ducând la
producţia obţinută prin completările lor reciproce, anume - în
situaţia prezentată aici - la lucrarea “Originea Gherga”). Poate ar
părea surprinzătoare o realitate: genetica facilitează accesul la
istorie. În această arhivă - de fapt un “inventar” Ghergan din
timpuri demult trecute, până acum - sunt prezentate unele
produse ale “terţilor”, pe lângă câteva urme directe Gherga,
gospodărite şi într-o perspectivă deocamdată rară (anume cea
genetică), ceea ce a atras mai multe reflectări, începând chiar cu
titlul lucrării: “Originea Gherga”? Sau “Istoria Gherga”? (Unii
afirmă despre cele mai frumoase poveşti că ar fi cele istorice, cu
toate că aceeași istorie poate fi reflectată diferit, de pildă din
punctul de vedere al “învingătorilor” sau din punctul de vedere
al “învinșilor”; de exemplu, același personaj poate fi considerat
erou al războiului de către învingători și - în acelaşi timp - poate
fi considerat criminal de război de către învinși: iar isteria - dacă
se ivește - nu ajută istoria). Schiţa următoare e sugestivă; a fost
realizată în 2015 de caricaturistul Britanic Tom Gauld:
Autentica “Originea Gherga” este mai mult decât
“Istoria Gherga” sau “Genealogia Gherga” ori mai mult decât
“Filogenia Gherga” sau “Monografia Gherga”, etc.; titlul lucrării
putea fi şi “Povestea Gherga” ori chiar “Gherga” - însă parcă n-
ar fi fost chiar atât de relevant pentru publicul actual - astfel
încât a rămas statornicit să fie “Originea Gherga” (autorul e
conştient că unii utilizatori stereotipi - cu minţile captive între
aspecte redundante cu ele însele / ori gândind intermitent - pot fi
profund deranjaţi de Originea Gherga, nu însă chiar de titlu, cât
de conţinut, lucrarea putând să nu pară “simpatică”, ci ca o voce
stridentă pentru un “cor” obişnuit): în “Originea Gherga”,
autorul prezintă inclusiv enunţurile unora dintre învăţaţii
planetei - destinația “gravitațională” fiind Gherga - iar unele
paragrafe pot fi incomode, însă nu pot fi evitate, chiar numai
pentru simplul fapt că există / ele chiar putând fi “misterioase” şi
de aceea trebuie desluşite, căci au apărut cu un scop iar acela e
de elucidat (de la muţenia rituală din jocurile Româneşti
populare cu măşti - în care “mutul” era iniţiatul ce nevorbind
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
păstra taina / secretul religios - a apărut termenul de “mister”).
Savantul German Erwin Rohde 1845-1898 a afirmat că religia
de Misterii a derivat direct din Cultul Morților (răspândit la toate
populațiile timpurii): în cadrul Misteriilor se dezvăluiau
destinele și ce trebuiau să săvârșească adoratorii pentru a deveni
nemuritori. Realitatea actuală e că în prezent, la fel cum muzeele
sunt tot mai puţin frecventate, aşa şi Bisericile sunt tot mai puţin
frecventate, deopotrivă ştiinţa şi religia aflându-se în cursul unor
transformări serioase; de orice fapt sunt conectate minimum 2
aspecte, anume cele legate de cauză și de efect: nu iese fum fără
foc.
Schiţa răspândirii Homo Sapiens
Acum oamenii nu mai trăiesc în Cosmosul despre care
se ştie din cele mai vechi mărturii (relatări provenite din Epoca
Pietrei); acum oamenii trăiesc în istorie. La început, în general
oamenii n-aveau imaginaţia aşa înzestrată pentru cuprinderea
ideii că un bărbat a făcut un alt bărbat (fie Zeul bărbat care a
creat din argilă / lut omul bărbat, chiar “după chipul şi
asemănarea Lui”: procesul respectiv în prezent e ştiinţific numit
“clonare” şi cu milenii în urmă a fost enunţat ca posibil, ba chiar
şi anunţat ca înfăptuit, dovada fiind vie, manifestată prin însuşi
existenţa oamenilor, rezultaţi din aşa ceva); ştiinţific, clonarea
reprezintă modalitatea de realizare a replicii identice din punct
de vedere genetic a unei celule, ţesut sau organism, rezultatul
procesului fiind “clona”, cu un material genetic / genom identic
cu celula, ţesutul sau organismul după care a fost copiată clona
(ADN-ul celor 2 este identic până la ultima nucleotidă, fără să
existe nici o diferenţă structurală sau funcţională între genele
lor). Mai mult, Dr. Anthony Perry de la Facultatea de Biologie a
Universității din Bath / Anglia 51,22 lat. N, 2,19 long. V a
anunțat în 2016 că a reușit să obțină embrioni doar din
spermatozoizi - fără ovule - tehnica de fecundare pe care a
experimentat-o implicând numai material genetic masculin: așa
ceva înseamnă conceperea de progenituri fără material genetic
feminin; posibilitatea apariției bărbatului din bărbat așadar a fost
dovedită științific (de altfel, dimorfismul sexual este determinat
la om prin repartizarea diferită a cromozomilor sexuali “X” și
“Y”, astfel sexul masculin având cromozomii “XY”, sexul
feminin având cromozomii “XX”, cromozomul “Y” fiind
răspunzător de caracterele sexuale masculine). Așadar,
varietatea genetică / cromozomială - “X” și “Y” - se găsește
doar la partea bărbătească (spre deosebire de partea femeiască,
numai cu “X”); Biblia de altfel a indicat succesiunea
primordială, întâi apărând Adam (bărbat făcut, nu născut).
“Evanghelia după Toma” - catalogată ca gnostică / apocrifă - a
scris despre cel nenăscut din femeie că “Iisus a spus: ‘Când îl
veți vedea pe cel care nu a fost născut din femeie, cădeți cu fața
la pământ și închinați-vă lui. Acela este tatăl vostru’.” (Se poate
observa că lucrările apocrife / gnostice - necanonice - uneori
146
completează golurile scripturilor, adică ale scrierilor sfinte
acceptate oficial). Adam - primul bărbat - nu a avut mamă; nici
Eva - prima femeie - nu a avut mamă (la fel ca Adam, ea nu a
fost născută, ci făcută, însă Eva era plămădită totuși din om /
începând cu coasta lui Adam, așa că a putut da viață oamenilor,
născând fii și fiice). Lilith - prima femeie a lui Adam - nu a avut
mamă: a avut ambiția să fie egala lui Adam; nu s-au înțeles - s-
au dovedit incompatibili - și nu au avut copii (după despărțirea
de Lilith, bărbatul Adam a avut copii cu Eva: de atunci, oamenii
au mame). La fel a fost cu Dumnezeu: nu a avut mamă.
Corespunzător Vechiului Testament, Uriașii Ghergași au avut
mame = “fiicele oamenilor” dar tații lor - anume îngerii
Veghetori Gregori = “Fiii Domnului” nu au avut mamă / ori
mame: așadar, Uriașii viteji din vechime au fost nepoți divini.
Lipsa mamei la acele ființe timpurii poate fi conectată de
absența mamei Homo Sapiens, divinizată puternic ca “Marea
Mamă” abia după dispariția predecesorilor Uriași Neandertali,
care - spre deosebire de oameni - efectiv nu au avut mame
Homo Sapiens; prediluvian, fiicele oamenilor - adică femeile
Homo Sapiens - au născut și corcituri (gen Cro Magnon), însă
postdiluvian au rămas doar ca mamele oamenilor Homo
Sapiens. Nu sunt date că în urmă cu milenii ar fi circulat
interpretarea transformării maimuţelor în oameni (genetica a
demonstrat că numărul cromozomilor - adică a structurilor
celulare cu rolul transmiterii informaţiei ereditare - e diferit la
maimuţe şi la oameni, împerecherile lor fiind incompatibile /
sterile) dar din urmă cu milenii - când oricine observa că
pretutindeni în natură doar partea feminină dădea naştere unei
alte fiinţe iar viaţa embrionului se contura în oul / ovulul matern,
de aceea femeia / muierea şi mai ales mama se bucura de cel mai
mare respect - sunt numeroase date despre intervenţia
supranaturală în apariţia oamenilor iar aşa ceva merită atenţie,
inclusiv prin prezenta lucrare “Originea Gherga”; de altfel, o
întrebare ar fi: dacă oamenii au descins din maimuţe, de ce încă
mai sunt maimuţe? De exemplu, Românii n-au nici o relatare
străveche despre vreo legătură între maimuţe şi oameni (de
altfel, nici un popor European n-are aşa ceva); din geneza
Tibetanilor, a rămas de poveste că în cuplul primordial al
strămoşilor doar unul dintre părinţi - cel masculin - a fost o
maimuţă divină (rod al dragostei dintre Cer şi Pământ). De
altfel, unii cercetători au susținut că maimuțele și oamenii au
avut un strămoș comun - demult dispărut - primele maimuțe (de
asemenea dispărute) nefiind ca acelea din grădinile zoologice de
acum. Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în
“Dicţionar de simboluri”: “Strămoşul tibetanilor a fost un
maimuţoi - fiul Cerului şi al Pământului - născut din divizarea
oului primordial. Povestea tibetană a fost prezentată de Ariane
Macdonald în 1959: ‘La multă vreme după o inundaţie
originară, în Tibet s-a întrupat Mani, sub forma unei maimuţe;
din împreunarea lui cu Ştima stâncilor s-au născut 6 făpturi,
jumătate om, jumătate maimuţă. Treptat, părul de pe trup le-a
căzut, coada s-a micşorat şi au devenit oameni’. Maimuţoiul nu
o luase în căsătorie pe Ştima stâncilor decât la sfatul zeilor şi din
milă, când abila Ştimă îl ameninţase: ‘Mi-e poftă de tine, te
iubesc, mă topesc de dorul tău; de-atâta iubire, te voi urmări pas
cu pas şi te implor: dacă nu va fi să trăim împreună noi doi, mă
voi duce să ţin tovărăşie demonilor şi se vor naşte sumedenie de
demoni şi vor devora în fiecare zi sumedenie de făpturi. Ci eu,
când puterea faptelor mele dinainte mă va ucide, voi cădea în
iadul adânc al fiinţelor’. Astfel, omenirea a luat naştere în Tibet
dintr-un maimuţoi milos şi din Ştima stâncilor topită de iubire;
acei primi părinţi le-au dăruit copiilor virtuţile oamenilor şi au
făcut ca zeii să le dea grâne, aur şi nestemate. La vechii indieni,
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

maimuţa era simbolul sufletului. La vechii egipteni, pe Lumea Veghetorii Gregori de pe Înălțimile Golan, respectiv ca
cealaltă sufletele trebuiau să evite maimuţele, care le prindeau Ghirgașiții din Canaan). Printre primii “Ari” au fost cei știuți
cu năvodul”. Sufletul e legat de suflare, pentru care termenul în (din moși, stră-moși) ca “de-moni”, adică “divini oameni” (“de”
Vechea Lume a fost “As”; de la suflul “As” au derivat = “divin” iar “moni” = “oameni”), anume: Gini sau urmașii
deopotrivă nobilii Asiei - populația semnificativă fiind format Magi. Demonii / “de-monii” n-au fost prezenți doar în
din Ari - dar și Zeul suprem An. Față de toate viețuitoarele, “Dicționarul de simboluri” (care i-a pomenit în legătură și cu
omul parcă n-ar fi trebuit să existe, căci se distinge evident, așa geneza Tibetană). “Dicționarul explicativ al limbii române” a
că prezența sa contrastează șocant față de mersul naturii: e enunțat despre “demon” ca fiind “(în scrierile romanticilor)
singurul cuvântător (iar evolutiv e separat de maimuță - prin personificare a eroismului, a curajului, a răzvrătirii și uneori a
verigi lipsă - fiindcă are alt număr de cromozomi, e fără blană, frumuseții fizice; (în gândirea mitică și în poezie) geniu al
are creierul diferențiat / inclusiv prin gestionarea informației neliniștii, care stârnește dorințe, pasiuni, etc”. Despre “demon”,
altfel, etc). Din cele 3 căi de apariție ale omului - maimuța, lingvistul Lazăr Șăineanu în “Dicționarul universal al limbei
Mama și Magia - doar a treia cale, anume Magia, a fost agreată Române” din 1929 a indicat ca fiind “în politeismul antic, geniu
în Vechea Lume ca autentică, corespunzănd Creației omului: bun sau rău” iar “Dicționaru Limbii Românești” din 1939
vechii oameni au reținut - în conformitate cu înțelegerile lor - realizat de Dr. August Scriban a scris despre “demon” ca fiind
cum a fost situația “la început”. În 2011, cercetătorul Elen “în religiunea creștinească, înger căzut din cer” / respectiv
Athanasios Angelopoulos a afirmat că “primii locuitori ai văzduh / “văz-duh”. În “Cartea patriarhului Enoh”, îngerii veniți
Egiptului - la început numit Aeria, la fel ca și Creta - au fost din cer, știuți ca Veghetori / Gardieni ai pământului, respectiv ca
Pelasgi, sosiți acolo pre-diluvian, în mileniul X î.C”. Dr. observatori (inclusiv ai cerului) au fost notați Gregori / Grigori;
Nikolay Jirov în cartea “Atlantida” din 1964 (în care a corelat față de ceilalți îngeri asexuați - acea caracteristică principală
scufundarea Atlantidei cu momentul diluviului / Potopului) a fiindu-le definitorie - îngerii Grigori / Gregori se deosebeau prin
scris: “cele mai vechi așezări din Creta (datate în jurul anului faptul că aveau coaie / testicule: îngerii Gregori erau tipic
6700 î.C.) au fost situate departe de țărm; s-ar părea că locuitorii masculinizați, fiind ființe cerești deosebite, sexuate (în vechiul
ar fi căutat să se așeze în peșteri îndepărtate, bine ascunse”. Egipt, cu “Casa lui Enoh” - având notarea “Pa-Hanok” /
Insula Creta / fostă Aeria (cea mai Sudică Insulă Egeeană, la “hanuka” la Evrei însemnând “dedicat” - a fost conectat
Nord de Egipt) are multe grote / peșteri, spre comparație spațiul termenul Grec “Phoenix” / “Pho-Enix”, după cum au constatat
Român - cu suprafața mult mai mare - având proporțional totuși cercetători Americani ca Mary Sutherland în 2005, Samuel Dael
mult mai multe, frecventate și din timpuri anterioare, din în 2013, ș.a., putându-se observa și că pe titirezul cu care se
vremurile Neandertale; în mileniul VII î.C., după formarea Mării joacă Evreii la sărbătoarea luminilor Hanuka litera “G” e alocată
Negre prin inundarea Lacului Pontic, supraviețuitorii Potopului premiului întreg câștigat de persoana care îl învârte iar litera
s-au stabilit în spațiul actualei Românii la distanțe sigure de “H” e alocată jumătății / “N” fiind pentru nimic).
litoralul marin, pornind Vechea Civilizație Europeană, ca
succesoarea imediată a Civilizației Atlante, începând de pe
litoralul / malurile Fluviului Dunărea de la Gherdap / zona
Porților de Fier și pe dealurile din “Ar-Deal” / Ardeal (având de
jur-împrejur Munții Carpați): asemănător - din frica de valurile
Mării - în acel mileniu VII î.C., la începutul neoliticului,
locuitorii Cretei / Kerîgî au procedat similar, trăind acolo la
distanță de maluri, în interiorul Insulei. Privind străvechii Ari
din Asia, împreună cu tărâmurile Aeria din Europa / Creta și
Africa / Egipt, ar fi niște remarci: probabil - după cum a
observat și cercetătorul Armean Sjur Papapzian în 2015 -
“denumirile de A/Eria desemnau teritoriile Arilor / Arianilor”.
Arheologul German Hugo Winckler 1863-1913 a afirmat că
“Armenia a fost locul apariției termenului ‘Arri’, identic
etimologic cu Arian” / proveniența fiind Iraniană (Armenia e în
Caucaz, plasată între răsăriteana Albanie Caucaziană / Țara
Ghergarilor de la Marea Caspică și apuseana Aea / Aia - fosta
Colchida / Kolkis, acum Georgia - de la Marea Neagră, Armenia
având graniță cu Iranul); privind răspândirea termenului Alban
în Europa - de la E la V - se pot remarca fosta Albanie
Caucaziană (cuprinzând Azerbaidjanul și Daghe-stanul de azi),
actuala Albanie Balcanică / Albanie Mediterană ori Muntele
Vulcanic Alban din Peninsula Apenină de la poalele căruia, din
Alba Longa, au fost fondatorii Romei, lanțul Munților Alpi,
Albionul / Anglia, ș.a.m.d.: similar cum cei din Albania
Caucaziană / Țara Ghergarilor erau în V Caspic, cei din V
Anatoliei / Caria = Țara Gherghiților - ajunși la Istru, inclusiv
drept coloniști Ghergani în Dobrogea - erau în V Pontic (așadar,
despre răspândirea mulților Gherghi în Vechea Lume se poate
observa că au fost ca Ghergari în V Caspic, ca Gherghiți în V
Anatolic, ca Ghergani în V Pontic / pe lângă Ghergheseii biblici
din V Asiei, anume ca Galileenii riverani ai Lacului Galileeii, ca
147
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Schița următoare înfățișează migrări posibile ale acelor
îngeri observatori / Veghetori, de pe Vârful / Piscul Ardis al
Masivului Hermon / Sirion (cel mai mare al Înălțimilor Golan,
din Sudul Siriei, unde - în Vechea Lume - santinelele / paznicii
erau vestiți prin pieptarele / platoșele purtate):
Îngerii Gregori / Grigori și posibilele lor migrări
148
La începutul capitolului 6 din “Facerea” / “Geneza” -
prima carte din Vechiul Testament, respectiv prima carte din
Biblie - stă scris despre “fiii lui Dumnezeu” / din Cer care au
intrat la “fiicele oamenilor” / de pe Pământ, care le-au născut
“Uriași” (aceia fiind “vestiții viteji din vechime”); după cum se
știe din Biblie / Noul Testament, Iisus - Fiul lui Dumnezeu - a
fost pe Pământ în secolul I iar după cum se știe tot din Biblie /
Vechiul Testament, înaintea Potopului (“Facerea” 6:2): “Fiii lui
Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au
ales dintre ele soţii, care pe cine a voit” (existând așadar pluralul
Fiilor lui Dumnezeu, practicând devălmășia sexuală, toți cu mult
timp anteriori lui Iisus). De altfel, privind acea pluralitate nu
androgină, ci sexuată - poliandră / a partenerilor bărbați din
perioada matriarhală, respectiv poligamă a celor divini - Vechiul
Testament a menționat nu doar pluralitatea Fiilor lui Dumnezeu,
ci și pluralitatea Dumnezeiască (“Facerea” 1:26): “Să facem om
după chipul și asemănarea noastră” (concret, Treimea Sacră -
formată din Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt - ar justifica pluralul divin
/ Zeiesc, însă căutând Fii, pe lângă Fiul Iisus, în Biblie nu apar
alte ființe cerești decât îngerii, deci Domnul când a zis așa ceva
vorbea îngerilor); în pluralitatea îngerilor, prima distincție a
împărțit ansamblul îngerilor în îngeri asexuați și în îngeri
Gregori sexuați / masculini (ale căror apariții s-ar fi datorat nu
numai unei Mari Mame, ci mai multor femei iar momentul
biblic al apariției umane “după chipul și asemănarea taților” a
fost poliandru și ceremonios consemnat de “Facerea” ca de fapt
reprezentând finalul foarte important - și mult așteptat - al
genezei exclusive Homo Sapiens, în sfârșit fără prunci Cro
Magnon / Neandertal). La Potop au pierit nu numai fiii lui
Dumnezeu menționați de Biblie, ci și un fiu al lui Noe,
menționat de Coran în sura 11, când porni arca:
“42) Noe îl strigă pe fiul său, rămas de o parte: ‘O,
copilul meu! Urcă cu noi, nu sta alături de tăgăduitori!’
43) El spuse: ‘Mă voi adăposti pe un munte care mă va
feri de ape’. Noe spuse: ‘Nimeni astăzi nu va scăpa poruncii lui
Dumnezeu afară de cel pe care El îl va milui’. Valurile se
înălțară între ei și el fu dintre cei înecați.
44) Și s-a spus: ‘O, pământule, înghite-ți apa! O,
cerule, oprește-te!’ Apa fu înghițită, porunca împlinită și arca se
opri. Și s-a mai spus: ‘Înapoi, popor nedrept!’
45) Noe îl chemă pe Domnul său, spunând: ‘Domnul
meu! Fiul meu este dintr-ai mei. Făgăduiala Ta este Adevărul,
căci Tu ești prea dreptul Judecător’.
46) El spuse: ‘O, Noe! Acesta nu este dintre ai tăi, ci
este o făptură netrebnică. Nu mă întreba de ceea ce tu nu ai
știință. Dacă nu ți-aș fi predicat, ai fi fost dintre cei neștiutori’.
47) El spuse: ‘Domnul meu! Ferește-mă de-a Te
întreba de ceea ce nu am știință. Dacă Tu nu-mi ierți mie, dacă
Tu nu mă miluiești, voi fi pierdut’.
48) Și s-a spus: O, Noe! Coboară cu pacea pe care ți-o
dăruim și cu binecuvântările Noastre asupra ta și asupra
adunărilor celor care sunt cu tine. Unor adunări, Noi le dăruim o
bucurie trecătoare, apoi o osândă dureroasă le va atinge’.
49) Aceasta este una dintre istoriile privitoare la Taină
pe care ți le-am dezvăluit. Nici tu, nici poporul tău nu le
cunoșteați mai înainte”.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

există viaţă după moarte. Atât clarvăzătorii, cât şi operatorii

biogeofizicieni, pot aduce informaţii, temporale, spaţiale sau
funcţionale despre cei dispăruţi, dar cu o singură condiţie: să
cunoască lungimea de undă (frecvenţa) pe care persoana
decedată a comunicat extrasenzorial în timpul vieţii. Din 6
miliarde de pământeni nu sunt 2 care emit pe aceeaşi lungime de
undă, lucru care îi individualizează şi sub acest aspect. Pe de altă
parte, posturile emiţătoare-receptoare (indivizii) sunt foarte
slabe energetic, iar banda de emisie-recepţie este foarte îngustă.
Corpul viu, în speţă omul, poate fi comparat cu un mic aparat de
emisie-recepţie, care primeşte, respectiv emite, în spaţiu, cu sau
fără voia sa, informaţii. Mijloacele şi procedeele folosite sunt
foarte diferite de la o persoană la alta, în funcţie de aptitudinile
sale de a apela la informaţia extrasenzorială”.

Coranul ar lumina astfel diferențele mari dintre cei 3 fii

ai lui Noe care au fost pe arcă, aceia fiind de tipuri umane
deosebite / așa cum s-a văzut evident la descendenții lor, ceea ce
s-ar explica deopotrivă prin diverse mame - dacă Noe a fost
cununat succesiv, cu 4 femei - ori prin diverși tați: pre-diluvian
au existat atât poliandria (femeia însoțindu-se cu mai mulți
bărbați), cât și poligamia (bărbatul însoțindu-se cu mai multe
femei); exemplul coranic al celui de-al patrulea fiu al lui Noe,
mort la Potop, e relevant / însuși Dumnezeu afirmând despre cel
înecat că de fapt avea alt tată decât Noe. În întunericul nopților
pre-diluviene - inclusiv spre miazănoapte / Nord, în tipicele
nopți polare foarte lungi - Marii Mame / stăpânei Pământului îi
era asociată Luna / corp ceresc, satelitul natural al planetei, “Lu-
na” / “L-Una” făcând ceea ce îi indică silabele, adică luminând
noaptea (conectați binomului feminin pământean-lunar, cu
timpul au ajuns să conteze numai iluminații / solarii Homo
Sapiens, ale căror femei, în legătură cu natalitatea - sporul
populației - erau cele mai rodnice, în comparație cu
predecesoarele Cro Magnon și Neandertal); se poate observa că
Anatolia - ca Ținut “natal” - onomastic e conectată cu înțelesul
natalității, ca tărâm fecund / fertil mai ales pentru oameni =
Homo Sapiens: la momentul decisiv al încheierii ultimei
glaciațiuni, nașterile din Peninsula Anatoliană au fost cele mai
numeroase din Vechea Lume (de exemplu, “Atlasul” publicat în
1712 de Britanicul John Nutt și ilustrat de Moll Herman plasa în
centrul Asiei “Mici” = “Natolia” Ținuturile Gargarausene și
Gargauritis ca părți ale regiunii Capadochiei iar de acolo până în
Oamenii Homo Sapiens - bărbați și femei - preferau
Canaanul unde Antic trăiau Ghergheseni / Ghirgașiți era notat că
focul nu numai pentru căldura sa, ci și pentru lumina sa (în Asia
se întindea Suria / Syria = “Țara Soarelui”). Diurnii bărbați
Centrală, devotații manipulatori / Magi ai focului ajungând să
Homo Sapiens - spre deosebire de nocturnii Cro Magnon /
fie știuți - și numiți - ca “Sfinți Gargo” / “Gargo-ști” = “Zarto-
Neandertal - preferau lumina, astfel încât (inclusiv la nivel
ști” / zoroaștri iar în Europa Centrală, ca de pildă în spațiul stră-
îngeresc) au apărut distincțiile între cei știuți ca “ființele
Român, zânele se distingeau prin purtatul popularelor și totodată
luminoase” și cei considerați tenebroși, încă având de-a face cu
sacrelor “ii”, pline de semne Magice, vopsite sau cusute, ce
întunecatul tărâm Gargar / Tartar, cel “al umbrelor”, al Lumii
astfel le dublau tatuajele, pe care le prezentau public în vederea
“Celeilalte” / în Greacă “umbra” e “skia”; e de știut că din cele
întâlnirilor cu luminoșii “iYi” / așa cum erau alintați cei mai
mai vechi timpuri oamenii au identificat entități în afara propriei
potenți parteneri); “ființe luminoase” erau deopotrivă ele /
Lumi (iar tehnic se știe că în Univers mai mare ca viteza luminii
purtând luminoasele “ii” și ei / purtând luminoasa titulatură de
există ceva, anume e viteza întunericului). Dr. Alexandru
“iYi”, cu perpetuare până în Evul Mediu la vechii Români ca
Măruță - absolvent al Politehnicii din Timișoara, laureatul unor
“IO” = “iluminat”, folosit în prefixul cârmuitorilor (e interesant
premii ale Academiei Române - a afirmat în 2013: “Eu cred că
că în Turcă s-a păstrat termenul de “Ay” pentru “Lună”, la stră-
149
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Români numele Ioan / “Io-An” redându-l pe “iluminatul An”).
“Dicționarul universal al limbei Române” din 1929 realizat de
lingvistul Lazăr Șăineanu a notat că “iie = cămașă de țărancă”,
Dr. Mioara Avram anunțând în “Ortografie pentru toți” că în
actuala formă literară a Românei “scrierea cu ‘iia’ este
incorectă” (chiar dacă pronunția e așa); despre “iYi” - simbol
sacru în neoliticul Civilizației Dunărene - ajuns “ili” de pildă în
Babilon / “Bab-ili”, specialiștii Bulgari au analizat că inițial
reprezenta puterea supremă rezultată din invocarea divină între 2
Coloane, așa cum se poate vedea în schița următoare:
“iYi” în neoliticul Civilizației Dunărene
Lumina “ii” - redată prin “iYi”, ca un trident stilizat -
avea central Arborele Vieții, între 2 piloni; semnul “iYi” în
Vechea Lume, de inspirație totemică, marcând în general izvorul
vreunui Magic pârâu / Râu, a fost în legătură deopotrivă cu
Coloanele vechiului Hercule - care străjuiau intrarea în Rai =
Țara Sacră / Sfântă Atlantă, cu multă apă, a nepotului Neptun =
Poseidon / care poseda tot (simbolul aceluia fiind tridentul) și cu
luminata marcare prin tatuare sau pictare pe mijlocul frunții a
dinaștilor / cârmuitorilor sau regilor descendenți, așa cum s-a
transmis prin “tika” / “tilaka” ori prin “gherguri” / “gherburi” în
150
EurAsia: o reprezentare foarte puternică și aproape universală a
fost “Zvas-tika” / “Zuas-tika” = “tika / tilaka Zeiască”.
Tridentul Atlant
Semnul “Ya-rga” / Yarga al vârtelniței = Zvasticii /
Svasticii reprezenta lumina cerească, norocoasă și protectoare a
vieții, prin împreunarea picioarelor ori bumerangelor perechii -
al ei și al lui - ce se îmbinau în forma crucii îmbârligate ca
securile / secerile lor de mai târziu (bumerangul în India se
numea “valari”): prin termenul “Ya-rga” era denumită lumina
“Ya” regală “rga” (ca exemplu, Yahve / Iehova în Orientul
Mijlociu denumea luminoasa și divina Adunare Gregară /
Gargară a făpturilor / Zeilor Cerești - din Cer = “DinGer”,
“adică “îngeri” - “după chipul și asemănarea” cărora au apărut
primii oameni Homo Sapiens).
Yarga / Svastica
Vechiul Testament a notat încă din prima carte =
“Facerea” / “Geneza” că Sf. Gherghe / Ghergheseu era fratele
mai mare al lui Heveu, descendenții lor populând Țara Sacră /
Sfântă Canaan înaintea Evreilor; denumirea Yahve / Iehova =
“Ya-Hve” / “Ie-Hova” literalmente se referea la “lumina
Hevee”: urmașii Gherghi ai Sfântului Gherghe desigur că acolo -
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

în Țara Sacră / Sfântă Canaan - se întruneau pentru exercitarea un om, Gavriil, pe care l-am văzut în vedenia mea cea de la
cârmuirii împreună cu urmașii fratelui mai mic Heveu în început, în zbor grăbit, s-a apropiat de mine pe la vremea jertfei
“Consiliile Bătrânilor” / “Sfaturile Înțelepților”. Formele pre- de seară” - iar în Noul Testament “Sfânta evanghelie după
diluviene Ghe-rga / Ga-rga și Ya-rga consfințeau regala (=“rga”) Luca” începe cu anunțările nașterilor verilor Aramaic numiți
stăpânire a Pământului “Ghe” / “Ga” și a iluminării sale Yohănan și Ieșu (adică Ioan și Iisus / în Română) de către
nocturne “Ya”, căci iluminarea sa diurnă avea altă denumire, îngerul Gavriil. În Tradiția islamică Gabriel a rămas ca spiritul
anume “Ra”. Ghe și Ra au format Gher / Cer (manifestarea divin al adevărului, profetul Mahomed afirmând că Gabriel i-ar
divină cerească) iar Ga și Ya au format Gaya (manifestarea fi dictat Coranul (e interesant că în Coran profetul Mahomed
divină pământească); spre deosebire - deoarece “Ma” a fost nici nu e pomenit de așa multe ori ca Iisus). Așadar, îngerul
nocturna “Lună” - “Ma-Ya” / Maya era iluzoria lumină a Lunii Gavriil / Gabriel (mereu reprezentat în albastru / iar azuriul
(de exemplu, în Albaneză “Muaj” e “Luna”), “Ma-Gia” / Magia ceresc, ca și reflecția sa acvatică, era culoarea Atlantă favorită) e
aparținea tandemului Pământ-Lună, etc. Aborigenii Karraru - venerat de monoteiști - fie mozaici, creștini ori musulmani -
din SV Australiei - au venerat-o dintotdeauna pe Yhi = Zeița rădăcina credinței în îngeri dovedindu-se mai veche, provenind
Luminii / Creatoarea ființelor, primii Americani aveau din anterioara religie zoroastră, a străvechiului Mag Zartoșt /
divinitatea Iau, Sumerienii îl respectau pe Zeul Creator Ea, de la “Zarto-șt” = Gargo-șt / “Gargo Sfântul”; de fapt, monoteismul
stră-Români provin frumoasele ii ca veșminte identitare iar masculin a apărut ulterior străvechii credințe în Marea Mamă
voivozii Români încă se mândreau cu apelativul Io, etc.; așa Ghirghe = Kirke / Circe, ceea ce era și natural: întâi a primat
cum a observat cercetătorul Englez Gerald Massay 1828-1907, principiul matern / muieresc, apoi abia - ulterior după mult timp
aceeași onomastică, la aceeași funcție divină, în medii așa - apărând în divin principiul masculin monoteist promovat și de
variate - pe diverse continente - reflectă vechimea concretă credincioșii Gherghi.
multimilenară, din vremea glaciațiunii: atunci au ajuns oamenii
din Asia în Australia și America, ridicarea apoi a nivelului
oceanic oprind relațiile (așadar, transmiterile îndepărtate au fost
paleolitice). În Asia, pe Înălțimile Golan din N Galileeii au fost
atestați de către patriarhul Enoh pre-diluvienii îngeri Gregori
“rupți din cer” iar post-diluvian de către Biblie acolo și în Sudul
bogat în pește al Văii Râului Iordan, ce curge în cel mai jos loc
acum de pe glob - respectiv în zona Galileeii unde localnicii se
îndeletniceau îndeosebi cu pescuitul - au fost atestați ca trăind
urmașii lor, Uriașii Gherghe-sei / Ghirga-șiți (ai căror urmași au
fost considerați “demonici” de unele interpretări ivite după
exorcizarea făcută de Iisus în Ghergasa - pe malul Lacului
Galileea - la începutul mileniului I); se poate însă remarca lesne
despre rolurile lor - ale îngerilor Gregori / Grigori și ale
urmașilor Gherghe-sei / Ghirga-șiți - că au fost constant
pozitive, de la Civilizare până la creștinare. Unul dintre cei mai
importanți îngeri a fost reținut ca fiind nemuritorul arhanghel /
înger Gavriil = Gabriel (căpetenia îngerească “arhanghel” = “ar-
han-ghel” era mai marele peste “în-geri”): mesagerul divin
dintre Cer și Pământ, mare vestitor (atestat atât pre-diluvian /
adică dinainte de Potop, cât și post-diluvian / adică după Potop,
cu denumirea legată de principala sa caracteristică, fiind “înger”
= “în cer”, adică ființă cerească); ca și la “arhanghel”, particula
orientală “Ar” (devenită “Al” de exemplu la Albani) a fost
atribuită nobleții unora - ca de pildă Aramei, Armeni, Armâni,
ș.a. - ori a ajuns cu folosință occidentală asemănătoare, sub
forma “Il” în Peninsula Italică, “El” în Peninsula Iberică, etc.,
istoricul Antic Herodot 4:110 consemnând inclusiv că “Aior”
însemna “Om” la Amazoane, la Evrei “ar” fiind “leu”. În
Tradiția Ebraică / mozaică, având sufixul “-il”/“-el”, Gavriil /
Gabriel - respectiv “Gavri-il” / “Gabri-el” - a fost îngerul
pedepsei divine care s-a abătut asupra Sodomei și Gomorei Îngerul Gavriil / Gabriel
(așezări ale unor depravați în S Mării Moarte); preotul Fenician
Sanchuniathon - localnic al Canaanului - la sfârșitul mileniului În legătură cu albastrul apelor curate, se poate remarca
II î.C. a scris: “Valea Sidimului s-a scufundat devenind un lac despre termenul Românesc pentru “năvod” / “nă-vod” - adică
fără viață, simbol al pedepsei și morții păcătosului” (prăbușirea “plasa de pescuit” - că e “cercală” (prima plasă de pescuit din
probabil s-a datorat unui seism tipic Marelui Rift Afro-Asiatic, lume - datată cu radiocarbon ca veche de 10 milenii - s-a găsit în
Muntele Sodom fiind identificat în Iudeea / Israel 31,04 lat. N, mlaştina din Kamennogorsk 60,57 lat. N, 29,08 long. E / în
35,23 long. E iar vecina Gomora putea fi populată de Gomerieni Karelia Rusă); e de știut despre Karjala / Karelia că e regiunea
/ Cimerieni din Crimeea, într-o diasporă timpurie în Canaan). În întinsă între Mările Baltică și Albă - în prezent împărțită de
Vechiul Testament de exemplu e enunțat că arhanghelul Gavriil Rusia și de Finlanda - iar o schiță din 1984 de Dr. Jay
avea aspect de bărbat iar nu asexuat ca îngerii obișnuiți - în Rubenstein a conectat mișcările umane din neoliticul Carpatic
“Daniel” 9:21 că “Şi pe când vorbeam în rugăciunea mea, iată
151
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

direct de Karjala / Karelia Epocii Bronzului (drumul spre N al

celor din spațiul Carpatic în Karjala / Karelia fiind studiat și
ilustrat elaborat inclusiv de către Dr. Kaalevi Wiik 1932-2015):

Nordul Europei

La stră-Români (corespunzător surselor etnografice),

exista “Ştima apelor” - stăpâna mitică a apelor - care avea ca
fiice “Fetele de apă” iar apoi, la vechii Români ca “vodă” era
știut liderul suprem, cel care “vedea” cel mai bine / probabil
termenul fiind rămas de la iscusitul mânuitor de năvod / “nă-
vod”, respectiv “cercală” = mare pescar: îndeletnicirea
primordială Atlantă - inclusiv în spațiul Românesc - în acel
mediu acvatic bogat în ape și în pește a fost desigur pescuitul
(exercitat și de Pelasgii Ghergi - utilizând “cercala” = “nă-
vodul”, stimați ca nobili cârmuitori - Românește pentru
regalitate folosindu-se “vodă” dar și termenul de “domn”, cu
sorgintea în vechiul cuvânt Indo-European “danu” pentru “râu”,
regăsit de exemplu și ca “don” la nobilul Iber / pe lângă Fluviile
din Bazinul Pontic Dunăre, Don, etc., nume în uz și azi chiar
așa); e interesant că inclusiv în “Ti-bet” / Tibet - cea mai înaltă
regiune din lume - exista “Știma apelor” (topirea zăpezii de la
înălțime era o mare sursă a apei scursă la Vale). Dr. Ion Ghinoiu
în “Dicționarul de mitologie română” din 2013 a scris: “Știma
apelor = reprezentare mitică feminină, stăpână a apelor, care se
făcea văzută și simțită pe timp de noapte, sinonimă cu Vâlva
apelor, prototipul Zeiței Mamă; Știma apelor ar fi o femeie albă
și rece stând pe apă, cu piepții mari, înaltă ca statură, apărând și
ca sirenă (jumătate om, jumătate pește) dar putând fi atât femeie,
cât și bărbat”. Cercetătorul Român Adrian Bucurescu a scris că
părul “Știmelor apelor” era albăstrui - cu nuanțe verzui / adică
turcoaz - și foarte lung: “Știmelor stră-române le corespundeau
în mitologia greacă Naiadele, nimfe ale apelor dulci. Apele peste
care domneau Naiadele erau presupuse a fi deţinătoare de puteri
inspiraţionale, medicinale sau profetice. Naidadele guvernau
peste râuri, şuvoaie, pâraie, izvoare, fântâni, lacuri, heleştee,
iazuri şi mlaştini, şi erau imaginate cam ca Zânele acvatice din
folclorul românesc. În România s-au întâlnit şi Zâne ale Mărilor,
pe care românii le numeau Faraoance!”. (Faraoanele ca sirenele
Pontice - ale Mării Negre - par a se înțelege că erau fără An,
adică nu erau ale Marelui Zeu An). În Vechea Lume au existat
deopotrivă “Știma stâncilor” în Himalaia - cei mai înalți Munți
ai planetei - respectiv la stră-Români “Știma casei”, cu
închipuirea ca șerpoaică neveninoasă sacră, ieșind în Martie de
sub casă pentru a vesti dezghețul, târâtoarea reintrând în pământ
toamna, odată cu reducerea puterii solare: era o divinitate
respectată, ce nu putea fi omorâtă, deoarece nu era veninoasă ca
șarpele sălbatic, fiind și divinizată profund deoarece anunța cu
precizie schimbările ciclice ale naturii (câteodată în nopțile

152
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
liniștite, când uneori se auzeau mișcările zbătute ale știmei
subterane, credința susținea că se reamintea astfel scurgerea
timpului).
În marele / îndepărtatul trecut, se acorda o excepţională
importanţă descendenţei din una şi aceeaşi “mamă milostivă”, ce
era cea care de fapt “asigura legitimitatea”; pe de altă parte, de
la început se ştia că Zeul era făcut de ou iar omul era făcut de
Zeu (e de reţinut că “zeul” este un termen provenit din proto
Indo-Europeanul “ghel” pentru “sclipitor” iar în timp “L”
frecvent s-a suprapus peste “R”, rădăcina fiind de fapt “Gher”,
aceeaşi ca la “creaţie” sau “cer” dar şi prima silabă de la
străvechiul nume GherGa, ceea ce literalmente pentru Gher-Ga
ar da înţelesul de “Zeitatea Pământului” ori creatoarea /
creatorul Pământului, căci Ga - în Epoca Pietrei - era Pământ,
încă din acea Eră fiind atestat în Banat / “Ba-Anat” iar nu în
“Anat-olia” / Anatolia, de către prima scriere din lume, faptul
foarte important că Pământul era patronat de “Ghirghe” / Marea
Zeiţă Mumă a Pământului: din multele confirmări ştiinţifice, iată
aşadar pentru început 2 - una lingvistică prin onomastică şi una
arheologică prin inscripţionare - despre multimilenarul nume
Gherga).
Scrierea neolitică
153
În 2015, Dr. Gabriela Macovei a afirmat despre cel mai
vechi cuvânt din Română că ar fi “chiu” = “cucui” / “gugui” sau
rotacizat “gurgui” (legat de străvechiul termen Ga pentru
Pământ): însemna “ţâţă” dar şi “pisc” (cu sensul de “ţuguire”
ducând chiar la îngâmfare / fudulie); azi “chiu” s-ar putea
înţelege fie ca “strigăt” / “ţipăt”, fie ca “vârf” - drept locul
pietros / stâncos cel mai înalt dintr-un anume areal al pământului
- aşa ceva caracterizând ancestrala postură Montană stră-
Română. Este de ştiut, după cum a studiat şi Dr. Radovaje Pesic
din Serbia, despre cea mai veche scriere din lume descoperită
până acum că a fost “Scriptul Dunărean”, aşa cum s-a relevat
arheologic la Gherdap - în Defileul Dunării de la Porţile de Fier,
ce era graniţa Imperiului Borean / Atlant - prin multe vestigii
datând din mileniul VII î.C., adică din timpul primului Potop
(apoi fiind scrierea din zona de pe Râul Mureş dintre Turdaş /
judeţul Hunedoara 45,51 lat. N, 23,07 long. E şi Tărtăria /
judeţul Alba 45,56 lat. N, 23,24 long. E, datată ca funcţională
religios în cultura neolitică stră-Română, din mileniul VI î.C.,
respectiv cea folosită de plutaşi pe Râul Bistriţa - cu izvorul în
Masivul Gârgalău din Munţii Rodnei - după cum de exemplu i-a
studiat elementele din multe inscripții neolitice Dr. Dumitru
Ioniţă în comuna Farcaşa 47,09 lat. N, 25,50 long. E / judeţul
Neamţ, etc.); istoricul Român Leonard Tonitza a afirmat despre
cea mai timpurie datare a Tărtăriei - anume a debutului așezării -
că a fost 6200 î.C. (deci tot mileniul VII î.C., după Potopul
Pontic). Gherdap pe Dunăre (cel mai lung defileu din Europa) se
află între Râul Ti-miş / afluent pe stânga al Fluviului şi Râul Ti-
moc / afluent pe dreapta al Fluviului: se poate reţine despre
înţelesul Sanscrit al particulei “Ti” - cu care stră-Româna a avut
numeroase afinităţi, azi Sanscrita mai fiind oficial utilizată în N
Indiei / Bharata la granița cu China / Sina și cu Nepal, în restul
Țării vorbindu-se altceva iar la N fiind “Ti-bet”, populat de
Bautai, așa cum a scris în secolul IV generalul Ammianus
Marcellinus - că a fost de “pilon” / “pol” (cele 2 Râuri
importante încadrând Defileul Dunării Gherdap mărginind la S
regiunea Banat - Timiş / “Ti-miş” şi Timok / “Ti-mok” - fiind ca
stâlpii / pilonii Porţilor zise mai în urmă “de Fier”, mai înainte
ţinând de Imperiul Atlant centrat pe Lacul Pont). O moștenire
lingvistică - cu rădăcina anterioară Indo-Europenilor - apare
conectată de “frate” zis “barat” în Bazinul Indului / fost Ghaggar
(India autonumindu-se ca Bharat/a după vechiul termen Sanscrit
Bharat al întemeietorilor săi, așa cum a reliefat și antropoloaga
Franceză Clementin Ohja în studiul “O țară, două nume” din
2014):
Vechea Indie = Bharat era Țară fârtată
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Vechii Români prin “fârtat” înțelegeau “fratele de tip uman capabil de a reține tot iar pe de altă parte, prin
cruce” iar prin Bharat = India ar fi înțeles “Țara fârtaților”. În prospețime reprezentau tipul uman ca model de lider necesar în
zona stră-Românilor la sfârșitul paleoliticului a fost Imperiul fruntea celor afectați de scăderea energiilor; cei având multe
Atlant. Scrierea exista în Atlantida - aşa după cum a consemnat energii erau considerați de atunci - ca și acum - drept oameni
Anticul filozof Platon - iar Vechea Civilizaţie Europeană a fost puternici. În legătură cu Ponticii = Indo-Europenii (de al căror
succesoarea directă a Imperiului Atlant: stră-Românii - populând Grai primordial - prin serioase cercetări, de către mulţi
plaiurile respective - fiind foarte conservatori, mult timp s-au specialişti - s-a demonstrat că stră-Româna a fost strâns legată):
ferit să scrie, considerând scrierea ca o formă de handicap a ştiinţific se ştie că primii Pontici / Indo-Europeni au fost
celor cu memoria mai redusă, nevoiţi să-şi ia notiţe (cu timpul, Kurgani = Gorgani iar tot ştiinţific se ştie că nu ei au fost primii
capacităţile creierelor umane s-au tot redus, scrierile căpătând Ghergani din lume, căci înaintea existenţei lor au fost precedaţi
amploare universală, în prezent o bună parte a creierelor umane de mulţi Gherga, de-a lungul mai multor milenii chiar decât
rămânând fără utilizare concretă; ca indiciu, în craniile umane, mileniile scurse de la Kurgani / Gorgani încoace; numirile lor de
între creierul mic şi creierul mare se află glanda epifiză / pineală Gorgani / Kurgani - care în mileniul VI î.C. au domesticit caii
- responsabilă de ancestralele trăiri mistice - în legătură cu “al (ţinându-i în gherghelii) şi din mileniul V î.C., după ce au
treilea ochi” / “oki”, având la vechii oameni importanţă acordată descoperit roata, cu ajutorul carelor trase și de cai s-au tot
mult mai mult decât se bucură în prezent). Degradările în timp răspândit în valuri prin Vechea Lume, ca “Indo-Europeni” - au
ale creierelor Homo Sapiens au fost studiate de unii savanți în fost la fel în diverse culturi, căci erau urmaşii aceluiaşi neam
Epoca Modernă, observându-se că de-a lungul vremurilor regal Ghergan din fruntea Imperiului Atlant, până la Potopul
îmbunătățirile traiului (prin tot felul de facilități, inovații, etc.) Pontic ce i-a adus sfârşitul dezastruos, în mileniul VII î.C.
au dus la “amorțirile” / “moleșirile” unor sectoare de gândiri (dinaştii din neamul regal Ghergan al Atlanţilor au provenit
până la blocările sau renunțările la ele; de exemplu, dacă la dintre acei Gherghi care în mileniul VIII î.C. au suferit mutaţia
vârstă școlară copiii pot mental să facă simple operații genetică “N” din Pamir, datorită intensificării activităţii solare
aritmetice, cu timpul - fără efortul concentrării pe asemenea ce a provocat topirea ultimei glaciaţiuni, în paralel alte grupuri
exerciții - ajunși adulți ar utiliza numai calculatoare ca să obțină genetice masculine - ca “I” și “R” în Europa - intrând într-o
rezultate ce altcândva le aveau rapid “din cap”. Oamenii Homo extincție parțială / “sugrumare statistică” dovedită științific ca
Sapiens în EurAsia au întâlnit Neandertalii, din împerecherile petrecută tot atunci).
lor rezultând Uriașii Cro Magnon; Neandertalii aveau creierele
foarte mari (la ei nu erau diferențe între creierele mic și mare),
ceea ce însemna că mult mai mulții lor neuroni le permiteau stări
mentale pe care oamenii nu le-au avut nicicând: visele și
amintirile Neandertalilor - inclusiv capacitățile lor de memorări
- au fost foarte diferite de cele ale oamenilor Homo Sapiens (iar
fantasticile trăiri ale Neandertalilor nu au putut fi decât
observate de către Homo Sapiens, nu și experimentate, ci doar
eventual imitate, ca de pildă prin stimulările epifizei ori prin
drogări). În fond, apariția scrierii în Vechea Lume a șocat, căci a
surprins: la început, aspecte religioase care până atunci nu erau
necesar de reținut altfel decât mental - și poate transmise oral /
verbal - au fost “înghețate” în scris (oamenii au simțit nevoia s-o
facă, deoarece au observat că a sosit timpul prinderii anumitor
elemente, care altfel s-ar fi pierdut; soluția la așa ceva a fost
scrisul). În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Jean Chevalier şi
Alain Gheerbrant au consemnat: “În ciuda tuturor eforturilor
făcute pentru a o înălţa la rangul de imagine a lui Dumnezeu, de
tălmăcire a Cosmosului, sau chiar de a o diviniza, scrierea apare
ca un substitut degradat al vorbirii. Istoria scrisului este veche de
circa 6 milenii. Scrisul simbolizează o pierdere a prezenţei:
scrisul apare când vorbirea se retrage. El constituie un efort de
încapsulare a spiritului şi a inspiraţiei şi rămâne un fel de simbol
al rostirii absente. Limbajul şi scrierea sunt 2 sisteme de semne
diferite. Unica raţiune de a fi a celui de-al doilea este aceea de a-
l reprezenta pe cel dintâi. Scrierea materializează revelaţia,
retează legătura umană şi o înlocuieşte cu un univers de semne.
Pentru a reactiva revelaţia, e nevoie de o prezenţă vorbitoare. În
suflete nu se scrie cu un condei. Această valoare simbolică a
scrierii, prin opoziţie cu limbajul, e ca o strădanie secundă şi
periculoasă de reînsuşire simbolică a prezenţei”. Miracolul
instalării la cârmuirea Atlanților a Pelasgilor Gherghi - sosiți în
urmă cu peste 9 milenii din Asia Centrală în Europa Centrală -
s-a datorat slăbiciunii vechilor autohtoni Atlanți (care deja
utilizau scrierea pentru a-și fixa principalele teme), nou-veniții,
adică “No-vații” / Novacii, fiind considerați novici în asemenea Intensificarea activității solare acum 10 milenii a provocat în
însușiri, deoarece fără a scrie reflectau pe de o parte străvechiul nodul Pamirului ultima mutație genetică bărbătească Gherga
154
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Dr. Harald Haarmann a afirmat în 2007 despre
ulterioara Kurganizare că “Indo-Europenii n-au înlocuit limbile
locale, cu afiliere lingvistică diferită, ci au intrat într-un proces
de fuziune cu ele, astfel încât produsele rezultate au avut
elemente vechi şi noi; ulterior diluviului din mileniul VII î.C. -
început prin apariţia Bosforului - au fost 2 tipuri de Indo-
Europeni timpurii, anume agricultorii din S Pontic = Anatolia
care au migrat spre V în Europa şi spre E în Iran-India, respectiv
mai semnificativii păstori din N Pontic care au migrat spre V
mai mult în Europa şi spre E în Asia Centrală: de altfel, în
neolitic pentru fenomenul migrării - dintre succesorii
paleoliticilor vânători-culegători - se pretau mai serios păstorii,
care prin natura lor erau nomazi, decât agricultorii, care prin
natura lor erau sedentari. Tranziţia de la stadiul din paleolitic de
vânători la cel din neolitic de păstori n-a fost necesar să fi fost
legat de domesticirea animalelor pe lângă agricultorii sedentari,
apăruţi din foştii culegători; de pildă, în N EurAsiei a fost
documentată trecerea de la vânarea renilor la creşterea renilor,
fără nici un stadiu agricol. Conform cercetărilor arheologice, în
Bazinul Pontic - excepţie Sudul său - păstoria a precedat clar
agricultura. În spaţiul Ponto-Caspic, Kurganii (Indo-Europenii
timpurii) au îmblânzit calul şi tot în acelaşi areal - prin folosirea
roţii - a apărut căruţa / carul. Începând cu mileniul VI î.C., proto
Indo-Europenii au interacţionat social (fără conflicte, având
schimburi culturale şi împrumuturi lingvistice) cu proto Uralicii
din N şi cu proto Caucazienii din S. Credinţa că mişcarea
nomazilor a fost haotică e un mit; mişcările lor au fost strict
organizate după numărul şi felul animalelor, după păşunile
disponibile, etc. Începând cu mileniul V î.C., expansiunea
Culturii Cucuteni - fundamentată agricol - spre răsărit a provocat
ciocniri cu populaţiile stepelor, luptele dintre cele 2 părţi fiind
demonstrate prin urmele arheologice”.
După stadiul nomazilor vânători-culegători din Epoca
Pietrei / paleolitic, înainte de sedentarii agricultori neolitici, cei
mai dispuşi migrărilor - prin natura lor - desigur că au fost
pescarii / plutaşii şi păstorii. Protejați de platoșe realizate din
bucăți tari de piei - ca niște solzi, cusuți între ei - acei fruntași
cutezând explorări deosebite ale tărâmurilor virgine arătau ca
niște “balauri” / “dragoni”: în EurAsia, acei “Dragi An” avansau
155
în fiecare an, cucerind noi orizonturi, pe măsura retragerii
ghețurilor; ei se îndreptau de la răsărit spre apus, înaintând și de
la miazăzi către miazănoapte (sensul general al mișcărilor Homo
Sapiens fiind de la SE la NV, așa cum s-a dovedit arheologic -
de exemplu, la sfârșitul glaciațiunii - din Asia “Mică” în Europa
Estică / Europa Centrală). Spre deosebire de războinicii luptând
dezbrăcați pentru mobilitate mărită, platoșele tipice lor - cu solzi
ca de balauri / dragoni, mai mari decât cei ai peștilor ori ai
șerpilor - îi păzeau de răniri și îi fereau de friguri (cei purtând
haine - fie acelea blănuri sau doar piei - fiind totuși superiori
oamenilor goi, deopotrivă în afara încleștărilor dar și în bătălii);
e semnificativ cuvântul șarpe / “șar-pe”, consolidat în
vocabularul Român începând cu străvechiul dragon: “șar” =
“rege” și “pe” = Sfânt, deci în primul înțeles, “Sfântul rege” era
“dragonul”, adică “dragul An” (protejat de platoșa solzoasă a
cârmuitorului, arătând ca un uriaș exemplar reptilian).
Primii Pelasgi - aparținând genului uman Homo
Sapiens, proveniți din Asia Centrală - procedau ca anteriorii
Uriași “Cavaleri Glaciari” (Cro Magnon / Neandertal) care au
stăpânit, la fel ca legendarii “Drag-Oni” = Dragoni sau Balauri =
“Valauri” umedul Nord Arctic al EurAsiei, până la calota
polară: într-acolo se îndreptau - în turme uriașe - animalele pe
care ei le urmăreau deoarece urmau să le vâneze; despre
străvechii Cavaleri e de știut că erau considerați ca “daimoni”,
adică mediatori între om și divin, anume chiar ființe
intermediare între oameni și Zei, respectiv drept Gini sau îngeri
(în spațiul Românesc din Vechea Lume - reținut ca parte a
Raiului - au fost atestați după diluviu la modul foarte concret
SiGini / Sâgi = Sfinți Gini). După încheierea glaciaţiunii,
revărsarea bruscă a săratului Ocean planetar peste dulcele Lac
Pontic - cu oglinda aflată foarte jos, ducând prin extindere în
final la formarea Mării Negre - a dislocat populaţiile de pe
maluri, prin fluxul de refugiaţi din zona circum-Pontică
explicându-se importantele schimbări neolitice = perioada
pietrei şlefuite fiind cea a sfârşitului Epocii Pietrei (experienţa
traumatică a diluviului Pontic ducând la răspândirea mitului
Potopului iar Gorganii / Kurganii după ce au domesticit caii /
ajungând să-i folosească în scopuri războinice, ţinându-i în
“gherghelii”, în Nordul Pontic - după cum a scris inclusiv Dr.
Michele Massa în 2016 la Institutul de Arheologie din Londra -
au inventat roata / ca expresia circulară emblematică a însuşi
numelui lor, călărind caii şi călătorind cu carele ajungând să
introducă patriarhatul); din cauza Potopului întâmplat în
mileniul VII î.C. în Bazinul Pontic, foştii Atlanţi Sudici
preocupaţi de agricultură s-au mişcat în V spre Gherdap /
Defileul Dunării iar foştii Atlanţi Nordici preocupaţi de păstorit
s-au mişcat în E spre Stepa Ponto-Caspică, de unde apoi - în
mileniile următoare - s-au manifestat drept Kurgani = Euro-
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Indieni / Indo-Europeni. Amintirea Erei de Aur - anterioară după 13 zile, anume în 8 XI, calendarul creștin Gregorian / în
dramaticului eveniment diluvian - a rămas paradisiacă (recent stil “nou” îl celebrează pe îngerul = arhanghelul Gavril /
însă, mulţi oameni şi-au rezumat perspectiva diluviană la un Gabriel). Arealul Macedoniei / “Make-Doniei” era al “Marii
concept penibil de simplist, prin reducerea la un Potop, în ciuda Zeițe” - adică a divinității supreme, care a dominat Vechea
dovezilor / evidenţelor - documentare, arheologice, etc. - că Civilizație Europeană - iar la Marea Egee (adică a Marii Mame
Potopul nu a fost un eveniment la singular; încă din urmă cu Gea), Masivul Athos din Macedonia efectiv era “Muntele
milenii au fost autori credibili care au transmis explicit Mumei”: la sfârșitul Epocii Pietrei - adică în perioada când au
amintirile celor reale, respectiv că au fost Potopuri: anume, fost Potopurile - Marea Zeiță era suprema Mamă; de altfel,
atestările au fost la plural, un exemplu fiind istoricul Antic Makedonii / “Make-Donii” erau ca “Mari Domni” urmași ai
Xenofon - discipol al filozofului Socrate / jurat Zalmoxian, celor din Eden (onomastic similari cu răsăritenii MasaGheți /
conform istoricului Român Dan Oltean în 2021 - care a scris Masivi Geți, respectiv Mari Geți sau Moși Geți, adică vechi
despre mai multe Potopuri, indicând despre cel dintâi Potop că a Geți), fiind “Domnii Maicii” - respectiv Domnii Marii Mame,
fost pe vremea lui “Ogyges cel Vechi” având coadă de dragon = cea de demult - Macedonia ca tărâm făcând parte din casa Marii
“vechiul Ghighes”, după cum i-a scris numele la “zidirea lumii” Zeițe Mamă, reprezentând chiar “Domul Maicii”.
în “Letopisețul Țării Moldovei” cronicarul Nicolae Costin / care
a citit originalul scris în Greacă). Corespunzător “Lexiconului”
realizat de Henry Liddell și Robert Scott, vechiul termen
Grecesc “Ogygian” însemna “Primordial” / “Uriaș” (Carianul
Antic Pausania 9:5 a și scris despre regele aborigen Ogyges în
Balcanii Vechii Lumi, cu baza în Ogygia = Muntele Athos din
Peninsula Khalki-diki / Macedonia, un loc de unde în zilele
senine se vedeau Muntele Sacru Gargaros / Ida din Troia și
Sacrul Munte Olimp din Balcani, istoricul Antic Julius
Africanul - născut în Ierusalim / Kanaan - considerând că acela a
întemeiat inclusiv Eleusis la S de Muntele Olimp iar post-
diluvian, Sudul Balcanic a fost cârmuit de Barbarul Kekrops /
Cecrops = Pelasgul Gargitios / întemeietorul Atenei, așa cum a
scris geograful Antic Strabon VII 7:1, despre acela Diodor Sicul
1:29 afirmând că ar fi ajuns acolo de la Zau / Sais din
guvernoratul Gharbia, cel mai mare al Egiptului, aflat în Delta
Nilului). După cum au relevat în 2010 profesorii universitari Jan
Bremmer și Andrew Erskine, ar fi de remarcat că în vechea
Atenă încă dinaintea venerării lui Zeus era mai tare și mai de
demult respectat Zeul Gheorghios - zis ca Ζεύς Γεωργός, adică
Zeus Georgios - prin Festivalul “Maimakteria” început cu
procesiunea “Pompaia” (astfel cum a studiat inclusiv profesorul
Herbert Parke de la Universitatea din Dublin în 1977), în fiecare
zi de 10 din luna Hermes / zisă Hermaia, avându-și echivalentul
în Noiembrie = “Maimakterion” din calendarul “vechi”, ce e În Vechea Lume - inclusiv în spațiile Carpatice și
știut ca Iulian, calendar la 13 zile diferență de cel în uz azi, Caucaziene - la capetele calendaristice ale sezonului călduros
anume calendarul “nou”, Gregorian / reperul curent fiind 26 datele importante primăvara de 23 IV și toamna de 26 X/I au
Octombrie: Zeus Gheorgos patrona recoltele iar parada în fost inițial botezate Ghergan (iar nu altfel, căci Dumitru /
onoarea sa ducea o piele de oaie tratată ca Magică și un Dimitrie s-a ivit mai târziu, cu onomastica înrădăcinată în
“kerykeion” - adică un toiag împodobit / corcodit cu șerpi - Demetra - Zeița agricolă din Anatolia și Balcani - sărbătoarea
pentru a îmblânzi vremea rece de iarnă, făcându-se libații și fiind la primele recolte). Privind deopotrivă nomenclatura dar și
sacrificii de animale (așa cum au scris Dr. Albrecht Dieterich ritualurile ceremoniale, cândva străvechiul “Zeus Gheorghi/os”
1866-1908 ori academicianul Suedez Martin Nilsson 1874- a fost înlocuit de vechiul zoroastru Mithra / Mitra; de exemplu,
1967, ceremonia închinată lui Zeus Gheorgos era știută în în Caucaz și în prezent sărbătoarea zisă Georgian “Giorgoba” a
vechea Greacă și ca “Pankarpia” / “Thalysia”, sărbătoarea ce a Sf. Gheorghe - cel mai venerat Sfânt al Georgiei - e petrecută de
ajuns în mare vechime ca să fie închinată Zeiței Artemis / știută 2 ori pe an: la 23 IV / 6 V și 10 / 23 XI (în N Georgiei, Oseții -
ca Diana de Romani, respectiv Zeiței Demeter - Mama foști Iraniani, respectiv Alani - zic “Dzheorguba” sărbătorii
Pământului - cea zisă Anatolic ζειά “Zeia” și Balcanic Δᾶ “Da” / echivalente, ce durează la sfârșitul lunii Noiembrie pentru o
“Deo”, literalmente “De-Meter” fiind Zeița Mamă). De altfel, la săptămână, cu ziua de Marți ca apogeu, pentru “Uas-Tirdzhi” /
începutul Evului Mediu, Muntele Athos din Macedonia - al “Wac Gergi”, cel mai important “dzuar”). La NV de Caucaz, în
cărui nume e conectat de cuvântul Armân / Vlah “Ată” calendarul popular Slav a fost cuprins Sf. Gheorghe “Biruitorul”
însemnând “Mamă” - era dominat de Vlahi (astfel cum au fost / “Victoriosul” la 26 XI / 9 XII, când e marcată “Ziua lui Iuri”
atestați documentar pe acel Munte Sacru - în secolul VIII, pe (zis și Yurya, Yegor, ș.a.) cu putere peste lupi, protector al
vremea iconoclastă - înaintea durării marilor Mănăstiri: așa ceva animalelor domestice. Creștinii Români prezintă diverse texte -
a atras ulterior și marile donații ale Valahilor pentru viața dintre care pe Internet - fiind: “Ortodocșii de stil vechi îl prăznuiesc în
religioasă de acolo; ar fi de observat că în 26 X creștinii îl 8 Noiembrie pe Sfântul Mucenic Dumitru, sărbătoare numită în popor
pomenesc pe Sf. Dumitru / “Du-Mitru” - literalmente “Divinul Sîmedru. De ziua pomenirii sale, păstorii, pentru a afla cum va fi iarna,
Mitru / Mitra” - fost militar martirizat de Romani, ale cărui aştern pe iarbă un suman şi observă ce oaie va călca prima pe el. Dacă
moaște sunt în Salonic / cel mai mare oraș al Macedoniei iar
156
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

oaia e neagră, iarna va fi blândă. Dacă va fi una albă, urmează o iarnă dimineaţa se va scula întâi o oaie albă şi va pleca în jos iarna va
geroasă. Conform tradiţiei, ziua pomenirii Sfântului Dumitru este fi grea; iar dacă se va scula o oaie neagră şi va pleca în sus, iarna
considerată începutul iernii. Se zice că primăvara, pe când se aude va fi uşoară (Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român).
primul orăcăit al broaștelor, Sfântul Gheorghe întinde mâna spre Sărbătorii i se mai zicea şi ziua soroacelor pentru slujbe şi
Sfântul Dumitru, ia cheile, cu una din ele închizând iarna, iar cu alta felurite încheieri încheiate cu jumătate de an în urmă, la
deschizând primăvara. După ce toate păsările pleacă în țările calde și nu Sângiorz. Învoielile noi aduceau prilejuri de aldămaşuri şi de
se aud broaștele, vântul tomnatic vâjâie prin câmpii și păduri, Sfântul veselie. Data era considerată, aşadar, o zi de bilanţ. ‘Originea
Dumitru, tremurând de frig, întinde acum mâna el spre Sfântul pastorală a obiceiului este dovedită de durata a 6 luni a
Gheorghe, ia cheile și cu una din ele închide zilele frumoase cu soare, înţelegerilor care se suprapune peste principalul sezon al
iar cu alta deschide iarna cu mânie asupra lumii. La Sîmedru prin multe crescătorilor de animale, văratul, deschis la Sângiorz şi închis la
locuri se termina pășunatul, se alegeau oile, se achitau cu păstorii și-i Sâmedru, şi de cunoscuta zicală populară: La Sângiorz se
angajau pentru anul viitor. În popor se spune: ‘La Sîmedru ciobanii își încaieră câinii / La Sâmedru se bat stăpânii! adică primăvara,
caută stăpânii’. Dimitrie sau Dumitru, fiul proconsulului roman din când se formează turmele, se încaieră câinii, pentru că nu se
Salonic, a trăit pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Galeriu. El a fost cunosc, toamna, când se împart oile, se bat stăpânii pentru a
botezat pe ascuns de părinţii săi, care erau creştini. Dimitrie a devenit respecta contractele încheiate la Sângiorz’, explică etnologul Ion
un predicator, continuându-şi totodată cariera de militar. Pentru că l-a Ghinoiu (în volumul ‘Comoara satelor, calendar popular’). ‘A
binecuvântat pe un tânăr soldat să-l înfrunte pe vandalul Lie, care treia zi a sărbătorii Sf. Dumitru, poate cel mai important
ucidea creştini fără cruţare, Sfântul Dumitru a fost omorât din ordinul moment al sărbătorii, este ţinută în principal ca lupii să nu atace
împăratului, iar trupul său a fost lăsat pradă fiarelor sălbatice. El a fost turmele. Cunoscuţi adesea şi sub numele de Câinii Sumedrului,
canonizat ca mare mucenic. La scurt timp după moartea Sfântului lupii se conturează şi de această dată drept cele mai temute
Dumitru, la Salonic a fost ridicată o bazilică pe mormântul său. De animale de pradă care impun o serie de interdicţii semnificative’
câteva ori s-a încercat mutarea moaștelor sale - izvorâtoare de mir - la (Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român)”.
Constantinopol, însă de fiecare dată Sfântul şi-a arătat misterios voinţa Respectivul Festival de 3 zile al toamnei corespunzător
de a rămâne protectorul oraşului natal. Mulţi creștini îşi iau icoana calendarului “vechi” apare între 8 XI - ziua arhanghelului
Sfântului Dumitru ca hram al casei, să-i aibă în pază. Noaptea Gavriil - și 10 XI (Noiembrie echivalând luna “Maimakterion”,
dinaintea sărbătorii Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, are o ziua 10 fiind cea când specific și special era celebrat Zeus
semnificaţie specială în lumea satului românesc. Încă se mai Gheorghi/os).
păstrează obiceiul de a se aprinde în acea noapte focul lui
Sâmedru / Sumedru. Tinerii strâng vreascuri în cantităţi uriaşe şi
se adună în jurul focului, la poveşti, chiar dacă nu mai cunosc cu
adevărat semnificaţia ritualului. Înainte vreme însă, obiceiul era
mult mai spectaculos. Grămada de lemne era aşezată pe un deal,
pentru a putea fi văzută văpaia de departe. Focul era aprins
seara, formând un rug imens, scânteietor, în jurul căruia se
aduna foarte multă lume. În mijlocul grămezii de lemne şi al
cetinii de brad, se împlânta, pentru a fi incinerată, tulpina unui
arbore tăiat din pădure, substitut al zeului fitomorf care murea şi
renăştea anual. În jurul rugului funerar întreţinut cu lemne
uscate, paie şi spuldării de la meliţatul cânepei, se striga în cor
formula consacrată ‘Hai la focu' lui Sâmedru!’ (Ion Ghinoiu,
Comoara satelor, calendar popular). În acel context, femeile
împărţeau simbolic covrigi, fructe şi băutură, iar localnicii
petreceau în jurul ‘cadavrului fitomorf’ până ce acela era mistuit
de flăcări. La plecare, participanţii luau cărbuni aprinşi pe care îi
foloseau cu scopul de a fertiliza grădinile şi livezile, pentru a da
rod bogat anul viitor. ‘Sub focul lui Sumedru se înţelege căldura
din vară sau chiar faptul că se aprinde pământul în această zi’.
(Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român). ‘Se face
focul lui Sumedru peste care sar copiii, ca să fie sănătoşi tot
anul, sau tinerii; cei care reuşesc să sară se vor căsători în
decursul anului. Femeile împart seara, la lumina focului, nuci,
Un fenomen implicând duplicarea, datând din Epoca
mere, struguri, prune, uneori chiar vin’ aflăm din scrierile lui
Pietrei, a fost transmiterea ideii creaţiei prin clonare, adeseori
Tudor Pamfile. După ce focul era mistuit pe deal, întorşi acasă,
subliniată și prin existența unor avataruri documentate religios,
gospodarii erau cu băgare de seamă, pentru că se spune că în
istoric, etc., ceea ce explica nu doar facerea / geneza omului - ca
zori puteau primi semne despre cât de grea sau de blândă va fi
având origine divină - ci justifica şi androginitatea primară
iarna care bătea la uşă. Dacă în noaptea lui Sumedru oile se
(adică lipsa sexualităţii iniţiale) atât a făpturilor cereşti, cât şi a
culcă grămadă, în ciopor, va fi iarnă grea; dacă oile dorm
celor terestre / pământene: sexul pe de o parte nu era un atribut
răsfirate, se aşteaptă o iarnă blândă. Iarna grea mai este
al îngerilor ori al Doamnei-zeu sau al lui Dumnezeu iar pe de
prevestită şi de abundenţa nucilor sau a gutuilor, precum şi de
altă parte nu era un atribut al primilor oameni (până când au
proviziile supradimensionate ale hârciogilor. Dacă la Sâmedru e
gustat din cunoaştere); acel aspect străvechi - de netăgăduit /
lună nouă, iarna începe în curând şi se gată iute, iar dacă e lună
religios prin diverse credinţe ori ştiinţific prin diferite cercetări
plină, iarna începe curând şi se gată târziu, va fi iarnă grea.
istorice, etc. - a fost reţinut de memoria omenirii parcurgând
Ciobanii pândesc toată noaptea unde dorm oile şi, dacă
157
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
consecvent timpul, fiind ştiut până în prezent (persoanele
castrate erau considerate neutre sexual - adică similare celor
androgine - de pildă Uran a fost castrat de fiul Cron iar Cron a
fost castrat de fiul Zeus, cei 2 Zei predecesori ai lui Zeus, anume
bunicul şi tatăl, încheindu-şi fiecare propria generaţie divină
aşa). De fapt, Uriașii Titani / Neandertal au fost “castrați” de
către Uriașii Giganți / Cro Magnon, care - la rândul lor - au fost
“castrați” de către Homo Sapiens. Oamenii Homo Sapiens au
învins deoarece femeile lor erau roditoare cu toți; la Uriași,
femeile Neandertal nu puteau fi însărcinate de bărbații Cro
Magnon, nici femeile Cro Magnon nu puteau rămâne gravide cu
Homo Sapiens. Iată de ce s-a fixat mitul dublei castrări, a taților
de către fii: întâi Titanul / Tătânul Zeu Uran (pentru a nu se mai
înmulți) a fost castrat de fiul său - Gigantul Zeu Cron - iar apoi
acela a fost castrat de fiul său Zeus, pentru oameni = Zeul
Zeilor. În plus, incompatibilitatea genetică masculină față de
Uriașe a fost științific dovedită în laboratoarele genetice ale
începutului mileniului III, ceea ce a confirmat “mitul castrării”:
2 surse foarte diferite - cea mitologică și cea genetică - au
coincis privind același adevăr.
158
Pe lângă așa ceva, fenomenul avatarurilor a început cu
imitarea de către oameni a Uriașilor “Zmei” - ca Dragoni /
Balauri - astfel fiind știuți primii Pelasgi Homo Sapiens care
(profitând că au rămas singuri, după dispariția Giganților Cro
Magnon și respectiv a Titanilor Neandertal) au instaurat pe
Pământ cele dintâi dinastii regale; așa s-a consolidat și credința
în puterea gemenilor: de altfel, privind simbolismul gemenilor,
Vechiul Testament în “Facerea” - prima carte - a scris explicit că
la început exista asemănarea dintre uman și divin, omul
primordial existând biblic “după chipul și asemănarea noastră” /
Dumne-Zeiască iar de pildă filozoful Antic Platon a notat despre
cei dintâi cârmuitori Atlanți că erau gemeni (indicând chiar că
au fost 5 perechi), etc. Francezii Jean Chevalier şi Alain
Gheerbrant au scris în “Dicţionar de simboluri” din 1969 despre
“altoire”, adică introducerea ramurii unei plante în ţesutul alteia,
stabilind astfel un contact între ţesuturile lor generatoare pentru
a da plantei altoite însuşirile altoiului (procedurii i se mai zice şi
“grefă”): “Ca modificare artificială a fecundării speciilor
vegetale, altoirea / grefa a avut dintotdeauna un aspect ritual şi
simbolic. În Orientul Apropiat se credea că altoirea nu reuşea
decât cu condiţia ca ea să corespundă unei anumite conjuncţii
între lună şi soare. În general, altoirea are o semnificaţie sexuală.
Ea reprezintă o intervenţie în ordinea generării şi constituie o
împreunare contra naturii. Toată problema altoirii ţine de
puterea - şi de dreptul - omului de a contribui la modificarea
regnului vegetal, ca şi de modurile şi limitele în care îşi exercită
această putere şi acest drept. Ştiinţa şi practica medicală au
extins altoiul / grefa şi la nivelul regnului animal, prin înlocuirea
unui organ necrozat cu un organ viu, prin inseminarea artificială,
prin transferul de celule fecunde de la un uter la altul, etc. Grefa
necesită intervenţia umană, căci e în afara puterilor naturii
neasistate de om: ea ar putea fi o accedere a omului la puterile
demiurgice, limitându-se totuşi la modificările operate înlăuntrul
aceleiaşi specii, căruia îi asigură continuitatea (la un anumit
nivel al transformărilor unei specii în alta, manipulările genetice
ar pune alte probleme şi ar îmbrăca un sens diferit)”. Autorii au
continuat cu “androginia”, plecând şi de la ideea că prima fiinţă
umană a fost androgină - după ispitirea de către Garzag =
“șarpele încolăcit” - devenind Adam şi Eva (chiar dacă vechii
Evrei au scris despre primul cuplu, aceia n-au fost Evrei, aşa
cum n-au fost Evrei nici Gherghe-seii / Ghirga-şiţii din Galileea
şi Înălţimile Golan - fapt care a fost consemnat și de Biblie -
întâlniţi acolo ca indigeni / autohtoni de către vechii Evrei când
au intrat în Canaan / azi Palestina şi Israel): “Potrivit viziunii
escatologice a mântuirii, fiinţa redobândeşte o plenitudine - în
care separarea sexelor se anulează - prin taina căsătoriei.
Credinţa, universal afirmată, în unitatea originară pe care omul o
recapătă post-mortem, e însoţită în majoritatea sistemelor
cosmogonice de diferenţierea totală a sexelor în lumea aceasta.
Pentru că - şi aici credinţele străvechi se întâlnesc cu cele mai
actuale descoperiri ale biologiei - fiinţa umană nu se naşte
niciodată complet polarizată din punct de vedere sexual. Faptul
că omul e în acelaşi timp mascul şi femelă în trupul şi în
principiile sale reprezintă o lege fundamentală a creaţiei. De aici
decurge şi explicaţia cea mai răspândită pentru riturile de excizie
şi circumcizie, care ar fi destinate integrării definitive a copilului
în sexul său aparent, clitorisul fiind la femeie un fel de
reminiscenţă a organului viril iar prepuţul bărbătesc - o
reminiscenţă feminină. Orice opoziţie e destinată să fie anulată
prin unirea cerescului cu terestrul, unire înfăptuită de către om.
Arborele, avându-şi rădăcinile înfipte în pământ şi crengile
înălţate spre cer, era îndeobşte socotit un simbol al raporturilor
stabilite între pământ şi cer: în acest sens, avea caracterul unui
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
centru, ceea ce-l făcea să fie sinonim cu Axa / Osia Lumii
(figură axială, arborele reprezenta în mod firesc drumul
ascensional străbătut între lumea vizibilului şi lumea
invizibilului, la fel ca stâlpul şamanic din iurta siberiană, scara,
coloana vertebrală a trupului omenesc, Copacul Cosmic, etc).
Arborele a fost calea pe care se urcau sau se pogorau suveranii /
mijlocitorii dintre Pământ şi Cer. Arborele Lumii avea drept
sevă roua cerească iar fructele sale - păzite cu străşnicie -
transmiteau nemurirea (ca de exemplu Merele de Aur din
Grădina Hesperidelor ori Arborele Vieţii din Eden, etc).
Arborele Vieţii a fost un simbol al fertilităţii, pe care s-a clădit -
de-a lungul timpului - o întreagă magie: au fost analogii ale
pomului fructifer fie cu femeia fertilă, fie cu bărbatul fecund (de
exemplu, la populaţiile altaice şi turko-mongole din Siberia au
fost întâlnite interpretări antropomorfice specifice ale arborilor);
toate credinţele au arătat că - din punct de vedere sexual -
simbolismul arborelui a fost ambivalent. Putem considera că
Arborele Vieţii a fost la origine o imagine a androginului iniţial
(în planul lumii fenomenale, arborele scorburos ori cel cu
frunziş des unde se cuibăreau păsările şi care rodea periodic
evoca imaginea arhetipală lunară a mamei fertile iar trunchiul
înălţat spre cer, simbol eminamente solar de forţă, nu era altceva
decât falusul). Cele 2 polarităţi se pot însuma, ajungând şi la o
interpretare androgină sau hermafrodită”.
Din relatarea biblică se poate remarca la cei ieșiți din
Rai și acoperirea părților sexuale ale trupurilor, prin purtatul
hainelor marcându-se evident trecerea de la androginie la viața
sexuală. Sumerienii aveau pentru androgini termeni ca Galaturra
și Kurgarra; după cum a scris în studiul din 1999 “Umbra din
noi. Forța vitală subversivă” Dr. Verena Karst - profesoară de
psihologie la Universitatea din Zurich / Elveția - “Zeul Enki al
159
hăului și al apelor a plămădit din lut 2 ființe, Kurgarra și
Galaturra, trimise cu ‘hrana vieții’ și cu ‘licoarea vieții’ în
Infern. Pentru acele ‘ființe’ porțile nu constituiau un obstacol,
ele se strecurau prin crăpăturile lor. ‘Ființele’ respective -
Kurgarra și Galaturra - au fost instruite: nu aveau voie să
mănânce nimic, nu aveau voie să bea nimic în lumea
subpământeană iar drept răsplată să ceară bucata de carne
neînsuflețită ce era Inana, pe care au acoperit-o cu ‘hrana vieții’,
au stropit-o cu ‘licoarea vieții’, ea trezindu-se și ridicându-se în
picioare: era regina lor și a plecat din acea lume”. În Biblie /
Ioan 6:54 apare ce a spus Iisus: “Cel ce mănâncă trupul Meu şi
bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea
de apoi” (se poate observa că asemănarea între străvechiul mit
Sumerian - din Mesopotamia - și Anticul mesaj al Fiului
Domnului - din regiunea apuseană vecină Galileea - nu a fost
întâmplătoare); taina împărtășirii din Trupul și Sângele
Domnului - cea mai importantă la creștini - se pregătește prin
post și prin spovedanie / mărturisirea păcatelor (așadar, taina
împărtășirii a fost cunoscută de Ghergarii orientali din Kurgal /
Ghiengar = Mesopotamia, cu mult înainte). Generalul Britanic
James Forlong 1824-1904 a notat în “Râurile vieții”: “În
Sanscrită, ‘Pal’ / ‘Pala’ = ‘protector’ / ‘protecție’; în vechime,
gardurile de protecție erau ‘palisade’. Apollo / ‘A-Pollo’ era
‘lumina soarelui’; la Romani, pandantivele cu șerpi se numeau
‘Pali’ (în Roma, prima colină a fost cea ‘Pala-tină’). Șarpele și
Cultul Phallic s-au aflat în legătură”. Dr. Mihai Vinereanu -
lingvist Român - a demonstrat în 2021 că “pălincă” (pentru
rachiul tare / țuica dublu distilată) e cuvânt Românesc, conectat
verbului “a păli”. Despre Apollo, Anticii au consemnat că era
Hiperboreu - adică din Nordul Vechii Lumi - o așezare
considerată a lui fiind orașul Ardelean Apulum / “A-Pulum” =
Alba Iulia, pe Râul Mureș / unul dintre cele mai importante în
spațiul Românesc din Nordul Dunării, adică între Nistru / fost
Tyras și Tisa, având 789 km: toate acele ape curgătoare erau
Carpatice, dintre ele Tyras / Nistru fiind cea mai Estică iar Tisa /
Marele Mureș fiind cea mai Vestică; ape curgătoare izvorând
din Carpați mai sunt în Nord, ajungând până în Marea Baltică
(Bazinele Pontic și Baltic sunt vecine, apele Carpaților fiind cele
care le unesc).
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Apele Carpaților (între Mările Neagră și Baltică)
În 1922, cercetătorul Scoțian Ballantyne Hannay 1855-
1931 a scris despre “Simbolismul sexual din religie”: “La
hinduși, cele 2 sexe îl reprezentau pe Marele Zeu / ‘Maha-Deva’
(‘Pala’ / ‘Linga’ era penisul iar ‘Yoni’ / ‘Dovi’ era vulva).
‘Puranele’ s-au bazat pe Cultul Falic - însuși numele ‘Pur’ /
‘Pul’ avea echivalentul ‘El’ la vechii Evrei sau ‘Al’ oriental,
ceea ce de fapt era de la Zeul Ra - iar ‘Ka’ a fost zeitatea
‘Puranelor’ (organul sexual masculin era la vechii Indieni ‘Pala’,
la vechii Evrei ‘Phalim’, la vechii Greci ‘Phallos’, etc. - aproape
toate limbile semnificative având denumiri apropiate - de pildă
litera Greacă ‘Pi’ Π redând prin spațiul feminin dintre cele 2
coloane reproduse grafic ‘Poarta vieții’ iar litera Greacă ‘Phi’ ϕ
fiind considerată ‘phalică’, dând viață). La vechii Egipteni (unde
‘faraonul’ era ‘Phala-On’), hieroglifele din cartușele faraonilor
au redat aspectul falic Ka, savanții hinduși recunoscând astfel
aceeași zeitate ‘Puranică’. Fiindcă Isis, după ciopârțirea soțului
ei Osar / Osiris - de către fratele lor Set - nu i-a mai găsit
160
penisul, a făcut unul și l-a pus în chivot / arcă; Egiptul a fost țara
arcelor, pretutindeni unde era un sacru falus fiind o arcă. Toate
templele aveau arce (ceea ce a fost familiar profetului Moise și
oamenilor lui); termeni ca ‘arca’ / ‘argha’ și ‘altar’ au fost legați,
la fel și Arkule / Herakles. În ‘Facerea’ 1:2 apare că ‘Duhul lui
Dumnezeu se purta deasupra apelor’; acel divin Duh era
feminin: a fost ‘RK’ (respectiv consoanele de la ‘arcă’ iar vechii
Evrei o numeau ‘Ruak’ / ‘Ruach’ pe Marea Mamă, ființă divină
numai ‘Duh’ / ‘Spirit’). Io și Eva au derivat din numele divin
Iahve / Iehova: Io / Ju a fost folosit și la Jupiter / Zeus iar Eva a
fost prima femeie din lume: mereu apa - mediul umed / acvatic -
a fost în asociere cu fecunditatea / fertilitatea feminină iar
ungerea cu virilitatea masculină (sacrii pari / piloni - chiar și
menhirii - au fost totdeauna unși cu ulei). Biblia abundă de
falism = simbolism sexual; creștinismul s-a bazat pe Cultul
Falic. La fel ca ghioaga lui Hercule, toiagul lui Moise a fost
falic. În ‘Cartea judecătorilor’ 8:33 e scris că ‘fiii lui Israel au
început iarăși a păcătui pe urma baalilor și și-au așezat ca
dumnezeu pe Baal-Berit’: așadar, Iehova lor a fost cândva Ba-Al
/ Baal = Phallus (iar Berit însemna circumcis). Ultimul capitol
din ‘Cartea lui Daniel’ - despre ‘Bel și Dragonul’, considerat
apocrif - reda povestea babiloniană a Zeului Marduk, reluată
frumos de creștini prin cea a Sf. Gheorghe, însă ridicol
transformată de Evrei față de versiunea inițială; din
cuneiformele tăblițelor se știe că între Marduk și Bel era
coincidență iar Dragonul asociat cu el era de gen feminin, care
se putea multiplica: pentru ca zeii să nu se teamă de puterea
Dragonică, inclusiv de a-și dobândi ajutoare prin a face prunci,
Zeul Bel / Marduk - dotat cu trident / așa cum probabil a fost
cândva lancea Sf. Gheorghe - a reușit sechestrarea sa în Templul
din Babilon, așa că ea nu se mai putea apropia de apele ce-i
plăceau foarte mult (fie apele căzute din cer, fie cele de la
suprafață în care să se scalde, fie apele subterane în care să se
scufunde / astfel justificându-i-se aspectul solzos). În Extremul
Orient până azi dragonii au rămas divini, ei fiind de fapt
împrumutați din Tartar (după cum au notat vechii Greci. Biblia
relatează în primul capitol ce a fost după prima zi a creației:
‘6. Şi a zis Dumnezeu: Să fie o tărie prin mijlocul
apelor şi să despartă ape de ape! Şi a fost aşa.
7. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu
apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei.
8. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu
că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.
9. Şi a zis Dumnezeu: Să se adune apele cele de sub cer
la un loc şi să se arate uscatul! Şi a fost aşa. Și s-au adunat apele
cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul.
10. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea
apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine’.”
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
“Apele au fost constant indicate de scrib drept primele
gazde ale evenimentele; apele s-au strâns ca să se ivească
pământul, în ele au mișunat primele vietăți, care întâi s-au
înmulțit pentru ca să le umple iar abia în al doilea rând uscatul a
găzduit restul: la început, apele au fost cele mai importante. Iove
- ca și Marduk - a fost zeul special creator ca Geeurge făcând
Cerul și Pământul (dar nu și apele, ce n-au fost menționate / așa
fiind influența pe poveste a tribalilor Evrei din habitatul lor
uscat, ignorând marea); apele primordiale erau cele ale
inundațiilor iernii, anotimp când și Soarele e învăluit de către
nori. Relatarea din ‘Facerea’ a prezentat starea devastată a
pământului, așa că geneza / creația n-a fost din ‘nimic’, ci de
fapt ‘o repunere în ordine’ (sensul cuvintelor - traduse corect -
demonstrând asemenea înțeles). Dragonul era Iarna iar Bel /
Marduk subjugând-o însemna de fapt că a forțat fertila Doamnă
a Raiului să producă viață în mediul devastat; prima carte din
Biblie n-a fost o literatură omogenă inspirată divin, ci s-a
închegat ca o compilație de străvechi mituri (ceea ce le conferea
suficientă autoritate) pentru a prezenta începuturile. Ca gen, se
poate observa că ‘biserica’- având la bază ‘Kirk’ pentru ‘Poarta
vieții’, denumirea derivând de la ‘Cultul Inelului’ = adică al
străvechiului cerc de piatră ‘Chirchel’ - e totdeauna feminină și
mereu are cel puțin un ‘turn’, ce întotdeauna e masculin: suntem
copleșiți de o arhitectură subînțeleasă în gândirea umană.
Arheologii au găsit o mulțime de falusuri - din toate materialele
posibile - datând de milenii, peste tot în lume; au fost 2 sisteme
de credințe: falusul dătător de viață și falusul solar, aducător de
căldură primăvara, după iarna rece din Emisfera Nordică, cu
celebrarea prin festival. Asirienii - numele țării lor Surya fiind la
fel ca al Soarelui Indiei - au scris în cuneiforme pe tăblițele lor
că Soarele și Falusul erau tată și fiu. Falusul era asemănat cu
șarpele; în Ebraică - anume, limba în care a fost redactat Vechiul
Testament - pentru echilibru se folosea termenul ‘peles’, adică
același ca și cel pentru ‘falus’. Balanța justiției avea inițial
agățate talerele pe penisul tatălui iar mult mai târziu, pe cornul
taurului. ‘On’ - însemnând ‘cel puternic’ sau ‘cel viguros’ - a
fost constantul termen eufonic pentru falus, atribut al Zeului
Hermes; de exemplu, ‘piscul’ / vârful muntelui e denumire
falică iar ‘palatul’ la început era sfântul loc unde se venera
phalusul: rădăcina a fost ‘Pala’ / ‘Pela’, însemnând ‘Toiagul
Domnului’ la vechii Egipteni ori ‘lucru minunat’ la vechii Evrei
(care evitau orice referire directă la cele sfinte). În Persia, creația
a fost sub semnul celui lucrând cu pământul, numit ‘Gee-urges’ /
Geeurge iar Raiul a fost sub patronarea Doamnei Raiului numită
‘Grădină’, primul om fiind Adam, cel ‘Roșu’ (după cum i s-a zis
celui care ara Grădina). În vechile limbi, ‘R’ și ‘L’ se
interschimbau, căci în afara pronunțărilor pretențioase, ele
sonorizau palatal similar (copiii sau unii oameni având
dificultăți pentru asprul ‘R’, pronunțând în loc ‘L’). Așa că
Ararat a ajuns Alalat iar prefixul Ala / El fiind divin, a fost
utilizat de pildă la Allah / ‘Al-Lah’ (în ‘sacra arcă’ regăsindu-se
atât masculinul Ra, cât și feminina Ka): în mod simbolic, Arca a
dus o nouă viață pe Ararat. Focul - ‘Pyr’ la vechii Greci - de
asemenea era în legătură cu Pala / Phala; după vechii Greci -
care aveau paradele penisului numite ‘Phallika’ / ‘Phallophoria’
- la creștini ridicarea verticală a crucii ar aduce cu erecția
falusului”.
Viața eternă
161
“Vechiul Egipt a fost plin de reprezentările Crucii
Ankh / ‘An-Kh’, simbolul vieții eterne: aici, în stânga imaginii e
reprodusă joncțiunea dintre ‘Linga’ / ‘Pala’ și ‘Yoni’ / ‘Dovi’,
cu raze emise în jur ca de pe un sfânt cap; în dreapta imaginii e
reprodusă unirea lor în simbolul suprem divin al Vechiului
Egipt, Crucea Ankh. De pildă în Sicilia, însuși capitala Palermo
are o denumire bi-sexuată, deopotrivă cuprinzând masculinul
‘Pala’ și feminina ‘Ma’. Nu întâmplător, în fiecare primăvară era
Festivalul Fecundității în Vechea Lume iar Paștile și-au găsit
locul atunci; de exemplu, în ‘Ieșirea’ 32:19 (‘el a văzut vițelul și
jocurile’) hora împrejurul vițelului era un dans pur falic, în
‘Cartea judecătorilor’ 3:5-7 unde fetele Evreilor au fost date
după feciorii Gherghesei ‘și au slujit baalilor și astartelor’
însemnau organele masculin și feminin, în ‘Cartea a treia a
regilor’ 18:26 - ‘și săreau împrejurul jertfelnicului pe care-l
făcuseră’ - a fost folosit cuvântul ‘pesach’, ce era un dans
‘phallic’ de Paști, etc.: de fapt, Baal și Iahve aveau aceeași
identitate și același simbol falic. Vechilor Evrei (așa cum reiese
din Vechiul Testament) li s-ar fi promis Țara Sfântă dintre Nil și
Eufrat când necondiționat, când condiționat: ei au fost împinși
mereu la lupte cu cei de acolo. Biblia e plină de simbolism și
unii consideră explorarea din asemenea unghi a scrierii sale ca o
blasfemie, ceea ce nu-i onest”. În mare vechime, la politeiștii
păgâni / “Pă-Gâni”, adică la “Sfinții Pa ai Pământului Ga”,
Balaurul / “Bal-Laurul” era puternicul Dragon / “Drag-On” -
“Bala-Ur” fiind în rostirea orientală cu “B” în loc de “P” ceea ce
era “Pala-Ur” = “Pala Uriașă” - iar Pulerul / “Pu-Lerul” a fost
liderul suprem, “Sf. Ler” (“Pu” fiind prefixul sfințienei); se
poate observa plasarea prefixului ori sufixului în funcție de
vechimea termenului sau de regiunea unde era utilizat: de
exemplu, biblicii “Gherghe-sei” (care trăiau în Canaan când au
năvălit acolo vechii Evrei) literalmente erau “Sfinții Gherghe”
căci în Românește așa apare sufixul oriental “sei”. La
monoteiști, “cel uns” a fost Mesia - “Moșiach” în Ebraică -
adică Dumnezeu, respectiv cel străvechi (termenul echivalent
Românesc fiind “Moș”); încă din Epoca Pietrei, aristocrații /
nobilii umblau unși: acela era deopotrivă atât semn rămas de la
vânătorii paleolitici care aveau succes în consumul de grăsimi -
ceea ce le conferea statut deosebit în societatea cu multe lipsuri -
cât și protecție față de paraziți (cei unși trăind mai mult, în
comparație cu semenii neunși), de pildă în Canaan înțelegându-
se că Gherghe-seii = “Sfinții Gherghe” literalmente erau “unșii
Gherghe”. Cultul Fecundității și Fertilității - care a dominat
omenirea multe milenii prin relațiile sexuale - a consacrat printre
ritualuri și ungerea cu uleiuri (ca parte a preludiilor în actele
sexuale), fie la modul restrâns pe organele sexuale, fie la modul
extins pe piele; în vechime (când nu existau medicamente),
inclusiv cu scop curativ se foloseau pe locurile vătămate - ceea
ce mărea speranța de viață - tot felul de unguente: uleiuri, unturi,
etc. (unele foarte scumpe, accesibile doar liderilor). În Vechea
Lume, mari frecvențe ale celor unși și-au avut atestări în Media /
S Caspic, Misia / S Pontic, Moesia / S Dunării, etc.: cu genericul
Mesia - asociat Moșilor - s-au întâlnit Magii din Regatul Mediei,
Misii din Misia (“Moșia” Regatului Troiei), Moeșii din N
Balcanic / de pe Valea Dunării, ș.a. În 2010, Dr. Alexandru
Mihăilă a documentat că “rădăcina verbală ‘mșh’ însemnând ‘a
unge’ e în aceeași categorie cu ‘mașiah’ și substantivul ‘qatil’,
asociat în special cu profesii agricole, ritualul în sine nefiind
specific vechiului Israel, în Egiptul vechi demnitarii fiind
investiți prin ungere, sirienii și hitiții practicând ungerea regilor,
etc. (cel mai vechi vestigiu din Canaan datează din mileniul VII
î.C)”. Tot în 2010, Dr. Adela Kovacs a scris în studiul
“Definirea spațiului sacru: între monumental și ritualic” că s-a
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
stabilit “o serie de categorii tipologice pentru sanctuarele
preistorice. Trei mari categorii au fost identificate: ‘sanctuarul-
poartă’ (cu situarea la intrarea într-un spațiu bine conturat),
‘megaronul’ (o sală lungă cuprinzând în interior coloane și
platforme de tipul băncilor destinate activității de oferire a
ofrandelor) și cel tripartit (ce cuprindea 3 compartimente
separate). Altarul a fost locul ridicat - sau masa - pe care se
aduceau jertfe zeilor”. Procedeul Magic de protecție era
stropirea cu apă sau ungerea cu ulei ori cu untură (începând cu
“Era de Aur” = paleolitic, jertfele supreme au fost cele umane,
înlocuite treptat cu cele animale; când jertfele erau arse, partea
cea mai plăcută Zeilor se considera că era fumul grăsimii): cei
unși erau legați de divin.
Sunt de remarcat transcrierile în Engleză ale
cercetătorului Britanic citat (Ballantyne Hannay despre
“Simbolismul sexual din religie”) ca “Gee-Urge” / “Geeurge”
pentru ceea ce în Română e “Gheorghe” - iar “Gurges” în
Vechea Lume era “tornada” - ori ca “Pala” / “Pela” pentru ceea
ce în Română e “Pula”, etc. Avertisment: pentru cine ridică o
sprânceană privind terminologia prezentului text, are simplu de
revăzut subiectul acestei lucrări - care este despre “Originea
Gherga” - ceea ce implică menționarea iar nu evitarea
elementelor necesare prezentărilor (de altfel, în plan puternic
emoțional - astfel asigurându-se dăinuirea - fără târzia pudoare,
se poate lesne observa că Românii au o gamă bogată de
înjurături cu tentă sexuală iar rădăcinile pentru așa ceva sunt
chiar străvechi și nu au apărut nemotivat sau inocent, astfel că
abia după explicarea motivelor acestei caracteristici culturale,
oricine interesat de alte dimensiuni ar avea o platformă mai
serioasă de start). În geneza Crucii Egiptene “a vieții eterne” se
poate vedea unirea organelor sexuale masculin și feminin, dintre
“Pala” Zeului An (al eternității) și “Yoni” Zeiței Ka / Ga (a
vieții), ceea ce a dus la apariția numelui său “An-Kh” / Ankh; în
general, Crucea exista din preistorie, cea înălțată - aproape ca
“T” - având sorginte sexuală iar cea echilibrată - cu brațele egale
- provenind din 2 bumeranguri alăturate vârf la vârf ori din
stilizarea Svasticii / Zvasticii (Crucea Solară / îmbârligată, a 2
seceri încrucișate): e de știut că în Vechea Lume nu doar
Svastica a apărut în Europa, ci și bumerangul (cel mai vechi
bumerang din lume - datând din urmă cu 30 de milenii,
confecționat dintr-un colț de mamut - a fost găsit în Peștera
Oblazowa 49,25 lat. N, 20,07 long. E din Carpații Poloniei).
Președintele farmaciștilor Americani Otto Wall 1846-1922 în
cartea “Venerarea sexului” a analizat falicitatea tridentului și
observând că vechii Egipteni figurau “Tatăl” prin desenul
organului sexual masculin, s-a ocupat inclusiv de reprezentarea
alfabetică “T” ca stilizarea penisului încadrat de testicule (așa
162
cum vedeau credincioșii); el a arătat că în Vechea Lume
procrearea pruncului rezulta (astfel de pildă rămânând relicve
cruciforme în cimitirele Anatoliei / Turcia) din îmbinarea
parului cu inelul iar Sfânta Treime - a Tatălui, Mamei și
Pruncului - era redată hieroglific în vechiul Egipt așa cum se
poate vedea:
Procrearea Părinții cu Pruncul
“Geneza” / “Facerea” = “prima carte a lui Moise”
evident a cuprins evenimente dinaintea vieții profetului respectiv
(personajul Moise a apărut numai din “cartea a doua a lui
Moise” = “Ieșirea”); mediul umed al Grădinii paradisiace
descris ca existent la începutul lumii nu era cel subtropical -
uscat / arid - din Egipt / NE African ori din Canaan / “Țara
Sfântă”, ci foarte bogat acvatic, unde a fost alt tărâm sacru (și
primul în ordinea cronologică), anume: Raiul (ivit într-o zonă
inițială acvatică / umedă, în flagrant contrast cu mediul de trai al
vechilor Evrei, căci povestea nu era a lor, ci a fost preluată, fiind
Okeanică / Atlantă). Privind abordarea vieţii divine și într-o
altfel de modalitate, etimologia termenului “divin” însemnând
“înzestrat cu însuşiri excepţionale” poate fi conectată atât de
vulva Marii Mame - denumită “Dovi”, înțelegându-se prin ea
literalmente “Doi-vii” / “Două vieți” - cât și de Sanscritul
“dvija” însemnând “născut de 2 ori” (căci “dvi” = “dublu” iar
“ja” = “naştere”); hinduşii considerau păsările ca dublu-născute:
apărute întâi în ouă, apoi ca puii ieşiţi din găoace (numeau
pasărea ca “dvija”). Tot “dvija” se folosea şi la desemnarea unui
om special, anume brah-manul, ca “născut de 2 ori”: simpla
naştere din părinţi nu era suficientă pentru a fi “dvija” (în
pronunţie “divia”); încă o naştere era cea culturală (dobândită
prin educaţie şi cunoaştere / cu concretizare încă din preistorie
în a ştii “Vedele”), astfel că foarte mulţi doreau - ba chiar
considerau că au obligaţia - să se nască pentru a doua oară,
alimentând prin asemenea credinţă atât progresul, cât şi religia.
De pildă, în mod Tradiţional, tânărul care se iniţia în mânuirea
armelor şi devenea războinic era de atunci “dvija” (războinicii
timpurii în general - indiferent de climă - luptau aproape goi,
eventual cu scuturi ori coifuri dar de obicei fără armuri, căci
protecțiile îi îngreunau la fugă ori în bătălii); la vechii Indieni,
numai cei care erau “dvija” (brahmanii, războinicii, negustorii,
ş.a.) puteau să practice în societate anumite rituri şi ritualuri. În
trecutul îndepărtat, persoanele “născute de 2 ori” erau foarte
respectate. Prima naştere era fizică, a doua naştere era spirituală.
Cei divini / “di-vini”, adică născuți de două ori, aveau două
vieți, în Lumea “Asta” și în Lumea “Cealaltă”, respectiv erau
Nemuritori. Se poate remarca particularitatea numelui Gherga =
Gher-Ga, că între puținele litere are o dublură (anume chiar a
celei mai importante dintre litere, fiind prima în fiecare din cele
2 silabe ale sale): “G”. În acelaşi “Dicţionar de simboluri”,
aceiaşi autori au scris şi despre “doi” şi Dionysos (în pronunţie
“Dio-nusos”), inițial ca Zeu androgin: “Ne putem întreba dacă
divinităţile schiloade (şchioape, chioare, etc.) nu erau cumva
divinităţile ordinii impare - ordinea cea mai secretă, cea mai
înfricoşătoare, cea mai transcendentă - de vreme ce, la scară
umană, cuvântul ‘ordine’ se asociază întotdeauna cu ideea de
paritate; acea ordine impară (un picior, un ochi, trei gorgone,
etc.) ar simboliza o putere divină de temut, uzurpată şi deturnată
de la adevărata-i menire. Căci lumea omului - lumea
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
temporalităţii - era dominată de numărul 2 şi nu de 1, cifra
atemporalului, a increatului, a lumii interzise a divinului
(şchiopul, fiind asociat cu numărul 1, era un simbol al
masculinităţii şi putea îmbrăca o semnificaţie falică iar în
antiteză, sirena avea coada dublă). În cultura iraniană, regăsim
cifra ‘doi’ legată de teme ca:
 ziua şi noaptea prezentate ca 2 aspecte ale eternei
reîntoarceri a timpului şi a mişcării cereşti
 lumea de aici şi lumea cealaltă, simbolizate prin 2
locuinţe
 viaţa pământească reprezentată printr-o locuinţă
făcută din ţărână, care are 2 uşi, una pentru a intra
şi alta pentru a ieşi, adică pentru a muri”
“O imagine dublă - 2 lei, 2 vulturi, etc. - mărea (prin
multiplicare) valoarea simbolică a imaginii. Dionysos a fost
divinitatea a cărei semnificaţie e simplificată în mod abuziv
când este considerată numai ca simbol al entuziasmului şi al
dorinţelor amoroase; complexitatea inepuizabilă a personajului
Dionysos - tânărul divin sau zeul născut de 2 ori - e atestată de
numărul mare de nume ce i-au fost date, dintre care, ce-i drept,
primele (‘Cel care delirează’, ‘Fremătătorul’) trimit la strigătele
tumultoase din timpul orgiilor. O tradiţie greacă menţiona că
Zeus, după ce a înghiţit inima încă palpitândă a lui Zagreus, l-a
zămislit pe Dionysos cu Semele: inima lui Zagreus regenerat l-a
dat pe Dionysos. După ce a fost scos de Zeus din trupul matern
mistuit de fulger, zeul a fost adăpostit până la naştere în coapsa
tatălui său. Afabulaţia dublei naşteri a permis pe de o parte
recuperarea fulgerului care la origine simboliza îmbrăţişarea
cerului cu pământul iar pe de altă parte, evidenţierea situaţiei
excepţionale a noului zeu descinzând din Zeus. Această dublă
naştere - care însemna şi o dublă gestaţie - trimitea la schema
iniţierii: naştere, moarte şi renaştere; coapsa lui Zeus - goală pe
dinăuntru ca arborele scorburos - adăuga simbolic puterilor
iniţiatice ale lui Dionysos forţa formidabilă care sălăşuia în
coapsa tatălui zeilor. Dionysos a fost principiul şi stăpânul
fecundităţii; de altfel, era denumit Phallen sau Phallenos şi
procesiunea Phallos-ului ocupa un loc important în multe din
sărbătorile sale. Speciile prolifice ale taurului şi ţapului au
intervenit frecvent în legenda şi în cultul lui; ţapul şi taurul au
163
fost victimele sale de predilecţie pentru sacrificii şi - într-o
perioadă mai veche - în practica îmbucătăţirii, ce se termina
printr-o comuniune sângeroasă. Dionysos a fost îndrăgostit de
Caria, el a încercat să-i introducă pe oameni în lumea zeilor şi
să-i transforme într-o seminţie divină”. (Iar în Caria - SV
Anatoliei - cel mai mare așezământ religios, la capătul Căii
Sacre Gherga, a fost Sanctuarul Gherga; acolo statuia colosală a
Zeului Dionysos - având pe piept inscripția GHERGA - flanca
intrarea dinspre orașul Valarima / Hilarima).
Procesiune Dionisiacă
Istoricul Carian Herodot - deci localnic al regiunii -
scria în secolul V î.C. că “arima” în înțeles Scit era “una”, ceea
ce poate duce sensul etimologic pentru Valarima / “Val-arima”
ca “Valul unic” (sau “Orașul unic”), căci “Val” putea deriva din
străvechiul “Var” folosit pentru “oraș“, de pildă Varvarii /
Barbarii fiind în Vechea Lume larg știuți ca locuind astfel, în
mediu urban, mult mai mult decât în mediu rural. Istoricul
Anatolian Grec Arrian în lucrarea “Indica” 1:9 - din secolul II -
a scris că “de la Dionysos până la Alexandru Macedon au trecut
6042 de ani, Indienii afirmând că a fost cu 15 generații mai
timpuriu decât Hercule” și că în Bazinul Ghaggar / Gargar din
NV Gyagar / “Gya-Gar” - adică din NV Indiei - au fost 153 de
regi: așadar, Zeul Dionysos era datat de acea sursă Antică în
mileniul VII î.C., la 4 secole după Potopul Pontic (rezultând că
“noul” Hercule a fost diluvian, la aproape 4 milenii după vechiul
Hercule / așa cum a scris Diodor Sicul); trebuie știut că printre
sacrificiile ce i se aduceau Zeului Dionysos figurau - în primul
rând - jertfele umane (mai târziu înlocuite de flagelații). Se poate
observa că în spațiul Românesc Nord-Dunărean, unde a existat
Regatul Heraclizilor, Arianii AgaTârși / Sciți Iranieni - care în
mileniul I î.C. au cârmuit în Moldova și Ardeal mai ales peste
terase, “aga” însemnând “conducător” iar gruparea consoanelor
“TRS” fiind cea de la terase = “Te-Ra-Se”, Grecii considerând
ca “târș” cârja / sceptrul liderului - au fost mari adoratori ai
Zeului Dionysos; după ce AgaTârșii au fost menționați în
secolul VII î.C. de Carianul Peisandros din Insula Rodos, în
secolul V î.C. istoricul Carian Herodot a scris despre AgaTârși
că procedau la fel ca Ghergarii - din V Caspic - cu Amazoanele:
“au în devălmășie neveste, ca să fie frați cu toții și, înrudindu-se,
să nu mai existe la ei nici pizmuire, nici vrăjmășie” (de altfel,
cea mai importantă dinastie care a cârmuit AgaTârșii a fost
Ghergană, notată Parga). În 2009, etnologul Romulus Antonescu
în “Dicționarul de simboluri și credințe tradiționale românești” a
scris despre obiceiul târșului: “Se poate că denumirea târșului -
brad pitic - să provină din ‘tyrs’; la ceremoniile civile și
religioase trace participanții purtau coroane verzi pe cap iar în
mână nuiele de pin înfășurate cu iederă și smocuri de lână.
‘Târșul’ la români constă dintr-o prăjină lungă, curățată de
coajă, ca să rămână albă și curată; de ea se prinde la vârf un
brăduț verde iar de la acesta în jos se înfășoară în spirală, pe o
distanță de 2-3 metri, o cunună de cetină. Apoi bradul se
împodobește cu panglici; spre seară, în mare taină, prăjina cu
brad este înălțată la poarta celui care își serbează ziua
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
onomastică, unde stă cel puțin o săptămână în văzul întregului
sat, ca semn de mare cinste. Flăcăul, mândru de această atenție,
trebuie să descopere pe cei care au făcut târșul și într-una din
duminicile viitoare să-i cheme pe toți, chiar și câteva dintre
rudele apropiate ale acestora, și să facă o petrecere ocazională;
târșul este pus numai la flăcăi, nu și la fete”.
Cercetătorul Arădean Ioan Costea a scris în cartea
“Arcașii lui Efraim” din 2021: “Valahii dizolvați printre străini
pot fi identificați în cei despre care se știe că au stăpânit
transporturile pe ape, cu plute. Valahii s-au remarcat printr-o
capacitate unică de a se asocia. Nici o altă etnie nu a avut acest
instinct de asociere, acea pricepere de distribuire a rolurilor în
cadrul unei activități de amploare, proporțional cu aportul, cu
capacitatea de a produce, etc. Ceea ce vedea străinul era doar un
furnicar, raportat de călători; ceea ce se auzea era un zgomot
infernal venit dinspre activitățile componente. Călătorii străini -
care aveau cunoștință numai de o ierarhie piramidală - aveau
convingerea că o baghetă unică dirija acel infern. Străinii au
scăpat din vedere tradiția, cu componentele ei, care constau în
instinctele ce se coordonează ... instinctiv spre producții
incredibile, cu calendare complicate și prea complexe pentru un
raționalist străin, dar care au fost practicate de valahi din
pruncie, până au devenit un mod de viață social. Asocierea
valahă era numită târgheșie. Numele locurilor Târse, Tise, cu
derivatele, vin de aici (eu apreciez că și locurile cu numele
Troian, Teișuri, Teușuri - de la fostele tăuri de apă - sunt
localizate în strânsă relație cu Târsele sau cu Tisele, adică au
fost creațiile unei asocieri). Ce au fost Târsele moților? Moții îi
spuneau partenerului de drum sau de lucru: ‘Târșag’. ‘Am
târșag!’ (adică am partener, am tovarăș). Iar parteneriatului,
asocierii, practicate de moți pe scară largă, i se spunea (de către
moți) Târșeghie! ‘Întâi facem o târșeghie (asociere) și apoi ne
apucăm de lucru’. Târsele moților au fost asocieri, parteneriate,
întovărășiri care au dus și la exploatarea aurului; numele de
Târse și de Troian se întâlnesc aproape în fiecare localitate de pe
Valea Crișului Alb, din județul Arad. De ce? Pentru că Criș =
Aur (greacă). Fiecare Târsă de pe Criș are movilele de steril și
șanțurile specifice + alte toponime specifice exploatării aurului.
Încă o dovadă a originii orientale a valahilor este și numele
164
Târsă, Târșeghie - care înseamnă parteneriat, asociere, partener,
întovărășire pe bază de aport de capital, în vederea exploatării
unei resurse - și care se regăsește în celebrul Tarșiș al Ciliciei.
Dicționarul biblic spune: ‘orice țară bogată în minereuri poate fi
numită Tarșiș’. O rădăcină găsită în akkadianul ‘rašašu’
înseamnă a topi, a fi topit. Substantivul derivat ‘taršišu’ poate fi
folosit pentru a indica un atelier de topit metal, existând și
arabul ‘ršš’ pentru a se scurge. Prin urmare, orice loc unde se
practică mineritul și topitul metalelor putea fi numit Tarșiș. Este
indiscutabil că Târsele și Târșeghiile (parteneriatele moților
situate în zone în care au existat exploatări aurifere) și
răspândite în asociere cu numele moților sau cu Urieși, Băișag,
Baia, etc. înseamnă mai degrabă asociere, parteneriat,
întovărășire - ca la moți - decât exploatare ca la savanți.
Aurăritul a fost în trecut activitatea a cărei hărnicie copleșitoare
a fost asemănată cu un furnicar. Imaginea creșterii marilor turme
de animale a fost atât de uluitoare încât - momentul apropierii
imenselor turme de sursele de apă, pentru adăpat - i-a năucit pe
străini, mai toți crezând că asistau la faza finală a unei vânători
de proporții. Străinii considerau că afluerea turmelor spre sursele
de apă era, de fapt, o îndreptare a sălbăticiilor înspre standurile
de sacrificare (este vorba nu numai de turmele de oi, ci și de
vite, cai ori amestecuri). A mai existat plutăritul buștenilor de
dimensiuni mari, unii valahi exploatând, alții curmând, alții
fasonând și sortând, alții scoțând, alții transportând pe drumuri,
unii cu boi, alții cu cai. Aici faptele au fost de la un moment dat
înșiruite, căci furnicarul nu mai era concentrat, ci de obicei
înșiruit. În spatele înșiruirii activităților de exploatare dispărea
un masiv păduros, în spatele exploatărilor aurifere vârful de
munte era retezat, muntele transformându-se treptat în două sau
mai multe muncele. Furnicarele au copleșit mințile străine,
ascunzându-le însă o diviziune a muncii de o altă factură decât
cea cunoscută de aceia. Caracteristic activităților valahe, de
dimensiuni mai mari decât suntem noi obișnuiți acum, era faptul
că nici un valah nu a lucrat singur, iar cel care o făcea era
compătimit, ridiculizat, disprețuit pentru lipsa de eficiență și
evident pentru incapacitatea de a da faptelor proprii dimensiuni
sociale sau pentru incapacitatea minții lui de a primi dimensiuni
sociale. Un astfel de individ era considerat ‘judecat’: ‘Îi om
judecat!’ O repulsie străveche! Faptele comunității au fost
sociale; tradiția a calcifiat supunerea individului acelui deziderat
social. O viziune a transportului de sare cu monoxilele și cu
plutele pe râurile din județul Arad (Mureș și Criș): din moment
ce lemnul îl aveau în pădurea satului, când meșteri lemnari
existau destui (doar unul trebuia să-i conducă), costul monoxilei
era oricum foarte mic în raport cu câștigul final rezultat din
transport. Sarea era și ea scoasă din apropiere. Pluteau la vale
până la destinația obișnuită, de regulă cunoscută din alte
transporturi sau din experiența altora. Vindeau sarea, încasau
plata și, mai mult ca sigur, cumpărau câte un cal bun de călărit
pentru fiecare. De la joncțiunea Mureșului cu Tisa, a Crișului cu
Tisa și până în munți, în mod normal un călăreț putea ajunge în
circa o săptămână înnoptând pe la hanuri, cârciumi, mori de apă
sau pe la casele unor oameni de încredere. Efortul era mare, dar
și câștigul pe măsură. Reîntorși acasă o luau de la început: altă
monoxilă sau altă plută. Acele activități s-au petrecut pe
parcursul întregului Ev Mediu, până pe la mijlocul secolului
XIX. Se știe că moții au fost privilegiații principilor. Am căutat
explicații și le-am găsit în aurul, argintul și mercurul exploatat
de moți. Acum mai găsim o explicație a acelor uluitoare
privilegii acordate moților: sarea de la Turda era dusă pe Arieș
cu plutele moților, la Decea, la apele Mureșului și de aici la
Seghedin sau, pe Tisa și pe Dunăre până în Banatul sârbesc,
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Croația sau chiar până în Turcia. De ce? Plutele fiind construite care ‘pasăre’, ‘pajură’, ‘biserică’, ‘fecioară’, ‘fecior’ şi ‘bujor’,
de lemn de molid era nevoie de meșteșugari pricepuți în sugerând şi măreţia şi puritatea şi frumuseţea (în germană
doborârea, transportul și prelucrarea lemnului de molid, un lemn corespunzând ‘wasser’ = ‘apă’), calităţi fireşti ale zeilor. De
ușor, adecvat plutăritului. aceea, se poate afirma că păsările sunt simbolurile ‘Celor Puri’ /
Se știe că veniturile princiare obținute din comercializarea sării ‘Celor Divini’, ale Zeiţei Supreme şi ale Celor 2 Fii ai Săi. Tot
de la Turda erau de două ori mai mari decât veniturile obținute din BASSAREVS a provenit şi numele pur geto-dacic de
din aur, argint și mercur la un loc, și cum moții locuiau în Basarab, care a şi dat numele unor dinaști medievali din Ţara
cătunele din pădurile de pe Arieș(uri) este de așteptat ca Românească, precum şi herbul acestui stat (româneasca pajură),
principii să-i fi cointeresat pe moții de pe Arieș(uri) să păstrată până astăzi în stema României. Cum - ca şi în latină - în
intensifice transportul sării cu plutele lor. Fără discuție că limba tracă litera ‘V’ nota şi sunetul ‘V’ şi sunetul ‘U’, teonimul
plutăritul moțesc de pe vremea principilor are adâncimi în BASSAREUS poate fi o traducere pentru ‘Pasărea Măiastră’,
antichitate. Referința lui Herodot la agatârșii de pe Mureș / suprafireasca făptură din mitofolclorul nostru (conform
Maris leagă antichitatea de privilegiile princiare acordate româneștilor pasăre / pajură și albanezului ‘josh’ = ‘a fascina’).
moților, adică urmașilor agatârșilor. Acel meșteșug al moților, Că Pasărea din stema Ţării Româneşti este divină o sugerează
privit în acest context, evidențiază și completează căile lor pe Crucea pe care o poartă în cioc, care, în vechime, după cum a
uscat, cu căruțele lor cu coviltire de cânepă: confecționarea arătat Nicolae Densuşianu, era Zvas-tica. De altfel, Zvaztica - 2
plutelor și transportul sării cu plutele. Deci, moții ajungeau la de Z - era simbolul ‘Celor 2 Zalmoxis’, Artemis și Apollon”.
Turda și la Seghedin pe ape, cu plutele lor. Este firesc să mă
gândesc la acele ‘coracles’ (plute) ale celților dar și la plutașii
armeni de pe Eufrat, povestiți de Herodot. Odată ajunși la
Seghedin, moții ridicau case din lemnul plutelor și se întorceau
acasă cu ‘brâncile-n jebe și cu chimirul doldora’. Câte case de
lemn și câtă tâmplărie din Ungaria, Austria, Banat, Croația n-or
fi fost făcute de moți cu lemnul molizilor de pe Arieș(uri)! Mă
gândesc, totuși, și la bărcile necesare manevrării și manipulării
sării mărunte. Bărcile se fac din scânduri! Așa se explică
coexistența morilor de măcinat cereale, a morilor de aurărit și a
morilor de tăiat buștean în cherestea (fireze pe apă). Cineva scria
că atât de mult zgomot produceau acele mori încât nici nu te
puteai înțelege cu partenerul! Cheresteaua necesară bărcilor
trebuie să se fi tăiat în ... bulzi, pentru a crea simetriile laterale și
pentru a face îmbinările cât mai trainice. Bușteanul reconstituit
din piesele rezultate din debitarea unui buștean înseamnă bulz.
Toponimele ‘bulz’, ‘bulzești’ abundă în Ținutul Moților. Pretind
că am demonstrat că cei mai mulți curuți (princiari) au fost moți,
de aceea mă gândesc la operativitatea cu care moții de pe
Arieș(uri) răspundeau chemării princiare: sunetul buciumurilor
din deal în deal și din munte-n munte era completat cu drumul
pe ape. Adesea se spune că curuții, adică moții, apăreau de pe
Mureș! Acum îmi explic cum puteau moții să ajungă în Banat (Cei 2 Zei vechi - Artemida și Apollo - erau gemeni,
sau în Cluj și Sibiu, la chemarea principilor. Pretind că am fiind și primii, respectiv cei mai mari dintre pruncii lui Zeus, ea
demonstrat legăturile dintre Maris, Ari, Aur, Arieș, Urieși, fiind conectată de ursoaică și de lună iar el de lupoaică și de
Agatârși. Mureșul fără plute n-ar fi fost Mureș, numai că acele soare / de pildă în Anatolia Epocii Bronzului Hitiții, reprezentați
plute le-au dat moții de pe Arieșuri! Deci, Mureșul își găsește de vulturul dublu, având pentru ursoaică termenul “hartaga” =
continuitatea pe plute înspre izvorul Arieșului! Asta trebuie să fi rădăcină onomastică la Artemis; pajura = pasăre răpitoare sau
fost viziunea Mureșului pe vremea lui Herodot: cu izvorul la cea mai mare acvilă ori vultur, avea puteri miraculoase:
izvorul Arieșului! Viziunea asta a Mureșului cu plute a dus la “Dicționarul etimologic român” din 1966 a notat că termenul
localizarea agatârșilor - aurari, dulgheri ș-un pic ciobani - acolo Românesc pare a fi conectat cu cel Rusesc “požratĭ” pentru “a
unde a fost și este aur: pe Arieș”. În România, “Micul dicționar devora”, Rutenii - din N Românilor - numind rechinul
academic” - realizat de Institutul de Lingvistică al Academiei ca “pažera”).
Române în 2010 - a prezentat “târșag” ca “tovărășie la muncă,
camarad, ortăcie, târșegie, a ține hangul cuiva, taifas, voie bună,
etc.”; ar fi de remarcat că denumirea Românească “târsă” se
folosește pentru locul defrișat din codru, așa cum erau inclusiv
terasele malurilor de la vaduri, pe unde se traversau apele. În
2013, cercetătorul Român Adrian Bucurescu a studiat la Zeul
Dionys emblema (anume pasărea având în cioc Zvastica /
“Zvas-tica” dedicată fraților gemeni mai mari ai săi) și epitetul
folosit de Traci pentru el (anume Bassareus / “Bassa-reus”,
literalmente însemnând “regele Bessilor”), afirmând: “În limba
tracică, BASSAREVS era unul dintre supranumele lui
Dionysos, teonimul fiind atestat şi de lingvistul Gheorghe Guţu.
Din BASSAR- româna a moştenit mai multe cuvinte, printre
165
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Valahii venerau Vulva (astfel îi ziceau Zânei Apelor, Indiei ca “Barat” / “Varat” - cu sufixul “rat” - a rămas
atestată de pildă ca diluviană la Gherdap / Porțile de Fier, din sugestivă); Dr. Ion Ghinoiu a definit în “Dicționarul de
timpul primului Potop); e interesant că la vechii Anatolieni mitologie română” că aburul = “esența vitală care părăsește
“walwa” (în Luwiană, respectiv în Lydiană) însemna leoaică: trupul la moartea omului, sinonim cu sufletul”. În 2006,
deseori felina era asociată Marii Zeițe (leii în spațiul Românesc cercetătorul Timocean Dimitrije Singulirovici în “Mica
au existat până la mijlocul mileniului I, conform “Dicționarului enciclopedie a zonei Djerdap și împrejurimilor” a scris (aflată în
de mitologie română” din 2013 de Dr. Ion Ghinoiu). La vecinătatea Sudică a României, zona Balcanică Timoceană =
Gherdap, în cel mai lung defileu din Europa, în Carpații Sudici, “Craina” / “Margina” are ca ax central Râul Timoc - granița
stră-Românii / Valahii fiind locuitorii urbelor “var” - adică dintre Serbia și Bulgaria - întinzându-se între Râul Morava Mare
Varahii / Valahii, literalmente însemnând “Orășenii”, populând / Serbia la V și Râul Lom = fostul Almus / Bulgaria la E, în N
primele așezări permanente denumite “var”, unde s-au polarizat fiind colectorul Fluviu Dunărea): “În primul rând, legenda
în premieră continentală - a fost centrul Vechii Civilizații ‘Vulvei’ - ‘Zâna Apelor’ - a fost (după spusele Valahilor),
Europene, succesoarea imediată a Civilizației Atlante (pe de altă despre o creatură mitologică trăitoare printre stâncile de lângă
parte, prima Civilizație post-diluviană independentă din lume, ape, care venea și în munții din aceste părți; tânără și frumoasă,
apărută în Bazinul Ghaggar din Nordul Gyagar / Indiei - Țară cu pletele lăsate pe umeri, pe spate și pe piept, purta rochie albă.
autohton numită Bhărat - a fost populată de “barah-mani” / Nu făcea nimănui rău dacă nu era supărată; dacă da, atunci putea
“varah-mani” = “Oamenii sufletului solar”, echivalența “V”/“B” și omorî. Trăia în Defileul Dunării, de unde ieșea când se stârnea
fiind documentată lingvistic / ștințific în EurAsia, aceia până azi furtuna. După ieșirea din hăul în care sălășuia, ea se ridica spre
fiind știuți ca “brah-mani” / brahmini): despre cele 2 Civilizații cer - până chiar sub nori - și lupta cu stihiile cerești pentru ca să
sincrone ale EurAsiei - evidențiate imediat după primul Potop - potolească nenorocirea. Ea ferea oamenii - după cum zic
Vechea Civilizație Europeană a fost în continuitatea firească, pe agricultorii - de furtună, grindină, ploi torențiale și calamități.
loc, a Civilizației Atlante (fiind doar o altă etapă a aceleia), pe Pentru această Zeiță - pentru a-i spori și revigora forțele - se mai
când în Asia, Civilizația Indiană a pornit separat, acolo ivindu-se lasă și acum pe câmp un urcior cu lapte și un topor; dacă acelea
și aportul distinct al autohtonilor în amestec cu urmașii sunt găsite de vreun trecător, el nu trebuie să le atingă dar mai
Atlanților alogeni în prima mare Civilizație post-diluviană ales nu trebuie să le ia”. Așezați în localitățile denumite “Var”,
independentă din lume, aceea începându-și dezvoltarea în Valahii iubeau Vulva, fiindcă era Zâna Apelor lor - protectoare
Bazinul Ghaggar / al Fluviului cu cel mai mare debit din acel ca Marea Zeiță - Valahii știind-o desigur pe Vulva lor ca Muma
timp de pe glob, cauzat de topirea ghețarilor Himalaiei, cei mai lor (deopotrivă progenitoare și ocrotitoare): Vulva = organul
mari Munți de pe planetă. Etimologic, “Hima-laia” = “casa sexual feminin iar în spațiul Rumânesc / Românesc practicantele
zăpezii” în Sanscrită (căci िहम “hima” = “zăpadă” iar आलय Cultului Vulvei / “Vul-vei” erau “Val-ahe” / Valahe; Vulva =
“laya” = “casă”); e interesant că în zonă - ca de pildă în Cașmir - Marea Zeiță Mamă a Valahilor.
“ham” = “nea” (în Graiul Urdu): așa cum a scris în 2003 Anjum
Shahbaz despre Râul Jhelhum, afluent al Râului Apaga / Chenab
= cel mai Vestic dintre cele 5 ape curgătoare ale Punjabului,
parte a Vedicului “Sistem al celor 7 Ape”, acela își avea
denumirea din “ja” = “pur” și “ham” = “nea” (iar apa din neaua
pură Jhelhum, cu izvorul în Cașmir, inițial se numea Sanscrit
Vitasta, respectiv Hydaspes - de la străvechiul rege Viștaspa sau
Hystaspes al Mezilor / Magilor - conform Anticului Lactanțiu în
“Divinae Institutiones” 7:15). În prezent, atât Cașmirul, cât și
Punjabul, sunt împărțite de India și Paki-stan: cea mai mare
parte a Cașmirului este în India iar cea mai mare parte a
Punjabului este în Paki-stan. Așadar, în vechea Indie - Râul
respectiv acum fiind în Paki-stan, Țară din NV Indiei, desprinsă
în Epoca Modernă din vechea Indie - a fost atestată influența
Medă / din SV Caspic (în “Gathe” - cele mai vechi texte
zoroastre - ca de pildă “Yasna” 46:14, Viștaspa era aliatul
profetului Zoroastru / notat și Zertoost); Media = Țara Magilor
s-a aflat între Țara Ghergană / Hyrkania din S Caspic și Țara
Ghergară / Albania din V Caspic: cei mai puternici dinaști Mezi
au fost Gherghi. Denumirea Indiei - mult timp condusă de
puternicii dinaști Garga - ca Bhărat / Bharat = Vharat pe de o
parte reda Țara urbilor / așezărilor “var” populate de frații
“vhar-mani” / “brah-mani” iar pe de altă parte “Bhă-rat” / “Bha-
rat” era “Țara de Suflet” / “Țara Sufletului” (interpretând “Țara”
în sens invers “rat” = “tar” și “Bhă” / “Bha” ca “Suflet”), o
traducere apropiată fiind oferită de Dănilă Incze în “Dicționarul
sanscrit-român” din 1995 pentru particula Sanscrită “bha” ca “Zeul-greu”: “Zagreus” (la Tomis / Constanța)
însemnând “luminoasă” / “strălucitoare”, ceea ce ar înfățișa
India drept “Țara luminoasă”: în fond, se știe universal de La Gherdap - adică în Defileul Dunării / Porțile de Fier
strălucirea / lumina sufletului, astfel încât denumirea reflecta - dar și în regiunile vecine, populate majoritar de Români /
concret expresia energetică a tărâmului respectiv (iar denumirea Valahi, dovediți istoric în continuitate de la strămoșii lor acolo
din Epoca Pietrei, Marea Zeiță Mamă a fost atestată arheologic,
166
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

scriptic, onomastic dar și mitic chiar de atunci, din Epoca prin echivalarea “B”/“V” - HiperBoreii având termenul “Vesi”
Pietrei, cu numele de Ghirghe / Kirke (reluată apoi și drept Circe ca acvatic, însemnând “Apă” / așa cum se regăsește inclusiv azi
/ Kybela sau Sibila / “Si-Vira” pentru Sfânta protectoare / în vocabularele Eston și Finic). Este de ştiut că Zagreus -
profetă a așezărilor Barbare / “Bar-Bare” de tip “var” sau “Si- Bassaris / Bassareus - însemna vânătorul ce prindea animale vii,
Bila” = “Sfânta lui Baal”, ș.a.); despre continuitate ca fenomen în legătură cu termenul Ionian / Vest Anatolian “zagre” pentru
se poate observa că n-a însemnat neschimbare: de-a lungul “groapa de capturare a animalelor” (savantul Bănăţean Kerenyi
timpurilor, populațiile din aceleași perimetre au trecut prin Karoly l-a considerat pe Zagreus - fiul Zeiţei Mamă Perke, aşa
diverse stadii culturale și Civilizaționale / de transformări și de cum îi era numele Trac - ca supravieţuitorul unui rit preistoric,
dezvoltări. Stră-Românii / Valahii l-au cunoscut și l-au venerat alţi cercetători echivalându-l pe Zagreu cu Zalmoxe); unirea
inclusiv pe “Zeul Greu” = “Za-Greu” / Zagreus ori “Zag-reus” mamei cu fiul într-o nuntă sfântă - ca hierogamia de sorginte
(acela era zis de către Traci ca Bassareus / “Bassa-reus”, egalat Tracă semnificând actul creaţiei - a influenţat de pildă în Balcani
cu Zeul numit de vechii Greci ca Dionysos; autorul Antic / “Baal-Kani” = teritoriul cârmuitorilor lui Baal şi ritualul
Macrobiu/s 1:18 a scris că Tracii Besi aveau în Munții Rodopi Misteriilor din Eleusis, celebrarea făcându-se prin sacrificarea
un Templu circular unde interpretau flăcările marelui foc veșnic unui taur pe ţărâna simbolizând poala Marii Mame (“Eleu-sis”
de acolo ca Oracol consacrat Zeului Dionysos / Bassaris, de la însemna “locul sosirii” grânelor în Europa “pentru întâia oară”,
numele său fixându-se vechiul termen local pentru blana vulpii: conform și Anticului Diodor Sicul în “Biblioteca istorică” 5:69).
Zeul purta - emblematic - piei de vulpi / mici mamifere roșcate, Carianul Odeon din Halicarnas (Bodrum azi, în Turcia) a
rude cu lupii). Onomastica Munților Rodopi - întinși în N Elen afirmat că Thrake era fiică a Zeului Okeanos: eponima Traciei a
și în S Bulgar, denumiți Ροδόπη în Greacă, Род-oпа în Bulgară - fost zână Dunăreană (Tracia acum e împărțită de 3 republici -
a provenit de la “Rod-ope”, însemnând înțelesul pentru “Roșii- Bulgară, Elenă, Turcă - tot de câte 3 state fiind împărțite și
ape” (Ape Roșii), majoritatea apelor lor fiind în Bazinul Râului Macedonia vecină ori regiunea Banat, zone foarte importante
Marița curgând din Masivul Rila în Marea Egee. În 1959, pentru Gherga); azi SV Traciei face parte din republica Elenă,
academicianul Român Silviu Dragomir a scris că “dintre toate Tracii nefiind Eleni sau Greci (similar, azi SE Macedoniei face
grupurile de vlahi răsfirați în N Balcanic, cei din Bulgaria parte din republica Elenă, Makedonii nefiind Eleni sau Greci).
medievală au jucat cel dintâi rol activ; izvoarele istorice i-au Marele vânător Zagreus - adică literalmente “Zeul-greu”,
cunoscut pe vlahi în valea Mariței și în interiorul munților respectiv Zeul vechi - a patronat vânătorii care în marginea
Rodope (răspândirea lor de aici se poate urmări până în valea calotei polare aflată în retragere (la sfârşitul glaciaţiunii)
Strumei)”. Se poate remarca, la vremea Vechii Lumi, prindeau numeroase exemplare de frunte ale faunei paleolitice;
divinizarea în N Tracilor - inclusiv în Bazinul Dunării inferioare propagat mai ales de către Pelasgii Atlanţi sosiţi din centrul
- de către Sigini / Sâgi (anteriori sosirii din Asia a Geto-Dacilor) Asiei în centrul Europei în urmă cu peste 9 milenii şi de urmaşii
a străvechiului Zag-reu: acela - după cum îi reda numele “Zag- acelora, mitul său a fost foarte puternic, alimentat atât prin
reu” - se afla în fruntea Sâgilor, căci Zag-reus = regele Zag (Sâg repetata promisiune de întoarcere din expediţiile Nordice avute -
/ Sigin). Este de știut că în paralel cu Troianii care populau ceea ce a dus la nostalgia eternei reîntoarceri, cu difuzia din Era
Vestul Anatoliei / Asiei “Mici” până la Strâmtoarea Dardanele, de Aur până în prezent - cât şi prin succesul avut la prinderea
pe partea Balcanică / Europeană trăiau Tracii Besi / “Be-si” animalelor vii (dintre care o parte au fost domesticite).
(literalmente ai “sufletului sfânt”, căci “Be / Ba” = suflet iar “si”
era sufixul sfințeniei): Tracii Besi îl venerau mai ales pe Zeul
Bassareus / Bassaris (care le patrona regii), cârmuitorii lor fiind
știuți ca “Ra-bi” însemnând “suflete solare”, căci “Ra” = Soare
iar “Be / Bi” = suflet; deja dinaintea timpurilor Antice întinderea
Tracilor Besi a fost între Marea Mediterană / Egee și Marea
Neagră (numai pe partea Balcanică / Europeană, deoarece pe
partea Anatolică / Asiatică erau Troianii), de la Strâmtoarea
Dardanele, pe partea Vestică a Mării Albe / Marmaris până la
Strâmtoarea “Bos-for” / Bosfor unde străvechiul fort de la
Cornul de Aur a fost numit după Besi până în Evul Mediu ca
“Biz-anț” / Bizanț. De fapt, în trecut partea Europeană a
litoralului Pontic era considerat între Strâmtoarea “Bos-for” /
Bosfor - numită “Kerch-el”, a Mării Marmara / Albă cu Marea
Neagră - și Strâmtoarea Kerch = “Bos-forul Crimeeii”, a Mării
Negre cu Marea Karga / Azov (acolo era gura Fluviului Don,
Valea sa fiind considerată până în Evul Mediu ca granița dintre
Asia și Europa): pe acel tronson European Pontic (dintre
Strâmtorile Kerch-el și Kerch - dubletele celor 2 Strâmtori fiind
deopotrivă ca Bosfor și Kerch - adică între Strâmtorile Bosfor /
Kerchel și Bosforul Crimeeii / Kerch, onomastici relevante
dezvăluind aceeași sursă lingvistică) au fost de-a lungul
vremurilor cunoscuți nu doar Tracii Besi și cetatea Byzantion, ci
și așezământul religios de la Basarabi-Murfatlar în Dobrogea ori
regiunea Basarabia (începând din Bugeac, zona de la Vest de
Bugul inferior, dintre Fluviile Istru și Nistru), etc.; de pildă,
dinaștii “Basa-rabi” / Basarabi au cârmuit cu succes Românii în
Evul Mediu (la Tracii “Besi” se poate vedea și forma “Vesi” -
167
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

întoarce niciodată şi care nu duce nicăieri. Aceasta înseamnă

plasarea centrului vieţii, al cosmosului şi al creaţiei numai pe
acest pământ şi numai în fiinţa particulară ce dispare. Lucrurile
stau cu totul altfel în concepţiile ce admit o transcendenţă şi
pentru care moartea e numai una dintre porţile prin care trece
ciclul vieţii”.

Vânători în marginea calotei

Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier au scris în

“Dicţionar de simboluri” despre “re/întoarcere”: “Întreg
simbolismul cosmic, toate demersurile spirituale, ca şi
simbolurile ce le sunt comune - cum ar fi labirintul, mandala sau
scara - marchează o reîntoarcere la centru, la origine, la Eden, o
reintegrare a manifestării în principiul ce i-a dat naştere. Cum
punctul cuprinde cercul, cercul se întoarce la punct. Omul
primordial sau omul adevărat, reintegrat în starea paradisiacă, s-
a întors de la circumferinţă la centru; or, centrul lumii, centrul
Edenului, era punctul în care comunicau pământul şi cerul, de
unde se pornea în dobândirea stărilor supraumane. Să reţinem şi
un alt aspect: acela al ciclurilor temporale; aici găsim
întoarcerea zilei şi dispariţia beznei, legate de miturile Aş-
vinilor hinduşi, Isis şi Osiris, Artemis şi Apollo, ş.a., întoarcerea
verii şi trecerea iernii, legate de simbolismul porţilor solstiţiale
şi al lui Ianus, al alternanţei dintre Yin şi Yang, etc. (astfel e -
Obârșia Gherga
dar în alt mod - şi întoarcerea din Iad). Reintegrarea în centru se
(iiiii)
exprimă prin spirala involutivă; caracterul chinezesc ‘hui’ - ce
traduce această noţiune - avea, la origine, forma unei spirale.
Yoga e o mişcare de întoarcere la izvoare - procesul invers
manifestării - reintegrarea în centru a fiinţei; ceea ce se traduce
prin ‘a merge împotriva curentului’ prin mişcarea regresivă:
înghiţirea suflului, reţinerea spermei, împreunarea interioară
dintre lună şi soare. Această întoarcere la starea de
nediferenţiere, la embrion, la matrice, la vremurile de la început
se exprimă şi în budism prin cunoaşterea vieţilor anterioare.
Anamneza analitică e - şi ea - o întoarcere la izvoare. Tehnicile
taoiste asociază Yoga şi simbolismul alchimic (mişcarea
regresivă a suflului şi spermei e şi ea practicată în aceste
tehnici): adevărata putere se întoarce, picătură cu picătură, la
izvor. Suflul şi sperma se unesc aidoma focului şi apei - ca Yang
şi Yin - şi produc embrionul nemuririi, care corespunde stării
dinaintea despărţirii Cerului de Pământ. Întoarcerea la mamă, la
matrice, adică la starea primordială de nediferenţiere, la
umezeală, e ceea ce alchimia a desemnat prin disoluţie: noaptea
şi moartea prealabile restaurării luminii şi noii naşteri. Un
simbolism de acelaşi fel se regăseşte în ezoterismul islamic:
calea spirituală e o cale regresivă, ea duce de la multiplicitate la
unitate, de la periferie la centru. Toată gândirea ermetică -
făcând abstracţie de diferenţele de conţinut - se bazează pe
schema intelectuală a unităţii cosmice: ea se exprimă prin
imaginea Unului - Întregul (forma lui circulară - simbol al lumii
- e şi o aluzie la ‘principiul închiderii’ sau la secretul ermetic); el
exprimă - pe lângă aceasta - veşnicia, concepută sub forma unei
eterne întoarceri (ceea ce nu are nici sfârşit, nici început). Numai
o concepţie liniară despre un timp limitat pentru fiecare fiinţă şi
după a cărui trecere fiinţa dispare în neant îşi reprezintă moartea
ca pe o călătorie fără întoarcere, de unde nimeni nu se mai
168
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Spre deosebire de supremul “Zeu-Moș” = “Zal-moxe”,
“Zeul Nou” = Dionys / pronunțat “Dio-Nus” - Zeul Viței - a fost
avatarul lui Zagreus (din Cultul Dionisiac s-a născut “orfismul”
- adică religia majoră Tracă - denumirea fiindu-i de la adepţii
prinţului Trac Orfeu/s, care i-a propovăduit Misteriile încă
dinaintea Războiului Troian; istoricul Anatolian Arrian în
fragmentul 13 din “Bithynica” a notat că iniţial Tracia se numea
Perke, după Marea Mamă Perka, în rezonanță cu Berka /
Gherga, care l-a avut ca fiu pe Zagreus: Cultul ei era ca al
Frigianei Kybela). Este de observat despre forme ca Anatoliana
Kybela sau ca Balcanica Perka că nu erau decât versiuni locale -
în respectivele Peninsule mari - ale Marii Mame Kirke /
Ghirghe: Gherga. Cercetătorul Francez Charles Dubois a scris în
1877: “Există analogii între Cultul lui Dionysos-Zagreus şi cel
al Cabirilor din SamoTracia. Tradiţia s-a conectat până la timpul
Titanilor” (Insula SamoTracia - din Marea Egee, pe malul Trac
opus, la gura Râului Marița, existând Templul Zergathium, după
cum a consemnat în Antichitate Titus Livius 38:41 - întâi a fost
locuită de Pelasgi iar apoi de către Kariani / Ghergani şi abia
după ei de către Traci; după cum se ştia Antic, primii Cabiri /
Kabiri - Pelasgi credincioși ai Zeiței Cybela / Marea Mamă - au
fost Karkinoi, aşadar asemănările dintre Dionysos-Zagreus şi ei
se datorau numai faptului că erau urmaşii aceloraşi străvechi
Gherghi). În Epoca Fierului, poetul Gherghin Homer / “Ho-mer”
(din portul Anatolian Kyme / Cume de la Marea Egee) în
“Iliada” 23:330 a scris că în timpul Războiului Troian N Egeeii
era Mare Tracă iar alți vechi autori - ca Diodor Sicul în
“Biblioteca istorică” 5:50 și Plutarh în “Moralia” 2:352 - au
notat că pe Insulele sale trăiau Traci; istoricul Antic Diodor din
Insula Sicilia 7:11 a scris că Marea Egee după Războiul Troian a
fost controlată nu de învingătorii Ahei ori de urmașii lor Eleni,
ci de Traci / aliații Troiei = Wilusiei, adică ai celor din “Văile
sacre” (Marea Egee anterior Războiului Troian a fost controlată
nu de Ahei, ci de Troiani).
Atacul Aheilor asupra Troianilor a făcut parte din lupta
pentru supremație dar - după Războiul Troian - controlul Egeeii
(Mare al cărei nume poate fi corelat cu cel al Geii = Marea
Mamă dar și cu înțelesul vechi Grec αἰγιαλός “aiges” pentru
“țărm”, pentru “val” existând termenul κύμα / “kyma”,
echivalentul înțelesului Românic pentru “culme”, ca la creasta
valului ridicat) a fost preluat de aliații Traci ai Troiei: vechii
Eleni au mai așteptat mult timp după (vreme de secole) și doar
întinderea puterii Tracilor - care au format cel mai mare popor
din Europa - spre Nordul fertil a permis vechilor Eleni din Sudul
Balcanic arid o oarecare dezvoltare și acvatică / Marină; pentru
169
o perioadă mai întinsă de un mileniu, cei mai puternici dintre
Traci au fost Geto-Dacii, cu baza în spațiul Carpato-Dunăreano-
Pontic / fost centrul Vechii Civilizației Europene (anume,
actuala Românie). Se poate observa că în Epoca Bronzului Aheii
- aflați la maximul lor - după ce i-au atacat pe Troiani au
dispărut curând / devenind Eleni iar o greșeală similară au făcut
în Antichitate Romanii care - aflați la maximul lor - după ce i-au
atacat pe Geto-Daci (Traci Nordici) au dispărut, capitala
Imperială oficial fiind mutată departe de Roma, la
Constantinopol / Istanbul, continuitatea în Evul Mediu ajungând
exercitată de către bizantinii dominați Trac. De altfel, în 2011
conferențiarul universitar Andrei Groza - Doctor în istorie - a
scris “Cu privire la transferarea capitalei Imperiului Roman de la
Roma la Bizanț (Constantinopol)”: “O parte dintre istorici,
inclusiv dintre cei contemporani, nu au redat întotdeauna istoria
în mod nepărtinitor şi obiectiv. În unele cazuri, unii ‘au
îmbunătăţit’ istoriile popoarelor din care au făcut parte, iar pe
ale vecinilor le-au descris în culori palide, nu le-au reflectat
defel sau le-au falsificat. În alte cazuri, alţii au tras concluzii ne-
complete, uneori greşite, din lipsa de surse originale. Aşa s-a
întâmplat şi cu istoria antică şi medievală a românilor care a fost
dezmembrată, falsificată şi transcrisă drept o istorie a altor
neamuri, lipsindu-ne pe noi, românii, de cea mai importantă
parte a istoriei noastre. Azi, cînd avem posibilitatea de a
reexamina şi a verifica istoria în baza datelor şi faptelor neluate
în calcul de istorici, trebuie să facem acest lucru. În continuare,
ne vom opri doar la ceea ce ţine de transferarea capitalei
Imperiului Roman de la Roma la Bizanţ, fiindcă şi aici, în opinia
noastră, au fost lăsate în umbră cauzele adevărate ale acestei
transferări, ca să ni se impună alte concluzii care convin
intereselor, nu tocmai nepărtinitoare, ale altor neamuri. Aşadar,
în istoriografie, ca factor principal care s-a aflat la baza acestei
transferări, este menţionată amplasarea geografică reuşită a
Bizanţului, ca pod de legătură între provinciile romane din Asia
Mică şi Europa şi posibilitatea împăraţilor de a se deplasa de
aici, mai rapid, cu oastea, spre hotarele răsăritene ale statului
care erau atacate permanent în acea perioadă de popoarele
vecine. Suntem de acord că această situaţie putea servi ca o
cauză ordinară de a transfera centrul administrativ al statului la
sute de kilometri spre răsărit, dar în nici un caz ca principală.
Tot neimportantă ni se pare afirmaţia că împăratul Constantin,
care a efectuat această transferare, a realizat-o din dorinţa de a
se afirma, de a fi cunoscut ca un împărat puternic şi ambiţios.
Noi considerăm că la baza acestui eveniment, de rând cu factorii
enumeraţi, s-au aflat alţii, de fapt aceştia fiind determinanţi şi
despre care istoricii nu au vorbit şi cunoaşterea cărora poate
contribui la scrierea obiectivă şi mult mai completă a istoriei şi,
mai ales, a istoriei românilor. Scriind aceste rânduri, putem
prevedea că armata de istorici statalişti şi mai puţini statalişti,
dar ‘cu pondere’ în domeniu, se va alinia în ordine de luptă
pentru a încerca să ne ia în derâdere, să ne arate ‘locul nostru’,
ş.a.m.d. Dar aceasta, acum, pentru noi nu importă. Important
este să reuşim să ne redobândim istoria, deocamdată,
necunoscută, dar adevărată. În continuarea celor scrise mai sus,
vom menţiona că, la părerea noastră, principalii factori care l-au
impus pe împăratul Constantin să transfere capitala de la Roma
la Bizanţ au fost cei ce ţin de obârşie, de origine şi de religie.
Aşadar, vom porni de la faptul că, spre sfârşitul secolului II,
Imperiul Roman cuprindea un teritoriu imens pe care locuiau
multe comunităţi, diferite după nivelul de dezvoltare economică
şi culturală, limbă şi religie, ş.a.m.d. În acest mare conglomerat
de oameni rolul principal, rolul de conducător aparţinea
italicilor. Până în secolul II, aceştia alcătuiau majoritatea
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
absolută în Senatul Roman. Din rândurile lor se alegeau, practic,
toţi împăraţii, se numeau cei mai înalţi demnitari de stat, erau
completate în cea mai mare parte legiunile militare. Însă, odată
cu lărgirea teritorială a statului, creşterea numărului de
provincii, inclusiv al populaţiei, rolul Italiei ca regiune
principală în cadrul Imperiului Roman începe să decadă. La
aceasta au contribuit mai multe lucruri, printre care putem
menţiona: dezvoltarea economică mai accelerată a mai multor
provincii, care încercau să concureze cu regiunea fondatoare a
statului, adică cu Italia; creşterea semnificativă a numărului de
persoane care aveau drepturi de cetăţean al Imperiului şi,
corespunzător, creşterea importanţei unităţilor militare
completate în provincii. Această situaţie s-a făcut vizibilă în
anul 193 când (caz nemaipomenit până atunci), practic, în
acelaşi timp au fost proclamaţi patru împăraţi: unul în Roma de
către garda imperială, altul în Britania, al treilea în Siria şi al
patrulea în Panonia şi Iliria - toţi de către legiunile militare de
acolo. În războiul civil care a urmat a biruit Septimus Sever,
înaintat şi susţinut de legiunile din Panonia şi Iliria. Îndată după
proclamarea sa ca împărat, Sever, de rând cu alte reforme, a
schimbat modalitatea completării gărzii imperiale. Astfel, dacă
până la dânsul aceasta se completa numai cu italici, după
reformă - numai cu ostaşi din legiunile din provincii. Mai mult
decât atât, tot pentru prima dată, nu departe de Roma, a fost
dislocată o legiune, ceea ce a fost calificată de Senat şi orăşeni
ca o înjosire a lor. Septimus Sever a exclus o parte însemnată
din drepturile privilegiate ale Italiei faţă de provincii şi, invers, a
ridicat statutul mai multor oraşe provinciale la nivelul statutului
oraşelor italice. Acestea şi alte reforme au contribuit la redu-
cerea rolului Italiei până aproape la nivelul celorlalte provincii.
Acordarea în anul 212 de către împăratul Caracala (212-217),
fiul lui Sever, cetăţeniei oamenilor liberi din provincii a condus
la creşterea numărului şi, corespunzător, rolului legiunilor
provinciale şi scăderea ponderii şi rolului celor completate în
Italia. Luptele interne pentru tron care au continuat au condus la
aceea că tot mai mulţi împăraţi proclamaţi de legiuni nu mai
erau din însăşi Italia, ci din Balcani: din Iliria, Panonia şi Tracia,
populaţia cărora făcea parte din marele neam al tracilor. Astfel,
dacă până în anul 268, cu certitudine, printre aceştia îi putem
numi pe Maximin (235-238) din Tracia şi Decius (244-251) din
Panonia, apoi puţin mai târziu, practic, toţi împăraţii romani sunt
de origine din această parte a imperiului: Claudius (268-270) şi
Aurelian (270-275) sunt din Iliria iar Prob (272-282) din
Panonia. Din Iliria este şi Diocleţian (284-305) care după
proclamarea sa ca împărat nu a trecut la Roma, ci a rămas în
oraşul Nicomedia din Siria care a fost recunoscut de acesta în
calitate de capitală a statului roman. Roma rămâne un oraş ca
multe altele din marele imperiu, iar italicii nu se mai deosebesc
prin nimic de ceilalţi cetăţeni romani, fapt atestat de mai multe
izvoare. Aici trebuie de menţionat un lucru care, cu părere de
rău, nu a fost studiat, dar care, la părerea noastră, este foarte
important şi cunoaşterea căruia poate schimba esenţial multe
dintre cele cunoscute şi acceptate ca veridice pînă acum.
Diminuarea rolului italicilor în cadrul statului a avut loc, după
cum am menţionat, pe fundalul creşterii numărului de legiuni
din Balcani şi deci creşterii importanţei acestora. La rândul lor,
printre legiunile din această parte a imperiului se evidenţiau ca
mai disciplinate şi puternice cele ale dacilor. Dacii, în a doua
jumătate a secolului III, mai ales pe timpul lui Claudius,
Aurelian şi Prob, şi începutul secolului IV, într-un număr destul
de mare, au fost trecuţi cu forţa sau au trecut de bună voie
Dunărea şi au ocupat teritorii destul de mari în nordul şi centrul
Balcanilor. Aurelian, care se trăgea din neam de daci, a creat,
170
după cum se cunoaşte, în dreapta Dunării o provincie numită
Dacia. Împăratul Galerius (306-311), el însuşi de origine dac,
declara la începutul domniei că este duşmanul numelui de roman
şi că ar vrea să schimbe denumirea Imperiului Roman pe cea de
Imperiu Dacic. După cum arată istoricul Lactantius, la începutul
secolului IV, Galerius, împreună cu suita sa, ajungând stăpân
peste romani, s-a comportat cu aceştia la fel ca şi Traian cu dacii
înfrânţi la începutul secolului II. Dar pentru că în cei o mie de
ani de la fondarea Romei, denumirea statului prinsese rădăcini
adînci, atât în cadrul imperiului, cât şi în afara hotarelor, aceasta
nu a putut fi schimbată. La această situaţie a contribuit, esenţial,
împotrivirea celorlalte comunităţi, a înşişi italicilor, nehotărârea
celorlalţi împăraţi care au urmat după Galerius, care având
multe alte probleme de rezolvat, în scopul păstrării unităţii
imperiului, nu au mai dorit să mai capete una destul de
periculoasă. Luptele interne pentru tron, la care în anul 308
pretindeau 6 împăraţi, fac ca în finală, dacă se poate de spus aşa,
să iasă doi daci, Licinius (308-324) şi Constantin (306-337).
Ultimul îl biruie pe concurentul său şi devine unic cârmuitor.
Împăratul Constantin, supranumit mai târziu cel Mare, a
transferat la 11 mai 330, după câţiva ani de pregătire, capitala
statului de la Roma la Bizanţ, oraş situat pe malul european al
strâmtorii Bosfor, unde şi-au găsit loc pentru prima dată, oficial,
şi însemnele religiei creştine, ceea ce ne face să credem că şi
noua religie a contribuit la fondarea unei noi capitale. Aşadar, la
această schimbare a contribuit, în primul rând, nu, pur şi simplu,
aşezarea geografică a Bizanţului, cum se afirmă, ci aflarea
acestuia în centrul marelui neam al traco-geţilor (este cunoscut
faptul că neamul tracilor din cele mai vechi timpuri au populat
toate pământurile din nordul, vestul şi sudul Mării Negre, că
tracii din nordul Mării Negre se mai numeau geţi, iar că o parte
din aceştia, cei dintre Dunăre şi Nipru, s-au mai numit câteva
secole şi daci) ceea ce le garanta împăraţilor traco-geţi (s-ar
putea spune traco-daci, dar credem că este mai corect traco-
geţi), siguranţa domniei, realizarea intereselor personale şi ale
comunităţii traco-geţilor deveniţi în mare parte creştini. Aici, am
dori să menţionăm că traco-geţii, adică locuitorii din nordul
Dunării, din centrul şi nordul Balcanilor şi peninsula Anatolică
vorbeau una şi aceeaşi limbă, traco-getă, altfel zis - română
veche care, practic, nu se deosebea de cea a italicilor. În baza
celor arătate mai sus, nu putem să nu menţionăm că trecerea
capitalei dintr-un oraş în altul n-a fost o simplă schimbare
geografică a administraţiei statului, ci înseamnă schimbarea
comunităţilor conducătoare în stat, înlăturarea italicilor de la
putere şi trecerea acesteia în mâinile traco-geţilor, altfel zis,
imperiul nu mai era al romanilor, adică al italicilor, ci a devenit
imperiu al traco-geţilor. Într-o presupusă cuvântare expusă de
împăratul Iulian (361-363), Constantin cel Mare ar fi spus că el
valorează mai mult chiar decât Alexandru Macedon, pentru că
dânsul a ‘luptat cu romanii şi... nu cu barbarii din Asia’. În toate
documentele de după domnia lui Constantin, Italia figura ca o
provincie obişnuită, iar Roma - ca oraş de importanţă istorică. În
asemenea situaţie este corect să spunem că din anul 330 până în
anul 1453 statul bizantin a fost un stat al traco-geţilor, deci un
stat românesc şi tot ce este legat de acest stat aparţine, în primul
rând, istoriei românilor. Dacă la Constantinopol, la palat, în
administraţie, în toată această perioadă s-a vorbit în limba
greacă, aceasta nicidecum nu a însemnat că acolo nu au locuit
traco-geţii, ci grecii, la fel cum nu a însemnat că în tot evul
mediu la Paris, Berlin, Praga şi-n alte oraşe europene nu au
locuit, corespunzător, francezii, germanii și cehii, fiindcă acolo,
în biserici, administraţie, la palate se vorbea şi se scria în limba
latină”.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Din străvechile legende se cunoaște că fiu al marelui
Zeus = “Dios” în Greacă, pentru “doi” fiind “dyo”, Dionis
(Dionysos / “Dio-Nysos”) s-a cununat cu primitiva Zeiţă a
Fertilităţii Ariadna / însemnând “cea pură”, pe Insula Naxos -
cea mai mare şi mai fertilă din Ciclade, nucleul Culturii
Cicladice din Epoca Bronzului - fiind foarte popular nu doar
acolo, ci şi pe continent; e de știut despre Insula Cicladă cea mai
apropiată de Anatolia că se numea Karkisia / Amorgos 36,50 lat.
N, 25,54 long. E (în largul gurii Râului Meandru, unde era
portul Milet, metropolă Cariană / Gherghită, interesant fiind că
la Sumerieni cuvântul “amargi” însemna “libertate”): pe acolo
era ruta de trecere a Carianilor în S Balcanic, spre Micenianul
Argive / Argos - de unde s-au tras în mileniul I î.C. dinaștii
regali Makedoni - denumirea de Amorgos pentru poziția
apuseană / la amurg de Caria a Insulei Karkisia fiind elocventă.
Este de știut că în largul Karka = Cariei - coastei SV Anatoliene
- se află Arhipelagul Dodecanez (denumit astfel după principala
sa duzină de Insule, numărul Insulelor Dodecaneze - de peste o
sută - fiind mult mai mare ca acelea 12, cea mai mare dintre ele
e Rodos):
171
Partea Sudică a Peninsulei Balcanice, denumită
Peloponez - înainte de a ajunge Elada - a fost dominată de
Pelasgi; acolo după ce au apărut Aheii = strămoșii originari din
Egipt ai Elenilor (profitând de șubrezirea vieții cauzată într-o
mare parte a arealului de catastrofala erupție din Insula Santorini
/ cea mai Sudică dintre Ciclade) puterea Pelasgă s-a estompat,
restrângându-se de pildă în Sparta, zona unde colectivul conta
mai mult ca persoana. În secolul II, Carianul Pausania - originar
de lângă Sanctuarul Gherga din Peninsula Anatolică - în
“Descrierea Eladei” 3:1 a consemnat (în Peninsula Balcanică
vizitând Sparta) că “după însuși tradiția locală, primul rege
Spartan a fost Lelex” / Leleg = străvechi Carian; de altfel,
vecinei Lydia - regiunea de la N Cariei - Perșii îi ziceau Sparda
(în S Balcanic, localitatea întemeietoare a Spartei - anterior
Războiului Troian - a fost Karye 37,17 lat. N, 22,30 long. E: pe
lângă fundalurile legendar și istoric, iată că și cel toponimic e
sugestiv). Este de remarcat că în secolul IX î.C. din Samos -
Insulă Cariană cu poziția între Milet și Efes, dominată de
Muntele Kerkis - era Simmias, autorul poemului dedicat
diurnului Apollo / fratele nocturnului Dionysos, în legătură cu
care în secolul XIX academicianul Român Papadopol Calimah a
scris: “trata despre Massa-Geți, Hiper-Borei și Semi-Câni; pe
aceștia din urmă - ‘Semi-Cânii’ - care erau vecini cu Massa-
Geții, se crede că poeții îi numeau astfel pentru că erau
îmbrăcați cu cojoace, purtându-le cu blana în afară, precum și
azi se obișnuiește a se vedea printre țăranii noștri”. Simmias din
Insula Cariană Samos a ajuns - pe atunci, în Epoca Fierului,
când Egeea era dominată de pirații Cariani - să cârmuiască o
colonie în Karkisia (castrul lui fiind la Arkesini); Insula vecină -
între Karkisia / Amorgos și Naxos - se numește Keria / Keros
(unde în prezent e interzis accesul): respectiva Insulă Cicladică
este plină de artefacte valoroase. În imaginile următoare se pot
vedea statui Cicladice (din urma invaziilor Indo-Europene /
Kurgane din mileniile IV-III î.C.):
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Artă Cicladică veche
În vremea Minoică - înaintea Războiului Troian -
Carianii i-au ajutat pe Cretani cu navigările în vecinele Ciclade;
despre ce a fost apoi, Anticul Diodor din Sicilia în “Biblioteca
istorică” 5:84 a scris: “După căderea Troiei, Carianii - sporindu-
le mereu puterea - au ajuns stăpâni ai mării și au supus Insulele
Ciclade. Pe unele le-au ocupat, după ce - mai întâi - alungaseră
din ele pe Cretanii ce locuiseră acolo. Iar în altele s-au învoit a
trăi laolaltă cu ei. Mai apoi, când Elenii se înălțară, cele mai
multe dintre Ciclade au ajuns a fi colonizate de aceia iar Barbarii
Cariani au fost izgoniți”. (Elenii din Europa au luat amploare
172
doar după ce Carianii din Asia “Mică” au fost ocupați de Perși;
în 499 î.C., Carianii în “Sfatul Țării” = “Adunarea Gherga”,
întrunire care a avut loc între “Coloanele Albe” / Hermice ale
Sanctuarului Gherga, au decis să se opună Imperiului Persan dar
după lupte feroce - ce au durat câțiva ani - au fost învinși de
puterea celui mai mare Imperiu al Vechii Lumi de până atunci:
în secolul următor, Carianii au fost incluși în Imperiul
Makedonilor - inclusiv Elenii fiind incluși - însă deja până la
acel timp Elenii au profitat și s-au insinuat cât au putut prin
fostele stăpâniri Cariane). În Anatolia, Zeul Dionysos / Dionisie
a fost adorat nu numai în Krka / Caria = Ţara Gherghiţilor - în
largul Egeean al căreia e Arhipelagul Cicladelor - ci şi în
interior, ca de pildă la Nysa, în Capadochia (unde Hitiţii şi-au
avut prima capitală Imperială): Zeul “Dionisie” / “Dio-Nysos” -
“dublul născut” - a fost mult iubit şi în Nysa şi în Naxos (la
mijlocul distanţei dintre acele importante centre de cult aflându-
se durat din piatră în Epoca Fierului - după ce anterior a fost din
lemn - Sanctuarul Gherga, știut ca “GergaKome”, efectiv
însemnând Culmea Gherga, cel mai mare aşezământ religios al
Cariei, unit de capitala Mylasa a Cariei, nume ce însemna
“Sfânta Moară”, prin Calea Sacră Gherga, respectându-l pe Zeul
Dionis ca divinitate emblematică, purtând marcaj foarte vizibil
cu numele Gherga, avându-şi reprezentativitatea atât pentru
neamul Gherga, cât şi pentru aportul Civilizaţional în
patrimoniul lumii); e de remarcat că în Cariana Nysa 37,54 lat.
N, 28,08 long. E din Valea șerpuitorului Râu Meandru, cu
numeroase meandre, a învățat timp de mulți ani geograful
Anatolian Strabon - provenit din provincia Pont de la Marea
Neagră, găzduit în Caria poate de rudele sale de acolo - dascăl
fiindu-i Aristodemus, nepotul lui Posidonius din Apamea / Siria
(oraș pe malul drept al Râului Orontes, inițial numit Pharmake,
vechii Makedoni denumindu-l Pella), o sursă consistentă pentru
el fiind lucrarea din secolul precedent a geografului Artemidor
din Efes. Distanța dintre orașul Carian Nysa și Sanctuarul
Carian Gherga era relativ mică, astfel încât se poate presupune
că tânărul discipol Strabon era un obișnuit al marelui așezământ
religios Carian (pe atunci, în deplină putere); el a și consemnat
despre cel mai mare festival al localnicilor că se ținea la circa o
oră de mers în Sud, menționând ca locație Leimon - adică
“Lunca” - de unde s-ar fi comunicat subteran cu Characa / “Cha-
ra-ca” (după cum a tradus în 1776 exploratorul Englez Richard
Chandler), numele de fapt rezonând cu “Ghe-ra-ga”/ Gherga:
acel loc a fost notat de alții ca “A-Characa” / “Acharaca” (era în
Nordul Cariei / la N de Sanctuarul Gherga). La începutul
“Geografiei” XIV, Anticul Strabon a scris ce a cunoscut în
mărețul Bazin al Râului Mândru / Meandru (relatarea sa e foarte
valoroasă, fiind a unui Antic martor ocular):
“44) Pe drumul dintre Nysa și Tralles se află o
destinație a Nyseilor, nu departe de așezarea Characa, unde e
Sanctuarul Plutonium cu o dumbravă măreaţă şi cu un Templu
al lui Pluton şi al Corei. Tot aici se găseşte Grota lui Charon,
situată mai sus de dumbravă ca o minunată plăsmuire a
firii. Într-adevăr, se spune că bolnavii şi cei care se apropie cu
încredere de îngrijirile divine frecventează locul şi poposesc în
această așezare aproape de Grotă, pe lângă experimentații preoţi.
Aceia pot dormi în numele bolnavilor acolo şi din vise să
prescrie leacurile tămăduitoare. Tot ei sunt şi cei care cer de la
zei vindecarea. Pe bolnavi îi duc de multe ori la Grotă şi îi aşază
înăuntru, lăsându-i să stea liniştiţi mai multe zile ca într-o
vizuină, fără mâncare. Câteodată, bolnavii acordă atenţie
propriilor lor vise şi se călăuzesc după ele, totuși folosindu-se de
iniţiatorii şi de sfetnicii lor ca de nişte preoţi. Însă pentru alţii,
locul pare inaccesibil, ba chiar dăunător. Odată pe an se ţin la
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Characa Adunări solemne. Mai cu seamă cu acel prilej, oamenii
sosiţi pentru sărbătorire pot vedea şi auzi toate poveștile despre
cele de aici. Tot cu prilejul sărbătorilor, tinerii din gimnaziu şi
efebii goi, unşi pe trupuri cu grăsime, prind pe la amiază un
taur şi îl mână cu râvnă spre Grotă; acela, după ce înaintează
doar puţin înăuntru, cade fără răsuflare.
45) La 30 de stadii distanță de Nysa, la Sud de Muntele
Mesoghis, există un loc numit Leimon = Lunca. Până aici fac
procesiuni Nyseii întruniți la sărbători, precum și toți cei din
împrejurimi. Nu departe de acest loc e gura unui puț consfințit
acelorași zei; se spune că puțul e conectat pe sub pământ cu
Characa. La această Luncă s-a referit poetul Homer când a
menționat ‘Lunca Asiei’; aici Nyseii se îndreaptă spre Templul
eroilor Kaystrios și Asios, la izvorul Râului Kaystrios / Caistru.
46) Se povestește că au fost odată 3 frați, Athymbros,
Athymbrados și Hydrelos, care - venind din Lacedaemon /
Sparta - au întemeiat aici 3 așezări numite după ei, însă când
populația acelora s-a micșorat, din ele s-a alcătuit Nysa; și astăzi
locuitorii Nysei îl socotesc pe fratele mai mare Athymbros ca
întemeietorul orașului lor.
47) În împrejurimi, mai departe de Râul Meandru, se
înșiră localități vrednice de menționat, cum sunt Coskinia și
Orthosia iar pe partea asta a Râului Meandru, Briula, Mastaura
și Characa; mai sus pe dealuri e Aroma (cu silaba ‘ro’ scurtă):
de aici provine cel mai bun vin al regiunii Montane Mesogis,
vinul ‘Aromat’.”
173
La Sanctuarul Gherga
În prezent, zona geotermală / sulfuroasă Salavatlî -
fostă Kurucular 37,53 lat. N, 28,06 long. E - corespunde Luncii
unde se găsea puțul menționat de geograful Strabon că era
conectat subteran cu Sanctuarul A/Characa. Pluton era Zeul
Horkos / Hades, cârmuitorul Lumii “Celeilalte” iar Cora /
Persefona - fiică a lui Zeus - era regina sa (Zeița Cora / Kore era
măritată cu Zeul Horkos = Hades / “Ha-des”, adică “Zeul Hău”
al abisalului Gargar / Tartar; i se zicea Persa - alintată în V
Anatoliei ca Persefona / Proserpina, Zeița Primăverii - fiind o
Oceanidă, adică fiică a Zeului Okeanos, mama Zeiței Circe iar
Hades / “Ad”, nume înrădăcinat de termenul “Adânc”, se poate
observa că e pandant cu “Iad”: la străvechiul termen Românesc
“Iad” se vede echivalentul vechi Grec “Hades”). În 2016,
academicianul Ucrainean Iurii Mosenkis a analizat
personificarea Gargară: “Grecul Tartaros Σάρταρος < *Kwarkwar
= termen cu originea neștiută”. În Acharaca / Akharaka,
Templul era dedicat divinilor soți Kore și Horkos iar Grota din
apropiere era patronată de barcagiul spre Lumea “Cealaltă”,
Kharon / Charon; în “Plutonium”, Zeul Horkos / Hades era
invocat pentru a aduce fantomele morților (adică duhurile): acea
necromanție era o formă de șamanism / Magie în scopul aflării
viitorului de la duhurile morților, pentru profeții. În Sanctuar -
corespunzător textului geografului Anatolian Antic Strabon - se
practica incubația (practica religioasă de somn în zona sacră
pentru a visa inspirat divin, mai ales în scop terapeutic);
contactele cu diverși bolnavi - în timpurile acelea când leacurile
erau altfel - probabil că în cazurile bolilor contagioase au dus la
moartea multor preoți dar și la imunizarea altora dintre preoți
(acea putere / rezistență fiind mult stimată de către credincioșii
Cariani). În 2009, Dr. Yulia Ustinova - de la Universitatea Ben
Gurion din Israel - a comentat descrierea Anticului Anatolian
Strabon despre Akharaka / Acharaca (rezonând cu “Cha-ra-ca” /
“Ghe-ra-ga”, adică Gherga): “La Grota Charonion de la
Acharaca bolnavii erau aduși și lăsați în liniște fără hrană pentru
mai multe zile, ca animalele în bârlog / ‘pholeoi’. În unele
cazuri, însuși bolnavii erau binecuvântați cu viziuni trimise de
zei și luau în seamă acele prescripții, în alte cazuri preoții
dormeau în Charonion pentru ei iar prin vise le aflau
tratamentul. Locul era interzis și mortal pentru cei care nu erau
bolnavi sau preoți. Cei interesați de obicei erau ghidați de către
preoți, care îi inițiau în Misterii. Acharaca de asemenea era locul
unui festival anual. Într-o ceremonie nocturnă, participanții
puteau auzi și vedea ‘tot felul de aspecte’, în timp ce la amiază
feciori goi mânau un taur în Grotă și-l lăsau să moară acolo. În
Acharaca era un oracol medical ‘iatromanteion’, unde cei
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
interesați de o cură experimentau contactul direct cu divinitatea,
evident într-o stare de iluzie indusă de vreun gaz toxic, de
împrejurimile înfricoșătoare și de postul îndelungat, pe fondul
bolii lor. Este de presupus că toți bolnavii erau inițiați în
Misterii, care erau celebrate de asemenea și în festivalul nocturn
anual. Riturile de tranziție la majorat au fost indicate prin
implicarea tinerilor goi. Strabon s-a referit la un alt Charonion
ce degaja vapori mortali, anume cel din Thymbria, situat pe
Valea Meandrului între Magnesia și Myos. Condițiile geologice
din Bazinul Meandrului au cauzat apariția altarelor asociate cu
grotele. Concentrația gazelor otrăvitoare în interiorul grotelor
era mai mare decât în exteriorul lor și din moment ce acele gaze
determinau halucinații, au fost văzute ca inspirând divin
revelațiile, grotele devenind sacre. Alegerea lui Pluton și a lui
Charon ca patronii cavernelor din Bazinul Meandrului deschidea
calea spre Lumea Cealaltă. Este plină de învățăminte legătura
fizică dintre Plutonium și Templul lui Apollo din Hierapolis,
ceea ce demonstrează cum ‘calitățile profetice’ ale gazului din
Plutonium apăreau pentru a-l servi pe patronul profeției. Strabon
a avut motive pentru a descrie ca ‘pholeos’ = ‘bârloguri’
încăperile de cult din Acharaca; ‘pholarcos’ erau legați de
ritualurile de incubație (de a dormi pentru a primi în vis
răspunsurile de la zeul tămăduitor), ca la acel ‘iatromanteion’ =
‘oracol’ de la Acharaca. Dintre oracolele medicale, numai la
Acharaca era permisă intrarea preoților în Grotă. Privațiunea
senzorială prelungită față de lumea exterioară - practicată în
cavernele Masivului Ida - poate fi comparată cu experiențele de
călătorii subterane de la Acharaca (Cultul Cureților celebrat pe
Masivul Ida - din Regatul Troiei, având piscul Gargaros -
combina elemente de Misterii cu aspecte orgiastice, ca în
Misteriile Dionisiace)”. Se poate observa că Războiul Troian
convențional în Vechea Lume a încheiat Epoca Bronzului și a
deschis Epoca Fierului; academicianul Ucrainean Iurii Mosenkis
a scris în 2016: “Numele Cureților - știuți în Caria, conform
istoricului Diodor Sicul 5:60 - pare să fi fost sinteza dintre
‘Kouros’ pentru ‘Tânăr’ și fondatorii Troiei Teukri (însemnând
‘cei cu picioare lungi’ la contemporanii Huriani / din Epoca
Bronzului), războinici care - după Războiul Troian - au ajuns
printre ‘Oamenii Mării’)”.
174
Anatolianul geograf Strabon l-a pomenit pe
Anatolianul poet Homer, care despre debarcarea Aheilor în
Războiul Troian din cea mai Vestică parte a Anatoliei - la gura
Râului Scamandru / “Sca-Mandru” = “Meandrul Negru”, adică
Nordic, ce izvora din Masivul Ida / Gargaros - a scris în “Iliada”
2:454-460 astfel (în traducerea realizată de academicianul
Aromân George Murnu):
“Cum, câteodată venind din alte meleaguri o droaie
De zburătoare, de gâște ori cucoare ori lebezi gâtoase
Peste livada Asiană la Râul Caistru pe maluri,
Unde tot zboară și vesele bat din aripi,
Lărmuitoare s-așază și lunca de freamăt răsună;
Astfel și multele gloate ieșind din corăbii, din corturi
Lângă Scamandru pe câmp se revarsă”.
Lunca / “livada” Râului Kestros = Caistru - plină de
bălți - a fost numită după eroul Asiei cinstit în Templul de la
izvorul său: de acolo s-a răspândit denumirea de Asia pentru
Peninsula Anatoliei ca “Asia Mică”, parte a continentului (cel
mai mare de pe glob) numit Asia. La gura Râului Caistru /
Kaystros, zis Meandrul “Mic”, unde până în secolul V î.C. a
existat Insula Syrie, unită de atunci cu partea continentală prin
depunerea aluviunilor aduse de Meandrul “Mic”, a fost portul
Apasa / “Apa-sa” = “Apa sfântă”, redenumit Grec Ephes / Efes
(metropola Apasa = Ephes de pe țărmul Mării Egee comunica
prin Poarta Magnesiei 37,51 lat. N, 27,31 long. E cu Râul
Meandru, “mândrul” Râu de la care s-a fixat în vocabular
denumirea de “meandru” pentru cotitura unei ape curgătoare):
Bazinul Meandrului a fost partea Nordică a Regatului Cariei /
Țării Gherghiților, de la reprezentarea simbolică a cursului
mândrei sale ape provenind stilizata emblemă vălurită a Grecilor
(denumită “Meandros”).
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Efes era la S de gura Caistrului și la N de gura Meandrului
Azi, Anticele Coskinia = Cine, Orthosia = Karpuzlu,
Mastaura = Kalesi iar Briula a dispărut. La poalele Muntelui
Mesogis / “Meso-Ghis” (însemnând “Mijlociul Pământ”) exista
o podgorie producând vin aromat - se pare faimos după cum i-a
acordat atenție Strabon - contextul conectând la așa ceva și
preoții Gherga din Sanctuarul Ghe-Ra-Ga / Gherga, cel mai
mare așezământ religios al Cariei, cu multe încăperi de cult /
căsuțe unde se păstra în rezervoare apa sfințită necesară spălării
păcatelor, acele construcții / căsuțe fiind apropiate de Templul
Gherga și de Grota Gherga, formând împreună un complex aflat
la Sud de Râul Meandru, din care a fost imitată de către Nysei în
Sanctuarul Characa / Kharaka îndeosebi incubația, folosind
gazarea sulfuroasă existentă acolo; la “A-Kharaka” / “Acharaca”
a fost dublă imitație, atât onomastică (de genul “A-Kharaka” =
“ca la Ghe-ra-ga”), cât și procedural, fiind preluată - la scară
redusă - una dintre tehnicile larg folosite în Sanctuarul Gherga /
Ghe-Rgas din centrul Cariei: în Greacă, “Akharaka” nu
înseamnă ceva, însă “Khăraka” a ajuns să însemne “Cârmuitor”
(după cum a fost dovedit lingvistic, limba Greacă s-a născut în
apusul Anatoliei, nu în Balcani). De altfel, în Vechea Lume,
comunicarea practicată de Homo Sapiens cu divinul prin vis a
fost un ecou străvechi, din Epoca Pietrei; de pildă, în paleolitic
pentru Neandertali Cultura Viselor a fost de mare importanță, ei
fiind primii care au utilizat cavernele drept centre de cult: în
scopul armoniei pentru rezonarea mai bună cu ritmul naturii -
benefic sănătății - susurul apelor ori liniștea din întunericul
grotelor / peșterilor erau foarte apreciate pentru somnul
pătrunzător, cu vise, util deopotrivă revigorării fizice și mentale
(înmulțindu-se, oamenii totuși au preferat să nu locuiască în
caverne, ci sub cerul liber). Astfel cum a scris în “Elemente
lexicale străromânești” despre “curgău” / “ciurgău” Bihoreanul
Alexandru Pele: “ciurgău = porțiunea dintr-un pârâu cu susur
permanent ori pârâu pierdut printre stâni (și care se scurge
printre ele)”, termenul de “ciurgău” - folosit de stră-Români și la
izvor amenajat pentru a putea bea apă / șuvoi - rezonând cu
Gherga: “Compus în limba română din interjecţia ‘ciurg’ (astăzi
păstrată doar în dialectul aromân: ‘ciur’ = ‘interjecție imitând
zgomotul lichidului ce curge’). În graiuri se păstrează şi forma
‘curgău’, ceea ce ne face să înclinăm către un compus din
elementele: ‘čiur’ (interjecţia amintită) + terminaţia ‘-gău’ =
‘ciurgău’. Această combinaţie nu este singulară şi are avantajul
că redă întocmai definiţia ciurgăului”.
175
“Ghe-Ra-Gas” în Caria = Gherga
În regiune, principala destinație de pelerinaj a fost locul
sacru Gherga din inima Cariei, unde a existat “Gherga Kome” =
așezământul Gherga, având funcțional timp îndelungat (până în
Antichitate) Sanctuarul Gherga / un mare complex religios, cu
multe rezervoare pentru apa sfințită, dispuse în clădiri de piatră
conectate prin canale, etc.; manipularea apei sfințite în zonă de
către clerul Gherga a avut și un rol sanitar: speranța de viață,
respectiv continuitatea, a fost mai lungă la Gherga față de alții
(în Vechea Lume, igiena nu era la rangul sănătos din prezent /
Epoca Modernă, astfel că acum se poate deduce inclusiv așa
ceva, de rată relativă a supraviețuirii pe atunci mai bună la
preotesele și preoții Gherga). În 2008, arheologul Abdulkadir
Baran de la Universitatea Mugla din Turcia a cercetat Calea
Sacră a Regatului Cariei și a prezentat Academiei Regale
Suedeze studiul său (la celebrarea în Uppsala / Suedia a 6
decenii de investigații arheologice în zonă, îndeosebi pe
tronsonul Mylasa-Labraunda, de 14 km în prezent pe asfalt, în
vremea geografului Antic Strabon fiind mai abrupții și ca atare
mai scurții 11 km = 60 de stadii): “Calea Sacră - menționată de
Strabon și Aelian - mai e vizibilă între Mylasa și Labraunda în 2
locuri, la Kargîcak și Karghedjak = Labraunda / Labranda; alte 2
părți ale străvechiului drum au fost descoperite între Labraunda
și Alinda (unele porțiuni ale străvechii Căi Sacre sunt sub
asfaltul actualei șosele). Până la Alinda au fost inventariate 42
de rezervoare pentru apa sfințită, realizate în stilul identificat ca
‘tip Carian’ (au fost mai multe, unele distruse din Antichitate,
fie din cauză că firicelele de apă au secat și rezervoarele au fost
demolate de localnici, fie s-au surpat): toate au fost clădite la
sursele naturale de apă - izvoare ori pâraie - întâlnite pe traseul
Căii Sacre (și e interesant că unele dintre ele - bine integrate în
mediu - sunt încă utilizate de către localnici). Cele mai vechi
urme - rămășițe ceramice - datează de la mijlocul secolului VII
î.C. iar ale construcțiilor din piatră (gnais și marmură) din
secolul VI î.C.: atunci a fost sfârșitul erei arhaice grecești. În
antichitate, Strabon în ‘Geografia’ XIV 2:23 a scris despre
Labranda ca aflată între Mylasa și Alabanda, pe acolo fiind
transportate - pe Calea Sacră - lucruri sfinte, în procesiuni.
Aelian în lucrarea ‘Despre caracteristicile animalelor’ 12:30 a
scris că în rezervoarele cu apă sfințită erau și pești purtând
podoabe aurite. Exploratori din secolul XIX - ca Anton
Prokesch von Osten în 1827, Hermann Puckler Muskau în 1838,
ș.a. - încă au mers pe Calea Sacră timp de multe ore, lățimea sa
în unele porțiuni fiind și de 9 metri; însă asfaltarea din Epoca
Modernă din păcate a distrus-o (inițial, nu exista pavaj pe Calea
Sacră, ci patul stâncos de șisturi și gresii era nivelat, îndeosebi
pe mijlocul drumului)”.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Urme ale Căii Sacre Cariane
“Cea mai bună asemănare din Caria cu vestita Cale
Sacră a fost drumul de 16 km dintre Milet și Didyma (acela nu
era flancat de rezervoare cu apă sfințită, ci de statui de leoaice,
unde preoții cârmuitori ai procesiunilor se opreau din cântări
pentru a rosti rugăciuni). Pe Calea Sacră, de-a lungul vremurilor
rezervoarele au fost surse de apă utile drumeților; foarte probabil
- pentru a opri accesul animalelor - căsuțele de piatră adăpostind
rezervoarele de apă inițial aveau ușă de lemn, permițând
folosirea doar de către oameni: zidurile laterale încadrând
incinta se numeau ‘dromos’ iar apa excedentară curgea în
176
exteriorul căsuțelor, atunci animalele - fie domestice ca vite sau
câini, fie sălbatice ca urși / ce în vechime existau în vecinătate
ori mistreți - putând-o folosi; rezervoarele trebuiau curățite
temporar, căci favorizau vegetația abundentă (unele și azi sunt
întreținute, pentru grădinărit, cu atenție însă, căci atrag șerpi
mari). Deși dimensiunile diferă, căsuțele de piatră în general
aveau 2-3 metri pe lungime / lățime, fiind înalte de circa 2 metri.
Acum - la începutul mileniului III - la izvorul de lângă drumul
asfaltat, sătenii din Kargî-cak încă țin în funcție, curățind
periodic ceea ce a fost ‘dromos’ amenajat din mileniul I î.C., cu
loc deasupra pentru cană (ce poate să fi fost amenajat așa de la
început)”:
Dromos în Kargî-cak
“În Sanctuarul Gherga, pereții căsuțelor de piatră ale
cisternelor / rezervoarelor sunt decorate cu capete de leoaice (4
dintre ele nici nu au zidurile laterale exterioare tip ‘dromos’); în
baza formei literelor inscripțiilor găsite pe ele, au fost datate ca
din secolul IV î.C. (la 1 km Sud de Sanctuarul Gherga exista o
străveche fermă, care a avut o căsuță de piatră similară la izvor).
Pe drumurile din jurul GhergaKome - așezării Gherga - există
mai multe căsuțe de piatră ale străvechilor cisterne / rezervoare,
încă neinventariate (ce ar putea fi studiate în viitor): Calea Sacră
ajungea acolo de la Alabanda. Specialiști ca Dorl-
Klingenschmid în 2001 au afirmat despre rezervoare că existau
dinaintea Căii Sacre”. (Profesorul Unal Oziș de la Universitatea
din Izmir a studiat cele mai vechi cisterne din zonă, afirmând că
datau din Epoca Bronzului, dinaintea Războiului Troian /
mileniul II î.C). Dr. Alexander Herda - profesor universitar de
istorie în Germania - în studiul “Grecii și viziunile noastre
despre Kariani” din 2013 a scris: “Karianii se auto-numeau
Kark; așa ceva poate era legat de eroul etnonim Kar - în locul
numit Gherga Kome - și probabil de asemenea a fost etnonimul
Gherghiților. În perioada arhaică, în teritoriile Milesiene
Gherghiții au fost indigeni, la fel ca Lelegii și Karianii”
(Mitologia Greacă a reținut că o strănepoată a regelui Lelex -
etnonimul Lelegilor - a fost Sparta). Preoții care oficiau
ceremoniile de pe Calea Sacră dintre capitala Cariei Mylasa și
Gherga-Kome, cel mai mare Sanctuar Carian, nu erau din
mediul urban laic, ci desigur din așezământul consacrat religios:
un criteriu (pe lângă populația de proveniență) era și că în orașe,
respectiv în mediul urban, preoții aveau mandate limitate, pe
când în mediul pastoral relativ central Carian - așa cum a fost
Sanctuarul Gherga - ei erau dedicați pe viață (“syngeneia”
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

practicată în zonă a fost de exemplu studiată și de Dr. Oliver
Hulden în 2009 ori de Dr. Christina Williamson în 2013).
Răspândirea rezervoarelor de tip Carian
(Dr. Abdulkadir Baran, 2008)
explicit a scris că a fost pe traseul Căii Sacre dintre Mylasa și
Gherga, unde o stație semnificativă era Gargeseh / azi Kargîcak
(iar Labraunda era Karghe-djak, acolo Milesienii făcându-și o
stație Antică religioasă asemănătoare în funcționalitate ca mai
îndepărtatul așezământ Gherga: așa cum a studiat și Dr. Bilge
Umar în 1987, sufixul Luvian / Luwian “wanda” - regăsit de
pildă în denumirile orașelor Alabanda ori Labraunda din zona
Sanctuarului Gherga - însemna “abundent”, astfel că Alabanda =
Gherghelie, adică având mulți cai, “ala” la Cariani fiind cai iar
Karghe-djak / Labraunda însemna localitatea cu o mulțime de
topoare, căci “labrys” = toporul dublu, emblematic la strămoșii
Grecilor, astfel încât se poate înțelege că în orașele din arealul
Sanctuarului Gherga se găseau multe topoare și mulți cai,
respectiv chiar averi Cavalerești, o altă bogăție de acolo,
menționată de Carianul Herodot în “Istorii” 5:119, putând fi
impresionanții platani ziși “laparsa”). De altfel, Anticul Plutarh
în “Quaestiones Graecae” 2:302 a consemnat că în Labraunda o
statuie a lui Zeus avea într-o mână originalul topor dublu - zis
“labrys” - al Hipolitei / regina Amazoanelor, care a ajuns în
Templul din Caria după ce voinicul Hercule i l-a luat (simbolul
“labrys” - labirintul fiind construcția prin care se ajungea la el -
a fost evidențiat inclusiv în neoliticul Românesc, după cum a
studiat de exemplu în 1964 istoricul Austriac Fritz
Schachermeyr, profesor la Universitatea din Viena); înaintea
metalelor, topoarele erau din piatră, cu mânerele desigur din
lemn / ce puteau fi inclusiv din esența tare a măreților platani.

După cum în Vechea Lume nu era nici o inflație de

Munți Sacri, similar nu era nici o inflație de Căi Sacre, așa că de
unele străvechi structuri sacre au fost explicit conectați Kurganii
/ Gherganii - respectiv Ghergarii / Gherghiții - reflectând
realitățile vremurilor, anume reliefând inclusiv importanța
Gherga (astfel, exemple din spațiul Românesc al Epocii Pietrei
sunt Babele cu Sfinxul pe același Sacru Munte din Bucegi în
paleolitic, Brazda lui Iorgu / Novac ca Sacră Cale în N Dunării
inferioare de migrări din neolitic, ș.a.m.d.); așa cum în Egipt a
fost Calea Ghirga - lungă de 200 km - între Vestica Oază
Gherga între Hyllarima și Alabanda
Kharga din Sahara și Esticul oraș Gherga de pe Nil (natal al
primului faraon), în Anatolia Calea Sacră din Caria dintre
Aflat în centrul Regatului Cariei, la S de Râul
Vestica Mylasa / Myla-sa = “Moara sfântă” și Esticul Sanctuar
Meandru, în comparaţie cu alte construcţii contemporane,
Gherga poate fi mai precis identificată drept tocmai Calea Sacră
inclusiv cu unele “minuni ale lumii” din spaţiul de trai al
Gherga, atât fiindcă era slujită de către preoții Gherga, cât și
Gherghiţilor, Templul Gherga din cadrul complexului
pentru că avea ca destinație Sfânta așezare Gherga. Geograful
Sanctuarului Gherga a fost o realizare relativ micuţă - contând
Antic Strabon XIV 2:23 a scris: “Mylasianii au 2 Temple ale lui
legătura intimă cu divinul, în loc de o clădire somptuoasă -
Zeus, unul în oraș și unul în Labraunda, o localitate de munte
reproducând în piatră (din mileniul I î.C. inscripţionat cu mari
așezată pe drumul ce coboară din Alabanda la Mylasa. Aici se
litere Cariane / Grecești - pe toată piatra frontonului -
află vechiul Templu al lui Zeus și o statuie de lemn a lui, în
“GHERGA”) Templul anterior din lemn care funcţiona pe acel
postură militară. Acesta e cinstit de populația din împrejurimi și
loc, însă întregul așezământ religios a fost măreţ, lung de un
de Mylasiani. Drumul e din piatră, cam de 60 stadii, numit
kilometru şi jumătate / o dimensiune uriaşă atât pentru timpurile
‘Calea Sacră’. Pe acest drum sunt purtate ofrande sacre în alai
funcţionării sale, cât şi acum: într-un decor îmbelșugat de
de procesiuni: cortegii; slujesc ca preoți cei mai de vază dintre
crânguri / dumbrăvi - ideal pentru orgii / în Vechea Lume
cetățeni, de-a lungul întregii lor vieți. Acestea sunt obiceiurile
curtezanele Amazoane rămânând cunoscute și prin preferații lor
aparte ale acestui oraș. Dar mai există și al treilea Templu, cel
parteneri Ghergari - Sanctuarul Gherga a fost efectiv cel mai
închinat lui Zeus Karios, lăcaș comun tuturor Carianilor, de care
mare aşezământ religios al Cariei = Ţara Gherghiţilor (un
beneficiază și Lydienii și Mysienii ca niște frați. Se povestește
exemplu istoric acolo a fost de la începutul secolului V î.C. prin
că Mylasa a fost în vechime un sat, reședința regală a Carianilor
“Sfatul Ţării” din 499 î.C. ţinut între Stâlpii Albi / Popii Albi =
(și a Casei Hecatomnos). Cel mai aproape țărm marin de oraș e
Pilonii Albi / Coloanele Albe ale sale - adică lângă hermele ale
Physkos, portul Mylasianilor”. Zeus Karios - tatăl Zeilor Apollo
căror socluri încă există - din cauza atacării Kariei / Cariei de
și Dionysos, cu mari statui străjuind Calea Sacră în Sanctuarul
către Imperialii Perşi, după cum a scris în acel secol V î.C.
Gherga - era slăvit în Sanctuarul Gherga (inclusiv drept Cavaler
autohtonul Carian Herodot Karka în “Istorii” 5:118). În arealul
Carian) iar portul Physkos azi e Marmaris 36,51 lat. N, 28,16
Sanctuarului Gherga, ceremoniile de spălări ale păcatelor -
long. E / Turcia; generalul Austriac Anton Prokesch 1795-1876
177
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

respectiv curățirile păcatelor - erau urmate de agape = praznice

somptuoase / petreceri puternice și de orgii, ca bucurii ale
“renașterilor” credincioșilor. Din Izmir / “Iz-mir”, la S de care
acum e gura Meandrului “Mic” = Râul Cayster / Caistru,
cercetătorul Turc Erkmen Senan 1958-2013 a scris în 2009 (a și
pictat Templul Gherga cu un an înainte de a muri): “Vechea
așezare Gherga din Valea Cine a avut un caracter foarte diferit:
era un oraș mai mare decât localitățile Antice obișnuite.
Rămășițele sunt izbitoare, în Anatolia nefiind loc mai fascinant.
Semnificația numelui Gherga e legată de denumirile istorice din
Turcia, așa cum e Caria (numele Lu-vian / Luvian Kark):
originea numelui se afla în nobilul Gherga, așa cum e confirmat
și acum (de asemenea, documentele Hitite au menționat Karki -
respectiv Carca - drept numele Țării, ceea ce reflecta aceeași
Sanctuarul Gherga
semnificație); Strâmtoarea Dardanele, Troada cu Gherghita (ca
între Alabanda / Waliwanda și Hyllarima / Wallarima
denumirea străvechiului oraș), Ida ca unul dintre munți cu Piscul
Karkaur ca punct culminant, etc., sunt exemple cu nume
Vechi de aproape 3 milenii, marile statui din piatră ale
sinonim”.
divinilor fraţi Gherga - nocturnul Dionysos şi diurnul Apollo -
din Sanctuarul Gherga (cel mai mare aşezământ religios al
Cariei, cu lungimea de circa un kilometru şi jumătate, având în
centru Templul Gherga, marele stabiliment religios din SV
Anatoliei - acum SV Turciei actuale, la SV de Bazinul Pontic,
pe drumul dintre Waliwanda și Wallarima / respectiv Alabanda
și Hyllarima - cuprinzând şi multe alte artefacte Gherga, de tot
felul de mărimi) sunt printre dovezile fizice / materiale foarte
concrete susţinând cele prezentate în această lucrare, despre
“Originea Gherga”; amploarea lor (de dimensiuni colosale, în
stilul arhaic “Kouroi” al tinerilor nobili, al căror model în
Vechea Lume întâi a apărut în Wilusa / Troia şi în Insula Delos /
inima Cicladelor) relevau importanţa uriaşă Gherga.
Sanctuarul Gherga în Epoca Modernă

Conform “Dicţionarului de simboluri”, “sanctuar

însemna loc al secretelor; cel puţin acela a fost sensul spuselor
anticului istoric Philon din Byblos / Liban, care afirma că
intrarea în sanctuar deja reprezenta pătrunderea misteriilor
divine, o denumire ce desemna un loc retras, adăpostind un
tezaur”. Statuia monumentală din piatră a Zeului Dionysos
(“Dio-nys” / “dublu-născut”), de aproape 5 metri înălţime şi de
peste 3 tone în greutate, a străjuit intrarea Sudică - dinspre
oraşul Hilarima - a marelui Sanctuar Gherga din Caria /
Anatolia, încă de la realizarea sa în mileniul I î.C., când a fost
inscripţionată pe piept cu litere Cariane / Greceşti mari:
“GHERGA”; în areal, pe lângă statuia nocturnului Zeu Dionis
Gherga, inclusiv azi se poate vedea statuia diurnului Zeu
Apollon Gherga (tot monumentală - cu dimensiuni asemănătoare
de înălţime şi de greutate - şi tot inscripţionată GHERGA pe
piept cu litere Cariane / Greceşti de o şchioapă), ei fiind fraţi
vitregi, fiii aceluiaşi Ghergar Zeus / prolificul tată al mai
multora. Epoca Bronzului: Gherghiții dominau Troia
(Dr. Rostislav Oreshko, 2016)

În continuare apare perspectiva Română, Ghergara

Troia fiind între Caria / Țara Gherghiților - având Sanctuarul
Gherga - și actuala Țară cu cei mai mulți Gherga = România:

178
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Gavril Cornuțiu în “Problema substratului dacic al limbii

române” a scris: “În legătură cu rezistența unei limbi închegate,
mature, la influențele exterioare să schițăm următorul aspect.
Orice denumire pornește de la un sens, de la o semnificație, care
permite formarea unei familii de cuvinte necesare pentru a
exprima diversele implicații semnificative ale acestora. Pornind
de la acest aspect reiese că denumirea inițială, pornind de la
sens, a conducătorului feudal al principatelor române a fost
acela de Domn, de la Dominator. Evoluția ulterioară, în
contextul limbii române, a denonimării spre Domnitor, are un
sens. De aceea, soția Domnului era Doamnă, Domniță. De
aceea, Domnul domnește. De aceea, Voievodul nu are
Voievodeasă, ori altfel de Voievo, ci doar Doamnă. De aceea
Voievodul nu voievodește ci domnește. Titulatura de Voievod
este agățată titulaturii originale, ca o traducere a acesteia pentru
lumea slavă care se revărsa în jur, ea nu era necesară instituției
în funcționarea sa internă. Că pe parcurs au existat perioade de
abuz a titulaturii de voievod, care abuz tindea să o marginalizeze
pe aceea de domn, este deja o altă problemă. Exemplul acesta
mai argumentează și faptul că limba română era matură, era un
corp lingvistic structurat coerent și specific la venirea slavilor în
secolele V-VI”.

Perspectivă Românească

O mulţime de relicve Gherga, vechi de mai înainte cu

aproximativ alte încă 3 milenii faţă de cele fizice Anatoliene, se
află într-o răspândire serioasă pe mari suprafeţe - cele mai
numeroase găsindu-se în afara Anatoliei - fiind ale populaţiei
Kurgane, aflate în nenumărate gorgane (mari măguri / movile
funerare, în general neinvestigate de către arheologii din
România, Țara din V Pontic, în SV căreia se află Banatul, acum
regiunea cu cea mai mare concentraţie nominală Gherga din
lume, Gherga în prezent găsindu-se în fiecare județ Bănățean):
oamenii care le-au lăsat - cârmuitorii fiind Ghergani - au fost
primii Indo-Europeni, după 3 milenii al traiului organizat de
către dinaştii Gherga în Civilizaţia pierdută datorită Potopului
Pontic (aşadar, primele urme fizice / materiale foarte concrete
Kurgane / Ghergane în gorgane au vechimea de peste 6 milenii,
ele fiind ulterioare cu circa 3 milenii Civilizaţiei Atlante, când -
dovediţi şi prin analize genetice, ca probe foarte concrete - au
cârmuit cei mai recenţi Gherghi / după ultima mutaţie genetică,
anume cea funcţională şi în prezent). În 2000 - cu un an înainte
de a muri - preotul Dumitru Bălașa a scris despre multele
gorgane aflate în România, exemplificând cu câteva:
“Mormintele tumulare sunt în număr foarte mare pe teritoriul
Daciei și este regretabil că ele nu au fost catalogate și dispar prin
nivelarea terenurilor cu mijloace automate sau manuale. Le-am
numit morminte princiare, întrucât au aparținut unor conducători
sau chiar conducătoare, cum vrea să însemne Movila Miresei,
Movilele Geamăna / Gemene, Gorgăneasa, cele 2 Gurgumee de
lângă Mănăstirea Stănești - necropola lui Stroe Buzescu - etc., Gorgane în România
toate în sudul județului Vâlcea” (e de observat despre boierul
Stroe Buzescu că a fost ginerele jupanului Gherghia; etimologic, Literalmente din vechea Greacă, “Dyo nous” = “dublă
denumirea de “boieri” își avea rădăcina prin ceea ce se înțelegea raţiune” (“nous” fiind “intelect” / “raţiune”). Zeul drept “Dio-
în Vechea Lume ca războinici / “răz-boinici” lideri, căci “boi” / nysos” era atât al înţelepţilor din Sanctuarul Carian Gherga, cât
“voi” reda așa ceva: cel mai mare dintre boieri era voivodul iar şi al autohtonilor deştepţi din răsăriteana Nysa ori din apuseana
la Români “voia” era porunca oricăruia dintre ei, prin frecventa Naxos, etc.: patronând fertilitatea şi extazul, Dionis / Dionysos
echivalență “B”=“V” - științific / lingvistic știut ca “betacism” - era considerat ca eliberatorul vieţii odată cu venirea primăverii,
termenul de “voinici” fiind conectat celui de “răz-boinici”). Dr. fiind sărbătorit mai ales de către femei purtând piei de cerb,
179
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

agitând târşuri, la luminile torţelor purtate de ele, prin orgii Gyagar / India confruntarea cu Dragonul având loc în mod
nocturne (i se mai zicea “Nyctelius” = “Nocturnul”); Tradițional la trecerea în Noul An; în 2014, lingvistul John
corespunzător “Dicționarului de sinonime” de Luiza & Mircea Colarusso a identificat numele Indra - Andrei în Română - ca
Seche din 1982 și “Noului dicționar explicativ al limbii române” derivat din termenul Circasian = Ghergan utilizat pentru “Uriaș”
din 2002, la Români verbul “a se târși” înseamnă “a sta cu (“Puternic” / “Viril”).
picioarele desfăcute (ca un târș)”. Printre sinonime, Românii au
verbe și ca turti, despuia, dezbrăca, dezgoli, despăduri, defrișa,
crăcăna, etc. (de pildă, Anticii Agatârși / “Aga-Târși” au fost
lideri Ghergani, conform înțelesurilor pentru “aga = “șef” și
“târșuri” = “crăcane”; conform istoricului Anatolian Herodot
Karka 4:8, AgaTârșii erau descendenții lui Hercule iar Romanul
Valerius Flaccus 6:135 a egalat AgaTârșii cu ThyrsaGeții,
târșurile fiind emblematice în celebrările dionisiace): în Vechea
Lume, cei care purtau cârje - zise și “târș” - erau cârmuitorii
teraselor pe care erau stabiliți în așezările urbane de tip “var”
Varahii / Valahii, Veghetorii vadurilor / trecerilor apelor vecine.
Atunci, la sărbătorile dionisiace, prin beţii - cu dublă
semnificaţie, anume beţia vulgară dată de băutură şi beţia
mistică sau iniţiatică ducând la starea de transă - se credea că era
facilitat dialogul dintre oameni şi Zei (Cultul Dionysiac,
corespunzător unor cercetători, a pătruns printre Greci de la Circasia (în N Caucazian, între Mările Caspică și Karga / Azov)
Traci - iar la aceia probabil prin ultimul val Kurgan - ca un ecou
din Vechea Civilizaţie Europeană centrată tocmai în regiunea În secolul XI, poetul Iranian Asadi Tusi a scris
Banat, “Di-Onis” / “Di-On” fiind un “ecou” al celor 2 Ani / “Garșasp-name” (adică “Epopeea lui Garșasp”), în care a arătat
Vechi şi Nou). Poetul Ionian / adică V Anatolian Anacreon 582- că eroul Gherșasp / Garșasp a fost fiul Zeului Yama și că a
485 î.C. în fragmentul 38 a afirmat că Zeul Dionysos a fost tatăl omorât dragonul în Zabuli-stan / Sudul Afgan, după care a pețit
Graţiilor (notate Kharites de vechii Greci, termenul “Kalo” o prințesă Rumână - din apuseanul tărâm Rum - dar nu a avut
pentru “frumuseţe” provenind aşa, “L” înlocuind “R”; de pildă copii: regele Gherș-asp / Garșasp a cârmuit Zabuli-stan până la
şi poetul Antic Nonnus a scris la fel, în “Dionysiaca” 15:87, spre moartea sa acolo, în Regatul unde s-a consacrat legendar.
deosebire de alte versiuni mitice, care i-au atribuit lui Zeus Specialiști în analiza străvechiului Iran - ca profesorul Oktor
paternitatea Graţiilor): indiferent de geneză, ele oricum Skjaervo de la Universitatea Americană Harvard în 1987 - au
aparţinând familiei divine, dintre Graţii, patroana splendorii şi a documentat vehicularea luptei eroului cu dragonul în spațiul
gloriei Kharis - popular ştiută şi ca Aglaia - a născut pentru Indo-European (inclusiv Iranian) și la începutul mileniului I î.C.,
şchiopul / falicul Zeu Hefaistos = Vulcan / “Vul-can” 4 fete, mit existent așadar cu peste un mileniu anterior Sfântului
patroanele reputaţiei, slavei, elocinţei şi întâmpinării (Graţiile Gheorghe din Anatolia; savantul a scris că ghergul = “g/herbul”
aduceau bucurii în festivaluri iar Homer şi Hesiod, primii poeţi - blazonul - regelui Gherșasp înfățișa leul auriu și dragonul
Europeni - originari din portul V Anatolian Cume al negru: erau cele 2 părți în confruntare, sub lumina astrului
Gherghinilor, din N Cariei - le-au consemnat drept cele mai nocturn, Selena. În anul 2000, Dr. Francois de Blois de la
strălucitoare / “stră-lucitoare” divinităţi ale timpurilor străvechi, Universitatea Londrei - capitala Britanică - a afirmat: “Gherșasp
în arealul lor şi nu numai). Despre Zeul Vulcan / Hefaistos a fost venerat în Templul Focului din Karkoy / Sistan (la granița
Khalkeus poetul Homer, din portul Vest Anatolian Cume al Iranului cu Sudul Afgan / Zabuli-stan); înainte de Asadi din Tus,
Gherghinilor, a scris - în cântul 18 al “Iliadei” - că a sălășuit 9 despre Gherșasp a scris Abul Balki în ‘Șah-name’ / ‘Povestea
ani într-o peșteră a năvalnicei Okeanos = Dunărea (adică la regilor’, timpuriul autor de la începutul perioadei Samanide”.
cataractele Gherdap); Zeul Hephaistos era prescurtat denumit de Lacul Sistan - în care se varsă Fluviul Haraxvati din fostul
Egipteni ca Opas, fiind știut ca patronul opaițelor (lămpilor / sistem acvifer al Civilizației Ghaggar - se află în Nordul
torțelor): în Vechea Lume, celebrarea Strălucitului / “Stră- Valochi-stan / Balochi-stan, zonă ce are în Parcul Național
lucitorului” Zeu era marcată de tineri alergând cu torțe aprinse, Hingol din Paki-stan structura Sfinxului (așa cum a studiat și
dinaintea patronării de către Zeus a Olimpului / “O-limpului” = cercetătorul Bibhu Dev Misra din Kolkata / India, în 2017):
Muntelui Sacru luminat de lămpi (conform studiului de Michael
Ventris și John Chadwick, etimologic denumirea lui era
conectată de acvatica “Apaitijo” din scrierea liniară “A”,
respectiv de sexuala “Phait” din scrierea liniară “B” / ambele din
Epoca Bronzului). La Iranieni, “demnitatea” / “splendoarea” era
“pharra” (în versiunea mai recentă “khorra”): a avut echivalentul
Arameu / “A-Rameu” ca “gada”, însemnând “noroc” (Avestan,
Zoroastru = Gargo-șt fiind în legătură cu “strălucirea” / “stră-
lucirea”; cercetătorul Sanjay Sonawani din India în 2015 a arătat
că profetul Zoroastru a fost indicat și ca Dakhyu). În religia
zoroastră, dragonul Az Daha a fost învins de eroul Θrita, știut
Iranian ca Gherșasp (respectiv Garșasp / Kirsasp) iar Vedicii,
anume cei care vegheau / vedeau, l-au considerat ca Trita - adică
“Al Treilea” - drept ajutorul Zeului Indra, fiind respectat ca
divinitate acvatică, la hinduși “apas” însemnând “ape”, în
180
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Tatăl lui Zeus, respectiv “moşul” / bunicul Zeului
Dionis, a fost cel ştiut de vechii Greci ca “Timpul” = Cronos
(Crăciun la Români) iar mama lui Zeus a fost Zeiţa Rhea -
patroana Raiului - echivalată în Anatolia cu Cybele / Kybela,
adică Marea Mamă Ghirghe = Kirke; în imaginea următoare se
poate vedea statuia prăbuşită a Marii Zeiţe Mamă Ghirghe -
Kirke / Kybela - din Sanctuarul Anatolian Gherga al Regatului
Cariei (cu o uriaşă urmă din piatră a labei de leoaică în faţa
soclului său):
Statuia Marii Mame în Sanctuarul Gherga din Anatolia
În 1986, autorii Dana Facaros și Michael Pauls în
cartea lor despre Turcia au scris: “La SE de orașul Antic
Alabanda (însă expediția nu-i ușoară) se poate vizita Gherga,
fără îndoială cu cele mai bizare ruine din Vestul Turciei. Un
mare mister aici îl formează nenumăratele inscripții ‘Gherga’ pe
fiecare monument și pe stânci, existând inclusiv ‘GergaKome’ -
însemnând ‘așezământul Gherga’ - de parcă indigenii ar fi vrut
să se asigure că locul va fi reținut de către oricine. Unele litere
au chiar și un metru înălțime; nimic similar nu mai există
înregistrat în nici un oraș străvechi. De fapt, nimeni nu știe dacă
era un oraș real sau poate un important sanctuar religios al
Cariei, ori că Gherga era fie numele așezământului, fie numele
divinității venerate aici. Atracția semnificativă e templul,
aproape perfect conservat, ce pare aproape o parodie
arhitecturală Grecească, cu acoperișul din piatră mimând unul
din lemn. În vecinătate e o mare statuie prăbușită, inscripționată
Gherga; o altă statuie căzută e în partea Vestică, lângă 2 prese de
ulei și o pereche de monumente piramidale înalte. Nici un
scriitor vechi nu a scris despre așezământul Gherga, nici o parte
a așezământului nu a fost excavată: ce-o fi fost, inclusiv
înțelesul enigmaticilor sale monumente, rămâne un mister total”.
181
Studiul “GERGAKOME” de 220 pagini (mărimea A4) din 2008
Dr. Winfried Held - profesor universitar de istorie în
Germania - a scris în cartea “GergaKome” = “Culmea Gherga”
din 2008 despre Sanctuarul Gherga din SV Anatoliei (savantul a
permis special extrase din lucrarea sa pentru “Originea
Gherga”): “Gherga Kome era Sanctuarul regal al Regatului
Cariei, aflat în zona Montană a Bazinului Marsyas (azi Râul
Cine Cay). Sanctuarul Gherga este la depărtare de primele
așezări, ajungându-se acolo doar pedestru, pe traseele caprelor;
în vechime însă era pe drumul de legătură dintre Văile Marsyas
și Harpasos, așezământul religios Gherga fiind stație la
jumătatea drumului dintre orașele Hyllarima și Alabanda. Am
început să studiez Sanctuarul Gherga din 1994, pe baza schiței la
scară mare a documentației monumentelor; asemenea procedură
corespunde posibilităților umane și financiare reduse, în teren pe
durată scurtă (asemenea metodologie a fost suficientă, fiind
similară pionieratului întreprins tot în Caria deja de peste 3
decenii, de mulți cercetători). Peisajul înconjurător format din
gnaisuri a furnizat rocile gri închise utilizate la realizările
monumentelor Gherga (acum mai existând 1 Templu, 3 statui
colosale, 8 case, 19 stele de forme diferite, etc., majoritatea bine
conservate, ceea ce evocă o mare eficiență a lucrului în piatră,
din vremurile arhaice ale executării lor). Sanctuarul Gherga se
întinde pe circa 1 kmp în capătul superior al Văii unui pârâu și
în Nord e delimitat de un zid Ciclopic - de tip ‘Temenos’ -
marcat cu mari inscripții GHERGA/S; în interior are 3
importante areale: Nordic, central și Sud-Vestic. Arealul central
are principala terasă a Sanctuarului Gherga; e de formă alungită
iar în partea sa răsăriteană era inima așezământului religios
(lângă peretele Ciclopic, unde mai sunt cioturile unor piloni):
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

acolo e micuțul Templu Gherga, construit din gnaisuri, încă în înrădăcinat în trecutul mitic, așa cum bogatul său interior relevă,
picioare, cu un fronton impunător (arată ca din lemn, însă a fost că a influențat semnificativ elita Greacă. În asemenea context,
făcut din piatră). Templul Gherga a fost acoperit cu mari dale de așezământul religios Gherga este o noutate, prin faptul că
gnais, ce se sprijină pe pereții exteriori ai construcției: arată explicit nu era Grec, ci autentic Carian și așa ar trebui
fragil, însă nu e deloc fragil, ci foarte robust. La intrare are o considerat, chiar dacă e fără seamăn inclusiv în ansamblul
nișă delimitată de lespezi și o boltă pentru baldachin (așezată pe Regatului Cariei. Probabil că înțelepții din Sanctuarul Gherga și
2 piloni laterali). Frontonul Templului Gherga este inscripționat din orașul Alabanda au fost înrudiți ori au lucrat în simbioză.
GERGAS; la început, nișa conținea imaginea cultică de tip Este interesantă lipsa - în stratul de la suprafață - a resturilor
‘Xoana’ - adică din lemn - a Zeiței Kybela / Sibila și era închisă ceramice, ceea ce presupune un uz restrâns de gen în interiorul
cu o draperie. Lângă Templul Gherga era uriașa statuie a Zeiței așezământului religios (așa ceva era tipic cimitirelor): în orice
Sibila / Kybela - în mărime dublă față de cea naturală, din piatră caz, Sanctuarul Gherga a fost - cu siguranță - cel mai curios
- reprezentând imaginea cultică a ArtemIdei așa cum a fost în așezământ religios din Vechea Asie Mică”.
Efes: avea în jurul gâtului un voal, pe cap purta coroana cu flori,
fiind îmbrăcată în blănuri și piele de taur / bovină. La răsărit de
Templul Gherga se afla statuia - aproape la fel de mare - a
Zeului Apollo, purtând hlamida (mantia purpurie) și arcul cu
săgeți; în mamelonul său drept și în buric au fost inserate pietre
colorate - prelucrate în Alabanda - ce formau un contrast cu
statuia din gnais. Zeul Apollo a fost flancat de 2 plăci etichetate
GHERGA iar însuși pe statuie era săpată inscripția GHERGA
KOME. Accesul spre centrul sacru de pe partea Estică al terasei
principale era pe lângă 2 bazine de piatră dotate cu apă curentă -
ca fântâni - servind purificării cultice a vizitatorilor. În partea de
mijloc a terasei principale au fost căsuțele în forma literei Π -
‘Pi’ - acoperite cu plăci de piatră, având în interior bazine pentru
apa adusă prin conducte de la pârâul din apropiere,
inscripționate GHERGA iar una MARSYAS (sursa sacră). Pe
terase se pot vedea mari marcaje inscripționate, îndeosebi spre
Nord: ele erau aniconice (nu însoțeau reprezentări divine);
căsuțele au decorațiuni cu leoaice și delfini. Arealul Sud-Vestic
al Sanctuarului Gherga are o terasă stâncoasă mai mică, pe care
se afla statuia colosală a Zeului Dionysos, străjuit de un cap de
panteră săpat la bază iar la nivelul cel mai inferior apărea un
călăreț - care poate fi interpretat ca Zeus Karios - pe acolo
trecând Calea Sacră înspre centrul Sanctuarului. Căsuțe au fost
până în zona Nordică a așezământului religios, unde se întâlneau
pelerinii, la târgul organizat într-o mică piață; acolo se afla și un
conac, dedicat lucrărilor agricole pe terasele înconjurătoare ale
Sanctuarului Gherga. Așezământul religios pare să fi apărut
brusc: nu au putut fi identificate fazele sale de început; acum
aspectul său e Antic (datând din secolele II-III). Monumentele
sale - începând cu statuia Marii Zeițe - dar și caracteristicile
unor inscripții datează însă din timpuri imemoriale. Cuvântul
GHERGA nu e Grec; prin urmare, trebuie să provină din Satiri (bronz de Mastro Giorgio)
Cariană. Însuși Kybela, principala divinitate a așezământului
religios, reflecta cine era venerată în Sanctuar ca Mama Gherga În Vechea Lume, momentul mitic al trecerii dominanței
- în sensul de Kariană - iar ceilalți Zei din Sanctuarul Gherga au instrumentelor muzicale de la cele de suflat la cele cu corzi a
permis recunoașterea ei în cultul de bază (așa cum era și în Nysa fost marcat Carian / Ghergan: se pare că nu la izvorul Râului
pe Valea Meandrului din Epoca Fierului), acolo intersectându-se Meandru (unde exista localitatea Apamea / Kelainai 38,04 lat.
2 mituri. La început - sub patronajul Kybelei - au fost Marsyas N, 30,10 long. E, după cum a scris autorul Antic Pliniu “cel
și Apollo (în versiunea mitică Frigiană, Râul Marsyas ar fi Bătrân” în “Istoria naturii” 5:29, care a menționat izvorul
izvorât în același loc - numit Kelainai - ca și Râul Meandru); Aulocrene 38,25 lat. N, 30,25 long. E - spre granița Cariei cu
așezământul religios Gherga se afla însă în Bazinul Râului Frigia - ca loc), ci în Sanctuarul Gherga din Regatul Karia /
Marsyas (azi Râul Cine Cay), din care avea apa. Al doilea mit a Caria al Gherghiților ar fi fost legendara competiție a Pelasgului
fost copilăria lui Dionysos în anturajul nimfelor, totul sub Marsyas, șaman cântăreț la flautul dublu, profetul Orfeu/s al
patronajul Zeiței Kybela; așadar, tatăl lui Dionysos se pare că Tracilor fiind considerat fratele său profesional (tatăl lor fiind
era Zeus Karios. Sanctuarul Gherga se dovedește a fi fost sursa stăpân peste apele curgătoare și peste vin, rege al Tracilor) cu
acelor mituri, puțin modificate față de realitatea locală: dincolo divinul Apollo Gergithios, strălucit / “stră-lucitor” cântăreț la
de originea lor Cariană, ele s-au regăsit chiar și prin monumente liră, fratele geamăn al ArtemIdei, sora sa mai mare, patroana
la Frigieni ori la Ionieni (ca de pildă cum a fost Artemisionul din vânătorilor (tatăl lor era Ghergarul Zeus, știut ca Zeus Karios și
Efes până în perioada imperială Romană). Sanctuarul Gherga e reprezentat prin figura unui călăreț emblematic = Cavalerul
original: corespunzător cunoașterii noastre, a fost un așezământ Carian); câștigătorul - divinul diurn Apollo Gergithios, Zeul
religios fără pereche; se poate înțelege că era puternic
182
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Zorilor / Luminii - a avut în Sanctuarul Gherga statuia
impozantă ridicată lângă cea a Marii Mame iar nocturnul
Dionysos (conectat de învinsul Marsyas) și-a avut statuia
impozantă lângă Poarta Sudică a marelui așezământ religios, pe
unde veneau credincioșii din orașul Hyllarima. Forma fluierului
dublu - un fluier pentru sunetele grave și un fluier pentru
sunetele înalte - aducea cu creanga radiestezică în chip de “Y”,
la fel ca simbolul luminii (inducând cracii desfăcuți pentru
fecunditate și fertilitate); în “Carte de istorie a muzicii”, autorii
Români George Pascu și Melania Boțocan au scris despre
Vechea Lume că “în ruinele Carkemis, s-au găsit basoreliefuri
reprezentând muzicieni care cântau din fluier dublu, lăută, tobă
iar cele găsite în ținuturile Siriei sau în Cipru înfățișează
instrumente de suflat / fluierul dublu, instrumente de coarde /
lăuta și chitara (‘cytera’), respectiv instrumente de percuție /
tobe mici”. Satirului Pelasg Marsyas (legat - prin Traci - de
denumirea Mărțișorului), faimos pentru celebrarea fertilității, i
se zicea în mare vechime Silen, fiind știut ca tutorele lui
Dionysos, care i-a fost încredințat spre creștere de către Hermes
/ bunicul Gherga; Marsyas Silen / Seilenos - cu atributul nocturn
al Selenei / Sfintei Luni - a avut nimfe și satiri ca prunci: ambii
competitori în muzică - Marsyas Seilenos și Zeul Apollo - erau
Gherghiți iar confruntarea lor a avut loc în centrul Regatului
Cariei, pe partea dreaptă a fostei Văi Marsyas / azi Valea Cine
(Râu afluent de stânga al Meandrului “Mare”), acolo unde și în
prezent pot fi văzute ruinele Sanctuarului Gherga. Conform
Anticului Nonnus în “Dionysiaca” 29:243, Marsyas Seilenos era
fiul “nenăscut” al Gaiei, adică era “autokhthon”, respectiv a
apărut pe deplin din pământ = lut / argilă - similar a fost primul
om, făcut din țărână, corespunzător Bibliei / Vechiului
Testament în “Facerea” 2:7 - iar conform lui Apollodorus în
“Biblioteca” 1:24 el se trăgea de pe Muntele Sacru Olympos
(creat de Marea Zeiță a Pământului Gaia în Anatolia, nu în
Balcani): în legendă a rămas că pielea învinsului Pelasg Marsyas
- numele “Ma-rsya” însemnând “Marele înțelept” / “Înțeleptul
Lunii” - a fost dusă la izvorul Meandrului (în străvechea Tradiție
a închinărilor la izvoare), căci Meandrul = “Mândrul” era Râul
colector al apei curgătoare numită Marsyas după Pelasgul
învins, în Valea unde se afla marele așezământ religios,
Sanctuarul Gherga = GergaKome); istoricul Herodot Karka 7:26
- localnic / autohton în secolul V î.C. al regiunii - a scris că
învingătorul Apollo, divinul cântăreț la instrumental muzical cu
corzi, a făcut acolo din pielea învinsului satir un burduf =
cimpoi (denumit “gaida”, tot instrument muzical de suflat /
simbolul învinsului). Evenimentul petrecut după înfruntarea
dintre prințul Pelasg Marsya/s și Zeul Luminii Apollo/n, anume
că pielea omului învins a fost expusă de victoriosul divin la
izvorul Râului Mândru / Meandru - cel mai mare al regiunii - n-
a însemnat și că fapta ar fi fost acolo, de exemplu istoricul Antic
Pliniu “cel Bătrân” plasând-o altundeva (el însă indicând
Aulocrene - pe drumul dinspre Caria spre Frigia - la circa 15 km
distanță de localitatea Apamea / “Apa-mea”). În legătură cu acea
legendă despre străvechea competiție muzicală dintre Gherghitul
Marsya / “Ma-rsua” = “Înțeleptul Lunii” și Gherghitul Apollo =
“Înțeleptul Soarelui”, Sanctuarul Gherga avea triplă importanță:
marca fizic locul desfășurării acelei înfruntări, consacra marele
moment Civilizațional al trecerii instrumentelor muzicale de la
cele de suflat (fluier, flaut, nai, gaida / cimpoi, etc.) la cele cu
corzi (lira, harpa, cetera, ghitara, vioara, etc.) și - cel mai durabil
- proceda ceremonial la “spălarea păcatelor” vizitatorilor
(celebrările sfârșindu-se cu banchete / petreceri câteodată foarte
dinamice, deopotrivă orgiastice sau muzicale). Este de știut că în
anul 601 papa Grigore “cel Mare” - Ghergan în Roma - a
183
introdus la creștini (pe atunci nu existau ortodocși ori catolici,
cultul fiind același iar papalitatea era bizantină, respectiv Tracă)
ceea ce a rămas cunoscută ca “Apa Gregoriană”: un amestec de
apă / ca simbol al curățeniei, sare / simbol al sănătății, cenușă /
simbol al umilinței și vin / simbol al abundenței, toate
binecuvântate = exorcizate separat dar utilizate împreună în
soluție - mai mult ca apa sfințită / agheasma - la ritualul
consacrării Altarului Bisericii, pentru purificarea solemnă (adică
târnosirea); procedura a fost scrisă în Epistola papală Gregoriană
către Sf. Mellitus, care a fost trimis de el în misiunea de
convertire creștină a altarelor păgâne din Anglia (iar rețetarul -
respectiv procedura - s-a transmis în timp / Apa Gregoriană
bazându-se pe o practică a Vechii Lumi).
În Antichitate, geograful Anatolian Strabon XIV 2:26 a
scris: “Alabanda este clădită la poalele a 2 coline astfel unite
încât oferă înfățișarea unui samar așezat pe spatele măgarului.
Apollonios Malacos, făcând haz pe socoteala orașului, și din
pricina acelor coline și din cauza mulțimii scorpionilor, zicea că
orașul Alabanda e o legătură de coșuri cu scorpioni așternută ca
o șa pe măgar; într-adevăr, Alabanda și Mylasa sunt înțesate de
acele lighioane - ca și întreaga regiune muntoasă dintre ele - și
se află la cheremul unor oameni senzuali și desfrânați, în jurul
cărora roiesc multe cântărețe la harpe”. Probabil în vremea
veche folosirea culorii albastre caracteriza lumea zonei (chiar și
la haine); Dr. Haydar Durusoy din Turcia a scris despre
“Secretul din spatele vopsirii cu albastru în Anatolia”:
“Pretutindeni apăreau ramele ușilor și geamurilor colorate în
albastru, legenda - iar nu știința - fiind motivată de protecție,
anume că scorpionilor nu le place culoarea albastră și că acea
culoare alungă spiritele rele”. În 2009, Dr. Oliver Hulden - de la
Institutul de Arheologie Clasică al Universității Ludwig
Maximilan din Munchen / Germania - a apreciat la așezământul
Gherga fuziunea dimensiunilor religioasă și laică (anume,
conjuncția agricolă cu cea cultică): “Unele construcții din
așezământul Gherga al Cariei au caracter agricol, pe fundalul
cultic fiind unele clădiri și instalații laice; în timp, majoritatea
constatărilor variate - în evidente conexiuni religioase și laice -
sugerează aparența așezământului ca așezare adevărată
(sanctuarul a fost și o localitate rurală / un oraș agricol).
Problema modului în care rezultatele trebuie interpretate detaliat
este prin revalorificarea unor elemente structurale. Ca funcție
cultică, e clar că principala divinitate venerată a fost Marea
Doamnă / Zeiță; ca funcție agricolă, e clar despre prezențele
târgului din partea Nordică - unde înnoptau pelerinii / vizitatorii
- și ale grupării monumentale de acolo pentru depozitări de
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
mărfuri și găzduiri de oameni (împreună cu animalele lor
însoțitoare) că presupuneau sprijinul necesar existenței. În
Gherga Kome, factorul fizic a fost dominat de colosalele statui
aniconice ‘argos lithoi’, de chiuvetele / bazinele asigurând
abundența de apă pentru Cultul Cybelei, etc. iar factorul uman
de ‘syngeneia’ Gherga și de cele 2 importante mituri de acolo,
anume al copilăriei Zeului Dionysos, respectiv al confuntării
Zeului Apollo - fratele său vitreg - de către localnicul Marsyas”.
După cum a scris în 2016 arheoloaga Cecilie Brons de la
Universitatea din Copenhaga / capitala Daneză, “expresia ‘argos
lithoi’ era folosită de Greci pentru statuile brute / nefinisate,
venerate similar ca meteoriții = pietrele căzute din Cer; conform
celor scrise de Anticul Carian Pausania 7:22, acel rit era mai
vechi decât cultul statuilor divinităților: ‘în timpurile
îndepărtate, toți Grecii se închinau pietrelor nelucrate - argos
lithoi - iar nu în fața imaginilor zeilor’. Se știe că marile statui
din piatră finisate au apărut abia în secolul VI î.C., anterior fiind
popularele ‘xoana’, cele din lemn”. Despre “syngeneia” care a
fost remarcată la Gherga, istoricul Francez Alain Bresson a scris
în 1985 că “termenul ‘syngeneia’ - înrudit cu ‘ethnos’ - a fost
popular în secolele V-IV î.C.; era un act de rezistență, pentru
emancipare, cu 2 centre de manifestare, ambele în Caria: unul în
jurul Alabandei și unul în zona Milesiană”; în 2008, Dr.
Winfried Held - profesor universitar de istorie în Germania - a
scris în concluziile cărții “GergaKome” despre “syngeneia”
Gherga-Alabanda. În Antichitate, pornind de la harnicii Gherga
- fruntași din timpuri imemoriale în diverse domenii agricole -
Grecii au ajuns să atribuie lucrătorilor pământurilor, anume
țăranilor / plugarilor, termeni legați onomastic tipic de cei care
le-au fost modelele: astfel, Γεωργοi / Gheorgoi = “fermieri”
inclusiv în Greaca actuală.
Influențe Gherga în mileniul I î.C.
Dr. Bilge Umar (născut în Karșîyaka 38,27 lat. N,
27,06 long. E, lângă Izmir / Turcia) a apreciat - în studiul său
despre numele istorice ale Kariei - că: “În străvechiul grai
Anatolian Luvian, Gherga în forma Karka însemna ‘Sufletul
zăpezii’, influența onomastică fiind Iraniană; înaintea
Războiului Troian, Kheti / Hitiții echivalau nobilii Gherga cu
‘Karka’ / ‘Karki’ (în dimensiunea acvatică, Strâmtoarea
Dardanele a Regatului Troiei avea aceeași sorginte iar în
dimensiune Montană așa era Gargara / Karkaura de pe Masivul
Ida, inclusiv Vârful Gargaros al acelui Munte Sacru)”. Dr.
Alexander Herda - profesor universitar de istorie în Germania -
în studiul “Grecii și viziunea noastră despre Kariani” din 2009 a
susținut: “În mod repetat, sursele Hitite și Egiptene din secolul
XIV î.C. au menționat etnonimul ‘GRS’ / ‘KRS’ (sursele
Elamite ‘Kurka’, Babilonene ‘Karsăja’, Aramaice ‘Krky’, ș.a.);
toate acele desemnări străine se refereau la auto-denumirea
184
Karianilor drept ‘Kark’ (de asemenea, puteau prezenta numele
eroului eponim Kar - în locația numită Gherga / ‘Gergas Kome’
- și probabil etnonimul era Gherghit). Poetul Anatolian Homer a
indicat în ‘Iliada’ 2:859-861 că în secolul XIII î.C. Karianii din
Milet au fost aliații Troiei: ‘Nastes mâna la încaier pe Karii de
limbă străină / Care-n Milet locuiau și pe Muntele Ftiri
pădurosul / Și pe la Râul Meandru și sus pe-nălțimi la Micale’.
Același autor a mai scris în ‘Iliada’ 4:138-139 că pe atunci
femeile Kariei știau colorarea cu purpuriu (folosind scumpa
vopsea obținută din scoicile Mediteranei - la fel ca
meșteșugarele Cretei - înaintea Fenicienelor ori Grecoaicelor):
‘Cum o femeie Meonă ori Kară vopsește-n porfiră / Fildeșul alb,
o găteală ce poartă pe fălci telegarii’; poetul Homer a utilizat
străvechiul adjectiv Cretan ‘popureja’ iar ulterior pe așa bază au
apărut termenii Greci ‘phoinix’ pentru ‘purpuriu’ sau Phoinike
pentru Fenicia. Încă din timpurile ‘Oamenilor Mării’, adică
imediat după încheierea Epocii Bronzului, Karianii au fost
celebri navigatori și constructori de nave, țărmurile Cariei - bine
împădurite - având resurse lemnoase abundente (până în Bazinul
Râului Indos / azi Dalaman Cay). Karianii au fost prezenți pe
Insule semnificative, ca Delos în Ciclade ori Samos în Sporade
(despre Insula Samos - populată de indigenii Sami - ca Lelegă
sau Kariană au scris în secolul VI î.C. filozoful Pherekydes din
Insula Cicladică Syros în fragmentul 155, geograful Anatolian
Strabon XIV 1:3, geograful Karian Pausania 7:2, ș.a.), ceea ce se
explică prin migrația Karianilor de la E spre V: mișcarea din
Anatolia în Insule o continua pe cea din Epoca Bronzului a
Indo-Europenilor dinspre Asia Mică spre Marea Egee; Karianii
au navigat cu vasele lor foarte rapide până în Marea Neagră (de
pildă, colonia Kios de pe malul ProPontis / al Mării Albe =
Marmara era Kariană în secolul VII î.C. după cum a scris
filozoful Aristotel în secolul IV î.C., pe țărmul Vest Pontic / al
Mării Negre - în Dobrogea - exista ‘Portul Carian’ după cum a
scris geograful Antic Mela 2:22, etc). Colonizările Kariane ale
ProPontusului și Pontusului - adică ale Mărilor Albă și Neagră -
au început înaintea altor colonizări Grecești (cum au fost cele
ulterioare Ioniene demarate după secolul VII î.C). Războinicii
Kariani s-au deosebit de la început de Greci prin pumnalele și
iataganele lor - săbii curbate - despre care a scris și istoricul
Herodot Karka (5:112, 7:93); începând cu secolul IX î.C.,
Karianii au fost faimoși mercenari în Orientul Apropiat, la fel
ajungând și Grecii Estici / Anatolieni începând cu secolul VII
î.C. (ceea ce l-a făcut pe poetul Archilochos din Insula Cicladică
Paros să-i egaleze - la mijlocul secolului VII î.C. - pe Kariani cu
sinonimul pentru ‘mercenari’). Prima coabitare Kariano-Greacă
a fost în metropola Milet a Kariei; lângă capitala politică Milas a
Kariei a existat așezarea Europos / Euromos (se poate observa
despre Karkamîș / Garga-miș pe Fluviul Euphratos / Eufrat că a
fost Europus). Anatolianul Homer i-a etichetat pe Kariani ca
‘Barbaroi’, vorbind o limbă neinteligibilă (mențiunea sa fiind
cea dintâi despre Barbari la Greci); acel termen onomatopeic
‘Barbar’ - comparativ azi e ‘BlaBla’ - a fost despre o limbă
străină față de Greacă, de exemplu Kariana fiind cam ca o
Greacă rău grăită (și geograful Antic Strabon XIV 2:28 a
observat așa ceva). Istoricul Karian Herodot a scris despre un
strălucit interpret între Kariană și Greacă, anume Mys din
Karga-miș / Europus, care a tradus în Beoția Elenilor profeția
unui Karian. În secolul VII î.C., faimosul filozof Thales - unul
dintre cei 7 înțelepți ai Greciei - era dintr-o familie aristocratică
Milesiană iar în acel timp al perioadei arhaice, o populație trăind
în teritoriile Milesiene puteau fi Gherghiții (așa cum a scris
Heraclides Ponticus în fragmentul 50). La sfârșitul secolului VI
î.C., constructori și sculptori Kariani - notați ‘Karkă’ de Perși -
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
au lucrat în Persepolis și la palatul împăratului Darius din Susa.
Sanctuarul țărănesc / rural ‘Gherga Kome’ din Bazinul Râului
Marsyas - în apropierea cetății Alabanda - era un produs al
Cultului Carian al Mamei Cybele mult mai vechi decât timpul
Antic: formele cursive ale literelor inscripțiilor - de exemplu
‘Omega’ la KOME, ‘Sigma’ / la GERGA/S, ‘Alfa’ barată cu
liniuță orizontală, caracteristică secolului IV î.C. - indică
vremuri mai stră/vechi”. Valoroasa analiză de la începutul
mileniului III despre contextul Gherga în Karia / Caria pornind
din mileniul II î.C. - așa cum a făcut-o de exemplu savantul
German tocmai citat - nu e însă decât parte a întregului regional
sau foarte puțin din contextul general Gherga în Veche Lume
(de exemplu, în avale de Europus / Karga-miș pe Fluviul Eufrat
mai exista și Dura-Europos, în Nordul Gherghe-seilor Galileeii).
Așadar, Herodot Karka în cartea 8 de “Istorii” a atestat în
mileniul I î.C. / secolul V î.C. atât prezența Cariană în Balcani,
cât și că Mys din SE Turciei (din cetatea Garga-mîș / Europus
pe Eufrat) știa Graiul Carian din SV Turciei (din Țara
Gherghiților); iată fragmentul respectiv în Româna secolului
XVII (un rezumat de spătarul A/Român Nicolae Milescu, despre
expediția Persană în Europa):
“133. Iar Mardonie la Tesalia a ernat și de aci să porni
și trimitea pre la toate vrăjile un om ce-l chiema Șoarice / Mys,
de cerca toate vrăjile. Deci altă știu cum nu va fi întrebat, numai
pentru lucrurile războiului.
134. Și pentru aceea a început a îmbla pretutindirilea.
135. Și la Tivei / Tebani a vrăjit pre limba Carească. Și
așa, a dus la Mardonie vrăjile ce-a vrăjit acesta”.
(În Greaca actuală, “șoarece” - fostul “mys” - e
“pontikos”, în Ucraineană fiind “mâșa” iar în Rusă fixându-se ca
“muș”; rădăcina Indo-Europeană “mys” a dat deopotrivă
înțelesuri ca șoarece sau mușchi: Mysia ori Moesia au fost
zonele celor cu mușchi dar și bântuite de șoareci).
În Sanctuarul Gherga din Caria, la “Coloanele Albe” /
“Pilonii Albi” era cu multă fală și în mod falic venerat “moșul
Gher” = mesagerul divin Gher-mes / Hermes (atestat biblic ca
Ham, bunicul lui Gherghe-seu) care a rămas cunoscut în Vechea
Lume ca inventatorul instrumentelor muzicale principale, atât al
celor de suflat - adică al fluierului și flautului dublu, respectiv al
185
naiului - cât și al celor cu corzi, respectiv al lirei, etc.; de fapt,
termenul de “muzică” a provenit de la Muze, anume: de la
zânele / femeile care inspirau cântatul, preotesele Marii Zeițe =
“Mu-Ze” / Muze (iar divinul “G/Her-mes” - “moșul G/Her” =
Hermes / “Her-mes” - a fost cel dintâi “mesa-ger” / mesager din
Vechea Lume). Mesajele dintre Zei și oameni erau transmise de
către divinii mesageri prin versuri și muzică, fie solitar (cum o
făceau primii mesageri, ca moșul G/Her = G/Hermes ori îngerul
Gavri-il / Gabri-el), fie prin corurile lor - la început familiale, pe
care le-au constituit și le-au condus, compunând cântece pentru
a grăi corespunzător cele sacre - fie acompaniați de instrumente
muzicale de percuție / ca toaca sau toba, de suflat / ca fluierul
sau naiul, cu corzi / ca lira sau cetera, etc.; așa cum a studiat Dr.
Andrei Oișteanu - președintele “Asociației Române de Istorie a
Religiilor” - în “Ordine și haos. Mit și magie în cultura
tradițională românească”, Noe a chemat viețuitoarele la arcă
pentru îmbarcare bătând toaca (de altfel, toaca reproducea prin
sunetul său primele lovituri în codru ale lucrului forestier iar în
Vechea Lume oamenii au defrișat pădurile din varii motive,
pentru locuit, pentru culturi agricole, etc.: la fel ca toaca, toba
șamanică - realizată din lemn sacru - avea aceeași funcție). În
Sanctuarul Gherga din Regatul Cariei - pe marea întindere a
așezământului religios - se practicau deopotrivă concerte (în
colectiv) și cânt separat: așa cum era Tradiția străveche,
transmiterile mesajelor divine erau prin muzică (fie doar prin
voce - solitară ori corală - fie cu instrumente de percuție, de
suflat ori cu corzi) iar acolo principalii interpreți erau preoții și
preotesele Gherga - împreună chiar cu pruncii lor - credincioșii
creditându-i pe cei din clerul Gherga atât ca mari compozitori,
cât și ca mari cântăreți; interpretările Gherga aveau loc lângă
monumentele Gherga și lângă marile inscripții Gherga, vizibile
în multe locuri din mediul înconjurător Templului Gherga
(buricul / centrul Sanctuarului Gherga).
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
La Templul Gherga
Întregul complex - marele așezământ religios Carian - a
fost ca o stațiune, mult apreciată de Cariani pentru serviciile de
spălarea păcatelor după mărturisirile lor, pentru ușurările trăite
după împărtășiri prin retragerile lângă inscripțiile sfinte Gherga
și reculegerile lor astfel, în relativele intimități de sub cerul liber
dintre ei și Zeitățile / îngerii lor, acolo (lângă monumentele
Gherga ori lângă mai îndepărtatele stânci inscripționate Gherga,
probabil marcate corespunzător radiesteziei locurilor) pelerinii
culcându-se: viziunile / visele lor erau interpretate ulterior de
clericii Gherga, poruncile primite de la preotesele și preoții
Gherga fiind urmate / respectate cu sfințenie de credincioși
înapoi la casele lor; astfel erau incluse sfaturi pentru cei bolnavi,
previziuni pentru cei curioși despre cele ce vor urma, interpretări
ale vocilor strămoșilor lor, etc., toate creionând dimensiunea
regală de fapt a puternicilor Gherga printre ei, căci Regatul
Cariei era însuși Țara Gherghiților iar Tradiția respectivă
Ghergană - clar conectată cu divinul - a fost mult timp
recunoscută și respectată ca atare. Anterior cu multe milenii - în
timpul când mai existau Neandertalii - oamenii Homo Sapiens
au observat o diferenţă netă a lor faţă de oamenii Neandertal (pe
lângă cea dintre simțurile lor - văz, auz, miros, gust, pipăit, etc. -
Neandertalii fiind mult mai sensibili decât Homo Sapiens): prin
comparaţie, ceea ce la Homo Sapiens există sub forma de
creierul mic şi de creierul mare, între care e glanda pineală /
epifiză, formaţiune nepereche cu proprietăţi deosebite, legată de
“al treilea ochi”, la Neandertal era sub forma celor 2 părţi ale
creierului egale în mărime, ca “2 creiere” (aspect alimentând
dorinţa oamenilor Homo Sapiens de a atinge asemenea
dezvoltare, la care ar fi putut ajunge numai printr-o dublă
naştere; oamenii Cro Magnon au fost chiar mai Uriaşi decât
oamenii Neandertal dar pe spirala timpului erau corciturile
bărbaţilor Neandertal cu femeile Homo Sapiens şi la ei
diferenţierea celor 2 creiere a început să se manifeste, mai
pregnantă aceea rămânând la Homo Sapiens / adică “oameni
înţelepţi”, ajunşi astfel tocmai pentru compensarea abilităţilor
absente faţă de cele - cu rang de reper - ale oamenilor
Neandertal, persoane la care de exemplu, din cauza volumului
egal al celor 2 creiere, percepțiile erau diferite, erau diferite
visele față de ale lor, etc., de exemplu acum unele tulburări la
oameni, de genul autismului, putând fi astfel înrădăcinate).
186
Neandertali
Privind aparițiile unor asemenea personaje - mai
îndepărtații Uriași, Titani Neandertali și Giganți Cro Magnon -
respectiv nașterile “înțelepților” oameni Homo Sapiens, din cele
mai vechi timpuri s-au reținut anumite aspecte, perpetuate în
Vechea Lume până la a fi cunoscute în prezent. În India,
deoarece cuvântul care o desemnează înseamnă şi “nenăscut”,
capra - în Latină “hircus” - a devenit simbolul substanţei
primordiale care încă nu s-a manifestat: unii Sirieni - şi apoi
anumiţi Romani - purtau în timpul rugăciunii un veşmânt numit
“cilicium”, ţesut din păr de capră, pentru a simboliza
comuniunea cu divinitatea (corespunzător lingviștilor Charlton
Lewis și Charles Short în 1879, Greaca veche avea pentru
“țesător” termenul γέρδιος “gherdio”); la creştini, portul
ciliciului - ştiut şi ca stofă groasă din Cylicia / Khilikka - de
către asceţi are acelaşi sens, reflectând intenţia de mortificare a
trupului prin penitenţă, eliberând astfel sufletul înviorat ce vrea
să se dăruiască Domnului (acelaşi lucru îl evocă şi rasa
călugărilor, adică a “bătrânilor frumoși”, căci “călu-gări” asta
înseamnă). În această privinţă e de menţionat şi că - în
conformitate cu Tradiţia cea mai general admisă oriental -
cuvântul “sufi” provine de la “suf”, termenul denumind postavul
din păr de capră folosit la confecţionarea îmbrăcăminţii rituale a
dervişilor aparţinând anumitor confrerii mistice ale
musulmanilor (care urmau reguli deosebit de severe); e de
remarcat o proprietate deosebită a laptelui de capră: are lactoză
redusă (cea mai mică lactoză - glucid regăsit la mamifere - e în
laptele renilor). Intoleranța de lactoză, adică incapacitatea de a
digera lactoza (zahărul din lapte) e la majoritatea oamenilor,
Nordicii globului putând bea lapte cel mai bine: antrenamentul
metabolic pentru așa ceva s-a ivit încă din Epoca Pietrei, printre
cei care au domesticit caprele și renii (iar în Anatolia, Sanctuarul
Gherga era apropiat de rutele caprinelor, pe planetă răspândirea
Gherga regăsindu-se în N EurAsiei, unde trăiesc renii); așa ceva
nu e o coincidență, conviețuirea om-animal fiind foarte veche,
răspândirea intolerării lactozei reflectând inclusiv migrarea
oamenilor.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Dispersia intoleranței de lactoză
Dr. Bryan Gordon - arheolog de la Muzeul de Istorie al
Canadei - a scris în 2003 despre vremurile când oamenii nu
existau în America: “La sfârșitul ultimei glaciațiuni, în EurAsia
calota Nordică era mărginită la Sud de ecosistemul format din
‘stepa și tundra mamuților’ unde trăiau ierbivore mari, ca
mamuții și rinocerii lânoși, ca renii sau bizonii ori caii sălbatici
dar și caprele sălbatice, etc.; atât numeric, cât și geografic,
dominau renii, care au fost folosiți intensiv de către vechii
oameni, mai mult decât orice alt animal. În Nordul European al
Erei de Gheață, renul a fost animalul cel mai important, înaintea
tuturor: conta mai mult decât mamuții, cerbii uriași sau bovinele
sălbatice ori decât marile turme de gazele - antilope, caprine,
etc. - din extremul Sudic, respectiv decât vietățile acvatice. Se
poate observa corelația ivită între fertilitatea nomazilor vânători-
culegători de atunci și ciclurile migratorii ale renilor: pentru a-și
duce sarcina, gravidele au nevoie de grăsime; datele colectate au
indicat că femeile acelor grupuri rămâneau însărcinate
primăvara și nășteau în plină iarnă. Acel șablon - de la fecundări
până la nașteri - corespundea ca debut cu migrarea renilor din
codrii unde iernau, de la începutul primăverii, înspre tundra
unde lichenii se iveau abundenți: atunci renii puteau fi ușor
prinși, ei furnizând grăsimea necesară îndeosebi femeilor;
invers, la venirea iernii, retragerea renilor înapoi în păduri
reducea posibilitățile de hrană iar ca atare și fertilitatea. Este
greu de apreciat când a apărut domesticirea renilor: așa ceva a
fost pentru întâia dată în Estul Uralilor - se pare că în Bazinul
Fluviului Enisei - iar de acolo s-a răspândit spre răsărit în
Siberia și spre apus în Scandinavia; vechii oameni au domesticit
renii pentru lapte, carne, transport și piei”. Este de remarcat că
față de domesticirea renilor în Asia - de către Eneți, adică de cei
din Bazinul Enisei - Kurganii în Europa au domesticit caii (în
Stepa din Nordul Mărilor Caspică și Neagră).
Dr. Michael St. Clair - din Germania - a scris în 2018:
“La culturile care au domesticit renii, legătura dintre fertilitatea
umană și ciclul migrator al renilor este semnificativă pentru
explicarea expansiunilor oamenilor după Epoca Pietrei, căci
expansiunile s-au corelat cu apariția domesticirii renilor, fapt
care a întrerupt străvechiul ciclu (festiv primăvara dar înfometat
iarna); s-a ivit astfel o sursă permanentă de proteine și de
187
grăsime, de care a beneficiat întreg grupul, care s-a hrănit mult
mai bine iar în schimb a crescut rata fertilității, prin reducerea
mortalității. Un succes reproductiv mai mare a implicat și
lărgirea turmei, respectiv găsirea de pășuni bune, ceea ce a dus
la expansiuni rapide în N EurAsiei, astfel cum a făcut-o
haplogrupul uman ‘N’ (după cum au documentat cercetătorii
coordonați în 2016 de geneticiana Anne-Mai Ilumae de la
Universitatea din Tartu / Estonia); pe de altă parte, cercetările
genetice asupra renilor au relevat că într-adevăr Bazinul Enisei e
cel unde în Epoca Pietrei au fost domesticiți. Ținând cont de
prezența bărbaților genetic ‘N’ întâi la izvorul Fluviului Enisei
(în urmă cu 13 milenii, așa cum a cercetat colectivul condus de
Hu în 2016) iar apoi la vărsarea Fluviului Enisei (în urmă cu 5
milenii, așa cum a cercetat colectivul condus de Ilumae în
2016), se corelează domesticirea renilor cu înaintarea
îndelungată de-a lungul cursului Enisei a bărbaților genetic ‘N’:
procesul a început în paleolitic și s-a încheiat la sfârșitul
neoliticului; în prezent - comparând statisticile oficiale -
procentele bărbaților ‘N’ din Nordul EurAsiei corespund în
general frecvențelor turmelor de reni. Înmulțirea umană s-a
accentuat după terminarea Epocii Pietrei, adică din urmă cu 5
milenii; în rezumat, situația a fost explicată deopotrivă de
expansiunea renilor și de răspândirea haplogrupului uman ‘N’:
ca urmare a dezghețării calotei, tundra a înaintat spre
miazănoapte iar renii sălbatici au urmat-o, cu vânătorii după ei.
Acum 5 milenii, tundra a ajuns la Cercul Arctic - locație unde e
și azi - acolo atât renii, cât și vânătorii găsindu-și finalul
geografic. Atunci a intervenit o importantă adaptare culturală,
anume domesticirea renilor: animalele în loc să fie surse de
hrană ocazională / sezonieră au ajuns surse permanente ale
subzistenței. Presați de nevoia furajării turmelor mărite de reni
domesticiți, oamenii au migrat atât spre Est / către Pacific, cât și
spre Vest / către Atlantic. Ipoteza domesticirii renilor explică
atât rapida expansiune umană bidirecțională în Nordul EurAsiei,
cât și expansiunea limbilor Uralice (în completarea ipotezei
răspândirii agriculturii timpurii, cu limbile căreia întâlnirea a
fost în Europa, ceea ce explică diversitatea lingvistică din zona
Baltică): așadar, iată un punct de plecare pentru cercetările
viitoare, care ar putea integra perspectivele lingvistice, genetice,
istorice / arheologice, etc. (deocamdată, filogenia internă a
haplogrupului ‘N’ încă e ‘teritoriu ne-explorat’ dar reprezintă
cel mai ridicat potențial informativ privind așa ceva)”.
Enisei se varsă în Marea Kara / Oceanul Arctic
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
La acestea se pot adăuga cercetările antropologice din
Bazinul Enisei / “Eni-sei” unde au activat șamanii Khargi - de la
care s-a fixat denumirea șamană pe glob - unde au trăit
Siberienii Ket dar a fost și leagănul pentru Tunguși (având
ramura Sudică Jurchen / Zorca sau Giorcia / Ciorcia, după cum a
studiat orientalistul Francez Paul Pelliot 1878-1945), a fost
leagănul pentru Sciți / S-Kiți (popular ziși Șchei de către
Români), ș.a.; iar în plus, e de remarcat - după cum a studiat Dr.
Mircea Eliade în “Şamanismul şi tehnicile arhaice ale extazului”
din 1951 - despre cel mai vechi șaman din lume că a fost
Siberianul Gyrgan / Gurgan (de la izvorul Enisei): e de știut că
acum în marea Peninsulă Taymîr de la Marea Kara / Oceanul
Înghețat = Arctic - din apusul gurii Fluviului Yenisei / Enisei -
bărbații din populația Samoyezilor Nganasan sunt 92% genetici
ca Gherga (corespunzător Dr. Ants Viires în 1993, onomastica
acelora s-a înrădăcinat tot în numele Eneților de la Enisei, la fel
ca denumirea Neneților). Cei mai Nordici Siberieni /
EuroAsiatici, respectiv Ngasanii - în pronunție “Ghenesenii” -
sunt considerați că au dominat proto-Ural, fiind cei mai relevanți
neolitici; în 2022, cercetătorul Damien Marie a schițat:
În Vechea Lume - încă din Epoca Pietrei - conceptul
dublei naşteri se aplica doar bărbaţilor: privind principalele
repere (cei care erau Zeii supremi erau reperele mai importante),
Marea Mamă - exponenta feminină - era direct divină, prin
esenţa sa; numai fratele ei geamăn An devenea “Nou” la fiecare
Mărţişor / 1 III. Ghirghe - Kirke / Circe - Marea Zeiţă Mamă a
Pământului = divinitatea supremă a Vechii Lumi îl avea ca
partener pe Crăciun (Zeul Crăciun / Moş Crăciun: tatăl lui
Zeus); e interesant că la Finici inclusiv azi prin “kirki” se
înțelege “senzuală” / “luxoasă”. Anul Nou - apărut de Crăciun
(când dispărea vechiul An) şi născut, după hibernare, a doua
oară de Mărţişor - abia de 1 Martie devenea divin: Moş Crăciun
- nume Ghergan - a fost arhetipul pădurarilor Carpatini, adică al
celor trăind din timpuri îndepărtate în codrii spaţiului Carpato-
Dunărean (până în prezent Crăciun - în timpurile pre-creștine
fiind “Moș Ger” / vechi termen definind Cerul rece - e divinizat,
în ultimele 2 milenii mai ales de către creştini); după cum a
studiat în 2014 Dr. Mihai Vinereanu, “este evident că
românescul Crăciun a provenit din proto indo-europeanul ‘ker’
188
= ‘a îndoi’ / ‘a încovoia’, respectiv ‘kerk’ = ‘cerc’ (radical foarte
productiv în limba română), astfel ‘kerk’ > traco-dacul ‘kerkion’
> dacul târziu ‘kerkun’ > românescul ‘Crăciun’. În esență,
Crăciunul - cu rădăcini vechi indo-europene - era o celebrare a
solstițiului de iarnă, a ciclului anual, cu caracter neolitic”. În
Epoca Pietrei, Moșul Crăciun alimenta cu crăci / crengi vatra
Marii Mame Circe (asimilată cu Crăciunica / “Crăciu-Nika”:
Românii folosesc “Nika” foarte des, un exemplu popular fiind
“bunica” = “Bu-Nika” iar vechii Greci aveau “Nike” / “Nice”
pentru înaripata Zeiță a Victoriei, fiica Titanului Pallas / Zeul
Războiului); e interesant că de Grecul “niki” pentru “victorie” s-
a conectat Latinul “necare” însemnând “a ucide” - la Români
înecarea fiind asfixierea cu apă - iar Armânul “nikisiri” =
“învingere” (legătura cu străvechiul Anax, adică Poseidon =
“Posedând Edenul” reieșind ca relevantă).
Profesoara de filozofie Olimpia Cotan-Prună în “Datini
străvechi de Crăciun și Anul Nou” din 2014 a scris: “Crăciunul
se ţinea la date diferite, dar asociat cu arderea butucului de stejar
(‘stă jarul’) lăsat să ardă până în primăvară, era sursă de energii
pe timpul geros. Crăciunul celebrează solstiţiul de iarnă cu
origini pre euro-indiene ca fiind Ker dar şi Kerkion la proto
traco-daci, apoi de la Kerkun la românescul Crăciun. Crăciunul
este de origine traco-geto-dacă, cu caracter agrar neolitic şi s-a
păstrat la toate popoarele din centrul şi estul European ce îşi au
numele de la crăcile, crenguţele aprinse de pe vatra Hestiei,
Crăciuniţei prin care vestele şi nevestele duceau focul pe vetrele
din jur, semnalând Noul An. Aşa cum şi în zilele noastre se sting
sursele de lumină ca să se reaprindă de la sursele mai noi ale
fiecărui timp - cum au fost odinioară luminikele, opaiţele,
felinarele, lămpile cu feştilă iar astăzi sunt becurile electrice de
toate dimensiunile - toate invocă Soarele. Crăciunul exista în
datinile străvechi ale geto-dacilor de milenii şi se păstrează
numai la români şi la popoarele din jur sub nume înrudite. La
albanezi se aprinde o buturugă, numită ‘crencia’; butucul ce arde
în noaptea de Crăciun la români se numeşte ‘Colindău’.
Mitologia românească păstrează personalitatea Marii Preotese
Crăciunika, de care susţinătorii patriarhali se feresc, dar care şi-a
păstrat locul prin care patriarhatul prinde contur şi sens. La
români Crăciunul este o personalitate mitică anterioară
creştinismului din vremea Marilor Preotese. Crăciunika era acea
Mare Preoteasă care patrona cumpăna dintre ani, asigurând
echilibrul energiilor ce se stingeau pentru vechiul An, dar mai
ales păzea lângă butucul de jar, simbolul de conservare al
energiilor necesare unui Nou început de la care vestalele
aprindeau crăciunelele, crenguţele pe care le duceau aprinse la
vetrele caselor şi încingeau focul pe vatră. Butucul ardea până-n
primăvară, dar Za-mosa Crăciunikă întocmea o lumânare de
ceară încolăcită ce avea în centru 2 fire împletite, unul alb şi
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
unul roşu, adică energie luminoasă şi energie calorică. Era bine
făcută să ardă mult, de la care oricine putea aprinde o luminică,
o privighetoare de lumină ce a fost preluată în cultul morţilor
fiindcă veghea noaptea de la Anul vechi (sleit de energii ca un
pod între lumină şi întuneric, între viaţă şi moarte, căpătând
multiple semnificaţii). În vechimea matriarhală, androgină,
fiecare perioadă din Anul calendaristic era patronată de câte o
Mare Preoteasă, când Anul avea 8 luni. Ziua începuturilor era în
vechime la solstiţiul de iarnă dar în calendarul ulterior
fenomenul a fost mutat la 1 martie când începeau Zilele Babelor,
după care patriarhatul a adăugat zilele moşilor. Schimbările de
climă şi de calendar în timp au determinat o dată convenţională -
stabilită la 25 decembrie - o naştere sacră, o reînnoire a timpului,
aşa cum s-a întâmplat demult cu naşterea Dokiei din cojoacele
de gheaţă, cu naşterea lui Mithra, cu gemenii divini Artemisa şi
Apollo. De ce oare Crăciunul, ca eveniment cosmic precreştin,
este prezent numai pe aria vechii Dacii şi numai cu trimitere la
gheaţă, ger, frig, zăpadă? Toate religiile au în ritual Apa Vieţii
ca formă materială de nemurire. ‘Florile dalbe’ sunt florile de
gheaţă. Anul începea primăvara şi colindele îndemnau la arat.
Artemisa era numită Roşia / energia cosmică iar Apollo însemna
Albul / strălucitorul sau lumina; ei erau pruncii Cerului (‘Cher-
sones’, denumirea străveche geto-dacă legată de cea a
Crăciunului asimilat cu crengile, încrengăturile, fascicolul de
energie îngemânat / împletit cu lumina, ca funia: mărţişorul
împletit din colinde). Renaşterea naturii în zona nordică era la
echinocţiul de primăvară, în vremea florilor de măr, la 21
martie, cum se precizează în colindele româneşti. De ce oare
aşa-zişii istorici ocolesc mitologia geto-dacă, o fascinantă istorie
paralelă a omenirii? Sărbătorile legate de solstiţiul de iarnă s-au
tot mişcat în calendar şi aşa se explică din vechime gruparea
Moşilor - Sfinţilor bătrâni - în jurul Crăciunului, care-şi au
obârşia în civilizaţia Marilor Preotese străvechi, aspect ilustrat în
datini şi obiceiuri. Toate datinile specifice sărbătorilor de
Crăciun ale geto-dacilor se regăsesc în locurile unde trăiesc
mesagerii neamului nostru, purtătorii civilizaţiei străvechi de la
Dunăre şi din Munţii Carpaţi, Vechea Vatră Europeană, dar şi
opoziţia patriarhală, care a păstrat nucleul de ştiinţă. În datini
este prezentă ‘capra’ care la noi, în ‘cultul de Sarabă’, are 8
picioare (şi-i atât de prezentă în jocul său din sărbătorile de
iarnă). În noaptea de Anul Nou se deschidea cerul de se auzea şi
toaca-n cer de către cei credincioşi, când vorbeau şi animalele şi
se priveghea cu lumânarea încolăcită, serpentina, spirala, lângă o
strachină cu apă de leac. Se făceau observaţii astronomice,
previziuni meteo prin calendarul de ceapă când se desfăceau 8
sau 10 foi rânduite pentru fiecare lună, în care se punea sare şi
dimineaţa unde era mai multă apă luna aceea era ploioasă, şi se
citeau pe rând şi se însemnau pe răboj. În noaptea de Anul Nou
se spunea că lupul putea să-şi vadă coada mişcându-şi capul.
Legenda Zânei Dokia ne spune că aceasta a urcat pe munte
îmbrăcată cu 9 cojoace. Urcuşul greu şi cojoacele o încălzeau de
era nevoită să lepede rânduri, rânduri de piei de gheaţă. Dokia
nu se dezbrăca pentru ca să le reîmbrace la nevoie, ci le lepăda,
considerându-le de nefolosit (că s-au evaporat). Când a ajuns pe
vârful muntelui, unde era aşa de frig, s-a făcut stană de piatră, în
zona golaşă de vegetaţie, fără condiţii de vieţuire. Să nu ne
surprindă că Moş Crăciun este de fapt ieşit din zăpadă, că are
plete dalbe, barbă albă şi mustăţi ce par ninse, pline de
promoroacă, fiindcă este personajul ieşit din tainele iernilor ce-
au acoperit pământul cu troienele de zăpadă. Veşmintele sale
sunt roşii fiindcă sunt energii. De ce s-a transformat Dokia în
piatră şi nu în gheaţă? Fiindcă acest mit ne păstrează istoria
Facerii Lumii, de când pământul era acoperit cu gheaţă şi era ger
189
de crăpau şi pietrele. Mult mai târziu, Dokia s-a putut
transforma în piatră când s-a lichefiat gheaţa şi s-a dezvelit
uscatul, stanele de piatră, steiurile de munte, insulele, piciorul de
plai, gurile de Rai. Secretul a fost că dacă urci pe munte te
încălzeşti, dar la înălţime este tot mai frig fiindcă razele de
Soare duc energiile cosmice către Pământ, de la care se
încălzeşte aerul şi cu cât urci aerul e tot mai rece. Când s-a mai
încălzit clima şi s-a mai dezgheţat pământul a fost posibil
Botezul Pământului care se face numai cu apă, nu cu gheaţă, şi
bineînţeles că era numai Botezul efectuat de Zâna Cosmică care
a lichefiat gheaţa până a ajuns aici în Nordul Hiperborean unde
glaciaţiunea, ultima constatată de geologi, mai acoperea încă
acum 10 milenii Europa nordică şi urme de existenţă omenească
s-au descoperit numai în locul unde trăieşte azi poporul român.
La români se mai păstrează ‘Legenda ghiocelului’, unde un tată
a rămas văduv cu 8 copii. Copiii protejaţi de Mama Zăpadă s-au
transformat în flori albe, iar tatăl-ghiocelul, îi aduce la Soarele
primăverii. ‘Omătuţe’ este numele străvechi al ghioceilor,
primele flori de primăvară, ce ne spun că viaţa este protejată de
apă sub multiplele ei forme şi la temperaturi pe o scară încă
neştiută. Avem o altă faţetă a ‘Octogonului sacru’ transmis de
către ‘Mama Zăpadă’, tatălui Omăt, aşa cum toată înţelepciunea
străveche a fost transmisă patriarhatului. Colindele care în
vechime se numeau ‘corinde’ erau ‘oraţii’, adică anunţuri ale
măreţului eveniment cosmic, când Soarele era lăudat şi rugat să
se înalţe ca lumea să nu fie pierdută în pustiuri de gheaţă; acele
evenimente s-au păstrat în datini şi obiceiuri ca modalităţi ale
însuşirii învăţăturilor despre condiţiile de viaţă de pe Terra. Cel
mai cunoscut colind la români se numeşte ‘Florile dalbe’, adică
florile albe, ce apar din întuneric. Florile dalbe invocă lumina
solară susţinătoare energetică înţeleasă cultic de către oameni. În
Ajunul Crăciunului începe ceremonialul la care participă toată
suflarea ce include oameni, animale, plante, seminţe etc. care
refac drumul orogenetic prin datini, obiceiuri, practici cultice
străvechi, ce au sădit în memoria colectivă vremuri istorice
reluate mereu şi mereu în timpul relativ repetabil sub forma
anotimpurilor anului, determinate de energiile cosmice. Vestirea
Crăciunului se face din vreme cu urarea de ‘Bună Dimineaţa la
Moş Ajun’ şi ‘Mâine cu bine la Moş Crăciun’, urare ce indică
Începutul Lumii. Crăciu-Nika era Zâna ancestrală din
ceremonialul de la cumpăna anilor din matriarhatul paleolitic:
acea Mare Preoteasă al cărui nume a rămas în nume de cetăţi
străvechi, cum este Crăciuna din sudul Moldovei, ce ne trimite
tot la matriarhat prin Mol - femeie şi Dava sau Daba - vatră.
Marea Preoteasă Crăciunika aprindea cu ultimele energii ale
Anului vechi buşteanul de stejar în care să stea jarul până la
primăvară, cum spuneau bătrânii. În noaptea din Ajunul
Crăciunului singurul foc de pe vetrele geto-dacilor era buşteanul
aprins, buşteanul de rugă. Când se crăpau zorile, Zâna
Crăciunika aprindea 8 crăciunele şi le împărţea celor 8 vestale,
care la rândul lor aprindeau crenguţele adunate de pe buşteanul
ce ardea zile întregi ca transmiţător de energii, ce erau duse de
neveste ca focurile lor pe vetrele străvechi. Crengile au fost
înlocuite cu lumânărele, adică ‘lumi.nike’ din ceară de albine
pentru care geto-dacii erau vestiţi. În zilele noastre se invocă şi
energiile cosmice prin adorarea ‘Stelei ce răsare, ca o taină
mare’, indicând evenimentul cosmic al naşterii. Crăciunul,
cumpăna dintre ani, era marcat şi prin Carnavalul măştilor, o
reînviere a timpurilor socio-umane străvechi, ce înconjura un car
aflat în mişcare ce purta lunile anului în straie multicolore
semnificative. În fruntea acelui alai cultic flăcăii purtau
buşteanul plin de eşarfe multicolore, numai pe verticală,
semnificând energiile cosmice, în cântece, chiuituri, bătaia
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
pământului cu bâtele, în sunetele trâmbiţelor şi tobelor, cu
plesniturile biciului, ce alungau slabele energii ale oricărui
sfârşit, pe fundalul buhaiului ce imita vuietele universului, când
totul se transforma într-un teatru liturgic, prin care se îngropa
buşteanul ori se împingea pe Apa Sâmbetei, sacrificiu însoţit în
optimismul general de calambururi, umor şi focuri ce se
pierdeau târziu în noapte. Pragul dintre ani era cel mai important
eveniment din datinile geto-dacilor, marcând Calendarul
străvechi ajuns până la noi sub numele de Calendarul Babelor.
Carnavalul, invocare a obiceiurilor şi costumaţiei din trecut,
prezent şi viitor, e sărbătoarea ancestrală totală, anterioară
creştinismului în Europa, care invocă timpul mitic prin: mascaţi,
teatru liturgic, rituri de sacrificii mimate, calambururi demonice,
umor (ne stau mărturii numeroase descoperiri arheologice, în
aceste sensuri). Nava şi bărcile rituale cu lunile anului pe
numele străvechi, cu bunele şi relele sale, cu Anul Nou copil şi
Anul Vechi bătrân, fac trimitere la vremurile când apele
înconjurau insulele pe care supravieţuiseră Potopului, pe care
trăiau atlanţii a căror civilizaţie s-a salvat aici, în Carpaţi, de
către Marile Preotese ale Soarelui Carpatic şi ale Civilizaţiei
Oreenilor atât de prezenţi în istorie numai pe insule numite
picioare de plai. Cea mai înaltă insulă şi singura după retragerea
apelor a fost recunoscută de istoricii antici ca fiind Hiperboreea,
unde s-a făurit civilizaţia Marilor Preotese Oraniene. Iată că
întreaga noastră mitologie - exprimată în datini şi obiceiuri - este
istoria existenţială. În zonele montane bradul este nelipsit din
datinile româneşti şi indică cerul înalt de deasupra norilor,
semnale străvechi de pe cele mai înalte insule montane unde
vieţuia Civilizaţia Orelor, a oreenilor / arianilor care erau
hiperboreenii răspândiţi pe tot pământul: împodobirea bradului
veşnic verde în care clopoţeii de gheaţă sclipesc ca steluţele şi
pe care dansează bucuriile vieţuirii în lumină din toată Europa şi
peste tot în lume unde trăiesc fiii strămoşilor geto-daci, cei care
păstrează învăţăturile de demult ale sacrilor trăitori de pe
meleagurile noastre străbune”.
În 2016, autoarea a mai scris despre “Învățături
străvechi de cosmogonie sacră”: “Străbunele noastre ‘Babele’ /
‘BuNikile’ erau o prezență unică în trunchiul traco-geto-dac.
Magnifica ‘Nika’ n-a avut ascendente: a fost Unica în datina
străbună a Măcinicelor de la 9 martie, era ‘An-Noua’ cu o
echipă de magi, purtând energii cosmice colosale, știute din
bătrâni de ‘magiile Nikăi’, măcinikele care au făurit Cerul
dislocând imense întinderi de pe Terra înghețată, făurind o
planetă accesibilă viețuirii. Am înțeles din ‘Calendarul Babelor’
că din vechimea matriarhală timpul era jalonat în ‘ani’ iar acel
cuvânt făcea trimitere la ‘Facerea Cerului’ care în vechime se
numea ‘Ana’. Cerul și Pământul locuibil a fost opera unor
190
transformări grandioase din moment ce n-au putut fi uitate. Anul
începea odată cu întreaga fire a naturii, primăvara. Vechii Greci
aveau zeițe - ca neveste ale zeilor - indicând trecerea la
patriarhat, dar zânele geto-dace au fost de la începuturile sacre
ale lumii: ele patronau începutul Anului la 1 martie. Primele 9
zile erau Măci-Nikele, rememorate ca fiind Babele Dokiei,
înlocuite de patriarhi cu măcinicii. Prima zi, cea a Babei Marta,
e dedicată Mărțiș-Orului, șnurul de lumină plin de energiile
cosmice ce s-au desprins din universul solar și au încălzit
Pământul dezghețând calota de sub care s-a dezvelit
Hiperboreea, în al cărei nume era prezentă măreția Orelor.
Lumi-Nika era lumânarea adusă din vechime de către Nika. La
români, Crăciu-Nika împărțea lumina în cea mai lungă noapte
din An - la solstițiul de iarnă - prin crenguțe aprinse din vatra
centrală, unde ardea bușteanul Hestiei pe toate ormenișurile”. În
prezent, Suomi / Finlanda s-a arogat ca Țara Moșului Crăciun,
însă evidențele despre patria Moșului Crăciun indică altceva,
anume ceea ce azi e România (în Română și există
semnificativul cuvânt “jar” - existent la Traco-Daci, conform
“Dicționarului etimologic al limbii române pe baza cercetărilor
de indo-europenistică” publicat de Dr. Mihai Vinereanu în 2009
- din același grup de acțiune, inclusiv lingvistic, cu Crăciun); se
pot observa că sunt diferențe mari între creștinul Moș Crăciun și
păgânul Moș Crăciun, nu doar ca abordări temporale (anterior
fiind cel păgân, ulterior fiind cel creștin) dar și ca abordări
teritoriale: întâi, păgânul Moș Crăciun a fost în ceea ce e azi
România iar apoi creștinul Moș Crăciun a ajuns în ceea ce e azi
Finlanda / Suomi (despre “păgân” / “Pă-Gân” se poate decripta
ca “Sf. Gheii”, unde “Pă” = particula sfințeniei iar “Gâ” =
Muica Pământului / Muma Pădurii). Pe de altă parte, privind
conceptul de “patrie”, academicianul Român Ștefănescu
Delavrancea a scris în cartea “Patrie și patriotism” din 1923:
“Patria nu vine de la pământ, nici din vreo abstracțiune, ci dintr-
o acțiune concretă, de la ‘patres’, din părinți, moși și strămoși;
părinții, moșii și strămoșii ne sunt patria noastră, ei care au
vorbit aceeași limbă, care au avut același dor, aceleași suferințe
și aceleași aspirațiuni”. Academiciana Rusă Anna Dybo a schiţat
răspândirea pădurilor bogate la sfârşitul neoliticului şi repartiţia
principalelor zone climatice:
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Simbolismul plasării la solstițiul de iarnă - perioadă a
anului când e sărbătoarea de Crăciun - a nașterii din virgină (atât
a păgânului Mitra din religia zoroastră, cât și a lui Iisus din
religia creștină) a fost însuflețirea speranței pentru o perioadă
mai bună decât cea trecută: așa ceva se celebra atunci și așa ceva
i-a conectat pe ambii de Crăciun; de pildă, la apariția lui Iisus a
fost indicată o “stea căzătoare” - meteorit sau cometă - ce
însemna moartea cuiva, momentul fiind marcat de ivirea
înțelepților Magi care au adus în dar scumpa smirnă = rășină
folosită la îmbălsămare și de ivirea păstorilor, de prezența cărora
era legată sacrificarea / omorârea mielului, ca jertfă (la fel ca la
nașterea divinului Mitra, cu ciobani lângă, la Crăciun concret
terminându-se / murind vechiul An, urmând să apară luminosul
An Nou). În 2014, cercetătorul Român Gabriel Gheorghe a scris:
“noroadele prăznuiau, de milenii, o sărbătoare a Naşterii, la 25
decembrie: Naşterea Soarelui nebiruit era sărbătorită după data
solstiţiului de iarnă, de la care zilele încep să crească. Soarele
(re)naşte atunci. În ritualul sărbătorii, la miezul nopţii,
credincioşii ieşeau din temple şi strigau: Fecioara a născut,
lumina creşte. Noul născut era personificat, la unele popoare, ca
un prunc care era arătat mulţimii, ca prilej de bucurie. În
antichitate, se răspândise în mai tot Imperiul Roman Cultul lui
Mithra, care reprezenta duhul luminii divine, al adevărului şi al
bunei credinţe. Fundamentele creştinismului sunt, în cea mai
mare parte, identice sau similare cu ale mithraismului. De aceea,
principala piedică în răspândirea creştinismului n-au
reprezentat-o religiile politeiste, zise păgâne (de la
paganus=ţăran), ci mithraismul. Răspândirea mithraismului a
fost prodigioasă: din Mesopotamia și Africa de Nord până în
Scoția şi Spania, din Balcani până în Europa Centrală.
Majoritatea sanctuarelor au fost descoperite în vechile provincii
romane din Dacia, Panonia, Germania. La Roma, Cultul lui
Mithra ajunsese chiar religie a curţii imperiale. Naşterea lui
Mithra era prăznuită la 25 decembrie, când lumea cea veche
sărbătorea creşterea luminii, care biruia forțele întunericului. În
Roma veche, la 25 decembrie se sărbătoreau Saturnaliile, în
cinstea lui Saturn (Deus Daciae), o foarte veche zeitate agricolă.
Nici împăraţii, nici biserica nu pot să modifice brusc modul de
gândire şi de viaţă instituit de acţiunea lentă a secolelor.
Rezultatul: în drept, imperiul s-a făcut creştin, în fapt,
creştinismul s-a făcut păgân. Teologii au repetat mereu că era
păcat a celebra ziua solstiţiului de iarnă, sărbătoarea zeului solar
Mithra (a ·Soarelui, a lui Saturn, etc.) dar cum toată lumea
continua s-o serbeze, biserica a făcut din ea sărbătoarea naşterii
Domnului. Astfel, creştinismul a triumfat în lege iar păgânismul
a triumfat în fapte. Interdicţiile şi canoanele promulgate de
concilii şi sinoade nu dădeau rezultate pentru că fără sărbători,
faţă de care îşi etapizau existenţa, oamenii nu-şi puteau concepe
şi organiza viaţa personală. Văzând că în pofida tuturor
interdicţiilor, credincioşii continuă să prăznuiască sărbătorile
tradiţionale, biserica a renunţat·la politica de mână forte,
recurgând la diplomaţie: a dat coloratură creştină vechilor
sărbători aşa-zise păgâne. Treptat, biserica a ajuns să canonizeze
o bună parte din practicile rituale şi sărbătorile religiilor
multiseculare, creştinismul substituindu-le cu încetul. Pe lângă
creştinarea sărbătorii naşterii, au mai fost creştinate sărbătoarea
Ţăranului, a începutului campaniei agricole, botezată Sfântul
Gheorghe (de la gheorgheea = agricultură), Rosalia a fost
înlocuită cu Rusaliile, sărbătoarea Apei - celebrată la solstiţiul
de vară - a devenit a Sfântului Ioan Botezătorul, etc., biserica
păstrând datinile şi obiceiurile păgâneşti, atât de înrădăcinate în
viaţa poporului, cu haina religiunii creştine. Prezența
Crăciunului - ca și Mărțișorul, Drăgaica, ș.a. printre sărbătorile
191
tipice românești - în țările limitrofe se datorește existenței în
aceste state a unor populații românești, azi deznaționalizate sau
în curs de deznaționalizare; cuvântul care numește această
sărbătoare este în uz general numai în română. Se naşte
întrebarea: de ce un nume al unei sărbători religioase, cum este
astăzi Crăciunul, deşi străvechi, nu a fost menţionat măcar în
vreun text religios creştin până de curând. Răspunsul ar putea fi
următorul: Moş Crăciun apărea ca o zeitate necunoscută
bisericii, pe lângă cele deja amintite, întâlnite în spaţiul fostului
Imperiu Roman. Or, este dificil să lupţi cu o zeitate necunoscută,
venerată de o populaţie care practică, fără să fie constrânsă de
nimeni şi de nimic, o trăire creştină, pe care n-ai cum şi nici
motiv să încerci s-o determini să renunţe la trăirea ei, pentru că
aplică în viaţă tocmai principiile pe care i le oferi. Aceasta pare
să fi fost dilema bisericii privitor la Crăciun. În aceste condiţii,
în final, biserica a trebuit să renunţe la luptă, dată fiind
dificultatea, chiar imposibilitatea de a-şi identifica adversarul şi
a încercat să-şi apropie sărbătoarea, introducând, treptat,
elemente creștine în sărbătoarea Crăciunului, necreştină, dar
prăznuită de o populaţie cu trăire creştină. Avem unele indicii în
acest sens. Iată-le: Bătrânul Crăciun a înţeles că la casa lui s-a
născut fiul lui Dumnezeu. Este vorba de alăturarea lui Moş
Crăciun de evenimentul naşterii lui Iisus, dar şi în acest caz se
vădeşte că Moş Crăciun este cu mult mai vechi, la naşterea lui
Iisus Moş Crăciun fiind deja bătrân. Sau alt text: Moş Crăciun
era stăpânul păstorilor şi staulului unde s-a născut Mântuitorul, o
altă alăturare la fel de artificială ca şi cea anterioară. Şi un al
treilea text de acelaşi fel dar cu tendinţa de a-l discredita pe Moş
Crăciun: Acest post a fost poruncit de Maica Domnului
bătrânului Crăciun pentru că a tăiat mâinile bătrânei
Crăciunoaie, nevastă-sa, care moşise pe Maica Domnului. Sunt
şi alte texte privitoare la Crăciun în mitologia populara română,
dar ne oprim aici. Ultimul text face din Moş Crăciun, cunoscut
ca expresie a bunătăţii întrupate, un criminal, în stare să-i taie
mâinile (cu toporul) bătrânei sale neveste, Crăciunoaia,
sugerându-se că ar fi făcut-o din invidie, pentru că nevastă-sa ar
fi moşit-o pe Maica Domnului, ajutând-o să aducă pe lume un
concurent al său, pe Iisus. Această confecţie de credinţă
populară insidioasă n-a avut nici un rezultat. Ea a fost inventată
pentru români, pentru că numai românii au în mitologia lor un
Moş Crăciun, o divinitate străveche. Toate celelalte popoare au
acceptat, mai mult sau mai puţin uşor, o sărbătoare a naşterii lui
Iisus, pe care o prăznuiesc chiar cu denumirea cu care le-a fost
instituită. Astfel de încercări de a-l elimina pe Moş Crăciun din
minţile oamenilor, pentru a-l putea înlocui cu Iisus, au fost târzii
şi fără efect, tot spaţiul românesc continuând să prăznuiască pe
Moş Crăciun ca pe o divinitate a bunătăţii, a luminii chiar şi
denumirea rămânând cea străveche. Este o dovadă de
conservatorism şi continuitate în acest spaţiu”.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
În 2014, Dr. Ion Ghinoiu în “Zeii pastorali” a scris
despre raportul Crăciun-Christos: “Între tradiţia păgână legată de
moartea şi renaşterea zeului Crăciun şi tradiţia creştină legată de
Naşterea Domnului Iisus a avut loc o mare confruntare
religioasă. Lupta s-a încheiat cu o coabitare uşor sesizabilă
astăzi: românii sărbătoresc în Biserică Naşterea Mântuitorului
iar în afara Bisericii Crăciunul. Zeul An a fost numit de români
Crăciun. Despre problema originii personajului mitic An =
Crăciun, unii cercetători - apelând şi la argumentele oferite de
obiceiurile şi mitologia română - au ajuns la concluzia că
noţiunea desemnează un zeu solar indo-european, bine
înrădăcinat în spiritualitatea carpato-dunărenilor înainte de
cucerirea Daciei de romani; cele mai multe dintre tradiţiile
legate de Crăciun alcătuiesc un amplu scenariu ritual al morţii şi
renaşterii anuale a zeului solar indo-european Crăciun. Măştile
cetelor care substituie ritual zeul la moartea şi renaşterea
acestuia la solstiţiul de iarnă au câte o horă specifică (Hora
Cerbului, Jocul cel mare al Turcii), jucată în cele mai importante
momente ale colindatului. Stejarul - arbore sacru din familia
‘Fagaceae’ - a fost unul din substitutele rituale ale zeului
Crăciun. Rădăcina indo-europeană ‘kark’ - care a dat numele
latinesc al stejarului ‘quercus’ - se regăseşte astăzi în numele
Crăciun. Zeul în ipostază fitomorfă sacrificat la solstiţiul de
iarnă devenea ‘butuc de Crăciun’ (cadavru fitomorf) supus unui
rit funerar de incinerare în noaptea de Crăciun; din Ajun se
ardea pe vatră un lemn de cer (‘Quercus ceris’), specie de stejar
iar tăciunele rămas nears se păstra ca leac pentru vindecarea
bolilor. În expresiile populare, butucul are semnificaţie funerară:
‘a găsi pe cineva butuc’ se spune despre omul mort fără
lumânare; ‘a-l lega butuc’ înseamnă a imobiliza un om ca pe un
mort; la întocmirea arborilor genealogici butucul este numele
strămoşului din care sunt spiţele de neam; butucul roţii carului
în care se înfig spiţele din lemn se numeşte şi căpăţână, termen
care - la om şi animale - înseamnă cap desprins de trup; în locul
oamenilor morţi departe de casă se înhuma în cimitirul satului
un butuc. Obiceiul arderii butucului sau rădăcinii de stejar a fost
atestat în Europa. Stejarul a fost lemnul obişnuit folosit de
români ca talpă / temelie a caselor şi bisericilor din lemn, la
confecţionarea icoanelor de vatră şi instrumentelor de cult.
Lemnul dur al stejarului era folosit, împreună cu un lemn de
esenţă moale, pentru aprinderea Focului Viu. Nu este lipsit de
interes că pădurile de stejar sau de speciile înrudite (gorunul,
cerul) sunt numite de români ‘dumbravă’, cuvânt cert de origine
indo-europeană. ‘Pomana Crăciunului’ era - de fapt - un ospăţ
funerar care se transforma în cea mai mare petrecere a anului, cu
beţii şi alte elemente dionisiace (când în timpul anului un
concetăţean era văzut beat, se spunea ironic că ‘a îngropat
Crăciunul’); atunci avea loc petrecerea femeilor căsătorite,
numită Iordănit: nevestele se adunau în cete - la o gazdă aleasă
dinainte de ele - mâncând şi bând din belşug, spunând că ‘se
iordăneau’ (mai cântau, jucau, glumeau, chiuiau, etc). Bine
dispuse, ieşeau pe drum unde înşfăcau bărbaţii ieşiţi întâmplător
în cale, îi ridicau şi îi duceau cu forţa la râu / lac, ameninţându-i
că-i aruncau în apa foarte rece dacă nu se răscumpărau;
năzbâtiile femeilor continuau: stropeau cu apă pe cei întâlniţi în
cale (la Iordănit, normele de bunăcuviinţă tradiţionale erau
abolite iar excesele de băutură şi petrecerile peste măsură
tolerate). Atunci femeile se considerau mai ‘tari’ şi cu mai multe
drepturi ca bărbaţii. Ceata femeilor cununate primea în rândurile
ei tinerele soţii, căsătorite în ultimul an, printr-un ritual special:
erau duse la râu şi stropite cu apă rece. Iordănitul se manifesta
prin dansuri frenetice şi extaz mistic, supravieţuind până târziu
prin cultul dionisiac. Unii specialişti au găsit originea lui
192
Dionisos în lumea tracă (Epoca Bronzului, Epoca Fierului), alţii
sunt de părere că divinitatea venea din adâncurile religiilor
micro-asiatice şi egeene, din neolitic / Epoca Pietrei; indiferent
de disputele legate de provenienţă, un lucru e cert: cu acea
religie - care tindea să devină un cult universal - a avut mult de
luptat creştinismul”. (Despre păgânism, e de reţinut că până
acum - la începutul mileniului III - în marele Sanctuar Gherga
din fosta Carie / Vestul Anatoliei printre alte multe artefacte
acolo s-au păstrat şi uriaşele statui Gherga, ca ale Marii Zeiţe
Mamă, Zeului Apollo, Zeului Dionis, ş.a). Ţinând cont că la
apariţia lor neolitică Indo-Europenii erau Kurgani = Ghergani şi
că denumirile pentru divinul “Moş” - adică pentru cel din trecut
- au rămas Krăciun = Crăciun la Români, Kercum la Albanezi,
ş.a., se reflectă o evidentă legătură onomastică (pe lângă cea
existenţială din areal) între Moş Crăciun şi Gorgan / Ghergan;
perechea divină Gherga a fost ştiută - şi notată - drept Kirke-
Kark sau Circe-Crăciun: ca avatar al lui Gherga, de multe
milenii s-a instaurat obiceiul “clonării” Moşului Crăciun /
“Crăci-Un” cu ocazia fiecărui An Nou.
În mod miraculos, clonarea propriu-zisă / concretă -
posibilă azi în laboratoare - a fost enunţată în Epoca Pietrei,
alături de alte elemente de gen (viziuni foarte interesante, chiar
senzaţionale / aparte de cele obişnuite din natură), ca întâlniri cu
Zei din cer, cu Nemuritori sau cu oameni având vârste
impresionante, ş.a. Peste tot în lume au fost Zei “din altă lume” /
anume nu din lumea oamenilor, ci din “Lumea Cealaltă”; o
bizarerie pretutindeni descrisă, cu cuvinte diferite, de aceeaşi
relatare, regăsită la diverşi oameni preistorici, că au apărut
printr-un acelaşi proces ciudat, care practic nu a avut nevoie de
mamă, ci doar de materie insuflată “divin” de către o făptură -
asemănătoare, cu acelaşi chip - pentru a prinde viaţă: o chestiune
depăşind orizontul “primitivilor” / foarte abstractă pentru
imaginaţia Epocii Pietrei (nu şi pentru Epoca Modernă), ce
împreună cu elemente ca zborul oamenilor - sfidând gravitaţia -
performanţele ştiinţifice ancestrale, traiul îndelungat, etc., au
fost însuşite ca realităţi şi perpetuate ca atare. De exemplu,
străvechile relatări despre apariţia oamenilor preistorici prin
“clonare” au avut 2 aspecte esenţiale: că faptul era dincolo de
înţelegere şi că faptul a fost adevărat (de aceea fiind şi transmis
în timp, indiferent de culturi); puterea unei mistificări n-ar fi fost
suficientă pentru aşa ceva. Pe de altă parte, s-a întâmplat că
experţii dilemei despre ce a apărut mai întâi - oul sau găina - au
prezentat soluţia: la început, ar fi fost cocoşul (iar foarte concret,
“Kirka” / “KurkuTa” a rămas termenul Sanscrit pentru “cocoş”).
Este de observat că aşa ceva a fost extraordinar de vechi,
izvorând dinaintea Cultului Vulvei / Yoni - care a precedat
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Cultul Falic - deci vechimea ideii de clonare (ori despre
avataruri / gemeni) era din perioada divină androgină / asexuată:
ţinând cont că vorbirea articulată a apărut cu circa 36 de milenii
în urmă şi după puţine milenii s-a consolidat Cultul Marii Mame
a Pământului, acel timp de câteva milenii - dintre cele 2 mari
momente preistorice - poate fi considerat ca fiind “asexuat” (în
acel timp îndepărtat, Gherga aparţinea grupului genetic patern
“NO”, tocmai desprins din grupul genetic patern “K” -
principalul strămoş al EuroAsiaticilor - ultima mutaţie genetică
paternă importantă la Gherga având loc în urmă cu 10 milenii, la
actualul grup genetic patern “N” / redenumit temporar ca “X” de
cele mai recente cercetări genetice, aflate acum în desfăşurare);
“avatarurile” / “clonele” (ca şi gemenii / gemenele) au fost
puternic prețuite pretutindeni și pentru mult timp - chiar și în
prezent - de pildă popular mulți adulți referindu-se la prunci ca
el “leit taică-său” ori “leit bunicu-său” sau ca ea “leită maică-sa”
ori “leită bună-sa”, ș.a. alimentând astfel, peste generaţii, tema
reîncarnărilor. Complet în opoziție cu Cultul Fertilităţii - larg
răspândit în Vechea Lume - a fost fenomenul castrărilor
(reamintind ancestrala androginie: castraţii se apropiau de
uniformizarea sexelor). Deoarece femeile Neandertal şi Cro
Magnon nu puteau rămâne gravide cu Homo Sapiens iar
adiacent arătau şi ca nişte adevărate namile pentru mai firavii
bărbaţi Homo Sapiens, probabil că au fost printre cauzele
justificând străvechea androginie, căci de atunci se ştia despre
cei mai dezvoltaţi oameni că proveneau dintre androginii divini,
adică din albii Neandertal şi Cro Magnon; orgia (sex în
devălmăşie) a fost o practică populară în Epoca Pietrei, apoi de
pildă organizată oriental prin haremuri, etc. În timp, castrările au
avut ca motiv mistic şi refacerea cumva a străvechiului mediu,
eunucii fiind pe lângă femeile din haremuri identic de incapabili
să le lase gravide ca şi cum cândva au fost bărbaţii Homo
Sapiens de incapabili (din cauza incompatibilităţii genetice) să
lase gravide Uriașele muieri albe Neandertal şi Cro Magnon. Pe
lângă că în anumite privinţe constituţionale oamenii s-au
degradat pe parcursul Neandertal - Cro Magnon - Homo Sapiens
(pentru a face referire doar la ultimele specii umanoide, din care
au provenit oamenii) dar în același timp au progresat în alte
domenii, e foarte interesant că preistoricii strânşi lângă focurile
din gurile grotelor discutau în multe părţi ale lumii subiecte
asemănătoare, depăşind binişor orizonturile / preocupările lor
curente: temele dezbătute în şezătorile din jurul focurilor - în
vremurile când altele erau priorităţile momentelor / multe
conectate direct supravieţuirii - au fost despre vizitatori din Cer,
manipulări de energii, deplasări cu viteza “gândului” / luminii,
bilocație și teleportare, invizibilitate, clonare, nemurire, etc.,
aspecte care evident nu aparţineau realităţilor lor imediate, tipice
Epocii Pietrei; de pildă, ce o fi determinat preistoricii să propage
foarte convinşi idei despre “lumi în Cer”, despre zboruri
spaţiale, despre “cei pogorâţi din Cer”, etc., când toate
vieţuitoarele - inclusiv oamenii - trăiau doar pe Pământ? În
condițiile creierelor umane egale de la sfârșitul paleoliticului
încoace, se poate totuși observa cel puțin involuția capacității de
supraviețuire direct în natură, ceea ce acum ar fi un serios motiv
de reflecție: în anumite domenii, oamenii trecutului au fost mai
inteligenți decât oamenii actuali.
193
Acum, oamenii călătoresc în Cer, însă o fac doar din
timpuri foarte recente raportate la nivelul istoriei, deocamdată şi
cu viteze modeste faţă de cele posibile; această lucrare -
Originea Gherga - nu este despre incredibila paleoastronautică,
ci punctual doreşte să înfăţişeze unele fapte petrecute legate de
Gherga (din Epoca Pietrei până în Epoca Modernă), concluziile
aparţinând fiecărei persoane care parcurge materialul: după cum
afirma academicianul Francez de origine Română Eugen
Ionescu / Ionesco 1909-1994 “e greu de imaginat o lume fără
Dumnezeu, mai simplu fiind de imaginat cu Dumnezeu” (iar a
admite că apariţia viului a fost rezultatul întâmplării şi apoi a
accepta dezvoltarea prin explicaţii evoluţioniste, înseamnă
credinţa cu adevărat în miracole / nimeni de pe glob nu știe nici
azi originea vieții). De altfel, în 2018 Dr. Virgiliu Gheorghe -
biofizician Român - a reiterat demonstrația științei că Universul
este entropic / dezordonat și că religia prezintă ordonarea
Universului ca exercitată de forța lui Dumnezeu. Adevărul nu-i
decât unul, anume cel revelat dintâi de religie, ştiinţa doar
observând sau măsurând, explicând sau completând unele
aspecte ale realităţilor Universului (a cere unui credincios să-l
descrie pe Dumnezeu poate fi la fel de abstract ca şi exerciţiul
unui peşte de a-şi descrie apa în care se află); de altfel, e de
remarcat despre simbolul creştinilor că întâi a fost peştele, apoi
crucea (primii propovăduitori ai creştinismului au fost pescarii
din Galileea): la apariţia celei mai mari religii din lumea actuală
s-a înregistrat debutul cu legături “acvatice”, într-o repetare a
“clişeului” conectat acvatic existent din Epoca Pietrei (diluviul
fiind manifestarea catastrofală a acelei străvechi dimensiuni
acvatice, întipărită pe re/naşterea Civilizaţională din urmă cu
aproape 9 milenii, Potopul Biblic repetând cumva unele din
experienţele diluviului precedent). Laureat Nobel în 1921,
savantul Englez Frederick Soddy a grăit: “De ce e oare aşa de
greu să acceptăm că strămoşii noştri din preistorie aveau nu doar
cunoştinţele noastre de astăzi dar şi puteri pe care noi le-am
pierdut?” Creștina Marilyn Adamson - printre altele - a reflectat:
“Există Dumnezeu? Universul funcționează după niște legi ale
naturii imuabile. Oare de ce? Deşi viaţa pare în mare măsură
nesigură, sunt atât de multe elemente pe care putem conta zi de
zi: gravitaţia rămâne la fel, cafeaua fierbinte lăsată pe masă se
răceşte, planeta se învârteşte tot în 24 de ore, iar viteza luminii
nu se schimbă, nici pe Terra, nici în galaxiile îndepărtate. Dar
cum se face că putem identifica legi ale naturii care nu se
schimbă niciodată? Cum se face că avem un univers aşa de
sistematic, aşa de trainic? Cei mai renumiţi savanţi au fost şocaţi
de această ciudăţenie. Nu există o necesitate logică pentru care
universul să respecte legi, darămite o lege care să respecte
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
regulile matematice. Oamenii de ştiinţă sunt uimiţi, deoarece
recunosc că nu e obligatoriu ca universul să funcţioneze astfel.
Ne putem închipui imediat un univers în care condiţiile se
schimbă imprevizibil de la o clipă la alta, chiar şi un univers în
care apar şi dispar elemente. Richard Feynman, laureat al
Premiului Nobel pentru electrodinamica cuantică, spunea: ‘Nu
ştim de ce natura are caracter matematic; chiar faptul că există
legi ale naturii este un soi de minune’. Spre deosebire de
celelalte revelații ale lui Dumnezeu, Iisus este imaginea cea mai
clară și mai directă sub care ni s-a descoperit Dumnezeu. De ce
Iisus? Analizează puţin toate religiile majore ale lumii şi vei
vedea că Moise, Buddha, Confucius şi Mahomed s-au considerat
toţi învăţători sau profeţi. Niciunul dintre ei nu a pretins
vreodată că ar fi egal cu Dumnezeu. Dar, în mod surprinzător,
Iisus a susţinut că este egal cu Dumnezeu. Aceasta Îl deosebeşte
de toţi ceilalţi. Când vorbea despre Tatăl Său din ceruri, nu
vorbea despre cineva separat de El, ci despre cineva cu care era
într-o unitate extrem de strânsă, necunoscută oamenilor. Iisus
spunea că cine L-a văzut pe El L-a văzut pe Tatăl şi cine crede
în El crede în Tatăl. El a spus: ‘Eu sunt Lumina lumii; cine Mă
urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina
vieţii’ (‘Evanghelia după Ioan’ 8:12). El a susţinut că are o
putere pe care o are doar Dumnezeu: de a ierta păcatele
oamenilor, de a-i elibera de obiceiurile păcătoase, de a le da o
viaţă bogată şi viaţă veşnică în ceruri. Spre deosebire de alţi
învăţători, care îi determinau pe oameni să se concentreze
asupra cuvintelor lor, Iisus îi conducea pe oameni spre Sine. El
n-a spus: ‘Urmaţi cuvintele Mele şi veţi găsi adevărul’, ci ‘Eu
sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin
Mine’. Ce probe a adus Iisus pentru a dovedi că este Dumnezeu?
A făcut ceea ce oamenii nu pot face: a făcut minuni”. (Privind
bizarele apariții zburătoare neindentificate - de-a lungul
timpurilor - o explicație ar fi că aparțin viitorului omenirii și de
aceea orice vizită interzice vreun contact, căci acela ar putea fi
sinucigaș, putând și afecta tot viitorul, până la anulare; desigur
că pe Lumea “Cealaltă” / “de Dincolo” - dimensionată diferit
față de Lumea “Asta” - ar fi posibile alt fel de contacte decât
cele obișnuit știute de către oameni, însă deocamdată nivelul
cunoașterii permite numai imaginarea despre așa ceva).
După cum a relevat Dr. Dumitru Dulcan în “Inteligenţa
materiei”, energia viului e cuantică. Un alt adevăr e legat de
paradoxala diversitate a unicităţii genetice; de exemplu “o
colonie de insecte sociale (de albine, de furnici, etc.) este
organizată după principii pe care le urmează şi societatea umană
(privită în dezvoltarea sa): fiecare individ are un rol bine
194
determinat şi o morfologie adaptată funcţiei sale, deşi toţi provin
din aceeaşi sursă genetică, anume ouăle depuse de o singură
matcă. Această diferenţiere încă nu are o explicaţie
satisfăcătoare; se disting soldaţi de apărare, lucrătoare, matcă,
indivizi sexuaţi, ş.a., ce întreprind în colectiv măsuri de apărare,
culegerea hranei, construirea cuibului, menţinerea unei
temperaturi constante în stup ori în furnicar, îngrijirea larvelor,
etc. Este greu de explicat o organizare atât de complexă prin
simpla trimitere la instincte”. Iar deopotrivă de interesant e
apariţia atâtor descendenţi diferiţi din aceeaşi matcă / mamă;
extrapolând tiparul acelor vieţuitoare sociale la oamenii care şi-
au dovedit însuşirile sociale dintotdeauna, s-ar putea deosebi
persoane foarte diferite dar cu acelaşi bagaj genetic (Gherga
nefăcând vreo excepţie în aşa ceva şi ca atare existând tot felul
de Gherga). Este de observat un fapt fundamental: viaţa pe
Pământ e bazată nu pe cel mai abundent element al planetei /
siliciul, ci pe carbon, care în extremele sale naturale - formele
sale pure de existență - a dat deopotrivă cel mai moale mineral /
grafitul şi cel mai dur mineral / diamantul (“marginile” scării
durităţii); spre comparaţie cu aceste minerale bazate pe carbon:
mineralele bazate pe siliciu sunt în partea superioară a scării
durităţii. Pe de altă parte, fizicienii cuantici au dovedit că
materia nu există în realitate, fiind o formă condensată de
energie; dacă materia nu e materială, atunci apelarea la
materialism pentru a nega supranaturalul e ilogică, complet
străină de fizica demonstrată științific. În marele trecut - adică în
vremurile îndepărtate - răspândirea oamenilor în lume totodată a
răspândit și conceptele, acelea datorită trecerii timpului însă
estompându-se, la fel întâmplându-se și cu rolurile ori numele
unor personaje importante, venerate ca eroine / eroi sau
divinizate ca semi-Zei / Zei, ajunse cu denumiri diferite în
diverse părți ale Lumii Vechi dar pentru aceleași funcții; ca și pe
scara durității elementelor, unul dintre numele strălucitoare
străvechi a străbătut Erele constant (dată fiind vigoarea sa):
Gherga. În schiţele următoare se pot vedea principalele grupuri
lingvistice neolitice din aria de interes Gherga, cu ulterioarele
lor răspândiri:
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Semnificaţiile / înţelesurile Gherga - în funcţie de

timpuri, de locurile din lume, de culturile aferente, etc. - au fost
diverse. Din proto Indo-Europeanul “Ters” pentru “uscat” -
semnificând terasa (ţărmul / tărâmul) de lângă apă, anume
teritoriul uscat - a derivat “Ţara” ori Pământul Terra (patronat de
Marea Mamă Ga); primele aşezări permanente ale oamenilor -
atestate de către arheologi - n-au fost pe piscuri ori în peşteri, ci
lângă apele dulci, tocmai pe marginile / pe malurile lor (poate e
semnificativ că în Munţii Şureanu din Carpaţi cel mai apropiat
sat de Sanctuarul Sarmisegetusei - din satul Grădiştea
Muncelului / Grădiștea de Munte, comuna Orăștioara de Sus,
județul Hunedoara - e Târsa 45,37 lat. N, 23,10 long. E / judeţul
Hunedoara, cu o denumire relevantă din timpuri imemoriale,
ajunsă până în Epoca Modernă): în zonă / anume în Ţinutul
Haţegului, pe Platoul Luncani, unde a fost şi cetatea Dacă Piatra
Roşie 45,48 lat. N, 22,42 long. E în judeţul Hunedoara, lângă
fiind satul semnificativ numit Ursici, cu Tradiţii izvorâte din
Cultul Ursului, ursitoare, ş.a. - la jumătatea distanţei dintre cele
2 Sarmisegetuse Geto-Dace - după cum a cercetat în 2008
istoricul Român Dan Oltean (în Banat / anume în apusul
Munţilor Poiana Ruscă, pe Valea Râului rece Bega şi pe Valea
pârâului cald Topla, există cu aceeaşi denumire de Luncani
45,43 lat. N, 22,18 long. E o aşezare în judeţul Timiş) se ştia că
au fost altarele străvechii Mari Mame a Pământului, credincioşii
purtând cârje Magice / toiage sacre slăvind-o cu târşuri,
respectiv cu crăci corcodite / crengi împodobite. Se poate
observa că Neandertalii au fost religioșii Vechii Lumi (dinaintea
Homo Sapiens), ei fiind și primii care au studiat concret Cerul;
de asemenea, Neandertalii - cu urechile mai mari, cu auzul mai
fin și cu creierul mai mare - erau mai muzicali ca Homo
Sapiens. Cultul Ursului - la început doar cel de peșteră - a
provenit de la Neandertali (respectat / moștenit de oamenii
Homo Sapiens de la ei); e interesantă distribuția cuvântului
pentru “urs”, în V Iranului - inclusiv în Kurdă = limbă Nord
Iranică - fiind “hirc”, în Turcă “ayî”, în Armeană “arj”, în
Albaneză “ari”, în Greacă “arktos”, în Galeză “arth”, în Bască
“hartz”, în Estonă “karu”, în Finică / Suomi “karhu”, etc.:

195
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

“Timișul Mic” - pare interesant ce a scris cercetătorul Ardelean

Petre Morar în ultimul an al mileniului II: “Zeul vedic Bhaga era
asociat cu dragostea, căsătoria, familia, afecțiunea, frumusețea
dar și cu sexul în sine, copulația, bolile venerice, etc. Cuvântul
arian ‘Bhaga’ apare în expresii multiple, ca ‘bhaga-deva’ tradusă
drept ‘a te închina la organul sexual feminin’ sau literal ‘Zeul
Băgării’ în expresia ‘bhaga-devata’, etc. Cuvântul ‘Bhaga’ în
sine mai înseamnă - similar cu limba română - ‘a-i băga o parte
de’, ‘a-i băga parte’, ‘a băga’ cu sensul sexual de ‘a avea
cunoștințe carnale’ și alte semnificații; mai apare în forma
‘baga-sama’ cu sensul românesc pur și simplu de ‘a băga în
seamă’. Din toate aceste exemple, numele vedic ‘Bhaga’
corespunde verbului românesc ‘a băga’ / ‘băgare’, cu toate
sensurile sale multiple, în particular cu sensul sexual de
copulație; de menționat aici și familia de cuvinte din rădăcina
‘bagă’, cum ar fi ‘băgăcios’, ‘băgăreț’, ‘băgător’ (până în zilele
noastre, verbul ‘a băga’ este asociat cu copulația). Avem o
potrivire sintactică și semantică perfectă între un nume vedic și
un verb, substantiv și adjectiv din limba română. Numele vedic
‘Bhaga’ are corespondent ca substantiv comun și verb în limba
română, verbul ‘a băga’, deci numai poporul care vorbește limba
Denumirea ursului
română a putut crea numele de ‘Bhaga’; cu multe milenii în
urmă acest popor a fost poporul arian din spațiul carpatin, popor
Magii - consacraţi ca purtând târşuri / cârje sacre -
devenit mai târziu traco-geto-dac: se impune o reanalizare a
proveneau din tărâmul Iranian numit Media = Ţara Midilor /
etimologiei verbului ‘a băga’, care nu poate fi ‘necunoscută’
Mezilor, adică a Moşilor, respectiv a celor “din bătrâni”, adică
cum enunță ‘Dicționarul explicativ al limbii române’ din 1998,
“din vechime” / din timpul “Moşilor”, astfel fiind cunoscute
din moment ce este documentat cu milenii în urmă, fiind încă o
spre apus şi alte tărâmuri denumite semnificativ, ca “Misia”
dovadă a rădăcinii direct ariane a limbii române”. La hinduși,
Anatoliană ori ca “Moesia” Balcanică; de exemplu, la sfârşitul
lucrarea sacră “BhaGa-vad Gita” / pe scurt știută ca “Ghita” /
Epocii Fierului, teritoriul Român a fost dominat de străvechii
“Gita” (scriere foarte populară, realizată de înțeleptul Vyasa,
“Agatâ-rşi” / “Aga-Târşi”, înţelepţii de sorginte Iraniană /
autorul epopeii despre “Măreața Indie” = “Maha-Bhărata”)
Huriană peste Geţi - “înţelepţii Gheţilor” = “A-Gatâ-rşii” de fapt
înseamnă “cântecul celui divin”, unde “Gita” = “cântec”.
fiind “Gatâ-rşi” sau “Thyrsa-Geţi”, adică Geţi de la Nistru -
faimoşi deoarece purtau târşuri / crăci corcodite grozav,
emblematice lor (asemănătoare cu ale măreţilor Magi din Media,
Ţara Moşilor / Mezilor de la Marea Caspică, aflată între
Ghergania / Hyrkania şi Albania Caucaziană: după cum a scris
în Antichitate istoricul Herodot Karka 7:62, acei oameni de
demult / “Moşi” - respectiv Mezi / Magi - până în Epoca
Bronzului au fost ştiuţi de toţi ca Ari / Ariani iar apoi Perșii au
numit Aria regiunea Afgană având Herat ca oraș principal). Cu
poziționarea în partea de miazănoapte a Iranului, despre
Ghergania - Hyrkania = Țara Gherganilor / Gorganilor - e de
știut că era între răsăriteana Tyrkmenia / “Tyrk-menia” (azi
Turkmeni-stan, fostă Țară a Dahilor) și apuseana Țară a Magilor
/ Media; considerând principalele direcții cardinale, față de
Media se pot identifica: E = Ghergania, S = Mesopotamia, V =
Anatolia și N = Albania Caucaziană. “Agathos” ἀγαθός în
Greacă înseamnă “Blajin” / “Bun”, ceea ce apropie Iranienii
Agatârși / “Agatâ-rși” de înțelesul combinat ca “Bunii / Blajinii
înțelepți” pentru fericiții cârmuitori ai fostului Rai. “Manii” /
Oamenii care știau mai multe decât media erau “Magi” iar fiind
de demult erau “Moși” (în sensul că nu erau vârstnici, ci din
vechime; de exemplu, cineva din urmă cu mai multe generații
era “Moș” chiar dacă a trăit doar 20-30 de ani). În Vechea Lume
(până în Antichitate), a fost o răspândire concretă de Sudici
Moși - Mani / Magi - din Media / SV Caspic, via Anatoliana
Misia / din S Pontic, până în Balcanica Moesia / SV Pontic și
respectiv o răspândire concretă de Nordici Moși / Magi iubind
Soarele (numiți Sar-Mis / Sar-Mați), din Sar-Mația Asiatică /
NV Caspic, până în Sar-Mația Europeană / NV Pontic. Ținând
cont că acum cea mai mare localitate din Banat e pe terasa
Râului Bega - orașul Timișoara pe Beghei / Bega, Râu știut ca Istoria Țării Românești (“Letopisețul Cantacuzinesc”)

196
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Stolnicului Constantin Cantacuzino - al cărui nepot
Vodă Constantin Brâncoveanu domnea în Țara Româneasă - i s-
a atribuit “Istoria Ţării Româneşti” (scrisă la începutul secolului
XVIII de logofătul Ioan - “mâna sa dreaptă” - după cum au
analizat unii specialiști, ca Dr. Neculai Ursu în 2009), în care se
găsesc afirmații semnificative despre Țările Românilor: “Oricâți
au grăit și au scris de aceste țări, toți zic cum Dachia și Ghetia
(pentru că mai tot un neam au fost aceia) mai denainte vreme că
au chiemat și s-au numit de la acele neamuri Schitice, cum s-au
zis, adecă de la Dachi și de la Gheti, carii din partea Răsăritului
erau veniți într-aceste părți, cum și alte neamuri multe, au doară
mai toate câte-s în Evropa, den Asia s-au pogorât”. Se poate
imediat observa că în urmă cu 3 secole nu era vreun “tabu”
privind originile Asiatice ale Europenilor (inclusiv cronicarul
Moldovean Miron Costin - din secolul anterior aceluia, anume
XVII - a scris despre strămoșii Geto-Daci ai Românilor explicit
că “au venit dinspre Hindia” / adică India); acum însă - la
începutul secolului XXI - numai unii specialiști abordează așa
ceva, majoritatea Europeană refuzându-și (chiar cu indignare)
strămoșii: în Vechea Lume, Asia era considerată la răsărit de
Strâmtorile Bosfor și Dardanele / în S Pontic, respectiv la răsărit
de Fluviul Don / în N Pontic. În “Istoria Ţării Româneşti” /
“Letopiseţul Cantacuzinesc” a mai fost consemnat: “De Huni
îmi iaste a zice și a scrie cevași, cum au pogorât, și de unde au
pogorât întâiu și cum s-au așezat și câte locuri au mai călcat și
au cuprins, și când s-au creștinat, întâi idolatri fiind. Și nu pentru
alta aceasta o fac, ci numai căci în vecinătate ne sunt și căci cu
dânșii mare amestecare Rumânii au avut. Și în ceste mai dupre
urmă vremi cu dânșii s-au ținut ceștea. Vede-se dară, cum toți
istoricii într-aceasta unindu-se, adeverează că Hunii au fost
Schiti, adecă Tătari. Însă den care parte a Schitiei au pogorât a
descăleca părți între dânșii, iaste osebită părere; pentru că unii
zic că sunt veniți din Schitia cea mare a Asii, alții zic că sunt din
Schitia ce stă cătră amiazănoapte, căriia îi zic și acum Iugra,
carea astăzi supusă iaste supt Împărăția Moscului. Dentr-acela
dară loc, zic, să fie pornit într-acoace a veni, trecând Balta
Meotidii (care să face la Crâm can despre amiazănoapte den apa
Donului și din Marea Neagră) și întâi acele locuri dentr-acolo au
coprinsu. Apoi pe-ncet tot mai lățindu-se și loc mai bun și mai
bios căutându-și, și cercându-și de a descăleca și a lăcui, au
ajuns și pre aceste pământuri, și trecând și munții, au cuprins și
toată Panonia. Deci dară Hunii, adecăte Schitii aceia, cărora
acum și Unguri le zicem, coprinzând și acea Panonie și mai
multe țări, altele mai pe urmă luând, s-au așezat. Însă de au
pogorât întâi den Asia, au de la Iugra acei Schiti, noao atâta de
dânșii a cerca nu e. Săvai că care iaste și adevărul, cu nevoie să
va cunoaște, căci că mulți scriu și nevoiesc a dovedi că-s den
Asia. Mai mulți iarăși scriu și zic că de la Iugra. Însă nici iaste
dogmă a bisericii carea, cum vom vrea, să nu o credem, ci poate
neștine crede aceasta, unde i să va părea că să alcătuiescu mai
bine istoricii. Mulți dovedesc și cu aceasta, cum de la acea Iugră
sunt; că viind oameni de aceia și grăind multe cuvinte zic că se
potrivescu cu ale acestor Unguri, numai mai stricate și mai
Varvare li să pare acele cuvinte, măcară că nu știm carii mai
firești limba își vorbește: ceștea ce prin ceste părți lăcuiescu,
carii s-au amestecat cu alte multe feliuri de limbi, au ceia, căci
tot în locul lor acolo să află. Însă orice va fi de aceasta nu știu.
Iar cum mult mai Varvari sunt acei de acolo, adevărat iaste și
pentru starea și tăria locului aceluia, pentru că departe sunt de
oamenii cei politici și mai iscusiți. Unde dară, precum sunt
aceia, așa și limba mai vârtoasă și mai Varvară le va fi. Atila
carele a stătut întâi craiu în Panonia, era om ascuțit la minte, în
lucrurile oștii foarte pățit și știut, cu inimă mare, vârtos în trup, a
197
înșela pre vrăjmași, hiclean. Portul lui și în casă când era, și
afară când ieșiia, era frumos, luciu și curat. Purta în cap și pene
de șoim. Atila era și nesățios în slavă și în oștiri, căci și mai
toate câte făcea, norocite îi ieșiia. Era și însuși viteaz. Dirept
aceia nu să nici stâmpăra la un loc și cătră cei ce mai timpuriu i
să ruga, să pleca lesne. Și pre cine lua și-l ținea în credință o
dată, deci pănă la moarte îl păzea; și a meșteșugi și a face lucruri
împotriva vrăjmașilor lui, minune era și în nemerele și în graba
ce lucra. Și mai marea-i minune era starea-i și răbdarea în
primejdiile ce să supunea. Iară precum era milostiv celor ce să
da și să închina lui, așa neplecat și neîmblânzit era celor ce-i
biruia (foarte aceasta ca un Varvar și ca un crud făcând-o).
Haine dirept aceia lucii purta părându-i că și acelea la mărie
părtinesc. La prânzare rar ședea, iară la cină mult mânca și mai
mult carne, iar pâine mai nimic. Vin bea fără măsură, mai vârtos
când să odihniia, însă tot firea a ș-o ținea nevoia și altele multe
ca acelea avea și ținea. Banii încă și dupre a mai marilor lor
învățătură îi ocărâia și încă mai vârtos nu-i poftiia. Carele
adeseori încă zic că-l auziia toți, zicând: că banii mai mult dau
întristăciune și voie rea, când îi piiarde neștine și-i răpune, decât
îi dau veselie și părere bună, când îi câștigă și-i dobândește. De
trup acel craiu Atila încă era mai mic decât de vârstă tocma;
pieptos, vârtos, capul can mare, ochii can mici, barba rară,
amesteca căruntețe. Să cunoștea și fața-i că iaste mojicoasă, cum
le era feliul; graiul groaznic și spăimos și pentru Varvarul lor
graiu, era și tare de urechi, iar umbletul lui, trufaș. Bolgarii au
venit în Muisia de Jos. Muisia de Sus să zice unii părți de Țara
Sârbească, însă ceiia care-i zic gheografii unde să împreună apa
Savei cu Dunărea, adecăte de la Beligradul Turcesc și în sus
cevași. Iar mai mult cât să întinde în jos, pe unde să alătură pe
de ceia parte de Dunăre, și cu țara aceasta, tot Muisia îi zic. Mai
zice-se Muisia și Machidoniii, carea să hotăraște cu Dardanii.
Mai sunt și alte Muisii în Asia, ci noao de acelea cuvântul nu ne
iaste, nici măcară de cestealalte Muisii, săvai că zicem că unii și
această țară Muisia o chiamă. Ci aceasta mai că nu e de credință
atâta, pentru că rari și foarte puțini o zic, ci numai potu-se fi
lunecat cei ce i-au zis așa, pentru că văzând vecinătatea Țării
Sârbești, căriia Musiia îi zicea și dese amestecăturile lăcuitorilor
uniia și alțiia între dânșii, zis-au cestora pentru aceia Muisiia.
Sau că cei ce vor fi scris că o chiamă așa nu vor fi fost umblat
într-aceste părți; deci, precum de la alții vor fi auzit,
nemaicercând cu amăruntul adevărul, ei au semnat așa, precum
mai de toate orile să întâmplă la ceștea scriitori, istorici și
gheografi și vedem că nu numai în nume Grecesc și le strămută
într-alt feliu, ci și de feliul oamenilor și obiceaiurilor și alte
multe lucruri le povestesc mulți într-alt chip de cum sunt. Însă
orice, ce iaste de numele aceștii Muisii, minciună au adevăr, că
o numiia și așa, eu nu mai cerc, ci numai lăsându-le, ca de mai
puțin zise, a ținea trebuie cele ce de mai mulți și mai numiți,
iaste; și iară zic că Dachia și Ghetia îi zicea și să numiia”. În
2020, colectivul de geneticieni aflat în coordonarea Dr.
Christine Keyser de la Universitatea din Strasbourg / Franța a
concluzionat că Sciții Siberieni au fost strămoșii Hunilor: iată
așadar o confirmare științifică internațională după secole de la
atestarea oficială în Letopisețul Românesc (analizele
cercetătorilor respectivi - printre care și Turbat Tsagaan de la
Academia Mongolă, Bertrand Ludes de la Universitatea din
Paris, Eric Crubezy de la Universitatea din Toulouse, ș.a. - au
identificat același grup genetic ca al bărbaților Gherga inclusiv
la Yakuți, la Avari și la Ungurii timpurii).
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Este de știut despre regiunea Iuhra / Iugra dintre izvorul
Peciorei și Ural (Югра de unde provine denumirea Ugră,
cronicarii Medievali Arabi - ca de exemplu Berberul Al-
Gharnâti - notând-o Yura), indicată de cronicarul Constantin
Cantacuzino ca aceea din care au fost mulți Huni dar și mulți
Unguri, că în prezent - conform analizelor genetice - are peste
trei sferturi dintre bărbații săi Khanti / Jogra de tip genetic
asemănător cu Gherga; în Dialectul Zyryan din vecina regiune
Komi - la răsărit de Karelia - populația era Jugra (așa a și fost
notată în 1096 la Garða / Novgorod: în Evul Mediu mulți din
Yura / Yugra - printre care și Goguli / Voguli, cunoscuți ca parte
a populației Mansi - pentru a scăpa de birurile cerute întâi de
Garða / Novgorod iar apoi cerute de Moscova / metropola de
lângă izvorul Fluviului Ră / Volga, au emigrat spre răsărit,
dincolo de Munții Ural, în Bazinul Ob din V Siberiei, Ob
onomastic echivalând Op adică Apa, acolo căpătând,
corespunzător antropologilor, trăsături Mongoloide). Despre
regiunea Moscovei - aflată pe Râul Moscova din Bazinul Volgăi
- e de știut că inițial a fost populată de către Finico-Ugrii Mari
(ziși și Chere-miș), cu bărbații genetic Gherga în majoritate: în
prezent, Moscova - la început cu denumirea Mosca, având
înțelesul apropiat de “mâzgă” datorită tipologiei sale
mlăștinoase sau învolburate / murdară, respectiv mocirloasă /
vâscoasă - e cel mai mare oraș al Rușilor și e capitala Rusiei (de
altfel, în vechime Rumânii / Românii - ziși Valahi - foloseau
denumirea de Muscali pentru Ruși); se poate remarca la
denumirea Volga că Ungurii / Maghiarii au “Volgy” pentru
“Vale”. Este interesant că înainte cu câteva decenii față de
stolnicul Constantin Cantacuzino, Britanicul Peter Heylin a
consemnat în “Cosmografia” sa: “unii afirmă despre Jugrii
dintre Duina / Dvina și Peciora HiperBoreilor că ar fi fost
progenitorii actualilor Unguri din Panonia, proba fiind că vechea
Maghiară ar fi semănat cu ce vorbesc ei”. Un studiu genetic din
2018 - publicat în 2019 - implicând specialiști ca Helen Post de
la Universitatea din Tartu / Estonia, Endre Nemeth de la Muzeul
de Istorie al Ungariei, Hovhannes Sahakyan de la Academia
Armeniei, Bayazit Yunusbayev de la Institutul de Genetică din
Ufa / Rusia, ș.a. a relevat înrudirile pe linia genetică masculină
umană “N” dintre Ugrici (între care Ungurii formează cel mai
mare grup lingvistic), Finici și Turkici:
198
La regiunea Komi - unde majoritatea bărbaților au
profilul genetic Gherga - se poate observa că e scăldată de apele
Bazinului Râului Nordic Dwina / Dvina (cu gura în Marea Albă
/ Oceanul Arctic); la Vest, cu gura în Golful Riga / Marea
Baltică - curgând prin Rusia, Belarus și Letonia - e apuseanul
Fluviu Dwina / Dvina = Duna / Daugava (Bazinul său fiind
leagăn Antic Finic și Medieval Vareg): înțelesul onomastic
“Dvina” poate fi conectat de cel Finic pentru divinele pirogi
“vene” - necesare deplasărilor facile la HiperBorei - numele său
Finic fiind Viena (în Finică pentru Rusia e denumirea Venäjä iar
pentru Belarus e denumirea Valko-Venäjä / efectiv însemnând
“Alba Rusie”).
Bazinul Dvinei / Vienei Nordice
În lucrarea “O istorie a maghiarilor”din 2014 editată la
Cluj-Napoca - cel mai mare oraș al Ardealului - autorii Pall
Szabo, Pocsai Sandor, Dr. Rad Ciprian, Dr. Varadi Eva și Dr.
Wellmann Laszlo au scris: “Arheologii presupun că populaţiile
ugrice erau, în epoca bronzului, purtătoarele culturii Cercascul,
de tip Andronovo, caracterizată prin case de lemn adâncite
parţial în pământ (semibordeie). Ei practicau atât înhumaţia cât
şi incineraţia. În secolul XII î.C., datorită schimbărilor
climaterice (zona a fost parţial inundată şi nu putea asigura traiul
unui grup numeros) s-a destrămat unitatea ugrică, o parte din
populaţie mutându-se spre sud. Din aceia s-a format ulterior
poporul maghiar, iar din cei rămaşi popoarele khanti şi manşi.
Actualmente popoarele hanti şi manşi trăiesc în Districtul
Autonom Hanti-Manşi din Rusia, situat pe o parte şi alta a
fluviului Ob”. Așadar, acea zonă Siberiană de pe Fluviul Ob -
generatoare a Ungurilor prin Cultura Cercascul din Epoca
Bronzului - a fost în contacte cu Europa vreme îndelungată,
până după apariția Rușilor / în Evul Mediu: e de remarcat că
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

deopotrivă dinaștii întemeietori ai statelor Ungurilor și Rușilor

au făcut parte din grupul genetic al bărbaților Gherga (așa cum
au fost anteriorii dinaști Huni ori Bulgari sau ulteriorii dinaști
Tătari ori Mongoli); în 2019, cercetătorul Român Dan Alexe - în
analiza “Basarab, ba-sar ab, la capul apei: din nou despre
originea cumană...” - a explicat că “marele fluviu Ob = Apa”. La
gura în Marea Kara / Oceanul Arctic = Înghețat a Fluviului Ob
(la NE de Munții Ural) se află Peninsula “Ya-mal”, însemnând
“Malul luminat” - zis și “Capătul lumii” - cu populație
Samoiedă Nenetă / adică literalmente de “Oameni”, cea mai
apropiată genetic masculin de Gherga, corespunzător
laboratorului European al companiei Britanice “Living DNA” ca
rezultat al analizei solicitată în 2020 special de autorul prezentei
lucrări; în zona Iamală / Yamalia coeficientul de umezire e
ridicat, sunt mlaștini severe, permafrostul e larg răspândit, clima
e dură, cu ierni lungi și reci, respectiv veri scurte iar vânturile
sunt puternice, aducând o multitudine de păsări migratoare:
acolo creșterea tradițională nomadă a renilor e cea mai bine
păstrată din Rusia iar Neneții - consumatori constanți de pești
afumați, inclusiv somon - și în prezent vânează urși polari. În
1993, Dr. Ants Viires a scris că “Neneții etimologic derivă din
Eneți - populația Bazinului Enisei - iar termenul ‘nenay’ Răspândirea procentuală actuală a bărbaților genetic ca
înseamnă ‘autentic’, așadar Neneții sunt ‘oameni autentici’; Gherga (conform “Living DNA” 2020)
numele lor mai vechi - și mai răspândit - era Yurak. Habitatul
Nenet este deopotrivă în NV Siberiei și în NE Europei, Neneții După cum a studiat lingvistul Rus Max Vasmer 1886-
ajungând spre Nord până în Insulele Arctice iar în Vest până în 1962, hidronimul Volga s-a fixat în legătură cu termenul proto-
Peninsula Kola. Neneții se găsesc pe un teritoriu vast, de peste Slav pentru “umiditate”, păstrat de Slavi acum de exemplu în
un milion de kmp, între gura Fluviului Enisei și Marea Albă: se Ucraineană ca “Voloha”, în Rusă și Bulgară ca “Vlaga” (în Cehă
găsesc atât în taiga - ca pădurea deasă Siberiană din Bazinul “Vlaha” fiind “umezeală”), etc.; Ungurii - parte a Ugro-
Fluviului Ob - cât și în tundra mlăștinoasă; bărbații au unele Finicilor, numeroși în Valea superioară a Volgăi - stabiliți din
trăsături mai Mongoloide iar femeile au unele trăsături mai 896 în capătul apusean al Marii Stepe EurAsiatice, anume în
Europene. Limba Nenetă e cea universală din zona Urală polară Panonia = Bazinul Dunării mijlocii, fiind cei mai Sudici Ugro-
- fiind cea mai răspândită - servind ca limbă comună populațiilor Finici din Europa, utilizează termenul “Völgy” pentru “Vale”
de acolo, ca o ‘Lingua Franca’. În NE Europei, Neneții au fost (leagănul limbilor Ugro-Finice / Finico-Ugre în Europa, grupare
vecini cu Ugrii încă din urmă cu 2 milenii. Creștinismul și-a din care s-au desprins Ungurii vorbind Maghiara, a fost între
făcut apariția printre ei abia după sfârșitul Medieval, datorită Munții Ural și Fluviul Volga iar Finicii - respectiv cei numiți așa
coloniștilor Ruși”. Pe de o parte, onomastica primordială Nenetă încă din Antichitate fiindcă erau la finele Vechii Lumi - care au
ca “Yurak” rezona Ghergan (efectiv, Yurakii au fost Gherghi); migrat dinspre S spre N, au preluat Graiul Saami care au migrat
pe de altă parte - după cum se vede din analiza efectuată în 2020 dinspre E spre V: Ungurii au apărut la Dunărea mijlocie după
de laboratorul European “Living DNA” - procentul cel mai 216 ani de la venirea verilor lor Bulgari la Dunărea inferioară,
ridicat de bărbați cu profilul genetic ca Gherga se află printre care au avut împreună cu Vlahii / Românii o mare structură
Neneții din Yamalia (97%): Imperială din vecinătatea NV a bizantinilor până în Panonia / la
Dunărea mijlocie, unde Ungurii la sosire i-au întâlnit pe
cârmuitorii Românilor - din Imperiul Scito-Român / Bulgaro-
Vlah = Български-влах - Gelu / în Ardeal, Menumorut / în
Crișana și Glad / în Banat). Geneticienii au relevat că dintre
Europeni cei mai marcați tipologic ca “Oameni ai Stepelor” sunt
Eski-moșii Saami / Sa-meni (majoritari la N de Karelia, în
Laponia / Finlanda):

199
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Proporțiile moștenirilor printre actualii Europeni
Volohii / Valahii - sau Vlahii - au fost denumiți mereu
Românii (adică “riveranii” / “cei de pe Râuri”) iar așa ceva e de
reținut, căci rădăcinile au fost străvechi, dinaintea existenței
Slavilor / Slabilor, anume: din timpul stră-Românilor / urmașii
celor din Raiul Est European (mulți cercetători Români au
studiat apariția Medievală a legăturilor dintre Slavi / Sclavi și
Rumâni / Români refuzând însă cu cerbicie orice dimensiune
acvatică a etnonimului de Volohi / Valahi sau Vlahi - chiar dacă
aceleași semnificații de udare ori de valuri sunt atât pentru Slavi,
cât și pentru Români - reținând doar că Slavii se așezau pe Văi,
acelea de fapt fiind populate până atunci în mod preferențial de
către Români; din anul 680, Vulgarii / Bulgarii s-au așezat în
Balcani, în vecinătatea bizantinilor, ca “prima linie” a
Imperiului Български-влах / Bulgaro-Blah = Vulgaro-Vlah /
Scito-Român, făcându-și datoria războinică timp de mai multe
secole, până în mileniul II). Este interesant ce a scris călugărul
dominican Ioan de Sultanieh în “Libellus de Notitia Orbis” din
1404, anume că Bulgarii ar fi fost cei vorbind Vulgar limba
Rumână; istoricul Ioan Aurel Pop - ajuns președintele
Academiei Române - a scris în 2017 că “acest autor clasifică
limba română drept ‘aproape romană’ sau ‘aproape latină’,
vorbind despre românii de la sud de Dunăre, dar ceea ce spune
el era valabil și pentru românii nord-dunăreni, căci aria de
formare a poporului român a cuprins - după cum se știe - vaste
regiuni situate deopotrivă la sud și la nord de fluviu”. Vechii
Bulgari au venit în Balcani la 3 secole după ce Goții s-au
emancipat față de bizantini; pe când vechii Bulgari au intrat în
Balcani, ViziGoții încă aveau Regat în Peninsula Iberică: Goții
Vestici, adică ViziGoții erau în general de la Vistula - ajunși în
final acolo unde au prosperat via Valea Dunării - fiind cârmuiți
de Dinastia Baltă iar OstroGoții, adică mai nobilii Goți Estici,
erau de pe ostroavele din răsăritul Europei, fiind cârmuiți de
Dinastia Amală (a celor care nu erau de pe maluri). În 1999,
academicianul Victor Spinei a scris: “Din momentul apariției
hunilor în extremitatea răsăriteană a Europei și până la
pătrunderea mongolilor, stepele nord-pontice s-au aflat sub
dominația autoritară a triburilor de neam turcic. Spre mijlocul
acelei îndelungate perioade de aproximativ un mileniu s-a
interpus breșa datorată ungurilor, alcătuind o notă distinctă în
peisajul învolburat al stepelor. Ungurii sunt singura ramură a
marii familii de popoare finico-ugrice care, desprinzându-se din
ambianța geografică ancestrală, s-a înscris pe o traiectorie
evolutivă cu un destin aparte, într-un alt mediu etnic și cultural,
specific comunităților nomade. Spre deosebire de ceilalți frați
200
finico-ugrieni - vânători și culegători, răspândiți în zone cu
întinse arealuri forestiere - ungurii, prin contactele și
conviețuirea cu triburile nomade turanice, au fost contaminați nu
numai din punct de vedere lingvistic de influența lor, ci și în
privința modului de viață, mai ales prin faptul că s-au deplasat
progresiv spre ținuturile de silvostepă și stepă, cadru predilect
pentru creșterea animalelor în turmă; dat fiind că, după migrația
hunilor, șesurile ponto-caspice au devenit un adevărat apanaj al
neamurilor turcice, ele au impus specificul propriilor norme de
existență nomadă tuturor comunităților din zonă, creuzetul
stepei având tendința de a topi identitatea tuturor celor pătrunși
în cadrul său: acest fapt explică și desemnarea ungurilor în unele
categorii de izvoare cu numele de turci”.
Migrarea Oguză / Turanică
La sfârșitul secolului IV, Hunii dintre izvorul Peciorei -
Fluviu lung de 1809 km, cu al treilea debit din Europa după
Volga și Dunăre, curgând în Oceanul Arctic - și Peninsula
Crimeea / Marea Azov, au intrat în spațiul actualei Românii iar
la începutul secolului V (după ce o parte din Geții / Goții de la
Dunăre au cucerit Roma) ei și-au stabilit capitala Imperială în
Banat, căci liderul Attila s-a însurat în regiune cu prințesa
autohtonă Kreka / Kerka, urmașa ultimului “G/herțeg” = rege
independent al Geto-Dacilor, Decebal; despre împăratul Attila,
cei de la Dunărea mijlocie și inferioară (anume Românii,
Vulgarii / Bulgarii și Ungurii) au avut postum mereu termeni
elogioși, fiind respectat ca un mare cârmuitor al strămoșilor lor:
au fost atestate cu înrădăcinarea în Dinastia lui Attila din secolul
V, pentru Bulgari / Sciți, Dinastia lui Asparuh din secolul VII și
pentru Unguri / Maghiari, Dinastia lui Arpad din secolul IX (iar
dacă ambele dinastii ale ambilor vecini ai Românilor au
documentat aceeași filiație nobilă Hună - adică Bulgarii și
Ungurii - ar fi ciudat ca Românii, fizic aflați tocmai între ei, să
nu considere așa ceva, mai ales deoarece Dinastia lui Attila și-a
avut rudele cele mai apropiate nu altundeva decât în spațiul
Român iar prima mare cronică a Țării Românești a atestat
“marea amestecare” avută de autohtonii stră-Români cu Hunii,
într-un timp când nici Bulgarii și nici Ungurii nu erau așezați în
actualele lor Țări). Față de restul Vechii Lumi, fiecare dintre
oamenii acestor națiuni - în timpurile proprii de apogeu - au fost
la rând “extrem Nordici” = Hiperborei: Geto-Dacii, Hunii,
Bulgarii ajunși de pe Bolga / Volga în S Dunării inferioare,
Ungurii sosiți în Panonia de și mai departe decât Bulgarii / de
dincolo de Volga și Rușii (stăpâni și acum peste cea mai mare
parte a Nordului EurAsiei, ei fiind acum proprietari ai locurilor
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

foștilor MasaGeți / Sciți, până la Polul Nord); istoricul Rus

Dmitry Ilovaysky a scris în 1874 că Hunii împăratului Attila
erau Finico-Ugri Europeni provenind dintre Munții Ural și
Carpați iar ei nu erau aceiași cu Hunii Asiei.

Spre comparație, la apus - în Europa Centrală, în

spațiul României actuale și împrejur, unde erau stră-Românii - a
fost venerat Soarele = Sf. Ra, credincioșii săi fiind “Oamenii
Raiului” adorând lumina: “Râ-mânii” / “Ru-mânii” (“mânii”
Familia Uralică fiind “oamenii”). În Asia Centrală, nu departe de Media = Ţara
Moșilor / Magilor erau tărâmurile Masa-Geţilor / Marilor Geți şi
Este de știut că în Epoca Bronzului - de exemplu în Dahilor (rudele răsăritene ale apusenilor Geţi şi Daci, din
mileniul III î.C. - proto-Urala era utilizată între Baikal și Baltica, Europa / inițial aglomeraţi cu predilecţie pe cursul inferior al
așa cum se poate vedea: Fluviului Dunărea); “Enciclopedia Germană Paully-Wissowa” a
derivat MasaGeții din Avesticul “Masyo” pentru “pește”, ei
fiind “mâncători de pește” (deci și pescari ori navigatori /
negustori): de altfel, mai ales Antic răspândirea lor a fost între
Bazinele Fluviilor SârDaria / din Asia Centrală - însemnând
“Râul Soarelui” ori “Râul Regal”, căci acolo “Darya” = “Râu” -
și Dunărea / din Europa Centrală (în Vechea Lume, Darya /
“Dar-ya” - însemnând apă mare - era în Asia Centrală și
literalmente “Darul-luminii”, forma masculină la Perși fiind
Darius, respectiv Darie iar Dinastia Duras a dat regi Geto-Daci /
Getu-Daci în Bazinul Dunării inferioare, la începutul Medieval
Dinastia Dulo dând cârmuitorii timpurii ai Hunilor, Bulgarilor și
Ungurilor).

Familia lingvistică Urală (conform Dr. Robin Kar, 2012)

Sfinţii de la Răsărit au impresionat Vechea Lume, din

timpuri imemoriale. O legendă Grecească - relatată de Anticul
Plutarh - a explicat de ce unui Fluviu din Meso-Potamia i s-a dat
numele de Tigru, după ce mai înainte se numise Sollax: pentru a
seduce o nimfă Asiatică / Indiană de care se îndrăgostise (în
Latină “paellax” = “seducător”), Zeul Dionysos s-a prefăcut în
tigru; ajunsă pe malul Fluviului, nimfa n-a mai putut fugi mai
departe şi s-a lăsat prinsă de tigru. Medes - fiul lor - a fost eroul
etnonim al Mezilor iar Fluviul a început să poarte numele de
Tigru în amintirea nimfei şi a Zeului care s-au iubit pe malul
său. Înţelesul de “mijloc” s-a transmis printre cei vechi atât
pentru “Meso-potamia” (teritoriul dintre Fluviile Tigru şi
Eufrat), cât şi pentru “Media” (teritoriul din N Mesopotamiei),
unde trăiau Magii, care erau oameni străvechi - Mani numiți
Moși - cu rădăcini în timpurile când era venerată Sf. Lună = Regiuni Românești
“Ma-sa” / astrul favorit al Marii Mame zisă “Muș”, iubită din
moși-strămoși. Este de ştiut că în Antichitate - după cum a scris şi un
document Maramureşean din 1404 despre denumiri locale
Antice, studiat de academicianul Ardelean Ioan Aurel Pop /

201
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
ajuns președintele Academiei Române în 2018 - limbii Gete i se
zicea “Sermo-Geticus”, adică “vorbirea Getă” (ce s-a relevat
prin toate cuvintele redate Medieval că în Antichitate era
categoric Românică, fără aportul Romanilor: în Maramureş -
regiune nicicând ocupată de Romani, de acolo curgând Marele
Mureș adică Tisa / ce primește Râul Mureș ca afluent la granița
dintre Banat și Crișana = altă regiune neocupată vreodată de
Romani - au trăit Geto-Daci liberi); Sermo-Getica era vorbită în
Sarmația de Geții răspândiți pe vastele întinderi Sarmate,
începând cu capitala Sarmise-Getusa / literalmente însemnând
orașul Geților dinspre Sarmați (existând în Ținutul Hațegului
dinaintea ocupației Romane). În proto Indo-Europeană - adică în
limba dinaintea celei utilizate de Kurgani - compunerea dintre
uscatul “Ters” şi divina “Ga” (ca Ters-Ga) semnifica “uscata
Ga” / “sufletista Ga”, ştiindu-se și că de fapt fierbintele suflet e
uscat, în veşnică dorinţă de apă. Cu numele Gher-Ga erau
pământenii care locuiau uscatele terase / terenuri de lângă ape
(în lingvistică, “T” - ca şi “K” - a fost demonstrat ca des
suprapus în trecut peste “G”, ceea ce-i indică pe Gherga ca
primii oameni ai pământului uscat, “Gher” precedând “Ter”);
însă Gher a dat şi Ker / Cer - ceea ce era deasupra Pământului
Ga - hierogamia dintre Cer şi Pământ (literalmente ca Gher-Ga)
de asemenea fiind demonstrată ca străveche: în vechea Greacă
“hiero” / ιερός = “sacru” iar “chiero” / χιερο = “mare preot”
(despre limba Greacă e de ştiut că nu s-a născut în Sudul
Balcanic / Europa, ci întâi a apărut în Vestul Anatolic / Asia
“Mică”). Binomul umed-uscat bineînțeles că a caracterizat
mereu riveranii (oamenii de pe Văile Râurilor, solidarii stabiliți
pe maluri, spre deosebire de solitarii din Munți).
Se pare că forma de “pământeni credincioşi” (rugând
Gheia / Pământul) ori forma de “regalitatea pe Pământ”
(cârmuind pământenii) au fost de la începutul Gherga, numele
reproducând Pământul Gheia = “GHE” şi regalul = “RGA”,
adică expresia cumulată a gemenilor regali - respectiv “prinţi” -
cerescul “Ra” şi terestra “Ga” / Gherga fiind deopotrivă atât
“pruncul” lor, cât şi respectiv prinţul propagator al credinţei în
puterea Pământului Ghe; zămislirea “Ghe-rga” a fost de către
androgina “sufletistă supremă” a “timpului de aur” din Epoca
Pietrei, patroana Pământului / Terrei (prefixul “Ghe” fiind
conectat sufletului pământean iar “rga” arătând valoarea
supremă - de rugă sau regală - care probabil era prima formă
Gherga, cea mai veche, din paleolitic, literalmente Ghe-rga
însemnând cel care ruga Gheia / Pământul ori “regele
Pământului”). În cartea “Limba Română - nașterea și falsurile
istorice” din 2016 cercetătorul Lucian Costi a scris: “Ru-ga se
202
rostește cu gu-ra, unde ruga și gura sunt termeni clădiți cu
aceleași morfeme pe poziții inversate: ‘r*’, codul adorării
soarelui și ‘g*’, codul grăirii”. Pre-diluvian, regii / “rga”
proveneau din “Ra-Ga” (de fapt cumulul dintre Cerul Ra şi Glia
Ga) iar patriarhii “rşi” / “rişi” - primii înţelepţi, consideraţi mai
ales ca Sfinţi Cereşti / Solari - proveneau din “Ra-sa”
(asamblând Cerul / Soarele “Ra” care lumina Terra / Pământul şi
sacrul său “Sa”, ca “Soarele-Sacru”), Gherga regăsindu-se de-a
lungul a diverse perioade istorice, în locuri diferite, deopotrivă
drept cei care se rugau, adică “regi” sau drept cei care erau
înţelepţi, adică “rişi”. De altfel, corespunzător “Dicţionarului de
sinonime Române” din 2002 “a cerca” facerea unui serviciu = “a
ruga” / “a se închina” (“regi” şi “rişi” regăsindu-se într-un areal
uriaş din Vechea Lume, cuvintele acelea fiind încă din Epoca
Pietrei foarte populare în multe culturi, cu exact aceleaşi
pronunţii şi cu exact aceleaşi sensuri); în cadrul termenului de
“persoană”, se poate observa pe bucăţi că “pe-rsoană” cuprinde
prefixul sfinţeniei “pe”, particula “rso” a înţelepciunii şi sufixul
“ană” de la divinitatea An: “persoană” în vechime era
considerată - dintre toate vieţuitoarele - numai fiinţa umană,
deoarece e singura care pe lângă trup şi suflet are spirit (oamenii
- în plus - deosebindu-se şi prin faptul că-s cuvântători, restul
vieţuitoarelor fiind necuvântătoare). Ambele categorii, de rişi =
înţelepţi şi de regi = lideri, se distingeau prin faptul că erau
“născuţi a doua oară”, adică erau divini; literar, “Ghe-rga” =
“stăpânirea Pământului”, căci particula “Ghe” era de la Pământ
iar particula “rga” era pentru stăpânire: dimensiunea regală
Gherga e cuprinsă în însuși numele Ghe-rga = “Ghe-rege” (Ghe
/ Ga fiind Terra / Pământul iar “rga” fiind regele / regina).
Filoloaga Catalană Nuria Garcia-Quera a demonstrat că rădăcina
lingvistică “Bar” / “Bor” - mai veche decât limbile Indo-
Europene - indica o confluență de ape: iată așadar înțelegerea
prin “BarBar” ca omul de la confluența unor ape / inițial,
Barbarii erau cei de la confluențele apelor, mai ales Riverani de
la gurile unor Râuri; tot corespunzător studiilor sale, străvechiul
lexem “Ge” / “Ghe” însemna “la fel dar mai mare”, ceea ce ar
explica “Ghe-rga” în Vechea Lume efectiv ca fiind “rege mai
mare”. Înţelesul de la început / străvechi Gherga (pre-diluvian /
din paleolitic) concret poate fi decriptat - prin considerarea
genului - ca “regina Pământului”: Marea Mamă (venerată
pretutindeni în Epoca Pietrei, deoarece religia în cronologia
lumii a început matri-liniar cu Doamna-zeu, nu patri-liniar cu
Dumne-zeu, “Maica Domnului” fiind o expresie consacrată cu
multe milenii înaintea Fecioarei Maria din Galileea); purtătorii
numelui Gherga erau cei îndreptăţiţi de puterea pe care o aveau,
căci au fost - regine / regi ori rişi - cârmuitorii oamenilor,
înțeleptele / înțelepții propagând credinţa în divinitatea sa. În
imaginea următoare se poate vedea o reprezentare din Epoca
Pietrei - găsită în Câmpia Est Europeană - a Marii Zeiţe Mamă,
din Gagarino 53,43 lat. N, 38,23 long. E, pe Fluviul Don
(sculptură în obsidian = rocă vulcanică, din mileniul XIX î.C. /
în timpul ultimei glaciaţiuni):
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Marea Zeiţă din Gagarino
Dr. Ion Ghinoiu - în “Dicţionarul de mitologie română”
din 2012 - a afirmat că “în cele aproximativ 10 milenii de
cultură şi civilizaţie în bazinul Dunării de jos au fost 3 complexe
spirituale, dominate de câte o divinitate adorată: Zeiţa-Mamă din
Epoca Pietrei (mileniul VIII î.C. - mileniul III î.C.), Zeul-Tată
indo-european (mileniul III î.C. - mileniul I î.C.), Fiul lui
Dumnezeu, Iisus (din mileniul I încoace)”. Academicianul
Român George Coșbuc a scris: “Colindele au fost cântece
solare, fragmente şi rămăşiţe din cântările liturgice ale Cultului
Naturii. Ele însă sunt mai vechi decât creştinismul. Cântările pe
care le aveau popoarele Indo-Germanice, poate din timpuri
preistorice, ca părţi integrante ale cultului lor, preamăreau în
203
versuri elementele şi lupta lor în natură, fenomenele naturii şi
corpurile cereşti. Îndeosebi soarele stă în centrul acestui cult:
biruinţa lui asupra întunericului nopţii, a iernii şi a furtunii,
făceau dintr-însul un erou; căldura lui şi lumina, pe urma cărora
creşteau plantele, făceau din el un binefăcător al lumii. Ca erou
şi binefăcător, soarele era şi este centrul miturilor solare şi este
astăzi centrul basmelor noastre. Apunerea sa seara, dar mai ales
depărtarea lui de pământ începând de la solstiţiul de vară, era
privită ca o călătorie a lui printr-altă lume, chiar ca o moarte a
lui - pe urma lui murea lumina, venea frigul şi despuierea naturii
- iar oamenii îi dădeau poveţe cum să se lupte cu duşmanii săi,
pe unde să meargă să nu să rătăcească, cum să se poarte printr-
altă lume. Ca drumeţ înstrăinat, el era plâns în cântece şi este
plâns şi astăzi în bocetele noastre. Iar de la solstiţiul de iarnă,
când începea să se apropie de pământ, el era eroul biruitor care
se întorcea din luptă, i se aduceau jertfe, i se cântau cântece de
bucurie şi de biruinţă. Venirea lui era privită ca o naştere, căci
cu el renăştea lumina zilelor şi viaţa naturii. Iar la echinocţiul de
primăvară era sărbătorit îndeosebi ca erou întors din luptă, ca
eroul înviat din morţi, dăruind viaţă lumii. Ca erou ce se naşte, a
fost cântat de popoare în toate timpurile, cu urări reciproce de
fericire, cu alegorizări şi simbolizări şi este cântat şi astăzi în
colindele noastre şi este sărbătorit de datinele noastre. Colindele
erau şi sunt cântece la adresa soarelui, ce renaşte la solstiţiul de
iarnă, prin decembrie”. Biserica relativ recent a decis că nașterea
lui Iisus a fost în noaptea Moșului Crăciun, divinizat de milenii
după solstițiul de iarnă, în prezent încă sărbătorirea Crăciunului
- a personajului victorios, cu mare personalitate - fiind mult mai
puternică decât aniversarea Pruncului Iisus (ceea ce îngrijorează
clerul): Tradițional, Moșul Crăciun cu daruri, cu colinde, etc.,
copleșește în impact comparativ cu imaginea Nou-Născutului,
dintre cele 2 personaje încă și acum cel bătrân fiind - cel puțin
imagistic - categoric mai popular decât cel tânăr (colindul de
ceată bărbătească de Crăciun al Românilor e oficial din 2013 în
patrimoniul imaterial UNESCO al umanității; e de știut - după
cum a studiat și Dr. Grigore Leșe - că inițial cuvântul folosit la
“colind” era “corind”, dânsul afirmând despre Corinde că au fost
“cele mai vechi cântece ale omenirii, ctitorite de zei”). De altfel,
obiceiul practicat în vechime prin satele Românești / Valahe de
grupuri ca la sărbători să meargă pe la casele oamenilor pentru a
ura gazdelor - care îi răsplăteau cu daruri - se numea “vălărit”.
Numele sorcovitului vine de la sorb (rudă cu gherghinul /
păducelul, merișorul și măceșul): șamanii apreciau puterea dată
de bobițele sale tămăduitoare și pentru că erau roșii (având
culoarea sângelui care însemna viață); sorcovitul - practică
șamanică - în vechime se practica prin lovirea cu crenguța de
sorb a șalelor / spatelui (zona sacrală), pentru că pe acolo era
poarta de intrare a puterii sorbului. Vlahii / Aromânii din Nordul
Elenilor încă sorcovesc așa, după cum au arătat specialiști ca
Faidon Koukoules, Kostas Karapatakis, ș.a. iar la Români până
acum a rămas zicala despre bătaia la fund că “e ruptă din Rai”.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
De altfel, străvechile reprezentări ale ritualurilor
șamanice au înfățișat și bătaia la tălpi cu vergeaua, pentru
readucerea la conștiență a persoanei aflată în transă: a se
întoarce între cei vii. În 2014, Dr. Ion Ghinoiu a scris despre
“Zeii pastorali”: “Asemănător primului zeu al omenirii, numit de
români Sf. Soare, care se naşte, îşi trăieşte fulgerător veacul şi
moare pentru a renaşte după un an, mureau şi renăşteau şi zeii
popoarelor asimilaţi cu acesta. Anul - unitatea principală de
măsură a timpului - are submultipli şi multipli. Unităţile şi
reprezentările mitice subordonate zeului An sunt anotimpurile,
lunile, săptămânile, zilele şi momentele zilei. Acestea se împart,
după tipul de calendar - agrar sau pastoral - în 2 încrengături: a
zeiţelor agrare, dependente de cultul lunar şi dominate de Baba
Dochia şi a zeilor pastorali, dependenţi de cultul solar şi
dominaţi de Moş Crăciun. După marii zei-an, Moş Crăciun în
calendarul pastoral şi Baba Dochia în calendarul agrar, urmează
reprezentările mitice sezoniere care patronează anotimpurile: 2
în calendarul pastoral (iarnă, vară) şi 4 în calendarul agrar
(primăvară, vară, toamnă, iarnă). Zeul An are submultipli dar şi
multipli: ‘veacul de om’, durată egală cu lungimea vieţii omului
în Lumea de aici şi ‘veacul vecilor’, lungimea vieţii sufletului în
Lumea cealaltă. Dimensiunea ‘veacului de om’ este apreciată în
ani iar cea a ‘veacului vecilor’ este calculată în ere”.
Familia Altaică
Calendarele şi cultele lunar ori solar au fost în strânse
legături, din timpuri străvechi, pretutindeni pe glob. În
“Dicţionar de simboluri”, Francezii Jean Chevalier şi Alain
Gheerbrant au scris: “Simbolismul lunii s-a corelat cu acela al
soarelui. Cele 2 caractere ale ei fundamentale derivă, pe de-o
parte, din faptul că luna e lipsită de lumină proprie şi nu este
decât o reflectare a soarelui iar pe de alta, din aceea că
traversează diferite faze şi îşi schimbă forma. De aceea,
simbolizează dependenţa şi principiul feminin, precum şi
periodicitatea şi reînnoirea. În această dublă calitate, luna e
simbolul transformării şi al creşterii (cornul lunii). Luna e un
simbol al ritmurilor biologice: astru care creşte, descreşte şi
dispare, a cărui viaţă este supusă legii universale a devenirii, a
naşterii şi a morţii, luna are o istorie asemeni cu cea a omului,
însă moartea ei nu e niciodată definitivă. Veşnica întoarcere la
formele iniţiale, această periodicitate fără sfârşit, fac din lună,
prin excelenţă, astrul ritmurilor vieţii. Ea controlează planurile
cosmice guvernate de legea devenirii ciclice: apă, ploaie,
vegetaţie, fertilitate. Luna simbolizează şi timpul ce trece,
timpul viu pe care-l măsoară prin fazele ei succesive şi regulate.
204
Luna este şi ‘primul mort’. Timp de 3 nopţi, în fiecare lună, ea e
ca moartă, dispare; apoi reapare şi sporeşte în strălucire. La fel şi
decedaţii, care se presupune că acced la o nouă modalitate de
existenţă. Luna e pentru oameni simbolul acestei treceri de la
viaţă la moarte şi de la moarte la viaţă. Luna - astru al nopţilor -
evocă în plan metaforic frumuseţea dar şi lumina în imensitatea
întunecimii. La hinduşi, sfera lunii e capătul căii strămoşilor.
Mişcarea sa ciclică (faza de creştere şi de descreştere) poate fi
pusă în legătură cu simbolismul lunar al lui Ianus: luna e
deopotrivă poartă a Cerului şi poartă a Infernului, Artemida şi
Hecate, Artemida ca aspectul favorabil, Hecate ca înfăţişarea
înfricoşătoare a lunii. Altaicii salutau luna nouă cerându-i
fericire şi noroc; iakuţii, finicii şi estonii celebrează cununiile pe
lună nouă (şi pentru ei, luna e simbolul fecundităţii). Pentru
iakuţi, petele din lună reprezintă o fetiţă care poartă pe umeri
găleţi de apă; la buriaţi, aceeaşi imagine e completată de un
răchitiş. Pentru samoiezi, luna ar fi ochiul rău al lui Num /
Cerul, al cărui ochi bun ar fi soarele. În lumea islamică există 2
calendare: unul solar, datorită nevoilor agriculturii şi celălalt
lunar, din necesităţi religioase (Coranul însuşi foloseşte un
simbolism lunar; fazele lunii şi semilunare evocă moartea şi
învierea). Simbolismul soarelui e tot atât de plurivalent pe cât de
bogată în contradicţii este realitatea solară. Chiar dacă pentru
multe popoare n-a fost el însuşi un zeu, soarele se înfăţişează ca
o manifestare a divinităţii (epifanie uraniană). El poate fi
conceput ca fiu al zeului suprem şi frate al curcubeului. Soarele
e izvorul luminii, al căldurii şi al vieţii. Razele solare reprezintă
influenţele cereşti primite de pământ. Textele hinduse fac din
soare originea a tot ce există, principiul şi sfârşitul oricărei
manifestări, ‘cel care hrăneşte’. Dintr-un alt punct de vedere, e
drept, soarele este şi ‘distrugătorul’, principiul secetei, căruia i
se opune ploaia roditoare. Astfel, în China veche, sorii de prisos
trebuiau doborâţi cu săgeţile. Soarele se află în centrul cerului
aşa cum inima se află în centrul fiinţei. Lumina fiind cunoaştere,
soarele reprezintă cunoaşterea intuitivă, imediată; luna
reprezintă cunoaşterea prin reflectare, raţională, speculativă.
Prin urmare, luna şi soarele corespund sufletului şi respectiv
spiritului, precum şi sălaşurilor acestora: inima şi creierul.
Esenţă şi substanţă, formă şi materie: ‘tatăl său e soarele iar
mamă îi e luna’ se poate citi în hermetica ‘Tăbliţă de Smarald’.
Pentru popoarele Asiei Centrale, iniţial ar fi existat mai mulţi
sori, ale căror căldură excesivă şi lumină orbitoare făceau
pământul de nelocuit. Un erou / zeu a salvat omenirea doborând
cu săgeţi - aşa cum rezultă din majoritatea miturilor - primii sori
(aceia ar fi incendiat pământul, cărbunele provenind din acea
calamitate). Soarele era femelă (‘mama-soare’) şi luna mascul
(‘tatăl-lună’) pentru populaţiile pastorale nomade; a fost cazul
celor mai multe triburi din Asia Centrală”.
Amulete falice
Cornul Lunii - adică SemiLuna - în Vechea Lume
aducea vizual dar și onomastic, prin denumirea “Luna”, cu “Pula
lui An”. De pildă, foarte populare la Romani erau amuletele
“Lunula” la fecioare și “Bulla” la feciori, adică semiluni falice,
protejând de deochi; distragerea privirii de la cea directă “ochi
în ochi” la cea deviată spre amuletă evita efectul hipnotic /
“vrăjit”: hipnotismul / “vraja” se folosea de pildă intenționat
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

doar de către șaman / vraci, pentru inducerea stării de transă aferent, pe de o parte erau extraordinarele manifestări aeriene
asociată vindecărilor unor afecțiuni, deochiul însă fiind o prin vârtejurile tornadelor, reflectând forţele de tip masculin ce
vătămare in/voluntară, de evitat prin direcționarea “uităturii” au fost asociate unor vânturi deosebite, fulgerelor ori furtunilor
dăunătoare pentru descărcarea puterii sale altundeva decât direct iar pe de altă parte erau extraordinarele manifestări prin topirea
în ochi. Cercetătoarea Româncă Lucia Gheorghiu a scris în gheţurilor Nordice şi curgerea lor, reflectând forţele de tip
2006: “Copiii nu trebuie lăsați să se uite în apă sau în oglindă feminin ce au fost asociate trecerilor de la rece la cald, până la
până la vârsta de un an, căci se pot deochia singuri; durerea fierbinţeala vulcanică a unor terenuri deosebite; ambii poli -
puternică de cap care nu cedează cu nici un calmant, căscatul binecuvântaţi de lumina Soarelui / adică a Sacrului Ra sau de
continuu, starea de amețeală și greață fără motiv, fața înroșită vigoarea Selenei / adică a Sacrei Luni - aveau valori părinteşti,
puternic, sângerarea nazală, febra izbucnită brusc și țiuiturile astfel încât, prin Zeiasca lor împreunare, au format “Gher-Ga” =
persistente în urechi pot fi efectele unui deochi. Pe tot Gherga (de altfel, termenul proto Indo-European pentru “pol”
mapamondul, deochiul este încă de temut”. Cercetătorul Francez era “ghalg” / un ecou Gharg).
Louis Constant 1810-1875 (care sub pseudonimul “Eliphas
Levi” a publicat în 1859 “Istoria Magiei” la Paris / în același an
geologul Englez Charles Darwin 1809-1882 publicând
“Originea speciilor” la Londra) a făcut fără echivoc distincția
dintre Magie și vrăjitorie: “Magicianul are o forță pe care o
cunoaște, vrăjitorul încearcă sa abuzeze de ceea ce nu știe;
diavolul se dăruiește magicianului și vrăjitorul se oferă
diavolului”. Autorii Americani Michael Cremo și Richard
Thompson au scris în cartea “Arheologia interzisă: istoria
acunsă a umanității” din 1993 că “împărtășim vederile
academicianului Francez Jean Loius Armand de Quatrefages de
Breau 1810-1892 despre rasa pre-Adamită a oamenilor similari
maimuțelor - incapabili prin constituție să Îl înțeleagă și să Îl
adore pe Dumnezeu - ce se credea că ar fost distrusă printr-o
inundație catastrofală (alta decât Potopul lui Noe), după care au
venit cele 6 zile ale noii creații, în timpul căreia a fost adusă
întru ființă rasa modernă de oameni, capabilă de a-L adora pe
Dumnezeu, începând cu Adam și Eva; noua specie umană era
complet distinctă de cea veche, fără nici o legătură prin
descendență” (într-adevăr, începutul ud a fost prezentat biblic de
Vechiul Testament în “Facerea” / “Geneza” 1 - prin versetul
“Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” - momentul
fiind dinainte de Adam).

Fenomene cereşti extreme: eclipsă de soare şi celulă de furtună

Paleoliticul s-a sfârșit prin fenomene meteo extreme,

De la început, puterile divine Gherga / “Gher-Ga” au
fost deopotrivă cereşti (în legătură cu Cerul “Gher”) şi
pământene (în legătură cu Glia “Ga”): cu tot simbolismul
cauzate de neobișnuita activitate solară, când nu numai că s-a
încheiat glaciațiunea, ci s-a produs și mutația genetică masculină
Gherga, apărând tipul curent de bărbați Gherga. Paleoliticul =
“Era de Aur” convențional s-a încheiat prin Potop, de exemplu
apa multă / enormă acumulată din topirea ghețurilor calotei
polare Nordice răbufnind peste Lacul Pont, transformându-l în
Marea Neagră iar după aceea pe planetă nu s-au mai înregistrat
evenimente de asemenea intensități (nici descărcări electrice
puternice în atmosferă, nici uragane - furtuni uriașe așa cum de
atunci n-au mai fost pe Pământ - nici tornade de exemplu sau
alte manifestări extraordinare dar naturale, oamenii însă
considerându-le supranaturale). Potopul biblic a fost ulterior
acelui Potop Pontic cu aproape 3 milenii și jumătate, după ce

205
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
căderea părților dintr-un asteroid rupt au atras ploi abundente,
care au dus la inundații colosale, evenimentul fiind considerat de
oameni ca provocat de multele lor păcate, ca pedeapsă divină a
puterii supranaturale, acela sfârșind ultima etapă a Epocii
Pietrei, anume neoliticul = “Era de Argint”. În Epoca Pietrei -
cea cuprinzând Era de Aur / paleoliticul și Era de Argint /
neoliticul - Pământul Ga era sub lumina diurnă a Soarelui Ra
conectat de foc şi sub lumina nocturnă a Selenei / Lunii “Ma-sa”
conectată prin fenomenul mareeii de marile ape (solemnul
luminător diurn Ra fiind totuşi mai puternic - în vitalitate, în
forţa energiei sale, inclusiv a fluxului luminos - decât dinamica
luminătoare nocturnă / Sf. Ma); pe atunci, Pământul era venerat
ca Sf. Ga, Luna ca Sf. Ma - “Ma-sa” / Masa - şi Soarele ca Sf.
Ra (în această ordine, atât cronologică, cât şi ierarhică),
împreună Ga şi Ra asamblând Cerul diurn iar astrele luminând
ziua și noaptea, anume Soarele și Selena, erau frați: simbolismul
marilor luminători de pe Cer - Soarele și Luna - a fost
emblematic deopotrivă în Misteriile din Europa la stră-Români
ori în Asia la Mitraici (în Antichitate, pentru principalul astru
nocturn, termenul “Selena” a fost folosit în Greacă iar termenul
“Luna” în Latină). Conform paleolingviștilor, denumiri de genul
Ga, Ra, Ma, ș.a. au fost în uz dinaintea Ponticilor / Indo-
Europenilor (provenind din Epoca Pietrei), folosindu-se
universal şi generând mult ulterior divinizări ca: Marea Mamă a
Pământului Ga era la vechii Indieni “Dur-Ga” / Durga sau la
vechii Greci “Ga-ia” / Gaia, la Chinezi Soarele şi azi e “Ri”, la
zoroaştri Mah patrona Selena / Luna, la Cariani și Phrygieni /
Frigiani Zeul Men era cel al Lunii / Selenei, la Nordicii Varegi /
Vikingi personificarea Selenei / Lunii era Măni, ş.a.; de
exemplu, inclusiv azi în Turcă cuvântul “gun” - care în timp a
dus la “kun” / “cun”, ș.a. - înseamnă deopotrivă “zi” și “soare”.
Antropologul Rus Yuri Berezkin în 2009 a schiţat zonele din
EurAsia unde se credea că Sacra Lună = “Ma-sa” înfăţişa - prin
petele afişate câteodată - trăsăturile unei persoane (ceea ce
sugerează împărtăşirea unor valori similare între respectivele
populaţii ale Epocii Pietrei / similitudini apărând între spațiul
Românesc, cel Afgan și larg Nordic EurAsiatic):
Savantul A/Român Gheorghe Muşu în cartea “Din
istoria formelor de cultură arhaică” publicată în 1973, a enunţat:
“Problema energiei, formelor ei şi stăpânirea lor constituia tema
centrală în cadrul culturii arhaice. Şi atunci s-a încercat să se
răspundă la problemele ce se pun astăzi sub forma conservării şi
transformării energiei în lume şi în univers. Astfel, cu toată
206
deosebirea în modul de rezolvare, tematica este aceeaşi - la cele
2 capete şi la culturile intermediare - când însă, dacă subiectul a
rămas neschimbat, predicatul este altul. Acuma capătul de sus,
polul pozitiv, apare sub chipul zeităţii în plenitudinea puterilor,
în timp ce, la capătul de jos, la polul negativ, stă antitetic zeiţa
pierită”. Faţă de Cer - Ker / Gher - atotputernicia Pământului Ga
s-a manifestat evident prin alăturarea în numele credincioşilor;
Gherga - GherGa / “Gher-Ga” - atunci a apărut, ca expresia
mitică a unirii Cerului (Ker / Gher) şi Pământului (Glia / Ga),
rezultând din “cununia” / “mariajul” puterilor celestă şi terestră:
în funcţie de timp, loc sau cultură, Gherga a avut ipostaze
reflectând “regina Ghe” / a Pământului - prefixul “Ghe” fiind
Pământul, particula “rga” fiind a regalităţii - respectiv “puterea /
energia cerului şi gliei” (în formă consonantică, scheletul GRG
asamblând Ka = vitalitate, Ra = Cer, Ga = Glie) ori evidenţiind
“vitalitatea cerului” sub forma Ker-Ka sau redând fuziunea
Cerului / Gher şi Pământului / Gliei Ga ca Gher-Ga. Trebuie
știut că la stră-Români căsătoria a avut din timpuri îndepărtate 3
momente: pețitul, logodna și cununia (toate ceremoniale); astfel,
căsătoriile oamenilor se deosebeau de cele ale Zeilor (care nu
aveau pețit și rar se logodeau). Dr. Mihai Vinereanu despre
“Căsătoria în limba română” a scris în 2017: “Instituția
căsătoriei, relațiile dintre miri sau soți sânt exprimate în limba
română printr-un număr destul de mare de cuvinte. Din acest
punct de vedere, limba română este mult mai bogată decât alte
limbi moderne cum ar fi engleza, franceza, spaniola, germana
sau alte limbi mai vechi sau mai noi. Pentru a se cununa există
în limba română 3 verbe: a se însura, a se mărita și a se căsători,
fapt nemaiîntâlnit în alte limbi din câte știu. Prin urmare, în
limba română actul cununiei este exprimat diferit când este
vorba de bărbat, femeie sau când este vorba de ambii miri sau
soți. Românescul ‘mire’, respectiv ‘mireasă’ provine din proto
indo-europeanul ‘*merio-’ = ‘bărbat tânăr, mire’, cu forma
feminină ‘*meri-’ = ‘soție tânără’. Menționăm că în limba
română termenul ‘mireasă’ se referă nu numai la tânăra mireasă
în ziua nunții, ci și la ‘tânăra soție’ (până devine mamă, vezi și
sensul din lituaniană) ca și în proto indo-europeană. Termeni
similari se găsesc în multe alte limbi indo-europene; conform
sanscritului ‘marya’ = ‘bărbat tânăr, iubit, logodnic’,
prusacul ‘martin’ = ‘mireasă’, lituanianul ‘marti’ = ‘fată, soție
tânără (până devine mamă)’, etc. Dintre toate aceste limbi doar
româna păstrează ambele forme proto indo-europene.
Menționăm, de asemenea, că sufixul ‘-(e)sa’ apare și la forma
greacă ‘creiousa’ = ‘regină, crăiasă’, fiind atestat doar o singură
dată în Iliada cu referire la una din soțiile lui
Priam. ‘Creiousa’ nu se întâlnește în greaca clasică. Faptul arată
ca împrumut din troiană sau tracă. Verbul românesc ‘a
(se) mărita’ este considerat de origine latină, din
latinul ‘maritare’ < ‘maritus’ = ‘căsătorit, soț’ < proto indo-
europeanul ‘*meri’ = ‘soție tânără’. Ulterior în latina târzie
termenul s-a generalizat la ambele sexe și transmis ca atare și
limbilor romanice. Din franceză a intrat și în engleză. Spre
deosebire de română latina clasică nu a păstrat forma de feminin
(cum nu a păstrat nici pe cea de masculin) din proto-indo-
europeană, ci doar derivatul ‘maritus’. Desigur că termenul a
existat în latina arhaică din moment ce avem derivatul ‘maritus’.
Prin urmare, latinul ‘maritus’, ‘maritare’ s-a format după același
principiu, după care s-a format românescul ‘însurare’, doar
termenii de origine fiind diferiți. Urmând același principiu,
românescul ‘a se mărita’ provine de la ‘mire’ < proto indo-
europeanul ‘*merio-’. În română, verbul ‘a se însura’ se referă
doar la o persoană de sex masculin. Tradiția lingvistică
românească îl consideră de origine latină, mai precis din
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
latinul ‘uxor’ = ‘soție’. Ambele forme - ‘uxor’ și ‘însura’ -
provin din proto indo-europeanul ‘*ukŭsen-’ = ‘mascul, taur’
sau proto indo-europeanul ‘*uers-n’ = ‘mascul’; conform
sanscritelor ‘ukśán’ = ‘taur’, ‘ukś’ / ‘ukśáti’ = ‘a stropi, a
arunca, a emite’ (spermă, sămânță), avestanul ‘uχšan’ = ‘taur’,
grecul ‘arsin’ = ‘mascul’, faliscul ‘uxo’, englezul ‘ox’ = ‘bou’,
etc. Din cele prezentate aici, se poate vedea că doar latina și sora
ei apropiată, falisca, au deviat sensul original de ‘mascul, taur’
în acela de ‘soție’. Radicalul este bine reprezentat în toate marile
grupuri de limbi indo-europene, cu sens de ‘mascul, taur,
bărbat’. Forma ‘uxorari’ pentru ‘a se mărita, a se însura’ apare
doar în latina medievală, în mod evident sub influența unor
limbi sau dialecte italice, atestate în secolul XI. Astfel, putem
considera că acest verb românesc își are originea în traco-dacă.
Urmând raționamentul folosit în cazul formelor
latine ‘maritus’, ‘maritare’, putem spune că românescul ‘însura’
a provenit de la o formă dacică similară cu latinul ‘uxor’, care la
rândul său își are originea în radicalul proto indo-european
menționat, care s-a pierdut în română, cum s-a pierdut și proto
indo-europeanul ‘meri-’ din latină. În plus, în timp ce în
latină ‘maritus’, ‘maritare’ se referă la un bărbat căsătorit, în
română ‘a se mărita’ se referă doar la femei. Prin urmare, nu
putem considera că acest verb din limba română provine din
latină, dar putem spune că a apărut pe teritoriul limbii române
(traco-dace) ca derivat al lui ‘mire’ < proto indo-europeanul
‘*merio-’, în timp ce în latină provine de la forma feminină.
Verbul ‘a se căsători’ a apărut mai târziu și derivă din ‘căsător’ /
‘soț’ < ‘casă’. Pentru ‘a se logodi’ (logodnă, logodnic,
logodnică), nu avem o etimologie credibilă. Am descoperit că
există forme similare în limbile germanice și celtice, provenind
din proto indo-europeanul ‘*leugh-’, ‘*lugh-’ = ‘jurământ,
promisiune’; conform vechiului iranian ‘lu(i)ge’ = ‘jurământ’,
gotul ‘liugan’ = ‘a se căsători’, ‘liuga’ = ‘căsătorie’. Este evident
că românescul ‘a (se) logodi’ provine de la acest radical proto-
indo-european, cu sensul de ‘promisiune de a lua în căsătorie’.
Dacă în limbile celtice înseamnă doar ‘jurământ’, iar în
germanice, respectiv gotică, înseamnă ‘a se căsători, căsătorie’,
sensul formelor românești se situează undeva la mijloc. Pare
evident că sensul originar este acela de ‘jurământ, promisiune’
păstrat în limbile celtice, evoluând către ‘promisiune de a lua în
căsătorie’ ca în limba română, până la ‘a lua în căsătorie,
căsătorie’ ca în gotică. Ar fi o mică șansă ca românescul
‘logodi’ să fie de origine gotică, dacă sensurile ar fi identice, dar
în cele arătate sensul din română este mai arhaic decât cel din
gotică. Prin urmare, verbul ‘a logodi’ trebuie considerat de
origine traco-dacă. În fine, substantivul ‘nuntă’ a avut o origine
controversată fiind derivat de unii din
latinul ‘nuptiae’ < ‘nubo’ = ‘a se căsători’. Este destul de
evident că formele latine sânt cognați cu românescul ‘nuntă’, dar
derivarea acestuia din urmă din latină nu este posibilă. Avem, de
asemenea, grecul ‘nymfe’ = ‘mireasă, fată tânără’, din substratul
traco-iliric. Diodorus Siculus 3:60 arăta că hiperboreii numeau
femeile măritate ‘nymfai’. Pentru greci, hiperboreii erau geto-
dacii sau alte popoare indo-europene situate undeva în partea
mai de nord a Europei. Încă o dovadă că forma este un
împrumut în limba greacă și că acest termen a existat și la alte
popoare vechi. Este destul de evident că românescul ‘nuntă’
provine de la acest radical, dar nu prin latină. De aceea trebuie
pornit de la forma greacă și hiperboreană, formă din care
provine termenul românesc de astăzi. Proto indo-europeanul
‘*bh’ a trecut la ‘f’ în traco-dacă în anumite condiții. Cel de-al
doilea ‘n’ (< ‘m’) este epentetic. Prin urmare, trebuie pornit de
la un proto-tracic ‘*numbha’, unde ‘bh’ < ‘f’, apoi ‘nymfa’, iar
207
mai târziu ‘f’ > ‘t’, din cauza dificultății de pronunțare a unei bi-
labiale (‘m’) urmată de o labio-dentală (‘f’). Astfel labio-dentala
a devenit dentală simplă (‘t’) ajungându-se la forma de azi,
‘nuntă’. Din cele arătate reiese că instituția căsătoriei, după
elementele lexicale care o definesc, este veche cu rădăcini în
traco-dacă mergând până la indo-europeană”.
Vârste medii în prezent la cununii
În Epoca Pietrei, rugăciunile se făceau întâi atingând
pământul cu mâinile, apoi ridicând mâinile spre cer (ritualul s-a
păstrat până în Antichitate - fiind străvechi deja atunci - după
cum a consemnat Romanul Macrobiu în “Saturnalia” 3:
vocabularul a fixat acele mişcări respectuoase ca “mătanii”,
deoarece simbolizau divinele legături materne); în prezent,
îndeosebi fundamentaliştii din multe religii îngenunchează şi îşi
înclină trupul până ating pământul cu capul - în semn de
veneraţie, chiar dacă atenţia lor este dedicată unui Tată ceresc -
căci străvechiul obicei şi-a păstrat încă din extraordinara putere,
indiferent de culturi, pământul “matern”, al celor vorbind limba
“maternă”, fiind şi sărutat până în Epoca Modernă, etc. Acţiunea
nu era solitară, ci colectivă, prin gruparea sub imperiul
dictonului că “unde-s mulţi, puterea creşte”, strângerea pentru
incantarea - prin strigăte - a Soarelui şi Pământului (Ra şi Ga)
rămânând ştiută ca “rugă” / “ru-gă”, rezultând ceea ce era
procesul de venerare a principalilor aştri - Ra şi Ga - iniţial
numai în grup, prin “ru-gă” = rugă; anterior, chemarea prin
incantări a Marii Mame a Pământului Ga / Ka era prin chiuituri
în hăurile cavernoase ale peşterilor (stilul transmiţându-se pentru
invocarea divină uriaşă - aflată în depărtare - prin strigăt colectiv
/ mai puternic şi mai solidar, ceea ce a dus la instaurarea
termenului practic de “rugă”). Deoarece şi după Epoca Pietrei,
Pontica / Indo-Europeana (atestată de lingvişti, arheologi şi alţi
cercetători ca limba Ghergană, răspândită în lume de “Kurgani”
/ după cum s-a fixat pentru Ghergani ştiinţific numele) a păstrat
pe lângă denumirea Pământului ca Ga şi cuvinte ca “ghwer”
pentru “fiară” ori “koro” pentru “luptă”, împreunarea silabelor
Gher-Ga poate fi interpretată pentru Gherga şi ca “Fiara
Pământului” sau ca “Războinicul Pământului”. Această lucrare -
“Originea Gherga” - abordează aspecte întinse între paleolitic şi
prezent, cu explicaţiile aferente: după ce anterior a ocolit
Neandertalii (răspândiți între Asia Centrală și Atlantic), în urmă
cu circa 10 milenii omul Homo Sapiens Gherga din spaţiul
Baikal-Altai-Pamir a migrat via spaţiul Caspica-Volga-Caucaz
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic, stabilindu-se în triunghiul
Banat-Ardeal-Oltenia; migrarea din mileniul VIII î.C. a acelor
vânători-culegători Ghergoi / Gherghi a fost pe o rută de la E
spre V care în general și-a păstrat latitudinea (e de observat că
Mările Caspică şi Neagră delimitează geografic Asiaticii din S
de Europenii din N iar tratarea Gherga în actualul material e de
la ultima mutaţie genetică paternă încoace, adică fundamental
EurAsiatic / respectiv - pentru încadrare - fiind referiri şi la alte
elemente necesare de context).
izvorăsc din Carpaţi şi se varsă în Dunăre sau Marea Neagră,
limitele fiind marcate la vest de Tisa şi Dunărea mijlocie iar la
est de Nistru” (“Pa-Tisa” / Tisa = “Ti-sa”, adică Marele Mureş
are izvorul în Maramureş / “Mara-Mureş” şi în Banat afluează
pe stânga în “Po-Tamos” / Dunăre, Fluviu ce de la Gherdap în
jos se numea Istru: “Patisa” curge în “Potamos” - adică Tisa se
varsă în Dunăre - în colțul Sud-Vestic al Banatului).

Aglutinarea umană iniţială

Riveranii Pontici - adică ai Mării Negre - acum sunt (în

sensul orar cartografic): Românii, Ucrainenii, Ruşii, Georgienii,
Turcii şi Bulgarii. Fluviul Dunărea e cel mai mare afluent Pontic
- al Mării Negre - iar tocmai riveranii Români formează cel mai
mare şi cel mai vechi popor din Bazinul Dunării inferioare
(adică din arealul de la vărsarea marii ape curgătoare în Marea
Neagră); vechii Greci - ca de exemplu Hesiod în “Teogonia” -
au scris despre Potamoi / Istros (adică Dunărea) că Fluviul era
progenitura lui Okeanos: mai mult, patroana Rhea - al cărei
nume apare în denumirea de Dunărea a Fluviului - a fost sora lui
Okeanos (pe malurile Istrului = Dunării inferioare a fost prima
casă organizată Imperial a Vechii Lumi, anume casa Atlantă,
Grecii vechi - având “oikian” = “casă” în vocabular - prin
onomastica Okeanos pentru Dunăre indicând fosta casă
Imperială a Vechii Lumi plasată în Edenicul Bazin Istros / “Ist-
ros”). În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Jean Chevalier şi
Alain Gheerbrant au afirmat: “La vechii Greci, fluviile erau
elemente de cult. Li se ofereau sacrificii, înecând în valurile lor
tauri. Nu puteau fi traversate decât după ce erau respectate
riturile purificării şi ale rugăciunii. Ca orice putere fertilizatoare
- ale cărei hotărâri erau neştiute - fluviile puteau înghiţi, iriga
sau inunda, puteau duce barca sau o puteau îneca. ‘Să nu
traversaţi niciodată fluviile care curg veşnic, înainte de a fi rostit
o rugăciune, cu ochii aţintiţi la curenţii lor plini de măreţie şi
mai înainte de a vă fi muiat mâinile în acea undă plăcută şi
limpede’ spunea Hesiod”. (Pentru Greci, dintotdeauna cele mai
apropiate Fluvii au fost Dunărea în N / Europa, Eufrat în E /
Asia, Nil în S / Africa). În 2012, cercetătorul de geopolitică
Robert Kaplan a studiat geografia ca factorul predominant care a
influenţat istoria omenirii - determinând destinul naţiunilor -
concluzia fiind că geografia a modelat istoria; în explorarea
trecutului, determinismul geografic nu-i deloc de neglijat, ci e de
luat în considerare chiar la modul consistent (atunci când e
urmărită abordarea serioasă). În 2014, Dr. Nicolae Ursulescu -
profesor în Facultatea de Istorie de la Universitatea Alexandru Paralela 45 în Banat
Ioan Cuza din Iaşi - a precizat că “spaţiul carpato-dunăreano-
pontic cuprinde îndeosebi teritoriul străbătut de râurile care
208
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Regiunea Banat - la fel ca întreaga Românie - se află în
inima Europei, la jumătatea distanţei dintre Ecuator şi Polul
Nord, pe paralela de 45 grade; spaţiul Carpato-Dunăreano-
Pontic - în care se află Românii și România - este în centrul
geografic al Europei, la egală distanţă de Oceanul Atlantic V, de
Oceanul Arctic N şi de Munţii Ural / Siberia E, anume la câte
2900 km pe fiecare dintre acele 3 direcții menționate (mai
precis, localitatea Rahău 48,03 lat. N, 24,12 long. E - majoritar
Românească, din Maramureşul istoric / TransCarpaţi, acum în
SV Ucrainei - a fost considerată în miezul continental, inclusiv
de către măsurătorile din Imperiul Austro-Ungar):
Spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic la capătul Vestic al Stepei
EurAsiei (în centrul Europei)
Printre cele mai vechi căi de migrare ale omenirii -
datând din paleolitic - a fost marea rută orientată E-V, prin Stepa
EurAsiei, dintre Munţii Altai şi Munţii Carpaţi, între dulcele Lac
Baikal şi dulcele Lac Pontic (acum Marea Neagră); în neolitic,
de la V la E acea cale sacră de migrare a început să fie marcată
cu pietre, pornind de la Dunăre prin Brazda lui Iorgu - cel mai
mare megalit din lume - apoi cu Zidurile din Caucaz şi Zidul
Gorgan din N Iranului, sfârşind după Antichitate, în Evul
Mediu, cu Marele Zid Chinezesc (ce proteja Drumul Mătăsii -
fost Drumul Lazuritului - pe care se transportau şi chihlimbar,
obsidian / oricalc, jad, etc.): e de ştiut că avându-şi principala
exploatare din Lumea Veche în spaţiul Afgan / lazuritul mai
existând semnificativ doar în zona Lacului Baikal, pulberea
209
lazuritului - din care de exemplu Atlanții obţineau culoarea
albastră cu care se vopseau - se numea “ultramarin” (în trecut,
ca şi purpuriul şi auriul, azuriul regăsit în pietrele albastre era
considerat ca folositor în combaterea deochiului). Legăturile
încă din Epoca Pietrei dintre spațiul Afgan / Asia și spațiul
Român / Europa - așa cum au fost mai ales cele umane - nu erau
unice, cu Egipt / Africa existând și la nivel material, regăsite de
pildă în utilizarea lazuritului Afgan de către pre-dinasticii
Egiptului:
Lazurit Afgan / Asiatic în neoliticul Egiptean / African
Spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic se află în
extremitatea apuseană a uriaşei Stepe EurAsiatice, întinsă pe
aproximativ aceleaşi latitudini (la jumătatea distanţei dintre
Ecuator şi Pol) din Extremul Orient / Peninsula Coreii până în
centrul Europei: în urmă cu 10 milenii, în spaţiul Carpato-
Dunăreano-Pontic au existat nomazii Pelasgi (numiţi astfel -
“Pelasgoi” - din cauza caracteristicii lor tipice, de a se muta
mereu, în stilul migrator bine cunoscut al vânătorilor-culegători
din paleolitic, de exemplu Dr. Zviad Gamsakhurdia dar şi alţi
savanţi conectând originea Pelasgilor Europei cu Georgienii şi
cu străvechile Culturi Caucaziene / de la frontiera cu Asia); e de
ştiut că limba Georgienilor - cea mai vorbită din Caucaz - n-a
fost Indo-Europeană (avându-şi rădăcina neolitică mai veche,
dinaintea Kurganilor / Indo-Europenilor). Munţii Caucaz pe
direcţia N-S sunt între Munţii Ural şi Munţii “Ta-Urus” / Taurus
iar pe direcţia E-V sunt între Marea Caspică şi Marea Neagră,
aflându-se la S de întretăierea meridianului de 45 grade cu
paralela de 45 grade.
Principalele sectoare Caucaziene
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Capătul apusean al uriaşei Stepe EurAsiatice mustea
după ultima glaciaţiune - din cauza topirii gheţurilor calotei
polare - în E Europei, după dispariţia Cro Magnon, acolo
închegându-se Imperiul Atlant ce a ţinut până la sfârşitul
paleoliticului, încheiat prin Potopul Pontic = primul diluviu;
fosta Civilizaţie Atlantă a continuat prin Vechea Civilizaţie
Europeană în neolitic, ceea ce a condus la ivirea puternicului
Imperiu Dunărean (Eră încheiată prin Potopul biblic = al doilea
diluviu). După lunga Epocă a Pietrei - încheiată la sfârşitul
mileniului IV î.C. - e de consemnat ce a fost în Marea Stepă a
EurAsiei până în prezent (cu accentul pe perioada de la Iranienii
Guţi până la Europenii Goţi): urmaşii Iranienilor Guţi din
mileniul III î.C., anume “Geţii Lunii” = “Masa-Geţii” din
mileniul II î.C. au stăpânit Imperial Marea Stepă EurAsiatică, în
mileniul I î.C. distingându-se Marii Geţi = “Mesa-Geţii” în Asia
şi Geţii în Europa, dintre care în mileniul I s-au răspândit Goţii
în Europa (ultimii urmaşi Goţi recunoscuţi direct identitar fiind
la începutul mileniului II, astfel încât acum - la începutul
mileniului III - se pomeneşte doar existenţa lor istorică; e de
știut că - în conformitate cu statisticile oficiale - în Iranul actual
încă există un milion de bărbați aparținând aceluiași grup
genetic ca Gherga, ceea ce înseamnă un număr semnificativ,
reprezentând circa 2,5% din populația masculină a Țării). Se
poate observa - așa cum au studiat și savanți ca Francois Thierry
în 2005, Dr. Kelly Ross în 2017, ș.a. - că înțelesul European de
“Geții Lunii” pentru MasaGeți era și Asiatic, vechii Chinezi
denumindu-i ca Yuezhi = “Oamenii Lunii”; devotați Sfintei
Luni erau și Mezii, respectiv Magii (în Media din S Caucazian),
companionii MasaGeților în Europa, adică ai Geților - ca de
pildă Dacii - slăvind Soarele / “Sfântul Ra”. În Evul Mediu,
ecouri EurAsiatice ale stăpânilor de milenii ai Marii Stepe au
fost etapele Imperiale Hune, Cumane, Mongole, Tătare, ş.a. (toţi
ca descendenţi ai extraordinarilor Geţi Lunari = MesaGeţi: Moși
Geți / MasaGeţi = Mari Geţi sau Geţi Masivi); acei primi stăpâni
ai Marii Stepe EurAsiatice au fost nomazi - migrând ca pasările
- numiţi Pelasgi / Pelasgoi (oameni puternici - foarte virili -
creatori Civilizaţionali rămaşi ca atare în memoria publică).
Parcursul lor a fost următorul: în mileniul VIII î.C., mulţi
Ghergoi - foşti Pelasgoi - s-au stabilit în centrul Europei / adică
în România (Țară unde în prezent sunt cei mai numeroşi Gherga
din lume), sosiţi din centrul Asiei / anume din tărâmul Roh = cu
fosta denumire “Ariana”, acum Afgani-stan (Țară aflată în
ultimele decenii sub asaltul militar al marilor puteri ale lumii,
pentru disiparea energiei Afganilor; oricine poate observa că în
Epoca Modernă, având ca reper Marea Stepă EurAsiatică, în
general se manifestă în centura sa Asiatică Sudică - populată de
Afgani, Iranieni, Kurzi, Irakieni, Sirieni, Libanezi, ș.a. - o serie
de conflicte în care sunt implicați Sudicii musulmani și în care
sunt amestecați Nordicii, o încleștare gravă ivindu-se în Stepa
Nord Pontică în 2022, când Rușii / urmașii Sarmaților au pornit
războiul fratricid împotriva Ucrainenilor / urmașii Sciților). În
Epoca Modernă, vreme de câteva zeci de ani, contingentele
militarilor NATO în Afganistan - proveniți din zeci de Țări, cu
limbi diferite - nu s-au apucat să-i învețe Engleza (limbă folosită
între ei) pe autohtoni și nici nu s-au apucat să-și realizeze colonii
pe acolo / bazele militare nu erau populate de coloniști; în
Antichitate, așa au procedat contingentele militarilor Romani -
proveniți din zecile de Țări înglobate de Imperiu, având limbi
diferite - în Dacia ocupată: de-a lungul intervenției vremelnice la
Nordul Dunării nu s-au apucat să-i învețe Latina (limbă folosită
între ei) pe autohtoni și nici nu s-au apucat să-și realizeze colonii
pe acolo / bazele militare nu erau populate de coloniști. În
Afganistanul secolului XXI, militarii Români nu s-au apucat să-i
210
învețe pe localnici nici Engleza - pe care o utilizau la contactele
umane din teren - nici măcar Româna; de altfel în Afganistanul
ocupat vremelnic chiar Englezii ori Americanii - având limba
nativă Engleza - nu s-au apucat să-i învețe pe localnici limba
Engleză: pare o gogomănie că în Antichitate militarii Romanilor
- proveniți de pe diverse continente - s-ar fi apucat să-i învețe pe
localnicii Daci limba Latină (ori - mai strașnic - circulă și
aserțiunea zisă științifică despre faptul că Dacii, inclusivi Dacii
liberi, s-ar fi apucat prin propriile puteri să învețe Latina, limbă
concret folosită numai ocazional, la momentele oficiale, de către
însuși ocupanții Romani). Este de știut că Afganii sunt Iranieni
Estici iar Kurzii sunt Iranieni Vestici (în Vechea Lume, nu toți
Iranienii au fost Perși dar toți Perșii au fost Iranieni); în 2012,
Dr. Aram Rafaat a descris situația politică din Irak a anului
1977, când oficial Gargarii Kurzi din Nordul acelei Țări au fost
în mod forțat considerați Arabi. Iniţial, “Roh” / Ţara Afganilor
(cu mari resurse de lazurit, minereul azuriu comercializat din
Epoca Pietrei) s-a numit Aryana / Ariana, după cum a studiat şi
Michael Witzel de la Universitatea Harvard în 2000 - devenit
academician American din 2003, care a afirmat inclusiv că
Gorgan în Iran lângă Caspica, până la care se întindea Ariana,
era nume de vechime pre-Iraniană - după cum a studiat şi Dr.
Ford Shroder de la Universitatea Nebraska / SUA în 2009, ş.a.
Graiul Rohila - al celor migrați spre S din fostul tărâm Afgan
Roh ce era și în Munții dominând uriașa Vale Fergana - există
acum și în jurul “Purușa-var” / Peshawar, însemnând “orașul
îndepărtat” în Paki-stan ori în N Indiei. De exemplu, istoricul
Sujan Rai al Mogulilor a scris în Cronica “Khulășat” din 1695
că Roh era mărginit de Iran, Turan, Sind și Hind iar mai specific
- așa cum a studiat după exact 3 secole, în 1995, Dr. Jos
Gommans - Roh avea Herat / Afgani-stan în V, Kașgar / China
în N, Cașmir / India în E și Beluci-stan / Paki-stan în S (“stan” =
“stat” sau “țară” ori “ținut”).
Principalele state cu sufixul “stan”(între India și Europa)
Se poate observa că în Română sufixul pentru Țări e în
general “ia” - ca la România, Bulgaria, Serbia, Ungaria, ș.a.m.d.
- probabil fiind ecoul vechii particule domnești “IO” în legătură
cu străvechiul termen pentru lumină “iYi”. Rohmanii / “Roh-
manii” în credința populară Românească - după cum a apărut și
în “Dicționarul religios” realizat de preotul ortodox Ion Stoian în
1994 - erau blajinele ființe evlavioase care trăiau la marginea
pământului (sub cârmuirea exercitată de către împăratul Ler);
așa cum a studiat în 1937 filozoful Român Vasile Lovinescu,
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

întâi Rohmanii - numiți și Rog-mani / Rug-mani - au trăit sub Între fostul Roh / actualul Afgani-stan şi fostul Rai /
pământ / în peșteri, la ei existând deopotrivă apa vie și apa actualul stat Român sunt doar 3 Țări: Iran (riveran Mării
moartă: erau semizei fericiți, preocupați de rugăciuni, având Caspice), Turcia şi Bulgaria (riverane Mării Negre), populațiile
inaugurată și propria sărbătoare pre-creștină primăvara, cu cele mai mari fiind de Iranieni și de Turci. Dimensiunile celor 4
denumirea de “Paștile blajinilor” (când pe apele curgătoare erau graniţe dintre ele reflectă şi acum marile lungimi de contact:
aruncate coji de ouă și firimituri de colaci pentru ei).  Afgani-stan / Iran 936 km
Antropologul Evreu Andrei Oișteanu - președintele “Asociației  Iran / Turcia 499 km
Române de Istorie a Religiilor” - a presupus că brahmanii /  Turcia / Bulgaria 223 km
“brah-manii” (Grec numiți Gimno-sofiști / “Gymno-sophistai”  Bulgaria / Romania 631 km
fiindcă erau înțelepți goi) ar fi fost legați de Rohmani / “Roh-
mani”, ca o metateză; conform Anticului Diogene Laerțiu,
Gimno-sofiștii erau urmași Magi (iar Media - Țara Magilor - a
fost în N Iranului, în vecinătatea apuseană a Hyrkaniei /
Gherganiei). Într-adevăr, acea denumire de Rohman - Rogman /
Rugman - din spațiul stră-Român rezona atât cu termenul
Sanscrit regal “rig” pentru “cunoaștere” (ceea ce-l sublinia pe
purtător ca fiind înțeleptul care știa rugăciuni), cât și cu termenul
Sanscrit “riș” utilizat direct pentru “înțelept” dar și pentru cel
mai înalt nobil, anume: regele. Teologul Antic Clement
Alexandrinul a scris: “Barbarii îi cinstesc cu deosebire pe
legiuitorii și dascălii lor, numindu-i zei; îmi pare că ei au simțit
binefacerile mari ale bărbaților înțelepți și i-au cinstit. La rândul
lor, acești bărbați au arătat că înțelepciunea lor este în folosul
obștii; așa sunt toți brahmanii și Geții”. În cartea “Mitologia
română”, academicianul Romulus Vulcănescu în capitolul
“Pământul mamă” s-a referit la o “Lume Albă” - din care făceau
parte “Ostroavele Albe” ridicate din apele primordiale sacre /
pure - unde trăiau Rohmani; așa amintiri străvechi din spațiul
Român pot fi socotite în armonie cu peisajul alb al ultimei Traseul străvechilor Ghergoi / Ghergani din Epoca
glaciațiuni (peisaj mai pregnant decât al unei ierni obișnuite / ce Pietrei în EurAsia - între Roh / A-Riana din centrul Asiei şi
n-ar fi rămas reținut dacă n-ar fi fost despre reprezentarea mitică România din centrul Europei - a lăsat pe lângă reperele genetice
a primilor oameni): “ei locuiau la marginea lumii în mai multe / etnonime şi unele repere toponimice / eponime importante
Ostroave Albe. Ostroavele rohmanilor / blajinilor s-au ridicat în (prezenţa acelora redând realităţile că au avut de a face cu
condițiile cosmogonice ale ridicării pământului din apele Gherga): începând cu Munţii Gherghi din Pamir / Afgani-stan,
primordiale. Ceea ce înseamnă că în concepția mitică ostroavele Gurganj în Chorasmia / S Lacului A-Ral, Gorgan în Media,
simbolizau pământuri neîntinate, ieșite din starea pură a apei respectiv Ghergania / S Mării Caspice, toponimele Gherga din
sacre, numai că gradul de sacralitate ținea de impuritatea sa. Dage-stan - fosta Albanie Caucaziană, denumită Arran - până la
Paștile blajinilor / morților este o sărbătoare populară cu dată Pontica Georgie, riverană Mării Negre (riverană Pontică ca şi
mobilă, dedicată strămoșilor”. În 2014, Dr. Adrian Botez - care România, Țara cu cei mai mulţi Gherga).
a studiat “Blajinii / Rohmanii” - a scris: “Preafericiții / Blajinii
erau urmașii Atlanților, cunoscuți și sub numele de Rămăni”.

Populațiile aflate la SE de Europa (Turci și Iranieni) sunt

serioase și azi Bazinul Indului
211
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
De altfel, SE Afgan e ocupat de Bazinul Indului /
Fluviul ce curge prin 4 Țări, anume Tibet / China, Afgani-stan,
Paki-stan și desigur India (până în Epoca Bronzului, acolo
Fluviul Ghaggar a avut Bazinul mai mare, însă a secat și de
atunci a fost înlocuit de Indul ce curge în Marea Arabă /
Oceanul Indian). Pe lângă existenţa “Gherghi-stan” în Afgani-
stan, semnificative au fost şi alte structuri statale ale străvechilor
Gherghi, apărute pe traseul lor din centrul Asiei până în centrul
Europei, ca de exemplu: Hyrkania = Ghergania a fost Ţara
Gherganilor din N Iranului / SE Caspic, în V Caspic fiind Arran
= Albania Caucaziană, ce a fost Ţara Ghergarilor iar în SV
Anatoliei / Asiei “Mici” era Kerka = Caria, ce a fost Ţara
Gherghiţilor; în prezent, cu apropiere relevantă - inclusiv
onomastică - a rămas fosta Aea / Aia, acum Georgia = Gruzia ca
Țară, în V Caucazian / E Pontic (cei mai mulţi Gherghi din lume
fiind în România / V Pontic). Se poate observa că din Asia
distanța până în spațiul Român e cam pe jumătate din spațiul
Afgan decât din spațiul Altaic (de acolo - până în Evul Mediu -
au tot fost înregistrați numeroși migranți “istorici”: distanța
pentru ei s-a dublat față de ceea ce au parcurs migranții
“preistorici”; în 2014, cercetătorul Andres Paabo a remarcat
apropierea multor termeni Altaici și Finici).
Altai e în răsăritul Stepei Kazahe
În prezent Românii - în dimensiune onomastică - având
cei mai numeroşi Gherghi din lume, sunt în extremitatea Vestică
a Marii Stepe EurAsiatice, întinsă din Extremul Orient (din E
Asiei, de la Coreeni) până în centrul Europei - pe cursul mijlociu
al Dunării, anume până în Pusta Panoniei - loc odinioară cu
populaţia de acelaşi tip etnic ca şi cea din spaţiul Carpato-
Dunăreano-Pontic: azi acolo e Ungaria / datorită invaziei
Ungurilor în Evul Mediu, care s-au stabilit în areal, venind
dinspre E; timp foarte îndelungat, pe ambele maluri ale Dunării
mijlocii şi inferioare a trăit acelaşi popor - cu continuitate
dovedită din Epoca Pietrei / inclusiv pe calea geneticii - în colțul
Sud-Estic al Panoniei (“Pa-nonia” / “Pan-Ionia”) fiind regiunea
Banat, găzduind printre Români cea mai mare grupare Gherga
din lume acum. În 2015, Dr. Makhmudova Musaevna (șefa
“Departamentului lingvistic” de la Universitatea de stat din
Daghe-stan) a scris: “În vremea păgână, Rutulii îl aveau ca Zeul
Casei pe Khaldy: acela era gardianul / paznicul gospodăriei și
sănătății. Moise Kaghankatvatsi în ‘Istoria Albaniei Caucaziene’
- din secolul VII - a scris: ‘După anul 70, Sfântul Eliseu - unul
dintre apostoli - a venit din Ierusalim în regiunea Uti (cu
populație Udi) însoțit de 3 discipoli, rude ale sale’. Rutulii - care
au lăsat numeroase urme creștine în primele secole ale
mileniului I - l-au numit pe Eliseu ca Eriș. În anul 313, primii
creștini din Daghe-stan au fost Rutulii (ei de altfel au ridicat
prima Biserică la Ghiș - în mijlocul comunității lor - încă din
secolul I). Rutulii numeau teritoriul Albaniei Caucaziene ca
‘Gal’ și foloseau denumirea de ‘Jal’ pentru orașul Derbent.
Pentru ‘mamă’, Rutulii folosesc termenul ‘nin’ (iar Sumerienii
aveau exact la fel pentru ‘regină’). Fiecare clan Rutul are
propriul nume; unul dintre cele mai vechi are numele de Carii:
limba Cariană aparținea Sudului Anatolic. Un alt clan poartă
212
numele Dakuy iar unul - apropiat de ambele - e Myzy; în Vest
au fost țările Antice Mysia și Dacia. În părțile înalte ale
Rutulilor, există clanul Ket: aceasta implică legături în Est până
în Bazinul Enisei și chiar Tibet (relațiile lingvistice dintre
Caucaz - Ket fiind acasă în fosta Albanie - și răsăritul îndepărtat
putând exista, după cum a documentat lingvistul Rus Sergei
Starostin 1953-2005). Teritoriul Lyciei străvechi a fost controlat
de Pelasgi iar apoi de Rutuli; acolo au trăit și Siculi: în prezent,
există Sykyly printre Rutuli. Alt clan - ca Faly - poate fi conectat
de Hurianii Palai. Străvechiul clan Gabga e Rutul și se găsește
ca nume de familie până în Spania”.
Panonia = capătul Vestic al Stepei EurAsiei
Este de știut la Etrusci - ajunși din Peninsula
Anatoliană în Peninsula Apenină - că prin “clan” se înțelegeau
fiii. Privind Zeul Casei Khaldy: de la cuvântul “ca-să” / casă
provin termenii “cu-nuniei” / cununiei de gen “căsătorie”,
respectiv “căsnicie”. Se poate observa că de exemplu în mileniul
II î.C. în apusul Caucazian - anume în Anatolia - s-a dezvoltat
Imperiul Hitit, numit Heti / Kheti; Scandinavul suprem Zeu
W/Odin a fost legat de existența populației Caucaziene Udi,
Sanscrit pentru “apă” folosindu-se termenul “ud-rah” (Româna
având cuvântul “ud”, respectiv “uda / udă”), Hitita folosind
“watar”, Latina “unda” / “un-da”, Slavona “voda”, etc. Un
exemplu elocvent despre liderul Valahilor stabiliți pe Văi - în
preajma apelor - este că mereu i s-a spus “Vodă”, care vedea în
general foarte bine contextul (se poate observa că “Vodă” și
“Eden” sunt termeni înrudiți); o apropiere de exemplu la Bulgari
este Водя “vodya” însemnând “a conduce”: Slavizarea
Bulgarilor s-a produs târziu în Evul Mediu, deci Românii nu au
preluat termenul de la aceia. În studiul “Limba Română -
nașterea și falsurile istorice” din 2016, cercetătorul Lucian Costi
a susținut despre Slavonă: “Slava veche bisericească nu era o
reflectare a limbii populare a neamurilor slave, ci era o limbă de
cult, artificială, în care noțiunile religioase inexistente la slavi
erau copiate după cuvinte străvechi din română sau uneori din
greacă; așa se explică de ce sute de slove de acolo nu se află în
limbajul de zi cu zi al slavilor, neavând nici măcar asemănări la
nivel de rădăcini cu limbile lor”. (Spre sfârșitul Imperiului
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Scito-Vlah / Bulgaro-Armân, Slavona apărută pe malurile s-au organizat patriarhal dintotdeauna, fapt răsfrânt ca important
Ohridei - leagăn Armân - a fost limbă de cancelarie la Românii atât printre Pelasgi, cât şi printre Ghergani (care însă n-au
Medievali iar acum a rămas doar limbă liturgică la ortodocșii insistat mereu aşa, împărţindu-şi puterile cu femeile şi cârmuind
Slavi). împreună, Gherganele numindu-se Gorgone).

Un fapt “pre-istoric” - de pildă confirmat explicit şi în

urmă cu peste un secol de către savantul Român Nicolae
Densuşianu / “părintele” proto-croniei Românilor, membru
corespondent al Academiei Române din 1880 - a rămas de
referinţă în EurAsia: principalii strămoşi ai Pelasgilor au fost
Afinitățile genetice la strămoșii paleolitici ai Românilor
Paştunii (adică Afganii, renumiţii războinici din Munţii Pamir /
“Pa-Mir” și de la poalele acelora); aşadar - toate urmele conchid
În Vechea Lume, intersecția sacră a Svasticii - cu
acelaşi fapt - printre înaintaşii Pelasgi au fost străvechii Paştuni
brațele rotite spre stânga și spre dreapta - a fost masiv
(iar între aceia se distinge nucleul format din Gherghi, cu poziție
reprezentată pe pântecele Marii Zeițe Mamă; figura rombică /
centrală și rolul cel mai important). Românii - având masculin
pătrată a rămas atașată Marii Zeițe Ghirghe / Kirke a Pământului
din vechime printre grupurile genetice majore pe cel propriu “I”,
= Gliei ca simbolică pentru fertilitate, similar cercul - conturul
pe cel European “R”, ş.a. ori pe cel Ghergan “N”/“X” - sunt nu
astrelor mari sau mici - semnificând potentul Cer:
doar unii dintre numeroşii descendenţi ai Pelasgilor, ci Pelasgii
chiar au fost strămoşii direcţi ai cârmuitorilor Românilor (astfel
- ca Pelasgi - fiind numiţi nomazii în partea Vestică a Stepei
EurAsiei, cea din spaţiul Dunăreano-Pontic); e de clarificat
despre strămoşii majorităţii Românilor - preponderent
aparţinând grupurilor genetice paterne “I” sau “R” - că aceia n-
au fost doar Afgani / Paştuni (plecaţi din Pamir - coborând din
Munţii Gherghi şi de la Lacul Ghalcha - în Europa sosind,
inclusiv în spaţiul Român, Pelasgi având în fruntea lor Gherghi /
Ghergoi, cei care au cârmuit Raiul): printre strămoşii Românilor
au fost deopotrivă bărbaţi din grupurile genetice majore “I” şi
“R”, plus din cel tipic bărbaţilor Gherga, ş.a. Trăind în Pamir -
zonă Central Asiatică însemnând “păşune” / rece, de Stepă -
despre actualii Paştuni e de ştiut că formează şi acum cea mai
mare structură tribală din lume (având în total - de exemplu -
mai mulţi oameni decât toţi cei care alcătuiesc poporul Român);
inclusiv în prezent, cea mai mare confederaţie tribală Paştună e
alcătuită din Gharzai (care domină capitala Afgană Kabul,
numită “Kubhă” / “Ku-Bhă” în “Rig Veda”, vechi denumiri
asociate fiind de pildă cea a Marii Zeiţe Mamă Kybela / Cybele
- ştiută din mare vechime în EurAsia drept Circe, adică Ghirghe
- ori pentru “cub”, figura spațială cu feţe pătrate preferată de ea,
rombul indicând prin colțurile sale principalele direcții cardinale
fiind altă formă favorită, simbolicul cadru pătrat rezultând din
întâlnirile a 2 Svastici opuse, ce alăturate / suprapuse se
completează astfel): în fosta Ariana / acum Ţara Afgană =
Afgani-stan - cu poziţionarea pe cel mai înalt podiş / platou din
lume, după Podişul Tibet din Himalaia, anume Pamir - Paştunii
213
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Cercetătoarea Katy Eduljee a scris: “În Pamir (Munții
‘Po-Mir’ fiind echivalați cu ‘Picioarele lui Mitra’), locuințele
tradiționale - cu schelete lemnoase, realizate din lut - n-au
geamuri, pentru a ține frigul afară; ele sunt bogate în elemente
zoroastre (vatra reprezintă focul, podeaua e pământul,
platformele laterale reprezintă aerul și apa), etc. Culorile care
domină locuințele dar și hainele localnicilor sunt albă și roșie,
simbolizând lumina / puritatea (bunătatea) și soarele / sângele
(esența vieții). Folosirea culorilor respective s-a răspândit prin
214
intermediul zoroaștrilor până în India: acolo în ceremonii sunt
utilizate mai ales florile albe amestecate cu florile roșii; cadrele
ușilor sunt decorate alb-roșu. Antropologic, Pamirienii sunt
Indo-Iranieni; ei despre sine afirmă că-s Ariani”.
Scripturile Arianilor
Jawaharlal Nehru 1889-1964 (primul premier al Indiei
independente) a afirmat: “Limba Vedelor amintește uimitor de
mult de Avesta și s-a constatat că limba Avestei e cu mult mai
apropiată de Vede decât limba Vedelor de Sanscrită”; în raportul
de referință al Guvernului Indiei - publicat în capitala New
Delhi, în 1956 - apare: “Din punct de vedere numeric, Inzii sunt
cel mai important grup. Ei se găsesc în principal în Nordul
Indiei, pe Coasta de Vest și în centrul Deccanului. Din punct de
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
vedere fizic și genetic, ei sunt Europeni Sudici”. În cartea
“Ultimele taine ale lumii” - realizată de un colectiv de autori
Francezi, publicată de editura “Reader’s Digest” în 1996 - în
capitolul “Misterele trecutului” stă scris: “Cu milenii în urmă,
revelațiile divine l-au încurajat pe profetul Zarathustra /
Zoroastru din Asia Centrală să-l proclame pe Ahura Mazda
drept singurul zeu al unei noi religii, monoteistă: cea zoroastră.
Zoroastru a devenit preot, s-a căsătorit și a avut mai mulți copii.
La vârsta de 30 de ani a avut prima viziune mistică și a început
să-și prezinte public învățăturile; eforturile sale i-au mâniat în
scurtă vreme pe preoții religiei mitraiste (solarul Mithra / Mitra
a fost Zeul Luminii, fiul bunului Stăpân Suprem Ahura Mazda,
partenerul Lunii / Selenei). Opoziția lor l-a determinat pe
profetul Zoroastru să-și adune în Bactria / Afgani-stan un cerc
de discipoli și a început să-și răspândească învățăturile pe baza
conceptului: un zeu și nu mai mulți. Înainte de Zoroastru,
Iranienii își împărtășeau credințele și riturile cu vecinii Indieni,
cele 2 popoare având rădăcini comune: venerau mulți zei
comuni - ca Mitra / Mithra - deși în timp au apărut diferențe în
privința atributelor ori numelor acelor zei. Zoroastru s-a rupt de
tradiție și a proclamat existența unei singure zeități: Ahura
Mazda; e drept, numele exista deja în mitologia indo-iraniană,
dar numai ca unul din numeroșii zei. După Zoroastru, Ahura
Mazda era stăpânul înțelepciunii și creatorul Pământului,
conducătorul atotputernic care susținea toată existența. Acea
nouă concepție încorpora totodată imaginea duală a unui conflict
între bine și rău: înțeleptul stăpân Ahura Mazda față-n față cu
fratele său geamăn Angra Mainyu - ulterior numit și Ahriman -
care căzuse în dizgrație; acel oponent al celui mai mare zeu se
afla în fruntea unei hoarde de demoni numiți ‘deva’ și era
răspunzător pentru toate minciunile, ura, luptele și întunecimea
din lume. Spre deosebire de adepții multor alte religii ale lumii,
în care destinul era hotărât de o zeitate, zoroaștrii - cum erau
cunoscuți adepții învățăturilor lui Zoroastru - s-au bucurat de
liberul arbitru în faptele lor: ei puteau alege tabăra bună a lui
Ahura Mazda sau pe cea rea a lui Ahriman / Mainyu; felul cum
își ducea viața un om era în ultimă instanță alegerea sa (dar după
moarte, fiecare plătește prețul pentru decizie, căci sufletul
trebuie să traverseze puntea separării, după care cei buni și
drepți intră pe tărâmul luminii și adevărului iar pe cei răi și
necredincioși îi așteaptă damnarea eternă pe tărâmul
întunericului). ‘Avesta’ - sfânta scriptură zoroastră - conține
descrierea judecății de apoi, în care Mântuitorul va face
judecata: în acea zi, Mazda va stârpi definitiv puterea răului și
lumea va fi făcută din nou. Cele mai vechi părți ale Avestei sunt
cele 16 imnuri ‘Gătha’, cântece probabil chiar de-ale profetului
Zoroastru: pe lângă descrierea naturii, a faptelor lui Ahura
Mazda și porunci către credincioși să aleagă binele, cântecele
Gătha descriu de asemenea responsabilitățile persoanei, cum ar
fi coexistența pașnică, ca și cerința de a înceta sacrificările de
animale și de a întări străvechiul Cult al Focului (în mod
surprinzător, anumiți zei vechi și anumite obiceiuri religioase,
cărora profetul le-a negat existența în timpul vieții sale, au
reapărut în textele scrise după moartea lui Zoroastru). Un
exemplu din Avesta, de slăvire a Creatorului - zeul zoroastru
Ahura Mazda - este: ‘De aceea Te întreb, Doamne, spune-mi
drept: Cine a fost Creatorul, părintele legilor divine? Cine a pus
soarele și stelele pe traiectoriile lor? Prin cine scade și crește
luna? Cine a așezat Pământul jos și a împiedicat firmamentul să
cadă? Cine a creat apa și plantele? Cine, o Atotputernicule, este
creatorul simțurilor noastre? Ce stăpân a creat lumina și
întunericul, somnul și trezirea? Cine a făcut dimineața, amiaza și
seara, ca să amintească oricui cu înțelegere de datoriile sale?’
215
Avesta a fost compilată complet în perioada Imperiului Săsan -
când a atins statutul de religie de stat - dar atractivitatea sa a fost
eclipsată de valul atotcotropitor al islamului venit din Peninsula
Arabă în secolul VII; majoritatea zoroaștrilor au migrat în India,
unde sunt cunoscuți până astăzi sub numele de Parsi (după
Persia, locul lor de baștină). În Iran mai trăiesc azi adepți
zoroaștri, în ciuda regimului islamic strict al țării. Zoroaștrii își
practică în continuare ceremoniile focului și își așază morții în
aer liber, pe așa-numitele ‘turnuri ale tăcerii’, pe care se adună
păsările de pradă ca să se ospăteze cu carnea decedaților”.
Vulturii în Turnul Tăcerii / Liniștii
(India, Epoca Modernă)
Paştunii Ghargai = Gharzai au fost descendenţii
cârmuitorului Ghar menţionat în “Avesta” (scripturi Ariane au
fost monoteista “Avesta” / “A-Vesta” la Iranieni și politeista
“Vede” la Indieni) de către “Gargo-Sfântul” = Magul Zartoșt /
Zoroastru ca “Gardianul Binelui”: liderul Ghar a fost - înaintea
naşterii Magului Gargo-șt = Zartoșt / Zoroastru - în fruntea unui
străvechi Regat, identificat ca întins între Provincia Afgană
Zabul / S, Mesopotamia superioară (incluzând şi SE Anatoliei)
având denumirea Syriacă Gazerto / V, Provincia Uzbekă
Bukhara / N şi Dera Ghăzi din Paki-stan / E; savanţi ca
Britanicii Alfred Gray în 1892, Arthur Rose în 1911, ş.a. au
considerat în lucrările lor etnografice că Gharzaii erau urmaşii
Muntenilor din Provincia Afgană Ghor - numită Ghalca în
Graiul Pamirian - şi că de pildă Dinastia Medievală Ghuridă
879-1215 (foarte puternică între N Gyagar / Indiei şi Khorasan)
era de a lor, un alt exemplu, din Epoca Modernă, fiind
provenienţa dintre ei a principalilor talibani, cu elita formată din
Ghilji / Khilji = Gharzai. De altfel, o serioasă parte dintre
Paștuni în prezent sunt numiți Gharghaști: o mulțime de triburi
din Afgani-stan și Paki-stan - printre care Babai, Dawi, Gadun /
Jadun, Kakar, Ludin, Naghar, Panni, Safi, ș.a. - formează o mare
confederație, de Gharghaști / “Ghargha-ști” (cu care sunt vecini
Paștunii Bețani = Gharzai și Paștunii Sarbani). În 2015, Dr.
Shahid Khattak a conectat Paștunii Zazi / Jaji - dintre capitala
Afgană Kabul și Paki-stan, numeroși mai ales în provinciile
Afgane de graniță Paktia și Khost - de Anticii Sciți Gheorghi /
pe care i-a notat Giargai, din N Pontic (aflați între Nipru și
Nistru, în mileniul I î.C). În imaginea următoare se pot vedea
Paștunii la N de Paluchi (Baluchi / Valuchi):
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Etnii majore în Epoca Modernă
Savantul Paștun Hai Habibi 1910-1984 (președintele
Societății Afgane de Istorie) a scris: “Cu rădăcina Gharcha /
Ghalcha, ceea ce a ajuns Gharj în Arabă - prin convertirea ‘Gh’
în ‘Kh’ - a devenit în N Indiei (rău pronunțat) termenul ‘Khalji’;
din perspectiva analizei lingvistice, Khalji / Ghalzai sunt
Munteni (asta și însemnând, în Paștună). Acești oameni,
recunoscuți corturari Afgani mai ales în provincia Zabul, mai
corect s-au numit Gharza (cea mai veche formă pentru
Gharzay). În mileniul I î.C., învățatul Panini a scris despre
triburile Muntenilor Nordici ‘Giries’ din Hindu Kuș, care erau
Gharzay. Vechii Indieni numeau Roh acea zonă (apoi denumită
Afgană), locuitorii săi fiind știuți ca Roheli. În 982, autorul
Hudud-ul-Alam a scris despre ei că posedau o mulțime de
turme. Istoricul Afgan Minhaj Juzjani, născut la 1193 în
Chaghcharan (reședința Dinastiei Ghuride) a consemnat că
înainte de Ghenghis Han ei stăpâneau N Indiei. Unii savanți i-au
considerat pe Gharzai / Gharji ca urmașii Hunilor Albi - adică
Ariani - cunoscuți în regiunea Munților Badakh / ‘Ba-Dakh’
(dintre N Afgan și S Tadjik) ca Garcha. În 983, Tayib Musabi -
poetul Curții Samanide - a enunțat: ‘Dacă Garcha poate trăi
peste un secol, de ce profetul Arab - Mahomed - a trăit numai 63
de ani?’ Nomazii Ghalji au avut o istorie străveche în Ariana.
Nu-i clar ce limbă vorbeau Hunii Albi, însă pe înălțimile
Munților Hindu Kuș se practica Graiul Gharcha (în amestec cu
scripta ‘Avesta’ și cu Sanscrita); acei Ariani - Huni Albi - au
cucerit Cașmirul și au atacat India. În 1148, istoricul Kalkana
din Kașmir / Cașmir a afirmat că acei feroci lideri, cu capetele
pe jumătate rase, erau musulmani (după secolul VI, Hunii -
deveniți mai numeroși prin amestec cu Paștunii - au atacat India,
fiind denumiți ‘Khani’ de Indieni și ‘Khuni’ / Cuni de către
Turki). Părinții limbii Paștune au fost Afganii Ghalji” / Gharghi.
Apăruți în Antichitate, Hunii s-au împărțit în Nordici = “Negri”
și Sudici = “Albi”: ei au dăinuit organizat în EurAsia timp de un
mileniu jumătate, până la Cuni / Cumani iar în spațiul Românesc
de pildă existând atât capitala împăratului Attila Gharai - cel mai
mare lider al Hunilor - cât și Cumania Medievală; pentru a
aprecia forța Hunilor - descendenți ai Masivilor Geți - se poate
observa că, printre altele, extraordinarii Huni au stăpânit China
și India / care azi au cele mai mari popoare din lume, împreună
216
având peste o treime din omenire (nimeni pe glob nu a mai
reușit așa performanță).
Populația globului în Epoca Modernă
Spațiul Românesc a fost populat și de către Asiatici
dintotdeauna, astfel cum după Potopul Pontic din mileniul VII
î.C. Academia Română a documentat că au făcut-o Anatolienii
ajunși la Gherdap - cataractele Dunării din Defileul Porților de
Fier - până la migratorii din ultimul mileniu, România
dobândindu-și independența de Imperiul Otoman abia în 1877,
adică în urmă cu doar puțin peste un secol. Inclusiv EurAsiaticii
Geto-Daci - strămoși ai Românilor dar și ai Hunilor / Cunilor -
și-au avut leagăn Asiatic, în Europa ultima lor capitală fiind în
spațiul Românesc la SarmiseGetusa, distrusă de Romani (e
interesant la poetul Carian / Gherghit Simmias - care a trăit în
Epoca Fierului printre ultimii Pelasgi - că s-a referit în poemul
“Apollo” laolaltă despre HiperBorei, MasaGeți / sub semnul
lupului și “Semi-Câni” / rezonând deopotrivă cu Câini / Chuni:
așa ceva ar fi cea mai timpurie mențiune despre sorgintea Hună,
cu rădăcini Siberiene / Altaice, deopotrivă Tunguză și
Mongolă); ca parte a fostului “Rai pe Pământ”, post-diluvian
sistematic spațiul Român a fost considerat paradisiac și tratat ca
atare. În componenţa întinderii Arianei - alt areal considerat în
Vechea Lume paradisiac - au fost în E înaltul Platou / Podiş
Pamirian şi în V Platoul / Podişul Iranian: stră-Românii l-au
ştiut ca Muntean pe străvechiul Zeu Ceresc numit Uran/os de
vechii Greci (în trecut, literalmente “Y” era deopotrivă “U” sau
“I”, ceea ce se poate remarca şi în apropierea “Uran” de “Yran”
/ “Iran”). Astfel a fost cunoscut în Anatolia şi Europa înaltul
Muntean, ca Zeul Cerului nopții (care a făcut parte din şirul
sacrilor “An”): primordial răsăritean, sosit dinspre E, la fel ca
Soarele Ra (Uran a sosit din Iran); e de ştiut că denumirea de
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Anatolia - însemnând “locul răsăritean” - a fost cea veche
Greacă, echivalarea ca “Asia Mică” provenind tot din Greacă,
anume de la “Mikra Asia”: e logic ca desemnarea răsăriteană a
Peninsulei Anatoliei să fi fost făcută din Peninsula Balcanică,
vecina apuseană (în Bazinul Dunării inferioare, din N Balcanic,
a fost centrată - în neolitic - Vechea Civilizaţie Europeană,
succesoarea imediată a Imperiului Atlant, paleoliticul Zeu Atlas
/ fiul Zeului An fiind eponimul deopotrivă al Atlantidei şi al
Anatoliei). Despre direcţia cardinală Est din care răsăre Soarele,
e de remarcat că limba Română explicit redă ceea ce se petrece
(dimineaţa, în zori): “Ră sare”. Se poate observa că în apusul
Arianei - având Platoul / Podişul Iranului - au fost 2 centre
urbane importante ale Muntenilor Gherghi / Ghergoi coborâţi
din Pamir, anume Gurganj / capitala Chorasmiei (în S Lacului
Aral) şi Gorgan / capitala Gherganiei (în S Mării Caspice).
Ariana = azi Afgani-stan
Pelasgii au plecat masiv din Munţii Gherghi ai Vestului
Pamirului (zonă care s-a cam aridizat odată cu topirea ultimei
glaciaţiuni / situaţie ce s-a degradat apoi şi mai mult, agravarea
perpetuându-se până în prezent), o mică parte cârmind-o spre
Altai / prin Bazinul Tarîm şi spre Aral / prin Valea Fergana,
majoritatea luând-o spre Caucaz şi spre Carpaţi: Pelasgii
Ghergoi / Gherghi din Pamir au coborât pe Valea “Ok-su” /
217
Oksos - Fluviu izvorând din Lacul Ghalcha / Zorkul al
Pamirului “Mare” / numit “Past Pamir”, de la 4130 metri
altitudine, pe atunci curgând și în Caspica - stabilindu-se în
Caucaz / Munţii din V Caspic până la Pont şi în Carpaţi / Munţii
din V Pontic până în Panonia (privind nomenclatura Fluviului
Oksu / Oksos, în Turcă “aksi” = rebel iar “su” = apă); cei mai
mulţi Ghergoi / Gherghi din lume se găsesc azi în V Carpatic,
aproape de fosta Vale Okeanos / acum a Fluviului Dunărea (cu
Bazinul inferior populat şi în prezent de Români, reţeaua
acvatică Okeanos dezvoltându-se bogat pe Dunăre, din Bălţile
Dunării până în Delta Dunării - ce după glaciaţiune a fost
extinsă în NV Mării Negre mult mai mult decât acum - pe
platforma din N Lacului Pontic împletindu-se cu canalele paleo-
apelor curgând dinspre miazănoapte în acelaşi mare Lac dulce,
cu oglinda mult sub nivelul planetar, ce post-diluvian a devenit
actuala Mare Neagră). În secolul XIX, savantul Mihail
Kogălniceanu - care a predat la Academia Mihăileană ce a
funcționat la Iași până în 1847 iar apoi a ajuns președintele
Academiei Române - a susținut în cartea “Istoria Valahiei,
Moldovei și Valahilor TransDunăreni” că strămoșii Românilor
au venit în Europa din Asia Centrală, de pe Valea Oksos,
populată deopotrivă de Daci și Geți Asiatici până în Antichitate
(așa cum explicit a scris încă de la prima ediție, din 1837,
tipărită la Berlin în Franceză), susținând că la început Geto-
Dacii erau doar nomazi, fără așezări, ajungând sedentari numai
târziu în istorie; afirmațiile acelea au fost confirmate în secolul
XXI de “Proiectul Genografic”, din 2007, care a indicat ruta
Gherga din Pamir în Europa pe Valea Oksos: Pelasgii Gherga au
fost deschizătorii de drumuri / migrări pentru cei care ulterior i-
au urmat.
Asia Centrală
Aşadar, parcursul Pelasgilor Ghergoi / Gherghi a fost
din Bazinul Oksos în Bazinul Okeanos (pe reţeaua din jumătatea
inferioară a sa Românii fiind atestaţi - prin strămoşii pe care i-au
avut - în continuitate multimilenară); când Românii / Ro-mânii
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
(literalmente însemnând “Oamenii Raiului”) au atât de
numeroase şi atât de minunate dovezi ale măreţului trecut,
extrem de valoroase, aparţinând nu doar Românilor, ci omenirii,
atunci e păcat ca unele dintre ele să nu fie măcar amintite (iar
Gherga s-a aflat printre aspectele străvechi). După cum au scris
în 2013 şi geneticienii Sena Karachanak, Viola Grugni, Draga
Toncheva, Ornella Semino, ş.a., pe urmele strămoşilor
Românilor au mers apoi - la mai multe milenii distanţă -
strămoşii Bulgarilor / Sciților (ambele popoare regăsindu-se ca
vecine pe Dunărea inferioară): “Patria iniţială a proto-Bulgarilor
era numită Balhara de către vechii Indieni sau Bactria de către
vechii Greci; se afla la poalele Pamirului şi a Munţilor Hindu
Kuş. În Antichitate, proto-Bulgarii au întemeiat ‘Bulgaria Mare’
între Caspica, Caucaz şi Nipru. În Bulgaria Dunăreană,
haplogrupul patern ‘N’ - distinctiv pentru Asia Centrală şi Altai
- apare în frecvenţa de numai 1,5%: ascendenţa proto-Bulgarilor
în Altai şi Asia Centrală n-a fost semnificativă; principalul grup
genetic masculin din Bulgaria este I” (la fel fiind şi în România).
Familiile biblice: Iafiți, Semiți, Hamiți
În Asia Centrală, Bactria / Daxia din Baxinul Oksos /
Ox a fost denumită - după cum a studiat cercetătorul Italian
Franco Boschetto - și ca “Battreana” (ce rezonează evident cu
Româneasca “Bătrâna”); în 2021, Ardeleanul Dragoș Bîrlea a
scris despre drumeția acolo: “mergem în Uzbekistan, Sogdiana,
Saka-diana a neamurilor saka, thaka, dhaka și mai ales în
Tadjikistanul căruia îmi place să-i zic Dacikistan, fosta
Bactriana, zisă Daxia și citită Dacia”. Pe de altă parte, unii
cercetători au legat provenienţa Sârbilor de Paştunii “Sarbani”
din V Afgan iar extremiştii naţionalişti Maghiari și Ucraineni ar
putea simplu afla că popoarele lor în esenţă sunt genetic la fel cu
al Românilor, deosebirile fiind numai la nivelul cultural, nu
biologic.
Migrările umane majore post-glaciare
218
În imaginea anterioară se pot vedea principalele migrări
umane post-glaciare, schițate în 2018 de colectivul coordonat de
Nicolas Rascovan de la Universitatea din Marsilia / Franța
(cuprinzând specialiști ca Rasmus Nielsen de la Muzeul
Național de Istorie al Danemarcei, Kristian Kristiansen de la
Universitatea din Goteborg / Suedia, ș.a.); Gherga din ceea ce
acum e areal Afgan s-a înscris în urmă cu 10 milenii - după
mutația genetică masculină - pe traseul general dinspre răsărit
spre apus:
Gherga de la E la V
De altfel, o schiță indică Sudul Caspic - Ghergania /
Hyrkania - ca leagănul multor migrări umane, printre care și în
zona unde a fost documentată cea mai timpurie domesticire
caprină, în urmă cu circa 10 milenii, la Ganj Dareh 34,16 lat. N,
47,28 long. E / Iran:
În Europa, primele aşezări permanente ale oamenilor
au apărut acum circa 8 milenii şi jumătate, la Gherdap =
Defileul Dunării (acum împărţit de România / malul stâng şi de
Serbia / malul drept); până atunci, Europa a aparţinut nomazilor,
adică migratorilor vânători-culegători. Legăturile EurAsiatice -
mai ales între Asia Centrală şi Europa Răsăriteană - au durat
timp de milenii, de pildă din Epoca Bronzului până în
Antichitate fiind faimoşi în Asia Centrală Marii Geţi din Bazinul
“Perlei” Syr Darya şi Dahii din Bazinul “Bovinei” Amu Darya,
respectiv din Epoca Fierului până în Antichitate în Europa Geto-
Dacii din Bazinul Dunării (etimologic, ca şi “Da-rya”, “Dună-
rea” are denumirea de sorginte Iraniană, fiind apa divinei Rhea /
a “Marii Mame”): Europenii Geţi şi Daci au fost oficial atestaţi
ca strămoşii Românilor (iar “Geția”, respectiv “Dacia Magna” =
“Dacia Mare” - Țara lor Europeană - a existat în urmă cu nici 2
milenii; însă atenţie la entuziasmul neprobat cu dovezi, căci nu e
corectă plasarea Geto-Dacilor în spaţiul actualei Românii nici în
Epoca Pietrei, nici în Epoca Bronzului, deoarece ei au apărut în
spaţiul Român abia în Epoca Fierului, cârmuiți politic şi religios
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
de către nobili Gherga, reţinuţi AgaTârs - adică Iranian - ca
S/Parga, Geto-Dac ca Zuraz sau Got ca Bănăţenii Kerk, de
exemplu prinţesa Gepidă Kerka fiind mama fiilor împăratului
Attila al Hunilor / Unilor, strămoşii primilor lideri ai Bulgarilor,
Ruşilor şi Ungurilor, care şi-au constituit statele lor Medievale
în Europa mileniului I). Dr. Willem Vogelsang a scris despre
Dahi / “Dahae” în 1993: “Dăha (la feminin Dăhî) era denumirea
credincioşilor zoroaştri, cunoscuţi de către Perşi; vechii Indieni
îi ştiau ca Dăsa - aşa cum a consemnat ‘Rig Veda’ - neprieteni
cu Arianii. Rădăcinile Sanscrită ‘Dasyu’ şi cea Avestană
‘Daxiu’ însemnau la fel: ‘populaţie’. Dahii iniţial - împreună cu
MasaGeţii - au luptat contra împăratului Alexandru Macedon,
care apoi i-a încorporat în armata sa: ei locuiau în răsăritul
Deşertului Karakum, lângă străvechea Margiana; în secolul
următor au migrat spre V, în N Hyrkaniei - pe coasta SE Caspică
- zonă ştiută ca Dahistan / azi populată de Turkmeni (şi au
controlat traficul dintre Nordica Choresmie şi Sudica Hyrkanie,
dintre ei ridicându-se elita Medievală a Platoului Iranian)”.
Vecinii Nordici ai Imperialilor Makedoni (adică “Mak-Edoni” =
“Mari Edoni”) au fost Imperialii MasaGeți (adică “Masa-Geți” =
“Mari Geți”): Makedonii / Marii Edoni și MasaGeții / Marii Geți
erau puternicii Vechii Lumi și s-au respectat reciproc ca vecini
în EurAsia (granița dintre ei a fost evidentă de exemplu atât în
Iran / Asia, cât și în Balcani / Europa); e de observat că -
îndeosebi în Epoca Modernă - în dorința de a confisca realizările
Makedonilor, mulți au încercat să-i distorsioneze, făcându-i
când Traci, când Eleni (identitatea Makedonă însă deopotrivă
fiind distinctă față de cea Tracă ori față de cea Elenă). În 1950,
cercetătorul Francez Victor Magnien a observat că încă de la
ceremoniile religioase instituite de Magul Gargo-șt = Zartoșt /
Zoroastru, lumea era reprezentată printr-o văgăună: “Zoroastru a
fost cel dintâi care i-a închinat lui Mithra o văgăună naturală,
udată de izvoare şi acoperită de flori şi de frunzişuri; acea
văgăună închipuia forma lumii zămislite de Mithra”. În versiune
Iraniană, Mehr numit Mithra / Mitra a fost “Moşul Raiului” iar
profetul care i-a instaurat cultul a fost Magul Zoroastru, ambii
veneraţi ca divini, consideraţi de unii ca fraţi - similar cum la
vechii Români au fost Moș Crăciun și Moș Ajun - vechii Greci
reţinând asemănător despre gemenii divini Prometeu / “Pro-Me-
Teu” Gadeiros şi Atlas (Gadeiros avea înțelesul de “Primul
zeu”, căci sensul apelării sale de “Prome-teu” acela era); aşadar,
primele ceremonii zoroastre au fost legate de peşteri, căci au fost
conectate cu străvechile timpuri când oamenii le foloseau
religios, adepții Moșului Mehr când se cununau religios făcând-
o ca “miri”, respectiv ca “mire” și ca “mirea-să”. În imaginea
următoare se poate vedea reproducerea după o statuie Săsană din
Taq Bostan 34,23 lat. N, 47,07 long. E / Munții Zagros din Iran
realizată de Framji Karaka 1829-1902 (Ghebru din India):
Magul Gargo = Zoroastru
219
“Dicţionarul de simboluri” a precizat: “Ceremoniile
legate de cultul zeului solar Mithra se desfăşurau adesea sub
pământ. Pe de altă parte, Dactilii din Grecia antică erau
deopotrivă metalurgi şi preoţi ai Cibelei, zeitate a peşterilor”
(Romanii aveau “sibilus” pentru “fluier”). Cibela / Sibila era
“Doamna-zeu” în general numită în Vechea Europă drept Circe /
Kirke = Ghirghe - Marea Muică / Marea Zeiţă Mamă a
Pământului - și a fost divinizată în Vechea Lume din paleolitic,
dinaintea existenţei zoroaştrilor; sceptrul Magilor - adică al
preoților zoroaștri, utilizat în marile ceremonii, știut ca al
“Moșului Raiului” / Mithra - se numea “Gurz” și era de sorginte
anterioară Magului Gargo-șt / Zoroastru, după cum a studiat în
1975 și profesorul John Hinnells de la Universitatea Britanică
Manchester. Despre Zeul Luminii Mehr / Mitra e de știut că i-a
avut în perechea părintească pe primordialii An al timpului și
imaculata = pura Anat / Anahit a apelor, Magul Zoroastru fiind
pruncul bunului Zeu Ahura Mazdă, respectiv nepotul Zeului
Timpului Zurvan / Crăciun: mai vârstnicul Zeu Mitra și mai
tânărul Mag Zoroastru se înrudeau, în Tradiția Vedică - a
“Veghetorilor”, respectiv a celor care “vedeau” - de altfel
știindu-se că Mitra provenea din gemeni. Anticul Carian
Athenaues din Egipt în “Cina înțelepților” 12:40 a remarcat că
Magii își atingeau divinitățile cu acel “Gurz” (ceea ce a atras
atenția pentru a rămâne consemnat, fiindcă era deosebit): Magii
păstrau sacrul foc prin ațâțarea cu Gurz - bagheta pentru
întreținerea vâlvătăii scurmând jarul cu ea - aceea fiind albă de
cenușă în capătul respectiv, din cauza atingerii (cenușa era
considerată baza vieții, pe mijlocul frunții oamenii așa
însemnându-și “tika” = “al treilea ochi”, cu cenușă, răspândirea
fiind semnificativă în Bazinul Ghaggar / N Indiei, locul unde s-a
dezvoltat prima Civilizație post-diluviană independentă din
lume). Principalele repere pe trup pentru spirit și suflet au fost
“al treilea ochi” = “tika” pe mijlocul frunții - în Sanscrită “toka”
= “urmaș” - și “buricul” / “bu-ricul” (adică - literalmente -
“regele / stăpânul sufletului”) pe mijlocul burții; organele din
apropiere - cele ale capului pentru văz / ochii, auz / urechile,
miros / nările, vorbit / gura și respectiv cele genitale, pentru
plăcere dar și pentru reproducere - și-au avut rolurile lor prin
exprimarea spirituală de exemplu în cuvinte ori sexuală cultică
prin slăvirea, cu mult suflet, a fecundității și fertilității. După
cum a rămas notat în “Corpus Hermeticum”, în Vechea Lume
“Her-mes” / Hermes - care, printre altele, a fost și Zeul protector
al regilor Traci - a grăit despre situația când flacăra divină se
stinge cu totul iar sufletul rămâne întunecat și lipsit de Zeu, deci
nu mai este suflet omenesc (fiind fără lumina harului / duhului):
“Un asemenea suflet nu are Minte, de aceea nici nu trebuie ca
unul ca acela să fie numit Om”. În EurAsia, Zeul Soarelui Mer /
Mitra a fost adorat până în timpul Imperiului Roman.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Karakoram, Hindu Kuş şi Pamir (la SV de Tarîm şi de Altai)
În Asia Centrală, Munţii Karakoram - având înţelesul
Turk de “Țara Pietroasă” sau “Pietrele Negre” - populaţi de cei
azi ştiuţi ca Darzi / Dard, se întind între Tibet, Bazinul Tarîm,
Gilgit şi Caşmir, în China, India şi Paki-stan (cel mai înalt vârf e
“K2” - 35,53 lat. N, 76,31 long. E, la graniţa dintre China şi
Paki-stan - de 8611 metri altitudine, cel mai înalt Munte ca
înălţime din lume după Masivul Everest); notaţi de “Mahă-
Bhărata” (12:35) ca războinici degradaţi “Darada” şi clasificaţi
ca Mleccha, numiţi “Derdae” de geograful Anatolian Strabon
XV 1:44, “Dardae” de istoricul Roman Pliniu 6:19, ş.a., Darzii /
Dardii - Muntenii “Micului Tibet” - vorbind un Grai Indo-
European = adică Grai fost Kurgan / Gorgan, sunt de tip uman
Caucazian, fiind şi azi poliandri (respectiv oficial o femeie se
însoţeşte cu mai mulţi bărbaţi), având Kargil 34,33 lat. N, 76,08
long. E şi Garkhun 34,38 lat. N, 76,25 long. E ca principalele lor
aşezări în Caşmirul Indian: în Antichitate, influenţa Dardă -
Derdă / Ghergă - se întindea între N Afgan şi Tibetul Central
(areal numit mai târziu drept “Dardi-stan”). Pe de altă parte,
Kharkhorum / Karakorum 47,12 lat. N, 102,50 long. E -
însemnând în Graiul Khalkha al Mongolilor fie mai vechiul
“Teren Ceresc”, fie mai noua “Pădure Neagră” - de pe Valea
Orkhon, a fost capitala hanului Ogodei 1186-1241, fiul
împăratului Ghenghi = “Ghenghis Han” (roşcovan descendent
Hun, cu tipologie Caucaziană - ca a celor care au fost “Huni
Albi” = Chuni / strămoşii Cumanilor - nu cu tipologie
Mongoloidă / ca a celor care au fost “Hunii Negri”, adică
Nordici); e de știut despre cel mai mare Imperiu din lume
vreodată că a fost Imperiul Britanic din Epoca Modernă,
precedat de Imperiul Mongol din Evul Mediu. În centrul Asiei, a
treia formaţiune onomastică și teritorială asemănătoare “Kara” =
Neagră, adică Nordică (ce nu trebuie confundate între ele) e
Deşertul Karakum - însemnând literalmente “Țara Nisipoasă”
ori “Nisipul Negru” - aflat în o bună parte din Turkmeni-stan,
între Fluviul Oxos / Amu Darya la E, Lacul Oxius / Aral la N şi
Marea Caspică la V; literalmente “kara” - provenind de la “ker”
= cerul nocturn - reda culoarea neagră dar și “Țara” (ca “Tărâm /
Teren”): în 2021, cercetătorul Român Dan Alexe a explicat că
termenul “kara” (omofon - adică sunând la fel - cu cel otoman
“qara” ‫ )قارة‬desemna doar Țara / teritoriul. Privind cealaltă
grupare onomastică - anume Dahă / Dacă - pentru corecta
orientare, trebuie indicată poziţionarea: Daxia în N Afgan,
Dahistan / “Dahi-stan” în E Caspic, Daghestan / “Daghe-stan” în
V Caspic, Dakia / Dacia fiind în V Pontic - adică în apusul Mării
Negre - pe locul unde azi e România; din cele 4 formaţiuni
teritoriale, se poate observa plasarea a 2 structuri în Asia
220
Centrală (Daxia şi Dahi-stan), respectiv 2 în Europa (Daghe-stan
şi Dacia). De altfel, în secolul XVII “Letopisețul Cantacuzinesc”
- oficial considerat prima cronică mare a Țării Românești - a
consemnat oficial ceea ce s-a știut până atunci (la sfârșitul
Medieval), că Dacii au sosit la Dunăre din Daghe-stan, după
zoroaștrii Iranieni Gabrisţi / Gavrisţi; de pildă, cel mai luminos
exponent al acelor înaintași a fost nemuritorul înger Gabriel /
Gavriil - șeful heruvimilor “iYi” / Grigori - rămas în amintiri
drept cel mai important mesager divin, aducând mesaje esențiale
din Cer = văzduh / “văz-duh” încă dinaintea Potopului: vechile
mărturii nu-s de neglijat, ci-s de considerat (în Epoca Modernă,
puțini savanți - ca de exemplu dintre Români academicianul
Petriceicu Hașdeu în secolul XIX, membrul corespondent al
Academiei Nicolae Densușianu în secolul XX, ș.a. - au admis că
Pelasgii au ajuns în Europa din Asia ori că Geto-Dacii apoi au
sosit din Asia în Europa, majoritatea cercetătorilor preferând să
ignore, să ocolească ori să păstreze tăcerea privind unele dovezi
esențiale ale trecutului). În spațiul Românesc, între străvechii
Gabrisți și Cabiri au fost asemănări deopotrivă la nivelele
onomastic, temporal și cultic; arheologul Român Teohari
Antonescu din secolul XIX a arătat în cartea “Cultul Cabirilor în
Dacia” că “fără îndoială, concepțiunea Cabirică a trebuit să-și ia
izvorul din credința că focul, sub cele 3 aspecte ale sale, ceresc,
maritim și terestru, este principiul tuturor lucrurilor; această
părere o admitem fără rezerve, deoarece ea concordă cu
adorațiunea lor, fie pe mare, pe uscat, sau în cer”. Pe lângă
apropierea nominală - probată și de betacism / vetacism, adică
echivalarea “B”/“V” - dintre Cabiri / Kabeiri și Gavrisți /
Gabrisți ori pe lângă apropierea lor religioasă zoroastră (ce a
cutezat prima inițiere monoteistă din lume / se pare că în spațiul
stră-Românesc, Gabrisții = Cabirii au marcat trecerea de la
credința în Marea Zeiță Mamă Pământeană a celor care își
înhumau morții la credința arzătoare promovată de Cerescul
Zoroastru a celor care își lăsau morții pradă păsărilor - pentru a
nu intina focul - după care eventual le incinerau rămășițele /
obicei Indian) la ei mai era aceeași și sorgintea lor răsăriteană /
Asiatică; pe de o parte, fieful zoroaștrilor - cărora le aparțineau
Gavrisții / Gabrisții = “puternicii Domnului” - a fost Afganistan-
Iran-Azerbaidjan (tărâm Ghergar) iar pe de altă parte, despre
Kabiri / Cabeiri același autor a scris: “Romanul Cicero în cartea
a treia din tratatul său despre ‘Natura Zeilor’ nu a stat la îndoială
să afirme proveniența Cultului Cabiric din Asia, Anatolianul
Strabon a afirmat existența Cabirilor în Europa ca foarte veche,
venind ca și Sabazius / Sa-Bazios, din Frigia iar Pausania a
adăugat ‘se spune că țara pe care o locuiesc Pergamienii a fost
din vechimea cea mai adânc consacrată Cabirilor’, ș.a.m.d. Cu
alte cuvinte, după credința tuturor, Cabirii fuseseră la origine în
Asia și de acolo apoi trecură în Europa, risipindu-se peste
litoralul întreg al Mării Egee și în Insule. O anecdotă - relatată
de Nicolau din Damasc - ne arată cum obiectele misterioase ale
Cultului secret al Cabirilor, aduse de către 2 tineri în mijlocul
unui război civil în Milet, au procurat orașului o salvare
minunată, în urma cărei întâmplări Milesienii au început să
adore pe Cabiri. Se știa, spre pildă, că Zeii Cabiri erau
totdeodată divinități subpământene sau pământene, divinități
marine și divinități uranice sau cerești; deci mai toți Zeii
Pantheonului ordinar, care jucau un rol în diverse domenii ale
naturii, ofereau puncte de contact cu Cabirii. Nu numai atât;
dacă am mai adăuga la aceasta încă și particularitățile inerente
Cabirilor, nu ne-ar mai prinde nicidecum mirarea când dăm
peste un număr atât de mare de asimilațiuni din cele mai
disparate. Zicem particularități inerente Cabirilor și nu ne
înșelăm, deoarece existau atribute ale Cabirilor ca Zei ai focului
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
ceresc sau ca războinici și călăreți, ca vindecători și purificatori
sau în fine ca Zei legați într-o unire frățească, respectiv ca
gemeni divini”.
“În primul rând, se cade să vorbim despre asimilațiunea
cu Dioscurii, care merge așa departe încât confuziunea devine
totală; ajunge absolut greu să deosebim pe unii de ceilalți.
Ambele grupe de frați divini, Cabirii Anatolieni și Dioscurii
Balcanici, par a fi urmașii unei datini originare a Cultelor
Ariane. În adevăr, iată ce afirma în 1857 eruditul mitolog
Francez Alfred Maury: ‘Cabirii ca și Dioscurii se alătură, pe de
o parte, cu o mulțime de personaje din timpurile eroice; de altă
parte, ei se leagă de acea ierarhie fără sfârșit de personificațiuni
ale forțelor naturii, conținute în cânturile Vedice’. Același autor
mai susținea: ‘Precum Hefaistos / Vulcan era un portret fidel al
lui Tvaștri, flacăra fulgerului, privită ca un mare meșteșugar,
Cabirii, Ciclopii, Coribanții, Telchinii, ș.a. reproduc și ei variind
în infinit trăsăturile Ribhușilor sau Apasah și în general acea
grămadă de maeștri sacri care figurează în cele mai vechi
Tradițiuni mitice ale Indiei’. Cu alte cuvinte, asemănarea dintre
Dioscuri și Cabiri n-ar proveni, mai întâi, decât din faptul unui
izvor comun, de unde apoi s-au dezvoltat ambele feluri de
divinități. Nu trebuie să uităm în nici un chip că Așvinii / Aș-
Vinii, citați așa de des în Vedele Sanscrite, erau și ei 2 frați
călăreți, erau și ei tineri, luminători, vindecători sau medici,
întocmai ca și Cabirii sau Dioscurii. Chiar, Așvinii ne sunt
arătați ca stăpâni peste cele 3 lumi, adică peste bolta cerească,
peste ocolul pământesc și peste valurile mării, precum aceasta
am constatat-o și la divinitățile noastre Frigiene. Într-un Imn din
Vede se spune lămurit: ‘O, Așvini, de 3 ori voi ne dați leacurile
cerești, de 3 ori leacurile pământești, de 3 ori asemeni leacurile
221
născute din valurile apei. Atotputernici ai prosperității, dați
fiului meu noroc; dați-i sănătatea care rezultă din armonia celor
3 elemente corporale!’ Și câte alăturări importante n-am mai
găsi noi! Ca frați gemeni îi vedem pe acei Așvini că sunt
conducătorii oamenilor din lumea noastră în lumea morților,
ceea ce ne amintește de Cadmilos / Hermes, călăuza celor duși
pentru vecie. Chiar legenda morții Cabirului cel mai tânăr pare
că se întrevede foarte depărtat într-o legendă povestită de cartea
Sanscrită ‘Taittirîya Sanhita’ 6:46, unde Așvinii sunt arătați
căpătând sacrificiul Așvina în felul următor: ‘Capul jertfei era
tăiat; Zeii ziseră Așvinilor: Voi sunteți medici; puneți la loc
capul jertfei. Aceia răspunseră: Noi ne rugăm pentru
îndeplinirea unei cereri; se poate ca și pentru noi să se aducă o
jertfă’. Etc. Aici ne vine a crede că legenda tăierii capului
Cabirului și ascunderea lui la poalele Olympului nu este decât o
dezvoltare, o împodobire a legendei jertfei Așvine primitive.
Din toate acestea reiese un fapt neîndoios, acela că atât Cabirii,
cât și Dioscurii, au avut o origine Ariană comună, care negreșit a
înlesnit mult identificarea lor, în momentul când Cabirii Frigieni
au pătruns în Balcani, unde au aflat pe Dioscuri, întru toate apți
a se contopi cu dânșii. Dar nu numai această cauză singură cată
să fi înlesnit identificarea; desigur că cauzele au trebuit să fie
multiple. Noi cercetăm câteva din cele mai însemnate. Mai întâi
de toate, natural lor însăși, simbolizând și la unii și la ceilalți
puterea focului ceresc, adică aurora și amurgul, ori viața și
moartea, prin aceasta chiar a atras spiritele oamenilor către
alăturarea lor. Acest principiu al morții și renașterii îl întâlnim la
Dioscuri prin faptul că legenda lor vorbește de pogorârea unui
din cei 2 frați în infernul subpământean, pe când celălalt era
menit a locui în bolta cerească; acest principiu îl regăsim și la
Cabiri, deoarece l-am recunoscut în sfâșierea celui de-al treilea
Cabir și în învierea sa. Al doilea motiv de asemănare e ideea
legată de Dioscuri și de Cabiri ca apărători ai navigatorilor. Se
știe că acțiunea Dioscurilor foarte de timpuriu a fost îndreptată
spre mare și că, deși aveau caracter uranic, dar printr-o
asociațiune de idei ușor de explicat, s-au pus în legătură
imediată cu valurile mării. Mai cu seamă a trebuit să se facă
aceasta, pentru întâia dată, de către navigatorii Vest Anatolieni.
Un Imn Homeric ne reprezintă într-un mod poetic cum pe valuri,
în mijlocul unei furtuni, după o rugăciune fierbinte și după un
sacrificiu de mielușei albi, apărură deodată Dioscurii. Avem și
inscripțiuni la adresa acelora, unde îi vedem invocați înainte de
plecare pe mare, implorați în timpul furtunii și aducându-li-se
mulțumiri după potolirea tempestei. În cele din urmă timpuri ale
perioadei pre-creștine, confuziunea între Cabiri și Dioscuri
ajunsese la atare grad, încât reprezentațiunile unora și ale
celorlalți erau mai aceleași. Astfel, Pausania 1:3 afirma că lângă
malurile mării se aflau 3 figuri de aramă, mărturisind că nu și-a
dat seama bine dacă erau Dioscuri sau Coribanți / Cabiri. Uneori
chiar se ridicau Temple în onoarea ambelor feluri de divinități
amestecați, precum era Templul din Delos. Una din principalele
înfățișări ale cereștilor gemeni, sub forma lor de Cavaleri, era
zburând prin aer călări, unul după altul: se grăbeau la un ospăț
funebru. Frații gemeni, precum erau și călăreții Cabiri de pe
Tăblițele Dacice, au figurat uneori pe sarcofagele creștine din
primele secole ai acestei religiuni, simbolizând sub acea formă
învierea și nemurirea sufletelor. Înainte de a trece la alte
asimilațiuni, este necesar a atrage atențiunea asupra unui fapt. În
adevăr, e cu totul straniu să vedem pe Cabiri, de câte ori erau
adorați de navigatorii pe mare sau în sanctuarele Insulelor
Egeice, Insule de cele mai multe ori lipsite cu desăvârșire de
câmpii, să-i vedem pierzându-și caracterul lor ecvestru, adică
nemafiind reprezentați călări. Nu tot astfel însă s-a întâmplat cu
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Cabirii de pe continent; aici, cu cât mai mult vom părăsi lor așezări. “Danu” la vechii Iranieni însemna “Râu” (iar
malurile mării și ne vom afunda pe uscat, cu atât mai tare reiese “Daryă” / “Da-ryă” = “apă”) astfel apărând şi denumirea
caracterul ecvestru al Zeităților noastre. Așa e cu Cabirul Frigian Dunării; se poate observa inclusiv apropierea dintre termenul
sau eroul Trac; așa este mai ales cu cei din regiunile Istrului, “Danu” pentru Râu și cel de “Domn” / “Don” pentru cârmuitor.
unde erau călări. Aceste alăturări trebuie neapărat să fie pornite
din faptul că Zeitățile, adorate cu osârdie și pe uscat și în cer și
pe mare, au împins oamenii ca să le confunde, aci cu divinitățile
marine, aci cu cele terestre, și aci cu cele cerești. Asimilările, de
multe ori, atârnau și de diferitele localități; dacă unele provincii
erau, spre exemplu, adoratoare de predilecțiune ale cutării Zeițe
sau Zeu, acolo s-au alipit Cabirii de Zeii părintești, fie după un
semn cu totul extern, un atribut, un simbol sau orice alt motiv
accesoriu, fie considerând mai mult natura lor internă. Astfel
ajunge să ne pomenim că acele misterioase personaje Cabirice
necunoscute de nimeni, afară numai de inițiați, se întrupează cu
Zei din Pantheon, care le puteau servi lor ca explicațiune sumară
ori ca efigie populară. Credincioși acestui principiu în ceea ce
privește alăturările, asimilațiunile și contopirile, vom arunca
acum o privire asupra personajelor divine care stau în relațiune
cu marea. Primul și cel mai important dintre aceștia este
Poseidon / Neptun; într-adevăr, nu se putea ca tocmai Zeul prin
excelență al apelor marine să scape de a fi pus în același rând cu
Cabirii: pe o inscripțiune din Delos se vede numit un preot pe
viață al Templului dedicat Dioscurilor-Cabiri și lui Poseidon
totdeodată. O dovadă nouă de apropierea făcută este și existența
unui același fel de pește consacrat atât Zeilor din SamoTracia,
cât mai ales lui Poseidon (după cum afirma Atheneu). Dar, și de
am considera pe urmașii Cavalerilor Așvini, din punctul de
vedere al însușirii lor ordinare de călăreți, tot am constata că - și
pe acest tărâm - ei se întâlneau cu Poseidon. Nu e vorbă;
apropierea între cal și mare nu era rară: destul să ne amintim
despre caii ce trăgeau carul marin al lui Poseidon (acei fugari
neastâmpărați și spumegoși reprezentau, fără îndoială, valurile
spumate ale mării care alergau după capriciul lor în lungul și în
latul, în luciul și în adâncul apei. Sigur deci că s-a găsit cu cale
ca, pe valurile mării, să fie ocrotitori tot Zeii iubitori de cai). O
altă divinitate adorată mai mult pe mări, mai cu seamă în
Insulele Egeice, a fost învederată Afrodita / Venus, Zeița
născută din spuma apelor marine. Era cu neputință, prin însăși
acea situațiune, ca să nu intre și ea în legătură cu divinitățile
SamoTraciei; lucru ce și vedem, la scriitorii vechimii, că s-a
întâmplat. În adevăr, Pliniu 36:4 a susținut că Venera / Venus,
Pothos / Dorința și Phaeton erau serbați în SamoTracia cu cele
mai sfinte ceremonii. Aceasta însemna că cele 3 divinități
serveau drept traducere a tainicelor Zeități Cabirice. Relațiunea (Preluare din Analele Academiei Române, 1877)
strânsă dintre Cabiri și Hermes, care am întâlnit-o la scriitorii
vechi - și pe care am constatat-o și noi prin ființa berbecului și În Antichitate, Fluviul Dunărea a fost granița “Lumii
caduceului, pe Tăblițele noastre - se învederează uneori și pe Romane” - adică a Imperiului Roman - cu “Lumea Barbară”
alte monumente vechi, doar numai cu singura schimbare că (dominată de Geți în partea “de Jos” și de Germani în partea “de
artiștii par să fi înlocuit pe Cabiri prin figuri de Dioscuri. Nu rar Sus”): în prezent, în partea de Jos a Dunării nu mai există Dacia,
găsi-vom noi la Cabiri asimilațiunea cu Dionysos, căci niciodată doar în partea de Sus a Dunării există “Deutsch-land” = “Țara
nu s-a pierdut noțiunea despre venirea Zeului Veselei”. O Deutsch”, a poporului Deutsche / “Doici” = German (în
abordare “patriotică” Românească s-a evidențiat prin exagerarea Antichitate cel mai numeros popor European a fost cel Trac -
vitalității autohtone în dauna celei alogene, când de fapt strămoș al poporului Român de la Dunărea de Jos - iar acum în
adevărul a constat - în cele mai multe cazuri - în amestecul lor, Europa Centrală cel mai numeros popor e cel German iar în
ceea ce categoric a fost benefic afirmării genetice sănătoase Estul Europei cel mai numeros popor e cel Rus); a fost firesc ca
Românești (căci concret, “puritatea” rasială s-a dovedit chiar un vechi și numeros popor - ca acela format în Antichitate din
foarte degenerativă). Sanscritul “Dasyu” la vechii Iranieni era Traci - să aibă în Era istorică următoare, adică în Evul Mediu,
“Dahyu” însemnând “trib” iar “Dahyu-pati” era “şeful tribului”, tot în Europa cei mai numeroși urmași, ca Rumânii / Românii
ceea ce a dus prin vechii Greci la “des-potes”, adică “despot” (foștii Geto-Daci), Germanii = Deutsche, Rușii, ș.a. iar nu să se
(literalmente corespunzător termenului); nobilii Dasyu erau închipuie deopotrivă dispariția în neant a Tracilor, urmată de
“Devas” = bărbaţii şi “Devis” = femeile, ceea ce era legat de imediatele apariții din neant ale Rumânilor, Germanilor sau
cuvântul şi de înţelesul “divin”, așa cum erau “davele”, nobilele
222
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Rușilor / după cum s-au ivit unele păreri în Epoca Modernă.

Principala apă curgătoare ce se varsă în Marea Neagră este
Fluviul Dunărea / fost Okeanos, cu debit mai mare în trecut
decât acum; până în urmă cu aproape 9 milenii, Lacul Pontic /
Euxin cu apă dulce (aflat pe fundul a ceea ce acum e Marea
Neagră) a fost alimentat în principal de Dunăre - cea mai mare
apă curgătoare ce se vărsa în cuva sa - pe lângă mai fiind în
special apele Nordice ce curgeau cu debite mărite atunci,
datorită topirii calotei polare.

Gherdu la întâlnirea Cerului cu Glia

De la “Oke” - rădăcina pentru “Oke-An” / “O-kean” - a

Ultima glaciaţiune
Sistemul acvatic de apă dulce alcătuit de ele - mai ales
din Dunăre şi din marele Lac format în cuva Pontică dintre
Caucaz / E, Anatolia / S şi Carpaţi / V, larg deschis spre Nordul
unde era calota în curs de topire - a fost “Okean”, patronat de
Okeanos, frate atât cu Pontus Gargarus / şeful Lacului Pontic,
cât şi cu divina Rhea / şefa principalei ape alimentatoare, Dună-
Rea: acolo - prin reţeaua acvatică Okean / “O-Ke-An” formată
din marile ape dulci - se împreunau părinţii lor, Pământul Ghe /
Ke şi Cerul An (atunci orizontul arealului reflectând aşa ceva,
Cerul fiind peste apa ce acoperea Pământul, un spectacol
paleolitic apreciat de riverani prin purtarea ritualică a culorii
turcoaz / albastră, ca emblematică Raiului în care trăiau mai
fericiţi ca oriunde în lume, azuriul lazuritului - provenit din
tărâmul Roh / Afgan - putând fi cel caracteristic al Atlanților /
“Oamenilor bărcilor” în capitala lor Atlantida din spațiul Pontic
stră-Român); Armânii au “gherdu” - cu variaţii de “gherdi” şi
“gherdă” - pentru “verde-albastru”, adică nuanţa cea mai
populară de turcoaz (nuanța albăstruie a apei era firesc să fie
asociată “Oamenilor bărcilor” / Atlanților, căci era suportul lor
de trai, cu importanță similară la ei ca importanța solului la
agricultori sau păstori) iar conform și “Dicționarului” Dr. Tache
Papahagi Armânele “uraniu” = “albastru” / “azuriu” și “urano”
= “cer”. În atmosfera senină, cu aerul nepoluat din urmă cu 10
milenii - la încheierea glaciaţiunii - mai era clar observabil, la
răsăritul Soarelui ori la apusul Soarelui, scurtul fenomen al
luminii verzi ca “miraj” solar: atmosfera acţionează ca o prismă
iar pe măsură ce Soarele coboară sub linia orizontului, culorile
spectrului vizibil dispar pe rând, începând cu cele având
lungimea de undă mai mare şi sfârşind cu cele având lungimea
de undă mică / în zori procesul fiind invers, culorile apărând pe
rând de sub orizont; de obicei, raza verde atrage atenţia (în
contrast cu roşul, galbenul, etc. ce însoţesc răsăritul şi apusul).
Migratorii Pelasgi Gherga au trecut de la oceanul verde al Stepei
EurAsiei din răsărit la oceanul turcoaz / verde-albastru al apelor
Imperiului Atlant din apus; în peisajul cotidian oferit atât de
zori, cât şi de asfinţit - în E şi în V - Gherdu exista la orizont,
exact acolo unde se întâlneau Cerul şi Glia:
provenit Latina “A-Qua” / “Aqua”, în Română “A-Pa” / “Apa”
(în paleolitic, anterior Potopului Pontic, pe reţeaua acvatică
“Okeanos” a Imperiului Atlant / Borean - ce forma Nordul
Vechii Lumi - primele navigări s-au făcut pe buşteni şi pe plute,
mai mult decât cu bărci sau cu corăbii / acelea ajungând să fie
folosite îndeosebi în navigaţia marină, mai ales ulterior între
Delta Dunării şi Delta Nilului); despre şi mai ulterioara limbă
Latină - o lingvistică rudă Românică a stră-Românei, Antic
folosită îndeosebi de către Romani - e de reţinut că şi-a avut
rădăcinile în V Anatoliana Lydia (dezvoltându-se în Peninsula
Italiei / Apenină începând cu migrarea acolo a celor din regiunea
Lydia / Peninsula Anatoliei, care începând din regiunea Lazio au
vorbit Latina): despre limba Română - foarte veche în centrul
Europei / în forma stră-Română - e de remarcat că a provenit din
vorbirea Pelasgă. În 1786, cercetătorul Englez William Jones a
scris: “Limba Sanscrită - oricare îi va fiind vechimea - are o
structură minunată. Ea este mai bine închegată decât Greaca,
mai bogată decât Latina şi cu totul mai rafinată decât fiecare
dintre acelea, totuşi arătând faţă de amândouă - atât în rădăcinile
verbelor, cât şi în formele gramaticii - o afinitate mai puternică
decât una posibil produsă prin vreun accident. Atât de puternică,
într-adevăr, încât nici un filolog nu le-ar putea examina pe toate
3 fără a le crede ivite dintr-un izvor comun. Există un motiv
similar, nu chiar atât de puternic, de a presupune că şi Celtica ori
Gotica au avut aceeaşi origine ca Sanscrita; iar vechea Persană
ar putea fi adăugată aceleiaşi familii”.
Sistemul acvatic dintre Munții Pamir și Bazinul Pontic
(dintre Fluviile Oksos și Okeanos)

În 2002, Dr. Adrian Poruciuc - lingvist Român - a

afirmat: “Conform celor mai credibile date antropologice din
223
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Europa, nordicii - departe de a se prezenta ca o rasă pură - apar
mai degrabă ca o sub-ramură a europizilor mediterani care,
începând din neolitic, au introdus agricultura în Europa centrală,
din sud-est spre nord-vest, pe axa dunăreană. De aici - trebuie
spus - nu ar reieşi cumva că acei strămoşi dunăreni ai nordicilor
au vorbit proto indo-europeana de la începuturile lor? Dunărenii
agricoli au devenit (glotic) indo-europeni doar după ce au
renunţat la limba lor originară (de un tip foarte probabil înrudit
cu egipteana veche) în favoarea limbii proto indo-europene
vorbită de intruşii stepici ai mileniilor V-III î.C. Nu este de
neglijat că - foarte probabil - limbile europene de azi păstrează
destul material din substratul glotic al Vechii Europe”. (Se poate
remarca despre agricultură că a simbolizat uniunea celor 4
elemente principale - pământul şi cerul, apa şi focul - a căror
fuziune condiţiona fertilitatea). Corespunzător străvechilor
relatări, în uriaşa familie divină Zeii erau înrudiţi îndeaproape,
de pildă Krios, Koios / Coeus sau Polus în Latină, Okeanos /
Ocean, Pontos Gargaros, Kronos / Crăciun, ş.a., au fost fraţi;
Moşul Crăciun / Cronos l-a avut ca fiu mai mare pe Anax /
Poseidon - având în posesie Edenul / Raiul - şi ca fiu mai mic pe
Zeus, care a ajuns “Zeul Zeilor”.
Nimfă
224
Zeul Poseidon (fiul lui Cronos / Crăciun, respectiv
nepot = “Neptun” al celorlalţi importanţi Zei / străvechi seniori,
din timpuri foarte îndepărtate) i-a avut ca întâi născuţi pe
gemenii Atlas - primul rege Atlant - şi Gadeiros zis “Primul
Zeu” = “Prome-teu” / Prometeu; Imperiul Atlant, cu capitala
Atlantida, îl avea pe cârmuitorul Atlas ca eponim (adică acela de
la care şi-a primit numele): Atlas a fost geamănul lui Gadeir -
poreclit “Prometeu”, la Grecii vechi însemnând “Chibzuit” -
având în total 9 fraţi (în familia sa mare, Atlas a avut 7 fiice -
nimfe grădinare - generic denumite “Hesperide”, adică
“Apusene”, înţelesul pentru ele astfel, de “Vestice”, survenind
firesc din perspectiva celor de la răsărit / adică Estici, cea mai
mare şi mai frumoasă, denumită Maia, avându-l pe Gherganul
Hermes / “Her-mes” = “Her moş” fie ca soţ, fie ca fiu). În
vechea Greacă, “Hesper” însemna “Seară”, ceea ce reda
apropierea populației primordiale de ceremoniile religioase
nocturne ale timpurilor străvechi: la amurg, Hesperidele erau
“Domnițele Serii” / “Idele Serii” (Ida era diminutivul Marii
Zeițe Mamă, ele - Idele - fiind fetele / urmașele ei); Idele existau
în Eden - adică în Rai - și erau partenerele luminoșilor “iYi”,
începând să poarte bluze “ii” pentru ca să-și arate noblețea
(astfel dublându-se semnele lor, ale tatuajelor prin cele vopsite
sau cusute pe cămăși). Tipologic, cele 3 generaţii divine -
avându-i în frunte pe Zeii Uran, Cron şi Poseidon - au redat
paralela cu cele 3 tipuri umane succesive de la sfârşitul Epocii
Pietrei - anume, Neandertal, Cro Magnon şi Homo Sapiens -
prin reprezentanţii lor putându-se recunoaşte Neandertal în
nocturnul Ceresc / Muntean Uranos, apoi Cro Magnon în fiul
Crăciun / Cronos şi Homo Sapiens în nepotul Poseidon / “Pose-
Idon” (posesorul Edenului): în final, omul a ajuns să stăpânească
tărâmul divin. Este evident un adevăr primordial: Cronos /
Timpul a apărut odată cu Creaţia. Crăciun / Cronos era Gherga /
Gher-Ga deoarece de exemplu la stră-Români el a fost fiul
nocturnului Cer / Gher şi Pământului / Ga, adică Ghergan =
Gher-Ga (la vechii Greci era similar, Cronos - Crăciun la stră-
Români - fiind ştiut ca pruncul Tatălui Uranos / Zeul Cerului
nocturn şi al Mamei Gaia / Zeiţa Pământului mănos, negru);
fiindcă Tatăl şi Fiul erau Unul, atunci Cer şi Crăciun erau
Creaţia: Creatorul a fost Unu = Anu, respectiv Crăci-Un =
Gherg-An, adică exista deopotrivă echivalenţa Crăciun =
Ghergan (având-o ca parteneră pe Circe = Ghirghe, Marea Zeiţă
Mamă).
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Prin efectele create, perfecţiunile tainice ale punctului
primordial au fost fundamental simbolizate prin cerc: lumea se
deosebea de originea sa (mişcarea circulară fiind fără început şi
fără sfârşit - fără variaţii - a dus la echivalarea timpului cu
cercul; timpul s-a definit ca o succesiune continuă şi invariabilă
de momente). Cercul folosit pentru a indica totalitatea /
perfecţiunea îngloba şi timpul ciclic - nesfârşit, universal -
transmis de vechii Greci prin imaginea şarpelui muşcându-şi
coada; cercul mai simboliza şi cerul, cu mişcarea sa circulară şi
neschimbătoare: Cronos a fost fiul Cerului. De fapt, forma
primordială n-a fost atât cercul, cât sfera, care figura Oul Lumii
(cercul fiind o secţiune - sau o proiecţie - a sferei). Cuvântul
Grec σφαῖρα “sphaîra” a provenit de la Sacrul Soare “Ra” (în
formă de glob): literalmente “S-Phaî-Ra” a fost venerat încă din
timpurile glaciațiunii de stră-Români, căci Soare = Sf. Ra.
Cercetătorul Lucian Costi a scris în cartea “Limba
Română - nașterea și falsurile istorice” din 2016 despre sferă:
“Rostirea românească este o rugăciune continuă adusă soarelui,
un imn solar, prin întrebuințarea repetată a silabei ce-l amintește
pe astrul zilei. Nici o limbă din grupa ariană nu are această
trăsătură. Orice ‘re’ al repetării, orice ‘re’ final al infinitivului
lung este parte a acestei ru-găciuni neîntrerupte. În denumirea
‘Țara Românească’ repetăm de 2 ori numele soarelui, în ‘ra’ din
‘Ța-ra’ și în ‘ro’ din ‘Românească’. În cadrul ‘familiei soarelui’
se disting mai multe grupe semantice, între care cea cuprinzând
forme aidoma (‘ro-ata’, ‘ho-ra’, ‘ro-tund’, ‘sfe-ra’). ‘Sfe-ra’ e
‘Sfântul Ra’, care spune că e vorba de o sferă, nu de un disc,
cum au crezut astronomii antici; sacerdoții noștri știau că soarele
e un glob, o sferă, adevăr pe care nu-l aflaseră alții. Limba
română a avut o fază extrem de veche, înaintea civilizației
egiptene, când ‘ra’ / ‘re’ erau silabe sacre folosite curent în viața
de zi cu zi, fiind indispensabile în comunicare pentru că ele
confirmau ordinea socială și respectul datinii, al legii. Ele se
păstrează nealterate de milenii în cele mai frecvente cuvinte
familiare. Noi am avut o religie care adora soarele și avea slujbe
închinate soarelui; parțial retrasăm urme ale ei în religia
egipteană și mai mult în cea persană închinate soarelui, în cadrul
doctrinei dualiste. E posibil ca dualismul să fi existat și la noi,
poate reprezentat de antinomia între RA și RĂU, acum cel puțin
5 milenii, când caracterul pozitiv era solar, după care s-a făcut
traversarea spre monoteism, când soarele nu mai făcea direct
obiectul ritualului adorării. Toate limbile grupului romanic
apusean, inclusiv latina, au tema ‘sol’ în cuvântul pentru ‘soare’
(latin ‘solis’, italian ‘sole’, francez ‘soleil’, spaniol și portughez
‘sol’). De ce totuși spunem acum ‘soare’? Știm precis că
pronunțarea era ‘soare’ în limbă încă înainte de plecarea
grupurilor ariane spre răsărit, fiindcă există ‘surya’ în sanscrită
iar divergența față de întreg grupul romanic - care păstrează
simpla referire la morfemul ‘sol’ - este deconcertantă.
225
Orientarea spre răsărit a altarelor bisericilor - astfel ca axa
bisericii să fie îndreptată spre punctul cardinal răsărit - este o
probă că religia noastră moștenește o regulă ancestrală din
perioada în care RA din răsărit era astrul divinizat, pentru că era
manifestarea vizibilă a forței pozitive, divine. Termenul ‘religie’
(latin ‘re-ligare’) e o relicvă a vechii religii solare, pentru că asta
spune el prin despărțirea sa în particule, adică ‘legarea de re’,
‘legarea de soare’! Să remarcăm folosirea morfemului ‘lig’ în
latină pentru ‘leg’ din română, care e totuși același cu ‘lig’ din
‘câr-lig’, etc., dovadă că a existat o variabilitate vocalică în
vremurile vechi, dinainte de despărțirea latinei de străromână.
Definiția ‘religiei’ obținută prin studiul morfemelor e simplă și
la obiect, pentru că ‘religia’ înseamnă o ‘legare cu divinul Re’,
în vreme ce interpretarea filologiei bazată pe etinoame este o
‘relegare’, adică o revenire după ce s-a pierdut legătura; când știi
că ‘re’ e particula pentru soare, atunci dezlegarea sensului e
limpede, ‘re-ligie’ înseamnă instituția omenească prin care se
face conexiunea cu soarele”. Moşului Pământului i se spunea şi
“Cos-mos”, fiind ştiut ca partenerul ceresc al Marii Zeiţe Ga: din
Epoca Pietrei, muierea era situată jos iar masculinul sus,
poziţiile statuate astfel transmiţându-se de-a lungul timpurilor.
Creaţia aparţinea atât moşului Cos = “Cos-mos” care stăpânea
Cerul şi i se spunea Crăciun / “Crăci-Un”, cât şi babei Ga /
“Gaia” care patrona Pământul ca Marea Mamă şi i se spunea
Circe: ei au format perechea Gher-Ga a părinţilor având prunci
Gherga ca roadele dragostei lor, cuplul lor fiind Crăciun-Circe.
De la început, între Cer, Cosmos, Creaţie şi Crăciun / Cronos
(adică Timp), au fost conexiuni solide. Din perspectivă acvatică
/ diluviană, aceeaşi generaţie divină - Ghergană / Montană - a lui
Crăciun din Carpaţi îl avea ca principal exponent pe albul
“Pontic” / Caucazian numit Pontus Gargarus; la timpul
Potopului Pontic - pe când glaciaţiunea s-a încheiat - albii
populau Nordul Vechii Lumi, direcţie cardinală figurativ neagră,
de la noaptea ce era de bază în trecut (cu cât mai spre N, cu atât
mai polară, adică mai lungă şi mai rece). Punţile de brazi
caracteristice Moşului Crăciun pentru trecerea peste ape erau
aceleaşi cu punţile din stejari caracteristice Gherganului numit
ca “Pontus” Gargarus pentru trecerile peste apele reţelei
Okeanos (de altfel, acelea au constituit alt element al echivalării
Ghergane, pe lângă cel onomastic ori mitologic de gen Crăciun-
Gargar); având lemn bun de plutit, atât stejarul - denumirea fiind
mai nouă, cea inițială / mai veche pentru stejar fiind gorun - cât
şi bradul se foloseau şi la confecţionarea ambarcaţiunilor (pentru
“bac” / “pod plutitor”, în vocabularul Românesc s-a instaurat
“brod” - termen derivat din “brad” - ulterioarele vocabulare
Slave ale vecinilor preluând înțelesul de “vad” ca Ucraineanul
“brod” și Bulgarul “brid”, Sârbul “brod” însemnând “vas”): Dr.
Mihai Vinereanu în “Dicționar etimologic al limbii române (pe
baza cercetărilor de indo-europenistică)”, citându-i pe
academicienii Franc Miklosici, Petriceicu Hașdeu, Alexandru
Phillipide, ș.a., a consemnat “originea dacică” a cuvântului
“brad”. De altfel, din timpuri îndepărtate se folosea fiertura cojii
de stejar pentru curățarea rănilor: ambii copaci - bradul și
gorunul / stejarul - au fost foarte prețuiți de către stră-Români.
Pe lângă Ponticii din Peninsula Anatoliană Pont, Tracii - întinși
de la HellesPont până la Pontus Euxinus - erau și ei Pontici,
străjuind partea Europeană a vadurilor / trecerilor de la
Dardanele, Bosfor, etc. Este interesant că unii lingviști au
conectat numele Râului Prut de “Brod”; în legătură cu “Prut”,
Dr. Mihai Vinereanu a scris: “Există sanscritul ‘ă-pura’ pentru
‘pârâu / torent’, albanezul ‘perrua’ = ‘pârâu’, polonezul ‘parow’
la ‘mlaștină’, etc. Hidronimul Prut pare să provină din pre indo-
europeanul ‘portu’ pentru ‘trecere / vad’; acest lucru se poate
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
spune despre râul Prut (care este o apă liniștită, nu prea adâncă,
ușor de trecut): originea sa a fost geto-dacă, în legătură cu
termenul ‘brod’ însemnând ‘vad / pod umblător’ (radicalul este
foarte răspândit în limbile indo-europene din pre indo-
europeanul ‘per’ = ‘a trece peste’, cu forma nominală ‘por-tu’ =
‘trecere / vad’)”.
Principalele ape curgătoare din Europa:
1 = Volga, 2 = Dunărea
Despre primele colonizări cu urmări Civilizaționale ale
plaiurilor actualei Românii de către oamenii din răsărit au scris
explicit savanți ca masonul Petriceicu Hașdeu în secolul XIX (că
Geto-Dacii, aflaţi printre strămoșii Românilor actuali, au sosit
din Asia), naţionalistul Nicolae Densușianu în secolul XX (că
predecesorii Pelasgi ai Geto-Dacilor au sosit din Asia Centrală),
ș.a., până în secolul XXI la arheologii de sub egida Academiei
Române (că spațiul actualei Românii a fost influențat cultural
hotărâtor de la sfârșitul paleoliticului de către cei sosiți din
Anatolia / Asia “Mică”); plaiurile spațiului actualei Românii au
fost și sunt încă foarte atractive pentru răsăritenii Asiatici iar
Gherga s-a înscris pe asemenea orbită, din urmă cu multe
milenii (dinaintea Geto-Dacilor, care acum circa 3 milenii s-au
instalat - în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic - în fruntea stră-
Românilor). Este de reţinut că în general colonizările nu au fost
generate din porniri generoase de culturalizări / Civilizări, ci au
fost cauzate de sărăcia deopotrivă materială şi morală, de
disperarea indusă prin asprele condiţii de viaţă, pentru
dezvoltarea radical diferită pe noi tărâmuri. Fapte întâmplate
după stabilirea străvechilor răsăriteni Asiatici în spațiul actual
Român, ca difuziunile culturale de exemplu în Europa, etc. au
fost aspecte de asemenea cercetate și înfățișate în prezenta
lucrare - dacă au fost tangente cu Gherga - căci au făcut parte
din marea mișcare migrațională umană de la E spre V (așa cum
e traiectoria pe Cer a Soarelui). Spre deosebire de cercetările
Româneşti care fie s-au concentrat pe expansiunea peste hotare a
celor din spaţiul Român (cumva similar cu studierea în prezent a
impactului milioanelor de Români emigraţi în mediile străine
unde s-au stabilit), fie s-au concentrat numai pe spaţiul Român,
această lucrare încearcă un echilibru între “sosiri” şi “plecări”,
explorând deopotrivă intrările din spaţiul extern, cât şi ieşirile în
spaţiul extern: pentru armonia globală, nu se cuvine evitarea
vreuneia dintre dimensiuni. Este de ştiut despre denumirea
iniţială a Mării Caspice, acum de 371 mii kmp, că era Marea
Ghergană - de la riveranii săi Ghergani care o dominau integral -
cu baza Sudică în ceea ce a fost Ghergania / “Hyrkania” în
colțul SE, respectiv “Ţara Magilor” / “Țara Midilor” (sau
226
Media) în colțul SV; de exemplu, lucrarea geografică din anul
982 “Limitele lumii” realizată în Provincia Jozjăn din N Afgan a
notat explicit că Marea Caspică era Marea Gurgan şi e de
observat - conform “Enciclopediei Iranice” de pildă - că pentru
Magi termenul local era “Gabrî”: pe de altă parte, cea mai veche
denumire a Mării Negre, acum de 423 mii kmp, era de Pont, de
la Pont Gargar - Zeul Apelor - care o patrona integral (Marea
Neagră având Strâmtorile Gherg / “Kerch” la Marea Karga /
“Azov” şi Gherghel / “Cherchel” - acum “Bos-for” / Bosfor - la
ProPontis, adică la Marea Albă / “Marmara”, numită ProPontis
fiindcă era dinainte de Pont / Marea Neagră). În secolul IX,
astronomul Iranian Al-Farghani scria despre “maris Iurgem” ca
Marea Caspică iar “Romanorum” = Marea Neagră / Pont:
Spre comparaţie, pre-diluviana apă Ghergană / Caspică
a fost mai întinsă decât cea Pontică, post-diluvian situaţia
inversându-se, starea lor păstrându-se aşa până în prezent. În
Marea Neagră ajung și apele Râului Kuban lung de 870 km
(“Pșîz” în Adâgă / Cercheză, limba riveranilor săi, cu denumirea
Hypanis de către vechii Greci, la fel ca a Râului Bug), ce
izvorăște din Elbrus / “Elb-Rus”, cel mai înalt Munte al Europei,
la poalele Nordice ale căruia trăiesc Cerchezii și curge în Karga
/ Azov, împreună cu Fluvii Europene având în total debit spre
Pont însumat serios - începând de la Don până la Dunăre - dar și
împreună cu Râuri Anatoliene; în mod similar și în Marea
Caspică ajung ape curgătoare atât din Europa, cât și din Asia:
legat de termenul “A-Dâg” / Adâg “Pșîz” pentru cea mai
importantă apă curgătoare din teritoriul Adâg / “A-Dâg”, aflat în
Estul Pontic, se poate observa că în teritoriul Dac - din actuala
Românie, aflată în Vestul Pontic - termenul de “pișătoare” s-a
folosit îndeosebi pentru cascadele apelor curgătoare
(corespunzător “Dicționarului de arhaisme și regionalisme” din
2002). Privind onomastica: e de știut despre Cerchezi -
denumirea Rusă pentru Circasi - că-și zic Adâgi, adică
endonimul Adâg are exonimul Cerchez / Circasian (în evidentă
apropiere Ghergană, asemănătoare fiind apropierea Dacă de cea
Adâgă / A-Dâgă); clasicul areal Adâg - Circasian / Cerchez - e
cel având central Bazinul Kuban.
Mag (mozaic din secolul V): are căciula roșie
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Între cele 2 mari Mări interne continentale ale EurAsiei glaciaţiunea - Adevărata istorie a rasei Pontice / albă” iar în
- Caspică şi Neagră - sunt Munţii Caucaz, cu întindere de la lucrarea “Renaşterea” din 2013 acelaşi autor reflectând la
fostul Regat al Albaniei Caucaziene din apusul Caspic / denumirea celei care le-a dat naştere, anume la denumirea de
Ghergan, până în Gorghis / “Kolkis”, acum Gheorghia / Georgia Amazoană, ca literalmente reproducând “a mea zână” = “3
din răsăritul Pontic (Albania Caucaziană, având în N Munţii cuvinte româneşti ce dovedesc cum nu se poate mai bine cine au
Cerauni, în E Marea Caspică, în S Fluviul Arax şi în V Munţii fost Amazoanele”). De altfel, în actuala Bulgară - vorbită în
Caucaz, era numită Arran de către Perşi - adică vecinii Sudici, vecinătatea Sudică Românească / Valahă - “zhena” = “femeie”,
trăind în ceea ce azi e Iran - de acolo provenind Anticii Alani; în Sârbă “zâna” = “vila” iar în Nordul Românesc (corespunzător
între cele 2 Regate - anume între Albania Caucaziană şi Iran - dicționarelor) “zâna” = “personaj feminin din mitologie,
era Media / Ţara Magilor, legăturile dintre locuitorii săi şi întruchipând mai ales bunătatea și frumusețea”. În “Dicţionarul
“medici” nefiind întâmplătoare, Magii ajungând superiori de simboluri” stă scris: “Filiaţia zânelor dovedeşte că ele au fost
Magicienilor, similar cum au devenit medicii faţă de vraci: de la origine expresia Pământului-Mamă; dar curentul istoriei le-a
altfel, termen “medic” - foarte vechi, așa cum a observat Dr. făcut să urce încetul cu încetul din adâncul pământului spre
Mihai Vinereanu - pare conectat de ceea ce făceau Mezii din suprafaţă, unde - la lumina lunii - au devenit spirite ale apelor şi
Media). Despre Fluviul Arax / Aras (Armean Yeraskh, Georgian ale vegetaţiei. Locurile epifaniei lor le dovedesc în mod clar
Rakhsi) e de observat - așa cum a scris în secolul V î.C. și originea: ele apar cel mai adesea pe munţi, în apropiere de
Carianul Herodot, în prima sa carte de “Istorii” - că permitea crevase şi torenţi sau în adâncul pădurilor, la marginea unei
vechilor Greci din Anatolia să ajungă facil la Marea Caspică: peşteri, a unei prăpastii sau a unei ‘vetre a zânelor’, lângă un râu
culoarul Aras / Arax - dintre Caspica și Anatolia - avea la izvor ce vuieşte, un izvor ori o fântână. Zâna participa la supranatural
(în actuala provincie Kurdă Erzurum - cu numele Armean Karin, pentru că viaţa ei era continuă iar nu discontinuă ca a noastră şi
Grec Theodosiopolis - din E Turciei) populație majoritar a tot ceea ce e viu în lumea asta”.
formată din Diauehi / Diaokhi la sfârșitul mileniului II î.C. și
începutul mileniului I î.C., care după Războiul Troian ce a dus și
la destrămarea Imperiului Kheti / Hitit și-au avut un Regat, între
secolele XII î.C. și VIII î.C., împreună cu Nordicii Kolchi /
Georgieni; despre numele de Georgia pentru acea Țară
Caucaziană - cu litoral Pontic / la Marea Neagră - și numele de
Georgian pentru poporul său, e de știut că provenea de la
numele Kurc / Gurc dat acelora de către Iranieni. Poziţia
Regatului Median - adică a Ţării Magilor - era în SV Caspic,
între Ghergania = Hyrkania din S Caspic şi Ţara Ghergarilor =
Albania Caucaziană din V Caspic; pe Albanii Caspici / Albanii
Caucazieni, Georgienii îi numeau Rani: sursa pentru Lani, adică
Alani. În trecut, denumirea lanţului Muntos Caucazic (știut drept
“Kulika” / “Caulica”) locuit şi de albii Ghergari / Gargari - care
Sistemul Kura-Arax
aveau ca partenere Amazoanele curtezane - din apusul Ghergan,
(principalele ape curgătoare din S Caucazian)
a fost folosită inclusiv pentru lanţul Muntos Carpatic, din apusul
Pontic: Caspica fiind sărată la circa o treime din nivelul planetar
Într-o formă simplificată, s-ar putea considera ca omul
iar Lacul Pontic deloc, malurile dulcelui Pont au ajuns puternic
vechi = Neandertal şi ca omul nou = Homo Sapiens, între ei
po-pulate de Gherga, deoarece pre-diluvian a fost un uriaş Lac
fiind hibridul (rezultat din încrucişarea lor) numit Cro Magnon;
cu apă dulce (acum e Marea Neagră, cu salinitatea ajunsă la
înaintea Antichităţii, timpii au fost împărţiţi în 4 Ere, 2 ale
jumătate faţă de cea a Oceanului Planetar); între foștii
pietrelor (cioplită / mai veche = paleolitic, şlefuită / mai nouă =
Caucazieni numiți Kurc de către Iranieni și denumirea Munților
neolitic) şi 2 ale metalelor (Epocile Bronzului şi Fierului), după
Caucazului drept Kulika se poate observa apariția translației
Antichitate fiind alţi 2 timpi / respectiv Ere: Evul Mediu şi
“R”/“L” (frecventă în trecut), rădăcina Iraniană Gurc - regăsită
Epoca Modernă. Cele 3 tipuri umane - Neandertal, Cro Magnon
la Kurc - mai mult sau mai puțin rezonând acolo de fapt în
şi Homo Sapiens - au co-existat spre sfârşitul paleoliticului
legătură cu cei consacrați ca Gherga, din Asia Centrală până în
(timp numit metalic “Era de Aur”): întâi au fost Titanii
Europa Centrală. În mod concret, toate acele denumiri au redat o
Neandertal, apoi au fost Giganţii Cro Magnon; în neolitic / timp
importantă, numeroasă şi străveche po-pulaţie Gherga, atât pe
al Epocii Pietrei numit metalic “Era de Argint”, acei Uriaşi -
malurile celor 2 Mări (Ghergană / Caspică şi Pontică / Neagră),
popular denumiţi de către Români ca “Tartori” / “Gealaţi” - n-au
cât şi pe înălţimile celor 2 lanţuri Montane - Caucazian şi
mai existat, între Potopul Pontic de la sfârşitul glaciaţiunii şi
Carpatic - din apusul fiecăreia dintre ele (Munţii Caucaz la V de
Potopul biblic rămânând doar Homo Sapiens, omul care a
Marea Caspică şi Munţii Carpaţi la V de Marea Neagră), locuiţi
dezvoltat istoria ştiută clasic de atunci, până în prezent (se poate
în proporţii semnificative / serioase de Gherga: albi Pontici /
observa aceeaşi simetrie onomastică “T”/”G” la Uriaşii
Caucazieni (care au marcat puternic omenirea, încă din zorii săi,
“Tartori” / “Gealaţi” ca la succesiunea de Uriaşi “Titani” /
amploarea lor neputând să nu lase numeroase dovezi, dintre care
“Giganţi”). Privind credinţele, se poate remarca repetarea în
unele - mai evidente - sunt înfăţişate în prezenta lucrare
timp, ciclul nocturn / lunar din vremea Neandertalilor, urmat de
“Originea Gherga”; în vremea Potopului, albii dintre Caucaz şi
ciclul diurn / solar după dispariţia lor - din vremea Erei de Aur -
Carpaţi formau populaţia “Pontică” - adică echivalenta celei
revenind (când numai oamenii Homo Sapiens au rămas) ca
general ştiută drept “Caucaziană”, iniţial şi Carpaţii numindu-se
nocturn / lunar în Era de Argint, respectiv ca solar apoi, după
Caucaz - după cum a afirmat inclusiv cercetătorul American
ieşirea din Epoca Pietrei; în ambele perechi ale succesiunilor
născut în Banatul Românesc Ion Jugănaru, sub pseudonimul
lunare-solare (întâiul binom fiind pre-diluvian, celălalt binom
“Raven Alb”, în lucrarea din 2012 “De ce şi cum s-a sfârşit
227
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
fiind post-diluvian), Gherga a avut atestări semnificative, pe
măsura contribuţiei la dezvoltarea Civilizaţională: stră-Româna
a şi redat relaţia oamenilor Homo Sapiens dintre “ziuă” şi “zeu”,
de celebrare diurnă (nopţile fiind dedicate Zeiţei, zilele au fost
consacrate ceremoniilor Zeului, alternanţa divină corespunzând
nu numai regimului nocturn-diurn, ci şi genurilor feminin-
masculin). “Originea Gherga” nu este un subiect îngâmfat de
nişă (unele aspecte pot fi neplăcute necunoscătorilor ori celor cu
încrederi oarbe în enunţuri dovedite însă - spre dezamăgirea lor -
ca false de către cercetătorii serioşi), timp de milenii Gherga
fiind printre creatorii de Civilizaţii (= “stăpânii lumii” / însuşi
numele Gherga - consonantic GRG - indicând stăpânirea divină /
regală a Pământului, la Românii arhaici “stăpân” fiind gazda
care “stupea” contra deochiului, îndeobşte ca proprietar de
“stup” ajungând cu înţelesul de cârmuitor / în acelaşi strat Trac
cu “stăpân” fiind şi “jupan”, “cioban”, “ban”, etc.; e de ştiut că
vechii Traci au existat până în mileniul I). Dr. Mihai Vinereanu
a scris în “Dicţionarul etimologic al limbii Române”: “Cioban =
persoana care păzeşte oile; e de origine traco-dacă. Amintim că
sufixul ‘-an’ este de origine indo-europeană; termenul ‘cioban’
provine de la proto indo-europeanul ‘keu’ pentru ‘a păzi’ / ‘a
observa’.” (S-ar remarca similitudinea dintre cuvântul “cioban”
și înțelesul pentru conducător zis “ciupan” la vechii Iranieni dar
și la vechii Chinezi, respectiv “jupan” la vechii Români).
Corespunzător străvechilor relatări despre timpurile pre-
diluviene, paznicii / observatorii Gregori au fost Veghetorii /
străjerii Raiului, ceea ce a legat peste Potop numele Gherga de
funcţia Gardianului îngeresc; corespunzător Dr. Gabriela
Macovei, “chiu” - echivalat cu “gurgui” - e termenul stră-
Român cel mai îndepărtat pe care l-a putut identifica (iar
înțelesul aceluia - după cum rezultă așadar din cercetările
specialiștilor - lega Gherga de paznicii ciobani post-diluvieni).
De altfel, privind spre Era pre-diluviană, termenul de “creaţie”
avea rădăcina Indo-Europeană “ker”, aceeaşi regăsită şi în prima
silabă Gher-Ga (Pontica / Indo-Europeana - vorbită de Ghergani
= “Kurgani”, din care s-a desprins Traca - se baza pe substratul
neolitic: specialiştii lingvişti au demonstrat că ea n-a apărut din
neant, ci continua moştenirile convenţional numite “pre” şi
“proto”, din Epoca Pietrei). Lucrarea aceasta în mod explicit -
“cu subiecte şi predicate”, respectiv cu date şi afirmaţii concrete
- se referă la mai mult decât Gherga: la personaje, întâmplări,
locuri, etc., care au interferat cu Gherga (deoarece în general
alţii fiind cei care iniţial au relatat despre Gherga iar în această
lucrare îşi au locurile cuvenite).
Oare Gherga a apărut de nicăieri, spre a ajunge
niciunde? Ca în genul “Hodoronc-tronc” / “hocus-pocus”? (în
Peninsula Apenină / Italică, Etruscii - care se autonumeau
Rasena, Egiptenii vechi notându-i ca Turşa iar vechii Greci ca
Tyrsenoi - invocau puterile Magice cu “Bescu” / “Bere-Bescu”
228
iar nu în Italia, ci la multe familii din România până azi a rămas
caracteristic sufixul “-escu” al numelui, provenit din străvechiul
înțeles Trac pentru “apă luminată” = “oescos”); în Europa, unele
neamuri au preluat în mod sinonim cu “-escu” terminația “-isc”,
ca presupunerea “Teut-isc” / “Deutisc” ce ar fi produs
“Deutsche” = German ori ulteriorii Slavi = Glorioși având
sufixul onomastic “-ski” la cei nobili: iar în spațiul Românesc,
numele Gherghescu este cel mai răspândit în exteriorul arcului
Carpatic / în interiorul arcului Carpatic mai semnificativ fiind
Anticul nume regal Gherga. Dr. Gavril Cornuțiu în “Problema
substratului dacic al limbii române” a scris: “Care este relația
dintre terminațiile denominative specific românești: ‘-scu’
(Popescu…), ‘-ești’ (Popești…) și terminațiile ‘-xis’ (Zalmoxis),
‘-es’ (Dromichetes)? Ele seamănă cu vechile grecești: Ulises.
Ele seamănă și cu îndepărtatele latine: ‘us’ (Romulus), ‘iu’
(Vergiliu). Slavii s-au altoit pe un substrat înrudit ca structură,
chiar dacă nu ca sonoritate: ‘ov’ (Romanov), ‘schi’ (Polanski),
‘ici’ (Caragici). Faptul că această structură denominativă apare
antic pe o arie atât de extinsă pentru atunci și înainte de a se
putea ghici că vor apare în istorie slavii, cât și că fiecare grup de
slavi a preluat în altă sonoritate structura denominativă
terminală, denotă că între terminațiile denominative românești și
cele slave există o relație de înrudire, într-o origine îndepărtată
pe care slavii au asimilat-o de la substratul populațional pe care
l-au asimilat sau cu care au venit în contact”. Istoricul Englez
Edward Gibbon 1737-1794 a scris că poporul German /
Deutsche s-a născut în uriașul Codru Hercinic, despre care
Romanul Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 4:25 a
consemnat că se întindea începând din Dacia / V Mării Negre; e
de observat că în E Mării Negre / respectiv V Mării Caspice și
azi sunt Dagi, care în Antichitate aveau până la Dahii din E
Mării Caspice pe Hyrkanii din S Mării Caspice (știută ca Marea
Hyrkană): toți aceia - Dahi, Dagi, Daci, Deutsche - făceau parte
din Barbaricum / Barbarica = Lumea Barbară, cuprinzând
deopotrivă Hyrkania Caspică / al cărei nume venea de la bogata
sa Pădure Hercinică (conform Sf. Isidor în “Etimologii” 14:3) și
Codrul Hercinic din Carpați ori Alpi (în care existau goruni
uriași, după cum a scris Anticul Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria
naturii” 16:2). În secolul I î.C., Iuliu Cezar în “Commentarii de
Bello Gallico” 6:25 a scris despre uriașul Codru Hercinic =
“Hercynia Silva” din N Dunării că se întindea din Alpi de la
Germani - partea Vestică fiind Pădurea Neagră - până în Carpați
la Daci (aceia fiind explicit menționați de autor, căci Anticul
lider militar Roman era interesat de puterea împăratului
Burebista al Imperiului Geto-Dac). În secolul XIX,
academicianul Român / Bănățean Atanasie Marian Marienescu a
susținut că în Vechea Lume “pentru slăvirea Soarelui - Sol, Sule
- au fost zânele Silvanae, însemnând Pădurenele / Codrenele iar
din ‘silva’ s-a format la noi ‘sălbatic’, ce după înțelesul original
însemna pădurean / om de codru” și a scris în dizertația “De
patria veche a Dacilor în Asia și de însemnătatea numelui Dac” -
trimisă la Academia Română în 1884 - că “Dak însemna Munte;
Dacii erau spre Germani, spre izvoarele Dunării”. Gherga oare a
apărut în urmă cu câțiva ani? Răspunsul e categoric: Nu. Gherga
oare a apărut în urmă cu câteva decenii? Nu. Gherga oare a
apărut în urmă cu câteva secole? Nu. Gherga oare a apărut în
urmă cu câteva milenii? Nu. Gherga oare a apărut în urmă cu
câteva zeci de milenii? Răspunsul e categoric: Da.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Este de ştiut că specialiştii lingvişti au atestat de pildă
despre Traci (care existau deja cu mult dinaintea Etruscilor / E-
Truscilor) că la numele autentice Trace foloseau şi sufixul “a” -
aşa după cum “a” este terminaţia Gherga - ca o prezervare a
arhaicei bi-funcţionalităţi feminino-masculină; elocvente sunt şi
substantivele comune păstrate din timpul Trac, ca de pildă
“popa” - în păgânism fiind atât preotese, cât şi preoţi - ori “tata”
(care evident nu e muieresc - ci masculin - însă păstrează sufixul
“a”), etc. Gherga e un nume mai vechi decât vremea Tracă, fiind
atestat de pildă în Troia, unde fortul Gherghi / “Gergis” păzea
principala poartă a cetăţii Troianilor (iar aceia au fost printre
strămoşii Tracilor şi Truscilor): capitala Troia / Wilu-sa a fost
Anatoliana vamă de veghe a capătului Strâmtorii Garganele /
Dardanele la Marea Eghee / Egee (ţărmul Sudic), pe ţărmul
celălalt fiind Peninsula Galli-poli a Traciei; anterior și Regatului
Troiei - întemeiat acum 5 milenii în V Asiei “Mici” - numele
Gherga era important în Asia Centrală, de pildă Sanscrit ca
rezonanţe cu aceeaşi terminaţie “a” fiind Garga, Indra, Şiva,
Brahma, Mitra, ş.a.m.d. Dr. Michele Faraguna în studiul despre
Gherghiți din 1995 a scris că “numele Gherga e sigur de origine
ne-Greacă”, observând că au fost mulți cârmuitori Gherga de-a
lungul vremurilor în leagănul Grec din Asia “Mică” / Anatolia,
ca Troia, Caria, Lycia, în 2009 Dr. Trevor Bryce a afirmat
privind “Gergis din Troia, micuța așezare din vecinătatea
Ilionului, unde era inclusiv un Templu al lui Apollo, se pare că
și-a avut numele derivat de la populația Troiană de Gherghiți a
regiunii - pre-Greci - dintre care unii au fost conectați cu
Miletul” iar în 2013 Dr. Alexander Herda a susținut în
“Enciclopedia istoriei vechi” că “în Troia, rudele Gherghite ale
Troianilor / Teukroilor - numiți și Gherghinoi - au întemeiat
Gergis care a fuzionat cu Ilionul prin sinoceism” / termen
însemnând confederare (spre Asia “Centrală” populată inclusiv
de Dahi în Vechea Lume cei știuți ca Teukri = Tochari rezonau
cu Dochari). În imaginea următoare - desen realizat în 1877 - se
poate vedea intrarea printre zidurile Ciclopice (care mai erau
știute și ca Pelasgice) ale fortului Gherghis din Troada / Troia:
229
Poarta Troiei era păzită de fortul Gherghis
În 1864, arheologul Maltez Frank Calvert a scris: “La
Troia, zona fortului Gherghis a fost foarte puternică, unde
cantitatea de piatră căzută - existentă ‘in situ’ - arată că zidurile
Gherghis erau de dimensiuni considerabile. Gherghis a fost
vestitul loc al nașterii Sibilei (de altfel, mult ulterioarele monede
emise de Gherghis reproduceau Sibila pe o parte și Sfinxul pe o
parte). Cât de mult se întindea teritoriul Gherghis în Dardania e
dificil de estimat: teritoriul Gherghis cuprindea câmpia
superioară a Troiei și probabil Neandreia era la hotarul său
Sudic”. În continuarea Civilizaţiei Atlante = Vechea Civilizaţie
Europeană cu puternicul Imperiu Dunărean, înspre Sud s-au
dezvoltat Regatul Egiptean în Valea Nilului inferior şi Regatul
Troian pe partea Anatoliană a Strâmtorii Dardanele, ca
succesoare ale neoliticei Civilizaţii Danubiene (de pe Valea
Dunării inferioare, cuprinzând ultimele culturi ale Epocii
Pietrei); înainte de Anatolienii Troiani din Wilu-sa = Valea-
sacră, aceia au fost Dardani iar mult ulterior apoi - până în Evul
Mediu - Dardanii au existat în Dardania din centrul Balcanic
(actuala Kosova / Coșava în vechea Română). În Epoca
Bronzului, Troianii - de pe partea Anatoliană / Estică a
Strâmtorii Dardanele - au fost mai vechi decât Tracii (care s-au
dezvoltat apoi pe partea Balcanică / Vestică a Strâmtorii
Dardanele, la început ca vasalii Troiei, apoi ca aliaţii Troiei:
Tracii furnizau aur metropolei Troiei începând cu exploatarea
Perperikon din Tracia, aramă - ce era necesară respectivei Epoci
a Bronzului în care ei au apărut - etc).
Troia a fost străjuită de Gardienii Gherghi
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Așa cum a scris și istoricul Herodot Karka în secolul V traseul spre vest al etruscilor și în Evul Mediu era calea
î.C., sosiţi din partea Vestică a Anatoliei în Europa, E-Truscii şi străbătută după străvechi îndemnuri, căci o contribuție a mișcării
Aga-Târşii au provenit dintre viticultorii Podgoriilor Troiei: “E- păstorești se arată la fiecare pas pe toată linia Munților Carpați,
Truscii” au ajuns în Italia (denumirea de Italia era conectată atât a Balcanilor, până în Alpi și Pirinei (conform lui Ovid
de “vitalis” însemnând “viaţă”, cât şi de “vitula” - adică “viţei” / Densușianu, ‘Păstoritul la Români’, 1913)”. Este de știut că
“vite” - Peninsula găzduind aşa ceva) iar “Aga-Târşii” au ajuns termenul Grec “tyri” / “tyras” τυρας = “brânză” (portul Qart -
în România (aşa cum e numită azi Țara din N Dunării inferioare, cel mai faimos al Fenicienilor de pe coasta Libanului - a fost
ei fiind cunoscuţi drept cârmuitorii cu “thyrs”, anume având denumit Tyre, Fluviul Nistru era denumit Tyras, în centrul
cârje “corcodite” - adică împodobite - cu ramuri din viţă-de-vie). Mediteranei a ajuns să fie Marea Tyreniană, etc. iar populații
În 2007, profesoara Maria Ciornei a scris: “Despre etrusci s-a semnificative au fost Tyra-Geții, Tyrsenii = Etruscii, Tyr-Kirii
scris mult, fiind considerați și azi o populație misterioasă, care-și ca succesorii Troianilor / Tyrcae fiind Turcii, ș.a). În 2020,
semnalează prezența în Toscana, în centrul Italiei la sfârșitul istoricul Dan Oltean din România a susținut că TiraGeții - care
secolului VIII î.C, dezvoltând o civilizație urbană strălucită, în secolul I î.C. au făcut parte din Imperiul Geților cârmuit de
alcătuită din 12 orașe-state, formând o confederație ce a împăratul Burebista - dominau îndeosebi părțile mijlocie și
influențat, în mod hotărâtor, evoluția extraordinară a romanilor inferioară ale Bazinului Fluviului Nistru, cu așezări importante
de mai târziu, care însă i-au nimicit treptat, prin războaie, în la vadurile de la Hotin / N, la Cetatea Albă / S, etc. (în
final asimilându-i. Herodot, Pliniu cel Bătrân, Vergilius, Antichitate, TiraGeții au fost puternici la V de Fluviul Nipru,
Ovidius și Horațius îi considerau urmași ai lidienilor. Dionisos între Râurile Bug și Prut): “Numele tirageților s-a păstrat
din Halicarnas 1:30 credea că erau neam foarte vechi și nu erau neschimbat, în ciuda migrațiilor, până în secolul XII. Apoi - în
asemenea nici alt neam, nici ca limbă. Helanikos din Mitilene secolul XIII - geții au apărut în izvoarele slave cu denumirea de
credea că erau din pelasgi / părinți ai tracilor. Credem că etruscii brodnici: erau cei care posedau broduri (poduri plutitoare =
au fost pelasgi trăitori în Munții Apuseni, veniți de pe malurile bacurile de astăzi) servind traversările Bugului, a Nistrului și a
Tisei învecinate. Numele străvechi al Tisei, menționată în Prutului. După secolul XIV, până azi, vor fi mol-doveni, cu
secolul XI și în documente, era Thyscia, pronunțat Tuscia. În același înțeles de brodnici, al celor din davele de pe maluri (ca la
Apuseni, în antichitate, trăia o populație pelasgă numită râul Mol-dova). Obiceiul de a traversa un râu mare cu brodul s-a
Agatârșă, care erau Tuscii stabiliți în munți, lexemul ‘aga’ fiind păstrat de-a lungul secolelor până în prezent, încă folosindu-se
un prefixoid cu sensul, în pelasgă, de mărime și prin extensie acest mijloc de traversare la Bug, la Nistru, la Prut dar și la
înălțime / munte, în etruscă însemnând ‘conducător’. Etimonul Mureș sau la Olt. Vorbim de o continuitate multimilenară, din
‘târși’ dă, după legile foneticii, formele ‘turși’ / ‘tuși’, în vremea lui Zalmoxis până azi”. (Spre exemplu, în Sârbă
pronunție locală ‘tusci’. Același etimon în forma originară, “brodnik” бродник = barcagiu iar - ținând cont de străvechiul
‘târșinus’ prin căderea firească a terminațiilor, ca lege comună betacism - în Română “vrednic” s-ar înțelege inclusiv
în trecerea la noi forme, și prin graiul local duce la lexemele credincios).
‘târșeni’ / ‘turseni’; afereza și metateza și alunecarea vocalelor
evidențiază lexemul, care și pe noi ne surprinde, ‘ruseni’ /
‘raseni’, sau ‘rasna’, cuvântul cu care ei înșiși se denumeau.
Grecii le spuneau etruscilor ‘tyrenieni’; încercăm puterea de
flexibilitate a aceluiași etimon ‘târseni’-‘tyrsenus’ / ‘tyrsen(i)’-
‘tyrasen(i)’, confuzia în vorbire firească între fonemele ‘s’ și ‘n’,
apropiate ca bază de rostire, construind forma ‘tyraneni’-
‘tyren(i)eni’. Și cognomenul ‘etrusci’ are ca etimon tot lexemul
‘târși’, cu forma amintită ‘turseni’, alunecarea vocalică și
metateza dând lexemul ‘troseni’-‘troieni’, în grai local. De la
‘troien(us) ’, prin metateză și rotacism, se ajunge la formele
‘etrun(i)’ / ‘etruri’ = locuitorii Etruriei. (Rotacismul e curent la
moți, la istrieni, la liguri și în dialectul tosc al albanezilor).
Avem cunoștință și de toponimul Etruscia și de corespondentul
cognomen Etrusci, ambele atât de aproape de Tuscii = strămoșii
moților din Apuseni. Faptul că același etimon ‘târși’-‘tusci’ stă
la baza tuturor termenilor ce definesc o populație din Munții
Apuseni, cunoscută romanilor ca tusci, grecilor ca tyrenieni sau
troieni, tuturor din lumea antică ca etrusci, și chiar a termenului
cu care ei înșiși se definesc rasena / rasna, arată, fără echivoc,
care este originea și locul de pornire al etruscilor ce, iată, încep
să nu mai fie atât de misterioși. Etimologia ne lămurește și
asupra locurilor prin care au migrat, ca și modul în care au făcut-
o, pe uscat sau pe mare, pentru că prin aceste nume, aparent
diferite, ca și prin coroborarea celor afirmate de antici sau de
contemporani, privind originea etruscilor, putem cunoaște
regiunile în care au fost, având în vedere și vecinătăților
populațiilor cu care au conviețuit un timp. Etruscii au migrat în
timpuri diferite și în valuri succesive. O parte din etrusci au
plecat pe Marea Egee, trecând mai departe, întemeind orașe-
state înfloritoare, cu o civilizație urbană, în Peninsula Italică. Pe
230
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Obârșia Gherga învins, reușind răsturnarea președintelui iugoslav), sosit de la

(ooooo) Lisabona / capitala Portugaliei în Gara Atocha din Madrid /
capitala Spaniei cu trenul următor după cel mai mare atentat
terorist asupra Europenilor (din 11 III 2004), formator pentru
drepturile omului la sfârșitul Revoluției din Libia / anume la
încheierea Primăverii Arabe (în 2012-2013), începând din
Benghazi imediat după asasinarea acolo a ambasadorului
American, traversarea unui stop cardiac - resuscitat cu șocuri
electrice - în 15 X 2014 la Timișoara ori martor în Nordul Italiei
la declanșarea pandemiei noului coronavirus (în 17-21 II 2020)
și după peste un an testat pozitiv la Timișoara în 15 III 2021, cu
3 săptămâni de spitalizare severă în “zona roșie” de terapie
intensivă, etc.; decesul autorului va întrerupe întreținerea pe
Internet a lucrării “Originea Gherga”. În 2022, academicianul
Mihai Netea în “O istorie genetică (incompletă) a românilor” a
scris: “Unele indicii despre ceea ce ne putem aștepta cu privire
la evoluția genetică viitoare a poporului român pot fi obținute
din analiza principiilor care guvernează mecanismele de
adaptare genetică. Unul dintre cele mai importante mecanisme
care au determinat selecția genetică a populațiilor de-a lungul
istoriei au fost infecțiile. Un prim exemplu al importanței
infecțiilor pentru modificările genetice la populațiile europene îl
reprezintă variantele genetice pe care le-am moștenit de la
neanderthalieni. Studii recente - ca acela din 2020 al lui Hugo
Zeberg și Svante Paabo de la Institutul Max Planck din
Germania, etc. - au arătat că noi am moștenit de la
neanderthalieni în special variante genetice care îmbunătățesc
apărarea împotriva infecțiilor, cum ar fi cele cauzate de
virusurile bazate pe acid ribonucleic (ARN). Dar nu întotdeauna
variantele genetice care au fost avantajoase pentru anumite
infecții în trecut se dovedesc a fi utile și pentru infecțiile cu care
“Originea Gherga” a fost afişată prima oară pe Internet se confruntă omenirea astăzi: astfel, una dintre varaintele
în 2011 - ca o apariție cam neobișnuită în peisajul contemporan genetice care predispun la o formă severă de COVID19 se pare
al publicațiilor tratând subiecte asemănătoare și actualizată că a fost moștenită de la neanderthalieni”.
anual, prin prezenta ediţie la nivelul anului 2023 - fără temeri de
vremurile foarte vechi, faţă de care din partea unora sunt
fantastic de multe reţineri sau “ocoliri”, cauzate de o “prudenţă”
nejustificată cu seriozitate / căci evitările nu-i fac pe respectivii
mai mari specialişti (printre cauzele prelungirilor anuale ale
lucrării “Originea Gherga” fiind inclusiv faptul că realizarea nu
e colectivă - având un singur autor - şi faptul că deseori a fost
absent timpul concret pentru lucru, căci activitatea e fascinantă
dar cronofagă); autorul n-are vreo frică de pierderea vreunui titlu
- toate titlurile sunt date unor oameni de către alți oameni - iar
identitatea de Român şi de Bănăţean a autorului (născut în
Banat, crescut în Banat, trăind în Banat) n-o poate nimeni lua:
Banatul este regiunea de baştină a Bănăţenilor, parte a poporului
Românilor şi a teritoriilor Românilor (mai demult a existat chiar
un Imperialism Românesc, estompat însă cu mult prin trecerea
timpului, acum Românii ajungând - prin a afirma că mereu şi-au
apărat Glia - până la a-şi declama unilateral doar invadările de
către alţii, ceea ce-i nefiresc, căci inclusiv în prezent milioane de
Români colonizează unele locuri din lume, mișcările majoritare
fiind îndeosebi spre apus în zonele Românice și Germanice,
mult mai numeroase decât cele spre răsăritenele zone Slave ori
orientale / musulmane, ș.a.m.d). Locuind de o viață în Timișoara
- cel mai mare oraș Bănățean - Eugen Gherga = autorul lucrării a
trecut prin unele situații periculoase, ca de exemplu cronologic
câteva, mai recente: 16-25 XII 1989 în Revoluția Română -
izbucnită la Timișoara - fiind primul incendiator în public al
lozincilor comuniste de propagandă / luat în cătarea armelor de
câteva ori, scăpat neîmpușcat, prezent în blocada generală de la
Benghazi 2012
Belgrad / capitala Serbiei în 4 X 2000 (și acolo Revoluția a
231
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Bergamo 2020
Dr. Carlos Quiles - de la “Academia Prisca” - în studiul
despre “Jocul clanurilor” din 2019 a scris: “În mod trist,
cercetările științifice actuale sunt poluate de obstacole nesfârșite;
pe de o parte există o eternă căutare a atestării academice, cu
nevoia publicărilor de cât mai largă circulație - și cât mai multe -
ce să se potrivească mereu curentului principal consacrat iar pe
de altă parte abordările moderne ale perspectivelor mai dificile
provoacă ecouri reacționare (mai mult, sunt destui cercetători
care întâi își fixează concluzia și apoi se străduie s-o dovedească
iar chiar dacă li se dovedește deplin că-s în eroare, nu-și
schimbă o iotă din aserțiuni). Asemenea tendințe sunt motivate
de surprizele poate neplăcute ivite în sistemul educativ, în
perspectivele antropologice, în studiile etnolingvistice, genetice,
etc., ce erodează elementele considerate așezate definitiv.
Nimeni nu are baza profesională complet liberă; influențele
datorate investițiilor trecute pot ajunge simple aspecte de
cunoaștere în cazul avalanșelor informative recente, competente:
lucrurile mereu se reașază, astfel încât e necesară flexibilitatea
adaptării la noile date. Pe glob sunt puține cazurile savanților
care admit să-și revizuiască atitudinile inițiale, deoarece există
multe dubii asupra interpretărilor ori chiar asupra intențiilor
(mereu intervin dezbateri privind ceea ce e greșit ori nu, privind
nevoile schimbărilor ori în legătură cu apărarea celor la modă,
celor confortabile sau celor corecte politic)”. Pământul Bănăţean
este de baştină pentru un număr curent dublu de Bănăţeni: cei
care azi îl locuiesc şi cei care cândva l-au locuit dar s-au mutat
în alte părţi (trăind altundeva); aşa s-a petrecut mereu iar asupra
fenomenului nu-i de păstrat tăcere (tăinuirea n-aduce nici un
folos). În secolul V î.C. generalul Elen Pericle - cel care a
construit Acropola Atenei datorită tezaurului pe care l-a furat
din Insula Delos, fosta bază a piraţilor Cariani / Gherghiţi - avea
spusa “Un cetăţean tăcut nu e un bun cetăţean” (el a fost
discipolul înţeleptei Cariane Aspasia din Milet / “milo”
însemnând “măr” dar şi “miere” - din provincia Aydîn / actuala
Turcie, zona unde funcţiona pe atunci din plin Sanctuarul
Gherga - ea predând retorica şi filozofului Socrate, care a fost
executat de atenieni după moartea ei); se poate observa că
Pericle, contemporan cu Socrate / inițiat Zalmoxian conform
232
filozofului Platon în Dialogul “Charmides” și alți cârmuitori ai
Atenei vechi la apogeul Culturii Elenilor vechi au fost - după
cum au rămas datele istorice - discipoli de fapt ai mult mai
învățaților Cariani (ai celor de pe coasta Egeeană Estică,
respectiv Vestică Anatoliană): mentorii / dascălii din Kerka /
Caria - adică din Țara Ghergoilor / Gherghiților - au fost
înțelepții imitați / copiați, mulți și azi însă fiind extaziați mai
mult de studenți, decât de profesorii lor (dar aşa cum a dovedit-o
istoria, discipolii Eleni în general nu şi-au depăşit dascălii /
maeştrii Greci iar pe atunci - când Elenii din Balcani plagiau sau
învățau - cetățile Grecești din Vestul Anatoliei nu erau coloniile
Atenei, ci ele colonizau Vechea Lume, atenienii în acele timpuri
primordial fiind preocupați de orice altceva decât de binefaceri
altora).
Învățații de limbă Greacă dinainte de filozoful Platon
O abordare similară l-ar declara pe savantul Albert
Einstein un nimeni iar pe cursanții lui ca fiind totul: totuși,
indiferent de eforturi, studenții lui Albert Einstein nu s-au
bucurat - nici cumulat, respectiv toți împreună - de notorietate
mai mare ca a maestrului lor; de-a lungul timpurilor însă au fost
multe victime ale manipulărilor diverșilor propagandiști (cu
tehnici diversioniste similare). O atitudine asemănătoare s-ar
regăsi de exemplu la o fotografie unde important ar fi ce se vede
iar de importanțe secundare ar fi câți pixeli are pe unitatea de
suprafață, cu ce aparat a fost făcută - European, Chinezesc, etc. -
ori ce biografie are fotograful care a realizat-o sau la o știre din
Epoca Modernă, când atenția s-ar muta de la un eveniment ori
de la personajele implicate în eveniment pe jurnalistul care ar
relata știrea, în sensul de a aprecia prioritar jurnalistul - cu
elemente de tipul când s-a născut jurnalistul, unde s-a născut
jurnalistul, ce familie are jurnalistul, unde, ce și cât a studiat
jurnalistul, ce carieră are jurnalistul, etc. - în detrimentul
detaliilor despre eveniment sau despre personajele aceluia:
dintotdeauna au existat interese, în care s-au investit chiar mari
valori / eforturi, pentru ca politicieni, istorici, ș.a. să
distorsioneze ori să comute atenția publică de pe unele
evenimente sensibile pe domenii colaterale, de importanțe
reduse / neprioritare iar ca atare, pentru corectitudine prin
exemplul lucrării curente cel mai mult contează datele înfățișate.
Exemplificări similare ar fi și față de reporterul de război / din
prima linie ori pictorul care prezintă o secvență semnificativă
(corespunzător criteriilor proprii) spre deosebire de abordarea -
intenționată și de lucrarea “Originea Gherga” - chiar ale
mișcărilor eroilor imortalizați în poză ori în pictură, cu atenție
deosebită mai ales pe poveștile acelora iar nu în mod special
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

despre viețile artiștilor care au înfățișat eroii, căci desigur se
remarcă diferențierea personajelor respective: ca la un
monument sculptat, ar conta mai mult acțiunile eroului
imortalizat iar nu profesionalismul sculptorului.
înaintea producerii consecințelor lor - şi respectiv direcții decât
cele în care sunt cantonate pe moment, aproape ca “prizoniere”
lor înșile). Trista stare a cercetării trecutului, nu numai la
Români, ci şi la mulţi alţii, se datorează dominării de către haos,
regula fiind a confuziilor - uneori grosiere - iar excepţia fiind
normalitatea (oferită de datele concrete și corecte); majoritatea
lucrărilor despre trecut aproape că nu transmit ceva, fiind în
vecinătatea mesajelor despre nimic (“surprizele” științifice
rămânând foarte rare): mulți utilizatori consideră “Originea
Gherga” ca firească - prezentând lucruri firești, desigur - dar nu
observă ori nu le pasă că de-a lungul lucrării sunt exprimări
chiar în premieră absolută ale multor aspecte (care nu au mai
fost prezentate ori corelate vreodată așa cum le înfățișează
autorul).

Din perspectiva momentului apariţiei, lucrarea

“Originea Gherga” poate fi nepotrivită: fie a apărut prea târziu,
În 2010, cercetătorul Cristea Sandu Timoc - Vlah
fie e înaintea timpurilor (autorul a cunoscut și o literatură
Timocean din Serbia, refugiat în România / la Timișoara - a
diferită, uneori poluată printr-un abuziv “limbaj de lemn”). Din
sintetizat cum a fost odată (nu doar privat - față de autorul
perspectiva nihilistă, ar fi fost ceva dacă n-ar fi apărut deloc /
lucrării “Originea Gherga” - ci în public): “Cândva, tot Balcanul
nicicând, însă spusa împăratului Corsican / Francez Napoleon
era Românesc”. Ideea lucrării “Originea Gherga” a apărut pentru
Bonaparte - când îşi invita strategii la sfat - redă esenţa: “mai
un plus de vizibilitate şi ca necesară umplerii unor goluri ale
bine un plan rău, decât nici un plan”; anterior aceluia, filozoful
cunoașterii - cauza lipsei informaționale respective derivând de Francez Blaise Pascal - numele său fiind folosit la cel al unităţii
la cercetătorii Români ori străini activând în proiecte limitate de
de măsurare a presiunii - a enunţat: “Toate nenorocirile unui om
propriile culturi, punând “distanţe” artificiale chiar cu vecinii iar
vin din aceea că nu e capabil să stea singur, liniştit într-o
în cazul depăşirii abordării monoculturale accentuând mai ales
cameră. Oamenii sunt de obicei mult mai convinşi de motivele
interesul multicultural şi din păcate prea rar operând
descoperite de ei înşişi, decât de cele arătate de alţii. Vrei ca
intercultural - deosebirea, pe lângă aspectul cantitativ despre aşa
oamenii să gândească bine despre tine? Nu vorbi de bine despre
subiect, fiind şi calitativă, prin utilizarea pentru această lucrare a
tine. Am făcut această scrisoare mai lungă decât de obicei, doar
mijloacelor Moderne într-o proporţie însemnată (o observaţie
pentru că nu am avut timp să o fac mai scurtă”.
faţă de nivelul cunoaşterii este că foarte mulţi oameni n-au
ştiinţă despre predecesorii lor, chiar dacă există posibilitatea
tehnică a “descoperirii” lor): e înfăţişată îndelungata călătorie
Gherga printr-o bună parte a lumii - aşteptările despre lucrare
pot lejer converge spre povestea distinctă a unui neam distinct,
anume Gherga - cu accentul nu pe zecile de milenii ale
mutaţiilor genetice anterioare, ci pe cele mai recente zece
milenii / după ultima mutaţie genetică Gherga. “Atenţia” mai
redusă uneori din partea unor specialişti s-a datorat de-a lungul
vremurilor şi unei veşnice slăbiciuni omeneşti - deci la nivel
personal, nu neapărat la nivel profesional - anume uitarea,
hrănită şi de gratuita invidie, faţă de trecutul măreţ Gherga,
cercetători care n-au mai realizat (nu şi-au mai dat seama de)
unele legături câteodată cu Gherga: toate faptele au existat, cu
timpul pierderea atenţiei devenind progresivă, canalizările
ajungând și spre alţii, ceea ce însă acum “ajută” în mod evident
impactul lucrării, generată în mod intenționat inclusiv pentru
umplerea lipsurilor (un scop al realizării lucrării “Originea
Gherga” e și de “plus-valoare”, în sensul “urnirii” paradigmelor
existente spre alte vremuri - cu mai mult timp, chiar milenar,
233
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Într-o paralelă cu imaginea unui glob murdar, în loc de
contemplarea straturilor depuse pe el de-a lungul timpurilor - şi
eventualelor zgârieturi prin ele - autorul a preferat să pătrundă
direct la strălucirea de odinioară, cea acoperită acum de multă
mizerie (atât la propriu, cât şi la figurat): de pildă, un glob vechi,
în prezent prăfuit, curăţat însă bine, poate reda aproape
splendoarea ce o avea când a fost realizat / dar neprocedând aşa
- şi păstrând doar globul prăfuit ori chiar distrugându-l,
considerându-l deja “în plus” sau neştiind la ce o mai folosi - e
superficialitate (dacă nu şi mai rău). De altfel, despre
“strălucire” / “stră-lucire” e de ştiut că îşi avea rădăcina pre
Indo-Europeană - conform şi “Dicţionarului etimologic Indo-
European” din 1959 al celebrului lingvist Julius Pokorny - sub
forma a ceea ce scris azi e “Ghera” / “Greg” (din care au derivat
și “zori”, “zări”, etc., în legătură cu Zeul Ra / Dr. Sorin Olteanu
- de la “Institutul de Arheologie Vasile Pârvan” din Bucureşti /
capitala României - afirmând chiar că “radicalul indo-european
‘Gwhairdo’ - însemnând ‘strălucitor’ - era foarte potrivit pentru
un nume de persoană”, aşa cum au fost de pildă regele Trac
Gaidreas, ucis la un banchet cu toporul de către un comesean
beat sau Tracul Fedru Gaidreas, cel mai important fabulist Latin,
ş.a.); din termenul proto Indo-European ǵʰelh₃ pentru “a
străluci” / “stră-luci” a apărut “galben”. Continuând
exemplificarea: Originea Gherga nu studiază praful de pe glob,
ci îi depăşeşte crusta de praf (mâzga “mulţumind” pentru mult
timp pe prea mulţi, unii chiar crezând ce văd, închipuindu-şi că
aşa era dintotdeauna) şi se ocupă de glob; desigur că oamenii
sunt liberi să creadă ce vor, însă “cascada” informaţională a
Originii Gherga în mod sigur rămâne măcar unul dintre meritele
lucrării, conducând la curmarea scuzelor de genul subtil al
susţinerii că “n-am ştiut” (mai ales că despre Gherga până acum
nu s-a scris la scară aşa de dezvoltată, motivul principal nefiind
că elementele nu existau, ci lipsa de interes). Foarte mulţi
cercetători ai timpurilor şi-au dobândit titluri ştiinţifice prin a fi
“corifei” de suprafaţă, fără nici o profunzime istorică (categoric
ieşind din discuţie dimensiunea preistorică), din teama să nu se
facă de “ruşine” în tagma colegilor / aproximativ la fel de
superficiali; aşa ceva este jenant pentru “originalitatea” lor şi
dăunează pe ansamblu studierii trecutului în mod profesional /
profesionist: faptul că specialiştii / elitele formează minorităţi e
valabil şi la medici, ingineri, ş.a. - toate ghildele / breslele fiind
marcate astfel - aşa că numai puţini calificaţi (fie lingvişti, fie
istorici, etc.) îşi pot “strălucit” / competent demonstra la
superlativ “chemarea” / vocaţia în profesie, în cazurile cele mai
sănătoase sincerul dar dificilul “dat din umeri” a neştiinţă fiind
oricând mai valoros şi mai cinstit / onest decât înlocuirea sa cu
vreo mistificare. Regizorul Moldovean Leonard Tonitza a
remarcat că tot așa cum sunt apreciate cele mai recente cuceriri
tehnico-științifice în domeniul medical - un pacient preferând
oricând tratarea corespunzător procedurii mai de succes - și în
istorie ori lingvistică s-ar putea lucra similar dar în domeniile
respective abordările nu-s astfel, preocupările doar rezumându-
se în general spre conservări. Curgerea unui Râu poate ilustra
paralele culturale pe tronsoanele “mono”-“multi”-“inter” (în
dimensiunile de monoculturalitate-multiculturalitate-
interculturalitate), cu aspecte repetitive apoi ca forme “multi-”,
“inter-”, etc., similar apărând inclusiv la confluenţele Râului cu
alte ape curgătoare sau la vărsarea finală în apa stătătoare; la
nivel personal, o dinamică reţea ca şi cea acvatică ar fi chiar mai
sugestivă decât un static arbore genealogic: ca valurile unui Râu
curgând la Vale, care se despart întâlnind obstacole - de
exemplu când dau de o cataractă sau un bolovan ori o creangă
234
plutind - pentru ca apoi să se reamestece, imaginând fiecare val
ca un nume, se poate “vedea” parcursul omenirii în timp. Pe un
Râu, vărsarea în amonte a unei vopsele provoacă şuviţe colorate
în avale, distincte și faţă de cursul principal al apei; la fel, pe
Râul genetic uman, o mutaţie conduce la aspecte distincte faţă
de ceea ce era anterior. Un exerciţiu de imaginaţie (sora
geamănă a raţiunii e imaginaţia, care inspiră): închipuind
cataractele / pragurile de pe cursul unei ape ca mutaţiile genetice
din cursul istoric al unui neam, prezenta lucrare se referă la
ultima porţiune, cea de la pragul / cataracta aflat/ă cel mai
aproape (comparativ cu întregul parcurs în timp, poate părea
modest, însă mai bine aşa decât deloc). Sub atmosfera poluată a
globului, încă “susură” ceva / cineva (de multe milenii): Gherga;
privind datările / vechimile abordate, de exemplu Atlantida
(despre care - ca şi despre Troia - întâi se ştie că exista, urmând
să fie şi fizic găsită) era aşa de veche, încât a fost întemeiată de
cei anteriori ultimei mutaţii genetice Gherga.
În Vechea Lume deoarece Atlanţii au migrat iar după
ce au ajuns la coasta oceanică acel ocean le-a preluat numele i-a
făcut pe cei din Lumea Antică - până la cea actuală - să
considere Oceanul Atlantic ca gazda Atlantidei: aşa ceva e o
iluzie izvorâtă dintr-o eroare de percepţie, căci Atlantida
(respectiv Imperiul Atlant / Civilizaţia Atlantă) a fost la răsărit
de Atlantic, în Europa paleolitică. Corespunzător “Dicţionarului
etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-
europenistică)” publicat în 2009 de către Dr. Mihai Vinereanu,
“prag” - adică partea de jos / orizontală a unei porţi - e un
termen provenind probabil din fondul Trac (în Sanscrită
“poartă” = “pariga”); forma lingvistică provine din pre Indo-
Europeanul / pre Kurganul “perg” / “portu” pentru “vad” /
“trecere”. Chiar dacă multe date dintre cele prezentate aici nu
sunt predate în manuale şi pe de o parte unele sunt enunţate
public pentru întâia oară în lume iar pe cealaltă parte altele sunt
formulate în premieră în Română, lucrarea aducând oarecum
“un suflu nou” literaturii asemănătoare în profil, ea pe ansamblu
- fiind foarte informativă - nu prezintă însă o istorie “nouă” (nici
una statică, ci una “mobilă”, într-o abordare deosebită - “altfel” /
originală - urmărind mişcările Gherga în timp şi spaţiu,
“curgând” meandrat pe “Râul genetic”, dinspre trecut spre
viitor): utilizând grila specifică, “Originea Gherga” reconstituie
şi restituie sub forma actuală (la începutul mileniului III)
întinsul traseu Gherga prin omenirea ultimelor 10 milenii - de la
cea mai recentă mutaţie genetică până în prezent - respectiv din
Epoca Pietrei până acum. Lucrarea este îndeosebi despre aspecte
demult dispărute (oameni, aşezări, culturi, Civilizaţii - chiar
teritorii - etc.), rămase în memoria publică: pe de o parte, există
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
poveşti despre locuri ce au fost găsite fizic doar mult ulterior
circulaţiei cunoştinţelor despre ele - ca de pildă Troia,
descoperită din pământul multimilenar în secolul XIX - iar pe de
altă parte, există multe locuri ale căror poveşti de-a lungul
timpului s-au rătăcit ori s-au pierdut, prezenta lucrare înfăţişând
elemente aflate între ambele ipostaze, desigur în legătură cu
subiectul Gherga (despre Graiul Troian, e de știut că deriva din
neolitica Kurgană / larg cunoscută ca “Indo-Europeana”, în
grupul de limbi a căreia e și Româna; Kurganii / Gherganii -
care au răspândit în lume limbile ajunse clasificate științific /
lingvistic ca “Indo-Europene”, cu rădăcinile pre și proto Indo-
Europene în timpurile diluviene - proveneau dintre Atlanții care
și-au avut Imperiul centrat pe actuala Mare Neagră, erau Nordici
în Vechea Lume / ca atare fiind numiți “Hiperborei” și au fost
nomazi / apelativul consolidat ca atare, încă dinaintea Potopului
pentru așa ceva, în timpurile migratorilor vânători-culegători,
fiind de “Pelasgi”, Gherganii / Ghergoii și urmașii dovedindu-se
încă din preistorie că au fost deopotrivă Pelasgi, Hiperborei,
Atlanți). Conceptul în sine aduce și unele veşti “proaste”
adepţilor fervenţi de pretutindeni ai continuităţilor, deoarece
prezintă unele aspecte mobile şi interculturale din istorie (fie că
e agreat ori nu, fenomenul migraţional s-a manifestat
dintotdeauna în lume, exemple fiind inclusiv din actualitate,
când de pildă în Europa milioane de Români sunt implicaţi în
aşa ceva, mutați pe continent - pe urmele înaintașilor lor - ca o
consecință parcă a unui război civil nedeclarat cu ei înșiși); de
exemplu, în 1962 - anul nașterii autorului acestei lucrări - cu
toate că Românii erau majoritari în Banat, Românii nu erau însă
majoritari în cel mai mare oraș al regiunii, Timișoara (acum
Românii sunt majoritari în localitate dar Românii născuți în oraș
nu-s majoritari: raporturile dintre indigeni și cei veniți au fost
dintotdeauna relative).
În 2014, Alina Pavelescu - directoarea adjunctă a
“Arhivelor Naţionale” din România - a declarat că “o civilizaţie
nu se poate dispensa de memoria sa decât dacă a decis să se
sinucidă”. Acest produs - fără limitare convenţională,
întâmpinând deficitul de judecăţi ori păcătoasele prejudecăţi -
prin caracterul său totodată constituie un pionierat în
235
documentarea istorică a evidenţei genetice şi este o premieră
mondială, fiind (până acum) cea mai profundă lucrare de
filogenie umană din lume / în mai multe elemente: amploarea
temporală, amplitudinea interpretărilor, abordarea
organizaţională (ştiinţifică dar şi artistică), etc.; prin comparaţie
cu genealogia, în filogenie sunt unele elemente diferite.
Conţinutul - realizat specific cu “cheia” Gherga şi creat după
planul simplu al îmbinării geneticii şi istoriei / însă apelând
instrumentar şi alte discipline - poate fi utilizat liber, în scopuri
necomerciale; până în prezent, nici un nume din lume nu are o
poveste aşa dezvoltată / extinsă ca Gherga (e de ştiut că numele
vechi - indiferent de culturi - aveau semnificaţii, inclusiv Gherga
confirmând aşa ceva): interpretările însă - deoarece
perspectivele “observatorilor” nu-s niciodată identice - pot fi
catalogate fie artistice, fie științifice (ceea ce le deosebesc net,
căci același aspect, considerat “bun” / “pozitiv” de către cineva,
poate fi considerat “rău” / “negativ” de către altcineva). Din cel
puțin o perspectivă, toate datele esenţiale - mitice, istorice,
genetice, etc. - converg în povestea Gherga (de exemplu,
miturile nu-s “plăsmuiri” ori o înşiruire de prostii, scrise de
proşti, ci codează experienţe reale şi nu fabulaţii, cum ar fi
imaginaţiile unora / intrările în “legende” pretutindeni bazându-
se pe adevăruri - majoritatea dovedite - nu pe falsuri); lucrarea
aceasta are o singură miză: cunoaşterea (datorită alegoriei Gher-
Ga a Cerului cu Glia, fiind evidenţiate - şi nu disimulate -
vechile mărturii despre contactele dintre Cer şi Glie, apelând
inclusiv resurse po-pulare, ca povestirile ajunse până în folclor,
devenite totuşi mai amplu cunoscute de către mai mulţi şi mai
larg răspândite decât opiniile izolate sau de circulaţie restrânsă
ale unor specialişti). Despre marele trecut al lumii, unele surse
Româneşti sunt chiar mai puternice decât altele de peste zări,
Mări şi Țări (între care şi dovedirea existenţei celui mai vechi
Homo Sapiens din Europa, în Banat); datorită extraordinarelor
valori aflate la îndemână, cercetarea Românească a trecutului
poate fi fruntaşă pe glob, însă o meteahnă încă există, după cum
a notat Dr. Mircea Eliade în “Oceanografia” din 1934: “Nu cred
că se află ţară europeană în care să existe atâţia intelectuali
cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie
defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura
mare că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări”.
Potențialul Românesc e imens iar Românii și România
deocamdată mai au de prezentat multe elemente “grele” în
tabloul mondial (atât pentru preistorie, cât și pentru istorie).
Oricine poate observa că - de departe - de pildă moştenirea
folclorică din Carpați / Românească e cea mai bogată din
Europa, apoi fiind cea Caucaziană (Culturile însă nu se compară
- ca de pildă care-i mai “bună” ori “ne-bună” / cu toate că
“normalitatea” e negociabilă - nici Civilizaţiile nu se compară,
ca de exemplu care-i inferioară ori superioară, ci se acceptă la
toate doar deosebirile, cauzate de diversitatea lor); în România
încă trăiesc ultimii martori direcţi ai autenticei Civilizaţii
Româneşti, cu pitoreştile obiceiuri şi porturi populare reale, nu
muzeale - în prezent, ajunşi oameni în vârstă - iar în Caucaz,
densitatea mai redusă a populației a rarefiat foarte mult
manifestările publice: o concluzie serioasă s-ar putea trage din
tabloul Pontic - având Caucaz în E, Anatolia în S, Balcani în V
și Stepa în N - ca spațiul cu cea mai mare diversitate genetică și
culturală din EurAsia. Românii se află în N Peninsulei
Balcanice; iată o perspectivă a Peninsulei Apenine / Italice
(vecina Vestică):
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Peninsula Apenină / Italică văzută din N Peninsulei Balcanice
Dr. Mircea Eliade, în lucrarea “De la Zalmoxis la
Genghis-han” a afirmat că “miturile, simbolurile şi ritualurile ce
ne oferă folclorul religios al românilor îşi înfig rădăcinile într-o
lume spirituală care precede apariţia marilor civilizaţii ale
Orientului apropiat şi mediteranean”. Pe de altă parte, în multe
privințe, vocabularul Român e chiar mai valoros decât cel
Sanscrit, vechi Grec, Latin, etc. (în 2009, Dr. Mihai Vinereanu -
autorul “Dicţionarului etimologic al limbii române / pe baza
cercetărilor de indo-europenistică” - a enunţat că majoritatea
elementelor lexicale Române au o vechime considerabilă, cei
mai mulţi termeni din vocabularul Român făcând parte din
fondul autohton pre-Latin, dânsul de altfel reliefând
glotocronologic că “faliscii - strămoşi ai romanilor - au emigrat
de pe cursul mijlociu al Dunării, regiune locuită de geto-daci şi
pannoni care vorbeau, de fapt, aceeaşi limbă”); în mileniul II
î.C. - înaintea Războiului Troian - migrarea făloşilor / falicilor
Falisci de la Dunărea mijlocie, începând cu Panonia, vestită
zonă agricolă conectată onomastic din străvechime cu pâinea
produsă acolo, în Peninsula Apeninică / Italică a fost deodată cu
migrarea Ghetulilor / Gheţilor de la Dunărea inferioară în Libia /
N Africii (datorită suprapopulării, după cum a consemnat Gotul
Isidor din Peninsula Iberică): din cauza erupţiei Vulcanului
Thera - din Insula Egeeană Santorini - la sfârşitul secolului XVII
î.C. s-au înregistrat mari grupări de oameni în Delta Dunării din
N / adică în Regatul Heraclid şi în Delta Nilului din S / adică în
Regatul Hyksos (spre V au plecat Faliscii și Ghetulii iar în E s-
au dezvoltat Regatele Hurit şi Hitit / Indo-European vorbind un
Grai pre-Latin).
236
Insula Cicladică Thera / Santorini
După un secol de la erupţia Vulcanului Thera din San-
Torini / Ciclade, Ghergheii fostului Regat Hyksos din N
Egiptului s-au retras în Orientul Apropiat - înapoi în locurile lor
din Canaan până în Caucaz, la răsărit coagulând Regatul Hurian,
unde Anu era considerat fiul Zeului Alu / Alalu - iar Aheii din N
Egiptean au trecut Mediterana în Peloponez / S Balcanic, unde
Gherghiţii V Anatolieni deja aveau întemeiate cetăţile Sparta şi
Atena (poate azi - din cauza propagandei politice, nu istorice -
pare ciudat, însă în realitate Sparta şi Atena n-au fost întemeiate
de Eleni, nici de strămoșii lor Ahei / Africani, ci de predecesorii
EurAsiatici); apoi, vechii Evrei = urmașii patriarhului Avram /
Ibrahim, fiul răsăriteanului Terah, corespunzător capitolului 11
din “Facerea” - care au însoțit prinții Hyksoși / Hamiți din
Canaan în Delta Nilului când aceia au luat puterea acolo, rămași
sclavi în Egipt după revenirea faraonilor - auzind de căderile
Regatului Troiei şi Imperiului Hitit, au ieşit de asemenea din
Egipt, fugind în Canaan, pretinzând Ţara Sacră a Ghergheilor ca
a lor, proclamându-i teritoriul ca “Pământul Făgăduinţei”,
prezentându-se ca “aleşii” sănătoşi / neleproşi pentru a stăpâni
aşa ceva (ceea ce însemna mai mult decât doar a locui acolo): e
de ştiut că grupul genetic major masculin la Semiții / “Corciții”
Evrei e “J”, care iniţial a făcut parte din haplogrupul “IJ”
împreună cu bărbaţii genetic “I”, majoritari printre Români, o
altă apropiere (la nivel onomastic), apărând în nomenclatura de
“Jidovi” / “Ji-dovi” pentru stră-Românii din Carpaţi, realizatorii
unor impresionante valuri de pământ şi ziduri Ciclopice,
respectiv de “Jidani” / “Ji-dani” pentru cei din Canaan, unde
neoliticii autohtoni - anteriori vechilor Evrei apăruţi în Epoca
Bronzului - au fost realizatorii unor impresionante capcane
zidite Ciclopic ale animalelor, prefixul “Ji” la ambele populaţii
fiind de la “Gi” / “Ga”, adică “Pământ”, pământenii stră-Români
/ respectiv cei de pe Râuri locuind în “dave” / “deve”, de aceea
numindu-se “dovi” iar cei numindu-se “dani” provenind de pe
Râuri, căci Iranianul “dănu” = “Râu”. Indigenii / autohtonii
“Dună-Rii” / Dunării inferioare erau faimoși realizatori ai
valurilor de pământ - “jiduri” / ziduri - având ca principală
unealtă de săpat cazmaua numită în vechime chircă / ghircă
(după cum a documentat și Dr. August Scriban în 1939 ori
“Micul dicționar academic” editat în 2010 de Academia
Română), ei lucrând mult cu cârca, protejându-și capetele cu
cârpe de soarele puternic ori de ploile puternice și construindu-și
inclusiv locuințe din chirpici: iar Munții Carpați - pe Văile
căruia trăiau - au preluat onomastica lor. Vechiul Testament,
scris de vechii Evrei, a consemnat că după Potopul biblic - ce a
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
încheiat Epoca Pietrei - fiii patriarhului Noe au fost strămoșii
Iafiților = “Însemnaților”, Semiților = “Corciților” și mezinilor
Hamiți (printre care au fost Sfinții Gherghi): din perspectivă
genetică masculină Homo Sapiens, așa ceva corespundea
cronologic haplogrupului “IJ”, din care au provenit mai vechii
stră-Români / cu majoritatea masculină “I” și Semiții / cu
majoritatea masculină “J”, mai tinerii Hamiți din Canaan
chipurile fiind blestemați să-i slujească, de la începutul Epocii
Bronzului, dinaintea existenței Evreilor (la sfârșitul capitolului 9
din “Facerea” vechii Evrei au scris numai despre Canaan, nu și
despre succesori).
Influența Culturii Ghergare Kura-Arax în Epoca Bronzului,
între Volga inferioară și Nilul inferior
(Dr. Toby Wilkinson, 2014)
Sfinții Gherghi - adică biblicii Gherghe-sei, urmași în
Canaan ai lui Ham / Hermes - au făcut parte din mai recentul
grup genetic masculin “N” și peste ei în Canaanul Epocii
Fierului au năvălit Semiții Evrei, ajungând cei mai numeroși cu
numele Gherga doar printre Români. Binomul Jidovi-Jidani din
Carpați-Canaan corespunde haplogrupului masculin pre-diluvian
“IJ”, din care s-au despărțit genetic stră-Românii Iafiți cu
bărbații “I” și Evreii Semiți cu bărbații “J” (dar Românii nu-s
Semiți, spre deosebire de urmașii patriarhului Ibrahim / Avram -
Arabi și Evrei - care sunt Semiți, fiindcă au fost născuți de
Hamite).
Evreii au pretins că strămoșul lor Avram a visat Canaanul
“Mare”
(cu întinderea între Peninsula Sinai și Peninsula Anatolică)
237
La început, Semiții - însemnând “Corciții” - în general
au fost “semi”, adică pe jumătate, având părinți deosebiți; apoi -
cu trecerea timpului - Semiții au preferat endogamia, în general
încrucișându-se între ei: despre patriarhul Ibrahim / Avram -
strămoșul Arabilor și Evreilor, care era Semit, fiind descendent
al lui Sem - se poate observa că a apărut dintre Ghargheii /
Chaldeii de pe Valea Eufratului (împreună cu anturajul său)
printre Ghergheseii din Canaan doar după încetarea influenței
Culturii “Kura-Arax” a Ghergarilor Caucazieni acolo. Biblia
încă din prima carte (“Facerea” / “Geneza”) a indicat existența
separată - după Potopul biblic de la sfârșitul mileniului IV î.C. -
a Iafiților, Semiților și Hamiților, ceea ce înseamnă (și prin
această sursă, pe lângă fiind sursa științei) că trunchiul comun
genetic masculin “IJ” era pre-diluvian; în ultimele 4 milenii au
fost mai multe mișcări semnificative deopotrivă privind Țara
Sfântă din N / Europa și privind Țara Sfântă din S / Asia. Din
punct de vedere genetic masculin - observând grupul uman “IJ”
- se poate remarca “frăția” dintre bărbații Români care sunt în
majoritate relativă “I” și bărbații Evrei care sunt în majoritate
relativă “J” (corespunzător nomenclaturii științifice dar și
faptelor din trecutul îndepărtat, Evreii fiind frații mai mici ai
Românilor). Așadar, mai multe elemente importante conectează
bărbații din apusul Pontic și cei din răsăritul Mediteran:
 genetica masculină Homo Sapiens, care a indicat
majoritatea relativă a Românilor drept a verilor
mai mari și mai numeroși ai celor mai mulți dintre
Evrei
 concepția celor 2 Țări Sfinte în cele 2 zone
populate de Români și de Evrei (Raiul fiind mai
vechi decât Canaanul)
 nomenclatura apropiată de “Jidovi” la Români și
de “Jidani” la Evrei
 răposații erau “re-pauzați” în râpele / Văile
României și “Rephaimi” = “Refaimi” / “Refaiți” în
Valea Râului Iordan
 onomastica Ghergană / “Gherga-Ană”, prin
Gherga la Români și prin îngerii Gregori -
respectiv biblicii Gherghe-sei - în Valea Râului
“Iorda-An” / Iordan
 etc.
Atlanții la Istru au fost genetic “I” în Nord și “J” în Sud
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Față de cei din grupul masculin uman “IJ”, mai puțin
numeroșii bărbați Gherghi - din grupul genetic “N”/“X” - au
ajuns să cârmuiască ramurile “I” și “J” (relativ majoritare la
Iafiții stră-Români și la Semiții Evrei), în ambele Țări Sfinte din
inimile celor 2 Civilizații: Dunăreană / fostă Imperială Atlantă
din N, respectiv Canaanită / în Cornul Abundenței din S. Așa
cum a indicat și patriarhul pre-diluvian Enoh din SE / aflat în
Orientul Apropiat, în partea aflată la NV de el / adică în Europa
era deopotrivă destinația îngerească și omenească: acolo pe
atunci erau râpele răposaților (Munții Ripae fiind Carpații celor
stinși demult, adică ai Uriașilor Moși, pe Valea Iordanului de
asemenea rămânând în memoria colectivă legendarii Refaiți /
Refaimi = “Repausații” / “Răposații”); ca Munți Ripae /
Riphean au fost asimilați și cei din lungul lanț Montan Ural - de
exemplu, de către Romanul Pliniu “cel Bătrân” - Munți
delimitând Siberia de Europa, în NV cărora erau Solarii Finici /
Suomi = “Ri-Phaen”, zonă unde Soarele Ra se afla la final (e de
observat că termenul Latin “ripa” = “mal”). Azi mai sunt
specialiști hidrologi care folosesc pentru “luncă” formula: “zona
ripeană” (în general, dicționarele prezintă râpele ca maluri /
coaste abrupte, ceea ce deseori sunt la înălțimi - nu la șesuri -
astfel încât Munții cu râpe = Munții “Ripaei” sunt cei cu pante
abrupte). Pre-diluvian, între cele 2 Țări Sfinte ale celor 2
Civilizații vecine - din spațiul Canaanit al Cornului Abundenței
și din spațiul Românesc al Imperiului Atlant - erau comunicări
bilaterale (în ambele sensuri) deoarece oamenii pe atunci aveau
ca principala caracteristică faptul că migrau: paleoliticul a fost al
nomazilor (culegători, pescari, vânători, etc). Munții strămoșești
ai Rumânilor din Rai au fost Ripae / “Ri-pae”, adică ai sacrului -
notat “pae” - Soare “Ra”: pe malurile Râurilor lor au trăit Moșii
iar în râpele / “râ-pele” acelora au rămas să repauzeze, adică să
se odihnească pe veci, răposații / “ră-posații” Moși; subteranul
lor - accesibil prin numeroasele peșteri - era Tartar / Gargar =
“Gar-Gar”, reproducând onomatopeic luminatul Cer / “Gher” de
către Soarele “Ra”, organizarea pământeană fiindu-i opusă /
simetrică, doar oglindindu-l. A repauza / “re-pauza” - ca verb
folosit în trecut pentru a răposa / “ră-posa” - indica literalmente
“ușa Sf. Ra”: răposatul / “ră-posatul” ieșea din Lumea “Asta”,
trecând direct sub lumina Sf. Ra în “Altă” Lume, nevăzută /
întunecată pentru cei vii dar luminată pentru cei duși, ieșiți de
aici, trecuți prin ușa Sf. Ra în lumea aceluia, adică Sf. Rai avea
ca reflexie pe Pământ fostul Rai (cel pre-diluvian populat de
Atlanți, succesorii Uriașilor); partea cea mai profundă a
Infernului - adică Lumea “de Dincolo” - nu era deloc luminată,
fiind veșnic întunecată. Spre deosebire de Sfânta Țară Nordică -
populată de stră-Români - Sfânta Țară Sudică (= Canaanul) nu a
avut un parcurs sinuos. Pentru Evrei, prima intrare în Canaan a
fost la începutul mileniului II î.C., când părintele lor Avram de
pe Fluviul Eufrat a plecat acolo. A doua intrare în Canaan a
Evreilor a fost la sfârșitul mileniului II î.C., când profetul lor
Moise de pe Fluviul Nil a plecat acolo (cârmuind exodul biblic).
După aceea au mai fost intrări în Canaan ale Evreilor, ca atunci
când acolo au preluat puterea Perșii în mileniul I î.C., Arabii în
mileniul I, ș.a., ultima oară fiind la sfârșitul mileniului II - după
ultimul război mondial - când în noul Israel au emigrat și
majoritatea Evreilor din România. La Români - începând cu
stră-Românii - s-au înregistrat de asemenea exogamii / prin
“roiri” și endogamii / prin “continuități” (mai ales în satele
“tradiționale”); în Vechea Lume, “luxuriantul” spațiu Carpato-
Dunăreano-Pontic a atras mulțimi de oameni dar conflictele
alogenilor cu autohtonii au cauzat și plecări / “roiri” ale unora
spre alte zări (fie mai pașnice - chiar dacă natural mai
inospitaliere - fie mai bogate, pentru care însă trebuiau să lupte):
238
fenomenul deplasărilor serioase a fost cam permanent, prezent la
preistoricii luntrași (Valahii trăgându-și seva de la ei), la Pelasgi
- care se tot mutau, ca păsările / după cum au fost atestați, în
Antichitate - la păstorii transhumanți = tipici stră-Rumâni / așa
cum au fost recunoscuți și documentați într-o bună parte a
continentului, ș.a., inclusiv în prezent milioane de Români
emigrând peste tot pe glob. Mai important şi mai recent pentru
geneza Românească Gherga a fost în Epoca Bronzului Regatul
Heraclid din N Dunării - cu capitala la Gherghina / azi Galaţi,
după cum au constatat Dimitrie Cantemir / domnul Moldovei,
Gheorghe Săulescu / primul arheolog Român, academicianul
Român Vasile Pârvan, ș.a. - vechi oraș / “var” fruntaş populat pe
atunci îndeosebi de către V Anatolieni (Troiani şi Cariani); aceia
au declanşat imediat după Războiul Troian, la începutul Epocii
Fierului, “Întoarcerea Heraclizilor”, adică migrarea Doriană /
respectiv a celor de la Dunăre, în vechime folosindu-se și
termenul “Darya” din Asia Centrală pentru “Fluviu”, înspre
Peninsulele Sudice învecinate, Balcanică şi Anatolică, pe urmele
ultimului val Kurgan, cuprinzând în mişcările lor inclusiv
Insulele Egeeii şi ajungând până pe coasta Canaanului, în
Nordul căruia - anume în Galileea şi Înălţimile Golan - îşi aveau
baza de putere Ghergheseii, adică urmaşii îngerilor Gregori, care
au “căzut” din Rai (despre care interpretările izvoarelor diferă,
anume existând versiunile - complementare, de fapt - că fie au
decis să plece din Rai sau fie că au fost alungaţi din Rai): la
Marea Caspică, în fosta Media - dintre Ghergania / Gorgan de la
E şi Albania Caucaziană / Ţara Ghergarilor de la V - există şi azi
Provincia Iraniană Ghilan / Gîlan (cu care au fost dovedite
legăturile Înălţimilor Golan din S, până în Delta Iordanului de la
Lacul Galileeii). Istoricul Italian Guido Mansuelli a scris despre
Heraclizi / Doriani - adică despre cei de la “Darya” / Fluviu - în
“Civilizațiile Europei Vechi” (ca și cum ar fi fost urmașii
Kurgani din Banat, regiune bogată în fier, având la S Gherdap =
“Porțile de Fier”): “Dorianii erau o populație Indo-Europeană,
originară poate din Valea Dunării, unde ar fi învățat să producă
și să folosească fierul. Mergând pe Valea Moravei și apoi pe
Valea Vardarului / Var-Darului, ei s-au ciocnit de Traci, care le-
au deviat drumul spre Tesalia; de acolo - în cele mai multe
cazuri - au emigrat în Elada, în Insulele Egeeii și pe coasta
Asiatică: unele grupuri Doriane s-au așezat în Creta, în Rodos și
pe coastele cele mai sudice ale Asiei Mici / Halicarnas. Se poate
considera că în secolul IX î.C. acele invazii și așezări s-au
stabilizat. Dialectul Dorian era vorbit la Megara, precum și la
Halicarnas. Dorianii și-au dat numele stilului Doric”. “Dăruiții”
/ “Dorianii” - ținând cont de străvechiul termen EurAsiatic
“Darya” / “Da-rya” însemnând “Divinul Râu” - literalmente
erau “Riveranii” adică aceia din Valea Dunării, anume: din
spațiul Românesc; echivalarea Dorianilor - considerați divin și
ca “Dăruiți” - cu Heraclizii releva cine juca rolul cârmuitor, ei
avându-i în frunte pe puternicii “Oameni ai lui Hercule” /
Kerkuli = Gherguli (cu ascendență îndepărtată, chiar pre-
diluviană). Heraclizii / Dorianii au fost știuți ca bravi lăncieri /
sulițași, Româna veche - vorbită de strămoșii Geți - având
termeni ca “giudea” / “gedea” pentru “suliță” / “lance”, “giudeț”
pentru “cârmuitor”, etc. Urmașii nobili ai Heraclizilor /
Dorianilor - de la Dunărea inferioară - din Epocile Bronzului și
Fierului au fost dinaștii știuți ca Duras în Antichitate (regii
Geto-Dacilor) ori ca Dulo la începutul Medieval (dintre care s-
au ridicat împăratul Attila al C/Hunilor, Asparuh al Sciților /
Bulgarilor, Arpad al Ungurilor / Maghiarilor, Rurik al Rușilor
ș.a.), bărbați de stat cu profilul genetic Gherga = “N”/“X”; de
pildă în Balcani transcriptul în cea mai recentă cronologie Đura /
Đuro este pentru Gheorghe iar așa ceva reconfirmă identificarea
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Antică Duras / Zuras (cu forme Trace ori Latine ca Zorseo,
Zuraso, Zuraseo, Zyraxes, etc.) drept fiind efectiv Gherga: de
altfel, se știe istoric / științific că Gheraclizii / Heraclizii =
Dorianii la sfârșitul Epocii Bronzului au plecat de la Dunărea
inferioară în Caria / Regatul Gherghit din răsăritul Mării Egee și
ca mișcare de retur - după jumătate de mileniu - la sfârșitul
Epocii Fierului, descendenții Gherghiți din Regatul Cariei au
colonizat litoralul apusean al Mării Negre, începând din
Dobrogea, de la Dunărea inferioară (iar dinaștii Duras din
Antichitate ai Geto-Dacilor, apoi dinaștii Dulo / Duri din Evul
Mediu și-au avut leagănul tocmai în acel areal - dintre Crimeea
și Balcani - continuitatea apărând cel puțin bimilenară, până la
aristocrații Hunilor, vechilor Bulgari, ai Ungurilor, ș.a.m.d).
Onomastica respectivă poate fi legată de pre Indo-Europeanul /
Kurganul “doru” pentru “copac” (ori de decojirea aceluia),
ecouri fiind printre semnificativii nobili “druizi” la Keltoi /
Celți, ș.a.; de altfel, înțelesul pentru “Daro” era Sanscrit “Deal” -
așa cum a fost de pildă la denumirea metropolei Mohenjo Daro
din mijlocul Civilizației Ghaggar / NV Indiei - echivalentul
existând în mijlocul Cicladelor / Arhipelag din Marea Egee la
denumirea Insulei Delos însemnând “Deal”, cu sinonimul
valabil deopotrivă din India până în Europa ca “Val” = movilă
sau înălțime (în Babilon “dur” avea sensul de cetate” iar Siro-
Aramaic “doiro” = “locuință”): așa ceva însemna că EurAsiatic
dinaștii Dulo / Duras erau deopotrivă “Cei Înalți” dar și direct /
concret Cetățeni - adică locuitorii cetății - respectiv “Duri”
(lideri masivi, regăsiți în fruntea oamenilor ca mari cârmuitori /
așa cum a studiat în 1889 inclusiv cercetătorul Englez Claude
Conder, în Vechea Lume titlurile liderilor erau “Tar” la proto-
Mezi, “Tarka” la Hitiți, “Tar-khan” la Siberieni, “Tur” / “Dur”
pentru “prinț” la Mesopotamieni, vechii Estoni aveau “Tara”
pentru Zeu, etc).
239
Până în prezent, legătura dintre legendă și istorie oficial
nu e făcută: acolo unde segmentul legendar există, segmentul
istoric lipsește. Realitatea documentară actuală e cam tristă,
deoarece versiunea etnogenezei Românilor - propagată acum
formal - pare a fi în mare proporţie mincinoasă sau ocolind
unele adevăruri (de pildă, în prezent nu se face nici o referire
oficială la Români = “Ro-mâni” ca la foştii oameni ai Raiului /
cu încadrarea larg recunoscută ca fiind din Epoca Pietrei);
aşadar, Românii - formând poporul de la gurile Dunării şi trăind
“pe-o gură de Rai” / corespunzător inclusiv creaţiei ancestrale
specifice Române “Mioriţa” - formal n-ar fi avut de-a face cu
Raiul (poate alţi oameni din lume au avut de-a face cu Raiul -
poate şi din altă rasă umană, Românii fiind “inventaţi” - sau
poate nimeni nicicând n-a avut de-a face cu nici un Rai, totul
fiind o iluzie fantastic de puternică, timp de milenii la miliarde
de oameni: un truc universal, depăşind orice Magie).
Academicianul Brătescu Voineşti 1868-1946 în “Originea
neamului Românesc şi a limbei noastre” a susţinut că Romanii
descindeau din Traco-Geţi (iar istoria a reţinut despre cea mai
mare victorie vreodată a Imperialilor Romani că a fost
învingerea la începutul secolului II a Geto-Dacilor din spaţiul
actualei Românii / descendenţii direcţi ai strămoşilor lor: în
secolul IV, împăratul bizantin Iulian “Apostatul” - nepotul
păgân al împăratului bizantin Constantin “cel Mare” / ajuns
Sfânt creştin - în paragraful 22 al lucrării “Despre Cezari” a scris
despre Geto-Daci că au fost “cei mai viteji dintre toţi oamenii
care au trăit pe Pământ”; se poate observa despre capitala
bizantină că nu era altundeva decât în Balcani, pe locul fostei
cetăţi Byzantium a Tracilor Besi iar conform istoricului Carian /
Anatolian Herodot, în Antichitate Tracii erau cei mai numeroşi
dintre Europeni, în prezent pe acel loc fiind Istanbul, cea mai
mare metropolă din Europa). Academicianul Român menţionat a
scris în 1942: “N-a pierit nici o limbă a Dacilor, pentru că ei n-
au avut o altă limbă proprie care să fie înlocuită prin limba
Romanilor şi n-au avut o astfel de limbă pentru simplul motiv că
Dacii vorbeau Latineşte. Limba Dacilor n-a pierit. Ea a devenit
în Italia întâi limba Romanilor care era o formă literară a limbii
Daciei iar mai târziu limba Italiană. Aceeaşi limbă a Dacilor,
dusă în Franţa a ajuns întâi limba Galilor iar cu timpul limba
Franceză. În Spania, ea a devenit întâi limba Iberilor iar cu
timpul limba Spaniolă. Aici, ea a devenit cu vremea limba
noastră Românească”.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Academicianul Mihai Netea a scris în “O istorie
genetică (incompletă) a românilor” din 2022: “Studiul genetic
coordonat în 2019 de Margaret Antonio a urmărit traiectoria
genetică a populațiilor din mijlocul Italiei în ultimele 12 milenii.
Astfel, structura genetică a populației paleolitice din mijlocul
Peninsulei Apenine identificată pe baza rămășițelor unor
vânători-culegători a fost aceeași cu a altor populații de
vânători-culegători din Europa de Vest. O tranziție demografică
importantă a avut loc însă în mileniul VII î.C., când s-a introdus
agricultura în peninsulă, inclusiv cultivarea grâului și orzului,
precum și creșterea oilor și vacilor. În acea perioadă, genetica
populațiilor neolitice din Italia a ajuns apropiată de cea a
populațiilor din Anatolia; interesantă este însă și prezența unei
componente mici dar semnificative de moștenire genetică
provenind de la vânătorii-culegători din Caucaz și a
agricultorilor iranieni. Această constatare sugerează o structură
genetică ușor diferită a populațiilor neolitice care au migrat în
Italia, în comparație cu populațiile neolitice care au adus
agricultura în Europa Centrală (cultura Ceramicii liniare). A
doua mare schimbare genetică preistorică din Italia centrală a
avut loc în Epoca Bronzului (cercetătorii nu au fost încă în
măsură să identifice mai precis momentul acelei tranziții).
Descoperirile tehnologice din acea perioadă (domesticirea
calului, căruța) au condus la creșterea mobilității populației iar
din punct de vedere genetic asistăm la o creștere semnificativă a
componentei genetice indo-europene nord-pontice (orizontul
Yamnaya), ca și în alte părți ale Europei în acea perioadă.
Modelele genetice sugerează o componentă nord-pontică de
40% care s-a amestecat cu populațiile neolitice autohtone. Acele
migrații și fuziuni succesive de populații până în Epoca
Bronzului au dus la rezultatul că la sfârșitul Epocii Bronzului și
începutul Epocii Fierului avem o structură genetică bine definită
a populațiilor din mijlocul Peninsulei Italiene, care era deja
apropiată de structura populațiilor mediteraneene moderne”. În
schimb, influența genetică Antică Italiană nu se regăsește
semnificativ nici în Balcani, nici în România - după cum a mai
cercetat academicianul respectiv - ceea ce ar însemna
reconturarea / reformularea istorică clasică a fenomenului
Romanizării / Latinizării la Est de Peninsula Apenină / Italiană;
de altfel, autorul a evidențiat că baza genetică Românească s-a
format pe trei sferturi în Epoca Pietrei și pe un sfert în Epoca
Bronzului, fapt cu care ideea ulteriorului amestec Daco-Roman
se află în contradicție. Academicianul Mihai Netea a mai scris,
la finalul cărții “O istorie genetică (incompletă) a românilor” din
2022: “Istoria genetică a poporului român este o istorie diferită
de cea pe care o citim în tratatele de specialitate sau în
manualele care se predau la școală. Nu am vorbit despre regi sau
domnitori, războaie și bătălii, sisteme economice și modul în
care acestea au influențat istoria. Nu am vorbit de state în sensul
politic al cuvântului, ci doar de organizații politice ca vehicul
prin care se exprimă istoria populațiilor care trăiesc pe teritoriul
lor. Ceea ce am descris este o istorie a românilor din punct de
vedere al ADN-ului moștenit”. Corect ar fi ca - oricând s-ar
putea - să se observe abordările genetice, istorice, arheologice,
antropologice, culturale, etc. ca abordări complementare iar nu
ca abordări în antiteză (inclusiv abordările științifice și cele
religioase pot fi văzute ca reciproc complementare iar nu ca
reciproc anihilante). “Faliscii” - numiți falic pentru ceea ce
respectau mai mult - de pe cursul mijlociu al Dunării au fost
urmaţi în Peninsula Apenină / Italică de “Umbrii” (care conform
Carianului Dionysos / Dionisie din Halicarnas 2:49 au fost
strămoşii Sabinilor) de pe cursul superior al Dunării şi de alţii,
acele deplasări de populaţii producându-se din cauza presiunii
240
celor urcaţi intempestiv pe Valea Dunării în mileniul II î.C.:
atunci a fost furată Cerga / Lâna de Aur de către jefuitorii Ahei
iar apoi a fost celebrul Război Troian, care a încheiat Epoca
Bronzului şi a declanşat Epoca Fierului (în acel timp, cea mai
mare fortăreaţă de pământ din Europa era la Iarcuri / Corneşti-
Iazuri, în Banat - adică în Panonia = Bazinul Dunării mijlocii -
ceea ce implica existenţa unei puternice formaţiuni statale, în
centrul căreia era respectiva capitală Iarcuri / considerată a fi
funcţionat şi în secolul V, ca reşedinţa împăratului Attila al
Hunilor, însurat cu prinţesa locală Kerka, descendentă la fel ca
și el din dinastia “g/herțegului” = regelui Decebal al Geto-
Dacilor, mort cu 3 secole anterior nașterii lor, anume în secolul
II); în Banat, metropola Cornești a Europei - de la sfârșitul
Epocii Bronzului și începutul Epocii Fierului - a ajuns astfel de
mare desigur și prin aportul Heraclizilor / Dorianilor care după
Războiul Troian nu s-au dus toți în Balcani peste Ahei, ci au
decis altceva atunci (în E Panonic, la sfârșitul Epocii Bronzului
o cetate contemporană cu Troia dar mai populată - și mai întinsă
cu 70 de hectare față de Wilu-sa / Troia - a fost inclusiv la
Sântana 46,35 lat. N, 21,50 long. E / județul Arad, în Crișana =
regiunea din N Banatului).
Bănățeana Cornești: cea mai mare fortificație de pământ din
Europa Epocii Bronzului
Umbrii au colonizat - conform geografului Antic
Strabon - Ariminum / azi Rimini 44,03 lat. N, 12,34 long. E, pe
coasta Adriatică, la gura Râului Ariminus / Marecchia. Istoricul
Roman Pliniu “cel Bătrân” a scris: “Umbrii se cred cei mai
vechi oameni din Peninsula Italică; ei cred că au fost numiţi
‘oameni din furtună’ de către Greci, deoarece au supravieţuit
Potopului”. Arheologul Italian Guido Mansuelli 1916-2001 a
afirmat în cartea sa “Civilizațiile Europei Vechi” că populații
din “Aria Dunăreană” au mai pătruns în Peninsula Italică pe la
mijlocul mileniului II î.C. după cei migraţi din Valea Dunării în
Peninsula Italică iar acolo - în aceeaşi Peninsulă Italică /
Apenină - apoi s-au instalat E-Truscii (din Troia, via Tracia);
abia aşa a apărut cetatea Romei. În 1943, cercetătorul Român
Ionescu-Nica a scris despre Sabini - descendenții Umbrilor - ca
având forma onomastică locală (din centrul Apenin, unde e
Roma) sinonimă pentru “ciobani, cuvânt foarte vechi, păstrat în
limba Română neschimbat, ca neoaș Dac; în limba Sanscrită
‘cub’ (cu sedilă) înseamnă frumos: litera ‘c’ cu sedilă - adică
având virgulă sub literă - se pronunță atât ‘ce’, cât și ‘s’, de
aceea cioban în Italia a devenit ‘soban, sabin’ (‘Răpirea
Sabinelor’ însemna răpirea ciobănițelor, frumoase despre care
legenda confirmă poetic ‘Veniți fără neveste / După cum spune-
n poveste / Nu putură trăi bine / Se gândiră la Sabine / Mândrețe
de ciobănițe / Ce se țin după oițe / Să le-aducă în cetate / Chiar
cu soții de s-ar bate’). Cuvântul Sabin-cioban și vechimea lui în
limba Sanscrită și Tracă, luat ca numire ciobănească Latină,
arată originea și vechimea Sabinilor”. Dr. Gavril Cornuțiu în
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
“Problema substratului dacic al limbii române” a observat:
“Romanii i-au asimilat pe sabinii cu care în final vorbeau o
limbă comună. Unii autori spun că sabinii erau la origine
adriatici. O parte dintre traci locuiau și ei în apropierea
țărmurilor adriatice. Contactele lingvistice traco-latine sunt, se
pare, mult anterioare cuceririi Traciei și Daciei”. În 1964, Dr.
Nikolay Jirov a scris: “Pe baza metodei comparative nu s-a
ajuns la o determinare sigură a înrudirilor limbii etrusce cu alte
limbi. S-au găsit afinități cu limbile pre-elenice din Egeea și din
Asia Minoră, cu cele caucaziene, cu cea bască, dar și câteva -
destul de ciudate - cu grupul ugro-finic. În această privință nu
știm mai mult decât Dionysos din Halicarnas, care în pragul Erei
noastre, când etrusca încă mai era vorbită, spunea despre acea
limbă că ‘nu prezintă asemănare cu nici o alta’. Totuși, cu 4
secole mai înainte, compatriotul său din Halicarnas, Herodot,
susținea că etruscii erau de origine lidiană și că au emigrat în
Italia pe calea mării. Sunt puternice indicii de ordin istoric,
lingvistic și arheologic care arată că și în această dificilă
problemă ‘părintele istoriei’ trebuie să fi avut dreptate. Numai
că despre lidiană - o limbă pre-elenică din Asia Mică / Anatolia
- nu știm mai multe decât despre etruscă”. “Codex Sangallensis”
- colecție de manuscrise Gotice în păstrare la Mănăstirea Sf.
Gallus din oraşul St. Gallen 47,25 lat. N, 9,22 long. E / Elveţia -
a consemnat cum a fost: “Primus rex Romanorum Alanus fuit”
(adică “Primul rege al Romanilor fu Alan”) iar despre Alani se
ştie că erau “MasaGeţi”, respectiv Geţi Masivi / Mari, din
Aluania / Alvania = Albania Caucaziană, Țara Ghergarilor din
apusul Caspic; se poate observa că atât Albania - Alvania /
Aluania, adică Țara “A lui Anu”, populată de “Oamenii lui
Anu” - cât și Gherga, au fost deopotrivă atestați în Caucaz și în
Balcani (iar Alanii / Arianii la sfârșitul Antichității s-au mutat
masiv din Caucaz - via Sudul European - până în N African). De
exemplu, chiar în Antichitate / în secolul I, Evreul Iosif Flaviu
în capitolul 7 din “Istoria războiului Iudeilor împotriva
Romanilor” a scris că Alanii la vremea aceea erau Sciți în N
Pontic iar apoi nimeni altcineva decât nobilul Ammianus
Marcellinus - istoric Roman - a afirmat că Alanii erau
continuatorii Masa-Geţilor / Iranienilor (dintre Lacul Aral şi
Marea Caspică), capitala Geţilor Europeni fiind în ceea ce e azi
România: în timpul împăratului Burebista a fost la Argedava, în
timpul regelui Decebal a fost la Sarmisegetusa (limita Vestică a
Regatului cârmuit de regele Deceval / Decebal a fost întâi la
Dunărea mijlocie, apoi s-a retras spre Est la Tisa, Romanii
neocupând însă bune părți ale sale, ca de pildă Crișana și
Maramureș - din stânga Tisei - sunt regiuni ce niciodată nu au
făcut parte din Imperiul Roman); cea mai veche atestare
documentară a denumirii Romania a fost făcută în secolul IV de
episcopul Auxentius din Silistra / Durostor (discipolul și
urmașul episcopului Got Ulfila - celebrul realizator al
alfabetului Gotic - a cărui familie era de sorginte V Anatoliană,
de lângă Sanctuarul Gherga, posibil creștinată în secolul III,
ajunsă la Geții Dunării inferioare). Savantul A/Român Gheorghe
Muşu în studiul din 1981 “Lumini din depărtări” a observat:
“desigur numirea oraşului Roma şi a întemeietorilor săi era de
origine etruscă” (iar Etruscii / “E-Truscii” - iviți în istorie după
Războiul Troian - și-au avut strămoșii în V Anatoliei, din
Regatul Troian / așa cum a scris istoricul Carian Herodot).
Numele vechi / iniţial al Râului Tibru - pe care se află Roma - a
fost şi Albula, respectiv Rumon; despre întemeierea Romei,
Carianul Dionysos din Halicarnas - azi Bodrum, în Anatolia
acela fiind anterior lui important oraş al Heraclizilor / Dorianilor
sosiţi de la Dunărea inferioară după Războiul Troian - l-a citat
pe Troianul Cephalon din cetatea Gergis, care a afirmat că Roma
241
a fost întemeiată de a doua generaţie după Războiul Troian
(adică în secolul XII î.C., ulterior - adică în secolul X î.C. -
aşezarea fiind declarată oraş iar apoi a devenit capitala regilor
din Dinastia Etruscă / începând cu Romulus, adică în secolul
VIII î.C., care s-a afirmat public în “Palus Caprae” / însemnând
“Mlaștina caprelor” = centrul istoric al actualei Rome cu tribul
său Ramnes): pentru a aprecia inclusiv dimensiunile mişcărilor
unor populaţii de la sfârşitul Epocii Bronzului - şi respectiv
începutul Epocii Fierului - e de cunoscut opinia unor cercetători,
care au considerat căderea Troiei ca un dezastru la timpul său
mai mare decât a fost apoi colapsul Imperiului Roman (ce a
încheiat Antichitatea). Istoricul Carian Dionisiu din Halicarnas /
Bodrum în “Antichități Romane” 1:73 a mai indicat și alte 2
momente reținute în Vechea Lume ca legate de întemeierea
Romei: momentul timpuriu - dinaintea Războiului Troian -
relatat în secolul V î.C. de Antiochus din Siracusa / Sicilia (fiul
Ionianului Xenofan din portul Vest Anatolian Colofon) că în
vremea autohtonului rege Morges, adică la sfârșitul Epocii
Bronzului, a fost înființată prima Romă, respectiv momentul
tardiv, anume cel reținut de Tradiția Romană, ca anul 753 î.C.,
cu primul rege drept Etruscul Romulus dintre nobilii dinaști
Tarquini = Garghini; ar fi de remarcat că fratricidul biblic la
primii fii ai lui Adam și Eva (anume Cain - nume rezonând cu
câine - l-a ucis pe fratele său Abel) a fost reluat ca fratricid la
primii cârmuitori ai Romei / alăptați de lupoaică, anume
Romulus l-a ucis pe fratele său Remus, pentru a fi rege acolo.
Fostul Lac Cercinitis (în Bazinul Strumei)
În secolul I î.C., istoricul Dionisiu din Halicarnas /
Caria în “Antichități Romane” 1:47 a scris că după Războiul
Troian pe drumul spre apus flota prințului Anatolian A/Enea a
acostat în Balcani în N Peninsulei Khalki-diki, fugarii Troiei
fiind găzduiți de localnicii “Kru-sei” / “Sfinții Kru”, anume
“Crusaeanii = cei mai zeloși aliați Traci pe care i-au avut
Troianii” (Crusaeanii au fost denumiți “Crușeni” / Crișani -
identic cu indigenii Panoniei răsăritene - de către savantul
Nicolae Densușianu, în “Dacia preistorică”): aceia dominau
Bazinul inferior al Râului Struma, la poalele Munților Kerkini și
Krousia (din Munții Krousia curge Râul Kerkinitis ce la
confluența cu Râul Struma alimenta Lacul Cerinitis - între timp
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

secat - acum existând în mod artificial Lacul Kerkini realizat din

secolul XX pe cursul Struma / în vechime porțiunea dintre
Marea Tracă = Marea Egee și fostul Lac Cercinitis de pe Râul
Struma era navigabilă, în prezent Lacul Kerkini fiind paradis al
păsăretului migrator spre și din Panonia ori Delta Dunării); în
plus, se poate observa că Golful Strumei / Strymon e străjuit de
promontoriul Sacrului Munte Athos - având capitala Karyes /
Kareia - din Peninsula Makedonă Khalki-diki (aproprierile
acelor locații de referință, onomasticile / toponimiile lor dar și
contextul Gherghin - rezultat inclusiv documentar sau
demografic ori etnografic - nu-s deloc întâmplătoare).

Munții Kerkini, Bazinul Strumei și Golful Strymon

Cercetători serioși, ca academicianul Friedrich Muller

1834-1898 ori Dr. Mihai Vinereanu în “Fondul lexical principal
al limbii române” din 2020, au corelat denumirea Râului Struma
- al cărui cel mai important afluent e Strumița din Macedonia
Nordică, Râu având 114 km - de onomastica Romană, respectiv
de Român, remarcându-se etimologic de exemplu Grecul Ρεύμα
“Reuma” ori Albanezul “Rrymë” pentru același înțeles de apă
curgătoare (șuvoi / curent), așa cum e Râul; în Peninsula
Apenină, ținând cont că Râul Tibru - lung de 406 km - anterior
se numea Rumon, orașul întemeiat pe malul său a devenit
Roma: Troianii înainte de a ajunge la Roma au fost în refugiu la
cei mai aprigi susținători ai lor, în Bazinul Strumei (Râu
Balcanic - lung de 415 km - ale cărui izvoare sunt în actualele
Serbia și Bulgaria, Țări Sud-Dunărene ce au fost populate de
Slavi doar din Evul Mediu, până atunci acolo majoritari fiind
alții, anume stră-Românii, adică strămoșii Rumâni / Români,
care dominau ambele părți ale Dunării inferioare, respectiv atât
Sudul Istrean / Dunărean, cât și Nordul Istrean / Dunărean). În N
Istrului / Dunării, sub Râul Strei, la începutul secolului II, regele
Decebal al Geto-Dacilor - adică regele Tracilor Nordici / cu
flamură identitară lupească - și-a ascuns o parte din tezaur (după
cum a scris Romanul Dio Cassius); Râul Strei - ce curge din
Munții Șureanu în Mureș, lung de 90 km, cunoscut Antic și ca
Sargeția, străbătând Ținutul Hațegului, al fostului Gherțeg
Decebal - își are denumirea evident conectată de cea a strungii, a
Siretului / cunoscut Antic și ca Gerasus sau a Strumei / Strymon,
la fel fiind și denumirea Fluviului Dunărea (dintre ele) ca Istru =
“I-Stru” / “I-Ster” ori la fel fiind și denumirea Peninsulei Istria
în V Balcanic populată inițial de Histri și de Veneți / cu cel mai
mare oraș numit Pula sau denumirea Insulei Istros 36,39 lat. N,
27,06 long. E de lângă țărmul Cariei, Țară de unde mulți
coloniști Gherghiți au ajuns în Antichitate la gurile Istrului, un
oraș semnificativ devenind Histria în Dobrogea, având anul
întemeierii 657 î.C., adică la nici un secol de la întemeierea
Romei: autorul Roman Servius a consemnat că Dacii jurau pe
Istru (Anatolianul Hesiod în “Teogonia” 339 a scris despre
Istros că era fiul lui Okeanos).

242
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Insula Istros - acum Gyali - de lângă Karia / Caria
Iată așadar și potrivirea originară Istreană, pe lângă
potrivirea lingvistică a solarilor Rumâni - “Oamenii Râurilor” -
ori potrivirea geografică (Rumânii fiind majoritari în Bazinul
Istrului / având la S Bazinul Strumei și la N Bazinele Strei,
Siret, etc.) sau potrivirea istorică / orizonturile temporale
corespunzând stră-Rumânilor = strămoșii Românilor dinaintea
ivirii Romei în Vechea Lume; iar suplimentar se poate remarca
prezența Gherghină - cu care era conectată atât Troia în Epoca
Bronzului, cât și Bazinul Strumei în Epoca Fierului - cu
activitatea G/Herțegă din Bazinul Strei în Antichitate, respectiv
întreaga dezvoltare Ghergă legată de Bazinul Istrului, din Epoca
Pietrei până în Epoca Modernă: în 2020, Dr. Mihai Vinereanu a
conectat în mod special cuvântul Român - cu forma veche
Rumân - de termenii proto Indo-Europeni “*sreu” pentru “a
curge”, respectiv “*sreu-mon” pentru “râu, curs de apă” (alt
exemplu onomastic de gen îl dă Bistrița pentru ape, localități,
Munți, etc).
243
Zeul Istros / Hister pe Columna lui Traian din Roma
În legătură cu Faliscii mileniului II î.C. emigraţi în
Peninsula Italică / Apenină din Bazinul Dunării mijlocii, adică
din Panonia (în răsăritul Panonic fiind Banatul, Crişana, etc. -
vorbind acelaşi Grai Trac - Panonii / “Pa-nonii” însemnând
“Sfinţii Prunci”, căci “Pa” era particula de sfinţenie iar “noni” =
prunci, evidenţiindu-se rezonanţa dintre Panonia locuită de
Panoni şi Apenini / A-Penini): Românescul “falus” (sau Latinul
“phallus” ori Grecul “phallos”) pentru “penis” e în Româna
populară “pula”, cuvânt despre care şi Dr. Mihai Vinereanu în
“Dicţionar etimologic român” / publicat în 2009 a afirmat că era
vehiculat ca atare - adică popular “pula” - de către Traci
(anteriori cu un mileniu existenţei Grecilor, atât în S Dunării, cât
şi în N Dunării, aşadar termenul nu era împrumutat de la vechii
Greci, care au avut balena φάλαινα “falaina” ca înrudită
lingvistic); ținând cont că făloșii Pelasgi / “Pelas-Gos” - puternic
răspândiţi pe principala cale de comunicare Europeană timp de
milenii, adică pe Valea Dunării, inclusiv în Panonia - existenţi
din Epoca Pietrei ca nomazi vânători-culegători / mai numeroși
ca vânătorii fiind culegătorii şi pescari au dispărut în Epoca
Fierului dar moştenirile de la ei n-au pierit, sorgintea termenului
popular “pula” poate fi conectată de onomastica lor Pelasgă =
“Pela-s-Gă”, ca a celor care iubind Pământul o adorau pe Marea
Mamă Ga și desigur că implicit pe reprezentantele ei,
respectarea manifestându-se prin Cultul Falic (forma “Pela-S-
Gă” reprezentând literalmente “Pula Sacrei Ga”, fiind ceea ce
Zeiţa Pământului adora suprem), aşa ceva împreună cu Cultul
Vulvei făcând parte din ceea ce “la pachet” s-a practicat
îndelung în cadrul Cultului Fecundității și Fertilităţii, ştiinţific
numit astfel, cumulând riturile falic şi al vulvei.
Reprezentări cuneiforme în Babilonul mileniului III î.C.:
Penis Vulvă
“Gheș” “Gala”
Babilonenii / Vavilonenii numeau vulva ca “gala” -
sinonimă cu “strălucitoarea” / “stră-lucitoarea” - iar în Greacă s-
a păstrat termenul πέλας / “pelas” pentru “client”, astfel încât
direct se poate interpreta denumirea Pelasgă / “Pelas-Gă” sub
forma de “clientul Gaii” sau Româneşte “Pula Sacrei Gheia” =
“Pela-S-Ga”, oriental cu figurări simbolice prin falicele
Obeliscuri (piloni avându-și denumirea de la ceea ce reprezentau
- anume penisul Zeului Fecundității și Fertilității Bel / Baal -
ținând cont și că “P” a fost înlocuit de “B”, astfel cum e în
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

pronunție Arabă și azi, putându-se vedea numele divin ca Paal / se înfigeau pari falici în țărână iar Pelasgă feminină - dovedită
Pel, “pașa” fiind “bașa” / “ba-șa”, etc. ori în umorul popular ca pre Indo-Europeană - pentru “Pizda” / “Pi-Z-Da” însemna
Românesc eroul principal fiind Bulă, personaj masculin la care venerarea a ceea ce era a “Sfintei Zeiţă Ga” (pe de o parte, “Pu”
“B” intenționat l-a substituit pe “P”, discuția putându-se extinde = “Sfânt” iar “Ra” = “Soare” şi pe de altă parte “Pi” = “Sfânta”,
și la apropierea dintre Bactria și Parthia, Pulgari = Bulgari, etc.); “Z” = “Zeiţă”, “Da” = divina Ga); cu înţelesul de “fiu”, în
de altfel, se poate remarca și apropierea dintre “pulă” / penis și Sanscrită s-a păstrat “pur”, Dacii având “per” (un exemplu din
“pilon” (pilonul înfățișând emblematic “pula lui An”). urmă cu aproape 2 milenii fiind inscripţia în alfabet Latin
Sumerienii au avut ca preoți “gala” - după cum a scris și dinaintea războaielor Romanilor cu ei “Decebalus per Scorilo”
istoricul Român Constantin Daniel în “Civilizația Sumeriană” adică literalmente cu înțelesul “Zece-valuri, fiul Scurgătorului” /
din 1983 - pe cei “care potoleau cu muzica lor inima marilor zei, de sânge pe altar, la păgâni acea postură fiind onorantă, de pe un
liniștindu-le mânia prin recitări de rugăciuni însoțite de muzică, mare vas descoperit în 1954 la SarmiseGetusa de arheologul
uneori prin bătăi de tobă, apoi prin imnuri cu mâinile ridicate în Român Ion Crișan): ținând cont că întotdeauna în Vechea Lume
sus; preoții ‘gala’ aveau un rol însemnat în ceremoniile de numele însemna ceva, la înaintașul Burebista - împăratul Geților
restaurare a templelor vechi, apoi la confecționarea tobei sacre, în secolul I î.C. - se pot observa înțelesuri, prin frecventele
în fine având rol important și la înmormântări (la încheierea echivalențe consonantice ale Asiaticului “B”, în “P” ca “Pur-
liturghiei pronunțau câte o binecuvântare, plătită foarte scump)”. Epista” = “Fiul Epistolarului” (în secolul I succesorul Deceval /
În Sumer, preoții “gala” o slujeau îndeosebi pe Marea Zeiță Decebal fiind “Fiul Scurgătorului” = “Per Scorilo”), respectiv în
Inanna - “stăpâna cerului” - zisă și Iștar, asociată planetei “V” ca “Vure-Vista” = “Vestitorul urbei” / așezările orășenești
Venus, patronând sexualitatea. Considerând echivalarea “Pela” fiind știute, spre deosebire de cetățile “dave”, ca “vare”, astfel că
= “Bel” / “Bal” și observând că termenul Turc “Bal” = “miere”, onomastica Burebista, de factură Asiatică în Europa, indica prin
forma “Pela-S-Gă” putea foarte bine fi înțeleasă ca “Mierea ambele versiuni sorgintea sa nu militară nobilă, ci administrativă
Sacrei Gă”: semnificația Română a lingerii - relevată concret de nobilă, probabil ca fiul unui aristocrat din Curtea Getă, înrudit
cuvântul Sanscrit “lingam” pentru “pulă” / “penis” în Română - cu cârmuitorul Regatului Get, căci fiul numit Burebista a ajuns
are și astfel relevanță practică; mai mult, în Peninsula Anatolică ca adult tânăr în fruntea statului.
- ca de exemplu în metropola Efes - se știa că primul rege din
Vechea Lume a fost demi-Zeul apicultor Gargo = “Gargo-ris” /
Gargoris, șeful Uriașilor Cureți (ajuns cunoscut până în
Peninsula Iberică, după cum a scris și istoricul Roman Marc
Justin în secolul II). Sanscrit, “membrul viril” = “linga” mai era
literar considerat “trăznet” = “vajra” (termen echivalat și cu
“goliciune”): în străvechile aglomerări urbane denumite “var”,
orășenii des erau goi, printre manifestările publice frecvente
regăsindu-se atât goliciunea, cât și orgia. Etimologia cuvântului
Englez “ball” însemnând “obiect rotund” - ca de exemplu
“mingea” - are la baza sa atestată Medievală înțelesul de
“testicul” (termenul fiind conectat - conform “Dicționarului
etimologic” editat în 2001 de lingvistul Douglas Harper - și de
“umflare” ori de Grecul “phallos” = “penis umflat”); apropierea
și astfel de falicul Zeu Paal / Baal ori de înțelesul ca “rotund” /
“cerc” - având onomastica etimologic legată de Gherga -
încadrează străvechiul echivalent Pelasg dintre Gherga și Paal
(Baal / Vaal).

Marele vas ștampilat “Decebalus per Scorilo” și clădirea cu

sala având 120 mp din SarmiseGetusa unde era

De altfel, Dr. Simeon Mangiuca din Banat - care în

1866 a publicat “De la originea, vechitatea și însemnătatea
Sorgintea Pelasgă masculină pentru “pula” / “pu-la” era istorică a numelui Valacu” iar în anul 1890 a devenit membru de
din “Pu-Ra” a venerării “Sacrului Soare”, pentru slăvirea căruia onoare al Academiei Române - a scris că “numele Val -
244
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
asemenea cu Valac - resuna și se afla chiar în numele: Dece-
valu, Tri-vali, Tai-vali, Victo-vali și alții”; e de știut că Decebal
a fost ultimul rege al Daciei independente, Tribalii - centrați în
zona Timocului / Sudul Gherdap - au format populația Antică
din Sudul Dunării cu centrul de putere la joncțiunea Moesiilor
Superioară și Inferioară iar Taivalii / Taifalii împreună cu
Victovalii ziși și Victohali / Biktoloi (conform istoricilor Antici
Eutropius, Marcellinus, ș.a.) au controlat împreună cu Geto-
Dacii vreme de un secol Dacia dar și Nordul Dunării inferioare,
mai mult ca spațiul Românesc, după părăsirea zonei de către
Romani / secolul III până aproape de venirea Hunilor / secolul
IV. Se poate observa că mândrii / semeții Bănățeni folosesc și în
prezent cuvântul de “paori” / “pauri” pentru țăranii puternici:
termenul nu e deloc întâmplător și nu este un neologism, ci e
străvechi. Calchierea lingvistică “L” peste “R” a apărut ca în
Grecul “-poulos” pentru “fiu” dar şi “pui” - în Greacă “polla” =
“mulţime” - în Latină “pullus” însemnând păsărică / pasăre mică
(Romanii folosind - înlocuind “R” cu “L” - de pildă termenul
“popoli” pentru stră-Românescul “popor”), etc.: apropierea
păsărească a fost deopotrivă a organelor genitale masculin şi
feminin, în jargon Român prin “păsărică” înţelegându-se oricare
din ele (echivalând “puţa” sau “pizduţa”, etc). Bărbații Pelasgi /
Pelasgoi iubeau “pământencele” Zeiţei Gaiei / Gheii (știute și ca
Amazoane / “Ama-zoane”, ele venerând tandemul Pământ /
“Ga” - Lună / “Ma”), sfințenia legăturii Pu-Ra cu Ga / Ma fiind
reprodusă de împreunarea lor - a bărbaților “cerești” / “solari” și
a femeilor “pământene” / “selenare”, aceeași ca și cea regăsită în
Gherg-Ga / Gherga - iar femeile Pelasge / Gher-Ga erau cele
știute ca Gorgone, atestările lor fiind anterioare Indo-
Europenilor Kurgani / Gurgani care au răspândit în lume
Graiurile / limbile Indo-Europene și au realizat gorgane
neolitice, ca neam foarte puternic, căci nu doar spiritual ci şi
fizic au fost părinții Indo-Europenilor; mult ulterior, similar s-au
perpetuat - până în Antichitate - raporturile dintre bărbații Daci
și muierile Gete (poporul Geto-Dac fiind strămoșul direct al
poporului Român Modern).
Intrarea Indo-Europenilor în Peninsula Italiană
(Epoca Fierului)
245
Exemplul Pelasg al celor plecaţi din Panonia - de pe
cursul mijlociu al Dunării - în Peninsula Apenină / Italiană,
Faliscii vorbind acelaşi Grai Pelasg ca şi strămoşii Românilor
(adică stră-Româna), care au ajuns importanţi strămoşi ziși
inițial Ramnes ai Romanilor acolo, e relevant: cine din cine a
apărut - Romanii din Români în mileniul I î.C. sau Românii din
Romani în mileniul următor, adică în mileniul I - nu-i chiar aşa
de simplu cum pare (dacă e văzută doar partea cea mai recentă a
istoriei); de altfel, în secolul VII - la începutul Medieval - Sf.
Isidor în “Etimologii” 14:4 a și scris despre legătura evidentă
dintre Panonia (unde cândva erau Ramani / “Ra-mani”) și
Peninsula Apenină / “A-Penină” (unde la începutul Romei erau
Ramnes). În 1943, cercetătorul Român Ionescu-Nica a enunțat:
“Poporul Român vorbește de Râm nu de Roma, când vrea să
amintească pe Romani sau Râmleni. Râm este Roma, cetate
așezată pe râul Râm, zis Rumo sau al Rumonilor, înainte de
înființarea cetății Romei de către Duci (după cum spune
legenda). Râul Râm azi se numește Tibru. Pe valea lui, înainte
de zidirea cetății Roma, s-au așezat Traci, numiți Rumoni. De la
ei râul s-a numit Rumo. Rumonii erau cam la marginea lumii
Trace, înspre apus. Rumonii erau împărțiți între ei după
profesiune și purtau - în afară de numele de Rumoni - numele
profesiunii lor sau al zonei lor. Cei din munte se numeau Sabini,
adică ciobani. Cei din câmpie se numeau Latini, adică
agricultori. Roma desigur s-a zidit pe locul unui târg vechi, Trac,
făcut de populația din Latiu de Latini și de ciobanii din munți,
ziși Sabini. Toți vorbeau limba Tracă. Legenda spune că Roma a
fost înființată de Romulus și Remus, copii gemeni, alăptați de o
lupoaică (lupul era stindardul Dacilor). Numele de Râm, Rumo,
Rumoni, Sabini și Latini, lupoaica doică și Latina vorbită de
Rumoni, deveniți Romani, arată că adevărul este de partea
legendei de origine Tracă. ‘Furatul fetelor’ a rămas un obicei
care există și la Români. ‘Răpirea Sabinelor’ a fost născocită din
necunoaștere. Se știe că la noi și ‘furatul’ și ‘fugitul fetei’ se fac
cu voia fetei, când se opun părinții la cununia fetei cu un ales al
ei, care nu le convine lor. Dacă ‘răpirea Sabinelor’ se admite ca
luarea cu forța, cu violența, atunci trebuie admisă și cucerirea
Romei. Dacă ‘răpirea’ a fost de fapt fugit sau purtat - în înțelesul
Românesc, adică mergerea de bună voie a fetei după soț - atunci
se poate trece peste o cucerire a Râmului, considerând-o
inexistentă. Comunitatea de origine, comunitatea de obiceiuri,
comunitatea de limbă, înlătură Latinizarea fulgerătoare a
Dacilor, Latinizare care devine o altă confirmare sau dovadă că
Dacii și Romanii, care au cucerit Dacia, vorbeau aceeași limbă,
populară”.
Polimorfismul somatidelor în Europa
(de același gen în spațiul Românic, Nordic Italic și Sudic Iberic)
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Dovezi ale vechii limbi Românice există şi în formă
fizică, de exemplu în 1972 arheologul Ion Nania în Mozăceni
44,34 lat. N, 25,10 long. E - cea mai mare comună din judeţul
Argeş / România - a găsit un topor de la sfârşitul Epocii
Bronzului, inscripţionat stră-Român “SVI MI PIE” (însemnând
“şi mie pios” ori - din “SVIMI PIE” - “pios de seamă” sau
“pioșenie înaltă”), cu scrierea de la stânga la dreapta, aşa după
cum s-a impus stilul de scriere apoi ca model în toată Europa:
datarea artefactului - în secolul XV î.C. - era anterioară
Fenicienilor (din alfabetul cărora ar fi derivat cel al Grecilor iar
apoi cel Latin al Romanilor); e de considerat că există opinia
derivării alfabetelor actuale Europene din cel Pelasg, prin
intermediul Geților (sursa străveche - inclusiv pentru scrierea
Feniciană - fiind cea Pelasgă, existentă și la stră-Români).
Privind Fenicienii, la care “sama” = “înalt”, oamenii înalți fiind
în general considerați și de seamă, e de considerat - foarte serios
- cum și-a început “Istoriile” Carianul Herodot, care a trăit o
vreme pe Insula Samos, a sfinților moși Carieni, oameni de
seamă (scriind pe când Fenicienii chiar existau iar autorul
nefiind atunci combătut): “Fenicienii veniți de pe țărmurile
Eritreii pe cele ale Mediteranei, statornicindu-se în Țara pe care
încă și azi o locuiesc, se apucară îndată de un întins negoț pe
Mare”.
Marea Roșie e în Oceanul Indian
Istoricul Herodot - din Caria / Asia Mică - a susținut că
Fenicienii erau originari de la Oceanul Indian / Golful Persic, el
mai notând că Fluviul Eufrat curgea în aceeași apă roșie a
“Eritreii” (Golfului Persic / Oceanului Indian); de altfel, inclusiv
altă lucrare Antică - “Periplu în Marea Eritreii”, scrisă tot
Grecește, în Egiptul secolului I / deci după jumătate de mileniu -
a indicat Oceanul Indian ca “Eritreu” (însemnând “Roșu”),
Marea Roșie pe atunci fiind numită altfel, anume “Arabică”:
există și hărți, ca ale cartografilor Abraham Ortelius 1527-1598,
Jean d’Anville 1697-1782, ș.a. reprezentând vechea situație (e
de știut că în vremurile Vechii Lumi pe coasta Indiană a
Oceanului “Roșu” era foarte populară băutura “soma” / “haoma”
= sfânta zeamă / băutură cu care în Vechea lume oamenii se
omeneau). Fenicienii s-au manifestat pe coasta Canaanului /
Estul Mediteran după Războiul Troian, ajungând cu comerțul
inclusiv în Caria - de exemplu matematicieni ca Thales din
Milet ori Pitagora din Samos având ascendențe Feniciene - și în
Bazinul Dunării inferioare (de pildă la cotul Dunării, unde era
târgul Gherghina - azi Galați - pentru electrum / chihlimbar);
Fenicienii - mari navigatori și mari negustori - s-au emancipat în
Epoca Fierului, întâi la Vest de Ghergheseii Canaanului (la S de
246
Ghergașii Ugaritului și la N de Filisteni / Palestinieni), apoi în N
Africii: în Antichitate, Fenicienii au dispărut din cauza
Europenilor, întâi cei Asiatici fiind ocupați de Europenii
Makedoni din Peninsula Balcanică iar apoi cei Africani fiind
ocupați de Europenii Romani din Peninsula Apenină.
Corabie Feniciană
Se poate constata facil că “Românu-i născut poet” -
folosind şi acum “Lerui, ler” - nu este o expresie “gratuită” (la
Romani, Larii / “Lares” erau “eroii-strămoşi” - ca geniile
ancestrale / duhurile gospodăriei - aceia fiind Gardianii /
protectorii), incantația respectivă ducând la religioasa “aleluia”:
în Bazinul Mării Negre încă din paleolitic exista scriere (așa
după cum a notat filozoful Platon drept premieră mondială a
oamenilor, anume că pe pilonul / columna centrală din
sanctuarul capitalei Imperiului Atlant / Borean, aşezare aflată pe
o paleo-insulă ajunsă apoi pe fundul Mării Negre, erau gravate
legile - ceea ce însemna că atunci a fost cineva care le-a
inscripționat pentru ca altcineva să le citească - pe lângă faptul
că acelea au necesitat conceperea de către legiuitori, care aveau
şi organizare statală în Epoca Pietrei), de la inscripțiile din
Gherdap, din neoliticul Ardealului - incluzând “Tăblițele din
Tărtia / Tărtăria”, din vremea contemporană cu Sanctuarul de la
Parţa din Banat, cel mai vechi din Europa - fiind descoperită
prima scriere din lume = “Scriptul Dunărean”, etc. Mai mulţi
autori Antici au consemnat despre scrierea Pelasgă că era cea
mai veche din lume (iar vadul preferat Pelasg a fost cel Pontic,
încă dinainte de Potop): de exemplu “Cartea jubileelor” -
canonică în Biserica Ortodoxă Etiopiană - a notat că înainte de
Potop îngerii scriau pe “Tăbliţe Cereşti” (iar tot pre-diluvian,
patriarhul An, respectiv Eno = Enoh, înaintaşul lui Noe din
Sudicul Corn al Abundenţei a scris - după întâlnirile sale cu
îngerii din Cer - prima carte din lume, ceea ce conectează și
Nordicii Atlanţi de ştiinţa lui, el fiind “moşul Cher / Her”, adică
“Her-mes”, după cum a fost echivalat în EurAsia; puterea
nemuritorului An Ceresc se reînnoia anual în spațiul Atlant /
Pontic, aflat în N Cornului Abundenței, Tradiția Românească -
din spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic, adică din acel areal -
conservând de pildă, ca urmașă directă, dovedită în continuitate
milenară, Magia Anului Nou peste cel Vechi / împreună cu
legendarul ansamblu aferent de mituri și rituri). Biblia
menționează cu mai multe prilejuri numele celor înscriși în
ceruri; se poate remarca despre Gherga că și-a avut de la început
numele scris în Cer (începând cu Veghetorii îngeri Gregori).
Este de observat că filozoful Elen Platon din Atena n-a fost
primul din istorie care a scris despre Atlantida (înaintea lui au
fost alţii; de la Platon însă - fiind mai recent în timp decât
ceilalţi - s-au păstrat cele mai multe notiţe despre Atlantida):
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
spațiul Atlant - al Atlantidei / respectiv al Imperiului Atlant - a
fost consolidat la N de Anatolia, acela fiind spațiul Pontic,
colectorul apelor dulci din spațiul Dunărean. În Epoca Bronzului
- inclusiv în spațiul Carpatic / traversat de cursul Dunărean -
genealogiile dar și legile, religioase ori ale societății, rămase de
la Pelasgi, erau memorate “în versuri” pentru a fi mai ușor
transmise, de pildă, în afara creațiilor proprii, inclusiv
producțiile epopeice V Anatoliene din Epoca Fierului, ca ale
poeților Gherghiţi / Gherghini Homer, Hesiod, ș.a., fiind
apreciate de Geto-Dacii din actualul spațiu Român, Antic aceia
vorbind un Grai apropiat Latinei vechi / spre dezamăgirea
cercetătorilor dorind să reveleze o limbă Dacă distinctă (ce n-a
fost găsită, în ciuda eforturilor îndelungate), etc.; e de reţinut că
omenirea întâi a trecut prin Civilizaţia memoriei iar apoi a trecut
prin Civilizaţia scrierii (străvechii înţelepţi având abilităţi
mentale uriaşe de stocare a datelor, abia mult ulterior - pentru a
face faţă societăţilor inclusive - Homo Sapiens ajungând
copleșiți la utilizarea scrierii, la început din motiv religios iar
după aceea din raţiuni comerciale, intelectuale, etc.): cu timpul,
în diverse medii, memorările înaintașilor s-au tot redus, de
exemplu în Evul Mediu la populațiile Turke rămânând
obligatorie amintirea doar a celor mai recente 7 generații, alții
renunțând complet la așa ceva - amintirile cedându-le scrierilor -
preferând să-și dedice capacitățile mentale altor preocupări.
247
Geograful Anatolian Strabon X 3:17 a scris că nu
numai poezia, ci şi muzica (cu ritmurile şi melodiile sale) aveau
origini Trace, istoricul Got Iordanes în “Getica” 71 a afirmat că
preoţii Geţi îşi însoţeau rugile cu muzică, cronicarul Ştefan din
Bizanţ = “Vizandia” a reţinut că Geţii cântau la ghitări când
trebuiau să transmită mesaje, etc.: aşa era mecanismul străvechi
al mesagerilor (iar Geţii aveau o cultură orală serioasă, în
general scrierea nefiindu-le necesară, ca de altfel nici
reprezentarea Zeilor, religia fiindu-le fără icoane - fără idoli ori
statui, aşa cum era caracteristic şamanilor Nordici EurAsiatici -
spre deosebire de alte populaţii; Geții au fost “fundamentaliștii”
religioși ai Tracilor, în secolul IV î.C. oratorul Elen Androtion
notând că Tracii nu cunoşteau literele şi că - în general - spre
deosebire de Varvarii / Barbarii din Asia, Varvarii / Barbarii din
Europa, care populau aglomerările umane “var” = “bar”,
considerau scrierea ca ruşinoasă, la ei înţelegerile fiind numai
verbale iar cuvântul “dat” având valoarea “jurării”). Dr. Mihai
Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii române pe baza
cercetărilor de indo-europenistică” din 2009 a scris despre “ler,
cuvânt care serveşte ca refren la colinde: românescul ‘ler’
înseamnă ‘vreme’, ‘timp’ (referindu-se la cineva în floarea
vârstei); întâlnit în expresia ‘a-i trece (cuiva) lerul’ are sensul de
‘a fi îmbătrânit’ dar cu farmec, însemnând ‘cândva în vremurile
de început, vremurile fericite de demult’ / un timp mitic, fericit.
În plus, românescul ‘ler’ / ‘lerui’ poate fi asociat cu albanezul
‘lere’ pentru ‘naştere / răsărit’, sensuri cvasi-identice; astfel,
pare să fie vorba de un radical vechi traco-iliric ‘ler-’ cu sensul
de ‘început / răsărit’, cu referire la naşterea unei divinităţi pre-
creştine”. În spaţiul Român, străvechea urbanizare din oraşele
neolitice / unde se practica şi prima scriere din lume - tipică
societăţii organizată matriliniar - a dispărut în Epoca Bronzului,
după valurile Kurgane, datorită acelora trecându-se la vigurosul
rural dominat patriliniar (evidenţiat de Geto-Daci în Epoca
Fierului şi Antichitate); pentru cetate / oraş în Tracă se folosea
“para” - în Sanscrită era “pura” - astfel derivând în vechea
Greacă “polis” iar în Română fixându-se termeni ca “a apăra”,
“perete”, etc. (sensul iniţial al toponimelor Orşova, Orăştie,
Oradea, etc. a fost de a indica oraşul din afara cetăţii “dava”). În
1941, Gheorghe Lisseanu - membru corespondent al Academiei
Române - a scris: “Numirea de Orăştie păstrează, în sine, însuşi
cuvântul ‘vár’ = cetate / castru. Acest ‘var’ este un termen
împrumutat de Unguri. Faptul că Ungurii, împrumutând
cuvântul ‘var’, au păstrat pe ‘v’ iniţial ar fi o dovadă că
împrumutul s-a făcut relativ târziu, căci popoarele Mongole nu
pot pronunţa pe ‘v’ de la începutul vorbelor. Vlach ne dă
Ungureşte ‘oláh’; popular ‘varos’ se va fi spus ‘aroş’ / ‘oraş’.”
Din acelaşi motiv lingvistic Mongol al evitării “V” la începutul
cuvintelor / numelor, primii Unguri au preferat să folosească
Balaton pentru Valaton: marele Lac Panonic - pe malurile căruia
cândva au trăit Valahii - a fost înglobat în Regatul Medieval al
celor care pe Dunărea mijlocie au ajuns să fie vecinii apuseni ai
Românilor; transferul din “R” în “L” s-ar fi manifestat şi la
orăşeni, locuitorii “Var” - Varahi / “Va-Rahi” - ajungând Valahi,
mediul urban caracterizând stră-Românii neolitici, care
obişnuiau să trăiască în asemenea aglomerări umane de la
vaduri, locuri unde venerau Soarele Ra, ca “Ra-mani” / Ramani.
În N Indiei / Bazinul Ghaggar, indigenii Barahi / Brah-mani erau
oamenii sufletului Ba al Soarelui Ra, ceea ce asamblat era “Ba-
Ra” = rădăcina pentru numele Țării Bhărat și denumirea
preoților brahmini, egalarea “B”/“V” fiind atestată de specialiști
ca validă și acolo, India efectiv fiind Vharat / “Vha-rat” =
“regatul orășenilor”. De altfel, pentru “varos” / “oraş” - “polis”
în Greacă ori “târg” în Română sau “grad” ori “burg” la alţii - s-
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
au putut distinge deopotrivă conexiunile dintre Sf. Ra, popular
uzitat ca “pura” / “pula” cu “polis” ori a lui Gherga cu celelalte
denumiri (târg, gorod / grad, burg, etc.): în aglutinantul oraş /
mediu urban - care a generat termenul de “politică” dar şi pe cel
de “politeţe”, etc. - s-a definit de la început manifestarea
Gherga, îndeosebi sexuală, cu valenţe mistice, activităţile de gen
fiind nu numai la sat / în mediul rural, ci şi acolo, la oraş / în
mediul urban (pe scară chiar mai mare, profitând de aglomeraţia
/ aglutinarea corespunzătoare), astfel rezultând onomastica
semnificativă a aşezărilor po-pulaţiei grupată aşa; orăşeanul era
politicos considerat “domn”, ca având autoritatea de “stăpân” (în
mediul Român fiind inventariate numeroase formule de politeţe,
împreună cu variantele lor). Conform Dr. Adrian Poruciuc,
“rădăcina Indo-Europeană ‘per’ însemnând ‘a procrea’ (la vechii
Egipteni ‘per’ având înţelesul de ‘a apărea’ / ‘a se naşte’) nu
provenea din vreo coincidenţă, ci a fost la baza Tracului ‘poris’,
cu originea pre Indo-Europeană în idiomurile neolitice paleo-
Balcanice”. (Încă din Epoca Pietrei, în general vulva era
imaginea arhetipală a mamei iar falusul era imaginea arhetipală
a tatălui, ambele emblematice pentru Cultul Fecundității și
Fertilităţii, atât în mediul rural / sat, cât şi în mediul urban /
oraş). Rădăcina “DN” - folosită de pildă la Iranianul “dănu”
pentru “Râu” - s-a regăsit din vechime în titulatura de “domn”
pentru omul = “man” de pe Râu (în Latină folosindu-se
“dominus” pentru “lord” - adică “posesor” / “dominator” -
“domus” pentru “casă”), etc., din trecutul îndepărtat “Ro-mânii”
fiind ştiuţi ca stăpânii / domnii apelor, respectiv “Valahi” şi
respectaţi ca atare: Eden / “Ed-En” era literalmente locul “ud al
lui An” (în Română existând atât “ud”, cât și “An”, în legături
cu străvechiul înțeles de Rai ce era odată în spațiul stră-Român;
în “Epopeea lui Ghilga-meș” a marelui rege Sumerian post-
diluvian, referințele explicite la Eden ca loc foarte umed au fost
studiate de exemplu și de către arheologul American James
Pritchard 1909-1997). Utilizarea termenului de Valahi - pentru
oamenii consideraţi ca “ai valurilor” - pe uscat corespundea
denumirii atât a celor traversând platourile îngheţate, cu aspectul
ca Mări vălurite de nea, cât şi a realizatorilor valurilor de
pământ (forme megalitice ştiute şi ca “brazde”, create de Uriaşii
“ji-dovi” până la cele mari ca nişte “jiduri” = ziduri pentru
aşezările lor botezate ca “var”, locuite de “varahi” / “valahi” =
orășeni și păzite de citadelele numite “dave”, locurile îngrădite
cu domnii din domuri / case, respectarea unor bărbaţi din mediul
urban ajungând până la formularea “domnii de la oraş”; de
exemplu, “Limes TransAlutanus sau Valachicus”, aşa după cum
apare în “Istoria românilor” de Academia Română, a fost în
Muntenia valul de pământ lung de 235 km - paralel cu Râul Olt,
între Fluviul Dunărea / Poiana 43,44 lat. N, 24,57 long. E,
judeţul Teleorman şi Munţii Carpaţi / Râşnov 45,35 lat. N, 25,27
long. E, judeţul Braşov - lat de circa 11 metri şi înalt de circa 3
metri, ce în prima jumătate a secolului III a constituit graniţa de
răsărit a Daciei Romane). Dr. Tatiana Slama 1920-2011, care a
cercetat “Conceptul de ‘bunăcuviinţă’ şi formulele care îl
exprimă în limba română”, a enunţat că “rădăcinile conceptului
de politeţe se află, în mare măsură, în tradiţia rurală, populară”.
Aşadar, nomazii Pelasgi care s-au încumetat să traverseze
pustiuri vălurite de zăpadă au fost Valahi, la fel ca “Oamenii
valurilor” păzind vadurile - de treceri ale apelor - aglomeraţi
(din raţiuni de rentabilitate) pe maluri în aşezările urbane /
numite “Var”, întărite cu valuri de pământ.
248
Dr. Adrian Poruciuc în cartea “Sub semnul Pământului
Mamă” din 2013 a scris ce a fost la sfârşitul Antic în spaţiul
Rumân / Român: “Retragerea Romei a marcat începutul unei
perioade în care aspectele de viaţă urbană din Dacia s-au
deteriorat destul de rapid, dispărând toate oraşele romane până
în secolul V. Pe parcursul unei perioade de aproximativ un secol
şi jumătate, locuitorii Daciei (incluzându-i atât pe urmaşii direcţi
atât ai latinofonilor colonizaţi, cât şi pe ai localnicilor
romanizaţi) au rămas doar cu viaţă rurală şi cu obiceiuri de
sorginte mai ales preromană, dintre care unele aveau adânci
rădăcini în preistoria sud-est europeană. Practic, în cele mai
multe teritorii ale părţii nordice a Peninsulei Balcanice, stilul de
viaţă rural-analfabet a rămas apoi dominant pe parcursul Evului
Mediu şi în prima parte a Epocii Moderne. Dar lipsa ştiinţei de
carte nu a însemnat şi imposibilitate de continuitate culturală.
Dimpotrivă, transmiterea tradiţiilor ‘prin viu grai’ de la o
generaţie la alta - fără reale prohibiţii sau prescripţii (cu excepţia
celor destul de blânde venite din partea bisericii creştine de rit
răsăritean) - poate explica, de fapt, spectaculoasa păstrare a unor
elemente precreştine, preromane, şi chiar preindoeuropene în
folclorul românesc, ca remarcabilă parte din cultura tradiţională
sud-est europeană”. Geţii / Dacii vorbeau vechea Română
înaintea sosirii doar peste unii din ei - şi doar pentru relativ scurt
timp - a unor Romani folosind Latina (limba administraţiei
Imperiului Romei - limbă ce a dispărut - Româna însă
rămânând, fiind mai populară); de altfel, nu era născut în
Peninsula Apenină / Italică nici împăratul Marcu Traian al
Romanilor: a fost cel care i-a învins pe Daci. După ce
majoritatea istoricilor au demonstrat continuitatea trimilenară de
netăgăduit în spaţiul actualei Românii, e ciudat că unii dintre ei
au susţinut existenţa limbii numai ca bimilenară, pentru primul
mileniu (când se vorbea stră-Româna) declarându-se
incompetenţi a recunoaşte pur şi simplu că era vechea Română /
preferând clasificarea ei sub forma de “limbă necunoscută”: o
chestiune care academic nu poate rămâne aşa, din moment ce
deja se cunosc binişor în lume limbi şi mai vechi de 3 milenii
(unele dispărute au putut fi descifrate după mult timp iar de
pildă în Balcani prin Greacă se perpetuează o limbă trimilenară
şi la fel Româna - chiar dacă în forma Modernă - e în uz şi azi,
ceea ce clar înseamnă plus-valoare, în beneficiul patrimoniului
universal, căci Româna s-a impus ca limbă primordială). Un
parcurs asemănător celui atribuit Românei ca hiatus a fost trasat
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
de către cercetători Latinilor - apăruţi în Peninsula Italică la
sfârşitul mileniului II î.C. - şi limbii Latine vorbită acolo de
urmaşi, atestată numai de la mijlocul mileniului I î.C., deci cu
diferenţă de multe secole între formarea etnică şi formarea
lingvistică; totuşi, faţă de majoritatea naţiunilor din lume la care
din strămoşi s-a vorbit proto-limba proprie / “maternă”, la
Români ar fi fost o severă anomalie, strămoşii Românilor
chipurile vorbind orice altceva decât stră-Româna (ideea unei
aşa colosale excepţii coborând din constatarea absenţei în
general a scrisului / ceea ce însă nu însemna că Graiul era altul
decât cel stră-Român). La Geto-Daci, renumiți drept
conservatori ai străvechilor Tradiții, lipsa scrierii la nivelul
majorității impunea “înşurubarea” limbii în mod foarte profund
în matricea existenţială - căci era parte din fiinţa lor - mai
profund decât de exemplu “înşurubarea” ideii din Epoca
Modernă la Români că limba Română ar fi existat numai din
Evul Mediu (chiar ca existând doar din a doua jumătate a
perioadei de 3 milenii - adică de un mileniu jumătate sau chiar
de numai un mileniu - după cum susţin cei mai radicali activişti
a aşa ceva); susţinătorii aberaţiei filologice / lingvistice nu sunt
capabili să producă nici o dovadă solidă despre limba “diferită”
vorbită în prima jumătate a perioadei în cauză - adică în primul
mileniu şi jumătate, când în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic
se utiliza vechea Română, succesoarea stră-Românei din Erele
precedente - iar perpetuarea unei asemenea propagande e de fapt
continuarea atacului atât la limba Română, cât şi la fiinţa
Românilor (pe principiul minciunii repetate până devine
adevăr): fără să probeze discontinuitatea limbii atunci când a
fost probată continuitatea populaţiei, ipoteza că limba Română şi
Românii ar fi apărut pe la sfârşitul Antichităţii sau începutul
Medieval n-are bază ştiinţifică decât între susţinătorii atacării
neamului Românesc (chiar şi un exerciţiu logic simplu ar
evidenţia anomalia chipurile reuşită de atacatorii Romani, ca în
timp de doar câteva generaţii, după ce au omorât floarea
bărbaţilor Geto-Daci, să reuşească “ştergerea” matricii
existenţiale a puţinelor Geto-Dace cucerite - care nici nu
foloseau scrierea, deci vorba le era impregnată inclusiv în felul
de a gândi, etc. - iar apoi urmaşele, foarte interesate să-şi
abandoneze limba maternă, “eliberate” prin “mărinimia”
Romană, să fi continuat prin copii şi nepoţi timp de secole
multiplicarea entuziastă / difuzarea eficientă a Latinităţii printre
mult mai numeroşii compatrioţi neafectaţi până atunci de
Romani şi de Latinizare, tocmai într-un timp când Latina
dispărea din lume, începând chiar cu Roma, vatra ei). Ţinând
cont că în Europa ultimului mileniu nu s-a mai format nici un
popor nou, imaginaţia atacatorilor fiinţei naţionale Române a
ajuns de felul că poporul Român a fost ultimul format pe
continent (adică exact contrar / simetric opus adevărului); o
remarcă ar putea fi despre atacarea identității Române, că nu e
exercitată de pildă asupra vecinilor - Bulgari, Sârbi, Maghiari,
Ucraineni - ceea ce de fapt denotă importanța Românilor, ai
căror strămoși au format cel mai vechi popor European, anume
cel Pelasg. În 2008, Dr. Aurora Peţan de la “Institutul de
Lingvistică” al Academiei Române a afirmat: “Există un război
împotriva limbii române, căci există un război împotriva
identităţii noastre. Iar singurul mod prin care ni se pot tăia
rădăcinile este îndepărtarea de limba noastră. Constantin Noica
spunea că vorbirea omului este fiinţa lui. Deci pentru a-i lua
unui om sau unui neam identitatea, trebuie să îi distrugi limba:
atât istoria limbii, cât şi spiritul ei. Căile pe care se desfăşoară
lupta împotriva limbii române şi, implicit, a identităţii noastre,
sunt numeroase. La nivel academic, savanţii, fie ignoranţi, biete
marionete oportuniste, fie vânduţi cu totul şi potrivnici
249
intereselor neamului, depun eforturi în a ne falsifica rădăcinile.
De aici aversiunea făţişă, devenită un adevărat război, faţă de
civilizaţia dacilor şi faţă de tot ce înseamnă componenta
străveche a limbii române: cetăţi dacice lăsate pe mâna
jefuitorilor, triste figuri de academicieni care se extaziază în faţa
ideii cuceririi Daciei şi a masacrării dacilor care şi-au apărat
pământul, dicţionare şi tratate ridicole, care caută să
demonstreze că dacii au renunţat brusc, definitiv şi în masă la
limba lor, iar limba română este continuarea limbii latine,
devenită imediat un ‘primitor universal’, o ‘limbă ospitalieră’
care a renunţat de bună voie la tot ce a avut specific şi a luat de
la alţii tot ce are acum. Mass-media este un alt canal prin care se
duce acest război. Presa şi internetul promovează cu mare
insistenţă sărăcirea limbii, mai ales în rândul tinerilor. Este
adevărat că limba oglindeşte realitatea din jurul nostru, dar este
la fel de adevărat că şi noi suntem modelaţi, foarte subtil şi
eficient, de limba pe care o vorbim. Dacă folosim zi de zi un
vocabular sărac, vom deveni repede la fel de săraci în spirit”.
Faptul că în partea din Dacia cucerită de Romani s-au
găsit vestigii ale ocupanţilor nu înseamnă că acolo şi atunci s-a
născut poporul Român ori limba Română; aşa ceva, în
accepţiunea cea mai timpurie agreată de diversioniştii respectivi
“Latino-maniaci” - pentru care “Latinitatea” a ajuns o doctrină
aproape de talia dogmei religioase - anume că pe la mijlocul
mileniului I numai mulţumită efortului pedagogic Roman, de a-i
determina pe autohtoni să înveţe limba duşmanilor ireversibil şi
s-o uite pe cea nativă / maternă a lor, ar fi apărut Românii şi
Româna vorbită de ei, frizează absurdul, împingând Istoria
Românilor în derizoriu (căci dacă inclusiv lingvistic sunt vizate
doar repere recente, atunci şi Româna Modernă - a secolului
XXI - prin numeroasele neologisme se poate declara ca “nouă”
faţă de Româna din urmă cu un secol, după cum şi Româna
secolului XX prin numeroasele neologisme de la timpul ei era
“nouă” faţă de Româna anterioară cu un secol / adică aceea din
secolul XIX, ş.a.m.d., baza Românei însă nefiind “buchetele” de
neologisme apărute în timp, aşa că referirea la ele ca ajunse să
fie esenţa limbii iar nu adausuri limbii n-are relevanţă
ştiinţifică): vechea limbă Română, ştiută cândva şi ca Latina
rustică sau vulgară - limbă Barbară - a fost echivalenta aşa-zisei
Indo-Europene comune (dinaintea existenţei Romanilor în
Peninsula Italică / iar chiar aşa o exagerare - că Latina a fost
“mama” Românei - e flagrant abuzivă). Româna nu s-a tras din
Latină, nici Latina nu s-a tras din Română: ambele limbi s-au
tras - la fel ca surorile ori verișoarele lor - din aceeași sursă
Indo-Europeană / Kurgană. De pildă, în 2007 lingvistul Francez
Yves Cortez a demonstrat că “Franceza nu vine din Latină”,
printre altele şi exemplificând: “Cum se zice ‘tratat’? În franceză
‘trate’, în spaniolă ‘tratado’, în italiană ‘tratato’, în română
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
‘tratat’; în latină? ‘Fuendus’! Cum se zice ‘dezastru’? În
franceză ‘desastre’, în spaniolă ‘desastre’, în italiană ‘desastro’,
în română ‘dezastru’; în latină? ‘Clades’! Cum se zice ‘luptă’?
În franceză ‘luta’, în spaniolă ‘lucha’, în italiană ‘lota’, în
română ‘lupta’; în latină? ‘Pugna’! Etc. În toate limbile
românice terminologia coincide, însă nu şi cu latina. Ele provin
din ceva comun; e clar că au aceeaşi origine, o limbă mamă,
care nu este latina. Mai degrabă, latina a fost o verişoară a
limbilor românice, nu mama lor! Să ne înţelegem, nu neg
influenţa latinei, însă aceea a fost ulterioară, o influenţă din Evul
Mediu”. (În Latină, la nişte mari cuceritori cum au fost Romanii,
câmpurile semantice importante - ca ale războiului, familiei, etc.
- au fost diferite de cele ale limbilor Românice).
În 2013, lingvista Carme Huertas din Spania a afirmat
că “Limbile românice nu vin de nicăieri. Ele erau aici. Erau
graiuri locale. E clar că au aceeași origine, o limbă mamă, care
nu este latina. Latina este o soră sau mai degrabă o verișoară a
limbilor românice. Dacă nici romanii nu vorbeau latina, cum
poate cineva să susțină că locuitorii din ținuturile noastre au
renunțat la limba lor înlocuind-o cu alta pe care n-o înțelegeau și
chiar mai grav, că au început să o vorbească atât de rău încât au
250
pierdut pe drum cazurile şi genurile gramaticale? Cum se face că
această limbă nouă e atât de diferită de latină încât latina devine
de neînţeles? Şi că toate schimbările s-au produs în doar câteva
secole? Prea multe întrebări fără răspuns, căci explicaţiile date
pentru a justifica schimbările lingvistice pornind de la latină nu
sunt convingătoare. De fapt nici nu răspund la întrebările pe care
tocmai le-am formulat. E posibil să existe altă explicaţie? Să
vedem mai întâi ce s-a întâmplat cu alte limbi mediteraneene.
Comparând, spre exemplu, greaca modernă cu cea clasică,
observăm că distanţa dintre ele nu e atât de mare ca distanţa
dintre latină şi limbile românice. La fel şi în cazul limbii turce.
Şi exact acelaşi lucru se poate spune despre arabă. Faptul că
diferenţa dintre limbile moderne şi cele clasice e atât de mică
înseamnă că procesul de schimbare lingvistică în interiorul unei
limbi nu se produce de la o generaţie la alta prin ‘mutaţie
spontană’. Ibericii n-au vorbit latina, nici romanii care au venit
în Peninsula Iberică nu vorbeau latina; fiecare îşi vorbea limba
proprie. Latina se vorbea doar în Laţiu, o zonă foarte mică a
Peninsulei Italice; ştim asta şi pentru că poetul Naevius pe piatra
mormântului şi-a lăsat în anul 201 î.C. textul că ‘romanii au
uitat limba latină’.” (De altfel, Latinul “lateo” înseamnă ascuns
iar Latinul “latens” = latent). Cercetătoarea Catalană a continuat
în 2016 argumentarea că strămoşul comun al limbilor Românice
- între care se numără şi Româna - nu a fost limba Latină, ci o
limbă cu mult mai veche, vorbită de păstorii din Munţi care au
migrat către Europa: “Sistemul de învăţământ spaniol porneşte
de la premiza că limba mamă este latina şi explicarea
transformărilor lingvistice pe asta se bazează. Gramatica istorică
ne spune că latina a suferit în timp schimbări succesive,
devenind aşa-zisa latină vulgară care, la rândul său, prin noi şi
adesea complicate transformări, a format limbile romanice.
Limbile romanice ar fi, aşadar, rezultatul degenerării latinei,
deci ar trebui să semene cu mama lor, limba latină, la fel de mult
sau chiar mai mult decât seamănă între ele. Or, lucrurile stau
chiar pe dos! Limbile romanice / românice seamănă mai mult
între ele decât cu limba latină, inclusiv cele îndepărtate, în
aparenţă, cum sunt româna și galiciana. Latina a fost ‘limba de
cultură’ a jumătate de Europă, timp de multe secole. Ştiinţele
umaniste au folosit-o în studiul juridic, istoric, literar şi - mai
ales - religios. Chiar şi astăzi o folosim, de exemplu, pentru
denumirile ştiinţifice ale plantelor. În Evul Mediu, era cea mai
importantă limbă din Europa, pentru că era limba scrisă
universală. Dar când latina a fost aleasă ca limbă de cultură, ea
era deja o limbă moartă, nu se mai vorbea nativ nicăieri. A fost
consacrată intenţionat, tocmai pentru că nu mai putea fi înţeleasă
decât dacă o studiai. Era limba puterii. Plebea, pătura de jos a
societăţii, adică cei ce nu făceau parte din nobilime şi cler, nu
aveau acces la cultură, pentru că nu înţelegeau latina. Oamenii
au fost nevoiţi să o accepte, pentru că a fost impusă de sus în
jos, dar populaţia de fapt nu a asimilat-o niciodată. A rămas doar
o limbă scrisă, nu vorbită. Chiar în Imperiul Roman, latina era
doar o limbă planificată şi impusă, pentru a comanda trupele şi a
unifica armatele de diverse origini, pentru a redacta documente.
Am descoperit că nu există, de fapt, nici o dovadă a existenţei
latinei vulgare, adică a latinei vorbite de popor. Dovezile arată
că se scria în latina clasică, dar se vorbea în alte limbi. Nu doar
că limbile românice seamănă mult mai mult între ele decât
seamănă cu latina, dar, în timp, au adoptat soluţii care nu au
nimic de-a face cu latina. Ni se spune, de exemplu, despre
cuvintele catalane ‘cap’ şi ‘nas’ că vin din latinescul ‘caput’ şi
respectiv ‘nasus’. Şi, cu toate acestea, în română se spune tot
‘cap’ şi ‘nas’, exact ca în catalană, o limbă anterioară latinizării!
Şi nu doar cuvintele izolate coincid; când un român spune: ‘tot
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

s-a pierdut’, un catalan înţelege fără probleme, pentru că fraza se ocupat, unde revoltele erau frecvente. În plus, spre deosebire de
construieşte la fel şi în catalană ‘tot s’ha perdut’ sau în castiliană Spania, unde a existat jugul Bisericii Catolice, în România latina
‘todo se ha perdido’. Cu greu se pot atribui întâmplării nu s-a impus ca limbă de cultură. Unitatea lingvistică a Româ-
asemănările dintre aceste construcţii care, pe de altă parte, nu au niei nu se poate explica prin romanizare, de altfel, factorii de ro-
nimic de-a face cu latinescul ‘omnia perdita’. Se spune că din manizare sunt mult mai puţini decât în alte părţi ale Europei. Nu
latină vine şi ‘casa’, unde are sensul de colibă. Însă latinii îşi nu- este simplu să schimbăm lucrurile. Vă daţi seama că o astfel de
meau casele ‘domus’. Şi, cu toate acestea, în română, dalmată, teorie acceptată ar duce la schimbarea tuturor manualelor
italiană, occitană sau portugheză casa înseamnă casă. Astfel de şcolare şi a cursurilor din universităţi. Orice schimbare, la
exemple sunt numeroase. La ele se adaugă chestiuni mai început, produce teamă. Trebuie continuată munca de cercetare,
serioase, precum faptul că toate aceste limbi, în mod inexpli- altă cale nu există!” Oricine poate observa că Imperiul Roman a
cabil, pur şi simplu, şi-au pierdut genurile din latină. Chiar şi ro- stăpânit în 3 continente: în S Europei, în N Africii şi în V Asiei;
mâna are genuri prin flexiunea articolului, nu a substantivului în cele 2 continente vecine Europei - Africa şi Asia - unde
propriu-zis. Faptul că întâlnim astfel de asemănări între, să Romanii au intrat înainte de a-i ataca pe Daci şi de unde
zicem, română și catalană, despărţite acum de 5 limbi diferite şi Romanii au plecat după ce s-au retras dintre Daci (deci unde
de peste 2 mii de kilometri, e greu de explicat. Singura Romanii au stăpânit mai mult timp decât au reuşit în Europa s-o
explicaţie este că toate aceste limbi au avut o mamă comună, dar facă printre Daci), n-a fost şi nici nu e limba maternă vreo limbă
care nu a fost latina, ci o limbă mai veche. Tind să cred că exista Romanică. În Europa, Romanii au stăpânit timp mai îndelungat
o limbă a popoarelor de transhumanţă, cu mult mai veche decât popoare care n-au avut şi n-au ca limbă maternă vreo limbă
formarea Imperiului Roman, o limbă comună a populaţiilor ce Romanică (de exemplu pe Germani, pe Greci, ş.a.), nereuşind să
locuiau în munţi şi se ocupau de păstorit, şi care a avansat prin le schimbe limba maternă; politica Romanilor faţă de Geto-Daci
transhumanţe în toate zonele Europei. Diferenţele majore au a fost de jefuirea lor iar nu de integrarea lor lingvistică: privind
început să apară când toate acele grupuri migratoare s-au stabilit cetăţenia Romană, e de ştiut că au rămas ordine scrise ale
într-un anume loc şi au început să devină sedentare. Oricum, militarilor Romani cantonaţi printre Dacii ocupaţi ce interziceau
asemănările dintre română, occitana vorbită în sudul Franţei şi cununiile Romanilor cu Dacele în timpul stagiului militar, fiind
limba bascilor vorbită în Pirinei, sunt surprinzătoare. Mai cred permise numai veteranilor (după minimum 25 ani de activitate
că aceste limbi românice nu vin de nicăieri. Ele erau aici. Erau în armată), când aceia deja - corespunzător vremurilor - erau
graiuri locale, uşor diferite pe măsură ce se îndepărtau lingvistic prea în vârstă pentru a mai fonda de fapt familii / gospodării iar
şi geografic de locul de vorbire. Faptul că în România, de pildă, de altfel, trupele Imperiale în majoritate erau formate din
se vorbeşte o limbă românică, pe un teritoriu mult mai extins de- mercenari de pe cuprinsul Imperiului Roman, nu din “etnici”
cât cel ocupat de romani şi că această limbă seamănă izbitor cu Romani, deci vârstnicii soţi n-aveau de ce să-şi impună în
românicele occidentale, deşi nu s-a aflat în contact cu ele în propria casă o limbă ce nu le era maternă nici lor.
ultimele 2 milenii, ne trimite, încă o dată, la o mamă comună a
acestor limbi, mult mai veche decât procesul de latinizare. Lim-
bile românice împărtăşesc un procent important de caracteristici
fonetice, lexicale, morfosintactice şi semantice, ceea ce demons-
trează un grad înalt de înrudire, cu o tipologie lingvistică ce le
relaţionează între ele, dar le diferenţiază de latină. Fonetica şi
morfosintaxa limbilor românice nu aparţin tipologiei latine,
acesta este adevărul. Cu latina ar fi o legătură de înrudire, nu de
filiaţie. O altă posibilă explicaţie a dat-o arheoloaga lituaniană
Maria Gimbutas. Ea a afirmat că în Europa a existat o veche
civilizaţie, care nu era indo-europeană, şi care și-a avut
rădăcinile în Epoca Pietrei. Acea civilizaţie ar fi format culturi
regionale cu aproximativ 7 milenii înainte de Christos, fără
influenţe din Orient, dar la fel de dezvoltate ca şi
contemporanele lor din Anatolia. La mijlocul mileniului VI î.C.,
în prim plan a apărut cultura Vincea-Turdaş descoperită pe
teritoriul României. Subiectul acesta ar trebui cercetat mai în
profunzime. Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, limba şi scrierea
cea mai veche din Europa ar putea proveni din zona dintre
Carpaţi şi Balcani. M-am bucurat să descopăr limba română şi
să văd că în ea se confirmă toate ideile mele. În sensul acesta,
am constatat că în România există deja o mişcare ce încearcă să
ne transmită că e mai probabil ca latina să provină din strămoaşa
limbii române, decât româna din latină. Nu avem destule
cunoştinţe pentru a evalua această ipoteză, dar sunt date care
permit începerea investigaţiilor lingvistice de către voi, românii.
Tăbliţele de la Tărtăria, aparţinând culturii Vincea-Turdaş, au o
vechime de 7300 de ani şi, în mod curios, ele au similitudini cu
pietrele pictate din Franţa şi cu cele din Portugalia. Latinizarea
Daciei ridică mari semne de întrebare, pentru că este imposibil
ca o limbă să sufere un proces de modificare ce durează de
obicei milenii, în doar 165 de ani, şi cu un teritoriu doar parţial
251
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Dr. Augustin Deac a scris: “Se dovedește pe zi ce trece,
tot mai argumentat, că ‘formarea limbii și poporului român’ prin
romanizarea geto-dacilor de peste 3 milioane de locuitori, în
spațiul strămoșesc, este o teză falsă. Arheologul român Vasile
Pârvan recunoștea că ‘nimeni n-a putut demonstra convingător
acest proces de romanizare’ iar istoricul Petre Panaitescu
remarca și el că ‘nu există aspecte mai puțin studiate decât
problema romanizării’. Filologul italian Carlo Tagliavini
declara: ‘romanii nu și-au propus nici o asimilare violentă a
populațiilor supuse și nu au încercat nicicând să-și impună limba
lor, considerând - dimpotrivă - folosirea latinei culte ca o mare
distincție’. Academicianul Niculae Iorga concluziona: ‘nu
credem în romanizările minunate prin legionari de 60 de ani,
căsătoriți cu femei barbare, care - cu tenacitatea conservativă a
femeilor - mai curând ele i-ar fi putut deznaționaliza’. Dimitrie
Cantemir - analizând originea cuvântului românesc ‘gluga’ -
susținea convingător că este un cuvânt din ‘limba noastră
dăcească’. Nu limba latină romană cultă a stat la baza formarii
limbii române, și - în general - a limbilor zise ‘romanice’, ci
tocmai invers, vechea limbă a strămoșilor noștri autohtoni a
traco-geto-dacilor, ale căror mlădițe cu milenii în urmă, în
diferite etape istorice, au migrat ajungând și pe teritoriul
Peninsulei Apenine (a Italiei de astăzi), limba rustică / populară,
de neam ‘latin’, a stat la baza forjării târzii, în ultimele secole
ale mileniului I î.C., a limbii romane culte, în timpul afirmării și
a gloriei Imperiului roman. Filologul Petru Maior aprecia:
‘Limba românilor celor de la Muntele Pina din Peloponez, una
este cu limba dacilor, adică cu a românilor din Dacia; de unde
urmează că românii aceia cu aceștia oarecum au fost laolaltă’.”
Cercetătorul Român Ioan Ispas a scris în 2015: “S-au adus foarte
multe argumente că limba vorbită de daci a fost aceeași înainte,
în timpul și după ocupația romană, perpetuându-se până în zilele
noastre, asimilând desigur și cuvinte de la cei cu care au venit în
contact strămoșii noștri. Însă istoricii noștri nu îndrăznesc să
accepte că latina dacilor era mai veche decât latina romanilor
(neacceptând aceasta au apărut diverse explicații pentru a
justifica faptul că totuși limba noastră este o limbă
romanică). Femeile dace nu au învăţat latina de la soldaţii
romani. Pe Columna lui Traian de la Roma - o istorie în
basorelief a războaielor cu dacii - nu există nici o scenă care să
prezinte o atitudine prietenească a femeilor dace faţă de soldaţii
romani; dimpotrivă, există o scenă în care prizonierii romani
erau torturaţi de femeile dace. Sigur nu făceau asta ca să le
înveţe limba! Monumentul Columna lui Traian a fost terminat în
anul 113, deci la 7 ani de la încheierea războiului; cu toate
acestea, nu conține nici o scenă care să arate că lucrurile s-au
schimbat și că femeile dace s-au aruncat în brațele soldaților
romani. Dacă scena torturării prizonierilor romani de femeile
dace, care se răzbunau pentru soții sau frații pierduți, a fost
imortalizată era normal să fie prezentată o scenă a reconcilierii
dintre învinși și învingători după o perioadă în care au fost lăsați
la vatră câteva sute de veterani (fiecare legiune romană angaja
anual cam 275 de tineri ca să compenseze pierderile diverse și
lăsările la vatră). Dacă răzbunarea femeilor dace față de
invadatorii care le-au ucis soții sau frații pare a fi un act de
cruzime, ce să spunem despre scena în care legionarii romani
prezentau capetele retezate ale dacilor împăratului Traian. Ei o
făceau ca să primească decorația ‘Cupa de argint’. Teoretic ar fi
fost 2 posibilități ca femeile dace să se fi combinat cu soldații
romani: a) în perioada serviciului militar, sau b) după lăsarea la
vatră. Până în anul 197, soldații romani n-au avut voie să se
căsătorească. Legionarii romani aveau dreptul la un concediu de
252
4 luni odată la 4 ani, în perioada iernii, când nu erau întreprinse
campanii militare. Rezultă că singura perioadă în care un
legionar îşi putea întemeia o familie (după anul 197) ar fi fost în
concediu. Este însă greu de crezut că în perioada concediului un
legionar umbla hai-hui prin satele ostile ale Daciei să-și caute o
nevastă în loc să o facă în locurile de origine în siguranță, unde
era cunoscut și mai cunoștea niște fete bune de măritat. Serviciul
militar la romani dura 25 de ani și sigur că o asemenea perioadă
lungă de timp nu se putea trăi în abstinență. Într-adevăr, orice
legiune romană era însoțită de măgari pentru transportul
corturilor soldaților și ofițerilor, mașinilor de război,
materialelor și proviziilor, oameni care se ocupau de aceste
animale, negustori, sclavi și… prostituate. Toată această
adunătură era plasată în spațiul dintre corturi și valul de apărare.
Este un argument în plus că soldații romani nu aveau ce căuta
prin satele dacilor decât în mod organizat, de exemplu când
ajutau la strângerea dărilor. Dacă pentru a demonstra că femeile
dace n-au avut legături cu soldații romani (exceptând
prostituatele, neexistând pădure fără uscături) am folosit
argumente logice pe baza regulamentelor militare ale romanilor,
în cazul situației veteranilor avem dovezi materiale că ei s-au
întors în locurile natale. Pe teritoriul României nu s-a găsit nici o
dovadă că după terminarea serviciului militar veteranii originari
din alte părți ale imperiului s-ar fi stabilit în
Dacia. Monumentele funerare găsite pe teritoriul țării noastre pe
care apar nume romane au fost interpretate ca fiind ale unor
veterani romani căsătoriți cu femei dace, ceea ce ar putea fi
adevărat în ipoteza că veteranii erau daci care au servit în
cohortele din Britania, Siria sau Capadocia și s-au întors acasă.
Faptul că numele de pe ele par a fi romane nu are relevanță
deoarece romanii romanizau toate numele (așa cum procedează
și astăzi ungurii care maghiarizează tot ce prind)”.
Tot în 2015, Dr. Paul Cheptea - conferențiar
universitar, preşedintele “Terra Dacica Aeterna” - a afirmat:
“Astăzi, orice om de condiţie medie din România mănâncă
aproape ca un împărat roman. Omul de rând de atunci era însă
de cele mai multe ori la limita sărăciei. Se mulţumea cu o
fiertură sau cu vânat. Noi idealizăm timpurile trecute, dar nu
erau toţi voinici şi rumeni în obraji. Plus că erau o grămadă de
boli. Sigur, erau mai rezistenţi ca noi la boli şi la frig, însă
studiile legate de media de viaţă arată că noi trăim de aproape 3
ori mai mult decât ei. Media de viaţă era de circa 30 de ani. De
asta se şi căsătoreau la 16 ani, pentru că era jumătatea vieţii.
Erau vremuri grele. Moartea era ceva firesc, o vedeai la tot
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
pasul, era mult mai prezentă decât astăzi. De-asta, pentru daci,
nu faptul că mureau era problema, ci cum o făceau. Soldaţii, mai
ales cei romani, o duceau un pic mai bine, însă şi lor războiul le
scurta viaţa. E greu să ne imaginăm cum era atunci, dar cred că
un război era efectiv un măcel. După câte un atac sau raid, erau
anumiţi oameni cu o misiune precisă, să dea foc membrelor
amputate şi cadavrelor, pentru a nu se declanşa o molimă. Erau
puţini supravieţuitori ai serviciului militar complet. Multe femei
mureau la naştere. Majoritatea oamenilor nu aveau nici ceas,
nici calendar. Viaţa nu era simplă. Tot timpul erau invazii ale
străinilor sau chiar ale tribului vecin. În interiorul Carpaţilor,
ţărănimea a avut parte de securitatea munţilor şi era o populaţie
mai stabilă şi mai dezvoltată. Cei din Muntenia sau Moldova,
însă, aveau în gospodărie doar strictul necesar. Inventarul
obiectelor descoperite e redus. Casele nu erau decât nişte
improvizaţii, pentru că nu rezistau atacurilor, căci îţi luai vaca
de funie şi cam cu atât fugeai în pădure”. În 2016, Mihai
Gheorghiu - directorul adjunct al “Muzeului Țăranului Român”
- a afirmat: “Sunt împotriva idealizării vieții țărănești
tradiționale. A idealiza este a avea o privire superficială. Era o
viață dură, aspră, o viață pe care noi astăzi nu o gândim la
adevărata ei dimensiune. Plutește prea mult un aer folclorizant
peste multe din iluziile și prejudecățile noastre. Țăranul român
era un adevărat luptător, un om adevărat, care a dus greul
supraviețuirii naționale, altfel nu am fi rezistat ca popor. Este
meritul pe care i l-au recunoscut atât aristocrația românească, cât
și elita intelectuală a României moderne”. Academicianul
Bulgar Vladimir Georgiev a afirmat în 1968 că “româna a
păstrat ca substrat elemente preţioase ale unei limbi indo-
europene dispărute care au o anumită importanţă pentru
indoeuropenistică şi istoria ei: este vorba de limba daco-
moesiană; româna poate fi studiată chiar ca o limbă indo-
europeană specifică”. În “Dicţionar etimologic al limbii române
(pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” din 2009, Dr.
Mihai Vinereanu - lingvist Român emigrat în SUA - a
argumentat: “O deosebire fundamentală între provincia Dacia şi
alte provincii romane este aceea că a fost ultima provincie
europeană adăugată imperiului şi prima din care romanii s-au
retras. Este puţin probabil ca populaţia satelor să fi ştiut latină
iar cei care ştiau erau desigur bilingvi. Astfel, cei care nu aveau
nevoie să circule, mai ales femeile, nu cunoşteau latina sau o
ştiau în foarte mică măsură. Este evident că puţinii vorbitori de
latină, la rândul lor bilingvi, nu au putut romaniza restul
populaţiei nevorbitoare de latină din fosta provincie romană şi,
cu atât mai puţin, pe cei din afara ei, cu mult mai numeroşi.
Aceasta numai şi pentru simplul motiv că bilingvii comunică cu
ceilalţi bilingvi în limba pe care o cunosc mai bine, mai precis în
limba lor maternă, iar cu persoanele monolingve în limba celor
monolingvi. Orice persoană bilingvă ştie bine acest lucru, fapt
complet ignorat de lingvistica românească. Pe de altă parte, este
important să arătăm că s-a făcut prea mult caz cu privire la
inscripţiile latine din Dacia, dar prezenţa acestora nu este deloc
o dovadă a romanizării. Se ştie că inscripţii latine s-au găsit
peste tot în fostul Imperiu Roman, chiar şi în regiuni unde
populaţia nu a fost romanizată. În plus, inscripţiile latine erau o
modă a celor avuţi, puţini la număr, unii dintre ei bilingvi sau
chiar neştiuitori de limbă. Theodor Capidan în ‘Aromânii’ a
arătat că, în secolele trecute, datorită prestigiului limbii greceşti,
aromânii mai înstăriţi îşi puneau pe mormânt inscripţii în
neogreacă, chiar şi unii care nu ştiau o boabă greceşte.
Accentuăm ideea că limba vorbită şi limba inscripţiilor existente
într-o regiune, la un anume moment istoric, pot să nu coincidă.
Limba inscripţiilor coincide cu limba oficială sau cu ‘limba de
253
prestigiu’, fapt bine bunoscut cercetătorilor care studiază
societăţile bilingve. Un exemplu cu mult mai la îndemână în
acest sens este cazul Ţărilor Române, spaţiu în care limba
slavonă s-a folosit ca limbă oficială şi de cultură câteva secole şi
unde avem multe inscripţii în limba slavonă. Când este vorba de
morminte, aceste inscripţii apar pe mormintele domnitorilor şi
ale boierilor din acea epocă. Era limba slavonă limba lor
maternă? Oricine va răspunde: nicidecum! Ca să nu mai vorbim
de restul populaţiei româneşti din Ţările Române. Ştim bine că
limba lor maternă era limba română, dar ca orice persoană
educată din acea vreme, mulţi dintre boieri ştiau slavonă, mai
mult sau mai puţin. Oamenii simpli însă nu ştiau slavonă şi nici
nu-şi puneau pe morminte inscripţii în limba slavonă iar dacă îşi
vor fi pus, acelea au fost pe cruci de lemn şi nu au ajuns până la
noi”. Academicianul Român Niculae Iorga de altfel a scris:
“Inscripţii şi sculpturi lasă cei care au posibilităţi materiale, deci
bogaţii, nu oamenii săraci şi umili; e o greşeală istoria
reconstituită numai prin inscripţii şi statui, ce este una a celor
bogaţi (iar strămoşii noştri nu erau bogaţi, ci formau un popor de
ţărani)”. Limba Română de fapt este limbă Românică (grup
lingvistic din care a făcut parte şi Latina); limba Română nu este
limbă Latină (catalogare improprie, nu numai deoarece Latina /
limba administraţiei Imperiului Roman a dispărut, ci şi din
cauză că statistic cuvintele Latine ori de origine Latină în
vocabularul Român sunt în minoritate iar ca atare - termenii
Latini neformând majoritatea - e nepotrivită încadrarea Românei
ca “Latină”: dimpotrivă, s-ar părea că o bună parte a Latinei
provenea din fondul autohton stră-Român - dar asta-i altă
analiză - îndeajunsă fiind clasificarea Românei ca limbă
Românică / stră-Româna fiind chiar “naşa” reală a respectivei
grupe lingvistice Indo-Europene). De exemplu, Dr. Johannes
Schmidt 1843-1905 din Pomerania - lingvist German - autorul
“Teoriei valurilor” (susţinând că la fel cum o piatră aruncată în
apă generează cercuri concentrice, aşa şi caracteristicile unei
limbi se difuzează dintr-un punct central) a afirmat că Greaca,
Latina dar şi alte limbi Europene s-au născut din Rumână / stră-
Română. Dr. Lucian Cueşdean din România a afirmat în 2012:
“Româna onomatopeică precede neoliticul; observaţia atentă a
mii de termeni din vocabular ne demonstrează că ‘româna
onomatopeică’ stă la originea sistemului european de
comunicare sonoră, pe baza reflectării auditive a lucrurilor, ce a
condus la limbajul metaforic al lexemelor româneşti, noţiuni
compuse prin morfeme ce au produs cuvinte-metaforă. Modelul
onomatopeic a generat sistemul de cuvinte-metaforă; indo-
europeana a rezultat din rumâna pelasgilor şi nu invers. Latina s-
a desprins din română”. În argumentaţia sa, Dr. Mihai
Vinereanu - care întreabă inclusiv dacă limba Latină nu a avut
articol, cum de au căpătat toate limbile Romanice articol - a
sintetizat: “Trebuie reevaluat aportul limbii latine la formarea
limbii române; în plus, este evident că multe presupuse
împrumuturi ale limbii române din alte limbi (greacă, turcă,
slave, maghiară, etc.) sunt împrumuturi ale acelor limbi din
fondul trac. Am urmărit evoluţia limbilor de la ‘nostratică’ la
‘indo-europeană’, la ‘traco-dacă’, până la română, argumentând
cu date lingvistice şi istorice, tocmai pentru a ne îndepărta de
interpretările şi teoriile false care au fost susţinute de-a lungul
timpului. Pentru o bună înţelegere a evoluţiei limbii traco-dace,
pe care o considerăm adevărata predecesoare a limbii române, şi
nu latina cum se crede îndeobşte, am făcut ample comparaţii cu
mai multe limbi indo-europene cu care traco-daca se învecina şi
se înrudea, folosind informaţii la zi mai puţin cunoscute atât
marelui public, cât şi specialiştilor. O analiză etimologică a
tuturor toponimelor, hidronimelor şi gloselor care ne stau la
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
dispoziţie din cele mai vechi timpuri şi până în epoca modernă
este o necesitate în cultura română, tocmai pentru a ne cunoaşte
mai bine istoria şi propria noastră origine. Originea limbii
române şi a poporului român vor trebui regândite în mod
fundamental, întrucât teoriile ştiinţifice trebuie elaborate în
conformitate cu datele lumii reale şi cu dovezile de ultimă oră de
care dispunem, nu datele să fie interpretate şi selectate în funcţie
de teoriile pre-existente. De aceea, considerăm că este imperios
necesar ca toţi cei care cercetează originea limbii române şi a
poporului român - istorici şi lingvişti - să reinterpreteze şi să-şi
reformuleze periodic teoriile în conformitate cu datele cele mai
noi ale ultimelor descoperiri privind istoria, lingvistica şi mai
nou, genetica”.
Boreana / Nordica limbă Nostratică a fost vorbită
dinaintea constituirii Imperiului Atlant / Borean, filologi ca
Aharon Dolgopolsky în 1998, Allan Bomhard în 2014, ş.a.,
datând-o ca începând cu mileniul XV î.C., din ea, ce a devenit
limba Atlanţilor / strămoaşa directă a Românei = “stră-
Româna”, derivând - de interes pentru Gherga - mai ales
grupurile Kartvelian / Caucazian şi EurAsiatic (cel care a
generat Graiurile Gorgane ale Indo-Europenilor); încă din
Nostratică (cu mult anterior Indo-Europenei, adică dinaintea
Gorganei / Kurganei, cu 10 milenii, pe când era ultima
glaciațiune) embrionii lingvistici Gherga deja existau, în prezent
fiind disponibile numeroase reconstituiri realizate de specialişti,
ca de exemplu proto-Nostraticul “Khara” pentru “întuneric” a
dus la AfroAsianul Gherghi, proto-Nostraticul “Ker” pentru
“bătrân” a dus la EurAsiaticul Ghergheros, etc.: iată că dăinuirea
Gherga încă din Epoca Pietrei a fost dovedită nu doar arheologic
sau genetic, ci şi lingvistic.
Gloto-calibrarea lingvistică (de la Nostratică până acum)
254
Dr. Mihai Vinereanu a scris în 2017: “Deși de-a lungul
timpului limba română a suferit diverse influențe, aceasta
rămâne o limbă conservatoare, păstrând elemente lexicale indo-
europene care nu se mai găsesc în multe din limbile aparținând
acestei familii de limbi. Mergând mai departe, din cele peste 6
sute de rădăcini nostratice reconstituite de John Kerns și Allan
Bomhard în 1994, peste 2 sute se regăsesc în limba română
actuală, prin urmare mai mult de o treime, aproape fiecare din
ele având 2-3 sau mai mulți derivați în română. Ulterior, Allan
Bomhard a extins mult cercetările sale, identificând un număr
mult mai mare de rădăcini nostratice din care, la rândul lor,
multe s-au păstrat în română”. Este de remarcat că arheologia
din România, folclorul Românilor, limba Română, inteligenţa
cunoscătorilor Culturii Române, ş.a.m.d., constituie tezaure de
prim rang pentru cei interesaţi atât în Vechea Lume pre-Romană
- cât şi în dezvoltarea actuală - printre exemple fiind: comorile
Vechii Lumi găsite de specialişti în România, basmele
Româneşti (unele fără perechi pe glob), vocabularul deosebit -
multor străini fiindu-le mai greu să-l înveţe decât le e Românilor
să le înveţe limbile - premierele extraordinare nu numai
religioase, ci şi tehnologice / ştiinţifice produse de cei
aparţinând cultural Românilor, etc.; folcloristul Ardelean Ovidiu
Bârlea 1917-1990 a afirmat: “Basmul e ca un râu în care se
varsă toate celelalte torente ale culturii populare (mituri,
legende, credinţe şi practici religioase, concepţii despre lume,
etc)”. Oriunde în lume există însă destui oameni care-şi
neglijează moştenirile, presupunând că lumea porneşte doar cu
propriile lor persoane iar restul nu prea contează, ceea ce nu-i
lipsă de “patriotism” sau de “cunoaştere”, ci de energie / vârtute
pentru depăşirea orizonturilor (aflate acolo unde sunt - adică
tocmai la orizont - îndeajuns de comod pentru a nu deranja):
deconectați tot mai mult de natură, oamenii Moderni sunt tot
mai lipsiți de energia vitală (pe care încearcă s-o compenseze
prin surogate); e foarte vizibil că acum energiile Românilor - ca
şi ale multor neamuri / popoare - se consumă ca un foc mocnit,
rar ivindu-se ici-colo câte o vâlvătaie / aşa cum ar corespunde
potenţialului.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Savantul Basarabean Victor Kernbach în “Enigmele
miturilor astrale” a explicat: “În accepţiunea curentă, noţiunea
de ‘mit’ are sensuri paralele - co-existente - de memorie
tradiţională (cel fundamental), de tradiţie sacră a unor revelaţii
din erele timpurii ale popoarelor şi de simbolistică sau ficţiune
metaforică. Originea tuturor miturilor şi - implicit - a religiilor
se bizuie pe contemplarea unor fapte reale care depăşeau puterea
de înţelegere a privitorilor şi este o prejudecată părerea că
fantezia omenească poate inventa ceva din nimic, fără a avea un
sprijin în cunoaşterea concretă. Sensul demitizării nu este
distrugerea mitului, ci decantarea memoriei de metaforă şi
simbol. Luciditatea oamenilor care se preocupă intens de găsirea
adevărului e mai logică decât reveria celor care-l ştiu înainte de
a-l fi căutat. Mitologia românească nu e cu nimic mai prejos
decât ‘frumoasele’ mitologii clasice, vehiculate de mitografi. În
spaţiul carpato-danubiano-pontic pot fi găsite dovezi folclorice
din pastoralitatea mezolitică şi arheologice de continuitate din
neolitic. Ritualuri arhaice ca roţile de foc şi priveghiul, tradiţii
sau noţiuni mitice ca tărâmul-celălalt şi pendularea ideii de
destin ori chiar elemente lexicale, inclusiv beneficiile literare din
basme, balade, etc., pot constitui repere inductive”. Specialiştii
în credinţe religioase preistorice au demonstrat că aspectele
ritual-cultuale etichetabile ca “populare” s-au dovedit în general
a fi mai vechi decât cele specifice mitologiei “literate”;
mezoliticul - adică Epoca Pietrei “de mijloc” - a fost împărţirea
cronologică a unora pentru perioada cuprinzând deopotrivă
sfârşitul paleoliticului şi începutul neoliticului, adică exact
timpul de apogeu al Atlanţilor / “Oamenilor bărcilor” (în al
căror Imperiu acvatic = lacustru deplasarea facilă era pe apele
rezultate din topirea calotei polare, îndeosebi cu ajutorul
buştenilor / plutelor, după glaciaţiune în EurAsia suprafeţe vaste
mustind, vreme îndelungată fiind nenumărate bălţi, Lacuri,
Râuri ori Fluvii cu ape mult mărite faţă de ce mai e acum,
oamenii de timpuriu - în lipsa şoselelor şi podurilor -
specializându-se în navigări: de exemplu, animalele mai mari
sau carele erau trecute prin legarea laolaltă a mai multor pirogi -
canoe / bărci - unite prin scânduri puse peste, de-a curmezișul
iar apoi, pe uscat, plutele erau trase de marile animale sau
purtate în căruțe).
Imperiul Atlant cu 3 milenii înaintea Potopului Pontic
(1=Bosfor, 2=Delta Sakarya, 3=Kerch, 4=Caspica, 5=oraș
Atlant, 6=Pont, 7=Egeea)
Către sfârșitul Epocii Pietrei (în ultimele sale milenii),
inclusiv în spațiul stră-Român - de exemplu în Bazinul
Dunărean, de la Gherdap în jos - erau tipice elemente ca: în
255
paleolitic și mezolitic au fost caracteristice migrările /
nomadismul iar sedentarii - ca piețele / târgurile de la Porțile
Atlante sau Atlantida / capitala Imperiului Atlant - erau
excepțiile, în neolitic stările inversându-se, anume oamenii
sedentarizându-se masiv iar nomazii / migratorii rămânând
excepțiile; în Epoca Modernă, datorită comodității cercetării mai
facile, savanții aparținând curentului principal în general s-au
concentrat pe studierea urmelor de pe uscat ale sedentarilor -
care dacă erau de pe înălțimi erau mai conservatoare - și mai
puțin pe ale celor de mai jos, de la Vale (cu mobilitate mai mare
sau migrantă) iar și mai puțin pe navigatorii cu urmele legate de
rețeaua acvatică, fie cu ape dulci sau sărate / prezentând
dificultățile cele mai mari de cercetare. Termenul de “tărâm”
probabil a fost compusul “Tă-Râm” pentru “Ţara Rumână /
Râmână” / din aşa ceva derivând şi cuvântul Latin “Terra”
(iniţial, “Tă-Râm” / Tărâm putând fi chiar Gă-Râm, adică
literalmente “Teritoriul” / “Pământul” Român, transpunerea “T”
peste “G” fiind frecventă în vechime, Pământul Ga devenind Ta
iar luminat de Soarele Ra ca “Terra”); autorul Român Costel
Popescu în “Religia nemuririi” din 2014 a scris: “O legendă
spune că Ram - prin 6700 î.C., după Kabala - a plecat în Asia iar
apoi ‘trecu la cucerirea Indiei aflată în acea vreme sub
stăpânirea negrilor, căci a fost o vreme când malurile Gangelui
au fost locuite de Etiopieni’ (care se pare că au fost duși acolo
de Horus, cu mult înainte de Ram, care era însurat cu o
Atlantidă)”. Primul tărâm consolidat Imperial - ca Rai - avea
aproape de inima sa Ţara Rumână / Râmână, a “oamenilor
Raiului” / “Râurenilor” (adică a oamenilor de pe Râuri: “Râu-
mâni” / “Ru-mâni” - ulterior ştiuţi şi ca Valahi, adică vâslaşii de
pe apele curgătoare - întâi aceia fiind pe buşteni de goruni /
stejari scobiţi, apoi pe plute din brazi legaţi între ei). La
latitudinile temperate ale stră-Românilor, bradul - verde tot anul,
inclusiv iarna - a fost considerat Copac Cosmic = Osia Lumii iar
gorunul / stejarul (verde vara) a fost apreciat ca “Ar-Borele” /
Arborele Vieţii, Pomul Cunoaşterii fiind mărul; încă din
timpurile Epocii Pietrei, puterea codrilor a dus la tripla ipostază
fitomorfă a Osiei Lumii, prin Copacul Cosmic, Pomul
Cunoaşterii, Arborele Vieţii (popular, Osia Lumii era Columna
Cerului care trecea prin Buricul Pământului, având tripla
dimensiune universală materială, spirituală și sufletească iar în
legătură cu forța morală de virtute s-au deosebit personificările
de “Fârtat” și de “Ne-Fârtat”, respectiv de bine sau de rău:
Fârtații - literalmente cei “fără tați” Neandertali, adică erau
Homo Sapiens - își arătau prietenie, solidaritatea lor făcându-i
învingători față de străvechii Uriași “tătâni” / Titani,
individualiști care erau Neandertali iar după extincția
Neandertalilor, fârtații, adică oamenii “fără tați”, au exprimat
realitatea poliandră a matriarhatului, considerată pozitivă, pe
când situația negativă era cea patriarhală, a recunoașterii
pruncului inclusiv de către celălalt părinte). Este de observat că
traversarea unei ape curgătoare - chiar şi prin vad - deseori
atrăgea ajungerea pe celălalt mal mai la Vale în comparaţie cu
punctul plecării (tărâmul - având mereu axial Râul - incluzând
de obicei ambele maluri, aşa şi extinzându-se popularea unei
Văi / lunci). De altfel, Dr. Tache Papahagi - profesor universitar,
reputat lingvist - a prezentat în dicţionarul publicat în România
că la Armâni / A-Români (zişi Vlachi / Vlaki în Balcani),
termenul “Avlaki” înseamnă “gârlă” iar “Avlakiu” e “rigolă” /
“canal”: înţelesul acvatic - “Valah” fiind apropiat de “val” la
Români - s-a prezervat şi ca “Avlaki/u” la A-Români (Vlaki /
Vlahi); dintotdeauna poporul Român / Valah - format de
“Oamenii Raiului” - a fost cel de pe apele din spaţiul Carpato-
Dunăreano-Pontic (din Nordul Balcanic, cu observaţia
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
suplimentară că în zona Balkană / Valkană - populată de Vlaki -
s-a practicat des suprapunerea “V”/”B”, în mod similar
ajungându-se şi la onomastica Lacului Balaton = Valaton, de
exemplu orașul Veszprém din apropierea aceluia, oficial
conectat pentru capitala culturală Europeană din 2023 împreună
cu Timișoara / cel mai mare oraș din Banat, avându-și
etimologic onomastica legată de vechiul Besprem, astfel cum a
documentat în 2005 și lingvistul Slovac Rudolf Krajčovič). În
Nordul Europei, de unde Medieval s-au lansat Varegii =
Vikingii ce au uimit lumea prin capacităţile lor de navigări,
“Vala” era forma literară pentru “profetă” - forma populară a ei
fiind “Volva” - prin ea înţelegându-se purtătoarea baghetei
Magice, care făcea incantaţii (numite “galdrar”); la denumirea
Vikingă se poate observa rezonanţa cu onomastica Wulfingă a
Geaţilor răsăriteni - de pe coasta Baltică a Scandinaviei - aşa
cum ziceau Europenii Vestici (în legătură cu simbolistica lor
lupească, anume ca “Lupi de Mare”): denumirea lor Varegă
provenea de la Europenii Estici - echivalată Latin prin “verax”
pentru “corect” sau de vechile cuvinte Ucrainean “varjah”
pentru “voinic”, Rusesc “varyag” pentru “negustor”, German
“wara” pentru “credincios” / “loial”, etc., Varegii populând
primele capitale ale Rușilor, orașele = “var” Garða și Kiev - pe
atunci Nordicii Europei folosind “Warg” pentru Lup (redând
ceea ce erau Varegii, anume Lupii apelor).
Din timpuri îndepărtate, oamenii au obișnuit
pretutindeni să-și denumească așezările - mai ales cele în
tandem - ca localitate din “vale” sau din “deal”, “de sus” ori “de
jos”, “veche” sau “nouă”, “mică” ori “mare”, etc. (orientările de
așa genuri parcurgând mileniile, fiind în uz și azi); “Valahii” au
fost cei de la “Vale” - din “Văi” - adorând “valurile” apelor
256
curgătoare sau stătătoare pe malurile cărora erau stabiliți (în
urmă cu milenii, în Europa post-glaciară, stăpânii uriaşei reţele
acvatice rezultată din topirea calotei polare Nordice - ce avea ca
axă principală Fluviul Dunărea - erau cei numiţi Valahi): în Evul
Mediu, Românii populând Valea Dunării inferioare au ajuns să
fie larg considerați, de toată lumea, drept cei mai semnificativi
Valahi / vârtoși vâslaşi (inclusiv Ţara Românească - de pe
malurile Dunării şi ai ultimilor săi afluenţi - fiind ştiută ca
Valahia), arealul lor de locuire - cu timpul Românii, adică
oamenii de pe Râuri sau “Râurenii” = “riveranii” stabilizându-se
pentru trai în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic - remarcându-se
prin marcarea teritoriului lor cu valuri de pământ şi de aceea
rămânând în amintiri ca Uriaşi “ji-dovi” = “zi-dari”, fiind vestiţi
realizatori de valuri, din pământ şi piatră, în Vechea Lume.
Foarte relevant, teritoriul României este plin de străvechile urme
ale valurilor de pământ şi ale “jidurilor” ridicate de Uriaşi,
semnificative în Ţara Românească - între Dunăre şi Carpaţi -
rămânând numeroasele resturi ale Brazdei lui Iorgu / Novac (din
cea mai mare construcţie megalitică - neolitică, datând din
mileniul V î.C. - de pe glob); în 2011, cercetătoarea Olimpia
Cotan-Prună în studiul “Giganţii - strămoşii noştri Semizei” a
afirmat: “În limbajul daco-românesc multe cuvinte şi expresii
sunt cu trimitere directă la oamenii mari: oriani, urieşi, orieni,
jidavi, jidori, jidovi, jidobi, giganţi, titani, eroi, veghetori,
găligani, gogomani, namile, haidamaci, vlăjgani, vlăsani, vlasiţe,
vladniki, vlăsaci, pelivani, plăvani, hâldani, huidume, babani,
balabani, doboli, blăjani, blajini, măgădani, maldări, om cât
malul, căpcăuni, stâlpnici, talani, nefilimi, zaplani, zablăi,
zăplani, zmei, etc. Alte neamuri au desigur multe denumiri
pentru Uriaşii care nu pot fi scoşi din memoria istoriei. Pelasgii,
Peloros, Omolos, Papaios, Hiperborei sunt tot denumiri de-ale
Omului Mare. Uriaşii se mai numeau şi Novaci. Populaţiile din
Carpaţi se deosebeau în vechime fiind oamenii înalţi, blonzi, cu
ochii albaştri şi cu fruntea lată, numiţi de istoricii antici ‘Oameni
sacri’. În scrierile antice Uriaşii erau o rezultantă genetică
între zei şi oameni, numiţi semizei - eroi la greci - iar în alte
scrieri sunt consemnaţi cu diverse nume dintre care cel mai des
întâlnit este cel de Omul Mare. Brazda lui Novac este unul
dintre cele mai importante monumente: ‘Troianul’ începe din
Panonia şi traversează România de la vest la est, apoi se
îndreaptă până la Don (toate teritorii stăpânite din vechime de
numeroasele neamuri ale strămoşilor Românilor); Novac era
împăratul Oamenilor Mari, un urmaş al lui Noe. Isprava
Oamenilor Mari, numită ‘Brazda lui Novac’ e cunoscută şi sub
numele de ‘Valul Troian’, căci a fost făcută de Omul Alb,
Troian: însemnând ‘Alb’, ‘Troianul’ era aşa deoarece semnifica
uriaşe depuneri de nea / zăpadă în valuri (la vechii greci,
nămetele ‘Troian’ n-avea vreo semnificaţie)”. Privind acei
străvechi “Oameni sacri” - Mari şi Albi, blonzi cu ochi albaştri -
din spaţiul Român, genetica a confirmat că au fost Finico-Ugri
(anume, urmaşii lor fiind mai ales printre actualii Balți / Baltici),
majoritatea din grupul bărbaţilor fiind cu profilul genetic ca
Gherga; e util de remarcat că “Velho” la vechii Finici / Suomi
avea sensul de Mag (după cum a documentat Basarabeanul
Victor Kernbach în “Dicționarul de mitologie generală”):
apropierea dintre Velho și Valah parcă n-ar fi exagerată dacă se
ia în considerare că N Europei a fost populat de cei plecați în
urmă cu milenii din vechiul spațiu al Românilor.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Valuri de pământ
Valul - adică meterezul de pământ - era făcut cu
materialul locului (argilă / lut), dublat de şanţul însoţitor (apărut
datorită volumului excavat), la aşezări cu rol de fortificaţie
pentru a stăvili vreo năvală iar la proprietăţi cu rol de marcare a
limitelor, hotar pe care se mergea / migra: popular, autohtonii
Români - numiţi “Valahi” de către celelalte popoare - ziceau
valului de protecţie “jid” iar valului de marcare “brazdă”; la
multe dintre valurile ale căror urme există şi acum au lucrat
mulţimi de Valahi, timpi îndelungaţi, impresionând Europenii ca
realizatori de valuri (de unde şi puternica denumire păstrată
pentru ei, de Valahi). Construcţiile respective i-au caracterizat
pe stră-Români din neolitic, fiindu-le emblematice în Vechea
Civilizaţie Europeană (în Epoca Pietrei, stră-Românii paleolitici
/ adică pre-diluvieni au fost legaţi mai mult de dimensiunea
acvatică a dulcilor ape continentale, inclusiv a navigării peste
valurile ce le străbăteau vâslind de pe plute, din pirogi, etc.,
formând un popor deosebit în Civilizaţia Atlantă iar stră-
Românii neolitici / adică post-diluvieni au început să fie legaţi
de dimensiunea aşezată / sedentară a stabilirii de-a lungul
dulcilor ape continentale, fiind continuatorii celei ce a fost
Vechea Civilizaţie Europeană, construind şi tot mai multe valuri
de pământ, încă din preistorie denumirea lor de Valahi
echivalând-o pe cea de Români); în Europa, în afară de Valahi la
Dunărea inferioară s-au mai înregistrat de pildă şi Valoni în
Belgia / “Bel-Gia” sau Wales = Ţara Galilor, etc. (de exemplu,
în Engleză - limbă Indo-Europeană, chiar dacă nu Românică -
cuvântul “wall” reţinând înţelesul termenului definitoriu, adică
“zid”, chiar şi oarecum scris ca “val”, în Irlandeză fiind “balla”,
etc.: e interesant că Slavii pentru “zid” au “stena” / “stina”,
Slavii fiind cei care la începutul Medieval au apărut în E
European mimetic pe Văi, imitându-i îndeosebi pe Anticii
257
Valahi). La debutul Evului Mediu, oamenii din N Românilor au
început să constituie populații Slave, formate din Slavi, adică
din cei slăvind frenetic valorile Românești (începând cu
așezările lor tot pe Văile Râurilor, zidind tot valuri de pământ
atât pentru apărare, cât și pentru hotărnicie, venerând tot
divinitățile Valahe, etc.): de altfel, în Europa dacă Antic cei mai
numeroşi erau Tracii - aşa cum a notat istoricul Carian Herodot -
acum cei mai numeroşi sunt Slavii (cu răspândirea în Nordul
arealului înaintaşilor); mulţi savanţi Români, Slavi, ş.a. au
documentat simbioza Slavilor timpurii cu stră-Românii / Valahii
din mileniul I - de la începutul Medieval - atestările fiind prea
evidente pentru cei care ar căuta disocierile lor. În vechea
Europă - în Lumea Veche - Valahii au fost urmaşii străvechilor
Uriaşi / “Jidovi”, care făceau “jiduri” = “ziduri”: ei “zideau”
valuri (de pământ), așa cum a observat și Dr. George Grigore în
cartea “Geții de aur” din 2016; Valahii - cu denumirea legată de
cea a orășenilor din “var” = “oraș”, Varahii fiind locuitorii urbei
/ primele orașe din Europa găsindu-se în România - erau amicii
valurilor (anume, valuri atât de pământ / pentru protecție, cât și
valuri de apă / din vad), așezările avându-le nu altundeva decât
pe malurile principalelor ape dulci. Prezenta lucrare este colecţia
unor elemente mai relevante despre Gherga - ca ecouri ale unor
realităţi - prea multe şi prea evidente, astfel încât nu pot fi
ignorate sau uitate: cunoaşterea face oameni liberi (deseori
lucrurile nu trec drept ceea ce sunt, ci drept ceea ce par); în mare
parte, lucrarea este produsă în Timişoara / “capitala” Banatului
şi publicată de către Eugen Gherga (Bănăţean după tatăl Gherga,
Basarabeano-Dobrogean după mama fostă Guțu), în urma unui
studiu ca un rebus Gherga, demarat la începutul secolului XXI,
având ca subiect principal o temă sensibilă - identitatea - şi
apărută în sensul că nu există subiecte neinteresante, ci există
doar persoane care nu manifestă interes ori vieţuiesc ignorant /
de altfel, fiecare persoană care a trăit vreodată a lăsat o
moştenire subtilă a faptelor sale, conform legii enunţate pentru
întâia dată în lume de către Gherganul Thot / Hermes, că “nimic
nu se pierde, totul se transformă”, fapt reamintit și de Francezul
Antoine Lavoisier 1743-1794, “părintele chimiei Moderne”:
nimic nu apare din ceea ce nu există. Bucovineanul Mihai
Eminescu - poetul cel mai important al Românilor - a spus că
“adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul”. Ca
paralele: dacă printr-o eroare, cineva primeşte pentru orientarea
într-un teritoriu harta greşită şi încearcă zadarnic să găsească o
locaţie, trăieşte frustrări datorită eforturilor depuse inutil (cu
efectul ajungerii la altă destinaţie) ori un diagnostic fals pus de
un medic duce la un tratament greşit şi la catastrofă; la fel ca şi
condiţia hărţii corecte pentru orientare, în istorie contează cele
întâmplate aşa cum au fost - adică realităţile - nu interpretările
câteodată intenţionat îndepărtate de adevăr (care - ca elementele
unei hărţi greşite - îndrumă spre concluzii eronate).
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Legendele străvechi (după cum au consemnat Hesiod,
Horaţiu, Ovidiu, Macrobiu, ş.a.) afirmau despre Gherganul
Hermes / “Her-moş”, adică “Sfântul-Moş”, respectiv “Vechiul
Sfânt” - fiul Maiei, cea mai mare și cea mai frumoasă dintre
Pleiade / numite de Romani ca Vergile, adică Inocente - că a fost
autorul limbii vorbite / că el a dat voce celor dintâi oameni (sau
facultatea de a-şi exprima gândurile prin cuvinte); animalul său
sacru era câinele, simbol al vigilenţei şi fidelităţii (câinele a fost
primul animal domesticit - din lupul cenuşiu, în Siberia Epocii
Pietrei, cel mai vechi exemplar fiind găsit înghețat de acum 18
milenii în Belaya Gora 68,33 lat. N, 146,11 long. E / republica
Sakha, zonă în care majoritatea bărbaților sunt genetic “N” ca
Gherga - începând cu folosirea sa la vânătoare şi e interesant că
un arhaism Românesc pentru lătratul câinelui era “a gârdi”: în
prezent pe planetă sunt mult mai mulți câini decât lupi / “lu-pi”).
Primul animal domesticit din lume
De altfel, Sf. Isidor în “Etimologii” 14:3 a scris despre
existența unor câini enormi în Albania Caucaziană / Țara
Ghergară, care “în ferocitatea lor puteau ataca tauri și puteau
omorî lei”: mențiunea savantului ViziGot din secolul VII -
“Doctor al Bisericii” - despre așa ceva a fost doar pentru că
faptul era chiar deosebit, la fel de deosebiți fiind și proprietarii /
stăpânii lor, anume legendarii Ghergi = partenerii favoriți ai
Amazoanelor (în Carpați, sprintenul câine ciobănesc mioritic -
de talie mare - este singurul ce poate scăpa cu bine dintr-o luptă
cu ursul; se pare că acel câine Caucazian - al Gargareilor /
Ghergarilor = iubiții Amazoanelor - era înrudit cu Mastifful
Tibetan / acum cel mai scump câine din lume). Anticul Pliniu
“cel Bătrân” în “Istoria naturii” 8:61 a scris că în secolul IV î.C.
regele Albaniei Caucaziene a dat împăratului Makedon
Alexandru în dar întâi un splendid câine Caucazian, de o
dimensiune neobișnuită: văzând că acela nu a reacționat la cerb,
mistreț sau urs, împăratul a poruncit uciderea lui; însă când
vestea a ajuns la regele Ghergar, acela a mai trimis un câine
Caucazian, anunțând că putea fi provocat numai de animale
corespunzătoare, așa că împăratul Alexandru “cel Mare” l-a
încercat cu un leu și cu un elefant, uriașul câine ieșind victorios
la fiecare înfruntare. În secolul III autorul Roman Solinus în
“Colecția curiozităților” 15 a scris că Albanii Caucazului aveau
cei mai grozavi câini din Vechea Lume, regăsiți și la Ghelonii
din N Pontic, așa cum a consemnat în secolul XI episcopul
Adam din Bremen, aceia fiind știuți ca Wilzi, echivalați cu
Alanii Wizi; în secolul II, geograful Ptolemeu a scris despre
Veltoi, la începutul Medieval Slavii timpurii numindu-i Wieleci
(la Suavii Veltae, termenul “Wilcy” însemna Lup): mai mult,
Anticul Solinus în “Minunile lumii” 45 a scris că Veneții au fost
258
Pontici, plecați din locurile unde Carianii și-au întemeiat multe
colonii, ca Paflagonia și Crimeea / de acolo fiind Ghelonii (iar
Carianul Herodot s-a referit în cartea 4 din “Istorii” la sedentarii
Gheloni - frații Sciților și AgaTârșilor - că erau amestecați cu
nomazii Budini / Vudini considerați Wenedi de arheologul
Francez Pierre Larcher 1726-1812).
Câinele Caucazian Ovcharka
Ceea ce în Română a rămas definit drept “câine” a avut
în vechea Greacă sinonimul “kyon” κύων (acum câine în Greacă
e “skylos” σκύλος). Oamenii au conferit unor viețuitoare -
plante și animale - valori totemice; de pildă, în Vechea Lume
ființe aeriene ca vulturii, acvatice ca peștii ori terestre (cele mai
multe desemnate) s-au înscris în așa abordări, semnificative
fiind pe zone climatice:
 rece - ursoaica
 temperată - lupoaica
 caldă - leoaica
sau barza ori lebăda, șarpele / dragonul, iapa (ca la Troiani),
cornutele (ca vaca la hinduși inclusiv și acum), etc. De altfel, în
2018 cercetătorul Armean Sjur Papazian a scris despre Vechea
Lume că “regalitatea avea asociată în Orientul Apropiat leoaica
și în restul EurAsiei lupoaica”. Maia - mama divinului Hermes -
a fost fiica Oceanidei Pleione / patroana navigației și a Zeului
Atlas (de aceea era Atlantă); teologul Roman Cornelius Labeo a
identificat-o pe Maia explicit cu Gaia = Zeița Pământului,
ulterior savantul Macrobius în “Saturnalia” 1:12 echivalând-o pe
Maia cu Marea Mamă (la fel cum de altfel a făcut-o Romanul
Varro în secolul I î.C.), în secolul II autorul Roman Aulus
Gellius considerând-o altceva, anume chiar atributul feminin al
Zeului Hefaistos / Vulcan: în secolul VI, cronicarul Ion
Lydianul a scris că “majoritatea vechilor învățați o asociau pe
Maia cu apa - așa cum Sirienii nevorbitori de Greacă au chiar
așa cuvânt în uz - de aceea Varro fiind îndreptățit să-i dedice ei
luna Mai”. Numele Hermes / “Her-mes” provenea din “Gher-
mes” / “Gher-moş” (Gher = Ker / Cer, literalmente - pe silabe -
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
acela fiind “Cer”-“moş”, respectiv “Cerul vechi”); el a fost
cunoscut din vechime ca Mag, care purta “keryke-ionul” =
“caduceul” / respectiv târşul (la scară mare craca cu care se face
o îngrăditură primitivă ori pe care se clădeşte căpiţa de fân sau
la scară mică bățul de agitat jarul focului molcom, pentru
întreținerea sa). Vechii Greci l-au ştiut pe fiul lui Hermes /
“Gher-mes” cu numele de Keryx / Ceryx şi că împreună cu
muierea sa (prinţesa Kekropă care patrona roua) a fondat clanul
înalţilor preoţi Keruke / Keryke ai Misteriilor. Despre “rouă”,
“Dicţionarul de simboluri” a notat: “În general, simbolismul
legat de rouă e apropiat de cel al ploii dar influenţa sa ţine de o
organizare mai subtilă. Expresie a binecuvântării cereşti, ea
reprezintă în esenţă graţia care însufleţeşte. În cărţile sfinte ale
Indiei era ‘simbolul cuvântului divin’. La grecii vechi, roua era
legată de miturile de fertilitate; Dionysos încarna roua
fertilizatoare a cerului iar Afrodita era pusă în aceeaşi relaţie cu
roua fertilizatoare. Pliniu o numea ‘sudoarea cerului, saliva
astrelor’. Importanţa pe care o avea roua în numeroase ritualuri
şi preparate magice provenea din faptul că ea împăca opoziţia
dintre apele de sus şi cele de jos, dintre apele cereşti şi cele
pământeşti; e apa pură, apa preţioasă, apa principiilor prin
excelenţă, un condensat al forţelor generatoare ale principiului
umed”. Vechii Evrei în Biblie l-au notat pe Gherganul “Her-
mes” / Hermes - echivalat cu Ham / mezinul patriarhului Noe -
ca bunicul Sfântului Gherghe = “Gherghe-seu”. Este de ştiut că
primele grămezi de pietre - numite African “kerkour” sau
EurAsiatic “herme” - au fost ridicate religios pe căile oamenilor,
pentru a marca drumurile sacre (iar acelea au fost semnele
“moşului Her”, adică ale divinului mesager Hermes):
Kerkour = Hermă la poalele Himalaiei
(numele Mongol e “ovoo”)
259
În 2016, cercetătorul Român Adrian-Nicolae Popescu a
scris despre “Ovoo, mesager al ceremonialului sacrificiului”:
“Monument tradițional mongol asociat la origine cultului
munților și cerului, Ovoo ia cel mai frecvent forma unei
îngrămădiri mai mari sau mai mici de pietre și de regulă poate fi
găsit pe culmi. Chiar dacă numeroase Ovoo sunt ridicate ca
simple borne pe coama unui masiv muntos, majoritatea sunt
considerate monumente sacre. Un mongol nu trebuie să treacă
niciodată prin fața unui asemenea monument fără să se oprească.
El trebuie să-i aducă o ofrandă și în cele din urmă să adauge o
piatră. Cuvântul ‘ovoo’ înseamnă taluz de pietre și se consideră
a fi specific populației mongolo-tibetane. Monumentul astfel
numit joacă un rol important în sânul culturii șamanice, în
special în cadrul ceremoniilor de sacrificare a unor animale în
cinstea zeităților montane. Pe monument sau în imediata
vecinatate, credincioșii ard bucăți de ienupăr - întocmai ca
tămâia la creștini - în fiecare dintre cele 4 colțuri ale edificiului.
Tot în apropiere sau chiar pe vârful monumentului se aprinde un
foc și aceiași credincioși își aduc ofrandele de carne, produse
lactate, etc. Apoi, un șaman va executa dansurile specifice -
cunoscute doar de el - credincioșii prezenți așezându-se în partea
de NV a respectivului Ovoo. Populația imenselor întinderi
măturate de vânturi a păstrat elementele de profunzime ale
ritualurilor străvechi; astfel sunt și monumentele Ovoo, locuri de
ofrandă pentru spirite”. Este interesant că pe lângă Asiaticul
Ovoo, până în Epoca Modernă în Vestul African Voodoo a fost
un puternic cult animist cu panteonul constituit din forțele
naturii iar în Europa cârmuitorului suprem al Românilor i se
zicea Vodă.
Voodoo
(conform istoricului American Clark Ridpath, secolul XIX)
Magul Ghergan Hermes - în ce priveşte cărţile gravate
prin grija sa - a poruncit să rămână ascunse privirilor indiscrete
(cărţile erau în egală măsură martorele şi intermediarele
revelaţiei / în vechea Greacă “martor” = “martus”); în “Imnul
înnoirii” a indicat procedura de la începuturi: “Stai în picioare
undeva sub cerul liber şi cu faţa către vântul de miazăzi, la
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

apusul soarelui, premăreşte. Fă acelaşi lucru şi la răsăritul

soarelui, întorcându-te către vântul de răsărit. Tăcere, copile”.
Puternicul vânt cald din Sudica Sahara ce bate peste Mediterana
în Nordica Europă în prezent e ştiut ca Ghibla / Chergui; vântul
dinspre răsărit - direcţie cardinală numită “Anatole” de vechii
Greci - era numit în Antichitate “Vulturnus”, cel opus lui fiind
“Circius” / “Cercius”: e de ştiut că în “Lexiconul Indo-
European”, “Vultur” = “Gultur” iar pentru “cald” - aşa cum era
cerul în timpul topirii ultimei glaciaţiuni - în proto Indo-
Europeană se folosea “Guer” / “Gher”. Păsările răpitoare se pot
concentra de-a lungul unor culmi atât cu ocazia migrării, cât şi
cu ocazia hrănirii. Asemenea zone sunt preferate de păsările cu
zbor planat - cum sunt vulturii - din cauza aşa-numitelor
“termice” (curenţi ascendenţi de aer cald) favorabili ridicării
păsărilor la înălţimi de unde vor realiza zbor planat pe distanţe
mai lungi. Gultur pentru Vultur era suprapunerea peste Gurgur, Vulturul-Grifon
termen Ghergar; printre alţii, în 2013 şi cercetătorul American
Joel Wilkinson i-a studiat provenienţa: “Din mileniul IV î.C., “Gyps Fulvus” = Vulturul-Grifon (Românește zis
cuvântul Indo-European ‘Gultur’ s-a răspândit îndeosebi spre “vulturul pleșuv”) azi e dispărut din spațiul Carpato-Dunăreano-
Est, ajungând până în subcontinentul Indian. Gultur e Pontic: era răspândit între Nordul Indiei, Altai / “Al-Tai” și
onomatopeic la rădăcină, reflectând rapidele şi furioasele Pamir - ca limita răsăriteană - până la Strâmtoarea Gibraltar.
obiceiuri de hrană ale vulturilor; de aici şi denumirea unei Pentru “Grifon” / “Grif-On”, Românii au echivalentul “Gripsor”
ierbivore / bovine sălbatice ca Gaur, deoarece semnifica masa / “Zgripţor”, prezent în corindele / colindele despre timpuri
potenţială a vulturilor. În legătură cu Gultur era străvechiul Ghi foarte vechi, diluviene (iar zgripțuroaica a rămas în basme ca
pentru ‘largă deschidere’, în prezent hinduşii numind vulturii ca femeia din vechime cu puteri supranaturale); la vechii Greci,
Ghi. Vechiul nume Garuda indică originea vulturească: rădăcina Grifonul era simbolul solar al Zeului Apollo / “A-Pollo”, divin
Garg imita sunetul făcut de creatură când mânca; Gultur şi Ghi arcaş dotat de îndemânatecul Zeu Hefaistos / Vulcan: Gherghitul
au fost bazele pentru denumirea vulturilor. În Asia Centrală, Apollo - geamănul Artemidei / şefa nimfelor, mare arcaşă -
metamorfoza filologică a dus la denumirea de Karka pentru săgeta cu otravă, aducând moartea sau boli grave, putând însă şi
Vultur iar pentru Vultur, termenul în forma de Ghreib a fost vindeca rănile, căci oricând avea antidotul (Diodor din Sicilia
împrumutat de Hitiţi în mileniul II î.C., care a ajuns apoi 4:51 a notat că Artemis umbla pe cer în car tras de Dragoni).
inclusiv ca Grifon la vechii Greci şi la Romani”. (Cercetători ca
Dr. Julius Wellhausen în 1885, William Propp în 2006, Dr.
Robert Paul Beekes în 2010, ș.a., au echivalat Cheruvimii din
Orientul Mijlociu cu Grifonii din Orientul Apropiat, egalitatea
lor cea mai evidentă fiind în Anatolia / Asia “Mică”: iar Garuda
= pasărea Magică era apropiată de ceea ce s-a fixat drept
Cheruvim / Cheru-vim = ființă Cerească; e de știut că Gardua -
nume rezonând mai profund cu Garg sau Gherga - a fost la
vechii hinduși varianta arhaică / Vedică a Zeului Soarelui,
simbolizat prin Vultur = “împăratul păsărilor”).

Grifon

“Dicționarul etimologic român” din 1966 a tratat

cuvântul “goga” în legătură cu Albanezul “goge” pentru “bau-
bau”, incluzând și următoarele considerații: “Gog ar proveni de
la Gogu, prescurtare familiară de la Gheorghe. Cihac 2:717,
Philippide 2:715, Rosetti 2:117 și Pușcariu 265 îl pun în legătură
pe ‘goga’ cu ‘alb’. După Lahovary 330 sunt cuvinte
anterioare indo-europ. Der. ‘goaga’ (bilă); ‘gogea’ (bulgăre de
sare gemă); ‘goghe’ (copil, prunc); ‘goghie’ (pește mărunt);
alb. ‘gege’ = albanez din nord; ‘gogoloș’ (bulgăre); ‘gogon’
(boabă, obiect rotund în general); ‘gogonat’ (rotund, sferic,
umflat, exagerat); ‘gogoriță’ (sperietoare); ‘gorgună’ /
var. ‘gorgoană’ (vrăjitoare bătrână); ‘gorgoane’ (spirite), care,
după ipoteza improbabilă a lui Bogrea 4:820, s-ar explica prin
intermediul lui ‘gorgon’ (tril de muzică orientală) și acesta de
origine necunoscută (apropierea de numele

260
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Gorgona, conform Tagliavini 12:204, este incertă); ‘gorgoni’ (a
goni, a alunga); ‘gotoi’ (masca ce se scoate în procesiunea de
Sfântul Gheorghe)”. Așadar, din vremurile arhaice / stră-
Române, “zgripțuroaica” - conectată de înaripatul Gripsor /
Grifon - era o spirituală “gorgoană” (vechii Greci reținând că în
mare vechime “Mătușa” / Medusa Gorgona reușea să
împietrească privitorii săi, căci avea puteri Magice); legăturile
Ghergane sunt astfel evidente prin referințele deopotrivă
lingvistice, mitice, religioase, etc. Românești, Grecești ori altele
conectate Vechii Lumi. În 1990, Dr. Michael Weiskopf a scris
(referindu-se la Cariani, adică la cei din Ţara Gherghiţilor /
Vestul Asiei “Mici”): “Numele Karka apare pe vechea Listă
Regală (conform lui Herodot în ‘Istorii’ 1:171 şi 1:174,
Xenophon în ‘Cyropaedia’ 7:4, ş.a.); între dinaştii Cariani s-a
păstrat continuitatea pe termen lung, unele generaţii fiind bine
documentate. În Labraunda, Zeus era echivalentul Iranianului
Zeu Ahura Mazdă - adică Stăpânul Suprem - şi adorat ca atare”.
Oraşul Labraunda - echivalat cu Karghe-Djak de către
arheologul Francez Alfred Laumonier 1896-1988 - se afla în
apropierea marelui Sanctuar Gherga: cu lungimea de
aproximativ 1,5 km, Sanctuarul Gherga a fost cel mai mare
aşezământ religios din Anatoliana Carie = Ţara Gherghiţilor (în
studiul “Arheologie Cariană” din 1936, savantul respectiv a
afirmat că “Sanctuarul Gherga, cu mare importanță strategică pe
drumul dintre Alabanda și Hilarima, locul fiind caracterizat
printr-o puternică forță Magică - având animale din piatră
flancând bazele monumentelor, așa cum au procedat Hitiții - e
de recunoscut ca o realizare primitivă artistică locală în stil unic
pentru Vestul Anatoliei, cu inspirația din conservatorismul
religios, dorind să renoveze străvechiul Cult nativ rustic al lui
Gherga. Sanctuarul era de tip deschis - în fața Templului său
central sacrificându-se boi - fiind înrădăcinat Asiatic, poate
Leleg, ca o reședință semnificativă de reper oriental Mediteran,
așezământul ajungând chiar fortificat cu turnurile de pe direcțiile
accesului acolo. În Templul din Labraunda - a cărui intrare era
străjuită de 2 statui decorate cu vulturi - se văd aspecte pre-
istorice ca sala de fundal, similară nișei primitivului Templu
Gherga”). De altfel (în plus față de acele cercetări), raportul
arheologic din 2013 al colectivului condus de Dr. Olivier Henry
- printre care fost și Dr. Vasilica Lungu de la “Institutul de
Studii Sud Est Europene” al Academiei Române - a consemnat
observațiile cercetărilor desfășurate în Labraunda relevând
influența arhitectonică acolo a Sanctuarului Gherga.
Vulturul bicefal în Altai
261
Timp de milenii, în Anatolia vulturul a fost emblematic
(spre exemplu, Românii zicându-i “Gripsor”, vulturul bicefal,
semnificând prin dublare puterea supremă, ca suveran Imperial /
“rege al regilor”, a fost reprezentantiv în vecina Kurgal /
Ghienghir = Mesopotamia mileniului IV î.C. pentru Zeul “En-
Lil” / Enlil - care a fost patronul vânturilor, însemnând “Puntea”
- era şi pe ghergul = gherbul / stema Imperiului Hitit din
mileniul II î.C., ajungând preluat şi de Imperiul Bizantin / până
în mileniul II, etc.); Zeul Tornadelor Enlil al Sumerienilor -
oriental știut ca Bel / Baal, semnificând “Domnul” / “Stăpânul”,
“Ba-Al” / “Ba’al” fiind Sfântul Suflet”, unde “Ba” = “Suflet” iar
“Al” = “Sfânt” - era Kharbe la Kușani / “Kuș-Ani”, Kalkal în
Mesopotamia, Gurges în Anatolia, Kronos la Vechii Greci,
Crăciun la stră-Români, ș.a. (de altfel se poate observa facil că
Enlil și fratele său Enki rezonau onomastic cu tatăl lor Ene /
An). Despre cuvântul “gherb” - însemnând blazonul unei familii
nobiliare - e de știut că în versiune veche era “gherg”
(corespunzător și “Dicționarului etimologic român” din 1966)
iar prin înruditul “hereghie” se înțelegea stirpea / neamul
descendenților; așadar, forma veche a semnului simbolic pentru
indicarea originii nobile a neamului - clanului sau familiei - ori a
mărcii / stemei vreunui oraș sau al unei Țări era “gherg”.
Pasărea dublă
În “Dicţionarul de simboluri” e scris despre “vultur,
regele păsărilor” (apropierea onomastică dintre vultur și Gherga
a fost atestată de paleo-lingviști în Vechea Lume ca
semnificativă inclusiv în jurul Pontului): “Vulturul fixând
soarele cu privirea este un simbol al percepţiei directe a luminii
intelective. ‘Vulturul priveşte fără teamă soarele în faţă’ - a scris
Angelus Silesius - ‘iar tu, strălucirea veşnică, dacă sufletu-ţi e
neprihănit’. Vulturul a fost substitutul soarelui în mitologia
nord-asiatică. Se înţelege deci uşor că pana de vultur şi fluierul
din os de vultur erau indispensabili oricui trebuia să înfrunte
încercarea dansului care privea soarele”. În “Dicționar
etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-
europenistică)”, Dr. Mihai Vinereanu a scris despre “vultur” că
provenea din termenul proto Indo-European “uel” pentru “a
jefui” / “a zgâria” și că “Walde-Pokorny a derivat latinul ‘vello’
= ‘a sfâșia’ de la acel radical iar în ediția din 1996 ‘Dicționarul
Latin Oxford’ - realizat de colectivul coordonat de către
lingvistul Britanic Peter Glare - de asemenea a asociat cuvântul
Latin ‘vello’ de vultur”; se poate observa că mereu a fost
legătură între Vultur și Valahi (oameni denumiți îndeaproape de
termenul Latin “Vello”, care își asociau emblematic vulturul,
încă din mare vechime). Dr. Ion Ghinoiu - secretarul ştiinţific al
“Institutului de Etnografie şi Folclor” / Academia Română - a
scris în 1999: “Apariţia frecventă a vulturului pe monumentele
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

funerare închinate eroilor dar şi pe stema României nu este

străină de cultul neolitic al Zeiţei Pasăre” (Cultul Lunar
matriarhal a fost urmat de Cultul Solar patriarhal). În vechime,
Soarele - cuvânt derivat din Sf. Ra - a fost personificat ca mare
Zeu, având un ochi central, zburând pe cer ca o pasăre / “Pa-Să-
Re”, cu strălucitorul său car; în legătură cu divinul ochi -
respectat solar tocmai din timpul ultimei glaciațiuni / Epoca
Pietrei - academicianul Român Petriceicu Haşdeu a început
“Dicţionarul limbei istorice şi poporane” din 1887 chiar cu
reconstrucţia etimologică la “ochi” şi “urechi”: “Termenul
mediu pentru formele Românice ale ‘urechii’ admite
probabilitatea masculinului ‘auriclu’, care ar corespunde unui Zeul Hermes
Latin ‘auriculus’ de o provenienţă posterioară, născându-se prin
analogia cu masculinul ‘ochi’ în toate graiurile Românice; Anterior cu mult timp Imperiului Roman - în care era
intima corelaţiune între ochi şi ureche - ca 2 părţi ale capului şi ştiut ca Mercur / “Mer-cur” - “Sf. Moş” Hermes a decis gravarea
ca organe ale celor 2 sensuri principale - lesne putea să se cărţilor înaintea dispariţiei sale, datorită următoarelor (apărute în
întâmple oriunde pe cale independentă. Prin aceeaşi corelaţiune, textul Grec “Kore Kosmou” / “Virginitatea cosmosului” 7): “În
‘ochiul’ se pare a fi exercitat o influenţă lingvistică asupra zori, contempla răsăritul cu ochii săi atotvăzători, când zări ceva
‘urechii’ încă la Romani, dar nu în schimbarea genului, ci în neclar şi - pe măsură ce privea - fără să se grăbească, ajunse la
modificarea sensului: Latinul clasic ‘auricula’ avea deminutivul hotărârea de a depune simbolurile sacre ale elementelor cosmice
‘auris’; la Romani, pentru ‘ochi’ era clasicul ‘oculus’ - lângă obiectele sacre ale lui Osiris, apoi, după ce va face o
deminutiv de la un pierdut ‘ocus’ - dar cu o nuanţă dispărută cu rugăciune şi va spune anumite cuvinte, să urce la cer”. Despre
desăvârşire deja în cea mai veche Latină cunoscută. zorii contemplaţi de Zeul Hermes / “Her-mes” = “moşul Her” /
Corelaţiunea între ‘ochi’ şi ‘ureche’ - între ‘oculus’ şi ‘auris’ - adică “vechiul Her”, e de remarcat că în spaţiul Român din
va fi împins graiul Roman la uniformarea sufixului / a Epoca Pietrei - pe lângă Cultul Soarelui - exista Cultul Aurorei /
terminaţiunilor, aşa că ‘auris’ pentru ‘ureche’ a trecut de-a al zorilor, neregăsit la nici un alt popor European (în Asia
dreptul în ‘auricula’, prin simpla analogie cu ‘oculus’ pentru “Mică”, la primii Greci, anume cei Anatolieni, a existat Titana
‘ochi’.” La hinduşi, cu numele “Ajna” - având înţelesul de Eos - “Zarea împurpurată”, având ca soră Luna şi ca frate
“comandă” - este ştiut locul de pe frunte pentru al treilea ochi; e Soarele - sinonima sa în N Indiei fiind Zeiţa Zorilor Uşas / cu
de clarificat că Antic “Romani” - ca şi Medieval “otomani”, ș.a. titlul mereu la plural, în asociere cu vaca roşcată, denumirea
- nu reprezenta etnia, ci cetăţenia. Privind rădăcinile străvechi Latină ajungând să-i fie Aurora; de exemplu, în mantra 7 din
ale Românei, e de observat că forma primară a derivării “Rig Veda” sunt mai multe Imnuri închinate răsăritului / zorilor,
onomatopeice nu există decât în limba Română, în ea fiind unele versuri - ca de pildă 7:76 - referindu-se la o perioadă de
conservate multe din Graiul Vechii Europe: Româna nu este o “câteva zile” trecute între apariţia zorilor şi apariţia Soarelui la
limbă Modernă sau Medievală - așa cum insistă unii - ci e mult răsărit, aşa ceva fiind aspect polar tipic).
mai veche într-o bună parte a vocabularului și a gramaticii sale.
Ca exemplu foarte concret, prezenta lucrare - Originea Gherga -
are cel mai însemnat sens în Română (spre deosebire de
versiunile sale traduse în alte limbi, cititorii în Română fiind
privilegiaţi, ca mai apropiaţi de înţelesuri); de pildă, ce aveau în
comun pe timpuri “peştera” şi “peştele” poate fi facil observat în
Română (atât onomastic, cât şi ontologic): în paleolitic, peştera
era văzută ca vulva / vaginul Pământului iar peştele - cu mirosul
asemănător celui al vulvei / vaginului - avea denumirea
corespunzătoare (apropierea dintre cele 2 apărând evident în
terminologia Română, mai conservatoare în multe privinţe decât
alte vocabulare, ale limbilor diferite - însă şi mai noi - în care
cuvintele pentru cele 2 sunt aşa de deosebite încât nu mai fac
străvechea pereche relevantă / “peşteRa” - a cărei gură era
luminată de Sf. Ra / Soarele - fiind “pizda” Pământului, termen
proto Indo-European lingvistic conectat de “peşte”, vechii Greci Aurora boreală
având “pynna” pentru organul genital feminin, “păno” pentru
“peşte” şi “spîlaio” / “s-pîlaio” pentru peşteră). Eos / Aurora a fost mama înaripatului Zeu Boreas - al
Munţilor, al iernii și al vântului Nordic = “Crivăț” la Români -
reprezentat în purpuriu, culoare asociată regalităţii, numită de
Aromâni ca “Garivaldu” (dar vântul acela n-a suflat niciodată în
HyperBorea / tărâmul de la miazănoaptea extremă): Zeiţa Zilei
Hemera - cu care s-a înrudit Hera / sora şi soţia lui Zeus, numită
Uni de către Etrusci - a ieşit din Gargar / Tartar şi a substituit-o
pe Eos = Aurora, patroana zorilor (Hemera - latura nevirgină a
Zeiţei Artemis / “Arte-mis”, la vechii Iranieni “arta” însemnând
“adevărata” dar și “forța” - i-a iubit pe Orion, Phaeton, Kephalos
şi Tithonos / care i-a devenit soţ pe locul unde a apărut Troia);
262
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
corespunzător etimologiei Nostratice studiată în Facultatea de
Filologie a Universităţii de stat “Mihail Lomonosov” din
Moscova / capitala Rusiei, rădăcina EurAsiatică “kurv”
însemnând “rece” (având sinonime în Tătară “kort” = “troian de
zăpadă”, în Finică / Suomi “kuura” / “huurre” = “îngheţ”, etc.)
ar fi fost rădăcina lingvistică pentru “crivăţ”, un vânt Nordic aşa
de puternic încât curba / îndoia pe oricine sau crăpa pietrele.
Este de știut că Mari = Finicii de pe Volga - ai căror preoți
păgâni erau denumiți “Kart” / “Card” - ziceau “Suas” vecinilor
Tătari; iar Finicii și-au denumit Țara ca Suomi (în Finică,
“suoma” = mlaștină), ca atare Finicii lesne putând fi înțeleși - în
general - ca “Oamenii mlaștinilor”. Artemis / “Arte-mis” = Zeița
Arte din moși (adică din bătrâni / din vechime) era a Lunii “Ma-
sa”, numele ei putând fi echivalat ca Arte-Masa = “Forța Lunii”
/ “Puterea masivă”. În asemenea context, MasaGeții = Geții din
Asia pot fi similar înțeleși deopotrivă ca Geții “Lunii” sau
“Masivi / Mari”; e de știut - după cum a studiat și cercetătorul
Armean Sjur Papapzian în 2016 - că în Mesopotamia mileniului
IV î.C. s-a înrădăcinat Cultul Zeului Men al Lunii Masa, acela
fiind cunoscut ulterior cu numele respectiv inclusiv în regiunile
Anatoliei Caria și Frigia. Pe de altă parte, înaripatul Himeros -
unul dintre Eroti, fiu al Zeiţei Frumuseţii Afrodita - a patronat
dorinţa sexuală (a avut centrul de cult în Sanctuarul Afrodisia
din Anatoliana Krka / Caria = Ţara Gherghiţilor). La Slavii
Baltici / Balți, Aurora = Zeița Zaria, fiica Zeului “Pe-Run” /
Perun (care își comunica voia prin intermediul gorunului /
stejarului sacru). În 1987, profesorul universitar American
William Mahony - colaborator cu Dr. Mircea Eliade, profesor
universitar în Chicago / SUA - a scris în “Enciclopedia religiei”:
“Însemnând ‘ordinea cosmică’, noțiunea vedică ‘rta’ era a unei
puternice forțe, existentă dinaintea zeilor (care și-au avut sursa
în așa ceva); termenul ‘rta’ reflecta rădăcina Indo-Europeană
‘ar’ pentru ‘potrivire’. În ‘Rig Veda’ e scris că ‘zeii s-au născut
din rta’ și că ‘zeii posedau rta’; zeii trebuiau să respecte legile
‘rta’ (străjerul / gardianul legilor ‘rta’ era Zeul Varuna, admirat
de vedici ca etic ceresc). Tradiția vedică a fost că structurile ‘rta’
permiteau comunității credincioșilor accesul la puterile
conducătoare universale”. Principiul “rta” / “ritu” n-a fost unic
în India, ci s-a regăsit în Lumea Veche ca de pildă în “Logos” =
“Cuvântul”: de exemplu, din Biblie se știe că “La început era
Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu iar Dumnezeu era
Cuvântul” (“Sfânta evanghelie după Ioan” 1:1); după cum au
studiat și autori ca Joseph Smith, Carla Fertsman, ș.a., vechii
Greci simbolizau cuvântul = “logos” prin “phallus”.
“Rta” / “Ritu”: ordinea cosmică sau ciclul natural
263
Privind particula comună “a/rta” regăsită conservată și
în străvechi termeni Români ca arta, burta / “bu-rta”, harta,
Martie, Marte, Martin (cum a ajuns denumit ursul, popular zis
“Ăl Mare”), Mărțișor, poarta / “po-arta”, etc. - despre care s-ar
putea vedea, prin egalitatea “a/rta” = “a/rga”, conexarea cu
Garga / Gherga - cercetătorul Armean Sjur Papazian a scris în
2016, privind “Era de Aur”: “Sanscritul ‘Arya’ însemna ‘nobil’
iar India a fost ‘Țară Ariană’; probabil că și vechiul Egipt -
denumit ‘Aeria’ / ‘Harie’ în vechea Greacă - însemna la fel.
Ariana era denumirea vechiului Iran iar Mezii / Medianii
timpurii - din care au apărut imperialii Harri / Huriani = Mitani -
au fost Arii notați așa de către istoricul Antic Herodot. Pe
mormântul împăratului Darius cel Mare al Perșilor a fost scris că
era ‘descendent Ariyo’. Goții aveau termenul ‘Her’ pentru
‘Stăpân’ (sursa Modernului ‘Herr’ ori a prefixului ‘Ar’ la
‘Aristocrat’). Titlul de ‘Ar’, ‘Ari’, ‘Arya’, ș.a. la primii Ariani
provenea din termenul Sumerian ‘Ar’ pentru ‘plug’, cu regăsire
azi în cuvinte ca ‘a ara’, ‘ar-abil’, etc. Arianii au fost inventatorii
plugului și au introdus agricultura în Lumea Veche. Denumirea
Armeniei / ‘Ar-Meniei’ a fost pe baza rădăcinii Indo-Europene
‘Ar’ de la ‘Adunare’, pe larg utilizată în termeni privind
‘Soarele’, ‘lumina’ sau ‘focul’; Sumerianul ‘Ara’ însemna
‘glorios’, regăsit la ‘Aristocrat’ / ‘nobil’, pe larg folosit la
străvechea indicare de ‘Ariani’ (considerați nobili).
Corespunzător vedicului ‘rta’ exista termenul Avestan ‘așa’ / cu
echivalentul vechi Iranian ca ‘arta’; semnificația termenului
‘așa’ / ‘arta’ în sfera morală a fost complexă, de importanță
cardinală în doctrina zoroastră (în Sanscrită, ‘rtam’ era ‘legea
divină’). Armin era străvechiul nume folosit de Perși pentru
‘Gardianul tărâmului Arian’. Fondatorul națiunii Armene a fost
Khaldi, cu altarul principal numit Artin, amplasat pe Vulcanul
Ararat: el era cununat cu Arubani / ‘Aru-bani’, Zeița Artei și
Fertilității și a avut portretul ca persoană înaripată, șezând pe un
leu (‘leu’ în Siriacă era ‘Aryo’, în Turkă era ‘Artan’, etc.);
Khaldi a fost Zeul Războiului iar templele sale erau adevărate
depozite de arme, decorate cu arcuri și săgeți, săbii, sulițe, etc”.
În imaginea următoare, la fortul “Ere-buni” / Erebuni = EreVan
/ Erevan (capitala Armeniei) se poate vedea reprezentarea
Zeului Gharghi / Khaldi din mileniul I î.C.:
Zeul Gharghi / Khaldi în Caucaz
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

În 2016, același cercetător Armean Sjur Papazian - Homer în epopeea despre Războiul Troian - anume “Iliada”
stabilit în Norvegia / Scandinavia - a mai enunțat: “Înrudit cu 13:279 - a scris că Zeul Marte era “viforaticul Ares”, echivalat
așa ceva era cuvântul ‘aur’ - în Latină ‘aurum’ - de la rădăcina de Heros, cu dublul înțeles că Ares / “A-res” (numele Grec al
proto Indo-Europeană ‘ǵʰelh₃’ a strălucirii = ‘auriu’ / ‘galben’ Zeului) era deopotrivă Nordic și aducea răcoarea morții: în
(în vecinătate fiind cuvântul ‘aurora’ pentru ‘zori’): asemenea accepțiune Iraniană, Zeul Ares era chiar patron Arian, stăpânul
relații etimologice presupun înțelesul aurului ca egal cu cel Nordicilor războinici Ariani. Așadar, Zeul-moș a avut nume: era
pentru ‘strălucita auroră’. Personificarea zorilor și iubirii a fost Moș Cărciun / Crăciun (străbătând timpul, numit Cronos de
printr-o tânără frumoasă: Zeița Zorilor, care la început era și către vechii Greci), respectiv Zeu rece, al iernii sau al morții.
Zeița Dragostei; în timp, rolurile ei s-au despărțit, ca Eos în Muierea Zeului-moș era Zeița-mamă, care a avut nume: era
Greacă / Aurora în Latină = Zeița Zorilor, respectiv Afrodita în Circe sau Kirke / Ghirga, bărbatul ei Cărciun / Crăciun fiind de
Greacă / Venus în Latină = Zeița Dragostei. Etimologia fapt Gherga. În imaginea următoare se poate vedea
Afroditei - Zeița Dragostei fizice - încă păstra rolul său din Era reprezentarea Zeului-moş într-un gorgan Trac din Aleksandrovo
de Aur ca Zeița Zorilor (căci ‘aphros’ = ‘spumă’ și ‘deato’ = 41,58 lat. N, 25,44 long. E / Bulgaria - secolul IV î.C. - după
‘strălucitoare’): numele ei însemna ‘strălucitoarea din ocean / cum l-a identificat arheologul Georgi Kitov 1943-2008 ca
spumă’.” Planeta Venus - asociată Afroditei - devine vizibilă Zalmoxe ( = Crăciun gol):
după apunerea Soarelui la Vest (vechii Greci folosind denumirea
de Hesperus, nimfele HesperIde - “Domnițele Serii” - fiind
Atlante). Pe lângă dimensiunea Vestică, a fost și cea Nordică,
astfel completându-se direcția referențială Nord-Vestică: față de
Caria / Turcia - unde se afla Afrodisia / centrul cultic al
Afroditei - la NV e Banat / România, regiunea unde s-au păstrat
conservate foarte bine respectivele Tradiții Atlante. Aurora
boreală - adică polară Nordică - e un fenomen optic ce constă
într-o strălucire intensă pe cerul nocturn în regiunile Arctice, ca
rezultat al impactului particulelor de vânt solar în câmpul
magnetic terestru: deosebita prezenţă a aurorei în Tradiţia
Română e mărturia măreţului trecut Hiperboreu al stră-
Românilor. Dr. Octavian Buhociu 1919-1978 în “Folclorul de
iarnă” a scris: “Ceea ce ne apare ca fundamental, ca rădăcină şi
idee directoare, e unitatea comportamentului românesc general
cu credinţa în zori, în ziuă, în apropiata răsărire a soarelui.
Dintre toate neamurile Europei, numai românii au o credinţă în
auroră pe toate planurile şi sub toate aspectele vieţii individuale
şi sociale, după cum ne dezvăluie tradiţiile şi folclorul în genere.
Situaţia ‘primitivă’ - încă vie - graţie zorilor, e un fenomen
complex de cultură; la acest nivel, situaţia nu se mai repetă în
Europa”. Soarele a fost mare Zeitate în vechiul spaţiu Român,
purtând diverse nume: Crăciun, Salmoxis / Zalmoxe, Ares /
Marte, ş.a. (față de străvechiul Ra, termenul “Soare” e legat de
Sf. Ares = “So-Ares” iar de pildă, istoricul Mnaseas din
Gergetho = Patara Anatoliană la sfârşitul secolului III î.C. a scris
că “la Geţi e cinstit Cronos, pe care-l numesc Zalmoxis” - deci
în Antichitate se ştia că Zeul-moş / Zalmoxe a fost Moșul
Crăciun = Cronos - iar la Aromâni patronul focului era Cărciun
= Crăciun); în secolul I î.C. Vergiliu în “Eneida” 3:35, în secolul
VI Iordanes în “De origine actibusque Getarum” 40, ș.a. au
confirmat importanța Zeului Marte la Geți, pe al căror pământ se
credea că se născuse. Savantul German Johann Freinsheim
1608-1660 în “Suplimentele” la cartea 2 din “Istoriile lui
Alexandru cel Mare” scrise de consulul Roman “Curce V cel
Roșu” = Quintus Curtius Rufus (adică “al cincilea Curtius
Roșcovan” - “Rufus” însemnând “Roșcat” - familia sa Curtii
existând de la întemeierea Romei, în Forumul Roman inițial
fiind Lacus Curtius, apă numită așa după clan), a notat că Patara
Lyciei era locuită de Gherghiți și că în vechea Asie era o
importantă localitate - denumită Gergythe - alături de Mylasa,
capitala Cariei: la 6 secole după înglobarea de către împăratul
Makedon Alexandru “cel Mare” a portului Gergetho / Patara în
Imperiul său - cea mai mare structură Imperială din istoria
omenirii până atunci - acolo s-a născut Moșul Nicolae
(episcopul regiunii), Sfânt Anatolian foarte iubit de ortodocși,
considerat ocrotitorul navigatorilor și copiilor. Poetul Anatolian Zalmoxe

264
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

“Labrys” = toporul dublu - purtat de Zalmoxiu /

Zalmoxe dar şi de Amazoane - schiţat fiind ca litera”T”, era
emblematic la nobilii Cariani / Anatolieni şi Traci / Balcanici
(lingvistic, foarte des s-a practicat echivalarea “T”=”G”, pornind
de la Uriaşii Titani / Giganţi şi de la zona Tartar / Gargar; de
altfel, în alfabetul Grec literele “gamma” = “G” şi “tau” = “T”
au reprezentări grafice apropiate, putându-se compara uşor: “Γ”
şi “T”, ambele reproducând stilizat vechi arme uşor de aruncat,
anume bumerangul şi toporul dublu).
În secolul V î.C., poetul European Pindar a scris despre
Amazoanele de la Istru / Dunăre; în secolul IV î.C., Grecul
Ephoros din portul V Anatolian Cume - populat de Gherghini - a
afirmat că Amazoanele au existat între Caria, Lydia şi Mysia (iar
unele porturi pe coasta Egeeii - ca Apasa / Efes, Smirna / Ismir
= Izmir ori Kume / Cume - au fost întemeiate de către ele): a
rămas în legende că partenerii preferaţi ai curtezanelor
Amazoane au fost albii Caucazieni Gargari = Ghergari (tratați în
Vechea Lume frecvent la plural, sinonim cu modul colectiv ca
acela al Amazoanelor). De altfel, în secolul V î.C. istoricul
Herodot Karka a scris despre Car, Lydus şi Mysus că au fost
fraţi, ei păstrându-se în memorie ca etnonimii populaţiilor
respective (fiul lui Car - cel mai mare dintre cei 3 - a întemeiat
Alabanda, cel mai apropiat oraş de Sanctuarul Gherga / cel mai
mare aşezământ religios al Cariei); Karghedjak Yaïla =
străvechiul oraș Labraunda - având denumirea în evidentă
legătură cu “labrys” - se afla în aceeaşi zonă cu marele Sanctuar
Gherga din Kerka = Caria iar aşa ceva e semnificativ, fiind mai
mult decât o coincidenţă, chiar prin asocierea emblematicului
topor dublu cu Gherga (numele având 2 Γ).

265
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Jean Chevalier şi Epoca Pietrei, Crăciun - fiul Cerului - a apărut în Carpaţi ca
Alain Gheerbrant au scris: “Traseul complex al labirintului se partenerul patroanei Magiei Circe (şefa Gliei, fiica Soarelui):
regăseşte în stare naturală în culoarele de acces ale anumitor după cum a scris poetul Roman Ovidiu în “Metamorfoze” 14,
peşteri preistorice; a fost desenat - aşa cum ne-a asigurat Magiciana Circe l-a iubit şi pe fiul lui Cronos / Crăciun. Dr. Ion
Vergiliu - la intrarea sălaşului Sibilei din Cumae. Asocierea Ghinoiu - profesor universitar, secretarul ştiinţific al
labirintului cu peştera e indicată prin faptul că trebuie îngăduit “Institutului de Etnografie şi Folclor” al Academiei Române - a
accesul la ‘centru’ printr-un fel de călătorie iniţiatică şi să-l afirmat în “Dicţionarul de mitologie română” publicat în 2013:
interzică celor necalificaţi pentru aşa ceva; în acel sens, “An = personificare a Soarelui; sinonim cu Crăciun, Saturn,
labirintul a fost apropiat de ‘mandala’ (care comportă de altfel Mitra, Şiva, Zeus”.
uneori un aspect labirintic): e vorba deci de figurarea unor
încercări iniţiatice discriminatorii, care procedau înaintarea către
‘centrul ascuns’ (‘alesul’ ajungea în simbolul ‘centrului lumii’).
‘Dansul cocorilor’ - ori alt dans labirintic de păsări - a fost
desigur legat de întortocherea labirintică. Centrul protejat de
labirint era rezervat iniţiatului, celui care în timpul încercărilor
iniţiatice (ocolişurile labirintului) se arăta demn de a accede la
revelaţia misterioasă, odată ajuns în centru, era ca şi consacrat.
Ritualurile labirintice pe care se întemeia ceremonialul de
iniţiere aveau tocmai drept scop să arate neofitului - în chiar
timpul vieţii sale pământeşti - felul de a pătrunde (fără a se
rătăci), în teritoriile morţii / aceea fiind poarta spre altă viaţă;
într-un anume fel, experienţa iniţiatică labirintică ajutată de firul
Ariadnei echivala cu căutarea Merelor de Aur din Grădinile
Hesperidelor sau a Lânii de Aur din Colchida: fiecare dintre
acele încercări nu semnifica altceva - în limbaj morfologic -
decât pătrunderea victorioasă într-un spaţiu greu accesibil şi
bine păzit, în care se afla un simbol mai mult sau mai puţin
transparent al puterii, al sacralităţii şi al nemuririi. La grecii
vechi, labirintul şi mlaştina aveau acelaşi rol. Labirintul ar fi o
combinaţie a 2 motive, spirala şi împletitura, exprimând o voinţă
foarte evidentă de a figura infinitul sub cele 2 aspecte, adică
infinitul în veşnică devenire al spiralei şi infinitul eternei
reîntoarceri, figurat de împletitură. Întâia armă-unealtă a omului,
securea a fost un centru de integrare, expresia unei permanenţe,
un fulger acumulat. Labirintul ar putea avea şi o semnificaţie
solară datorită ‘dublei securi’ (emblema regalităţii), amintind
trăznetul arhaic al lui Zeus. Securea loveşte şi taie, iute ca
fulgerul, zgomotos şi stârnind - uneori - scântei; neîndoios, acela
e motivul pentru care a fost asociată - în toate culturile - cu
fulgerul şi deci cu ploaia, ceea ce ne îndreaptă spre simbolurile Cea mai veche mască din Europa
fertilităţii. Prin securea cu tăiş dublu, deopotrivă distrugătoare şi (Valea Cibinului / județul Sibiu)
oblăduitoare, ambivalenţa funcţională se materializa pe deplin:
simbolismul aceleia trimitea la dualitatea moarte-viaţă, sau În neoliticul localității S Ardelene Cristian 45,47 lat. N,
dualitatea energiilor contrare şi complementare, apropiind 24,01 long. E, zisă Grossau de Sași / Germani - din județul Sibiu
această secure de caduceu”. Ar fi de remarcat că fiul arhitectului - în 2012 a fost descoperită cea mai veche mască din Europa,
care a realizat celebrul labirint Cretan a rămas legendar în corespunzător Dr. Sabin Adrian Luca, directorul “Muzeului
Vechea Lume (așa cum a redat poetul Roman Ovidiu în Brukenthal”: “prin tipologia acelei măști, e cert faptul că
“Metamorfoze” 8): în zborul pe care l-a efectuat deasupra Mării sculptorul, populația, provin din Anatolia”. Adepţii Marii Zeiţe
Egee, s-a prăbușit lângă Insula Icaria 37,35 lat. N, 26,10 long. E Kirke / Ghirghe - timp de milenii - au fost credincioşii Gherga
din largul țărmului Cariei / Regatului Gherghiților (a fost un (denumiţi după ceea ce venerau, la fel cum de pildă adepţii lui
accident aerian mortal cauzat de topirea cerii de pe aripile Christos în ultimele 2 milenii sunt credincioşii creştini, denumiţi
artificiale pe care le avea, tatăl său - care le-a fabricat - după ceea ce venerează): aşa ceva a pornit de la hierogamia
supraviețuind întâmplării și denumind inclusiv apele din jur, în Gherga / Gher-Ga (a fuziunii Cerului Gher cu Glia Ga),
amintirea tragediei, ca fiind ale Icariei). Toporul dublu / “labrys” perpetuată cu pruncul Crăci-Un al acelor părinţi Ghergani,
a fost arma caracteristică atât Amazoanelor şi Ghergarilor, cât şi anume Cerul şi Pământul, ş.a. Ca diminutiv la Crăciunica, cea
a Zeului-moş = Zalmoxe al Geto-Dacilor, regăsindu-se denumită Anica / Ana - muierea Zeului An - era (prin măreţia ei
deopotrivă în Kerka / Caria = Ţara Gherghiţilor (din Anatolia / de Mare Zeiţă) unică; rima Română pentru Anica / Unica n-a
Turcia de azi) şi în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic (din rămas fără ecou, Nike de pildă regăsindu-se în Sudul Vechii
România de azi), mai ales la vechii lideri; doborârea unor arbori Lumi (la stră-Români “voi-nic” - pentru cel viguros / vânjos -
- unii consideraţi şi sacri, din varii motive - din codrii străvechi însemna în primă instanță “războinic unic” / “războinic
se făcea îndeosebi cu toporul: în trecut, la latitudinile medii, victorios”, căci din vechime “voi” = “războinic”, de pildă “voi-
vaste suprafeţe erau împădurite puternic, pe atunci oamenii vodă” fiind “domnitorul războinic”). Vechii Greci o numeau ca
bucurându-se de vegetaţie mult mai bogată decât în prezent. În “Nike” pe victorioasa Titană înaripată, considerată de unii ca
266
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
fiica Zeului Războiului “Pallas”, fiul Titanului Krios (la început,
ea era Atena Pallas - distribuitoarea victoriei - Atena / “A-tena”
= “Prima forță” provenind din “As-Ana”, adică literalmente
“Osul lui An”, Zeiţa făcând parte din Sfânta Familie);
etimologia Nike - de exemplu şi conform Dr. Paul Beekes - era
pre-Greacă iar numele bunicului / moşului Titan Krios, fiul
Cerului şi Pământului, însemna că patrona Sudul (patronul
Nordului era fratele său, numit “Polus” / “Koios”): ei - Krios şi
Koios - au fost fraţii mai mari ai lui Kronos / Cronos (numele pe
care îl foloseau vechii Greci pentru Crăciun). Epitetele Zeului
Hermes au fost “Krio-phoros” (însemnând “purtătorul de
berbec”, cu apariţiile consacrate primăvara - în Martie şi Aprilie
- purtând animalul pe după cap), mai rar “Mosko-phoros”
însemnând “purtător de viţel”:
Principiul clonării (reflectat prin avataruri, gemeni,
ş.a.) se transmitea din moşi / bunici spre nepoţi / nepoate şi în
formula onomastică, de exemplu vechiul An mereu - stins la
Crăciun - reînnoindu-se apoi, ca An Nou: Anul dar şi Ana /
Anica - soaţa sa - au parcurs anii chiar cu mult succes, atât
milenar, cât şi pe areale mari (în multe generaţii şi într-o largă
geografie). Karia / Caria - adică Ţara Gherghiţilor din SV
Anatoliei, unde inclusiv azi i se poate vizita cel mai mare
aşezământ religios, atât în termeni de suprafaţă, cât şi ca durată
de funcţionare, anume Sanctuarul Gherga - era consonantic
notată KRK (în primele scrieri alfabetice) şi i se mai zicea
“Phoe-Nike” / Phoenike iar denumirea de “Phoenix” = “Phoe-
Nix” s-a fixat pentru Sfânta și împărăteasca pasăre din
străvechime, absolut fabuloasă, cunoscută până în Gyagar /
India ca Garuda / Garuga, o denumire Ghergană: ea desigur că
267
era bine cunoscută şi de vecinii Carianilor / Karianilor =
Gherghiţilor (al căror Regat explicit a fost consemnat de Anticul
Karian / Carian Athenaues ca “Phoenike”), anume de Phrygii
din Anatolia, geografic aflaţi între Sudicii Phoenikieni /
Fenicieni şi Philisti / Filisteni - din Canaan - şi Nordicii Phinni /
Finici, adică “Sfinții nuni” = “Sfinții prinți” din Karelia /
Finlanda, ş.a. Titanul Pallas - Zeul Războiului - tatăl Atenei
Pallas / Nike (respectiv al stră-Românei Crăciunica / Anica,
adică “A-Nica”) patrona Constelaţia Auriga, ce răsărea
primăvara: în vechime se zicea Auriga războinicului conducător
de car; Finicii / Suomi zic Soarelui “Aurinko”. Pe de altă parte,
Titanul Polus / Koios - Zeul Nordului - era frate cu tatăl lui
Pallas iar denumirea sa literalmente reda ceea ce-l caracteriza:
literalmente era “coios”, adică fertil (iar aşa însuşire a bărbatului
Nordic a fost mult apreciată de Amazoane, începând cu
negresele / Africanele care urmăreau Polul Nord pentru
înaintarea din migrarea lor în EurAsia).
Înaripata Nike = Zeiţa Victoriei (Caria)
Datele existente converg spre ipoteza că în Epoca
Pietrei arhetipul divinei perechi An-Anat a fost cuplul Crăciun-
Circe, al Ghergoilor / Gherganilor stabiliţi nu altundeva decât
tocmai în răsăritul Panonic (la V de Carpaţi), în Crişana şi
Banat; arhetipul masculin Gherga a fost major legat de Crăciun
în Crişana / regiunea de la N de Mureş iar arhetipul muierii
Gherga a fost major legat de Circe în Banat / regiunea de la S de
Mureş: numele patronilor Gardienilor din Era de Aur / paleolitic
- care străjuiau la apus Imperiul Atlant - au fost însuşite în Era
de Argint / neolitic şi transmise până în prezent, prin prima
scriere din lume, acolo Civilizaţia Atlantă în Epoca Pietrei
continuându-se după Potopul Pontic direct prin Vechea
Civilizaţie Europeană (considerând dubletele apreciate iniţial în
cele 2 regiuni ca asexuate / castrate iar apoi sub forma clonelor
sau gemenilor, Crăciun în regiunea Crişana a Zeului An
derivând din Ghergan / Gherga-An şi Circe în regiunea Banat a
Zeiţei Anat derivând din Kirke / Ghirghe). O oarecare localizare
a oferit-o Plutarh în “De defectu oraculorum” 18 care a scris
despre Cronos că a adormit - pentru eternitate - într-o “Insulă
Hiperboree”; vechii Greci considerau tărâmul Hiperboreu ca
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
începând din Nordul Dunării, până la Polul Nord. Pentru “durata
vieții” / “hotarul în timp”, în vocabularul Românesc s-a fixat
termenul “veleat” / “văleat” iar echivalarea Românilor ca
“Valachi” / “Valahi” ar egala înțelesul ca “Oamenii Timpului” -
adică ai lui Cronos / Crăciun - “văleatul” / “veleatul” însemnând
în vechime explicit “Timpul” / “Anul”; mai ales străinii au
obișnuit - încă din vremurile vechi - să-i apeleze ca “Valahi” pe
Români: Rumânii / Ramanii - adică Oamenii Raiului - erau
“oamenii de la hotarul Timpului / Crăciunului” = “Valachi” /
“Valahi” (respectiv, Uriașii Gealați / Blajini ai Moșului Crăciun,
cu înalt respect pentru “văleat” / “veleat”, excelenți Veghetori /
observatori ai Cerului - ca astronomi pricepuți și vestiți - Sfinți
păstrători conservatori ai calendarului circular, la care spirala =
simbolul apei cosmice era semnificativă). În 1971, cercetătorul
Adrian Riza din România a arătat că numele “Zărand” din
Crişana / Munţii Apuseni - zonă bogată în aur - e de pus în
relaţie cu termenul Iranian “zar” pentru “aur” (aşa cum a apărut
la Magul Gargo = Zoroastru / Zaratustra, ş.a.); aurul era simbol
al firii divine, preţiosul metal fiind din Ţinutul Zărandului (aflat
în NE Banatului, anume zona cu Munţii străjuind Bazinul
Crişului Alb, de unde încep Moţii, statistic formând cea mai
deasă populaţie din spaţiul Român cu păr şi ochi deschişi la
culoare, după cum a observat şi cercetătorul Ioan Costea): de
altfel, aurului în Greacă i se zice “chrysos” (puternic rezonând
cu Crişurile, respectiv cu Crișana) iar în Caucaz pentru “bătrân”
e termenul Oset / Alan “zærond” (just apropiat lingvistic de
Zărand), ceea ce aşa poate duce la înţelesul în Carpaţi de
Zalmoxe pentru “Zar-moxe” şi literalmente ca “moşul aurit” =
“stră-moşul”. În 2017, cercetătoarea Ionela Achim în lucrarea
“Gog și Magog: prima civilizație a rasei albe europene sau
Protoistoria popoarelor europene” a reflectat: “Unele studii
istorico-lingvistice au sugerat chiar că termenul vechi grecesc
pentru aur ‘chrysos’ ar proveni de la numele Crișurilor, râurile
noastre care străbat ținuturile aurifere”.
Legătura dintre Caucaziana Osetă / Alană și Asiatica Afgană
În 2012, Dr. Teodor Ardelean a scris despre “Dacii din
Ținutul Zărandului” că “piesele arheologice din Zărand,
268
fotografiile din satelit în zona Munților Zărand coroborate cu
topice, cântece, credința, limba vorbită de țărănimea română din
Ținutul Zărandului și informațiile anticilor înfățișează o realitate
aproape de necrezut: originea strămoșilor românilor din această
parte a Daciei urcă până la supraviețuitorii potopului”. Despre
Krka / Caria = Ţara Gherghiţilor - din SV Anatoliei - trebuie
ştiut că odată se numea Chrysaoris, adică “Aurita” (după cum a
consemnat în secolul II chiar localnicul Pausania 5:21 - care
purta acel nume însemnând “Sfântul Sfinţilor” - născut în anul
110 lângă Sanctuarul Gherga / academicianul Român Papadopol
Calimah a indicat anul 174 ca acela când a scris geograful
Pausania); același înțeles de “Aurita” l-a avut pentru Greci în
acel timp Antic și regiunea Crișana (din spațiul Românesc, din
apusul Carpatic). Din “Zare” sau “Zori” (derivarea fiind din
rădăcina “Gher” / “Ghel” = “strălucire” / “stră-lucire”) s-ar
putea vedea că “Zal” - prima silabă din “Zeul-moş” / Zalmoxe -
era în legătură cu Soarele / Latin “Solis”, ceea ce însemna că
denumirea Geto-Dacă a Zeului suprem desemna atributul solar
al “luminosului” bărbat: iluminatul bătrân sau strălucitorul /
“stră-lucitorul” moş (nu neapărat în vârstă, ci din vechime);
literalmente, în “strălucirea Pământului” = “Gher-Ga” se poate
vedea ce însemna Gherga mai ales pentru partenera sa, Mama
Pământului / Marea Zeiţă. Mitografii Antici au afirmat că
Zalmoxis purta o piele de urs pe umăr. În neolitic s-au folosit
figurine reprezentând urşi şi s-au găsit vase pe care erau
reprezentaţi urşi.
Răspândirea urșilor
Pe de altă parte, Zeiţa Artemis - căpetenia nimfelor -
era simbolizată printr-o ursoaică; se poate considera că ursul era
animalul sacru și al geamănului ei Apollo Gergithios / care era
totuna cu Zeul Zorilor / Soarelui, respectiv cu Zalmoxe (în trecut
- după cum a apărut şi în “Lexiconul Suida” din capitala
bizantină - “Zal-moxe” era folosit deopotrivă pentru Zeiţă şi
pentru Zeu): ulterior, luminosul Apollo a fost asociat și cu lupul
alb / popular la HiperBorei. Conform filozofului Porphyrios /
Porfiriu din Tyr / Liban 233-303 în “Viaţa lui Pitagora” (care a
scris despre Pitagora că a fost discipolul “MorGetului” - adică
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

“Getului Negru” = “Getului Nordic” - Dactylus), Heracles / exemplu sugestiv, ca și Marea Mamă în plan muieresc, similar
vechiul Hercule era Zalmoxe = “Zeul-moş”, el prezentând în plan masculin moșul Her - adică Hermes - a fost foarte vechi,
etimologia Antică a lui Zalmoxis: “Unii oameni - spre a bucurându-se pe spirala timpului de numeroase nominalizări iar
interpreta acest nume - spun că Zalmoxis are înţelesul de om primul Hercule / cel vechi, corespunzător filozofului Gal
străin”. Tot el a afirmat că “Tracii numesc ‘Zalmon’ pielea de Favorinus 80-160, era numit Chon de către vechii Egipteni, la
animal” (termenul Trac “Zalmon” - corespunzător cercetătorului fel ca şi Cron, pentru care Aromânii au numele de Cărciun iar
Antonian Nour din România în studiul “Cultul lui Zalmoxis” din Românii au numele de Crăciun; primul Zeus, adică “Zeul”, al
1941 - era înrudit cu cel Sanscrit “Carman” semnificând “învelit Grecilor - anume Zeus “cel vechi” - era “Zal-moxe”, adică
în piele”): “Car-manii” / Carianii - din Caria = Ţara “Zeul-moş” al Geţilor, ambele popoare conservându-şi Zeul
Gherghiţilor, în SV Anatoliei, puternici colonizatori ai Dobrogei suprem cu denumiri similare, ca Zalmoxis la Nordicii Geţi şi
inclusiv în mileniul I î.C. - au fost cei care îi adorau atât pe Zeul respectiv Zeus la Sudicii Greci). Patriarhul Noe al Evreilor a
Hermes, cât şi pe gemenii divini Artemis şi Apollo, în metropola apărut ulterior celui reţinut de stră-Români ca Novac: de altfel,
Efes puternic populată de la începuturi de către ei (fiind la primul Potop a şi fost peste Lacul Pontic - actuala Mare Neagră
marginea regiunii lor) Templul Artemidei ajungând una dintre - de unde o bună parte a supravieţuitorilor s-au refugiat în susul
cele 7 minuni ale Lumii Antice; anterior Carianilor / “Car- Dunării (pe atunci, Evreii - care au scris apoi în Biblie despre
manilor”, adică a oamenilor îmbrăcaţi în piele, fie acelea de urşi, Noe - nu existau). În secolul V î.C., istoricul Carian Herodot
de lupi ori de lei, ca “Zeul-moș” / Zalmoxe sau ca Hercule, în 2:43 a scris despre 2 Hercule, indicând atât că numele Hercule
mileniile III-II î.C. importanţi colonişti la gurile Dunării au fost era știut de către vechii Egipteni dinainte de a fi știut de către
Gherganii Troiani, care au şi avut - în Epoca Bronzului - vechii Eleni, cât și despre cel dintâi Hercule ca fiind datat de
Regatul Heraclid, cu capitala la Gherghina (în Nordul cotului către vechii Egipteni anterior începutului domniei faraonului
Dunării), azi Galaţi. “Întoarcerea Heraclizilor” după Războiul Amasis / Ah-mose II (570-526 î.C.) cu “17 milenii”: “anii
Troian, adică plecarea Dorianilor - de la Istru, via Balcani, în S aceștie sânt mulți, pentru că ei lunile facu ani, au trii luni un an”
Anatoliei - întâi, prin stabilirea în partea Anatolică Sudică, a (corespunzător traducerii din Moldova anului 1645); socoteala
determinat ca ecou imediat instalarea celor din N Anatoliei la de 5667 ani solari - cât reprezintă cele 17 mii de luni - adăugați
Dunărea inferioară, apoi fiind urmaţi de Cariani, din S Anatoliei: debutului stăpânirii faraonului indicat îl plasa pe vechiul
astfel s-au instalat Geto-Dacii în fruntea stră-Românilor, Hercule în mileniul VII î.C. (secolul LXIII î.C.), adică în
ajungând curând la putere în tot spaţiul Carpato-Dunăreano- perioada imediat post-diluviană a primului Potop. Este
Pontic; actualii Români - descendenţi direcţi ai Geto-Dacilor, interesant că echivalarea calendaristică dintre vechii Egipteni și
aşa cum au dovedit istoricii - păstrează inclusiv în limba curentă vechii Greci a apărut în ediția Românească din secolul XVII,
un important fond străvechi de cuvinte, cu nenumăraţi termeni traducerea fiind făcută după o versiune a “Istoriilor” Carianului
stră-Români (după cum au demonstrat lingvişti competenţi, prin Herodot ce exista la îndemână pe atunci (de tiparul din 1984 s-
cercetări desfăşurate cu mare seriozitate). În trecut, era o au îngrijit Liviu Onu și Lucia Șapcaliu): încă o confirmare din
împietate să se rostească numele Zeului, fiind interzisă - ca tabu vechime tocmai despre vremurile Epocii Pietrei, din așa-zisa
- pronunţarea sa (încălcarea unei asemenea cutume reprezentând “pre-istorie”.
o gravă ofensă). “Dicţionarul de simboluri” a enunţat despre
tabuuri: “au existat în toate societăţile umane, făcând parte dintr-
un sistem animist pre-religios; regulile par să provină dintr-o
învăţătură referitoare la suflete şi să fie determinate de simpatii
şi antipatii, de preferinţa sau sila diferitelor categorii de duhuri
faţă de unul sau altul dintre ele. Mai presus însă de suflete s-a
dezvoltat concepţia despre o zeiţă puternică, care le-ar fi stăpânit
pe toate; acea concepţie a devenit tot mai importantă iar
tabuurile au ajuns treptat să fie socotite mai curând un mijloc
menit a atrage bunăvoinţa zeiţei, decât reguli care să se adapteze
preferinţelor sufletelor. Principiile de conduită au căpătat deci o
bază supranaturală în locul vechii lor baze naturale. Oricât de
imaginare ar fi fost primejdiile expuse la încălcarea lor,
tabuurile au fost redutabile şi puteau duce la moarte. Închipuirile
acţionează asupra oamenilor la fel de eficace precum gravitaţia
şi îi poate ucide cu aceeaşi certitudine ca acizii. Tabuurile jucau
deci rolul unor izolatori meniţi a ţine la distanţă forţele spirituale
ale persoanelor care făceau obiectul lor, aşa încât acelea nici să
nu sufere, nici să pricinuiască suferinţă; căci lumea rămânea
teafără dacă se ferea de atingerea lor. Tabuurile au fost
sacralizante, ca şi ordinea impară”. Despre timpurile vechi, e
necesar de observat că în general referințele erau la Zei și mai
vechi, de exemplu în Epoca Bronzului nemenționându-se Zei
contemporani, ci Zei din perioada precedentă a Epocii Pietrei,
apoi în Epoca Fierului relatările fiind îndeosebi despre făpturile
divine din Epocile Bronzului și Pietrei, ș.a.m.d. (astfel apărând 2
Novac / Noe - cel “bătrân” și cel recent - 2 Zeus / cel vechi și cel
nou, 2 Hercule / cel dintâi și cel de apoi ori chiar triplete sau Ghergu-regele / Ghergu-res a devenit Herku-les
multiple versiuni, ca Atlas din paleolitic / Era de Aur, ș.a.: ca
269
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Regele Ghergu (Ghergu-res / Herku-les, notat după considerat sursa primelor scrieri (cercetătorul Român Dragoş
milenii de vechii Eleni şi ca Herakles), fiul cerescului Muntean Birlea a scris despre “Mesageri şi etimologie” în 2013 “să
“Ur-An” / Uran - Titanul “Tătâne” - era ştiut de vechii Români vedem cum se zice la ‘mesager’ în câteva limbi: în latină
drept Moş Crăciun / nume dovedit de paleolingvişti ca pre Indo- ‘nuntius’, în idiş ‘malak’, în greaca veche, cea mai veche limbă
European; e de observat că la Aromâni “uraniu” e albastru” iar cultă europeană (deşi Grecia a înflorit fără dubii în Asia),
în Greacă pentru “albastru” încă se utilizează “ghalano” / mesager era ‘angelos’. Da, surpriză, surpriză. Dacă Dumnezeu
“ghalazo”: Aromâna s-a probat mai apropiată decât Greaca de ar exista şi ar trăi în altă lume decât a noastră ne-ar comunica,
Uran. Civilizaţia Dunăreană - urmaşa Vechii Civilizaţii vorbi, trimite mesaje prin mesageri, adică prin îngeri.
Europene centrată în Banat, la distanţă confortabilă / sigură de ‘Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului’ spunea
inundatul Pont - din Ghergu / Herku a transmis (sub formă apostolul. Ce ciudat că ‘apostol’ însemna tot trimis, mesager”.
prescurtată până și în Bazinul Nilului) inclusiv nume ca Hermes, (Iar “moşul-Her” era primul “mesa-ger” - cel mai însemnat - el
adică literalmente “moş Her” şi ca Horus / Orus, unii cercetători fiind, în Graiul îndărăt, divinul “Gher-mes”, respectiv Hermes,
considerându-l pe Horus / Kheru-Ur drept adevăratul fiu al lui indicat de genealogiile străvechi ca bunic Gherga: era Cerescul
Hermes: de exemplu, oratorul Roman Cicero a scris în “De moş, adică străbunul / vechiul bărbat divin, foarte important
Natura Deorum” din 45 î.C. că tatăl lui Hermes a fost nocturnul pentru Pământul Ga).
Zeu Uranus iar conform scriitorului Elen Plutarh, Hermes /
“Her-mes” a fost bunicul lui Horus / Hor - tatăl mamei Isis a
aceluia - biblic acelaşi “Her-mes” / Hermes fiind echivalat cu
Ham, bunicul Sfântului Gherghe / Gherghe-seu, ajuns după
Potop stăpân în Ţara Sacră Canaan / cu mult înaintea sosirii
vechilor Evrei acolo (e de remarcat că ritualul îmbăierii a fost
numit “Hammăm” de cei din străvechiul Iran şi iniţial tot
împrejurul Caspic de asemenea a fost populat de Iranieni - iar
baia ritualică era practicată în marile Fluvii, atât în Dunăre, cât
şi în Gange, etc. - Arabii dar şi Anatolienii încă numind baia lor
specifică ca Hammam). Harul Zeului Osiris a fost Hor / Horus,
acel unic fiu împreună cu părinții Isis și Osiris formând Sfânta
Treime a Egiptului; vechiul har divin a fost al lui “Her-mes” =
“Her moșul” (la vechii Greci, cu Horus a rezonat Ares / Zeul
Războiului, echivalat de Romani - inclusiv după cel Etrusc
Maris - ca Marte). În 1985, Francezul Francoise Bonardel -
profesor de filozofia religiilor la Universitatea Sorbona I din
Paris - a comentat: “Faptul că decizia lui Hermes a fost luată în
zorii zilei, când privea spre răsărit, întăreşte forţa simbolică a
acelui episod. Aurora e ora privilegiată a trecerii prin excelenţă,
cea care negociază tranziţia şi schimbarea de stare. Pe de altă
parte, răsăritul este - mai mult simbolic decât geografic - locul
de unde se manifestă lumina originară, cea care asigură
regenerarea şi dă naştere unei adevărate cunoaşteri, prin contrast
cu o simplă reprezentare a lucrurilor. Într-un asemenea context În 1940, filozoful Nicolae Bagdasar în “Teoria
îşi are înţelesul păstrarea cărţilor: ‘O, cărţi sacre, scrise de cunoştinţei” - editată de Academia Română - a expus: “Gândirea
mâinile mele nepieritoare, voi, asupra cărora, miruindu-vă cu reală şi efectivă este condiţionată de la un capăt la altul de
licoarea nemuririi, am toată puterea, rămâneţi în vecii vecilor procese psihologice. În număr de 4 sunt acele procese
neatinse de putreziciune şi de stricăciune, fără a fi găsite de psihologice fundamentale care fac posibilă gândirea: interesul,
nimeni din cei ce vor petrece pe acest pământ, până în ziua când intenţia, emoţia şi satisfacţia. A spune că orice gândire este
cerul îmbătrânit va da naştere unor făpturi demne de voi, cele pe călăuzită de un interes psihologic e tot una cu a exprima un
care Creatorul le-a numit fiinţe’. Aici lua sfârşit ciclul revelaţiei truism. Iar a căuta să refuzăm psihologiei dreptul de a se ocupa
hermetice, când Verbul lui Hermes fusese la început singurul cu acest interes cognitiv - pe motiv că ar fi un interes ‘specific
revelator. Cărţile permiteau de acum înainte discipolului să logic’ - e o raţiune ce nu poate sta în picioare. Căci chiar dacă
retrăiască acelaşi traiect, făcând din el contemporanul, ba chiar logica ar fi să se ocupe cu natura specifică a acestui interes, ca
noua întrupare a lui Hermes. Verbul lui Hermes era cuprins în interes el cade totuşi în domeniul psihologiei, care descrie natura
originea ecloziunii sale, reducând prin aceasta la minimum genetică a intereselor. Iar un logician nu poate în nici un caz
distanţa dintre Cuvânt şi descifrarea sa. Faptul că Hermes a admite că interesul cognitiv ocupă un loc cu totul aparte, ca şi
hotărât să ‘pună în păstrare’ cele mai importante ‘simboluri cum n-ar avea nici un interes cu viaţa şi ca şi cum ar fi disociat
sacre ale elementelor cosmice’ pare legat de propria retragere: de personalitate. Un atare logician nu poate decât să repudieze
când zeii sunt prezenţi în lume, simbolurile nu-şi au locul; opinia după care o gândire ce depinde de interes ar putea fi
dimpotrivă, retragerea zeilor presupune ca de atunci încolo ele independentă de psihologie. Gândirea este apoi esenţial
să mărturisească despre prezenţa lor, ocultată”. Hermes a fost ‘intenţională’, şi cu cât ea este mai conştient intenţională, cu atât
Zeul Gardienilor, descoperitorul focului şi patronul sacrificiilor, este mai eficace. Logica nu poate sesiza natura veritabilă a
semnul său emblematic fiind “kerykeionul” (cârja decorată cu 2 gândirii, dacă nu consideră în mod concret sensul judecăţii, dacă
ghirlande împletite / ce animalier au fost interpretate ca 2 şerpi nu ţine seamă de faptul că sensul depinde de întrebuinţare şi
încolăciţi); fiind mesager / mesa-ger divin, “moşul Gher” = întrebuinţarea de intenţia aceluia care vrea să facă această
“moşul Cerului”, respectiv “moşul Her” sau “Her-mes” a fost
270
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
întrebuinţare. Intenţia este încă un fapt psihic şi ca atare trebuie
să fie cercetată de psihologie. Orice ignorare a ei ca fapt psihic
se răzbună în cele din urmă. Dacă atribuim regulilor logice un
soi de valoare intrinsecă, un soi de existenţă dezincarnată,
independentă de aplicarea lor la cazurile gândirii efective, le
reducem la fantome pe cât de futile, pe atât de ininteligibile.
Interesul şi intenţia sunt lucruri esenţiale pentru actul judecăţii şi
procesul cunoaşterii. O fiinţă neposedând nici un interes ar fi
incapabilă să dea atenţie la ceea ce se petrece în jurul ei, să
aleagă cutare lucru în locul altuia, să aprecieze cutare obiect mai
curând decât cutare altul şi un obiect dat n-ar putea să-i zguduie
apatia mai curând decât un alt obiect oarecare. Spiritul este
guvernat de interese variate, ce se raportează toate - direct sau
indirect - la funcţiile şi scopurile vieţii. Organizarea spiritului
este biologică şi teleologică, adică selectivă. Numai în anumite
cazuri, anormale sau morbide, ca de pildă în idioţie, nebunie sau
vis, el e privat de organizarea selectivă. În starea ei normală,
viaţa mintală este ‘esenţial intenţională’, adică nu este
inteligibilă în afară de raporturile sale cu scopuri actuale sau
posibile, cu toate că ea nu vizează un scop definit şi clar privit.
Emoţia întovărăşeşte gândirea efectivă după cum umbra
întovărăşeşte lumina. Tonalităţi afective întâlnim şi la actele de
gândire care - la prima vedere - ar părea să nu aibă nici o
legătură cu afectele, cum este calculul matematic. Noi putem
observa adesea că ura sau iubirea comunică o adâncime de
vederi pe care ochii indiferenţei reci nu sunt niciodată capabili s-
o atingă. Este exact că uneori - şi la anumite persoane - emoţia,
prin unele forme ale ei, poate prejudicia actul cunoaşterii.
Aceste cazuri trebuie de aceea cunoscute îndeaproape şi
dovedite fiecare în parte. Căci chiar şi cazurile când emoţia
prejudiciază rezultatelor cunoaşterii, cel mai bun mijloc de a
contracara înclinaţia emoţională constă în a-i admite evidenţa.
‘Credinţa’ nu mai trebuie considerată ca un adversar şi un
substitut al raţiunii, căci ea este în realitate un factor constitutiv
al acesteia. Raţiunea n-are deci dreptul să conteste sistematic
validitatea credinţei, pentru că fără credinţă raţiunea însăşi n-ar
fi posibilă. Orice cunoştinţă are un caracter pasional şi emotiv,
volitiv şi selectiv; orice cunoştinţă cuprinde în constituţia sa
elemente esenţiale neraţionale. Adevărurile matematice însele
nu sunt decât în aparenţă lipsite de caractere emotive. În
realitate, ele prezintă aceeaşi structură ca toate celelalte
adevăruri. Ele nu mai trebuie deci considerate ca o grupă tipică
de judecăţi pur raţionale şi ca un ideal către care să tindă
celelalte adevăruri. Adevărurile matematice sunt şi ele adevăruri
omeneşti, purtând în ele pecetea naturii omeneşti. În sfârşit,
orice proces cognitiv care realizează intenţia, care ajunge la
rezultatul dorit, procură un sentiment de satisfacţie. Un astfel de
sentiment avem şi înainte ca gândirea să-şi realizeze scopul,
atunci când procesele ei decurg fără piedică, netulburate, şi se
apropie liniştit de scopul lor. Dacă facem abstracţie de
sentimentele de satisfacţie, noţiunile de ‘necesitate logică’, de
‘adâncime logică’, de ‘tărie logică’ îşi pierd orice sens. Nu
există şi nu poate exista gândire fără interes, fără intenţie, fără
emoţie şi fără satisfacţie. Suprimând aceste condiţii, suprimăm
gândirea însăşi iar împreună cu ea probabil şi logica, fiindcă
sunt condiţii constitutive atât pentru una, cât şi pentru alta.
Interesul, intenţia, emoţia, satisfacţia, sunt mai esenţiale gândirii
decât vaporii, unei maşini cu aburi”.
271
Biochimistul Isaac Asimov 1920-1992 de la
Universitatea din Boston / SUA - Evreu Rus, preşedintele
“Asociaţiei Umaniste Americane” - în cartea “Despre Pământ şi
Cer” a scris: “Unul dintre motivele pentru care cei mai mulţi
dintre noi nu ştiu despre lume atât de mult cât s-ar putea ştii,
este acela că pur şi simplu nu se ostenesc să se gândească la
aceste lucruri. Asta nu înseamnă că nu gândesc deloc. Toţi
oamenii gândesc, însă fiecare persoană tinde să se concentreze
cu predilecţie asupra problemelor ce par a fi de importanţă
imediată. Ce mâncăm la cină? Cum să-mi plătesc datoriile?
Unde să mă duc în concediu? Cum să fac să obţin o promovare
şi o creştere de salariu? Oare să aranjez o întâlnire cu ştiu-eu-
cine? Ce-o fi cu durerea asta ciudată care m-a săgetat deodată pe
sub coaste? Acestea sunt întrebări importante pentru fiecare
dintre noi iar nevoia de a le găsi răspunsurile este adesea atât de
puternică, încât nu ne mai rămâne timp să ne îndreptăm atenţia
către probleme mai generale, cum ar fi: care este forma
Pământului? Un răspuns firesc la această întrebare ar putea fi:
Ce-mi pasă? De ce mă sâcâi cu asemenea chestii prosteşti? Ce
importanţă are? (Pentru milenii, a fost mult mai simplu ca
Pământul să fie imaginat plat - formă ce nu ridica nici un fel de
problemă - mai ales că aşa se vede la orizont. V-aţi putea pune
întrebarea: Putem oare avea încredere în ceea ce vedem? Este
destul să privim spre orizont? De fapt, suntem adesea induşi în
eroare de ochii noştri, dacă nu examinăm cu grijă dovezile). A-ţi
pune întrebări este de-a dreptul fascinant iar găsirea
răspunsurilor devine destul de uşoară dacă abordezi problema
metodic. Desigur, orice întrebare conduce de regulă spre alta.
Cunoştinţele despre lume nu se înşiruie în linie dreaptă, ci sunt
ca o împletitură tridimensională cu ochiurile înlănţuite, aşa încât
pentru a răspunde unei anumite întrebări este uneori nevoie să
fie mai întâi explicat altceva, ceea ce duce la necesitatea
explicării unui alt fenomen, ş.a.m.d. Pe de altă parte, pe măsură
ce avansăm de la o întrebare la alta, uneori nu e suficientă
raţiunea; trebuie să aflăm câte ceva despre ce au observat şi
dedus oamenii de ştiinţă. Gândirea duce la şi mai multă gândire
iar acest proces n-are limite. Pentru oamenii care găsesc o
bucurie în a gândi, aceasta este calea spre glorie. Pentru cei care
nu sunt încântaţi să cugete la lucrurile care nu-i privesc direct şi
imediat, necesitatea de a face acest lucru este înspăimântătoare
iar ei se îndepărtează de ştiinţă”.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

În 1995, profesorul Richard Dawkins de la

Universitatea Britanică Oxford în lucrarea “Un râu pornit din
Eden” a enunţat: “Toate popoarele au legende privitoare la
strămoşii triburilor lor şi adeseori acele legende se transformă în
veritabile culte religioase. Oamenii îşi respectă sau chiar îşi
venerează strămoşii, ceea ce e şi firesc, pentru că e vorba de
nişte strămoşi reali - care deţineau cheia înţelegerii vieţii - nu de
nişte zeităţi supranaturale. Din totalitatea organismelor ce se
nasc pe pământ, o foarte mare parte mor înainte de a atinge
vârsta maturităţii. O minoritate supravieţuieşte şi se înmulţeşte
iar din aceasta o şi mai mică minoritate va avea o descendenţă
viabilă, mii de generaţii. Acea minusculă minoritate a unei
minorităţi - acea elită reproductivă - este ceea ce viitoarele
generaţii o poate considera ancestrală. Descendenţii sunt
obişnuiţi, strămoşii sunt rari. Toate organismele care au trăit
cândva pot rosti cu mândrie, privind către lungul şir al
strămoşilor lor: nici măcar un singur străbun n-a murit copil. Cu
toţii au atins vârsta maturităţii şi fiecare a fost capabil să-şi
găsească cel puţin un partener cu care să se împerecheze cu
succes. Nici unul din strămoşii noştri nu a fost răpus de un
duşman sau de un virus înainte de a aduce cel puţin un urmaş pe
lume. Mii dintre contemporanii strămoşilor noştri au eşuat în
toate acele privinţe, însă nici măcar unul singur dintre străbunii
noştri nu a dat greş în vreuna dintre ele. Aceste afirmaţii sunt
absolut evidente: cu cât sunt mai ciudate şi mai neaşteptate, cu
atât se justifică mai bine şi uimesc şi mai mult. Deoarece toate
organismele moştenesc zestrea genetică de la strămoşii lor - mai
degrabă decât de la contemporanii fără succes ai acelora - toate
tind să posede gene valoroase. Ele au ceea ce trebuie pentru a
deveni strămoşi, altfel spus pentru a supravieţui şi a se
reproduce. Din această cauză, organismele tind să moştenească Ideea de clonă / avatar - din cele mai vechi timpuri - a
genele a căror prezenţă condiţionează construirea unui apărut tocmai din observarea unor aşa aspecte; remarcarea
mecanism bine proiectat, un organism ce lucrează activ ca şi rezonanţei dintre Românescul “corp” şi Gorg, respectiv
cum s-ar strădui să devină un strămoş. Din această cauză ţinem Latinescul “corpus” şi Gorgus, etc., reflectă în termenul de corp
la viaţă, la dragoste şi la copii. Şi toate acestea pentru că noi toţi - cumulând treimea formată din suflet, spirit şi trup - un produs
- fără nici o excepţie - moştenim toate genele noastre de la un şir Gherga de fapt, al agregării elementelor esenţiale vieţii
neîntrerupt de strămoşi încununaţi de succes. Genele nu se omeneşti, cu generarea din unirea / cununia Cerului şi
îmbunătăţesc prin funcţionare; ele se moştenesc neschimbate, Pământului în fiinţa animând trupul uman (în ultimele 2 milenii,
excepţie făcând erorile cu totul întâmplătoare. Nu reuşita face creştinii au prezervat ancestrala triadă prin respectul suprem faţă
genele valoroase, ci genele valoroase determină reuşita şi nici un de Sfânta Treime formată din Creatorul Dumnezeu / Domnul-
individ în decursul existenţei sale nu-şi poate afecta, în vreun Zeu = spirit, Sfinţitorul Har / Duhul Sfânt = suflet, Mântuitorul
fel, propriile gene. Indivizii care s-au născut cu gene valoroase Iisus Christos = trup: în secolul IV, Grigorie “Teologul” - de
cel mai probabil vor ajunge la maturitate pentru a deveni Nazianz / Capadochia, al cărui părți din cap sunt păstrate pe
strămoşi încununaţi de succes; prin urmare - spre deosebire de Muntele Athos la Mănăstirea Vatoped / denumirea însemnând
genele nevaloroase - genele valoroase au cele mai mari şanse să “pruncul livezii”, la Catedrala Ortodoxă “Sf. Gheorghe” din
se transmită în viitor. Fiecare generaţie este un filtru, o sită: cartierul Fanar al Istanbulului / unde e sediul Patriarhiei
genele valoroase tind să treacă prin sită în generaţiile viitoare; ecumenice și la Mănăstirea Slatina 47,26 lat. N, 25,59 long. E
genele nevaloroase tind să-şi încheie existenţa în indivizi care din Bucovina / ctitorită de Vodă Alexandru Lăpușneanu în
mor înainte de maturitate sau care nu se reproduc. Asemenea secolul XVI, care a achiziționat relicva din Istanbul - a predicat
gene pot traversa o generaţie sau două, poate pentru că au că “a încerca înţelegerea nenaşterii = Tatăl, naşterii = Fiul sau
norocul să co-existe cu genele valoroase într-un acelaşi individ. purcederea = Sfântul Duh conduce la nebunie”). Privind obârşia,
Dar este nevoie de ceva mai mult decât noroc pentru a trece prin pruncul Gherga şi părinţii săi au format în total 3 personaje
mii de site aşezate succesiv una sub alta. După o mie de foarte importante, încă din timpurile păgâne: Gherga / “Gher-
generaţii succesive, este probabil ca genele care au reuşit să Ga” i-a avut ca tată pe “Gher” = Cer şi ca mamă pe “Ga” =
treacă să fie cele valoroase. Din perspectiva genelor, există doar Pământ, cei 3 - anume pruncul împreună cu părinții - formând
concepţia stabilită pe termen lung al râului de ADN curgând treimea emblematică generic numită Gherga şi desigur
neîntrerupt de-a lungul generaţiilor numai temporar adăpostite consacrată aşa, încă din Epoca Pietrei iar de atunci, în legături
într-un corp sau altul, numai temporar împărţind un corp cu cu Gherga s-au dezvoltat existenţial o mulţime de alte concepte
genele companioane ce pot fi favorizante sau defavorizante”. şi termeni, cu rezonanţe culturale / Civilizaţionale până în
prezent.

272
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Este de observat că în urmă cu 1000 de generaţii ale

Homo Sapiens a dispărut Neandertal iar în urmă cu 400 de
generaţii ale Homo Sapiens a dispărut Cro-Magnon: puterea
Homo Sapiens a rămas singura umană în lume; cel mai vechi
Homo Sapiens din Europa a fost găsit în 2002 de un grup de
speologi din Timişoara în Peştera cu Oase 45,01 lat. N, 21,50
long. E din Banatul Montan - în Epoca Pietrei, peşterile / grotele
fiind îndeosebi locaşe de cult, nu locuinţe - acel Homo Sapiens
datând din mileniul XXXVI î.C., contemporan cu celelalte 2
tipuri umane, Neandertal şi Cro Magnon (faţa sa a fost
reconstruită de specialistul Britanic Richard Neave).

Răspândirea Neandertală la sosirea Homo Sapiens în Europa

Desigur că acel Homo Sapiens din Banat nu era pe

atunci vreun explorator izolat în Europa Neandertală, el având
părinți Homo Sapiens și anturaj Homo Sapiens (familie,
parteneri, ș.a.); străbunicul său a fost Neandertal, după cum a
cercetat în 2015 colectivul coordonat de geneticiana Qiaomei Fu
de la Şcoala Medicală Harvard / SUA (specia umană a
Neandertalilor era originară Europeană şi a fost formată din
strămoşii albilor - şi galbenilor - Homo Sapiens, după întâlnirea
cu negrii Homo Sapiens, Neandertalii dispărând). În graficul
următor apare declinul procentelor de ADN Neandertal la Homo
Sapiens (cu individualizarea notată “Oase”, a celui mai vechi
European Homo Sapiens, având o zecime ADN Neandertal):

După cum a documentat în 2016 un vast colectiv

internațional de geneticieni (din Australia, Coreea de Sud,
Marea Britanie, SUA, etc., cuprinzând cercetătorii David
Primul Homo Sapiens din Europa: în Banat Poznik, Yali Xue, Fernando Mendez, Thomas Willems, Andrea
273
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Massaia, Wilson Sayres, Qasim Ayub, Shane McCarthy, Apurva

Narechania, Seva Kashin, Yuan Chen, Ruby Banerjee,
Rodriguez Flores, Maria Cerezo, Haojing Shao, Melissa
Gymrek, Ankit Malhotra, Sandra Louzata, Rob Desalle, Graham
Ritchie, Eliza Cerveira, Tomas Fitzgerald, Erik Garrison,
Anthony Marketta, David Mittelman, Mallory Romanovitch,
Chengsheng Zhang, Xianggun Bradley, Goncalo Abecasis,
Steven McCarroll, Paul Flicek, Peter Underhill, Lachlan Coin,
Daniel Zerbino, Fengtang Yang, Charles Lee, Laura Clarke,
Adam Auton, Yaniv Erlich, Robert Handsaker, Carlos
Bustamante, Tyler Smith, ș.a.) a reieșit că profilul genetic patern
al primului Homo Sapiens din Europa corespundea tranziției
dintre cel mai recent bărbat aparținând grupului “IJK” și cel al
progenitorului grupului “NO”, adică a fost direct strămoș
Gherga: așadar, în aceeași regiune Banat unde gruparea Gherga
e nominal în prezent cea mai numeroasă din lume a fost
documentat primul Homo Sapiens din Europa iar potrivirea nu e
doar geografică peste atâtea milenii, ci și genetică, căci analizele
genetice din mileniul III au demonstrat științific despre cel dintâi
bărbat European că efectiv a fost strămoș Gherga. Mai mult, iată
că în Banat - regiune Europeană clar delimitată natural încă din
preistorie - speologia / arheologia a confirmat mitologia: 2 surse
științifice - imaterială prin etnografia Bănățeană și materială prin
artefactul Bănățean, analizat genetic - au indicat același fapt, că
actualul spațiu Român a făcut parte din patria legendarilor Uriași
(cei care erau corciturile / hibrizii dintre Neandertal și Homo
Sapiens); se știe, în plus prin cercetările genetice din prezent, că
în Europa Neandertalilor primii Homo Sapiens n-au pătruns
exclusiv prin forță, ci și inclusiv prin încrucișările fizice ale
speciilor umane - întâi rezultând Cro Magnon - ceea ce face
descoperirea Bănățeană de la începutul mileniului III ca extrem
de valoroasă (la început, progeniturile uriașe neavând de ce să
apară la mari distanțe de prezența în Carpații Vestici / În acele timpuri ale paleoliticului, oamenii deja trăiau
Occidentali a acelor primi oameni). În 2009, un grup de speologi
între 2 lumi: cea naturală şi cea imaginară (închipuită de ei pe
din Crişana - din Arad, Brad şi Ştei - au descoperit în Peştera atunci; aşa ceva făcea deosebirea faţă de orice a existat anterior
Coliboaia 46,31 lat. N, 22,35 long. E / judeţul Bihor picturi pe glob - căci nici o vieţuitoare n-a fost capabilă de a gândi
rupestre din vremea coabitării Neanderthal - Cro Magnon - similar, despre “Cealaltă Lume” - oamenii reuşind astfel să
Homo Sapiens (realizate cu cărbuni pe pereţi, înfăţişând “păşească” în afara realităţii lor imediate, printre primele
animalele timpului, printre care şi rinoceri păroşi); arheologul
sanctuare, în afara celor din aer liber, fiind cavernele / grotele).
Francez Jean Clottes, specialist în arta parietală - după datarea
Primitivii locuiau firesc în colibe din crengi şi piei (din care
celor mai vechi realizări ale preistoricilor acolo ca din mileniul arheologic nu s-au mai prea păstrat urme naturale); faptul că în
XXXII î.C. - a afirmat, în 2010: “Acele desene au fost făcute grote / peşteri s-au găsit urmele lor (chiar oseminte umane), nu
adânc în interiorul peşterii, unde oamenii nu locuiau. Scopul lor însemna decât folosirea de către ei a acelor spaţii subterane ca
era probabil de a fi folosite în ceremonii magice, religioase. locaşe de cult / căci - prioritar - ele erau locuri sacre: pentru
Animalele pe care le desenau nu erau neapărat animalele pe care
aprinderea focului, se folosea iască (o ciupercă parazită) şi pirită
le vânau; de exemplu, în Peştera Coliboaia sunt 2 reprezentări de
- ce la lovire scoate scântei - numele piritei fiind în legătură cu
rinoceri iar acei oameni nu vânau rinoceri: ei vânau urşi, reni, termenul “pyr” = “foc”, fixat aşa la Traci, în Română “de-a
bizoni, însă nu rinoceri”. pururi” provenind din focul veşnic, căci fiind greu de reaprins,
focul era întreţinut mereu să ardă, termenul “pyr” pentru “foc”
fiind preluat ulterior şi de vechii Greci, etc. / deja la vechii
Români “pururi” fixându-se ca pluralul pentru “foc”, adică
“focuri”, respectiv pentru “eternitate”. Sanscrit, “puru” = “plin”
iar Trac flamei / flăcării i se zicea “pară” (de unde “pălălaie”,
“pârjol”, “pârlit”, “prăjit”, etc.); e de ştiut că focului i se zicea şi
“pur” (în Tochariană “puar” iar în Phrygiană / Frigiană “vedi”):
se poate observa că termenul în Română de spirală / “s-pirală”,
în Greacă “spyris”, etc. provine de la vâlvătaia focului, a
fuiorului ridicat, ce învârte scânteile în jurul coloanei de aer cald
care urcă spre cer (în aceeaşi categorie onomastică a purului foc
sau a spiralei s-ar încadra şi toporul / “to-porul”, barda numită
“tapar” în Armeană ori în limbile Indo-Europene din Asia, în
paleolitic mult timp folosit şi prin aruncare, la fel ca bumerangul
274
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
/ unealtă din arsenalul şamanic, toporul dublu fiind numit
“labrys” de vechii Greci - arma lui Zeus aşa cum a fost în oraşul
Carian Labraunda / Karghe-djak de lângă Sanctuarul Gherga - şi
a fost numit “bipennis” / “bi-penis” de către Romani).
Arheologul Belgian Jean de Witte 1808-1889 a scris: “Se
găsește - mai cu seamă în Asia - venerarea peștilor unită cu
Cultul Satârului; Aelian 12:60 și Pliniu cel Bătrân 32:7 - vorbind
despre Zeul din Mylasa, în Caria - afirmau că exista în locașul
consfințit din Labranda un bazin în care erau pești domesticiți,
având cercei de urechi, monumentele Cultului din Labranda
sugerându-ne originea din Mesopotamia” (Zeus lângă bazinul
unde în Antichitate peștii erau corcodiți / împodobiți și cu
lănțișoare ori trași prin inele a fost reprezentat ținând în mâna
dreaptă bipenna = satârul / sa-târul, adică toporul cu 2 părți /
prototipul halebardei, popular la Amazoane, devenit la Nordicii
Europeni ciocanul Sf. Thor). Corespunzător cercetătorului
Român Cristian Pintilie în 2011 “motivul spiralei și-a avut
originea în paleoliticul spațiului carpato-dunărean și reprezenta
șarpele; după potopul uriaș petrecut pe locul unde acum se află
Marea Neagră, un grup aparținând populațiilor carpato-dunărene
a dus acel motiv până pe malurile Senei, unde au fost
descoperite vase acoperite cu forme de spirală (spirala carpato-
dunăreană, valuri concentrice, etc. / în hieroglifele egiptene
semnul spiralei avea înțelesul de apă)”. Șarpele stă încolăcit la
Soare: relația sa cu spirala simboliza regenerarea, în calendarul
popular Românesc “zilele șarpelui” fiind primăvara și toamna,
prima zi marcând revitalizarea naturii ca urmare a creșterii
timpului de menținere a Soarelui pe Cer și respectiv cealaltă zi
marcând la venirea anotimpului rece coborârea sub pământ
pentru hibernare, ceea ce constituie dovada că șarpele pe
meleagurile din spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic mereu a
simbolizat regenerarea.
275
Sanscrita a fost printre primele limbi Indo-Europene
scrise (în Sanscrită “penis” = “arka” / अक - popular fiind “Pala”
- dar se știa şi ca “grdă”, respectiv “gereδa” în “Avesta”, cu
pronunţia generală “gîrdă” / “ghereda”, etc., denumirile
păstrându-se în areal după perioada Vedică, până în vremurile
Arianilor, după cum a studiat şi savantul Grec Nicholas Kazanas
în 2011); străvechea asemănare Indo-Iraniană “gîrdă” / “grdă”
sau “gereδa” / “ghereda” cu Gherga pentru “penis” nu era
întâmplătoare, căci aşa se numea sursa fecundității și fertilităţii,
propagată în Vechea Lume inclusiv de către diluvienii Pelasgi,
printre care - datorită deopotrivă virilităţii şi divinităţii - bărbaţii
Gherghi s-au bucurat de mare respect: se poate observa că între
vechii Iranieni şi vechii Indieni - anume, mai ales cei Nordici -
au fost atât asemănări, cât şi deosebiri (de exemplu, puterea
Asura / “Aşu-Ra” era pozitivă la Iranieni însă negativă la
Indieni, cu Deva / “Daeva” fiind invers, zoroaştrii care se
opuneau incinerărilor pentru a nu spurca focul fiind în antiteză
cu hinduşii respectându-l pe Zeul Focului Argi / Agni - Ignat la
Români / partenerul Inătoarei de la solstiţiul de iarnă - care prin
ardere considerau că ajutau spiritul să se ridice la Cer, apoi
Indo-Europenii Kurgani îngropându-şi morţii în gorgane,
ş.a.m.d.), sursa Gherga după ultima mutaţie genetică masculină
ivindu-se tocmai dintre cele 2 popoare, Iranian şi Indian. Se pot
remarca și organizările lor sociale pe timp îndelungat, Indienii
fiind poliandri iar Iranienii fiind poligami, asemenea organizări
sexuale legându-se de organizările lor religioase diferite (așa
ceva a dus la antagonism între acele popoare, nu numai în
perioade paralele, ci și în perioade diferite); paritatea pe cupluri
(în perechea formată din muiere și bărbat), rezonând cu
androginitatea primordială - adică fără dominanța feminină ori
masculină - împreună cu poliandria / dominanța feminină și
poligamia / dominanța masculină, au reprezentat cele 3 ecouri
societale ale potențărilor umane. “Om” - termenul divin al
Tibetanilor - are drept calificativ pe “zere”, care înseamnă
“aurit” (uzitat de zoroaştrii Iranieni); la vechii Indieni, Zeii Argi
/ Agni, Indra şi Surya erau focurile lumilor terestră, intermediară
şi cerească, adică focul, fulgerul şi soarele (mult ulterior,
creștinii - profund legați de înhumări, venerând moaștele - au
asociat incinerările doar cu Iadul). Hindusul Ram Abloh de pildă
a arătat: “în Vede apare că unul și același Agni întrupa alți Zei,
ca Varuna, Mitra, Indra, ș.a. În Rig Veda 5:3 stă scris: ‘Tu Agni,
când te-ai născut erai Varuna și când ai crescut ai devenit
Mitra’. Rezultă că Agni era mai mult decât identificat cu alți
Zei, el acoperind de fapt puterea altor Zei. În mod similar, în
Sanscrită s-au egalat sensuri, un pom fiind denumit ‘padapa’
(deoarece prin rădăcini se adapă cu apă din sol) dar și soarele
fiind denumit tot așa, ‘padapa’ (deoarece razele sale evaporă
apa, astfel astrul adapându-se). Rig Veda a desemnat Zei ca
Agni, Varuna, Indra ori Surya drept Asura. La început, Asura și
Deva erau sinonime, apoi așa ceva rămânând de neconceput atât
la zoroaștri, cât și la hinduși. La zoroaștri, Avesta a dat înțelesuri
opuse: de exemplu, Sanscritul ‘daeva’ în apus a ajuns să fie
‘diavol’.” În 2000, Dr. Lucian Cueșdean a afirmat: “Putem
constata că limba română contemporană este singura limbă
europeană care îl include pe RA în numele astrului solar”.
Cercetătorul Lucian Costi în cartea “Limba Română - nașterea și
falsurile istorice” din 2016 a susținut: “Su-rya vedic = Soa-re
românesc. În cinstea lui Ra, altarul trebuia să fie spre ‘ră-sărit’.
În slujbele de salutare de dimineață și de rămas bun se folosea
pentru Ra varianta Re, ca în ‘ut-re-nie’ și ‘vece-re-nie’ (pentru
vechimea slujbelor, a se compara cu ‘Surya-na-maskar’,
cinstirea răsăritului soare-lui din tradiția vedică și sanscrită,
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
ritual dus de ariani în India). Ridicarea soarelui pe cer era
sărbătorită de români prin slujba utreniei, literal ‘slujba ieșirii
soarelui’, nume străvechi tot în română. Particula ‘ut’ nu mai
există azi în română, dar se poate retrasa calea ei: ‘ut’
prepozițional înseamnă ‘ieșit din’ în toate limbile scandinave (în
engleză ‘out’, etc). ‘Re’ e particula esențială denumind astrul
zilei cu alunecarea vocalică de la ‘ra’ la ‘re’. Cercetarea
ulterioară va putea determina vechimea construcțiilor respective,
raportându-se la despărțirea populațiilor scandinave de cele
central europene, la o vreme când ‘ut’ era perceput încă și în
românește ca prepoziție cu sens de ieșire. Și slujba geamănă - de
seară - vecernia este un termen pur românesc. Cuvintele folosite
de părinți pentru tinerii căsătoriți, ‘no-ră’ și ‘gine-re’, au fiecare
o dublă semnificație dăruită de morfemele finale ‘ra’ și ‘re’.
Prima semnificație este cea directă, ca termen de comparație
între noua lor poziție față de familiile lor și în cadrul obștii, unde
ei sunt priviți ca soarele ‘ra’ ori ‘re’. A doua semnificație este
dată de faptul că ei au devenit ‘no-ră’ și ‘gine-re’ prin săvârșirea
unui ritual religios de natură solară ‘ra’/‘re’. ‘No-ra’ e numele
folosit pentru tânăra fată de părinții fiului cu care ea s-a
căsătorit. Este firesc ca în definiția ‘nurorii’ să vedem exprimat
punctul de vedere al părinților soțului ei, deveniți după cununie
și părinții ei, cu care ea avea să locuiască. Primirea ei în noua
casă era prilej de bucurie: o ‘no-uă’ fiică, frumoasă ca soarele
‘ra’ le era dăruită părinților soțului. Proverbul străvechi ‘la soare
te puteai uita dar la dânsa ba’ se referă la aceeași comparație cu
soarele pe care o are compunerea ‘no’ și ‘ra’. Este ceea ce spune
cuvântul ‘no-ra’ în cele 2 silabe morfem. Ea era un dar ceresc
‘ra’, venirea ei era o binecuvântare, săvârșită prin ritualul solar
al cununiei. Ideea de ‘noua’ o regăsim și în ‘neva asta’, contras
în nev’asta. ‘Gine-re’ - numele dat de părinții fetei soțului fiicei
lor - comunică tot o metaforă de aceeași natură. Particula ‘gine’
din ‘gine-re’ e înrudită cu ‘geană’ / ‘geană de soare’, ‘a se gini’
(legat de ‘ima-gine’), el fiind un om chipeș, splendid împodobit
în ziua nunții sale, la care abia de te puteai uita. ‘Vârsta’ este un
termen care spune condensat câte învârtiri (v/âr) ale soarelui ‘ra’
până ‘stă’, atâția ani ai; arhaic se spunea ‘v-râ-sta’, nu
întâmplător existând variabilitatea în rostire a termenului
realizată prin metateză ‘vârsta’ / ‘vrâsta’, oferind soluția prin
explicitarea particulelor: ‘învârtirea vâr’ și ‘soarele ra’.” La stră-
Români, feminina Inătoare - patronând sărbătoarea dinaintea
Crăciunului - se pare că era o veche denumire pentru solstițiul
de iarnă, în legătură cu Anatolia: direcția răsăritului veneratului
Soare. În 2013, abordând străvechile contradicţii, Dr. Gheorghe
Iscru a scris: “La poporul primordial al ‘bătrânului nostru
continent’, primul popor cunoscut în istoria locului cu numele
lui - pelasgii - au apărut primele izvoare istorice, de îndelungată
tradiţie orală - ‘Vedele’ - probabil la nivelul mileniului VI î.C.,
de când avem atestată arheologic prima civilizaţie neolitică
europeană la Dunărea de Jos. ‘Întâmplător’, zona se află în
‘Dacia edenică’ iar patria originară a pelasgilor a fost spaţiul
care în antichitate s-a numit Valahia sau Dacia, cunoscută şi sub
numele de ‘Ţara zeilor’ sau ‘Ţara Soarelui’. De aici populaţia a
pornit în migraţie pe toate direcţiile cardinale, ducând priceperea
şi întreaga ‘casă’, inclusiv amintitele ‘Vede’, probabil orale,
amplificate pe traseu; spre răsărit au ajuns până în India, unde s-
au sedentarizat”. Privind SE Europei, Elenii şi Ciprioţii -
vorbind Greaca - au îndeosebi meritul de a fi conservat o bună
parte din patrimoniul Grec, însă în cercetarea Lumii Vechi /
trecutului îndepărtat mai importanţi au fost Tracii, mai vechi cu
un mileniu decât primii Eleni; anterior Tracilor au fost Kurganii
/ Gherganii şi alţii, care au trăit în spaţiul Românesc mai multe
milenii decât mileniile scurse de la ei încoace: printre strămoşii
276
semnificativi ai Tracilor au fost mai ales Troianii şi Kurganii /
Gherganii (iar anterior acelora, Pelasgii Gherghi). O răspândire
lingvistică mai mare - ca număr de vorbitori și acoperire
teritorială - decât Greaca o are Româna, limbă oficială în 3
entități statale: Provincia Autonomă Voivodina - din Serbia -
România și republica Moldova (în lumea actuală, Româna mai e
limbă oficială la serviciile ortodoxe de pe Athos - inițial acolo
fiind Muntele Sacru al Marii Zeițe Mume - și la activitățile
Uniunii Europene); e de observat că Banatul Sârbesc face parte
din Provincia Autonomă Voivodina, cu capitala la Novi Sad -
adică “Orașul Nou” - pe Dunăre, localitate înfrățită cu
Timișoara, capitala întregului Banat / inclusiv a Banatului
Românesc (Timișoara - Sârbesc Temišvar, Maghiar Temesvár,
Nemțesc Temeswar - e oraș înfrățit și cu Seghedin / Szeged din
Banatul Unguresc). Despre Banatul istoric ar fi de menționat
forma sa aproximativ pătrată - cu fiecare din cele 4 laturi
orientate spre câte una dintre cele 4 direcții cardinale principale
- iar ca raport de mărime, de exemplu pe diagonala SE-NV, între
Orșova / Gherdap = “Porțile de Fier” (unde Dunărea străpunge
Carpații) și Seghedin (localitate aflată la confluența Mureșului
cu Tisa), sunt peste 3 sute de km. Recunoaşterea unui neam n-ar
fi altcumva mai uşoară de făcut decât după locurile unde a fost
în vechime ori era mai numeros / sau a avut personalităţi
puternice (dacă acele repere s-au păstrat până în prezent, atunci
cu atât mai mare le-a fost semnificaţia).
Gherga în Banat
Banatul - având cea mai mare localitate Timişoara
45,47 lat. N, 21,17 long. E pe Râul Bega ce izvorăşte din
Ţinutul Pădurenilor / “bog” la Slavi fiind “zeu”, “boga” în Turkă
fiind “taur”, “bogată” la Români fiind persoana avută, etc. - este
regiunea Europeană delimitată de Carpaţi la E, Dunăre la S, Tisa
la V şi Mureş la N, pe teritoriul căreia acum se întâlnesc
graniţele a 3 Țări (alfabetic dar și în ordinea suprafețelor
deținute): România, Serbia, Ungaria (împărţire după primul
război mondial; după al doilea război mondial, în cele 3 Țări a
fost introdus comunismul - disoluţia regională continuând aşa -
în acest moment în Banat manifestându-se democraţia). De
denumirea Râului Bega - cu izvorul în Banatul Montan / de Sus
și cu Delta în Banatul de Câmpie / de Șes - s-ar apropia
etimologic cuvântul proto German “Wag” pentru “Curent” / de
apă, considerat și baza onomastică a Râului Vah (cea mai lungă
apă curgătoare din Slovacia / fostă Wallachia - cu izvorul în
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Munții Tatra / Carpați și gura în Dunăre - pe care se plutărește remarcat denumirile Banat din Orientul Apropiat / Mijlociu, ca
inclusiv în prezent). La S de cursul inferior al Râului Mureș (ce de exemplu în orașul Raqqa din Siria Qasr al Banat 35,56 lat. N,
formează cea mai lungă apă curgătoare interioară a României) și 39,01 long. E și în regiunea Baalbek din Liban Castra El-Banaat
la N de Gherdap / Dunăre, partea răsăriteană a regiunii, mai 34,05 lat. N, 36,07 long. E pe locurile Antice denumite
înaltă, e Banatul Montan / de Sus = “arealul Carpatic” iar partea “Castelul Virginelor” / “Castrul Fecioarelor” - vechi locații
apuseană a regiunii, mai joasă, e Banatul de Șes = “arealul întărite ale fetelor - în regiunile Qena și Fayum din Egipt Qasr el
Panonic”. În zonă, spre deosebire de Banatul Olteniei / Bănia, Banat 28,40 lat. N, 30,52 long. E, respectiv 29,22 lat. N, 30,32
Banatul Severinului, Banatul Vidinului, Banatul Belgradului, long. E, pe locurile Antice denumite de Romani “Euhemeria”, în
denumirea de Bănat / Banat încă se utilizează consistent (nu se regiunea Tripolitania din Libia Gasr Banat 31,27 lat. N, 14,42
cunoaște o denumire a regiunii mai veche decât cea de Banat, cu long. E și geamăna Gheriat pe locurile Antice denumite de
masivă atestare Medievală: regiunea trebuie să fi avut un nume Romani “Centenaria”, etc. De pe vremea Sumeriană a mileniului
Antic - și chiar mai vechi - însă pe acela nu l-a consemnat III î.C., în Nordul Siriei - anume regiunea Khalpe / Alep din
nimeni, prima presupunere, cea mai firească, fiind că în Evul Bazinul Eufratului, străjuită din Epoca Pietrei de cetatea
Mediu i s-a perpetuat vechiul nume de fapt, pur și simplu Karkamîș / Gargamîș - exista Tell Banat 36,27 lat. N, 38,17
(ținând cont de betacism - adică de echivalența = eufonia long. E (Deal artificial), popular știut ca “Monumentul Alb”: e
“B”/“V” - denumirea de Vanat s-ar acorda cu vechiul termen considerat cel mai vechi Memorial de război de pe glob (datează
Finic “vene” pentru pirogi, în regiune plutăritul și în general de la începutul Epocii Bronzului).
navigarea practicându-se pe larg dintotdeauna; de exemplu,
pentru Crișana / regiunea vecină Nordică a Banatului, opinia cea
mai pertinentă a specialiștilor față de denumirea sa e că ar fi
Indo-Europeană - adică Ghergană / Kurgană - preluată de Traci /
Daci iar dacă așa ceva s-a validat, numai cine se opune
vehement ar putea justifica prin argumente şi nu prin impresii de
ce n-ar fi străvechi inclusiv Banat, numele regiunii vecine din
Sud, mai ales că la Traci, după cum a studiat în 1923
academicianul Sextil Puşcariu, verbul “a băna” însemna “a trăi”,
Tracii existând de la sfârşitul mileniului III î.C., după ultimul
val Kurgan / Indo-European, aşa că acum - la începutul
mileniului III - se poate susţine chiar cu mai multe probe despre
numele de Bănat / Banat că pare a fi potrivit cu al unei regiuni
bună de trai încă din vremuri străvechi). De altfel, cercetătorul
Român Gabriel Gheorghe a studiat termenul “ban” în 2011:
“Cuvânt românesc străvechi, unul din relictele lingvistice a căror
prezență în limbă încă din preistorie poate fi probată fără
dificultăți majore; atestările cuvântului în limbile europene și
cele indo-iraniene permit o datare aproximativă de 4 milenii și
jumătate, cu sensul principal de stăpân / regent”. (Orientalistul
Englez Edward Palmer 1840-1882 în “Dicționarul Persan” a
indicat că termenul “ban” = “van” la vechii Iranieni - dintre care
o parte au migrat în Europa - ajungând până în Bazinul Dunării
inferioare din spațiul stră-Român - însemna “gospodar”, ceea ce
îl apropia în Banatul din neolitic pe gospodarul “van” al așezării
“var” ca purtătorul titlului “ban” al cârmuitorului în regiunea
aglomerată de băștinașii “var-vari”, respectiv Barbari, până în
Antichitate, inclusiv). Pe de altă parte, vecinătatea dintre
regiunea Banat / Vanat și Ținutul Hațegului - al fostei păduri
regale pentru Geto-Daci - apropie și înțelesul vânatului în areal
(ambele zone - Ținutul Hațegului și regiunea Banat - sunt vecine
cu Ținutul Pădurenilor); de altfel, Ținutul Hațegului a fost cel al
Herțegului, adică al cârmuitorului / zis ban în Banat. Aşadar,
acum - la începutul mileniului III - despre Banat (denumire
Europeană regională din mileniul I foarte populară în jurul
Defileului Dunării / Gherdap) se poate face paralela atât cu
denumirea Asiatică de “hanat” pentru entităţile teritoriale tribale
din apropierea Stepelor, în sensul de Banat / Bhanat = Hanat /
Khanat, cât şi cu onomastica Tracă din Epoca Bronzului, ba
chiar şi anterioară, adică din Epoca Pietrei, deoarece rădăcina
bunului trai putea foarte bine fi de atunci, din neolitic regiunea
Banatului evidenţiindu-se în poziţia centrală a Vechii Civilizaţii
Europene, ceea ce a fost de mare influenţă în Lumea Veche,
inclusiv în uriaşa Stepă a EurAsiei; de altfel, Medieval liderii
acelor structuri teritoriale tribale în Stepele EurAsiei au fost
atestaţi cu titlurile de “ban”, “han”, “khan”, etc. Sunt de
277
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

complexului Banat / Bazi, întins în mileniile III-II î.C. Studiile

geofizice efectuate în 1997 de Bruce Bevan și Tatiana
Smekalova sugerează că partea Nordică a Colinei / Tell Banat a
început printr-o serie de mici tumuli de pământ care au fost
probabil ridicați pentru înmormântări. Tell / Dealul Banat este
poreclit ‘Monumentul Alb’ datorită modului în care exteriorul
său strălucea în lumina soarelui: un efect atribuit gipsului și
marnei folosite la construcția sa (roci spălate de eroziuni). Cea
mai timpurie fază expusă - faza C - a fost o movilă înaltă, cu
suprafață netedă; data sa este necunoscută, deoarece nu a putut fi
Memorialul Banat / Siria excavată. Faza B de construcție a fost datată în anii 2700/2600-
2450 î.C. S-a conservat prin învelișul din același gips alb care a
În 2021, un grup internațional de arheologi coordonat acoperit faza C, compilată într-o serie de benzi de pământ bătut,
de Dr. Anne Porter de la Universitatea Toronto / Canada - după rezultând un efect ondulat distinctiv, spre deosebire de suprafața
studierea amănunțită a Colinei Banat din Siria, în Bazinul netedă a fazei C. Albul carcasei de gips din faza B s-a adăugat
Eufrat, în avale de cetatea Gargamîș / Karkamîș - a enunțat: atât proeminenței structurii, cât și luminozității aceleia.
“Movile funerare cu cadavre inamice sunt bine cunoscute în Susceptibile la eroziune, benzile de gips ondulat au fost cele mai
inscripțiile Mesopotamiene ca simboluri ale victoriei dar până clare pe latura de Nord a Monumentului Alb”.
acum nu au fost găsite exemple arheologice. Investigațiile
arheologice ale unei movile înalte adiacente sitului Tell Banat
din Siria au scos la iveală o populație mortuară neobișnuită,
dominată de bărbați, la sfârșitul mileniului III î.C. Amplasarea
sistematică a acelor rămășițe umane și a ansamblurilor asociate
sugerează că - mai degrabă decât să conțină combatanți inamici
- acela a fost un Memorial al morților din luptă ai unei
comunități. Presupunem - datorită monumentalizării - că
defuncții aparțineau unei armate organizate, cu implicații mai
largi pentru administrația de stat și aderarea (sau rezistența) la
un nou regim. ‘Cadavrele lor vor ajunge la baza Raiului’: așa
zeul Ningirsu i-a promis regelui Sumerian Eannatum că va fi
rezultatul luptei sale împotriva orașului Umma, înfățișat grafic
pe Stela Vulturilor. Movilele pline cu cadavre inamice sunt un
simbol binecunoscut atât al pedepsei, cât și al victoriei în
inscripțiile Mesopotamiene, în special în mileniul III î.C. Deși
nu există referințe scrise din mileniul III î.C. la comemorarea
prin practici mortuare a celor căzuți în război, s-a susținut că
Stela Vulturilor arată exact acel lucru. Un cimitir vertical unic,
excavat în ultimul deceniu al mileniului II pe malul stâng al
Eufratului Mijlociu din Siria - parte a complexului de așezări
Banat / Bazi - oferă primul exemplu posibil al unei astfel de
practici în nordul Mesopotamiei. Etichetată Tell Banat Nord,
acea movilă înaltă, conică, a fost construită în cel puțin 3 faze.
Rămășițele fragmentare ale mai multor indivizi au fost aduse din
altă parte pentru a fi re/îngropate laolaltă, formând ultima fază a
acestei movile. Acele înhumări secundare au fost plasate în
modele distincte și marcate de incluziuni mortuare care
sugerează nu numai o identitate militară, ci și funcții specifice în
luptă. Conținutul și organizarea formală a acelor rămășițe
sugerează o forță controlată de stat, chiar dacă una ad-hoc.
Totuși, nu se poate presupune că acesta reprezintă un exemplu
simplu de memorie colectivă, în care statul a impus peisajului o
viziune oficială asupra trecutului pentru a condiționa amintirile “Mai degrabă decât o simplă extensie a movilei
oamenilor săi. Dacă monumentele servesc la ancorarea anterioare, faza A (datată în 2450-2300 î.C.) s-a deosebit atât în
amintirilor în loc, acele amintiri au fost totuși formate de forma exterioară, cât și în conținutul interior. Movila a fost
relațiile indivizilor cu evenimentele comemorate și de extinsă în etape orizontale; aspectul inițial ar fi semănat mai
înțelegerea acelora. La Tell Banat Nord, încorporarea unui degrabă cu o piramidă în trepte decât cu forma de cupolă striată
monument anterior, diferit configurat și cu simbolism propriu - a Monumentului Alb din faza B. Solul a fost depus pe panta
în cadrul acelui Memorial de război - poate semnala o serie de fazei B deasupra etapelor orizontale, rezultând o serie de
idei către un alt public: o viziune idealizată asupra unei societăți platforme alternative. Acoperirea albicioasă din exteriorul Tell
comune, un trecut ancestral, subordonarea unui sector al Banat Nord indică faptul că în această fază Monumentul ar fi
societăţii de către altul sau chiar rezistență. Dar mai întâi trebuie putut fi acoperit și cu gips. În faza A, au fost asociate ecvidee cu
stabilit cine a fost îngropat acolo. Tell Banat se află în centrul perechi umane. Dacă ecvideele au fost incluse în depozitele
fazei A a Monumentului Alb ca indicatori ai statutului social de
278
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
elită, este ciudat că există puține alte dovezi care să sugereze
acea postură. Este posibil ca acele rămășițe de ecvidee să indice
în schimb profesia sau activitățile morților cu care au fost
asociate. Ecvideele, reprezentările altor elemente de transport și
chiar movila în sine pot indica o asociere cu păstorii mobili.
Tumulii sunt legați atât de mediile marginale, cât și de
societățile mobile într-o varietate de contexte. Modelul
consistent de îngropare a perechilor de adulți în asociere cu
ecvidee totuși are o legătură puțin evidentă cu păstoritul, deși era
asociat cu practicile de război din mileniul III î.C. atestate
imagistic. Vagoanele de război (numite în mod obișnuit ‘mașini
de luptă’), cum ar fi cele cu 4 roți prezentate pe faimosul
Standard din Ur, erau trase de ecvidee și conduse de echipe de 2
persoane. S-a susținut că astfel de vehicule cu 4 roți nu au fost
niciodată folosite în luptă reală, având în vedere viteza lor mică
și manevrabilitatea slabă; puntea din față fixă nu pivota, astfel
încât vehiculul abia se putea întoarce. Monumentul Banat are
depozite de pietricele pentru prăștii; indivizii înmormântați în
faza A a Monumentului Alb fără ecvidee pot fi, de asemenea,
combatanți, cu un rol diferit în luptă față de indivizii cu ecvidee.
Nu ar fi nerezonabil să propunem că morții fazei A din
Monumentul Alb au căzut în bătălie, depozitele de pietricele
simbolizând serviciul lor. Praștia este însă la fel de aplicabilă
pentru păstorit ca și pentru soldat. Faza B a Monumentului Alb,
unde unii dintre tumulii interiori conțin grupări asemănătoare
familiei, spre deosebire de perechile depuse în faza A a
Monumentului Alb, se poate referi la grupurile de rude păstori
despre care se spune că au construit acolo complexul de așezări.
Întrucât identitățile militare și pastorale nu se excludeau reciproc
- așa cum se atestă clar în scrisorile Mari din mileniul II î.C. -
Monumentul Alb în faza A poate reprezenta o invocare
deliberată a acelei identități de grup tradiționale. Rămâne
deschis dacă la Monumentul Alb însuşirea fazei B de către faza
A indică faptul că indivizii din cele 2 faze proveneau din acelaşi
sector al societăţii. Prin încorporarea mai multor indivizi într-o
singură structură, Monumentul Alb a reprezentat imaginea unui
ideal colectiv care era în ultimă instanță în contradicție cu o
funcționare mai restrictivă a puterii afișată în alte părți ale
complexului. Indivizii din ultima fază - anume A - aflați în
Monumentul Alb nu numai că au participat la lupte, ci au făcut
acel lucru într-un mod oficial: făceau parte dintr-o armată
organizată, împărțită în căruțași și pedestrași. Concluzionăm că
Monumentul Alb în faza A a fost alcătuit ca un Memorial pentru
cei care au slujit într-un conflict local (indiferent dacă morții
aparțineau învingătorilor sau învinșilor). Oasele ar fi putut
proveni dintr-un vechi câmp de luptă sau dintr-un cimitir.
Oricum, ele au fost selectate, aranjate și în cele din urmă
monumentalizate cu grijă, mult după moarte. Acea
monumentalizare a cuprins un singur eveniment construit de
amploare, vizibil nu doar locuitorilor din complexul Banat, ci și
locuitorilor acelei porțiuni de vale fluvială și a stepei de dincolo.
Ca un Memorial de război, deci, Monumentul Alb a fost un
semnal pentru o circumscripție mai largă și ar putea, în funcție
de identitatea părților în conflict comemorate, să fi dat naștere
ideologiilor de rezistență, în măsura în care a stabilit acceptul
față de un nou regim”.
279
Corespunzător specialiştilor paleolingvişti, Româna
“fată” provine din rădăcina EurAsiatică (ori Nostratică) “bheta”
iar Românul “făt” e forma sa masculină; ca fapt divers: e de
remarcat că în Ebraică s-a prezervat “banot” pentru “fată” /
“femeie tânără”. Literalmente, denumirea “Ba-Nat” pentru
regiune însemna că era a sufletului Zeiței Net / Nut (“Ba”
folosindu-se pe larg în Vechea Lume pentru “suflet” iar
omonimul “Pa” - prin desele egalizări “B”/“P” - pentru
“sfințenie”). În folosul explicării mai elaborate a denumirii
regiunii Banat (e de remarcat că în vocabularul Hindi s-a fixat
“pani” pentru “apă”, apropierea de Banat fiind dublă, atât prin
obișnuita echivalare lingvistică “P”/“B”, cât și prin faptul
acvatic că de-a lungul vremurilor - până în Epoca Modernă -
Banatul a fost foarte umed / mlăștinos): de exemplu, despre
numele regiunii vecine Nordice Crișana, arheologul Ion Crișan
1928-1994 a afirmat că-și avea originea în fondul lingvistic
Indo-European, referindu-se la un Munte cu semnificație sacră -
“Munte Sacru” / așa după cum sunt foarte înzestrații cu aur
Carpați Apuseni în care își au izvoarele Crișurile, principalele
Râuri ale regiunii - iar academicianul A/Român Niculae Iorga a
susținut că numele de Crișan era folosit în limba Dacă (Sanscrit
“Criș” fiind știut ca “Negru”, care împreună cu “An” -
străvechiul Zeu patronând Cerul și Timpul - ar da laolaltă de
fapt denumirea inițială a regiunii Criș-Ana / Crișana ca a
Nordicului An / căci Negru = Criș se folosea pentru indicarea
Nordică, poziție cardinală evidentă față de regiunea Banat, cea
care era cândva regiunea de suflet a Zeiței Anat, partenera
Zeului An, într-o apropiată legătură onomastică de Anatolia, ea
în Ugarit / pe coasta răsăriteană Mediterană fiind știută ca
patroana apelor subterane); o altă ipoteză susţinută de mai mulţi
lingvişti - ca profesorul A/Român Gheorghe Muşu în 1973 prin
lucrarea “Din formele de cultură arhaică” care a legat de Crișana
şi Albanezul Gheg “kercu” / Tosc “kercuri” pentru butucul de
Crăciun, Dr. Grigore Brâncuş / membru corespondent al
Academiei Române care în “Vocabularul autohton al limbii
române” din 1983 afirma despre Crişana că era termen Trac, Dr.
Sorin Paliga în “Mitologia tracilor” din 2013, ş.a. - provenienţa
în radicalul Indo-European “Ker” regăsit la butuc / “crac” în
vechea Română, cracă, creangă, crivăţ, curbă, curcubeu ori
Crăciun a fost şi a hidronimului Criş, ceea ce-l reconfirmă pe
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Crăciun / Crăci-Un (prin sufixul său) ca An / partenerul Mumei
Anat iar pe Criş-Ana / Crişana ar numi-o regiunea sa, ca a lui
Moş Crăciun, stăpânul Timpului. În 2013, Dr. Zeno Millea -
Cetățean de Onoare al orașului Aiud 46,18 lat. N, 23,43 long. E
/ județul Alba - a scris: “într-un document al cancelariei regelui
maghiar Géza, din anul 1075, Crişul era pomenit sub numele de
Crys (prezent - în secolul XIII - şi în Gesta Hungarorum a lui
Anonymus) iar nu sub cel de Körös; de altfel, denumirea
maghiară, apărută mult mai târziu (în 1590, documentele
maghiare încă foloseau forma Crys), este nu numai o preluare-
adaptare a celei româneşti, ci şi o veritabilă maghiarizare, dusă
până la a găsi un termen care - fără a-şi pierde virtuţile
paronimice - să aibă şi un înţeles adecvat, Körös (kör = cerc)
însemnând ‘cu cercuri’ sau ‘ceva care descrie cercuri’ (meandre
- în cazul de faţă)”. Ambele abordări - ale istoricilor şi
filologilor - se completează, fiind despre Nordicul Crăciun din
vechime / adică “moş” care Herculean căra în cârcă multe crăci
ori într-un timp când în spaţiul Carpatic mai existau reni / acum
fiind numai cerbi, atunci îi folosea şi pe aceia ca animale de
povară să tragă săniile încărcate cu crăci, transportând lemne
pentru foc pe lângă meandrele apelor curgătoare din Munţi, apoi
şi cu plutele pe Crişuri, sistematic an de an, până să intre iarna în
toi (sărbătorirea sa ritualică fiind imediat după solstiţiul de iarnă
prin strângerea “crăciunelor” = crăcilor / crengilor uscate şi
arderea butucilor - numiţi “craci” / conform şi “Dicţionarului de
sinonime” din 2002 - specialiştii mai observând şi despre pre-
creştinele colinde de Crăciun că în lume cele mai relevante sunt
cele Româneşti, în mijlocul Carpatic al Crişanei elocvenţi fiind
şi Munţii “Codru Moma” / adică ai “Mumei Pădurii” iar
stăpânul Crăciun era ştiut ca bărbatul Marii Mame); în legătură
cu centrul regiunii Crişana, numit “Bi-hor” / Bihor - cu
semnificaţia de “Hora Sufletului” sau “Dubla Horă”, în cercul
femeilor şi în cercul bărbaţilor - e de ştiut şi că în N Indiei există
pe Valea Gangelui, la graniţa cu Nepalul / la poalele Himalaiei,
foarte populatul stat Bihar însemnând “Domiciliu” iar despre
denumirea de “sanie” de la Români e de remarcat că la Buriaţi
(populaţia numită local Khalka, a combinaţiei Siberienilor cu
Mongolii) e “sana”, la Kazahi e “şana”, la Sameni / Saami e
“cionne”, etc., săniile demult fiind folosite în toate anotimpurile
şi în toate condiţii, nu doar pe zăpadă: pe atunci, încă nu se
folosea roata (în Karelia, Samenii / Saami - cu care rezonează
termenul de “semeni” / adică aceia care sunt la fel cu altcineva -
fac copca cu “semen” pentru a pescui, cuvântul “semen” la
Români fiind drugul având mâner de lemn întrebuințat la
spargerea gheții). Dr. Barbara Tedlock în studiul despre șamane
din 2005 a scris că Haoma / Soma era zeama / băutura sacră
familiară și Nordicilor Saami (iar din aceeași bază străveche
Românii încă au expresia de “a omeni” - adică a oferi de băut -
energia dată de lichidul respectiv, deseori datorită amestecării
unor substanțe halucinogene ce produceau și viziuni, conferind
inclusiv sentimentul de neînfrângere); între denumirea
populației Saami și termenul Baltic - de pildă Leton - “zeme”
pentru “teritoriu” ar fi legătura etimologică în sensul că Saami
erau “Oamenii Pământului”, care preferențial consumau
“zeamă” (cuvânt Românesc): iar prin prisma vorbirii “îndărăt”
(frecventă în Vechea Lume), între străvechea și celebra băutură
sacră “soma” și “moș” apare sensul său, anume - citit invers -
reiese că băutura era “a moșului”, respectiv “din vechime” / “din
bătrâni”. “Soma” = un suc, o supă (obiceiul multor orientali și
azi e să bea supa, ca pe suc); de altfel, la vechii Iranieni - în
Nordul cărora s-au evidențiat Magii - băutul ritual al “Soma”
ducea la starea extatică zisă “Maga”. Românii au “mangă”
pentru definirea celui tare beat; iernile prelungi au și fost
280
popular știute ca “vremuri de beție”. La Saami divinitatea
supremă din vechime a fost denumită Radien - rezonând cu
divinul soare Ra radiind peste apele consonante “DN” -
cârmuind Cosmosul, care a creat sufletele.
Diferenţele de temperaturi dintre anotimpuri
“Dicţionarul de mitologie română” realizat în 2013 de
către Dr. Ion Ghinoiu consemnează că “Moşul Codrului era
reprezentarea mitică a Civilizaţiei Lemnului stăpân, împreună cu
Muma Pădurii, peste tot ce năştea, creştea şi trăia în pădure,
sinonim cu Tatăl Pădurii; Moşul Codrului avea aceleaşi
caracteristici fizice cu soaţa lui, Muma Pădurii, cu deosebirea că
era mai puţin inteligent şi mai uşor de înşelat. Civilizația
Lemnului a fost un complex al spiritualității românești generat
de viețuirea îndelungată a omului într-un biotop forestier primar
care a evoluat, prin defrișarea neîncetată a pădurii, în Civilizații
secundare (agrară, pastorală, industrială și - în formare - cea
turistică), specific geomorfismului neolitic. Efortul multimilenar
de transformare a pădurii în mijloace de existență, a generat,
după succese şi insuccese îndelung repetate, o strălucită
Civilizație forestieră în care omul carpatic s-a exprimat material
şi spiritual în lemn precum omul mediteranean în piatră. Geto-
dacii nu aveau statui cioplite în piatră; ei sculptau lemnul,
modelau lutul şi aluatul. La începutul secolului XX mai puteau
fi întâlnite case şi anexe gospodăreşti din lemn, fără cuie sau alte
componente metalice. Pădurea, care asigura variate mijloace de
trai procurate prin cules (fructe, ciuperci, plante comestibile,
miere de la albinele sălbatice), pescuit, vânat şi cultivarea
poienilor defrişate cu grâu, mei şi alte culturi, a generat un
sistem de alimentaţie dominat de vegetale. Ea oferea din belşug
lemn pentru constructie, pentru încălzit şi iluminat (făclii),
adăpost în vremuri de restrişte”. Este de ştiut despre colinde că
sunt cântece Tradiţionale Româneşti foarte vechi, cu scopul
alungării duhurilor rele ori de reîntâlnire a celor plecaţi pe
tărâmul celălalt, având ca funcţiuni rituale urările pentru
fertilitate, rodire şi belşug, fiind interpretate după solstiţiul de
iarnă - la sărbătoarea Crăciunului - înaintea echinocţiului de
primăvară (când era Anul Nou), ş.a.m.d.: la stră-Români, cele
mai importante date ale Calendarului Popular au fost cele
conectate cu perioada rece a anului, anume Crăciunul şi
Mărţişorul (despărțite prin 65 de zile, ambele sărbători fiind
cromatic marcate alb-roșu). Așa cum în Crișana = regiunea din
N Râului Mureș a Moșului Codrului era respectată Muma
Pădurii / Codru Moma, la reciprocitate în Banat = regiunea din S
Râului Mureș - a Mumii Pădurii - era respectat partenerul ei,
Moșul Codrului; Dr. Bogdan Neagotă a scris: “Moșul Codrului
= Mareș-Tatăl / Pădurarul, atestat în Banat, era corespondentul
masculin al Mamei Pădurii, neavând cu aceea nici o relație de
rudenie. Maternitatea silvană era una integrală, de natură mitică,
solidară morfodinamic cu maternitatea divinăților neolitice sau a
celor feminine microasiatice, din care ar putea descinde în sens
cognitiv. De altminteri, în basmele românești, sunt menționați
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
ambii părinți doar în situațiile de criză ale procreației (tema
sterilității familiei împărătești sau a celei plebe, moșul și baba)”.
În rest, acțiunile “pădurene” ale Tatălui și Mamei erau separate;
legături chiar onomastice puteau fi între Tatăl Mareș și Moroii
atestați în Ținutul Pădurenilor și în Ținutul Moților, printre care
curge Râul Mureș. Tot în 2013, Dr. Ion Ghinoiu - profesor
universitar, secretarul ştiinţific al “Institutului de Etnografie şi
Folclor” din București al Academiei Române - a mai scris în
“Dicţionarul de mitologie română”: “Cerbul a fost un substitut
al zeului patern al carpato-dunărenilor, simbol al virilităţii.
Cerbul era asociat atât civilizaţiei neolitice a lemnului (copacii
îşi lasă în jos ramurile ca să-i mănânce mugurii, Muma Pădurii
călătoreşte într-un car tras de cerbi), a lutului şi a culturilor
agrare (din coarnele cerbului oamenii preistorici îşi confecţionau
brăzdare de plug), cât şi civilizaţiei indo-europene a
crescătorilor de animale. Trăsăturile care l-au impus ca
divinitate sunt frumuseţea şi eleganţa corpului, podoaba capului
(coarnele), puterea (singurul animal sălbatic care înfruntă şi
poate învinge ursul), viteza de deplasare. Din oasele şi copitele
sale se confecţionau obiecte de cult, unelte de muncă (ace,
brăzdare de plug, cuţite, pahare) iar coarnele erau venerate
precum icoanele. A fost intens vânat (după statistica osemintelor
din săpăturile arheologice, era al doilea animal vânat de geto-
daci, fiind depăşit numai de mistreţ). Cerbul era masca zoomorfă
a cetelor de feciori - simbol al zeului adorat - care se năştea şi
murea împreună cu timpul la Crăciun (sinonimă cu Capra,
Turca, ş.a.); membrii cetei de feciori jucau după fluieraşi şi în
strigătele de încurajare ale cerbaşilor: ‘Iese cerbul în drumul
mare / Şi frică de nimeni n-are / C-are coarne împungătoare / Şi
urechi auzătoare!’ sau ‘Hai sus, sus, cerbule, sus / Că la mândra
poale nu-s / Că le-a pus după cuptor / Şi-a pus mâţa păzitor!’
(Banat). Crăciun a fost un zeu specific teritoriilor locuite de
strămoşii românilor, identificat cu zeul iranian Mithra ori cu cel
roman Saturn. În cultura românească, Crăciunul este un personaj
cu trăsături bivalente: are puteri miraculoase, specifice zeilor şi
eroilor din basme, dar şi calităţi şi defecte specifice oamenilor.
Ca persoană profană, este un om bătrân, cu barba de omăt, vecin
cu Moş Ajun, fratele său mai mic. Butucul de Crăciun era trupul
zeului vegetaţiei care murea violent prin tăiere şi renăştea prin
incinerare, ritualul începând cu Ajunul Crăciunului (la megleno-
români, avea numirea de Cloşcă). Incinerarea butucului de
Crăciun era reminiscenţa străvechii civilizaţii a lemnului, cu
adânci rădăcini neolitice. Civilizaţia carpatică a lemnului este
atestată la români de un adevărat Panteon forestier (Omul
Pădurii, Moşul Codrului, Muma Pădurii, Fata Pădurii,
Pădureana, ş.a.), de zilele Calendarului Popular dedicate fiarelor
pădurii - în special ursului şi lupului - de creaţiile folclorului, de
arta şi arhitectura lemnului, de obiceiul închinării la brad, de
credinţa în copacii sacri, etc. Buturuga avea sensul de trup
neînsufleţit, de Crăciun fiind preferată pentru incinerare
îndeosebi cea de stejar / din soiul numit ‘Cer’ (leşia din cenuşă
de coajă de Cer avea diferite utilizări în medicina şi cosmetica
populară; frecvent, lemnul de Cer se folosea în practicile magice
de aflare a ursitei şi de căsătorie a fetelor). Trupul neînsufleţit al
zeului Crăciun - substituit de butucul numit Cloşcă - era ars
puţin pe vatră, urmând ca zi de zi, până după Anul Nou, să fie
ars în întregime. Nemurirea divinităţii obţinută prin moartea şi
renaşterea (tăiatul buturugii şi incinerarea) stejarului a fost
înlocuită cu nemurirea bradului tot verde, împodobit. Având
semnificaţii asemănătoare cu falusul din lemn purtat de Mutul
cetelor de căluşari, buzduganul - instrument cultic cu înfăţişare
de falus - era semnul distinctiv care la Crăciun se punea peste
colacul ce urma să fie dat colindătorilor, fiind aruncat din
281
mijlocul horei spre cer pentru fertilizarea spaţiului. Înainte de
antichitate, teritoriul românilor era ocupat cu întinse păduri.
Efortul multimilenar de transformare a belşugului pădurii în
mijloace de existenţă a generat - după succese şi insuccese
îndelung repetate - o strălucită civilizaţie forestieră în care omul
carpatic s-a exprimat în lemn precum omul mediteran în piatră;
strămoşii românilor sculptau lemnul, modelau lutul şi aluatul.
Pădurea asigura variate mijloace de trai procurate prin cules,
vânat, pescuit şi cultivarea poienilor defrişate; ea oferea din
belşug lemn pentru construcţie, pentru încălzit, iluminat,
adăpost. Locuinţele, uneltele, mijloacele de transport, etc. erau
toate din lemn. Instrumentul preistoric de comunicare cu
divinitatea - toaca - a fost preluat de biserica orientală; românul
continuă şi azi să-şi realizeze adăposturile deosebite din lemn:
leagănul pentru cel venit aici şi sicriul pentru cel plecat dincolo.
Codrul a rămas o temă fundamentală a folclorului şi mitologiei
româneşti: sintagma ‘frunză verde’ este nelipsită din cântecele
populare iar reprezentările mitice fitomorfe, vietăţile
personificate ale pădurii, arborii sacri, plantele folosite în
alimentaţie, farmacopeea populară, în vrăji, descântece, etc.
alcătuiesc scheletul Panteonului românesc; în numeroase
contexte rituale şi ceremoniale vegetalul devine substitut divin
în obiceiurile din ciclul calendaristic sau pentru rude în
obiceiurile de naştere, cununie şi înmormântare. În raport de
suprafaţa pământului, Panteonul a urcat din grota preistorică a
Zeiţei-Mumă la nivelul solului şi apoi s-a înălţat spre înaltul
cerului, cât mai aproape de reşedinţa Dumnezeului-Tată.
Panteonurile - edificii închinate divinităţii adorate în religiile
monoteiste sau unor zei ierarhizaţi după putere, grad de rudenie,
atribuţii, etc. în religiile politeiste - redau, prin arhitectura şi
amenajarea interiorului, idealul de frumuseţe al credincioşilor
despre divinitatea lor adorată, geomorfă pentru oamenii
neolitici, antropomorfă pentru indo-europeni şi creştini.
Bisericile româneşti, mai ales cele din ţinuturile extracarpatice,
păstrează numeroase trăsături de geomorfism: turla semisferică,
liniile şi volumele rotunjite ale interioarelor, înălţimea modestă a
construcţiei (asemănătoare cu a locuinţelor din jur), ş.a.; acolo,
credincioşii fac mătănii şi sărută pământul, deşi ştiu că împărăţia
divină este în partea opusă, în cer. Sufletul omului care, prin cel
puţin 2 trăsături, este invizibil şi intangibil, ţine de sacru,
vizitează - în drumul spre nemurire - mai multe Panteoane în
existenţă (trupul, casa, satul, statul, lumea de aici), pre-existenţă
(pântecele matern, casa copilului) şi post-existenţă (sicriul,
mormântul, cimitirul, lumea cealaltă). Produsul concepţiei -
ovulul fecundat - reprezintă capătul nesfârşitului şir de generaţii
care îl leagă pe om de strămoşii lui îndepărtaţi. Dacă ar fi
posibilă vizitarea primilor săi strămoşi, omul ar trebui să
parcurgă drumul invers, să coboare scara timpului la strămoşii
animaţi cu viaţă şi apoi la strămoşii animaţi cu energie. Această
experienţă retroactivă este trăită la intrarea în pre-existenţă
(viaţa intrauterină), când ontogeneza umană repetă filogeneza, şi
în post-existenţă (agonia morţii), când muribundul revede
secvenţe semnificative trăite între naştere şi moarte. Drumul
nemuririi este alcătuit din ‘veacul de om’ sau existenţa / timpul
antropomorf (între naştere şi moarte) cu ‘veacul vecilor’ / timpul
geomorf, care însumează post-existenţa, de la atom la celula ou
şi pre-existenţa, de la celula ou la făptura om. Deşi trecerile
sufletului prin adăposturile din interiorul celor 3 tărâmuri sunt
însoţite de mari traume, Panteonurile rămân intacte, nedărâmate
ritual sau material. Consecinţele devin catastrofale la trecerea
pragurilor dintre ele, când la naştere se sparge ‘casa copilului’,
la concepţie dispar celulele reproducătoare ale embrionului,
fetusului şi fătului iar la moarte trupul este distrus (ritual, prin
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
înhumare sau incinerare). Dacă dorim să obţinem un început
absolut, sfârşitul unei lumi trebuie să fie radical, fiind necesar ca
rămăşiţele şi ruinele ciclului vechi să fie complet nimicite”.
Dr. Mihai Zamfir a scris în 2016: “Apărut odată cu
poporul nostru, proverbul ‘Codru-i frate cu românul’ nu are în
282
sine chiar nimic surprinzător, deși au fost destui aceia care s-au
grăbit să afirme că și-ar avea originea în timpurile sălbatice ale
apariției popoarelor migratoare, când românii ar fi fugit din
calea acelora ascunzându-se în păduri. Dincolo de imaginea
unor lași care fug din calea invadatorilor, un asemenea tablou
are un defect fundamental, acela de a ignora o realitate prea bine
cunoscută pentru a mai face obiectul vreunei discuții. Este vorba
de faptul că teritoriul locuit de români (binișor mai mare decât
actuala Românie ciopârțită) era acoperit de păduri într-o
proporție sensibil mai mare de jumătate (circa patru cincimi în
timpul lui Burebista). Nu este pentru nimeni un secret faptul că
terenul arabil al românilor a fost smuls pădurilor fie prin
defrișări anevoioase, care au necesitat folosirea pe scară largă a
boilor, fie prin manevra destul de riscantă a incendierilor
voluntare a pădurilor, cu toate consecinţele care decurgeau din
acel procedeu. Nu este, prin urmare, nimic riscant în afirmația că
pădurea constituia mediul natural de viață al românilor. Este
egal de corect să afirmăm că românii erau la acea vreme un
popor de pădureni, după cum se afirmă că erau un popor de
păstori. De aceea, povestea că românii fugeau în păduri din
calea și de frica migratorilor, când ei, de fapt, chiar locuiau în
acele păduri este ceva destul de greu de înțeles. Aflați în mediul
lor natural de viață în pădure, pentru a-și putea duce viața
românii aveau o singură soluție. Ei ar fi trebuit să dezvolte o
civilizație a lemnului, care să le fie foarte caracteristică. Dar
poate că ar fi cazul să recunoaștem că suntem pe cale de a spune
o banalitate. Deși tot așa de notoriu, dar nu tot atât de răspicat
spus, rămâne și faptul că o asemenea civilizație a lemnului nu
venea de nicăieri. Ea era caracteristică dacilor și continua să
existe ca mod de viață al românilor. Îndeletniciri ca exploatarea
lemnului pădurilor, plutăritul, construcțiile de lemn,
confecționarea obiectelor de lemn, cu dezvoltările artistice
absolut caracteristice au constituit un continuum de viețuire a
dacilor, numiți mai apoi valahi și în zilele noastre români. Era
normal ca, beneficiind de atâtea foloase din locuirea pădurii,
daco-vlaho-românul să perceapă codrul ca pe ceva foarte
apropiat, ca pe ceva iubit, în fine - în ultimă instanță - ca pe
manifestarea protectoare a naturii în mijlocul căreia trăia, de
unde și ideea că acest codru era un adevărat frate. Această
relaţie fraternă a lăsat urme de neşters în istoria noastră, urme pe
care astăzi le regăsim în vorbirea curentă, trecând peste ele cu
multă uşurinţă. Este vorba şi despre faptul că o foarte frumoasă
parte a ţării noastre, provincia din interiorul arcului carpatic se
numeşte în vorbirea curentă când Transilvania, când Ardeal.
Ceea ce reţinem ca semnificative sunt următoarele fapte:
 ambii termeni, indiferent de origine, definesc
teritoriul ca pe o ţară a pădurilor
 ambii termeni nu sunt autohtoni (căci autohtonii nu
spuneau teritoriului lor nici Ardeal, nici
Transilvania)”
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

“Acum şi aici dorim să spunem în această privinţă un lovituri de bardă / topor - aducând cu stilizarea bumerangului
singur lucru. Invadatorii, şi nu autohtonii, au numit acest pământ sau a plugului): e interesant că la Indonezieni pentru fierăstrău
în legătură cu realitatea cea mai impresionantă pentru ei: se folosește termenul “gergaji”. În continuare se poate vedea cea
pădurea. Pentru autohtoni, realitatea de fiecare zi, pădurea, nu mai veche statuie sculptată în lemn din lume, un totem - ca o
avea nimic impresionant, care să-i facă să-şi numească patria grindă de peste 5 metri înălțime, din lemn de zadă = arbore
Ţara Pădurilor. Civilizaţia românilor, civilizaţia lemnului era un rășinos zis și larice / “Larix” - având tape incizate (datat acum
dat etnic. De altfel, dacă românii ar fi dorit să-şi numească ţara 11 milenii, găsit într-o carieră auriferă din Munții Ural, de pe
pornind de la realitatea silvestră, ei puteau folosi cei 2 termeni malul Lacului Șigir / “Și-Ghir” 57,22 lat. N, 60,08 long. E, la N
strict româneşti, codru şi pădure, ambii de origine traco-dacică, de orașul Ekaterinburg / “Poarta” dintre Siberia și Europa); așa
termeni în plină circulaţie la timpul acela, ca şi astăzi, de altfel. ceva a fost prototipul falicului Pop / Obelisc = stâlp / columnă
Nefolosirea lor face dovada faptului că atunci românilor nici nu sau “par solar”, autorul Andres Paabo în “Uirala” susținând -
le trecea prin cap să-şi numească patria cu un termen legat de după urmele rituale sculptate cu dinți de castori - că a fost
pădure, aşa cum, mult mai târziu, polonezii folosesc pentru ţara creația navigatorilor preistorici care scobeau pirogi, adică a
lor termenul de Polska, adică chiar câmpie, iar pentru români pe “Oamenilor bărcilor” / luntrașilor Finici, considerându-i pe
cel de gorali, adică munteni. O asemenea situație nu putea să nu realizatori ca aparținând grupului bărbătesc genetic “N” (Nordici
aibă consecințe asupra mentalității populare și nu putea să nu mari negustori, în contact cu Imperialii Atlanți din S - pe atunci
aibă și o anumită reflectare în limba acestui popor. Vom încerca, centrați în jurul Lacului Pontic - cu care țineau legăturile prin
pentru moment, să prezentăm cazul unui cuvânt românesc pe coborârea încolo pe marile ape curgătoare):
care, cu multă ușurința, îl trecem cu vederea. Este vorba despre
‘tapă’. Nu doresc să mă refer la ‘Dicționarul explicativ al limbii
române’, unde toate cuvintele au orice origine, numai
românească nu, totul provenind numai din împrumuturi. Din
cercetările noastre, ‘tapă’ în limba română are sensul mai vechi
de semn, sens care se menține și azi în limba ceva mai arhaică a
Basarabiei. În limba vorbită de pădurenii din Muntenia sensul
este același, termenul desemnând și un tip de tăiere a copacilor
prin 2 crestături față în față, aflate însă la înălțimi puțin diferite.
Ceea ce mi se pare cu adevărat interesant și totodată o dovadă a
vechimii și a originei dacice a termenului este faptul că, în
Dacia, în anii 88 și 102, au avut loc în timpul lui Decebal 2
confruntări cu romanii în locul numit Tape / Tapae. Locul este
menționat de istoriografia romană fără nici un comentariu
asupra vreunei semnificații a termenului, fiind vorba de tratarea
sa strictă ca toponim străin limbii latine. Din desfășurarea
evenimentelor, așa cum sunt relatate ele chiar de către romani,
reținem faptul că Decebal a ordonat tăierea copacilor la
înălțimea unui stat de om, îmbrăcând trunchiurile rămase-n
piciore în echipamente de luptători daci, șiretlic ce a produs
efectele așteptate. O situație pe care, după un mileniu și
jumătate, în linii mari a reeditat-o în Codrii Cozminului Ștefan
cel Mare, prilej cu care a și obținut un frumos succes militar
contra polonezilor. Atunci când vorbim despre reeditare avem în
vedere faptul că este vorba despre utilizarea în scopuri militare a
pădurii prin atragerea inamicului în adâncul ei, mediul natural
de viaţă al românului, acolo unde, prin manevre specifice,
românii aflaţi în largul lor reuşesc să-şi înfrângă duşmanii (ca şi
la Tape, ei au tăiat copacii pe care însă i-au prăvălit apoi peste
polonezi, strivindu-i): frăția dacilor cu codrul a funcționat și
pentru românii Moldovei pe târâmul relațiilor militare cu
atacatorii. Romanii s-au întâlnit cu dacii în pădure la Tape - la
‘Semne’ - iar daco-vlaho-românii au continuat să facă tape
(semne) în pădurile lor atunci când tăiau copacii. Faptul că, după
2 milenii, limba română încă mai păstrează termenul ‘tape’,
chiar în condiţiile în care acesta se îndreaptă spre statutul de
arhaism-regionalism, având sensul de semn, adică cel sugerat de
evenimentele militare din timpul războaielor daco-romane,
sugerează concluzia că termenul ‘tapă’ este un termen românesc
de origine dacică”. În Română, tăietura numită “tapă” - de la
topor - e scobitura de pe trunchiul lemnului când peste lovitura
piezișă e alta aplicată orizontal; în sens central Asiatic, de
exemplu Iraniano-Turc, “tepe” = “deal” / “gorgan”, adică
ghergul = “g/herbul” Kurgan (iar caracterul “G” în forma sa
scrisă cea mai veche avea exact aspectul de “tapă” - al dublei
283
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

“Turnul Liniștii” din Yazd / Iran

În 2002, Dan Oltean în cartea “Religia dacilor” a scris

despre ceea ce s-a păstrat în spațiul stră-Român până târziu,
după Epoca Fierului, în vremea Antică a regalității Daciei: “Pe
vârfurile munților avea loc hierogamia dintre Pământ și Cer,
dintre zeița mamă și divinitățile celeste masculine. Piatra
Totemul / idolul Și-Ghir: simboliza partea feminină. Ca dovadă, toate sanctuarele aveau
cea mai veche statuie sculptată în lemn din lume tamburi mari de piatră cioplită pe care erau așezate coloane
masive din lemn, ca simboluri falice”.
În Asia Centrală e de ştiut că zoroaştrii - primii
credincioşi monoteişti din lume, care venerau focul - interziceau
incinerarea ce putea contamina focul, cărându-și morţii pe
înălțimi - așa cum făceau cei din Altai și din Tibet - ca să fie
ciuguliţi de păsări, acelea având hrană care altfel - prin
îngroparea ori arderea cadavrelor - s-ar fi pierdut; ulterior şi
ceilalți credincioşi monoteişti - inclusiv creştinii / așa cum sunt
cei mai mulți Gherga - au interzis incinerarea (în Evul Mediu,
zoroaștrii Yazd și-au făcut chiar “Turnurile Liniștii” - denumite
Avestan “Dakhma” - fără acoperișuri, unde cadavrele erau
expuse pe etaje: jos copiii, la mijloc femeile, sus bărbații).

284
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Obârșia Gherga Partiscum în colţul NV al Banatului), Mureş fiind considerat

(uuuuu) astfel mult mai lung, cuprinzând şi multe alte mlaştini pe cursul
său, apoi clarificându-se: “Marele Mureş” - adică Tisa - îşi are
izvorul în “Mara-Mureş” / Maramureş, fiind apă curgătoare cu
mult mai mare decât Mureşul (de fapt, Tisa are lungimea cu 597
km mai mare decât Mureșul). În paralel, supradimensionarea
statutului Zeiţei Anat a fost de la “regină” la “împărăteasă”.
Zeița Anat din Banat a fost sora și soția Moșului Crăciun din
Crișana, deasupra lor fiind Cerul / Gher iar între regiunile lor
fiind Mureș / Râul Mumei lor, care era patroana Pământului Ga
- hierogamia Cerului / Gher și Pământului Ga al regiunilor lor
revelând Gher-Ga / Gherga - astfel apusul Carpatic până la Tisa
/ “Ti-sa” devenind celebru areal European încă din timpul
Titanilor prin cele 2 vecine regiuni, Banat și Crișana (în marele
trecut dominat feminin, se știa de vestitul partener Nordic, numit
Crăciun de Români - începând din Crișana / Vestul Carpaților -
și numit Cronos în rest / până mult în Est, inclusiv în Anatolia,
Vechea Lume fiind stăpânită de nemuritorul An și apoi de
pruncii Anuna zămisliți de divina sa muiere): în Valea Marsyas /
acum Cine din Caria - Krka = Ţara Sud-Vest Anatoliană a
Gherghiţilor - loc unde se află Sanctuarul Gherga, legenda a fost
că din competiţia dintre 2 instrumente muzicale, liră (ceteră /
ghitară ori higheghe / vioară) şi fluier (nai / flaut dublu), etc.,
instrumentul cu coarde folosit de Zeul solar Apollo Gergithios a
câştigat acolo în faţa instrumentului de suflat folosit de
divinitatea lunară a înţelepciunii / cu întruchiparea într-un satir
local.

În aceeaşi abordare pluridisciplinară despre ceea ce a

fost în timpul care a precedat Epoca Bronzului - adică în timpul
Epocii Pietrei - denumirea Râului Mureş / “Mu-reş”, cel mai
lung Râu din România, care pe ultima sa porţiune delimitează 2
regiuni (Crişana fiind la N de Mureş iar Banat la S de Mureş) şi
curge în Râul Tisa / “Ti-sa” ce delimitează la apus ambele
regiuni, capătă semnificaţia ca “Mu-reş” = Râul Mumei / ori al
Lunii Ma, sufixul “reş” putea fi apreciat ca al înţelepciunii “riş”
ori simplu, ca “Râu”: astfel, “Mu-reş” = Râul Lunii sau Râul
Marii Mame / “Mumei”, ambele versiuni corespunzând credinţei
în Marea Mumă (înţeleapta regină universală, inclusiv a
Râurilor) care avea simbolul lunar “Ma”, regiunea ei de suflet
fiind la miazăzi de Mu-reş iar regiunea partenerului ei fiind la
miazănoapte de Mu-reş; spre comparaţie, de exemplu
importante Râuri în Moldova sunt denumite “Si-ret” / Siret, “P-
rut” / Prut, etc. Dr. Mihai Vinereanu a explicat în “Dicţionar Sanctuarul Gherga în Bazinul Cine
etimologic al limbii române” din 2009: “Faţă de proto indo- (fost Marsyas în Caria / Anatolia)
europeană, în Română vocala ‘a’ s-a închis la ‘o’ iar ‘o’, în
unele cazuri, s-a închis chiar la ‘u’, aşa cum reiese dintr-o serie Se poate observa apropierea între nomenclaturile
de hidronime româneşti (Mureş, Olt, Dunăre). Mureş - râu în Râului Marsyas în Caria - pe Valea căruia funcționa Sanctuarul
centrul Transilvaniei care curge de la est la vest şi se varsă în Gherga - a Râului Mureș ca limita Nordică a Banatului și
Tisa - întâlnit la Herodot sub forma ‘Maris’, provine din proto numele satirului Anatolian Marsyas ori a Zeului Etrusc Mariș (al
indo-europeanul ‘morysio’ = ‘mlaştină’; Mureşul curge fecundității și fertilității), strămoșul Ausonilor. Cele mai vechi
preponderent în zona de câmpie, cu inundaţii în perioada vestigii ale primilor Europeni sunt păstrate de peşterile din
primăverii, ceea ce justifică numele acestui râu (proto indo- Crişana şi Banat / V Carpaţilor: de dovezile fizice foarte
europeanul ‘o’ s-a deschis la ‘a’ în tracă dar în dacă a avut loc concrete - sub formele de oseminte, artă rupestră, etc. - nu se
închiderea)”. Mai profund, Mureş (“Râul Mumei / Mamei”) poate face abstracţie (iar acelea nu-s păreri / opinii, interpretări
poate a generat termenul proto Indo-European “morysio” pentru sau iluzii). Autorul este conştient că în mintea unora ar părea
“mlaştină”; în trecut se credea - aşa cum “Ti-miş” / Timiş, cel hazardată plasarea Moşului Crăciun sau a lui Cronos = “Moşul
mai mare Râu din Banat, curge în Dunăre - şi că “Ti-sa” / Tisa Timpului” în Carpaţi, mai precis în Vestul României = “Ţara
curgea în Mureş (confluenţa lor e la Seghedin = Szeged / fost Râurilor”, anume în Crişana (probabil - din rațiuni obscure -
285
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
acela trebuind, în imaginația unora, să fie oriunde altundeva pe
planetă şi în nici un caz în Vestul Român, căci așa ceva ar fi
grozav de tulburător) iar catalogarea personajului Crăciun
desigur să fie încadrată în cea “fără de început” - egală cu a
Domnului / problema fiind numai că Dumnezeu e singurul cu
asemenea atribut - însă, serios socotind, în mod foarte
pragmatic, existenţa conceptului de Crăciun a avut totuşi cândva
un început şi de asemenea a avut și un loc originar, undeva pe
glob apărând aşa ceva: nimic nu e din neant (iar cine are
explicaţii mai savante, are desigur libertatea exprimării).
De exemplu, în 2011 un eseu anonim pe Internet - scris
în stilul Dr. Ion Ghinoiu - enunţa: “Cei pasionaţi probabil au
auzit de ‘Cartea tibetană a morţilor’ ce descrie drumul parcurs
de sufletele defuncţilor în lumea cealaltă sau probabil au auzit
de ‘Cartea egipteană a morţilor’, o colecţie de texte dând
indicaţii privind lumea cealaltă. Cum de n-am auzit de ‘Cartea
românească a morţilor’? Foarte simplu, aceasta n-a cunoscut
forma scrisă şi d-aia n-aţi auzit de ea. Pentru că în trecut se
punea accent mai mare pe memorie decât pe scris; aceasta e
caracteristica oricărei culturi tradiţionale solide, anume memoria
şi nu textul scris! Iar a păstra ceva neşters, viu, în memorie,
înseamnă a lega lumile între ele, lumi care independent de
voinţa noastră se împletesc de-a lungul Coloanei Cerului ce le
leagă ca osie a lumii! Ce am putea spune despre această ‘Carte a
morţilor’ a tradiţiei româneşti? Ea este o creaţie de excepţie a
spiritualităţii româneşti moştenită din generaţie în generaţie pe
durată de milenii, de pe când strămoşii românilor se numeau
pelasgi: cuprinde formule de iniţiere pentru marea călătorie de
aici spre dincolo, un ‘dincolo’ care în fapt nu desparte ci leagă
prin memorie, prin vieţuirea dincolo de moarte. Această ‘Carte
românească a morţilor’ cuprinde cântecele funerare cântate în
satele româneşti îndeobşte de către coruri feminine. Cântecele
funerare, prin sonorităţile lor arhaice, descriu începutul unei noi
vieţi, într-o nouă formă, subliniind trecerea ‘dintr-o lume într-
altă lume’. Aceste cântece funerare nu aparţin categoriei
bocetelor şi nu se găsesc în tradiţia altor popoare europene; ele
prezintă uneori o zeiţă a morţii - deloc lugubră, purtând nume ca
Măicuţa Bătrână / Mioriţa - în ipostaza păsării de pradă
286
(corboaică, vultur) atestată şi în limbajul popular prin expresia
‘lua-l-ar gaia’. Ceea ce surprinde în aceste cântece ritualice e
lipsa tărâmului suferinţelor de dincolo de moarte (iadul sau
purgatoriul), absent cu desăvârşire din aceste creaţii ale tradiţiei
româneşti, locul său fiind al unui peisaj edenic, al ‘vârstei de
aur’, peste care stăpâni absoluţi erau Ghea şi Crăciun, cei 2
Zalmoxe în calitate de stăpâni ai ‘celeilalte lumi’. Deşi nescrisă
vreodată, însă cântată la fiecare înmormântare ţărănească,
‘Cartea românească a morţilor’ a supravieţuit de-a lungul multor
milenii, sigur din neolitic. De pildă, printre gugulanii din
aşezările muntoase ale Banatului, cultul morţilor se păstrează ca
în urmă cu mii de ani. Când vine vorba despre Moş Crăciun -
personajul central al sărbătorilor de iarnă - toată lumea ştie câte
ceva. Muierile coc colaci (creciuni sau colindeţi) cu forme
ciudate, cu care cinstesc cetele de urători ce le intră în bătătură
cu Capra şi cu Turca, cu colinda, cu Căiuţii şi Ursul, cu Moşii.
Este o perioadă a practicilor magice, plină de semnificaţii, când
cerurile sunt deschise şi cei curaţi cu inima pot vedea şi cunoaşte
cele de ‘dincolo de lume’; în perioada aceasta până şi bineţe se
dă altcumva decât în restul anului: dacă până acum se zice
‘Bună sara deie Dumnezău’, azi se salută cu ‘Bună sara lu
Crăciun’ iar răspunsul ce vine instantaneu din partea gazdei e
‘Să trăieşti ficior bătrân’. Întrebând tradiţia românească despre
Moş Crăciun aflăm lucruri deosebit de interesante şi
surprinzătoare. El e ‘Bătrânul Crăciun’, ‘Regele românilor’,
‘Regele păstorilor’; şi ca să fim mai surprinşi aflăm: ‘Bătrânul
Crăciun a domnit aici (în România) peste Uriaşi’. Tradiţia
românească ne mai zice că ‘Moş Crăciun s-a născut înaintea
tuturor sfinţilor’. În refrenele cântecelor rituale de Crăciun -
colindele - mai aflăm ceva interesant: un nume la care savanţii
se încurcă în explicaţii fără a binevoi să privească ce zice Măria
Sa ţăranul român legat de asta. Este vorba de ‘Ler împărat’ care
este tot una cu ‘Novac’ - strămoşul neamului Uriaşilor - ce la
rândul lor au fost numiţi de către tradiţia românească ‘novaci’;
iar ţăranul român - cel care cinsteşte în fiecare an cum se cuvine
pe Crăciun Bătrânul - plasează patria Uriaşilor în ţinuturile de la
Dunărea de jos. Ce-i cu epitetul de bătrân atribuit lui Moş
Crăciun? În limba română, bătrân înseamnă tocmai moş. ‘Asta
ştie oricine’ aţi zice; nu oricine ştie că zeul suprem Zalmoxe
însemna tocmai ‘Zeul Moş’ (în varianta grecească Zalmoxis),
nume pe care îl avea în calitate de strămoş al oamenilor.
Istoricul Mnaseas din Patara Anatoliei afirma că geţii îl cinsteau
pe Cronos sub numele Zalmoxe ori Cronos a fost preluat în
mitologie sub numele de Saturn iar Saturn purta epitetul de
‘sennex’, adică tocmai ‘bătrân’! Novac pomenit de tradiţia
română purta şi el epitetul de bătrân. Cronos / Saturn / Zalmoxe
era în tradiţie regele vârstei de aur, eră marcată de îndestulare,
când oamenii trăiau fericiţi şi lipsiţi de griji, cum ne spun
imnurile vechi; ori, este de-a dreptul remarcabil faptul că unul
dintre epitetele cu care era numit Moş Crăciun în tradiţia
românească e tocmai acela de ‘Crăciun sătulul’. În fiecare seară
de Ajun prin satele româneşti se aude ‘Ler, Doamne Ler’.
Sintagma ‘Doamne’ s-a păstrat în Ţările Române până la
sfârşitul Evului Mediu ca formulă de adresare către domnitorii
românilor alături de ‘Măria Ta’, în fond şi în fapt având aceeaşi
semnificaţie. Prin urmare, ‘Doamne’ poartă în sine sonorităţile
majestăţii; or, Măria Sa Ler apare în basmele româneşti cu
epitetul de împărat: iată cum se împletesc lumile împreună, în
refrenele colindelor şi în realitatea istorică. Novac bătrânul trăia
într-un palat alb, pe un munte înalt, şi era regele Uriaşilor; Ler
împărat era ‘cel mai mare, el îi conduce pe toţi’, ‘locuieşte într-
un palat aflat într-o peşteră’, ‘pe un munte mare’, ‘nimeni nu
poate găsi acest munte, în afară de cel care place lui Ler
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
împărat’. Mai este nevoie să spunem cine este acest Rege al
regilor? O vom spune totuşi pentru cei care încă se întreabă: Ler
desemna mantra Regelui Lumii, a regalităţii sacre, a lui Zalmoxe
ca stăpân peste neamul zeilor şi al oamenilor. Să rezumăm:
Bătrânul Crăciun e ‘Regele românilor’, identic cu Bătrânul
Novac care domnea într-un ‘mare palat pe un munte înalt’,
asemeni lui Ler împărat ‘conducătorul tuturor’. Mai există o
latură a Regelui Lumii, implicând simbolismul dublu al lui
Ianus. Bătrânul Crăciun era identic cu Bătrânul Novac, care în
tradiţia românească avea un fiu, pe numea Iovea, care îi urma în
palatul de pe muntele înalt. În mituri, legătura tată-fiu, soră-
frate, nu reprezintă ceea ce reprezintă în realitatea fizică, ci doar
aspecte ale unei divinităţi. Din această prismă, Iovea nu e decât
aspectul reînnoit al lui Zalmoxe / Novac în calitatea de Regele
Lumii. O să întrebaţi: ‘şi cam ce treabă au astea cu Moş
Crăciun’? Au, căci Anul Nou - în tradiţia românească - se
numeşte ‘fratele Crăciunului’ iar în ianuarie erau Calendele lui
Ianus. Or - la rândul său - Ianus era identic cu Ion al românilor şi
Iaon al grecilor. Pe de altă parte, însuşi simbolismul numelui
‘bătrânului Novac’ ne duce cu gândul la Ianus cel cu 2 feţe, una
bătrână şi una tânără; aceasta pentru că Novac înseamnă ‘cel
nou’, or contrastele de acest tip (vechi-nou, bătrân-tânăr) erau
caracteristice atât lui Cronos / Saturn cât şi lui Zalmoxe / Ianus,
căruia poporul român - printr-o alăturare de termeni fericită - i-a
zis bătrânul-tânăr. Şi oare nu la solstiţiul de iarnă reînvie Soarele
lungindu-se ziua din ce în ce mai mult? Şi nu tot atunci se nasc
cerescul Apollo şi Soarele dreptăţii, ambii fiind fii ai Zeului
Moş, strămoşul oamenilor, cel care a făcut omul după chipul şi
asemănarea lui? Şi - într-adevăr, în unele legende româneşti -
locul lui Novac este luat de Manea ori Zalmoxe, ca stăpân al
Cerului mare ‘Cerus manus’. Iată-l pe Regele Lumii - Zalmoxe -
strălucind în plenitudinea lui, acasă la el, pe pământurile
pelasgo-româneşti, în ipostaza lui Moş Crăciun. Aceste
semnificaţii nu mai sunt cunoscute în Europa, se pierd şi în
lumea oraşului românesc, doar ţăranii le mai ştiu şi le respectă
adevărata lor valoare. Iată pe cine cinstesc colindele tradiţionale
şi ritualurile ursului, Caprei, Turcii, pluguşorului. Putem spune
fără să greşim despre Moş Crăciun că e emblema principiului ce
naşte şi renaşte din sine însuşi”. Sunt firești întrebări de genul:
Ce-i cu Crăciun la vechii Români sau Cronos la vechii Greci?
Unde şi când a apărut? (Foarte sigur se ştie ceva invers, că nu în
Atena sau în Bucureşti, etc. / oraşe ce nu existau la momentul
apariţiei lui). Ce-i cu Gorganii / Kurganii puternic atestaţi în
spaţiul Român din urmă cu 6-7 milenii ca primii Indo-Europeni
din lume? (Foarte sigur este că au lăsat o mulţime de artefacte -
dovezi fizice concrete ale lor - inclusiv prin marile morminte
Gorgane). Ce-i cu Ghirghe la vechii Români sau Kirke / Circe la
vechii Greci? (Marea Zeiţă a fost mult mai veche decât
Gorganii; se ştie cert că în Epoca Pietrei - atât în spaţiul Român,
cât şi în spaţiul Grec - ea era Marea Mamă / “Doamna-zeu” dar
nu e tot aşa de cert cum de s-a numit astfel, Bănăţeanul Gherga
fiind şi azi un nume destul de aproape de aşa onomastică).
Astfel, dintre multele exemple din lume, unul e oferit de Iisus /
Fiul Domnului, născut - conform creştinilor - chiar de Crăciun,
în fostul Canaan: în legătură cu El este regiunea Galileea - unde
a locuit şi a propovăduit - şi un timp: începutul calendarului în
uz azi (fie că este sau fie că nu este “convenabil”, oricine - fără
excepţie - a avut la apariție o locaţie şi un timp, aşa cum şi
Crăciun împreună cu muierea sa Ghirghe = Circe au avut); de
altfel, e de știut că religios au fost preluate de la păgâni
apelativele creștine pentru preoți ca “părinți” (așa cum li se
ziceau oficianților zoroaștri) ori pentru călugărițe ca “maici”
(așa cum li se ziceau oficiantelor Marii Zeițe Mamă). Această
287
lucrare cuprinde unele enunţuri ce pot bulversa: dacă marii
savanţi (care - printr-o ilogică interpetare - poate că sunt tocmai
mai mari savanţi datorită evitării unor subiecte “delicate”) nu au
abordat încă anumite elemente, un Gherga şi-a asumat s-o facă,
cu posibilele bucurii sau necazuri rezultând din aşa ceva; în
orice caz, intenţiile autorului n-au fost motivate de inducerea
unor emoţii negative, ci pozitive (dar sentimentele aparţin
fiecărei persoane, armonia cu altcineva totdeauna întâlnind
obstacole).
Banat
Vecinii regionali, tot în sensul orar al geografiei, ca şi
enumerarea alfabetică a Țărilor - România, Serbia şi Ungaria -
ce împart Banatul, sunt: Crişana, Ardealul, Oltenia, Timocul,
Valea Moravei, Srem (începând cu zona Belgradului), Bacica şi
Sudul Panonic; academicianul A/Român Niculae Iorga în
“Istoria Românilor pentru poporul Românesc” din 1926 a scris:
“Păstorii Români au înaintat pe vremuri, cătând hrană mai grasă
și îmbelșugată pentru oile lor, până în Moravia (unde și astăzi
unele localități amintesc ființa lor pe acele locuri); în Munții
Galiției, puncte înalte poartă nume curat Românești care arată că
pe acolo au petrecut păstorii noștri, ‘au băciuit’, cum am zice,
‘baci Români’, ca și în Bacica de peste Tisa” (vecina apuseană a
Banatului - având Tisa în E, Dunărea în S și V - e regiunea
Bacica, fostă parte a Daciei, acum împărțită de Serbia și
Ungaria). Ca suprafaţă, Banatul este mai întins decât Țări ca
Albania, Armenia, Bahrain, Burundi, Cipru, Irlanda, Israel,
Kuweit, Liban, Luxemburg, Macedonia, Malta, Muntenegru,
Palestina, Qatar, Singapore, Slovenia, Vatican, etc. ori decât
entităţi ca Alsacia, Bucovina, Carintia, Cecenia, Crişana,
Dobrogea, Flandra, Inguşeţia, Kosovo, Maramureş, Nagorno-
Karabakh, Oaş, Oltenia, Palestina, Peloponez, Pomerania,
Sicilia, Ţara Galilor, Tesalia, Timoc, Ţinutul Secuiesc, Valonia,
etc. (Banatul istoric a fost măsurat în 1897 de Maghiari ca având
29370 kmp). Pentru aprecierea dimensiunilor Banat-Balcani: în
km, distanţa traversării Banatului între confluenţa Mureşului cu
Tisa / Seghedin din Ungaria şi Dunăre / Orşova din România
este egală cu distanţa traversării Serbiei între Gherdap / Orşova
şi Coşava / Kosovo (entitate regională învecinată cu Albania din
S coastei Dalmate, dintre Eleni şi MunteNegreni, în onomastică
termenul Turanic “koş” însemnând “berbec” referindu-se la
mulţimea de animale păstorite acolo de Vlahi / Aromâni iar
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
“kuş” fiind “pasăre”, înţelesul Slav pentru “kos” fixându-se ca
“mierlă”); Serbia se învecinează cu Bulgaria şi Macedonia iar
MunteNegru cu Bosnia şi Croaţia (în toate acele părţi - şi nu
numai, ca şi în altele - istoric au fost înregistrate solide prezenţe
Gherga). Crişana, Ardealul şi Oltenia / Bănia - regiunile
Române vecine Banatului - de exemplu au fost marcate de
asemenea cu numeroase prezenţe Gherga în timp; Bănăţeanul
Gherga s-a manifestat neîntrerupt din preistorie până în prezent,
acesta fiind subiectul principal al lucrării “Originea Gherga”, cu
înfăţişarea sub formă de carte într-o “cheie” neobişnuită însă
până acum publicului: la modul artistic, se poate considera că la
fel cum autorul a ales subiectul şi subiectul l-a ales pe autor. În
prezent, numele Gherga este consolidat Bănăţean, aflat atât în
Banatul Românesc, cât şi în Banatul Sârbesc - aparţinând
provinciei Voivodina / Serbia - cu purtători vorbitori mai mult
de Română decât de Sârbă (până la primul război mondial,
Banatul făcea parte din Austro-Ungaria); situaţia Banatului în
timp a fost foarte dinamică, de exemplu: bunicul autorului s-a
născut în Austro-Ungaria, tatăl autorului s-a născut în regatul
România iar autorul s-a născut în republica România (familia nu
s-a mutat, doar regimurile s-au schimbat). În prezentul text,
etniile şi referirile la ele, cu excepţia unor citate, sunt cu
majuscule, similar Bibliei Române dar şi scrierilor Slave,
Germanice, etc., pentru vizibilitatea mai pregnantă a diferitelor
neamuri - Româneşte aşa a fost dintotdeauna scrierea, până la
ultimul război mondial - căci reducerile numai cu litere mici ale
naţionalităţilor le banalizează identităţile; în mod sinonim, sunt
şi direcţiile geografice iar referirile istorice cu “î.C.” semnifică
“înainte de Christos” (o utilizare Latină pentru Hristos / Cristos,
calendarul folosit curent - şi adoptat universal - începând cu
naşterea lui Iisus): mileniile şi secolele sunt numai cu cifre
Romane iar anii sunt numai cu cifre “Arabe”, cuvintele
importante în legătură cu Gherga apărând îngroşate în ediţia
ilustrată (criptografic marcând “Codul Gherga”) iar prescurtările
“kmp” înseamnă “kilometri pătraţi”, “lat.” = latitudine, “long.”
= longitudine, “Sf.” = Sfânt, “Dr.” = doctor în ştiinţe, “ş.a.” = şi
alţii, “ş.a.m.d.” = şi aşa mai departe, “etc.” = “et caetera”, adică
“şi celelalte”.
288
Datorită diverselor contexte (trecutului, migraţiilor,
etc.) există pe tot globul Gherga, însă concentraţia Gherga cea
mai mare - din lume - este în SV României; documentând
mărturii ale existenţei Gherga, e de remarcat prima menţiune
Medievală explicită în regiune - conform lui Ioan Lotreanu,
autorul Monografiei Banatului în 1935 - ca a preotului ortodox
Ştefan Gherga, la Biserica “Sfântul Nicolae” din Lugoj 45,41
lat. N, 21,54 long. E / judeţul Timiş, scutit de către voivodul
Transilvaniei de dările pentru casă şi vie în 1580 (a fost
mitropolitul Ardealului în 1561-1562). Dacă s-ar compara
actuala populație a lumii cu un sat având o sută de locuitori,
atunci 57 ar fi Asiatici, 21 Europeni, 14 Americani și 8 Africani;
ar fi 52 femei și 48 bărbați (30 albi, 70 altfel). A fost socotit şi
totalul tuturor oamenilor Homo Sapiens care au existat vreodată:
aproape o sută de miliarde. Trebuie ştiut că de-a lungul
vremurilor, aşa după cum adunaţi pe parcursul timpului Românii
au fost circa un miliard iar “autohtonii” Gherga în Banat au fost
întăriţi de “valuri” imigraţionale, de-a lungul istoriei - până în
prezent - pe glob trăind nenumărate persoane numite Gherga / în
mare vechime, în unele zone proporţia Gherga a fost mult mai
mare decât ulterior şi deseori referinţele au fost la plural, despre
Gherghi (în comparație cu numărul Românilor e de remarcat la
bărbații genetici ca Gherga că - purtând numele Gherga / din
vremurile patriarhale sau nepurtând numele Gherga / din
vremurile matriarhale - față de spațiul Românesc în Europa au
fost, sunt și vor fi mai mulți bărbați genetic Gherga iar în Asia
au fost, sunt și vor fi mai mulți bărbați genetic Gherga ca în
Europa): volumul uman se poate aproape dubla, considerând atât
linia masculină care de un timp încoace a propagat numele
Gherga, cât şi linia feminină, ca de exemplu din trecutul
îndepărtat Amazoanele curtezane devenite Ghergare, care la
rândul lor au avut diverse ramuri în lume, etc. (primul antipapă,
Sfântul Hipolit / creştin oriental în Roma, capitala Imperiului
Roman, în “Cronica” pe care a realizat-o - de mare succes în
Lumea Veche, începând de la apariţie - a scris că Ghergheşii,
descendenţi imediaţi ai patriarhului Noe, au format o naţiune
primordială, notarea despre “naţiunea Gherghee” fiind
echivalentă popoarelor mari ale timpurilor cele mai îndepărtate,
egale în statut, el menţionând în lista sa cu acelaşi rang vechii
Indieni, Egipteni, Greci, ş.a.); toate indiciile, începând cu cele
pre-diluviene, arată că Gherghi = Pelasgi / Hiperborei / Atlanţi,
naţiunea post-diluviană indicată ca Gherghee de Sf. Ipolit fiind
deja veche de multe milenii la timpul său - după cum au
documentat arheologii - căci era formată din Ghergani /
“Kurgani” = primii Indo-Europeni (strămoşii Hiperborei au fost
cei din extremul Nordic al Lumii Vechi, care în timpul
glaciaţiunii - când calota polară acoperea o bună parte din
Nordul EurAsiei - erau cei de la latitudinea Pontică şi respectiv a
României). Pe baza Syriacului Targum = Vechiul Testament din
Nordul Canaanului, Anticul Sf. Hipolit / Ipolit 170-235 a scris
(o traducere a fost publicată de Americanii Cleveland Coxe,
Alexander Roberts și James Donaldson în 1886) că pe când Noe
făcea arca, tocmai femeia mezinului său Ham a anunțat venirea
Potopului - căci apa crescută i-a inundat cuptorul în care cocea
pita - iar Noe a vrut să-și omoare nora din acea cauză, deoarece
el voia să dea vestea marelui diluviu biblic, însă Dumnezeu l-a
oprit de la crimă; după Potop, când și-a revenit dintr-o beție
strașnică, Noe l-a blestemat pe mezinul ei Canaan să fie robul
cumnaților ei (care aceluia îi erau unchi, respectiv erau fiii Iafet
și Sem ai lui Noe): mezinul Canaan a fost tatăl Sfântului
Gherghe - notat biblic Ghergheseu / Gherghe-seu - și
corespunzător Vechiului Testament, Canaan a fost blestemat de
bunicul Noe să-și slujească inclusiv frații mai mari dar așa ceva
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
nu s-a mai răsfrânt asupra generațiilor următoare (prima urmașă
fiind cea a biblicului Ghergheseu). Acțiunea patriarhului Noe -
după ce s-a ofensat atât pe femeia mezinului său Ham / care a
vestit Potopul înaintea sa, cât și pe mezinul său Ham / care după
Potop l-a văzut gol când era beat criță - a fost pe principiul
regăsit oriental în Codul lui Hammurabi “dinte pentru dinte,
ochi pentru ochi”: Noe s-a răzbunat pe mezinul lor - adică pe
Canaan / fiul mai mic al lui Ham și al femeii lui - prin blestem
(valabil doar la acela, nu și asupra urmașilor / căci altfel s-ar fi
consemnat); de altfel, Semiții Evrei - după cum au consemnat
tocmai ei în Vechiul Testament - i-au slujit chiar vreme lungă
(timp de peste 4 secole) pe Hamiți, robind pentru faraonii
Hamiți în Egipt, Țară Hamită. Se poate observa în “Facerea” -
prima carte a lui Moise - 9:22 că a apărut “Iar Ham, tatăl lui
Canaan, a văzut goliciunea tatălui său” iar în “Levitic” - cartea a
treia a lui Moise - 20:11 a apărut “Cel ce se va culca cu femeia
tatălui său, acela goliciunea tatălui său a descoperit”; poate că
mama vitregă a lui Ham - adică femeia lui Noe de pe arcă,
deoarece nu-i sigur că aceea a și fost mama mezinului Ham -
după Potop, când Noe a fost beat criță, s-a culcat cu tânărul lui
fecior: mențiunea biblică a “Leviticului” - despre cel ce se va
culca cu femeia tatălui său iar nu cu propria mamă - nu a fost
întâmplătoare (de altfel, în Vechea Lume potența sexuală a
Ghergarilor dintre Ararat și Canaan în orgiile cu Amazoanele a
impresionat profund, ecourile propagându-se pe larg, vreme
îndelungată). Diversitatea umană post-diluviană, 3 fii deosebiți
având același tată Noe, putea proveni de la mame diferite (ceea
ce înseamnă că - fie ca văduv, fie ca poligam - patriarhul a avut
mai multe femei, de aceea mama Hamită fiind alta decât a
fraților ori decât femeia lui Noe de pe arcă); la vremea redactării
Vechiului Testament nu se cunoștea știința geneticii, anume că
științific nu doar pe linie maternă, ci și pe linie masculină sunt
diferențieri evidente: acele deosebiri genetice nu au avut timpul
necesar să se diversifice - prin mutațiile necesare - imediat după
Potopul biblic, care la sfârșitul mileniului IV î.C. a marcat
deopotrivă încheierea Epocii Pietrei și debutul istoriei,
confirmându-se astfel realitatea că vechile relatări comprimau de
fapt elemente demult trecute (iar cu atât mai mult, cele fiind de
la începutul istoriei - redând elemente preistorice - nu aveau
repere pentru comparații critice). Conform evidenţelor, Ghergoii
/ Gherganii existau dinaintea diluviului / Potopului biblic, fiind
în cârmuirea Atlantă a Raiului / în “Grădina Eden”, cea
“cerească” (însă Gherganii / Ghergarii care la început au creat
acel Imperiu Nordic Atlant erau diferiţi genetic faţă de ulteriorii
Gherghi / adică faţă de profilul genetic Gherga de azi, din cauza
mutaţiei genetică survenită la strămoșul direct Gherga al celor
actuali); dat fiind numărul global mai mare de Gherghi decât de
Români, e de înțeles că lucrarea “Originea Gherga” explorează
mai mult decât istoria Românilor. Dr. Zoe Petre 1940-2017 (al
cărei tată, academicianul Emil Condurachi 1912-1987, a fost
reponsabilul științific al șantierului arheologic Histria în
perioada 1949-1970) când a descris colonizarea Dobrogei
mileniului I î.C. s-a referit la “Gergithes”: Gherghiți (fiind o
mențiune de specialitate în spațiul Român a străvechilor Gherga
/ atunci - de exemplu - era un timp anterior împăratului
Burebista al Geto-Dacilor); e de ştiut că în mileniul I î.C.,
Carianii / Karianii - din Ţara Gherghiţilor / V Anatoliei, care la
Sanctuarul Gherga aveau cel mai mare aşezământ religios - au
colonizat Dobrogea masiv, cu miile (iar aşa ceva n-a rămas
anonim, ci în regiunea V Pontică au lăsat urmele mândrelor
cetăţi dar au dăinuit şi urmele oamenilor care le-au înfăptuit şi
le-au folosit). În 2001, aceeași Dr. Zoe Petre - fostă decană a
Facultății de Istorie din Universitatea București - a scris:
289
“Punctul de pornire al oricărui delir sistematic despre un trecut
încărcat de glorii este, desigur, o enormă frustrare; cine încearcă
să substituie mitologii exaltante unei evaluări critice cumpănite
a trecutului le induce românilor o falsă conștiință națională și
istorică”. Autorul lucrării “Originea Gherga” - ținând cont pe cât
posibil de multitudinea dovezilor extraordinare din spațiul
Românesc - a fost atent la așa ceva (pe lângă că în anii 1997-
1998 au fost colegi la Președinția României, dânsa în calitate de
consilier pentru politică iar autorul în calitate de consilier pentru
tineret): demersul multi-disciplinar îl depășește oricând pe cel
mono-disciplinar iar ca atare abordările pluraliste implică și
criticile aferente, ameliorând eventuale excese singulare (există
cercetători așa de tare specializați încât nu se pot raporta decât la
propriile nișe); îndeosebi în chestiunile mai delicate, opiniile
multiunghiulare sunt oricând mai de valoare decât părerile
unilaterale.
În 2017, Cristina Hanț - profesoară de Română la
Liceul German din Arad - a analizat “Latinitatea și dacismul”:
“Cunoașterea originilor noastre reprezintă fără îndoială nu
numai o datorie, ci și o înclinație firească a oricărui om. Trebuie
să știm ce am fost pentru a ne defini ca popor și ca indivizi.
Tăcerea izvoarelor scrise îngreunează acest proces și permite o
serie de speculații. Este necesară o colaborare între specialiștii
din diferite domenii pentru stabilirea adevărului și, mai mult,
periodic, o reevaluare a descoperirilor anterioare prin cântărirea
noilor descoperiri. S-a subliniat, de-a lungul timpului, această
idee. Astfel, Victor Kernbach susținea că limba este materialul
care ar trebui studiat pentru a stabili adevărata istorie a neamului
nostru, ceea ce s-a petrecut la origini: ‘Unii specialiști s-au
adresat cu mai multă încredere arheologiei, ca auxiliar principal
al istoricului. Într-adevăr, acesta a fost totdeauna un auxiliar
indispendabil; dar pietrele pot minți, căci, în ultimă analiză,
arheologia este o știință a interpretării, în laboratorul căreia
savantul nici măcar nu dispune de toate fragmentele necesare
reconstituirii întregului. Și interpretarea etimologică a limbii
poate amăgi, în special prin consonanțele întâmplătoare; totuși,
cercetătorul poate dispune, dacă vrea, de toate elementele limbii
investigate și ale limbilor în contact direct sau indirect’. Sextil
Pușcariu sublinia aceeași complementaritate: ‘Linguistica poate
să ofere istoricului un material preţios, dar nu trebuie să pretindă
să rezolve problema, ea singură… istoricul trebuie mai întâi să
întreprindă prin propriile sale mijloace reconstituirea perioadei
vechi româneşti; lingvistul va avea să controleze, şi dacă e
posibil să o întregească cu materialul său’. La fel, Ion C.
Brătianu atrăgea atenția că istoria ne oferă puține date și, într-un
asemenea context, lingvistica poate oferi mai mult. Asemănarea
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
dintre limba română și franceză, italiană, spaniolă etc. nu poate
fi tăgăduită. Este evidentă. Este, cred, principalul motiv pentru
care teoria latinității noastre s-a impus cu ușurință și a devenit
loc comun. Specialiștii sunt, de asemenea, de acord că limba
română are la bază substratul dacic, dar, când vine vorba de
înregistrarea eventualelor cuvinte care au această origine, se
sfiesc să le înregistreze în dicționare ca atare. Sintagma
‘etimologie necunoscută’ este preferată consemnării eventualei
origini dacice. Intervine aici un paradox: convenim că am
păstrat de la daci foarte multe (port, obiceiuri, mituri, tradiții,
mod de construcție a caselor, obiecte din gospodăria țărănească,
superstiții, descântece magice etc.), dar am uitat cuvintele care
desemnează toate aceste realități. Ne-am grăbit să învățăm limba
cuceritorilor pentru că avea alt prestigiu, pentru că
era superioară, pentru că era principalul mod de comunicare,
pentru că numai și numai așa se putea realiza comerțul… Ceva e
putred totuși în această teorie. Cum este posibil să păstrezi cu
sfințenie portul popular, dar să înlocuiești toate cuvintele care
numesc elementele lui componente cu termeni preluați din alte
limbi? Cum este posibil să recurgi la descântece magice (se știe
că acestea au caracter ezoteric și nu permit modificări) și să
înlocuiești cuvintele care au putere asupra realității cu termeni
sinonimi? Cum e posibil să păstrezi tradiții,
înlocuind toate cuvintele legate de acestea? Cum e posibil să
gătești în mod tradițional și să înlocuiești toate cuvintele care
desemnează ingrediente, tipuri de mâncăruri etc.? Cum e posibil
să prepari leacuri din plante, să transmiți urmașilor rețetele fără
a păstra nici măcar un cuvânt ce face referire la denumirea
tradițională a plantelor și a leacurilor? Nu tăgăduiesc că limbile
se pot influența unele pe altele. Neg însă posibilitatea ca
influența să fie una categorică, să însemne desființarea unei
limbi. Alții vor spune că limba latină era superioară celei dacice,
că avea alt prestigiu, că învingătorii s-au impus. Mă îndoiesc că
un neam de oameni drepți și curajoși este supus într-un
asemenea grad, încât să își uite limba. Repet: au reușit să
conserve obiceiuri, superstiții, ritualuri de vindecare, practici de
confecționare a unor obiecte. Încă un aspect: am făcut referiri
numai la nivelul vocabularului. Se știe că acesta este mai deschis
schimbărilor. Cum explicăm celelalte aspecte: modificările
realizate la nivel morfologic și sintactic? Dar la nivelul topicii?
Se știe că aceste sfere sunt mult mai conservatoare și
schimbările se realizează mult mai greu”.
“La început” - în urmă cu multe milenii - curtezanele
Amazoane erau Ghergane iar tot pe atunci, Gherganele au fost
290
Amazoane curtezane (cele mai vechi reprezentări ale
Amazoanelor le înfăţişează cu aceleaşi atribute apotropaice ca
Gorgonele, uneori cu scuturi / “egide” din piele sau lemn, în
formă de semilună, ştiute de Traci ca “pelta”, ale căror margini
arătau astfel ca nişte coarne: unii au văzut în cavalcadele
Amazoanelor - cu coamele spulberate de vânt - că semănau cu
invazia unor Gorgone, cu şerpii învolburaţi în jurul capetelor,
simbolismul intens fiind cel al feminităţii sălbatice, ucigaşe,
asemeni Medusei / opinia de specialitate fiind că acei “şerpi”
erau de fapt penisuri tăiate de la bărbaţii sacrificaţi, psihanalişti
celebri - ca Evreul Sigmund Freud, ş.a. - examinând cu pasiune
fenomenul, antropologul Român Matei Georgescu consemnând
în 2003 că “Medusa a fost, într-un prim palier, mama falică, cea
care a refuzat castrarea şi a devenit, la rândul ei, cea castratoare,
pentru că ‘a decapita’ = ‘a castra’; Gorgona Medusa era, prin
efectul de siderare-aneantizare, figura esenţială a alterităţii -
figura Morţii”). Conform Dr. Mihai Vinereanu în 2009, la
Traco-Daci şi la stră-Români “motârcă” avea dublul sens de
“penis” şi “şarpe”; cele 2 forme s-au diferenţiat fonetic după ce
s-au diferenţiat semantic, ajungând la “năpârcă” pentru şarpe (în
Latină “natrix” însemna atât şarpe, cât şi penis). La poetul Grec
Hesiod, Gorgonele aveau epitetul de “Fatai” / fatale, care nu se
puteau descrie (cu sensul de “misterioase”); la poetul Latin
Ausonius, Graţiile - verişoarele Gorgonelor - aveau epitetul de
“Fatae” (în vremurile străvechilor fete, ele declanşau orgiile
pentru fertilitate, de unde şi verbul “a fute” explicit legat de ceea
ce făceau fetele, păstrat fidel de Români, prin “a se crăci” /
“crăcăna” - adică a-şi desface picioarele în lături - vocabularul
Român păstrând astfel încă un verb caracteristic: acţiunea
aducea fericirea, endorfinele eliberate în timpul sexului având
efect analgezic, aşa că “durerea de cap” invocată câteodată de
unele femei pentru respingerea sexului nefiind o scuză bună, ci
chiar contrară calmării).
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Zâne
Este de ştiut că în Epoca Pietrei, termenul general
folosit pentru femeie era “zâna” iar termenul general folosit
pentru bărbat era “anu” (bărbatul Marii Mame - sub semnul
Selenei / Sf. Luni = “Ma-sa” - a fost Manu); cu timpul, acele
denumiri au rămas consacrate doar divinităţilor, femeia şi
bărbatul primind alte numiri specifice, pe măsura şi a
diversificării Graiurilor: de pildă, “anu” a devenit “manu” =
“Ma-Anu”, bărbatul zânei care personaliza Selena / Luna “Ma”
(Ma - sacra luminătoare nocturnă - “la început” / adică în
paleolitic dădea prin ciclul său de 28 zile = 4 săptămâni măsura
unui “an” / lunar, astfel consacrându-i-se denumirea de L’Una,
adică Sf. Una - prefixul “El” / “Il” pentru sfinţenie păstrându-se
“L” în vechea Română - ea / Luna fiind reprezentată pe Pământ
de Zeiţa Anat, patroana zânelor iar “Selena” / “Se-Lena” fiind
“Sf. Luna”). În cele mai timpurii accepțiuni, feminina “Ma”,
adică Luna, a dus la “Ma-Ma”, adică Mama = cea mai dragă
ființă iar masculinul “An” era utilizat pentru Magicul progenitor
bărbat (împreună “Ma”-“An” au format “Man” = Om mult mai
târziu): inițial, în vremurile poliandrice / matriarhale muierea
Homo Sapiens - sub semnul Lunii, zisă “Ma” - prindea rod cu
oricare bărbat zis generic “An” (fie Uriaș sau Homo Sapiens);
abia în vremurile patriarhale oamenii “Man”, ca de pildă Ru-
mânii, s-au emancipat ca adoratorii diurni ai Soarelui, zis “Ra”.
Dr. Ion Ghinoiu în “Lumea de aici, lumea de dincolo” din 1999
a observat la Români: “Este interesant de reţinut că cele mai
importante sărbători ale Calendarului Popular sunt nocturne, nu
diurne; vechimea sărbătorilor nocturne se leagă de un străvechi
cult lunar, de vremurile imemoriale când timpul se măsura -
probabil - pe nopţi şi nu pe zile”. Faptul că pentru primul om s-a
folosit cuvântul “Man” / “Manu” reiese din părinţii săi (Ma =
Luna şi An = Timp), în legătură cu divina sa origine cerească;
spre exemplu, Zeitatea Anatoliană a Lunii era “Ar-Ma” / Arma
(Caucazienii Armeni - din vecinătatea răsăriteană Anatolică -
nefiind străini de aşa ceva, Kerkaphos / fiul Soarelui avându-l ca
fiu pe Or-menos / etnonimul Armenilor cu o Amazoană
respectând Luna iar în Balcani, Armânii au prezervat Tradiţiile
stră-Române, emblematic păstrate în spaţiul Carpato-
Dunăreano-Pontic). De pildă în Egeea mult ulterioară, Minos
însemnând “Apărătorul” era titlul cel mai de vază al
cârmuitorilor în lumea pre-Elenică (de unde şi formula de
pecetluire a rugăciunilor cu “A-Min” / “amin”); unii psihologi
au văzut în “Amin” aceleaşi pulsiuni arhetipale ca ale mantrei
Aum şi ale sacrului An (“Aum-An”, efectiv însemnând “Omul
An”). Târziul “Dio” a derivat din “Ghio” = “pământean”,
respectiv “Zio” = “zeu” (cu manifestări şi diurne, adică de zi, nu
doar nocturne, adică numai de noapte); e ştiut că zânele şi Zeii
291
descindeau din Marea Zeiţă Mamă Ghe / Ga, astfel provenindu-
le şi denumirile, lingviştii - ca de exemplu Dr. Fernand Robert
în 1981, Dr. Adrian Poruciuc în 2013, ş.a. - demonstrând că
forma cu “G” era cea mai veche, peste care a intervenit
suprapunerea “Z”/“D” ori “K”, “Q”, “T”, etc. La începutul
secolului XVIII, Dimitrie Cantemir / domnitorul Moldovei -
care în 1710 referindu-se la “cuvintele neaoșe venite din
substrat” era convins că “limba Moldovenilor ar fi o continuare
firească a limbii Geto-Dacilor autohtoni” - a scris: “Zâna =
cuvânt pe care l-ai bănui că provine din numele Dianei; totuși,
rareori sunt numite la singular, de cele mai multe ori folosindu-
se pluralul Zânele, pentru niște fete frumoase care-și revarsă
farmecul lor asupra altora”. Conform dicţionarelor, zâna era
personajul feminin din mitologia Românească, întruchiparea mai
ales a bunătăţii şi frumuseţii orbitoare, căreia i se atribuiau
puteri supranaturale şi darul nemuririi, câteodată influenţând
destinele celor întâlniţi; de exemplu, în “Dicţionarul de
mitologie română” publicat în 2013 de către Dr. Ion Ghinoiu
este enunţat că “Zânele - reprezentări mitice feminine ce apăreau
noaptea - au fost sinonime cu Ursoaicele, Dânsele, Măiestrele,
Puternicele, Vântoasele, ş.a.” Zânele - legate onomastic şi de
Zeul An / ceresc, al timpului - erau fiicele aceluia cu Marea
Mamă, patroana Pământului Ga: părinţii zânelor - Ga şi An -
erau Zeii gemeni veneraţi în Epoca Pietrei ca puterile supreme
din natură, după primul Potop divinizarea fiind preponderent
îndreptată spre Mama Ga / Pământ iar după Potopul biblic
divinizarea fiind preponderent îndreptată spre Tatăl An / Cer;
alternanțe fundamentale au mai fost în timp privind regimul
trupurilor moarte (redate naturii prin sfâșierea de către animale
sau ciugulirea de către păsări, înhumări sau incinerări), trecereile
din “Lumea Asta” - a viilor - în “Lumea Cealaltă” ori Lumea
“de Dincolo” (în funcție și de modul decedării, glorios / eroic ori
tern), etc. Privind cele 2 Potopuri (semnificative inclusiv pentru
stră-Români) petrecute după ultima glaciaţiune, ambele în
ultima perioadă a Epocii Pietrei, anume în neolitic, primul Potop
/ cel Pontic fiind la începutul neoliticului iar celălalt Potop / cel
biblic fiind la sfârșitul neoliticului, oricine poate observa că din
acelaşi vechi Egipt au plecat 2 versiuni diferite de Potop - datate
cu câteva milenii între ele - cel cauzat terestru de cutremur, prin
filozoful Platon / relatat în “Dialoguri” despre cele aflate în
Egipt şi cel cauzat cerestru de ploaie, prin profetul Moise /
relatat în “Facerea” = prima carte din Vechiul Testament, pe
care profetul şi-a însuşit-o din Egipt când a declanşat exodul
oamenilor săi; în ultimele 8,7 milenii au fost povești răspândite
în lume despre Potopuri, cronologic întâi a celui determinat de
acumularea apelor din calota polară topită iar apoi a celui
determinat de ploaia puternică provocată de impactul unui corp
ceresc / asteriod cu planeta: afectând mai multă lume și fiind
mai recent - relatat și de Vechiul Testament / Biblie - cel de-al
doilea Potop de după marele dezgheț a devenit mai cunoscut
decât Potopul anterior (întâmplat imediat după dezgheţ, ce a fost
mai violent decât Potopul biblic, însă petrecut mai demult,
atunci afectând mai puțini oameni). Atât pruncii Anuna / fiii
Zeului An, cât şi zânele / fiicele Zeului An, au avut deopotrivă
atestare pre-diluviană (dinaintea primului Potop - cel care a
scufundat Atlantida / tărâmul stăpânit de Anatolianul Atlas,
primul dintre fiii Anuna ai Zeului An - eveniment care a fost
impulsul iniţial pentru dezvoltarea culturală a Vechii Civilizaţii
Europene, al cărei centru de putere a fost în spaţiul Român);
rugăciunile erau îndreptate spre Marea Mamă Anat / Inana - Ka /
Ga, ei zicându-i-se “Muș” - şi spre geamănul ei, “Moș” An:
creatorul Soarelui Ra (prioritar spre Zeul An rugăciunile erau
îndreptate mai înainte decât rugarea directă spre Soarele Ra). Se
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
poate zări relativ ușor datarea omului “Man” ca pruncul de pe
timpul cerului nocturn patronat de gemenii părinți “Muș” / Ea și
“Moș” / El (creatorii Vechii Lumi), drept anterioară timpului
cerului diurn patronat de divinul Soare Ra, marele luminator cu
razele sale al cârmuitorilor “rși” / înțelepți, respectiv “rga” /
regi; Raiul - existent în spațiul stră-Român - al Zeului Ra și
Zeiței Ria / Rhea, a avut apoi semnificative ecouri prin divinii
urmași “riși” și “raj” în Bazinul Ghaggar din NV Indiei sau ca
dinaștii regali Sumerieni în Bazinele Tigrului și Eufratului din
Mesopotamia, etc. (de unde au rămas și atestări scrise, foarte
prețuite acum în studierea trecutului îndepărtat). An era mai
important decât Ra, aşa după cum Ka / Ga era mai importantă
decât fiica Rhea. Muș și Moș au fost termeni folosiți de stră-
Români pentru a desemna divinitățile din Epoca Pietrei legate de
Sfânta Lună “Ma”, astru nocturn mai dinamic decât astrul diurn
(ulterior respectat ca Sfântul Soare “Ra”), denumirile “Ma-Sa”
și “Sa-Ra” ducând de exemplu la fixarea printre Români a
principalului luminător universal / cosmic ca “Soare” sau la
scrierea prin cuneiforme de către Sumerieni a Marii Mame
Inanna - al cărei tată după unele versiuni sau frate după alte
versiuni era An - prin care ea era ca “Muș”, notată și ca “Din-
Gîr” / adică literalmente “Din Cer”:
Muș An = Din Gir
În Sumer / areal inițial numit Kurgal, Zeul An /
patronul panteonului avea reprezentarea cuneiformă similară
înțelesului Domnului “Din Cer” / “Din-Gir” iar ca “Mes” erau
slăvite poruncile divine (mesaje ale Zeilor către oameni) cu scop
de Civilizare, în Anatolia “Ma” însemnând - de exemplu în
Frigia - “Mama Munteană”; mult mai târziu, Zeul suprem în
lumea Turkă a fost Tengir / Tengri, rezonând același înțeles
“Din Cer” = “Domnul” (în 2005, Kîrgîzul Dastan Sarygulov a
afirmat că regii Sumerienilor erau știuți drept “Tengir”): în
prezent, cea mai Estică limbă Turcică e Girgis = Kîrgîza
ManCiuriei (zona extrem orientală a Asiei populată de Jurchen /
după cum a scris cronicarul Chinez Wei Șu în secolul VI ori
Ciorcia / după cum a scris exploratorul Venețian Marco Polo în
secolul XIII sau Zorca / după cum a scris călugărul Venețian
Mauro în secolul XV). De altfel, antropologul Englez Griffith
Taylor 1880-1963, devenit academician Australian, a ilustrat
străvechile zone de migrări ale omenirii (având central Kirghizii,
așa cum se poate vedea):
Vechii Kirghizi au influențat omenirea (Griffith Taylor, 1919)
292
Așa cum a studiat și Dr. Kelly Ross în 2017, vechiul
termen oriental pentru “religie” era “din” - în Persană “den”, în
Arabă “dîn”, etc. - ceea ce echivala “din cer” cu “religia
cerească” (sau mai uman - ținând cont despre “cer” că era
străvechea pronunție a Edenului / Raiului - “din cer” = “religia
Raiului”); desigur că o asemenea apropiere identitară dintre Rai
și Cer a conectat imaginea pământeană a Grădinii Paradisiace
drept reflecția ordinii divine cerești în spațiul pământesc.
Autorul Ion Drăgușanul în “Datina, Biblia Românilor” din 2005
a scris: “În mileniul VI î.C., echivalat cu 21 milenii lunare, în
perioada de pionierat a omenirii - conform și lui Ion Micu din
1996 - cu ecouri în Sumer, au fost atestați frații AnSar = ‘Totul
de Sus’ care au rămas pe loc, în Tărtăria (‘Așezarea aflată sub
protecția mezinului’), un autentic eponim pentru miticul
Tartaros, conform lui Hesiod în Teogonia, versurile 666-673 iar
KiSar = ‘Totul de Jos’ posibil că a fost eponimul orașului Kis /
azi Tall al-Uhameir din Irak, unde a fost urmat ‘Domnul
preoților, cel care proclama transformarea în mod miraculos a
lucurilor înconjurătoare adaptate de păstorul Cerului’; ipoteza
este susținută și prin acel ‘răboj’ orizontal de la Kis, cu 6
‘crestături’ și un singur ‘D’ (Dingir = Zeu) alături de un punct ce
pare a indica nordul ca origine a Zeului (interesant este că în
India ‘răbojul’, ușor înclinat spre stânga, cu numai 4 ‘crestături’
și un singur ‘D’ constituia grafemele ‘Da-șa’ pentru ‘demon,
barbar, necredincios’). Există o sumedenie de interpretări ale
rădăcinilor toponimice sumeriene în spaţiul românesc, toate
credibile şi - probabil - toate adevărate. Numai că la fel de
adevărat este că, după fundamentarea noţiunii de ‘limbă
sumeriană’, cu referire la populaţiile indo-europene, de către
indianistul englez Jones Wiliam (1746-1794), toate popoarele
europene s-au grăbit să-şi inventarieze lexicul şi să constate că
aproximativ 90% dintre termenii onomastici şi topomastici
provin din sumeriană, celelalte 10% având rădăcini sanscrite sau
hitite. În fond, dacă tot vorbim despre un singur neam, care s-a
diferenţiat prin efectul de ‘Turn Babel’ - naşterea limbilor din
dialecte - patrimoniul rămâne unitar în toate aplicaţiile umane,
inclusiv în mituri şi în tradiţii, adică în acele identităţi culturale
care, graţie politeismului iniţial, au permis o lectură imaginativă
analitică a naturii (așa cum a observat și Ovidiu în
‘Metamorfoze’)”. În 2009, Dr. Mihai Vinereanu a scris în
“Dicționar etimologic la limbii române, pe baza cercetărilor de
indo-europenistică” că în Sanscrită “mati” = “măsură”, în
Albaneză “mot” = “timp” / “furtună”, în Lituaniană “metas” =
“timp” / “an”, etc. (acele asemănări nefiind întâmplătoare, ci
provenind din pre Indo-Europenele “me” = “a măsura ori
“mitră” = “matrice” / “uter” și respectiv “mater” = “mamă”;
despre Românescul “moș”, savantul a susținut că are “origine
traco-dacă”). Iată așadar vechimi de milenii în versiunile
Sanscrită, Sumeriană ori stră-Română a străvechilor termeni de
“Muș” pentru Marea Zeiță și de “Moș” pentru Marele Zeu. Cu
apariția în Bazinul Pontic la sfârşitul paleoliticului ca
partenerele Atlante, “Ama-zoanele” / Amazoanele în neolitic
erau din Caucaz până în N Africii, ultima ieşire de pe scena
istoriei a lor - din toate zonele în care s-au răspândit - fiind
documentar menţionată Antic că a fost în Carpaţi (de altfel,
cronologic Carianul Arctinos din Milet - elev al Gherghinului
Herodot / “părintele istoriei” după cum l-a numit Cicero - în
“Etiopida”, Eschil în tragedia “Niobe” / care a consemnat că pe
malurile Istrului, adică Dunării inferioare, trăiau Amazoane,
poetul Verigiliu în “Eneida” şi alţii, au scris despre Amazoanele
Trace). Spaţiul dintre Nistru şi Istru - spaţiul Român - era
consacrat fertilităţii şi dragostei, onomastica principalelor Fluvii
rezonând cu cea denumită Ister, respectiv Iştar / Zeiţa
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Sexualităţii dar şi a Războiului: Zeiţa, anterior numită Inana /

“Muș”, respectiv “Doamna Raiului”, des apropiată de lună,
venerată aşa şi în Sumeria / “Su-mer” - adică în spaţiul
Mesopotam / “Meso-potam”, dintre Tigru şi Eufrat / Fluvii ce
curg în Oceanul Indian, în Greacă “mesa” fiind “mijloc” iar
“potamos” fiind “fluviu” - mai era echivalată cu Isis de către
vechii Egipteni / în Bazinul Fluviului Nil din Africa curgând în
Mediterana (fiind ca Afrodita / “Afro-Dita” - adică “Zeiţa Afro”
din Bazinul Mediteranei - ştiută de către vechii Greci,
însemnând Zeiţa Frumuseţii şi a Iubirii / numită Venus de către
Romani, ş.a.); de altfel, Sumerienii utilizau același simbol
pentru apă și spermă. Simbolul primordial al Zeiţei Raiului
“Muș” = Inana - cea redenumită Iştar / Ister, numele său
personalizând principalele ape curgătoare din spaţiul Românilor,
Nistru şi Istru / Dunărea, celebrată la apogeu primăvara cu ouă
vopsite de păsări / sărbătorirea Paştilor - era steaua cu 8 colţuri
(o cruce rotită peste alta), spre deosebire de reprezentarea
Soarelui, cuprinzând în cercul său o cruce încadrată de undele
valurilor / după cum a studiat de pildă Dr. Ursula Seidl,
arheoloagă Germană:

Inana / Iştar

Soarele

Selena / Luna - albă / argintie, luminând noaptea - era

emblema negrei Muș / Inana, contrastul cromatic alb / negru al
Lunii pe Cerul nocturn având puterea s-o evidenţieze mai
pregnant pe Marea Mamă Muș = Inana a Pământului, al cărei
unic satelit este; Soarele, constantul, neobositul şi majestuosul ei
partener - auriu / roşiatic, luminând ziua - era emblema unică a
strălucitorului / “stră-lucitorului” Moș An, care anual de ziua ei
293
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
(a Marii Mame) se afla pe cer exact la aceeaşi înălţime ca şi în
anul precedent, bucurând-o: cosmologia - prin Selena şi Soare -
i-a reflectat în mitologie pe divinii Muș și Moș, Inana / Anat şi
An, soţie şi soţ, permanent în strânsă legătură (zorii omenirii au
fost luminaţi de acele astre - aşa cum o fac şi acum - perechea
lor regăsindu-se în fericita cununie dintre femeie şi bărbat,
pentru a fi şi pe Pământ ca în Cer). Ca emblemă a Pământului,
feminina Selenă se numea Ma iar ca emblemă a Cerului,
masculinul Soare se numea Ra (Marea Mamă de pe Pământ era
Ga iar Tatăl din Cer era Timpul An); împreunarea puternicilor
Zei Ga şi An - simbolizaţi de măreţii aştri Ma şi Ra - a dus la
credinţa supremă din Vechea Lume: Luna şi Anul, respectiv
Selena şi Soarele - ambii cereşti - au fost veşnic în Magice
conexiuni cu entităţile Ma şi Ga, a Oamenilor “Man” și a Gliei /
Pământului, dualitatea lor fiind slăvită ca “Gher-Ga” = Cer /
Gher și Pământ / Ga, adică sus și jos, de către vechii Gherghi
(celebri, drept primii oameni din lume care au realizat
conceptual aşa ceva, căpătându-şi re/numele astfel). Raiul,
populat inclusiv de Gherghi, era luminat de Ra şi se afla sub
patronajul Rheii, fiind cârmuit de fiul An - al ei şi al fratelui ei,
Timpul / Kronos - care îl poseda, numit de aceea Poseid-On /
Poseidon (părinţii lui An - Zeul care poseda Raiul - erau pruncii
Cerului / Uran şi Pământului / Ga, pe linia paternă Tatăl Ur-An /
Uran şi Fiul Kr-On / Cron fiind Unu = Anu / An, pe linia
maternă Rhea, fiica / “clona” Mamei Ga, fiind Inana / Anat iar
tărâmul stăpânit era Ed-En / Eden, mărginit în răsărit de Valea
Ră / a Fluviului Volga şi în apus de Râul Rheii / DunăRea); e de
observat că vechii Greci o numeau pe Rhea / Anat (sora / soţia
lui Crăciun / Cr-On) şi ca Ananke, ştiută ca “protogenă” - adică
Zeiţă primordială - patroana necesităţii şi inevitabilului, mama
ursitoarelor, adică a fatalelor zâne urzind destinul / soarta:
Mama ursitoarelor
294
(Este de ştiut că altă versiune mitică l-a indicat ca
bărbatul Zeiţei Rhea pe Polus / Koios - patronul Nordului -
fratele mai mare al lui Crăciun / Kronos). Tracia Tradiţională -
unde până în Antichitate sursele / izvoarele istorice au menționat
prezențele Amazoanelor / ultimele dintre ele în timp existând,
conform vechilor documente, în ceea ce azi e România - e
acceptată ca străjuită la miazănoapte de Dunăre (nume pentru
Fluviu folosit chiar aşa de Traci, conform lingvistului Român
Sorin Paliga) şi Marea Neagră, la răsărit de Bosfor şi Marea
Albă / Marmara, la miazăzi de Dardanele şi Marea Egee /
Mediterană iar la apus de Macedonia şi Iliria / Dalmaţia; fosta
Tracie - adică în general partea Nord-Estică a Peninsulei
Balcanice - e împărțită azi de Turci, Eleni și Bulgari (de fapt,
izvoarele Antice nu specificau limita de miazănoapte a Traciei,
anunțând-o doar ca fiind în Nordul Vechii Lumi). În urmă cu 4
milenii, primii Traci - cei istorici - au fost în zona evidenţiată
din imaginea următoare, ca partenerii din partea Europeană ai
Troianilor din partea Asiatică (Troianii au apărut cu aproape un
mileniu înainte de Traci iar Geții în Europa - la Dunărea
inferioară, azi împărțită de Bulgaria și România - au apărut cu
aproape un mileniu după Traci):
Tracii acum împărțiți de 3 republici
Lingvistul Britanic Joseph Wright în “Gramatica
comparată a limbii Greceşti” din 1912 a demonstrat că
Anatoliana Troas / Troia (după cum a fost scrisă de către
Anatolianul Homer în “Iliada” 11:222 / epopee în Grai Grec
Ionic) a generat termenul “Thrăku” (după cum a consemnat
Anatolianul Herodot în “Istorii” 6:33 despre Tracia), cu sensul
de “Ţinutul Troiei”, dat fiind că sufixul “aku” / “akos” însemna
“aparţinând”. În 1981, Gheorghe Ivănescu - membru
corespondent al Academiei Române - în “Gramatica comparată
a limbilor indo-europene” a observat legăturile dintre Sanscritul
“trayah”, termenul “trei” și “Tracia” (care a derivat din Troia);
dată fiind învecinarea dintre Troia și Tracia, n-a fost întâmplător
că limba Tracă era cea a Troiei (de altfel, în Războiul Troian,
Tracii au luptat de partea Troianilor). Istoricul Român
Constantin Daniel - în cartea “Misteriile lui Zalmoxis” pe care a
scris-o la Galaţi în 1985 - a observat că Tros / Troia > Thrake /
Tracia > Thrakes / Tracii şi s-a întrebat despre consecinţele
rezultate din faptul că Tracii apăreau să fi fost iniţial asociaţi
Troiei, cetate de la care şi-au derivat numele (relaţia dintre Traci
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
şi Troia pare greu de respins, dat fiind că Ţara Traciei se afla în
vecinătatea Regatului Troiei şi că locuitorii acelui Ținut, Tracii,
au luptat alături de Troieni, ca vasali ori aliaţi ai lor: nu putea fi
vorba doar de o coincidenţă şi astfel este cu neputinţă să se nege
relaţia evidentă dintre denumirile “Troia” şi “Trac”); dânsul a
mai susținut despre Cultul lui Zalmoxe / Salmoxis că a fost
forma originară a Misteriilor ulterioare din Vechea Lume (de
altfel, Anticul Alexandrin Hesychius a scris Σάλμοξις· ὁ Κρόνος
καὶ ὄρχησις καὶ ὠδῄ “Salmoxis era Kronos și era cântăreț și era
dansator”). Tracii - mai vechi cu un mileniu decât vechii Greci
ori decât vechii Eleni şi mult mai numeroşi decât vechii Greci
sau decât vechii Eleni - au migrat în lume înaintea acelora şi au
ajuns (prin urmaşi) mult mai departe decât au făcut-o apoi aceia;
Kronos / Cronos - Zeul Timpului în Vechea Lume - s-a fixat cu
numele de Crăciun la Români (iar filiația dintre Români și Traci
a fost atestată): împrumutul Cronos din Crăciun a decurs ca
atare. Majoritatea Carpaţilor - al căror cel mai înalt vârf este
majestuosul Gherlah / Gerlach 49,10 lat. N, 20,07 long. E de
2654 metri altitudine, în Munţii Tatra / “Tat-Ra” din Slovacia -
sunt populaţi de Români iar în Antichitate au fost populaţi de
strămoşii Geto-Daci, parte a Tracilor (aflați în apusul Carpaților,
Munții “Tat-Ra” / Tatra erau patronați de “Tata Ra”, Soarele
care asfințea acolo); după cum a observat și Dr. Sorin Paliga în
2009 (lingvist de la Universitatea București) “detaliul care face
din grupul slav ceh și slovac un grup aparte este accentul
invariabil pe prima silabă, ca în limbile ugro‐finice”.
Corespunzător unor cercetători, care au cochetat cu asemenea
idei, în Antichitate din cauza atacului Romanilor - început în S
Dunării - Geţii de acolo au murit şi Getele migrate peste Dunăre
până departe au ajuns să se însoţească în N cu Balții / Balticii
dând naştere Goţilor iar în Carpaţi, Dacii care n-au pierit datorită
războiului au fost înrobiţi în timpul ocupaţiei şi Dacele s-au
însoţit cu Romanii (care au fost bucuroase să se mărite cu
ucigaşii soţilor lor, dând naştere entuziaste actualilor Români);
ulterior, în spaţiul Carpatic / acum România, Ama-zoanele s-au
însoţit cu Goţii (într-adevăr, ultimele consemnări ale Ama-
zoanelor ca femeile Goţilor fiind făcute în “Istoria Augustă” şi
în prima carte din “Istoria împotriva păgânilor”, de teologul
Galician Orosius), Gotele s-au însoţit cu Hunii, Hunele s-au
însoţit cu Valahii / Românii, ş.a.m.d.: de altfel, cărturarul din
Evul Mediu Antonio Bonfini - istoric Italian la curtea regelui
Matia Corvin - a scris că “desigur Geţii erau cei numiţi Valahi”
(în 1458, el a scris că “Timișoara e un oraș plăcut, frumos, cu o
cetate puternică, împodobit cu edificii alese și palate
pompoase”). Atât Amazoanele, cât şi Gherganele, au existat din
Epoca Pietrei; spre deosebire de Amazoane (dispărute în
Antichitate), Gherganele - adică femeile Gherga propriu-zise -
există şi azi.
Apariţia Marii Zeiţe Mamă
295
În Epoca Pietrei, brunetele Amazoane / “Ama-zoane”
au fost zânele slujind îndeosebi Mama iar blondele Gorgone /
Ghergane au slujit îndeosebi Tatăl (în general, fiicele seamănă
taţilor, în cazul Gherganelor părul, ochii dar şi pielea deschise la
culoare datorându-se Pelasgilor Ghergari, care le erau părinţi);
de-a lungul timpului, Gargarii / Gherganii au fost partenerii
Ama-zoanelor: tandemurile lor au traversat mileniile
consolidându-se printre puternicii lumii de atunci, cârmuind nu
numai religios, ci şi politic / inclusiv războinic când a fost
necesar pentru stăpâniri, ei post-diluvian introducând elementele
Civilizaţionale Atlante mai ales înspre Sudul populat - rămânând
ştiuţi ca Hiperborei / Atlanţi / Pelasgi - multiplele învăţături
împărtăşite fiind dobândite de ei (atunci când n-au fost primite
de la Zei / aşa după cum unele relatări străvechi au menţionat
explicit) în N, în marginea asprei calote polare, sub imperiul,
valabil şi în prezent, că “nevoia învaţă”. Anatolianul Antic
Arrian (Grec din Nicomedia / Bitinia, contemporan cu Geto-
Dacii) a scris despre faptul matriliniar / reminiscenţă a
matriarhatului, că “Amazoanele - ca neam de muieri - îşi
socotesc ascendenţa după mame”; ţinând cont că înainte de
Greci, ne Indo-Europenii (şi Hitiţii dominând Anatolia) aveau
apelativul “Ama” pentru “Mama” - după cum au observat
savanţi ca Spaniolul Alonso del Real în 1967, Bavarezul
Friedrich Cornelius în 1973, ş.a. - prin Amazoane / “Ama-
zoane” se înţelegeau “zânele Mamei”, adică ale Zeiţei Mamă:
marea divinitate a Epocii Pietrei. (Începând cu stră-Româna,
vechea Română sau Româna Modernă ori cu proto Indo-
Europeana, pre Indo-Europeana şi Indo-Europeana, în această
lucrare - Originea Gherga - e acordată atenţie specifică de pildă
şi celor care au utilizat vechea Greacă ca limbă vehiculară,
conform obârşiilor lor, respectiv Greci Anatolieni, Eleni
Balcanici ori alţii, din V Asiei, N Africii sau S Europei, căci
considerările “la pachet” şi a altora din timpuri îndepărtate, ca
vechii Indieni, Traci, ş.a., sunt prea simplificatoare, obturând
nuanţele). De la începutul capitolului 6 din “Facerea” / Vechiul
Testament se ştie că pre-diluvian omenirea era dominată de
partea feminină (“Iar după ce au început a se înmulţi oamenii pe
pământ şi li s-au născut fiice / Fiii lui Dumnezeu, văzând că
fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care
pe cine a voit”). Din limba străveche, vechii Greci au păstrat
terminaţia “-zana”, pe care au transcris-o “-zones”, echivalentă
cu terminaţia “-genos” (regăsită şi Latin ca de pildă la
“indigena” / “Indi-gena”); ele erau cu sâni generoşi - aşa după
cum de exemplu a fost înfăţişată divina lor patroană Artemis /
Artemida - rădăcina “maza” / “măza”, în Română “miez”, fiind
a “pâinii”, Amazoanele / “A-mazoanele” însemnând de fapt şi
cele care nu consumau pâine, având numele de “naan” în Asia
Centrală, adică erau carnivore (se poate observa că în vechea
Greacă “artos” = “ursoaică”, “arte” = “pur” iar “artamos” =
“măcelară”): Traco-Ilir, “maz” însemna “bărbat”, aşa că în
Amazoanele Balcanice pot fi astfel văzute şi muierile fără
masculi / fără bărbaţi. Pe de altă parte, în secolul VII î.C.
cârmuitorul Carian Themistagoras - care a condus colonia Poti
din Câmpia Circeană a Georgiei / port la Pont, adică la Marea
Neagră - afirma că Amazoanelor / “Ama-zoanelor” li s-a spus
aşa deoarece purtau centuri de atârnat armele (în vechea Greacă,
centurii / brâului i se zicea “zone”) iar mai mult, orientalul
istoric Herodian, din timpul împăraţilor Gordian ai Romanilor, a
interpretat Ama-zoanele ca femeile trăind împreună, prefixul
“Ama” alăturat lui “zoon” căpătând înţelesul de “făpturi vii”;
după cum a scris în “Paradoxul monoteismului” filozoful
Francez Henry Corbin 1903-1978, “Oracolele Chaldeilor aveau
genericul de ‘zoni’ pentru toate numele sacre. Unii îngeri aveau
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
apariţii somptuoase, încinşi cu brâuri de aur, de care se foloseau
în mod liber, putându-le lepăda cu uşurinţă, pentru că erau fixaţi
mai sus decât vizibilul Dumnezeu. În fruntea îngerilor era
arhanghelul Gabriel / Gavriil - mesagerul ‘Eonilor de Lumină’ -
care a salvat-o pe Ama Sibla / Sibila, sora patriarhului Enoh
(Hermes / Idrîs), ameninţată de o forţă Satanică”. Satan / “Sat-
An” putea fi o formă a lui Sat / Set - unchiul lui Horus - iar
Hermes putea fi “moșul Her” = “Horus din vechime” (în “Istoria
Magiei” din 1859, Francezul Louis Constant - cu pseudonimul
Eliphas Levi - l-a indicat pe Satan foarte sugestiv, ca “umbra lui
Dumnezeu”); deoarece în scrierile vechi nu erau decât consoane
- fără vocale - citirea fonetică a numelui Enoh foarte bine putea
fi Anoh, Inih, Onuh, etc. “Cartea lui Enoh” a fost scrisă de el
însuşi - după cum a şi precizat, scrierea fiind la prima persoană -
insistând despre cele relatate că nu erau viziuni, ci că a fost
mereu perfect treaz; până azi Românii folosesc “sst” la păstrarea
liniștii - ca o reminiscență a nenumirii divinului, căci
nominalizarea atrăgea răul - păstrând la izgonirea câinilor răi
“zât” iar a pisicilor rele “șiț”: asemenea termeni - “sst”, “zât”,
“șiț” - pot fi înrădăcinați în izgonirea răului Set / Sat (în opoziție
față de Neandertalii atașați de întunericul protector - deranjați de
ivirea zorilor - oamenii Homo Sapiens apreciau lumina
Soarelui).
Amazoană (imagine de pe un vas Antic)
Amazoanele au uimit Lumea Veche prin insistenţa cu
care au conservat ancestrala egalitate dintre femei și bărbați /
câteodată totuşi cu excese de partea lor, căci erau “zânele
Mamei”. Partenerii favoriţi ai “zânelor Mamei” / Ama-zoanelor
- conform consemnărilor Anticilor ca Strabon, Pliniu “cel
Bătrân”, ş.a. - constant au fost Ponticii / Caucazienii bărbaţi
Ghergari / Gargari; pierzându-se etimologia din Epoca Pietrei,
doar mult ulterior Amazoanele au fost interpretate (“A-
mazoane” literar însemnând şi “fără mamele”) ca extremistele
296
religioase ale autosacrificărilor prin tăierea sau arderea sânilor,
inclusiv cu scopul războinic de a arunca suliţele ori a manipula
celelalte arme (arcul, halebarda / toporul cu 2 tăişuri, sabia
curbată / secera, etc.) şi e de observat că în istorie nici o
reprezentare vizuală - picturală sau sculpturală - a Amazoanelor
nu le-a înfăţişat mutilate. Lumea androgină era paşnică: în
castitate trăiau cele care religios se abţineau sexual, cât şi
castraţii, care nu se mai puteau reproduce; o paralelă poate fi
observată la castori - cele mai mari rozătoare, construind baraje
pe apele curgătoare - care atunci când sunt încolţiţi se
autoemasculează cu dinţii tăioşi ca lamele, lăsându-şi partea
tăiată pradă, pentru a scăpa: oamenii vechi au observat
pacificele colonii de castori şi sub impulsul mimetismului
natural au reprodus asemenea comunităţi, la nivel uman
(justificând astfel şi practic fenomenul mutilării prin castrare). În
1852, profesorul Frederic Bergmann de la Universitatea din
Strasbourg / Alsacia, prin mitologie comparată a studiat
realităţile Amazoanelor, preotesele Marii Zeiţe - care cândva
trăiau în comunităţi exclusiv feminine - observând că atât Cultul
Indian al Zeiţei Kali cât şi Cultul Anatolian al Zeiţei Artemida
erau orgiastice, incluzând şi sacrificii umane, de aceea
Amazoanele fiind considerate “ucigaşe de bărbaţi” (Tradiţia
Vestalelor era pe aceeaşi filieră, Romanii numindu-le “Amatae”
după cuvântul Armean pentru Amazoane / “Amatae” cu
înţelesul de “preaiubite”, dând naştere “amorului”, preotesele
Vestale după mulți ani de slujire a Marii Zeițe Vesta putându-se
cununa și întreține focul vetrei în căminul familial, atunci ele
devenind “ne-veste”).
În 1884, academicianul Bănățean Atanasie Marian
Marienescu în cartea “Cultul păgân și creștin” a scris: “Focul pe
altarul zânei Vesta - Hestia la Greci - se reînnoia în tot anul la 1
martie, ca și în ziua începutului anului în timpul vechi, așa cum
pe insula Lemnos în tot anul se aducea foc nou și curat de pe
Delos, insula zeului de soare, și se împărțea tuturor caselor. Apa
de lipsă pentru cultul Vestei a putut fi numai curătoare sau la
Roma din izvoarele râului Tibru, îndeosebi din izvorul zânei
Egeria. Vestalele aduceau apa în vase pe cap și nu era iertat să
pună vasul jos până nu ajungeau acasă. Cultul Vestei s-a
susținut până în momentele din urmă ale păgânismului. Hes (Isis
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
la Egipteni) era zâna de fructuare și cultură, era țara
concepătoare prin Osiris (Nil, carele aducea roada), era zâna
lumii de jos și de sus. Hesiri (Osiris la Egipteni) era zeul
bărbătesc al fructuării Egiptului - închipuit ca fluviul Nil - și
crezut ca fondatorul culturii. Zeitatea a fost un principiu de
natură, supus schimbărilor cauzate de anotimpuri și pentru aceea
Osiris a fost zeu muritor, care mai trăiește numai în lumea de jos
iar pe pământ taurul lui - Apis - se privea drept icoana lui
Osiris”. Din Tradiţia orgasmului procreator al fecundităţii a
derivat cuplarea periodică pentru reproducere a acelor femei
Amazoane cu vecinii bărbaţi Caucazieni Gargarei / Ghergari
(după cum a rămas consemnat Antic, numele “Caucaz” -
explicat de Romanul Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 6:17
şi “Chorographia” 1:2 - derivând din “Graukha”, Kroukas /
“Kroy-khasis”, literar a ajuns să însemne Munţi albi, cu nea,
populaţi de “Cercetae”, după cum a scris şi Georgiano-
Anatolianul Strabon în “Geografia” XI 2:1). Aşa cum a remarcat
şi Dr. Ion Ghinoiu în “Zeii pastorali” din 2014, trebuie reţinut
că: “În societăţile arhaice, cu cât o zeitate era mai adorată, cu
atât mai mare era jertfa care i se aducea; la început, zeitatea era
substituită printr-o persoană de vază - din conducere - sau pură
(fecioară / copil)”.
Despre Zeița Vetrei Hestia - zisă Vesta de către
Romani - e de știut că a fost prima născută a lui Crăciun /
Cronos cu Rhea: era sora mai mare a lui Zeus și își avea altare
pretutindeni în Vechea Lume unde ardea focul sacru în cămine
(fie acelea în Temple sau gospodării); înrudirile sale au fost în
Asia - după cum a studiat în 1990 profesorul Gregory Nagy de
la Universitatea Harvard - până în zoroastra Avesta, în mitologia
Vedică (unde Ușa patrona zorii), în Hitită “hașa” fiind focul
altarului, în Grai Ionic “eos” însemnând zori, etc. iar în Europa
297
se poate observa apropierea dintre onomastica Estonă și Zeița
Hestia, în anul 1216 Estonia, unde erau necesare focuri lung
întreținute în vetre din cauza poziției Nordice / la Golful Finic al
Mării Baltice, fiind notată ca Hestia de către cronicarul Danez
Saxo din Insula Zealand = Vestul Baltic. Amazoanele - femeile
voind de la început să fie egale cu bărbaţii - s-au emancipat
religios şi războinic în numele Marii Zeiţe; având contractul de
parteneriat sexual cu albii Caucazieni Gargarei / Ghergari, nu
omorau bărbaţii, ci periodic / organizat se însoţeau cu ei,
devenind nu doar soţiile Ghergare / Gherga dar şi mamele
Ghergare / Gherga, cu timpul Amazoanele dispărând, rămânând
doar Gherganele / Gorgonele (şi celelalte înrudite cu ele,
Graţiile, Graiele, ş.a.) adorând Tatăl, după Potopul biblic
manifestându-se ca muieri Kurgane - aşa după cum arheologic
au fost dezvelite ca luptătoare Gurgane / Gorgone în nenumărate
Gorgane - din neolitic / Epoca Pietrei până în Epoca Bronzului,
apoi bărbaţii preluând predominant puterea, în societăţile
devenite integral patriarhale / situaţie transmisă până în prezent,
emancipările independente ale femeilor libere fiind doar
sporadice acum. Ceea ce-i cert este că de-a lungul timpurilor,
Ama-zoanele - fiicele / zânele Marii Mame - au fost femeile
Ghergoilor / Gherganilor, asigurând înmulţirea neamului, fiind
soţiile Gherga, dând naştere pruncilor Gherga, devenind
mătuşile Gherga - respectiv bunicele Gherga - ş.a.m.d.
În Epoca Pietrei, acei Gherghi născuţi de Ama-zoane -
pruncii Marii Mamei Ga a Pământului, reprezentată mereu
împodobită / gătită iar apoi îmbrăcată aşa cum o făceau Magele,
preotesele sale - adorau deopotrivă şi Cerul pe care strălucea /
“stră-lucea” soarele Ra ce lumina diurn pământul şi se oglindea
în apele Râurilor din Văi ori ale Mărilor pe malurile cărora ele şi
ei trăiau. Faptul că Gherga cândva a format un mare popor nu
putea să nu lase urme; toate dovezile vechi - şi nu aparenţele
recente, multe poluate / bruiate de propagande naţionaliste -
arată că Gherga a fost printre creatorii Civilizaţiei (similar, un
Imperiu, chiar dacă foarte vechi, ca de pildă cel Atlant, nu putea
să nu lase urme, căci toate probele de demult - şi nu interpetările
mult mai recente pe scara istoriei - indică localizarea Atlantidei
altundeva decât în Atlantic, spaţiu unde multe eforturi au fost
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

irosite fără a fi găsită, însă o minimă atenţie relevă că nici o
mărturie veche nu pomeneşte despre doar o Insulă, cea a
capitalei, ci de un Imperiu având milioane de kmp): concluzia e
că urmele la orice există din timpurile când au fost lăsate,
contează doar să fie văzute.
aparţin genetic şi istoric la teritoriul Banato-TransCarpatic;
cercetarea Graiurilor Bucovinene constată prezenţa unor
caracteristici arhaice, având concordanţă cu Graiurile din partea
Nordică a Transilvaniei, Crişana şi Banat”. Vatra Românilor -
câteodată cu trai ca-n Rai - s-a consolidat îndeosebi la N de Istru
/ Dunăre, între “Ti-sa” / Tisa (V) şi Tyras / Nistru (E); în Graiul
Aromân (Makedo-Român) “a băna” = “a trăi”, conform şi Dr.
Tache Papahagi în 1974, verbul fiind pre-Roman: era Trac (fiind
folosit şi pentru “viaţă”, “vite”, etc., la Albanezi “banese” =
“locuinţă”, la Perşi “ban” ajungând să fie utilizat pentru
“stăpân” ori “casă” iar în răsăritul Perşilor pentru “casă”
echivalentul popular uzitat era “Kherga” inclusiv pentru “iurtă”,
azi în Afgani-stan cu acel nume - oficial Jirga = “Parlamentul” -
numindu-se “Consiliul Înţelepţilor” / “Sfatul Bătrânilor”, ştiut ca
organizare tipic Ariană). Academicianul Român Emil Petrovici
(lingvist și folclorist) a susținut: “Nordul Macedoniei, Serbia,
Vestul Bulgariei, Banatul, Oltenia, Vestul Transilvaniei
reprezintă patria străveche a românilor, în care s-au format - la
Nordul şi Sudul Dunării - limba şi poporul românesc”.

Gherdap a fost în centrul Românităţii primordiale

Academicianul Petriceicu Haşdeu 1838-1907 (din

Hotin / acum Ucraina, care a studiat la Universitatea Harkov din
Ucraina - pe atunci Imperiul Ţarist - și la începutul carierei scria
în Rusă, considerat de unii drept cea mai mare personalitate a
Culturii Române din toate timpurile) a reflectat: “Dintre toate
regiunile locuite astăzi de Români, la Nord de Dunăre, Bănatul
şi Oltenia, cu prelungirea lor cea comună în Ţinutul Haţegului,
sunt singurele care reprezintă o continuitate neîntreruptă
geografico-istorică a neamului Românesc - un cuib de unde se
Romaniza treptat ţările spre apus, spre crivăţ şi spre răsărit, ba
indirect şi cele de peste Dunăre, cuibul mereu descărcându-şi
prinosul, dar rămânând totdeauna plin”. Banatul se atinge cu
Ţinutul Haţegului - parte a Ardealului, vecin cu Bănia / Oltenia -
prin Bazinul Bistra al Ţinutului Gugulanilor: zonă cu pregnantă
prezenţă Gherga; la Gugulani / “Gugu-Alani” se pot vedea
“Alanii de la Gugu”, respectiv Anticii Caucazieni / Iranieni
Românitatea
Alani stabiliţi în Banatul Montan, în jurul Sacrului Munte Gugu,
la N de Gugulani - în Crişana - fiind Alanii Asi = “Aşii Cercetătorul Bănăţean Simion Dănilă (din Belinţ /
Pământului” ori Aszi / Iazygi iar la E de ei - în Bărăgan - fiind judeţul Timiş, a cărui soacră a fost Gherga) a scris - în 2012 - că
Roxolanii = “Alanii Roşii” (proto Indo-Europeanul “*gug-” se
“mişcările de populaţie s-au produs şi se produc în ambele
folosea la pasăre). Privind onomastica Gugulană - prin urmare
sensuri, numai astfel putându-se explica unitatea poporului
Bănățenii Gugulani putând fi străvechi “Păsărari” = cei
nostru. Istoricul Ştefan Ştefănescu a sintetizat admirabil:
respectând sfânta pasăre - e interesantă denumirea Sumeriană ‘Deplasările de populaţie în limitele aceleiaşi ţări, sezoniere sau
Gugalanna desemnând bărbatul Zeiței Lumii “Celeilalte”, definitive, impuse de mediul natural (între zone geografice
considerat ca “Taurul Raiului”: corespunzător “Epopeii lui complementare) sau de o anumită conjuctură social-politică, au
Ghilga-meș”, existența aceluia a fost terminată de “moșul” adică
jucat un rol important în repartizarea geografică cât mai
vechiul Ghilga = Ghirga, cel mai important rege Sumerian. Este
proporţională a populaţiei, în sudarea legăturilor dintre regiuni,
de ştiut că atunci când a scris savantul Petriceicu Haşdeu, dintre
în asigurarea unităţii etnice statale. Menţionate în izvoare când
cele 2 regiuni menţionate, Bănia / Oltenia făcea parte din grupurile erau mai mari, neînregistrate în cazul grupurilor mici,
România, Bănatul / Banatul însă nu: aproape două treimi din deplasările de populaţie dintr-o regiune în alta au avut o mare
Banat au intrat în componenţa României după “Marele Război” / însemnătate şi în istoria României, ele contribuind la menţinerea
primul război mondial; şi academicianul Niculae Iorga 1871-
şi la întărirea blocului etnic românesc, a unităţii organice a
1940 a observat mişcarea în timp a Românilor spre răsărit,
poporului nostru, constrâns de vicisitudini istorice să se
dinspre Banat spre Basarabia iar academicianul Alexandru dezvolte, o lungă perioadă de timp, în graniţe statale diferite’.”
Philippide 1859-1933 a afirmat: “Bucovina, Moldova, Basarabia Este de remarcat că mereu Banatul şi Bănia au avut nuanţe de
298
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

climat mai blânde decât restul regiunilor ce formează România. prezent - la începutul mileniului III - împart Banatul: de
Acum, cea mai mare parte a regiunii Banatului e deţinută de exemplu, cu ascendenţa în împăratul Attila al Hunilor, Dinastia
România; în imaginea următoare cu galben este indicat Banatul lui Arpad - care a întemeiat Ungaria - era din acelaşi grup
Românesc (împărţit din 1968 de 5 judeţe: 3 parţial / Arad, genetic ca al lui Gherga; analizarea genetică a celor din Dinastia
Hunedoara şi Mehedinţi iar 2 integral / Caraş-Severin şi Timiş). “Neagră” / a dinaștilor Negru Vodă - a întemeietorilor Ţării
Româneşti - e deocamdată interzisă de Ministerul Culturii din
România iar analiza genetică a celor din Dinastia Aromânului
KaraGeorge (regală a Serbiei) este permisă dar încă n-a fost
făcută publică. Privind ceilalți 2 vecini pe uscat ai Românilor -
Bulgarii și Ucrainenii - e de remarcat că apariția lor Medievală
de asemenea a fost legată de înrudiri Române (demonstrate atât
istoric, cât și genetic): Bulgarii / Vulgarii au ajuns în Sudul
Rumânilor din Bazinul Fluviului Volga iar Rutenii - Rusinii /
Rusnacii - și-au avut începuturile conectate de Rumânii Nordici
(așa cum Bulgarii / Sciții au ajuns vecini cu Rumânii pe Istru și
Rusia Kieviană - ce a fost în Bazinul Niprului - a ajuns vecină
pe Nistru cu Rumânii, înțelesul efectiv pentru Rușii timpurii
fiind ca Riverani, la fel ca unii Rumâni / Români ancestrali); azi
Rutenii sunt Ucraineni / însemnând “Mărginași” iar Rușii au
Bazinul Volgăi - al celui mai mare Fluviu European, Antic zis
Ră / Rava, leagănul Bulgarilor - integral în Țara lor, cea mai
Banatul Românesc întinsă de pe glob (în secolul VII a apărut Imperiul Scito-Vlah /
Bulgaro-Armân - ce a ținut până în secolul XI - iar Rușii au
Grupului genetic Gherga i-au aparţinut lideri importanţi apărut în secolul IX). În legătură cu vecinii, e de observat că azi
din mileniul I (ca “g/herțegul” Decebal / ultimul rege al Daco- România și Rusia au același hotar - maritim, pe apele Mării
Geţilor, Attila / împăratul Hunilor, regele Arda al Gepizilor, Negre, prin ocuparea de către Rusia a Insulei Șerpilor din 2022
Rurik / primul rege al Ruşilor, Arpad / primul lider al Ungurilor) fiind mai evident - deci în afară de granițele cu Țările vecine de
sau din mileniul II, ca primii voivozi Români (începând în pe uscat, România are graniță și cu Rusia, pe apă (chiar și
secolul XI cu Bănățeanul Gheorghe, fondatorul Dinastiei Negru Bulgaria are graniță pe apă cu Rusia):
Vodă, titlul de “Mare Herțeg” fiind purtat de dinaștii respectivi
până după întemeierea Țării Românești / Valahiei Medievale),
ş.a.; despre Anticul rege = “g/herțeg” Decebal al Geto-Dacilor e
de știut că a avut pe linie paternă rădăcini Anatoliene, bărbații
din Dinastia Zuraz / Gurag a sa provenind din nobilul clan
Gherga care în mileniul I î.C. a cârmuit colonizarea Carianilor în
Dobrogea (dinaștii Geto-Dacilor de la gurile Dunării nu au fost
înrudiți cu Elenii din Balcani, ci cu Grecii Anatolieni din
coloniile de pe litoralul Vest Pontic). De altfel, despre relații
strânse între cei din Orient / Asia, între care cel mai apropiat a
fost spațiul Anatolian și cei din spațiul Românesc - începând cu
cei din Dobrogea - au fost, pe lângă strămoșii regelui =
“g/herțegului” Decebal al Geto-Dacilor mort în secolul II,
coloniștii Cariani / din Țara Gherghiților stabiliți masiv
începând din secolul VII î.C. în cetățile ridicate de ei pe țărmul
V Pontic, atestările de exemplu ale unor învățați Anatolieni ca
Hellanicos din Mitilene / Lesbos în secolul V î.C. ori ca
geograful Strabon în secolul I, care au scris explicit despre
legăturile puternice cu Geții ale matematicianului Pitagora - al
cărui bogat tată era din Canaan, negustor în portul Qart / Tyre și
a cărui mamă l-a născut în Samos, la gura Meandrului, etc.; pe
atunci - în mileniul I î.C. - în Canaan trăiau Gherghesei / atestați
inclusiv biblic, în Caria trăiau Gherghiți / atestați inclusiv
arheologic, în spațiul Românesc trăiau Ghergani / atestați
inclusiv genetic, ș.a.: contactele puternice dintre Greci și Geți au
fost evidențiate în scris de către acei Antici - cu ecouri
religioase, istorice ori de neam - așa că la regele = “g/herțegul”
Decebal (conectat dinastic Gherga) negarea rădăcinii Anatoliene
ar trebui argumentată. Bărbații genetic “N” - astfel cum erau cei
România și Rusia, vecine inclusiv în secolul XXI
din familia regelui Decebal - au fost părinții întemeietori ai
(din 2014 vecine maritim)
Țărilor Românilor dar și ale Bulgarilor, Rușilor, Ungurilor, ș.a.;
iar de remarcat ar fi că bărbații Gherga sunt genetic tocmai “N”.
Finicii denumeau ca Rav cel mai mare Fluviu al
Existenţa neamului Gherga a fost dovedită ca fiind dinaintea
Europei - ceea ce invers era Var - în prezent știut ca Volga
formării popoarelor Maghiar, Român ori Sârb ale Țărilor ce în
299
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

(înlocuirea “R” cu “L” nelipsind nici acolo); în Antichitate, liderii Duri / Dârji ai Valahilor din N; cu timpul, “Oamenii
geograful Ptolemeu - din Egipt - a notat Fluviul Volga ca Rha, Mării” - și ai Strâmtorilor - au devenit Oamenii Văilor / Râpelor
ceea ce-i reconfirma măreția: a fost de fapt parte a străvechiului și ai trecătorilor, Vlahii / Valahii (adică Aromânii / Românii) de-
Rai acvatic = Grădina udă denumită Eden. Este de știut că la a lungul Evului Mediu fiind știuți în general ca stăpânii acelora,
început, Finicii nu aveau - nici în vorbire, nici în alfabet - “F”, atât în S Dunării / Balcani, cât și în N Dunării, adică în actualul
ceea ce-i făcea pe cei de la finele Vechii Lumi (Antic notați ca spațiu Românesc, inclusiv Bănățean; un exemplu din Epoca
Feni / “Phenni”) să fi fost inițial “Eni”, desigur ca descendenți ai Fierului - imediat după Războiul Troian care a încheiat Epoca
marelui An, concret ei corespunzând principalei trăsături de Bronzului - a fost migrarea în Bazinul Egeeii a Heraclizilor /
luntrași, folosind “vene” pentru “barcă” / la vecinii Vestici Dorianilor de la Dunăre, printre urmașii lor fiind durii corsari /
Suedezi, termenul “van” ajungând să însemne “prieten”: pirații Cariani care au impresionat Vechea Lume (unii acceptă
HiperBoreii Finici - ai căror bărbați sunt în majoritate genetică existența “Oamenilor Mării” - din Epoca Fierului - dar nu și
de tip Gherga - au fost mari navigatori ai Vechii Lumi, activi în existența “Oamenilor Valurilor”, adică a Valahilor). Expresia
largi părți ale Europei; până la ultimul război mondial, granița “Tot Banatu-i fruncea” - din Epoca Modernă - exprimă adevărul
de Nord a României a fost cu Slovacia - unde Moravia era multimilenar al importanței esențiale a regiunii Banatului în
numită Wallachia până în Epoca Modernă - și cu Polonia, spațiul Român, încă din Epoca Pietrei (când a fost deopotrivă
cârmuită în Evul Mediu de Dinastia Ghedimină / genetic leagănul mondial al scrierii - la Gherdap existând primele
Gherga. Interzicerea analizelor genetice ale înaintașilor există și așezări permanente din Europa, unde s-a ivit în premieră
în alte Țări, de exemplu recent arheologul Zahi Hawass - mondială Scriptul Dunărean - iar apoi același areal fiind centrul
ministrul antichităților din Egipt - a oprit examinările genetice Vechii Civilizații Europene), până recent, exemplul esențial
ale faraonilor. Tracii “Sufletului Sfânt” (“Be-Si”) au fost Tracii fiind când Revoluția Română a anului 1989 a pornit din orașe
Besi iar cârmuitorii lor - oriental denumiți “rabi” - au rămas Bănățene ca Timișoara, Buziaș, Lugoj, Caransebeș, Reșița, etc.
cunoscuți ca “Besi-rabi” / Basarabi; ținând cont că înțelesul stră- și s-a răspândit din regiune în Țară, schimbând regimul
Român pentru “arab” era “negru” - după cum a observat inclusiv României, din dictatură în democrație, adică depășind izolarea
academicianul Petriceicu Hașdeu - “Bas-arab” = “Bas-negru”, totalitară pentru “Casa Comună Europeană” / așa cum se
adică Bes Nordic: Besii din Nordul Tracilor erau Bas-Arabi, exprima pe atunci; în Antichitate nu alții decât Dacii Bănățeni i-
adică Besi “Negri” (în trecut, negrul a fost asociat direcției au bătut pe Romani în secolul I - ca de pildă la Tapae - iar la
cardinale Nordice, o convenție cromatică pentru miazănoapte, începutul secolului II legiunile Romane abia după anii de lupte a
zona fiind cea a Fericiților Hiperborei iar convențional culoarea 2 războaie grele (din 101-102 și 105-106) au reușit să treacă de
neagră caracteriza tocmai bucuria). În mileniul I, Românii din S Dacii Bănățeni ca să cucerească inima Daciei, în vecinul Ținut
Dunării - Vlahii / Vlasii din Balcani - i-au avut ca principali șefi al Hațegului / Gherțegului: înaintarea Romanilor prin alte
pe liderii Besi = “Basa-rabi”, însemnând “Luminoșii cârmuitori” regiuni Geto-Dace (ca Bănia / Oltenia) nu a întâmpinat o
chiar prin contrast în negura Nordică (Dr. Ioan Russu - arheolog rezistență Daco-Getă la fel ca aceea din Banat iar pe de altă
Român, profesor universitar - a documentat că “bos” = parte, regiuni apropiate - ca de pildă Crișana ori o bună parte a
“luminos” iar “rabi” = “cârmuitor”): acei înaintaşi Besi au fost Ardealului, etc. - nici n-au fost ocupate de fapt vreodată de
originari din Tracia, o importantă cetate Besă acolo fiind și Romani.
Byzantion, de veghe la Strâmtoarea Kherkhel = “Bos-for” /
Bosfor - embrionul Antic al actualului oraș Istanbul, străjuind
intrarea în Marea Neagră - iar Românii / Valahii din N Dunării
i-au avut ca principali cârmuitori pe durii dinaști Dulo / Duras,
respectiv Zuraz / Gurag, originari din Dobrogea, cetăți
semnificative cu care au avut de a face pe malul Mării Negre
fiind porturile Cariane de pe coasta V Pontică (Dinastia regală
Geto-Dacă era numită Zuraz / “Zu-raz” în versiune Tracă -
similar cu “Gu-rag” pentru “rege Get” sau cu “Du-ras” pentru
“rege Dac” - iar la începutul Medieval a ajuns denumită Dulo,
ecou al vechiului “D’oro” = “De aur” / “Aurit”, având ca
reședințe mai importante fortul Dory / Doros în Peninsula
Crimeea și cetatea Durostorum / “Duros-torum” pe malul
Dobrogean al Dunării; Antica denumire devenită populară Duras
- din care a derivat Medievala Dulo - rezona cu cea utilizată
pentru lăncieri / sulițași, așa cum au fost știuți strămoșii
Dunăreni Doriani, care anterior timpului Antic, în Epoca
Fierului, au controlat zona de influență a Regatului Troian din
Epoca Bronzului, când puternicii lor înaintași erau porecliți
Heraclizi = Gherghiți ori ca un ecou Iranian fiind împăratul
Darius, egalat cu Derzis, succesorul întemeietorului Kuruș /
Cyrus al Imperiului Perșilor); în secolul VII, Sf. Isidor - din
Sevilla / Spania - a scris în “Etimologii” 13:21 despre Râul
Iberic Douro (ce curge la granița dintre Spania și Portugalia,
având gura în Atlantic la Porto / cel mai mare oraș Portughez
după capitală) că își avea denumirea Dorică. Sorgintea maritimă
/ acvatică s-a manifestat de la începuturile Antice, atât printre
liderii Besi / Vesi ai Vlasilor / Vlahilor din S, cât și printre
300
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Termenul Bănățean de “hărțag” pentru “harță” - folosit
și la încăierare ori la ceartă - a fost cel vechi legat de luptă /
război iar liderul / cârmuitorul era “G/herțeg” = “şeful
războinic” (denumirea de Gherțeg fiind de la numele Gherga);
Romanii au atacat doar Regatul Geto-Dac al “g/herțegului” =
regelui Decebal, căci nu au îndrăznit să lupte și cu succesorii
celorlalte Regate Geto-Dace desprinse din Imperiul împăratului
Burebista (propaganda Romană a prezentat înfrângerea regelui =
“g/herțegului” Decebal ca victoria cea mai grozavă vreodată a
Imperiului Roman dar Regatul Dac al regelui Decebal - pe
structura căruia Romanii au constituit pentru 165 de ani
provincia Nord-Dunăreană Dacia Traiană - a fost doar unul
dintre cele 5 Regate ale Geților și Dacilor care s-au desprins din
Imperiul împăratului Burebista, deci reprezenta o cincime din
lumea Geto-Dacă, celalalte patru cincimi, însumând 80%, fiind
libere / însă necooperante reciproc, rămase neunite administrativ
dar utilizând aceeași veche limbă Geto-Dacă). Astfel se explică
omogenitatea limbii Române în tot spațiul stră-Român, inclusiv
în zonele - mult mai întinse, cu populație mult mai mare - unde
nu au ajuns niciodată Romanii: Geto-Dacii utilizau aceeași
limbă dinaintea venirii Romanilor în secolul II, așa că rezultatul
Roman în mediul lingvistic după retragerea din secolul III de la
Nordul Dunării a fost similar rezultatului Roman în mediul
lingvistic din multe alte părți ale Imperiului Roman, adică nici o
contribuție semnificativă în mediul lingvistic (dovezile fiind că
Africanii și Asiaticii ocupați de Romani și-au continuat după
retragerea Romanilor vorbirile astfel cum știau dinaintea venirii
Romanilor: de altfel, inclusiv Europenii Sudici - dintre Marea
Neagră și Oceanul Atlantic - au făcut la fel, anume și-au
continuat după eliberări folosirile limbilor avute dinaintea
Romanilor, pe lângă acestea fiind de știut că în nici unul din cele
3 continente unde au fost Romanii nu a existat vreun program
lingvistic al Imperiului Roman de alfabetizare Latină a
popoarelor ocupate). În primul mileniu după căderea Imperiului
Roman, nu altundeva decât în Banat au fost capitalele
Imperiului Hun, Imperiului Avar / “A-Var” și Regatului
Maghiar (la conexiunea Huno-Ungară a contat nu numai
dimensiunea Vulgară / de pe Volga, ci și cea Valahă / din Banat,
unde au existat respectivele capitale semnificative: ultima a
Imperiului Hunilor și prima - după Dinastia Arpazilor - a
Regatului Maghiar); pe de altă parte, o seamă de savanți Români
oficial consideră că poporul Român s-a format nu altcândva
decât în timpul stăpânirii “A-Vare” / Avare (anume în secolele
VII-VIII, când capitala Imperiului Avar era în Banat): de altfel,
“Cronica Monemvasia” = “Cronica Ivirilor” - a Mănăstirii
Iberilor / Georgienilor de pe Muntele Athos - a consemnat că
ivirea Avarilor în secolul VI a fost că erau încinși cu panglici și
că purtau haine similare Hunilor (se poate observa rezonanța
Avar = Iver / Iber, față de Asiatica Siberie = “S-Iberie” existând
Europenele Iberii, atât Iberia Caucaziană - dintre Mările Caspică
și Neagră - cât și Peninsula Iberică - dintre Marea Mediterană și
Oceanul Atlantic - de la bogații Avari rămânând în vocabular și
termenul de “avere”). Așadar, oficial atât Rumânii - înțeleși din
vechime ca fiind cei aflați în “rumânie”, adică în sclavie - cât și
Slavii ca sclavi au fost cei subjugați direct ca sclavi, existenți în
cercurile concentrice ale puternicilor Avari stabiliți din secolul
VI în Panonia, cu capitala în Banat (care i-au stăpânit câteva
secole și le-au croit genezele, începând cu Românii ca Rumâni și
apoi cu slăviții vecini Slavi ca sclavi); aportul covârșitor al
Bănățenilor nu e de neglijat nici național / în geneza Românilor,
nici universal / în lume: în timp, dezvoltarea Gherga - acum în
Banat cu cea mai mare răspândire onomastică - apare complexă,
cu migraţii câteodată consistente. Din cele mai vechi timpuri
301
cunoscute, Gherga s-a răspândit din Africa în EurAsia,
influenţele documentate apărând în Emisfera Nordică, de la
Ecuator până după Cercul Arctic, de la Oceanul Indian până la
Oceanul Atlantic, traseul principal Gherga - istoric şi geografic -
fiind marcat pe o rută traversând Nordul Africii şi Orientul: o
difuziune prodigioasă (de altfel, e de observat despre cea mai
mare parte a omenirii că trăiește în Emisfera Nordică). În
lucrarea “Originea Gherga” localizările respectă actuala
împărţire administrativă a hărţii - poziţionările urmând
coordonatele utilizate global - iar datările sunt conforme
calendarului universal / acum creştin pe stil nou (Calendarul
Popular e deschis de renaşterea divinităţii preistorice An -
personificare a Soarelui - care poartă epitetul de Anul Nou, aşa
cum Selena / “Se-Lena”, adică “Sfânta Lună” se numeşte în
noaptea reapariţiei sale pe cer Luna Nouă). Începând din Epoca
Pietrei, în Banat de-a lungul timpului s-au suprapus mai multe
straturi Ghergane. Pentru cursivitatea textului prezentei lucrări,
nu sunt indicate mereu sursele documentare dar ele există -
arhivistic, bibliografic, genetic, webografic, etc. - în sensul
fundamentării fiecărei argumentaţii prin verificări încrucişate, cu
exemplificări mai lărgite de pildă din vechile scrieri cu
hieroglife, în Sanscrită, Greacă, etc., ori alte dovezi (e de
observat despre cei mai mulţi oameni că în mod trufaş refuză să-
şi admită public necunoaşterile). În 1990, fizicianul American
Stanton Friedman afirma: “Este necesar să avem o toleranţă faţă
de ambiguitate, faţă de mistere şi să recunoaştem că există
lucruri despre care nu ştim. Cu cât punem mai multe întrebări,
cu atât mai multe nu cunoaştem, căci avem mai multe locuri
unde să săpăm. Adevăratul savant recunoaşte acest lucru; el
spune în faţa unui lucru sau aspect neobişnuit: ‘Ce ciudat, e
diferit, trebuie studiat’. Falsul savant spune: ‘Nu-i normal, îl
ignor’. Suntem neştiutori, suntem ridicoli, neprofesionişti. Şi
chiar acesta e pontul: faptul că nu-s totdeauna explicaţii, nu
înseamnă că-s imposibile. Progresul vine aproape invariabil din
a face lucrurile altfel, într-o manieră neprevăzută. Marele om de
ştiinţă Max Planck - fondatorul mecanicii cuantice, laureat
Nobel - spunea odată: ‘Noile idei sunt acceptate nu din cauză că
oponenţii lor le-ar adopta, ci pentru că oponenţii mor şi se ridică
o nouă generaţie, care este familiarizată cu ele’. Aşa că pe mine
mă neliniştesc profesioniştii care pun mândria mai presus de
ştiinţă; ei nu pot să priceapă cum se întâmplă un lucru, deci
acesta nu se poate şi cu asta gata. Asta nu e ştiinţă, ci e pseudo-
ştiinţă”.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Originea Gherga este o lucrare independentă - nu De asemenea, această publicaţie - lucrarea “Originea
pentru a şoca sau a scandaliza - ci pentru a reaminti generaţiei Gherga” - poate părea “neobişnuită” / “stranie”, fiind în contrast
actuale şi următoarelor cele ce se ştiau demult (însă n-au fost flagrant cu realizările de gen (propune o altă abordare, prin altă
strânse “inginereşte” - cu acribie - până acum la un loc): datele grilă / anume, “cheia Gherga”): izvoarele lucrării nu-s doar
principale despre originea Gherga; privind un pahar umplut pe simple istorice Tradiţionale, ci sunt şi izvoare neconsacrate
jumătate, optimistul îl vede pe jumătate plin, pesimistul îl vede decât recent - caracterizând deci timpurile cele mai noi ale
pe jumătate gol iar a treia opinie - a inginerului - este că de fapt Epocii Moderne - ca analiza ADN la Gherga, ca Internetul
vede ca nepotrivită dimensiunea paharului (e de observat că în pentru opiniile necirculând “clasic”, etc. (recunoscute ca
Indo-Europeană “ a vedea” = “derk” iar “a înţelege” = “dergh”). avantaje evidente actuale, faţă de trecut).
O populaţie / un neam care nu-şi cunoaşte istoria e ca şi un copil
care nu-şi cunoaşte părinţii. Scriitoarea Franceză Simone Weil
1909-1943 în “Înrădăcinarea” scria: “Ar fi în van să întoarcem
spatele trecutului pentru a nu ne gândi decât la viitor. Viitorul nu
ne aduce nimic, nu ne transmite nimic; noi suntem cei care,
pentru a-l construi, trebuie să-i dăm totul, să ne dăm chiar viaţa.
Dar pentru a da trebuie să ai şi n-avem altă viaţă, altă sevă, decât
comorile moştenite de la trecut, digerate, asimilate şi recreate de
noi. Din toate nevoile spiritului, nimic nu e mai vital decât
trecutul”. Gherga - cuprinzând cumulat deopotrivă străvechile
nume Ke / Ghe al spiritului şi Ka al vitalităţii / energiei
sufletului, respectiv Ker / Gher al bătrânului Cer şi Ga al
bătrânei Terre / Pământ - face parte din asemenea moştenire.
Viitorul se alimentează din trecut; tot ceea ce e trăit azi vine de
ieri, însă mulţi oameni nu trăiesc prezentul, ci l-au amanetat în
favoarea viitorului (pe de o parte, e de observat că viitorul este
al celor având urmaşi, nu al celor trăind dezastrul singurătăţii,
deveniţi - neavând copii - liniile “moarte” ale filiaţiilor lor).
Istoria cunoscută poate fi înfăţişată între Epocile Pietrei şi cea
Modernă de-a lungul multor generaţii. Rudenia în Epoca Pietrei
- când nu era definită numai prin consanguinitate - s-a aflat la
apogeu, raporturile de rudenie funcţionând şi ca raporturi
economice; apoi, modificarea structurii societăţii a schimbat şi
relaţiile familiale, până la forma actuală. Ca obiceiuri şi locaţii,
membrii aceleiaşi familii tot mai rar au trăit mereu sub acelaşi De exemplu, în 2013 - conform monitorizării Net Index
acoperiş: în vechime, chiar prin moştenire nescrisă, erau de-a lungul a peste 2 ani - Timişoara avea cea mai mare viteză
memorate generaţiile anterioare pe un interval temporal Internet din lume (locul 2 mondial era Hong Kong 22,16 lat. N,
impresionant, însă în prezent acestea au ajuns doar la rezumatul 114,09 long. E / China). Având acces la arhive şi marile
cunoaşterii directe - pe câteva generaţii / de la bunici la nepoţi - biblioteci, tehnologia Modernă şi educaţia adecvată - inclusiv
pentru majoritatea oamenilor trecutul familiilor fiind în “beznă” absolvirile celor mai bune Universități din România, cu
(ceea ce - prin urmare - face atipică această lucrare, “Originea completări internaționale de top pe toate continentele - având
Gherga” / în plus, intenţionat reliefând şi situaţii ce au influenţat sprijinul familiei, a fost doar o chestiune de timp pentru autorul
foarte mulţi oameni, pentru foarte mult timp; de altfel, cei mai interesat în redactarea lucrării “Originea Gherga”: un efort
mulţi oameni habar n-au despre înaintaşii lor - deoarece nu-i privat (nici simplu și nici ieftin), depus însă cu plăcere. Trebuie
interesează - doar bucurându-se egoist că există, fiecare ştiut că “Originea Gherga” public există numai pe Internet (doar
egocentric fiind “buricul lumii” ca reper în raportarea faţă de în versiune digitală); lucrarea - prin extinderi anuale - nu are
infinitul universal). structura închegată pentru apariţia pe hârtie (chiar dacă deja
aparenţa o arată aşa, ediţia literară - fără ilustrații - de exemplu
putând fi formatul mai uşor de tipărit).

302
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
În 1995, Dr. Traian Stănciulescu în “Miturile creaţiei”
a explicat contextul logico-lingvistic al comunicării mitice şi
puterea cuvântului mitic (chestiuni poate mai “aride”, însă
necesare documentării Gherga / ca şi unele dintre alte extrase
prezente în lucrare): “A stabili o relaţie, oricât de iraţională sau
de ilogică ar părea acea relaţie raţiunii şi logicii actuale, a fost
primul pas al civilizaţiei, baza primului sistem magic; altfel
spus, rezonanţa psiho-fizică cu cosmosul / natura i-a permis
ulterior omului să se întoarcă prin efecte de putere magică
asupra cosmosului însuşi. O anume întâietate a codurilor /
semnelor neverbale faţă de codul verbal / cuvinte poate fi
argumentată prin faptul că ritualurile, dominate de limbajul
neverbal, au fost anterioare magiilor - în care au intervenit şi
elemente verbale - respectiv prin faptul că succesiunea ritual-
magie-mit a relevat o creştere treptată a ponderii mecanismelor
verbale şi o autonomizare a lor în raport cu codurile figurative
premergătoare. În acea succesiune a avut loc trecerea de la
limbajul reprezentativ interior (protolimbaj) la limbajul exterior,
manifestat prin semne neverbale (gestuale, plastice, muzicale) în
cazul ritualului, prin semne neverbale şi verbale (sincretismul
expresiei) în cazul magiei, prin semne preponderent verbale în
cazul mitului şi prin semne verbal-ritualice în cazul practicilor
iniţiatice. Într-o formă sau alta, toate acele tipuri de semne au
fost utilizate de omul arhaic cu un scop unic: acela de a genera
anumite efecte de putere. Faptul că geneza codurilor simbolice
trebuia legată mai întâi de un context utilitar rezulta dintr-o
judecată firească: preocupările esenţiale ale omului protoarhaic
erau de ordin existenţial-economic, legate de supravieţuire.
Dificultăţile unei existenţe tot mai greu încercate de modificări
cosmice / climatice au făcut ca acea grijă să dobândească o mare
intensitate. În acele condiţii, apariţia codurilor semiotice - ca
‘întâmplare necesară’ supravieţuirii însăşi - a constituit premiza
unui mod cu totul aparte de a se sustrage cauzalităţii directe,
pentru a influenţa evenimentele de la distanţă: magia. Ritualul
magic, urmărind o atare finalitate pragmatică, a angajat complet
un sistem de semne deja constituit: gesturi devenite dansuri,
imagini materializate în simboluri plastice, ritmuri devenite
muzică. Primul sistem magic a devenit astfel şi primul sistem
simbolic sincretic, a cărui finalitate se subordona unui impuls
unic: voinţa de a trăi. Printre reperele contextuale se cuvin
consemnate:
 ambianţa fizică ‘misterioasă’ în care se desfăşura
ritualul mitic, stimulat de întuneric, fum, flăcări,
parfumuri, etc.
 monotonia stimulilor auditivi, incantaţia, repetiţia
silabelor şi a cuvintelor de forţă, a secvenţelor
muzicale, vocale sau instrumentale, dublate de
efectele sonore naturale sau mimate artificial
 monotonia stimulilor locomotori, generată de dans,
de mişcările ritmice ale corpului, individuale sau
de grup, etc.
 monotonia stimulilor vizuali generată de
permanenta urmărire cu privirea a unui ‘obiect’
privilegiat, cel mai adesea reprezentat de iniţiatul
însuşi
 utilizarea unor substanţe psihotrope / halucinogene
 relaxarea musculaturii, fie în urma epuizării fizice
generate de suprasolicitarea mişcărilor ritualice, fie
prin postura rugăciunii, meditaţiei, etc.
 liniştirea gândirii discursive după receptarea şi
interiorizarea emoţională a conţinutului magic al
mesajului mitic, etc.”
303
“Efectul sinergetic al stimulării prin monotonie,
alternând stările de frenezie cu cele de calm psiho-fizic,
conducea la o restricţie a vigilenţei, având ca efect final o stare
de hipnoză, de transă colectivă. În termenii neuro-semiologiei,
acea transă elibera comportamentele protoarhaice dirijate de
creierul primitiv, sediul impulsurilor emotive şi afective; orice
boală sau afecţiune ce rezulta din conflictul dintre acea parte a
creierului şi cortex (sediul logicii şi a limbajului), între
comportamentul impulsiv şi raţiune, nu se mai manifesta. Altfel
spus, prin manifestarea liberă a creierului primitiv, prezumtivele
stări de dezechilibru psihic dispăreau, fiind înlocuite de un tonus
psiho-fizic adecvat unei existenţe normale şi eficiente (printre
altele, trebuie asociată şi acea finalitate practicilor mitico-
ritualice arhaice). Convingerea generală a primitivilor a fost că
toată creaţia cosmică era considerată făcută în serviciul omului;
reactualizată şi în împrejurări care nu aveau o legătură imediată
cu viaţa religioasă - ca actul procreaţiei sau al încoronării,
îmbărbătarea celor deznădăjduiţi, a bolnavilor sau bătrânilor ori
împuternicirea războinicilor, etc. - cosmogonia procura modelul
ori de câte ori era de făcut ceva, adesea ceva ‘însufleţit’ (de
ordin biologic sau psihologic) dar şi ceva ‘neînsufleţit’ în
aparenţă: o barcă, o casă, un stat, etc. Povestind istoria facerii
lumii, omul spera de fapt să reactualizeze şi să controleze o
frântură din forţa zeilor cosmocraţi. În fazele incipiente ale
gândirii umane, realitatea cosmică - a zeilor inclusiv - era
considerată a fi doar nevăzută, nu şi invizibilă. Resurse intuitive
deosebite - poate extrasenzoriale - îi îngăduiau omului arhaic o
atare convingere. Abia ulterior, prin dezvoltarea raţiunii în
defavoarea intuiţiei, omul a început să nu mai ‘simtă’ direct
realitatea cosmică, considerând-o nu numai invizibilă, ci şi
incognoscibilă. Contextul spaţio-temporal în care mitul
cosmogonic era relatat se diferenţia de la un grup la altul, în
funcţie de scopul urmărit. În raport cu acel scop, relatarea
mitului poate fi urmărită în 2 împrejurări de referinţă. 1)
Cosmogonia constituia contextul în care alte acţiuni erau
desfăşurate: recitarea mitului cosmogonic constituia preambulul
sărbătoririi oricărui început, de la naştere la încoronare, de la
căsătorie la începutul unei bătălii, etc. La români, ceata
oamenilor bătrâni şi buni se aduna întâi în centrul satului sub
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

coroana unui brad considerat copac cosmic sau în jurul ‘coloanei  formularea unor constrângeri în procesul iniţierii,
cerului’, ca substitut al aceluia: aşezaţi în horă, între răsăritul şi însoţite de pedepse aspre în cazul încălcării lor (de
apusul soarelui, ei reaminteau / recitau mai întâi ‘legea naturală’ pildă, dacă un brahman greşea un singur cuvânt în
- rezultat al creaţiei cosmice - după care dictau ‘legea modularea unui verb, risca intrarea în infern)
pământului’. 2) Relatarea cosmogoniei era prin ea însăşi  natura aparte a limbajului arhaic, puternic motivat,
generatoare de efecte. Precizarea şi respectarea cadrului spaţio- în care legătura dintre sunet, suflare şi fonem era
temporal special în care trebuia să aibă loc recitarea mitului (un imanentă (sanscrita, bunăoară, numită ‘limba
anumit anotimp sau o anumită dată, o anumită oră, un anumit zeilor’, asocia acele 3 momente consecutive cu
loc, etc.) era absolut indispensabilă nu pentru că el cerea tripla lume cosmică - pământ, atmosferă, cer - pe
condiţiile sacralităţii, ale umilinţei şi aberaţiei, ci pentru că de o parte şi cu cele 3 stadii ale percepţiei - fizică,
asigura în concepţia primitivului eficienţa ritului, a mitului, a emotivă, mentală - pe de altă parte)”
cultului, etc. O atare ‘eficienţă’ putea fi legată de un interes
individual sau de unul colectiv, după cum putea fi urmărită în
cazul unor împrejurări sau evenimente periodice (anuale, lunare,
diurne, ale vieţii, etc.) ori ocazionale (boală, catastrofă, luptă,
vânătoare, etc). Indiferent în ce context şi în ce scop s-ar fi
utilizat motivul mitului cosmogonic, actualizarea lui se
subordona anumitor reguli bine precizate şi imposibil de încălcat
(de respectarea lor depindea însăşi obţinerea efectului urmărit).
O primă condiţie impunea recitarea sau incantarea absolut
exactă a textului mitic. Trei tipuri de procedee erau utilizate de
iniţiatul care voia să declanşeze puterea magică a cuvântului. În
primul rând, se cuvine menţionată utilizarea elementelor
fonetice motivate aferente discursului mitic, constând în imitaţia
sunetelor naturale (zgomotul furtunii, al tunetului, al valurilor
sau ploii, etc.), prin a căror reproducere se urmărea generarea
reală a acelor fenomene. Ritualul se desfăşura într-o stare
emoţională cu totul aparte, asociată cu formularea expresă a
dorinţei urmărite. Trebuie precizat că, în generarea efectelor
mimetice de tip sonor erau folosite diverse mijloace artificiale,
cum era de pildă toba şamanică, a cărei utilizare avea - pe lângă
cea fizico-vibratorie - şi una simbolică. În al doilea rând, se
sugera prin cuvinte motivate simbolic scopul urmărit (se
menţionau, de pildă, toate simptomele secetei care se voia
îndepărtată, descriindu-se apoi starea de fertilitate dorită). Magul
construia discursul verbal pe aceeaşi schemă ca şi riturile,
“Valorificarea efectelor de putere ale acelor resurse ale
selectându-şi cuvintele după aceleaşi criterii mimetico-simbolice
limbajului mitic au constituit una din principalele preocupări ale
ca şi substanţele magice. În al treilea rând, fiecare incantaţie
retoricii arhaice. Mitul se rostea solemn, cu voce tare, distinctă
mitică cuprindea un element care nu putea fi explicit prezent în
iar nu îngânată; acelei practici incantorii-declamative i se asocia
rit: referinţa la tradiţie, la evenimentele primordiale ale naşterii
o alta, repetiţia, având acelaşi rol magic: rolul ei consta în
lumii, ale contactului dintre zei şi oameni, evenimente în urma
chemarea insistentă a unui anumit lucru sau fapt, prin
cărora şi oamenii au fost înzestraţi cu puteri magice. Magicul
concentrarea întregii atenţii numai asupra lui (era unul din
apărea astfel nu ca o forţă a naturii, a cosmosului fizic, ci ca una
mijloacele cele mai puternice ce îl ajutau pe descântător să se
strict umană (manifestată în primul rând prin voce, ca expresie
rupă de lumea reală şi să se identifice cu lumea magică). Funcţia
exterioară a psiho-mentalului), putând să influenţeze, însă,
de putere a mitului cosmogonic nu se valida atât în plan fizic,
condiţia cosmică a lumii. O impresionantă cultură mnemonică s-
cât în plan transfizic (metafizic / metapsihic); căci, prin
a dezvoltat, ca urmare, în preajma mitului. Cuprinzând
reactualizarea mitului în modalităţi specifice, se crea o stare de
cunoştinţe, date, precepte ‘revelate’ de divinitate - care nu
rezonanţă fizico-psihică de mare forţă şi eficienţă pentru
trebuiau deci modificate câtuşi de puţin - transmiterea verbală
controlul unor evenimente de utilitate imediată, cuprinse în
prin intermediul unui soi de telepatie comunitară, într-o
universul măsurii umane. Pe fondul acelei stări, menite să
consonanţă a sufletului şi a conştiinţei formulate doar în vorbire
reitereze o parte din forţa cosmică a începuturilor, omul arhaic
a atins performanţe greu de crezut. Spre exemplu, iniţiaţii
ar fi putut controla prin rezonanţă evenimente de rutină, cum ar
indieni erau capabili să recite pe dinafară toate miile de cântece
fi de pildă succesul la vânătoare sau victoria în luptă, în
ale ‘Rig Vedei’. Tradiţia sunetului, a cuvântului ca ‘semn al
cooperarea cu semenii, etc. Vorbind despre forţa cosmică, nu
creaţiei prime’, a fost valorificată astfel mitic la nivelul
trebuie ignorat că este cunoscută existenţa acelei cosmice
comunitar al culturii arhaice. Câteva elemente pot fi considerate
‘energii X’, care a îmbrăcat numeroase tipuri şi căreia i s-au
ca determinante pentru acel gen de cultură:
asociat o mulţime de nume, începând de la ‘mana’ până la ‘bio-
 facultăţi deosebite ale memoriei, manifestate pe energie’. Această misterioasă energie radiantă ar putea fi
fondul probabil al unor atribute psiho-fiziologice receptată şi amplificată la nivelul câmpului psihic individual sau
excepţionale, care erau antrenate prin practici colectiv, devenind astfel responsabilă pentru generarea unor
mnemotehnice pierdute, în mare măsură, de-a aparte efecte de putere. În declanşarea obiectivă a unor
lungul timpului asemenea efecte, factorul subiectiv al autosugestiei juca cu
304
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
siguranţă un rol fundamental; astfel, convingerea în reuşita unei
anume acţiuni îi asigura omului primitiv un surplus de forţă
psihică care îl conducea - în mare măsură - la împlinirea
scopului propus. Apariţia religiei pe fundamentul culturii mitice
a impus - ca urmare a unei drastice experienţe de viaţă -
cosmogonia compensatorie, bazată pe ideologizarea credinţei, în
consens cu postulatul: ‘Precum în Cer, aşa şi pe Pământ’. Forţa
de sugestie a acelui model mitic a fost transmisă tot mai mult pe
cale culturală şi prin educaţie religioasă, modalităţi ce au angajat
cu precădere dimensiunea gnoseologică a povestirii mitice.
Odată înţeleasă şi acceptată (sau impusă), o atare ‘ideologie
mitică’ a asociat şi ritualurile adecvate: formele serviciului
religios aferent; acelea au încercat să se substituie efectelor
arhaice ale ritualurilor magice, din care s-au păstrat doar
germeni de trăiri experienţiale. Primitivul îşi închipuia, de
obicei, că legătura dintre lume şi persoana sau lucrul denumit cu
ajutorul acesteia nu era numai o asociaţie arbitrară şi ideală, ci o
legătură reală şi esenţială, care unea numele cu persoana în aşa
fel încât magia putea fi exercitată asupra unui om cu tot atâta
uşurinţă prin numele său, ca şi prin părul aceluia ori prin orice
parte materială a persoanei sale. Legătura dintre un lucru şi
nume era atât de puternică încât tot ce nu avea nume nu exista
cu adevărat. Cunoaşterea prin nume a fost, deci, cea dintâi
raportare explicită a omului la lume”.
În “Dicţionar de simboluri” stă scris: “Se credea că
pletele păstrau relaţii intime cu omul chiar după separarea lor de
trup. Ele îi simbolizau proprietăţile, concentrându-i spiritual
virtuţile, fiind unite de aceea prin legături de simpatie: de unde
cultul moaştelor sfinţilor - mai ales al şuviţelor de păr -
presupunând nu numai un act de venerare, ci şi o dorinţă de
participare la virtuţile lor proprii (de unde, în multe familii,
obiceiul de a păstra şuviţe de păr şi primii dinţi de lapte ai
copilului); asemenea practici însemnau mai mult decât
perpetuarea unei amintiri, ele relevând o voinţă de a face să
supravieţuiască starea persoanei care purta acel păr. Vârsta
virilităţii era aceea la care era lăsat părul să crească. Tăierea
părului corespundea nu numai cu un sacrificiu, dar şi cu o
capitulare: renunţarea - voită sau impusă - la virtuţi şi
prerogative, într-un cuvânt, la propria personalitate. Tunsoarea
305
şi pieptănătura au fost întotdeauna un element determinant nu
numai al personalităţii, dar şi al funcţiei sociale sau spirituale.
Purtarea părului despletit sau răsfirat pe umeri, ca atitudine
rituală, e chiar şi azi semn de doliu; odinioară - semnificaţia
fiind aceeaşi - era un semn de supunere. Anumiţi Nemuritori
purtau părul despletit, anumite dansuri rituale antice se
săvârşeau de asemenea cu părul despletit; aşa îl purtau şi vracii
în timpul oficierii ritualurilor lor. S-ar părea că era vorba - în
general - de o renunţare la limitările şi convenţiile destinului
individual, ale vieţii obişnuite şi ale ordinii sociale. În
iconografia hindusă, părul despletit era cel mai adesea o
caracteristică a divinităţilor înfricoşătoare dar şi a gorgonelor
din mitologia greacă. Pletele dispuse în jurul capului erau - de
asemenea - o imagine a razelor solare. Ele participau - mai
general - la relaţiile cu Cerul: moţul divinităţilor hinduse apărea
drept semn al raporturilor efective sau potenţiale cu domeniul
suprauman, semnul depăşirii individualităţii şi al ieşirii din
cosmos. Părul era o legătură, ceea ce făcea din el unul dintre
simbolurile magice de apropiere, ba chiar de identificare. Foarte
des, pletele regilor, ale preoţilor şi ale altor persoane au făcut
obiectul unui tabu şi nu puteau fi tăiate. Vechii egipteni îşi lăsau
părul să crească cât timp călătoreau. În gândirea simbolică,
pletele au fost de asemenea puse în legătură cu iarba - păr al
pământului - şi deci cu vegetaţia. Creşterea lor era comparată, la
popoarele agrare, cu cea a plantelor hrănitoare, de unde
importanţa şi grija pe care popoarele zise ‘primitive’ o arătau
părului. Ideea de creştere era legată de cea de ascensiune: cerul
revărsa ploile fertilizatoare care făceau să se înalţe spre el
plantele pământului şi astfel, părul s-a aflat frecvent asociat cu
penele, trimise de oameni ca soli zeilor uranieni. Pletele fiind
una dintre principalele arme ale femeii, faptul că erau arătate sau
ascunse, înnodate sau despletite, era adesea socotit un semn al
disponibilităţii ori al reţinerii de care dădea ea dovadă. Noţiunea
de provocare senzuală, legată de părul femeilor, a stat de
asemenea la originea tradiţiei creştine după care femeile nu au
voie să intre în biserici cu capetele descoperite: ar însemna să
pretindă o libertate nu numai de drept, dar şi de moravuri. În
pieptănătură sau în diferitele acoperăminte pentru cap s-a regăsit
întreaga simbolistică a părului. Oamenii au purtat păr lung sau
scurt, bucle, cozi sau plete, acoperite sau descoperite, în funcţie
de diferite ceremonii sau perioade ale vieţii; într-un cuvânt, au
existat tot soiul de pieptănături. Dacă atât bărbatul, cât şi femeia
au acordat pieptănăturii o asemenea importanţă, aceea s-a
datorat faptului că ea reprezenta un mod de a vrăji, de a stăpâni
sau de a folosi forţa vitală conţinută în păr. Pieptănătura a fost
un mijloc de apropiere de axul sau centrul vieţii. Şuviţa lungă,
buclată, pe care o purtau copiii egipteni pe tâmpla dreaptă a
devenit până la urmă însăşi hieroglifa cuvântului copil iar capul
ras al preoţilor egipteni, ca reacţie împotriva excesivei fantezii a
pieptănăturilor, era un semn de supunere şi de fidelitate faţă de
tradiţie. A purta o pieptănătură anume însemna a afirma o
diferenţă, a dobândi o funcţie, a alege o cale. O pieptănătură de
ceremonie se distingea de celelalte şi tindea să dea celui sau
celei care o purta o putere magică, similară întrucâtva unei
coroane sau diademe; după forma sa ascuţită, pătrată, rotunjită,
înaltă sau aplatizată, pieptănătura ori acoperământul pentru cap
simboliza acordul cu pământul, elanul spre cer sau acumularea
asupra unei persoane a puterilor cereşti, fiind una dintre
imaginile personalităţii profunde. Artemis, protectoarea
Efesului, zeitate poliadă, avea o pieptănătură ca un edicul
circular, împrejmuit de turnuri. Părul Cibelei, zeitate a
pământului, era şi el aranjat ca o coroană, precum crenelurile
unei fortăreţe, deoarece Artemis ar fi fost prima ‘care a dat
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
turnuri oraşelor din Frigia’ (după cum a afirmat Ovidiu în
‘Faste’ 4:220); Vergiliu (în ‘Eneida’ 6:785) a prezentat-o: ‘cu
cununa-i de turnuri prin frigice târguri’. În vechiul Egipt, fidelii
lui Isis erau raşi în cap; în semn de doliu, grecii din timpul
arhaic îşi tăiau părul, romanii - dimpotrivă - îl lăsau să crească”.
Este interesant că la bărbații Gherga des se încinge urechea
dreaptă, ceea ce poate proveni din concentrarea atenției
(emisfera dreaptă a creierului e orientată spre așa ceva); în
Vechea Lume, portul părului peste tâmpla dreaptă era mai mult
decât o modă.
Fizicianul Român Teodor Săndulescu a declarat în
2010: “Părul menţine legătura cu câmpul biologic al subiectului
de la care a fost tăiat, chiar dacă e dus la mare distanţă de trupul
de origine. Am reuşit să stabilesc că există o legătură energetică
şi informaţională stabilă între firul de păr şi organismul de la
care a fost recoltat, ca într-un fel de oglindă. La om însă, spre
deosebire de animale, firul de păr prezintă pulsiuni energetice
chiar şi după decesul organismului. Asta înseamnă că există o
formă de energie care rămâne intactă după moartea noastră
biologică. Acest lucru mă încurajează să presupun că sintagma
viaţă după moarte se referă la ceva real”. Așadar, practica
ancestrală a păstrării părului lung ca facilitând mai buna
conexiune în comunicări a căpătat atenția științifică în Epoca
Modernă, căci faptul s-a verificat, în plus cercetătorul Român
demonstrând că pulsiunile energetice ale părului uman se
păstrează un timp, atât după tăierea părului, cât și după moartea
trupului. În 2014, cercetătorul Român George Bianu a scris:
“Firele de păr sunt extensii ale sistemului nervos, ce se pot
vedea corect ca nervi exteriorizaţi, un tip de ‘antene’ care
transmit mari cantităţi de informaţii importante trunchiului
cerebral, sistemului limbic şi cortexului. Inclusiv părul facial la
bărbaţi oferă o autostradă de informaţii care ajung la creier,
părul emiţând - de asemenea - energia emisă de creier în mediul
exterior. Acest lucru se vede în fotografia Kirlian, atunci când o
persoană e pozată cu părul lung şi apoi repozată după ce părul a
fost tăiat: cu părul tăiat, primirea şi trimiterea de transmisii
din/spre mediu sunt mult limitate. Acest lucru duce la amorţeală.
Tăierea părului este un factor ce contribuie la necunoaşterea /
neperceperea stresului de mediu în ecosistemele locale; este - de
asemenea - un factor ce contribuie la insensibilitate în relaţiile
de toate tipurile (inclusiv la frustrare sexuală). Povestea evreului
Samson din Biblie conţine un adevăr codificat, care ne spune
despre filistina Dalila că i-a tăiat părul, el pierzându-şi puterile şi
fiind înfrânt. Testele moderne cu cercetaşi militari - efectuate de
armata americană în Vietnam cu talentaţi recruţi dintre ‘pieile
306
roşii’, dotaţi cu abilităţi deosebite pentru urmăriri, furişări pe
teren accidentat, etc. - au pus împreună câte 2 oameni, unul cu
păr lung şi unul tuns scurt; de fiecare dată, cel cu păr lung
atingea scorul mai ridicat, căci intuia când inamicul efectua un
atac - urmându-şi ‘al şaselea simţ’ - putea ‘citi’ semne subtile,
avea acces la informaţii extrasenzoriale, etc. (însă cel tuns
militar nu mai ‘simţea’ duşmanul). Omul e singura creatură la
care părul creşte mai lung pe cap; părul e un dar uimitor, ce
poate ajuta ridicarea forţei de viaţă, crescând vitalitatea şi
liniştea. Cu mult timp în urmă, oamenii multor culturi nu-şi
tăiau părul, considerându-l parte din fiinţa lor întreagă. Când
oamenii erau cuceriţi, părul le era tăiat ca semn recunoscut al
sclaviei, ca modalitate de a scădea puterea celor înrobiţi. Oasele
frunţii sunt poroase şi pot transmite lumina spre glanda pineală
(ce influenţează tiroida, hormonii sexuali şi activitatea
creierului, mediul său favorit fiind în întuneric); când Ghenghis
Han a cucerit China, a cerut tuturor femeilor din ţară să-şi taie
bretonul ce le acoperea fruntea, tocmai pentru acest proces, ca să
le menţină timide şi mai uşor de controlat. Când părul de pe cap
e lăsat să ajungă la lungimea sa completă / matură, atunci
fosforul, calciul şi vitamina D sunt toate produse, intră în fluidul
limfatic şi chiar în lichidul cefalorahidian, eficientizând
memoria, ducând la o mai mare energie fizică, la rezistenţă
îmbunătăţită şi la răbdare. Dacă alegi să-ţi tai părul, nu pierzi
numai acel plus de energie şi hrană, ci trupul tău trebuie apoi să
ofere o cantitate mai mare de energie vitală şi de nutrienţi pentru
a continua re-creşterea părului lipsă. Firele de păr sunt antene
care adună şi transmit energia solară către lobii frontali, spre
acea parte a creierului folosită pentru meditaţie şi vizualizare;
aceste antene acţionează în calitate de conductori pentru a aduce
cantităţi mai mari de energie subtilă / cosmică (e nevoie de circa
3 ani pentru formarea de noi antene la capetele firelor de păr).
Când oamenii permit părului să crească, ei spun bun-venit
maturităţii, responsabilităţii de a fi complet dezvoltaţi şi total
puternici. Părul nu este acolo din greşeală; el are un scop bine
definit, pe care cei sfinţi îl descoperă iar despre care alţi oameni
râd”. Din mare vechime se ştia că “mana” permitea producerea
unor efecte situate dincolo de puterile omeneşti obişnuite,
dincolo de procesele naturale obişnuite: preoteasa / preotul,
vrăjitoarea / vrăjitorul, formula rituală, etc., posedau “mana”;
omul “primitiv” acorda cuvântului putere Magică - care pentru
el era o realitate - în sensul că pronunţând numele unui lucru
credea că intra în stăpânirea acelui lucru iar nepronunţând de
exemplu numele unei primejdii, că scăpa de ea (de altfel, în
procesul comunicării majoritar e limbajul trupului - nu Graiul -
iar atunci când cuvintele contrazic mesajele neverbale, oamenii
au tendinţa de a prefera limbajul neverbal). În 2010, Dr. Peter
Fischer de la Universitatea din Graz 47,04 lat. N, 15,26 long. E
(cel mai mare oraş din Austria - după capitala Viena - denumirea
Germană de Graz derivând din “Gard” / prin palatinizarea
vechiului nume pentru “aşezare”, aflat la poalele Munților
“Dach-stein” = denumire sugestivă, însemnând “Acoperișul de
piatră” dar și “Piatra Dacă”, știindu-se încă din Antichitate că
Dacii erau Montani, preferând înălțimile Munților, ei fiind
răspândiți în Bazinul Dunării până acolo) a studiat “efectul
strămoşilor”, în sensul că persoanele care se gândesc la
strămoşii lor îşi sporesc considerabil şansele de reuşită în viaţă,
efectul manifestându-se şi în cazul persoanelor care îşi cunosc
istoria familiei şi astfel au o identitate şi o încredere în sine mai
dezvoltate, ceea ce le sporesc performanţele. Se poate observa
că “oraş” / “uraş” în vechea Română - conform filologilor
specialişti în paleolingvistică, la Sumerieni “uras” având sensul
de auroră / zori - e un cuvânt semnificând importanta aşezare a
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Uriaşilor din vechime, rădăcina sa proto Indo-Europeană fiind
Ur, cel care a fost primul Zeu An, adică “Ur-An” / Uran (ceresc
Montan / Muntean, tatăl timpului “Cr-On” / Cron, numit de pre-
Români “Cărci-Un” / Cărciun sau “Crăci-Un” / Crăciun:
Gherga-An); de altfel “oara” - ca de exemplu la “Timiş-oara” -
pentru cetatea oraşului, provine tot din aceeaşi rădăcină. (În
2014, cercetătoarea Română Cotana Prună a enunţat: “On era
stâlpul de lumină, expresia multiplă a zânei energiilor graiului
cosmic ce se exprima prin rolul cultic al bâtelor, regăsit şi la
căluşari şi în dansul prin care se bătea pământul, trimiterea fiind
la cârja marilor preotese, preluată şi de preoţii zalmoxieni”).
Primul oraş - atestat de filozoful Platon drept cel mai
vechi din lume - a fost circulara capitală Atlantă (cu menţionare
doar documentară / până acum, fără atestare arheologică),
modelul său regăsindu-se atât la oraşele din Cornul Abundenţei /
vecinul Imperial Sudic, cât şi continuat de urbele Vechii
Civilizaţii Europene; abia mult ulterior, formele urbanistice
circulare au fost treptat înlocuite de către formele urbane
paralelipipedice: astfel pot fi și recunoscute structurile
habitatelor umane, întâi rotunde / cerești, apoi pătrate /
pământești (printre opiniile specialiștilor - ca de exemplu a
cercetătorului Canadian Polat Kaya în 2006 - străvechea
arhitectură circulară din Europa Centrală reproducea pentru
307
locuințe, Temple, etc. forma rotundă a Tradiționalei Yurte /
Gher = cortul nomazilor din Stepa Asiei Centrale).
Iurta = Gher
Nomadismul la modul organizat a impresionat doar
după așezarea stabilă - de durată - a oamenilor: de fapt, nomazii
mereu au fost conservatorii străvechilor obiceiuri ale
vânătorilor, culegătorilor, pescarilor și negustorilor Vechii Lumi
de a se muta interesat de colo-colo; spre exemplu, inclusiv
nomazii Medievali ai Marii Stepe EurAsiatice - ale căror urmări
încă au ecouri acum, în Epoca Modernă - au făcut ceea ce făceau
strămoșii lor, călătoriile iar nu destinațiile călătoriilor fiind părți
concrete ale vieților lor (acțiunile semnificative fiind cele
colective iar nu cele individuale). În “Nostalgia originilor”, Dr.
Mircea Eliade a notat: “În studiul britanicului Robert Marett
asupra religiei preanimiste, stadiul prim al religiei n-a fost o
credinţă universală în sufletele lucrurilor, ci un sentiment de
teroare şi uimire suscitat de confruntarea cu o putere
impersonală: mana; filozoful francez Lucien Bruhl susţinea că
‘primitivii’ erau angajaţi într-o participare mistică cu lumea
înconjurătoare - o mentalitate prelogică - dovada inconştientului
colectiv, după cum credea elveţianul Carl Jung, fondatorul
psihologiei analitice. Termenul de ‘iniţiere’ - în sens general -
denota un ansamblu de rituri şi de instrucţiuni orale, al căror
scop era să producă o modificare radicală în statutul social al
persoanei iniţiate. La capătul încercărilor sale, novicele apărea
ca o fiinţă total transformată: el devenea un ‘altul’. În general,
au existat 3 categorii sau tipuri de iniţiere. O categorie de
iniţiere era tipul ce se caracteriza prin vocaţia mistică. La nivelul
religiilor primitive, vocaţia era cea a şamanului. Un aspect
specific al acestei categorii era importanţa experienţei personale;
elementul extatic era foarte important în experienţa şamanică. O
altă categorie cuprindea ritualurile colective a căror funcţie era
să efectueze tranziţia de la adolescenţă la starea adultă (ritualuri
de pubertate, iniţieri tribale sau iniţieri într-o grupă de vârstă). În
fine, o altă categorie includea ritualurile de intrare într-o
confrerie sau societate secretă. Acele societăţi închise erau
rezervate unuia dintre sexe şi erau extrem de geloase în ceea ce
privea secretele lor. Totuşi, în Orientul Apropiat şi lumea veche
mediterană misterele erau accesibile pentru ambele sexe.
Iniţierile în sensul tradiţional al cuvântului au dispărut de mult
din Europa. Dar simbolurile şi scenariile iniţiatice au
supravieţuit la nivelul inconştientului, în special în vise şi în
universurile imaginare”. Este de observat distincţia existenţei ca
în tabelul următor:
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

termenul “jertfă = ceea ce se aduce ca dar divinităţii, sacrificiu,

victimă: proveninenţa e radicalul pre indo-european ‘gert’ = ‘a
proslăvi’, apropiat de pre indo-europeanul ‘gheu’ = ‘a face
libaţii’; sanscritele ‘juhoti’ = ‘a turna ceva pe foc’ (ca formă de
libaţie), ‘juhute’ = ‘a jertfi’, ‘hotar’ = ‘preot’, ‘hotra’ = ‘jertfă’
Tripartiţia omului în trup, minte şi suflet e re/cunoscută ori traca ‘zetraia’ = ‘jertfă’ / pronunţată prin metateză ‘jertaia’
şi azi, fiind studiate relaţiile dintre minte / spirit şi suflet provin dintr-un mai vechi ‘gheutr’ din care au derivat formele
(legături existente - dintre toate vieţuitoarele - doar la Homo indo-europene. Forma românească ‘jertfă’ este apropiată ca
Sapiens) sau dintre suflet ori spirit şi corp / trup. Toate formă nu numai cu forma tracică, dar şi cu formele nominale din
vieţuitoarele au suflet, în plus oamenii având şi spirit; structura sanscrită, avestică, greacă, precum şi cu formele baltice”. (Este
tripartită umană - prin trup, suflet şi raţiune / spirit - a facilitat de remarcat că termenul Grec pentru vasul de libație era
poziţionarea oamenilor în vârful piramidei trofice a planetei, “phiale” iar Latin era “patera”). Pe harta următoare se poate
credinţa generală fiind că toate sufletele aparţin Pământului, observa că Bazinul Baltic (Românii ziceau băltoacei şi
doar spiritele ridicându-se la Cer. Oamenii din cele mai vechi “gâldău”) începe de la poalele Nordice ale Carpaţilor:
timpuri şi-au considerat existenţa sub formă tridimensională,
conceptualizându-şi trupul cu sinele legat de inimă şi spiritul
legat de creier (inima - primul dintre toate organele formate în
embrion - e cam cât pumnul iar creierul e cam a cincizecea parte
din trup / şi greutatea trupului e de circa 50 de ori mai mare
decât a creierului). Prin confuzie, unii au efectuat rocada între
suflet şi spirit (ajungând să considere invers - sufletul găzduit de
creier şi spiritul găzduit de inimă) ori şi-au simplificat bipolar
existenţa, ca împărţirea în două: partea materială / vizibilă (a
trupului) şi partea imaterială / invizibilă (a sufletului / spiritului).
Cea mai radicală reducere s-a manifestat la unii prin viziunea
existenţei doar fizice (sau deseori religios fiind apelat doar
sufletul din inimă, nu şi raţiunea / spiritul din creier ori o
interpretare filozofică considerând trupul doar ca suport al
creierului).

Anatolia

În secolul V î.C., profesorul Anatolian de filozofie

Anaxagoras / “An-Ax-Agora” (însemnând “Șeful Adunării”) a
Bazinul Baltic
enunţat: “Spiritul este infinit şi de sine stătător; el nu-i amestecat
cu nimic, el există singur şi separat. Căci el este cel mai subtil
După cum a observat în “Origini” istoricul George
dintre toate lucrurile şi cel mai pur; el posedă cunoaşterea
Cadar din Maramureş, interpretarea numelui Maramureş în
deplină despre orice lucru şi are cea mai mare putere. Şi toate
Sanscrită ca “Ţinutul de dincolo de morţi”, adică dincolo de cei
câte au suflet - fie mari, fie mici - peste toate stăpâneşte
duşi / răposaţi - care erau cândva în Ardeal / în “Grădina Maicii”
spiritul”. Anatolia era tărâm al Marii Mame Anat (al cărei soţ a
- denotă şi pentru acea regiune Hiperboree acelaşi concept ca la
fost An); de altfel, Anat şi An erau Zei gemeni. BaAnat / “Ba-
apuseana “Ba-Anat” / Banat, unde s-a dus sufletul Marii Mame,
Anat” - cu masiva mlaștină din șesul său - era regiunea
ambele fiind regiuni “dincolo” de cea Ardeleană / “Ara-deal” =
sufletistei Zeiţe Anat din Vestul / apusul ariei ei de răspândire
regiunea dealurilor arate (cu care se învecinează); de altfel,
EurAsiatică (Ba era suflet): onomastica denotă inclusiv
Gherga în Epoca Modernă se găsește în toate acele regiuni, de
parcursul ei, născută în Anatolia şi dispărută în Banat, unde i s-a
pildă atât în inima Ardeleană a Transilvaniei, cât și la apus, în
dus sufletul (“anatema” - jertfa anuală pusă pe altar, ce încărcată
Maramureș de exemplu în orașe ca Baia Mare 47,39 lat. N,
cu blesteme era destinată nimicirii pentru a potoli mânia divină -
23,34 long. E ori Seini 47,44 lat. N, 23,17 long. E, în Crișana la
a derivat de la Anat/h; din cauză că blestemul era considerat atac
Oradea 47,04 lat. N, 21,55 long. E / reședința Bihorului (vechi
psihic, apărarea sau vindecarea se făcea prin rugăciuni ori prin
Românește - înaintea ivirii Maghiarilor - zisă Urbea Mare), etc.
post, aşa ceva păstrându-se în practicile religioase până în
iar Gherga cel mai amplu se află în Banat, deopotrivă în părțile
prezent). Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii
Sârbească și Ungurească. În prezent, unele regiuni Românești
române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” a explicat
308
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
nici nu aparțin României (Timocul, Pocuția, Basarabia,
TransNistria) iar unele regiuni Românești sunt împărțite de
România cu alte state (Banatul, Crișana, Maramureșul,
Bucovina, Dobrogea):
Situația actuală
Cercetătoarea Americană Barbara Walker a scris:
“Ştiută de vechii Greci ca ‘forţa vieţii’, în textele din Ugarit /
Siria a rămas consemnat că Anat era fertilizată prin sânge uman
(nu cu material seminal): cultul ei neolitic provenea din timpul
când paternitatea nu era cunoscută iar sângele era singura
substanţă considerată că putea transmite viaţa. Anat purta
penisuri tăiate de la victime, atârnate la şorţul său ceremonial
din piele de capră - numit ‘egida’ - aspect regăsit la pieptarele
preoteselor N Africane sau în simbolistica ‘şerpilor’ purtaţi pe
cap de Gorgona” (în SE Europei). Războinica Anat avea
ritualurile nocturne - sub semnul Lunii - iar protecţia ei milenară
(ştiută şi ca Inana / Lilith, ş.a.) a fost esenţială în vegherea
trecerii răposaţilor spre “Cealaltă Lume”; Lilith se poate înțelege
ca să fi fost versiunea onomastică ulterioară a “Ri-ris” =
“Regina Raiului” (“Ri” fiind silaba pentru Rai iar “ris” fiind
silaba regală): echivalarea “R”/“L” a fost o realitate lingvistică
în Vechea Lume. La început, nu au fost 2 bărbați - ci numai
Adam - dar au fost 2 femei: Lilu / Lilith (care s-a dovedit
infertilă, ei despărțindu-se) și fertila Eva, care a născut oameni /
Homo Sapiens. Se poate observa - din textul religios al
“Facerii”, prima carte a Vechiului Testament - că Eva avea
același soi de trup ca Adam (ea concret ivindu-se din coasta lui),
pe când despre Lilu a rămas consemnat, în afara Bibliei / care în
Isaia 34:14 a echivalat-o cu “năluca nopții”, Sumerienii știind-o
ca Gallu, vechii Greci zicându-i Gello și numind-o Karkhous, că
exista în paralel cu Adam, ceea ce ulterior a confirmat știința:
femeia Neandertal nu putea avea prunci cu Homo Sapiens, din
cauza incompatibilității genetice (din punctul de vedere al
bărbaților - fie Neandertal, fie Homo Sapiens - nu au existat
probleme, ei fiind compatibili genetic cu partenerele
corespunzătoare lor iar în plus, s-a dovedit fertilitatea femeii
Homo Sapiens cu oricare, ceea ce însă nu era valabil la femeia
Neandertal, care nu putea face copii decât cu un bărbat
Neandertal); problema a apărut - și s-a relevat ca tragică - din
cauza extincției foștilor bărbați Neandertal (e de știut că la
Sumerieni “galla” / “gallu” erau organele sexuale, ceea ce ar
justifica etimologic Galileea ca o regiune renumită în sens
sexual).
309
Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant în
“Dicţionar de simboluri” au scris: “În tradiţia cabalistică, Lilith
ar fi numele femeii create înainte de Eva, odată cu Adam, nu din
coasta bărbatului, ci şi ea direct din ţărână. ‘Suntem amândoi
egali - îi spuse ea lui Adam - pentru că provenim din ţărână. Şi
s-au certat amândoi iar Lilith, mânioasă, a rostit numele lui
Dumnezeu, apoi a fugit, apucând calea diavolească’. Lilith ar fi
fost prima Evă: ‘Cain şi Abel şi-au disputat-o, fiind creată
independentă de Adam şi deci nefiindu-le rudă’. (Unii au văzut
astfel caracterul androgin al primului om şi incestul primelor
cupluri). Lilith a devenit duşmanca Evei, instigând la amoruri
nelegitime şi tulburând traiul conjugal. Lăcaşul ei a fost stabilit
în adâncurile mării şi - prin mustrări foarte aspre - s-a încercat
menţinerea ei acolo, pentru ca să nu stingherească viaţa
bărbaţilor şi a femeilor pe pământ. Ca femeie îndepărtată sau
abandonată de dragul alteia, Lilith a reprezentat ura îndreptată
împotriva familiei, împotriva cuplurilor şi împotriva copiilor.
Lilith n-a putut să se integreze în cadrul existenţei umane, al
relaţiilor dintre persoane şi celor comunitare; a fost zvârlită în
prăpastie, pe fundul oceanului, unde n-a încetat să fie chinuită
de o pervertire a dorinţei, care a îndepărtat-o de la o participare
la normele convieţuirii. Lilith a fost o făptură faunească
nocturnă care a dat naştere creaturilor fantomatice ale pustiului,
nimfa vampirică a curiozităţii, care îşi punea sau îşi lepăda ochii
după cum dorea, dând odraslelor oamenilor laptele veninos al
viselor (a fost comparată cu luna neagră, cu umbra
inconştientului, cu pulsiunile obscure, devoratoare de nou-
născuţi, devorată fiind ea însăşi de gelozie). Privind lumile
(Lumea asta, Lumea cealaltă, Lumea de dincolo): domeniul
misterios unde se duc toţi oamenii după moarte e ‘Lumea de
dincolo’. Diferă de ‘Lumea cealaltă’, ce nu e ‘Lumea de
dincolo’, ci una care stă alături de a noastră sau adeseori o
dublează, în sensul că aceia care locuiesc în ea pot intra sau ieşi
de acolo liber. Pot chiar să-i invite pe muritori acolo, în vreme
ce din ‘Lumea de dincolo’ nu se înapoiază nimeni. ‘Lumea de
dincolo’ e uneori localizată, ca o lume subterană rea. Prin
definiţie, ‘Lumea cealaltă’ aparţine zeilor, în opoziţie cu lumea
oamenilor care trăiesc pe pământ, aceştia din urmă ducându-se
în ‘Lumea de dincolo’. Ea e liberă de contingenţele timpului şi
ale dimensiunii. Familiarii săi sunt nemuritori şi se pot afla
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
oriunde, oricând”. Așadar, din “Lumea Asta”, sufletele şi
spiritele morţilor întâi trec în “Lumea Cealaltă“ - unde se
despart - pentru a ajunge apoi definitiv în “Lumea de Dincolo“,
de unde nu se mai întorc, sufletele atașându-se Pământului iar
spiritele înălțându-se la Cer; privind “Lumea Cealaltă” - cu rol
de “antecameră”, ca și cum ar fi partea cealaltă a unei oglinzi -
sunt cercetări concluzionând aspecte ca de exemplu despre unele
suflete care se reîncarnează ori despre unele spirite adunate într-
un nor informaţional etern, etc. În legătură cu primordiala Lilith
/ Lilu, de pildă vocabularul Românesc a reținut termenul “lulea”
pentru “amețeală” (ca de exemplu “îndrăgostit lulea” pentru
“amorezat”, “cu capul lulea” pentru “zăpăcit”, “îmbătat lulea”,
ș.a.m.d.); ea era “de belea”: așa cum a notat în 2020
academicianul Liviu Pendefunda “în Eden, înțeleptul șarpe a
fost considerat de mulți autori ca întruparea lui Lilith” (femeia
ancestrală, care ca Neandertală / zmeoaică era concret
dragonică). În privința primilor frați din lume - Cain și Abel -
pomeniți ca interesați de Lilu / Lilith (spre deosebire de tatăl lor
Adam), se poate observa că biblic s-a ivit relatat fratricidul =
prima consecință a păcatului perechii primordiale: Cain / primul
născut al primei perechi de oameni, Adam și Eva, a ajuns să-l
ucidă pe fratele mai mic Abel, fapt rezonând în Misteriul Cabiric
al Vechii Lumi (iar Cabirii Mumei Cybela - credincioșii Marii
Zeițe, care efectiv erau “cu baba”, respectiv erau ai cunoscutei
Cybaba / Kybaba - au fost inițial numiți Karkinoi); la vechii
Români de exemplu ecouri semnificative populare de gen - al
străvechiului fratricid - au fost prin Miorița și prin Călușari
(baladă și dans celebre, înrădăcinate ancestral).
Anat
În 1994, cercetătorul Român Florin Gheorghiţă a
observat despre “Suflet şi Spirit”: “Prinşi de obişnuinţele zilnice
ale modului nostru de viaţă, folosim adeseori cuvinte al căror
conţinut nu ne este suficient de clar, cu toate că unele dintre
acestea se referă chiar la noţiuni fundamentale. Un bun exemplu
în acest sens, de altfel foarte sugestiv, se referă la cuvintele
‘suflet’ şi ‘spirit’. De fapt, ce este ‘sufletul’? Dacă există, cum
arată el oare? Şi ‘spiritul’, este ceva diferit? Există şi acesta?
Dacă da, din ce mai este şi el făcut? În mod curent, vorbim
despre un suflet bun, un suflet de aur, sau invers, de un suflet
rău - spunându-i chiar suflet de câine (oare şi câinele are suflet?)
De multe ori avem ceva pe suflet şi adesea spunem că ‘ne doare
sufletul’; alergăm după cineva ‘cu sufletul la gură’, sau până ‘ne
iese sufletul’. Există persoane cu suflet evlavios, tot astfel cum
există şi cu suflet drăcesc. Aceste expresii - ca şi altele
asemănătoare - sunt probabil foarte vechi în exprimarea
obişnuită şi au desigur o bază ideatică proprie fiecărui sens
folosit; dar cum ar putea fi aceasta şi - la urma urmei - ce ştiau
mai mult strămoşii noştri care le-au ‘inventat’, faţă de ceea ce
ştim noi astăzi? Şi totuşi, ei ştiau ‘ceva’ mai bine decât noi.
310
Apreciat în întreaga lume pentru exegeza sa, Mircea Eliade a
relevat în mod repetat, prin documentatele sale scrieri, un fapt
istoric deosebit de important, recunoscut ca atare de arheologi şi
de specialiştii trecutului omenirii: începând să facă morminte
pentru cei decedaţi, încă în urmă cu 70 de milenii, oamenii de
atunci au demonstrat că ei credeau în existenţa sufletului şi a
‘lumii de dincolo’, ca realităţi fundamentale. Problema este deci
cu mult mai amplă şi totuşi, în şcoli şi în facultăţi nu se predă
nimic despre existenţa, structura şi funcţionalitatea sufletului. A
fost acesta doar o fantezie a populaţiilor neinstruite din
preistorie şi din antichitate sau de fapt este o realitate care a tot
fost ascunsă? Când este vorba despre ‘spirit’, situaţia
interpretativă a acestui cuvânt este şi mai confuză. Deşi gândul
ne duce în primul rând la o anumită calitate a intelectului nostru
- deci la un produs al creierului nostru - atunci când spunem un
om de spirit, un spirit larg, un spirit tăios, un spirit înţelept,
cuvântul respectiv este folosit încă în multe sensuri. Vorbim
despre Sfântul Spirit / Sfântul Duh; ne exprimăm însă şi despre
spiritul legii, tot aşa cum pomenim şi despre spiritele morţilor -
mergând până la regretabilul spiritism. Din când în când
menţionăm şi un spirit revoluţionar, sau ne referim la spiritul
păcii. Dintre noţiunile exprimate - care au încă multe variante -
care ar fi de fapt noţiunea de bază ce ar trebui să o respectăm ca
atare? În fapt, cunoaşterea modernă fiind fundamentată pe
concepţii materialiste, au fost eliminate din cercetările şi
consideraţiile sale tot ceea ce nu a putut fi investigat prin
simţurile uzuale, prin deducţia matematică şi - respectiv - prin
aparaturile de laborator disponibile; drept urmare, s-a preferat
mereu să se nege pur şi simplu, sau să se ocolească la maxim
complexa problemă a existenţei sufletului şi a spiritului. Totuşi,
omenirea cunoştea din timpuri foarte vechi ‘ceva’ foarte serios
şi foarte profund în legătură cu aceste noţiuni şi despre realitatea
lor. Cunoaşterea respectivă, provenind din timpuri şi surse
neştiute, s-a separat însă pe 2 căi distincte: pe de o parte, în baza
credinţei în existenţa reală a sufletului s-au edificat religiile care
au evoluat sub forma diferitelor culte, oferind însă maselor doar
o porţiune redusă din acel ‘ceva’; pe de altă parte, atât
ecleziarhii religiilor cât şi aşa-zişii iniţiaţi au păstrat şi au
transmis numai unor grupuri mereu restrânse - în condiţiile unui
secret pe care astăzi îl considerăm vinovat - cea mai mare
cantitate de cunoaşteri obţinute din vremuri ancestrale. Dar de
fapt, la ce se refereau acele tezaure de ‘înţelepciune ascunsă’,
tăinuite de-a lungul mileniilor şi respinse cu înverşunare de
neştiutori până în veacul nostru? A venit totuşi vremea ca
acestea să fie aflate de toată lumea şi în zilele noastre se spune
că difuzarea lor ar trebui efectuată chiar în mod alert. Schematic,
una dintre cunoaşterile de bază - care se referă la însăşi
problema sufletului şi a spiritului - apare acum ca fiind suficient
de simplă şi accesibilă oricui: fiinţa omenească nu este în fapt
numai trupul din carne şi oase condus de un creier, aşa cum ne
vedem cu ochii noştri; în realitate, ea este o asociere dintr-o
entitate cosmică invizibilă şi nesesizabilă cu simţurile noastre
obişnuite, entitate care este adevărata purtătoare a conştiinţei, a
voinţei capabile să gândească şi să impună realizări şi - respectiv
- a memoriei. Neputând acţiona însă în mod direct asupra
structurilor materiei obişnuite din care este constituit trupul
nostru, entitatea ‘superioară’ din noi are ca intermediar un corp
energetic, care vitalizează şi transmite dirijările funcţionale
acestui admirabil instrument realizator ce constituie corpul
propriu. Întrucât trupul din materie densă are o durată de
existenţă foarte redusă, entităţile cosmice îşi continuă existenţa
în cadrul altor planuri, până când vor fi capabile să revină în
planul din care au plecat cândva - în Raiul mult visat. Toate
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
aceste entităţi cosmice, de pretutindeni, trebuie să se supună
unor legi fundamentale care guvernează întregul Univers văzut
şi nevăzut, ce este creaţia unei inteligenţe supreme şi
atotputernice - numită de oameni Divinitate. Natura este triplă:
există o natură vizibilă, obiectivă; există însă şi o natură
invizibilă, permanentă şi activă, ca o reproducere a celei
vizibile. Deasupra acestor 2 naturi există spiritul - sursa tuturor
forţelor - care este unic, etern şi indestructibil; cele 2 naturi
inferioare se transformă permanent, pe când cea de a treia,
superioară, nu se schimbă deloc. Omul de asemenea este triplu:
el are trupul său fizic, obiectiv; mai are şi corpul său astral
(sufletul) care este adevăratul om şi care vitalizează trupul.
Acestea 2 sunt stăpânite şi iluminate de un al treilea, suveranul,
spiritul nemuritor. Când omul adevărat reuşeşte să se cufunde în
cel de al treilea corp, el devine o entitate nemuritoare. Omul are
în el nu doar corespondenţa colectivă a tuturor lucrurilor, dar el
conţine în integritatea sa şi forţa cosmică însăşi. Pe lângă
distincţia evidentă între trup şi suflet mai există ceva stabil: este
elementul spiritual, ale cărui caracteristici sunt sacrificiul,
iubirea, abnegaţia şi toate virtuţile superioare care îl disting în
mod esenţial pe om de animal”.
Tripartiţia umană
De altfel, Sacra Treime creştină redă străvechea
tripartiţie corporală prin Dumnezeu, Sf. Duh / Har şi Iisus - ca
îmbinarea celor 3 - Dumnezeu dând suflare de viaţă dar fiind şi
spiritul cuvântului, Sfântul Duh prin harul / duhul dat de om cu
ultima suflare din viaţă fiind suflet dar teologic ştiut şi ca spirit
iar Iisus întrupându-se reprezentând deopotrivă spiritul şi
sufletul; concepţiile biologică, filozofică şi religioasă s-au
întrunit prin asemenea expresie trilaterală, luminând milenar
omenirea (Lumile de asemenea fiind 3 de fapt, anume “de
Dincolo”, “Șeea” / “Cealaltă” și “Asta” / “de Aici”: ultima lume
- cea materială a trupului - e cea mai cunoscută de oameni, pe
când celelalte Lumi, fiind ale sufletului și spiritului, au rămas
greu de descifrat, deoarece una e materială cu semn opus și una
e imaterială). Filozoful Francez Henri Bergson 1859-1941 a
scris: “Formele cele mai înalte de viaţă sunt reprezentate de
societăţile bazate pe instinct la animale şi pe inteligenţă la
oameni. Noi suntem tot ce am trăit, simţit, voit, de la naşterea -
ba chiar de la conceperea noastră - şi suntem tot ce am moştenit
de la strămoşi. Conştiinţa nu lasă să pătrundă în câmpul ei decât
ceea ce este util pentru momentul prezent; de aceea, noi gândim
numai cu o mică parte din trecut. Dar trecutul pe care îl purtăm
311
în inconştient pururi cu noi influenţează surd, însă eficace toate
dorinţele, gândurile, voinţele, acţiunile noastre; de aceea, noi nu
putem trăi de 2 ori acelaşi moment. Astfel, fiecare clipă a vieţii
noastre este totodată unică şi imprevizibilă, este totdeauna nouă,
este creaţie: un moment original al unei istorii nu mai puţin
originale. Elanul vital ce străbate universul s-a ramificat în
regnul vegetal, cel animal şi cel uman; ca şi instinctul,
inteligenţa este un instrument pentru acţiune. Instinctul este
orientat spre viaţa inconştientă, precum inteligenţa spre
conştiinţă. Inteligenţa este cunoştinţa unei forme, instinctul
implică pe aceea a unei materii. Sunt lucruri pe care inteligenţa
singură este capabilă să le caute dar pe care - prin ea însăşi - nu
le va găsi niciodată; pe aceste lucruri numai instinctul le-ar
putea găsi, însă el nu le va căuta niciodată”. Sociologul Evreu
Emile Durkheim a analizat animismul (gândirea omului arhaic
din stadiul prereligios timpuriu, factorul creator al mitologiilor
şi al superstiţiilor, prin care natura era locuită de zâne şi Zei):
“Ideea de suflet a fost sugerată omului din neputinţa de a-şi
explica viaţa sa dublă, în stare de veghe şi de somn. Într-adevăr,
pentru ‘sălbatic’ (termen nepotrivit, ca şi cel de ‘primitiv’)
reprezentările din timpul stării de veghe şi a celei de somn aveau
aceeaşi valoare: dacă visa că a fost într-o zonă îndepărtată,
credea că a fost într-adevăr acolo; dar n-ar fi putut pleca decât
dacă în el existau 2 fiinţe: trupul, culcat pe pământ şi care se
trezeşte în aceeaşi poziţie, şi cealaltă fiinţă, care - în acelaşi timp
- s-a deplasat în spaţiu. Tot aşa, dacă în somn s-a văzut
discutând cu cineva, a conchis că şi acela care l-a vizitat era
alcătuit din 2 fiinţe: una care dormea şi una care s-a manifestat
pe calea visului. Din aşa experienţe s-a degajat încetul cu încetul
ideea că în fiecare există un dublu, un alt ‘eu’, care - în condiţii
determinate - are posibilitatea să părăsească organismul în care
sălăşuieşte şi să hoinărească departe. Acest ‘dublu’ reproduce
firesc toate trăsăturile esenţiale ale fiinţei ce-i foloseşte drept
înveliş dar - în acelaşi timp - se deosebeşte prin mai multe
însuşiri specifice: e mai mobil (de vreme ce poate parcurge într-
o clipă distanţe enorme) şi mai fluid, căci pentru a ieşi din trup
trebuie să poată să treacă prin orificii / nas, gură, etc.; ‘dublul’
este dintr-o substanţă mult mai subtilă şi mai eterică decât tot
ceea ce e cunoscut pe cale empirică. Dublul este sufletul. După
moarte, sufletul poate face oricând ceea ce altădată putea face
doar noaptea (în somn). Dar sufletul nu este spirit. Pentru o
inteligenţă rudimentară, moartea nu diferă de un leşin mai
îndelungat sau de un somn prelungit, căci ea are toate trăsăturile
lor; şi ea pare să separe sufletul de trup - precum somnul - numai
că, în acel caz, trupul nu mai revine la viaţă, ceea ce a condus la
ideea unei separări fără o limită de timp determinată. Mai mult,
la trupul odată distrus, separarea e cu adevărat definitivă; apar
astfel spirite detaşate de organismele oamenilor, străbătând
spaţiul în deplină libertate. Numărul lor crescând în timp, se
formează astfel în jurul celor vii o populaţie de spirite; puterea
acelora crescând prin tot ce li se atribuia (închipuindu-se că
puteau determina un spor de vitalitate ori să provoace dezordini
de tot felul), n-a existat întâmplare care să nu poată fi pusă pe
seama lor: au reprezentat un adevărat arsenal de cauze oricând
disponibile, care nu lăsau mintea în căutare de explicaţii
(inspirau sau tulburau oamenii, nu exista boală ce să nu poată fi
explicată prin asemenea influenţă, etc). Astfel oamenii au
devenit prizonierii forţelor spirituale create chiar de ei, după
propriile imagini; căci dacă spiritele distribuiau sănătatea sau
boala, binefacerile sau necazurile, era mai înţelept să le
mulţumească pentru bunăvoinţă sau să le liniştească când erau
iritate: aşa se explică ofrandele, sacrificiile, rugăciunile, într-un
cuvânt tot aparatul de practici religioase. De aceea, primul cult
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
pe care l-a cunoscut umanitatea a fost Cultul Morţilor, al
Strămoşilor; astfel, primele rituri au fost mortuare, primele
sacrificii au fost ofrandele destinate nevoilor defuncţilor”. Cult
deriva din Gurg; în legătură cu somnul - bun pentru întreţinerea
vieţii, văzut de unii ca exerciţiu pentru moarte - Românii îl au pe
legendarul “Moş Ene care umblă pe la gene“, faimos ca aducător
de vise bune prin presărarea prafului de somn, respectiv a
“nisipului Magic” pe ochi: prin denumirea de Moş Ene -
patronul viselor / Zeul Visurilor - e redat personajul deopotrivă
ca “Moş” adică vechi / din trecutul îndepărtat şi ca “Ene” drept
“An/u”, cel mai vechi Zeu tutelar al Cosmosului. În secolul
XIX, academicianul Român Petriceicu Haşdeu susţinea că
elementele fantastice din basme îşi aveau originile în visele
oamenilor; el a pornit de la ideea dublei existenţe a fiinţei
umane, anume cea a vegherii şi cea a visului: viziunea sa a fost
că omul primitiv nu făcea distincţia între starea de veghe şi
starea de vis (întrucât oricare populaţie credea în vise, crezând şi
în basme).
În “Originea omului” / 1994, paleoantropologul
Britanic Richard Leakey a afirmat (începând cu referirea la
Neandertalii care trăiau în N Vechii Lumi, în preajma fostei
calote polare, ferindu-se de soare şi îndeosebi activând în peşteri
/ grote ori noaptea, motivul glaciar împreună cu motivul nocturn
şi de grotă provocându-le deschiderea culorilor pielii, părului şi
ochilor, scurtarea părului de pe trup fiind vitală răcirii
temperaturii interne, permiţând funcţionarea creierului
voluminos): “Ca o adaptare evidentă la climatul rece, etajul
mijlociu al feţei omului de Neandertal a devenit extrem de
pregnant, rezultând căi nazale mari în care aerul glacial putea fi
încălzit şi umezeala degajată din respiraţie condensată; acea
configuraţie putea să fi afectat forma bazei craniului. Oamenii
Homo Sapiens sunt capabili să emită o gamă largă de sunete
pentru că laringele este situat jos, în gât, creând astfel o cameră
de rezonanţă mare - faringele - deasupra coardelor vocale;
faringele extins reprezintă cheia producerii vorbirii complet
312
articulate. La toate mamiferele - cu excepţia omului - laringele
este situat sus în gât, ceea ce permite animalului să respire şi să
înghită în acelaşi timp; poziţia joasă a laringelui permite omului
să producă o gamă mai mare de sunete dar să nu înghită şi să
respire în acelaşi timp: la oameni se manifestă ciudata
posibilitate de a se îneca. Copiii nou-născuţi au laringele situat
în partea superioară a gâtului - ca şi mamiferele - şi pot respira şi
înghiţi simultan, aşa cum sunt nevoiţi să facă în timpul
alăptatului; după înţărcare, laringele începe să coboare, ajungând
la poziţia finală odată cu începutul adolescenţei. În timp,
repertoriul de bază al vechilor sunete simiene - asemănătoare
probabil gâfâiturilor, strigătelor şi mormăielilor maimuţelor - se
va fi dezvoltat şi expresia lor va fi devenit mai structurată.
Limba - aşa cum e cunoscută azi - a apărut ca un produs al
necesităţii de vânătoare şi cules (sau aşa s-ar părea; există şi alte
ipoteze cu privire la evoluţia limbii). Centrul vorbirii este lângă
tâmpla stângă, în emisfera mai dezvoltată a creierului, ce
comandă partea dreaptă a trupului. Deoarece inteligenţa socială
umană, folosirea uneltei şi a vorbirii depind de creşterea
cantitativă a volumului creierului şi de capacităţile lui de
prelucrare şi de asociere a informaţiilor, nimeni nu s-ar putea ivi
dintr-o dată desăvârşit. Mai degrabă - la fel ca volumul
creierului - fiecare dintre capacităţile intelectuale trebuie să fi
evoluat treptat; mai mult decât atât, deoarece aceste capacităţi
sunt interdependente, nici una dintre ele nu ar fi putut atinge
nivelul actual de complexitate în izolare. Limba modelează cu
siguranţă elemente ale gândirii într-un fel în care o minte mută
nu poate modela”. Se ştie că natura nu face nimic inutil iar
faptul că oamenii Homo Sapiens au cea mai mare parte a
creierului neutilizată nu e decât un “handicap” cu care au rămas
după dispariţia înaintaşilor Neandertali (despre care savanţii
Epocii Moderne - examinând numeroase cranii Neandertal - au
concluzionat că deoarece aveau creierul mai dezvoltat nu
comunicau prin mijloacele ulterioare consacrate de Homo
Sapiens ca vorbitul în Graiuri, fixarea vizuală prin imagini ori
scris, etc., ci în special prin muzică şi vise, ei având şi condiţia
fizică mai bună, inclusiv auz îmbunătăţit ori vedere nocturnă,
deschizând în peşteri / Grote primele locaşuri de Cult din lume,
ş.a.m.d.); de altfel, cercetătorii Moderni au observat că de la
maturitate spre bătrâneţe, activităţile celor 2 emisfere ale
creierului uman se coordonează tot mai mult, ceea ce ar aduce
aşa-zisa “înţelepciune” atribuită vârstnicilor (aparte de volumul
cunoștințelor acumulate în viață), cei din Vechea Lume - la unii
bebeluși, prin presările craniilor ca să le alungească - încercând
atingerea abilităților de așa gen mai devreme: spre deosebire de
Homo Sapiens, la Neandertali mai activă era emisfera
controlând partea stângă a trupului, anume cea dreaptă a
creierului (responsabilă cu creativitatea, curiozitatea,
intuitivitatea, etc).
Neanderthal și Homo Sapiens
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
În 2015, academicianul Român Bălăceanu Stolnici -
antropolog şi neurolog - a afirmat: “Mentalul este atât de com-
plicat, încât tot ce a putut să facă ştiinţa până acum a fost doar
să-l descrie, însă nu şi să-l explice pe de-a-ntregul. Nu înţelegem
foarte bine ce se întâmplă în acest plan. Ştiinţa nu poate explica
toate lucrurile acestea. Singura ‘teorie’ care poate explica este
cea spirituală, transcendentală. Creierul, cu toate formaţiunile
lui, la nivel macro şi microcelular, nu reprezintă decât o imensă
interfaţă care permite spiritualităţii umane să se manifeste în
lumea materială. E un model neacceptat de ştiinţele exacte, care
nu pot să-şi permită să umble cu noţiuni ca ‘supranaturalul’. Eu
cred că este în creier un centru care să permită să ajungi la un fel
de ‘întrezărire’ a lumii spirituale, pe care nu o putem cunoaşte
încă pe de-a-ntregul, atâta vreme cât ne folosim doar o mică
parte din capacitatea creierului nostru şi, ca urmare, conştiinţa
noastră este limitată. De aici şi dorinţa omului de a-şi extinde
conştiinţa, ca să perceapă mai mult, mai intens, din ceea ce îl
înconjoară, ca să aibă parte de noi senzaţii necunoscute. Dar eu
nu sunt de acord cu această extindere artificială, chimică, a
conştiinţei, prin folosirea de substanţe halucinogene, ci cred că
ea trebuie să vină dintr-un exerciţiu spiritual intens”. (Se poate
observa că în prezent singurul guvern din lume ce are un
minister dedicat special sănătății mentale este cel Britanic; iar în
2 Țări Asiatice - Bhutan și Emiratele Arabe Unite - există
preocupări guvernamentale specifice altfel, concretizate prin
ministere ale fericirii). Neandertalii au constituit prima rasă
umană mai deschisă la culoarea pielii, părului şi ochilor, ceea ce
în combinaţie mai ales cu negresele Homo Sapiens a condus la
reuşita metisării umane, abilităţile “paranormale” la unii Homo
Sapiens fiind doar vagi ecouri ale capacităţilor Neandertale
(după extincţia Neandertal, interese pentru revitalizări de gen s-
au manifestat constant printre Homo Sapiens, de la practici
străvechi “stranii”, până la studiile cât se poate de științifice ale
cercetătorilor actuali, însă acum doar un procent foarte mic din
existenții Homo Sapiens mai moștenesc unele gene
Neandertale); deosebirile dintre oamenii Homo Sapiens, ca
matinali sau nocturni (unii mai activi dimineața, alții mai activi
seara) ar depinde de proporția moștenirii Neandertale: astfel s-ar
explica adrenalina unora la răsărit și pacea de la asfințit (stările
altora fiind chiar opuse - somnoroși dimineața și activi seara - în
funcție de gradul moștenirii genetice Neandertale). În legendele
Româneşti nu întâmplător s-au păstrat şi referinţele la zmei -
făpturi neobişnuite din timpuri îndepărtate, care răpeau
frumoasele oamenilor - ce erau capabili şi prin faptul că puteau
simţi de la mare distanţă “mirosul de om” (specia Homo Sapiens
clar se evidenţia, inclusiv olfactiv): de pildă la vecinii Ucraineni
ai Românilor, cel mai semnificativ personaj reţinut de legende a
fost змій Горинич = “zmeul Gorynch”. Se poate face o paralelă
cu felul în care erau văzuţi Neandertalii (şi hibrizii / corciturile
lor) de către oamenii Homo Sapiens; cu aşa “cheie”, cei pre-
diluvian denumiţi de Homo Sapiens în răsărit ca “îngeri” şi în
apus ca “zmei” devin şi mai interesanţi: etimologic “Dragii Ani”
/ “dragonii” sau “zmeii” / “smeii” prin denumirea lor -
occidentală pe baza celor 2 particule “za” / “sa” şi “Ma” -
reproduceau tocmai Sacra Lună, adorată de nocturnii
Neandertali, în societăţile matriarhale sau poliandre masculinii
Neandertali nocturni fiind apreciaţi şi ca “Zeii Maii” (în opoziţie
cu diurnii Homo Sapiens, venerând Soarele - frumosul foc de pe
Cer - Făt-frumos “rupt din Soare” fiind constantul erou în
antiteză la rându-i cu zmeii / dragonii, unii din aceia provenind
şi de pe “celălalt tărâm”). În Vechea Lume pre-diluviană,
întunecatele - dar mai călduroasele, față de temperaturile
extreme glaciare din exterior - Grote / peșteri erau considerate
313
părți din Gargar / Tartar: locuri unde se adunau Uriașii - Cro
Magnon / Neandertal - care dominau timpurile, pentru a slăvi
“Celălalt Tărâm” (ori peșterile / Grotele erau religios
considerate chiar “Porți” spre “Lumea Cealaltă”). Percepția
energetică - radiată de corpurile cerești, respectiv deopotrivă de
Pământ și de astre - era diferită la Uriași față de cea a oamenilor
/ Homo Sapiens; mediul umed / acvatic al cavernelor / peșterilor
în exterior era egalat sau chiar întrecut pe malurile bălților /
Lacurilor ori în mlaștini / Delte, unde străvechii oameni -
culegători și vânători nomazi - preferau să înnopteze (în număr
tot mai apreciabil după ce activitatea solară s-a majorat, calota
polară Nordică a EurAsiei începând să se retragă în vremurile
pre-diluviene / dinaintea Potopului Pontic): valoarea religioasă a
unor asemenea locuri a ajuns în EurAsia așa de slăvită după
dispariția ultimilor Uriași, adică a Giganților Cro Magnon (când
Homo Sapiens a rămas singura specie umană), încât o structură -
a oamenilor Homo Sapiens - ca Imperiul Atlant s-a putut
consolida cu teritorii definite, cu granițe fixe, cu capitală stabilă
/ pe o Insulă, etc. În asemenea spații ude, șerpii de apă / dragonii
erau o prezență obișnuită îndeosebi pentru pescarii Pelasgi (cei
care navigau pentru prinderea peștilor, aflați în cantități
abundente mai ales în rețelele de ape dulci), astfel încât
prezențele reptiliene au ajuns să facă parte din folclor - în luptele
pentru cele mai bune locuri - echivalând legendele cu luptele
pentru cele mai bune locuri avute de oameni cu străvechii
Uriași, respectiv cu nocturnii “zmei” din timpurile îndepărtate;
deoarece mișcările oamenilor au fost - în preajma Potopului
Pontic - în general dinspre SE spre NV / respectiv dinspre răsărit
către apus, zona din care au venit a fost botezată ca Asia: era
tărâmul consacrat al dragonilor. Pentru “Dragoni”, vechii
Iranieni aveau termenul “Azi” iar vechii Indieni foloseau “Ahi”;
pentru “Devotat” (în Prea-Înaltul) se utiliza termenul Sanscrit
“Dasa”, care în funcție de context putea însemna și opusul, adică
“Duș-man” / “Demon”: unii savanți au observat legăturile
lingvistică și geografică cu etnonimul pentru indigenii Dahi din
Asia Centrală (dar și cu “Deva” = “Divini”). Francezii Jean
Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în “Dicţionar de
simboluri”: “În doctrina hindusă, Dragonul - identificat cu
Principiul sau cu Argi / Agni - era cel care producea Soma:
băutura vieţii fără de moarte; în apus, el păzea Grădinile
Hesperidelor. Hesperidele - fiice ale lui Atlas şi Hesperis - trăiau
în grădini cu mere de aur, la intrare stând de pază un zmeu /
dragon. Herakles a biruit dragonul: mitul evocă existenţa unui
Rai - obiect al dorinţelor omeneşti - şi a posibilităţii de a deveni
nemuritor (mărul de aur). Zmeul / Dragonul întruchipa
groaznicele dificultăţi întâmpinate în drumul spre Rai iar
Herakles, eroul care a învins acele obstacole: avem de-a face - în
ansamblu - cu unul dintre simbolurile luptei omului de a ajunge
la acea spiritualizare care-i va asigura nemurirea. Atlas - spune
legenda - l-a învăţat pe Herakles astronomia. Dragonul a dat
numele unei constelaţii iar Herakles a fost identificat cu soarele.
Chiar dacă simbolismul său acvatic rămâne evident capital, dacă
Dragonii trăiesc în apă şi fac să ţâşnească izvoare, dacă Regele-
Dragon e al faimoşilor Naga, Dragonul era mai ales legat de
producerea ploii şi a tunetului, manifestări ale activităţii cereşti.
Unind pământul cu apa, el era simbolul ploii cereşti care
fecunda pământul. Dansurile Dragonului permiteau obţinerea
ploii, ceea ce era o binefacere cerească. Prin urmare, Dragonul
era un semn de bun augur, apariţia sa fiind o consfinţire a
domniilor fericite. Apariţia Dragonului corespundea primăverii,
răsăritului, verdelui: Dragonul se înălţa la cer în momentul
echinocţiului de primăvară şi se afunda în abis la echinocţiul de
toamnă”. Filozoful Vasile Lovinescu în “Interpretarea ezoterică
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

a unor basme românești” a scris: “Apariția Găinușei, a Vedicii - în neoliticul Gyagar / Indiei a fost atestat
Pleiadelor la Zenit, în funcția de Pol Ceresc (pentru că se afla în primul astronom din lume, pe nume Garga - au definit Rahu și
prelungirea Arborelui Lumii) semnifica începutul Erei Atlante, Ketu ca perechea “nodurilor” opuse de pe orbita Lunii în care e
luând locul altei constelații - ‘Lebăda’ - ca pasăre a lui Apollo traversată ecliptica, traiectoria Soarelui pe cer (traiectoria Lunii
Hiperboreul sau mai degrabă una din cele 3 constelații supreme se intersectează cu ecliptica de 2 ori pe an; punctul în care ea
polare: Carul Mare, Carul Mic și Dragonul median între ele. Se traversează ecliptica din Emisfera cerească Nordică spre cea
știe că datele astronomiei moderne confirmă tradiția că acum Sudică e “nodul descendent” iar cel în care traversează Emisfera
câteva milenii Polul Ceresc se afla în Dragon intermediar între cerească Sudică spre cea Nordică e “nodul ascendent”):
cele 2 Urse, așa că - într-adevăr - Carul Mare și Carul Mic
formau talgerele unei Balanțe al cărei ax era Dragonul însuși”.
Constelația Balaurului / Dragonului a fost tipică pentru cerul
Nordului îndepărtat iar pentru Pământ, “Alfa Draconis” -
aparținându-i - a fost Steaua Polară în perioada / riguros exactă
3942-1793 î.C. (datorită precesiei echinocțiilor, peste circa 19
milenii va fi din nou Steaua Polară): se poate observa că în
perioada trecută a fost datat Potopul biblic (calculat în 3123 î.C).

Intervalul de timp ce separă 2 treceri ale Lunii prin

același “nod” al orbitei sale se numește “revoluție draconică” (în
Latină, “Draco” desemna Dragonul = reptila mitică închipuită ca
având capul în nodul Nordic și coada în nodul Sudic, hindușii
zicând capului Nordic Rahu și cozii Sudice Ketu); după cum a
observat și Iezuitul Flamand Francois Noel 1651-1729,
simbolismul Dragonului Ceresc - popular în străvechea EurAsie
- îl arăta devorând Luna (evocând astfel eclipsa de Lună):

Reprezentări Rahu-Ketu (granit cu lazurit) prin cobrele Naga

împletite în India

Conceptul șarpelui mușcându-și coada / răspândit în

Vechea Lume ori a Dragonului mitic - de veghe pe orbita Lunii -
s-a prezervat puternic inclusiv în mitologia Saami (populația cea
mai Nordică în Europa = “Hiper-Boree”, ai căror bărbați în
majoritate sunt din același grup genetic cu Gherga); savanții au
conectat denumirea Saami cu termenul Leton “zeme” pentru
“teritoriu”, literalmente astfel ei însemnând “pământeni” =
“Oamenii Pământului” iar unii cercetători - Români dar și străini
- au insistat pe denumirea vechiului Zeu al Gheților / Geților
(cunoscuți ca “Oamenii Pământului”) Zalmoxe drept Zamolxe,
în același sens de stăpân suprem al Pământului, de care s-ar
conecta verbul “a zămisli”: indiferent de abordarea onomastică,
Zalmoxe / Zamolxe a fost Zeu domnind din Cer (iar așa ceva îl
apropia deopotrivă de marii luminători, nocturna Selenă având
“nodul Nordic” Rahu și diurnul Soare, denumit în mare vechime
Constelația Dragonului / Balaurului Ra). Tot după cum vieţuitoarele se împart în nocturne şi diurne,
oamenii s-au împărţit în nocturni / de tip Neandertal şi diurni /
314
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
de tip Homo Sapiens (oamenii de tip Cro Magnon au făcut
tranziţia între ei); triplul comportament (fizic, emoţional,
intelectual) s-a sincronizat în bioritmuri diferite, în funcţie de
tipurile umane - Neandertal, Cro Magnon, Homo Sapiens - în
cauză, cu ciclicitate de noapte, de seară ori de zori şi de zi.
Zânele - fiicele Zeului An - fascinau deopotrivă oamenii şi zmeii
(care sistematic răpeau muieri, pentru procreare): aşa ceva a fost
demonstrat prin cercetările ştiinţifice de la începutul mileniului
III ca verosimil, probându-se prin studiile genetice
compatibilităţile tuturor bărbaţilor Neandertal, Cro Magnon și
Homo Sapiens cu femeile Homo Sapiens (niciodată invers, adică
femeile Neandertal și Cro Magnon nu au fost compatibile
genetic cu bărbații Homo Sapiens, astfel încât farmecele zânelor
nu puteau avea efecte reciproce decât cu oamenii Homo Sapiens
- ceea ce a şi rămas în relatările despre legendarele împreunări
dintre “zânele Mamei” = Ama-zoane şi Ghergoi / Ghergari -
deci zânele nu aparţineau Neandertal / Cro Magnon, aşa cum
erau zmeii; de altfel, străvechile poveşti nici n-au reţinut ceva
despre prunci ai omului / “Fătului-Frumos” cu vreo zmeoaică).
Ielele - cele rele - se pare că erau femei Cro Magnon /
Neandertal (dacă nu, atunci erau femei Homo Sapiens în timpul
menstruației): întâlnirile lor cu bărbații Homo Sapiens n-au
reușit fertil concret nicicând. În miturile Române, smeul / zmeul
(dar şi partenera sa Tradiţională smeoaica / zmeoaica) era
făptura - uneori având o fantastică descriere - ce poseda puteri
extraordinare; printre altele, denumirea de zmeu / “s-meu” se
asocia cu “menirea” / “urzirea”: atribut vecin cu “vrăjirea” (la
Traci “min” fiind “a meni”). În 2011, Alina Boboescu de la
Facultatea de Ştiinţe Umaniste a Universităţii din Lund 55,42
lat. N, 13,12 long. E / Suedia a scris: “Zmeii sunt ființe care
seamănă cu oamenii. Sunt uriași cu o coadă solzoasă, umblă pe
cai năzdrăvani și pot avea mai multe inimi. Ei vorbesc ca
oamenii, locuiesc în palate, au neveste și copii. Zmeul este o
ființă infernală, ce trăiește pe tărâmul celălalt și dorește să se
împerecheze cu o fată de om. A fost comparat astfel cu zeii eleni
care aveau soții muritoare, deosebirea fiind că Zmeul este fragil
și muritor. Zmeul este dotat cu o mare putere de intimidare însă
nu dă dovadă de inteligență. Este gladiator, tiran sângeros, care
devine încurcat în fața unei operații intelectuale. Zmeii sunt
organizaţi după model uman, având o adevărată viaţă de familie
în gospodării aşezate. Aceste așezări sunt dobândite prin furt şi
se supun unei ierarhii: există un tartore şi nişte Zmei mai mici.
Familia poate avea și o latură feminină, reprezentată de
Zmeoaica cea bătrână. Ei dețin mari forţe fizice dar limitate. Au
un dezvoltat simţ olfactiv. Se apără de oameni prin
metamorfoză. Nu doresc să aibă concurență la cucerirea fetelor
și din această cauză elimină preventiv concurenții. Zmeii sunt
fricoși. În afară de trăsături negative, Zmeii mai posedă și unele
caracteristici pozitive. Ei pot fi loiali, prin faptul că acceptă
lupta dreaptă. Se poartă cu atenție cu fetele răpite și speră să le
câștige dragostea. Zmeul este un personaj fantastic al folclorului
dar și al mitologiei românești. Acesta a fost comparat cu balauri
sau cu vârcolaci. Poate apărea pe cer și scuipa foc. Zmeul
dorește să se însoare cu fete tinere, pe care le răpește, însă este
apoi înfrânt de un prinţ. În anumite basme, acesta fură ceva de
mare valoare, cum ar fi soarele în basmul Greuceanu. El trăiește
pe partea cealaltă a lumii, în Regatul Întunecat. Având puteri
supranaturale și destructive, Zmeul poate să zboare sau să se
transforme în alte creaturi. Cu toate acestea, prințul reușește să îl
învingă prin curaj și istețime. Zmeul din basmele românești este
comparat - după unele interpretări - cu Uriașul sau căpcăunul
din mitologiile Europei occidentale, pentru că și aceia răpesc
tinere care apoi le devin soții în Regatele lor de pe lumea
315
cealaltă. Prințul din basme ucide Zmeul la final și se căsătorește
el cu tânăra pe care o eliberează din Regatul Zmeului. La fel ca
și Uriașul din alte poveşti, Zmeul - după ce umblă prin ținuturile
lumești - se întoarce acasă, în Regatul său, deoarece simte că un
om este acolo pentru a-i pregăti ceva rău. Lingvistul Dr. Sorin
Paliga consideră că termenul românesc Zmeu provine dintr-o
formă veche împrumutată din limba dacă. În multe basme,
Zmeii - la fel ca vârcolacii sau balaurii - au înghițit Soarele,
Luna și stelele. Ei sunt astfel considerați ca fiind demoni ai
magiei meteorologice. Zmeul este comparat și cu Zburătorul din
diferite mitologii. Originea acestui demon este aflată în
reprezentările populare, care se referă la căderea îngerilor. În
aceste legende se spune că după căderea acelora, unii au rămas
în cer, spânzurați. În afară de aceste stele, legenda spune că mai
sunt pe cer și alte spirite malefice, stelele călătoare. Acestea
reprezintă Zmei și balauri pe care Dumnezeu i-a pedepsit să
rătăcească pe sus, prin pustiu. Aceștia însă caută mereu să se
apropie de pământ pentru a-i vrăji pe oameni. Concluzii: Zmeii
sunt personaje de basm care seamănă cu oamenii la înfățișare,
limbaj, așezări. Diferența constă în faptul că ei sunt ființe
demonice, ce trăiesc pe tărâmul celălalt, cu corpuri uriaşe și
puteri magice. Zmeii sunt creaturi care perturbă echilibrul în
narațiuni, fiind considerați personaje negative. Aceştia au și o
urmă de bunătate în ei, reprezentată prin faptul că se poartă
frumos cu tinerele răpite; de asemenea, acceptă lupta dreaptă.
Zmeii sunt: răpitori, hoți, fricoși, violenți, impunători prin
statură, luptători, nu sunt inteligenți și au puteri fantastice”.
(Inteligenţa lor era altfel structurată decât cea a lui Homo
Sapiens, fiind firească frica lor ca sentiment iar răpirea o
practicau fiind obişnuiţi să ia din natură ceea ce-şi doreau; toate
caracteristicile zmeilor îi apropiau de Neandertal / Cro Magnon -
asemănători dar şi deosebiţi de Homo Sapiens - exact în astfel
de parametri ca şi cei reţinuţi de poveştile Românilor: la vecinii
Românilor - Ucraineni, Bulgari, Sârbi şi Unguri - basmele cu
zmei nu prea abundă, deoarece toţi sunt mai noi stabiliţi în
istorie lângă Români, anume aceia s-au aşezat în jurul
Românilor doar din Evul Mediu iar ceea ce au relatat ca mai
vechi / de demult fiind însă de “împrumut”, nu din cunoaştere
directă, ca strămoșii Românilor). “Zmeura” - cuvânt Trac
însemnând “fructul Pământului” - se baza pe Indo-Europeanul
“ghem” pentru “pământean”: termenul de “zmeură” era conectat
de “zmeu”. “Căpcăun” - însemnând “cap dublu” - de asemenea
era o caracteristică zmeiască, referinţa fiind elocventă atât faţă
de capul Neandertal mai mare decât al lui Homo Sapiens, cât şi
faţă de existenţa celor 2 creiere, la Neandertal sensibil egale în
mărime (spre deosebire de omul Homo Sapiens, cu creierul mic
şi cu creierul mare): aşa ceva impresiona într-atât încât să se
reţină în timp, de fapt cele 2 creiere aproape egale reflectând
armonia de pereche aşa cum sunt atâtea părţi ale trupului în
tandem, cu vizibilitate directă ori nu (2 ochi, 2 urechi, 2 nări, 2
mâini, 2 sâni, 2 picioare, 2 plămâni, 2 rinichi, etc.), Homo
Sapiens prin aspectul cerebral diferit faţă de Neandertal fiind -
într-o comparaţie forţată - ca şi cineva cu un picior mai scurt şi
cu un picior mai lung, oamenii aplicând etichetarea de
“căpcăuni” puternicilor Uriaşi trăind izolaţi în natură, care le
răpeau dintre frumoasele nobile; poveştile Româneşti despre
“căpcăuni” şi “încăpăţânaţi” n-au reţinut multe detalii, ceea ce e
explicabil prin trecerea unui timp aşa lung de la vremurile lor
(Neandertalii - căpcăunii cu 2 creiere - erau parcă “născuţi de 2
ori”, adică “dvija” = divini, ceea ce era de respectat, fiind
statutul Zeiesc spre care tindeau oamenii Homo Sapiens, căci
dintotdeauna ei şi-au dat seama de “handicapul” avut şi în
asemenea privinţă). Neandertalii - cu capetele / căpățânile mai
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
mari ca Homo Sapiens - erau “căpoși” / “căpcăuni”. Zmeii -
foştii Neandertali şi Cro Magnon - datorită structurii preferau
înfruntarea oamenilor Homo Sapiens “în luptă dreaptă” (după
cum a rămas în basmele Româneşti), pe lângă acea sintagmă
fixându-se şi expresia “a se lupta ca un zmeu” = “a se lupta
vitejeşte”; “handicapurile” Homo Sapiens - fie în capacitate
mentală, fie în capacitate fizică - facil puteau fi depăşite prin
viclenii, de aceea confruntările “drepte” rămânând de poveste
când erau câştigate de către “Feţii-Frumoşi” (adică de oamenii
Homo Sapiens), ca într-adevăr mari bravuri. Totuși, dispariția
mai puternicilor bărbați Neandertal - care luptau mai mult solitar
- s-a întâmplat în final să fie îndeosebi datorită bărbaților Homo
Sapiens (nevoiți să se grupeze pentru a-și apăra femeile - ceea ce
nu a fost cazul în tabăra opusă, căci femeile Neandertale nu
puteau prinde rod cu bărbații Homo Sapiens - așa că până la
urmă bărbații Homo Sapiens s-au solidarizat pentru lupte,
înfruntându-i coalizat și exterminându-i pe bărbații Neandertal,
ceea ce a atras în consecință și dispariția neînsămânțatelor femei
Neandertal).
Academicianul Alexandru Philippide în “Originea
Românilor” a enunţat: “Schimbările fonetice sunt determinate de
schimbări în forma organelor articulatorii sau în deprinderile
(obişnuinţele, habitudinile, aptitudinile) articulatorii înnăscute
ale colectivităţii lingvistice respective şi constituie o adaptare a
părţii materiale a limbii - a aspectului ei sonor, deci a sistemului
fonetic - la organele articulatorii. Obişnuinţele articulatorii dau
naştere articulaţiilor celor mai fireşti pentru organele
articulatorii”. Biologii argumentează că în general atât trupul,
cât şi inima ori creierul oamenilor nu s-au schimbat fundamental
aproape deloc în ultima sută de milenii; iar pentru viitorul
previzibil nu există nici un indiciu că s-ar putea aştepta nişte
schimbări majore (totuşi, ceea ce încă n-a fost explicat ştiinţific -
ci doar religios - este viteza enorm mai mare a dezvoltării umane
faţă de viteza dezvoltării restului naturii: pe planetă nu mai
există creaturi la un nivel apropiat oamenilor iar savanţii n-au
găsit până acum “veriga lipsă” a legăturii oamenilor cu celelalte
fiinţe, o deosebire majoră mai fiind şi că oamenii sunt singurii
cuvântători dintre toate viețuitoarele). Desigur că înaintea
316
limbajului articulat / structurat cu cuvinte, oamenii comunicau
prin Graiuri onomatopeice - semănând cu mârâielile, şoaptele,
ţipetele, etc. - căci nu erau muţi (abilitățile lingvistice au existat
de foarte mult timp la strămoșii umani, căci asta face o mare
deosebire între toate viețuitoarele globului și om = singura ființă
cuvântătoare); gâtlejurilor şi corzilor vocale le-au luat mult timp
până au ajuns să doteze oamenii aşa ca acum. Neandertalii au
fost mari cântăreți vocali, căci generoasele lor cavități bucale,
capacitățile respiratorii mărite față de Homo Sapiens și
controlările mentale au permis Neandertalilor intonări armonice
neatinse de Homo Sapiens, rivalizând până și cu trilurile
păsărilor cântătoare; capacitatea de abstractizare aprofundându-
se odată cu dorința ridicării performanțelor sonore a dus la
inventarea primelor instrumente muzicale, oamenii compensând
relativ cu ajutorul lor anumite game. Graiurile ivite - sintetizând
prin puține cuvinte aspecte complexe - au caracterizat
comunicările corciturilor Neandertalilor cu Homo Sapiens (așa-
numiții Cro Magnon) iar apoi au fost firești la toți oamenii,
astfel dezvoltându-se limbile. O geneză similară a avut-o și
reprezentarea vizuală / grafică abstractă până la exprimarea prin
scriere, ivită tocmai pentru compensarea relativă a diminuării
posibilităților de memorări: creierele Uriașilor Neandertali /
Titani = “Tătâni” și Cro Magnon / Giganți = “prunci” erau mai
mari decât ale oamenilor Homo Sapiens, combinațiile lor
neuronale facilitând posibilități neatinse de cele ale creierelor
Homo Sapiens (oameni care și de aceea s-au organizat social în
grupuri, spre a atinge înțelepciunea); astfel au fost câteva
elemente esențiale pentru omenire, tipice strălucitei Ere
primordiale (zisă “de Aur”). Se poate imagina evoluţia
comunicării umane transferată pe durata unei zile (24 de ore):
momentul de pornire, ora 0, este datat cu 36 de milenii în urmă,
la intrarea organizată a Homo Sapiens în Europa, când se crede -
convenţional, printre primii care au sugerat respectivul timp
fiind în 1951 antropologul Britanic Kenneth Oakley - că a apărut
limbajul structurat ca mijloc de comunicare (dar divin - după
cum au susţinut toate culturile străvechi - limbajul uman
deosebindu-se de cel al animalelor deoarece permite formularea
gândirii simbolice, oamenii având gena vorbirii FOX P2 / ce
lipseşte vieţuitoarelor ne-umane; primele dialoguri efective au
avut loc între cele mai recente 3 specii umane, Neandertal, Cro
Magnon şi Homo Sapiens, pe baza capacităţii de abstractizare -
inclusiv a imaginaţiei foarte elaborată, ce diferenţiază oamenii
de celelalte ființe - apărută, conform atât geneticienilor cât şi
istoricilor, în urmă cu 50 de milenii). O scurtă redare a
progreselor oferă următoarea imagine: ora 3 noaptea - nici un
progres; ora 6 dimineaţa - nu se constată nici o schimbare. La
ora 8 dimineaţa începe prima revoluţie în comunicare: este
descoperită pictura rupestră. Privind în continuare dezvoltarea
comunicaţională se constată: ora 12 / amiaza - nimic nou,
peşterile sunt pictate în continuare. Ora 18 - aceeaşi imagine: în
peşteri activează artiştii. Ora 19 - se “mişcă” ceva în sectorul
comunicării: în spaţiul Românilor apare (în premieră mondială)
scrisul / abstract. Ora 20: vechii Egipteni adoptă scrisul /
hieroglific. Ora 20:40 - Sumerienii utilizează scrisul /
cuneiform. Ora 21:28 - se dezvoltă alfabetul. Ora 22:06 -
perioada când a trăit Homer / “Ho-mer” (primul mare poet
European / cu toate că era Anatolian). Imperiul Roman a durat
între 22:38 şi 23:01. Abia la 23:37 a început următoarea
revoluţie în comunicare: în lume primul tipar pe hârtie folosind
caractere mobile a fost inventat de către Chinezul Bi Șeng 972-
1051, după 2 secole de la el Mongolii care au ocupat China
comandând diverse tipărituri pe scară largă (în Europa
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Medievală abia Johannes Gutenberg 1398-1468 a tipărit Biblia,
la Mainz / Germania).
De atunci, invenţiile s-au succedat tot mai repede:
23:53 - presa tipografică pe aburi, 23:54 - telegraful, 23:55 -
telefonul. Din acel moment a început explozia comunicaţională:
23:57 - filmul cu sunet, 23:58 - televiziunea în culori, 23:59 -
primul satelit artificial. Ultimele secunde: comunicaţiile şi
computerele converg. Cu alte cuvinte: Civilizaţia îl dotează pe
om cu o tehnică prin care puterea şi activitatea sa se măresc
considerabil, în timp ce natura sa fundamentală (biologică) nu s-
a schimbat. De exemplu, autorul acestei lucrări face parte din
prima generaţie Gherga care a beneficiat de electricitate acasă de
la naştere (poate că viaţa omenirii fără electricitate - ce a pătruns
aproape peste tot - este acum greu de imaginat: în această
lucrare referirile sunt tocmai la aşa timpuri - la asemenea
condiţii, mult diferite față de cele din prezent - în trecut fiind
evident valorificate energiile din natură, însă sub alte forme); de
altfel, autorul e pe Lumea Asta din vremuri când nu era Internet
pe planetă, telefonia era doar prin cabluri, transportul feroviar
era cu locomotive pe aburi, în România nu exista televiziune în
culori, etc.
317
Apariţia limbajului - ca reper utilizat în expunere - a
fost mecanismul de declanşare culturală, fiind principala
activitate ce a implicat crearea şi manipularea de simboluri;
creierul uman încă determină modul de prelucrare al
sentimentelor şi gândurilor, prin procese intuitive ce definesc
intelectul uman / oamenii de ştiinţă deocamdată nu cunosc
modul prin care semnalele electro-chimice din creier dau naştere
conştiinţei (în istoria omenirii, pionierii conştiinţei au fost
şamanii), căci invenţia limbajului a fost doar catalizatorul
inovaţiilor oferite de gândirea umană într-o acceleraţie tot mai
mărită, modificarea distinctă a ritmului de schimbare fiind
caracteristica intervenţiei omului Modern: Homo Sapiens
(creierul uman continuă să transmită semnale sub formă de
impulsuri electrice timp de circa 37 de ore după moarte).
Aportul părinţilor - formând perechea masculino-feminină
indispensabilă concepţiei - este că tatăl contribuie cu spiritul iar
mama contribuie cu sufletul (e de observat că la oameni cea mai
mică dintre celule e spermatozoidul şi cea mai mare dintre
celule e ovulul); ambii părinţi au deopotrivă spirit şi suflet, însă
participarea lor la facere e împărţită, pentru oul / embrionul
naşterii bărbatul facilitând întâlnirea spiritului uman cu sufletul
uman facilitat de femeie (e de remarcat că dintre toate
vieţuitoarele, doar oamenii sunt capabili de sex stând faţă în
faţă). În gama cromatică asociatei mamei şi tatălui, împreună cu
cea a corpului pruncului (respectiv femininul purpuriu / roşu,
masculinul turcoaz / albastru şi gălbuiul / albul oaselor trupului),
amestecul a dat la extremele spiritului şi sufletului nuanţele de la
violet la roz; lumina paternă se evidenţia în întunericul matern,
relaţia lor fiind de necesitate reciprocă, pentru punerea în
valoare a ambilor faţă de terţa formă: progenitura, rodul
dragostei lor. Din cele mai vechi timpuri, culorile supreme din
viețile oamenilor s-au consacrat identic cu cele de bază ale
spectrului cromatic, anume albastrul împărătesc, purpuriul regal
și auriul princiar (iar acelea sunt redate nuanțat chiar de către
tricolorul Românesc, flamura poporului Român, al cărui spațiu
primordial a fost Raiul). Spiritul aparţine Cerului iar sufletul
aparţine Pământului, “cununia” lor în trupul omului dând viaţă
corpului uman (prin “corpul vital” / biocâmpul - “dublul”
persoanei, format de îmbinarea energiei sufletului şi forţei
spiritului - mai mare decât trupul fizic, văzut dintotdeauna de cei
“fermecați” / “vrăjiți”, care au dobândit vederea spirituală, aflaţi
sub hipnoză, etc., din 1939 vizibil uşor prin fotografierea
descoperită de soţii Armeni Kirlian), după moarte spiritul şi
sufletul părăsind trupul fizic, întorcându-se în “Lumea Cealaltă”,
fiecare pe drumul său: spiritul înălţându-se la Cer iar sufletul
rămânând ataşat Gliei (unii presupunând migrarea sufletelor în
alte vieţuitoare, însă fără perechile lor spirituale neputând
produce visatele reîncarnări în alte trupuri); diversitatea umană
este aşa de mare încât până acum n-au existat 2 oameni la fel
(mai mult, prin distrugerea trupului, “dublul” persoanei nu-i
poate supravieţui, căci n-are ce reprezenta / pe Pământ sufletul
fără spirit fiind ca în Cer spiritul fără suflet). La noul-născut,
mama aduce sufletul iar tata aduce spiritul, “cununia” lor
(respectiv cuantumul posibilelor combinaţii suflet-spirit)
depinzând de a treia parte, cea materială a trupului; datorită
tripletei suflet-spirit-trup (condiţionate reciproc), corpul
fiecăruia este unic - chiar şi la gemenii monozigoți fiind diferit,
inclusiv biologic - oamenii în plus faţă de alte vieţuitoare având
raţiune. “Cheia” este suportul genetic, care permanent permite
date noi dar şi păstrează datele acumulate, în timpul vieţii
continuitatea trupului fizic păstrându-se cu toate că la circa
fiecare 7 ani conţinutul său este complet regenerat cu material
biologic nou (aşa după cum a fost probat ştiinţific, prin înnoirea
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
tuturor celulelor trupului): din mare vechime, se ştia că oamenii
cu mult spirit erau Genii şi oamenii cu mult suflet erau Mani
(Genii erau apropiaţii Cerului iar Manii erau apropiaţii Geii /
Pământului); moartea însă este ereditară, la momentul decesului
fiind separarea spiritului de suflet, trupul rămânând astfel fără
viaţă. Evidenţele din Siberia - documentate de savanţi din Rusia,
România, ş.a. - sunt că primii şamani din lume erau Gherga; în
plus, similar cum vechii Români aveau termenul de “gorgoane”
pentru “spirite”, antropologul Rus Serghei Shirokogorov 1887-
1939 afirma că şi în timpul său spiritele şamanilor Tunguşi /
Siberieni se numeau Jerga iar în America Centrală, de exemplu
în “zona fantomelor” / “duhurilor” Real de Catorce 23,41 lat. N,
100,53 long. V din Mexic - unde încă sunt activi şamanii
Guachichil / Huichol - din legendă e ştiut spiritul protector al
minerilor argintari ca El Jergas (provenienţa nativilor Americani
a fost dovedită ca fiind Siberiană, prin migrarea petrecută în
timpul retragerii calotei glaciare din Emisfera Nordică). Este de
ştiut că ochiul - organ al percepţiei vizuale - a fost considerat
aproape universal simbolul percepţiei intelectuale, hinduşii
numind ochiul frontal ca “al treilea ochi” iar eschimoşii
desemnând şamanul cu expresia “cel care are ochi” (la eskimoși
/ “e-schi-moși” - oamenii extrem Nordici ai EurAsiei, în Vechea
Lume aceia fiind știuți ca HiperBorei - se poate remarca
apropierea de înțelesul ca “moșii schiurilor”, onomastică
rezonând Scit; pe de altă parte, populația indigenă Nord
Americană e Innuită, onomastică rezonând cu ancestralul An).
În “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a
observat: “Chiar înaintea limbajului articulat, vocea omenească
era capabilă să transmită informaţii, ordine sau dorinţe, şi, de
asemenea, să suscite un întreg univers prin exploziile sale
sonore, prin inovaţiile sale fonice. Este destul să ne gândim la
creaţiile fabuloase, paramitologice şi parapoetice dar şi
iconografice, ocazionate de exerciţiile preliminare ale şamanilor
pregătindu-şi călătoria lor extatică sau de repetiţia în timpul
anumitor meditaţii Yoga, implicând în acelaşi timp ritmul
respiraţiei şi vizualizarea ‘silabelor mistice’. Pe măsura
perfecţionării sale, limbajul îşi mărea mijloacele magico-
religioase. Cuvântul pronunţat declanşa o forţă, dificil - dacă nu
imposibil - de anulat; credinţe similare supravieţuiesc încă în
numeroase culturi primitive şi populare”. (Şamanul era
intermediarul mesajelor dintre Lumi - “Asta” şi “Cealaltă” -
dintre oameni şi Zei). Dat fiind acest context, se poate remarca -
la vorbitorii oricărei limbi sau Grai - că rostirea “Gher-ga” e
puternică; este de observat că faza primitivă a limbajului a fost
predominant simbolică (înţelesul simplu Gher-Ga fiind Cer-
Glie), ulterior trecându-se de la natural la convenţional,
hierogamia Cer-Glie = Gher-Ga încheind celelalte ipostaze
Gherga: destinul Gherga s-a datorat şi amprentei numelui. În
2010, cercetătoarea Nataşa Galche a scris despre “Misterele
şamanilor siberieni”: “Tainicii Munţi Altai formează un tărâm
mistic, unde domnesc puterea şi energia pură a pământului; un
tărâm cu puteri miraculoase. Siberia este un ţinut fascinant, al
contrastelor uimitoare: stepa şi zonele deşertice, taigaua şi
tundra, vaste regiuni muntoase, locuite doar de animale
sălbatice; energiile fantastice ale zonei le poţi simţi în foşnetul
frunzelor, în adierea vântului, în liniştea stepelor caucaziene, în
şopotul fluviilor siberiene. Dar cea mai potrivită întruchipare a
fluidului energetic este dansul ritualic al şamanilor care trăiesc
într-o puternică armonie cu natura. Şamanul mijloceşte
transferul de energie dinspre natură spre cel care are nevoie.
Munţii Altai - în sine - reprezintă acel vindecător. Unul dintre
elementele fundamentale ale filosofiei şamanice îl reprezintă
comuniunea cu forţele naturii. Şamanismul este sistemul de
318
credinţe al nativilor din Altai. Siberia este o sursă de
înţelepciune străveche, în care ritualurile şamanice mistice s-au
păstrat cu fidelitate, în timp. Şamanismul siberian datează de
peste 40 de milenii şi este o adevărată tradiţie spirituală, o sursă
de fericire şi iubire. Iniţial, şamanii erau numai vracii din Altai;
cu trecerea timpului însă - şi odată cu dezvoltarea puterilor
uimitoare ale acestei tradiţii - şamanismul s-a răspândit în toate
colţurile lumii. Astăzi, întâlnim forme variate de şamanism atât
în Laponia, cât şi în Africa, ş.a.m.d. Existenţa şamanică este
bazată pe conectarea individuală la ‘spiritele cosmice’. Şamanii
îi ajută pe cei neiniţiaţi să-şi deschidă căi de comunicare cu acest
nivel al cunoaşterii. Se poate afirma că şamanismul siberian,
deşi ancestral, reprezintă ultima treaptă de explorat a
spiritualităţii moderne. Şamanul - sau ‘Kam’, cum este numit în
Altai - intră în contact cu spiritele şi zeii într-o stare modificată a
conştiinţei de sine. Slujitorii acestui cult sunt mesageri între
lumea reală şi lumea subtilă, intră în comuniune cu spiritele
naturii, vindecă boli, prezic, etc. Astfel, practicile şamanice
demonstrează o mare diversitate. În cultura şamanică din Altai,
muzica şi incantaţiile imită sunetele din natură, parcă în
încercarea de a realiza o cât mai perfectă armonie cu universul.
Se spune că, indiferent unde s-ar afla şamanii, folosesc plante
care stimulează capacităţile telepatice. În toate tradiţiile
şamanice - fie din Siberia sau din Africa - intrarea în transă şi
întreaga călătorie a şamanului este ghidată de tobe lovite într-un
ritm susţinut, şi de dansul însoţitor. Există câteva elemente
obligatorii pentru a ajunge şaman. De obicei, puterile şamanului
sunt considerate un dar ereditar, ce se transmite din generaţie în
generaţie, fiind necesară existenţa unui strămoş care a practicat
şamanismul. Se spune că şamanul trebuie să fie ‘însemnat’ de
către divinitate. El are un semn distinct din naştere (de exemplu
6 degete, etc.), o particularitate care îl face diferit fizic faţă de
ceilalţi oameni. Şamanul trebuie să fie capabil să comunice cu
spiritele şi să-şi trimită sufletul în locuri diferite din Univers.
Prin dansul său în jurul focului, prin bătaia tobei sale, şamanul
poate induce celor care asistă o stare hipnotică. Testele din
laborator au dovedit că bătaia tobei poate provoca schimbări în
sistemul nervos central al omului; un şaman îşi bate toba cu o
frecvenţă între 4 şi 7 bătăi pe secundă: acest ritm coincide cu
frecvenţa impulsurilor electrice produse de creierul uman
(undele celebrale - conduse de jocul tobei - şi dansul în jurul
focului, induc visele şi halucinaţiile din starea de hipnoză sau
transă). Şamanul - prin trăirea intensă a muzicii sale - ajunge în
câteva minute într-o stare de transă (la aceeaşi profunzime se
poate ajunge prin meditaţie adâncă după câteva ore). Până de
curând, antropologii au privit aptitudinile şamanilor doar ca pe o
curiozitate, o manifestare a superstiţiei populare; eficienţa
ritualului său nu părea să prezinte vreun interes. Abia în ultimul
timp, cercetătorii fenomenului şi-au dat seama că magia
şamanică nu e o legendă, ci funcţionează efectiv. Este limpede
că în spatele straniilor ritualuri, compuse din sacrificii de
animale, transe şi cântece foarte ritmate, se ascunde o ştiinţă
străveche a tehnicilor prin care pot fi obţinute efecte magice.
Studiile recente au demonstrat că în timpul procesului de
vindecare al unui bolnav, creierul şamanului şi creierul
pacientului încep să lucreze în acelaşi ritm şi că - prin
intermediul sinergiei - atât starea psihică a bolnavului, cât şi
sistemul său imunitar se pot îmbunătăţi! Prin asemenea
experimente s-a demonstrat că şamanismul nu este doar o
credinţă primitivă, ci este o realitate ştiinţifică!”
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Thot

Mercur

Conform şi învățatului Elveţian Daniel LeClerc 1625-

1728, care a realizat “Istoria medicinii”, fiul lui Noe, biblicul
Ham - bunicul lui Ghergheseu / după cum a scris Vechiul
Testament în “Facerea” / “Geneza” - echivalat şi cu biblicul
patriarh Eno / Enoh însemnând “Început” iar în vechime ca Tată
/ Titan, în Egiptul vechi, adică în Pitah = “Ţara Pitei” / “Ţara
Pâinii”, după cum îşi avea iniţial numele vechiul Egipt, Ptah
fiind Zeul Focului, ca Thot, numit Tăt de Etiopienii vechi,
Hermes de Grecii vechi, Mercur de Romani (argintului viu,
adică “mercurului”, singurului metal lichid, Armânii îi ziceau
“Ghearghiru”, după cum apare şi în “Dicţionarul armânesc-
românesc” editat de Dr. Tache Papahagi în 1963 iar planetei sale
- cea mai apropiată de Soare şi cu cea mai rapidă rotaţie în jurul
aceluia - îi erau asociate păsările cu cântec limpede şi muzical,
alunul, etc.), apoi identificat ca Idrîs de musulmani, ş.a.m.d.,
avea rolul de a face fiecare lucru să vibreze “inspirându-se din
denumirea cea mai favorabilă şi din faptul că ea acţiona conform
acelui nume”, după cum apare în capitolul 15 al lucrării “Kore
Kosmou” adică “Virginitatea cosmosului” / “Pupila lumii”;
proto Indo-Europeanul “Tît” pentru “căldură” / “foc” în vechea
Greacă a dus la “Tîto” pentru Titan, “Titân” în Greaca veche
Ham fiind un corp cosmic / un fel de cometă iar “a încălzi” / “a arde”
avea rădăcina proto Indo-Europeană “Gher”, Zeiţa Artemida
319
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
având de pildă epitetul Trac “Gherme-titha”, însemnând “cu
ţâţele calde”, “titha” fiind “ţâţe” / “sâni”, popular Românii
utilizând printre termenii frecvenţi din familie - masculin dar şi
muieresc - atât “tată”, cât şi “ţaţă”.
Pitah îmbrățișat de aripile Zeiței Maat
Intonând “Imnul înnoirii”, Hermes anunţa: “Îl voi cânta
pe creatorul universului, cel care a statornicit pământul şi a
suspendat cerul, a poruncit apei dulci să iasă din Ocean şi să se
răspândească pe pământul locuit şi cel nelocuit, pentru crearea şi
hrana oamenilor. Iată ce strigă omul că-ţi aparţine, prin foc, prin
aer, prin pământ, prin suflare, prin creaturile tale”. (De
străvechii Gherghi / Gurgi erau legate şi cuvinte ca “a curge”,
“în jur”, “a jura”, “dulci”, etc). În “preistorie” (perioada
convenţional botezată aşa în lipsa existenţei scrierii /
consemnările fiind tipice timpurilor botezate ca “istorice”, însă
alte dovezi - ce nu-s “scrise” dar se pot “auzi” din Graiuri ori
“vedea” în urme, inclusiv arheologice - abundă pentru
“preistorie”), Cultul Soarelui Ra era foarte răspândit pe
Pământul Ga: invocarea soarelui Ra şi pământului Ga se făcea
prin strigăte - ca să fie auzite de îndepărtatele şi totodată de
măreţele entităţi Ra şi Ga - de unde verbele “a răgi” şi “a răguşi”
/ cu “răguşeală”, etc., procesul respectiv fiind “ruga”, cu “rug”
de spini sau “rug” de foc (apoi apărând tot ceea ce ţine de
“regal”, ca “regat”, “rege”, “regină”, ori “glorie” / glo-ria,
“gură” / gu-ra, ş.a.), cuvinte evident formate din combinarea Ra-
Ga; “gălăgia” (consonantic G-L-G) s-a suprapus peste rădăcina
G-R-G a Gherghilor. Cei care rugau Gea prin răgete erau “Gea-
ragi” / Gearagi, ştiuţi Româneşte ca Gealaţi: Uriaşii vechii
credinţe în Marea Mumă a Pământului Ga dar şi în Tatăl Ceresc
Ra, vestiţi viteji, pomeniţi şi în miturile diluviene; unele
elemente ale Cultului Soarelui, ca Graiul şi compoziţiile sale
inclusiv colindate, ca Nedeile în Munţi, ca săgetarea norilor
320
întunecați pentru protejarea strălucirii Cerești, ca dansurile
exorcizante - de vindecare - ale Căluşarilor, ca inscripţionările
deosebite / aparte din grote, de pe locuinţe, haine ori tatuaje sau
colaci, etc., n-au mai fost în practicile obişnuite ale altor popoare
din lume, ceea ce denotă originalitatea şi primordialitatea Ra-
mană (a paleoliticilor din spaţiul de acum al României =
“Oamenii Raiului”) iar asemenea aspecte nu-s de neglijat, ci de
considerat, ca foarte importante în “citirea” marelui /
îndepărtatului trecut.
Dr. Traian Stănciulescu în “Miturile creaţiei” a scris
despre evoluţia limbajului simbolic: “Se cuvine ca o exegeză
minuţioasă asupra genezei cuvântului să cuprindă şi răspunsul la
întrebarea: este cuvântul originar de natură individuală sau
socială? Altfel spus, este el rezultatul unui ‘homo nomenclator’
sau ‘erou civilizator’ care ar fi dăruit omului de rând cuvântul
spre folosinţă ori dimpotrivă este cuvântul rezultatul unui
îndelungat efort colectiv, în care individul creator de cuvinte şi-a
estompat până la pierdere locul privilegiat? În istoria acestei
interogaţii s-au formulat argumente atât pentru un punct de
vedere, cât şi pentru altul. Cuvântul originar este în egală
măsură rezultatul unui act individual care se socializează şi al
unui act social care se individualizează. Fondul primitiv de
cuvinte (numele de obiecte, fenomene sau procese) s-a născut pe
calea mimetismului în diferitele sale variante. Formele
simbolice ale limbajului non-verbal, mai întâi, şi ale celui
verbal, mai apoi, s-au dezvoltat pe fondul deja existent al unei
conştiinţe colective semnificatoare. Psihograma cuvântului prim
era deja o realitate constituită la nivelul grupului. Mecanismul
imitaţiei a fost angajat decisiv în procesul socializării
cuvântului-simbol. Reproducerea imitativă a substratului sonor /
semnificant a devenit un exerciţiu practic cu efecte tot mai
evidente la nivelul grupului prin repetiţie, prin extinderea
comunicării la scara unor grupuri umane tot mai largi şi în spaţii
geografice tot mai ample - în paralel cu creşterea eficienţei sale -
şi prin estomparea la nivelul grupului a semnificaţiilor originare
în acelaşi timp cu dobândirea unor accepţiuni conotative
asociate aceloraşi semnificanţi sonori (dacă pentru un anume
individ cuvântul ‘cer’ era asociat cu luminozitatea şi căldura
soarelui - generându-i o stare de destindere şi linişte sufletească
- altuia îi amintea atotputernicia furtunii şi deci reacţia de
temere, de nelinişte în faţa naturii cosmice, a necunoscutului):
mecanismul a fost de resemnificare a cuvântului faţă de
referenţialele sale, de care s-a folosit simbolismul cosmogonic /
mitic, astfel explicându-se natura conotativă a limbajului
simbolic arhaic. Cu privire la dialectica natural-convenţional:
limbajul predominant simbolic / motivat din perioada arhaică s-a
transformat într-un limbaj predominant semiotic / nemotivat
(transformare concret dovedită de constatarea că în limbile
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

arhaice procentajul cuvintelor intrinsec motivate - fiinţe îi păstrează mai mult sau mai puţin fidel imaginea, aşa şi
onomatopeice, interjective - şi al celor cu simbolism fonetic a omul născut din trup de zeu va reproduce ‘chipul’ aceluia,
fost mult mai mare decât cel prezent în limbile moderne. Cu printr-un grad anume de asemănare. Creaţia magică a omului,
privire la dialectica individual-social: cuvântul a ajuns în prin intermediul cuvântului generator se manifestă sub semnul
procesul interacţiunii simbolice prin interacţiunea de conţinut aceluiaşi principiu. Cuvântul ‘magic’ posedă un conţinut
(respectiv prin confruntarea conţinutului expresiilor verbale informaţional (semnificat) care este transferat prin rezonanţa
vehiculate cu imaginile mentale pre-existente, generate de propriului substrat (semnificant energetic) unui substrat exterior
realităţi, şi aducerea lor treptată la numitorul comun) şi prin (semnificant substanţial). În perspectivă cosmogenetică, omul a
interacţiunea de formă (rezultând din găsirea expresiei sonore apărut ca ‘semn al creaţiei divine’: ‘ceva’ care suplinea ‘altceva’
adecvate unei realităţi anume şi din adaptarea semnificantului (voinţa de exterioritate a divinităţii) şi avea semnificaţie pentru
sonor la particularităţile morfo-fiziologice ale membrilor ‘cineva’ (divinitate mai întâi, omul însuşi mai apoi). Dobândirea
colectivităţii), cele 2 modalităţi de rafinare a cuvântului fiind conştiinţei de sine, prin resemnificarea propriei geneze, l-a
complementare, forma lui finală fiind media acelor prefaceri de transformat pe om în demiurgul unei deveniri tinzând mereu
natură sincronică. În această ultimă alternativă, semiotică, în spre sacralizare, prin asemenea resemnificare orice creaţie
care semnificaţia prefigurează semnificantul - respectiv umană urmărind modelul exemplar al creaţiei cosmice: astfel,
conţinutul prefigurează forma - s-a conturat nevoia regăsirii creaţia umană a devenit semn al creaţiei divine, pe care a
începuturilor prin formularea credinţei potrivit căreia: La suplinit-o în faţa conştiinţei profane. Originea sintagmei
început a fost ‘Cuvântul’. Creaţia cosmică prin cuplarea de tip simbolico-figurative de tipul Cer / Tată - Pământ / Mamă se află
sexual a asociat 2 principii cosmice generatoare: un principiu fie în experienţa comună, obişnuită, fie în cea imaginativ-
feminin, reprezentând în esenţă matricea receptoare, substratul- creatoare, în cea onirică sau paranormală, individuală sau
semnificant pentru un principiu masculin fecundator (conţinut transindividuală, în experienţa insolită, neobişnuită, a întâlnirii
informaţional-semnificat). În această interpretare, s-au realizat omului cu ‘semenii întru raţiune’ aparţinând unor ignorate lumi
corespondenţele semiotice dintre masculin şi semnificat pe de o cosmice”.
parte, respectiv feminin şi semnificant pe de altă parte. Practic,
printr-o atare hierogamie cosmică a avut loc fenomenul de
geneză al ‘semnului cosmic’, ca diadă semnificant-semnificat ce
a îmbrăcat numeroase forme particulare, de la cele ale zeităţilor
secunde născute în urma acelei împrejurări, până la apariţia
structurilor cosmice fundamentale ale lumii (stele, lună, soare,
etc). Principiile genitoare ale lumii s-au manifestat sub forma
cuplajului concret definit (cazul perechii Cer-Tată / Pământ-
Mamă), cu regăsirea în motivul androginismului cosmic, în care
‘semnul cosmogenetic’ pare deja constituit ca unitate paradoxală
a masculinului cu femininul, a semnificatului cu semnificantul”.
(În lume au mai existat şi alte tipuri de creaţie - din ou, de tip
sacrificial, Magică, etc. - însă acelea au fost colaterale, Gherga /
Gher-Ga fiind o creaţie sexuală / erotică, apărând din dragoste /
iubire; de altfel, proto Indo-Europeana “kăr” a fost rădăcina
pentru “drag” iar mult mai târziu a fost o legătură între “Drag” și
“Trac” - după cum a observat și cercetătorul Român Adrian
Bucurescu - în sensul că “Dragae” era înțelesul Antic pentru
“atrăgător”). Despre om, ca “beneficiar al cosmogenezei”, Dr.
Traian Stănciulescu - preşedintele Societăţii Române de
Semiotică - a mai enunţat: “Apariţia fiinţei umane a asociat
demersului creator o conotaţie pragmatică: aceea a modelării
prin voinţă şi putere divină a unui nou tip de receptor, aparent
neangajat în creaţie, dar făcând parte din ea. Corespunzător
tipurilor de antropogonii mitice, omul apare ca un semn, ca un
rezultat al proiectului divin. În calitate de ‘semn’, omul poate fi
definit prin câteva raporturi instituite între semnificant şi
semnificat. Geneza de tip biologic regăseşte, în esenţă,
corespondenţa dintre principiul activ / masculin (cu semnificaţia
genetică a lichidului seminal, cuprinzând semnificatul fiinţei ce
urmează a se naşte) şi principiul pasiv / feminin, substratul
receptor, semnificant absolut indispensabil naşterii ‘semnului’
care este omul. Naşterea din ovoid a omului presupune regăsirea
aceleiaşi ‘dualităţi semnificative’ în cuplajul dintre un principiu
entropic nestructurat, semnificant / substrat de tip ‘albuş’, cu un
principiu ordonator, negentropic, de tip ‘gălbenuş’.
Antropogonia prin metamorfoză desfăşoară, în ultimă instanţă,
principiul rezonanţei universale, al holografiei care face ca
partea să se dezvolte în consens cu întregul. Aşa cum prin
informaţia / semnificaţia ADN-ului orice fărâmă din trupul unei
321
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Cer-Pământ = Gher-Ga a făcut ca Gherga să se înscrie
în acel scenariu ancestral, străbătând viguros mileniile. Este de
remarcat că străvechea rădăcină Sanscrită şi Indo-Europeană
“Bhă” - pentru ceea ce însemna “Lumină”, respectiv “Cuvânt” -
a rămas ca prefixul numirii atât pentru Bănat / Banat, cât şi
pentru Gyagar (India): Bhărat; iar aşa după cum a anunţat de
exemplu Biblia, “la început era Cuvântul” (Platon enunţând că
la început a fost ideea, toţi Anticii venerând şi lumina), în
Sanscrită (“San-scrită” = “Sfânta scriere”) “bhanati” fiind “a
vorbi”, în Armeană “ban” rămânând cu înţelesul de “cuvânt”,
etc. Reluând cu aşa “cheie” / “metodă” ceea ce era “la început”,
n-ar fi doar teritoriile denumite Bhănat / Bănat şi Bhărat / India -
succesoarele imediate ale diluvianului Imperiu Borean / Atlant,
devenite centrele primelor Civilizaţii post-diluviene, la apus şi la
răsărit de Cornul Abundenţei / cealaltă Civilizaţie diluviană - ci
şi semnificaţiile lor ca locuri de “suflet”, căci dintru începuturi
sufletul a fost numit “Ba” (cu înţeles de “sclipire”): în mare
vechime, “coarnele” substituiau “razele” (prin “corn” fiind de
înţeles “rază”, utilizarea substitutului de “corn” fiind - de-a
lungul timpului şi în diverse culturi - în variate contexte); de
exemplu, sub forma Sanscrită Bhautta era ceea ce autohtonii
aveau mai simplu ca Bod pentru Ti-bet (prefixul “Ti” - Chinez
“Po” - însemna “înalt”). Nu este deloc de neglijat echivalența
orientală “B” pentru “P”: de pildă, ceea ce era “Pa” în Vechea
Europă / adică în apusul Vechii Lumi a ajuns “Ba” în răsăritul
Vechii Lumi. Sufletul Soarelui “Pa-Ra” a ajuns simbolizat prin
organul sexual masculin “Pu-La” (suprapunerea “R”/“L” fiind
de asemenea considerată), concret în Vechea Lume “pula” -
venerată prin Cultul Phalic - reprezentând purul suflet solar: se
ridica, strălucea / “stră-lucea” când era la culme și se calma, în
mod similar cu traseul Soarelui Ra pe Cer (ce zilnic răsare în
zori, strălucește / “stră-lucește” la culme și apune); pe de altă
parte, stropitul cu apă - cu mană sau rouă - de altfel, ploaia fiind
dintotdeauna apreciată pentru roadele ce urmau după ea,
simboliza stropirea cu spermă / dintotdeauna apreciată pentru
fertilizarea ce urma după ea. “Ba-Nat” / “Ba-Anat” era atât
sufletul Zeiței A/Nat, cât și regiunea sfintei A/Nat (“Pa-Nat” /
“Pa-Anat”) iar “Bhă-Rat” egala în pronunție orientală tipică
“Phă-Rat”, anume “Sacrul Regat”, Țara înaltului Soare,
binecuvântata Indie aflându-se la poalele celor mai înalți Munți
din lume, acolo unde răsărea Ra, fiind tărâmul Zeului Ra.
Ulterioara cultură hindusă din Bhărat / India - cu începutul
dezvoltării în Bazinul Indului / locul Civilizației Ghaggar,
Fluviul avându-şi izvorul în Munţii Karakoram - a reprodus
onomastic, pentru Inzi, prin “In-Du” pe Zeul (“Za” / “Da”)
“An”, devenit acolo “In”: din Epoca Pietrei, trecerea de la Anu’
Vechi la Anu’ Nou a fost sistematic marcată în “Ba-Anat” /
Baanat, similar fiind şi în Bhărat / “Bhă-Rat”, la început numai
în N Indian, mereu în luna Martie (inclusiv în prezent, oficial
Anul Nou Indian e cel corespunzător calendarului hindus, în
Martie iar în Baanat / Banat - şi în general în spaţiul Român -
Tradiţia Anului Nou celebrat la Mărţişor a fost abandonată abia
în Epoca Modernă, amintirea rămânându-i în colinde / folclor şi
în istorie, învierea naturii primăvara prin apariţia unui An Nou
în locul celui vechi regăsindu-se în străvechea temă şamanică
Siberiană a învierii, atestată mult anterior de pildă decât timpul
când a scris Biblia despre înviere); conform savantului Român
Petru Caraman 1898-1980, de la început rolul colindătorilor era
de mesageri ai fericirii, dânsul văzând Sud-Estul Europei ca pe o
“zonă culturală unitară” unde se manifestau credinţe religioase
de sorginte paleolitică, cu referire particulară la datina
colindatului, ce avea “trăsături comune la popoarele cele mai
diverse de pe spaţiul imens pe care s-a întins tipul oriental al ei,
322
adică de la Marea Egee şi din regiunile pontice până la Baltica şi
la Marea Albă în direcţia sud-nord iar de la Adriatica şi munţii
Boemiei spre Ural şi chiar dincolo, în direcţia vest-est”. Despre
“Sfânta zi a Învierii”, Emil Gherga - secretarul de redacție al
revistei “Banatul” - a scris în primăvara anului 1926: “În viața
noastră încărcată cu multe griji mari și mărunte, am ajuns iarăși
în anotimpul cel mai frumos și cel mai poetic. Zilele cumplite
ale iernii au trecut, nelăsând nici o urmă. Pământul acoperit încă
ieri cu zăpadă s-a liberat de această povară silnică pentru ca să
ni se prezinte ochilor noștri obosiți deja de înfățișarea monotonă
a iernii în îmbrăcămintea sa cea nouă. Cerul, cel până acum
întunecat și nepătruns, din cauza norilor ce-l împresurau, se
înseninează, lăsând să pătrundă o dulce rază de lumină spre
pământul dezghețat, pe care apoi să-l îmbrățișeze ca pe un bun și
iubit amic pe care nu l-a văzut demult. Totul e nou, totul e vesel.
Totul se bucură de această regăsire, de această reînviere a
soarelui, care prin puterea sa a redat nouă viață câmpurilor,
făcându-le haine noi și frumoase dând astfel tuturor lucrurilor un
aspect sărbătoresc. E primăvară. E primăvara primenirii. E
primăvara învierii. În timpul acestei redeșteptări a naturei se ține
cel mai frumos praznic creștinesc, praznicul învierii a Domnului
Vieții, praznicul învierii noastre. Negura deasă ce ne învăluia
sufletele dispare în fața acestei lumini atotputernice. Ghiața rece
a nepăsării ce ținuse în ghiarele sale inimile noastre, se topește.
Întreaga noastră ființă cuprinsă de dragostea de sine, se
încălzește de o iubire nouă, care dă naștere la dorinți
necunoscute până acum. Totul se bucură, totul se înveselește în
noi, căci e ziua primenirei noastre sufletești. Să ne iubim în
această zi, să ne privim sincer în ochi față în față, să ne iertăm
greșelile din trecut și să ne regăsim în noi înșine unii pe alții și
astfel să reînviem spre o nouă viață mai curată. Patimile
furtunoase dătătoare de dureri să se potolească, căci e ziua păcii!
Nimic să nu turbure armonia inimelor iar deasupra noastră în
văzduhul luminos să plutească atmosfera împăcării, căci a sosit
Sfânta zi a Învierii”. Dr. Haluk Berkmen (profesor universitar
din Istanbul / Turcia) a scris: “Pentru oamenii din vechime,
soarele era mare divinitate. Soarele era sfânta putere de după
orizont: ziua lumina şi încălzea, fiind simbolul creatorului vieţii;
după ce apunea, animalele sălbatice ieşeau la vânătoare. Prin
urmare, soarele simboliza viaţa, bunătatea şi protecţia, prezenţa
sa fiind confortabilă, îndepărtând temerile oamenilor timpurii.
Orice creatură care se bucura de soare era apreciată ca având
puteri mistice. Păsări ca vulturul sau animale precum capra erau
astfel de vieţuitoare sacre. De asemenea, munţii - formaţiuni
naturale luminate şi încălzite cel dintâi după răsăritul soarelui -
erau de asemenea iubiţi. Oamenii credeau că puterea caprei se
afla în coarnele sale: cu cât erau mai lungi - şi prin urmare mai
răsucite - cu atât conţineau mai multă putere (erau considerate
semne de forţă şi de energie specială). Toate animalele
încornorate au ajuns să fie considerate sacre iar străvechii lideri
au început să poarte coarne ornamentale pentru a arăta că erau
puternici, că erau încarnările divinităţii solare pe pământ şi
puteau demonstra legăturile mistice (prin ritualuri şi dansuri, în
jurul focurilor - deoarece acelea aveau caracteristicile de forţă
solare, prin intensităţile arderilor lor - focurile ajungând astfel şi
ele sacre). În EurAsia a fost prima slăvire solară din Vechea
Lume (după cum o demonstrează petroglifele)”. La hinduşi şi
Sumerieni, coarnele de taur aveau caracter lunar; coarnele de
berbec aveau caracter solar. În vechile culturi orientale - din
India, Iran, etc. - taurul simboliza puterea; în Vechea Europă
taurul era partenerul masculin al Marii Zeițe Mamă.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
În arealul Carpato-Dunăreano-Pontic n-ar fi deloc
“deplasată” fuziunea dintre străvechile denumiri pentru cereasca
forţă spirituală “Ma” şi strălucirea “Gher”, în “Ma-Gher”,
înţelesul pentru forţa Ma a lui Garghe fiind Ma-Garghe = Marte
(rădăcina regăsindu-se la moarte, Mărţişor, Martin, Marte,
Martie, etc. după ce inițial a fost pentru lună “Ma-sa”, adică
literalmente “sfânta forță spirituală” Ma a Selenei), lingvistic
323
“T” fiind dovedit că a acoperit “G”. În cartea “Din istoria
formelor de cultură arhaică”, publicată în 1973 de savantul
A/Român Gheorghe Muşu, e scris: “În raza tipului general al
zeităţilor anului şi vegetaţiei, cum şi a reprezentanţilor acestora,
apare mai întâi figura zeului Marte, zeu al vegetaţiei la origini,
devenit apoi zeu al războiului, evoluţie sau bipolaritate pe care
am văzut-o la traci şi o găsim de asemenea la fosta comunitate
italo-celtă. El lua înfăţişarea cuvenită unui zeu al vegetaţiei la
sfârşitul anului vechi şi începutul celui nou, care - în vremea
veche - era situat în luna ce-i poartă numele. Astfel, în fiecare
an, în martie, pe străzile Romei era dus în procesiune un om
îmbrăcat în piei, era lovit cu lungi nuiele şi alungat din cetate; el
era numit ‘bătrânul Marte’ şi din moment ce respectiva
ceremonie avea loc în ajunul primei luni pline a vechiului an
roman (ce începea la 1 martie), omul îmbrăcat în piei trebuia să
înfăţişeze pe Marte din anul trecut, care era alungat la începutul
noului an. Or, Marte era la origini un zeu al vegetaţiei, nu al
războiului. Lui Marte îi adresau ţăranii romani rugăciunile
pentru sporul grâului şi al viilor, al pomilor roditori şi al
păduricilor; pe deasupra - pentru ocrotirea turmelor - fermierii îi
aduceau sacrificii lui Marte sub numele său: de Marte al pădurii
‘Mars Silvanus’. Numele lui Marte, din fondul egeean, îl arată
ca un Kouros, ca ‘Tânărul’, cel plin de vigoare, cum era şi zeul
războiului Ares ‘Ma-mertos’ (‘descendent’ din Marte); Marte
personifica pregnant notele şi înfăţişările atribuite tânărului ca
zeu al războiului, succesiunea pentru funcţia de ‘rege al
dumbrăvii’ fiind prin luptă şi omor: titlul său de rege al pădurii
indica în mod clar caracterul silvestru al zeităţii pe care o servea
şi - deoarece putea fi atacat doar de acela care ar fi smuls
creanga unui anumit copac consacrat - se putea spune că propria
sa viaţă era legată de cea a copacului”. În studiul “Din mitologia
tracilor” publicat în 1982 de acelaşi savant A/Român Gheorghe
Muşu, stă scris: “Marte, la origini divinitate a vegetaţiei noi din
primăvară, care de aceea da şi numele lunii respective - cea
dintâi - se relevează ca atare şi prin numirea sa, cu înţelesul
corespunzător, ‘Tânărul’, trecând apoi şi în ipostazierea de la
capătul opus, al vegetaţiei pierite în iarnă - ca ‘Bătrânul Marte’ -
alungat ritual la începutul noului ciclu, din primăvară; din
stadiul primar, cu cele 2 faze ‘ortodoxe’ de la ‘capătul de jos şi
de sus’ al istoriei sacre a zeităţii s-a ridicat apoi acea zeitate a
războiului”. De altfel, la Gherdap - pe malul Bănăţean, regiune
posibil asimilată şi ca “Lumea Cealaltă” - au rămas
reprezentările cultice ale morţii, Grec având numele de Thanatos
/ în stranie rezonanţă mai ales cu “Bhanatos”, cu echivalenţa
Orcus / Horkos şi care Latin se numea Mors (părinţii săi erau
Noaptea şi Întunericul, fratele său era Hypnos / Somnus iar
surorile sale erau Kerele, patronând morţile violente); în 1913,
academicianul Român Vasile Pârvan a descris înfăţişarea sa
Antică din Zernesium / Orşova: “Geniul morţii - sau cu numele
propriu Thanatos - e ca de obicei cu picioarele încrucişate,
sprijinindu-se în somn (ochii îi sunt închişi) pe o torţă mare
plecată cu flacăra spre pământ”. La începutul secolului VI î.C.,
poetul Stesichorus din “Grecia Magna” / Sudul Italiei le numea
pe Kere ca Gherghine / Telkine (Eustațiu le-a identificat de
sorginte Curetă din Creta / Aeria iar Sf. Isidor - din Sudul
Spaniei - în “Etimologii” 14:16 a scris despre Aeria / Creta că
era denumită astfel după un Curet: în fruntea Curetă a fost
legendarul rege Gargo, un semi-zeu; în Vechea Lume, Gargo =
Gargo-ris / Gargoris era știut ca primul rege căruia i s-a putut
atribui producerea mierii).
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Thanat în Banat
În “Inteligenţa materiei” din 2009, Dr. Dumitru Dulcan
a enunţat: “Eros şi Thanatos, sexualitatea şi moartea. Iată 2
termeni aproape antonimici. Foarte probabil, condiţiile de mediu
au cerut pentru supravieţuire indivizi mai adaptaţi, capabili de
răspunsuri noi în faţa vieţii. Astfel de indivizi nu puteau să apară
decât din 2 surse ereditare diferite. Şi atunci a apărut
sexualitatea şi - odată cu ea - moartea. Moartea a fost preţul
plătit pentru sexualitate. Iată de ce - simbolic vorbind - Eros şi
Thanatos au fost creaţi odată, de ce plăcerea nu poate exclude
durerea, de ce spectacolul lumii la care asistăm astăzi nu ar fi
fost posibil fără ca Adam şi Eva să părăsească raiul nemuririi. 2
indivizi diferiţi ca zestre genetică vor genera pe un al treilea,
care nu va mai fi identic cu părinţii săi. Împlinindu-şi ‘visul’,
trec în nefiinţă. De acum lumea, cu diversitatea de forme care îi
conferă măreţia, ineditul şi atracţia, îşi va lua zborul. Omul
însuşi - ca una din formele acestei lumi - îşi datorează existenţa
acestui ‘păcat originar’, ca să folosim expresia atât de mult
324
comentată. Inversând datele problemei, putem să raţionăm şi
altfel. Dacă prin moarte s-a ajuns la evoluţie şi prin ea la om,
atunci se poate spune că la baza vieţii noastre ca fiinţe evoluate,
la baza civilizaţiei, culturii şi gândirii stă fenomenul morţii.
Naşterea şi moartea devin cei 2 poli între care pendulează
întreaga noastră biologie. Ambii poli devin sursă de creaţie. În
afirmaţia şi negaţia lor este încrustată toată existenţa lumii vii.
Cu excepţia gândirii umane care încoronează opera evoluţiei pe
Terra, sexualitatea ne apare ca fenomenul cel mai frapant din
universul viu. Dacă găsim că este normal ca în acelaşi organism
2 funcţii diferite să fie coordonate în vederea împlinirii unui
singur scop, în sexualitate ne apar 2 organisme separate care
trebuie să coopereze în vederea unui scop unic. Ce mister le
cheamă? Oricât ni s-ar părea de suficientă explicaţia instinctelor,
trebuie să recunoaştem subtilitatea înţelepciunii pusă de natură
în ele. Nici un instinct nu dezlănţuie atâtea forţe, nu se foloseşte
de o recuzită aşa bogată în manifestări şi nu rămâne atât de orb
în faţa raţiunii. O incursiune sumară în istoria sexualităţii lasă
impresia că natura a făcut risipă de materie creând o aşa de mare
diversitate de vehicule pentru organele de reproducere când -
fiziologic vorbind - nu era nevoie decât de un testicul şi un ovar.
Aceste 2 organe conţin în sine toată magia lumii, atrasă fără
încetare de misterul actului erotic. Ele sunt expresia polarităţii
sublimate prin plusul şi minusul care definesc materia în
univers. De la particula elementară din adâncul materiei şi până
la organismele vii, pe căile neumblate ale galaxiilor sau în
corola diafană a florilor, pretutindeni plusul îşi caută minusul
întreţinând mişcarea, existenţa, viaţa. Pentru acest motiv,
sexualitatea conţine adunate în sine toate contrarietăţile lumii:
mister şi amăgire, măreţie şi slăbiciune, pasivitate şi pasiune,
atracţie şi repulsie, facere şi desfacere, într-un cuvânt întreaga
tramă a creaţiei. De aceea, sexualitatea rămâne funcţia în care
biologia a investit cel mai mare capital şi a creat cele mai
neaşteptate forme de manifestare. Satisfacerea instinctelor oferă
omului o gratificaţie, dar nici unul nu angajează o trăire psihică
de o asemenea complexitate şi profunzime. Omul este singura
fiinţă care depăşeşte rolul pur biologic al sexualităţii, pentru că
el este singura fiinţă capabilă să creeze în afara esteticii naturale
o estetică a sa, proprie. Îşi transfigurează în tot ceea ce înseamnă
artă, bucuria dragostei, care pentru om devine o emanaţie
înnobilată, a actului procreativ şi nu o simplă funcţie de
reproducere. Valenţele sale fizice sunt transformate în valenţe
afective cu adânci implicaţii psihologice. Erosul devine pentru
om împlinire, sete de unitate, de desăvârşire, de infinit, de sens,
de supremă exaltare. De aceea prin dragoste sunt puse în acţiune
toate resorturile omeneşti, de aceea o astfel de trăire ne
angajează atât de mult fiinţa, transmiţând fiorii săi până în
ultima noastră celulă. Ca orice act fiziologic, şi actul erotic se
desfăşoară în baza unui ‘program’, a cărui declanşare necesită o
serie de semnale. Aici natura n-a făcut economie nici de
mijloace, nici de inteligenţă. Aria stimulilor erotici la om este
mult mai extinsă decât la alte vieţuitoare, pentru că în erotismul
uman este adânc implicată sfera sa afectiv-voliţională. Aici rolul
de a atrage îl are femeia. De aceea, ea este mult mai înzestrată
cu ‘semnale erotice’ decât bărbatul. Există fireşte o gamă largă
de nuanţări, de la bărbatul cel mai ‘Marte’ până la femeia cea
mai ‘Venus’, care - în ciuda faptului că se caută - numai arareori
se găsesc în limitele idealului hrănit în adâncurile
subconştientului. Acceptăm ca pe o axiomă ideea că naşterea şi
moartea se înscriu în ordinea naturală a lucrurilor. Şi totuşi de ce
moartea? De ce într-o lume care este infinită ca întindere tot
ceea ce există are o durată finită?” Onomastici străvechi ca Anat
și Thanat ori toponimii ca Banat și Anatolia, ş.a. - folosite şi în
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
prezent, la începutul mileniului III - nu înseamnă că-s recente
istoric, denumirile desigur fixându-se datorită folosirilor
îndelungate, milenare (de exemplu, presupunerile de gen nefiind
frânate prin atestări doar Medievale - ca aceea pentru Banat din
mileniul I, când în Banat fixarea cuvântului a fost de prima
scriere din lume în mileniul VI î.C., cu elemente precursoare
Atlante în mileniul VII î.C. la Gherdap - şi nici de lipsa vreunor
atestări explicite directe despre Banat din preistorie, ci
alimentate prin deduceri, de circumstanţele contextuale, mai
mult sau mai puţin indirecte, ș.a.m.d.): denumirea Banat n-a
apărut brusc doar în Evul Mediu - când a fost larg consemnată -
ci aşa ceva îşi avea fundamentul mult mai vechi (similar cum s-
au conservat o mulţime de toponimii străvechi chiar în Banat ori
în jurul său iar tocmai cu numele regiunii să nu se petreacă la
fel, ar putea părea chiar ciudat, aparte de context). Așa cum Râul
Timiș curge în Fluviul Dunărea și în urmă cu milenii Râul
Tamos curgea în Fluviul Po-Tamos; confluența lor este în Banat
(fosta regiune de suflet a Mamei Anat, partenera Tatălui An, la
întâlnirea celor 2 ape curgătoare până la sfârșitul secolului XVII
fiind cetatea Gradiscea), areal unde era celebrată logodna
patronilor Zei cu Mărţişoare: o particularitate existentă în lume
nu altundeva decât doar pe Valea Dunării inferioare (Mărţişoare
există şi acum de 1 Martie, dată când în vechime se sărbătoarea
Anul Nou, anume festivitatea logodirii Marii Mame cu Tatăl
An, cununia lor fiind marcată în 21 Martie - la echinocţiul de
primăvară - când ziua egalează noaptea).
325
Dr. Ion Ghinoiu a scris în 1999 (cu referire şi la
obiceiurile Ţinutului Almăjului din Banat - străbătut de Nera,
Râu paralel cu Timişul, izvorând din Munţii Semenic / cândva
sub dominare șamanică şi curgând în Dunăre - numele de “Al-
măj“ / “Al-moş” reproducând particula de sfinţenie “Al” şi pe
cea de vechime “moş”, zona ca atare fiind a “Sfântului moş”):
“Sensul vechi al cuvântului ‘nuntă’ era cel de împerechere în
vederea procreerii. Este posibil ca actul nupţial petrecut în văzul
tuturor să fi fost preluat, într-un târziu, de substitute divine,
paralel cu dezvoltarea sentimentului de pudicitate. Bătutul
parului pentru întemeierea adăpostului, ca de altfel şi primele
invenţii tehnologice (aprinderea focului prin frecarea lemnelor,
semănatul cu parul, zdrobitul seminţelor cu maiul în piuă, etc.)
îşi au originea la limita dintre natură şi cultură, în reflexologia şi
mişcarea de dute-vino a actului sexual. Structura ceremonialului
nupţial aminteşte de o posibilă iniţiere sexuală a tinerilor de
către naşi, reprezentanţi ai strămoşilor în linie paternă, practică
atestată până târziu la unele societăţi arhaice. Nunta - denumire
înrudită cu naşii, nu cu mirii - dezbrăcarea mărului împodobit de
către naş, obiceiul atestat în Ţinutul Almăjului ca mireasa să nu
doarmă în prima noapte cu mirele, folclorul erotic, în special
strigăturile de nuntă referitoare la naş şi fină, la naşă şi fin,
precum şi strigăturile aluzive la cumetrii şi zicalele populare
(‘Naşul vede întâi p... miresei’, ‘Înaintea ginerelui trece naşul’,
‘O dată vede naşul p… finei’) ridică problema controversată a
iniţierii finilor de către naşi în vederea procreerii. Instituţia
năşiei ne trimite dincolo de semnificaţia creştină a termenului -
unde Biserica îi consideră pe naşi părinţi spirituali ai finilor - la
bărbatul cel mai în vârstă, la ‘tatăl’ sau strămoşul neamului, la
conducătorul care îşi manifesta (direct sau prin diferite
substitute) rolul fecundator al femeilor. Consecinţele creatoare
ale actului nupţial se ţin lanţ: întemeiază la nuntă un adăpost
geomorf, ‘casa copilului’ locuită de Omul-Ou în viaţa
intrauterină (pre-existenţa) şi la naştere un adăpost antropomorf,
trupul / Omul-trestie în viaţa extrauterină (existenţa). Alaiul
mirelui în drum spre mireasă e asemuit cu vânătoarea rituală,
specifică şi altor ceremonii de aflare a locului favorabil pentru
adăpost. Foarte interesant este obiceiul consemnat în unele sate
ardelene de a pune la poarta miresei, într-o prăjină înaltă, o oală
cu cenuşă ce trebuia spartă de mire prin aruncarea băţului; în
sudul ţării, prăjina a fost înlocuită cu un stâlp din vârful căruia
mirele - dovedind bărbăţie şi cutezanţă - trebuia să coboare
colacul. Oala umplută cu cenuşă din vârful prăjinii era
substitutul fiarei a cărei moarte violentă întemeia un nou ciclu
uman, aşa cum moartea măştii Turcii / Cerbului la Crăciun
întemeia un nou ciclu calendaristic. Anul de o duzină de luni şi
veacul de om de câteva decenii erau personificări ale timpului.
Oala - substitut al fiarei - trebuia cu orice preţ omorâtă / spartă
de împărat sau de suita sa, după care alaiul nupţial al mirelui era
lăsat să pătrundă în spaţiul sacru de întemeiere, curtea miresei.
Acolo, în spaţiul matrilocal, amintire a societăţii neolitice
matriarhale, nu în spaţiul patrilocal al societăţii patriarhale indo-
europene, se desfăşurau cele mai interesante acte magice de
întemeiere a casei copilului, numite - generic - ‘cererea miresei’
în interiorul Carpaţilor şi ‘colăcăria’ în exteriorul Carpaţilor
(consacrarea divină a mirilor şi iniţierea lor sexuală prin
împerecherea substitutelor sacre). Pot fi formulate 2 ipoteze:
dacă spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost neîntrerupt locuit,
atunci cultura populară ar trebui să confirme prin analogii sau să
infirme prin lipsa lor descoperirile arheologice referitoare la
viaţa religioasă a vechilor europeni în general şi la credinţa în
Zeiţa Pasăre neolitică în special; dacă asocierea imaginii
universului cu oul era numitorul comun al mitologiilor lumii,
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
este de presupus că vieţuitoarea care se naşte din ou şi crează ea
însăşi oul - pasărea - să fi reprezentat marea divinitate a vechilor
europeni, cea care dădea şi lua viaţa, aşa cum în folclorul
românesc barza, pasăre de baltă, aducea pe înţelesul oricui,
prunci la naştere iar gaia, pasăre de pradă, îşi revendica pe
înţelesul oricui, morţii. Spre deosebire de zeii civilizaţiei clasice
greco-romane care încă din Antichitate au intrat într-un proces
de disoluţie, zeii civilizaţiei carpatice continuă să-şi facă apariţia
în peisajul românesc: ei au zile de celebrare în calendarul
popular, sunt invocaţi să dezlege ploile (Paparuda, Caloianul), li
se jertfesc animale (porcul la Crăciun, mielul la Sângiorz), să
afle ursita (Maica Precesta), ş.a.; substitutele lor zoomorfe
(Căluşul, Capra, Cerbul, Turca) se nasc, se desfată şi mor,
împreună cu timpul cu care se confundă, asistate de anturajele
lor divine - cete de fecioare sau de feciori - la marile sărbători
sezoniere. Oamenii le admiră nu numai frumuseţea şi dansul lor
fără egal, ci şi glasul imitat de diferite instrumente preistorice:
toaca de lemn, buhaiul la Crăciun, surla la Paşti, ş.a. Dar ceea ce
surprinde cu adevărat pe cercetător este păstrarea amintirii Zeiţei
Pasăre neolitice - Gaia - de la care pornesc arborii genealogici ai
mai multor zei şi mitologii indo-europene”.
“Ta-mos” / “Ga-mos” era “bătrâna Ga” (în vechea
Greacă, prin “Gamos” era numită şi “nunta”): cu timpul, “G” s-a
schimbat în “T”, prefixul “po” a dus la “tamos” / “gamos”, fiind
vechea particulă a sfinţeniei (“din moşi” / adică din timpul
străvechi al moşilor); înţelesul Grec de “Râu” pentru “potamos”
era astfel conectat Sacrei Ga din vechime, fiind utilizat pentru
apa curgătoare ce o uda. “Okeanos potamos” folosit pentru
Dunăre preciza că era şi “Fluviul lui Okean” / Zeul apelor dulci;
“potamoi” era de pildă şi Scamandru / Meandrul Negru, Râul
izvorând în Gargarus - explorat temeinic în anul 1801 de către
Dr. David Clarke - la gura căruia a fost Troia (unde cercetătorul
German Paul Schliemann - nepot al celui care i-a descoperit
citadela - ar fi afirmat în 1912 că erau păstrate unele relicve
Atlante) iar Phrygienii / Frigienii foloseau Matoas pentru
Dunăre. Pe malul răsăritean al Dardanelelor - Strâmtoare lungă
de 61 km și lată de 1-6 km, prin care apa curge în ambele
direcții, curentul de la suprafață fiind dinspre Marmara spre
326
Mediterana iar curentul adânc, mai rece și mai sărat, fiind invers
- începe Anatolia, marea Peninsulă a fiului lui An, Atlas (de
unde și onomastica “An-Atlas” / “An-Atolia”) pentru ceea ce e
știută ca “Asia Mică”; la sfârșitul paleoliticului (în Epoca
Pietrei) a fost tărâm Atlant - al Zeului Atlas / “A-Tlas” - iar
apoi, în perioada succesoare a Epocii Pietrei, anume în Epoca
Bronzului, acolo a fost Troas / Troia, un Regat prosper maritim,
foarte avansat pentru timpul său, presupus ca succesor al
maritimei stăpâniri Atlante: așadar, nu doar onomastic a existat
asemănarea dintre “A-Tlas” și ”Troas” - prin rotacizarea
frecvent practicată în vechime, pe baza echivalenței
consonantice “L”/“R”, protetica vocală “A” fiind obișnuit
folosită în areal - ci și contextual, transmițându-se din timpuri
străvechi multe similitudini Atlante în Troia (asemănări
transmise acolo la fel ca și cele neolitice în Bazinul Dunării /
Bazinul celui mai apropiat Fluviu). Despre rotacizare - fenomen
tipic rârăiților Pelasgi, așa cum au constatat paleo-lingviștii - se
poate observa că unii Români, care la vârste mici ar zice “ael
culat” la “aer curat”, ajung practic pe măsura exersării practice
în timpul creșterii să-și corecteze pronunția pentru redarea
cuvintelor originale; e de remarcat că inclusiv în prezent
orientalii extremi - printre care majoritari sunt Chinezii, cei
vechi respectând totemic câinele, similar cu Chunii /
onomasticile lor de altfel înrădăcinându-se - au dificultăți în
pronunțarea “R”, în loc rostind “L”, astfel încât la ei Gherga ar
fi Ghelga: în EurAsia inclusiv azi calchierea “L” peste “R” este
răsăriteană iar fenomenul invers, adică rotacismul - anume “R”
peste “L” - este frecvent apusean. În regiunea mărginită la apus
de Râul “Ti-sa” / Tisa ce curge în Dunăre / Po-Tamos, Râul “Ti-
miş” / Timiş - cel mai lung al Banatului - poate fi văzut ca
apropiat de Ta-mos / Ga-mos (ca al “bătrânei Ga”, a cărei
regiune de suflet o străbate), curgând în Po-Tamos / Dunăre,
sacrul Fluviu al vechii Ga; corespunzător “Dicţionarului
etimologic toponimic” din 1980 al Maghiarului Kiss Lajos, la
venirea Slavilor în Banat, Timiş / “Ti-miş” se numea Tamiş /
“Ta-miş” - o denumire nu prea îndepărtată de “Ta-mos” / Tamos
- Ungurii apoi, când au venit, numindu-l Temes / “Te-mes”
(anterior, Romanii au preluat pentru Bazinul Timiş termenul
Trac de Tibis / “Ti-bis”, ce însă era folosit pentru “loc
mlăştinos”). Etimologia regiunii “Ba-Anat” / Banat - ca şi a
Anatoliei - poate fi legată foarte bine de consoarta Zeului An, în
Orientul Apropiat ea păstrându-şi numele Anat până în
Antichitate: timp de multe milenii, Marea Zeiţă a fost adorată
aproape pretutindeni în Vechea Lume; religia Marii Mame Anat
a fost atestată ca foarte puternică în Anatolia - marea Peninsulă
dintre Pont şi Mediterana patronată de Marea Zeiţă Mamă / pe
lângă artefacte, inclusiv denumirea fiind elocventă - dar şi în
Bhănat / Banat, regiune care poate să fi fost cea de suflet
(“Bhă”/“Ba”) al lui Anat = “Ba-Anat” / Baanat. Cuvântul - adică
lumina sau porunca Marii Mame - a fost scris pentru întâia dată
în lume în Bhănat, regiunea sufletului Zeiţei Anat (adică în “Ba-
Anat” / Banaat = Banat), la apus de Anatolia / “Anat-olia”; s-ar
putea observa - la “Anat-olia” - că “Olia” / “Olga” a fost
diminutivul pentru Helga / Gherga (cu atestare în multe limbi
vechi, la unele în uz până azi). Este poate relevantă şi o
menţiune din “Cartea lui Enoh” 69:12 (patriarhul pre-diluvian
echivalat de savanţi cu Hermes, care a descris amănunţit
legăturile sale cu îngerii - inclusiv călătoria în cer împreună cu
ei - în mod mult mai amplu decât a făcut-o apoi literatura biblică
despre îngeri): “Din acel moment, nu m-am dus în mijlocul
pruncilor oamenilor, însă m-am aşezat între 2 spirite, între Nord
şi Vest, unde îngerii primiseră corzi să măsoare locul rezervat
drepţilor şi aleşilor”; e de remarcat că în vechiul Egipt, pentru
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
“prunc” se folosea termenul “kherd”. Locul sacru - Raiul unde
creşteau copacii drepţilor - a fost menţionat de călătorul Eno -
Enoh / Hermes - ca situat “în zona apuseană, la marginea lumii,
unde începea Cerul” (ţinând cont de provenienţa sa orientală -
perspectiva descrisă de Enoh / Hermes înţelegându-se dinspre
zona dintre Phiaro / Nil şi Phrat / Eufrat - primul loc ce se
încadra la “apus” era Potamos / Dunărea, a cărei Vale într-
adevăr era la marginea Vechii Lumi, locație “unde începea
Cerul”, Banat în susul Dunării / la Nord de Gherdap putând fi
“locul rezervat drepţilor şi aleşilor” măsurat de îngeri, ca fiind
cel de suflet / “Ba” al divinei Anat = “Ba-Anat” / Banat). Despre
prezențele pre-diluvienilor cheru-vimi / îngeri Grigori = Gregori
ori despre arhanghelul Gavriil / Gabriel sau despre alte apariții
timpurii documentate de Gherghi cerești, sunt necesare de
considerat că au fost cert anterioare Potopului biblic (din
mileniul IV î.C.): atestările au fost din Epoca Pietrei, sigure din
neolitic / Era de Argint - cele mai vechi mențiuni însă coborând
din paleolitic / Era de Aur, adică precedând și primul Potop / cel
de la sfârșitul glaciațiunii - ceea ce se corelează cu existența
Raiului în paleolitic (adică în Era de Aur, după cum se știe larg
universal). Schiţa următoare - realizată în 2010 de cercetătorii
Neus Isern şi Joaquim Fort de la Universitatea Catalană din
Girona 41,59 lat. N, 2,49 long. E - prezintă valul migraţional
SE-NV din Europa la sfârşitul Epocii Pietrei:
De altfel, spre NV - locul unde a ajuns Hermes / Enoh
prin excursul descris - era şi direcţia principală de migrare a
oamenilor, din Orientul Epocii Pietrei (aflat în SE): opţiunile
celor din Cornul Abundenţei / Semiluna Fertilă au fost
sistematice pentru Raiul Nordic, al Hiperboreilor / populat de
călătorii = nomazii Pelasgi, în ceea ce a fost Europeanul Imperiu
Atlant (după cum - de altfel - este și larg documentat). Nu se știe
în ce limbaj pre-diluvian a fost realizată inițial “Cartea lui Enoh”
- ori “Cartea lui Hermes” / adică scrisă de “G/Her-moș” - se
cunosc doar copiile Antice (se știe că Eno / An - “moș Ene” sau
Anu’ la stră-Români dar și la Sumerieni - era “moșul Cerului” =
cea mai mare divinitate a panteonului); mormonii consideră că
fratele pre-diluvianului Enoh a fost Ghilga (notat Gilgah,
pronunțat “Gĭl´gä”). Un termen oriental utilizat în Vechea Lume
- inclus și în lucrarea “Originea Gherga” - pentru “umbre” /
“Uriași” a fost “Rephaim”; în arealul Raiului - actuala Românie
- au fost localizați Munții “Riphaei”, străbătuți de Dunăre
(Fluviul străpunge Carpații la Gherdap - în S Banatului - acolo
râpele defileului impresionând): vechii Greci - ca Gherghinul
Anatolian Hesiod în “Teogonia” - localizau Infernul, plin de
327
“umbrele” celor ajunși cu pluta / piroga pe Lumea “Cealaltă” /
Lumea “de Dincolo”, lângă Okean (iar Dunărea era echivalată
cu Okeanos). Privind Infernul - plasat în subteran de către vechii
Greci, cu intrări prin întunericul peșterilor dintre Muntele Olimp
și Munții Carpați - s-a ajuns la împărțirea în Gargar / Tartar =
Lumea “Cealaltă” și în Lumea “de Dincolo”, o parte a
interiorului Pământului de unde nu se mai întoarcea nimeni,
patronată de fratele geamăn al Zeiței Glauca, Horkos / Hades,
zis “Plut-On” / Pluton (însemnând “Plutașul”): amândoi gemenii
- Glauca și Horkos - erau pruncii lui Crăciun (Cronos în
Greacă); plecarea unui mort din Lumea “Asta” se făcea plutind
cu barca pilotată de Charon = luntrașul / vâslașul Infernului (la
nenumărați oameni fiind necesare multe plute / pirogi, de la “a
pluti” derivând și cuvântul “flota”). Se poate observa că după
Războiul Troian, Caria a fost principala destinație a Dorianilor
din Bazinul Dunării inferioare: “Întoarcerea Heraclizilor” -
documentată atât de către autorii Antici, cât și de către
arheologii Moderni - în Caria = “Țara Gherghiților” a avut
finalitatea cea mai remarcabilă (de exemplu, stilul arhitectural
Doric - înaintea celui Ionic și celui Corintic - așa a apărut); de
aceea apar influențe stră-Române în Graiul Grec vechi (pe lângă
faptul că și mulți Anatolieni au întreținut relații cu cei din
Bazinul Dunării inferioare timpi îndelungați, atât înainte, cât și
după Războiul Troian). Este de știut că Zeus - care era fratele
mai mic al Zeului Pluton, adică al lui Hades / “Ha-des” = “Zeul
Hău” - avea epitetul “Horkios”, fiindcă era patronul jurămintelor
și îi pedepsea pe mincinoși (epitetul “Horkios” al lui Zeus era pe
lângă cel referitor la patronarea agricolă Ζεύς Γεωργός = Zeus
“Gheorgos”); de exemplu, Anticul geograf Anatolian Pausania
5:24 - Carian originar din Bazinul Meandrului, de lângă
Sanctuarul Gherga - a scris: “Pentru cei nedrepți, statuia lui Zeus
din Sala de Consiliu a Sanctuarului Olimpia e cea mai
înfricoșătoare dintre toate. El e numit Horkios și are câte un
fulger în fiecare mână”.
În România, frecvența cea mai mare a fulgerelor este înspre SV
(conform meteorologilor Bogdan Antonescu și Sorin Burcea,
2010)
Epitetul “Gheorgos” la Greci avea înțelesul de
“Fertilizator” - “Gospodar” / “Grădinar” - și era al lui Zeus la
sfârșit de an, când se sărbătoreau recoltele strânse pentru iernare
(celebrarea era fixată în “Maimakterion”, luna din calendarul
Grec corespunzând lui decembrie - ce preceda cele 2 luni de
iarnă ale lui Anax / Poseidon - având echivalentul în calendarul
lunar Celt ca “Gort”). În Canaan au existat înalții Refaimi,
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
menționați de Vechiul Testament împreună cu Ghergheseii ca
fiind acolo anteriori Evreilor, chiar înrudiți cu Uriașii Nefilimi
(aceia de altfel fiind numiți Ghergasi sau Evreiește ca Anak,
însemnând Uriași); textele biblice - ca de pildă Isaia 14:9, Iov
26:5, etc. - au notat “umbrele” răposaților ca “Rephaim”
(răposații putând foarte bine fi atât în râpele “Riphaei” - chiar
lângă Gherganii din Banat / Baanat - cât și în Ținutul Argob din
Canaan, unde au fost localizați Refaimii, lângă Gheșuriții /
Ghergheseii care aveau forturi acolo). Pe de altă parte, de pildă
la limita Nordică a Canaanului / Chatti - “Țara Kheti” - de
exemplu în Ugarit / Syria, port la Marea Mediterană, sora şi
iubita Marelui Zeu Ba’al era Anat: virgina ştiută din adâncă
vechime ca “progenitoarea oamenilor”, mare războinică (în
Canaan, Anat fiind - conform şi profesorului Jon Day de la
Universitatea Britanică Oxford în 2002 - tocmai soţia lui Iahve /
Dumnezeu). În Mesopotamia / iniţial numită Ghiengar, cultul ei
era răspândit ca soţia lui Anu iar în capitala Gherganiei / din
Sudul Caspic, “Doamna Apelor” Anahit - Zeiţa Anat alintat
fiind astfel numită acolo, la fel ca şi în Caucaz / la stră-Români
fiind atestat cu rădăcini neolitice înruditul termen “înot” cu Anat
- avea la un moment dat cel mai grozav Sanctuar din Vechea
Lume (după cum a scris - printre alţii - inclusiv Polybius, în
secolul II î.C). Zoroaștrii - care aveau principala liturghie
“Yasna” în zori - ofereau ritualic rouă / apă zicând că era mai
bună ca focul, ceremonia fiind “apae zaothra”, însoțită de
recitări durând peste o oră: apei sfințite îi ziceau “apas” (în
Sanscrita Vedică denumirea era identică), consacrând-o
divinității Apas / Aban, alintată Anahita = Anat; Dr. Herman
Lommel - profesor universitar German de studii Indo-Europene
- a echivalat-o pe Anahit cu Saraswati (în Sanscrită însemnând
“Cea care posedă apele”). “Ba-Anat” / Baanat ca “Sufletul
Anat” pentru Bhănat / Banat era adecvat ca numele regiunii,
unde Marea Mamă a fost venerată la superlativ în Epoca Pietrei:
Sanctuarul Marii Zeiţe Mamă de la Parţa / judeţul Timiş - de pe
malul drept al Râului Timiș din Banat - e cel mai vechi din
Europa iar la Gherdap / Porţile de Fier, urmele arheologice ale
divinizării sale au rămas chiar ca anterioare; se pare că Banat /
“Ba-Anat” era regiunea de suflet a Zeiței Anat. La Români,
verbul a “bea” a apărut ca acţiunea stingerii setei sufleteşti (cu
derivare din denumirea Ba); mai degrabă decât doar simplul
“suflet”, în “Ba” era cuprinsă forţa psihică a fiinţei umane,
supravieţuind morţii. În “Dicţionar de simboluri” stă scris:
“Contemplarea scheletului de către şamani era un fel de
întoarcere la starea primordială prin despuierea de elementele
perisabile ale trupului. Folosirea în Tibet şi India a oaselor
omeneşti pentru confecţionarea de arme divine sau de
instrumente muzicale nu era străină de aceste consideraţii:
asceză, depăşire a noţiunilor de viaţă şi de moarte, accedere la
nemurire. La popoarele de vânători, cultul craniilor a fost o
caracteristică (partea cea mai puţin perisabilă a trupului fiind
alcătuită din oase, acelea exprimau materializarea vieţii şi deci
reproducerea speciilor). Turco-mongolii din Altai, ca şi ugro-
finicii, au respectat întotdeauna scheletul vânatului, adesea
reconstituindu-l după ce au mâncat carnea, evitând cu grijă să
spargă oasele. Laponii erau încredinţaţi că un urs ale cărui oase
au fost păstrate cu grijă învie şi poate fi doborât din nou; în
Laponia - ca şi în Siberia - etnografii au consemnat numeroase
mărturii despre înmormântarea unor urşi sau expunerea unor
schelete reconstituite; riturile funerare îndeplinite erau similare
cu cele respectate în cazul oamenilor. Tunguşii reconstituiau
scheletul ursului pe o estradă, îndreptându-l spre vest - în
direcţia ţării morţilor - exact în felul în care se proceda pentru un
om. Încetul cu încetul, în taiga, acele onoruri acordate
328
scheletului în întregimea sa au fost rezervate numai craniului
animalului vânat. Astfel, karagaşii atârnau craniul într-un copac
şi nu-i mâncau creierul ca să nu fie nevoiţi să spargă oasele;
karghinzii, kalaii, sagaii, ş.a. respectau nişte ritualuri
asemănătoare. Craniul expus dobândea şi o calitate magică: se
credea că trecătorul care saluta craniul era ferit de orice rău
pricinuit de alţi urşi. Iakuţii şi tunguşii, înapoindu-se de la
vânătoarea de urşi, duceau apoi oasele animalului îndărăt în
pădure, pentru a le expune sub forma unui schelet reconstituit,
cu excepţia craniului, pe care îl atârnau în apropiere de locuinţa
lor, ca semn al victoriei; şi iuracii pădurari plasau acel craniu pe
un copac în apropierea drumului dar strângeau celelalte oase
pentru a le înmormânta sau a le scufunda în apă. Respectarea
oaselor - a căror înapoiere la natură asigura continuitatea
speciilor - a fost atestată de anumite datini din domeniul
vânătorii sau al pescuitului. La laponi, primele capturi de peşte
se făceau fără să se rupă un singur os; adică se desprindea
carnea peştelui cu atâta îndemânare, încât oasele nu se spărgeau
(acelea se readuceau în acelaşi loc unde a fost prins peştele). În
riturile de vânătoare ale siberienilor, oasele erau indispensabile
pentru învierea animalelor; când oasele nu erau în mod integral
restituite naturii - asemeni oaselor de peşte la laponi - ele erau
arse. Datina urmată era pentru ca animalul să se ducă la cer
sublimat, purificat prin foc. Cerul fiind receptaculul originar al
vieţii, ciclul acesteia nu era rupt nici în acel caz şi în complexul
simbolic dn care provin asemenea obiceiuri rezidă poate
originea mitului păsării Phoenix care - la egipteni - reprezenta
tocmai sufletul; pasărea fabuloasă era de altminteri considerată
ca purpurie, culoare a forţei vitale, după cum o atestă şi numele
său ce provine din feniciană (or, se ştie că fenicienii au
descoperit purpura). Obiceiul constând în a le oferi zeilor oasele
unui animal sacrificat acoperite de grăsime a fost atestat şi în
antichitatea greacă; acele oase erau arse pe altare cu scopul ca
animalul să ajungă la cer, pentru a fi regenerat. După o credinţă
caucaziană, vânatul urmărit de vânători trebuia să fie ucis şi
mâncat prima dată la curtea zeului vânătorii; slugile depuneau
oasele animalelor mâncate în pieile acelora ca să învie (şi ca
oamenii - la rândul lor - să le poată mânca): atunci când un os se
spărgea, el era înlocuit printr-un beţigaş / băţ. Osiris a fost zeu
egiptean - mai întâi zeu agrar - simbolizând puterea inepuizabilă
a vegetaţiei; identificat mai apoi cu Soarele, în faza sa nocturnă,
el simboliza continuitatea naşterilor şi renaşterilor. Osiris a fost
activitatea vitală universală, fie terestră, fie cerească. Sub forma
vizibilă a unui zeu, el cobora în lumea morţilor pentru a le
permite regenerarea şi în final învierea în slava osirică, deoarece
orice mort dezvinovăţit era un germene al vieţii în profunzimile
cosmosului, la fel ca bobul de grâu în profunzimile pământului.
Osiris a devenit zeul cultivator. El a ocupat un loc important în
religiile cu misterii, ca zeu mort şi înviat. În iconografia
egipteană, el a fost cel mai adesea reprezentat ca un zeu suveran,
cu cele 3 atribute ale sale: sceptrul, biciul şi toiagul de viaţă
lungă. După moartea sa, Osiris a plutit pe apele Nilului şi a fost
sfârtecat; ulterior, Isis a strâns laolaltă toate bucăţile, cu excepţia
uneia - penisul - pe care-l înghiţise un peşte. Acest amănunt, în
genere neglijat de interpretările mitului, se dovedeşte a fi de cea
mai mare importanţă. Un text religios din vechiul Egipt l-a făcut
pe Osiris întemeietorul agriculturii în valea Nilului. Germinarea
plantelor e legată de descompunere, precum o viaţă nouă de o
prealabilă nimicire. Peştele care a înghiţit penisul a fost şi el
considerat iniţiatorul / conducătorul spre o viaţă nouă. A apărut
astfel ideea inconştientă că un cadavru e ca un penis castrat sau
care şi-a pierdut fluidul seminal, aidoma unei sămânţe uscate.
Libaţiile funerare îl ajutau să-şi regăsească fluidul vital pe lumea
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
cealaltă, la fel cum sămânţa umezită renaşte în pământ sub
forma unei plante. Moartea apărea drept castrarea finală a vieţii
dar şi condiţia care făcea posibilă o altă viaţă”.
Primul descântec din “Cartea Egipteană a morţilor”
(“pentru dusul încolo şi încoace în lumea morţilor”) era: “O, tu,
cel care atragi sufletele perfecte în casa lui Osiris, fă ca şi
sufletul perfect al mortului să fie atras în casa lui Osiris; fie ca el
să audă aşa cum auzi tu, fie ca el să vadă aşa cum vezi tu, fie ca
el să stea în picioare aşa cum stai tu, fie ca el să stea jos aşa cum
stai tu”. Literalmente, Osiris = “Osi-ris” însemna “Osi regele”,
adică “regele oaselor”, respectiv “regele morţilor”, cu indicația
înțeleasă a originii sale ca Asiatic = “regele Asiei” (e de știut că
Anatolia a fost denumită și “Asia” / apoi, “MicroAsia” / “Asia
Mică”); acum ca Asia e știut cel mai mare continent, însă la
început prin Asia se înțelegea întinderea dintre Siberia și
Anatolia, partea Asiatică fiind delimitată de Europa prin Valea
Donului. Hăcuit în mod șamanic de fratele Set = setos de putere,
“Osi-ris” - “regele Asiei” / “regele oaselor” - a înviat prin efortul
Magic al surorii şi soţiei sale Isis / “Is-Is” = “Străvechea” /
“Asiatica”, act săvârşit în timpul incantaţiei rostite de Zeul
Thoth / Hermes, care purta caduceul / kerykeionul (anume,
creanga Magică împodobită / corcodită cu ghirlande de flori sau
cu panglici - ce puteau fi smocuri de lână / de culori diverse -
simbolizând mărețul Arbore al Vieții): “K/Her-mes” - adică
“moşul Kher” - efectiv era bunic Gherga, tradus şi ca divinul
Cer = Kher din vechime, respectiv “Kher-moșul” (“Kher-mes” /
“Her-mes”), anume “bătrânul” / “cel vechi” din Cer, adică
văzduh = “văz-duh”. De exemplu, arheologul Raymond Weill
1874-1950 / Evreu din Franța a susținut proveniența mitului
Zeului Osiris din Byblos / Liban - Vestul Asiei - știută drept
cetatea “Viului Ra”, aparținând Vechiului Egipt încă din timpul
primei dinastii (primul faraon a fost din prima capitală a
Egiptului unificat, anume: orașul Gherga pe Nil, lângă care - la
Abydos / A-Vydos, unde se vedeau multe - a fost principalul
centru cultic al Zeului Osiris); de altfel, originea Asiatică / Est
Mediteraneană a Zeului Osiris a fost susținută și de către Dr.
Wolfgang Helck 1914-1993, profesor de istorie la Universitatea
din Hamburg / Germania, care i-a studiat proveniența din Syria
(de fapt - după cum a studiat academicianul Scoțian James
329
George Frazer 1854-1941 - mitul Zeilor Osiris și Isis = Hesiri /
Hes își avea echivalența Greacă prin Zeii Cronos și Rhea, din V
Anatoliei / Asiei “Mici” dar și din E Europei, astfel cum a
remarcat însuși Anticul Plutarh). Parcursul pe uscat dintre
Bazinele Dunării și Nilului - leagăne Civilizaționale ale Vechii
Lumi / Civilizația Dunăreană în Europa precedând Civilizația
Egipteană în Africa - se poate observa din România / Bulgaria
(via Asiaticele Turcia, Siria, Liban și Israel / Palestina) în Egipt.
Atât Cronos / Crăciun, cât și Osiris / “Osi-ris” au fost mutilați
sexual, femeile lor - fiind în același timp surorile lor -
supraviețuindu-le; însă - din cauza vechimii mitice - au apărut
aspecte de genul că vechii Egipteni îl știau pe fratele Set al
aceluia ca autorul mutilării, pe când Romanii l-au echivalat pe
Zeul Set / Saturn cu Cronos. În 2015, cercetătoarea Basarabeană
Lidia Codreanca a scris în “Lumea antică”: “Saturn era cunoscut
la greci cu numele de Kronos, ca simbol al timpului ce înghițea
totul. Acea zeitate era reprezentată ca un om bătrân și slăbănog,
cu barbă albă, lungă - semn de maturitate și experiență
consumată - și cu 4 aripi, simbolizând scurgerea timpului. Într-o
mână ținea o coasă cu care tăia totul iar în cealaltă o clepsidră
(un ceas cu nisip). Numele lui Saturn însemna ‘Semănătură’.”
(Echivalarea “Setos” / Set = “Semănătură” / Saturn reda nevoia
apei pentru udarea semănăturii, deci avea sens egalarea Set =
Saturn). În neoliticul din N Dunării - în cadrul Civilizației
Dunărene a puternicului Imperiu Dunărean, ale cărei influențe
au fost dovedite că au ajuns apoi până în N Africii / Egipt -
corelația dintre Crăciun / Cronos și Zagreus / Osiris a fost
marcată prin atribuirea patronajului său asupra Brazdei lui Iorgu
/ Novac (denumită “Asa” / “Axa” = megalitul cel mai uriaș din
lume - lucru faraonic apărut spre sfârșitul Imperiului Dunărean
dinaintea atestării faraonilor - la momentul împărțirii
delimitându-se astfel Cultura Osiriană ce practica înhumarea de
Cultura Cucuteni ce practica incinerația / deci aprecia focul),
Osiris fiind de la început știut drept Civilizator Asiatic, vechile
consemnări notându-i influența până în Bazinul Ghaggar din N
Indiei. Egiptologul Galez Gwyn Griffiths 1911-2004 (care a
studiat “Originile lui Osiris și ale cultului său”) a analizat
inclusiv dimensiunea acvatică a Zeului - fratele lui Set - regăsită
de pildă și în revărsările periodice ale Nilului: “Osiris a fost un
zeu agrar, care murea odată cu recoltarea anuală dar după ce era
îngropat cu semințele, învia în fiecare primăvară; cele mai
timpurii mărturii l-au asociat pe Osiris cu apa inundației
umezind solul și vegetația”; Osiris a fost un divin ecou Atlant
(amintirea sa dăinuind în Bazinele inferioare ale Dunării și
Nilului). În imaginea următoare se poate vedea amuleta
Egipteană din aur - găsită în Saqqara / la 20 km de Platoul Ghiza
al marilor piramide - a sufletului “Ba“ (acelaşi simbol exista şi
în Kurgal / Sumeria, etc.):
Sufletul Ba (amuletă din aur)
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Aurul - folosit şi la realizarea amuletei sufletului “Ba“ -
a fost primul metal nobil exploatat din istorie, culegerea şi
prelucrarea sa concretă petrecându-se pentru întâia dată în lume
nu altundeva decât tocmai în Banat (corespunzător tuturor
datelor arheologice). Relaţia dintre Gherga - tip uman
preponderent Bănăţean inclusiv acum - şi aur poate fi observată
în legătură cu străvechiul filon lingvistic pentru “strălucitor” /
“stră-lucitor”. Sanscritul “ghar” însemna “a străluci” - “ghrîta” =
“strălucitor”, “gharma” = “lumina solară”, etc. - Osetul /
Georgianul cuvânt “gharin” era “auriu” iar “aur” în Suomi /
Finică = “kulta”, Laponă = “golle”, în Gotă = “gulth”, ş.a.m.d.
(se poate observa apropierea onomastică dintre Lapi / Laponi și
Alpi / Albi iar limbile vechi Germanice practicau “galta” pentru
ceea ce azi e “gold” şi cele Slave “zalta” = “zlato”), Turanicii
pierzând guturala iniţială, la ei pentru “aur” rămânând “alt” / un
exemplu de gen din România fiind Olt: “Râul de aur” /
“strălucit”, alb şi galben - din aceeaşi familie lingvistică - redând
aspectul respectiv (Anatolia şi Atlas fiind anagrame, Altai ca
regiune Muntoasă sau Alta ca afluent al Niprului aparţinând
aceleiaşi familii lingvistice ca Lacul Oltina din Dobrogea ori
Altus = Olt; de altfel, mai mulţi cercetători proto-cronişti
Români au apropiat denumirile Olteană şi Atlantă, prin relaţia
etimologică a aplicării “Olteniei” peste “Atlantida”, dinspre
răsărit - faţă de Vechea Civilizaţie Europeană / continuatoarea
Civilizaţiei Atlante, având baza în Banat - geografic înşirându-se
reciproc şi exemplificator la E una de alta Altai, Anatolia şi
Oltenia). Ghergoii / Gherganii deseori au avut atributul de
“străluciţi” - ca aurul - iar bogăţia lor chiar s-a măsurat prin aur,
din timpuri foarte vechi (e totuşi de ştiut că aurul din lume e aşa
de rar, încât tot aurul strâns pe glob până acum ar încăpea într-
un incredibil cub cu latura de numai 20 metri).
Nordul Asiei = Siberia
Era în Antichitate - sfârşitul mileniului I î.C. - când, la
începutul celui de-al patrulea volum din “Biblioteca istorică”,
Diodor (de pe cea mai mare Insulă a Mediteranei, din centrul
acelei Mări) a enunţat: “Ştim foarte bine că scriitorii care
întocmesc - adunând de la unii şi de la alţii - lucrări privind
vechile legende au multe scăderi în descrierile lor. Căci, mai
întâi, este foarte greu să cercetezi şi să înfăţişezi întâmplări din
vremuri foarte îndepărtate. Pe de altă parte, cititorii se uită cu
330
dispreţ la scrierile istorice ce nu pot înşirui faptele pe temeiul
unei cronologii neîndoielnice. Mai mult decât atât: istorisirea se
face nespus de anevoioasă din pricina prea mulţilor şi prea
diferiţilor eroi, semizei şi oameni vestiţi, a căror genealogie
trebuie stabilită. Dar cea mai mare greutate de care se lovesc
istoricii, uimind cel mai mult, e - pare-se - faptul că oamenii
care descriu isprăvi din vremurile vechi şi alcătuiesc lucrări de
mitologie nu se înţeleg câtuşi de puţin între ei. Şi iată, aşadar, de
ce istoricii de vază - printre cei mai noi - n-au vrut să se ocupe
de povestirea vechilor mituri, având în vedere greutăţile pe care
le întâmpină. De aceea au încercat să descrie întâmplări din
vremuri mai noi. Ephoros din Cyme, ucenicul lui Isocrate, s-a
încumetat să scrie o istorie universală, unde însă trecea peste
legendele străvechi. Lucrarea şi-a început-o cu Întoarcerea
Heraclizilor” (adică a “Dorianilor”, întâmplată după Războiul
Troian: Heraclizii / Dorianii au apărut imediat după Războiul
Troian, din N Balcanic, corespunzător şi Dr. Mihai Vinereanu în
2009 “Dorianii au emigrat de la Dunăre prin secolul XII î.C.”,
năvălind mai ales în Balcani iar la Dunăre - în locul lor - s-au
aşezat Daco-Geţii sosiţi din Anatolia; de pildă, la lucrarea
respectivă Antică - e de ţinut cont că majoritatea scrierilor vechi
reflectau viziunile finanţatorilor, ele neivindu-se din vreun elan
“gratuit”, “patriot” ori “democrat”, ca unele scrieri din prezent -
comanda realizării a fost din cauza dezinteresului Elen faţă de
istoria veche, deoarece tabăra opusă strămoşilor Ahei era Troada
/ Troia iar înainte, existenţa Balcanică Ahee a fost scurtă / Aheii,
strămoşii Elenilor, anterior Războiului Troian sosind din Egipt
iar înfrângerea Troadei / Troiei era demnă ca reper pentru
debutul istoriei formale Elene, odată cu distrugerea Troiei
Ghergarilor / Gherghiţilor încheindu-se Epoca Bronzului).
Regatul Heraclizilor a existat în Epoca Bronzului, cu capitala
Gherghina (acum suburbia Barboşi a oraşului Galaţi), avându-şi
extinderea în răsăritul spaţiului Românesc - aliat Regatului
Troiei - taxând turmele plecate din Carpaţi la iernat spre S / în
Peninsula Balcanică sau spre E / în Peninsula Crimeea ori mai
departe spre Caucaz şi respectiv taxând întoarcerea turmelor
primăvara; cârmuitorii Heraclizi - din aceeaşi Dinastie Ghergară
care la începutul mileniului III î.C. a întemeiat Troia şi a dat
regii Troiei în toată Epoca Bronzului - gospodăreau intersectarea
sacrelor Căi ale lui Hercule marcate cu beţe ori pietre falice din
Moldova / inclusiv Basarabia (în anterioara perioadă, parte a
Culturii Cucuteni, desprinsă din Cultura Vincea / Vinci centrată
în Banat), din Muntenia şi din Dobrogea (continuând Culturile
Hamangia şi Gumelniţa, unde apoi s-au găsit artefacte similare
cu cele dinastice regale Troiane), toate acele culturi neolitice
sfârşindu-se la sosirea primilor Indo-Europeni, adică a
Gorganilor / Kurganilor, pe drumurile existente
comercializându-se masiv nu doar animale, ci şi aur, chihlimbar,
grâne, sare, vin, etc.: drumarii aceia - care erau atât Gardianii /
străjerii trecătorilor Carpaţilor, cât şi paznicii / Veghetorii
vadurilor Dunării inferioare - au fost Heraclizii / Dorianii care la
începutul Epocii Fierului au năvălit spre S şi E, în Peninsulele
Balcanică şi Anatolică, pentru a înlocui căzuta influenţă a
metropolei Troiei (grav afectată de atacul Aheilor şi de
inconsistenţa ajutorului Hitiţilor), Diodor din Sicilia 7:11 notând
că după căderea Troiei, supremaţia în Marea Egee n-a fost a
Elenilor tocmai apăruţi pe scena istoriei, ci a Tracilor existenţi
de la mijlocul Epocii Bronzului. Culturile neolitice din spaţiul
Carpato-Dunăreano-Pontic (în ordine cronologică, de la Grocka
/ Vincea - care obișnuia să-și picteze construcțiile vinete întâi,
apoi cu roșu / ocru - la Gumelniţa) au început în interiorul
Carpaţilor iar apoi au fost în exteriorul Carpaţilor: după Potop,
teama de dezastrul din Pont care a încheiat paleoliticul a făcut ca
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Vechea Civilizaţie Europeană să înceapă la distanță sigură de
Marea Neagră, anume în sus pe Dunăre, la Gherdap / în Banat
(acolo fiind Munți); puternicul Imperiu Dunărean s-a ivit în
neolitic pe axa Văii Dunării, în Bazinul Dunărean, cu centrul în
Banat, la Defileul Fluviului ce străpunge Carpații Sudici. În
continuarea mişcării generale din Epoca Pietrei - de la E la V /
adică din Anatolia în Balcani - a fost şi cea din Epoca
Bronzului; după Războiul Troian (anume, în Epoca Fierului),
mişcarea generală a ajuns şi opusă - de la V la E / adică din
Balcani în Anatolia - ca aceea Doriană / Dorică, ştiută ca
“Întoarcerea Heraclizilor”: fără vreun sprijin arheologic, multe
aserţiuni diversioniste din Epoca Modernă voit induc confuzia
că Dacizarea / Tracizarea a fost şi înainte de Războiul Troian -
respectiv în Epoca Bronzului - la fel ca pe direcţiile ulterioare de
la N spre S ori de la V spre E, chipurile pe atunci din România
spre Turcia, etc. (cică un lung şir de roiri ale Dacilor spre Țările
calde ar fi sfârşit cu mişcarea Doriană ca exemplu de delimitare,
după care, până în prezent, datele istorice fiind tot mai precise,
nici n-au mai permis manipulări foarte grosolane).
Cultura Gumelniţa
Este de ştiut - conform şi Dr. Mihai Vinereanu în
“Dicţionarul etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor
de indo-europenistică)” din 2009 că “gospodar e un termen pre-
Latin, însemnând ‘harnic’ / ‘domn’; în limbile slave ‘gospodar’
înseamnă şi ‘prinţ român’, ceea ce este un indiciu că acest
termen provine din limba română. Românul ‘gospodar’ provine
din pre indo-europeanul ‘ghosti-poti’ (‘ghosti’ = ‘oaspete’ şi
‘poti’ = ‘stăpân’), identic cu ‘gos-pot’, plus derivativul ‘-ar’,
foarte frecvent în limba română: pre indo-europeanul ‘ghosti-
poti’ care mai târziu, în traco-dacă, a fost sufixat cu ‘-ar’, a fost
împrumutat de slavi din stră-română”. (În prezent de pildă,
Românul “domn” e Spaniolul “don”). “Gos-podarul” iniţial
literalmente însemna “podarul Gheii”, cel care realiza legătura
331
cu Gaia / “Gos” = Doamna Pământului prin casa sa (adică
gospodăria sa): era stăpânul cu puterea de a găzdui - atât pe cei
din familia sa, cât şi pe oaspeţi / respectiv pe străini - deoarece
prin ceea ce a făcut şi-a realizat podul / puntea de legătură cu
Marea Zeiţă Mamă; încă din timpul Vechii Civilizaţii Europene
- datând din neolitic şi centrată în România - stră-Românii s-au
dovedit mari gospodari. Dovada că în Vechea Lume strămoşii
Românilor au fost mari gospodari rezidă chiar din faptul că după
pre-diluviana Civilizaţie Atlantă - care a creat Raiul în acelaşi
areal - post-diluviana Civilizaţie Europeană s-a dezvoltat tocmai
în spaţiul Român, ca o continuare imediată a acelei Civilizaţii
precedente / cea dinaintea Potopului Pontic, ambele premiere
continentale Civilizaţionale fiind organizate de nimeni altcineva
decât de către stră-Români (iar nu de către Elenii din Peninsula
Balcanică / inexistenţi pe atunci ori de către Romanii din
Peninsula Italică / inexistenţi pe atunci sau de către alţii / la fel
de inexistenţi pe atunci):
Epoca Pietrei / neolitic: Civilizaţia în Vechea Europă
Istoricul Antic Diodor din Sicilia 1:23 a afirmat despre
ce preluări au mai fost în trecut: “Elenii au pretins că sunt ai lor
eroii şi zeii cei mai vestiţi ai Egiptenilor” (realitatea a fost că
Panteonul Elen în stadiul de cultură şi organizare social-politică
dintr-o bună parte a timpului de la apariţia pe scena istoriei a
Elenilor n-a putut produce divinităţi - fie şi de rang minor - aşa
că pe ansamblu “a împrumutat”, de la vecinii Nordici / inclusiv
din spaţiul Dunăreano-Carpato-Pontic, de la Esticii Anatolieni şi
de la Sudicii Egipteni); vechii Eleni - avându-i ca strămoși pe
Aheii veniți din Egipt - puteau desigur și ancestral venera unele
divinități Egiptene. Este de remarcat (conform şi scriitorului
Antic Lactanţiu, născut în Cirta 36,22 lat. N, 6,36 long. E /
Algeria, fosta capitală a Regatului Berber “Numidia” / adică
statul nomazilor) că “Roşiana” Sibila din Anatolia - faimoasa
profetă Gherghită a Vechii Lumi, Sibila fiind “Sfânta Ida” -
“trăise înaintea războiului cel mare dintre Europa şi Asia şi
profeţise căderea Troiei”; în secolul VII, Sf. Isidor - din Sevilla /
Spania - a scris în “Etimologii” 9:2 (după ce a confirmat
denumirea Numidiei ca datorată populației sale nomade) că
Maurii și-au dobândit onomastica din Grecul “mavros” =
“negru” vehiculat de nomazii Mezi / Magi ajunși pe acolo, în N
Africii, după ce au plecat din armata lui Hercule: de altfel
ulterior și cronicarul bizantin Zonaras 12:24 a scris “despre
Mauri se spune că sunt descendenți ai Mezilor”. În Războiul
Troian nu au luptat nici Greci, nici Eleni, ci strămoşii lor,
Troiani şi Ahei (Grecii ori Elenii n-au existat în timpul
Războiului Troian; ei au apărut ulterior în istorie, aşa că sunt
eronate orice referinţe postume la prezenţele Grecilor / Elenilor
în luptele pentru Troia: acolo / în Troia şi atunci / în timpul
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Războiului Troian au fost luptele dintre strămoşii lor). Pretenţia
prezenţei la Troia a Elenilor - etnie / naţiune care pe atunci nu
exista - seamănă cu pretenţia pentru “Ţara Sacră” a Evreilor,
când sclavii Evrei (contemporani Războiului Troian) au fugit
din Egipt în ceea ce pe atunci era “Ţara Sacră” a celor dinaintea
lor, încă de pe timpul de când Evreii nici nu existau: sclavii
Evrei s-au stabilit în ceea ce era Țara Sacră a altora şi au pretins-
o ca a lor (din moment ce s-au aşezat acolo, adăpostindu-se de
urmăritorii Egipteni); poate părea straniu, însă e dovedit - atât
istoric cât şi lingvistic - că Elenii au fost printre ultimii din
Lumea Veche care au învăţat Greaca (limba Greacă a apărut în
V Anatolic şi treptat - cu timpul - a fost preluată în S Balcanic).
Arheologul Cipriot Stephanos Vogazianos a și consemnat în
1994 că Tradiția a reținut despre Heraclizi / Doriani că aveau
printre ei Gherghiți Tesalieni (nominalizare importantă în
studiul Gherga); de altfel, legendarul eponim al Dorianilor a fost
Δῶρος Duros / Doros, probabil fondatorul longevivei Dinastii
Duras, care până la începutul Medieval - deci vreme de circa 2
milenii - a avut importanți dinaști în acea parte a Vechii Lumi,
între Marea Egee și NV Pontic (Dorienii erau “Dăruiții”,
putându-se observa că Românescul “dar” e Grecescul “doron”).
Egeea între Anatolia și Balcani
Ca exemplu de veche înţelepciune şi corectitudine, e
relevant ce a scris “Despre cei dintâi oameni şi despre felul de
viaţă din vremurile străvechi” în secolul I î.C. acelaşi Diodor din
Sicilia 1:8 (care era din Agira 37,39 lat. N, 14,31 long. E -
centrul Siciliei - frecventând locul sacru Gherghenti / Girgenti
de pe coasta Sudică a Insulei şi utilizând portul Girgenti =
Giurgenti / fost Akragas, azi Agrigento): “Iată cele ce ni s-au
spus privitor la obârşia lumii. Se pretinde că cei dintâi oameni
trăiau o viaţă fără de nici o rânduială, aidoma vieţii dobitoacelor.
Porneau care încotro să culeagă ierburile de care vor fi avut
nevoie, cum şi roadele copacilor sălbatici. Atacaţi de fiare, ei şi-
au dat seama că binele lor era să se ajute între dânşii.
Strângându-se laolaltă - de frică - au început a-şi cunoaşte firile
şi, pe încetul, s-au deprins unii cu alţii. La început glasul le era
nedesluşit: ei nu puteau rosti tot gândul lor! Cu vremea însă,
acele sunete pe care le scoteau au ajuns articulate şi, fiindcă ei
au aflat pentru fiecare lucru un simbol, izbutiră să înfăţişeze cele
ce cugetau. Cum oamenii locuiau pretutindeni în lumea care este
astăzi locuită, nu au vorbit cu toţii aceeaşi limbă. Fiecare aşezare
omenească şi-a statornicit, cum a putut, graiul său. Şi iată prin
332
urmare pentru ce au luat naştere feluritele limbi de care se
folosesc oamenii, iar din acele întâi grupări omeneşti s-au
alcătuit tot felul de seminţii. Întâii oameni duceau o viaţă cât se
poate de anevoioasă, pentru că nu fuseseră în stare a descoperi
încă lucrurile de folos vieţii: erau goi, nu ştiau ce e un adăpost,
încă nu se deprinseseră cu focul şi nici măcar nu le trecuse prin
gând că putea să existe şi o hrană gătită. Ei nu se gândeau că ar
putea culege fructele sălbatice, pe care să le pună de o parte,
pentru vremea rea. Şi, astfel, mureau mulţi în timpul iernii, din
pricina frigului şi a lipsei de hrană. Încetul cu încetul, s-au
deprins a-şi afla un adăpost iarna, prin peşteri, şi să pună de o
parte fructele ce se pot păstra. După ce cunoscură focul şi multe
lucruri în ajutorul lor, treptat ei descoperiră şi meşteşugurile, şi
tot ce-ar fi putut s-ajute vieţii oamenilor trăind laolaltă. Ca să
vorbim pe scurt, nevoia, ea însăşi, a fost învăţătoarea omului. Ea
a deprins această vietate înzestrată de fire a-şi folosi, pentru
orice lucru de trebuinţă, mâinile, graiul şi agerimea minţii.
Despre felul cum s-au ivit întâii oameni şi despre cel mai vechi
fel de viaţă al lor, să ne mărginim la cele înfăţişate până aici,
pentru că, în opera noastră, trebuie să căutăm cuvenita măsură”.
Savanţii au demonstrat ceea ce “Cartea Cărţilor” -
Biblia, cartea cea mai răspândită din lume - a consemnat în
Săptămâna Facerii, alegoric fiecărei zile Dumnezeieşti
corespunzându-i, exact în aceeaşi ordine, câte o Eră geologică şi
că în urmă cu 50 de milenii, populaţia umană de pe tot globul s-
ar fi putut grupa pe un stadion de fotbal (conform analizei ADN,
atunci la Gherga a fost prima mutaţie genetică şi de atunci a
apărut capacitatea de abstractizare la oameni - ceea ce nu există
la alte vieţuitoare - tot de atunci tipul uman mereu înmulţindu-
se, supravieţuirea datorându-se rapidei instaurări în vârful
piramidei trofice). “Originea omului și selecția sexuală” de
geologul Britanic Charles Darwin a făcut carieră încă de la
publicarea sa în secolul XIX; “Originea Gherga” din secolul
XXI şi “Originea omului” sunt asemănătoare doar în privinţa
adaptabilităţii la evenimente şi se deosebesc prin faptul că
Gherga a şi contribuit la crearea unora iar golurile rămase apoi
prin lipsa Gherga a dus în unele perioade şi în unele locuri la
dificultăţi (plajele temporale fiind şi diferite, această lucrare
referindu-se doar la perioada cea mai recentă). Clemence Royer
1830-1902 (cea care în 1862 a tradus în Franceză “Originea
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

speciilor” a masonului Charles Darwin) a susţinut în 1879: preistoria, pe lângă mitologie fiind arheologia ori genetica, etc.,
“Celţii, Latinii şi Germanii au venit din Estul Europei iar scrisul doar completând ulterior; de pildă, această lucrare de
tradiţiile Arianilor din Asia îi arată venind tot de acolo; trebuie filogenie e scrisă pentru completarea studiilor despre Gherga
să le căutăm leagănul comun la Dunărea inferioară, în acea (autorul și tratând ca veridice de exemplu zmeii, Feții-Frumoși,
Tracie Pelasgă a cărei limbă o ignorăm”. Gherga nu este o Amazoanele sau Atlantida, Războiul Troian ori pe Iisus).
specie umană şi această lucrare nu e un tratat de “Ghergologie”
(aşa ceva nu există), ci o incursiune la originea numelui şi
neamului Gherga; ca într-un “muzeu” Gherga, sunt expuse texte,
imagini, documente, curiozităţi, pachete audio, video, etc. -
cumva grupate cronologic şi teritorial - în măsura prezentului
format: cunoaşterea - căreia îi este opusă ignoranţa - e o putere
foarte mare (ceea ce dă o oarecare atractivitate lucrării este
faptul că secţiunile sale / unele tronsoane pot fi reasamblate şi
altfel - în alte moduri - în funcţie de alte criterii decât cele
propuse aici, de asemenea ele fiind şi potenţiale surse pentru
eventuale dezvoltări). În dimensiunea temporală, e urmată
scurgerea firească a vremurilor; în dimensiunea geografică,
grupajul e axat oarecum pe Bazinele apelor semnificative în
“povestea” Gherga, cu referiri de exemplu în Asia la fostul
Ghargar / acum doar Ind şi Gange din N Indiei sau Ghigra /
Tigru şi Puratu / Eufrat din fosta Mesopotamie, în Europa la
“Ră” / Volga şi “Râul Rheii” / Dunăre, în N Africii la Nil şi
Niger, etc. Prin profunzimea sa - mai ales istorică şi genetică -
“Originea Gherga” deocamdată e inedită pe glob.

Eugen Gherga şi Şerban Gherga

“Originea Gherga” este o lucrare de filogenie umană,

cu elemente de antropologie, etnografie / etnologie, etc.; nu este
despre filiaţia Gherga, ci despre “fenomenul” Gherga, fără
pretenţia de a închega o sorginte fabuloasă din patrimoniul
umanităţii (de pildă, în 2010 - în timpul pregătirii lansării acestei
lucrări - arhitectul Şerban Gherga din Timişoara şi-a exprimat
opinia că mai atractivă decât geneza poate ar fi genealogia:
oamenii dintotdeauna au fost mai apropiați nu de filogenie, ci de
genealogii și de monografii). Probabil utilă comparaţiei, o
exemplificare (mai apropiată de genealogie decât de filogenie /
discipline înrudite) ar fi realizarea publicistului Englez David
Hughes 1930-2005: “Cronicile Britanice”; autorul, adept al
concepţiei despre timpurile neconsemnate în scris că miturile
conţin “un sâmbure de adevăr” - consolidată şi în lumea
ştiinţifică Modernă după descoperirea Troadei / Troiei - riguros
a explorat istoric trecutul, atent inclusiv la mitologie. Nici o
lucrare de genealogie însă nu a ajuns la o sută de generații dar o
lucrare de filogenie ajunge să acopere sute sau mii de generații:
mult mai multe elemente nescrise Tradiţional constituie

333
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Mai mulţi doctori în ştiinţe au apreciat “Originea

Gherga ca “academică, peste nivelul unei lucrări de doctorat”
(totuși, cele înfățișate au fost în realitate mult mai complexe / Ca exemplu despre ce poate face mintea omului, în
mult mai complicate decât prezentările relativ succinte, imaginea următoare la prima impresie farfuriile ar părea că sunt
subiectul în esență fiind extraordinar de amplu). Actualul majoritatea cu gura în jos; însă cine găsește între ele una întoarsă
material - cu autor calificat în sociologie / știință a omenirii şi în invers, le vede pe toate întoarse:
geologie / știință a naturii (în plus, atestat internaţional ca
formator intercultural), nu “calibrat” în filologie sau arheologie /
deci specializat mai mult pentru timpurile precedând clasica
istorie - se doreşte cât mai apropiat de realitate, mai ales că în
general nu contrazice versiunile oficial acceptate, ci le
completează, prezentând ori explicând uneori chestiuni mai
puţin cunoscute, unele în premieră; de altfel, ținând cont că
oamenii din țărână sunt și în țărână se întorc, luând în
considerare că încă din Epoca Pietrei era venerată Marea Zeiță
Mamă a Pământului, etc. un specialist geolog format în studiul
pământului - din care face parte țărâna - ar fi chiar potrivit
studiilor de profunzime (din mare vechime), pe lângă alte
persoane cu preocupări convergente, ca preoții privind aspectele
mistice / religioase, arheologii sau istoricii privind artefactele,
geneticienii privind elementele de geneză, ș.a.m.d.: într-adevăr,
abordarea naturală a geologului e de la Facerea Lumii până în
prezent, pe când cea a arheologului, respectiv cea a istoricului, e
pe timp mai redus (pe perioadă mai recentă, intervalul temporal
- suprapus / comun - fiind maxim de la facerea omului până în Fără minime duble verificări - din viziune “pozitivă” și
prezent iar perioada clasică a istoriei doar de la apariția scrisului din viziune “negativă” / adică de acceptare și respectiv refuzare
încoace). La unele formulări din “Originea Gherga” (poate mai - parcă n-ar fi împlinită explorarea adevărului; iluziile în mod
neclare, ca de exemplu în cazul anumitor apropieri, când la egal pot fi ale autorului ca și ale oricui altcuiva: ascunderea
prima impresie ar putea părea exagerate), oricine - înaintea capului în nisip - ca struțul - ori după perdeaua anonimatului,
vreunei reacţii hormonale de respingere - s-ar putea întreba: Dar nu-s atitudini sănătoase în explorarea adevărului (desigur că
dacă e aşa? Ori - în altă manieră / opusă - se poate verifica: De asemenea aserțiuni nu-s valabile la incurabilii care “știu”
unde se știe că nu e așa? Sau: Cum de se știe că nu e așa? Etc. adevărul înainte de a-l fi căutat). Este de observat că oriunde şi
(Criticarea “negativă” e chiar distructivă iar criticarea “pozitivă” oricând, arheologii şi filologii sunt printre primii sprijinitori ai
e constructivă atunci când pe lângă considerarea efortului de a mobilităţilor / oponente continuităţilor; exemple evidente sunt
închega și a reda datele ce par dificil de parcurs ori de înțeles s- nu numai grupările “Indo-Europene” (larga clasificare
ar explora puțin și resorturile cauzale: altfel exprimat, receptorul cuprinzându-i în plan lingvistic dar și etnic pe oamenii post-
bulversat înainte de a demola ce nu poate realiza - dacă ar fi diluvieni dintre India şi Europa), ci şi dicţionarele naționale
emițător - ar putea verifica de ce este așa; oricine poate începe confirmând - poate în mod “supărător” - mobilităţile abordate şi
cu un bilanț simplu, anume prin compararea numărului de în această lucrare.
informații / de date considerate pozitive cu numărul de date / de
informații considerate negative).
334
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Aceleaşi categorii de specialişti - arheologii şi filologii
- însă sprijină şi tot felul de continuităţi, concluziile fiind că
realităţile de fapt constau dintr-o serie de “împletiri” ale
continuităţilor şi mobilităţilor, nicicând şi niciunde neputând fi
doar una dintre extreme: totdeauna, “adevărul e pe la mijloc” (la
fel cum apele curgând se strâng mereu pe firul mijlociu al unui
Râu); un exemplu e contrastul susţinut public şi ferm de mulţi
savanţi Români, care afirmă continuitatea poporului Român din
Antichitate, însă cu limba consolidată doar Medieval - adică în
etapa istorică posterioară - limbă “diferită” / chipurile cu foarte
multe împrumuturi de la vecinii veniţi ulterior, respectiv “nouă”
faţă de vorbirea Antică, pe care însă aceiaşi savanţi admit că le-a
rămas necunoscută, paradoxul unei așa logici fiind compararea
cu ceva neştiut, prin aserţiunea că era altceva (căci dacă Graiul
Antic a rămas neştiut, cum de Graiul Medieval era “nou”?)
specialiştii respectivi “sărind” un aspect esenţial, anume că
oriunde şi oricând, un Grai înainte de a fi scris, a fost vorbit. De
pildă - privind cele enunțate - umanistul Laurențiu Toppeltinus
din Mediaș / județul Sibiu a scris în “Origines et occasus
Transsylvanorum” din 1667 că “între Daci și Romani nu era
mare osebire, fiind înrudiți prin limbă”; în Antichitate, a fi fost
cineva Roman nu însemna ca fiind neapărat din Roma ori de
lângă Roma / Italia, ci mai degrabă era condiția de cetățean
Roman, anume cetățean al Imperiului Roman. Astfel s-a
întâmplat că majoritatea Romanilor în viața lor de fapt nici
măcar nu au văzut orașul Roma (pe atunci nu se făcea turism);
de aceea, pare ciudată aserțiunea că Dacia a fost colonizată
masiv de Romanii capitalei Imperiale - nativi vorbind Latina
pură - astfel încât datorită acelora au rămas elemente Latine în
limba Română (iar în Imperiul întins pe 3 continente acțiunea
Latină ar fi creat limba denumită Română doar în Dacia, cu
multă pasiune): nu a dovedit nimeni că provincia Dacia a fost
aglomerată de cei din capitala Romei - în perioada maximei
intervenții Romane în N Dunării, de la cucerirea din 106, până la
abandonarea din 275, Romanii grupându-se urban iar Dacii
trăind rural - dar mulți susțin aberația că așa s-au ivit limba
Română și poporul Român (o altă anomalie de explicat ar mai fi
realitatea de atunci, anume a Romanilor pestriți care i-ar fi
influențat decisiv pe Dacii omogeni). S-ar putea reflecta asupra
realității că personalul cuceritorilor Romani era efectiv implicat
în administrarea provinciei Dacia iar nu în colonizarea
provinciei Dacia; spre comparație, s-ar putea reflecta asupra
răspunsurilor la întrebări simple: câți dintre ulteriorii cuceritori
Imperiali (Turci în Țara Românească, Austrieci în Transilvania
sau Ruși în Moldova) s-au stabilit prin colonizări între
autohtonii Români? O altă situație paradoxală e din zona religiei
asociată credinței creștine - care a fost acceptată din Orientul
Apropiat inclusiv în spațiul Românesc - fără însă ca în general
să fie acceptată ideea vreunei migrări din acel areal altfel decât
335
din partea păsărilor migratoare: de pildă, oamenii nu ar fi ajuns
din Orientul Apropiat în România (doar primul apostol, Sf.
Andrei - pescar din Galileea - ar fi putut ajunge în Dobrogea)
dar alții - nici înainte, nici după - nu; de altfel, în România
Modernă toate minoritățile etnice și religioase “Tradiționale” au
provenit ulterior Canaanitului / Galileeanului Andrei - cele mai
mari numeric provenind din Asia - iar originile lor nu-s ocultate
(dar nici nu-s bine cunoscute de larga majoritate). Adevărul e
mai provocator decât orice ficţiune (împăratul Napoleon
Bonaparte 1769-1821 al Francezilor comenta că “adevărul nu
este nici pe jumătate atât de important comparativ cu ce cred
oamenii că e adevărat”, căci îngrijorător de mulţi oameni îşi
închipuie că “ştiu” istorie - ignorând copios probele evidente
existente - trăind de fapt o iluzie a cunoaşterii); lucrarea
“Originea Gherga” urmează linia firească a timpului - din trecut
spre prezent - începând (mai elaborat, deoarece se referă la
“naşterea” Gherga) cu vremuri din urmă cu 3-4 sute de generaţii,
ce câteodată erau la fel de sofisticate ca acum. “Enciclopedia
Britannica” defineşte filogenia ca “istoria unor specii, mai ales
în ceea ce priveşte descendenţa acestora şi relaţiile cu alte
grupuri; deoarece dovada unor astfel de relaţii este aproape
întotdeauna incompletă, majoritatea teoriilor filogenetice sunt
bazate pe dovezi indirecte şi speculaţii” (dintr-o anumită
perspectivă, “realitatea e ruina unui basm”). Unele postulate
lingvistice enunţă că un nume propriu provine din limba şi
cultura în care are o semnificaţie ca substantiv comun, adjectiv
sau verb ori că numenclatura locurilor supravieţuieşte dispariţiei
unei culturi; împreună îndeosebi cu elementele genetice şi
istorice, e de ştiut că relatarea Gherga din această ediţie a
lucrării “Originea Gherga” este mai generoasă în date decât
ediţiile precedente (explicându-se pe sine mai detaliat în unele
aspecte şi cumulând unele amănunţiri suplimentare, pentru
fixarea unor aspecte din cele prezentate anterior). O imagine de
ansamblu, pe continente şi Ere convenţionale, marchează
principalele prezenţe Gherga post-diluviene - ca persoane, în
timp şi cu locaţii - aşa după cum se poate observa în tabelul
următor (reflectând în Emisfera Nordică mişcarea Gherga în
istorie urmărind în general traseul solar, de la răsărit spre apus):
Împărţirea pe perioade în lume n-a fost la fel
pretutindeni (datorită diverselor situaţii); științific, au fost 6 mari
perioade, dintre care prima perioadă - anume Epoca Pietrei,
compusă din paleolitic și neolitic - a fost pre-istorică iar celelalte
perioade au fost catalogate ca istorice. Convenţional, se pot
considera:
 Paleoliticul / “Era de Aur” până în secolul LXVIII
î.C.
 Neoliticul / “Era de Argint” între secolul LXVII
î.C. şi secolul XXXII î.C.
 Epoca Bronzului între secolul XXXI î.C. şi secolul
XIII î.C.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
 Epoca Fierului între secolul XII î.C. şi secolul VII
î.C.
 Antichitatea între secolul VI î.C. şi secolul V
 Evul Mediu între secolul VI şi secolul XVII
 Epoca Modernă din secolul XVIII, până acum
“Reţeaua” Gherga în timp a avut ramificaţii în diverse
părţi ale lumii; ramurile Gherga de-a lungul vremurilor au fost
uneori contemporane şi cu legături între ele (unii urmaşi ai
acelor Gherga există în prezent); acoperirea reţelară Gherga
câteodată în zone îndepărtate de filonul principal poate părea
surprinzătoare, explicaţia fiind că de-a lungul vremurilor mulţi
Gherga s-au răspândit pe vaste distanţe, din cauza cerinţelor: din
motiv religios (preoţimea Gherga - formată din preotese şi preoţi
- a fost foarte solicitată, începând cu Epoca Pietrei), deoarece
îndemânările vechilor Gherga ca meşteşugari - pescari,
navigatori, negustori, păstori, etc. - ca talentaţi artişti sau ca
războinici puternici erau foarte apreciate / chiar de “legendă”, ca
lideri politici, ş.a., ajungând şi etnonimul unor naţiuni ori
eponimul unor aşezări, teritorii sau Țări. “Originea Gherga” este
prima introspectivă Gherga mai amplă realizată vreodată, ca
recuperarea unei istorii pierdute / sau “ţinută sub obroc”, după
cum expresiv afirma în 2011 istoricul A/Român Neagu Djuvara
despre informaţia nerelevată în mod obişnuit, cenzurările sau
manipulările fiind metehne de milenii, putând părea - de pildă -
unora “încremeniţi” în şabloane ca absurdă sau ca o forţare de
tip “haiducie”, “violare”, “masacrare” ori alte etichetări de gen
față de istoria standardizată / clasică, fiind făcută “altfel”, pe o
cale nebătătorită până în prezent de cercetările convenţionale (ca
de exemplu, utilizând completările reciproce ale recentelor date
genetice cu vechile date istorice); e ca un “audit intern”, un
rezumat al unor date mai importante (cu mult loc pentru
contribuţii ulterioare - nu subiectiv, ci obiectiv / nu narcisist ori
cu gelozie, ci nepărtinitor, fără emoţii), dimensiunile restrânse
fiind intenţionat păstrate în comparaţie cu generozitatea
tematicii, în scopul uşurării accesibilităţii - nu pe posibilităţile
adevărului istoric, ci pe covârşitoarele (prin importanţa lor) şi
numeroasele (prin numărul lor) certitudini: multe dovezi probate
336
atât direct, cât şi indirect, fără iluzii de grandoare că ar fi “prea
mult”, date fiind numărul mare al oamenilor, vastul spaţiu pe
care au trăit şi imensul interval de timp abordat, pluralităţii
opiniilor, etc., la o observare atentă - din contră - putând fi “prea
puţin” (e de remarcat că “Originea Gherga”, acest produs din
Banat, prin caracterul său - abordare, amplitudine, etc. - pe glob
constituie un început şi în domeniul documentării istorice a
evidenţei genetice). Lucrarea “Originea Gherga” are şi un rol
educativ, de a explica unele aspecte, distorsionate de timp ori de
anumite interese.
Împăratul Napoleon Bonaparte al Francezilor spunea
odată că “în timp ce gloria e trecătoare, anonimitatea este în
schimb eternă” (în acea reflecţie, meritul adevărat nu era ascuns
de uitare, cât de “mareea” trivialităţii: “confiscaţi - cum sunt
mulţi - de chestiuni personale, se întâmplă să treacă pe lângă
opere excepţionale, fără să le vadă” afirma filozoful Român
Mircea Eliade / ori - în alt registru - o “armă” a neputinţei fiind
zeflemeaua; ridiculizarea ori discreditarea aparţin îndeosebi
scepticilor bădărani - deranjați din cauza unor reconstituiri de
pildă, care nu agrează decât ceea ce a fost validat sau “dovedit”
de altcineva decât de autor - ceea ce contravine chiar
progresului, prin blocarea noutăţilor în cunoaştere, inclusiv în
ştiinţe). De altfel, cugetătorul contemporan Octav Bibere a
enunţat: “Mediocrii sunt uşor de identificat; ei nu admiră, nu
aprobă, nu încurajează, ci doar neagă, refuză şi contestă”. Pe de
altă parte - mai nuanțată - poate unii acceptă anumite fragmente
din Originea Gherga dar nu-s de acord cu alte părți iar despre
unele aserțiuni n-au deloc opinii. Această lucrare nu respectă
neapărat canoanele religioase sau tiparele istorice consacrate
(chipurile “corecte politic”, îndeosebi la nivel naţional -
indiferent de Țară - deseori amprentate şovin), ci urmăreşte în
timp “Reţeaua” Gherga pe teren, fiind o creaţie pe alocuri
bucolică, având chiar şi unele divagaţii în cazul anumitor
elemente; o atenționare - valabilă de exemplu către miile de
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
profesori de istorie din România - este că prezenta lucrare
depășește cu mult amorţita programă școlară din Țară (atingând
şi câteva “intoxicări” istorice, unele curent cotate cu rang
dogmatic de “tabu”, intenţia autorului fiind de a contribui - prin
unele lămuriri - asupra anumitor aspecte mai controversate ale
trecutului: pe de o parte, există studii academice despre doar
unele părți din Originea Gherga iar pe de altă parte, Originea
Gherga poate fi inspirațională pentru alte studii academice). O
problemă actuală a unora cu povestea Gherga ar putea fi că e
internațională / atingând mai mult decât dimensiunea personală:
dezvăluie anumite legături transnaționale, descrie unele situații
în premieră mondială, etc., însă nu aparține total național cuiva,
ceea ce ar debusola oarece utilizatori, neobișnuiți cu așa
abordare. Materialul în versiunea originală este realizat în
Română, limba considerată de autor drept cea mai potrivită
pentru valorizarea înțelesurilor (mai eficace decât Greaca,
Italiana, Rusa sau Germana, respectiv Franceza ori Engleza, etc.,
căci - cunoscând proprietăţile cuvintelor Române - se poate
vedea cel mai facil apropierea de străvechile semnificaţii ale
termenilor şi conceptelor, Româna în marea sa parte fiind real
mult mai veche decât e datată formal); cei din alte culturi își pot
traduce textul cu mijloace proprii, lucrarea fiind afișată integral
pe Internet (ghinionul lor însă - la prima lectură - începând cu
puterea de percepere a nuanţelor / în Română mai facil de prins
decât în mai recentele limbi Europene). În plus, prin parcurgerea
materialului se poate remarca că unele sinteze din conţinut nu s-
au regăsit până acum altundeva (fiind contribuţii orginale ale
autorului); o particularitate a lucrării “Originea Gherga” este că
deseori face implicitul explicit (căci în lume rar se consemnează
ceea ce este presupus ca foarte “cunoscut”, în plus - pentru
înţelegere - nivelul intelectual al fiecăruia fiind diferit / ne-
existând persoane identice, ci doar asemănătoare), cu interpretări
câteodată specifice subiectului Gherga, cu simbolismul aferent:
între actualii Gherga și acei Gherga existenţi de milenii -
menţionaţi istoric, dovediţi și genetic - sunt legături descendente
concrete, nu numai simple onomastice (prin lucrare fiind
înfăţişate nu neapărat “modelele standard” / “șabloanele” - ci
faptele - fiind şi menţionaţi tot felul de Gherghi, Gheorghi,
Grigori, ş.a. din multe locații și vremuri, în conexiuni mai mult
sau mai puțin evidente cu Gherga).
337
Autorul Anatole France 1844-1924 (laureat Nobel
pentru literatură) a scris în cartea “Insula pinguinilor” din 1908:
“De ce te străduiești atât, sărmane domn, să scrii o nouă istorie,
când poți să le copiezi pe cele existente, așa cum e uzul? De ai
alte păreri, de vii cu o idee originală, pui oamenii și lucrurile
într-o lumină neașteptată și vei produce cititorului o surpriză. Iar
cititorului nu-i place ca cineva să-l pună în situația de a fi
surprins de ceva. El totdeauna caută în istorie fleacuri deja
cunoscute. Dacă încerci să-i dai ceva învățăminte are să se simtă
jignit și-ți va deveni ostil. Nu încerca să-i luminezi mintea; va
striga că-i jignești convingerile. Istoricii copiază unul de la altul.
Își cruță astfel eforturile și evită să se spună despre ei că sunt
infatuați. Fă la fel ca ei și nu încerca să fii original. Istoricul cu
idei originale nu este luat în serios, toți îl disprețuiesc și le
repugnă tuturor”. Zicala Românească “unde-s mulți, puterea
crește” s-ar potrivi la cercetarea tip Gherga dacă s-ar mai alătura
și alții conștientizând că depășirea interesului individual pentru
cel mai larg de grup aduce beneficii mai semnificative, lipsa
organizării însă nu numai la Români, ci și la alții, văzându-se
evident de pildă deopotrivă atât la starea precară a cimitirelor =
nerespectarea trecutului, cât și în nivelul de trai prezent, etc.
(căci “atomizarea” energiei pe persoană în detrimentul energiei
colective este pe agenda obișnuită - orientată spre viitor - iar așa
ceva e discutabil privind concret raportul general dintre deficit și
câștig). În arta cunoașterii, sunt de observat inclusiv apucăturile
multora care în general pretind că “înțeleg” evidențe - când de
fapt sunt frecvent departe de adevăr, câteodată lipsindu-le chiar
repere de bază - ori pur şi simplu devin incapabili să admită că
greșesc, atunci când “omenește” se întâmplă (venindu-le enorm
de greu să accepte că nu-s singuri pe planetă, de parcă persistând
în eroare ar avea ceva de câștigat / iar în cazuri prea “vocale”
putând chiar și polariza adepți, în anturaje efemere).
În acest compendiu etiologic, deseori abordările sunt şi
trans-etnice, în concepţie inter-disciplinară; e adevărat că
lucrarea cumulează tot soiul de perspective (cam pe toate
gusturile - atât pentru cei tratând-o de “sus”, cât şi pentru cei
tratând-o de “jos” - uneori cu mari salturi, pentru corelaţii, unele
asocieri, în lipsa unor explicaţii mai bune, putând părea
surprinzătoare, ca interpretări creative), însă scopul e tocmai de
revelare a acestora, fiind legate de Gherga: o colecţie de
evidenţe ce necesită explicaţii - în ciuda faptului de exemplu că
nu e nevoie de mii de comete ca să fie dovedită existenţa uneia
ori pentru demonstrarea existenţei vieţii în Univers nu este
necesară găsirea ei pe mii de planete, ci doar pe una - căci nimic
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
nu e întâmplător şi paradoxurile nu trebuie evitate (după ce în
secolul IV î.C. pluralitatea lumilor în Univers a fost enunţată de
filozoful Metrodor din Insula Chios sub forma 44:51 “ar fi
absurd să nu aşezi decât o lume în spaţiul infinit, ca şi cum ai
crede că este un singur spic într-un lan”, Iisus a afirmat, aşa cum
a consemnat “Evanghelia după Ioan” 14 “2. În casa Tatălui Meu
multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc
loc. 3. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi
vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu”, ceea ce
însemna că în Cer = “Casa Tatălui” au fost anunţate de către
Iisus - Fiul Cerescului Tată - ca posibile mai multe destinaţii).
Este de reflectat şi asupra faptului că astfel cum unele
particule de praf pe un ecran pot bruia vizibilitatea, anumite
apariţii inexplicate pe cer pot fi chiar “ferestre” spre alte
dimensiuni - din categoria fenomenelor - şi nu neapărat obiecte
fizice zburătoare, ceea ce “complică” înţelegerea lor; deseori
investigatorii - ca detectivii - probează fapte importante
bazându-se pe aspecte “insignifiante” (pentru perspectiva
criminală / “scăpate” atenţiei altcuiva), însă dovedite ca
decisive: dacă de pildă în justiţie asemenea abordări şi-au arătat
eficacitatea, atunci şi în alte domenii - ca de exemplu în istorie -
detaliile ajută întregul. De exemplu, câteodată în situaţii
deosebite o amprentă sau un fir de păr găsite de investigatori la
locul unei fapte pot soluţiona cazul complet opus aparenţelor,
ceea ce e valabil şi în cercetarea trecutului mai îndepărtat: un
artefact ori document găsit acolo unde “n-ar fi trebuit să fie”
poate duce la o altă interpretare decât cea câteodată preferată
(aşa ceva - când un detaliu, fie şi insignifiant, completează
întregul - ajută cunoaşterea realităţii, mult mai importantă decât
ignorarea sa); în studierea trecutului nu se pretează “democraţia”
dovezilor - fiind fără “dictatura majorităţii” probelor - căci un
singur element iniţial necuprins în tabloul general îi poate
complet schimba înţelesul atunci când ajunge just încadrat (de
exemplu, cu toate că oamenii singuri niciodată nu s-au putut
ridica în văzduh, a fost de ajuns demonstrarea primelor ridicări
în aer - cu ajutorul aparatelor - pentru convingerea despre
posibilitatea zborului omenirii, chiar dacă nu toţi oamenii s-au
implicat în aşa ceva). În “Originea Gherga” referinţele au fost,
pe cât posibil, făcute cu raportarea la sursele ştiinţifice, istorice
ori culturale cele mai apropiate de evenimentele în cauză, pe de
o parte sursele fiind cele lăsate de tot felul de vechi preoţi, vechi
astronomi, vechi cronicari, vechi istorici, vechi geografi, vechi
artişti, ş.a. (despre care - pe bună dreptate, căci alţii nu-s - fac
mare caz actualii savanţi) iar pe de altă parte expertizele, acolo
unde s-au impus, au fost - pe cât s-a putut - ale somităţilor de
nivelul academicienilor, doctorilor în ştiinţe, etc. / considerați de
societate, prin titlurile avute, ca de relativă autoritate:
majoritatea expunerilor despre Gherga sunt ale terţilor iar
338
contribuţia autorului lucrării, pe lângă numeroasele idei proprii,
fiind mai mult în legături cu înfăţişările lor în secţiunile
relevante (în lucrare uneori există citate mai lungi - intenţionate
- pentru a oferi posibilitatea directă celor care au scris să-şi
exprime munca, fiind cei mai competenţi s-o facă); cine crede că
această lucrare e o adunătură de aberaţii / baliverne - ca o
colecție de aspecte de la periferia sferei consacrată dogmatic ca
“oficială” - n-are decât să se întoarcă la “realitatea” sa (în unele
părţi ale lucrării, deoarece referirile sunt la sursa comună
Gherga, anumite teme revin, pentru a consolida coerenţa).
În general, în legătură cu majoritatea covârșitoare a
surselor stră/vechi, autorul prezentei lucrări a acceptat 2
argumente esențiale în ceea ce le privește, anume ca fiind de la
început adevărate - neconsiderându-le falsuri, până la dovedirea
inversă - și ca având desigur informații valabile (cu cât mai
apropiate de subiect, cu atât mai concludente), respingând ideile
că nu ar fi autentice ori că nu ar fi corecte: unii cercetători
câteodată abordează ciudat anumite subiecte, fie ignorând
dovezile existente, fie invalidându-le atunci când nu le confirmă
vreo teză, găsindu-le chiar ca eronate (chipurile știind mai bine
în Epoca Modernă ce a fost decât însuși contemporanii
timpurilor trecute, câteodată ajungând să-i contrazică brutal);
abordarea cu seriozitate presupune acordarea prezumției de
seriozitate stră/vechilor surse iar nu năpustirea spre contestarea
lor, considerându-le greșite sau neglijarea lor - dacă artefactele
sunt luate în considerare - ori alte suspicionări de așa tip. În
legătură cu referinţele concrete despre Gherga: indiferent de
afirmaţiile vechi sau recente, cei care le combat trebuie - în mod
necesar, pentru a fi credibili - să depăşească talia emitenţilor; iar
cum până acum nu s-au găsit asemenea combatanţi (de
anvergură mai mare), respectivele afirmaţii iniţiale - până la
proba contrarie - sunt de preluat ca adevărate / oricum, altele
semnificative nici nu-s. Ca şi câinii care după ce-şi rup lanţul
ştiu ce să facă (alţii - cu lanţul rupt - rămânând încurcaţi), aşa şi
unii oameni pot parcurge integral lucrarea, alţii nefiind însă în
stare să-şi depăşească barierele cu care au fost învăţaţi. Ţinând
cont de spusa filozofului Aristocles - poreclit “Plat-On” /
“Platon”, adică “Spaţiosul” / “Nemărginitul” - din secolul IV
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

î.C. că “înţelepţii vorbesc fiindcă au ceva de spus iar proştii

pentru că trebuie să spună ceva”, de învăţătura lui Iisus Hristos /
Christos din secolul I despre căutarea adevărului ce aduce
libertatea ori de înţelepciunea etnologului şi sociologului
Francez Georges Balandier din secolul XX că “a arăta nu
înseamnă a informa iar a vedea nu înseamnă a afla” / o străveche
zicală Românească fiind “mulţi văd, puţini pricep” (unii
nepermițându-și confortul de a parcurge integral lucrarea sau
unora fiindu-le chiar dificil să citească ori să înţeleagă prezentul
material ce poate frapa - chiar ca provocare mentală / deopotrivă
prin aspect şi conţinut - mulţi experţi fiind din păcate limitaţi la
calificările numai de multiplicatori ai cercetărilor altora), orice
observaţii, recenzii, dezvoltări sau adăugări - utile unei alte
editări, căci e foarte mult spaţiu pentru participare / povestea
fiind unică, originală, fără început şi fără sfârşit, căci poate fi de
oriunde şi oricând reluată ori adâncită de către oricine - sunt
binevenite pe adresa autorului Eugen.Gherga@gmail.com:
lucrarea - fiind o premieră mondială / nimeni n-a mai văzut până
acum, “la un loc”, aşa ceva, de parcă ar fi mai multe cărţi
laolaltă - poate suscita dezbateri fecunde (dar poate și provoca
uimire / uluire ori poate lăsa şi cercetătorii de mărunţişuri fără
replică); deja de la lansare, amploarea lucrării Originea Gherga a
impus printre cititori deopotrivă sentimente ca teamă, respect,
invidie, etc. Atenţia utilizatorilor / cititorilor trebuie mărită în
sensul că interiorul unui capitol în general nu redă totul despre
tema anunţată în titlul capitolului respectiv, ci pentru completări
alte elemente sunt eventual de găsit în conţinutul restului lucrării
ori prin surse externe: aşteptările superficiale de genul epuizării
unor idei pot fi înşelate de dimensiunile inspiraţională,
emoțională, documentară, etc. Subiectul lucrării - Originea
Gherga - putea fi realizat nu de Gherga, ci de oricine, însă totuşi
Gherga a făcut-o, ca reper cui vrea să dezvolte şi povestea altui
neam (ca “Originea Popescu”, “Originea Ionescu”, etc., numele
respective fiind indicate doar ca foarte populare printre Români,
putând fi oricine de pe planetă), de asemenea lucrarea “Originea
Gherga” constituind şi un pachet de resurse pentru posibilele
îndreptări ale unor “deviaţionişti”, la care praful de pe glob a
ajuns mai important decât globul. Grădina e așa de mare, încât
cuprinde și “cunoscători” autosuficienți / erijați ca deosebiți -
lângă care n-ar avea loc alții - de fapt suferinzi de handicapul
incapacității recunoașterii publice a propriilor limitări; o
recomandare a autorului faţă de oricine abordează “Originea
Gherga” e ca mai întâi să se asigure că nu se află pe piedestalul
prejudecăţilor (pe de o parte, o cocoţare de asemenea gen ar
bruia recepţionarea celor prezentate în lucrare iar pe cealaltă
parte, datele oferite probabil nepotrivindu-se posibilităţilor de
înţelegere): filozoful American William James 1842-1910 a
afirmat că “mulţi oameni cred că gândesc, când de fapt ei nu fac
decât să-şi rearanjeze prejudecăţile”. La foarte mulţi, problemele
serioase apar începând cu propriile genealogii, pe care nu şi le
pot aprofunda mai mult decât pe ultimul secol doar, adică în
dimensiuni extraordinar de modeste (iar majoritatea nu e
pasionată / curioasă să-şi depăşească respectiva neputinţă,
eventual pretinzând altora să i se alinieze şi chiar să nu
îndrăznească să exploreze cumva mai departe).
Deoarece destui sunt specializați în a observa mai
degrabă ceea ce e greşit în ceva, autorul aşteaptă cu interes orice
ecou argumentat despre ce nu e adevărat în cele expuse, fiind
deschis opiniilor oricui despre ceea ce e eronat în material
(poate că e deranjant pentru unii posedând “adevăruri” puternice
- câteodată autodeclarați “proprietari” ai istoriei, studiul
pluridisciplinar fiind retezat prin păreri simpliste de tipul că
“istoria să fie scrisă numai de istorici” / ceea ce seamănă ideilor
despre tractoare ca să fie făcute numai de către tractoriști ori
avioanele să fie construite doar de către piloți, etc. - aflaţi în
postura egocentrică probabil încercată meschin de gelozie sau
datorită unor alte motive de explorat împreună); pe de altă parte,
de exemplu e de ținut cont și că mulți muzicieni extraordinari nu
au ajuns astfel deoarece au absolvit vreo școală de muzică, ceea
ce s-a dovedit valabil și la sculptori grozavi - care nu au făcut
vreo școală de arte plastice în domeniu - nici pictori sau
desenatori talentați (necalificați prin vreo formare profesională),
etc. Într-un inventar aşa larg de date ca acela înfăţişat de
“Originea Gherga” - lucrare înrădăcinată mai profund decât în
istorie, anume cu seva fiind în preistorie - se poate strecura vreo
eroare, a cărei semnalare autorul n-o poate decât saluta cu
mulţumiri, căci scopul e apropierea de adevăr; în lucrare - pentru
eliminarea unor “bâjbâieli” - există multe certitudini dar şi
incertitudini, ce necesită clarificări (academicianul A/Român
Lucian Blaga numind aşa ceva “cunoaştere luciferică”): ar fi
interesantă vreo scriere împotriva lucrării Originea Gherga, cât
de cât concret argumentată, până mai e autorul în viaţă. Există
oameni pentru care o eroare găsită într-o teorie anulează întreaga
idee; conform acelei logici absurde - redată de spusa “dacă o
dovadă din carte nu e autentică, atunci se presupune că totul e
fals” - ar putea fi aruncate la gunoi toate manualele şcolare sau
de altă natură (toate cărţile ştiinţifice) pentru că timpul a arătat
despre multe lucruri considerate sacrosante pe vremuri că de
fapt erau neadevărate: greşelile oricând pot fi îndreptate.

339
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Stema Timişoarei
Originea Gherga este un proiect tratând domenii mai
rar abordate ori chiar inedite. Reacţiile faţă de prima ediţie din
“Originea Gherga” au fost în majoritate pozitive, câteodată cu
aprecieri mai comentate faţă de amploarea sa, cu sentimente
amestecate (că “iniţial pare o nebunie”, că e “o lucrare
impresionantă”, “toată admirația pentru complexele informații
prezentate, cu o largă bază documentară”, o lucrare captivantă -
ca de aventuri - că “inspiră”, că e o “superbă documentaţie”, că
oferă “la liber” informaţii valoroase, că “e o minunată lucrare”,
că e “o carte plină de surprize şi care ne poate face mult bine la
toţi românii dacă o vom populariza şi asimila în bagajul nostru
de cunoştinţe”, că “e mai tare decât Codul lui da Vinci sau Harry
Potter”, “o fantasmagorie simpatică”, că “egalează opera
Densuşianu”, etc. / într-adevăr, oferta informativă din “Originea
Gherga” e serioasă, presupunând reacţii corespunzătoare din
partea utilizatorilor); negative au fost câteva observaţii despre
lungimile unor paragrafe, dificultatea fiind uneori de urmărire a
subiectului transversal / “firului roşu”, etc. (o dificultate poate fi
copleşirea datorită avalanşei de informaţii - însă au fost utilizate
doar o parte dintre cele adunate - concluzia fiind că totuşi se
observă ceea ce era necesar de demonstrat). Recenziile unor
distribuitori de cărţi pe Internet au exprimat consideraţii despre
lucrare ca: “Originea Gherga este o carte perfectă, este frumoasă
şi când vei avea timpul necesar nu ezita să o citeşti, deoarece
este o carte bună şi nu o pierdere de vreme cu cititul ei. Putem
spune cu certitudine că Originea Gherga este o carte excelentă -
o poţi citi acum online, gratis. Oricare ar fi visul tau, citeşte
340
Originea Gherga - poate fi un liant de la visul tău către un vis
împlinit. Ştiai că Originea Gherga este o carte care pune ideile
autorului în valoare şi care te îmbie să citeşti sau să înveţi
tainele dezvăluite de autor? Este mai uşor să visezi decât să
citeşti şi e mult mai uşor să citeşti decât să scrii, de aceea munca
pentru o carte cum este Originea Gherga poate dura câteva luni,
de ce nu şi ani iar citirea ei mult mai puţin. Originea Gherga este
o carte care trebuie citită şi care nu ar trebui să lipsească din
cultura generală a fiecăruia. Numai citind putem învăţa iar
cartea Originea Gherga este o resursă excelentă pentru cei care
vor să-şi îmbogăţească cultura generală. Cei care au citit cartea
Originea Gherga au aflat părerea autorului despre subiectul
tratat în această carte. Cartea Originea Gherga poate fi
considerată o resursă educaţională excelentă şi poate fi folosită
pentru lecturare şi învăţare. Descoperă cartea Originea Gherga şi
informaţiile utile pe care aceasta le conţine. Delectează-te citind
cartea Originea Gherga şi nu vei regreta că ai făcut acest pas.
Timpul este aşa preţios, încât nu-l mai pierde şi citeşte Originea
Gherga”.
Printre avantajele lecturării lucrării “Originea Gherga”
ar fi şi împlinirea curiozităţii (calitate regăsită doar la unele
persoane) despre modul abordării unui asemenea subiect
deosebit, cu componentă educativă; din fericire, pe planetă
dintotdeauna au scris mai puţini decât potenţialii cititori (invers
ar fi fost deprimant), însă - din nefericire - ar putea fi printre
oamenii neinteresaţi chiar unii Gherga: dacă nu toţi Gherga au
parcurs lucrarea, atunci parcă n-ar conta nici cuantumul altor
cititori (dar statisticile digitale automate de pe Internet
înregistrează numeroşi vizitatori unici - alţii decât Gherga şi în
total mult mai mulţi decât Gherga - de pe tot globul). Curând
după afişarea pe Internet a lucrării (la mijlocul lunii August
2011 a fost sub formă de carte şi la sfârşitul lunii Septembrie
2011 a fost ca blog), contorizările au înregistrat mii de vizite pe
blog şi sute de descărcări integrale ale cărţii: cei mai mulţi
cititori au fost din România, Statele Unite ale Americii,
Germania, Rusia, etc.; printre cele mai accesate părți ale lucrării
- deja după mai mulți ani de la apariție - se evidențiază (în
ordinea popularităţii statistice) “Obârşia Gherga”, “Gherga și
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Gheții”, “Sângele Gherga” “Geneza Gherga”, ș.a.m.d. iar
expresiile cele mai căutate pe Internet în “Originea Gherga” au
fost “infinitul”, “ghicitul în palmă”, “Hitiţii”, “Şcoala din
Milet”, etc. Această ediţie este actualizată la nivelul anului
curent, urmând şi opiniile unor licenţiaţi de specialitate (în
istorie / ca Dan Nicolaescu din Timişoara, ca Dr. Oana Gavriliuc
din Timişoara, care - cronologic - au făcut şi primele aprecieri
despre aspectele calitative şi cantitative ale lucrării “Originea
Gherga”), ş.a.; printre remarcile imediat după lansare au fost:
 28 IX 2011 Dr. Gabriela Grosseck, conferenţiară la
Facultatea de Sociologie şi Psihologie,
Universitatea de Vest din Timişoara: “Susţin
Originea Gherga”
 28 IX 2011 Eeva Lehtinen, Suomi / Finlanda:
“Acum trebuie să învăţ Româna, ar fi grozav s-o
înţeleg”
 28 IX 2011 Duşan Baiski, administratorul
Enciclopediei Banatului “Banaterra”: “Felicitări
pentru lucrare!”
 29 IX 2011 Romina Matei, preşedinta “Youth
Express Network”: “Foarte tare - felicitări! Am
aruncat un ochi pe text şi informaţie şi e super!”
 30 IX 2011 Dr. Oana Neştian, coordonatoare de
proiecte, “Institutul Intercultural Timişoara”: “Sunt
incitată să citesc tot”
 2 X 2011 Dr. Mariana Brandl-Gherga, profesoară
la Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe
ale Comunicării, Universitatea de Vest din
Timişoara: “Vă felicit pentru această trudă nobilă.
Cu stimă”
 3 X 2011 Stelian Toza, preşedintele Armânilor din
Banat: “Superb. Fac reclamă pe Forumul Mondial
Armân”
 ş.a.m.d. (unii apărând în textul lucrării)
Academicianul Liviu Pendefunda în revista “Contact
Internațional” nr. 191-193 din 2020 s-a exprimat elogios: “Am
citit cu reală plăcere primele capitole ale acestei lucrări, pentru
ca apoi să petrec nopți întregi citind și recitind miile de pagini
341
care parcă nu se mai sfârșesc relatând despre lumea noastră
într’un stil alert, ușor de lecturat și chiar de asimilat. Un
necunoscător ar beneficia de pe urma colosalei informații pe
care o poate accede din această monumentală lucrare
comparabilă cu ceea ce au scris Pârvan, Densușianu, Eliade și
… realizând o sinteză remarcabilă din bibliografia lumii,
studiată în amănunt de autor. M’am decis cu greu să public
fragmente (cu ce să încep?, ce ar putea fi mai ușor de asimilat?,
ce să expun interesului cititorului pentru a nu’l plictisi pe novice
și a’l satisface plenar pe inițiat?). Cei interesați pot accesa
http://origineagherga.blogspot.com, astfel devansând selecțiile
pe care revista noastră le va publica în paginile sale, fiind
onorați să evidențiem importanța bibliografică a acestei ample
lucrări semnate de Aureliu Eugen Florentin Gherga, născut în
Timișoara pe 9 iulie 1962, un exemplu remarcabil de cărturar
erudit”.
Dintre comentarii anonime de pildă pe Internet în 2021:
“E o lucrare îmbârligată scrisă în spirală. De exemplu mă prinde
o idee, citesc, citesc, o regăsesc după 4-5 propoziții, exact
aceeași idee scrisă diferit cu alte asocieri. Și sunt multe idei
prinse în spirală. Am stat la un moment dat să calculez când se
repetă. Ce e cu lucrarea asta citiți pe internet, dar e o creație
relativ nouă și este deosebit de interesantă, pentru trimiterile la
alte documente extrem de rare și vechi și din alte motive
estetice. Are trimiteri la foarte multe documente extrem de
interesante, și nu există un index. Nu știu în carte tiparită.
Descrie toată istoria lumii din punctul de vedere al lui Gheorghe.
De acum 10 mii de ani până azi. Apoi mai este un soi de
prozelitism în carte cu neamul gherganilor care ba sunt români,
ba nu sunt. Că sunt peste tot - ca orice neam - și în Europa și în
Asia. Din cauza stilului spiralat de exprimare, sau stil ‘vrej de
fasole până la cer’, cred că cartea ar putea fi comprimată cu
multă muncă, scos prozelitismul afară, marcate mai bine
trimiterile, și ai avea un manual de istorie destul de bun. Aș sări
peste toate propozițiile unde scrie de Gheorghe și neamul lui de
ghergani. Dar să nu uităm, e o carte scrisă de ei pentru ei. Cred
că e prima istorie a unei familii ce o citesc eu, familie urmărită
din antichitate până azi. Cartea pare o fabulație extraordinară.
Cum să urmărești un neam în toată istoria? Tocmai acest efort
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
merită puțină atenție. Eu am încercat o istorie a neamului meu
dar am ajuns până la 5 generații după care pauză totală și liniște.
E motivul pentru care m-am speriat de lucrarea asta, nu am mai
întâlnit decât în biblie să se vorbească de continuitatea unui
neam pe o perioadă așa lungă. Dacă e fabulație sau nu va
rămâne pentru viitorii cercetători. Eu doar sunt intrigat de
referintele românești la care face trimiteri. Multe nu le știam și
pe baza lor își crează toată istoria fantastică a familiei lui Gheo”.
“Am tras doar o ocheadă diagonală, și mi-am reprimat
un surâs. Dacă aș vrea să fiu hipercritic, aș tranșa iute chestiunea
proclamându-l pe autor drept monomaniac (mania singulară
fiind, pentru cine nu se prinde...Gheorghe, haha). Totuși, există
un aspect care mă intrigă. Gheorghe doar că autorul se proclamă
și el Gherga? Mai există un exaltat - îmi scapă numele acum, iar
asta cumva mă bucură - ce face apologia lui ...Ion. De la ‘io,
voievod’ până la născocirea unei atemporale
‘loji...Iohanice’...hahaha, probabil lui Iohanis i-ar fi plăcut
treaba. Dar cu Gheorghe....e o adâncime paralelă. Există în
Rusia o organizație discretă, destul de puternică, numită
‘gheorghieni’. I-aș compara cu ‘Oastea Domnului’ de la noi, iar
in extenso seamănă oarecum cu ‘Opus Dei’, noua forță discretă
Vatican (moștenitoare a influenței tip iezuit). Sunt misterioși
‘gheorghienii’ ăștia ruși, iar urmele lor sunt foarte greu de dibuit
pentru cineva care nu trăiește acolo, în realitățile rusești. Voi
reveni pe idee, ar merge punctat și la subiectul ‘Ocultism
Răsăritean’.”
342
Filozoful Antic Socrate ar fi zis: “Mințile puternice
discută idei, mințile mediocre discută evenimente, mințile slabe
discută oameni”. Lucrarea “Originea Gherga” este editată numai
digital, nu și tipărită, din mai multe motive, dintre care: în
secolul XXI formatul chiar dacă este atât în versiune de carte,
cât și în cea de blog, permite electronic navigarea altfel (prin
mărirea oricând a imaginilor, căutările rapide după formule
cheie, traducerile automate, etc.); scoaterea pe hârtie ar însemna
costuri suplimentare, chiar neplăcute, căci lucrarea este
actualizată anual, are dimensiuni imense - ar fi multe volume, în
format mare - și e dorită circularea sa cât mai largă în lume
(ceea ce se face mai facil pe Internet), cu accesarea gratuită a
informațiilor, căci în cazul comercializării, pentru unele ilustrări
realizatorii pot suscita drepturile de autor, atunci fiind dificilă
discernerea unui eventual profit față de costul strict al tipăririi și
al transportării lucrării. În imaginea următoare este captura
contorului blogului în Octombrie 2011 (prima lună de
funcţionare pe Internet):
În timp, unele părţi din “Originea Gherga” au devenit
resurse ca de exemplu la Universitatea de stat “Constantin
Brâncuşi” din Târgu Jiu / reşedinţa judeţului Gorj în 2016 pentru
doctoratul lui Iulian Jerca, la “Institutul Patrimoniului Cultural”
din Chișinău / capitala republicii Moldova în 2019 pentru
studiul despre horă al doctorandei Svetlana Talpă, la
Universitatea creștină “Dimitrie Cantemir” din București /
capitala României în 2020 pentru studiul Dr. Mădălina
Antonescu despre “Civilizația frumoaselor” ori au fost preluate
de unele domenii Internet, ca de exemplu “Aplahanda”, “Arta”,
“Banaterra”, “Civilizații dispărute”, “Contact Internațional”,
“Cotele Dunării”, “Dacia Antică” “Dacia Modernă”, “Enigmatic
History”, “Eparhia Ortodoxă Română din Ungaria”, “Euzicasa”,
“Expresia ideii”, “Extazul şamanic”, “Family Tree”, “Harta
comorii”, “Independenţa”, “Institutul Intercultural Timișoara”,
“Iniada”, “Kamistad”, “Lingvistica sentimentală”, “Locate my
name”, “Mica grădină”, “Music of Romania”, “Pagini de
istorie”, “Răcari”, “România - o ţară minunată”, “Roznepliki”,
“Rufon”, “Sfatul Bătrânilor”, “Ţara Românească”, “Tartaria
tablets”, “Timoc Press”, “Univers strategic”, “WikiMapia”,
“WikiWorldBook”, “Yumpu”, etc.; inclusiv ediţia Română din
2012 “Who Is Who” - realizată şi pe hârtie - face reclamă
blogului, la fel şi cartea “Armâni şi Megleniţi din Banatul
Timişan” din 2014 a cercetătorului Român Dinu Barbu, cartea
din 2014 “Religia nemuririi” a fostului deputat Român Costel
Popescu, cartea “Mileniul de întuneric” din 2015 a
cercetătorului Marius Fincă / preşedintele “Asociaţiei Culturale
Române” din Canada, cartea din 2019 “Parohia Icloda -
contribuții monografice” a preotului ortodox Român Eugen
Babescu, ș.a. De la apariţia lucrării “Originea Gherga” şi până în
prezent, conţinutul său în forma integrală de carte s-a bucurat de
găzduire pe domeniile Internet ale unora din cele mai mari
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
biblioteci virtuale din lume www.academia.edu,
www.researchgate.net, www.scribd.com, etc.
Blogul “Originea Gherga” anul trecut
Contextul
Cu bunicul patern născut în secolul XIX şi tatăl
născut în secolul XX, autorul poate afirma în secolul XXI: în
legătură cu trecutul bărbaţilor Gherga sunt o mulţime de
dovezi, de la cele circumstanţiale / de context la cele
materiale / fizice. Fiinţa umană este unică: de remarcat - şi
rămâne de explicat - extensia Gherga în timp, dat fiind faptul
că o persoană seamănă sub un procent cu vreun înaintaş după
numai 2 secole / adică matematic, un descendent e sub 1%
din cineva care a trăit în urmă cu doar 7 generaţii (o sursă a
fost venerata mamă dinainte de Potop; este de observat ceea
ce a fost demonstrat ştiinţific, că probabilitatea de a nu se
reproduce deloc este mult mai mare la bărbaţi decât la femei).
Expresia populară “sângele apă nu se face” sintetizează
realitatea observată, că se transmite ceva de la ascendenți prin
descendenți în mod mai semnificativ decât ceea ce s-ar
cuantifica subunitar procentual. La fel ca la ceilalți oameni, s-
a înregistrat și la Gherga reproducerea - mereu şi mereu - din
acelaşi material genetic (până la următoarea mutaţie).
Socotind media de 4 generaţii într-un secol, în intervalul de
10 milenii - de când există actualul tip genetic Gherga - sunt
4 sute de generaţii Gherga (istoricul Herodot Karka a indicat
2:142 că în timpul său - mileniul I î.C. - erau chiar 3 generaţii
într-un secol); cercetătorul Român Petre Morar în “Dacia
Ariană” a observat că “vârsta generațiilor este în general
diferită pe linie maternă față de linia paternă pentru că
femeile tind să procreeze la vârstă mai tânără decât bărbații:
343
generațiile paterne tind să aibă o durată mai lungă decât cele
materne”.
Schema genealogică pe 7 generații (durând circa 2 secole)
De exemplu, în ultimele 2 secole / deoarece această
perioadă e aritmetic indicată ca semnificativă coborârii
moştenirii fizice la valoare subprocentuală, pe linia paternă a
autorului - din tată în fiu - Gherga s-a născut în 19 XII 1819 /
Achim, 16 VI 1843 / Damaschin, 4 I 1870 / Ioan, 27 I 1898 /
Aureliu, 1 I 1932 / Vasilie, 9 VII 1962 / Eugen, 3 X 1984 /
Cristian, media fiind la mijloc, prin 7 generaţii în 2 secole (în
privința copiilor, Achim a avut 7, Damaschin 4, Ioan 3,
Aureliu 4, Vasilie 2, Eugen 2, Cristian încă nu: scăderea este
evidentă). Deoarece cam o dată la 2 sute de generaţii în
materialul genetic mitocondrial - muieresc / feminin - survine
o uşoară mutaţie, printre Ghergane aceasta pe diverse ramuri
Gherga s-a manifestat în mod sigur de la Potop până acum cel
puţin o dată (ceea ce a dus, pe lângă aporturile externe ale
încrucişărilor predecesorilor, la diversitatea Ghergană
actuală). În 2022, Alexandru Stan din România a scris despre
dieta din Vechea Lume, printre altele prezentând: “Vânătorii-
culegătorii din paleolitic erau mai puternici, mai sănătoși, mai
agili, mai imuni la boli, cu constituții atletice de invidiat. Dar
sedentarismul, agricultura și aglomerațiile urbane ulterioare -
din perioada neolitică - au făcut oamenii mai bolnăvicioși,
mai firavi, mai supraponderali. Cariile, diabetul, bolile
cardiace, cancerul de colon, tuberculoza, gripa, variola,
malaria, etc. și-au făcut apariția de atunci iar de 10 milenii
încoace au făcut miliarde de victime. Inclusiv media de viață
a scăzut de la 33 de ani cât era în paleolitic la 26 de ani în
Epoca Fierului. Este posibil că alimentația să fi fost una din
principalele cauze, dar și sedentarismul și munca obositoare
la câmp. E adevărat că oamenii paleolitici alergau zeci de km
zilnic ca să vâneze de pildă căprioare, chiar în condiții de
temperaturi scăzute, dar vânătoarea conferea musculatură
întărită și imunitate crescută”.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Speranţa de viaţă în 2012
Pe lângă aceste consideraţii, specialiştii etnografi au
apreciat că durata unui mit nealterat ar fi de circa 3 milenii,
ceea ce implică pentru perioada analizei Gherga sigur 3
cicluri, din Epoca Pietrei (de la sfârşitul paleoliticului, după
Potopul Pontic), din neolitic până în Epoca Bronzului şi din
Epoca Fierului până în Epoca Modernă / acum; de altfel, cele
mai recente 3 milenii despre Gherga - corespunzătoare
ultimului “ciclu mitic” - sunt în prezent şi cele mai abundent
documentate (e de observat că doar puţine mituri au fost
continue, adică au traversat ciclurile din mare vechime până
în prezent, cel despre Gherga desigur constituind subiectul
principal al prezentei lucrări): în aceeaşi marjă de conservare
fără alterare a miturilor - de 3 milenii - se încadrează cam
toate amintirile Geto-Dace (păstrate în România, însă nu
numai), ca adevărate şi nu e nevoie nici măcar de
interpretarea lor ori de la Iisus, a cărui prezență s-a păstrat
puternică, au trecut 2 milenii, etc. Cea mai veche povestire
din lume încă relatată - respectiv aflată în uz - a fost datată de
echipa Universității din Melbourne / Australia coordonată în
2020 de către geologul Eric Matchan: aborigenii Gunditjmara
povestesc și acum despre erupția Vulcanului Budj Bim 38,03
lat. S, 141,55 long. E, din vremea Uriașilor (un ciocan al
strămoșilor lor fiind găsit sub rocile vulcanice / lava întărită
de la ultima erupție a aceluia, eveniment din urmă cu 37 de
milenii); ca atare, ecourile legendare din vremurile Uriașilor
Neandertali și Cro Magnon din diverse părți ale lumii și-ar
confirma vechimile impresionante. În 2004, geneticienii
Britanici Martin Richards şi Peter Forster împreună cu
Irlandezii Brian McEvoy şi Daniel Bradley, studiind
“LLY22G” - tiparul patern Gherga - şi alte 8 polimorfisme,
au generat evoluţia diversificării genetice în Europa, după
cum se poate observa:
344
Despre paragrupul genetic masculin / patern
“LLY22G” al lui Gherga e de ştiut că a fost ştiinţific notat şi
ca “N”, “N*”, “N1”, etc. / mai recent cu “X” (deoarece
prezintă particularităţi deosebite faţă de ceilalţi bărbaţi de pe
glob, fiind al celui mai nou tip uman - de pe uriaşul arbore
uman - încă studiat genetic de elita specialiştilor din lume):
este al celor mai Nordici oameni de pe planetă, populând
extremul Nordic / polar al EurAsiei, cel mai mare continent al
globului (încă din marele trecut, cei mai Nordici oameni din
lume au fost numiţi ca Hyperborei iar calităţile lor au fost
foarte stimate / respectate de către restul omenirii); Moderna
clasificare genetică umană masculină “N”/“X” seamănă cu
împărțirea din Vechea Lume față de spațiul Caspico-
Caucazo-Pontic în Nordici = HiperBorei respectiv Sudici sau
biblic ca Iafiți ori Hamiți, etc. Dezastrul Atlant (al primului
Imperiu din lume, creat după ce Homo Sapiens a rămas
singura specie umană) a separat primii Europeni Civilizaţi, în
răsăritul continentului, în ramura Sudică şi ramura Nordică -
după cum se poate observa şi din analizele genetice - iar
Gherga a fost pre-diluvian acolo; drumul Gherga face parte
din cel al omenirii. În 1952, antropologul Francez Claude
Levi-Strauss prin analiza din “Rasă şi istorie” a arătat că
progresul e un rezultat al interacţiunii grupurilor mai mult
decât ca un produs al societăţilor izolate. În 1992, Margaret
Oliphant în “Atlasul lumii antice” a scris că “deşi în prezent
separate de numai câteva ore de zbor cu avionul, popoare ca
acelea din Siria şi Turcia sau din Franţa şi Anglia par în zilele
noastre mai departe unele de altele decât erau strămoşii lor
care locuiau în aceleaşi oraşe pe vremea stăpânirii romane”.
În 2010, profesorul Indian Shishir Srivastava prin cartea “8
puteri” a observat că “până în urmă cu numai un secol
oamenii puteau călători fără paşapoarte sau vize oriunde în
lume, fără nici o restricţie; divizarea puternică a lumii a
apărut prin războaiele mondiale” (“repararea” cumva se
petrece în prezent, prin noua ordine mondială: globalizarea).
Început în Epoca Pietrei, amestecul oamenilor continuă și în
Epoca Modernă, în locaţii foarte diferite şi în diverse
combinaţii procentuale. General acceptat, “leagănul” Homo
Sapiens este situat în răsăritul Africii - de acolo a trecut în
apusul Asiatic - unde dezvoltarea a fost prin saltul trecerii de
la cetele dezorganizate (sau organizate instinctual) la cetele
organizate (în adevăratul sens al cuvântului) şi omul a început
să stăpânească teritoriile fără a mai avea duşmani naturali de
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
luat în seamă în ceea ce priveşte supravieţuirea speciei; pe
lângă acea organizare de tip “haită organizată”, omul a
descoperit uneltele ce l-au propulsat la rangul de cel mai
periculos prădător de pe Terra / Ghe-Ra (nivel de unde nu a
coborât până acum), plasându-se în vârful lanţului trofic. Este
de remarcat că spre deosebire de celelalte vieţuitoare ale
Pământului, oamenii au în ADN o secvenţă genetică unică,
regăsită doar la ei (iar în plus, din vechime se considera că
doar oamenii şi Zeii aveau spirit, ceea ce întăreşte deosebirea
de celelalte fiinţe şi prin această dimensiune). Descoperirea
focului (gestul prometeic) este de multe ori asimilată cu
creşterea calităţii uneltelor dar şi a armelor, consolidarea
sistemelor de organizare socială primare şi cu descoperirea
hranei preparate (gestul proteic); este evident că toate acelea
au dus la progrese din ce în ce mai semnificative şi - în timp -
la necesitatea migraţiei / pusă pe seama mai multor
considerente, dintre care se pot aminti suprapopularea
anumitor teritorii şi necesitatea ei pentru “echilibrare”, adică
fie “fuga” de conflicte, armate sau nu, între diverşi
componenţi ai populaţiilor, fie migraţia după hrană, urmărind
zone mai bogate în resurse (de exemplu prin deprecierea
substratului natural din Sahara / Sa-Hara = tărâmul Sfântului
Horus, nume care în limba Arabă a ajuns să însemne
“deșert”) ori procurarea facilă a acelora, ca de pildă din
bogaţia unui anumit teritoriu: cererea majorată de hrană se
datora mai mult satisfacerii energetice a creierului mărit,
decât înmulţirii numărului persoanelor (gândirea consumă
energie). În urmă cu 50 de milenii, s-a îmbunătăţit tehnica
vânatului şi a crescut semnificativ numărul uneltelor, armelor
şi destinaţiile lor (datorită acumulărilor de experienţe şi
necesităţilor de adaptare la noile medii în care s-au produs
migrările). Migraţiile au determinat noi agregări de grupuri şi
- în esenţă - creşterea substratului şi potenţialului conflictelor
umane, căci în urmă cu 45 de milenii au apărut aşezările
stabile - în preajma grotelor - prin înpământenirea diverselor
grupuri umane (totdeauna, deplasările au presupus şi
reîntoarcerea la punctul de plecare, pentru comunicarea şi
aplicarea achiziţiilor); între cauzele migrărilor au fost şi
izgonirea de către comunităţi, pedepsirea sau fuga pentru o
altfel de viaţă, survenind adaptarea la noile condiţii.
Imediat după primul Potop, fenomen care a indus în
unele regiuni pierderi masive de populaţie cu tot ceea ce era
legat de ea - aşezări, culturi, etc. - oamenii au continuat să-şi
îmbunătaţească viețile şi să formeze structuri din cele mai
345
stabile; a început perioada de expansiune şi de dezvoltare
reală a seminţiilor Civilizaţiei (prin întărirea sentimentului
apartenenţei de grup), prin migraţia de masă, renunţându-se la
“migraţia vânătorească” a oamenilor ancestrali: e de observat
că vechile documente se referă clar la diluvii diferite, pentru
că n-a fost un singur Potop, ci au fost mai multe (“Originea
Gherga” urmăreşte Potopul ca fiind acela de la topirea calotei
boreale, după ultima glaciaţiune). Potopuri anterioare au fost
de pildă prin spargerea Gherdapurilor / Porţilor de Fier de
către Marea Panonică şi scurgerea ei în Pont, spargerea
Gibraltarului de către Oceanul Atlantic şi scurgerea sa în
Bazinul Mediteran, etc.; Potopul imediat după ultima
glaciaţiune a fost spargerea Bosforului şi inundarea Lacului
Pontic, care a devenit Marea Neagră (apoi în cronologie -
după peste 3 milenii - a fost ploiosul Potop biblic). Cele mai
puternice comunităţi care se formau se bazau pe legăturile de
sânge (astfel asigurându-se cotele maxime de credinţă faţă de
acumulări), de unde s-a creat obiceiul transmiterii Tradiţiilor,
învăţăturilor înaintaşilor, etc.; de altfel, se poate observa
derivarea cuvântului “sânge” / “sân-ge” de la “Sf. Gea”:
Sacra Ga, Mama Pământului. Cercetătoarea Spaniolă Cristina
Martin nota în 2007 în “Stăpânii lumii”: “Conştiinţa
apartenenţei la grup însemna că toţi se ajutau între ei, că
bunăstarea unui singur membru era răspunderea întregii
comunităţi, un sistem ce există şi azi în colectivităţile mici”.
În cartea “Limba Română - nașterea și falsurile istorice (taina
formării cuvintelor, recuperarea originilor reale)” din 2016 de
Lucian Costi, cercetătorul a scris: “Observăm că binefacerea
dată omului ‘ge’, făcut din lutul pământului ‘gea’, anume
‘sân-gele’, principalul fluid ce ține trupul viu, are cea mai
clară exprimare în românește, unde se pot lesne descifra cele
2 morfene, ‘sân’ de la numele zeului și ‘ge’ de la noțiunea
‘ge’, desigur folosind prescurtarea maximă dincolo de care nu
s-ar mai putea despărți morfemele componente. Este de
observat cum al doilea morfem ‘ge’ este total schimbat în ‘-
guis’ latinesc, încă unul din multele exemple care vin să
sublinieze caracterul artificial al latinei, care a pierdut logica
de temelie a nașterii vocabulelor, comparat cu arhaica
păstrare a fiecărei cărămizi a edificiului străbun din română.
Imaginați-vă cele 2 limbi evoluând pe drumuri diferite, una a
tot dărâmat din vechiul conac spre a face un palat, ba mai
năruind un turn, ba mai adăugând o colonadă, statui și
capiteluri, în vreme ce cealaltă a lăsat castelul întreg așa cum
l-au clădit prima oară părinții, hotărând că nepoții trebuie să
se bucure de opera de început, care era măiastră foarte. Între
progres și pierderea memoriei, româna a ales calea memoriei
permanente, cu prețul renunțării la noutățile modei. Notăm că
putem reface logica formativă mulțumită trăsăturii
conservatoare a limbii noastre, care se menține - în linii mari,
aceeași - încă de dinainte de marea roire getică spre apus,
care a generat limbile românice apusene. ‘Ge’ din ‘sân-ge’ e
același cu morfemul ‘ge’ din ‘get’, ‘Geția’, ‘Ge-or-ge’, ‘Ghe-
or-ghe’. Morfemul ‘ge’ are 2 sensuri majore în funcție de
context: omul ‘ge’ al pământului sau ‘ge’, pământul ca
materie. În exprimarea ‘sunt de sânge românesc get-be-get’,
se repetă de 3 ori morfemul pentru omul pământului ‘ge’.
Morfemul ‘ge’ a ajuns celebru și prin prescurtarea sa la
rudimentul cel mai mic posibil, acela al consoanei ‘g’, în
‘plu-g’. Nădăjduim că arheologia românească i-a convins pe
sceptici că românii știau de ‘plug’ cu mult înainte de ivirea
năvălitorilor”. (Imediat după catastrofa inundării din Bazinul
Pontic a capitalei Atlantidei, primele așezări stabile /
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
permanente din Europa au fost cele bazate pe pescuit și
agricultură la Gherdap - pe Dunăre - în cel mai lung defileu al
continentului; Zeul suprem - de la care s-a fixat silaba “sân”
din “sân-ge”, etc., așa cum a studiat și autorul citat - a fost
“Sf. An”, soțul Marii Zeițe Ge a Pământului).
Riftul African
Oamenii ancestrali trăiau în teroarea de zi cu zi,
“vânaţi” de lipsuri, vânaţi de animale, vânaţi de proprii
semeni sau de “fantasmele” create de acei semeni. Foarte rar
trăiau indivizii singuratici, organizarea socială fiind
obligatorie pentru salvare dar şi necesară manifestării optime
a potenţialului, aşadar organizarea în grupuri era vitală. Viaţa
grea (majoritatea suferea de reumatism) a născut iluzii din ce
în ce mai eficiente şi trăirea a început să fie “anexată” la tot
felul de fenomene, la concepte sau ritualuri. Oamenii
ancestrali au sesizat creşterea eficienţei gesturilor / eforturilor
/ acţiunilor lor în condiţiile existenţei “atingerii divine”
(indiferent în ce se concretiza aceasta, conştient sau
inconştient) şi n-au mai renunţat la ea decât în condiţii
extreme, când randamentul a dispărut ori s-a instalat decepţia,
depresia sau senzaţia de părăsire; odată cu acea
conştientizare, s-a consemnat apariţia specialiştilor în
“revigorarea divină” - fie ei vraci, preoţi, etc. - ce cu timpul
au devenit puternici şi în consecinţă impunători faţă de cei
care atentau la poziţia lor în cadrul comunităţii. (Apariţia
conceptului de religie nu trebuie confundat cu cel de credinţă,
în legătură cu structurarea primară şi culturală a comunităţilor
umane). Picturile rupestre, Cultul Morţilor (adică respectarea
înaintaşilor / cinstirea strămoşilor) şi manifestările religioase
au fost elementele de început, în care câştigau cei puternici.
Ideea de divin, în diferitele percepţii ale oamenilor, din cele
mai vechi timpuri până acum, este pe deplin atestată;
conştiinţa religioasă a fost atotprezentă, indiferent de
apartenenţa teritorială (mereu legată de împărăţia cerească,
căreia i s-a atribuit conducerea universului, căci cu cât
societatea era mai rudimentară, cu atât caracterul său religios
era mai accentuat). Alcătuirea umană din triada trup-suflet-
spirit provine din Epoca Pietrei: toate vieţuitoarele erau
caracterizate de materie şi energie, adică de trup şi suflet, Zeii
şi oamenii având spre deosebire - în plus - forţa Ma / de la
mană a spiritului (de altfel, dintre toate fiinţele doar aceştia
conştientizând că moartea este inevitabilă). Omul are 3
sisteme, active în planurile: informaţional - spirit, energetic -
suflet şi material - trup; mult ulterior înţelepţilor Vedici
346
Gărga / Gherga, concepţia s-a simplificat, în trupul fizic şi
“dublul” său: corpul vital (cuprinzând deopotrivă energia
sufletului Ka şi forţa spiritului Ma). Aşadar, concepţia despre
fiinţe era atât cu partea văzută, cât şi cu cea nevăzută: vizibil
era trupul iar invizibil era sinele, respectiv ceea ce-l energiza
(tot din partea invizibilă, la oameni şi Zei se adăuga spiritul /
adică având deopotrivă eul şi supra-eul). În triada rezultată
uman, perisabilă era partea materială - trupul fizic - iar partea
imaterială era neperisabilă şi avea astfel 2 componente, pe
lângă energia sinelui (comună şi altor vieţuitoare), fiind forţa
spirituală: în trecut exista şi credinţa că se putea asimila
elementul spiritual al victimei consumându-i creierul, ceea ce
evidenţia craniul - popular tigva fiind ştiută ca hârcă - drept
sursă de putere. Triada îndeosebi includea interacţiunea dintre
cele 3 niveluri cosmice (de sus în jos, celest-terestru-infernal)
şi cele 3 nivele ale vieţii omului (de jos în sus, fizic-psihic-
spiritual). Aşa după cum în prezent informaţia, energia /
electricitatea, magnetismul - şi altele de gen - se ştiu că există
dar nu sunt vizibile direct, din cele mai vechi timpuri oamenii
aveau concepte solide despre forţele invizibile despre care
ştiau că există, dezvoltându-şi credinţele.
Abordarea serioasă şi în premieră mondială a
sufletului - legat de suflare / respiraţie, hiperventilaţia ajutând
tranşa şamanică - a fost făcută de străvechii Yoghini din N
Indiei / Bhărat, în cadrul Civilizaţiei Ghargar, dominată de
înţelepţii Sanscrit notaţi Gărga, ca un “dublu” al persoanei,
capabil să părăsească trupul, putând ieşi dar şi să se întoarcă
în el (de aceea, cea mai veche omologare a fost cea dintre
suflet şi suflare, respectiv vânt / o paralelă sugestivă
mecanismului conceptual): sufletul era latura eterică a fiinţei,
identificat cu umbra, cu oglindirea în apă ori cu portretizarea,
vântul fiind principiul activ, transformator al lumii,
intermediar între Cer şi Pământ, Sfânt agent purificator
asociat mişcării / dinamismului. În comunicarea cu mediul,
principalul emiţător şi receptor - după cum a fost dovedit
ştiinţific şi de către “Institutul de Cardiologie” din California
- este inima, ce are un rol mai important decât acela de a
pompa sânge în organism (inima este cel mai puternic
generator electric din trup iar inima femeii bate mai repede
decât inima bărbatului); câmpul energetic al inimii se extinde
cu mult în afara trupului, arătând ca un inel lat de câţiva metri
împrejurul trupului (câmpul electric al inimii este de o sută de
ori mai mare decât al creierului iar câmpul magnetic al inimii
este de cinci mii de ori mai mare decât al creierului): inima
este interfaţa ce transformă emoţiile şi convingerile în energii
electromagnetice, interacţionând atât cu trupul fizic, cât şi cu
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
lumea înconjurătoare (străvechea spusă de “a pune suflet în
ceea ce e de făcut” reflectând faptul că semnalul vibraţional
al inimii este mai puternic). În concluziile lucrării “Mintea de
dincolo”, Dr. Dumitru Dulcan - specialist neurolog, care a
observat şi existenţa celor 2 tipuri de inteligenţă, raţională a
creierului şi emoţională a inimii, măsurate prin 2 coeficienţi
diferiţi, anume cel de inteligenţă tradiţională / raţională şi cel
de inteligenţă emoţională - a scris: “Avem 2 instanţe de
decizie: mintea şi inima. Mintea este informaţia, raţiunea,
educaţia. Inima este sufletul, intuiţia, Divinitatea din noi,
sentimentele. De aceea, când suntem trişti avem senzaţia că
ne doare, că ne apasă inima. Cu mintea alegem logic, raţional.
Cu inima alegem în virtutea sentimentului pe care îl avem în
clipa deciziei. Timpul ulterior ne arată că adevărul a fost de
partea inimii. Inima este vocea interioară a Sinelui,
echivalentul Divinităţii din noi. Raţiunea foloseşte repere
conjuncturale, efemere. Inima se ghidează după vocea
Universului din noi, singurul deţinător al adevărului. Inima
este mai aproape de subconştient decât raţiunea. Acolo este
înscrisă întreaga noastră istorie, trecută, prezentă şi viitoare.
Informaţia venită din subconştient o numim intuiţie. Noi
suntem, la modul direct, opera conştiinţei noastre. Corpul
nostru fizic este alcătuit din elemente ale vieţilor trecute şi
din cele ale combinaţiei materialului genetic al părinţilor. În
câmpul conştiinţei celui ce urmează să se nască este deja
prezentă schema sa morfogenetică, decisă în planul de
dincolo. Genele sunt ale părinţilor, aranjamentul lor vine din
proiectul desenat dincolo. Nu există decât moarte a corpului
fizic. Corpul subtil este etern. Naşterea este trecerea de la
esenţă la substanţă. Moartea este trecerea de la substanţă la
esenţă (Apollonius din Tyana)”. Anticul filozof Heraclit din
Efes afirma: “Pentru suflete e moarte să devină apă, sufletul
uscat e cel mai bun” (şi răniţii ori muribunzii - ale căror
suflete au fost afectate - foarte des vor apă); academicianul
Simeon Florea în “Înmormântarea la Români” a scris: “vasele
cu apă din apropierea mortului erau acoperite, ca să nu pice
sufletul într-însele şi să se înece, căci se credea că sufletul
trage la apă”. Privind aspectul funerar, Infernul păstra
uscăciunea, pentru suferinţa continuă datorată “setei”
morţilor: de aceea, libaţiile aveau şi scopul potolirii sale
(Cultul Apelor - mereu “vii”, inspirând şi vindecând - a fost
constant alimentat de devoţiunea populară). Inima e centrul
sufletului, al sentimentelor iar creierul al raţiunii, al logicii;
fiinţa umană este sub influenţa forţelor / energiilor astrale:
uranice / cereşti prin creier şi telurice / pământene prin inimă
(efectele putând fi măsurate prin cei 2 coefienţi de inteligenţă,
rațională şi emoţională).
347
Oamenii gândesc continuu - fie că vor sau nu vor
aceasta - iar toate gândurile produc consecinţe, pentru că
fiecare gând este de fapt o energie lansată (şi nu doar într-o
direcţie “dorită”, ci în toate direcţiile); energia emisă de
gânduri interacţionează - în drumul parcurs - cu alte energii,
cu unele ajungând să vibreze la unison. Fiecare gând -
indiferent că e bun sau rău - declanşează un proces de
rezonanţă; tot ceea ce vibrează cu energia gândurilor e atras
automat în viaţă. Însă nu creierul - cu impulsurile sale
electromagnetice - este principalul emiţător / receptor din
trup, ci inima: organ mult mai puternic şi cu rol mai
important decât doar de a pompa sânge; forma principală de
comunicare realizată de inimă este de transmitere a
informaţiilor prin transpunerea emoţiilor / sentimentelor în
energii electromagnetice, ce interacţionează atât cu celulele
trupului, cât şi cu lumea înconjurătoare. Sentimente pozitive
ca iubirea, iertarea, compasiunea sau sentimente negative ca
mânia, ura, supărarea produc modificări atât în trup, cât şi în
afara sa. Dr. Vladimir Poponin - fizician Rus - a demonstrat
influenţa directă a ADN-ului uman asupra lumii
înconjurătoare: a pus într-o eprubetă închisă ADN şi fotoni,
dorind să afle ce influenţă are ADN-ul asupra fotonilor;
fotonii s-au distribuit (aşa cum era de aşteptat) în mod
dezordonat, fără să urmeze o anumită ordine. Apoi, savantul a
introdus ADN uman în acea eprubetă şi s-a produs un lucru
surprinzător: ADN-ul uman avea influenţă directă asupra
fotonilor, printr-o forţă misterioasă el ordonându-i în forme
regulate (a fost pentru întâia oară când ştiinţa a demonstrat
ceea ce tradiţiile spirituale străvechi susţineau demult, că
oamenii sunt parte integrantă din lume şi că o influenţează
permanent). Experimentul nu s-a oprit la acel fapt: după ce
ADN-ul uman a fost extras din eprubetă, fotonii s-au
comportat ca şi cum ADN-ul uman era încă acolo, păstrându-
şi poziţia lor ordonată; fotonii şi ADN-ul uman încă păstrau
legătura, deşi fuseseră separaţi fizic (un câmp subtil -
considerat de torsiune - încă îi ţinea conectaţi, concluzia fiind
că există un câmp cuantic ce uneşte tot ceea ce există, prin
intermediul său oamenii fiind în legătură cu toată natura):
câmpul informaţional al ADN-ului uman impregnează serios
acolo unde îi dăinuie prezenţa, influenţând de pildă casa,
obiectele, etc., informaţiile specifice propriei fiinţe rămânând
pentru foarte mult timp (prin anumite acţiuni speciale pot fi
curăţate). Se consideră că există și caracteristici genetice de
popor: de exemplu negrii din Africa, aborigenii din Australia,
Mongoloizii din Asia, ș.a. s-au dezvoltat în mediile lor, fără
interferențe de pildă cu Românii din Europa; populațiile /
popoarele au elemente genetice distincte, astfel fiind și
Europenii ori Românii (printre aceia). S-au testat şi efectele
sentimentelor asupra ADN-ului uman: în câte o eprubetă a
fost izolat ADN de la diverse persoane şi acele eprubete au
fost supuse unor puternice câmpuri emoţionale, măsurându-se
electricitatea la nivelul ADN-ului; când subiecţii au emis
sentimente pozitive, molecula ADN se dilata iar când
subiecţii au emis sentimente negative, molecula ADN se
contracta (concluzia fiind că stările umane influenţează
simultan ADN-ul, ceea ce se propagă nu doar în trupuri, ci şi
afara lor, datorită câmpului cuantic). De pildă, slujbele
bisericeşti ajută la ameliorarea sănătăţii, măsurătorile
tensiunilor enoriaşilor - înainte şi după slujbă - arătând la
majoritatea normalizarea tensiunii după serviciul religios; de
asemenea, la apa sfinţită s-a observat mărirea densităţii optice
iar undele sonore emise de toacă sau clopot au proprietăţi
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

vindecătoare, uneori mai eficiente în omorârea microbilor amploare” (probabil pentru oxigenarea mai profundă a
patogeni decât radiaţiile magnetice (de aceea, în timpul creierului). Şi academicianul Român Ovidiu Bojor afirma în
epidemiilor se bătea toaca ori se trăgeau clopotele): iniţial (în 2014 că în mare vechime oamenii comunicau mental (aşa
Epoca Pietrei), toaca - reproducând cântecele Culturii după cum în prezent doar puţini o mai pot face, căci
Lemnului - a fost instrument şamanic. Dr. Ion Ghinoiu în asemenea abilităţi s-au pierdut, datorită progresului în
“Dicționarul de mitologie română” din 2013 a scris: “toaca, direcţiile Civilizaţionale actuale); în trecutul îndepărtat -
regăsită de la armeni și greci până la ruși și estoni, își are înaintea limbajului articulat - telepatia a fost limbajul
originea în neolitic, reprezentând amintirea Marii Zeițe, spre universal (care nu necesita traduceri): de altfel, telepatia se
deosebire de bătaia rituală a tobelor, invenție atribuită manifestă aparte de limbile știute de cei implicați, așa ceva
populațiilor războinice indo-europene”. Puterea rugăciunii de dovedindu-se în Epoca Modernă prin nenumărate cazuri.
asemenea vindecă, la creştini de exemplu fiind dovedită
eficienţa rostirii rugăciunii “Tatăl nostru” ori puterea
semnului Crucii, binecuvântările fiind semnificative nu doar
prin valoarea spirituală, ci şi prin valoarea preventivă,
exercitarea efectelor remarcându-se dintotdeauna asupra
mâncărurilor, băuturilor, etc. Omenirea a păstrat în memoria
colectivă amintirea percepţiilor extra-senzoriale (admirând în
prezent puţinele persoane cu aşa posibilităţi), capacităţile
estompându-se în timp, căci la majoritatea oamenilor au fost
puternice ancestral, însă acum ajungând mult diminuate: în
mare vechime, empatia umană se baza pe valurile energetice
din natură simţite mai conştient decât în prezent. Din istoria
îndepărtată se poate deduce că predecesorii nu erau - cum s-ar
putea interpreta la prima vedere - chiar “primitivi” (de altfel,
oamenii din prezent sunt mai dezavantajaţi în multe privinţe
decât cei din trecut): strămoşii erau mai avansaţi de pildă prin
faptul că se bucurau de activarea unor catene din helixul
dublu al ADN-ului uman (ce azi încă există, însă nu-s folosite
- fiind considerate reziduuri - specialiştii în genetică
străduindu-se să le redinamizeze), ce permiteau comunicarea
mutuală între semeni - fără a mai fi necesare multe concepte
împărtăşite pentru clarificări între ei - adică erau de fapt
“zei”; ca o paralelă, aşa cum azi Internetul este o reţea ce
leagă “maşinării” / computere între ele, în Epoca Pietrei În 2002, psihologul Evreu Daniel Kahneman a
oamenii erau conectaţi în dimensiuni mai profunde decât primit Premiul Nobel în economie pentru studiile sale de
acum, legăturile mai puternice / cuantice dintre oameni pionierat despre economia comportamentală, susţinând că
datorându-se utilizării unor părţi din ADN ce azi au ajuns gândirea e controlată de 2 sisteme: intuitiv / rapid (înnăscut)
aproape abandonate (pe măsura scurgerii timpului, partea şi raţional / lent (specific omului); de cele mai multe ori,
emoţională / intuitivă - bazată şi telepatic, oamenii primul sistem generează sugestii pentru cel de-al doilea, care
comportându-se instinctiv în grup, comunicarea cuprinzând şi intervine doar când detectează o greşeală. Primul sistem -
intuiţia sincronă manifestată în reţeaua lor - reducându-se, în activ tot timpul - prezintă erori cognitive, un exemplu fiind
schimb evidenţiindu-se partea analitică / raţională iar dat de iluziile optice, ca de pildă al liniilor ce par a avea
problemele dintr-o aşa modificare n-au încetat să apară, lungimi diferite, care chiar măsurate pentru convingere
înregistrându-se tot mai des disfuncţii între intuiţie şi raţiune). (datorită celui de-al doilea sistem) că au aceeaşi lungime,
Dr. Dumitru Dulcan - şeful catedrei de neurologie a totuşi primul sistem continuă să le perceapă ca inegale ori a
Universităţii Titu Maiorescu din Bucureşti - a enunţat în cercurilor centrale identice în mărime, etc.:
2009: “Considerăm că telepatia - ca prelimbaj şi posibilitate
de comunicare, de transfer de informaţie între indivizi - este
mult mai pregnantă în lumea lipsită de limbaj articulat.
Dincolo de o serie de gesturi, sunete, mirosuri, care au o
anumită semnificaţie la vieţuitoare, acţiunile complexe de
conducere a grupurilor, distribuţia rolului în grup,
întreprinderea unor măsuri de apărare comune, ar fi posibile
să se realizeze şi pe această cale de comunicare. Este probabil
că înainte de apariţia limbajului articulat, însuşi omul să fi
dispus de această posibilitate de comunicare. Apărând
limbajul ca formă superioară şi mult mai eficientă de
comunicare, această capacitate s-a atrofiat, rămânând într-o
formă latentă în fiecare din noi. Parametrii fiziologici
determinaţi în cursul experimentelor telepatice au indicat
rezistenţa electrică scăzută, pulsul majorat, tensiunea arterială
mare şi respiraţia mărită, atât ca frecvenţă, cât şi ca

348
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Greşelile cognitive influenţează deciziile; savantul a

aplicat un test simplu (mereu trecut doar de o minoritate
dintre subiecţi): “O bâtă de oină şi o minge costă împreună
1,10 euro. Bâta costă cu un euro mai mult decât mingea. Cât
costă mingea?” Majoritatea dă răspunsul oferit de primul
sistem, însă totodată greşit: 10 cenţi; răspunsul corect desigur
e 5 cenţi. El a mai susţinut: “Atunci când oamenii iau decizii,
cei mai mulţi nu se întreabă ‘ce voi simţi şi pentru cât timp?’
şi tind să neglijeze trăirea în favoarea amintirii cu care vor “Tika” - adică “Terțul” = “al treilea ochi”, cel de pe
rămâne. Din trecut învăţăm - de obicei - să maximizăm frunte - reda ce făcea “Suflul” (“Suas” / “Zvas”) prin “Svas-
calitatea viitoarelor amintiri, nu calitatea viitoarelor tică” / “Zvas-tică”, adică literalmente “Suflul Terțului” =
experienţe. Numesc asta ‘tirania sinelui’. Pentru a contracara forța celui de-al treilea ochi: “Zvas” / “Zuas” a dus la Zeus -
erorile primului sistem, există - în principiu - o soluţie simplă: fiind suflu divin - “Zvas-tica” / Zvastica ajungând ca
încetinirea procesului de decizie şi apelul la al doilea sistem. Vârtelnița / Crucea Solară a supremului Zeu/s să fie deseori și
Nu putem face asta tot timpul, însă atunci când este vorba de figurată efectiv între sprâncenele credincioșilor (ca semn
o decizie importantă, trebuie să reflectăm şi să ne întrebăm divin pentru Ochiul Zeului).
dacă nu cumva cădem într-o capcană a gândirii”. Ceea ce
specialiştii numesc “ADN blocat” vibrează armonios mai
înalt decât catenele încă funcţionale (realitatea e că
majoritatea ADN-ului uman a rămas nefolosit, oamenii azi
utilizând practic doar o mică parte din ADN); erupţiile solare
devastatoare / cu mărirea nivelului radiaţiilor cosmice şi
limbajul apărut au fost printre factorii care au redus
posibilităţile oferite de ADN-ul uman, ca atare şi organe
importante - ca hipotalamusul sau glanda pineală -
reducându-se din cauza neîntrebuinţării lor: activarea mărită a
ADN-ului uman ar permite şi întrebuinţarea majorată a
creierului (căci şi din acela doar o mică parte este
funcţională), savanţii cercetând acum foarte serios bagajul
genetic / biologic uman, pentru mărirea valorificării sale,
asemenea încercări de altfel manifestându-se de foarte mult
timp, aşa explicându-se vechile preocupări ca de exemplu
despre “al treilea ochi”, cu manifestări la cei din Bhărat / Karelii trăiesc între Moscova și Peninsula Kola
India şi în prezent - marcajul respectiv pe frunte Sanscrit fiind (corespunzător Estonului Viia-Kadi Raudalainen)
numit “tika” / de care s-au legat denumiri ca Atlantic / Atlan-
tic, Baltica / “Bal-tica”, Svastica / “Svas-tica”, Vatican / “Va- Literalmente, denumirea de “rustică” / “rus-tică”
tican”, etc. - aşa justificându-se popularitatea “mediumurilor” folosită pentru desemnarea vieții tradiționale țărănești e de la
sau “vizionarilor”, ş.a.m.d. Despre termenul Sanscrit “Svas- marcarea cu roșu - printr-un punct de culoare roșie pe frunte -
tika” e de ştiut că începea cu formula de binecuvântare “Su a celui de-al treilea ochi, “tika”: astfel, “rus-tika” a rămas în
As” = “Svas” (unde particula sfinţeniei “Su” echivala “Apa” vechile vocabulare, regăsindu-se de pildă în limba Latină ca
iar “As” - ca eponimul Asiei - era prescurtarea “Sf. An” / la “rusticus”. Privind roata solară = “Svas-tika”, Francezii Jean
Indieni “Svas” fiind “Suflu” iar la Sumerieni “Aş” însemna Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în “Dicţionar de
“Unu”, sacralitatea sa şi a simbolicului său ochi terţ avându-şi simboluri”: “Svastica e unul dintre simbolurile cele mai
redarea emblematică în Svastică: solara cruce în rotire de fapt răspândite şi mai vechi din lume. S-a spus că era cunoscută
era bumerangul Ghergan în mişcare, fiind arma atlanţilor, arătându-se prin aceasta că originea ei trebuia
reprezentativă regală); în Europa, Svastica / “Zuas-tika” se căutată în timpuri străvechi. Svastica indică limpede - prin
numea de exemplu la Kareli “Yarga”, la stră-Români însuşi grafismul ei - o mişcare de rotaţie în jurul unui centru
“Vârtelniţă” (între - popular numită Cruce solară - şi Crăciun nemişcat, care poate fi ‘eul’ sau ‘polul’; e deci un simbol de
fiind evidente legături), etc. acţiune, de manifestare, de ciclu şi de regenerare perpetuă.
349
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Masonii au considerat centrul svasticii ca fiind Steaua Polară
iar cele 4 gamma care o constituie drept cele 4 poziţii
cardinale ale Ursei Mari în jurul ei; există şi forme secundare
ale svasticii, precum cea cu braţe arcuite, utilizată în Ţara
Bascilor, ce evocă foarte clar figura dublei spirale”.
Unii lingvişti - ca de exemplu Asya Pereltsvaig în
2014 - au observat asemănări între limba Bască / Gasconă şi
limba Georgiană (ambele mai vechi decât cele vorbite de
Kurgani, adică de către Indo-Europeni); în răsăritul Pontic
cândva a trăit populația Kasconă: de pildă Imperiul Hitit /
Khet - din Epoca Bronzului - a fost des hărțuit de riveranii
Kașki ai Mării Negre. Conform legii că dacă în natură există
ceva inutil, înseamnă că odată a fost util, rezultă premiza că
natural nimic inutil nu e valorificat; doar artificial - de
exemplu prin manipulare genetică - s-ar putea revigora mai
semnificativ zestrea moştenită (ori crea ceva nou). Impunerea
liderilor Gherga - cu respectarea câştigată din cele mai vechi
timpuri - ar putea fi explicată şi prin recunoaşterea publică a
unor abilităţi conservate de asemenea gen / remarcate în
anturajele lor şi apreciate ca atare. În plus, conform unor
vechi documente (între care şi “Cartea lui Enoh” / Eno despre
ceea ce a fost pre-diluvian), Ghergarii pe linie paternă aveau
ascendenţă îngerească, deci genele ar fi divine, ca urmaşii -
pe linie masculină - ai celor care nu aparţineau lumii curente:
mamele erau pământene iar taţii erau îngerii Gregori (în
Aramaică “Iyr”, în Ebraică “Er”, în Greacă ἑγρήγορος
/ ἐγρήγοροι, înţelesul fiind de “Veghetori”), hibridizarea /
corcirea fiind dublu redată şi de numele Gherga, redând
fuziunea dintre Cer şi Glie; e de ştiut că Aramaica a fost
limba Ghargheilor / Chaldeilor, ajunsă “Lingua Franca” în
Anticul Orient Apropiat (limba în care a fost tradus Vechiul
Testament, căci era cea vorbită în Galileea, fiind popular
utilizată inclusiv de Iisus, conform şi apostolului Matei 26:73,
a cărui evanghelie e prima carte din Noul Testament): în
Vechiul Testament (Iezechiel 23:20), cea mai desfrânată
Evreică din Ierusalim aprecia falusurile Chaldeilor =
Ghargheilor că erau ca ale cailor, virilitatea lor depăşind-o pe
cea a Egiptenilor. Cercetătorul Englez Philip Gardiner a scris:
“Veghetorii au fost descrişi ca formând un curent submers şi
au fost numiţi ‘E-Gregori’. Cabala menţionează 72 de îngeri
regali cărora Iudeii le zic ‘Elohim’, adică ‘Străluciţii’.
Înţelesul Grec e de ‘Gardiani’ / ‘Străjeri’ (cu rolul de
protectori). ‘E-Gregor’ în Greacă înseamnă ‘excitat de
pasiune’ / ‘trezit din somn’: e o legătură incredibilă între
luminoasa experienţă a trezirii (trecerea din adormire la
veghe) şi lumea inconştientului. Rădăcina termenului pare a fi
din Siriaca Er / Ur. În secolul XIX, misticul Eliphas Levi
350
afirma că Uriaşii lui Enoh erau E-Gregori (‘Strălucitori’ /
‘Uriaşi renumiţi’). Masonii informează că E-Gregora a fost
Fiul Domnului; spiritele E-Gregorilor protejează fraţii de
duşmani iar Hiram Abif - arhitectul primului Templu din
Ierusalim - era E-Gregor”. (Masonii pretind mult mai mult,
anume că îşi trag originea din Atlantida, ei fiind credincioşii
Zeului Pan - încornoratul patron al păstorilor - fiul Zeului
Hermes / “Her-mes”, adică al “Sfântului-moş” Ghergan; e
interesantă egalitatea Medievală de 72 a numărului
“Străluciților” îngeri de la credincioșii Evrei / din Cabala și a
numărului virginelor Paradisiace de la credincioșii
musulmani / din Hadith, căci nici Biblia, nici Coranul, nu au
notat așa ceva: era ecoul sexului sacru al Tradiției
protectorilor Gregori și femeilor de vis, astfel cum concret în
Caucaz - încă din Epoca Pietrei - au practicat orgiastic
Ghergarii cu Amazoanele).
Studiile specialiştilor au relevat că relaţiile dintre
oameni sunt determinate de nişte coduri ale câmpurilor lor;
câmpul fiecărui om conţine câte un set de “instrucţiuni” ce
determină relaţiile cu lumea iar acelea se împart între
conştientul şi subconştientul uman, manifestându-se global
prin nivelul energiei personale: dereglări ale nivelului
energetic - prin scădere ori prin creştere - rezultă în boli sau
în performanţe. Generaţiile actuale umane şi-au pierdut din
străvechile abilităţi de trai conectat direct cu natura, controlul
subconştientului devenind mai greoi decât cel al
conştientului; inclusiv stilul de viaţă Modern a separat
oamenii de fluxul primordial de electroni ai Pământului - ca
de exemplu renunţarea la şederea directă pe sol sau purtarea
papucilor, în locul umblatului cu picioarele goale - absorbţia
de electroni din suprafaţa terestră fiind mult mai redusă, ceea
ce dereglează nivelul de cortizol şi calitatea somnului,
micşorîndu-se neutralizarea radicalilor liberi (căci efectul
benefic al radiaţiei preluată direct din pământ este puternic
anti-inflamator şi anti-oxidant): omul este de fapt ca un
“burduf” între Pământ şi Cer - mereu influenţat de energia
înconjurătoare - însă progresul Civilizaţional pentru condiţiile
de trai a estompat unele calităţi ancestrale ale fiinţei umane.
Creierul comunică prin unde electromagnetice în inimă şi
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
reacţii biochimice în trup; savanţi ca Dr. Ervin Laszlo, Dr.
Bruce Lipton ş.a. - experţi în epigenetică - au demonstrat că
sentimente ca fericirea dilată moleculele ADN iar
sentimentele negative le contractă (de altfel, la rândul său
ADN-ul uman influenţează lumea fizică, experimentele
efectuate de Dr. Vladimir Poponin, Dr. Fritz Popp, ş.a.
arătând că fotonii - componenţii luminii - sunt ordonaţi într-
un anumit tipar de către moleculele de ADN uman):
cercetările au demonstrat că aminoacizii ce formează ADN-ul
sunt activaţi sau dezactivaţi în funcţie de emoţii (o emoţie
pozitivă - de exemplu iubirea - potenţează reacţia din ADN,
pe când o emoţie negativă - ca de pildă ura - o inhibă). Este
de remarcat că tradiţiile spirituale au pus mereu accentul pe
înţelepciunea inimii, pe iubire ca şi cale de unificare între
oameni şi apoi de unificare a acestora cu natura şi cu întregul
univers (oamenii trecutului au fost consideraţi încă din marea
vechime ca “fericiţi”, de exemplu şi acum dogma ortodoxă
având la bază nu teama de Dumnezeu, ci dragostea, căci
“Dumnezeu este iubire” / întâia epistolă sobornicească a
apostolului Ioan 4:8; frica de divin în general se găsește
religios altfel decât la modul drept creștin). Forţa spirituală a
dus la forme de dominaţie umană: în paleocortex - baza
stratificării creierului - sunt depozitate toate instinctele
primare şi comportamentele primordiale, care se transmit
peste generaţii; tendinţa spre a găsi un sprijin, un panaceu
pentru mărirea puterii cu care să fie învinse greutăţile curente
şi-a găsit uşor aplicabilitate pe baza suportului ancestral legat
de idolatrie, ajungându-se până acolo încât unii lideri au
devenit idoli de reacţie, comportament şi drum de viaţă. Una
din cele mai ciudate teorii circulând din vechime a fost cea a
tablei şterse - sau “tabula rasa” - ce susţinea că oamenii se
nasc fără caracteristici sau predispoziţii ale personalităţii; cei
care au propus acea teorie (ca filozoful Macedonean Aristotel
în secolul IV î.C., călugărul Italian Toma D’Aquino în
secolul XIII, psihiatrul Evreu Sigmund Freud în secolul XIX,
ş.a.) susţineau că toată capacitatea mentală ar fi rezultatul
experienţei şi educaţiei, însă s-a dovedit ştiinţific că genele şi
alte trăsături familiale, moştenite la naştere, împreună cu
anumite instincte înnăscute, joacă un rol decisiv în
comportamentul ulterior / pe lângă experienţe şi educaţie:
studiile (incluzând şi copii adoptaţi ori gemeni crescuţi în
familii diferite) au tratat modurile prin care gesturi similare -
precum zâmbitul, anumite trăsături de limbaj, etc. - puteau fi
găsite în toată lumea, în culturi total diferite, concluziile fiind
legate de modul prin care anumite trăsături pot să existe încă
de la naştere. La mulţi se observă înclinaţiile înnăscute spre
anumite aptitudini - desigur moştenite de la înaintaşii lor, care
valorificate prin exersare pot duce la performanţe notabile -
exagerările altora despre ei ajungând până la exprimarea de
genul că “s-au născut învăţaţi”; recent, Germanii Grazyna
Fosar, Franz Bludorf, Dr. Piotr Gariaev - biolog Rus - ş.a., au
studiat influenţarea zestrei genetice de către cuvinte, în sensul
că anumite frecvenţe reprogramează ADN-ul: conform
cercetărilor lor, limbajele umane n-au apărut la întâmplare, ci
au fost rezultatele populaţiilor având în majoritate un anumit
profil genetic, a căror comportamente vibraţionale mereu au
fost în corelaţie cu modulări prin cuvinte şi propoziţii,
datorită tonalităţii folosite, etc. (de altfel, învăţătorii spirituali
- antrenaţi în exersarea puterii conştiinţei prin relaxări,
meditaţii, etc. - cunoşteau de milenii faptul că organismele
umane erau “programabile” şi prin cuvinte).
351
Dr. Nicolae Bagdasar (1896-1971) în “Teoria
cunoştinţei” a scris: “Este de ajuns să ne gândim numai ce rol
joacă ereditatea în viaţa organică şi în viaţa sufletească,
pentru a ne putea da uşor seama cât de nejustificată este ideea
fundamentală a empirismului că sufletul ar fi o ‘tabula rasa’.
E fapt stabilit psihologic că nici chiar în actele sufleteşti cele
mai elementare, în reflexe şi senzaţii, sufletul nu se comportă
cu totul pasiv, ci - din contră - depune o activitate şi
interpretează într-un anumit sens datele experienţei. E de
asemenea stabilit că nu tot ceea ce se petrece în lumea externă
este receptat de suflet, ci că totdeauna sufletul efectuează o
alegere printre datele experienţei, manifestă preferinţă pentru
unele din ele şi neglijează sau ignoră cu totul altele, fapt ce nu
se împacă deloc cu concepţia unui suflet-oglindă, care ar
reflecta pasiv şi cu egală indiferenţă tot ceea ce ajunge în faţa
sa. Sufletul se simte solicitat - din infinitatea de date externe
şi interne - de unele mai mult, de altele mai puţin, el are
interes (practic sau teoretic) pentru unele, pentru altele însă
nu, ceea ce dovedeşte cât de greşită este ideea empiristă
despre pasivitatea sufletului şi cât de îndreptăţite sunt teoriile
opuse, care caută să scoată în relief ‘activitatea’ sufletului şi
‘spontaneitatea’ gândirii, facultatea aperceptivă a spiritului.
Ştim cât de dificilă este opera cunoaşterii şi câte funcţiuni
sufleteşti variate sunt necesare pentru a ajunge la cunoştinţe
valabile şi veridice. Dacă sufletul ar fi o ‘tabula rasa’ - pe
care vin şi se înscriu singure senzaţiile - atunci n-ar mai fi
nevoie de nici un efort şi de nici o operă selectivă din partea
sufletului. Ceea ce în realitate nu este cazul. A reduce
cunoştinţa la senzaţii şi a nega activitatea spiritului nu
înseamnă câtuşi de puţin a explica şi a descrie actele
cunoaşterii, ci pur şi simplu a ignora adevărata natură a
acestor acte. Căci cunoştinţa nu stă în senzaţii, percepţii şi
reprezentări, ci în operaţii ale gândirii, în acte de judecată,
adică în acele acte în care poate fi vorba de adevăr sau fals.
Niciodată o senzaţie, percepţie sau reprezentare nu poate
pretinde că întruneşte atributul veracităţii. Sensibilitatea
procură material pentru cunoaştere şi constituie de cele mai
multe ori punctul de plecare pentru cunoaştere, dar cunoaştere
propriu-zisă ea nu poate procura. Cunoaşterea cade în
domeniul de activitate al gândirii, acolo unde intervin
operaţiile logice, căci aici avem aserţiuni pozitive sau
negative, adică adevăruri”. În 2009, psiholoaga Cristiana
Leviţchi afirma că “genele părinţilor, structura lor
psihologică, modul lor de comportare se transmit din
generaţie în generaţie; ceea ce s-a întâmplat cu un strămoş
afectează şi generaţiile care vin: aşa cum se transmit genele,
aşa se transmit şi gândurile, ideile, sentimentele, traumele, de
la o generaţie la alta (aşa cum există un inconştient propriu,
există şi un inconştient de familie, ce se preia, mai ales dacă
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
membrii acesteia nu îşi recunosc şi nu conştientizează
problemele, negându-le, nu-şi conştientizează trăirile şi ţin
secretele, etc)”. Identificarea accesului integral în
profunzimea ADN ar permite şi descoperirea istoricului
ascendenţilor, un exemplu ştiut - în preajma morţii - fiind al
revederii vieţii într-o derulare rapidă: o manifestare a
înmagazinării informaţiilor; o persoană transmite urmaşilor
datele stocate până să devină părinte, capacitatea de a reţine
informaţiile de către ADN fiind recunoscută ştiinţific drept
colosală. De aceea - de exemplu - oamenii au instinctul de a-
şi organiza un adăpost, aşa după cum şi multe vieţuitoare îşi
amenajează cuibul / culcuşul, căci “handicapul” presupus de
unii cercetători despre străvechii oameni ca incapabili să-şi
încropească o colibă e aiuristic ori anumite persoane se
extaziază de pildă privind un anumit peisaj (care probabil a
fost plăcut şi înaintaşilor) sau încearcă sentimentul a ceva
“deja văzut”, etc. Cunoaşterea propriului ADN nu e doar o
plonjare în trecut, ci şi cunoaşterea viitorului: deoarece
nimeni nu şi-a putut alege părinţii, totul este predestinat
(moştenirea genetică influenţează viitorul de exemplu sub
forma unor aptitudini ori sensibilităţi transmise din strămoşi,
inclusiv boli). Cercetătorii de la “Institutul HeartMath” din
California / SUA au demonstrat că sentimentele sincere de
iubire, de apreciere şi de recunoştinţă stimulează puternic
sistemul imunitar, amplifică secreţia substanţelor chimice
vitale şi implicit vigoarea trupului, reduc nivelul hormonilor
stresului, presiunea arterială excesivă, anxietatea şi vinovăţia
şi îmbunătăţesc mecanismele de reglare a glucozei în cazul
diabeticilor; aurogramele “încăpăţânate” ca separate la unele
persoane reflectă antipatia dintre ele, pe când aurogramele
contopite - mai puţin sau mai mult - reflectă simpatia dintre
ele (la unele, gradul mare de apropiere al aurogramelor
relevând dragostea). În plus, iubirea crează îmbunătăţirea
ritmului cardiac (în cazul existenţei unor neregularităţi ale
aceluia); e de observat că Latinii numeau artera traheală
“gargala”.
Apă obişnuită / moartă
352
Apă biodinamizată / vie
“Apa vie” - studiată de exemplu şi de cercetătorul
Bănăţean Gheorghe Lucaci / din Timişoara - e cea
“informată”, adică având o încărcare energetică, aşa după
cum de exemplu e apa de ploaie, observată de agricultori ca
oricând mult mai benefică decât apa obişnuită, deosebirea
dintre cele 2 feluri de apă datorându-se sarcinilor electrice din
nori ce influenţează apa de ploaie (apa celestă fiind alcalină),
spre deosebire de apa terestră acidă; apa de ploaie (adică “apa
vie”) colectată în vase puţin adânci şi expusă la Soare oferă
oricând altă vitalitate decât apa pură din izvoare (adică “apa
moartă”): după ploaie de pildă animalele ocolesc apa din
adăpătoare, preferând-o pe cea căzută în bălţi iar plantele
sistematic udate cu apă de ploaie - celestă / “electrovibrată” -
cresc mai viguros decât cele udate cu apă obişnuită / terestră.
Savantul Bănăţean - principalul cercetător al apei vii din
România - a observat că o picătură din “apa vie” pusă în apă
obişnuită pulsează ca o inimă, frecvenţa pulsaţiei depinzând
de temperatură (“apa vie” fierbe la mai multe grade decât apa
obişnuită şi îngheaţă doar la mari temperaturi negative). Dr.
Viorel Boldureanu a scris despre “apa morţită”: “În 1912,
Victor Ghergar a notat o credinţă din Băiţa / judeţul Bihor (în
apropierea izvorului Crişului Negru) ‘Dacă treci cu mortul pe
lângă casă şi este apă în cofe, aceea trebuie ţâpată pentru că
capeţi amorţeală’. Aşa ceva merită atenţie pentru că,
sprijinindu-ne pe o credinţă mai explicită din Banat putem
reconstrui o importantă verigă lipsă în semantica verbului ‘a
amorţi’ şi - mai departe - în mecanismul mental ce a asigurat
persistenţa credinţei respective. În Banat am întâlnit
(îndeosebi în zona de câmpie) credinţa că dacă în casele de pe
uliţele pe care trece cortegiul mortuar se află apă în vase,
pocale, atunci mortul îşi bagă picioarele în apa aceea. Prin
urmare, toate vasele trebuie golite de apă, dacă nu înainte de
trecerea cortegiului mortului pe uliţă (ceea ce e cel mai bine),
apoi negreşit apa trebuie aruncată - de preferinţă la rădăcina
unui pom fructifer - îndată după ce ‘mortul a trecut’. Acea
apă, dacă rămâne în vase şi este băută sau întrebuinţată în
vreun mod obişnuit, atunci efectul (în plan magic, desigur) va
fi o contaminare a ‘morţelii’, pentru că apa e purtătoarea
acelui fluid; iar acel ‘fluid magic’ purtat de apa în care mortul
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
şi-a spălat picioarele are o însuşire care în sine nu poate fi
numită (pentru că este din rândul celor ‘nenumite’), aşa încât
doar apa se poate numi ‘apă morţită’. Şi de aici mai departe,
în ordinea profană, nemagică, verbul ‘a amorţi’ e folosit nu
doar spre a arăta un disconfort fiziologic, ci şi pentru a
desemna ‘amorţeala iernii’ (adică hibernarea), care iarăşi -
dincolo de datul biologic, într-o fiziologie mitică, sacră -
înseamnă regresia unei fiinţe vii, retragerea ei în imperiul
morţii”. În “Dicţionar de simboluri“ din 1969, Francezii Jean
Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris despre unele credinţe
ale vechilor Germanici / din Nordul Europei şi ale vechilor
Greci / din Sudul Europei: “La popoarele germanice, primele
pâraie ce se scurg primăvara la suprafaţa gheţurilor veşnice
sunt strămoaşele oricărei forme de viaţă, căci - înviorate de
aerul Sudului - ele se unesc pentru a forma un corp viu, cel al
primului Uriaş, din care s-au născut ceilalţi Uriaşi, oamenii şi
(într-o oarecare măsură) zeii înşişi. Apa feminină, apa dulce,
apa de lac şi apa masculină, înspumată, fecundantă, au fost
net diferenţiate în ‘Teogonia’ 130-135 a lui Hesiod: Glia a dat
mai întâi naştere (fără a gusta din plăcere) Pontusului; apoi -
după ce s-a împreunat cu fiul său Uran - a dat naştere
Oceanului cu hăuri fără fund: ‘Glia dădu naştere mării sterpe
- care se umflă cu furie, fără ca dragostea să lucreze - dar mai
apoi, îmbrăţişată de Cer, ea zămisli Oceanul cu vârtejuri
adânci’. Deosebirea între apa stearpă şi apa fecundantă a fost
explicată de Hesiod prin intervenţia iubirii; apa stătătoare -
plasma pământului din care se naşte viaţa - apare şi în multe
alte mituri despre creaţie”. În “Secretele patriarhilor”,
cercetătorul Francez Marcel Violet 1886-1973 a studiat
temeinic proprietăţile apei, anunţând că puterea “apei vii” -
apei de ploaie - nu se datorează naturii chimice, ce e la fel cu
cea a “apei moarte” (adică a apei pure, ce are o putere
dizolvantă fantastică, însemnând moarte), ci secretul constă în
supunerea apei la radiaţii, de pildă apa pură / de izvor care stă
un timp la Soare ori supusă electrolizei devenind şi ea atunci
o apă vitalizantă; rolul activ al apei asupra organismelor vii
este benefic dacă e solarizată sau electrizată, efectul
obţinându-se chiar şi prin introducerea în apă a unei bucăţi de
ceară de albine (iar conform vechilor Greci, primul apicultor
din lume, adică primul prisăcar / stupar din lume - cel dintâi
care a crescut în stupi albine pentru miere - a fost semi-zeul
Gargo, cel mai vechi rege al Cureţilor: Gargo-ris / Gargoris,
din mare vechime știindu-se că albinele nu-s folositoare doar
pentru miere, ci - prin lucrul uriaș ce-l fac, polenizând
majoritatea plantelor - fiind esențiale pentru viața pe Pământ,
în Turcă / actuala limbă oficială în Anatolia folosindu-se
termenul “arî” pentru “albină”). Pe de altă parte, în
accepţiunea Turanică, Gargo-ris = “regele Gargo” a fost
“stăpânul mierii” (căci Bal = miere şi Kan = cârmuitor), ceea
ce contura Peninsula Balcanică drept tărâmul său;
vocabularul Românesc a reţinut denumirea antidotului contra
veninului şerpilor - miere amestecată cu mac / opiu - ca
“teriac” / “tiriac”: un termen consonantic Ghergar (leacul pe
baza pastei de miere fiind de mare ajutor la vindecare în
Vechea Lume). În “Dicţionar etimologic al limbii române (pe
baza cercetărilor de indo-europenistică)” din 2009, Dr. Mihai
Vinereanu a scris: “Cuvântul de origine tracă ‘matca’ pentru
‘regina albinelor’ dar şi pentru ‘albia râului’ provenea din
radicalul ‘mat-‘ şi sufixul ‘-ca’ ; dacii au fost mari crescători
de albine iar forma iniţială provenea din pre indo-europeana
‘măter’ = ‘mamă’ (sanscrita / avesta ‘matar’, etc). Forma rusă
are sensul de ‘cale’ şi lingviştii o consideră de origine fino-
353
karelică (în care ‘matka’ = ‘calea’), provenită din indo-
europeană, fiind un împrumut dintr-un dialect baltic; se ştie
că balticii erau la sud de triburile finice (ei din regiunile unde
se află şi astăzi întinzându-se în Rusia Centrală până pe
cursul superior al Volgăi)”. Trupul uman e format din peste
două treimi din apă, ce influenţează starea de sănătate (de
altfel, pe toate continentele s-au făcut experimente de
verificare - cu ajutorul apei - a modului cum sentimentele
influenţează sănătatea): prin expunerea apei în faţa unor
cuvinte şi sentimente pozitive cum ar fi iubirea şi
recunoştinţa, acest lucru nu numai că amplifică nivelul
energetic al apei dar însăşi structura moleculară a acesteia se
modifică în sensul unei mari armonii (cu cât sentimentele
pozitive la care este expusă apa sunt mai elevate şi mai
nobile, cu atât mai frumoase şi mai armonioase devin
cristalele de apă atunci când aceasta este îngheţată); invers,
atunci când apa este expusă unor emoţii negative - cum ar fi
ura - nivelul energetic al apei se reduce iar în structura ei
moleculară intervin schimbări haotice, ce o distorsionează.
Concluzia trasă - dacă emoţiile umane pot schimba structura
apei - duce la efectele produse asupra stării de sănătate
(celulele trupului fiind alcătuite în cea mai mare parte din apă
şi înconjurate tot de ea). Verificările ştiinţifice recente de fapt
au reconfirmat milenara apreciere a apei în ritualuri, ca
străvechile îmbăieri în apele sfinte, botezarea cu apă sfinţită,
etc. Înţelepţi ai lumii s-au exprimat despre puterea
sentimentelor, ca de pildă profetul Arab Mahomed 570-632
(întemeietorul islamului) care a afirmat că “recunoştinţa
pentru abundenţa primită reprezintă cea mai bună poliţă de
asigurare că vei continua să te bucuri de abundenţă”, teologul
creştin German Meister Eckhart 1260-1327 care zicea că
“dacă singura rugăciune ce o rosteşti întreaga viaţă este un
simplu ‘mulţumesc’ e suficient” ori filozoful Alsacian Albert
Schweitzer 1875-1965, laureat al Premiului Nobel pentru
Pace, care zicea că “nu succesul e cheia fericirii; fericirea e
cheia succesului” (în timp, mâncarea a fost binecuvântată cu
gest de recunoştinţă pentru hrănire, puterea de influenţare
fiind exploatată şi în cazul bolnavilor, ca de exemplu prin
“efectul placebo”, etc). Pe lângă acestea, evoluţia sistemului
imunitar a fost şi la nivelul grupelor sanguine dar nu justifică
integral viţa nobilă a sângelui “albastru” / “ceresc” (cu toate
că pentru Gherga s-au înregistrat manifestări de venerare şi în
acest sens); faţă de Gherga s-a manifestat şi apoteoza:
divinizarea prin ridicarea la rangul de Zeitate, căci încă din
Epoca Pietrei se admitea că unele persoane erau capabile să
depăşească graniţa dintre uman şi divin (exemplele au
continuat la vechii Greci, care adorau unii eroi asemenea
Zeilor, în V Anatoliei existând - şi acum - ruinele
Sanctuarului Gherga, creştinii îl celebrează ca Sfânt pe
Anticul Cavaler Gheorghe, ş.a. / legaţi de Gherga fiind de-a
lungul mileniilor mari figuri ale umanităţii). Creștinii îl
venerează pe Cavalerul Gheorghe din Anatolia din același
timp de când s-a închis în Anatolia activitatea Sanctuarului
Gherga / cel mai mare așezământ religios al Cariei, unde era
păgân divinizat Cavalerul Gherga încă din mileniul
precedent: în același mileniu anterior Sfântului Gheorghe -
adică mileniul I î.C. - în spațiul Traco-Geto-Dac era foarte
respectat Cavalerul Dunărean numit Zerzis / Derzis (apoi, în
mileniul I, ultimul rege al Daciei independente, fiind notat de
Romani ca Decebal din Dinastia Zurazis / Duras, ulterior din
Clanul Dulo al urmașilor - versiunea Medievală pentru Duras,
la Slavi Đura / Đuro = Gheorghe - ivindu-se duri / dârji
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
cârmuitori în Europa, patern genetic la fel ca Gherga);
Românii zic “dulăi” câinilor de pază, academicianul
Petriceicu Hașdeu susținând în 1874 termenul ca fiind de
origine Dacă (e de reținut - conform atestării Antice despre
dulăii dăruiți în secolul IV î.C. de regele Albaniei Caucaziene
împăratului Alexandru Macedon - că în Vechea Lume cei mai
mari câini îi aveau Ghergarii Caucazieni).
Poziţia Sanctuarului Gherga
După cum a studiat și academicianul Romulus
Vulcănescu în “Mitologie română” din 1985, la decesul cuiva
Geții “eroizau” mortul (a rămas zisa “Despre morți, numai de
bine”) printr-o ceremonie ce includea banchetul funerar,
identificându-l pe recele răposat cu Cavalerul călăreț care
ieșea din Lumea Asta; se poate remarca asemănarea
lingvistică între Cavaler și Caveir / Cabeir: în Vechea Lume,
Cabirii erau Cavalerii Cybelei / Marii Zeițe Mumă - sorgintea
ajungând astfel să fie anterioară, din mileniul II î.C. / ori
dinainte - în plus fiind de remarcat că în general vechii
354
Cavaleri aveau câini (care îi însoțeau credincioși, rolul
dulăilor fiind nu doar pentru pază, ci și pentru luat urme ori
pentru vânători, etc). A rămas semnificativ la clanul Medieval
Dulo - din care au făcut parte dinaști Huni, vechi Bulgari și
vechi Unguri - că avea ca animal sacru tocmai dulăul (iar ca
semn emblematic vechiul simbol al luminii “iYi”); așa cum a
studiat academiciana Mercia MacDermott în 1998, khanul
Dulo - adică șeful comunității - sacrifica câte un frumos dulău
la marile evenimente. Dârjii autohtoni ai spațiului Carpato-
Dunăreano-Pontic își înveleau pentru protecție - îndeosebi
iarna de frig, mai rar vara de bătaia solară - capetele cu dârze
/ cârpe “dalbe”, adică albe (la fel ca orientalii, din așa
sorginte ivindu-se turbanele), nobilii purtând căciuli roșii; de
la tipicul majorității locuitorilor purtând cârpe s-a ajuns la
numirea Munților lor drept Carpați (în Română s-a păstrat și
încă se folosește “dârză” pentru “cârpă” / atât dârza, cât și
cârpa fiind termeni în legături cu Gherga, fără înțelesuri
peiorative).
Nobil Geto-Dac (om alb, cu căciulă roșie)
În timp, albii Gherghei / Ghergoni au fost lideri
religioşi, militari, economici, sociali, politici (credincioşi,
combatanţi, comercianţi, creatori, cârmuitori); este foarte
interesantă fixarea prefixului “Alba” atât cromatic - la albă,
albastră, galbenă, etc. - cât şi toponimic, ca locaţii de genul
Alba, Albania, ş.a.: “Alba” provenea din Garga. În “Dicţionar
de simboluri” apare: “Albul - la fel ca opusul său, negrul - se
poate situa la o extremitate a gamei cromatice; fiind absolut şi
neavând alte variaţii decât cele care merg de la mat la
strălucitor, el semnifică suma culorilor. Albul răsăritului este
cel al întoarcerii: e albul zorilor ce dezvăluie în fiecare zi o
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

boltă cerească încă lipsită de culori dar bogată în potenţialul au avut de a face cu Gherga, oriunde: la modul fizic, Uriaşii
de manifestare cu care microcosmosul şi macrocosmosul s-au erau rodul combinării populaţiilor foarte diferite biologic
‘reîncărcat’, în timpul trecerii prin pântecele nocturn, izvor al (progeniturile umane de mari dimensiuni fiind mai dese la
oricăror energii. Albul acţionează asupra noastră precum părinţii tipologic deosebiţi, de regulă cuplarea fiind între
liniştea absolută; această linişte nu e moartă, ea abundă de autohtoni / indigeni şi migranţi / nomazi); de pildă, în 1956 ar
posibilităţi vii. Este un nimic plin de veselie juvenilă, sau - fi fost deshumat un schelet uman de 5,18 metri, în Gargayan /
mai bine spus - un nimic de dinaintea oricărei naşteri, a N Filipinelor (e de știut că în prezent a fost identificat tiparul
oricărui început. Aşa a vibrat poate pământul - alb şi rece - în genetic masculin “N” ca al lui Gherga până și în Manila
vremea Erei glaciare. Zorile n-ar putea fi mai bine descrise. 14,36 lat. N, 121 long. E / capitala Filipinelor).
În orice gândire simbolică, moartea precede viaţa, orice
naştere fiind o renaştere; de aceea, albul a fost la începuturi
culoarea morţii şi a doliului în întreg Orientul şi tot aşa au stat
lucrurile multă vreme şi în Europa. Privit sub aspectul său
nefast, albul e culoarea giulgiului, a tuturor nălucilor /
strigoilor. Culoare a răsăritului, în această concepţie albul nu
este o culoare solară; e culoarea zorilor, a acelui moment de
vid total dintre noapte şi zi, când lumea viselor acoperă încă
orice realitate: fiinţele sunt atunci inhibate, suspendate într-o
albeaţă pasivă (din acel motiv, zorii erau momentul atacurilor
prin surprindere şi al execuţiilor capitale, în cadrul cărora o
tradiţie ce încă mai persistă cere condamnatului să poarte o
cămaşă albă - care este o cămaşă a supunerii şi a
disponibilităţii - aşa cum este şi veşmântul alb al celor care se
îndreaptă spre împărtăşanie sau al logodnicei mergând la
ceremonia căsătoriei). Se spune ‘rochie de mireasă’ dar - de
fapt - e vorba despre rochia celei care merge spre căsătorie:
odată împlinită căsătoria, albul lasă loc roşului, tot aşa cum
întâia manifestare a deşteptării zilei, pe pânza de fundal a
zorilor, lăptoasă şi neutră ca un cearşaf, trece în roşu, când se
vorbeşte de ‘nunta zilei’. Albul e culoarea purităţii, care - la
origine - nu reprezenta o culoare pozitivă, un semn a ceva ce
a fost asumat, ci o culoare neutră / pasivă, arătând doar că
nimic nu a fost împlinit încă: acesta e sensul iniţial al albului
În lume, unele dintre primele amenajări Ciclopice au
‘virginal’ şi motivul pentru care copiii - în cadrul ritualului
fost iniţiate pe terenurile Ghergheilor din Orientul Mijlociu
creştin - sunt duşi la îngropăciune într-un linţoliu alb, decorat
(Siria, Iordania, Palestina / Israel, până în Peninsula Arabică):
cu flori albe”. Trupul uman - iar cel al lui Gherga a fost
structurile din pietre - popular ştiute de Beduinii zonelor ca
printre al primilor Homo Sapiens albi din lume - se adaptează
“lucrările moşilor” - iniţial au fost labirintice, realizate în
permanent / şi la un moment dat nu mai suportă normalitatea
dimensiuni chiar kilometrice, după cum a măsurat de pildă şi
anterioară; permanenta schimbare este menită a asigura mai
arheoloaga Britanică Gertrude Bell 1868-1926 în Iordania,
ales progres dar şi regres. În general, statura oamenilor în
prin ziduri şerpuitoare / curbate din bolovani vulcanici pentru
trecut era mai redusă decât cea actuală; ca factor de progres
a canaliza şi a cuprinde între ele turmele alergând (de
sunt cele mai vechi mărturii despre Gherga, care constant au
antilope, caprine sau gazele Persane de exemplu), animale ce
indicat calităţi (fizice, intelectuale) peste medie: explicaţia
intrate între zidurile ce la bază aveau pietre iar pe ele garduri
constă pe de o parte în faptul că împreunarea Gherga cu
de vegetație împiedicând vederea, nu se mai puteau întoarce
oameni biologic / tipologic diferiţi a dus la progenituri
să fugă pentru a scăpa cu viaţă, ajungând omorâte în masă
“Uriaşe” - mult mai dezvoltate decât persoanele obişnuite -
prin lapidări / bombardate cu pietre aruncate din prăștii sau
iar pe de altă parte, traiul în culturi combinate, ca acelea
împunse cu suliţele; lungile construcţii - ajungând foarte
diferite ale părinţilor ori ale înaintaşilor imediaţi, frecvent au
numeroase de-a lungul timpurilor, de ordinul miilor, cele mai
plasat Gherga la nivele mai înalte de înţelegeri ale situaţiilor
simple fiind ca nişte uriaşe “V”, mai elaborate fiind cele cu
decât persoanele monoculturale (de exemplu, cei cunoscând
contururi rectangulare / mai vechi sau rotunde / mai recente -
încă o limbă pe lângă cea maternă sunt mai deştepţi decât cei
au fost datate de arheologi, ca de exemplu Australianul David
cunoscând numai limba maternă). Vechii Greci, care au
Kennedy, începând cu mileniul VII î.C. (majoritatea fiind
cultivat un însemnat respect pentru înaintaşi, numeau
complexuri largi de prindere ale cirezilor animalelor sălbatice
generaţiile dinainte de primul Potop “de aur” (aurul fiind
- ca nişte capcane uriaşe - însă unele părând a avea şi alte
simbolul imortalităţii iar “urătura” din colinde reflectând
scopuri funcţionale decât ca sisteme de vânătoare, pentru
legătura onomastică) şi au explicat - ca şi vechii Evrei, etc. -
uciderea ritualică a animalelor de către localnicii dedicaţi
încrucişările din care au ieşit “Uriaşi”, numiţi de către vechii
agriculturii, având amenajate țarcuri laterale ca să păstreze vii
Români “Gealaţi” sau “Jidovi” = “idovi” / “idoli”, realizatori
unele prăzi, în vederea utilizărilor ulterioare). Apariţia lor
de mari “jiduri” = ziduri / acumulările Ciclopice de bolovani
aşadar a fost neolitică - după Potopul Pontic care a dus la
fiind știute ca tipice primilor Pelasgi, “gi-dovii” echivalând
dispariţia Nordicului Imperiu Atlant al vânătorilor paleolitici
cu autohtonii pământeni, realizatorii aşezărilor “deve” /
deveniţi păstori - zona orientală de răspândire a “lucrărilor
“dave”, amintiri în acel sens rămânând multora dintre cei care
moşilor” fiind mai verde pe atunci, în continuarea Cornului
355
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Abundenţei al culegătorilor paleolitici deveniţi agricultori;
cele mai bune imagini ale “lucrărilor moşilor” / “bătrânilor”
orientali, adică a celor din vechime - între realizatorii cărora
s-au aflat şi autohtonii Gherghesei biblici / menţionaţi de
Vechiul Testament - sunt cele aeriene:
Lucrări Ciclopice ale “bătrânilor” / “moşilor” Gherghesei
În 2010, Dr. Guy Bar-Oz de la “Institutul de
Arheologie” al Universităţii din Haifa 32,49 lat. N, 34,59
long. E / Israel, Melinda Zeder de la “Institutul Smithsonian”
din Washington 38,53 lat. N, 77,02 long. E / SUA şi Frank
Hole de la Universitatea Yale 41,18 lat. N, 72,55 long. V din
Connecticut / SUA au studiat dispariţia în masă a antilopelor
Persane “Gazella subgutturosa” din familia “Bovidae”
începând cu mileniul IV î.C. şi din Tell Kuran / Siria
Mesopotamiană (în Bazinul Khabur, la poalele Munţilor
Taurus), din cauza masacrării lor prin capturarea cirezilor în
asemenea structuri Ciclopice realizate de cei “bătrâni”,
printre care şi cârmuitorii “moşi Gherghesei”, respectiv
“Sfinţi Gherghe” din vechime, adică din neolitic; în centrul
Ciclopicelor structuri circulare - ale “lucrărilor moşilor” - era
“platforma de ucidere”: punctul terminus pentru vieţile
rumegătoarelor sălbatice (Anticul Origen - autocastrat
decedat în Palestina - a asemănat fonetic denumirea gazelei
cu vechiul termen pentru “a vedea”, remarcând privirea
pătrunzătoare a animalului îndeosebi înaintea morții). De
altfel, Palestina ar reda înțelesul Grec de stâni vechi: παλιές
στάνη “palie-stani”. Dr. Mircea Eliade și Dr. Petru Culianu
au scris: “Castrarea amintea brutala practică a preoților
Cybellei, numiți ‘galloi’; violenta lor emasculare ar fi avut o
356
anumită influență asupra respingerii creștine a sexualității,
care pe vremea lui Origen era atât de puternică încât faimosul
teolog s-a automutilat genital”.
În timp, ca de pildă în Era următoare neoliticului,
anume cea a Epocii Bronzului, dimensiunea religioasă
conferită unor asemenea acte sângeroase - de sacrificări - a
fixat denumirea de “Ghirgar” / “Ghilgal” pentru o mulţime de
locuri sacre în Canaan, marcate circular cu pietre ca
delimitări ale perimetrelor lor sacre, acolo desfăşurându-se
ceremoniile cele mai importante din viaţa religioasă a
indigenilor (cercetătorii au observat şi că acelea au fost
asociate cu tumuli = morminte rotunde, din mileniul IV î.C.
numite Gorgane, caracteristice Indo-Europenilor numiţi
Kurgani începând din anteriorul mileniu V î.C.); de exemplu,
Biblia în Vechiul Testament a menţionat că Evreii fugiţi din
Egipt - spre sfârşitul mileniului II î.C., în Epoca Fierului -
când au intrat în Ţara Sacră a Ghergheilor au avut cea dintâi
oprire la un Ghirgar / Gilgal 32,01 lat. N, 35,28 long. E, pe
Valea Râului Iordan: era unul dintre aşezămintele religioase
ale Gherge-seilor / Ghirga-şiţilor din Nordica Galilee,
cârmuitori pe atunci peste o bună parte din Canaan (prezenţa
Gherga în Orientul Apropiat / Mijlociu fu precedată - în
mileniile anterioare - de prezenţa Gherga în Asia Centrală,
primii dintre Gherghii semnificativi fiind printre Pelasgii
plecaţi din Pamir în mileniul VIII î.C). Din asemenea realizări
rotunde Gherga - inclusiv după descoperirea roţii / cu termeni
ca “raθa” în Iran, “rătha” în India, “ghirgalu” la Armâni, etc. -
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
s-a fixat în multe limbi termenul de “cerc” (de exemplu, acela
în vechea Greacă era κίρκος / “kirkos”) iar cu numele de
Gherghi au fost cunoscuţi preoţii Marii Mame Kirke /
Ghirghe, în multe părţi ale Vechii Lumi: e de reţinut că
structurile rotunde / circulare caracterizau nomazii iar cele
dreptunghiulare / pătrate caracterizau sedentarii.
Simbolistica
Alchimistul German Oswald Croll 1563-1609 afirma
că omul “întruchipează îngerii; numai omul se bucură de
privilegiul de a reprezenta prin simboluri şi de a intra în
relaţii cu toate creaturile” (un vechi înţeles Românesc pentru
“a se bucura” era de “a se îndulci”): e de știut despre cea mai
veche carte de alchimie din lume că a fost scrisă în Egiptul
anului 300 de învățatul Zosimos, pe malul Nilului opus
357
capătului Căii Ghirga. În “Semne, simboluri, mituri” din
1975, muzeograful Francez Luc Benoist 1893-1980 a expus
(extrasul e mai amplu, pentru familiarizarea cu unele
elemente ale lucrării “Originea Gherga”): “După modul
nostru obişnuit de a gândi, noţiunea de simbol s-ar afla
undeva, izolată într-un ‘empireu’ solemn, unde arareori ar
veni s-o viziteze câţiva curioşi; e aici o ciudată neînţelegere:
căci orice om foloseşte zilnic simbolismul fără să ştie, dat
fiind că orice cuvânt e un simbol. Nu e vorba deci de un
domeniu rezervat sau ocazional, ci de o practică de fiecare zi,
în care rolul simbolismului constă în a exprima orice idee
într-un mod accesibil pentru toată lumea. Etimologic,
cuvântul simbol vine din greacă, însemnând a pune împreună;
în planul ideilor, un simbol este un element de legătură,
încărcat de meditaţie şi analogie: el uneşte elementele
contradictorii şi reduce opoziţiile (nimic nu poate fi înţeles,
nici comunicat fără participarea sa). Viaţa îndeosebi e sursa
cea mai fecundă a acestui procedeu şi cea mai veche
utilizatoare; le manifesta odată cu emiterea primului sunet
articulat de către omul primitiv. Gândirea umană e conformă
cu teoria grupurilor. Pentru a-şi garanta securitatea sau - mai
exact - pentru a supravieţui, omul originilor, ca orice primat,
era obligat să acorde în fiecare clipă cea mai mare atenţie
semnelor pe care i le transmiteau - fie doar şi prin simpla lor
prezenţă - fiinţele şi lucrurile înconjurătoare; este - de
altminteri - o nevoie încă actuală, doar iluzoriu diminuată de
civilizaţie: azi - ca şi ieri - suntem siliţi să exercităm o
supraveghere neîntreruptă subconştientă (şi în cea mai mare a
timpului), asupra ambianţei noastre cotidiene, de exemplu
asupra hranei, climatului, circulaţiei, etc., numeroaselor
întâlniri neprevăzute ale căror eventualităţi experienţa noastră
este foarte departe de a le evalua în întregime. Încă de la
origini, viaţa omului depindea deci de funcţia sa de
cunoaştere, dacă se poate aplica acest termen ambiţios unei
atenţii atât de elementare. Psihologia contemporană numeşte
‘proiecţie’ interpretarea la care intelectul nostru supune
fiecare semn perceput şi care ar rămâne de neînţeles pentru
noi în absenţa traducerii; pe scurt, nu putem înţelege nimic
din ceea ce nu evocă vreuna din amintirile noastre: nu putem
admite nici un lucru înainte de a-l putea apropia de un
precedent conservat în memoria noastră. Gânditorii din toate
timpurile au repetat-o neobosit: ‘Cunoaşterea noastră depinde
de o reminiscenţă’ spunea Platon. ‘Cuvântul durere nu începe
să însemne ceva decât în momentul când reaminteşte
memoriei noastre o senzaţie pe care am mai încercat-o’
spunea Diderot. ‘Nu vezi decât ceea ce cunoşti’ spunea
Goethe. ‘Nu putem admite existenţa unui lucru dacă nu-i
putem atribui o semnificaţie’ spunea Cassirer. Orice senzaţie
readuce astfel la suprafaţa conştiinţei o schemă mintală uitată,
un semn ce corespunde unei impresii deja încercate; ceea ce
permite clasarea acelui semn într-un ansamblu ‘tematic’ al
memoriei şi - în consecinţă - recunoaşterea şi acceptarea lui.
A descifra un mesaj înseamnă a percepe o formă simbolică.
Omul originilor nu rămânea indiferent în faţa spectacolului
nou ce i se oferea ochilor; răspundea la acela printr-o reacţie
adecvată: o ripostă ce lua forma unei mişcări reflexe - de
pildă un gest sau un strigăt - exprimând o emoţie oarecare,
frică sau poftă, dezgust sau curiozitate, surpriză sau
admiraţie. Gestul este coexistent vieţii şi anterior vorbirii, ce
nu e decât o modalitate ulterioară a aceluia, localizată la gură:
omul primitiv s-a exprimat mai întâi prin gesturi devenite
semne pentru apropiaţii săi (căci acel om al primelor timpuri
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
nu era singur pe lume); trăia aşa cum a trăit întotdeauna - aşa
cum trăim şi azi - adică în societate. Omul nu era doar
receptor de semne, ci şi emiţător de mesaje: dat fiind că -
anturajul cunoscându-i individualitatea - gesturile sale erau
imediat înţelese de fraţii de trib, ele trebuiau să suscite în
aceia o emoţie de natură identică (de vreme ce omul nu poate
înţelege cu adevărat decât ceea ce el însuşi poate repeta), căci
semnele astupă hiatusul deschis între sensibilitate şi
inteligenţă. Orice gest e precedat de o inspiraţie profundă -
din tot pieptul, prima fază a ritmului respirator - pentru că
respiraţia a fost leagănul ritmului; ea este urmată - după un
răstimp de asimilare a aerului - de o expiraţie care, în forma
sa cea mai elementară, se exprimă printr-un strigăt: acel
strigăt - al treilea timp al ritmului respirator şi primă
manifestare de viaţă a nou-născutului - arată că orice acţiune
e o dăruire de sine, că orice om trebuie să expire pentru a
acţiona. La început era ritmul, de vreme ce orice gest şi orice
mişcări aritmice devin ritmate prin repetare; ritmul
condiţionează continuitatea necesară oricărei acţiuni,
transformării ei ulterioare, propagării sale în zona psihică şi
în cea spirituală a fiinţei: ritmul este ‘o periodicitate trăită’
spun yoghinii. Alte mijloace privesc atât auzul, cât şi văzul:
negrii din Africa şi-au transmis de multă vreme informaţii
foarte amănunţite cu ajutorul fluierelor iar albii din Caucaz cu
tobele; se cunosc bastoane cu crestături - tip răboj - la
europeni, sforicele cu noduri, etc. Indivizii din societăţile
animale - haite sau hoarde - comunică între ei datorită unor
semne diverse (se cunosc dansurile informatoare ale
albinelor, semnalele odorante ale furnicilor, cânturile rituale
ale păsărilor, sunetele de informare emise de delfini, radarele
liliecilor, etc). La oameni, spontaneitatea gesturilor constituie
baza metodei clasice: sunt învăţaţi că un gest trebuie să
preceadă şi să anunţe vorbirea (fiind o lege întemeiată pe
necesităţile vieţii sociale); prin repetare, gestul a devenit un
adevărat semn instituţional, comunicare a unei noţiuni şi
sugestie a unui gând (căci există în filiaţia gestului o analogie
frapantă între formarea unei obişnuinţe, înţelegerea unui
fenomen şi naşterea unui simbol). Gesturile noastre nu
trădează numai sentimentele elementare, ci sunt purtătoare
ale unor noţiuni mai generale şi mai esenţiale: ele aşază borne
pentru capacitatea noastră de expresie, ridicându-ne în jur
cadrul riguros ale celor 3 direcţii ale spaţiului, în care învăţăm
să ne situăm propria statură; de altminteri, purtăm aceste
direcţii înscrise în noi înşine, încorporate în canalele
semicirculare ale urechii noastre interne, asociate cu
statocistul ce ne reglează echilibrul fizic şi mintal. Această
amprentă cosmică ce transfigurează cel mai modest eu îi
conferă fiecăruia dintre noi un rol de ‘microcosmos’, de
etalon universal, o poziţie centrală. Gesturile noastre
manifestă autoritatea acestui eu a cărui imagistică constituie
însăşi viaţa spiritului nostru; bogăţia amintirilor şi a
experienţelor noastre ne ridică pe fiecare la funcţia de creator
al unei culturi trăite, hrănite cu senzaţiile încercate şi cu
semnele acceptate, primite de la strămoşi şi transmise
generaţiilor viitoare”.
358
“Acest eu intim - centru al actelor noastre, subiect şi
obiect al cunoaşterii noastre intuitive - ne pătrunde cu o
autoritate liniştitoare şi provizorie: legile perspectivei -
micşorând în raport cu noi tot ceea ce se îndepărtează -
contribuie la alimentarea dominaţiei măgulitoare de existenţa
căreia ne încredinţează egotismul nostru; narcisismul ne
împinge să integrăm tot ceea ce vedem ca pe o reflectare a
eului nostru în oglinda lucrurilor, să considerăm că orice
obiect e dependent de noi, să-i atribuim viaţă şi conştiinţă, să
acordăm sufletul nostru oricărui lucru cu corp. ‘Empatia
proiectivă’ - cum a fost ea numită - însufleţeşte în ochii noştri
spectacolul universului şi îi infiltrează o vitalitate aproape
organică ce explică animismul gândirii primitive; această
autoidentificare descoperită de om în lume ajunge să transfere
forma şi funcţia organelor noastre nu numai în unelte - ce nu
sunt decât o prelungire a acestora - ci şi în obiecte naturale
sau în obiecte ieşite din strădania noastră. Omul e măsura
tuturor lucrurilor: o pornire de neînvins păstrează mereu activ
acest antropomorfism originar ce rămâne principiul oricărui
limbaj; alcătuirea corpului nostru a furnizat primele arhetipuri
ale ideologiei noastre şi primele noastre unităţi de măsură
(braţul, cotul, palma, degetul, piciorul sau pasul), pasul
măsurând şi timpul, de vreme ce se supune ritmului
respirator. Prima unealtă a omului a fost trupul său şi - mai
presus de toate - mâna sa, modelul tuturor uneltelor,
‘instrumentul instrumentelor’: mâna îl prelungeşte în întregul
său - şi îi este consacrată o parte din creier - devenind organul
detector prin excelenţă, producător de obiecte, operator de
semne; de altfel, cuvântul ‘semn’ are aceeaşi rădăcină cu
verbul ‘ a tăia’ (de exemplu, un semn e incizia făcută cu mâna
în scoarţa unui copac). Legăturile privilegiate ce unesc zonele
cerebrale ale motricităţii cu cele ale limbajului articulat îi
permit mâinii să-l exprime pe omul care vorbeşte şi gândeşte,
ca şi pe cel care acţionează. Stadiul lui ‘a face’ nu e decât o
tranziţie a funcţiei lui ‘a spune’ şi chiar etimologic în limbile
indo-europene cuvântul ‘a spune’ derivă dintr-o rădăcină ce
înseamnă ‘a arăta cu degetul’; într-adevăr, chiar dacă omul a
cucerit domeniul gândirii abstracte, viziunea asupra
universului său i-a rămas totuşi legată de o codificare a
mişcărilor mâinii lui, înscrisă în cadrul de nedepăşit al celor 3
dimensiuni ale spaţiului. Limbajul s-a desprins - încetul cu
încetul - din strigăt: el s-a născut dintr-o silabisire a
strigătului şi a suspinului. Acusticienii ştiu că orice vorbire
este identificabilă şi unică, fie şi numai prin timbrul ei, chiar
şi atunci când monotonia emisiei e impusă; orice voce este
recognoscibilă datorită inflexiunilor şi accentelor, la fel de
personale pentru fiecare ca şi amprentele digitale. Percepţia
gesturilor, respectiv atmosfera sentimentelor depăşeşte
frazele, al căror sens adesea contrazice intenţia secretă; nu e
nevoie să înţelegi cuvintele pentru a surprinde semnificaţia
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
lor, dispoziţia vorbitorului, amărăciunea, prefăcătoria sau ura
lui: tonul e preferabil cântecului, adică textului său (adesea la
prelegerile de succes ale unor oratori, auditorii n-au intenţia
de a învăţa ceva de la vorbitori, căci îi ascultă ‘cântând’, nu
vorbind). Limbajul s-a format printr-un acord fortuit -
recunoscut şi acceptat - între un sentiment şi un sunet
corespunzător emis de gură, datorită unei intonaţii a vocii
asociate acelui sentiment (se mai poate şi azi constata că -
până şi în limba cea mai îndepărtată de originile sale -
anumite consoane traduc cu mai multă fidelitate decât altele
unele sentimente: aceste consonanţe sunt relicve ce stau
mărturie unei străvechi corelaţii între fond şi formă, vestigii
ale unei limbi foarte vechi ce ar păstra urme ale unei origini
cvasi-animale sau celeste). Lingviştii au presupus că originea
limbilor are mai multe surse posibile:
 o sursă imitativă (pentru care limbajul s-a ivit
din onomatopee ce imitau zgomotele şi
strigătele naturale)
 o sursă emotivă (pentru care limbajul s-a format
progresiv, pornind de la sunete spontan
expresive, asociate unor sentimente bine
definite)
 o sursă armonică (potrivit căreia limba ar evoca
o corelaţie simbolică între un sunet şi impactul
său impresionist)
 o sursă socială (pentru care limba s-a născut din
cânturi ce acompaniau efortul muscular şi
ritmau gesturile strămoşilor noştri)”
“Toate împrejurările descrise de fiecare din aceste
teorii au jucat cu siguranţă un rol, fie împreună, fie separat; a
fost de ajuns ca strigătul scos sub presiunea unui sentiment
puternic ce exprima o dorinţă, dădea un ordin, indica un gest
de făcut sau cerea un ajutor, să fie interpetat de ascultători
drept o comunicare suficient de clară pentru a fi respectată, că
limbajul a şi luat brusc fiinţă iar odată cu el simbolul, prin
asocierea unui sentiment cu muzicalitatea unei voci. La
primitivi raporturile umane erau mult mai intime şi mai
dezvoltate decât în ţările noastre civilizate în care bântuie,
totuşi - cu aceeaşi fervoare - moda concentrărilor gregare; în
acele timpuri primitive - când mijeau zorii istoriei -
solidaritatea tribală reprezenta o necesitate mult mai
stringentă decât în zilele noastre: ea se impunea cu atâta
străşnicie, încât faimosul ostracism grec care îl alunga pe om
de lângă familia sa (din satul său ori din cetatea sa) echivala -
practic - cu o condamnare la moarte. Există într-adevăr - la
fiinţele vii, atât la animale, cât şi la oameni - o nevoie
permanentă de a se grupa, spre a evita o singurătate de temut
359
odinioară, pentru a colabora la jocuri colective, la o muncă
grea sau pur şi simplu pentru a fi împreună, pentru a se
bucura de o prezenţă reciprocă, mânaţi de instinctul de
‘ataşament’. În condiţiile lor de viaţă, una dintre cele mai
mari bucurii ale primitivilor - acei oameni ‘condamnaţi la
timp liber’ - consta în a conversa, în a schimba idei noi, de la
cancanurile zilei până la cuvântările solemne care le
deschideau celor mai elocvenţi calea spre popularitate şi
putere. Necesitatea de a vorbi corect - de a cunoaşte perfect
limba - îi asigura acesteia importanţa unui rit tribal; ea era -
de altminteri - ferită de orice alterare sau greşeală, printr-o
dezvoltare extraordinară a memoriei, mulţumită căreia mai
multe mii de versete puteau fi învăţate, reţinute şi transmise
numai prin tradiţie (fapt valabil încă la anumite populaţii
lipsite de scriere). Acele limbi arhaice, practice, realiste şi
concrete erau obligate să evoce fiecare fiinţă familiară,
fiecare obiect de folosinţă zilnică, într-o împrejurare anumită,
într-un moment precis al existenţei sale, în interacţiunea unei
multitudini de condiţii concrete avute în vedere de acei
observatori neîntrecuţi care erau primitivii; o asemenea
sinteză de caracteristici permitea desemnarea fără discuţie -
printr-un singur cuvânt - a fiinţei sau a lucrului în cauză.
Fiecare familie îşi avea limbajul propriu, aşa cum şi azi un
dialog între membrii unei familii, surprins de un străin care
cunoaşte totuşi limba, îi rămâne aceluia practic de neînţeles,
dacă nu este iniţiat în toate implicaţiile pe care le are fiecare
cuvânt pentru membrii respectivei familii. Dar o asemenea
specializare aplicată unei realităţi personificate alunga orice
generalizare şi împiedica exprimarea mişcării şi a schimbării,
exprimare ce a fost uşurată doar prin trecerea de la numele
propriu la numele comun, adică prin transformarea numelui
în simbol. Mai ales munca în comun trebuie să fi uşurat acel
transfer iar folosirea uneltelor a impus - de asemenea - o
manevrare mai suplă a limbii. Primitivii erau preocupaţi de
fiinţele şi de lucrurile înconjurătoare numai în măsura în care
acelea erau legate de nevoile lor. Tăietorii de lemne din
preistorie făceau perfect deosebirea între stejar, fag şi brad,
pentru că le foloseau în scopuri diferite lemnul, seminţele şi
frunzele. Un anumit cuvânt corespundea fiecărei întrebuinţări
în parte, fără ca cineva să fi simţit nevoia de a reuni toate
esenţele arboricole în abstracţia unei vocabule unice. Numai
după un interval de timp, foarte probabil, unii novatori - mai
puţin angajaţi într-o muncă specializată şi mai sensibili poate
la aspectul estetic al codrului - au conceput ideea generală de
copac în sine. Un spectator din exterior era în sinea lui un
actor tainic. Actorul începuturilor - omul care a reunit în
aceeaşi silabă ideea de copac - a arătat că de fapt cuvintele nu
aveau valoare fixă sau exclusivă, ci îndeplineau o funcţie.
Utilizatorul cuvântului procedează ca un caricaturist care -
din multiplele aspecte ale modelului său - nu reţinea decât o
singură trăsătură, îndeajuns de originală pentru a-l tipiza dar
şi destul de generală pentru a fi perceput şi interpretat de toată
lumea. Există o identitate între simbol şi rit: nu numai pentru
că orice rit e un simbol realizat în timp, ci pentru că - reciproc
- simbolul grafic reprezintă fixarea unui gest ritual (cuvântul
prezenta un caz de identitate cu atât mai pur cu cât orice
vorbire rituală era pronunţată de un personaj consacrat - a
cărui calificare nu depindea de individualitatea, ci de ‘funcţia’
sa - fapt ce definea în egală măsură ‘folosirea’ actorului şi
‘rolul’ cuvântului). În Epoca Pietrei, cuvântul era revelaţie
divină: ritmul era intim legat de ea, căci tocmai el le-a
transmis oamenilor viaţa, orice formă fiind datorată repetării
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
unui gest identic. O tradiţie islamică ne spune că în Paradis
Adam vorbea în versuri, într-o limbă ritmată ce fusese până
atunci privilegiul îngerilor şi al ‘păsărilor’, simbolurile lor
angelice. Această legendă reprezintă o formă târzie pe care o
luase - după o lungă filiaţie - o tradiţie istorică mult mai
veche, păstrată în ‘Vede’. Limba primordială şi poetică era
numită limbă ‘siriacă’ sau solară, adică limba unei Sirii
originare şi legendare pe care textele vedice o situau simbolic
spre nord / până la cercul polar, unde aşezau totodată şi vatra
primitivă a arianilor, strămoşii lor, pe vremea post-glaciară
când acea regiune se bucura de o climă foarte caldă (acel
centru circum-polar din tradiţia indiană a devenit Tula
hiperboree în mitologia greacă şi la latini ‘ultima Thule’, cu
aşezare la marginea arctică a lumii: există încă localităţi cu
numele Tula în Siberia, Laponia, etc., în sanscrită Tula fiind
vechiul nume al constelaţiilor polare Ursa Mare şi Mică). În
acele vremuri străvechi ritmul poetic nu numai că facilita
memorarea, recitarea şi transmiterea textelor sacre, ci
determina la recitator şi o armonizare a elementelor
inconştiente şi necoordonate ale fiinţei, datorită unei vibraţii
sincrone ce se propaga în prelungirile psihice şi spirituale ale
individualităţii sale; căci ritmurile - formând osatura
cadenţată a naturii întregi, de la substanţa cea mai intimă până
la cele mai îndepărtate limite ale ei - reaşezau omul la unison
cu acea armonie cosmică pe care devenea capabil s-o simtă şi
s-o înţeleagă: actele sale puteau astfel să iasă din
instanteneitate, prelungindu-li-se consecinţele naturale şi
imprevizibile în toate direcţiile spaţiului şi timpului. Ritmul
dirijează executarea oricărei munci: el o face mai uşoară,
transferând efortul solicitat pe seama inconştientului şi a
obişnuinţei, datorită reglării unei respiraţii scandate de
cânturile de meserie: acelea s-au dezvoltat odată cu diferitele
tehnici artizanale, mai ales printr-o codificare precisă a
gesturilor necesare pentru reuşita unei capodopere şi prin
cunoaşterea unui ‘meşteşug’ capabil să asigure îndeplinirea
unei sarcini dificile, ce prezenta riscul unui accident sau al
unei proaste execuţii (lucrăm întotdeauna bine când suntem
puşi pe treabă). Atitudinea corectă e necesară în aceeaşi
măsură pentru muncă şi pentru rit (şi putem aprecia un artizan
după gesturile sale de vreme ce unealta de care se foloseşte
nu face decât să-i prelungească efortul creierului şi al mâinii);
tehnicile cele mai vechi - ale împletitorului de coşuri, ale
ţesătorului, ale olarului, ale plugarului, ale metalurgistului -
sunt cele care au permis dezvoltarea limbajului: vocabularul
oricărei limbi e la origine artizanal, de vreme ce e gestual
(chiar şi azi printre cele mai fundamentale cuvinte putem
descoperi gesturile dispărute ale străvechilor artizani).
Pronumele - înlocuitoare ale numelor proprii şi reprezentând
persoane - au fost elementele cel mai de timpuriu izolate, mai
ales pronumele posesiv, ce a apărut chiar înaintea pronumelui
personal: ideea eului - după cum se constată la copil - nu s-a
degajat decât încetul cu încetul dintr-un întreg în care
persoana lui a rămas legată încă de obiectele familiare ce-l
înconjurau în chip necesar (fapt ce pare să demonstreze că
simţul proprietăţii - depinzând de instinctul de conservare -
nu a fost un aport târziu al unei civilizaţii avansate). Orice
conversaţie sau mesaj presupune raportul dintre 3 entităţi:
două care discută referitor la o treia, mută sau absentă; nu mai
pot exista şi altele, pentru că terţul îi personifică pe ceilalţi.
Inegalitatea ce diferenţiază aceste 3 entităţi - ‘eu’, ‘tu’, ‘el’ -
este marcată geometric în spaţiu prin importanţa
descrescătoare pe care ‘eul’ (tronând în centrul acţiunii), o
360
atribuie persoanelor şi lucrurilor ce se îndepărtează: ‘tu-ul’
rămâne îndeajuns de aproape ca să fie socotit drept un
confident căruia i se cere un sfat sau i se dă un ordin; cât
priveşte acel ‘el’ - despre care se vorbeşte - acela se pierde
departe în mulţime, nefiind decât reprezentantul ei simbolic.
Odată cu cele 3 persoane au apărut primele 3 numere, de
vreme ce îl asociem pe 1 lui ‘eu’, pe 2 lui ‘tu’ şi pe 3 lui ‘el’
(acesta din urmă reprezentând în limbile cele mai primitive şi
o pluralitate nedeterminată). Primul vorbitor a început să-şi
exprime raporturile cu lucrurile înconjurătoare ţinând seama
de propria-i persoană, de ‘eul’ aşezat în centrul activităţii
sale. Dacă există vreun act prim şi originar, atunci acela este
naşterea; or, în toate limbile există un raport strâns între
‘naştere’ şi ‘cu-noaştere’, scop esenţial al celei de-a doua
naşteri, iniţiatice. Simbolul nu e decât fixarea unui gest
ritual”.
“Geneza simbolismului a început cu acele cuvinte ce
se adresau simţului auzului şi care au fost întrebuinţate cu
predilecţie de nomazi sau de păstori, a căror activitate se
exercita asupra lumii animale, mobile ca şi ei (de aceea
limbajele lor sunt atât de bogate în expresii de mişcare); cât
despre sedentari - agricultori şi întemeietori de aşezări - ei au
valorificat, fireşte, regnurile vegetal şi mineral, folosind un
simbolism de semne fixe ce se adresau văzului (precum artele
plastice, arhitectura şi scrierea), scrierea fiind ea însăşi o
fixare a limbajului. Totuşi, complementaritatea stărilor
existenţei a temperat ceea ce era exclusiv în acele caractere:
nomazii rătăcitori în spaţiu au practicat mai ales poezia şi
muzica, potrivite după ritmul timpului; sedentarii - stabili de-
a lungul timpului - s-au consacrat mai ales artelor plastice ce
ţin de număr şi geometrie, ambele tributare spaţiului.
Cunoaşterea noastră despre lume a venit în urma cercetării
consacrate de sensibilitatea noastră universului cu care dorea
să se identifice: această analogie stabilită de tradiţiile vechi
între microcosmos şi macrocosmos e adevărata cheie a
simbolismului figurativ ce foloseşte elementele naturii pentru
a exprima concepţiile spiritului. Avântat, cu capul în înaltul
cerului şi picioarele pe pământ, străvechiul Adam lua în
stăpânire cosmosul, recunoscând o lume spirituală în cer, o
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
lume psihică în zona intermediară a spaţiului aerian şi o lume
carnală în planul terestru, concepţie mistică ce corespunde
androginului primordial. Această noţiune are meritul de a
introduce în simbolism o dualitate complementară ce-i
explică ambivalenţa esenţială; căci orice simbol e susceptibil
de cel puţin 2 interpretări opuse ce trebuie să se unească
pentru a obţine sensul lui complet: această ambivalenţă poate
fi remarcată chiar la nivelul vocabularului (de exemplu, o
linie dreaptă pe direcţie verticală poate fi parcursă în cele 2
sensuri opuse - de sus în jos şi de jos în sus - constatare ce
uşurează definirea funcţiei simbolice). Dar ceea ce ne opreşte
de la bun început în faţa noţiunii de ambivalenţă nu este
direcţia mişcării, ci calitatea diferită pe care o alăturăm
fiecăreia dintre aceste direcţii; căci orice gest făcut de om este
afectat de un coeficient considerabil de emoţie şi - prin
urmare - fiecare zonă a spaţiului în care se mişcă el e
încărcată (prin contaminare) de o calitate impresivă, potrivit
cu plăcerea sau teama stârnită de ea, cu obstacolele sau
înlesnirile pe care le prezintă (există un complex ereditar ce
ne determină să atribuim o valoare diferită dreptei şi stângii,
celor aflate sus şi celor de jos). Omul bilateral - al cărui mers
este un balans ritmat - împarte astfel lumea în 2 jumătăţi
opuse dar complementare, ce reflectă disimetria misterioasă a
creierului, deopotrivă anatomică şi funcţională, dat fiind că
emisfera stângă conţine zona limbajului iar emisfera dreaptă
supraveghează acţiunea mută a gândirii (prin semn / imagine
sau sunet); dacă printr-o linie verticală separăm zona mediană
a trupului în 2 jumătăţi, cea stângă, comandată de partea
dreaptă a creierului, ar părea consacrată trecutului iar cea
dreaptă comandată de partea stângă a creierului, viitorului (e -
de altminteri - interesant de constatat că reputaţia proastă a
stângii poate fi explicată experimental: ea şi-ar afla originea
în traumatismul de la naştere, la care partea stângă a fătului
pare mai expusă prin poziţia sa intrauterină). Este firesc ca
orice mişcare pornind din centru şi care s-ar dirija spre
dreapta să se îndrepte către o manifestare exterioară, în timp
ce spre stânga s-ar refugia în interioritate; am putea spune
deci că stânga ascunde în ea partea ereditară şi receptivă,
latura socială şi conformistă a individului, în vreme ce partea
dreaptă i-ar revela originalitatea creatoare, voinţa de
expansiune (iar orice gest s-ar spiritualiza ridicându-se şi s-ar
materializa coborând)”.
361
“Omul primitiv măsura importanţa adversarului sau
a obstacolului întâlnit după măreţia aceluia, în care vedea - ca
şi noi - un semn de forţă. În faţa colosalei nemărginiri a
naturii el trebuie să se fi simţit dezarmat până la a simţi
înainte-i teamă şi respect. Nimic nu trebuie să i se fi părut că
depăşea transcendenţa de temut a cerului - imuabil şi
inaccesibil - a cărui ameninţare se ascundea în spatele unui
văl de nori sumbri şi ieşea la iveală în timpul furtunilor
abătute dintr-o dată asupra lui în străfulgerări tunătoare. Este
firesc ca primele fiinţe omeneşti să fi presupus că dincolo de
bolta înselată domnea o autoritate capricioasă pe care - pentru
că le rămânea invizibilă - s-au mulţumit s-o numească
PreaÎnaltul; acea putere ocultă era cu atât mai misterioasă cu
cât se transfigura într-o lumină strălucitoare ce anunţa în
fiecare dimineaţă apariţia soarelui. Semisfera celestă ce
domina acele fiinţe a fost comparată cu o cupolă, cu un coş
emisferic răsturnat, cu o boltă deasupra pământului, cu un
uriaş capac care le acoperea şi le proteja totodată. Neputinţa
bietului pământean de a se ridica deasupra planului terestru l-
a făcut să aibă o smerită admiraţie faţă de neamul
înaripatelor, capabile să zboare liber şi să atingă ‘empireul’ şi
poate chiar să surprindă prezenţa divină. Păsările au fost deci
considerate drept mesageri ai zeilor şi toate manifestările
puterii spiritului le-au preluat aripile. Păsările, aripile şi
zborul au simbolizat stările superioare ale fiinţei; aripile puse
de Hermes - mesager al zeilor - la călcâie, îl eliberau de
greutate. Legătura dintre păsări şi cer a făcut ca ele să fie
asemănate cu îngerii şi să li se atribuie limba angelică sau
‘solară’, care este - pur şi simplu - poezia, limbajul ritmat
(menit să uşureze pătrunderea în stările superioare); căci
‘înţelepciunea - spune Rig Veda - este mai iute decât pasărea’
iar vorbirea, emanaţie nevăzută a spiritului, este ea însăşi
înaripată. ‘Limbajul păsărilor’ este o expresie coranică
desemnând cunoaşterea supremă. Eroii învingători şi-au
cucerit nemurirea virtuală şi înţeleg limbajul păsărilor.
Gavriil / Gabriel - îngerul Bunei Vestiri - venit s-o vestească
pe Sfânta Fecioară, a fost însoţit de un porumbel,
reprezentând un alt ‘eu’ al său. Albina - şi ea înaripată - a fost
uneori văzută ca o picătură de lumină căzută din soare în zori
de zi; de altfel, mierea - baza hidromelului - e o hrană a
nemuririi iar albina (ieşind din nou la lumina zilei după
iernatul ei în stup), a devenit un simbol al reînvierii iniţiatice.
Străpungând norii cu razele sale, reprezentantul eminent al
spiritualităţii celeste este soarele, ce arată acest lucru, cu
inima-i arzătoare în centru şi privirea pătrunzătoare în zenit.
Simbolul solar a fost de la început adoptat de toţi suveranii
asiatici care au preluat de la el coroana de lumină, imitându-i
splendoarea cu aurul şi cu bijuteriile lor strălucitoare. Sfinţii
au avut şi ei aureola lor iar atleţii învingători la jocuri, cununa
de lauri, simbol al nemuririi. Vârfurile acelor cununi înfăţişau
razele luminoase în forma coarnelor de berbec, animal solar.
Cornul - simbol al puterii şi rază vizibilă a inspiraţiei - îi
împodobea fruntea lui Moise (ceea ce Michelangelo a
respectat întocmai în celebra sa statuie). Cultul Solar a
devenit universal; el reprezenta inteligenţa cosmică ce
ilumina şi - prin urmare - veghea asupra misterelor.
Animalele ce au rolul de reprezentante eminente ale speciei
lor sunt solare, precum vulturul / regele văzduhului, leoaica /
regina deşertului (întruchipând maiestatea, curajul şi
dreptatea): vulturul - a cărui privire avea faima de a aţinti
soarele fără nici o greutate - putea percepe în mod direct
lumina inteligibilă; în India, vulturul divin Garuda -
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
strălucitor ca focul - era călărit de Vişnu şi întruchipa un
stadiu transcendent de spiritualitate. Lebăda - altă pasăre
solară - îl însoţea pe Apollo în migraţiile sale în Hyperborea
şi unea astfel ţinuturile nordice şi mediterane; faimosul ‘cânt
al lebedei’ e un aspect al ‘limbii păsărilor’ şi - etimologic -
izomorf al vorbirii. În India, lebăda era călărită de Brahmă şi
Varuna, clocind Oul Lumii pe apele primordiale. O altă
pasăre solară - Phoenix - era denumirea grecească pentru
‘benu’ egiptean (identificată cu bâtlanul purpuriu); deoarece
acea pasăre mitică renăştea din propria cenuşă, simboliza
învierea. Simbolismul solar al leului e prea cunoscut pentru a
mai insista asupra lui; deoarece una din funcţiile regale e
justiţia, e firesc ca tronurile să fi fost împodobite cu lei şi ca
justiţia ecleziastică să fi fost adesea împărţită între leii de
piatră ce încadrau portalul unor temple. Mai surprinzătoare
este asocierea dintre lup şi Apollo, ca urmare a unui joc de
cuvinte între lup şi lumină; lupul avea reputaţia de a vedea
limpede noaptea”.
“Ideea de centru simbolizată de soare este punctul de
plecare pentru o întreagă sinteză ideologică ce trebuie
alăturată ideii de grup; ideea de centru este - într-adevăr -
aceea a unui grup de situaţii surprinse în extensiunea lor
universală, fapt ce presupunea coincidenţa opuselor şi
echilibrul contrariilor: ambivalenţa însăşi nu era decât cel mai
mic dintre grupurile posibile, redus la dualitatea a 2 lucruri
complementare. Reprezentarea geometrică a centrului este
punctul din mijlocul cercului pe care l-a generat.
Reprezentarea lui geografică în diferitele tradiţii îi atribuia
situări evocatoare: Tărâm Sacru, Tărâm Pur, Tărâm al
Nemuririi, Tărâm al Fericiţilor, Sălaş al Aleşilor, Sfântul
Palat, etc. (era butucul roţii cosmice, Templul Sfântului Duh,
putând fi o insulă precum Atlantida, o grădină precum
Paradisul, un munte precum Meru, un ombilic de piatră
precum Omphalos sau - mai simplu - polul globului / din
perspectivă terestră sau, din perspectivă individuală, eul
fiecăruia). Cercul este dezvoltarea centrului sub aspectul său
dinamic, în timp ce pătratul îl reprezintă sub aspectul static;
de aceea, cercul simbolizează cerul - aşa cum o exprimă
incintele circulare ale Ierusalimului ceresc - în timp ce
pătratul simbolizează pământul (şi aceasta pentru că Paradisul
362
terestru era pătrat). Tronul era aşezat pe o platformă circulară
deasupra pământului şi regii erau purtaţi pe umeri deoarece -
odată deveniţi personaje cvasi-divine - ei nu mai trebuiau să
atingă pământul (e ceea ce se întâmplă uneori eroilor din
zilele noastre - purtaţi în triumf de entuziasmul popular - fără
ca originea obiceiului să mai fie cunoscută de practicanţi).
Dacă pământul e caracterizat prin pătrat e pentru că soarele îi
fixează axele datorită punctelor extreme ale traiectoriei sale,
ceea ce îl divide în 4 părţi, fiecare reprezentând la latitudinile
temperate un anotimp şi - totodată - unul dintre punctele
cardinale. Tantricele ‘mandale’ - de pildă - care sunt nişte
suporturi pentru meditaţie din punctul de vedere al imaginilor
geometrice, alcătuite fiind din cercuri şi din pătrate
concentrice, asociază astfel cerul şi pământul, adică întregul
cosmos. De altminteri, în magia ceremonială, trasarea unui
‘cerc maxim’ stabileşte o limită de protecţie împotriva
influenţelor nefaste (iar dansul circular al dervişilor rotitori e
un mod de transfigurare spirituală). Cele 2 linii
perpendiculare trasate de diametrele unui cerc sau de axele
unui pătrat formează o cruce, simbolul geometric cel mai
general (în toate tradiţiile ea reprezintă omul universal
identificat cu androginul primordial). În plan orizontal crucea
reprezintă extinderea omului în toate direcţiile individualităţii
sale; în sensul vertical ea leagă treptele ierarhice ale stadiilor
superioare spre care el poate să tindă: axul central ce uneşte
aceste stadii de la cer la pământ e reprezentat printr-un mare
număr de simboluri: muntele, piramida, stâlpul cosmic,
obeliscul, coloana, falusul, copacul, scara, frânghia, firul,
toiagul, lancea, săgeata, clopotniţa, ombilicul, etc. Muntele
simbolizează în acelaşi timp centrul şi axul universului
(există - de altfel - în orice ascensiune un fel de purificare
naturală, de spiritualitate spontană, practicată de alpinişti);
locurile înalte au fost primele etape ale acestui urcuş către
piscuri (în inima fiecărui sat e clopotniţa, răspunzând
aceleiaşi nevoi de ocrotire providenţială). Atunci când lipsea,
muntele era imitat prin ridicarea unei grămezi de pietre,
tumul, zigurat sau piramidă (pietrele înălţate / menhirii erau
receptacole ale inspiraţiei divine). Cea mai răspândită
variantă a centrului axial a fost arborele: stejarul în Galia,
teiul în Germania, frasinul în Scandinavia, mesteacănul în
Siberia, măslinul în Orient, smochinul în India, etc.; înfipt în
mijlocul universului sau într-un centru ce-i ţinea locul,
copacul cosmic - ca şi stâlpul sacrificial din India - înlesnea
comunicarea dintre cer şi pământ. Verticalitatea copacului, pe
3 niveluri - ale rădăcinilor, trunchiului şi frunzişului - puneau
în legătură lumile subterană, aeriană şi celestă; seva lui era un
fel de rouă din adânc iar fructele sale, ‘mere’ ale Hesperidelor
(sau din Grădina Edenului), erau hrană a nemuririi. Cea mai
importantă temă arboricolă a fost aceea a arborelui vieţii,
străjuit în aria iraniană de 2 păuni aşezaţi faţă-n faţă,
reprezentând dualitatea cosmică; o fântână - simbol al unei
veşnice reîntineriri - scălda uneori baza arborelui şi se revărsa
în cele 4 direcţii ale spaţiului (în Biblie, cei 2 păuni au fost
înlocuiţi prin pomul cunoaşterii - binelui şi răului - ce străjuia
arborele vieţii). Când în construcţia edificiilor piatra a
înlocuit - într-un târziu - lemnul, coloana din piatră cioplită a
devenit (la rându-i) simbol axial: coşul-ornament din frunze
sculptate ce înconjura capitelul se trage din vechea legătură
vegetală care strângea într-un mănunchi deschiderea florală a
tulpinilor. Scara mobilă e o altă reprezentare a axului.
Frânghia este un alt simbol foarte vechi al ascensiunii, odată
cu ea intervenind o noţiune mai complexă - diferită de a
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
axului - şi anume aceea a nodurilor corespunzătoare
diferitelor trepte ale scării şi făcute pentru a fixa o stare
(favorabilă sau nu); ornamentele în formă de nod sau de
împletitură erau talismanuri păzitoare şi apărătoare /
desfacerea acelor noduri se putea înfăptui - totuşi - printr-o
experienţă ce era un rit de realizare al yoghinilor): într-
adevăr, a desface un nod însemna a purcede la o eliberare ce
trebuia să fie îndeplinită în ordinea exact inversă celei ce a
permis realizarea acelui nod (etimologic, era singurul ‘dez-
nodământ’ adevărat ce consta în a trece prin laţ fără a fi prins
în el). Dacă Alexandru a retezat dintr-o lovitură de paloş
faimosul ‘nod gordian’ ce lega jugul de atelaj la plugul lui
Gordias, acea pseudo-victorie a împăratului macedon - a
castei cavalerilor - i-a grăbit sfârşitul; căci - deşi a cucerit
Asia - a pierdut-o imediat, murind pe drumul de întoarcere.
Dintre toate simbolurile axei, bastonul e - poate - cel mai
general şi mai bogat în descendenţă, începând cu bâta
ciobanului, cu toiagul pelerinului şi până la bastonul de
mareşal: este bagheta şamanilor, cârja episcopală, cravaşa
călăreţilor şi - nu mai puţin - coada de mătură a vrăjitoarei
medievale (dacă facem să intervină aici noţiunea de
ambivalenţă); mai este şi toiagul brahmanic cu spirală dublă
ce aminteşte de caduceul lui Hermes (în jurul căruia se
încolăcesc - în direcţii opuse - 2 şerpi reprezentând echilibrul
polarizat a 2 curente cosmice). Sceptrul - atribut regal - este o
altă specificaţie a bastonului şi simbol al axei (aşa cum este şi
regele însuşi, în calitatea sa de intermediar între cer şi supuşii
săi); funcţiile sale esenţiale îi impun stabilirea păcii şi
dreptăţii, reprezentate prin sabie şi balanţă (limba aceleia - ca
şi spada - fiind un simbol al axului). Săgeata singură - alt
simbol axial - presupunea străpungerea şi deschiderea unui
orificiu pe unde putea străbate lumina şi - prin urmare -
gândirea. Firul e un simbol învecinat cu frânghia - dar sub o
formă mult mai complexă - deoarece a fost utilizat la ţesut,
reprezentând urzeala universului; furca şi fusul - pe care firul
se înfăşoară şi se desfăşoară - erau semnele destinului,
aşezate în mâinile marilor zeiţe (Hesiod le atribuia noaptea ca
mamă): firul de urzeală - element imuabil - lega lumile şi
stările, în vreme ce firul de băteală, mereu în mişcare,
desfăşura destinul condiţional al fiecăruia (acel dute-vino al
suveicii reprezenta alternanţa vieţii şi a morţii, inspiraţia şi
expiraţia / ritmul vital în ‘Rig Veda’). În ‘Upanişade’, firul
era deopotrivă sine şi suflu (şiragul de perle era înlănţuirea
lumilor legate prin sine): firul ce se înfăşura pe vârtelniţă
evoca roata şi aspectul ei dinamic. Roata era un simbol al
lumii, ca şi alte imagini circulare sau florale (ca trandafirul
lotusul, etc.); roata simboliza şi creaţia devenirii - contingente
şi perisabile - ciclul neîntrerupt al reînoirii: lumea era ca o
roată în roată, ca o sferă într-o sferă. Roata - cu butucul şi
axul său - era şi un simbol solar, central adică: ea era animată
de stăpânul spaţiului şi timpului”.
363
“Porunca divină ce a despărţit lumina de umbră
(contopite la origine) a manifestat puterea creatoare, ascunsă
înainte în noaptea incognoscibilului; lumina se identifică
astfel cu spiritul iar iluminaţia ei cu cunoaşterea directă (în
vreme ce lumina lunii este numai raţională şi reflectată).
Curcubeul e puntea de lumină ce uneşte pământul cu cerul şi
cerul cu pământul, uşurând trecerea din lumea sensibilă în
lumea supranaturală: o scară cu 7 culori; împăraţii romani şi
papii au fost numiţi ‘pontifi’ tocmai pentru că erau
supraveghetori de punţi / mijlocitori între cer şi pământ.
Curcubeul simbolizează şi probele de iniţiere eliberatoare,
asimilate cu trecerea pe o punte îngustă şi de temut. Cultul
Focului a derivat din natura spirituală a luminii: datează din
preistorie şi are un simbolism polivalent (pentru a-i înţelege
coerenţa înlăuntrul varietăţii lui, putem lua de exemplu
divinităţile hinduse reprezentând diferite aspecte ale sale:
Agni care este iluminaţia inteligenţei, Indra care azvârle
săgeţile fulgerului şi ale puterii sale, Surya, soarele care
încălzeşte lumea); focul a dat numele serafimilor, cuvântul
însemnând ‘cei incandescenţi’ (el l-a ridicat la cer pe Ilie într-
un car de flăcări şi a coborât, ca limbi de foc, deasupra
capetelor apostolilor de Rusalii). Fulgerul focului celest este
simbolizat prin securea de piatră cu dublu tăiş; simbol al
fulgerului era şi tridentul lui Poseidon (devenit în India arma
lui Şiva, cu cei 3 dinţi ai săi reprezentând timpul triplu /
trecut, prezent, viitor), săgeata de aur a hiperboreului Apollo,
sabia îngerului Mihail, ciocanul scandinavului Thor, etc.
Aerul este elementul propriu lumii intermediare: mediator
între cer şi pământ, între foc şi apă; este o emanaţie a suflului
spiritului care în ‘Facerea’ plutea deasupra apelor primordiale
pentru a le separa şi a crea lumea (poate fi apropiat de
‘Hamsa’ Vedelor, divina lebădă care - pe aceleaşi ape -
clocea Oul Lumii). Atunci când suflul divin a separat apele
primordiale în posibilităţi informale superioare şi formale
inferioare, norii, roua şi ploaia au apărut ca nişte
binecuvântări: pentru că apa primită de pământ e izvor de
viaţă; ea reprezintă infinitul posibilelor, promisiunile de
evoluţie dar şi toate ameninţările de disoluţie. A te cufunda în
ape înseamnă a te întoarce la origini. Spiritul sfânt e izvor de
apă vie. Imersiunea înseamnă regenerare. Botezul este a doua
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
naştere şi orice cult a înflorit întotdeauna în apropierea unui
izvor. Luna e asociată cu apa, aşa cum este soarele cu focul.
Strălucind cu o lumină indirectă, luna este simbol de
dependenţă şi de reînnoire prin reapariţia sa periodică. Ea
măsoară timpul după ciclul său propriu şi unifică ritmurile
heterogene a căror analogie le apropie de al său. Reglează
fenomenele fertilităţii şi vegetaţiei. Ea a fost primul mort, aşa
cum o arată dispariţia ei de pe cerul nocturn în timpul
reînnoirii sale. Morţii trebuiau să treacă prin globul ei, sălaş
al divinităţilor lunare - ca Astarte, Artemis, Hecate, Isis, ş.a. -
care deopotrivă stăpâneau Pământul; în India, globul lunii era
capătul Căii Strămoşilor, în care disoluţia formelor vechi lăsa
loc viitorului (fapt ce poate fi apropiat de rolul transformator
al lui Şiva, a cărui emblemă e chiar o semilună). Semiluna
este - de altfel - reprezentarea cea mai obişnuită a lunii, fiind
asimilată cu o cupă şi cu orice alt vas ce conţine promisiunile
unei înnoiri, precum arca lui Noe plutind pe apele Potopului
şi întruchipând jumătatea inferioară a Oului Lumii (ce ar avea
drept complement superior bolta cerească). Semiluna e şi
litera ‘nun’ care în arabă îi ia forma; în tradiţia islamică
această literă simbolizează peştele (cât priveşte semnificaţia
ei, semiluna reprezintă învierea, datorită ritmului mensual al
transformărilor lunare). În Cabala, ‘nun’ este legată în aceeaşi
măsură şi de ideea de renaştere. Cel mai general simbolism al
cupei ar fi acela al unui vas al abundenţei ce ar aduna apa din
cer şi laptele din sânul matern (comparabil chiar el cu o
cupă). Să mai adăugăm că anumite fructe zemoase - ce pot fi
privite ca nişte cupe naturale pentru potolirea setei - erau, pe
deasupra, simboluri ale fecundităţii, din cauza numeroşilor
sâmburi (seminţe ale unei rodiri viitoare). Masa rotundă -
prototipul tuturor altarelor - imagina bolta cerească. Scoica
este simbol acvatic şi lunar; perla / fruct al cochiliei - imagine
a unei picături de rouă sau de spermă căzută din cer -
simbolizează forţa generatoare şi energia cosmică, de unde
rolul său în riturile de renaştere sau de înmormântare.
Călugării tibetani foloseau rezonanţa neîntreruptă a scoicii
pentru a-şi scufunda mentalul şi a percepe sunetul natural al
lumii. Dat fiind că sunetul şi perla sunt conservate în scoică,
aceasta era văzută în Tibet ca un complementar pasiv al
fulgerului activ, jucând astfel rolul clopoţelului (el însuşi
analog cu o cupă răsturnată, a cărui limbă ar fi perla). Prin
dezvoltarea spirelor sale, ce controlează creşterea celor vii,
forma helicoidală a scoicii a transmis spiralei simbolismul
său. Spirala evocă traseul labirintului, adică al întoarcerii la
centru. Spirala dublă reprezintă cele 2 mişcări complementare
- evolutivă şi involutivă - ale vieţii şi morţii; e totodată şi
dubla înfăşurare a şerpilor caduceului, dubla elice din jurul
toiagului brahmanic: e un simbolism ciclic ce se întâlneşte cu
cel al roţii, reprezentate şi prin cele 2 spirale încrucişate,
formând svastica. Potrivit hinduşilor, din apa necesară vieţii -
şi anterioară naşterii lumii - lumea a provenit dintr-un ou,
purtat pe ape şi clocit de lebăda Hamsa (ideea oului cosmic -
germen al manifestării - se regăseşte şi în alte cosmogonii, de
pildă şi azi oul pascal fiind simbol al renaşterii primăvăratice
a naturii); în el se găsea - în stadiul de învelire - cerul şi
pământul (nemanifestate încă) şi care şi-au făcut apariţia
atunci când oul s-a crăpat în 2 jumătăţi, printr-o operaţiune cu
care a fost analoagă apoi polarizarea androginului primordial:
Vedele i-a numit conţinutul ‘Embrionul de Aur’, deoarece
conţinea multiplicitatea fiinţelor într-un germene, simbol al
potenţialităţii universale. După bipartiţia acelui ou, acţiunea
cerului nu a mai fost percepută direct, de vreme ce strălucirea
364
soarelui - de nesuportat - nu a mai putut fi privită direct decât
în imaginea sa inversată de pe suprafaţa apelor; luna - care şi
ea reflectă razele solare - poate oferi numai o imagine
indirectă a lor, într-o reflectare marcată de un caracter
iluzoriu, redusă la o speculaţie raţională. Manifestarea se
arată deci ca o reflectare inversată a principiului, al cărui
simbol e imaginea sa apărută la suprafaţa apelor; e ceea ce
exprimă sufiştii când spun că universul e un ansamblu de
oglinzi în care esenţa se contemplă sub înfăţişarea tuturor
formelor. Realizarea posibilităţilor conţinute în Oul Cosmic
se înfăptuieşte datorită unei acţiuni solare în profunzime,
reprezentată în diferitele tradiţii prin deschiderea unei flori
(lotus, trandafir, etc.) la suprafaţa apelor: plan de reflexie a
razei celeste, în care are loc trecerea de la universal la
particular şi invers. Floarea este simbol al principiului pasiv;
potirul ei e asimilat cupei ce primeşte ploaia şi roua cerească:
deschiderea aceluia la suprafaţa unei ape stătătoare în cazul
lotusului sau într-o grădină, pentru trandafir, reprezintă
ecloziunea şi dezvoltarea întregii manifestări (floarea - ca
receptacol orizontal şi pasiv - este complementul simbolurilor
verticale şi active / în Antichitate, grădinile întruchipând
înflorirea reînnoirii de primăvară). Lotusul - răsărit din
întunecimea apelor stătătoare - îşi desfăşoară pe suprafaţa lor
petalele corolei sale, în toate direcţiile spaţiului; bobocul lui
poate fi asimilat cu un ou care se deschide prin ecloziunea
florii. Iconografia hindusă ni-l arată pe Vişnu dormind la
suprafaţa Oceanului originar, în timp ce din ombilicul său
creştea un lotus în care stătea aşezat Brahma; India face de
altfel distincţia între lotusul roz / emblema solară şi lotusul
albastru / emblema lunară. Trandafirul persan corespunde
lotusului hindus; e un simbol de regenerare iar cei vechi
aşezau întotdeauna trandafiri pe morminte. Astfel, putem
considera lumea un pământ sacru în mijlocul Oceanului
cosmic, o insulă cu un munte, el însuşi dominat de un arbore
sacru: la rădăcina arborelui curg izvoare şi întregul acelui loc
privilegiat poate fi socotit drept cea dintâi imaginare a unui
spaţiu rezervat, adică a unui templu; această imagine redusă a
cosmosului - această lume în mic - poate fi înlocuită şi prin
palatul suveranului din mijlocul lacului său ori printr-un
castel în mijlocul şanţurilor sale sau printr-o grădină pe care
caută s-o reconstituie grădinile persane, curtea mănăstirilor,
grădinile interioare ale caselor musulmane (toate aceste
imagini ale unui paradis regăsit). Şi tot ele sunt înlocuite
simbolic de cele mai frumoase covoare persane (cu răsadurile
lor de flori, cu havuzul lor central, cu păunii aşezaţi faţă-n
faţă şi cu arborele vieţii)”.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
“Aştrii - stelele şi planetele - au jucat un rol simbolic
cu atât mai important cu cât, investite fiind cu caracterul
sacru a tot ce are legătură cu cerul, atrăseseră dintotdeauna,
prin regularitatea mişcărilor (stelele continuă de altminteri să
aibă un anumit prestigiu, dacă ar fi să ne luăm după
popularitatea de care se bucură ‘star’-urile noastre moderne).
Steaua polară - ce joacă rolul de prim motor şi în jurul căreia
se învârteşte bolta cerească - a ajuns foarte devreme un
simbol de pre-eminenţă: ea era punctul-cheie al cerului,
ombilicul lumii, stâlpul solar. Desenul cu o stea în 5 colţuri -
sau pentagramă - a fost mult timp considerat drept o imagine
a microcosmosului uman: ea controla spirala de creştere în
funcţie de care se dezvoltau fiinţele fără modificări în formele
lor; cât priveşte steaua în 6 colţuri, e un semn de pace şi
echilibru. Simbolismul celor 2 luminătoare - soarele şi luna -
ca şi simbolismul celor 5 planete vizibile cu ochiul liber, au
corespondenţă în angelologia biblică: de soare e legat
arhanghelul Mihail iar de lună heruvimul Gavriil / Gabriel
(creştinismul - deşi a adoptat îngerii - a respins asocierea lor
cu aştrii iar hermetismul a fost acela care a restabilit raportul
dintre cele 7 corpuri cereşti cu facultăţile umane şi viciile).
Soarelui i-au fost atribuite voinţa, mila şi mândria, Lunii
imaginaţia, credinţa şi lenevia, lui Marte activitatea, bărbăţia
şi mânia, lui Mercur raţiunea, cumpătarea şi pizma, lui Jupiter
sociabilitatea, dreptatea şi lăcomia, lui Venus afectivitatea,
nădejdea şi desfrânarea, lui Saturn judecata, înţelepciunea şi
zgârcenia. Soarele - în traiectoria sa aparentă prin mijlocul
constelaţiilor - urmează anual un drum numit ecliptică, linia
mediană a unei zone numită zodiac; cei vechi au împărţit
această zonă în 12 secţiuni, corespunzătoare lunilor anului şi
le-au dat numele constelaţiilor pe care le includ. Noţiunea de
număr s-a născut pesemne din contemplarea unui ansamblu
de obiecte identice sau marcate de o însuşire comună, fapt ce
trebuie să-l fi incitat pe un primitiv de geniu să le considere
ca fiind repetiţia cumulativă a aceluiaşi obiect: era prima
aplicaţie a teoriei grupurilor; pentru numărat, oamenii s-au
folosit mult timp de pietricele, devenite elementele uzuale
pentru calcule - inclusiv cu abace - şi ale căror rămăşiţe sunt
jocurile cu bile ale copiilor noştri. În abordarea numerelor, e
nevoie să facem distincţia între rolul lor de cardinale,
indicatoare ale cantităţii şi de ordinale, indicatoare ale calităţii
- distincţie elementară în aparenţă - dar care merge departe în
ultimele sale consecinţe (se cuvine să mai notăm că zero nu
este un număr, ci punctul de plecare pentru orice numeraţie
anterioară unităţii şi simbol al posibilităţii universale):
 1 a fost întotdeauna considerat ca simbolul
fiinţei - al unui Dumnezeu personal - ceea ce nu
vrea să spună unicul, ci primul dintr-o ierarhie a
autorităţii, etc.
 2 exprimă dualitatea, polaritatea, sexualitatea,
diviziunea unităţii în masculin şi feminin, activ
şi pasiv, etc.
 3 - triada - accentuează diviziunea unităţii şi
constituie prima sa manifestare principală ca
trinitate; reprezintă aspectul producător al
dualităţii încă nefecunde / copilul cuplului, etc.
 4 - tetrada - e numărul manifestării Cuvântului
în cele 4 direcţii ale spaţiului, 4 anotimpuri,
fiind pătratul şi crucea, cvadratura cercului (10
= 1 + 2 + 3 + 4) şi circulatura cvadrantului (1 +
2 + 3 + 4 = 10), etc.
365
 5 - pentaclul - reprezintă sfera, materia şi viaţa,
deoarece e format din primul număr par şi din
primul impar (2 + 3), adică din masculin şi
feminin; există 5 simţuri, 5 degete la mână, 5
planete tradiţionale, etc.
 6 - pământul / macrocosmosul - este lumea
creată în 6 zile, stabilitatea, echilibrul,
frumuseţea lumii, armonia ei, pecetea omului
universal, cele 6 culori (3 primare - roşu,
galben, albastru - şi 3 complementare: verde,
portocaliu, violet), etc.
 7 este numărul virginităţii, al formării, al
duratei, cei 7 aştri, cele 7 zile ale săptămânii, cei
7 înţelepţi, etc.
 8 e octava, împlinirea, echilibrul, repaosul,
acordul perfect, botezul creştin, lumea
intermediară - între circumferinţa cerului şi
perimetrul pătrat al pământului - punctul de
oprire al manifestării, etc.
 9 este multitudinea, reintegrarea, ierarhia, etc.
 10 este universul, totalitatea; există 10 degete la
mâini, e numărul circumferinţei şi a centrului ei,
etc.
 11 e păcatul, pentru că este legat de binar (11 =
1 + 1, adică 2); este şi ‘unirea centrală’ a cerului
(5) cu pământul (6), etc.
 12 este sinteza sistemului circular; există 12
semne zodiacale, 12 luni ale anului, 12 ore ale
zilei, etc.”
“Există 6 culori - aşa cum ştiu pictorii şi fotografii -
şi nu 7 (exceptând cazul adăugării albului, ce e sinteza lor); 3
sunt primare - roşu, galben, albastru - şi 3 derivă din
amestecul lor, fiecare din cele complementare provenind din
câte 2 primare: portocaliu din roşu şi galben, verde din galben
şi albastru, violet din roşu şi albastru. Ambivalenţa culorilor
şi complementaritatea lor apar odată cu opoziţia alb-negru,
lumină-umbră, zi-noapte. Albul atribuit soarelui este o sinteză
colorată limită: e simbolul amestecului, al trecerii dintre stări
sau momente, trecere de la adolescenţă la virilitate la cei
vechi. Negrul este stadiul principial de nemanifestare,
culoarea tenebrelor exterioare: el simbolizează pasivitatea,
acceptarea, e culoarea pietrelor Marii Mame. Purpura a fost
culoarea purtată de patricienii romani şi împăraţii bizantini,
de la care au moştenit-o cardinalii. Galbenul solar e simbol de
tinereţe şi de forţă, ca aurul care-i îmbracă pe împăraţi / regi
(dar galbenul lunar - un aur şters - e simbolul nestatorniciei,
al geloziei, adulterului şi trădării). Albastrul este o culoare
rece şi profundă, aceea a aerului, a vidului, culoarea
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
adevărului; cel deschis evocă irealitatea visului diurn iar
albastrul închis - aproape de negru e imaginea visului nocturn
(albastrul mai este şi puritatea supranaturalului şi mantia
divinităţii)”.
“Strămoşii noştri se foloseau de fenomenele cosmice
pentru a exprima idei şi sentimente ce fac parte încă din
patrimoniul nostru ideologic. Împreună cu pământul, cea mai
veche materie artizanală a fost lemnul iar atunci când piatra l-
a înlocuit, toate piesele din construcţii au rămas aceleaşi în
forma, funcţia şi simbolismul lor (e şi motivul pentru care lui
Christos i se spune fiul dulgherului); prin folosirea lemnului
din păduri şi a trunchiurilor de copaci pentru a înălţa
coloanele templelor, vechea arhitectură a izbutit o adaptare în
chip firesc perfectă a elementelor cosmosului. Înlocuirea
lemnului viu cu piatra moartă a corespuns unui fel de
cristalizare ciclică, analoagă cu sedentarizarea nomazilor, fapt
ce a putut compensa strămutarea primelor sanctuare din
vârful munţilor în străfundurile peşterilor. Pietrele neşlefuite -
aceste oase ale Pământului Mamă - smulse din odihna lor
telurică, au putut fi umanizate printr-o cioplire iscusită şi
transformate în pietre ‘libere’, demne de a fi folosite la
construirea templelor. Primitivii adunaseră şi pietre căzute
din cer: expus pasiv activităţii celeste, pământul primise -
într-adevăr - şi primeşte încă o ploaie de meteoriţi identificaţi
de cei din vechime cu nişte mesaje de sus (îi numeau ‘pietre
de fulger’); cei vechi au adoptat ‘pietre de ploaie’ ca
embleme ale fertilităţii, pietre oraculare / ca Omphalosul din
Delfi, pietre neşlefuite / ca piatra neagră a Cybelei
(transportată la Roma în secolul III î.C). Modelul natural al
oricărei arhitecturi era - bineînţeles - muntele (simbol al
centrului), ale cărui reprezentări primitive fuseseră între altele
menhirul neolitic, stâlpul lui Hermes, omfalos-ul, obeliscul;
orice construcţie - templu, palat, cetate, oraş - era un centru al
lumii şi trebuia să se dezvolte ca un embrion uman: plecând
din centru. Modelul oricărei arhitecturi trebuia să aibă o bază
pătrată şi un acoperiş circular; de sus în jos, edificiul trebuia
să realizeze o trecere de la unitatea principiului la cuaternarul
manifestării: caracterul benefic al formei circulare a prelevat
mult timp, provenind din coliba primitivă de trestie (rotund
366
era şi cortul nomazilor, rotund era şi perimetrul aşezărilor).
Dar înainte de a construi ceva, trebuiau îndeplinite ritmurile
geomanţiei pentru alegerea unei poziţii favorabile şi
delimitarea ei; căci noţiunea de incintă sacră - de ‘herkos’ -
era primordială. Cuvântul ‘herkos’ - ce desemna şi ţarcul
oilor - a fost aplicat lucrurilor din jurul altarului familial, mai
târziu ‘heroon’-ului templului (tot astfel, cuvântul ‘harem’ în
arabă provenea din rădăcina ce însemna ‘interzis’); prin
templu - desemnat mai întâi un sector al cerului - delimitat
pentru a observa fenomenele naturale şi zborul păsărilor
(considerate mesagere cereşti) a fost numit locul edificiului
pe care se practica acea observaţie iar mai târziu chiar ‘con-
templaţia’ / contemplaţia: privirea interioară îndreptată asupra
principiilor divine. Caracterul celest al formei circulare i-a
obsedat mult timp pe arhitecţi, fapt sugerat de ei prin dom.
Camerele sepulcrale din Egipt aveau tavanul înstelat; la
primii creştini, mormintele erau aşezate în cripte boltite,
urmaşe îndepărtate ale cavernelor originare, ale peşterilor
sacre ale nimfelor (iar alcovul e cupola sub care se ţine
divanul). Precum templul şi cetatea, orice casă e centrul lumii
pentru locuitorul ei, un loc de pace, de reflecţie, de siguranţă,
asociat copilăriei, focului din vatră, sânului matern, loc ce
trezeşte amintiri. În Afganistan, locuinţele pătrate şi
fortificaţiile populaţiei stabile se învecinează cu iurtele
circulare ale turcmenilor. Pe plan cotidian, elementul cel mai
important al casei era uşa şi pragul acesteia, trecerea dintr-un
loc într-altul, de la o stare la alta, de la lumină la întuneric,
din domeniul profan în domeniul sacru, de la sărăcie la
bogăţie. Ianus - zeul deţinător al cheilor porţilor solstiţiale -
supraveghea şi misterele. Trecerea de la pământ la cer se
înfăptuia prin poarta soarelui. La întregolul catedralelor
noastre, Christos binecuvântând reprezenta poarta ce se
deschidea la miezul nopţii pascale”.
“Pentru a da explicaţie creşterii plantelor, primitivii
au asimilat-o gestaţiei unei divinităţi feminine - Gaia / glia
primitivă, Demeter / glia cultivată sau Cybele / glia mamă; de
altminteri, agricultura - sursa primordială a oricărei feminităţi
- a fost o descoperire feminină: în vreme ce bărbatul se
mulţumea să vâneze, femeia planta şi recolta. Înmormântarea
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
este - la origine - plantarea unei seminţe omeneşti ce trebuie
să crească din nou; pământul este - într-adevăr - o mamă iar
omul e viu tocmai pentru că vine din pământul care-l
reînsufleţeşte. Astfel, dezvoltarea germenilor se realizează în
sfera unei virtualităţi universale, menite să explice
simbolismul grădinii paradisiace, al lotusului înflorit la
suprafaţa apelor, al copacului răsărit dintr-o sămânţă
îngropată în pământ şi pe ramurile căruia vin să se aşeze
păsările, simboluri ale stărilor superioare. Cele 2 vegetale
hrănitoare datorită cărora omul a putut supravieţui au fost
grâul şi via (comparate de Clement Alexandrinul una cu viaţa
activă şi cealaltă cu viaţa contemplativă). Grâul şi via
constituiau elementele esenţiale ale misterelor, având scopul
de a revela iniţiaţilor misterul vieţii asimilând dezvoltarea
umană cu creşterea plantelor, a căror revenire periodică la
viaţă prin tragerea sevei îi apărea omului ca o promisiune a
veşniciei. Într-o mai mare măsură decât grâul, via a fost mult
timp considerată drept o plantă mesianică; extazul spiritual
era favorizat de beţie (sau - mai degrabă - era comparat cu
ea): consumarea vinului - băutură a zeilor - era un mijloc de
cunoaştere şi de iniţiere (era comparat cu sângele, aşa cum a
fost mai târziu, cu cel al lui Christos), el stârnind fecunditatea
universală. Taurul şi ţapul erau într-adevăr vestiţi pentru
puterea lor prolifică iar procesiunea falică - urmată de
dezvăluirea lui - constituia unul dintre ritualuri; tunetul
vestitor al ploii binefăcătoare era socotit drept muget de taur
iar sacrificiul ţapului era însoţit de un cânt sacru, aflat la
originea tragediei (rolul ţapului ispăşitor - purtător al
păcatelor colective ale tribului - lămurea procesul ‘curăţirii de
patimi’ atribuit întâmplării tragice)”.
“Pentru vechii Greci, Noaptea era fiica Haosului,
mama Cerului şi a Pământului: cu alte cuvinte, în instantaneul
atemporal ce a văzut născându-se cosmosul, Noaptea i-a
învăluit în beznă apariţia care - ca toate creaţiile şi
metamorfozele - a avut loc în întuneric. Simbolismul terestru
oscilează între lumină şi umbră, între partea însorită şi partea
întunecată, alternanţă ce impunea (şi impune şi acum) în
construcţia edificiilor şi în agricultură, o orientare stabilită -
odinioară - prin riturile geomanţiei. Poziţia centrală a unui
corp, aşezat pe verticala soarelui, era o poziţie ‘imperială’,
însăşi cea a ‘axei lumii’ - pentru ea ne-existând umbră - aşa
cum nici morţii nu aveau (şi grecii săvârşeau la amiază
sacrificiile consacrate morţilor - la această oră fără umbră - ce
este încă şi în bisericile noastre momentul ritual al slujbei de
înmormântare). Noaptea ocrotea cu haina ei munca
subpământeană a Marii Mame - zeiţă a muntelui la origine -
ce înainta într-un car tras de leoaice, simboluri solare vădind
367
ambivalenţa puterii ei celeste şi pământene, putere provenită
din căldura acumulată în măruntaiele pământului şi capabilă
să provoace miracolul renaşterii. Pătrunzând în infern - parte
inferioară şi interioară a pământului - odată cu simbolurile
nopţii, le întâlnim pe cele ale adâncurilor şi ale abisurilor,
sălaşul morţilor, ce dă ameţeală şi angoasă: greu e să te duci
dincolo, să înfrunţi misterul mutaţiilor, să foloseşti fertilitatea
rădăcinilor, să acostezi pe celălalt mal, acela al unei lumi
reînnoite. Mormântul este un loc consacrat, simbolismul său
fiind legat de cel al muntelui, al tumulului (înainte de a se
strămuta la rându-i în peşteră, loc al înhumării dar şi al
renaşterii); numele stăpânului acelui domeniu - Hades -
însemna în vechea greacă ‘Nevăzutul’: i se trăgea de la coiful
făurit de Ciclopi - în formă de bonetă frigiană - asemănător cu
acela aşezat pe capul sclavului eliberat, invizibilitatea fiind
desigur o treaptă supremă de libertate, în care divinitatea a
vrut întotdeauna să se înfăşoare, din înţelepciune şi prudenţă.
Lumea subterană antică era locuită de o mulţime de divinităţi
în care psihanaliştilor le-a fost uşor să recunoască simbolurile
stărilor noastre inferioare - dureri şi uri, agresivitate şi
zgârcenie, temeri şi disperări - întruchipate în multiple entităţi
demoniace; existau mai ales genii ale focului, stăpânii unei
metalurgii ce-şi are originea în zorii umanităţii: stăpânii
focului au fabricat armele folosite de preoţii Marii Mame
Cybela, de Dactylii de pe Muntele Ida, de Cabiri, de Cureţii şi
Corybanţii care executau dansuri cu arme la misteriile din
SamoTracia. Armele erau simboluri spirituale. Scutul -
îndărătul căruia zeul îşi asigura invizibilitatea - era însăşi
aparenţa lumii. Spada - armă ofensivă a divinităţii, imagine a
fulgerului - reprezenta puterea ei temporală, precum şi a
prinţilor (putere ce împărţea pace şi dreptate), în vreme ce
autoritatea spirituală îi era exprimată prin poezia vorbirii
ritmate. Armele aveau o dublă capacitate datorită originii lor
celeste şi terestre, fapt ce ne îngăduie să vedem în metale
elementele planetare ale lumii subterane iar în planete
metalele cerului, ajungându-se la o corespondenţă a cărei listă
cuprinde: lui Marte fierul, lui Mercur argintul-viu, lui Jupiter
cositorul, lui Venus cuprul, lui Saturn plumbul (soarelui îi
corespundea aurul iar lunii îi corespundea argintul). Coapte în
sânul Gliei-Mame, mineralele formate sub influenţa acestor
aştri erau privite ca embrioni crescând calitativ în matricea
telurică până la perfecţiunea aurului: lumina minerală
reprezentând cunoaşterea însăşi. Lăsată în voia evoluţiei sale
naturale, lumea tinde către o solidificare degenerativă
echivalentă cu cele 4 vârste tradiţionale, de aur, argint, bronz
şi fier; această regresiune corespunde - în ritmul cosmic
universal - unei faze de condensare terestră căreia i-a urmat o
fază de expansiune celestă (conform legii ce face o evoluţie
să succeadă periodic unei involuţii compensatoare): cele 2
faze sunt totodată alternante şi simultane, de vreme ce -
potrivit formulei adepţilor - ‘disoluţia corpului înseamnă
fixarea spiritului’ (această alternanţă se manifestă în puterea
de ‘a lega şi dezlega’ a oricărei operaţiuni depinzând de o
autoritate spirituală). La nivelul simbolismului subteran,
operatorii erau metalurgişti, păzitori ai comorilor ascunse,
reprezentaţi prin grifoni, şerpi iniţiatori şi călăi totodată (iar
pedepsele aplicate de ei erau încercări). Şarpele - strămoş
mitic şi civilizator - e un simbol universal: el ţâşneşte din
umbră ca fulgerul şi reprezintă ambivalenţa oricărei
manifestări; este malefic dar întruchipează şi înţelepciunea,
reunind cei 2 curenţi - ascendent şi descendent - ai forţei
universale (Uriaşii luau înfăţişarea de şerpi aşa cum îngerii
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
luau pe cea de păsări). Spirele şarpelui în jurul pomului
cunoaşterii simboliza traseul nedefinit şi reînnoit al
existenţelor, descris de şarpe şi în jurul omphalos-ului şi al
caduceului. Atunci când imaginea centrului lumii a abandonat
vârful muntelui pentru a pătrunde în sânul său, lumea celestă
a devenit lume subterană; locul de îngropăciune a devenit
locul renaşterilor iar peştera, imagine a lumii; mesajul lui
Iisus a început şi el, în peştera Naşterii”.
“Ritul desemnează - la origine - ceea ce este
îndeplinit conform rânduielii. Un rit poate fi definit ca o suită
de gesturi răspunzând unor nevoi esenţiale, gesturi ce trebuie
să fie executate potrivit cu o anumită euritmie; după
etimologia lui sanscrită acest cuvânt desemnează ceea ce este
conform cu rânduiala: originea lui se pierde în negura
vremurilor şi rămâne necunoscută chiar pentru cei ce-l
practică, deşi i-au păstrat o memorie ereditară. Nu există
nimic gratuit în asemenea ceremonii; sunt simple gesturi
devenite procedee de realizare, alcătuite din cânturi şi muzici
ce produc atitudini naturale şi care au fost mai întâi reflexe
provocate spontan în circumstanţe analoage, răspunzând
aceloraşi necesităţi: sunt gesturi elementare - îndeplinite
zilnic de către noi - care ne însoţesc felul de trai, felul de a
merge, de a ne îmbrăca, de a ne manifesta bunăvoinţa sau
ostilitatea. Riturile scăldatului, ale dragostei, ale morţii, etc.
sanctifică momentele majore ale existenţei, naşterea unui
copil, botezul, cununia, înmormântarea - cu punerea în
pământ a defunctului ca pe o sămânţă menită să renască - şi
(în fine) banchetul ce întregeşte orice ceremonie adevărată.
Toate meseriile îşi au ritualul lor. Agricultura se supunea
unor reguli religioase, precum arhitectura - mai cu seamă
aceea a templelor - care a păstrat vestigii ale acelor reguli prin
orientare şi dedicaţie, precum metalurgia, cu simbolismul său
preschimbat în alchimie. În zorii timpurilor arhaice nu era
nici o diferenţă între un gest profan şi un rit sacru, de vreme
ce domeniul profan nu exista. Într-o civilizaţie tradiţională,
orice funcţie era un sacerdoţiu. Nimic nu era exclus din sacru
şi - în consecinţă - nimic nu era impur; căci noţiunea de
impuritate - ca şi cea de pseudo-rit ‘negativ’ nu e decât o
răstălmăcire a caracterului întotdeauna ‘pozitiv’ al riturilor
autentice şi o ignorare a ambivalenţei lor esenţiale. Orice
îndeletnicire zilnică era rituală. Noi înşine - oamenii din ziua
de azi - când ne scoatem pălăria din respect, când întindem
368
mâna cu politeţe, repetăm un gest sacru pe vremuri, devenit
profan, un simbol ajuns azi simplu obicei, însă a cărui
neîmplinire ne-ar pune adesea în primejdie securitatea sau
(pur şi simplu) reputaţia; riturile permiteau unirea voinţelor,
dirijarea acţiunilor, armonizarea sufletelor şi realizarea unui
echilibru general al forţelor (atât fizice, cât şi sociale).
Armonizarea colectivă nu era decât o aplicaţie a legii
corespondenţelor subtile, care pune în legătură diferitele
niveluri ale fiinţei umane; căci dacă îi cerem ştiinţei să
legitimeze aceste acte, ea ne va arăta foarte simplu că
importanţa lor depinde de legătura psihosomatică ce le uneşte
cu spiritul oficiantului (anumite rituri religioase - numite
sacramente - au permis şi permit transmiterea unei influenţe
spirituale care va înlesni o împlinire metafizică). Riturile au
ajuns să delimiteze un cerc aparte - adică sacru - în
civilizaţiile ce au laicizat ansamblul domeniului lor; or, a face
sacru ceea ce înfăptuim, ceea ce suntem, se cheamă ‘a
sacrifica’, a face un sacrificiu dedicând astfel de acte puterilor
nevăzute de la care aşteptăm în schimb ajutor şi ocrotire,
chiar dacă puterile acestea se ascund. Formele acestei
rugăciuni mute au fost nenumărate, începând cu sacrificiile
umane, până la masacrele marilor războaie. Sacramentele
creştine au devenit pure simboluri, semnificaţia lor fiind
precizată de rugăciunile ce le însoţesc. Activitatea rituală se
inserează în cursul anului, al lunilor, al zilelor, supunându-se
ritmurilor fundamentale ce dirijează viaţa: ritmul cardiac şi
respirator. Ritmul bătut în pământ cu piciorul a dat naştere
dansului, însoţit îndeobşte de cânt şi de muzică. India ne
oferă stadiul cel mai elaborat al acestei pulsaţii vitale, prin
imaginea lui Şiva - zeul activităţii şi al bucuriei cosmice - a
cărui reprezentare populară este cea de Rege al Dansului; el
manifestă energia vieţii sub forma înfruntării neîncetate a 2
forţe opuse: mâna dreaptă a zeului mânuieşte o mică tobă ce-i
bate ritmul dansului iar în palma stângă are o limbă de foc,
zeul dansând peste trupul strivit al unui pitic, înfăţişând omul
cufundat în ignoranţă. Aureola de flăcări de care e înconjurat
reprezintă vitalitatea nesecată a naturii şi - în acelaşi timp -
lumina cunoaşterii. Pe o temă identică - la un nivel mai uman
- dansatoarele indiene dezvoltă expresia sentimentelor
codificate de arta lor datorită zecilor de gesturi ale mâinilor şi
celor peste o sută de atitudini ale corpurilor lor. Dansurile
sacre ne permit să pătrundem în culisele teatrului grec, în care
domnea de asemenea ‘choreia’ - ritmica - unind poezia,
muzica şi dansul (având în viaţă o importanţă mai mare decât
artele plastice); misteriile cuprindeau dansuri. Serbarea rituală
de la sfârşitul şi începutul anului - simbolizată îndeobşte de
stingerea şi reaprinderea focului - e şi acum îndeplinită la
mormântul soldatului necunoscut, ceea ce dovedeşte că, pe
lângă ritualurile religioase, există şi rituri civile (contrafaceri
moderne ale celor dintâi). Pelerinajele şi călătoriile au între
ele - şi cu teatrul - legături incontestabile. De exemplu, e greu
de precizat ce a provocat cruciadele, credinţa sau războiul,
inseparabile - fără îndoială - în spiritul cavaleresc. Cât despre
teatru, el nu este numai un simbol complet al vieţii umane, ci
e legat şi de călătorie, la toate popoarele fiind - la origine -
ambulant. În multe tradiţii diferitele stadii iniţiatice sunt
privite ca etape ale unei călătorii sau ale unei navigaţii.
Scrierea e un simbol al limbii vorbite, ea însăşi simbolică;
ideogramele constituie ceea ce am putea numi scrierea
absolută, de vreme ce sunt independente de limba vorbită: ele
constituie un limbaj sintetic şi mut, pur vizual - ca cifrele zise
arabe - care pot fi înţelese de toate popoarele, deşi nu sunt
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
denumite cu aceleaşi cuvinte. Practicată la origine de preoţi,
de secretarii vechilor suverani, scrierea a fost mult timp un
depozit sacru, apărat ca ecou al unei limbi originare. Forma
literelor era ea însăşi hieratică, de vreme ce era menită să
vehiculeze o idee a cărei transcendenţă originară era cea a
lumii; căci această lume era privită ca o carte ce dezvăluia
mesajul divin iar scrierile tradiţionale nu erau decât traduceri
ale acestuia într-o limbă vizibilă. Într-adevăr, ‘ştiinţa literelor’
însemna cunoaşterea tuturor lucrurilor iar caligrafia - ce
reproducea procesul cosmogonic - era un rit prealabil iniţierii
scribilor, clerici cu toţii la origine”.
“Degenerarea simbolurilor a iscat confuzia care
domneşte în mitologia greacă, deposedată astăzi de orice
valoare metafizică; ea a transformat miturile în simple
ficţiuni, fapt deja recunoscut chiar de greci - acum 25 de
secole - şi care face dificilă selectarea riturilor originare,
pierdute în exuberanţa episoadelor întâmplătoare. De-a lungul
erelor, caracterul iniţiatic al acelor povestiri a dispărut puţin
câte puţin îndărătul aspectului lor poetic şi romanesc, devenit
uneori malefic prin inversiunea lui, căci ambivalenţa
universală a simbolurilor sacre se regăseşte în mituri.
Primordialitatea mitului este într-adevăr necondiţionatul
originilor, manifestarea absolutului sau - pentru a vorbi în
limbajul de azi - structura logică subiacentă şi comună la
toate nivelurile, fapt ce-i explică polisemia şi multiplicitatea
aplicaţiilor. Mit şi rit sunt - într-adevăr - expresiile
complementare ale aceluiaşi destin, ritualul fiind aspectul său
liturgic iar mitul realizarea lui de-a lungul episoadelor unei
istorii trăite; căci dezvoltarea unui adevăr doctrinal în mit nu
este o fabulă, cu atât mai puţin cu cât cuvântul fabulă provine
dintr-o rădăcină ce înseamnă vorbire, în timp ce mit provine
dintr-o altă rădăcină, însemnând mut / tăcut: or, ideea de
tăcere e legată de lucrurile care - prin natura lor - nu pot fi
exprimate altfel decât prin simboluri (mit şi mister se trag
deci din aceeaşi ideologie, al cărei caracter provine din
primordialitatea şi necesitatea lor). Astfel, tendinţele revelate
de mituri sunt modele prezente pe fundalul oricărui spectacol,
ca o amintire ancestrală uitată chiar de cei care sunt supuşi
repetării ei; orice activitate umană esenţială - răspunzând unei
nevoi - devine astfel tematică şi iterativă. Mitul se prezintă ca
un exemplu logic de acţiune, de pasiune sau de spiritualitate,
scopurile urmărite de el permiţând distrugerea celor 3 căi de
realizare metafizică şi anume acţiunea, dragostea şi
cunoaşterea. Sub aspectul lor istoric aceste modalităţi pot lua
369
chipul unui erou aflat în căutarea bogăţiei, gloriei sau a
sfinţeniei; actorii se pot schimba, funcţiile rămân, de vreme
ce ştim că în existenţă situaţiile nu depăşesc un foarte mic
număr de teme posibile. Logica miturilor este dominată în
toate cazurile de o mentalitate arhaică persistentă în
atitudinea şi conştiinţa celor ‘civilizaţi’, fericiţi de a-şi putea
proiecta speranţele, temerile sau pasiunile în persoana unui
erou; dacă eroul oricărui rit e interschimbabil, mitul îi impune
de fiecare dată exemplaritatea, adesea ascunsă îndărătul
romanescului. În această imensă desfăşurare de triumfuri şi
de catastrofe nici un destin nu epuizează o temă mitică în
totalitatea ei. Psihologia se poate substitui - aparent - unui
ritual de iniţiere. Nişte sentimente personale par să
înlocuiască adesea raţiunea superioară a unui mit întemeiat pe
căutarea unei spiritualităţi primitive. Motivele pot varia, însă
intriga esenţială rămâne, chiar dacă mitul pare să-şi menţină
eroii într-o stare nedeterminată. Miturile lui Solomon şi al
Semiramidei sunt acţiuni exemplare: legendele lor povestesc
despre cucerirea puterii temporale a 2 personaje întemeietoare
de oraşe, care-şi încep fiecare domnia printr-o crimă rituală,
aşa cum fondatorul de oraş prin excelenţă Cain l-a ucis pe
Abel şi Romulus, fondatorul Romei, l-a ucis pe Remus.
Domnia lui Solomon a debutat prin omorârea fratelui său mai
mare iar cea a Semiramidei prin uciderea soţului ei. Fapt ce le
îngăduie să domnească şi să ducă la bun sfârşit construcţiile
care i-au făcut legendari, Templul din Ierusalim şi Grădinile
din Babilon. O poveste adevărată, precum Războiul Troian,
cuprinde unele episoade autentice şi altele pur simbolice”.
“Ştim din experienţă că ideile şi sentimentele noastre
nu pot fi transmise direct şi intuitiv decât în circumstanţe
excepţionale. În general, suntem obligaţi să împrumutăm
mijloace de expresie, mijloace simbolice care - dacă ne
străduim să le reducem la un element comun - se vor
transforma într-o combinaţie de gesturi; or, aceste mijloace şi
aceste gesturi pot părea contradictorii. Luăm cunoştinţă - într-
adevăr - în mod curent, de opoziţia dintre oamenii faptei, ce
muncesc manual, vin în contact cu materia neînsufleţită sau
vie, o ameliorează sau o transformă, şi oamenii ce-şi fac din
vorbire o meserie pentru a-i conduce pe ceilalţi, ce trăiesc din
cuvinte şi din simboluri. Această dihotomie este factică.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Orice gândire se afirmă ca artizanală, tot atât cât şi mâna. reprezintă o nevoie specific umană, nevoie pe care o avem în
Numai ea este activă în faţa pasivităţii materiei. Iar sculptorii comun cu strămoşii noştri cei mai îndepărtaţi, o categorie
care au cioplit pietrele catedralelor nu ‘gândeau’ mai puţin foarte importantă a unora dintre cele mai potente semne şi
profund decât logicienii scolastici. Era aceeaşi muncă de imagini sacre ale lumii fiind cea a misteriilor, cuprinzând -
îndeplinit, în feluri diferite; căci orice expresie e superficială, printre altele - ‘Sexul Sacru’, cu elemente ca:
chiar dacă pretinde că dezvăluie esenţa. Cea mai elaborată  un univers sexual (oul cosmic, pântecul
metafizică se reduce la o geometrie implicită ce primordial, echilibrul sexual, cerul şi pământul,
materializează gândirea sau - mai degrabă - se adaptează la o soarele şi luna, peisajele sexuale, grădina
gândire spaţială dintru origine. Totuşi, nu ar trebui să binelui şi răului, gemenii cosmici)
confundăm mijloacele cu scopul lor. Deformăm fenomenul  principiile feminin şi masculin (zeiţele şi zeii,
informându-ne şi vrând - totodată - să-l exprimăm. Nu putem vulva, fecioara, iniţierea feminină şi iniţierea
fi obiectivi fără a ne renega şi nu reţinem din lucrul luat în masculină, naşterea şi renaşterea, sfinxul, eroii,
consideraţie decât ceea ce noi înşine măsurăm din el, în satirii, falusul, ispita, castrarea)
unităţi de observator, dacă putem spune astfel; or, câte  izbăvirea (armoniile secrete, paradisul regăsit,
conştiinţe, atâtea unităţi. Orice expresie este personală şi nu etc.)”
suprimă pe celelalte, posibile. Dar dacă simbolul reînvie un
timp şi un sentiment îndepărtat, datorită unor imagini evocate
de un martor absent sau de demult dispărut, aceste imagini ale
cuvintelor sau ale formelor nu sunt înţelese niciodată în
integralitatea lor, aşa cum au fost ele gândite sau trăite de
autorul lor, mai cu seamă dacă ne despart secole de acela.
Omul e cufundat cu totul în oceanul istoriei. Spiritul îi este
limitat de limba maternă. Trăieşte şi gândeşte în îngrăditura
lumii pe care cultura sa o explorează şi îi permite s-o
numească. O întrupare mereu nouă trebuie să reînsufleţească
orice expresie general admisă, pentru a fi înţeleasă de către
cel ce o primeşte. Nebuloasa intuitivă a ideii-mamă nu se va
putea niciodată descompune în simplă logică. Întotdeauna va
subzista ceva tradiţional, anterior, dat. În orice construcţie
abstractă există un reziduu intuitiv, cu neputinţă de eliminat,
care-i dă valoare şi semnificaţie. Partea exprimabilă şi
aparentă este - precum aceea a unui aisberg - semnalul de
alarmă al unei realităţi incomensurabile şi invizibile. Chiar şi
simbolurile au deci limitele lor; dar, înainte de a fi
statornicite, astfel de imagini mentale sunt ghidul nostru
interior, însăşi materia vieţii noastre. Această gesticulaţie
jalnică, acest teatru de umbre care ne animă în secret
conştiinţa va putea veni la viaţă numai dacă am primit
iniţierea într-un sistem de semne capabil de a fi înţeles şi dacă
avem puterea de a ne elibera cântul. Prin această normalizare
a semnelor, prin acest alfabet al simbolurilor şi al riturilor se
defineşte o civilizaţie”.

“Privind categoria de simboluri aparţinând de ‘Sexul

În 1995, Robert Adkinson în “Simboluri sacre” a
scris: “Religiile lumii şi-au comunicat întotdeauna sistemul
de credinţe prin simboluri, atât pentru a da o idee despre forţa
universului cât şi pentru a exprima adevărurile sale mai
profunde, mai misterioase. Dorinţa de a articula
interconexiunile universului şi locul nostru în interiorul său
370
Sacru’: experienţa sexuală a fost cu adevărat universală,
simbolizând în numeroase şi diferite culturi nu numai
procreaţia şi fertilitatea, dar şi confluenţa forţelor elementare
care dau formă şi conduc universul. Oul, rezultatul actului
sexual şi al fertilizării, este cel mai potrivit simbol al creaţiei
şi apare cu precădere în mitologiile din India şi Egipt. În
anumite credinţe indiene, oul primordial era împărţit în 2
jumătăţi, una din aur, reprezentând cerurile, şi cealaltă din
argint, reprezentând pământul. Din acelaşi ou a ieşit şi omul
primordial, androgin. În credinţa mitraică, zeul central Mitra -
la origine zeu vedic - a ieşit înarmat dintr-un ou, eliberând
forţele care au dat naştere, ulterior, universului. Deşi unele
dintre cele mai importante sisteme de credinţe văd creaţia
cosmosului ca rezultat al interacţiunii dintre forţele
primordiale şi - prin urmare - simbolizat în mod
corespunzător de actul sexual, creaţia efectivă a lumii a fost
pusă în legătură cu pântecele şi cu principiul feminin.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Muntele Meru era simbolul originii universului şi al
pântecului primordial. Privind echilibrul sexual: conform mai
multor sisteme de credinţe, cosmosul a fost supus unui proces
de ordonare imediat ce a apărut din haosul primordial, născut
din confluenţa a 2 forţe sau principii; acest lucru este
considerat rezultatul conjuncţiei dintre contrarii, aşa cum se
întâmplă cu inseparabilitatea energiilor masculine şi feminine
(actul sexual e simbolul suprem al dorinţei de armonie
universală). Identificarea părinţilor universali a fost un punct
central al oricărei mitologii şi religii; relaţia dintre cer şi
pământ a fost o temă universală în multe legende legate de
fertilitate. Cel mai magnific dintre corpurile cereşti vizibile,
aducător de lumină, căldură şi energie, soarele trebuie să fi
fost un simbol deosebit de puternic pentru popoarele Lumii
Vechi. Gravuri străvechi găsite în Europa arată asocierea
discului solar cu figurinele falice. Luna, caracterizată drept
‘soţia soarelui’, era văzută în mod tradiţional ca fiind
feminină. În societăţile vechi, soarele - mai strălucitor -
aparţinea sexului masculin, deşi egiptenii asociau soarele cu
zeiţa Nut şi vedeau luna drept ‘soarele care străluceşte
noaptea’. Când au început să accepte mediul înconjurător,
popoarele vechi au regăsit principiul creaţiei ca rezultatul
interacţiunii dintre 2 forţe, în formele de relief ale pământului
(ca ‘peisaje sexuale’). Fructele pământului, ca efect al
intervenţiei zeilor solari şi al ploii, le ofereau hrana. Chiar şi
forma munţilor, a copacilor, a văilor şi a lacurilor, a falusului
şi a vulvei sugerau că actul primordial al creaţiei era un
sistem simbolic continuu, care explica relaţia omului cu
universul. Procesul de ordonare a universului nou-creat a
atras după sine un puternic simbolism sexual. În culturile
vechi - de exemplu egipteană, persană, etc. - grădina, care se
găsea în jurul unui iaz central, simboliza controlul asupra
lumii naturale. Pentru creştini, Grădina Raiului a fost locaţia
păcatului originar, unde şarpele - simbol al senzualităţii
primitive - i-a ademenit pe Adam şi pe Eva să mănânce
fructul interzis din Pomul Cunoaşterii binelui şi răului.
Principiul feminin al universului a fost exprimat în mai multe
forme: pământul-mamă, fecioara, seducătoarea, aducătoarea
de abundenţă dar şi răzbunătoarea. Zeiţa universului,
întotdeauna fecundă, a fost adorată şi respectată. În miturile
legate de creaţie, zeiţa a fost partenera feminină în actul
iubirii cosmice, fapt ce a avut ca rezultat naşterea pământului
şi a popoarelor, aceasta fiind totodată binefăcătoarea
recoltelor şi fertilităţii. Pentru vechile popoare, partea
feminină implicată în procesul creaţiei a fost sugerată prin
forma vulvei. Triunghiul cu vârful în jos - evocând părul
pubian - era rareori reprezentat singur, simbolul fiind cel mai
adesea alături de o imagine falică, pentru a indica persistenţa
dualităţii masculin-feminin. Contrastând cu figura maternă
asociată pământului, figura feminină protectoare a fost
fecioara, simbol al purităţii şi al evlaviei. Numeroase culturi
au venerat fecioria fetelor pubere (adorate uneori ca încarnări
timpurii ale zeiţei mamă). Ideea de iniţiere datează din
societăţile timpurii şi se păstrează şi în timpul nostru:
procesul prin care o fiinţă umană intră în posesia secretelor
universului în trecerea spre maturitate. Pentru multe popoare,
începerea menstruaţiei semnifica această trecere la femei, ele
fiind puse în legătură cu curgerea marilor energii în univers.
Sângele curs era uneori venerat, ba chiar amestecat cu vin şi
băut. Ritualurile menstruale au fost asociate cu ciclul fertil al
lunii şi cu ciclurile recoltei. Popoarele din Asia vedeau
naşterea ca pe un simbol al reînnoirii şi al creaţiei.
371
Feminitatea era apreciată în sensul ei cel mai sacru atunci
când o fiinţă era adusă pe lume. În tradiţia sacră, cea mai
intensă trezire era actul de a da naştere, care punea din nou în
mişcare ciclul cosmic al naşterii, morţii, învierii şi înnoirii.
Deşi forţa sexuală şi spirituală a feminităţii a fost prezentă în
toate culturile, fiecare sistem de credinţe avea versiunea sa
particulară. Deşi termenul de sfinx a fost asociat fiinţei cu
capul regal şi trupul de leoaică, exista şi tradiţia greacă,
exprimând partea sinistră a forţei feminine, prin întruparea
unei femei cu aripi şi cu aspect demonic, pândind trecătorii
cărora le spunea diferite ghicitori, devorându-i pe cei care nu
puteau descâlci ţesătura semnificaţiilor lor. Principiul
masculin a fost asociat adesea cu cerul în mitologiile în care
cosmosul era rezultatul copulării dintre spaţiul celest şi cel
terestru, masculul ca zeu sau erou a continuat să reprezinte
contrapartea zeiţei fecunde şi atoatedăruitoare. Arhetipurile
masculine au fost adesea agresive din punct de vedere sexual:
de pildă, zeii grecilor au fost ca satirul desfrânat şi eroul
cuceritor. Toate societăţile vechi - şi chiar unele moderne - şi-
au avut zeii lor, zeităţi ale unor forţe localizate sau supreme,
cu energiile motorii simbolizate de principiul masculin; de
pildă, poziţia supremă a lui Zeus a fost întărită de cuceriri
sexuale impetuoase, care luau forme variate. În fiecare
mitologie a existat o clasă a bărbaţilor puternici, care nu erau
chiar zei dar aveau origine cvasi-divină (din moment ce erau
fii ai zeilor), întruchipările principiului universal al penetrării
pământului de către forţele cerului. Satirii - demoni ai naturii,
jumătate bărbaţi, jumătate fiare - au fost creaturi mitologice
exprimând un aspect important al sexualităţii masculine; în
tradiţiile clasice, satirii se caracterizau printr-un apetit sexual
insaţiabil (fiind asociaţi de exemplu cu zeul Pan sau cu zeul
Dionis, seducător al nimfelor): asemenea expresii ale
spiritelor au fost legate de ideea haosului nestăpânit, cel
dinaintea echilibrului dintre principiul feminin şi cel
masculin, care a adus ordine în univers”.
Satir dansând
“Celebrare a simbolului suprem al masculinităţii,
cultul falusului a atras adepţi în întreaga lume; în sectele
indiene, cultul ‘lingamului’ apărea în paralel cu cel al lui
‘yoni’: reprezentările organelor genitale erau adesea foarte
stilizate - sub forma unor coloane la scară largă - încât puteau
fi considerate axa lumii sau stâlpi ai lumii (şi - totodată - o
afirmare a puterii masculine). Arta veche greacă e bogată în
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
figuri falice, în care e posibilă descifrarea unui anumit
element de voioşie seculară, mai ales în imaginile
înfăţişându-l pe zeul Priap, al virilităţii, apărând de obicei cu
un penis supradimensionat. În societăţile şi religiile unde
exista un puternic element şamanic, ceremoniile de iniţiere
masculină aveau un rol special (termenul ‘iniţiere’ indica un
început, o nouă conştiinţă a secretelor reale ale universului şi
a adevărurilor superioare, care nu puteau fi discernate de
copii). Forţa masculină nu s-a caracterizat dintotdeauna prin
forţă brută şi prin bravură sexuală. O altă tradiţie vedea în
puterea masculină de izolare ascetică o dovadă a capacităţii
de a rezista şiretlicurilor feminine; conform acelor credinţe,
actul sexual putea fi simbolic văzut ca o tentaţie sinonimă cu
intrarea şarpelui în Grădină. Privind castrarea, frica de
emasculare a apărut în multe culturi ca un semn al
insecurităţii fundamentale din inima principiului masculin.
Actul sexual a fost celebrat de cele mai multe ori ca un mijloc
de a simboliza şi atinge o stare de graţie. În anumite tradiţii,
hermafroditul - fiind deopotrivă masculin şi feminin -
reprezenta totalitatea şi anularea antagonismelor. Grădina a
fost imaginea unei stări fericite, o amintire a timpului de
dinaintea pătrunderii şarpelui şi a păcatului în Eden. Anumite
tradiţii recunosc sexualitatea neîncătuşată de împovărătoarele
convenţii sociale ca fiind cheia bucuriei sacre. Pentru
comunităţile agrare, ritualurile dansului erau o modalitate de
a asigura bunăvoinţa cerului şi fertilitatea pământului. Dansul
celebra unitatea existenţei, o ceremonie cvasi-sexuală a
armoniei universale şi a echilibrului dintre forţele masculine
şi cele feminine. Simplu spus, ‘yin’ şi ‘yang’ reprezintă
opoziţia celor 2 principii cosmice: ‘yin’ e principiul feminin,
caracterizat prin receptivitate, umiditate, umbră şi pământ;
‘yang’ e masculin, reprezintă cerul, uscăciunea, formele
proeminente şi Împăratul. Contopirea celor 2 şi - în
consecinţă - realizarea armoniei sunt simbolizate de actul
sexual. Simbolurile ‘yin’ şi ‘yang’ întrepătrunse sunt
înconjurate de un cerc, indicând totalitatea primordială a
vieţii. Asemenea experienţei sexuale, nimic nu poate să existe
fără opusul său: lumina şi întunericul, binele şi răul, pozitivul
şi negativul, fluxul şi refluxul, bărbatul şi femeia. Şarpele -
asociat în multe culturi cu practicile malefice - a suferit în
cultura hindusă transformarea în agentul trezirii spirituale, al
satisfacţiei fizice şi spirituale: sălăşuind ascuns la nivelul
primei ‘chakre’ şi trezit prin tehnica de meditaţie potrivită, se
ridică la nivelul celei de-a doua ‘chakre’ - lăcaşul organelor
genitale - şi apoi se îndreaptă spre cea de-a şaptea şi cea mai
importantă, ‘chakra’ din vârful capului (se crede că, atunci
când energia ajunge la cea de-a şaptea ‘chakra’, persoana
intră în posesia unei conştiinţe pure). În căutarea inocenţei
primordiale, atunci când principiul feminin şi cel masculin se
aflau în echilibru iar şarpele nu intrase în grădină, simbolul
acelei armonii perfecte era androginul sau hermafroditul; alte
viziuni ale întoarcerii la timpul inocenţei şi ale echilibrului
sexual cosmic păstrau cele 2 sexe separate, dar nu despărţite,
reafirmând ideea unui echilibru delicat între forţele sexuale
primordiale”. La Gherga, totemismul animal a existat pe
lângă totemismul vegetal legat de muşcate sau de măceş
(floarea națională a României, plantă utilă contra
reumatismului ce afecta masiv oamenii Epocii Pietrei, din
acelaşi gen biologic cu trandafirul, putându-se observa de
altfel şi rima dintre Gurg şi “vulv” / “bulb” = tulpina
subterană a unor plante dar şi prelungirea măduvei spinării în
creierele mic şi mare - ca bulbul rahidian - ori echivalent cu
372
globul / sfera, ca la partea umflată a ochiului, în natură
bulboana / ocheţul fiind vârtejul / învolburarea adică rotirea
apei, volbura fiind sinonimă cu gălăgia, termen Ghergan auzit
cândva şi la ruga strigată); Românii n-au ca floare națională
oficială nici bujorul, nici floarea-de-colț, etc., însă măceșul -
fiind atât de prezent și de răspândit în România, e considerat
emblema florală a Țării = floarea națională.
Adam, Eva şi şarpele
Dr. Traian Stănciulescu a scris în “Miturile creaţiei”:
“Viziunea arhaică asupra lumii a fost animismul; în esenţă,
animismul se întemeiază pe premiza că nimic nu e mort în
natură, că în totul pulsează o divinitate care poate fi câştigată
prin rugăciuni şi jertfe. Pe fondul credinţei animiste - care
este cu siguranţă cea mai veche concepţie ‘teoretică’ - s-au
dezvoltat 2 conduite cu multiple consecinţe practice:
totemismul şi tabuismul. Ca mod aparte de a concepe lumea,
gândirea magică totemico-tabuistă a omului protoarhaic ar
putea fi caracterizată prin compunerea lumii / cosmosului din
‘fiinţe’ (unele deţinând mai multă putere / mană decât altele).
Cercetările au dovedit că orice societate primitivă s-a
desfăşurat sub semnul practicilor magice, deopotrivă
precursoare ale religiei şi ştiinţei: magia, bazată pe încrederea
omului că poate domina natura direct, doar cunoscând legile
ce o guvernează în mod magic, este din acest punct de vedere
înrudită cu ştiinţa; religia, ca o confesiune a neputinţei umane
în anumite privinţe, conduce omul deasupra nivelului magic
şi mai târziu îşi menţine independenţa alături de ştiinţă, în
timp ce magia trebuie să sucombe (aşa cum consemna Mircea
Eliade, ‘alăturarea istoriei religiilor cu cercetările metapsihice
va ajunge, în curând, indispensabilă / numai astfel vor putea
fi lămurite fenomenele religioase în originea şi dezvoltarea
lor’). Între om şi divin era mediatorul totemic: un primitiv se
identifica cu strămoşii prin intermediul unui totem.
Identificarea totemică (prin asemănare) presupunea
suprapunerea a 3 realităţi aparent distincte pentru logica
Modernă: fiinţa umană vie, fiinţa ancestrală care trăia în el şi
totemul său. Relaţia individ-strămoş totemic îmbracă adesea
o formă ambiguă, în sensul că totemul era prezentat uneori ca
fiind o fiinţă omenească, alteori ca fiind o plantă, un animal,
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

etc. Modul de a gândi al primitivului nu implica o

transformare a unei stări în cealaltă; pe de altă parte, dacă
originea grupului uman era pusă în corelaţie cu o altă
categorie de fiinţare - să spunem un lup, considerat a fi
strămoşul preuman al clanului - fiecare membru al grupului
se va considera în egală măsură om şi lup. În calitate de
totem, lupul servea omului drept simbol emblematic (precum
în cazul stindardului dac) şi de ‘nume colectiv’. Principial,
acea procesualitate îi apropia pe oameni de zei şi de faptele
lor, de cosmosul originat în puterea divină; mai apoi,
povestea mitului a constituit calea totemică (holografic-
rezonatoare) de ‘identificare’ a omului cu divinitatea”. În
general, raporturile “omului primitiv” cu animalele erau de
ordin spiritual şi de o intensitate mistică greu de imaginat
pentru o mentalitate Modernă, desacralizată. Simbolistica
Gherga cuprindea ceea ce universal exista din Epoca Pietrei
(la fel ca utilizarea bumerangului, Senatul Gherga / Consiliul Primul faraon şi şoimul Gherga
Bătrânilor, etc.): totemismul - adică legătura intimă spirituală Egipt
cu anumite animale sau plante - îndeplinea funcţii de
manifestare socială. Divinitatea totemică era un mod de
reprezentare a comunităţii, exprimat mai ales prin Cultul
Strămoşilor; numele şi imaginea totemului constituiau o forţă
de coeziune socială. Alianţa cu animalul-totem nu era
pretutindeni şi mereu în aceleaşi forme, conceptualizarea
fiind legată cel mai mult de valoarea emoţională iar
reprezentarea ca un gherg = “g/herb”: “blazon”. Cu semnele
totemului se practica identificarea clanului - de unde
marcarea unor obiecte sacre şi a unor obiceiuri specifice
(solidaritatea clanului deosebindu-se de cea a familiei, spiritul
colectiv fiind mai puternic uneori decât cel personal). Când
un clan devenea prea populat, se împărţea în mai multe
subclanuri, care la rândul lor deveneau clanuri independente
(însă păstrând anumite interese comune şi considerându-se
înrudite, solidare între ele, grupate sau nu în acelaşi trib, etc).
Stră-Românii de-a lungul vremurilor au cunoscut animale
totemice ca ursul, renul / cerbul, leul, lupul, pajura / corbul,
zimbrul, etc. (majoritatea la genul feminin, ca ursoaica,
leoaica, lupoaica, ș.a.); de exemplu, strămoșii Geți aveau ca
simbol vulturul / acvila iar strămoșii Daci aveau ca simbol
dragonul / lupul. Conform “Dicţionarului explicativ al limbii
române”, prin “lup-de-mare” se înţeleg atât pasărea acvatică
de mărimea uliului care vara cuibăreşte în Nord “Stercorarius
pomarinus”, cât şi peştele marin de circa un metru cu dinţi
puternici “Anarchichas lupus”; la oameni, tot aşa e numit
marinarul experimentat.

Cocorul Guerga
Laponia, Finlanda

De Gherga au fost asociate din cele mai vechi

timpuri - îndeosebi după Potop - păsările atât cântătoare (ca
de exemplu turturica, pitulicea, prepeliţa, etc.), cât şi
Uliul Ghirghe răpitoare, începând cu uliul Ghirghe din Banat, uliul
Banatul Românesc aparţinând familiei şoimilor: de pildă, în Epoca Pietrei şoimul
373
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

era legat atât în Banat de Ghirghe în mileniul V î.C., cât şi în

aşezarea Egipteană Gherga de primul faraon, la sfârşitul
mileniului IV î.C. (ar fi de remarcat că șoimul călător e cea
mai rapidă pasăre din lume, căci în plonjon zboară și cu peste
300 km/h); similar cum Zeii se arătau Grecilor vechi sub
formă de păsări, mitologia Laponă - din zona cu cea mai mare
densitate genetică Gherga de pe glob acum - îl avea
simbolizat pe Calea Lactee pe Guerga drept conducătorul
păsărilor, etc. Acvila - ca și vulturul, pasăre din ordinul
şoimilor - în heraldică are cea mai mare răspândire, începând
cu Nordul Vedic al Indiei, apoi cu regăsire similară de simbol
solar la Ninurta Sumeriei, inclusiv sub forma bicefală de
“regele regilor” la Khetei / Hitiţi în Anatolia (cea mai Vestică
Peninsulă Asiatică, între Marea Mediterană şi Marea Neagră,
acum în Turcia); la vechii Greci şi Romani a fost pasărea lui
Zeus / Jupiter, apărând pe primele monede din spaţiul
Românesc - Histriene - reprezentând curajul, vitejia şi
măreţia, acvila fiind utilizată şi de legiunile Romane ori pe
gherbul / stema Ţării Româneşti (ţinând în cioc crucea) din
timpul lui Vodă Mircea “cel Bătrân” / ai cărui principali
dregători au fost rudele Gherga. În 2009, când a absolvit
Universitatea de Vest din Timişoara, Alexandra Gherga a
descris printre însemnele liturgice ortodoxe “vulturul” ca
“mic covor rotund ce are brodat pe el chipul unui vultur cu Gherghiţia
aripile întinse; se pune în altar pentru a sta pe el arhiereul,
care trebuie să se ridice deasupra credincioşilor săi la
înălţimea de la care să vadă - ca vulturul - tot ceea ce se
petrece jos, în cuprinsul eparhiei sale, spre a promova binele
şi a înfrânge răul”. Este de remarcat despre covor că - înainte
de a fi obiectul practic de acum pentru podele ori obiect de
artă - a apărut ca instrument de cult, răspândirea sa generală
în lume pornind din Caucazul Epocii Pietrei, sub forma
covoraşului de lână pentru rugăciuni, după cum a studiat de
pildă în 1998 şi cercetătorul German Volkmar Gantzhorn,
faimosul covor Persan fiind preluat din Altai / Siberia.

Magna Mater
Marea Mamă Protectoarea Romei
Anatolia
374
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Leul Asiatic - care în trecut era din Bhărat / India
până în actuala Românie, inclusiv în Banat - în prezent se mai
găseşte doar în Parcul Naţional Ghir din NV Indiei 21,08 lat.
N, 70,47 long. E (în Balcani mai exista în secolul V î.C. în
Pind, după cum a menţionat Carianul Herodot 7:125 şi în
secolul II în Macedonia, după cum a menţionat Carianul
Pausania 6:5; privind vegetația, Munții Pind au în general
pini iar trecerea la zona joasă răsăriteană a Tesaliei e prin
Muntele Kerketion / Cercetium). Mai la răsărit și mai demult,
în Anatolia Epocii Pietrei, Marea Mamă era încadrată de
ursoaice şi leoaice (ca de exemplu în aşezarea Catal Hoyuk
37,40 lat. N, 32,49 long. E - însemnând “Colina Bifurcată” -
populată conform structurii locuinţelor sale paralelipipedice
de oameni ai cavernelor / veniţi din peşteri în mileniul VIII
î.C. la poalele Vulcanului Karaka, mare sursă de obsidian =
oricalc, în Munţii Taurus) iar în Antichitate cetatea Troiană
Gherghis din V Anatoliei emitea în mileniul I î.C. monede pe
avers cu Gherghiţia (inclusiv “Enciclopedia Suida” a
Bizanţului de la sfârşitul mileniului I a precizat că Marea
Zeiţă Mamă “Sibila se numea Gergithia”) şi pe revers cu
Sfânta / Sfinxul iar la Romani - în multe reprezentări artistice
- Magna Mater strunea leoaicele, primele ei însoţitoare: se
ştie că leii atacă mai degrabă bărbaţii decât femeile, cruţându-
i pe cei culcaţi la pământ iar leoaicele sunt cele ce îndeosebi
vânează, nu leii (leoaicele n-au coamă, doar leii au coamă); în
perioada de împerechere, leoaica poate să se acupleze şi de 50
de ori pe zi - la rând cu până la 5 lei, timp cam de 4 zile şi 4
nopţi - din mare vechime ea fiind emblematică pentru Cultul
Fertilităţii (ecouri leonine au fost inclusiv în spațiul stră-
Românesc, unde leii de peșteră s-au manifestat glorios tot
paleoliticul).
Cuvântul Românesc de “Sfânt” / “Sfântă” - și
conceptul aferent - are ca echivalent termenul Grec de
“Sfinx”; se poate remarca despre Sfinx că avea cap de femeie
şi trup de leoaică (legătura Sfintei cu termenul Sfinx fiind
evidentă nu numai lingvistic, ci și ca aceea dintre Sfinți și “A-
Sfințit”, apusul în trecutul îndepărtat fiind moment sacru
foarte important al zilei, celălalt moment contând fiind în
zori). Sirenele aveau cap de femeie şi trup de pasăre (ori - mai
târziu - de peşte). Sirenă sau Sfântă / Sfinx, structura era
similară: cap de femeie şi trup de animal; de exemplu, în
Vechiul Egipt, reprezentarea fiicei faraonului Khufu / Khepos
(din Dinastia 4 / mileniul III î.C.) a fost așa după cum se
poate vedea în imaginea următoare:
375
Frumoasa Hetefe-res, fata faraonului Kheops
“Dicţionarul de simboluri” a enunţat: “Sibila a fost
considerată fiinţa umană ridicată la condiţia transnaturală care
îi permitea să comunice cu divinul şi să-i transmită mesajele:
era instrument al revelaţiei. Sibilele au fost chiar considerate
emanaţii ale înţelepciunii divine - de aceeaşi vârstă cu lumea
- păstrătoare ale revelaţiei primitive; în acest sens, ele ar fi
fost un simbol al revelaţiei. De aceea, cele 12 sibile au fost
alăturate celor 12 apostoli şi efigiile lor, pictate sau sculptate,
îşi au locul în biserici (12 e numărul diviziunilor spaţio-
temporale: el reprezintă produsul dintre cele 4 puncte
cardinale şi cele 3 planuri ale lumii; acest număr împarte
bolta cerului în 12 sectoare - cele 12 zodii - amintite încă din
trecutul îndepărtat, anul are 12 luni, etc., numărul 12
simbolizând universul în desfăşurarea sa spaţio-temporală
ciclică)”. Lingvistic, se poate observa legătura dintre
perechea divină Ra-Rhea şi perechea leu-leoaică (“R”
precedând “L”). În Biblie, animalul care apare cel mai
frecvent este leul (după cum a scris în secolul V î.C.
Anatolianul Herodot Karka în “Istorii” 5:58 “Ionianii numeau
încă din vechime cărţile scrise ‘biblous’ - adică piei rase - din
cauză că lipsindu-le papirusurile ei întrebuinţau pentru scris
piei, chiar şi acum, în timpul meu, mulţi din Barbari scriind
astfel” / cuvintele Greceşti “biblos” pentru carte şi “biblios”
pentru cărticică derivând din Pelasgele “coria bubula” pentru
piei rase, vechii Greci numind ca “biblice” şi papirusurile pe
care scriau vechii Egipteni); e de ştiut că în Biblie, Gherga -
sub forma “Gherghe-să” / adică de “Sfânt Gherga” - a fost
nominalizat de 20 ori (în general, la plural): în Vechiul
Testament de 18 ori - în “cărţile 1, 2 şi 5 ale lui Moise”, în
“cartea lui Iosua Navi”, în “cartea judecătorilor”, în “cartea 3
a regilor”, în “cartea 1 a cronicilor”, în “cartea lui Neemia”,
în “cartea Iuditei” - şi în Noul Testament de 2 ori (în
“evanghelia după Luca”). Pentru “leu”, în vechea Egipteană
se folosea “ri” iar în vechea Greacă “lis” (termenul acoperind
“ris”), în Epoca Pietrei cu folosire pe larg pentru înţelepciune
/ regalitate, în aceeaşi familie filologică fiind şi “lerul”; de
altfel, “leul” până şi acum e ştiut ca “regele animalelor” (cu
toate că multe vieţuitoare ar fi fost chiar mai îndreptăţite la
titlul respectiv).
Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Legăturile cu animalele ale străvechilor fiinţe - fie

divine, fie umane - s-au reflectat religios şi artistic până la
simbioza lor, Marea Mamă având asociată leoaica, Hercule
umblând îmbrăcat în blana panterei, ş.a. (animalele cu cap
uman având în antiteză reprezentările umane cu cap animal);
de exemplu, în Egipt reprezentarea ca Sfânt / Sfinx - adică a
animalului / leoaicei cu chip uman - era mai veche decât cea a
hibrizilor umani cu capetele din fauna locală (cea mai veche
sculptură zoomorfă din lume - de 42 milenii, înfăţişând un
bărbat cu cap de leoaică - a fost realizată într-un fildeş de
mamut, în Peştera Stadel 48,32 lat. N, 10,10 long. E din
Bazinul Dunării superioare / la răsărit de Pădurea Neagră, în
Sudul Germaniei): de exemplu, acum 5 milenii cu notarea
cuneiformă “AN.KAL”, corciturile om-animal au fost ştiute
ca “demoni” / “de-moni”, adică “două fiinţe”, fapt valabil în
multe culturi, timp îndelungat (ca de pildă ca Minotaur / om
cu cap taurin, Centaur / cal cu cap uman, etc., în
Mesopotamia asemenea creaturi purtând titulatura de “şed”).
Anticul Diodor din Sicilia în “Biblioteca istorică” 2:39 a
scris: “Locuitorii ținuturilor muntoase ale Indiei despre
Heracles spun că s-ar fi născut la ei și - așa cum fac și Elenii -
i-au dat ca semn al puterii măciuca și pielea de leu. Mai spun
că Heracles i-a întrecut pe ceilalți oameni prin puterea
trupească și prin îndrăzneală, că ar fi scăpat pământul și
marea de monștri. Se mai povestește că ar fi avut mai multe
neveste și numeroși fii, dar numai o singură fiică. Când
feciorii lui Heracles au ajuns la vârsta bărbăției, Heracles,
împărțind India în atâtea părți câți fii avea, i-ar fi făcut regi,
iar pe singura-i fiică, crescută de el, a încoronat-o regină. Ar
mai fi fost și întemeietorul multor cetăți dintre care cea mai
vestită și mai mare a numit-o Patna. Acolo și-a clădit un palat
minunat și, aducând mulți coloniști, a înconjurat orașul cu un
șanț larg, care primea apele unui fluviu. După ce Heracles a
părăsit lumea celor vii, a fost slăvit ca un zeu. Urmașii săi au
domnit generații de-a rândul, înfăptuind lucruri mărețe, fără a
porni însă războaie împotriva altor țări și fără a trimite vreo
colonie la alte neamuri. Mai târziu - după mulți ani - cele mai
multe cetăți au primit formă democratică de guvernământ, dar
regalitatea dăinui la unele popoare până la expediția lui
Alexandru”. În 1829, reverendul Britanic Daniel Wait -
profesor la Universitatea Cambridge - în “Repertoriul
teologic” a reflectat: “Idolatria solară era conectată într-o
oarecare măsură cu străvechii stâlpi / obeliscuri iar totdeauna
cu Sfinxul, apropiat de Phoenix prin devorarea cărnii umane
(având aceeaşi natură vorace); Sfinxul avea corp de leoaică şi
în reprezentările Egiptene avea un vultur cu o roată pe spate
(e de observat că Ham - tatăl lui Canaan, după cum a fost
consemnat biblic - era şi progenitorul Egiptenilor). De pildă,
Clement Alexandrinul şi Synesius au susţinut că simbolismul
denota putere şi înţelepciune, la fel cum monedele
Gherghisiane pe care era Sibila implicau emblema profeţiei -
aşa cum afirma şi Ştefan Bizantinul despre Gherghis - unii
arătând inspiraţia cheruvimilor din aşa ceva, care au fost
dinaintea religiilor monoteiste din lume (atestaţi inclusiv
anterior religiei mozaice)”. În vechea Greacă (după cum a
observat și geologul Arysio Nunes dos Santos 1937-2005),
“obeliskos” avea și înțelesul de “frigare” = “vergea ascuțită la
un capăt, în care se înfige carnea spre a o frige deasupra
jăraticului” / corespunzător “Dicționarului explicativ al limbii
Române”. De altfel, autorii Antici au consemnat cine a creat
conceptul de Sfânt / Sfinx (făptură deosebită, putându-se
vedea asemănarea - inclusiv consonantică - dintre Sphinx /

376
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
“S-Phinx” şi Phoenix): fiul lui Tartaros / Gargaros şi al Gaiei,
tatăl Sfintei Medu = “Medu-sa” - adică Sfânta din Media /
Tărâmul Magilor - respectiv Mătuşa / Meduza Gorgonă (care
era soră cu Sfinxul); aşadar, pentru întâia dată în lume,
Sfântul / Sfinxul a fost o realizare Gherga (în vechime,
reprezentările Sfinților / Sfincşilor tereştri - nu reprezentări
aeriene sau acvatice - au fost nu doar cu trup de leoaică, ci şi
de oaie / berbec, etc). În lume, sâmburele monoteismului a
fost bărbătescul Anu / Unu, Zeul ceresc suprem (puternic
venerat în spaţiul Român preistoric, parte a Imperiului Borean
/ Atlant), care a avut cu femeia sa terestră primii regi din
lume, ei fiind strămoşi Gherga. Academicianul Romulus
Vulcănescu a scris în “Mitologia română”: “Substratul
paleozoologic al leului mitic se află în trecutul faunei locale
carpatice. Teza paleozoologică a fost confirmată de
cercetările arheologilor. Gheorghe Iza a întreprins investigaţii
interdisciplinare care au dus la concluzia că aria de răspândire
a motivului leului în colindele româneşti coincide geografic
cu aria de răspândire paleozoologică a leului de peşteră în
România. Leul, leopardul, taurul, calul, fiecare cu capete de
om, au pătruns pe căi etnice în Europa, spune Alexandru
Odobescu, pe cale turanică; dar au pătruns şi pe căile culturii,
prin influenţe interetnice”. În prezent, leul Bănăţean (la
extremitatea apuseană a fostei răspândiri a leului Asiatic
“Panthera Leo”) domină atât heraldica Timişului / cel mai
Vestic şi cel mai întins judeţ al României, unde numele
Gherga este cel mai concentrat / cel mai des din lume, cât şi
pe cea a Banatului Unguresc ori a Voivodinei în Serbia, a
Băniei / Olteniei, etc. iar valutele Bulgarilor şi Românilor
sunt leii (“leva” în Bulgară, “leu” în Română): acum, în mod
oarecum disproporţionat, un sfert din stema României e
formată de emblema unuia din cele 40 de judeţe - anume,
Timişul (Ti-miş / “Ghi-miş” = “moşia Pământului”), judeţul
cu totuși cea mai mare suprafaţă din Țară - înfăţişând leul; e
de remarcat şi că stema Indiei înfăţişează o Tetradă de lei.
Dr. Adrian Poruciuc - profesor universitar / lingvist -
în cartea “Sub semnul Pământului Mamă (rădăcini preistorice
ale unor tradiţii româneşti şi sud-est europene)” din 2013 a
scris: “Lei mitici apar într-un mare număr de variante într-un
ciclu de colinde româneşti, care - potrivit specialiştilor
români în materie - nu au corespondente în tradiţiile
popoarelor vecine. Un fapt deosebit de semnificativ este că,
în unele zone româneşti de azi colinde ‘ale leului’ - specifice
mai ales Banatului şi Ardealului - încă funcţionează ca urări
377
de bine încadrate în sărbătorile de iarnă. Cele mai multe
dintre ele arată a fi precreştine, atât în linia narativă, cât şi în
simbolism (se evidenţiază legături între colindele româneşti şi
elemente de cultură tracă). Românescul ‘leu’ nu provine din
latină. Homer a prezentat-o pe Gorgona având ‘chip lăţos’,
adjectivul ‘lăţos’ aplicându-se de obicei femeilor şi
leoaicelor. Conform lui Pausanias în secolul II mai existau lei
reali în Tracia şi Macedonia, ceea ce ar reprezenta şi o
explicaţie pentru popularitatea de care s-a bucurat motivul
(aparent ‘orientalizant’) al luptei eroului cu leul, un motiv
extrem de bine păstrat în folclorul ritual românesc, oricât ar
părea de surprinzător. Etnologii români fie au manifestat o
anumită fereală, fie au explicat simplist prezenţa leilor ritual-
simbolici în folclorul românesc, prezenţă care poate fi
considerată a fi unică, cel puţin în contextul sud-est european.
S-a constatat lipsa motivului leului în repertoriile de Crăciun
ale altor popoare. Consider că etnologii ar avea posibilitatea
să tragă concluzii mai credibile cu privire la nepreţuitele
colinde româneşti ale leului. Motivul leului era încadrat în
cultura tradiţională a strămoşilor autohtoni ai românilor. Prin
urmare, cântece rituale în care apăreau lei mitici trebuie să fi
circulat în idiomuri autohtone cu mult înainte de romanizarea
sud-estului european. Este de asemenea de presupus că,
având în vedere importanţa lor în practici rituale bine
înrădăcinate, asemenea cântece au fost apoi pur şi simplu
traduse în ‘latina balcanică’ şi au devenit parte din tradiţia
românilor timpurii, ceea ce ar reprezenta un aspect
semnificativ al procesului etno- şi glotogenetic prin care s-a
închegat sistemul identitar românesc. Ca să fiu cât se poate de
direct şi de clar în privinţa viziunii mele, voi spune că atenţia
pe care o acord moştenirilor autohtone din domeniul culturii
tradiţionale româneşti nu are de-a face cu ideea că şi limba
română ar fi de fapt autohtonă, deci nu s-ar trage din latina
populară vorbită (timp de trei sferturi de mileniu) în sud-estul
european, ci dintr-o imaginară ‘limbă traco-dacă’. Ideea din
urmă este susţinută de Dr. Mihai Vinereanu în introducerea la
al său dicţionar etimologic din 2008, dicţionar care, deşi
bogat în material indoeuropean (valorificabil), este marcat de
tezism ‘dacocentric’. Fac această afirmaţie critică şi pentru că
la noi e în nedorită creştere numărul dacomaniacilor activi pe
internet, care promovează agresiv ideea că româna nu are la
bază latina, ci este un produs eminamente ‘autohton’.” Este la
fel de valid şi reversul: Româna nu este eminamente un
produs “Latin”; e şi improprie categorisirea că Româna -
limbă mult mai bogată în cuvinte decât Latina - să fi fost
limbă Latină, când Latina (limba administrativă a Imperiului
Romei) era mult mai săracă în termeni: Latina n-a avut grupa
sa lingvistică distinctă, ci a fost o limbă Românică. De altfel,
Dr. Constantin Frâncu - şeful Catedrei de Limba Română şi
Lingvistică Generală a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din
Iaşi, adică ierarhic universitar peste Dr. Adrian Poruciuc - s-a
considerat îndreptăţit să se refere la “Dicţionarul etimologic
al limbii române” realizat de Dr. Mihai Vinereanu în termeni
superlativi: “Consider că dicţionarul este o foarte serioasă
descriere a structurii etimologice a limbii române întrunind 3
condiţii esenţiale: este fără contradicţii (bazându-se pe
principii ferme respectând criteriul fonetic dar şi pe cel
semantic), este exhaustiv (cercetând literatura de specialitate,
dicţionarele etimologice româneşti existente şi lucrările
lexicografice, româneşti şi străine) şi spre deosebire de alte
dicţionare, explică etimologiile şi evoluţiile de sens în mod
logic şi plauzibil; în concluzie, considerăm că această lucrare
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
lexicografică va deveni, cu siguranţă, un punct de referinţă în
literatura de specialitate”. Rădăcinile Românei sunt mai
profunde / mai vechi decât rădăcinile Latinei iar exact în
acelaşi areal unde Latina populară a fost vorbită “timp de trei
sferturi de mileniu”, Traco-Daca a fost vorbită timp de 3
milenii, adică timp de 4 ori mai îndelungat, între sfârşitul
mileniului III î.C. şi mileniul I - desigur cu mai multe Graiuri
- lingviştii datând sfârşitul sincron al acelora în Carpaţii
secolului VII; de pildă, distanţa azi dintre Română şi Italiană
e mai mare decât cea care a fost între ce vorbeau Dacii şi
Romanii: în imaginile Antice care-i înfăţişează împreună,
mereu lipseşte cineva esenţial - personajul având rolul
marcării diferenţei lingvistice majore dintre ei - anume
interpretul / traducătorul. Identificarea numai a câtorva
cuvinte certe Dace în actuala Română înseamnă că de fapt
doar acelea din fondul stră-Românesc n-au ajuns utilizate în
dimensiune mai largă decât cea națională (ci au rămas în uz
local / regional); cei mai mulți termeni stră-Români au fost
preluați European (în lucrarea “Noi nu suntem latini” din anul
2000, cercetătorul Ardelean Petre Morar a sintetizat: “De la
daci nu ne-au supraviețuit doar 7 cuvinte, ci dacii au avut
doar 7 cuvinte care n-au fost preluate de către celelalte
neamuri europene”).
Dr. Adrian Poruciuc şi-a continuat valorosul studiu
despre prezenţa leoaicelor / leilor în folclorul Românesc: “A
considera o colindă a leului românească doar ca pe un fel de
produs hibrid, precum şi a considera aproape dispărutul joc al
leului ca pe un capriciu recent al unor ţărani din Moldova ar
fi la fel de absurd ca a socoti leii din reprezentările tracice ca
simple împrumuturi persane. La o privire superficială,
colindele în care e ucis leul ar părea apropiate, în spirit, de
pastoralismul românesc istoric, ca mod de viaţă care şi în
zilele noastre mai implică pendularea între ‘munte’ şi ‘ţară’.
Totuşi, există mai multe semne pentru colindele de acest tip
ce indică origini mult mai arhaice (cu siguranţă pre-
româneşti). Colindele cu motivul ‘lupta păcurarului cu leul’
evocă o societate pastorală primordială - de genul textelor cu
păcurarul-şi-marea - mai degrabă decât una de cultivatori ai
pământului sau una (mai târzie) dominată de o elită
378
războinică. Trebuie să observăm, în primul rând, că
personajul central din colindele de tipul omorârii leului este
un cioban neînfricat (dar pedestru), nu un vânător-războinic-
călăreţ, deci am avea motive să afirmăm că e de factură pre-
tracică. În al doilea rând, în ce priveşte forma, în colindele de
acest tip apar multe versuri albe (în contrast cu dominanţa
cupletelor rimate din colindele româneşti în general) iar multe
versuri se termină în cuvinte cu adaosuri care acum ne par a fi
un fel de sufixări interjecţionale. Impresia generală este că
dau impresia de cântece rituale străvechi, imperfect păstrate
în memoria colectivă. În această privinţă, este de observat şi
faptul că, mai ales datorită manierei antifonice în care
grupurile de colindători cântă asemenea colinde (de obicei pe
ritmul tobelor bătute de ‘dubaşi’), culegătorilor le-a fost
foarte greu să transcrie cu precizie textele. Asemenea
amănunte crează, pentru o abordare arheomitologică, un
anumit fundal, pe care păcurarul şi câinii lui par a fi cumva
mai apropiaţi de spiritul reprezentărilor mute de pe sigiliile
elamite ale mileniului III î.C., la care colindele cu păcurarul-
şi-leul pot fi aplicate eficient, cu adevărate texte explicative.
Un element e conotaţia nupţială, implicată de însăşi
desemnarea eroului prin termenul generic ‘mire’. Presupun că
relaţia frate-soră din alte variante ale colindelor cu leul este
doar un ecou al arhaicului incest instituţionalizat - de un tip
paleobalcanic / pre-tracic, asemănător celui elamit - acel tip
de relaţie fiind eufemizat, până la estompare totală, de
ideologia mai recentă a patriarhismului indoeuropean (multe
producţii folclorice româneşti - mai ales basme - se referă la
dragoste incestuoasă şi la intenţii de căsătorie incestuoasă,
între frate şi soră sau tată şi fiică). Alte aspecte interesante ale
colindelor leului încadrabile la tipul înfruntării de către voinic
a leului ar mai fi: a) opoziţia dintre ‘munte’ (ca tărâm
sălbatic, aflat sub stăpânirea leului) şi ‘ţară’ (ca tărâm rostuit
de oameni, în el încadrându-se şi ‘curtea’ de care aparţine
junele); b) armele semnificative (buzdugan, arc) propuse
pentru confruntarea dintre june şi leu, alegerea finală fiind
însă mitica ‘luptă’, fără arme; c) excepţionalul episod al
trecerii peste mare, care aminteşte şi de o trecere
asemănătoare (spre lumea cealaltă), pomenită în anumite
cântece funerare româneşti / amintind de bradul funerar; d)
dansul leului după ‘cetera grecului’. Variantele în care după
înfruntarea de către voinic a leului, îl capturează şi-l duce
legat domină numeric colindele cu leul, arătând şi cele mai
multe asemănări, în motive şi în intrigi, cu basmele fantastice
româneşti. ‘Legarea leului’ din colindele româneşti nu poate
avea decât raporturi indirecte cu ‘legarea monstrului’ din
viziuni mitologice şi/sau teologice, precum majoritatea celor
la care se referea Dr. Mircea Eliade; legăturile mai directe ale
motivului ‘legării’ sunt cu tradiţii populare ce reflectă un
persistent ‘comportament spiritual de structură arhaică’, la
care se referea dânsul în volumul despre făurari şi alchimişti.
Sunt de găsit semnificative referiri la ‘împărăţie’ (în
conformitate cu o solidă tradiţie populară românească), la o
fată de împărat prezentată ca supremă răsplată pentru viteazul
june, precum şi la prinderea leului ca suprem test de vitejie.
Leii grăitori (incluzându-l şi pe leul zburător) nu au
corespondenţi în basmele româneşti, ei supravieţuind doar în
domeniul folclorului ritual. Academicianul George Călinescu
a scris că există şi cazuri deosebite de basme, în care un leu
recunoscător i-a dat viteazului un frâu magic (în legătură cu
care ne putem gândi şi la leul hitit ‘înfrânat’) sau un tânăr de
neam ales, căruia propriul tată îi luase vederea şi aruncat
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
pradă leilor, aceia în loc să-l devoreze i-au dat puterea să
înţeleagă graiul păsărilor ori într-un basm ardelean, lei cu
părul de aur şi cu ghiare uriaşe străjuiau palatul unei zâne.
Leul ‘câine rău’ joacă un rol asemănător celui al zmeului, ca
adversar al lui Făt-Frumos din basmele româneşti. Oricât de
obscure şi greu analizabile ar fi mecanismele de transmitere a
folclorului ritual, nu am nici o îndoială că sorgintea
colindelor româneşti ale leului este pre-romană / pre-creştină
şi de asemenea, că acea sorginte are de-a face cu tradiţii
tracice (şi chiar pre-tracice). Desfăşurarea narativă a celor
mai numeroase colinde sugerează că o supremă probă de
vitejie era învingerea şi supunerea leului, nu uciderea lui. O
asemenea tradiţie poate să fi avut desigur origini pre-tracice,
aşa cum ar indica faptul că printre ‘preceptele mito-rituale’
ale hitiţilor exista şi unul referitor la ‘pusul frâului pe leu’. În
Tracia şi Macedonia s-au găsit multe reprezentări la care pot
fi trimise colindele româneşti ale leului. Pe când uciderea
leului se înfăţişează ca un motiv primordial în culturile
Orientului (vezi mai ales Elamul), ca şi în reprezentări ale
antichităţii egeene, înfrânarea leului apare ca dezvoltare
ulterioară, la hitiţii anatolieni şi la traci, dar şi ca remarcabilă
prelungire în folclorul românesc. În mod surprinzător,
motivul românesc al cetluirii leului nu pare să aibă
corespondenţe în folclorul sud-est european dar corespunde,
chiar în detaliu, unor reprezentări din zone îndepărtate, în
spaţiu şi timp. Nu voi insista asupra faptului că punctele de
rezistenţă ale dacilor se aflau în chiar leagănul celor mai
reprezentative colinde ale leului păstrate la români. Punerea
frâului era un simbol al victoriei, al dominării adversarului.
Acest înţeles vine probabil chiar de la conotaţia culturală a
acţiunii respective, pentru că prin ea ‘elementul sălbatic’ era
forţat să facă acţiuni de cultură, ‘elementul natural’ fiind
astfel mânat în sfera culturalului. În termeni mai simpli: leul
învins din colindele româneşti este forţat să părăsească
sălbăticia muntelui şi să-l urmeze pe june ‘în ţară’ şi pe ‘uliţa
grecilor’. Reprezentările de lei din toreutica tracică şi
colindele leului care încă se cântă în România sunt, în opinia
mea, manifestări genetic legate între ele, reflectând 2 stadii
diferite ale unui complex particular de cultură tradiţională. În
plan general, aspectele sud-est europene ale simbolisticii
leonine nu ar trebui analizate în izolare, ci doar în legătură cu
aşa-numitele ‘elemente orientalizante’ (a se observa că şi
Siberia e ‘orientală’ faţă de Europa), care - în ere şi din surse
diverse - au ajuns să devină parte din tradiţia europeană. În
privinţa respectivă, cred că ar fi greşit să considerăm că leii
au ajuns să-i intereseze pe traci doar după ce toreutica
perşilor a devenit cunoscută şi a fost imitată în Tracia. Ar fi
de asemenea greşit să se considere că Orientul a început să
influenţeze sud-estul Europei (şi - de acolo - întregul
continent) doar începând cu era în care lei, grifoni şi tauri
ornamentali au început să vină spre Europa dinspre Siria
nordică, ca şi dinspre alte provincii metalurgice ale
Orientului. Anumite date şi fapte, precum menţionatele
corespondenţe dintre reprezentările de lei din Elamul pre-
persan şi cele din sud-estul european al epocii bronzului, ne
trimit în preistorie. În România de azi, lei sunt de găsit doar
în ţarcurile din grădinile zoologice, nu şi în munţi. Dar
colindele româneşti ale leului (înregistrate recent, însă
arătând motive concepute în vremuri demult apuse) sunt încă
vii şi ritual funcţionale, ele prezentându-se specialistului ca
manifestări ale unei legături fundamentale între Semiluna
Fertilă (ca sursă ancestrală de lei simbolici) şi zone europene
379
precum cea sud-est europeană. (Ceea ce tocmai am menţionat
reprezintă repere nu doar geografice, ci şi cronologice). Un
fapt remarcabil este că, spre deosebirile de figurile mute din
toreutica tracică, leii din colindele româneşti au o voce a lor,
chiar dacă limba în care s-a exprimat respectiva voce trebuie
să se fi schimbat de mai multe ori din preistorie până în
vremurile în care, într-o zonă extinsă din sud-estul Europei, a
început să se vorbească româneşte. Colindele în discuţie nu
au nevoie de prea multă interpretare, căci ele spun textual
destul de mult despre ele însele. Şi mult din ce ne spun ele
coincide cu ceea ce vedem pe sigilii din Elam şi pe obiecte
tracice din metal preţios. Arhaicul simbolism leonin
detectabil atât în toreutica Traciei, cât şi în colindele
româneşti ale leului reflectă surse primordiale. O asemenea
idee ar fi sprijinită şi de faptul că triunghiul format de
Mesopotamia, Egipt şi Europa sud-estică, adică vasta arie în
care s-a manifestat plenar simbolismul în discuţie - cu
suprapuneri şi întrepătrunderi succesive - coincide de fapt cu
aria în care s-au înregistrat, în diverse idiomuri (mai vechi şi
mai noi), termeni din familia lingvistică pentru ‘leu’. În
asemenea condiţii, voi trage concluzia că leii din toreutica
tracică şi cei din colindele româneşti reprezintă ipostaze sud-
est europene (interconectate) ale unui fenomen mai extins, cu
rădăcini care coboară până la începuturile expansiunii demice
şi culturale ale Semilunii Fertile din neolitic (fenomen
declanşat în mare măsură de revărsarea care a transformat
Lacul Euxin de apă dulce într-o mare de apă sărată / actuala
Mare Neagră)”.
SemiLuna Fertilă
Aşadar, în spaţiul Român înfruntările leilor -
începând cu uciderea celor din peşterile Epocii Pietrei / specia
“Panthera leo spelaea”, care intrau în peşteri ca să vâneze
urşii şi terminând cu legarea celor care au dispărut în
Antichitate / specia “Panthera leo persica” - s-au păstrat
puternic atât arheologic, cât şi în folclor, ca mărturii ale
realităţilor marelui trecut Românesc, leoaicele simbolic
devenind însoţitoarele (animalele de companie preferate) ale
Marii Mame Ghirghe; în stră-Română, pentru leu dar şi
pentru alte feline existente în Carpaţi se utiliza genericul
“cotoi”, termen înrădăcinat în pre Indo-Europeanul “kat”
pentru “pui de animal” şi respectiv în energia Ka a sufletului
Marii Mame a Pământului. Felinele - ca leoaicele dar şi
pisicile sălbatice care au fost domesticite, etc. - erau apreciate
deopotrivă religios şi practic, ele (fiind carnivore) hrănindu-
se îndeosebi cu rozătoare, în acel fel protejând atât casa
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

construită din lemne cu argilă cât şi depozitele de cereale /

hrană ale oamenilor; ezoteric însă, eliberarea de sub apăsarea
terestră se exprima prin imaginea vulturului devorând leoaica.
În 2017, cercetătoarea Luana Mateescu a scris despre
“Misterioasa Colindă a Leului din tradiția românească”: “Pe
teritoriul actualei Românii au trăit animale pe care le-am
putea considera exotice: bizoni, leoparzi, lei, hiene, ș.a. Clima
de tip mediteranean a fost prezentă și aici în perioada 6500-
3500 î.C., ceea ce a permis existența unor animale pe care azi
le mai întâlnim doar în ‘Țările Calde’, așa cum în timpul
ultimei glaciațiuni, mamuții și renii erau, la rândul lor, o
prezență firească. În acest context, Colinda Leului din tradiția
populară românească, în al cărei conținut se vorbește despre
vânarea unui leu, colindă răspândită în nenumărate variante,
pe aproape tot teritoriul țării, ne poate arăta o continuitate de
mai multe milenii. Dovezile arheologice (rămășițele osoase)
indică existența leului pe teritoriul României până acum 5500
de ani, când clima era mediteraneană, prezența leului fiind
semnalată pe o arie mai largă, în care intră zona cuprinsă între
pusta maghiară și câmpia rusă. De altfel, reprezentări de
feline găsim pe vasele cucuteniene adeseori, încă o dovadă
materială care susține acest lucru. Peste toate, epoca fierului,
o epocă în care legăturile comerciale ale geto-dacilor se
întindeau până departe (nu mai vorbim de perioada stăpânirii
romane din Dacia când luptele cu gladiatori din arenă
presupuneau și confruntarea cu leii), a permis aducerea unor
animale exotice și aici - în captivitate - inclusiv lei. În acest
context, Colinda Leului ne poate vorbi despre elemente ale
unei memorii ancestrale, asupra cărora specialiștii ar trebui să
se aplece cu mult mai multă grijă decât au făcut-o până
acum”.

Apollo cu lupii Stindardul Get

380
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Lupoaica în capitala Banatului
Pentru Gherga, leoaica Sudică şi lupoaica Nordică
au avut semnificaţii totemice asemănătoare - ca Geto-Dacii,
care aveau leii pe stema Daciei și lupii pe steagul dragonic al
Daciei - redate şi prin înţelesul lupesc al cuvântului Iranian
Verka, Rusesc Volga, Românesc Vâlcea, etc. (Iran se
învecinează la E cu Ariana / azi Afgani-stan - având Munţii
Gherghi - şi la V cu Turcia / Anatolia); creşterea câinilor de
vânătoare de către Gherganii Pontici (cum au fost de pildă cei
381
notaţi “Iyrcae” / “Iurca” de către istoricul Anatolian Herodot
Karka / vecini cu TisaGeţii) a condus la extrapolarea
considerării lor și drept “Oamenii lupilor”. Iniţierile militare
ale Indo-Europenilor erau sub semnul lupului / sacrul lor
animal - mamiferul cel mai cald dintre toate, având
temperatura proprie cea mai ridicată, prădător al cărui
comportament era considerat exemplar, primul animal
domesticit în istoria omenirii fiind câinele, prin îmblânzirea
de către “Eschi-moşi” / Eschimoşi a lupilor - simbolul
emblematic al unora din Epoca Fierului şi Antichitate (aşa
cum a fost leoaica) fiind lupoaica, inclusiv la Geto-Daci şi la
Etrusci, apoi la Romani; e de observat ceva important: în
Epoca Pietrei, primul animal domesticit - dintre multele
reuşite ulterior - a fost căţeaua (din lupoaică), însă apoi, din
Epoca Bronzului încoace, oamenii n-au mai domesticit nici
un fel de vieţuitoare. În 1939, Dr. Augustin Scriban a scris
despre “puițe” în “Dicționaru Limbei Românești” că erau
“câni sau lupi în periodu împărecherii” iar “Dicționarul de
arhaisme și regionalisme” din 2002 de Dr. Gheorghe
Constantinescu-Dobridor şi Dr. Gheorghe Bulgăr a indicat
despre “puiță” ca însemnând nu numai “cățea sau lupoaică în
perioada împerecherii”, ci și “femeie stricată / depravată” (e
interesant că simbolic lupoaica Romană mereu a fost
reprezentată cu botul întors spre gemeni dar real lupii nu își
pot întoarce capul). Gherga în EurAsia a fost sub semnul
lupesc exact în zonele şi perioadele sale de răspândire (în
“Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a
scris: “Prestigiul mistic al vânătorului exemplar - carnasierul
- juca un rol considerabil; numeroase triburi altaice
revendicau ca strămoş al lor un lup supranatural”). Valorile
însă erau relative, în funcție de perioadă sau de locație,
inclusiv lingvistic putându-se remarca că un sinonim la
Români pentru “lupoaie” a fost “tărtăcuță” (consemnat de
“Dicționarul sinonimelor” din 2002), în vechea Greacă se
folosea “phouai” pentru “vulpe” - “vara” lupoaicei - cu
accentul ca la “puică” / “muică”, etc.; în Latină se folosea
“pulleus” pentru “puică” / “curcă”. Aflată în N Iranului,
Ghergania de la Marea Caspică - Mare numită de geograful și
istoricul Carian Hecateu / Hecataios din Milet în secolul VI
î.C. ca Ghirkană - era ştiută ca “Ţara Lupilor” Girkanos /
Verkania, de acolo fiind introdusă printre Grecii vechi
sacrificarea lupilor pentru Apollo Gergithios, numele
“Apollo” / “A-Pollo” provenind din Indianul “Gopal” / “Go-
Pal” pentru “Văcar” (iar Romanul Vergiliu a indicat că
însoţitorii Troianului Enei / Enea în Peninsula Italică au
provenit şi din Ghergania); denumirea “Caspică” a venit de la
“Cuşii sacrei Ga”, călăreţi ai Pământului, care au dominat mai
mult decât Gherganii propriu-ziși respectiva Mare (unde
populația Cuş = “Cas”, sacră = “pi”, Pământul Ga = “Ca”):
din Biblie se ştie despre primul născut al lui Ham - fiu al lui
Noe - că a fost Cuş, unchi al Sfântului Gherghe / Gherghe-seu
(înspre răsărit, Cușii au ajuns până în Munții Himalaia /
“Hima-laia”, literalmente Sanscrit însemnând “casa Hamită”,
acolo “ham” fiind “nea”, ceea ce echivala Hamiții și cu
familiarizații Hiperborei ai zăpezilor). Conform istoricului
Anatolian Herodot 4:27, “spous” în Graiul Scit = “ochi”, ceea
ce însemna că pentru ei Caspica / “Ca-spus” era “Ochiul
Pământului”; iar la 2 secole după ce în V Caspic Amazoana
regină Tomi a Masa-Geților, sub semn lupesc, l-a învins pe
primul împărat al Perșilor, regele Albaniei Caucaziene -
anume al Țării Ghergarilor / partenerii Amazoanelor din
Caucaz - prin dulăii dăruiți împăratului Alexandru “cel Mare”
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
a dovedit că Ghergarii aveau cei mai mari câini din Vechea
Lume: așa cum urmașii Gherga există azi în zona Carpată -
din V Pontic - și uriașul soi al câinilor Caucazieni există azi,
în E Pontic. În S Pontic, Kheti / Khatti sau Hatti / Hitiții -
emancipați în Epoca Bronzului - erau rudele apusene ale
răsăritenilor Kuși (Kassiți / Casiți); e interesant despre China
Medievală - așa cum a scris și spătarul Român Nicolae
Milescu - că era știută ca “Țara Chitailor”. Mezinul Ham al
patriarhului Noe l-a avut ca prim născut pe Cuș iar ca mezin
pe Canaan / tatăl Sfântului Gherghe: Kassiții / Cușii din
Mesopotamia și Khatti / Khetii din Anatolia erau rudele
Ghergheseilor din Galileea (descendenții Sfântului Gherghe).
Legăturile dintre Kassiții Mesopotamiei și Khattii Anatoliei
au apărut astfel multiplu confirmate: religios, onomastic, prin
vecinătatea lor, prin contemporaneitatea lor, etc.
Este curios - corespunzător cu “Dicționar universal
al limbei Române” de lingvistul Lazăr Șăineanu 1859-1934 /
asistentul academicianului Petriceicu Hașdeu - că pentru
“balaur” a existat și înțelesul (înregistrat de autor în Bănie):
“un fel de cerc de scânduri care încinge luntrea pe marginea
gurii”. Cercetătoarea Română Olimpia Cotan-Prună a studiat
“Stindardul geto-dacilor, invocator cultic de sacre energii
cosmice” în 2011: “Balaurul Zburător al geto-dacilor era
cilindric şi fusiform, unduind numai în mişcare în zbor, pe căi
atmosferice. Era vizibil, sonor şi util pentru orientarea
luptătorilor numai în mişcare, în aer. Avea gura mai largă
decât trupul precum reptilele, care pe stindard reducea la
minimum rezistenţa în contact cu aerul, fiind uşor de purtat la
înălţime. Producea sunete vibratorii ce se amplificau în
iureşul bătăliei. Stindardul dacic a fost un cilindru fusiform
din materiale elastice şi uşoare ca să se poată face ghem. Pe
corpul său tridimensional erau solzi şi nici vorbă de blană (ca
a lupului). În vechime, corpul stindardului dacic numit
‘Draco’ era din foi subţiri de ţesături, împletituri din plante
apoi din fire şi mai târziu din bronz, ori din argint, prin care
se amplificau vibraţiile aerului, din care s-a născut prima
trompetă de luptă a omenirii, ce era purtată uşor de
către draconar, care era subordonat lui ‘Sabelio’,
comandantul armatei. Pe Columna Dacilor de la Roma, iniţial
colorată, stindardul avea partea din faţă - indicată de gura larg
382
deschisă - de culoare roşie. Raymond Drache a arătat că un
vehicul cosmic din vechime avea numai gură, nu şi cap,
întocmai cu stindardul geto-dac. Toată omenirea ştie că la
intrarea în atmosferă, prin frecarea cu aerul, vehiculele
cosmice se acoperă cu flăcări. Meteoriţii se transformă în
bulgări înflăcăraţi iar cometele se topesc provocând ploi
precum cele de la Potopul lui Noe. Cerul ce se reflectă în
apele pământului are culoare albastră, aşa cum Pământul
văzut din Cosmos e Planeta albastră. Partea din mijloc
era galbenă, luminată de soare iar partea terminală
era albastră ca cerul, indicând originea energiilor cosmice, ce
se împletesc cu cele telurice. Moştenirea coloristică a
tricolorului românilor este astfel sacră. Marius Bizerea a scris
că în ‘Novela’ XI dată de împăratul Iustinian la 14 IV 553 au
fost precizate culorile de pe stema Mitropoliei ‘Justiniana
Prima’, descriind practic culorile ce se regăseau în drapelele
Ardealului / albastru, al Valahiei / galben, al Moldovei /
purpuriu”. “Draco” - stindardul Geţilor / Dacilor - era un
dragon / drac cu gura deschisă, fixat cu gâtul într-o prăjină,
având capul tare iar coada din stofă. Printr-un ingenios sistem
interior, stindardul făcea să se audă, sub acţiunea curenţilor
de aer, un şuierat puternic ce avea ca efect îmbărbătarea
oştenilor proprii şi panicarea inamicilor, inducând o stare de
nervozitate celor care nu-l mai auziseră. Întreaga simbolistică
ce orbita în jurul lupului a întruchipat fidel o străveche
conştiinţă de neam renumit şi războinic, înmănunchind însăşi
obârşia totemică, steagul fiind la fel de vechi ca neamul
(dragonul era sinteza dintre lup şi şarpe, având ca atribute
orgoliul şi forţa, impunând teamă şi respect): de altfel, în
drapelul unei naţiuni flutura sufletul colectiv al neamului. La
fel ca Soarele care primăvara își împlânta sulița în dragonul /
balaurul iernii, așa cum păgânii îl aveau pe Zeul Apollo
Gergithios omorându-l pe Python - fiul mâlului / tatăl
balaurei Drakaina - creștinii îl au pe Sf. Gheorghe omorându-
l pe Balaur (Dragonul Python și Balaurul Typhon - tatăl lui
Gorgon - au fost prezentați similar de către cele mai vechi
relatări, după cum a studiat “Zeii Grecilor” antropologul
Kerenyi Carl din Timișoara / “capitala” Banatului). În Vechea
Lume, “Zeul Zeilor” = Zeus Gargaros era Pontic / respectat
de riveranii Mării Negre, la vechii Greci - păgâni / anteriori
creștinilor - Ζεὺς Γεωργός = Zeus Gheorgos patrona
agricultura, îndeosebi culturile și recoltele, ceea ce pe atunci
constituiau avuția existenței, esențială supraviețuirii, stră-
Românii dinaintea creștinismului aveau primăvara
sărbătoarea SânGeorz, ș.a.; Dr. Traian Stoianovici - născut în
Macedonia Nordică, profesor universitar de istorie la
Universitatea de Stat din New Jersey / SUA - în cartea
“Lumile Balcanice” din 1994 l-a prezentat pe “Verdele
Gheorghe” ca patronând codrii și lupii în vremurile păgâne
(anterioare creștinismului, cu sărbătoarea la debutul
calendarului de vară, în 23 IV). De altfel, etnologul Romulus
Antonescu în “Dicționarul de simboluri și credințe
tradiționale românești” din 2009 a scris că despre Sfântul
Gheorghe “credința generală în România este că el e capul
primăverii și ca atare înverzitorul întregii naturi; Sân-Giorgiu
nu este doar înverzitorul naturii, ci și stârpitorul balaurilor,
adică al acelor ființe prin care sunt personificate iazurile,
mlaștinile, mocirlele și orice altă umezeală stătută”. Filozoful
Român Vasile Lovinescu - în “Interpretarea ezoterică a unor
basme românești” - a notat: “Gheorghe și Balaurul -
antagoniști în ochii celor ce privesc din afară - sunt în
realitate complementari”. Eroul și Dragonul se completau
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

reciproc, fiind cele 2 fețe opuse ale timpurilor în care se popoarele unde agricultura s-a practicat din timpuri
înrădăcinau - de tipul sedentar sau nomad ori agricultor sau străvechi): ‘plug’ (română), ‘ligou’ = brazdă (chineză),
culegător - reprezentarea duală provenind din Marea Stepă ‘peleh’ = agricultor (ebraică), ‘falah’ = agricultor / singurul
EurAsiatică, însemnând trecerea de la starea nomadului termen din limba arabă care desemnează această ocupație,
culegător la cea a sedentarului agricultor, apariția reptiliană (a ‘valah’ = nume dat românului - agricultor dintotdeauna - de
șarpelui / balaurului) simbolizând trecutul, accentul fiind pe către străini, ‘phalah’ = brăzdar de plug (sanscrită), ‘pelasg’ =
prezentul Sfântului Cavaler individualizat față de devălmășia poporul autohton găsit de greci în teritoriile de la care au
EurAsiei; păgânul Cavaler Anatolian, Trac sau Dunărean, deprins plugăritul și meșteșugurile”.
străpungea cu lancea vânatul (ca de pildă căprioara, mistrețul,
iepurele, etc.) iar ulteriorul creștin Cavaler Gheorghe
străpungea cu lancea reptila (șarpele, crocodilul, dragonul,
etc.): iconografia sa era aceeași, deoarece mesajul său era
același, forța fiindu-i extraordinară, străbătând mileniile iar
denumirea i s-a regăsit și prin invocarea strălucitului = “stră-
lucitorului” Pel / Paal, adică Bel / Baal, Zeul Fecundității și
Fertilității (numit astfel în V Asiei, orientalii folosind “B” din
cauza dificultății pronunțării “P” la ei, de exemplu Obelisc /
“O-Belisc” - conform și Dr. Cathy Burns în 1998 - fiind
termen falic, provenind de la penisul lui Baal, Zeu care însuși
în apusul Vechii Lumi popular era știut cu “P”). Se poate
observa că pentru “Penis” (la Români - ca și la stră-Români -
popular fiind “Pula”) vechii Greci foloseau “Phallos”, termen
care fără sufixul tipic “-os” era “Phall”: acela era pronunțat
de vecinii răsăriteni ca “Baal” (cu referință față de Felahii
Africii, Baalahii Asiei ori Valahii Europei); de fapt, Baal /
Bel - sau Vaal / Vel, respectiv Paal / Pel - exprima potența
pământeană “Pela-sgă”, în antiteză / concurență cu cel
denumit “Balaur”, având potența cerească de tip “Pala-ur”
(ambele forme - anume “Pela” din Pelasg sau “Pala” din
Balaur nu erau decât exprimările “Pula”, foarte po-pulare la
stră-Români, cu ecoul “Pula” până în prezent / Balaur
rezonând cu “Pala-aur” = “Pula de aur”). Spre sfârșitul
existenței lor, tot mai puținii Neandertali au fost sexual cei
mai privilegiați, căci oricare femeie - Neandertal, Cro
Magnon, Homo Sapiens - putea prinde rod cu ei, pe când
bărbații Homo Sapiens nu puteau lăsa gravide decât muierile
Homo Sapiens; e posibil că o cauză a extincției bărbaților
Neandertali să fi fost gelozia bărbaților Homo Sapiens. Din
vremuri îndepărtate au rămas în memoria colectivă zmeii -
balaurii / dragonii - care răpeau frumoasele oamenilor pentru
a se împerechea cu ele și luptele bărbaților Homo Sapiens cu
ei (oamenii unindu-se la bătaie ca haita lupilor feroci,
cuvântul Indo-European pentru “lupi” fiind “gorga”):
înzestrații Uriași ai timpurilor trecute (Neandertal și Cro
Magnon) puteau procrea atât cu muierile lor, cât și cu femeile Vechii Greci numeau agricultorul cu termenul
oamenilor; ADN-ul lor (ultimii Uriași - anume, Cro Magnon - generic Gheorgos iar așa ceva e semnificativ, fiindcă indică
nominal cine era, folosirea ajungând nume propriu (cu forma
s-au stins în urmă cu 10 milenii) încă se găsește - în cuantum
de câteva procente - la Homo Sapiens: e vorba de rădăcina anterioară atestată Gherga); se poate observa după plecarea
“Tătânilor” / Titanilor Neandertali, care au fost tații din Rai că primul fiu al primului om a fost sedentarul Cain,
puternicilor / Giganților Cro Magnon (existența acelor Uriași care era agricultor (nu vânător, nu păstor, nu pescar): tatăl său
rămânând în legendele Homo Sapiens din “Era de Aur”). Adam - creat de Domnul ceresc cu țărâna din pământ - a fost
Preotul Emanoil Ganciu a scris în “Revista de Lingvistică și progenitorul omenirii iar Cain ca primul său născut s-a
Cultură Românească” nr. 1 / 2014 că “La început a fost preocupat natural de fertilitate (atât apariția lui Adam - prin
Cuvântul”: “Deoarece într-o lucrare de cercetare se cere să ai contribuția Cerului și Pământului - a fost în stil “Ghergos” /
o metodă de lucru, noi mărturisim că mergem pe calea “Gher-Ga”, cât și existența apoi a fiului Cain ca agricultor a
primirii ca adevărate, neapărat fiecare la măsura sa, și a fost în stil “Gheorgos” / Gherga). În Rai, îngerul “rău” - sub
cuvântului revelat de Dumnezeu și a oricărei descoperiri formă de șarpe = balaur / dragon - i-a determinat pe Adam și
științifice care nu intră în contradicție cu adevărul Eva să guste din cunoaștere; conform unui manuscris de la
dumnezeiesc. Dăm un exemplu de încercare de îmbinare a Marea Moartă - găsit în grota Qumran 4 - acela se numea
celor 2 metode de cercetare / căutare a adevărului - cea “Gadri-el” / Gadriel, considerat de Iezechiel 28:12 / Vechiul
științifică și cea prin credință - despre cât de vechi e cuvântul Testament “cununa frumuseții” printre îngeri iar
‘plug’ (termenii apropiați ca sens fiind asemănători la corespunzător “Talmudului”, inițial scris în Aramaică, cu el
s-a însoțit Lilu / Lilith (prima femeie cunoscută de Adam), cu
383
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

care însă ea s-a dovedit incompatibilă: științific s-a atestat că urmă cu 2 milenii a fost una dintre cele mai recente apariții
Adam / strămoșul Homo Sapiens a fost incompatibil genetic Cerești semnificative pe Pământ, o alta contând fiind cea a
cu femeia mai veche (Cro Magnon / Neandertal), fiind îngerului Gabriel / Gavriil, care l-a inspirat în secolul VII cu
compatibil genetic - iar ca atare nu doar fecund, ci și fertil - Coranul pe profetul Mahomed, întemeietorul religiei
numai cu femeia Homo Sapiens / cu Eva / “E-Va” = “Viața”. monoteistă islamică, din tribul Ghirș / Quraiș, descendent al
Pe atunci - în timpurile îndepărtate ale începutului omenirii Sf. Ilie din Regatul Gheșur / Galileea).
așa cum e știută azi - corespunzător surselor religioase existau
ca făpturi cerești atât îngerul “bun” Gavriil / “Gavri-il”, cât și
îngerii Gregori (aceia compatibili genetic cu femeile Homo
Sapiens, care - în urma dragostei lor - au născut Uriașii viteji
din vechime). Atributul reptilian - satanic / diavolesc - al
îngerului “rău” Gadriel (ca șarpe / dragon) l-a egalat cu
legendarul zmeu, din categoria echivalentă Cro Magnon /
Neandertal; la așa ceva s-a adăugat compatibilitatea sa cu
nocturna Lilu / Lilith numită de vechii Greci ca Gello /
Karkhous - care a fost incompatibilă cu Adam, primul om,
deci și ea fiind din categoria echivalentă Cro Magnon /
Neandertal - și în plus fiind argumentul că au rămas în Rai
(iar nu în “Lumea Asta”, ca ulterioara pereche primordială a
oamenilor Homo Sapiens, Adam și Eva). Demonica pereche
anterioară formată din Gadriel și Lilith - pe scurt, Gadri și
Gello - aparținea lumii precedente celei inaugurate de
perechea umană Adam și Eva (Lilu / Lilith a fost “năluca
nopții” / ființă monstruoasă, mereu geloasă pe pruncii
oamenilor, pe care ea nu i-a putut naște); pe lângă ei, bunul
arhanghel Gavriil = căpetenie îngerească și îngerii Gregori au
fost alte ființe din Rai care au avut mari ecouri printre
oameni. Nemuritorul înger Gavriil s-a evidențiat prin vestirea
mesajelor importante din Cer pe Pământ (pre-diluviene și
post-diluviene) iar îngerii Gregori au fost din a treia stare,
adică îngeri nici din partea bună, nici din partea rea, ci din
partea neutră: progeniturile lor probabil au fost Uriașii /
Giganții Cro Magnon (corciturile dintre bărbații Neandertal și
femeile Homo Sapiens, căci invers - între femeile Neandertal
și bărbații Homo Sapiens - a fost demonstrată științific
incompatibilitatea genetică), despre care a scris Biblia în
Vechiul Testament la începutul capitolului 6 din “Facerea” /
“Geneza”. Iată așadar numele Gherga implicat în cele 3 zări
masculine din timpurile pre-diluviene ale omenirii (chiar mai
vechi de 10 milenii), sub forma de:
 înger rău Gadriel / “Gadri-el” (având Aspectul penat în reprezentările vechi orientale reda
echivalentul uman Neandertal) dimensiunile lor îngerești. După cum reiese lingvistic și
 îngeri neutri Gregori / Grigori (având conjunctural, realitatea de la începutul omenirii - adică pre-
echivalentul uman Cro Magnon) diluvian / dinaintea Potopului - a fost că Gherga a promovat
 înger bun Gavriil / “Gavri-il” (având Cultul Falic, ceea ce s-a regăsit deopotrivă atât pe linie
echivalentul uman Homo Sapiens) umană, cât și pe linie îngerească (a ginerilor lui Adam /
Atât la bunul înger Gavriil / Gabriel (șeful “cheru- cumnații lui Cain): îngerii Gregori - făpturi divine, de
vimilor”), cât și la bunii Magi Ghebri - având practic aceeași asemenea creați de către Dumnezeu - ieșiți și ei din Rai (la fel
onomastică - se poate observa că Aramaic numele a căpătat ca perechea primordială formată din Adam și Eva, creați de
înțelesul puterii, cine-l purta fiind literalmente considerat Dumnezeu), din primul moment și-au manifestat apetitul
“puternic” (termenul “Gavr” / “Gabr” la Perși însemnând sexual, așa după cum a consemnat atât Biblia, cât și “Cartea
“om” dar și “Mag”); în urmă cu circa 10 milenii, adică în lui Enoh”, pentru împerecherea cu frumoasele pământului, fie
mileniul VIII î.C. - spre sfârșitul Epocii Pietrei - cei mai că acele femei erau Homo Sapiens ori Cro Magnon /
puternici oameni din Vechea Lume erau nobilii bărbați Neandertal; Uriașii pre-diluvieni - născuți de femeile
Gherghi, regăsiți în fruntea celui mai puternic Imperiu de pământului ca roadele iubirii lor de către “Fiii Domnului” - n-
atunci (cel Atlant): mai târziu, imediat după Potopul Pontic ce au mai fost după Potop (așa după cum a consemnat Vechiul
a distrus Atlantida, în mileniul VII î.C., profetul Gargo-șt / Testament în “Facerea” = “prima carte a lui Moise / Moșe”,
Zoroastru, întemeietorul religiei monoteistă zoroastră, a fost întemeietorul religiei monoteistă mozaică), în ei putându-se
Mag iar după câteva milenii, Gherghe-seii / Ghirga-șiții - recunoaște Titanii Neandertal și prin interschimbul “T”/“G”,
vorbind Aramaica dar și Greaca - încă au dominat Galileea “Titanții” / Giganții Cro Magnon, respectiv legendarii zmei
(fiind menționați inclusiv de Biblie, până în timpul lui Iisus, zămisliți de Zei și zâne. Ținând cont de studiile genetice de la
întemeietorul religiei monoteistă creștină, a cărui existență în începutul mileniului III (că Uriașele - fie ele Cro Magnon sau
384
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Neandertal - din cauza incompatibilității cu oamenii Homo
Sapiens nu puteau fi lăsate gravide decât de către semenii lor
Cro Magnon sau Neandertal), rezultă vechimea Gherga;
numele perpetuat de Gregori - pentru Veghetori, adică pentru
cei lucizi - era foarte vechi: cei divinizați ca îngeri / demoni
au fost (pe lângă că erau născuți de către femeile Homo
Sapiens) și din categoria directă Uriașă, adică născuți de
Gigante și Titane, anume de către femei Cro Magnon,
respectiv Neandertal. Numele Gherga - purtat acum desigur
numai în cadrul Homo Sapiens - a fost nu doar pre-diluvian
(adică anterior Potopului), ci a fost și nume pre-uman (adică
purtat inclusiv de ființele anterioare Potopului - în paralel cu
care au fost oamenii Homo Sapiens - anume Gherga era nume
purtat de către unii Uriași Cro Magnon și Neandertal); în
general, pe atunci - în timpii de demult - eroii se măsurau în
vitejii și erau mândri purtători de “paloș” (denumire falică
sugestivă, înțeleasă foarte bine de către Români), tipic fiind
mari luptători; Gherghii Homo Sapiens s-au evidențiat în
comparație cu Gherghii Cro Magnon și Neandertal prin faptul
că femeile lor - generic știute de stră-Români ca “Ilene
Cosânzene” - erau mereu fertile, pentru așa ceva “Feții-
Frumoși” apărându-le (de au rămas legendare luptele lor cu
disperații zmei). Academicianul Român Vasile Pârvan, în
“Getica” scrisă la 1926, indica provenienţa stindardului
balauresc - etimologic, cuvântul balaur fiind Armân /
Aromân, provenind din aceeaşi rădăcină Indo-Europeană
“bâlc” ca lupul - ştiut ca zmeu în Mesopotamia secolului XII
î.C., Geţii ulterior utilizându-l identic, ca simbol devenit al
Cavalerilor Dunăreni / Danubieni care au biruit monstrul,
purtându-l în triumf înfipt în suliţă pentru înspăimântarea
vrăjmaşilor (Geţii vedeau în eroul-cavaler pe “Zeul cel Mare”
= “Moşul Pământului” Gebeleizis / Belei-zis, adică Bel-zeul
sau Zalmoxis / “Zal-moxe”, respectiv Zeul-moş / Zeul-vechi
şi-l numeau - de pildă în Dobrogea secolului V î.C., unde
interferau cu coloniştii Cariani din Histria - ca Derzis /
Gherghis, reprezentat călare, asimilat cu Cavalerul Trac,
sărbătorindu-l ca pe Ghergarul Dionis / Zagreu; după Dr.
Sorin Paliga - lingvist la Universitatea din Bucureşti -
Românescul “dârz” ar continua forma Tracă corespunzând
Zeului Derzis / Derzelas, patronul sănătăţii, Veghetorul
ogoarelor Gete).
De exemplu, Dr. Ioan Russu în “Obârşia tracică a
românilor şi albanezilor” din 1981 a analizat: “G(h) devine
‘Z’ în substratul balcanic, atât în traco-dacă (Dergh = Derz),
cât şi în iliră (Derghi = Derzinnes)”; analogii similare au fost
şi pentru “G”=“D” (la fel cum Anatolian des “G”=“K”).
385
Aşadar, Cavalerul Gherga - după cum a fost reprezentat
sculptural în piatra Sanctuarului Gherga din Krka / Caria =
Ţara Gherghiţilor venerat acolo ca Zeul Dionis / fiul
Ghergarului Zeus, aşezământul religios Carian / Gherga din
mileniul I î.C. având în dotare şi numeroase rezervoare de
piatră speciale pentru apa sfinţită folosită în lecuiri dar și în
ceremoniile ritualice mai ales pentru spălarea păcatelor - a
fost echivalat de Traci / Geţi ca Zeul Derzis, Româneşte
SânGiorz = Gheorghe; Decebal, ultimul rege = “g/herțeg” al
Geto-Dacilor, aparţinea Dinastiei Ghergane Đerđa / Duras
(notată şi Zuraz/is), cu consoana centrală “R” majorată pentru
sublinierea nobleţei: o scriere deosebită în acele timpuri - cu
consoana centrală “R” majorată pentru sublinierea nobleţii
regale - dar identică atât pe Templul Gherga din Krka / Caria,
cât şi pentru dinastia “g/herțegului” = regelui Decebal din
Dacia (în mileniul precedent regelui = “g/herțegului”
Decebal, la Istru / Dunărea inferioară s-au mutat numeroşi
Kariani / Cariani în coloniile pe care le-au avut în Dobrogea,
regiunea ce a fost leagănul regalităţii Geto-Dacilor din spațiul
Românesc = Carpato-Dunăreano-Pontic). Marelui Zeus Geţii
îi spuneau Blekouros / “Ble-Kouros” iar pe Marea Kybele -
numită de ei Kotys / adică “Energia” = Zeiţa Sexului - o
celebrau pe înălţimile reliefului prin orgii nocturne, faimoase
pentru obscenitatea lor (se pot observa similitudini între
Balcani, Zeul Blekouros, “bâlc” pentru lup - “balc”
însemnând “mulţime puternică” - şi Vlach pentru Vlah / Blah,
“V” şi “B” fiind compatibile lingvistic, de pildă Balcani /
Valcani folosindu-se atât pentru “Peninsula lupilor”, cât şi
pentru “Munţii lupilor”, unde trăiau Vlachi / Valahi, oamenii
de pe Văi care adorau valurile şi venerau totemicii lupi “vâlc”
/ “bâlc”: ca şi pentru grupul lingvistic Gherga, pentru vechea
familie vocală Română / Vlachă ştiută ca a Babei Hârca /
“Gârca” - Hyrka ori Verka - Baba Hârca fiind o persoană
mitologică des prezentată ca dând sfaturi utile flăcăilor
cinstiți, existau mai multe cuvinte diferite ca pronunţii şi
înţelesuri, derivate însă din acelaşi trunchi, prin hârcă / harca
în vechea Română fiind numit şi peştele mare, “harchina”
fiind “bucata mare”, în legătură cu “halca”).
Răspândirea actuală a lupilor în Europa
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Aşadar, la Valahi / Valachi s-au mulat lingvistic atât
“val” pentru valurile ce le respectau religios (de la început,
genericul de Valahi era al celor popular ştiuţi ca “Oamenii
Potopului”), cât şi “vâlc” pentru lup, sub semnul căruia erau
cei de pe maluri; de altfel, istoricul Sas din Evul Mediu
Johannes Troster - însemnând “Ioan Mângâietorul”, poreclit
“Cibinio” - din Ardeleana Cârţa 45,47 lat. N, 24,33 long. E /
judeţul Sibiu (Kerc în Maghiară, Kierz în Săsească), de pe
malul Râului Olt, unde a fost Mănăstirea metoc a abaţiei
Bănăţene de la Igriş / judeţul Timiş, a publicat în 1666 la
Nurnberg 49,27 lat. N, 11,05 long. E / Bavaria lucrarea
“Dacia”, în care a susţinut că “Valah” provenea de la aşezarea
Românilor în vecinătatea valurilor Dunării (în Germană,
“val” devenind “welle”) iar populaţia vecină Germanilor
“Gallen” / de Gali era de la “Wallen”, el arătând şi legătura
dintre Săsescul “Bloch” pentru Valah cu termenul Viking /
Suedez “Bolja” / “Volia” pentru Potop, respectiv talaz: val
mare. De altfel, în Bavaria / Deutschland - unde istoricul
Neamț și-a publicat studiul despre Dacia - este cel mai mare
Lac Alpin din Germania, denumit “Walchen-see”, cu
înțelesul local de “Lacul străinilor” ori “Lacul dinspre
Valahi” (asemănător fiind Latinul “Lacus vallensis”
însemnând “Lacul din Vale”): apropierile dintre Vale, marele
Lac cu valuri și Valahi erau firești la Șvabi / Bavarezi. Tot
istoricul Sas Johannes Troster din secolul XVII a afirmat că
Transilvania - care pe timpul său cuprindea Ardealul și
Banatul - a fost “Canaanul Europei” (adică “Țara Sfântă” a
continentului); privind înțelesul Transilvaniei ca al tărâmului
“dincolo de păduri” s-ar vedea ca zona interioară arcului
Carpatic, în exteriorul arcului Carpatic fiind codrii locuiți de
Valahi / Vlasi, așa cum de pildă în Sudica Muntenie au
existat Codrii Vlăsiei, Vlașca, etc. (până în Valea / Lunca
Dunării) ori în răsărit se marchează existența Codrilor
Moldovei: după cum a observat în 2016 și profesoara Maria
Ciornei, Vlahii au mai fost denumiți de vecini și Placi ori
Palaci (rezonând cu “plăcuți” în “palatele” lor de lemn). Este
interesantă rezonanța pentru dulgher / lemnar / tâmplar
conectată Carpatin, regăsită până la“ carpenter” în Engleza
actuală, vechi Irlandez “carpat”, vechi Francez “carpentier”,
etc.; unii etimologi au întrevăzut nu doar îndeletnicirea tipică
ocupațională a oamenilor din codri, ci și carele / căruțele din
lemn ale Kurganilor (rădăcina proto Indo-Europeană “*kers-”
însemnând “a fugi”): ar fi fost posibilă în Vechea Lume
transmiterea termenului din Carpați (unde Cultura Lemnului a
fost primordială, esențială din timpurile îndepărtate până
recent). Se poate remarca despre unul dintre cele mai
populare nume de familii Varege / Vikinge - cu răspândiri din
Germania și Danemarca până în N Europei / Scandinavia - că
a fost Johansen, adică “Fiul Hanului” (al lui Johan / “Jo-
Han”); respectivul autor Medieval Neamţ - “Ioan
Mângâietorul” / “Cibinio”- a scris: “Valahia de către
Germanii vechi a trebuit să fie denumită de la Gualh sau
Valah ori pentru că Valii sau Galii au locuit pe aceleaşi locuri
(până azi e memorat Galaţ în Valahia pe Dunăre) sau pentru
că Țara era aşezată la Valii de la Dunăre. Germanii din
Transilvania numesc această Țară a Valahilor / Vlohilor, fără
dubiu de la vechiul cuvânt German Volia, aşa cum şi acum pe
Suedeză e denumită inundaţia; de unde şi Velgae / Belgae, a
urmaşilor vechilor Germani şi Gali şi-a primit numele, pentru
că între râuri şi ocean s-au fortificat Volii de Apă: astfel se
numeşte Ţara Vloşilor. În Transilvania, Germanii aveau tot
aşa de mult ca o Ţară a Valşilor, ce este o Ţară a Apelor ori
386
pentru că - aşa cum am spus - inundaţii Gali sau Vali locuiau
pe acelaşi loc (sau pentru că Țara dintre Dunărea Mării Negre
şi Râurile Meotice sunt aşezaţi Volii de Apă): astfel se
numeşte periferia Coroanei în Transilvania pe limba noastră,
ceea ce pare că clarifică termenul Vloh tot aşa de mult ca
Valah, acela fiind Val sau Gal. Ceea ce eu consider ca
adevărata clarificare a denumirii Valah până când cineva mie
ceva temeinic îmi poate prezenta. Căci unii scribi Maghiari
îşi permit să spună că cuvântul Valah îşi are originea în
cuvântul Maghiar Olah (aşa cum ei pe Valahi îi denumesc), o
poezie de râs astfel nici în ‘Historia Temporum’, nici
filologic nu se justifică; căci din cele spuse reiese că numele
Valah este mai vechi decât limba Maghiară însăşi”. (De altfel,
cârmuitorul Valahilor - a celor din Văi, iubind valurile, bun
văzător - avea titlul de “Vodă”, termen folosit de Slavi chiar
pentru “apă”: Slavii i-au imitat copios pe Valahi, așezându-se
ca și ei, lângă valurile apelor de la Vale; inclusiv cercetătorul
Evreu Ferdinand Korn / Friedrich Nork din Cehia a scris în
dicționarul etimologic din 1845 despre legătura acvatico-
onomastică dintre Zeul Wodin / Odin, cârmuitorul Vodă și
termenul uzual pentru apă). În străvechiul spațiu Românesc,
Valahii au fost primii colonizatori ai Văilor: cei care s-au
stabilit pe Văi, de-a lungul apelor (curgând din topirea ultimei
glaciațiuni sau făcând valuri iscate de vânt), celebri plutaşi,
vâslind mai ales pe Râurile din Bazinul Dunării inferioare;
“Oamenii Soarelui” / “Ra-manii” de pe înălțimile cerești
apropiate de Soarele Ra au ajuns “Oamenii Râurilor” / “Râu-
mâni”, lângă valurile de la Vale, adică au devenit Valahi
(mereu știuți ca “Ru-mâni” / “Ro-mâni” = “Oamenii
Raiului”), “părinții” Vechii Europe, care au realizat şi jiduri /
ziduri de pământ - adică valuri de pământ - ca să-şi protejeze
urbele numite “var” în care s-au aşezat, acele realizări
semănând cu valurile apelor pe malurile cărora au trăit primii
dintre ei, străvechii Valahi. (Se prea poate ca asemenea
asocieri multimilenare să clarifice unele viziuni “spălăcite” de
scurgerea timpului, însă la fel de mult pot și “tulbura”
victimele diverselor propagande de moment: așa după cum
Gherga are sorginte multimilenară - Gherga n-a apărut pe
lume de când au început să se fabrice acte de identitate ale
oamenilor - așa și Valahii / Românii n-au fost doar o apariție
Medievală sau Modernă, ci mult mai veche, o minimă
evidență fiind din Antichitate, când Romanii numeau pe cei
care nu erau de-ai lor ca Varvari / Barbari, ei dar şi neamurile
subjugate ori federate / aliate la rândul lor fiind numiți de
aceia în general “Valahi”). “Val” se poate observa că-i
similar cu “Bal” - în vechime, suprapunerea “V”/“B” fiind ca
şi cea “L”/“R” - astfel încât “Ba-Ra” (“Sufletul Soarelui”) să
devină “Va-La” / “Vala”, pentru sufletul Ba / Va reflectat de
la Soarele Ra, prin valurile apelor Zeiţei Rhea; berea - lichid
produs iniţial, din Epoca Pietrei, doar din motiv religios şi
numai de către femei / preotesele Zeiţei Rhea - îşi are
etimologia asemănătoare (Zeiţa Rhea era patroana acvatică,
reprezentanta pământeană a Marii Mame Ga): e de știut că
berea / “verea” chiar de la începuturi era băută - în mod
ritualic - în aglomerările urbane zise “var” (berea / “verea”
fiind băutura populară a orășenilor “veri”). Despre “vals”, așa
cum a scris Dr. August Scriban în 1939 “un frumos dans în 3
timpuri jucat de un cavaler și o damă care se învârtesc în
prejur, se dansa în Provența din Evul Mediu și se numea
‘volta’; la Paris s-a dansat întâia oară la 1178 și i s-a dat mai
în colo un nume german, deși nu e de origine germană”.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
În Bazinul Dunării, atât Geţii / din Estul mai jos, cât
şi Dacii / din Vestul mai înalt - organizaţi patriarhal când au
fost la cea mai mare amploare istorică - prin numele lor
reproduceau încă străvechea onomastică maternă a Marii
Mame Ga / Ki, prin Gheţi ştiindu-se oamenii Pământului Ga /
Gheia iar prin Daki / Daci ştiindu-se oamenii Zeiţei Ki / Ka
(Da / Za fiind atributul divin al lui Ga / Ka); în spaţiul
Român, Gheţii / Geţii şi Dakii / Dacii n-au fost menţionaţi ca
atare - aşa după cum au fost cunoscuţi Antic - decât începând
cu Epoca Fierului (ceea ce însă nu ştirbeşte parcurgerea
multimilenară de către ei a istoriei - ca rudele Pelasgilor
Rumani / “Ru-mani”, adică ai pământenilor de pe Râuri care
iubeau valurile, respectiv Ramani / “Ra-mani”, adică ai celor
care iubeau Soarele Ra / Cerul, existenţi dinaintea Indo-
Europenilor - Daco-Geţii fiind menţionaţi documentar în
cârmuirea celor din spaţiul Român numai în Epoca Fierului şi
Antichitate): în EurAsia, marea familie Geto-Dacă a avut ca
exponenţi marcanţi la graniţa dintre Europa şi Asia în Epoca
Pietrei Ghergarii din Caucaz, în Asia în Epoca Bronzului
Guţii din Mesopotamia şi Jaţii din Bhărat / N Indiei, în
Europa în Epoca Fierului şi Antichitate Geţii şi Dacii în
Bazinul Dunării / inclusiv în Banat, ş.a. (pronunţia corectă
pentru Geţi şi Daci = “Gheti” şi “Dachi”). Ramanii / “Ra-
mânii” (Oamenii Soarelui) şi Râmanii / “Râ-mânii” (Oamenii
Râurilor) din Epoca Pietrei exact în acelaşi spaţiu de la
Dunărea inferioară au fost reconfirmaţi ca Rumâni / Români -
cei vorbind Rumânește / Româneşte, Oamenii Rumâniei /
României - în Epoca Modernă (a folosi Româna ori apelativul
Valah au fost ambele Antice, atât termenul de Valahi, cât şi
expresia “vorbiţi Româneşte?” calificându-se pentru aşa
vechime, aparţinând Antichităţii). Steagul lupesc a fost
preluat şi folosit de Celţi - Keltoi = Ghergoi - spre exemplu
apărând şi în secolul XI când Normanzii au cucerit Anglia, ca
semn Antic de război al Saxonilor / Sacsonilor (denumiţi Saşi
în România). Se poate uşor observa că simbolismul lupesc -
numit “Dragon” şi văzut de unii cercetători ca înrădăcinat în
Vechea Civilizaţie Europeană - s-a propagat în timp dinspre E
spre V, mai întâi în Europa fiind în Peninsulele Anatolică şi
Balcanică, apoi în Peninsula Apeninică / Italică (iar nu invers,
aşa după cum li s-a tot părut unor Latino-maniaci /
manipulatori, în urma cadourilor sub forma statuilor lupoaicei
387
protocolar oferite de Roma inclusiv Românilor; lupoaica a
existat în mitul întemeierii Romei, adică în secolul VIII î.C.,
pe atunci fiind deja prezentă la Geto-Daci, ca emblema
acelora: nimeni n-a dovedit vreodată că steagul lupesc Geto-
Dac ar fi fost preluat de la Romani, războaiele dintre Romanii
aflați sub semnul lupoaicei și Dacii aflați sub semnul lupului
fiind fratricide). Despre “latinomani și dacomani” a scris și
Dr. Mihai Vinereanu, în 2017: “De mai multe decenii cultura
română se confruntă cu un conflict neobișnuit, anume acela
dintre susținătorii originii latine și cei ai celei dacice a limbii
și poporului român. Subiectul este mult mai profund decât
pare la prima vedere și nu va lua sfârșit într-un viitor
previzibil, mai ales dacă mediul academic românesc nu
renunță la falsa abordare a originii limbii și poporului român,
abordare din care decurge ignorarea unor largi perioade din
istoria poporului român. Oricine se poate uita în DEX și poate
înțelege bine elucubrațiile expuse în acest dicționar ale cărui
etimologii sânt formulate după dicționarele etimologice ale
limbii române publicate de-a lungul timpului, dicționare
lipsite de orice metodă științifică. Nicolae Densușianu a
susținut ideea traco-dacă a limbii și poporului român încă din
a doua jumătate a secolului XIX. Un alt cercetător care s-a
situat pe aceeași poziție a fost francezul Felix Colson, care a
scris și publicat mai multe lucrări despre români pe la
jumătatea secolului XIX. Cei din lumea așa-zis academică
numesc pe cei interesați de adevărata origine a limbii și
poporului român daco-mani. Denumirea ridiculizantă nu este
cu totul neîndreptățită, întrucât marea majoritate a acestora se
aventurează în cercetări lingvistice fără să aibă habar de
lingvistică, deși efortul lor ar fi îndreptățit dacă ar cunoaște
măcar puțină lingvistică istorică autentică. În mod paradoxal,
lumea academică suferă de o meteahnă similară. Anume
aderă la o teorie falsă privind originea limbii și poporului
român și refuză să apeleze la metode științifice valide, care
pot descifra misterul originii a mii de cuvinte românești,
refuzând să intre în rândul lumii cu adevărat științifice. De
ce? Motive sânt mai multe pe care le vom discuta în cele ce
urmează. Unul din ele este comun cu cel al așa-zișilor
dacomani: lipsa de pricepere în ale lingvisticii autentice. Prin
urmare și aparținătorii lumii academice care cred că au bătut
în cuie originea latină a limbii și neamului nostru merită din
plin epitetul de latino-mani, din moment ce metoda lor de
abordare a limbii române se dovedește profund ineficientă. O
spunem răspicat că lingvistica românească de azi și
dintotdeauna este și a fost lipsită de orice metodă
științifică. Singura îndeletinicire reală a celor care s-au ocupat
de istoria limbii române a fost aceea de a
căuta cuvinte similare în alte limbi învecinate atunci când
latina nu le-a mai fost de folos în acest sens. N-a contat dacă
acel cuvânt din turcă sau maghiară putea fi ușor dovedit ca
fiind de origine indo-europeană (aceste 2 limbi fiind ne-indo-
europene), pentru că domniile lor habar nu au avut de așa
ceva. Iar exemplele pot continua cu privire și la alte limbi
învecinate, unde împrumuturile sânt dinspre română către
aceste limbi, nu vice-versa, cum încearcă să ne convingă
însăși lingvistica istorică românească; sau că un anumit
cuvânt din turcă sau altă limbă sună doar cam la fel, dar are
cu totul alt sens. Cu toate acestea, acel element lexical căutat
și găsit după reguli cu totul neștiințifice este pur și simplu
considerat etimonul unui anumit cuvânt românesc.
Respectivii mai adaugă acolo că, astfel, doar-doar s-o micșora
numărul prea mare de cuvinte românești cu etimologie
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
necunoscută. Halal știință! Și uite așa au fost încropite
dicționarele etimologice ale limbii române. Cu
alte cuvinte, totul a rămas la un nivel pre-științific, pe lângă
care au trecut circa 2 secole de cercetări și studii de indo-
europenistică pe care lingviștii români le-au ocolit și le
ocolesc în mod sistematic”.
“O spunem la fel de răspicat că, fără a lua în
considerare astfel de studii, lingvistica istorică românească nu
va putea deveni o știință pentru simplu motiv că lexicul limbii
române nu poate fi înțeles decât dacă este raportat la multe
alte limbi indo-europene, nu doar la latină și, în ultimă
instanță, la limba mamă indo-europeană. Raportând limba
română doar la latină (și la limbile romanice) totul rămâne
într-un con de umbră în care etimologia a mii
de cuvinte românești este greșit atribuită ori rămâne
necunoscută așa cum reiese din dicționarele etimologice ale
limbii române, inclusiv din faimosul DEX consultat de toată
lumea. Noi am sesizat această fundătură cu peste 3 decenii în
urmă, încă din vremea studenției. Ulterior aflându-mă la New
York în urma unor cercetări asidue de-a lungul a mai multor
ani, am hotărât să scriu un Dicționar etimologic al limbii
române pe baza cercetărilor de indo-europenistică. Pe tot
timpul elaborării Dicționarului timp de peste 2 decenii,
metoda s-a dovedit cât se poate de adecvată. Dicționarul a
apărut în 2008, fiind apreciat de cititorul educat din România,
dar rămâne încă ignorat de mediul academic care vede în el
un mare pericol. Da, este un pericol pentru toți aceia care și-
au luat titluri academice, au făcut o carieră scriind sau
predând aberații latinomane. Pentru acești oameni este un
pericol de moarte. Se crede, în general, că ideea latinistă a
apărut la noi odată cu Școala Ardeleană, dar acest lucru nu
este adevărat, întrucât ea apare mai întâi la cronicarii
moldoveni. Atât Grigore Ureche cât și Miron Costin au
studiat în Polonia, unde limba oficială și de cult era latina.
Aici tinerii boieri moldoveni au venit în contact cu limba
latină și au fost probabil plăcut impresionați că latina semăna
388
bine cu limba vorbită de ei, conchizând că dacă romanii au
fost cândva în Dacia trebuie că dacii vor fi uitat limba lor
învățând limba latină. Desigur acum mai bine de 4 secole
această idee putea fi interesantă, mai ales că mai era mult
până când avea să apară lingvistica comparativ-istorică. Azi,
însă, o astfel de teorie este o crimă la adresa limbii și culturii
române. Mai târziu Dimitrie Cantemir s-a situat pe o poziție
similară, arătând totuși că acele cuvinte românești care nu
seamănă cu latina sau nu sânt împrumuturi din alte limbi
trebuie considerate de origine dacică. Ipoteza lui a rămas
validă până astăzi, deși nici un lingvist român nu a fost curios
să vadă cam câte cuvinte românești seamănă, dar mai ales
câte nu seamănă cu latina. Este greu să spunem de ce. Poate
că ceva le spunea că o astfel de statistică va contrazice teoria
în care credeau, sau pur și simplu din comoditate. Americanii
au o vorbă: diavolul se află în detalii. Este adevărat că este
greu să-ți sufleci mânecile și să te pui pe treabă. Este mult
mai ușor să te menții la nivelul ipotezelor neverificate și să
perorezi pe seama lor. Dacă la cronicari ideea latinistă a fost
doar menționată în treacăt, corifeii Școlii Ardelene au făcut o
dogmă din originea latină a limbii și a poporului român
susținând că dacii ar fi fost exterminați de către romani, idee
susținută și de Roesler. Bizar, dar adevărat. Chiar dacă am
presupune că dacii ar fi fost exterminați în Dacia romană,
acest teritoriu nu a reprezentat decât circa o cincime din tot
regatul lui Decebal. Cum au dispărut și dacii ceilalți? La asta
nu s-au gândit nici cărturarii ardeleni, nici roeslerienii de ieri
și de azi. În schimb, stolnicul Cantacuzino a refuzat să creadă
că dacii și-au pierdut limba, contrar celor susținute de
cronicarii moldoveni cu care a fost aproape contemporan. Se
poate înțelege că Școala Ardeleană a făcut din ideea latinistă
o armă de luptă politică fără să creadă prea mult în ea. Ce s-a
întâmplat cu populația dacică din restul de patru cincimi ale
acestui teritoriu care a rămas în afara controlului roman, ca să
nu mai vorbim de acei daci și geți care se situaseră dincolo de
granițele regatului dacic? O altă întrebare rămasă fără răspuns
este aceea că romanilor le-a trebuit doar o cincime din regatul
dacic. De ce nu le-a trebuit tot acest regat cum ar fi fost
normal să procedeze și au ales doar o mică parte din acest
teritoriu? Răspunsul este simplu, dar evitat de istoricii
români, care sânt la fel de vinovați de dezastrul creat în
istoriografia românească precum sânt lingviștii care se fac
vinovați de dezastrul din lingvistica istorică românească.
Răspunsul la acest mister rămas ‘neelucidat’ este acela că
împăratul Traian a hotărât să cucerească Dacia într-un
moment de mare criză financiară a imperiului roman, sperând
că aurul dacic va scoate Roma din criză, ceea ce s-a și
întâmplat. După cucerirea Daciei, romanii au dus cu ei
cantități fabuloase de aur și argint, așa cum consemnează
autorii romani ai vremii. Au sărbătorit la Roma timp
îndelungat iar cetățenii romani au fost scutiți de taxe pe un an
întreg. Unde s-a mai întâmplat un astfel de jaf în istoria
acestei planete? Răspunsul este nicicând și niciunde! Prin
urmare, romanii au ocupat doar acea parte din Dacia unde se
aflau minele de aur și de sare, restul nu i-a interesat întrucât
era un teritoriu prea mare ca să poată fi apărat de invadatorii
care pândeau de mult la marginile imperiului, imperiu care
până atunci fusese indirect apărat de daci, apărându-se ei
înșiși de tot soiul de invadatori. Ba mai mult, acum și dacii
liberi au devenit dușmani de moarte ai Romei. Părerea lui
Xenopol despre cucerirea Daciei de către romani era că a fost
o greșeală politică și, prin urmare, poporul român s-a născut
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

dintr-o greșeală politică. Sântem de acord cu prima parte a plăcuțelor de la Sinaia și respingem acele ipoteze care
aserțiunii lui Xenopol, dar nu și cu concluzia acestei afirmații, încearcă să arate că aceste plăcuțe ar fi falsuri. Argumente
întrucât poporul dac nu s-a romanizat, așa cum o dovedește sânt multe în favoarea autenticității acestor plăcuțe. Ne
chiar limba română. O limbă este un document autentic ce nu rezumăm doar la a arăta că este practic imposibil ca cineva să
poate fi falsificat dacă este corect descifrat. Am putea spune poată crea astfel de falsuri, fiind nevoie de timp și de multă
că este codul genetic al unei culturi. De fapt, cum puteau manoperă, ca să nu mai vorbim de crearea unei limbi, fie ea
dacii să se romanizeze în doar 165 de ani, mai ales că cât de falsă. În plus, miza ar fi fost absolut insignifiantă, mai
majoritatea covârșitoare a dacilor a rămas în afara provinciei ales că presupusul autor nici nu a încercat să le facă
romane Dacia? Ca să nu mai vorbim de faptul că vorbitorii de cunoscute. Pe de altă parte, este dureros faptul că din crasa
latină se aflau doar la orașe, restul proviniciei fiind locuită neglijență a celor de la Institutul de Istorie, câteva sute dintre
doar de dacii băștinași. Orice teorie care încearcă să ne spună aceste plăcuțe dispăruseră deja când Dan Romalo a fost
că restul dacilor s-au romanizat prin păstori sau alte bazaconii sfătuit să facă fotocopii după ele. Popoarele italice au migrat
de acest fel este de-a dreptul ridicolă și dovedește neputința și fie din spațiul traco-iliric, fie din cel celtic, bazându-mă pe
reaua credință a mediului academic românesc în a susține argumente de ordin lingvistic dar și pe mărturiile unor autori
falsa teorie a romanizării care azi a devenit de-a dreptul antici (limbile celtice erau îndeaproape înrudite cu traco-ilira,
antiromânească. Să nu mai vorbim că odată cu administrația toate evoluând din ramura indo-europeană din Europa cu cei
romană au fost retrași din Dacia toți cetățenii romani vorbitori mai mulți vorbitori, pe care o putem denumi cu termenul
de latină, de teamă că ar putea cădea în mâinile barbarilor, generic de pelasgă). Ipoteza că limbile italice ar proveni
fapt exprimat de istoricii romani ai vremii. Cei care vor fi dintr-o proto-italică se dovedește a fi total greșită, în ciuda
rămas în Dacia au fost asimilați de masa mare de vorbitori de acelora care încă mai cred că ar fi existat o limbă proto-
limbă daco-getă. În elaborarea Dicționarului Etimologic al italică”. (Autenticitatea Tăblițelor de la Sinaia - descoperite în
Limbii Române, am putut constata că cel mult 14% din secolul XIX - e dată și de faptul că pe ele sunt reprezentările
lexicul limbii române poate fi asociat cu latina sau cu alte unor construcții Geto-Dace care au fost dezgropate de
limbii romanice. Prin urmare, 86% din lexicul limbii române arheologi abia ulterior, în secolul XX).
nu poate fi considerat de origine latină oricâtă bunăvoință am
avea, dar nimănui nu-i pasă de acest ‘detaliu’ incomod și de
aceea este trecut cu vederea chiar și după apariția
Dicționarului. Dintre aceste 86 de procente 6% sânt de
origine onomatopeică, un procentaj destul de mare
comparativ cu alte limbi, circa 10% sânt împrumuturi dintre
care împrumuturile slave dețin cel mai mare procentaj, 6%
rămân cu origine necunoscută. Nu intrăm în detalii, întrucât
ele au fost discutate în mai multe rânduri. În fine, 64% din
lexicul limbii române este de origine traco-dacă. La aceste
64% se pot adăuga și cele de origine onomatopeică, precum și
o mare parte din cele 14% care pot fi asociate cu latina,
întrucât am demonstrat că marea majoritate a acestor
elemente lexicale au cognați nu numai în latină, ci și în multe
alte limbi indo-europene. În realitate, nu există în româna de
azi decât sub 2 sute de cuvinte de origine latină care s-au
păstrat și au ajuns până la noi. Aici se includ în primul rând
acele cuvinte care au intrat în limbă odată cu creștinismul,
precum și cuvinte aparținând altor domenii de activitate, nu
multe la număr. Nu trebuie ignorat nici faptul că cercetători ai
zilelor noastre au descifrat textele de pe plăcuțele de la
Sinaia, dezvăluind o limbă care seamănă mult cu româna de
azi, dar într-o anumită măsură și cu latina, probând ce cred
‘dacomanii’ dintotdeauna - că limba traco-dacă este mama
reală a limbii române, latina fiind doar o soră a limbii traco- Alexei Umnov-Denisov: “Cartea de aur a tracilor”
dace, ambele provenind din proto-iliro-tracă. Se știe, de (Sankt Petersburg, 2014)
asemenea, că strămoșii latino-faliscilor au migrat de pe cursul
mijlociu al Dunării (Pannonia de mai târziu), pe la mijlocul În legătură și cu apariția la Sankt Petersburg / Rusia
mileniului II î.C. La acea vreme limbile erau probabil doar a “Cărții de aur a tracilor” ЗОЛОТАЯ КНИГА
parțial reciproc inteligibile. Deducem asta din spusele lui ФРАКИЙЦЕB, același Dr. Mihai Vinereanu a mai scris, în
Ovidiu, care afirma că geții de la Tomis râdeau de se 2018: “Recent s-a aflat în România despre lucrarea ‘Cartea de
prăpădeau când auzeau vorbindu-se latină. Cu alte cuvinte, aur a tracilor’ scrisă de autorul rus Alexei Umnov-Denisov.
dacii percepeau în latină o limbă similară cu a lor, dar mult Autorul rus afirmă existența tăblițelor de aur, faptul că ele nu
‘coruptă’. Același lucru fac românii de azi când aud au fost topite cum s-a zvonit de atâta vreme. În cartea sa
vorbindu-se macedo-româna sau graiul unor moldoveni de publică fotografiile a zece tăblițe de aur pe care încearcă să le
peste Prut, mai puțin influențat de limba literară. Daco- descifreze! Faptul că în felul acesta se dovedește că plăcuțele
româna și macedo-româna sânt azi doar parțial reciproc de aur au existat, că există și în momentul de față, că nu au
inteligibile. Ne alăturăm celor care cred în autenticitatea fost topite la ordinul regelui Carol I este de o importanță
389
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
copleșitoare. Cade în primul rând varianta scepticilor care au
considerat că plăcuțele de plumb sunt niște falsuri, niște
contrafaceri fără nicio valoare istorică. În condițiile actuale,
de topirea tăblițelor de aur nu mai poate fi vorba, din moment
ce avem și dovezi palpabile că plăcuțele de aur nu mai sânt o
simplă poveste și că cel puțin o parte din ele există. Acțiunea
unor texte se petrece la Novgorod, pe Rawa (Volga) și în alte
locuri din spațiul est-slav”. (În 2019, lingvistul Rus Alexei
Umnov-Denisov a susținut că “Am fotografiile scanate, de
calitate, după 50 originale de aur ale tăblițelor. Citindu-le, mi-
a ieșit că termenii Români și Roma au aceeași rădăcină, că
Românii sunt mai vechi decât Roma și că Românii nu provin
din Roma sau Romani”; este de știut că în anul 2020 autorului
Rus nu i s-a permis intrarea în România, pe motiv că
expunerile lui - despre legăturile dintre foștii Daco-Geți și
Slavii timpurii - deranjează istoriografia oficială).
În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Alain
Gheerbrant şi Jean Chevalier au scris: “Lumina urmează
întunericului, atât în ordinea manifestării cosmice, cât şi în
cea a iluminării interioare. Lumina şi întunericul constituie în
general o dualitate universală. Există un simbolism propriu
anumitor experienţe mistice: ‘Lumea de dincolo’ a luminii e
întuneric, esenţa divină neputând fi cunoscută cu ajutorul
raţiunii umane (pe muntele Sinai, Moise a pătruns în
întunecimea divină). Pentru a spori intensitatea luminii
interioare, taoiştii au recurs la diferite metode, precum
integrarea luminii solare sau consumarea luminii zorilor.
Trebuie de asemenea subliniat că nemurirea a fost până la
urmă concepută ca alcătuită dintr-un corp luminos. Lumina e
expresia unor forţe fecundatoare uraniene / cereşti, după cum
apa a fost adeseori expresia forţelor creatoare htoniene /
pământeşti. În numeroase mituri din Asia Centrală, lumina e
evocată fie drept căldura dătătoare de viaţă, fie drept forţa
care penetrează pântecele femeii. Se ştie că în toată lumea
revelaţia cea mai adecvată a divinităţii se efectuează prin
lumină. Orice epifanie, orice apariţie a unei figuri sau a unui
semn sacru e înconjurat/ă de un nimb de lumină pură / astrală,
datorită căruia poate fi recunoscută prezenţa lumii celeilalte.
Un călugăr Tibetan a mărturisit că ‘oamenii de la începutul
vremurilor se înmulţeau cu ajutorul unei lumini care emana
390
din corpul bărbatului şi pătrundea în matricea femeii
fecundând-o’. Şi legendarii lupi albaştri, lei albaştri, cai
albaştri, etc. care ilustrează bestiarul miraculos turco-mongol,
nu erau altceva decât epifanii ale luminii cereşti. Dar dacă
lumina soarelui moare în fiecare seară, ea renaşte în fiecare
dimineaţă şi omul, asemuindu-şi soarta cu ea, îşi recapătă
astfel speranţa şi încrederea în perenitatea vieţii şi a puterii
acesteia. Între lumea superioară şi aceea a oamenilor
domneşte o înrudire de esenţă. Lumina cerului e mântuirea
omului şi din această cauză vechii egipteni coseau pe linţoliu
o amuletă simbolizând soarele. Lumina poate să apară nu
numai ca o epifanie masculină şi fecundătoare, ci şi ca
strămoaşa pe care a fecundat-o bărbatul. Astfel se povesteşte
în următorul fragment din ‘Oghuz-Name’: ‘Într-o zi, pe când
Oghuz se ruga lui Tangri - zeul cerului - coborî din cer o
lumină albastră. Era o lumină mai strălucitoare decât cea a
lunii sau a soarelui. Oghuz se apropie şi văzu că în mijlocul
acelei lumini se afla o copilă de o mare frumuseţe. O iubi şi o
luă. Iar ea dădu naştere la 3 băieţi. Celui dintâi îi dădură
numele de soare, celui de-al doilea de lună, celui de-al treilea
de stea’. Celebra ‘Tăbliţă de Smarald’ atribuită lui Hermes
Trismegistul - ce lung timp a fost considerată drept adevărata
lege - a evocat în termenii următori creaţia lumii: ‘Mai întâi
se arătă lumina cuvântului; ea dădu naştere acţiunii, acţiunea
dădu naştere mişcării şi aceea căldurii’. Lumina e iubire
deoarece se degajă din foc, precum dragostea se degajă din
voinţa Domnului. Trebuie amintit că în primele secole ale
creştinismului botezul se numea ‘iluminare’ (după cum a
mărturisit-o şi opera lui Pseudo-Dionisie Areopagitul). Sensul
simbolic al luminii a luat naştere ca urmare a contemplării
naturii. Toate mitologiile au atribuit divinităţilor naturi
luminoase. Lumina simbolizează forţa care dă şi ia viaţa.
Cum e lumina, aşa e şi viaţa. Natura şi nivelul vieţii depind
de lumina primită. Lumânarea simbolizează lumina. Fitilul
face să se topească ceara şi astfel ceara participă la foc: de
aici, legătura cu spiritul şi materia. În vechile tradiţii, fecioara
trebuia să ţină în mână o lumânare aprinsă. Lumânarea n-ar fi
lipsită de un sens falic. La vechii greci logodnica era condusă
cu alai solemn, la lumina făcliilor, de la casa ei până la cea a
viitorului soţ. Mirii purtau şi ei făclii. Grecii vechi ofereau
lumânări divinităţilor subpământene, precum şi celor ale
fertilităţii. Simbolismul lumânării e legat de acela al flăcării.
În flacăra unei lumânări, toate puterile naturii sunt active.
Ceara, fitilul, focul, aerul care se reunesc în flacăra arzândă,
mişcătoare şi colorată, sunt ele însele sinteza tuturor
elementelor naturii, elemente individualizate în flacăra unică.
Lumânarea aprinsă e ca şi simbolul individuaţiei, la capătul
vieţii cosmice elementare care se concentrează în ea. Ideii de
unicitate, de lumină personală, i se adaugă cea de
verticalitate. Flacăra lumânării pe masa solitarului pregăteşte
toate reveriile verticalităţii. Flacăra este o verticală curajoasă
şi fragilă. Orice suflare tulbură flacăra, însă aceasta îşi revine.
O forţă ascensională îi restabileşte strălucirea. Simbol al vieţii
ascendente, lumânarea e inima aniversărilor. Câte lumânări,
atâţia ani, atâtea etape spre perfecţiune şi fericire. Ele trebuie
stinse cu o singură suflare nu atât pentru a le arunca în
noaptea uitării, pentru a le spulbera în trecut dimpreună cu
arsurile lor cicatrizate, cât pentru a dovedi persistenţa unui
suflu de viaţă superior tuturor celor ce au fost deja trăite. La
fel şi lumânările aprinse la căpătâiul celui decedat
simbolizează lumina sufletului cu puterea sa, puritatea flăcării
spirituale care urcă spre cer, perenitatea vieţii personale
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
ajunsă la zenit. În unele mituri turko-mongole, apar femei
fecundate de lumină; miturile precizează adesea că lumina,
după ce a vizitat femeia, o părăsea sub forma unui câine ‘de
culoarea leului’ (galben / auriu). Pe de altă parte, câinii şi
lupii au stat la originea mai multor dinastii turke şi mongole”.
(Pentru “lup” Turcii au “kurt” iar Mongolii au “chono”).
Paralele cu lupoaica Geto-Dacă sau Romană - propagată în
EurAsia îndeosebi prin intermediul Marilor Geţi, cu mult
înaintea Turkilor, Mongolilor, ş.a. din Asia Centrală /
Orientul Mijlociu - ori privind fecundarea Fecioarei Maria cu
lumina Domnului în Canaan / Orientul Apropiat, etc., n-au
fost simple coincidenţe): de exemplu, în mileniul I î.C.
dinaștii Gurag de sorginte Iraniană - dintre dinaștii Gărga din
N Indiei şi dinaștii Gherga din V Anatoliei - au cârmuit
luminos Geto-Dacii din E Europei, având totemul lupesc
(printre actualii Bănăţeni Gherga - corespunzător şi numai
datelor contextuale - regăsindu-se descendenţi ai acelor
dinaști). Simbolicul albastru la Atlanți - prezent din Altai /
Asia până în Arhipelagul Britanic pe steagul Scoțian - s-a
regăsit în Ardeal la Iranienii Aga-Târși care își vopseau
pletele cu albastru ca Lydienii din Anatolia ori la trupul
albastru al Dragonului Dac (drapelul protector al Dacilor), la
fel cum în Bazinul Mediteran vopsitul albastru al cadrelor
ușilor și ferestrelor protejează de scorpioni - ce-l consideră
baraj și atunci nu trec - iar în Africa, Berberii Tuaregi
(anunțați de istoricul Antic Herodot ca urmași Atlanți) poartă
văl albastru și acum: de-a lungul timpurilor și pe vaste
distanțe, legătura cromatică n-a fost întâmplătoare, ci
contextuală puternică, făcând posibil acest fapt, al existenței
nobilului albastru în viața oamenilor.
În 1882, academicianul Bănăţean Simeon Mangiuca
(de origine Aromână) în “Mărtinii. Un Cult al Zeului Marte”
a scris: “Marte a fost zeu de lumină şi de soare, chiar ca
Apollo al Grecilor. Iată o paralelă - asemănare - între Apollo
şi Marte: ei sunt zei de soare, sunt zeii anului, sunt zei de
primăvară, sunt zeii anotimpurilor calde, sunt zei ai
oracolelor, sunt zei de bătaie / război, sunt patronii /
întemeietorii ginţilor şi aşezărilor, sunt zeii colonizărilor;
Apollo şi Marte au simboale şi predicate comune, asemenea
unul altuia. Soarele este cuprins de Mărtini ca de nişte
‘privighetori’ (vigili / străjeri) puşi spre păzirea lui,
391
necontenit mergând înaintea sa şi după el. Predicatul ‘likeios’
al ambilor zei îşi trage originea de la ‘lyk’ = ‘lumină’ dar
după legendele templelor (influenţa civilizaţiilor asupra
numirilor simbolice arhaice) atât Apollo cât şi Marte au
primit predicatul / cognomenul de ‘lykos’, adecă ‘lup’:
amândurora le era consacrat lupul. Cauza pentru care au adus
popoarele vechi lupul în legătură cu Apollo, Marte şi cu alte
zeităţi - ca de exemplu Zeus ‘lykaios’ - este aceea că au ţinut
şi socotit pre lup a fi un simbol de lumină şi aceasta se vede
din acel motiv fiindcă ochii lupului lucesc ca lumina şi din ei
ies nişte raze pătrunzătoare (precum a mărturisit şi Pliniu în
‘Istoria naturii’ 11:37). Ceremonia Mărtinilor a continuat-o
pe cea străveche a ursului, ce la Români se numeşte Mărtin”
(e de observat şi că Sumerii / Sumerienii aveau cuvântul
“Martu” pentru “Vestici”). Despre savantul respectiv,
cercetătorul Simion Dănilă - cetăţean de onoare al comunei
Belinţ, judeţul Timiş - în lucrarea “Sub fascinaţia lingvisticii
bănăţene” din 2012 a scris: “hidronimul se bazează pe
oiconim, nu invers; ‘Valea Tovi, Gergi’ - fiindcă Tovi şi
Gergi sunt ele însele genitive sintetice ale unor nume
personale, Tovie de la Litovie, respectiv Gherga de la
Gheorghe - nu poate fi echivalată deci decât ca ‘Valea lui
Litovie, Gherga’. Abordând aici onomastica, menţionăm că
numele Giuca - ca un component al numelui academicianului
bănăţean Simeon Mangiuca - e frecvent în Banat (se
întâlneşte şi la Belinţ) şi este un hipocoristic sârbocroat de la
Gheorghe”. Este de știut că academicianul Simeon Mangiuca
s-a împrietenit cu academicianul Atanasie Marienescu (încă
de pe vremea când acela s-a mutat din Lugoj ca asesor în
Oravița). La fel ca ramura Aromână Gherga și familia
Mangiuca era Aromână, tot din Moscopole, după cum a scris
inclusiv profesorul Anastase Hâciu în cartea “Aromânii” din
1936: în metropola Aromânilor Moscopole - din Albania
actuală, anume cea Balcanică / Mediterană - negustorii
Medievali Gherga, notați acolo Gheorghiu, au avut cea mai
tare Casă Comercială, faimoasele lor activități într-o bună
parte a Europei fiind studiate și prezentate științific de către
academicianul A/Român Nicolae Iorga, Dr. Valer Papahagi,
ș.a.; Casa Comercială Gherga / Gheorghiu din Moscopole a
contribuit decisiv la prestigiul din Era de glorie a metropolei,
aceea în urmă cu 3 secole ajungând cea mai mare localitate
din partea Europeană a Imperiului Otoman după capitala
Țarigrad / Istanbul. Este de observat că în Banat, poziția
Belinț e în partea Nord-Vestică a fostului județ Severin (care
avea orașul Lugoj ca reședință județeană): la Români,
“Severini” = “Duri” (iar la Slavoni “Sever” = “Nord”); e de
știut că la începutul mileniului II - în plin Ev Mediu - Banatul
Severinului a fost gospodărit de dinaștii Negri / Cărășeni
(care la sfârșitul secolului XIII, după ce au cuprins Oltenia și
Muntenia, au întemeiat Țara Românească / Valahia).
Conform “Dicţionarului Universal al Limbei Române” din
1929, Românii ziceau ursului Greu-Gaii însemnând “greu-
pământului” ori “greu-codrului” / “gai” fiind folosit îndeosebi
pentru pădurea de la şes (de la ursoaica gravidă provin
Româneştile “burtă”, “buric”, etc., în Greacă burta fiind
βελλιος “vellios”, termenul “bear” de pildă ajungând la
Germanici cel pentru “urs” iar ca verb însemnând “a purta” -
“a duce” / “a căra” - sursa fiind proto Indo-Europeanul “bher”
= “naştere”); culoarea brună e tipică atât ursului Carpatin, cât
și berii (la început fiind considerată ca Sfântă băutură
închinată solar). Ținând cont de echivalențele “B”/“V” și
“R”/“L”, se impune o discuție: în mare vechime, primii
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Râureni aglomerați pe terasele Văilor - mai ales la vaduri - în
așezările apărate de valuri numite “var” / de aceea locuitorii
lor fiind “varahi” / “barahi” au fost primii producători de bere
(băutură brună obținută prin fermentarea cerealelor, servită
religios); acei oameni - deopotrivă femei și bărbați - ca semne
ale nobleții lor se însemnau în locurile vizibile ale pieilor lor
cu lut (roșu-brun), arătând astfel că erau stăpânii teritoriilor
respective și poate erau mai burtoși ca alții / de unde și
apelativul Grec legat de “vellios” ca Valahi. Vechii Greci
aveau termenul “blah” pentru “brun” (roșu-închis) iar ca
Vlahi / Valahi au fost dintotdeauna considerați Românii =
Râurenii “roșii” / cei de pe Văi, străjerii vadurilor; culoarea
nobleții la sedentari (așezați fie rural, fie urban) însemnați
distinctiv cu vopseaua roșie - mai târziu purpură - era
echivalentă în importanță cu cea azurie / turcoaz tipică
nomazilor tatuați / “cu sânge albastru” (în străvechiul mod
convențional, culoarea roșie era pământeană iar albastrul era
ceresc, între ele culoarea centrală - și elementară, dintre cele
3 culori de bază ale spectrului vizual - fiind culoarea galbenă
/ aurie, a regalității): de exemplu, Tracii nobili -
corespunzător Anticului Mela 2:10 - se tatuau și se vopseau
în albastru (și azi toate tatuajele simple pe pielea oamenilor
albi se văd albastre), așadar “sângele albastru” reliefa
noblețea iar în Vechea Lume oamenii cu cât erau mai nobili
cu atât erau mai tatuați. În așezările lor “var”, Gardienii
“Varahi” / “Valahi” erau buni zidari ai valurilor de pământ, în
aglomerațiile acelea protectoare - unde mai toți erau “veri” -
traiul lor fiind și calitativ altfel, în comparație cu al solitarilor
nomazi; acolo se slăvea anual sosirea primăverii, ca
preambulul anotimpului favorit: vara. Se poate observa și că
în Vechea Lume pentru India s-a folosit denumirea populară
de “Bhărata” / “Vhărata”, ceea ce era o formă de desemnare a
tărâmului cu multe urbi “bar” / “var”, adică vatra celor de pe
Râurile sale: corespunzător și “Dicționarului Monier
Williams”, primul termen Sanscrit - la baza “Bhar-ata” /
Bhărata, folosit ca diviziune teritorială - a fost “VarSa” (se
folosea și pentru diviziunea temporală de “1 An”, al cărui
început era marcat în Lumea Veche primăvara).
392
“Lexiconul Indo-European” al savantului American
Joseph Greenberg 1915-2001 a descris, în rezonanță cu
Bhărata, “burta” - chiar “intestinele” - ca provenind din
termenul proto Indo-European “gherð”, respectivul cuvântul
proto Altaic “kurko”, etc.: că burta ursoaicei lui Mărtin /
Greu-Gaii - simbolizând fecunditatea / fertilitatea - și-a avut
rădăcina pre-Kurgană “gherð” (dinaintea apariției Indo-
Europenilor neolitici) reflectă vechimea paleolitică a numelui
Gherga cu care rezona; între lunile Februarie și Aprilie -
dintre ceremonia urșilor și deschiderea calendarului pastoral -
tradițional era Festivalul primăverii din Martie. Dr. Ion
Ghinoiu a scris în Calendarul Ţăranului Român: “oamenii se
puteau scălda în apa râurilor şi lacurilor într-o perioadă de
timp bine precizată în calendarul popular, ce era deschisă de
Sângiorz (23 aprilie)” ; iar același savant în “Dicționarul de
mitologie română” din 2013 a scris despre “Sângiorz = Zeu al
vegetației, protector al cailor, vitelor cu lapte și holdelor
semănate, identificat în Panteonul românesc cu Cavalerul
Trac, peste care creștinismul a suprapus pe Marele Mucenic
Gheorghe. În dimineața de SânGiorz - străvechi început de
An Nou pastoral - se punea de strajă la stâlpul porții steagul =
Ramura Verde, protector al vitelor și holdelor (steagul fiind
ramura înverzită tăiată dintr-un copac care înfrunzește și
desfrunzește anual, substitut al divinității sezoniere a
vegetației)”. Dr. Ion Căliman în “Împrourarea de Sângiorz”
din același an 2013 a scris: “După cum afirmă cercetătorii în
materie (etnografie, etnologie, religie, folclor, mitologie), pe
data de 23 aprilie se celebra zeul vegetaţiei, protectorul cailor,
vacilor şi holdelor, identificat în Panteonul românesc cu
Cavalerul trac. Această reprezentare mitică se numeşte
Sângiorz în Banat şi Transilvania iar în restul ţării poartă
denumirea de Sf. Gheorghe. Sângiorzul împarte anul pastoral
în 2 anotimpuri simetrice: vara începând cu acea zi - pentru
jumătate de an - şi apoi iarna. Cu cheile purtate la brâu,
Sângiorz închidea iarna şi deschidea vara la 23 IV. Cultul
sfântului a fost deosebit de pregnant pe teritoriul ţării noastre.
Ziua lui Sângeorz a fost socotită de tradiţie drept adevăratul
început al sezonului cald; el era considerat sfântul cel mai
mare peste câmpuri, peste turmele de oi, ciurdele de vaci şi
hergheliile de cai, sărbătoarea de ziua sa fiind marcată prin
numeroase practici de magie apotropaică, moştenite din
vremurile cele mai îndepărtate ale lumii indoeuropene. De
asemenea, în preajma zilei de 23 aprilie se aduceau la casele
oamenilor şi la acareturi (grajduri, staule) crengi verzi de
stejar sau de fag, cu rost ocrotitor. Totodată, cu acea ocazie
oamenii se împrourau, adică se stropeau cu apă sau se spălau
cu roua dimineţii, pentru a fi sănătoşi tot restul anului; copiii
şi tinerii făceau focuri vii, sărind peste ele, în scop de curăţire
corporală; fetele recurgeau la diferite acte de magie erotică iar
feciorii plecau în căutarea comorilor ascunse, întrucât în
mentalitatea populară se credea că, în noaptea de Sângeorz,
deasupra acelora ar arde (ar licări, ar juca) flăcări; mamele se
sculau de dimineaţă, culegeau urzici cu care îi urzicau pe toţi
din casă, cu scopul de a fi sănătoşi şi spornici la lucru. În
tradiţia (concepţia) populară se credea că în acea noapte erau
foarte active duhurile rele care iau ‘mana laptelui’ sau ‘mana
câmpului’ iar pentru a preveni invazia acelora se făcea
zgomot toată noaptea, se cânta din buciume şi fluiere, iar
intrările în ocolul vitelor şi grajduri erau astupate (opturate)
cu crengi de rug, măceş sau mărăcini. În Munţii Apuseni, cu
acea ocazie se organiza un veritabil scenariu al carnavalului
de primăvară, iniţiat de tineri, care se îmbrăcau în verdeaţă şi
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

îi stropeau şi îi urzicau pe ceilalţi săteni, cântând şi jucând, cu

scopul stimulării pe cale magică a forţelor creatoare din
natură. Referitor la împrourare, trebuie remarcat faptul că
făcea parte din ritualul prenupţial. În imaginarul mito-poetic,
roua era apa pură, plină de materie celestă, substanţă
simbolică asociată perlei. Tradiţia îi atribuia calitatea de
sămânţă a cerului, fiind integrată miturilor fecundităţii,
asociată divinităţilor naturii şi dragostei. Putea fi şi semnul
hierogamiei cerului şi pământului. Avea proprietăţi
generatoare şi vindecătoare. În noaptea sau dimineaţa de
Sfântul Gheorghe (Sângiorz), femeile şi fetele se spălau pe
faţă sau pe tot corpul cu roua câmpului, pentru a fi frumoase
şi sănătoase, sau pentru a fi jucate la horă. În popor se mai
spunea că: ‘Picurii de rouă sunt lacrimile Maicii Domnului’.
Legendele şi basmele româneşti i-au atribuit aspect masculin
acestei substanţe astralizate a purităţii. Astfel, exista un
personaj care purta numele de Domnul de Rouă, despre care
se spunea că şedea în Munţii Carpaţi iar noaptea mergea la
iubită, care locuia undeva la şes, şi pleca întotdeauna la
cântatul cocoşilor. Într-o noapte, când cocoşii n-au cântat, el a
întârziat şi soarele l-a topit. Ritualul spălării cu rouă /
împrourarea făcea parte integrantă din datinile de Sângiorz şi Buhai
era un ritual prenupţial al fetelor de măritat”.

Taurul în Anatolia

Din Epoca Pietrei, coiful cu coarne era zorzoană /

podoabă de cap divină. În lume, cele mai vechi reprezentări
sacre ale taurului au fost în Munţii Taurus din Anatolia, în
Banat şi în Bhărat - Bazinul Ghaggar / NV Gyagar, adică al
Indiei - unde purta numele Sanscrit Garga (“Ga-rga” / “Gă-
rga”, semnificând “regalul Pământ”, cu patronare supremă
peste Ga / Gă); mulţi de-a lungul timpului au asociat mugetul
taurului cu tunetul. În Timişoara, “Muzeul Banatului”
găzduieşte cel mai vechi sanctuar neolitic din Europa, cel de
la Parţa (o clădire de 7 milenii, realizată din argilă / lut şi
nuiele, ridicată din teren şi montată la scară), ce evoca un
Cult al Fertilităţii prin adorarea sincronă a Marii Zeiţe Mame
şi a taurului - ambele simboluri ale fecundităţii şi vieţii -
taurul simbolizând principiul masculin al forţei creatoare,
dovedit ca provenit în regiune din Orientul Mijlociu. Este una
dintre cele mai frumoase realizări artistice şi arhitectonice ale
omului Epocii Pietrei (când numele Ghirighe a fost identificat
în inscripţiile de acolo), jucând şi rolul de calendar: “pe
peretele vestic este un orificiu care lasă să pătrundă soarele în
altar, pe capul de taur, de 2 ori pe an, la echinocţii; probabil
însemna începutul şi sfârşitul anului agricol” afirma în 2009
arheologul Român Florin Draşovean. În vechime, procedeul
Mama în Banat de a compara ochii divinităţilor cu cei ai animalelor nu era
izolat: diferite femei sau chiar Hera / Iunona - soţia lui Zeuth
/ Zeus - au fost calificate cu “ochi de vacă” (Romanii o
sărbătoreau pe Iuno / Iunona la 1 Martie, prin Festivalul
Matronalia); e de observat şi că femeile clipesc de 2 ori mai
des ca bărbaţii. Coridele - populare printre hispanici - sunt
reminiscenţe ale sacrificării ritualice a taurilor, o inscripţie de
393
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
la sfârşitul Imperiului Roman proclamându-l “renăscut pentru
eternitate” pe acela care săvârşeşte jertfa taurului (adversarul
creştinilor a fost mereu portretizat cu coarne); ulterior, văcarii
Americani au dezvoltat călăritul taurilor şi cailor enervaţi,
prin rodeo. Românii păstrează instrumentul Antic tipic ce la
colindele vestind Anul Nou imită mugetul taurului: buhaiul.
În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Alain Gheerbrant şi
Jean Chevalier au scris: “Buhaiul e un instrument muzical
alcătuit dintr-o placă de lemn prinsă la un capăt cu o sfoară ce
e făcută să se rotească în aer; în urma acestei rotaţii, buhaiul
scoate un huruit amintind de tunet sau de mugetul taurului.
Folosit în ritualurile de iniţiere, buhaiul e socotit pretutindeni
un instrument sacru. Geamătul lui misterios, în toiul nopţii,
evoca apropierea divinităţii: era vocea duhurilor şi - foarte
adesea - a strămoşilor mitici, fiind înrudit cu vastul complex
simbolic al furtunii şi atributele aceleia (tunet, fulger, trăznet,
ploaie); era, deci - simultan - expresia mâniei divine, adică a
dezlănţuirii forţelor primordiale uraniene şi expresia forţei
virile fecundătoare, asociată cu nivelul lunar al simbolurilor.
La vechii Greci a fost menţionată folosirea buhaiului în
cadrul orgiilor sexuale. Taurul sugerează ideea de putere şi de
pornire irezistibilă. El îl evoca pe masculul năvalnic (ca şi pe
înfricoşătorul Minotaur, paznic al labirintului) sau pe crudul
şi tunătorul Rudra din ‘Rig Veda’, a cărui sămânţă bogată
fertiliza pământul; aşa se prezenta majoritatea taurilor cereşti
şi mai cu seamă babilonianul Enlil. Simbol al forţei creatoare,
taurul l-a reprezentat pe Zeul El; prototipul religios a fost în
Cultul lui El de la începutul mileniului III î.C., practicat în
Canaan, însemn similar anterior apărând pe paleta lui
Narmer, primul faraon sau în centrul Anatoliei. În tradiţia
greacă, taurii neîmblânziţi simbolizau dezlănţuirea violenţei.
Ei îi erau consacraţi lui Poseidon, zeul mărilor şi al furtunilor
ori lui Dionysos, zeul virilităţii fecunde. Hesiod în ‘Teogonia’
832 a afirmat: ‘animal mândru, avântat şi neîmblânzit’.
Taurul - bovinele în general - i-au reprezentat în religiile
indo-mediteraneene pe zeii cereşti, vădind o fecunditate
inepuizabilă şi anarhică, asemănătoare celei a lui Uranos, zeul
cerului. Zeul vedic Indra a fost şi el comparat cu un taur; zeii
analogi din Iran şi din Orientul Apropiat au mai fost
comparaţi cu nişte berbeci ori cu nişte ţapi. Avem de-a face
cu simboluri ale spiritului masculin şi combativ, ale puterilor
elementare ale sângelui. Imnurile vedice au glorificat vaca, în
înţelesul mai larg de animal bovin, ca pe o zeitate: ‘Vaca a
dănţuit deasupra oceanului ceresc dăruindu-ne stihuri şi
cântece / Vaca are jertfa drept armă şi din jertfă a izvorât
inteligenţa / Vaca înseamnă toate cele ce sunt, zei şi oameni,
Asura, Mana şi profeţi’ sau ‘În ea stau ordinea divină /
Sfinţenia, focul cosmic / Da, Vaca îi face pe zei să trăiască /
Vaca îi face să trăiască pe oameni’. Comparată cu focul
cosmic, ea e căldura ce însufleţeşte orice fiinţă vie. Taurul
Indra era forţa dogoritoare şi fertilizatoare; el se lega de
complexul simbolic al fecundităţii: corn, cer, apă, trăsnet,
ploaie, etc. Taurul a fost emblema lui Indra dar şi a lui Şiva;
el întruchipa energia sexuală: a călări pe un taur - în felul lui
Şiva - însemna a domina şi a transforma acea energie pentru
a-i da o întrebuinţare spiritualizantă, de tip yoghinic (taurul
lui Şiva simboliza dreptatea şi forţa, ordinea cosmică,
spunându-se de aceea că el era de nepătruns). Taurul vedic
era şi temelia lumii manifestate; din centrul fix al lumii, el
punea în mişcare roata cosmică. Taurul şi trăsnetul au fost,
din timpuri străvechi (mileniul III î.C.) simbolurile conjugate
ale divinităţilor atmosferice; mugetul taurului a fost asimilat -
394
în culturile arhaice - cu uraganul şi cu tunetul; or, şi unul şi
celălalt reprezentau o epifanie a forţei fecundatoare.
Ansamblul trăsnet-furtună-ploaie a fost uneori considerat -
bunăoară la eschimoşi - drept o hierofanie a lunii; idolii de tip
bovin, care se legau întotdeauna de cultul Marii Mame / Luna
au fost frecvenţi în neolitic. Divinităţile lunare mediteraneene
şi orientale erau reprezentate sub forma unui taur şi investite
cu atribute taurine. Taurul în general a fost considerat un
animal lunar, legat de noapte. Toate ambivalenţele, toate
ambiguităţile s-au regăsit în simbolistica taurului: el a fost
lunar, asociindu-se riturilor fecundităţii, respectiv solar, prin
focul sângelui său şi strălucirea sămânţei sale. ‘Cornul
desăvârşit’ al lui Şiva a fost cornul lunii; acea asemănare
străveche a fost atestată la Babilon şi în Egipt. În Iran, luna
era Gaocithra, păstrătoarea sămânţei taurului, căci - după un
mit străvechi - taurul primordial şi-a lăsat sămânţa în astrul
nopţii. Cultul - de origine iraniană - al lui Mitra cuprindea un
sacrificiu de taur: învingător nebiruit, născut la 25 decembrie,
după solstiţiul de iarnă, când ziua începe iarăşi să crească şi
când se sărbătorea renaşterea soarelui; actul esenţial al vieţii
lui Mitra a fost jertfirea taurului primordial, cea dintâi
vieţuitoare zămislită de Ahura Mazdă (după ce l-a dus în
sălaşul său, Mitra l-a sacrificat din porunca soarelui, din
sângele, măduva şi sămânţa lui născându-se plantele şi
animalele, în ciuda împotrivirii şarpelui şi scorpionului,
supuşii lui Ahriman). Ascensiunea lui Mitra şi sacrificarea
taurului au apărut pe o sumedenie de monumente; acele 2
scene simbolizau lupta puterilor binelui împotriva duhurilor
răului - luptă la care trebuia să ia constant parte, cu toată
energia, orice credincios - şi intrarea în locaşul luminii
veşnice, garantată sufletelor celor drepţi prin mijlocirea
atotputernică a lui Mitra. În sacrificiul mitraic al taurului se
poate vedea pătrunderea principiului masculin în cel feminin,
al focului în umed, a soarelui în lună şi astfel explica
simbolismul fecundităţii; de altfel, din cultul lui Mitra reiese
nu atât acest simbolism, cât şi cele ale alternanţei ciclice
moarte / înviere, ca şi ale unităţii permanente a principiului
vieţii. Moartea şi viaţa sunt inseparabile iar taurul prezenta şi
o faţetă funebră. La egiptenii vechi, taurul care purta între
coarne un disc solar era deopotrivă un simbol al fecundităţii
şi o divinitate funerară legată de Osiris şi de renaşterile
aceluia. La tătarii din Altai, stăpânul infernului era
reprezentat fie într-o luntre neagră fără vâsle, fie călărind de-
a-ndărătelea un taur negru; el ţinea în mână o secure în formă
de lună şi i se aduceau jertfe de tauri sau de vaci negre (în
aproape întreaga Asie, taurul negru era legat de moarte). În
Asia Centrală şi în Siberia, la mongoli şi iakuţi, credinţa era
într-un taur acvatic, ascuns pe fundul lacurilor şi care mugea
înaintea furtunii. Zeul lunii era calificat în Ur / Mesopotamia
drept ‘puternicul / tânărul taur ceresc’ sau ‘puternicul /
tânărul taur cu coarne zdravene’; pe mormântul regesc de la
Ur se înălţa un taur cu cap de aur (soarele şi focul) şi cu falca
de lazurit (luna şi apa). În Egipt, divinitatea lunii era ‘taurul
stelelor’. Osiris a fost şi el reprezentat printr-un taur; o seamă
de picturi din Egipt au reprezentat un taur negru ce ducea în
spinare trupul neînsufleţit al lui Osiris. În ebraică, prima literă
a alfabetului - ‘alef’ - înseamnă ‘taur’, fiind simbolul lunii din
primul pătrar. Un cult din Asia Mică / Anatolia, introdus în
Italia antică, a îmbogăţit cultul Cibelei (în ipostaza ei de
mamă a zeilor) cu o practică necunoscută până atunci la
Roma: taurobolul (iniţierea printr-un botez cu sânge).
Bovidele puteau apărea când ca epifanii terestre, când ca
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

epifanii cereşti”. Corespunzător dicţionarelor, “Garga” a fost

un termen Sanscrit pentru “taur”. Dr. Mircea Eliade a arătat
în “Morfologia religiilor”: “În vechea Indie, ‘ko’ desemna
‘cer’ dar şi ‘corn’ (de taur) iar în Sumer în legătură cu
respectivul termen era ‘gu’, ce însemna atât ‘taur’, cât şi
‘curajos’; confirmarea unităţii acelui complex credincios se
observă din cuvintele utilizate pentru taur, în asiriană ‘şuru’,
ebraică ‘şor’, feniciană ‘thor’, greacă ‘tauros’, latină
‘taurus’.” Su-Merii / Sumerienii şi-au început calendarul în
casa zodiacală a taurului - mileniul V î.C. - ei înregistrând în
listele lor astronomice şi precesiile precedente (periodicitatea
unei case zodiacale fiind de 2160 ani), anume a gemenilor din
mileniul VII î.C., a cancerului / racului din mileniul IX î.C. şi
a leului din mileniul XI î.C.: în spaţiul Român, ultima
organizare statală a paleoliticului - înaintea Potopului - a fost
cea Imperială Atlantă (având baza Pontică), începând cu
mijlocul mileniului XI î.C.

Africa
Egipt

Plăcute Marii Mame Ka / Ghe au fost multe iar - aşa

după cum în jurul Gherga gravitează multe cuvinte - ea a fost
Nordul Caucazului: rădăcina multor termeni, ca de pildă câmp, cărbune, etc. sau
Kurganii au domesticit caii câinele, cămila, calul, cariera, ş.a.; proto Indo-Europeanul
pentru “cai” a fost cuvântul “ghay” (apropiat de străvechiul
“gai” pentru “urs” = “greul Gaii”): caii erau animale iubite
ale Pământului - ale Gheii / Gaiei - domesticite post-diluvian
(adică în neolitic, după primul Potop). În “Elogiu funebru”,
retorul Elen Lysias 445-380 î.C. a scris că neamul
Amazoanelor a fost primul între toate popoarele care a
îmblânzit caii şi a descoperit călăritul (Afganii - în Paştună -
aveau “aspa” pentru “iapă”, Iranienii foloseau termenul “asp”
pentru “cal”: Arimaspii au fost Arimii, adică în înțeles Scit
“Unicii” călare din Nordul îndepărtat = Hyperborei, având un
ochi pe frunte, vecini cu Isedonii / “Is-Edonii” iar Caspii - din
jurul Mării Caspice - literalmente au fost “călăreţii
Pământului”, caii Caspici formând cel mai vechi soi
domesticit; la sfârşitul mileniului II î.C., Elenii vechi au
preluat caii şi au învăţat călăria de la Troiani, care la
începutul mileniului III î.C. au întemeiat Regatul Troian
împreună cu Amazoanele călăreţe). Romanul Pliniu “cel
Bătrân” în “Istoria naturii” 4:88 a localizat Arimaspii /
“Sfinții Unici” lângă Munţii Ripae (probabil Carpaţi). În
2002, Dr. Iaroslav Lebendynsky - care a studiat necropolele
din Ariana / Afgani-stan până în Ucraina şi a scris intens
despre Amazoanele dintre Munţii Ural şi Munţii Carpaţi - a
notat despre ele că erau îngropate cu harnaşamentele şi că
erau înalte, cu picioarele curbate, semn clar că-şi petrecuseră
bune părţi din vieţi călare (e de știut că - derivat din proto
Anatolia Indo-Europeanul “stă” pentru “a sta” - a apărut Sanscritul
Sanctuarul Gherga “stan” pentru locul unde stau oamenii, respectiv stat = țară,
395
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Româneasca “stână” pentru aşezarea păstorească din afara
satului, “stană” = “bolovan”, etc., ca sufix regăsindu-se în
denumirile unor ținuturi / Țări: în contextul marilor mișcări /
migrări care au caracterizat Vechea Lume, locul unde stăteau
ori se așezau oamenii a fost special reținut, prin adausul /
sufixul “-stan”). În istorie a rămas că din mileniul VI î.C., un
mamifer mare pe care Gherga l-a avut asociat a fost calul,
după domesticirea aceluia în Stepele din N Caucazului de
către Kurgani, marcajele respective începând cu Anatolia (ca
de pildă în Troada / Troia Gherghiţilor, Sanctuarul Gherga
din Kerka / Caria, ş.a.), continuând în Balcani - ca de
exemplu în Coşava / Kosova prin celebrările organizate acolo
Medieval de Ghergani în Săptămâna Albă / dinaintea Paştilor
- cu regăsire în ghergheliile / hergheliile din actualul spaţiu
Român, etc.; călăreţii Antici au devenit Cavaleri, Gherga
fiind parte reală din aşa ceva (nu doar în forma simbolică): de
exemplu, în Sahara calul a fost utilizat cu milenii înaintea
cămilei (ce a fost adusă din Asia), faraonii Gherga - atunci
când au întemeiat Egiptul - călărind cai. Privind Stepa
Dunăreană, se poate uşor observa că e capătul apusean /
Vestic - anume, cel European - al uriaşei Stepe EurAsiatice
(care în timp a facilitat transmiterea culturilor însă şi
deplasarea Indo-Europenilor, difuzarea cailor domesticiţi dar
şi a roţii / respectiv a carului).
În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Jean
Chevalier şi Alain Gheersbrant au scris: “Calul nu e un
animal ca toate celelalte; el e un vehicul, e corabie, destinul
lui fiind deci inseparabil de cel al omului. Înlănţuirea
simbolică Pământ-Mamă, Lună-Apă, Sexualitate-Fertilitate,
Vegetaţie-Reînnoire periodică îngăduie desluşirea şi a altor
aspecte. Afinitatea dintre cal şi apele curgătoare e limpede
subliniată de o veche tradiţie a pescarilor din Bazinul Volga:
la începutul primăverii, când se topeau ultimele gheţuri,
396
pescarii ofereau un cal - înnecându-l - Moşului apelor,
spunând: ‘primeşte darul nostru şi apără-ne neamurile’ (adică
tribul). Sacrificarea calului prin înec în apele curgătoare pare
să fi fost practicată şi de alte popoare indo-europene (la
Roma, calul sacrificat în fiecare an era consacrat zeului
Marte). Părtaş la taina apelor fertilizatoare, calul cunoaşte
făgaşele lor subterane; aceasta explică de ce în EurAsia se
credea că el avea harul de a face să ţâşnească izvoare lovind
pământul cu copita. Însuşi Pegas a inaugurat acea tradiţie
dând naştere ‘Izvorului Calului’ nu departe de crângul sacru
unde se adunau muzele spre a cânta şi a dansa. Se înţelege
astfel de ce calul poate fi socotit şi drept un avatar sau un
auxiliar al divinităţilor ploii. Simbol al forţei, al puterii
creatoare, al tinereţii, calul capătă valori atât sexuale, cât şi
spirituale şi în consecinţă aparţine ambelor planuri, terestru şi
ceresc. Aceasta ne face să evocăm calul alb, în înţelesul lui
solar, luminos. La limită, cuvintele ‘armăsar’ şi ‘mânz’ sau
‘iapă’ şi ‘iepuşoară’ capătă o semnificaţie erotică tot atât de
ambiguă ca şi cea a verbului ‘a călări’. Aşa cum calul a
reprezentat puterea fertilizatoare, instinctul şi - prin sublimare
- spiritual, s-a ajuns ca iapa să întrupeze rolul Gliei-Mame în
hierogamia fundamentală Glie-Cer ce domina credinţele
popoarelor de agricultori. Un singur animal îl întrece - poate -
în subtilitate în bestiarul simbolic al tuturor popoarelor:
şarpele, care - ca şi el - se prelinge aidoma timpului, de jos în
sus şi de sus în jos, între infern şi ceruri; în acest neîntrerupt
du-te-vino, drumurile secrete ale calului şi şarpelui sunt
drumurile apei: amândoi apar lângă izvoare şi râuri (de aceea,
caii şi şerpii îşi schimbă adesea între ei rolurile, în multe
situaţii). În loc să se unească în calul-dragon (ca în China,
într-o singură figură mitică), binomul cal-dragon se poate
scinda în cele 2 componente ale sale, care - dobândind atunci
valori contrare - se înfruntă într-o luptă ce devine cea dintre
bine şi rău, mitul Sf. Gheorghe fiind un exemplu în acest
sens: evident, calul e valorizat pozitiv, reprezentând faţeta
‘umanizată’, în vreme ce dragonul e ‘fiara din noi’, de
respins”. Așadar, cu valori totemice semnificative în spațiul
stră-Român au fost în paleolitic urșii la vânători, șerpii la
culegători, peștii la navigatorii-negustori, în neolitic caii la
Nordici, leoaicele și vitele la Sudici, în Antichitate păsările
răpitoare la Geți, lupii la Daci, ș.a.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Anterior: Timpul de Aur
Epoca Pietrei în EurAsia
“Originea Gherga” este o lucrare ce îndeosebi se
referă la ultimele 10 milenii (perioada dintre Potop - adică
dezgheţarea calotei glaciare din Emisfera Nordică a planetei -
şi prezent), cu accent pe a doua jumătate a intervalului de
timp, mai recentă, corespunzând perioadei patriarhatului /
anterior dominând matriarhatul: de la sfârşitul Epocii Pietrei
până acum au trecut 5 milenii, progresul omenirii devenind
exponenţial mai consistent (ecourile culturilor pre-diluviene,
de-a lungul zecilor de milenii anterioare, există însă sunt doar
tangenţiale - printre exemple fiind cultul dovedit arheologic
al Marii Mame Ghirghe răspândit între N Indiei şi Europa,
străvechile încrucişări din peşterile Masivului Garganus / S
Italiei, mărturiile despre Caucazianul Civilizator Pelasg
Gadeir / fratele geamăn al lui Atlas, “îngerii” ne-androgini
Gregori / Gherga de pe Înălţimile Ghoran / azi Golan din N
Galileeii menţionaţi de Cartea patriarhului Eno / Enoh şi
Vechiul Testament la începutul capitolului 6 în “Facerea” /
“Geneza” = primii îngeri din Biblie, etc. - deoarece actualul
profil uman Gherga a avut ultima mutaţie genetică în urmă cu
10 milenii, acel moment, ce convenţional a fost al Potopului
Pontic / adică topirea calotei Nordice, fiind reperul esenţial;
de pildă, e de remarcat că de la vestiţii Gardieni / observatori
Gregori a provenit în vechea Greacă “a viziona” - “a veghea”
în sensul alert / vigilent - ca un împrumut lingvistic Ghergan,
fiind de reţinut că inclusiv în Română “a veghea” şi “a vedea”
sunt în aceeaşi familie fonetică). Tot în vechea Greacă, pentru
“Gardian” - “paznicul legii” - se folosea termenul “phylake” /
apropiat de Românescul “pulache” (φύλακές = “phylakes”
însemna “războinic”): de altfel, stră-Românii îl aveau în
frunte pe “puler” / “Pu-Ler” (“Pu” = “Sfânt” iar “Ler” =
“cârmuitor”); desigur, acela patrona şi Cultul Fecundității /
397
Fertilităţii, fiind evidenţiat social ca foarte potent, inclusiv
sexual (de pildă, versiunea Kurdă = Nord Iraniană pentru
străjer / paznic e “weliye”, în oarecare rezonanță cu Gardienii
trecerilor - fie acelea prin vaduri sau prin Văi - din spațiul
Românesc, știuți ca Valahi). Mult timp după Potop, Grecul
Grigori / Gregori pentru străjeri / Veghetori - şi alte forme, ca
de exemplu Latinul Greg / Grex, “Dux Gregis” însemnând
“liderul turmei” - încă erau în asociere cu picurarii / păcurarii
conducându-şi sârguincioşi “turmele” / “mulţimile” (de aceea
ajungând nume foarte popular în viaţa religioasă), în mod
similar Gherghi / Gheorghe, ş.a., fiind versiuni răspândite
pentru viaţa agricolă: toate acele forme - pastorale sau
agricole - au derivat din acelaşi Gher-Ga / Gherga, care de la
început însemna cununia Cerului cu Ga / Glia (unire
simbolică a Cerului cu Pământul, cu valabilitate atât la păstori
/ ciobani, cât şi la agricultori / ţărani); în 2011, “Dicţionarul
de regionalisme şi arhaisme din Maramureş” a consemnat că
“până în perioada interbelică, termenul de păcurar era folosit
exclusiv în Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş iar în
regiunea extracarpatică se folosea exclusiv termenul de
cioban, păcurarul de regulă de cu mic începând viaţa de
păcurar, îngrijind mieluşei, apoi trecând la oile sterpe şi
sfârşind la oile cu lapte”. De altfel, vechii Românii utilizau
“cârd” / “ciurdă” pentru “cireadă” iar negustorului de vite /
cornute - sau de oi - până în Evul Mediu i-au zis “gealep” /
“gelep” (mai ales celui oriental / venit din răsărit); în Ardeal,
până în Evul Mediu prin “ghereb” / “gereb” se înţelegeau
juzii / capii comunităţilor - notaţi “comiţi” în documente -
“greavii” în Germană sau “grofii” în Maghiară având
echivalenţele de “gerebiones” în Latină ori “arkhon” în
Greacă / ca o aspiraţie din “Garg-On” (în vechime, “gealaţii”
în Română erau Uriaşii egalaţi cu realizatorii de mari jiduri /
ziduri pentru aşezări / “dave”, de exemplu în Banatul Sârbesc
- pe malul drept al Râului Caraş - a existat cetatea Dacă
Jidova / Grebenaţ 44,52 lat. N, 21,15 long. E, ei de aceea
fiind idolatrizaţi ca “Jidovi” / “Ji-dovi” iar spre deosebire,
mult ulterior a apărut la Români apelativul “Jidani” pentru
Evrei: a nu se confunda, mitologia Românească reţinându-i
admirativ pe Jidovi ca pre-diluvieni iar aproape peiorativ pe
Jidani că au fost post-diluvieni, mult ulteriori, singura
apropiere dintre Jidovi şi Jidani putând fi fonetic legată de
calitatea de constructori Ciclopici a Jidovilor / Gherghilor pe
de o parte şi pe de altă parte provenienţa Jidanilor / Evreilor
din Canaan - Ţara Sacră a Ghergheseilor - unde indigenii
Ghirgaşiţi au construit capcane Ciclopice pentru capturarea
ciurdelor / cirezilor de rumegătoare / ierbivore, apoi ei
avându-şi ca locuri sacre mai ales pe cele circulare dintre
acelea, pentru ceremonii religioase de sacrificii, numindu-le
Ghirgare / Ghilgale). Despre “Civilizaţia Pastorală” la
Români, Dr. Ion Ghinoiu a scris în 2013 că a fost un
“complex cultural dezvoltat de crescătorii de animale pe
fâneţe naturale sau pe pajişti obţinute prin defrişarea
pădurilor şi desecarea apelor, specific antropomorfismului
indo-european; vechimea peisajului pastoral este atestată de
un bogat fond lingvistic autohton traco-dac, provenit din
domeniul creşterii animalelor (baci, brânză, căciulă, ghioagă,
stână, ţap, ţarc, etc.), de originalitatea folclorului pastoral
muzical, de Calendarul pastoral încărcat cu sărbători şi
obiceiuri dedicate atât animalelor domestice, cât şi fiarelor
pădurii, etc. Pentru folosirea eficientă a fâneţelor şi pajiştilor
aflate la mari distanţe de vatra aşezării, păstorii au amenajat
adăposturi specifice oamenilor şi animalelor (bordeie, oboare,
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
stâne, târle, etc.), drumuri ale turmelor dublate de drumurile
sării, fântâni, ş.a.m.d. Abundenţa materiilor prime a favorizat
dezvoltarea prelucrării produselor, inclusiv a pieilor /
blănurilor (cojocărit, curelărit, darace, dârste, vâltori, etc.),
baza sistemului de alimentaţie formându-l laptele şi carnea.
Un loc aparte în Civilizaţia Pastorală l-a ocupat păstoritul
transhumant dezvoltat pe păşunile din zona alpină a
Carpaţilor, pentru văratul turmelor, şi pe vegetaţia naturală
din vastele teritorii (bălţi, bărăganuri, deltă, litoral, stepe, etc.)
extracarpatice, pentru iernat. Practic, păstoritul transhumant a
pus în mişcare imense turme pe distanţe de sute de km într-un
areal geografic corespunzând - în linii mari - Vechii
Civilizaţii Europene şi cu teritoriile apoi locuite de traci,
popor indo-european a cărui ramură geto-dacă este rădăcina
autohtonă a românilor. În căutarea de păşuni, păstorii din
Bazinul Dunării inferioare vărau în Munţii Carpaţi până în
Moravia şi Silezia, până în Alpii Dinarici / Dalmaţi, Pind,
Rodopi, Caucaz şi iernau pe litoralurile Mărilor Adriatică,
Caspică, Egee, Ionică şi Neagră, până în Crimeea şi nordul
Caucazului, în stepele ponto-caspice”.
În “Miturile creaţiei”, Dr. Traian Stănciulescu a
scris: “Gândirea arhaică nu implica preponderent credinţa
minţii / raţiunea, cât credinţa inimii / intuiţia. Comunicarea
mitică în etapa protoarhaică era trăită nemijlocit, prin
conduită ritualică şi transmitere pe cale strict orală (ulterior,
mitul a început să fie transmis pe cale grafică, pierzându-şi
astfel calitatea trăirii ritualice, transformându-se treptat dintr-
un discurs ‘viu’ într-unul mai ‘inert’). Acceptând oricare
dintre caracteristicile creatorului / autorului prim al miturilor
cosmogonice - de geniu primitiv în măsură să citească
semnele naturale ale lumii cosmice, de revelator divin al
mesajelor extraterestre, de interpret al supraconştientului
colectiv, etc. - se poate constata că el poate fi definit ca
receptor al anumitor ‘mesaje naturale’ sau extra-umane,
supra-umane sau / şi infra-umane. Din momentul în care a
tradus în limbajul simbolic prima cosmogonie, acel creator -
individual sau colectiv - a devenit ‘capătul de pod’ al unei
milenare semioze mitice. Toţi iniţiaţii care l-au urmat în acea
indefinită strădanie de perpetuare a mesajului cosmogonic au
398
îndeplinit succesiv calitatea de receptor şi transmiţător al lui.
În perioada orală a culturii mitice, iniţiatul / transmiţătorul de
mituri comunica - la rândul său - experienţa mitului
cosmogonic, pe 2 căi: ezoterică şi exoterică. Calea ezoterică a
fost cea a iniţierii în misterele ‘mitice’ ale lumii cosmice (cale
urmată de magi, şamani, înţelepţi, sacerdoţi, ş.a.); în acea
etapă a existenţei sale, omul a început să înţeleagă că singura
cale spre zei era calea către sine însuşi. Interacţiunea iniţiatică
ce se instituia între maestrul emitent şi neofitul receptor era
de tip interactiv, presupunând cooperarea şi dialogul
comunicativ între cei 2 actori - transmiţător şi receptor - până
când cel din urmă îşi însuşea normele şi conţinutul
comportamentului iniţiatic; o dată acelea însuşite, neofitul
devenea transmiţătorul activ al mitului (existenţa unor
variante mitice care se îndepărtează adesea de prototip relevă
rolul creator al iniţiatului transmiţător). Izvoarele de inspiraţie
ale acelor personalităţi creatoare erau ‘crizele’, ‘întâlnirile’,
‘revelaţiile’, respectiv experimentele magico-religioase
privilegiate (astfel, pe trama menţinută cu necesitate a
vechiului ritual / mit se impuneau - graţie acelor transmiţători
/ creatori - noi elemente care îmbogăţeau mesajul mitic,
contribuind treptat la modificarea lui până la nerecunoaştere).
Prin calitatea recitării mitului cosmogonic pe de o parte şi
prin resemnificările asociate mesajului mitic pe de altă parte,
acei iniţiaţi se pot defini drept cei dintâi artişti ai lumii.
Iniţiatul arhaic primea, constata şi comunica un mesaj
esenţial, în timp ce esenţele nu erau fructele sale: fenomenul
religios era primit, nu descifrat ca un mesaj oarecare;
înţelegând regulile de construcţie ale lumii cosmice şi
traducându-le în limbaj uman, acei ‘sfinţi tălmăcitori’ au
devenit cei dintâi hermeneuţi ai istoriei umane. Altfel spus, în
calitate de interpretare şi comunicare subiectivă a
fenomenelor naturii mai întâi şi a fenomenelor culturii mai
apoi, semioza mitică a fost invariant supusă slăbiciunilor
subiectivităţii umane şi formelor imperfecte ale limbajului.
Dubla calitate a mesagerilor mesajelor mitice - de artişti şi
hermeneuţi - reprezintă una din principalele surse de
‘zgomot’, de pervertire semantică a mesajelor originare.
Calea exoterică s-a definit ca forma discursivă instituită între
iniţiatul transmiţător de ritualuri / mituri şi microgrupul uman
- neiniţiat, laic - receptor: a fost o comunicare de tip vizual,
verbală sau / şi neverbalizată, în care receptorul nu putea
replica emitentului / transmiţătorului dar putea - în schimb -
să-şi manifeste starea generală de receptivitate a discursului
prin reacţii psiho-fiziologice complexe. Beneficiarul ultim şi
real al mitului cosmogonic era - de fapt - tocmai acel primitiv
simplu: el nu recepta atât conţinuturile semnificative
(semnificaţiile ascunse simbolic) ale mesajului mitic, fiind
lipsit de codul simbolic pe care - într-o măsură mai mare sau
mai mică - îl deţineau iniţiaţii, cât mai ales formele expresive
semnificante sesizate prin resursele intuitive de excepţie care
încă mai erau, efectele subordonându-se principiului de a face
ceea ce au făcut la origine zeii. Prin natura acelui mesaj -
universal prezent în miturile cosmogonice - se poate spune că
opera conţinea în ea însăşi imaginea receptorului căruia îi era
destinată (cu alte cuvinte, ea răspundea regulilor de
accesibilitate legate de ‘lumea aşteptărilor receptorului’, de
previziunile posibil de făcut în legătură cu desfăşurarea
discursului mitic, de datele familiare ale conţinutului mitic,
etc., tocmai acelei geniale rezolvări specifice comunicării
mitice datorându-i-se şi şansa receptării şi decodării sale
semnificative de către un public neinstruit anume pentru
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
aceea; în ultimă instanţă, ceea ce a favorizat înţelegerea
mesajului cosmogonic era - dincolo de aspectul narativ, mai
mult sau mai puţin relevant - faptul că receptorul arhaic mai
trăia încă într-un cosmos sacralizat, a cărui oglindă o
reprezenta însuşi mitul creaţiei). Omul arhaic a fost capabil să
creeze şi să transmită o impresionantă moştenire culturală pe
cale orală mai întâi şi pe cale grafică mai apoi. În contextul
situaţiei de comunicare după faza arhaică a semiozei mitice, a
apărut ‘observatorul’ care căuta să desluşească în primul rând
conţinutul obiectiv al mitului - elementele sale structurale - şi
abia apoi elementele subiective; ‘observatorul’ încerca să
re/construiască întreaga lume a sensurilor generate de mit,
pentru a-i putea desprinde esenţa: ideea-arhetip îmbrăcată în
multiple forme şi sensuri expresive (în acel scop, el trebuia să
cunoască şi să controleze ansamblul tuturor codurilor
sincretic angajate în geneza mitului / codul lumii naturale,
codul limbii, codul raporturilor sociale, etc)”.
Oglinda
Ca oglinzile care reţin imaginea dar o şi redau,
oamenii s-au socotit drept oglinzi ale divinului, care
reprezintă şi în acelaşi timp reflectă divinul (în mod mai
strălucitor / “stră-lucitor” sau mai şters / murdar, mai mare
sau mai mic, etc., în funcţie de tipul oamenilor / paralelele
între oglinzi şi oameni fiind nenumărate). Anterior actualului
tipar genetic uman Gherga (apărut în urmă cu 10 milenii,
când populaţia globului a ajuns rapid la câteva milioane), a
fost strămoşul Gherga care nu putea avea acelaşi model
genetic Gherga ca şi cel actual - datorită mutaţiei survenite în
Asia Centrală - dar totuşi nu era prea diferit faţă de omul
Modern. Înainte de Potopul Pontic a fost o perioadă de co-
existenţă a 3 tipuri umane - Homo Sapiens, Neandertal şi
Cro-Magnon - când s-a dezvoltat arta (considerată ştiinţă dar
şi propriu-zis cu picturi, sculpturi, etc.) iar religios s-a impus
Doamna-zeu / Marea Mamă, venerată ca “grasă şi frumoasă”
de învingătorii Homo Sapiens; la început - timp de milenii -
n-a fost nici o referinţă despre tată (e semnificativ că în Rusă
pentru “frumos” / “frumoasă” încă se folosește termenul
“kras/a”).
399
Calota glaciară
Nu pot fi ignorate amintirile comune ale omenirii
(din surse independente, de pe tot globul) despre matriarhat,
Uriaşi, Potop / adică dezgheţul Erei Glaciare, etc. De pildă,
Indienii în epopeea Antică a lui Râ-mâ / Rama au descris în
detalii conflicte străvechi iar Evreii Antici au nominalizat în
Biblie 3 fraţi (ca fiind cei mai semnificativi, dintre mai mulţi
copii ai perechii primordiale - Adam şi Eva): Cain, Abel, Set /
similar cu Homo Sapiens, Neandertal, Cro-Magnon; Set a
apărut deoarece primul născut, sedentarul Cain, pentru unii
însemnând “Timp”, l-a omorât pe nomadul Abel, pentru unii
însemnând “Eter” / a fost prima crimă relatată biblic din
istoria omenirii, urmaşii lui Cain fiind copiii oamenilor iar cei
ai lui Set ai Domnului - în “Facerea” 6:2 apărând că înaintea
Potopului a fost cuplarea fiicelor oamenilor cu fiii Domnului
(după Potop toţi au ajuns copiii Domnului - Noe fiind
descendent din Set - iar Iisus, despre care oamenii susţineau
că e Fiul Domnului, susţinea despre sine că era “fiul
omului”). În vechime predomina ideea superiorităţii părinţilor
faţă de copii - dintre copii primul născut fiind considerat
superior celorlalţi - şi câteodată, din fanatism religios, primul
născut tocmai de aceea era jertfit, ca semn de sacrificiu
suprem faţă de divin: jertfa umană se făcea în ideea că dacă
divinul dăruia ceea ce era mai bun, atunci în schimb se oferea
divinului ceea ce era mai bun, adică primul născut
(sacrificiile umane erau în diverse moduri, prin îngropările de
vii, sugrumări, înecări, sângeroase ori arderi). Mitologia
Română a reţinut conflictele cauzate de “căpcăuni” / “căp-
căuni” - primele spiţe umane, anteriorii stăpâni ai Pământului
Ka / Ga - iar cea Greacă (sub forma “generaţiilor de aur”) a
păstrat în amintire luptele Uriaşilor din preajma peşterilor:
Titanii, respectiv Giganţii / facil de identificat cu Neandertal,
respectiv Cro-Magnon (Titanii, despre care Homer afirma că
“au fost protopărinţii zeilor şi ai oamenilor distinşi”, se
întâlneau în Consilii administrative întemeiate de o parte pe
dreptul divin şi pe de altă parte pe vechimea familiilor - de la
ei păstrându-se în Română forma “tătâne” pentru părinte - iar
Giganţii erau înfăţişaţi ca oameni superbi însă violenţi, având
arme lucitoare; vechii Greci ştiau despre acei Uriaşi - Titani
şi Giganţi - că descindeau din încrucişarea Cerului şi Gliei /
Pământului, ei fiind din timpul “de aur” al omenirii, arătând
şi că Giganţii au apărut ulterior Titanilor, Ghea născându-i
după castrarea partenerului ei Uranus / Cer: într-adevăr,
cronologic ivirea Cro-Magnon a urmat lui Neandertal, ambele
rase umane dispărând pre-diluvian, triumful fiind al lui Homo
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Sapiens / factorul decisiv al supravieţuirii reieşind că a fost
buna comunicare, prin capacitatea de a crea reţele sociale).
Pentru Uriaş - pe aceeaşi structură consonantică Gherga /
Gheareg - a apărut în Română cuvântul “Gealat”; multe
Graiuri orientale au reprodus similar vestiţii Uriaşi = Gealaţi
din vechime, unele chiar explicit, ca Ghirgaşi, Ghergasi, etc.
generaţie şi transmisă cu pioşenie”; în plus, Tradiţia afirmă că
Noe a luat cartea străbunicului său Eno / Enoh în arcă,
scăpând-o de distrugere: renumele lucrării a rămas până azi,
datorită faptului că e considerată singura pre-diluviană -
atestată prin chiar conţinutul său - existentă în lume
(canoanele Evreilor şi creştinilor însă o resping, considerând-
o “apocrifă” - din Greacă “apokryphos”=“ascunsă” -
respectiv “neinspirată”, într-adevăr cea mai veche carte a
omenirii “deranjând” / “tulburând” şi azi). Acei îngeri
Gregori au avut un rol Civilizator de prim rang, redat şi de
către vechii Greci prin relatările despre pre-diluvianul rol
Civilizator al activităţilor Pelasgului Gadeir/os, numit de
către ei “Prometeu” = “Primul Zeu”, cu înţelesul de
“Chibzuit” în Greacă - frate geamăn cu Atlas - stăpâni în pre-
diluvianul Imperiu Borean / Atlant întemeiat de tatăl lor Anax
/ Poseidon (posesorul Edenului / Raiului), care era fiul
Timpului = Cronos / Kronos şi al Marii Zeiţe Rhea / Kirke; e
de observat că în mitologia străveche, Pământul era
personificat ca Ga iar Marea Zeiţă ca Rhea, fiica Mamei Ga
(în timp, deseori rolurile ambelor - Ga şi Rhea - s-au
suprapus, fiica Rhea perpetuând atributele mamei Ga, ca
Marea Zeiţă Mamă a Pământului).

Îngeri luptându-se

În istorie mereu au fost fratricide, ca pre-diluvian

disputa îngerească Ghergană indicată de Cartea patriarhului
Eno / Enoh - dintre arhanghelul Gavriil şi Uriaşii urmaşi ai
observatorilor / Veghetorilor Gregori de pe Înălţimile Golan /
Ghoran din N Galileeii - menţionată şi de primii poeţi Greci
Homer în “Odiseea” 8:332 şi Hesiod în “Erga” / “Lucrări şi
zile” 68 (ambii din portul Anatolian Cume / Cyme al
Gherghinilor, localitate avându-şi denumirea legată de
cuvântul “kyma” pentru “val”, rădăcina proto Kurgană /
EuroIndiană “kem” pentru “splendid” - conform lingvistului
Julius Pokorny - fiind la baza Grecului dar și Latinului
“cyma”), că “Gher-mes” / Hermes, bunicul Gherganilor, l-a
eliminat pe Gardianul divin Argos devenind astfel în locul
aceluia curierul / mesagerul dintre Cer şi Pământ iar post-
diluvian de pildă au fost Războiul Troian, conflictele
Semiţilor (dintre Evrei şi Arabi), ş.a.; e de știut că în mijlocul
Cariei a funcționat multă vreme Sanctuarul Gherga-Kome,
cel mai mare așezământ religios al Regatului, având
numeroase rezervoare de apă pentru spălarea ritualică a
păcatelor credincioșilor. Patriarhul Enoh / Enoch a relatat în
stil biblic - scriptura sa a fost dinaintea Vechiului Testament -
despre prezenţa “îngerească” înaintea Potopului, ca ecouri
Gherga, atât a vechilor Veghetori Gregori / Qadiş în
Aramaică, cât şi a lui Gavriil / Gabriel, şeful cheru-vimilor /
heruvimilor (care s-a regăsit şi după Potop): e interesant că
dintre îngeri, deşi cheru-vimii / heruvimii nu intrau în contact
cu oamenii - ci doar arhanghelii aveau acea menire - Gavriil /
Gabriel a făcut-o, fiind şi cel mai important curier / mesager
biblic (un episod pre-diluvian deosebit a fost când unii îngeri
au preferat să fie masculini şi nu androgini - ceea ce a şocat /
ca “indisciplină” faţă de divin - prin bărbăţia lor preferând să
se împreuneze cu pământenele şi nu să fie fără sex, ca mulţi
Titanii Tatăl şi Fiul = “Unul” / “Anul” (Cerul şi Timpul):
alţi îngeri). În “Cabala” e menţionată “Cartea lui Enoh” în
Uranos şi Cronos
mai multe rânduri ca o lucrare “păstrată din generaţie în
400
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Îndeosebi pentru rârâiţii Pelasgi, Soarele - izvoare subterane”. Faima Europenei Ananke şi ale
luminătorul diurn al pământului - era Ra / ca produs al lui Ga fabuloaselor ei divinităţi se datora adevărului împărţit şi
iar Ghea / Gaia era reprezentată de fiica Rhea / Raia justiţiei printre nemuritorii cereşti şi muritorii pământeni iar
(Anatolianul Homer îi numea “divini” pe Pelasgi, deoarece se faima Sumeriană Anunaki - adică a pruncilor înaripaţi ai
trăgeau din Zei / “Iliada” 10:429, “Odiseea” 19:177); de luminii cereşti An - era similară: Ananke şi Anunaki erau
exemplu, încă ulterior Războiului Troian, Truscii / Etruscii - denumirile aceloraşi făpturi legând Cerul de Glie (fiind
proveniţi dintre Pelasgii Troiani - formau o populaţie care nu numele divin / adică sacru, numele uman / adică profan fiind
utiliza “G”, dinastia regală a lor Tarquină fiind de fapt Gherga, reflecţia respectând zisa “precum în Cer, aşa şi pe
Gharghină, similar cum anterior Troia / Troada era Pământ”); ursitei / șansei i se zicea “noroc” (în opoziție cu
“Gheroaga” iar Dardanele reproducea Garganele (e de ştiut, insuccesul, știut ca “nenoroc” / “nenorocire”, adică negația
conform proto Indo-Europeanului cuvânt “ghai” pentru sa): la strănut, acoperirea gurii cu mâna era din credința de a
“strălucire”, că Gaia însemna “Luminata” / “Strălucita”, ceea păstra sufletul intact - ca să nu iasă din trup și astfel să
ce - pe de altă parte - ar duce şi la înţelesul Gher-Ga de Cer deschidă calea morții - la începutul Medieval papa Grigore
luminat / strălucit, Românii păstrând verbului “a lumina” şi “cel Mare” rânduind ca oamenii să binecuvânteze cu “noroc”
sinonime ca “a clarifica”, “a limpezi”, “a cultiva”, “a bucura”, persoana strănutând tare (căci strănutul - dacă nu cumva
etc). Dr. Mircea Eliade a explicat în “Istoria ideilor şi provenea din răceală - era semnul debutului ciumei, boală ce
credinţelor religioase” că “aripile sufletului încep să crească făcea ravagii), prin noroc și urându-se fericire / destin
atunci când omul contemplă frumuseţea acestei lumi şi începe favorabil, așa după cum e la fiecare soarta / ursita, ruga mereu
să cugete la frumosul în sine; creşterea aripilor drept urmare a fiind împotriva ne-norocirii, pentru norocire. Reprezentarea
iniţierii a fost atestată cu imaginea legată de conceperea cu aripi a îngerilor a fost modul artistic prin care se sugera că
sufletului ca substanţă zburătoare - asemenea păsării - căci erau din Cer; nu doar ei au fost zburători, aripi fiind ataşate şi
zborul simboliza înţelegerea, cuprinderea lucrurilor secrete lucrurilor (ca de exemplu discului de pe Cer - interpretat de
sau adevărurile metafizice” (prin moarte, sufletul se înălţa unii drept Soare - prezent în vechi sculpturi şi picturi, etc.):
ultima dată spre cer după spirit, apoi se aşeza ca o pasăre spre penele aripilor de aceea erau foarte preţuite, colecţionate şi
odihnă veşnică pe pământ / glie). De pildă, străvechea Zeiţă purtate cu veneraţie, efectiv simbolizând neuitata legătură a
protogenă Anat / Ananke - mama ursitoarelor, bunica lui pământenilor cu Cerul (în riturile fertilităţii - aşa după cum
Gadeir / Prometeu, Zeul care a adus oamenilor focul din Cer / păsările prin zborul lor printre plante ajută polenizările -
“văz-duh” - era înaripată şi purta făclia / torţa: ambele purtătorii de aripi sau măcar de pene, oameni desigur fizic
simboluri - aripile pentru zbor şi torţa / făclia pentru foc - în nezburători, simbolic de fapt doreau recolte bune şi deci o
vechime erau foarte puternice şi semnificative. Primului viaţă mai bună).
născut al Zeului Poseidon i se zicea “Po-Ro-Teu” = Proteus,
fiind “Protogonos” - adică “Primordial” - ştiut ca străvechi
marinar; fratele său geamăn a fost Prometeu/s = “Primul
Zeu”: vechii Greci i-au reţinut pe gemenii primordiali /
“protogoni” din perechea Proteus-Prometeus ca Atlas-
Gadeir/os (într-o prelungire a propagandei despre ei, cu
separarea de către Strâmtoarea Gibraltar, toponimia a reţinut
la Oceanul Atlantic pe malul African Munţii Atlas iar pe
malul European portul Ghedeira, azi Cadiz 36,32 lat. N, 6,17
long. V, în Spania). Iniţial, ei - Gadeiros și Atlas - au fost
fraţii gemeni Prometeu și Proteu; poetul Homer a scris în
“Odiseea” 1:52 că Atlas veghea / păzea pilonii Pământului și
Cerului (adică Axa Lumii și Axa Cerească). Zeul Anax /
Poseidon avea turme de foci, a căror pază a încredinţat-o
primului născut: aceasta deopotrivă denotă atât importanţa
focilor - vieţuitoare tipice apelor reci - cât şi caracterul polar
Nordic / HiperBoreu al stăpânirii sale (Edenul posedat de el
se întindea - în E Europei - între Pont şi Pol); pe atunci era
sfârşitul ultimei glaciaţiuni, temperaturile generale fiind încă
scăzute în aer, la sol şi în apă (cu atât mai mult contând
utilizarea practică a focului, pentru producerea căldurii
necesară în marginea calotei, unde zona era foarte bogată în
vieţuitoare, utile traiului). Francezii Alain Gheerbrant şi Jean
Chevalier în “Dicţionar de simboluri” au scris: “Potrivit
mitologiei greceşti, focul a ţâşnit dintr-un bât. Dacă Prometeu
a adus focul din cer, Hermes a născocit focul - ‘pyreia’ -
frecând unul de celălalt 2 beţe, unul din lemn tare, celălalt din
lemn moale. Acel foc terestru era de o natură diferită de cea a
focului ceresc furat de la zei de către Prometeu (şi devenit
teluric, pentru că a fost coborât din Olimpul Nemuritorilor
printre muritori). Acel foc al scânteii, al fulgerului / Aromâna a conservat prin verbul “a zbura”
trăsnetului e fertilizant: el aduce ploaia sau face să ţâşnească însemnând “a cuvânta” ceea ce în mare vechime se știa

401
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

despre cuvinte, că acelea “zburau” de la un om la altul limite și atribuții rituale, o pedeapsă a Sacrului aplicată celor
(termenul Român “cuvânt” = “cu-vânt” e semnificativ, căci ce violentează rânduielile macrocosmice spre a le smulge
vântul zboară, la fel ca vorbele): legendarul “Zburător” - favoruri erotice și mai ales matrimoniale. Semnalăm și
simbolul dragostei neîmpărtășite din străvechile povești sinonimia cu alte reprezentări precum: zmeul, balaurul,
Românești - era “Cuvântător”, adică mesagerul care dracul. Această suprapunere este datorată, în bună măsură,
transmitea cuvintele divine, curierul Zeilor printre oameni înfățișării sub care se poate arăta cât și încercării de a explica
(încă din timpurile când abia se articulau / conturau Graiurile tulburătoarea sa prezență în viața femeilor. Zburătorul are
oamenilor trăind în preajma grotelor / peșterilor), penele cu înfățișare antropomorfă: ‘un om (tânăr) înalt și subțire’ sau
care se corcodeau / adică se împodobeau oamenii reflectând doar ‘chipul, arătarea, fantoma unui flăcău ori bărbat care
și bucuria lor de a fi recunoscuți în grupul propagatorilor uneori se face vizibil jucând chiar în horă’, dar poate avea și
credințelor legate de puterile zburării / cuvântării; ipostaze zoomorfe - vultur sau cocoș - ‘pasăre cu aripi ce
“Cuvântătorul” / “Zburătorul” - care a produs o bună parte umblă noaptea prin tot corpul omului’, ‘șarpe sau balaur care
din folclorul erotic Românesc - tulbura fetele către obsesie vine noaptea’, ‘balaur într-aripat’, ‘șarpe, așa ca crocodilul’,
sexuală, inducându-le stări între excitație și orgasm, el având ‘bălaur care, prinzând aripi, poate zbura’. Reținem
și o cântare, numită “Glasul zmeilor” (pentru “dezburătorit” semnificațiile ascunse ale reprezentărilor, semnificații ce
fiind tot felul de farmece și descântece de dragoste). Dr. Ana contează fiind tentația, masculinitatea, dominarea de tip
Hoțopan de la Catedra de Română a Universității din Szeged instinctual, dar și păcatul pus sub interdicție, deci
/ Ungaria a cercetat “Mitul Zburătorului” în 1999: “Exegeți ai înspăimântător. Înfățișarea lui, pe de o parte tentantă și
mitologiei populare românești, precum Ivan Evseev și superbă, pe de alta înspăimântătoare și creatoare de repulsie,
Romulus Vulcănescu, apreciază că Zburătorul pare a fi un ne arată că Zburătorul este un spirit conceput complex, ce se
demon de o vechime apreciabilă înzestrat cu o ‘dublă dezvăluie victimelor sub aspectul ademenitor, râvnit de ele,
activitate erotogenică: de inițiere sexuală și de provocare și de iar pe de alta, se arată terifiant, amenințător și aproape
întreținere a patosului sexual’, ‘o semidivinitate erotică, un imposibil de imortalizat sau de pedepsit, de către toți ceilalți.
daimon arhaic de factură malefică’, ce ‘simbolizează toate Oarecum detașați de el, oamenii care îl văd sub această
formele de sexualitate, de la aceea puberală până la aceea ‘mască’ par să spună adevărul”.
isterică a femeilor care trăiesc numai pentru plăcerile
trupești’. De aici, aprecierea că ‘materialele folclorice
asociază cu Zburătorul doar formele paroxiste ale dragostei,
manifestările ei aproape patologice. În folclor, Zburătorul e
un reprezentant al lumii duhurilor, al haosului și al morții.
Fixația erotică de acest tip e considerată în popor o boală
grea’. Cauza care declanșează invazia acestui adevărat agent
patologic este un ‘echilibru instabil dintre dorință și reținere,
dintre voință și instinct’, ‘o invazie a inconștientului, dominat
de pulsațiile biologice primare’. Zburătorul pătrunde așadar
în sfera culturalului venind dintr-o lume a haosului, a
nefirescului instaurat violent, ce pune temporar stăpînire pe
existența tinerilor, căsătoriți sau nu. Tentațiile și acțiunea lui
erotică se dovedesc a nu avea un fundament afectiv și o
finalitate cerute de rigorile vieții tradiționale (căsătorie,
fidelitate, procreare). Zburătorul este un violator al ordinii
individuale și sociale, a cărui prezență este declanșată de
tentația erotică. Reprezentări asemănătoare apar și în cultura
populară a altor popoare: ‘zmeul de foc’ la ruși, ‘aducătorul
de bogăție’ la sârbi, etc. Acestea au câteva trăsături comune
(sunt înaripate sau hibride ca alcătuire, ceea ce înspăimântă),
sunt spirite de foc (cu trupul de foc ori suflând foc, strălucesc
orbitor) și par a aparține lumii de dincolo, celei a morții.
Totuși, spiritele de care ne ocupăm păstrează niște însușiri
pozitive (pot aduce bani și belșug), ceea ce le așază între
reprezentările demonice ale lumii de dincolo. Aceasta pentru
că spiritele morții sunt caracterizate de ‘foamea sexuală’; ele
se arată se pare numai celor care le invocă sau chiar le
provoacă. În cultura poporului român, aceste însușiri arhaice
sunt foarte slabe. Zburătorul comunică numai prin vis cu
persoana care o posedă, de cele mai multe ori se înfățișează
ca o nălucire cu chip uman atrăgător dar demonic. Toate
acestea Romulus Vulcănescu le pune pe seama unui ‘sindrom
al hipersexualității’ în plan psihic, sindrom stimulat puternic
de practicile magice de ghicire, invocare și subjugare a
dragostei. Cu alte cuvinte, Zburătorul pare a fi un revers al
magiei erotice, o reprezentare rezultată din depășirea unor

402
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
“Această realitate mitică este deosebit de importantă
căci dovedește vechimea Zburătorului între reprezentările de
acest fel. Zburătorul vine să pedepsească aspirațiile necurate,
necuviința gândului devenind necuviința unui act sexual
vecin cu tortura și coșmarul până la epuizare. Totul însă este
dat în vileag de chiar înfățișarea celei posedate de Zburător,
spre compătimirea sau spre oprobiul public: ‘cel ce a căpătat
Zburător are semne vinete pe corp, paloare, slăbește, e obosit,
trist, indispus, vorbește și plânge în somn, e cuprins de fiori și
tremură, înnebunește, moare’; ‘femeia care este cuprinsă de
această ființă rea simte pe tot corpul ei o mare greutate,
mușcături, ciupeli și gâdilituri, și din cauza aceasta, apoi,
dacă se află în stare binecuvântată, naște copilul mort’. Se
pare că atunci cînd constrângerile sociale împiedică dragostea
să se împlinească în mod firesc, Zburătorul se arată oamenilor
sub aspectul înspăimântător, amenințând întreaga
colectivitate. Acțiunea Zburătorului este pusă sub semnul
puterilor nopții: ‘Prin Banat, despre Îl-mai-rău se crede că
ziua stă ascuns în butoarea de nuc ori alun, nefiind-i iertat de
la Dumnezeu de a vedea lumina soarelui. Din acele butori,
Zmeul iese într-amurg și zboară în lume după rele’. Ca și alte
forme ale Răului, Zburătorul își are ascunzătoarea în ‘case
pustii’, dar și în ‘copaci scorburoși’, ‘în stânci’ (peșteri). În
măsura în care Zburătorului i se cunoaște sediul și înfățișarea,
el poate fi anihilat așa după cum indică prescripțiile magice:
‘Cine dă foc unor atari copaci, găsește un fel de untură bună
de leac, în primul rând împotriva Zburătorului’. El poate sta
alături de alte spirite mânate de impulsuri erotice, gata să
invadeze spațiul cultural aducând ne-ordinea și pedepsind,
ademenind și supunând torturii pe cei gata să le invoce sau pe
cei ‘agreați de lumea sacrului’. Ambiguitatea acestei
reprezentări născută aparent din devieri individuale dar având
locuri destinate să adăpostească pare să se datoreze
contaminării și suprapunerii cu balaurul și zmeul. Așa s-au
născut practicile magice precum descântecele și obiectele ce
au rol de amuletă. ‘Te poți apăra (de Zburător) astupând
coșul’, ‘toate găurile și intrările’, numai atunci cînd
apropierea lui este doar bănuită. Iată și talismanele despre
care se vorbește în lucrările de etnografie: ‘Se poate apăra
împotriva zmeului cel ce poartă baier de zmeu. Acesta este un
brâu de viță care trebuie să stea 40 de zile la jugul a 2 boi frați
dintr-o mumă. Apoi se coase la cămașă sau la haină și nu mai
vine zmeul la el’; ‘Se făceau baiere asemănătoare baierelor de
strigoi, care erau de fapt centuri antidemonice. La baierele de
zburători atârnau, ca și la baierele de strigoi, unelte
apotropaice, plus un săculeț cu buruieni descântate’. Ca în
cazul altor reprezentări ale Răului, se urmărește nu numai
ținerea lui departe, ci și înspăimântarea și chiar rănirea lui,
căci așa cum am văzut, el are trup. Talismanele și amuletele
se impun prin calitatea lor de obiecte culturale (făcute,
lucrate, muncite), dar și prin contactul cu fertilitatea dovedită
a lumii stăpânite de om. Vița, jugul și boii gemeni nu sunt
decât simboluri ale unirii, ale cuplului, având ca sensuri de a
fi căsnicia și procrearea. Dacă prezența Zburătorului este în
vreun fel confirmată de simptomele bolii numite ‘lipitură’, se
recurge la practici magice complexe. Este demnă de subliniat
prezența uneia dintre plantele eficiente și în alungarea altor
spirite ale morții, precum strigoii și moroii și ale erosului
debordat, precum ielele și caii lui Sântoader: usturoiul. Se
mai practică, de asemenea, afumarea cu solzi de zmeu, ‘care
sunt ca al peștelui, rotunzi și albi, (și) nu ard în foc decât
amestecați cu ceară. Romulus Vulcănescu pledează pentru o
403
interpretare psihosociologică: ‘Acest sindrom (al
hipersexualității) și-l alimentau cu vise, cu farmece, vrăji și
descântece de dragoste, pe care le repetau mereu, schimbând
subiectul pasiunii lor. Farmecele, vrăjile și descântecele de
dragoste alcătuiesc, după cântecele lirice, un capitol bogat al
folclorului erotic. Ele urmăresc să dezlănțuie și să întrețină
erotismul normal și de cele mai multe ori pe cel patologic,
constrângând astfel semizeii erotismului, pe Zburător și
Zburătoroaică. Toate procedeele de magie erotică solicită
Zburătorului sau Zburătoroaicei apariția celui îndrăgit, în
realitate sau măcar în vis, adus cu blândețe sau violență, năuc
sau fremătând de patimă’. Asemenea persoane ce caută să
forțeze duhurile ascunse încălcând totodată comportamentul
firesc, se izolează de celelalte sau sunt deja plasate pe un
spațiu de limită, oscilând între firesc și nefiresc. Ele sunt, cum
arătam, fetele nemăritate, văduvele (mai cu seamă cele
tinere), chiar și femeile gravide toate îmbiind prin starea lor
incertă și prin demersurile lor erotice la dezlănțuiri
intempestive. Rareori se vorbește despre ‘frică’, despre ‘voie
rea’, despre ‘grijă mare’ sau despre singurătate, urât și
sperietură’, toate acestea fiind destul de vag și insinuant
oferite ca explicații. În fața unor asemenea manifestări
anormale comunitatea tradițională nu este câtuși de puțin
îngăduitoare; chiar și atunci cînd le oferă asistență magică, o
fac incriminând încercările victimilor de a se depăși normele
comportamentale sau de a se expune agresiunii erotice.
Sinonimia simbolică zburător-zmei-caii lui Sântoader este
edificatoare, dacă socotim că acesta din urmă este reprezentat
în toate speciile epicii populare ca purtător al unui erotism
exacerbat, agresiv, ce generează dezordine și dezechilibru.
Narațiunile de tip legendă și cele mitologice dezvoltă, în
schimb, o ipostază mai apropiată de suma de credințe despre
Zburător, iar pe de altă parte trimite mai evident către
perechea încălcare-pedepsire cu apropieri interesante față de
alte reprezentări circumscrise erosului precum caii lui
Sântoader. Cea mai frecventă dezvoltare a temei zmeul-
zburător era ca pretext jocul (dansul) de la horă, nedeie sau
șezătoare. Desființarea unor asemenea întâlniri este pusă pe
seama apariției zmeilor. Zmeii-Sântoader se apropie
întrucâtva de imaginea Zburătorului, dându-ne impresia că
acesta din urmă ar putea fi arhetipul. La acestea se adaugă
asemănările și contaminările cu balaurul datorate
descendenței acestei reprezentări din basm, unde, de obicei,
cere ca tribut, din timp în timp, câte o fecioară. Dacă în basm
și în cântecul epic fantastico-mitologic zmeii violentează
lumea muritorilor sfidând regulile căsătoriei, în legende și în
narațiuni mitologice (memorate), ei își dezvăluie în mod
surprinzător caracterul de gardieni ai ordinii matrimoniale și
ai prescripțiilor rituale, chiar și de donatori, în această
privință apropiindu-se de alte ființe demonice din mitologiile
europene precum și de caii lui Sântoader. Aplecându-se
asupra basmului, folcloriștii au semnalat nu de puține ori
conservarea unor elemente de viață arhaică precum căsătoria
prin răpit ca primă etapă a exogamiei. Răpirea fetei de
împărat este nu numai elementul declanșator al acțiunii
basmului ce oferă eroului posibilitatea de a-și afirma
calitățile, ci și relicva fabuloasă a unui moment bine
determinat istoric. Trebuie relevat și un alt aspect ce leagă
reprezentarea zmeului din basmul românesc de cea a altora
similare din folclorul european: dominarea lumii de dincolo
(tărâmul celălalt). Întotdeauna zmeul este învins de către
erou, acest fapt fiind nu numai de funcție inițiatică străveche,
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

ci și de cea moralizatoare, statornică, mai recentă. Pusă sub
semnul maleficului fabulos, imaginea zmeului slujește mai
ales realizării contrastelor și punerii în evidență a calităților
excepționale ale eroului salvator al fetei de împărat și, prin
aceasta, reinstaurator al ordinii inițiale. Așadar, zmeul
înfăptuiește aceleași încălcări ca și Zburătorul la erotism
vinovat și violent pe cea sortită ca, prin căsătoria ei, să
asigure liniștea împărăției. Reprezentarea acestui complex
spirit malefic este în plin proces de disoluție din punctul de
vedere al reprezentării mitologice și pare să se identifice
numai cu o boală psihică ce poate fi tratată și vindecată. Așa
cum arată Ivan Evseev, s-ar părea că și acest spirit să fi făcut
parte din panteonul zeităților civilizației arhaice românești
reflectând conceperea vieții ca manifestare a caracterului
ambivalent pozitiv și negativ al lumii primordiale din care
descind”.
inteligențele în anumite structuri, prin anumiți centri
senzoriali sensibili la informațiile și influențele acelea);
energia orgonică poate fi generată ca efect al distorsiunii
geometriei vidului, fapt demonstrat de ceea ce se numeşte
“efect de formă” (iar alte manifestări ale cunoașterilor /
înțelepciunilor străvechi au fost cuprinse în știința
“Misteriilor”). Cercetătorul a descoperit că orgonul posedă şi
însuşiri distructive, începând prin a provoca fenomenul de
condensare (el a inventat - pe lângă “acumulatorul orgonic” -
şi “tunul anti-nori”, pentru provocarea ploii). La stră-Români,
zise şi Gogul, Paparudele goale - atestate în Epoca Pietrei -
invocau ploaia: aşa ceva nu era o fantezie, ci aparţinea
ancestralului ritual păgân desfăşurat pe timp de secetă, pentru
a ploua, provocat de fetele ajunse în pragul maturităţii (gata
pentru dezvirginare).

Psihanalistul Evreu Wilhelm Reich 1897-1957 din

Galiţia a pretins că prin pulsiunea sexuală a orgasmului se
degajă o energie specială - numită “orgon” - ce îl poate duce
pe om la fericirea absolută (prin activarea conștiinței la nivele
înalte / iluminate, intelectul bucurându-se de așa stare
deosebită); studiul său a continuat de fapt principiul oriental
exprimat de vechii Chinezi ca forţa Qi, de vechii Indieni ca
vitalitatea “prana” / rezonând cu “hrana”, de vechii Greci ca
respiraţia “pneuma” ori de vechii Europeni ca “eter”, etc.:
energia orgonică e energia primordială a vieţii, câmpurile sale
transmiţând informaţii fără a pierde energie şi se propagă prin
mediile fizice fără a interacţiona cu ele (de exemplu, uriașe
energii subtile se află și în curenții telurici cu manifestări din
locațiile megalitice, cu simțirea de către străvechii oameni în
dimensiuni diferite față de ce pot acum, începând cu modul Fiii Cerului şi Gliei erau prin spirit fiii divinităţii
alegerilor locurilor sacre, despre care se știau mai multe ca cereşti iar prin suflet - prin faptul că erau născuţi pe pământ -
azi, până la trăirile specifice din zonele sfinte). Orgonul e o erau fiii pământului; prin “Uriaşi” nu-s de înţeles în mod
manifestare a forţei fundamentală - fluidul nelimitat - necesar oameni de statură fizică înaltă (cu toate că Românii
elementul de bază şi sursa vieţii în Univers (se atinge de pildă au “găligani” - cuvânt existent în fondul Trac, conform Dr.
de către şamani, cu acupunctura sau cu Yoga): întreaga Mihai Vinereanu - pentru oamenii înalţi, lungani, vlăjgani),
materie e cuprinsă de această energie, prezentă peste tot dar cât “mari preoţi”: Uriaşii religiei din vremurile acelea pre-
variabilă în funcţie de timp şi de loc (unii oameni rezonând diluviene ale Epocii Pietrei. Grupul genetic Gherga N* s-a
mai avansat la fluxul respectiv, mărindu-și / înălțându-și suprapus cu mai vechea grupă maternă umană N* (spre
conștiințele în mediile propice, putându-și intensifica exemplu, în Peştera Kebara 32,34 lat. N, 34,58 long. E din

404
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Muntele Carmel / Israel s-a demonstrat co-existenţa sa în
paralel cu Neandertal, grup uman mai solid, cu creier mai
mare şi cu viaţă sexuală mai intensă decât cel actual - care a
instituit şi Cultul Morţilor - stins datorită climei schimbate pe
planetă prin căderea uriaşului meteorit în Arizona şi datorită
înmulţirii prezentului tip uman). Tatuaţii Neandertali -
decoraţi artistic şi cu ocru / hematite, reproducând sângele cu
care erau mânjiți cei având succes la vânători - mâncau dublu
decât Homo Sapiens, aveau auzul și vederea mai bune, ceea
ce-i avantaja în întunecimile codrilor, aveau deja pielea mai
deschisă la culoare (dar şi ochii) şi erau buni suliţaşi.
Răspândirea Neandertal
Neandertal este denumirea după Valea Neander de la
care a fost numit un tip uman răspândit din Siberia / Altai
până la Atlantic, mai puţin numeros decât contemporanii săi,
care a dispărut în urmă cu circa 25 de milenii (ultimul său loc
din Vechea Lume a fost European, în Peştera Gorham de la
Gibraltar); obiceiul îngropării cu flori a morţilor săi - mai ales
în grote / peşteri - era cu orientare E-V: în ritualurile lor -
majoritatea nocturne - interesul era pentru sosirea nopţii şi de
aceea apusul pentru ei însemna declanşarea ceremoniilor,
direcţia spre răsărit pe care o foloseau la înhumare fiind cea a
apariţiei Soarelui, ce aducea renaşterea. După ce acum 50 de
milenii a apărut capacitatea de abstractizare, specialiştii au
datat că în urmă cu 43 de milenii a fost apariţia Cro Magnon
în Europa, atunci fiind datată la Neandertali trecerea la
canibalism ritualic, prin consumarea creierelor semenilor
(după ce îi scalpau): Neandertalii astfel - prin ingerările
respective - doreau să le perpetueze calităţile, prin înghiţire
crezând că virtuţile răposaţilor se transferau în ei. În Vechiul
Testament, “cartea întâi a cronicilor” 16:15 a scris despre
Dumnezeu “Aduceţi-vă aminte de aşezământul Lui, de
făgăduinţa dată pentru mii de neamuri”, ceea ce interpretat
din versiunea originală Ebraică - după cum a studiat în
“Vedele și Tora” din 1996 și Dr. Barbara Holdrege,
profesoară de istoria religiilor la Universitatea California /
SUA - însemna de fapt “după o mie de generații”, fapt
evidențiat și de comentariul Rabbăh la “Facerea” / “Geneza”,
din Palestina secolului V: pre-diluvian planeta - notată de
“Cartea lui Enoh” ca “pământul Uriașilor” - timp de o mie de
generații / respectiv circa 33 de milenii (după cum a calibrat
Anticul istoric Herodot Karka, cu 3 generații pe secol) a fost
timpul știut ca al Uriașilor, din Era de Aur. Cercetările
Moderne (arheologice / antropologice) au confirmat vechile
scrieri ca foarte exacte: de exemplu, în Europa din urmă cu
43 de milenii, la 7 milenii după apariţia capacităţii de
abstractizare - dovedită ştiinţific - pe lângă Neandertal a
apărut Cro Magnon iar după 5 milenii şi Homo Sapiens (de
405
sine stătător); Neandertalii = “Titanii” au dispărut în urmă cu
25 de milenii iar Cro Magnon = “Giganţii” au dispărut în
urmă cu 10 milenii, după Uriaşii respectivi (Titanii şi
Giganţii) rămânând numai Homo Sapiens = oamenii. Astfel,
se pot preciza convieţuirile celor 3 specii umane timp de 13
milenii (din urmă cu 38 de milenii, până acum 25 de milenii,
atunci încadrându-se apariţia Graiurilor, dovedite ştiinţific ca
vechi de 36 milenii, biblic fiind consemnat cuvântul ca apărut
“la început”) şi convieţuirea a 2 specii umane - Cro Magnon
şi Homo Sapiens - timp de 15 milenii (din urmă cu 25 de
milenii, până acum 10 milenii); în ultimele 10 milenii, pe
Pământ n-a fost decât Homo Sapiens, cu cele 3 culori rasiale
de bază ale sale: neagră, albă şi galbenă (actuale şi acum, pe
lângă ele fiind şi multe metisări). În 2016, cercetătorul
American Richard Kwiatkowski a scris: “Rămășițele
Neandertalilor au relevat că nu aveau un aparat corespunzător
de vorbire, însă totuși dialogau cu Homo Sapiens;
comunicarea Neandertală era limitată în glas, fiind ajutată de
gestica mâinilor și capului (datul din cap pe verticală ori pe
orizontală a rămas instinctiv la oameni, însemnând ‘da’,
respectiv ‘nu’, pentru majoritatea, excepție făcând Bulgarii, la
care e invers). Probabil că Neandertalii aveau puține cuvinte
iar acelea erau și scurte, cu 1-2 silabe; Dr. Philip Liebermann
- lingvist la Universitatea Connecticut - a observat că
laringele Neandertalilor era diferit de laringele Homo
Sapiens, permițând rostirile vocalelor numai cu dificultăți
mari (fără asemenea abilități, pronunțările cuvintelor mai
complexe nu erau posibile). Arheologul Britanic Steven
Mithen a indicat că Neandertalii vorbeau răspicat, rar, cu
suflu mult mai puternic la toate sunetele, puterea / zgomotul
produs fiind mai ridicat decât sonorul Homo Sapiens; lipsa
vocalelor a redus vocabularul Neandertal la un volum mai
simplu și mai crud, din cauza absențelor legăturilor dintre
consoane, astfel că propozițiile erau scurte / simple:
exprimarea prin voce era însoțită - pentru întregirea mesajelor
- de expresiile faciale și de mișcările brațelor. Adevărata
vorbire poate transmite idei abstracte; e adevărat că în vremea
Neandertală nici Homo Sapiens nu avea un vocabular extins,
lipsurile fiind completate prin exercițiile de imaginație: Homo
Sapiens a excelat în desenări - picturile rupestre dovedind
abilitățile pentru asemenea reprezentări - ce au condus la noi
idei și chiar la inovări, permițând depășirile unor limite /
bariere în acele vremuri aspre, de la început”. Graiul șuierat /
sâsâit al Neandertalilor - semănând cu sâsâitul / șuieratul
șerpilor - i-a determinat pe Homo Sapiens să-i asocieze
reptilian cu dragonii / zmeii fixați în memoria colectivă din
vremuri îndepărtate; e interesant că în prezent cele mai sâsâite
limbi Indo-Europene sunt în N Mediteranei, vorbite în marile
Peninsule din S Europei: Balcanică (unde se remarcă Greaca
având multe sufixe “os”), Italică (unde Latina avea multe
terminații “us”) și Iberică (unde Spaniola predomină, având
consoana “s” foarte frecventă); se știe că ultimii Neandertali
de pe glob au trăit tocmai în Sudul Europei (spre deosebire de
sâsâiții Homo Sapiens din S European, se știe că Pelasgii erau
rârâiți iar unii Homo Sapiens Nordici s-au evidențiat prin
vorbiri guturale). Stră-Româna a sintetizat vorbitul ca “Grai”
apropiat de “Gher” = Cer, similar cum termenul pentru viață
“trai” e în legătură cu “Terra” / Pământul (inițial având
denumirea Ga). Portrete de Neandertali, făcute de specialişti
inclusiv pe baza analizelor ADN, indică pielea deschisă la
culoare, pistrui şi păr roşcat, drept caracteristici esenţiale ale
lor (actualii albi au apărut după relativ puţin timp, în zone
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
mai Nordice, mai reci şi mai izolate, constituind un tip uman
mai nou, rapid supremaţia albilor impunându-se):
Reconstituiri Neandertal
Neandertalii, mai înzestraţi fizic decât actualii
oameni (acum ar fi câştigat orice olimpiadă), aveau priviri
alerte şi inteligente: erau buni vânători în grup de animale
mari (mamuţi, urşi, cerbi, etc.), utilizând mai ales lănci / erau
preponderent carnivori şi pentru pradă parcurgeau distanţe
mari; în mod obișnuit, bărbații Neandertali erau foarte potenți
sexual, apetitul lor sexual extinzându-se și la femeile Homo
Sapiens. Neandertalii făceau foc cu iască, aveau cunoştinţe
despre ierburile medicinale - având şi grijă unii de alţii, fiind
solidari - preparând culori ce amestecate cu argilă / lut erau
pentru decorarea trupurilor lor (mari cântăreţi, produceau
fluiere, statuete închipuind animalele vânate dar şi leoaice,
etc. însă n-au lăsat opere artistice ample / semnificative),
copilăria fiindu-le scurtă iar ca adulţi murind tineri datorită
traiului dur: viaţa lor pe atunci se asemăna cu cea Eskimosă /
Eski-mosă de acum; argila o foloseau ca pământ care
vindecă, inclusiv azi fiind apreciate calităţile sale (argila fiind
bazică, are numeroase proprietăţi antioxidante, prelungind
viaţa iar efectele curei cu ea sunt benefice, având rezultate
incontestabile). În glaciaţiune, când temperaturile exterioare
erau negative, peşterile reprezentau singurele locuri “calde”,
cu temperaturi pozitive; în Era glaciară, peşterile constituiau
adăposturi în interiorul pământului pentru care oamenii erau
foarte recunoscători divinităţii supreme care le patrona,
anume respectul lor se îndrepta către Marea Zeiţă Mamă.
Oamenii însă nu puteau locui în peşteri, căci foamea îi
determina să se deplaseze în căutare de hrană, la mari
distanţe; pe atunci, populaţiile Nordice erau formate
îndeosebi din vânători iar populaţiile Sudice erau alcătuite
mai ales din culegători. Peşterile serveau temporar ca
adăposturi şi permanent ca sanctuare. În Cuaternar, ceilalţi
oameni - mai puţin înzestraţi fizic - s-au coalizat pentru a
extermina conştient, fără milă, pe ultimii Neandertali
(rămânând în amintire Tătânii / Titanii din vechime); erau
ţintiţi mai ales bărbaţii Neandertal: femeile Neandertal nu
prindeau rod decât cu ei, fiind incompatibile genetic cu
bărbaţii Homo Sapiens, astfel încât extincţia Neandertal a fost
relativ rapidă. Totuşi, au fost câteva milenii bune de co-
existenţă a unor negrese Homo Sapiens cu unii dintre Uriaşii
albi Neandertali, atunci apărând Giganţii Cro Magnon (căci
femeile Homo Sapiens au fost foarte fertile, ele putând prinde
rod cu bărbaţii Neandertal, din încrucişările lor rezultând acei
Uriaşi hibrizi); însă până la sfârşitul ultimei glaciaţiuni,
Homo Sapiens a rămas singura specie umană pe glob,
exterminarea Cro Magnon terminându-se tot în Europa, ca şi
cea anterioară Neandertală. Greșeala majoră a Neandertalilor
a fost acționarea individuală, în general; înțelepciunea Homo
Sapiens a constat - la modul general - în acționarea colectivă /
efectiv în hoardă (de exemplu, Românii au străbătut
406
vremurile - din timpurile cele mai îndepărtate - având un
mare avantaj: mereu au fost mulți). Dr. Ezra Zubrow de la
Universitatea Buffalo / New York a simulat computerizat
interacţiunea între 2 populaţii, determinând proporția
necesară uneia ca s-o înlocuiască pe cealaltă: un avantaj de
doar 2% poate duce la eliminarea celeilalte populaţii în numai
un mileniu (un exemplu poate fi amestecul Atlanţilor şi
Amazoanelor cu Gherganii şi Gherganele, prin însoţirea
Amazoanelor cu Gherganii şi a Atlanţilor cu Gherganele toate
generaţiile lor următoare ajungând înrudite, cei mai numeroşi
apoi perpetuându-se). Conform Anticului Diodor din Sicilia
1:26, vechii preoţi Egipteni - care numeau Pontul ca “Siriath”
/ radicalul Trac “sure” însemnând “strălucitor” = “stră-
lucitor” avându-şi rădăcina în timpurile pre Indo-Europene -
au calculat o durată de 23 milenii de la “Domnia Soarelui”
până la domnia împăratului Alexandru “cel Mare” (care era
Macedon / nu etnic Elen iar Macedonia nu era etnic Elenică,
Imperiul Macedon - ce nu era Elen - realizat de el şi generalii
săi etnici Makedoni / iar nu etnici Eleni, plecaţi din Balcani
cu militari Macedoni şi Traci / nu Eleni, angrenând Greci
Anatolieni cu care au fost împreună / nu cu Eleni Balcanici,
fiind cel mai mare Imperiu din lumea de până atunci, întins
din Europa în Asia şi Africa); în Epoca Modernă și în Evul
Mediu au fost denumiți Armâni cei care Antic erau Makedoni
(iar nu Eleni / nici măcar Eleni vechi): cei care au avut tăria
să cucerească o bună parte a Lumii Vechi n-au fost vechii
Eleni, ci au fost vechii Makedoni = strămoșii Armânilor /
Aromânilor (iar așa ceva denotă vitalitatea / forța energetică a
lor, ca oameni deopotrivă puternici și deștepți). Dintre cele 2
repere ale istoricului Diodor Sicul, timpul mai vechi indicat
corespundea tocmai celui al pierderii puterii în lume de către
Neandertali (probat ştiinţific de către actualii arheologi și
geneticieni); el a scris că până în mileniul XXIII î.C. timpul
era măsurat cu ciclul lunar, ceea ce explica legendele că pe
atunci făpturile umane “trăiau 1200 de ani” însă ani lunari, nu
ani solari (adică echivalând totalul acelor 1200 de ani lunari
cu 1200 de luni solare de fapt, respectiv acel număr
însemnând un secol solar / fiind 12 luni solare pentru anul
solar) şi că “domniile durau 300 de ani” / lunari - adică un
sfert de secol / solar - pe atunci el mai consemnând că existau
nişte creaturi “numite Uriaşi de Greci”, având “puteri
neobişnuite”.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Înainte de Potop, calendarul utilizat era cel lunar:
post-diluvian, un an solar echivala 12 ani “lunari” / adică 1 an
= 12 luni; timpii pre-diluvieni din “Facerea” / Vechiul
Testament pot fi de asemenea calculaţi cu aşa cheie aritmetică
(5:1 “zilele vieţii lui Adam au fost 930 de ani şi apoi a murit”
adică Adam avea 77 de ani solari când a răposat, 5:23-24
“zilele lui Enoh au fost 365 de ani / şi a plăcut Enoh lui
Dumnezeu și apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat
Dumnezeu” adică Enoh avea 30 de ani solari când a fost dus
în Cer, etc). De exemplu - în Evul Mediu - cronicarul
Galician Pedro Sarmiento de Gamboa 1532-1592 socotea așa,
egalând străvechiul an cu luna și având astfel un an solar la
12 ani lunari. De altfel, mult anterior aceluia, în “Biblioteca
istorică” 1:26 Anticul Diodor din Sicilia a scris: “Unii
încearcă să spună că, în vremurile foarte de demult, când nu
fusese încă descoperită mișcarea Soarelui, anii erau socotiți
după ciclul pe care îl îndeplinește Luna. Lucrurile stând
astfel, anul nu avea decât 30 de zile. Prin urmare, nu ar fi fost
cu neputință ca unii oameni să fi trăit 1200 de ani. Căci și azi,
când anul are 12 luni, sunt destui care trec de un secol”.
Același Diodor din Sicilia în “Biblioteca istorică” 2:31 a
scris: “Despre numărul anilor, pe care - spun ei - i-a consacrat
tagma Chaldeilor cercetării Universului, nu s-ar găsi ușor
cineva care să le dea crezare. După socoteala lor, s-ar fi scurs
până la expediția lui Alexandru în Asia 473 de milenii, vreme
în care ei ar fi cercetat mersul astrelor”. Prin echivalarea
respectivilor ani lunari cu anii solari (12 luni desigur fiind 1
an), fabuloasa consemnare a savantului Antic - în
conformitate cu transformarea așa calculată - s-a referit la
sfârșitul mileniului XXXVIII î.C.: o vreme contemporană
Neandertalilor, cu circa 3 milenii înaintea articulării complete
a vorbirii oamenilor Homo Sapiens (astfel cum a fost
dovedită științific de cercetătorii Epocii Moderne). În
Antichitate, preotul Manethon din Egipt - angajat de
Makedonii Ptolemei ca să studieze timpurile străvechi - a
notat despre catastrofa ce a lovit “Țara Siriat” că a fost în
timpul Zeului Thot, care avea ca semn zodiacal Racul (adică
sfârșitul perioadei asociată astronomic anilor 8800-6650 î.C.,
conform astronomului Michal Kamienski 1897-1973 de la
Universitatea din Krakovia / capitala istorică a Poloniei, care
a calculat în cortegiul echinocțiilor - cu ciclul de circa 26 de
milenii - în funcție de cele 30 de grade de pe arcul eclipticii,
anii corespunzând semnelor zodiacului). Este de remarcat că
relatările istoricului Mediteran Antic Diodor din Insula Sicilia
au fost extraordinar de exacte, confirmate integral prin
cercetările savanţilor de acum, din Epoca Modernă;
Neandertalii (dispăruţi în mileniul XXIII î.C.) venerau Luna /
Selena şi depăşeau Homo Sapiens atât în capacităţi fizice -
fiind mult mai bine dotaţi trupeşte - cât şi în capacități
intelectuale, având creierul mai bine dezvoltat, îndeosebi
cerebelul / creierul mic (poziționat în spatele trunchiului
cerebral, cu 3 funcții: arhicerebelul cu rol în păstrarea
echilibrului static și dinamic, paleocerebelul pentru reglarea
tonusului muscular și neocerebelul pentru coordonarea
mișcărilor fine comandate de scoarța cerebrală). Diodor din
Sicilia a mai scris în “Biblioteca istorică” 1:23 - conform
datelor păstrate de preoţii vechi în Egipt și culese de el în
mileniul I î.C. - că între mileniul XXIII î.C. şi mileniul XI
î.C. a fost timpul dominat solar / ştiut popular mai ales de
vechii Greci ca Era de Aur; în mileniul XI î.C. - în paralel cu
apariţia Sudicului Corn al Abundenţei - s-a constituit
Nordicul Imperiu Atlant (centrat în Pont, care s-a dizolvat în
407
mileniul VII î.C. din cauza Potopului, după aceea fiind Era de
Argint - adică neoliticul - ce a durat până la Potopul biblic de
la sfârşitul Epocii Pietrei din mileniul IV î.C., după care a
început Epoca Bronzului). Pe baza aceloraşi surse, la sfârşitul
mileniului I î.C. savantul Antic Sicilian a consemnat (1:24),
considerând timpul solar valabil deja din Era de Argint, că
“Egiptenii socotesc solar de la Războiul Troian mai puţin de
1200 de ani iar de la vechiul Hercule - care şi-a ridicat stâlpii
pe malurile strâmtorii dintre cele 2 continente după luptele cu
Giganţii, adică de când a început omenirea - Egiptenii
socotesc puţin peste 10 milenii” solare: “începutul omenirii”
în mileniul XI î.C. - indicat de istoricul Antic Diodor Sicul -
era începutul Civilizaţional, respectiv timpul întemeierii
Atlantidei / Imperiului Atlant (ce după aceea s-a aflat sub
stăpânirea a 10 Dinastii “Atlante”, până când s-a format
Marea Neagră peste fostul Lac Pontic, eveniment catastrofal,
reţinut de memoria omenirii ca diluviu / Potop). Strâmtoarea
marcată după înfrângerea Giganţilor prin ridicarea Pilonilor /
Coloanelor vechiului Hercule era între Europa şi Asia, nu
între Europa şi Africa, fiind Dardanele = Garganele, nu
Gibraltar. Ghergu-res / respectiv regele Ghergu, păstrat în
timp ca puternicul Hercules (primul Hercule dintre cei 2
Hercule, anume “cel Vechi”, căruia - conform Anticului
istoric Herodot din Kerka / Caria - contemporanul Atlas /
împăratul Atlant i-a dat în sarcină paza Coloanelor), a
consolidat îndeosebi Porţile Sudice ale Imperiului Atlant -
trecătorile / trecerile sau strâmtorile - înaintea ultimei mutaţii
genetice Gherga, marcându-le prin focuri veşnice întreţinute
cu crăci din codrii serioşi ce erau dezvoltaţi pe atunci, în
locuri ce azi sunt chiar sterpe, parii / stâlpii înfipţi ritualic
vertical în pământ semnalând hotarele stăpânirii sale:
asemenea poziţii au fost vegheate de garnizoanele organizate
de regimul instaurat de el pentru pază - ca să străjuiască
tărâmul fericit Imperial prin Coloane - între Munţii Caucaz
(dintre Caspica şi Pont) şi Munţii Carpaţi, înspre Nord
Imperiul Atlant fiind deschis pentru expansiune, pe măsura
retragerii imensei calote polare. O sinonimie de la beţele
lungi / prăjini se regăseşte la Români atât în “vergă” =
stinghia de susţinere a velei = pânzei bărcii / corabiei, cât şi în
“vargă” = băţul undiţei, adică joarda (nuiaua / creanga
curăţată de frunze), în Latină pentru “băţ” folosindu-se
“virga” iar “vergeaua” la stră-Români = bagheta mlădioasă ce
ajuta la Crăciun ghicirea viitorului, persoana intervenind în
obiceiul folcloric respectiv - conform “Dicţionarului
etimologic român” din 1966 - numindu-se “Vergelator”; Dr.
Mihai Vinereanu a analizat termenii existenţi în fondul Trac
“a ghici”, “a găsi” şi “a gândi” ca provenind din acelaşi
termen pre Indo-European “ghed” = “a înţelege” iar Dr. Ion
Ghinoiu a afirmat în 2013: “Nuiaua cu coaja verde se numea
vergel, ca substitut baghetei magice. Persoana care oficia
ceremonia - Vergelatorul / Gogea - după ce aşeza un ciubăr
cu apă în care participanţii strânşi pentru prevestiri îşi
aruncau câte un obiect personal (inel, cercel, etc.) bătea cu
vergelele în marginea ciubărului ca toaca, recitând colindul.
Un copil neprihănit scotea pe rând din apă câte un obiect,
care după ce era recunoscut de proprietar, Vergelatorul îi
prorocea norocul. Obiceiul a supravieţuit până astăzi prin
plăcinta cu surprize, jocurile de noroc şi alte practici”.
Veghea la porţile Imperiale se făcea prin “stâlpnici”, adică
prin Gardieni cocoţaţi în vârful pomilor mai înalţi din zonă;
ulterior, amintirea acelor străvechi străjeri s-a perpetuat nu
numai prin ridicarea Coloanelor (pilonilor, adică a stâlpilor
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
sacri / Obeliscuri ori doar cu pari / beţe simbolice înfipte în
sol), cât şi prin rugile înălţate de călugări solitari, refugiaţi
singurateci pe timp îndelungat în vârful unor pari / piloni
dotaţi cu câte o mică platformă (unde dormeau foarte puţin şi
mâncau foarte puţin / primind hrană de la credincioşii de jos
doar uneori).
Acel obicei a fost vestit până târziu în istorie, de
pildă “Grădina Gheţilor” din Ierusalim (adică “Grădina
Gheţimani” / “Kheți-mani”) fiind cea care a găzduit cândva -
cu mult înaintea Evreilor - aproape o sută de Veghetori
stâlpnici, ei fiind străjerii / Gardienii sau observatorii /
mesagerii acelei aşezări sacre din Ţara Sacră: MasaGeţii -
adică Masivii / Marii Geţi sau Geţii Selenei - au fost Geţii
orientali / Asiatici (foarte respectaţi în Vechea Lume),
similari fiind şi Daco-Geţii în Europa; spre deosebire de alţii
care pentru iniţierea în Misterii visau ori se drogau, Geţii -
pentru deprivare senzorială, după cum a documentat în 1985
şi istoricul Român Constantin Daniel - îndeosebi se izolau pe
termen lung prin claustrare pe înălțimile Montane ca păsările
sau inclusiv în încăperi subterane special săpate, pradă
halucinaţiilor ivite după postit sever / deseori fiind permisă
numai apa iar lângă Ierusalim, Esenii - asceţi în grote similari
cu Geto-Dacii “pleistoi”, plăieși însemnând “călători prin
nori” / ca vindecătorii “klistai” iar ca “polistai” = “fondatori”
sau întemeietori de aşezări, după cum a scris la începutul
mileniului I istoricul Evreu Iosif Flaviu 18:22 - se iluzionau
cu “Fata Morgana” (respectiv cu mirajele deşertice de la
Marea Moartă). Dr. Vicu Merlan - arheolog Român - în
cartea “Dacia esoterică: simboluri, legende și tradiții” din
2020 a descris ascezele practicate de Geți, printre care
botezul înghețului și încălzirii, înlănțuirea trupului, postul
408
alimentar, înfrânarea limbii, postul somnului, penitența
ochilor, etc.; de pildă, înlănțuirea trupului era prin priponirea
pe o arie minusculă ce nu permitea deplasarea,în paralel fiind
celelalte încercări (ale postirilor de hrană, de dormit, de văzut
ori de vorbit). Deprivarea senzorială prin izolarea în peşteri -
în întunericul cărora practicienii se iniţiau în Misteriile
religioase - se pare că era o tehnică provenind din Epoca
Pietrei (încă din paleolitic, peşterile au fost cele mai
importante lăcaşe de cult); iar lumina - atât la propriu, cât și
la figurat - era considerată sfântă când provenea de la
“solomonari” / “so-lomonari” = sfinții luminați care o dădeau,
așa cum Geto-Dacii i-au avut pe preoții ziși “plestoi”. În
legătură cu bărboşii şi pletoşii “plestoi” Geto-Daci, adică
monahii / călugării din grote / peşteri ori din izolările de pe
înălțimile dintre Muntele Sacru Kogaianon și capitala lor, pe
de o parte e de ştiut că - potrivit lui Herodot Karka în “Istorii”
9:119 - Pleistoros era Zeul Războiului, adorat de Tracii
Agriani (foarte buni arcaşi); pe de altă parte, Geto-Dacii -
adică Tracii cei mai Nordici - au fost consideraţi cei mai viteji
oameni din Vechea Lume (sfinții părinți / călugări care
vegheau și păzeau totodată centrul puterii statale, în toate
sensurile - religios, politic, militar, etc. - trăiau în mici
comunități, bucurându-se de respectul general social:
cârmuitorii lor erau dintre dinaștii regali). Despre “bâta” /
“parul” ce se obişnuia ca prin verticalitatea în ţărână să
marcheze teritoriul sunt de observat 2 aspecte, la fel de
importante: atât onomastica bâtei - de “par” - cât şi postura sa
falică, ambele elemente fiind cu scopul de evidenţiere a
potenţei masculine solare (a sacrului - adică “Pu” / “Pa” -
luminător diurn / respectiv Soarele Ra, ceea ce a dus din “Pu-
Ra” la ceea ce Românii folosesc ca “pula” = “penis”); de
exemplu, termenul Lybian / N African pentru “cârmuitor” era
“battos” iar pe de altă parte, mult mai mult decât un “bât”
dintotdeauna la Români a fost un “par” ori “pilon” (acela -
pilonul / “pilo-Anul” - fiind stâlpul susţinător, de mare
rezistenţă). În Sanctuarul Gherga din SV Anatoliei încă se
poate observa ceva deosebit, anume inscripționarea cu
numele GHERGA de pe acoperișul rezervoarelor cu apă
sfințită pentru tratările bolnavilor și spălările păcatelor, având
vizibilitatea intenționată nu de jos / de la nivelul solului, ci
numai de pe înălțimi: din copacii ori de pe stâlpii din
apropiere (așa ceva era cu dedicație, pentru credincioșii
“înălțați” / atât la propriu, cât și la figurat, “veghea Gherga”
având loc prin cățărare în afara căsuței cu apă sfințită iar
“somnul Gherga” pentru visarea divină având loc prin
ghemuire în interiorul căsuței cu apă sfințită, ca felinele ce
adoră să se ghemuiască în cutii = spații mici). Este de ştiut că
înaintea Cultului Falic, coloanele / columnele aparţineau
Cultului Vulvei: cele mai vechi altare / sanctuare când au
început să fie organizate în aer liber (nu în grote / peşteri, ca
anterior) conturau prin perimetrul lor forma femeii,
arhitectural primele sanctuare supraterane reproducând în
plan orizontal Marea Mamă întinsă pe spate, cu picioarele
desfăcute (redând prin lobii lor delimitaţi de bolovani înşiruiţi
părţile principale ale trupului feminin - ca frunza de trifoi -
capul fiind central şi respectiv generoşii sâni ai Zeiţei ca lobii
laterali, la acea structură ajungându-se printre 2 lobi
“inferiori” reprezentându-i picioarele durdulii, intrarea fiind
prin “poarta naşterii” = “vagin”); machete - ca “frumoase
adormite” / “domniţe adormite” - există prin statuete din
Epoca Pietrei, simbolistica indicând între picioarele desfăcute
ale “maternului” tip de aşezământ religios un fel de “curte”
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
unde aveau loc principalele ceremonii (intrarea apoi în
“trifoi” fiind printr-o strâmtă trecere / pasaj, ca vaginul,
cuvântul “vagin” fiind din aceeaşi familie lingvistică a
termenilor “văgăună” şi “vizuină”, desigur din străvechiul
vocabular Românesc - cu înţelesuri aşişderea - spre deosebire
de celelalte limbi, mai “noi”, care n-au mai conservat aşa
ceva, de exemplu în vechea Germană vaginul, ca vad ud / bun
de futut, fiind “fuð”, în pronunție “vud” / “fud”). Despre
“trifoi” e de ştiut vechea sa denumire Română, feminină:
“dordolină”, planta considerată ca semn al norocului şi
belşugului (exact atributele Marii Mame durdulii); e de
remarcat că în Greacă pentru “poartă” se foloseşte termenul
“pyli” / πύλη (paznicii străjuind poarta / “pyli” erau
“phylakes”). Cu timpul, termenul “phylake” a ajuns să fie
folosit pentru “carceră”, Gardienii fiind “phylakes” =
“pulachi”: corespunzător “Dicționarului etimologic al limbii
române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” publicat
de Dr. Mihai Vinereanu în 2009, cuvântul “poartă” din
vocabularul Român a fost atestat ca foarte vechi; echivalentul
său Grec - cu înțeles stră-Român phalic - a reprodus de fapt
vechea semnificație din planul sexual (în vechea Greacă,
santinela păzind poarta era φύλαξ / “phulax”, denumirea fiind
popular folosită pentru observator / Veghetor). Pe de o parte,
îngerii Gregori au fost atestați ca Veghetori încă din timpurile
pre-diluviene (după cum a consemnat “Cartea patriahului
Enoh”) iar pe de altă parte - după cum a scris și filozoful
Platon în “Republica” - “phylakes” erau cârmuitorii
războinicilor, ai apărătorilor sau protectorilor. O categorie
aparte în structura social-politică primară - după cum au notat
autorii Antici - aveau ca pătură importantă pe cea grupând
așa-zișii Gheorgoi / Georgoi (A-Groikoi / Agroikoi sau Geo-
Moroi / GaMoroi); istoricul Canadian Carl Roebuck 1914-
1999 a scris: “Din 580 î.C., printre cei care s-au instalat la
conducerea Atenei erau Georgoi / Geomoroi (împreună cu
Eupatrizii / proprietarii și Demiurgii / meșteșugarii). Ca
Georgoi - Agroikoi / Geomoroi - erau denumiți acolo
lucrătorii pământurilor (Eschil numindu-i Gamoroi,
desemnându-i drept cetățeni ai Atenei). Termenul era
cunoscut și folosit din Insula Samos până în Insula Sicilia,
referindu-se la oligarhi, însă inițial cuvântul provenea de la
primii localnici (cum au fost de exemplu chiar și moștenitorii
celor dinaintea sistemului Micenian). Georgoii / Geomoroii
au fost cetățeni liberi, notați Zeugitai de către Solon: ei nu
doar și-au păstrat terenurile, ci le-au și lărgit, fiind oligarhii
perioadei arhaice. Unii dintre ei au devenit judecători;
Geomoroii / Geo-Moroii Atenei nu trebuie confundați cu
fermierii / țăranii, căci ei - ca ZeuGitai / Zeu-Gites - formau
mari și distinse familii: Georgoii dețineau principalele
pământuri agricole și toți Demiurgii proveneau dintre ei, însă
nu toți Georgoii au fost Demiurgi”. Aristofan - “părintele
comediei” / termen provenind de la Cume, port Gherghit - a
scris în piesa “Adunarea femeilor” din 391 î.C. despre bogații
Gheorgoi care se opuneau realizării unor noi ambarcațiuni de
către săracii Atenei. În Epoca Pietrei, cu timpul, flancarea
porţii către altar (“inima” / “cordul” sanctuarului) s-a făcut
printr-o pereche de blocuri ortostatice din piatră - care au
devenit pari / stâlpi sau coloane - apoi preluarea columnei
ajungând răspândită falic ca Obelisc; aşadar, iniţial perechea
de elemente ortostatice - perechea coloanelor de la intrare -
reprezentau (în plan vertical), picioarele ridicate sau
contractate ale divinităţii în chinurile facerii, cele 2 Coloane
ale regelui Ghergu sau “Ghergu-res” / “Ghergures” =
409
Hercules / Hercule avându-şi sorgintea în aşa ceva: flancau
poarta Imperială (e de observat că mult ulterior şi creştinii -
prin aspectul trilobat al Catedralelor / ale căror abside laterale
sunt “sânurile” Bisericii, inclusiv prin coloanele străjuind
poarta - au reprodus ancestralul model).
Paznici Daci / “Phylakes Daoi”
Gemenii Gardieni au fost și C/Heru-vimii care
flancau Poarta Raiului, Sfinții / Sfincșii, leii sau alte creaturi
încadrând trecerile, etc.; de altfel, felinele sunt mai atașate de
locul unde trăiesc decât de oameni (pe de altă parte, câinii își
manifestă devotamentul prioritar față de oameni).
Academicianul Francez Pierre Chantraine în “Dicţionarul
etimologic al limbii greceşti” din 1968, Dr. Adrian Poruciuc
în cartea “Sub semnul Pământului Mamă” din 2013, ş.a., au
menţionat despre expresia relativităţii a vorbei “în 2 peri” că
era cu referire la genitaliile feminine, vechii Greci folosind
termenul “nemos” pentru aşa ceva (în Latină “nemus” fiind
denumirea pentru “crâng sacru”); sensul Românesc “în 2
peri” înseamnă “între 2 stări” - folosindu-se şi pentru a indica
pe cineva ameţit / “cherchelit” - legătura cu străvechiul Cult
al Fecundității / Fertilităţii putându-se deduce şi din locaţia
indicată Latin, căci în marele trecut orgiile se consumau de
obicei în crângurile unde se aflau aşezămintele sacre (de
pildă, pentru “masturbare” Sardinii folosesc termenul
“puliga” iar Suedezele folosesc termenul “pulla”): e de ştiut
că în proto Indo-Europeană “kaito” era “pădure”, în vechea
Română “coică” folosindu-se pentru “culme împădurită” - iar
“coit”, inclusiv azi, înseamnă “împreunare sexuală” - pe de
altă parte “vulva” în jargon Român fiind şi “scoica” (cu
aspect, miros, onomastică, umiditate, etc. similare).
Toponimul Nemeia (în vechea Greacă “nemos” fiind utilizat
şi pentru “pădure” / “codru”) a fost cel unde era uriaşul leu
înfruntat de Hercule în prima dintre isprăvile sale / cronologic
cea mai veche: eroul Hercule a plecat din tărâmul de vieţuire
umană şi a urcat în sălbăticia Muntelui pentru a găsi leul,
ajungând la peştera unde era acela “către seară” şi l-a învins
“după apusul soarelui” (ceea ce a legat leul de climatul mai
cald dar şi de Cultul Solar). Dr. Adrian Poruciuc în studiul
despre “Leul colindelor româneşti şi predecesorii săi” din
volumul de cercetări “Sub semnul Pământului Mamă -
rădăcini preistorice ale unor tradiţii româneşti şi sud-est
europene” a afirmat că “în substanţa lor, colindele româneşti
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
ale leului arată a fi mai arhaice - dar şi mai bine închegate -
decât ceea ce ne spun despre Herakles sursele urban-literate,
respectiv teologice (Biblia în ‘cartea judecătorilor’ 14 prin
naraţiunea despre Samson-şi-leul având o variantă a aceluiaşi
motiv / mitem, exemplul pe care l-am ales fiind pe fundalul
impactului ‘popoarelor mării’ din jur de 1200 î.C. în estul
mediteran şi făcând aluzie la impulsuri erotice necontrolabile,
inclusiv la ‘furia eroică’ desemnată de vechii greci prin
‘mania’ şi respectiv printr-un termen mai puţin cunoscut -
‘lyssa’ - ce se poate lega de arhaicul ‘lis’ = ‘leu’; profesorul
Bertolin Cebrian de la Universitatea Canadiană Calgary în
2010 a menţionat despre Herakles - erou înveşmântat în piele
de leu - că ‘era adesea cuprins de furia lyssa’, dânsul
menţionând că, în creaţiile poetice ale vechilor greci, ‘lyssa’
se referea ‘exclusiv la nebunia dragostei’, sacrificiul lui
Samson survenind şi el după un episod cu încărcătură
erotică)”. În Canaan, Samson era diminutivul lui Şamaş / “Şa-
maş” = Zeul Soarelui / “Soarele-moş” (numele acelui
personaj biblic fiind preluat astfel).
Babele şi Sfinxul din Bucegi
“Ghebele” / “Ciupercile” de piatră numite “Babele”
- aflate la 2292 metri altitudine în Carpaţi / Munţii Bucegi
45,26 lat. N, 25,26 long. E - au fost supranumite “Altarele
Ciclopice”, fiind închinate Soarelui şi Selenei, Cerului şi
Pământului (vechii Români au utilizat cuvântul “nană” pentru
“ciupercă”); nu poate fi negată intervenţia umană la finisarea
formelor acelor conglomerate, ele păstrând legătura cu
Sfântul / Sfinxul din apropiere - primul Sfânt / Sfinx din lume
- aflat la 2216 metri altitudine (acelaşi savant Diodor din
Sicilia în “Biblioteca istorică” 5:55 a consemnat că primii
sculptori din lume au fost Gherghinii / Telchinii şi că “erau
410
pruncii talazurilor mării, vrăjitori care puteau aduce ploaia ori
chiar ninsoarea la dorință și puteau face ceea ce mai târziu au
făcut Magii în Persia” / în vechiul Egipt, pentru “prunc” se
folosea “kherd”): complexul de pe Muntele Sacru al
Hiperboreilor a fost prototip de pildă atât al Marelui Sfinx din
Sud, cât și al Sudicului Munte Sacru Olimp. Sfântul / Sfinxul
din acel loc Carpatic - stânca având înfăţişarea de om -
măsoară 8 metri înălţime şi 16 metri lungime iar din punct de
vedere istoric (chiar mistic) era reprezentarea divinităţii
supreme: expresia sa e de suveranitate şi putere, acest lucru
fiind evidenţiat prin faţa proporţionată, buzele severe şi
bărbia voluntară; Sfântul / Sfinxul a fost emblematic pentru
Imperiul Atlant / Borean - în perimetrul căruia s-a găsit -
mulţi cercetători afirmând că Sfântul / Sfinxul European
(anume, din România) a fost modelul pentru Sfântul / Sfinxul
de pe Platoul Ghi-Za / Ghiza din Egipt, mai ales că
proporţiile feţei celui African sunt identice. Cercetătorul
Român George Teleoacă a scris în 2013: “Prea s-a trecut şi se
trece uşor peste faptul că Babele se află alături de Sfinxul din
Bucegi, formând de fapt un singur ansamblu, care se cere a fi
interpretat în unitatea sa. Prea s-a trecut şi se trece uşor peste
faptul că Babele şi Sfinxul din Bucegi nu puteau fi realizate
altfel decât prin truda susţinută de un foarte mare crez. Prea
am înlocuit acest crez cu ideea simplistă că ansamblul
Sfinxul-Babele ar fi apărut datorită efectelor produse de ger şi
de vânt asupra unor menhire, pe care tot vântul le va fi aşezat
pe platoul Bucegilor. Controversatul nume al zeului
Gebeleizis a fost considerat de Victor Kernbach de vârstă
neolitică, chiar pre-neolitică. În manuscrisul lui Herodot, aşa
cum se citeşte litera digamma în dialectul ionian, iniţiala
Gebeleizis trebuie citită ‘B’ sau ‘V’; ca urmare, numele real
din manuscrisul original al lui Herodot se citeşte Bebeleizis.
Pentru forma Be-Beleizis pledează chiar topicul sacru Ba-
Bele, eternizat prin coloanele ca nişte babe cu pălării, de
lângă măreţul Sfinx din Bucegi, tâlcuite astfel, pentru a ne
reaminti mereu că arhaica icoană în piatră cu profil uman era
al lui Be-Beleisis, unul şi acelaşi cu Gebeleizis, proslăvit
ulterior şi cu numele de Zalmoxis. Din aceleaşi considerente
de ordin mnemotehnic care au condus la realizarea grupului
de coloane numit Ba-Bele în Bucegi, dăinuie la Cracovia,
îmbrăţişată de apa Vistulei, colina sacră Wa-Wel, ce
găzduieşte Catedrala Wawel, împreună cu Palatul Regal
Wawel. În evidentă legătură cu sintagma teonimică arhetipală
Volco-Blac, redată prin hieroglifa sacră numită Dragonul
Dacic, topicul Ba-Bele din Bucegi alături de topicul Wa-Wel
din Cracovia, transmit peste milenii dubla dovadă că numele
real al marelui zeu getic s-a pronunţat Be-Beleizis”. (Cronica
Polonă / “Chronica Polonorum” din 1190 s-a referit la Krak /
Grakch care în mileniul precedent a fortificat Wawel pe malul
Vistulei și a întemeiat Krakau / Cracovia; Wincenty
Kadlubek 1150-1223 / episcopul Cracoviei a scris că la
începutul Evului Mediu, Krak/us întors din Carintia prin
Panonia - unde a avut o luptă cu Romani Gali - a ajuns
cârmuitorul Polonezilor, liderul Krak afirmând “Cum e lumea
fără soare, așa e și țara fără rege”: Grakch / Krak - având pe
blazonul său corbul - a fost regele descendenților
legendarului Lech, primul născut al cârmuitorului Pan al
Panonilor din secolul VI, fiind urmat la tron de către brava sa
fiică Vandală, care a reușit să-și păstreze independența față de
Germani). Fără sufixul “zis” al Zeităţii, numele se reduce la
Ba-bele / Be-Bele, ceea ce direct egalează Ghe-Bele,
însemnând “ciupercile” (corespunzătoare aspectului); de
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

aceea, literalmente Gebelei-zis (în pronunţie Ghebeleizis)

rezona ca Zeitatea Ghebelei, a Ghebelor: respectivul Zeu era
marele bărbat al celor din vechime, adică al babelor (dar nu
bătrâne, ci acelea erau femei de demult, cu înfăţişările
semănând ciupercilor). Se observă că în Vechea Lume Cybele
- Zeița Mamă - din Anatolia / Asia “Mică” rezona cu Gebelei-
zis. Dr. Valer Scridonesi de la Universitatea București în
lucrarea “Sincretismul Mamei Zeilor / Mamei Mari / Reii /
Cibelei cu Sibila conservat în spațiul carpatic azi. Sinteza
Cibele-Sibila prin matrici lingvistice hidro-oro-toponimice” a
analizat în 2006 originea Gebeleizis ca “Cybele a zis”,
afirmând și că “Gerghithia apare în Ținutul Lăpușului prin
Dealul Gherdiceu, muchia și pârâul Gârdișoara, Vârful
Gurguiatu (1048 m), Albunea apărând ca Izvor Alb (afluent
al râului Lăpuș) cu izvor pe partea sudică a Vârfului Roșia
(1212 m), pe partea nordică a aceluia curgând Pârâul Roșia,
acele Roșia indicând-o pe Sibila Roșiană. Toate acestea,
numai în subzona Lăpuș (munți, depresiune, ținut), ca și cum,
mai ales aici, la picioarele vestice ale Țibleș/Cibleș-
ului/Cibelei, a propovăduit Sibila, și încă tocmai cea
Roșiiană”. În Vechea Lume, Pământul în EurAsia a fost
conectat feminin iar în Africa a fost conectat masculin (în
Egipt Geb a fost Zeul Pământului); schimbarea genului,
inclusiv androginia, a fost îndelung și puternic simbolizată
prin kerykeion / caduceu. În perspectivă Egipteană veche,
Gebeleizis / “Geb-Eleizis” - Zeul Fulgerului / Orizontului la
stră-Români - literalmente era “Ilie / fiul Pământului Geb”
(radicalul Indo-European “Gheib” însemna “lumină / Front atmosferic şi circulaţia atmosferică
fulger”); de exemplu, comuna Ilia 45,56 lat. N, 22,38 long. E
/ județul Hunedoara - de pe Râul Mureș - a fost atestată ca La aceleaşi latitudini, în timpul ultimei glaciaţiuni,
Elye în Evul Mediu. Despre Sfânt / Sfinx, o ipoteză - derivată oamenii au apreciat înălţimile încălzite de vântul Sudic mai
din primordiala androginie existentă în timpul ultimelor mult decât îngheţatele zone joase: oamenii au populat Văile
milenii ale Neandertalilor - a presupus că (numai mult ulterior numai după glaciaţiune. Despre Zeul Boreas / Voreas al
realizării sale) era Zeul “Thot” / “Her-mes” = “Zal-moxe”: vântului Nordic și al iernii a rămas în amintiri că avea aripi
din genul neutru / androgin, în timpul multimilenar - exprimat purpurii iar suflul său înghețat ajungea cândva până în Tracia
în apelativul divin şi prin sufix de tipul “mes” / “moxe” - (Haemus - eponimul Balcanilor, căci Sudica Peninsulă
putându-se diferenţia atât latura feminină, cât şi cea Europeană ce găzduia Tracia inițial se numea Haemus - era
masculină. În timpul ultimei glaciațiuni, climatul din actualul fiul lui); s-a reținut că în Munții natali din Nord - unde era
spațiu Român nu era temperat; ce căutau preistoricii pe Hiperborea - exista o eternă primăvară, ce nu era atinsă de
piscuri (vârfuri de Munți dintre care unii au devenit sacri) vântul rece al Zeului (e de remarcat că termeni ca Vorea
avea explicaţie climatică / înainte de a fi religioasă: la pentru Borea, “Var-Var” / Varvar pentru Barbar, ș.a.m.d. erau
aceleaşi altitudini, Munţii Nordici erau mai călduţi decât încă firesc folosiți de Româna Medievală, așa cum de
mediul înconjurător şi Munţii Sudici erau mai răcoroşi decât exemplu a fost traducerea “Istoriilor” Anatolianului Herodot
mediul înconjurător; actualul spaţiu Român - cu arcul în secolul XVII prin grija spătarului Aromân Neculai
Carpatic - s-a calificat ca gazdă primilor Europeni (aşa după Milescu, care la 4 secole după deplasarea în China a
cum au dovedit-o relicvele / analizate ştiinţific de către Aromânului Marco Polo a fost de asemenea în misiune acolo
specialiştii lumii). În prezent poate părea straniu, însă în - în Sina / China Medievală cârmuită de Mongoli - via
vremea glaciaţiunii tocmai climatul a determinat interesul Mongolia). Elemente de geomanţie - adică divinizarea prin
oamenilor pentru vârfurile Munţilor: înspre părţile Nordice interpretarea formelor naturale, ale reliefului, stâncilor,
ale Vechii Lumi, în locul vânturilor reci din Văi - cauzate de pietrelor, pământului, etc. - existau în Epoca Pietrei, Sfântul /
frigul apropiatei calote polare - era de preferat relativul calm Sfinxul Carpatic de pildă încadrându-se unor asemenea
însorit de pe culmi, unde uneori era şi mai călduţ (fenomen străvechi concepţii; de exemplu, vechii Arabi ştiau despre
explicat meteorologic simplu, în sensul că totdeauna la Idrîs - însemnând “Interpretul”, identificat cu Eno / Enoh ori
acţiunea aerului rece - mai dens / mai greu - ce ocupă părţile Hermes - că a învăţat să “citească” / să ghicească în formele
joase, aerul cald - mai rarefiat / mai uşor - se ridică în părţile de nisip de la îngerul Gavriil / Gabriel (până în Evul Mediu,
înalte), astfel încât la continua influenţă glaciară Nordică, artele geomanţiei au ajuns chiar sofisticate): atât îngerul
pentru timp îndelungat vechii oameni au apreciat înălţimile, Gavriil, cât şi patriarhul Enoh / Eno - care a scris despre
mai mult decât Văile; în EurAsia, imensul bloc glaciar format îngerii Gregori - sau Gherganul “Gher-mes” / Hermes au fost
de calota Nordică constituia un uriaş “frigider”, într-un veşnic (conform atestărilor) înrudiţi, provenind din acelaşi stoc, cel
conflict meteo cu Sudul cald, zonele de întâlniri atmosferice ştiut inclusiv biblic ca Enoh fiind de fapt Eno / Anu. Munții
din urmă cu circa 10 milenii având fenomene deosebite - Carpați au jucat un rol foarte important în istoria lumii; de
inclusiv în intensităţi - faţă de cele actuale. pildă, cele mai vechi urme ale ritualurilor Neandertal din
411
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Europa dar și cele mai vechi rămășițe umane Homo Sapiens
din Europa s-au găsit nu altundeva decât în peșterile din
Carpații Occidentali (V actualei Românii). Arheologul Daniel
Ruzo 1900-1991 din Peru susținea că înaintea Potopului a
existat în lume o Civilizație (dispărută într-un cataclism) care
era legată în mod special de Munte, oamenii săi trăind
preponderent pe culmile înalte; în 1968 - după ce a studiat
Sfântul / Sfinxul din Bucegi - savantul a afirmat că “Sfinxul
Carpatic făcea parte dintr-un străvechi centru spiritual: este
un vechi monument sculptat înainte de Potop, distrus în mare
parte în zona frontală (de chip uman), fiind foarte erodat de
vânt și ploaie; e moștenirea importantă a unui popor dispărut.
Munții Carpați din România erau în centrul celei mai Vechi
Civilizații Europene de care avem cunoștință în zilele noastre;
în acești Munți Sacri s-au refugiat oamenii după Potop,
sculpturile originale nemaifiind reproduse în timpurile
istorice. Fiind obișnuiți cu dimensiunile tridimensionale ale
sculpturilor din zilele noastre, am eșuat până astăzi să
realizăm că acestea sunt sculpturi vechi, considerându-le
opera naturii. Autorii care le-au dat forma trăiau în munți și
sculptau stâncile; iubeau frumusețea naturii și aveau
capacități mentale bine dezvoltate: erau păzitorii unei
înțelepciuni străvechi. Pentru ei era o creație magică,
produsul unei culturi înțelegând lumea diferit decât azi; de la
acei oameni am moștenit noi simțul religiosului și
spiritualității: lumea pe care o avem în zilele noastre e
moștenirea lăsată de o civilizație dispărută. Toate sistemele
de simboluri, toate personajele legendare, toate miturile nu au
un nume al autorilor; toate le-am moștenit de la o omenire
dispărută. În Munţii Carpaţi din România s-a refugiat o bună
parte din omenire în timpul Potopului, aici sunt grotele cu
comori menţionate în atâtea legende ale lumii; Sfinxul din
Bucegi făcea parte dintr-un complex mai mare, aşa după cum
şi Sfinxul din Egipt a făcut parte dintr-un complex mai mare:
în ambele cazuri, au fost locuri sacre şi ceremoniale care au
avut importanţă incredibilă pentru populaţiile aparţinătoare”.
Cei dispăruți - cu care oamenii Homo Sapiens au fost cândva
contemporani - erau oamenii Neandertal și Cro Magnon; ei au
fost autorii anonimi ai legendelor și ai miturilor străvechi.
412
Academicianul Român Marcian Bleahu 1924-2019 a
susținut: “Când urci un munte, urci cu smerenie ca într-o
catedrală unde intri nu ca să cucereşti credinţa, ci ca să te
redescoperi pe tine însuţi, să redescoperi ceva în interiorul tău
ascuns de foarte mult timp, care aşteaptă să fie trezit.
Legenda proto-istorică a Sfinxului relatează că ar fi o statuie
făurită în timpuri demult uitate de oamenii unei civilizații
dispărute”. Sfântul / Sfinxul din Bucegi se află între Munții
Bătrânei, Doamnele, Obârșia și Omu (cel mai înalt din
Masivul Bucegi), având în apropiere formațiunile stâncoase
ale Babelor; toponimia preponderent ancestral feminină
reflectă posibilitatea existenței unei societăți matriarhale
cândva în trecut, cu locașe de cult în peșterile din zonă (unde
au fost descoperite numeroase vestigii Neandertal).
Psihologul Britanic Stan Gooch 1932-2010 a studiat
dezvoltarea omului, în 2006 concluzionând că “Homo
Sapiens e un rezultat hibrid, având elemente din încrucișări
cu Neandertal și Cro-Magnon (specii umane foarte diferite,
inclusiv între ele); oamenii de Neandertal aveau propria lor
civilizație, cu o cultură sofisticată, bazată pe o imaginație
bogată: o cultură a viselor. În medie, oamenii Neandertal
aveau creierele mai mari decât Homo Sapiens; aranjarea era
diferită decât acum, cerebelul Neandertal (‘creierul mic’)
fiind mai mare. Esențialmente, s-ar putea spune despre
cerebel că era un creier distinct amplasat - din punct de
vedere anatomic - sub creierul mare. Cerebelul este centrul a
numeroase abilități și procese mentale, unele încă
necunoscute azi; e posibil ca visele să provină în primul rând
din cerebel, anumite tipuri de impulsuri artistice și religioase,
impulsuri către sacru, anumite înclinații filozofice, etc.
Neandertalii au format o populație avansată cultural,
civilizată din punct de vedere spiritual, cu un profund simț
religios și practicau o medicină bazată pe plante. Societatea
era condusă de femei, care aveau autoritatea supremă;
ceremoniile nopții și lunii erau conduse de preotese.
Societatea Neandertală era pașnică, plină de dragoste pentru
semenii săi; practicile magice și religia erau centrale în viețile
lor: erau ceea ce azi știm ca șamani, vrăjitori sau magi.
Oamenii Neandertal celebrau Cultul Lunii, aveau vedere
nocturnă, venerau noaptea și luna, pe când oamenii Cro-
Magnon venerau ziua și soarele. Viața oamenilor Cro-
Magnon își avea rădăcinile în conceptul de proprietate al
bărbaților, fiind o societate condusă masculin, activă diurn.
Privind cunoștințele de botanică, Neandertalii erau mai
avansați; privind cunoștințele de vânătoare, Cro-Magnon erau
mai avansați. Opinia mea este că oamenii de Neandertal și
oamenii de Cro-Magnon s-au împerecheat în Europa, acum
vreo 30-40 de milenii; fiecare parte a adus o contribuție
unică: genele Neandertal erau înclinate spre intuiția
religioasă, pe când genele Cro-Magnon erau înclinate spre
inteligența științifică. Nu a fost însă o metisare pașnică; se
pare că bărbații Cro-Magnon au violat femeile Neandertal. De
aceea scrie în Vechiul Testament că fiii lui Dumnezeu s-au
împreunat cu fiicele oamenilor, care le-au născut copii, aceia
fiind vitejii din vechime (cei mai voinici prunci vreodată).
Primii Homo Sapiens aveau tenul mai închis decât
Neandertalii cu care au intrat în contact în EurAsia;
Neandertalii erau o specie nocturnă: se strângeau noaptea și
organizau ceremonii în cinstea lunii pline. Dovezile
anatomice pentru stilul de viață nocturn se bazează pe orbitele
oculare foarte mari și rotunde, inclusiv pe orificiile foarte
mari ale urechilor (ochii mari - mai ales - sunt o caracteristică
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
tipică a creaturilor nocturne); ei învățaseră să nu se teamă de
întuneric și în timpul acelui proces s-au îndrăgostit de
priveliștea cerului noaptea, venerând constelațiile nordice
Ursa Mare și Ursa Mică. Ritualul ursului de peșteră (iar în
Carpați răspândirea s-a înregistrat drept cea mai puternică de
pe continent) a fost cel mai vechi ritual din lume. Neandertalii
erau oameni foarte emotivi și sensibili; există dovezi certe
bazate pe evidențe fosile fizice că aveau voci puternice și
urechi mult mai muzicale decât oamenii de acum”.
Arheologul Britanic Steven Mithen - profesor la Universitatea
Reading 51,26 lat. N, 0,56 long. V - a afirmat că Neandertalii
au constituit specia umană cea mai dezvoltată cu înclinații
spre muzică, dansuri și spectacole care a trăit vreodată (se
pare că au fost cântăreți și actori de primă clasă). Arheologul
American Ralph Solecki a descoperit într-o peșteră din
Munții Zagros (în zona Kurdă din N Irakului, aproape de
peștera Gwerga / Mar Gwerga din centrul Munților Zagros /
V Iranului) că Neandertalii erau înhumați cu flori în urmă cu
74 de milenii și că bătrânii ori răniții au fost îngrijiți de
semeni: ei credeau în viața după moarte; savantul a zis că
“Neandertalii au fost oameni cu caractere așa de bune, încât
ar trebui să fim mândri că-i avem ca strămoși”. (În 1997,
cercetătorul Britanic Andrew Collins a documentat legenda
Kurdă despre faptul că printre strămoșii poporului Kurd au
fost Ginii / Geniile).
Stele
Filozoful Englez Colin Wilson 1931-2013 a spus:
“Este posibil ca omul de Neandertal să fi fost mult mai
inteligent decât presupunem; se pare că știa mult mai multe
despre stele, de exemplu (decât am putea crede).
Comportamentul simbolic era central în Cultura Neandertal;
exponenţii săi își găteau hrana, erau tatuați și purtau bijuterii,
strângând inclusiv cristale, trăind în grupuri sociale
complexe”. În 2010, specialiştii unui consorțiu format de
“Institutul Planck” din Zurich 47,22 lat. N, 8,33 long. E /
Elveția, “Institutul Broad” de la Universitatea Americană
Harvard din Cambridge 42,22 lat. N, 71,07 long. V și
“Institutul Tehnologic” din Boston 42,21 lat. N, 71,03 long. E
/ SUA au prezentat rezultatele cercetării genomului
Neandertal: EurAsiaticii Homo Sapiens actuali au unele gene
Neandertal în proporții de circa 4%, ceea ce înseamnă că
împerecherile dintre speciile umane au avut loc (îndeosebi pe
baza legii formulate în 1922 de biologul Britanic John
413
Haldane, dovedită şi de lipsa urmelor genetice materne
Neandertal la oamenii Homo Sapiens, pe linia paternă însă
fiind evidenţe genetice de la Neandertal la Homo Sapiens -
sens confirmat despre combinaţiile întâmplate atât în
străvechile relatări ale omenirii, cât şi confirmat ştiinţific de
către geneticienii Epocii Moderne - acela fiind că bărbaţii
Neandertal au fost cu femeile Homo Sapiens /
compatibilitatea existând cu şanse de supravieţuire pentru
cazurile când muierile oamenilor Homo Sapiens au născut
prunci cu taţi Neandertali):
Dr. Robert Scoch - profesor la Universitatea din
Boston / SUA - a explicat: “Civilizațiile dispărute nu sunt
neapărat ceea ce ne așteptăm noi sau ceea ce așteaptă mulți
oameni să fie, în sensul că nu erau un echivalent în trecut a
ceea ce suntem noi în zilele noastre. Multe din instituțiile
societății noastre sunt de fapt o combinație a instituțiilor
oamenilor Neandertal și Cro-Magnon; întâlnirea dintre acele
specii trebuie să fi fost monumentală: Neandertalii nu prea îi
înţelegeau pe acei Cro-Magnon care le invadau teritoriile iar
Cro-Magnon nu înţelegeau ritualurile nocturne stranii ale
Neandertalilor, cu cântece şi dansuri (numindu-le ‘magie’). S-
au schimbat unele aspecte simbolice din ceremoniile
religioase Neandertale, Homo Sapiens adaptând și unele
elemente Cro-Magnon; o mare parte din credinţele noastre -
ale Homo Sapiens - şi din obiceiurile noastre religioase sunt
moştenite de la Neandertali: continuăm multe tradiţii
Neandertal (antropologul American Erik Trinkaus - o
autoritate în domeniul Neandertal - este convins despre Cultul
Nemuririi că a fost creat de Neandertali, că au fost primii
oameni care au practicat înmormântările iar Cro-Magnon şi
Homo Sapiens au învăţat de la ei să-şi înhumeze răposaţii).
Despre Cultul Nemuririi, e clar că exista ceva dincolo de
moartea fizică, dincolo de existența materială, ce se pare că
era o credință existentă la Neandertali. În Carpaţi au fost
legături antropormofice între oamenii peşterilor pe de o parte
şi sculpturile din piatră de pe munţi pe de altă parte. Sfinxul
din Bucegi arată ca un Neandertal, cu frunte joasă şi cu orbite
mari, privind spre Vest, către soarele care apune: s-a emis
ipoteza că omul de Neandertal ar fi fost o specie mai degrabă
nocturnă şi dacă e aşa, ce fel de soare i-ar fi stârnit interesul?
Soarele la apus, când ar fi ieşit să-şi desfăşoare activităţile
nocturne: ceremonii şi ritualuri; deci n-ar fi privit spre răsărit
- aşa cum a fost în mai multe culturi ulterioare - ci spre Vest,
soarele apunând având o importantă semnificaţie. Ca geolog,
observ stratigrafia Sfinxului că e din tipuri distincte de roci -
şi toate naturale - existând posibilitatea că iniţial semăna cu o
faţă umană datorită eroziunii naturale, oamenii putând un pic
să modeleze structura, astfel încât trăsăturile să semene şi mai
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
mult cu o faţă umană (se ştie că în alte locuri asemănătoare
din lume aşa ceva s-a întâmplat). Poate a intervenit vreo
prelucrare - datorită degradării nu pot afirma cert - dar aşa
ceva nu contează, fiindcă este uşor de recunoscut faţa umană.
Multe locuri sacre din întreaga lume sunt de origine naturală
şi pot fi considerate chiar mai sacre fiind doar naturale - fără
intervenţie artificială - dând extraordinarul mesaj că sunt de la
natură, respectiv că vin de la zei, părând un miracol; atunci
profilul stâncii redând o figură e cu atât mai spectaculos, mai
important, ţinând de divin: e mult mai impresionant decât
dacă ar fi fost sculptat de mâna omului. Neandertalii îşi
recunoşteau uşor portretizarea în Sfinx iar pe platoul de lângă
megalit puteau avea loc diverse activităţi, cu acel cap de
piatră în fundal; existenţa unui mic bazin acolo îl sugerează
ca ideal pentru strângerea ‘apei sfinţite’ în ritualuri de
purificare ori pentru ceremoniile de colectare a sângelui de la
sacrificii (în Anatolia şi vechiul Egipt au fost asemenea
bazine): timp de milenii, mâinile multor generaţii au frecat
mica depresiune din piatră a bazinului ca să ajungă aşa cum e
azi. După ce am examinat hărţile, geologia, topografia şi
geografia regiunii, văd tot arealul drept central pentru
Adunările Neandertalilor - dintr-o vastă zonă - deoarece în
Europa nu mai exista ceva asemănător: era un ideal loc de
întâlnire chiar a celor de la câteva sute de km distanţă, în
pelerinaje la anumite zile importante convenite astronomic,
pentru schimburi de povestiri, ceremonii care să creeze
legături între diferite comunităţi, împărtăşiri de credinţe, etc.;
peşterile din apropiere păstrează dovezi ale prezenţei
Neandertale şi a ritualurilor respective, unele din ele evident
fiind locaşuri de cult, sanctuare ce ulterior au fost imitate de
clădirile templelor, bisericilor, catedralelor, etc., pentru a
reconstrui asemenea medii de conectare cu divinul şi inducere
a sentimentului religios (chiar şi numai prin iluminarea
tradiţională intenţionat păstrată slabă în arhitectura interioară,
clădirile locaşurilor de cult fiind de fapt moşteniri ale cadrului
ritualic oferit de peşteri timp de milenii). Neandertalii erau cu
mult mai sofisticaţi în moduri de gândire pentru care noi nici
n-avem cuvinte potrivite să le descriem; civilizaţia noastră a
progresat într-un fel material - stil regăsit începând cu Era de
Aur - distrugând sofisticarea anterioară a pionierilor, care au
înţeles, uitându-se la Univers cu ritmurile sale cosmice, că
erau parte din ceva mai măreţ decât ei înşişi. Presupun că
Neandertalii au fost mai religioşi decât oricine; am bănuiala
că acele cunoştinţe au fost simplificate de către Cro-Magnon
şi Homo Sapiens, care i-au perceput în termeni superficiali:
conceptele de bine şi rău ar fi provenit dintr-o înţelegere
trunchiată a ritualurilor şi religiei Neandertalilor, care era
mult mai nuanţată şi subtilă (ei n-aveau simpla catalogare a
bunului pe de o parte şi a răului pe de altă parte, căci aveau
nevoie de ambele şi nu făceau distincţia aşa ca urmaşii lor).
Neandertalii, cu capacităţile lor mentale dezvoltate, au avut
profunde legături cu natura şi au înţeles că în funcţionarea
Universului erau necesare atât binele, cât şi răul - ca 2 capete
ale unui spectru continuu - ecouri regăsindu-se de pildă la
vechii Egipteni”. (Aspectele duale - ale contrariilor - ulterior
au fost încercate pentru armonizare şi de către alte sisteme
religioase, de pildă “rău” era din dualitatea complementară
bunei Rhea = Marea Zeiţă Mamă a Pământului, etc).
Cercetătoarea Oana Ghiocel - care în 2013 a realizat filmul
documentar “Misterul Sfinxului din Carpaţi” - a reflectat:
“Omul de Neandertal nu a fost o specie brutală. Conform
evidențelor actuale, omul de Neandertal apare surprinzător de
414
apropiat de omul modern, o creatură sensibilă și inteligentă,
cu o cultură sofisticată și simț propriu. În Munții Carpați,
legendele țin amintirea vie; despre legenda Cultului lui
Zalmoxe bănuiesc că datează din vremuri străvechi, tocmai
din timpul omului de Neandertal: și când a ieșit la lumină,
Zalmoxe a fost desemnat Zeul Nemuririi și al Nopții”. Cel
mai facil de văzut la Zalmoxe e numele său: Zal-moxe =
“Zeul-moș”, adică vechiul Zeu - cel din bătrâni - prin “moș”
referirea fiind la cineva nu neapărat în vârstă, cât la cineva de
demult: cerul nocturn era dominat de Sf. Lună = “Se-Lena” /
Selena (parte în tandemul feminin împreună cu Marea Mamă
a Pământului) iar cerul diurn era dominat de Sf. Ra = Soare
(parte în tandemul masculin împreună cu Tatăl Uran
Montan). Zal-moxe / Zalmoxis a fost versiunea ulterioară a
lui Sal-moxis / Sar-mis: “Soarele-moş” (adică Zeul Soare din
vechime; în Sanscrită, înţelesul pentru “Sal” era “Calea”,
astrul Ra străbătând constant acelaşi drum, zilnic parcurgând
bolta de la răsărit la apus). Zvastica / Svastica - respectiv
Crucea solară - era asociată Zeului Crăciun / fiul Cerului (ca
emblemă rotativă a Anului Nou, constant / anual avându-şi
învierea după stingerea Anului Vechi): Zeul Timpului =
Crăciun / Cronos a fost Zeul-moş / Zalmoxe, urmaşul Zeului
Soare = Sar-mis / Salmoxis (puternicul patron al cerului
diurn). Enciclopedia bizantină “Suidas” a notat că Zalmoxe /
“Zeul moş” n-a fost singur, ci era cununat cu Zeiţa
Pământului (la fel era şi Cronos / Moş Crăciun, numele
vechiului Zeu Zal-moxe fiind conservat Crăciun / “Crăci-Un”
la Români şi Cărciun / “Cărci-Un” la Aromâni, ca un Ghergi:
unul dintre vechii Gherghi). În cea mai lungă noapte din an -
când Soarele putea muri pentru totdeauna - adică la solstițiul
de iarnă, era o noapte de veghe, sfântă (când nimeni nu
dormea, ci aștepta ivirea astrului în zori pe Cer), focul făcut
atunci fiind în an cel mai mare și puternic, pentru că era
dublul piromorf al Soarelui: astfel au apărut noaptea sfântă de
Crăciun, rugul de Crăciun, bușteanul de Crăciun, colindele,
etc. Învierea Soarelui - la solstițiul de iarnă - era o promisiune
a nemuririi dar și de prosperitate, astrul fiind “Atotdăruitor”,
ca un “Tată al Belșugului”, numit Moș Crăciun de către stră-
Români. În Banat, regiune unde în Epoca Pietrei a fost slăvită
bătrâna Mare Zeiţă iar până în Antichitate a fost slăvit regele
vechi / moș numit Sarmis / “Sar-mis” = Zalmoxe / “Zal-
moxe”, la poalele Muntelui Sacru Kogai-Onon / Kogai-non
însemnând “Nana = Baba Sacră” ori “Pruncul Sacru”, azi
Gugu, cel mai înalt vârf al regiunii - pe Valea “Neagră”, a
Râului Cerna ce izvorăşte în Muntele Gârdoman - ca un
“păzitor al pragurilor”, Sfântul / Sfinxul aflat în satul Bârza
din comuna Topleţ / judeţul Caraş-Severin 44,50 lat. N, 22,23
long. E are proporţiile inverse decât Sfântul / Sfinxul din
Bucegi, de 16 metri înălţime şi 8 metri lăţime:
Sfântul / Sfinxul Bănăţean
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
În spaţiul Românesc mai sunt Sfinți / Sfincşi, ca de
pildă în Munţii Măcin din N Dobrogei (parte a unui complex
megalitic cu un faloid schematic şi un dolmen), în Munţii
Ceahlău, etc. Este de reflectat că în vechime - de pildă în
Epoca Pietrei - “oamenii de piatră” nu erau priviţi ca simple
formaţiuni stâncoase erodate natural (de ploi şi vânt), aşa cum
privesc acele structuri oamenii azi; la poalele lor se practicau
ritualuri, era întrebată voinţa divină, se făceau iniţieri şi
sacrificii: în acele locuri, nemurirea era la ea acasă.
Academicianul Svante Paabo, laureatul Nobel din
2022 pentru medicină - directorul “Departamentului de
Genetică” de la “Institutul Max Planck” din Germania, Eston
după mamă, Suedez după tatăl care a fost laureat Nobel în
1982 pentru medicină - a indicat în 2010 că la limita
răsăriteană Neandertal, contemporan exista şi alt tip hominid
înrudit, aflat printre strămoşii Melanezilor (ale cărui rămăşiţe
Uriașe - s-a estimat că avea peste 2 metri înălțime - au fost
găsite în Gargai / Altai, în Grota de la Stânca Ursului /
denumită Denisova 51,23 lat. N, 84,40 long. E după un
pustnic Dionisie care a locuit acolo în secolul XVIII);
savantul şi colectivul condus de el au cercetat amestecul
genetic dintre vechile tipuri umane, insistând pe concluzia că
toate au procreat între ele, urmaşii regăsindu-se printre Homo
Sapiens (inclusiv grupul genetic “N” din care face parte
Gherga, al cărui prim mutant / avatar - progenitorul actualului
tip Gherga - a fost localizat tocmai în acel areal Central
Asiatic de intersecţie). Geneticienii Viviane Slon, Fabrizio
Mafessoni, Benjamin Vernot, Cesare de Filippo, Steffi
Grote, Bence Viola, Mateja Hajdinjak, Stéphane
Peyrégne, Sarah Nagel, Samantha Brown, Katerina
Douka, Tom Higham, Maxim Kozlikin, Michael
Shunkov, Anatoly Derevianko, Janet Kelso, Matthias
Meyer, Kay Prüfer și Svante Pääbo au anunțat în 2018 că în
acea Grotă Altaică erau și oasele unei adolescente, a cărei
mamă era Neandertală și tatăl era Denisov (cu urme și
Neandertale, el provenind dintr-o familie mixtă): așadar,
era compatibilitate genetică de procreere a femeilor
Neandertale cu bărbații Denisovi, ele însă neputând rămâne
gravide cu bărbații Homo Sapiens; mai mult, analizele au
relevat la aborigenii Australiei până la 5% ADN Denisov
(la Europeni e circa 1% ADN Denisov), ceea ce înseamnă
415
că femeile Homo Sapiens au fost fertile cu toate tipurile de
bărbați, respectiv Homo Sapiens / African, Neandertal /
European și Denisov / Asiatic (ramurile descendenților
Denisovi au supraviețuit în Asia mai mult ca Neandertalii,
după cum a studiat în 2019 colectivul de geneticieni
coordonat de Guy Jacobs de la Universitatea din Singapore,
probabil până în urmă cu 15 milenii). În 2020, despre
relicvele din Tibet găsite în Peștera Baișia 35,26 lat. N,
102,34 long. E / provincia Gansu, China (la circa 2800 km
SE față de Siberiana Denisova), geneticieni ca Diyendo
Massilani de la Institutul Max Planck din Leipzig 51,20 lat.
N, 12,23 long. E / Germania, Lalueza Fox de la Institutul
de Biologie din Barcelona 41,24 lat. N, 2,10 long. E /
Spania, împreună cu arheoloaga Dongju Zhang de la
Universitatea din Lanzhou 36,03 lat. N, 103,49 long. E /
China, ș.a. au afirmat că erau Denisove și că la Tibetani
sunt inclusiv azi rămase secvențe genetice Denisove care le
permite traiul la mari altitudini; ar fi de remarcat că în
Grota Denisovă din Altai / Siberia a fost găsită inclusiv cea
mai veche brățară de pe glob, datând din urmă cu circa 40
de milenii.
Date fiind calităţile intelectuale şi fizice mărite ale
Neandertalilor faţă de Homo Sapiens - reflectată în
străvechile lor ritualuri, în cunoştinţele pe care le aveau, în
armonia cu natura în care trăiau, în abilităţile lor de
supravieţuire, în talentele lor muzicale şi probabil discursive,
etc. - e foarte plauzibilă de fapt asemănarea lor (de către
oameni) cu “îngerii” / “fiii Domnului” pe parte religioasă dar
şi apoi, pe parte legendară, cu fantasticii “zmei” = “Zeii
Mamei” / “Zei mari”; date fiind şi faptele petrecute (că
hibridizările cele mai reuşite erau ale bărbaţilor Neandertal cu
femeile Homo Sapiens şi extincţia survenită apoi a tuturor
Neandertalilor, ca şi a oamenilor Cro Magnon, care au
supraviețuit în Europa până în urmă cu 10 milenii), este
îndreptăţită ipoteza “îngerilor căzuţi” ca fiind tocmai acei
progenitori Neandertali / statutul lor divinizat, genul lor
masculin - “necastrat” - şi dispariţia lor confirmând chiar aşa
ceva: Homo Sapiens nu putea lăsa gravidă o Neandertală /
“zmeoaică”, neputinţa aceea echivalând-o pe a unui castrat
(care fără coaie / testicule sigur nu însărcinează vreo muiere).
După ce a studiat peste o mie de unelte de piatră ale
Neandertalilor din 80 de locuri din Europa, Dr. Karen
Ruebens - arheoloagă de la Universitatea din Southampton
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
50,54 lat. N, 1,24 long. V / Anglia - a concluzionat în 2013 că
nu toți Neandertalii erau similari, între ei putându-se deosebi
“rase” (ca de pildă a celor care confecționau simetric cuțitele
din piatră cu 2 tăișuri și cei care le realizau asimetric ori unii
Neandertali fiind artiști deosebiți); așadar, atunci când
oamenii Homo Sapiens au întâlnit Neandertalii Europei, aceia
au fost și deosebiți între ei: nu toți Găliganii / Uriașii Epocii
Pietrei erau la fel. Deopotrivă scrierile vechi de milenii, ca
“Tăblițele Creației” din Vavilon / Babilon ori “Facerea” /
“Geneza” - prima carte din Biblie - au consemnat că din Rai
au căzut 2 categorii de ființe (întâmplându-se în aceeași
ordine): din Rai întâi au căzut oamenii, apoi au căzut îngerii
care i-au iubit pe oameni; despre Tăblițele Vechii Lumi e de
știut că au fost de diverse dimensiuni - unele chiar mici ca
niște lamele / plăcuțe - și au fost realizate din materiale
diferite (au și fost scrijelite, pictate, desenate ori scrise prin
diverse mijloace, în diferite stiluri, corespunzător Culturilor
curente). Gardienii Grigor / Gregori (Veghetori / observatori
sau străjeri / paznici), “divini mesageri”, respectiv îngeri,
despre care au rămas străvechi mărturii, inclusiv scrise, aveau
grijă de preţioşii lor urmaşi şi au răspândit societăţii
cunoaşterile ce le posedau, i-au crescut ca viteji pe prunci -
avantajaţi şi de fizicul Uriaş în comparaţie cu al oamenilor
Homo Sapiens obişnuiţi - iar împreună cu femeile lor Homo
Sapiens / “fiicele oamenilor” au venerat-o pe Doamna-zeu =
Marea Mamă ce făcea posibilă maternitatea şi traiul lor fericit
în noua paradigmă; e de observat termenul de “mesager” /
“mesa-ger” ca un compus din “Mesa” / “Masa” = Luna şi Ger
= Cer: atributul dat mesagerilor / Gardienilor Gregori era
literalmente cel al “lunii de pe cer” - anume al “coroanei”
Maicii Pământului - simbolul nocturn feminin, înrădăcinat în
timpul Neandertal, ei ca înaripaţi îngeri făcând legătura dintre
Cer / Gher şi Pământ / Ga, traseul Selena-Terra fiind în
asemenea context cel mai vizibil (cosmic şi cel mai practic,
drept cel mai scurt). Relaţia cu Selena a fost feminină /
maternă iar ulterioara relaţie cu Soarele a fost masculină /
paternă (înariparea - îngerilor / mesagerilor - conferind
atributul legăturilor dintre Cer şi Pământ).
În 2014, Dr. Paola Villa de la Universitatea
Colorado / SUA și Dr. Wil Roebroeks de la Universitatea
416
Leiden / Olanda au scris: “Dispariția Neandertalilor nu s-a
datorat ‘superiorității’ Homo Sapiens. Nici un fel de evidențe
- arheologice, comportamentale sau de altă natură - nu relevă
așa ceva, ba chiar datele genetice încadrează Neandertalii
(care morfologic nu mai sunt) într-un anumit grad de înrudire
cu Homo Sapiens. Ieșirea din Africa a oamenilor Homo
Sapiens și încrucișarea cu Neandertalii a favorizat mutația
neuronală care a promovat dezvoltarea finală a creierului
omului Modern; fluxul de gene de la Neandertal la Homo
Sapiens - care a dus și la dezvoltarea sistemului imunitar - a
apărut în urmă cu 50 de milenii. Neandertalii nu erau
defavorizați tehnologic sau cognitiv față de Homo Sapiens,
însă totuși n-au supraviețuit, căci încrucișările au ajutat
oamenii Homo Sapiens la adaptarea în afara mediului African
dar pe de altă parte au dus la sterilitatea Neandertală.
Rezultatele geneticii au implicații dincolo de urmele
arheologice”. Tot în 2014, un alt studiu genetic - realizat de
Ekaterina Khrameeva, Katarzyna Bozek, ș.a. - a relevat
transferul de gene Neandertal la Homo Sapiens care au
stimulat metabolismul grăsimilor, ceea ce a ajutat Europenii
(în proporție de 3 ori mai mare decât Asiaticii) pentru a
obține energie, necesară supraviețuirii în climatul rece
determinat de calota polară; mileniile de adaptare ale
Neandertalilor la frig au fost economisite astfel de către
oamenii Homo Sapiens, ajutându-i să se stabilească în noul
habitat (totuși, acizii grași au dus la obezități și boli cardiace /
din Epoca Pietrei însă rămânând stima mai ales față de
femeile grase - ca frumoase - ele fiind expresia succesului de
adaptare, căci femeile Homo Sapiens erau cele compatibile cu
Neandertalii pentru nașterea hibrizilor umani). De la sfârşitul
domniei Neandertale - de când a apărut Marea Mamă - aceea
a început să fie reprezentată grasă / chiar obeză,
corespunzând “modei” acelui timp al Epocii Pietrei.
Corporalitatea - de altfel - mereu a fost semn de bunăstare,
îndeosebi în vechime, când (datorită greutăţilor traiului) aşa
ceva conferea un status social deosebit prin comparaţie cu
suplii semeni, hrăniţi deficitar. În plus, s-a demonstrat
ştiinţific că părinţii diferiţi biologic au prunci de talie mai
mare decât cea obişnuită (adică faţă de cea rezultată dacă
părinţii ar fi avut tipologii asemănătoare), aspectul Uriaşilor
hibrizi iviți din încrucişarea Neandertal cu Homo Sapiens -
faţă de cei aparţinând generaţiilor părinţilor - generând
inclusiv cele transmise în timp despre existenţa cândva a
Uriaşilor: fapte petrecute aievea şi în consecinţă relatate
(poveştile despre Uriaşii din vechime n-au apărut în aşa multe
locuri din lume ca rod al unei imaginaţii colective cauzată de
vreun fenomen paranormal universal, ci se refereau la aspecte
normale, foarte concrete; că acelea au străbătut vremurile s-a
datorat puternicului adevăr din conţinut iar că au ajuns
distorsionate de tot felul de fabulaţii ale oamenilor ulteriori -
neîncrezători în acele auzite despre timpuri demult trecute -
nu le ştirbeşte esenţa). După dispariţia Neandertalilor
“Tătâni” / Titani, Cro Magnon şi hibrizii lor - anume alţi
Uriaşi ai acelui Timp de Aur - au creat unele probleme
oamenilor Homo Sapiens (conflicte pentru resurse / teritorii
pentru cules, vânat, pescuit, etc.), ceea ce în final s-a încheiat
cu dispariţia şi a Giganţilor Cro Magnon împreună cu
corciturile lor, singura specie umană rămasă fiind a oamenilor
Homo Sapiens, a învingătorilor care au reţinut în miturile
originare unele poveşti despre acele vremuri. În perspectivă
religioasă, oamenii / Homo Sapiens învingând Titanii
însemna că i-au avut pe Zei de aceeaşi parte, a lor; apoi a mai
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
fost o înfruntare, a Giganţilor (cronologic, următorii Uriaşi),
oamenii rămânând doar cu unii dintre Zeii vechi. În Era /
Timpul de Aur, “Zeii” existau printre oameni iar Uriaşii - fie
Tătâni / Titani, fie Giganţi - au avut lupte cu ei iar mitologiile
au reţinut şi unele din acelea. “Cei din Cer”, trăind pe Munţi,
aproape de înălţimile cereşti şi de izvoarele apelor curgătoare,
se împreunau cu cele de la poale, “de pe pământ”, trăind la
joase înălţimi, aproape de gurile apelor curgătoare; în
peregrinările lor (căci pe atunci nu existau aşezări - ci migrări
necontenite în căutările de resurse - toate populaţiile fiind de
“vânători-culegători”), în general bărbaţii, cu forţă fizică mai
mare, se încumetau în explorările de la înălțimi / pe vârfuri
iar femeile se implicau în explorările pe Văi: nomazii -
vânători / culegători - se opreau doar acolo unde conducătorul
grupului îşi înfigea bâta. Ecourile tuturor acelor fapte s-au
regăsit în hierogamia Gher-Ga / a Cerului cu Pământul - care
a însemnat apariţia numelui Gherga - în celebrele orgii ale
Ghergarilor de pe Munţi cu Amazoanele din Văi pentru
procreeri, ş.a.m.d.: surse diferite converg în aceleaşi stări
Gherga dinaintea Potopului, pe parcursul multimilenar de la
stingerile Titanilor (Neandertalii cu hibrizii lor) şi Giganţilor
(Cro Magnon cu hibrizii lor) până la ultima mutaţie genetică
Gherga, cea care a dat tipul patern uman actual Gherga
(Homo Sapiens). Cro Magnon e considerat tipul uman de
corcire dintre Neandertal și Homo Sapiens, apărut în Asia
Centrală / Orientul Mijlociu, unde cele 2 specii au conviețuit
în timpul ultimei glaciațiuni; în prezent, genul uman Homo
Sapiens neamestecat cu Neandertal - format din așa ziși
“oameni puri” / Homo Sapiens - mai poate fi găsit pe glob
doar în S Saharei, restul din lume având genetic câteva
procente din fosta rasă umană Neandertal (dotată la timpul
său cu o mai bună memorie, cu o vedere mai pătrunzătoare,
cu auz mai fin şi miros mai sensibil), Europenii albi
constituind tipul cel mai elocvent al populațiilor pre-
diluvienei Lumi Vechi. Dintre toate vieţuitoarele, omul are
cea mai lungă copilărie; atunci - la vârste fragede / mici - este
perioada maximei memorări (oamenii acumulând de-a lungul
anilor copilăriei mult mai multe date decât alte vieţuitoare
reuşesc diferențierea ca specie, deosebindu-se de celelalte
vieţuitoare prin faptul că pe lângă instinctele transmise - ca
oricare vieţuitoare - are şi elemente acumulate în tinereţile
multor generaţii, ce nu se regăsesc la scară asemănătoare
printre celelalte vieţuitoare); animalele domestice se
diferenţiază de cele sălbatice prin unele însuşiri, însă omul
face figură aparte între toate vieţuitoarele / inclusiv prin
faptul că e singurul cuvântător. Memorarea în anii copilăriei
umane este mai dinamică decât spre vârstele înaintate
(întâmplându-se şi ca unii bătrâni să ajungă chiar să uite cine
sunt): memorizarea la vârste mici este mult mai complexă
decât la vârstele mari (când pot interveni chiar dificultăţi de
memorare - cu aspecte de uitare - la cei adulţi). Un om care
și-a pierdut memoria - poate suferind de “boala uitării”
Alzheimer - e fără personalitate; mărind la scară, aceeași
situație s-ar regăsi la un neam sau la un popor prin aspecte ca
slaba stimă de sine, lipsa patriotismului, complexe de
inferiorități, etc. În îndelungata preistorie - “copilăria”
omenirii / chiar mai lungă decât istoria omenirii de până
acum - memorările erau fundamentale privind cunoaşterile;
pe măsura “maturizării” omenirii, cunoaşterile - memorate şi
transmise doar prin cuvinte - au ajuns şi fixate în scrieri
(astfel consemnându-se istoria omenirii / adică perioada
scrisă, spre deosebire de preistorie / adică perioada nescrisă).
417
Prin scris, ceea ce trebuia memorat s-a micşorat la
dimensiunea uzului mai redus personal al memoriei,
completarea capacităţii sale fiind asigurată de mijlocul scris,
ce era şi de stocare a datelor pe termen mai lung chiar decât
viaţa personală. Cu timpul, volumul memorării omului s-a
estompat, însă - îndeosebi datorită folosirii scrierii - alte
direcţii s-au dezvoltat, reţinute de istorie cu genericul de
“progresul” omenirii; oamenii Homo Sapiens - care au luat
puterea în lume / Neandertalii dispărând - au fost cei excelând
în direcţiile nestrăbătute de predecesori (care însă au fost mai
abili - la timpul lor - de alte performanţe decât cele ce există
acum). Însuşirile specifice omului faţă de celelalte vieţuitoare
- printre care copilăria prelungă, abilitatea de abstractizare,
articularea limbajului verbal, scrierea, etc. - au ajuns toate
întipărite şi genetic (dacă la început au fost manifestări
sporadice - de pildă Neandertalii aveau copilărie mai scurtă
decât Homo Sapiens, abstractizarea apărută doar la unii
oameni apoi s-a răspândit viral, etc. - în prezent mai toţi
oamenii de pe glob sunt dotaţi asemănător, acum geneticienii
îndeosebi fiind cei atenţi la descifrarea mecanismelor
“ascunse” / potenţiale şi explorând ştiinţific valorizările
maxime cu care sunt înzestraţi oamenii Homo Sapiens).
Supremația în lume a aparținut oamenilor cu arhitectură
corcită, nu dispăruților Neandertal, nici “necontaminaților”
Homo Sapiens din Africa (de la S de Sahara); fuziunea dintre
cele 2 specii umane - Neandertal și Homo Sapiens - a
favorizat aparițiile Geniilor printre oameni, mai spirituali
decât sufletiștii Mani: spiritualii Genii au fost considerați
“cerești” iar sufletiștii Mani au fost considerați “pământeni”.
Amestecul celor 2 specii umane - Neandertal și Homo
Sapiens - prin corcire / hibridizare n-a adus doar beneficii, ci
și conflicte: “revoluția umană” din Era de Aur paleolitică s-a
produs datorită nevoii hibrizilor - noilor oameni - de a-și crea
unele semne compensând pierderea funcțiilor cognitive ori de
mobilitate avute inițial (ca de pildă apariția sceptrului - ca
simbol extern reproducând “Axa Lumii” - pentru indicarea
cârmuitorului în persoana purtându-l, împodobirea trupului cu
alte tatuaje sau alte bijuterii pentru revelarea statutului
persoanei respective, etc.); prin inventivitatea și abilitățile lor
de a-și comunica noile îndemânări - necesare când și-au dat
seama de contrastul cu vechii oameni - și transmiterea
conceptelor între ei dar și generațiilor succesoare, începând
cu pruncii lor, au reușit să se înmulțească mai mult decât
predecesorii (totodată, pentru depășirea unor moșteniri
genetice deranjante, au fost forțați să se adapteze, ceea ce a
mărit și integrarea socială), toate acelea ajutându-i de fapt
foarte concret ca în final să domine planeta. Strămoşii
actualei omeniri Homo Sapiens au fost negrii Homo Sapiens,
mai corect exprimat negresele Homo Sapiens, căci genetic ele
erau compatibile pentru rod cu oricare dintre bărbaţii
Neandertal, Cro Magnon sau Homo Sapiens. Oamenii Cro
Magnon - cu existenţa cea mai redusă ca perioadă dintre acele
soiuri umane - au fost în primele lor milenii contemporani cu
Neandertal, fiind mai apropiaţi de tipul Pontic / Caucazian
actual (dar mai solizi) şi au fost, alături de Homo Sapiens,
printre cauzele dispariţiei acelor Neandertali; erau mai înalţi
decât celelalte specii importante - Neandertal şi Homo
Sapiens - având şi volumul capului mai mare.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Homos Sapiens - Cro Magnon

Răspândirea Cro Magnon

De exemplu, în Peştera Muierilor din comuna Baia

de Fier 45,11 lat. N, 23,45 long. E / judeţul Gorj - săpată de
Râul Galbenul - s-au găsit rămăşiţe Cro Magnon din mileniul
XXXI î.C. (acolo fiind inclusiv hibridizări cu ceilalţi oameni -
Neandertal şi Homo Sapiens - după cum a afirmat Dr. Erik
Trinkaus de la Universitatea Washington / SUA); conform
studiilor din 2011 ale antropologilor Australieni Paul Mason
şi Roger Short, cea mai bună compatibilitate între speciile
umanoide a fost cea a bărbaţilor Neandertal cu femeile Homo Cro Magnon - Neandertal
Sapiens, nu a femeilor Neadertal cu bărbaţii Homo Sapiens
(de altfel, în “Facerea” / “Geneza” - Vechiul Testament - Cro Magnon - denumirea fiind după o peşteră din
Biblia a consemnat împreunările pre-diluviene dintre “fiii Bazinul Dordogne din Franţa - erau mari la statură,
Domnului” şi “fiicele oamenilor”, “Cartea lui Enoh / Eno” a caracterizaţi prin armonia proporţiilor, robuscitatea
scris că înaintea Potopului “îngerii căzuţi” de pe înălţimi se membrelor şi relief supraorbitar bine marcat, purtau haine
iubeau cu “pământencele” / muierile oamenilor din Văi, ş.a). (căci au fost sensibili la frig) ce erau corcodite / împodobite
cu zorzoane, adică şiraguri de cochilii la gât şi mâini, având
unelte şi arme foarte bine şlefuite; e de observat că “a dârdâi”
418
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

e un verb cu rădăcina proto Indo-Europeană “deudh”,

însemnând şi “a scutura”, la Vasconi / Basci (vorbind o limbă
pre Indo-Europeană) de pildă tremurul fiind “dirdira” / iar
“frig” în vechea Greacă fiind “rhîgos”, “krio” acum în
Greacă. De altfel, acele rase umane au fost copleşite - şi în
mică parte asimilate - de oamenii care în prezent domină:
Homo Sapiens (Giganţii Cro-Magnon dispărând odată cu
Potopul / topirea ultimei glaciațiuni); caracteristice
societăţilor umane au fost frecventele coaliţii pentru
distrugerea individualităţilor (istoria abundă de exemplele
oamenilor marginalizați și sunt greu de argumentat
superioritățile celor care i-au înlocuit). Unele puternice
superstiţii dar şi cunoştinţe din timpurile dominate de oamenii
Neandertal şi Cro Magnon încă se află printre Homo Sapiens;
“catedralele” Neandertalilor au fost peşterile, “bisericile”
Neandertalilor au fost grotele. Conform psihologului Britanic
Stan Gooch - dar şi altor specialişti - o caracteristică
Neandertal era Cultura Viselor (sub semnul nocturn al lunii),
care a dus la matriarhatul lunar Neandertal, apoi la
patriarhatul solar Cro Magnon, apoi la egalitatea socială
Homo Sapiens încercată Atlant, ş.a.m.d.: Civilizaţiile
succesiv nu s-au distrus, ci s-au încorporat, el afirmând că “în
mod cert, Neandertalii - având cele 2 creiere, mic şi mare,
foarte puternice - posedau abilităţi paranormale care le
depăşeau cu mult pe ale succesorilor Cro Magnon şi Homo
Sapiens, dezvoltând o cultură magică, energetic încărcată
psihic, constituind o înaltă civilizaţie bazată pe vise, ceea ce a
constituit sursa primară a mult-pomenitei înţelepciuni
străvechi; Neandertalii, în urma îndelungatelor observaţii ale
naturii şi bazându-se mai mult pe intuiţie, au fost creatori
originali, inovatorii unei mari culturi cu valori simbolice şi
sensibilităţi religioase, pe care oamenii apoi - Cro Magnon şi
Homo Sapiens - au copiat-o şi au adaptat-o, fără s-o înţeleagă
deplin (Cultura Neandertală n-a fost a unei civilizaţii
tehnologice, ci bazată pe spirit mai mult decât pe suflet,
supravieţuind parţial în credinţele, practicile religioase,
miturile şi folclorul nostru)”.

Reconstituiri Cro-Magnon

419
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Gealaţii din mare vechime, care au ieşit din grote şi
care au început să realizeze uriaşe construcţii în apropierea
acelora - marcaţi cu un “ochi” pe frunte - au fost Ciclopii (şi
azi, hinduşii îşi pictează “al treilea ochi” pe frunte); în secolul
VII, Sf. Isidor în “Etimologii” 11:3 a scris despre Ciclopi că
proveneau din India. Denumirea Uriaşilor Ciclopi în Greacă -
Kyklopi / “Cu-clopi” - însemna cei “cu ochi care se rotesc”,
adică erau marcaţi oacheşii caracterizaţi de căutătura piezişă,
cu coada ochiului, tipică acelora pe sub căciulile / clopurile
lor de păcurari / păstori. Poetul Grec Hesiod (din Epoca
Fierului) în “Teogonia” 140 - care întocmai ca şi poetul Grec
Homer i-a găsit “cu inima superbă” - a scris: “Gaia dădu la
iveală în lume pe Kyklopii semănând în toate cu zeii, de n-ar
fi fost ochiul stingher ce le stătea în mijlocul frunţii; în toate
faptele lor, ei dovedeau vigoare, forţă şi iscusinţă”. Conform
Gherghinului Hesiod şi Ciclopii au fost procreaţi de Uranos /
Cerul nocturn cu Geea / Pământul negru: e de remarcat că
oamenii sunt singurele vieţuitoare la care se vede albul
ochilor, motivul ochiului fiind vechi de milenii, ştiut ca
“Ochiul Gorgon” - celebru de la începutul calendarelor - nu
numai în Europa Sud-Estică, ci şi din India până în Egipt
(oamenii îşi pot “citi” uşor privirile şi le pot urmări fără
răsucirea capetelor).
În Tradiţie, de la Ciclopi a rămas farmecul
deochiului (ochiul - ca fereastră a sufletului dar şi “armă” -
poate influenţa aura cuiva), pentru care se lega şnur roşu la
gâtul copiilor şi chiar al animalelor ori se prindea usturoi cu
aţă roşie la clop / căciulă şi s-a început purtarea de obiecte din
aur la gât, urechi sau mâini, în sensul anihilării energiei
negative, protejarea fiind astfel prin “diversiune”; aurul -
primul metal utilizat în istorie, la început (în Epoca Pietrei)
prin agăţarea pepitelor din apele curgătoare de pildă ale
Carpaţilor cu blana sau cerga / “lâna de aur”, apoi prin
săparea filoanelor - era considerat simbol solar: întruchiparea
divinităţii şi a nobleţii, asociat imortalităţii, cunoaşterii şi
inteligenţei, atribuindu-se proprietăţi tămăduitoare, fiind legat
de noroc, bogăţie, putere şi fericire.
420
Trebuie ştiut că privitul admirativ sau cel cu pizmă
poate transmite deochiul (vampirismul energetic), caracterizat
la victimă prin vătămare ca moleşeala instalată brusc, durerea
insuportabilă de cap, starea generală de rău, etc., puterea de
alungare a deochiului tradiţional fiind prin descântece mai
ales la vulnerabilii copii, având câmpul energetic sensibil,
culoarea cea mai puternică în deturnarea deochiului -
transmisă prin ochi - fiind cea roşie, ce atrage privirile mai
mult decât celelalte ale spectrului; în trecut, cei mai rezistenţi
împotriva deochiului - în lipsa utilizării accesoriilor roşii
pentru deviere - erau consideraţi oamenii având ochii deschişi
la culoare, îndeosebi albaştri (invitaţi să “stupească”, adică
să-şi scuipe întâi în sân iar apoi să sufle asupra persoanei
deochiate, în credinţa de a alunga vraja deochiului): aceia -
care “stupeau” - erau consideraţi “stăpâni” / posesori ai unui
har special (că au fost echivalaţi cu proprietarii de stupi, se
datora analogiei grupului uman îngrijit / “păstorit” ca un
“stup” de oameni ce era astfel condus, un exemplu de la
sfârşitul “Erei de Aur” fiind Zeul Anax / Poseidon, care
“poseda Edenul” - adică patrona Raiul - termenul de “stăpân”
consolidându-se pentru persoana dominantă, cu putere şi
autoritate). După cum au afirmat unii arheologi Români - ca
Gabriel Rustoiu, Adrian Gligor, ş.a. - din Epoca Pietrei
îndeosebi pandativele falice erau des utilizate contra
deochiului, chiar şi la copii. Din mare vechime, observaţiile
despre oamenii cu cea mai mare energie au relevat că rezistă
la “vampirismul energetic” al deochiului / numit “docha”:
aceia - având energie mai multă - erau rezistenţii minoritari
albi la asprul climat Montan ori Nordic (deosebiţi prin pielea,
părul şi ochii de culori deschise); omenirea era sensibilă la
deochi - Arabii zic “Ma’In” celor care deoache - iar
caracteristicile fizice ale majorităţii oamenilor erau cele
obişnuite din zonele Sudice, călduroase sau joase, astfel
ajungându-se ca denumirile de “daghi” să nu fie doar a
oamenilor “Caucazieni”, ci să devină şi genericul “dagh” al
înălţimilor pe care trăiau (de exemplu, “Țara Muntoasă”
Daghe-stan în Caucazul Rus - fosta Albanie Caucaziană /
Ţara Ghergarilor - transmitea prin onomastica Daghă
rezistenţa la deochi mai degrabă decât caracteristica
reliefului, ultima mutaţie genetică Gherga având loc în nodul
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Pamirului, o zonă mai înaltă decât Munţii Caucaz dintre Asia

şi Europa, din Văile înalte / aflate la mari altitudini Gherga
coborând şi stabilindu-se în Caucaz relativ curând după
mutaţia genetică iar Ghergania ca Ţară Caspico-Caucaziană a
existat după aceea, până în Antichitate).

În prezent, în S Caucazian al Federației Ruse există

structuri Dage, anume republica “Daghe-stan” la Marea
Caspică / în E Caucazian și republica “A-Dâgă” / Adâgă la
Marea Neagră / în V Caucazian. În vechime exista credinţa -
persistentă din Bazinul Ghaggar / India până în Bazinul
Mediteran - că usturoiul ferea de deochi; usturoiul se arăta a
fi un agent ce proteja de influenţele nefaste sau de agresiunile
periculoase (după cum a observat cercetătoarea Jaworska
Kopczynska în 1961, chiar şi pe atunci în Carpaţi păstorii
înainte să-şi mulgă pentru întâia oară oile îşi frecau mâinile
cu usturoi sfinţit, pentru a feri turma de muşcăturile şerpilor).
Este de observat pe malurile opuse ale Mării Caspice că s-au
înregistrat existenţele Balkan în E / cu populaţie de Dahi şi
Albană în V / cu populaţie de Daghi: aşa ceva nu era
întâmplător; Balkanii din răsăritul Caspic populau ca Dahi
Bazinul inferior al Fluviului Oxos (unde au coborât Ghergoii
/ Gherghii din Pamir) acum Turkmeni-stan iar urmaşii
Albanilor din apusul Caspic populează şi azi Azerbaidjanul
ca Azeri şi Daghe-stanul, cea mai Sudică republică din
Federaţia Rusă, ca Daghi (unii dintre strămoşii lor au fost
legendarii Ghergari = bărbaţii Amazoanelor). În 1990, Dr.
Rudiger Schmitt a afirmat: “Caspicii - Kaspioi în Greacă - au
fost pre Indo-Europeni / respectiv pre Iranieni; în SV Mării
Caspice (zona lor caracteristică), Caspicii au fost alternativ
când parte a Mezilor, când parte a Albanilor. Despre ei a scris
Herodot 3:92, 7:67, 7:86, unii considerându-i localizaţi în
Caşmir şi Pamir, inclusiv printre Afganii strămoşi ai celor din
Nuristan”. Este de ştiut despre Dacii Pontici, adică de la
Marea Neagră - din Epoca Fierului şi din Antichitate - că au
fost rudele directe cele mai occidentale ale Dahilor / Daghilor
orientali, anume Caspici, adică de la Marea Caspică; în 1993, Bazinul Caspic
cercetătorul Gadzhi Gamzatov a scris despre Daghe-stan:
“Daiva / Devi s-a regăsit foarte consistent în folclorul arhaic În Evul Mediu, întreaga zonă mărginită de Marea
din Daghe-stan, o sinteză complexă, dominant influenţată din Caspică, Oceanul Arctic şi Marea Karga = Azov de la Pont a
Iran. În poemele orale, vânătorii albi Uriaşi, cu un ochi - din ajuns să se numească Albania (după cum a notat călugărul
grote - erau Devi (termenul vechi Iranian Daiva corespundea minorit William Rubruquis 1220-1293 din Flandra -
celui Indian Deva). La fel de obişnuit era şi zmeul Caspic Az- Vlaanderen în propria limbă - călător pe acolo: “Tota illa
Daka / Azdahă”. Anterior, filozoful Român Vasile Lovinescu regio a latere istius Maris Caspii, occidentali usque ad
a enunțat: “La hinduși, regenții luminoși ai lumilor superioare Oceanum Aquilonarem et paludes Maeotidis, vbi mergitur
erau în opoziție cu Asurii, care i-au avut ca echivalenți Tanais, solebat dici Albania”); Albania Caucaziană era
riguroși în tradițiile greacă și română pe Titani și Zmei”. numită Aguank de vechii Armeni iar Săsanii - ultimii Perşi -
numeau Afganii ca Abgân, ceea ce le apropie în mod

421
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
semnificativ onomasticile (“Afgan” şi “Alban” - pentru Perşi
- erau versiunile Estică şi Vestică de “Muntean”, în Asia
Centrală obişnuit folosindu-se termenul “Dagh” pentru aşa
ceva). Daghe-stan - la graniţa dintre Asia şi Europa - era
“Ţara Sacrei Gheia”, căci din cele 2 părţi ale denumirii se
poate observa târziul în istorie cuvânt “stan” = “ţară”, numele
efectiv fiind format din “Da” = “Za” însemnând Sfântă sau
zână / Zeiţă şi respectiv “Ghe” = Gheia, adică Marea Mamă a
Pământului / în proto Indo-Europeană “gheis” era “pietriş”
(Albania Caucaziană / Daghe-stan era a albilor Gherga - a
străluciţilor / “stră-lucitorilor” săi locuitori - putându-se
remarca rădăcina Indo-Europeană “bherg” ca însemnând “a
străluci” / “alb”, cuvântul Pelasg “bherga”, în rezonanţă cu
Gherga, fiind sursa denumirii pentru barză, pasărea
emblematică a străvechilor Ghergari / Ghergani, mult ulterior
în Tracă “arzos” ajungând să fie “alb” / “strălucitor”); despre
Pamir e de observat că are cel mai înalt vârf de 7495 metri
altitudine - în Tadjiki-stan / fost Dadjik, cu populaţie Antică
Dahă - iar în Caucaz cel mai înalt Munte este Vulcanul Elbrus
/ “Elb-Rus” de 5642 metri altitudine, în Cerchezia / vecina
Georgiei, la graniţa dintre Asia şi Europa (primul nume al
Vulcanului Elbrus a fost proto-Iranianul “Hară Brzatî” -
însemnând “Gardianul înalt”, “Hară” fiind “Veghetor” /
“protector” iar “Brzatî” fiind forma feminină a înălţimii - cu
denumirea de Gorgan rezonând Vulcan / “Vul-Can” ca “valul
energiei pământului” Ka dar rezonând şi Volga / “Vol-Ga” ca
“valul pământului” adică al Gheii sau rezonând şi “lupoaica”
/ “lupul” ca “vâlc”, etc.: literalmente, interpretarea numelui
Elbrus / “Elb-Rus” e a “albului soare”, denumire foarte
sugestivă). De altfel, numele Iranian pentru Munţii din
Afghani-stan / Ariana, N Iranului, până în Armenia, a fost
dintotdeauna Alborz / Elburz; orientalistul German Wilhelm
Eilers 1906-1989 a demonstrat că Elbrus era metateză din
Alborz, lanţ considerat - inclusiv de “Avesta” - ca al Munţilor
Sf. Gardieni.
422
Caucaz, Elbrus
Multe dintre tehnicile empirice de vindecare a
suferinţelor au fost confundate pe nedrept cu vrăjitoriile. În
vechime, descântatul era o practică frecventă în caz de boală.
Descântecul se baza pe terapia cuvântului - îmbinându-se şi
cu folosirea plantelor de leac ori a masajului - căci bolile erau
considerate ca trimise de persoane rău intenţionate, de
duşmani prin blesteme ori de Zei ca pedepse; personificarea
bolii avea mai multe etape: identificarea ei, pronunţarea
numelui celui ce a trimis-o, ameninţarea aceluia şi izgonirea
bolii (în locuri de unde nu mai putea lua contact cu
suferindul), timp în care bolnavul era masat, i se administrau
leacuri - spălări, unsori, inhalaţii, băuturi, etc. - practicile
bazându-se pe o experienţă milenară. (Este de ştiut că - în
vechime - obiceiul ungerii cu ulei a părului şi trupului era în
scop anti-parazitar). Cenuşa / cărbunele - cu rol absorbant -
era leac universal de deochi, cu ritual desfășurat lângă vatră
(odinioară locul cel mai sfânt al gospodăriei) iar cufundarea
în apa descântată semnifica o nouă naştere. Textele
descântecelor erau secrete (existând credinţa de nezdruncinat
că îşi pierdeau puterea vindecătoare dacă erau revelate) şi se
transmiteau doar în taină; femeile şi bărbaţii cu personalităţi
puternice, având capacitatea să stăpânească anumite procese
psihice, cunoscând bine anatomia umană, tratau şi
bioenergetic. Efectele tratamentului erau condiţionate de
experienţa şi măiestria descântătorilor de a îmbina şi doza
tehnicile în raport cu boala. Atmosfera de mister - favorabilă
psihoterapiei prin sugestie - era creată de alegerea timpului
adecvat pentru intervenţie, de tonalitatea joasă, de ritmul
precipitat de rostire, de arhaismul liniei melodice (aşa cum îi
arată denumirea, textul era cântat), de dramatismul dialogului
cu boala; lumea este a celor care au cea mai multă energie.
Oamenii aveau câte un descântec pentru fiecare plantă şi-l
rosteau la prepararea leacului şi tămăduirea suferinzilor, în
credinţa că natura avea câte o plantă pentru vindecarea
fiecărei boli, plantele făcând jumătate iar sufletele făcând
partea cealaltă.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

cei 10 regi Atlanți). Novac / Noe era apelativul pentru cel

“nou” - adică al celui care a preluat cârmuirea după timpul
Uriaşilor - iar Gherga a fost cârmuitorul “nou”, inclusiv
relativ nou şi la modul genetic: a ajuns tipul uman nou aflat în
fruntea celor vechi, având - ca bărbat - tocmai împreună cu
femeia din vechime (ca de exemplu cea genetică “U5” =
“Ursula”) parteneriatul necesar dominării.

Ciclop

Anatolianul Hesiod a scris despre Ciclopi = fii ai

cerescului Zeu Anax / Poseidon, cel care înaintea patronării
apelor sărate a posedat Edenul (adică tărâmul Zeiţei Ida / “I-
Da”, după cum era alintată Marea Mamă a Pământului Ga,
Anatolienii Kariani / Cariani folosind termenul “Ida” pentru
“Codru” - cuvântul “Codru” fiind atestat de lingvişti ca Trac,
la Hitiţi folosindu-se “Kaldi” - ceea ce pentru Marea Mamă
Anatoliană Ida / Khaldi literalmente în Română însemna
“Muma Pădurii” / Codrului), că au fost cei dintâi lucrători de
mine şi de metale, maeştri în diferite lucrări de artă - termenul
“chalkeion” în vechea Greacă fixându-se pentru atelier
metalurgic - iar filozoful Macedonean / “Mak-Edon”
Aristotel 384-322 î.C., născut pe malul Golfului Struma /
Strymon din N Egeeii, a scris despre ei că au fost şi cei dintâi
care au construit fortificaţii pe înălţimi, inclusiv turnuri, cu
denumirea Greacă de “pyrgos”. Anatolianul Homer - în
“Odiseea” 9:151 - a scris că n-aveau însă Sfat; e de observat
că una dintre misiunile “Sfatului Bătrânilor” era şi de a
identifica taţii copiilor rezultaţi din orgiile de la sărbători,
căci mamele se ştiau: bătrânii - prin observarea asemănării
pruncilor cu cei cunoscuţi - decideau la fiecare cine era
părintele, toţi acceptând hotărârile forului suprem. De
exemplu, în Balcanii Antici orgiile erau închinate de “Ed-
Oni” / Edoni - adică Geţii dintre Râurile “Stry-mos” / Struma
şi Vardar / “Var-Dar”, cu denumirea asemănătoare celei a
foştilor oameni din “Ed-En” / Eden - Zeului Dionisie Zagreus
/ “Za-Greu”, protectorul născătoarelor (femeilor care
năşteau), numit de Români ca Novac “cel Bătrân”; de pildă în
secolul VI, negustorul Cosma din Alexandria - care făcea
comerț între Egipt și India, de aceea fiind știut drept “Cosmas
Indicopleustes” - în cartea 12 din “Topografie creștină” pe
care a scris-o când s-a călugărit (retras ca pustnic) a notat
despre Tradiția existentă, că Noe a locuit inițial în Imperiul
Atlant / Borean: acel Noe a fost Novac “cel Bătrân” (el mai În mileniul I î.C., epica lui Alcmeonis a notat despre
observând și paralela dintre Noe - al zecelea de la Adam - și Zagreu că a fost anterior lui Zeus (prin faptul că “Zagreus se
423
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
iubea cu Marea Mamă Gaia, el fiind deasupra tuturor zeilor”).
După cum a observat şi savantul A/Român Gheorghe Muşu în
1981 “Zagreus - suveranul peste ţinutul din adâncuri al
morţilor, primul nume al zeului Dyonis - avea numirea
înnăscută în realitatea geofizică a ‘curburii’, aşa după cum
lanţul muntos din Media spre Armenia era Zagros” (iar
Muntenii de acolo - mai ales Mezii / Magii = foşti MasaGeţi,
adică “Geţi Lunari” / “Geţi Selenari” sau “Geţi Mari” - au
fost Ghergani, la poalele Caspice având şi Țara lor
Ghergania, Mezii Ghergani din Media fiind “cei de la
mijloc”, dintre răsăritenii Gherghi / din Asia Centrală şi
Caucazienii Ghergari: Media era în colţul SV Caspic, între
Ghergania / Hyrkania din S Caspic şi Ţara Ghergarilor =
Albania din V Caspic, acum genericul fostei Media fiind
Kurdi-stan); cârmuitorii Mezilor - adică ai pruncilor
Amazoanelor - au fost popular ştiuţi ca aparţinând Dinastiei
Dragonului (în “Avesta” - Sfânta carte a Magului Gargo /
Zoroastru - pentru “Dragoni” se folosea termenul “Azi”).
Așadar, se pot zări legături între orientala zonă Zagros / “Zag-
ros” și apuseana zonă patronată de Zagreus / “Zag-reus”; unii
dintre primii Ciclopi, cu pietrele din arealul oriental au
realizat “lucrările moşilor” - începând cu Siria spre miazăzi,
de ordinul miilor - pentru vânarea gazelelor (proces de la care
a rămas sălbatica lapidare, cu aplicare chiar şi oamenilor de
către fundamentaliştii orientali, inclusiv azi).
Zona Zagros
În Antichitate, Diodor din Sicilia în “Biblioteca
istorică” 3:15 a scris despre “ihtiofagii” - adică “mâncătorii
de pește” - de pe coastele Oceanului Indian: “Unii dintre
Barbarii de acolo trăiesc fără să aibă nici un fel de veșminte.
Își au în devălmășie turmele; tot așa muierile și pruncii. Ei nu
cunosc decât percepția fizică a plăcerii și a durerii. N-au nici
o idee de ce este cinstea sau mișelia. Așezările lor se află în
vecinătatea oceanului, pe niște țărmuri stâncoase cu văgăuni
adânci, cu râpe povârnite, cheiuri și crăpături în pământ, ca
un fel de strâmtori înguste, comunicând între ele prin canale
șerpuitoare. Băștinașii trag foloase de pe urma canalelor,
închizându-le cu grămezi de bolovani și astfel ei prind peștele
ca într-un năvod. Într-adevăr, când fluxul dă năvală și inundă
pământul - ceea ce de obicei se întâmplă de 2 ori pe zi -
oceanul acoperă stâncile de pe coastă iar valurile aduc cu ele
o enormă cantitate de pește, de tot felul. Peștii rămân pe mal
și, căutându-și hrană, se adâncesc prin văgăuni și prin
scobiturile stâncilor. Dar când vine vremea refluxului și apa
se retrage, scurgându-se încetul cu încetul printre bolovanii
îngrămădiți și prin crăpăturile stâncilor, peștii rămân
înghesuiți acolo. Atunci locuitorii se adună pe țărmul stâncos
424
cu copii și cu neveste, ca și cum ar urma o singură poruncă.
Apoi, împărțindu-se în mai multe cete, fiecare dintre cetele
Barbarilor dă fuga spre acele locuri unde au mai lucrat și toți
scot strigăte înfiorătoare (după cum fac vânătorii când, pe
neașteptate, își zăresc prada). Femeile și copiii iau peștii mai
mici, dintre cei rămași mai aproape de mal, aruncându-i pe
nisip, pe când bărbații - mai vânjoși - apucă peștii cei mari ce
nu se lasă prinși ușor și încearcă să lupte. Valurile aruncă pe
uscat nu numai uriași scorpioni de mare, țipari și câini de
mare, dar chiar foci și alte dihănii cu înfățișări și denumiri
ciudate. Fiindcă ihtiofagii nu știu să-și făurească arme, ei ucid
vietățile amintite cu ajutorul unor coarne de țap ascuțite și le
sfârtecă în bucăți cu tăioase pietre. Astfel se poate vedea că
Nevoia îl învață pe om și-i arată cum să tragă, după
împrejurări, foloasele pe care le râvnește. Fiecare mănâncă
atât cât îi dorește inima. Doar pofta, când este îndestulată,
pune măsura desfătării lor. Totdeauna au provizii la îndemână
și Poseidon îndeplinește slujba Demetrei (având pești, nu
grâne). Se întâmplă uneori ca oceanul să-și rostogolească
valurile puternice pe maluri vreme de mai multe zile și
nimeni să nu se mai poată apropia de locurile unde găseau
pește. Atunci ihtiofagii, lipsiți de obișnuita lor hrană, se apucă
să adune scoici. Întregul trib își caută de băut la izvoarele de
apă dulce de la poalele munților, unde nomazii își adapă
turmele: convoiul ihtiofagilor se aseamănă unei cirezi de boi.
În loc de glasuri, se aud doar sunete nearticulate, ceva
asemenea mugetelor. Se povestește că nu vorbesc nici o
limbă și că numai prin mișcările mâinilor descriu fiece lucru
de care au nevoie”. Așadar, iată că străbaterea mileniilor de
către Graiuri = vorbiri articulate nu s-a petrecut în mod
uniform; în Vechea Lume, unele constanțe s-au datorat
conservărilor multimilenare, pe lângă capacitățile de
exprimări prin cuvinte / limbaje glăsuite putându-se observa
de pildă feluri similare de capturări, deopotrivă a peștilor la
Oceanul Indian și a gazelelor la Marea Mediterană, locuirea
după ultima glaciațiune până în Epoca Modernă în aceleași
tipuri de corturi atât în N Asiei / Siberia, cât și în N Americii,
etc. Despre Ghergarii Caucazieni e de ştiut că aceia existau
atât înspre E, la Caspica (în Albania Caucaziană, cuprinzând
actualele Azerbaijan și republica Daghe-stan a Federaţiei
Ruse), cât şi înspre V, la Pont (de exemplu în republica
Adâgă / “A-Dâgă” a Federaţiei Ruse) iar dincolo de Pont /
adică dincolo de Marea Neagră - în Carpaţi - era Dacia:
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Republici Nord Caucaziene azi: Dage-stan în E, Adâgă în V
Este de observat că Antici sugestivi în N Balcanic /
al acelei mari Peninsule Europene au fost în răsărit Trakii
Edoni - care l-au avut ca legendar rege pe Lykourgos, fiul
Zeului Boreas / al vântului Nordic, după cum a notat Diodor
Sicul 5:50 - iar în apus au fost vecinii lor Mak-Edoni /
Makedoni (adică Edoni “mari” / “înalţi”). Nordicul Zeu
Borea / Vorea era respectat de credincioșii Vorei (grupați în
așezările “var”=“uar”, de unde “oraș”); prin frecventa
echivalare “R”/“L” - de la Pelasga rârâială la ulterioara
lălăială - numele Vorea / Volea a dus la cel al denumirii
oamenilor săi ca Valahi: iată încă o posibilă explicație a
vechimii Valahe (Nordicii indigeni - care își marcau hotarele
moșiilor și limitele așezărilor cu valuri de pământ - își ziceau
“Jidovi”, căci le zideau ca valurile apelor pe ale căror fertile
maluri trăiau). Ținând cont de rădăcinile multimilenare
dovedite ale Românei, însuși termenul identitar Valah / Voloh
trebuie să fi avut o vechime apropiată, categoric mai mare ca
vremurile Antice / Medievale de când a rămas scris. În
trecutul îndepărtat, traiul colectiv era firesc iar “Sfatul
Bătrânilor” / “Consiliul Înţelepţilor” nu era în mod necesar
format din oameni în vârstă - media de viaţă în trecut fiind
mult mai redusă decât în prezent - şi nici format numai din
“înţelepţi” (căci doar puţini reuşeau să acumuleze cunoştinţe
ori experienţe notabile), prezenţa unora fiind doar ca
recunoaşteri ale unor poziţii sociale. Filozoful Elen Platon
428-347 î.C. (care a definit simplu omul, ca “o fiinţă cu 2
picioare, fără pene”, discipol al înţeleptei Cariane Aspasia,
care l-a învăţat filozofie atât pe el, cât şi pe profesorul său
Socrate / ca evidenţă istorică e de ştiut că prima scriere
filozofică Greacă a rămas de la Carianul Anaximandru 610-
546 î.C.), în lucrarea “Legile”, i-a identificat pe Ciclopi ca
primii oameni după Potop, mai neîndemânateci, mai puţin
pricepuţi la toate îndeletnicirile, în special în arta războiului,
cu totul ignoranţi în viaţa politică fiind “mai simpli, mai
curajoşi şi în acelaşi timp mai măsuraţi şi mai drepţi în toate”;
el a conchis: “Se dă peste tot numele de patriarhat
(‘dynasteia’) acestei forme de guvernământ ce subzistă încă
în unele părţi ale Greciei şi la Barbari” (în vechea Greacă
“Barbar” - însuşi un cuvânt preluat de la Barbari / Varvari -
însemna “străin”, doar mult ulterior înţelesul fiindu-i
pervertit). De la Ciclopii care săpau - după înţelesul conferit
de exemplu de către scriitorul Roman Enniu în “Analele” sale
- s-a ajuns la denumirea de “ciocli” (unealta “sapa” =
“chirca” / de altfel, pe lângă că în mare vechime uneori traiul
era în peşterile ce fereau de radiaţiile Soarelui, de ravagiile
climatice sau de animalele sălbatice, acelea pe lângă oferirea
câteodată de adăposturi conferind sentimente de protecţie
Magică şi astfel devenind sacre din cele mai vechi timpuri,
funcţionând ca primele locaşe de cult din lume - până în
425
Epoca Modernă de pildă unii călugări se retrăgeau sihaştri în
caverne / grote ca “ecouri” a aşa ceva - primele mine din
lume apărând la Pelasgi iar locuinţele subterane la Troglodiţi,
unii considerând ochiul de pe frunte al Ciclopilor ca simbolul
mărit pentru cel de-al treilea ochi al exploratorilor universului
intern / tatuat sau pictat ori reminiscenţa lămpaşului
mineresc; în estetica vechilor Egipteni machiajul ochilor se
baza pe un fard de plumb ce estompa reflexia datorată
strălucirii / “stră-lucirii” Soarelui şi proteja de infectare, căci
praful tărâmului Sf. Horus / Saharei devenea tot mai mult,
Arabii având cuvântul “ayn” deopotrivă pentru “ochi” şi
pentru “izvor”). Pe lângă Cobryzii şi Terizii asociaţi cu Geţii /
“Oamenii Pământului” în secolul V î.C. de către Hellanicus
din Mytilene, geograful Georgiano-Anatolian Strabon VII
5:12 a scris că Dobrogea era o regiune populată şi de
Troglodiţi - literalmente “locuitori în găuri” pe care le săpau
în ţărână / denumirea de “cârtiţe” fiindu-le conectată - ceea ce
însemna că-şi realizau bordeie, trai prin care se apărau şi de
frig (urme de locuire din Epoca Pietrei au fost găsite de
arheologi în numeroasele grote / peşteri din carstul Dobrogei;
în Evul Mediu, călătorul Olandez George Douza încă a văzut
la 1599 în Dobrogea “mai multe sate întregi, în care oamenii
trăiesc în grote sub pământ”): în Română, termenul de “glod”
- însemnând “mâl” / “nămol” - a fost legat de ei, deoarece
Troglodiţii mereu erau mânjiţi cu argilă (lut / pământ),
literalmente Troglodit / “Tro-glodit” fiind cel care “trăia în
grotă” sau în glod, adică în noroi. Troglodiții au fost urmașii
“Oamenilor Grotelor”; Zeul-moș = Zal-moxe a impresionat
Vechea Lume prin legătura sa inclusiv cu subteranul (a fost
pentru ani într-o peșteră din Carpați). În spațiul Românesc,
bordeiele îngropate ori semi-îngropate au fost mai mult în
exteriorul Carpaților, căci în interiorul Carpaților - după cum
a reieșit inclusiv din cercetările arheologice - locuirea în
general era la suprafață: principalul habitat l-a constituit
codrul. În Antichitate, de pildă Eschil 525-456 î.C. /
“părintele tragediei universale” a consemnat că Pelasg era fiul
Gaiei iar istoricul Grec Pausania afirma: “Pe Pelasg,
asemenea zeilor, l-a născut Pământul negru pe coamele
munţilor înalţi, ca să fie începătorul rasei muritorilor” (printre
altele, e de ştiut că denumirea de Rumâni e Pelasgă,
regăsindu-se European - de milenii, până azi - la A/Români;
Anatolianul Pausania, istoric şi geograf cultural - “părintele
ghidurilor de călătorie”, care prin opera sa de o extraordinară
valoare documentară a păstrat un tezaur inestimabil de date -
se presupune că era din Alabanda secolului II, cel mai
apropiat oraş Karian / Carian de Sanctuarul Gherga).
Homo Sapiens
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Cu toate că speciile în general erau incompatibile
reproductiv, au fost găsite rămăşiţe mixte (hibrid Homo
Sapiens cu trăsături comune celor 2 tipuri umane ştiute în
timp ca Neandertal şi Cro-Magnon, aparţinând grupului
genetic matern N* şi spaţiului Gherga, de exemplu în Peştera
Paglicci 41,41 lat. N, 15,35 long. E din Muntele Gargano /
Italia) iar cercetările - inclusiv genetice - continuă, pentru
documentarea impactului / ecourile până în Antichitate fiind
foarte puternice despre interacţiunea oamenilor cu Uriaşii
anteriori; e de ştiut că locuitorii primelor aşezări din Europa
în majoritate aveau grupa genetică “N” (maternă şi paternă):
ca a lui Gherga. În 2011, Dr. Michael Barton de la
Universitatea Arizona / SUA a redat răspândirea urmelor
arheologice paleolitice ale grupurilor de vânători-culegători,
în timpurile preluării Europei de către ultima specie umană
(cu roşu = Neandertal, cu albastru = Homo Sapiens, cu galben
= amestecul lor):
Cei mai vechi oameni albi din lume au fost
Caucazienii, în cei mai înalţi Munţi ai Europei / la limita cu
Asia; e de remarcat că Ţara Ghergarilor - a partenerilor
preferaţi ai Ama-zoanelor / “zânele Mamei” - era ceea ce s-a
numit “Albania Caucaziană”, aflată tocmai acolo: înţelesul
Albaniei Caucaziene era de “Ţara Sfântului Suflet”, populată
de albii Caucazieni Ghergari. În imaginea următoare
(publicată în 2013) se poate observa cu nuanţa cea mai
puternică răspândirea alelei SLC24A5 - responsabilă pentru
pielea deschisă la culoare - conform geneticienilor Florin
Mircea Iliescu afiliat Diviziei de Antropologie Biologică a
Universităţii Britanice Cambridge, Basu Mallick de la
Universitatea din Tartu / Estonia, ş.a.:
426
După ce pre-diluvian aglomerarea de vânători-
culegători ai Epocii Pietrei în E Europei s-a concretizat în
Civilizaţia Atlantidei (populată - pe lângă acei vânători-
culegători - şi de pescari, păstori / păcurari, agricultori,
negustori / comercianţi, etc.), împrejurimile Mării Negre
inclusiv post-diluvian au constituit surse istorice
semnificative în progresul omenirii, ca de pildă: leagănul
Civilizaţional al Anatoliei care a transmis în Bazinul Dunării
elementele - inclusiv Atlante - ce au structurat Vechea
Civilizaţie Europeană (dezvoltându-se prima scriere din lume,
în spaţiul Român), Cultura Kurgană, răspândirea Indo-
Europenilor, apoi a nomazilor care au migrat în Europa, ş.a. /
ca de exemplu, în mileniul I crucea - simbolul celei mai mari
religii din lume - a fost introdusă de Armeni, etc.; e de ştiut că
“arman” era cercul tras pe pământ cu vergeaua pentru joc /
numit “perghel” sau rotocolul / cercul de pe luciul unei ape,
cu acelaşi termen de “arman” fiind şi locul îngrădit pentru
cornute ori aria amenajată la treieratul cerealelor, astfel
numindu-se şi conacul celui care înmagazina recolta, în
Caucaz locuind Armeni iar în Balcani locuind Armâni (o
rezonanţă lingvistică cu “Arman” / în Anatolia cuvântul
respectiv fiind “Harman” pentru “paznicul hambarului”,
literalmente “Har-man” echivalând ca “horitor” persoana
horind - adică din horă - dans tipic Armenilor şi Armânilor).
În 1895, Ioan Neniţescu - membru corespondent al
Academiei Române - a explicat că “altoiul Roman în Dacia
ca şi în Tracia a dat aceleaşi roade, 2 popoare fraţi: Românii
de miazănoapte de pe stânga Dunării şi Românii de miazăzi
de pe dreapta Dunării sau Armânii; deosebirea din Graiul
Românului şi Armânului nu se explică decât prin
interpunerea Slavilor şi deci prin despicarea în 2 a poporului
Românesc, care - fără acea interpunere - ar fi rămas unul”
(aşa după cum pe ambele maluri ale marilor Râuri Române -
ca de exemplu gemenii Mureş şi Olt - trăieşte acelaşi popor,
tot astfel şi cândva pe ambele maluri ale Fluviului Dunărea
trăia acelaşi popor). Născut din Soare / Helios, divinul
Kerkaphos (cu fratele mai mic Phaeton / “Phaet-On”, adică
Făt-Frumos) l-a avut ca fiu cu o Amazoană Caucaziană pe
“Hor-menos” / Ormenion - sau “Or-menos” / Armenion -
etnonimul Armenilor, ştiut ca Gherghin / Telkhin. Până
recent în Munţi izolaţi, de pildă în Daghe-stan / Caucaz - în
regiunea Gherga 42,17 lat. N, 47,33 long. E, străbătută de
Valea Gherga / “Pule-uvla” 42,32 lat. N, 47,29 long. E, a
Râului Gherga 42,31 lat. N, 47,21 long. E - au fost zăriţi
Uriaşi păroşi, cu urme de picior mare (de pildă, un studiu a
fost efectuat acolo de către ofiţerul medical Vargen
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Karapetyan din armata sovietică în 1941); se poate vedea

localizarea Gherga din Daghe-stan:

Gaia în N Indiei

Investigatorul Spaniol Tomas Rodriguez în 2007 a

Gherga în Daghestan
Încă din timpurile Neandertale în lume era Cultul
Marii Zeiţe - mama tuturor - apărut prima oară în lume la
limita răsăriteană a arealului Neandertal, între N Indiei şi
Altai, la intersecţia cu traseul genetic Gherga atunci (unde în
vechea limbă - conform profesorului Oleg Mudrak - soţiei i
se spunea Ghergai şi unde există Munţii cu denumirea Gherga
/ Cherga), credinţa răspândindu-se rapid şi puternic până la
Atlantic; imediat după mutaţia Gherga (puțin anterioară
Potopului Pontic), Marea Mamă a fost identificată sub
denumiri diverse / în funcţie de loc, de la Gaia / Găyatri -
adică Gaia “de 3 ori mare” - întâi iar apoi, după procreere, ca
Ghirighe în Epoca Pietrei, Gherghiţia în Antichitate, până la
Gherga în Epoca Modernă.
observat că brusc în urmă cu 10 milenii a apărut Civilizaţia,
între explicaţiile pentru aşa ceva atunci afirmând: “Ciclul
periodic de activitate al Soarelui s-a intensificat în urmă cu 10
milenii şi a dus atât la topirea gheţurilor de pe Pământ cât şi
la afectarea stratului protector al planetei, permiţând
particulelor de energie înaltă să genereze mutaţii genetice”.
(Se ştie că Soarele pulsează la fiecare 11 ani, datorită
inversării regulate a polilor săi magnetici, având erupţii
câteodată violente, ale căror efecte se extind în sistemul solar
- ca de pildă în 1859, când s-a văzut aurora boreală de la
Ecuator - astfel că explicaţia este plauzibilă ştiinţific prin
influenţa stelară locală; de fapt, traversarea Centurii Fotonice
a Găinuşei / “Cloţei cu pui” sau Pleiadelor, respectiv
“Gardienele Cerului” - de 2 ori în “Anul Mare” / după cum
era denumit de Antici, inclusiv de Platon, ce durează cât
precesia echinocţiilor, într-o perioadă fluctuantă de peste 25
de milenii datorită acceleraţiei variabile a sistemului solar -
provoacă astfel de fenomene).

427
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Erupţii solare
Grupul patern N* al Gherga atunci - în urmă cu 10
milenii - a apărut, geneticieni ca Tatiana Karafet şi Michael
Hammer de la Universitatea Arizona / SUA ori Dr. Ludmila
Osipova de la “Institutul Genetic Siberian” din Novosibirsk
55,01 lat. N, 82,56 long. E / Rusia propunând apariţia
actualului grup Gherga tot în Epoca Pietrei şi tot post-
diluvian însă chiar mai recent, între mileniile VII î.C. şi IV
î.C., în paralel fiind şi alte influenţe genetice, între care
extincţia Uriaşilor Cro-Magnon (e de remarcat că după
anterioara traversare a Centurii Fotonice pe planetă au apărut
albii, în timpul precedentei glaciaţiuni celei încheiată prin
Potop, primii Homo Sapiens albi fiind contemporani cu
ultimii Neandertali; calculele astronomilor de la sfârşitul
mileniului II au confirmat importanţa Pleiadelor / numite şi
“Gardienii Cerului”, ceea ce marele astronom Garga din
Bazinul Ghaggar / N Indiei explicit a indicat cu 6 milenii
înaintea acelora, transmiţând omenirii - conform spuselor sale
- de fapt învăţături şi mai vechi). Centura Fotonică a
Sistemului Pleiadelor - o imensă regiune din spaţiu, ce
radiază electromagnetic intens toroidal / prin benzi fotonice -
este traversată de Pământ în “Anul Mare”, pe o rută nu
circulară ci elipsoidală, o dată la circa 10 milenii şi jumătate,
pentru o durată de până la 2 milenii, variabilitatea datorându-
se contractării şi dilatării Centurii, denumită şi “nebuloasa
aurie” (e de ştiut că sistemul solar nu orbitează în jurul
Pleiadelor - ce formează un nor în Constelaţia Taurului /
având denumirea Sumeriană “Gugalanna” - ci doar le
parcurge influenţa, fiind la distanţa de circa 440 de ani-
lumină); efectele asupra vieţii sunt inclusiv de transmutaţii,
cu transformări irevocabile pe multe planuri - datorită
spectaculoasei activităţi fotonice asupra materiei - fiind
demonstrat despre Cosmos / “Cos-mos” că influenţează
clima, ce la rândul ei influenţează istoria.
428
Parcursul spiralat al sistemului solar prin benzile fotonice
În prezent, drumul sistemului solar este spre centrul
energetic galactic - al Căii Lactee - precedenta apropiere de
acela determinând sfârşitul ultimei glaciaţiuni pe Pământ,
acum 10 milenii (grupare vastă de stele, Calea Lactee a fost
deseori definită de Antici drept o cale cerească: itinerar având
aşa reper urmat de şamanii Siberieni, fiind şi drumul pe care
apucau sufletele defuncţilor hinduşi, în Europa Sudică -
îndeosebi la vechii Greci şi Romani - naşterea sa fiind
atribuită ţâşnirii unui jet de lapte pe cer); ca exemplificare
climaterică la nivel planetar, în 2010 NASA / Agenţia
Spaţială Americană a întocmit harta încălzirii globale din
primul deceniu al mileniului III, după cum se vede în
imaginea următoare:
Modelele bazate pe măsurătorile de la craterele Rio
Cuarto 32,52 lat. S, 64,13 long. V din provincia Cordoba /
Argentina - apărute în urmă cu 10 milenii - sugerează că au
fost create de un corp ceresc ce a lovit la un unghi nu mai
mare de 15 grade faţă de orizontală, venind dinspre NE, cu un
impact având o forţă explozivă de circa 10 ori mai mare decât
cea de la Barringer / Arizona (când au dispărut ultimii
Neandertali); conţinutul său a emanat mulţi monoxizi de
carbon şi de azot, sufocând atmosfera, afectând evident clima
globală. Căderea corpului ceresc în urmă cu 10 milenii în
America de Sud s-a datorat intensificării activităţii solare;
atunci a dispărut definitiv Cro Magnon, s-a încheiat Era
Glaciară, Imperiul Atlant / Borean a ajuns la apogeu iar în
Asia Centrală s-a petrecut mutaţia genetică Gherga:
amplificarea influenţei solare - care acum 10 milenii a
determinat mutaţia masculină genetică Gherga - a dus şi la
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
cancere (oricând, expunerea masivă la Soare provoacă şi în
prezent cancere). Proiectul Genografic în 2012 - prin studiile
coordonate de Clio Sarkissian şi Danielle Badro - a relevat că
apoi oamenii Homo Sapiens din răsăritul European au ajuns
să se înrudească în general patern cu Siberienii şi matern cu
Africanele (ceea ce - exprimat succint - înseamnă că în
Europa albii Asiatici s-au iubit cu negresele Africane, fapt
consemnat de altfel în mileniul I î.C. de Herodot Karka în a
doua sa carte de “Istorii”, referindu-se la Colchii / Gorghii din
Caucaz, anume Georgienii de azi, rezultaţi din amestecarea
blonzilor Pelasgi cu brunetele Amazoane, “fiicele Mamei” /
adică ale Zeiței Pământului, culoarea neagră fiind cea a
fertilității).
Homo Sapiens
În lucrarea “Mituri şi legende din întreaga lume”
coordonată de Celine Queral şi redactată de Anne Gregoire
din Franţa în 2009, au fost reproduse încercările repetate ale
Marelui Spirit de creare a lui Homo Sapiens, sub forma
povestirii Nord Americane Lakota reflectând culorile umane
în ordinea justă neagră - albă - galbenă / arămie (ultimii
Siberieni au trecut în Alaska la sfârşitul glaciaţiunii, înaintea
Potopului Pontic, în plus Eschimoşii Siberieni - între care,
conform Proiectului Genografic, 55% sunt marcaţi genetic
Gherga, de pildă în Peninsula Kamceatka de lângă
Strâmtoarea Bering cu Alaska localnicii Koryak / având
procent genetic patern semnificativ “N”, numiţi astfel
deoarece în zonă renii sunt “kor” şi au termenul “kirkalaul”
pentru şaman - afirmând că atunci când au apărut Oameni
Mari, aceia au devenit în Sud strămoşii albilor iar ceilalţi au
rămas printre ei, trecând în America): “Singur în faţa cortului
său mare, Marele Spirit crea lumea. Stătea aşezat, cu
picioarele încrucişate şi - senin - îşi contempla încetul cu
încetul opera. Concepuse deja Cerul, vaporos şi diafan, aerian
şi schimbător, când întunecat, când luminos şi mai ales,
imens. Pe Cer voise să strălucească Soarele, atât de frumos,
atât de cald, atât de luminos; uneori, astrul trebuia să se
odihnească şi să se culce, ca să apară din nou în toată
splendoarea sa: aşa s-a făcut ziua şi apoi noaptea. Marele
Spirit a mai făcut şi norii, pe care i-a agăţat sus de tot. La
asfinţit, a oferit câţiva pumni de stele, aruncate în treacăt ca
pentru a însămânţa bolta cerească, atât de întunecată, atât de
neagră. Mai târziu, a creat Pământul, chiar sub Cer. Şi a fost
foarte satisfăcut. Imensele întinderi pământeşti erau frumoase
şi variate: ici câmpii necuprinse, cu solul roşu, mai încolo
piscuri înzăpezite, dincolo cursuri de apă purtătoare de nămol
fertil, împrejmuite de văi înverzite. Multă, foarte multă vreme
Marele Spirit a contemplat Pământul. Deseori, când ieşea din
cortul său, privirea îi cuprindea un ţinut întins, un continent
mărginit de mare. Acesta era cu siguranţă cel mai frumos: era
continentul ce avea să fie numit cândva America. Plantele,
florile şi fructele, creşteau din belşug; pădurile alcătuiau pete
imense de un verde intens, ce se oglindeau în lacurile cu apă
cristalină. Marele Spirit se simţea plin de mulţumire. Şi
429
totuşi, îşi spunea el, lipsea ceva. Pentru cine exista atâta
frumuseţe? Încântat de un asemenea belşug, voia să-l
împărtăşească: de el trebuiau să profite şi alţii! ‘Să fie - şi-a
zis el - nişte fiinţe care, ca şi mine, vor şti să aprecieze
această lume!’ Marele Spirit a chibzuit îndelung. Vreme de
mai multe zile şi mai multe nopţi a rămas nemişcat şi mut,
pierdut în contemplare. Nu voia să strice ceea ce i se părea
atât de izbutit. Atunci, după o meditaţie foarte lungă, s-a
hotărât: avea să le dăruiască Pământul. Nişte făpturi care vor
putea să se bucure de el şi să îl facă să rodească. Da, însă cum
să le făurească? Din nou, a chibzuit îndelung. S-a aplecat spre
pământ şi a luat un pumn de lut, umed şi unsuros. Îi plăcea
contactul cu materia pe care o concepuse el însuşi,
senzualitatea atingerii în căuşul palmei sale şi moliciunea,
maleabilitatea acelui boţ fără formă pe care degetele lui îl
putea plămădi după pofta inimii. Încetul cu încetul, boţul s-a
alungit, s-a turtit şi a semănat din ce în ce mai mult cu Marele
Spirit însuşi. Atunci şi-a zis că alegerea lui era bună: omul
avea să fie făcut după chipul său. Când argila a luat forma şi
înfăţişarea pe care o dorea, s-a gândit că trebuie s-o ardă. Cu
câţiva tăciuni scoşi din foc, îşi aprinse cuptorul, aşteptă să se
încălzească şi - curăţindu-l de jar - a pus înăuntru statueta de
argilă. Aceasta s-a uscat şi s-a întărit, apoi deodată s-a fisurat,
s-a crăpat şi în cele din urmă s-a spart! Nu e chiar aşa uşor să
faci un om, şi-a zis Marele Spirit. Întristat, s-a gândit că într-o
bună zi pe Pământ vor fi şi oameni infirmi şi distruşi. Apoi, a
luat-o de la capăt, însă de acea dată a făcut rost de o argilă
mai curată. A frământat-o din nou, plămădind-o îndelung
pentru a-i da o formă omenească. Şi-a pregătit cuptorul, a
potrivit cu grijă aerisirea, a verificat foarte atent temperatura
şi distribuţia căldurii şi delicat a pus noua statuie chiar în
mijloc. Nemişcat, a supravegheat foarte atent coacerea. În
ciuda acelor precauţii, a avut din nou o surpriză: în timp ce se
pregătea să scoată statueta din cuptor, a văzut-o schimbându-
şi brusc culoarea! Ocrul s-a transformat într-un negru intens,
o culoare de ars. Cuptorul era prea fierbinte sau masa de
argilă fusese lăsată prea mult înăuntru. Dezamăgit, Marele
Spirit a lăsat statueta să se răcească. Desigur, culoarea nu-l
satisfăcea dar ceea ce ţinea în mâna era un om! A aruncat
atunci acel om pe pământ: era un om negru, care a ajuns pe
continentul African. Perseverent, cum se cuvine să fie orice
creator, Marele Spirit s-a pus iarăşi pe treabă. Încă o dată, a
ales cea mai bună argilă şi a pregătit-o; să fi fost obişnuinţa
de vină? A constatat că izbutea să-i dea o mai mare fineţe,
nişte trăsături mai desăvârşite. Şi-a pregătit cuptorul, având
grijă de acea dată să nu fie prea fierbinte, apoi a aşezat
înăuntru statueta. Fiind totuşi plin de nerăbdare, a stins focul
prea devreme; scoţându-şi creaţia din cuptor, a descoperit o
fiinţă abia colorată. Dezamăgit, l-a aruncat pe acel om alb
spre pământ şi omul a ajuns în Europa. Încăpăţânat, Marele
Spirit s-a apucat din nou de treabă. A petrecut şi mai mult
timp modelând argila şi - bazându-se pe experienţa acumulată
- a realizat o operă apropiată de perfecţiune. Proporţiile
corpului erau echilibrate, membrele bine marcate, şoldurile şi
umerii puternici, trăsăturile armonioase. Prudent, şi-a încălzit
cuptorul din timp şi a pus mai întâi în el un bloc de argilă
pentru a-i controla astfel temperatura. Când a văzut că lutul
căpătase o culoare frumoasă, a pus statueta în cuptor şi a
aşteptat, încrezător, concentrându-şi în inimă - şi în suflet -
toate forţele pozitive ale puterii sale creatoare. Când şi-a scos
opera din cuptor, a simţit o bucurie imensă! Reuşita era
totală! Nici o crăpătură, nici un defect / şi ce să mai spui de
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

culoare: un minunat arămiu, intens, adânc, cald, exact nuanţa

pe care şi-o imaginase. Atunci a cântat, a dansat - dansul e
rugăciunea picioarelor - pentru nimeni altul decât el.
Învârtindu-se, făcând piruete, ţinea în braţe acel om perfect,
aşa cum părinţii aveau să-şi ţină în curând copiii. O dată în
plus, a contemplat America, apoi şi-a pus acolo cu delicateţe
capodopera. Întors în împărăţia lui, s-a odihnit în sfârşit,
contemplând fiinţele omeneşti care se înmulţeau şi populau
pământul. Privirile i se întorceau însă mereu la oamenii cu
pielea arămie, deoarece spre ei i se avânta pe vecie inima…”
(După cum a consemnat şi savantul Benjamin Franklin 1706-
1790, e interesant că Irokezii / Indienii Nord Americani
afirmau că prima femeie - mama oamenilor - a sosit din cer;
un mit asemănător exista în vechiul Egipt).

Denumirea Gherga - şi apoi înmulţirea - a rezultat

din împreunarea “oamenilor cerului” cu localnicele
pământurilor unde s-au stabilit, Ghirghe / Kirke de exemplu
fiind cunoscută atât ca Mama Pământului, cât şi ca fiica
Soarelui (după cum a scris Homer - cel mai vechi poet Grec -
despre Kirke). Cu numele “kyrka” / “kirke” a rămas ştiută
structura de cult în N European: Biserica (iar vocabularele au
mai reţinut derivate religioase Gherga, ca de exemplu
“călugăr” sau “curat”, bucurat / “Bu-Curat” fiind de la
“Sufletul Gherga” iar bucuria de la “Sufletul Rheii”, “a cere”
/ a ce-re de la Ka şi Ra, pentru personal / cler, chiar pentru a
Cercul Arctic “crede” ori a “ruga”, pentru simbolul creştin / cruce şi pentru
islam / Coran - “Cor’An” literalmente însemnând “Cuvântul
Amintirile despre conflictele Uriaşilor chiar Domnului” - la musulmani robele / mantiile de lână ale
dinaintea Potopului - şi cu prezenţă cerească - au rămas sufiştilor fiind “hirqa” / albastre, “khirqa” / negre, etc. dar şi
tuturor populaţiilor din zonele de interes Gherga, transmise pentru elemente muzicale, cum ar fi corul, coarda ori pentru
până în prezent începând mai ales prin unele mituri şi “har”, etc).
artefacte; după Potop s-a instalat la putere doar Homo
Sapiens: omul actual. Este de ştiut că multe comete se rotesc
în jurul Soarelui, cele ce ajung în apropierea sa constituind o
imagine spectaculoasă prin capetele luminoase şi cozile lungi.
O explicaţie despre Gherga din acele timpuri preistorice ar fi
că privitorii prezenţei unei comete a cărei coadă foarte mare -
datorită activităţii mărite solare, ce atrăgea puternic atenţia
tuturor - când după un timp au întâlnit oameni veniţi dinspre
direcţia ei de mişcare, coborâţi de pe înalţii Munţi (evident
diferiţi cultural ca străini dar şi genetic, afectaţi de mutaţia
survenită din cauza solară deosebită) să-i asocieze pe aceia
fenomenului solar, ca “Oamenii Cerului”; că bărbaţii Gherga
veneau “din Cer” era evident pentru oricine avea de a face cu
cei coborâţi din Văile înălţimilor Pamiriene, de pe malurile
apelor de acolo: acei Gherghi dintre Munţii Gherghi ai
Gherghi-stanului şi Munţii Cherga ai Altaiului i-au
impresionat puternic pe cei locuind mai jos decât ei.

Genetica Gherga şi genealogia Gherga au aceleaşi

acoperiri temporale şi geografice, aspectele concrete istorice
430
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
ilustrând Gherga din urmă cu 10 milenii / din mileniul VIII
î.C. - când a fost ultima mutaţie genetică - până în prezent (cu
acţiuni de impact rămase în memoria colectivă, în locaţiile
relevante traseului Gherga). Originea Gherga - prezentul
material - se referă la perioada de după ultima mutaţie
genetică / faţă de cele 3 ce au existat anterior pe linie de la
facere, care este de fapt şi actualul tipar genetic Gherga (căci
înaintea ultimei mutaţii nu era acelaşi tip uman cu actualul
Gherga), ceea ce corespunde istoric perioadei post-diluviene /
după Potop, adică după topirea gheţurilor din ultima
glaciaţiune: un timp documentat din mai multe perspective;
puţini au fost constant prezenţi, pe sute de generaţii, în
dezvoltarea umanităţii - cu mărturii ancestrale, amprente la
bazele cunoscute ale omenirii şi contribuţii esenţiale la
progres, etc., ca Gherga - între legendar şi real. (Mitul este
povestea prin care un grup a ilustrat sensul dat valorilor sale,
legându-le de un moment fondator, anume acela al originii;
mitul era considerat a exprima adevărul absolut pentru că
relata o întâmplare sacră, adică o revelaţie ce a avut loc în
timpul sacru al începuturilor / fiind real şi sacru, mitul
devenea exemplar, căci servea ca de model şi de justificare
actelor umane: o istorie petrecută la începuturile timpului, ce
servea de model comportamentului uman. Legenda grupează
relatări tradiţionale despre o anume persoană sau un anume
loc; iniţial, termenul se referea la povestirea vieţii vreunui
Sfânt, căci legendele se aseamănă din punctul de vedere al
conţinutului cu poveştile din folclor: transmise din bătrâni,
sunt privite în popor ca fiind istorice, deşi nu sunt în
întregime verificabile. Folclorul reprezintă totalitatea
creaţiilor artistice ale culturii unei populaţii. Folclorul
Românesc - în părţile sale cele mai vechi - e precreştin şi nu
susţine nicidecum procesul Romanizării, deoarece nu şi-a
avut strămoşii în Peninsula Italică; un fapt divers despre
Romanizare e că nu a avut loc nici măcar în Peninsula Italică
- unde exista Roma, capitala Imperiului Roman - până și în
prezent oamenii din regiunile Italiei vorbind dialectal, foarte
diferit de la o zonă la alta).
Specii umane: Neandertal, Cro-Magnon, Homo Sapiens
Fizicianul Român Florin Gheorghiţă în “Spirit şi
destin cosmic” a scris: “O descriere analitică foarte complexă,
cu semnificative deschideri către fizica fundamentală cât şi
spre metafizică, este oferită de un imn antic conţinut în ‘Rig
Veda’ - care este unul dintre cele mai vechi texte din India: în
imnul cel mai cunoscut al ‘Rig Vedei’ 10:90, cosmogonia
este prezentată ca o metafizică. ‘La început, tenebrele
ascundeau tenebrele, dar căldura provocată a dat naştere
Unului potenţial, embrionul, învăluit în vid’. Din acest
germene (‘potenţial’) s-a dezvoltat Dorinţa şi aceea ‘a fost
sămânţa dintâi a Conştiinţei’, aserţiune uimitoare care
anticipează una din din tezele principale ale gândirii
filozofice indiene. Dar ‘creaţia secundară’ - adică creaţia
fenomenală - rămâne o enigmă; zeii s-au născut ‘după’, deci
ei nu sunt autorii creaţiei lumii. Precum Puruşa din ‘Rig
431
Veda’, acel ‘Unu’ a precedat Universul şi a creat lumea din
propria sa fiinţă, prin emanaţie, fără a-şi pierde prin aceasta
transcendenţa. Să reţinem această idee, capitală pentru
concepţiile ulterioare indiene: Conştiinţa, ca şi Universul,
constituie produsul Dorinţei procreatoare. Deci în cazul
ideilor cosmogonice din vechea Indie regăsim elemente de
‘cunoaştere ştiinţifică’ în cadrul cărora energia căldurii şi
radiaţiile emanate erau factori primordiali în apariţia
Universului; evident, aceste elemente erau menţionate fără a
fi totuşi înţeles substratul fenomenologic originar, ceea ce ar
justifica într-adevăr o sursă de informare exterioară. În
mitologia sumeriană, textul cel mai semnificativ este poemul
‘Enuma Eliş’; scrisă cu vădita intenţie de a-l slăvi pe zeul
Marduk (Bel, progenitura soarelui), vechea lucrare redă
modul simbolic în care zeul a făurit Cerul şi Pământul din
trupul unei zeităţi primordiale, care crease anterior numeroşi
demoni, dintr-un haos primitiv. Se relevă de fapt o concepţie
fundamentală valabilă şi astăzi, desigur în alt gen de
exprimare: cosmosul avea în conţinutul său 2 naturi - materia
‘demonizată’ şi partea divină, care era opera lui Marduk /
Bel. Analizând aceste aspecte, eruditul exeget al miturilor din
vechime - Mircea Eliade - evidenţia următoarea concluzie:
‘Este poate formula cosmologică cea mai complexă la care a
ajuns speculaţia mesopotamiană; în cele din urmă, lumea se
dovedeşte a fi rezultatul unui amestec de primordialitate
haotică şi demonică pe de o parte, şi de creativitate, prezenţă
şi înţelepciune divină pe de altă parte’. Din vechiul Egipt s-au
păstrat mai multe texte conţinând diferite mituri
cosmogonice; cel mai important însă - sub aspect conceptual -
este legenda ‘Facerea lumii’, al cărei text este datat în
mileniul IV î.C. Conform convingerii de acum 6 milenii,
Universul întreg - cu zeii şi oamenii, cu viaţa şi moartea, cu
oraşele şi templele respective - s-a născut din ‘gândirea’
zeului Ptah (numele Egipt provine din grecizarea Ptah / în
pronunţie Egipteană Pitah); fiind cel mai mare şi mai
puternic, acest zeu a creat totul prin cuget şi prin cuvânt. La
vechiul popor evreu, opera cosmogonică - consacrată prin
Biblie - se datora lui Dumnezeu, creatorul atotputernic şi
atotştiutor; este însă demn de relevat acest aspect similar cu
milenara cunoaştere egipteană, acordându-se gândirii şi
cuvântului înalta putere de a crea: ‘Şi a zis Dumnezeu să fie
lumină! Şi a fost lumină’ (‘Facerea’ 1:2). Aşadar, fantasticul
fenomen al generării luminii în haosul întunecat a fost ca o
declanşare bruscă a unor energii imense, la o comandă lansată
în neant! Această viziune depăşea în mod evident imaginaţia
unor păstori şi agricultori antici. Pentru spiritualiştii iniţiaţi,
detalierea respectivă a unei faze din crearea Universului este
rezultatul unei revelaţii la cel mai înalt nivel, dat fiind faptul
că în acele momente nu exista în neant întrupată nici o făptură
care să fi asistat la extraordinarul eveniment spaţial”. Este de
observat că Homo Sapiens n-a fost creatorul absolut al
Civilizaţiei, ci s-a folosit şi de cunoştinţele importanţilor săi
predecesori: Cro-Magnon, respectiv Neandertal (de exemplu,
în timpul co-existenţei lor, singura “industrie” de unelte
întâlnită aparţinea Neandertalilor). În “Era de Aur” (timpul
pre-diluvian), Pelasgii erau mai ales preoţii pescarilor,
păcurarilor / păstorilor, plugarilor şi altor populaţii
paleolitice, care - prin profilul entuziast de propagandă al
profesiei lor - se mutau mereu, ca păsările; Pelasgii erau
foarte populari, bine primiţi oriunde datorită avantajelor avute
de răspândirea cunoştinţelor - fiind curierii / mesagerii
veştilor bune - cumulând dimensiuni religioase, culturale,
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

ştiinţifice, etc.: Pelasgii s-au manifestat dinaintea Potopului
Pontic, după încetarea luptelor cu Uriaşii din vechime,
vestind oamenilor victoria, determinând şi apariţia primilor
pelerini, care - grupaţi în procesiuni - la rândul lor îi vizitau
pe potecile / căile sacre în locurile unde se stabileau, pentru a
se bucura împreună de glorie (după Potopul Pontic, mişcările
Pelasge au continuat, cauzate însă de cataclism, în noile
condiţii).
(“Pe” / “Pi”) se ruga / “ru-ga” la “Ra” şi “Ga”; el chema /
“che-ma” forţa “Ma” a spiritului fecundator “Ke” / “Ki” şi
cerea minuni, de fapt Magul / Ma-Gul fiind cel împuternicit
întru incantarea onomatopeică “Ma”-“Ma” pentru coborârea
forţei cereşti “Ma” peste pământeana “Ga” / Marea Mamă (e
de observat că solarul Cult Falic, foarte popular în Epoca
Pietrei, a dus prin slăvirea sacrului Ra - masculinul Soare - la
denumirea organului sexual masculin, păstrată până azi în
A/Română cu ulterioara suprapunere “L” peste “R”: “Pu-Ra”
a devenit “pu-la” = “pula” / din aceeaşi rădăcină mai fiind de
pildă “ploaia”, “puiul”, “po-pular”, etc., cuvinte legate mai
ales de fertilitate: inclusiv “polei”, termen ştiut deopotrivă ca
stratul subţire de gheaţă format prin îngheţarea apei provenită
de la ploaie, acoperirea pentru înfrumuseţare prin poleire a
vreunui obiect cu un strat subţire de aur sau argint ori - pur şi
simplu - a învălui ceva sau pe cineva într-o lumină aurie /
argintie pentru strălucire = “stră-lucire”, a derivat din aşa
ceva). În Epoca Pietrei / paleolitic, direcţia de răspândire a
Pelasgilor în Europa a fost în general dinspre SE spre NV: era
direcţia de retragere a calotei polare. Dr. Kyosti Julku din
Suomi / Finlanda în 2002 a schiţat mişcările pre-diluviene ale
oamenilor în Europa:

Se poate considera binomul Pelasg-Plugar ca acela

reciproc al contrariilor, în care mai vechiul Pelasg = nomad şi
mai recentul Plugar = sedentar (de exemplu, în Sanscrită
“phala” = “brăzdarul” / plugul); apropierea de pildă la vechii
Greci a înţelesului de plugar / agricultor cu numele Ghiorgos
(Gheorghe în versiunea Română) a fost sugestivă:
agricultorul / plugarul Gherga era fecundatorul fruntaş dintre
Pelasgi. “Dicţionarul de simboluri” a consemnat: “Plugul -
simbol falic - a fost şi simbol al fertilizării, fiind ca un organ
Atunci când a avut loc ultima mutaţie genetică
viril penetrând brazda, analoagă cu organul sexual feminin;
Gherga (la sfârşitul Erei de Aur), toate continentele erau deja
trecerea cu plugul prin pământ însemna unirea bărbatului cu
populate de Homo Sapiens, inclusiv cele mai recente populări
femeia, a cerului cu pământul. Plugul simboliza acţiunea
- ale Australiei şi Americilor - fiind dinaintea ultimei mutaţii
principiului masculin asupra materiei pasive, feminine”.
genetice a lui Gherga / mutaţie genetică întâmplată ulterior, în
Potentul Gherga aşadar a justificat termenul de agricultor
urmă cu 10 milenii, în Asia Centrală):
(ocupaţie ce odată apărută a ajuns ca în neolitic să
sedentarizeze nomazii Pelasgi, care în paleolitic doar
migrau); în versiunea Greacă “Gheorgos” pe lângă sensul de
“lucrătorul pământului” avea și sarcina de “semănător”, cu
toate implicațiile sale: el nu doar strângea produsele
pământului, ci era cel care le însămânța (iar rodirea depindea
de calitatea eforturilor sale). Urmele Pelasge denotă că în
concepţia străveche sufletul “Ba” / “Va” aparţinea
Pământului feminin “Ga” şi avea dublul “Ka”, fiind gazda
(doar la oameni) a divinului spirit fecundator denumit
corespunzător “Ke”, al Cerului masculin “Ra”, cu forţa “Ma”:
Pelasgos / “Pe-las-gos” acoperea “Pe-Ras-Gos”, literar
însemnând preot “Pe” al Tatălui “Ra” şi al Mamei “Go” (în
secolul VII î.C., cârmuitorul Myrsilus al Insulei Lesbos a
afirmat că Pelasgii iniţial au fost Pelargi - în Greacă
“Pelargoi” însemnând “berze” - ceea ce, prin “Pe-Largi” /
“Pe-Rar-Goi”, reflecta rârâit atât pe Ra şi Ga, cât şi pe Gargi /
Gargoi, tot în Greacă termenul “argos” fiind “alb”). Preotul
432
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Armele zburătoare în cele mai recente continente
populate de Homo Sapiens - Australia şi America, anume
bumerangul şi tomahawkul - n-au apărut separat, ci îşi aveau
sorgintea EurAsiatică (supercontinentul unde în paleolitic
oamenii Homo Sapiens plecaţi din Africa au întâlnit
Neandertalii); străvechea “ţurcă” ori “cerbuţul” - de care
sportiv e legată şi hoina / oina - sunt exemple de jocuri
implicând aruncarea, tipice Românilor, înrădăcinate în
practicile paleolitice de aruncări ale toporului / bumerangului.
Populaţia Siberiană cu cel mai mare procent genetic masculin
Gherga e cea Yakută / “Ya-Kută” , a crescătorilor de iaci care
au luat locurile Siberienilor plecaţi pre-diluvian în America
de Nord; pe Insula Olkhon 53,09 lat. N, 107,23 long. E - cea
mai mare a Lacului Baikal - au trăit Kurykanii, strămoşi ai
celor denumiţi Sakha / Yakuţi: termenul Kurykan era înrudit
cu ceea ce a fost ştiut drept Jurchen în răsărit / până în Man-
Ciuria şi Coreea, respectiv drept Kurgan în apus / până în
Europa, inclusiv România.
Migrarea Yakută
În “Sacrul şi profanul” din 1957, Dr. Mircea Eliade a
explicat mitul cosmogonic din Asia Centrală despre crearea
lumii după înfrângerea celor 2 puteri anterioare omului, una
“monstruoasă” şi una “demonică” - simbolizând cele 2 tipuri
433
umane anterioare puterii unice a lui Homo Sapiens, adică
Neandertal şi Cro Magnon - asemănările reprezentărilor
Anului Vechi şi Anului Nou la Siberienii Yakuţi / “Ya-Kuţi”
şi Canadienii Yukoni / “Yuk-Oni” (ale căror contacte
principale s-au întrerupt după ultima glaciaţiune, ceea ce
denota vechimea lor anterioară ultimei mutaţii genetice
Gherga / din Asia Centrală, printre Yukoni / “Yuk-Oni” în
2012 “Consorțiul Genografic” împreună cu cercetători
Canadieni - între care Matthew Dulik, Alestine Andre,
Crystal Lennie, James Martin, Thomas Andrews - au
identificat 2 profile genetice bărbătești “N” = tipul majoritar
la Yakuţii Siberieni), legăturile din Asia Centrală iar apoi din
Europa dintre timpul religios şi timpul istoric, respectiv dintre
timpul circular şi timpul liniar, cu apropierea pe relaţia
“tempus-templum” dintre numărul zilelor anului / 365 şi
numărul gradelor cercului / 360, străvechile simbolistici
religioase ale Selenei şi Soarelui dar şi ale cununiei dintre Cer
şi Pământ, etc.: “Ca şi spaţiul, timpul n-a fost, pentru omul
religios, nici omogen, nici continuu. Există intervale de timp
sacru, timpul sărbătorilor (periodice, în majoritate); există -
pe de altă parte - timpul profan, durata temporală obişnuită
(în care se înscriu actele lipsite de semnificaţie religioasă).
Între aceste 2 feluri de timp există - bineînţeles - o soluţie de
continuitate: prin intermediul riturilor, omul religios poate
‘trece’ - fără pericol - din durata temporală obişnuită în
timpul sacru. Să remarcăm - de la început - o diferenţă
esenţială între aceste 2 calităţi ale timpului: timpul sacru este
- prin însăşi natura lui - reversibil, în sensul că, la drept
vorbind, este un timp mitic primordial devenit prezent. Orice
sărbătoare religioasă, orice timp liturgic constă în
reactualizarea unui eveniment sacru ce a avut loc într-un
trecut mitic, ‘la început’. A participa religios la o sărbătoare
înseamnă a ieşi din durata temporală ‘obişnuită’ pentru a te
reintegra în timpul mitic reactualizat de sărbătoarea însăşi.
Timpul sacru este - prin urmare - recuperabil, repetabil la
nesfârşit. Dintr-un anumit punct de vedere, s-ar putea spune
despre el că nu ‘curge’, că nu constituie o ‘durată’
ireversibilă; e un timp mereu egal cu sine însuşi, el nu se
schimbă, nici nu se sfârşeşte. La fiecare sărbătoare periodică
se regăseşte acelaşi timp sacru, identic cu cel manifestat la
sărbătoarea ce a avut loc cu un an sau cu un secol în urmă:
timpul creat şi sanctificat de zei în vremea gestei lor e
reactualizat prin sărbătoare. Cu alte cuvinte, în sărbătoare se
regăseşte prima apariţie a timpului sacru, aşa cum s-a produs
la origine, cândva. Căci acest timp sacru în care se desfăşoară
sărbătoarea nu exista înaintea gestelor divine comemorate de
ea. Creând diferitele realităţi care constituie astăzi lumea, zeii
întemeiau totodată timpul sacru, căci timpul contemporan
unei creaţii era - în mod necesar - sanctificat de prezenţa şi
activitatea divină. Omul religios trăieşte astfel în 2 feluri de
timp, dintre care cel mai important - timpul sacru - se prezintă
sub aspectul paradoxal al unui timp circular, reversibil şi
recuperabil, un fel de etern prezent mitic, în care te
reintegrezi periodic prin intermediul riturilor. Acest
comportament privitor la timp e suficient pentru a distinge
omul religios de omul nereligios: primul refuză să trăiască
doar în ceea ce - în termeni moderni - se numeşte ‘prezent
istoric’; el se străduie să regăsească un timp sacru care - în
anumite privinţe - poate fi omologat cu ‘eternitatea’. Ceea ce
putem constata în legătură cu un om nereligios e faptul că şi
el cunoaşte o oarecare discontinuitate / eterogenitate a
timpului. Există şi pentru el, în afara timpului monoton al
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
muncii, timpul răgazului şi al spectacolelor, ‘timpul festiv’; şi
el trăieşte conform unor ritmuri temporale diferite şi cunoaşte
timpuri de intensitate variabilă: atunci când ascultă muzica
preferată sau - îndrăgostit - aşteaptă ori întâlneşte persoana
iubită, el simte evident un alt ritm temporal decât acela în
care munceşte sau se plictiseşte. De omul religios îl desparte
însă o diferenţă esenţială: acesta cunoaşte intervale ‘sacre’,
fără legătură cu durata temporală care le precede şi le
urmează, având o cu totul altă structură şi o altă ‘origine’.
Este vorba de un timp primordial, sanctificat de zei şi
susceptibil de a deveni prezent prin sărbătoare. Omului
nereligios această calitate transumană a timpului liturgic îi
este inaccesibilă. Pentru omul nereligios, timpul nu poate
prezenta nici ruptură, nici ‘mister’: el constituie cea mai
profundă dimensiune existenţială, e legat de însăşi existenţa
umană, are deci un început şi un sfârşit (care este moartea,
stingerea existenţei). În pofida multiplicităţii ritmurilor
temporale pe care le simte şi a intensităţii lor diferite, omul
nereligios ştie că e vorba mereu de o experienţă umană în
care nu se poate insera nici o prezenţă divină. Pentru omul
religios, durata temporală profană este - dimpotrivă -
susceptibilă de a fi ‘oprită’ periodic de inserţia, prin
intermediul riturilor, a unui timp sacru, neistoric (în sensul că
nu aparţine prezentului istoric). Aşa cum o biserică constituie
o ruptură de nivel în spaţiul profan al unui oraş modern,
serviciul religios care se desfăşoară în incinta sa marchează o
ruptură în durata temporală profană: nu timpul istoric actual e
prezent, nu timpul trăit - de exemplu - pe străzile şi în casele
vecine, ci timpul în care s-a desfăşurat existenţa istorică a lui
Iisus, timpul sanctificat prin propovăduirea Sa, prin pătimirea
Sa, prin Învierea Sa. Timpul sacru, reactualizat periodic în
religiile precreştine (arhaice, mai ales), era un timp mitic, un
timp primordial, neindentificabil cu trecutul istoric, un timp
originar, în sensul că a ţâşnit ‘dintr-o dată’, că nu era precedat
de nici un alt timp, pentru că nici un timp nu putea exista
înaintea apariţiei realităţii povestite de mit”.
434
“În mai multe limbi ale populaţiilor aborigene din
America de Nord, termenul ‘Lume’ / Cosmos era folosit şi cu
sensul ‘An’. Yakuţii spuneau ‘lumea a trecut’ pentru a sugera
că ‘s-a scurs un an’. Pentru Yukoni, ‘Anul’ era desemnat prin
vocabulele ‘Pământ’ sau ‘Lume’; ei spuneau - ca şi Yakuţii -
‘Pământul a trecut’ atunci când s-a scurs un an. Vocabularul
dezvăluie solidaritatea religioasă dintre lume şi timpul
cosmic. Cosmosul era conceput ca o unitate vie care se
năştea, se dezvolta şi se stingea în ultima zi a Anului, pentru a
renaşte de Anul Nou. Acea renaştere era o naştere, Cosmosul
renăscând în fiecare An, pentru că de fiecare An Nou, timpul
o lua de la început. Solidaritatea cosmico-temporală era de
natură religioasă: cosmosul era omologabil timpului (‘Anul’)
pentru că şi unul şi celălalt erau realităţi sacre, creaţii divine.
Populaţia Dakota spunea: ‘Anul este un cerc în jurul lumii’,
adică în jurul colibei sacre, care era o imagine a lumii. În
India era un exemplu şi mai clar: înălţarea unui altar echivala
cu repetarea cosmogoniei; or, textele adaugă că ‘altarul
focului e Anul’, explicând simbolismul temporal: cele 360 de
cărămizi delimitatoare corespundeau celor 360 de nopţi ale
anului / respectiv zilelor (‘Satapatha Brăhmana’ 10:5). Cu
alte cuvinte, prin construirea unui altar al focului nu numai că
se refăcea lumea, ci ‘se construia Anul’, se regenera timpul,
creându-l din nou. Pe de altă parte, Anul era asimilat cu Zeul
Cosmic; prin urmare, cu fiecare nou altar, Zeul Cosmic era
reînsufleţit, adică era consolidată sanctitatea lumii. Nu era
vorba de timpul profan - de simpla durată temporală - ci de
sanctitatea timpului cosmic. Prin înălţarea altarului focului se
urmărea sanctitatea lumii, deci inserarea sa într-un timp
sacru. Se poate observa înrudirea etimologică dintre 2
termeni, prin noţiunea de interferenţă: ‘templum’ desemna
aspectul spaţial iar ‘tempus’ desemna aspectul temporal al
mişcării orizontului în spaţiu şi în timp. Semnificaţia
profundă a tuturor acelor fapte pare a fi următoarea: pentru
omul religios al culturilor arhaice lumea se reînnoia anual; cu
alte cuvinte, el regăsea în fiecare An Nou ‘sfinţenia’ originală
care era şi a lui când a ieşit din mâinile Creaţiei. Acel
simbolism era indicat cu claritate de structura arhitectonică a
sanctuarelor. Pentru că era şi locul sacru prin excelenţă - şi
imaginea lumii - templul sanctifica întreg Cosmosul şi de
asemenea, viaţa cosmică; or, acea viaţă cosmică era
imaginată sub forma unei traiectorii circulare, identificându-
se cu Anul. Anul era un cerc închis: avea un început şi un
sfârşit dar avea şi particularitatea că putea să ‘renască’ sub
forma unui Nou An. Cu fiecare An Nou începea să existe un
timp ‘nou’, ‘pur’ şi ‘sfânt’, pentru că nu fusese încă folosit.
Timpul renăştea, reîncepea, deoarece cu fiecare An Nou,
lumea era creată din nou. Pentru omul religios al culturilor
arhaice orice creaţie, orice existenţă, începea în timp: înainte
ca un lucru să existe, timpul lui nu putea să existe. Înainte de
a fi prins în viaţă Cosmosul, nu exista timp cosmic. Din acel
motiv, orice creaţie era imaginată ca având loc ‘la începutul
timpului’, în principiu. Mitul cosmogonic povestea cum a
început să existe Cosmosul. De pildă, în Babilon - în cursul
ceremoniei Akîtu, care se desfăşura în ultimele zile ale anului
şi în primele zile ale Noului An - se recita solemn ‘Poemul
Creaţiei’ / ‘Enuma Eliş’: prin recitarea rituală se reactualiza
lupta dintre Marduk şi monstrul marin - care avuse loc la
origine şi puse capăt haosului prin victoria finală a zeului;
Marutuk / Marduk crease Cosmosul din corpul ciopârţit al
monstrului iar pe om îl crease din sângele demonului aliat cu
monstrul. Din moment ce Anul Nou era o reactualizare a
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
cosmogoniei, el implica reluarea timpului de la început, adică
restaurarea timpului primordial, a timpului ‘pur’, cel care
exista în momentul creaţiei; din acel motiv, cu ocazia Anului
Nou, se purceda la ‘purificări’ şi la izgonirea păcatelor, a
demonilor sau doar a unui ţap ispăşitor. Căci nu era vorba
numai despre încetarea efectivă a unui anumit interval
temporal şi de începutul unui alt interval (cum şi-ar imagina -
de exemplu - un om modern), ci despre abolirea anului trecut
şi a timpului scurs; acela era - de altfel - sensul purificărilor
rituale: o ‘ardere’, o anulare a păcatelor şi a greşelilor
persoanei ori comunităţii, nu doar o simplă ‘purificare’. Cu
fiecare An Nou, omul se simţea mai liber şi mai pur, deoarece
se eliberase de povara greşelilor şi a păcatelor; se reintegra în
timpul fabulos al creaţiei, deci un timp sacru şi puternic:
‘sacru’ pentru că fusese transfigurat de prezenţa zeilor şi
‘puternic’ pentru că era timpul propriu şi exclusiv al celei mai
uriaşe creaţii săvârşite vreodată, aceea a Universului. Omul
redevenea - simbolic - contemporan cu cosmogonia, asista la
crearea lumii. Este uşor de înţeles de ce amintirea acelui timp
prestigios îl obseda pe omul religios, de ce se străduia să-l
regăsească periodic: într-un timp imemorial, zeii se vădiseră
la apogeul puterii lor. Cosmogonia era suprema manifestare
divină, gestul exemplar de forţă, supraabundenţă şi
creativitate”.
“În vechime, omul religios era însetat de real; prin
toate mijloacele sale, se străduia să se instaleze la izvorul
realităţii primordiale, când apărea lumea. Prin repetarea
anuală a cosmogoniei, timpul era regenerat, reîncepea ca timp
sacru, deoarece coincidea cu momentul când lumea începuse
pentru prima dată să existe; prin participarea rituală la
‘sfârşitul lumii’ şi la ‘re-crearea’ ei, omul se năştea din nou,
îşi începea existenţa - aşa cum fusese în momentul naşterii -
cu o rezervă intactă de forţe vitale. Deoarece timpul sacru şi
puternic era timpul originii, momentul prodigios în care s-a
creat o realitate - în care ea s-a manifestat din plin pentru
întâia oară - omul se străduia să regăsească periodic acel timp
435
originar. Reactualizarea rituală a timpului primordial, a
primei epifanii a unei realităţi, stătea la baza tuturor
calendarelor sacre: sărbătoarea nu era ‘comemorarea’ unui
eveniment mitic (şi religios, prin urmare), ci ‘reactualizarea’
lui. Omul religios reactualiza deci cosmogonia, nu numai de
fiecare dată când ‘crea’ ceva (‘lumea’ sa - teritoriul locuit -
ori o casă, aşezare, etc.), ci şi atunci când voia să asigure o
domnie fericită a unui nou suveran sau atunci când trebuia să
poarte cu succes o luptă, etc.; dar - mai ales - recitarea rituală
a mitului cosmogonic juca un rol important în vindecări, când
se urmărea regenerarea fiinţei umane. O analiză rapidă a
multiplelor valorizări religioase ale lunii arată ce au citit
oamenii în ritmurile lunare: datorită fazelor lunare, adică
datorită ‘naşterii’, ‘morţii’ şi ‘învierii’ lunii, oamenii au
devenit conştienţi atât de propriul mod de a fi în Cosmos, cât
şi de şansele de supravieţuire sau renaştere; mulţumită
simbolului lunar, omul religios a fost pus în situaţia de a
apropia unele de altele vaste ansambluri de fapte - fără
legătură aparentă - pentru a le integra, în cele din urmă, într-
un singur ‘sistem’. Valorizarea religioasă a ritmurilor lunare a
făcut posibile - probabil - primele mari sinteze
antropocosmice ale primitivilor. În general, majoritatea
ideilor de ciclu, de dualism, de polaritate, de opoziţie, de
conflict dar şi de reconciliere a contrariilor au fost fie
precizate datorită simbolismului lunar, fie descoperite. Se
poate vorbi de o ‘metafizică a lunii’, în sensul unui sistem
coerent de ‘adevăruri’ privitoare la modul de a fi specific
vieţuitoarelor, tuturor elementelor care - în Cosmos -
participă la viaţă, adică la devenire, la creştere şi descreştere,
la ‘moarte’ şi ‘înviere’; nu trebuie uitat că luna dezvăluia
omului religios faptul că moartea nu era definitivă, că era
mereu urmată de o nouă naştere: luna valoriza religios
devenirea cosmică şi-l reconcilia pe om cu moartea. Soarele -
dimpotrivă - a dezvăluit un alt mod de existenţă: nu participă
la devenire; mereu în mişcare, el rămâne neschimbat, forma
sa e mereu aceeaşi. Hierofaniile solare traduc valorile
religioase ale autonomiei şi forţei, ale suveranităţii, ale
înţelepciunii; din acel motiv, în anumite culturi a fost un
proces de solarizare a fiinţelor supreme (zeii cereşti tinzând
să dispară din actualitatea religioasă, în structura şi
importanţa lor au mai supravieţuit în zei solari, mai ales în
civilizaţiile mai elaborate): un mare număr de mitologii
eroice au fost de structură solară. Eroul era asimilat soarelui:
ca şi acela, eroul lupta împotriva tenebrelor, cobora în ţinutul
morţii şi ieşea de acolo victorios (tenebrele nu mai erau - ca
în mitologiile lunare - unul din modurile de a fi ale divinităţii,
ci simbolizau tot ce zeul nu era). Epifaniile luminoase ale
zeilor solari au devenit - în anumite culturi - semnul
înţelegerii: soarele şi înţelegerea au sfârşit prin a fi asimilate
în asemenea măsură încât teologiile solare sincretiste antice s-
au transformat în filozofii raţionaliste. Pentru a avea o mai
vastă perspectivă religioasă, e mai util să ne familiarizăm cu
folclorul popoarelor europene: în credinţele, obiceiurile,
comportamentul lor în faţa vieţii şi a morţii se mai pot
recunoaşte numeroase ‘situaţii religioase’ arhaice. Studiind
societăţile rurale europene, avem şanse să înţelegem lumea
religioasă a agricultorilor neolitici (în unele cazuri,
obiceiurile şi credinţele ţăranilor europeni reprezintă un
stadiu de cultură mai arhaic decât cel atestat de mitologia
Greciei): e adevărat că majoritatea acestor populaţii rurale din
Europa au fost creştinate de mai bine de un mileniu, însă ele
au reuşit să integreze o mare parte a moştenirii religioase
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

precreştine, dintr-o vechime imemorială; creştinându-se, popular în Tracia după legendarul concurs din Caria - de la
agricultorii europeni au integrat în noua lor credinţă religia “Coloanele Albe” ale Sanctuarului Gherga - câștigat de
cosmică pe care o păstrau din preistorie. Îndată ce ne punem solarul Apollo în fața selenarului satir suflător Pelasg).
în perspectiva omului religios al societăţilor arhaice, Pământul Ka - Ga / Ghea - era al Zeiţei Rhea, care în
constatăm că lumea exista pentru că a fost creată de zei şi că contrapartida diurnă / mediul favorit al lui Homo Sapiens
însăşi existenţa ei ‘voia să spună’ ceva: că lumea nu era nici (spre deosebire de mediul favorit nocturn al lui Neandertal)
mută, nici opacă, nu era un lucru inert, lipsit de noimă sau avea Soarele: Sf. Ra; în apusul Pontic, Ru-mânii / Ra-mânii
semnificaţie; pentru omul religios, Cosmosul ‘trăia’ şi (oamenii Râurilor sau oamenii Raiului) erau atât ai Marii
‘vorbea’. Viaţa omului era omologată cu viaţa cosmică: fiind Zeiţe Rhea, cât şi ai Sacrului Ra / ai Soarelui, Tatăl ceresc
o operă divină, a devenit imaginea exemplară a existenţei care se reflecta în apele Mamei pământene. “Era de Aur” pre-
umane; experienţele erau trăite, nu doar imaginate. Viaţa diluviană (a acelor timpuri fericite, când străvechii Ru-mâni
cunoştea o dimensiune în plus: ea nu era numai umană, ci - în se bucurau de traiul pe Imperialul tărâm numit Rai) s-a
acelaşi timp - ‘cosmică’, deorece avea o structură încheiat la sfârşitul glaciaţiunii prin potopirea dulcelui Lac
transumană; am putea s-o numim ‘existenţă deschisă’, pentru Pontic cu apa sărată a Mării, uriaşele întinderi mlăştinoase
că nu era strict limitată la modul de a fi al omului. Hindusul pline cu smârcuri din N şi V său dispărând, străvechea Deltă
care, îmbrăţişându-şi soţia, declara că ea este Pământul şi că a Dunării restrângându-se, oamenii inaugurând “Era de
el este Cerul era deplin conştient şi de propria sa umanitate, şi Argint” şi rămânând doar cu amintirile timpului deosebit
de aceea a soţiei sale (‘Upanişada Brhadăranyaka’ 4:3). avut. Literalmente - fie că bulversează / tulbură, fie că nu -
Simbolismul cosmic adăuga o nouă valoare unei acţiuni, fără Românii înseamnă “Oamenii Raiului” iar denumirea este
să lezeze prin aceasta valorile specifice şi imediate; o mult mai veche decât a Țării România (sau ca a Imperiului
‘existenţă deschisă’ spre lume nu era o existenţă inconştientă, Roman, etc.) ori ca Graiul străvechi Rumân, etc.; în fondul
cufundată în natură: ‘deschiderea’ spre lume îl făcea pe omul foarte adevărat, nu Țările / Imperiile fac oamenii, ci oamenii
religios capabil să se cunoască cunoscând lumea iar acea fac Țări / Imperii: un președinte American recent - al celei
cunoaştere era preţioasă pentru el, pentru că era ‘religioasă’, mai mari puteri din lumea actuală - a spus ”nu te întreba ce
pentru că se referea la fiinţă. Presupunerea că într-un trecut face țara pentru tine, ci întreabă-te ce faci tu pentru țară” /
foarte îndepărtat toate organele şi experienţele fiziologice ale străvechea înțelepciune Românească având vorba “cum îți
omului, toate gesturile sale aveau o semnificaţie religioasă așterni, așa dormi” (oamenii - ajutaţi / adică inspiraţi de Zei,
este întemeiată; e şi firesc aşa, deoarece toate respectiv inspirați divin - au fost la baza realizărilor din
comportamentele umane au fost inaugurate de zeii sau eroii mediul natural, căci natura i-a creat pe oameni iar apoi
civilizatori într-un timp imemorial. Organele şi funcţiile pe oamenii au făcut restul). Însă oamenii sunt în majoritate
care acestea le îndeplinesc au fost valorizate religios prin contemplativi şi în minoritate creativi, dintre cei existând,
asimilarea lor cu diferite regiuni şi fenomene cosmice: actul puţini remarcându-se cu ceva semnificativ realizat pentru
sexual era asimilat cu hierogamia Cer-Pământ (în care femeia societate, dintre cei mai mulţi numai unii rar reuşind
era asimilată cu glia), omologarea craniului cu luna plină, depăşirea orizonturilor propriilor micro-universuri.
omologarea celor 2 ochi cu Selena şi Soarele - ori a unui ochi
cu soarele - asimilarea pântecelui / uterului cu grota, a
intestinelor cu labirinturile, a coloanei vertebrale / şirei
spinării cu Axa Lumii, etc.: s-au întâlnit - la primitivi -
sisteme de omologare antropocosmică de o extraordinară
complexitate, demonstrând o capacitate inepuizabilă de
speculaţie”. Reflexia în apele Pământului Ka a “Ochilor
Cerului” Selena şi Soarele (noaptea Luna / Selena, ziua
Soarele) a dus la denumirea reţelei acvatice ca Okean /
Ocean, adică literalmente “Ochii lui An” (cerul fiind
personalizat prin eternul Zeu An al timpului): principala apă
curgătoare alimentând fostul Lac Pontic / acum Marea
Neagră a patronat reţeaua Okean - ca “Okeanos potamos” -
iar fiindcă autohtonii din Bazinul său o respectau pe Rhea /
Marea Mamă, considerându-se oamenii ei, Fluviul a căpătat
numele de Dună-Rhea / Dunărea = Râul Rheii (în Epoca
Pietrei, Dunărea era uriaşă, cu debit mult mai mare ca în
prezent, din cauza topirii gheţarilor Europei); în teogonia
orfică - a prinţului Trac Orfeu, cântăreţ legendar la liră,
instrument muzical cu corzi / echivalat cu Cavalerul Trac
Perkos dinaintea Războiului Troian - Okean era ştiut ca
Hydros, Zeu primordial / “protogen”, apărut la creaţie odată
cu glodul (nămolul / mâlul) care întărit a devenit Pământul
Gaia. Astfel cum a observat și Dr. Napoleon Săvescu în 2002,
Orfeus era considerat “Domnul Nopții, cu un cult civilizator,
al muzicii, care îmblânzea nu numai oamenii, ci și animalele,
potolind pornirile violente, instinctele răufăcătoare” (solid ca
un stejar, Cavalerul Perkos / Berkos = Orfeu a devenit

436
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Filogenia și protocronia
Răspândirea vestigiilor culturale
În prezenta lucrare - “Originea Gherga” - se
împletesc unele elemente de filogenie / adică de cercetarea
filiaţiei cu unele elemente de protocronie / adică de cercetarea
preistoriei (respectiv ale timpurilor dinaintea istoriei
“scrise”): studiile preistoriei împreună cu “speculațiile”
filogeniei dau combinații “toxice” pentru cei obișnuiți să
primească numai “adevăruri oficiale”, din “surse autorizate”,
anume doar de la cei plătiți, deci “îndreptățiți” să se ocupe de
trecut (orice istorie ce s-ar vrea semnificativă ar putea începe
de la perioada legendară, adică din vremurile mitologice ale
“Erei de Aur”); deoarece vitezele de “adaptări” sunt foarte
diferite - din multe motive, de neanalizat în această lucrare /
care e consacrată originii Gherga - rămân de văzut concret
doar cele ce real există, de multe milenii (nu inventări
recente, produse de imaginații prin fantezii), interpretările
depinzând de caracteristicile / tipologia fiecărui aspect. Poate
părea straniu, însă până acum nu mulți s-au încumetat să
437
studieze ceva din “negura” timpului: anume, locul de unde
izvorăște omenirea; puţini au cutezat să fie aşa de bravi încât
să exploreze “nisipurile mişcătoare” ale preistoriei, cu atât
mai de apreciat fiind meritele reuşitelor lor (Dr. Mircea
Eliade susținea că adevărul poate ieși la iveală numai prin
studiul aprofundat al preistoriei / protoistoriei). La mulţi
cercetători protocronişti actuali - inclusiv Români -
perspectiva în general e dominată de atenţia acordată
valurilor străvechi de roire ale oamenilor mai ales din centrul
de difuziune European / Pontic, evitându-se însă abordarea
unor realităţi mai profunde (ca de exemplu cuprinderile
motivelor fenomenelor, adică explorările surselor): pentru
asemenea mişcări, era nevoie de o coagulare a oamenilor în
spaţiul iniţial - “rezervorul” din care se tot alimentau cu
mulțimile umane necesare - şi de cauze pentru plecări, fapte
ce religios sau istoric au fost de altfel demult publice (de
pildă, doar și prin ceea ce a rămas din timpuri străvechi în
dorinţe ca tărâm divin - “fericitul Imperiu” / agregatorul
uman - respectiv de drama “căderii” din el, oamenii
persistând în căutarea refacerii paradisiace, nu să tot plece din
el în masive roiri prin lume pentru a coloniza globul, ca şi
cum ar fi fugit din Iad); istoriografia Românească - oficială și
neoficială - unanim prezintă nenumăratele invazii din
ultimele 2 milenii (de la Geto-Daci încoace) și copios laudă
statornicia indigenilor / autohtonilor care cu bravură au
rezistat atâtor năvălitori dar tratează superficial / asimetric de
pildă cele 2 milenii anterioare eroicelor 2 milenii recente,
când însuși Geto-Dacii au emigrat de la limita Asiei cu
Europa întâi în ceea ce este actuala Românie. Din perspectiva
migraţională (caracteristică definitorie în urmă cu multe
milenii populaţiilor de vânători-culegători ale Epocii Pietrei),
e de reflectat despre acel tărâm fericit, numit Rai / aparţinând
“Erei de Aur”, că era atât “magnet” pentru imigranţi, cât şi
“generator” de emigranţi, unii încă denumind vulgul - adică
mulţimea sau “puzderia” - ca “pulimea”, ceea ce era “po-
pular” fiind cu aluzie feminină conectată de mulţimea “valc”
sau de “vulvă” / “pizdă” ca termenul “puzderie” ori în
legătură cu sacralitatea “po” a organului sexual masculin
(populaţia / poporul născându-se din aşa ceva), turma ori
mulţimea efectiv ştiindu-se ca Gărgară; oamenii din fostul
Rai (Ra-mâni / Ru-mâni) în mediul lor originar / natal erau
mai bine hrăniţi - datorită fertilităţii mediului natural - şi ca
atare mai voinici / Uriaşi de li s-a dus vestea, mai rezistenţi la
boli (prin urmare, mai fericiţi şi mai longevivi, de li s-a dus
vestea), mai numeroşi / nu se răreau din cauza luptelor pentru
resurse, adică blajini, de li s-a dus vestea, etc.: de altfel,
înţeleptul Antic Makedon Aristotel (născut în Peninsula
Chalki-diki / Calcidică, filozof care n-a fost Elen) a formulat -
ca o definiţie - că fericirea se măsoară cu timpul liber, cu
cantitatea de viaţă la dispoziţia persoanei / inclusiv Cultul
Fertilității, fie falic sau al vulvei, făcând parte din acel trai. În
trecutul stră-Românilor s-au putut distinge “Fericiţii” şi
“Blajinii”: 2 categorii împletite, având temeiuri diferite în
înţelesuri (morţii erau consideraţi fericiţi, deoarece au trecut
în eternitatea liniştită a Lumii Celeilalte iar viii erau
consideraţi blajini, deoarece trăiau paşnici în Lumea Asta); ca
atare, teritoriile Nordice ale Vechii Lumi - populate de către
stră-Români - au fost ştiute timp de milenii ca fiind
deopotrivă acelea ale Fericiţilor şi Blajinilor. În protocronie,
preocupări exacte - precis fundamentate - au fost printre cele
mai înalte foruri ştiinţifice Române din secolul XIX de pildă
ale savanţilor Petriceicu Haşdeu, Cezar Boliac, Nicolae
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Densuşianu, ş.a., consideraţi însă ca “deliranţi” de unii din
secolele următoare, XX şi XXI (prin comparaţie, denigratorii
posteriori fiind mai reduşi în capacităţile de cercetare,
respectiv mai limitaţi şi în rezultatele concrete / efective ale
operelor lor de cercetare).
Reconstituiri Pelasgi
De pildă, apostolul protocronismului Românesc
Nicolae Densuşianu / membru al Filialei Timișoara a
Academiei Române - în monumentala lucrare “Dacia
preistorică”, caligrafiată cu peniţa înmuiată în cerneală, fie la
lumina naturală a zilei, fie la lumânare / opaiț (căci pe atunci
nu era introdusă electricitatea în societate), publicată în
secolul XX, după performanţa citirii clasicilor Antici în
versiunile lor originale Greacă şi Latină, căci în vremea sa
aceia încă nu erau traduşi în Română - a scris elaborat despre
“leagănul Pelasg” / “Marele Imperiu Pelasg” (unele aspecte
fiind de altfel reconfirmate în secolul XXI şi de cele mai
recente cercetări istorice iar migrările descrise - desigur în
mod savant - au fost viguros reconfirmate inclusiv prin studii
genetice, spre nervozitatea publicului denigrator): “Vechiul
înţeles al cuvântului ‘Barbaros’ nu se poate explica din limba
Grecească; originea cuvântului trebuie căutată în limba
Barbară. Cuvântul ‘Barbaros’ - în forma transmisă de autorii
Greceşti - era din aceeaşi rădăcină cu Latinul ‘barbatus’,
adică ‘om ce poartă barbă’. Triburile Pelasge aveau obiceiul -
ce se pierde în noaptea timpurilor - să poarte bărbi netăiate şi
lăsate în jos, ca semn exterior al demnităţii şi valorii
personale. Ei erau numiţi ‘Barbaroi’ fiindcă purtau bărbi
lungi, după cum alţii erau numiţi ‘Capilati’, cu plete lungi.
Tradiţiunile Greceşti înfăţişează pe Titani şi Giganţi cu bărbi
lungi şi oribile, ce fluturau în aer. În icoanele vechi, Cron /
Saturn era reprezentat cu barba lungă lăsată în jos. Acelaşi
obicei de a purta bărbi îl aveau şi Romanii la început;
‘Barbatus’ la Cicero însemna ‘om cu barba mare’. Despre
Geţi - a scris Ovidiu / ‘Tristia’ 5:7 - că nu-şi tăiau nici barba,
nici părul; pe Columna lui Traian, Geţii şi Dacii au fost
reprezentaţi cu bărbi, atât nobilii, cât şi ţăranii. Despre Novac
cel Bătrân (străvechi împărat Pelasg), poemele epice Române
spun că ‘barba-i bate brâiele şi părul călcâiele’. Patria celor
dintâi regi Pelasgi a fost în regiunile de la ‘Oceanos potamos’
438
(denumire notată aşa de Homer / ‘Odiseea’ 12:1, Hesiod /
‘Teogonia’ 242, etc., ‘Oceanos potamos’ fiind Istrul /
Dunărea de Jos, literar însemnând ‘curent oceanic’). Vechile
tradiţiuni istorice ale Grecilor, Egiptenilor, Fenicienilor,
Mesopotamienilor, ş.a., aminteau de un vast imperiu, al rasei
Pelasge, care în era sa de putere şi mărire se extinsese peste o
mare parte din Europa, Asia şi Africa. Conform istoricului
Francez Henri de Jubainville 1827-1910 în ‘Primii locuitori ai
Europei’, ‘Imperiul Pelasg la apogeu avea colonii în Italia şi
în Africa, cuprinzând o parte din Asia Mică şi Grecia iar în
Nord se întindea pe o porţiune din Valea Dunării’. Cei dintâi
regi - cari avură o existenţă muritoare - au început să fie
numiţi zei (zeificarea s-a continuat până în Antichitate sub
formă de apoteoză iar apoi - până în timpurile noastre - sub
formă de canonizare); ei au devenit capii religiunii vechi şi
privegheau chiar după moartea lor, ca nişte strămoşi glorioşi,
asupra popoarelor lor. Îndată ce natura divină a acelor regi -
cari au pus cele dintâi fundamente ale fericirii omeneşti -
ajunse să fie proclamată, era lor a început să se întunece:
tradiţiunile istorice - redactate de colegiile preoţilor - s-au
schimbat în legende miraculoase; fiinţele lor au început - tot
mai mult - a fi aduse în legături dogmatice cu formaţiunea
lumii şi astfel istoria lor a devenit mitico-teologică (aceia cari
caută în legende numai simbolisme sau personificările
forţelor elementare ale naturii sunt pe căi rătăcite, căci în
preistorie cugetările omenirii au fost predominate de fapte
reale, nicidecum de imaginaţiuni personale). Cei vechi au
transmis posterităţii 2 noţiuni diferite despre zei: anume, că
unii au fost şi sunt eterni - adecă nesupuşi pieirii - precum
sunt astrele, luna şi soarele; iar alţii au fost pământeni cari,
pentru binefacerile lor faţă de genul uman, au câştigat onoruri
divine şi cult. Uran a fost cel dintâi rege care a domnit: un
bărbat cu sentimente înalte de dreptate şi un mare binefăcător
pentru toţi; el era totodată şi un om adânc instruit în ce privea
cursul astrelor şi cel dintâi care a introdus jertfele pentru Cer.
Lui Uran i-a urmat apoi în domnie Cron / Saturn iar după
acela a domnit Zeus / Jupiter. După cum a scris Tertulian în
‘Apologeticum’, dintre toţi autorii care s-au ocupat cu
cercetarea preistoriei, nu există nici unul care să fi înfăţişat pe
Cron altminterea decât numai ca un simplu om. Cercetările
arheologice constată de asemenea că a existat în preistorie o
unitate de noţiuni religioase şi de precepte morale, acelaşi gen
de instituţiuni politice, civile şi militare, aceeaşi direcţiune a
activităţii omeneşti, peste tot o unitate de civilizaţiune, care în
rezultatele sale pentru progresele omenirii a fost mult mai
fecundă şi mai intensivă decât civilizaţiunea Egipteană şi
Greco-Romană, care s-au întemeiat numai pe substratul celei
dintâi. După Homer şi Hesiod, patria celor dintâi regi
divinizaţi ai Lumii Vechi a fost în părţile extreme ale
orizontului Grecesc, în Nordul Traciei sau al Istrului, numit în
legende ‘Oceanos potamos’ = ‘părintele zeilor’. Vechiul
‘Oceanos potamos’ din geografia timpurilor Pelasge nu era o
mare internă dar nici externă, ci un simplu ‘fluviu’, ‘adânc
curgător’, care-şi avea ‘cataractele’ şi ‘vultorile’ sale şi care
nu se putea trece cu picioarele, ci numai cu corăbii ori cu
luntri bine construite. Dincolo de Oceanos potamos - adică în
regiunile dinspre Nord - mai exista o parte considerabilă din
continentul European ‘cu alte râuri, cu munţi înalţi, stânci,
codri’ (Homer / ‘Odiseea’, Hesiod / ‘Teogonia’), ‘câmpii
întinse şi mănoase’ (Homer / ‘Iliada’), numite adeseori în
geografia acelor timpuri regiuni extreme (‘ultima terra’ la
Ovidiu / ‘Tristia’)”.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

militară. Cea dintâi clasă a nobilimii o formau aşa numiţii

Titani, cu epitetele de pământeni, glorioşi şi divini (Hesiod /
‘Teogonia’), fiindcă ei aparţineau dinastiei regale. O altă
clasă a societăţii Pelasge din timpurile acelea o formau
meseriaşii, cari se ocupau de tot felul de lucrări şi care
figurează la Hesiod sub numele de Cyclopi. Constituţiunea
statului era teocratică; toate afacerile publice se conduceau în
numele divinităţii. Uran era un monarh absolut: el a unit în
mâinile sale întreaga putere politică, administrativă, judiciară,
militară şi sacerdotală. Uranos - ca nume personal - e un
simplu apelativ geografic ce derivă de la ‘oros’ = ‘munte’ cu
sufixul ‘anos’ şi cu înţelesul de Muntean / om de la munte.
Pelasg avea aceeaşi genealogie, aceeaşi patrie şi aceleaşi
caractere civilizatoare ca Uran. După învăţatul Apollodor
(‘Biblioteca’ 3:8), Pelasg era strămoşul Titanilor iar la
Hesiod, Uran era părintele Titanilor. După Pindar, Pelasg a
fost cel dintâi strămoş al Hyperboreilor de lângă Atlas. Uran
domnise peste regiunile de la Oceanos potamos (Istru sau
Dunărea de Jos), peste plaiurile munţilor (Carpaţi), peste
Pontos, considerat ca fiu al Gaeei şi peste Sciţia unde era
adorat sub numele de Papaeus / Moş (la Herodot 4:59, Vesta /
Terra era soţia lui Papaeos iar la Diodor Sicul 6:2 era soţia lui
Uran); spre Sud de Oceanos potamos, domnia lui Uran se
“În ce priveşte vechile semnificaţiuni geografice ale
extindea peste Peninsula Hemului / Balcanică. În Tracia şi
cuvântului ‘Oceanos’, putem distinge 3 perioade. În prima
Macedonia, Uran era venerat ca ‘Zeus Urius’, despre care
perioadă (ante-homerică), se înţelegea sub numele de
Eschil a scris că era ‘marele începător al genului omenesc,
‘Oceanos’ Marea Neagră iar Istrul era considerat în timpurile
împărat prin puterea sa proprie’. După tradiţiuni, domnia lui
acelea numai un golf al Oceanului (Strabon / ‘Geografia’ I
Uran se extindea în părţile meridionale şi dincolo de
1:7). În a doua perioadă (homerică), Marea Neagră era
Mediterană, pe şesurile Nilului. Încă din timpuri foarte
‘Pontos’ iar Istrul apare sub numele de ‘Oceanos potamos’. În
depărate, triburi Pelasge, în migraţiunile de la Carpaţi spre
fine, în a treia perioadă, numirile de ‘Oceanos’ şi ‘Oceanos
Sud, ocupară şi regiunile de miazănoapte ale Africii; acele
potamos’ se confundă, iar termenul de ‘Oceanos’ se aplică
grupe transportară cu dânsele în Africa cele dintâi elemente
numai la mările externe. Despre locuitorii acestui ţinut -
ale civilizaţiunii preistorice: au întemeiat cele dintâi aşezări,
numiţi Atlanţi - Diodor Sicul 3:56 a scris: ‘Atlanţii, care
construiră cele dintâi oracule şi puseră astfel fundamentele
locuiesc lângă Oceanos (potamos), stăpânitorii ţării fericite,
celei dintâi vieţi politice în părţile acelea. Acei locuitori
se disting - după cum se vorbeşte - între toate popoarele
primitivi se numeau Rami şi aparţineau după credinţele lor
vecine prin pietatea şi ospitalitatea lor deosebită. Ei se
religioase şi după tradiţiuni la familia cea veche şi puternică a
glorifică că zeii s-au născut la dânşii şi spun că cel dintâi rege
Arimilor din Nordul Traciei. Regii cei vechi ai Egiptului au
al lor a fost Uranos, care a adunat în aşezări pe oamenii ce
fost - după cum spuneau preoţii Egipteni - din neam în neam
locuiau risipiţi şi le-a interzis ca să mai trăiască de aci înainte
Pi-Rami, un cuvânt care (după cum a scris Herodot) însemna
fără legi şi după modul fiarelor sălbatice. Acel Uran a avut
‘om onest / generos’. Caracterul piramidelor nu este specific
sub stăpânirea sa partea cea mai mare, cu deosebire regiunile
Egiptean; vechimea piramidelor de la Gizeh e din timp foarte
dinspre apus şi miazănoapte. Observând şi studiind cu
depărtat (Francezul Jean Champollion - care a descifrat
deosebită atenţiune cursul astrelor, Uran profeţea multe
hieroglifele - le considera anterioare de 5000 î.C). Cel dintâi
fenomene ce aveau să se întâmple pe cer; el a învăţat poporul
rege din dinastia divină care a domnit peste Egipt a fost, după
să cunoască sistemul anului după cursul soarelui, a stabilit
cele mai vechi liste monumentale, Min / Mentu; era acelaşi
lunile fiecărui an după cursul lunii şi după anumite momente
nume care în teogoniile Greceşti apărea sub forma de Uranos,
din an. Din acea cauză, poporul de rând, care nu cunoştea
adecă Muntean (în cele mai vechi papirusuri, Montu / Mentu
mersul regulat al astrelor, admirând exactitatea cu care se
mai apare şi ca Atum, fiind onorat cu titlul de Moş - un
împliniau lucrurile ce le prevestia dânsul, şi-a format credinţa
cuvânt ce nu era Egiptean - în ‘Cartea Morţilor’ atribuindu-i-
că acel profet avea într-adevăr o parte din natura divină; iar
se epitetul de ‘Altaika’). Montu - cel dintâi domn al Egiptului
după ce a încetat din viaţă i-a atribuit onoruri divine, atât
- mai era ştiut şi ca Ra, rege; în limba Ţiganilor - numiţi
pentru meritele ce le avea, cât şi pentru cunoştinţele sale
Egipteni în diferite ţări - ‘raya’ înseamnă ‘domn’. Despre
astronomice şi a aplicat numele de Uranos (Munteanul) la
detronarea lui Uran, la sfârşitul mileniului II î.C. preotul
cer, de o parte fiindcă cunoştea foarte bine răsăritul şi apusul
Fenician Sanchoniaton a scris: ‘Uran avuse o soră cu numele
astrelor - cum şi alte fenomene cereşti - iar pe de altă parte ca
Gaea, pe care o luase în căsătorie iar cu alte femei avuse o
să înalţe meritele lui şi toţi să-l numească rege pe vecie.
mulţime de copii. Când Uran încercă să ucidă pe Titani - fiii
Despre Uran se spune că a avut 45 de prunci cu mai multe
născuţi de Gaea - aceea ceru ajutor iar mai târziu, când Cron /
muieri, dintre cari 22 cu soţia sa Titaea (Titana), mama
Saturn ajunse la maturitate i-a propus să se răzbune asupra
Titanilor, care pentru meritele şi înţelepciunea sa a fost pusă
tatălui pentru injuriile ce le făcuse mamei sale şi astfel - cu
după moarte între zei, dându-i-se numele de Gaea’. În timpul
ajutorul secretarului Hermes - începu războiul cu Uran, pe
lui Uran, statul Pelasg avuse - după cum rezultă din
care Cron îl alungă din împărăţie, ocupând scaunul domniei.
tradiţiunile vechi - o organizaţiune puternică, politică şi
439
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
După un timp oarecare, Uran - exilat din imperiul său -
trimise pe Rhea la Cron, ca să-l piardă prin înşelăciuni şi
mijloace ascunse, însă Cron îi cuceri inima prin dragoste şi o
luă în căsătorie. În anul 32 al domniei sale, Cron prinse pe
tatăl său Uran într-un loc Mediteran şi-l castră’. Despre
domnia lui Cron / Saturn asupra Lumii Vechi a scris Diodor
Sicul: După moartea lui Uran, puterea suverană a trecut la
solarul Hyperion / Hyper-ion şi sora sa Regina; însă Hyperion
încetând din viaţă, Cron / Saturn, fratele lui - care luase în
căsătorie pe sora Rhea - a domnit, centrul politic aflându-se în
părţile de Nord ale Istrului. La Homer şi Hesiod, Cron /
Saturn era înfăţişat ca rege al Titanilor sau al nobilimii vechi
şi puternice de la Oceanos potamos. Pliniu a făcut de
asemenea amintire de un civilizator al Lumii Vechi, numit
Dokius, fiul lui Uran / Caeli; sărbătorile sale erau numite
Cronia (la începutul anului). Marea de Nord - sau Îngheţată -
se numia la geografii vechi ‘Mare Cronios’.”
“Clasele superioare sau privilegiate ale Babiloniei -
a preoţilor, militarilor, proprietarilor de moşii şi păstorilor - le
formau de la început numai Titanii şi Giganţii, cuceritorii
vechi ai regiunii, veniţi din părţile de Nord ale Istrului;
coloniile - clasele de jos ale populaţiunii, compuse din
elemente de diferite popoare subjugate, din sclavi de război şi
440
din triburi Semitice - au fost luate şi din Egipet. Giganţii cari
au locuit pe teritoriul Babiloniei - a scris istoricul Carian
Polyhistor din Milet în secolul I î.C. - au fost prăpădiţi prin
diluviu iar cei care au putut scăpa din catastrofa aceea au
construit apoi Turnul Babel, care în urmă distrugându-se,
Giganţii s-au împrăştiat (în secolul I, istoricul Grec Thallus a
scris că Belus - la Români ‘bălai’ e ‘blond’, semnificaţia
Latină fiind ‘frumos’ - împreună cu Titanii stabiliţi în
Babilonia au dat ajutor lui Cron / Saturn în conflictul ce-l avu
cu Zeus); rezultă aşadar că regatul Babiloniei - în cele mai
vechi timpuri ale existenţei sale politice - a fost guvernat de
Titani şi că acel regat constituia de fapt numai un stat vasal,
supus autorităţii suverane divine. Pe când Cron / Saturn se
afla în etate înaintată şi obosit de expediţiunile sale multe şi
prin ţări depărate - ca să întemeieze o singură monarhie peste
întreaga Lume Veche, acelaşi guvern, aceleaşi legi şi aceeaşi
religiune - dânsul avu să susţină cu fiul său Zeus un război
lung şi înverşunat de un deceniu, ce se termină cu detronarea
sa şi cu distrugerea nobilimii vechi Pelasge, a Titanilor; acel
război în literatura veche Grecească a fost cu numele de
‘Titanomahia’, ca învingerea divină asupra acelei rase
puternice şi arogante. O parte din Titanii credincioşi lui Cron
/ Saturn au fost închişi împreună cu el în adâncimile numite
Tartaros. În colindele şi în legendele religioase ale poporului
Român, Cron / Saturn figurează sub numele de Crăciun,
bătrânul / Moş Crăciun, un rege păstor: un cioban foarte avut,
căpetenia ciobanilor, stăpânul stăpânilor. În timpurile
domniei lui Cron / Saturn, a fost - după tradiţiunile vechi, era
cea fericită a omenirii, etatea de aur pe pământ, când puterea
de producţiune a pământului se caracteriza printr-o fertilitate
exuberantă, clima era mai dulce şi primăverile mai lungi,
când câmpiile produceau de sine tot felul de fructe - în
abundenţă - iar oamenii trăiau fără griji, fără necazuri, fără
mizerii şi cu sufletul deplin liniştit (conform lui Hesiod,
Ovidiu, ş.a.); Platon a scris că în timpul lui Cron / Saturn,
modul de guvernare şi modul de viaţă al societăţii omeneşti
au fost din cele mai fericite şi faima despre acea eră fericită a
omenirii a ajuns până la noi. Cron / Saturn înţelegând că
natura omenească, dacă era lăsată a se administra pe sine,
după arbitrariul său propriu, se putea umple de insolenţe şi
nedreptăţi, a pus guvernatori peste state, nu oameni de rând,
ci Genii dintr-un neam mai superior şi mai divin; dânsul - în
iubirea sa pentru binele omenirii - a pus la guvernare un neam
de Genii mai excelent şi aceia au introdus pacea, ruşinea,
ascultarea de legi şi cea mai întinsă domnie a dreptăţii. O
etimologie a lui Saturn o aflăm la Cicero, care i-a redus
numele la verbul ‘saturare’: Cron s-a numit Saturn fiindcă era
sătul de ani (‘Saturnus, quia se saturat annis’). Zeus ceru
ajutorul lui Vulcan şi Hercule ca să-i învingă pe Giganţi. În
vechime, Vulcan era venerat nu numai ca zeu al faurilor, dar
totodată şi ca zeu al flăcării; lui Hercule i se atribuia ridicarea
celor 2 columne grandioase de lângă Oceanos sau din ţara
numită Atlantis (după o notiţă geografică - ce o aflăm la
Pliniu ‘Aetheria appellata est deinde Atlantia’ - teritoriul ce la
Platon era numit Atlantis purtase la început numele de
Aetheria). La Homer, Neptun / Poseidon era numit ‘Pontios’,
adică stăpânitorul Pontului. Din ultima parte a dialogului
notat de Platon despre Atlantida rezultă că din punct de
vedere istoric nu putea fi vorba de o dispariţiune sau
submersiune totală a uriaşului ţinut numit ‘Atlantis’, ci numai
de o inundare extraordinară, însă trecătoare. O probă în
această privinţă o avem la Diodor Sicul 3:57, care vorbea de
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

unele tradiţiuni istorice ale Atlanţilor, culese mult mai târziu

de timpurile cele depărtate (despre care vorbeau preoţii din
Sais). Istoria politică a rasei Pelasge începe astfel la Dunărea
de Jos. Uran - cel dintâi rege - a domnit în jur de 6000 î.C.
(despre timpul când au domnit cei dintâi regi Pelasgi sunt, la
diferiţi autori, diferite cronologii): astfel, preotul Manethon
din Egiptul secolului III î.C. calculase o durată totală de
24925 ani pentru cele 3 dinastii divine, a zeilor, semizeilor şi
moşilor / Manilor; dacă adăugăm încă 5604 ani (după
Eusebiu) pentru dinastiile următoare - până când s-a născut
Christos - atunci iese 30529 î.C. Socot aşadar începutul
domniei Pelasge în Egipt - cu aproximaţiune - pe la 6000 î.C.
Data se mai confirmă printr-un izvor, cu totul independent de
cronologia Egipteană: Turdii din Peninsula Iberică - care
emigraseră acolo în timpuri depărtate din răsăritul Europei -
aveau un codice de legi în versuri, vechi de 6 milenii (cum
afirmau dânşii şi a scris Strabon în ‘Geografia’). Acele legi
erau identice în fond - şi poate chiar în formă - cu legile în
versuri ale Agatârşilor din Carpaţi ori (cu alte cuvinte)
aparţineau aceleiaşi legislaţiuni vechi Pelasge ce se atribuia
lui Hermes, care trăise în timpurile lui Uran şi Cron / Saturn.
În timpurile preistorice, gintea Pelasgă avuse o extensiune
vastă geografică; ea formase totodată şi o mare unitate
politică, un imperiu enorm. Reşedinţa principală a acelor regi
se afla în Nordul Dunării de Jos, pe pământul Daciei vechi.
Aceasta o confirmă tradiţiunile geografice ale vechilor Greci
şi aceasta rezultă din istoria cea sacră a Egiptenilor,
Fenicienilor, Mesopotamienilor şi Perşilor. Triburile dotate Câți oameni se văd?
cu mari calităţi civilizatoare de la Dunăre au întemeiat cea
dintâi domnie politică peste Egipt (Manethonis, fragmentul În vechiul Egipt, războinicul Zeu Montu - asociat cu
2); cea mai veche Dinastie Egipteană - denumită Dinastia un şoim - a fost înlocuit de vânătorul Zeu Khon / “Kh-On”
Zeilor / Deilor - a fost de origine Pelasgă (Diodor Sicul 1:13). (asociat cu luna); “Kh-On” / Khonsu era fiul Marii Mame
Memoria acelor regi glorioşi trăieşte şi astăzi în tradiţiunile Maut / Ninus (numită Rhea şi de Chaldei / Gharghei) şi a fost
poporale ale Românilor de la Dunărea de Jos. În cântecele primul patron al Misteriilor.
epice şi religioase ale poporului Român se vorbeşte despre
puterea şi virtutea lor cea mare, despre războaiele şi faptele
lor glorioase, cum şi despre fericirea cea legendară a genului
uman în timpurile acelea. Ei au fost onoraţi cu titlul de
împăraţi, de zei-împăraţi, feciori de împăraţi, crai, domni,
viteji şi căpitani; ei s-au luptat pentru onoruri împărăteşti şi
purtau însemne împărăteşti. Curţile lor erau înalte,
împărăteşti; au cutreierat toată lumea şi s-au luptat cu toate
oştile de pe pământ. Ei au fost numiţi domni ai pământului,
domni ai tuturor şi ai Românilor, fiind înmormântaţi în
grădina împărătească de la Dunărea de Jos. Cântecele care
celebrau memoria lor erau cântece împărăteşti; doamnele şi
fiicele lor erau împărătese, domniţe împărătiţe şi fete de
împărat”. (Se poate observa calculul corect al savantului
Român pentru începutul Pelasg - mileniul XXXI î.C. - ca
fiind acela confirmat de cercetările genetice actuale pentru
extincția Neandertală; de asemenea, s-au mai ivit datarea din
mileniul VII î.C. ale legilor cântate de Turzi - așa cum a scris
Anatolianul Antic Strabon - de la vremea Potopului Pontic ori
începerea Civilizatorie Pelasgă în Egipt din mileniul VI î.C. /
adică din mileniul următor plecării Atlanților de la Pont). Ourea Munteanul

Mitologia Greacă l-a indicat pe Munteanul Ourea,

fiul Gheii, drept “protogen” - adică prim Zeu - cu
reprezentarea ca un bătrân bărbos, el patronând Munţii şi a
înfăţişat Titani zămisliţi de Pământ / Gaia şi Cer / Uran: fiice
(printre care Rhea, Tethys, Themis) şi fii (printre care
Cronos, Oceanos şi Iapetus); Munteanul Ourea / Uran putea fi

441
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
în legătură cu Munţii Ural sau cu Munţii TaUrus, la fel de
bine putând fi reprezentantul Montan al bărbaţilor din Munţii
Caucaz ori din Munţii Carpaţi (= arhetipul Caucazienilor /
Carpaticilor). După cum a scris Anatolianul Hesiod în
“Teogonia” 188, la care Kronos / Cronos avea titlul de Mέγας
/ “Megas”, adică “Marele”, Zeul Cronos și-a castrat tatăl
Uranos cu secera din piatră - probabil obsidian - numită
“harpe”, confecționată intenționat pentru așa ceva chiar de
Gaia, pentru ca alţi urmaşi Titani să nu mai apară (de pildă,
poetul Alcman din secolul VII î.C. în fragmentul 5 l-a
echivalat pe Cronos cu Poros, acelaşi Zeu fiind ştiut Asiatic
drept Kalpa iar European ca Aion: şi Hurianii iar apoi Hitiţii
şi-au transmis despre Cerul Anu că a fost castrat de propriul
fiu, numit Kumarbi / echivalat Kronos de către vechii Greci
iar Cron/os era cel numit Crăciun de către stră-Români);
corespunzător “Dicţionarului de simboluri”, “secera apărută
în mâna bătrânului Crăciun - Cronos / Saturn - zeul şchiop al
timpului, ca unealtă oarbă, tăia iluziile din lume şi permitea
accesul spre domeniul realităţilor”. Este de știut că la
castrarea tatălui, Cron / Poros a fost ajutat de fratele său
Ciclop Arges, zis Pyrae-mon (după cum l-a notat poetul
Vergiliu în “Eneida” 8:425); Ἄργης Arges în vechea Greacă
însemna “Strălucitul” / “Stră-lucitorul” (după cum a observat
și lingvistul Olandez Michiel de Vaan - profesor universitar
de Indo-Europenistică - în 2011).
Spaţiul Caspic-Pontic
442
În vremurile lor - aşa cum a fost de “la început” -
“măsurarea” timpului se baza pe Lună: perioada era pre-
diluviană (după Potop, măsurătoarea timpului n-a mai fost
selenară, ci solară). Tradiţia Orfică - ca de exemplu
fragmentul 57 al “Teogoniilor” lui Athenogoras - a egalat
explicit Timpul Kronos cu Herakles / vechiul Hercule,
susţinând că Eros (dorinţa sexuală, divinitate hermafrodită cu
denumirea “protogenă” de Phanes, în legătură cu Poros,
dimensiune indicată inclusiv de către filozoful Platon în
“Symposium” 187) a apărut din Oul Cosmic ca primă creaţie,
cu înaripare aurie şi a predat puterea întâi Cerului nocturn
Uran / “Ur-An” iar apoi Timpului Cron / “Cr-On”, adică
acelora ştiuţi cu unicul generic de An; pentru clarificări
(deoarece unii cercetători Moderni se străduie să-i trateze ca
entităţi diferite): istoricul Antic Plutarh în lucrarea “Despre
Isis şi Osiris” a explicat că la vechii Greci era similaritate
între Timpul “Khronos” / Cronos şi personificarea sa prin
Titanul “Kronos” / Cronus (ca atare, echivalenţele - sau
unirile unor roluri din vechi vremuri - nu au de ce să fie
distorsionate acum prin manevre abuzive, consemnările
Grecilor vechi fiind de fapt despre Gherganul Crăciun, care a
fost atestat în Carpaţi înaintea existenţei lor, împreună cu
Circe, muierea sa) iar în mitologia Greacă Eros / Zeul
Dragostei a fost reţinut şi concret ca fizic fiul Zeului Ghergan
Hermes cu Afro-dita / Zeiţa Frumuseţii “Afro”. În 2004,
profesorul Betegh Gabor de la Universitatea Europeană din
Budapesta - instituție interzisă în 2017 de Guvernul Ungariei
- a observat poziţia lui Phanes / “Ph-An” ca anterioară Zeilor
Uran şi Cron, sub forma că “Phanes a adus lumina, perechea
sa fiind Nyx / Noaptea; Uran a domnit întâi peste întuneric iar
apoi Cron a domnit peste oameni: genealogic, se poate
interpreta ‘Phanes’ ca ‘falusul primului rege’ iar conform
celor scrise de Proclus, între Phanes şi Noapte / Nyx a fost
uniune, nu cununie ca între Pământ şi Cer, căci primul mariaj
din Univers a rămas ştiut cel dintre Ga şi Uran. Înghiţirea
falusului apare în sursele Huriano-Hitite: vicleanul Zeu Enlil /
Kumarbi - echivalat de vechii Greci cu Kronos - a retezat
‘coapsa’ / ‘penisul’ Zeului Cerului Anu şi după ce a înghiţit
prada l-a generat pe Zeul Vremii (Zeus la Greci); mitul
falusului înghiţit a fost substituit de cel al lui Kronos
înghiţându-şi pruncii, episod din care a apărut Zeus, prin
vomitare”. Deoarece Cronos - fiu al nocturnului Uran, care “a
domnit întâi peste întuneric” - n-avea vederea bună / fiind
deja bătrân, adică “Moş Cron”, Rhea i-a oferit să înghită în
locul pruncului o piatră / pe care a scuipat-o, străvechiul Zeus
fiind crescut de nimfa Ida (e de ştiut că zânele Românilor
erau numite “nimfe” de către vechii Greci). Ceea ce a
consemnat Diodor Sicul despre domnia nocturnului Uran, că
stăpânea partea cea mai mare din Vechea Lume, anume
părțile “dinspre apus și miazănoapte”, e foarte important: era
străvechea direcție de expansiune Pelasgă în Europa. În
mileniul I î.C., Gherghinul Hesiod a scris în “Teogonia” 185
că Uran şi Gaia au fost şi părinţii Giganţilor - alt gen de
Uriaşi decât Titanii - iar la începutul mileniului I, mitograful
Latin Hyginus a scris că Giganţii au fost zămisliţi de Gaia cu
Tartarus (respectiv Gargar / în versiunea străveche: “Marele
Abis” = “Hăul”; lumea înaltului fără sfârşit sau a adâncului
profund se ştia ca “Hău” = “Abis” - popular la Români
folosindu-se “Hău” - acela în toate cosmogoniile fiind în
univers atât origine, cât şi punct final, de exemplu abisala
Lume “de Dincolo” fiind cârmuită de Zeul Hău / “Ha-des”,
adică Hades la vechii Greci).
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Eros / Phanes
Ambele categorii de Uriaşi - Titanii şi Giganţii - au
fost în mari lupte cu divinii Olimpieni, respectiv cu cei de pe
Sacrul Munte Olimp, “al lămpii” / al luminii (câştigătorii în
cele din urmă ai conflictelor, cârmuiți de “Zău” = “Zeus”, fiul
fraţilor Titani Rhea şi Cronos, ultima luptă fiind numită
“Gigantomahie”; Zău la stră-Români era Zeus la vechii Greci
iar “lampă” în Sanscrită e “laimp”, Muntele Sacru Olimp
fiind luminat de lămpi). Aramaic, Giganţii au fost notaţi ca
“Gabbăre”: acei ultimi Uriaşi erau ştiuţi ca fiii Gardienilor,
notaţi Grec ca “E-Gregoras”, Aramaic şi ca “Îr”, ş.a. (aşadar,
Gardienii Gregori au fost taţii = tătânii Giganţilor / adică
Giganţii au fost pruncii Titanilor). Este interesant ce au
consemnat Romanii Varro în “Limba Latină” 7:20, Servius în
“Aeneida” 6:268, ş.a., că Olympus era sinonim cu Caelus /
Caelum, respectiv cu Cerul (echivalentul Zeului Uranos al
Grecilor): cel dintâi Olimp n-a fost în Peninsula Balcanică
(dintre Mările Egee şi Ionică), ci în Peninsula Anatolică
(dintre Mările Neagră / Pont şi Egee). Savantul A/Român
Gheorghe Muşu în “Lumini din depărtări” din 1981 a
reflectat: “Titanii stau cap şi începătură galeriei de zeităţi,
eroi şi personaje. Evocând numai încercările de a le pune
443
numele în legătură cu verbul ‘titainein’ cu sensul ‘a se
încorda’ (în străduinţele lor de a răsturna pe olimpieni) ori în
sensul phallic - în măsura în care aceştia erau reprezentaţi
asemenea lui Dionysos ‘orthos’, erau ‘orthanai’ (sau chiar
puşi în legătură cu ‘tethe’ / ‘titthe’ de la ‘than’ = ‘a suge’,
când verigă între ultimul şi cele dintâi era numele mamei lor
Titaia), explicaţii antice declarate toate ‘fără valoare’ la
controlul exercitat de cercetătorii moderni - să remarcăm una
din ele, care, deşi ‘cu capul întors’, ne poate pune pe drumul
cel bun, dacă este interpretată cuvenit, ceea ce însă n-au făcut
cercetătorii. Ea se prezintă în practicile misteriilor orfice,
unde adepţii se ungeau cu ipsos / var, spre amintirea faptului
că, după învăţătura orfică, titanii ar fi fost arşi până la
calcinare, de Zeus. ‘Titainein’ era înţeles ca ‘entenein’ = ‘a
întinde’, Titanos a fost atestat la Homer ca numire a unui
munte calcaros. Termenul ‘titan’ aparţine limbii pre-elenilor.
‘Titanes’ (forma de singular ‘titan’ n-a apărut la început) nu
poate fi decât un numitor comun, o expresie generică,
nicidecum specifică. Toţi cercetătorii sunt de acord să-l
considere pe Tithonos o personificare mitică a luminii: a zilei
sau a soarelui; iar noi, trecând la considerarea acestor
explicaţii, spunem din capul locului că pentru redescoperirea
înţelesului cuvintelor pre-elenice în cauză nu are importanţă
dacă Tithonos reprezenta lumina solară sau pe cea a zilei.
Pentru originea sa ‘indigenă’ şi întinderea sa spre răsărit, să
amintim nota din Suidas: Tithonos era adorat şi de locuitorii
din Susa. Caracterul lui Tithonos de zeitate a luminii şi
anume a luminii zilei a fost arătat în ‘Iliada’ 11:1-2 prin
versuri-formulă, dovadă - chiar prin aceasta - a marii sale
vechimi încă de pe atunci: ‘Zborul îşi luă Aurora, din pat, de
la mult strălucitul / Tithonos, să aducă lumină la zei şi la
oameni’. Ca soţ al Aurorei ni-l înfăţişează mai departe tradiţia
la Hesiod, Pindar, ş.a.; numai în vremea relativ târzie a fost
numită Hemera = Ziua ca soţie a sa (ca de pildă la Hellanicos
în secolul V î.C.), noua versiune în care se răsfrângea totuşi
ceva din însuşi caracterul ‘soţului’. ‘Gigantes’ din vechea
greacă nu avea corespondenţe în limbile indoeuropene.
Formele sumeriene din inscripţiile în limba hitită ‘Gig-An-te-
es’ pentru ‘boală’ şi ‘Gig-An-ti-s’ pentru ‘bolnav’ sunt
comparabile; daimonul egiptean al bolilor era ‘Anit’ iar
‘durerea’ era ‘Anut’ (în secolul VII î.C., poeta Sappho din
insula Lesbos a scris despre ‘chin’ ca ‘Ania’). Vestitul şchiop
Hephaistos / Vulcan era ştiut cu ambele picioare betege /
răsucite. Formele contorsionate exprimau forţa plurivalentă
robustă / herculeană (enormă, din naştere); echilibrul la limită
trecea în anormal / boală: pandant la cei 2 poli semantici ai
cuvântului. Însumând în manifestările lor un stadiu anterior -
semn al unei îndelungi istorii în vremea când au fost atestaţi -
în cele mai vechi izvoare motivul enormităţii lor s-a dezvoltat
în imagini din planul etic, când Uriaşii aveau picioarele
înfăşurate de şerpi şi eul umflat; caracterizaţi prin enormitate
şi ieşire din fire - la propriu şi la figurat - ieşind din legile
umane, din viziunea de armonie, în natură şi societate,
giganţii se proiectau după măsura firii lor (de aceea ‘Odiseea’
i-a numit ‘trufaşi’, ‘nelegiuiţi’, ‘sălbatice seminţii’). N-a lipsit
nici evocarea înfăţişării lor fizice: căpcăunii - aşa cum sunt în
folclorul nostru - erau asemeni giganţilor, nu oamenilor. În
‘Teogonia’ lui Hesiod, întunecatul lor ultim caracter a fost
arătat prin naşterea din Gaia, odată cu Furiile, zămislite din
părţile genitale ale mutilatului Uranos, fecundând - în stropi
de sânge - pe Gaia; cât despre înfăţişarea lor fizică, ei ‘păşeau
mari’. Hercule a luptat alături de zei împotriva giganţilor din
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
semnificativul temei al culturii arhaice că Uriaşii nu puteau fi
învinşi decât de Uriaşi”. Când domnea “Munteanul” Uranus -
fiul Eterului, adică al aerului cald de sus, sub care era Hăul,
adică Haosul la Greci - a fost slăvit Zeul apelor Pont Gargar
(fratele său vitreg, căci aveau aceeaşi mamă Ga); când
domnea “Timpul” Cronus, a fost slăvit Zeul apelor dulci
Oceanos (fratele său bun): ei erau fiii Cerului / Uran şi
Pământului / Gaia (la fiecare, aşa cum pe linie masculină se
găsea traversarea Anului - Uran / “Ur-An” şi Cron / “Cr-On”
- aşa se găsea pe linie feminină şi Pământul, ca Ga / Gaia). În
mileniul XI î.C., odată cu “Nepotul” acelor Ani, s-a înfiinţat
Atlantida: el “poseda Edenul” / “Ed-Enul”, de aceea fiind
ştiut de vechii Greci ca “Poseidon” (acela cumulând atât
domnia, cât şi divinizarea - ca Zeu al celor peste care
stăpânea - deoarece era întemeietorul primului Imperiu al lui
Homo Sapiens); de atunci, pentru circa 3 milenii, Imperiul
Atlant a fost cârmuit de 10 dinastii - începând cu Atlas şi
geamănul său Gadeir / Prometeu, pruncii Zeului Anax /
Poseidon - apoi intervenind Potopul Pontic, când apa sărată a
acoperit vechea împărăţie.
444
Marea Neagră - despre care în “Geografia” I 3:4
Anticul Anatolian Strabon a scris că într-un timp îndepărtat
forma numai un imens Lac, atunci fără ieşire la Marea
Mediterană - a fost în centrul a ceea ce omenirea a reţinut ca
diluviu. Toate Țările riverane Pontului / Mării Negre - acum
(geografic în sens orar) Ucraina, Rusia, Georgia, Turcia,
Bulgaria şi România - au avut Gherga printre cârmuitori, din
timpuri străvechi până recent, cu atestare istorică,
onomastică, genetică, etc. Zona a aparţinut Imperiului Borean
/ Atlant (mistic reţinut ca Eden / Rai). De altfel, 3 poveşti
vechi - despre Imperiul Atlant / Atlantida, despre Eden / Rai
şi despre diluviu / Potop - au provenit din acelaşi loc (de la
actuala Mare Neagră / Pont), dezvoltarea pornind de la
aceeaşi stare de fapt.
Indexarea cefalică umană pe glob în 1896 a relevat
că oamenii cu capetele rotunde erau majoritari în Asia
Centrală (Tracii - conform paleolingviştilor - aveau o
denumire pentru aceia: Tărtăneţi / nume apropiat de Tărtăria,
corespunzător studiului despre “Lexiconul Trac” din 2006 al
Dr. Sorin Paliga de la Universitatea Bucureşti, care a indicat
de altfel şi că denumirea Tărtăria - la rândul său - era însă şi
foarte legată de pre Indo-Europeanul “Ţurţur”): probabil
Tărtia / Tărtăria a fost un loc de aglutinare a brahicefalilor în
dauna dolihocefalilor (regula fundamentală fiind despre
numele vechi că totdeauna însemnau ceva foarte concret).
Brahicefalii Pelasgi - formând populaţia umană străveche -
erau renumiţi pentru capetele lor rotunde, nu alungite ca
dolihocefalii (Pelasgii Ghergari erau brahicefali, capul rotund
datorându-se dormitului pe spate încă de la naştere, astfel
reducându-se mortalitatea infantilă: un truc folosit din
vechime - pentru înmulţirea speciei - statistic părinţii
observând la copiii cu capul rotunjit că nu mureau aşa
frecvent ca pruncii cu capul presat lateral); e de remarcat că
în Europa tipul genetic Gherga se găseşte îndeosebi în răsărit,
din Turcia până în Suomi / Finlanda, inclusiv în Câmpia
Rusă. În “Problema substratului dacic al limbii române”, Dr.
Gavril Cornuțiu a scris: “Englezescul ‘black’ vine de la
anglo-saxonul ‘blaece’. Englezescul ‘white’ vine de la anglo-
saxonul ‘blac’. Există anglo-saxonele ‘blanch’ = a albi și
‘bleac’ = palid. Avem franțuzescul ‘blanc’ pentru alb.
Denumirea medievală (cel puțin) a românilor a fost și aceea
de ‘blahi’, ‘vlahi’, apoi ‘valahi’ care este posibil să se refere
la culoarea populației autohtone pentru neamurile migratoare
și este posibil să aibă înrudire de substrat lingvistic cu cele de
mai sus. De altfel, sunt recunoscute de către comunitatea
științifică cuvintele ‘bălan’, ‘bălaie’, ‘blond’, ca fiind de
origine dacică. Ele fac parte din grupul de semnificații
vehiculate de cuvintele de mai sus. Deci, s-ar putea gândi
vlahii-blonzii. Interesant este că în antichitate și grecii erau o
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
populație blondă și dolicofeală (vezi statuile). Se și credeau
coborâți din Hiperboreea. Textele lor abundă de descrieri de
blonzi și blonde. Cel mai eclatant este chipul zeiței Demetra.
Digresionând, până și Cristos a fost descris, de către spionii
lui Tiberius, ca fiind o persoană blondă. Se pare că populațiile
din sudul Europei au suferit o schimbare a aspectului exterior,
prin progresia spre Occident a Orientului”. Dr. Nikolay Jirov
în studiul său din 1964 despre “Atlantida” a scris: “Toți
cercetătorii sunt de acord că există un hiatus între sfârșitul
paleoliticului egiptean și neolitic. Este posibil - de asemenea -
ca acest neolitic egiptean dezvoltat să fi apărut parțial în afara
Africii. După mileniul V î.C., există elemente clare de origine
străină. A apărut tehnica înaltă a prelucrării pietrei și scrierea
enigmatică - nedescifrată încă - de tip hieroglific. Acea
cultură a fost legată de Delta Nilului și de pătrunderea în
Egipt a primelor triburi brahicefale. Tot atunci au apărut
navigația pe Nil și comerțul, oamenii din acele timpuri
cunoscând bumerangul. Năvălirea în Egipt - în perioada
predinastică - a unor populații străine a fost atestată de
desenele pe stânci aflate pe drumul de la Marea Roșie la
Koptos, reprezentând nave maritime cu pupa și cu prova
înalte; acele nave se deosebeau vizibil de navele băștinașilor
(au fost - poate - corăbii venite din India, din regiunile celei
mai vechi culturi din Valea Indusului / Mohenjo-Daro și
Harappa”. (Coptos / Gheptu pe Nil era capătul răsăritean al
“Căii / Drumului Ghirga” - care în neolitic ducea până în
Oaza Kharga - traseul fiind foarte circulat de caravane, pe
parcursul său apărând la sfârșitul neoliticului primul faraon,
în prima capitală a Egiptului, anume Gherga în orașul numit
după el ca Gherga, cel care a unit Egiptul de Sus cu Egiptul
de Jos și a purtat țuguiata coroană alb-roșie de piele, tipică
primelor dinastii faraonice). În prezent, n-are nici o noimă
imaginarea altor legende sau mituri - despre cele întâmplate
cândva - decât cele rămase în consemnările cele mai vechi,
mai ales că-s confirmate istoric, genetic, etc.: ştiinţific, cele
rămase din bătrâni nu-s contrazise, astfel încât reprezintă date
demne de considerat (alte relatări de fapt nici nu sunt, aşa că
prezumţiile că-s fără bază reală sunt neîntemeiate / false).
În “Etnicul Românesc” - ultima lucrare de amploare
a psihologului Rădulescu Motru (1868-1957), preşedintele
Academiei Române - apărută în 1942, savantul a scris: “Ştim
445
că populaţia românească, luată în întregime, aparţine tipului
alpin hiperbrahicefal într-un procent de aproximativ 41%,
tipului dinaric brahicefal într-un procent aproximativ de 30%,
tipului nordic mezocefal într-un procent de 26% şi tipului
mediteranean dolihocefal de 3%; aceste procente nu sunt
repartizate în mod proporţional pe densitatea de populaţie a
diferitelor regiuni: distribuţia tipurilor însă - chiar dată în
cifre pe ţara întreagă - nu oglindeşte sufletul populaţiei, adică
etnicul. Media pe ţara întreagă este o simplă abstracţie, căci
pe lângă distribuţia tipurilor trebuie cunoscut coeficientul de
vitalitate al populaţiei; problema localizărilor sufleteşti nu s-a
elucidat privind la materia nervoasă a creierului, ci prin
controlul manifestărilor sufleteşti asociate. Cu cunoştinţele de
astăzi, psihologul nu este silit să invoce protecţia spiritelor
bune ca să-i vină în ajutor; el trebuie să stea alături de
antropolog şi de biolog, primind îndrumări de la aceştia şi
dând la rândul său îndrumări, căci numai prin colaborarea
reciprocă a tuturor se poate ajunge la cunoştinţa etnicului.
Între condiţiile care întreţin existenţa etnicului, aceea care nu
lipseşte niciodată - şi care se poate numi fundamentală - este
conştiinţa de comunitate. Fără o conştiinţă de comunitate nu
există societate, chiar dacă societatea este redusă la familie.
Societatea omenească presupune ca având în existenţa ei
funcţiunea conştiinţei, care singură poate explica dezvoltarea
limbajului şi a tehnicii de muncă. Între condiţiile
fundamentale ale societăţii omeneşti - prin urmare şi ale
etnicului - stă conştiinţa de comunitate. Primele manifestări
ale ei au îmbrăcat forma tradiţiilor religioase. Membrii
societăţii - fie cât de primitive - se simţeau în legătură de
comunitate între ei prin cultul închinat fiinţelor supranaturale,
în voinţa cărora îşi puneau soarta. Fixăm 3 stări de evoluţie
pentru conştiinţa de comunitate: conştiinţa comunităţii de
origine, conştiinţa comunităţii de limbă şi conştiinţa
comunităţii de destin. În etnicul fiecărui popor, cu lungă viaţă
istorică, întâlnim câteştrele aceste stări, nu însă într-un grad
egal. Conştiinţa comunităţii de origine este prima în ordine
istorică; pe ea se fundează primele organizări sociale.
Membrii acestor organizări - cu cât mai primitive, cu atât mai
puţin numeroase - se consideră ca având la originea lor
strămoşi sau ocrotitori comuni; conştiinţa comunităţii de
origine trebuie luată în înţeles larg: ea se referă mai des la
faptul ocrotirii, decât la acela al descendenţei biologice.
Această conştiinţă de origine comună întreţine obiceiurile,
ritualul cultului şi toate tradiţiile societăţii; membrii săi
socotesc că orice abatere de la aceea ce ei au pomenit că
trebuie făcut din generaţie în generaţie, este o ameninţare
directă la existenţa societăţii însăşi. Dacă ei sunt înrudiţi,
organizarea lor socială poate dura atunci îndelungat fără nici
o schimbare, făcând impresia unui mecanism instinctiv (dar
aceasta se întâmplă foarte rar); societăţile formate numai pe
baza conştiinţei de origine, dacă în energia lor proprie nu
găsesc mijlocul de a evolua, sunt destinate degenerescenţei şi
pieirii (acesta este cazul multora dintre societăţile de sălbatici
care vegetează până în zilele noastre). În mod obişnuit,
societăţile evoluează transformându-şi treptat conştiinţa
comunităţii de origine în conştiinţa comunităţii de limbă:
limba este instrumentul care înlesneşte comunicarea între
membrii societăţii şi prin aceasta face posibilă cultura, adică
acumularea experienţei sociale de la o generaţie la altă
generaţie; limba apoi îndeplineşte şi un rol de creaţie, căci ea
incită pe om la inovaţii. Tehnica muncii se îmbogăţeşte prin
putinţa ce i se dă de a fi fructul colaborării între oameni
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

distanţaţi în timp şi spaţiu: inteligenţa membrilor societăţii de la baza culturii şi a civilizaţiunii nu este altceva decât
câştigă aripi ca să se înalţe, cuvântul - prin virtualităţile lui de ‘actualizarea’ deprinderilor sufleteşti. Între mediul extern care
a crea convingeri - spiritualizează tot ce întâlneşte în jur; trebuie transformat şi deprinderile sufletului, cari sunt energia
societatea prinde prin limbă conştiinţa unităţii sale de cultură potenţială din care are să vină cauza transformărilor externe,
şi această conştiinţă are o potenţialitate cu mult mai vastă stă faptul muncii, adică ‘actualizarea’ deprinderilor sufleteşti.
decât avea aceea de origine. Conştiinţa comunităţii de origine În cultura văzută a unui popor nu se găseşte decât atât cât s-a
este prinsă pe rădăcini adânci dar ea este oarbă cât timp nu putut ‘actualiza’ din disposiţiunile sufletului său, adică atât
vine conştiinţa comunităţii de limbă ca să-i dea orizont; pe cât s-a putut exterioriza prin muncă”. Astfel - prin catalogarea
baza comunităţii de limbă - şi nu pe aceea de origine - s-au savantului Român - se poate interpreta ceva întâmplat în
trezit în conştiinţa popoarelor aspiraţiile spre suveranitate. Epoca Pietrei, că la scară mai extinsă ambele Civilizaţii pre-
Fără primejdiile provocate de războaie, poate că această stare diluviene (cea Nordică a Imperiului Atlant şi cea Sudică a
a conştiinţei de comunitate ar fi încă dominantă; cumpăna Cornului Abundenţei) erau deja Civilizaţii cu “conştiinţă de
vremurilor a voit însă altfel: naţiunile ameninţate în existenţa destin”; ca o paralelă, un exemplu contemporan - al acestor
lor au trebuit să-şi asigure viitorul printr-o nouă conştiinţă de zile, în secolul XXI - este Uniunea Europeană (bazată
comunitate iar aceasta este conştiinţa comunităţii de destin. economic, fiind fosta “Piaţă Comună” din secolul XX): o
Originea şi limba nu sunt de aci înainte uitate dar cad pe al comunitate Civilizaţională cu conştiinţă de destin, din care -
doilea plan; pe primul plan vine voinţa naţiunii de a trăi, printre alţii - Românii fac parte.
înfruntând războiul. Membrii comunităţii de destin sunt aceia
cari - având conştiinţa vieţii lor primejduite - sunt hotărâţi la
sacrificii; apărarea destinului cere disciplină şi conducere
competentă, pe când apărarea originii şi a limbii pot fi lăsate
pe seama improvizaţiilor individuale. Apărarea destinului
aduce o schimbare profundă în raporturile dintre popoare;
alianţele făcute după înrudirile de origine şi de limbă sunt de
aci înainte înlocuite cu alianţele dintre popoarele apropiate
prin destin; în direcţia aceasta, conştiinţa comunităţii de
destin aduce cu sine o adevărată revoluţie: sincera
întovărăşire de destin e grija de pe primul plan. În special în
satele româneşti montane este puternic ancorată conştiinţa de
origine. Obiceiurile legate de familie au fost şi sunt încă de o
fixitate care n-are pereche la alte popoare; aceasta a făcut
puterea de rezistenţă a satelor româneşti, cu toate băjeniile
forţate din trecut; dar alături de fixitate constatăm şi
mobilitate. În obiceiurile satului a pătruns - mulţumită acestei
mobilităţi - ritualul religios, împletindu-se în ele într-un chip
aşa de armonic, încât dă impresia că ritualul introdus este tot
aşa de vechiu ca şi obiceiurile. Credinţele, legendele,
formulele de vrajă, simbolurile folosite de locuitorii satelor
româneşti sunt minunate încrucişări spirituale născute din
păgânism şi creştinism, cum nu se mai întâlnesc niciunde în
lume. Etnicul românesc de sat a început a se constitui în
neolitic, este deci un etnic vechiu şi ca atare trecut prin
numeroase transformări; în el se găsesc elemente de valoare
diferită: superstiţii alături de observaţii pătrunzătoare,
frumuseţi alături de obscenităţi, învăţături morale sublime
alături de poftiri la desfrâu. În fiecare mediu, practicarea
manifestărilor tipice nu se face în mod absolut uniform; chiar
în mediul restrâns al unui sat există locuitori cari practică
obiceiurile cu mai multă nobleţă decât alţii. În atitudinea lor,
în gesturile şi în vorbele lor, este ceva care-i distinge de
ceilalţi şi care constrânge pe ceilalţi să-i ia drept modele. În
satele româneşti, acest lucru se observă foarte uşor şi foarte
des. Modelele sunt alese dintre aceia cari au un prestigiu
aparte de curăţenie sufletească sau - cum se zice deseori - de
omenie. În satele româneşti acest prestigiu aparte este legat
totdeauna de vechimea la care se datează familia. Satul
românesc când trebuia să migreze, o făcea cu totul. Cultura
sau civilizaţia unui popor - zic oamenii de ştiinţă - nu consistă
în transformările materiale externe, care înconjoară sufletul
poporului, ci ele consistă în dispoziţiunile sufleteşti ale
acestuia, în deprinderile morale şi intelectuale pe cari poporul
le cucereşte şi le adaogă deprinderilor sale animalice. Munca

446
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
În timpul topirii gheţurilor ultimei glaciaţiuni,
Anatolia - actuala Turcie - era intersecţia acelor Civilizaţii
pre-diluviene: cea a Cornului Abundenţei din S şi cea a
Imperiului Atlant din N, lanţul Munţilor Anatolieni Taurus
geografic reprezentând demarcaţia influenţelor lor în timpul
Potopului Pontic, conform şi studiilor din 2009 ale
arheologilor Jean Pierre Bocquet, Stephan Naji, Marc Linden,
Janusz Kozlowski, ş.a. (adică despre timpuri din urmă cu 10
milenii, de când - prin topirea calotei polare Nordice - a
început umflarea apelor iar apoi s-a ajuns la revărsarea lor
catastrofală); în Anatolia, Munţii Taurus separau în V Likia
de Karia / Caria, în N Kilikia de Capadochia iar în E aveau ca
limită Fluviul Eufrat, dincolo de care erau Armenia şi Munţii
AntiTaurus (totuşi, ca de exemplu cum a notat în Antichitate
Anatolianul Arrian din Nicomedia / Bytinia, ca Taurus erau
numite inclusiv lanţurile Muntoase din răsărit Elburz şi Hindu
Kuş, acelea identificându-se ca Elburz separând regiunea
Caspică de Platoul Iranian - Zagros separând Platoul Iranian
de Mesopotamia - partea apuseană a Munţilor Hindu Kuş,
considerată Antic ca Taurus, fiind Munţii Gherghi): lanțul
Montan Hindu Kuș era al Munților Kușilor dinspre Indieni
(Biblia - în Vechiul Testament - a scris despre etnonimul Cuș
că a fost cel mai mare Hamit, unchi al Sf. Gherghe, urmașii
săi populând capetele rutei comerciale dintre Afgani-stan și
Sudan, pe care încă din neolitic se transporta de exemplu
prețiosul și frumosul lazurit). Ţinutul “domnului
constelaţiilor” An / Anu - Zeul Timpului şi Cerului - era
Anatolia / Asia “Mică”, locul unde au sosit primii Gherghi /
Gherg-Ani din Asia Centrală, însă ameninţarea acolo n-a
ajuns să fie războiul, ci natura (care a dus la încheierea Erei /
Timpului de Aur, adică a perioadei celebrării euforice a
victoriei de către Homo Sapiens, ca singura specie umană
rămasă).
În mitologia Română, cele 2 Civilizaţii pre-diluviene
- Imperiul Atlant din N şi Cornul Abundenţei din S - au
447
rămas în amintire ca stăpânite de 2 fraţi “de cruce”, popular
zişi Fârtatul şi Nefârtatul (aducând cu zisa “fără tată”, adică
fără tată Neandertal, ci cu tată Homo Sapiens = pozitiv,
respectiv cel indicat prin dubla negație ca având tată
Neandertal = negativ; academicianul Romulus Vulcănescu -
care în 1987 a publicat studiul său despre “Mitologia română”
- a enunţat: “Raiul - în concepţia străveche a protoromânilor -
prezintă alt aspect decât cel transfigurat de viziunea biblică;
Rai însemna lumea cealaltă, un tărâm apropiat pământului”.
Aşa cum în prezent Dumnezeu la creştini e Allah la
musulmani, în trecut Zeus de la vechii Greci era Jupiter la
Romani, ş.a.; mult mai multe milenii trăirea religioasă a fost
politeistă decât monoteistă iar în funcţie de timp, limbile
credincioşilor, etc., pe de o parte pentru aceleaşi divinităţi s-
au folosit nume diferite şi pe de altă parte, unele roluri divine
s-au suprapus ori s-au despărţit (ceea ce a dus la o diversitate
nu numai onomastică, ci şi funcţională, mai ales că încă din
Antichitate se afirma că unii dintre Zeii curenţi au fost de fapt
cândva oameni deosebiţi): ca atare, în lucrarea “Originea
Gherga” s-au intersectat atât comparările religioase
(exprimate de către specialişti), cât şi deducţiile raţionale
(exprimate într-o oarecare logică de către autor), pentru
parcursul prin labirintul credinţelor şi al altor dovezi, inclusiv
ştiinţifice.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

La Români, Moş Ene - amintind de Moşul An/u - e

special: vine oricând în an, nu doar la zile mari (Moş Ene a
rămas şi în cultura populară a Europenilor Nordici, ca acela
care aduce vise frumoase prin presărarea pe pleoape a
prafului său Magic); în mod obişnuit, folclorul l-a asociat pe
Moş Ene cu Moş Crăciun (e foarte posibil ca somnul greu -
prelungit din iarnă, ca al hibernării vieţuitoarelor - să fi
corelat aşa ceva, pe lângă faptul că atât Moș Ene, cât și Moș
Crăciun, erau dinaști An). Principala misiune a Moşului Ene
este de a aduce somnul - inclusiv să adoarmă copiii / cei mai
plini de viaţă, respectiv de energie - pentru ca apoi aceia să
fie capabili de mai multă vioiciune; sezonul său favorit aşadar
a fost mereu în apogeul iernii - între Crăciun şi Mărţişor -
parcurs de oameni împreună cu el, “Domnul Nopţii”
(anotimpul respectiv reproducea anual - în mod tipic -
caracteristica esențială a fostei glaciațiuni = îndelungata
perioadă premergătoare a “Erei de Aur”): el nu doar arunca
“lapte” în ochi, ci şi toropea prin suflu în ceafă, aducând
numai gânduri bune, etc. În vechea Greacă, αἰνή “Ainu”
însemna “lăudat”, de pildă legendarul Troian Aenea / Enea -
strămoşul gemenilor Romulus şi Remus - fiind astfel numit
(literalmente, o combinaţie între An şi Ene): aşa ceva rezona
cu cel căruia stră-Românii îi ziceau Caloian / “Calo-ian”
adică “Frumosul” Ian = An (Ene ori Ion), străveche efigie
pluviometrică. Cu prezenţa atestată din Epoca Pietrei, Zeul
An/u era aniversat anual în Bazinul Dunării, la trecerea din
Anul Vechi în Anul Nou. Iniţial / pre-diluvian, An iar apoi
urmaşii Anuna, ş.a. au posedat teritoriul Atlant (din S căruia
făcea parte Anatolia, care îi reproduce numele An în rădăcina
denumirii sale An-Atolia, segmentul Atolia fiind de la Atlas):
An - Zeul Cerului şi Timpului, tatăl prinţilor Anuna / Gregori
- în vechime a fost respectat pe un areal întins, vreme
îndelungată; faţă de Anatolia, An a ajuns venerat în toate
direcţiile geografice, de exemplu atât în V / Bazinul Dunării,
cât şi în E / Bazinele Eufrat şi Tigru, etc., adică în Banat,
Canaan, Mesopotamia, ş.a.m.d. (Mesopotamia - însemnând
“regiunea dintre Fluvii” - vecina Sudică a Anatoliei, avea
desfăşurarea mai largă decât spaţiul strict dintre Fluviile
Eufrat şi Tigru, cuprinzând de fapt Bazinele cursurilor
inferioare ale acelor Fluvii, delimitarea fiind în N de Munţii
Taurus, în E de Munţii Zagros, în S de Golful Persic /
Oceanul Indian şi în V de Stepa Siriei / acum preponderent
deşertică). Este de observat că aceleaşi consoane din perechea
tată-fiu An-Atla (N, T, L) sunt în denumirea Anatoliei,
străvechea patrie a natalităţii / fertilităţii, cuvinte ca
“natalitate”, “nativă”, etc. provenind din Anatolia; de altfel -
totuşi nu la scară aşa mare ca Anatolia - de-a lungul
timpurilor şi Banatul a fost natal multor milioane de
persoane. Despre Titanul Atlas / primul născut al lui An, fiind
cel mai mare dintre prinţii Anuna, se ştia că susţinea lumea pe
umerii săi, anume “crugul” / adică bolta cerului - cultural de
la el în cartografie impunându-se denumirea de “atlas” - şi
semnificativ a fost reprezentat din vechime împreună cu
globul (sfera celestă, nu Pământul) în cârcă:

An/u

448
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Atlas
Culoarea asociată Zeilor Cereşti - lui An, lui Atlas,
prinţilor Anuna, ş.a. - era albastru deschis / turcoaz
(denumirea culorii turcoaz rezonând mitic şi sonor - în stil
Ghergan - cu “gurgo-as” / “as” fiind unul din sufixele des
folosite în mare vechime, împreună cu celelalte terminaţii din
grupa sa, “-es”, “-is”, “-os”, “-us”); azi, Anatolia aparţine
Turciei / “Țara turcoazului” (savanţii au documentat şi
constanta influenţă Altaică asupra Anatoliei, de-a lungul
timpului). Faptul că An / Anu era de mare vechime a fost
redat inclusiv de un text Sumerian, intitulat “Mitul cornutelor
şi al grânelor”: “Când de pe înălţimile Cerului pe Pământ / I-a
făcut Anu pe Anuna să coboare / Grânele încă nu încolţiseră,
încă nu rodiseră / Nu era capră / Nici ied nu fusese fătat /
Oaia încă nu-şi cunoscuse mieii / Ţesutul nu se ivise încă /
Nu era cunoscut”. Numele lui An, Zeul Cerului şi Timpului,
care poseda Edenul / “Ed-Enul” (respectiv câmpia udă din N
Anatoliei şi Stepa Siberiei), a rămas fixat în denumirea
Anatoliei şi a fost folosit ca atare - ca An / Anu - în Bazinul
inferior al Dunării, Bazinele Fluviilor Eufrat şi Tigru formând
Mesopotamia, etc. Ziua lui An / Anu era deodată cu ziua
Marii Zeiţe Ga / Kî, la 1 III - Anul Nou din Epoca Pietrei,
sărbătorit în acea dată - cu 3 săptămâni înaintea echinocţiului
de primăvară / 21 III, când la jumătatea distanţei dintre
Ecuator şi Pol, adică şi la latitudinea României, durata nopţii
egalează durata zilei, atunci celebrându-se cununia lor
(sărbătorile acelea au fost puternice timp de milenii, în toată
vasta lor zonă de influenţă: Latinul cuvânt “echinox” /
“echinocţiu” însemna “egală cu noaptea”, echinocţiul de
toamnă - când din nou durata zilei o egalează pe cea a nopţii -
fiind după jumătate de an); rârâiţii Pelasgi şi apoi vechii
Greci l-au considerat pe An ca Zeul Cerului “Ur-An” /
Uranos - prefixul “Ur” de la Uranos fiind acelaşi cu cel de la
“Uriaş” - Titanul tată al “Curgătoarei” Rhea (care împreună
cu fratele ei “Cr-On” / Cronos - adică “Timpul”, numit
Gargaros / Tartaros - a zămislit prinţii Poseidon, Zeus, ş.a).
449
Despre veridicităţi, de pildă la sfârşitul secolului IV î.C. şi
Euhemeros din Kardamyla / Insula Chios în “Istoria sacră” a
scris că miturile erau cea mai pură istorie iar Uranos şi
Cronos într-adevăr au fost mari împăraţi într-un timp
preistoric, veneraţi pentru binefacerile aduse oamenilor; el a
și localizat proveniența Marelui Uran ca Asiatică, explicit
menționând în străvechiul traseu al aceluia până și îndepărtata
Arabie “Fericită” = “Fecundă”, adică Yemen. Se poate
remarca asocierea dintre urs, Uriaş şi Uranos / “Ur-Anos”
(cerul cu Ursa Mare şi Ursa Mică strălucind / “stră-lucind”
noaptea pe boltă): pe lângă apropierea cosmică a dimensiunii
celeste dintre cer şi urs, se poate observa şi aspectul
lingvistic, în versiunea Română la urs lipsind iniţiala
consoană “C” de la Cer, aşa după cum şi la Cer în versiunea
Greacă a lipsit; Anos, respectiv Onos, la Greci / Anul la
Români a apărut împreunat la ambele mari divinităţi, “Ur-
Anos” / Cerul şi “Cr-Onos” / Timpul - Tatăl şi Fiul -
explicând străvechea credinţă în faptul că ei erau Unul / Anul
patronând deopotrivă cerul dominând tot şi totodată timpul
urzindu-le pe toate (iată aşadar că “Unul” - respectiv Uriaşul
Onos ori Anos sau Anul - era legat de urs, ca reminiscenţă a
animismului, căci Magia, şamanismul şi animismul erau
străvechi practici ale Epocii Pietrei, animismul ca rezultat al
gândirii prereligioase, prin personificarea animalelor şi
naturii, investite cu atribute umane). Cercetători ca Scoţianul
Alexander Hislop în 1862, Canadianul Herbert Rose în 1928,
Austriacul Michael Janda în 2010, ş.a., n-au putut găsi
etimologia Greacă directă pentru Kronos / Cronus, sugerând
rădăcina Indo-Europeană “Ker” de la cosmogonia “tăierii”
cerului (în legătură cu “terk” = “oblic” sau “terg” = “întors”)
şi reflexia rădăcinii Indo-Iraniene “Kar” legată de “creaţie”,
în sensul că Zeul printr-o tăietură a creat nobleţea celestă,
“Kairoi” în Greacă însemnând “timpuri” / “Kairos” la
singular: Zeul Kairos a fost cel al momentului oportun / adică
al şansei - simbolizând ocazia - iar Aion a fost Zeul Veşniciei
/ întruchipând puterea eternă care făcea posibilă acţiunea sa
asupra lucrurilor (Sanscrit, Aion era Kalpa, definind ciclul
temporal egal cu o zi şi o noapte a lui Brahmă), personajele
fiind European asimilate în Chronos, Zeu recunoscut de
Romani ca Saturn / “Sat-Uran”, tatăl lui Zeus / Jupiter, poetul
Roman Horaţiu de pildă folosind expresia “Carpe diem”,
adică “trăieşte Clipa”. Cosmogonia Feniciană (descrisă şi de
Philon / Filon din Biblos / Liban) era: Aerul a existat de la
început şi a creat vântul Kolpia; acela - împreună cu
întunecata Ba’u - l-a avut ca fiu pe “vocea cerească” Aion /
însemnând şi “viaţă”, tatăl Zeiţei Mamă Genea a muritorilor,
patroana luminii şi focului (când “vocea cerească” Kolpia a
grăit în întuneric “să fie lumină” s-a făcut lumină, apărând
viaţa). Aşa a fost Începutul Lumii - la voinţa Kolpia / Kalpa -
tatăl şi fiul Aion fiind “Unul” (după cum a studiat şi preotul
Francez Samuel Bochart în “Geografia sacră” din 1646 /
acelaşi savant enunţând legăturile dintre Fenicieni şi
Anatolieni, dovedindu-le pe partea stângă / Sudică a Râului
Meandru cu Caria iar pe partea dreaptă / Nordică a Râului
Meandru cu Lydia, având denumirea ca Fenicianul “Lud”,
aşa cum s-a numit cândva Fluviul Nil, acela fiind numit și
An-Nîl: în Bazinul Meandrului, Sanctuarul Gherga din Karia
a fost un mare şi multimilenar aşezământ religios, vizitabil şi
acum). Biblia a început cu ceea ce se ştia înaintea scrierii sale
în Orient, despre puterea extraordinară cu numele Kalpa în
India, Kolpia în Fenicia, etc.; hinduşii au indicat şi numele
celui care va veni la Sfârşitul Lumii: Kalki, ultimul avatar.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Aion în Roata Timpului
Perechea Zeilor An şi Ga îşi avea aceeaşi zi de
naştere - de Mărţişor - deoarece el şi ea erau gemeni; de
altfel, ei transmiteau motivul gemenilor din ciclul precedent
al omenirii, de divinizare a energiei sufletului / vitalităţii Ka
şi a soarelui Ra - existent de la extincţia Neandertală -
veneraţia de atunci fiind atât pentru energia sufletului
patronat de Marea Mamă a Pământului, cât şi pentru Cer:
sufletul era considerat fierbinte ca soarele, apele constituind
contra-partida lor firească de echilibru (se poate observa la
conceptele de cald, călduri, etc. că de fapt reflectă Garg,
Gărguri, ş.a). Până în Antichitate (în timpul păgânilor Geto-
Daci din Bazinul Istrului, anterior creştinilor) a rămas ştiut
din vremuri ancestrale că Mama Gemenilor Divini era
Fecioară şi că i-a creat din propriul corp, la naştere venind
dinspre răsărit - adică de la Marea Neagră - Magi cu daruri):
în Asia Centrală, timp de milenii au fost foarte puternici
450
Masa-Geţii (literalmente - în sensul vechi - ei fiind Geţii
Sacrei Luni / adică Geţii “Ma-sa”, iubitori ai peștilor, ştiuţi şi
ca Masivii / Marii Geţi). Mama Ga - Marea Zeiţă a
Pământului, caracterizată de Magie - era foarte respectată mai
ales de înalţii Gherga din Ghergania / S Caspic: în
Antichitate, ei au fost bine cunoscuţi ca Magi / Mezi -
populând Media, Regatul Magilor - Grecii vechi instaurând şi
cuvântul “Mega” pentru cei înalţi / mari; Mezii erau
MesaGeţi / MasaGeţi - adică “Mari Geţi”, inclusiv pentru
Gherga foarte semnificativ în Bazinul Dunării inferioare fiind
constituirea de către Geţi / Gheţi a Anticului Regat Geto-Dac
pe locul actualei Românii. Despre “Graiul românesc al
MasaGeţilor” (studiu din 2014 al Dr. Lucian Cueşdean), e de
remarcat şi ceea ce dintotdeauna au observat lingviştii, că o
limbă cu cât a fost mai veche cu atât avea mai multe
onomatopee iar Româna e cea mai onomatopeică limbă din
Europa. În 2016, Dr. Iulia Brânză Mihăileanu a scris:
“Strămoșii noștri din preistorie ne-au lăsat moștenire o limbă
formidabilă inspirată din marea orchestră a naturii. După
lingvistul Tudor Diaconu, ‘vechimea limbii noastre este
evidentă prin onomatopeele sale întrețesute organic în familii
de cuvinte (a foșni, a sâsâi, a sforăi, a guița, a mârâi, a
cotcodăci) imitative, identice sunetelor din natură’. Savantul
japonez Masaru Emoto, care a studiat puterea cuvintelor
reflectată în structura cristalelor de apă înghețată, sublinia în
mod deosebit despre cuvinte că nu sunt arbitrare: ‘Toate
cuvintele provin din vibrațiile universului’. Lingviștii noștri
consideră cuvintele doar niște instrumente de comunicare. În
timp ce savantul nipon ne spune că acestea ‘mai au și o altă
funcție importantă. Cuvintele conțin elementul vibrație, care
joacă un rol vital în marele plan al naturii’. El afirmă același
lucru, ca și Platon: ‘Fenomenele neplăcute sau plăcute la care
au fost martori strămoșii noștri au fost exprimate în cuvinte
care au preluat natura fenomenelor’. El a demonstrat acest
lucru prin faptul că apa expusă unor cuvinte frumoase
formează cristale frumoase, în timp ce apa căreia i s-au vorbit
cuvinte negative formează cristale pocite iar, uneori, ceea ce
formează numai cristale nu pot fi numite. Omul preistoric,
care avea al șaselea simț mult mai dezvoltat decât noi și trăia
în armonie cu lumea din jur, a luat primele cuvinte de la
păsări, animale, copaci și fenomene naturale, cum ar fi vântul,
tunetul, furtuna, ploaia, izvorul, râul. Tocmai aceste formații
onomatopeice alcătuiesc ‘fondul comun de cuvinte rămas din
acele vremuri, adică de pe atunci când procesul de
individualizare - atât al popoarelor, cât și al limbilor - nu-și
făcuse apariția’. Al doilea tip de cuvinte sunt cele legate de
animalele de hrană și pradă. Tudor Diaconu consideră că
silaba ‘ca’ însemna ‘carne’. De aici prezența acesteia în multe
cuvinte din limbile indo-europene care denumesc
animale: cal, capră, vacă, cămilă, catâr (în geto-dacă). Noi
completăm cu: ‘cow’ (vacă în engleză), ‘korova’ (vacă în
rusă), ‘koni’ (cal în rusă și ucraineană), ‘koza’ (capră în rusă),
‘muca’ (vacă în italiană). Grăitoare sunt și unele cuvinte ce
denumesc produse din carne: cârnat, caltaboș. Și chiar însuși
cuvântul ‘carne’ în geto-dacă. Tudor Diaconu afirmă pe bună
dreptate: ‘Spiritualitatea unei lumi se oglindește mai cu
seamă în limba pe care o stăpânește’. Nu este greu de
observat că rădăcina ‘pl’ exprima fenomene legate de
apă: a ploua, a plânge, a pluti, a plescăi, ploscă, plin,
plaur (masă de plante putrede ce plutește pe bălți și
mlaștini), plavie (grămadă de crengi și ierburi care plutesc pe
apă), ploștină (teren umed și mocirlos). Se regăsește și în
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

cuvintele altor limbi: greacă πλεω ‘a pluti’, denumirea derivată de la cea Paştună / Afgană a apei, Bazinul
lituaniană ‘plauju’, ‘plovian’, ‘plauti’ =a spăla, în său întinzându-se între Munţii Altai şi Marea Kara).
rusă ‘plavati’ = a înota, ‘placati’ = a plânge, ‘plevati’ = a
scuipa, în engleză ‘plaint’ = plângere, etc”.

Gorgonă / “Gorg-Onă”

După cum a studiat şi istoricul Austriac Alfons Barb

1901-1979, pentru ceea ce patrona apele primordiale - cu
Rhea / Ghirghe şi Cronus / Gargaros
notarea Sumeriană ca Apsu - la vechii Greci era feminina
Abyzou (egalată de Evreii vechi cu Lilu / Lilith, prima muiere
Raiul ceresc era însorit de Ra şi se oglindea în
a lui Adam, cea dinaintea Evei), o Gorgonă / “Gorg-Onă”:
Râurile Rheii ce udau Raiul terestru, tărâm ud denumit Eden /
noţiunea folosită de “Abis” era cea publică, deoarece numele
“Ed-En”, adică al “Zeului / Domnului An”, aflat între Râurile
divinităţii se păstra secret (căci exista credinţa că dezvăluirea
umflate de topirea calotei Nordice, de unde s-a consolidat
adevăratului nume permitea controlarea divinităţii); după cum
denumirea “Dănu” pentru Râu. Zeul Anu / “An-zu” se trăgea
au cercetat şi alţi savanţi - ca Matthias Klinghardt, Joseph
din Apsu - patronul apei primordiale dulci - de la care a
Naveh, Shaul Shaked, Sergio Giannobile, ş.a. - numele ei real
rămas şi cuvântul “abis” pentru adâncul mlaştinii, stăpânind
era Karkhous / Gyllou sau Kharkha-nistrea (în secolul VII
şi bolta cerească, ştiută ca “empireu” (ca urmare, în lăcaşurile
î.C., poeta Sappho din Insula Lesbos colonizată de Amazoane
de cult venerând împărăţia cerească au rămas vasele cu apă
a notat în fragmentul 178 numele Gello - suprapunerea peste
sfinţită - numite în Mesopotamia Epocii Pietrei chiar “apsu” -
Ghero - indicat de istorici ca Walter Burkert, Martin West,
de exemplu mult ulterior creştinii având în Biserici baptiserii
ş.a. ca având echivalentul Sumerian Gallu, pentru stăpânirea
iar Coranul 86:6 specificând pentru musulmani că “omul a
subteranului). Atât European, cât şi oriental, Abyzou era
fost creat dintr-o apă ce se revarsă”); împreună cu Muma
acuzată de mortalitatea infantilă / ca invidioasă că ar fi fost
Pământului Kî, An a format perechea An-Kî (în Egiptul
infertilă - practicile Magice despre ea ajungând până în Evul
Vechi, crucea Ankh fiind simbolul vieţii veşnice, în V
Mediu - în amulete fiind înfăţişată ca peşte / şarpe (de-a
Anatoliei Ankaios fiind ştiut ca fiul Zeului Anax / Poseidon,
lungul timpului, în multe locuri - după cum a observat şi
cu venerare deosebită de pildă pe Muntele Kerkis din Insula
cercetătoarea Mary Fulgum - atribuindu-i-se diverse nume, în
Samos aflată în largul Kariei / Cariei, adică al Ţării
căutarea celui real, pentru a putea fi “manipulată”). În
Gherghiţilor): An-Kî era perechea Cer-Pământ, cuplul Cer-
versiune masculină la vechii Greci, echivalentul Abis - din
Glie fiind regăsit peste tot prin urmaşi ca Gher-Ga / Gherga
care se trăgea An - era Pont Gargar, Zeul apelor (mai degrabă
(la Români, Tradiţia a conservat importantul fapt că Muma
decât fratele său, Grec numit Ocean, Zeul apelor dulci); Zeul
Pădurii era rudă cu Omul Codrului / respectiv cu Moşul
Abis / Apsu era al apelor dulci, căci cei 2 fraţi patronau cele 2
Pădurii - străvechea expresie “Codru-i frate cu Românul”
areale acvatice dulci: Pontos Gargaros stăpânea uriaşul Lac
fiind în legătură iniţială cu Moşul Codrului / Pădurii =
dulce în care curgea Okeanos Potamos (după Potopul Pontic,
“Fârtat” - şi e de observat că în vechea Aramaică pentru
cele 2 - Pontos şi Potamos - individualizându-se ca Marea
“Tată” se folosea cuvântul “Aba” iar în vechea Turcă “Apa”).
Neagră şi ca Fluviul Dunărea). Abisalul Zeu al apelor dulci -
De proto Indo-Europeanul / proto Kurganul “apo” -
după cum au reţinut “Su-Merii” / Sumerienii - l-a avut ca
însemnând “înapoi” / “în-apoi” - au fost legate “în apă”,
important fiu pe Anzu = “An-zu” (adică “An-zeul”, care a
“apus”, “apoi”, “din-apoi” / “dinapoi”, “apă”, etc. (în Paştună
furat “Tăbliţa Destinelor”, personificarea vântului Sudic);
- limba Kurgană / Indo-Europeană a Afganilor - pentru “apă”
echivalat cu Pontos - după cum au reţinut vechii Greci - cei
e termenul “obă”; în apusul Siberiei, cel mai lung Fluviu din
mai semnificativi fii pe care acela i-a avut au fost Gherghinii /
Rusia - de 5410 km - e “Ob/i”, zis şi “As”, avându-şi
Telchinii. În neoliticul Timișoarei (cartierul Ronaț) s-a găsit
pe un vas ceramic reprezentarea, după cum a constat
451
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

arheologul Nicolae Vlassa, a lui “Imdugud” = Anzu - vultur
cu cap de leoaică - având orbitele adâncite, ca în piesele
similare de plastică din perioada timpurie a Mesopotamiei,
concluzia specialiștilor fiind că în Banat au existat pre-
Sumerieni, care au migrat ulterior spre răsărit. Grecii vechi au
fost printre cei care au reţinut destul de consistent cele
petrecute din mare vechime pe direcţia principală în mijlocul
căreia se aflau (anume, în apusul Anatoliei, între cei străvechi
din Cornul Abundenţei / SE dominat de “Su-Meri” /
Sumerieni şi cei străvechi din Imperiul Atlant / NV dominat
de stră-Români); o caracteristică arhitecturală a fost şi în
genul locuinţelor celor 2 Civilizaţii: cea Nordică a Imperiului
Atlant avându-le rotunde (aşa cum e tipul iurtei în EurAsia, în
strânsă relaţie cu nomadismul) iar cea Sudică a Cornului
Abundenţei avându-le pătrate (aşa cum a rămas de pildă tipul
caselor orientale, în strânsă relaţie cu sedentarismul).
numit Anax / Poseidon pe urmaşul său, care a moştenit
stăpânirea peste el, Tatăl şi Fiul fiind Unul: o străveche
formulare pentru un proces denumit ştiinţific azi “clonare”);
An-Atolia = Anatolia i-a preluat numele (căci a fost stăpânită
de Atlas, primul fiu al lui An / Poseidon, genericul unic An -
pentru Cer și Timp - acoperindu-l și pe posesorul Edenului)
iar în rest - adică în actualul spaţiu Român, N Indiei,
Mesopotamia, Canaan, ş.a. - An a fost ştiut ca atare, direct cu
numele său. La început, Sfânta Treime reprezenta trilaterala
socială - formată din bărbaţi, femei şi copii - personalizată
religios prin Tatăl, Mama şi Pruncul:

An

Adoraţia cerescului An / Anu pentru Ghea / Ke - sau

Ghirghe / Kirke - a rămas în amintirea Greacă drept aceea
pentru fiica lui Gorgon / “Gorg-On”, Medusa Gorgonă (în
Tradiţia Română, “Medusa” fiind “Mătuşa”, denumirea ei
fiind legată de Media / Țara Magilor = Ghergania - căci
“Medu-sa” se poate vedea ca “sfânta din Media” - în Tradiție
fiind știută cu părul foarte lung și blond), petrecută anterior
de cununia lui An cu regina Grigo / Clito: Grigo-ris / Clito-
ris. De altfel, Gherghinul Homer a scris că “la început” nu era
decât o singură Gorgonă. Pământul Ga l-a avut ca frate
geamăn pe An, care poseda Edenul (iar vechii Greci l-au Anat
452
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

care reuşeau să le redea universul ideatic în mod cât se poate

de eficient. Atât caracteristicile anatomice, cât şi cele
genetice (s-a descoperit în ADN-ul Neandertal o genă
existentă şi la Homo Sapiens, implicată în dezvoltarea
capacităţii de a vorbi) arată că erau perfect capabili să
grăiască. Vorbind pițigăiat - cu sunete apropiate de trilurile
păsărilor cântătoare - puternicii Neandertali erau ca bărbații
Homo Sapiens castrați ori țipând; de aceea, în vremurile
îndepărtate rugăciunile erau strigate: au fost de fapt ecouri ale
oamenilor vorbind profund, ca amintiri ale incantărilor
înaintașilor.

Atlas

În urmă cu 8 milenii, prima scriere din lume - din

spațiul Carpatic - pomenea că deja Gherga, pe atunci, era
străvechi, parte în crearea lumii: au fost mai multe milenii ale
transmiterii nescrise decât scrise, aşa că sonorizarea /
fonetizarea Gherga (uneori guturală, rârâită, etc.) a precedat
scrierea Gherga; nuanţele literare ale transcrierilor - atât ale
consoanelor, cât şi ale vocalelor - s-au regăsit doar mult
ulterior, deseori cu aspecte neuniforme, în funcţie de
Graiurile locurilor şi timpurilor. În 2008, Coren Apicella de la
“Departamentul de Antropologie” al Universităţii Americane
Harvard şi David Feinberg de la Universitatea Canadiană
Hamilton au demonstrat ştiinţific că vocea profundă era o
percepţie relevantă în lumea vânătorilor-culegători pentru
recunoaşterea mai ales a bărbaţilor fertili: “în culturile Epocii
Pietrei - conform testelor efectuate de noi - bărbaţii preferau Pontus, Zeul Apelor (“Muzeul din Constanţa”)
ca partenere femeile cu voce stridentă, în timp ce sexul opus
avea puternice preferinţe pentru bărbaţii cu voci grave; Diluviul / Potopul a impresionat puternic omenirea:
probabil bărbaţii apreciau glasurile înalte ale acelor femei ca între relatările de la vechii Indieni până la vechii Egipteni - cu
semne de fecunditate iar probabil femeile apreciau glasurile reluări redate şi de vechii Eleni, vechii Evrei, ş.a. - sunt
groase ale acelor bărbaţi ca bune investiţii masculine”. În corelaţii în toate dimensiunile despre timpurile “începutului”,
2011, profesorul Bob Franciscus de la Universitatea ceea ce confirmă acelaşi Potop şi aceleaşi aventuri umane
Americană Iowa comparând aparatul fonator al omului de legate de acela; natural, apele Potopului proveneau din
Neandertal cu cel al omului contemporan şi observând topirea calotei glaciare. Pre-diluvian, din Anatolia înspre N se
factorii care influenţează vocea, a ajuns la concluzia că întindea Imperiul Atlant, în jurul fostului Lac Pont / actuala
Neandertalii aveau laringele mai scurt şi mai lat decât al Mare Neagră (cu malurile, conform şi studiilor profesorului
omului actual, fiind mai apropiat de cel al femeilor din ziua Bogdan Brukner 1931-2006 de la Universitatea din Novi Sad
de azi. Prin urmare, este posibil ca bărbații Neandertali să fi / Serbia, puternic populate - în raport cu regiunile
avut voci mult mai ascuţite decât se credea iniţial. Un piept înconjurătoare - aşa după cum rezultă din densitatea
mare, o cavitate nazală şi o gură foarte bine dezvoltate au dus relicvelor arheologice din Epoca Pietrei ale arealului, prin
- probabil - la formarea unui sunet înalt şi dur. Neandertalii comparaţie cu alte părţi): era structura de celebrare a victoriei
foloseau un limbaj articulat, vorbeau, adică, la fel ca oamenii Homo Sapiens - singura specie rămasă pe Pământ după
Homo Sapiens, rostind cuvinte neștiute acum din păcate, dar dispariţia Cro-Magnon - o formă de manifestare a
453
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
străvechilor pescari şi vânători (transformaţi în războinici iar
apoi deveniţi păcurari / păstori, Nordicii din Imperiul Atlant
având de-a face cu animalele mai mult decât Sudicii din
Cornul Abundenței care aveau de-a face mai mult cu
plantele), Uriaşii Titani şi Giganţi fiind nu doar foştii
Neandertali şi Cro-Magnon, ci şi corciturile lor cu Homo
Sapiens, adică hibrizii umani rezultaţi din asemenea
amestecuri.
Imperiul Atlant / Borean - populat de “Pelasgii
Hiperborei”, adică de “migratorii extrem Nordici” - era din
Anatolia (S) până la calota polară (N) şi din Bazinul Volgăi /
“Rha” (E) până în Bazinul Dunării / “Râul Rheii” (V); Titana
Rhea - fiica Cerului şi a Gheii - era considerată Marea Zeiţă
(în vechea Greacă, “Ρέα” / Rhea însemna “Curgătoarea”), ea
avându-l ca fiu pe Anax / Poseidon iar Zeii Pont / Pontus şi
Okean / Oceanus erau fraţii ei: aveau aceeaşi mamă, Ghea /
Pământul Ga (Pontus a fost partenerul mamei Ga, Oceanus a
fost fiul lui Ga iar Poseidon a fost nepotul lui Ga). “Curg” ca
prefix lingvistic - de pildă la “a curge” (în vechime şi “a
râura”), la “curgeri”, etc. - derivă din rădăcina “Gurg” dar şi
“Gorg” / în evidentă legătură sonoră cu Gherg, din Gherga, a
curge zgomotos fiind a gâlgâi (de pildă, în cronologia mitică,
Zeul Timpului şi Cerului An / Anu a fost precedat de “Gorg-
On” / Gorgon, tatăl Gorgonelor; perechea bunicilor lui
Gorgon era cea formată din Gargar / Tartar şi Ghea / Gaia).
Este de observat că la vechii Greci nici unul dintre cei 3 Zei
acvatici, Pontus, Oceanus şi Poseidon - din generaţii divine
succesive - nu era din Bazinul Mediteran: după Zeul apelor
Pontus a rămas între Caucaz şi Anatolia regiunea Pont iar
fostul Lac Pontic a devenit Pontus Euxinus / acum Marea
Neagră, după Zeul apelor dulci Oceanus a rămas ştiută
reţeaua Fluvială Oceanus - de exemplu Dunărea / Râul Rheii,
ce se varsă în Marea Neagră, având atributul de “Cornul lui
Oceanus” - iar despre Zeul apelor sărate Poseidon
454
consemnarea filozofului Platon a fost că acela era stabilit
“după Coloanele lui Hercule”, deci nu în Mediterana
(“coloane” - ca şi “columne”, “culme”, “cer”, etc. - derivând
din proto Indo-Europeanul “Kel” pentru “înconjurare”); e de
observat - pentru a respecta cronologia - că despre Atlanţi
înaintea filozofului Platon a scris de exemplu pe larg istoricul
Herodot Karka. Zeul Poseidon - fiul Zeiţei Rhea, nepot al
Ghergarilor fraţi Pontus şi Oceanus / de aceea, conform şi
filologului Francez Georges Dumezil 1898-1986, fiind numit
“Nepot” = “Neptun” de către Romani, literalmente el fiind
nepotul lui An, respectiv “Noul An” şi tatăl lui “Novac” =
“Noe” - a ajuns să întemeieze Imperiul Borean / Atlant,
delimitat de Fluviul Rha / Ră în răsărit şi de Râul Rheii în
apus (ambele mari ape, Volga / Rha şi Dunărea / Râul Rheii -
cele mai mari ape curgătoare din Europa - purtau numele
mamei sale; Atlantida înfiinţată de el n-avea ce căuta departe
de apele materne, ci se afla între ele: mai mult, de exemplu
cei care ulterior au perpetuat datele Atlante în Asia s-au
stabilit între marile ape curgătoare alimentate de topirea
gheţurilor Himalaiei, între Fluviile Mesopotamiei, etc., fiind
consecvenţi organizării aşa, pe malurile apelor dulci
curgătoare). Pentru Fluviul Ră, denumirea instaurată ulterior
de Volga poate fi apropiată atât de “val” (datorită valurilor pe
care le are marea apă), cât şi - prin varianta existentă “Borga”
/ traseului renilor i se spunea “vorga” - de Gorga, transferul
de la “V” la “G” în cazul Volga-Gorga consonantic fiind prin
“B” sau “D”, regăsindu-se Medieval pe Dunărea inferioară de
exemplu şi la Dicienii care populau Vicina, la Dii ce era
Vidin (“Bi-Din” sau “Bu-Dyn” / “Bu-Dun” = port bun pe
Dunăre, știut în Vechea Lume și ca Bononia), etc.:
echivalenţele “D”=“G”, respectiv “L”=“R” au fost temeinic
demonstrate lingvistic; prin denumirea păstrată până azi,
măreţia celei mai mari ape curgătoare din Europa - Volga /
“Vol-Ga” - e sugestivă, fiind “Valul Gheii” / Pământului (un
transfer similar de la “Garga” a fost şi “barba”, pentru
numirea din timpurile vechi a ceea ce ajungeau să poarte
adulţii, astfel ajungând în legături şi apelativele de bărbaţi,
berbeci - animale masculine păroase - Barbari, Berberi, ş.a).
Este de ştiut că radicalul proto Indo-European “kray” a dat
atât Grecul vechi “krîos” pentru “berbec”, cât şi proto-
Germanicul “xraina” pentru “ren” (iar denumiri Ghergane ca
de pildă “crai” sau “capră” au provenit din acelaşi filon). În
cartea din 2013 “Sub semnul Pământului Mamă”, Dr. Adrian
Poruciuc a scris: “Etnologii români de azi au păreri
divergente în ce priveşte proporţia de materie ‘arhetipală’ şi
‘etnografică’ de găsit în producţii folclorice româneşti care
(încă) au funcţii rituale. În acea privinţă, latura referenţială a
celor mai arhaice colinde este încă subiect de dezbatere. În
România, stratul arhaic de folclor s-a păstrat mai bine în
regiunile sud-vestice Banat şi Ardeal iar peste Carpaţi în
Oltenia. Savantul Petru Caraman în 1982 a cules o variantă
din judeţul Arad în care câinii salvau oile de furia mării şi de
la Grădiştea din judeţul Ialomiţa în care nu marea, ci un ‘Duf’
ameninţa oile iar ‘berbeciul’ îl ameninţa că va fi prins şi ucis
de câinii ciobăneşti, adăugând că ‘Duful’ va fi jupuit iar din
pielea lui se va face o tobă de alungat lupii: ‘Pielea ţi-or lua /
Tobă ţi-or făcea / Unde toba-mi bate / Fug lupii de moarte’.
În 2001, etnologul Ion Taloş în ‘Gândirea magico-religioasă
la români’ a făcut mai multe observaţii: ‘La români berbecul
e considerat sacru. Funcţia sa e de a conduce turma şi de a o
feri de mare şi de delfin / Dulf. Se pare că în România a
existat încă în neolitic un cult al berbecului’. Oile domesticite
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

din neoliticul timpuriu nu proveneau din vreo varietate

sălbatică locală, ci erau de sorginte asiatică (mai precis,
proveneau din oi aduse în Europa ca specie deja domesticită).
Un ‘zeu-berbec’ (de sorginte pre-grecească) era celebrat, sub
numele Karnos, în aproape toate regiunile dorice. O colindă
ardeleană - menţionată de Dr. Ilin Stancu în 1985 - face
referirea la un cadru natural neaşteptat, reprezentat de un
ostrov de mare. Se ştie că Marea Neagră, aşa cum a fost
cunoscută în perioada istorică, este practic lipsită de insule
notabile, o excepţie fiind Insula Şerpilor. Este greu de decis
dacă textul se referea la o mare imaginară sau reprezenta o
ceţoasă amintire a Lacului Euxin, care (având un nivel mult
mai jos) va fi avut şi ostroave bune pentru iernatul turmelor.
Într-o colindă publicată de acelaşi istoric literar - Dr. Ilin
Stancu, în 1985 - marea e denumită expres şi este
reprezentată de un ‘duh’ (denumire sub care se ascunde ‘dulf’
/ ‘dolf’, care însă nu e mâncător de mere, ci de oi) iar
berbecul năzdrăvan nu e doar luptător, ci şi cuvântător,
asemeni mioriţei, urările de la sfârşit adresându-i-se unui
Gheorghe: ‘Berbeciu-mi grăia / - Duhul Mării Negre / Rău ti-
ai învăţat / Cum seara-nserezi / La obor te tragi / Tot oi mari
mănânci / Mieluşele-mi strici / De m-oi mânia / Şi m-oi
scutura / Oi dalbe-oi scula / Clopote-or suna / Stăpâni di-o
auzea / Şi ei c-or venea / Cu cincizeci de câini / Tot câini
căţelandri / Cam pe urma lor / Mama javrelor / În goană ti-or
luară / Şi mi ti-or goniră / Pân’ la Marea Neagră / Prin satele
rare / Cu fetile mari / Nimenea nu-l vede / Numai Ioana-l
vede / Îl vede-l fericeşte / Fericean de el / Şi de maica lui /
Zile ce-a născut / Parte ce-a avut / De taică, de maică / De
oiţe multe / Multe şi-s mărunte / Câtu-s petre-n munte / Şi
Gheorghe-ăl voinic / Fie sănătos!’ În 1999, Dr. Vasile Filip a “În 1991, Dr. Marija Gimbutas a observat: ‘Oile şi
comentat: ‘Nu negăm concursul factorului etnografic, al caprele erau animalele domestic predominante, urmate de
atâtor catastrofe reale în care vor fi pierit turme sau, bovine şi porci. Totuşi, suprafaţa păşunilor disponibile de-a
dimpotrivă, vor fi fost salvate de ciobani vrednici, la lungul râurilor era prea limitată pentru un păşunat pe tot
vehicularea şi perpetuarea unui atare tip de colindă. Dar, parcursul anului, deci turmele trebuie să fi fost mânate către
ştiind că memoria populară receptează faptele doar zonele colinare pe timpul primăverii şi începutul verii’. În ce
asimilându-le unor structuri mitologice, unor arhetipuri, nu ne priveşte implicaţiile mitico-rituale ale unor animale precum
vom mulţumi cu această explicaţie’. Oare ce fel de ‘catastrofe berbecul şi taurul (ovicaprinele fiind domesticite înaintea
reale’ ar fi putut provoca talazuri marine care să ameninţe bovinelor), există nenumărate dovezi neolitice. Ne putem
turme ale unor păstori preromâni sau români timpurii? Marea întreba dacă un cioban ardelean care n-a văzut niciodată vreo
Neagră nu a avut niciodată maree, deci imagini ale unor mare simte înţelesul mai adânc din colindele referitoare la o
fluxuri catastrofale (care se mai produc în unele părţi ale mare ‘lăudăroasă’ şi ameninţătoare sau el nu face decât să
lumii) nu ar fi avut cum să pătrundă în memoria colectivă cânte asemenea colinde, la ocazii speciale (mai precis, o dată
românească. De asemenea, cu greu ne-am putea imagina pe an) doar pentru că aşa l-au învăţat să facă părinţii sau
posibilitatea ca vreo furtună puternică pe Marea Neagră să bunicii săi. În plan mai general, ne putem întreba şi dacă
producă valuri în stare să înece turme întregi care pasc în vreun foarte îndepărtat strămoş al ciobanului nostru ardelean
apropierea mării. Deci, realist vorbind, suntem obligaţi să ne a fost martor al vreunui puhoi de apă marină precum cel
imaginăm: 1) fie că textele colindelor se referă la o mare înfăţişat concis, dar impresionant, în nenumărate colinde
preistorică diferită de Marea Neagră de astăzi, 2) fie că e româneşti. Oricât de paradoxal ar suna, dintr-un punct de
vorba de o amintire (mitologizantă) a unei catastrofe care a vedere strict cronologic, cele mai multe colinde româneşti,
avut loc nu în mediul Pontic, ci altundeva, unde vor fi vieţuit culese pe parcursul ultimelor secole, sunt mai vechi în spirit
anume strămoşi ai celor care au plămădit cele dintâi versiuni decât mai sofisticatele mituri sumeriene scrise pe tăbliţe de
ale unor cântece rituale cu motivul păcurarul-şi-marea. După lut care au avut norocul să ajungă la noi peste milenii.
unele păreri mai recente, a existat şi posibilitatea producerii Colindele româneşti nu fac referire la ploaie ca sursă a unei
unor valuri de tip ‘tsunami’ cu o unică ocazie, cea a revărsări catastrofale (nu am luat în consideraţie aici
cataclismului care în mileniul VII î.C. a dus la formarea Mării producţiile folclorice româneşti care se referă la Noe şi la
Negre aşa cum o cunoaştem azi. Trebuie să avem în vedere că potopul biblic). Unele din colindele respective arată fata-şi-
toate culturile egeo-mediteranene şi circum-pontice se arătau cerbul (sau fata-şi-bourul) trecând peste ape învolburate; cele
a fi înrudite genetic încă din neoliticul timpuriu”. mai reprezentative variante sunt cele care redau imaginea
unei teribile revărsări marine, fără menţionarea vreunei ploi
diluviale. Românii din vremurile noastre au moştenit, dintr-un
foarte adânc substrat al culturii lor tradiţionale, imaginea
455
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

mitizată a unei catastrofe cauzate de năvala unei mase uriaşe timpul în întregul Bazin Mediteran (cunoscută de Egiptenii
de apă marină, a cărei forţă distructivă a atins până şi culmile vechi şi propagată mai ales de către Grecii vechi, Tradiţia
împădurite ale unor munţi (fenomen care cu greu s-ar putea reţinând ca sărbătoare consumul ritualic al peştilor în
petrece în cadrul configuraţiei geologice a României actuale). amintirea sa / după cum a observat în 2005 şi cercetătorul
Se poate observa că formula ‘vine marea mare’ este bine Britanic Peter Dunstan); Poseidon s-a iubit cu frumoasa
fixată ca laitmotiv, şi nu cred că fixarea respectivă s-a produs Gorgonă Medu-sa / Meduza, nepoata lui Pontos / Pontus,
doar datorită coincidenţei de formă între adjectivul ‘mare’ şi Zeul apelor (este interesantă apariţia în lume a lui Pontus -
substantivul ‘mare’. Zgomotul terifiant este un element care care, conform Gherghinului poet Hesiod - a fost născut “fără
apare şi în versiunea mesopotamiană a mitului potopului cea cuplare” de Gaia / Mama Pământului şi apoi ei s-au însoţit:
mai timpurie, despre Atrahasis, în care ni se spune că imaginat călărind un delfin deasupra valurilor, el a fost tatăl
‘potopul mugea precum un taur; răgeau vânturile precum un Gherghinilor / Telchinilor, aceia mitic, după cum a scris
măgar sălbatic’. Acea asociere dintre revărsarea de ape şi taur Hesiod în “Teogonia”, fiind ştiuţi şi drept copiii lui Gargarus
merită şi ea luată în consideraţie în legătură cu ciclul de / Tartarus, ceea ce completează numele Zeului apelor ca
colinde româneşti care conţin motivul potopului marin în Pontus Gargarus). Zeul apelor Pontus - în vechea Greacă
combinaţie cu fata-şi-bourul. În sfârşit, se poate observa şi că, “Pontus” însemnând “Puntea” / “Calea”, numele complet al
în colindele cu ‘vine marea mare’, în concordanţă cu acea lui aşadar fiind “Puntea” Gargarus / “Calea” Gargar, în
formulă apar şi o serie de verbe, mai ales onomatopeice, concepţia străveche legăturile pe pământ fiind asigurate de
precum ‘a bui’, ‘a hurduca’ (verb care redă mai degrabă punte, aşa după cum legăturile pe cer erau asigurate de
zguduiri tectonice decât vuiet de ape), ‘a urla’, etc. Se cuvine curcubeu, în sens religios ambele căi, puntea şi curcubeul,
să analizăm acea reprezentare şi ca amintire a unei experienţe asigurând conectările cu “Lumea Cealaltă” - i-a avut pe
traumatice colective pe care au avut-o îndepărtaţi strămoşi Gherghini / Telchini cu acvatica Thalassa, fiica Eterului (a
sud-est europeni, însă nu am găsit asemenea corespondente, cărei echivalentă a fost Titana Thetys - Zeiţa Umidităţii /
despre vreun potop ne-biblic în folclorul altor popoare sud-est “Mama Râurilor” - sora şi soţia lui Oceanus); vechii Români
europene. Supravieţuirea unui motiv distinct al potopului numeau curcubeul şi “cearcăn”, prin acelaşi “cearcăn”
marin, prin perpetuare orală din preistorie până la românii înţelegând inclusiv cercul luminos de vapori din jurul
istorici reprezintă un adevărat miracol. Colindele care conţin Soarelui ori Lunii - ca un halou / nimb - la ochi cearcănele
motivul respectiv evocă aspecte sociale şi ritual-cultuale fiind cercurile vinete de pe pleopele inferioare (proto Indo-
extrem de arhaice, din vremuri în care Potopul încă nu Europeanul “kerbero” însemna “pestriţ”, în Sanscrită
ajunsese să fie prezentat ca o formă de pedepsire a omenirii “karbara” era “multicolor”, etc. iar termenul arhaic “Pontos”
păcătoase, ci mai degrabă ca un inevitabil fenomen natural, era înrudit cu Indo-Iranianul “panthă” pentru “cale”).
fără implicaţii teologice. În 2011, Dr. Harald Haarmann a
reconstituit ce a fost: ‘Masele de apă sărată care au năvălit în
lacul de apă dulce au izbit cu atâta forţă bazinul acelui lac,
încât s-au format valuri înalte de mai mulţi metri / ‘tsunami’;
acele valuri s-au deplasat ca nişte ziduri uriaşe, care au lovit
cu mare viteză malurile, producând mari distrugeri. Ruperea
podului terestru din zona Bosforului în jurul anului 6700 î.C.
a dezlănţuit forţe de neimaginat. Năvala puhoiului trebuie să
fi produs un zgomot asurzitor, vâltoarea în mişcare făcând să
se cutremure pământul din jur. Iar pe malurile Lacului Euxin
uriaşa cascadă trebuie să fi stârnit o spaimă apocaliptică.
Dintre locuitorii de pe malurile lacului, cei care au
supravieţuit aveau să rămână marcaţi de acea impresie
traumatică. Vuietul care s-a produs atunci când valurile
tsunami au izbit zonele de coastă trebuie să se fi auzit într-
adevăr ca urletul unor fiare sălbatice’.” Pentru Fluviul
Dunărea, Romanul Samonicus a exprimat ceea ce bănuia el în
secolul II, că “dă nori”: o afirmaţie Antică din partea unui
ignorant meteo, Latin dintr-un timp când nu se mai folosea
popular străvechiul înţeles Central Asiatic “dănu” pentru Râu
şi nici prioritatea religioasă a sacrei ape dulci curgătoare,
cândva patronată de Marea Zeiţă Rhea. Elementele Atlante
indicate cu meticulozitate de Platon nu-s de neglijat, ci de
considerat (ca de exemplu acelea legate de spaţiu şi timp / ca
În 2013, cercetătorul Dan Alexe în “Oroarea de
suprafaţa Atlantă de milioane de kmp, ca vechimea apogeului
peşte, Marea Neagră şi originea grecilor” a scris: “Eroii lui
Atlantidei faţă de momentul actual de 11 milenii - cu peste 8
Homer nu mâncau peşte, limba greacă nu are un termen
milenii înaintea apariţiei Daco-Geţilor de pe partea cealaltă a
propriu pentru a desemna marea, afară de termeni metaforici
Mării Negre în Bazinul Dunării - etc.); altfel - neţinând cont
sau împrumutaţi. Lingvistica şi antropologia culturală ne aduc
de datele elementare Atlante / ca aria, momentul, etc. - orice
confirmarea solidă a faptului că grecii preistorici au ajuns în
încercări despre Imperiul Atlant / Atlantida sunt
peninsula balcanică dintr-o zonă continentală suficient de
nesemnificative. Povestea lui Poseidon era de la Pelasgii din
îndepărtată de mare ca ei să nu aibă un termen pentru
Pont - aparţinând Culturii Mării Negre - răspândindu-se cu
asemenea entitate geografică: întinderea de apă sărată. Limba
456
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

greacă nu are un termen pentru ‘mare’: ‘thalassa’ a fost Cureţi (de asemenea, Cureţii l-au patronat şi pe Zagreus -
împrumutat de la o populaţie ne indo-europeană (probabil clona / dublura lui Zeus - cel echivalat şi ca Dionysos):
nord caucaziană, un termen similar se întâlneşte în
Daghestan). Eroii homerici n-au mâncat niciodată peşte; când
le era foame, tăiau o oaie şi o făceau la proţap: doar carnea de
animal cu copite era o hrană demnă de acei războinici cu
morală tribală. Oroarea de peşte a acelora a fost totală şi nu
şi-a avut echivalentul decât în oroarea de peşte şi de tot ce
iese din apă pe care o au şi astăzi populaţiile din Afganistan,
îndepărtate de orice mare şi pentru care peştele nu e decât o
scârboşenie. Grecii veneau iniţial dintr-o regiune continentală
ce a trebuit să se situeze departe de orice mare. Faptul că
grecii nu au un termen pentru ‘mare’ - ci doar cuvinte
împrumutate - mai e dovedit şi de etimologia Mării Negre.
‘Pontos’ - se ştie - e un termen arhaic ce desemnează drumul
sau un pasaj, înrudit cu indo-iranianul ‘panthă’. În greacă el a
ajuns să desemneze marea ca loc de trecere, pasaj. Pe litoralul
Mării Negre locuiau nomazii războinici sarmaţi, în a căror
limbă de tip iranian pronunţia ‘ahşaina’ desemna o culoare
închisă; derivatul în linie dreaptă e şi azi ‘şin’ în paştună,
limba din Afganistan - cu ‘i’ lung, ca ‘şiin’ - desemnând fie
albastru închis, fie verde închis (paştunii desemnează atât
culoarea mării, cât şi a cerului sau a ierbii cu acelaşi termen
‘şin’). ‘Ahşaina’ s-a păstrat de altfel şi mai fidel în limba
iraniană vorbită de populaţia din munţii Pamir: ‘ăkşin’;
dificultatea pronunţiei a trebuit să ducă la grecescul
‘euxeinos’.”

Marmara = ProPontis, Mediterana = Thalassa

Ascendenţa Gherghinilor / Telchinilor a fost indicată

şi altfel: ca “spirite ale morţilor” - în secolul V î.C. de poetul
Bachilide - drept copiii Titanului Gargar / Tartar şi ai Zeiţei
Răzbunării, OceanIda Nemesis (supraveghetoarea echilibrului
dintre bine şi rău), etc.; Karianul / Carianul Hesiod în
“Teogonia” 359 a consemnat că prima OceanIdă a fost Asia.
Datorită străvechii superstiţii de nereprezentare, Zeul Gargar /
Tartar şi fiii săi Gherghini / Telchini n-au fost înfăţişaţi
artistic / prin desene, sculpturi, etc.; nici n-avea cine altcineva
să-i reprezinte decât dacă o făceau ei înşişi, căci vechii Greci
- după cum a scris şi Diodor din Sicilia 5:55 - ştiau despre
realizatorii primelor statui din lume că au fost tocmai
Gherghinii / Telchinii, în secolul III î.C. poetul Calimah din
Kyrene / zona Libiană Barka enunţând despre cuvântul
“fascinant” că etimologic era în legătură cu ei şi că aceia erau
aşa de talentaţi încât n-aveau nevoie de Muze (fantasticile
zâne lunare / Selenare ale Marii Mame): ei - Gherghinii /
Telchinii - erau cei care confecţionau uneltele Zeilor. În
imaginile următoare se poate vedea reproducerea totuşi a unui Gherghin
Telkhin / Gherghin şi pruncul Zeus la picioarele Uriaşilor
457
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Gargare ale acelora devenind faimoase faraoane - iar în

Anatolia şi Hitiţii).

Zeus la picioarele Gherghilor / Cureţilor

Primordialul Zeu Gargar / Tartar era imaginat ca

stăpânul părţii pământene de sub bolta cerească a uriaşei
scoici - ori coji de ou - a universului (aşa după cum era
conceput / văzut pe atunci spaţiul de trai uman); conform
Gherghinului Hesiod în “Teogonia” 119, Gargar / Tartar era
fiul Haosului (“Neant” în Română, cu pronunţia “Nun” =
“Noun” la vechii Egipteni, “Chaos” / Haos în vechea Greacă
însemnând “Abis”, Biblia notându-l chiar din al doilea verset
al Vechiului Testament - în “Facerea” / “Geneza” 1:2 - ca
“adânc”) iar în Antichitate, poetul Aristofan îl considera pe
Gargar / Tartar chiar anterior Mamei Ga şi Cerului: primul
Zeu Gargar / Tartar, Zeul Timpului Cronos / Gargaros, Zeul
Gargoris
Apelor Pontus / Gargarus şi mulţi dintre cei conectaţi cu ei
erau din acelaşi neam Gargar / Gherga. Înainte de scrierile
Anatolianul Strabon în “Geografia” X 3:7 a semnalat
vechilor contemporani Greci ori Evrei, de exemplu cei din N
că în timpul său unii îi considerau de asemenea şi pe Cabeiri,
Gyagar (Indiei) au enunţat, cu înaltă înţelepciune, în “Rig
Ciclopi, Coribanţi, Dactili, ş.a., înrudiţi cu Kureţii / Cureţii,
Veda” - scrierea hindusă anterioară Bibliei - că Zeitatea
respectiv cu predecesorii Telchini / Gherghini (Diodor din
supremă nu a creat tot, ci mai degrabă păzea, precizând că pe
Sicilia în “Biblioteca istorică” 3:55 a scris despre Coribanţi că
atunci “nici o fiinţă şi nici o nefiinţă nu existau încă. Ce era
erau fiii Mamei Zeilor iar Strabon din Anatolia în
ascuns? Şi unde? În protecţia cui se aflau secretele? Cine ştie
“Geografia” X 3:19 a scris că Telkinii Rheii erau Cureți iar
cu adevărat? Cine ne-o poate spune? Unde s-a născut şi de
despre Koribanți / Coribanţi a scris că erau Genii, prunci ai
unde vine această creaţie? Adevărul e că nimeni nu poate şti
lui Kronos / Cronos - sosiți în Phrygia / Frigia şi Troia din
care este începutul creaţiei, nici cine l-a produs sau dacă l-a
Bactria împreună cu Kolkii / Georgienii - în timpul Titanilor,
produs cineva. Doar el, cel care o supraveghează, este în
ca preoții înarmați ai Marii Rhea = Kirke / Ghirghe); pre-
cerurile cele mai înalte. Şi el este singurul care ştie sau poate
diluvian au fost mulţi Gherghini / Gherga, regăsiţi şi ulterior,
nu ştie”. Sfânta Treime hindusă e responsabilă cu naşterea,
post-diluvian (însă marcaţi de ultima mutaţie genetică -
prezervarea şi moartea, fiind formată din creatorul Brahma al
survenită chiar înaintea Potopului Pontic - aşa că există
universului, conservatorul Vişnu şi distrugătorul Şiva; triada /
deosebiri între tipul uman actual Gherga şi cel anterior
trinitatea exista pretutindeni în lumea păgână, de pildă atât în
Gherga / dinaintea mutaţiei genetice: Gherga n-a apărut după
Sumer (Kurgal / Ghiengar), cât şi în vechiul Egipt. Sfânta
Potop - decât ca tipul uman actual - căci, conform dovezilor,
Treime creştină (termen care nu apare în Biblie, lansarea
exista dinainte). Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant
învăţăturii provenind de la Teofil 2:15, patriarhul Antiohiei în
au scris în “Dicţionar de simboluri” despre Pelasgii Cabiri:
169-181) e formată din Tatăl Creator, Fiul Mântuitor şi Duhul
“Au fost nişte demoni falici, având cult special mai ales în
Sfinţitor. Fiii Titanului Gargar / Tartar, misterioşii Magicieni
Insulele Egeeii (ca Lemnos, SamoTracia, etc). Cabirii uneori
Gherghini / Telkini - vrăjitori, preoţi ai Zeilor, artişti sau
erau consideraţi descendenţi ai lui Hefaistos / Vulcan ori
agricultori - de pildă au fost strămoşii Kureţilor / Cureţilor, al
identificaţi - la romani - cu Triada Capitolină (Jupiter / Zeus,
căror prim rege Gargo, notat “Gargo-ris” = Gargoris (“ris”
Minerva / Atena, Mercur / Hermes); le era caracteristic faptul
fiind sufixul regal), a fost menţionat întâi în Peninsula
că nu puteau fi numiţi fără ca acela care o făcea să fie
Anatolică iar apoi în Peninsula Iberică, corespunzător
pedepsit: au făcut parte din cortegiul Rheii, soţia lui Cronos
migraţiei generale din E în V: migraţia clasică / tradiţională a
(cabirii fiind servitorii aceleia, au fost confundaţi cu
fost dinspre EurAsia spre Oceanul Atlantic, nu invers
coribanţii şi cu miticii cureţi iar mai târziu au fost consideraţi
(oriental, cu ultimii Kureţi / Cureţi au ajuns să fie
drept protectorii navigatorilor, fiind corelaţi cu dioscurii,
contemporani în Caucaz şi Churiţii / Hurianii - prinţesele
misterul lor rămânând însă de nepătruns). Cabirii - rareori
458
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
evocaţi de altfel - s-au prezentat în mitologie ca nişte demoni
enigmatici; probabil că ei corespundeau aspectului cel mai
secret, mai ascuns, al divinităţii, misterul incomunicabil al
energiei divine: poate că de aceea apăreau ca simbolul
energiilor latente, ca o rezervă de forţă inefabilă şi
incalculabilă”.
Marea Zeiță Cybela privind Coribanții cu Zeus la picioare
În imaginile următoare se pot vedea Cabiri / Cabeiri
şi dansul Coribanţilor:
Georgiano-Anatolianul Strabon a continuat - după ce
a scris că Rodos cândva se numea Telkines - în “Geografia”
XIV 2:8 că “după Telkini, regii Rodosului au fost fiii soarelui
459
Helios; Kerkafos - unul dintre ei - a întemeiat Lindos, Ialysos
şi Kameiros (unii spun că şi Telkinii erau fiii lui Helios)” / cei
egalând pe Kerkafos cu Telkinii - toţi ca fiii soarelui -
anunţând de fapt continuitatea stăpânirii Insulei Rodos de
către Gherghini (una dintre cele 7 minuni ale lumii în
Antichitate a fost Colosul din Rodos, închinat Zeului Soarelui
Helios, realizat de un artist din Lindos / oraşul lui Kerkafos):
Rodos - marea Insulă din SE Mării Egee, menţionată ca
Pelasgă de Anatolianul Strabon X 3:7, Diodor din Sicilia
5:55, ş.a. - este chiar în faţa coastelor fostei Carii / Ţara
Gherghiţilor (în secolul VII, Sf. Isidor în “Etimologii” 13:16
a scris că “Marea dintre Rodos și Egipt este denumită
Carpatică de la Insula Carpathos, ce se află acolo”).
Perspectiva dinspre Rodos spre N
În largul uscatului Carian / Ghergan e foarte
interesantă pe de o parte asocierea fostei Insule Telkină /
Gherghină - Insula Rodos - cu onomastica Insulei vecine
Chalcia / Halki (la 6 km în V său, scăldată de apele Carpatice
ale Insulei Carpathos) și pe altă parte, în Vestul continental
European, în cel mai apropiat mare lanț Montan, al Munților
Carpați, traiul Ghergan, care există și azi. Anticul Anatolian
Strabon în “Geografia” X 5:14 a scris că apele Carpatice - din
jurul Insulei Carpathos / Karpathos 35,35 lat. N, 27,08 long.
E - scăldau Insula Chalcia / Halki iar Romanul Pliniu a
afirmat că numele Rodos provenea de pe vecina Insula
Chalce / Chalki 36,14 lat. N, 27,34 long. E (Chalki e în
evidentă rezonanță cu Gharghi dar și cu Caria a lui Gherga,
un bunic / moș Gherga fiind solarul Her, străvechi înaintaș
știut ca “Her-mes” / Hermes). Este de remarcat că Zeul
Soarelui Helios (nume provenit din vechiul Her al moșului
Her știut ca “Her-mes” / Hermes, prin frecventa transpunere
“L” peste “R”) printre fiicele sale le-a avut pe Kirke şi Gorgo;
în colecţia de legende “Astronomica” 2:13 - realizată în
secolul II de mitograful Roman Hyginus - apare că la
începutul războiului cu Titanii, Gorgo a fost ucisă de Zeus,
care şi-a făcut din pielea ei clopul protector norocos pentru
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
confruntările ce urmau / cu ciucuri strălucitori (Gorgo era
echivalată cu Capra, autorul Latin notând obiectul protector
ca “Aex” pentru ceea ce Grecii vechi numeau “Aegis”): e de
observat că mult ulterior, Dacii încă purtau mândri ciucuri la
marginea veşmintelor / ciucurii ce sunt din acelaşi trunchi
lingvistic cu ţurţurii, ciorchinii, moţul de păr purtat pe o parte
a capului, etc. (în Evul Mediu, Tătarii - consideraţi de
“Letopiseţul Cantacuzinesc” ca descendenţi Huni, ei
întinzându-se îndeosebi între Volga / Kazan și Crimeea - au
fost ultimii intraţi în spaţiul Român care au purtat moţ).
Proporția genetic masculină Tătară
În 1986, Dr. Azade Rorlich de la Universitatea
Americană Stanford a documentat că Tătarii din Bazinul
Fluviului Volga - capitala Tatar-stan fiind Kazan 55,47 lat. N,
49,06 long. E / Rusia - au fost vechii Vulgari / Bulgari
afirmați după invazia Mongolă din secolul XIII prin Hoarda
de Aur, alături de rudele Cumane, după cum a prezentat și Dr.
Agnes Kefeli pentru Universitatea Americană Princeton în
2004; în Evul Mediu, înaintea formării celor 3 state Române
principale - Transilvania, Valahia / Țara Românească și
Moldova - spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic a făcut parte
atât din Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân, cât și din
Imperiul Cuman: existența genetică similară pe linie
masculină Românească Gherga și veche Bulgară / Scită,
respectiv Cumană confirmă științific în secolul XXI vechile
contacte știute din istorie, rădăcinile fiind străvechi,
multimilenare. În prefaţa lucrărilor sale, acelaşi astronom
Hyginus a scris că Typhon - fiul lui Tartar şi Gaia - a fost
tatăl lui Gorgon iar apoi, într-o fabulă, a consemnat că
Medusa / Meduza era fiica lui Gorgon şi a lui Ceto / Keto
(fiica Zeului apelor Pontus Gargarus - cel născut de Gaia fără
acuplare, pentru a-i fi partener - Ceto, având ca emblemă
delfinul, fiind etnonima cetaceelor).
460
Oceanus, Zeul apelor dulci
Din mitologia Greacă se cunoaşte că Graiele erau
surori cu Gorgonele, toate ca fetele primei Zeiţe acvatice
Crataeis / Keto, fiica Zeului apelor Pontus Gargarus (după ce
“Mătuşa” / “Medusa” Gorgonă a murit, Poseidon a rămas cu
“Pe-Gas” / Pegas - strălucitorul ei “cal înaripat”, de la care s-
a păstrat simbolul de “cal alb” - despre care Gherghinul poet
Hesiod a notat că aparţinea unchiului Okean / Oceanus, Zeul
apelor dulci, fiul Gaiei cu Cerul / e de remarcat din relatarea
lui Platon că Poseidon, nepotul Zeului Okean, avea în
Templul Atlant un “car înaripat”; de altfel, scriitorul Roman
Pliniu “cel Tânăr” 61-112 a notat că “patria cailor cu aripi era
- după legendele vechi - în particular ţinuturile de lângă
Istru”). Despre cele 3 surori Graie - vorbind în “Grai” - e de
observat că erau Veghetoarele / Gardienele celor 3 surori
Gorgone ale lor, una brunetă, una roşcată şi una blondă,
dintre care mezina Meduza / Medu-sa (sufixul “sa” era
atributul oriental al nobleţii, preluat European ca “os”/“us”,
de exemplu dintotdeauna Românii folosind terminaţia “-sa”
în cuplul mirilor, cununia mirelui fiind cu mirea-sa,
evidenţierea ei lingvistică fiind “amprenta” matriarhală) se
deosebea de toate celelalte surori Ghergane ale sale prin 3
însuşiri: era cea mai tânără, cea mai frumoasă şi singura
muritoare. “Riş” - însemnând înţelept / cârmuitor - deriva din
comprimarea “Ra-sa” / pentru “rasă” dar şi “rază” (în care
“Ra” era Soarele şi “sa” era nobleţea), “ris” devenind şi
apelativul regal pentru rege / regină, construcţia lingvistică
fiind consonantic bazată pe “R-G”. “Ba-sa” (“suflet nobil”) s-
a fixat ca “bază”, însemnând reazem / bizuire; “Basaris” /
“Ba-sa-ris” (Ba = suflet, “sa” = nobilitatea şi “ris” / “rica” =
regalitatea) a fost rădăcina lingvistică a grupării înţelepţilor /
bătrânilor în Sfat / Adunare pentru judecăţi sau în scop cultic,
folosinţa - denumirea regăsindu-se Latin ca “basilica” - fiind
în uz acum ca “biserică” doar în Română şi se referă nu
numai arhitectural pentru clădire, ci mai ales la ansamblul
clerului şi mirenilor / credincioşilor. În 2005, Gheorghe
Șeitan a cercetat “Bha-Sarabha” / Basaraba ca “numele unei
caste și nu al unei familii domnitoare” la Români. “Ca-sa” /
casa reproducea locuinţa patronată de nobila Ka / Ga - Zeiţa
Pământului - respectiv locul de pe pământ unde sălăşuia
omul, ce era “casa”. “Ma-sa” / masa (mâncarea / hrana servită
împreună, ca rit de agregare) s-a înscris în acelaşi străvechi
concept, atribuindu-se forţei spiritului “Ma” sufixul nobleţei
“sa”; e de completat că în Cercheză (dar şi în Armeană,
Persană, etc.) “Masa” era luna de pe cer: luminătoarea
nocturnă a Marii Mame. Exemplele de gen sunt numeroase
(de pildă mai existând “fa-sa” / “faza” pentru vigilenţă, fazele
lunii, etc., “va-sa” / “vaza” în legătură cu vederea, faima, ş.a.,
deseori “V” suprapunându-se peste “B”, însă cele legate de
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Soarele Ra, ca Rai, Râu, regal, etc. sau de Pământul Ga ori de
forţa spiritului Ma - credinţa, casa şi masa fiind importante
pentru oricine - sunt totuşi îndeajuns pentru surprinderea
ideii): nu e vorba despre “limba” / limbajul Gherga - cu toate
că Medieval a fost atestat Jargonul Gherga în Europa - ci de
străvechile rădăcini proto Indo-Europene, din timpul
constituirii popoarelor fostului Imperiu Atlant / Borean, ale
unor cuvinte ce s-au păstrat peste milenii, cu toate
modificările permanente ale limbilor (conform tuturor
evidenţelor, se vorbea Româneşte dinaintea existenţei
României ca stat). Distanţele lexicale dintre limbile Europene
actuale sunt ilustrate în schema următoare - preluată din
“Metateoria lingvisticii” din 1999, publicată în Rusia - în care
se observă locul distinct al Românei (postura sa aparte
datorându-se bazelor filologice mai vechi faţă de restul
limbilor Românice, ce au fost influenţate Latin mai mult, din
cauza Imperiului Roman):
Româna şi Latina au avut aceeaşi limbă precursoare,
identificată de specialişti ca Pelasgă / “priscă” (adică
“bătrână” / Barbară). În urmă cu peste un secol, cercetătorul
Nicolae Densuşianu (originar din Ardeal, de la limita cu
Banatul) a scris: “Limba Română, astfel cum se vorbeşte şi la
Istru şi în Istria, nu este o limbă formată în momentul
cuceririi Romane, nici în cursul Evului Mediu. Ea nu este o
modificare a limbei Latine Italice, nu este născută din
amestecul limbei Latine cu o limbă oarecare indigenă şi nici
nu este compusă din diferite dialecte ale unor trupe
schimbătoare. Limba Românească de la Istru şi Carpaţi a ieşit
de mult din periodul său de formaţiune. Ea a ajuns la forme
regulate, la un grad de consolidare şi stabilitate, cu mult mai
înainte de limbile Românice apusene, cari faţă de limba
Română sunt în adevăr limbi noi. O probă în această privinţă
este că pe teritoriul vechii Dacii, începând de la şesurile cele
mai deschise invaziunilor şi până în sânurile cele mai
nestrăbătute ale Carpaţilor, nu aflăm nici o variaţiune de
limbă Românească. Ea pare uniformă în toate regiunile, din
Moldova şi din pustele Ungariei până departe prin stepele
meridionale ale Rusiei Europene, cu un dialect rotacizat al
aceleiaşi limbi; unitatea limbei Române, identică pe întreg
teritoriul celor 2 Dacii Romane - şi care din Crimeea până în
Panonia şi din Balcani până în şesurile Galiţiei nu are nici un
dialect particular - atestă de asemenea că această limbă nu s-a
format în Evul Mediu, ci din contra, originea formaţiunii sale
e din timpuri foarte vechi. Cea mai veche limbă Latină - ne
spune Isidor - a fost numită de unii autori ‘lingua prisca’,
461
adică limba bătrână. Limba priscă nu se formase în Italia. Ea
a fost limba triburilor pastorale, ea se vorbise în timpurile
marelui Imperiu Pelasg şi era astfel identică cu limba Barbară
veche. În ce priveşte originea istorică şi formaţiunea limbei
Române, ea nu este o limbă neolatină ori un dialect al limbei
Italice de la Tibru / Roma. De altfel, Enniu 239-169 î.C.
afirma că limba celor din Spania era considerată ca o limbă
Romană coruptă cu toate că Romanii abia în acel timp intrau
pentru prima oară în Peninsula Iberică iar limba Barbarilor
Gali (din Franţa) conform istoricului Roman Iustin 43:4 - şi
lui Hieronymus - era privită ca o limbă rustică Romană.
Astfel se explică pentru ce diferite forme ale limbei Române
le aflăm în Antichitatea Grecească, pentru ce în limba
Română de la Carpaţi există şi astăzi o mulţime de cuvinte cu
un sens mult mai primitiv de cum îl au aceleaşi cuvinte în
limba Latină clasică ori în limba rustică a Laţiului / Romei.
Limba Română de la Carpaţi a putut în cursul secolelor să
schimbe unele vocale, să înmoaie ori să elimineze unele
consoane, să scurteze terminaţiunile, să piardă unele cuvinte
şi să adopteze altele, să modifice unele forme ale verbelor,
aceasta fiind o revoluţiune normală, prin care trece fiecare
limbă”. Limba este un organism viu, în permanentă
schimbare; specialiştii filologi au identificat în limba Română
un “buchet” de cuvinte Geto-Dace / Antice, pe lângă acelea
fiind şi o seamă de cuvinte mult mai vechi (împreună de
ordinul miilor, lăsate în dicţionare şi pe nivelul de
“etimologie necunoscută” / generic comod şi generos): în
Română s-au fixat străvechi cuvinte, cu aceleaşi pronunţii şi
cu aceleaşi înţelesuri avute timp de milenii, provenind din
Epoca Pietrei (ca multe alte limbi, Româna este Indo-
Europeană, însă dată fiind vorbirea ei în inima fostului spaţiu
Atlant / Pelasg, a păstrat rădăcini lingvistice străvechi,
precursoare vorbirii Indo-Europene iar în plus - ceea ce
interesează în această lucrare de filogenie - este faptul că în
spatele unor vocabulare Indo-Europene = Kurgane se află
Gherga, cu o vechime mai mare decât a Indo-Europenilor).
Profesorul Mark Pagel de la Universitatea Britanică Reading
a susţinut: “Acum 10 milenii în spaţiul Carpatic a existat o
cultură şi un popor care vorbea o limbă unică, precursoare a
Sanscritei şi Latinei”. În 2013 - cu editarea de către Colin
Renfrew de la Universitatea Cambridge din Marea Britanie -
Mark Pagel, Quentin Atkinson, Andreea Calude și Andrew
Meade au schițat filogenia lingvistică în EurAsia (cu
rădăcinile în arealul unde a fost ultima mutație genetică a
bărbaților Homo Sapiens Gherga):
După cum afirma Dr. Adrian Poruciuc - profesor la
Facultatea de Litere a Universităţii Ioan Cuza din Iaşi /
România - în studiul său despre arheolingvistică şi
arheomitologie (domeniu ce include arheologie, mitologie
comparată şi folclor) din 2012, “limbile mor, cuvintele
supravieţuiesc; afirm şi insist despre contextul mileniului VII
î.C. al spaţiului pontic că e cel în care se înrădăcinează
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
numeroase nume proprii, încă în uz: în sud-estul european a
fost o unitate onomastică străveche - cu corespondenţe
hamite, aşa cum s-a regăsit până chiar în Egipt / cu mai multe
elemente apropiate indo-europenilor decât semiţilor - stocul
comun aparţinând conglomeratului uman implicat în
‘revoluţia’ neolitică (vestigiile lingvistice de acest tip au fost
observate şi de alţi cercetători). Limbile indo-europene când
au început să fie fixate în scris - ca de exemplu hitita în
Anatolia - au cuprins elemente din substratul anterior:
populaţia pre indo-europeană a Anatoliei şi populaţia
predinastică a Egiptului erau asemănătoare; fonologia şi
vocabularele substratului au răzbătut şi în română. Cele mai
primitive cuvinte au fost monosilabice - sau mai precis,
monoconsonantice - pe baza lor cuvintele noi fiind create
întâi prin duplicare iar apoi prin compunere şi derivare. Spre
exemplu, rădăcina indo-europeană ‘ar’ pentru ‘a ara’ / ‘a
aranja’ îşi avea corespondentele egiptene ‘ăr’ însemnând ‘a
crea’ şi ‘ărit’ pentru ‘creaturi’ iar aceeaşi rădăcină indo-
europeană ‘per’ pentru ‘procreare’ şi cea egipteană ‘per’
pentru ‘a naşte’ / ‘a apărea’ nu era prin coincidenţă; sunt
multe exemple de acest gen. Susţin şi public mulţi termeni
din substratul neolitic al sud-estului european ce au
echivalenţe la verii pre-dinastici egipteni; ‘săpând’ în
domeniul lingvistic până la bazele monoconsonantice
primitive găsim formele preistorice ale idiomurilor, ce nu
puteau să dispară fără să lase urme în limbile ‘clasificabile’
istoric”. De altfel, întâi oamenii au vorbit iar apoi au scris
(nicicând şi niciunde n-a fost invers); savanţii ştiu despre
unele limbi că formează o parte consistentă din construcţia
istoriei nescrise: în general, doar la studierea istoriei începând
cu timpurile de când au apărut scrierile s-ar potrivi
chestionări de genul “unde scrie asta?” iar pentru timpurile
anterioare scrierilor - când cuvintele erau doar rostite -
ştiinţific clasificate ca din preistorie, sunt elocvente
exprimările străvechi (fixate nu scriptic, ci în vorbire, ele
fiind “gravate” nu altundeva decât chiar în Grai - vehiculul
care le-a transmis în timp - fiind de observat și că abia în a
doua jumătate a secolului XIX, după constituirea României
Moderne, Românii au trecut la folosirea oficială a alfabetului
Latin). Îndeosebi faţă de preistorie, căci nu tot trecutul e
“scris”, diversiunile de tip “unde scrie asta?” nu ţin la cei care
direct înţeleg ceea ce văd ori aud, prioritar utilizându-şi
cunoaşterea şi simţurile - conectate de propriul spirit şi de
propriul suflet - înaintea preluării interpretărilor filtrate de
cunoaşterea şi simţurile altora (categoria pasivilor, mulţumită
doar să fie alimentată de categoria activilor, fiind în
dezavantaj evident).
462
Pe lângă “rază” / ra-ză, termeni ca “bere” / be-re,
“dar”, “a dărui”, “dâră” / dâ-ră, “a dori” / do-ri, “a dura” / du-
ra, “a durea” / du-rea, “duri”, “ger”, “gir”, “a gira” / a gi-ra,
“greu”, “gură” / gu-ră, “guru” / gu-ru, “hora” / ho-ra, “mere” /
me-re, “miere” / mie-re, “ră-chie” / “ra-chiu”, “a râde” / râ-
de, “râs” / legat atât de verbul “a râde”, cât şi de felina
Carpatică, “a reda” / re-da, “a reuşi” / reu-şi, “roade” / roa-de,
“roată” / roa-tă (roata - inventată în neolitic de Kurgani şi
numită Ghirgalu de Armâni - a provenit din simpla copiere a
lunii pline, însă simboliza şi mişcarea solară Ra peste
Pământul Ga, fiind evident asociată şi onomastic cu
stăpânirea Gherga), “rocă” / ro-că, “a rodi” / ro-di, “roşu” /
ro-şu, “a roti” / ro-ti, “roz” / sau “roză” pentru floare ori
“roza” vânturilor, “rudă” / ru-dă, “rută” / ru-tă, “sare” / sa-re,
“seara” / sea-ra, “soare” / soa-re, “soră” / so-ră, “a sări” / să-
ri, “sârii” (petrecerea după şezătoare), “sur”, “şir”, “şiră” / şi-
ră, “şura” / şu-ra, “tare” / ta-re, “tărie” / tă-rie, “a trăi”, “tură”
/ tu-ră, “ţara” / ţa-ra, “ţâră” / ţâ-ră (puţin), “a zări” / ză-ri,
“zori”, “zare” / za-re, “zăr” / “zer”, “zero” / ze-ro, “zoriu”
adică rapid, “a zurui”, ş.a.m.d., codifică acelaşi nobil / Sfânt
sau Zeu / divin Ra, exprimarea fiind mai ales prin particula
“sa” / “za” (cu derivatele “dă” / “tă”, etc.) pentru Soarele Ra,
cu care feminina Rhea era în evidentă legătură: Româna este
o limbă care a prezervat denumiri din străvechiul Cult Solar,
spre exasperarea lingviștilor de factură nouă, care caută în
Română doar termeni noi (limba Română cuprinzând cuvinte
păstrate în vocabular prin puterea conferită de vechimea lor,
în Europa celelalte limbi avându-şi - pe scara istorică - surse
mai recente; aceste aspecte fac Româna de o extraordinară
valoare în comparaţie cu alte limbi în studiul străvechilor
elemente, Latinizarea ulterioară fiind de mai mic impact decât
influenţa primordială a vechii limbi). Soare / Soa-Re e un
cuvânt străvechi păstrat în Română, de la Sacru / Sfânt =
“Soa” şi de la Ra = “Re”; consonantic, “R” a fost mai vechi
decât “L” (soarele Latin era “solis”, cerul Latin era “caelum”,
etc.): de exemplu, în 1995 lingvistul Olandez Jeroen Weijer a
investigat comparativ fonologic continuităţile, particulele cu
“R” având continuităţi, pe când cele cu “L” prezentând
discontinuităţi. Româna nu este o limbă “împrumutată” -
dicţionarele în prezent punând majoritatea cuvintelor
Româneşti în legătură cu tot felul de alte limbi în loc de
autohtonia cuvenită, cu masiva excepţie a prea multor cuvinte
declarate ca având “etimologie necunoscută” - iar Româna nu
este nici o Latină “stricată”, nici de “mâna a doua”, etc., căci
Româna încă se ţine ca o limbă de primă categorie (Românii
păstrează, pe lângă bogatul vocabular străvechi / în bune părţi
catalogat cu etimologie “necunoscută”, o mulţime de
obiceiuri originale - rămase unice în lume - provenind din
aceleaşi timpuri ale cuvintelor pre-Latine); în accepţiunea
paradoxală a celor care studiază nivelul de “mâna a doua”,
doveditele tradiţii multimilenare ale Românilor se pare că au
fost traduse - la modul intens şi imens - în Română de
generaţiile mai recente, toată imensa moştenire, cu atât de
multe străvechi colinde, cântece, doine, poveşti, basme,
legende, mituri, etc. fiind astfel refăcute (nici măcar una
dintre tradiţiile păstrate însă neconservându-se în limbajul
primar), ele masiv şi tenace fiind recompuse cu milioane de
noi rime pentru păstrarea ritmurilor dar şi a sensurilor lor
iniţiale, prin constante şi uriaşe eforturi a nenumăraţi
traducători voluntari anonimi, ş.a.m.d.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Colindători
Dr. Adrian Poruciuc - profesor la Facultatea de
Litere a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi / România
- în cartea “Sub semnul Pământului Mamă” din 2013 a scris:
“Unul dintre studenţii mei m-a întrebat cum s-ar putea explica
incredibila perpetuare a colindelor româneşti de factură pre-
creştină. Ca un început de explicaţie, am scos în evidenţă
caracterul ritual al colindelor, asemenea producţii folclorice
impunând mai mult respect din partea interpreţilor, în ce
priveşte atât forma, cât şi conţinutul. Apoi am ajuns la o
explicaţie chiar mai simplă: dacă, să zicem, acum 7 milenii
un cântec cu fata-şi-bourul (cu text compus în oarece idiom
preistoric sud-est european) avea deja o funcţie ritual-cultuală
legată de solstiţiul de iarnă, atunci el a fost, de atunci şi până
astăzi, cântat ‘doar’ de 7 mii de ori (pe când orice cântec
‘profan’ se putea cânta şi de sute de ori pe an, fără restricţii
sau reţineri speciale, căci colindele erau numai la ocazii
speciale, o dată pe an). Condiţia fundamentală pentru un aşa
tip de perpetuare este, fără îndoială, continuitatea demică
(măcar parţială), la care se adaugă existenţa unor motivaţii
cultuale şi rituale pentru traducerile succesive din idiomuri
autohtone - la care se renunţa treptat, din motive pe care le-
am numi acum ‘socio-politice’ - în idiomuri alogene impuse
sau adoptate. Perpetuarea unor producţii folclorice arată a
avea origini mai vechi decât identitatea românească propriu-
zisă. Ca lingvist, cu suficiente cunoştinţe de arheologie şi
folclor, am ajuns la concluzia că anumite colinde româneşti,
oricât de ciudate şi obscure ne vor fi părând ele în prezent,
conţin material preistoric ce merită analizat în amănunt de cei
interesaţi de rădăcinile sud-estului European, ca şi cele ale
Europei în general. Tot ca lingvist, preocupat în particular de
glotogeneză, voi trage şi următoarea concluzie: româna, ca
limbă istorică neo-latină, este cu siguranţă de dată mai
recentă decât motivele de bază din multe colinde. Se impune
ideea că incredibila perpetuare a unor asemenea motive
(unele interpretate şi ca ‘miteme’) nu reprezintă un caz de
continuitate glotică propriu-zisă, ci mai degrabă de
persistenţă a unui anume tip de populaţie şi a unui anume
‘nucleu de tradiţie’. Tocmai o asemenea continuitate demică
şi, implicit, culturală a creat un cadru în care producţii
folclorice cu caracter ritual-cultual au fost succesiv traduse,
din idiomuri locale mai vechi (pe cale de pierdere) în
463
idiomuri impuse şi/sau adoptate (aşa cum a fost latina pentru
strămoşii autohtoni ai românilor)”. În secolul XIX,
academicianul Ardelean Timotei Cipariu 1805-1887,
“părintele filologiei Române”, a considerat că limba Română
a fost mama Latinei iar academicianul Petriceicu Haşdeu -
fiul Galiţianului Alexandru Hâjdău 1811-1872, scriitor în
Basarabia - a dovedit existenţa în limba Română a unui
substrat “Dac” (savantul enunţând că în realitate Dacii i-au
dominat pe Romani, printre alte afirmaţii având-o şi pe cea
nuanţată că “omul se naşte din 2 părinţi - o limbă de
asemenea - Româna fiind fiica dialectului Dac al limbii Trace
şi a Latinei”); la fel cum ramurile / crengile - ce se văd - nu
formează un copac decât împreună cu trunchiul şi cu
rădăcinile (nu există copac fără rădăcini), o limbă n-are
numai dialectele / Graiurile populate de cuvinte, ci îndeosebi
trunchi şi rădăcini. Aşa după cum la oameni nu există “tabula
rasa”, nici în domeniul lingvistic nu există “tabula rasa”
(nicicând, o limbă nu a fost radical nouă - 100% - niciunde;
Latina nu a făcut excepție de la regulă, așa că Latina nu a fost
o limbă mult deosebită față de altele din vremurile apariției
sale). Surse de pe tot globul au consemnat fapte interesante
despre cei de demult din spaţiul actualei Românii. Poetul
Roman Marţial 40-103 în “Epigrame” 9:46 i-a scris unui
prieten că stânca lui Prometeu Gadeir - cel care a adus focul
oamenilor - se găsea în Ţara Geţilor. Teologul Antic Hipolit
în “Respingerea tuturor ereziilor” 1:2 a notat că “Tracul
Zalmoxe învăţase pe druizi - printre altele - şi divinaţia” (așa
cum a studiat și cercetătoarea Americană Iona Miller, druizii
se numeau astfel de la drapelele “Draco” - cu dragoni - pe
care le purtau, tipice Dacilor, Sciților și populațiilor răsăritene
/ din Asia). La Strâmtoarea Bosfor dintre Europa și Asia, în
secolul VII “Nova Roma” / Noua Romă = Constantinopolul /
“Constantino-polul” (adică orașul lui Constantin, împăratul
“cel Mare” care a mutat capitala Imperială a Romanilor acolo
- în Tracia - anterior cu 3 secole) s-a Grecizat: exact în acel
timp - când Latina dispărea oficial - e susținută de unii ivirea
actualei limbi Române din Latină (în sens invers față de
realitatea istorică, deoarece o limbă în extincție nu s-ar fi
putut impune ca o limbă în expansiune); Blahii / Vlahii -
aliați cu Bulgarii / Sciții din secolul VII - vorbesc și azi
Românește, în schimb urmașii bizantinilor (adică ai celor care
au avut capitala în Noua Romă = fosta cetate Bizanț,
respectiv Constantinopol în Tracia, acum Istanbul) nu
vorbesc vreo limbă Latină / Românică. Cine o fi fost mai
“Latini” dintre cei de la începuturile Medievale - Valahii sau
Romanii - încă suscită idei ca: Romanii au răspândit Latina,
însă au fost printre primii care au abandonat-o dar alții, la
mare distanță geografică de Roma sau de Noua Romă - străini
atât de Romani, cât și de limba Latină - aflați și la mare
distanță temporală / în timp, au conservat numele ca Români
iar limba au decis s-o numească Română (o grozăvenie ce n-a
fost făcută de Romani - stăpânii Vechii Lumi, vorbitori de
Latină - ci foarte concret de Valahi, cei ai căror urmași
Români trăiesc în România de azi). Un studiu din 1922 al
Universităţii Cambridge - instituţie de prestigiu mondial - a
constatat că faza primară a Culturii Vedice s-a desfăşurat în
Carpaţi, cel mai probabil în Ardeal, unde s-ar fi găsit Vechea
Indie. În 1787, academicianul Francez Alexandre d’Hauterive
- aflat în Moldova - a scris: “Latina, departe de a fi trunchiul
limbilor care se vorbesc azi, s-ar putea zice că e mai puţin în
firea cea dintâi Romană, că ea a schimbat mai mult vorbele
sale cele dintâi şi dacă nu m-aş teme să dau o înfăţişare
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
paradoxală acestei observaţii juste aş zice că ea e cea mai
nouă dintre toate, sau cel puţin a aceea în ale cărei părţi se
găsesc mai puţine urme din Graiul popoarelor din care s-a
născut. Limba Latină în adevăr se trage din acest Grai iar
celelalte limbi - mai ales Româna - sunt însuşi acest Grai”.
Istoricul Polonez Aleksander Maciejowski 1792-1883
(profesor la Universitatea din Varşovia / capitala Poloniei) în
lucrarea “Geto-Dacii Vistulieni şi Niprieni, strămoşii
Polonilor” a afirmat că Romanii nu au ajuns în Maramureş,
cu atât mai puţin în şesul dintre Carpaţii Păduroşi şi Marea
Baltică, spaţiu de expansiune al populaţiei Carpatice Antice;
acolo şi-au organizat atacurile contra Imperiului Roman
armatele Geto-Dace, numite de unii şi Gotice. De altfel, așa
după cum Românii / Valahii au fost “Varahii” care populau
așezările urbane denumite “Var” din Văile apelor curgătoare
dulci ale Carpaților, Polonezii au fost de la început aceia de la
poalele Munților Carpați care au populat mai ales Valea
Vistulei / Vislei (apa sa e axa hidrografică a Poloniei, Fluviul
izvorând din Munții Bes-kizi / Carpați, ei trăind pe toată
câmpia de pe cursul său, aflată la N de Carpați - leagănul
Românesc / Valah - până la Marea Baltică, gura Fluviului
Wisla / Vistula fiind în Pomerania; Polonia în Estonă e
“Poola”, în Letonă e “Polja”, etc.): se știe că până la ultimul
război mondial, România oficial se învecina în Nord direct cu
Polonia (fosta graniță comună - între gura Zbruci 48,32 lat. N,
26,27 long. E / Râu ce se varsă în Nistru, acolo fiind zona
Camenița și Vârful Stogu 47,58 lat. N, 24,33 long. E din
Munții Maramureșului / TransCarpați - este acum în
Ucraina), zona Carpatică Nordică de unde izvorăște Fluviul
Vistula / Visla - cu denumirea apropiată de “Vâsla” / vâslirea
ajutând navigarea pe cursul său - fiind și acum cel mai
semnificativ areal Vlah / Român din Polonia. În imaginea
următoare se vede păgânul “Idol din Zbruci”, ca un stâlp
totemic de gresie având 2,67 metri, aruncat în Râul Zbruci -
afluent al Fluviului Nistru - la creștinarea zonei, începută în
secolul IX (artefact găsit după un mileniu în fosta albie
datorită schimbării cursului acelei ape curgătoare):
Idolul din Zbruci / Bazinul Nistrului superior
464
Este de știut că la mijlocul secolului II geograful
Antic Claudiu Ptolemeu a scris că pe atunci - în timpul său -
Finicii încă se găseau în partea răsăriteană a Fluviului
Vistula: stră-Românii / Valahii și străvechii Finici au fost
vecini în Valea Vistulei (Ptolemeu nota Valahii ca
“Ouolkai”). În Greacă - “lingua franca” Antică, adică limba
universală a Antichității / cam așa fiind Engleza acum, în
Epoca Modernă - urbele au fost denumite “polis”, astfel că
numerosul popor Nordic, grupat în ele pe tărâmul de
miazănoapte, între Munții Carpați și Marea Baltică, a avut de
fapt aceeași etimologie ca a orășenilor Varahi / Valahi,
confirmându-se și așa cercetarea savantului Polonez, că
strămoșii Polonilor au fost Geto-Dacii (aceiași care au fost și
printre strămoșii Valahilor / Românilor): de altfel, în școlile
Medievale Poloneze se învăța despre strămoșii Daco-Geți ai
Polonezilor, poporul de la poalele Nordice ale Carpaților
(termenul Polonez “pole” e “câmp” iar “pulj” / “pyll” la
Albanezi e “pădure”, în Bască “padura” fiind “mlaștină” /
“mocirlă”, etc.); Valahii printre Poloni erau denumiți Volohi
iar popular Polonii erau denumiți de Vlahi ca Leahi (iar “Po-
Leahi” / Poloni erau “Sfinții Leahi” / foști Leri). Arheologul
American William Schiller a afirmat: “Civilizaţia şi istoria au
început acolo unde locuieşte azi neamul românesc” (enunţuri
similare au fost exprimate de-a lungul timpurilor de mulţi
cercetători). În 2010, istoricul George Cadar din Maramureş a
scris în “Origini”: “Iarba verde a Pământului n-ar fi încolţit
niciodată, dacă n-ar fi fost sfinţită de lacrimile sacre ale
Cerului iar omul nu ar fi fost plămădit din lut, dacă n-ar fi
fost umezit de apa vieţii cu care Dumnezeu a transformat
lutul în ‘humă’, botezându-l pe om ‘Humanus’. Acest om a
rămas pe veci legat de apa care menţine şi dă viaţă. Dacă
toate acestea nu s-ar fi întâmplat, colbul neatingerii ar fi
cuprins pământul şi nici o transformare nu s-ar fi produs,
cuvântul lui Dumnezeu n-ar fi spart muţenia materiei şi
muzica îngerilor n-am fi auzit-o niciodată. În limba bătrână,
cuvântul ‘pământ’ însemna locul unde s-a aşezat ‘mintea’,
fapt ce demonstrează indubitabil că ‘mintea’ a venit din altă
parte. Părerea mea este că strămoşii noştri au fost primii, cei
dintâi descoperitori ai Europei, care s-au stabilit în zona
carpatică, pe care au considerat-o cea mai protejată şi mai
bogată, în comparaţie cu locul de unde migraseră. Strămoşii
noştri au venit din zona Egiptului preistoric, cu o perioadă de
popas în Etiopia, trecând apoi prin zona Indiei nordice. Când
vorbim despre arborele genealogic al unui neam, trebuie să
ţinem cont de pădurea în care creşte acel arbore, de amprenta
pădurii care supune bietul arbore-vlăstar la acordul sau
dezacordul celorlalţi copaci, atunci când urmărim
încrengătura dintre ascendenţii şi descendenţii respectivului.
Românul, suficient de indolent, de boem şi de cinstit, ca orice
păstor care ştie că în afara responsabilităţii turmei nu este
răspunzător decât în faţa bunului Dumnezeu, a neglijat să se
galoneze şi a fost aruncat pe creanga neînsemnată a
genealogiei periferice, astfel încât dintre primii făuritori de
civilizaţie a ajuns aproape ultimul. Una dintre erorile
poporului nostru a fost înnobilarea latină. Poporul nostru nu
s-a omorât prea mult cu scrisurile. Acestea sunt pentru lumea
muritoare obişnuită. Neamul acesta s-a ocupat de făurire, nu
de ode. De ode se ocupă poate acum - mai mult decât oricând
- şi de aceea pare a lucra în contratimp. Când cei cinstiţi vor
conduce lumea - dacă omul va demonstra că poate să acceadă
la cinstea conducerii - atunci arborele genealogic al acestuia
va fi altul decât cel reprezentat în expoziţiile lumii. Arborele
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

genealogic arată că o persoană nu reprezintă nimic prin sine, vremurile desăvârşirii limbii sale, au apărut atâtea proverbe şi
ci prin strămoşii care au condus-o spre civilizaţia zilei în care zicători. Şezătorile româneşti nu erau reuniuni scrise, ci
îşi desăvârşeşte prezentul. Dacă istoria spune că Enea, reuniuni orale; ori, şezătoarea la români reprezenta un act de
întemeietorul poporului roman, a fost troian / trac, cum de noi cultură orală, manufacturier-tradiţională, generalizată în
vlahii / românii ne tragem din latini şi nu invers? Cuvântul instituţie cu caracter naţional, atunci când în Europa nu
reprezintă întruparea gândului, numai el zboară de la un om la existau şcoli”.
altul şi de aceea consider că este mai potrivit a spune a zbura
decât a vorbi. Ele, cuvintele reprezintă de fapt zborul ideilor
noastre şi dacă noi, românii, avem în limba noastră veche
acest verb atribuit rostirii, cu siguranţă este un semn în plus
că ne-am aflat pe pământurile Europei din primele timpuri.
Dialectul aromân al limbii noastre mai utilizează şi astăzi
expresia a zbura armâneşte, în loc de a vorbi armâneşte, fapt
ce dovedeşte o dată în plus că fenomenul contaminării latine
vine târziu peste un popor care stăpânea deja peste o limbă
bine structurată, avea o istorie şi un trecut, dar suferea
blestemul existenţial al unui păcat pe care nici unul dintre
istoricii români nu s-a străduit să-l elucideze. Ieşită din
interesele drumurilor europene şi poate din jocul făcăturilor
istoriei, comunitatea armânească, parte intrinsecă a poporului
daco-român autentic păstrează şi dă şanse poporului român de
a-şi reabilita istoria, apelând la studiul a ceea ce a mai rămas
autentic din imensele, consider, colosalele cultură şi tradiţie
româneşti care, deşi tăvălite de vicistitudinile vremurilor, s-au
mai păstrat în locurile izolate ale refugiului nostru existenţial.
Teritoriile locuite de aromâni, Maramureşul istoric, legăturile
albaneze şi ramificaţiile Carpaţilor Beskizi - pe care mai
trăiesc români goruli - trebuie să intre în atenţia autorităţilor
pentru a susţine şi cerceta trecutul adevărat al unui popor, de
care avem nevoie nu numai noi românii, ci şi Europa
doritoare de a-şi cunoaşte geneza. În ce mă priveşte, nu sunt
în căutarea a ceva spectaculos care să evidenţieze poporul
român în mod excepţional, dar în studiile mele mi s-a părut
de-a dreptul straniu ca pe cel mai prolific teritoriu european
râvnit de o mulţime de alte seminţii, să nu existe, să nu se
păstreze măcar un semn de continuitate vizibilă. Am fost
acuzaţi de istorici diletanţi că noi suntem un neam de Şezători
făcătură, care n-avem acte scrise să ne dovedim identitatea şi
că nu avem edificiile unui popor de blazon, ca atâtea neamuri “Noi, românii, suntem un popor al cuvintelor şi -
europene. Domnilor istorici, autohtoni ori străini, un popor de dacă mai întâi a fost cuvântul - asta însemnează că noi suntem
veşnică avangardă nu are nevoie de molozul marilor palate copiii de început ai bunului Dumnezeu. Nealunecând pe panta
pentru a traversa istoria în drumul spre eternitate, un popor de asfaltizării drumului său mental, românul are şansa de a-şi
început care, poate, în originile sale l-a supărat pe Dumnezeu apăra satul, primordialitatea, sacralitatea, are privilegiul de a
şi încă nu conştientizează acest lucru, nu are nevoie de simţi sub talpa desculţă a piciorului respiraţia pământului din
perisabilităţi asemenea lucrurilor supuse uzurii. Abia acum, care l-a plămădit bunul Dumnezeu, are binecuvântarea
spre finalul timpului meu, am convingerea că am descoperit întâlnirii raiului pământesc. Când lumea europeană se va trezi
particularitatea veşniciei, a permanenţei poporului român. din hipnoza robotică a civilizaţiei, va avea nevoie, pentru a-şi
Am convingerea, credinţa că ne aşteaptă vremuri pozitive ca salva mentalul şi existenţa, de sprijinul ierbii, de verdeaţa
popor, că vom ştii prelua, stoca, descărca şi prelucra colosala nealterată a clorofilei energetice. Va dori să se întoarcă în
informaţie care va curge peste noi în vremurile ce vor să vină. lumea de basm a pădurilor virgine, va blestema asfaltul ce a
Dacă de acolo, din străfundurile minţii noastre bătrâne, vom încorsetat pământul, va tânji după protecţia nealterată şi sacră
scoate la iveală adevărata limbă a poporului nostru, cea a naturii şi, mai ales, cred că va constata eroarea unui drum
nealterată de sindromul latinităţii, apelând printre altele la care a îndepărtat lumea de Creator. Noi, românii, avem şansa
culoarul lingvistic sanscrito-armâno-maramureşean, poate de a depăşi târziul. Avem tot ce ne trebuie pentru aceasta şi -
vom înţelege semnele înscrise pe răbojul coloanei lui mai mult decât atât - cred că avem îngăduinţa şi
Brâncuşi. Căci, geometria acestei coloane regăsită pe stâlpii binecuvântarea bunului Dumnezeu. Va veni o vreme când
porţilor maramureşene nu este întâmplătoare, ea trebuie doar Europa ne va descoperi înscrisurile şi atunci nu va mai râde
decriptată spre a arăta lumii că poporul alb îşi are originile în de ţăranul român şi nici de civilizaţia lui neasfaltată. Va mai
Carpaţi. Ceea ce dă însă magie spiritului românesc este fi salvată o dată lumea. Nu degeaba ne numim poporul care
cuvântul. Cuvintele autentice ale poporului nostru au rămâne, rumâne. Particularitatea înţeleptului este aceea de a
specificitatea caracterului sinonimelor multiple, ale vorbi. Înţelepţii sunt făcuţi să vorbească, ei dacă ştiu a vorbi
înţelesurilor multiple. De aceea la poporul nostru, în nu au nevoie de înscrisuri. Vorba lor sigur se păstrează şi se
465
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
transmite din generaţie în generaţie. Sunt singurii privilegiaţi.
Avuţia cea mai de preţ dată de Dumnezeu a fost Sf. Graal,
adică sfântul grai: cuvântul. Poporul român de astăzi trebuie
să ştie că majoritatea informaţiilor legate de trecutul său
istoric sunt false şi neîndeajuns de temeinic studiate. M-am
întrebat de nenumărate ori dacă nu cumva istoria şi limba
noastră n-au fost ascunse tendenţios, pentru a anula
potenţialele pretenţii ale unui popor de început. M-am
întrebat cum se face că în teritoriul nostru s-au găsit cele mai
vechi înscrisuri de pe pământ, cum se face că poporul nostru
trăieşte răspândit din zona Carpaţilor Nordici până în zona
Mediteranei, că şi astăzi - ca şi demult - păzeşte trecătorile
Balcanilor şi că partea continentală a Greciei locuită de
aromâni se chema, în timpurile bătrâne, Valachia. Poporul
român trebuie să ştie că limba pe care astăzi o vorbeşte îşi are
rădăcinile în limba sfântă şi că - în esenţa lor - cuvintele sunt
identice cu cele de la începutul lumii. Majoritatea răutăţilor
au început de la acele războaie fratricide daco-romane şi de la
falsa teorie a latinităţii poporului român. Nu întâmplător ne
chemăm români şi nu de la Roma ni se trage numele. Numele
capitalei vine de la denumirea poporului pe care îl reprezenta
acea capitală şi pe care sarzii, migraţi de la Dunăre, îi
spuneau ‘Sacru Rumanu’. Acel teritoriu locuit în timpurile
pre-creştine din Carpaţi şi până în peninsula italiană se chema
Imperiul Românesc cel sacru. Bineînţeles că ceea ce afirm
poate părea exagerat, la câtă muncă de acoperire s-a depus,
dar nu similitudinile, ci identitatea de limbă în esenţa ei
profundă ne leagă într-un unic popor, român şi italian
deopotrivă. Numeroase au fost prezenţele carpatice în
peninsula italiană, ca de pildă în catedrala din Ravenna, fosta
capitală imperială, din timpul împăratului Teodoric cel Mare,
de origine getică: în imensul mozaic al aceleia, apar cei 3
magi îmbrăcaţi ca daci, purtând căciuli gete; în urma lor, apar
sfintele mucenice îmbrăcate în costumaţie ţărănească,
românească (cămăşi albe cu poale lungi, catrinţe decorate cu
motive variate, marame albe cu franjuri către glezne şi opinci
legate cu nojiţe)”.
Ca și căciula purpurie purtată tradiţional de
Saturnalii, populara căciulă roșie a Moşului Crăciun - în
466
timpurile recente universal cunoscută pe glob datorită
propagandei dusă mai mult de către compania Coca-Cola
decât de către creştinii care au preluat sărbătoarea
Crăciunului pentru Christos - s-a bucurat de mare succes
peste tot, prin ea reproducându-se simbolica emblemă a
stăpânirii în tradiţionalele culori alb-roşu (“Cartea Cărţilor” =
Biblia - formată din Vechiul Testament şi Noul Testament - a
fost răspândită în lume nu de către Evrei / care nu recunosc
decât Vechiul Testament, ci de către creştini, care o acceptă
integral, adică împreună cu Noul Testament şi care sunt
totodată mult mai numeroşi decât Evreii); în fiecare An la 25
Decembrie sunt 2 personaje importante: bătrânul Crăciun şi
pruncul Iisus (atunci mereu Moşul Crăciun apărând
reprezentat mai puternic decât Mântuitorul, îmbrăcat şi în
purpuriu / roşu, culoarea favorită a muierii sale, Marea Mamă
Circe = Ghirghe). La 25 XII, imaginea moşului îmbrăcat în
roşu este - şi în Epoca Modernă - mai puternică decât a
pruncului din iesle; de altfel, Gherganul Crăciun a fost
anterior Galileeanului Iisus (cu multe milenii): cea mai veche
atestare pe glob a asocierii Moşului Crăciun cu renii -
respectiv cu cerbii - a fost în spaţiul Carpatic, în neolitic /
Epoca Pietrei (când Evreii nu existau, căci aceia au apărut în
următoarea Eră, anume în Epoca Bronzului, un timp când
Galileea era stăpânită de Gherghe-sei, după cum a consemnat
şi Biblia în Vechiul Testament). Vechii Greci, observând că
deopotrivă Cronos / Crăciun și Cristos încep consonantic la
fel - cu “CR” - au preluat pentru creștini monograma “Chi-
Rho”, asemănătoare cu cea a timpului (ca spițele roții):
Chi (X) - Rho (P)
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
În Antichitate, la fiecare 25 XII era Festivalul
Corbilor - în cinstea Zeului Mitra / asimilat cu Moș Crăciun -
numit “Coracina” (așa cum a scris de pildă săptămânalul
Arădean “Biserica și Școala” din 23 XII 1918 / după
proclamarea la Alba Iulia a Marii Uniri - a Transilvaniei și a
Banatului - cu România). Aniversat la fiecare 25 Decembrie
(sfârșit de An), Mitra - Zeul Luminii de la răsărit - era aliat al
beneficului Zeu Mazda = “Înțeleptul” contra răului, fiind
răspunzător și de război; Anul Nou începea cu luna Martie - a
lui Marte / Zeul Războiului - la fiecare 1 Martie (început de
An): în cele 2 momente calendaristice anuale de iarnă - cu
colinde, ale Anului Vechi și Anului Nou - era de fapt
aniversat același războinic Zeu, numit anagramat Mitra în 25
XII și Marte în 1 III (stră-Românii celebrându-l prin Crăciun
și Mărțișor - ambele sărbători fiind și marcate prin exact
aceeași combinație de 2 culori dominante, anume alb-roșu -
respectiv pe bărbatul Kerke / Cerce al Marii Mame Kirke /
Circe, nominalizarea Gherga putând fi remarcată de pildă și
prin Gerge / Girga).
Căciula Getă, atestată în neolitic, purtată în Asia
Centrală din Epoca Bronzului de către Marii Geţi, adică de
MasaGeţi / MesaGeţi, tipică în vechime printre Mezii din
467
Ghergania (din S Mării Caspice), printre Misii din Anatolia,
printre Moeșii din Balcani ori printre “Mak-Edoni” /
Makedoni = “Marii Edoni”, până în Epoca Fierului și apoi în
Antichitate la marii Daco-Geţi de la Dunărea inferioară /
strămoşii Goţilor, era cea ce e caracteristică şi azi Moşului
Crăciun, cu moţul aplecat la început însă mai mult în faţă -
datorită părului lung strâns sub căciulă în coc / chică - decât
cu moţul aplecat mai pe spate ca în vremurile Moderne, când
în general părul bărbătesc e scurt: nu este întâmplător că - din
toate modelele posibile pentru căciula Moşului Crăciun - în
Epoca Modernă tipul său e chiar cel Get / Got; Moş Crăciun -
cu căciula sa caracteristică - nu era din vreun deşert oriental
sau din vreo savană, ci era categoric din zona rece / extrem
Nordică a Lumii Vechi locuită în Era de Aur, adică în Epoca
Pietrei (cronicarul Nicolae Costin 1660-1712 în letopiseţul
său a notat cu “glugă” ceea ce cercetătorul George Pruteanu a
scris în 1998 că era “frate bun cu cagulă” iar Dr. Gheorghe
Iscru a susţinut în “Strămoşii noştri reali” din 2010 că
“celebra căciulă dacică se numea glugă”). “Fontes Historiae
Daco-Romanae” 4 a menţionat: “Σαγουδατοι / SaguDaţii,
trib neindentificat, al cărui nume poate fi pus în legătură cu
‘sagum’ = manta de lână / glugă” (deci purtători de glugi sau
căciulari, aşa după cum a scris academicianul Vasile
Alecsandri în “Peneş Curcanul” despre “dorobanţi”, că toţi
erau “căciulari”, adică “Români de viţă veche”). Gluga =
acoperământul în formă conică şi Gherga = strămoş Român
care purta aşa ceva - dar şi Moş Crăciun cu tipica sa căciulă -
ori altele de acelaşi gen, sunt rezonanţe inclusiv lingvistice
conectate la aceeaşi realitate veche, când nobilii la frig îşi
acopereau capul, păzindu-şi astfel de vremea rea şi părul (fapt
cu profunde semnificaţii, inclusiv religioase); la cei care nu
purtau părul strâns pe cap, vârful căciulii nu pica în faţă, ci
căciula stătea conică / ţuguiată, drept în sus: denumirea
căciulii respective - cu vârful în faţă la Geto-Daci, ţuguiată la
alţii - în Greacă era “pilos” iar în Latină era “pileus” (a fost
atestată pe teritoriul României de pildă în Cultura Gumelniţa
din neolitic, cu mult înaintea existenţei chiar a Geto-Dacilor,
Grecilor sau Latinilor).
Vas cu lalele vechi de 6 milenii (Cultura Gumelnița)
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Ceea ce apare interesant în imaginea anterioară pe
acel vas neolitic găsit în Valea Dunării inferioare sunt
lalelele: flori răspândite în Europa - din Asia - abia în Evul
Mediu (primele lalele în Europa Medievală au fost enorm de
scumpe). La vremea sa, Cultura Gumelnița a reprezentat
apogeul Civilizațional în Europa (în afară de vasul pe care au
fost redate lalele - flori existente pe atunci numai în Asia
îndepărtată - unele ceramici erau pictate cu aur); studiile
paleogenetice efectuate pe un lot reprezentativ de schelete
provenite din necropole Gumelnița au relevat faptul că acea
populație era foarte apropiată genetic de populația
contemporană din România - comparativ cu alte populații din
EurAsia - ceea ce l-a făcut pe Ernest Oberlander Târnoveanu
/ directorul “Muzeului Național de Istorie” să afirme față de
Români: “Prin venele multora dintre dumneavoastră curge
sângele acelor oameni” (astfel marcând formal 6 milenii de
continuitate). În Drăgănești 44,10 lat. N, 24,31 long. E /
județul Olt, pasionatul de neolitic Traian Zorzoliu 1936-2015
a reconstituit o uliță dintr-un sat al Culturii Gumelnița:
468
Se poate observa că moțul din pene de pe capul
păsărilor era numit “cucui” (cuvânt bazat pe “chiu”, cel mai
vechi termen Românesc identificat lingvistic), în trecut prin
“cucui” știindu-se și “gluga”, verbul “a se cucuia” folosindu-
se atât pentru “a se cățăra / “a se urca”, cât și pentru “a se
împodobi peste măsură” / “a se corcodi”. Despre vorbire /
chiar şi în Graiuri, unii filologi, îndeosebi Români (apăruţi
numai în Epoca Modernă) sunt însă “maeştri” dedicaţi
unilateral, în a prezenta pe larg cuvinte “împrumutate” din
alte limbi de către Română - de parcă limba Română ar fi un
“burete” imens - iar pentru asemenea specialişti influenţa
cuvintelor Româneşti altundeva ar fi fost şi ar fi rămas cvasi-
inexistentă: aşa ceva în filologia lumii constituie o
“performanţă” rarisimă; concret, până acum foarte puţine
cuvinte Româneşti sunt “admise” ca preluate de alţii - printre
exemple fiind altar, Crăciun, masă, must, oţet, etc. - începând
cu vecinii (se poate observa că Românii n-au sosit de undeva
în spaţiul în care sunt, spre deosebire de vecini, toţi
documentaţi istoric ca stabiliţi în Evul Mediu lângă Români).
Cum de Românii - mai vechi - au reuşit să preia mai
multe cuvinte de la vecinii mai noi (decât invers) e de
domeniul explicaţiilor lingviştilor; un exemplu e oferit de
popularul cuvânt “pizda” (cu atestarea chiar aşa în proto
Indo-Europeană, având vechimea de multe milenii), folosit
identic de Români, unii cercetători Români - după ce au
descoperit că şi vecinii aşezaţi lângă Români în Evul Mediu îl
au asemănător în uz - iraţional afirmând că Românii l-ar fi
preluat de la Slavi, neglijând atât atestarea vechimii mai mari
a Românilor decât a vecinilor în areal, cât şi faptul că tot de
multe milenii, în spaţiul Român era practicat Cultul Vulvei
(matri-liniar, legat de slăvirea Marii Mame) iar toţi vecinii
veniţi în jur erau patri-liniari / o organizare de la care de
asemenea nu se justifica asemenea împrumut lingvistic.
Cultul Vulvei / feminin şi Cultul Solar / masculin - de
venerare a părinţilor divini - au fost istoric evidenţiate ca
existente din Epoca Pietrei inclusiv în ceea ce acum e
România.
Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Cultul Vulvei

În Epoca Pietrei, Gherga era parte a unei numeroase

populaţii în Bazinul Mării Negre, care a ajuns acolo din Asia
Centrală; atât vechimea Gherga, cât şi numărul Gherga au
fost printre elementele ce au influenţat efectele ulterioare în
cadrul culturilor şi Civilizaţiilor (în care desigur s-a regăsit
apoi - din nou - şi Gherga). Conform Anatolianului Herodot
Karka - “părintele istoriei”, după cum i-a zis filozoful Roman
Cicero - la mijlocul mileniului I î.C. cele mai mari popoare
din lume erau în Asia cel Indian şi în Europa cel Trac, la baza
ambelor regăsindu-se prolificii Gherghi: Indo-Europenii au
apărut odată cu sfârşitul Epocii Pietrei - difuziunea lor fiind
din Bazinul Mării Negre - proto Indo-Europenii fiind în
neolitic (Era de Argint) iar pre Indo-Europenii fiind în
paleolitic (Era de Aur); despre Gherga e de observat că nu
doar a fost atestat în Era de Aur / paleolitic (fiind pre Indo-
European), ci şi că iniţial a fost chiar ne Indo-European, abia
apoi - mult ulterior - regăsindu-se între părinţii Indo-
Europenilor, atât în N Indiei, cât şi în Europa / România.

Răspândirea Indo-Europeană

Dr. Mihai Vinereanu a scris: “Limbile anatoliene au

fost mai deosebite și - în principiu - mai arhaice decât
celelalte limbi indo-europene; acele limbi s-au rupt mai
469
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

devreme de trunchiul proto indo-european decât celelalte. De

fapt, o serie de lingviști consideră că limba proto anatoliană
din care au derivat limbile anatoliene trebuie considerată o
soră a limbii proto indo-europene, nu o ramură a sa. Situația
diferenței de gen dintre limbile indo-europene și cele
anatoliene este un indiciu clar în acest sens. Privind originea
indo-europenilor, multă vreme s-a crezut că vatra indo-
europenilor a fost în nordul Mării Negre, de unde s-au
răspândit prin 3 valuri începând cu mijlocul mileniului VI
î.C., distrugând Vechea Civilizație Europeană și asimilând
populația ne indo-europeană. O altă teorie, apărută în urma
unor descoperiri arheologice, a dovedit că indo-europenii au
ajuns în Europa din Anatolia cu mult mai devreme, cu circa 9 Gorgone
milenii în urmă. Din păcate, arheologii nu țin cont de datele
lingvistice în stabilirea teoriilor lor iar lingviștii nu sunt prea
mult preocupați de racordările în timp dintre lingvistică și
arheologie”. Britanicii Robin Ryder şi Geoff Nicholls de la
“Departamentul de Statistică” al Universităţii Oxford în
lucrarea din 2010 “Modele filogenetice ale diversificării
limbii” au scris: “Procesul diversificării limbii este similar
evoluţiei filogenetice. Recent, a apărut interesul modelării
acestui proces, astfel încât să fie soluţionate unele probleme
pe care metodele lingvistice tradiţionale nu le puteau rezolva,
ca de exemplu estimarea strămoşului comun al limbilor Indo-
Europene. Am creat un model matematic - validat pe limbile
cunoscute prin măsurarea frecvenţelor principalelor rădăcini
ale cuvintelor, comparând apariţiile lor istorice, vocabularul,
fonetica şi sintaxa - pentru a reconstrui statistic distribuţia ce
lipsea din arbore şi modelul a dat vârsta cu cea mai mare
probabilitate de expansiune a limbilor pre Indo-Europene din
intervalul de timp plasat în urmă cu 9750-7100 ani (deci
dinaintea Culturii Kurgane care le-a răspândit), confirmând
astfel ipoteza ‘Anatoliană’. În ultimii ani, lingvişti celebri din
întreaga lume au studiat aceasta în maniera lor şi au ajuns la
rezultate asemănătoare (rădăcina presupusă de dânşii fiind în
urmă cu circa 8800 de ani), modelul nostru statistic
confirmând - în altă abordare ştiinţifică - de fapt asemenea
cercetări, cu o certitudine în proporţie de 95%. Cauza
diversificării limbilor a fost o catastrofă majoră întâmplată în
zona Anatoliei”.
Graţii

Printre fiice, Zeus / fratele mai mic al lui Poseidon a

avut Graţiile - Gharighe / Kharites în vechea Greacă -
personificări ale graţiei şi frumuseţii feminine (de la care s-a
instaurat în vocabular şi “charisma” / “cha-ris-ma”); Carianul
Pausania a menţionat că mama Graţiilor era una din fiicele lui
Thet/ys, Zeiţa umidităţii şi Ocean/os, Zeul apelor dulci:
Graţiile erau verişoarele Gherganelor Graie şi Gorgone
(ipostaza iniţială a lui Zeus a fost Ghergară - celebrat ca atare
pe creştetul Gargaros al Masivului Anatolian Ida - prin care a
fost tatăl nu doar al Graţiilor, ci şi a altor copii, reţinuţi în
timp ca Gherga). Vechii Greci urmau celor care posedau
arealul lor EurAsiatic înainte de ei, anume “rârâiţilor” Pelasgi
(de la care au rămas denumiri ca “Gorg-ON” pentru tatăl
Gorgonelor, “Ur-AN” / Uranos pentru Cer, “Cr-ON” / Cronos
pentru Timp, ş.a). SuMerii / Sumerienii ştiau că “eternul” AN
Graie / Anu, Zeul Cerului şi Timpului - împreună cu descendenţii
săi Anuna - poseda Raiul iar vechii Greci l-au numit ca
stăpânul Raiului pe Anax / Poseidon, fiul Timpului (care l-a
organizat în ceea ce a fost Imperiul Borean / Atlant, cârmuit
apoi de descendenţi): comun era atributul divin - adică
470
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Zeiesc, inclusiv temporal, “Su-Merii” / Sumerienii

venerându-l mai ales ceresc, vechii Greci venerându-l mai
ales acvatic - şi stăpânind acelaşi areal, după cununia cu o
pământeancă (Sumerii / Sumerienii, vechii Greci, ş.a., au
insistat pe mariajele dintre Zei şi oameni, principalii implicaţi
fiind pe de o parte clanul pământean al Marii Zeiţe Mamă /
Ki la Sumerieni, Ga la vechii Greci, ş.a. iar pe de altă parte
clanul ceresc al lui An / Zeul Cerului la Sumerieni, al lui “Ur-
An” / Zeul Cerului la vechii Greci, ş.a.; de exemplu, vechii
Egipteni utilizau crucea Ankh - simbolul vieţii - reprezentând
cununia dintre An şi Kî, vechii Greci consemnând cununia
dintre “Ur-An” şi Ga). De altfel, “Ki” era cu sensul de “a fi”.
Este de ştiut că atât la “Su-Meri” / Sumerieni, cât şi la vechii
Români - conform şi “Dicţionarului de arhaisme române” din
2002 - “Calga” însemna “urmaş” / “locţiitor” (dar şi “sfat” /
“respect”); sonor rezonând cu Garga / Gherga şi având acelaşi
înţeles nu era un fapt izolat, nenumărate cuvinte vechi având
aceleaşi pronunţii şi aceleaşi sensuri în cele 2 străvechi
Civilizaţii, un alt exemplu fiind Românescul “înger” (în
Sumeria “inger” / la plural “ngiri”), etc. Zeul Anax / Poseidon
era nepotul Zeiţei Pământului Ga şi al Zeului Cerului “Ur-
An” / Uranos; filozoful Platon a indicat precis în dialogurile
sale de la bătrâneţe - “Timaios” şi “Critias” - un timp
important, ulterior manifestării lui Poseidon, Zeul Mărilor,
adică al apelor sărate (fratele mai mare al lui Zeus): mijlocul
mileniului X î.C. / la sfârşitul ultimei glaciaţiuni, când nivelul
apelor Mărilor tot creştea, acela stabilizându-se aproximativ
la nivelul costier actual la sfârşitul Epocii Pietrei.

Faraoni cu cruci Ankh la Templul Karnak

(pe Nil, în Egiptul de Sus)

Ulterior, savantul Roman Pliniu “cel Bătrân” în

“Istoria naturii” 35:15 a notat că Egiptenii pictau cu 6 milenii
dinaintea Grecilor (ceea ce însemna din timpul Atlant).
Momentul notat de Platon, filozof renumit în lume ca foarte
serios, care a indicat sursa ca Egipteană, era cel al încetării
pictărilor masive în peşteri şi al apariţiei primei aşezări
umane permanente în Balcani, manifestarea Zeului Poseidon,
relatată ca precedentă, fiind anterioară probabil cu un
mileniu, după cum rezultă atât din direcţia privirii Marii
Sfinte / Sfinxului Egiptean spre cerul acelui timp, aflat de
veghe pe Nil înaintea intrării Fluviului în Delta sa / azi în
marginea metropolei Cairo, cel mai mare oraș nu numai din
Egipt, ci şi din Africa, în vechime un braţ curgând pe lângă
Marea Sfântă / Sfinx, cât şi din alinierea piramidelor
construite alăturat, pe Platoul Ghiza / Gizeh - toponimul
reproducând numele Mamei Pământ Gheia - celebrând
“Începutul” (adică - foarte posibil, dat fiind contextul -
“Începutul” putând fi întemeierea Atlantidei, Egiptenii vechi
declarându-se urmaşii Atlanţilor / “Oamenilor bărcilor”,
faraonii respectând habotnic şi arca: un model de barcă
sfântă, în general mai mare decât cele navigând pe Nil,
471
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Platoul “Ghi-za” / Ghiza având în faţa sa, pe partea opusă a
Fluviului, aparţinând Provinciei “Go-şen” / Goşen, coloanele
Templului Annu / On dedicate Soarelui, într-o străjuire
bipolară Ghiza-Goşen a intrării în mlăştinoasa Deltă a
Nilului, cu fertile crânguri, ca şi Coloanele Strâmtorii
Garganele / Dardanele străjuind intrarea pe apă în
mlăştinoasa Atlantidă, cu crânguri fertile); ulterior, în vechea
Greacă, “ἄρχω” / “ἀρχή” = “ărkho” / “arke” a însemnat chiar
“început”. Cel mai vechi tip de ambarcaţie cunoscută a fost
“pi-roga” / piroga = monoxila (în Greacă însemnând “dintr-
un singur lemn”), începând cu Epoca Pietrei: barcă primitivă,
făcută dintr-un trunchi scobit. “Muzeul Marinei Române” din
Constanţa găzduieşte de exemplu o pirogă / monoxilă veche
de 7 secole de pe Râul Crişul Alb (găsită în mlaştina de la la
Răpsig 46,25 lat. N, 22,01 long. E / judeţul Arad), ce folosea
la transportul sării din Ardeal spre Panonia, cu dimensiunile
de 0,75 metri lăţime, respectiv de 10 metri lungime şi a fost
făcută dintr-un singur trunchi de stejar; în 2010, Dr. Andreea
Atanasiu a explicat că “monoxilele erau realizate printr-un
anumit procedeu. Se nivela, prin cioplire, partea de sus, apoi
se puneau legături de paie cărora li se dădea foc. Jăraticul era
îndepărtat şi se continua procesul de ardere, până la un
anumit moment, când trebuia făcută partea din spate, unde se
sprijineau picioarele, pentru a avea stabilitate, apoi se finisa
prin cioplire. Era gata în câteva zile. O monoxilă putea
transporta o duzină de oameni şi o cantitate mare de sare. Se
putea naviga destul de uşor. Tipul acela de ambarcaţiune a
fost întâlnit din Antichitate până în Evul Mediu, fiind folosită
pe râurile interioare, pe Dunăre şi în navigaţia maritimă
costieră. În relatările vremii e avansată o cifră de 200
monoxile în flota lui Vlad Dracul”.
Pirogă / monoxilă din Crişana
Este de remarcat că la sfârșitul mileniului II î.C.,
după ce robii / sclavii Evrei au fugit din Egipteana zonă
Goșen / știută ca “Tărâmul Onias” - unde erau Coloanele On -
aceia și-au stabilit capitala la poalele “Si-On” / Sion (nume
pre-Israelit, conform și cercetătorului American Terry Briley
în 2000), în orașul Ierusalim al Iebu-seilor, frații Sudici ai
Gherghe-seilor / Sfinţilor Gherghe din Canaan (regiunea Ca-
naan / Ka-naan - în pronunție “Canăn”, căci “a” prelungit =
“aa”, notat ca “dublu a”, poate fi “ă” - literalmente însemna
că era a “pruncilor pământului”, fii regali / prinți sufletiști).
“Sionismul” practicat de Evrei - adică emanciparea lor,
inclusiv în Epoca Modernă - își are denumirea preluată prin
imitaţie / mimetism de la Muntele Si-On al Iebu-seilor /
Sfinţilor Iebu, unde dinaintea sosirii Evreilor din Egipt era
472
slăvit Sf. On / Sf. An (corespunzător Bibliei / Vechiul
Testament - lucrare realizată de către Evreii vechi - Iebuseii
erau urmaşii fratelui mai mare al lui Gherghe-seu); dintre cele
7 populații autohtone ale Sacrei Țări Canaan, “Cartea
Cărților” Biblia - în Vechiul Testament - a nominalizat 2
populații ca sfinte: Nordicii Gherghe-sei / Sf. Gherghe în
Galileea (organizați patriarhal) și Sudicii Iebu-sei / Sf. Iebu în
Iudeea (organizați matriarhal). Acel loc de început al Deltei
Nilului, Fluviu căruia vechii Evrei îi ziceau “Ghe-On” / Geon
- al ramificației brațelor de la străjuirea Ghiza-Goşen - se
numea, așa după cum a consemnat Herodot Karka în “Istorii”
2:15, 2:17 și 2:97 Kerkasoros / “Kerkas-oros” =
“KerkaSuros” / “Kerka-suros” (adică literalmente “Orașul
Kerkas” / Orașul Gherga, respectiv “Kerka-suros” drept
“Kerka-soarele” / “Soarele Kerka”), apoi notat Kerkesyra /
Cercesura de geograful Grec Strabon ori Latin “Cercasorum”
de Romanul Pomponiu Mela: după cum a relevat de pildă și
savantul Englez Jacob Bryant, “Orașul Kerka” / “Soarele
Kerka” (Kerkasoros) era pe partea apuseană / “Libiană” a
Nilului - acolo unde e Marea Sfântă / Sfinxul Egiptului,
toponimele Kerke păstrându-se în Oaza Fayum din apropiere
până în Evul Mediu - iar pe partea răsăriteană / “Arabă” era
On, respectiv în ceea ce Grecii vechi numeau Heliopolis /
Helio-polis, “Orașul Soarelui”; în secolul XIX, cercetătorul
German Heinrich Brugsch a studiat străvechea numire a
arealului Marii Sfinte / Sfinxului Egiptean sub forma Kerk-
Osiris iar filologul German Peter Erman a interpretat
semnificaţia ca “habitatul lui Osiris” - observând că radicalul
Kerk din conţinut s-a regăsit şi în aşezarea Gherga din susul
Nilului, care a fost prima capitală a faraonilor - savantul
Francez Gaston Maspero în “Zorii Civilizaţiei, Egipt şi
Chaldeea” indicând locaţia Kerka-Suros / Kerk-Osiris până în
suburbia Embabeh a actualei capitale Egiptene, Cairo (pe
malul Vestic al Nilului). Pe malul Estic al Nilului - la
marginea zonei inundabile - era înălţimea Kheraha / Khereha;
așadar, la începutul labirintului reţelei apelor dulci ale Deltei
Nilului, în partea apuseană Kerka era asociat cu Ghiza /
Gizeh (unde se găsește Marea Sfântă / Sfinxul) iar în partea
răsăriteană Kheraha - vechiul Cairo, conform cercetătorului
American Garry Matheny în “Exodul” din 2011, metropola
preluându-şi numele de la cel al vechii înălţimi, sensul Arab
al denumirii fiind “Victoriosul” / “Marte” - An / On era
asociat cu Goșen: acolo geograful Maur Al Idrîsi a văzut în
secolul XII al doilea Sfânt / Sfinx (feminin - după cum a
consemnat - realizat din pietre şi cărămizi, nu sculptat într-un
singur monolit ca acela din vechime, de pe malul opus,
monument aflat pe atunci în dezmembrare, părţile sale
servind la unele construcţii Medievale din Cairo).
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
În Tărâmul Onias / Goșen din Delta Nilului, Zeul
Pământului era Kherty, care cârmuia barca pe ultimul drum
(era paznicul decedaţilor și al mormintelor acelora), egal în
putere cu Zeul Ra, fiind echivalat cu Aken, patronul
sufletelor, reprezentat ca un marinar navigând, aflat în b/arcă
în picioare; Zeul Kherty / Kherti a fost proeminent la
începuturile Egiptenilor, el străjuind calea spre Zeița Ma’at -
muierea lui Hermes / Thot - fiind Gardianul intrării în
“Lumea Cealaltă” (peste care își împărțea stăpânirea cu
Osiris): se poate observa asemănarea dintre vechiul Egiptean
Aken (patronul sufletelor, divinul luntraş din Nordul celui
mai lung Fluviu din lume) şi Okean / Ocean (patronul apelor
dulci, divinul stăpân al marii reţele Fluviale din Nordul
vechilor Greci). Romanul Vergiliu în “Eneida” 6:297 a
descris Râul mlăştinos Akeron / “Aker-On” ca principal în
Tartarus - adică în Lumea “Cealaltă” - sub supravegherea lui
Kharon / Char-On, filozoful Platon consemnând în “Phaedo”
112 că direcţiile de curgere ale lui Okean la suprafaţă şi
Akeron în subteran erau reciproc opuse: toate acele paralele
dintre vechii Egipteni şi vechii Greci - onomastice, de roluri,
etc. - nu erau întâmplătoare; până în Antichitate - când au fost
oprite - luptele pe viaţă şi pe moarte dintre gladiatori au fost
sub semnul lui Kharon / “Khar-On” (sfârșitul a demarat în
anul 200, când împăratul Septimius Severus al Imperiului
Roman - de origine Ghetul, respectiv Ghet din N African - a
interzis luptele gladiatoarelor / căci au existat și femei
gladiatoare).
Khar-On
În NE Africii / Egipt, Mesopotamia şi N Indiei,
“Arka” / arca transporta Zeul Soarelui (Ra la vechii Egipteni,
Şamaş la “Su-Meri” / Sumerieni, Surya la hinduşi); aşa ceva
merită atenţie, transportul Zeul Soarelui fiind cu o
473
ambarcaţiune (iar nu cu carul, ca la vechii Greci ori la alţi
Europeni): motivul transportării Zeului Soarelui cu arca a fost
anterior Indo-Europenilor. “Upanişada Brhadăranyaka” a
scris că Arka / arca a apărut odată cu sacrificiul de sine al
Creatorului: “La început nu a fost nimic aici. Totul era
învăluit de moarte sau de foamete, căci foametea este moarte.
El - cel numit moarte - dori: ‘Să mă întrupez!’ şi dădu naştere
raţiunii. Şi el se urni binecuvântând iar din binecuvântarea lui
se născu apa. ‘Cu adevărat - zise El - când am binecuvântat,
s-a ivit apa. De aceea firea ei este Arka’. Ceea ce a fost
spuma apei s-a întărit şi s-a făcut pământ. El s-a istovit. Şi din
El, cel istovit şi arzând în flăcări, a răsărit strălucirea - esenţa
Lui - care este focul” (Pentru spiritul mitic, focul era mai
mult decât ceea ce era fizic, fiind şi o “fiinţă”, cu obiceiuri
închipuite în analogie cu ale omului: focul avea pasiuni,
“mânca” tot ce întâlnea şi era în foarte mare duşmănie cu apa;
ca şi lumina ce nu se poate evidenţia decât în întuneric, aşa şi
ansamblul contrariilor apă-foc). Ghargheii / Chaldeii ştiau că
arca după Potop - cârmită de înţeleptul Atra-hasis / Sumerian
zis Ziusudra, preluat de Evrei ca Noe - a ajuns pe Muntele
Korkura. Arca diluviului nu a fost prima ambarcațiune din
Vechea Lume, ci a apărut ca încununarea unei Tradiții
acvatice îndelungate, serioase. Arca era numită de vechii
Evrei, Armeni, Greci, ş.a. ca “baris” / “berith” (iar o rădăcină
Indo-Europeană semnificativă - după cum au demonstrat cei
mai reputaţi specialişti în paleolingvistică din lume - a fost
guturalul “gher” / “ber”, legat de “bherga”). Gherga -
simbolic fiind legătura dintre Cer și Pământ - dintotdeauna a
fost apropiat de celelalte elemente principale: aerul vieții, apa
Raiului, focul divin, etc.
Argha
În 1803, teologul Anglican George Stanley în
“Dizertaţie despre Misteriile Cabirilor” a scris: “Conform
Carianului Pherekydes, Zeus i-a dăruit mamei lui Hercule
cupa în formă de arcă numită ‘Carchesium’; tradiţia relatată
Antic reproducea de fapt istoria diluviană, căci Hercule era
Zeul solar al arcei - numele Hercule provenind din Arcă - cu
care a fost identic Noe. La hinduşi, emblema Zeiţei Mamă
Durga era Argha încadrată de Yoni, însufleţită de Penisul /
Linga Zeului Şiva / Maha-Deva - biblic echivalat cu Ham - în
forma de navă pe care vechii Greci o ştiau ca Argo; Etruscii
reproduceau Yoni prin Juno, hinduşii numeau discipolii Marii
Mame ca Yoniani - aceiaşi cu Ionianii din V Anatoliei, numiți
Yauna de către Iranieni / Perși - etc. (de altfel, Ionianii erau
deopotrivă celebri prin Misteriile Orgiilor şi Cultului Falic
extraordinar ce-l aveau, Anatolia fiind plină de falusuri
ridicate în memoria Potopului). Ceea ce hinduşii aveau ca
Argha şi Elenii ca Argo, în Caucaz era simbolizat de Medeea
(se poate observa metamorfoza, în sensul feminităţii la ‘Me-
Dea’ / Medeea, respectiv la Şiva în sensul masculinităţii
Maha-Deva) şi se poate înţelege afirmaţia despre Colchii
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
apropiaţi bizantinului Tzetzes - Georgian după mamă - că
aceia erau Indo-Sciţi; Argonauţii au scăpat de urmăritori pe
Marea Neagră datorită Me-Deii”. (În legături cu Arca de la
Potop sunt de remarcat: Argha pe malurile Indiene era vasul
sacru pentru libații - vasele pentru libații fiind Karkesii la
vechii Greci - Argo în Marea Neagră a fost vasul legendar
pentru navigat, etc.; unirea dintre Yoni și Lingam era cea
unică a celor 2 genuri - feminin și masculin - dintre spațiul
pasiv și timpul activ, din care a provenit viața). Filozoful
William Drummond - din clanul fondat în Scoția secolului XI
de bastardul Arpadian George / primul dinast Negru Vodă al
Românilor - a scris în 1810: “Ştim de la Varro că Juno
semnifica Luna; Strabon ne-a informat despre Cureţi că le
celebrau anual pe Juno şi Leto / Latona pe Muntele Solmissus
/ Sol-missus (la poalele căruia era Efes iar în apropiere avea
aşezarea Cybellia). De unde venea numele Juno - Iona în
Lydia - sau Iana (respectiv Diana)? În Efes, Artemida / Diana
era împodobită cu ghirlande de flori - la fel fiind şi Isis în
Egipt - mereu asociată cu Sfinxul; între Anatolia şi Egipt - via
Fenicia - au fost mari legături. Aşa după cum în zonă preoţii
lui Dionis au învăţat Cultul Cybelei, în apropiere fiind
Muntele Corycus, pe Muntele Mimas din Lydia - un loc
indicat de poeţii Antici ca al Uriaşilor rebeli - preotesele
vinului erau Mimallone, care le-au iniţiat în orgii şi pe
femeile Trace / Makedone, după cum au scris Plutarh,
Eustaţiu, ş.a. (Fenicienii notau ‘Uriaşii focului’ ca ‘Mi-mas’):
cele supranumite Mimallone cunoşteau Misteriile Orfice şi le-
au instruit pe Edonele din Munţii Haemus / Balcani, devenite
faimoase apoi în lume pentru excesele lor (la Efes,
conducătoarele orgiilor pentru Cybela purtau ‘târşuri’ / cârje
ceremoniale, Lydienele - conform şi Carianului Dionisie din
Halicarnas - fiind strămoaşele Etruscilor / E-Truscilor).
Conform lui Herodot, Jocurile Ludice şi reprezentările
scenice au fost inventate în Lydia. Riturile Lydiene prin
Etrusci au ajuns şi la Romani, Zeul Janus la ei fiind Asiaticul
Ion - notat Iavan în secolul I de Evreul Iosif Flaviu - adică
apelativul Anatolian al lui Apollo / Soarele (după cum au
scris Euripide, Macrobiu, ş.a.), ‘Echion’ fiind şi partenerul
Fenicianului Cadmus; Ion, Iao, Io = rădăcina Latinului Ianus,
Iovis, căci Ion - acelaşi cu Ianus - provenea din On, simbol
solar pe 3 continente (regăsit în Creta, Egipt, Fenicia,
Babilon, etc)”. Însă Ianus / cu echivalentul Românesc Ioan -
aşa cum a studiat Dr. Ion Culianu / de origine Aromână -
“totalizând caracterele solar-lunare (masculin-feminin) era
androgin” (Ianus / Yanus - adică “strălucitul An”, numele
rezultând din alăturarea prefixului “I” al strălucirii și cel al
Zeului An - avea natură dublă, redată prin chip dublu,
sceptrul său fiind bifurcat, în formă de “Y”); despre Cadmos /
“Cad-mos” - din Canaan, care avea ca simbol Sfinxul = Sacra
leoaică, sora sa fiind Europa - e de ştiut că avea înţelesul de
“cârmuitor”, “împodobit” sau “corcodit”, o variantă fiind şi
Cosmos, adică universul ordonat, strălucitor prin curăţia sa
(Cad-moș, adică moșul Cad, prin stilul invers - procedeu
uzual în Vechea Lume - efectiv se vede ca moș Dac). Au fost
cercetători care l-au echivalat pe apuseanul Ianus cu
orientalul Iahve; cheile lui Ianus / An deschideau uşile
solstiţiale, permiţând accesul la fazele ascendentă şi
descendentă ale ciclului anual (cele 2 feţe ale sale erau
întoarse una spre pământ şi cealaltă spre cer). “Dicţionarul de
simboluri” a consemnat: “Simbolismul solstiţiilor reţine
atenţia pentru că nu coincide cu caracterul general al
anotimpurilor corespunzătoare. Într-adevăr, solstiţiul de iarnă
474
deschide faza ascendentă a ciclului anual iar solstiţiul de vară,
pe cea descendentă: de unde simbolismul porţilor solstiţiale,
reprezentate de cele 2 feţe ale lui Ianus. Este uşor de constatat
că poarta hibernală permite păşirea în faza luminoasă a
ciclului iar poarta estivală, în faza sa de întunecime. În mod
asemănător, în tradiţia hindusă, solstiţiul de iarnă deschidea
‘calea zeilor’ iar solstiţiul de vară ‘calea strămoşilor’,
corespunzând - bineînţeles - porţilor zeilor şi ale oamenilor”.
În Epoca Pietrei, întregul Univers - Lumea “Asta” şi Lumea
“Cealaltă”, cea văzută şi cea nevăzută - era sub stăpânirea
Marii Zeiţe Ga / divinitatea supremă: ea patrona peste Pământ
/ Gos şi peste Cer / Cos (ceea ce - fiind din mare vechime - a
dus la denumirea de “Cos-mos”); femeile dar şi bărbaţii din
marele trecut care aveau însemnătate purtau sufixul
vremurilor îndepărtate “mos”, “mis”, “meş”, etc. (după cum
au fost nume ca Arte-mis, Ghilga-meş, ş.a). Pare relevant că
Româna încă utilizează apelativele moşeşti la cei bătrâni ori
la înaintaşi = “stră-moşi” (ceea ce în limbile Europene - toate
mai recente - nu mai apar decât cu alţi termeni / înlocuitori ai
celor străvechi); pe de altă parte, Româneasca “moaşă” în
Georgiană e “meda”, în Greacă e “maia”, etc. Se pot observa
apropierile dintre denumirea Sanscrită “linga” pentru “penis”
și verbul Român “a linge” - în Latină “lingere” - datorate
adorației manifestată prin Cultul Fertilităţii / de exemplu,
cuvântul Ebraic pentru “bărbat” e “zachar”; de altfel, vechii
Evrei, Romanii, ș.a. își întăreau spusele - de pildă când își
lăsau moștenirile, etc. - jurând cu mâna pe testicule / de unde
a și provenit cuvântul “testament”: în Lumea Veche, Cultul
Falic - pe largi arealuri şi pe timp îndelungat - a fost foarte
puternic (“puritanismul” / pudoarea a intervenit doar mult
ulterior în timpurile istorice, pentru “lepădarea” de trecutul
orgiastic, de pildă în satele Româneşti - până în Epoca
Modernă - străvechile apucături păgâne determinând ca în
general toată lumea să fie înrudită cu toată lumea).
Cercetătorul Francez Fernand Robert în “Religia
greacă” din 1981 a scris: “Scena amoroasă dintre Zeus şi
Hera pe Gargaros, în Masivul Muntos al Idei din Troada - aşa
cum ne-o prezintă cântul 14 din ‘Iliada’ - transpunere,
adaptată la trama epopeii, a unei tradiţii locale proprii
Sanctuarului din Samos, dă o strălucire magnifică unei teme
căreia îi cunoaştem mai multe variante. Metamorfozele în
păsări erau un procedeu drag lui Zeus pentru a seduce zeiţe
sau muritoare. S-a putut cu uşurinţă demonstra că fantezia
neruşinată a sculptorilor a multiplicat intermediarii între
‘phallos’ şi pasăre, trecând prin falusul prevăzut cu aripi.
Pelasgii adoratori ai phallosului i-au creat lui Zeus o imagine
pe gustul lor”. În răsăritul Mării Egee, Insula Samos / “Sa-
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
mos” - adică Insula “Sf. Moş” / Sumerienii folosind “Șamu”
pentru Cer - e la gura Râului Meandru, în largul Ţării
Gherghiţilor - Karia / Caria - din V Anatoliei (unde cel mai
apropiat oraş de marele Sanctuar Gherga a fost în Antichitate
Alabanda, întemeiat de fiul lui Car, eponimul zonei şi
etnonimul locuitorilor): în hieroglife şi cuneiforme - primele
scrieri din areal - Karia a fost consonantic notată KRK /
acelaşi schelet onomastic ca GRG (Templul Gherga - din
piatră, vechi de milenii - mai există şi azi, vizitabil acolo,
acum fiind partea SV a Turciei); în înțeles străvechi, dacă
Sumerienii aveau “Șamu” pentru Cer, atunci Regatul Carian -
având Samos în fața țărmului - poate fi considerat Ceresc,
cârmuit de către Cereștii Gherghiți. Cea mai timpurie relatare
despre Sami, primii locuitori ai Insulei Samos, provine din
poemul localnicului Aspius - contemporan în secolul VI î.C.
cu localnicul Pitagora - care a afirmat despre Zeul Poseidon /
Anax că a avut un fiu numit “An-Ka-ios” / Ankaios, care a
fost şi primul rege al Lelegilor, instalat acolo împreună cu
femeia sa Samia / fiica lui Meandru = Mândrului şi cu
anturajul lor (în vecina Insulă Chios, legenda întemeierii era
similară, acolo fondatorul fiind amintit ca Ion / An); conform
istoricului Herodot Karka 1:171 - în secolul V î.C. - prin
Lelegi se înţelegea o veche denumire a Cereștilor Cariani /
Gherghiţi din V Anatoliei iar privind localităţile Magnesia şi
Antiohia de pe Râul Meandru / Mândru, în secolul II î.C.
Insula Cerescului Sfânt Moş “Sa-mos” / Samos a emis 2
decrete (câte unul pentru fiecare oraş), anunţând rudenia lor,
ca descinzând din aceeaşi străveche familie.
Simbolistica păgână (începând din Epoca Pietrei)
ridica linga / penisul în poziția supremă - cu sau fără vulvă,
contra-partida sa, împreună reprezentând mai ales divina
ființă androgină numită Argha / Ghargha - emblemele falice /
erecte dominând societățile aproape pretutindeni; mai multe
penisuri împreună însă semnifica castrare. În Română s-au
fixat verbe vechi ale acţiunilor conectate (de pildă, un verb
475
atestat Traco-Dac pentru “a linge” a fost “a licăi), ca - încă în
uz - “a pupa” / “pu-pa”, “a linge” / “lin-ge”, “a suge” / “su-
ge”, etc.; de altfel, în spaţiul Român în Epoca Bronzului a
fost atestată existenţa Sigină, cu legături între Sfinţii Gini din
Ghergania / Media - Ţara Magilor - în acel areal Caspic de
pildă populaţia Sa.Gaz în mileniul III î.C. (strămoşii SaGarti /
Sf. Gardieni, ai Guţilor Sumerieni, respectiv ai Geţilor, ş.a.)
fiind a celor care la început au fost bine primiţi, în
IndoEuropeană “gos” fiind “oaspete”, înţelegându-se prin
“Sa-Gaz” = “Sfinţi oaspeţi”, aşa cum “goşti” în Banat
înseamnă la fel / de pildă “guest” acum în Engleză, apoi ei
devenind sfinte gazde după cum a rămas consemnat istoric,
de exemplu la Amazoanele de la poalele Caucazului
dezvoltându-se aşa “sacra prostituţie”, când localnicele
pământene se împreunau şi cu străinii / văzuţi ca vizitatori
divini: ritul era moştenit Pelasg (oglindirea dintre goști și
gazde reflectând ambele sensuri - atât a Sfinților oaspeți /
“goștii” = “goş-tii”, cât și a divinilor stăpâni sau a stăpânelor
divine / “gazde” = “gaz-de” - împreunările sexuale având loc
totdeauna pe jos, pe sacrul Pământ Ga, nu în interioarele
colibelor ori corturilor sau în paturile din odăi, ci în iarba din
grădini, fiind foarte importantă unirea sub cer). “Dicţionarul
universal al limbei române” din 1929 a definit “poala” ca
“spaţiul dintre pântece şi genunchi” (când şade o persoană
ţinând de pildă pe cineva astfel) iar “Dicţionarul explicativ al
limbii române” din 2009 a enunţat că expresia “a duce pe
cineva în poală” însemna “a proteja” / “a ocroti”; ţinând cont
că înţelesul pentru “poală” a fost şi de “sân” (corespunzător
“Dicţionarului limbii româneşti” din 1939, “Dicţionarului
etimologic roman” din 1966, etc.), legătura “poalei” cu părţile
intime ale gazdei ocrotitoare au ajuns foarte apropiate,
datorându-se aceleiaşi generări. În 1875, cercetătorul Englez
Thomas Inman a scris că “se poate remarca: denumirea Yoni
era masculină și denumirea Linga era feminină; în marele
trecut, ambele organe genitale au fost embleme sfinte (cam
așa cum e crucea azi pentru creștini). Unirea lor producea
energie - puterea generatoare naturală - astfel provenind sursa
vieții (la fel cum se observa că era de la soare / cer și
pământ)”. “Enciclopedia lumii hinduse” din 1992 - editată de
Răm Garg - descrie: “Argha = simbolul special al Zeiţei
Durga / Părvatî, ca o cupă din mijlocul căreia răsare virilul
organ Lingam, marginea fiind numită Yoni. Argha de la
hinduşi e aceeaşi cu ceea ce vechii Greci au numit Argo.
Hinduşii dăruiesc Argha miresei: e un vas în formă de navă,
utilizat la nuntă pentru libaţii iar apoi se foloseşte la păstrat
parfum sau apă sfinţită”. (În Sanscrită, “lingam” însemna şi
“corn”). “Cyclopaedia” Galezului Abraham Reese 1743-1825
a prezentat: “În Argha se pune o floare - cu numele Sanscrit
‘p’hulla’ - având sensul mistic al unirii puterilor, prin libaţii;
ideea că ‘p’hulla’ a dus la Grecul ‘phalus’ (ori Latinul
‘bulla’) corespunde puternic, în sensul că Şiva - partenerul
Zeiţei Durga - avea ca simbol tridentul, la fel ca Poseidon /
Neptun, obiect Sanscrit numit Trifula / Triphala, indicând
trifurcaţia, la fel ca şi cei 3 ochi. În timpul Potopului, puterile
generatoare - feminină şi masculină - au prezervat
umanitatea, reprezentarea fiind dată de Argha, prin
elementele sale, Yoni şi Linga; similar ca în vechea Indie -
unde erecţia lui Şiva / Maha-Deva era reprezentată prin
Argha - în vechiul Egipt, Osiris era purtat în Arcă de oamenii
săi”. În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Jean Chevalier şi
Alain Gheerbrant au scris: “Termenul ‘lingam’ înseamnă
‘semn’. Rădăcina acestui cuvânt e aceeaşi cu ‘langala’ =
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
‘plug’, rădăcina desemnând atât hârleţul, cât şi falusul.
Lingamul a fost deci falus şi simbolul procreaţiei. Lingamul
era semnul izvorului vieţii. Numai dualitatea cu ‘Yoni’ - care
simboliza organul genital feminin - îi permitea trecerea de la
principiu la manifestare. Yoni = matricea era altarul / cuva
care înconjura lingamul. Fertilizarea pământului se exprima
în mod ideal prin lingamurile naturale - existând prin ele
însele - pietre înălţate în vârful munţilor. Lingamul - simbol
central - era şi un simbol axial; în Yoga, unirea dintre lingam
şi yoni dă naştere cunoaşterii”. Arca a fost cunoscută în
străvechiul Egipt. Marile monumente din N Egiptului - la
distanţă geografică relativ scurtă / apropiată faţă de locaţia
fostei Atlantide - sunt acolo orientate nu faţă de timpul
presupus de mulţi ca al realizării lor, ci faţă de cerul
mijlocului mileniului XI î.C. (după cum a reieşit din
reconstituirile astronomice computerizate, atât pentru Marea
Sfântă / Sfinx, cât şi pentru cea mai mare piramidă din lume,
singura ce mai există dintre “minunile” Vechii Lumi - ele
fiind pe Platoul Ghiza / Gizeh din Egipt - aşa după cum se
poate vedea în imaginile următoare); privirea Marii Sfinte /
Sfinxului era spre Constelaţia Leului (aşa cum îşi avea poziţia
pe cerul mileniului XI î.C. din Emisfera Nordică, sub
constelaţia Ursa Mare şi constelaţia zisă Lupărie de Români =
Leul Mic), mărturiile culese din Egipt de Europeni
Mediterani - ca Platon ori Diodor Sicul - indicând tot mileniul
XI î.C. ca acela de referinţă iar eroziunea pluvială a Marii
Sfinte / Sfinxului în arida sa locaţie, unde ploile sunt reduse
de milenii, conducând către o concluzie similară, spre aceaşi
mileniu XI î.C. de “la început”: 3 abordări diferite -
astronomică, istorică şi geologică - completează abordarea
circumstanţială, despre contextul raţional al vechimii de fapt
Atlante, că şi-a avut debutul Imperial în mileniul XI î.C.
476
Înaintea citaților Antici Europeni Mediterani, în
secolul V î.C. Anatolianul Herodot Karka în “Istorii” 2:143 a
consemnat ce a aflat în capitala Egiptului de atunci, Teba
(nume ce-şi avea corespondentul EurAsiatic Deva / Dava -
din “diva”, adică “sacrul suflet” DiBa / DaBa - după cum au
studiat lingviştii, echivalenţele “T”/“D” şi “B”/“V” fiind
temeinic demonstrate, o versiune similară pentru TeBa fiind
şi Ghe-Ba = “Sufletul Pământului”), că “de la domnia zeilor
au trecut 345 de generaţii”, ceea ce - conform aritmeticii lui,
bazată pe considerarea a circa 3 generaţii / secol - ar fi
însemnat mileniul XII î.C., adică exact cel de la începutul
Holocenului, ultima parte a Cuaternarului = cea mai recentă
perioadă geologică; mai interesant e că istoricul Herodot a
scris despre acele generaţii din Egiptul pre-dinastic ca fiind
ştiute nominal drept “Piromis” / “Piro-mis” (literalmente ale
“moşilor soarelui sacru” / “bătrânilor focului”, însemnând -
după cum a notat - ale “oamenilor onorabili”): cu
reprezentările în interiorul Templului din Teba ca nişte coloşi
din lemn, erau vechii cârmuitori de pe Valea inferioară a
Nilului, ca ramură Pelasgo-Arimă similară celei a vechilor
cârmuitori de pe Valea inferioară a Dunării. Arabii numesc
piramidele “Haram” - adică monumente Arime - în România
construcţiile mari străvechi fiind ştiute ca ale Uriaşilor
Pelasgi / Arimi; de altfel, “Enciclopedia orașului Târgoviște”
(publicată în 2012 de către Primăria Târgoviște) a scris despre
Imperiul Arimilor / Pelasgilor că era sub cârmuirea Tergastai
= “Terga-stai” - însemnând “Casa Împărătească” - “care și-ar
fi avut așezarea exact pe locul Târgoviștei actuale”, Terga
rezonând cu Gherga iar “stai” fiind locul unde stătea Gherga,
respectiv “casa”, ceea ce echivala numele Gherga cu calitatea
sa, de “împărat” / “rege”: Dr. George Coandă - istoric din
familia academicianului A/Român Henri Coandă, numele
Condu fiind frecvent la Aromânii din Crușova / Macedonia -
întemeietor al Universității Valahia din Târgoviște, susține
puternic și public această ipoteză (că Imperiul Pelasg și-a
avut cândva capitala la Târgoviște, cârmuit de Uriașul Terga
= împăratul Gherga). Istoricul Anatolian Herodot Karka
explicit a scris “πίρωμιν ἐκ πιρώμιος”, adică “Piromis după
Piromos” = “Piro-mis după Piro-mos”: neîntrerupt, acei vechi
cârmuitori ai Egiptului au condus timp de 345 generaţii, de la
“domnia zeilor” până la el (acelaşi şir de statuete - “Piro-mis”
/ “Piro-mos” - fiecare realizată de câte un Mare Preot la
timpul său, a fost văzut în Templul din Teba înainte de către
Carianul Hecateu din Milet și de către Carianul Herodot din
Halicarnas); ţinând cont de contextul de atunci, aproximativ
ultimul sfert dintre acele reprezentări - cele mai recente - erau
ale faraonilor. În “Dicţionarul de simboluri” stă scris:
“Templul este o reflectare a lumii divine. Arhitectura sa e
aidoma reprezentării pe care o au oamenii despre divin:
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

efervescenţă a vieţii în templul hindus, măsură în templele specii de lei “Panthera leo” ce existau pe atunci în spaţiul
greceşti, înţelepciune şi dragoste în templele creştine, Carpato-Dunăreano-Pontic, acum dispărute - de peşteră
legământul dintre pământ şi cer în moschee, etc. Templele “spelaea” / în extincţie la Potop şi Asiatică “persica” /
sunt replici pământeşti ale arhetipurilor cereşti, ca şi imagini înfrânată până în Antichitate - leoaicele lor fiind emblematice
cosmice; teologia şi cosmologia devin astfel solidare în timp de milenii ca însoţitoarele favorite ale Marii Mame a
mintea oamenilor, ca în lucrările lor închinate zeilor. Pământului Ga / Ghirghe:
‘Templum’ însemna - la origine - porţiunea de cer pe care
augurul roman o delimita cu ajutorul beţişorului său şi
înlăuntrul căreia urmărea fie fenomenele naturale, fie zborul
păsărilor; acest termen a ajuns să desemneze locul sau
edificiul sacru în care se practica observarea cerului. Tot
astfel, cuvântul grecesc ‘temenos’, care vine din acelaşi
radical indo-european ‘tem’ (a tăia, a delimita, a împărţi),
desemna locul rezervat zeilor, incinta sacră dimprejurul unui
sanctuar şi care era un loc inviolabil. Rezumat al
macrocosmosului, templul este o imagine şi a
microcosmosului: el e deopotrivă lumea şi omul”. Este de
remarcat despre prima perioadă a Egiptului că a fost Pelasgă,
atât din perspectivă etnică, cât şi religioasă. Pentru aşa ceva
stau mărturie atât vechile tradiţii, cât şi descoperirile
arheologice, relevând că înaintea Egiptului faraonic a existat
Egiptul Pelasg. Primii cârmuitori ai Egiptului predinastic /
pre-faraonic au fost zeii iar singurii dintre cei străvechi având
epitetul de “divini” au fost Pelasgii. Egiptenii credeau despre
ei că erau cei mai vechi oameni din lume, asemeni Pelasgilor
(după cum a scris şi istoricul Diodor din Sicilia). Tot caracter
Pelasg avea şi religia vechilor Egipteni: ei credeau în părinţii
primordiali Cer şi Pământ, adică în cei 2 Zalmoxe / “Zal-
moxe” = “Zei-moşi” (e de ştiut că “Lexicograful Suida” din
capitala Imperiului Bizantin a consemnat despre Zalmoxe că
era şi numele supremei divinităţi feminine - adică se folosea
şi pentru Marea Mamă Ghea - pe lângă puterea creatoare a
Cerului ca forţă luminoasă / strălucitoare, Cultul Pelasg
adorând şi puterea productivă a Pământului Ga); în vechiul
Egipt genurile asociate Cerului şi Gliei au fost inverse faţă de
cele adorate în vechea Europă. În “Cartea Egipteană a
morţilor” se face amintire de “Țara cea divină şi fericită de la În “Legile” 3:677, Platon a scris că anterior lui cu un
miazănoapte, situată lângă râul mare şi sacru, unde s-au “myriad” de ani (adică 10 milenii) au fost o mulţime de
născut zeii”: aşa ceva faţă de Egipt corespunde spre Nord inundaţii: într-adevăr, atunci - în mileniul XI î.C. - se încheia
tocmai cu spaţiul actualei Românii, având Valea Dunării, ultima glaciaţiune a planetei, aşadar consemnarea sa a fost
fiind parte a Imperiului Atlant / Borean = Raiul, adică spațiul precisă. Probabilitatea întemeierii Atlantidei la mijlocul
unde erau Zeii. Vechii Egipteni aveau aceeaşi credinţă în mileniului XI î.C. nu e o presupunere “abruptă”, ci pe de o
nemurire ca Hiperboreii (iar întreitul stâlp ceresc = Coloana parte poate fi legată simetric de mileniul scurs între
Cerului figura printre ornamentele lor, Obeliscurile fiind înfiinţarea primelor aşezări în Peninsula Anatoliană, respectiv
“stâlpi de priponire solari”). Vechii Egipteni numeau “Lumea în Peninsula Hemului / Balcani (la mijlocul mileniului X î.C.)
Cealaltă” ca “Neteru Khert” (desigur aşa pronunţând şi înfiinţarea primei aşezări în Hem / Egipt (la mijlocul
“Gherg”), popular zicându-i “Tuat” / “Duat”, adică un “tot” al mileniului IX î.C.), tot un mileniu putând fi pe lângă acel
“duetului” format împreună de către Cer şi de către Glie: în mileniu şi durata anterioară, marcând începutul Civilizaţional
“Ţara Zeilor Muntelui” era “Marea Casă a celor Doi” (Cerul întemeiat de cuplul Clitoris-Poseidon iar pe de altă parte
şi Pământul, adică cei 2 Zalmoxe / “gemeni divini”, aşa cum poate fi legată de reperele astronomice ale Constelaţiilor
mai erau ştiuţi); Duatul era conceput ca un cerc divin, în Leului şi Orion - celebrate prin cele mai mari monumente ale
apropiere având un mare Râu cu multe braţe şi Munţi cu Egiptului - ca fiind ale “începutului”; se poate observa că
trecători (inclusiv “Cartea lui Enoh” - dedicată Erei pre- partea leonină era reprezentată prin Sfinx = cea mai mare
diluviene - a descris aşa “Ţara Zeilor”), asemenea statuie megalitică din lume și e de remarcat că Orion era
caracteristici corespunzând la N de Egipt numai spaţiului considerat inima Universului iar “Hema” însemna “sânge”
Carpato-Dunăreano-Pontic. În secolul III, Anatolianul (provenind din “incandescent” / “cald”). Cu alte argumente -
Diogene Laertius a notat că Egiptenii posedau însemnări căci sunt foarte multe în acest sens - etnograful Român
despre 373 de eclipse solare şi 832 de eclipse lunare iar Adrian Bucurescu a ajuns la concluzii similare: fabuloasa
calculele astronomice de control au arătat că acelea Atlantida s-a scufundat în Marea Neagră iar în cinstea ei
cuprindeau o perioadă de 10 milenii: un timp al începutului vechii Egipteni au realizat la Ghiza / Gizeh - lângă care a fost
observării sistematice a cerului anterior - cu puţin - celui aşezarea On / Heliopolis, oraşul lui Ra - Marea Sfântă /
notat de Platon. În imaginile următoare se pot vedea cele 2 Sfinxul, cea mai mare statuie din lume, a leoaicei privind spre

477
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Constelaţia Leo aşa cum era pe cerul mijlocului mileniului XI
î.C. (e de observat că Horus, Hermes, Helios, ș.a. făceau parte
din aceeași familie cerească). Constelaţiei Orion îi era asociat
Osiris, Zeul “Lumii Celeilalte”; pe lângă apropierea dintre
Orion și Uran, e de observat că țăranii Banatului sunt
tradițional numiți “paori” / “pa-ori” (“pa” fiind “Sfinți” iar
“ori” fiind “Solari”), putându-se înțelege în denumire
străvechiul lor statut de “Sfinți Solari”. Orion / “Ori-On” era
ştiut de Sumerieni / Ghiengar ca mesagerul / curierul dintre
Cer şi Pământ - fiind păcurarul / păstorul lui Anu, Zeul
Cerului - iar vechii Greci, printre care şi Gherghinul Hesiod /
anterior lui Platon, au indicat că Gigantul Orion era fiul
Euryalei / Gorgonei mijlocii, nepoată a lui Pontus, cu
Poseidon (vechii Evrei îl numeau Ghibor pe Orion): numele
Sumerian al lui Orion - ştiut ca “lumina Raiului” - era Uru-
Anna iar vechii Greci au notat că Uriaşul vânător Orion (de
străvechi origini Egeene, nepotul Zeului Poseidon) a fost
pruncul Gorgonei mijlocii, Uriaşul “Ori-On” / Orion
apărându-le ca acela care trecea Strâmtorile şi Marea prin
vad; pe baza papirusurilor din secolul III î.C. ale poetului
Elen Euphorion, cercetători ca arheologul Canadian Peter
Oleson, Britanicul Robert Graves 1895-1985, ş.a. au presupus
legătura dintre Orion şi “urină” ca fiind de la străvechiul
ritual de fertilitate instituit de marele vânător / păstor, prin
care se credea că sperma sau urina taurului colectată într-o
hârcă (tigvă / țeastă) de taur şi îngropată pentru 10 lunaţii -
durata unei sarcini umane, de circa 9 luni solare - transfera
practicanţilor apreciatele însușiri ale sale. În “Lumini din
depărtări”, savantul A/Român Gheorghe Muşu a notat:
“Despre Orion, fără vreo relaţie cu fondul indoeuropean, se
poate vedea că în hatită era ‘ureş’, în hitită era ‘uri’, în luvită
‘ura’, etc. Reprezentarea lui Orion era ca Uriaş care aducea
pe umeri primăvara - asemenea lui Hercule - reprezentare ce
evidenţia atât forţa colosală a respectivilor, cât şi
‘slăbiciunea’ anotimpului frumos la începuturile sale, adus de
peste mări şi ţări”. De pe Marea Mediterană, intrarea în Delta
Nilului se făcea obligatoriu pe la Karba / numele vechi
Egiptean (Tarichea / numele menţionat de istoricul Anatolian
Herodot sau Heracleum / numele menţionat de geograful
Anatolian Strabon): port acum scufundat, în care se afla
Templul lui Hercule (pe uscat, lângă el, împăratul Makedon
Alexandru “cel Mare” a întemeiat Alexandria, acum cel mai
mare oraş al Egiptului după capitala Cairo).
478
În 2006, Dr. Harald Haarmann - savant German
stabilit în Luumaki 60,55 lat. N, 27,34 long. E / Finlanda - a
scris: “Măsurătorile geologice la Lacul Aral şi Marea Caspică
au relevat că acelea în mileniul X î.C. au fost puternic
alimentate de topirea calotei polare, tot atunci crescând marile
lacuri din N Europei - Onega, Ladoga, etc. - pe locul actualei
Mări Negre fiind Lacul Pontic, puţin afectat de acel prim
aflux. Atunci în N Pontic s-a format stepa E Europeană;
populaţiile, în amestec cele din Ural cu cele pre-
IndoEuropene, nu vânau animalele mari - ca mamuţii sau
rinocerii lânoşi - dar nici nu se avântau în deşii codri sau pe
râurile mici, preferând habitatul pe lângă fluvii (la S de
Anatolia s-a instaurat un climat arid iar la N de Anatolia
climatul era blând, ceea ce a determinat mari migraţii din V
Asiei în E Europei, Bazinul Dunării inferioare fiind una
dintre destinaţiile preferate). Înaintea Potopului, existau
legături strânse între Mesopotamia şi Europa, aşa după cum
reiese din cercetările comparative arheologice şi culturale
despre Epoca Pietrei; Potopul a fragmentat fosta arie de
convergenţă, în timp efectele accentuându-se prin
caracteristicile dobândite oriental, respectiv European. Nu
toate miturile diluviene din Mesopotamia se referă la o mare
catastrofă, unele fiind despre inundaţii locale; în V Asiei şi în
SE Europei însă s-au păstrat mituri diluviene despre
distrugerea ‘Vechii Lumi’. Se pare că dezastrul natural a fost
în mileniul VII î.C., afectând riveranii Mării Negre; nu e
surprinzător că mitologia Potopului este cea mai extinsă la
populaţiile din regiunea Pontică (în contrast, miturile altor
populaţii se referă la cele mai mari catastrofe ca distrugerile
recoltelor, eventual la schimbări climatice, etc). În jurul Mării
Negre, datorită experienţelor traumatizante ale catastrofei,
impactul şocant s-a regăsit în dezechilibrările emoţionale şi în
activităţile mentale ale oamenilor afectaţi, cauzând reacţii
complexe asupra corpurilor lor (atât sufleteşti, cât şi
spirituale): o colaborare între componentele de bază ale acelui
complex asigura supravieţuirea (pe fondul spusei că ‘orice mă
provoacă, mă face mai puternic’), în timp ce un răspuns
haotic conducea la decesul cultural şi chiar personal. Se poate
presupune că urmările Potopului au fost variate, între colapsul
psihic şi stimularea productivă pentru condiţii mai sigure de
trai: în orizontul cultural post-diluvian se pot observa
întăririle prin lucrul colectiv de întemeiere a aşezărilor,
adoptarea stilului agrar de trai, introducerea de tehnici
inovatoare, etc.; de pildă, metalurgia şi scrierea au apărut în
Europa mai devreme decât în Asia, însă cronologia nu e atât
de importantă, cât relaţiile reţelei culturale cu era pre-
diluviană şi transformările experimentate post-diluvian, căci
civilizaţiile nu apar din vid: o civilizaţie rezultă din
transformarea unei reţele culturale existente într-una cu
caracteristici mai avansate şi proprietăţi mai eficiente.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Ansamblul instituţiilor noi depinde de extinderea şi

diversificarea dorită, creşterea unora depinzând de nivelul
social, cultural sau economic urmărit, ceea ce înseamnă că ele
nu erau necesare anterior (de pildă, metalurgia şi scrierea au
devenit foarte valoroase, dezvoltându-se într-o societate
agrară Europeană). Cuprul - prim metal prelucrat, ca şi aurul -
avea denumirea în rădăcina ne-IndoEuropeană ‘khalkos’,
derivată din rădăcina (de asemenea ne-IndoEuropeană)
‘khalke’ pentru culoarea purpurie; scrierea era ideografică - la
fel fiind şi apoi în N Indiei - fundamentată religios şi nu
economic (după cum mult ulterior a fost în Mesopotamia).
Stereotipul de ‘Lumea Veche’ şi-a confirmat statutul
European şi s-a instalat astfel în lume; la modul global,
arheologii şi istoricii culturali care nu includ în paradigmă
Vechea Civilizaţie Europeană şi Civilizaţia din N Indiei - ca
protagonistele ce îmbracă Mesopotamia şi Egiptul - sunt
mărginiţi, limitaţi în deficienţa de a aborda doar ‘modelele
standard’ ale respectării Mesopotamiei şi Egiptului (ulterioare
în timpul istoric): de exemplu, puterea Europeană post-
diluviană s-a evidenţiat prin egalitatea genurilor feminin şi
masculin iar puterea hindusă - tot post-diluviană - s-a
Imaginile următoare redau o colibă consolidată cu
evidenţiat prin egalitatea economică rurală cu cea urbană
oase de mamut - din timpul ultimei glaciaţiuni - de la
(egalităţi ce de la ele nu s-au mai întâlnit în lume),
Mezihirich / Mezhi-rich 49,38 lat. N, 31,24 long. E, în
simbolurile religioase Europene fiind ultima oară regăsite în
regiunea Cherkasî din Ucraina (cucerită de Homo Sapiens de
Troia timpurie şi Ugarit iar cele economice hinduse în
la Cro Magnon):
Sumeria. Memoria colectivă - ce lucrează ca motorul
identificării culturale - este în orice mediu o acumulare
continuă (dovedită ca genetic codată) şi nu e liniară, procesul
transmiterii şi al transformării fiind aleator; multe ecouri ale
celor care au fost s-au propagat de-a lungul mileniilor, post-
diluvian începând cu arealul circum-Pontic”.

Primul nume al Mării Negre - formată pe locul

Lacului Pontic - a provenit de la numele primului dintre cei 3
Zei acvatici (Pontus, Oceanus, Poseidon): de la Pontus
Gargarus. Denumiri Ghergare s-au păstrat în întregul areal
circum-Pontic, în toponimie relevante fiind Anatoliana
regiune Pontus - numită Antic Garghia / Khaldia - şi
Caucaziana Gorghis / Kholkis (din Georgia), vecine:
479
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
constituiau zona dintre Caucaz şi Anatolia care era populată
de “zânele Marii Mame” / adică de Ama-zoane şi Ghergari.
Pentru migratorii din Asia Centrală ajunşi acolo, marele Lac
cu apă dulce de la poale - controlat de Ghergari - era
“Pontus”: “Puntea” către “Lumea Cealaltă” - adică spre
însoritul Rai - întins pe zona dulcilor ape din Nord, unde era
“Ținutul Dănelor” = “Eden”, de la răsărit la apus fiind
curgătoarele paleo-ape / “Dăne”, ale Fluviului Ră (adică ale
Rheii - respectiv Gorga / Volga - cea mai mare apă curgătoare
din Europa), Don = “Fluviul”, Danaper / “Dana-per” adică
“Fiul Fluviului”, respectiv Dnieper / Nipru, Danaster /
”Danas-ter” adică “Fluviul Terei / Pământului”, respectiv
Dniester / Nistru şi Dănu-Rhea / Dunărea = “Fluviul Rheii”; e
de ştiut că pre-diluvian, Niprul, Nistrul şi Istrul / Dunărea au
constituit împreună o deltă uriaşă în N Lacului Pontic (pe
actuala platformă Nordică a Mării Negre, Dobrogea şi
Crimeea pe atunci fiind unite), Insula Şerpilor / Dragonilor
fiind un rest din vechiul mal al Fluviului Dunărea / Istru, la
locul unde primea Nistrul, apoi ea - cea mai notabilă Insulă
din Marea Neagră - fiind reţinută de folclorul Ucrainean ca
“Ostrovul Zmeilor”.
În 1936, profesorul Gheorghe Năstase de la
Facultatea de Geografie din Iaşi / România a descris
îndeaproape Văile submerse ale Dunării / Istrului, Nistrului şi
Niprului, arătând foarte clar că Lacul Pontic avea nivelul cu
peste 100 metri mai jos decât Marea Neagră actuală, înaintea
inundării (a peste 100 de mii kmp din N său) având ţărmul
apusean la circa 100 km spre E; în 2008, cercetătorul Român
Sergiu Haimovici în “Transgresiunea Mării Negre din
neoliticul timpuriu” a revenit la o observație anterioară cu 3
decenii: “În 1978, Alexandra Bolomey şi-a pus întrebarea de
ce în Dobrogea a lipsit cu totul Cultura Criş - răspândită în
restul României - iar în Dobrogea neoliticul a început doar cu
Cultura Hamangia din neoliticul terminal. Este posibil ca
‘potopul’ din Marea Neagră să fie răspunzător de această
absenţă”. (Îngroziţi de Potopul Pontic, Atlanţii au trecut
Carpaţii, în Ardeal, Banat şi Crişana / stabilindu-şi centrul de
putere la Gherdap). Pre-diluvian, pe malul Sud Pontic, adică
N Anatolian - din Gorghis / Kolkis până la Garga-nele /
Dardanele, Strâmtoare ce era una din “Porţile Raiului” /
anume cea principală - Ghergarii şi partenerele Ama-zoane /
fiicele Marii Mame, vegheau intrarea în Rai, toți împreună
fiind ştiuţi drept Gardieni. Apelativul de “pontifi” pentru
mesagerii dintre Cer şi Pământ, aşa cum ulterior au perpetuat
înţelesul în lume împăraţii şi înaltul cler, provenea de la
nobilii Ghergari / Gregori Pontici, Gardienii care vegheau /
observau (îşi păzeau Raiul, posesia / proprietatea lor): erau
“îngerii” / “cheru-vimii” Gherga care făceau legătura
480
(constituiau şi facilitau “puntea”) dintre Cher / Cer şi Glie /
Ga - după cum se reflectă atât din nume, cât şi din
semnificaţii - ajutând comunicarea între Civilizaţiile
diluviene “gemene”, cea Sudică a Cornului Abundenţei
patronată de Marea Mamă ale cărei brunete Hamite iubeau
culoarea roşie / purpurie şi cea Nordică a Imperiului Atlant
patronată de Zeul Timpului şi Cerului ai cărui blonzi
Hiperborei iubeau culoarea albastră / turcoaz; e de observat
despre culoarea purpurie / roșie - numită “khalkhe” /
“garghe” în vechea Greacă - că o reda pe cea a extremității
penisului, care era “pură” (considerare derivată din Cultul
Falic - larg răspândit cu mult dinaintea vechilor Greci, încă
din paleolitic - vulva dezvăluind aceeași culoare,
vascularizările puternice relevând de fapt esența vieții, anume
sângele). În 1885, istoricul literar Român Dem Teodorescu a
publicat o colindă “de flăcău” despre “vânătorul de
însurătoare”, voinic care a sărit în mare, a trecut-o în 3 zile,
apoi a ieşit “neapătat” pe malul celălalt; îndată ce a dat ochii
cu “Grădina Raiului” - unde “la umbra merilor” era în toi
“hora zânelor” - după ce a dat “bună ziua” numai o zână i-a
răspuns, anume cea care de fapt l-a ales de mire (e de ştiut că
Tunguşii evitau să calce pe umbrele altora iar Yakuţii / “Ya-
Kuții” interziceau copiilor să se joace cu ele). Dr. Adrian
Poruciuc a comentat în 2013: “Elemente precum hora zânelor
şi raiul de peste mare ne îndreaptă spre un substrat mai arhaic
al folclorului românesc, anume unul dominat nu de viteji
călăreţi (dintre cei care reprezentau mai ales tradiţii
patriarhal-androcentrice indoeuropene), ci de fecioare
măiestre, reprezentante ale imaginarului preistoric specific
zonei denumite astăzi, de către tot mai mulţi specialişti,
‘Vechea Europă’.” (Potopul Pontic s-a întâmplat înaintea
domesticirii cailor, fapt petrecut pe malurile Pontice; post-
diluviana Civilizaţie a Vechii Europe n-a apărut din senin, ci
era continuatoarea celei diluviene a Imperiului Atlant din
răsăritul Europei, care îşi avea la Potop baza Pontică: după
Potopul Pontic, Vechea Europă şi-a avut baza la Gherdap, în
Defileul Dunării de la Porţile de Fier, prudent aflată la
distanță de relativ periculoasa Mare Neagră).
Orientul Apropiat
(Cornul Abundenţei)
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Europa Estică
(Imperiul Atlant)
Annuna / “An-nuna” erau prinţii “nun” ai Zeului An,
derivaţia regală de “prinţ” = “nun” provenind din “prunc” (o
perspectivă ar putea fi și înțelegerea Annuna / Anuna ca
pruncii prinți - “ai nunilor” / “A-nuna” - însă dublul original
“n” din “An-nuna” / Annuna face distincția, referința fiind
directa conectare cu Zeul An); “dă-nu” însemna “Sfânt
prunc”, căci “dă” era particula divină pentru “ză” / “Zeu” ori
“Sfânt” iar particula “nu” deriva din “nun” pentru “prunc” /
“prinţ”: Râul / apa curgătoare “dănu” era pruncul divinei
Rhea (lingviştii, printre care şi Românii Marian Ciucă,
Margareta Sfirschi ş.a., au demonstrat că în vechime deseori
“G” era acoperit prin alofonul lui “N”, de tipul consoanei
sonore nazală velară, astfel încât literalmente “Nun” era de
fapt “Gug” / “Nuna” = “Guga” / “Gâgă”, An-nuna - pruncii
lui An - fiind prinţii Guga sau Gâgă / Ghighi, copiii lui An).
La Români “nuni” / “nănaşi” au rămas să fie “naşii de la
nuntă” (în Sanscrită “nana” = “mama”, în vechea Greacă
“nanna” = “mătuşă” iar “nonnos” = “bunic”, în Albaneză
“nane” = “mamă” iar “nun” = “naş”, etc.; academicianul
Român Petriceicu Haşdeu în “Istoria critică” a arătat că
sufixul “-aş” era de origine Tracă). De altfel, conform
“Dicţionarului etimologic român” din 1966, “goghe” la
Români e “copil” / “prunc” (ca termen dovedit Trac, sub
forma “gogă” însemna “fantomă” / “stafie”); o preocupare de
gen a avut mai pe larg în 1893 academicianul Român
Petriceicu Haşdeu (nepot al Vlahului Tadeu Hâjdeu 1769-
1835 din S Polonez), care a scris: “Egalităţile ‘ghi’ = ‘bi’ şi
‘ki’ = ‘pi’ (ca ‘ghine’ pentru ‘bine’, ‘corghi’ pentru ‘corbi’,
‘cerghi’ pentru ‘cerbi’ sau ‘luki’ pentru ‘lupi’, ‘kicior’ pentru
‘picior’, ‘okinci’ pentru ‘opinci’, ‘kiatra’ pentru ‘piatra’, etc.)
erau la Români un fonetism străin graiului bărbătesc,
481
caracterizând în specie graiul femeiesc, aşa că bărbaţii cari
rostiau astfel erau porecliţi cu despreţ ‘feciori de babă’.
Nimic mai femeiesc ca noţiunile de ‘piept’ şi ‘pieptene’ în
lupta cea seculară între fonetismul bărbătesc şi cel femeiesc
(‘ki’ arătându-se aproape pretutindenea mai forte decât ‘ghi’)
iar vorbele isolate ‘kiept’ şi ‘kieptene’ au izbutit a se furişa
până şi la Istriano-Români. De aici rezultă că: 1)
guturalizarea labialelor există în toate dialectele, cel Daco-
Român, cel Macedo-Român şi chiar cel Istriano-Român; 2) ea
este foarte veche, deoarece se urcă mai sus de formarea
acestor dialecte, a căror despărţire nici într-un caz n-a putut fi
mai nouă de secolul X; 3) în toate aceste dialecte ea se
înfăţişează ca un element de tot femeiesc, persistând chiar
acolo unde nu s-a putut încuiba în restul graiului; 4) oriunde
s-a introdus la noi şi s-a propagat acest element de tot
femeiesc, el a întâmpinat o crâncenă rezistenţă din partea
elementului cel bărbătesc al conservării labialelor. Dar cum
oare să se explice o asemenea dezbinare lingvistică între cele
2 sexuri în sânul unei singure naţiuni? Pretutindenea unde o
naţionalitate s-a născut prin cucerire, elementul cuceritor cel
bărbătesc vorbia la început o limbă cu totul alta decât
elementul cucerit cel femeiesc. Dintre copiii născuţi din
căsătoriile bilingve, băieţii se dezlipeau mai curând,
sustrăgându-se astfel înrâuririi mumelor, pe când fetele,
rămânând totdeauna sub această înrâurire, conservau cu
stăruinţă tradiţiunea graiului femeiesc, pe care veacurile o
puteau şterge numai treptat-treptat, aşa că la urma urmelor -
după ce se plăsmuise deja din amestec o singură limbă pentru
bărbaţi şi pentru femei - trebuia totuşi să mai treacă mult timp
până să dispară orice deosebire fonetică. Dintr-o cauză
analoagă la Eschimoşii din Groenlanda numai femeile
schimbă pe ‘k’ în ‘ng’ şi pe ‘t’ în ‘n’. La Români, elementul
cuceritor fiind Latinii iar elementul cucerit sau femeiesc fiind
Dacii, fenomenul lingvistic ‘ghi’ = ‘bi’, ‘ki’ = ‘pi’ întrucât
este femeiesc, nu poate fi decât o rămăşiţă Dacă, nicidecum
Latină. Dacii rosteau ‘ghi’, ‘ki’ iar Latinii ‘bi’, ‘pi’. Aplicarea
Dacilor - sau mai bine zicând a Tracilor în general - de a
guturaliza dinaintea lui ‘i’ poate ea singură să dezlege o
enigmă din Heschyus; acel culegător în Greacă a adus
pluralul ‘serghi’ în loc de Latinul ‘cervi’ / ‘cerbi’, întocmai ca
la Români în ‘cerghi’: el nu spune de unde a luat-o dar
nefiind nici Grecească, nici Italică, este învederat că acea
glosă nu putea fi decât Tracă”. Pe de altă parte, Românii (dar
şi Bulgarii, Albanezii, ş.a.) folosesc “nană” ca “termen de
respect cu care se adresează la ţară cineva unei surori mai
mari sau unei femei mai în vârstă” - conform “Dicţionarului
explicativ al limbii române” din 1998 - la bărbaţi fiind
“nene”; de pildă, Suomi / Finicii folosesc şi acum “nainen”
pentru “femeie”. În 1999, inclusiv cercetătorul Danez Jens
Elmegard - în studierea lingvistică comparativă dintre Indo-
Europeană şi Eschimosă - a evidenţiat că pentru “guozd” şi
“penis” se foloseau “gulgu” / “kulku”, totul în vechea
legătură cu focul. Pentru Marea Neagră, primul nume - de la
“patronul” Pontus Gargarus, din prima generaţie divină - s-a
păstrat până în Antichitate, începând cu Lacul Pontic (dacă
după a doua generaţie divină s-a introdus Oceanus, după a
treia generaţie divină posesoare a Raiului s-a practicat
denumirea Atlantă, de la Atlas = primul născut al Zeului
Anax / Poseidon), ultima denumire, de “Neagră”, provenind
atât din faptul că era “Nordică” faţă de botezători, cât şi de la
culoarea sa întunecată pe timp de furtună; e de observat că în
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Latină, “furtuna” / “furtunos” era “Gurges” (ce însemna şi
“vârtej”, respectiv “mare”).
Gurges: roata furtunii
În natură, uriaşele spirale de aer cald ridicate în
vârtej ca o pâlnie prin interiorul cărora coboară aerul rece
sunt grozavele tornade, considerate încă din mare vechime ca
exprimând puterea divină; imensa lor forţă a fost respectată în
dimensiuni religioase din trecutul îndepărtat. Trecerea aerului
polar peste Sudicele ape încălzite provoacă asemenea
fenomene de rotaţie rapidă - însoţite de descărcări electrice şi
de sunete grave, ca mugetele - ducând apoi la ploi torenţiale.
În timpul încălzirii globale ce a condus la încheierea ultimei
glaciaţiuni, în marginea calotei polare Nordice aflată în
procesul topirii s-au manifestat tornade în mod regulat, foarte
frecvent, pentru timp îndelungat şi cu intensităţi diverse, ceea
ce s-a fixat în amintirile rămase, prin suprema venerare -
ajunsă inclusiv personalizată - a spiralei (cea a furtunii fiind
mai însemnată decât cea a focului), a fulgerelor, a intensităţii
audio de tip “muget”, a debitului revărsat prin ploaie, etc.; ca
atare, străvechiul vocabular religios a păstrat nu doar
“Gurges” pentru “roata furtunii”, ci şi vârtejul tornadei ca
emblematic pentru Gherga, respectiv concepţia religioasă
despre Gherga a contemporanilor ca făcând posibile
asemenea manifestări, prin puterea deosebită derivată din
cununia Cerului cu Pământul, deopotrivă definind familia
Ghergară a Zeilor şi familiile credincioşilor Gherghi /
Ghergoi corespunzători (mai ales în timpurile din urmă cu
circa 10-8 milenii când - în conjunctura sfârşitului glaciaţiunii
- asemenea fenomene se petreceau curent în Bazinul Pontic şi
la poalele Carpaţilor, îndeosebi la N de Dunăre: de altfel, cea
dintâi denumire post-Potop a Mării Negre a fost de “Pont
Axein”, adică “ne-ospitalieră”, arealul fiind celebru din cauza
deselor furtuni, ce cu timpul s-au tot redus, traversarea însă
rămânând tradiţional recomandată totuşi numai pe timp
senin). Marea Neagră nu îşi avea denumirea de
“neospitalieră” din cauza vreunui inconfort minor al
riveranilor săi (în marele trecut, riveranii altor Mări nu şi le-
au numit negativ), ceea ce îndreptăţeşte atenţia de gen asupra
sa, îndeosebi fiindcă străvechile mărturii au indicat că
etimologia sa se datora climei: vântul / aerul dintotdeauna a
fost unul dintre elementele principale ale vieţii, la fel ca apa
sau argila (lutul / pământul).
482
Tornade pe Marea Neagră
Savantul Nicolae Densuşianu - membru
corespondent al Academiei Române din 1878, ales pe când
preşedintele Academiei Române era Ion Ghica iar secretarul
Academiei Române era Petriceicu Haşdeu - în “Dacia
preistorică” a studiat “Originea numelui ‘Pontos’ pentru
Marea Neagră”: “Tradiţiunea despre podul Soarelui la Marea
Neagră, ori pe Dunăre, după cum ne spun legendele Române,
ascunde în sine, incontestabil, oarecari elemente istorice.
Vechile legende Greceşti amintiau de asemenea că Soarele
avea o barcă de aur (Pherekydis 33, Apollodori 1:5) cu care
dânsul se întorcea în timpul nopţii pe Ocean - Dunăre şi
Marea Neagră - iarăşi la reşedinţa sa. Aceeaşi tradiţiune o
aveau şi Egiptenii; după credinţele acelora, barca Soarelui se
afla pe râul divin numit Nun / Dunăre. La Romani, cel mai
înalt ministru al cultului religios se numia ‘pontifex’, adică
‘făcătoriul de poduri’ şi într-adevăr, după cum spuneau Varro
şi Plutarh (‘Numa’ 9) în atribuţiunile vechilor Pontifici
Romani mai era construirea şi restaurarea podurilor; numirea
de ‘pontifex’ se baza aşadar pe oarecari tradiţiuni şi uzuri
Antice ale preoţimei Latine. De fapt, vechia religiune a
Latinilor era Apolinică: Ianus ca divinitate reprezenta Cultul
Soarelui (Romanul Macrobiu în ‘Saturnalia’ 1:7 a scris că
Ianus a fost cel dintâi care a ridicat altare lui Saturn - ca unui
zeu / cu toate că din vechime se ştia că a fost muritor - şi a
dispus ca Grecul numit Cronos patronând timpul să fie
considerat ca înaltă autoritate religioasă, căci a fost
începătorul unui mod de viaţă mai bun); tot asemenea şi
sărbătorile numite ‘Latinae feriae’, care se ţineau în fiecare an
la Alba Longa, ne prezintă întru totul acelaşi caracter al
ritului şi instituţiunilor Apolinice, ca şi praznicele
Hyperboreilor / Pelasgilor de la Istru, ca şi festivităţile cele
mari comune ale Pelasgilor insulari la Delos. În particular,
tradiţiunea Română despre podul construit de Soare la Marea
Neagră, ori pe Dunăre, ne prezintă o lumină neaşteptată cu
privire la originea numirii Pontos dată Mării Negre în
timpurile ante-Elene. Grecii numiau cu deosebire Marea
Neagră Pontos. Însă pentru ce - şi care era sensul fundamental
al acestui cuvânt - nici un autor nu ne-a putut spune. De fapt
însă această numire de ‘Pontos’ dată Mării Negre devenise
învechită încă în timpurile lui Homer şi Hesiod. În literatura
istorică Modernă s-a exprimat de unii scriitori părerea că
probabil numirea de Pontos se reduce la un cuvânt arhaic de
‘pons’ (punte sau pod), ce ar fi existat în timpurile preistorice
la strâmtorile dintre Asia Mică şi Europa. Din punct de
vedere istoric, însă nu la ‘pons’, ci la ‘ponto’ (‘onis’) se
reduce originea acestei numiri arhaice. În limba cea veche a
populaţiunilor de origine Pelasgă, cari se extindeau de la
Marea Neagră până la Oceanul Atlantic, cuvântul ‘ponto’ mai
avea încă în era Romană însemnarea de ‘luntre’ sau ‘pod
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

umblătoriu pe râuri’. Podul Soarelui de la Marea Neagră - ori prezent este oficială): în credinţa practicanţilor, clitorisul e
de pe Dunăre - de care ne face amintire legendele Române, caracterul masculin al femeii, de unde originea exciziei (care,
care apare în tradiţiunile Greceşti ca o barcă pe Oceanul din suprimând ambivalenţa naturală, constituie o confirmare a
Nordul Traciei iar în legendele Egiptene ca o barcă pe Râul feminităţii).
Nun, se numia aşadar ‘ponto’ încă în primul period al
dominaţiunei Pelasge la Marea Neagră şi Dunăre. În acea eră
depărată preistorică, comunicaţiunea pe Marea Neagră, ori pe
Istrul de Jos, ni se înfăţişează astfel ca un privilegiu particular
al Templului lui Apollo Hyperboreul din insula de la gurile
Dunării iar Hercule, după cum ne spun legendele Greceşti,
voind să vină din ţinuturile Sud-Vestice ale Asiei la
Hyperborei, a trecut peste mare cu barca Soarelui (Apollodori
2:5). Partea de jos a Dunării de lângă Deltă (Eri-dan) mai
purta încă numele geografic de Pad-os (Diodori 5:23), adică
‘Pod’; iar Iordanes - care probabil a fost născut în Mesia - ne
spune că Thamiris, regina Geţilor, după o luptă ce o avuse cu
regele Cyr, a trecut în Sciţia Mică / Dobrogea şi în locul
numit ‘Podul Mesiei’ (‘Pons Moesiae’) a numit oraşul unde
era şi adorată. Împrejurarea că numirea de Pontos s-a dat nu Mutilarea genitală feminină în prezent
numai Mării Negre dar şi la o parte din ţărmurile de Nord-Est
ai Asiei Mici, pe unde se făcea comunicarea peste mare între Este de observat că vulva - partea externă a
părţile de sus ale Eufratului şi Sciţia, confirmă pe deplin că organului genital feminin - în argou Român are sinonime ca
originea acestui termen geografic de Pontos se reduce la gaură, găoază, păsărică, puţă, târtiţă, ţurcă, etc. (în Latina
numele ce s-a dat în vechimea preistorică staţiunilor de unde veche era “volva” - în Sanscrită “ulva” era uterul iar
se făcea îmbarcarea cu luntrile numite ‘ponto’.” (Este de ştiut pântecele ca “garbhe” - rădăcina Indo-Europeană fiind “wel”
că un termen vechi în Română pentru barcă - navă / mai rar pentru “învârtire” / “spiralare”, aceeaşi ca şi pentru solarul
corabie - era “naie” / termen apropiat de “nou” dar şi de “helix”: de la mişcarea produsă în timpul actului sexual;
“Noe”). rotirea - respectiv cercul - provenea din străvechiul Kerka iar
Svasticii, simbolisticii rotitoare, emblematică și pentru
Gherga, i se zicea vârtelniţă). În mare vechime, stră-Românii
/ Valahii - după cum le-a rămas numele, în armonie şi cu
Indo-Europeanul / Kurganul “wel” - nu erau preocupaţi doar
de procreare, ci şi de zvârlit masiv bumerangul = armă
Gherga, la vânători sau în lupte, după cum au rămas în arealul
lor cele mai vechi urme arheologice din Europa (completate
inclusiv prin inscripţionările simbolicelor Svastici şi spirale).

Zona Egee în timpul glaciaţiunii

Despre Anax / Poseidon - pe lângă că a fost Zeul

apelor sărate / era fiul Titanilor fraţi Rhea şi Timp / Cronos,
copiii Cerului şi ai Gaii - din aceleaşi relatări ale lui Platon se
ştie că a întemeiat Atlantida, ca locul unde să trăiască
împreună cu muritoarea Grigo / Clito pe care în fine şi-a ales-
o ca soţie, de la ea (Clito-regina fiind Clito-ris) derivând
denumirea “clitoris” / organul erectil al vulvei, provocând
plăceri; ea nu era androgină / asexuată aşa cum era atributul
divin, deci fără cruda excizie - adică extirparea clitorisului -
practicată religios oriental încă şi azi (de exemplu, în
Indonezia - cea mai mare Țară musulmană din lume - şi în
483
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Cercuri
În proto Indo-Europeană (conform dicţionarului
lingvistului Julius Pokorny din 1959), pentru “vulvă” se
folosea “pizdă” - exact aşa fiind şi în limba Română actuală -
iar pentru “penis” se folosea şi “guozd”; a rămas consemnat
istoric că “gazdele” Amazoanelor erau Ghergarii: nu ei
mergeau peste ele, ci ele îi căutau - pentru procreare - anual
primăvara, în cadrul ritualului de fecunditate / fertilitate
(Amazoanele erau găzduite de Ghergari / Gargari în orgii
îndelungate - până se asigurau că erau gravide - în sezonul
sexual primăvăratic, ce ţinea un timp total de 2 luni, între
sărbătorile reținute de Români ca Dragobete / cea a dragostei
și a Sfântului Gheorghe / cea a deschiderii Anului Pastoral).
Străvechile Amazoane trăgeau entuziaste în
devălmășie la străvechii Ghergari (“guozdi” / “pulalăi” în
jargon Român), care entuziaști le “găzduiau” - mărturiile
Antice incontestabile despre asemenea Tradiţii străvechi
impresionând inclusiv Lumea Veche - iar acelea nu aveau alţi
protagonişti decât pe faimoşii Gherghi cu care se împreunau
484
zânele Marii Mame / Amazoanele (iubitoarele dragilor gazde
Gherga din vârful Munţilor - de pe piscuri - apropiaţi de
divinul Cer); una dintre sursele proverbialei ospitalităţi
Româneşti poate fi dedusă şi din găzduirea interesată sexual,
înrădăcinată în acele vremuri străvechi (în plus, ritualul
primirii cu “pâine şi sare” - în cinstea Zeiţei Frumuseţii - a
fost atestat la Carianii = Gherghiţii Anatolieni care în
Antichitate au colonizat Dobrogea, inclusiv azi fiind foarte
popular printre Români: în Vechea Lume, la concepția
copiilor a fost observată reglarea pH-ului părinților,
încurajându-se de pildă consumul de alimente sărate pentru a
avea băiat sau consumul de pește pentru a avea fată). De
altfel, dicţionarele Româneşti descriu “gazda” - în raport cu
oaspeţii săi - ca “stăpân” (cel care posedă / care domină) iar
corespunzător “Dicţionarului explicativ al limbii române”,
prin “gazdă” se înţelege şi “bogătan”, “Dicţionarul de argou
al limbii române” din 2007 indicând “gazda” chiar ca
persoana proprietară de bordel. Conform - de exemplu -
“Dicţionarului explicativ al limbii române” din 2009, “zânei”
i se zicea popular “vâlvă” (acelaşi termen - foarte apropiat de
“vulvă” = “pizdă” - se mai folosea pentru “vrăjitoare” dar şi
la “Mag”, “Geniu” sau “duh”); “vâlva” a fost considerată
fiinţă Magică, cu ea fiind în legătură și “zarva”: din așa ceva
a derivat fala / faima. În 2013, Dr. Ion Ghinoiu - profesor
universitar, secretarul ştiinţific al “Institutului de Etnografie
şi Folclor” din Bucureşti al Academiei Române - a explicat:
“Vâlva era prototip al Zeiţei Mamă, însumând atribuţiile mai
multor reprezentări mitice din Panteonul românesc. Ca duh al
Pământului, Vâlva era prezentă pretutindeni, în tot şi în toate:
Vâlva Zilelor, Vâlva Apelor, Vâlva Băilor în caverne, Vâlva
Pădurii în codri, Vâlva Lupilor, etc.; avea înfăţişare de femeie
frumoasă (cu stele în ochi) sau de pasăre, ş.a”. Pelerinajele
Pelasge (religioaso-sexuale) au dus și la echivalarea vechii
denumiri Grecești “Pelasgos” / “Pelas-Gos” pentru Pelasgi cu
ceea ce literar ar avea înțelesul neaoș de “pularăii / pulalăii
pământencelor”, străvechile obiceiuri de ospitalitate ducând
deopotrivă la dăruirea sexuală față de străini - inclusiv la
“prostituția sacră” față de pelerinii / “pele-rinii” Pelasgi, adică
“pulalăii solari”, ai Zeului Ra - cât și la vizitele Amazoanelor
pentru orgii la Ghergarii recunoscuți ca Pelasgi (de altfel,
vechii Greci au şi păstrat “phule” / φυλή pentru “rase” /
“clanuri”, de pildă în Dobrogea mileniului I î.C. ca “phyle” /
“phylai” fiind ştiuţi acolo coloniştii V Anatolieni din Ţara
Gherghiţilor = Caria, coloniile lor fiind denumite “poleis” /
πόλεις; în Bască - cea mai veche limbă ne Indo-Europeană /
adică ne Kurgană din Europa - pentru “penis” încă se
foloseşte termenul popular “berga” / considerat de Dr. Harald
Haarmann în studiul despre etnogeneza Bască din 1998 ca
“împrumut Românic”): pe lângă calendarele cu momentele de
“dezlegări” și cu perioadele de “post”, ulterioara
instituționalizare pe lângă așezămintele religioase a
derivatelor unor practici din cadrul Cultului Fecundității și
Fertilității au dus - cu ecouri până în prezent - la necesitatea
celibatului unei părți a clerului, la abstinența sexuală a unei
părți din personal, etc. O incursiune în termenii Europeni
pentru organul sexual masculin (“pulă” în Română) redă
cuvinte ca: Armeanul “plor”, Finicul / Suomi “kalu”,
Albanezul “kar”, Grecul “pouli”, Catalanul “polla”, etc.; la
Hitiți - formând populația Khetă din Anatolia mileniului II
î.C. - termenul “pulla” se folosea pentru “fiu” / “prunc”.
Pelasgii nu “vrăjeau”, ci “pălă-vrăjeau” = pălăvrăgeau,
iscusinţa lor oratorică - în timpurile când cuvântul dat era mai
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

important decât cuvântul scris / acum e pe dos, în prezent

scrisul contând în locul discursului - remarcându-se din
timpuri străvechi, elocinţa discursivă fiind apreciată ca atare
(mai ales de către sexul opus, contribuind inclusiv şi astfel la
împlinirea actului pro-creării semenilor / “harul îngeresc”
fiind considerat suprem). În Greaca veche, “phylon”
semnifica “rasă” (la plural folosindu-se şi “phyla”), “philos”
= “iubit” / acum doar “prieten”, “phileo” = “dragoste”, etc. iar
ca “phyloi” au ajuns să fie înţelese asocierile tribale, cum au
fost în Anatolia de pildă “amestecaţii” din Pamphylia / “Pam-
pylia” - cu capitala Perga, fiind zona învecinată cu cea a
Pisidiei / cu consoanele “p”, “s” și “d” - ambele între Lycia şi
Cylicia; la vechii Greci, prin “polus” / πολύς - acum “poli” -
se înţelegea “mult”, la fel ca în Sanscrită “puru” (în Latină a
ajuns “plus”): la Români, “polul” - în legătură şi cu “polar”,
etc. - desemnează regiunea din extremitatea unei axe (în
conexiune cu Grecul “polos” pentru “par” / “stâlp”). Despre
Cilix - etnonimul Cilicilor din Khilikka / Kilikya - e de ştiut
că era frate cu Phoenix, Cadmos, Europa, Thasus / eponimul Barza la Bes
Insulei Tasos, ş.a.; ei au fost nepoţii Zeului Anax = Poseidon,
căci erau născuţi de către nora aceluia, fiica lui Nilus / Din mare vechime - din Epoca Pietrei, inclusiv pe
patronul Fluviului Nil (se poate observa că Insula Tasos se teritoriul actualei Românii - se practica în modul cel mai
afla la întâlnirea a 3 zone, anume zona Sudică Egeeană - a firesc Cultul Falic, uneori chiar mai intens decât cel al vulvei:
Insulelor dintre Peninsulele Anatolică și Balcanică - cu penisul era simbolul energiei şi potenţialului divin (în
zonele Nordice continentale Europene, cea răsăriteană Trakă Antichitate, Romanii aveau amulete de gen, denumite “bulla”
și cea apuseană Makedonă). O incursiune în termenii - căci la mulţi din aceia, ca şi la Arabi, le era dificilă
Europeni pentru organul sexual feminin (“pizdă” în Română, pronunţia “P” şi de aceea foloseau “B” - Românii păstrând
cu consoanele “p”, “z” și “d”) redă cuvinte ca: “pizda” în cuvântul corect, Spaniolii având termenul “polla” dar şi
Rusă, “pyzda” în Ucraineană, “pidhi” în Albaneză, etc. “verga”; de altfel, în spaţiul Românesc acel cult era practicat
Cercetătorul Dan Alexe în “Lingvistica aşa cum n-aţi învăţat- cu mult înaintea existenţei Romanilor şi Imperiului Roman, în
o la şcoală: de unde vine ‘pizda’?” din 2013, a enunţat: imaginea următoare putându-se vedea falusuri de la sfârşitul
“Forma primitivă poate fi reconstituită drept ‘(e)pi-sed’: a se Epocii Pietrei, din Cultura Cucuteni / cu originile în Cultura
aşeza (sed-) - epi- (pe ceva, jos). ‘Piz-do’…unde rădăcina Turdaş-Vincea).
‘sed-’ devine ‘zd-’ în compoziţie cu prefix. O formaţie
paralelă este ‘niz-do’, ‘nest’, ‘nidus’, respectiv ‘cuibul’,
numele compus al căsuţei păsării, de la ‘ni-’ ce indică mişcare
în jos şi acelaşi ‘sed-’ = a se aşeza; la fel: ‘piz-do’, a se aşeza
făcând presiune, a se trânti greoi. ‘Niz-do’ = ‘nest’, ‘nidus’,
cuib…‘(e)pi-zdo’ = curul, cel pe care te aşezi. Verbul exista
în sanscrita arhaică: ‘pidayati’ (derivat de la ‘pisd-’), adică a
se aşeza greu pe ceva / cineva; a presa, şi în grecul arhaic cu
acelaşi sens ‘piezdo’ (mă aşez greu pe ceva). Că sensul iniţial
era cel de fund, cur, partea din spate, e confirmat de faptul că
în latină, potrivit fonetismului ei propriu, ‘pizd-’ a dat
‘pedere’, a trage vânturi, aşa cum ‘nizd-’ / cuib a dat ‘nidus’.”
În vechea Egipteană, pentru vulvă era termenul “şed”; la
vechii Egipteni, Zeul Bes - reprezentat mereu gol - era
ocrotitorul familiei / gospodăriei iar în Tracia Antică,
luminoșii Besi / Pesi își venerau etnonimul Bes: acum în “Pu-Ra” / “Su-Ra”
Anatolia vecină se vorbește Turca, pentru care “baș”
înseamnă “cap”. Este interesant că în limbile Românice Este de ştiut despre “cucută” - planta întrebuinţată ca
pentru “sărut” există cuvintele Românesc “bezea”, Italian medicament, însă în exces fiind otrăvitoare - că provine din
“bacio”, Spaniol “beso”, Portughez “beijo” şi Francez radicalul Indo-European “gwenă”, acelaşi ca la “zână” (de
“baiser” sau că (prin sinonimia “S”-“Z”-“J”) “bijuteria” unde şi denumirea de “cocote” a femeilor de moravuri uşoare
Română e Franceza “bijou”, ş.a. = “curve”); în Cultura Cucuteni - desprinsă din Cultura
Turdaș-Vincea centrată în triunghiul Gherdap, Parţa, Tărtăria
- orgiile erau parte firească din ritualurile pentru fertilitate
(Cultura Cucuteni - în care se practicau inclusiv sacrificiile
umane - a fost contemporană cu sosirea primului val Gorgan /
Kurgan din Stepa Nord Pontică în actualul spaţiu Român, pe
care probabil că l-a și provocat / din cauza extinderii peste
zona sa obișnuită de influență). De altfel, în anul 2021 echipa
485
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

internațională de geneticieni formată din Lehti Saag, Sergey marşurile din jurul altarelor - când cântau în coruri - până la
Vasilyev, Liivi Varul, Natalia Kosorukova, Dmitri acrobaţii gimnastice, care au dat naştere cariatidelor):
Gerasimov, Svetlana Oshibkina, Samuel Griffith, Anu Solnik,
Lauri Saag, Eugenia D'Atanasio, Ene Metspalu, Maere
Reidla, Siiri Rootsi, Toomas Kivisild, Christiana Lyn Scheib,
Kristiina Tambets, Aivar Kriiska și Mait Metspalu a
demonstrat prin laborioase analize științifice că tranziția
dintre Epocile Pietrei și Bronzului în Marea Câmpie din Estul
Europei și-a avut sorgintea în spațiul stră-Român:

Tranziția dintre Epocile Pietrei și Bronzului în Marea

Câmpie Est Europeană s-a datorat celor din zona stră-
Română

Din Epoca Pietrei, penisul (“pura”, cu devenirea în

timp - datorită echivalenței lingvistice “R”=“L” - “pula” şi
respectiv sinonimul după Sacrul Ra = “Su-Ra” / “Sura”, adică
“Su-la” / “sula”) a fascinat viaţa, fiind cu prezenţa în
reprezentări publice peste tot, îndeosebi în erecţie, chiar la
modul uriaş; simbol de virilitate, penisul era venerat mai ales
de femei prin respectarea forţei şi închinarea la sex, căci
reprezenta puterea: Cultul Falic era în armonie cu Cultul
Vulvei - dominat de cel al supremei Mari Mame, dătătoarea
de viaţă - ambele fiind atestate ca existente de la începutul
Erei de Aur. De exemplu, în neoliticul Văii Dunării era
slăvită “pura” lui An prin Cultul Falic, similar fiind și în
neoliticul Văii Nilului, unde aceeași slavă falică / potentă era
întruchipată de “phara-on” / faraon, adică întruchipată de
avatarul Sacrului Ra al lui An: “pha-Ra-On” (unde “pha”
echivala cu “sa”, respectiv “sacru”), având înţelesul pentru
faraon / “Pha-Ra-On” şi de “Sfânta lumină a lui An”; inclusiv
azi, în Iran şi în jurul său - unde se mai manifestă
reminiscenţe ale străvechiului Cult Piric / al Focului,
zoroaştrii venerează focul etern ca simbol divin - iar locurile
sacre au atributul “pir”. Dansul Piric - îndeosebi la vechii Dansuri Pyrice
războinici Greci - răspândit din Trapezus / Pont până la Traci
era mai ales cel al Cureţilor şi al Coribanţilor, cu teme ca ale Despre Cariatide = muierile ce cu eforturi continue
Gârgălăilor / cocorilor, Caryatis pentru Marea Zeiţă susțin greutăți se știe că și-au avut ecoul masculin prin Atlanți
Artemida, etc. (arta dansării, denumită “orchestike” / “orkes- = bărbații goi ce cu eforturi continue susțin greutăți: ambele
tike”, implica exerciţii ale întregului trup, pornind de la
486
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
reprezentări - de Atlanți și de Cariatide - au fost formele
Vechii Lumi de a arăta forțele celor mai puternici oameni de
pe atunci (prin arhitectură atât Atlanții, cât și Cariatidele s-au
transmis efectiv - incluzând frumusețile mesajelor lor - până
azi); asocierea Atlanți-Cariatide nu s-a datorat vreunei
întâmplări, ci străvechii realități a existenței lor împreună. O
mică vizită în dicţionarele proto-IndoEuropean şi
IndoEuropean relevă conexiunile unor anumiţi termeni cu
anumite concepte, ca de exemplu “părul”, ca și “parul”,
literalmente fiind în legături cu “pula” - la fel transmiţându-se
şi în Sanscrită - ceea ce asociază tăierea părului de tăierea
coaielor (Indo-European, testiculele erau “orghi” - în vechea
Greacă erau “orkhis” - iar Altaico-Uralian, la Nordicii Saami
/ Sa-meni = “Sfinții oameni”, testiculele erau “guolla”, etc.);
ambele acţiuni - scalparea şi castrarea, adică retezarea părului
şi respectiv retezarea coaielor / “orghi” - au avut străvechi
valenţe ritualice. Primele Ghergane aveau păr foarte lung
(netăiat toată viața) iar primii Gherghi - pe lângă părul lung -
aveau şi bărbi lungi; femeile îşi păstrau clitorisul iar bărbaţii
nu erau castraţi, putându-se jura pe “orghi” / testicule pentru
ceea ce lăsau moştenire: au fost Pelasgi / “Pela-sgi” (începând
cu necastraţii / potenţii îngeri Gregori - pruncii Anuna ai
Zeului ceresc An - care ca prinţi neandrogini au instaurat
regalitatea pe Pământ, bucurându-se în trecut de cea mai mare
faimă). La începutul secolului XIX, cercetătorul Britanic
George Stanley a scris: “Cu notarea Greacă ‘Pyrra’, ‘Pura’
însemna “focul solar” (iar ‘purros’ era ‘culoarea focului’ /
roşiatic). Misteriile Orgiilor - ‘Orgas’, ‘Erga’ - celebrate în
locurile cu multe lemne şi cu multe ape numite ‘Orgades’,
erau aceleaşi pentru Marea Zeiţă Rhea, Dactilii Idei, Cureţi,
Coribanţi, Cabiri, ş.a.: denumirile erau legate de ceea ce
vechii hinduşi ştiau ca Argha iar vechii Greci ştiau ca Argo”.
În imaginea următoare se pot vedea Dactili / “Daktyloi”
însemnând “degete”, cu referinţă concretă nu în general, ci
precis la cele 10 degete / ceea ce poate fi interpretat şi ţinând
cont de faptul că Zeul Anax = Poseidon - posedând Raiul - a
avut exact 10 fii, tocmai gemeni în 5 perechi (aceia - adică
Dactilii gemeni, la fel ca fiecare deget care îşi are geamănul
pe celălalt membru - au fost slujitorii Idei, în V Anatoliei
piscul Muntelui Sacru al Marii Mame Ida numindu-se
Gargaros):
Dactili
487
În Vechea Lume, mesajul transmis prin simbolismul
gemenilor cârmuitori era că puterea izvora in frăție (iar
omenirea a cunoscut deopotrivă frății familiale, religioase și
de alte feluri): resursele umane au fost mereu mai importante
față de resursele materiale. Dr. Nicolay Jirov a studiat
“Atlantida” în 1964: “Triburile străvechi de Uriași au fost
menționate în numeroase mituri la diferite popoare (fenicieni,
greci, scandinavi, ș.a.) precum și în Biblie; erau amintiri
despre vechii reprezentanți cu talie înaltă ai omului rațional,
oameni de tip Cro Magnon, a căror statură era de aproape 2
metri. Presupunem despre cultura Atlantidei și a celor mai
apropiați urmași ai săi că s-a caracterizat prin tendințe spre
gigantism și ciclopism. Arhitectura și sculptura atlanților
trebuia să fi fost - înainte de toate - antiseismică; există
motive temeinice să afirmăm că Atlantida a fost țara unor
cutremure foarte frecvente și foarte puternice. Într-o astfel de
țară viața trebuia să-i învețe pe oameni, chiar și în cele mai
timpurii etape ale dezvoltării lor, să se adapteze la
particularitățile locale. În multe cazuri au fost folosite -
incontestabil - procedeee de arhitectură antiseismică,
acordându-se totodată atenție deosebită construcțiilor
ciclopice. Blocurile neregulat organizate crează în timpul
loviturilor și oscilațiilor seismice repartizări neregulate ale
mișcării materialelor construcției; această neregularitate
originală crează o neritmicitate necesară și organizată pentru
a atenua forța seismică. O serie de construcții din vechiul
Egipt și din Mesopotamia au avut multe elemente de
antiseismism gândit. Considerăm că - în realitate -
construcțiile religioase din Atlantida erau mai curând temple
fără acoperiș, în care condițiile naturale erau folosite pentru a
crea atmosfera religioasă corespunzătoare. Este foarte
discutabil despre capitala Atlantidei dacă a existat sub forma
unui oraș cum apar - de obicei - orașele antice. Poate că (și
aceasta este mai probabil) capitala Atlantidei se limita - de
fapt - numai la teritoriul acropolei, în jurul căreia erau situate
colibele primitive ale restului populației. Pe cât se pare,
Platon n-a descris întâmplător numai acropola singură. Poate
nici n-avea ce să descrie mai mult? Acropole de acel tip se
cunosc în multe locuri (străvechiul Ierihon, Cnossos /
capitala-palat a străvechii Crete, ș.a). În 1953, academicianul
rus Jukovski a arătat - pe bună dreptate - că civilizațiile
agricole din vechime așezate în văi, lângă râuri, au fost
secundare. Civilizațiile primare au fost cele de munte. Astfel,
cultura sumerienilor din Mesopotamia a fost creată de oameni
veniți din ținuturi muntoase. Platon a notat despre originea
semidivină a primilor oameni din Atlantida și despre faptul că
strămoșii lor au apărut independent de restul omenirii; este o
indicație foarte interesantă. Prima regină a Atlantidei a fost
Clito. Din cununia lui Poseidon cu Clito s-au născut 5 perechi
de gemeni. Numărul lor și indicația că toți gemenii au fost de
sex masculin are - incontestabil - un anumit sens simbolic, a
cărui semnificație n-a fost stabilită deocamdată. Împrejurarea
că toți fiii lui Poseidon au fost, zice-se, gemeni simbolizează
poate faptul că toate regatele pe care ei le-au cârmuit erau
așezate simetric” (adică stăpânirile regilor gemeni existau pe
ambele părți / maluri ale Lacului Pontic, de fapt împrejurul
aceluia, care după Potop - ce a scufundat Atlantida - a devenit
Marea Neagră; în arealul Mării Negre / Anatoliei se ciocnesc
plăcile tectonice ale Asiei și Europei, ceea ce provoacă dese
cutremure dar la Atlantida cea mai relevantă oglindire pare să
fi fost cea redată de gemenii săi cârmuitori, care poate au fost
astfel cei perpetuând anterioara putere a Vechii Lumi în noua
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

organizare umană - exercitată integral de către Homo Sapiens “Pelasgă” încă n-a fost lămurită - deplin științific - în
- fără aportul concret al predecesorilor Uriași / ajunși doar dimensiunea falică (se știe că Pelasgii erau “agenții” Sacrei
imitați). Mult ulterior, cei dintâi Greci nu au fost în Balcani, Ga, Mama Pământului). La vechile Grecoaice, “polos” /
căci - după Războiul Troian, pentru întâia oară în istorie - “poloi” era coroana Marii Mame, evidenţiate în legarea falică
Grecii au apărut nu altundeva decât în răsăritul Egeeii / a părului, la purtatul vaselor pe cap sau la Caryatide:
respectiv în apusul Anatoliei (zona dominată de Gargaros în
Nordul Troian şi de Gherghiţi în Sudul Carian); în mitologia
Greacă, Pyra - fiica Pandorei - era soţia lui Deucalion / “Deu-
Calion” = “Zeul Frumos” (fiul Zeului Gadeir / Prometeu =
“Primul Zeu” / “Prome-Teu”): ei ar fi fost singurii
supravieţuitori ai Potopului Pontic şi prin aruncarea în urmă a
“oaselor” bunicii Ghea - adică pietre - pentru ca din acelea să
apară actualii oameni, ei astfel au devenit “părinţii” omenirii.
Cultul Focului şi Cultul Falic au fost străvechi şi erau
conectate; e semnificativ că “foc” în Greacă este “φωτιά” - în
pronunţie “fotiă” - rezultat din ceea ce se încingea cu ajutorul
său: lângă căldura focului, fierbinţile fete - care întreţineau
flacăra veşnică - literalmente, la propriu, se futeau (în
vremurile îndepărtate, era mare necaz dacă în vatra cuiva se
stingea focul, atunci când se întâmpla aşa ceva fiind trimis
flăcăul la Templul local să aducă jar de la preotesele care
aveau misiunea sfântă să întreţină focul veşnic al aşezării iar
sexul - ca “prostituţie sacră” - a fost atestat din urmă cu
milenii în Temple şi în preajma acelora, în grădinile de lângă,
unde se aflau crăcile pentru întreţinerea focului, locuri în care
câteodată se petreceau adevărate orgii). Verbul regulării -
pentru “a pune în ordine” - vine în rezonanță cu potența
regală de a regla comportamentul corect al stăpânelor
Amazoane, partenerii lor preferați rămânând în legendă că au
fost Caucazienii Ghergari. De altfel, în “Dialogul Cratylos”
410, filozoful Platon a consemnat ce a zis maestrul Socrate
(studentul înţeleptei Cariane Aspasia / “Asp-Asia”,
însemnând “Iapa Asiei”): “Focul mă pune în încurcătură şi
mă tem să nu mă fi părăsit muza sau ca acest cuvânt să nu fie
din cale-afară de greu. Îmi închipui că Elenii, mai cu seamă
cei care se află în ţinuturi supuse de Barbari, au împrumutat
un mare număr de numiri de la aceştia. N-am fi în încurcătură
dacă am voi să arătăm că aceste cuvinte sunt potrivite cu
limba Greacă, nu cu aceea din care au fost luate? Vezi aşadar
dacă numele acesta ‘pyr’ nu e şi el cumva Barbar, căci - pe
de-o parte - nu e uşor să-l punem în legătură cu limba Greacă
iar pe de alta, e ştiut că Frigienii îi spun la fel”. Focul exterior
(sfânt, solar) şi focul interior (sufletesc / spiritual) se
îngemănau în făcutul dragostei, organul masculin - “pura” /
pula - satisfăcând organul muieresc - vulva / pizda -
amândouă organele atunci devenind fierbinţi ca focul “Pyrra”
(“y” în vechea Greacă fiind rostit “u”): Indo-European,
“uterul” era numit “ghelb” iar penisului i se mai zicea şi “Polos” / “Poloi”
“gvozd” (conform “Enciclopediei Culturii IndoEuropene” din
1997 - publicată de Douglas Adams de la Universitatea din Este interesant că “gwiazda” în Poloneză înseamnă
Moscova / Idaho şi James Mallory de la Universitatea din “stea” iar echivalentul Ucrainean “zorya” are etimologia
Belfast / Irlanda de Nord - pentru “penis” = “pulă” se mai legată de Poloneza “zorza”, ce e “aurora” (în Bielorusă
folosea şi “kapr”), Dr. Michael Swanton de la Universitatea “steaua” e “zorka”); în Poloneza Medievală “gwozd” /
Britanică Durham 54,46 lat. N, 1,34 long. V legând de gazda “gozd” era “pădure” iar “piron” și azi - în Poloneza actuală -
/ stăpânul înzestrat cu bât denumirea IndoEuropeană a suliţei e “gwóźdź”, ceea ce ar sugera o veche conexiune cu virila
ca “ghazdo”; până în Evul Mediu, Românii - dar şi Turcii, ş.a. gazdă din codru / pădure dar și cu “Copacul Cosmic” (având
- au avut termenul “kargi” pentru suliţa scurtă (iar după rădăcinile bine înfipte în pământ și ramurile până în cer):
Războiul Troian, traseul celebrilor “Lăncieri” / ziși “Doriani” zicala “precum în cer, așa și pe pământ” exprima o credință
a fost între actualele Țări România și Turcia, ei fiind de pe larg răspândită în Vechea Lume. Carianul Pausania 9:20 a
atunci numiți Heraclizi = sulițași / lăncieri Kargi). Este scris că Hermes / “Her-mes” = “moșul Her” - biblic egalat cu
interesant că termenul “Pula” poate fi legat de “Pelasg” (în Ham, bunicul lui Ghergheseu - s-a născut pe Muntele
sensurile atât sexual, cât și de gazdă): etimologia “Pela-sgă” / Kerykios, lângă care era “Polos”, locul unde bunicul său
488
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Atlas a meditat profund asupra Iadului şi Raiului. În “Lexicon
etimologic al elementelor autohtone (traco-dace) ale limbii
române” din 2006, Dr. Sorin Paliga - lingvist de la
Universitatea din Bucureşti / capitala României - a scris: “la
traco-daci, ‘pulă’ însemna penisul în erecţie al unui adult;
figurativ, era ca un ‘pisc erotic’. Româna clar discriminează
penisul unui copil ca ‘puţă’ - în relaţie cu ‘puţin’ / tot cuvânt
trac - faţă de pula bărbatului. Relaţia cu (mai târzia) denumire
latină ‘puella’ pentru ‘fată’ probabil a fost o întâmplare. Din
rădăcina tracă ‘pur’ pentru ‘foc’ au fost atestate nume
personale ca Pyrula, Purula, ş.a. (însemnând roşcaţi ca focul),
‘pururi’ fiind pluralul de la ‘pur’ = ‘foc iar forma ‘de-a
pururi’ se referea la focul veşnic / etern, de pildă Parâng
(munţii din sudul Şureanu) avându-şi numele astfel
înrădăcinat, la fel ca şi Peleaga - cel mai înalt vârf al Munţilor
Retezat - în denumirea tracă legată de Pula”. Peleaga 45,21
lat. N, 22,53 long. E / judeţul Hunedoara - de 2509 metri
altitudine - literalmente însemnând “Pula Pământului” are în
apropiere, cu oglinda apei la 2030 metri altitudine, cel mai
mare Lac glaciar din România: Lacul Bucura - tot o denumire
Tracă - putându-se lesne remarca despre capitala României că
acum e Bucureşti / nume inspirat din ceea ce în timpuri
arhaice se folosea pentru “frumusețe”; în jargonul Românesc,
pentru Uriaş se foloseşte şi “pălugă” - termen echivalat cu
“prăjina” - substratul lingvistic înrădăcinat fiind falic de fapt
(în legătură cu “pulă lungă”). De altfel, în Greacă “pouli” =
pasăre, “poulari” = mânz, etc.; în Vechea Lume, transferurile
de sonorizări și înțelesuri au avut în general, pe lângă tentele
religioase și pe cele mercantile.
Ca alte exemple, Apulum pentru Alba Iulia pe malul
Mureşului a fost denumirea Latină corespunzătoare celei pre-
Latină Apulon / Apoulon a fortificaţiei Dace de acolo,
populată de Apuli, începând de pe Piatra Craivii din comuna
Cricău, judeţul Alba (cu amplasamentul exact la intrarea pe
489
culoarul ducând la Munţii cu aur ai Dacilor / locul unde se
pare că a murit Decebal, ultimul lor rege = “g/herțeg”, după
ce i-a căzut capitala din Ţinutul Haţegului, cu poziţia Sudică
faţă de acel loc din Valea Mureşului): denumiri foarte
sugestive - atât pentru oameni, cât şi pentru poziţionarea lor -
mai ales că locul era populat din Epoca Bronzului de Traci iar
anterior, din neolitic era marea aşezare “a soarelui” în N
oraşului actual (care a fost iniţial capitala Ardealului, aşa cum
alte așezări au fost capitale anterioare, de exemplu Târgovişte
din Muntenia a fost capitala Ţării Româneşti înainte de
Bucureşti iar înainte de Târgoviște au fost altele ori Suceava
din Bucovina a fost capitala Moldovei înainte de Iaşi sau de
Chișinău iar înainte de Suceava au fost altele); cele ce veneau
din Epoca Pietrei au fost aşa de viguroase, încât au străbătut
cu tărie mileniile (foarte populare în vechime au fost
flacoanele numite “ampulă”, în care se păstrau câteva picături
de sânge ale vreunui martir, apă sfinţită, ulei sfânt ori
parfum). Orașul Alba Iulia a fost dominat după Războiul
Troian de pe partea cealaltă / Sudică a Râului Mureș de fortul
Teleac 46,05 lat. N, 23,37 long. E (comuna Ciugud / județul
Alba). La început, oamenii s-au deplasat pe ape cu plute şi
pirogi (prototipurile caiac-canoe / gondolelor, respectiv ale
luntrilor / adică bărcilor şi corăbiilor). Este de ştiut că
Apulum în Antichitate a fost port-cheie pe Mureş, Mureşenii
fiind plutaşi / vâslaşi vestiţi, ghilda / breasla lor ajungând
Latin acolo drept “Collegium Nautarum”; de exemplu, într-un
baso-relief de marmură descoperit în Alba Iulia era înfăţişat
un “Genius Nautarum”, ilustrând un vâslaş / plutaş Antic
(plutăritul pe Mureş - ducând sare, lemne, grâne, aur, oameni,
etc. - s-a încheiat în Epoca Modernă, datorită apariţiei
şoselelor şi căilor ferate, care au preluat transporturile ce până
atunci erau efectuate pe “autostrada” formată de apa
curgătoare a lungului Râu din spaţiul Român).
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

râuri. A conduce o plută nu însemna numai statul pe buzarul

aceleia şi manevrarea alene cu o mână a cârmei ori
schimbarea de vorbe de duh - uneori cu mai multe înţelesuri -
cu muierile de pe maluri, care ghileau pânza sau pescuiau
zlăvoci cu crâsnicul”. Se poate observa onomastica Ghergană
a principalilor afluenţi - Tarcău şi Cracău - ai Bistriţei,
ultimul Râu din spaţiul Român pe care s-a înregistrat în
istorie practicarea plutăritului, cu continuarea sa pe Siret până
la Gherghina / adică suburbia Barboşi a oraşului Galaţi;
acolo, urmând neoliticei Culturi Cucuteni, în Epoca
Bronzului a fost capitala Moldovei - adică a “davelor” /
cetăţilor de pe mal - grupate în statul vasal Troiei numit
Regatul Heraclid: cel mai mare debit în Dunăre dintre toți
afluenții din România e al Râului Siret / zis de unii
Moldoveni și Siriat, ce până în Evul Mediu și-a avut gura mai
spre Sud, lângă Brăila (de aceea sunt foarte apropiate cele 2
orașe reședințe de județe acum - Brăila și Galați - căci gura
Siretului a ajuns la Galați, pe vechea albie a Râului Bârlad,
din cauza lucrărilor poruncite de Vodă Ștefan “cel Mare”). Ca
Principalele sectoare ale plutăritului
un sinonim conectat cu udarea / umezeala, regăsit de pildă la
ghizdul fântânii - cuvântul “ghizd” însemnând “marginea /
În 2006, Dr. Horia Ciugudean (de la “Muzeul din
cheiul fântânii” fiind “din fondul pre-latin” conform Dr.
Alba Iulia”) a afirmat că numeroasele bucăţi ceramice găsite
Mihai Vinereanu - termenul de “ghizdă” pentru
la fiecare arat pe terenurile de la Tărtăria / Turdaş sunt
“deschizătură” poate fi apropiat de “brazdă” pentru
neolitice: “Au fost case aici, acum 6-7 milenii; case mari, din
“despicătură”, sensul străvechi al denumirii organului sexual
lemn ‘muruit’ cu lut, cu minim 2 camere şi acareturi. La acea
feminin “pizdă” constatându-se ca legat de asemenea noțiuni
vreme, aşa ceva nu mai exista în restul Europei. Cunoşteau
anterioare chiar și Geto-Dacilor; în 2008, cercetătorul
meşteşugul pictării lutului, plămădind adevărate opere de
Moldovean Vlad Cubreacov a scris: “daco-românul ‘pizdă’ e
artă. Ba mai mult, stăpâneau şi arta navigaţiei! Pe fundurile
pronunțat macedo-român / aromân și megleno-român
unor vase au fost găsite incizii cu reproducerile exacte ale
‘chizdă’. Reținem atestarea în greacă a cuvântului dialectal
unor ambarcaţiuni cu pânze. Nu trebuie să ne surprindă.
‘pidhe’, care înseamnă același lucru. Reținem existența în
Aurul ardelean circula chiar pe cale acvatică, existau legături
limba nuristani - iraniană, vorbită în Afganistan și Pakistan -
pe ape între comunităţile respective. Cel care a desenat
a cuvântului ‘părî’, derivat din vechiul ‘pizdikă’. Rădăcina
corăbiile e sigur că le-a şi văzut, în realitate, cu ochii săi.
indo-europeană a cuvântului ‘pizdă’ - restabilită de lingviști -
Altădată, Mureşul a fost mare, încâlcit, se revărsa mereu,
este ‘pis-dos’ (etinom arhaic și pentru ‘pișare’ / ‘a se pișa’).
între malurile îndepărtate, arătând ca o mare. La Tărtăria, ca 2
Unii au găsit aceeași rădăcină și în cuvintele românești
scobituri în ţărm, au fost 2 ‘vălaie’ mari (adică un fel de
‘pisică’ / ‘pisoi’. Cuvântul românesc ‘pizdă’ este parte a unui
ecluze), săpate de oamenii preistorici. Ambarcaţiunile se
arbore semantic indo-european și provine din fondul lexical
încărcau de la muchia ţărmului şi se lansau pe apele crescute
traco-dac”.
ale Mureşului până la vărsarea în Tisa. În lunca Mureşului era
un furnicar de oameni trăind laolaltă - ocupându-se cu
agricultura, mineritul, negoţul, ş.a. - timp de multe generaţii”.
Cercetătoarea Maria Pirtea din Oradea / judeţul Bihor - în
lucrarea “Columna lui Decebal” din 2006 - a reflectat:
“Principalul sistem de comunicaţii al Dacilor era pe apă. Pe
Mureş se desfăşura, din primăvară până în toamnă, o
navigaţie intensă (ceea ce denotă că aveau şi ce transporta).
Pe râu, în luntri şi pe plute, coborau până pe Tisia / Tisa
lemne, lână, piei şi mai ales sarea atât de cerută de lumea
oierilor. Ţinând cont că pe vremea aceea pădurile erau foarte
dese şi sălbatice, era normal că turmele erau duse pe jos,
călăuzite spre locul de iernare, dar mărfurile erau încărcate pe
plute şi rapid trimise pe apă. La fel se proceda cu multe alte
mărfuri, printre care cel mai important era lemnul, atât de
necesar dincolo de Tisa. Convoaiele de mărfuri pe ape erau
mai sigure şi la adăpost de eventualii atacatori iar transportul
mai ieftin şi mai rapid. Pe malurile acelor ape se formaseră
nenumărate aşezări care beneficiau de pe urma acestui mod
de transport şi contribuiau la un comerţ prosper şi înfloritor, a
căror existenţa se baza şi pe creşterea turmelor”. În 2014,
cercetătorul Român Cojocaru Ţuiac a notat despre “Nostalgia
plutelor”: “Plutăritul a fost o ocupaţie a locuitorilor bazinelor
multor râuri din România. Plutăritul s-a practicat pe multe
490
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Cultul Soarelui reflectat în Cultul Puric / Pyric,
Cultul Pizdei și Cultul Pulii (pre-diluviene toate - din Era de
Aur - fără a fi vulgare) au fost legate prin ceea ce a statuat
Zeul Gadeir / Prometeu despre lumină şi credinţă: Sfânta
lumină şi sacra credinţă sunt şi azi valori supreme în diverse
religii. Din mitologie se știe că Prometeu a adus focul -
purificator a orice - într-un timp când Cultul Pizdei / Vulvei
(ei vizitându-le) şi Cultul Pulii / Falic (ele vizitându-i) au
generat prin fuziunea lor Argha, ca simbolul pur dat de futai /
zis așa, pur și simplu Românește; “fotia” = “focul” (așa cum
în Greacă s-a prezervat ceea ce vechii Români - Ra-mani /
Ru-mâni - aveau ca “futai”) era esența pentru ceea ce a fost
Argha: o reflectare din Gargha - divina împreunare dintre
masculinul ceresc Gher și muiereasca pământeană Ga în
Gher-Ga / Gherga - cu derivate și în faimoasa Arcă, în
fantastica Garuda / pasărea Phoenix, ș.a. (astfel în istorie au
rămas știute - din Epoca Pietrei - celebrele manifestări cu
genericul generos de Cultul Fecundității și Fertilității, cu baza
fertilă Gherga, exercitarea fiind prin bărbații Gherga și
femeile Gherga, cărora li s-au atașat în timp și în locații
diferite, ritualuri diverse).
Ar fi de remarcat şi că piesa vestimentară
ornamentată - ce face parte din costumul Tradiţional ţărănesc
Românesc femeiesc - este “fota”, constând din cele 2 şorţuri
491
(din faţă şi din spate), realizarea fiind din ţesătură de lână, cu
decoraţiuni bogate; “fota” e şi şorţul purtat de cârciumari (i se
mai spune şi “peştiman”), cu contur dreptunghiular: la
început, fota era cârpa ce ţinea locul fustei (era folosită şi ca
prosop de baie, cu încingerea la brâu). În vocabularul
Românesc a rămas şi reflexivul desemnând relaţiile sexuale
cu cineva, sub forma de a se “încurca”, verb de gen Gherga,
apropiat de alt verb de gen Gherga, anume a se “culca” cu
cineva; pe de o parte, se poate observa că “încurcat” era şi
“înnodat” iar “a descurca” însemna “a limpezi”, pe de altă
parte la modul tranzitiv “culcat” echivalând cu adăpostirea
peste noapte - având sensul de “găzduire” - “culcuşul” fiind
locul de relaxare. În imaginea următoare se poate vedea
semnul utilizat şi azi în Yoga pentru vulvă, Sanscrit având
denumirea “Yoni” - în pronunție Europeană “Uoni” /
asemănător cu “Ani” - marginală în ceea ce global s-a fixat ca
Argha:
“Yoni”
(În suplimentul “Atlasului linguistic Român” - editat
de Academia Română în 1942 - pentru organul genital al
femeii apăreau termeni ca “vâlvă” în Oltenia, “păsărică” =
simbol al fecundităţii / în Muntenia, “vulfă” în Moldova, etc.
iar eufemisme pentru penis erau “mădulariu” în Banat,
“vână” în Moldova, “vulvă” în Dobrogea, etc). Primul născut
al reginei Clito / Clito-ris şi al Zeului Anax = Poseidon a fost
Atlas / tatăl Pleiadelor şi al Hesperidelor, socrul Gherganului
Sarmis / Hermes: întâi Lacul Pontic - acum Marea Neagră - a
fost “Atlantic” / “Atlan-tik” adică “Ochiul lui Atlas”, având
ca emblemă Svastica / “Svas-tika”, apoi a fost “Sarmat” (în
“Teogonia” 517, Gherghinul poet Hesiod l-a notat pe tatăl lui
Atlas ca “Iapet” - adică “Însemnat” - fiind fiul Cerului şi al
Gaiei iar pe tânăra mamă a lui Atlas a notat-o ca Oceanida
Clymene / fiica lui Ocean, Zeul apelor dulci, ea fiind ştiută şi
ca Asia, conform poetului Licofron din Insula Chalcis,
istoricul Herodot Karka 4:45 considerând-o pe Asia nu ca
mama gemenilor Atlas şi Prometeu, ci ca soţia lui Prometeu;
nepoată a lui Poseidon, ea anterior, dintr-o dragoste cu vărul
Apollo Gherghitios - fiul Ghergarului Zeus - a avut pruncul
Phaeton / luat spre creştere de Africanul Merops, încredinţare
întâmplată probabil atunci când unchiul Poseidon, Zeul
apelor sărate, s-a cununat cu ea, prinţesa apelor dulci).
Atlantica / “At-lan-tika” poate fi descifrată și ca “Ochiul
Stepei Asiei” (căci “At” / “As” = Asia, “lan” = Stepă și “tika”
= al treilea ochi), poziția din N Pontic - unde Fluviul Don
marca limita apuseană a Asiei în Vechea Lume - fiind văzută
atât dinspre răsărit, cât și dinspre apus ca ochiul din fruntea
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Marii Stepe Asiatice; de altfel, Fenicienii de pe coasta de povestit urmașilor îndelungatele rătăciri pe apele sărate ale
Asiatică - din răsăritul Mediteranei - foloseau termenul Aheilor încărcați cu cele jefuite de la Troiani, căci pe Mare s-
“Atlath” pentru “Apus” / “beznă” (iar zona Atlantică a fost la au ferit atât de răzbunările Heralcizilor / Dorianilor din N
Vest de ei, în NV Africii de pildă denumirea Munților Atlas Balcanic, cât și de atacurile piraților din Vestul Anatolic /
provenind din vocabularul lor, ca - de altfel - și denumirea dominați de corăbierii Gherghiți). Privind străvechea legendă
Oceanului Atlantic, transportată de ei acolo, dinaintea a lui Phaeton / “Phaet-On”: ceea ce ştia mai frumos să facă
Grecilor). În Antichitate, Marea Neagră, adică Nordică în veşnicul fecior erou strălucitor Făt Frumos era descris chiar
Vechea Lume, a fost ştiută şi ca Marea Getică, însă înainte de de numele său, Făt; în basmele Românilor, dimensiunea
aşa ceva - începând cu Epoca Pietrei, de pe când era Lacul sexuală focoasă a lui nu e de neglijat, ci e de considerat, căci
Pontic - a fost “Ghergară” (ca şi cea răsăriteană Caspică); era reprezentant al puternicului Cult Falic (după cum strălucit
împrejurul său era populat de Gherghi, de la E la V - din / “stră-lucit” reiese din toate relatările străvechi ale
Caucaz până în Carpaţi - atât prin S Anatolian / cu potenţialului lui).
demarcarea în Strâmtoarea Gherghel, cât şi pe coasta Nordică
/ cu demarcarea în Strâmtoarea Gherg (sau Kerch, unde e
fosta Mare Karga = “Balta Meotidii”, acum Azov): pe acolo
vechile mărturii au redat că trăiau nu numai Amazoane, ci şi
partenerii lor preferaţi, anume bărbaţii Gherga (cu
consemnări de către istoricul Herodot Karka în secolul V î.C.
ca Jurcae / Iurcae, de către geograful Strabon după jumătate
de mileniu ca Gurghi / Gheorghi, după încă jumătate de
mileniu ca Dardani, ş.a). În Tradiţia Română - prin legendele
despre pruncul frumos şi aurit - Albul apare ca fiul unei
divinităţi Marine; în Epoca Fierului, Anatolianul Homer a
scris / în “Iliada” 7:452 că în urmă cu 5 milenii zidurile Troiei
Pelasge au fost ridicate cu ajutorul Zeilor Poseidon şi Apollo
- alăturarea acelora fiind ca tată şi fiu - în Antichitate
Aristotel, care nu era Elen, afirmând despre “cel dintâi
Apollo”, respectiv Apollo / “A-Pollo” din vechime că a fost
fiul lui Poseidon iar Apollodor în “Biblioteca” 1:7 notând că
primul fiu al lui Poseidon se numea “Opleus” / “O-Pleus”
(Diodor Sicul în “Biblioteca istorică” 5:55 a scris că Poseidon
s-a iubit cu Halia / Haria, sora Telkinilor / Gherghinilor, care
i-a născut pe lângă cei 6 fii și pe fiica Rodos - partenera lui
Helius / Soarele - iar pe Insula Rodos era slăvit Zeul Telchin
Apollo / “A-pollo”: de altfel, Zeului Apollo i se zicea Aplu -
însemnând Alb - de către Lelegii din Peninsula Anatolică,
Tesalii din Peninsula Balcanică, Etruscii din Peninsula
Apeninică, ş.a). Ținând cont de frecventa conversie “R”/“L”
(apărută în Vechea Lume de exemplu și la Ler pentru
cârmuitor), se pot vedea în Lelegi inițialii Reregi / “Re-regi”,
însemnând “solari nobili” sau literalmente “Regii Soarelui”.
În “Dialogul Timaios”, Platon a transcris ce i-a spus un preot
Egiptean lui Solon: “Aveţi doar şi voi o legendă care spune că
odinioară Phaeton, fiul soarelui, a pornit carul de foc al tatălui
său, însă neavând putere să-l îndrepte pe drumul ce-l urma
tatăl, a pârjolit totul pe pământ şi a murit, lovit de trăznete”;
povestea lui Phaeton / PhaetOn - în pronunţie “Făt-On”, în
înţeles fiind “fătul / fiul lui An” - era Hiperboree şi a fost
scrisă dezvoltat apoi de către poetul Roman Ovidiu, exilat pe
malul Mării Negre la “To-mis” / Tomis: academicianul
Bănăţean Athanasie Marienescu afirma că “Phaet-On” /
Strâmtoarea Kerch la Marea Karga / Azov și fortul Kerch
Phaeton îşi avea numele de la cel numit de Români “Făt-
Frumos” / “zeitatea de lumină” (un “prunc” / fecior chipeş).
Dr. Maria Crișan a studiat că Anticul poet Ovidiu a
Solon - care a acumulat avere din comerțul Maritim - a fost
fost exilat de către Romani în Tomis / Crimeea, nu în Tomis /
deopotrivă în Egipt și în Lydia / N Cariei (a fost la curtea
Dobrogea, anume la Farul Kerch / azi numit Yeni-kale 45,21
bogatului rege Croesus, așa cum a scris inclusiv istoricul
lat. N, 36,36 long. E, aflat la marginea Imperiului Roman -
Carian Herodot, în prima sa carte): în peregrinările lui, Solon
fortăreața Kerch de acolo străjuind Strâmtoarea Kerch legând
a auzit și pe coasta Vest Anatoliană multe povești străvechi,
Mările Neagră și Azov = Lacul “Maiotis” / Karga - și a murit
pe atunci Grecii navigând constant între Delta Dunării /
la Tyras / Cetatea Albă 46,12 lat. N, 30,21 long. E, la gura
Istrului și Delta Nilului (Carianii au fost faimoși pirați în
Nistrului (acelea fiind foste colonii Gherghite / Cariane, de la
Estul Mediteran, descendenți ai “Oamenilor Mării” din Epoca
începuturile lor aflate în legături strânse cu compatrioții lor
Fierului; e de știut că imediat după Războiul Troian au rămas
Tomitani / Milesieni); în răsăritul Tauris / Crimeeii, zona
492
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Karga - a fostei Bălți / Lac Maeotis, pe acele maluri
stabilindu-se Milesienii - era mlăștinoasă (pentru care vechii
Greci foloseau termenul πηλός “pelos”). În “Importanța
geografiei istorice”, cercetătoarea Maria Crișan a scris,
referindu-se la poetul Roman Ovidiu: “Istoria este - înainte de
toate - geografie! (așa au fost de părere împăratul Napoleon
Bonaparte și istoricul Jules Michelet). În drum spre exil,
corabia a intrat în Marea Neagră și poetul a notat - când a
depășit Constanța / Tomis - plin de zăduf: ‘Sarmația-i ținutul
spre care ne-ndreptăm / Văd bine că-s obligat sălbatice
țărmuri ale Pontului s-ating / Și să mă depărtez mai mult de
țara mea iubită / Spre a vedea ținutul unde-s tomitanii așezați:
ce tomitani? / De ei de multișor ne-am depărtat, ce tomitani?’
Altă cetate cu numele de Tomis, în afară de Constanța din
zilele noastre, nu era cunoscută decât de către localnici,
situată pe malul mării în dreptul farului Jenikale, fiind vorba
de portul ce reglementa navigația dintre Marea Neagră și
Lacul Maiotis. Imperiul Getic cuprindea tot sudul Rusiei de
azi și estul până la granița cu Regatul Amazoanelor iar
granița de nord a Imperiului Roman era Marea Azov / Lacul
Maiotis, extinsă doar cu câțiva ani înaintea exilării lui Ovidiu.
Poetul a murit la Cetatea Albă, ultimul lui loc de exil (au
depus mărturie Dimitrie Cantemir și Mihail Kogălniceanu).
Toponimul omonim ‘Tomis’, adică Tomisul lui Ovidiu de la
Bosforul Cimerian / Strâmtoarea Kerch, ca orășel portuar, ni
l-a deslușit Sf. Teofan ‘Mărturisitorul’ în a sa operă
‘Chronologia’ (de la începutul secolului IX). Exegeții nu au
luat în considerație spusele lui Ovidiu din ‘Tristia’ (3:12):
‘Zefirii-nmoaie frigul, sosită-i primăvara / Dar mie iarna asta
de la Lacul Maiotis / Mai lungă îmi păru ca cele dinainte’.
‘Lacus Maiotis’ - ce era Marea Azov - a fost tradusă cu Sciția
iar cei care și-au însușit acea traducere eronată au avut o
atitudine neștiințifică și de condamnat la nivel de filolog
clasic. Toponimul Tomis al lui Ovidiu nu era cunoscut decât
de către localnici: situat pe malul mării în dreptul farului,
numele și-l trăgea de la grecul ‘tomos’ = ‘bucată’ și verbul ‘a
tăia’, căci pe o porțiune de teren s-a construit mult mai târziu
de momentul căsăpirii lui Abyrtos de către sora lui, Medeea
(conform ‘Legendei Argonauților’ a lui Apollonius din
Rodos, probabil orășelul zăcând de mult pe fundul mării -
inclusiv cu obiecte ale poetului - căci regiunea a fost bântuită
de cutremure și inundații): ‘Iată de ce Tomis i s-a spus acestui
loc, pentru că aici o soră și-a căsăpit fratele’ (adică l-a tăiat în
bucăți / ‘Tristia’ 3:9). Consider că dacă s-ar recurge la
arheologia acvatică s-ar putea găsi cel puțin una din cele 2
statui ale sale: una ridicată în timpul vieții, pentru că își
apărase patria adoptivă ca oștean; o alta fusese ridicată după
moarte, la poarta cetății. Se bătuseră și monede cu chipul său
și se emiseseră decrete, unul prin care era scutit de dări.
Poetul Ovidiu l-a înștiințat pe împăratul Octavian August
unde se afla de fapt Tomisul în care fusese exilat, fiind vorba
de un orășel portuar al cărui nume avea bază reală. Prezența
statuii lui Ovidiu la Constanța - operă a sculptorului Ettore
Ferrari - are o istorie de ordin politic, și anume un pact în
legătură cu raptul Basarabiei din 1812; denumirea de Ovidiu
a insulei din Lacul Siutghiol a fost dată de către generalul
francez Camille Allard în timpul Războiului din Crimeea
1854-1856. Așadar, să acordăm atenția cuvenită acestui
desăvârșit poet cult și onest observator al tuturor faptelor
înconjurătoare: Ovidiu a scris ‘Chersonesus Taurica’ =
Crimeea / nu Pont, ‘Lacus Maiotis’ = Marea Azov / nu Sciția,
etc. Ideea este că orașul Constanța de azi nu era Tomisul lui
493
Ovidiu; adevărata localizare a aceluia a fost în sudul Rusiei
de azi (unii exegeți români când s-au confruntat cu date de
geografie istorică însă au falsificat pur și simplu textul, în loc
să fi cercetat fondul problemei)”. De altfel, în 1581 filologul
Italian Hercule Ciofano l-a localizat pe Anticul Ovidiu în
Bazinul Niprului, la Kiev (răsăritul spațiului Român). Despre
“raptul Basarabiei” - adică împărțirea Moldovei istorice - e de
știut că a survenit după ocuparea sa din 1806 de către Rușii în
fruntea cărora era țarul Alexandru I Romanov, deoarece
Moldovenii erau aliați cu Francezii cârmuiți de către
împăratul Napoleon Bonaparte (corespunzător textului de
Liuba Iana apărut în “Foaia diecesană / organ al Eparhiei
Greco Ortodoxe Române a Caransebeșului” din 8 I 1895,
despre Bănățeanul Trăilă Gherga din Măidan / Oravița a
rămas - pe dosul unei Circulare din 1785 - însemnarea “luat
în cătane când a fost bătae la Franțoz” și n-a mai venit acasă);
Moldovenii au existat și la răsărit de Nistru dintotdeauna /
strămoșii Geți fiind de altfel atestați din N Pontic de la Lacul
Maiotis / Marea Azov = Marea Karga până în N Balcanic de-
a lungul întregii Antichității: se poate observa că în Evul
Mediu, cel mai puternic domnitor al Moldovenilor - Vodă
Ștefan “cel Mare” - se referea la Țara Românească sub forma
de “cealaltă Valahie” (așa cum domnitorul a scris în 1477
oficial Veneției, deci Românii din Moldova Medievală erau
cu prioritate înțeleși ca Valahi de către cârmuitorul lor). Dr.
Florin Rotaru a scris în 2003: “Manuscrisul ‘Ex Ponto’ de la
‘Biblioteca Batthyaneum’ din Alba Iulia este, îndeosebi
pentru cercetătorii români, un monument literar, lingvistic,
istoric, geografic și etnografic creat în exil de martorul ocular,
Publius Ovidius Naso, mort la Cetatea Albă în anul 18, cel
mai erudit poet al Erei Augustice. Împotriva voinței lui, a trăit
pe meleagurile noastre timp de aproape un deceniu. Spre
sfârșitul vieții, a scris ‘Halieuticon’, un tratat de pescărie,
legat de sturionii din Marea Azov. A fost un cunoscător direct
al acelor realități văzute cu ochiul lui scrutător, cu mintea lui
strălucită și cu probitatea conferită inclusiv de conștientizarea
că talentul său avea să dăinuie peste milenii, convingere
repetată justițiar în mai multe rânduri. Anumite afirmații
făcute de poet au permis identificarea corectă a locurilor de
exil. Cercetătoarea Maria Crișan, extrem de insistentă în
lămurirea corectă a aserțiunilor poetului, a stabilit a fi fost 3
la număr. Unul din acele locuri de exil - și în care Ovidiu a
zăbovit cel mai mult - cel puțin 6 ani, a fost la ‘Bosforul
Cimerian’, un orășel portuar, numit în graiul localnicilor
‘Tomis’ și legat de legenda argonauților. Era un loc de
îmbarcare care asigura circulația maritimă și fluvială dintre
Marea Neagră, Marea Azov și Fluviul Don. Acel orășel îl
găsim la Herodot (4:12 și 4:25) sub numele de ‘Porthmeion
Kimmerikon’, de la verbul ‘porthmeuo’ = ‘a trece de pe un
tărâm pe celălalt’, ‘a traversa’) iar la Strabon (VII 2:2 și XI
2:5) sub cel de ‘Kimmeris’, de la populația cimeriană (himeri
/ cimbri / zimbri) care în secolele VI-III î.C. avuseseră un
mare imperiu, întins pe cuprinsul de astăzi al Basarabiei,
Bucovinei, Ucrainei, Cubanului și Caucaziei, exact unde,
după aceea, avea să ființeze Regatul Pontului, împărțit - în
vremea exilului lui Ovidiu - între regii clientelari. Prieten cu
Ovidiu, poet la rându-i, regele clientelar Cottys a fost primul
care a intervenit pe lângă împăratul August, la rugămintea
expresă a lui Ovidiu, contribuind la schimbarea primului loc
de exil al poetului, aflat după toate probabilitățile, în Pocuția,
lângă localitatea Isak, dar pentru foarte scurtă vreme
(conform lui Sarnitius în ‘Descriptio Sarmatiae’). Tomisul de
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

la Bosforul Cimerian a fost amintit de Teofan Mărturisitorul / Denumirile religioase sunt apropiate de clericii Gherga mai
‘Theophanis Confessor’ în ‘Chronographia’ 14:28 iar cu ales în N Europei (unde semnificativ au migrat mulți din
același nume fusese numită o fâșie de pământ din sudul spațiul Scit / inclusiv Român) iar colonizarea în Antichitate a
Crimeeii, conform ‘Nicephori Breviarium’ 15:25. Ulterior, Dobrogei / Sciției Mici de către clericii Gherga din Caria nu e
cercetătoarea Maria Crișan a descoperit încă 3 toponime deloc în afara contextului respectiv.
omonime: o insulă, un râu și un sat, deci în total 6 toponime
Tomis, conform și lui Sarnicus în ‘Descriptio Veteris’.
Toposul ‘Porthmeion Kimmerikon’ / ‘Kimmeris’ sau
Bosforul Cimerian se regăsește în ‘Manuscrisul Ponticelor’
de la Alba Iulia sub numele de ‘Zegrinus’, apoi cu variantele
Cerberion / Cherson, azi Kerci. Al treilea și ultimul loc de
exil a fost la Cetatea Albă / ‘Moncastrom’, pomenit de
Sarnicius în ‘Anale’ și de Dimitrie Cantemir în ‘Descriptio
Moldaviae’. În ‘Manuscrisul Ponticelor’ lui Ovidiu de la Alba
Iulia regăsim aceleași caracteristici fonetice despre care
glăsuiesc și cărturarii nordici relativ la limba getă, inclusiv
savantul belgian Bonaventura Vulcanius Brugensis (‘De
literis et lingua Getarum sive Gothorum’), anume
palatalizarea consoanelor guturale și dentale, fenomen
specific mai ales idiomului moldovenesc. Primul care a
întocmit un comentariu extrem de aplicat despre acest
manuscris a fost ilustrul clasicist, profesorul clujean Nicolae
Lascu 1908-1988. Sperăm că, în sfârșit, se va pune capăt
pentru totdeauna ideilor preconcepute care au făcut și mai fac
încă atâta rău științei, nu numai ținând-o pe loc, ci, pur și
simplu împiedicând-o, uneori secole, să lămurească niște
fapte pe care Ovidiu le-a văzut cu proprii ochi și le-a auzit cu Julius Pokorny - lingvist Evreu din Austria - în
propriile-i urechi, le-a așternut ca atare pe pergament, mai “Dicţionarul etimologic indo-european” a notat că vechii
întâi din respect pentru sine, apoi față de cititor. De aceea, Greci îl ştiau pe Atlas - fiul posesorului Edenului / Raiului şi
răstălmăcirea aserțiunilor ovidiene, mistificarea lor, pornindu- al reginei Grigo / Clito-ris - de la predecesorii Hitiţi (care
se de la idei preconcepute, este un act de mare impietate, ce s- înaintea Războiului Troian au stăpânit o mare parte din
ar cere cel puțin blamat”. Anatolia): “Grecii l-au preluat pe Atlas de la Hitiţi, drept zeul
care ţinea Coloanele Cerului, el fiind personificarea Axei
Lumii” (Imperiul Hitit domina în Epoca Bronzului o bună
parte a Anatoliei iar Anatolia este a patra Peninsulă Nord
Mediterană în ordine de la Oceanul Atlantic - numărând după
Iberică, Italică şi Balcanică - din Peninsulele Europene
lipsind orice mărturie anterioară celei Anatoliene despre
Atlas, Atlantic sau Atlantida).

În 2016, cercetătorul Lucian Costi în cartea “Limba

Română - nașterea și falsurile istorice” a scris: “Schiții erau
‘oamenii apelor’ iar numele de Schiția poate fi interpretat și
ca ținutul locuit de acei schiți și ca ținutul cu schituri; e neclar
cui aparținea (dificultatea e de a stabili ce anume spunea
cuvântul în antichitate); în vechime, numele consemnat de
autorii străini pentru Dobrogea era Scythia Minor, redată
greșit în românește prin Sciția, când de fapt se pronunță
Schiția. Deoarece asta e adevărata pronunțare, atunci cuvântul
seamănă izbitor cu vorba ‘schit’ din românește și ar putea
avea explicația că străinii au fost frapați de numărul de
schituri din ținut, care a avut o reputație de oază religioasă
din timpuri străvechi. Schiturile adăposteau călugări, care se
izolau de lume. Călugării existau cu mult înaintea
creștinismului. A se compara numele de ‘Scythia’ cu
‘Basilicata’ din Italia și numeroasele toponime ce includ Poseidon, Zeul apelor sărate
‘Kirke’, ‘kerk’, ‘church’, etc. în tot vestul european”.

494
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Sursa denumirii “domnului apelor” Poseidon a fost
studiată de lingvişti prestigioşi, ca de exemplu Italianul
Lorenzo Rocci, Francezul Pierre Chantraine, Germanul
Walter Burkert, Olandezul Paul Beekes, Suedezul Martin
Nilsson, ş.a. Poseidon / “Posei-Don” însemna “Posesorul
Edenului” (Grecul “Πόσις” / “posis” fiind “Stăpân” / “Domn”
peste “stup” iar “δῶν” / “don” reprezentând Eden - ambele,
Don şi Eden, consonantic reproducând “DN” - ca ţinutul udat
de “dăne” / “Râuri”): în accepţiunea Erei de Aur a Epocii
Pietrei, vasta câmpie udată de Râuri era “Eden”, adică Rai
(după cum a echivalat şi Biblia); între Fluviile Rha / Volga şi
Danu-Rhea / Dunărea, se întindea Raiul Marii Zeiţe Rhea -
mama lui Poseidon - de exemplu o apă curgătoare importantă
între ele fiind Don (cu lungimea de 1950 km, ce se varsă în
Marea Azov / fostă Karga), Fluviu ulterior cunoscut şi ca
Tanais, până în Antichitate considerat limita dintre Asia şi
Europa. De Karga / “Kar-Ga” se poate apropia şi înţelesul de
“agricultor” al lui Gherga / Gheorghe: Iranianul “Kar” = “a
munci”, deci “Kar-Ga” = “Munca Pământului”, pentru mai
multe milenii dinaştii Gherga / Karga fiind ştiuţi faţă de Iran
înspre răsărit (în N Indiei) ca “Gar-ga” / Garga iar înspre apus
(în Caucaz) ca “Gar-gari” / Gargari; pe de altă parte, în Osetă
/ Alană - veche limbă Iraniană, vorbită în N Georgiei - pentru
“apă” şi azi se foloseşte cuvântul “Don” (ambii termeni
Iranieni - Karga şi Don - întâlnindu-se la Marea Azov / Lacul
Maiotis). În areal - pe lângă Don şi Dunăre - şi Doneţ (1053
km), Dnieper / Nipru (2290 km) ori Dniester / Nistru (1362
km) au aceeaşi etimologie, bazată pe străvechiul “DN” /
“dănu” însemnând “Râu”; în secolul XIX, savantul Român
Treboniu Laurian scria că înainte de Geto-Daci “ținuturile
Dunastrului, Dunaprului și Dunului - ca și ținuturile Prutului,
Argeșului și Oltului - erau locuite de Scuți” / Sciți. Este de
ştiut că Dunărea dă jumătate din debitul tuturor tributarilor
Pontici iar gurile Dunării se află nu altundeva decât în spaţiul
Român, cealaltă jumătate din apa scursă în Bazinul Pontic
provenind din apele Nordice, ale căror numeroase canale - ca
de pildă din fosta Deltă a Donului post-diluvian ajunsă pe
fundul Mării Karga / Azov - înainte de Potopul Pontic
constituiau mândria emblematică a Imperiului Borean /
Atlant, îmbinându-se (împreună cu canalele paleo-apelor
vecine ca Nipru, Nistru, etc.) cu uriaşele ramificaţii de la
vărsare ale paleo-Dunării: corespunzător și cercetătorului
Român Ion Năvălici în 2012, povestea biblică a celor 4 Râuri
paradisiace a fost transmisă oriental - spre răsărit - tocmai pe
baza Fluviilor consonantice “DN” din Edenul Nord Pontic
(așa ceva fiind încă un argument pentru Raiul aflat în spațiul
Român). Larga platformă continentală submersă a Nordului
Mării Negre e mărturia Raiului - ce înaintea Potopului Pontic
era acolo - udarea fiind de către numeroasele braţe / Râuri ale
dulcei reţele acvatice “Okeanos”, climatul încălzit din timpul
său datorându-se puternicului “Ra” / Soarelui care a topit
calota polară, arealul respectiv fiind populat de strămoşii
actualilor Români (pe atunci ştiuţi ca “Atlanţi” - adică
riveranii Nordici ai Pontului = “HyperBorei” - fertili colonişti
/ Sfinţi nomazi ai vremurilor, respectaţi ca “Pelasgi”, Uriaşi
religioşi veneraţi ca descendenţi direcţi din Zei); faptul că de
la Pont s-a înregistrat marea mișcare spre E s-a datorat și
simplului fapt că închinătorii la Soare voiau să ajungă în
ținutul de unde venea acela, adică la răsărit: dacă după
glaciațiune s-a înregistrat o mare migrație spre NV - cauzată
de încălzirea globală provocată de Soare - oamenii
495
bucurându-se de trai în Rai / Eden - după traiul în Eden s-a
înregistrat și o mare migrație în sens opus, spre SE.
Nordul Pontic înainte şi după Potopul Pontic
Este de observat că la hinduşi Zeiţa apelor
primordiale era D/Anu - respectiv Danu - fiica Zeului Creaţiei
Dakşa (“Îndemânaticul”, băiatul supremului Zeu Brahma / al
cărui nume provenea din aceeaşi rădăcină Indo-Europeană
“Blagh-men” ca “Blajinul”): e de remarcat că la stră-Români
cu denumirea de “Bloj” era ştiut Zeul patern în cetele
masculine de colindători (Căluş, Cerb, ş.a., jucat de un bărbat
mascat), necuvântând dar fertilizând - uneori cu falusul de
lemn legat la brâu - natura înconjurătoare; “Da” era Ga, adică
Marea Mamă a Pământului iar particula “nu” era de la prunc
(respectiv prinţ / “nun”, datorită divinităţii). De altfel, Danu /
Danayu - fiica Zeului Dakşa - l-a avut ca fiu pe Vala / Bala:
desigur că valul era progenitura Zeiţei Apelor iar de la Vala la
Valah chiar n-a fost o distanţă lingvistică prăpăstioasă (aşa
după cum e şi apropierea dintre vâslaş şi Valah). În 2014,
cercetătorul Anatol Basarab a afirmat: “Cu 4 milenii în urmă,
cuvintele ‘valac’ şi ‘dac’ se remarcau ca aparţinând naţiunii
române. Alături de zeitatea ‘Valac-Hilya’ era la mare preţ în
mitologia vedică zeul ‘Dakşa’, considerat creator, ‘strămoşul
primordial al tuturor fiinţelor lumii’. Sub denumirea de Valac
erau acei nobili Arya, care au devenit conducători în India”.
Concret, Poseidon poseda Edenul, adică fiul Rheii era
stăpânul Raiului. Românii / “Ro-mânii” (sau în trecut “Ru-
mânii”), respectiv “Oamenii Rheii” / “Oamenii Raiului”, erau
cei străvechi aşezaţi pe Râuri; de altfel, România reproduce şi
Rai, Om, An: o denumire foarte sugestivă; inima sa - în
interiorul arcului Carpatic - e Ardeal / Har-Deal, ştiut ca
“Grădina Domnului” iar Raiul = Eden era “Grădina
Domnului”. “Râ-mânii” / “Ru-mânii” - adică “Oamenii
Soarelui” / “Oamenii Râurilor” - au fost stră-Românii,
respectiv strămoşii Ro-mânilor; în general au fost numiţi -
corespunzător criteriilor timpurilor - Daci de către Romani,
Geţi de către vechii Greci, Ghiauri / însemnând
“necredincioşi” de către otomani, Valahi de către alţii,
ş.a.m.d.: Românii s-au autonumit astfel dintotdeauna -
multimilenar / de multe milenii - limba vorbită păstrându-se
ca Româna iar nu ca “Daca”, “Geta”, “Valaha”, etc.
Continuitatea Românească în spaţiul României = “spaţiul
Carpato-Dunăreano-Pontic” a fost dovedită între Epoca
Pietrei şi Epoca Modernă, aşa ceva explicând atât
considerarea poporului Român printre părinţii Europenilor,
cât şi solida identitate naţională a Românilor în timp, cu toate
că înaintea constituirii actualului stat Românesc înaintaşii au
trăit separaţi în 3 principate, anume Medievalele Transilvania,
Moldova şi Valahia, în care autohtonii nu vorbeau
“Transilvana”, “Moldoveana” sau “Valaha”, ci Româna:
explicaţia faptului că mult anterior unirii Românilor Moderni
se vorbea Româneşte în formaţiuni statale diferite n-avea
legătură cu Epoca Modernă, ci cu vremuri mult anterioare,
mai ales că majoritatea era analfabetă, ca atare însuşi sistemul
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

de gândire bazându-se pe limba maternă, ceea ce însemna Actualul spaţiu Român se află în zona care cândva a
lung timp structural. (De altfel, geograful German Wilhelm fost Rai (populat de “Ru-mâni” / Rumâni, grăind Rumână);
Hoffmann în “Descrierea Pământului” din 1832 - aşadar cu de la sacrul Rai (“Pi-Rai” în vechime, “pi” / “pu” fiind
câteva generaţii înaintea unirii Românilor Moderni - a scris: particula pentru sfinţenie) a derivat la Români cuvântul
“nicăieri nu vei putea găsi o putere de înţelegere mai rapidă, o “plai”. Popular (ca ecouri ale acelui fapt) a rămas vorba
minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoţit cu mlădierile despre “România - ruptă din Rai” sau de pildă, colindul /
purtării, cum o să afli la cel din urmă Român; acest popor unit balada “Mioriţa” - creaţie specific Românească - ce începe
şi ridicat prin instrucţie, la cea mai înaltă civilizaţie, ar fi apt astfel:
să se găsească în fruntea culturii umanităţii”; însă tot în “Pe-un picior de plai,
Germania, 16 ani mai târziu, părinţii homosexuali ai Pe-o gură de rai,
comuniştilor - Evreul Karl Marx şi Germanul Friedrich Iată vin în cale,
Engels - au cerut public, literalmente / explicit, distrugerea Se cobor la vale,
Românilor). Exact din spaţiul actualei Românii, preistorica Trei turme de miei,
Rumânie / Ramânie (a Epocii Pietrei) a dezvoltat Vechea Cu trei ciobănei”.
Civilizaţie Europeană: era succesoarea prediluvianului Rai /
Eden şi a fost mai întinsă decât ulteriorul Imperiu Get cârmuit
de către împăratul Burebista ori ca Antica Dacie / Goţie sau
decât România Mare din perioada interbelică; la sfârşitul
mileniului I î.C., Imperiul Geto-Dac, al Gheţilor şi Dacilor
cârmuit de împăratul Burebista, se întindea din Balcani până
în Bavaria, având în centrul întinderii sale zona mlaştinilor
Banatului, până la Balaton / Baal-Aton (la mijlocul mileniului
I Imperiul Goto-Hun, al Goţilor şi Hunilor cârmuit de
împăratul Gepid / Ghepid Attila Gerei / Gherei, se întindea
până la Baltica, ultimul Imperiu Barbar din Europa fiind cel
al Varegilor / Vikingilor, cârmuit de dinaștii Garða, stins la
începutul mileniului II, prin creştinarea defăşurată deja pe
atunci de un mileniu, proces iniţiat în lume de Gherghe-seii
din Galillea; despre vitejii Vikingi / Varegi = ultimii Barbari
Europeni organizați, se știe că au fost influențați Gotic - adică
Getic - de la început, ei fiind prezenți și la nașterea Imperială
Rusă / corespunzător atestărilor istorice, documentarea
înrădăcinării fiind evidentă de la Goți / Geți). În Antichitate,
Nordul Balcanic era populat de Edoni în răsărit şi de “Mak-
Edoni” / Makedoni în apus: populaţii a căror onomastică încă
reproducea fostul Eden (similari erau Hiperboreii “Is-Edoni” /
Isedoni descrişi de Carianii Herodot, Pausania, ş.a. ca trăind
în Siberia - plasaţi de geograful Georgiano-Anatolian Strabon
XI 6:2, Mela 2:1, ş.a. până la Meotida, adică Karga / Azov iar
de geograful Makedon Ptolemeu din Egipt până în Bazinul
Tarîm şi Altai - ei având caracteristici apropiate de ale
MasaGeţilor / “Marilor Geţi” şi Tibetanilor; de pildă, femeile
şi bărbaţii aveau statut egal, îşi mâncau ritualic morţii, etc).

Puţini ştiu că în secolul XIX academicianul Vasile

Alecsandri / Evreu după tată - mason prieten cu masonul Ion
Ghica din Ghergani / de origine Aromână - a adaptat
Vrâncean şi a popularizat poemul “Mioriţa” după ce a auzit
“Colinda păcurarului” şi alte produse folclorice când a fost în
staţiunea Bănăţeană Băile Herculane (cea mai veche staţiune
din România, funcţională din Antichitate, inscripţia Romană
anunţând-o ca dedicată lui “Hercule din Media”, adică din
Ţara Magilor = Ghergania, în relativă apropiere, lângă
Bănăţeana Mehadia 44,55 lat. N, 22,21 long. E, judeţul
Caraş-Severin - cu denumirea Antică Media - Romanii
realizând castrul Praetorium, pe străvechiul spaţiu Zidina),
publicând versiunea “Mioriţei” culeasă de la un grup aflat în
staţiune, sosit din Belinţ, judeţul Timiş, comună Bănăţeană ce
pe atunci era dominată de numeroşii Gherga; o discuție
Essedoni / Is-Edoni despre Mehadia / “Meha-Dia” ar fi privind onomastica sa
legată de Marea Zeiță (la fel cum vechii Greci au avut
496
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
“Mega” pentru “Mare” și “Dia” pentru Zeița “Gia” a
Pământului, ea în răsăriteana Anatolie - vecină cu Media -
fiind alintată Ida / apropiată de Dia sau Sanscrit “Maha-
Deva” = “Marele Zeu”) iar vecinul Mehedinți / “Mehe-Dinți”
- în aceeași accepțiune - rezona cu Ținutul “Marilor Sfinți”.
Tot din Belinţ, compozitorul Român Sabin Drăgoi în secolul
următor a cules cântarea “Mioriţei” pentru realizarea
“Rapsodiei Bănăţene” - baza “Rapsodiei Române” - după
cum a evidenţiat în cercetările sale muzicologice Dr.
Constantin Stan de la Academia de Muzică “Gheorghe Dima”
din Cluj-Napoca (Cetăţean de Onoare al comunei Belinţ /
judeţul Timiş); e de știut că pe atunci, în perioada interbelică
- așa cum a documentat sociologul Ilie Radu - erau 38 de
familii Gherga din totalul de 710 familii în Belinț, numele de
familie Gherga fiind în localitate ca răspândire pe locul 1
(studiu publicat în revista de sociologie din 1936 a Institutului
Social Român condus de academicianul Aromân Dimitrie
Gusti). În 2010, Dr. Mircea Tapan de la “Muzeul Banatului
Montan” din Reşiţa / reședința judeţului Caraş-Severin a scris
despre “ornamentica tradiţională” din zona etnografică Belinţ
(din NV Lugojului), judeţul Timiş: “Costumul popular de
acolo e ilustrativ pentru patrimoniul întregii provincii istorice
a Banatului. Colecţia de port popular din zona etnografică
Belinţ întregeşte ceea ce muzeul reşiţean deţine deja pentru
acest domeniu din zone etnografice cu puternice şi străvechi
tradiţii etno-culturale, precum Valea Dunării, Almăjul sau
Culoarul Cerna-Timiş. Comentariul ştiinţific suscitat de
piesele colecţiei vizează anumite elemente decorative ce ţin
de reprezentările geometrice şi cele geometrizante,
considerate de specialişti cele mai vechi şi cele mai încărcate
cu semnificaţii mito-simbolice. Se remarcă - în acest sens -
repetarea obsesivă a unor itemuri de bază precum rombul,
spirala cu laturi drepte (simplă sau dublă), pătratul (îndeosebi
sprijinit pe unul din colţuri), meandrul, linia ondulată, crucea
(dreaptă sau în X), coloana (alcătuită cel mai adesea din
romburi legate între ele), cercul, copacul cosmic (plasticizat
în moduri variate), etc., figurate nu izolat, ci în asocieri
complexe. Cei care s-au ocupat cu decodificarea unor
asemenea elemente figurative au ajuns la anumite concluzii:
ceea ce e sigur este faptul că fabuloasa redundanţă a
menţionatelor elemente simbolice (considerate de altfel de
bază) nu e întâmplătoare, aici având de-a face cu un mesaj
venit din adâncurile istoriei spirituale a umanităţii cuplat cu o
intenţionalitate apotropaică, cu sensuri abia intuite sau poate
într-adevăr pierdute de noi cei moderni; oricum, antropologii,
etnologii şi istoricii religiilor şi ai culturii se străduiesc să
redescopere ceea ce ele spuneau oamenilor de odinioară”.
Este de observat că în Banat vechiul sinonim cu stâna era
“arţar” (filologii doar presupunând tulpina lingvistică “arţă”,
însă după cum Munţii Ţarcu din Banat onomastic au legătură
cu Gherga, derivarea poate fi asemănătoare; de altfel, bercă /
bârcă era oaia cu lână creaţă şi măruntă - “bărcăria” fiind
adăpostul pentru oi în câmp - iar pentru Tracia / Trakia
vechea pronunţie era Berca, notată şi Perke). În plus, e de
reţinut ce a explicat Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar
etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-
europenistică)”: “Reamintim că în pre indo-europeană ‘K’
urmat de ‘E’ a dat ‘Ţ’ în traco-dacă şi română; ‘ţugui’ =
‘piscul’ are aceeaşi origine cu ‘cucui’ / ‘gugui’ sau Gurgui /
Kogaionon”.
497
În Munţii Godeanu, pornind de la ceea ce încă
dinaintea Antichităţii era consacrat drept “Cavalerul Trac”,
numit Gherghis sau SânGiorz, aşa după cum a rămas sculptat
în piatră şi în Sanctuarul Gherga din Krka / Karia = Caria -
adică din Ţara Gherghiţilor, entitate din care a fost colonizată
masiv Dobrogea în cursul mileniului I î.C. - Marele Preot
Deceneu = “Dacul nou” al împăratului Get Burebista lucra cu
preoţii militari numiţi “Kogai” în secolul I î.C. / după cum a
afirmat cercetătorul Român Timotei Ursu în 2012 (în paralel,
Romanii aveau termenul de “Pontifex Maximus” pentru
“Marele Preot”, acum Vaticanul folosind pentru papă titlul de
“Summus Pontifex” = “Supremul Preot”); Tradiţia Geto-Dacă
a preoţilor militari - “pileaţi” / nobili înarmaţi cu cuţitul
curbat numit “sica” ori cu un satâr, ca străjeri / Gardieni ai
locurilor sacre - a fost şi în mileniul următor pe Muntele
Athos la primii preoţi creştini de acolo / ulterior aşa ceva
fiind inspiraţia Ordinelor Cavalerilor, monastico-militare,
ivite prin mimetismul catolic în cruciade (așa cum a arătat în
2021 istoricul Român Dan Oltean, Dekeneu - înțeles ca
“Dacul nou” - în fruntea Dacilor cu totem lupesc s-a aliat
Imperial cu împăratul Burebista al Geților cu totem ursar, ei
poate chiar devenind rude, puterea rezultată Geto-Dacă
impresionând Vechea Lume). Cavalerii des au fost asociați cu
pozițiile călare, căci în vremurile timpurii călăreții cailor din
g/herghelii reușeau să călătorească foarte departe - în
comparație chiar milenară cu orice alt mijloc de transport
contemporan lor în diverse vremuri / inclusiv față de
navigatorii pe apele curgătoare sau stătătoare = “autostrăzile”
Vechii Lumi - ceea ce i-a catalogat pe Cavaleri deopotrivă ca
eroi dârji / duri dar și ca mari comercianți, ei fiind oamenii
moșului Her = Gher, adică ai străvechiului Zeu Hermes,
patron și al negustorilor (iar Hermes / “moșul Her” se știe că
a fost echivalat biblic cu Ham: bunicul Sfântului Gherghe din
Sacra Țară Canaan / pe coasta răsăriteană a Mediteranei =
“Marea dintre tărâmuri”; mai înspre răsărit - la S de Marea
Caspică - au fost chiar 2 tărâmuri de mare importanță pentru
Gherga, anume Media / Țara Magilor și Ghergania /
Hyrkania, de proveniență a strămoșilor, inclusiv a Cavalerilor
Gherga, care cândva, în trecutul îndepărtat, s-au deplasat de
pe plaiurile Iraniene pe plaiurile Europene, în Română plaiul
fiind denumit “ghergheleu”). Totemul Hiperboreilor / Finico-
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Ugrilor a fost ursul, totemul Kurganilor / Indo-Europenilor a
fost lupul iar Turanicii / Turkii au preluat, pe lângă totemul
tipic Altaicilor care era vulturul - inițial răpitoarea fiind de
asemenea la Hiperborei - deopotrivă ursul și lupul (după cum
au studiat de exemplu în 2013 soții Rysbai de la Universitatea
din capitala Kazahă, Țară întinsă între Europa și China, având
o bună parte a Stepei EurAsiei). Este interesant că “Ursul
sacru” la Kazahi era denumit Jorga / Zhorga = Жорға -
invocarea sa prin cântec făcând parte acum din patrimoniul
imaterial mondial UNESCO - iar pentru “Lupul sacru” vechii
Kurzi au folosit Gorga, Iranienii Gurg, Arameii Gurga, ș.a.;
observând și că “Vulturul sacru” era denumit de Indo-
Europeni ca Garuda / Karka - sau la Oseți / Alani ca
Cherghes - etc., se poate conchide că denumirile Ghergane
pentru totemurile animale (ca ursul, lupul, vulturul dar și
altele) de fapt se datorau supremelor divinități de care erau
conectate, anume: fie Marea Mamă Ghirghe a Gliei / a
Pământului Ga, fie Marele Zeu An/u al Cerului. Conform Dr.
Andrei Groza - conferențiar universitar de istorie Basarabean
- termenul Geto-Dac pentru “Cavaler” era “Cneaz” (Got - în
Europa - era “Kun”, în Asia era “Khan”); e semnificativ că
vechii Finico-Ugri aveau cuvântul “Kein” pentru “Lup” (așa
cum a analizat de exemplu în 1992 Dr. Evgenii Tsypanov de
la Filiala Urală a Academiei Ruse): străvechii Cavaleri din
răsăritul Europei aveau simbolul lupesc, așa cum se cunoaște
de pildă emblema Cavalerilor Geto-Daci. Privind Europeanul
“Cavaler”, în lumea Germanică s-a ajuns la formele Engleze
de “Knight”, respectiv “King” la “Rege” / “Konig” în
Germană, “Kiraly” în Maghiară, “Karalius” în Lituană,
“Karalis” în Letonă, “Kuningas” în Estonă și Suomi / Finică,
etc. iar în lumea Slavică a ajuns sub formele “Kniaz” în
Bulgară, “Knez” în Sârbo-Croată, “Knyaz” în Ucraineană și
Rusă, etc. (iar teritoriul stăpânit de Cneazul Rus se numea
“Volost” - echivalat cu “Județ” sau “Raion” - împărțirea în
“Voloste” / “Volo-ste” folosindu-se acum numai în Karelia
Rusă, populată masiv de Finico-Ugri: termenul de “Volost” s-
a consacrat din timpurile când Volohii / Valahii au avut în
spațiul lor de trai - dintre Volânia / Ucraina de azi și Vlahia
Mare / Tesalia - numeroase “Vlăhii” = “Românii populare”
după cum le-a denumit academicianul Neculai Iorga). În
1992, Dr. Evgenii Tsypanov de la Academia Rusă a mai
scris: “Străvechii Finico-Ugri au fost în contacte cu Sudicii
Indo-Europeni din Stepa EurAsiei; în limbajul Finico-Ugrilor
a intrat de exemplu termenul Indo-Iranian ‘Koin’ pentru
‘Lup’ (apoi, Indo-Europenii s-au despărțit în marile grupuri
pre-Iranian, pre-German, pre-Slav, ș.a). Pre-Iranienii au fost
strămoșii Alanilor și Sciților care au ajuns să se învecineze cu
Finico-Ugrii vreme de peste un mileniu, timpuri în care mulți
termeni ai vieții curente - în legături cu agricultura, creșterea
animalelor, metalurgia, cultura, etc. - au trecut dinspre lumea
Indo-Iranianilor în lumea Finico-Ugrilor. În mileniul I,
contactele lor au slăbit, căci între cele 2 lumi au intervenit cei
din lumea Turkilor (care au migrat între ei și s-au stabilit între
ei, începând cu pătrunderile prin Valea Volgăi)”. La Români,
respectiv “Volohi” = cuvântul Slav utilizat pentru Valahi,
deopotrivă sonor și ca sens, între “stâncă”, “stână” (cuvinte
Românești) și “stan” - orientalul pentru “ținut” / “țară” - sunt
apropieri lingvistice și de teritorialitate, ceea ce în Marea
Stepă a EurAsiei au înțeles vecin cu atât mai mult cu cât de-a
lungul mileniilor între răsăritul său, adică zona unde e
practicat termenul “stan” și apusul său, adică zona unde e
spațiul Român, au fost atestate numeroase legături, multe
498
foarte puternice: acelea au fost cauzate mai ales de migrări -
ale oamenilor și animalelor - consacrările cuvintelor
datorându-se etniilor / neamurilor transhumante cu imensele
lor turme.
Stână
Arheologul Teohari Antonescu în “Cultul Cabirilor
în Dacia” din 1889 a atras atenţia că în spaţiul Român există
dovezi arheologice despre practica Asiatică - specifică
Anatoliei - a sacrificării unui tânăr de către 2 fraţi ai lui după
un ritual ale cărui elemente s-au regăsit în “scenariul”
Mioriţei (primii Cabiri - corespunzător lui Hesychius din
Alexandria - au fost Karkinoi), conform Dr. Mircea Eliade
fiind transfigurarea unui rit funerar arhaic; denumirea de
Cabiri provenea de la Fenicieni, având sensul de “Cei
numeroşi”, deoarece termenul “KBR” avea sensul de “a
înmulţi” (iar în vechea Arabă a ajuns să însemne “a fi mare”).
În 1900, poetul Român George Coșbuc în “Elementele
literaturii populare” a considerat că “Miorița” avea
corespondență în cântecele vechilor Inzi iar după peste un
secol, o perspectivă antropologică Română a identificat
același subiect mioritic și în străvechiul Iran, etc. Ghergheleu
în limba veche Română - după cum a relevat în 2002
“Dicţionarul de arhaisme şi regionalisme” realizat de Dr.
Gheorghe Constantinescu-Dobridor şi Dr. Gheorghe Bulgăr -
era păşunea / platoul (adică plaiul). Academicianul Petriceicu
Hașdeu a scris: “Radicala ‘dhi’ înseamnă în limba Sanscrită
‘a cugeta’ iar în Persană ‘dhi’ = a vedea”; forma participială
este ‘dhina’ / ‘dina’: ‘cugetat’ / ‘văzut’. De aici femininul
‘dhaina’ / ‘daina’ - ‘ceva cugetat sau văzut‘ - ia înţelesul de
‘cântec’ deja în acea Eră preistorică în care familia Ario-
Europeană nu se trunchiase încă în diverse ramuri. Gintea
Tracică, cel puţin fracţiunea sa Dacică - căci cuvântul nu se
găseşte la Albanezi - a conservat acea străveche
semnificaţiune, transmiţând-o apoi Românilor. Pe de altă
parte o conservă şi Lituanii. Gintea Persană, din contră, a
modificat sensul primitiv al cuvântului, schimbând pe
‘cântec’ în ‘lege’, după cum şi Latineşte ‘carmen’ = ‘cântec’
a căpătat cu timpul înţelesul de formulă judiciară: ‘cruciatus
carmina’, pe când exemple contrare de trecere logică de la
‘lege’ spre ‘cântec’ nu ne întâmpină nicăieri. Dacii şi Lituanii
au fost dară, dintre toate nemurile congenere, singurii care au
păstrat intact în fond şi în formă, pe daina, una din
moştenirile cele mai frumoase ale primordialei limbi Ario-
Europene, care ni-i arată pe străbunii noştri comuni, cu mult
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

înainte de cele mai vechi inscripţiuni monumentale, numind edificatoare din cele mai disparate domenii ale vieţii
poezia ‘cugetare’ şi ‘viziune’, după cum îl numeau pe populare. Casele în apus manifestă tendinţa creşterii în sus, în
Dumnezeu ‘luminos’. Dar rezultatul studiului de faţă, dreaptă potrivire cu verticala sentimentului ceresc, stăpânitor
constatând originea nelatină a doinei Române, prezintă un alt acolo. Casele în Rusia, cele de la ţară, manifestă mai mult
interes mai imediat, mai special, mărginit în sfera familiei tendinţe orizontale, ca şi planul interior al vieţii ruseşti. Casa
Românice. Dacă poezia poporană la noi şi anume acea lirică, românească nu urmăreşte exclusiv - sau ostentativ - nici
nu este de provenienţă Latină, atunci ea nu poate fi de verticala, nici orizontala, ci pe amândouă în stăpânită
provenienţă Latină nici la fraţii noştri din Occident, deoarece îmbinare şi armonie, căci cadrul ei spaţial (dealul-valea) nu
Romanii au fost o naţiune deopotrivă prozaică pretutindeni. îngăduie hipertrofia unei tendinţe în dezavantajul celeilalte.
Acolo încă substratul etnic ante-Latin n-a fost Tracic, ca la Cultura populară românească posedă aşadar şi ea o viziune
Dunăre, ci a fost parte Iberic, parte nedeterminat încă, dar mai spaţială specifică, care ia forma determinată a infinitului
cu seamă Celtic. În Galia şi într-o regiune întinsă din Spania ondulat. Să numim acest cadru inconştient al vieţii noastre
şi Italia, Latinii s-au impus Celţilor întocmai după cum în ‘spaţiu mioritic’. Un suflet, individual sau colectiv, poate să
Carpaţi ei s-au suprapus Dacilor. Deci poezia poporană, lirică trăiască inconştient într-un anume orizont spaţial chiar şi
în Francia aproape peste tot, aceea Spaniolă şi Italiană mai pe atunci când peisajul real al vieţii sale cotidiane contrazice la
jumătate, negreşit nu ca limbă, ci ca inspiraţiune, ca gen şi ca fiecare pas structura spaţiului inconştient. Astfel avem motive
spirit, trebuie să fie de proveninţă Celtică. Aşadar, la toţi neo- să credem că de pildă românul trăieşte inconştient în spaţiul
Latinii doina era autohtonă: la Apus - Celtică, la Răsărit - mioritic. Cântându-şi doina, românul îşi evocă în permanenţă
Dacică”. În “Problema substratului dacic al limbii române”, duhul legănat al spaţiului-matrice al său. Faţă de o situaţie,
Dr. Gavril Cornuțiu a scris: “Oidos în greaca veche = cântăreț atât de tulburătoare prin labilitatea şi sinuozităţile ei de-o
(etimologie indo-europeană). Doină = cântec, etimologie parte, şi prin fixitatea ei aproape nefirească de altă parte,
indo-europeană. Limba lituaniană are cuvântul dainas cu problema nu mai poate fi pusă în termenii aţipiţi ai teoriei
aceeași semnificație ca doina românească, iar limba mediului. Se impune o diferenţiere netă de concepte. Una e
lituaniană este considerată cea mai arhaică limbă peisajul real, caleidoscopic, în care se aşază întâmplător un
indoeuropeană, cu asemănări remarcabile cu sanscrita vedică suflet, şi altceva e orizontul spaţial inconştient, menhir care
și greaca veche homerică (conform lui Marius Sala și Ioana rezistă tuturor intemperiilor”.
Vintilă Rădulescu în ‘Limbile Lumii’). Asta înseamnă că
dacii aveau doine, spuneau doină, sau ceva mult asemănător.
Sărbătorile lui Dionisos sunt consemnate ca fiind de origine
tracică. Oină - joc, cel mai vechi joc din Europa. Abandonat
total. Avem noi mândrie națională? Avem noi responsabili,
oameni de decizie capabili de a înțelege semnificația
conservării acestui joc, sau nu avem decât cârpe bune de
șters…și tremurând după ‘biștari’?” Academicianul Lucian
Blaga - însurat cu Cornelia Brediceanu din Lugoj / oraşul
Bănăţean cel mai apropiat de Belinţ - a scris în “Trilogia
culturii” din 1944: “Doina românească posedă ca fundal un
spaţiu: plaiul, cu anumite posibilităţi ritmice (un plan limitat,
înalt, scurs în vale, cu zarea închisă, şi dincolo de zare iarăşi
piept şi vale la infinit). Orizontul acesta este al unui infinit
ondulat. Vorbim aici nu numai despre plaiul amintit în poezia
populară, precum în Mioriţa, ci mai ales despre plaiul
neamintit cu cuvinte, din poezia şi muzica noastră populară,
despre acel plai omniprezent, ca spaţiu sufletesc al cântecului.
Doina şi balada noastră au rezonanţa specifică a infinitului
ondulat; complementul organic al doinei şi al baladei noastre
ni se pare ‘plaiul’ sau spaţiul ritmic alcătuit din podiş înalt şi
vale. Sufletul românesc, care se simte acasă la el numai pe
plai, are un mers, care-i aparţine şi-l diferenţiază. Mersul
acesta e un ritmic suiş şi coborâş. Starea sufletească, cea mai
insistent cântată în poezia noastră populară, e ‘dorul’. Spaţiul
imaginar, despre care vorbim, îl presimţim nu numai în doină
şi în baladă, ci şi în alte creaţiuni ale sufletului românesc.
Acest spaţiu e chiar unul din factorii dominanţi în structura
acestuia. Ceva din legănarea lentă şi din rotunda zare a
plaiului, ceva din ritmul fără violenţe al dealului şi al văii,
ghicim şi în jocurile noastre. Dansul nostru e dansul lent al
unui om, care suie şi coboară, chiar şi atunci cînd stă pe loc,
sau al unui om definitiv legat de infinitul ritmic alcătuit din
deal şi vale, de infinitul ondulat. Nu e locul să intrăm în
amănunte şi în descrierea lor, avem însă convingerea că în “Orizontul inconştient, cu darul său de a străbate
sprijinul viziunii spaţiale, ce o relevăm, se pot aduce exemple ‘personant’ până în creaţiile spirituale de fiecare moment ale
acestui suflet, e de o eficienţă neegalată de nici o
499
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

materialitate. Sentimenul destinului e înrâurit de orizont, şi cristalizat, va trebui să presupunem că românul trăieşte,
colorat de sensul fundamental, ascuns, atribuit oricărei inconştient, pe ‘plai’, sau mai precis în spaţiul mioritic, chiar
mişcări posibile în cadrul acestui orizont. Ascultând o doină şi atunci când de fapt şi pe planul sensibilităţii conştiente
românească, nu e greu să desluşeşti în ea rezonanţa unui trăieşte de sute de ani pe bărăgane. Şesurile româneşti sunt
specific sentiment al destinului. Omul spaţiului mioritic se pline de nostalgia plaiului. Solidaritatea sufletului românesc
simte parcă în permanentă, legănată înaintare, într-un infinit cu spaţiul mioritic are un fel mulcom, inconştient, de foc
ondulat. Omul spaţiului mioritic îşi simte destinul ca un îngropat, nu de efervescenţă sentimentală sau de fascinaţie
veşnic, monoton repetat, suiş şi coborâş. Nu e greu să ghicim conştientă. Se probează încă o dată că aici ne mişcăm prin
deschizându-se în dosul doinei un orizont cu totul particular. zonele ‘celuilalt tărâm’ al sufletului, sau într-un domeniu de
Acest orizont e plaiul. Plaiul adică un plan înalt, deschis, pe investigaţie a adâncimilor. Aderenţele acestea spaţiale aparţin
coamă verde de munte, scurs mulcom în vale. O doină etajelor subterane ale existenţei noastre psihospirituale, dar
cântată, nu sentimental-orăşeneşte de artiste în costume ele ies la iveală în cântec şi în vis. Nici harnicii filologi, nici
confecţionate şi nici de ţiganul de la mahala dedat spornicii istorici nu sunt în situaţia să precizeze când s-a
arabescurilor inutile, ci de o ţărancă sau de o băciţă - cu născut poporul românesc. Nu suntem desigur aşa de
sentimentul precis şi economic al cântecului şi cu glasul copilăroşi să căutăm o precizare calendaristică, dar o
expresie a sângelui, care zeci de ani a urcat munţii şi a precizare teoretică şi oarecum definitorie am fi poate în drept
cutreierat văile sub îndemnul şi porunca unui destin - evocă să cerem. Limba a evoluat în etape infinitezimale, necontenit,
un orizont specific: orizontul înalt, ritmic şi indefinit alcătuit neindicând însă de la care să datăm naşterea. Cât priveşte
din deal şi vale. Să adâncim problema şi perspectivele potrivit istoria, aceasta este realitate mai recentă, ivită relativ târziu în
teoriei noastre despre orizonturile inconştientului. Orizontul raport cu existenţa preistorică ce i-a premers. Numai
spaţial al inconştientului e înzestrat cu accente sufleteşti care consideraţiile stilistice şi cercetarea adâncimilor ne-ar putea
lipsesc peisajului ca atare. Fără îndoială că şi în doină găsim pune în împrejurarea de a da un răspuns întrebării formulate.
un asemenea orizont părtaş la accente sufleteşti: se exprimă în Poporul românesc s-a născut în momentul când spaţiul-
ea melancolia, nici prea grea, nici prea uşoară, a unui suflet matrice a prins forme în sufletul său, spaţiul-matrice sau
care suie şi coboară, pe un plan ondulat indefinit, tot mai orizontul inconştient specific, care alături de alţi factori a avut
departe, iarăşi şi iarăşi, sau dorul unui suflet care vrea să darul să determine stilul interior al vieţii sale sufleteşti. Graiul
treacă dealul ca obstacol al sorţii, şi care totdeauna va mai românesc a putut să evolueze şi să îndure mutaţii, peisajul
avea de trecut încă un deal şi încă un deal; sau duioşia unui geografic chiar a putut să fie inconstant; ceea ce s-a păstrat,
suflet care circulă sub zodiile unui destin ce-şi are suişul şi cu statornicie de cleştar, a fost, dincolo de grai şi de peisaj,
coborâşul, înălţările şi cufundările de nivel, în ritm repetat, spaţiul-matrice”.
monoton şi fără sfârşit. Cu acest orizont spaţial se simte
organic şi inseparabil solidar sufletul nostru inconştient, cu
acest spaţiu-matrice, indefinit ondulat, înzestrat cu anume
accente, care fac din el cadrul unui anume destin. Cu acest
orizont spaţial se simte solidar ancestralul suflet românesc, în
ultimele sale adâncimi, şi despre acest orizont păstrăm
undeva, într-un colţ înlăcrimat de tataia, chiar şi atunci când
am încetat de mult a mai trăi pe plai, o vagă amintire
paradisiacă: ‘pe-un picior de plai / pe-o gură de rai’. Să
numim acest spaţiu-matrice, înalt şi indefinit ondulat, şi
înzestrat cu specificele accente ale unui anume sentiment al
destinului: spaţiu mioritic. Acest orizont, neamintit cu
cuvinte, se desprinde din linia interioară a doinei, din
rezonanţele şi din proiecţiunile ei în afară, dar tot aşa şi din
atmosfera şi din duhul baladelor noastre. Acest orizont,
indefinit ondulat, se desprinde însă, ceea ce e mult mai
important, şi din sentimentul destinului, din acel sentiment
care are un fel de supremaţie asupra sufletului individual,
Academicianul Romulus Vulcănescu în “Mitologia
etnic sau supraetnic. Destinul aci nu e simţit nici ca o bolta
română” a scris: “Păstorii charismatici din Carpaţi au format
apăsătoare până la disperare, nici ca un cerc din care nu e
o categorie care nu era alcătuită din oameni de rând în
scăpare, dar destinul nu e nici înfruntat cu acea încredere
Carpaţi, ci de făpturi excepţionale, dotate cu însuşiri
nemărginită în propriile puteri şi posibilităţi de expansiune.
suprafireşti, dintre care unele rostuite chiar de Fârtaţi. Păstorii
Sufletul acesta se lasă în grija tutelară a unui destin cu
aceia erau numiţi când ‘sfinţi-păstori’, când ‘păstori-demoni’.
indefinite dealuri şi văi, a unui destin care, simbolic vorbind,
Prin ‘sfinţi-păstori’ înţelegem pe aceia care fiind în posesia
descinde din plai, culminează pe plai şi sfârşeşte pe plai.
unei forţe magico-mitice îşi conduceau turmele de la distanţă,
Sentimentul destinului, încuibat subteran în sufletul
prin operaţii de clarviziune şi porunci teleghidate,
românesc, e parcă şi el structurat de orizontul spaţial, înalt, şi
împiedicând fiarele sălbatice să se apropie de stâna lor,
indefinit ondulat. De fapt orizontul spaţial al inconştientului
încleştând gurile fiarelor în faţa prăzii - ca şi cum ar fi fost
şi sentimentul destinului le socotim aspecte ale unui complex
sătule sau indiferente - care abăteau ploile şi împrăştiau
organic, sau elemente care, din momentul nunţii lor, fac
furtunile de la păşuni, care făceau ca produsele turmelor lor
împreună un elastic, dar în fond inalterabil, cristal. Admiţând
să fie excelente. Alţi păstori excepţionali erau numiţi ‘păstori-
că sufletul popular românesc posedă un spaţiu-matrice deplin
demoni’ pentru că - în concepţia populară - posedau calităţi
500
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
infernale dobândite printr-o îndelungată iniţiere în folosirea
duhurilor necurate ale subpământului, pământului şi
văzduhului. Între sfinţii-păstori şi păstorii-demoni existau şi
alte soiuri de păstori. ‘Păstorii-vrăjitori’ foloseau o mână de
mort pentru a-şi vrăji propria turmă să meargă singură la
păscut, să se ferească de prăpăstii şi de fiarele sălbatice. Spre
deosebire de acele categorii de păstori, literatura populară
menţionează şi ‘păstorii-domni’, o specie aparte de făpturi
excepţionale, cu puteri ereditare, de căpetenii mitice, rostuite
din strămoşi să apere destinele semenilor lor; Octavian
Buhociu susţinea că acea categorie de păstori era stimulată de
‘magia domniei’: ‘păstorul-domn era cel care avea harul
creşterii vieţii sociale şi animale pe teritoriul de care legat
prin strămoşii săi’. Trăsăturile charismatice ale ‘căpeteniilor
de păstori’ cu valenţe de eroi mitici trebuie luate în
consideraţie pe sexe şi vârste. Dintre ‘căpeteniile de păstori’
fac parte în tradiţia română şi ‘femeile bărbate’. Trebuie
menţionat că prin ‘femeia bărbată’ nu înţelegem ciobăniţa
care este soţie, soră sau fiică de cioban, care munceşte alături
de rudele ei tot ciobani, care îşi păstrează feminitatea în
clanul ciobanilor, ci pe femeia care moştenea şi depăşea prin
temperament şi inteligenţă funcţia de conducătoare a
păstorilor. ‘Femeia bărbată’ era un fel de amazoană, care
stăpânea pe păstori prin forţa ei morală şi fizică, care se
comporta ca un bărbat, lupta cu duşmanii stânei şi nu era
înfrântă în luptă, ci dimpotrivă, biruia mereu. Ciobanul din
balada ‘Mioriţa’ condamnat la moarte, într-un simulacru de
judecată, a primit moartea nu dintr-o resemnare mistică sau
filozofică, ci din respectul ‘legii pământului’, care nu putea şi
nu trebuia încălcată de nimeni, pentru că în acea lege a
pământului stătea tăria neamului lui. Mitul Cabiric deşi se
referă în cele din urmă la existenţa a 3 fraţi divini, dintre care
cel mai tânăr este totdeauna ucis de ceilalţi 2, relevă un
dualism gemelar al fraţilor ucigaşi. Corpul neînsufleţit reînvie
în anumite condiţii rituale. În conţinutul lui mitul transpare
din figurile şi simbolurile folosite în plastica iconografică
descoperită îndeosebi pe teritoriul Daciei anteromane. În
elementele ei mitologice, tema sacrificiului Cabirilor ar putea
să preceadă sau să inspire tema sacrificiului ciobanului din
Mioriţa. Paleozoologii şi istoricii români afirmă că resturile
fosile ale calului sălbatic au fost descoperite pe teritoriul
României încă din paleolitic şi că în neolitic caii sălbatici au
fost vânaţi pentru carnea, pieile şi oasele lor; din neolitic au
fost descoperite figurine reprezentând cai sălbatici, cărora li
s-a atribuit când rolul de jucării pentru copiii olarilor, când de
obiecte magice de cult. În folclorul românesc apare ‘calul de
priveghi’, care urmărea călăuzirea sufletului mortului în
lumea cealaltă - ca şi ‘pasărea sufletului’ - peste Apa
Sâmbetei, prin Porţile Văzduhului. Spectacolul funerar numit
‘Gogiul’ - cu calul de priveghi - se desfăşura la miezul nopţii,
în jurul mortului şi al persoanelor care privegheau stând în
jur. Prin Gogiu se înţelegea umbra mortului purtată de cal, o
reminiscenţă mitică a Cavalerului trac; copârşeul sau tronul în
care se aşeza mortul înainte de a fi dus la groapă se numea
metaforic ‘cal’. Calul de priveghi apare şi în ipostaza ‘calului
acvatic’, care nu trebuie confundat cu ‘calul de mare’. Caii
acvatici erau cursieri mitici iar caii de mare erau făpturi
zoomorfe marine. Se cunosc 2 categorii de cai acvatici:
delfinii şi caii mitici de apă. Delfinii în Marea Neagră
călăuzeau corăbierii pe furtună şi în caz de naufragii se lăsau
călăriţi de naufragiaţi până îi scoteau la mal; aşa au fost
prezentaţi delfinii în Marea Neagră şi Marea Egee de
501
geografii şi istoricii elini. ‘Caii mitici de apă’ erau acoliţii
zeului Pontos, apoi ai divinităţii feminine a Mării Negre; ei
trăgeau carul acvatic al lui Pontos şi scoica Vâlvei Mării
Negre. Calul ceresc deţinea un rol opus calului de priveghi.
La români, calul ceresc se înfăţişează în câteva ipostaze:
stihială, astrală, celestă, pirică, năzdrăvană. Calul stihial
dezlănţuia stihiile lumii: apa, pământul, lumina, aerul prin
prezenţa lui, însă nu pentru a provoca dezechilibrul lor
catastrofal, ci pentru a restabili echilibrul rupt de caii
priveghiului în natură. Caii astrali purtau astrele mici în cer,
pe frunţile lor, iar astrele mari - cum sunt soarele, luna şi
luceferii - în vehicule trase de ei; dintre caii astrali, cei solari
semnificau cursierii pe care călătorea Soarele în călătoria lui
pe cer sau în incursiunile lui cosmice după sora sa Luna (caii
solari de obicei erau albi sau aurii, interpretaţi şi ca razele
Soarelui, care străbăteau cerul şi pământul cu viteza
gândului). Prin caii celeşti, poporul înţelegea şi caii lui sân
George, cu care acela înconjura pământul, pentru a înverzi
câmpiile şi codrii, anunţând sosirea primăverii. Caii pirici
erau cai de foc (caii roibi) care purtau zorii dimineaţa şi
amurgurile seara, care purtau căldurile în luna lui cuptor şi
ardeau pe oameni, animale şi plante cu limbi de foc (de altfel,
caii pirici incitau spiritul creator în dorinţa de a se întrece cu
natura). În fine, caii năzdrăvani - adică minunaţi, cu puteri
supranaturale - erau cai obţinuţi de eroul de basm mitic
printr-un regim alimentar special şi un ritual deosebit; nu toţi
caii năzdrăvani posedau aripi pentru a zbura până în înaltul
cerului şi a coborî până pe Celălalt tărâm. Imaginea complexă
şi interdependentă a calului sacru, ca şi alte imagine de
animale sacre din mitologia română ne amintesc de cultul
străvechi al calului la autohtoni. Caii albi - consideraţi în
general solari - deţin o permanentă funcţiune apotropaică.
Ţestele de cai, curăţate până la albire, se înfigeau în parii
gardurilor de curţi, în vii, în boldurile de pe crestele caselor,
în cosoroabele ce ieşeau peste coama casei, ca însemne
apotropaice”. Este de reţinut că în Româna arhaică
“ghergheleu” era plaiul (platoul / păşunea) iar grupurile de cai
- animale domesticite în neolitic - erau numite “gherghelii”.
Gherghinoii / Karkinoii - ulterior notaţi Cabiri / de la ei
provenind numele de “crabi” - erau Magi similari
Gherghinilor / Telchinilor şi Ciclopilor, veneraţi de pre-Indo-
Europenii Pelasgi (de exemplu, au fost patronii atât ai Insulei
SamoTracia, cât şi ai capitalei Trace Kazanlâk / “Kazan-lâk”
42,37 lat. N, 25,24 long. E din Bulgaria, din Valea
Trandafirilor, unde erau înhumaţi regii Traci în Gorgane, azi
aparţinând patrimoniului mondial UNESCO); modelul
“floral” cu 4 petale dispuse cruciform pe fresca mormântului
regal din secolul IV î.C. din Kazanlâk s-a păstrat până pe unul
din scuturile regelui = “g/herțegului” Decebal de la începutul
secolului II (ca gherg, respectiv “g/herb” = blazon dinastic, pe
lângă cel cu caduceul stilizat al neamului său Zuraz / Duras,
așa cum a apărut pe scena 145 a Columnei Traiane), apoi cu
inscripția regală “rex” fiind folosit pe unele morminte până în
Epoca Modernă:
Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Stilizarea existentă din Epoca Fierului pe steagul

Iranian “Derafș Kaviani” - cu roza în 4 colțuri ca simbol regal
- a apărut atât în Europa pe drapelul cu Soarele Macedoniei,
cât și în Asia la Săsani (în mileniul I au fost și apropieri - cel
puțin onomastice - între Săsani, Sciți, Secui, Șvabi, Sași,
Scandinavi, Scoțieni, ș.a.); Geții aveau semnul solar iar Dacii
aveau semnul lupesc (culorile de bază mereu fiind cele 3
regăsite la tricolorul Românilor Moderni: roșu, galben și
albastru). Este de ştiut că dinastia regilor Geto-Dacilor (care a
cârmuit Tracii Nordici) a fost numită - în diversele limbi ale
vremurilor - ca Duras / Ghiura sau Zuraz / Gurag, de fapt
fiind Gherghină / Ghergană, adică Gherga; în mileniul I î.C.,
coasta Dobrogeană a Mării Negre a fost masiv colonizată de
cei din Caria = Ţara Gherghiţilor (de pe coasta V Anatoliană
a Mării Egee), unde cel mai mare aşezământ religios era
Sanctuarul Gherga, administrat de aristocraţii Gherga,
deopotrivă preoţi şi nobili: aceia au fost astfel atât în
Anatolia, cât şi în Balcani - Dobrogea fiind regiunea
Balcanică a spaţiului Român - iar Decebal a fost ultimul
“g/herțeg” = rege al Daciei independente (actualii Români
sunt continuatorii Daco-Geţilor). La începutul mileniului I,
istoricul Anatolian Dio “Chrysostom” / adică Dion “Gură-de-
Aur” - contemporan cu “g/herțegul” Decebal - a scris că regii
Geto-Dacilor erau de neam Zarab (respectiv “Sfânt
cârmuitor” - după cum îşi avea înţelesul “Za-rab” -
cercetătorii conectând Anticul Zarab de Medievalul Basarab
= “Ban-Zarab”); numele Zarab şi Zuraz - inscripţionat
inclusiv Zurazis - au fost în evidentă suprapunere funcţională
/ regală, lingvistic utilizându-se des “Z” pentru “G”: de
exemplu, documentele Medievale l-au consemnat la dreapta
domnitorului Român Mircea “cel Bătrân” - din casta
Basarabă - pe dregătorul Gorga ca Zorza (chestiunea
“G”=“Z” a fost valabilă timpi îndelungaţi şi în alte zone ale

502
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

lumii, nu numai în spaţiul Român). Altfel, preotul ortodox înfipt în suliţă mai ales la Geţi / stăpânii Marii Stepe a
Nicolae Feier din Ardeal în cartea “Zestrea strămoșească” din EurAsiei, șarpele având și o dimensiune acvatică -
2009 a scris că în vechime nobila pasăre - cu notarea conexiunile străvechi evident legând “sufletul regal” ştiut ca
“pasarevs” - putea fi cea conectată cu Basarab / Pasarab (de Balaur de tipologia zmeului (echivalat cu fostul soi Uriaş Cro
unde onomastica regală “reus” a cârmuitorilor Românilor Magnon sau Neandertal); cârmuitorii - adică regii - oamenilor
pentru timpi îndelungați): de pildă, pajura, acvila, vulturul, din Stepă erau urmaşi ai Uriaşilor, respectul faţă de ei
șoimul ori corbul au fost emblematice pe ghergurile / impunându-se în timpurile îndepărtate şi prin forţă ori teamă
herburile Românești. Privind vechimea unor oameni - iar în (doar provenienţa nobilă clamată singură neconvingând).
spațiul Românesc de exemplu au fost atestați Cabirii Cercetătorul Dan Alexe a susţinut în 2015: “În paştună, limba
puternici, adică Gabrisți, în Epoca Bronzului - pe Insula indo-europeană a talibanilor din Afganistan, ‘bală’ cu ‘a’ lung
SamoTracia / Electria, Kabirii erau ştiuţi ca “Sfinţii Focului” este un monstru înfricoşător din basme cu care sunt speriaţi
iar corespunzător lui Pindar / poet din mileniul I î.C. primul copiii. În nenumărate alte cazuri paştuna prezintă arhaisme,
om de pe Pământ a fost un Kabir numit Adamas (în Tradiţia de gramatică sau lexic, ce o apropie de latină, albaneză şi de
de pe vecina Insulă Tracă “Lemn-os” / Lemnos, “Ad-amas” / multe alte limbi indo-europene occidentale. În paştună, ‘bală’
Adam însemna “om din Eden”); literalmente, Kabirii / “Ka- (sau ‘belă’) e omofon şi a fuzionat cu împrumutul din persană
Bi-Rii” semnificau “forţele sufletului solar” (unde Ka = ‘bală’ = ‘necaz’, ‘calamitate’, ‘dezastru’; acesta, la rândul
energie, Ba = suflet, Ra = soare). Senatorul Roman Nigidius său, a trecut în turcă cu acelaşi sens: ‘belâ’ = ‘necaz’,
Figulus 98-45 î.C. a scris despre “Cei Măreți” - știuți în ‘nenorocire’, de unde a ajuns în română ca ‘belea’. Prezenţa
lumea Antică drept “Penați”, care și penetrau - sosiți pe în 3 puncte ale domeniului indo-european (Afganistan,
Insula SamoTracia într-o navă făurită din “foc cosmic”, Balcani, Roma) a lui ‘bala’ / ‘belua’ pentru a desemna un
poveste pe care a cules-o și a consemnat-o atunci (în secolul I monstru imund (cel pe care, din noaptea timpurilor, îl mai
î.C., adică la sfârșitul mileniului I î.C.): “Aceia au ajuns pe chemăm şi ‘Bau-Bau’), nu poate fi o simplă coincidenţă şi ne
Pământ într-o stea în flăcări care, atunci când s-a prăbușit pe trimite la trecutul preistoric al celor care s-au extins din India
Insula SamoTracia, a spart stâncile în bucăți mici; acolo, Cei până la Oceanul Atlantic, indo-europenii”.
Măreți și-au făcut casa” (Penații / străjerii depozitelor erau
divinii asociați cu Larii - găzduiți de Vestale - adorați întâi de
Troiani iar apoi de Romani, în forme de statuete portabile
care protejau gospodăriile, primii Gardieni Lari fiind pruncii
Gherganului Hermes cu nimfa Lara, ştiută ca “Tacita” /
“Muta”, după cum a scris pe malul Pontic poetul Roman
Ovidiu în “Fastele”, Festivalul “Larentalia” Antic fiind
imediat după solstițiul de iarnă, în fiecare 23 XII, cu
invocarea Geniilor / spiritelor şi Manilor / sufletelor din
“Lumea Cealaltă”); despre termenul de nevastă / “ne-vastă”
se poate observa că era “ne-vestală”, adică “ne-fecioară” /
“ne-virgină” (Vestala întreținea focul cu prețul vieții, căci
stingerea aceluia atrăgea stingerea vieții ei). Medical a fost
explicat şi prin întârzieri mentale fenomenul de para-rotacism
(adică tulburarea de articulare / de pronunţie numită dislalie,
prin care “R” ajunge înlocuit de “L”, aşa cum des s-a
Rai = Eden
întâmplat în trecut). Este interesant că termenul Scandinav
pentru “argilă” s-a fixat ca “Ler” - “Lera” în Suedeză, “Leire”
Aproape toate aspectele pre-diluvienei Atlantida
în Norvegiană - la Români ştiindu-se din mare vechime de
sunt explicabile, însă arheologic încă n-a fost găsită (dacă ar
“Lerui, Ler” / incantaţia ce a generat “Aleluia” (prin
fi găsită, atunci poate ar apărea alte aspecte de explicat, ca de
personificare, venerarea datorându-se calităţii nemuririi, fiind
exemplu tehnologia sa neobişnuită faţă de nivelul vremurilor,
cunoscută şi apreciată stăpânirea Erelor / vârstelor sau
etc). Locaţia Atlantidei de-a lungul timpului a pasionat mulţi
timpurilor / vremurilor), în Canaan folosindu-se “Aleluia” în
cercetători - deoarece urmele sale fizice n-au fost găsite în
Epoca Fierului. De pildă, în acele timpuri, Celţii - Keltoii =
Oceanul Atlantic / locul presupus la prima impresie -
Ghergoii - îl aveau pe Zeul Llyr al Mărilor şi Furtunilor iar
posibilitatea cea mai apropiată de impresia aşezată logic fiind
prea-înaltul tânăr Zeu al Războiului la contemporanii Etrusci,
pentru capitala ei fundul Mării Negre actuale (fostă “Pontus
care se desemnau ei înșiși drept “Rasenae”, se numea Laran /
Euxin”). Un străvechi concept era că marele Okean / Oceanus
“Lar-An” (Etruscul “Lars” însemna “înalt”). Polar / “Po-Lar”
înconjura pământul ca un enorm Râu ce alimenta cu apă
= “Sf. Lar” (căci “Po” = “Sfânt”); onomastic, ancestralul
proaspătă dulce toate apele potabile din natura planetei:
polar / Sf. Lar semnifica că era extrem Nordic, Hiperboreu:
straturile acvifere, izvoarele, marile Fluvii, inclusiv norii;
iată aşadar şi argumentarea literară / lingvistică despre
Okean forma limita lumii locuite (şi nu oceanul planetar,
sorgintea respectivă, începând cu Românescul Ler. O altă
format din apă sărată). Titanul Oceanos / Okeanos, fiul
abordare semnificativă ar fi că Balaur / “Ba-Laur” = Sufletul
Cerului / Uranos şi Pământului / Gaiei, a fost patronul
Larului / Lerului (căci “Ba” = “Suflet”): ancestralul “suflet
enormei ape - dulci şi curgătoare - având cu sora şi soţia sa
regal” = “Balaur” era conectat cu sorgintea din Stepă - unde
Tethys, fiica Cerului / Uranos şi Pământului / Gaiei (patroana
şarpele a fost stimat totemic, ca atare de pildă apariţia
Meandrului, Nilului, etc., ea fiind Zeiţa Umidităţii) mulţi
reptiliană regăsindu-se în străvechiul tablou al şerpăriei din
copii, printre care nimfele, geniile naturii: Oceanide, Nereide
părul Gorgonei ori stindardul dragonic fiind emblematic
şi Naiade; e de ştiut că nici sirenele, “femeile fatale”, fiicele
503
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Gaiei conform tragicianului secolului V î.C. Euripide, nu
aparţineau Mărilor / oceanelor, respectiv apelor sărate - toate
acele făpturi mitologice trăind pe maluri - sanctuarele lor
fiind izvoarele, fântânile, mlaştinile şi stâncile (“Cartea lui
Enoh” - ce descrie viaţa dinaintea Potopului - a precizat că
sirenele erau “muierile care i-au ispitit pe îngerii Gregori”,
întâi în N Galileeii, pe Înălţimile Golan / “Gol-An”: un loc
Muntos îndepărtat de Mări sau oceane dar apropiat de Râuri,
de Lacuri şi de fântâni / respectiv de apele dulci). În
“Dicţionar de simboluri” stă scris despre nimfe: “divinităţi ale
apelor limpezi, ale izvoarelor. Ele aduceau pe lume şi
creşteau eroi. Trăiau şi în peşteri, prin locuri umede: de aici,
un anume aspect htonian, de temut, orice naştere fiind în
relaţie cu moartea şi invers. Divinităţi ale naşterii - mai cu
seamă ale naşterii întru eroism - ele au suscitat o veneraţie
amestecată cu teamă. Nimfele furau copii şi tulburau minţile
oamenilor când li se arătau. Amiaza era momentul epifaniei
nimfelor. Cel care le vedea cădea pradă unui entuziasm
nimfoleptic. De aceea, se recomanda ca la amiază să nu te
apropii de izvoare, cursuri de apă sau de umbra anumitor
arbori. O superstiţie mai târzie s-a referit la nebunia care-l
cuprindea pe acela ce zărea o formă ieşind din apă, sentiment
ambivalent de atracţie şi teamă, fascinaţie exercitată de
nimfe, aducând după sine nebunia, abolirea personalităţii. Ele
simbolizau ispita nebuniei eroice, care năzuia să se desfăşoare
în isprăvi războinice, erotice sau de orice alt fel”. Este de
remarcat că mezalianţele om-animal au apărut din Epoca
Pietrei prin făpturile feminine, întâi ca sirene (cu trup de peşte
/ delfin), apoi ca Sfântă / Sfinx (cu trup de leoaică); atât
“fecioarele apelor” (după cum erau numite sirenele), cât şi
Marea Mamă / patroana Pământului (sub formă de Sfântă /
Sfinx), aveau rude înaripate des reprezentate ca Gardienele
porţilor Templelor: e de reţinut că întâi sirenele au fost ale
Lacurilor iar apoi ale Mărilor. Corespunzător “Dicţionarului
armânesc-românesc” redactat de către Dr. Tache Papahagi,
dintotdeauna pentru “fecioară” / “tânără” s-a folosit termenul
“Ghergheană” iar pentru “fecior” / “tânăr” s-a folosit
termenul “Ghirghenu” (“simpaticii” fiind “Ghirghini”; astfel
a derivat şi “virghir/ă” = “virgin/ă”): în Aromână s-au
conservat astfel sugestiv numele celor care au fost în Vechea
Lume “nuni” = “prunci”, anume că aceia erau tocmai
Ghergani (nominalizarea începând cu cele mai îndepărtate
vremuri, din zona mitologică patronată de supremul Zeu An,
ai cărui prunci / prinți generic se numeau “nun”, de exemplu
Sumerienii numind descendenții Marelui An ca Anunaki). În
Antichitate, Ţara Magilor era ştiută ca aceea a Mezilor -
Media, adică Hyrkania / Ghergania, a Gherganilor - aflată în
S Mării Caspice, la N de “Gol-An” / Golan şi respectiv de
Galileea (este de remarcat că Marea Caspică e cel mai mare
Lac sărat din lume iar Lacul Galileeii e cel mai jos Lac dulce
din lume); Imperiul Median - al Mezilor = Magilor - s-a întins
dintre Afgani până între Azeri (adică între ceea ce sunt
actualele Afgani-stan şi Azerbaidjan), arealul stăpânit în
maxima extindere cuprinzând deopotrivă Aryana / Platoul
Iranian şi Arran / Albania Caucaziană: Ţara Ghergarilor. Se
poate observa că numele acelei Ghergane mame Tethys /
Thetys (de fapt “Thet-us” = Thet / vechiul termen Grec
“tethe” însemnând “bunică”) era al străvechii Zeiţe, versiunea
masculină Egipteană fiind prin vechiul Zeu Thot; poeţii
Homer şi Hesiod din Anatoliana Cume, matematicianul
Thales din Anatolianul Milet, ş.a., atribuiau lui Thet / Thetys
întreţinerea tuturor fiinţelor (pe de altă parte, vechii Egipteni
504
îl ştiau pe Thot ca “arhitectul Universului”, după planurile
căruia fiind realizate marile lor monumente / care fizic există,
însă ale căror schiţe inginereşti n-au fost găsite arheologic
până acum niciunde şi sunt destule monumente măreţe,
implicând eforturi sofisticate de concepere şi de ridicare: în
vechiul Egipt, Zeul Thot era considerat la On / “Heliopolis”
ca “inima lui Ră”, adică sediul inteligenţei divinităţii solare
iar la Memphis ca “limba lui Pitah”, adică “limba Egiptului” -
Pitah / Ptah fiind numele iniţial al Egiptului, aşa după cum
Put era vechiul nume al Libiei, conform numelui fratelui
Hamit mai mare al lui Canaan, în imediata vecinătate cu
Egiptul regiunea fiind cunoscută ca Berqa / Barka - căci Thot
era ştiut drept “Verbul Creator”, patronul ştiinţelor, care ca
Mag suprem a iniţiat-o în Magie pe Sacra Mamă Isis / “I-
sys”). Este de observat că în cadrul ritualurilor de iniţiere,
misţii - adică iniţiaţii - erau împopoţonaţi cu nişte pălării mari
în formă conică, confecţionate din ierburi înalte (interpretarea
populară fiind că tichia ascuţită sau gluga erau considerate
simboluri falice). În Vechiul Testament / Biblie, “Facerea”
10:6 a anunţat cei 4 prunci ai lui Ham, fiul patriarhului Noe,
care în timpul Potopului a fost pe arcă (vechii Egipteni îşi
ziceau Hemi iar vechii Evrei - care au scris Vechiul
Testament - au emigrat din Egipt): “Iar fiii lui Ham au fost
Cuş, Miţraim, Put şi Canaan”; primul născut Cuş a fost
etnonimul unor însemnate populaţii din Africa şi Asia,
Miţraim / “Miţ-raim” era sinonim cu “Moşul Raiului”,
Babilonian notat ca “Mus-Ri” / Musri - fiind egalat de către
istoricul Philon din Byblos cu Misor, cel care a introdus în
lume uzul sării, fiul Titanului Magos şi tatăl “Taurului Solar”
Taaut / Thoth iar conform cronicarului bizantin George
“Syncellus” / “Co-locatarul” el corespundea primului faraon
Menes, stăpân peste Egipt, tărâmul pisicilor / mâţelor - Put a
fost eponimul Libiei şi în fine, mezinul Canaan a fost tatăl lui
Gherghe-seu / Sf. Gherghe (iată că şi biblic Ghergheii au fost
notaţi drept Canaaniţi, respectiv cei mai tineri Hamiţi,
inclusiv genetic Ghergheii fiind ştiuţi ca recenţi pe scara
temporală). Așadar, Hamitul Sf. Gherghe din Canaan - Vestul
Asiei - avea din partea paternă (a tatălui) unchii și verii
primari în NE Africii:
Stăpânirile fraților mai mari ai lui Canaan
În perspectivă geografică, cei 4 feciori ai lui Ham au
fost - în ordinea biblică a nașterilor - Etiopian, Egiptean,
Libian și Canaanit (azi Palestinian / Israelian): așa s-au și
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
înmulțit bărbații Homo Sapiens - la început, toți negri - treptat
de la S spre N; se poate observa că stăpânul Egiptului a fost
“Mis-Raim” / “Miț-Raim” = “Moșul Raiului” și e de știut că
“Negru” s-a fixat la Suomi / Finici ca “Musta” / “Mus-Ta”,
de exemplu Marea Neagră în limba lor fiind “Musta Meri”
(ca Marea Moșului-Tată, adică Marea bunicului).
Masculinizarea a fost practicată şi de vechii Greci - plasați
între Egipteni și Suomi / Finici - de pildă Gherghinul Homer
în cântul 14 din “Iliada” (“195. Pân’la hotarul pământului
vreau să mă duc spre vederea / 196. Lui Okeanos, al zeilor
tată, şi-a mamei lor Tethys”, “240. …apele lui Okeanos / 241.
Râul din care cu toţii noi zeii ne tragem fiinţa”, etc.),
făcându-l pe Zeul apelor dulci Okeanos - fratele Rheii -
eponimul Fluviului Istru, care era “Râul Rheii” = “DunăRea”
/ Dunărea: apa curgătoare patronată de sora sa (mama lui
Anax / Poseidon, Zeul apelor sărate); sorgintea unor
asemenea transferuri se explică prin străvechimea lor, cu
rădăcinile în timpurile androginilor (ale făpturilor umane fără
sex / gen definit precis ca de formă imprecisă, adică nici
muieresc, nici masculin). De altfel, Dr. Mihai Vinereanu a
arătat în 2018 că atât Ga pentru “Pământ”, cât și Get ca “omul
Pământului” au provenit din rădăcina proto Indo-Europeană
“*g‘hđ-em” / “g‘hđ-om” (rezonând deopotrivă cu Ham și
Om) ce se folosea de pre Kurgani la indicarea “Pământului”.
Marea Gorgană / Caspică
Denumirea Caspiană - pentru Marea Caspică
împreună cu zona înconjurătoare - era strâns legată de
străvechii Kaspi / Caspi, de pildă Anticul Georgiano-
Anatolianul Strabon în “Geografia” XI 3:1 consemnând la
începutul mileniului I că “întregul perimetru Caspic - inclusiv
marea - aparținea Albanilor / tribul după care și-a primit
numele acum fiind dispărut”: arheologul German Ernst
Herzfeld 1879-1948 i-a identificat pe Kaspioi / Caspi cu
Kasiții / Kușanii anteriori Indo-Europenilor, care populau
505
Munții Zagros (geograful Georgiano-Anatolian Strabon XI
1:7 a mai scris despre Caspica şi că era Marea Hyrkană). Dr.
Mohammad Ajam a explicat despre “Numele Mării Caspice”:
“Numele său a derivat de la oamenii care i-au populat
țărmurile, toponimia reflectând prioritar suzeranitatea
istorică; Marea Caspică este cel mai mare lac din lume, pe
malurile sale urmele arheologice dezvăluind existența
paleolitică a primilor oameni civilizați vreodată. De-a lungul
timpului, Marea Caspică s-a numit Gorgan / Jorjan, Ghilan /
Jilan, Kharazm, Korasan, etc., Europenii spunându-i Hyrkan,
Morgan, Khazar, Caspică, ș.a.” (De-a lungul timpurilor,
stăpânii Gorgani riverani ai Caspicii au fost numiți Dakhi în
E, Hyrkani în S, Albani în V, etc., de pildă în Munții Caucaz
din apus prezervându-se ca Gargari / Ghergari, căci cei de pe
înălțimi, în mediu mai izolat, s-au dovedit întotdeauna mai
conservatori decât cei de la joase altitudini, unde mediul
permite circularea mai amplă; în Antichitate, MasaGeţii din N
Caspic au fost ştiuţi ca Alani: despre Halani / Iazygi se ştie că
au fost rudele Alanilor / Oseţilor din Caucaz şi că au ajuns să
numească pe teritoriul României de exemplu “târgul Iaşilor”
iar Yesza / Yassa în Panteonul Polon / “Po-Alan” a ajuns
Zeul suprem, protejat de Amazoana Lada). În Epoca Pietrei,
Ghergarii au populat malurile Caspicii - Mare denumită
Gorgană datorită lor - dar totuşi, fiind sărată în mică măsură,
i-a determinat pe Gherghi / Ghergari să ajungă şi pe malurile
Pontului dulce, care era un uriaş Lac cu apă dulce alimentat
din topirea Nordicei calote polare înainte de a deveni Marea
Neagră (sfârşitul dulcelui Lac Pontic şi începutul săratei Mări
Pontice a fost în mileniul VII î.C., după cum au reţinut şi
străvechile relatări ale Românilor, foştii oameni ai Raiului, ai
soarelui Ra şi ai Râurilor; la sfârşitul glaciaţiunii, “Ru-mânii”
/ “Ro-mânii” au coborât “din cer” - adică de pe înălţimile
Munţilor - în Văile ce se încălzeau, prezenţele lor la Vale
fiind lângă valurile apelor curgătoare dulci, astfel ajungând să
fie ştiuţi şi ca Valahi mai ales în Vestul Pontic).
Mama Isis
Cercetătorul Român Petre Morar a scris: “Un
important postulat se enunță astfel: ‘Un nume propriu provine
din limba și cultura în care are o semnificație ca substantiv
comun, adjectiv sau verb’. Zeul zeilor vedici a fost Diaus
Pitar = Tatăl Ceresc (pe vremea romană, Diaus Pitar a devenit
marele Jupiter; observați aici mecanismul de agregare a 2
nume vechi, ca proces de formare a unui nume propriu nou).
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Diaus Pitar la greci a devenit Cronos, care analog lui Pitar a
fost deposedat de către propriul fiu, în cazul vedic Indra, care
l-a prins pe Pitar de picior și l-a tras jos din Ceruri. Găsim în
limba română cuvântul ‘pitar’ explicat: ‘titlu dat boierului
care se ocupa de aprovizionarea cu pâine’. Cuvântul
românesc ‘pitar’ este asociat cu pita, exact cum era și în
vechime, unde era folosit ca titlu de familie, dat bărbatului
care era responsabil cu câștigarea pitei. Este o potrivire
sintactică și semnatică perfectă între însăși numele regelui
zeilor vedici, marele Pitar / Tatăl Cerurilor și substantivul
românesc ‘pitar’. Numele vedic Pitar are corespondent în
limba română substantivul comun ‘pitar’, deci numai poporul
care vorbește limba română a putut crea numele vedic de
Dyaus Pitar (cu multe milenii în urmă acest popor a fost
poporul arian din spațiul carpatin, popor devenit mai târziu
traco-geto-dac)”. A rămas interesantă credința vechilor
Egipteni despre Zeul Focului Pitah / Ptah că s-a retras în Sud,
de unde controla apele Nilului, înaintea plecării realizând
primul oraş, pe care l-a numit On - în onoarea Zeului Cerului
An - unde şi-a instalat fiul Ra / Zeu atât al Cerului cât şi al
Pământului, care la On (identificat ca Heliopolis, azi Cairo /
oraş mai populat decât oricare de acum din Europa) a făcut un
mare altar, unde şi-a adăpostit “obiectul sacru” cu care
călătorea; “Lumea Cealaltă” / din adâncuri - unde mergea Ra
- la Egiptenii vechi se numea “Tuat”, respectiv Khert / Gherg
şi literalmente însemna “Tărâmul Zeilor Muntelui” (cu
reprezentare prin “Textele Piramidelor” sub bolta cerului, ca
o uriaşă Vale ovală înconjurată de Munţi înalţi, prin care
curgea un Râu cu foarte multe braţe - ce însă în cea mai mare
parte a timpului nu erau navigabile, aşa încât arca lui Ra era
utilizată ca “barcă de pământ” / sanie - ţinta destinaţiei după
traversarea Lacului de pe fundul acelei genuni / cuve alungite
fiind scara celestă din vârful “Muntelui Luminii”, pe care se
ţinea legătura şi cu Cerul): între ceea ce în S Mediteran era
Zeul Focului Ptah (tatăl protector al pâinii făcută în vatra
incandescentă / cuptor) şi ceea ce în N Mediteran era Zeul
Făurar “He-Phaistos” / Vulcan, iscusit mânuitor al focului -
patronul meşteşugarilor - au fost echivalenţe semnificative.
Zeul Hefaistos / Vulcan
506
În 2003, Camelia Tripon din România a reflectat
într-un studiu: “Cercetătorii au dovedit că vechii egipteni erau
albi iar americanul Edgar Cayce a afirmat că ‘Marea Piramidă
a fost construită de Ra-Ta şi tribul său; ei veneau din
Carpaţi’. Hathor era zeiţa egipteană a asfinţitului şi călăuză a
morţilor. După cum ştim, oamenii când mor trec ‘hotarul’
dintre lumea celor vii spre lumea cealaltă. Hathor a fost soţia
zeului Ra şi mama lui Horus, fiind patroana muzicii,
dansului, dragostei şi bucuriei. De aici un alt cuvânt legat de
numele ei este şi ‘hatâr’ (a face cuiva pe plac). În ‘Larousse’
se afirmă că ‘Nu se ştie de ce egiptenii au considerat-o pe
Hathor şi Doamnă a Puntului’. Dacă facem legătura dintre
imnul înălţat lui Amon-Ra, în care se spunea că zeul-soare
venea din ‘Punt’, înţelegem; de asemenea, inscripţiile
egiptene de la mijlocul mileniului II î.C. menţionau că ei au
ajuns la un ţărm jos şi au navigat în lungul unui fluviu, unde
locuitorii aveau pielea asemănătoare cu a egiptenilor, purtau
barbă şi părul lung, şi au adus aur de acolo. Prin acea relatare
ajungem la Dunăre - la aurul ce putea fi transportat pe la
Porţile de Fier - şi ajungem la vechimea Doamnei din Punt
sau din Pontul Euxin, cum i s-a spus în istorie. Termenul
vechi indo-european Hatha-Yoga defineşte un sistem hindus
care prin exerciţii fizice şi posturi necesare purificării
conduce la ‘eliberări’, adică la trecerile hotarului dintre vii şi
ceilalţi. ‘Dicţionarul explicativ român’ menţionează că
‘hotărî’ are aceeaşi rădăcină cu ‘hotarul’, ignorând că din
Altai s-a trecut peste teritoriul locuit de indo-europeni. Unor
lingvişti le este greu să cunoască istoria, când mai simplă este
deschiderea unui dicţionar al vecinilor. Cum s-au înţeles
egiptenii, grecii, macedonenii, persanii cu geto-dacii atunci
când făceau schimburi comerciale? Ne spun Ovidiu şi
Horaţiu, născuţi înaintea lui Iisus: dacii aveau un idiom
asemănător latinei. Dacă am intrat în ‘hora’ cuvintelor, putem
să-i reabilităm şi acestui termen originea: acum 6 milenii - cu
2 milenii înaintea chinezilor - hora era incizată pe vasele
Culturii Cucuteni, când a fost şi un cult solar, cu semne
cunoscute ca Yang-Yin (păstrate în desene şi sanctuare);
poate aceasta este explicaţia la spusele lui Jean Vertemont,
care afirma că indo-europenii au dus civilizaţia lor până în
China. Hora este un dans ritualic închinat soarelui. El leagă
românii de egiptenii care au avut un cult solar şi o trinitate
prin Ra, Hathor şi Horus, ce reprezentau o horă a ciclului
diurn. Coroana Boreală - constelaţia ce străjuieşte cerul
României - în popor se numeşte ‘Hora’ iar o astronomie de
excepţie s-a practicat la Sarmisegetuza (sora cunoscutului
Stonehenge)”. În 2012, cercetătorul Român Costel Popescu a
scris: “La Sarmisegetuza, în Munţii Şureanu, la Grădiştea
Muncelului, lângă Orăştie, se află un sit arheologic, care după
numele Sarmis-Se-Getuza însemna Sarmis / Hermes -
Nemuritorul - Geţilor. Sarmis sau Hermes era nepotul
Titanului Troian / Atlas, rege / bazileu peste cele 2 Sarmaţii,
adică fostele regate ale lui Uran în nord (viitoarea Atlantidă)
şi Ra în sud, Mare Preot al Soarelui în sud şi - ca orice mare
preot al sudului - purta numele de Apolo, numit şi Io-An =
Ianus cel cu 2 feţe (2 regate), Armis sau Hermes Mercurius
Trismegistul (de 3 ori mare, rege, profet şi înţelept)”.
Însemnarea Egipteană veche despre “Lumea Cealaltă” -
numită “Neteru Khert” = “Gherg” sau “Duat” - era prin
următoarele simboluri (Duat / Tuat făcea referire la “Casa
celor 2”, adică a Cerului și Gliei):
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Mărturiile vechilor Egipteni au rămas că ridicarea
celor mai mari monumente ale lor a fost cu ajutorul
“Gardienilor Cerului” - nominalizat fiind însă doar Zeul Thot
- dar planurile încă lipsind, ne-existând fizic niciunde, până
azi (nici măcar o schiţă n-a fost găsită, în consecinţă deducţia
ajungând la ideea că machetarea acelor vechi monumente de
fapt nu aparţinea localnicilor, ceea ce confirmă Tradiţia
Egipteană că autorul a fost Zeul Ceresc Thot). Respectivul
cuplu de Titani Oceanos-Thetys / Ocean-Thet s-a evidenţiat
prin neimplicarea - pe lângă liderul Erei de Aur, fratele lor
Cron / Cronos, însemnând “Timp” / cu înţeles similar Evreii
vechi indicându-l pe Cain, primul născut al lui Adam şi Eva -
în fapte reţinute ca semnificative pe atunci (de la Khronos /
Cronos - care purta coarne - a rămas în vocabular coroana):
nici în castrarea tatălui lor “Ur-An” / Uranos şi nici în
bătăliile nepoţilor de pe Muntele Sacru Olimp (denumire ne-
Indo-Europeană, “Olimp” / “Ulimp” însemnând “Iluminat”,
aşa după cum Luna - unde “L”, ca şi “Il”, era prefixul
sfinţeniei - literalmente era Sf. Una = “L-Una” / Luna, prin
Una înţelegându-se contrapartida feminină a masculinului
Unu / An sau Anos / Onos); coarnele - înţelesul lor fiind de
raze - încununau în formă de coroană luminatul şi
nemuritorul cârmuitor, numit Cron/os, adică Timp. Sunt
multe exemple de vechi alegorii, ca aceea despre dezavuatul
Cain - de către rudele sale - ce a fost confirmată de istoria
omenirii (că nomadul a fost ucis de timp) iar pe de altă parte
despre timp, sub forma dezavuatului Cron - de către rudele
sale - care a ajuns în abisul Tartar / Gargar. Nepot al lui “Ur-
An”, Poseidon - fiul lui Cron/os şi al surorii Rhea - după ce
(ca parte a taberei Olimpienilor) a fost printre învingătorii
vechilor Uriaşi, a luat în stăpânire Mările / apele sărate iar
celălalt nepot, Zeus / fratele mai mic al lui Anax = Poseidon,
a luat în stăpânire Cerul cârmuit cândva de “Ur-An” / Uranos;
variante asemănătoare despre primii oameni - cuprinzând
507
păcatul primordial, fratricid / omor în familie, sexualitate /
inclusiv castrare, triumful mezinului, etc. - au fost relatate de
vechii Egipteni, de vechii Eleni, de vechii Evrei dar şi de
vechii Etiopieni (de exemplu prin “Cartea lui Enoh”, cu eroii
principali ca îngerii Gardieni Gregori) sau de către Sumerieni
/ autonumiţi Ghiengar, despre Gardienii Kurgar-Ru, partea
Muntoasă a Sumeriei de altfel fiind numită Kurgal: la
Sumerieni “kurgaru” era “sămânţa vieţii” iar în Română s-a
fixat “curvaru” cu sensul de persoană destrăbălată
(întreţinând relaţii sexuale cu oricine). “Latino-maniacul”
Dan Alexe în cartea sa “Dacopatia şi alte rătăciri româneşti”
din 2015 a admis: “Kurva e un termen preistoric”; însemnând
“dragă”, “latinescul ‘cara’ - de unde vine ‘cherie’ în franceză,
ca şi ‘cara’ în italiană - are aceeaşi etimologie cu ‘curva’.”
Mama lui Anax / Poseidon, Ghergana Zeiţă Rhea - fiica
Cerului şi Pământului Ga - ai cărei credincioşi erau numiţi
Kureţi / Cureţi de către vechii Greci, conform filozofilor
Antici ca Platon sau Chrysippos 279-206 î.C. din Soli 36,44
lat. N, 34,32 long. E / Kilikia, prin numele său însemna
“Curgătoarea”, etimologic atribuită unei mari întinderi de
apă, a cărei oglindă reflecta soarele Ra (însuşi cuvântul
“Marea” / “Ma-Rhea” provenind de la Mama Rhea), cum au
fost în acea familie lingvistică toate cele legate de ea, ca
“măreţ”, etc.; inclusiv denumirea Dunării (principala apă
curgătoare la Marea Neagră) a apărut din combinaţia “Danu”
- orientalul pentru Râu - şi divina “Rhea”: concret, Dunărea
era “Râul Rheii” (e de ştiut şi că paleo-Dunărea avea debit
mai mare decât Dunărea acum).
Cuva Mării Negre
În secolul IV î.C., filozoful Aristocles - zis Platon -
fiind în vârstă a redat în 2 “Dialoguri” ceea ce era consemnat
cu hieroglife pe o coloană a Templului lui Net din Zau / Sais
30,57 lat. N, 30,46 long. E / Delta Nilului (acolo se pare că în
tinereţe a fost sclav, vândut de Dionisie “cel Bătrân”,
comandantul Siracuzei / Sicilia); Net / Neit la Egiptenii vechi
era fiica soarelui Ra - atestată din timpul primei dinastii,
adică de la sfârşitul mileniului IV î.C., în postura de “vaca
Raiului” fiind considerată şi ca Nut / Nuit, patroana Cerului,
existentă predinastic în Egipt - iar coloana cu povestea
Atlantidei acolo putea fi din acel timp, instalată în Templul ei
din Sais la sfârşitul mileniului II î.C., atunci când a fost
ridicat (ca unul din parii / stâlpii întemeietori ai Sfântului
locaş): Zeița Nut / Net a avut 4 copii, cununați între ei (Osiris
și Isis, respectiv Set și Nebtet), datați în mileniul V î.C. Este
de știut despre cea mai veche inscripție Cariană din Egipt că a
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
fost una bilingvă tocmai pe soclul statuii Zeiței Net / Neith
aflată acolo - în Templul ei propriu din Sais - datând din
timpul faraonului “Psame-tik” / Psametik I (secolul VII î.C.),
care a reușit să se elibereze de tutela Asiriană; pe atunci,
Carianii - Gherganii din SV Anatoliei - asigurau garda
faraonului iar textul însemna “Pruncii Zeiței Net sunt
Cariani”:
. Carianii / Gherganii putând fi chiar cei care au ajutat
Inscripție Cariană / Ghergană în Sais
Este evident că printre depozitarii de prim rang ai
cunoașterii Atlante au fost Carianii Gherghi: exact din acel
timp al angajării lor la vârful puterii Egiptului (secolul VII
î.C.) au început colonizările puternice ale Pontului - fostul
areal Atlant - de către Cariani. Coincidența etnică și
coincidența temporală nu au fost deloc întâmplătoare: printre
urmașii vitejilor pirați Cariani - din rândurile cărora se
recrutau atât viteji mercenari pentru faraon, cât și viteji
coloniști pentru coastele Mării Negre - se știau multe despre
Atlanți (însuși “părintele istoriei” - Carianul Herodot - a scris
firesc despre Atlanți, în secolul V î.C). Coloniile se întemeiau
corespunzător unei geografii sacre iar Carianii - care au
fondat multe colonii pe malurile Pontice locuite de Geți - nu
au făcut excepție de la așa ceva, ba dimpotrivă: s-au așezat
temeinic pe fostele locuri Atlante din Bazinul Mării Negre
(așa cum nu erau coincidențe de timp ori de etnie, nu au fost
nici coincidențe de geografie). În Marea Mediterană s-au
răspândit mari culturi ale Vechii Lumi; o întrebare potrivită ar
fi: unde să fie căutată Atlantida? Spre răsăritul Mediteran ori
spre apusul Mediteran? Vechiul Egipt nu și-a datorat apariția
prin contactul cu capătul apusean al Mediteranei - acolo unde
în Antichitate au ajuns să fie fixate Coloanele lui Hercule - și
nici n-a fost influențat de vreo Civilizație oceanică, de
dincolo de Gibraltar dar se știe că primii faraoni (dinaintea
Antichității cu aproape 3 milenii), stăpâni în Valea Nilului
inferior și în Delta Fluviului, se mândreau de străvechile
contacte ale înaintașilor cu Atlanții, adică cu “Oamenii
bărcilor”: așa ceva reprezintă încă un element despre
proveniența Atlanților / “Oamenilor bărcilor” (Platon notând
că aceia au fost în conflict cu băștinașii Balcanilor - din ceea
ce se numea Peninsula Haemus - Egiptul fiind Țară Hamită);
așadar - din perspectivă Egipteană - direcția spre Atlantida n-
a fost Vestică, ci Nordică. Filozoful Crantor 350-275 î.C. din
Ghirighia / Kilikia a verificat ceea ce a redat Platon, în
Templul lui Net / Nut din Sais găsind coloana respectivă, care
relata în hieroglife cele afirmate în manuscrisele
“Dialogurilor” (de altfel, aceeaşi poveste era cunoscută şi
Sumerilor / Sumerienilor - care au instaurat “Paradisul pe
Pământ” - ori vechilor Indo-Iranieni). O ipoteză este însă
despre nivelul cunoștințelor hieroglifice ale investigatorului
Anatolian, care putea să fi fost amăgit de relatările și
traducerile localnicilor despre “Oamenii Mării” de la sfârșitul
mileniului precedent: “Oamenii Mării” au format o putere
într-adevăr cutezătoare, pornită tot din N, în conflicte atât cu
vechii Eleni, cât și cu vechii Egipteni (filozoful Platon a scris
despre precedenții cutezători Atlanți = “Oamenii bărcilor” că
au avut lupte deopotrivă în Balcani și în N Africii); Dorianii /
Heraclizii și “Oamenii Mării” - la sfârșitul mileniului II î.C.,
unii pe uscat și unii pe apă - erau înrădăcinați în Nordul
Vechii Lumi (Bazinul Pontic), tot de acolo provenind și
508
Atlanții / “Oamenii bărcilor”, însă anterior lor cu 5 milenii.
Se poate observa că în Sais / Egipt înaintea vizitei Elenului
Platon din secolul IV î.C. au trăit Cariani / Ghergani - din
secolul VII î.C. - care desigur că știau chiar mai multe decât a
scris filozoful Platon (aveau cunoașterea avansată deopotrivă
deoarece au fost anteriori - deci mai apropiați de sursă -
fiindcă au trăit acolo și nu au vizitat locul ca Platon, respectiv
transmiterea legendei Atlante); o dovadă scrisă a fost din
secolul precedent filozofului Elen Platon ceea ce a scris
istoricul Herodot Karka despre Atlanți (marele istoric Carian
a fost în Egipt). Atunci când Gardienii Cariani au scris că
erau din aceeași familie pe soclul sfintei statui a Zeiței Net în
Templul din Sais al ei, orașul Egiptean respectiv din Delta
Nilului a fost reședința faraonului pe care îl păzeau acei
străjeri Anatolieni (cu rang de capitală, localitatea existând de
pe timpul când profetul Moise a fugit de acolo cu robii Evrei
neleproși); așa după cum a scris și filozoful Antic Elen
Platon, preoții timpurilor știau multe - ei fiind în general și
păstrătorii cunoștințelor importante - reciproca fiind valabilă
la Cariani, care în Țara lor de pe partea cealaltă a Mării
Mediterane aveau drept cel mai întins așezământ religios ceea
ce a fost Sanctuarul Gherga (impozant, lung de circa 1,5 km,
având în centrul său Templul Gherga / modest dar foarte
semnificativ), oficiat de preoții Gherga: rolul concret Gherga
a fost de “placă turnantă” - asigurând cel mai important nod
Carian, inclusiv din punctul de vedere al cunoașterii - pe
relațiile de la Templu la Templu (între Gherga / Caria cu Sais
/ Egipt pe de o parte și cu coloniile Pontice, de pe tărâmurile
ex-Atlante, pe de altă parte). Ținând cont că până în prezent
Sanctuarul Gherga din SV Turciei nu a fost cercetat
arheologic, ipoteza că ar putea revela artefacte surprinzătoare
e deschisă: în secolul VII î.C. - când în Sanctuarul Anatolian
Gherga pe lângă construcțiile din lemn au început să fie
realizate și primele construcții din piatră - cele 2 așezăminte
religioase (din Sais / Egipt = NE Africii și din Caria /
Anatolia = SV Asiei “Mici”) erau cele mai relevante locații
cultice pentru liderii ambelor popoare riverane, tema Atlantă
fiind așa de pregnantă încât a determinat interes colonizator
Carian ferm, implicând puternice desfășurări de forțe în
Bazinul Pontic = S Europei, timp de secole; în spațiul
României, pe coasta Dobrogeană - la S de Delta Dunării - și
azi pot fi văzute vestigiile ruinate Cariane ale acelor timpuri
(ca de exemplu Histria, Tomis / azi Constanța = cel mai mare
oraș al regiunii și cel mai mare port al României, etc).
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Cu numele iniţial “Zau” - adică “Zeu” - Egipteanul
oraş Sais literalmente însemna “Sfânta fiinţă divină” (de
pildă, la Etrusci “ais” = “fiinţă divină” iar în timpul lor, cei
mai respectaţi erau “Aus-Onii” / AusOnii, denumirea
provenindu-le din legătura cu străvechiul termen “ais”: erau
dintre divinii urmaşi ai lui An. Anticii Eseni / “Es-Eni” din
Canaan - oriental “Hasan” fiind numele pentru “Frumos” -
Asanii / Asăneştii Medievali = Aromâni Imperiali ori înaintea
lor Geţii “As” de asemenea ştiau că erau din neam divin, de
pildă Valahii fraţi Asan / AsAn, care au întemeiat Imperiul
Româno-Bulgar la sfârşitul secolului XII, de fapt fiind
“corciţi” Cuman, ceea ce n-ar avea de ce şoca unii rasişti
actuali visând purităţi entice, căci în fond Cumanii
descindeau din Marii Geţi şi de altfel, în Evul Mediu
Românii, descendenţi din Geţi, şi Cumanii, descendenţi din
Marii Geţi, au constituit împreună Ţara Românească, alt
element “incomod” privind primii voivozi Români fiind
confesiunea lor creştină, nu ortodoxă ca a majorităţii
supuşilor, ci catolică datorită lucrului lor îndeosebi cu
Cavalerii Ioaniţi şi Templieri, trecerea oficială la ortodoxie a
cârmuitorilor de la vârf fiind în secolul XIV, după
interzicerea Ordinului Templierilor și datorită acţiunii
viguroase a Sf. Nicolae Gherga = Sf. Nicodim, Aromân
înrudit cu dinaştii Basarabi); de exemplu, istoricul Britanic
Steven Runciman 1903-2000 în “Istoria cruciadelor” a scris
despre naţionalitatea Vlahă / Română a celor din Dinastia
Asan / Asen - care în 1185 au întemeiat Imperiul Româno-
Bulgar - iar Dr. Matei Cazacu în 2013 a susţinut că “Asan era
porecla” (Cumană - dată de mama fraţilor - însemnând
“sănătos”, numele lor de familie, după tată, nefiind ştiut):
istoricul Bulgar Plamen Pavlov în 2000 a scris despre
bijuteriile Cumane ale dinaştilor Asani, de problemele din
secolul XII la Izvorul Sf. Atanasie de pe Muntele Athos cu
luptătorii Cumani Assen, etc. (diversitatea etnică a multora de
pe glob - inclusiv a celor aparţinând naţiunii Române - fiind
mult mai bogată decât ar părea la prima vedere, ceea ce s-ar
putea observa şi relativ facil oricând chiar pe vreo stradă din
România actuală, privind la întâmplare varietatea grozavă a
tipurilor de trecători, majoritatea cetăţeni Români, foarte
diverși, deloc omogeni). În 1912, cercetătorul Bucovinean
Isidor Ieșan în “Istoria Balcanului” a scris ce se știa la vremea
sa, anume că dinaștii Asănești au fost Mușați, descendenți ai
împăratului Samuil al Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân
(958-1014) iar urmașul Asan - de la care a rămas
nomenclatura - a fost de fapt notat Crasian / Crassianus de
către contemporanul cruciat Austriac Ansbertus, în 1189.
Descendent al regelui Codrus al Atenei care a fost ucis de
Doriani / Heraclizi în 1068 î.C., legislatorul Solon sosit din
Balcani - discipolul înţeleptului AgaTârs Anacharsis din
spaţiul Românesc - a fost în capitala Zau / Sais a Egiptului
faraonic în secolul VI î.C. / în 590 î.C., când acolo garda
faraonică era formată din Cariani / Ghergani (gazdele sale de
limbă Greacă, la care nu numai că a tras, ci acei Anatolieni
fiindu-i şi îndrumătorii, pentru a cunoaşte organizarea locală);
după cum a scris Plutarh, preotul Sonchis de la Templul lui
Net din Sais i-a prezentat atunci lui Solon povestea Atlantă
(Elenul Solon - care a călătorit şi pe coasta V Anatoliană - a
fost un discipol al maeştrilor Gherghiţi / Ghergani, învăţând
atât de la Cariani, cât şi de la nobilul AnaCharsis dintre
AgaTârşii Dunăreni, înţelept omorât în propria familie din
acea cauză / pentru ceea ce a făcut). În Egiptul pre-dinastic,
Nut - protectoarea Cerului, acoperită cu stele, având ca
509
simbol scara - a fost sora şi soţia lui Gheb / Keb, patronul
Pământului, echivalaţi de Plutarh cu Rheia şi Timpul /
Cronos; e de remarcat că la cei vechi a rămas nostalgia
puternică după cei de la miazănoapte - chiar din Nordul
îndepărtat / denumiţi Hiperborei - nu după cei din Vest (aşa
după cum e poziţionat Oceanul Atlantic faţă de Africa şi
EurAsia): principalele locuri de intersecţie între Finico-Ugrii
Nordici şi Hamiţii Sudici au fost Caucazul şi Anatolia (e de
ştiut că Finico-Ugrii aparţin Uralicilor iar Turkii aparţin
Altaicilor). În particular, interesul vechilor Egipteni / Hamiţi
de reţinere a poveştii a fost şi deoarece Atlanţii venind din N
s-au aşezat la V de ei, în Libia (după cum numeau zona
Africană din apusul lor); mai mult, este de observat că în
concepţia veche Egipteană, sufletele morţilor se îndreptau
întotdeauna spre V de ei - peste Sahara - acolo unde s-au
stabilit Atlanţii: strămoşii spre care se îndreptau defuncţii
(străvechea credinţă era că atunci când mureau, răposaţii se
alăturau / se integrau marii familii a înaintaşilor), un rol
similar în apusul Imperiului Atlant fiind îndeplinit, în spațiul
Românesc, de regiunile Banatului şi Maramureşului, la
marginile Carpaţilor Vestici, aflate “dincolo” de Ardeal, ca
părţi ale tărâmului unde s-au dus cei anteriori Atlanților.
(Dacă Imperiul Atlant era acolo unde azi sunt apele
Oceanului Atlantic, atunci la Vest exista America: pe
continentul din Emisfera Vestică - “Lumea Nouă” - până
acum nu s-au înregistrat însă ecouri Atlante de aceleaşi
intensităţi cu acelea din “Lumea Veche” / “Oicumenă”, aflată
în Est; “Ecuatorul longitudinal”, adică meridianul Greenwich
- numit astfel după un cartier al Londrei / capitala Britanică -
convenţional delimitând Emisferele E şi V, trece prin apusul
Europei şi Africii). Eternul Zeu Pitah / Ptah - după care
Egiptenii vechi şi-au numit Țara de pe Valea Nilului - era al
realizatorilor de bărci, echivalentul său Elen ajungând
Poseidon, Zeul apelor sărate / redându-se astfel un parcurs
istoric, de la apele dulci la apele sărate; cârmuitorii vechilor
Egipteni s-au tras din Atlanţi = “Oamenii bărcilor” (la
început, lui Pitah i se zicea “Tatenen” / “Tanu”, fiind un
aspect al lui Gheb: Zeul pământului din ape). În Egiptul vechi
a fost o situaţie mlăştinoasă Fluvială echivalentă temei
oceanice Atlante, aşa cum stă scris şi în “Dicţionar de
simboluri”: “În mitologiile egiptene, naşterea pământului şi a
vieţii era concepută ca o ieşire din apele oceanului, asemenea
peticelor de nămol rămase după scăderea apelor Nilului.
Creaţia - chiar şi cea a zeilor - s-a ivit din apele primordiale.
Zeul dintâi era numit ‘Pământul care iese la suprafaţă’.”
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Povestea Atlantidei şi-a găsit în Egipt teren prielnic
de păstrare timp de milenii datorită fenomenului revărsării
Nilului cu regularitate - menţinând fertilitatea Văii inferioare
a Fluviului - ceea ce a favorizat întreţinerea mitului diluvian
(la fel petrecându-se în mediile umede fluviale Asiatice, din
Ghienghir - vechiul nume al Mesopotamiei - ori vechiul
Bazin Ggargha / Ghaggar din N Indiei). În “Trilogia culturii”,
filozoful Lucian Blaga - academician din România - a
enunţat: “Miturile nu pot fi tălmăcite în graiul ideilor. Ceea ce
ni se revelează prin mituri, nu este revelabil decât pe această
cale. Acest ceva e inaccesibil ideii. Întocmai cum ceea ce este
‘poezie’ într-o poezie, nu poate fi tradusă în proză. A
prozaiza mitul înseamnă a-l degrada la alegorie, şi este o
ocupaţie seacă şi fără duh a pedanţilor, care focului astral îi
preferă zgura. Miturile şi ideile au obiective diferite; în
realitate, ele nu se întâlnesc deloc prin revelările lor. Astfel,
ideile nu vor fi niciodată în stare să înlocuiască miturile, sau
să le facă de prisos. Fapt e că oricât omul modern a găsit că
trebuie să se dezbare de mituri ca de un balast inutil, el
continuă, fără a-şi da seama, să trăiască pasionat într-o
permanentă atmosferă mitică. Ca o mărturie despre această
atmosferă mitică stau chiar cuvintele noastre: întocmai cum
diferitele obiecte poartă, fiecare în diversă măsură, o sarcină
electrică, tot aşa cuvintele noastre, chiar izolate, poartă în
diversă măsură o sarcină mitică. Cuvinte precum ‘cer’,
‘pământ’, ‘înalt’, ‘jos’, etc., sunt încărcate cu o cu totul altă
sarcină mitică decât cuvinte ca ‘vertical’, ‘linie’, ‘superior’,
‘inferior’, etc. Cuvântul ‘toiag’ poartă altă sarcină mitică
decât cuvântul ‘baston’, care e deşertat de orice asemenea
sarcină. Şcoala psihologică modernă s-a oprit la formula că
miturile ar fi expresii simbolice ale realităţilor noastre
inconştiente, adică visurile colective ale popoarelor, întocmai
cum, după şcoala psihanalitică, în visuri şi-ar găsi un ventil
simbolic, anume porniri refulate şi legate de străfundurile
vieţii noastre inconştiente, tot aşa în mituri şi-ar găsi un ecou
simbolic străfundurile vieţii inconştiente colective. Astfel zeii
cosmici, stăpânii lumii luminii, ar exprima simbolic conştiinţa
umană, câtă vreme contra-zeii întunericului, demonii
haosului, ar exprima - tot simbolic - inconştientul uman, cu
toate pornirile sale monstruoase. În luptele mitologice, de
proporţii cosmice, dintre zei şi demoni, s-ar oglindi şi s-ar
concretiza imaginar lupta dintre conştiinţă şi pornirile
inconştiente ale omului; încuviinţăm că interpretarea e
ingenioasă. Dar interpretarea preface o trans-semnificaţie
într-o semnificaţie materială; mitul e din nou prefăcut în
alegorie. Ne îngăduim deci observaţia, că mai înainte ca
miturile să exprime simbolic structurile psihice ale omului,
situaţia reală ni se pare tocmai pe de-andoaselea. În realitate,
psihanaliza nu s-a mărginit la sondaj psihic, ci a imaginat
structurile psihice ale omului în analogie cu imaginile
mitologice. Psihanaliza, în pofida faptului că se crede aşa
departe de orice gânduri ‘preconcepute’, închipuie de fapt
conştiinţa ca lume a zeilor, iar inconştientul ca haos, ca iad,
ca lume a demonilor. Iată o dovadă, cât de mult omul
modern, chiar în exemplare intelectualizate şi cu maniacă
grijă de a se deparazita de aşa-zise prejudecăţi, trăieşte sub
sugestii mitice. Din parte-ne ne-am ridicat în orizont şi stil
împotriva concepţiei despre inconştient ca haos şi dezordine,
în favoarea unui inconştient cosmotic. Chiar dacă am admite
analogii materiale între visuri şi mituri (în acest sens fiind
interpretată de pildă mitologia indică), nu trebuie să scăpăm
din vedere dizanalogiile: ele sunt aşa de impresionante şi
510
prezintă un profil atât de viguros, încât - odată surprinse pe
zare - vom fi împiedicaţi o dată pentru totdeauna de a mai
defini miturile ca ‘visuri’. Caracterizez miturile ca încercări
ale spiritului uman de a revela metaforic, analogic - şi în
material de experienţă vitalizată - anume trans-semnificaţii:
miturile sunt plăsmuiri de intenţie revelatorie, şi întâiele mari
manifestări ale unei culturi. În această calitate a lor ele vor
purta întotdeauna pecetea unor determinante stilistice; ele vor
fi modelate, interior, de categoriile abisale ale unui popor.
Miturile se desprind din matricea stilistică a unui neam sau
grup de neamuri, întocmai ca şi celelalte produse ale culturii.
Cu aceasta se rosteşte însă şi diagnoza diferenţială faţă de
visuri. Să se remarce că visul nu apare niciodată stilistic
modelat. Visul, cel de pe planul psihologic, e a-stilistic, ca
orice fenomen natural. Psihanaliza, în unul din momentele ei
fericite şi de inspirată seriozitate, a definit ‘visul’ ca un ventil
pentru redobândirea unui echilibru psihologic. Iată
caracterizarea unui rost conceput sobru şi verosimil, care ni
se pare însă de tot eronată - ori cel puţin piezişă - când vrea să
însumeze şi miturile. Dacă visul e a-stilistic şi face parte din
tehnica echilibristicei psihice, ţinând astfel pur şi simplu de
ordinea naturală a omului şi oarecum de aparatura securităţii
sale interioare, cu totul altul e cazul miturilor. Mitul apare în
coordonate stilistice, e determinat de categoriile abisale, şi
ţine de destinul creator sau demiurgic al omului: tot atâtea
aspecte şi planuri de desfăşurare, cu care visul n-are nici un
contact. Se ştie că teogonia grecească începe cu haosul dar
culminează în orânduirea cosmosului; zeităţile intermediare
dintre haos şi cosmos - ca Uranos sau Cronos - au fost
înlăturate de Zeus, mai presus de toate un reprezentant al
ordinei: de făptura şi fiinţa zeilor greceşti ţin şi limitele,
limitele în genere (zeii nu se deplasează decât creând
margini)”. Demonii erau consideraţi ca fiinţele divine
asemănătoare Zeilor prin puterile deţinute; demonul fiinţei
umane a fost identificat cu voinţa divină (şi - prin urmare - cu
destinul omului). Demonii au fost Geniile intermediare între
Zeii nemuritori şi oamenii muritori (fiecărui om i se atribuia
un Geniu care îndeplinea rolul sfetnicului de taină, permiţând
vederea mai departe); spre deosebire de demonul interior - un
fel de simbol al legăturii omului cu o conştiinţă superioară,
îndeplinind uneori rolul de înger păzitor - pentru mulţi
“primitivi” demonii au fost fiinţe distincte, ivindu-se atât în
împrejurările bune, cât şi în cele rele ale vieţii: de fapt “de-
mon” = “al doilea om” (la modul literar). Dublul divin - geniu
sau demon - poate fi văzut ca un ecou al Lumii “Celeilalte” /
Lumii “de Dincolo” (găzduind nemuritori, îngeri, ș.a.);
egalitățile dintre Genii / demoni și Gherghi - fie Gregori sau
Gherghe-sei / Ghirga-șiți ori Karkinoi / Cabiri, ș.a. - au fost
solid evidențiate prin surse multiple din timpuri străvechi,
începând cu vremurile pre-diluviene.
Paleo-ape în EurAsia
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Civilizaţiile diluviene la Oceanul planetar şi de aceea acum are nivelul egal cu el /

delfini încă existând, protejaţi de convenţiile internaţionale).
La N de Caucaz, zona joasă şi mâloasă dintre cele 2 Mări,
Caspică şi Neagră - cu multe noroaie - a fost prielnică
răspândirii însămânţărilor, în umiditate fiind mai mare decât
cea a Cornului Abundenţei / Semilunii Fertile, în care zona
Mesopotamiei (regiunea dintre Fluviul Tigru de 1850 km
lungime şi Fluviul Eufrat de 2800 km lungime, Fluvii ce curg
în Golful Persic din Munţii Taurus şi respectiv din “Ar-Arat”
/ Ararat) era cea mai fertilă; treptat (datorită şi dezvoltării
habitatului în condiţiile cele mai grozave ale lumii pe atunci),
Imperiul Atlant / Borean - centrat pe mult mai josul Lac
Pontic decât Marea Caspică - a ajuns să fie considerat Rai. În
lucrarea “Renaşterea” din 2013 a cercetătorului Bănăţean Ion
Jugănaru / alias “Raven Alb” - stabilit în SUA - stă scris:
“analizând harta şi ştiind pe unde trecea marginea calotei,
reiese de ce vechii Egipteni, vechii Greci şi bineînţeles
Atlanţii au crezut că Europa însăşi a fost o insulă enormă;
toată partea din Nord care a fost acoperită de gheţari a fost
considerată apă îngheţată, Mediterana mărginea Sudul iar
Atlanticul Vestul, acel teritoriu imens fiind Atlantida
originală”.

Încă din Vechea Lume s-a fixat credința răsplatei

divine pentru oameni ca fiind Raiul / Edenul: fericitul loc de
început, apoi pierdut: deşi tot globul a auzit de Atlantida şi de
importanta sa cultură, foarte puţini iau în considerare însă la
modul serios Civilizaţia Atlantă; mai mulţi se referă la
descendentele imediate ale Civilizaţiei Atlante, anume
apreciază Vechea Civilizaţie Europeană / Civilizația
Dunăreană şi Civilizaţia Indului ori şi mai mulţi iau ca repere
succesoarele Civilizaţii Sumeriană, Egipteană, etc. Autorul
Originii Gherga face parte dintre cei care nu ignoră
Civilizaţia Atlantă - chiar dacă fizic capitala Imperiului Câmpia Est Europeană
Atlant încă n-a fost găsită - şi o consideră în contrast cu o altă
Civilizaţie (contemporană, pe atunci), anume cea a Cornului Elefanţii reprezintă şi acum cele mai mari animale
Abundenţei: ambele Civilizaţii - Civilizaţia Imperiului Atlant de pe uscat. După cum a consemnat Platon, Imperiul Atlant
şi Civilizaţia Cornului Abundenţei - au fost pre-diluviene; era faimos şi pentru “marele număr de elefanţi”: cei mai mari
imediat după Potopul Pontic au fost post-diluvienele elefanţi au fost mamuţii - gen mamifer din familia
Civilizaţii Europeană, Indiană, ş.a.m.d. Situaţia a demarat în “Elephantidae”, a strămoşilor elefanţilor - ce au existat în
mileniul XI î.C., odată cu aglutinarea Atlanţilor, adică a toată Epoca Pietrei, ultimele exemplare dispărând în Epoca
“Oamenilor bărcilor”, în Estul Europei. În mileniul X î.C., Bronzului.
începerea topirii calotei glaciare din N Europei a condus la
alimentarea puternică a apele curgătoare din Câmpia E
Europeană, paleo-Râurile umflate (în cele mari fiind şi
delfini, a căror amintire - îndeosebi fiindcă au fost
emblematici Atlantidei - păstrându-se în veneraţia Antică faţă
de ei) vărsându-se la S în 2 locuri aflate sub nivelul
Oceanului planetar: în Marea Ghergană / Caspică - pe atunci
mai întinsă decât acum, al cărei nivel e şi în prezent cu 28 de
metri sub cel al Oceanului planetar - şi în Lacul Pontic, pe
atunci cu oglinda apei mult mai jos decât nivelul Oceanului
planetar (Marea Neagră, aflată pe locul fostului Lac Pontic,
cu suprafaţa mult mai mare decât acela, în prezent e conectată Elefantul și lebăda

511
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Un număr mare de mamuţi necesita desigur un
spaţiu mare de trai: corespunzător notițelor filozofului Antic
Platon, Imperiul Borean / Atlant era în suprafaţă “mai mare
decât Asia şi Libia la un loc”, adică mai întins decât “Asia” =
Anatolia / Asia “Mică” şi “Libia” = Sahara, împreună, ceea
ce concret pe teren însemna o bună parte a Anatoliei, Marea
Neagră şi cea mai mare parte a Câmpiei E Europene, laolaltă;
inclusiv actuala Mare Azov - iniţial având numele Karga - pe
atunci era o câmpie mănoasă (accesul dinspre N la Lacul Pont
/ Sarmat era prin Defileul Kerch al paleo-Fluviului Don,
acum Strâmtoarea Kerch).
însemnând așa ceva - fiindcă acela era rotund, rotitor și
arzător / fierbinte). Privind denumirea Capadochiei / Kapa-
Dokiei (regiunea din centrul statului Turc): e interesant că în
limba Turcă “Poartă” e “Kapî”, ceea ce conduce pentru Capa-
Dochia la înțelesul de “Poarta Dokiei”. Pe de altă parte, e de
ştiut despre rădăcina Greacă “Mes” - de la cel mai vechi
nume al Lunii - după cum a studiat şi cercetătorul Francez
Rene Alleau în 1953, că a dat termenul “metallon” pentru
“metal” (iar oricalcul / obsidianul din Capadochia de la
început a fost categorisit ca metal, întâi așa având denumirea
sticla vulcanică iar apoi cuprul aurit). În termenul “oricalc” -
astfel cum a notat filozoful Elen Platon - ca încă o confirmare
că sursa sa a fost autentică străveche, se poate facil
recunoaşte “strălucirea Gherga”: “ori-calc” = “auri-Garg”;
aceeaşi rădăcină a strălucirii “ori” a fost şi pentru “Olimp” /
Muntele Sacru (strălucita / “stră-lucita” denumire olimpică
întâi consolidându-se în Anatolia, apoi trecând în Balcani).
Probabil primul Munte Sacru Olimp - căci de-a lungul
vremurilor au fost mai mulţi Sacri Munţi Olimp, într-o
răspândire de la E la V - era vulcanic, bogat în aflorimente de
obsidian / oricalc (adică “auri-Garg”): Muntele Sacru Olimp
era gazda Zeilor iar primul din respectivul lanţ Montan (care
a şi transmis denumirea) şi-a căpătat numele de la “strălucitul
Gherga”.

Arheologii au prezentat felul în care îşi consolidau

locuinţele cei din Epoca Pietrei în EurAsia: colibele aveau
armături din uriaşii fildeşi ai mamuţilor şi pereţii întăriţi de
marile oase ale coastelor mamuţilor. Printre uneltele cu care
hăcuiau carnea mamuţilor erau lamele din obsidian
(considerat metal până în Antichitate - ca “auri-Garg” / “auri-
calc” - “oricalc” = cupru aurit de Platon): este o sticlă
vulcanică, formată prin răcirea rapidă a lavei ieşită la
suprafaţă - de obicei neagră, ce prin fracturare are marginile
foarte tăioase - principala sursă de provenienţă în Epoca
Pietrei fiind ocurenţele din Capadochia / centrul Anatoliei
(favoritele Marii Zeiţe Ghea / Ghirghe - divinitatea
Pământului - erau pietrele negre, adică obsidianul din
Anatolia populată de Ghergari, meteoriţii de oriunde şi
respectiv şunghitul din Karelia / zona Nordică având cea mai
mare densitate genetică Gherga din Europa; în vechime,
căderea meteoriţilor i-a făcut pe unii să creadă că bolta
cerească era pietroasă, conceptul despre Cer în Vechea Lume
- după cum scris în “Etimologii” și episcopul Isidor al
ViziGoților din Sevilla în secolul VII, ViziGoții cârmuiți de
dinaștii Balți fiind “Viteji” / “Îndrăzneți”, după cum a
interpretat în “Getica” din secolul VI cronicarul Iordanes,
Latinul “audax” având echivalentul vechi Germanic “baltaz” Obsidian
512
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Oricalcul / Obsidianul a fost o resursă Anatolică
Montană dar şi Carpatică de mare preţ în paleolitic / Era de
Aur, sticla vulcanică respectivă fiind comercializată de pildă
cu succes inclusiv în S / în Cornul Abundenţei (îndeosebi în
Canaan şi Mesopotamia, după cum au relevat cercetările
arheologice, acolo obsidianul paleolitic fiind dovedit ca
Anatolian); limita dintre Cornul Abundenţei din S şi Imperiul
Atlant din N a fost Anatolia (celălalt areal mare de utilizare al
oricalcului / obsidianului a fost cel Carpatin, aparţinând
integral Civilizaţiei Atlantidei): obsidianul = oricalcul a
aparţinut Imperiului Borean / Atlant (mult ulterior - în
Antichitate - prin termenul Grec “oreichalkos”, respectiv
Latin “aurichalcum”, s-a numit unul dintre metale, anume
“alama”). Marginile Imperiului Borean / Atlant erau străjuite
de ape dulci (în N fiind gheţurile calotei iar în rest fiind
paleo-Râurile, paleo-lacurile, paleo-bălţile şi paleo-mlaştinile
datorate uriaşei topiri), interiorul său fiind de asemenea
brăzdat de numeroase ape mari, ceea ce a provocat în areal un
avans al vieţii fără precedent; baza Imperială era în capitala
Atlantă, organizată pe o Insulă aflată “dincolo de Coloanele
lui Hercule”. La timpul de demult când cei din vechiul Egipt
au reţinut povestea Atlantidei, prin “Coloanele lui Hercule”
nu se înţelegea Strâmtoarea Gibraltar (ca în vremea mult
ulterioară a lui Platon), ci Strâmtoarea Garganele /
Hellespont, la început “dincolo” de Coloanele Ghergarului
Hercule - ale celui vechi dintre cei 2 Hercule care au fost
descrişi de Greci / primul Ghergar, al doilea Elen - fiind zona
actualei Mări Negre, nu Oceanul Atlantic; că zona a fost
populată de Ghergari rezultă şi din toponomiile celor 2
Defilee devenite post-diluvian Strâmtori ale Mării Negre:
Gherghel / Bosfor în S (cu Marea Marmara / Albă) şi Kerch
în N (cu Marea Azov).
Primul Hercule - cel străvechi / “din bătrâni” - era
Ghergan (din Ghergania / Media după cum a rămas scris şi pe
inscripţiile sale în Bănăţenele Băi Herculane, din cea mai
veche staţiune a României): se poate observa şi că numele
Hercule reda puterea Ghergule, a Gardienilor Ghergari,
preocupaţi de paza trecătorilor și strâmtorilor (popular,
Românii zic “Gârlici” unei intrări strâmte, în mitologia
Română rămânând şi descrieri ale călătoriilor spre
“ostroavele blajinilor” / fericiţilor - de pe “celălalt tărâm” -
prin Gârliciul Pământului, înfăptuite de către eroi mitici); de
altfel, a rămas consemnat că G/Hercule a învăţat de la
Nordicul Teutar / Gheugar să tragă cu arcul (în Muntenia
până la sfârşitul mileniului II pentru arc s-a folosit “harc” /
cuvânt apropiat de Hercule, al cărui puternic arc a fost găsit
de Ahei în Lemnos - Insula consacrată Zeului Pelasg Vulcan -
513
căci o profeţie era despre cine-l avea că putea învinge Troia,
ceea ce apoi s-a şi întâmplat). În spaţiul Românesc, arcurile
erau realizate mai ales din lemnul alb de “gladiş” (“Acer
Tataricum” / care produce cea mai multă miere dintre toate
speciile de arţari); mult ulterior, Elenii vechi au auzit de
extraordinarul voinic Ghergar Hercule şi l-au preluat ca fiul
Ghergarului Zeus (însă cu unele acţiuni atribuite de către ei
interesat îndreptate tocmai contra celor cu care era înrudit). În
1810, filozoful Scoţian William Drummond - din clanul
fondat în secolul XI de către nobilul Maurice / Marius, al
cărui tată a fost Arpadianul Gyorgy / Gheorghe = fondatorul
Dinastiei “Negre” în Nordul Dunării, de unde a fost Negru
Vodă, ultimul exponent, ca întemeietorul Țării Românești la
sfârșitul secolului XIII - a cercetat etimologia Hercule:
“Practica obişnuită a vechilor Greci era să preia nume
orientale (cel mai vechi Grai Grec a fost în Dialectul Lydian
din Peninsula Anatolia - provenind de la Pelasgi - cu care
prima versiune a limbii Etrusce ce au vorbit-o cei migraţi
după Războiul Troian în Peninsula Italică a avut mari
afinităţi), la fel procedând apoi Latinii, preluând şi ei nume
Asiatice pentru marii Zei, de exemplu Janus fiind Zan / On
sau Oan / Oannes. În Lumea Veche, Iana era Zana iar Zan era
Zeul An. În Graiul Eolian / Eolic - din Vestul Anatolic - Zan
era Jupiter / Ju-piter şi Zana era soţia sa (după cum se poate
vedea în lucrarea filozofului Porphyry / Porfiriu despre viaţa
lui Pitagora). Fenicienii aveau Ana pentru Lună; în limbile
orientale străvechi, An / Un sau On însemna Soarele iar Ana /
Una sau Ona însemna Luna: Ana în Sanscrită era Mama (se
poate vedea legătura cu Luna). În trecut, Hercule a fost
respectat pe 3 continente, în Africa / ca de exemplu în Egipt,
în Asia / ca de exemplu în Fenicia şi în Europa. Diodor din
Sicilia a afirmat că Hercule era o divinitate Egipteană iar
Hesychius din Alexandria i-a indicat numele Egiptean ca
Gigon / Chon; în vechiul Egipt, Chon era echivalat şi cu
Saturn / Set (care - sub forma de Chion în Orientul Mijlociu -
era acelaşi cu Moloch). Plaut - părintele teatrului Roman - îl
numea pe Saturn la fel cum o făceau Fenicienii: Chion
(primul nume al Italiei a fost Chonia / Chone - de la Hercule
‘Chone’ - după cum a notat Castella, Hesychius indicând că o
parte a Italiei se numea Saturnia). Însă Moloch - către care se
făceau sacrificii umane - era numele Egiptean atât pentru
Marte, cât şi pentru Hercule, deci numele lui Hercule nu
provenea din N Africii / Egipt, chiar dacă era venerat acolo ca
unul dintre zeii proprii. În Asia, de pildă în Fenicianul Qart /
Tyr - port pe coasta Est Mediterană - Templul lui Hercule era
probabil cel mai vechi, de la întemeierea oraşului, acolo fiind
supranumit Melicertus, însemnând ‘puternicul rege’ (nume
compus, din ‘Melec’ = ‘rege’ şi ‘Ereţ’ = ‘Terra’). Mitologia
era conectată cu astrologia: Soarele era mai iubit iarna decât
în restul anului iar simbolul său solar - fie Saturn, Chon,
Hercule, Moloch ori Marte - era deosebit de venerat, căci prin
cele 12 munci depuse în parcurgerea anului reprezenta cele
12 luni / zodiace; Macrobiu a pus egalitatea între Hercule şi
Marte, ca acelaşi spre care se îndreptau rugăciunile preoţilor
‘Sali’ (după cum a menţionat Vergiliu), el remarcând despre
Chaldei că au numit drept Hercule planeta denumită de alţii
Marte. Athenagoras a afirmat că Orfeu folosea pentru Hercule
aceleaşi epitete ca pentru Zeul Timpului şi îl considera pe
Hercule egal cu Saturn. Vechii Greci şi Romanii îl ştiau pe
Hercule ca soarele iernii, pielea de leu - panteră Hyrkană /
cea mai mare felină din lume - în care umbla indicând evident
sezonul; ghioaga sa emblematică, prezentată anual de Hercule
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
fiului Maiei - care i-o returna înfrunzită - era o alegorie
elegantă a întoarcerii primăverii, când toată vegetaţia
înverzeşte. Hercule nu era legat doar de Set / Saturn, ci şi de
Horus - patronul anotimpurilor - fiind iubit de la început în
Egipt, ca soarele universal, steaua din centrul sistemului
planetar, în jurul său vechii Egipteni ştiind că gravitau toate
(inclusiv Pământul, Marte, Jupiter, etc). Vechiul nume al lui
Hercule era ‘Hercle’ / ‘Her-chul’. La Egiptenii vechi, ‘Hor’
însemna ‘Soare’ dar şi ‘rege’ (la fel cum în Ebraică cuvântul
‘aur’ a ajuns ‘foc’ / ‘lumină’): era rădăcina primei silabe a lui
Hercule; pe cealaltă parte, ‘koli’ era ‘vulcan’ (‘munte ce
arde’). Nu am mari dificultăţi în a deduce că Hercule a
derivat din ‘aor’ / ‘hor’, adică ‘aur’ şi ‘chul’ / ‘chol’, adică
‘universal’: prin ‘Hercul’ - eroul Hercule - se exprima ‘focul
universal’ (păgânii venerau imens focul)”.
Porţiuni inundate (cu roşu) la Potop
În cel mai îngust loc al Strâmtorii Dardanele /
HellesPont, azi în Turcia, Coloanele lui Hercule erau pe
ambele maluri - pe cel Anatolian / Troian la Abydos 40,12
lat. N, 26,24 long. E şi pe cel Balcanic / Trac la Sestos 40,13
lat. N, 26,23 long. E, în Peninsula Chersoneos / Gallipoli -
străjuind “poarta” ariei portuare a Imperiului Borean / Atlant
(ProPontis, adică Marea Marmara, ştiută ca Marea Albă),
apoi încadrând vadul de traversare al apei, folosit timp de
milenii; în urmă cu 5 milenii, Gherganii Troiani au realizat
acolo prima instalaţie de iluminare costieră din lume, prin
constanta întreţinere a focurilor pe ambele maluri (utile ziua -
pe ceaţă - prin răspândirea mirosului de fum iar noaptea şi
prin luminare, administrarea făcând-o din motive comerciale,
ceea ce le-a adus o mare prosperitate), Troianii ridicând şi
faruri acolo - pe locurile Coloanelor lui Hercule - la Abat-On
/ Abydos realizând primul Far din lume, faimos încă din
mileniul III î.C.: veşnicele focuri din strâmtoare indicau locul
plăţii vămii / trecerii dar mai erau utile şi navigatorilor, pentru
preluarea de sfinţita apă proaspătă, lângă ele servind o masă
caldă (ori focul putea fi luat pe bărci / corăbii, pentru gătit).
În 2015 și colectivul de geneticieni coordonat de către Dr.
Ayca Omrak de la Universitatea din Stockholm / Suedia a
evidențiat că principala sursă genetică Europeană a oamenilor
neolitici a fost Anatolia: “Stabilirea numeroaselor complexe
culturale în Egeea și Balcani n-a apărut înainte de circa 8
milenii și jumătate față de prezent, după mai mult de 2
milenii de când ele existau în zona de bază; am analizat
genetic rămășițe umane din urmă cu aproape 7 milenii, din
Kum-tepe - dealul de lângă mai recenta Troie - având afinități
cu actualele populații dintre Caucaz și Sardinia, concluzia
fiind că de acolo a avut loc expansiunea neolitică în Europa”.
Numele Coloanelor, atribuite Ghergarului Hercule (cel cu
mult dinaintea Elenilor vechi - existenţi din mileniul II î.C. -
care i-au preluat aventurile dar au şi adăugat altele, ca de
514
exemplu din cele prezentate de Elenii vechi la imaginarul lor
Hercule unele fiind împotriva Ghergarilor), era “Garganele”,
dat şi Strâmtorii unde se afla “poarta” portului Atlant, ulterior
Coloanele respective fiind ştiute ca marcând vadul pentru
traversarea cea mai convenabilă între Anatolia şi Balcani: de
aceea, de la Coloane, e pluralul Dardanele pentru Garganele
(corupţia lingvistică “D” peste “G” fiind frecventă în
vechime, dovedită nu numai de practica populară - ca Marea
Mamă Ga devenită “I-Da” / Ida, eroul Gargan ştiut ca Dardan
- ci şi ştiinţific); acolo, Strâmtoarea putea fi şi înotată (în
trecut era mai îngustă, în prezent e mai largă, având 1,2 km,
justificând focurile noaptea pe maluri pentru delimitare, utile
atât bărcilor la navigare, cât şi traversărilor dintre maluri,
oamenii transportându-şi turmele, etc., peste apă, des
apucându-i întunericul la operaţiunile transferurilor repetate
între maluri până erau trecute toate fiinţele şi toate bunurile /
ceea ce contrastează cu Strâmtoarea Gibraltar dintre Africa şi
Europa - unde mult ulterior s-a mutat denumirea de
“Coloanele lui Hercule” - lată de 14,3 km, în vechime cu
trafic mult redus, atât pe apă între Mare şi Ocean, cât şi între
maluri, prin comparaţie cu Strâmtoarea dintre Asia şi
Europa). De altfel, pluralul transmis peste timp al
Dardanelelor nu se datora doar Coloanelor, ci simplu
derivând masculinul Garga-nele se poate înţelege prin sufixul
“nele” tocmai acei mari prinţi (adică “nuni”) de la care s-a
fixat apelativul respectuos de “nea” pentru “nene”: acolo - pe
ambele maluri ale Strâmtorii - îngrijirea Coloanelor era
asigurată de familiile Ghergare, stăpânele zonei marcate de
ele; în mileniul I î.C., Carianul Hecateu i-a numit pe cei de
lângă Coloanele lui Hercule ca “Mostinoi” / Moştenitori.
Savantul Român Nicolae Densuşianu în “Vechile tradiţiuni
despre Columnele lui Hercule” a reflectat: “Pindar a scris că
Hercule a pus acele columne ca mărturii celebre pentru
navigaţiune fiindcă el a făcut marea navigabilă, el a scrutat
vadurile apelor şi a însemnat totodată (prin ‘mete’) şi
pământul, afirmând că apoi ultimele puncte ale călătoriei pe
apă şi pe uscat erau la Hiperborei. Pliniu a scris că după ce
munţii de pe amândouă părţile au fost împreunaţi şi s-a
deschis strâmtoarea lăsând să curgă marea, indigenii au dat
numele de Columnele lui Hercule la cei 2 munţi ce formau
strâmtoarea: ‘Abila Africae’ pe un promontoriu alb şi
‘Europae Calpe’. Situaţiunea geografică a acelor columne -
după cum rezultă din sentinţele oracolelor şi din unele
descrieri topografice mai autentice - a fost în primele timpuri
ale istoriei foarte bine cunoscută. Mai târziu însă, când
navigaţiunea pe apele cele mari a trecut din mâinile Pelasgilor
sub Imperiul Fenicienilor, când Oceanul Homeric a fost
confundat cu marea externă sau cu Oceanul Iberic, adevărata
poziţiune a Columnelor lui Hercule a devenit enigmatică
pentru lumea Grecească din părţile meridionale. Acea
obscuritate geografică a făcut apoi pe o mare parte din autori
să presupună că Columnele lui Hercule se aflau nu lângă
Oceanul Pelasgic - sau al teogoniei - ci lângă Oceanul Iberic,
care de altminteri numai foarte târziu a început să fie
cunoscut lumii comerciale din părţile de răsărit ale
Mediteranei. Astfel se introduse în literatură credinţa generală
despre Columnele cele miraculoase ale lui Hercule că
trebuiau să se afle la strâmtoarea Mediteranei dintre Spania şi
Maroc iar fiindcă în acele părţi nu existau nici tradiţiuni, nici
monumente privitoare la Hercule, numele de Columne a fost
aplicat la cele 2 promontorii ale Europei şi Africii, cel din
partea de Nord fiind numit Calpe şi cel de Sud Abila. Acea
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
transpoziţiune a Columnelor lui Hercule de la Oceanul
Homeric la Oceanul Iberic aduse apoi o confuziune enormă în
geografia, în etnografia şi istoria timpurilor pre-Herodotice”.
În secolul II î.C., geograful Artemidor din Efes / Anatolia a
verificat Strâmtoarea Gibraltar şi n-a găsit pe partea Africană
nimic în legătură cu Abila iar savantul Strabon - tot din
Anatolia - în “Geografia” III 5:5 a adăugat că aveau motive
raţionale aceia care susţineau despre Coloanele / Columnele
lui Hercule că au fost în altă parte. Paralele între Strâmtorile
Gibraltar şi Dardanele se pot observa inclusiv din denumiri:
Calpe / în Europa şi Abila / în Africa la Strâmtoarea
Gibraltar, respectiv Gallipoli / în Europa şi Abydos / în
Anatolia la Strâmtoarea Dardanele: Calpe-Gallipoli pe partea
Europeană, Abila-Abydos pe partea Africană; e de ştiut că
Strâmtoarea Dardanele se află între Europeanul ţărm Trac al
Peninsulei Gallipoli şi Anatolianul ţărm Troian, Abydos
aflându-se spre Frigia, care în vechime era numită Afriki
(“Africanele”, anume Anatolienele Abila / Abydos erau
confirmate atât onomastic, cât şi topografic, opuse
Europenelor Calpe / Gallipoli, de altfel - datorită presiunii
Anticilor Eleni din S - Tracii ajungând să întemeieze pe
litoralul Pontic al Bitiniei chiar colonia Calpe / Kerpe 41,09
lat. N, 30,13 long. E, căci malurile Pontului / Mării Negre au
fost puternic colonizate în Antichitate mai ales de Cariani,
foştii Troiani de pe coasta Anatoliei apusene şi urmaşii lor
fiind împinşi încolo nu numai de către regrupările ancestrale,
ci şi din cauza agresiunilor vechilor Eleni Balcanici, care în
Marea Egee începând cu mileniul II î.C. au devenit tot mai
insistenţi). În 1892, Ioan Neniţescu - membru corespondent al
Academiei Române - aflat în trecere prin portul Galipoli, în
lucrarea “De la Românii din Turcia Europeană” a afirmat
despre ceea ce era pe atunci în jur: “În Munţii Peninsulei
Galipoli se găsesc Armâni păstori, cu deosebire Fârşeroţi” (la
Moscopole - fosta metropolă Armână din Albania / cea mai
însemnată așezare din Balcani - unde Casa Comercială
Gheorghiu / Gherga a fost principală în Evul Mediu pentru
emanciparea localităţii, erau acelaşi tip de Armâni).
Grafică imaginând primele Coloane ale lui Hercule
Ca fapt divers, e de observat că la Români a rămas
în vocabular ca “troiene” mormanele de nea iar ca “surduc”
denumirea pentru trecerea strâmtă, cu coaste râpoase şi
pietroase (strâmtoarea se numea “surduc”, cu aşa nume
cunoscându-se de exemplu un pas în Valea îngustă a Jiului
ori diverse locaţii în apusul Munţilor Poiana Ruscă, în Banat).
515
Prin Coloană - “Hermă” / piatra falică a Gherganului Hermes
iar apoi prin stilizare Obelisc - se poate înţelege Pomul
Cunoaşterii (binelui şi răului), Arborele Vieţii, Copacul
Cosmic; Hermele / Coloanele Ghergarului Hercule străjuind
Grădina Raiului îşi pot avea paralela biblică prin pomii sădiţi
în Eden, menţionaţi de Vechiul Testament în “Facerea” /
“Geneza”: nu era ceva neobişnuit, căci şi filozoful Platon a
scris despre coloanele din principalul Templu Atlant (ce pot fi
înlocuite cu pomi / ca al cunoaşterii, de la începuturi
cunoaşterea fiind preţioasă, ca şi azi). De altfel, coloanele din
Templele Anatoliene ale timpului Atlant s-au păstrat
(dezvelite arheologic - de exemplu din piatră peste 2 sute de
coloane, înalte şi de 6 metri, în formă de “T” - pe “Dealul
Buricului” sau “Poarta Soarelui” / Portasar, azi Gobekli Tepe,
în Turcia, științific constituind cel mai vechi ansamblu de
arhitectură monumentală din lume, acolo întâi fiind aşezarea
religioasă cu scopuri sacrificiale şi apoi aşezarea urbană,
dezvăluind că în paleolitic nomazii culegători și vânători
aveau capacități pentru asemenea realizări monumentale, nu
doar ulterioarele comunități sedentare, așa cum a studiat și
Dr. Ian Hodder de la Universitatea Americană Stanford) cu
decoraţiunile lor sculpturale semnificative, Coloanele lui
Hercule de la poarta portului Atlant - Strâmtoarea Garga-nele
/ Dardanele, la Marea Albă / Marmara - încadrând ceea ce a
rămas în memoria colectivă ca “Poarta Raiului”; iar “la
poartă” până recent, constant în lume - de-a lungul mileniilor
- s-a practicat comerţul, tradiţional târgurile fiind aşa
organizate (în cadrul porţilor, la porţile aşezărilor / cetăţilor,
etc.), specific în cazul Atlant menirea portului său din
Marmara / “ProPontis” fiind tocmai cea de mare negoţ şi nu
militară, după cum a consemnat cu scrupulozitate Platon.
Corespunzător generalului Sicilian Hermocrates - din secolul
V î.C. / care era din Siracuza şi a fost anterior lui Platon -
capitala Atlantis a Imperiului Atlant avea 2 colonii
importante, una mai mare la peste 700 km SE şi una mai mică
la aproape 600 km NV (după cum au notat în 2010 şi
cercetătorii Diego Marin, Ivan Minella, ş.a.): se poate observa
că pe un asemenea aliniament se încadrează 3 locaţii
esenţiale, anume Poarta Soarelui / Dealul Buricului în Sud-
Est / Anatolia - la graniţa Imperiului Atlant cu Cornul
Abundenţei - respectiv capitala Atlantida a Imperiului Atlant
şi colonia Imperiului Atlant din fosta Deltă a Dunării (acum
pe fundul Mării Negre) în Nord-Vest / Europa. Prin
comparaţie cu vestigiile de la Anatoliana Poartă a Soarelui -
de pe Dealul Buricului - se pot imagina splendorile
contemporanelor Coloane Imperiale (ştiute ca ale lui
Hercule), se pot imagina facilităţile descrise de filozoful
Platon ale AtlantIdei / capitalei Imperiale, etc.: Imperiul
Atlant - care se desfăşura la N de Poarta Soarelui / Dealul
Buricului, inclusiv în spaţiul actualei Românii - constituia la
timpul său partea cea mai dezvoltată a lumii / planetei. Pe
ambele maluri ale Garga-nelelor, exemplele ulterioare denotă
valorificări asemănătoare, într-o oarecare continuitate
istorică: Regatul Troian pe malul Anatolian imediat după
sfârşitul Epocii Pietrei a prosperat prin comerţul maritim,
Imperiul Otoman pe malul Balcanic din Evul Mediu cârmuia
prin “Înalta Poartă” iar în Balcanii Medievali - după cum a
observat şi istoricul Român George Cadar în “Origini” -
“Vlahii erau paznicii, stăpânii trecătorilor; şi se ştie că, cine
stăpânea trecătorile, controla vama”. Coloanele Ghergarului
Hercule au încadrat atât Strâmtoarea Garganele / Dardanele,
cât şi vadul apoi dintre Abydos şi Sestos - dintre Anatolia şi
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Balcani, respectiv între Asia şi Europa - marcând ritualic /
ceremonial trecerea, cu simbolizare milenară (începând de la
Poarta Raiului - până la celelalte semnificaţii - fiind un
important centru mondial de difuziune al riturilor /
ceremoniilor de trecere).
Troada / Troia (NV Anatolic)
Dr. Mircea Eliade în “Folclor şi literatură” a scris:
“Poarta joacă în viaţa poporului român - ca şi a altor popoare
- roluri care pot surprinde câte simboluri vreţi; ea e o făptură
magică, o stăpână cu puteri nevăzute, care veghează la toate
actele capitale din viaţă. Prima trecere pe sub poartă
înseamnă intrarea în viaţă, în viaţa reală de afară. Poarta
veghează la cununie şi pe sub poartă mortul este dus - solemn
- spre lăcaşul de veci. E - atunci - o reîntoarcere la lumea
dintâi; ciclul e închis şi poarta rămâne mai departe - cu un om
mai puţin - să vegheze alte naşteri, alte cununii, alte morţi”.
În 1909, etnograful Francez Arnold van Gennep în “Riturile
de trecere” a notat: “Viaţa individuală - oricare ar fi tipul de
societate - constă din a trece succesiv de la o vârstă la alta şi
de la o ocupaţie la alta. Acolo unde vârstele şi ocupaţiile erau
separate, trecerea era însoţită de acte speciale - cum ar fi
ucenicia pentru meserii - care, la semi-civilizaţi, constau din
ceremonii, pentru că la ei nici un act nu era absolut
independent de sacru. Orice schimbare în starea unui individ
comporta la ei acţiuni şi reacţiuni între sacru şi profan, ce
trebuiau reglementate şi supravegheate astfel încât societatea
generală să nu sufere deteriorări. Viaţa individuală consta
astfel dintr-o succesiune de etape ale căror începuturi şi
finaluri formau ansambluri de acelaşi ordin: naşterea,
pubertatea, cununia, paternitatea, specializarea ocupaţională,
moartea; şi fiecăruia dintre acele ansambluri i se raportau
ceremonii al căror obiect era identic, adică realizarea trecerii
individului dintr-o situaţie determinată la o altă situaţie
determinată (obiectul fiind acelaşi, era absolut necesar ca
mijloacele folosite pentru a-l atinge să fie cel puţin analoge,
individul transformându-se după ce a străbătut mai multe
etape şi a depăşit mai multe frontiere). De aici, asemănarea
generală a ceremoniilor naşterii, pubertăţii, logodnei,
cununiei, paternităţii, funeraliilor; de altfel, nici individul,
nici societatea nu sunt independente de natură, fiind supuse
516
ritmurilor care influenţează viaţa oamenilor. Şi în univers
există etape şi momente de trecere, avansuri şi stagnări
relative, suspendare; am putea adăuga ceremoniilor de trecere
umane şi pe cele privind trecerile cosmice: de la o lună la alta
(ceremoniile de lună plină, de exemplu), de la un sezon la
altul - echinoxuri, solstiţii, etc. - de la un an la altul, etc. Până
cu puţin timp în urmă, trecerea de la un domeniu seniorial la
altul - frontiera fiind ca o linie ideală trasată între piloni sau
borne - se însoţea prin formalităţi de ordin magico-religios; în
mod obişnuit, teritoriul ocupat de semi-civilizaţi era definit de
accidentele naturale, locuitorii şi vecinii ştiind foarte bine în
ce limite teritoriale se întindeau drepturile şi prerogativele
lor: depăşirea bornelor naturale - fie copaci, stânci sau ape
sacre - era interzisă, sub ameninţarea unor sancţiuni
supranaturale. De cele mai multe ori, limita / hotarul era cu
marcarea prin pietre în picioare - borne, stâlpi, porticuri -
plasate de-a lungul său şi însoţite de rituri de consacrare;
protecţia interdicţiei putea fi imediată sau mediată (prin
divinităţi de frontieră, ca de exemplu Hermes, ale cărui borne
- ţăruşi, pietre, etc. - erau asociate cu falusul / penisul în
erecţie aproape oriunde). Prin fixarea ceremonială a limitelor
cu borne, un anumit spaţiu determinat era luat în posesie de o
anume grupare determinată, încât încălcarea - ca străin - a
acelui spaţiu rezervat însemna un sacrilegiu identic cu acela
de a pătrunde ca profan într-o pădure sacră sau într-un altar /
templu, etc. (uneori s-a confundat acea credinţă într-un
teritoriu sacru astfel determinat cu credinţa sacralităţii
întregului pământ, ca Pământ-Mamă; fiecare parcelă era sacră
pentru posesorii săi). Deci interdicţia de a pătrunde pe un
teritoriu avea caracter magico-religios propriu-zis, ea
exprimându-se prin borne, etc.: se înţelege că acele semne nu
erau puse în toată lungimea frontierei, ci doar în locurile de
trecere, pe drumuri şi la intersecţii; mai complicat decât un
ţăruş întărit cu un snop era ridicarea unui portic - format din 2
pari / stâlpi înfipţi de care atârnau ouă, cranii, etc. - marcând
trecerea. Mereu teritoriul avea în jur o zonă neutră: fâşia
neutră de graniţă - ce era a ‘nimănui’ - deseori o pădure unde
fiecare putea vâna cu drepturi depline, etc. (zona era sacră
pentru locuitorii ambelor teritorii învecinate); din punct de
vedere magico-religios, oricine trecea de la un teritoriu la
altul se afla - pentru un timp mai mult sau mai puţin
îndelungat - într-o situaţie specială, căci ‘plutea’ între 2 lumi
(acea situaţie-limită se regăsea evidenţiată în toate
ceremoniile ce însoţeau trecerea dintr-o parte în alta).
‘Porticul’ ritual nu acţiona totdeauna direct, în unele cazuri
constituind adăpostul unor divinităţi speciale: ‘păzitorii’ care
luau câteodată proporţii monumentale, ducând porticul,
pragul, etc., în plan secund. Lor li se adresau rugile şi
sacrificiile: ritul trecerii materiale a devenit rit de trecere
spirituală (nu mai reprezenta un act de trecere ce realiza
pasajul, ci forţa individualizată care asigura pasajul în mod
imaterial, prin ceremonii). Printre riturile de trecere se cuvine
a cita cel de străbatere al trecătorii cu depunerea de ofrande şi
invocaţii faţă de geniul locului, ca în Maroc, anume Kerkur;
trecerea apei era frecvent însoţită de ceremonii, la fel
îmbarcarea sau debarcarea, frecvent însoţite de rituri de
separare la plecare şi de rituri de agregare la întoarcere.
Diverselor rituri de fixare a geniului protector le urmau
riturile de agregare: libaţiuni, vizite ceremoniale, consacrarea
diverselor părţi, împărţirea bunurilor, mesele în comun, etc.;
riturilor de intrare le corespundeau riturile de ieşire, ce erau
fie identice, fie inverse. Riturile de intrare, de aşteptare şi de
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
ieşire formau împreună riturile de trecere”. Coloanele lui
Hercule n-au străjuit doar Strâmtoarea Garganele / Dardanele;
cercetătorii le-au identificat inclusiv la Porţile de Fier - pe cel
mai mare defileu European, numit Gherdap - şi în alte părţi
de la graniţa Atlantă (căci ele marcau porţile Imperiale ale
Raiului): de aceea, exprimarea din exteriorul Imperiului
Atlant sub forma “dincolo de Coloanele lui Hercule” însemna
indicarea interiorului Atlantidei. Aceea a fost cea mai mare
putere navală a timpurilor, bărcile desigur fiindu-i necesare
atât pentru faptul că îşi avea capitala pe o Insulă Vestică a
Lacului Pontic, cât şi deoarece pentru deplasările în vastul
Imperiu - întins din Sudica Anatolie spre Nord până la calota
polară - erau nenumărate ape de străbătut; descrierea sa
includea faptul că suprafaţa îi era formată din “cea mai
grozavă câmpie împădurită din lume” şi o înşiruire muntoasă
ce separa accesul celor din Imperiul Atlant de Mare: aceea
era în S coama Anatoliană foarte abruptă, în locul unde acum
e Bosforul fiind bariera până la care se întindea Mediterana
prin Marmara / ProPontis, de acolo provenind soţia Clito a lui
Anax = Poseidon, care i-a născut 5 perechi de gemeni / care
au devenit 10 proprietari, fiecare a câte unei părţi din
Imperiu, după numele primului fiu Atlas fiind numite, aşa
cum a consemnat Platon, atât Insula de la Lacul Pont pe care
s-au stabilit, cât şi oceanul înconjurător - de apă dulce - ca
“Atlantic” (conform descrierii Antice, Imperiul Atlant era
brăzdat de lungi canale ce conectau aşezările, bărcile
transportând cele necesare într-un trafic cum nu mai era
întâlnit niciunde în Lumea Veche).
Reconstituirea capitalei Atlante (perspectivă din N)
Accesul din capitala Atlantă spre Marea exterioară -
aceea fiind Mediterana - e descris ca fiind “dintr-o vastă zonă
portuară, printr-o strâmtoare”, ambele elemente geografice
indicate corespunzând tocmai Mării Marmara / ProPontis şi
Strâmtorii Garganele / Dardanele (în Oceanul Atlantic e
dificil de conceput o asemenea conectare, din moment ce era
Insula Atlantidei şi accesul maritim putea fi de jur-împrejur -
oricum - aşa fiind firesc la o Insulă; însă în cuva alungită /
ovală a actualei Mări Negre - din care priveliştea
înconjurătoare era formată doar de înălţimile marginilor - ca
Insulă aflată la marginea Lacului Pontic, legătura maritimă a
Atlantidei cu restul lumii se făcea prin parcurgerea în partea
Imperială Sud-Vestică a povârnişului de câteva sute de metri
diferenţă de nivel a locului ce a devenit Bosfor, pentru a
ajunge în Cornul de Aur al actualului Istanbul: loc foarte bun
517
pentru alte bărci, de navigare marină şi nu de navigare
Pontică ori Fluvială ca în circuitul intern al Imperiului Atlant
/ de altfel, descrierea lui Platon cuprindea în “continentalul”
Imperiu Atlant Muntenii din zona aflată la altitudine, care
locuiau înălţimile înconjurătoare ale capitalei ce era “lângă
câmpie”, adică jos, la poale). Civilizaţia Imperiului Borean /
Atlant a dezvoltat corăbiile, ca “sufletele Gherga”: corabia /
“co-ra-bia” reproducea pământul Ga, soarele Ra şi sufletul Ba
(forma sa primară - barca / interpretată invers, într-o practică
orală străveche, fiind apoi co-ra-bia / corabia - era expresia
regală a sufletului iar arca indica nava solară). Faptul că
onomastica Gherga era în zonă se datora îndeosebi celor
sosiţi din Munţii Gherghi - coborâţi de pe malurile apelor din
înaltele Văi ale nodului Pamirului şi ajunşi acolo într-o
migrare ce a fost dinaintea Potopului Pontic până în mileniul
VII î.C. inclusiv - împreunaţi cu localnicele populând fosta
genune / cuvă a Mării Negre, pe fundul căreia se afla Lacul
Pontic; percepţia Atlantelor - locuind joasele pământuri - a
fost de împreunare cu acei Munteni Gherga ca fiinţe coborâte
de la mari înălţimi, “din cer”: mitul că făpturi divine
masculine - foarte pricepuţi la multe - s-au cununat cu
frumoasele pământence nu doar s-a fixat, ci s-a şi propagat,
regăsit ulterior de exemplu la Sumerieni / “Ghiengar”, relatat
de patriarhul Enoh / ca despre “îngerii Gregori”, ş.a. (locaţia
fiind şi transferată de aceia pe partea cealaltă a lanţului
Muntos Caucazian, acolo fiind primele tentative ale
oamenilor de refacere ale Raiului, prin Paradisul pe Pământ).
Este de ştiut că “genunea” (cuvânt autohton Românesc,
conform academicianului Petriceicu Haşdeu în 1894 - care în
“Cuvinte den bătrâni” a afirmat şi că de fapt era folosit de
Daci - Dr. Ioan Russu în 1981, ş.a.) înseamnă “apă adâncă” /
“troscot în codru” - adică “lemne pe apă” corespunzător Dr.
Tache Paphagi în 1925 - fixându-se în Română ca “abis” /
“hău”: “prăpastie adâncă” / “ochi de apă”, în vechime având
înţelesul de “mare”, pentru “genune” Românii folosind şi
“gerure” (iar cuvântul Latin “caerula” a ajuns să însemne
“albastrul Mării / Mare”).
Lanţul Caucaz
Gherganii sosiţi din Munţii Gherghi / Asia Centrală
în jurul Lacului Pontic - pe actualul fund al Mării Negre, de la
limita Asiei cu Europa - au realizat în areal împreună cu
Atlantele primele din extraordinarele Grădini Hesperide știute
ca Vestice / desigur fiind așa pentru realizatorii lor Estici
(răspândite apoi îndeosebi în Bazinul Mediteran, odată cu
migrarea Atlantă acolo, grădinile rămânând celebre în istoria
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Vechii Lumi ca mediile favorite pentru orgii, ca ecouri şi a
junglelor de cândva); din împreunările Gherga cu Atlantele
au rezultat copii, fii şi fiice Gherga: în Grădinile
Hesperidelor, Merele de Aur au fost fructele nemuririi.
Hesperidele erau Gardienele grădinilor cu mere de aur
(paznicele livezilor cu gutui, respectiv ale aflorimentelor cu
pepite de aur): Amazoane / Ghergane; e de observat că Indo-
Europeanul “mer” - însemnând “a străluci” - s-a regăsit ca
rădăcină atât la Românescul “mere”, cât şi la Muntele Sacru
Swarga / Meru din N Indiei ori la Mărţişor, Zeul Marte, luna
Martie, măreţ, etc. (proto Indo-Europeanul “Greg” / “Ghera”
însemna “strălucire” / “stră-lucire”).
colmatat prin acumularea de aluviuni: conform lui Platon,
Imperiul Atlant era compus - pe lângă capitala de pe Insula
Atlantida - şi din multe alte Insule, adică teritorii înconjurate
de ape (cvasi-majoritatea acelora de fapt fiind în N
Anatoliei). Nu altundeva decât în Anatolia, în locația
denumită “Poarta Soarelui” / “Dealul Buricului”, la Portasar /
Gobekli Tepe în Turcia (parte și a Civilizaţiei care a inventat
agricultura, dezvoltată în “Cornul Abundenţei”), se află cel
mai vechi sanctuar din lume - contemporan deopotrivă cu
Atlantida, fiind oficial atestat de la mijlocul mileniului X î.C.
- plin de coloane / stâlpi şi sculpturi împodobite cu oricalc /
obsidian:

Semnul Swarga

În Era de Aur, pentru cununii unele daruri poate

constau în mere împănate cu pepite, la Români păstrându-se
până în Epoca Modernă obiceiul ca unii peţitori să-şi anunţe
intenţia oferind mere în care erau înfipte monede (interesul
dolfului pentru mere fiind de fapt cel pentru bulgării de aur).
Conform celor mai vechi mărturii, fiii Gherga au fost
“Uriaşi”, “viteji”, “vestiţi” şi reciproc, Gorgonele /
Ghirgheanele - femeile Gherga / fiicele Gherga - au fost
partenerele Atlanţilor. Datorită ştiutei ipostaze Ghergare a lui
Zeus - mezinul Zeilor - se poate înţelege şi că Zeul Anax /
Poseidon (fratele mai mare) era Ghergar, fapt confirmat nu
doar prin descendenţi, ci şi prin ascendenţi: părinţii lor erau
GherGa (fiind copiii Cerului şi Pământului Ghea / Ga).

Potenţialitatea seismică

Povestea Atlantidei relatează despre capitala

circulară - alimentată de ape naturale atât calde, cât şi reci,
având clădiri decorate cu obsidian / “oricalc” la Platon - că a
fost zguduită de multe cutremure (geologic, placa Anatoliană
este foarte activă seismic) şi “s-a înnămolit, scufundându-se”,
din cauza unui cataclism natural neobişnuit; înnămolirea era
deoarece Atlantida avea o reţea de canale între Insule, ce s-au
518
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

comerciale. În multe regiuni orientale, starea apelor

curgătoare fluctua sezonier: în 2012 Alisha Steward de la
Universitatea din Brisbane / Australia, Daniel von Schiller de
la Universitatea din Girona / Spania, ș.a. au afirmat că albiile
uscate constituiau coridoare de comunicare terestră, facilitând
contactele, fiind de mare importanță pentru nomazii
preistorici, vânători și culegători. Râurile nu au fost doar
mijloace de subzistență, ci și parte a cosmogoniei străvechi,
apele ajungând să fie incluse în mitologiile populațiilor
primordiale pentru multe motive. Dr. Dragoș Gheorghiu a
observat că la Sanctuarul de la Gobekli Tepe animalele
reprezentate iconografic pe stâlpii de piatră erau din medii
diverse, atât uscate, cât și umede, ceea ce l-a ajutat în
concluzia că așa ceva indica deopotrivă și spațiile acelor
Portasar / Gobekli Tepe: Dealul Buricului viețuitoare, ca o hartă preistorică. Metoda redărilor cognitive
ale locurilor surmonta dificultatea plasării geografice bi- ori
Cu numele Armean de Portasar (aflându-se în apusul tri-dimensionale, fiind preferată de străvechile cartografii, ce
Armenilor, în zona Kurzilor) și însemnând “Dealul prin abordările vizuale favorizau evocările; corespunzător
Buricului” sau “Buricul Montan” - tradus în Turcă ca Gobekli acelei perspective, o viețuitoare era contextualizată prin
Tepe - în Română acel Sanctuar PortaSar / “Porta-sar” ar fi asocierea cu un habitat specific, așa că reprezentarea era atât
“Poarta soarelui”, interpretarea denumirii fiind elocventă zoomorfică, cât și topomorfică. În Epoca Pietrei, veneratele
pentru ceea ce era, la limita Imperiului Atlant: așezământ totemuri erau legate de anumite animale, astfel că implicit
religios şi vamă, din Epoca Pietrei; în 2009, matematicianul rezulta și unde activau oamenii, anume în ariile geografice de
Armean Vachagan Vahradyan - pe baza orientării trai ale acelor viețuitoare. Unele sculpturi înfățișează plase, în
monumentelor din areal față de Constelația Lebedei - a care puteau fi prinse deopotrivă păsări în aer, diverse animale
încadrat vechimea respectivei așezări între mileniile XVII î.C. pe pământ ori pești din ape. Geograful Brian Harley în 1989 a
şi X î.C., corespunzând redării acelui timp, fapt apreciat ca accentuat aspectul retoric al străvechilor înfățișări
posibil și de către Dr. Klaus Schmidt, arheologul German cartografice: “pașii făcuți pentru realizarea unei hărți - anume
care a excavat locul în premieră şi a afirmat că de acolo selectarea, omisiunea, simplificarea, clasificarea, crearea
începea Grădina Raiului (“Poarta Soarelui” a funcţionat pre- ierarhiilor și simbolizarea - sunt inerent retorici”.
diluvian / dinainte de Potopul Pontic). Complementar
savantului German Karl Schmidt / care a condus șantierul
Gobekli Tepe până în 2014 când a murit, în anul 2015 Dr.
Dragoș Gheorghiu - profesor universitar în București /
capitala României - în mod semiotic (adică pe baza științifică
a studierii semnelor din Sanctuarul de la Gobekli Tepe și a
relațiilor acelora cu mesajele codate transmițând ideile de
atunci și de acolo) a prezentat un exercițiu de imaginare
arheologică sub forma unui “Râu de traversat”, cuprins în
cartea “Râurile din preistorie” editată internațional de Andrea
Vianello / Italia: iconografia preistorică a Sanctuarului de la
Gobekli Tepe a interpretat-o ca uriașa hartă a mediului
înconjurător prezentată spațial, în piatră, de realizatorii
paleolitici (Dr. Klaus Schmidt a imaginat Sanctuarul de la
Gobekli Tepe ca un loc de atragere a nomazilor vânători și
culegători din areal, în zona respectivă ulterior mai ivindu-se
monumente similare, toate contribuind în timp la
sedentarizările oamenilor). Relația oamenilor cu apa este o
trăsătură culturală universală. Potrivit chimistei Jolanta
Wagner din Polonia (în 2003) “sănătatea noastră depinde în
mod critic de sursele dietetice de acizi grași esențiali, care se
găsesc predominant în mediile umede”. În secolul XX,
arheologii au acordat atenție acestei relații dintre oameni și
apă, în special în zonele aride ale Pământului, de exemplu
geologul American Raphael Pumpelly în 1908, arheologul
Australian Gordon Childe în 1928, ș.a., propunând modelul
de oază pentru a explica domesticirea animalelor și apariția
agriculturii. Așadar, începând cu societățile Vechii Lumi, apa
era foarte importantă. În 2004, Marc Verhoeven de la
Universitatea din Tokyo / capitala Japoniei a susținut că
“inițial plantele au fost cultivate lângă râuri, lacuri, mlaștini și
izvoare”. Paleo-economiile depindeau de resursele acvatice
nu doar pentru procurarea hranei, ci și pentru schimburile
519
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Sanctuarul de la Gobekli Tepe a fost în sine o hartă
retorică a vremii sale. “Citirea” se făcea din poziția centrală -
cu publicul situat în mijlocul structurilor circulare - privind
spre stâlpii având animalele prezentate coborând pe ele, într-o
mișcare centripetă; mai mult, dacă structurile erau acoperite -
și se pare că uriașii stâlpi “T” au fost pilonii de susținere ai
acoperișurilor - luminile necesare dar înșelătoare agitau (ca
irizațiile apei vreunui Râu) dinamica imaginilor animaliere,
văzute chiar ca în mișcare: în Vechea Lume, apa a jucat un
rol esențial în simbolismul societăților Tradiționale - astfel
cum au documentat învățați ca Românul Mircea Eliade,
Francezul Gilbert Durand, Americanca Preston Blier, ș.a. - iar
coborârile respective pe toți stâlpii ale animalelor șerpuitoare
semănau semnificativ cu cascadele (ceea ce - după conținutul
amănunțit al fiecărei imagini animaliere și poziționarea în
peisajul mai ud sau mai uscat - oferea înțelegerea locației
respective, în sensul apropierii sau îndepărtării de ape,
importanței mitice / mitologice, etc). În Anatolia s-au întâlnit
2 Civilizaţii pre-diluviene: cea Nordică a Imperiului Atlant /
dominată mai ales de vânători şi cea Sudică a Cornului
Abundenţei / dominată mai ales de culegători, populate post-
diluvian în majoritate de Hiperborei / Nordici şi Hamiţi /
Sudici, ele post-diluvian trecând îndeosebi la creşterea
animalelor / în N, respectiv la cultivarea plantelor / în S;
convenţional, Potopul Pontic a marcat transformarea
străvechilor vânători în vechii păcurari / păstori şi a
străvechilor culegători în vechii agricultori, grăbindu-se
sfârşitul îndelungatei Epoci a Pietrei, sincron în Asia apărând
prima Civilizaţie post-diluviană independentă din lume în NV
Indiei / în Bhărat iar în SE Europei apărând Vechea
Civilizaţie Europeană centrată în Banat, care au avut mai
multe culturi regionale / locale (descendenţii celorlalţi 2 fii ai
patriarhului Noe, conform Vechiului Testament / Bibliei -
Iafeţii şi Semiţii, mai puţin numeroşi - în general s-au
răspândit similar, în N şi respectiv în S, Iafeţii fiind albii
“însemnaţi” / adică tatuaţi, purtând podoabe / zorzoane ca de
exemplu cercei, femeile și bărbații purtând cerceii în urechi
pentru a se feri de deochi, etc. iar Semiţii fiind mulatri
“corciţi” / metiși, un exemplu celebru fiind patriarhul Ibrahim
/ Avram = strămoșul Arabilor și Evreilor, care a avut mama
Hamită / Gorgonă). Vechiul Testament a descris ordinea celor
3 fii ai patriarhului Noe ca Iafet, Sem, Ham (blond, roșcat,
brunet); primul născut a fost “Însemnatul” Iafet / strămoșul
Iafeților (“Facerea” 10:2), apoi Sem / strămoșul Semiților
(“Facerea” 10:21 notând că Sem era “fratele mai vârstnicului
Iafet”, în unele interpretări apărând însă, în mod diversionist,
că Sem ar fi fost “fratele mai mare al lui Iafet”, ignorând
deopotrivă la fratele Iafet adjectivul scris Evreiește ‫גדול‬
“gadol” = “cel mare” / “vârstnic” și prima traducere în
Greacă din “Septuaginta” - realizată în Alexandria secolului
III î.C. - ce explicit a consemnat că Iafet era primul născut al
lui Noe) și în fine mezinul Ham / strămoșul Hamiților
(“Facerea” 9:24), acela fiind bunicul Sfântului Gherghe =
Gherghe-seu / Ghergheseu (“Facerea” 10:16); Evreii în
enumerarea biblică a fraților l-au trecut - ca Semiți - pe
strămoșul lor Sem mereu cel dintâi, însă textele n-au
confirmat că așa ar fi fost și ordinea nașterilor acelora.
“Jidovii”, în Tradițiile Românilor, au fost străvechii Uriași iar
ca “Jidani” au fost denumiți mult mai recenții Evrei; genetica
a demonstrat că din haplogrupul masculin “IJ” s-au ramificat
bărbații “I” / majoritari printre Români și bărbații “J” /
majoritari printre Evreii Semiți: așadar, asemănarea
520
onomastică a bărbaților din cele 2 spații - European și Asiatic
- revelată deopotrivă lingvistic și religios a ajuns confirmată
și prin înrudirea relevată științific (iar așa cum din mare
vechime au fost legături între ziditorii Jidovi / Valahi și
vălurire, ulterior Jidanii tipic s-au zidit în ghetouri ori în
Israelul actual îi îngrădesc fizic pe vecinii Palestinieni, în
Europa asemenea hotar - după căderea Zidului Berlinului / la
sfârșitul Războiului Rece - mai existând în S Panonic, pe
granița Ungariei cu Serbia, gard de frontieră contra
migranților orientali). Grecul Homer în “Iliada” 8:478 a scris
despre Iafet că era fratele Zeului Cronos iar Grecul Hesiod în
“Munci și zile” a precizat că “Însemnatul” Iafet a fost tatăl
“Chibzuitului” Prometeu / Gadeiros (“promotorul” focului),
frate geamăn cu Zeul Atlas (eponimul Atlantidei): iată că
Iafet a existat în vechile scrieri atât ale Grecilor, cât și ale
Evreilor. Noe a avut 500 de ani când a devenit pentru întâia
oară tată (“Facerea” 5:32) și a avut 600 de ani la Potop
(“Facerea” 7:6); Sem era de 100 de ani când a avut primul
fiu, la 2 ani după Potop (“Facerea” 11:10), deci Noe avea 502
ani când i s-a născut Sem. Nu se știe despre Ham (cel mai
tânăr fiu al lui Noe / “Facerea” 9:24) când s-a născut - căci
Biblia nu precizează - intervalul posibil pentru apariția
mezinului Ham fiind după nașterea lui Sem până cu ceva ani
înainte de Potop, căci Ham imediat după Potop a fost destul
de mare, având și copii, atunci când și-a văzut tatăl Noe beat
și gol, astfel încât a atras un blestem de la acela pentru ca
mezinul său Canaan să-și servească unchii, respectiv frații
mai mari ai tatălui Ham, adică pe Iafet și pe Sem: așadar,
printre Homo Sapiens n-a fost armonie nici post-diluvian,
patriarhul Noe hotărând astfel. Genetica a confirmat textul
“Genezei” / “Facerii”, în sensul că Gherga e tip relativ recent
Homo Sapiens iar biblicul Gherghe-seu = Sfântul Gherghe
era fiul mezinului Canaan al mezinului Ham al patriarhului
Noe, deci băiatul celui mai tânăr fecior al celui mai tânăr fiu
al lui Noe, adică tip relativ recent: scrierea religioasă a fost
confirmată de știință. Gherghe-seu a fost fiu al lui Canaan
(conform Vechiului Testament / “Facerea”) iar urmașii
Gherga-sei au dominat N Canaanului timp îndelungat, Biblia
notând că Iisus - în secolul I - l-a exorcizat pe Gherghe-seu în
Ghergasa (pe malul Galileeii - Lac dulce alimentat de Râul
Iordan - areal foarte fertil în Orientul Apropiat). “Cornul
Abundenţei” cuprindea Bazinele Tigrului şi Eufratului în
zona răsăriteană / Asiatică, un renumit loc al său (în zona
apuseană / Africană) fiind Pitah - “Ţinutul Pitei / Pâinii” - pe
fertila Vale a Nilului: “Ptah” = Vechiul Egipt.
Cornul Abundenţei
După ce i-au învins pe foştii Cro-Magnon,
războinicii Atlanţi au intrat în conflict cu cei similari lor,
Homo Sapiens din Balcani, mulți Atlanți migrând până în
Africa Nordică - peste Sahara verde - în locurile unde au fost
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
atestaţi ulterior, în Munţii de pe coasta N Africană a
Oceanului Atlantic, numele lor fiind preluat acolo de Munţii
Atlas şi de Oceanul Atlantic (în legătură cu plasarea
Atlantidei în Oceanul Atlantic, este greu de imaginat o
înnămolire în Oceanul Atlantic - mai ales că geologii n-au
putut identifica în el un teritoriu cu o suprafaţă aşa de vastă ca
aceea anunţată de Platon, de milioane de kmp - şi apoi un
conflict al Atlanţilor în Mediterana tocmai cu a treia
Peninsulă Europeană în ordine de la Oceanul Atlantic, după
Peninsulele Iberică şi Italică / mari Peninsule în care n-au fost
consemnate preistoric ori istoric evenimente conflictuale de
acel gen: Atlanţii, în refugierea lor de la Lacul Pontic -
devenit Marea Neagră prin spargerea Bosforului de către
Marea Mediterană / Marmara datorită cutremurelor şi
inundarea Raiului în care trăiau - au avut incidente, după cum
a scris Platon, nu cu alţii decât desigur cu vecinii din S
Balcanic, adică de la Marea Egee, în tranzitul spre SV (e de
remarcat proto Indo-Europeanul / proto Kurganul “dgher”
pentru “inundare” / “Dgher-Ga” literalmente fiind inundarea
Ga, a pământului); etimologia Egeeii apare la Anticul
Hesychius din Alexandria - port pe coasta Sudică a
Mediteranei - care a scris despre vechiul cuvânt Grec “aiges”
însemnând “valuri” iar Gea / Ga era Marea Mamă, în vechea
Greacă impunându-se de altfel “aigos” pentru “Capră”, ceea
ce de fapt ilustra numele tradiționalului totem (după cum a
apreciat și filozoful Român Vasile Lovinescu). Astfel se
explică atât prezenţele din vechi timpuri ale Gorgonelor şi
Ama-zoanelor / “zânelor Mamei” (femeilor Atlante /
însoţitoarele angrenate ale Atlanţilor) din Caucaz şi Carpaţi /
respectiv Caucazul Vestic, până în N African - unde de pildă
influenţa din Pont în Pitah / Ptah, adică Egipt, a fost relatată
chiar de către vechii Egipteni - cât şi puternicele aspecte
Hiperboree în Lumea Veche, începând din paleolitic: marile
migraţii mereu au fost de la răsărit spre apus (în Epoca Pietrei
nu s-a înregistrat nici un aport Civilizaţional dinspre Atlantic
spre E, în sensul susţinerii ipotezei existenţei Atlantidei în
Oceanul Atlantic); de altfel, monitorizarea răspândirii
vestigiilor culturale - cele mai avansate din lume ale
vremurilor diluviene fiind în EurAsia - indică răspândirea lor
generală dinspre Asia spre Europa, nu invers (iar mai
importantă decât locaţia Atlantidei - indiferent unde a fost -
pentru această lucrare de filogenie umană e alăturarea sa cu
Gherga). După Potopul Pontic, Tradiţiile Atlante ale
navigatorilor pre-diluvieni din Pont / Reţeaua Okean au fost
preluate de Pelasgii marinari ai Egeeii, îndeosebi de cei de pe
coasta Anatoliană şi perpetuate insularilor de acolo: aceea a
fost realitatea neolitică în areal.
521
Migrări neolitice
În plus - după Pontus Gargarus, Zeul tuturor apelor,
din prima generaţie divină - se adaugă succesiunea mitică
păstrată de legende, anume că Oceanus / Zeul apelor dulci,
din a doua generaţie divină, l-a precedat pe nepotul Poseidon
/ Zeul apelor sărate, din a treia generaţie divină: parcursul de
la dulce la sărat a fost în cazul Atlant (în Marea Neagră, nu în
actualul Ocean Atlantic ce mereu a fost sărat, Insula capitalei
Atlantidei fiind înconjurată de apa dulce a Lacului Pontic / pe
larg Imperiul Atlantidei - format nu din una, ci din mai multe
“Insule”, conform relatării lui Platon - de asemenea fiind
înconjurat de apa dulce scursă din gheţuri a Reţelei Okeanos);
Imperiul Atlant nu era constituit doar din Insula Atlantidei pe
care era capitala, ci era format - aşa după cum a consemnat
Platon - din multe pământuri înconjurate de ape, cârmuite de
10 mari proprietari, scurgerile din uriaşa calotă polară pe
Câmpia E Europeană, până la Lacul Pontic, formând
“Oceanul Atlantic” (adică al apelor dulci ale lui Oceanos, a
cărui reţea acvatică străbătea şi înconjura “lumea” de atunci)
care a intrat în stăpânirea lui Poseidon / fiul Rheii şi a celor
10 urmaşi Atlanţi ai săi, cronologic în Marea Neagră apa
sărată urmând apei dulci, aşa după cum a fost demonstrat şi
de cercetările submarine ale Epocii Moderne. În Oceanul
Atlantic (presupus mult ulterior ca “gazda” Atlantidei) pe de
o parte, geologic n-a existat nici un parcurs de la apa dulce la
apa sărată, nicicând; pe de altă parte, mitic toate relatările
Vechii Lumi despre Atlantida au fost din surse foarte
depărtate de Oceanul Atlantic (şi nu din zonele apropiate de
el).
Pontus
Zeul apelor
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Oceanus
Zeul apelor dulci
Poseidon
Zeul apelor sărate
De altfel, descendenţa din Zeul apelor dulci / al
apelor proaspete - numit Apsu / Abzu - a fost redată şi în
Karduniaş / Babilon, din Epoca Bronzului, de lucrarea despre
creaţie “Reorganizarea lumii” / “Emuna Eliş”, prezentând
aceeaşi intrigă între Zei ca şi cea redată ulterior de Elenii
vechi (menționând că Marele Zeu An - notat în Mesopotamia
și Anum - a fost zămislit de Tatăl An-șar și Mama Ki-șar,
inclusiv că pre-diluvian lumea ştiută era cârmuită de 10 regi /
522
pe acea bază consolidându-se sistemul zecimal, utilizat azi,
mai ales că era în concordanţă cu cele 10 degete; e de ştiut că
în Sumeria / Babilonia, unul dintre cei mai vechi Zei
autohtoni era purificatorul Gerra / Gibil - al luminii şi focului
- zis şi Gebal / Gabil, prunc al Zeului An şi Mami Antu / Ki,
în consonanţă cu Marea Mamă numită Kubaba / Kybele).
Atlas a fost primul născut dintre prinţii Anuna, respectiv cel
dintâi dintre pruncii Zeului An (care poseda Edenul, poreclit
de aceea Poseidon de către vechii Greci); posesiunea lui Atlas
- fiul lui An - era “An-Atolia”: Anatolia (partea Sudică a
Atlantidei / Imperiului Atlant). Restul Imperiului Atlant era
stăpânit de ceilalţi 9 fraţi ai lui Atlas / Proteu (fratele geamăn
al lui Atlas era Gadeir / Prometeu, ceilalţi fraţi - ca 8 patriarhi
- făcând parte din celelalte 4 perechi de gemeni, după Potopul
Pontic răspândirea urmaşilor lor fiind de altfel în cele 4
direcţii cardinale). Oricine poate uşor observa
discontinuitatea cazului Atlant, atât în timp, cât şi în spaţiu:
primele mărturii (cele mai vechi şi cele mai consistente) au
fost în V Asiei, respectiv în E Europei şi E Africii; la început
n-a fost nici o problemă a locaţiei. Mult ulterior - după
milenii - Atlantida a fost “smulsă” din contextul său şi plasată
în Oceanul Atlantic, la V de EurAsia şi Africa; explicaţia
discontinuităţii este inclusiv onomastică: la început, oamenii
numeau locurile unde se stabileau iar doar după întemeieri
unii oameni au acceptat să preia nume de la locurile unde
trăiau (capcana de acest gen în timp a fost şi în alte cazuri,
confuzia provenind din cauza concentrării pe aspectul
sedentar al oamenilor - fiind neglijat aspectul nomad al
oamenilor - căci unii migratori, aşezaţi pentru o vreme într-o
zonă, foarte des prin integrare au ajuns să fie consideraţi
acolo autohtoni sadea, de multe ori mai patrioţi locali decât
localnicii cu rădăcinile mai vechi în zona respectivă). Omul
nu este o vieţuitoare sedentară, ca planta (cei antrenaţi să
vadă istoria doar în mod static fiind în dizarmonie cu aşa
ceva, poate şi cu mişcările / migrările prezentate de Originea
Gherga). “Oamenii bărcilor” / Atlanţii - urmaşii lui Atlas -
conform relatărilor din Sais şi din Atena / consemnate de
Platon, erau numiţi după părinte, care era de la Marea Neagră
şi nu erau numiţi după coasta V Africană a Oceanului
Atlantic, unde sunt Munţii Atlas: filozoful Elen explicit a
notat asta, că numele Atlanţilor provenea de la părinte şi a
fost dat locului, nu invers; iar Anatolia / “An-Atolia” -
posedată de divinul An - reproducea prin Atolia ceea ce
vechii Greci au înţeles ca Atlas, primul rege Atlant (Anatolia
/ “An-Atolia” era Peninsula lui Atlas - din clanul lui An - şi
făcea parte din Imperiul Atlant). Faptul că după migrarea
post-diluviană în apus toponimia a preluat denumirea Atlantă
confirmă regula dintotdeauna că oamenii botezau locurile - în
geografie numele nu existau din neant - şi nu locurile botezau
oamenii (de altfel, în secolul II î.C. Apollodor din Atena a
scris că Atlas era Hiperboreu / din Nordul său - nu Libian,
deci nu din Sudica Africă - iar în secolul I î.C. geograful
Anatolian Strabon a indicat că numele iniţial al Munţilor
Atlas de pe coasta Oceanului Atlantic era Douris, aşa că
pretenţia originii Atlante dinspre Oceanul Atlantic, toponimia
fiind târzie, apare fără sens); aşadar, printr-o abordare eronată
/ mult ulterioară, Atlantida a fost asociată cu Atlanticul (ca şi
Raiul cu Mesopotamia sau Potopul cu Araratul): în prezent,
mulţi ignoră dovezile Antice, greşit “ştiind” - din vreo sursă
dubioasă, nedezvăluită nimănui - despre denumirea târzie de
Atlantic că e cea a locului iniţial Atlant, o plăsmuire ce
desigur n-a dus la nici o descoperire concretă, cu toată
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

scotocirea Atlanticului (mai mult, despre Gadeiros - respectiv
Prometeu, fratele geamăn al lui Atlas - se ştie că a rămas
pironit în Caucaz iar introducerea a mii de km de la o
ipotetică Insulă din Oceanul Atlantic până la graniţa
Caucaziană dintre Europa şi Asia e anacronică, deoarece
gemenii stăpâneau împreună Atlantida). Gemenii Gregori
Atlas şi Gadeir / Prometeu - primii născuţi ai “Însemnatului”
An / Poseidon - se pot vedea în imaginea următoare (de pe un
vas din secolul VI î.C.):
ambivalenţelor; o integrare a contrariilor printr-o stabilire de
planuri şi o depăşire, sursă continuă a progresului. Având
aceste chei, putem să găsim şi altele noi, care nu sunt cu
siguranţă cele pe care le conştientizau limpede şi vechii
autori; astfel devine posibilă o interpretare simbolică foarte
coerentă a ceea ce trece sub privirea prea multor cititori
superficiali drept dezmăţul şi neruşinarea unei imaginaţii
delirante”. Sedimentele transportate de curentul sărat
Mediteran în Marea Neagră s-au depus de-a lungul timpului
în mari cantităţi (spre comparaţie, Fluviul Dunărea - cu debit
mai mic - construieşte vizibil la suprafaţă Delta Dunării); în
consecinţă, de exemplu la N de Istanbul - în Marea Neagră -
cele ce au fost cândva aproape de maluri (colibele inundate
din Epoca Pietrei, rămăşiţele străvechilor localnici, etc.) acum
sunt îngropate adânc.

Gemenii Gregori Atlas şi Gadeir / Prometeu

De altfel, în mileniul I î.C., învăţatul Anatolian

Hecateus - din Teos / Ionia, zona adoratorilor Yoni, adică ai
vulvei, care a predat Trakilor / Tracilor în Abdera 40,57 lat.
N, 24,59 long. E / pe malul opus Insulei “Ta-so” / Thassos - a
clarificat că Oceanul Hiperboreilor nu era nici Oceanul
Atlantic, nici Oceanul Arctic, ci Marea din Nordul vechii
lumi Greceşti, numită “cea mai admirabilă dintre mări”;
imediat după el, Apoloniu din Rodos (Insula al cărei prim
cârmuitor a fost Kerka-phos) în “Argonautica” 4:282 a
afirmat că Dunărea inferioară / Istru era “Keras Okeanio”:
“cornul lui Oceanus” (Dunărea a fost şi este principala apă
curgătoare în Marea Neagră) iar Bazinul Dunării inferioare -
conform datelor istorice, geografice, logice, etc. - a făcut
parte din Imperiul Borean / Atlant. De altfel, în “Teogonia”,
Gherghinul Hesiod a indicat că “Hesperidele - dincolo de
Okeanos cel strălucitor - aveau grijă de frumoasele mere de
aur şi de pomii ce rodeau acele fructe” (în acele îndepărtate
vremuri - în arealul respectiv climatul fiind mai cald decât în
prezent - “merele de aur” erau considerate gutuile, provenind
din Caucaz). În “Dicţionarul de simboluri” stă scris despre
teogonie: “Luptele dintre zei, eroi, uriaşi, care apar în diferite
mitologii - şi în special în opera lui Hesiod - îşi au izvoarele
în amintirile străvechi transfigurate în mituri, în arhetipurile Salinitatea la Bosfor
conştiinţei colective sau într-o dramaturgie a pasiunilor
omeneşti. În 1952, Paul Diel a stabilit o corespondenţă între Savanţi ca Dr. Robert Ballard / arheolog marin
cele 3 generaţii de zei ale lui Uranos, Cronos şi Zeus cu cele American, Dr. Siegfried Schoppe / istoric German, ş.a., au
3 niveluri de dezvoltare ale conştiinţei: inconştientul, studiat temeinic urmele Atlante în Marea Neagră (Dr. Fredrik
conştientul şi supraconştientul. În 1965, Andre Virel a Hiebert / arheolog American a afirmat despre o fostă aşezare
interpretat aceste 3 generaţii ca un simbol al dezvoltării din N Anatoliei, aflată la peste o sută de metri adâncime în
individuale şi sociale: o primă fază de proliferare haotică şi Marea Neagră - pe traseul a ceea ce era în paleolitic “Drumul
iraţională, bogată în ambivalenţe; o oprire violentă, brutală a Mierii” - că “această mare descoperire va rescrie istoria
creşterii; reluarea progresului sub semnul organizării. Într-un culturilor din EurAsia”); din Timişoara, Dr. Ion Pachia a datat
cuvânt, o vitalitate explozivă; o separare netă a Pelasgii în acele timpuri, cu răspândiri de la Marea Neagră

523
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
până la Oceanul Atlantic. Victoria oamenilor Homo Sapiens
şi asupra Cro Magnon (după ce - mult anterior - a fost asupra
Neandertal) s-a concretizat în dezvoltarea Atlantidei: cel mai
grozav loc de trai din lumea acelor vremuri, în timpul topirii
gheţurilor calotei Nordice; Atlanţii = “Oamenii bărcilor” se
întindeau Imperial în E Europei din Peninsula Anatolia până
în Peninsula Kola, vestigiile Saami / Sa-meni, adică ale
“Sfinților oameni” - ale populaţiei cu cel mai mare procent
genetic Gherga din Europa, care avea ca pasăre sfântă lebăda,
celebrată în Martie, vechii Greci notând lebăda Cygnos ca
născută de Kalyke - fiind datate de arheologi din mileniul VII
î.C., îndeosebi în N Peninsulei Kola (ce e complet aflată
dincolo de Cercul Arctic, unde pe atunci - în mod poate
ciudat / paradoxal - clima era mai propice vieţii pe coasta
Oceanului Arctic decât pe coasta Sudică a Peninsulei Kola, la
Marea Albă, greu locuibilă şi în prezent). Lebăda - pasăre
acvatică iernând în România mai ales în Delta Dunării iar
apoi cuibărind în N Europei și Siberia - a fost respectată în
Nordul EurAsiei uneori cu aceeași venerație ca și leul înaripat
/ cu pene din Sudul EurAsiei, simbol al maiestății (denumirea
Sudică de “leoaică” poate că s-a întâlnit mitologic cu cea
Nordică de “lebădă”). Este de remarcat că Munții Pirinei - în
mijlocul căruia trăiesc Vasconii / Bascii care vorbesc o limbă
ne Indo-Europeană - și-ar avea denumirea în legătură cu
termenul ne Indo-European “piiri” având înțelesul Nordic
European (adică HiperBoreu) de “margine” / în Finică,
respectiv înțelesul de “hotar” / în Estonă; în sens vechi
Grecesc / Indo-European, zona ar fi fost numită după Pyrene /
soția Zeului Ares, denumire sub care mai era știută Kalyke,
mama lui Cygnos, având ca simbol lebăda (prieten bun cu
Phaeton / “Phaet-On” = Fătul-frumos din Bazinul Dunării).
Bascii / Vasconii numesc cortul / coliba ca “olha” (o stranie
rezonanţă cu Olah / Valah): cortul e locuinţa nomazilor. În
Peninsula Kola sunt piramide estimate în 1997 de
academicianul Valery Cudinov, Dr. Vladimir Demin, Dr.
Dmitry Subetto, Sergei Smirnov şi alţi savanţi Ruşi ca vechi
de 9 milenii:
524
După pierderea Imperială Atlantă - datorită
catastrofei naturale menţionată de Platon, inclusiv pe baza
celor reţinute de vechii Egipteni - au apărut atât Vechea
Civilizaţie Europeană în Bazinul Dunării inferioare, cât şi
prima Civilizaţie post-diluviană din lume în Bazinul Ghargar
/ Ghaggar din N Indiei (acolo azi fiind Fluviul Ind, curgând în
Marea Arabiei / Oceanul Indian): prima Civilizaţie post-
diluviană propriu-zisă din lume a pornit din mileniul VII î.C.
calendarul în Bazinul Gharggar / Ghaggar - un mediu umed
ca Atlantida - sub patronajul Mamei Ghirghe, în aşezări
urbane ca în Cornul Abundenţei; Vechea Civilizaţie
Europeană care a apărut în mediul mai apropiat de Atlantida
al Bazinului Dunării inferioare - cu realizări începând tot din
mileniul VII î.C., ca primele exploatări aurifere, prima scriere
din lume, etc. - era continuatoarea Atlantidei (după cum au
dovedit şi arheologul submarin Petko Dimitrov în 2004 pe
baza descoperirilor din dreptul coastei Bulgare, Dr. Adrian
Poruciuc de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi
care a publicat în 2010 cercetările sale despre motivul
Potopului în folclorul Român - diferit de ulteriorul Potop
biblic ploios, în mod esenţial fiind despre revărsarea sălbatică
a Mării - ş.a.), tot sub patronajul Mamei Ghirghe, având
aşezări urbane aşa cum existau şi în Cornul Abundenţei. În
completare - şi pentru comparare - se pot vedea primele
semne din scrierile Dunăreană şi Indiană (din cele 2
Civilizaţii post-diluviene - Vestică / Europeană şi Estică /
Asiatică - succesoarele imediate ale Nordicei Civilizaţii
Atlante):
Gherdap
Defileul Dunării
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Ghaggar
Bazinul Indului
În marja temporală cea mai generoasă, existenţa
Civilizaţiei Atlante poate fi apreciată pe o perioadă maximă
de 5 milenii, între mijlocul mileniului XI î.C. şi mijlocul
mileniului VI î.C. Lămurirea cadrului temporal, politic,
cultural, social, etc., este necesară înţelegerii celor întâmplate
în zonă: spre exemplu, Bazinul Dunării inferioare timp de
aproape 4 milenii - de la mijlocul mileniului XI î.C. până la
mijlocul mileniului VII î.C. - a fost parte a organizării umane
pre-diluviene, cu climatul calm al fericiţilor Pelasgi din
Imperiul Atlant; din mileniul VII î.C. au început să se aşeze
masiv printre ei Anatolieni, împreună cu care au dezvoltat -
din motive religioase - prima scriere din lume, ca parte a
Vechii Civilizaţii Europene pe care au avut-o în perimetru, cu
baza în Banat. Influenţa Atlantă asupra Egiptului vechi nu
putea fi în primele sale 2 milenii Imperiale - căci Platon a
notat apariţia primei aşezări permanente în Egipt la mijlocul
mileniului IX î.C. - ci în următoarele 3 milenii ale puterii
Atlante (adică mileniile VIII-VI î.C. / perioadă în care a fost
fixat Potopul Pontic de către majoritatea specialiştilor) iar în
mileniul V î.C. pe Valea Nilului s-au structurat deja mai mult
decât localităţi: primele formaţiuni statale atunci, care au
apărut acolo în Nordica Deltă a Nilului / adică în Egiptul de
Jos şi în Sudul Nilului / adică în Egiptul de Sus (Gherganii
lansând apoi - de la sfârşitul mileniului IV î.C. - faraonii din
aşezarea Gherga de pe Valea Nilului, prima dinastie unind
Egiptul); de altfel, iniţial termenul de “faraon” / “fara-on”
(“pharaon” / “phara-On”) a provenit din “peraa”, ce însemna
acolo “casă mare”, respectiv “faraon”, cu înţelesul de “marea
casă a lui On” / “fala lui On”). În EurAsia, în ambele vechi
Civilizaţii - adică la E în cea Veche Asiatică, din Bazinul
Ghargar / Ghaggar şi la V în Vechea Civilizaţie Europeană /
urmaşa Atlantidei - au fost evidenţiate de către savanţi mai
ales legăturile Anatoliene, respectiv a zonei din S Mării
Negre; din fosta Cultură a Mării Negre, Atlanţii au avut ca
partenere Ghirgheanele / Gorgonele - inclusiv în migraţia lor
spre N Africii - iar Amazoanele / descendentele Atlante au
avut ca parteneri favoriţi Ghergarii, mărturiile despre acele
vechi parteneriate fiind multiple (mitice, istorice, genetice,
ş.a.), ca parte a povestirii Gherga. Istoricul Rus Valeri
Briusov 1873-1924 în “Dascălul dascălilor” a cugetat:
“Comunitatea de elemente, care a stat la baza culturilor foarte
variate și foarte îndepărtate una de cealaltă din vremurile
timpurii - Egeică, Egipteană, Babiloneană, Indiană veche, etc.
- nu poate fi explicată pe de-a-ntregul prin împrumutarea de
către unele popoare de la altele, prin influențe reciproce și
prin imitații. Trebuie căutată la baza tuturor culturilor
străvechi o anumită influență unică, care singură poate
explica analogiile minunate dintre ele. Trebuie căutat dincolo
525
de limitele vremurilor timpurii o lume civilizată, necunoscută
încă de știință, lume care a dat cea dintâi impulsul spre
dezvoltarea tuturor civilizațiilor cunoscute nouă. Egeenii,
Egiptenii, Babilonenii, Grecii, Romanii au fost dascălii noștri,
dascălii Civilizației Moderne. Dar cine au fost dascălii lor?
Cui putem da numele de mare răspundere de ‘dascălul
dascălilor’? Tradiția răspunde la această întrebare:
Atlantida!”
Iată ce a scris Platon în “Dialogul Timaios” - dintre
un bătrân preot Egiptean şi înţeleptul Solon, petrecut în
secolul VI î.C. la Templul din Sais al Zeiței Net - începând cu
indicarea întâietăţii activităţii străvechii Mari Zeiţe în
Balcani, faţă de Egipt (alegând ca “oamenii să fie
asemănători cu Ea însăşi”, Gherghinul Homer - înaintea lui
Platon - anunţând în “Odiseea” 10:135 că Marea Zeiţă Kirke
era nepoata Zeului Okeanos al apelor dulci; acele Zeițe - ca
Marea Mamă Ghirghe / Kirke, Net, ș.a. - au fost venerate de
către Amazoanele contemporane cu Atlanții și cu Gorgonele,
după cum a scris și istoricul Diodor din Insula Sicilia):
“Solon, îţi voi povesti totul ţinând seama de tine şi de patria
ta şi - mai ales - pentru a cinsti zeiţa care proteguieşte şi
cetatea ta, şi pe a mea, şi care le-a ridicat şi le-a instruit; pe a
ta a întemeiat-o prima, cu un mileniu înaintea cetăţii mele,
dintr-o sămânţă de la Ghea şi de la Hefaistos, zeul focului.
Apoi a întemeiat-o şi pe a mea; de atunci s-au scurs 8 milenii.
Acesta este numărul scris în sfintele scripturi. Aşadar, îţi voi
înfăţişa pe scurt instituţiile şi cele mai mari fapte ale
strămoşilor de acum 9 milenii. Vom relua totul în amănunt,
cu textele în faţă. Îţi vei face o idee despre legile lor,
cunoscându-le pe ale noastre, căci multe din legile de atunci
le vei găsi şi acum la noi. Astfel, în primul rând, preoţii sunt
separaţi de ceilalţi oameni, la fel şi meşteşugarii, la care
fiecare îndeletnicire are munca ei specială, fără să se
amestece una cu cealaltă, ca şi cea a vânătorilor, a păstorilor,
a plugarilor; în ceea ce priveşte războinicii, ai observat - fără
îndoială - că sunt separaţi de toţi ceilalţi, acelora fiindu-le
interzis prin lege să se ocupe de orice alt lucru în afară de
război. Adaugă la acestea forţa armelor - a scuturilor şi a
lăncilor - pe care noi le-am folosit înaintea oricărui alt popor,
învăţând să le mânuim de la zeiţa care întâi v-a învăţat atâtea
pe voi. Cât despre ştiinţă, vezi desigur cu câtă grijă ne-am
preocupat de ea încă din primele timpuri, fiindcă am vrut să
ştim alcătuirea lumii; plecând de la acest studiu al lucrurilor
divine, s-au descoperit toate artele folositoare vieţii omului,
până la arta prezicerii şi a medicinii ce veghează asupra
sănătăţii noastre. Constituţia şi ordinea au fost stabilite de
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
zeiţă, mai întâi la voi - când a întemeiat cetatea voastră -
alegând locul unde v-aţi născut, cel mai potrivit pentru a da
naştere celor mai inteligenţi oameni. Cum ea iubea în acelaşi
timp ştiinţa şi războiul, şi-a ales ţara în care urmau să se nască
oamenii cei mai asemănători cu ea însăşi, şi pe aceea a
întemeiat-o cel dintâi, ca stat. Şi voi v-aţi condus după aceste
legi şi altele mai bune încă, întrecându-i pe toţi oamenii în
toate felurile de virtuţi, cum era de aşteptat de la astfel de
copii şi învăţăcei ai zeilor. Noi păstrăm aici - în scris - multe
din marile fapte ale cetăţii voastre, pe care le admirăm, însă
una dintre ele le depăşeşte pe toate, în măreţie şi eroism. Într-
adevăr, scrierile spun că cetatea voastră a nimicit odinioară o
putere uriaşă, care se îndrepta cutezător dinspre Marea
Atlantică asupra întregii Europe și asupra Asiei deopotrivă.
Pe atunci, acel ocean putea fi traversat, căci exista o Insulă în
faţa strâmtorii, numită - după cum spuneţi voi - ‘Coloanele lui
Hercule’. Acea Insulă era mai mare decât Libia şi Asia
adunate la un loc. Din ea, cei care călătoreau pe atunci puteau
trece în celelalte Insule şi de acolo se putea ajunge oriunde pe
continentul ce se întindea în faţa lor spre mare. Căci tot ce era
dincoace de strâmtoarea de care vorbeam semăna cu un port
având intrarea îngustă, în timp ce cele aflate dincolo erau într-
o adevărată mare iar pământul ce o înconjura putea fi numit -
pe bună dreptate - continent. În Atlantida, regii au întemeiat o
mare şi admirabilă putere, care îşi întindea dominaţia asupra
întregii Insule şi asupra multor altora; în afară de aceasta,
dincoace de strâmtoare - de partea noastră - ei erau stăpânii
Libiei până în Egipt şi ai Europei până în Tirenia (Nordul
Peninsulei Italice). Într-o bună zi, acea putere - adunându-şi
toate forţele - a încercat să supună dintr-o singură lovitură
ţara voastră, a noastră, şi toate popoarele de pe cealaltă parte
a strâmtorii. Atunci, valoarea şi forţa cetăţii voastre, Solon,
străluci în ochii întregii lumi. Cum le întrecea pe toate
celelalte în curaj şi arta războiului, ea veni în frunte şi
sprijinindu-se numai pe forţele ei, datorită neajunsurilor
create de ceilalţi - ajunsă astfel în primejdia cea mai mare - ea
îi învinse pe năvălitori, ridică un trofeu, salvă de sclavie
popoarele care nu fuseseră încă supuse şi acordă cu
generozitate libertatea tuturor celor care, asemenea nouă,
locuiesc dincoace de ‘Coloanele lui Hercule’. Dar începură
cutremure şi inundaţii nemaivăzute şi în cursul unei singure
zile şi nopţi nefaste numeroşii voştri luptători au fost înghiţiţi
dintr-o dată de genune iar Insula Atlantida prăbuşindu-se în
mare dispăru, de asemenea. Iată de ce încă şi azi acea mare
nu poate fi străbătută şi cercetată, navigaţia fiind împiedicată
de nămolul căruia i-a dat naştere Insula prăbuşindu-se”.
526
Bazinul colector al Mării Negre
Faptul că relatarea Antică a indicat despre Atlanți /
“Oamenii bărcilor” că inițial au mers din locația lor
“acvatică” în Europa și Asia (explicit fiind notat că așa ceva a
fost deopotrivă / sincron în cele 2 continente), plasează
Atlantida în EurAsia - între Europa și Asia - pentru că altfel,
dacă Atlantida ar fi fost în Oceanul Atlantic, atunci puteau fi
consemnate Europa și Africa ori Americile, etc.; apariția
Asiei în mit - pe atunci mai ales Anatolia fiind știută cu așa
denumire - provenea din poziția Atlantidei între Anatolia =
Asia “Mică” și Europa: acolo e Pontul (Marea Neagră).
Filozoful Platon a scris explicit că Atlantida era înconjurată
de atâta pământ încât era “numit - pe bună dreptate -
continent”: realitatea este că pământul înconjoară Marea
Neagră integral (față de Marea Egee spre deosebire - de
exemplu - ce e deschisă către restul Mării Mediterane, etc.;
mai mult decât o “adevărată Mare” este Oceanul Atlantic, ce
nu e înconjurat de vreun continent - așa cum e fostul Pont /
Marea Neagră în EurAsia - ci separă continentele din
Emisfera Estică de cele din Emisfera Vestică, astfel încât
apare încă un argument despre poziția Imperiului Atlant /
Atlantida, că nu putea fi în Oceanul Atlantic). Numai cine nu
vrea altceva decât Oceanul Atlantic pentru Atlantida, nu
poate vedea: Oceanul Atlantic nu este - și nici nu a fost -
înconjurat de vreun continent; apa Atlantidei însă -
corespunzător relatării Antice - a fost astfel, înconjurată de
mult pământ (iar acela a și fost numit exact - anume EurAsia
- tot de către relatarea Antică, drept supercontinentul unde s-a
exercitat dintâi puterea Imperială a Atlanților = “Oamenii
bărcilor”, textul explicitând că “puterea uriașă se îndrepta
cutezător dinspre Marea Atlantă asupra întregii Europe și
asupra Asiei deopotrivă” / respectiv Asia “Mică” = Anatolia).
Privind limita marină dintre Europa și Asia, aceea acum e
formată din Mările Neagră și Caspică; până în Antichitate,
granița acvatică dintre Europa și Asia era formată din Fluviul
Don și Marea Neagră (Marea Caspică fiind considerată
Asiatică): așadar, prin eliminarea din analiză a Mării Caspice,
iată încă un argument despre plasarea Atlantidei, aflată între
Europa și Asia, în fostul Lac Pontic - în prezent, Marea
Neagră - dimensiunile aceluia mai reduse (consemnate cu
rigoare de către Platon) putându-se compara cu cele ale
ulterioarei Mări Negre, ivită peste, în aceeași cuvă
continentală. Reușita Imperială paleolitică Atlantă de
extindere a stăpânirii sale până în Nordul Africii a fost
dovedită prin influența neolitică a Vechii Civilizații Europene
- succesoarea Civilizației Atlante - din Bazinul Dunării prin
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Peninsula Italică, Insulele Sicilia și Malta, până în Tunisia,
Libia, etc.
În “Dialogul Critias” - prin intermediul aceluiaşi
preot, în acelaşi Templu Egiptean - Platon a prezentat
Atlantida (în descrieri se pot remarca elemente ciudate, că
doar o parte insulară Atlantă era spre Mare, ca dimensiunile
fostului Lac Pontic de 360 km / 540 km - Marea Neagră
având 600 km / 1150 km - se poate înţelege scurgerea
dinaintea Potopului Pontic a scurtelor Râuri de pe
povârnişurile înconjurătoare până în genunea / cuva ovală a
Mării Negre actuale, etc.): “Am mai vorbit despre cum şi-au
împărţit zeii lumea - în părţi mai mari sau mai mici -
instituind cultul lor, aducându-li-se cinstirea cuvenită în
temple şi prin sacrificii. Zeului Poseidon i-a revenit Insula
Atlantida. Două izvoare scăldau Insula, unul cu apă caldă,
celălalt cu apă rece. Pământul era mănos, roadele sale erau
bogate şi felurite. În mijlocul Insulei, în partea dinspre mare,
se întindea o câmpie: cea mai frumoasă din lume şi cea mai
roditoare. În centrul acelei câmpii, la o distanţă de
aproximativ 50 de stadii (9 km) se vedea un munte nu prea
înalt. Acolo trăia Clito, ai cărei părinţi tocmai au murit şi
Poseidon s-a îndrăgostit de ea, având împreună 5 perechi de
gemeni. Poseidon a împărţit Insula-continent în 10 ţări,
hotărând ca fiecare din ele să aibă un monarh, o populaţie şi
un teritoriu bine delimitat şi a dat fiecăreia dintre ele un
nume. Monarhul cel mai vârstnic a fost numit Atlas şi -
deoarece lui îi revenea cârmuirea supremă a întregii Insule -
aceea s-a numit Atlantida iar oceanul ce o înconjura s-a numit
Atlantic. Nici o dinastie regală nu a avut şi nu va avea
vreodată bogăţii asemănătoare. Suveranii dispuneau de toate
resursele interne şi externe (multe bogăţii proveneau din afara
Imperiului) dar majoritatea bunurilor necesare vieţii se găseau
în Insulă: în primul rând, toate metalele, solide sau fuzibile,
ce se extrăgeau din mine şi îndeosebi un metal special, de la
care a rămas doar numele - oricalcul - era o bogăţie rară, cel
mai preţios dintre metalele cunoscute pe atunci. Pădurile
Insulei erau dese şi ofereau din belşug locuitorilor materiale
de construcţie. Animalele sălbatice şi domestice găseau hrană
suficientă, în păduri, pe câmpii, de-a lungul bălţilor, al
lacurilor şi al râurilor. Pe Insulă era un mare număr de
527
elefanţi. Florile, ierburile, fructele, răspândeau o mireasmă
dulce şi foarte plăcută iar pământul roditor le producea cu
dărnicie. Pentru hrana lor zilnică, oamenii foloseau tot soiul
de cereale şi de legume iar pentru completarea meselor se
înfruptau din fructele proaspete sau uscate (din care ştiau să
prepare de asemenea şi băuturi), fructe minunate ce îmbinau
nevoia unei hrane sănătoase cu voluptatea gustului,
parfumului şi a frumuseţii lor aparte; toate acelea - şi probabil
încă multe altele - se găseau din belşug în acea Insulă
însorită. Datorită resurselor sale imense, precum şi bogăţiei
sale, Atlantida punea la dispoziţia locuitorilor săi toate
mijloacele pentru înfrumuseţarea aşezărilor; se construiau
temple, palate, porturi, arene sportive. Au făcut poduri peste
canalele cu apă ce înconjurau metropola, pentru asigurarea
unei legături cu exteriorul şi cu palatul regal. De la început,
palatul fusese ridicat pe locul ales de zeu. Fiecare rege adăuga
noi frumuseţi palatului moştenit de la predecesorul său,
dorind ca măreţia lui să fie neîntrecută. De la mare până la
incinta exterioară au săpat un canal cu o lăţime de 3 pletre (90
metri), o adâncime de 100 picioare (33 metri) şi o lungime de
50 stadii (9 km), înlesnind accesul vaselor venite din larg;
gura canalului avea o deschidere destul de largă, pentru ca şi
vasele cele mai mari să pătrundă cu uşurinţă. Insula ce
adăpostea palatul regal avea un diametru de 5 stadii (900
metri); ea a fost înconjurată cu un zid din piatră lat de o pletră
(30 metri), ca şi cele 2 capete ale podului. În afara palatului
regal, trebuie menţionat templul din centrul acropolei,
consacrat lui Poseidon şi Clito. Templul era împrejmuit cu un
gard de aur, pentru că intrarea era interzisă. Acolo zeii îi
zămisliseră pe cei 10 - Atlas şi Gadeiros în graiul lor
(Eumelus în limba noastră), Autochton şi Mneseus,
Ampheres şi Evemon, Elasippus şi Mestor, Azaes şi
Diaprepes - care guvernau cele 10 ţări ale Atlantidei. Acolo
se aduceau ofrandele, acolo se făceau sacrificiile, după
anotimp. Templul era lung de o stadie (180 metri), lat de
jumătate de stadie şi cu o înălţime pe măsură. Aspectul lui
avea totuşi un caracter Barbar: la exterior era îmbrăcat în
argint, în afara acroterelor (piedestalelor pentru statui), ce
erau din aur; bolta era din fildeş încrustat cu aur, argint şi
oricalc (totul - zidurile, coloanele, lespezile - era ornamentat
cu oricalc). Erau statui din aur şi se remarca îndeosebi cea
reprezentându-l pe zeul fondator, în picioare, cu statura lui
impunătoare (capul statuii atingea bolta), în carul său înaripat;
apoi, aşezate în cerc în jurul lui, 100 de Nereide călare pe
delfini. La exterior, în jurul templului se ridicau statuile de
aur ale tuturor prinţeselor şi prinţilor - descendenţi ai primilor
10 regi - şi alte numeroase statui de dimensiuni
impresionante, oferite şi de cetăţeni obişnuiţi, din capitală sau
din ţările supuse autorităţii Atlante. Mai era şi un altar,
executat la dimensiuni proporţionale cu edificiul; de altfel,
palatul era şi el proporţional cu măreţia Imperiului. Cele 2
izvoare - unul cu apă caldă, celălalt cu apă rece - cu un debit
remarcabil, erau ideale pentru nevoile locuitorilor prin
proprietăţile lor deosebite şi plăcerea pe care le-o ofereau, în
jurul izvoarelor fiind aliniate clădiri special amenajate pentru
băi, înconjurate de copaci mulţi, creând un cadru natural
atrăgător. Atlanţii realizară şi bazine, unele acoperite,
destinate băilor calde pe timp de iarnă. Regilor le erau
destinate bazine separate de ale persoanelor particulare.
Femeile le aveau pe ale lor. Fiecare bazin era realizat în
funcţie de destinaţia sa. Apa ce se scurgea din bazine era
transportată în Crângul Sacru al lui Poseidon, unde creşteau
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
toate varietăţile de arbori, de o mărime şi de o frumuseţe
neasemuită, datorită calităţii solului. În numeroasele porturi
ale Atlantidei poposeau nenumărate vase şi se adunau
negustori din lumea întreagă, zi şi noapte fiind strigăte, zarvă
şi zgomote de tot felul. Ţara era situată la altitudine, falezele
coborând abrupt spre mare. Capitala era înconjurată de o
câmpie, încercuită de un lanţ muntos ale cărui pante coborau
până la mare. Suprafaţa ei avea o formă lunguiaţă, măsurând
3 mii de stadii (540 km) iar până la centru - luând ca referinţă
nivelul mării - avea 2 mii de stadii (360 km). Insula capitalei
era orientată spre Sud, fiind ferită de vânturile din Nord;
munţii ce o înconjurau erau de o frumuseţe şi de o măreţie
nemaivăzute. Aşezările omeneşti erau numeroase, din cauza
condiţiilor climatice blânde, iar nesfârşitele bogăţii naturale
ofereau mijloace de trai îndestulătoare. Numeroasele sate de
munte, locuite de oameni liberi, erau bogate; râurile, lacurile,
pajiştile produceau din plin hrana necesară animalelor iar
pădurile cu arbori de esenţe diferite ofereau materia primă
necesară multor meserii. Câmpia avea forma unui patrulater;
uşoarele neregularităţi erau corectate de un şanţ al conturului.
În privinţa adâncimii, lungimii şi lăţimii şanţului, trebuie să
ţinem seama de ce a rămas relatat: fusese săpat la adâncimea
de o pletră (30 metri), lăţimea lui fiind de o stadie (180 metri)
şi deoarece pe lungime înconjura întreaga câmpie, ajungea la
10 mii de stadii (1800 km). Şanţul era alimentat de apele ce
izvorau din munţi, coborau repede pantele, făceau înconjurul
câmpiei, ajungeau la oraş prin cele 2 capete ale sale, apoi se
scurgeau în mare. De la partea cea mai de sus a oraşului
porneau canale de circa 100 picioare (33 metri) lăţime, ce
tăiau câmpia în linie dreaptă şi se descărcau în şanţul situat
aproape de mare; de la un canal la altul era un interval de 100
stadii (18 km). Ele erau folosite pentru plutărit - se coborau
buştenii tăiaţi la munte - şi pentru transportul cu navele al
altor bunuri specifice fiecărui anotimp, prin canale mai mici
ce porneau din cele principale, asigurând astfel mijlocul de
comunicare între canale şi între canale şi oraş. De reţinut că
în fiecare an erau 2 recolte, pentru că iarna ploile erau
binefăcătoare iar vara erau folosite apele ce ţâşneau din
pământ, aduse prin şanţuri. În privinţa numărului de militari
recrutaţi din regiunile de şes, în caz de război acela era
precizat de un şef, pe care îl desemna fiecare ţinut în parte:
mărimea ţinutului era de 10 x 10 stadii; în total, erau 60 de
mii de soldaţi. Numărul celor recrutaţi din ţinuturile muntoase
era nesfârşit; repartizarea lor se făcea pe localităţi, pentru
fiecare ţinut, care îşi avea comandantul său. În plus, obligaţia
principală a fiecărui comandant de unitate de luptă consta în
asigurarea a 4 marinari, astfel încât să fie echipate 1200 de
vase. În acel fel fu reglementată organizarea militară a
capitalei; celelalte 9 provincii aveau propria lor organizare. În
momentul când trebuia să se ia o hotărâre judiciară, cei 10
regi se încredinţau - unii pe alţii - de fidelitatea şi
devotamentul lor într-un fel deosebit: în incinta Templului lui
Poseidon se aflau tauri în libertate; cei 10 regi, rămaşi singuri,
rugau zeul să le îngăduie să prindă victima pe care el binevoia
s-o desemneze. Apoi, începeau să hăituiască animalul,
înarmaţi cu bâte şi parâme. Ei aduceau la coloană taurul
prins, îi tăiau gâtul şi lăsau sângele să curgă pe inscripţie (pe
coloană erau gravate legile şi un jurământ, având un vas
ritualic în formă de cap de taur - ce putea conţine ulei pentru
ofrande - şi osândea, cu blesteme cumplite, pe cei care nu i se
supuneau). După ce sacrificau victima, ei consacrau tot trupul
taurului, umpleau un crater (vas mare) cu vin, aruncau în
528
numele fiecăruia dintre ei un cheag de sânge şi puneau restul
pe foc, după ce purificaseră în prealabil coloana; luau cupe de
aur şi le umpleau cu lichidul din crater, făceau o libaţie
deasupra focului şi jurau că vor judeca în conformitate cu
legile scrise pe coloană şi că vor pedepsi pe oricine le-ar fi
încălcat şi că pe viitor nu vor încălca - de bunăvoie - nici una
din dispoziţiile înscrise, că nu vor comanda şi nici nu se vor
supune unui comandament decât conform legilor străbune ale
strămoşului lor. După ce fiecare rege îşi lua angajament
pentru el şi urmaşii săi, putea bea şi îşi consacra cupa din care
băuse Templului Zeului; după toate acelea, ei se ocupau de
masă şi de ceremoniile cuvenite. Când se lăsa noaptea şi focul
aprins pentru sacrificii era stins, regii începeau să se
pregătească pentru solemnitatea ce urma: mai întâi, îşi puneau
superbe tunici turcoaz, special făcute pentru acea ceremonie,
apoi se aşezau pe locul unde era cenuşa rămasă de la focul
mistuitor al sacrificiului, de fapt locul unde făcuseră
legământul de credinţă. Restul nopţii era dedicat hotărârilor
judecătoreşti: erau judecaţi sau judecau, dacă vreunul dintre
ei îl acuza pe celălalt de încălcare a legii. După ce pronunţau
hotărârea, o înscriau pe o tăbliţă de aur, odată cu ivirea
zorilor; în plus, erau instituite multe alte legi referitoare la
prerogativele fiecărui rege în parte, dintre care cele mai
importante priveau drepturile şi obligaţiile monarhului: să
evite orice conflict armat cu alt suveran - într-un fel, un
război fratricid - să se sprijine şi să se ajute unii pe alţii în
cazul în care unul dintre ei ar umări să distrugă urmaşii unei
familii regale din statul său (să se sfătuiască împreună - ca şi
înaintaşii lor - în privinţa hotărârilor ce trebuiau luate în caz
de război sau în legătură cu alte probleme de interes comun,
hegemonia fiind atribuită numai neamului lui Atlas). Regele
nu avea dreptul să condamne la moarte pe nici un membru al
neamului său, fără să fi obţinut aprobarea majorităţii (cel
puţin 6 din 10). Când elementul divin care sălăşuia în ei a fost
pângărit de contopirea frecventă cu elementul pământean
vremelnic şi când a predominat latura omenească supusă
tuturor poftelor nechibzuite, atunci au început să fie lipsiţi de
măsură şi de cuviinţă, nemaiajungându-le prosperitatea de
care se bucurau. Cei care ştiau să discearnă binele de rău şi
adevărul de minciună i-au văzut în toată urâţenia lor, lipsiţi de
orice respect al valorilor reale; cei a căror lăcomie era
nemăsurată şi dorinţa de a domina, excesivă, i-au văzut ca o
întruchipare a unei vieţi frumoase şi fericite”.
Aşa s-a întrerupt relatarea lui Platon despre
Atlantida (după care a murit / a fost ultima lui scriere, ca
mărturisirea unei taine de către un muribund); de altfel -
înaintea lui Platon - Anatolienii Gherghini din Societatea
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Homerizilor şi Gherganii / Carianii întemeietori ai Şcolii din
Milet / Anatolia anunţau că totul provine din apă (Miletul -
din Caria = Ţara Gherghiţilor / “campioana” metropolă a
colonizărilor Greceşti ale Vechii Lumi - inițial, la sfârșitul
Epocii Pietrei, pe când era o Insulă la gura Meandrului, s-a
numit Anactoria, după primul său cârmuitor, Uriaşul Anax /
“An-Ax”: fiul Cerului Uran şi Pământului Ga). Carianul
Pausania - localnic de lângă Sanctuarul Gherga - a scris
(1:36) că Asterios / fiul lui Anax, alt Uriaş, având 4,25 metri,
a fost îngropat pe Insula Lade din faţa portului Miletului / la
gura Râului Meandru. Cercetătorul Englez George Stanley a
observat: “Merită remarcat că Insula Delos a fost cândva
numită Asteria - după numele diluvienei surori a Titanei
Latona - Fenicienii zicându-i Astarte iar Zeul Arcei se numea
Asterius / Taurus” (acelaşi ca denumirea lanţului Muntos
Anatolian). Indicarea apei termale în Atlantida denotă
prezenţa unei falii tectonice - sunt şi acum foarte multe în
jurul Anatoliei - inclusiv în urmă cu 5 milenii Troada / Troia
fiind întemeiată în Valea Meandrului Negru / Scamandru, cu
“un izvor cald şi unul rece” (apa termală însă dispărând apoi).
Conform datării lui Platon despre începutul
stăpânirii în Imperiul Atlant şi conform datării savanţilor
despre sfârşitul catastrofal, durata de influenţă a celor 10
Dinastii Atlante a fost aşadar în total de 28 secole: o
suficientă perioadă de măreţie pentru a se consolida în
memoria urmaşilor, peste timp, fixându-se ca fapt istoric.
Însemnările lui Platon despre întâmplări îndepărtate - de
genul celor despre Atlanţi - n-au fost izolate faţă de restul
Vechii Lumi, ci pot fi coroborate cu scrieri Sumeriene,
Indiene, etc. (care n-au apărut întâmplător şi nu întâmplător s-
au referit la aceleaşi întâmplări; în plus, toate acele vechi
însemnări au afirmat solemn că relatau adevăruri - verificate
istoric - aşa că nu pot fi aruncate la gunoi, ca deranjând de
pildă viziunea spălăcită / seacă a unora cu pretenţii de
“cunoscători” a ceea ce a fost, cercetătorii incompleţi / de
suprafaţă dorindu-se mai fericiţi dacă asemenea dovezi nici n-
ar fi existat, competenţele lor consumându-se eronat prin
specializarea mai mult pe contemplarea efectelor, decât pe
studierea cauzelor). Preocupări științifice de gen au fost încă
din secolul XVIII; de exemplu, academicianul Jean Bailly
1736-1793 (mason care a devenit primarul Parisului în timpul
Revoluţiei Franceze din 1789) a scris despre Atlantida
prezentată de filozoful Platon că reflecta o poziţie Nordică în
EurAsia şi că a influenţat Civilizaţiile ulterioare: “De pildă,
cei din Nordul Indiei au fost instruiţi de oameni mult mai
vechi ca ei. Mândria naţională a avut interesul eliminării
indiciilor. De altfel, oare câţi dintre cei beneficiind de daruri
îşi slăvesc binefăcătorii? În ştiinţă sunt permise dubiile - ca
529
mobilizând stabilirea adevărului - însă până la un punct:
instituţiile stabilite acolo au fost foarte vechi şi plasate la
începuturile orientale iar marile monumente ale cunoaşterii
nu sunt ale unora începând să se ridice, ci ale unora care au
ajuns la un bilanţ; un palat nu e ridicat de copii! Platon a
indicat o inteligenţă superioară străveche, din care doar o
parte nesemnificativă a dus la apariţia Atenei. Insularii
Atlanţi aveau nevoie de bărci pentru a se deplasa şi astfel s-a
ivit navigaţia. Hesiod numea frasinul Nordic - din lemnul
căruia se făceau vase cândva - ca ‘astar’. În vechime,
uneltele, armele şi bărcile erau din lemn. Inclusiv sorgintea
Fenicienilor - mari navigatori - era din Caucazul frasinilor, ei
continuând răspândirea în lume a Cultului Soarelui (provenit
din Nord, fost primordial al Atlanţilor). Nu e surprinzător că
în toate Templele lui Hercule erau 2 coloane: una dedicată
soarelui (atât de rar în zonele reci) şi una dedicată vântului
(ce făcea viaţa mai ospitalieră). Elenii - care au fost cei mai
mari jefuitori Antici - au furat de toate: poveștile națiunilor,
eroii, inventatorii științelor, fabulele, inclusiv memoria marii
catastrofe diluviene. Diodor din Sicilia a relatat că Uriașii au
fost zămisliți de Cer și Pământ, în Atlantida. Pheredykes din
Syros a afirmat că Uriașii erau Hiperborei. Prin urmare,
Atlantida - Ținutul Uriașilor - era Hiperboree. Cine erau acei
Uriași? Ei trăiau într-un ținut întunecos denumit Tărtăria iar
Orfeu și Pliniu au spus că Uriașii erau lângă marea înghețată
din Nordul EurAsiatic; teritoriul lor a fost vast iar atunci când
în fine unii și-au găsit locații permanente, memoria publică a
pierdut treptat amintirea așezărilor succesive anterioare. Din
asemenea cale parcursă, au fost totuși reținute punctele de
start și de sosire, începută sub domnia unui lider și încheiată
cu alt lider. Atlantida a cuprins Anatolia și Grecia, cu extensii
până în Orientul Apropiat și Africa de Nord. Nu e de neglijat
semnificația sacră a Coloanelor lui Hercule, de marcare a
hotarului: înaintea Coloanelor de la Gibraltar, altundeva au
existat Coloanele lui Hercule; în timp, ele s-au tot mutat,
pentru a fixa noile limite atinse ale expansiunii (de exemplu
și Fenicienii în Tyr aveau 2 Coloane ale lui Hercule iar
anterior așa ceva trebuie să fi existat în Nordul EurAsiei, însă
timpul - care a alterat și amintirea lor - le-a fărâmat). Uriașii
pomeniți de vechii Greci au rămas captivi în întunericul
Nordului Pământului, fiind aceiași cu Uriașii menționați în
defileele Caucazului de strămoșii Perșilor sau de cei din
Nordul Indiei; Uriașii s-au născut în Munți Nordici și la un
moment dat s-au deplasat spre Sud, rămânând venerația
multora deopotrivă pentru Munteni și pentru Nordici.
Diviziunea dintre Nordici și Sudici a fost un fapt adevărat,
notat de Platon în ‘Dialogul Critias’ că exista deja cu 9
milenii înaintea sa, începând cu națiunile de dincolo de
Coloanele lui Hercule. Tacit a scris despre existența
Coloanelor lui Hercule în Nordul Vechii Lumi, în timpuri
demult trecute fiind o individualizare evidentă în EurAsia,
redată și de cumulul tradițiilor. Pe de o parte, combatem
plasarea Atlantidei în Canare sau America iar pe de altă parte,
principalele națiuni ale Asiei au serioase legături Caucaziene,
strămoșii Perșilor și celor din N Indiei fiind Atlanți Nordici;
Hercule - care a mers în Grădinile Hesperidelor - era
Caucazian, Phaeton a căzut în Eridan, lumea zeilor / Lumea
Cealaltă era în Nord, etc. Plutarh a scris că Nordicii - unde
soarele luminează o oră pe zi - întâi îl slăveau pe Hercule,
apoi pe Cron; așa ceva se potrivește Laponiei: nici că se putea
o descriere mai adecvată a Arcticii. Plutarh n-avea în fața
ochilor hărți ale teritoriilor Nordice; el relata ceea ce s-a
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
păstrat din trecutul îndepărtat, despre Nordul EurAsiei. În
graiul celor din Nordul Finlandei / Suomi, Nils Idman a găsit
asemănări deosebite cu cuvinte vechi Grecești iar Suedezul
Olaus Rudbeck a găsit legături între cele folosite de Saami și
Evrei. Plutarh a scris despre Cron / Zeul Timpului că a
devenit prizonierul fiului său Zeus / Zeul Vremii, în mijlocul
unei mări înghețate, numită Saturnal. Ipoteza climatică este
de remarcat: echilibrul temperaturii atmosferei Pământului n-
a fost mereu constant; glaciațiunea a cauzat mișcări puternice
ale vânturilor, formând 2 zone distincte, Nordul rece și Sudul
cald, de la strămoși rămânând amintirea Erei de Aur dar și a
durului său sfârșit”. Către finalul ultimei glaciaţiuni,
activitatea mărită a soarelui şi vânturile puternice apărute din
cauza mişcărilor violente ale aerului - produse din acea cauză
solară, ce a dus şi la mutaţia genetică masculină Gherga - au
impresionat semnificativ oamenii acelor vremuri paleolitice,
cele mai importante manifestări de asemenea gen
înregistrându-se în Nordul Vechii Lumi (începând cu fostul
Rai, din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic, populat de Uriaşii
stră-Români, strămoşi ai actualilor Români); Gurges - “roata
furtunii” - a fost o denumire relevantă dată grozavelor tornade
de către Gherghii care populau arealul, după Era de Argint în
fruntea Panteonului apărând ca divinitate supremă fratele mai
mic al lui Anax = Poseidon, anume cerescul Zeus Gargaros /
“Zeul Zeilor” patronând fulgerele, foarte cunoscut peste tot în
Pont, mai ales în cele 2 Peninsule din S: Anatolică şi
Balcanică.
Spiralele tornadelor
530
Basarabeanul Victor Kernbach în “Enigmele
miturilor astrale” a scris: “Trecutul a cunoscut Uriaşi
depăşind înălţimea de 2 metri. Această categorie umană -
corespunzând limpede tipologiei terestre cunoscute - ar putea
fi plasată pe teritoriul Atlantidei. Prin compararea legendelor
cu imaginile mai ales din frescele egiptene, se remarcă
oameni cu statura înaltă, figura plăcută, cu nas acvilin, frunte
largă, ochi profunzi iar aşa ceva seamănă surprinzător de bine
cu tipul Cro Magnon. Platon a atribuit o origine celestă
primului părinte al poporului atlant, cât şi cunoştinţelor
gospodăreşti care i-au fertilizat traiul: Atlantida fusese
organizată de Poseidon - zeu sosit din cer - care se cununase
cu localnica Clito şi făcuse cu ea 10 fii. Urmaşii - laolaltă cu
băştinaşii - au învăţat să lucreze pământul, au pus bazele unei
bune industrii extractive şi ale unei arhitecturi de rară
soliditate şi frumuseţe. În centrul capitalei Atlante era templul
cel mai important, unde slujitorii iniţiaţi se îmbrăcau în
timpul ritualului cu haine frumoase azurii închise, culoarea
amintind originea cerească; serviciul divin nu părea să fie
public, vulgul necunoscând de fapt ce se petrecea în interiorul
secret al templului, al cărui zid extern strălucea mereu ca
văpaia focului şi ferea de priviri coloana de oricalc din
mijloc, pe care se gravaseră legile principale. Ce era - la urma
urmei - această stranie Atlantidă?” (Se poate observa că
termenul Românesc de “Văpaie” a ajuns în vechea Greacă
“Hephaistos” iar Latinește “Vulcan”: Zeul respectiv - însurat
cu Afrodita / Zeița frumuseții, cea ivită “din spuma Mării”,
care avea principalul centru cultic în Caria = Țara
Gherghiților, lângă Sanctuarul Gherga - a fost divinizat ca
mare cunoscător al luminii, el personificând focul; acvatica /
umeda femeie și focosul bărbat erau împreună ca focul cu
apa). Pentru Grecii vechi, Zeul Anax / Poseidon a rămas
asociat cu cutremurele şi valurile uriaşe, consumul ritualic de
peşte fiind în amintirea sa (strămoşii Elenilor - de exemplu
cei din Războiul Troian, ca Ahile, Ulise, ş.a. - nu mâncau
niciodată peşte, chiar şi când erau rupţi de foame / de altfel ei
neavând nici măcar termen pentru “Mare”, de care la început
le era teamă); în urmă cu 10 milenii, sacerdoții Atlanți -
slujind în sanctuarul central din capitala Atlantida a
Imperiului Atlant - erau înveșmântați în albastru (turcoaz /
azuriu) deoarece în întâiul rând erau conectați cerește cu
Timpul An = Tatăl și abia în celălalt rând erau conectați
acvatic cu Apele Mamei, care reflectau Cerul pe Pământ.
Temperatura medie pe glob
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

După Potop, treptat în multe locuri așa-zisul

egalitarism social și comod al Epocii Pietrei a fost înlocuit de
ierarhii; de fapt, oamenii au fost inegali dintotdeauna:
nicicând și niciunde nu au existat oameni egali. Potopul a fost
consemnat de majoritatea mărturiilor umanităţii. Geologii au
stabilit că singurul fenomen cu caracter general a fost
creşterea nivelului Mărilor şi oceanelor la sfârşitul ultimei
perioade glaciare. Istoricul religiilor Mircea Eliade scria în
1968 că “miturile Potopului sunt cele mai numeroase şi
cunoscute pretutindeni (deşi extrem de rare în Africa); acest
sfârşit al omenirii nu a fost reprezentat ca şi ceva radical, ci
mai degrabă ca sfârşitul vechii omeniri, urmând o nouă
omenire. Instituţia regalităţii a descins din Cer, în acelaşi timp
cu însemnele sale, tronul şi tiara (coroana din piele, ornată cu
pene scurte). Deoarece ordinea socială pe Pământ reprezenta
un aspect al ordinii cosmice, regalitatea era considerată ca
existând de la începutul lumii. După Potop, ea a fost pentru a
doua oară coborâtă pe Pământ. Credinţa într-o pre-existenţă
celestă a instituţiilor avea o importanţă deosebită pentru
ontologia arhaică. Ea a fost atestată pentru prima oară în
documentele umeriene dar rădăcinile sale veneau din
preistorie: teoria modelelor celeste a prelungit şi a dezvoltat
concepţia arhaică, universal răspândită, după care acţiunile Fixând anul celui numit asemănător cu Crișan,
omului nu erau decât repetarea / imitarea actelor revelate de anume Krișna în India - 3102 î.C. - între cele 4 Ere Yuga /
către fiinţele divine. Regalitatea a trebuit adusă din nou din “Yu-Ga”, literalmente reflectând “Iluminarea Pământului”,
Cer după Potop, deoarece catastrofa diluvială echivala cu apar la cele 2 Ere anterioare că ar egala în Epoca Pietrei
sfârşitul lumii: ‘lumea veche’, populată de o umanitate paleoliticul și neoliticul (limita dintre ele - anume anul 6702
decăzută, a fost scufundată sub ape şi - la câtva timp după î.C. - fiind în același secol atât cu debutul calendarului Indian,
aceea - o ‘lume nouă’ a răsărit din haosul acvatic. Potopul a cât și cu Potopul din Pont) iar după cele 2 Ere ulterioare ca
fost rezultatul ‘păcatelor’ - sau greşelilor rituale - ale încheindu-se Antichitatea și începând Evul Mediu: probabil
oamenilor, a rezultat pur şi simplu din dorinţa unei fiinţe atunci au fost făcute calculele respective despre cele 4 Ere
divine de a pune capăt umanităţii. Decizia a fost luată din Yuga (rămânând ca atare). Pe lângă oscilaţiile mari ale
cauza ‘păcătoşilor’. Motivele principale ale diluviului s-au nivelului celei ce în prezent e Marea Neagră - de la Lacul
aflat atât în păcatele oamenilor, cât şi în decriptitudinea lumii. Pontic / Sarmat din timpul glaciaţiunii la ceea ce e acum -
Prin simplul fapt că exista, adică era viu şi producea, chestiunea Potopului s-a întâlnit anterior scrierii Bibliei (care
Cosmosul s-a degradat treptat şi a sfârşit prin a se stinge; a început să fie fixată în scris de Evrei de la sfârşitul
acela a fost motivul pentru care el a trebuit să fie recreat. mileniului II î.C.): în Mesotopotamia exista Civilizaţia
Altfel exprimat, Potopul a realizat la scară macrocosmică Sumeriană (căreia printre altele i se datorează împărţirea orei
ceea ce, simbolic, se efectua în timpul sărbătoririi Anului în 60 de minute şi a cercului în 360 de grade), aflată în
Nou: ‘sfârşitul lumii’ şi al unei umanităţi păcătoase, pentru a strânse legături cu cea din Bazinul Ghaggar / Valea Indului şi
face posibilă o nouă creaţie”. (Timpul acela uriaş - în cu cea din Egipt, care în mileniul III î.C. a produs Epopeea lui
comparaţie cu durata unui an - a fost enunţat de către vechii Ghilgameş - primul text epic din lume / cea mai veche scriere
Indieni ca “Yuga” / “Yu-Ga” sau “Anul Mare” de către alţi literară a umanităţii, episoade din ea, conform Americanului
Antici; destrămarea Atlantidei datorită Potopului a dus la Stephen Mitchell în 2004, circulând verbal din mileniul VII
încercarea refacerii Raiului mereu de către urmaşii acelor î.C. - unde e consemnat că stăpâna înţelepciunii a anunţat
oameni primordiali - se poate observa că puterea regalităţii se dezlănţuirea Potopului la modul că “omule...dărâmă-ţi casa,
exercita de la Curte, etimologic fiind apropierea dintre Curte fă-ţi o navă, lasă bogăţiile, cată să-ţi scapi viaţa, dispreţuieşte
şi Gurghe / mai ales că a fost atestată istoric introducerea bunurile pământeşti, păstrează-ţi vie suflarea vieţii şi încarcă
regalităţii în lume de către îngerii Gregori - transmisia în navă orice sămânţă de viaţă”; de exemplu, în Epopeea lui
dorinţei întipărindu-se peste generaţii până în prezent. Este de Ghilga-meş a rămas consemnat că înainte ca oamenii şi
remarcat că tăbăcirea pielii - a “argăsi” / “argă-si” - pământurile să dispară sub ape, “digurile ce apărau uscatul”
consonează cu Gărga, ca o îndeletnicire practicată de au fost “sparte” de năvala apelor, drept urmare ţărmurile fiind
Gherga). Cronologia Indiană a Marelui An = Yuga a cuprins măturate de şuvoaie.
4 Ere legate de ciclurile lumii, fiecare Eră având câte o
zecime din durată dedicată apariției și amurgului desfășurării
sale propriu-zise, astfel:
 1. Krita Yuga (400+4000+400=4800 ani)
 2. Treta Yuga (300+3000+300=3600 ani)
 3. Dwanara Yuga (200+2000+200=2400 ani)
 4. Kali Yuga (100+1000+100=1200 ani)

531
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Oan / Oannes
Este de observat că în Babilonia - care la început era
numită Kardu-niyăş - echivalentul lui Oceanos era “Oan-nes”
/ Oannes (conform istoricului Diodor Sicul 2:28, Ghargheii /
Chaldeii au fost primii locuitori ai Babiloniei); cercetătorul
Basarabean Victor Kernbach 1923-1995 în “Miturile
esenţiale” a scris că “în Babilon, pământul era imaginat ca un
capac plutind pe Oceanul mondial ce înconjura ca un fluviu
circular lumea locuită şi de aceea vasele de cult, cu capace, se
numeau ‘oceane’. Sacerdotul Bel-Usur / Berosos din Babilon
a relatat un mit ce nu e asemănător cu nici unul; Oannes - în
babiloniană U-Anna - era o făptură care ar fi apărut înainte de
Potop, după cum a scris episcopul Eusebiu din Cezareea în
‘Pregătirea întru evanghelie’, care l-a citat: ‘Berosos
aminteşte de nişte scrieri păstrate la Babilon despre un şir de
15 milenii, ce povesteau istoria cerului şi a mării, naşterea
omenirii, precum şi istoria celor care au avut puterea de
suverani. În timpul celui dintâi an, Oannes s-a ivit venind din
Golful Persic. Trupul îi semăna cu al unui peşte: avea
picioare omeneşti, însă trupul său se sfârşea cu o coadă de
peşte. Graiul îi era articulat. Făptura aceea stătea de vorbă - în
răstimpul zilei - cu oamenii şi nu mânca deloc: i-a învăţat
532
ştiinţele şi artele, le-a arătat cum să-şi zidească locuinţe, să
întemeieze temple, să se folosească de legi, le arătă cum să
deosebească grânele pământului; pe scurt, le-a băgat în minte
tot ceea ce era în stare să-i umanizeze. Învăţătura sa era într-
atât de universală, încât nu a mai cunoscut vreo îmbunătăţire
însemnată. La asfinţitul soarelui, făptura aceea se cufunda în
mare, petrecându-şi noaptea în adâncuri: era o făptură
amfibie’.”
Schiță de Chuan Wang și Hui Li
(Universitatea Fudan din Shanghai / China, 2013)
Mesajul mitului este foarte important pentru Gherga
şi anume faptul că pescarul Oannes / U-Anna, fiul lui Anu /
Zeul Cerului, al cărui mediu favorit era cel acvatic - de aceea
fiind ştiut şi ca “Adapa” / “Uan” - pre-diluvian (din mileniul
XV î.C., calcul rezultat deoarece în Babilon se folosea
calendarul lunar al timpului) a adus înţelepciunea dinspre
răsărit, exact din arealul pe atunci populat de strămoşii
genetici Gherga (în S Asiei, grupul genetic “N” al lui Gherga
şi-a făcut apariţia în mileniul XIX î.C. prin desprinderea din
grupa genetică umană “NO” din cauza mutaţiei genetice 231,
datorată - cel mai probabil - unei erupţii solare); se poate
observa că bărbații genetic “NO” s-au împărțit în cei de tipul
“N” - răspândiți în N extrem al supercontinentului EurAsiei,
între Oceanele Pacific și Atlantic - și cei de tipul “O”,
existenți masiv în Orientul îndepărtat / extremul răsăritean
Asiatic (de gen - la modul general - ca “N” = nomazi și “O” =
sedentari). După Potop - când în Nordul acelei zone “de
baştină” deja a fost mutaţia genetică “LLY22G”, echivalată
(fiind palindromă) nomenclatural cu mutația genetică 232,
care a dus la formarea tipului Gherga actual - Gherga a
reîntărit acel areal Sudic prin instaurarea acolo a primei
Civilizaţii post-diluviene independente din lume, întinsă din
Bazinul Ghargar al NV Indiei până la Golful Persic: mai
mult, Sanchoniathon / primul istoric Fenician - la sfârşitul
mileniului II î.C. - l-a notat pe “Oann-es” / “Oan” ca
“Dercetus” / reproducând astfel în sonorizarea limbii sale pe
Gherghetus. Ca derivate Gherghe, verbele Indo-Europene
“dergh” pentru “a înţelege” şi “derk” pentru “ a vedea” s-au
regăsit în divina Derketo / Derceto din Orientul Apropiat
(nume dar şi funcţii echivalente cu Keto / Ceto a vechilor
Greci - fiica Zeului Apelor Pontus Gargarus - eponima
cetaceelor, mama Gorgonelor şi Graielor). Patroana lunară a
umidităţii şi a pescuitului, Ghergheto / Derketo era cunoscută
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
din N Siriei până în Canaan şi ca Atar-Gatis, venerată
inclusiv de Fenicieni (care nu îndrăzneau să plece pe Mare
fără să i se roage pentru binecuvântare iar pentru dreptul la
pescuit îi plăteau gras preoţii).
Sirena Derketo (ilustraţie din 1652)
În secolul II, scriitorul Lucian din Samosata 37,34
lat. N, 38,28 long. E / Turcia - de pe malul drept / Vestic al
Fluviului Eufrat - în lucrarea “Despre Zeii Siriei” a comparat-
o pe Derketo cu Marea Mamă Kibela şi i-a descris cultul ca
având caracter falic, cu multe penisuri uriaşe în forme de
Obeliscuri în faţa Templului ei din Hierapolis 36, 32 lat. N,
37,57 long. E / Siria (în N Mesopotamiei), care anual erau
decorate prin căţărare ceremonială; între zidurile Templului -
unde personalul era format din 300 de adulți, cu mulţi minori
ca ajutoare - se practicau orgii şi automutilări. Acoperişul
Templului era placat cu aur - la fel şi porţile sale - iar în
interior statuile Zeiţei erau din aur, ornamentate cu pietre
preţioase; Templul avea un bazin cu peşti sacri (despre care
apoi autorul Roman Claudiu Aelian a scris că făceau minuni
iar istoricul Procopius din Cezareea Palestinei a notat şi că
aşezarea găzduind Templul - Hierapolis însemnând “oraşul
sacru” - era cea mai grozavă localitate din acea parte a lumii
la timpul său). Alte centre importante de devoţiune ale ei erau
în Ascalon, portul la Mediterana al străvechii aşezări
Canaanite Beth Gherga (localitate distrusă integral în secolul
XX de Statul Israel), la Palmyra în Siria (distrusă în secolul
XXI de teroristul Stat Islamic), la Urhâi / Edessa în Turcia,
etc.: şi în portul Efes / din V Anatoliei, Zeiţa Lunii Arte-mis -
patroana vietăţilor Pământului - avea caracterele ei; la Ugarit
- port pe coasta Siriană, reședința Ținutului Kharu, zis și “Pa-
Canaan”, astfel cum a documentat în 2020 Dr. Raafat Abbas,
ministrul antichităților Egiptene - Derketo / Atar-Gatis era
aceeaşi cu Zeiţa Anat, adică Marea Mamă / “Doamna Mării”
(sufixul “Gatis” a dat Grecul “gatos” pentru “peşte”, termenul
fiind înrudit cu Grecul “ketos” pentru “cetacee”,
“Enciclopedia Evreiască” din 1906 consemnându-l ca derivat
din Aramaicul pentru “poartă”, cu înţelesul de “vulvă” sau
“gaură” la Hesychius). În Antichitate, Palmyra se afla în
mijlocul Coele-Syria / Sudul Siriei (care avea la miazănoapte
Siria cuprinzând inclusiv cetatea Garga-miș / Carchemiș pe
Eufrat, la răsărit Mesopotamia - vadul la Eufrat fiind Phaliga /
Circesium - la miazăzi Decapolis iar la amurg Valea Beqaa,
biblicii Gherghesei din Galileea fiind Syrieni = “Oamenii
Soarelui”, anteriori față de Palestinieni):
533
Sudul Syriei se numea “Coele”
Deoarece Ghergheto / Derketo era Zeiţa Dragostei -
cu peştele asociat ca simbolul fertilităţii şi al vieţii apelor -
academicianul Rus Mikhail Rostovtzeff 1870-1952 a numit-o
“amanta Syriei”; Carianii, după cum a notat Anticul Pausania,
au preluat-o ca Afrodita / Zeiţa Frumuseţii - ca “Aphro-ditas”
/ “Apiru-dita”, literalmente însemnând “Focoasa zeiță”, la
Romani fiind Venus - şi la răsărit de Sanctuarul Gherga i-au
dedicat principalul centru de cult, în oraşul Afrodisia / străjuit
de Fortul Gordiu, cu Gardieni Gherghiţi (în apropiere fiind
graniţa cu Frigia, unde au domnit dinaştii Gordias, până la
ocuparea de către Perşii care au fost înfrânţi de Makedonii
împăratului Alexandru “cel Mare”: Aphriki / “A-Phriki” =
Frigienii / A-Frigienii - focoși apropiați cu denumirea de
verbul “a frige” - au populat regiunea Anatoliană dintre
Sudicii Philistini / Palestineni, respectiv Sudicii Phoenici /
Fenicieni şi Nordicii Finici, onomastic putându-se observa
aproprierile dintre Afrike și Africa, respectiv dintre Fenicieni
și Finici): e de știut și despre existența Gotrei Jate Afridi la
Afgani. În ediția re-editată în 1988 de profesorul John
Boardman de la Universitatea Oxford / Anglia a “Istoriei
Antice” publicată în 1926 de Universitatea Cambridge, apare
“coincidența denumirii Aparytae notată de Herodot 3:91 cu
tribul Afridi din apusul Peshawar, care e imaginată de
alăturata denumire Dadicae, a Muntenilor Daradas - Gilgit /
Ghilghiți - a căror distribuție în vechime era mai extinsă decât
acum”: în timp, au fost 3 mari locații ale acelorași oameni
migrați din răsărit spre apus, anume Afganii Afridi din Asia
Centrală, Anatolienii Afriki - mai ales în Frigia - adică în
Asia “Mică” / Estul Mediteran și aceia de la care apoi întreg
continentul din S Mediteran și-a primit numele de Africa;
ceea ce a fost mai interesant a rămas asocierea cu ei a
Ghilghiților în Asia Centrală, a Gherghiților în Anatolia și
respectiv a Gherghilor în Africa (iar așa ceva chiar contează -
foarte specific - în studiul “Originea Gherga”). Despre
populația Derdae din Asia Centrală au consemnat și Antici ca
Strabon, Pliniu “cel Bătrân”, Ptolemeu, ș.a.; în secolul XIX,
Dr. Gottlieb Leitner a scris despre “Dardi-stan” ca fiind zona
grupând E Afgan, N Paki-stan și Cașmir iar cercetătorul
Henry Bellew - care a arătat în cartea sa “Rasele Afgane” că
“Afrida la Iranieni însemna ‘ființă creată’, astfel urmașii
primind numele Afridi, știuți și drept Khyba-ris” - a scris că
“Dardi-stan conținea Balti-stan = Ghilghit în Valea Indului
superior” (arheologul Britanic Alexander Cunningham a
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
egalat “Balti” / “Gilgit” cu “Micul Tibet”): Ghilghiții
formează și acum o Gotră Jată - între Jații Asiei și Geții
Europei ar fi încă o coincidență, deloc întâmplătoare - fiind
de știut că la hinduși “Jati” înseamnă “Naștere” (iar în
Antichitate, Asia “Mică” = Anatolia însemna că era “A
Nașterii”).
. ca atare în Lumea Veche; azi dulcele Lac Sevan (cel mai
Bazinele cumulate ale apelor Caucazului
Juno, fiica Zeiţei Derketo - ştiută corespunzător
Aramaicului “Talmud” şi ca Targatah - a fost prinţesa numită
Sumerian Semiramis / “SemiRa-mis”, cununată întâi cu
generalul Onnes iar apoi cu şeful aceluia, cu prinţul Ninus
(eponimul oraşului Ninua / Ninive din N Mesopotamiei, de
pe malul drept / Vestic al Tigrului, opus oraşului Mosul de pe
partea cealaltă a Fluviului); vechii Armeni o ştiau ca
întemeietoarea oraşului Argeş - Ban / Van - căruia inițial îi
ziceau popular chiar aşa, Argeş (istoricul Roman Ammianus
Marcellinus a scris că ea a fost prima din lume care a castrat
un tânăr iar Syriacul Lucian din Samosata a afirmat că pentru
cinstirea mamei sale Derketo a întemeiat magnificul Templu
din oraşul sacru Hierapolis: numele de Van unde era cinstită
cea care apoi a fost numită Venus - după cum au studiat
Marina Kurkchiyan, Edmund Herzig, ş.a. - a provenit de la
Ghergheii / Chaldeii “Biaina”, de sorginte Ariană / Huriană,
vechii Greci ştiind-o pe “Bia” / “Via” ca fiica Titanului
Pallas, foarte plină de viaţă dar şi plină de violenţă).
Principalele Lacuri pentru Armeni au fost Van și Sevan, adică
- prin betacismul “B”/“V” - Ban și Sf. Ban (e de remarcat că
la Traci “a băni” = “a trăi”, ceea ce ar conferi înțelesurile
respectivelor Lacuri Caucaziene de “Viață” și “Sfânta
Viață”). Lacului Ban / Van (adică “Viață”) i se zicea Argeș;
malurile sale erau populate de Gargari (bărbați foarte iubiți de
către Amazoane, care îi preferau ca partenerii lor favoriți,
redați astfel de străvechile legende, până în Antichitate).
Lacului Se-Ban / Se-Van (adică “Sf. Viață”) i se zicea
Gegham; malurile sale, din provincia Geghar-kunik a
Armeniei (la granița cu Azerbaidjan), erau populate de
Ghergari: acolo era marginea apuseană a Țării Ghergarilor =
Regatul Albaniei Caucaziene. Arealul hidrografic Ban-SeBan
(al Lacurilor Van-SeVan) din zona Caucaziană, cu populația
534
majoritar alcătuită de Armeni și arealul hidrografic al regiunii
Vanat / Banat din zona Carpatică, cu populația majoritar
alcătuită de Români, au avut legături vechi, facilitate de
Amazoane și de partenerii Gherghi (știuți ca Gargari /
Ghergari în E și respectiv Ghergani / Gherga în V): ambele
medii de viață erau foarte favorabile traiului și s-au evidențiat
mare din Caucaz, se află la 1925 metri altitudine - în urmă cu
un secol era cu 20 metri mai sus dar a scăzut din cauza
exploatărilor - acum are 1256 kmp) e în provincia Armeană
Geghar-Kunik iar săratul Lac Van / Argeș (cel mai mare din
Turcia) e în provincia Turcă Van, la graniță cu Iran. O altă
apropiere - îmbinând tot aspectele de gen hidrografic-
onomastic dintre spațiul Caucazic și spațiul Carpatic - se
poate observa între Bazinul având Lacul SeVan / Gegham cu
afluenții săi din Munții Caucaz, respectiv Lacul Van / Argeș
cu afluenții săi din Munții Caucaz și Bazinul având Râul
Argeș cu afluenții săi din Munții Carpați: acele Bazine au fost
populate de Gherghi, așa după cum au fost atestări explicite
Antice în Caucaz și Medievale în Carpați (documentate și în
această lucrare, despre “Originea Gherga”). Conform
istoricului Diodor Sicul - de la sfârşitul mileniului I î.C. -
împărăţia lui Ninus avea amploarea așa cum se vede:
Imperiul lui Ninus
Poartă la Ninive
Pe baza Kerygmei Romanului Chremente / Clement
din secolul I, care l-a egalat pe prinţul Ninus cu regele
Nimrod, preotul Scoţian Alexander Hislop 1807-1865 a
afirmat că “SemiRa-mis” / Semiramis a fost de fapt consoarta
regelui Sumerian Nimrod - echivalat în Europa cu Hercule -
care a ridicat biblicul Turn Babel în marginea Babilonului
(văr primar cu Gherghe-seu din Canaan, taţii lor fiind fraţi,
conform Vechiului Testament aceia fiind regii Nimrod /
“Nim-rod” de la “Neam cu rod” / “Neam rodnic” în fruntea
căruia se afla şi Gherghe-seu, adică Sf. Gherghe, cu acelaşi
bunic: Ham / Hermes); corespunzător relatării din secolul V
î.C. a Carianului Ctesias din Knidos / Anatolia - medicul
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
personal al împăratului Perşilor ArtaXerxes II - Ninus /
Nimrod era fiul Marelui Zeu Ba’al / Bel, adică Paal / Pel
(numit biblic Cuş) iar cercetători ca Mandell Creighton în
1888 ori Avram Yehoshua în 2011 au relevat că Semiramis /
“SemiRa-mis” era de sorginte Babiloniano-Vest Anatoliană /
zona din apusul Asiei “Mici” în Vechea Lume fiind puternic
populată de Gherghiți. Despre numele acelui Antic savant
Ctesias, e de știut că deriva din “Caspic” iar portul Carian din
care era se numește Tekir azi; în secolul VI, cronicarul
Iordanes din Moesia / Dobrogea = Sciția “Mică” a scris în
“Romana” 14 că Avram - strămoșul Arabilor și Evreilor -
înainte de ajunge în Canaan (unde a fost găzduit de regele
Melchi-sedec al Gherghe-seilor) a trecut prin Chaldeea
legendarei Semiramis. În secolul II, istoricul Cephalion - care
a scris în Dialect Ionian / Anatolian și despre care inclusiv
Dr. George Huxley a scris în 2002 că era Gherghit - a afirmat
că Ninus / Nimrod a fost de fapt Gargo-Sfântul = Magul
Zoroastru (despre care se ştie că a plecat din Valea Oksos /
Ox); astfel, traseul primului Hercule - cel vechi - se poate
reconstitui că a fost între Bazinul Oksos populat de Gherghi,
via Media / Ghergania şi Anatolia (la Garganele / Dardanele
fiind Coloanele lui Hercule, străjuind poarta AtlantIdei), până
în Bazinul Okeanos / Dunării, la Gherdap (zona acum
populată de Gherga cel mai consistent), în toate acele zone
răspândindu-se legendele despre el, în timpurile desigur după
ce a plecat: Ghergarul Hercule (Ghergu-res, adică regele
Ghergu, devenind Hercules) a organizat împreună cu oamenii
săi garnizoanele vămilor Sudice ale Imperiului Borean /
Atlant - “Porţile Raiului” - din Caucaz până în Carpaţi, via
Capadochia şi Dardanele. Gardianul Garganelelor - primul
Hercule / cel vechi - care prin Coloanele lui Hercule străjuia
principala poartă acvatică (de navigaţie) a Imperiului Atlant,
a fost marele viteaz Ghergar “de la răsărit” coborât de pe
înălţimile Asiei Centrale la Strâmtoarea Asiei “Mici” cu
Europa, îmbrăcat cu blană de panteră Hyrkană / Ghergană şi
dotat cu ghioagă; corespunzător Dr. Mihai Vinereanu în
“Dicţionar etimologic al limbii române” / 2009 “ghioagă era
un termen legat de proto Indo-Europeanul ‘ghalgh’ / ‘gholgh’
pentru ‘ramură’ / ‘par’ (goţii aveau ‘galga’ pentru ‘par’ /
‘paloş’), românescul ‘ghioagă’ provenind de la forma mai
veche ‘Golga’, după care lichida a metatizat dând ‘gloga’,
apoi ‘ghioaga’, de origine traco-dacă”. Pentru “buzdugan” -
armă dezvoltată din ghioagă - Aromânii au păstrat termenul
de “stupugan”, Kurzii îi spun “gurz” iar vechii Iranieni aveau
termenul “gorza”; ghioaga - buzduganul / măciuca - a fost
arma preferată a lui Hercule dar şi a lui Mitra / “Moşul
Raiului” (zeitatea zoroastră). De bază pentru Imperiul Borean
/ Atlant a fost dulcele Pont - care îi găzduia capitala AtlantIda
pe o Insulă a sa - uriaşul Lac devenit Marea Neagră, cu cele 2
Strâmtori semnificative de comunicare: în Nord Gherg /
Kerch cu Marea Karga / Azov iar în Sud Gherghel / Kerkel
(acum Bosfor) cu Marea Albă / Marmara. Ce puteau avea în
comun Muntenii Pamirieni / “Pa-Mirieni” din Munţii Gherghi
ai Asiei Centrale şi Civilizaţia Atlantă (a reţelei Fluviale
Okean) a Europei Estice se poate observa şi din coborârea
acelora - documentată de cercetători - pe Fluviul Oksos, ce se
vărsa în Marea Ghergană / Caspică, pescuitul dar şi navigaţia
fiind printre atributele lor: pe Valea Oksos, marele Fluviu Ox
/ Amu-Darya e navigabil şi acum începând tocmai din portul
Kerki / fost Karkuh pentru Iranieni, azi Atamurat în
Turkmeni-stan; aşa ceva s-a regăsit pe Okean / Dunăre, unde
navigaţia fără oprelişti e de la cataractele numite tocmai
535
Gherdap până la Pont / Marea Neagră (Pont - în care curge
Dunărea / Okean - primindu-şi de altfel numele de la Pontus
Gargarus, similar cum Marea Caspică - unde curgea Oksos -
s-a numit Marea Ghergană) dar şi pe dispărutul Ghaggar din
N Indiei / uriaş Fluviu cu izvorul în Munţii KaraKoram, în
ambele direcţii - adică în Vechea Civilizaţie Europeană şi în
Civilizaţia Ghaggar din Asia - reproducându-se Civilizaţia
Atlantă, în cârmuirea căreia au fost atestaţi inclusiv acei
Gherghi Pamirieni, rudele deopotrivă ale puternicului
Herkules / Ghergures şi Marii Mame Ghirghe / Kirke, după
cum au fost atestările din neoliticul Banatului / regiunea din
N Gherdap. În secolul III - datorită apariţiei creştinismului
propagat şi de Ghergheseii din Galileea / N Canaanului -
castrarea în cinstea Zeiţei a fost interzisă, sub pedeapsa tăierii
suplimentare a mâinii celui care se castra (ceea ce a oprit
ritul).
Doamnă şi vază mare din Warka (mileniul IV î.C.)
Enciclopedia “Britannica” a consemnat că numele
Civilizatorului U-Anna / Oannes, adică Derketos / Dercetus, a
fost găsit şi pe o Tăbliţă din Warka / Uruk, respectiv Ὀρχόη /
“Orkoe” în vechea Greacă (oraş Sumerian în care Altarul
Zeului An/u era cel mai vechi) iar mai mult, în mileniul I î.C.,
preotul Berosos în Babilon a notat că “înaintea Potopului
lumea a fost stăpânită de 10 regi”, indicaţi în secolul I î.C. de
istoricul Alexandru “Polhystor” - însemnând “Cunoscătorul”
- ca Gharghei / Chaldei (preotul Berosos a fost special angajat
de Dinastia Seleucidă pentru a consemna istoria
Mesopotamiei, aşa după cum preotul Manethon a fost special
angajat de Dinastia Ptolemeică pentru a consemna istoria
Egiptului: ambele Dinastii Makedone - stăpânind în
Mesopotamia şi Egipt - erau ale generalilor împăratului
Makedon Alexandru “cel Mare”, care i-au împărţit Imperiul).
Savantul Italian Marco Melini a afirmat că “pe tăbliţele
arhaice din depozitul de la Uruk / Warka, multe dintre semne
sunt identice sau foarte asemănătoare celor de la Tărtăria /
România; orice paralelă între inscripţiile din Tărtăria şi
scrisul din Mesopotamia trebuie să ţină cont de faptul că
dezvoltarea scrisului descoperit în Ardeal a precedat curentele
evoluţionare similare din Mesopotamia cu aproape un
mileniu”. În 2015, cercetătoarea Română Daciana Matei în
“Pelasgia, leagănul civilizaţiei româneşti” a scris: “În tăbliţele
sumeriene se relatează despre venirea poporului dintr-o
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
regiune muntoasă, înconjurată de ape. Dar nici una dintre
regiunile învecinate Sumerului nu posedă aşa ceva. Singura
regiune care corespunde acelei descrieri din apropierea
Sumerului este Depresiunea Transilvaniei, fiind descrisă ca o
cetate naturală muntoasă înconjurată de ape. De fapt, Tărtăria
înseamnă Tartaria, adică teritoriu înconjurat de râuri”. (Este
de remarcat că în secolul XVIII - aşadar înaintea
descoperirilor secolului XX din comuna Cioara / Săliştea la
Tărtăria - academicianul Francez Jean Bailly, preocupat de
Imperiul Atlant, a scris explicit despre Tărtăria ca locaţia
Nordică a Uriaşilor Vechii Lumi). De altfel, în 1976
cercetătorul Azero-American Zecharia Sitchin a scris despre
“Sumer - tărâmul zeilor”: “Dacă zeii sumerieni sunt număraţi,
lista lor ajunge la câteva sute; dar pe măsură ce sunt
clasificaţi, se observă clar că nu sunt doar un amalgam lipsit
de orice logică: ei erau conduşi de un panteon de Mari Zei,
guvernaţi de o Adunare a Zeilor şi în strânsă relaţie unul cu
celălalt (pe dată ce numeroşii nepoţi, nepoate şi alţi urmaşi
sunt eliminaţi, reiese un grup destul de restrâns de zei, fiecare
cu un anume rol şi cu anumite puteri şi responsabilităţi).
Aceia erau - considerau sumerienii - ‘zei din ceruri’. În
textele despre vremurile ‘de dinainte de a fi create lucrurile’,
nu se pomeneşte niciodată că acei zei ar fi venit vreodată pe
Pământ. Dacă privim cu atenţie la acei ‘zei’ care existaseră
înainte ca Pământul să fie creat, observăm că ei erau de fapt
corpurile cereşti ce alcătuiesc sistemul nostru solar; aşa-
numitele mituri sumeriene referitoare la acele fiinţe celeste
erau - de fapt - concepţii cosmologice precise şi ştiinţific
plauzibile despre cum a luat naştere sistemul nostru solar.
Mai erau şi alţi zei, mai puţin importanţi, care erau ‘de pe
Pământ’; centrele lor de cult erau - în general - în aşezările
provinciale: nu erau decât zeităţi locale. Cel mult, primeau o
serie de însărcinări limitate, ca de exemplu ‘zeiţa berii’, care
supraveghea prepararea băuturilor. Despre ei nu există nici o
legendă; nu aveau arme supranaturale iar ceilalţi zei nu
ascultau de ordinele lor. Între acele grupuri era cel al ‘zeilor
Cerului şi Pământului’, cei numiţi ‘vechii zei’: erau ‘zeii
bătrâni’ din legende şi - conform credinţelor sumeriene - ei
veniseră pe Pământ din Cer. Ei nu erau zeităţi locale, ci
naţionale, ba chiar internaţionale: unii dintre ei erau pe
Pământ încă înainte de apariţia omului; se pare chiar că însăşi
existenţa omenirii se datora acelor zei. Erau puternici,
capabili de fapte dincolo de puterea de înţelegere a
muritorilor; asta, deşi acei zei nu numai că arătau ca oamenii,
dar şi mâncau ca oamenii, beau ca oamenii şi - în general -
aveau aceleaşi emoţii şi aveau aceleaşi sentimente umane,
iubindu-se, urându-se, fiind credincioşi sau infideli. Cu toate
că rolurile şi poziţia ierarhică a unora s-a modificat de-a
lungul mileniilor, unii dintre ei nu şi-au pierdut niciodată
poziţia, iar cultul lor n-a încetat niciodată. Dacă privim cu
atenţie acest grup, obţinem imaginea unei dinastii de zei, o
familie divină, cu relaţii de rudenie foarte strânse, dar şi
foarte divizată. Capul acestei familii era An (sau Anu în
textele babiloniene): el era tatăl zeilor, regele lor; teritoriul
său era întinderea Cerului iar simbolul său, o stea. În scrisul
sumerian, semnul stelei însemna atât An, cât şi Cer, ‘fiinţă
divină’ sau ‘zeu’ (inclusiv pentru descendenţii lui An); acele
semnificaţii s-au păstrat de-a lungul timpului, de la semnele
cuneiforme sumeriene la cele stilizate babiloniene. Din cele
mai vechi timpuri până când scrisul cuneiform a început să
fie uitat - din mileniul IV î.C., până aproape de era noastră -
acel simbol al steluţei era pus înaintea numelui unui zeu,
536
indicând că numele scris acolo nu era al unui muritor, ci era
de origine divină. Reşedinţa lui An/u şi tronul său se aflau în
ceruri: acolo mergeau ceilalţi zei pentru a primi indicaţii sau
favoruri, unde se strângea Adunarea Zeilor, pentru a rezolva
disputele dintre ei sau pentru a lua decizii importante;
numeroase texte descriu palatul lui An/u (ale cărui porţi erau
păzite de zeul arborelui vieţii şi de zeul pomului cunoaşterii),
tronul său, felul în care ceilalţi zei se apropiau de el şi cum
stăteau în faţa lui. Textele sumeriene au înregistrat nu numai
vizite ale zeilor la reşedinţa lui An/u dar şi vizite ale anumitor
muritori, cărora li se permisese să ajungă la el, în general
pentru a primi nemurirea; o astfel de legendă se referă la
Adapa / ‘model de om’, care era atât de desăvârşit, încât a
aranjat să fie adus în faţa lui Anu, primind următoarea povaţă:
‘Adapa, vei merge în faţa lui Anu, Regele / Şi drumul Cerului
îl vei lua / Când vei ajunge în Cer / Şi te vei apropia de poarta
lui Anu / Îi vei vedea pe Purtătorul de Viaţă / Şi pe
Păstrătorul Adevărului / Care la poartă stau’. Adapa ‘la Cer s-
a urcat / şi s-a apropiat de poarta lui Anu’ dar când i s-a oferit
şansa să devină nemuritor, a refuzat să mănânce ‘pâinea
vieţii’, crezând că mâniosul An/u îi oferea mâncare otrăvită; a
fost retrimis pe Pământ, făcut preot, rămânând însă muritor.
Sugestia din poveştile sumeriene că şi muritorii puteau ajunge
la ‘reşedinţa zeilor’ - în Cer - şi-a avut ecou în Vechiul
Testament despre ridicările la ceruri ale profeţilor Enoh şi
Ilie. Deşi An/u locuia în Cer, există unele povestiri despre
coborârea pe Pământ, fie în vremuri de mare criză, fie în
vizite ceremoniale; cum el nu locuia permanent pe Pământ,
nu era nevoie să i se acorde exclusivitatea asupra unui centru
de cult. Locuinţa lui - sau ‘casa cea mare’ - a fost ridicată în
oraşul Uruk / biblicul Erec, având cornişa ‘lucind ca arama’,
casa ‘încântând privirea, cu o ispită de neînfrânt’, textele
indicând scopul pentru care a fost realizată, căci era ‘o casă
pentru coborârea din Cer’. Unii specialişti văd în Adapa -
modelul de om al lui Enki - pe biblicul Adama / Adam;
paralele biblice pot fi şi cele 2 zeităţi gardiene - ale vieţii şi
adevărului - Eva însemnând ‘viaţă’, cealaltă femeie (numită
Lilu / Lilith de către Evrei) fiind legată de cunoaştere”. Enki
= Ea / cu pronunția “aya” l-a avut ca frate pe Enlil = El / cu
pronunția “al” (printre pruncii lui El au fost Elohim / “Elo-
Him” și Baal / Bel = “Ba-El”): ambii, Ea și El, respectiv
“Aya” și “Al” - recunoscuți ca Zeul acvatic al cunoașterii /
înțelepciunii și ca Zeul vântului / tornadei - au fost primii
născuți ai lui Eno, adică An = Zeul ceresc al timpului; e de
ştiut o consemnare interesantă din “Cartea lui Enoh / Eno” -
anume o versiune din Manuscrisele de la Marea Moartă,
găsită în Grota Qumrân 4 - despre cel care a sedus-o pe Eva,
că a fost îngerul Gadriel, “prunc al Cerului”. În 2011,
cercetătorul Josua Mark din New York / SUA a afirmat:
“Mitul lui Adapa provine din secolul XIV î.C. - când Kuşanii
/ Kuşiţii domneau în Babilon - aşa după cum reiese din
tăbliţele cuneiforme traduse în 1912 de Robert Rogers; Anu /
Zeul Cerului s-a supărat că vântul din S nu mai bătea şi
printr-un mesager a aflat că vântul ar fi fost oprit de Adapa -
furios că vântul acela i-a răsturnat barca - ceea ce a adus
supărarea lui şi l-a făcut muritor. În secolul III î.C., Berosos l-
a numit Oannes pe Adapa şi l-a descris ca amfibianul
Civilizator, el de fapt urmând tradiţia Sumeriană a preoţilor
pre-diluvieni ai lui Enki” (Zeul “En-Ki” / Enki al apelor
dulci, acoperit cu solzi ca un crap și purtând caduceul, care
din mileniul II î.C. a început să fie notat cu ideograma
numerică sacră “40”, conform lucrării “Enuma Eliş” /
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
“Reorganizarea lumii” din Epoca Bronzului, a cârmuit
împreună cu fratele său geamăn “En-Lil” / Enlil cele câteva
sute de Genii numiţi Sumerian ca Anunaki / Anuna - prinţii
“Celeilalte Lumi” - înalţii fii şi nepoţi ai lui Anu / Zeul
Cerului şi Ki / Zeiţa Pământului, care s-au încrucişat cu
pământenele; de altfel, supărarea faţă de încetarea vântului
Sudic - ce la început favoriza climatul Atlant ca foarte
prielnic traiului - se datora opririi curenţilor de aer din
Emisfera Nordică în timpul topirii gheţurilor ultimei
glaciaţiuni, fenomen meteorologic demonstrat ştiinţific:
topirea calotei Nordice a încetat prin calmarea activităţii
solare, atunci oprindu-se vântul cald Sudic şi s-a instaurat
clima actuală, în zona temperată a planetei - în care e şi
Marea Neagră - acum iernile fiind potrivit de reci / uneori
geroase iar verile potrivit de calde / uneori caniculare). Se
poate observa că mai târziu, după cum a studiat și cercetătorul
Român Bogdan Lupescu, termenul folosit în ghematria
Anatoliană pentru “40” - ideograma străvechiului Zeu Enki al
apelor - a fost Cârc / Kîrk (ar fi de remarcat că și azi “Kırk”
în Turcă e 40); ținând cont că fratele său - Zeul Enlil al
tornadelor - era știut ca Gurges / Kalkal (atât în Anatolia, cât
și în Mesopotamia), reiese identitatea lor, ca fiii Zeului An /
Anu: erau Ghergari (Gurges și Cârc - respectiv Kalkal și Kîrk
- împreună cu tatăl lor au constituit Sfânta Treime Sumeriană,
cunoscută ca formată din primii 3 Zei, anume An / “Anu”,
Enlil / “An-Lil” și Enki / “An-Ki”). Poziţia urmaşilor lui Anu
în Sumeria - Kurgal / Ghiengar - a reieşit și printr-un sistem
unic: “rangul numeric” al marilor Zei; cea mai mare valoare
în sistemul hexagesimal era atribuită lui An / 60, apoi lui
Enlil / 50 iar după Enki / 40 erau luna Sin / 30, soarele Şamaş
/ 20, etc. (în Kurgal / Sumeria, cele câteva sute de Zei
Annuna - descendenţii lui An - se ocupau cu treburile “de
jos”, Zei mari fiind doar o duzină / primii 12).
537
Povestea era ştiută în Mesopotamia aşadar dinaintea
relatării sale de către “prima carte a lui Moise”, de către
preotul Fenician Sanchoniathon ori de către dialogurile
filozofului Elen Platon (verificate în Egipt de către
contemporanul filozof Kilikian Crantor): pe cele 3 continente
(Europa, Asia, Africa, întâlnindu-se în Estul Mediteran) era
aceeaşi relatare; pe lângă aceia, în secolul III î.C. preotul
Manethon din Egipt a afirmat că Țara “Siriat” - adică însorita
Atlantida - s-a scufundat în urma unei mari catastrofe
petrecută în timpul lui Thot / Hermes. Este semnificativă
instrucţiunea Gherganului Hermes despre cum se începea
intonarea “Imnului înnoirii”: seara, cu faţa la vântul de
miazăzi (o reminiscenţă pre-diluviană); de exemplu, acel vânt
cald Sudic - constant şi puternic - când a topit gheţurile
calotei Nordice a dus şi la formarea Lacurilor glaciare / alpine
din Carpaţi (aflate în “Căldări” / depresiuni circulare, în
corelaţie cu Gărgări, căldarea - vasul cu toartă folosit pentru
transportul lichidelor - fiind în aceeaşi semnificaţie acvatică,
pentru așa ceva mai fiind şi denumirea de găleată, limba
Română rămânând una dintre puţinele de pe glob în care s-au
păstrat cuvinte străvechi, consacrate de milenii, încă în uz,
resursa pe care o constituie străvechiul vocabular Românesc
pentru timpurile îndepărtate fiind chiar de rang mai însemnat
decât vechile consemnări Grecești din E Mediteran, Sanscrite
din N Indiei, etc). Aerul rece, fiind mai greu, totdeauna e la
joasă înălţime - de pildă e staţionar în depresiuni - iar în
compensare aerul cald se ridică pe înălţimi, relatările
străvechi pomenind vântul cald de la miazăzi (opus celui rece
polar de la miazănoapte) din timpul dezgheţării ultimei
glaciaţiuni. În preistorie, degajarea constantă de aer polar de
către calotă spre S a determinat oamenii să trăiască mai mult
pe Munţi, deasupra grohotişurilor, unde bătea vântul cald
dinspre miazăzi (asemenea fenomen din timpul ultimei
glaciaţiuni - cu stabilirea paleoliticilor deasupra grohotişurilor
- a fost studiat în 1976 de arheologul Francez Jean Clottes şi
în Pirinei, la strămoşii Vasconilor / Bascilor): aerul rece -
fiind mai greu - era pe Văi iar aerul cald - fiind mai uşor -
bătea spre înălţimi (inclusiv azi oricine poate observa că în
depresiunile Montane temperaturile medii sunt mai reduse
decât mai sus, de pildă “polul frigului” din România fiind la
curbura Carpaţilor - în Ţinutul Secuilor, cu climatul cel mai
“neprietenos” din Țară - în depresiunile căruia mereu se
strânge cel mai greu aer, cel rece). Când glaciaţiunea s-a
încheiat, aerul cald dinspre miazăzi s-a oprit, căci n-a mai fost
cauzat ca să bată, de către aerul rece dinspre N (ce s-a redus
la puterea de azi); în schiţele precedente se observă că
întotdeauna înaintarea aerului rece / mai dens înlocuieşte
aerul cald / mai uşor, determinându-i deplasarea sub formă de
vânt cald (iată de ce oamenii au început să adore Munţii -
înălţimile pe care erau, inclusiv mai aproape de Cer - Soarele
oferind căldură fiind desigur și mai apreciat de către Nordici
decât de către Sudici, întărind astfel Cultul Soarelui). De
altfel, spre deosebire de Sudicii care preferau să se deplaseze
în răcoarea nopţilor - sub patronajul lunii - Nordicii preferau
să activeze diurn, în căldura Soarelui. Mărturiile despre
vechile vremuri diluviene, diferite în timpi şi în locaţii -
Hermes instaurând rugăciunea spre vântul Sudic, Adapa
bănuit că a oprit vântul Sudic, Platon anunţând că Atlantida
era orientată spre Sud, ferită de vântul Nordic - erau aceleaşi
faţă de puternicul şi constantul vânt cald dinspre S, ce era
venerat în Nordica Atlantida (în raport cu Cornul Abundenţei
/ Semiluna Fertilă).
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Ghibla

Acum numit în Libia “Ghibli” iar în apusul său

“Chergui”, vântul cald din Sudica Sahară - denumit şi
“Siroco” / “Scirocco” - bate dinspre Sud înspre Nord peste
Marea Mediterană, atingând Balcanii ca “Jugo”: un ciclon
tropical în SE Europei, masa sa de aer fierbinte, uscat şi
prăfos, la întâlnirea aerului rece din Nord provocând mari
furtuni şi ploi masive; opus acestui vânt cald din Sud este
puternicul “Gregal”, vântul rece Nordic, provenind din
Balcani. În prezent, circulaţia şi respectiv schimbul
atmosferic dintre N şi S (dintre frontul rece de la miazănoapte
şi frontul cald de la miazăzi) nu mai e la intensitatea masivă
din urmă cu 10 milenii, când uriaşa platoşă a calotei polare
provoca - similar cu un imens frigider - puternicul vânt
fierbinte / tropical, rămas mitic în amintiri; străvechile nume
ale ambelor vânturi însă s-au conservat - sub formele de
Gregal / Gregale şi respectiv Ghibla / Chergui - deoarece au
fost de la Gherganii aflaţi sub influenţele lor, inclusiv la
sfârşitul ultimei glaciaţiuni. Privind tandemurile vânturilor
reci şi calde, e de ştiut că în vechime inclusiv perechea
contrariilor cald-rece se găsea într-un tandem lingvistic:
rădăcina proto Indo-Europeană era aceeaşi “kel”, atât pentru
“cald”, cât şi pentru “rece”; lingvistul Julius Pokorny a arătat
că proto Indo-European noţiunile atât de cald, cât şi cea de a
răci, aveau sensul subsidiar de “a arde” şi astfel în diferite
limbi Indo-Europene termenii de “cald” şi de “rece” - unul
sau amândouă - aveau asemenea sens (sinonim “frig” şi
“frige” - cuvinte atestate ca Trace - s-au contaminat reciproc
ori azi în limbile Indo-Europene se pot observa de pildă că
Românescul “cald” are opusul Englez “cold” = “rece”, etc).
În 2019, Dr. Bruno Glaser de la Universitatea Halle-
Wittenberg din Germania a demonstrat științific că în vremea
glaciațiunii oamenii nu trăiau în Văi, ci pe culmile Munților
(iar nu pe perioade sezoniere, ci îndelungate, dovezile
existând arheologic): “la mari înălțimi, cu toate că oxigenul e
Gregal mai puțin, oamenii timpurii se bucurau de precipitații mai
abundente iar viețuitoarele se adunau mai numeroase, atrase
de condițiile de acolo, ceea ce sus nu consuma energiile
oamenilor pentru a le vâna așa ca jos, deci beneficiau și de
mai multă carne; fenomenul a fost dovedit inclusiv în Munții
Bale ai Etiopiei, chiar de 2 ori, în urmă cu 45 de milenii și în
urmă cu 10 milenii”.

538
Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Eroul Ghirga = Ghilga-meş / Gilgameş

O dovadă în plus despre vremurile străvechi a fost

fixarea pe “Tăbliţele Sumeriene” din mileniul III î.C. a
Epopeii lui Ghilga-meş - a “moşului Ghirga”, adică a lui
Gherga din bătrâni / din vechime - întâiul text epic din lume /
prima scriere literară a umanităţii (genurile literare sunt 3 -
epic, liric şi dramatic - iar începutul literaturii în lume a fost
cu genul epic). În Antichitate de exemplu în “Cartea
Uriaşilor” - scrisă de pre-diluvianul patriarh Enoh, lucrare
transcrisă în timp și păstrată printre Manuscrisele de la Marea
Moartă - eroul Ghirga a fost indicat ca pre-diluvian, fiind
notat de Anticul profesor Claudiu Aelian 175-235 ca
Γίλγαμος = Gîlga-moş / “Moş Gîlga”; academicianul
Alexandru Dima 1905-1979 (care a tradus în Română
539
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Epopeea lui Ghilgameş) a scris: “Mai veche decât ‘Iliada’ şi
‘Odiseea’, mai veche decât Biblia, epopeea care cântă
vitejiile şi suferinţele lui Ghilgameş avea să-şi ia locul de
cinste - rânduită în 12 Tăbliţe numerotate cu grijă - în
faimoasa bibliotecă a regelui asirian Assurbanipal, la Ninive.
Ea constituia pentru Asia Occidentală ceea ce aveau să fie
poemele homerice pentru Grecia mileniului I î.C.: glorificarea
unui erou, chintesenţă a bravurii poporului său. Poemul nu-şi
datoreşte însă valorea universală datorită vechimii, ci mai cu
seamă deosebitelor sale merite care privesc deopotrivă
calitatea şi caracterul operei. Amestec de întâmplări
minunate, de multe ori dramatice, cu profunde învăţături
morale, ne înfăţişează pe cel dintâi erou tragic al tuturor
timpurilor. Este, desigur, aceasta una din explicaţiile faptului
că o poveste ale cărei izvoare se pierd în negura mileniului III
î.C. are atât farmec şi atâta prospeţime, încât să poată fi citită
- cu susţinut interes - până în zilele noastre, adică aproape 5
milenii după crearea ei. Ghilgameş a trăit efectiv. Opera
babiloniană s-a infiripat din vechi poeme şi balade sumeriene.
Lucrarea ni-l prezintă pe Ghilgameş ca rege. Deşi încă legat
de obştea din care a purces şi ale cărei sfaturi, prin Adunarea
Bătrânilor, le mai primeşte - ceea ce indică stadiul patriarhal
al orânduirii timpului - Ghilgameş s-a diferenţiat prin forţă,
vitejie şi înţelepciune (aşa cum ni se spune în epopee) şi a
ajuns să se impună semenilor săi: el i-a silit să construiască
zidurile capitalei sale - dezgropate sub oraşul Warka - căci
‘zeii i-au hărăzit să domnească asupra popoarelor’.
Ghilgameş l-a doborât pe monstruosul stăpân al Pădurii
Cedrilor - localizat de savanţi ca stăpân în Liban şi
Capadochia - fiind o îndepărtată înrudire tipologică a lui cu
Hercule. Mitul omorârii balaurului - cântat de creştini în
legenda Sf. Gheorghe - prin tăbliţele dezgropate în
Mesopotamia e dovedit ca avându-l strămoş pe însuşi
Ghilgameş”. (Ninive / Irak, pe malul Fluviului Tigru - locul
unde era păstrată Epopeea vechiului Ghirga de către
biblioteca acelui rege al Asiriei, în timpul căruia oraşul era
cel mai mare din lume - îşi avea numele Ninive de la “nuna”,
însemnând “prinţ” = “prunc” Sfânt, în Aramaică preluat
pentru “peşte” şi scris în formă de semilună).
Între peşte şi vulvă s-au observat asemănări
deopotrivă de formă - ca în schiţa anterioară - şi de iz / miros;
de altfel, simbolul creştinilor a fost peştele înaintea folosirii
crucii: Iisus vorbea Aramaica iar numele Maria al Mamei
Sale era mistic legat de Mare / marin - apa cea mai mare,
având cei mai mulţi peşti - inclusiv Lacul Galileea, pe
malurile căruia s-a manifestat public cel mai mult, ajungând
să fie numit şi ca “Marea Galileeii” / la N de “Marea Moartă”
(ce n-avea însă pește). Înainte de Iisus, la Marea Egee, în
portul Efes al Ionianilor (unde primul cârmuitor a fost regele
Gargo = “Gargo-ris” / Gargoris), Zeiţa Artemida - cu talie de
540
peşte, al cărei Templu de acolo a fost una din minunile Vechii
Lumi - era reprezentată acoperindu-şi vulva cu un peşte:
amuleta din peşte suprapusă organului genital feminin a fost
un motiv foarte popular, peştele sacru fiind “peştişorul de
aur”. Peștele - fie de apă dulce, fie de apă sărată, fie cu carne
albă, fie cu carne roșie, fie din ape calde, fie din ape reci - a
fost mereu apreciat pentru însușirea sa prolifică, fiind evident
legat de străvechile ritualuri ale fertilității: nu întâmplător, în
folclor a rămas “peştişorul de aur” - îndeplinind dorinţe -
având o posibilă legătură chiar cu blonda vulvă Ghergană,
deosebită de neagra vulvă Amazoană. Există de asemenea
conexiunea dintre peşte şi peşteră / peşte-Ră: similar după
cum peştele a fost pus în legătură cu vulva, aşa şi peştera era
văzută ca vulva pământului, sufixul “-Ra” de la “peşte-Ra”
făcând deosebirea, cu indicarea sa pe măsura puternicului Ra
(mai mari decât găurile în pământ ale Troglodiţilor ori decât
grotele, întunecoasele şi umezile peşteri / “peşte-ri” erau
partenerele - constituiau contrapartida - luminosului Ra
ceresc): udele peşteri erau simbolic considerate în Pământul
Ga ca “peştii lui Ra”. În imaginea următoare se poate observa
un peşte iar prin rotire în sens orar, o fată:
În “Collectarium canonum” din 1012, episcopul
German Buchard din Worms 49,37 lat. N, 8,21 long. E (de pe
Rinul superior) scria despre vrăjile Medievale de dragoste că
- pentru a mări atracţia partenerilor - unele femei “iau câte un
peşte viu şi-l vâră în sex, îl ţin acolo până ce moare iar apoi îl
gătesc şi-l dau bărbatului să-l mănânce, pentru ca ardoarea
aceluia pentru ele să sporească”. De fapt, deseori peştele a
fost şi un simbol cultural falic, Hope Werness în
“Enciclopedia simbolismului animalier în artă” din 2003
argumentând că sculpturile mileniului VII î.C. de peşti găsite
la Gherdap - Defileul Dunării - indicau credinţa (de atunci şi
de acolo) că oamenii erau “Pruncii Fluviului”. Privind prima
epopee din lume, începută între Fluviile Ghiengar / Kurgal,
adică între marile ape ale Mesopotamiei / Sumeriei, în Tăbliţa
5 a “Epopeii lui Ghilgameş” apare că vechiul = “moşul” rege
Ghilga / Ghirga şi prietenul său Enkidu au tăiat cedrii dintre
însoritul Masiv Chermon / Hermon - cel mai înalt al
Înălţimilor Golan, zis Sirion de către Sidonieni / descendenții
celui mai mare frate al biblicului Ghergheseu, corespunzător
cărții a cincea a lui Moise, “Deuteronomul” 3:9 - şi Poarta
Zeului / Terasa din Baalbek, amicul Enkidu descoperind
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

“locuinţa tainică a zeilor Anunaki” iar în Tăbliţele 9-11 ale ‘Mai înainte vreme eraţi făpturi omeneşti, acum sunteţi
Epopeii e descris voiajul vechiului erou Ghirga / Ghilgameş asemenea nouă - zeilor - şi să trăiţi departe de oameni, la
(“moş”, adică din bătrâni) în căutarea nemuririi; chinuit de obârşia apelor’, astfel că după aceea am ajuns în acest tărâm
teama morţii, s-a dus să ceară secretul vieţii veşnice unicului îndepărtat”. Cei 2 soţi vârstnici (nemuritori datorită Zeului
supravieţuitor al Potopului, spre Muntele Maşu / Caprei Enlil, care avea fratele geamăn Enki / numit Oannes de către
(“Maşu” / “Meşa” însemnând Arian dar şi Sanscrit “Capră”) Babiloneni) l-au ospeţit pe Ghirga şi i-au spus că nemurirea e
“aflat în Calea Soarelui” - adică spre Vest - unde s-a adresat asigurată de o buruiană aflată pe fundul mării, ai cărei spini
celor care vegheau: “Pornit-am pe un drum lung, ca să ajung ca ai trandafirului sfâşie mâinile, Ghirga reuşind s-o culeagă.
la străbunul meu, cel care a izbutit să fie de faţă la Sfatul Bucuros, viteazul Ghirga a pornit spre casă cu buruiana
Zeilor, căci vreau să-l iscodesc despre moarte şi viaţă!” nemuririi “leac împotriva spaimei, prin care se dobândeşte
primind răspunsul ca să traverseze “şirul muntos” (drumul vindecarea desăvârşită, din care eu însumi voi mânca şi mă
dintre Mesopotamia şi Marea Neagră trece doar prin Munţi, voi întoarce la anii mei tineri”, însă (pe când se scălda la un
Ghilga-meş anunţând în Epopee că era sosit dinspre răsărit). izvor) i-a furat-o un şarpe / numit de Ghilga-meş “leu de
Ajuns pe partea cealaltă, însuşi Şamaş - Zeul Soarelui - l-a pământ”, lunga şi greaua călătorie fiind zadarnică în acea
sfătuit să se ducă pe malul Mării şi s-o caute pe hangiţa privinţă, rămânând - prin ceea ce a redat Epopeea eroului
Siduri, care locuia într-o casă singuratică şi umbla acoperită Ghirga / Gherga - beneficiul pentru cunoaşterea universală.
cu văl / pe atunci vălul având denumirea “khirqa”; regele (Povestea a fost reluată în secolul V î.C. de tragicianul Elen
Ghirga - învelit într-o cergă - i s-a prezentat ca fiind Eschil din Eleusis, care l-a localizat ca “Pontios” pe muritorul
învingătorul Taurului Ceresc şi cel care l-a doborât pe pescar Glaukos, despre care se ştia din vechime că a observat
stăpânul Pădurii Cedrilor, anunţând că doreşte să ajungă la învierea unui peşte prins de el după ce a atins o iarbă / algă
străbunul său, la care ea i-a răspuns: “Nimeni, din cele mai din Mare şi atunci a sărit în apă exact în acelaşi loc, fiind
îndepărtate timpuri, n-a străbătut marea în afară de Şamaş, admis de fraţii Oceanos şi Tethis alături de ei şi făcut Zeu /
însă luntraşul e aici şi încearcă cu el iar dacă nu e cu putinţă, nemuritor).
întoarce-te la mine”. (Este de ştiut că în trecut exoticii cedri
veşnic verzi formau codri de conifere şi în spaţiul Carpato-
Dunăreano-Pontic, copacul trăind multe secole - până la un
mileniu - atingând înălţimi de zeci de metri, exemplarele
Nordice fiind cele mai de calitate, având proprietăţi curative:
frunzele sale consumate măreau potenţa masculină şi
rezistenţa la diverse boli, după cum a studiat şi academicianul
German Peter Pallas 1741-1811, de pildă călugărul Rus
Grigori Rasputin 1869-1916, care şi-a petrecut viaţa în orgii,
provenind dintr-o zonă Siberiană cu cedri sunători; o bucăţică
din lemn de cedru în casă alunga moliile - ceea ce era esenţial
pentru păstrarea cergilor de lână - iar din el se făceau cutiile
de rezonanţă ale instrumentelor muzicale / cele mai
valoroase, mobilier cu miros plăcut ori ambarcaţiuni. Pe de
altă parte, un conifer răspândit în Carpaţi e ienupărul, popular
numit “turcel”; deoarece fructele sale parfumate se coc chiar
şi iarna, ienupărul e considerat cel mai puternic antibiotic
natural: privind denumirea populară, termenul pre Indo-
European “terk” însemnând “ramură” pare să fi fost rădăcina
pentru coniferele mici “turcei”, aşa cum încă sunt numiţi
ienuperii în Munţii Retezat din Carpaţii Sudici / Meridionali).
Priceputul luntraş i-a zis “Ghilga-meş, ridică-ţi securea de
luptă, afundă-te în codru, taie nişte prăjini, fă vâsle şi adu-le”.
După ce a traversat “Apele Morţii” ale Mării (probabil
sulfuroase, cum au fost ale Mării Negre după Potop), Ghirga
l-a întâlnit pe bătrânul său străbun - singurul om nemuritor / Ghirga / Ghilga
nepieritor - căruia i-a cerut: “Povesteşte-mi cum ai luat parte
la Sfatul Zeilor şi cum ai dobândit nemurirea”, la care acela i- Mitul Sumerian al înţeleptului Atra-hasis Gardu -
a spus că “Dintr-o dată, zeii cei mari, conduşi de tatăl lor reluat sub forma poemului “Când zeii erau încă oameni” în
Anu, hotărâră să dezlănţuie Potopul” şi i-a povestit cum şi-a cuneiformele mileniului II î.C. din Mesopotamia / înaintea
făcut nava - având toate dimensiunile egale în mărimi - astfel scrierii Bibliei - explică riguros cauzele antropogoniei şi
ca să supravieţuiască împreună cu soţia, pe care a urcat “toate Potopului, construind şi ipostaza umană insolită a fugii din
neamurile, prietenii şi meşteşugarii, turme rătăcitoare şi fiare lumea evidentă, furnizând informaţii complementare Epopeii
sălbatice” până când apele s-au liniştit, acostând pe Muntele lui Ghilga-meş (de altfel, în Tăbliţa 11 a poveştii eroului
Nitsir, atunci când corbul căruia i-a dat drumul de pe navă nu Ghilga / Ghirga fiind menţionat Atra-hasis Gardu): “Când
s-a mai întors. Zeul Enlil / “En-Lil” - sfetnicul Zeului Anu - zeii erau încă oameni, îşi luau asupră-le povara muncii şi
“s-a urcat pe navă şi luându-mă de mână, m-a dus pe punte; a îndurau truda; mare era truda zeilor, grea le era munca şi
dus-o şi pe soţia mea şi a pus-o în genunchi lângă mine. După lungă era suferinţa lor. Cei 7 mari zei Anunnaki voiau să-i
ce ne-a atins frunţile, s-a aşezat între noi şi ne-a binecuvântat: facă pe Dîn-Gîri să îndure munca. Părintele Anu era regele
541
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

lor, sfetnicul lor era Enlil războinicul, cămăraşul lor era

Ninurta iar Ennugi era străjerul lor. Fiecare zeu şi-a luat în
mână paharul, a aruncat zarurile şi fiecare şi-a primit partea:
Anu a urcat în Cer, Enlil a dobândit Pământul pentru fiinţele
sale, prinţului Enki i s-au dat apele. După 4 decenii de chin,
Dîn-Gîrii s-au revoltat şi au refuzat lucrul. ‘Veniţi, haideţi să-
l ridicăm din jilţul său pe Enlil - sfetnicul zeilor - Eroul!
Acum vestiţi războiul, să ne avântăm în luptă!’ Zeii auziră
chemarea; Din-Gîrii şi-au pus foc peste unelte. Prinzându-se
unul de altul, veniră la poarta altarului lui Enlil, Eroul.
Noaptea era la veghea de mijloc, locul fu împresurat fără să
ştie Enlil. Dar portarul Kalkal stătea de veghe şi se nelinişti;
Kalkal îl trezi pe Zeul Focului Ghera, fiul lui Anu. Ghera îşi
trezi fratele - stăpânul Enlil - şi-l sili să se scoale din pat:
‘Stăpâne Enlil, suntem împresuraţi, bătălia se apropie’. Enlil
deschise gura şi îi spuse crainicului Ghera: ‘Ia-ţi armele şi
stai în faţa mea!’ Ghera îşi luă armele şi stătu în faţa lui Enlil:
‘Stăpâne, copiii tăi te cinstesc, de ce te-ai teme chiar de copiii
tăi? Dă poruncă să fie coborât aici Anu şi să fie adus
dinaintea ta fratele Enki’. Enlil deschise gura şi zeilor -
rudelor sale - le grăi: ‘Pentru ce i-am învinui? Truda lor este
grea şi cazna lor este lungă; zilnic ei scormonesc pământul,
grea este plângerea lor. Se află poate vreun leac pentru
necazurile lor. Este acolo Născătoarea: să facă dânsa o fiinţă
omenească, Omul, ca să poarte el jugul, lăsându-i liberi pe
zei. Ei o chemară pe zeiţă şi o întrebară pe moaşa zeilor, pe
înţeleapta Mami: ‘Tu Născătoare, eşti cea care fi-vei
făuritoarea omenirii. Fă o fiinţă omenească ca să poarte jugul
- din porunca dată de Enlil - pentru ca omul să ia asupră-şi
povara asprei trude a zeului’. Mami deschise gura şi marilor
zei le spuse: ‘Nu e datoria mea să fac asta, sarcina asta este
treaba lui Enki; el este cel care limpezeşte toate lucrurile: să-
mi dea lut, ca să mă apuc de lucru!’ Enlil deschise gura şi le Ombilic Babilonian (mileniul II î.C.)
grăi marilor zei: ‘Voi pregăti scăldătoarea de curăţire. Să fie
tăiat un zeu, iar ceilalţi zei, cufundându-se în sângele lui, să “Atunci Mami deschise gura şi grăi către zeii cei
fie purificaţi! Cu carnea şi cu sângele acestui zeu, Mami să mari: ‘Mi-aţi dat o poruncă. Am împlinit-o. Aţi înjunghiat un
amestece lutul, astfel ca zeul însuşi şi omul să se afle zeu cu tot cu inteligenţa lui. V-am curmat truda voastră
amestecaţi laolaltă în argilă; fie ca în vremurile care vin să supărătoare şi munca voastră cea aspră am dat-o în sarcina
auzim sunetul tobelor. Cel ieşit din această carne de zeu să fie omului. Aţi strămutat tânguirile voastre în omenire, v-am
un duh şi omul să se cunoască prin semnul acesta de fiinţă desfăcut jugul, v-am statornicit libertatea’. Când zeii o auziră
vie, să nu se uite că se cuvine să fie un duh!’ Marii Anunnaki spunându-le acestea, alergară spre ea să-i sărute picioarele:
- cei care se îngrijesc de destine - răspunseră în Adunare ‘De acum înainte numi-te-vom Stăpâna tuturor zeilor, fie
‘Da!’ şi atunci Enlil pregăti scăldătoarea de curăţire. În acuma numele tău!’ Atunci intrară în Casa Destinelor prinţul
Adunarea lor, zeii îl tăiară pe zeul Gheştu, înzestrat cu Enlil şi înţeleapta Mami. Când se strânseră născătoarele - şi
inteligenţă. Cu carnea şi cu sângele său, Mami amestecă călcând argila - se făcură lehuze, Mami nu mai încetă să
argila. În şirul vremurilor, ei auziră sunetul tobelor. Ieşit din răspândească descântecul pe care, şezând lângă dânsa, îl
carne de zeu, el a fost un duh şi recunoscut a fost Om prin poruncise Enlil să fie rostit. Când îşi isprăvi descântecul, ea
semnul acesta de fiinţă vie, ca să nu se uite ce se cuvenea, el rupse 14 bucăţi de argilă: 7 bucăţi puse la dreapta şi alte 7
făcutu-s-a duh. După ce Mami frământase lutul acela, i-a bucăţi la stânga, iar între ele aşeză o cărămidă. Şedeau
chemat pe marii zei Anunnaki. Marii zei şi Din-Gîrii scuipară adunate 7 şi 7 învăţatele născătoare: 7 din ele aduseră pe lume
argila. După 10 luni, buricul special s-a deschis şi Omul s-a făpturi bărbăteşti, 7 aduseră pe lume făpturi femeieşti. Mami,
născut”. cea care făureşte soarta - după ce ele sfârşiseră a le face
perechi şi când isprăviră a le aşeza perechi, dinaintea ei - făcu
omenirii legi. 12 secole nu trecuseră încă şi ţara locuită se şi
întinsese, popoarele se înmulţiră. Pământul oamenilor mugea
ca un taur şi din pricina larmei pe care îl făceau zeul se simţea
tulburat. Enlil auzi ţipetele lor şi le grăi marilor zei: ‘Este
prea împovărătoare pentru mine larma omenirii, gălăgia pe
care ei o stârnesc mă lipseşte de somn. Ivească-se o ciumă
care să-i silească să tacă!’. Nu trecuseră iarăşi alte 12 secole
şi ţara locuită iar se întinsese şi se înmulţiseră popoarele.
Pământul oamenilor mugea ca un taur şi din pricina larmei pe
care o făceau zeul se simţea tulburat. Enlil auzi ţipetele lor şi
542
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
le grăi marilor zei: ‘Este prea împovărătoare pentru mine
larma omenirii, gălăgia pe care ei o stârnesc mă lipseşte de
somn. Curmaţi-le oamenilor toate mijloacele de hrană, încât
faţă de foamea lor să se rărească ierburile, Ramman - fiul
meu - să-şi oprească ploile şi acolo jos să înceteze creşterea
apelor, vântul să bată şi să usuce pământul, norii să se adune
fără să verse o picătură de ploaie, împuţineze-şi ţarina darul,
zeiţa secerişului să-şi acopere pretutindeni pieptul şi nici o
bucurie să nu le mai rămână oamenilor’. Lui Ramman
oamenii îi zidiră un templu. Ei vestiseră aceasta şi crainicii
strigară, împrăştiind zvonul. Dinaintea lui Ramman ei aduseră
turte coapte iar lui îi plăcu prinosul lor de aluat copt. Faţă de
acele daruri, lui Ramman i se făcu ruşine şi el ridică mâna. În
toate dimineţile el făcu să plouă din ceaţă iar în fiecare noapte
lăsă roua să pice pe furiş, să nu afle Enlil. Grânele încolţiră pe
ascuns în câmp, oamenii se hrăniră şi foametea plecă de la ei.
Sus în Cer însă ploile încetară, jos izvoarele nu mai crescură
din apele subpământene, sânul Gliei nu mai odrăsli ierburi şi
copaci nu mai crescură din ţărână, nu se mai zăreau oameni la
muncă. Negre fuseseră ogoarele, acum erau albe iar câmpia
cea largă se acoperi de sare. În anul dintâi, oamenii se hrăniră
cu pir. În anul al doilea mâncărimi îndurară. Când veni al
treilea an, chinurile lor ajunseseră de nerecunoscut din pricina
foamei: acoperite erau feţele lor ca de malţ; ajunseseră la
capătul vieţii. Verzui păreau feţele lor şi cu toţii umblau
încovoiaţi. Când veni al patrulea an de foame, umerii lor laţi
se făcuseră înguşti şi picioarele lor lungi se făcuseră scurte.
Când veni al cincilea an, fiica pândea intrările mamei, însă
mama nu-i deschidea uşa fiicei ei; fiica urmărea cumpăna
mamei, mama urmărea cumpăna fiicei. Când veni al şaselea
an, părinţii mâncau la prânz carnea fiicei lor şi se ospătau din
carnea fiului lor. O casă se năpustea asupra alteia; ei abia îşi
mai târau zilele spre capătul unde viaţa se curmă. ‘Tu să iei
seama bine la cuvântul pe care doresc a ţi-l rosti! Gardule,
ascultă cu luare-aminte, fii cu băgare de seamă la toate
vorbele mele: nimiceşte-ţi casa, înjgheabă-ţi o navă,
scârbeşte-te de toate averile şi viaţa ta s-o scapi! Nava pe care
va trebui să ţi-o faci să aibă aidoma una cu alta toate
mărimile. S-o acoperi încât soarele lăuntrul ei să nu-l vadă;
podită să fie deasupra şi dedesupt şi toată alcătuirea ei să fie
trainică iar catranul să-l întinzi gros, ca să dureze. La ceasul
sorocit - când Şamaş cel care porunceşte cutremur la apus va
face să plouă cu belşug de păsări şi puzderie de peşti - ia
seama bine la clipa când te voi chema: atunci să intri în navă
şi să tragi uşa după tine. Ia-ţi cu tine grânele, bunurile, pe
femeia ta, neamul tău şi aşişderi meşteri lucrători, vitele de pe
câmp, fiarele sălbatice. Voi vesti, pentru ca ele să se afle în
preajma uşii tale’. Atra-hasis deschise gura şi grăi lui Enlil,
stăpânului său: ‘N-am făcut niciodată o navă, zugrăveşte-mi
planul ei în ţărână’. Sfatul primit a fost ca să-şi nimicească
locuinţa şi cu acele materiale să construiască arca. Enlil
deschise clepsidra, o umplu cu nisip, ce-i prevesti, după o
săptămână, Potopul. Atra-hasis adună pe Cei Străvechi şi le
grăi: ‘Zeul meu nu mai cade la învoială cu al vostru. Enki şi
Enlil s-au mâniat unul pe altul. Ei m-au alungat din casa mea.
Dar întrucât nu am încetat vreodată să-l cinstesc, Enki iată ce
mi-a vorbit: anume că nu mai pot să rămân împreună cu voi şi
nu se mai cuvine să pun piciorul pe pământul lui Enlil’. Atra-
hasis îşi sui toată familia în navă. Apoi mâncară şi băură cu
toţii; el tot intra şi ieşea, fără să se aşeze ori măcar să se
ghemuiască pe vine, căci inima îi era sfâşiată, fierea i se
urcase în gură. Înfăţişarea vremii se schimbă. Ramman tună
543
în nori. Când răsună glasul zeului, se aduse catranul spre a
fereca uşa. După ce se închise uşa, Ramman tună mai departe
în nori. Potopul se dezlănţui. Furia lui - ca o bătălie - se
rostogoli peste oameni; nu se mai putu zări om cu om: în
prăpădul acela, nimeni nu se mai putea recunoaşte. Potopul
mugea ca un taur şi vântul cârâia ca un vultur, răcnind; bezna
era groasă iar soarele nu mai era nicăieri!”
În 2013, Dr. Johanna Tudeau de la Universitatea
Britanică Cambridge l-a descris pe Zeul Focului Ghera / Girra
(la vechii Greci Zeul - şchiop / falic - Hefaistos Khalkeus,
echivalat de Romani ca Vulcan): “A fost un Zeu Sumerian
venerat în Mesopotamia până în perioada seleucidă, jucând
un important rol în ritualurile de purificare. ‘Lista Genouillac’
a indicat că inițial existau 2 Zei ai luminii și focului, Girra și
Gibil. ‘Lista Weidner’ a Zeilor a indicat contopirea lor în
perioada veche a Babiloniei. Fiu al lui Anu, Zeul Girra a fost
patron al metalurgiștilor și a fost asociat cu Șamaș, Zeul
Soarelui; semnul său era răsăritul planetei Mercur iar
simbolul lui era torța”. Șamaș în Mesopotamia era
echivalentul masculin al divinei Șemeș care în Canăn /
Canaan era Zeița Soarelui, fiica Așerei / A-Șerei, știută ca
“Torța Zeilor” (venerarea ei era prin prosternarea / înclinarea
în zori spre răsărit); Zeul Soarelui adesea avea asociate
leoaice, în vechea Persană Șir / Ser însemnând “leu” iar la
vechii Sirieni “leu” era “Arya”. De altfel, despre Pelasgii
Cabiri din Insulele Egeeii - având ca emblamă peștele - şi Dr.
Sorin Paliga de la Universitatea Bucureşti / România a scris
în 2013: “Numele cabirilor trebuie să fi fost enigmatic chiar
şi anticilor. Herodot ne asigură că era un cult extrem de vechi,
din vremea pelasgilor, fapt care asigura anticilor veneraţie şi
consideraţie. Tot Herodot ne-a spus că legenda lor era
circumscrisă unui Hermes falic, ceea ce însemna - în limba
vulgară - un Hermes cu penisul în erecţie. Epitetele cunoscute
ale cabirilor erau: ‘sacrul zămislitor’, ‘vrednicul mire’, ‘cel
care despică folosind securea’, ‘sacrul agricultor’, etc.
Paralela mire - plugar, respectiv ‘a ara’ / ‘a fertiliza pământul’
dar şi ‘a fertiliza o femeie’ / ‘a întreţine un raport sexual’
făcea parte din firea lucrurilor celor vechi. Cultul cabirilor se
axa pe paralela ‘agricultor’ - ‘mire’, respectiv ‘a însămânţa’ -
‘a insemina sexual’, explicându-se prin epiglesele ‘kersai’ =
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
‘a tăia’ / adică ‘a ara’ şi ‘a avea raport sexual’ iar ‘kerses’ =
‘nuntă’. Cultul iniţiatic al cabirilor se baza aşadar pe
asocierea agrar-sexuală ‘a ara’ - ‘a fertiliza o femeie’ / ‘a avea
raport sexual’; e o asociere arhaică ce vine din neolitic, de la
străvechile civilizaţii pre-indo-europene ale sud-estului
european. Putem presupune - prin analiza comparată a datelor
lingvistice şi religioase - că iniţierea se baza pe această
asociere, specifică populaţiilor de vânători şi de agricultori,
cum au fost iniţial toate grupele etnice din vechime. Cultul
cabirilor trebuie să fi fost unul ‘popular’, accesibil celor
mulţi”. Ca observaţii, sunt că în mult ulterioara Latină de la
“mire” s-a instalat “miles” pentru “soldat” / “ostaş”, ce a dus
apoi la “militar” = “mirele ţării” iar cel care se bate / “Ba-Te”
pentru “sufletul Gheii / Gliei”, respectiv luptă pentru Terra,
inclusiv cu bâtul / bățul, în pre Kurgană / Indo-Europeană -
conform “Dicționarului” lingvistului Julius Pokorny -
provenea din străvechea rădăcină sufletistă “bhău”, din care a
derivat și orientalul “bet” ca simbol falic. La vechii Greci,
falicul / şchiopul Hefaistos Khalkeus era ruda mai mare a
Pelasgilor Cabiri / Gherghini (Telchini / Karkinoi); așa-zisa
infirmitate a Zeului, denumită “gargam”, literalmente
însemna “cu coapsa curbă”, crăcănarea sa poate provenind de
la călăritul îndelungat, ceea ce-l asocia Kurganilor / Indo-
Europenilor. În 2014, arheologul Irving Finkel de la “Muzeul
Britanic” a descifrat povestea cuneiformă a Potopului de pe o
Tăbliţă Mesopotamiană / Irakiană, în care arca era descrisă ca
rotundă, cu instrucţiuni despre conţinut, ca vieţuitoarele să
intre pe arcă “din fiecare câte 2”, etc.; faptele indicate de
poemul “Când zeii erau încă oameni” - al lui Atra-hasis
Gardu - că nava n-avea ferestre şi că după îmbarcare trebuia
“trasă uşa” denotă că era ermetică în toate privinţele:
elemente neobişnuite la o corabie obişnuită - căci arca era
altceva / era specială - chiar circulară, spre deosebire de
biblica arcă a lui Noe, descrisă de “prima carte a lui Moise” /
nume însemnând “Moşul” ca realizată dintr-un material
necunoscut denumit “lemn gofer” şi paralelipipedică în formă
(corespunzător “Fecioarei Lumii” - “Kore Kosmou” din
“Corpus Hermeticum” - lăcașul Zeului Hermes = “moșului
G/Her” era o sferă). Din instrucţiunile primite de către
Atrahasis Gardu (aparţinând înţelepciunii gemenilor Enlil şi
Enki) “Vasul să fie MA.GURGUR, o uriaşă corabie care
poate să se răstoarne şi să facă tumbe” - ca vasele lui Apsu /
“Ap-zu”, termenul folosit fiind “soleleth” însemnând
“submarin” - de asemenea se poate observa caracteristica
navei de a fi etanşă, atât pentru aer, cât şi pentru apă.
544
Anticarul Britanic Claude Conder în lucrarea “Hitiţii
şi limba lor” din 1898 a scris: “Adorarea vieţii şi teama de
moarte apar la baza tuturor religiilor. Numele divin ‘Din.Gir’
(în Turcă ‘TenGri’ / Tengri) semnifica ‘dătătorul de viaţă’,
apelativul fiind al ‘nemuritorilor’, ‘strălucitorilor’,
‘puternicilor’; titlul regal Hitit - dar şi al celor din jur - era
Tarkon, regăsit la Etrusci ca Tarquin, la Turci ca Targan ori la
Mongoli ca Dargo”. Prin echivalența dintre “G” și “T” -
câteodată și “D” - practicată în Vechea Lume, acele nume se
pot facil decripta ca fiind Gengri / Tengri, Gargan / Targan,
ș.a.; în vechea Turkă “Tanrî” înseamna “Tatăl” / “Unicul” iar
în actuala Turcă e “Zeul” (credința nu era doar în el, ci și în
spiritele care-l însoțeau). În Siberia, Tunguşii / TunGuşii erau
cei “din Cer”, în Asia Centrală de pildă Cuş / Kuş însemnând
“Cer”, regăsirea fiind atât la Cuşi / Kuşi = “Oamenii
Cerului”, cât şi la toponime ca Munţii Hindu Kuş, etc.:
denumirile erau preluate de la credincioşii pământenei Ka /
Ga; și azi Turcii folosesc termenul “kuș” pentru “pasăre” - în
timpuri îndepăratate pasărea considerându-se ca făcând
medierea dintre Cer și Pământ - iar așa ceva a devenit
emblemă Kușă (Dr. Murad Adji notând în 2007 despre
heraldica regilor Kuși că - având ca simbol șoimul “khorug” -
provenea din Altai, ei “fiind numiți de Chinezi ca ‘Gui’ -
asimilați sufletelor cîteodată demonice, câteodată de ajutor -
și descriși ca roșcovani, cu capetele ascuțite din cauza
tichiilor”, aspectul lor semănând celor din zona Altai-Iran).
De exemplu - din mitologia Iraniană - în “Zend-Avesta”
simbolul coroanei era șoimul, apoi figurând și alte ființe
înaripate, ca dragonul cu aripi, pantera cu aripi, etc.; vechii
Greci - începând cu vechii Anatolieni / cei din Asia “Mică” -
au reținut despre oamenii Vechii Lumi că au fost Pelasgi,
nomazi ca păsările dar și purtând mândri penele diverselor
păsări totemice (literalmente Pelasgii având și acel înțeles de
migratori, precum păsările): Kușii au format străvechi
populații, deopotrivă în Africa și în Asia (știuți drept Kușani /
Cușiți).
Kușiții / Cușanii (la V și la E de Peninsula Arabă)
În 2007, Dr. Murad Adji - din Moscova / capitala
Rusiei - a scris: “În partea orientală a Vechii Lumi, toți
protectorii dinastiilor regale aveau aripi: aceia erau îngerii
păzitori. Când au început Marile Migrații, exista deja credința
în ‘Prea-Înaltul’: zeul asimilat eternului cer albastru. Cei din
Altai credeau că de la el venea binele și răul din lume,
divinitatea având cea mai mare înțelepciune, de la care
oamenii o primeau prin mesaje, corespunzător meritelor. În
mod nejustificat a apărut în lume prejudecata că patrimoniul
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Altaic ar fi fost sălbatic, păgân, Barbar. Cu milenii în urmă,
cei din Nordul Indiei au scris despre nou-veniții Nordici, care
aveau frumoase fețe albe și trupuri dragonice (exista
străvechea credință că reptilele - numite Năga - încolăcindu-
se / fiind înnodate natural, protejau gospodăriile); de pildă, cu
semnul dragonului - ca Năga - a rămas legendar cârmuitorul
Aji Dakha / Azi Dahăka, stăpân în Iran (știut ca străin, din
Munții Nordici, respectiv Altai). Foarte ciudat, în cele mai
vechi scrieri Indiene sunt poeme dedicate Cerului Nordic,
invizibil din India (e menționat soarele de la miezul nopții,
apar ode către constelații vizibile după orizontul de acolo,
etc.); geografic, din Altai - adică din Sudul Siberiei - deja
asemenea fenomene cerești încep să fie observabile: acela a și
fost locul de origine al Arianilor (denumirea ‘Arian’ concordă
cu vechiul termen Turk ‘aryg’ = ‘nobil’). În Altai, plantele
folosite în fumigații - ca ienupării / turceii ori diverse
buruieni, cu nume ca ‘archyn’, ‘arjan’, etc. - își aveau
denumirile derivate din arhaicul termen Turk ‘ary’ pentru
‘curățat’ / ‘purificat’ reflectând înțelesul de ‘nobil’ /
‘imaculat’ pentru ‘drept’ / ‘sacru’, în concordanță cu sensul
‘Arya’ din ‘Avesta’ și ‘Vede’. În Altai, rugăciunile către
‘Prea-Înaltul’ se făceau prin tonuri corale, cântate sub
emblema crucii echilaterale poreclită ‘Aji’, de către clericii
numiți ‘șamani’ - termen preluat universal - traducerea pentru
‘Șam’ egalând înțelesul de ‘Magic’ (fie cu sensul de vraci, fie
ca acela de infirmier). ‘Maha-Bhărata’ nu e o colecție de
basme, ci este o lucrare istorică având multe legende în
conținut, dintre care Muntele Sacru ‘Meru’ poate fi
recunoscut ca ‘Su-Mer’ în Altai, citadela spirituală ‘Șam-
bala’ putând fi decriptată prin înțelesul ‘Șamo’ = Cupola
Mănăstirii Tibetane, etc. (‘Șamo’ însemna și ‘Stareț’,
referința generală fiind la partea cea mai înaltă a
așezământului religios / fie construcție, fie om). Dinastiile
regale solare din Nordul Indiei au provenit din Altai. Scrierile
Indiene despre Nordici au reținut mai multe decât doar despre
Năga sau Ariani, de exemplu lângă parcul Rummindei din
Lumbini / Nepal existând inscripția că familia Șakya a lui
Budah / ‘Bu-Dah’ - fondatorul budismului - era din Nordul
îndepărtat. Urmele Altaice sunt vizibile mai ales în Parția, a
cărei întindere era între Bazinul Caspic / N și Bazinul Indului
/ S. Rudele Parte conduceau Media, Albania Caucaziană,
Armenia, etc.: făceau parte dintr-o dinastie foarte puternică,
reprezentând întregul Orient Mijlociu în politicile Vechii
Lumi. Parții - printre care dominau tradițiile Altaice,
monoteismul Altaicilor potrivindu-se cu monoteismul
zoroaștrilor din Iran, al venerării focului - au concurat cu
succes altă putere Antică, cea a Romanilor. Națiunile
fondatoare ale Iranului au fost Dakhe; etimologia termenului
Dakh era Altaică, fiindcă ‘Dakh’ = ‘Munte’ (în vechea
Turkă). Imperiul Part a fost întemeiat de Dakhii dintre
Fluviile Syr-Darya și Amu-Darya, despre care Anticul
Anatolian Strabon a scris că erau mari crescători de animale”.
(În secolul VI, istoricul Iordanes a scris în “Getica” că Parții
au apărut în Asia ca fiii arcașilor Geți care au plecat din
armată și nu s-au mai întors să-și termine serviciul militar).
Este de știut că la Indieni “inteligența” e “medha” în
Sanscrită și “buddhi” în hindi; printre numeroasele fiice ale
Zeului Sexului Dakșa erau și cele numite chiar așa - Medha,
respectiv Buddhika - ele fiind nepoatele Marelui Brahma
(căci Dakșa era fiul Zeului Brahma): însuși Dakșa însemna
Sanscrit “Competent”, deci Tatăl “Competent” Dakșa le-a
avut ca fiice pe “Inteligenta” Medha și pe “Intelectuala”
545
Buddhika (se poate observa și că în legătură cu vechiul
cuvânt Românesc pentru “Cârmuitor” de “Vodă”, anume
pentru cel care “vedea” mai bine, a fost - de la început -
inclusiv “Buda” / Buddha, prin obișnuita echivalență
“V”=“B”). În secolul V î.C. (la începutul Antichității),
Anatolianul Herodot Karka în “Istorii” 7:62 explicit a scris că
“Mezii anterior erau numiți de către oricare ca Ariani”,
savantul Ghergan - Carian / Grec - indicând în “Istorii” 1:101
și că printre “triburile Mede erau cele formate din Magi,
Budii, Busae, ș.a.” (e de remarcat că Budii = Vudii, Herodot
4:21 plasând populația de Budini - adică de urmași ai lui
Vodă / Buddha - lângă Lacul Maeotian / Karga, azi Azov iar
pe de altă parte, Busae proveneau din capitala Mediei, în V
Asiei și E Europei ajungând curând foarte cunoscută
populația de Bessi, desigur înrudită, deopotrivă onomastic și
etnic); hindușii l-au avut pe divinul Budha - diferit de
ulteriorul Buda / Buddha = părintele budismului - știut și ca
Soumya / fiul Lunii, a cărui zi era “Budhavara”, adică
Miercuri: soția lui a fost divina Ida, menționată de literatura
Vedică și ca iluzoria Ila, deoarece și-a schimbat sexul
(corespunzător “Linga Purana” dar și “Mahabharatei”, ea a
fost fiica cea mare a lui Manu - progenitorul oamenilor - însă
fiindcă tatăl a vrut băiat s-a rugat Zeilor, devenind posibilă
transformarea genului în masculin).
În 2010, cercetătorul Azero-American Zecharia
Sitchin a observat după studierea mai multor psalmi
Sumerieni - printre care şi “Doamne, tu primul născut al lui
Enlil / Când barca cerească la ceruri se urcă / Mare gloria ta
este / Enlil în mâna ta a pus / Nemuritorul sceptru” - că
“biblicul Eden, însemnând ‘sălaşul celor drepţi’ şi notat
cuneiform ‘E.dîn’, deriva din prefixul ‘Dîn.Gîri’ indicând zeii
în Sumer” (prefixul “Dîn” / “Dân” de la Zeii Gîri din
Ghiengar / Sumeria rezona cu prefixul “Ăn” de la Ăn-Giraş -
“îngeraşii” Gărga - din Bazinul Ghargar / NV Indiei); ambele
denumiri folosite - în India şi în Mesopotamia - se refereau la
aceiaşi “zei” / “îngeri” pre-diluvieni, cu nuanţa Sumeriană că
Anunnaki / Gregori erau liderii Sfinţilor Dîn.Gîri (toţi
avându-l ca Tată Ceresc pe An, stăpânul Raiului, prinţii
Anuna / Anunnaki fiind - prin sufixul titulaturii lor - fiii
Născătoarei Ki): așadar, în Sumeria / Ghiengar, cei vechi au
afirmat că îngerii Gregori / Anuna ajunși pe Pământ au
devenit de cel mai important rang pentru pământeni. Înger /
“în-ger” însemna “în cer”; “Dîn-Gîr” literalmente a ajuns să
însemne “Din Cer”: povestea pre-diluviană a bărbatului din
Cer / “văz-duh” - Zeul An al spaţiului şi timpului - care a avut
progenituri cu 2 femei, una celestă şi una terestră (cu cea
celestă / cerească pe Din-Gîri iar cu pământeanca născătoare
Ki pe prinţii Anuna / Gregori, copii ştiuţi împreună ca
“îngeraşi” Ăn-Giraş în Bazinul Ghargar) a fost preluată şi de
vechii Evrei pentru descrierea celor petrecute pre-diluvian,
atât pentru Adam care s-a însoţit întâi, în Raiul ceresc, cu Lilu
/ Lilith şi apoi, plecat de acolo, cu Eva, cât şi pentru relatarea
co-existenţei pre-diluviene a oamenilor cu Uriaşii / copiii
îngerilor “căzuţi” Gregori, desigur din Cer. Este de ştiut că
sacrificiul celor din cer pentru pământence era şi în basmul
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Românilor “Fata din grădina de aur” (ce a fost folosit de
marele poet Mihai Eminescu în “Luceafărul”; e de observat
că pentru Venus - “luceafărul” cerului - vechii Greci utilizau
“Hesperus”). Conform şi altor savanţi - ca Dr. Mircea Eliade,
Dr. Fritz Hommel, Dr. John Holt, Dr. Haluk Berkmen, ş.a. -
între “Dîn-Gîr” / Dingîr din Kurgal / Sumeria şi Zeul celest
Altaic Tengri / Tăngri din Altai au fost depline legături
identitare (Dr. Aaron Barton a considerat în 1934 că Zeul
Cerului Anu era foarte important în Asia Centrală / Orientul
Mijlociu, adică atât în Altai, cât și în Mesopotamia, astfel
egalându-se DinGîr cu TenGri = “Din Cer” / “Prea-Înaltul”);
e interesant că mitul lui Atra-hasis Gardu a cuprins mai mult
decât crearea oamenilor: şi controlul populaţiei umane
(numele Atra-hasis - însemnând “extraordinarul înţelept” - în
mileniul I î.C. a fost notat de preotul Berosos în formă
inversată, Sisi-tros, acelaşi cu apelativul ultimului dintre cei
10 regi pre-diluvieni pe care i-a menţionat).
Atra-hasis Gardu
Gardul menţionat la începutul mesajului dat de “En-
lil” / Enlil extraordinarului înţelept Atra-hasis era adresarea
oraculară prin împletitura de stuf a altarului unde acela îi
venera pe Zeii Anunnaki / Gregori (e interesant că dintre
gemenii Zei Anunnaki / Gregori Enlil şi Enki, “En-lil” a
preluat pământul iar “En-ki” a preluat apele: era o simetrie a
fiilor “En-“, adică “ai lui An”, în forma “-ki” / glie faţă de ape
şi în forma “-lil” / sacru faţă de pământ). Mesajul e important:
deja dinaintea Potopului Zeii cereşti au luat în stăpânire
pământul şi apele; faptul că şi după Potop a continuat cununia
546
mai ales dintre Cer şi Glie este de asemenea important pentru
Gherga, explicând îndelungata existenţă Gherga (şi totodată
prezenţa divină). SuMerii / Sumerienii au anunţat în scrierea
lor cuneiformă că regalitatea a fost adusă pe Pământ din Rai
de către Gregori / Anuna (în multe culturi, regii au fost
veneraţi ca şi cum ar fi fost Zei), notându-l pe Atra-hasis
Gardu ca Ziusudra: ultimul rege dinaintea Potopului (trebuie
știut că nu a existat alfabet cuneiform, ci doar scriere
cuneiformă); e semnificativ că Sumerienii aveau “Șamu”
pentru Cer, respectiv “Ilum” pentru Zeu.
Anunnaki / Gregori
În Asia, ambele mari şi vechi Civilizaţii post-
diluviene - cea Sumeriană din Bazinul Mesopotamian /
Ghiengar dominată de Ghirga şi cea din Bazinul Ghargar /
Ghaggar în N Indiei, cârmuită de Dinastia Gărga - au fost
întemeiate în zonele lor intens umede şi masiv mlăştinoase,
de oameni ajunşi acolo din N, ştiuţi inclusiv ca Siberieni. În
literatura Vedică, “Purana lui Vişnu” = “Veșnicul” 2:2 s-a
referit la “Atala, Insula Albă din Oceanul Vestic” - termenii
Atala şi Insula Albă fiind menţionaţi şi de “Bhavişya Purana”
din mileniul I î.C. - iar “Cartea lui Karna” / fiul Zeului Surya
(a opta din “MahăBhărata”) a menţionat că “Atala şi
locuitorii săi s-au scufundat în Oceanul Vestic”; despre
termenul Sanscrit “purana” ori din “Avesta” / Iranianul
“paro” pentru ceea ce însemna “înainte” / “anterior” sau
vechiul cuvânt Grec “paros” cu aceeaşi semnificaţie, e de
ştiut că erau înrudite iar între Atala și tărâmul Atlant al Zeului
Atlas - inclusiv Insula AtlantIda - asemănarea apare evidentă:
mai mult, o interpretare onomastică a divinului Vișnu -
Sanscrit notat și “IșNu” - ar rezona cu Sfântul = “Iș” Noe care
a cârmuit arca la Potopul biblic (după cum a prezentat în
2003 așa observație Americanul Mark Karikas din Seattle
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

47,36 lat. N, 122,19 long. V / Washington). Învăţatul Indian
Bâl Tilak 1856-1920 în lucrarea “Casa Arctică în Vede” a
scris: “În Vede, existenţa calendarului luni-solar indică o
‘Casă Arctică’ timpurie. În cele mai vechi lucrări din N Indiei
e pe larg menţionată durata pentru zei a zilei şi a nopţii, de
câte 6 luni fiecare; de exemplu, în ‘Rig Veda’ 1:69, Manu
afirma: ‘Un an pentru om e o zi şi o noapte pentru zei’.
Inclusiv Mazda la Iranieni afirma despre locul originar că
acolo soarele răsărea o dată pe an. Scripturile Parsi şi Hindi
se referă la Cercul Arctic, ca prima casă. Că strămoşii trăiau
în zonele polare o indică şi zeităţile vedice, îmbrăcate cu toate
atributele Nordice. Sacrul Munte Meru - de pildă - poseda
toate caracteristicile polare. Zorii vedici fac referiri explicite
la lungii zori polari, când admiraţia prelungitei răsăriri a
soarelui era evenimentul anului. Splendoarea apariţiei
soarelui - o caracteristică specială polară - este celebrată în
multe imnuri vedice, cele mai frumoase din întreaga colecţie;
nu este vorba de scurta răsărire la Est - proces rapid, de
câteva minute - din zonele temperate sau tropicale, ci de
majestuoasa şi aşteptata apariţie a soarelui în partea polară a
Pământului, când lumina zorilor se roteşte îndelungat la
orizont: o splendoare vizibilă doar în zona Arctică (răsăritul
rotitor / repetat a fost menţionat în literatura vedică)”.
religios cel mai îndelungat - ‘de 10 luni’ - şi au fost cunoscuţi
ca ‘pruncii Raiului’, respectiv ‘părinţii noştri’; de la ei s-a
ajuns la calendarul sacrificial vedic anual, clar instalat pe 12
luni de către fiii zeului Agni. Este relevant că Arianii din
mileniul II î.C. în N Indiei aveau un calendar de 10 luni
(urmate de o lungă noapte) iar în mileniul I î.C. primul
calendar Roman - introdus de Romulus, cel mai vechi rege al
Romei - era cu 304 zile în an (fără a considera iarna): ambele
constituiau relicve ale strămoşilor care au trăit în Nord.
Teoria Arctică a originii Civilizaţiei din Nordul Indiei explică
şi de ce zeul Indra s-a luptat într-o zonă îndepărtată,
întunecoasă şi plină de ape; el a eliberat vitele când s-au
dezlănţuit apele - liberarea animalelor şi năvălirea apelor n-au
fost evenimente separate - iar după aceea soarele a domnit
mereu. Lupta lui Indra - care a durat 40 de ani, perioadă în
care a făcut multe eforturi şi a întreprins multe căutări,
suferind şi de foame - s-a dat ‘la porţile spre tărâmul zeilor,
care domneau într-o zonă aflată la mare distanţă, abundentă
în ape’, între o mare întunecată şi un ocean strălucitor,
luminat de soare; au fost distruse prin inundaţii multe aşezări.
Povestea a fost relatată nu doar de ‘Rig Veda’, ci reluată şi de
Aitareya Brahmana; nici o teorie n-a reuşit s-o explice pe
deplin: apele au fost atât pământeşti, cât şi cereşti. Atunci şi
acolo s-au întâlnit puterile Apelor, Pământului şi Cerului, ce
aveau împreună ceva comun: moartea, numită Nirrti (forma
masculină a numelui - Nirrta - era a lui Rudra / Şiva)”.

Soarele pe cerul verii Arctice în 24 de ore

“Corespunzător ‘Rig Veda’ 1:164, carul solar avea

doar o roată: soarele însuşi era conceput ca o roată - înaintea
inventării roţii ori utilizării roţilor la căruţe - carul solar fiind
un monociclu. Totodată, scripturile vedice anunţă şi
întreruperea ‘lungului întuneric’; din nou, nu oamenii, ci zeii
trăiau în îndelungatul întuneric (de exemplu, zeului Agni i s-a
spus că a stat ‘timp prea lung, în întunericul prelung’): acelea
erau amintiri vechi de milenii, referindu-se la lungile nopţi
polare (ce nu există în India dar există în zona Arctică). Mai
mult, ziua şi noaptea au fost personalizate ca 2 surori, care
însă - pe lângă însuşirile fiecăreia din cuplu, de strălucire şi
de întuneric - mai luau în aspect şi ‘multe alte forme’; aceea
era aurora boreală - jocul de lumini strălucitoare pe cerul
întunecatei nopţi polare - cu vizibilitate doar din zona Arctică
(astfel surorile separate având şi ‘multe alte forme’).
Păstrarea focului sacrificial cu ardere neîntreruptă în perioada
vedică este o altă evidenţă desprinsă din recele Nord,
conservată de la strămoşii locuind în regiunile circum-polare
“Hesiod în ‘Teogonia’ a scris că toate râurile şi
(persistenţa lui fiind viaţă, întreruperea lui fiind moarte).
fântânile derivau din Okeanos. În ‘Rig Veda’ 10:64 e
Datorită lungii nopţi polare - de jumătate de an - numeroase
menţionată curgerea ‘triplă’ a 7 râuri, adică 21 râuri (mai
ritualuri s-au păstrat nocturne; pe de altă parte, numărul de
mult decât cele 5 râuri mari din Punjab sau decât ‘Sistemul
primi 7 înţelepţi poate fi în legătură cu marele preot oficiant
celor 7 râuri’ din N Indiei / prin adăugarea Fluviilor Gange şi
şi ceilalţi preoţi responsabili fiecare de câte o lună luminată
Yamuna): sursa nu era Indiană, ci Nordică; zeii vedici sunt
pentru serviciile religioase (mai la Sud calendarul având 7
descrişi că utilizau nave cu care îşi făceau apariţia la orizont
luni de zi şi 5 luni de noapte, respectiv şi mai la Sud 8 luni de
iar zeul Indra l-a înfrânt pe demonicul Arbuda - patronul
zi şi 4 luni de noapte, etc., duratele depinzând de latitudini):
apelor - cu gheaţă (şi nu utilizând fulgerul, arma sa preferată),
diviziunea temporală ‘Yuga’ iniţial forma timpul uman - cu
apele încetând să mai înainteze atunci când au îngheţat.
durata mai scurtă de un an, ce apoi a ajuns ca transfer divin
Conform ‘Rig Veda’ 8:40, zeul Indra a acţionat în zona unde
pentru lungile perioade ale erelor - caracterul acela fiind
‘oceanul avea o parte deschisă’ - în rest ‘acela având multe
acordat de familiile lui Manu, Ăngiras, ş.a., care erau de mari
adâncimi’ - ceea ce a condus la concepţia vedică, regăsită şi
preoţi. Ăngiraşii au fost cei din N cu timpul de serviciu
547
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
la vechii Egipteni ori Greci, a ‘celeilalte lumi’, aflată sub
această lume, spre care accesul la început se făcea acvatic.
‘Apah’ - lumea apelor - ocupă un rol important în Vede:
conectarea ‘lumii celeilalte’ atât cu apele, cât şi cu
întunericul, a fost concepută de barzii hinduşi ca ducând la
diviziunea ‘celeilalte lumi’ în Rai şi Iad - în mod similar
împărţirii dintre Cer şi Pământ, respectiv Paradis şi Infern -
cu deosebirea apei dulci (numită ‘Okeanos’ de vechii Greci
sau ‘Âşayâna’ în Sanscrită) şi apei sărate a mării. ‘Casa
Arctică’ - zona originară Ariană, a celor ajunşi în mare
vechime în N Indiei - a fost împărţită în 10 zone de
responsabilitate, aşa după cum reiese din imnurile vedice:
protejaţii zeului Indra au fost cele 10 ajutoare Dasa - conform
‘Rig Veda’ 6:20 - alături de el şi când a băut Soma /
corespunzător ‘Rig Veda’ 8:52 (dar apoi - mult ulterior -
urmaşii unor Daşi din cei stabiliţi între Azerbaidjan şi
Afganistan au atacat N Indiei condus de Dinastia Gărga). În
acest sens sunt specifice şi cele 10 avataruri - adică
manifestările trupeşti - ale zeului Vişnu: fenomenul
descinderii deliberate divine prin apariţiile lor între hinduşi
(doctrina avatară a fost detaliată în lucrarea numită ‘Gita’ -
respectiv ‘Cântecul preafericitului’ - de avatarul Krişna, care
în mileniul IV î.C. a fost năşit şi educat în N Indiei de marele
preot Gărga). ‘Rig Veda’ 8:3 menţionează primii 10
conducători ‘de aur’, care au fost ajutaţi atât de către zeul
Indra, cât şi de către zeul Varuna / ‘Rig Veda’ 7:33; Varuna
era justiţiarul oceanelor (venerat în mileniul III î.C. şi de
triburile Daşa din Munţii Gherghi / Afgani-stan: o zonă aflată
în Asia Centrală, departe de Oceanul Indian). Din epopeea
‘Ramayana’ (în pronunţie ‘Râmâuana’, riguros documentată
istoric) se poate afla că adversarul lui Rama / Râmâ - avatar
al lui Vişnu înaintea lui Krişna - deja era monstruos, având
‘10 capete’. Parcursul de la primii 7 înţelepţi la cei 10 poate fi
simplu interpretat Arctic drept corespunzător timpilor şi
zonelor de sacrificiu; nici o altă teorie n-a explicat
satisfăcător până acum acele diviziuni vedice. Aşa de multe
aspecte nu sunt coincidenţe accidentale şi nu apar doar în
redările vedice. Legendele ‘Avesta’ arată că strămoşii
Iranienilor cunoşteau zilele şi nopţile polare de câte jumătate
de an, menţionând oprirea inundaţiilor provocate de marile
ape şi instaurarea puterii solare; primele 2 capitole din ghidul
ecleziastic Vendidad - care par a nu avea legătură cu restul,
fiind incorporate datorită vechimii lor în tradiţie - pomenesc
de regiunea Nordică, cu 10 luni friguroase şi 2 luni
călduroase. Printre ţinuturile primordiale - dintre care 10 pot
fi identificate nominal - se afla şi Hyrcania (Ghergania de la
Marea Caspică, menţionată în legătură cu un păcat
neobişnuit), primul fiind Ţinutul ‘Airyana Vaejo’,
caracterizat prin ierni dure şi multă zăpadă: singurul ţinut de
acel tip dintre ele de fapt, ce nu putea fi decât Nordic şi a
rămas ştiut drept fostul ‘Rai’, unde ‘soarele răsărea numai o
dată pe an’ iar ‘un an părea o zi’. Corespunzător geologilor,
era post-glaciară a început în 8000 î.C. iar cele consemnate în
Vendidad sunt clare (când creatorul s-a adresat lui Yima /
conducătorul lumii, cu numele derivat din cel pentru gemenii
Yama): ‘O Yima, fericita ta lume - cu apele curgând prin
câmpurile pline cu ierburi şi cu abundentele zăpezi topite în
care se păstrează urmele animalelor - va fi distrusă; de aceea,
fă-ţi un cerc mare cu focuri roşii, în care să-ţi aduci oamenii
şi animalele’. Pasajul descrie explicit - şi climatic - ruinarea
iminentă a unui spaţiu, în termeni la fel cum ar fi făcută şi
acum, dacă ar fi de înfăţişat distrugerea mediului Arctic.
548
Desigur că strămoşii acelor oameni existau dinaintea
glaciaţiunii; catastrofa care i-a lovit i-a determinat să migreze
spre S. Povestea s-a păstrat de-a lungul mileniilor, chiar dacă
sensul său primar şi-a pierdut înţelesul complet, cercetările
ştiinţifice recente - inclusiv geologice - completând
distorsionarea datorată lungului timp scurs de atunci. De pildă
în N Indiei, Şatapatha Brahmana (lucrare din Epoca Fierului)
scrie că după Potop - cauzat de ‘prâleya’, adică datorită
zăpezii / conform învăţatului Pâninî - primul om Manu s-a
împreunat cu Ida, de atunci primăvara fiind ştiută ca
aparţinându-le. Manu de la Indieni şi Yima de la Iranieni sunt
2 descrieri ale unui personaj implicat în acelaşi fenomen
geologic. Inclusiv vechii Europeni s-au referit la Potop, de
exemplu pentru Aristotel în lucrarea sa meteorologică acela
fiind indiscutabil. Desigur că multe populaţii neolitice erau
autohtone în locurile din EurAsia unde au trăit, însă tot aşa de
adevărat este că altele au ajuns printre ele din zona Arctică (în
N, oamenii au trăit şi între glaciaţiunile anterioare Potopului,
cu multe zeci de milenii înainte / maximul ultimei glaciaţiuni
a fost în urmă cu 25 de milenii). Conform lucrării mele
‘Orion şi cercetarea vechimii Vedelor’, în mileniul VIII î.C. a
început migraţia în EurAsia pentru căutarea unor noi locuri
potrivite de trai: au fost peste 2 milenii de explorări pentru
aşezare în EurAsia, până în mileniul VI î.C.; atunci a apărut
caracterul polar al imnurilor vedice, începând cu mileniul V
î.C. fixându-se în ‘Rig Veda’ tradiţia Casei Arctice”. Este de
ştiut că “Vendidad” - scriptură “Avesta” de la începutul
mileniului I î.C. - a prezentat printre naţiunile de seamă pe
cea din S Caspic notată Chakrem / Kakhra, formată din
persoane brave şi drepte (“Chakrem” - conform “Imnului
Yaşt” 13:89 - semnifica “Roata” iar în context zoroastrian
însemna că se opunea demonilor; în Sanscrită “Chakhram”
avea înţelesul de “căruţaşul tărâmului” = “cârmuitor”: până
atunci, în Vest, Arianii / Hurianii au fost recunoscuţi ca abili
mânuitori de care). În “Dicţionar de simboluri”, Francezii
Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier au scris: “Chakră era
termenul sanscrit însemnând ‘roată’ şi desemnând punctele
oculte de joncţiune ale canalelor subtile (‘nădi’) prin care -
conform fiziologiei hinduse - circulă energia vitală; aceste
centre, etajate de-a lungul coloanei vertebrale până în vârful
capului, pot fi calificate drept ‘vârtejuri de materie eterică’.”
Filozoful Român Vasile Lovinescu a comentat: “Vedele
afirmă categoric tradiția habitatului primitiv al hindușilor, nu
în țara desemnată astăzi cu numele de India, ci într-un ținut
extrem nordic, chiar polar. Informația este cu atât mai
prețioasă, cu cât Tradiția hindusă e ieșită din marea Tradiție
Primordială a ciclului, de origine nordică. Grecii o numeau
‘hyperboreană’ (‘Suprem Nordică’); Homer a pomenit de
‘Ogygia’ unde erau ‘revoluțiile Soarelui’, expresie enigmatică
ce nu ar putea avea altă semnificație decât că acolo Soarele
avea o mișcare de rotație în jurul Zenitului, fără să apună
niciodată. Cine are date exacte despre Tradiția Primordială și
localizarea ei geografică își dă seama că Hyperborea și
Atlantida nu se exclud și că ultima era riguros subordonată
primei, pentru că Tradiția atlantă a fost o readaptare relativ
tardivă a Tradiției hyperboreene”. Cercetătorul Grec Nicholas
Kazanas - născut în Insula Chios din Marea Egee - a insistat
în 2013 pe evidenta implicare Kurgană / post-diluviană în N
Indiei, el reuşind argumentarea că asemănările relatărilor
celor mai timpurii texte Sanscrite şi ale celor mai timpurii
texte Greceşti nu erau de la influenţele reciproce dintre ele, ci
proveneau din aceeaşi sursă comună străveche Indo-
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Europeană (savantul a scris în 2006 şi despre evidenţa Finico-
Ugră la Indo-Ariani: “Un timp, Indo-Arianii au fost la Marea
Caspică, vecini cu Ugro-Finicii; există multe cuvinte comune
în Sanscrită şi în familia lingvistică Finico-Ugră”).
Corespunzător “Dicționarului Indo-European” al lingvistului
Julius Pokorny, un vechi termen Indian pentru “alb” a fost
“Karka”, provenind din aceeași rădăcină ce a dat și termenul
de “zăpadă înghețată” (Sanscrit “Kharjura” ajungând să fie
“argint”).
Este de ştiut că în vechime, “avatar” era persoana cu
puterea de a readuce la viaţă iar dacă semăna cu cineva care
nu mai era, atunci personificarea era văzută ca “reîncarnare”;
Manu a fost strămoşul omenirii, salvat de Veșnicul Zeu =
“Vişnu” din apele Potopului / astfel, atributele separate ale lui
Adam şi Noe - redate de Evreii vechi - erau împreunate de
hinduşi iar Yam / Yaw era Zeul Apelor în Canaan, fiind notat
şi consonantic YW, acolo Dumnezeu apoi ajungând notat
YHWH (abrevierea sa prelungindu-se cu “H”): Manu era
reducerea onomastică a lui Ra-Manu, prin apariţia sa post-
diluviană din mileniul VII î.C. (“Ra-Man” = “Ro-Mân”, adică
“omul însoritului Rai”, Manu după Potop simplu însemnând
doar “Omu”). Etnologul Român Ion Ghinoiu - profesor
universitar - în “Lumea de aici, lumea de dincolo” din 1999 a
enunţat: “Remarcăm cu surprindere că zeul indian al morţii
Yama apare cu aceeaşi denumire şi cu aceeaşi funcţie şi la
români. Deosebirea constă în faptul că la indieni acela ia
sufletele oamenilor iar la români sufletele necuvântătoarelor
(de pildă, în Muntenia se spune frecvent - când animalele mor
în urma unei molime - că a dat ‘iama’ în ele). Nu este singura
legătură posibilă între panteonul vedic şi cel carpatic. Zeul
indian al ploii Rudra era invocat de cetele de copii însoţind o
ciudată mască fitomorfă - Paparuda, pronunţată uneori
Paparudra - în zilele secetoase ale verii iar marele zeu Şiva
are o colindă de neconfundat în ziua de Crăciun: ‘Leru-i
Doamne, domn din cer / Ce mi-e-n Cer şi pe Pământ? / Mi-
este o dalbă mănăstire. / Între dalbe mănăstiri / Şade bunul
Dumnezeu / Şi cu Maica Precista / Lângă Maica Precista /
Şade bătrânul Crăciun / Cu busuiocul în dreapta / Cu
cruciuliţa în stânga / Şi-mi judecă pe Siva: / Sivo, leo /
Vasilco, leo / Ce-ai băut şi ce-ai mâncat / De mi te-ai
îngrăşat? / Sus la munte m-am suit / Jir şi ghindă mi-am
mâncat / De-aceea m-am îngrăşat / Mai la vale m-am coborât
/ Apă rece mi-am băut / Grădinile le-am izbit / Românii că m-
au văzut’. (Zeul Siva din Panteonul românesc era sacrificat -
prin substituţie, la solstiţiul de iarnă - capul porcului jertfit la
Ignat numindu-se Siva / Sila, prin contopire cu Vasilca /
Vasile). Modelul neolitic al morţii şi renaşterii timpului a fost
549
preluat şi continuat de indo-europeni, în Epoca Bronzului şi
Epoca Fierului, cu deosebirea că drama n-a mai fost trăită de
zeiţă (aşa cum era iniţial), ci de zeul solar, Crăciunul. Specific
strămoşilor autohtoni ai românilor, Crăciunul a fost
identificat cu zeul iranian Mitra ori cel roman Saturn; peste
sărbătorile Crăciunului s-au suprapus Saturnaliile (la
începutul mileniului I î.C., zeul Saturn se celebra la Roma
între 7 şi 23 decembrie) iar după apariţia creştinismului,
Naşterea lui Iisus. Mai mult de un mileniu, creştinii au
sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun; în unele sate
bănăţene şi ardelene, ziua de 1 ianuarie - care a preluat nu
numai obiceiurile, ci şi denumirea sărbătorii - se numeşte
Crăciunul Mic. Determinativul de ‘Moş’ purtat de Crăciun
sugerează, asemănător Babei Dochia la Anul Nou Agrar,
vârsta zeului care trebuia să moară şi să renască la Anul Nou.
Prin unele sate româneşti - ca de pildă cele de la confluenţa
Someşurilor - ziua de 28 decembrie încă e ‘îngropatul’
Crăciunului. Feciorii adunaţi la casa ‘jocului’ aleg pe cel care
va interpeta rolul mortului: acela este aşezat pe targa funerară
- o scară de lemn - şi se acoperă pentru a nu i se vedea faţa;
pe ultimul drum, ceata de feciori care alcătuieşte cortegiul
funerar cântă ‘morţeşte’, lăutarii cântă ca la înmormântările
adevărate, cu ceteraşi, popa slujeşte, cantorul ajută. Textul
ritual, cântat pe melodia prohodului, descifrează semnificaţia
parodiei de înmormântare: ‘Măi Crăciune, măi Bătrâne /
Astăzi te-ngropăm pe tine / Haideţi toţi, cu mic, cu mare / Să
ducem Crăciunu-n vale / Şi să-l băgăm în produc / Pe el să
punem butuc / O Crăciune, o Bătrâne / Du-te de la noi cu bine
/ Meri pe apa Sâmbetii / Şi-napoi nu mai veni / C-a veni altu
Crăciun / Şi-a fi ca tine mai bun’. La ‘produc’ (denumirea
copcii sparte în gheaţă), după ce se luau iertările şi se
dezlegau păcatele, mortul era aruncat de pe scară pe gheaţă;
în acel moment, mortul învie, se ridică în picioare pentru a fi
văzut la faţă şi se ia după cei prezenţi pentru a-i lovi cu un
săculeţ umplut cu cenuşă. Noul Crăciun, împreună cu ceata
de feciori, se întoarce la casa ‘jocului’, unde urmează pomana
Crăciunului, o noapte de pomină, cu mâncare şi multă
distracţie, cu excese de băutură. Cortegiul funerar devine alai
de sărbătoare, cu strigături şi melodii de joc. Ospăţul atingea
forme dionisiace, de vreme ce beţia era ceva obişnuit la
îngropatul Crăciunului; dacă o persoană se îmbăta în cursul
anului, oamenii îi spuneau cu ironie că ‘a îngropat
Crăciunul’.” Precesta / Precista - titulatura Maicii = Marii
Mame - însemna “Preacinstita” / “Preacurata”. Acelaşi savant
a notat în “Dicţionar - mitologie română” din 2013: “Baba
Dochia e identificată în Panteonul românesc cu Gaea, marea
zeiţă agrară celebrată la începutul lunii martie, care torcea
firul Mărţişorului; răpusă din cauza gerului (îngheţată de vie)
de Măcinici - în ziua de 9, o reducţie simbolică a lungimii
anului de 12 luni - se transforma în stană de piatră, local
având denumirea ca om de piatră (substanţa primordială a
vieţii pe Terra), cu identificarea de către localnici în mai
multe masive carpatice. Decesul ei însemna naşterea
pruncului Dochia. La solstiţiul de vară devenea Drăgaică /
zeiţă-fecioară iar la echinocţiul de toamnă Maica Precesta /
zeiţă-mumă; spre solstiţiul de iarnă şi echinocţiul de
primăvară, Baba Dochia - zeiţă la vârsta senectuţii - trebuia să
moară şi să renască împreună cu timpul: aşadar, Dochia
uzurpa metamorfozele calendaristice ale Marii Zeiţe
neolitice”. (Academicianul Român George Coşbuc în
“Elementele literaturii poporale” a afirmat că legenda Dochiei
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
- Mama Omenirii / Zeiţa Fertilităţii - este una dintre cele mai
vechi poveşti ale lumii).
Mitologia Iraniană a precizat că au fost 12 milenii de
luptă până la victoria binelui, perioadă corespunzând exact
duratei - măsurată ştiinţific - dintre dispariţia Neandertal şi
dispariţia Cro-Magnon (ambele eliminări datorându-se lui
Homo Sapiens, prin Titanomahie şi Gigantomahie); după ce
Neandertal n-a mai fost, ivindu-se ceremonios Marea Mamă
Ghirghe, ea a avut cu Timpul / Zurwăn 2 gemeni antagonici:
“luminosul” Mazda / Ormuzd asociat cu binele şi
“întunecatul” Mainyu / Ahriman asociat cu răul. Codicele
“Avesta” - atribuit Sfântului Gargo = Magului Zoroastru /
prima religie monoteistă din lume - a anunţat lunga durată a
conflictului dintre cei 2 flăcăi, ce s-a încheiat prin apariţia
omului primordial, de o netă structură arhetipală: Yima /
Homo Sapiens cel mai recent; atunci - după victoria şi asupra
Cro-Magnon - a fost întemeiat Imperiul Atlant, ca expresia
stăpânirii de către singura specie umană, cuceritoarea
universului celeilalte specii umane rămasă din preistorie. În
religia zoroastră, Magii au fost preoţii Cultului Soarelui care
practicau şi medicina (de la ei rămânând în Română inclusiv
verbul “a amăgi” = “a ispiti”); termenul de “medici” a
provenit de la ei, de la oamenii Mediei, care practicau
medicina mai mult decât ca vraci - ei fiind Magi / Mezi -
cunoscând cel mai competent știința lecuirii, din moși-
strămoși, recunoscuți ca mari gânditori (renumiți atât ca
meditând îndelung mereu pentru a lua corect măsuri, cât și ca
măsurând mereu corect apoi, pentru modul lor chiar modest
dar foarte corect de acțiune fiind deosebit de stimați în
Vechea Lume). Poetul naţional al Iranului Hakim Firdousi
935-1025 din Tus (lângă Afgani-stan şi Turkmeni-stan) în
“Şah-name” / “Povestea şahilor”, termenul pentru cârmuitor
de “șah” provenind din anteriorul “șar” - parte a istoriei
zoroastre - a scris: “În munţi, în urmă cu 10 milenii, au existat
oamenii care apoi au devenit Ariani; primul lor conducător a
fost Gaio-mer / Kaiomers, care a dat legi. Pe atunci, oamenii
trăiau din vânătoare şi din cules; nu ştiau să cultive dar aveau
turme de animale cu care se mutau dintr-un loc în altul,
îmbrăcaţi în pieile lor. Gaio-mer / Kaiomers a fost o persoană
foarte inteligentă. Hărţuit de triburi geloase pe prosperitatea
oamenilor săi, în lupta pe care a pregătit-o împreună cu
nepotul lui, i-a învins, apoi acela urmându-i la domnie,
dinastia instaurată conducând pentru timp foarte lung”.
Tradiţia Armeană a reţinut că “Gaio-mer” = “Șeful Terrei”
era originar din Mesopotamia de Sus şi că era fiul lui Eno /
Enoh iar în manuscrisele musulmane a rămas menţionat că
șeful Gaio-mer / Kaiomers a cunoscut adevărul din cărţile lui
“Id-rîs” / Idrîs, adică ale lui Hermes / Enoh; în mitologia
Armeano-Caucaziană - studiată şi de Dr. Joseph Karst,
550
profesor la Universitatea din Strasbourg - Enoh era identificat
cu geniul Karapet, numele provenindu-i de la cuvântul
Georgian pentru “poartă”, căci era “Stăpânul Porţii”, cu
sensul general de “mesager”. Magul Gargo-“Sfântul” =
Zoroastru, fiul Zeului Mazda / “Maz-da”, era din Valea
Oksos / Oxus (actualul Afgani-stan), din răsăritul Daxiei /
Bactriei de la poalele Pamirului - azi Ai Khanoum / Kohna
Qala 37,10 lat. N, 69,23 long. E, ştiut ca “Oraşul Lunii” -
străjuind vadul Fluviului, zona fiind foarte bogată în aur,
lazurit şi rubine; se poate observa apropierea onomastică
dintre “Maz-da” pentru divinul tată al Magului Zoroastru
(după cum a scris filozoful Platon) şi “Masa” pentru “Luna
Sacră”: în vechiul spaţiu Iranian, Zeul Lunii era Mah (la
vechii Egipteni se numea Iah, corelându-se astfel și apariția
ulterioară la vechii Evrei a denumirii Yahve pentru Zeul
suprem). După cum a arătat academiciana Mary Boyce în
“Enciclopedia Iranică” din 1983, “Mazda” era înrudit cu
Sanscritul “Medha” pentru “Înțelept” (nomenclatura având
aceeași sorginte ca aceea Medă, anume a Mezilor din Mezia
/Media). În secolul VI, istoricul bizantin Agathias - din portul
Myrina 38,50 lat. N, 26,59 long. E de pe coasta V Anatoliană
/ Aeolia, între Pergam şi Izmir - a reluat ideea că Magul
Zoroastru a fost fiul Zeului Ahura Mazdă (echivalat cu
Grecul Zeus); fratele geamăn al bunului Ahura Mazdă era
Ahriman Mainyu (întruchiparea răului): ambii erau fiii lui
Zurvan = “Timpul” (Crăciun la Români). Zeul Zurvan -
creatorul întunericului și luminii - avea ca emblemă 2 Svastici
înlănțuite, una reprezentând binele, cealaltă reprezentând răul.
Ra şi Mitra
În acelaşi areal - populat de urmaşii străvechilor
Gherghi - era iubit Zeul Soare şi Hermes, Magul Zoroastru
fiind numit de Platon ca fiul lui Mazda (“Maz-da” =
partenerul divinei Luni / Selenei Masa, un alt fiu al Zeului
Mas-da / Mazda considerându-se şi Mitra / Mit-Ra = “Soarele
nebiruit”) iar pentru Plutarh, Zartoșt / Zoroastru era Magul
fondator al întregului sistem de ştiinţe practicat de Magi: e de
ştiut că Bactria / “Vactria” a fost vatra strămoşească a
iubitorilor focului iar din termenul local “atharvan” pentru
“preotul focului” a provenit “vatră” (de unde a rezultat
Bactria - denumire echivalentă a regiunii Daxia - acolo
apărând şi vechea metropolă “Zari-aspa” = Balkh 36,45 lat.
N, 66,54 long. E din Nordul Afgan ştiută ca “Mama
Oraşelor”, având citadela de 11 kmp, unde era Poarta
Şambalei, cunoscută ca Agharta / “A-Gharta”, anume spre
“centrul guvernării lumii”, zicându-i-se Şamis-Balkh / “Şa” =
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
“Apă” dar și “Soare”, “mis” = “moş”, Balkh = “Înălţat”,
maestrul sufi Idries Shah 1924-1996, născut în India din
nobili Afgani, speculând că denumirea ŞamBalei / “Șam-
Balei” provenea astfel, de la “Sanctuarul Soarelui”, acolo
fiind venerată Zeița Anahita și ştiindu-se că s-a lansat dar a și
murit Sf. Mag Gargo = “Zarto-șt” / Zoroastru, căci a fost
principalul său loc de propagandă); Sanctuarul Soarelui =
“Șam-Bala”, după cum a documentat academicianul
Ferdynand Ossendowski 1876-1945, era știut ca Agharti / “A-
Gharti” (echivalentul Grec avându-l în Tartar). De la Valkh /
Balkh a apărut denumirea pentru Paktra / Bactria, a cărei
capitală a fost acel mare oraș (cu care apoi a rivalizat
Babilonul); măreţul oraş Balkh - numit de către Armeni
“Bahl” dar zis și Kuş, de pe străvechiul drum al lazuritului
comercializat din Epoca Pietrei - şi-a atins apogeul atunci
când în extremitatea Vestică a Anatoliei a apărut portul Troiei
de veghe la Strâmtoarea Dardanele (adică în mileniul III î.C.,
căci acolo - în stăpânirea Regatului Troadei - funcţiona foarte
importantul vad comercial cu Peninsula Balkanică). Pe de altă
parte, Șaman / “Șa-man” e o denumire străveche însemnând
deopotrivă “Omul Soarelui” dar și “Omul Apei” (iar similar,
“Ro-mân” = “Omul Râului” dar și “Omul Soarelui” - astru
știut ca Ra - respectiv sinonimul Valah al său fiind cel
acvatic, legat de valurile apei): între străvechii șamani - foarte
populari în Lumea Veche - și stră-Români au fost legături
strașnice (iar în Europa, Hiperboreii Saami = “Oamenii
Soarelui și Vântului”).
În 2015, cercetătorul Dan Alexe a scris “Prin vadul
lingvistic: etimologia lui ‘a merge’ în sfârşit explicată” (cu
observaţia despre perspectiva acvatică, anume că în dispăruta
Latină era încă păstrat sensul primar al legării mersului de
traversările vadurilor, ceea ce însă nu s-a mai conservat în
Română): “Verbul ‘a merge’ a constituit întotdeauna o
enigmă pentru romanişti. Din punct de vedere formal, verbul
- cu întreaga sa conjugare modernă românească - corespunde
perfect latinescului ‘mergo’, ‘mergere’... care însemna însă ‘a
se s/cufunda’. Nu există nici un dubiu aici iar verbul latinesc
şi toate derivatele lui nu au avut niciodată alt sens: de la
‘immergo’, ‘immersio’ până la ‘emergo’ şi ‘submergo’, totul
are de-a face cu intratul în apă. Flexiunea română corespunde
551
celei latineşti în toate chestiunile de detaliu: de la perfectul
(ego) ‘mersi’, care corespunde românescului (eu) ‘mersei’,
până la participii şi la supinul ‘mersum’, care corespund
‘mersului’ românesc; în latină însă, ‘mersul’ românesc era
întotdeauna o ‘im/mersiune’. Din punct de vedere al
mecanismului evoluţiei limbilor românice - aşadar - nu există
nici o îndoială: avem de-a face cu acelaşi verb... numai că e
imposibil de conciliat sensul latinesc al verbului cu cel
românesc. E drept, verbul latin ‘mergo’, ‘mergere’ a mai avut
şi sensul figurat al unei dispariţii, precum în ‘caelum mergens
sidera’ - ‘stelele care dispar în cer’ - numai că pista e
înşelătoare, pentru că şi acolo avem o imagine de dispariţie ca
în apă... stelele erau înghiţite de negrul cerului, ele plonjau în
eter. Nici aşa nu putem ajunge la sensul banal românesc al
deplasării: ‘a merge’. Au fost lingvişti exaltaţi care au văzut
aici o dovadă a faptului că românii ar fi trăit refugiaţi în vârf
de munte etern ceţos: un călător care coboară spre vale...
dispare treptat în ceaţa văii, în care se scufundă, din punctul
de vedere al privitorului rămas pe pisc, ca şi cum ar intra în
apă. După ce s-a stins hohotul de râs, putem aborda problema
într-un mod cât se poate de simplu. Desigur, explicaţia pe
care o voi da nu constituie o dovadă. E mai degrabă o
remarcă de ordin cultural decât o ‘demonstraţie’. Chiar şi în
latină, verbul care desemna deplasarea - ‘vado’ - însemna de
fapt ‘a traversa o apă’! Atât prezentul latin al verbului
neregulat ‘andare’ / ‘vado’, cât şi grecescul ‘baino’ = ‘a
merge’, însemna etimologic ‘a traversa apa prin vad’. ‘Vado’
în latină venea de la ‘vadum’ = ‘vad’ / ‘punct de trecere al
apei’ (şi la fel grecescul ‘baino’). ‘Vado’ de la ‘vadum’,
traversarea apei... prin ‘vad’ (!) a fost persoana I a verbului în
latină şi aşa a rămas până în italiana de astăzi. În română,
‘vado’ a dispărut, rămânând sub o formă atrofiată doar în
expresia ‘mai va’ iar verbul a fost înlocuit cu cel care avea
sensul imediat apropiat: ‘mergo’, ‘mergere’, tot ‘a intra în
apă’... a trece prin ‘vad’ (acesta din urmă rămânând intact ca
substantiv = ‘vadul apei’). ‘Vado’ = ‘mergo’... tot o traversare
de apă, dar prin vad!”
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Metropola Afgană Balkh / Valkh

Sfântul Mag Gargo = Zarto-șt / Zoroastru - care a râs

la naştere, uimind lumea - aparţinea unei familii de războinici
de la poalele Pamirului (în secolul V î.C. Lydianul Xanthus,
în secolul IV î.C. Eudoxus din Knidos, apoi Hermodoros,
Plutarh, ş.a., au afirmat că deja în timpurile lor Zarto-șt /
Zoro-astru era considerat ca vechi de 6 milenii, adică de la
mijlocul mileniului VII î.C. / imediat după Potop; de
exemplu, în secolul III î.C. Anatolianul Hermippus din
Smyrna / Izmir l-a plasat pe faimosul Zoroastru cu 5 milenii
înaintea Războiului Troian). Magul Zoroastru / Gargo-șt -
profet oriental literalmente înțeles ca “Mare Cântăreț” - a
creat Imnurile Găthă, răspândite dinspre răsăritul de unde era,
condamnând sacrificiile sângeroase şi a făcut din focul sacru
simbolul credinţei sale (în mileniul I, a fost religia oficială a
Imperiului Săsanilor - promulgată de Marele Preot Ghirgîr /
Kartîr în dauna maniheismului, cumpăna dintre bine şi rău
fiind ţinută de Mitra - ultimii adepţi rămânând Guebrii): ca
Zeu venerat de Veghetorii vadurilor, Mitra era Gardian al
apelor iar împreună cu tatăl Mazda şi cu Burz - suprema
divinitate Indo-Iraniană a apelor înfăţişat de hinduşi ca “Var-
Una” / Varuna iar de vechii Greci ca Uran / Zeul Cerului şi de
“Rig Veda” ca Zeul suprem al creaţiei numit “Apam Napăt”
de la compusul dintre “Apă” cu “Nepot” - era alcătuită triada
(respectiv Sf. Treime) “Ahura” = “Asura”; privind Indo-
Europenii, încă o legătură se poate vedea lingvistic între
nepotul Poseidon = posesorul Edenului, nepotul Anului - știut
ca Neptun de către Romani - și cuvântul Sanscrit “nápāt”
pentru nepot. În “Teogonia Indiană”, savanta Sukumari
Bhattacharji 1921-2014 a enunțat: “Secretul puterii
supranaturale a Zeului Varuna era Măyă (așa a notat literatura
timpurie vedică); lui i se zicea Măyin și Asura (‘Asu’ era
sufletul, utilizat de ‘Rig Veda’ 10:15 în legătură cu ‘pitarah’
= ‘strămoșii’). Varuna - căruia i se zicea Asura - avea puterea
numită Măyă: el astfel uda pământul, prin ploaia ce o putea
declanșa; demonii Asura și-au pierdut puterea lor Măyă din
cauza Zeului Varuna. La început, Măyă a însemnat ‘puterea
extraordinară a înțelepciunii’ dar ulterior a rămas doar cu
sensul de ‘iluzie’ / ‘magie’.” Așadar, din Afgani-stanul “Oraşul Lunii” de pe Oksos, la poalele Pamirului
Nordic (zona dintre Pamir și Altai) s-a difuzat post-diluvian
zoroastrismul = primul monoteism din lume, răspândit de Ştiut ca parte a “Caucazului Indian”, Pamir / “Pa-
către profetul Sfânt “Gargo-șt” / Sf. Mag “Zarto-șt”, născut în mir” - termenul pentru cei mai înalţi Munţi după Himalaia -
“Orașul Lunii” / Kohna Qala - la un mare vad al Fluviului literalmente însemna “sacrul mir” (căci “pa” = “sacru” iar
Oksos - și mort în metropola Vahl / Balkh de lângă delta unui prin “mir” nu se numea doar unsoarea sfinţită din mijlocul
afluent Vestic al acelei mari ape curgătoare (cu izvorul în frunţii, ci se înţelegea şi “trăznet”, “a lua mirul” cuiva
Lacul Ghalcha / Zorkul din Pamirul “Mare”, care pe atunci se însemnând a-l omorî iar “a trage la mir” = “a lovi în frunte”):
vărsa în Marea Caspică). oriental, pe frunte - între ochi - era marcat “al treilea ochi”,
“mirenii” fiind cei însemnaţi astfel, drept credincioşii în sacra
552
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
treime, însă neaparţinând clerului (dar urmându-i crezul, mai
ales în marea vechime, când totul era religios); oriental, Meru
era Muntele Sacru unde a fost mariajul pământenei Mame -
patronând luna Ma - cu cerescul Ra (semi/luna şi soarele fiind
simbolurile puternice ale divinului pentru timp îndelungat şi
cu o uriaşă răspândire, foarte des figurate împreună), la S de
Pa-Mir / adică de “Sf. Mir”, rolul Meru de Munte Sacru fiind
preluat de Tibetanul Kailaş / Muntele Fericirii din Himalaia.
În 2016, cercetătorul Român Lucian Costi a scris: “Ritualul
mirungerii este foarte vechi la români, după cum ne confirmă
dovezile din religia vedică și cele dăruite din propria zestre a
vocabularului nostru. Mărturia este dată și de denumirea
românească a unei anumite plante, ‘miruța’, plantă cu flori
purpurii / violete (‘Anchysa officinalis’). Dacă mirul e un
untdelemn - cum avem în ritualul creștin - de ce oare i-au zis
strămoșii noștri plantei acesteia ‘mir-uța’, un diminutiv de la
‘mir’? Pentru că mirul era nu o ungere în religia noastră
străbună, precreștină, ci era un punct roșu; de aici asemuirea
florilor plantei cu culoarea mirului a condus la atribuirea
numelui ei, ca un diminutiv de la mir. Înțelepciunea
românilor ce au zămislit aceste cuvinte ne ajută azi să
pricepem ce înseamnă ele, cine le-a născocit, în ce perioadă,
ce semnificau și ce concluzii putem trage despre vechea
noastră religie. Așadar, numele ‘mireasă’ e intim legat de alte
cuvinte românești care-i lămuresc proveniența, de ritualul
punerii ‘mirului’ pe frunte, corelat cu denumirile plantei
‘miruța’ cu flori purpurii și plantei ‘mireasa’, având culori
roșii. Etimologia cuvântului ‘mireasă’ este aceea de cuvânt
românesc străvechi. Fiind un termen religios, ‘mireasa’ face
parte azi din vocabularul esențial al slujbei creștine în
celebrarea tainei cununiei, continuând fără întrerupere un
ritual multimilenar. Termenii de logodnică, mireasă, nevastă
nu pot fi analizați despărțit. Nevasta e o consecință a faptului
că tânăra a fost mireasă și a trecut prin ritualul cununiei: întâi
apare numele de mireasă, apoi cel de nevastă (mireasa era
statutul ei în ziua ceremoniei sacre, religioase, când preotul
aplica mirul sfânt pe fruntea celor 2 tineri și care precedă
creștinismul cu milenii). Instituția întemeierii familiei
consfințită prin punerea mirului data la noi dinainte de roirea
spre India a neamurilor din spațiul Carpatic; punerea mirului
roșu - posibil și mirungerea - sunt mai vechi decât practicile
creștine cu milenii, dovadă prezența unor ritualuri similare în
derivatele indice ale vechii religii vedice din Carpați”.
Bazinul Oksos în prezent
553
Post-diluvian, Mehr / Mitra, ca Zeul Luminii, a fost
slăvit mai ales spre apus - începând cu Valea Oksos - de
adepţii Magului Gargo / Zoroastru din Oraşul Lunii iar
arealul de unde a pornit acel prim monoteism în lume pe
atunci era populat de Gherghi, care (datorită activităţii solare
intense din timpul ultimei glaciaţiuni) erau cei apăruţi acolo
prin ultima mutaţie genetică, cea moştenită până în prezent.
Înţelesul originar al arhetipurilor - de modele primitive sau de
imagini arhaice din tezaurul comun al omenirii - lasă loc ideii
că toate ar fi copiile unor modele arhetipale cereşti, însă mai
există o categorie mitologică, a aşa-numiţilor eroi-
Civilizatori, consideraţi semizei: ei au fost de fapt eroii
arhetipali, primii învăţători ai grupurilor umane, primii
descoperitori ai elementelor Civilizaţiei (navigaţia, focul,
construcţiile, arcul, agricultura, roata, medicina, scrisul, etc.),
primii organizatori ai triburilor, primii codificatori ai
principiilor juridice şi morale, primii sacerdoţi şi profeţi.
Oamenii arhetipali adesea au produs acte de eroi Civilizatori:
de exemplu, Adam a dat nume plantelor, animalelor şi
lucrurilor, descoperind împreună cu Eva, îmbrăcămintea (la
început, femeile îşi acopereau coapsele cu un sac doar când
aveau ciclu sau când ţineau doliu). Când marile descoperiri
au căpătat răsunet mitic în întreaga arie de emancipare a
omenirii - ca de pildă agricultura - eroii Civilizatori (uneori
chiar în grupuri ierarhizate) erau veneraţi de urmaşi.
Omenirea a personificat în mituri nu actele Civilizatoare în
sine: formarea miturilor despre arhetipurile eroilor
Civilizatori a fost un proces spiritual - adesea îndelungat - de
sincretism iar detaliile portretelor dinamice ale eroilor
arhetipali s-au selecţionat după ce se colectaseră prin
aglomerare de informaţii şi se îngroşaseră până la trăsăturile
ideale; cazurile de zeificare ale unor personaje istorice
identificate au fost rare (şi atunci operaţia n-a aparţinut direct
mitologiei, ci teologiei).
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

acestui pământ şi tot ce se află în locuri mai primejdioase şi

care sunt în piscuri de munţi şi cei ce umblă prin văgăunile
văilor. Peste lumea de trupuri căde-vor ierni ce vor aduce
frigul ucigător şi vor lăsa să cadă zăpezile geroase. Tot ce
este vietate în ţinuturile pustii sau pe munţi va fugi să se
ascundă în adăposturi subpământene. Mai înainte de venirea
iernii, ierburi şi plante vor fi pretutindeni dar după iarnă se va
socoti minunat locul unde se va ivi măcar o urmă de picior de
oaie. Vei face loc înzidit în Var. Îl vei face lung cât o fugă de
cal pe fiecare din cele 4 laturi ale sale; şi înăuntru vei aduna
laolaltă din cirezile de vite de fiece soi, şi din oameni, şi din
păsări. Vei strânge sămânţă de focuri ce ard cu culoare
roşcată. Apa o aduci pe o cale lungă şi să mai ai grijă de
Aspecte din Oraşul Lunii de la Fluviul Oksos
păsările dinăuntru, îndestulându-le cu grăunţe coapte şi grâul
bălan să nu lipsească ori să se împuţineze cu mâncarea făcută.
În “Avesta” e notat despre timpurile când cadavrele
Apoi vei înălţa clădiri cu coloane, cu săli şi cu încăperi
oamenilor erau lăsate să fie ciugulite de păsări: “Eu, care sunt
retrase. Şi să mai aduni acolo pe toate femeile şi pe toţi
Mazda, am creat universul acolo unde nu fusese nimic.
bărbaţii cu obârşia cea mai frumoasă, pe cei mai frumoşi
Potrivnic acestei lumi care este numai viaţă, Mainyu a dat
dintre ei, pe cei mai puternici; şi să culegi cât mai multe
naştere alteia, care este numai moarte şi unde nu sunt decât 2
seminţe de arbori dintre cei mai aleşi, dintre cei mai
luni de vară iar iarna e lungă şi ţine 10 luni, răcind într-atâta
înmiresmaţi ce se află pe pământul acesta. Chiar acum să
pământul, încât până şi lunile verii sunt îngheţate şi frigul este
aduci câte o pereche fără cusur din oricare neam, ca să-şi facă
începutul tuturor relelor. Apoi, eu am făurit un lăcaş
locuinţă - şi acestea împreună cu tine, Yima - în locul înzidit.
numindu-l Ghaon, care era locul cel mai încântător de pe
Să nu fie niciodată acolo chipuri cocoşate, nici sluţenie, o
pământ; acela era semănat cu trandafiri şi acolo se năşteau
Yima, nici gângăveală, nici ticăloasă pierzanie, nici vreo
păsările cu pene de rubin. Atunci Mainyu a făcut insectele
fiinţă măruntă sau pocită, nici cu dinţii prea lungi şi cu nici
care vatămă plantele şi animalele. Apoi, eu Mazda, am
unul din multele semne nefericite pe care le adaugă Mainyu
întemeiat Muru - oraşul cel sacru şi minunat - iar Mainyu a
celor ce trăiesc pe pământ. Cu un bold de aur să-i călăuzeşti
strecurat într-însul vorbele răutăcioase şi minciuna. După
într-acolo pe toţi, Yima - în locul cel înzidit - şi zidurile să
aceea, eu Mazda, am creat fermecătorul Bakhdi - înconjurat
ocolească totul de jur împrejur’. În clipa aceea Yima a
de păşuni grase - dar Mainyu a trimis acolo fiare lacome, ce
chibzuit, întrebând: ‘În ce chip voi putea să fac acest loc
înfulecau vitele folositoare pentru oameni. Apoi am zidit Nişa
înzidit despre care mi-ai spus, Mazda?’ Atunci Mazda i-a
- oraşul rugăciunii - iar Mainyu a strecurat în el îndoiala care
răspuns lui Yima: ‘O Yima, preafrumosule fiu, iată pământul
roade credinţa. Eu Mazda, am zidit oraşul Haroju - cel cu
acesta cu călcâiele tale călcându-l, îl vei frământa în acelaşi
palate bogate - iar Mainyu a zămislit acolo trândăvia şi
chip şi cu mâinile tale, mânuindu-l întocmai aşa cum
curând oraşul a căzut în ticăloşie. Astfel, fiecare dintre
obişnuiesc oamenii să frământe lutul umed’. Isprăvind de
minunile pe care le-am dăruit oamenilor - întru fericirea lor -
făcut ceea ce Mazda îi poruncise, Mazda îi mai spuse lui
a cunoscut împotrivire din partea lui Mainyu, prin darurile lui
Yima: ‘Luminile care lumina-vor acest Var vor fi lumini
nenorocite; din pricina lui pământul a fost spurcat de pornirile
meşteşugite, fiindcă nevăzută va fi lumina soarelui, a lunii şi
cele rele, el a statornicit datina tâlhărească de a-i îngropa pe
a stelelor. Iar după fiecare răstimp de 4 decenii, fiece pereche
morţi în pământ sau de a-i arde pe ruguri, precum şi toate
de oameni va naşte altă pereche şi tot astfel fiecare din toate
celelalte rele care întristează neamul omenesc. Eu care sunt
celelalte soiuri de vieţuitoare. Iar pasărea sfântă va aduce
Mazda, celui dintâi dintre muritori i-am rostit cuvântul meu,
acolo legea’.” După cum a observat în 2004 şi Norvegianul
descoperindu-i legea: ‘O, tu frumosule Yima, vino la mine ca
Oktor Skjaervo de la Universitatea Americană Harvard,
învăţat întru credinţa mea, să-i fii răspânditor!’ Dar el a
corespunzător mitului zoroastru de întemeiere a tărâmului
răspuns că nu era vrednic, căci n-avea ştiinţa de a fi crainicul
Iranian redat de “Videvdad” 1:11 - adică de codul ecleziastic
legii. Eu care sunt Mazda, astfel i-am grăit: ‘Dacă, aşadar, nu
“Avesta” - homosexualitatea masculină a apărut întâi în lume
vii nici preot, nici crainic legii mele să-i fii, vai, toate aceste
din influenţa demonică pentru a îmbolnăvi Hyrkanii /
făpturi pământeşti ale mele ocroteşte-le tu, o Yima, şi să le
Gherganii din S Caspic (care formau cea mai sănătoasă
creşti, înlocuindu-mă ca paznic al făpturilor pământului, vino
creaţie a Zeului Mazda); în sfera morală a doctrinei zoroaste,
să le fii ocrotitor!’ Şi atunci preafrumosul Yima mi-a răspuns:
“arta” / “așa” a fost cunoscută ca “decisiva concepție
‘Voi face să propăşească făpturile tale pământeşti, aceste
confesională”, de importanță cardinală în respectiva teologie
făpturi ale pământului eu le voi face să crească. Te voi ajuta
monoteistă. Este de ştiut că Zeului Mazda în Asia Centrală i
fiind paznicul şi ocrotitorul acestor făpturi ale tale’. Eu care
se zicea Gorăn / “Gor-Ăn” = “Cerescul An”, tărâmul unde era
sunt Mazda, i-am rânduit atunci o oaste şi un plug cu totul de
puternică ştiinţa despre el fiind numit Khura-san (iar în
aur. Şi Yima a dobândit în mâinile sale puterea regească. Iar
Vechea Europă, a existat “Khar-On” / Kharon, luntraşul spre
între timp, Yima domnind, s-au scurs astfel 3 secole până
“Cealaltă Lume”, patronul gladiatorilor); refugiul avestic
când tot pământul larg s-a umplut de cirezi, de cântece, de
“Var” a rămas ştiut ca “loc înzidit” (în asemenea conexiune
oameni, de păsări şi de roşii focuri arzând. Mazda s-a întors
“var” fiind rădăcina pentru “oraş” iar “orăşenii” = “varahii” /
către Yima: ‘O preafrumosule Yima, iată un prăpăd de geruri
“valahii” - adică genericul străinilor pentru Români, rocada
este gata să vină în lumea pământească şi furtună de zăpadă
“var” / “val” mulându-se din cauza clasicei înlocuiri “R” cu
se va prăbuşi de la început peste munţii care sunt mai înalţi şi
“L” inclusiv în onomastica orăşenilor stră-Români de pe
în jos, spre văi. Atunci Yima, va pieri a treia parte din cirezile
554
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

malurile Râurilor, ei de altfel având primele oraşe din Europa Yima; arca lui Noe din Biblie de asemenea a redat mai multe
- mult ulterior de exemplu la Latini “bărbatul” fiind “vir” iar elemente conectate de Vara lui Yima).
la Unguri “oraşul” numindu-se “var”: de pildă, în Maghiară
Timişoara = “Temes-var” / după cum a observat în 2014
lingvistul Boris Hlebec de la Universitatea din Belgrad,
particula “var” / “bar” ajungând valabilă şi în Timoc pentru
cele mai timpurii prelucrări ale cuprului). Este de știut despre
gospodăriile “de la țară” că erau “vile” (de exemplu, în
Antichitate, Romanii au ajuns să-și numească Latin așezările
rurale ca “villae”). Valahii în Europa au fost nu doar
realizatorii valurilor de pământ, ci şi orăşenii care au zidit în
mediul urban (unde şi-au şi văruit lucrările, albeaţa lor
apropiindu-le astfel cumva de strălucirea / “stră-lucirea” mult
apreciată a divinităţilor): cronologic, se poate lesne observa
că iniţial Valahii au fost cei din Văi iubind valurile, stabiliţi
apoi pe maluri în aşezări tot mai mari (rotacizarea reliefând
relaţia “var”-“val”): Valahii au fost cunoscuți ca străjerii /
Gardienii valurilor de pământ protectoare ale așezărilor lor
urbane (de străvechi tip “var”, unde se strângeau “Varvarii” /
“Barbarii”). În asemenea context, merită o remarcă şi proto
Indo-Europeanul “vihros” pentru “bărbat” - legat de
Dacă în Epoca Pietrei Civilizaţiile au fost Fluviale
străvechiul “vânător” / “erou” - ce a dus la “vârtos” dar şi la
(ca pre-diluvian cea a Imperiului Atlant având Fluviul
“virtute” (forţa castă), “viril”, etc., calităţi tipice şi
Oceanus sau cea a Cornului Abundenţei bazată pe Bazinele
străvechilor Ghergani; pe de altă parte, în Latină “vir” = “om”
Fluviilor Mesopotamiei şi Bazinul Nilului inferior ori post-
/ “bărbat” iar “virago” în Latină era “femeie” / “Amazoană”:
diluvian ca aceea din Bazinul Ghargar în N Indiei / Bhărat
sensul de luptă era la fel atât Sanscrit / Iranian ca “vîra”, cât
sau aceea a Vechii Civilizaţii Europene în Bazinul Dunării
și Tocarian ca “wir” sau Got ca “wair” - Kurzii folosesc
inferioare / Banat, etc.), apoi - după Epoca Pietrei -
“miro” iar Galezii “gwr” / care înseamnă și “soț” - vechile
Civilizaţiile au fost şi maritime, ca de exemplu cea a Troiei
așezări “var” devenind în caz de război taberele întărite ale
Ghergarilor / Gherghiţilor în Epoca Bronzului sau cea a
războinicilor (actualul termen Englez “war” pentru “război”
Feniciei Ghergaşilor în Epoca Fierului, ş.a.: încă o confirmare
fiind sugestiv, la fel de semnificativ ca termenul Român de
- de tip istoric, generală - a parcursului de la apa dulce la apa
“vardist” / “gardist” pentru “polițist” = popularul agent de
sărată. De exemplu, argila / lutul folosit la început în creaţia
pază al orașului). În 2012, profesorul universitar Oktor
umană era un material tipic Culturii Fluviale. Simetria
Skjaervo de la Harvard a analizat mitul lui Yima (perechea
tipologică a Civilizaţiilor - întâi Fluviale, apoi maritime - n-a
Avestană a Sanscritului Yama): “A cârmuit în Era de Aur și a
fost perturbată de pre-diluviana Atlantida ca maritimă
salvat viețuitoarele de o mare catastrofă prin adăpostirea celor
(chipurile existentă în Oceanul Atlantic), căci ea a fost
mai bune specimene în așezarea sa denumită Var iar ca atare
Fluvială; Imperiul Borean / Atlant - cu uscat de dimensiune
e sărbătorit la Anul Nou Iranian. Yima a aflat la o întâlnire cu
continentală, dispărut datorită diluviului - nu era în actualul
Zeul Ahura Mazda că urma să vină o iarnă severă, cu
Ocean Atlantic (geologii categoric au infirmat posibilitatea
rezultatul reducerii dramatice a populației planetei iar apele
existenţei vreunui aşa uscat în Oceanul Atlantic, ce n-a avut şi
din topirea zăpezilor vor potopi pământul. Pentru ca
n-are decât Insule mult mai mici în suprafeţele lor): cei 10
viețuitoarele să nu piară, Ahura Mazda i-a descris lui Yima
regi care stăpâneau uscatul Imperiului Atlant nu domneau
cum să realizeze Vara, anume adăpostul cu laturile egale ca
maritim, ci Fluvial (apele din Imperiul Atlant nu erau
un pătrat unde să păstreze în viață ființele pe vremea urgiei
stătătoare şi sărate, ci erau curgătoare şi dulci). Civilizaţional,
reci: i-a explicat cum să lucreze solul și cum să lumineze
ordinea cronologică a fost Fluvială-maritimă-oceanică:
interiorul (cu 2 feluri de surse, naturale / ferestre și artificiale
“Okean” explicit a fost cunoscut de vechea lume ca Fluviu,
/ lămpi). Yima a selectat pentru subteranul Var câte o pereche
curgător şi dulce, ceea ce face Fluvială Civilizaţia Atlantă,
- fără defecte - dintre viețuitoare și a găzduit acolo 2 mii de
geografic marcată de vechile defilee Gherg şi Gherghel (pe
oameni sănătoși, cerând fiecărui cuplu să nu facă mai mult de
lângă descendenţele Ghergane ale stăpânilor), cu ieşire la
2 prunci, pentru a păstra echilibrul; Yima a săpat în
Marea cea mai mare din lume - Marea Mediterană - prin
adâncimea Var fântâni și canale colectoare pentru a avea apă
Strâmtoarea Garganele / Dardanele; Civilizaţiile ce au
curată / pură. Acolo a fost un adevărat tărâm al fericirii,
succedat-o (ca Vechea Civilizaţie Europeană centrată pe
condus de Yima: trebuie ca acest mit să fi fost mai vechi ca
Dunăre / “Râul Rheii”, al Titanei Ghergane cu care Oceanus
învățăturile zoroastre”. (Pe lângă amintirea glaciațiunii, în
era frate - unde a rămas cea mai mare concentraţie nominală
Vechea Lume, ecouri Troglodite - ca orașele subterane din
Gherga din lume - şi cea din Bazinul Ghargar din N Indiei, a
CapaDochia / Sudul Mării Negre, studiate de pildă de
Fluviului cu debitul cel mai mare din lumea timpului său din
profesorul universitar de arheologie Andrea DeGiorgi ca
cauza topirii gheţurilor Himalaiei) au fost şi ele categoric
datând din vremea Khetă / a Hitiților și Frigienilor - sau
Fluviale. Iată 3 Civilizaţii Fluviale ale vremurilor (una pre-
coborârea îndelungată a lui Zalmoxe în Grota de pe Muntele
diluviană şi diluviană / a Atlantidei, împreună cu două post-
Sacru Kogaionon al Geto-Dacilor din Vestul Mării Negre par
diluviene / succesoare ale sale în EurAsia, respectiv în
a fi fost în legături cu mitologia orientală a străvechiului
Bazinele Dunării şi Ghargar) având prezenţa confirmată
Gherga, realizările penetrând apoi și alte părți ale lumii; abia
555
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
ieşirea din Epoca Pietrei a adus Civilizaţiile maritime iar apoi
pe cele oceanice, a Imperiilor ce într-adevăr au stăpânit
oceanele. De aceea - fiind atâtea argumente / de ordin
geografic, istoric, onomastic, mitic, genetic, etc. - n-are nici
un rost “forţarea” în sensul de a face Imperiul Atlant o
Civilizaţie acvatică a Oceanului Atlantic, trebuind acceptat că
era de fapt Civilizaţia “Oceanică” a Fluviului Okean /
“Oceanus”: o Civilizaţie a celor care trăiau pe terenurile ude -
în timpul topirii gheţurilor ultimei glaciaţiuni - nu o
Civilizaţie marină. La sfârşitul mileniului II î.C., preotul
Fenician Sanchoniathon - care a scris după însemnele de pe
coloanele celui mai vechi Templu din Byblos / Liban, numele
Byblos = Vyvlos fiind de la “Vyv-Ros” adică “Viul Ra” - a
anunţat că vechiul Egipt a fost dat de Cronos / Gargaros în
stăpânirea lui Thoth / cârmuitorul Cabirilor şi a indicat ca
strămoşii a 4 naţiuni importante străvechi pe 4 fii (Atlas şi
Autochton cu gemenii lor) dintre cei 10 fii ai lui Anax /
Poseidon, stăpâni în Imperiul Atlant, nominalizaţi în mileniul
următor de Platon, afirmaţii ce conectau Fenicienii atât cu
Atlantida, cât şi cu vechiul Egipt; în 1882, congresmenul
American Ignatius Donnelly a enunţat că “Fenicienii şi-au
extins aria de dominaţie peste vechea extindere a celor din
Imperiul Atlant, de la ţărmurile Mării Negre, în Marea
Mediterană, până la coasta Vestică a Africii (zonă unde
Strabon a estimat că aveau 300 de localităţi). Preotul
Sanchoniathon pretindea că învăţăturile vechilor Egipteni,
vechilor Eleni şi vechilor Evrei derivau din cele ale
Fenicienilor (urmaşi atât ai celor din Imperiul Atlant, cât şi al
unora din Golful Persic)”. Înaintea Antichității, în mileniile
II-I î.C. (în Epocile Bronzului și Fierului) se pot urmări atât
migrarea Ghetulilor de la Dunărea inferioară în N African -
dinaintea Războiului Troian - cât și după Războiul Troian,
migrarea Heraclizilor / Dorianilor, tot de la Dunărea
inferioară, în Caria / Karka iar ulterior dezvoltării de către ei
a pirateriei prin “Oamenii Mării” în Mediterana, după
colonizarea coastei Canaanului de către ei / știuți ca Fenicieni
KRK, unde principalul lor port era Qart, numit și Sur / Tyr,
au ajuns să înființeze Karkedon / Cartagina în cea mai
Nordică Peninsulă Africană; deopotrivă capitala Cartagina și
Imperiul Fenician au fost întemeiate de Gherghii din Canaan:
Rutele Feniciei / Cartaginei (Karkhedon)
556
Conform mitologiei Canaanite, Zeii nu locuiau în
altă parte - dintre toate direcţiile cardinale - decât în Nord.
Apoi, vechii Evrei stabiliţi în Canaan, relatând Potopul în
Biblie, au indicat locul salvării patriarhului Noe - din cele 4
puncte cardinale faţă de ei - nu altundeva decât la N de
Canaan, pe Vulcanii Ararat din Turcia actuală / cu poziţia
între Marea Neagră şi Marea Mediterană (“Facerea” 8): “3.
După 150 de zile, a început a se scurge apa de pe pământ şi a
se împuţina. 4. Iar în luna a şaptea, în ziua 27 a lunii acesteia,
s-a oprit corabia pe Munţii Ararat”; pentru “Pământ” se
foloseau în Aramaică “Aratha”, “Erd” în Kurdă, “Eretz” în
Ebraică, “Airtha” în Gotă, “Erda” în Germana veche, “Jord”
în Daneză, etc. (iar “Ar-Arat” / Ararat a fost notat ca Bariş /
“Ba-riş” în secolul I de istoricul Evreu Iosif Flaviu, ceea ce în
traducere însemna literalmente “Sufletul înţelept”).
Cercetătorul Basarabean Victor Kernbach - în “Miturile
esenţiale” - a enunţat: “se poate presupune că mitul
mesopotamian şi cel biblic nu s-au influenţat, ci ambele ar fi
variantele folclorice ale unei naraţiuni arhaice comune”.
Raiul Atlant (din SE Europei) a încercat apoi să fie reprodus
prin Grădina Edenului (din V Asiei), cei ajunşi în N Africii
neavând acelaşi succes paradisiac, datorită uscării Saharei;
pentru ceea ce în Română s-a perpetuat ca “Rai”, vechii
Egipteni aveau denumirea de “Aaru” / “Iaru”, înţelegând aşa
îndeosebi un idealist şes cu stuf, plin de Insule cu papură, ca
“Lumea lui Osiris”: plasarea sa nu era spre Vest, unde - după
arida Sahară - se află Oceanul Atlantic, ci era în Est, spre
răsăritul de unde apărea în fiecare zori Soarele, ca tărâm etern
bun pentru pescuit şi vânatoare, plin de sufletele persoanelor
dispărute / uşoare ca penele, trecute spre Lumea “Cealaltă”
prin balanţa operată de soţii Maat şi Thot = “Her-mes” (în E,
Mesopotamia - cu cele 2 Fluvii - corespundea Egipteanului
Rai, la fel ca Delta Dunării, din N, de altfel pe uscat ruta
dintre Nordica Deltă a Dunării şi Sudicul Egipt fiind numai
prin E). Este de observat că în timpul primului Potop erau 4
ape de referinţă pentru Gherga sub nivelul oceanului planetar:
2 în Cornul Abundenţei, pe Valea Iordanului (Marea Moartă
şi Lacul Galileeii) şi 2 în Imperiul Atlant / E Europei (Marea
Ghergană / Caspică şi Lacul Pont / Sarmat); din cele 4, acum
3 au rămas sub nivelul oceanului planetar, căci una a dispărut,
prin deschiderea Strâmtorii Bosforului - la început numită
Strâmtoarea Gherghel - respectiv prin umplerea fostului Lac
Pont / Sarmat, formându-se actualele Mări Neagră şi Azov /
Karga, evenimentul geologic datorându-se Potopului şi
rămânând fixat ca atare în memoria colectivă, atât istorică, cât
şi religioasă. Gherga a fost în miezul Civilizaţional şi înaintea
Potopului Pontic; ultimele Civilizaţii pre-diluviene - ale
“Timpului de Aur” - au fost ale Cornului Abundenţei şi
Imperiului Atlant, cu puternice urmări Ghergane în Cultura
Mării Negre (şi în jur) inclusiv după Potopul Pontic. Așa cum
a afirmat în 2015 Dr. Harald Haarman, pe malurile Lacului
Pontic se practica agricultura în mileniul VII î.C.
(corespunzător și rezultatelor unor foraje submarine efectuate
de Bulgari la 35 km în larg față de țărmul actual): până în
mileniul VII î.C. Anatolia / Asia “Mică” și Europa au fost
unite, căci comunicau pe platforma continentală Pontică,
despărțirea lor survenind atunci când apele Mediterane au
străpuns Bosforul și a inundat Bazinul Pontic, formându-se
astfel Marea Neagră (acum interpusă între cele 2 continente).
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Fostul Lac Pontic - din minim 3 perspective - a fost
protagonistul implicat în Rai, Atlantida şi Potop, dezvoltând 3
poveşti separate “puternice”, derivate însă dintr-o singură
situaţie, anume că în Rai era Atlantida, ce a fost distrusă de
Potop. Între Rha / Volga şi Râul Rheii / Dunăre erau multe
Râuri - cu aport de ape din calota polară - arealul cu multe
“Insule”, ca atare şi plin de stuf / papură, fiind considerat Rai,
patronat de Marea Zeiţă Rhea: zona era favorita pescarilor şi
vânătorilor Homo Sapiens, care - atunci când au dispărut
rivalii Cro Magnon, din cealaltă specie umană rămasă după
vremea Neandertalilor - au întemeiat acolo Imperiul Atlant, o
putere Civilizaţională Nordică faţă de cea Civilizaţională
Sudică a culegătorilor şi a primilor agricultori (antropologii
au apreciat că în Epoca Pietrei, timp de circa un mileniu după
primul contact, vânătorii şi agricultorii s-au evitat reciproc).
Sub genericul “Atlantida”, Imperiul Atlant a dominat
împrejurimile fostului Lac Pont timp îndelungat - de câteva
milenii în accepţiunea lărgită, de la formare până la dizolvare
- sfârşitul fiindu-i marcat de spargerea Bosforului de către
apele ProPontis / Marmarei, în urma unui puternic cutremur
local (generat de întâlnirea plăcilor tectonice Anatoliană şi
Balcanică), ceea ce a determinat năvălirea apelor Mediteranei
în actuala cuvă a Mării Negre. Academicianul Ucrainean Iurii
Mosenkis în 2016 a atras atenția asupra așa-zisei “perioade
Atlantice” de la începutul neoliticului că a fost cauzată de
erupția Vulcanului Harga - azi denumit Erciyes Dagi - din
centrul Capadochiei, ce a pornit corespunzător “Institutului
Smithsonian” în 6880±40 î.C., cu cenușa depusă
corespunzător geologilor Francezi de la Universitățile
Grenoble, Bourgogne, etc. și în Valea Baalbek din Liban
până în 6591 î.C. (geoloaga Yvone Hamann din Elveția
împreună cu colegii de la Universitatea Washington / SUA au
precizat prin studiul publicat în 2017 că perioada răspândirii
materialelor piroclastice - cenușă vulcanică, lapili, bombe
vulcanice, etc. - a fost pe o rază de multe sute de km în jurul
Vulcanului Anatolian Harga / Erciyes în intervalul 6960-6680
î.C.); activitatea vulcanică serioasă de atunci a dus în 6777
î.C. la ruperea Bosforului și inundarea Atlantidei din mai
josul Pont / Marea Neagră de către apele de mai sus
ProPontice, ale Mării Marmara / Mediterane.
557
Vulcanul Harga / CapaDochia
Migrările localnicilor în cele 4 zări au propagat
nostalgia după Rai, mitul despre măreţia Atlantă şi legenda
Potopului, fiecare din teme fiind redată corespunzător
conjuncturilor trăite de povestitori, reluările / ecourile diverse
- dar asemănătoare - datorându-se inclusiv percepţiilor
culturale ale ascultătorilor (şi timpurilor lor, mult ulterioare
faptelor). Ca atare, Raiul nu-i de căutat în Mesopotamia (unde
prin Paradis s-a încercat refacerea), Atlantida nu-i de căutat în
Oceanul Atlantic - numit astfel după urmaşi - iar urmele
Potopului nu-s de căutat pe Masivul Ararat: toate cele 3 -
Raiul, Atlantida şi Potopul - îşi au sorgintea în jurul fostului
Lac Pontic / acum Bazinul Mării Negre; de altfel, în ordinea
distanţelor faţă de Strâmtoarea Bosfor - legătura dintre Marea
Neagră şi restul apelor planetare - cel mai departe este
Oceanul Atlantic / presupus de unii al Atlantidei, mai
apropiat fiind Bazinul Mesopotamiei (“Paradisul pe Pământ”)
iar cel mai aproape e Masivul Ararat (legat de Potop). Raiul
Atlant reflecta Raiul Ceresc iar Paradisul pe Pământ reflecta
Grădina Edenului; dinainte de Kurgani, Imperiul Atlant era în
apusul Siberiei - aşadar în răsăritul Atlantidei se afla Siberia -
a cărei uriaşă Stepă era generic ştiută ca Eden (o denumire
sacră - Eden fiind tărâmul Idei, adică al Marii Mame a
Pământului - împrumutată pe “Ruta Edenului” şi de Sudica
Sumerie / Kurgal, cu înţelesul de zonă joasă, fertilă). Biblia -
în Vechiul Testament - descrie în “Facerea” / “Geneza” 2:8
cum a fost la început: “Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o
grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l
zidise” (adică pe Adam); e de observat că “Facerea” /
“Geneza” 3:23 - “De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din
grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese
luat” - confirmă mitul Sumerian al lui Atra-hasis / Sisi-tros
Gardu, că Zeii erau pentru huzur iar oamenii au fost creaţi
pentru muncă (scrierile erau din milenii diferite, cea biblică
după cea Sumeriană: e de observat că “munca” la vechii
Români era ştiută şi ca “tortură”, respectiv “chin”, “caznă”).
Conform aceleiaşi cărţi biblice, Cain / “Ka-in” - având un
nume ca reproducând perechea Ka-An / primul fiu al lui
Adam - a fost mai departe, căci el “s-a dus de la faţa lui
Dumnezeu şi a locuit în Ţinutul Nod, la răsărit de Eden” /
“Facerea” 4:16 (e de remarcat că, în vechea Română,
literlamente “Nod” = “Gâlca”: o reproducere Gârga /
Gherga). Se poate lesne constata că ambele relatări biblice
despre cele întâmplate pre-diluvian (sădirea grădinii “spre
răsărit” iar apoi mutarea juniorului “la răsărit” şi de acea
grădină) erau văzute dinspre apus, arealul calificat pentru
perspectivă fiind Bazinul Dunării - Anatolia; Eden în înţeles
Sumerian însemna “Țară deschisă” / “câmpie” (lingvistul
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Britanic Alan Millard arătând că rădăcina consonantică “DN” 35. Şi l-au îmbătat cu vin şi în noaptea aceasta şi a
semnifica “abundentă / luxuriantă” iar din textul biblic că intrat şi cea mai mică şi a dormit cu el; şi el n-a ştiut când s-a
grădina a fost sădită în Eden - dar şi din explicaţia distinctă a culcat ea, nici când s-a sculat ea.
“Talmudului” - se înţelege că Eden era un loc mai mare decât 36. Şi au rămas amândouă fetele lui Lot grele de la
grădina paradisiacă): la E de Raiul Atlant era marea / uriaşa tatăl lor.
Siberie, un loc documentat ca numit Eden în Epoca Pietrei, 37. Şi a născut cea mai mare un fiu, şi i-a pus
din care proveneau “Su-Merii” / Sumerienii (şi din care era numele Moab, zicând: ‘Este din tatăl meu’. Acesta e tatăl
însuşi denumirea / de exemplu, în Mesopotamia mileniului III 38. Şi a născut şi cea mai mică un fiu şi i-a pus
î.C., Akkadienii prin Eden încă înţelegând Stepa din Asia numele Ben-Ammi, zicând: ‘Acesta-i fiul neamului meu’.
Centrală) iar mai la E era Bazinul Ghargar din NV Indiei. Acesta e tatăl Amoniţilor, care sunt şi astăzi”.
Caracterul de “tărâm sacru” al Anatoliei s-a manifestat pe Familia Semitului Lot - nepot al patriarhului Ibrahim
malul apusean al Mării Negre în Vechea Civilizaţie / Avram al Semiților - a fost totuși considerată cea mai puțin
Europeană - succesoarea Imperiului Atlant - prin întoarcerea depravată din Sodoma, căci nu practica homosexualitatea ca
cu faţa spre răsărit la rugăciuni (în direcţia geografică a restul (Semiții nu au scris favorabil în Biblie nici despre
Anatoliei); acea direcţie - fiind şi a apariţiei soarelui - a întărit vecina localitate Gomora, a cărei populație Gomoriană era și
venerarea astrului şi împărţirea cu timpul a divinizării aceea păcătoasă, din motive însă neprecizate de Cartea
atotputernicei Mame Ga cu geamănul ei An: Anatolia a fost Sfântă): familia Semitului Lot provenea din păcătoasa
locul naşterii lor. Pre-diluvian, Zeiţa Pământului Ghea / Ke localitate Sodoma - unde a fost indigenă - așa că incestul a
împreună cu soarele Ra au însemnat Cerul, numit Ke-Ra ajuns cu consemnare biblică, deoarece era practică sexuală
(soarele Ra a fost mult timp subordonat Marii Zeiţe Ghea / diferită de homosexualitate.
Ga, inclusiv ordinea pronunţiei reflectând aceasta, întâi fiind
ea şi apoi el). Cerescul Zeu An - al Timpului - era fratele ei
geamăn şi se reflecta în apele Zeiţei Ghea / Ga, progenitura
acvatică fiind Rhea. De la apa curgătoare asociată Zeului Anu
/ adică lui “Dă”-Anu (căci “Dă”/“Ză” era prefixul divin
însemnând Zeu / Sfânt pentru Anu) a derivat “dănu” pentru
Râu, apa curgătoare a Sfântului Anu; locul cununiei /
împreunării Zeiţei Rhea - fiica Zeului An / Anu - chiar cu
tatăl ei, patronul Cerului şi Timpului, a fost Bazinul Dunării,
care prin onomastica sa le cumulează numele: Râul Zeului
Anu / “Dănu” era şi Râul Zeiţei Rhea, căci Dănu + Rhea =
Dunărea (în zona EurAsiatică de interes Gherga, în general
Râurile mari erau numite “dănu” - ale Zeului / “Zăului” Anu -
doar Gorga / Volga, cel mai mare Fluviu din Europa, fiind
Ugro-Finic numit Ră / Rhea iar următorul ca mărime fiind
nominalizat comun, ca al Zeilor Anu şi Rhea, anume
Dunărea). Vechiul Testament în “Facerea” / “Geneza” a
consemnat incesturile de la început - când populaţia umană
era redusă - începând pre-diluvian cu copiii lui Adam şi Eva,
un exemplu post-diluvian în capitolul 19 fiind şi al lui Lot,
considerat strămoșul Iordanienilor (era fiul lui Aran / Haran,
cu care era frate patriarhul Ibrahim / Avram și cu care a fost
soră Milca, strămoașa Arameilor), salvat din Sodoma
împreună cu cele 2 fiice ale sale, de 2 îngeri:
“30. Apoi a ieşit Lot din Ţoar şi s-a aşezat în munte,
împreună cu cele două fete ale sale, căci se temea să
locuiască în Ţoar, şi a locuit într-o peşteră, împreună cu cele
două fete ale sale.
31. Atunci a zis fata cea mai mare către cea mai
mică: ‘Tatăl nostru e bătrân şi nu-i nimeni în ţinutul acesta,
care să intre la noi, cum e obiceiul pământului. Semiții au scris în Biblie mai amănunțit despre ei
32. Haidem dar să îmbătăm pe tatăl nostru cu vin şi înșiși ca Semiți și numai în general despre celelalte 2 ramuri
să ne culcăm cu el şi să ne ridicăm urmaşi dintr-însul!’ umane (în afară de ei), anume despre Iafiți - urmașii
33. Şi au îmbătat pe tatăl lor cu vin în noaptea aceea; “Însemnatului” Iafet, al cărui prim născut a fost Gomer /
şi în noaptea aceea, intrând fata cea mai în vârstă, a dormit cu strămoșul Gomerienilor, echivalați în Epoca Fierului cu
tatăl ei şi acesta n-a simţit când s-a culcat şi când s-a sculat Cimerienii - și despre Hamiți, urmașii lui Ham, al cărui mezin
ea. Canaan a fost tatăl Sfântului Gherghe; “Facerea” - cartea
34. Iar a doua zi a zis cea mai în vârstă către cea mai dintâi a Bibliei - între Gomer și Gomora, în afara faptului că
tânără: ‘Iată, eu am dormit astă-noapte cu tatăl meu; să-l i-a plasat în același capitol (menționându-i pentru început la
îmbătăm cu vin şi în noaptea aceasta şi să intri şi tu să dormi 10:2 și 10:19) și în afara legăturii onomastice, nu a mai făcut
cu el ca să ne ridicăm urmaşi din tatăl nostru!’ nici o altă legătură explicită: privind “Însemnatul” = Iafitul
Gomer / “Go-mer” se poate ține cont de însemnătatea

558
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
cuvântului Sanscrit “go” pentru “vite”, denumirea “go-mer”
redând înțelesul de “stăpânul vitelor” - căci “mer” = “stăpân”
- probabila devianță sexuală din depravata așezare Gomora
fiind zoofilia, adică sexul cu animale (de altfel, Evreii mereu
au folosit pentru oamenii diferiți de ei termenul “goimi”
însemnând “animale” iar - așa cum a documentat Dr. Mihai
Vinereanu în 2020 - în vechea Ebraică s-a folosit “khomar”
pentru măgar / în Caucaz și Balcani folosindu-se “gomar”).
Așadar, cele 2 așezări biblice depravate de la Marea Moartă
(ambele distruse în Epoca Bronzului de Dumnezeu după
anunțul prin îngerul Gavriil / Gabriel, așa cum a precizat și
Coranul în sura 26) s-ar fi evidențiat - pe lângă larga
homosexualitate - și prin alte păcate, anume Sodoma Evreilor
prin incest iar Gomora ne-Evreilor prin zoofilie; mesajul
extras din asemenea episod biblic - ținând cont inclusiv de cel
care a pedepsit divin - ar fi că mai mult decât devălmășia
deranjau actele între aceleași sexe, învingătoare fiind
“morala” contemporană practicată public de vestitele
Amazoane cu vestiții Ghergari din N Canaanului (anume, în
Caucaz), căci aceia celebrau festiv sexul uman mixt iar nu
monosexul, sexul animalier sau alte devianțe: iar așa ceva a
contat semnificativ în vremurile Vechii Lumi. Amoniţii și
Moabiţii s-au aşezat în Iordania - lângă Gharqa, Karka, etc. -
ajungând până în ceea ce acum e capitala Țării: Amman (cu
denumirea sugestivă - Amonită - în legătură și cu Amun-Ra /
Amon-Ra = Zeul Soare din Egipt, acolo discul solar fiind
Aton iar soarele fiind Ra): un sugestiv rege al Moabiților a
fost Balac / Valac - pomenit de Vechiul Testament în
“Numerii” 22 - ca oponent trecerii vechilor Evrei pe la el
(atunci când aceia au invadat Țara Sfântă / Canaanul, regele a
cerut profetului păgân Valaam să-i blesteme, acela însă
ajungând să fie omorât de către vechii Evrei, corespunzător
“Numerii” 31:5). În 2022, Ardeleanul Dragoș Bîrlea a scris:
“Pe regele moabit cel care împreună cu midienii mezi s-a
războit cu israeliții la venirea lor din Egipt îl chema Balak; pe
urmașul lui Pacorus, regele part arsacid aliat cu Decebal, îl
chema Vologases, Walagash în parta pahlavi, Valakh-ash, om
Valah, valoros, curajos, puternic, domn, baal”. Este de
observat de exemplu că în multe sate Româneşti - până de
curând - majoritatea locuitorilor, dacă nu chiar toţi, se ştiau
înrudiţi (în diferite grade), nu din alte raţiuni decât genetice /
prin motivaţie religioasă însă evitându-se cununiile între
rudele cunoscute ca prea apropiate. Dr. Nicolae Lăbușcă în
1922 a scris că “un sat aparținea odinioară uneia și aceleiași
familii; toți locuitorii, fără deosebire, erau rude de sânge,
urmașii unui strămoș, care statornicise granițele satului”. Așa
au fost de exemplu Medievalele Gherghița și Ghergani,
ajunse târguri importante în Țara Românească. În 1929,
academicianul Niculae Iorga a considerat satul Românesc:
“tot o comunitate genealogică, având un strămoș comun”.
559
Dr. Constantin Miu a studiat “Moștenirea lexicală de
sorginte geto-dacă” și a scris în 2014: “Zeul suprem al dacilor
era Zalmoxe pe care Herodot îl considera Tatăl Cer.
Lexicograful lui Suidas ne-a adus la cunoştinţă că Zalmoxe a
fost şi numele unei divinităţi feminine, iar acea divinitate
feminină - care purta acelaşi nume cu Marele Zeu - nu a fost
alta decât Muma Pământ, numită în antichitate şi cu numele
de Geea, căci pe lângă puterea creatoare a Cerului, ca forţă
luminoasă şi creatoare, cultul primitiv (pelasg) mai adora şi
puterea productivă telurică a pământului sub numele de Gaia
şi, mai târziu, Terra. Acea Geea, după concepţiile teologice
pelasge, reprezenta divinitatea naturii în forma sa feminină,
ca mama născătoare şi educatoare. În legătură cu acea
divinitate, Nicolae Densuşianu afirma: ‘Originea acestei
divinităţi, ca principiu şi personificare, se reducea la nordul
Dunării de Jos, acolo unde Homer şi Hesiod au pus geneza
zeilor, la vechiul râu numit Okeanos Potamos sau Istru, unde
se afla insula cea sfântă a Geii cu merele de aur’, la care face
referire basmul românesc ‘Prâslea cel voinic şi merele de aur’
şi care a fost preluată în mitologia greacă sub numele de
Grădina Hesperidelor”. Ce ştia cel mai bine An - ca Zeul
Cerului - a fost de exemplu descris de poemul Kardu-niaş /
Babilonian al eroului Etana / “Et-Ana”, în care e prezentată
călătoria post-diluviană a aceluia către Anu, pentru a dobândi
“planta naşterii” / “iarba nemuririi”, leac ca să aibă un fiu
(Etana - cu ajutorul “Vulturului” - s-a înălţat, într-un zbor
asemănător cu cel din “Prâslea-cel-voinic şi merele de aur” /
basm Românesc cules în secolul XIX de folcloristul Petre
Ispirescu, ucenic al Aromânului Zaharia Karkaleki /
Carcalechi, al cărui erou “Prâslea” în vechime era ştiut ca
Gheorghe, detaliile oferind priveliştea văzută pe măsura
îndepărtării lui de pământul natal): “După un dublu ceas de
zbor repezit îi spune Vulturul lui Etana: ‘Priveşte - prietene -
cum e Pământul acuma, priveşte marea dinspre lanţul de
munţi’. ‘Pământul arată ca un munte, marea arată ca apa din
fluviu’. După 2 ceasuri duble de zbor repezit îi spune
Vulturul lui Etana: ‘Priveşte - prietene - cum e Pământul
acuma’. ‘Pământul arată ca un crâng’. După 3 ceasuri duble
de zbor repezit, îi spune Vulturul lui Etana: ‘Priveşte -
prietene - Pământul, acuma ce e cu el’? ‘Marea-i acuma cât în
stropitoarea grădinarului’!” (Versiuni ale poemului sunt
scrise în cuneiforme în 3 limbi şi au fost găsite între Ninive şi
Susa; într-una, lui Etana i s-a făcut frică de călătorie şi s-a
întors, în alta a găsit “planta naşterii” avându-şi astfel
urmaşul dorit iar în alta a trebuit să călătorească după leac
deasupra cerului lui Anu, în cerul zeiţei): “După un dublu
ceas de zbor repezit, Vulturul spune: ‘Priveşte - prietene -
cum e Pământul acuma’. ‘Pământul acum arată ca discul lunii
iar marea îndepărtată cât o curte-i de mică’. După 2 ceasuri
duble de zbor repezit, Vulturul spune: ‘Priveşte - prietene -
cum e Pământul acuma’. ‘Pământul acum arată ca o turtă şi
marea îndepărtată nu-i mai mare decât un coş pentru pâine’.
După 3 ceasuri duble de zbor repezit, Vulturul spune:
‘Priveşte - prietene - cum a dispărut Pământul de tot’. Şi pe
marea îndepărtată nu s-a mai odihnit ochiul meu” (ultimele
rânduri sunt alterate, complet ilizibile; se poate reflecta
asupra faptului că în urmă cu atâtea milenii, în Mesopotamia
se prezenta ceva ce depăşea simpla intuiţie păstorească
Sumeriană, anume: imaginea de disc a Pământului văzut din
Cer). Eroul Sumerian Etana / “Et-Ana” era din acelaşi stoc cu
prinţii D/Anuna - urmaşii Tatălui Ceresc An - identificaţi de
patriarhul Enoh ca îngerii Gregori iar eroul Român “Prâslea”
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
/ însemnând “Mezinul” din versiunile iniţiale Româneşti ale
basmului “Prâslea-cel-voinic şi merele de aur” era Gheorghe
(după cum a identificat Dr. Adrian Poruciuc de la
Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi); de altminteri -
pe lângă aceeaşi onomastică - şi rolurile lor erau similare, ale
prinţilor / îngerilor Gregori de Gardieni iar al prinţului
Prâslea-Gheorghe de a găsi hoţul merelor de aur din grădina
împărătească a tatălui său. (În basmele Române au mai fost
personaje de legendă din aceeaşi “familie” onomastică a lui
Prâslea Gheorghe, ca Gheonoaia, Greuceanu, ş.a., mai mult
sau mai puţin fantastice, gheona / gheonoaia fiind cucuveaua
/ bufniţa, Graucenii fiind Agatârşii - agitând cârjele - etc).
Episodul “vulturesc” - acelaşi în toate versiunile, că prinţul se
îndrepta cu acel mijloc de transport către tată - în forma
relatată de Români a fost dedicat “alimentării” păsării
prietene, după ce Prâslea-Gheorghe (aflat într-o genune /
prăpastie) i-a salvat puii: “Să mă scoţi pe tărâmul celălalt,
spuse Prâslea. ‘Greu lucru mi-ai cerut’, îi zise zgripsoroaica;
‘dară pentru că ţie îţi sunt datoare mântuirea puilor mei, mă
învoiesc la asta. Pregăteşte 100 oca de carne făcută bucăţele
de câte o oca una, şi 100 de pâini’. Făcu ce făcu Prâslea, găti
pâinile şi carnea şi le duse la gura groapei. Zgripsoroaica zise:
‘Pune-te deasupra mea cu merinde cu tot şi, de câte ori oi
întoarce capul, să-mi dai câte o pâine şi câte o bucată de
carne’. Se aşezară şi porniră, dându-i, de câte ori cerea, pâine
şi carne. Când era aproape, aproape să iasă deasupra, pasărea
uriaşă mai întoarse capul să-i mai dea de mâncare; dară
carnea se sfârşise. Atunci Prâslea, fără să-şi piardă cumpătul,
trase paloşul şi-şi tăie o bucată de carne moale din coapsa
piciorului de sus şi o dete zgripsoroaicei. După ce ajunseră
deasupra şi văzu că Prâslea nu putea să îmble, îi zise
zgripsoroaica: ‘Dacă nu era binele ce mi-ai făcut şi
rugăciunea puilor mei, mai că te mâncam. Eu am simţit că
carnea care mi-ai dat în urmă era mai dulce decât cea de mai
înainte, şi n-am înghiţit-o; rău ai făcut de mi-ai dat-o’. Apoi o
dete afară dintr-însa, i-o puse la loc, o unse cu scuipat de al
său, şi se lipi. Atunci se îmbrăţişară, îşi mulţumiră unul alteia,
şi se despărţiră; ea se duse în prăpastia de unde ieşiseră şi
Prâslea plecă către împărăţia tatălui său”. În 2003, Dr. Emil
Moldovan a afirmat: “Un număr de legende şi basme
răspândite din Caucaz în Europa au ca motiv hrănirea unei
păsări fantastice cu carne umană; este vorba de basme ca cel
românesc ‘Prâslea-cel-Voinic şi merele de aur’, cele
georgiene despre eroul Amirani, dublura caucaziană a lui
Prometeu, etc: motivul este universal răspândit. În unele
basme româneşti, eroul este înghiţit şi scuipat afară de către
pasăre, motiv care reflectă arhaicul ritual de înghiţire urmat
de renaşterea iniţiatică. Fiinţa fabuloasă are o calitate
fundamental ascensională. Motivul hrănirii zgripţorului cu
carne umană ar putea să reproducă o realitate anterioară
mitului, realitate surprinsă parţial de frescele de la Catal
Hoyuk; altfel spus, este posibil ca formarea legendei să se
întemeieze pe o practică funerară reală, pre-indoeuropeană (în
Tibet, oamenii credeau că sufletul unui defunct abandonat
intenţionat, din care ciuguleau păsările sau duceau cu ele părţi
din carne, ajungea în cer iar sufletul celor sfâşiaţi de câini sau
porci era condamnat renaşterii pe pământ). În zona Asiei
Centrale, anumite popoare vechi reprobau profanarea
pământului prin înmormântarea cadavrelor, expunându-şi
morţii, pentru descărnare. Apolloniu din Rodos în secolul III
î.C. scria de obiceiurile funerare ale popoarelor caucaziene
(în special al celor din Colchida): ‘Creşteau acolo în şiraguri
560
mulţi arbori cu mlădioase ramuri şi deopotrivă sălcii mari în
care atârnau morţii legaţi de crengile din vârf cu funii. Şi azi
în Colchida e o nelegiuire mare să arzi pe ruguri răposaţii;
nici în pământ nu se cuvine să-ngropi bărbaţii şi deasupra să-
nalţi o piatră funerară, în schimb în crude piei de taur sunt
leşurile-nfăşate, departe legate de arbori. Aşa e datina acolo.
Femeile sunt în schimb înhumate. Acest obicei funerar este
practicat de oseţi, până în zilele noastre’. Pasajul confirmă
speranţa în reînvierea oamenilor prin asocierea cu virtuţile
regeneratoare ale arborilor; mărturia e legată de un obicei -
universal răspândit - cu origini în tradiţiile vânătorilor
paleolitici, al adunării oaselor şi depunerii lor într-o piele de
animal, cu credinţa regenerării fiinţei umane pornind de la
acele oase. În spaţiul românesc, analiza antropologică a
fragmentelor de oase de la începutul epocii bronzului a
condus către concluzia existenţei unui ritual în care scheletele
erau ţinute o anumită perioadă pentru descărnare iar apoi,
ceea ce rămânea era înhumat sub pietre (în perioada
descărnării, oasele se împrăştiau duse de ploi şi vânturi sau
erau împrăştiate de păsările cerului; după un anumit timp,
ceea ce era pe tărgi sau în vecinătatea lor era înhumat printre
pietrele tumulului, fiind ridicate unele pietre şi depuse
resturile scheletelor, apoi adăugate alte pietre pentru
acoperirea completă). Spaţiul caucazian şi cel sud-est
european nu sunt atât de îndepărtate cultural: potrivit
cercetărilor din domeniul pastoralismului românesc, s-a
dovedit de exemplu că până la mijlocul secolului XX ciobanii
din Mărginimea Sibiului (centrul Ținutului Amlașului
stăpânit înaintea întemeierii Valahiei / Țării Românești de
către Negru Vodă) obişnuiau să-şi poarte turmele de oi spre
Basarabia, Crimeea şi Caucaz, urmând rute de transhumanţă
cunoscute din tată în fiu; în trecut, raporturile dintre cele 2
regiuni fuseseră destul de intense, după cum o arată o serie de
convergenţe între cultura folclorică a Carpaţilor româneşti şi
cea a Caucazului”. Episodul zborului cu vulturul a existat din
Babilon până în România (ca al lui Gheorghe-Prâslea) iar cel
implicând carnea de om - după cum a observat în 2015 şi
cercetătorul Dan Alexe - a fost reţinut inclusiv de către “A-
Varii” / Avarii din Daghe-stan / Ţara Ghergarilor; Merele de
Aur - caracteristice Grădinilor Hesperidelor - au existat
pentru Mezinul Gherga = Prâslea Gheorghe atât în România,
cât şi în Georgia (unde în Epoca Bronzului mai era un alt
artefact deosebit de important, anume Lâna de Aur):
deopotrivă Georgia şi România - de pe malurile E Pontic şi V
Pontic - au făcut parte din Imperiul Atlant (e de remarcat că
în Georgia statistica oficială arată că în prezent George
გიორგი este cel mai răspândit nume).
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Catal Huyuk / Anatolia

Este de ştiut că la V de “Colina bifurcată” = Catal

Hoyuk încă din mileniul VIII î.C. exista aşezarea Hagilar
37,36 lat. N, 30,06 long. E (în E Cariei / Ţării Gherghiţilor):
Hagilar / Hacilar a fost întemeiată în timpul Imperiului Atlant
şi a fost părăsită după Potopul Pontic / în neolitic; în casele
sale intrările erau prin acoperişuri (n-aveau uşi).

Relicve din Hagilar / E Cariei

Diluviul / Potopul a fost un eveniment major

întâmplat în cuva ovală / alungită Pontică, adică a Mării
Negre - geografic aflată între Munții Caucaz şi Carpaţi -
punând capăt Erei de până atunci, cea “de Aur”; miturile
Antice despre “Insulele Fericiţilor” au fost ecouri ale
tărâmurilor Atlante, de pildă generalul Roman Quintus
Sertorius 126-73 î.C. (aliat cu piraţii Cyliciei / Khilakku şi
negociator cu formidabilul Eupator 134-63 î.C. = cârmuitorul
Pontului, descendent din amestecul dinastiei împărateşti a
Perşilor cu familiile generalilor Makedoni ai împăratului
Alexandru “cel Mare”), a notat că între Insulele Fericiţilor şi
Africa erau 2 mii de km: e de observat că literalmente
“Perșii” / “Pe-rșii” însemnau “Sfinții înțelepți” (prin particula
“Pe” = “Sfânt” și particula “rși” = “înțelepți”). Într-adevăr,
distanța dintre Marea Neagră - găzduind “Insulele Fericiților”
pe când era marele Lac Pontic cu apă dulce - și Africa de
Nord este de chiar 2 mii de km. În spaţiul Carpato-
Dunăreano-Pontic al Epocii Pietrei, “aur” - pentru “Era” /
“Timpul de Aur” dar şi pentru metalul respectiv - împreună
cu “a ura” sau “hora” erau toate legate de “Ur-An” / Zeul
Cerului, al strălucitorului soare Ra, partenerul Rheii, Marii
Mame; la horă - în cercul simbolizând soarele Ra - se strigau
“urări” şi “urale” în “cor” către cer de către rârâiţii Pelasgi,
oamenii Zeilor Rhea şi Ra, care şi după Potop se mutau “ca
păsările”, îndeosebi în scop matrimonial (de pildă -
Anatoliano-Georgianul Strabon afirmând în “Geografia” V
2:4 - “ca berzele”), post-diluvian fiind “Era Argintului”:
“Timpul de Argint” (o perioadă mai austeră decât cea fericită
anterioară), instaurându-se ca obicei solid în Vechea
Civilizaţie Europeană întoarcerea pentru rugăciuni cu faţa
spre răsărit - locul apariţiei soarelui şi cel de unde proveneau
strămoşii, spre care, fiindcă erau “departe”, rugăciunile erau
strigate, ca să fie auzite - Gherga avându-şi prezenţa
confirmată în areal, inclusiv prin notarea ca Ghirghe / Kirke,
561
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
de către prima scriere din lume, cu centrul în Banat. Despre
“Strigă și strigoi, alte spaime comune cu albanezii”,
cercetătorul Dan Alexe a scris în 2014, cu completări în 2015:
“Avem verbul ‘a striga’ ca rămăşiţă dintr-un întreg complex
mitologic de orori nocturne. Strigă și strigoi sunt în română 2
termeni de foarte mare antichitate. Lucrul e dovedit de
supraviețuirea lor simultană în italiană și albaneză, ceea ce
arată - ca toți termenii comuni celor 3 limbi - un continuum
neo-roman din Italia și Balcani până la Marea Neagră. În
italiană avem ‘strega’ = vrăjitoare și ‘stregone’ = vrăjitor; în
albaneză: ‘ștriga’, masculin = ‘ștrigan’. În română s-a produs
o deplasare de sens, căci ‘striga’ și ‘strigoiul’ au mai degrabă
de a face cu lumea celalaltă și cu moroi, decât cu vrăjitoarele
și Harry Potter. ‘Striga’ e așadar un termen comun italiano-
albano-român. Este extrem de arhaic, vine din latina
balcanică, dovada fiind că în albaneză ‘st-’ a trecut la ‘șt-’,
exact ca ‘ștrat’ de la ‘stratus’ (în albaneză, ca și în română,
ștrat mai înseamnă și cearșaf, ‘strat-stratur’, ‘ștrat-ștrater’).
Nu e termen latinesc istoric, e probabil un împrumut latin din
grecescul ‘stryx-strygos’ (în latina populară, așadar, ‘striga’
provenea din greacă, ceea ce pentru noi nu are nici o
importanță, căci chiar și așa e doar un latinism). Albaneza e o
limbă semi-latinizată, iar lexical e la fel de neo-latină ca și
româna, doar gramatica ei arată alt model, care însă a
influențat profund româna. Știm așadar că termenul vine din
cea mai adâncă antichitate, pentru că prezintă evoluția
fonetică a lui ‘st-’ spre ‘șt-’ în albaneză, la fel după cum știm
invers, că stabilind regula corespondenței fonetice, în poziţie
iniţială, dintre ‘ş’ albanez şi ‘s’ românesc, devine limpede
că ‘stopan’ albanez (baci de la stână, stăpân de oi) nu poate fi
decât un împrumut recent în albaneză. Dacă termenul albanez
ar fi fost vechi, el ar fi devenit, prin automatismul
transformărilor fonetice, ‘ștepan’. ‘Stopan’ nu poate fi decât
împrumutat de albaneză din aromâna vlahilor din Balcani sau
din proto-română. De fapt, după cum putem vedea aici, este
vorba de un re-împrumut al unui vechi termen albanez.
‘Striga’ și ‘strigoiul’ sunt, așadar, în română, 2 termeni
arhaici din marele fond latinesc pe care româna îl împarte cu
albaneza și pe care lingvistica tradițională ni l-a ascuns.
Deseori, latinismele sunt mai bine păstrate în albaneză decât
în română. Astfel, latinescul ‘fossatum’, care trebuia să
desemneze așezările încercuite cu un șanț, ‘fossa’, de unde
‘fossatum’, a dat în albaneză ‘fșat’, extrem de regular fonetic,
dar în română doar ‘sat’, fără fricativa inițială. În română,
însă, spre deosebire de albaneză, ‘st-’, ‘sc-’ și ‘sp-’ nu au
evoluat niciodată spre ‘șt-’, ‘șc-’ și ‘șp-’ (spre deosebire chiar
de multe dialecte italiene), nici măcar în cazurile tulburi în
care un ‘-s’ final a devenit ‘-ș’, precum în ‘spiritus’ >
‘spiriduș’, sau în ‘cărăbuș’, care, cu toată prudența lingvisticii
tradiționale, vine în mod sigur de la ‘scarabaeus’. Etimologia
ezitantă care face să derive verbul a ‘striga’ de la ‘strigă’ este
convingătoare și neliniștitoare. Ce ciudat că atâtea generații
de lingviști, de la Școala Ardeleană încoace, nu au văzut
etimologia simplă a ‘cărăbuşului’! Școala Ardeleană o
ghicise, iar Sextil Pușcariu dăduse etimologia corectă din
latinul ‘scarabaeus’, dar ea a părut forțată. Dat azi în
dicționare fie ca ‘fără etimologie’, ori ca fiind - aparent
convingător - turcescul ‘karabaș’ = ‘cap
negru’, ‘cărăbuş’ (grecul ‘κάραβοϛ’, latinul ‘s/carabaeus’)
este în mod limpede unul din cele mai vechi împrumuturi
greco-latinești în limba ce avea să devină româna. Că el vine
din cea mai adâncă antichitate și că e înrudit cu
562
latinul ‘scarabaeus’ și cu grecul ‘κάραβοϛ’ avem ca dovadă
faptul că cei 2 ‘a’ neaccentuați au devenit ‘ă’, iar ‘-s’ final s-a
şopotizat în ‘-ş’. Dacă ar fi fost un turcism ‘karabaș’ recent
(care de altfel în turcă nu desemnează un gândac, ci vite cu
capul negru), atunci el ar fi fost împrumutat și ar fi
fost ‘carabaş’, la fel cum au fost împrumutate ‘caraghios’,
‘caraghioslâc’, ‘calapod’ și o grămadă de alte turcisme și
grecisme recente în care ‘a’ neaccentuat nu s-a mai închis
în ‘ă’ precum în împrumuturile din antichitate, procesul
nemaifiind productiv în epoca recentă. În schimb, precum
latinescul ‘spiritus’ care a dat ‘spiriduş’, tot așa latino-grecul
‘κάραβοϛ’ (împrumutat și în latină cu un ‘s-’ protetic
inițial ‘scarabaeus’) a dat ‘cărăbuş’. Și-apoi domnii
etimologiști n-au văzut probabil niciodată un ‘cărăbuş’, care
nu e negru, ci verde-auriu. Rădaşca e în schimb neagră și
hâdă, iar etimologiștii orăşeni probabil că le confundă.
Derivația fonetică e simplă și impecabilă, și cu toate astea
spun de 2 secole despre el că n-are etimologie, săracuţul de
‘cărăbuş de aramă’, despre care scria Blaga că ‘vrea să îl
luăm în seamă’.” În cele mai vechi Upanişade, “Sat” = “fiinţa
care este”, fiind originea şi pentru Românescul “sat” = “ceea
ce este”, întemeiat de un “moş” care îşi aşeza locuinţa -
pentru el şi pentru urmaşi - în ceea ce se numea “sat”, care
lua fiinţă astfel, reprezentându-i totodată şi “moşia” sa:
printre cele mai vechi aşezări - poziţionate pentru accesul
facil la apă şi ferirea de fiare - au fost satele întărite de pe
maluri (dezvoltate apoi ca nişte “cetăţui”), o zonă plină de
asemenea “dave”, adică întărituri pe malurile Râurilor în
“tărâmul dănelor” / Eden, al lui An, fiind încă din Epoca
Pietrei de pildă Mol-dova; literalmente, numele zonei
Moldave e a celei știută din mare vechime ca având pe mal
dave - parte a fostului Eden / Rai, străbătut de multe râuri /
“dăne” - iar în Balcani Râul Strymos / “Stry-mos” era
legendar ştiut ca fiica Gherghiţei Ida şi a Râului Troian
Scamandru / “Sca-Mandru” adică “Meandrul negru” (Râul
Meandru propriu-zis fiind cel mai important al Cariei = Ţării
Gherghiţilor, în V Anatoliei). Graiul “îndărăt” relevă
străvechiul termen “dave” / “da-ve” ca “ve-da” / “veda”, ceea
ce apropia inclusiv în sens onomastic universul Indian de cel
European, în așa-zisa lume Indo-Europeană = Kurgană /
Ghergană. Faptul că de Gherga sunt legate - mai mult sau mai
puţin evident - nume ca Ardeal, Carpaţi, Crişana, Oltenia şi
multe cuvinte din spaţiul Românesc (dar nu numai) nu e
surprinzător, ci confirmă vechimea sa imensă. Imperiul Atlant
a fost nu numai populat şi de “Gherga-Ani” / Ghergani, ci
aceia s-au regăsit chiar în cârmuirea sa.
Vârtelniţe
De Ghergan / “Gherga-An” era legat termenul de
“Cerc” / “Gherg” pentru Zeul Timpului An, adică
reprezentarea plană a “helixului” / spiralei timpului (cu
simbolizarea oferită de piciorul îndoit al cocostârcului /
berzei, adică al gârgălăului / gruiei sau de bumerangul rotitor,
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
semnul Svasticii - nume Sanscrit, în Română “vârtelniţă” -
fiind 2 bumerange încrucişate, reprezentând cei 2 “Zal-moxe”
/ “Zei-moşi”, adică vechi, anume Cerul şi Glia: emblema
Gherga; de la reprezentarea circulară a Zeului An au derivat
şi denumirile de “inel”, “unire”, “bun” / însemnând “Sufletul
lui An”, “sân”, etc. iar în vorbirea urmaşilor Atlanţilor - ca
moştenitorii Zeului An - la multe cuvinte s-a fixat sufixul
“an” / “on”). Iniţial tatuate, apoi şi cusute pe iile Româncelor
/ cămăşile Românilor, vârtelniţele - ştiute de Europenii
Nordici ca Yarga - simbolizau mişcarea timpului, energia
regeneratoare, fiind însemnarea străveche pentru înaripare,
forţă şi bine: ele făceau lucrurile să se întâmple, povestea
ştiută a lor demult legându-se de cele mai puternice 4 vânturi
din lume care s-au luat la întrecere, pentru că fiecare voia să
stăpânească pământul; îndârjirea le-a făcut să tragă dar n-au
reuşit decât să învârtă lumea prin cele 4 anotimpuri. În 1981,
savantul A/Român Gheorghe Muşu a scris în cartea “Lumini
din depărtări” despre “Gherg-On”, notat Grec şi Gyrton /
“Gyrt-On” (citit “Gurt-On”) ori Gyrtion: “Gyrton putea fi, pe
plan mitic, zeitatea apelor care înconjurau insulele, ţările şi în
ultimă instanţă pământul, reprezentarea clasică pentru
Okeanos; putea fi numirea conducătorilor cu asemenea
descendenţă mitică din marele zeu al mărilor Poseidon; în
Anatolia numirea Ankyra / An-kyra pentru Ankara de astăzi
ori în Tesalia a cetăţii Gyrton exprimă aceleaşi realităţi”.
Gherganii / “Gherga-Anii” au existat în timpul Potopului (atât
pre-diluvian, cât şi apoi, post-diluvian), numeroşii Gherghi /
Gherga de-a lungul Timpului / “Anului” - cu simbolizarea
prin cerc, ca şi cerul - consecvent străbătând mileniile.
Geneza Gherga
Migrarea omenirii
Nu oricine are talent în “citirea” urmelor, fie pentru
interpretarea trecutului, fie pentru prevestirea viitorului; iată
exemple de mesaje, pe care unii le înțeleg, însă alții nu:
563
În 2010, istoricul Britanic Paul Lunde a scris despre
primele coduri: “Este evident că oamenii au dezvoltat, încă
din cele mai vechi timpuri, capacitatea de a descifra înţelesul
modelelor naturale ale lumii din jur; a fost un factor
semnificativ pentru supravieţuirea şi evoluţia spre
transformarea în specia dominantă pe Pământ. Odată cu
dezvoltarea primelor comunităţi, oamenii şi-au elaborat
propriile sisteme complexe - limbajul, număratul, scrisul - ce
implicau procese de gândire abstractă, organizare şi o
capacitate de a crea sisteme de simboluri, creând primele
cifruri. Lucrând cu dovezi materiale deseori fragmentare,
arheologii au folosit şi tehnici criptografice pentru a dezvălui
cum s-au dezvoltat şi au funcţionat acele vechi sisteme.
Pentru primii oameni, supravieţuirea depindea de capacitatea
de a înţelege procesele ce guvernau lumea înconjurătoare. Pe
măsură ce grupurile sociale primitive se dezvoltau, devenea
critică abilitatea lor de a căuta şi a vâna pentru a se hrăni, de a
găsi adăpost şi de a evita calamităţile. Strângerea şi
interpretarea unor astfel de informaţii a fost, probabil, primul
exemplu de abilitate umană în perceperea modelelor
disimulate în lumea înconjurătoare, ceea ce a căpătat o
importanţă tot mai mare pe măsură ce oamenii au început să
adopte un stil de viaţă migrator, de vânători şi culegători,
răspândindu-se treptat pentru a coloniza cea mai mare parte a
globului, adaptându-se la regiuni biogeografice diverse.
Peşterile ofereau primilor oameni adăpost natural în faţa
vremii, deşi găsirea lor putea fi o adevărată provocare.
‘Citirea’ semnelor din peisaj a fost una din rădăcinile
ingeniozităţii umane: stâncile indicau posibilitatea unei
peşteri, pentru adăpost şi deseori pentru apa de infiltraţie
(terenul înalt era de asemenea un bun punct de observaţie);
colina era o poziţie dominantă, la care se adăuga posibilitatea
existenţei apei de băut iar vegetaţia semnala prezenţa apei în
sol, posibilitatea găsirii de plante comestibile, fiind şi un
punct de atracţie pentru vânat (identificarea plantelor
comestibile a implicat - probabil - încercări repetate). Unul
dintre cele mai vechi exemple de oameni capabili să
‘decodeze’ informaţii a fost legat de şiretenia necesară
vânătorii, bazată pe capacitatea de a citi diversele semne
lăsate de pradă: urme în mâl, nisip, zăpadă, etc. Este limpede
că grupurile de migratori aveau nevoie de mijloace sofisticate
de comunicare silenţioasă, implicând mişcări ale mâinilor şi
trupului în timpul pândei şi de posibilitatea de a transmite
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
celorlalţi membri ai grupului semnale - precum cercetaşii sau
militarii acum - folosind coduri cu beţe pentru a-şi lăsa
mesaje pe câmp (indicând direcţia de urmat, mesaje despre
grup, etc.); în peşteri au apărut petroglife primitive / desene
stilizate, reprezentând diferitele forme de activităţi umane:
icoane ce nu intenţionau să redea exact formele vieţuitoarelor,
ci să transmită mesaje, formând pictograme (ca un cod
vizual), în intenţia de transmitere a informaţiilor specifice -
de marcare a succesului - cu timpul încercările fiind tot mai
sofisticate pentru a oferi înţeles imaginilor”.
Este de observat că pe glob peşterile / grotele pictate
în Epoca Pietrei au fost doar pe un areal relativ restrâns, între
Siberia şi Atlantic (cu Gherga s-a aflat în legătură etimologică
grota, având radicalul Indo-European “keue”). Arhetipul
omului primordial a fost androgin (asemenea îngerilor):
adevărul tradiţional a socotit întâi divinitatea ca androgină -
asexuată şi nemuritoare - fiinţa supremă neputând fi în nici un
chip limitată (teologia a lămurit că divinitatea nu trebuie
înţeleasă prin categorii umane ca sex, vârstă, etc.); însă
credinţa religioasă din toate timpurile a intuit divinitatea ca
persoană concretă (de pildă, ca ecouri creştine s-au regăsit
prin faptul că întocmai după cum Eva s-a născut din primul
bărbat Adam, similar Fecioara Maria a zămislit fără ajutorul
bărbatului). În Epoca Pietrei, pământul - pentru o conştiinţă
religioasă primitivă - era un dat imediat: întinderea,
soliditatea, varietatea lui orografică şi a vegetaţiei pe care o
suporta, alcătuiau unitatea vie şi activă prin însăşi “forma” sa
populată de tării, saturată de sacru. Cea dintâi valorificare
religioasă a pământului a fost “indistinctă” (adică nelocalizată
în stratul teluric propriu-zis), ci contopind într-o singură
unitate toate revelaţiile sacre ce se împliniseră în mediul
înconjurător. Intuirea primară a pământului ca “formă”
religioasă putea fi redusă la formula de receptacol al forţelor
sacre, ca fundament al tuturor manifestărilor: tot ce era pe
pământ era laolaltă, alcătuind o mare unitate. Pământul - cu
tot ce susţinea şi rodea - a fost de la început un izvor neistovit
de existenţe, care se revelau omului în chip nemijlocit.
564
Pământul era Mamă fiindcă năştea forme vii din propria-i
fiinţă; pământul era “viu” pentru că - în primul rând - era
fertil: tot ce se năştea din Pământ / materie (inclusiv omul)
era înzestrat cu viaţă şi tot ce se reîntorcea în Pământ
redobândea viaţă. Ceea ce era viaţă şi moarte erau doar 2
momente diferite din destinul Mamei Pământ: viaţa însemna
detaşarea din pântecul teluric, moartea reducându-se la
reîntoarcerea “acasă” (dorinţa - atât de frecventă - a cuiva de
a fi îngropat în pământul patriei nu era decât o formă profană
a sentimentului de autohtonie mistică, adică nevoia de a se
întoarce la “casa sa”).
În mod constant, luna - supranumită popular de
Români ca “Ochiul Maicii” - este cel mai “vioi” corp ceresc:
este singurul obiect permanent de pe cer care-şi schimbă
vizibil forma de la noapte la noapte (soarele arată mereu ca
un disc luminos ce străluceşte / “stră-lucește” orbitor;
celelalte planete şi stele sunt doar nişte puncte sclipitoare).
Luna trece printr-o serie de schimbări progresive şi repetitive;
în anumite nopţi, luna apare la orizontul vestic - îndată după
apusul soarelui - cu aspectul unui corn foarte subţire; se
deplasează apoi de la noapte la noapte către Est iar cornul
devine tot mai plin. Cam într-o săptămână ajunge un semicerc
luminos şi continuă să crească, până când - după încă o
săptămână - devine un cerc complet luminos. Apoi începe să
descrească: o săptămână mai târziu ajunge iar un semicerc
(dar de data asta este luminată cealaltă parte a cercului) şi - în
final - după încă o săptămână ajunge să arate ca un corn
subţire pe cerul Estic, vizibil înainte de răsăritul soarelui;
după aceea dispare pentru 2 nopţi şi apoi întregul ciclu se
reia. Apare firească ideea că luna este o fiinţă vie: se naşte,
creşte, ajunge la dimensiunea sa maximă, apoi se stinge şi
moare, trecând prin toate aceste etape în timp de o lună. Chiar
şi acum se utilizează “lună nouă” pentru cornul subţire de pe
cerul Vestic iar “lună plină” e discul luminos de la mijlocul
ciclului. Acest ciclu de faze ale lunii a dus la alegerea lunii ca
unitate de măsură a timpului, aflată la baza primelor
calendare. Pentru încadrare, explicaţiile Dr. Mircea Eliade
1907-1986 din “Drumul spre centru” sunt binevenite
(maestrul Român - în lume cel mai proeminent istoric al
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

religiilor până acum - printre altele a consemnat şi ceea ce se nuditatea feminină şi ritualele magice redeşteptau virilitatea
ştia din mare vechime în Asia Centrală despre primii şamani celestă, chemând-o asupra brazdelor nerodite”.
din lume, că au fost Ghergani): “La început, omul ‘primitiv’ a
dat mai multă importanţă lunii decât soarelui, deoarece ‘viaţa’
lunii era mult mai aproape de om decât gloria maiestuoasă a
soarelui. În neolitic, cu începerea agriculturii, omul a legat
ritmurile lunare de fertilitatea pământului, precizând
adevărate sinteze mentale, ce uneau niveluri diferite: luna,
femeia, pământul, fertilitatea. ‘Concepţia’ sa unitară despre
Tot nu era abstractă, ci vie, dramatică, ritmică, pe care şi-a
fondat şi magia, încă din paleolitic. Luna are - de altfel -
oarecare asemănare cu omul: are, înainte de toate, ‘viaţă’.
Luna ‘devine’: se naşte, creşte şi moare, întocmai ca şi omul.
Soarele - mereu egal cu sine - este oarecum exterior structurii
vieţii umane. Lunii în sanscrită i se spunea ‘Mami’. Fără
îndoială că numai într-o societate matriarhală, cu descendenţă
matriliniară, s-a putut instaura supremaţia cultului unei
divinităţi feminine. Acolo unde femeia şi mama aveau rol
precumpănitor, Cosmosul şi viaţa nu puteau fi create de un
zeu, ci de o zeiţă. A contribuit, de bună seamă, la statornicirea
cultelor Zeiţei-Mamă şi descoperirea agriculturii. Căci
agricultura nu numai că a făcut posibilă o nouă intuiţie a
Cosmosului - în care virtuţile feminine, fertilitatea şi naşterea,
au capătat funcţiune de principiu - dar a acordat femeii un rol
de frunte. Într-un popor de păstori nomazi, femeia avea un rol
cu totul neînsemnat; bărbaţii domesticeau fiarele, bărbaţii
descopereau păşunile, ei apărau turmele. Agricultura a aşezat
oamenii, i-a legat de pământ; şi în orice societate stabilă, rolul
femeii câştigă în importanţă. Unii învăţaţi au afirmat chiar că
descoperirea agriculturii a fost o invenţie feminină. Spiritul
de observaţie limitat dar foarte precis - şi (s-ar spune) orientat
spre pământ - al femeii a făcut posibilă trecerea de la etapa
culegătorilor de fructe şi seminţe la agricultură. Numai o
femeie - spun unii învăţaţi - a avut timpul şi curiozitatea să
observe că din seminţele anumitor plante păioase sălbatice
creşteau altele în acelaşi loc unde au căzut; dar rolul femeii în
societăţile agricole nu s-a mărginit: seminţele au fost
îngropate în pământ - pământul fiind închipuit ca o mare
matrice, în care rodeau tot felul de germeni. Pământul a
devenit - aşadar, el însuşi - ‘o femeie’. Gestul semănatului a
căpătat semnificaţii oculte; era un gest generator şi plugul (la
început, simplu par ascuţit), a devenit o emblemă falică.
Omologarea actului agricol cu actul sexual e bine cunoscută “Aşadar, Marea Zeiţă - din care toate porneau şi în
în istoria religiilor. Dar pământul rămâne neroditor fără sânul căreia toate se întorceau - era slujită în general de către
ploaie; femeia telurică trebuia fecundată prin furtuna femei. Agricultura a răspândit pretutindeni Cultul acelei Mari
cerească. Iar ploaia - amănuntul acesta a fost observat din Zeiţe. Totuşi, în timpurile istorice, s-au găsit Mari Zeiţe şi la
cele dintâi timpuri ale agriculturii - era în strânsă legătură cu populaţii care nu se îndeletniceau îndeosebi cu agricultura: la
luna şi ritmurile lunare. Ritmuri ce stăpâneau nenumărate Barbari, nomazi, păstori sau la populaţii maritime, care-şi
niveluri cosmice: mările şi ploile, creşterea vegetalelor, câştigau viaţa din negoţul pe ape. Pretutindeni însă, Marea
femeia. În jurul lunii s-au cristalizat cele dintâi sinteze Zeiţă a izbutit să-şi impună unul din atributele sale principale.
mentale ale umanităţii. Luna ‘unifica’, ‘totaliza’ niveluri Căci ea nu orânduia numai ritmurile agricole. Ea era şi Zeiţa
cosmice aparent deosebite: apele, ploile, pământul, viaţa Apelor: a fluviilor în Iran, a mărilor la pre-eleni şi la greci.
vegetală, femeia, etc. Este de la sine înţeles, deci, că într-o Emblemele ei aparţineau simbolismului acvatic, ca scoicile,
societate agricolă, în care soarta omului stătea strâns legată de perlele, etc. Realitatea - viaţa - îşi avea izvorul în fundul
ploaie - femeia avea în ‘puterea’ ei secretele vieţii şi ale mării. Eroii ca şi sfinţii - virilitatea ca şi sacralitatea - erau
morţii. Femeia singură participa la magia lunii; ea singură consacraţi prin atingerea rituală cu apa oceanului sau cu o
putea conjura ploaia, căci virtuţile acvatice numai ea le emblemă acvatică, fie chiar oala cu apă. Căci apele erau
înţelegea. De aceea, în toate ritualele agricole de aducerea guvernate de lună; perlele erau picături din lumina lunii,
ploii luau parte exclusiv femeile (Paparudele, ş.a). În faţa născute în valvele cu semnificaţia atât de feminină a scoicii
secetei ce ameninţa, nuditatea rituală a femeii avea o valoare (scoica = vulva). Aşadar, toate culturile arhaice - fie ele
magică: Paparudele goale atrăgeau pe marele bărbat sideral; agricole, fie maritime - au venerat principiul feminin sub
forma unei Mame, a unei Mari Zeiţe, creatoare şi păstrătoare

565
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
a Cosmosului. Fiecare trib, fiecare popor a avut un cult local,
dând Zeiţei un nume propriu. Când legăturile între popoare au
devenit mai frecvente şi mai strânse, călătorii au observat că
Marea Zeiţă se întâlnea pretutindeni - aproape întotdeauna cu
aceleaşi atribute divine şi aceleaşi embleme iconografice. Şi
în jurul acelei ‘Mari Mame’ s-a realizat ceea ce s-ar putea
numi cel dintâi ‘internaţionalism’. Unitatea genului omenesc
a fost descoperită după ce s-a descoperit unitatea Cosmosului;
căci Marea Mamă era o mamă a totului, a zeilor ca şi a
oamenilor. Marea Mamă a avut rolul formulei ce unifica.
Unifica nu numai Cosmosul (arătând că existau relaţii directe,
cauzate între niveluri cosmice atât de diferite - lună, ape,
femeie, pământ, moarte, viaţă), ci unifica însuşi neamul
omenesc. Căci fel de fel de societăţi umane - Barbari ca şi
civilizaţi, săraci ca şi bogaţi - îşi găseau puncte de contact şi
posibilităţi de înţelegere în cultul aceleiaşi Mari Zeiţe. Este de
observat funcţia ‘unificatoare’ a Marii Zeiţe, realizată în jurul
şi prin dinamica principiului feminin, făcută printr-o
‘totalizare’ progresivă a diferitelor niveluri; ‘totalizarea’
Cosmosului în jurul principiului feminin se făcea prin intuiţii
vaste şi totdeauna pe ‘realităţi vii’: nu o aglomerare de
atribute, ci o ‘unire’ concretă între realităţi diverse. Luna era
unită cu pământul şi ploaia printr-un fenomen concret: nunta
între Cer şi Pământ, fecundarea matricii telurice; exemplele
pot fi multiplicate la infinit. Pare - la început - ciudat că
Marile Zeiţe orientale au fost în acelaşi timp divinităţi ale
fertilităţii pământului şi ale războiului. Pare într-adevăr ciudat
că o Mare Zeiţă, principiu al creaţiei universale, emblemă a
fertilităţii şi maternităţii neodihnite, era în acelaşi timp o
divinitate tutelară a războiului. Nici o virtute feminină nu-şi
găseşte fructificarea în război. E drept, Marile Zeiţe asiatice
nu erau divinităţi militare: nu aparţineau soldaţilor, ci
războiului. Ele erau venerate de femei în timp de pace şi de
bărbaţi în timp de război. Bărbaţii - vorbind în general -
cădeau sub stăpânirea acelor Mari Zeiţe numai în timp de
război. Prin război, atributele Marilor Zeiţe se făceau
‘cunoscute’, se ‘impuneau’ şi bărbaţilor. Iar acele atribute, ce
se revelau bărbaţilor în timpul războiului, implacabile ca un
destin, erau luptă - moarte. De aceea Marile Zeiţe asiatice,
divinităţi ale rodniciei şi ale germenilor, ‘protejau’ războiul;
pentru că războiul era cel mai precis şi mai frecvent
instrument al morţii: era - într-o expresie - o ‘formă a morţii’.
Şi nu e deloc întâmplător că în Marea Mamă coincidea
izvorul vieţii cu biruinţa morţii, latenţele tuturor formelor vii
cu matricea amorfă a morţii. Gândirea mitică a fost
întotdeauna coerentă, ‘sistematică’. Marea Mamă fiind o
divinitate a ‘Totului’, în ea co-existau extremele: viaţa şi
moartea, binele şi răul, beatitudinea şi durerea. Într-adevăr,
Marea Mamă - în ordine morală - contopea ‘binele’ şi ‘răul’.
Zeiţa care era slujită de fecioare - era slujită în acelaşi timp de
curtezane. În cultul oricărei Mari Zeiţe asiatice era măcar un
singur festival când fecioara ‘coincidea’ cu curtezana, când
limitele între bine şi rău erau şterse. De altfel, sensul abscons
al orgiei rituale acela era: contopirea tuturor lucrurilor,
suprimarea tuturor limitelor, suspendarea oricărei ‘forme’, a
oricăror distanţe şi discriminări. Orgia rituală era săvârşită
doar în anumite împrejurări (când Marea Zeiţă cerea
realizarea pe pământ - în condiţia umană - a ceea ce era
permanent în Cosmos: ‘Totul’, fără forme, fără limite, fără
deosebiri). Orgia rituală se realiza la începutul primăverii,
pentru a asigura o bună recoltă. Era aşadar un gest magic, de
promovare a fertilităţii pământului. Căci, pe de o parte, orgia
566
simboliza - prin ştergerea tuturor limitelor - marea contopire
subterană, desfacerea grăuntelui şi trecerea lui în ‘altceva’;
întocmai ca şi în orgie, obscuritatea telurică ‘unifica’, totaliza,
topea contururile şi limitele. Adoratorii Marilor Zeiţe de
origină şi structură agricolă credeau că stimulau forţa
productivă a pământului prin imitarea magică a actului
creaţiei vegetale, ce nu presupunea numai dezlănţuirea
deşănţată a exceselor erotice orgiastice în legătură cu orice
ceremonie agricolă ci, în primul rând, realizarea unei confuzii
în care nici o ‘formă’ şi nici o ‘lege’ nu se mai putea distinge:
trebuia realizată / ‘experimentată’ starea primordială, pre-
formală, ‘haotică’ - starea care, în ordinea cosmică,
corespundea nediferenţierii de dinainte de creaţie - pentru a
promova prin virtutea magiei imitative topirea germenilor în
aceeaşi matrice telurică şi actul rodirii. Orgia rituală stătea în
strânse legături cu viaţa vegetală. Legăturile dintre femei,
pământ şi Marea Zeiţă s-au păstrat, în societăţile agricole,
foarte mult timp. Viaţa în societăţile arhaice a fost strâns
legată de ritmurile cosmice; acele ritmuri nu erau dirijate
exclusiv de lună, de noapte, de umiditate, de întunericul
subteran. Soarele, lumina, uscăciunea, etc. au avut şi ele
partea lor de răspundere în conducerea vieţii omeneşti. Mama
Totului era în acelaşi timp - şi cu egală fervoare - zeitatea
vieţii şi a morţii. Mintea omenească a intuit divinitatea - din
cele mai străvechi timpuri - ca o totalitate de atribute, ca o
‘sumă’ în care toate contrariile coincideau; ceea ce era
despărţit şi antagonic în realitatea cosmică - era unificat,
‘totalizat’ în divinitate: acea coincidenţă a contrariilor nu
putea fi ‘înţeleasă’ de mintea omenească, întocmai după cum
nu putea fi realizată de experienţa umană. Era o ‘taină’, ce îşi
dezvăluia înţelesul numai în anumite împrejurări. ‘Taina’
aceea a fost cunoscută - fără îndoială - de adoratorii Marii
Zeiţe, din preistorie şi până în timpurile imediat
premergătoare creştinismului. În Cultul Marii Zeiţe,
‘contrariile’ coincideau pe toate planurile: moral, religios,
social, etc.: fecioarele practicau prostituţia sacră pentru
promovarea rodniciei câmpurilor, curtezana coincidea cu
fecioara neprihănită, ‘sacrul’ coincidea cu ‘profanul’, omul
liber coincidea cu sclavul. ‘Totalizarea’ se realiza prin
‘răsturnarea tuturor valorilor’. Acea coincidenţă a contrariilor
se verifica pe nivelul ‘biologic’ al cultului: deşi Zeiţa
Pământului era considerată pretutindeni ca un izvor al
opulenţei - ritualul era sălbatic şi cuprindea practici
sângeroase: experienţa religioasă realizată în cultele
divinităţilor agricole făcea să coincidă suferinţa trupească cu
beatitudinea spirituală. Întocmai după cum puritatea morală
coincidea cu desfrâul şi non-valoarea / profanul coincidea cu
valoarea / sacrul - tot aşa durerea coincidea cu beatitudinea;
în toate acele ceremonii se urmărea o totalizare a ‘formelor’,
o coincidenţă a contrariilor. Numele Marii Zeiţe se potrivea
tot atât de bine ca şi contrariul său, întocmai după cum Ielele
erau numite şi Milostivele. Kâlî - populara zeiţă indiană -
însemna ‘cea blândă şi binevoitoare’, deşi iconografia ei a
fost terifiantă, cu cel mai sângeros cult din Asia şi cel mai
popular în acelaşi timp. În Orient, Marile Zeiţe au fost uneori
reprezentate cu un fus în mână; ele torceau firul vieţii: aşa a
fost - bunăoară - zeiţa cu fusul din Epoca Bronzului, la Troia.
În acea funcţie - de păstrătoare a ‘firului vieţii’ - se ghiceşte
caracterul ambivalent al Marii Zeiţe; întocmai după cum
conducea ritmurile cosmice (luna, apa, ploaia), tot aşa
stăpânea soarta omului: firul pe care îl torcea era mai lung sau
mai scurt, după voinţa sa. Soarta omului era formulată, mitic,
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
prin firul vieţii: o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp.
În anumite culturi, Marea Zeiţă a jucat şi rolul de divinitate a
timpului şi destinului. Bunăoară, în India ‘timpul’ se numea
‘kâla’, cuvânt foarte aproape de Kâli, numele Marii Zeiţe;
termenul ‘kâla’ = ‘timp’ însemna şi ‘negru’ / ‘întunecat’:
‘timpul’ era ‘negru’ pentru că era iraţional, dur, neiertător (cel
care trăia sub stăpânirea timpului era un om supus unui şir
întreg de suferinţe). După concepţia indiană, omenirea de
mult trăieşte în Kâli-Yuga, adică în ‘era întunecată’, în care
sunt posibile tot felul de confuzii spirituale, ultima etapă a
unui ciclu ce se încheie; şi nu e deloc întâmplător că în
numele acestei epoci cosmice co-există noţiunile: timp,
întunecat şi Mare Zeiţă. Trecerea de la Mama Pământ la
Marea Zeiţă agricolă a fost o trecere de la simplitate la dramă,
o trecere de la placida beatitudine la tensiunea morţii şi
renaşterii (verificată pretutindeni în istoria religiilor); de la
cel mai modest obicei în legătură cu sfinţenia telurică până la
hierogamia cosmică între Pământ şi Cer, a fost aceeaşi
intuiţie centrală: că pământul rodea forme vii, că era o
matrice în neodihnită zămislire”.
Dacă în Sanscrită lunii i se zicea Mami, în Sumeria
Zeiţa Mamă era Mami, creatoarea omului prin modelarea
pământului - lutului / argilei - peste care a insuflat viaţă
inteligentă; partenerul său a fost Erra, puternicul zeu al
războiului şi al bolilor, care şi exorciza, apoi Hitit perpetuat
ca Jari - cu înţelesul de “arsură” - având incantaţia
onomatopeică / repetitivă de Gar-Gar: a fost etnonimul celor
ştiuţi la Marea Neagră ca Gari / Gheri, formând populaţia
legată de Caucazienii Gargari / Ghergari. Este de ştiut şi că
Orgia era denumirea Greacă a sărbătorilor vinului, cuvântul
“orgie” - cu toate semnificaţiile sale - provenind prin aspiraţia
“G” de la Gorghii / Gherghii Caucazieni, care au practicat-o
de la început, echivalentul său Latin - după cum a indicat şi
Gotul Isidor din Sevilla = “Doctor al Bisericii” - fiind
“ceremonie”; orgia erotică urma întotdeauna orgiei
cântecelor, dansului şi beţiei. Pe scurt - durata fiind de milenii
- inventarea agriculturii de către femei a atras pricepuţii
bărbaţi Gherghi din Munţii Asiei Centrale, îndemânatici la
multe altele, parteneriatele lor regăsindu-se atât întâi în
EurAsia, între Ghergari şi Amazoane (carnivore,
nemâncătoare de pită / pâine), cât şi apoi în N Africii, între
Gorgone şi Atlanţi; totodată, s-a răspândit şi fenomenul
gemenilor sau al fraţilor complementari: unul nomad (întâi
vânător, apoi păcurar / păstor) şi unul sedentar (întâi
culegător, apoi agricultor), cei care pre-diluvian au fost
567
vânători-culegători ajungând post-diluvian păcurari-
agricultori. Vechile istorisiri despre împreunările sexuale dar
şi despre însoţirile bazate pe profesii au fost confirmate nu
doar onomastic, ci şi de cercetările istorice - din toate
timpurile - în plus coroborându-se şi recentele cercetări
genetice. Tipul uman Gherga e Caucazian (prin Caucaz în
vechime se înţelegea lanţul Munţilor EurAsiatici, în ordinea
descrescândă a înălţimilor: în Asia Caucazul Indian era
Himalaia, Caucazul a fost şi a rămas cu acelaşi nume la limita
dintre Asia şi Europa iar în vechea Europă şi Carpaţii erau
ştiuţi drept Caucaz; în Europa lanţul Carpaţilor e mai lung cu
peste 500 km faţă de cel al Munţilor Caucaz propriu-zişi - de
aceea are şi populaţia cea mai numeroasă - însă n-are
diversitatea oamenilor aşa de mare ca aceea a creuzetului
Caucazian, Carpații fiind dominați de Români). În primul
mileniu de la mutaţia genetică Gherga - datorită mişcării
Gherga de la E la V - succesiv au apărut 3 mari centre
Caucaziene de difuziune Gherga, în cele 3 părţi Caucaziene:
la început a fost în răsărit - la poalele Caucazului Indian /
Himalaiei - apoi în Caucazul ce şi-a păstrat onomastica până
azi şi în fine la apus, în spaţiul Carpatic / Caucazul Vestic, loc
unde în prezent e cea mai mare concentraţie Gherga din lume
(fiind şi cea mai omogenă populaţie Caucaziană în
comparaţie cu diversitatea răsăriteană); deplasarea Gherga a
fost din Ţara lui Gherghi - Central Asiatică, oficial numită
chiar aşa - până în regiunea Europeană Banat, cu influenţe
semnificative în cele 3 zone majore în care s-a manifestat de
la început (Asiatic între Bazinul Ghargar din N Indiei şi
Siberia, Caucazian peste Anatolia şi Orientul Mijlociu,
Dunărean în Europa şi N Africii). Negrul a fost asociat Marii
Zeiţe deoarece iniţial ea a fost negresă Homo Sapiens,
pământul roditor era negru, cerul nocturn era negru (inclusiv
piatra neagră din cer - meteorică, literar notată AN.NA de
SuMeri / Sumerieni - era mistic conectată de ea) şi de aceea
negrul a fost legat de fericire, de nobilitate dar şi de
principalul reper natural Nordic / la latitudini mari negura
polară a nopţii fiind mai lungă, etc.; întâi a fost credinţa unirii
mitice dintre planeta Ga şi satelitul său natural de pe Cer în
Sistemul Pământ-Lună (ciclul femeii - menstrual - e egal cu
ciclul lunar), apoi a Sistemului cu Soarele. În “Studiu asupra
istoriei”, Britanicul Arnold Toynbee 1889-1975 a explicat:
“Tema întâlnirii dintre 2 personificări supraomeneşti a fost
insistentă, larg răspândită - printr-o varietate de forme - fiind
concepută ca unică, având urmări vaste; termenul cel mai
important din ecuaţie a fost reacţia actorilor, anume elementul
psihologic. Au existat civilizaţii - ca indică, babilonică, hitită,
etc. - care, pe măsura dezintegrării lor, par a fi revenit la etica
omului primitiv, dovedită prin insensibilizarea lor aparentă
înaintea prăpastiei ce se lărgea necontenit între sexualismul
abandonat al religiei lor şi ascetismul exagerat al filozofiei
lor: în cazul societăţii indice a apărut contradicţia între cultul
falic şi yoga, contrastau în societatea babilonică prostituţia
sacră practicată şi filozofia sa astrală, aspectele orgiastice şi
cele ascetice ale cultului hitit al Cybelei, etc.; e cu putinţă să
fi existat un filon comun de extravaganţă sadică în practicarea
concomitentă a abandonului şi autocontrolului de către
membrii acelor civilizaţii, filon ce poate explica existenţa
unei armonii emoţionale între asemenea practici ce par a
desfide orice posibilitate de reconciliere”.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Zeiţa Mamă Iraniană

Gherga, “un nume străvechi şi încărcat de conotaţii”,

afirma în 2011 Dr. Mariana Brandl-Gherga (1956-2018),
profesoară la Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea
de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării:
milioanele de Gherga care au trăit până acum au impresionat
puternic Civilizaţia (într-o retrospectivă a ultimelor 10 milenii
- după mutaţia genetică din mileniul VIII î.C. petrecută în
Ţara lui Gherghi din nodul Pamirului până acum, la începutul
mileniului III - au fost de exemplu mulţi întâlniţi în Bazinul
Ghagar din N Gyagar / Indiei în mileniul VII î.C., Banat în
mileniul VI î.C., Caucaz în mileniul V î.C., Egipt în mileniul
IV î.C., Anatolia în mileniul III î.C., Canaan în mileniul II
î.C., Grecia în mileniul I î.C., Balcani în mileniul I şi
România în mileniul II). Întreaga viaţă vine de la Soare, cu
consecinţe ce se răsfrâng la nivelul vieţuitoarelor atunci când
el îşi modifică activitatea, influenţând inclusiv ADN-ul (care
are rolul de receptor foarte fin - ca o antenă pentru energia
primită - vibrând pe frecvenţe chiar foarte înalte, de tipul
luminii “condensate”); transformările energetice conduc la
mutaţii genetice manifestate prin abilităţi cu distingere netă
faţă de cele ale generaţiilor anterioare: încărcarea
potenţialului datorită unei influenţe energetice deosebite -
împreună şi cu alţi factori - a dus la transformarea ştiută ca
mutaţia genetică, solicitând rearmonizarea frecvenţelor de
vibraţie ale organismului cu frecvenţele arhetipale universale
(ale Cerului şi ale Pământului). Particularitățile consonantice
Europene au fost reflectate de Dr. Alexander Young de la
Universitatea Washington astfel:

568
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
În accepţiunea istorică veche şi în logica mai simplă
- ţinând cont de transferul gutural “K” / “G” - Kerka / Gherga
a rezultat din unirea energiilor cerului Ker şi Ka a pământului
/ gliei (la rândul său, proto Indo-Europeanul Ker provenind
din fuziunea Ke-Ra / şi în Sanscrită Go însemnând Pământ).
Este de observat că harta genetică a oamenilor dintre India şi
Europa de-a lungul timpului a fost “fluidă” datorită migrărilor
şi nu corespunde hărţii lingvistice a Indo-Europenilor (mai
ales că şi aceea nu reflectă totdeauna raportul iniţial al
vreunei naţiuni sau Țări cu limba utilizată, deseori
impunându-se majorităţii limba minoritarilor cuceritori;
referinţele la pre- sau proto- IndoEuropeni complică şi mai
mult suprapunerea hărţilor genetică şi lingvistică, de aceea
contextele particulare fiind esenţiale în analiza situaţiilor).
Criptograful Indian Subhash Kak în 1996 a ilustrat conceptul
Indo-European:
În mileniul I î.C., poetul Gherghin Hesiod - din
portul V Anatolian Cume, lângă care a funcţionat timp de
569
peste un mileniu Templul Gherga - a scris în “Teogonia”
(adică “Naşterea zeilor”): “Pământul / Gaia născu la început o
făptură egală sieşi, în stare s-o acopere întreagă, Cerul
înstelat, care trebuia să ofere zeilor prea fericiţi o aşezare
pentru totdeauna sigură”; perechea aceea primordială zămisli
familia nenumărată a Zeilor, Ciclopilor şi celorlalţi (e de
remarcat despre Uriașii Ciclopi - cei cu un ochi pe frunte - că
erau din timpul Titanilor, împotriva lor ridicându-se Timpul
Cron, care i-a închis în Tartar / Gargar, apoi Imperiul Atlant
primindu-și numele de la Atlan-tik, însemnând ochiul
primului său rege Atlas, la Atlan-tik / Ocean putându-se
observa filiația Atl-An a clanului An, marca “An” regăsindu-
se la tatăl Poseid-On, bunicul Cr-On, străbunicul Ur-An ori
strămoșul An sau la tărâmul lor binecuvântat de sub cerul
înstelat, reținut ca Ed-En). Pe cealaltă parte primordială, una
din primele teofanii ale pământului - ca atare - a fost
maternitatea sa: neistovita capacitate de rodire. Înaintea
intuirii ca Zeiţă-Mamă, ca o divinitate a fertilităţii, pământul
s-a înfăţişat direct ca Mamă (evoluţia ulterioară a cultelor
agricole desluşind cu o fermitate tot mai accentuată profilul
unei mari Zeiţe a vegetaţiei şi recoltei, a făcut să se şteargă
urmele ei). Mama Pământ - şi cu reprezentanta sa umană,
femeia - deşi juca un rol preponderent, nu mai avea un rol
exclusiv: zămislirea se datora nu numai femeii sau
pământului, ci şi bărbatului / Zeului; fertilitatea era precedată
de hierogamie. În sorgintea Gherga - ca sinteză GherGa - se
poate considera şi că Zeiţa Ga a Pământului a fost fecundată
de KerKa, rezultând fuziunea KerGa dintre Cer şi Pământ /
Ga, ulterior fiica (deoarece la început domnea primatul
matern) preluând însuşirile mamei ajungând a fi recunoscută,
în diferite contexte, sub diverse denumiri, drept Kerka,
Kerga, Kirke, Ghirghe, Gherga, etc.; de altfel, comunicarea
dintre Cer şi Pământ era de sorginte şamanică, în actualul
spaţiu Românesc practicienii fiind ştiuţi în timpul Geţilor şi
ca “grindinari” - sau “salmani” / “solomonari” - Uriaşi păroşi
roşcovani care săgetau norii când descântau ploile şi purtau
câte o toacă agăţată la gât, ei mai fiind asemuiţi şi cu vulturii /
hultanii (conform Dr. August Scriban, grindinei - ploii
înghețate - i se zicea “țârțără” / termen Ghergar): “sal-manii”,
înalţi Magi, de fapt erau “Oamenii soarelui” - puternicul astru
stăpân al Cerului, servindu-l pe “Zal-moxe” / adică pe “Zeul-
moş” - iar roşcovanii ca tipologie umană au provenit din ceea
ce azi este Iran (e de remarcat că înaintea Geto-Dacilor -
foarte stimaţi de majoritatea istoriografilor Români - trecutul
actualei Românii a fost şi mai fabulos). În 2016, cercetătorul
Român Cătălin Manole a consemnat că în Valea Mare 45,30
lat. N, 21,48 long. E, comuna Fârliug / județul Caraș-Severin,
Solomonarii au fost cunoscuți ca “Vâlhași” iar acolo - unde
Antic a existat așezarea Geto-Dacă Aizis / Aigos - “au fost
întâmplări cu ei pe la ape” (se poate observa că în Greaca
veche termenul “Aigos / “Aegis” a dus la ceea ce a fost știută
ca “egida” Gorgonei, anume “pielea de capră”; totodată,
“Aigis” însemna și “vreme furtunoasă”: așa ceva apropia
vestita egidă a Medusei Gorgona de acea realitate Antică
Bănățeană, conferită deopotrivă atât de străvechea denumire a
localității, cât și de practicile Magice ale autohtonilor). Marea
Mamă Ga / Gheia - care exista dinaintea Potopului Pontic - la
Potopul Pontic s-a cuplat cu Ker (Ki-Ri) sau Ker-Ka şi post-
diluvian, adică după Potopul Pontic, l-a născut pe Ker-Ga /
Gherga: de la Potopul Pontic încoace, fiicele Gherga - care au
preluat însuşirile Mamei - au născut alţi Gherga, ş.a.m.d.; e de
observat că încă din marele trecut, pronunţia Kerka s-a
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

consolidat Gherga, pe diversele filiere ale descendenţilor. observate, ci şi măsurate (căci în general, ceea ce e observabil
Proto-Greaca a păstrat rădăcina “Gher” însemnând “veche” / ar trebui să fie şi măsurabil), savantul dovedind ştiinţific că
“venerabilă” şi rădăcina “Ga” ca aceea folosită la denumirea moartea nu există în sens deplin: la decesul trupului mai
Pământului, astfel încât compusul Gher + Ga a ajuns să fie rămâne “pachetul” de 20 waţi de “energie informaţională” /
“pământeană venerabilă” sau “ţărancă din vechime” (o vitală al persoanei.
combinaţie anterioară cronologic ar duce prin Gher = “vechi”
şi Ka = “energia sufletului” / “vitalitatea” la forma GherKa =
“vechea energie a sufletului” / “vechea vitalitate”). Mitologia
Greacă a prezervat spiritele feminine ale morţii denumite
Kere - la singular, Ker / Cer - ca acţionând dacă decesul n-a
fost paşnic, ci violent, în numele sorţii (chiar osândei / în
Greacă “Moros”, în Română Moroi, inclusiv pruncii morţi
fiind ştiuţi aşa); demonicele Kere erau ştiute ca în strânsă
legătură cu Infernul, ca purtătoarele de influenţe malefice de
acolo, căci se hrăneau cu spiritele neliniştite ale morţilor în
lupte, din cauza accidentelor, crimelor, epidemiilor sau altor
cauze decât răposarea datorită bătrâneţii (printre altele,
îndeosebi în Civilizaţiile agricole, morţii şi puterile
“Celeilalte” Lumi guvernau rodnicia şi distribuţia bogăţiilor).
Axioma era că viaţa se transmitea prin moartea violentă,
apărând actul sacrificiului atunci când moartea era împlinită
cu sens ritualic: numai moartea violentă a unei făpturi
Receptor de energie şi depozitar de informaţie,
extraordinare era creatoare, ea sporind întotdeauna realitatea,
ADN-ul separat de trup - fiind material - se degradează / e
căci o viaţă care-şi torcea firul până la capăt şi lua sfârşit într-
distructibil dar fiindcă e sistematic transmis de la părinţi la
un chip firesc nu rodea (era sfârşitul sterp al unei vieţi);
copii se perpetuează (inclusiv transmiţând mutaţiile genetice
dimpotrivă, orice viaţă jertfită - înainte de a-şi fi istovit toate
survenite de-a lungul timpului), reprezentând evidenţa fizică
posibilităţile sale de manifestare - printr-o moarte violentă se
şi informaţională a înaintaşilor fiinţei, începând cu momentul
transforma într-o nouă formă a vieţii (fiecare moarte era o
primordial al facerii: este un excelent instrument natural de
“reintegrare” în univers / în cosmos). Este de observat că
memorie înmagazinată a tuturor înaintaşilor; ADN-ul
“moroi” era în legătură cu vechiul radical “mer” - având
funcţionează pe baza nedistructibilei energii vitale, măsurată
sensul de preamărit - din aceeaşi sinonimie derivând
ca având puterea de circa 20 waţi pentru o persoană
“mărirea” / “slăvirea”, inclusiv mirii (mireasa măritându-se
(suficientă ca să lumineze un bec). Nu doar procesul apariţiei
cu mirele); mult după, de pildă, creştinii neaparţinând clerului
pe lumea aceasta a unui om durează, fiind de maxim 9 luni -
- cuvântul “cler” / “klerikos” în vechea Greacă, etimologic a
de la concepţie la naştere - ci şi procesul ieşirii din lumea
derivat de la preoţimea Gherga - au fost mereu ştiuţi ca
aceasta a unui om durează: experienţa populară a rezervat un
mireni (“ir” a fost termenul popular Român al unsorii pentru
timp de maxim 3 zile desfacerii nucleului energetic al
răni făcută din diverse grăsimi - ca de exemplu din seu de
persoanei (despărţirii sufletului de spirit), un timp de maxim
oaie - împreună cu răşini, diferite ierburi de leac şi diverse
6 săptămâni aşezării sufletului în matricea pământului şi un
mirodenii: e de ştiut că “mir” provine din pre Indo-
timp de maxim 1 an înălţării spiritului la cer; aşadar, un om
Europeanul “smeru” pentru “grăsime” iar despre “mire” se
nu apare brusc pe lumea aceasta (odată cu naşterea) şi nici nu
poate observa că şi la Afgani e “mîreh”). În accepţiunea
dispare brusc de pe lumea aceasta (odată cu decesul),
legăturii dintre suprafaţa Pământului / Ga şi subteranul său
momentele respective, jalonând viaţa oricui, fiind atât
(unde era localizat Infernul), Ker-Ga însemna “spiritul
precedate, cât şi urmate, de procesele tripartite - în
pământului”. (Ulterior vechilor Greci, echivalentul Roman
dimensiunile materială, energetică şi informaţională - ale
pentru Kere a fost “Tenebrae”: umbre; se poate observa
închegării şi dezmembrării corpului (existenţa oricărei
rezonanța dintre Skiti / așa cum era termenul pentru Sciți ori
persoane având 3 etape, cea pre-natală a formării fătului, cea
Șchei / așa cum era termenul pentru Rumânii dinspre Slavi și
dintre naştere şi deces a “vieţii pe Pământ” - în “Lumea Asta”
Grecul σκιές / “skies” = “umbre”). Corespunzător
- respectiv cea post-mortem a descompunerii).
“Dicţionarului etimologic roman” din 1966, “spirite” =
“gorgoane” (termenul desigur fiind indicat acolo ca “de
origine necunoscută” / ca multe altele din familia lingvistică
Gherga). Rădăcinile spirituale dar şi lingvistice / etimologice
Gherga au fost atât “spiritul pământului” Ker-Ga, cât şi
“mana cerească” Ker-Ka, din cununia lor - a Cerului / Ker cu
Pământul / Ga - reieşind tot Gherga (roua - ca picături ori
lacrimi - ce cădea din “Copacul Cosmic” / “Lumii”,
“Arborele Vieţii” sau “Pomul Cunoaşterii” era considerată
mana cerească a pământenilor, adică reprezenta simbolic
Magica energie). Dr. Robert Lanza din SUA - care în 2007 a
lansat teoria biocentrismului - a măsurat nucleul energetic
uman ca având puterea medie de circa 20 waţi; aşadar,
relaţiile energetice dintre natură şi oameni pot fi nu doar

570
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Cornul / trâmbița arhanghelului Gavriil - care va
suna la “Judecata de Apoi” - are o formă geometrică bizară,
cu suprafața infinită dar cu volumul finit: matematicianul
Italian Evangelista Torricelli 1608-1647 (inventatorul
barometrului) i-a acordat deosebită atenție. “Banda lui
Mobius” - studiată iniţial în 1858, ce poate fi obţinută prin
lipirea celor 2 extremităţi ale unei benzi răsucite de hârtie, de
exemplu - arătând paradoxal o suprafaţă cu doar o faţă, are
proprietăţi stranii: peretele din “afară” e totodată şi cel
“dinăuntru”, tăiată pe mijloc de-a lungul său nu dă 2 benzi, ci
una dublă ca lungime, etc.; infinitatea aşadar e şi “palpabilă”.
Categoria conceptuală care exprimă natura absolută este
infinitul, având proprietatea nesfârșirii în timp, în spațiu și în
alte dimensiuni (necunoscute direct oamenilor dar existente,
până acum probate doar parțial matematic și fizic); lipsirea
marginilor - atribut divin - depășește hotarele înțelegerii iar ca
atare, oamenii s-au regăsit prin a fixa reperul fundamental
începând cu sine. “Precum în Cer, așa și pe Pământ” a
sintetizat - în exprimare religioasă - postulatul cosmic /
universal “Precum în mare, așa și în mic”. “Buricul Lumii” /
Pământului în vechime era considerat locul unde s-a aşezat
Marea Mamă, încărcată de sămânţa umană. În “Religia
greacă” din 1981, cercetătorul Francez Fernand Robert a
scris: “Omphalos aparţinea Cultului Zeiţei-Pământ; mai
târziu, expresia ‘omphalosul Pământului’ a fost interpretată în
sensul de ‘buricul sau mijlocul lumii’. Omphalosul era din
punct de vedere cultual înrudit (cu condiţia desigur să
excludem orice raport etimologic) cu phallosul iar anumiţi
istorici ai religiei argumentează, probabil îndreptăţit, că cele 2
elemente ar fi caracterizat în acelaşi fel Cultele Fecundităţii și
Fertilităţii. Phallosul era un simbol de forţă şi de sănătate
fecundă şi - figurat de exemplu la colţurile caselor - avea
valoare apotropaică, alungând nenorocirile. A fost mai întâi
obiect de cult; s-au găsit o mulţime de ‘phalloi’ în sanctuare”.
Bănăţenii şi azi sunt făloşi iar aşa ceva - cultual cuprins
identitar în fiinţa autohtonilor - se înrădăcinează chiar în
străvechiul om falic (fără a fi o aparenţă de moment). Buricul
fiecărui om e “buricul Universului”: ţinând cont că atât
macro-cosmosul, cât şi micro-cosmosul, sunt infinite,
571
jumătatea intervalului dintre cele 2 cosmosuri - care împreună
constituie Cosmosul oamenilor - poate fi oriunde; mereu
oamenii au fost egocentrici, adică sistematic s-au plasat în
centrul lumii iar centrul personal a început la fiecare cu
buricul, legat până la naştere prin cordonul ombilical de
mamă (al cărei buric, la rândul său, a fost cândva legat de
mama sa, etc.; de altfel, în 1958 “Dicţionarul limbii române”
a egalat “buricat” cu “gurguiat”). Considerând ecuaţia
relativităţii (valabilă pentru macro-cosmos), că energia
indistructibilă este multă lumină cu puţină materie
distructibilă şi considerând fizica cuantică (valabilă pentru
micro-cosmos), că aceea ce e în mare e şi în mic -
cosmosurile conţinându-se reciproc - se poate aprecia şi că
puterea energiilor vitale cumulate ale tuturor înaintaşilor este
uriaşă, de ordinul miilor de miliarde de waţi, materialul ADN
al fiecărei persoane rezonând ca receptor al uriaşului “nor”
energetic, în funcţie de fineţea constructivă proprie şi de câtă
lumină beneficiază. La nivel macro-cosmic (adică tot ce este
mai mare decât omul, până la infinitul “mare”), echilibrul
dintre materie şi energie - dintre distructibil şi indistructibil -
este asigurat de lumină: relaţia universală a omului cu macro-
cosmosul e reglată de lumină. La nivel micro-cosmic (adică
tot ce este mai mic decât omul, până la infinitul “mic”), sunt
alte legi - ale fizicii cuantice - în care masa nu mai rezultă din
împărţirea energetică a luminii iar timpul nu se mai opreşte,
aşa cum au arătat calculele că ar face-o la viteza luminii:
relaţia universală a omului cu micro-cosmosul e reglată de
negură / întuneric (de altfel, întunericul valorifică lumina, în
sensul că lumina nu se evidenţiază decât în întuneric).
Este de știut că în 2001, Dr. Konstantin Meyl din
Germania - specializat în studiul vârtejurilor energetice -
privind cercetarea savantului Aromân Nicolae Tesla (numele
iniţial al familiei sale ortodoxe fiind Drăghici, după cum a
studiat în 2010 și academicianul Croat Petar Simonuvic, el s-
a născut în satul Smiljan 44,34 lat. N, 15,19 long. E din
comuna Gospic / Croaţia, la poalele lanțului Montan Velebit
al Vlahilor Negri = “Regali”, fiind botezat ortodox de preotul
Vlah Toma) a confirmat-o în domeniul transmiterii
electricității fără fir și a demonstrat că amplificarea reciprocă
a undelor scalare poate depăși viteza luminii, rezultatele
având consecințe încă necalculate și despre transformarea
energiei în masă la nivel cuantic, torsionarea spațiu-timp, etc.
În 2014 şi profesorul Român Ioan Câmpan a observat
“paralele surprinzătoare între personalitatea istro-românului
Nicolae Tesla şi personalitatea gânditorului de geniu al
românilor Mihai Eminescu” (savantul din Dalmaţia a fost cu
6 ani mai tânăr ca marele poet din Bucovina; despre originea
savantului Nicolae Tesla e de știut și ce a susținut
academicianul Bogumil Hrabak 1927-2010 din Serbia, că
“avea înaintași Vlasi”: în 2017, cercetătorul Pompiliu Sfera
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
din Serbia a scris că “Sârbii au încercat permanent să-i
înrobească pe Vlahi, deci nu e de mirare că Nicolai Tesla nu
se lăuda cu originea lui Vlahă”). În “Luceafărul”, creaţie
publicată în 1883 şi declarată de către Academia Recordurilor
Mondiale drept cel mai lung poem de dragoste din lume,
Mihai Eminescu a scris “Şi căi de mii de ani treceau / În tot
atâtea clipe” ori în poezia “La steaua” - compusă de Mihai
Eminescu în 1886 - apare “La steaua care-a răsărit / E-o cale
atât de lungă / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-
ajungă”: menţionările erau despre dilatarea timpului şi despre
distanţele colosale din cosmos. Ca premiere mondiale s-au
regăsit în formulări ştiinţifice unele dintre cele scrise de către
autorul Român Bucovinean, ca de pildă în Manuscrisul 2267:
“Ceea ce numiţi rază a soarelui n-are cele 7 culori. Acestea
sunt numai creaţiuni ale simţurilor noastre. Cercul întreg
trebuie luat. Să ne-nchipuim că razele soarelui ar fi ca nişte
fire subţiri de mătasă, din care unele se torc drept, altele c-o
ondulaţiune din ce în ce mai mare. Ele dau de forţa
pământului, moleculul atins de ele începe să se-nvârtească ca
un mosoraş mic şi le deapănă în jurul său. Toate organismele
sunt asemenea unei depănători, cari prefac mişcarea în linie
dreaptă - care ar fi infinit de lungă - într-o linie învălătucită
împrejurul ei ca la ghem. Gheme de lumină. Ceea ce nu se
cheltuieşte în mişcare se păstrează ca energie”. Formula “v =
m x c2” scrisă de el în documentul din secolul XIX (unde a
explicat despre “c” că însemna “repejunea finală” şi anume
cu descrierea - în Manuscrisul 2270 - că “repejunea
propagării electricităţii e în orice caz tot atât de mare ca a
luminei” / respectiv circa 300 de mii km pe secundă) în
Europa a fost plagiată în secolul următor, adică în secolul
XX, de Evreul Albert Einstein, care a păstrat-o identic,
înlocuind doar echivalenţa notată “v” cu “e”, ajungând la “e =
mc2”. Creaţiile vizionarului Mihai Eminescu au devenit ştiute
în mediul folosind Germana fie via comercianţii Evrei în
capitala Imperială Viena scăldată de valurile Dunării, fie prin
academicianul mason Titu Maiorescu 1840-1917 - Aromân
după tată, familia numindu-se de fapt Trifu - care a tradus
unele dintre ideile marelui Mihai Eminescu, ajunse astfel
cunoscute şi de către Albert Einstein (care - născut în oraşul
German Ulm 48,24 lat. N, 9,59 long. E de pe Dunăre - avea
10 ani când a murit Mihai Eminescu; Evreul Einstein s-a
însurat în 1903 cu o Sârboaică din Voivodina iar la vârsta de
26 ani a publicat teoria relativităţii restrânse): interesant este
că ambii contemporani străluciţi - Mihai Eminescu şi Nicolae
Tesla, aparţinând aceleiaşi etnii Române, din acelaşi stat /
anume din Imperiul Austro-Ungar - au fost consideraţi de unii
ca atinşi de “nebunie” (cotat de Americani la justa sa valoare
ca om de ştiinţă, în 1931 teoreticianul dar şi practicianul
Nicolae Tesla - “părintele” curentului electric pe glob - cu 23
de ani mai vârstnic decât Albert Einstein, a afirmat despre
acela că era “un cerşetor îmbrăcat în purpură, pe care
ignoranţii îl cred rege”).
572
Poate părea paradoxal, însă o plauzibilă explicaţie
este că “pachetul” energetic vital al omului se crează din
combinarea sufletului aparţinând micro-cosmosului şi a
spiritului aparţinând macro-cosmosului, perechea lor
desfăcându-se la deces, când moare trupul. Savanţi ca
biologul Rupert Sheldrake în 1981, astronomul Robert
Gilman în 1984 şi mulţi alţii au studiat existenţa câmpurilor
morfogenetice ce transmit în timp informaţii de la generaţiile
precedente, unele retrăiri - manifestate de exemplu în situaţii
limită - fiind generic cuprinse în ceea ce popular e numit
“instinct” pentru ceea ce e “înnăscut”, însă oamenii des au
depăşit reflexele necondiţionate, având acte determinate pe
care alte fiinţe sunt incapabile să le facă / organizeze; teoria
morfogenetică enunţă despre câmpurile morfice - ce compun
“norul informaţional” - că formele organismelor şi
comportamentele trecute le influenţează pe cele prezente şi
viitoare, favorizând apariţia unor conexiuni şi deprinderi
uluitoare iar ADN-ul uman nu este doar matricea
informaţional-structurală, ci mai degrabă este “antena de
emisie-recepţie” pentru schimburile de informaţii cu “norul”
(ceea ce se regăseşte în societăţi, până de exemplu la emoţiile
apartenenţei la aceeaşi familie ori naţiune). În secolul V î.C.,
filozoful Democrit din Abdera / Tracia afirma existenţa
atomului în microcosmos şi a pluralităţii lumilor în
macrocosmos, exprimându-se despre lumile din Univers
astfel: “Lumile ordonate sunt nelimitate şi diferă ca mărime
iar intervalele cosmice dintre ele sunt inegale. Unele lumi
ordonate - adică planetele - au produs animale, plante şi mai
ales apă”. În legătură cu Tracia, locul unde preda filozoful
respectiv, e de ştiut despre Thraki / Traci - formând populaţia
Indo-Europeană din N Balcanilor şi Bazinul Dunării /
existentă din Epoca Bronzului până în Antichitate - că s-au
numit astfel fiindcă erau aliaţii Europeni ai Teukrilor /
Troianilor din Asia, cârmuiți de Gherga; Thrakii / Tracii au
fost pentru prima oară menţionaţi documentar de poetul
Anatolian Homer, de partea Troadei / Troiei asediată în
secolul XIII î.C. de Ahei (de exemplu, lingvistul Sorin
Olteanu a demonstrat şi că etnonimul Thraikios al Tracilor
avea aceeaşi etimologie ca Graikos al Grecilor vechi); pe de
altă parte, savantul Român Nicolae Densuşianu a scris depre
mimetismul Aheilor (strămoşii Elenilor, ajunşi în S Balcanic -
adică în Moreea / Peloponez - printr-o migraţie la sfârşitul
Epocii Bronzului din Delta Nilului): “În Arcadia, cel mai
vechi teritoriu Pelasg din Peloponez, se aflau lângă oraşul
Orchomen - după cum spune Pausania 8:16 - mai multe
movile de pietre acumulate, gorgane ce au fost ridicate în
onoarea oamenilor căzuţi în război, însă nu există nici o
inscripţiune, zice dânsul, şi nici locuitorii din Orchomen nu
mai au nici o tradiţiune, cu cine s-a purtat acel război.
Peloponezul întreg se numea odată Argos. Arg(os) în limba
Pelasgă însemna ţară. ‘Arge’ nu poate avea alt înţeles decât
de ‘ţăran’ sau ‘din ţară’. În limba Pelasgă, ‘Oche’ însemna
‘apă mare stagnantă’ cuvânt cu care a fost identic Latinul
‘aqua’, Germanul vechiu Ache / Aache, etc. La forma
primitivă se reduce şi etimologia cuvântului ‘Achei’, cu
înţelesul de locuitori riverani”. (La Români, Argeş de pildă e
în evidentă legătură etimologică, argeşenii fiind ţăranii din
Bazinul acelui Râu; la Pelasgi = pământenii stăpâni, adică din
Stepă, ai Vechii Lumi - Okean era cea mai mare apă).
Deoarece infinitul “mare” şi “mic” converg în infinitul
“absolut”, omul nu este altceva decât o expresie în infinitul
absolut: o întâlnire a contrariilor, care de fapt nu sunt viguros
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
opuse, ci complementare. Înaintea descoperirilor telescopului
şi microscopului (pentru explorările vizuale ale macro-
cosmosului şi micro-cosmosului), filozoful Medieval Filippo
Bruno - călugărit Giordano - a explicat: “Universul este
imobil, deoarece - fiind infinit - nu are unde să se mişte;
mişcarea nu se întâlneşte decât în interiorul Universului, la
diferitele lui părţi. Fiind infinit, Universul nu poate avea un
centru sau îi putem fixa un centru în orice punct al lui. Un
centru au numai lumile finite din Universul infinit. Fiecare
stea se învârte în jurul propriului ei punct central. Mişcarea
corpurilor cereşti e explicată printr-o forţă atractivă bazată pe
înrudire, forţă ce face posibil echilibrul între ele şi necesară
existenţa fiecăruia. Dumnezeu este în acelaşi timp infinitul
mare şi infinitul mic. El se înfăţişează ca infinit mare dacă
privim Universul în totalitatea lui, fără limite în spaţiu şi fără
început sau sfârşit în timp. Şi se înfăţişează ca infinit mic
dacă-L privim ca germen individual determinant al oricărui
lucru finit, căci fără determinarea individuală nu poate fi
gândită viaţa. Fiecare dintre monadele Universului - minimul
metafizic / substanţa individuală - este o oglindă a lumii; ea
este în acelaşi timp întregul şi totuşi deosebită de toate
celelalte: pretutindeni este aceeaşi forţă cosmică, într-o altă
înfăţişare / întregul este numai întrucât este viu în lucrurile
particulare iar lucrurile particulare sunt numai întrucât poartă
în ele forţa întregului”. Matematicianul Blaise Pascal 1623-
1662 din Clermont-Ferrand / Franţa (realizatorul primei
maşini de calcul din lume) a filozofat despre omul între cele 2
infinituri: “Suntem în imensitatea Cosmosului ca şi pierduţi
pe o Insulă pustie. Raţiunea noastră nu va ajunge niciodată să
cunoască infinitul, mare sau mic. Adevărata natură a omului e
divertismentul. Fiindcă oamenii nu au putut vindeca moartea
şi ignoranţa, au găsit o singură cale pentru a se face fericiţi: a
nu se gândi la ele. De aceea, distracţia este aşa de importantă
şi omul face orice pentru a o obţine. Nu putem rămâne singuri
cu noi, ca să nu simţim vidul din noi. Faţă de natură, omul e
mizerabil: natura îl striveşte. Dar omul o ştie şi această
conştiinţă - pe care natura nu o are - formează superioritatea
lui; omul este un rege deposedat. Toată demnitatea noastră
constă în raţiune”. Cugetătorul Giambattista Vico 1668-1744
din Napoli a completat: “Viaţa popoarelor n-a fost constituită
niciodată din raţionalitate. Viaţa popoarelor s-a depănat în
faze. S-a trecut de la era în care oamenii erau aproape
asemenea unor fiare rătăcitoare prin marea pădure a
Pământului, cu membre foarte dezvoltate şi creier extrem de
redus în care stăpânea ‘simţul’ cu manifestări ale violenţei şi
forţei, la o eră unde teama ce s-a suprapus faţă de o putere
supraomenească a instaurat religiozitatea, care e cultul zeilor
şi a eroilor divinizaţi, cult al mormintelor, al căsătoriilor
civile, la care s-a adăugat încătuşarea religiei, a respectului
faţă de îndatoriri, devenite sacre, fiind juruite pe mormintele
decedaţilor; eră deci, în care oamenii au căpătat în adăposturi
statornice şi din punct de vedere fizic forme armonioase şi
omeneşti, în care stăpânea ‘fantezia’ cu manifestările sale de
mit sau de divinaţie şi personificare a tot ceea ce apărea
extraordinar ori supraomenesc. Erelor ‘simţului’ şi ‘fanteziei’
le-a urmat a treia, aceea a ‘raţiunii’, adică era în care oamenii
şi-au dat seama - prin cercetare ştiinţifică - de fenomene mai
înainte neexplicate şi de aceea considerate ca supraomeneşti
şi divine. De aici a rezultat că nu s-a putut instaura un drept
unic pentru toate timpurile şi pentru toate condiţiile de viaţă
ale popoarelor. În era ‘simţului’, izvorul dreptului a fost
violenţa. În era ‘fanteziei’, izvorul dreptului a fost prestigiul
573
şi autoritatea de origine divină. În era ‘raţiunii’, izvorul
dreptului e adevărul. Dreptul poate avea valoare de
concretizare doar considerat dinamic, conceput în formă
circulară, pe vestitele cicluri istorice, ce trebuie înţelese ca o
spirală” (în Erele respective - ale “simţului”, “fanteziei” şi
“raţiunii” - se pot recunoaşte perioadele preistorică, istorică şi
curentă). Filozoful Român Nicolae Bagdasar în “Teoria
cunoştinţei” a scris: “Este posibilă o reconciliere între religie
şi ştiinţă. Când ştiinţa va fi cu totul convinsă că explicaţiile ei
sunt apropiate şi relative, şi când religia va fi cu totul
convinsă că misterul pe care ea îl contemplă este absolut, o
pace permanentă va domni între ele. Nici una din ele nu se va
mai amesteca în treburile celeilalte, ci fiecare se va mărgini la
domeniul ei propriu, mulţumindu-se să afirme în legătură cu
acestea ceea ce-i îndreptăţit să se afirme, ceea ce-i
necontradictoriu şi consecvent logic”. Simbioza din trupul
omului a sufletului ataşat de inimă şi a spiritului ataşat de
creier poate fi apreciată multidimensional, ca mai greul suflet
colorat roşu-închis (purpuriu spre negru) şi fierbinte / adică
având mai multă energie - formând cadrul vieţii - iar mai
uşorul spirit colorat roşu-deschis (roz spre alb) şi răcoros /
adică având mai puţină energie, completând inteligent cadrul;
în afara acestor informaţii - provenite în timp de la diverse
observaţii - mai sunt alte dimensiuni (depăşind simţurile
umane dar existente în Univers, conform calculelor
savanţilor, însă şi exploatate de milenii, din ceea ce în
perioada Vedică învăţaţii Gărga aflaţi în Bazinul Ghargar -
organizând prima Civilizaţie a lumii - numeau “Akaşa”, adică
eterul ce emană viaţa / pentru Grecii vechi “eterul”
însemnând “strălucitor” = “stră-lucitor”, cu “înregistrări”
accesibile mai ales prin transă de “persoanele speciale” având
harul clarviziunii şi cu practici derivate introduse de
Ghergari, ca ghicitul în palmă, astrologia, zodiacul, etc.,
devenite foarte populare: despre “memoria cosmică” -
prezentată de Dr. Rudolf Steiner 1861-1925 ca înmagazinând
fidel toate evenimentele produse vreodată, ca o “bibliotecă a
destinelor” - au relatat şi alte credinţe, în alte zone, timpuri şi
culturi decât cea a Vedelor, ca Biblia în “Deutoronom”,
islamul prin conceptul Qadar al Tablei sfinte numită “Cartea
Decretului”, ş.a). În 1991, Dr. Geoffrey Lloyd de la
Universitatea Cambridge în “Metode şi probleme în ştiinţa
Greciei antice” a scris: “În secolul IV î.C., Aristotel considera
inima partea cea mai caldă a trupului şi creierul partea cea
mai rece a trupului. Pentru vechii greci multe opoziţii
naturale au avut asociaţii simbolice puternice. Deşi nu putem
vorbi de o tabelă a opoziţiilor dezvoltată sau sistematică la
Homer sau Hesiod, este interesant de urmărit corelaţiile
făcute pe de o parte între polii pozitivi ai multora din aceste
perechi şi între polii negativi pe de altă parte. Identificarea
luminii, estului, albului, cerului şi a direcţiei în sus pe de o
parte, respectiv a întunericului, vestului, negrului, pământului
şi a direcţiei în jos pe de alta, corespunde anumitor întâmplări
observabile. Concepţia că pământul este feminin - sau mamă
- iar cerul este masculinul generator e bazată pe analogia
evidentă între creşterea plantelor şi reproducerea sexuală (de
exemplu, în ‘Iliada’ 12:238 găsim că dreapta este identificată
cu estul şi cu soarele iar stânga cu ‘negurosul vest’)”.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Gherga şi Gherghi

Pamir

Direcţia de migrare spre V a rămas până în prezent o

caracteristică generală a omenirii, o dovadă istorică fiind şi că
polii Civilizaţiilor post-diluviene s-au tot mutat astfel în lume
de-a lungul mileniilor; în imaginea următoare se poate vedea
sistemul cumulat Aral-Caspic cu albastru - complex acvatic
știut la sfârșitul mileniului I ca Bazinul Gurghian, după cum a
Pe scurt, într-un succint rezumat post-diluvian (adică scris Dr. Zhivko Voynikov în 2018 - și Bazinul vecin Pontic
după Potop / respectiv topirea calotei glaciare din Emisfera cu galben:
Nordică), prezenţele Reţelei Gherga au fost astfel: Gherga
care în Asia Centrală - nodul Pamirului, unde sunt Munţii
Gherghi - a avut mutaţia la actualul tip genetic în mileniul
VIII î.C., s-a îndreptat spre fosta Atlantidă din apus, pe
direcţia “mersului” soarelui; conform relatărilor lui Platon -
după cele ştiute în Egiptul faraonic - filozoful Antic
introducând povestea ca “extraordinară, adevărată în orice
privinţă”, Atlantida a fost întemeiată în mileniul XI î.C. de
Poseidon / după ce s-a iubit cu frumoasa Medusa, mezina
Gorgonelor (Zeul Mărilor Poseidon era fiul Timpului /
Cronos şi al Rheii / Marea Zeiţă, acei părinţi fiind copiii
Cerului / Uranus şi Pământului / Gaiei). (Schiță de Dr. Chris van Baak, Olanda)

Gherganii coborâţi din Munţii Gherghi au urmat

Valea Oksos / Oxos - a Fluviului cu cel mai mare volum de
apă din Asia Centrală - până la Aral / “Lacul Albastru” şi
Marea Caspică, apoi au urmat Valea Arax din Caucaz, în
mileniul VII î.C. urmaşii fiind pe malurile Sudice ale fostului
Lac Pontic / acum Marea Neagră iar în mileniul VI î.C. au
fost puternic atestaţi în Banat (partea lor Nordică s-a retras

574
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

treptat - ajungând în ceea ce acum e Finlanda / Suomi - iar cei de fecunditate şi fertilitate, în care central figura Marea Zeiţă
din partea Sudică către sfârşitul mileniului V î.C., după Mamă a Pământului; naşterea divinităţii a coincis cu moartea
trasarea Brazdei lui Iorgu din Banat până în Basarabia, erau Neandertală, fiind referinţa supremă religioasă pentru Homo
în N Africii şi la sfârşitul mileniului IV î.C. au înfiinţat Sapiens până la sfârşitul Epocii Pietrei (respectiv încheierea
Egiptul, cu prima capitală în oraşul Gherga din Valea Nilului, neoliticului, adică a perioadei şlefuirii / lustruirii pietrei): un
ridicând apoi acolo, după prototipul Gorganelor din Epoca timp de peste 20 de milenii. La Potop, ea s-a împreunat cu
Pietrei, piramide); Ghergarii Caucazieni aflaţi în mileniul V Zeul Cerului, post-glaciar partenerii fiind veneraţi deopotrivă,
î.C. la S de Marea Neagră au dominat Anatolia mai ales bărbatul preluând întâietatea începând cu timpurile metalelor:
începând cu mileniul IV î.C. şi au întemeiat Troada / Troia la odată cu Epoca Bronzului, acum 5 milenii (mitologia pietrei -
începutul mileniului III î.C. (distrusă de Ahei / strămoşii cioplită ori şlefuită - a fost urmată de mitologia metalelor, de
Elenilor la sfârşitul mileniului II î.C., în acelaşi timp sclavii la aur şi argint, până la bronz şi fier).
Evrei din Egipt invadând bogaţii Gherghe / Ghirga din
Canaan, după cum a relatat şi Biblia). În mileniile I î.C. şi I,
datorită succesivelor Imperii Macedon, Roman şi Bizantin,
Gherga din Orientul Apropiat s-a manifestat inclusiv în
Balcani, consolidându-se în mileniul II în Banat (în acelaşi
mileniu II, oficial o parte din Europenii Gherga au ajuns în N
Americii). Din Asia Centrală, o altă parte Gherga din mileniul
VIII î.C. a pornit în mileniul VII î.C. calendarul în N Gyagar /
Indiei, întemeind acolo prima Civilizaţie post-diluviană
independentă din lume - existentă în Bazinul Ghargar /
Ghaggar până la sfârşitul mileniului III î.C., când a secat
principalul Fluviu de alimentare - cu influenţe în Sumeria /
Sumer între mileniile VI î.C. şi III î.C. (cu amestecuri în
Anatolia, Huru / Canaan şi Hemi / Kem = Egipt); pe lângă
acest tablou general, extensii în timp şi spaţiu au mai fost -
îndeosebi orientale - începând cu mileniul II î.C. în Bazinul
Gange şi apoi în Indo-China, respectiv Siberia, până în
mileniul II. În prezent - la începutul mileniului III - cea mai
mare grupare Gherga de pe glob este în Banat.

Epoca Bronzului

Pe o întindere temporală din Epoca Pietrei până în

Antichitate, în locuri de exemplu ca Siberia, N Indiei, Sumer,
Sahara, Caucaz, Anatolia, Balcani, Banat, etc. a fost explicit -
direct şi clar - dovedită Mama Gherga: practic, vestea despre
puterea ei a dominat religios oamenii timp de milenii (o
performanţă unică în istoria omenirii). În paleolitic - adică
perioada Epocii Pietrei când pietrele erau doar cioplite -
Neandertalii au dispărut şi vechile ritualuri Magice ale
vânătorii au fost părăsite, impunându-se noua credinţă legată Epoca Fierului
575
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

În Epoca Pietrei organizarea societăţii era matri- nodul Pamirului (de exemplu majoritatea Europenilor), acolo
liniară - adică neamurile erau ştiute prin mamă - Gherga fiind Gherghi-stan - respectiv actualul Hindu Kuş din SV
o rezonanţă apărută din timpurile Neandertale, întâi prin Ga Pamirului, geografic calculat drept centrul populaţiei lumii /
pentru Pământ / Glie şi apoi, prin împreunarea din timpul la cea mai apropiată distanţă medie de oricine pe glob - fiind
Potopului cu Cerul, ca GherGa; pe atunci era politeism: esenţial pentru Gherga.
Mama Zeiţă era cea mai mare divinitate. Din perechea
formată de Mama pământeană Gherga şi Tatăl ceresc,
“povestea” Gherga a continuat: o veste ştiută de omenire în
ultimele 10 milenii (o sută de secole). Marea Mamă, cuplată
cu bărbatul cerului, era femeia Gherga, mama copiilor
Gherga: Mama Gherga era respectată nu doar de Gherga, ci şi
de alţii care au cunoscut-o.

Primele Civilizări în Vechea Lume

Mulţi savanţi, printre care Dr. Spencer Wells,

coordonatorul proiectului mondial Genografic - de pildă prin
lucrarea “Germenul Pandorei” din 2010 - au fost nevoiţi să
admită că omenirea actuală și-a avut începutul acum 10
milenii în Asia Centrală: un timp şi un loc ce în arborele
genetic uman corespunde tocmai mutaţiei Gherga. După
mutaţia genetică de la începutul mileniului VIII î.C. din Asia
Centrală, au sosit de acolo primii Gherga în Banat; timp de
milenii apoi, centrul de iradiere şi echilibru între cele 4 zări
ale Civilizaţiilor post-diluviene principale - Vechea
Civilizaţie Europeană şi cea din Bazinul Ghargar, desprinse
din Imperiul Atlant, respectiv Sumeria şi Egiptul, desprinse
din Cornul Abundenţei - a fost nucleul Caucazian Ghergar. În
imaginea următoare se poate observa răspândirea fondului
genetic al mutaţiei paterne precedente Gherga, din care îşi are
sorgintea actualul tip uman Gherga (areal în care a fost iniţial
întâlnită Marea Mamă):

Zeiţa Mamă Anatoliană

Primul milion de oameni a trăit pe glob doar după

Potop (înainte de acela populaţia era mult mai redusă), nodul
Pamirului fiind centrul de difuziune umană apărut, loc unde
s-a dovedit în 2007 de către Proiectul Genografic producerea
mutaţiei genetice pentru actualul neam Gherga. Primele
Civilizări din lume - Indiană, Sumeriană, Egipteană / în
ordinea vechimii lor de la răsărit la apus, în paralel cu Cultura
Europeană - aşa cum se poate vedea pe harta următoare,
realizată de antropologul Canadian Arthur Custance, n-au fost Unul dintre “părinţii” proto-cronismului / adică al
altfel decât Hamite, de exemplu cu prezenţa Gherga ca istorisirii “dinaintea timpului”, cercetătorul mason Cezar
Gherghe-seu (unul dintre nepoţii lui Ham, fiul lui Noe), Boliac (1813-1881), a scris în 1870: “Poate că nu vom şti
începând cu Pa-mir: din Caş-mir / în N Indiei, prin Su-mer / nimic despre cei care au asistat la formarea şi la erupţiunile
în Mesopotamia, până la Nar-mer / în Egipt, terminaţiile Mării Negre, la cataclismele şi mai vechi poate decât cele
denumirilor (“mir”, “mer”) referindu-se la zone, respectiv menţionate pre locurile ocupate mai în urmă de zişii Argieni,
oameni; parcursul şi altor grupuri genetice umane a fost prin la un mileniu înainte de războiul Troiei. Milezii - zişi mai
întâi Cari - poate că vor fi lăsat ceva din omonimia lor în
576
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

numele munţilor care arată pre vârfurile lor fosilele de aparte, încât Dacii să fie un popor distinct, nici Indian, nici
vieţuitoare ale adâncurilor mărilor; negreşit că n-au ştiut însă Egiptean, nici Persan, nici Grec, atât în viaţa lui cât şi în
nimic nici ei despre oamenii ce au locuit aceste locuri cu alte costumul lui, cât şi în armarea lui, cât şi în religiunea lui.
forme, cu alte clime. Ş-apoi cât timp nemăsurat a trecut din Convin că civilizaţiunea Dacă a fost târzie, a mers încet, şi că
era când Dacul a făcut cea dintâi cucerire, bătându-se cu ursul nici n-a ajuns la gradurile celorlalte civilizaţiuni ale altor
şi doborându-l, luându-i pielea spre a se acoperi el cu dânsa popoare din vechime, pre care le admirăm în rămăşiţele lor
de injuriile uraganelor şi de asprimea viscolelor şi luându-i anteistorice, precum India şi Egipt, şi în rămăşiţele lor
vizuina spre a se adăposti el într-însa, până când să ajungă în istorice, precum Grecia şi Italia; susţin însă, cu documentele
înveştmântarea perfectă şi de lux chiar, precum îl vedem pre în mână, că civilizaţiunea Dacilor este foarte veche şi
monumentele ce au scăpat până la noi? Ce timp nemăsurat a contemporană poate cu cele mai vechi din Orient”. De altfel,
trebuit să treacă de când femeia lui, canibală poate, năştea asemănările dintre post-diluvienele Civilizaţii Dunăreană şi
prin scorburi, prin vizuini şi prin peşteri, până când s-o Indiană se datorau aceleiaşi influenţe, ambele provenind din
vedem înveştmântată la perfecţiune, cu coafura elegantă, cu cea Atlantă, centrată diluvian în jurul Pontului; dintre Indii,
marame luxoase şi înfăşându-şi copilul, precum vedem pe partea Nord-Vestică, chiar a Bazinului Indului (unde post-
reliefurile Coloanei Traiane? Câţi paşi a trebuit să facă diluvian era puterea Ghaggar) s-a desprins în 1947 ca Țară
civilizaţiunea, dezvoltarea inteligenţei şi a raţiunii în pruncia independentă - care de altfel şi-au primit de acolo onomastica
ei, mergând de-a buşilea; câte generaţiuni au trebuit să treacă, - iar acum se numeşte Paki-stan, în prezent majoritar
spunând abia câte ceva una alteia, de când Dacul se bătea musulmană, nu hindusă. Civilizaţia Ghaggar - dezvoltată în
corp la corp cu ursul cu ciomagul numai, rupt din pădure, Bazinul fostului Fluviu Ghaggar - funcţiona în Paki-stan
numai cu atâta măiestrie ca şi a ursului - până la dinaintea perioadei Vedice şi a hinduşilor:
perfecţionarea arcului cu săgeţi şi cu pene colorate - precum
le descrie Ovidiu - până să-şi facă acea pavăză ovală cu aşa
ornamente, până să-şi facă acel stindard balaur, cu atâta
măiestrie încât să se umfle şi să se restrângă în suflarea
vânturilor, acel bucium cu care deştepta văile, nu cred că
vreun istoric sau chiar vreun filozof serios se va hazarda
vreodată s-o spună. Civilizaţiunea în vechime n-a putut să
progreseze cu paşii cu care a progresat şi progresează în
timpii moderni, şi cu cât vom urca mai sus în aceste vechimi,
cu atâta trebuie să vedem această civilizaţiune învârtindu-se
şi reînvârtindu-se în cercuri vicioase, staţionară şi bătând apa
în piuă. Omul izolat, omul rar, abia ici şi colo, omul
contemplând natura numai, fără idee măcar s-o studieze, s-o
explice, ştia puţin să spună urmaşului său. Nu ştim dacă
Dacul primitiv, din stânca lui, avea altă cugetare când se
întâlnea cu semenul său din cealaltă stâncă decât să-l omoare
şi poate să-l şi mănânce; necum să cate a se înţelege cu
dânsul prin ceva semne sau sunete, nefixate prin nici o
convenţiune, spre apărarea în comun de fiare, de intemperie şi
de foame. Fi-vom mai ştiutori ocupându-ne şi chiar numai de
omul post-diluvian al Carpaţilor? Ştim noi ceva mai mult
despre aceia pre care îi numim Daci decât cele ce au putut
parveni prin fragmentele scăpate din diluvii timpurilor
istorice ale câtorva istoriografii ale Grecilor şi Latinilor, care
au făcut cunoştinţă cu Dacii tocmai atunci când Dacii îşi
dădeau suflarea în apogeul lor? Timpul ce a trebuit să treacă
de la Dacul în scorbure şi în peşteră până la Dacul în ogrăzi,
case şi cetăţi - precum îl vedem pre Coloană - ar fi să-l
calculăm poate cu aceeaşi măsură în această adâncime morală
cu care calculează geologul adâncimile stratelor pământului.
Ţara noastră este plină de artefacte istorice, şi mai plină de
artefacte pre-istorice. Comerţul Mării Negre - al acestui Pont,
care se zicea înainte Axin în loc de Euxin, adică neprimitor -
e dovada cea mai mare că pe coaste se ţinea intens prin
Persia, din fundul Indiilor, cu aceste părţi de locuri. Este
necontestat că prima civilizaţiune venea din Indii prin Persia,
până încă să nu înceapă a veni cealaltă, prin Tracia. Dacia a
avut o civilizaţiune înnăscută, cea Pelasgă din Orient şi apoi
civilizaţiune Traco-Greacă, venită mai târziu. Civilizaţiunea
proprie, în natura şi caracterele ei, a absorbit civilizaţiunile
venite de aiurea, încât a făcut ca Dacii, când s-au putut
cunoaşte, s-au găsit cu o civilizaţiune aparte, cu un stil al lor Ghaggar
577
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Privind anteriorul atribut al Pontului, neprimitorul fiul lui Tartaros şi al Gaiei - din teologia Egipteană şi
“Axin” - care a precedat ospitalierul “Euxin” - se poate reține Grecească (Zoroastru trăise cu mii de ani în urma
înțelesul Anatolian / Turc “Aksi” însemnând “Rebel”, cu memorabilului eveniment petrecut la Dunărea de Jos şi el
ecouri ancestrale ca la denumirea Văii Axios / Vardar din resumase numai vechile tradiţiuni, credinţe şi legende ale
Balcani, a Râului Axius izvorând din Valea Beqaa / Liban apusului, transmise în Media prin imigraţiuni / după cum a
unde în mileniul V î.C. a fost înhumat rivalul Indian al Zeului consemnat Isidor în ‘Origini’). Aici, la Dunărea de Jos, s-a
“Osi-ris” / Osiris, etc. (pe Valea Beqaa sunt faimoasele format centrul cel mare şi puternic al populaţiunei neolitice în
podgorii Libaneze, la Baalbek existând Poarta Soarelui a Europa: centrul unei rase noi de oameni, de o statură înaltă şi
Imperiului Atlant cu Cornul Abundenței). Este foarte viguroasă, cu idei severe religioase. Forma de Arimi
interesantă la Nord de Români distribuția cuvântului pentru corespunde la Rimi. După importanţa ce le-o da Homer,
“castravete” (legumă ca un corn, provenind din teritoriul aceşti A/Rimi constituiau în prima eră eroică cea mai întinsă
Indiei de azi, utilizată în Antichitate și la tratarea mușcăturilor populaţiune Pelasgă; aceşti A/Rimi - după cum spunea
scorpionilor, la îndepărtarea șoarecilor din hambare, etc.): Hesiod în ‘Teogonia’ 305 şi 731, aparţinând unei lumi
străvechi iar amintirea lor chiar în timpul său se prezenta ca
un răsunet depărtat - locuiau la marginea de miazănoapte a
pământului cunoscut de Greci. Ei răspândiră în Europa noile
elemente de civilizaţiune şi deteră o nouă direcţiune pentru
destinele omenirii. Pe piscul Grădeţului - la izvorul
Topolniţei - se mai văd şi astăzi ruinele unei întinse zidării
uriaşe numită ‘Zidina Dachilor’; resturile acestei puternice şi
colosale fortificaţiuni aparţin unui sistem arhaic de apărare.
‘Nu am întâmpinat până astăzi - scria Cezar Boliac - nici o
altă cetate Dacă cu aşa întindere şi tărie pe o aşa înălţime’. În
împrejurimile acestui puternic centru de apărare întărit de
natură şi de mâna omului se mai găsesc şi azi diferite
instrumente de piatră şi de olărie neolitică. Aici spun
tradiţiunile că a fost în vechime teatrul unei mari acţiuni de
război cu un popor din părţile de miazăzi. Dar ceea ce
prezintă o deosebită importanţă este că în această zonă, lângă
izvorul Bârzei, nu departe de muntele Grădeţ, se află plaiul
Curecea, în peştera căruia e tradiţiunea populară că a fost un
Circulaţiile dintre Bazinele Indus şi Istru (adică jidov (Gealat / Uriaş). Istoria politică a Pelasgilor s-a încheiat
dintre Bazinele Ghaggar şi Dunărean) de-a lungul timpului cu căderea Troiei, de aici încolo fiind numai simple amintiri
doar au completat moştenirea comună Atlantă: ultima migrare de resturi împrăştiate, deoarece au fost siliţi de inamicii lor să
semnificativă dintre Indieni între Români a fost cea emigreze din o ţară în alta, spre a-şi căuta o nouă patrie”.
Medievală a Ţiganilor / Romilor, astăzi - datorită globalizării
- existând fluxul altor oameni, mai ales al migranţilor Indieni
pentru rezidenţă în România / mai mulţi decât emigranţii
Români în India. Cu mai mult de un secol în urmă,
cercetătorul Nicolae Densuşianu - membru corespondent al
Academiei Române - în “Dacia preistorică” a descris foarte
documentat mişcările Pelasgilor începând din Asia Centrală
în Carpaţi şi difuziunile post-diluviene ale urmaşilor acelora,
până după căderea Troiei, în Antichitate: “Înainte de
civilizaţiunea Egipteană, o civilizaţiune mult mai veche se
revărsase asupra Europei. Aceasta a fost civilizaţiunea morală
şi materială a rasei Pelasge, care a deschis un vast câmp de
activitate geniului omenesc. Influenţele acestei Culturi
Pelasge au fost decisive pentru soarta muritorilor pe acest
pământ. Primele mase neolitice, compuse din triburi imense,
după ce plecară de lângă Munţii Altai din Asia Centrală şi
după ce făcură o staţiune de mai multe secole lângă Marea
Caspică, îşi continuară încet drumul lor de migraţiune spre
apus, atrase de o climă mai dulce şi de o vegetaţie mai
abundentă, revărsându-se cu turmele lor nesfârşite peste văile
fertile ale Moldovei şi Ţării Româneşti. Urmele extensiunii
etnografice ale acelor Pelasgi / Arimi sunt la izvoarele Oxus
din Asia Centrală şi Arax din Caucaz. Ariman - spun
doctrinele lui Zoroastru - înfăţişat ca părintele sau principiul
răului în religiunea naţională a vechiului Iran, fu alungat de
Zeul Luminii şi precipitat în Infern; personalitatea lui Ariman
din ‘Avesta’ era una şi aceeaşi cu personalitatea lui Typhon -
578
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Bazinul Oksos / Oxos

Este de ştiut că locul de provenienţă al Arimilor /

Pelasgilor, indicat şi de autorul respectiv în susul Oxos / Oxus
- “Fluviul Bovinei”, Gozan pentru Afghani, Vaksu pentru
Indieni, Amu pentru Iranieni - e o mare apă curgătoare,
aproape cât Dunărea, cu lungimea de 2400 km, ce izvorăşte
din Pamir / N Afghani-stanului şi se varsă acum doar în Lacul
Aral, fiind navigabil de la portul Kerki 37,51 lat. N, 65,14
long. E / Turkmeni-stan pe 1400 km, până la delta de la
vărsare (a fost graniţa dintre Turan / zona Turanicilor din
răsărit şi Iran din apus: în vechea Turcă, “tora” însemna
“lege”). Fluviul Amu - Vaksu şi Oxos fiind versiuni în limbi
diferite ale denumirii sale - începe prin Râul Pamir, ce
izvorăşte în Lacul Ghalcha / Zorkul 37,27 lat. N, 73,42 long.
E de la graniţa dintre Afgani-stan şi Tadjiki-stan, din Munţii
Hindu Kuş, însemnând Munţii “Păsării Indiene”
(academicianul Galez Thomas Pennant 1726-1798 a scris că
“Munţii Gherghi-stanului erau Hindu Kuş sau Caucazul
Indian”; Pelasgii / Arimii - care au ajuns de la izvorul Oxos /
Amu în Anatolia, Balcani şi spaţiul Român - erau ştiuţi,
inclusiv de vechii Greci, drept mutându-se mereu, “ca
păsările”). Este de reţinut că până la începutul mileniului I
î.C. Fluviul Oxos / Amu se vărsa atât în Marea Caspică - prin
vechiul braţ Uzboi / Uzboy - cât şi în Lacul Aral, numit și
Apa Sakâ = “Apa Seacă”, după riveranii Dahi cu acel nume
din S său (intrarea în Europa a celor plecaţi de la izvorul
Ghalcha / Gharga al Fluviului Amu Darya - notat Vakșu व ु
de Sanscrita Vedică - fiind pe la Marea Caspică, Su-Merii /
Sumerienii înţelegând prin “Aralu” că era “Lumea Cealaltă” /
“tărâmul de neîntors”), toată acea zonă fiind numită
Chorasmia / oraşul său Gurganj în 1077-1212 devenind şi
capitala Imperiului Chorasm / Khurasan, areal despre care
specialiştii ştiu că a fost “leagănul zoroaştrilor” iar explicit şi
semnificativ Anticul geograf Georgiano-Anatolian Strabon
XI 8:8 a scris că era populat de MasaGeţi = Mari Geţi:
579
Vechile guri Amu şi vechiul Khurasan
Vechiul braț Uzboi / “Uz-boi” al Fluviului Oksos -
străbătând ceea ce azi a devenit Deșertul Garagum / Karakum
- avea gura în Golful Balkan al Mării Caspice (semnificativă
fiind denumirea de Balkan a regiunii străbătută la vărsare în E
Caspic, în fosta Dahi-stan / acum Turkmenia); în N Afgan - la
poalele Munților Pamir / Hindu Kuș - cursul Fluviului Oksos
străbătea regiunea Balkh aparținând Bactriei / Daxiei: pe
acolo de-a lungul timpurilor au migrat mulți dintre cei
stabiliți la Fluviul Okean / Dunărea și în Balkani ca Pelasgi,
Daci, Sciți / Bulgari, ș.a. Ţinând cont de echivalenţele literare
dintre formele orientale şi cele Latine “CH”=“G”=“K”=“Q”
şi “L”=“R”, prin Ghalcha se înţelege Gharga / Gherga (de
exemplu, cercetătorul German Frank Bliss în 2006 a reliefat
că însuşi Pamir la început avea numele acela: Gharga).
“Enciclopedia Britanică” descria în 1914 populaţia Gharcha
de la izvorul Oksos / Oxus ca “diferită de vecinii Iranieni şi
Tadjici, fiind formată din oameni înalţi, cu păr brunet sau
roşcat, ochi căprui ori cenuşii, feţe ovale, nasuri uşor acviline,
vorbind minim 2 limbi”; în 1916, cercetătorul American
Madison Grant în “Bazele rasiale ale istoriei Europei” enunţa
că “introducerea în India şi Iran a limbilor Ariane - Ghalcha /
Gharga şi Sanscrita - a fost o cucerire lingvistică, nu etnică”.
“Dicţionarul Triburilor” editat în 1911 la New Delhi / capitala
Indiei afirma: “Rasa Ghalcha ocupă partea Nordică a
Munţilor Hindu Kuş şi aparţine tipului montan de oameni; au
capete mari şi aparţin clar rasei Alpine; în Persană, numele
său Ghalcha are semnificaţia de ţăran / rustic” (mult ulterior,
în vechea Greacă, Gheorghe a căpătat un înţeles asemănător,
de agricultor / cel care lucra pământul, Garga şi “agra” fiind
sinonime prin aspiraţia “G” şi prin practica rotirii
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
consonantice Grece); în vechea Română, “zeran” era “ţăran”
(de unde şi titulatura de “suzeran” pentru stăpânul / posesorul
pământului, zerul aparţinând denumirii fiind lichidul scurs
din lapte după obţinerea caşului). Dr. Wilhelm Eilers 1906-
1989 (orientalist German) a scris în 1988 despre rusticii
Munteni din Pamir / “Pa-mir”: “În Bazinul Oxus sunt urmaşii
celei mai vechi populaţii rurale, numiţi Gălca de vecinii
Tadjici şi Tadjici de Ruşi (Tadjiki-stan se învecinează cu
China în E, Afgani-stan în S, Uzbeki-stan în V şi Kîrghizia în
N). Oamenii Gălca vorbesc o Persană / Iraniană răsăriteană şi
sunt împărţiţi în mai multe grupuri: Ruşăni pe Valea Oxus,
Sogni pe Valea Gunt şi Bărtang pe Valea cu acel nume; sunt
câteva mii de persoane în total (unii au rude în Afgani-stan,
alţii au fost asimilaţi de Tadjici). Nici una din limbile
Pamiriene nu e scrisă; o încercare a sovieticilor de a-i
alfabetiza pe localnici n-a fost acceptată. Nu există vreo
diferenţă semnificativă între Gălca Pamirului şi Tadjici în
privinţa stilului de viaţă, culturii materiale sau organizării
sociale: Gălca sunt sedentari / ţărani, care îşi irigă terasele de
la poalele văilor, se ocupă cu pomicultura (meri, nuci, etc.) şi
cresc turme de rasă, cu care migrează şi acum, însă doar pe
distanţe scurte”. În 1969, orientaliştii German Bertold Spuler,
Britanic Nevill Barbour şi Elveţian Hans Kissling au precizat
că la început populaţia Ghălca / Gharga era formată de
“Oamenii grotelor” din Pamir; în 2007, Proiectul Genografic
a anunţat - pe baza analizei genetice Gherga - că în urmă cu
10 milenii, Gherga a avut ultima mutaţie genetică în Pamir:
iată aşadar că după 38 de ani, geneticienii Nord Americani au
confirmat studiul istoricilor Europeni despre ceea ce a fost
cândva în Asia Centrală. Specialiștii Pierre Zalloua, Glynnis
Breen, Colby Bishop și Marc Haber de la Proiectul
Genografic au afirmat în 2012 că “majoritatea Afganilor au
un patrimoniu genetic unic, provenit din populația ancestrală
care a constituit prima Civilizație acolo, cuprinzând cele mai
timpurii comunități de fermieri; analizele genetice au relevat
și că diferitele migrări ori invazii au fost asimilate în diverse
proporții, Afganii din prezent încă având o varietate genetică
unică în Asia Centrală, la așa ceva contribuind și poziția
geografică a Afganistanului, la întretăierea rutelor majore de
mișcări ale oamenilor, ceea ce a determinat inclusiv
dezvoltări culturale deosebite”.
580
Arkar / Argali
Cele mai vechi reprezentări ale oamenilor din Altai -
inclusiv consemnările din vechile documente Chineze /
vecinii lor din răsărit, al căror nume inclusiv pentru Țara lor
China a fost preluat de la nativii Kirăta ai Himalaiei, numiţi
Gurka / Gorkha în Nepal, ştiuţi ca oamenii “Rai” - îi
înfăţişează ca albi, cu păr lung şi ochi de culori deschise,
având feţe largi, cărora le plăceau străinele (în vechile
suprapuneri, “L” era utilizat peste “R” iar “T” era utilizat
peste “G”, astfel încât iniţial Altai era Argai: o aspiraţie din
Gargai; de altfel, cele mai mai mari oi sălbatice din lume -
provenind din acel areal Montan - sunt şi acum ştiute ca
“arkar” / “argali” = “Ovis Ammon”). Dr. Ştefan Puşcaşu a
afirmat în 2009: “Oaia străveche - numită de specialişti
‘arkar’ - a fost strămoaşa tuturor raselor de oi din Europa; nu
exclud posibilitatea ca oaia dacică să fi fost de fapt o
subpopulaţie a oii arkar, adică o rasă ce s-a format în neolitic,
în spaţiul carpato-pontic, în mileniul V î.C. Pe atunci, zonele
agricole europene se aflau în bazinele mijlociu şi inferior ale
Dunării. Cum oile aveau nevoie de hrană diferită de cea a
omului, acesta a trebuit să urmeze turmele în căutare de zone
unde se găsea iarbă din abundenţă, apă şi umbră; acestea 3
sunt elementele fundamentale pentru o turmă. Aşa a luat
naştere păstoritul, considerat printre cele mai vechi ramuri ale
agriculturii. Din oaia arkar a rezultat oaia dacică, din care
provin cam toate rasele de oi din Europa Estică şi Centrală;
concret, din oaia dacică a rezultat grupa ţurcană. Oaia cea mai
veche de pe teritoriul României e ţurcana, moştenită direct de
la daci. Ţurcana e oaia din interiorul Carpaţilor; Haşdeu
spunea că ţurcana era vechi cuvânt dac, ce însemna ‘oaie’ /
‘capră’. Ţurcana este oaia rustică ce are şi azi, după câteva
mii de ani de evoluţie, aceeaşi conformaţie, aceeaşi rezistenţă
la boli, cât şi aceeaşi grosime şi lungime a firului de lână.
Ţurcana este oaia de munte, cu lâna aspră, care nu se îmbibă
de apă atunci când plouă; ‘raţca’ (oaia ţurcană, cu coarnele
răsucite spiralat în tirbuşon) e o rasă mai puţin cunoscută, cu
aria de răspândire mai redusă, doar în Munţii Banatului. În
scenele cu daci se poate observa îmbrăcămintea făcută din
lâna oilor, având un soi de pături cu ciucuraşi, purtate ca
mantii; îmbrăcămintea dacilor prezenta ciucuri lungi, care nu
puteau proveni decât de la ţurcană. Între dovezile arheologice
sunt oasele de oi descoperite între ofrandele aduse de daci
zeilor, ce era în special primăvara, când începea anul agricol:
oaia ocupa un loc foarte important în viaţa dacilor. Cele mai
vechi modalităţi de creştere a oilor sunt nomadismul şi
transhumanţa. În cazul nomadismului, păstorul şi oile
pribegeau toată viaţa în căutare de păşuni, neavând o aşezare
stabilă, pe când în cazul transhumanţei păstorul se întorcea
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
iarna la aşezarea sa. Cum oile se înmulţeau repede, era nevoie
mereu de păşuni noi, şi aşa au început deplasările cu turmele,
nucleul de plecare constituindu-l Munţii Carpaţi. Unele
variante din Mioriţa afirmau că păstorii ajungeau la mare
după vreo 2 săptămâni de mers. Distanţele mari nu erau o
problemă, păstorii din Carpaţi băteau cu piciorul Peninsula
Balcanică iar Mările Neagră şi Adriatică erau aproape pentru
ei (au colonizat şi Dalmaţia). O parte din păstori a pornit spre
vest; slovacii recunosc că oile lor - din rasa ‘valaska’ - sunt la
origine oile păcurarilor din Maramureş. În fosta Iugoslavie,
de asemenea e rasa ‘valaska’ (adică ‘românească’, de la
‘valah’); e bine ştiut că majoritatea clasei nobiliare din Serbia
era formată din descendenţi ai bogaţilor păcurari aromâni.
Vlahii care au ajuns în Munţii Bulgariei au dus la formarea
oii de munte bulgăreşti (care - până la primul război mondial
- a fost numită ‘ţurcană’); triburile aromânilor care au ajuns
până în Macedonia şi Tesalia au adus cu ei rasa ‘vlahiko’. O
parte din păstori a pornit spre nord, către Pocuţia, unde s-a
format ulterior - prin secolul XIV - rasa ‘gorska’; o altă parte
a plecat spre est, unde au găsit câmpiile întinse din actuala
Ucraină. Unul din locurile preferate pentru păşunat ale
urmaşilor păstorilor daci a fost Peninsula Crimeea, unde au
rămas până la începutul primului război mondial. Trebuie să
reţinem că nu doar păstorul era cel care pleca împreună cu
turma, ci întreaga sa familie, nevasta, copiii, plus ajutoarele
sale, deci o mică comunitate care ajungea să aibă şi alte
îndeletniciri. Păstorul era un fel de ‘patriarh’ peste
comunitate, care împărţea dreptatea, hotăra nunţile şi
înmormântările, ş.a.m.d. Deplasările se făceau cu turme de
peste o mie de oi (până la zeci de mii de oi)”. Mult timp s-a
zis “cârlană” lânii mărunte a mielului - ulterior similar
spunându-se şi iedului ori mânzului înţărcat / adică aceluia
care s-a oprit din supt - animalele tinere respective fiind
“cârţare” ori “cârlane” (păcurarii / ciobanii lor au fost numiţi
“cârlani” iar “cârțan” - însemnând “om naiv” - după cum a
observat în 2017 cercetătoarea Valentina Tofan din România,
era tânărul inocent ori de vârstă precoce), rădăcina proto
Indo-Europeană “keră” fiind şi cea care a dat Englezul “hair”:
denumirile erau înrudite cu vechile “cârd” / “krudo” (din
fondul pre-Românic), “kerlany” (în vechea Maghiară),
“gherlenk” / “jahrling” (în vechea Germană) pentru copilul de
un an, etc.; de exemplu, Românii ziceau mielului / iedului
“gâţ” (proto Indo-Europeanul era “ghidh” / “kidh”) iar
pruncilor care învăţau să meargă le spuneau “târtani”. Este de
observat că în vechime, oamenii liberi - părinţi şi prunci -
purtau părul lung (la maturi - atât femei, cât şi bărbaţi -
pilozitatea era apreciată iar chelia era ruşinoasă); tunşi erau
sclavii: semn clar de recunoaştere socială. Ciucurii atârnând
la mantii - ca şi părul de pe capete atârnând - semnificau
puterile persoanelor (după cum de exemplu rezultă din textele
Mesopotame ale mileniului II î.C.), ei putând fi atinşi /
apucaţi de supuşi, înodaţi pentru a pecetlui vreo alianţă sau
tăiaţi când era vreo repudiere; dreptul Sumerian - prelungit de
pildă în Capadochia / Anatolia - prin retezarea poalelor
veşmântului înţelegea un act juridic apropiat de cel al
retezării părului, indicând puterea de a dispune de acea
persoană, cu drept chiar de viaţă şi de moarte, în Canaan
“prima carte a regilor” 24 arătând că David l-a surprins pe
Saul într-o grotă şi i-a tăiat încetişor poala hainei, cruţându-i
viaţa (prin acel gest David asigurându-şi dominaţia asupra
regelui Saul): respectivul obicei oriental al ciucurilor a fost
foarte puternic prezent la Geto-Dacii contemporani din
581
Europa (ramura lor în Asia fiind formată din Marii Geţi,
întinşi spre E până în India şi Siberia). Academicianul
Bănăţean Athanasie Marienescu afirma în 1890 “Despre
originea şi antichitatea numelor geografice şi istorice” că este
de “interes istoric şi lingvistic a studia numele geografice,
pentru că aceste numiri sunt documente istorice şi limbistice
pentru istoria şi limba popoarelor antecesoare; în toate ţările,
numirile geografice purcese din limba popoarelor de azi sunt
minoritare: majoritatea numirilor geografice aparţin limbelor
altor popoare, mai vechi”.
În “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr.
Mircea Eliade a scris: “Populaţiile vorbind limbi altaice au
ocupat un teritoriu imens: Siberia, Asia Centrală, nordul
Chinei, Mongolia şi Turcia. Se deosebesc 3 ramuri principale:
1) uigură / turcă; 2) buriată / mongolă; 3) tungusă. Habitatul
iniţial al popoarelor altaice a fost stepele din jurul munţilor
Altai, dintre Tibet şi China întinzându-se la nord până în
taigaua siberiană. Diversele grupări altaice, precum şi
populaţiile finico-ugrice, practicau vânătoarea şi pescuitul în
regiunile septentrionale, nomadismul pastoral în Asia
Centrală şi agricultura în zona meridională. Din preistorie,
nordul EurAsiei a fost influenţat de culturile şi ideile
religioase sosite din sud; însă acele influenţe nu au izbutit
întotdeauna să modifice sensibil structurile religioase
originare. Unele credinţe şi obiceiuri specifice vânătorilor
paleolitici au mai supravieţuit în EurAsia Septentrională,
putându-se distinge anumite concepţii caracteristice: credinţa
într-un zeu celest - stăpân peste oameni - un tip specific de
cosmogonie, solidaritatea mistică cu animalele, şamanismul.
Dintre toţi zeii popoarelor altaice, cel mai important şi
cunoscut a fost Tăngri; existent încă din preistoria Asiei,
numele său a cunoscut un destin aparte: aria lui de răspândire
în timp, în spaţiu şi de-a lungul civilizaţiilor, a fost imensă. El
le-a servit ‘păgânilor’ altaici ca să le desemneze zeii, precum
şi Zeul Suprem; cuvântul Tăngri era întrebuinţat pentru a
exprima divinul, desemnând un etern zeu celest, făcător, înalt,
înzestrat cu putere, alb. Organizarea lumii şi a societăţii,
precum şi destinele oamenilor, depindeau de Tăngri; prin
urmare, orice suveran trebuia să-şi primească investitura de la
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Cer. Khagan era Fiul Cerului iar suveranul era trimisul sau
reprezentantul Zeului-Cer, Cultul lui Tăngri fiind menţinut de
suverani în toată puterea şi integritatea. Zeul celest al
altaicilor era omniscient. Conducătorii urcau pe vârful
munţilor (imagine privilegiată a Centrului Lumii) să se roage
Zeului sau - înaintea expediţiilor - conducătorii se izolau cu
zilele în corturile lor iar ceilalţi invocau Cerul. Tăngri îşi
manifesta nemulţumirea prin semne cosmice: comete,
inundaţii, secete. Lui i se aduceau rugăciuni şi i se sacrificau
animale. Cosmologia şi cosmogonia popoarelor altaice
prezintă un mare interes: ele păstrează elemente arhaice,
atestate în numeroase culturi tradiţionale (pe de altă parte,
formele în care au fost transmise indică un lung proces de
asimilare şi de reinterpretare a anumitor idei primite din
afară, în plus cosmologia nepărând solidară mereu cu mitul
cosmogonic cel mai răspândit din Asia). Tăngri nu avea
temple şi e îndoielnic să fi fost reprezentat vreodată sub
formă de statuie. În Asia, ca şi în multe regiuni ale lumii,
structura Universului era, în mare, concepută ca având 3 etaje
- Cerul, Pământul, Infernul - unite între ele printr-un ax
central; acel ax străbătea etajele printr-o ‘deschizătură’,
printr-o ‘gaură’: prin acea deschizătură coborau zeii pe
Pământ iar morţii în regiunile subpământene şi tot prin ea
sufletul şamanului putea să zboare sau să coboare în
călătoriile sale celeste sau subpământene. Cele 3 lumi - în
care locuiau zeii, oamenii şi morţii - erau deci imaginate ca 3
plăci suprapuse. Numeroase popoare altaice îşi imaginau
Cerul ca un cort: Calea Lactee era ‘cusătura’ şi stelele erau
‘găurile’ prin care intra lumina; din când în când, zeii
deschideau cortul ca să se uite pe Pământ şi atunci apăreau
stelele căzătoare. Cerul mai era imaginat şi ca un capac: se
întâmpla ca acel capac să nu fie fixat prea bine de marginile
Pământului şi atunci prin crăpăturile interstiţiale pătrundeau
vânturile; tot prin acele spaţii strâmte, eroii şi alte fiinţe
privilegiate se puteau strecura pentru a accede la Cer. În
mijlocul Cerului strălucea Steaua Polară, care - asemenea
unui ţăruş - susţinea cortul; ea se chema ‘Stâlpul Soarelui’,
‘Stâlpul de Aur’, etc. Cum era de aşteptat, acea cosmologie
şi-a găsit o replică în microcosmosul oamenilor: Axa Lumii a
fost reprezentată la modul concret fie prin stâlpii ce susţineau
locuinţa, fie sub formă de ţăruşi izolaţi, numiţi ‘Stâlpi ai
Lumii’. Când s-a modificat structura locuinţei (de la coliba cu
acoperiş conic s-a trecut la iurtă), funcţia mitico-religioasă a
stâlpului a fost preluată de deschizătura din vârf, prin care
ieşea fumul; acea deschizătură corespundea celei similare din
‘Casa Cerului’, echivalând cu ‘spărtura’ pe care o făcea
Steaua Polară în bolta cerească: acest simbolism a fost extrem
de răspândit. Ideea subiacentă era credinţa în posibilitatea
unei comunicări directe cu Cerul. Pe plan macrocosmic, acea
comunicare era figurată printr-o axă (stâlp, copac, munte); pe
plan microcosmic, ea era semnificată de stâlpul central al
locuinţei sau de deschiderea superioară a cortului, ceea ce
voia să însemne că fiecare locuinţă omenească era proiectată
în ‘Centrul Lumii’ sau că oricare altar, cort sau casă făcea
posibilă ruptura de nivel şi deci comunicarea cu zeii sau chiar
(în cazul şamanilor) urcarea la Cer. Imaginile mitice cele mai
răspândite (încă din preistorie), ale ‘Centrului Lumii’ erau
Muntele Cosmic şi Copacul Lumii: aceste imagini se
întâlnesc la populaţiile altaice şi mai peste tot în Asia.
Cosmologic, Copacul Lumii se înălţa în centrul Pământului,
în ‘buricul’ acestuia şi ramurile lui atingeau mijlocul Cerului:
el lega cele 3 regiuni cosmice, căci rădăcinile lui se împlântau
582
în adâncul Pământului. La buriaţi, zeii (Tangeri) se hrăneau
din fructele Copacului; alte populaţii altaice credeau că
sufletele copiilor, înainte de naştere, se odihneau asemenea
unor păsărele pe ramurile Copacului Cosmic şi că şamanii
puteau ajunge acolo, în căutarea lor. Despre tobele şamanilor
se credea că erau făcute din lemnul Copacului, înăuntrul
iurtelor găsindu-se imagini ale sale şi şamanii - de asemenea -
îl desenau pe tobe. În plus, escaladând stâlpul ritual, şamanul
altaic se urca efectiv în Copacul Cosmic. Mitul cosmogonic
cel mai cunoscut la populaţiile Asiei Centrale şi
Septentrionale / Nordice a fost aproape universal răspândit,
deşi în forme destul de diferite; arhaismul său, răspândirea sa
considerabilă - mai fiind atestat în India preariană, în Asia de
sud-est, etc. - şi multiplele modificări pe care le-a suferit în
decursul vremii, fac din acest mit una din cele mai pasionante
probleme. Pentru a pune în evidenţă caracterele specifice
versiunilor Central-Asiatice şi cele ale Europei Orientale, să
prezentăm ceea ce se poate a fi fost formele dintâi ale mitului;
peisajul a fost întotdeauna acelaşi: Marile Ape dinaintea
Creaţiei. Scenariul prezintă variante: 1) Dumnezeu - sub
formă de animal - se scufundă în hăul apelor ca să aducă
puţin pământ din care să facă Lumea; 2) sau trimite pentru
aceasta o pasăre de apă; 3) sau face să se scufunde o fiinţă
despre care nu ştia până atunci că există şi care se arată - în
cele din urmă - a fi adversarul său (şi în ‘Legenda Mării
Tiberiade’ / Lacului Galileea - apocrifă din care se păstrează
manuscrise medievale - Dumnezeu, care zbura în văzduh, l-a
zărit pe Satanail sub formă de pasăre de apă). Plonjonul
cosmogonic este atestat, de asemenea, la finico-ugrici,
precum şi în Europa Răsăriteană. Şamanismul - în sensul
strict al cuvântului - a dominat mai ales în Asia Centrală şi în
regiunile arctice; şamanii erau de neînlocuit în orice
ceremonie ce se lega de încercările sufletelor: boli (stăpânirea
sufletului de duhurile rele), moarte (când sufletul trebuia
însoţit pe celălalt tărâm), în unele părţi din Asia apelându-se
la şamani când se rărea vânatul sau pentru darul lor de a
stăpâni tehnici extatice (divinaţie, clarviziune, etc).
Coborârile extatice în Infern (mai grele decât ascensiunile la
Cer) au avut o importanţă deosebită în religia şi cultura
popoarelor altaice; şamanii întreprindeau acele coborâri ca să
dobândească binecuvântarea Suveranului morţilor asupra
animalelor şi recoltelor dar mai ales pentru a le arăta drumul
celor răposaţi sau ca să găsească şi să elibereze sufletele celor
bolnavi, prizonieri la demoni (scenariul era mereu acelaşi,
doar episoadele dramatice variau de la o populaţie la alta):
şamanul mima dificultăţile coborârii - singur sau împreună cu
ajutoarele sale - la sosirea lor sufletele morţilor refuzând nou-
veniţilor intrarea şi trebuind să fie îmbunate cu băuturi, la
întoarcere ei aducând fiecăruia din asistenţă salutări din
partea rudelor moarte. Dar principala funcţie a şamanului era
vindecarea, în general bolile fiind puse pe seama rătăcirii sau
‘raptului de suflet’: şamanul căuta sufletul rătăcit, îl captura şi
îl introducea în trupul bolnavului; şamanul întreprindea
călătoria întâi în sens orizontal - ca să se asigure că sufletul
nu s-a ‘rătăcit’ undeva în regiuni vecine - şi apoi în sens
vertical, identificând în Infern ‘captivitatea’ aceluia,
‘smulgându-l’ de acolo (căutarea sufletului de către şaman
constituia un spectacol). Pe scurt, şamanii au jucat un rol
esenţial în apărarea integrităţii comunităţilor, ei fiind luptători
antidemonici, elemente războinice; la modul general, se poate
spune că şamanii apărau viaţa, sănătatea, fecunditatea, lumea
luminii, fiind împotriva bolilor, sterilităţii, nenorocului şi
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

tărâmului ‘beznelor’: în afară de zei şi de fiinţele realizarea de garduri încă din Epoca Pietrei, începând cu
supranaturale - cărora li se aduceau rugăciuni şi li se ofereau protejarea aşezărilor de pe malurile apelor / bălţilor; în 2009,
sacrificii - existau ‘specialiştii sacrului’, oamenii în stare să Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii
‘vadă’ sufletele / spiritele, să urce la Cer sau să coboare în române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” a notat:
Iad. Probabil că un mare număr de trăsături ale ‘geografiei “baltă = apă stătătoare, mlaştină, lunca inundabilă a Dunării,
funerare’, precum şi un mare număr de teme ale mitologiei e conectată de termenul proto indo-european ‘bhel’ pentru
morţii sunt rezultatele experienţelor extatice ale şamanilor. E ‘alb / strălucitor’ (deşi asocierea noţiunii de alb cu cea de
posibil, de asemenea, ca euforia pre-extatică să fi constituit o baltă nu este destul de clară). Existenţa unui cuvânt trac
sursă a poeziei lirice: când îşi pregătea transa, şamanul bătea ‘balta’ nu este pusă la îndoială, datorită existenţei toponimice
în tobă, chema spiritele ajutătoare, vorbea un ‘limbaj secret’ ‘Di-baltum’ în regiunea băltoasă a golfului Burgas. În
ori ‘limbajul animalelor’, imitând mai ales cântecul păsărilor; lituaniană ‘bală’ = ‘baltă / mlaştină’. Marea Baltică are un
el sfârşea prin a dobândi o ‘stare secundă’, ce declanşa creaţia nume care nu poate fi decât de origine geto-dacă, de la geto-
lingvistică şi ritmurile poeziei lirice. Religiile ce au dacii nordici. Dr. Grigore Brâncuş a arătat că marea
caracterizat popoarele aparţinând grupurilor lingvistice paleo- răspândire a acestui cuvânt în sud-estul Europei, în nordul
siberiene, urale şi finico-ugrice au semănat cu cele ale continentului european, precum şi în unele dialecte italiene,
popoarelor altaice, având multe din elementele caracteristice este o dovadă că termenul e din fondul trac”.
ale acelora; solidaritatea mistică dintre om şi lumea animală -
concepţie magico-religioasă atestată chiar la vânătorii
paleolitici - a supravieţuit în Scandinavia prin credinţele în
stăpânii sălbăticiunilor (credinţe aproape dispărute în culturile
agricole): în Europa, numeroase obiceiuri arhaice au mai
supravieţuit la populaţiile baltice, balcanice, în Carpaţi, etc.
Religia baltă - la fel ca şi aceea a popoarelor finico-ugrice -
prezintă un mare interes tocmai pentru că arhaismul ei poate
fi pus în lumină cu ajutorul etnografiei şi folclorului; într-
adevăr, aşa cum arată Marija Gimbutas, ramura precreştină a
folclorului balt ‘este atât de veche, încât urcă fără îndoială în
vremile preistorice, cel puţin până în epoca fierului sau chiar,
în ceea ce priveşte unele elemente, cu mai multe milenii
înainte’.” În “Dicţionar de simboluri” stă scris: “După cum
există un ‘buric al pământului’, tot astfel Steaua Polară - în
jurul căreia pare să se rotească firmamentul - e deseori numită
‘buricul cerului’, butucul roţii sau ţâţâna cerului. Aşa stau
lucrurile la numeroase popoare din nordul EurAsiei, cum ar fi
koriakii, finicii, estonii, laponii, ş.a. În poezia populară
scandinavă ea e numită ‘buricul lumii’.”

Altai

Conform şi istoricului Murad Adji din Moscova /

Limbile Finico-Ugre acum
Dr. Sorin Paliga de la Universitatea Bucureşti /
capitala României a studiat originea termenului de “baltă”,
grupat în aceeaşi străveche familie lingvistică stră-Română
având şi “daltă” ori “gard” iar Gherga - patronimul familiei,
atestat pre-diluvian ca faimos Gardian - s-a evidenţiat prin
583
capitala Rusiei - care a înfiinţat “Fundaţia Internaţională Sf.
Gheorghe” - “prin vechiul Altai se înţelege un teritoriu mai
larg decât cel asociat acum cu Altai: acel străvechi Altai
cuprindea întreg Sudul Siberiei între Lacul Baikal / E şi
Pamir / V, învecinându-se cu Tibetul, în timp fiind
caracterizat prin mari explozii demografice, până la Marile
Migraţii Medievale dintre Baikal şi Dunăre” (despre Tibet /
“Ti-bet” - având centrul istoric în regiunea U - e de ştiut că se
întinde de asemenea pe o suprafaţă serioasă).
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Pamir, la Vest de Nordicul Altai și de Sudicul Tibet
Arimii au fost menţionaţi de vechii Greci ca Homer,
Hesiod, Poseidonios, Strabon, ş.a. drept cei aparţinând unei
străvechi populaţii - deja, în timpul lor - de sorginte orientală
iar în legătură şi cu Arax, tipul Caucazian Gherga reflectă
aceasta, în plus fiind bogat confirmat istoric acolo
parteneriatul sexual al Ghergarilor cu “Ama-zoanele” /
“zânele Mamei”. Academicianul Bănăţean Athanasie
Marienescu a scris în 1895: “Arii au locuit de la mijlocul
fluviului Ox la marea Caspică şi s-au întins până în Caucas;
apoi spre apus au trecut preste Media şi Mesopotamia, spre
Asia Mică. Înainte de Christos cu mai bine de 2 milenii Arii
au început a trece preste fluviul Ind şi a se lăţi până la fluviul
Gange. Aici Arii ca şi cuceritori au amalgamisat popoare
Indice şi prin amestecarea aceea s-a născut Sanscrita
poporală. Acei Indo-Ari au compus cărţile religionare ‘Veda’.
Din trunchiul Aric s-au rupt ramuri de popoare şi din acelea,
cari au venit spre Europa şi-au luat calea preste Asia Mică,
aşezându-se în Grecia; altele şi-au luat calea pe dincolo de
Caucas, în direcţiunea Dunării şi a Carpaţilor, oprindu-se la
gurile Dunării şi Carpaţi. Teritoriul vechiei Arii în general se
numeşte Iran”. Influenţele Culturii Ghergare Caucaziene
“Kura-Arax” în mileniul IV î.C. au fost prezentate în 2007 de
cercetătorii Stephen Batiuk şi Mitchell Rothman până în
Munţii Zagros din Iran şi în Canaan:
584
Britanicul Arnold Toynbee - autorul enciclopediei
“Studiu asupra istoriei” - a sintetizat: “Geneza religiilor
superioare e ilustrată prin unul din locurile comune ale
geografiei istorice; pe hartă e consemnată o porţiune relativ
îngustă de pe suprafaţa totală a uscatului Lumii Vechi: este
situată în Bazinele Fluviilor Oxos / Amu-Darya şi Iaxarte /
Syr-Darya (acolo a fost şi locul de naştere al MahăYănei /
Mahayanei, în forma în care ea s-a răspândit asupra lumii
orientale / ca mare vehicul religios, ce a dus până la inspiraţia
actualului budism). Care poate fi explicaţia unui asemenea
fapt? Când este cercetat specificul Bazinelor Oxos-Iaxarte,
apare însuşirea că zona era înzestrată de natură cu însuşirea
de a sluji de placă turnantă pentru drumuri, ce venind din
orice direcţie puteau fi continuate în orice altă direcţie: spre
placa turnantă a Asiei Centrale converg drumurile de-a
curmezişul Podişului Iranian, spre India, spre Bazinele
Tigrului şi Eufratului, prin Bazinul Tarîmului spre Orientul
Îndepărtat şi stepa EurAsiană adiacentă (cu capacitatea de
conductibilitate ca ‘a doua Mediterană’, atestată de altfel şi
prin supravieţuirea fragmentară sub forma Lacului Aral,
Mării Caspice, etc.); menirea hărăzită de natură a acelui
centru a fost îndeplinită necontenit şi în cursul mileniilor
scurse de la apariţia celor dintâi civilizaţii, Bazinele Oxos-
Iaxarte fiind scena unde s-au întâlnit - în perioade succesive -
civilizaţiile indică, sumeriană / siriacă şi sinică”.
Din vechea Greacă, se pot observa asemănările
onomastice dintre Fluviile Oksos şi Okean - adică dintre
actualele Amu Darya ce curgea în Marea Caspică / fostă
Ghergană şi Dunărea ce curge în Marea Neagră / fostă Getică
- inclusiv lungimile lor aproape egale şi faptul că încă din
Epoca Pietrei Bazinele lor au fost populate de Gherghi.
Munţii Elburz au limita în E cu Munţii Hindu Kuş pe apa
curgătoare Hari - având fostul nume Grec Arius / Latin Tarius
- cu lungimea de 1100 km (izvorul fiindu-i în Masivul Afgan
Baba) iar în V au limita cu Munţii Zagros. În imaginea
următoare - realizată în 2006 de fotograful German Cristoph
Hormann - e lanţul Munţilor Alborz / Elburz, văzuţi dinspre
răsărit (având Marea Caspică la dreapta), pe la poalele
Nordice ale cărora au migrat în mileniul VIII î.C. vânătorii-
culegători Gherghi dinspre zona Pamir-Altai înspre zona
Caucaz:
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Munţii Alborz / Iran
Se poate remarca multiplicarea nomenclaturală din
N Iranului, de la Munţii Alborz, la poalele de miazănoapte ale
cărora era Ghergania - adică Ţara Magilor / Media - în V
Caspic, unde a fost Albania / Ţara Ghergarilor (cu numeroase
toponime Gherga), până în S Rus şi E Mării Negre, cel mai
înalt vârf al Munţilor Caucaz fiind fostul Vulcan Elbrus; e de
observat că un afluent al Sârdariei / Syr Darya e Râul
Chirchik din Uzbeki-stan iar printre primii sosiţi în Europa
din Bazinul Oxos / Amu-Darya au fost Gherganii Civilizației
Atlante și întemeietori ai Vechii Civilizaţii Europene: cu
numele de Ghergari unii au rămas în Caucaz - lanţul Muntos
ce separă Asia de Europa - iar unii dintre acei Gherga au
ajuns în Bazinul Dunării inferioare, stabilindu-se mai ales în
Banat / “Ba-Anat”, începând să fie activi în noul mediu
European sub marele patronaj Kirke / Ghirghe (e de ştiut că
dintotdeauna şi oriunde generarea culturală a apărut doar
datorită înmulţirii populaţiei).
Gherdap / Porţile de Fier
Ruta EurAsiatică dintre Ţara Gherghi - Munţii
Gherga / Asia Centrală şi Gherganii Bănăţeni / Europa a fost
confirmată nu numai istoric, ci şi genetic. Este de observat că
în Epoca Pietrei deplasarea Gherghilor / Ghergarilor din Altai
în Banat via Caucaz şi Anatolia - petrecută imediat după
mutaţia genetică Gherga - a făcut parte din prima difuzie
“Indo-Europeană”, ştiută ca formată din mulţimi Gargare, cu
centrul de iradiere din nodul Pamirului, premergătoare cu
585
câteva milenii Indo-Europenilor propriu-zişi, urmaşi Gorgani
ai Culturii Kurgane (care au ridicat gorgane / termenul
Mongol pentru Epoca Bronzului fiind “khirig-suur”). Se
poate remarca despre substantivul “gargară” că s-a fixat în
vocabular ca operațiunea de clătirea gurii cu apă sărată pentru
păstrarea vocii, un înțeles al “gargarei” mai fiind și cel de
relatare nesfârșită: probabil era ceea ce transmiteau - prin
cântare - mesagerii Gargari (“părinții” limbii Indo-Europene
= Kurgana / Gurgana); metoda muzicală a fost cea mai veche
formă de circulare a mesajelor importante, probată ca
eficientă încă din vremurile când lipseau scrierile sau
înțelegerile diverselor Graiuri ale migratorilor / nomazilor
(vânători, culegători sau pescari). Ghergarii primului “val”
uman (pre Indo-European / începând cu mileniul VIII î.C.) au
susţinut matriarhatul iar Gherganii următorului “val” uman
(proto Indo-European / începând cu mileniul V î.C.) au
susţinut patriarhatul: “clasicii” Indo-Europeni s-au răspândit
în lume doar din mileniul III î.C. (după încheierea Epocii
Pietrei).
Altare în Pamir şi Altai
Prima migrare Gherga din Asia Centrală (de
referinţă până de curând în Vestul nodului Pamirului fiind
“Ţara lui Gherghi” / Gherghi-stan iar în Nordul nodului
Pamirului fiind Munţii Cherga / Gherga din Altai, zona dintre
ele reprezentând “izvorul” Gherga - locul celei mai recente
mutaţii genetice Gherga - acolo fiind şi izvorul Gharga /
Ghalcha al Fluviului Amu, pe cursul căruia au coborât noii
Gherga la Marea Caspică, pentru a intra în Europa) a fost în
cuva / genunea Mării Negre - ştiută pe atunci, în timpul
topirii calotei glaciare, ca o apă întinsă - aşezările fiind pe
vechile albii ale apelor curgătoare ce o alimentau, până pe
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

paleo-Nistru, paleo-Istru, etc.; deplasarea Gherga din nodul

Pamirului a fost spre apus după succesul strămoşilor lor,
primiţi foarte bine - de exemplu ca “îngerii Gregori” - de
societatea matriarhală care exista în zonele de mai joasă
înălţime din Vest. În general, Bazinul Aral colectează apele
Pamirului (în trecut, apele Pamirului ajungeau și în Marea
Caspică):

Traseul Gherga - de la E la V - în mileniile VIII-VII î.C.

Gherga la Gherdap
Bazinul Lacului Aral

Inundarea locurilor prin creşterea masivă a nivelului

apei în cuva / genunea Mării Negre a determinat migrarea pe
Valea Dunării în susul Fluviului până în Banat, unde Gherga
s-a stabilit: după Gherdap / Porţile de Fier, aşa motivându-se
începutul brusc al Civilizaţiei Homo Sapiens în Europa (de
altfel, prezenţa Anatoliană în Banat a fost dovedită pentru
mileniul VII î.C. inclusiv pe malul stâng / Românesc al
Dunării, la Schela Cladovei - denumirea derivând din ceea ce
Medieval a fost Portul lui Glad, acum cartier al Drobetei
Turnu Severin / oraş patronat spiritual de Sf. Gheorghe - un
loc unde la început singurul animal domestic existent era
câinele, auxiliar al omului la vânătoare sau în Fratelia, acum
cartier al Timişoarei, cu locuire de la mijlocul mileniului VII
î.C., etc). În continuare se poate vedea traseul Gherga de la
mutația genetică din centrul Asiei / mileniul VIII î.C. în
centrul Europei / mileniul VII î.C. (schițat între Caucazul
Estic / Pamir și Caucazul Vestic / Carpați), inclusiv pe fondul
înrudirilor genetice umane schițat de academicianul Italian
Cavalli Sforza în 2000:

Delimitarea dintre Panonia (Bazinul Dunării

mijlocii) și Bazinul Istrului (al Dunării inferioare) este prin
Gherdap = Defileul Dunării, în Carpații Sudici: Gherdap la N
leagă regiunile Banat și Bănia din România iar la S are
regiunea Balcanică populată majoritar de Români din Serbia
zisă a Timocului / Craina; “Dicţionarul armânesc-românesc”
din 1963 de Dr. Tache Papahagi menţionează termenul
“ghirdapi” = “cataracte de râu”. Pe Dunăre, canionul Gherdap
- cel mai lung defileu din Europa - se termină la Porţile de
Fier, cele 2 regiuni vecine (separate de Fluviu), anume cea
Balcanică = “Timoceană” și cea Bănățeană, aflate pe partea
dreaptă şi respectiv pe partea stângă a marelui Fluviu, având
fiecare câte un Bazin semnificativ al principalelor lor Râuri,
cu popularea încă din Epoca Pietrei de către “tătânii” Titani /
adică de “taţii” Neandertali: Timoc / “Ti-moc” în S şi Timiş /
586
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
“Ti-miş” în N (Râuri - cele mai importante din regiunile lor -
ce în afirmaţia categorică din 2006 a Dr. Sorin Paliga trebuie
conectate, denumirile lor fiind folosite de Traci, ambele
reflectând aceeaşi rădăcină Indo-Europeană); ambele Râuri
(“Ti-moc” şi “Ti-miş”), din ambele regiuni, curg în Dunăre,
prin sufixele din onomasticele lor reflectând “moşii” - adică
vechii “tătâni” / Titani, fiii Gheii - care le-au populat cândva
Văile, mari iubitori ai valurilor, apele respective având în
paleolitic debite mult mai mari faţă de cele din timpurile
ulterioare (în Dunăre, Ti-miş de pe partea stângă se varsă
înainte de Gherdap iar Ti-moc de pe partea dreaptă se varsă
după Gherdap, în Valea Dunării între gurile lor aflându-se
primele aşezări permanente din Europa). În Graiul Românesc
Bănăţean - vorbit nu doar în Banat, ci şi peste Dunăre, în
regiunea învecinată Timoc - acelaşi prefix are aceeaşi
pronunţie, anume “Ci-moc”, respectiv “Ci-miş”;
academicianul Colin Renfrew - profesor de arheologie la
Universitatea Britanică Cambridge - a susținut în 1987 că
proto Indo-Europenii (adică primii Kurgani) au trecut la
începutul neoliticului din S Pontic, adică din Anatolia, în
Europa pe la Gherdap, unde au întemeiat primele așezări
stabile de pe continent / iar nu temporare așa cum au fost cele
paleolitice: ulterior acelora, astfel cum a studiat arheoloaga
Lituaniano-Americană Marija Gimbutas - cu care a lucrat
savantul Englez / ea fiind mai mare cu 16 ani - au pornit din
N Pontic valurile Kurgane (ambele mișcări umane neolitice,
ale pre-Kurganilor din Sudul Pontic și ale Kurganilor din
Nordul Pontic, erau ale riveranilor Pontici spre aceeași
destinație, anume la Dunărea inferioară - ce începe cu
Gherdap - arealul fiind stră-Român). Gherdap e în centrul
sistemului circulator din zona sa, format de marile ape
curgătoare afluente Dunării: Tisa, Morava, Sava, Drava, etc.;
așa ceva a atras oamenii neolitici, care au dezvoltat acolo nu
numai Vechea Civilizație Europeană - ce continua Civilizația
Atlantă - ci și prelungirea directă, prin Civilizația Dunăreană.
Schiţă de Sergiu Haimovici, 2008
În jurul Mării Negre, în vremea diluviului din Epoca
Pietrei stăpânii Defileelor şi Strâmtorilor erau Gherghi:
situaţia a rămas cunoscută şi prin toponimia Ghergară,
răspândită din Caucaz până în Carpaţi, de exemplu, în N
Lacului Pontic iniţial fiind Defileul Kerch spre Câmpia Karga
(ce a devenit Strâmtoarea Kerch cu Marea Asov / Azov) iar în
S Lacului Pontic exista între Marmara și Egeea Strâmtoarea
Garganele denumită apoi HellesPont - însemnând
“Strălucitoarea Punte” - și exista între Marmara și Pont
Trecătoarea Gherghel ce a devenit Strâmtoarea Bosfor;
587
Defileul Dunării - prin care Fluviul a străpuns Carpaţii - din
mare vechime a ajuns să fie ştiut ca Gherdap. În 2004,
profesorul Dusan Boric de la Universitatea Cambridge a
profitat de golirea Lacului de la Porţile de Fier şi a descoperit
mormântul unei femei - dintr-o eroare săgetată mortal la
vânătoare - aparţinând Culturii Vlasac, cu vechimea de 9
milenii şi jumătate (respectiv cu circa 7 secole înaintea
Potopului Pontic), având scoici marine, prima sa concluzie
despre cei de la Gherdap fiind că erau în contact cu cei de pe
litoralul Mării. Cercetătorul Român Gabriel Gheorghe în
lucrarea “Valah” din 2012 a scris că “analize riguroase despre
vechimea întregului complex de locuire de la Porțile de Fier,
a polenului de cereale, a boabelor de grâu găsite în zonă -
făcute la cele mai precise laboratoare din Europa, de exemplu
la Bonn / Germania și la Groningen / Olanda - au dovedit că
s-a situat la 6620 î.C.; în laboratorul din Oxford / Anglia, pe
baza colagenului din oase, din scheletele găsite în cercetările
din jurul Schelei Cladovei, s-a stabilit o vechime de 6620
î.C.: o concordanță perfectă între datele obținute pentru cei
care - cu mare probabilitate - au produs boabele de cereale
descoperite în spațiul cercetat și data producerii acelora”. (În
2015, muzeograful Marin Neagoe de la “Muzeul Porţile de
Fier” din Drobeta Turnu Severin a afirmat despre zecile de
morminte descoperite în cele mai vechi aşezări umane din
Europa - anume cele din Gherdap, ca de exemplu Schela
Cladovei - că locuitorii erau “adevăraţi Uriaşi: aveau peste
1,90 metri înălţime”). În scrisoarea către Vitorius Marcellus
din volumul “Silvae” 4:4 a poetului Roman Papinus Statius,
Poarta Caspică (dintre Asia / Azia şi Europa / Evropa,
cunoscută acolo ca Pasajul Herga, aflată în Derbent / Daghe-
stan, fosta capitală a Albaniei Caucaziene - Ţara Ghergarilor -
denumită Arran de Iranieni) a fost asociată cu Gherdap /
Porţile de Fier de la Istru, adică de la Dunăre: “At tu si longi
cursum dabit Atropos aevi / Forsitan Ausonias ibis frenare
cohortes / Aut Rheni populos, aut nigrae litora Thules / Aut
Istrum servare latus, metuendaque portae limina Caspicae”;
de altfel, în partea Europeană a Rusiei se pot remarca 2 Râuri
Istra (unul afluent al Râului Moscova şi unul în regiunea
Kaluga). În Caucaz, la Oseţi / Alani “don-istyr” = “apă mare”
(Românescul “dunăre” e folosit şi ca substantiv comun, cu
sensul de “apă mare” / “apă multă” ori în expresia “a creşte
dunăre” = “a creşte peste măsură”, etc). Similar cu legătura
Zeului Atlas cu Anatolia / “An-Atolia”, a fost şi legătura lui
cu Alutus / vechi nume al Râului Olt, stăpânirea sa fiind
aşadar marcată din Anatolia până în Oltenia (ceea ce s-a
confirmat şi cu primordiala migrare masivă din mileniul VII
î.C., petrecută exact pe direcţia Anatolia-Oltenia). Un mit de
la Gherdap (publicat de Sandu Cristea 1916-2012 din Timoc -
adică regiunea de pe malul drept Gherdap, vecina Sudică a
regiunii Banat de pe malul stâng Gherdap - cercetător stabilit
în Timişoara) prezintă călătoriile în spaţiu şi timp ale
ginerelui Mumei Pământului: “Colindând în lung şi lat
pământul, văzu multe lucruri vrute şi nevrute. Ba se sui şi în
cer, că doar nu-i era greu dacă avea fesul roşu la îndemână.
N-avu de lucru şi astupă toate găurelele de pe bolta cerului,
pe unde curgea apa când ploua. Odată, când zbura spre zările
albastre, ridică nuiaua şi apa se prefăcu în pietricele de
gheaţă, că fu gata-gata să omoare multe vieţi pe pământ. Se
plimbă el prin lună şi prin stele, se luptă cu oameni care
aveau capul cât baniţa, mâinile cât răşchitoarele şi picioarele
cât prăjinile. Când unul din aceia a vrut să surpe pe el un
munte, copilul a ridicat nuiaua şi omul se prefăcu într-un stei
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

de piatră, căzându-i jos din mână un glob de aur, pe care-l să-i fie voinicul acela ginere şi ei să stăpânească amândoi
băgase în săcui. Trecuseră milenii de când el zbura ca gândul cerul şi pământul”.
în adâncurile văzduhului şi porni în zdrenţele lui vechi spre
palatul frăţiorilor. Mergând puţin cam îngândurat că i-a venit
vremea de-nsurat şi n-are nici un rost pe lume, băgă de seamă
că pământul era copt şi pârjolit de arşiţa soarelui, că nu mai
avea nici iarbă şi nici viaţă. Toate pieriseră! Nu mai erau nici
oameni şi nici ierburi. Numai palatele de marmură ale fraţilor
mai străluceau în bătaia fierbinte a soarelui. Nu-şi putea da
seama nici când au murit şi nici unde sunt îngropaţi. Soarele
îşi arunca razele dogoritoare din belşug, că era gata-gata să-l
topească dacă nu-i trecea prin minte să-şi pună fesul pe cap şi
să fugă la coadele mărilor, la marginea pământului, unde ar
mai putea găsi o înghiţitură de apă să se răcorească. Când
ajunse acolo, găsi mările secate şi în mijloc de mare mai
rămase o fiinţă mare cu cap de femeie şi corp de peşte mare,
cu solzii de aur, care spunea că era Muma-Pământului.
Copilul bău din apa mării de-şi potoli setea iar Muma-
Pământului îi spuse că dacă nu plouă într-o zi, are să sece şi
apa mării adunată într-o afundătură şi cu asta viaţa pe pământ
se sfârşeşte iar pe pământ nu vor fi decât vânturi sălbatice şi
nisipuri veşnice. ‘Lasă să piară tot, să pieri şi tu Muma-
Pământului, dacă n-am avut noroc să-mi găsesc frăţiorii’ zise
copilul cel năzdrăvan. ‘Dar de unde ai venit tu copile, de nu
ţi-ai găsit fraţii’? ‘M-am abătut prin stele şi am zăbovit prea
mult căutându-mi pe acolo o mireasă pe plac’. ‘Dacă dai apă
să răsară ierburile şi să fie din nou viaţă în ape şi pe pământ,
îţi dau mireasă pe Fiica-Pământului, cea mai frumoasă, că e
Zâna-Zânelor’. Băiatul îşi aminti greşeala ce o făcuse dând în
băierile cerului cu nuiaua, prefăcând picăturile de apă în
gheaţă. Puse fesul pe cap şi se sui în creştetul cerului. Se uită Gherdap: Marea Mamă
bine şi văzu toate găurelele pe unde trebuia să plouă
înfundate cu gheaţă. Dădu o dată puternic cu nuiaua, gheaţa La Gherdap / Porţile de Fier, Marea Mamă = Marea
căzu şi ploaia începu să pice pe pământ. Dacă nu i-ar fi dat în Muică era reprezentată “hibrid” cu faţă de peşte şi aripi de
gând să-şi puie fesul, ploaia l-ar fi strivit azvârlindu-l pe pasăre - aşa după cum se poate vedea în imaginea precedentă,
pământ. Ploua de parcă s-ar fi vărsat mările din cer. Din a uneia din multele statuete din mileniul VII î.C. de acolo -
izbitura apei i-a căzut însă din săcui globul de aur. Într-un desfăcându-și labiile Vulvei, gestul fiind semnificativ ritualic
târziu, zburând el în jos spre pământul întunecat de apă, a al Cultului Fecundității. Zânele - adică “dânele” /
văzut o flacără puternică, care lumina tot pământul. Când suprapunerea “Z” peste “D” fiind demonstrată de filologi,
ajunse jos, găsi pământul înverzit, plin de ierburi şi de vietăţi. uneori folosindu-se şi “dzâne” - “divine” derivând tot din ele,
Găsi oraşe şi sate cu lume veselă care-şi vedea de munca iniţial erau Zeiţele Râurilor: erau figuri feminine
câmpului sau de păşunatul vitelor. Gândi el: ‘Globul meu de supranaturale (uneori frumoase şi benefice, alteori
aur o fi făcut viaţa pe pământ! Poate l-o fi furat omul acela neatrăgătoare şi aducătoare de rele); “doinele” la Români
înalt cât casa din soare, că aşa minune n-am mai văzut’. (“dainas” la Balți / Baltici) provin din colindarea lor - a
Merse la palatele fraţilor săi şi-i găsi cu împărătesele şi divinelor dâne / zâne, cele care erau în Văile / luncile
pruncii petrecând şi veselindu-se, căci după un somn greu şi Râurilor numite “dănu” - constituind, conform şi
lung s-au sculat şi iarăşi sunt fericiţi, cu tot poporul. Cei 2 cercetătoarei Miriam Dexter de la Universitatea Californiei
fraţi împăraţi se întristară văzându-l aşa singur şi gol şi din Los Angeles / SUA “adevărate tezaure de elemente mitice
desculţ, numai cu o nuia, un săcui şi un fes. Încercară să-l şi folclorice pre-indoeuropene: de exemplu, ‘dolful’ care fura
însoare cu o fată bogată şi să-l îmbrace în haine de purpură, mere poartă semne ale substratului pre-indoeuropean, ca
însă zadarnic când n-ai pe cine. El se simţea mai bine în dovezi ale extraordinarei vechimi a unor elemente. Dr.
zdrenţele lui. Îşi luă în curând rămas bun şi plecă la Muma- Adrian Poruciuc este de părere că templul-pântec, delfinul (ca
Pământului, la marginea mărilor, călătorind pe aripile fiinţă uteriformă) şi ‘dolful’ mâncător de mere din colindele
vântului cu fesul roşu pe cap. Muma-Pământului când îl văzu româneşti ne conduc înapoi spre paleoliticul din Europa sud-
mare-i fu bucuria. Strigă o dată şi toate vietăţile mărilor se estică; dânsul a studiat şi cântece care conţin referiri la un
adunară ca să meargă s-o caute pe Zâna-Zânelor, fiica ei, ce mare Potop, pe care îl consider, pe baza unor argumente
plecase să se scalde în mările cele albastre de la miazăzi. credibile, a avea de-a face cu revărsarea Mării Negre,
Plecară în căutare peştii zburători pe deasupra iar în apă toate fenomen petrecut în neoliticul timpuriu. Deseori, în cântecele
lighioanele mării scormoniră. Iată că fiica Mumei-Pământului referitoare la mare, apare un cerb sau taur mitic, între
fu înştiinţată şi - punându-şi aripi de zefir - zbură la palatul de coarnele căruia şade o eroină (sau o divinitate a vegetaţiei), ca
cleştar unde era chemată. Mumă-sa îi spuse că ar avea dorinţa viitoarea mireasă a unui ‘făt-frumos’. Punând în paralel
dovezile arheologice care conţin reprezentări de ‘fecioară’ şi
‘taur’ şi dovezile greceşti privitoare la Zeus şi Europa, dânsul
588
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
demonstrează că folclorul românesc conţine material mai
vechi în spirit (şi mai puţin patriarhal) decât corespondentul
său din antichitatea greacă. Marea apare şi în alte tipuri de
cântece, cum ar fi unele din ciclul ‘ciobanul şi marea’ sau
anumite bocete; în comparaţie - de exemplu cu textele
mesopotamiene referitoare la Potop - asemenea cântece
româneşti nu conţin elemente teologice, materialul lor
dovedindu-se astfel a avea o mai mare vechime, referirea
originară fiind probabil la revărsarea prin care s-a format
actuala Mare Neagră, pe la 6700 î.C”.
“Dolful” / “dulful” era un spirit al apelor sosit din
Marea Neagră, întâlnit de exemplu în descântece începând
din Delta Dunării, de familia sa lingvistică fiind legat uterul -
“delphys” în vechea Greacă - delfinul, dulăul, duhul, etc.; în
2002, Dr. Adrian Poruciuc a observat la miturile Româneşti
despre catastrofa Potopului că relatează situaţii mai vechi
decât cele păstrate în Mesopotamia sau India, ele asociind şi
Marea cu Munţii, ceea ce în relieful litoralului Românesc nu e
cazul, însă putea fi când exista Lacul Pontic - cu nivelul mult
mai jos - pe locul actualei Mări Negre: “merită menţionat
despre colindele române referitoare la potop că deseori încep
cu versul ‘vine marea mare’, ea ‘urlă’ şi ‘hurducă’ (ceea ce ar
descrie mai degrabă un cutremur decât o inundaţie), magia lor
amintind de un timp când revărsarea n-a fost văzută ca o
pedeapsă datorită păcatelor, ci ca parte a ordinii universale”.
În lucrarea “Colinde, colinde” din 2010, dânsul a redat unele
povestiri, sub forma personificării “dolfului” ca acela care a
păgubit merele din zonă şi ca urmare eroul păzitor Ion l-a
săgetat, savantul conectând numele eroului cu Gheorghe,
motivul mitic al lui Ion Gheorghe fiind bine reprezentat
folcloric şi în cântul lui Iorgu Iorgovan. (În studiul din 1988
“Valori ale culturii populare româneşti”, cercetătorul Adrian
Fochi a determinat statutul Uriaşului Iorgovan şi a demonstrat
că “este firesc să-l integrăm pe Iorgovan al nostru printre
figurile celebre, ca Hercule, Indra, Marduk, Horus, Ghilga-
meş, Apollo, Sf. Gheorghe ş.a.; întru totul asemănător este
Gruia în variantele bănăţene”: e de știut că în Ghiengar /
Sumeria, Zeul Marduk / “Mar-Duk” - patronul Babilonului,
echivalentul lui Nimrod / Orion - considerat moștenitor al
Zeului Anu, era pronunțat “Marutuk”, reflectând apropierea
sonoră deopotrivă de Zeul Marte, Martie, Martin ori de
termenul Sanscrit “marut” însemnând viscol / vifor). În
Maramureșul anului 2021, proiectul muzical “MA RA MU” a
redat colinda arhaică “Vine marea cât de mare” privind
589
Potopul Pontic despre care a scris cercetătorul Ioan Sorin
Apan din Maramureș în cartea sa “Taina Mării Negre”
(cântarea e disponibilă la liber pe Internet). În 2000,
cercetătorul Iosif Herţea din Maramureş a publicat în
“Colinde româneşti” o colindă care prezenta dolful ca o
creatură cu sălaşul în Marea Neagră: “Prunduleţul Mării
Negre / Măru-i merişor di aur / Măru roşu face mere / Face
mere-n toate vere / Şi le face, nu le coace / Din pricina
Dulfului / Cum dă soarele-n deseară / Sare-un Dulf din mare-
afară / Sare-n sus, sare-n pământ / Sare-n vârf la măru’ roşu”.
În 1985, Dr. Ilin Stancu a publicat o colindă “dolfică”
semnificativă - culeasă în Muntenia - din care reiese că
evident dolful aparţinea unei lumi diferită de cea obişnuită:
“Dolful s-o-nădit / Merile-o mâncat / Ghiorghi voinicu /
Acasă o alergat / Arcu ş-o luat / Arcu şi săgeata / În dolf o-
ndreptat / Dolfu s-o supus / - Stă, voinice, nu da / Pe aripi ti-
oi lua / Sus ti-oi ridica / Sus la munţi cărunţi / La dragii
părinţi / Undi iarba creşte / În trii s-împleteşte”. În cartea
“Sub semnul Pământului Mamă” din 2013, Dr. Adrian
Poruciuc a comentat: “Anumite fapte şi argumente conduc
spre ideea că un strămoş al fabulosului dolf poate să fi fost o
entitate mitică asociată, dacă nu cu Marea Neagră aşa cum o
cunoaştem în prezent, măcar cu ceea ce geologii şi
oceanologii au denumit ‘Lacul Euxin’. Acea uriaşă sursă de
apă dulce trebuie să fi fost binecunoscută vânătorilor şi
culegătorilor euro-siberieni încă din paleoliticul superior.
Dacă în ea trăia o varietate de delfin sau dacă o asemenea
varietate a venit abia mai târziu din Mediterana (după
catastrofa tectonică din care a rezultat Bosforul în mileniul
VII î.C.), nu aş fi în măsură să afirm în deplină cunoştinţă de
cauză. De fapt, un dolf mitic primordial putea arăta ca un
sturion (deci ca un peşte de apă dulce / sărată), mai degrabă
decât ca un delfin. În Europa, sturionii producători de icre
negre sunt cunoscuţi ca peşti de un tip primitiv (cu schelet
cartilaginos), care trăiesc în apele sărate ale Mării Caspice şi
ale Mării Negre, dar îşi depun icrele în apa dulce a unor râuri
care se varsă în mările respective. Ar fi greu de stabilit dacă
strămoşii de la Gherdap (cei care au transformat bolovani din
Dunăre în imagini ale unei divinităţi arhaice) aveau
cunoştinţe atât despre anume delfini, cât şi despre sturioni
(morun, nisetru, cegă, etc). Pot însă face presupunerea că acei
strămoşi (de sorginte pre-neolitică locală) puteau să fi
desemnat respectivii bolovani sacri prin termeni care aveau să
fie perpetuaţi în forme precum ‘dolf’ sau ‘bolf’.” (Este de
precizat că “pre-neolitic” = paleolitic, adică perioada Epocii
Pietrei care a durat până în mileniul VII î.C). În ciclul
legendar “Păstorul şi marea”, dulăii - o asemănare lingvistică
cu ceea ce a rămas ca “dolfi” / “dulfi”, observată şi de către
cercetătoarea Ana Chelariu - aveau rolul de a-l avertiza pe
păcurar / cioban prin lătrări de creşterea apelor Mării, pentru
a-şi duce turmele pe înălţimi, ca să le salveze; dintr-un
eveniment ca Potopul ar fi derivat semnificaţia în ritul funerar
al bradului - ca puntea zânelor, spre “Cealaltă Lume” - ori
ameninţarea “dolfică” a flăcăului şi de către leoaice /
simbolul Marii Mame, mit regăsit ulterior prin stăpânirea
leului de către Ghergarul Hercule, etc. În 2005, Dr. Adrian
Poruciuc a scris: “În general, cele mai multe colinde despre
‘dolf’ - cu variante regionale ‘dulf’ - îl au ca erou pe
Gheorghe (ca de exemplu în primele versiuni ale basmului
‘Prâslea cel voinic şi merele de aur’); în unele colinde
bulgare, Gheorghe nu omora un zmeu / balaur, ci un peşte. Ca
lingvist, afirm că geneza românescului ‘duh’ provine din
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
‘dulf’ / ‘dolf’; rădăcina ‘dolf’ stă la baza şi altor cuvinte, ca
‘dolofan’, ‘bolovan’, etc.: monumentul de piatră - respectiv
megalitul - era numit ‘bolovan’ (adică piatră ‘dolofană’),
oriental ‘balvan’ / în Anatolia fiind ‘balbal’, de acolo
desprinzându-se rădăcina indoeuropeană ‘bhelgh’ pentru
suflare, falic, taur, etc. Din vechi timpuri, imaginile divine
erau inscripţionate pe copaci şi pe pietre; în tundra de lângă
calota glaciară în retragere, strămoşii din EurAsia - lipsindu-
le taigaua plină de copaci - au marcat ceea ce era important
pentru ei prin Cultul Bolovanului, prototip al menhirului
(plăcile marcând mormintele erau şi în sudicul Canaan - după
cum a consemnat Vechiul Testament - numite acolo ‘beth-el’,
cu înţelesul de ‘casa divină’). Cultul Bolovanului - din motive
religioase - a existat în perioada dintre glaciaţiune şi apariţia
taigalei în zona boreală a EurAsiei, la Porţile de Fier
ajungând şi sub forma de bolovani în formă de ou, asociaţi
Marii Mame. În neolitic, Cultul Bolovanului s-a răspândit de
la euro-siberieni prin Kurgani, inclusiv cu aspectul falic.
EurAsiatic s-a răspândit din vechime ‘baba’ pentru bolovanul
strămoşului, în strânsă legătură onomastică cu anatolianul
cuvânt ‘balbal’: totul provenea din paleolitic. În mileniile
VII-VI î.C. au fost sculptate în bolovani la Porţile de Fier
zeiţe dolofane; Cultul Bolovanului până în mileniul IV î.C. a
fost introdus de Kurgani în Europa până la Atlantic. La
Porţile de Fier - unde patrona Marea Zeiţă cu aspect de peşte
- mormintele celor din Epoca Pietrei aveau o mulţime de
dulăi îngropaţi în ele; în vechea greacă, uterului i se zicea
‘delphis’, folosit de exemplu la Delphi, loc sacru în Balcani
(dar şi la ‘delfin’, ca ‘delphax’ pentru ‘purceluş’, ca
‘aderphos’ pentru frate, etc., fiind şi atribut pentru Apollo).
Minunata sursă a vieţii a fost bine cunoscută de vânătorii şi
culegătorii euro-siberieni; indiferent dacă au existat sau nu
delfini în marile paleo-ape de la Lacul Pontic, un mare peşte
ca sturionul - fără solzi, prezent îndeosebi în mările Caspică
şi Neagră, trăitor în ape dulci şi sărate, producătorul icrelor
negre / caviarului - putea fi acel mitic ‘dolf’, ce a devenit duh
dolofan”. (Conform lingvistului Român Ion Nania 1934-
2009, “dolofan se numea puiul cucului: el creşte în cuibul
pitulicii şi-i omoară pe bieţii puişori care rămân cât nuca;
originea cuvântului dolofan era comună cu vechiul cuvânt
grec ‘dolofonia’ pentru ‘asasinat / omorâre pe ascuns’.” Este
de observat că proto Indo-Europeanul “gheghaug” a fost
indicat de unii lingvişti ca rădăcina pentru “cuc” /
“guguştiuca” fiind folosită şi pentru “turturica” iar
“dolofan/ă” în vechea Română era “durd/ă”, ceea ce a
constituit rădăcina pentru durdulie / durduliu). După cum a
scris Dr. Ove Hansen în 1997, la Sanctuarul Gherga din Caria
/ Anatolia a fost străvechiul Cult al Bolovanului - acolo fiind
o mulțime de stânci inscripționate Gherga dar și statui Gherga
ori alte monumente Gherga - având același tipar tip “Huwasi”
regăsit inclusiv în Hatușa / “Hatu-șa”: capitala Imperială
Hitită / Khetă (mileniul II î.C.); specialiștii au evidențiat că
pietrele Huwasi - fasonate corespunzător divinității venerate -
în Epoca Bronzului (ori anterior) marcau la izvoare ori în
crânguri / dumbrăvi locurile sacre înaintea realizărilor
lăcașelor de cult. Sfintele pietre - din Cultul Bolovanului -
erau spălate cu apă sfințită și unse cu ulei înaintea sărbătorilor
iar în apropierea lor se depuneau ofrandele credincioșilor;
procesiunile la ele erau în alaiuri împlinind diverse ritualuri și
se rosteau diferite rugăciuni (ulterior, aspectele sculptate au
redat nivelul mai avansat al portretizării prezenței divine, cu o
forță revelatoare mărită). Exemple celebre au fost de pildă
590
cele străvechi de Sfinx - ale stâncilor prelucrate, existente
inclusiv în Carpați / România - până la modelarea Zeului
patron al locului (așa cum explicit nominal a fost Gherga în
Sanctuarul purtându-i numele în centrul Țării Gherghiților /
Karka = Caria din SV Anatoliei). Academicianul Bănățean
Atanasie Marienescu a scris în 1895: “Dulfu se află nume
familiar Românesc, din ‘dul’ = deal și ‘fa’ = prejur; dulfan
înseamnă om cu posițiune înaltă, om de frunte, om avut. La
noi dulău în unele locuri e căpitanul, capul satului; în altele, e
cânele cel mai mare din toți”.
Leoaică Anatoliană (granit Huwasi)
Până la construcţia din secolul XX a barajului de la
Gherdap / Porţile de Fier, pe Dunăre se pescuiau în fiecare
sezon mii de sturioni - grei de până la 2 tone pe exemplar - de
atunci ruta lor de migraţie în amonte pentru reproducere fiind
întreruptă = catastrofă ecologică; în secolul XVII, Dr. Edward
Brown / călător Englez a notat că Dunărea şi “Ti-sa” / Tisa
erau cele mai bogate ape curgătoare din Europa, fiind “două
treimi cu apă şi o treime cu peşte” iar geologul Italian Luigi
Marsilius 1658-1730 a scris că la Gherdap, pe fosta
Gherghena / Kerkena sau Insula Cercina / Cerne - denumită
într-un raport din 22 II 1430 al Cavalerilor Teutoni ca “Saan”
(echivalentă cu Sf. An / SiOn) iar de Turci în acelaşi secol
XV ca “Ada Kale”, însemnând “fortăreaţă”, din faţa Ruşavei /
Orşovei, acum dispărută, inundată de Lacul de acumulare al
barajului de la Porţile de Fier - zilnic se prindeau 100 de
moruni / cei mai mari sturioni, pentru capturi acolo făcându-
se instalaţii speciale numite “garda”, punându-se plase în
compartimente de lemn realizate în apa de lângă maluri. Este
de ştiut că plasa în formă de sac legată la colţuri de capetele
curbate a 2 nuiele încrucişate şi fixată pe o prăjină lungă se
numea “cercală” / azi “crâsnic” (cu acelaşi termen creştinii
apoi numind îngrijitorul Bisericii - paraclisierul - rolul de
“pescarul oamenilor” fiind şi cel ortodox al lui Iisus / Fiul lui
Dumnezeu, nu de “păstorul oamenilor”: de altfel, primii
apostoli ai lui Iisus au fost pescari Galileeni, cel mai vârstnic
dintre ei fiind Sf. Andrei, cu misiunea creștinării în special a
Dunărenilor; în secolul VII, episcopul ViziGoților Isidor -
“Doctor al Bisericii” - a scris în “Etimologii” 14:3 că
Galileenii se deosebeau de vecinii Palestineni și fiindcă erau
mai deschiși la piei). Este de remarcat că pentru “sturion” dar
și pentru “rechin” s-a fixat termenul Grec “karkharos”, cu
echivalentul Latin “carroco”; rădăcina proto-Turkă pentru
“morun / sturion” era “kor/t” iar Cumană / Tătară fiind
“qurtî” (în plus, un termen Ghergan folosit de Ciuvași -
urmașii pe Fluviul Ră / Volga ai Sabirilor, adică Huni
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Siberieni, de la Sabiri derivând și numele de Ciuvași, după
cum a studiat și Dr. Anton Salmin în 2014, având peste un
sfert dintre bărbați cu profilul genetic Gherga - a fost
“kărkke” pentru “păstrăv”, tot de sorginte Ciuvașă fiind și
denumirea capitalei Finice ca Helsinki, din “khel” pentru
“iarnă” și “senkke” pentru “somnolență”, literalmente prin
Helsinki desemnându-se un loc al hibernării: limba Ciuvașă
provine din Scita / Bulgara veche, după cum a studiat în 1961
și John Krueger de la Universitatea Indiana, Ciuvașii “de
Sus” - de pe cursul superior al Fluviului Volga - ziși Viryal /
“Vir-yal”, fiind știuți, împreună cu vecinii Ugro-Finici Mari,
drept Cheremis / “Chere-mis” = “moșii iernii” sau “Jurk
Mari” = de pe înalțimi, ei în vechime folosind pentru femei
cuvântul “Amazyn”). Pe de altă parte, la Gherdap - Defileul
Fluviului Dunărea - Dr. Zivojin Andrejic de la “Centrul Sârb
pentru Studierea Mitologiei” a afirmat: “în neolitic, uriaşii
moruni - ‘mamuţii’ apelor - erau monştrii adâncurilor iar la
Gherdap ritualul de trecere a unui tânăr în rândul adulţilor era
ca să-şi arate maturitatea prin prinderea unui asemenea
exemplar acvatic; în neoliticul de la Gherdap, majoritatea
caselor trapezoidale şi a sculpturilor erau în forma capului de
morun, peşte mare renumit prin producţia de icre,
numeroasele ouă confecţionate din piatră rămase peste tot în
areal reprezentându-le, ca şi ouăle păsărilor asociate Marii
Mame”. În Lumea Veche, pietrele ovoidale erau cele ale
Cibelei / Maicii Mari; în Egiptul vechi, pe Valea Nilului - de
pildă la Hermopolis - oul primordial nu era altcineva decât
Querehet, stăpâna forţelor vitale ale speciei umane. În
prezent, principala producătoare din lume de icre negre -
caviarul fiind denumit, datorită valorii sale nutriţionale, ca
“hrana hranei” pentru bogăţia sa în proteine, vitamine şi
minerale - a rămas Marea Caspică / Marea Ghergarilor,
alimentată din Nord de către Fluviul Ră / Volga (cel mai mare
din Europa) şi care avea pe ţărmul său Sudic Ghergania / Țara
populată de Gherga: “Paradisul” caviarului; e de remarcat că
până în Epoca Modernă pe malurile Caspice baza alimentației
a constituit-o peștele iar nu produsele agricole. În 2006, Dr.
Walter Brenneman - profesor la “Departamentul de religii
comparate” din Universitatea Americană Vermont / fost
student al Dr. Mircea Eliade, la Universitatea Chicago - a
enunţat: “Potopul recrea materia primă, a apelor primordiale
din care a provenit totul, luând rolul Marii Mame - maestra
tuturor posibilităţilor - abisul în care ajung toate şi din care
apoi totul reiese. Simbolismul central al Potopului este că
totul a fost acoperit, însă nu totul a fost distrus. Viaţa a
renăscut din adâncuri, din buricul care plutea pe ape: arca.
Imersiunea a adus moartea persoanei naturale şi renaşterea
fiinţei supranaturale / spirituale, aşa cum în aceeaşi manieră o
face botezul; de aceea este ambivalenţa diluviană, ca
inundaţie şi re-creaţie. Potopul n-a fost ceva ciclic ca
revărsarea obişnuită a Nilului, ci un eveniment mitic
neobişnuit, care a introdus celebrarea Anului Nou pe un areal
la fel de extins ca şi răspândirea poveştii sale. Conform
structurii sale acvatice, Potopul a primit dublul simbolism al
morţii şi vieţii, moartea fiind prin înecare şi pedepsire iar
viaţa fiind prin re-creere şi purificare. În Sumer n-a fost
prezentată nici o cauză a catastrofei, aşa cum mai târziu a
apărut în Potopul biblic”. În legătură cu ceremonia botezului:
la început, în apele din natură, cetele grupate pe sexe se
îmbăiau ritualic înaintea orgiilor; prima îmbăiere rituală din
viaţa cuiva era “botezul” (când se lepăda de ce a fost rău, căci
începea fericirea în viaţă). Totdeauna orgiile erau însoțite de
591
sfinte băi, un exemplu de străvechi aşezământ religios dedicat
- plin de rezervoare pentru apa sfinţită / pe lângă apele
curgătoare din jur - fiind în Anatolia Sanctuarul Gherga din
Kerka / Krka = Karia / Caria (activ cu construcţii de piatră
timp de peste un mileniu - în Epoca Fierului şi Antichitate -
anterior facilităţile cultice de acolo fiind din lemn). Este de
observat că numele Dunării provine din Iranianul “danu”
pentru Râu (în vechime, de la Gherdap în jos - până în Deltă -
Fluviul era ştiut ca Istru), ca Dunăre / Dună-Re fiind “Râul
Rheii” iar ca Danubiu = “Danu-Biu” / “Danu-Viu” fiind
“Râul Sufletului”: “Ba” însemna suflet (“Viu” egalându-l);
pruncii Zeului Anu erau Anuna / Danuna (prin “Danu”
confirmând dimensiunea acvatică a părintelui lor). O altă
rezonanță Danubiană ar fi cea a înțelesului pentru riveranii săi
ca Danubieni / “Danu-bieni”, ceea ce (datorită betacismului
“B”=“V”) îndeamnă la sensul că riveranii “Danu-vieni”
efectiv erau Finicii Fluviului: “Danu” = Fluviu iar “vieni” ar
fi tocmai luntrașii, așa cum e termenul Finic (cei veniți pe
apă). În 2006, Dr. Siegfried Schoppe - profesor la
Universitatea Hamburg / Germania - a schiţat aria de
influenţă a Culturii Mării Negre până la mijlocul mileniului
VI î.C. (cuprinsă cu linia roşie, în NV incluzând Gherdap /
din fostul Rai = “Țara Sfântă” HiperBoree / Hesperă iar în SE
incluzând Bazinele Eufratului superior din Mesopotamia și al
Iordanului / inclusiv Galileea din Canaan = “Țara Sfântă”
orientală), conectarea cu restul apelor planetei prin spargerea
Bosforului ducând la recunoaşterea fostului Lac Pontic /
Sarmatic ca “Atlantic”; albastrul deschis arată zona inundată:
Dr. Dan Monah a scris în 2010: “Primele comunităţi
neolitice de pe teritoriul României, în ciuda unei oarecare
izolări, par să fi fost deosebit de dinamice, pătrunzând adânc
printre vânătorii-culegătorii autohtoni, cu care relaţiile au fost
complexe; probabil şi aici noii veniţi, care mânau înaintea lor
turme de animale domesticite, care însămânţau puţin
cunoscutele cereale şi practicau o religie nouă, au fost priviţi
cu interes şi primiţi, ca şi în alte locuri - Mesopotamia,
Anatolia - cu relativă bunăvoinţă” (maniera de a subjuga
oamenii întâi a fost religioasă, apoi prin forţa armelor şi
bogăţia economică). În “Istoria românilor” publicată de
Academia Română în 2010 e consemnat: “Cultura de la
Porţile de Fier, spre finalul ei, a putut fi contemporană cu
primele comunităţi neolitice pătrunse în zonă, ceea ce ar
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

explica eventuala adaptare a unor aspecte de viaţă neolitică.

Evoluţia comunităţilor a fost întreruptă, se pare în mod brusc,
prin apariţia grupurilor neolitice cu ceramică. Toate staţiunile
acelei culturi au sfârşit prin distrugeri violente, unele schelete
prezentând urme de moarte violentă, cauzată de săgeţi, ceea
ce presupunea existenţa unor lupte cu o populaţie străină.
Neolitizarea s-a produs pe teritoriul României printr-un
impuls uman şi de civilizaţie venit din lumea Asiei anterioare,
ce aducea aici un neolitic pe deplin constituit, în toate
componentele sale principale. Atunci a fost atestată, pentru
prima oară pe teritoriul României, utilizarea incineraţiei în
practica funerară, paralele fiind cunoscute, la acel nivel
cronologic, doar în Cultura Sesklo din Tesalia. Judecând după
religia neolitică anatoliană - cu care religia neolitică din
actuala Românie a prezentat evidente similitudini - principiul
feminin primordial a dat naştere principiului secund
masculin; judecând după ceea ce se ştie despre religia
neolitică din Orientul Apropiat şi ceea ce a fost lăsat să se
întrevadă de manifestările religioase ale primilor neolitici din
România, sistemul religios ‘importat’ era complet şi complex,
perfect structurat şi - în ceea ce priveşte componentele sale
esenţiale - n-a evoluat şi nu s-a schimbat mai multe milenii
(ceea ce a fost receptat ca fiind o evoluţie a religiei neolitice
n-a fost decât o diversificare şi o perfecţionare a
caracteristicilor pre-existente)”. Este de reţinut că incinerarea
- un obicei remarcat şi la pasărea Phoenix / nume în legătură
cu Românul “voinic” dar şi cu “Finiq”, Fenni, ş.a. - aparţinea
evident Cultului Focului şi se datora celor din N Indiei, la
care patronul absolut al sacrificiilor cultuale prin arderea
integrală era Agni, însă în Asia asceţii şi Yoghii / Yoghinii nu
Marea Neagră
erau incineraţi, ci îngropaţi; mai târziu, relicvele Sfinţilor -
rămăşiţe existente material, nu distruse prin ardere - au
Dr. Nicolae Panin a scris în 2010 pentru Academia
devenit sacre. În 1949, lingvistul Walter Henning din
Română, în “Istoria românilor”: “Creşterea catastrofală a
Pomerania a scris: “Agni a fost versiunea Sanscrită a numelui
nivelului mării a determinat un exod nemaiîntâlnit până la
care original era ‘Argi’, cu forma prescurtată ‘Arg’ (aşa cum
acea dată a unor populaţii care locuiau în zonele în prezent
au arătat şi documentele din Niya / Bazinul Tarîm, din
submerse ale platoului continental al Mării Negre, populaţii
Sogdia, din Iran, etc)”. În 1985, academicianul Britanic
cu nivel de dezvoltare superior comunităţilor umane din alte
Walter Bailey a scris despre oraşul Karaşar 42,01 lat. N,
regiuni ale Asiei şi Europei. Acele populaţii, care au trăit
86,33 long. E din Bazinul Tarîm (fostă staţie pe Drumul
până atunci (cu circa 9000 de ani înainte de prezent) pe cursul
Mătăsii) că “se numea Ark / Argi, Sanscrit fiind Agni,
văilor şi în zona litorală a Mării Negre - de fapt a marelui Lac
însemnând ‘Foc’; regiunea era denumită Arka / Arga (termen
Pontic - au fost nevoite să fugă din faţa mării ce le inunda
Iranian). În graiul Prakrit, acolo era ‘holul focului’ (adică
aşezările. Astfel s-ar explica apariţia aproape simultană a
vatra permanentă) iar Chinezii îi numeau pe locuitori ca
unor culturi în diferite părţi ale continentului european.
‘Ărşi’, semnificaţia actualei denumiri a reşedinţei Karaşar
Cascada de apă mediteraneană de la Bosfor şi creşterea uriaşă
fiind pentru autohtonii Uiguri de ‘oraş negru’.” (Despre
a nivelului mării ar fi rămas în memoria populaţiilor din jurul
Uiguri - populația din NV Chinei - e de știut că geneticienii
mării şi ar fi constituit nucleul mitului Potopului”. În
au demonstrat că-s descendenții înalților Tochari din Bazinul
EurAsia, un fenomen petrecut în vechime a impresionat ca
Tarîm). Prakrit - știut și ca Pali sau Gandhari - era Graiul
Potop, întâmplat în Marea Neagră, una dintre cele mai întinse
“practic” vorbit iar Sanscrita / “San-scrita” era “Sfânta
Mări închise din lume: acum suprafaţa sa este de 423x103
scriere”; versiunea Română pentru Argi / Agni e Ignat,
km2, adâncimea maximă a apei este de 2212 metri, volumul
celebrat înaintea solstiţiului de iarnă, respectiv precedând
total de apă este de 534x103 km3 / iar volumul de apă
sărbătoarea lui Moş Crăciun: prin arderea completă se
improprie existenţei vieţii, abiotică, contaminată cu hidrogen
împlinea purificarea (iar concret, când venea iarna se punea
sulfurat, sub nivelul de 167 metri, este de 432x103 km3. (În
pe foc tot ce prisosea din anul scurs), procesul de purificare
triada Strâmtorilor Gherg-Gherghel-Garganele se poate
datorându-se deopotrivă focului sacru, arzând orice, ca și apei
observa distorsionarea denumirilor Ghergane pe măsura
divinizate, spălând orice.
vechimii; Gherdap nu e Strâmtoare, ci Defileu, aliniindu-se
într-un fel onomasticii Gherga). Este de ştiut că Strâmtorile
denumite HellesPont şi Bosfor - dintre Mările Mediterană şi
Neagră - iniţial se numeau Garganele şi Gherghel; legătura
Mării Mediterane cu Marea Neagră se realizează prin
sistemul de Strâmtori HellesPont / Dardanele şi Bosfor (în
vechime Kerkel / Cherchel): Dardanele a fost denumită după
592
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Garganele iar Cherchel era Gherghel (între ele e Marea Garganele

Marmara / fostă Marea Albă, străjuită de cele 2 Strâmtori -
căile sale de acces - fiind botezate conform cuplului Gherga:
masculinul Gargan-El = Dardanele / Hellespont şi feminina
Gherg-El = Bosfor, ”El” de la ambele numiri fiind străvechea
particulă pentru sacralitate, la început cu utilizare ca sufix, în
timp ajungând, în mai multe limbi, ca prefix); pe de altă parte
- în N, între Marea Neagră şi Marea Azov - denumirea
Defileului Gherg s-a transferat în ulterioara Strâmtoare
Kerch.

Gherg

Dardanele / HellesPont
(Marmara - Mediterană)

De altfel, în zonă a fost folosită - inclusiv de

marinarii Români - denumirea de “gârgâr” pentru unealta de
încercuit şi adunat bancurile de “ham-sii” / hamsii (peştii
numiţi “gavros” = “gabros” în vechea Greacă - preferaţii lui
Ham, bunicul lui Ghergheseu - consumaţi cu lăcomie şi de
către zărgani / peşti răpitori al căror areal extrem răsăritean de
răspândire e Marea Neagră); geograful Roman Pomponiu
Mela - născut lângă Carteia / Tartesos - a observat în
“Descrierea Pământului” 32:11 că “animalele citate de Ovidiu
nu se găsesc la nici un alt autor, poate pentru faptul că trăiesc
în Pont, unde poetul şi-a început acea operă în ultimii ani ai
Kerch vieţii şi anume: cercirul ce trăieşte printre stânci (probabil
(Azov - Neagră) steluţă de Mare, frumos colorată), perca (probabil ghibanul /
bibanul ce se întâlneşte doar la gurile Dunării), etc”.
Gherghel
Gavros

Ham-sii
Bosfor
(Neagră - Marmara)

593
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Cercire dintre denumirile Româneşti ale peştilor din apele dulci sau
marine îşi au originile în cele Geto-Dace. “Gura Pontului” -
adică Bosforul - este o Strâmtoare destul de îngustă (cu o
lăţime de 0,76-3,6 km) şi puţin adâncă (32 de metri la prag),
îngreunând schimbul de ape în 2 sensuri între Marea Neagră
cu salinitate mai scăzută (1,7% la suprafaţă şi 2,2% la
adâncime) şi cea sărată a Mării Mediterane (3,8%).
Deplasarea de la suprafaţă a apei mai puţin sărate a Mării
Negre este estimată la aproximativ 600 km3/an, în timp ce
curentul de adâncime al Mării Mediterane, cu apă mai sărată -
ce se deplasează în Marea Neagră - poartă circa 22000 m3/zi
şi încă pătrunde submarin zeci de km în interior (după debit
fiind cea mai mare scurgere din Europa / pe uscat ar fi al
şaselea Fluviu al planetei). Pe măsură ce calota glaciară se
topea, nivelul tuturor Mărilor din lume continua să crească.
Populaţiile Epocii Pietrei au fost influenţate de modificările
de mediu; un exemplu ar fi migraţiile de populaţii provocate
de asemenea schimbări: incursiunile în zona ţărmului, în
funcţie de poziţia nivelului Mării, au fost urmate de
întemeierea unor aşezări de către comunităţi în căutare de
locuri propice vieţii, de-a lungul Văilor Râurilor şi în zona
litorală (când nivelul apei era foarte jos au existat aşezări
mult în interiorul liniei de coastă din prezent). În aceeaşi
perioadă, nivelul Mării Mediterane a continuat să crească -
fiind conectată la Oceanul Planetar - ajungând la mijlocul
mileniului VIII î.C. la nivelul Bosforului şi deversând apoi în
Marea Neagră o infuzie masivă de apă sărată. Fluxul a fost de
câteva sute de ori mai mare decât cea mai mare cascadă a
Pământului şi a provocat o creştere a nivelului Mării Negre
cu până la 20 cm/zi, umplându-i Bazinul la nivelul
aproximativ al liniei de coastă actuale (bineînţeles că
aşezările populaţiilor existente în cuva / genunea Mării Negre
au ajuns pe fundul apei; până atunci, Marea Neagră era un
Lac cu apă dulce, alimentat de Fluviile ce sunt şi azi dar şi de
Steluțe de mare gheţarii Europeni în curs de topire: era o oază naturală într-un
ţinut arid / ploaia biblică aducând celălalt Potop).
Ghebus / Ghiban

Perca

Este de ştiut că în vechime la Egipteni, în Latină,

etc. pentru “cârligul undiţei” se folosea termenul “ham”,
acelaşi regăsit în prefixul hamsiilor sau Hamiţilor: Egiptul a
fost “Ţara lui Ham” (iar axa Egiptului fiind partea inferioară
a Fluviului Nil - la fel cum partea inferioară a Fluviului
Dunărea e la Români - peștii și-au avut dintotdeauna locul
cuvenit în viețile riveranilor). Academicianul Român Mihai
Băcescu (directorul “Muzeului de Istorie Naturală” din
Bucureşti) în lucrarea “Peştii, aşa cum îi vede ţăranul-pescar
român” din 1947 a scris că ţăranii Români au fost pescari
neobosiţi, ca şi străbunii lor - Geţii şi Dacii - şi a studiat ce au
devenit Getele sau Dacele nume de peşti, constatând că multe
594
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Cherchel / Bosfor (dintre Mările Marmara şi Neagră)
Mecanismul cataclismului a fost că pe atunci între
Marmara / ProPontis cu apă sărată şi depresiunea în care se
afla Lacul Pontic cu apă dulce exista o creastă de uscat iar
deoarece apele Mediteranei creşteau continuu, presiunea
asupra fragilei limbi de pământ era tot mai puternică; împinsă
de masa Mediteranei, Marmara a devenit o forţă concentrată,
ca un stilet lichid - iar ceva trebuia să cedeze şi a cedat (în
urma şi a unui cutremur local): începând ca un şuvoi de apă
dar ajungând rapid un torent, fără egal în timpurile sale (în
vechea Greacă, torentul era numit “kharădră”), Marea a
străpuns bariera şi s-a năpustit asupra uscatului de dincolo de
ea. Prin spărtura străjuită azi de Istanbul - acum cel mai mare
oraş European / pe fosta parte Tracă, a cărui parte Anatoliană
se numeşte Khalkedon / Chalcedon iar a cărui suburbie
Insulară în ProPontis / Marea Marmara s-a numit Chalki
40,52 lat. N, 29,05 long. E, acum Insula Heybeli Ada - au
trecut până la 42 km3 apă de Mare pe zi.
Inundaţia a modificat regimul climatic al întregii
regiuni, norii formaţi ulterior prin evaporare aducând şi ploi
torenţiale de proporţii nemaiîntâlnite; vuietul se auzea de la
mari depărtări (calculele au indicat că de la peste o sută de
km) şi era ceva cumplit, ce nu mai pomenise nimeni,
niciodată: nu putea fi - în concepţia acelor oameni - decât
pedeapsa Zeilor. Aşezările de pe ţărm, din zonele azi Marine
ale Georgiei, Turciei, Bulgariei, României, Ucrainei şi Rusiei,
au dispărut sub valuri. Uscatul din jurul marelui Lac fiind jos
şi plat (regăsit pe actuala platformă marină, mai extinsă în N),
viitura a erodat tot solul superficial, sedimentele şi rocile
friabile. Locuitorii surprinşi de înaintarea apelor au fugit spre
zone mai înalte, trebuind să parcurgă împreună cu bunurile
lor mai de preţ - inclusiv cu materialele de construcţie
595
esenţiale ale colibelor / iurtelor - cel puţin un kilometru pe zi
ca să scape / o direcţie de stabilire fiind şi pe Valea Dunării,
printre Pelasgii autohtoni (Pelasgii au constituit populaţia
Epocii Pietrei din jurul Mării Negre); aportul refugiaţilor de
la Marea Neagră între cei din prima Civilizaţie Europeană -
centraţi în Banat, care în premieră mondială au practicat
metalurgia aurului / în vechime colierul fiind ştiut ca
“ghirdar” - a fost de catalizare a apariţiei scrierii religioase: o
altă premieră mondială. Vechea Civilizaţie Europeană a fost
nucleul Pelasgiei / Imperiului Pelasg (denumire preluată de la
străvechii Pelasgi, care existau dinaintea Hiperboreilor şi
Atlanţilor), cu apogeul ce a durat circa 2 milenii, trasarea
Brazdei lui Iorgu - de hotar, numită şi “Asa” / A-sa, respectiv
Axa - marcând împărţirea sa şi începutul sfârşitului / în S
atunci fiind lansat calendarul vechiului Egipt. În Banat -
centrul Imperiului Pelasg, conform poetului Grec Hesiod în
“Naşterea zeilor” - au apărut Anatolieni în mileniul VII î.C.,
datările vechi fiind confirmate în 2001 şi de Dr. Ion Pachia
din Timişoara; profesoara Americană Cynthia Stokes,
autoarea în 2008 a cărţii “Istoria lumii de la Big Bang până în
prezent”, nota că oamenii nevoiţi să se mute din Bazinul
Mării Negre au ajuns în mileniul VI î.C. până în actualele
Slovacia şi Irak.
Pelasgia
Echipa exploratorului American Robert Ballard -
care a descoperit şi epava Titanicului - a stabilit în 1999
ţărmul Pontic străvechi la 167 metri adâncime: erau acolo
plaje, promontorii, praguri de nisip şi cochilii de moluşte care
aveau aceleaşi caracteristici privind vârsta şi trecerea de la
apa dulce la apa sărată ca şi cele identificate de către
universitarii Americani William Ryan şi Walter Pitman în
1993 - când a fost verificată ştiinţific pentru prima oară
această ipoteză, în anul 2000 ei fiind medaliați de
Universitatea Columbia / SUA pentru cercetarea respectivă în
Marea Neagră, ca exemplară în domeniul geologiei marine,
datarea specialiştii realizând-o după stratul de tranziţie dintre
sedimentele de la dulce la sărat - drept o catastrofă ce a avut
proporţii suficient de mari mai ales în mileniul VII î.C., cât să
explice viziunile apocaliptice, istorisirea transmiţându-se pe
cale orală de la părinţi la copii, ruperea Bosforului fiind
consemnată şi în scris de către Antici (un proces similar a fost
anterior în Canionul Gibraltarului, când creşterea nivelului
Oceanului Atlantic a dus la pătrunderea apelor în cuva
Mediteranei); de altfel, arheologii Turci au dezvelit în
Istanbulul anului 2008 ruinele din Cornul de Aur ale primei
aşezări aflată acolo, ştiută mult ulterior de Traci ca Lygos,
datându-i vechimea ca de 8700 ani, adică exact de la crearea
Strâmtorii Bosforului.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au

arătat în “Dicţionar de simboluri”: “După riturile de
consacrare, în jurul coloanei din templul central al capitalei
atlante erau săvârşite riturile de purificare (legile erau înscrise
pe coloană şi în preajma ei erau rostite legămintele, după cum
a scris Platon în ‘Critias’ cu privire la moravurile atlanţilor).
Coloanele lui Herakles / Hercule ar fi fost înălţate de erou la
sfârşitul călătoriei sale în Africa de Nord (în Antichitate
Libia) unde, ajungând la Tarter / azi Tanger, a răpus numeroşi
monştri. Una dintre coloane se află în Africa (stânca Ceuta),
cealaltă în Europa (stânca Gibraltar). La drept vorbind, ele
erau destinate nu atât să marcheze nişte hotare geografice şi
să despartă cele 2 continente, cât să micşoreze trecerea dintre
ele, cu scopul de a separa mai bine Bazinul Mediteran de
Oceanul Atlantic, împiedicând astfel monştrii să treacă prin
strâmtoarea Gibraltar. Era vorba de o frontieră de protecţie ce
nu trebuia depăşită. Au mai fost semnalate coloane - zise tot
ale lui Hercule - în Marea Neagră, etc.: coloana simboliza
limita protectoare ce nu trebuia trecută, cea dincolo de care
omul nu trebuia să se aventureze pentru că acolo zeul nu-şi
mai exercita puterile. Coloanele indicau nişte limite şi - în
genere - încadrau porţi: ele marcau trecerea de la o lume la
alta”.

Arheologul Vasile Boroneanţ - preşedintele secţiei

de istorie a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România - a
explicat ce a fost la Gherdap / ulterior “Porţile de Fier”: “În
Clisura Dunării erau condiţiile cele mai potrivite pentru
producerea unui salt de civilizaţie. Clima era blândă, sub-
mediteraneană, mai caldă decât în restul Europei. Curenţii
calzi dinspre Marea Neagră şi Mediterană contribuiau şi ei la
un climat propice, Orientul Mijlociu era relativ aproape.
Dunărea oferea condiţii foarte bune de trai. Încălzirea climei
a dus la apariţia de bălţi şi lacuri, existau deci apă dulce, mult
peşte, păsări, vegetaţie şi animale din belşug. Alternanţa
anotimpurilor a jucat şi ea un rol esenţial în saltul ce s-a
596
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
produs: oamenii erau obligaţi să se preocupe de adăposturi,
îmbrăcăminte, să producă noi tipuri de unelte. Încălzirea
climei i-a determinat să renunţe la blănuri şi să treacă la ţesut,
să dezvolte noi metode şi noi instrumente. Odată ce s-au
aşezat într-un loc şi au început să stocheze rezervele de hrană,
au trebuit să se gândească şi la mijloacele de depozitare.
Varietatea aceea de situaţii i-a determinat să observe şi să
experimenteze permanent. Dar - în acelaşi timp - au ajuns să
aibă şi mai mult timp liber, nefiind obligaţi să alerge zilnic
după vânat; în acelaşi timp, s-a trecut de la cules la cultivarea
plantelor: zona a fost un centru de dinamică istorică, aici se
plămădeau zorii civilizaţiei (aici se produceau invenţiile, aici
apăreau ideile noi şi se răspândeau spre restul Europei).
Schela Cladovei era un fel de capitală a Europei acelor
timpuri, în vreme ce vestul şi nordul continentului erau încă
populate de vânători şi culegători. Pe Valea Dunării există
multe bumeranguri din corn de cerb, vechi de 7000 de ani:
primele bumeranguri de acel tip din Europa”. Ghergul /
Cerbul gigantic EurAsiatic “Megaloceros Giganteus” - înalt
de 2 metri, cu coarne de 3 metri - a dispărut în mileniul VI
î.C. (din coarnele sale au fost confecţionate primele
bumerange / simbolul Gherga):
Cerbul gigantic
Specialiştii s-au pronunţat asupra dimensiunilor
coarnelor cerbului gigantic că acţionau ca un fel de “antene”,
reflectând şi amplificând undele sonore - pentru a sesiza
pericolele din jur - mărimea lor indicând la împerechere
597
femelei cu cine avea de a face (în paleolitic, pe lângă cerbi, în
spaţiul Român erau şi reni, după cum au relevat arheologii).
“Legenda cerbului” - evidenţiată la sfârşitul mileniului II ca
faimoasă în S României de folclorista Tony Brill - e
semnificativă: “Dumnezeu, după ce a făcut toate vietăţile, a
orânduit apoi fiecăreia felul de viaţă şi locul unde să-şi ducă
traiul. A rânduit ca peştii să trăiască în ape. Păsările să
zboare. Şerpii şi alte jivine, în pământ. Urşii, lupii, cerbii şi
căprioarele în codri şi aşa a dat fiecăreia locul de trai şi felul
de viaţă. Dintre toate animalele care trăiesc în codru, cerbul -
mai mândru şi mai încrezut în el - ca mai mare al codrilor şi
munţilor. Dumnezeu primi să împlinească dorinţa cerbului,
dar îi puse o singură condiţie şi anume: ‘E sigur că va putea
să dobândească ascultarea celorlalte dobitoace?!’ Cerbul -
mândru - făgădui că da, el se simte în stare să se facă ascultat
şi iubit de supuşii săi. Dumnezeu - văzând aşa - a dat
binecuvântarea cerbului şi-l trimise să-şi împlinească
obligaţia. Cerbul - plin de recunoştinţă - mulţumi lui
Dumnezeu, şi-I mai ceru ceva înainte de plecare, cam cu
sfială ce-i drept, dar ceru: ‘Doamne, ca să fiu cunoscut de
supuşi, dă-mi un semn după care să mă deosebesc de toţi şi să
fiu văzut de la depărtare!’ Atotştiutorul propuse cerbului: ‘Să-
ţi vopsesc blana în roşu? Să te fac bălţat cu alb şi negru?’
Cerbul nemulţumit: ‘Doamne, cred că mi-ar sta bine cu o
coroană mare pe cap, aşa cum se cuvine unei căpetenii peste
codrii munţilor’. Dumnezeu spuse: ‘Bine cerbule, fie precum
ţi-e voia. Fiindcă ţie nu ţi-am dat coarne - cum am dat boilor
şi altor făpturi ale mele - iată, te binecuvântez să porţi pe cap
2 crengi verzi, frumoase şi rămuroase, de gorun, care să-ţi
stea falnice’. Şi zicând aşa, înfipse în capul cerbului 2 crengi
verzi de gorun. Cerbul mulţumi lui Dumnezeu pentru
podoaba ce i-a dat şi mărirea în care l-a blagoslovit şi plecă să
stăpânească codrii. În clipa când cerbul îşi luă rămas bun de
la Făcătorul-Lumii, acela îi aminti să nu-şi uite făgăduinţa. Şi
plecând cerbul la datoria lui, întări din nou făgăduiala ce
făcuse lui Dumnezeu, că va şti să fie la înălţimea misiunii ce i
s-a încredinţat. Dumnezeu - care ştia tot ce are să se întâmple
- urmărea cu priviri neîncrezătoare cum falnicul cerb o luă la
goană spre împărăţia tainică a codrilor. Cum ajunse la
marginea codrului, scoase cerbul un strigăt puternic, ca să
adune animalele care trebuiau acum să-i dea ascultare lui,
noul voivod al brazilor. Căprioarele, caprele, viezurii, vulpile,
începură să se adune, pentru a asculta porunci de la cel ce de
Dumnezeu era ursit să le fie acum stăpân. Un lup flămând nu
voia însă să bage în seamă cele ce spunea cerbul şi în fugă, se
îndreptă către o stână din apropiere, pentru a-şi face rost de
ceva de ale gurii. Cerbul - se înţelege - căuta să impună
ascultare lupului dar lupul, dispreţuindu-l, îi arătă nişte colţi
încât a înfiorat de spaimă pe cel care ceruse lui Dumnezeu să
fie mai mare peste codrii. Şi dacă cerbul n-o lua la sănătoasa,
nu se ştie ce se putea întâmpla. Atunci cerbul înspăimântat -
revoltat şi mâniat de obrăznicia lupului - o luă în goană la
Dumnezeu, să I se plângă împotriva lupului. Cum îl văzu,
Atotputernicul îi zise: ‘Aşa a fost vorba, îngâmfatule? Păi nu
eşti cel care te încumetai a te crede vrednic să te faci respectat
şi ascultat de toate fiarele codrilor?’ Cerbul - ruşinat - nu putu
să răspundă nimic. Înţelesese că Dumnezeu i-a împlinit voia,
numai ca să-l convingă de neputinţa lui. Îşi dădu seama acum
de proverbul care s-a adeverit că ‘planul de-acasă nu se
potriveşte cu cel din târg’. Văzuse că a fost necugetat şi prea
mult încrezut în puterile sale, care nu erau deloc după cum îşi
închipuise. De aceea, plecă capul ruşinat în faţa
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Atotştiutorului şi tăcu chitic. Dumnezeu voi să-l pedepsească
pe cerb - pentru că s-a încumetat să ceară ceea ce nu i se
cuvenea, şi nu merita - însă îl lăsă în pace zicându-i: ‘Să
rămâi fălos precum eşti şi fricos, cum nu te credeai! Ramurile
verzi şi frumoase ce ţi le-am înfipt ca o coroană pe cap, să se
usuce, rămânând numai lemnul lor, ca un semn că ţi-ai
pierdut rangul de căpetenie a codrilor’. Şi în adevăr, povestea
spune că de atunci a rămas cerbul fălos, dar şi amarnic de
fricos; iar acele ramuri uscate de gorun i-au rămas pe cap
până azi, în chip de coarne”.
Căprioara și foca
Dr. Ilin Stancu a publicat în “Poezia obiceiurilor de
iarnă” din 1985 o colindă în care un cerb uriaş purta peste ape
o “văduviţă” (tânără femeie), ceea ce provoacă gândul la
peisajul diluvian din spaţiul Român: “- Lin, mai lin / Cerbe
stretin / C-am trei fraţi / La curte daţi / Şi la curte / ‘Nvaţă
multe / Câteştrei / Sunt vânători / De şoimei / Asmuţitori / Ei
pre tine / Te-or vedea / După mine / Or alerga / Cu şoimeii /
Te-or goni / C-ogăreii / Te-or sili / Cu suliţi / Te-or îmboldi /
C-ai mei fraţi / De te-or vedea / O să-mi facă / Nuntiţa / Cu
sărmană / Carnea ta”. (Colinda continua cu o prezentare - în
amănunt - a tot ce se va face din trupul cerbului sacrificat: din
oase se va “dulgheri” casa fetei, din piele se va face acoperiş,
sângele va deveni zugrăveală, din cap se va găti “praznicul”,
din copite se vor face pahare - “să bea boieri mari” - iar
“căpăţâna” / craniul “or pune-o-n portiţă”).
598
Gherdap: așezarea neolitică Lepenski Vir și reconstituirea
unei colibe acolo
Schela Cladovei este cea mai veche aşezare stabilă
din Europa, având o “soră” pe malul celălalt al Dunării, acum
inundată de Lacul Porţilor de Fier, la Lepenski Vir 44,33 lat.
N, 22,01 long. E, în Timoc - la care e de remarcat și numele
de străveche așezare “Var”, având “Vir” - aflate în strânsă
comunicare, locuitorii de pe cele 2 maluri ale Defileului
Dunării / Gherdap fiind conştienţi de unitatea lor de limbă şi
cultură, acolo până la apariția din Epoca Modernă a Sârbilor
trăind în continuitate același popor, anume cel Român
(arheologul Bănățean Gheorghe Lazarovici a afirmat că
probabil în areal cei vechi se tratau de sănătate și că
inscripțiile primitive arătau că reproduceau de fapt ceva mai
vechi, anume scrierea Atlantă). Ca exemplu de mediu
Românesc, Insulele Poreci - însemnând Slav “bazinale” iar în
Română “cu porci” - aflate în aval față de Lepenski Vir au
fost în Evul Mediu (în secolul XVI) native haiducului Valah
Baba Novac, ajuns general al domnitorului Mihai “Viteazu”:
în prezent, Insulele “Porcilor” au ajuns sub apele Lacului de
acumulare Porțile de Fier, în dreptul lor pe partea stângă a
Fluviului (pe partea dreaptă a Fluviului fiind Lepenski Vir)
aflându-se localitatea Bănățeană Svinița - însemnând “carne
de porc” - căci acolo era vechea măcelărie / abatorul de porci
dar și de alte animale ori de vietăți acvatice; denumirea
“Lepenski Vir” - tradusă din Sârbă - ar fi “Lipiciosul Vârtej”
din cauza apei învolburate a Fluviului acolo (așa cum era apa
brațului dintre cea mai veche localitate din Europa - “sora”
Schelei Cladovei - și Insulele dispărute în Epoca Modernă).
Reconstituire Gherdap
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Este de observat că Svastica - imaginea
bumerangului rotitor, realizat din coarne de cerb - a fost un
simbol puternic al Epocii Pietrei: semnul stilizat al
bumerangului, similar piciorului îndoit al gârgălăului / gruiei,
adică al cocostârcului / berzei, a fost utilizat în Banat de
prima scriere din lume iar apoi atât hieroglific în vechiul
Egipt, cât şi de alfabetul vechi Grec - dar şi de alte scrieri -
pentru a marca Gherga (de exemplu, Dr. George Boeree din
SUA în studiul său despre originea alfabetului, cercetătorul
American David Sacks în 2003 despre istoria alfabetului, ş.a.,
au remarcat stilizarea bumerangului şi în semnul Fenician
“Gimel”, folosit de vechii Greci ca “Gamma”, etc). Dr. Ştefan
Dorondel de la Universitatea Alba Iulia în “Preistoria unui
simbol: coloana cerului” din 1995 a reflectat: “Oamenii din
preistorie, înzestraţi cu aceleaşi însuşiri intelectuale ca şi cei
din ziua de azi, au încercat să-şi imagineze ‘lumea’ în care
trăiau şi forţele ce o conduceau. Explicaţiile pe care şi le-au
formulat erau de ordin mitologic, născându-se astfel marile
mituri ale omenirii. Mitul cosmogonic ocupă un rol central în
religiile arhaice, ca şi în cele ‘primitive’. Imaginea mitică a
susţinerii Cerului pe coloane este o imagine universal
atestată, funcţionalitatea sacră a coloanei fiind şi la
populaţiile cele mai arhaice. Arheologii se simt stânjeniţi,
atunci când sunt nevoiţi să analizeze fenomenele religioase
preistorice, de lipsa ‘dovezilor’ clare; nu rareori se face o
eroare fundamentală de metodologie: se analizează
fenomenele religioase cu aceleaşi metode ca şi în cazul
fenomenelor de cultură materială. Descoperirile arheologice
sunt creaţii materiale, scopul unora fiind însă pur religios.
Experienţa sacrului cunoscută de omul neolitic nu poate fi
sesizată decât prin intermediul a ceea ce spune el despre acea
experienţă, adică prin intermediul acelor creaţii materiale; şi
pentru că sacrul - aşa cum a dovedit Mircea Eliade - este
ireductibil şi inerent fiinţei umane, nu poate fi analizat printr-
o singură hermeneutică, ci printr-o cooperare de metode
înglobate în ştiinţa religiilor. Metoda esenţială pentru ştiinţa
religiilor este comparaţia, prin această metodă completându-
se insuficienţa informaţiilor asupra ‘istoriei’ unei credinţe, în
cadrul unei societăţi, prin fapte împrumutate de la alte medii
şi din alte timpuri. La baza comparatismului stă uniformitatea
psihicului uman. Contactele culturale ale zonei carpato-
danubiene cu Orientul sunt bine atestate în neolitic, marea
axă a Dunării fiind legătura între Orient şi Occident; sunt bine
atestate şi legăturile culturale a zonelor dunărene-balcanice cu
Egiptul predinastic. Nu se pot aduce în discuţie religiile
arhaice fără a descrie câteva din caracteristicile majore ale
aşa-numitelor religii primitive: cercetările noi din domeniul
psihologiei abisurilor consideră că există în om o reală funcţie
mitică; astfel se poate explica existenţa unor mituri
asemănătoare la popoarele civilizate ale vechiului Orient şi la
populaţiile aflate într-un stadiu primitiv de dezvoltare. Câteva
exemple sunt: răspândirea şamanismului, mitul Potopului,
mitul susţinerii Cerului pe stâlpi sau coloane, mitul
Pământului-mamă şi al Cerului-tată ori legătura fizică dintre
Cer şi Pământ, Mircea Eliade ajungând la concluzia că
experienţa revelării sacrului este metaculturală. Există diferite
expresii ale unei forme de comportament uman universal
atestate. Cu alte cuvinte, simbolurile sunt dezvoltări ale unei
scheme arhetipale; nu trebuie însă confundat arhetipul cu
simbolul: arhetipul e static / fiind ideea, doar simbolul se
schimbă / fiind reprezentarea (iar universalitatea arhetipului
nu o antrenează obligatoriu şi pe cea a simbolului). În cadrul
599
aceluiaşi arhetip, cel ascensional - al legăturii dintre Pământ
şi Cer - simbolurile sunt multiple: copac, stâlp, coloană,
scară, etc.; în culturile tradiţionale exista o idee dominantă,
aceea că între Pământ şi Cer comunicarea era realizată printr-
un mijloc fizic oarecare (munte, liană, columnă, scară, etc).
Reprezentarea motivului simbolic al scării este bine atestată
în zona carpato-danubiană, încă din paleolitic. În peştera de la
Gaura Chindei, în strâmtoarea Pescari, printre alte picturi
rupestre, a fost desenată o scăriţă alături de pasăre. În
numeroase tradiţii, pasărea reprezenta unul dintre simbolurile
ascensiunii. Şamanul, în timp ce urca treptele stâlpului,
întindea mâinile - ca o pasăre aripile - şi ajuns în vârf striga:
‘Am atins cerul, sunt nemuritor’. În tradiţia chineză se spune:
‘Pot călători cocorul şi mă pot înălţa deasupra cerurilor’. În
numeroase culturi este atestat vastul izomorfism între
ascensiune şi pasăre. În cazul desenului din peştera Gaura
Chindiei, alăturarea celor 2 simboluri este dovada acelui
izomorfism. Acolo (în peştera-sanctuar) sunt şi cele mai vechi
reprezentări de brazi din România: Copacul Lumii. Şi în alte
arii culturale Copacul Cosmic era asimilat Axei Lumii: cu
prilejul sacrificiilor la populaţiile de păstori din Asia Centrală
se introducea în iurtă un arbore al cărui vârf ieşea prin
deschizătura din partea superioară, susţinând astfel Cerul;
rădăcinile erau în Infern, creştea deasupra Pământului şi urca
spre Cer, unde locuiau zeii. Legătura Arborelui Vieţii cu
Centrul Lumii şi cu concepţiile arhaice cosmogonice este
ilustrată la peştera Gaura Chindiei de cercurile desenate în
vârfurile brazilor. Cercul - figură geometrică sacră - exprima
centrul, pe plan cosmic simbolizând Cerul, în opoziţie cu
pătratul ce era simbolul Pământului (redarea brazilor s-a făcut
ulterior şi pe ceramica din Banatul neolitic). Strâns legat de
simbolul centrului era simbolismul Axei Lumii: construcţia
centrului nu se făcea numai în ordinea ‘spaţiului’, ci şi a
‘timpului’; sanctuarul nu era doar centrul Cosmosului, ci şi
cadranul indicator al timpului. Omul preistoric, ‘primitiv’, nu
putea trăi decât în Cosmos, adică într-un teritoriu creat de
supranatural: a ‘cosmiciza’ un teritoriu însemna a-l sanctifica
iar locul devenea consacrat când era posibilă de acolo
comunicarea cu lumea divină; locul în care se afla copacul
sacru sau coloana sacră era considerat centrul lumii, căci în
jurul său se desfăşura mitic întreaga activitate terestră. Cultul
coloanei sacre este atestat şi în Sanctuarul de la Parţa (din
Banat, cel mai vechi din România), ridicat în centrul aşezării
la jumătatea axei N-S; coloana - ce nu pare a avea vreun rol
arhitectonic - a fost înfiptă în pământ: era din pământ nears,
cultul implicând şi totemismul, la coloană fiind ataşate coarne
de taur. Cultul coloanei a fost reprezentat grafic şi pe
ceramică, fiind transfigurarea unei reprezentări concrete,
printr-un sens niciodată abstract; culturile ‘tradiţionale’
exprimau un simbolism foarte riguros, în strânsă legătură cu
concepţiile cosmogonice (astfel de imagini au existat în
numeroase culturi arhaice, ca ulterior pe sarcofagele
egiptene), căci casa, templul, sarcofagul, constituiau pentru
populaţiile vechi un micro-cosmos: la egipteni, sarcofagul
reprezenta universul iar templul era ca şi cerul, în toate
aranjamentele lui. Imagini sau modele de sanctuare (în mintea
omului arhaic - ca şi în mintea celui ‘primitiv’ - imaginea
unui obiect era de fapt chiar acel obiect, atât imaginea cât şi
obiectul având aceleaşi valenţe sacre) erau, în perioada
primitivă, numeroasele reprezentări având o origine magică:
magia simpatică, prin care obiectele erau reproduse. A
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
reprezenta un obiect era acelaşi lucru cu a-i da viaţă, ca şi
când chema un nume”.
Scara urcă ori nu?
În concepţia străveche, Axa Lumii unea Pământul cu
Cerul, mai exact centrul lumii terestre cu centrul lumii cereşti,
fiind calea regală dintre 3 lumi: lumea subterană, lumea
terestră şi lumea celestă. Axa Lumii era cordonul ombilical
legând Cerul cu Pământul iar cercul era semnul eternei
reîntoarceri, al timpului - ce e ciclic - spre deosebire de
timpul istoric / linear, punte între ce a fost şi ce va fi; timpul
mitic era al repetabilităţii, orientat ritual către origini: un timp
al eternei întoarceri la izvoare - la rădăcini - la momentul
iniţial al creaţiei, nu întotdeauna retroactiv, ci şi prospectiv,
prin cercurile de foc oamenii “ajutând” soarele să renască,
alungând tenebrele.
600
În Banat, despre Strâmtoarea Pescari - ce are peştera
Gaura Chindiei / judeţul Caraş-Severin, în care lumina
soarelui pătrunde abia la chindii / adică spre asfinţit, aşa
fiindu-i şi numele - este de ştiut că se află pe Dunăre în
amonte de Bănăţeana aşezare Orşova 44,43 lat. N, 22,23
long. E, judeţul Mehedinţi / localitate ce în vechime avea
numele de Ursa (judeţul Mehedinţi şi-a primit numele de la
Mezii - oamenii din Media / Ţara Magilor - care au fost în
anturajul marelui viteaz Hercules, ajunşi acolo împreună cu
regele Ghergu, adică Ghergu-res / Hercules, din S Mării
Ghergane / Caspice, pentru a păzi Defileul Gherdap,
importantă poartă a Imperiului Atlant); între Gaura Chindiei
şi Schela Cladovei este Defileul Dunării / Gherdap, de peste o
sută de km: cel mai lung defileu din Europa. Axa ce unea cele
3 niveluri cosmice - subteranul, pământul şi cerul - simboliza
regenerarea naturii şi reînnoirea timpului; analog a devenit
vlăstarul omenesc, prezenţa axială respectivă sacră fiind în
toate riturile de trecere primare (inclusiv ultimul din viaţă, de
la fiinţă la nefiinţă). Arborele a devenit obiect religios prin
“puterea” sa, adică prin ceea ce “manifesta”, căci el repeta
prin simpla prezenţă puterea şi prin propria modalitate de a fi
regenerarea: ceea ce era - pentru existenţa arhaică - simbolul
universului, în istoria omenirii fiind consideraţi sacri
“Copacul Lumii / Cosmic”, “Arborele Vieţii” şi “Pomul
Cunoaşterii” (structuri diferite între ele, apropierile
funcţionale realizându-se între “Copacul Lumii” / “Cosmic”
ca bradul şi “Arborele Vieţii” ca gorunul / stejarul, însă
“Pomul Cunoaşterii” / ca mărul, simbol al vieţii, dragostei şi
fertilităţii în Epoca Pietrei - dar şi părţi ale vegetaţiei ca
ierburile / verdeţurile din grădini fiind ştiute ca zarzavaturi -
rămânând în netă deosebire, de pildă Biblia în “Facerea” /
“Geneza” 2:9 consemnând îngrijorarea divină după ce primii
oameni au gustat din mărul “Pomului Cunoaşterii” ca să nu
guste şi din curmalele “Arborelui Vieţii”, să nu cumva
oamenii să devină nemuritori, ca Zeii; în Orient, curmalul a
fost ceea ce în rest era echivalat cu gorunul, din pulberea
ghindei căruia şi acum se face un surogat de cafea cu efect la
fel de energizant, însă fără cofeină / Biblia în capitolul 3 din
“Facerea” consemnând că după ce au gustat din fructul
cunoaşterii, primii oamenii au făcut ochii uluiţi). Ochiul -
oglinda sufletului - la Homo Sapiens prin bulbucare cel mai
des reflectă hipertiroidismul; cei mai mari ochi îi aveau
Neandertalii, permiţându-le să vadă bine la mari distanţe şi pe
întuneric, însă o porţiune semnificativă a creierului lor era
ocupată să prelucreze informaţiile rezultate dintr-o vedere aşa
pătrunzătoare (creierul mai mare al Neandertalilor procesa şi
relaţiile cu ceilalţi oameni - deveniţi tot mai mulţi - în dauna
însă a acumulărilor cognitive, așa cum au studiat Eiluned
Pierce de la Universitatea Oxford, Chris Stringer de la
“Muzeul de Istorie” din Londra, ş.a.), după ce au conviețuit
relativ pașnic pentru mult timp, Homo Sapiens preluând
controlul; la Neandertali inclusiv nasul mărit - adaptat la
traiul glaciar din preajma calotei polare Nordice - permitea și
mirosirea mai performantă ca la Homo Sapiens (în vechile
povești Românești apar referințe despre vremurile când
existau ființe “fabuloase” - ca Uriași sau zmei - capabili să
simtă mirosul oamenilor de la mari depărtări). Interpretarea
succintei relatări din “Facerea” / “Geneza” prin fixarea în
timpurile pre-diluviene numai la Homo Sapiens e limitată:
înainte de Potop, biblic a fost menționată existența - pe lângă
cea a oamenilor - și a Uriașilor, de către aceeași primă carte
din Vechiul Testament (Uriași numiți de vechii Greci ca
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Titani și Giganți). Pe de altă parte, știința a numit Neandertal,
Cro Magnon și Homo Sapiens ca speciile umane
contemporane dinaintea Potopului Pontic (ceea ce confirmă
vechile basme Române dar și consemnările scrise ale vechilor
Evrei, ale vechilor Greci ori ale altora), întâi prin corcirea
dintre tații Neandertal și mamele Homo Sapiens apărând Cro
Magnon, la Potop - adică după sfârșitul ultimei glaciațiuni -
rămânând doar Homo Sapiens. Știința a anunțat că primii
Homo Sapiens au fost negri - apăruți în E African - iar albii ar
fi apărut mult ulterior în EurAsia, ca o adaptare la frigul
Nordic (în EurAsia pe atunci trăind Neandertal - altă specie
umană decât Homo Sapiens - deschisă la culoare, geneticienii
dovedind hibridizarea Neandertal - Homo Sapiens, prin
compatibilitatea care făcea posibilă existența urmașilor doar
cu împreunarea dintre bărbații Neandertal și femeile Homo
Sapiens). Așadar, conform surselor tradiționale legendare /
mitice, religioase și științifice, Adam - numele său însemnând
“argilos” / “roșcat” - era de fapt bărbatul care s-a despărțit de
femeia sa Gheia (numită Abis / Apsu de Sumerieni, Lilu /
Lilith de vechii Evrei, Gello / Karkhous de vechii Greci, etc.)
pentru a se împreuna cu negresa Eva dintre Homo Sapiens,
numele ei însemnând “viață”: într-adevăr, perpetuarea umană
a avut loc până în prezent prin Homo Sapiens, Uriașii pre-
diluvieni dispărând (de altfel, prima crimă a omenirii fiind și
consemnată biblic, sub forma că primul născut Cain - care s-a
sedentarizat “la răsărit de Eden” / adică la Est de Rai - și-a
omorât fratele nomad Abel, adică lumea biblică pre-diluviană
a început când țăranul a ucis ciobanul; pe de altă parte, îngerii
Gregori - fiii Gheii și ai Domnului - după ultimele manifestări
sexuate cu pământenele înaintea Potopului, post-diluvian au
rămas doar în “Lumea de Dincolo” / în “Lumea Cealaltă”,
dintre ei fiind atestat ca activ, inclusiv ulterior, mai ales
îngerul Gavriil / Gabriel, drept mesagerul luminosului /
strălucitorului Domn). Se poate observa că Vechea Civilizație
Europeană - continuatoarea directă a Civilizației Atlante - a
fost cea rămasă în același loc, centrată pe Gherdap (având ca
protagoniști stră-Românii = “Oamenii Raiului”), la răsărit /
respectiv la E de Eden / Rai ajungând cei profund emoționați
de schimbarea bruscă a habitatului obișnuit, cei mai expansivi
ajungând până în N Indiei / Gyagar, unde au dezvoltat prima
Civilizație post-diluviană independentă din lume: acolo - în
Bazinul Ghaggar - mediul terestru ud oarecum reda fostele
condiții Atlante; cei rămași în spațiul stră-Român / și în jur s-
au nevoit îndeosebi agricol în noile condiții neolitice dar
totodată au perpetuat “vârful” omenirii pe următoarele
milenii, zona rămânând cea mai dezvoltată a globului până
spre sfârșitul Epocii Pietrei (cu ecouri până în Epoca
Modernă, Europa rămânând știută universal ca “Lumea
Veche” sau “Vechiul continent”).
Migrarea masculină
601
Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier au
scris în “Dicţionar de simboluri” despre biblicul Cain (care -
din perspectivă păgână - provenea dintre descendenții lui
Anax / Poseidon): “Potrivit ‘Facerii’, Cain a fost primul om
născut din bărbat şi femeie, primul agricultor, primul
sacrificator - a cărui ofrandă însă n-a fost primită de
Dumnezeu - primul ucigaş; el a dezvăluit faţa morţii, căci -
până la săvârşirea fratricidului - nimeni nu ştia cum arăta un
om mort. Cain a fost primul rătăcitor care a cutreierat lumea
în căutarea unui pământ roditor şi primul care a construit un
oraş. El a fost - de asemenea - primul om însemnat de
Dumnezeu, pentru ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare;
era primul om care ‘s-a dus de la faţa lui Dumnezeu’ şi a
călătorit la nesfârşit spre răsărit. Aventura lui Cain - de o
măreţie fără seamăn - a fost cea a omului lăsat singur, care şi-
a asumat toate riscurile existenţei şi toate consecinţele actelor
sale. Cain a fost simbolul responsabilităţii umane. Numele lui
însemna ‘posesie’: mama lui l-a numit Cain pentru că era
prima ‘dobândire de om’, prima naştere a unui om. Cât
despre lucrurile peste care el visa să se înstăpânească, acelea
erau pământul şi - mai întâi de toate - propria fiinţă, care să-i
permită să pună stăpânire pe tot restul. Dacă am vrea să
găsim un corespondent în tradiţia greacă, ne-am gândi la
mitul lui Prometeu, care a voit să cucerească o putere divină
pentru omenire, s-o elibereze de o dependenţă totală oferindu-
i focul, principiu al tuturor schimbărilor viitoare, fie el flacără
a spiritului sau a materiei; ca şi Prometeu, Cain simboliza
omul care şi-a revendicat partea sa în opera de creaţie”. Este
de remarcat că scânteile aruncate prin arderea crenguţelor
bradului erau “artificiile” plăcute ochilor și minților
primitivilor, care evident îşi ofereau aşa spectacole (multe
dintre vetrele găsite nu foloseau încălzirii, ci efectelor
dramatice produse de flăcări / mai ales în ceea ce era “Focul
Viu”; în timpul practicilor ritualice - oricum purtând blănuri -
oamenii Epocii Pietrei nu doreau să se încingă mai mult,
îndeosebi dacă dansau ori se drogau, etc.: nu făceau focurile
doar ca să transpire - când erau obişnuiţi cu climatul - ci
eventual pentru ospeţe şi lumină). De la început a avut mare
temei expresia despre frăţia dintre Român şi codru (până la
sfârşitul mileniului II, spaţiul Român s-a menţinut printre cele
mai împădurite din Europa); vechii Greci îşi făceau catargele
corăbiilor din brad - având lemnul uşor şi moale - copacul
fiind închinat Zeului Poseidon (“Posesorul Edenului” /
Raiului). În stră-Română, asemănător cu “Dună-Rhea” /
Dunărea a apărut “pădurea” / “pă-Du-Rhea”: sacrul codru - ca
de exemplu cu denumirea Hercinică pe Valea Dunării - era al
sacrei (“pă”) Zeiţe (“Du”) Rhea, cu patronarea de către ea şi
populat de cei care credeau în ea; Pădurea Hercinică a fost cel
mai mare codru al Europei (iar filozoful Platon a consemnat
că anterior - în Imperiul Atlant - era un uriaş codru, apropiat
mai degrabă de taiga decât de junglă, căci Hiperboreii erau
desigur Nordici, nu din alte direcţii cardinale). Taigaua -
începând din Siberia / Asia - era dominată de brad iar uriaşul
Codru Hercinic din Europa era dominat de stejar / gorun; cu
ambele specii pomicole (ale principalelor păduri din
paleoliticul EurAsiatic) Gherga a avut puternice conexiuni:
prin bradul (emblematic de pildă la Crăciun ca împodobit /
stejarul fiind ars) mai “ceresc” şi gorunul (emblematic de
pildă onomastic) mai “pământean”, se denotă inclusiv cele 2
silabe unite în Gherga / Gher-Ga = Cer-Pământ; din mare
vechime, a fost observată predilecţia fulgerelor pentru stejar /
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
gorun, fenomen interpretat ca o atenţie divină deosebită
pentru acela.
Brad argintiu
Cercetătoarea Luiza Barcan a studiat în 2008
“Relația om-arbore în cultura orală tradițională”: “Aproape
toate genurile creaţiei orale tradiţionale abundă în imagini şi
simboluri ale lemnului. Desigur, prezenţa acestora nu este
deloc întâmplătoare. Aprofundând textele de factură orală ale
liricii ori ale epicii tradiţionale româneşti, descoperim la tot
pasul lemnul sau arborele, în diferite ipostaze, ca motive
ordonatoare ale vieţii, ale universului, ale micro şi
macrocosmosului, ca punte de legătură între pământ şi cer.
Relaţia - organică am putea spune, fără teamă de a greşi -
dintre om şi lemn ca materie vie, dintre om şi arborele ce-i
dublează existenţa, este reflectată în imagini literare de o
inegalabilă frumuseţe şi profunzime, izvorâte din rosturile
spirituale ce guvernau lumea tradiţională. Inventarierea şi
studierea comparată a acestora ar contribui, credem, la
consolidarea unei perspective contemporane asupra
ansamblului de mentalităţi tradiţionale legate de relaţia om-
lemn, om-arbore. De altfel, legătura organică dintre fiinţa
umană şi lemn ca materie primordială se regăseşte nu doar în
creaţia orală, ci şi în mărturiile meşterilor populari, sădirea,
recoltarea şi prelucrarea arborilor fiind însoţite de ritualuri
bine consolidate şi respectate cu religiozitate de-a lungul
veacurilor. Mai mult decât atât, lemnul copacilor ori copacii
ca atare sunt pe rând substitute ale omului sau însoţitori ai
acestuia în ritualurile de trecere, aşa cum relevă nenumărate
mărturii literare orale de largă circulaţie. În numeroase texte
de factură orală, dar şi în ritualurile tradiţionale, întâlnim pe
602
de o parte motivul lemnului în starea lui naturală, respectiv
arborii de felurite esenţe, mulţi fructiferi (mărul, părul, alunul
etc.), dar şi arbori specifici pădurilor din spaţiul nostru
geografic (bradul, teiul, plopul, salcia, etc.), fiecare dintre ei
având o funcţiune practică precisă şi însoţindu-l pe om în
ciclul vieţii. Pe de altă parte, lemnul este valorificat artistic în
cel puţin 3 ipostaze culturale: mitică, rituală şi poetică. Fără
îndoială, sursa cea mai importantă, atât a prezenţei lemnului
ca motiv în literatura tradiţională, cât şi a ansamblului de
mentalităţi legate de relaţia om/lemn, o constituie textele
sacre ale principalelor doctrine religioase cunoscute în
ansamblul lor sau doar fragmentar în zilele noastre. De aceea,
punerea în valoare a surselor culte, în măsura posibilităţii
identificării lor, credem că ar aduce necesare clarificări ale
prezenţei motivului lemnului în creaţia orală din spaţiul
românesc. În prima versiune a textului Bibliei de la Bucureşti,
de la 1688, se cuvine a observa că pretutindeni în Geneză
cuvântul pom, pe care-l întâlnim în versiunile mai recente,
apare ca lemn. Mai precis, în versiunile mai noi, cuvântul
lemn, desemnând una dintre primele forme ale Creaţiei lui
Dumnezeu, este înlocuit prin pom, de unde şi identitatea
lemn-pom sau lemn-arbore manifestată în oricare dintre
textele de circulaţie orală. În mod obişnuit, considerăm
lemnul a fi un material a cărui existenţă depinde în mod direct
de arborii din care este el debitat şi prelucrat. În viziune
tradiţională, însă, lemnul este un material primordial, relaţia
dintre lemn şi arbore fiind echivalentă cu cea dintre esenţa
unui lucru şi aparenţa sub care se prezintă simţurilor acel
lucru. Filozofii greci ai Antichităţii considerau lemnul a fi
materia primă prin excelenţă. Lemnul apare ca material
încărcat cu conotaţii fiinţiale încă de la Facerea Lumii, aşa
cum ne-o relevă, în câteva versete de o importanţă majoră,
însuşi textul ‘Genezei’ din Vechiul Testament. Iată primul
moment al existenţei arborelui: după apariţia Luminii şi
despărţirea ei de întuneric, după separarea apelor de uscat, în
cea de a treia zi a Creaţiei, Dumnezeu scoate din pământ
iarba şi arborii: ‘Şi a spus Dumnezeu: Să rodească pământul
iarbă verde, care să semene sămânţă după felu-i şi
asemănarea-i şi pom roditor purtător de fruct, a cărui sămânţă
să fie cuprinsă într-însul, după felu-i pe pământ. Şi s-a făcut
aşa’. A doua notare a prezenţei arborelui se leagă strâns de
ziua a şasea a Creaţiei, când Dumnezeu face om după chipul
Lui: ‘Şi Dumnezeu a spus: Iată v-am dat toată iarba
purtătoare de sămânţă de semănat, care se află pe întreg
pământul, şi tot pomul care are în el fruct cu sămânţă de
semănat, ca să vă fie spre mâncare’. În capitolul 2 al Genezei,
în grădina raiului, se definitivează legătura om primordial -
arbore: Şi a făcut Dumnezeu să răsară din pământ pomi
frumoşi la vedere şi cu roade bune de mâncat, şi pomul vieţii
în mijlocul raiului, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului’
(versetul 9), apoi: ‘Şi i-a poruncit Domnul Dumnezeu lui
Adam spunându-i: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, din
pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci; în ziua
când vei mânca din el, de moarte vei muri’ (versetele 16-17).
Cum prea bine ştim, ispitită de şarpe, Eva a muşcat din
fructul pomului interzis şi l-a ispitit la rându-i pe Adam să
guste din acel fruct, dobândindu-şi astfel amândoi conştiinţa
nudităţii, izgonirea din rai şi, în final, moartea. Nu doar în
Vechiul Testament întâlnim această relaţie organică,
aducătoare de viaţă sau prevestitoare de moarte, între om şi
lemn. Ea apare în toate culturile, încă din cele mai vechi
timpuri. În creaţia românească orală, paradigma lemnului
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
cunoaşte o mare bogăţie, iar lemnul este ‘carnea’ şi spiritul
arborelui deopotrivă. Nicicând această materie nu e lipsită de
viaţă, nici măcar când, din raţiuni practice ori ritualice,
arborele e tăiat. Relaţia inseparabilă om-arbore se stabileşte la
toate nivelurile, de la cel pragmatic la cel simbolic. E demult
un loc comun afirmaţia că ‘românul e frate cu codrul’, dar nu
ni se pare deloc de neluat în seamă faptul că, trăind într-o
civilizaţie a lemnului, din cele mai vechi timpuri, trăitorii în
spaţiul carpatin au valorificat această materie în toate felurile
cu putinţă. Omul premodern a trăit, de voie-de nevoie, în
comuniune cu natura şi, implicit, cu pădurea care i-a fost
adăpost, sursă de trai, prilej de meditaţie şi de creaţie”.
Taigaua azi
Cercetătorul Ilie Tudor a scris: “Bradul a fost
considerat în obiceiurile de pe tot cuprinsul României un
veritabil pod - o punte - între pământ şi cer; prin apropierea
de el - ca de un adevărat mijlocitor pentru oameni în faţa
divinului - era ajutată eliberarea emoţională, fiind susţinut
astfel postul, rugăciunea sau orice apel către divin. Stejarul
era un adevărat simbol al longevităţii şi al forţei interioare,
fiind considerat dintotdeauna rege printre arbori: are trunchi
şi coroană masive, extrem de puternice, în pământ dezvoltând
rădăcini impresionante, rivalizând cu cele ale ramurilor
întinse spre cer; s-a observat statistic faptul că persoanele care
trăiesc chiar şi în preajma unui singur stejar secular sunt mai
longevive şi mai puţin predispuse la îmbolnăviri, secretul
fiind extraordinara energie a arborelui, ce ajută înlocuirea
emoţiilor negative cu cele sănătoase, cum ar fi cele de calm,
demnitate şi generozitate”. În cartea “Sub semnul Pământului
Mamă” din 2013, Dr. Adrian Poruciuc a scris: “În ce priveşte
funcţia rituală a motivului potopului marin, e de amintit că în
unele dintre cele mai arhaice bocete şi / sau cântece funerare
româneşti se vorbeşte de ‘marea fără nume’ care reprezintă
hotarul dintre lumea aceasta (‘lumea albă’) şi lumea cealaltă
(‘lumea neagră’): comunicarea dintre cele 2 lumi se făcea pur
şi simplu printr-o poartă de la ‘capul pământului’, poartă prin
care se trecea din ‘lumea albă’ în ‘lumea neagră’ (numită şi
‘lumea zmeilor’, după cum a scris în 1988 cercetătorul Sandu
Cristea din Timoc, stabilit la Timişoara). Un fragment
ilustrativ e oferit de un cântec funerar ‘despre brad’ din Banat
(cules de academicianul Simion Florea): ‘Vine marea, vine /
Ce-aduce cu sine? / Miluri / Şi cămiluri / Brazi din rădăcini /
Ruga, mi se ruga / Tânăra Măriuţa / - Brade / Fi-mi-ai frate! /
Întinde-ţi, întinde / Tu trupina ta / Să trec peste ea!’ Mulţi
603
intelectuali entuziaşti - dintre cei pasionaţi de cultura
tradiţională - au avut tendinţa de a interpreta producţiile
folclorice româneşti (păstrate din generaţie în generaţie de
ţărani analfabeţi) în lumina mitologiei clasice. Pe acea linie,
în marea învolburată din texte intelectualii respectivi vedeau
un clasic ‘Okeanos’ grecesc (închipuit ca un râu ce înconjura
pământul, dincolo de el zăcând cealaltă lume). Totuşi, destul
de multe argumente vin în sprijinul ideii că materia ritual-
cultual-mitică păstrată (oricât de imperfect) în cântece rituale
româneşti vine din vremuri cu mult anterioare celor mai
timpurii forme de civilizaţie grecească propriu-zisă. Consider
că textele sunt suficient de ‘neaoşe’ (în substanţă şi în
coloratură) pentru a nu fi percepute ca efecte ale vreunor
influenţe străine sau ca simple proiecţii arhetipale care s-ar fi
putut produce oriunde în lume. Că asemenea texte au o sferă
de referinţă direct legată de preistoria (şi chiar de geologia)
Europei sud-estice este o idee care îşi găseşte sprijin şi într-un
alt ciclu de cântece rituale româneşti (tot cu fundal marin):
‘păcurarul şi marea’. În Banat şi Ardeal au fost culese cântece
funerare, foarte lungi, care conţin un dialog între sufletul
răposatului şi bradul de pe cealaltă lume. Sufletul, aflat în
pericol de a fi înecat de valurile învolburate ale mării ‘ce
lumea-mi desparte’ roagă bradul să-şi aplece vârful sau
crengile şi să devină astfel o punte către cealaltă lume. După
ce bradul refuză, sufletul se vede obligat să menţioneze că a
lăsat acasă familia, care ar putea veni să taie bradul şi să facă
din el o punte. Abia la această ‘ameninţare’ bradul se apleacă,
astfel că sufletul poate trece ‘marea fără nume’ către lumea
cealaltă (sau către rai). În variante, e menţionată şi o serie de
‘vămi’ prin care sufletul trebuie să treacă după traversarea
mării. Abia după acele vămi se ajunge la bifurcarea drumului
şi la alegerea rutei ‘de pe mâna dreaptă’.” (Labirintul fiind un
motiv frecvent în străvechile menţiuni: era legat de cotloanele
peşterilor, de multitudinea canalelor mlaştinilor, de intestinele
animalelor vânate, de misterele primelor aşezăminte
religioase plasate în aer liber, de grădinile mai elaborate,
reprodus de paşii dansaţi, etc). Înaintea existenţei creştinilor
(care după solstiţiul de iarnă celebrează Crăciunul cu brad
împodobit, vechiul verb Românesc pentru “a împodobi” / “a
dichisi” fiind “a corcodi”), Romanul Pliniu în “Istoria naturii”
16:10 a scris: “Bradului îi place munţii şi frigul, este arbore
de moarte şi se pune la poartă, ca semn de doliu”. (Inclusiv în
prezent, bradul e pom pentru Crăciun iar nu pom pentru Iisus
/ a cărui naștere creștinii o celebrează de Crăciun). Încă din
Epoca Pietrei / pre-diluvian (în “Era de Aur”), fiul Cerului /
“Ur-An” era “Sat-Uran” / Timpul, numit de Români Crăciun /
“Crăci-Un”, de vechii Greci “Cr-On” / Cronos, etc.; autori
vechi ca Mnaseas, Laerţiu, Hesychius, ş.a. l-au numit pe
Saturn / “Sat-Uran” (Crăciun la vechii Români / Cronos la
vechii Greci) ca Zalmoxe / “Zal-moxe”: “Zeul-moş” era Moş
Crăciun / “Crăci-Un” (consonantic, Crăciun - prin tripleta de
consoane CRC - era forma populară veche Română pentru
Gherga, având tripleta consonantică GRG). Concret, Timpul
(Cronos / “Cr-On”) s-a născut de ziua lui Moş Crăciun, în 25
XII - fiind “Zeul-moş” / Zalmoxe - şi renăştea anual odată cu
celebrarea naşterii sufletistei Circe / Mume Ghirga (Baba /
“Ba-Ba”), în 1 III, înviat ca An Nou, după ce butucii săi au
ars toată iarna pentru întreţinerea vieţii, cenuşa acelora fiind
leac bun de deochi; ambii - Crăciun şi Circe, adică Moşul
Cronos şi Baba Ghirga / Kirke - nu erau bătrâni, ci erau “din
vechime”, el solar / ceresc (ca Zalmoxe = Zal-moxe, adică
Zeu Vechi) şi ea pământeană (ca Marea Zeiţă): în 25
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Decembrie - la 3 zile după solstiţiul de iarnă, când noaptea a

fost cea mai lungă şi ziua cea mai scurtă - deja durata mărită a
zilei, luminată de soare, devine vizibilă, ceea ce în marele
trecut echivala cu moartea întunericului şi naşterea Cerului
Tată luminos, valabilă inclusiv pentru Timpul Fiu “clonat” /
avatar, căci “Tatăl şi Fiul sunt Unul” (un enunţ străvechi, pre-
creştin pentru ceea ce s-a fixat cu genericul An, jertfele
umane ale părinţilor sau pruncilor pentru aşa ceva fiind
obişnuite pe atunci, în cadrul unor ceremonii elaborate,
vizând cele mai puternice aspecte, moartea şi viaţa, marele şi
micul, Cerul şi Glia / Pământul).

Zeul Timpului Cron / Crăciun

Cu denumirea de “Dulcele Crăciunului” a fost mereu

ştiută perioada de după Crăciun, până primăvara (în timp, cu
diverse momente de încheiere: la Mărţişor, la echinocţiul de
primăvară - adică la egalitatea zilei cu noaptea - sau la Paşti).
Dulcele Crăciunului mereu a fost intervalul de timp fără
interdicţii alimentare, liber pentru orice distracţii, marcat de
Zeul Suprem An / Ene culorile roşu-alb (preferatele Marii Mame Circe / Ghirghe),
atât la sărbătoarea Crăciunului, cât şi la sărbătoarea
Mărţişorului. Culorile respective erau cele caracterizând
lumile, adică a călduroasei Mari Mame, de aici (purpuriul
sângelui = vehiculul vieţii) şi a strălucitoarei / “stră-lucitoarei
lumi patronată de răcorosul ei partener, de dincolo: alb sau
auriu. Zeul An era “adormit” în timpul iernii (între Crăciun şi
Mărţişor) şi se trezea în primăvară; în cartea “Zei, eroi,
personaje” din 1971, savantul A/Român Gheorghe Muşu a
scris: “Zeii vegetaţiei puteau apărea şi sub forma de bătrân,
exprimând astfel încetinirea ritmului naturii şi pieirea ei,
formă bine cunoscută în Europa şi în celelalte continente. Ea
va fi existat şi la noi în figurări ca aceea a lui Moş Crăciun,
deşi respectivul aparţine ciclului solar. Dar reprezentarea care
trăieşte încă şi astăzi metaforic în înfăţişarea anului nou ca un
copil presupune şi aspectul complimentar a vechiului,
bătrânului an”.

Zeul Montan Uran / Uriaș

604
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Încă din Epoca Pietrei existau marile sărbători
Crăciun, Mărţişor, Paşti, toate marcate de culoarea roşie
(favorita Pământului); favoritul Cerului era albastrul / azuriul:
culoarea Zeului “Ur-An” / Muntean.
Este de remarcat că încă la vechii Români ajunul
solstiţiului de iarnă era Ignat = “ziua focului” / 20 XII iar
după solstiţiul de iarnă - 21/22 XII - sărbătoarea îmbrăca
haina mitică, fiind pentru patronul său, Moş Crăciun aşteptat
de colindători purtând măşti de cornute (Capră ori Turcă,
adică vită), în 25 XII: era mobilizarea pentru susţinerea
bătrânului soare, spre a-i da noi puteri (peste acel moment de
sărbătoare a lui Crăciun / Cronos, din mileniul I creştinii
suprapunând naşterea lui Christos, deoarece biblic asemenea
important reper despre Iisus n-a fost indicat deloc exact iar
străvechea ceremonie păgână era mult prea puternică pentru a
fi ignorată). În “Originea cuvântului Crăciun” din 2001,
cercetătorul Român Gabriel Gheorghe a scris: “Aproape în
totalitate cuvintele din lexicul de bază al limbii române
ţărăneşti nu au origine cunoscută. Crăciunul în sensul de
creaţie, semnificând un început, ca zi de naştere a lui Christos
şi implicit al unei noi ere - creştine - dar în acelaşi timp şi
605
prima zi a anului, sunt toate afirmaţii false. Propunerea ca
anii să se numere de la naşterea lui Christos a aparţinut
dobrogeanului Dionisie cel Semerit - sau Dionisie Românul -
propunere acceptată în 527. Pentru a intra în graţiile mulţimii
- pentru a se putea răspândi - biserica creştină a fost nevoită
să facă concesii; că lucrurile s-au petrecut astfel rezultă şi din
următoarea relatare (de Adolphe Bitard, în 1922): ‘Când Sf.
Augustin în 596 a fost trimis în Anglia, de papa Grigore cel
Mare, pentru a propovădui Evanghelia, a primit sfaturi anume
de a respecta tradiţiile popoarelor la care merge să le
convertească, de a le potrivi în caz de nevoie cu ceremoniile
creştinilor în aşa mod încât să facă în curând un mijloc de
convingere şi într-un chip oarecare să găsească cele mai bune
părţi din riturile speciale ale sărbătorilor solstiţiului de iarnă
în folosul aceleia a Naşterii Domnului’. ‘Dicţionarul
Academiei Române’ din 1940 a indicat: ‘Moş Crăciun era
stăpânul păstorilor şi staulului unde s-a născut Mântuitorul’.
Că sărbătoarea instituită de creştinism la 25 decembrie este
exclusiv o sărbătoare a Naşterii reiese şi din numele
sărbătorii: în latină Natalis, în italiană Natale, în franceză
Nativite / Noel, în spaniolă Natividad / Navidad, în
portugheză Natal, etc. Înainte de creştini, naşterea Soarelui
nebiruit (‘Sol invictus’ în latină) era sărbătorită la 25
decembrie, de la care zilele încep să crească; în ritualul
sărbătorii, la miezul nopţii, credincioşii ieşeau şi strigau:
‘Fecioara a născut, lumina creşte!’ Pe de altă parte, Cultul lui
Mithra (fundamentul creştinismului fiind similar aceluia),
răspândit din Mesopotamia şi nordul african până în vestul
european - reprezentând duhul luminii, al adevărului şi al
bunei credinţe - prăznuia naşterea lui Mithra la 25 XII, când
Vechea Lume sărbătorea creşterea luminii, ce biruia forţele
întunericului. În cinstea lui Deus Daciae - o foarte veche
zeitate agricolă - inclusiv în vechea Romă până la 25
decembrie se sărbătorea Saturnalia. În toate cazurile e vorba
de zeităţi care mor şi apoi se nasc. Sărbătoarea Naşterii
Domnului a fost instituită deliberat, cu scopul precis de a
şterge din mintea credincioşilor, prin suprapunere, prăznuirea
unor sărbători cu acelaşi conţinut - mai vechi - dedicate lui
Sol invictus / Helios, lui Mithra ori lui Saturn, pentru
câştigarea de aderenţi; ea a apărut ca o măsură politică, de
mare importanţă pentru răspândirea creştinismului, însă fără
legătură cu Crăciunul - prăznuit de români - una din mărcile
de străvechime ale Neamului Românesc. În legătură cu
Crăciunul, poporul nostru a creat expresii populare:
‘Crăciunul sătul / Paştile fudul’, ‘A intra în lemne de
Crăciun’, etc. Crăciunul - ca şi Drăgaica, Mărţişorul, etc. - e o
sărbătoare românească şi numai românească. Însuşi
compozitorul Bartok Bela a scris: ‘Materialul muzical
românesc privitor la cântecele de Crăciun este incomparabil
mai bogat decât al tuturor popoarelor vecine’. Numai românii
au în mitologia lor un Moş Crăciun, o divinitate străveche.
Moş Crăciun este foarte probabil o reprezentare folclorică a
lui Saturn cel Bătrân. Macrobiu a scris: ‘Saturnaliile au
precedat cu multe secole fundarea Romei’. În Era de Aur,
Moş Crăciun aducea daruri, oferea oamenilor un trai uşor,
fericit, fără griji, ceea ce l-a făcut celebru. În viziunea
populară, cea mai evidentă notă este străvechimea lui Moş
Crăciun, exprimată prin adjectivul ‘bătrân’ şi ‘sfânt’: ‘Şezi
Crăciun sfânt bătrân şi ridică pe Sion’ / Si-On, ‘E ziua lui
Crăciun, lui Moş Crăciun cel bătrân’, etc. Crăciun era
sărbătoarea crăcilor de aur. Asocierile mentale ale omului din
zorii societăţii umane erau simple, directe, uşor de reţinut prin
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
transmisia orală, scrisul neexistând sau nefiind în uz curent.
Sărbătoarea crăcilor de aur se regăseşte în multe zone din
Europa, însă numai în spaţiul de formare al popoarelor
europene şi-a păstrat numele său primitiv. Ce crăci au putut
determina stabilirea uneia din cele mai vechi, mai importante,
mai pitoreşti, mai bogate în obiceiuri populare sărbători ale
anului? Este vorba de crăcile sacre, având puteri magice,
strict necesare vieţii oamenilor şi animalelor, aşa-numitele
crăci de aur cunoscute în etnografie sub titulatura generică
‘creanga de aur’. Crăcilor de aur li se atribuiau puteri ca
deschiderea porţilor infernului şi asigurarea ieşirii - viu şi
nevătămat - din împărăţia subpământeană, ofereau protecţie
eficace împotriva vrăjitoriei, asigurau succes la vânătoare, se
purtau ca talismane în lupte, descopereau comorile îngropate,
etc. Druizii - sacerdoţii celţi - credeau că nimic nu este mai
sacru decât stejarul / gorunul pe care creşte vâscul, planta
sacră, capabilă să vindece bolile, având virtuţi magice; vâscul
medicinal - ce creşte în spaţiul carpatic - este verde şi peste
iarnă. În spaţiul primordial al Europei - cel carpatic - acoperit
în vechime majoritar de codri, cu ierni grele şi lungi, datorită
lipsei fructelor şi legumelor verzi, lipsa de vitamine era acută
(iar în absenţa din alimentaţie a vitaminei C, oamenii acelor
timpuri se îmbolnăveau de scorbut); în acele situaţii, unii
recoltau crăci de vâsc şi le duceau în aşezări, învăţându-i pe
oameni cum să le folosească, pentru ei şi pentru animalele lor
(decoct, infuzie, tocarea şi mâncarea frunzelor verzi crude)
pentru a se vindeca de acea boală cumplită / înainte de a
cunoaşte existenţa vitaminei C. Sărbătoarea a fost dedicată
moşilor aducători de leacuri salvatoare; un astfel de călugăr -
purtând crăci sacre în cârcă, era numit moşul cu crăci sau
Moş Crăciun. S-a păstrat din vremi imemoriale credinţa că
craca de aur aducea noroc, că le merge bine în anul următor
celor care stăteau ori se sărutau sub cracă în noaptea de
Crăciun, o manifestare cu acelaşi scop fiind uratul cu
‘sorcova’: atingerea ritmică a trupului celui sorcovit cu
creanga / craca de aur. Rezultă că sărbătoarea Crăciunului - a
crăcilor sacre, vindecătoare - a fost instituită demult, în
preistorie, ca reflex al unui aspect existenţial vital; astfel de
legături - dar artificiale - au apărut mai târziu pe ţărmurile
Mediteranei, unde inexistenţa de ierni aspre făcuse ca sensul
originar al sărbătorii să cadă în uitare, datorită schimbării
condiţiilor de mediu”. (La Vedici, vâscul era sacru, asociat
Zeului Indra).
606
În 2014, cercetătorul Român Eugeniu Lăzărescu a
studiat că “ferirea de duhuri rele prin obiceiul ancestral de
punere deasupra porţii de ramuri de vâsc cu ocazia Anului
Nou e moştenirea cultului vedic al vâscului; în tradiţia
populară, agăţatul se făcea deopotrivă a vâscului deasupra
uşii şi a panglicii cu culorile roşie şi albă de pereţi: culoarea
roşie simboliza canalul drept al sistemului subtil uman al
acţiunilor iar culoarea albă simboliza canalul stâng al
emoţiilor, ambele susceptibile de a fi atacate de duhurile
rele”. Cordeluțele / panglicile - foarte populare în Vechea
Lume, acum răspândite puternic între Pamir și Tibet - erau
văzute în trecutul îndepărtat ca “plete de lumină”, ca atare
însoțind oamenii ori simbolurile lor, ca steagurile, sub forma
de ciucuri sau franjuri la haine ori la drapele. În 2011,
profesoara Olimpia Cotan-Prună a enunțat: “Elementele ce
compuneau stindardul dacic s-au desprins din lumea daco-
getă cultică iniţiatică străveche, a începuturilor
cosmogenetice, păstrate în istoria scrisă, dar mai ales
nescrisă, ca ‘Tradiţie primordială’, ce se exprimă în
diversitatea religiilor lumii, în veşminte specifice. Să ne
oprim la prezenţa panglicelor / cordeluţelor multicolore ce-şi
fac simţită prezenţa şi în zilele noastre. Homer a semnalat
cordelele permanente ca semn al demnităţii sacerdotale (în
‘Iliada’). În Antichitate solul / vornicul, purta panglici şi
năframă înălţată pe o prăjină să fie identificat pentru a putea
trece spre autoritatea momentului (ne informează Vergiliu).
Vornicul / ‘vor-nikul’ însemna alesul prin voia Nikăi să
poarte mesajul şi era de neatins. În dansul
cultic ‘Căluşarii’ sunt nelipsite panglicele / coardele
multicolore, indicând perioade istorice cultice de demult.
‘Creiţele’ - varianta feminină a ‘Căluşeilor’ - poartă ca semn
distinctiv acele cocarde, bentiţe, panglici multicolore cultice.
Prăjina de brad de la nuntă este plină de panglici colorate şi
se numeşte ‘buştean’. Fota-fusta din costumul popular
românesc din Banat este marcată de şuviţe multicolore ce
atârnă până la poale şi înviorează mişcarea dansului, a
corpului în mişcare. Şuviţele multicolore înconjoară costumul
naţional românesc sub numele de franjuri, care s-au
transformat în ‘colţişori’. Drapelul / stindardul este tivit cu
franjuri mişcătoare, expresie a energiilor
care înviorează acţiunea de luptă exprimată prin conceptul de
bălăngănit dintr-o parte în alta după curenţii de aer. Ce
simbolic e păstrată lumina unui Nou An prin ‘Re-belion’ /
Rebelion - adică Revelion - când măştile refac vremuri
demult apuse, oamenii alungă prin luptă Anul Vechi, să nu
rămână de izbelişte, chiuie, strigă, fluieră, joacă, beau şi
mănâncă bucurându-se de acea mare izbândă a timpului
răzbit. Soliile geto-dacilor erau costumate în alb
ca Baal strălucitorul / ‘Albul’ şi purtau o năframă albă în
vârful unei prăjini împodobită cu cordeluţe multicolore, ca
semn că erau din neamul oamenilor cerului însemnat de
curcubeu”. Bănăţeanul Maghiar Bartok Bela 1881-1945 (din
Sânnicolau Mare / judeţul Timiş, decedat la New York /
SUA), care a studiat temeinic colindele Româneşti, a afirmat
despre vechile colinde că se deosebesc de cântecele de
Crăciun din Europa şi că n-au nici o legătură cu sărbătoarea
creştină echivalentă. Carpaţii erau preponderent acoperiţi de
brazi (la latitudinea spaţiului Român, cu răspândirea în
general la înălţimi de peste 1000 metri altitudine), verzi tot
anul, fiecare simbolic fiind Copac Cosmic / Copacul Lumii.
Lemnul moale de brad e bun la construcţii dar şi la foc, omul
cărând crăci / crengi din sfântul brad pentru a ajunge aurul
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
jarului din cenuşa vetrei fiind foarte respectat, în nevoia de
căldură a iernilor (iar Crăciunul în calendar este în miezul /
apogeul iernii din Emisfera Nordică); înfăţişarea sa cu băţul
în mână pentru echilibru pe coastele înălţimilor - parcurgând
cărările Montane - ca şi cârja bătrânilor, a condus craca /
creanga pe un traseu de la atribuirea bastonului / toiagului
sacru al călătorului ori misionarului până la sceptrul regal:
Moş Crăciun a rămas în legendă drept străvechiul conducător
- al oamenilor dar şi al turmelor / cârdurilor de animale - din
timpul ultimei glaciaţiuni, al Hiperboreilor (cei din Nordul
Vechii Lumi), cel care ştia multe despre moarte dar şi despre
viaţă.
Regișor Bănățean
(Eugen Gherga, secolul XX)
607
Moşul Crăciun era Timpul - pe care-l traversa - şi
era eternul Cer, pe care-l personaliza: apariţia sa era celebrată
atunci când soarele începea să-şi facă simţită prezenţa timp
mai îndelungat, astfel instaurându-i-se sărbătoarea, imediat
după solstiţiul de iarnă; dacă pentru străvechii Ra-mani =
“Oamenii Raiului” / “Oamenii soarelui” - din actualul spaţiu
Român - era Crăciun, pentru vechii Greci era Cron / Cronos,
fiul lui Uran / Uranos (Timpul “Cr-On” / Cron era fiul
Munteanului ceresc “Ur-An” / Uran, coborând de pe
înălțimile cereşti cu crengi), asocierea sa cu crăci fiind până
la simbolul Arborelui Vieţii, tridentul / târşul ori caduceul /
kerykeionul Zeului Hermes / “Her-mes”, adică “moşul Her”
care patrona şi hora ce se încingea lângă vatra în care
trozneau crăcile arse, de unde săreau în spirale scânteiuţele
datorită crengilor de brad, la fel cum hora se mai încingea şi
în jurul vânatului capturat, adus de vreun vânător, pentru
hrană (pentru spirală, vechii Greci foloseau “helike”). Încă
din mare vechime, suportului făcut din lemne încrucişate pe
care se tăia i se zicea “capră” - până la Crăciun trebuind date
toate lemnele de foc necesare pentru trecerea iernii /
operaţiune denumită “crăparea” lemnelor - iar în vechime,
Românii aveau obiceiul de a arunca pe apele curgătoare în
ajunul Crăciunului nu aşchii de lemn, ci coji de nuci iar în
ajunul Paştilor coji de ouă (atunci era săptămâna “tărcată” -
“cârneleaga” / “hârţa” - când era “dulcele” sărbătorilor, cu
consum moderat permis de carne, ca preludiu la ospăţul /
praznicul ce urma): cojile plutind anunţau debutul
ceremonial. În “Dicţionar etimologic al limbii române (pe
baza cercetărilor de indo-europenistică)” din 2009, Dr. Mihai
Vinereanu a scris: “Cercetătoarea Ana Chelariu a considerat
în 2003, pe bună dreptate, că sărbătoarea Crăciunului îşi are
originile în vechile tradiţii indo-europene. Din punct de
vedere etimologic, autoarea îl leagă de radicalul ‘perku’ =
‘stejar’, radical din care provine latinul ‘quercus’ pentru
‘stejar’ dar şi Codrul Hercinic, etc., amintind obiceiul multor
popoare indo-europene de a aduce în vatră, în perioada
solstiţiului de iarnă, ‘butucul Crăciunului’ care este aprins şi
lăsat să ardă până în primăvară. La români, buşteanul din
seara de Crăciun se numeşte ‘călindău’. Termenul care
defineşte butucul respectiv însă provine de la un radical
diferit de cel de la care provine Crăciun, încât este puţin
probabil ca românul Crăciun să provină de la radicalul
‘perku’, care defineşte stejarul. Astfel, cei 2 termeni trebuie
separaţi. În plus, nu este evident că acest butuc trebuia să fie
numai din lemn de stejar. Arderea butucului în vatră până
primăvara este un simbol al menţinerii vieţii pe perioada
anotimpului rece. Românescul Crăciun trebuie să definească
tot ‘discul / cercul solar’ - iar nu altceva - şi trebuie să
provină de la acelaşi radical care defineşte cercul în limba
română. Reiese, cât se poate de clar, că românul Crăciun
provine din proto indo-europeanul ‘s/ker’ = ‘a îndoi, a
încovoia’, radical destul de productiv în limba română, din
care provine şi românescul ‘cerc’ (dar şi cârlig, cârmă, etc).
Astfel, filiaţia a fost: proto indo-europeanul ‘ker’ - proto
tracul ‘kerkion’ - traco-dacul ‘Kerkun’ - românul Crăciun.
Forma arhaică ‘Cărţun’ ne îndreptăţeşte să credem că
metateza lichidei ‘r’ a avut loc destul de târziu, dar nu putem
preciza când. În concluzie, sărbătoarea Crăciunului are
rădăcini vechi indo-europene având un caracter agrar neolitic;
în esenţă, este o celebrare a solstiţiului de iarnă, a soarelui, iar
denumirea însăşi a Crăciunului este de origine traco-dacă,
preluată apoi de celelalte popoare din Europa de Răsărit şi
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Centrală. Sensul pentru ‘a crăpa’ este apropiat de cel al proto înrudit cu “zori”, de la faptul că străluceşte / “stră-lucește).
indo-europeanului ‘ker’ / ‘kor’ (onomatopee pentru sunete Peştii de apă dulce “caras” şi “crap” sunt de asemenea
aspre, dure sau pentru a reda sunetele scoase de unele specifici în areal; pentru caras, în Ugro-Finică apare radicalul
animale), la care s-a adăugat formantul ‘p’; sanscritul ‘krpate’ “karaka” iar pentru crap, e de ştiut că Latin se numea “carpa”
= ‘a geme’. În 1988, lexicograful American Robert Barnhart a (după cum a notat şi Cassiodorus), speciile având denumirile
făcut trimiterea la proto indo-europeanul ‘grag’ / ‘krak’. Prin Trace:
urmare, forma română este de natură onomatopeică. Pentru
‘codru’, putem reconstitui un radical indo-european ‘keld’ /
‘kald’ = ‘pădure’ / ‘munte’; în cazul românei, a avut loc
metateza şi apoi rotacizarea lichidei ‘l’ (exista proto indo-
europeanul ‘kaito’ pentru ‘pădure’, de la care a provenit şi
românescul ‘coică’ pentru ‘culme împădurită’ / ‘teren
nelucrat’). Numele de Criş (la Iordanes ‘Grisia’) vine din
proto indo-europeanul ‘kers’ = ‘negru’. Denumirea râurilor
Criş s-a transmis din proto indo-europeană prin traco-dacă în
română, ca şi în cazul altor macrohidronime din regiune”. În
legătură cu “Kerk-Un” / Crăciun şi faptul că el crăpa lemnele
aduse: de la acţiunea sa aşa s-au regăsit şi termenii de tăiere -
inclusiv pentru tăierea pietrei dar şi pentru tăierea organelor
genitale, părului, urechilor, nasului, limbii, gâtului / capului,
animalelor, recoltelor, colacilor, etc. - ca de pildă cum a fost Zorcan / Cârjancă
Ugro-Finicul “Kerga”, termen de sorginte Anatoliană;
străvechiul “Crăciun” = “Zeul Timpului” a fost strămoş
Gherga (aşa după cum şi Ghirghe / Circe - femeia lui Crăciun
- a fost strămoaşă Gherga). Corespunzător cercetătorului Sjur
Papazian în 2016, la Armeni “krak” = “foc” iar așa ceva
conta, de exemplu “Ar” (versiunea scurtă de la “Ara” =
“Creator”) având aceeași origine, la fel ca și particulele
“Khar” / “Khor”, etc.; dintr-o astfel de perspectivă lingvistică,
Gher-Ga ar fi “focul / lumina Pământului” (“Gher” preluând
asemenea înțeles strălucitor / “stră-lucitor”, “Ga” fiind
Pământul). În 2017, cercetătoarea Ionela Achim din România
a scris în cartea “Gog și Magog: prima civilizație a rasei albe Karaka / Caras
europene sau Protoistoria popoarelor europene” despre
neolitic: “Cum în vechime se scria în ambele sensuri și la
sumerieni și la nord de Dunăre, Ra era totuna cu Ar citit ‘în
oglindă’, de aici și terminologia de ramani, respectiv de arieni
sau arimani”. Deoarece oriunde în lume toponimele
proveneau de undeva - regula fiind că înainte ca un loc să dea
numele unei persoane, un loc putea fi denumit după numele
unei persoane - Crăciun a fost naşul regiunii Crişana (apoi de
acolo apărând Crişan ca localnic); instituţia năşiei patrona
naşterile (deopotrivă şi cununiile): persoane foarte
importante, naşii tutelau noii apăruţi în societăţi (cu statusuri
fie de născuţi, fie de cununaţi). Conform convenţiei străvechi
- prin care direcţiilor cardinale le erau asociate culori - Carpa / Crap
semnificaţia neagră a Crişanei nu era datorită culorii
locuitorilor, regiunii ori apelor curgătoare, ci datorită poziţiei Cercetătorul Lucian Costi în studiul “Limba Română
Nordice faţă de Banat / regiunea de suflet a Mamei; similar, - nașterea și falsurile istorice (taina formării cuvintelor,
în Banat toponimul Caraş însemna că era negru - adică recuperarea originilor reale)” din 2016 a scris cumulat despre
Nordic - faţă de Gherdap / Defileul Dunării, ce era Fluviul pește/ră și val/e astfel: “Cuvântul ‘val’ în românește are 2
Mamei. Cerna de pildă - pentru Râul Cărăşan / Bănăţean - dar sensuri: val de apă și val de pământ. Un val poate fi o
şi verbul “a cerni” (a trece prin ciur) se înrădăcina cu proto ridicătură de apă și poate fi o ridicătură de pământ, amândouă
Indo-Europeanul “kers” = “negru”; pe de altă parte, în Banat fiind sensuri perfect logice pentru o minte evoluată. Val se
mai există şi Râul Caraş, însemnând “Negru”. Academicianul referă la o ridicătură spațială în care dimensiunile
Petriceicu Haşdeu, referindu-se în 1873 la epitetul “zârnă” dat determinante sunt înălțimea și lățimea, fără să specifice ceva
oii negre, l-a apropiat şi de planta otrăvitoare “Solanum despre lungimea valului, materia din care e constituit sau
nigrum”, Dac numită “Dierna” - aşa cum era notată şi Cerna, forma sa, care poate fi liniară, șerpuitoare, scurtă, medie,
căci scrierile în Greaca veche sau în Latină nu-i puteau reda lungă, etc. Mai mult, româna are și sensul negativ pentru
numele corect - savantul Cicerone Poghirc raportând “zârnă” vorba ‘val’, adică sensul opus unei ridicături, și anume o
la Indo-Europeanul “dherg-no”. Cârjancăi / plăticii - peşte scobitură, o ‘val-e’, construind singură un nou cuvânt prin
comun în apele Române - i se mai spune “zorcan” (cuvânt adăugarea vocalei ‘-e’, de data aceasta cu sens antonimic.

608
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Cine a trecut bacalaureatul știe că o sinusoidă e compusă din
secțiuni simetrice față de linia abscisei, alternativ deasupra și
dedesubtul ei, unele convexe, altele concave, rămânând
mereu curba aceleiași funcțiuni. Nu e normal ca o ridicare de
aceeași formă convexă în spațiu, fie că e vorba de o masă de
apă, fie că e vorba de o masă de pământ, să fie denumită la
fel, adică un ‘val’, iar forma concavă să fie o ‘val-e’? Exact
asta spune româneasca. Cei care au construit limba
rumânească au pus în vorbe simple concepții complicate.
Observarea atentă a spațiului e legată și de forme exterioare și
de formele reciproce interioare. De exemplu, dacă ‘val’ este
un concept studiat în teoria undelor, nu mai puțin surprinzător
e conceptul pe care-l aflăm în făurirea cuvintelor românești
de spațiu plin văzut dinspre exterior și spațiul gol de aceeași
formă văzut dinspre interior. ‘Peș’ este o monosilabă ce
făurește cuvinte atât pentru un spațiu plin în formă de
umflătură privit dinspre exterior, cum e vizibil în forma
generală a unui ‘peș-te’, sau de spațiu gol ca un balon privit
din interiorul său, cum e o ‘peș-teră’, un spațiu scobit /
scorburos ce pornește printr-o gură și crește în volum în
măruntaiele Terrei, ca un fel de tipar negativ de turnat al unei
statui care ar semăna cu un pește. Avem de-a face în ambele
exemple cu conceptul binar, algebric de folosire a aceluiași
grup sonor (ca ‘val’ / ‘val-e’) pentru noțiuni opuse, extins în
cadrul conceptelor antinomice din geometria în spațiu (ca
‘peș-te’ / ‘peș-tera’) care e un alt tip de ‘+/-’ (plus/minus)! Un
‘peș’ se referă mai degrabă la un spațiu care este fusiform
(‘fus’ e o alunecare de la ‘peș’, cum se vede din cuvântul
german ‘fisch’, englezul ‘fish’). Codurile ‘p*ș’ / ‘p*s’
cuprind noțiuni legate de acea formă a spațiului! Asta spune o
‘păs-taie’, care e fusiformă și are margini tăioase. În ‘peș-
tera’, al doilea element e păstrat intact în latină și italiană: ‘-
terra’, ceea ce ne convinge că româna străveche dispunea de o
varietate de rostiri, nu numai ‘țara’, ‘țărâna’, ‘țăran’, ci și
‘tera’; componenții slovei ‘peș-tera’ se regăsesc în latină
(‘pis-ces’, ‘terra’). ‘Peștera’ e un cuvânt strict românesc.
Existența cuvintelor ‘val’ / ‘val-e’ și ‘peș-te’ / ‘peș-tera’ ne
spune că spațiul originar trebuia să fi fost vălurit, că trebuia
să aibă peșteri, deci zone carstice (Carpații Meridionali,
Apuseni, Peninsula Istria în nordul Dalmației, Alpii
răsăriteni, Munții Macedoniei), că trebuia să aibă mare,
pentru că avem sensul de val de apă, că trebuia să aibă munte.
Marea Adriatică era limita apuseană a spațiului nostru antic.
Spațiul reconstituit prin studiul limbii noastre coincide cu aria
Vechii Europe - sau Pelasgia - ceea ce face ca faptele de
limbă să fie în concordanță cu sursele arheologice / istorice.
Limba română - studiată temeinic - e răspunsul viu dat tuturor
năvălitorilor care au pretenția că nu ne-au găsit în această
parte a lumii atunci când i-a apucat dorul de migrat”.
609
Academicianul Simeon Marian în “Înmormântarea
la Români” din 1892 a consemnat: “Mai demult era datina de
a se pune înaintea casei mortului - ca semn că acolo se afla un
mort - un brad tânăr, ’nalt şi frumos, ce era împodobit numai
cu flori, cu cununi şi cu năfrămi, cu formă ca un steag; în
unele părţi ale Banatului era datină ca bradul, numit
altminterea şi prapor, să se aducă din codru de juni numa’ pe
umeri, nicidecum pe car. Bradul / buşteanul zânelor însemna
‘trecătoarea apelor’ spre cealaltă lume”. Academicianul
Simeon Marian a publicat în aceeaşi lucrare cântecul funerar
Bănăţean ca parte din ceremonia funerară cunoscută sub
denumirea de “petrecerea mortului”, textul combinând foarte
arhaice elemente de folclor ritual Românesc (trecerea
sufletului peste Mare, amintirea Potopului şi bradul ca punte
între lumi): “Sufletu despărţit / De multe mâhnit / Pleacă şi se
duce / Marea o ajunge / Vine marea mare / Vine-n tulburare /
Greu urlând şi urducând / Toată lumea spăimântând / Unda sa
aduce / Lumea s-o îmbuce / Tot mălini, călini / Brazi din
rădăcini / Iar în râpa mărilor / Unde-i bradul zânelor /
Trecătoarea apelor / Sufletul stătea / Şi mi se ruga / - Brade,
brade / Să-mi fii frate / Întinde-ţi, întinde / Eu să le pot prinde
/ Vârfurile tele / Să trec preste ele / Marea în cea parte / Ce
lumea-mi desparte!” Etnologul Romulus Antonscu în
“Dicționarul de simboluri și credințe tradiționale românești”
din 2009 a scris: “Trebuie remarcat rangul nou pe care îl dă
podul de oase de bour atestat de textele folclorice; pe când
obiectele din oase de bour pot da putere și prosperitate ca
piese individuale, podul capătă un înțeles particular; astfel, de
la oasele-obiecte de cult individual la ospăț, la scheletul-casă,
locuință a noii familii, care a putut fi în preistorie și un
templu, s-a ajuns în mod firesc, în cadrul civilizației
animaliere, la podul de oase, indicație că familia trebuia să
progreseze în spațiu, ca să-și asigure prin muncă viața; totuși,
podul are și un rol de opoziție la stihia apei, pe care o domină
și care trebuie îmbunată; să nu uităm că la romani marele
preot se chema pontifex, ceea ce însemna constructor de
poduri. Mutându-se din această viață, fiecare om, înainte de a
ajunge în împărăția cerurilor, trece peste o mulțime de râuri și
pâraie mai mici și mai lesne de trecut, dar și peste altele mai
mari, mai late și mai adânci, peste care nimeni nu poate trece
fără ajutor; ca să i se înlesnească trecerea, în drumul lui de
acasă la cimitir, neamurile mortului așează așa-numitele
poduri sau punți: pe pragul casei sau al tindei, lângă poarta
ogrăzii, la răspântii, la intrarea în curtea bisericii și la portița
cimitirului, dar mai cu seamă la toate podurile, punțile,
râurile, pâraiele, șanțurile și gârlele pe unde trece cortegiul
funerar se pune câte o bucată de pânză curată, de casă, sau
câte un ștergar, sau o pereche de mâneci de cămașă, sau o
năframă, numite poduri / punți; ele se pun de-a curmezișul
drumului unde se mai adaugă un colac și o lumânare”. Este
de remarcat că Banatul e una dintre cele mai îndepărtate
regiuni Româneşti de Marea Neagră, realitatea după Potopul
din mileniul VII î.C. fiind că Vechea Civilizaţie Europeană s-
a centrat aşa tocmai ca să fie la distanţă sigură de fostul Lac
Pontic, de aceea Potopul ajungând să fie copios menţionat în
Banat / partea răsăriteană a Bazinului Panonic; neoliticul Lac
Valaton / Balaton din Bazinul Panonic amintea la scară mai
redusă paleoliticul Lac din Bazinul Pontic, al măreţiei
Atlante: în regiunile Româneşti mai apropiate de Bazinul
Marin nu imediat după Potop ci doar mai târziu au apărut
culturi semnificative, acelea însă derivate din trunchiul
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Vechii Civilizaţii Europene, cea care a fost continuitoarea

imediată a Civilizaţiei Atlante. O discuție relativ importantă
privind Bazinul Pontic ar fi despre Pannonia - din Vestul său
- în Vechea Lume: “Pan-nonii” - literar complet fiind cu 2
“N” - erau efectiv “pruncii luntrașilor”, căci “noni” =
“prunci” iar “Pan” reda “Ban”, respectiv “Van”, adică
“pirogă” / “barcă” în înțeles HiperBoreu (până în prezent se
identifică “P” cu “B”/“V”, atât în pronunții, cât și scriptic);
etimologic și termeni ca “bine” ori “bun” s-au ivit în
conexiune cu cei care veneau pe ape (luntrașii cu pirogile zise
“vene” inclusiv azi, la Finici). Cea mai joasă parte a
Pannoniei e de altfel Banatul, regiune ce poate fi înțeleasă -
prin echivalarea “B”=“V” ca fosta bază “Vanat”, aglutinând
navigatorii cu pirogile “vene”; ca reper în pustă, la Dealul
Buda efectiv era mare Vad iar în Pesta era venerată Vesta (de
către Vestale): Buda-pesta = “Vadu peste” Fluviu - Buda era
Vadu peste Dunăre - concret Buda-pesta fiind “Vadu vestit”
(iar până și în Epoca Modernă, Imperiul Austro-Ungar a fost
centrat în Pannonia / “Van-nonia” pe Dunărea mijlocie, având
ca principale porturi - Fluviale - tocmai Viena și Vuda /
Buda). “Năstrușnicia” abordării Panoniei și Banatului din
Lumea Veche în corelație cu Finicul “vene” pentru “bărci” e
de văzut corespunzător realității existențelor în areal a
bărbaților Gherga genetic “N”, cu răspândirea cea mai
numeroasă din Europa tocmai în Nordicul mediu Finic: așa
cum e dovedită prezența profilului masculin HiperBoreu la
Gherga în Banat / Pannonia, e de considerat și profilul
lingvistic Finic al zonei respective, aparținând Bazinului
Pontic.

Annunaki cu conul de brad

În Epoca Pietrei - un timp al sacrificiilor umane -

Bazinul Pontic = Bazinul Mării Negre
Tradiţia bradului de Crăciun a fost păstrată şi de
creştini, care pentru Naşterea Mântuitorului, mutată în 25 XII,
nu au simbolic vreun palmier / “pal-mier” sau alt pom
tropical din Betleem / “Bet-Leem” - locul din Canaan al
Naşterii lui Iisus ca om - ci au preluat simbolul de la Potopul
anterior celui biblic, anume mândrul brad (foarte răspândit în
Carpați), exprimând prin cetina sa mereu verde visul uman în
nemurire: străvechiul Copac al Lumii (tipic atât mistic, cât şi
mediului Nordic / zona dominată de Crăciun); iar conul de
brad în Vechea Lume simboliza îndeosebi cunoașterea și
fertilitatea.
610
când era Crăciunul (ceremonia marcând depăşirea celei mai
lungi nopţi din an), Soarele era rugat să revină cu puterea sa
de căldură şi lumină, jertfa supremă pentru aşa ceva constând
uneori din viaţa unui om ales special ca mesager / sol sfânt,
trimis intenţionat pe Lumea “Cealaltă” cu bucurie unanimă,
răceala cadavrului / mortului de altfel egalând temperatura
iernii în toi, ca semn al “trecerii”, complementară fierbinţelii
sufletului / spiritului; ulterior, adulţii au decis sacrificarea
primului născut, ca dar de Crăciun, integral ars pentru a trece
în “Cealaltă” Lume, pe de o parte micuţul scăpând de iarnă
pentru totdeauna iar pe de altă parte Cerul fiind chipurile
astfel “îmbunat” să permită trecerea peste frig, în sensul ca să
nu fie iarnă grea: puterea grozavă izvorâtă din aşa ritualuri
străvechi s-a transmis peste vremuri, inclusiv azi creştinii de
Crăciun - în 25 Decembrie - rugându-se divinului din Cer şi
oferind daruri (bradul împodobit - corcodit cu zorzoane - care
cândva marca mortul ca dar Crăciunului a rămas doar ca
simbol verde în iarnă iar cadourile credincioşilor nu-s mai
trimise către Cer, ci schimbate reciproc între ei, rugăciunile
transformându-se corespunzător confesiunii acceptate). Se
poate închipui că marele dar de Crăciun - foarte firesc în
Epoca Pietrei - era jertfa umană; “târgul” consta în solul
uman suprem sacrificat pentru ca să fie mesagerul rugii către
Crăciun - ceremonia în ziua străvechiului Crăciun - în
schimbul iernii blânde şi binecuvântării solare, festivităţile
respective reluându-se anual (de obicei, curierul spre divin
fiind câte un tânăr ales din comunitate, bradul împodobit
marcând în momentul solemn locul sfinţit al sacrificării sale:
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

în acele timpuri rămase în amintirea colectivă ca fericite,

“Blajinii” / “Vlajinii” - reprezentările oamenilor primordiali,
numiţi Rahmani, Rohmani, Rugmani, etc. - erau păroşii care
o dată pe an se întâlneau cu femeile pentru a face copii
(mereu primăvara - în sezonul învierii - când erau “Paştile
Blajinilor” cu tradiţionalul ospăţ al viilor şi morţilor). Pe
atunci - în timpurile începuturilor - moartea era considerată
fericita trecere în “Cealaltă” Lume şi nu însemna jale. În
2000, Dr. Vasile Boroneanţ în “Arheologia peşterilor şi
minelor din România” a consemnat despre cercetările sale din
Banatul Românesc: “Trecuse glaciaţiunea şi se intrase în
climatul cald post-glaciar, în care ambianţa faunistică şi
floristică era alta. Oamenii puteau să circule şi să gândească
liberi. Imaginile păstrate prezintă o lume cu o altă ideologie,
cea care se dezvoltase datorită acelor schimbări. Ele sunt pe
deplin reflectate în reprezentările din peştera Gaura Chindiei
II - Coronini / sat fost Pescari, judeţul Caraş-Severin (cea
dintâi peşteră cu reprezentări în culoarea roşie din țară):
reflectă aspiraţiile începând cu aproximativ 6000 î.C., cu sute
de realizări de artă rupestră”. Acolo se pot vedea soarele,
pasărea figurând-o pe Zeiţa Gaia şi clara impresiune a unei
palme:

Dr. Mircea Eliade, în “Istoria ideilor şi credinţelor

religioase” a consemnat despre culoarea roşie: “Omul
preistoric se comporta deja ca o fiinţă înzestrată cu inteligenţă
şi imaginaţie. Cât despre activitatea inconştientului - vise,
fantezii, viziuni, fabulaţii, etc. - putem presupune că ele nu se
distingeau decât prin intensitate şi amploare de cele ale
contemporanilor noştri. Dar trebuie să înţelegem termenii
intensitate şi amploare în sensul lor cel mai puternic şi cel
mai dramatic. Căci omul este produsul final al unei decizii
luate ‘la începutul Timpului’: aceea de a ucide pentru a trăi.
Timp de mulţi ani, paleo-antropii au trăit şi din vânătoare;
fructele, rădăcinile, moluştele etc., recoltate de către femei şi
copii, erau insuficiente pentru a asigura supravieţuirea
speciei. Neîncetata urmărire şi doborâre a vânatului a sfârşit
prin a crea un sistem ‘sui generis’ de raporturi între vânător şi
animalele masacrate. ‘Legătura mistică’ între vânător şi
victimele sale este relevată prin însuşi actul de a ucide;
sângele vărsat este întru totul asemănător sângelui omenesc,
în ultimă instanţă ‘legătura mistică’ cu vânatul dezvăluind
înrudirea între societăţile umane şi lumea animală. Utilizarea
ocrului roşu era substitut ritual al sângelui, deci ‘simbol’ al
vieţii”. (Emblematic pentru vânătorii preistorici era roşul
sângelui de pe ei - căci erau stropiţi de sângele animalelor
vânate - ceea ce era o marcă a succesului avut la vânătoare;
întoarcerile vânătorilor - cu posibila carne de împărţit - erau
evenimente speciale de triumf, apreciate ca atare de restul
membrilor grupului: momentele erau deosebite în viaţa
colectivităţii, întărind legăturile familiale ori de prietenie,
bazarea pe ceilalţi fiind un liant al coeziunii sociale). Despre
bumerang (simbol pentru Gherga), savantul a scris: “Este de
neconceput ca uneltele să nu fi fost încărcate de o anumită
sacralitate şi să nu fi inspirat numeroase episoade mitologice.
Primele descoperiri tehnologice - transformarea pietrei în
instrumente de atac şi de apărare, dominarea focului - au
asigurat nu numai supravieţuirea şi dezvoltarea speciei
umane, ci au produs, în egală măsură, un întreg univers de
valori mitico-religioase, au incitat şi hrănit imaginaţia

611
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
creatoare. Valoarea magico-religioasă a unei arme - de lemn,
de piatră sau de metal - supravieţuieşte încă la populaţiile
rurale europene şi nu numai în folclorul lor. Mai ales
‘dominarea distanţei’, cucerită graţie armei-proiectil, a produs
nenumărate credinţe, mituri şi legende. Ar trebui să
reamintim cel puţin câteva din credinţele şi mitologiile
uneltelor, în primul rând ale armelor, pentru a înţelege mai
bine tot ceea ce pietrele cioplite ale paleantropilor nu mai pot
să ne comunice. Orice document, chiar contemporan, este
‘spiritual opac’ câtă vreme nu ajungem să-l descifrăm
integrându-l într-un sistem de semnificaţii. O unealtă
preistorică sau contemporană nu poate să releve decât
intenţionalitatea sa tehnologică: tot ceea ce producătorul sau
posesorii ei au gândit, au simţit, au imaginat, au sperat în
relaţie cu ea ne scapă. Dar trebuie să încercăm, cel puţin, să
ne ‘imaginăm’ valorile non-materiale ale uneltelor
preistorice. Căci, altfel, această opacitate semantică poate să
ne impună o înţelegere complet eronată cu privire la istoria
culturii. Riscăm, de exemplu, să confundăm apariţia unei
credinţe cu data când ea este clar atestată pentru prima dată.
Reamintim şi mitologiile articulate în jurul lăncilor / suliţelor
ce se înfig în bolta cerească şi permit înălţarea la cer sau
săgeţile ce zboară prin nori ori străpung demonii”.
Cercetătorul Moldovean Batog Bujeniţă în
“Fascinaţia ipotezelor” din 2014 a scris: “Ne punem
întrebarea dacă picturile rupestre, indiferent unde s-ar afla
(cele mai multe din România sunt în Carpaţii Apuseni)
reprezentau forme primordiale de artă sau dacă o civilizaţie
străveche avea o nevoie profundă de a reprezenta scene din
viaţa cotidiană, în condiţii destul de greu de realizat, hrănind
un timp destul de îndelungat artiştii timpurilor, într-o vreme
când hrana nu era uşor de procurat. Care era motivaţia unor
asemenea atitudini? Studiile istorice au demonstrat că
întotdeauna motivaţiile de tip religios au fost acelea care au
dus la asemenea mobilizări de forţe, având ca final adevărate
opere de artă. Iar acele reprezentări, specifice unei activităţi
umane foarte riscante, vânătoarea, dar şi cu un grad înalt de
responsabilitate (era vorba de uciderea unor fiinţe!), necesitau
un anumit gen de iniţiere sau poate chiar de ispăşire, de
purificare, după săvârşirea unui omor. Să nu uităm că şi în
timpurile noastre sacrificările animalelor au unele ritualuri
care ne duc cu gândul la o rugăciune pentru iertarea păcatului
uciderii. Prin urmare, întreaga grafică rupestră avea ca fundal
612
o societate umană aflată preponderent în ciclul de dezvoltare
în care vânătoarea era principala sursă de hrană. Folclorul
spaţiului carpatic - unul dintre acelea destul de puţin afectate
de influenţele religioase sau de alte culturi de contact - are
legenda lui Grui-Sânger, care aminteşte despre o peşteră
pictată, dar şi, metaforic, despre menirea ei în raport cu
activitatea umană preponderentă în paleolitic, vânătoarea.
Această legendă, destul de puţin cunoscută în original, dar
prelucrată de Vasile Alecsandri şi adaptată cerinţelor poetice
şi normativelor romantismului târziu (a fost tipărită în 1875),
este aparent simplă: Un vânător, Grui-Sânger, personaj
prezentat într-o sumbră măreţie, trăieşte într-un codru
întunecat ca şi firea sa îngrozindu-i pe cei din jur, care nu mai
sunt vânători, ci păstori sau agricultori, cu firea sa
sângeroasă, cu nestăvilita sa dorinţă de a ucide. La un
moment dat, tatăl său vine în codru pentru a-l dojeni însă
confundat fiind de mintea rătăcită a fiului este ucis. Apoi, plin
de remuşcări acela se retrage într-o peşteră, unde aprinde un
foc. La lumina flăcărilor vede pictate pe pereţi animalele pe
care le ucisese, dar şi altele, considerate de Sânger ca fiind
nemaivăzute (destul de ciudat pentru un vânător care, putem
presupune că ştia fauna pe care o vâna). Sau poate tigrii de
peşteră (cum a fost felina de la Cuciulat) sau rinocerul de la
Coliboaia îi erau necunoscute? Flăcările şi chinurile sufleteşti
ale personajului dau o ciudată impresie de mişcare a fiinţelor
de pe pereţii peşterii. În nebunia sa, Sânger aruncă săgeţi spre
ele, în timp ce, însufleţite parcă de flăcări, reprezentările se
materializează şi îl sfâşie cu ghearele şi colţii, iar altele, cu
copitele, îi amestecă trupul în solul pietros al peşterii. Mai
târziu, ca o eternă aducere aminte a acestei osânde divine,
dreaptă şi necruţătoare, din sângele său a crescut un arbore cu
frunze roşiatice numit sânger (‘Cornus Sanguinea’). Acest
arbore intră şi el în legende, fără nici o legătură aparentă cu
prima, fiind, la un moment dat, considerat lemnul din care a
fost cioplită crucea Mântuitorului (este vorba desigur de
interpretări târzii, influenţate evident de creştinism şi care au
o importanţă deosebită, chiar şi în abordarea de faţă). Poetul
Vasile Alecsandri a pus în versuri această legendă şi i-a
modificat sfârşitul, dar problematica de bază rămâne. Cum
ştim însă din definiţie că o legendă conţine un sâmbure de
adevăr (povestirea tradițională în proză transmisă, de obicei,
pe cale orală, în care faptele fantastice sau miraculoase pot
avea un suport istoric real), cred că este foarte important să ne
străduim a ajunge la acest sâmbure. Este cert că legenda
certifică existenţa unor peşteri care au pe pereţi reprezentări
de animale dar cu referire, s-ar părea destul de strictă, la
activitatea de vânătoare, sugerând însă şi o funcţie ritualică a
ansamblului, fie ea şi de pedepsire a abuzurilor. Este posibil
ca această funcţie să fi fost determinată şi de o nevoie
asemănătoare celor din zilele noastre, respectiv, împuţinarea
sau dispariţia fondului cinegetic, incluzând toate consecinţele
acesteia, până chiar la înfometarea comunităţii umane, deci
posibila dispariţie a sa. Figura vânătorului Grui-Sânger este
prezentată cu o evidentă admiraţie deşi ea nu exprimă defel
încredere sau simpatie: ‘Ivindu-se pe munte o-naltă arătare /
Ce stă în dreptul lunei c-o bardă groasă-n mână… Şi până-n
ziuă urlă dulăii de la stână”… Grui-Sânger, ucigaşul, e regele
pădurei! Aşa cum biblicul conflict între Cain şi Abel pune în
discuţie starea de încordare dintre populaţiile de păstori şi
cele de agricultori, acum este prezentă fascinaţia, dar şi
groaza, pe care vânătorul ancestral o exercita asupra
populaţiilor de păstori. Figura sa este, într-un fel, tragică,
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

marcată de un fel de blestem sanguinar, cumva nefirească conţin informaţii istorice; iar de atunci, istoria nu a mai fost la
într-un timp în care hrana poate fi procurată fără să ucizi fel!”
fiarele pădurii sau ale câmpiilor, o situaţie văzută ca fiind aşa
cum am mai spus şi înfricoşătoare dar şi plină de o sumbră
măreţie. Nu se poate elimina discuţia asupra activităţii
omului-vânător, întrucât de-a lungul întregii sale existenţe
societatea umană a fost depozitara tuturor activităţilor chiar
dacă cea de bază era păstoritul sau agricultura. Constatăm că,
în timp, a fi vânător este un privilegiu, condiţionat însă de
respectarea unor reguli foarte stricte. Precum ştim, în întregul
Ev Mediu, dar şi mai târziu, dreptul de a vâna îl aveau,
exclusiv nobilii, iar practicarea acestui gen de activitate de Ka în Timocul Bulgăresc
către ţărani era pedepsită cu moartea. Chiar şi în
contemporaneitate vedem că pentru a vâna îţi trebuie nu De exemplu, în Peştera Măgura 43,43 lat. N, 22,36
numai documente care să-ţi ateste acest drept ci şi unelte long. E din Timocul Bulgăresc - după cum a prezentat şi Dr.
scumpe, o anumită uniformă şi, mai presus de orice, un Andrea Arca de la “Institutul Italian de Protoistorie şi
anume comportament bazat pe un cod deontologic. Nu lipsesc Preistorie” în 2014 - unde a fost documentată folosirea în
nici insignele specifice, o gastronomie rafinată şi laborioasă, neolitic a calendarului cu anul solar din 366 zile, sunt picturi
literatura dedicată acestei pasiuni (de multe ori cu puternice rupestre neolitice semnificative, ce pot fi comparate cu
accente dramatice), întâlnirile de pregătire sau comuniunile reprezentări similare contemporane din Bazinul Dunării ale
având un foarte bine conturat caracter exclusivist: baluri cu dansatoarelor în poziţii de orantă, respectiv ale muierilor cu
tematică, întreceri sportive (ca trasul la ţintă), etc. Cu alte braţele ridicate pentru rugi; în imaginile următoare apare
cuvinte, un segment social cu specificul său bine delimitat, înfăţişată invocarea vitalităţii = energiei sufletului Ka
însoţit si acum de un gen de mistică admirativă, chiar dacă, (respectiv Ga, căci conceptul provenea de la Gaia, Mama
uneori, cu accente satirice (poveştile vânătoreşti). Putem Pământului), pe vase din mileniul VI î.C. - de pe Valea
spune deci, că lucrurile nu s-au schimbat fundamental ci doar Râului Pogăniș, de la Zorlenţu Mare 45,27 lat. N, 21,57 long.
formal, adaptându-se nevoilor sociale. Peşterile cu picturi, E / judeţul Caraş-Severin, loc populat de Gherga inclusiv în
redescoperite în timpurile noastre au însă o caracteristică. Par Epoca Modernă, așa cum a fost de pildă atestat oficial
uitate de timp şi de oameni, în aşa măsură, încât acum dascălul Stachie Gherga în Zorlențu Mare de “Anuarul
readuse în lumina cunoaşterii, abia după decenii de dezbateri Băncilor Române” din 1911 - la acele timpuri neolitice
ştiinţa le găseşte un loc în cultura umanităţii, încercând să le ritualul fiind cu ridicarea mâinilor spre Cer, ca ramurile unui
stabilească şi rolul. Legenda vânătorului Sânger ne spune însă copac, la moarte fantoma Ka, respectiv stafia / duhul sau
că el ştia despre peşteră, iar accesul în interior nu-i ridica nici conştiinţa umană, rămânând ancorată Pământului Ga, după
o problemă (spre deosebire de prezent, când în peştera cum se vede:
Coliboaia, spre exemplu nu se poate ajunge decât prin
traversarea unui curs de apă subteran, imposibil de făcut fără
echipamente adecvate). Numai că pereţii cavernei pictate
poartă urme de gheare ale urşilor de peşteră, o specie
dispărută din fauna arealului cu mii de ani în urmă
(aproximativ 30 milenii). Prin urmare, se poate concluziona
că, probabil în perioada marilor frământări tectonice datorate
marelui dezgheţ petrecut cam cu 10 milenii în urmă intrările
în peşteri s-au modificat, de fapt întreaga orografie a locurilor
a suferit transformări severe. Cu toate acestea, amintirea lor a
rămas în tradiţiile culturale străvechi ale umanităţii şi se
verifică acum prin datările cu mijloace moderne. Coincid
deci, atât datările, cât şi ipotezele istorice ale vremurilor când
omenirea a trecut de la stadiul de vânător la cel de păstor /
agricultor, rămânând a fi de acord că şi vechimea acestei
legende ar fi, logic vorbind, cam aceeaşi. Nu ştim desigur cât
de bine delimitată în arealul considerat acum românesc este
legenda lui Sânger, însă racordarea ei la mitologia creştină
demonstrează că această legendă era cunoscută înainte de
evenimentele care au făcut posibilă răspândirea
creştinismului pe continentul European, iar aducerea în
discuţie a blestemului cu care arborele numit sânger
traversează mileniile, este edificatoare pentru impactul
emoţional deosebit de puternic al acestei creaţii culturale.
Toate aceste sunt doar ipoteze: oricând discutabile sau
interpretabile, dar să nu uităm că - păstrând proporţiile - tot
ipoteze au fost şi acelea ale lui Heinrich Schliemann, un
visător care a avut curajul să creadă că scrierile lui Homer

613
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

diurnul frate Apollo - miticii gemeni, avatarurile, Kabirii /

Karkinoii Vechii Lumi, etc). În 1965, antropologul Francez
Andre Virel a scris despre conceptul Ka: “Braţele ridicate
exprimă o stare pasivă, receptivă. Deschiderea braţelor
deasupra capului înseamnă acelaşi lucru ca şi deschiderea
coarnelor deasupra animalului sacru. În amândouă cazurile,
deschiderea condiţionează şi semnifică primirea forţelor
cosmice: cerul omului face parte din cerul Universului”. În
“Simboluri sacre”, Robert Adkinson a notat despre vitalitate:
“Forţa creatoare şi puterea vieţii şi-au găsit expresia în ‘ka’.
Simbolizat de 2 braţe ridicate în aer, ‘ka’-ul era dublul
persoanei. Postura defensivă a braţelor era gândită să
îndepărteze forţele malefice care puteau ataca vitalitatea
purtătorului. Fiecare persoană s-a născut cu propriul său ‘ka’,
fiind un însoţitor permanent în timpul vieţii, continuând să
trăiască după moarte, întorcându-se la sursa sa divină. Totuşi,
‘ka’-ul avea nevoie de îngrijire şi chiar mâncarea era privită
ca având propriul ‘ka’. În formele sale timpurii, ‘ka’
reprezenta potenţa masculină”.

Ulterior, Kurganii = Indo-Europenii - care cunoşteau

valorile Magico-religioase ale cuvintelor şi cântecelor şi au
reuşit să impună patriarhatul - au utilizat pentru ele, inclusiv
pentru incantaţii, rădăcina “Kan”. În aceeaşi aşezare neolitică
Bănăţeană Românească, tezaurul foarte bogat descoperit a
cuprins şi alte artefacte, după cum se pot vedea câteva în
imaginile următoare, înfăţişând un cuplu cu măşti, un vas cu
figurine şi un capac prosopomorf (vechi de peste 7 milenii,
toate realizate din argilă arsă):

Ka în Banatul Românesc

În neolitic, “Ka” era răspândit nu numai în actualele

Bulgaria și România, ci și în ceea ce azi e Serbia, anume atât
în Timocul Sârbesc, cât și în Banatul Sârbesc; mai mult, la
vechii Egipteni - organizați dinastic la sfârșitul neoliticului,
începând cu primul faraon, din așezarea Gherga de pe Nil -
“Ka” semnifica dublura oricărei persoane (“Ka” făcând parte
din grupa unde au mai fost nocturnul Zeu Dionys - dublat de

614
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Interesant este că în concepţia creştină bazată pe
închipuirea celor din Kanaan / Canaan despre Gheena, cu
regăsire de exemplu şi în Valea Gurghiului / Ardeal - din cele
mai recente 2 milenii doar, căci în patru cincimi din cele 10
milenii ale perioadei analizei Gherga a fost altfel - Infernul
fiind legat de Pământ iar divinul de Cer, ceea ce, considerând
lingvistic clasica translaţie “K”/“G”, ar corespunde
etimologiei “forţei cosmice” / “spiritului ceresc” pentru
Gherga = Ker-Ka (din proto Indo-Europenele Ker pentru
“cer” şi Ka pentru “energia sufletului” / “mana”, adică forţa
impersonală cu caracter sacru aflată în orice lucru sau fiinţă,
fiind potenţa fecundă - de calitate - a substanţelor, încă
utilizându-se expresii ca “mană cerească”); conform unor
lingvişti, Gheena pentru Glie / Pământ s-a agregat cu “erga”
pentru “lucru”, rezultând Ghe-erga: lucrătorul Gheenei sau
615
chiar al “Lumii Celeilalte” ori grădinarul (cu forme ca
Gherga, respectiv Gheorghe). Primele cuvinte din Biblie sunt:
“Întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” / glia
(erau cele mai importante elemente); asociaţia masculin-
feminin opera ordonarea universală, pe principiul contrariilor
care se completau. Este de înţeles că un aşa concept era
propagat şi de cea mai veche Civilizaţie post-diluviană
independentă din lume Ghargar / Ghaggar, din N Indiei / N
Gyagar (acolo Gha-Ggar pentru “feminina Glie - masculinul
Cer” echivala cu Ggar-Ga însemnând acelaşi mariaj Cer-Glie,
Civilizaţia Ghaggar fiind dezvoltată în Bazinul Ghaggar -
zonă ce a păstrat aşa denumire inversă - de către Garga /
stăpânii acelui ţinut, persoanele păstrându-şi însă numele). În
Banat, prezenţa Gherga din vechime s-a probat atât lingvistic
prin sensul din mileniul VII î.C. datorat fuziunii celor 2 silabe
ale sale - însemnând prima Cer şi respectiv a doua Glie /
Pământ - fiind numele purtat de Marea Mamă a Epocii Pietrei
= Doamna-zeu (femeia / soţia lui Dumnezeu, nerecunoscută
de monoteiştii ultimelor milenii), cât şi scriptic începând cu
mileniul VI î.C. prin consemnarea sa nominală - ca Ghirghe /
Kirke - de prima scriere din lume, cea practicată atât în
Banatul de sus / Montan, cât şi în Banatul de jos / mlăştinos.
Arhetipul Mamei - prima formă de experienţă, căpătată
inconştient - s-a concretizat de la Marea Zeiţă până la
imaginea propriei mame a fiecăruia: figura mamei umple
copilăria şi însoţeşte viaţa oricui, în timpurile arhaice adoraţia
faţă de instituţia maternităţii găsindu-şi expresia mistică în
Cultul Marii Zeiţe Mamă a Pământului, zămislitoarea tuturor
formelor de viaţă, aliniată gliei roditoare şi apei stagnante
(din care se credea că au purces toate formele de viaţă,
Banatul Epocii Pietrei corespunzând foarte bine, fiind şi plin
de mlaştini); de altfel, în Română a rămas feminina “glebă”
pentru brazda de glie (bulgărele pământului cultivat). Mama
divină, ca duh al fecundităţii universale, patrona naşterile dar
dădea şi moarte, ambivalenţa sa - de tânără ori bătrână - fiind
în opoziţie cu arhetipul Tatălui / întruchiparea raţiunii şi
voinţei; de la începuturi a fost credinţa că fiecare se naşte ca
să moară: naşterea era considerată ca un dar al voinţei divine
iar moartea era considerată ca o obligaţie faţă de divinitate. În
mare vechime, pe lângă peşteri, îndeosebi locurile vulcanice
şi mlaştinile erau căutate de oameni, pentru că acelea pe de o
parte erau mai productive agricole iar pe de altă parte,
deoarece mistic acolo se întâlneau Cerul cu subteranul (de
pildă, conform Gherghinului Homer, Zeul Hefaistos / Vulcan
- fiul Herei - a fost crescut de mama Graţiilor, el lucrând cu
ajutorul Ciclopilor, după cum a consemnat şi poetul Roman
Vergiliu în “Eneida”, bizantina enciclopedie “Suida” de la
sfârşitul mileniului I atribuindu-i Zeului Vulcan şi fabricarea
celor dintâi instrumente agricole “Gheorghina” iar unul dintre
fiii săi, conform Carianului Pausania 2:31, era Ardalos,
inventatorul fluierului, Strabon X 10:19 indicând Cureţii ca
maeştri fluierari, geograful Anatolian precizând că Telchinii /
Gherghinii erau însoţitori ai Zeiţei Rhea şi că erau Cureţi; se
poate vedea în “făurarul” Ardalos - fiu al Zeului Vulcan -
eponimul Ardealului, unde au fost primele extrageri de aur
din lume, iniţial prin culegerea cu cerga din Râuri, apoi prin
săpături în Munţi). Numele Grec Hefaistos - literar scris
Hephaistos - era acelaşi cu Românescul “hopaiţ” / “opaiţ”
(atributul său era Khalkeus - legat şi de prelucrarea cuprului -
Romanii numindu-l Vulcan); ar fi de știut că încheierea
neoliticului a fost prin perioada calcolitică - a prelucrărilor
cuprului - în avangarda Epocii Bronzului ce a urmat Epocii
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Pietrei. De altfel, întâi vechii Egipteni - după cum a
consemnat în secolul I î.C. filozoful Cicero - îl numeau Opas
pe Vulcan (Muntele Sacru Olymp - “Olump” în pronunţia
originală - era luminat de lămpile sale): Hefaistos Khalkeus -
făurarul Zeilor, ştiut şi ca Opas / Vulcan, ai cărui nepoţi erau
Karkinoi / Gherghini - a fost cel care a asigurat luminarea
Vechii Lumi (conform istoricului Herodot Karka 3:37,
inclusiv în Memphis / Egipt a fost un Templu al Pelasgilor
Cabiri, de la ei instaurându-se termenul oriental “kavir”
pentru “măreţ”; mama Cabirilor era numită Kabeiro /
Koridwen - patroana riturilor Cabire din Frigia şi Tracia -
echivalată cu Zeiţa Rhea).
Filozoful Român Mircea Eliade afirma despre sacru:
“O simplă contemplare a bolţii cereşti uneori este suficientă
pentru a declanşa o experienţă; de aceea, cerul este un simbol
cvasi-universal prin care se exprimă credinţa într-o forţă
divină, creatoare a universului ce garantează fecunditatea
pământului. Însuşirile sale observabile - îndepărtarea,
imuabilitatea, grandoarea, frumuseţea sublimă - s-au contopit
în conştiinţa mito-poetică şi religioasă cu o seamă de
caracteristici axiologice: transcendenţă, superioritate, forţă,
perenitate, creativitate, sacralitate, etc. Cerul şi pământul
(glia) formează polaritatea primordială în sistemul gândirii
mitologice. Cerul e un principiu activ masculin; e un fel de
‘suflet al universului’.” Ca regulator al ordinii cosmice, cerul
e sediul zeilor uranieni şi tatăl conducătorilor. Mitul cununiei
cerului cu pământul (glia) e cunoscut în multe părţi ale lumii.
Cerul şi pământul (glia) au fost despărţite fie prin actul
cosmogonic - adică apariţia lumii / creaţia universului - fie
prin greşelile oamenilor; dar şi îndepărtate unul de altul,
aceste 2 nivele ale universului comunică între ele prin razele
solare, prin ploi, prin înălţimi (Munţi, copaci, construcţii),
prin solii cerului trimişi pe pământ, prin jertfele şi rugile
oamenilor destinate cerului. Despre razele soarelui e de ştiut
că în 1998, Dr. Ioan Ţicleanu - conferenţiar la Universitatea
Bucureşti - afirma că “raza” e străvechiul cuvânt format din
“Ra” (care a fost şi numele zeului solar în Egipt) şi “za” de la
“zeu”. Plutarh în “Isis şi Osiris” 20 a scris: “Aşa cum
curcubeul este o imagine a soarelui divers colorată de
616
reflectarea razelor sale în nori, mitul este imaginea unui
anumit adevăr ce oglindeşte o gândire identică în medii
diferite”. În 1985, Ernest Bernea, în “Cadre ale gândirii
populare româneşti”, susţinea că “tot ce-i pe pământ - cred
românii - se naşte şi moare; nimeni nu poate opri asta. Ce-i în
cer e veşnic; acolo-i locul bun: cu lumină şi cu dulceaţă, căci
acolo Dumnezeu e aproape”. Lumina era un principiu al
binelui, ca expresia forţelor cereşti / uraniene fecundante,
asociată căldurii vieţii: produsă de foc, era legată de naşterea
vieţii (lumina fecunda întunericul ca masculul femela, cele 2
întregindu-se, fiind complementare, ca perechea primordială
din care au derivat toate făpturile şi de aceea divinităţile erau
luminoase); lumina a rămas simbolul dragostei, salvării,
elevaţiei spirituale - inclusiv a stării extatice din gândire -
opunându-se haosului / hăului şi morţii. Filozoful Lucian
Blaga considera că în virtutea transcendenţei ce coboară -
specifică Românilor - există credinţa că la anumite date
(îndeosebi primăvara, de Paşti ori de Sf. Gheorghe) “cerul se
deschide” şi lumea asta ia contact cu Lumea “Cealaltă”,
căpătând puteri şi frumuseţi noi. Pământul era asociat cu
pântecul matern, fiind cvasi-răspândită din Epoca Pietrei
mitologia gliei materne; simbolizarea sa era prin chip
feminin, ca soţie a cerului. Nunta cerului şi a gliei /
pământului reprezintă motivul central al multor mitologii.
Filiaţia fiinţelor umane cu glia e reflectată de miturile în care
omul este un embrion crescut în pântecul pământului (în
multe limbi, denumirea de “om” este înrudită cu a
“pământului”); pământul e matricea tuturor vieţuitoarelor:
matricea universală, atribuindu-i-se puteri regeneratoare. Dar
pământul e şi un spaţiu infernal, tărâm al suferinţei şi morţii;
însuşirea gliei de a da şi de a primi totul înapoi o înscrie într-
un veşnic circuit al naturii: naştere, creştere şi moarte.
Basarabeanul Victor Kernbach în “Miturile esenţiale” a
consemnat: “Între cele 2 categorii de atribute (viaţă-moarte)
există un raport de echilibru: chipul e surâzător, trupul darnic,
sânul rodnic, însă pântecul care înghite şi digeră este
conceput ca zona infernală a marilor taine subterane”; faţa
întunecată - angoasantă a gliei / pământului - a fost întreţinută
printr-un sistem de simboluri ale regimului nocturn, derivate
din arhetipurile fiinţelor fantastice ori prin simbolurile
adâncurilor (mormânt, labirint / ca marile adâncuri ale
peşterilor, etc). Prinţesa / frumoasa adormită din pădure sau
eroii basmelor Româneşti - plecaţi în zone neobişnuite după
zmei - se confruntau cu morbul somnului letargic, deseori
atunci când adormeau ivindu-se “Hăul” / “Haosul” (sau
“Dezordinea”), inclusiv cu exponenţi ca balaurii: de fapt, era
conflictul dintre diurni şi nocturni, aţipirea - ducând chiar la
somn prelungit - apărând din cauza dublei osteneli, mentală şi
fizică (fie că erau oameni sau chiar Zei / inclusiv Creatorul s-
a odihnit); oboseala - fie că era umană sau divină - se datora
contactului prelungit cu “Hăul” / “Haosul” (opus “Ordinii” ce
căuta a se instaura - la începuturi - în Vechea Lume). Dr.
Andrei Oişteanu în “Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura
tradiţională românească” a observat că preocupaţi de
deşteptarea oamenilor, colindătorii începeau cu formule ca
“Sculaţi, nu dormiţi”, considerându-se că veghea oamenilor şi
a Zeilor contrabalansa vigoarea demonilor / zmeilor.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Curcubee
Istoricul Ştefan Stanciu în “Poporul român -
continuator al civilizaţiei neolitice europene” a sintetizat:
“Deşi frământată în decursul istoriei sale de numeroase
războaie, Europa reprezintă o mare şi străveche sinteză
culturală, receptivă la influenţele exterioare dar, dincolo de
aparenţe, statornică în dezvoltarea sa continuă, cu structuri
spirituale a căror vechime sunt atestate în urmă cu 8-9
milenii. Pe la 7000 î.C., o dezvoltare timpurie a început pe
arii extinse în sud-estul Europei unde, timp de aproape 4
milenii s-a constituit Vechea Civilizaţie Europeană. Marile
realizări ale acelei civilizaţii - aşezări urbane, un sistem de
scriere şi temple complicat ornamentate - au constituit
matricea spirituală de la care a pornit iradierea culturală în
arealul european. Vechea Civilizaţie Europeană a început
după introducerea economiei producătoare de alimente prin
cultivarea efectivă a pământului, evidenţiată prin complexul
orz-grâu-capră-oaie-vită-porc ce a apărut chiar înainte de
7000 î.C. în Orientul Apropiat, în Anatolia, în bazinul Dunării
inferioare şi în România. Pe acea arie extinsă au existat
schimburi şi influenţe reciproce, dar vechea Europă a urmat
un drum propriu, generând culturi asemănătoare, cu legături
directe, care prin realizări distincte s-au unificat într-un
complex de sine stătător şi original, diferit de ceea ce se
întâmpla în Orientul Apropiat şi în restul Europei. În jurul
anului 6500 î.C., în Vechea Europă a apărut ceramica arsă la
temperaturi înalte şi lustruită. Treptat, a apărut şi ceramica
pictată, cu vase de forme şi stiluri diferite, ceea ce sugerează
extinderea unei idei originale fără legătură cu migraţia şi
transferul. La sfârşitul mileniului VII î.C., în centrul Anatoliei
şi în sud-estul Europei a avut loc o dezvoltare explozivă a
617
artelor şi tehnologiilor, schimbul între cele 2 mari regiuni
fiind făcut permanent. Numeroasele figurine de lut
descoperite pe teritoriul României, Bulgariei, în Serbia şi în
sud-estul Ungariei, datate înainte de 6000 î.C., prezintă
afinităţi cu cele din Mesopotamia. Imagistica mitică
răspândită în acest imens areal, indică o uniformitate
evidentă, reflectată şi în arhitectură: case rectangulare, unele
fiind prevăzute cu contraforturi, fundaţii din piatră, pereţi din
cărămidă şi acoperiş din plante pe structură din lemn. Astfel
de case rectangulare au constituit satele neolitice din Vechea
Europă, unele fiind prevăzute cu şanţuri de apărare şi ziduri.
Cultura neolitică în întregul său areal sud-est european s-a
manifestat aproape unitar, fiind cunoscută distinct în zone
regionale, după terminologii atribuite de cercetători în urma
descoperirilor arheologice din epoca modernă. Complexele
culturale neolitice din spaţiul românesc, conturate în
intervalul de timp 6500-3500 î.C., au fost cunoscute sub
diverse denumiri, depăşind geografic graniţele statului
modern. Până către anul 5000 î.C., s-a cristalizat cultura
‘veche europeană’, cu variantele sale regionale, prezentând
tradiţii semnificative în arta ceramicii, arhitectură,
organizarea cultică, instituţiile de conducere, o scriere
rudimentară şi specializări meşteşugăreşti. Către sfârşitul
perioadei neolitice s-a extins utilizarea metalelor, a cuprului
în special. Populaţiile de agricultori şi meşteşugari neolitici
trăiau în sate mari, destul de numeroase (au fost cunoscute
câteva mii de aşezări), devenite chiar de tip urban, şi-au
ridicat temple, au creat o lume mitică reprezentată în figurine
de lut şi vase de cult, indicând o intensă viaţă spirituală.
Interpretarea unor semne incizate pe ceramică, descoperite în
aşezările neolitice au condus la concluzia unor cercetători
asupra existenţei unei scrieri ‘vechi europene’ ce a precedat-o
pe cea sumeriană cu 2 milenii. Vechea Civilizaţie Europeană
a creat pe distanţa a 4 milenii un substrat suficient de
puternic, extrem de profund, ce a stat la baza vieţii spirituale
şi a culturilor europene din epocile ulterioare, cu pregnanţă în
regiunile de manifestare a neoliticului. Simbolurile şi
imaginile grafice ale Vechii Civilizaţii Europene au constituit
gramatica şi sintaxa unui fel de meta-limbaj prin care s-a
transmis un întreg sistem de gândire mitică. Zeiţele şi
simbolurile naturale din neolitic ‘vorbesc’ şi astăzi în
culturile europene într-un limbaj ce atestă perenitatea şi
continuitatea creatorilor matricei spirituale a continentului”.
Actualul steag European are pe fond azuriu o duzină de stele
aurii, plasate în cerc, reprezentând duzina apostolilor creștini:
Steagul Europei
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

În “Cultura românească în Banat”, Dr. Viorel aspectele eterne ale naşterii, morţii şi regenerării, simbolizată
Boldureanu a scris: “Vechea Civilizaţie Europeană a fost prin principiul feminin al Mamei Creatoare. Acea Creatoare
anterioară infiltrării popoarelor indoeuropene: o civilizaţie sau ‘Atotdăruitoare’ era reprezentată ca o zeitate
care a cunoscut aşezări urbane, un sistem de scriere şi temple antropomorfă cu funcţii nu opuse, ci mai degrabă
complicat ornamentate, care a înflorit în sud-estul Europei complementare - dăruitoare ale vieţii dar şi de cunoaştere a ei.
începând cam cu 7 milenii înaintea erei noastre şi a durat timp ‘Atotdăruitoarea’ a descins în sistemul religios preistoric în
de peste 3 milenii. Consolidarea unui astfel de bloc cultural chip categorial; în a doua categorie, ea este zeiţa regenerării şi
cu rădăcini şi identitate proprie îndată după apariţia unei transformării, întruchipând reînnoirea şi renaşterea forţei
economii producătoare de hrană face din acea realitate vitale, ori potenţialul embrionic al vieţii. În a treia categorie,
culturală şi de civilizaţie o entitate independentă şi nicidecum zeiţa conota fertilitatea, nemurirea şi ca zeiţă-gravidă se
o reflectare provincială a evoluţiei culturale din Orientul reîntorcea la complementaritatea iniţială: Mama-glie şi
Apropiat prin ‘importuri’ şi ‘migraţii’, termeni care - în Mama-morţilor. Zeitatea creatoare Atotdăruitoare - într-un
consecinţă - sunt nejustificaţi în explicarea originii primei raport de interferenţă cu acel principiu - crea lumea, o încărca
civilizaţii europene. Năvălitorii indoeuropeni, venind din cu energie, o susţinea cu lichidul dătător de viaţă şi împărţea
regiunea Niprului inferior, trăind în comunităţi mici şi fiind moartea la momentul oportun. Zeiţa regenerării era
apţi să călărească, puteau să ajungă uşor în regiunile de la promisiunea de viaţă, apărută miraculos din moarte, şi
vest de Marea Neagră, unde găseau condiţii ideale pentru cârmaciul timpului ciclic. Ei îi aparţinea darul
păşunat. Cu toate că doar în mică măsură era formată din transformărilor. Tărâmul zeiţelor era cerul, pământul şi lumea
cultivatori, populaţiei acesteia, numită Kurgan, îi era mai uşor subpământeană. Conceptul de principiu divin feminin era
să pătrundă în zone deja cultivate, decât să cultive în stepă. manifestat în formă umană, animală şi abstract-simbolică. De
Este de mare însemnătate că deşi predominant păstori, aceia aici, am spune noi, în spaţiul culturii tradiţionale româneşti
nu erau nomazi de tipul populaţiilor central-asiatice poate mai mult, dar fără îndoială mai evident şi mai armonios
cunoscute în epocile ulterioare. Prin urmare, predispoziţiile decât în alte civilizaţii tradiţionale ale etniilor europene,
de stabilizare a acelei populaţii indoeuropene, firave la fuziunea între tărâmuri, între nivelurile realului din ontologia
început, puteau să fie stimulate în acest areal dens populat - tradiţională românească, comunicarea dintre ele - toate
încă din mileniile anterioare - şi deosebit de prielnic al acestea mult mai strânse, mult mai apropiate, coerente,
‘Vechii Europe’. Multe dintre zeităţile străvechi au continuat nepolarizate antagonic. De aceea este relativ dificil de înţeles
să existe în basme, în credinţa şi în cântecele mitologice, într- pentru noi, modernii, sensul fertilităţii în accepţia ei originară,
o varietate de ipostaze. Cultura Vechii Europe a fost matricea aşa cum a apărut în paleolitic. Fertilitatea pământului a
unor credinţe şi practici mult ulterioare. Rafinamentul, devenit o preocupare primordială numai în era producerii
frumuseţea şi forţa tradiţiilor sale religioase sunt o parte hranei”. Pe baza introducerii grâului, se poate observa
esenţială a moştenirii culturale europene. Credinţa în puterea răspândirea agriculturii în Europa (kyr = mileniu):
elementului feminin, adaptarea la ciclurile naturale,
îmbinarea sacrului cu profanul şi celebrarea vieţii şi
regenerării au multe lucruri de spus până azi. După opinia
noastră (fondată pe argumentele oferite de folcloristica
bănăţeană) ponderea cea mai mare în persistenţa unor
embleme şi simboluri din ‘Vechea Cultură Europeană’ în
cultura populară românească se concentrează în ceea ce am
putea numi ‘religia casnică’ trecută în clandestinitate după
invaziile indoeuropene şi practicată în familie de bunică şi
mamă, deci tot în mod matrilinear, realitate etnoculturală şi
spirituală semnalată în legătură cu Banatul până la sfârşitul
Evului Mediu şi numită - după cum se ştie, de Lucian Blaga
şi în chip similar de Mircea Eliade - drept ‘teologie populară’.
Aspectul ‘polimorf’, grandioasa dezvoltare a mitologiei
tradiţionale româneşti până la a fi ajuns o ‘teologie populară’
se explică prin faptul că la rândul lor, politeismul şi
panenteismul vechii religii s-au fixat, s-au dezvoltat şi au
persistat datorită permeabilităţii, complexităţii şi
compatibilităţii substratului ‘Vechi European’ din zona
carpato-dunăreană, în speţă din partea sud-vestică a
României, suprapunerile indoeuropene, ca şi cele din
timpurile istorice de mai târziu (ale culturii mediterane,
orientale, greco-latine, clasice) fiind asimilate şi detectabile
aici în stratificarea lor pe substratul ‘Vechii Culturi
Europene’. Pentru mai dreapta cunoaştere şi înţelegere a
contribuţiei ‘sintezei bănăţene’ la fundamentele ideatice ale
edificiului ‘Vechii Europe’ e necesară examinarea atentă:
‘Vechea Europă’ se caracteriza printr-o civilizaţie sedentară,
locuind în aglomerări mari, având o structură comunitară de
tip matrilinear, egalitar şi paşnic; ideologia ei era axată pe

618
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Răspândirea agriculturii în Europa
În “Nostalgia originilor”, Dr. Mircea Eliade a
explicat “ireductibilitatea creaţiilor spirituale la un sistem pre-
existent de valori: în universul mitologic şi religios, orice
creaţie îşi re-crea propriile structuri. În mare, se pot distinge:
1) grupele de polarităţi cosmice şi 2) acele polarităţi care erau
direct legate de condiţia umană. Desigur, exista o solidaritate
structurală între dihotomiile şi polarităţile cosmice şi acelea
care se raportau la condiţia de a fi a omului. Plecând de la un
anumit moment istoric, mai ales polarităţile de al doilea tip au
deschis calea speculaţiilor filozofice sistematice. Printre
polarităţile cosmice se pot discerne cele ale structurii spaţiale
(dreapta / stânga, sus / jos, etc.), ale structurii temporale (zi /
noapte, ritmul anotimpurilor, etc.) şi în fine, cele exprimând
procesele vieţii cosmice (viaţă / moarte, ritmurile vegetaţiei,
etc.); în ce priveşte dihotomiile şi polarităţile legate de
condiţia umană şi uneori servindu-i drept cifru, ele au fost
mai numeroase şi - s-ar putea spune - mai ‘deschise’.
Perechea fundamentală era de tipul bărbat / femeie, dar
existau şi dihotomii etnice (‘ai noştri’ / străinii), dihotomii
mitologice (gemenii antagonici), religioase (sacru / profan,
care - de fapt - exprimau o dihotomie totală, raportându-se
deopotrivă la cosmos, viaţă şi societatea umană; zei /
adversari ai zeilor, etc.) şi dihotomii etice (bun / rău, etc).
Ceea ce frapează de la început în această clasificare
provizorie şi incompletă este faptul că un mare număr de
dihotomii şi polarităţi se implică reciproc, ca - de pildă -
polarităţile cosmice şi dihotomiile sexuale sau religioase. În
cele din urmă, ele exprimau modalităţi ale Vieţii sesizate ca
ritm şi alternanţă”. Despre hierogamie - adică împreunarea
Zeilor ori a principiilor de sex opus - Dr. Mircea Eliade în
“Morfologia religiilor” a scris: “Hierogamiei îi corespundea,
în general, orgia. Unirii perechii divine trebuia să-i răspundă,
pe pământ, desăvârşita frenezie. Alături de perechile tinere
care repetau hierogamia pe brazde, trebuia să aibă loc o
potenţare maximă a tuturor forţelor colectivităţii. Oamenii nu
făceau altceva decât să imite modelul divin - mai ales când de
acea imitaţie depindea bunăstarea întregii lumi şi îndeosebi
destinul vieţii vegetale şi animale. Excesele împlineau un rol
precis şi salutar în economia sacrului. Ele rupeau zăgazurile
între om, societate, natură şi zei; ajutau să circule forţa, viaţa,
germenii dintr-un nivel într-altul, dintr-o zonă a realităţii în
toate celelalte. Ceea ce era vidat de substanţă se împlinea,
ceea ce era fragmentat se reintegra în unitate, ceea ce era
izolat se topea în marea matrice universală. Orgia făcea să
circule energia biotică şi sacră. Pretextele pentru dezlănţuirea
619
ei erau îndeosebi momentele de criză cosmică sau de
opulenţă. În timp de secetă, în multe părţi alergau femeile
goale pe câmp, ca să trezească virilitatea Cerului şi să
provoace ploaia; în alte regiuni, nunţile sau naşterile
gemenilor se sărbătoreau prin uriaşe, înspăimântătoare orgii:
ele erau în legătură fie cu drama vegetaţiei, fie cu
ceremonialele agrare. Pământul trebuia însufleţit, Cerul
trebuia îndârjit, ca hierogamia cosmică - ploaia, căldura - să
se împlinească în condiţii optime, ca grânele să crească şi să
rodească, femeile să nască fii, animalele să se înmulţească şi
morţii să-şi poată îndestula nefiinţa cu fiinţă. Pot fi
descoperite urme falice în ceremoniile agrare europene:
‘Bătrânul’ era uneori înfăţişat falomorf iar ultimul snop era
numit pe alocuri ‘Târfa’ sau i se alcătuia un cap negru cu
buze roşii (originar culorile magic simbolice ale organului
generator feminin). Excesele aveau loc la anumite sărbători
arhaice ale vegetaţiei. Orgia se dezlănţuia pentru a exacerba
şi maximaliza forţele de reproducere şi creaţie ale întregii
naturi. Orice decenţă era uitată pentru că era vorba de un
lucru mult mai serios decât respectul normelor şi obiceiurilor:
era vorba de asigurarea continuităţii vieţii. Orgiile nu se
articulau cu exclusivitate în ansamblurile agrare, deşi ele au
păstrat întotdeauna anumite incidenţe cu riturile de regenerare
(‘Anul Nou’) şi fecunditatea; se poate surprinde o perfectă
analogie între fenomenul şi mistica agricolă şi orgia ca
modalitate a vieţii colective. Întocmai ca seminţele ce-şi
pierdeau contururile în marea contopire subterană,
desfăcându-se şi devenind ‘altceva’ (germinarea, încolţirea) -
oamenii îşi topeau individualitatea în orgie, totalizându-se
într-o singură mare unitate vie. Astfel realizau o definitivă
confuzie, în care nici o ‘formă’ şi nici o ‘lege’ nu se mai
putea distinge. Se reactualiza experimental starea primordială
pre-formală - ‘haotică’ - stare ce promova, prin virtutea
magiei imitative, topirea germenilor în aceeaşi matrice
telurică: omul se reintegra într-o unitate bio-cosmică, chiar
dacă acea unitate însemna o regresiune de la modalitatea
persoanei la acela de germen; într-un anumit sens, orgia
îngăduia omului o condiţie agricolă. Abolirea normelor, a
limitelor şi a individualităţilor, trăirea deplină a tuturor
posibilităţilor telurice şi nocturne echivala cu dobândirea
condiţiei seminţelor ce se descompuneau în pământ,
abandonându-şi formele pentru a da naştere unei noi plante.
Între alte funcţiuni pe care le îndeplinea în economia
spirituală şi psihologică a unei colectivităţi, orgia o avea şi pe
aceea de a face posibilă şi a pregăti ‘reînoirea’, regenerarea
vieţii. Trezirea dintr-o orgie putea fi omologată cu ivirea
colţului verde din brazdă: o nouă viaţă începea şi pentru acea
viaţă nouă orgia l-a îndestulat pe om cu substanţe şi elan.
Ceva mai mult: orgia, reactualizând haosul mitic dinaintea
creaţiei, făcea posibilă repetarea acelei creaţii; omul regresa
provizoriu în starea amorfă, pre-formală, nocturnă a
‘haosului’ - pentru a renaşte cu mai multă vigoare în forma sa
diurnă. Orgia - ca şi cufundarea în apă - anula creaţia, însă în
acelaşi timp o regenera; se poate identifica în structura orgiei
dorinţa de repetare a unui gest primordial: creaţia organizând
haosul. Orice ‘sărbătoare’ cuprindea vocaţia orgiastică.
Regenerarea se ‘dobândea’ - prin gesturi magice, prin Marea
Zeiţă, prin prezenţa femeii, prin puterea erosului, prin
colaborarea cosmosului (ploi, căldură, etc.); ceva mai mult:
toate acelea erau posibile întrucât repetau un gest primordial -
fie el hierogamie, fie regenerarea timpului (‘Anul Nou’), fie
orgia ce reactualiza regimul haotic arhetipal. Nimic nu se
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
obţinea de-a gata; câştigarea vieţii era numai muncind şi
acţionând în conformitate cu normele intuite de conştiinţa
agricolă: repetând gesturile primordiale. Deci, speranţele pe
care şi le lega omul agricol de exemplul vegetaţiei erau de la
început orientate către ‘fapt’: procedând într-un anumit fel,
acţionând după anumite modele, omul putea spera în
regenerare (actul ritual era indispensabil). Misterele vechi nu
numai că au păstrat urme de ceremoniale agrare dar nu se
puteau organiza ca religii iniţatice dacă n-are fi avut înapoia
lor o lungă preistorie de mistică agrară: adică dacă
spectacolul regenerării periodice a vegetaţiei nu ar fi relevat -
cu multe milenii înainte - solidaritatea între om şi sămânţă şi
speranţele într-o regenerare după şi prin moarte. Se
obişnuieşte a se spune că descoperirea agriculturii a schimbat
radical destinul omenirii, asigurându-i o hrană abundentă şi
îngăduind o creştere prodigioasă a populaţiei; se pare că
descoperirea agriculturii a avut consecinţe hotărâtoare pentru
cu totul alte motive: nu creşterea populaţiei sau supra-
alimentaţia a decis destinul omenirii - ci ‘teoria’ pe care şi-a
însuşit-o omul descoperind agricultura (ceea ce a ‘văzut’ el în
grâne, ceea ce a învăţat el din contactul cu ele, ceea ce a
‘înţeles’ din exemplul seminţelor ce-şi pierd forma sub
pământ au alcătuit lecţia hotărâtoare). Agricultura a relevat
omului o anumită unitate a vieţii organice (analogia femeie -
câmp, act generator - semănat, etc.) şi de la acea revelaţie au
pornit cele mai fundamentale sinteze mentale: viaţa ritmică,
moartea ca regresiune, etc. (esenţiale pentru evoluţia omenirii
au fost acele sinteze mentale, făcute posibile numai după
descoperirea agriculturii); una dintre principalele rădăcini ale
optimismului se afla în mistica agrară preistorică: întocmai ca
sămânţa, mortul putea nădăjdui într-o revenire la viaţă, sub o
formă nouă”. Începuturile în Europa apar pe hărţile Epocii
Pietrei, sub patronajul Zeiţei Ghirghe (de la jumătatea
mileniului VII î.C., când se obişnuia reîntoarcerea sezonieră
sistematică pe aceleaşi locuri, potrivit practicii transhumanţei
- consacrată din Epoca Pietrei, cu multe migraţii - de pildă,
cea mai recentă mişcare de amploare pe aceeaşi direcţie fiind
invazia Medievală otomană):
620
(În prezent, la începutul mileniului III, în Vestul
Anatoliei încă poate fi vizitat Templul Gherga, datând din
mileniul I î.C. prin forma sa realizată pietros, versiunea
anterioară - mult mai veche decât cea vizibilă azi a Templului
pietros Gherga din mileniul I î.C. - fiind din lemn / așa după
cum e înfățișat sculptural acolo, în Sanctuarul Anatolian
Gherga, mare și milenar așezământ religios). Din mixajul
acelor populaţii s-a format cel mai vechi popor din Europa, în
actualul spaţiu Român (cuprinzând Gherghi, credincioşii
Marii Mame Ghirghe, pe atunci Doamna-zeu şi al lui An /
Zeul Timpului şi al Cerului): în Bazinul Dunării, nomazii /
păcurarii Nordici s-au amestecat cu sedentarii / agricultori
Sudici; apoi, în migraţiile lor, “primitivii” Indo-Europeni au
asimilat continuu populaţiile sedentare agricole, mai evoluate
şi mai bogate decât ei, deoarece societăţile pastorale nu
puteau fi independente de ale cultivatorilor. Amestecul celor
2 culturi - nomadă (războinică, pastorală, patriarhală) şi
sedentară (paşnică, agricolă, maternă) - a dus la împrumuturi
reciproce; ritmurile vieţii animale - bazate pe reproduceri şi
sacrificii - s-au suprapus ciclurilor agricole iar în grupările
familiale s-au întrepătruns raporturile bărbăteşti determinate
de sanguinitate (ierarhii masculine legate de categoriile de
vârstă) cu cele feminine determinate de afinitate: asocierea
sub un acelaşi acoperiş a mai multor femei străine, care au
născut mulţi Gherga, atât păcurari Gregori / Grigori cât şi
agricultori Gheorghe / George. Indo-Europenii au respectat
numele Gherga, respectiv societăţile apărute s-au structurat
către Civilizaţia actuală / Banatul fiind primul loc de întâlnire
în Europa (Ghergarii / Gherganii ridicând megalitic Gargare
şi Gorgane, ca mărturii ale puterii lor):
Kurganizarea / Indo-Europenizarea Bazinului Dunării
inferioare
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Dr. Gheorghe Ivănescu 1912-1987 (membru
corespondent al Academiei Române) a afirmat: “O sarcină
ştiinţifică care încă nu şi-a găsit decât în mică măsură
realizarea este aceea a identificării cuvintelor de împrumut
din limba indoeuropeană primitivă. Lucrul acesta trebuie
făcut ţinându-se seama de cele mai noi cercetări arheologice
privitoare la patria primitivă a indoeuropenilor şi la cultura
lor şi la cele mai vechi migraţii indoeuropene, adică printr-o
confruntare a ideilor lingvistice cu cele arheologice. În
legătură cu procesele de glotogeneză a limbilor din
Antichitate nu s-au putut spune până astăzi lucruri
interesante, pentru că n-au fost lămurite procesele de
glotogeneză în general şi nu au fost bine cunoscute migraţiile
indoeuropene. Dat fiind însă că o populaţie cuceritoare
impunea în era preistorică limba sa populaţiilor cucerite fără
constrângerea unor state ca cele sclavagiste, trebuie să
concludem că atunci erele de glotogeneză durau mai mult (nu
câteva secole, ci mai mult decât un mileniu). Lingvistul Illic
Svityc a reuşit să descopere corespondenţele fonetice dintre
indoeuropeana primitivă şi ugrofinica primitivă”. Dr. Theofil
Simenschy a enunţat: “Indoeuropeana primitivă a fost una din
formele pe care le-a luat o limbă vorbită mai înainte. Pentru
explicarea ei, va trebui deci să se arate că există alte limbi
înrudite; dacă - după cum se pare - caucaziana,
indoeuropeana, limba ugrofinică şi limbile mediteraneene au
ieşit din aceeaşi limbă străveche, se va putea constitui o nouă
gramatică pentru o perioadă anterioară”. În Epoca Pietrei,
vânătorii deseori puneau foc vegetaţiei pentru a scoate
animalele din habitat, în scopul de a le captura pentru hrană,
îmbrăcăminte, etc. (acea metodă însemna însă distrugerea
mediului prin uciderea mai multor animale decât aveau
nevoie - inclusiv privarea culegătorilor de a mai avea plante
bune pentru cules - şi implica deplasările pe mari distanţe în
căutarea de noi teritorii); când au început să se aşeze -
domesticind animalele şi cultivând pământul - au avut şi timp
pentru a se concentra pe religie, artă, arhitectură, etc.:
Civilizaţiile nu s-ar fi putut dezvolta fără inventarea
agriculturii. Oamenii au început să cultive cereale pentru că
prin fermentarea lor obţineau bere, băută religios
(literalmente - prin compusul dintre sufletul “Ba” şi soarele
“Ra” ori al Mamei Rhea - “berea” / be-rea era “sufletul
soarelui” Ra sau “sufletul Rheii”). La început, cultivarea
cerealelor n-a fost pentru hrană (deoarece pe atunci existau
surse de hrană mult mai variate pentru culegători, care nu
aveau nevoie neapărată de cereale), ci pentru a produce
cantităţi mai mari de alcool, recoltele mai mari de cereale
fiind astfel absolut necesare; de altfel, e de observat
paralelismul dintre “a alege” şi “a culege” (de pildă, întâi
zerul se fierbea, ca să se aleagă din el urda dulce, culegerea şi
alegerea întrepătrundu-se în unele semnificaţii). Iniţial, ţăranii
însă lucrau mai mult decât culegătorii sau vânătorii dar
agricultura avea un mare avantaj: creşterea animalelor şi
recoltele pe o suprafaţă limitată permiteau susţinerea unei
populaţii mai mari, ceea ce însemna putere. Odată ce oamenii
au înţeles asta, au început să se aşeze temeinic; ţăranii au
curăţat locurile pentru plantări dar turmele crescute necesitau
mai mult teren pentru păscut; construcţiile erau din lemne -
folosite şi la foc, “dordola” fiind un arhaism Român pentru
“buturugă”, în Albaneză “kercu” / “dalta” instaurându-se ca
un cuvânt rezonând cu Garga pentru unealta cioplitoare, de
fapt o persoană “cioplită” fiind o persoană cultă, etc. - ceea ce
a dus la eliminarea pădurilor din jurul localităţilor (condiţiile
621
climatice uneori nefiind propice - fie ca veri uscate, fie ca
ierni umede erodând solul - şi regenerarea naturii
neîmplinindu-se, au determinat populaţiile să-şi abandoneze
uneori aşezările, în căutarea altor locuri mai bune de trai). Dr.
Mircea Eliade - ales post-mortem membru al Academiei
Române - în “Istoria ideilor şi credinţelor religioase” a scris:
“La început, agricultura a pătruns lent în unele regiuni ale
Europei. Pe de o parte, climatul postglaciar permitea
societăţilor să subziste din produsele de vânătoare şi pescuit.
Pe de altă parte, cultura cerealelor trebuia adaptată la zona
temperată şi cu păduri. Primele comunităţi agricole s-au
dezvoltat de-a lungul cursurilor de apă şi la liziera marilor
păduri, propagarea agriculturii dovedindu-se un proces
ineluctabil - în pofida rezistenţei unor populaţii - difuziunea
culturii plantelor alimentare fiind mai ales după cristalizarea
păstoritului. Procesul indo-europenizării - caracterizat de
migraţie, cucerirea de noi teritorii, supunere urmată de
asimilarea locuitorilor - n-a încetat până în Epoca Modernă;
nu se mai cunoaşte un exemplu similar de expansiune
lingvistică şi culturală de asemenea proporţii”. Academia
Română în “Istoria românilor” din 2012 a indicat: “Păstoritul
a fost una din ocupaţiile cu o bogată simbolistică, ale cărei
origini pot fi identificate în timpul domesticirii şi creşterii
primelor animale, când figura păstorului se bucura de
prestigiu sacral; păstorul / ciobanul era mai aproape de natură
decât agricultorul / ţăranul, consecinţa fiind unele valenţe
magice atribuite primului. După unele opinii, a existat chiar o
divinitate arhaică a păstorilor şi a păstoritului: Zeul-Moş
(mulgerea animalelor avea o semnificaţie aparte, fiind
considerată un adevărat ritual sacru, înconjurat de o mulţime
de reguli menite atât să protejeze animalul de influenţe
malefice, cât şi stimuleze producţia de lapte). Muncile
agricole - cunoscute în tradiţia românească drept iniţiate de 2
fraţi - erau integrate în ritmurile naturii şi prin pildele
inspirate de ele dezvăluiau taine ale împărăţiei cereşti; un bun
agricultor ştia când trebuia să semene şi când să culeagă,
după cum ştia şi să descifreze semnele naturii”. Este de ştiut
că ritul / ritualul - cuvânt legat de Sanscritul “rită” - era
aspectul practic al mitului iar a cunoaşte miturile înseamnă a
afla originea lucrurilor. Sociologul Evreu Emile Durkheim
1858-1917 în “Formele elementare ale vieţii religioase” a
susţinut: “Riturile au fost moduri de acţiune născute doar în
sânul grupurilor reunite şi erau destinate a suscita, a întreţine
sau reface anumite stări mentale colective (apoi şi
reprezentările religioase au fost reprezentări colective,
exprimând realităţi colective); toate faptele religioase au fost
lucruri sociale, produse ale gândirii colective. Credinţele
religioase sunt întotdeauna comune unei colectivităţi
determinate care aderă la ele şi îi practică riturile; ele nu sunt
admise doar cu titlu individual de către membrii colectivităţii,
ci constituie ceea ce conferă unitatea grupului uman: indivizii
care îl alcătuiesc se simt legaţi între ei prin chiar credinţa lor
comună. Vorbim o limbă pe care nu noi am creat-o, invocăm
drepturi instituite de alţii, tezaurul de cunoştinţe este transmis
unei generaţii fără ca aceasta să-l fi adunat, etc.; datorăm
societăţii diversele câştiguri ale civilizaţiei şi - dacă în general
nu cunoaştem surse de unde provin ele - ştim (cel puţin) că nu
reprezintă opera noastră: or, ele sunt cele ce conferă omului o
fizionomie personală printre celelalte fiinţe, deoarece omul e
om doar datorită civilizaţiei”.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Începutul Civilizaţiei Europene
În “Dacia preistorică”, savantul Român Nicolae
Densuşianu a scris despre “Columnele lui Hercule numite
Gherdapuri”: “Columnele lui Hercule poartă la poetul Pindar
155 numele de ‘Porţile Gadira’. În ‘Iliada’ lui Homer 8:15,
acea vestită poartă a Europei e cunoscută sub numele de
‘Porţile de Fier’, care se aflau în Ţara Arimilor, acolo unde a
fost aruncat într-o peşteră adâncă Typhon, legendarul balaur
al teogoniei (Hesiod 820); iar la poetul Claudian 237, ele
figurează sub numele de Porţile de Fier ale Geţilor. De aici
înainte comunicaţiunea pe vechiul Oceanos Potamos - sau
Istru - ne apare extrem de dificilă pentru vasele ţinuturilor
meridionale. Lângă Columnele lui Hercule, spuneau cei
vechi, se afla o fâşie lungă şi lată de stânci colţurate, unele
vizibile iar altele ascunse sub suprafaţa apei, şi cari se
întindeau de-a curmezişul prin vechiul Oceanos de la un
ţărmure la altul (Scylacis Periplus 122). Lângă acea barieră
înfricoşătoare de stânci, ce forma locul cel mai periculos al
Istrului, se afla pe ţărmurele de Nord aşa numita ‘Poartă de
Fier’, o strâmtă potecă pentru călătorii pe uscat, desigur
închisă odată cu o Poartă. Care era însă originea numirii?
După uzul limbei Române, obstaculele naturale, de stânci şi
petre mai mari, ce se întind de-a curmezişul prin albia unui
râu de la un mal la altul - şi unde apa în cursul său, izbindu-se
de ele, formează o linie de talazuri - poartă numele de ‘gard’.
În vechile tradiţiuni Greceşti, Prometeu a fost adus în legătură
cu diluviul ce acoperise într-un timp îndepărtat pământul
Greciei. Zeus - după cum a scris Apollodor 1:7 - a hotărât să
stingă genul de aramă al oamenilor; Prometeu l-a învăţat pe
fiul său Deucalion - care părăsind Caucazul ajunse rege în
Tesalia - să construiască o arcă, în care să-şi pună toate
lucrurile necesare pentru trai. Îndată după aceea, Zeus slobozi
din cer torenţi de ploaie, acoperi cu apă partea cea mai mare a
Greciei, încât au pierit toţi oamenii, afară de aceia cari
fugiseră pe munţii cei mai înalţi. Pe Prometeu - egalat cu Zeul
Mitra, care avea ca simbol corbul - popular vechii Români îl
numeau Corbea sau Gruia şi ştiau că hrana în locul unde se
afla îi era dusă de corbi; Deucalion (Deu-Calion însemnând
Zeu-Frumos, Românii aveau Făt-Frumos), considerat fiu al
lui Gadeir / Prome-teu, a plecat din Caucaz în Tesalia când
nivelul marin creştea. Urmele acestei legende Prometeice le
mai aflăm şi azi la poporul Român: ‘Despre un jidov (Uriaş)
se povesteşte că dând Dumnezeu Potop, ca să-i prăpădească,
el a pus un picior pe un munte şi un picior pe un alt munte, de
o parte şi de alta a Oltului, dar punându-se păsările cerului pe
el, a căzut în apa Oltului. Acolo Oltul face şi acum un tălaz
mare, formând o brazdă de-a curmezişul apei, ca şi cum ar
622
trece peste un gard. Oamenii numesc locul ca acela unde a
căzut Uriaşul; se află în judeţul Vâlcea, mai sus de Râmnic’.
După o altă variantă, în fond identică cu cea precedentă:
‘Uriaşii au pierit de când cu Potopul. Atunci ei de frica
înnecului s-au suit pe vârfurile munţilor iar păsările cerului,
cari umpluseră văzduhul cu mulţimea lor, neavând unde a se
odihni, s-au pus pe Uriaşi, şi cum ele erau flămânde, i-au tot
ciugulit de carne, până ce i-au isprăvit’. Tot astfel - ca gard -
interpretau şi vechii geografi numele locului Gadir, de lângă
Columnele lui Hercule. După autorii Romani - ca Pliniu 4:36
- Gadir în limba Punică însemna ‘gard’. Această numire însă,
care la autorii Greceşti apare sub forma Gadeira, nu aparţinea
idiomei Feniciene din Libia (Claudius Iulius - sau Iolaus -
care scrisese o istorie a Fenicienilor, cercase a deriva din
limba Feniciană cuvântul Gadeira, însă dânsul nu a aflat
pentru etimologia acestuia nici un cuvânt mai apropiat). Gadir
corespundea cu Grad, având sensul de fortificaţiune;
aparţinea idiomei Pelasge de la Dunăre (uzul de a întemeia
fortificaţiuni pentru apărarea căilor de navigaţiune pe anumite
puncte mai importante a existat şi în preistorie; după Strabon
în ‘Geografia’ XVII 1:18, Milesienii ocupând gura Nilului
numită Bolbitinon, au construit acolo o fortificaţiune cu
valuri şi şanţuri: ‘Grădişcea Milesienilor’). În nomenclatura
topică Română s-a păstrat mai mult forma de ‘Grădişce’ -
adică locul unde era o veche fortificaţiune - decât ‘Grad’ /
‘Grădeţ’; la vechiul termen de ‘Grad’ / ‘Gradus’ este a se
reduce şi epitetul de Gradivus al lui Marte, ca zeu al castrelor,
citadelelor şi al fortificaţiunilor (Silius Italicus 4:222).
Vechea populaţiune a Africei de Nord - supusă în mare parte
Cartaginei - era de origine Pelasgă. Getulii - locuitorii cei mai
numeroşi al Libiei - emigraseră acolo, după cum spuneau
tradiţiunile, din regiunea Geţilor Europeni (Isidori 9:2).
Cuvântul Gadir după forma şi sensul său, ce i-l dau textele
Latine, nu este decât o reproducere alterată a terminului
poporal Pelasg de ‘gard’ / plural ‘garduri’. De aici numirea
Grecească (în formă plurală) Gadeira, de aici numele de
Poarta de lângă gardul de stânci ce tăia de-a curmezişul albia
vechiului Oceanos. Aceeaşi intepretare a numelui Gadeira,
însă sub o altă formă, aflăm şi de la vechii autori Greceşti.
Hercule - spune ‘Suida’ - a aruncat petre enorme în gura
Oceanului, ca să împiedice intrarea bestiilor sau monştrilor; el
făcuse aşadar - după legende - un gard de petre de-a
curmezişul prin albia Fluviului Oceanos. În Antichitatea
Grecească se atribuiau lui Hercule mari merite pentru
facilitarea navigaţiunii pe diferite ape curgătoare. Cu
deosebire, Hercule apare ca una din divinităţile care veghiau
asupra navigaţiunii pe Istru (de exemplu, după cum a scris
Trog Pompei, Filip II / regele Macedoniei - al cărui urmaş a
fost împăratul Alexandru cel Mare - a voit să ridice la gura
Istrului o statuie de aramă lui Hercule, probabil pentru
succesul transporturilor de la Dunăre). Numele de Gadeira a
navigatorilor Greceşti a fost odată foarte poporal în regiunea
Porţilor de Fier. Locuitorii din Serbia mai numesc şi astăzi
cataractele sau gardul de stânci de lângă Porţile de Fier
Gherdapuri”. Pentru geamănul lui Atlas, Gadeir - Prometeu /
Mitra sau Sarmis / “Sar-mis” - înţelesul era de “bătrânul” /
“vechiul” Soare sau literalmente “moşul solar” “Sar-mis” /
“Mit-Ra” (sărbătoarea numită Sâmedru în Română - la 26 X /
creştin = Sf. Dumitru - încheie tradiţional deopotrivă atât vara
pastorală, cât şi vara agricolă, cu focuri purificatoare de brad
şi hore în jurul acelora; după cum a studiat în 2012 şi Dr.
Constantin Miu, în mitraism principalul festival era
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
primăvara - în zilele de Paşti - şi toamna, naşterea lui fiind
celebrată 3 zile după solstiţiul de iarnă: de Sâmedru - ca şi de
Sângiorz - se practicau “soroacele”, când se puneau la cale
schimburi economice, se făceau învoieli între păstori, se
dădeau socoteală pentru cele vechi, etc. / practica Magică de
aflare a norocului la sărbători, în Banat şi Ardeal numindu-se
Gogea).
Mitra sacrificând taurul
Atlas - geamăn cu Pro-Meteu / MitRa - avea ziua
nașterii în 25 XII, de Crăciun / “Crăci-Un”; ambii frați - Atlas
și Prometeu - erau fiii Zeului An, a cărui zi de renaștere /
înviere se celebra (la fel ca a Tatălui Cer / Ra) odată cu cea a
Marii Mame, în 1 III, de Mărțișor: primii născuți ai lui An /
respectiv ai Moşului Crăciun - frații gemeni Atlas și
Prometeu - au apărut la 9 luni după festivalul de la
echinocțiul primăverii, ei patronând deopotrivă 2 sărbători,
cele de debut și de încheiere ale verii pastorale (ce dura
jumătate de an): Sângiorz din Aprilie și Sâmedru din
Octombrie. Învierea / renașterea în timpurile străvechi a
migrat de la Paști, echinocțiul primăverii, Mărțișor, la Anul
Nou fixat - Antic, de Romani - în miezul iernii, la 1 I /
rămânând așa până în prezent. Sărbătorile erau marcate de
beţii rituale, ca mod de exaltare a facultăţilor, practicanţii
eliberându-se de condiţionări (fie ale lumii exterioare, fie ale
vieţii controlată de conştiinţă), “înţelepţii” băutori devenind
celebri; chefurile / banchetele aveau valoare de comuniune şi
de alianţă, caracteristice îndeosebi fiind beţiile nocturne: se
credea că atunci oamenii intrau în contact direct cu “Cealaltă”
Lume, a Zeilor (cea mai lungă perioadă de confuzie voită -
indusă prin beţie - era în întunericul iernii, între Crăciun şi
Mărţişor, adică între dispariţia Anului Vechi şi apariţia
Anului Nou). Apropierea onomastică dintre Zeii Gadeir /
Prometeu şi Gradivus / Marte se datora şi faptului că
aparţineau aceleiaşi familii divine: Gardianul agriculturii şi
patronul războiului Marte care aducea moartea - ştiut de
Greci ca Ares / “A-res”, adică literalmente “Regele” - a fost
fiul Ghergarului Zeus, respectiv era văr primar cu Prometeu /
“Pro-Me-teu” (taţii lor fiind fraţi); ei au fost cunoscuţi în
multe spaţii unde Gherga a fost atestat din străvechi timpuri,
inclusiv Român, Grec, etc. (renumitul fiu al Zeului Ares /
Marte a fost Thrax, însă în secolul V î.C. poetul Euripide din
Insula Salamis a scris în “Alcestis” 58 că “Thrax, patronul
Traciei” a fost chiar Ares / “A-res”, având scutul decorat cu
semiluna numită “Pelta” şi fiind celebrat în fiecare Martie
623
prin Festivalul “Gra-divus” = Gradivus, mitologia Greacă
reţinând despre prima consoartă a Zeului Ares - care în
versiune Greacă s-ar putea înţelege şi ca “Arian” - că a fost
soţia Zeului Hefaistos / Vulcan, anume frumoasa Zeiţă
Afrodita din Caria / Ţara Gherghiţilor). Este de știut despre
Zeul Mars Gradivus și ce a scris Romanul Vergiliu în
“Eneida” 3:35, anume că “era stăpânul și apărătorul hotarelor
agricole Getice”.
Plasarea “Oamenilor bărcilor” = Atlanţilor în reţeaua
Fluvială Okean / Oceanos - a Râurilor afluente Dunării
inferioare - din actualul spaţiu Român, împreună cu calitatea
traversând timpurile de “Ru-mâni” / “Ro-mâni” ca “Oamenii
Râurilor” şi cu atributul Românilor / Valahilor ca oamenii
venerând valurile apelor de la Vale, sunt 3 conectări
“acvatice” ale oamenilor din acelaşi areal: 3 legături prea
puternice pentru ca să fie întâmplătoare. În studiul “Lumini
din depărtări” din 1981 savantul A/Român Gheorghe Muşu a
scris despre primul Hercule, pe care l-a tratat în dimensiunile
acvatică şi solară: “Cea mai veche indicaţie a numelui mamei
lui Hercule (conform lui Cicero în ‘De natura deorum’ 3:40)
a fost Lysithoe, fiica lui Okeanos, care apare în numele unui
râu din Asia Mică, Lysis (la Titus Livius 38:15).
Condiţionarea geomitică a figurilor marine şi solare le aducea
în mod necesar în relaţie - în multe ţinuturi de coastă şi din
insule soarele răsărind şi apunând la orizont în apele mării -
de unde genealogii corespunzătoare ale dinaştilor şi
căpeteniilor vremii sau încă contexte mitice cu asemenea
reprezentanţi. La Heracles nu e lămurită partea finală a
numelui eroului ‘cles’ deoarece apare acomodat în Greacă”
(răstălmăcirea în Heracles era ca să-l apropie de Hera). Faptul
că Deucalion (“Deikoon” corespunzător lui Apollodor în
“Biblioteca” 2:165) a fost indicat de fabula 162 a lui Hyginus
ca unul din fiii lui Heracles / Hercule - pe când alţii anunţau
că Deikoon / Deucalion era fiul lui Prometeu / Gadeir -
suprapune rolurile lui Gadeir şi Hercule, ca tatăl Gherga al
celui scăpat de Potop: Cles - conform şi limbii “îndărăt” /
“întoarsă” - era de la Clito / regina Grigo, mama lui “Hera-
Cles” şi a geamănului frate Atlas, făcuţi cu tatăl Zeuth / Zeus
“cel Bătrân” (aşa cum era cunoscut şi numit Poseidon, fratele
mai mare al lui Zeus, ambii - Zeuth=Poseidon / Zeus “cel
Bătrân”, întemeietorul Atlantidei şi mezinul Zeus / anume cel
de-al doilea Zeus, ajuns şeful Muntelui Sacru Olimp - fiind
băieţii lui Cron / Crăciun, cel care a fost Gargaros; de altfel,
ţinând cont şi că Zeul Poseidon patrona deopotrivă seismele
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

şi apele sărate, “Dicţionarul de simboluri” a scris despre

faptul că “în tradiţia Greacă tunetul a fost mai întâi legat de
bubuiturile din măruntaiele pământului, fiind - de bună seamă
- vorba despre o reminiscenţă a cutremurelor de la facerea
lumii, el ajungând în mâinile lui Zeus / Zeul cerului după ce
acela şi-a mutilat şi detronat tatăl, pe Cronos cel viclean”).
Zeul Cronos = Crăciun a avut cu Zeița Ria = Rhea 3 fii, așa
cum se pot vedea în imaginile următoare (Horkos peste Hăul
Gargar / Tartar, zis “Ha-des”, Pontios / Poseidon care poseda
Edenul / Raiul și mezinul Zeus Herkeios, ulterior cunoscut ca
Jupiter / “Ju-piter” = patronul luminii / stăpânul fulgerelor):

Zeul acvatic Poseidon / al Edenului

Dr. Gheorghe Iscru în cartea “Strămoşii noştri reali”

din 2010 a scris: “În spaţiul carpatic, Crăciunul este mult prea
vechi, străvechi, bătrânul Crăciun fiind asimilat lui Saturn din
‘Era de Aur’. Saturn a fost preluat cu acel nume de Roma
peninsulei Italice (la greci - Cronos), care la 25 decembrie
sărbătorea Saturnaliile, în cinstea lui Saturn, ‘Zeul Daciei’
(‘Deus Daciae’ - de reţinut). Era solstiţiul de iarnă, când ziua
/ lumina începea să crească, puţin câte puţin, pe seama nopţii.
Zalmoxianismul şi teologiile derivate / inspirate din această
sărbătoare la 25 decembrie celebrau ‘Ziua creşterii luminii’,
care biruia forţele întunericului”. În 2011, Dr. Harald
Haarmann şi Joan Morler au scris: “În mileniul VII î.C. n-a
fost o migrare masivă din Anatolia în Europa; influxul a
constat în mici grupuri de colonişti, care în prima parte a
Zeul infernal Hades / al Hăului mileniului VII î.C. au trecut puntea de uscat dintre Asia Mică
şi Balcani - din N Mării Marmara - porţiune de uscat folosită
din preistorie de cei cu turmele de vite (există un consens
între arheologi şi geologi că asemenea punte de legătură
intercontinentală a existat până în mileniul VII î.C.):
Strâmtoarea Bosforului s-a deschis în secolul LXVII î.C. iar
dezbaterile specialiştilor sunt numai dacă inundaţia a fost
catastrofică sau treptată, etc. Credinţele vechi nu au dispărut,
ci au fuzionat cu stilul agricol de viaţă, ducând la un amalgam
de noi idei şi comportamente. Studiile de religie comparată au
identificat între vechii Europeni tradiţia animistă - populară şi
în Siberia - în care şamanii aveau prinicipalul rol; deoarece
agricultura - din cauza climatului - nu e productivă în N
Europei, Finico-Ugrii şi-au păstrat timp îndelungat cultura
animistă cu spirite protectoare feminine (aşa cum accentuează
Emilia Pasztor, persoanele specializate în animism au dăinuit
în Carpaţi până în Epoca Bronzului, ca ‘mediatori spirituali’
= ‘şamani’ - aşa cum erau numiţi Siberian - în loc de o
ierarhie preoţească). La Gherdap = Defileul Dunării,
continuitatea habitatului uman a fost dovedită ca neîntreruptă
din mileniul IX î.C., cu zeci de locuri rituale orientate spre
fluviu, corespunzător cercetătorului Arkadiy Anisimov
şamanele arătându-se acolo drept gardienele şi totodată
proprietarele acelei ape. Sculpturile hibride de la Porţile de
Fier ale Dunării (între femei şi diverse creaturi, ca peşti sau
păsări) poate au reprezentat un răspuns artistic la experienţa
de schimbare naturală trăită în mileniul VII î.C.: Valea
Dunării pe atunci a fost masiv inundată iar sculpturile
simbolice probabil înfăţişau divinităţile fluviului. Primele
societăţi agrare ale Europei nu s-au dezvoltat într-un vid:
tranziţiile spre neolitic ale indigenilor pe alocuri au durat
Zeul ceresc Zeus / Ju-piter timpi îndelungaţi; Valea Dunării a întrunit condiţiile de a fi
primul mediu propice din Europa pentru succesul noii
624
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
paradigme, începând de la Gherdap cu mileniul VII î.C.
(atunci a fost singurul loc de pe Valea Dunării - şi respectiv
din Europa - unde s-a manifestat, astfel debutând neoliticul).
Imaginile gravidelor au început să fie asociate cu cele ale
depozitelor de grâne. Semnificaţiile spaţiilor sacre s-au
dezvoltat în neolitic: la Gherdap, populaţia pre-agrară folosea
mai ales grotele şi vârfurile munţilor, ceea ce s-a păstrat în uz
şi când populaţia a devenit agrară dar a apărut şi o inovaţie,
anume combinaţia între spaţiu deschis şi spaţiu închis;
sanctuarul caracteristic a fost cel din Parţa / Banat, cu curtea
doar îngrădită având la mijloc altarul acoperit (ceea ce s-a
păstrat până în Epoca Bronzului, cu denumirea veche Greacă
de ‘Temenos’ pentru perimetrul sacru pătrat)”. Ca exemplu
de implicare științifică: Dr. Mircea Țicleanu de la “Institutul
Geologic” al României a susținut în 2010 includerea Gherdap
în fostul Imperiu Atlant.
După cum a scris în 1963 antropologul Rus Arkadiy
Anisimov, la preistoricii şamani Tunguşi (având Cultul
Ursului dar şi al Renului / Cerbului) combinaţia de jumătate
om şi jumătate animal se numea Khargi, însemnând dublura
din “Cealaltă” Lume: era sufletul şamanic, care avea
abilităţile să călătorească între lumi (“Khergu” la ei era lumea
subterană). În “Dicţionarul de simboluri”, Francezii Jean
Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris: “În Siberia, ursul a
fost asimilat cu Luna pentru că dispărea odată cu iarna şi
reapărea primăvara, ceea ce presupunea legături cu ciclul
vegetal (şi el guvernat de Lună); la giliaki, koriaki, tunguşi,
ş.a., ursul apărea în ceremoniile de iniţiere, jucând un rol
esenţial în ceremoniile paleoliticului (iakuţii din Siberia
credeau că ursul auzea tot şi că îşi amintea tot, neuitând
nimic). Pentru a vorbi despre urs, cei mai mulţi dintre
vânătorii siberieni foloseau nume convenţionale, precum
‘bătrânul’, ‘moşul negru’, stăpânul codrului’ şi foarte adesea
termeni de rudenie precum ‘bunica’, ‘mătuşa’, ‘bunicul’,
‘unchiul’, ş.a. În Europa, suflul misterios al ursului emana din
peşteri; la laponi, le era interzis să calce pe urmele ursului. În
mitologia greacă, ursoaica întovărăşea pe Artemis, divinitatea
625
lunară cu rituri crude; era adesea şi forma pe care o lua zeiţa
când îşi făcea apariţia. Animalul lunar întruchipa una dintre
cele 2 feţe ale dialecticii legate de mitul lunar: putea fi
monstru sau victimă, sacrificatoare sau jertfă. Ursoaica a fost
capul celor 2 constelaţii polare pe care le cunoaştem. Ursa
Mare a fost pe vremuri reprezentată de un mistreţ; transferul
la ursoaică a fost un semn al înfrângerii mistreţului, adică al
preeminenţei puterii temporale. În tradiţia hindusă, Ursa Mare
a fost locuinţa celor 7 Rişi, simboluri ale înţelepciunii şi
tradiţiei primordiale. Constelaţia a fost deci locul de şedere al
Nemuritorilor şi centrul, arca în care se păstra cunoaşterea
tradiţională”. În 2016, cercetătorul Lucian Costi a scris în
cartea “Limba Română - nașterea și falsurile istorice” că
“Gherdap este pe românește”: “Gherdap este definit în
dicționarele române ca un loc îngust și stâncos de pe malul
unei ape, ori loc de pe cursul unui râu cu căderi de apă
periculoase pentru navigație. Etimologia din turcul ‘girdap’
este fundamental greșită; prezența termenului în turcește, cu
deformări, nu se datorează invenției sale în acea limbă, ci
moștenirii din substratul vechi al limbii locuitorilor Anatoliei,
mult anterior invaziei turcești medievale. Cuvântul ‘gherdap’
este un compus românesc din 2 particule fundamentale de
construcție, ‘gard’ și ‘apa’, larg folosite la edificarea
somptuosului palat numit limba românească. Totdeauna când
limba preferă o schimbare a conotației, menținându-se însă
sfera generală a semnificației, apare și o modificare
consonantică sau vocalică. În cazul de față, modificarea a fost
de la ‘gard’ la ‘gherd’, care este ca un gard, dar nu e tocmai
gard. Particula ‘gherd’ din ‘gherdap’ se aude aproape la fel cu
‘garda’ în suedeză ori ‘gjerde’ în norvegiană. Vechimea lui
‘gherd’ poate fi trasată la faza istorică a despărțirii neamurilor
nordice de populația Văii Dunării. ‘Gherd’ e un obstacol
stâncos, ca un ‘gard’ (din codul consonantic ‘GRD’); ca
urmare, ‘gherdap-uri’ este un cuvânt ancestral românesc
compus din ‘gherd’ și ‘ap’, unde ‘gherd’ e derivat al codului
‘GRD’, al cărui principal membru este azi ‘gard’, iar ‘ap’ este
o abreviere prin sincoparea vocalei finale din ‘apa’. Accentul
pe vocala ‘a’ din silaba finală ‘ap’ din ‘gherd-ap’ subliniază
interesul românilor pentru ‘apa’ fluviului căreia i se pune
stavilă, nu pentru stâncile care o sugrumă. ‘Gherd-ap’ =
‘Gard făcut apelor’. Acolo unde fluviul Dunărea întâlnește
Carpații, ‘gherdurile’ naturale stâncoase străjuiesc apa și o
strâng ca într-un clește. Rara configurație naturală i-a
impresionat pe strămoși; așa se face că românii au păstrat
numele Gherdapuri dat Cazanelor sau Porților de Fier ale
Dunării. Toate 3 denumirile sunt străvechi românești (fără
vreo legătură cu invadatorii slavi ori turci); era și firesc să fie
așa, oamenii care s-au născut și au stăpânit aceste locuri din
paleolitic au fost strămoșii noștri, cei care au dat nume
văzduhului, plantelor, munților și apelor. Stăpânii adevărați ai
locurilor, românii din Banat și din Timoc (ancestrala noastră
provincie, antica Tribalie), păstrează multimilenara denumire
de Gherdapuri dată defileului de circa 140 km lungime”. Este
de știut că partea Sudică a Gherdapurilor, pe lângă Fluviul
Dunărea, anume regiunea “Craina” - adică “Marginea” - e
numită și Timoc după importanta sa apă curgătoare (Râul
Morava - delimitând-o la V - era Antic numit Margus);
Timocul Alb apare la Gurgusovăț / azi Knajevac 43,30 lat. N,
22,25 long. E iar prin unirea cu Timocul Negru la Zăicear /
“Zăi-Cear” (oraș însemnând ca al “Zeului-Cer”) se formează
Râul Timoc ce curge în Dunăre: în Epoca Modernă, din
Gurgusovăț a fost academicianul Tihomir Georgevici /
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Đorđević 1868-1944, celebru istoric și etnograf în Serbia.
Academicianul Român George Vâlsan 1885-1935 în
“Leagănul poporului Românesc” din 1928 a scris: “Carpații și
Dunărea sunt 2 linii de direcțiune deosebită, care se
încrucișează la Porțile de Fier. Nu trebuie să ne închipuim că,
în acele timpuri de mică densitate de populație, Românii
locuiau în toate regiunile. Ei erau fixați și urmăreau
complexul Munților din Maramureș până în Balcani, precum
erau fixați și urmăreau cursul Dunării din Sirmium până la
Mare, având elasticitatea de mișcări pe care o impune viața de
seminomadism pastoral și pescăresc, în care e cuprinsă
deplasarea, dar care implică în primul rând zonele fixe de
unde se propagă deplasarea. Răspântia de la Porțile de Fier,
unde se încrucișează cele 2 fâșii de populație Românească,
era poate ținutul cel mai statornic și mai intens populat de
Români. Această răspântie era una dintre cele mai potrivite
felului de trai Românesc - agricultura de munte, păstorie și
pescărie - și pe deasupra era dintre cele mai apărate de la
natură. În adevăr, aci îi găsim pe Români din cele mai vechi
timpuri, și aci, după toate probabilitățile, trebuie pus leagănul
poporului Român, căci numai astfel se împacă ideea
permanenței Carpatice, care are argumente foarte temeinice,
cu ideea influențelor Balcanice”.
Defileul Dunării
Gherganele
Geneza unei Zeităţi e interesantă în măsura în care
ajută surprinderea geniului religios al credincioşilor săi,
divinitatea reuşind să-şi reveleze virtuţile prin rezultatul unei
grandioase sinteze, într-un lung proces de confruntare şi
simbioză; percepţia veche Greacă a preoteselor care o slujeau
626
pe divina Gherghiţia - Ghirghe în Epoca Pietrei - era sub
forma de Gorgone (la singular Γοργώ / Gorgo, în unele vechi
Dialecte Greceşti Gorgo căpătând semnificaţia de “austeră”
iar Gorgos căpătând semnificaţia de “rapid”), despre care
localnicii ştiau că la început au fost Hiperboree, provenind
din apropierea tărâmului morţilor.
Sf. Gorgo
Când sunt de considerat stră-Românii / vechii
Români, vechii Egipteni, vechii Indieni, vechii Greci, ș.a.
trebuie ținut cont de faptul că în Vechea Lume ei toți și-au
avut locurile - sociale, culturale, Civilizaționale - cu trăsături
de caracter (respectiv tipologii personale) diferite față de
actualii lor descendenți. Din Epoca Pietrei, pentru Indieni
Gorgona era Kalî, nevasta lui Şiva, credincioşii ei fiind
denumiţi Kala (Zeului Șiva îi era asociată culoarea albastră,
la fel fiind de exemplu și la îngerul Gavriil); conform purănei
lui Brahma, Maha-Bharatei, etc., cei din N Gyagar / Gargya =
“Gargua” (adică al Indiei) la sfârşitul mileniului IV î.C., deci
dinaintea Epocii Bronzului, îl ştiau pe Kala-Yavana, fiul lui
Gărgya / Gherghia, drept regele Yavana - adică al Ionianilor -
în plus, învăţaţii din V Anatoliei fiind denumiţi de Indieni în
mileniul I î.C. ca Garga-Charyas: discipoli Gherga. Existenţa
Cariei în SV Anatoliei n-a fost deloc întâmplătoare: era Ţara
Gherghiţilor, a discipolilor Gherga (acolo - în Caria = Ţara
Gherghiţilor - cel mai mare aşezământ religios a fost
Sanctuarul Gherga); în Lumea Veche, Gorgonele erau ştiute
ca muierile / preotesele Ghergane, celebre în mult mai multe
părţi decât doar în Ţara Gherghiţilor. Grecii vechi le ştiau pe
Gorgone / Gherghide până şi în Bazinul Nigerului, unde
prezenţa lor a fost arătată a fi fost în mileniul IV î.C. - la
sfârşitul Epocii Pietrei - de istorici din mileniul I î.C. ca
Dionisie din Insula Lesbos, Diodor din Insula Sicilia, ş.a.
Academicianul Evreu Albert Einstein, cel care a formulat
ştiinţific teoria relativităţii, afirma că “îţi poţi trăi viaţa doar
în 2 moduri: sau crezi că nu există magie sau crezi că totul e
magie” (“Magia Albă” a rămas cunoscută ca “Teurgia”, o
practică în rezonanţă cu Ghergia; prin “Misteriile Teurgice”,
Anticii Europeni încercau să purifice “sufletul spiritual”).
Istoricul Jona Lendering - profesor universitar în Olanda - în
“Magii” din 2006 a scris: “Magii au fost experţi în tradiţiile
(probabil orale) religioase Iraniene, fiind poate Mezi; Magii
trebuie distinşi de preoţi şi n-aveau de a face cu Magia
(confuzia era foarte veche, notată şi de Heraclit din Efes în
secolul VI î.C). Magii venerau focul şi credeau în viaţa de
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
apoi: o idee religioasă populară în Iran. Xenofon - care în 401
î.C. a fost în Imperiul Perşilor - i-a etichetat pe Magi ca
‘experţi în tot ceea ce era religios’ (‘Cyropaedia’ 8:3) iar
filozoful Aristotel s-a simţit dator să expliciteze că ‘Magii nu
ştiu şi nici nu practică vrăjitoria’. La Perşi, Magii erau
controlorii şi contabilii administraţiei imperiale; pentru cele
mai importante sacrificii, nu preoţii, ci Magii erau
responsabili: Magii erau implicaţi la cel mai înalt nivel în
religia de stat a Imperiului Perşilor. În Capadochia, Magii
erau ştiuţi ca aprinzătorii focurilor: ei erau păstrătorii focului
veşnic şi - după cum a scris Anatolianul Strabon în
‘Geografia’ XV 3:15 - Magii ‘îşi acopereau obrajii şi buzele’
cu un voal din înalta lor tichie (probabil pentru ca respiraţia
lor să nu polueze sacrul foc)”. Geograful Anatolian Strabon i-
a notat pe Magii păstrători ai focurilor în vetrele Capadochiei
ca “Pyraethi” (ei treceau totul prin foc).
Lumina la Sf. Mormânt din Ierusalim
627
În 2008, istoricul Elen Michael Kalopoulos a
demonstrat în direct la televiziune că lumina de la Ierusalim,
apărută la Paștile ortodox fără vreo sursă de foc se datora
impregnării lumânării patriarhului cu fosfor alb - existent din
abundență în apropiere, la Marea Moartă - substanță foarte
inflamabilă (și chibritele au în vârf fosfor), ce în contact cu
aerul umed, datorat respirației din timpul rugăciunii rostite, se
aprinde spontan; cercetătorul respectiv a afirmat despre
calitățile fosforului că erau cunoscute din Antichitate, folosit
de exemplu de către Magii Gharghei / Chaldei în mileniul I
î.C. De altfel, în 1788 istoricul Britanic Edward Gibbon a
scris: “Musulmanii zâmbeau cu condescendență la flacăra
miraculoasă ce se aprindea de Paști. Această fraudă pioasă
era apreciată de cruciații Latini și este repetată anual de către
preoțimea ortodoxă, impunând-o asupra spectatorilor creduli
pentru beneficiul propriu și al tiranilor care îi conduc. Cu
timpul, toleranța asupra acestui fenomen a fost sporită și de
interes, veniturile crescând în fiecare an datorită miilor de
străini veniți să observe fenomenul”. La Biserica “Sfântul
Mormânt” din Ierusalim, miracolul nu se întâmplă cu
lumânarea de ceară utilizată de catolici ori de alții, doar la cea
locală având fosfor alb, folosită ortodox (chestiunea nefiind
de credință, ci chimică).
Magi
“Vrăjitoarele” Gherga erau cele care purtau măştile
asociate cu viaţa dinamică - numite Gorgoneia / Gorgoneion
în Greacă - ce reprezentau în esenţă imaginea Europenelor în
ritualul alungării răului (în 1912, Englezoaica Jane Harrison a
acordat atenţie acelei Magii arhaice în studiul său despre
originile sociale ale religiei Greceşti, explicând şi că mătuşa
“The-mis” / Themis - însemnând “soartă” - era un nume
rămas din timpul Uriaşilor pentru fiica Cerului şi a Terrei /
Pământului, care prezida Adunările, ajunsă pentru Grecii
vechi simbolul dreptăţii; Themis - Dreptatea - a fost a doua
soţie a lui Zeus / prima soţie fiind Prudenţa, mama Atenei). În
Banat, cu o denumire asemănătoare Themis, cel mai
important Râu se numeşte Timiş / ce nu delimitează, ci
traversează regiunea (conform şi împăratului bizantin
Constantin “Porfirogenetul” 905-959 / însemnând “Cel născut
în purpură”, Themis personifica Râul Timiş - ce ca “Ghi-miş”
/ “Ci-miş” în Graiul local putea fi mai degrabă al “moşului
Pământului” sau chiar al vechii Gheia, Mama Pământului, ca
şi Artemis / “Arte-mis” care era vechea Zeiţă Arte / Garghe -
după cum tot aşa, Zeiţa Dreptăţii Dicia, conform şi juristului
Roman Ulpian 170-223, reprezenta regiunea Daciei); e de
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
observat că şi în Bucegi, pe Valea Prahovei - în judeţul
Braşov - e utilizată denumirea Timiş: “Ti-miş” (în Epir / “E-
pir” = “zonă focoasă” există Râul Thyamis iar Thames a
ajuns în Anglia ca denumirea apei pe care i se află capitala,
pe malurile tuturor acelor ape curgătoare atestările fiind că au
locuit Anticii Ghergai / Keltai). În Balcani, Themis / “The-
mis” a fost ştiută ca întemeietoarea Pelasgă a Oracolului
“Matricii” - în Greacă “Delphi” / “Del-Phi” - cel mai stimat
Sanctuar în Peninsulă, pe locul unde iniţial era venerată Zeiţa
Mamă, închinat apoi lui Apollo / “A-Pollo” şi distrus de
împăratul bizantin Arcadius 377-408 (se poate vedea că
“oracole” rimează prin consoane - “C”/“G” şi “L”/“R” - cu
“Gora-Gore” / “Goragore”, respectiv ceea ce făceau unele
Ghergare, iniţiala “G” fiind aspirată); o piaţă importantă de
metale a fost indicată de poeţii vechi - Grec Homer şi Roman
Ovidiu - ca existând mult anterior lor în N Istrului / Dunării,
la Temesa (probabil în legătură cu denumirea Timiş din
Carpaţi / denumirea Tracă a Banatului fiind Tibisia, o
denumire Antică semnificativă, ca a aşezării Tibiscum - Trac
însemnând “loc mlăştinos” - azi Jupa 45,27 lat. N, 22,11 long.
E lângă Caransebeş, judeţul Caraş-Severin: capitala Ţinutului
Gugulanilor, zonă unde Gherganii şi în prezent sunt numeroşi
/ în Evul Mediu, Caransebeşul - iniţial târgul provinciei /
districtului Sebeş - a fost sediul Banatului Severinului, având
numai primari Români / “Severin” așa cum se știe Românește
având semnificația de “Dur”). În 1996, cercetătorul Bănăţean
Simion Lugojan a presupus că locul natal al lui Decebal -
ultimul rege al Geto-Dacilor - a fost Diupa / Jupa, pe Râul
Timiş (lângă care s-a dezvoltat capitala Gugulană). Etnologul
Romulus Antonescu în “Dicționarul de simboluri și credințe
tradiționale românești” din 2009 a scris: “În zona montană a
Banatului, se practică până astăzi semnul boatei (bățului) pus
la ușa casei sau a colibei ocupată temporar pe timpul
sezonului pastoral atunci când stăpânul lipsește; trecătorul
poate intra să bea apă ori să-și ia de-ale gurii, urmând ca, la
plecare, să lase semnul tot așa cum l-a găsit la venire”. În
legătură cu Gugulanii (după cum a prezentat şi Dr. Mihai
Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii române pe baza
cercetărilor de indo-europenistică” din 2009): “a guguli”, “a
gugiuli”, “a giugiuli” e verbul Românesc pentru “a (se)
drăgosti”, “a dezmierda”, “a mângâia” (o formaţie de natură
imitativă); “a măguli” - adică “a flata” / “a linguşi” - e tot
autohton Românesc, similar ca formă cu “a guguli” / “a
giugiuli”, cu trecerea lui “g” iniţial la “m”, prin procesul de
disimilare. În “Descrierea Eladei” 10:5, Carianul Pausania a
scris despre Delfi / Delphi (Sanctuarul Peninsulei Balcanice
ca replica Sanctuarului Insulei Cicladice Delos): “Boio, o
femeie din partea locului, care a compus Imnul pentru Delfi,
afirma că Oracolul pentru cinstirea lui Apollo a fost întemeiat
de oameni veniţi din Ţara Hiperboreilor şi că printre ei se afla
şi Olen (muzician din Lycia / Anatolia); acela a fost cel dintâi
prezicător şi a fost primul care a dat prezicerile în hexametric.
Boio a compus următoarele versuri: ‘Statorniciră într-adevăr
aici un Oracol infailibil / Copiii Hiperboreilor’. După ce
enumeră câţiva Hiperborei, către sfârşitul imnului îl aminteşte
pe Olen: ‘Şi Olen, care a fost cel dintâi prezicător al lui
Phoebos / Şi care cel dintâi a compus un cântec inspirat din
vechi poeme’. Cu toate acestea, nu s-a mai păstrat amintirea
nici unui alt prezicător iar darul profeţiei este legat numai de
femei”. (Hiperboreul Olenos - care, conform poetului Roman
Ovidius, era pruncul purtătorului de păcate de pe Gargaros /
Anatoliana Ida, unde era şi un stâlp de piatră în memoria sa -
628
a trăit în Epoca Fierului; la începutul mileniului I, scriitorul
Roman Gaius Hyginus în “Astronomica” 2:13 a afirmat că
Olen era unul dintre Kureţi / Cureţi - fiu al lui Hefaistos /
Vulcan - şi că a fost tatăl celor 2 nimfe care l-au îngrijit pe
Zeus, ceea ce înseamnă că Hiperboreul Olenos / cântăreţ în
Anatolia, ajuns în Balcani la Delphi, purta numele celui
cinstit în Epoca Bronzului de Ghergari pe Gargaros din
timpurile străvechi ale Epocii Pietrei: la poalele Gherghidei /
Gargaros - ale Masivului Ida, patronând la început Edenul din
care făcea parte o bună parte a Anatoliei - în urmă cu 5
milenii s-a format Troada / Regatul Troiei). Academicianul
Român Papadopol Calimah a scris: “Despre Hiperborei
istoria ne spune multe. Hiperboreii cu grifonii păzeau aurul.
De la Hiperborei se trimiteau anual daruri la Oracolul din
Delfi, care a fost fondat de ei, după mărturia unanimă a
întregii Antichități Grecești. Olen, poet mai vechi decât
Homer, a scris istoria celor 2 tinere care, venind din Țara
Hiperboreilor, au introdus cultul lui Apollo și Artemis, adică
al Soarelui și al Lunii. Un monument, la Delos, a stat multe
secole, înălțat în onoarea lor. Melanopos de la Cuma a scris în
versuri istoria Hiperboreilor. Aristeas de la Proconnes,
anterior lui Herodot, a scris despre Hiperborei; el a știut mai
mult decât alții despre dânșii, căci a călătorit până la Issedoni
și a studiat tot ce se atingea de Hiperborei”. În 2013,
cercetătorul Makedono-Armân Branislav Stefanoski a
afirmat: “Numele ‘Del’ e de origine hyperboreană şi însemna
‘soare’. Ştefan din Bizanţ a denumit ‘Del’ / ‘Dil’ ca Pelasgia.
În greceşte, soarelui i se spune ‘ilios’; în albaneză, termenul e
întâlnit în forma lui originară ‘dili’. Este mai mult decât
evident că între ‘Dil’ / ‘dili’ şi ‘ilios’ a existat o legătură
semantică şi etimologică. În limba greacă arhaică ‘deilios’ =
‘soarele’. După Vergiliu (în ‘Eneida’ 4:152), la sărbătorile
ioniene din Delos luau parte şi Agathyrsi din Carpaţi,
îmbrăcaţi în haine cusute cu flori”. (Troia era ştiută ca Ilion
iar Dinastia Gherga - care în Caria a avut Sanctuarul Gherga
şi a stăpânit Insula Delos / “cordul” Cicladelor - a cârmuit
Troada / Regatul Troian).
Gorgo
Înainte şi după Războiul Troian, Gorgonele /
Gherganele au fost vizitate de jefuitorii şi siluitorii călători
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Ahei (ca Perseu, Iason, Ulise şi alţii), mărturiile despre
impactul întâlnirilor lor în diverse contexte şi diferite locaţii
având ecouri foarte puternice, pe timp îndelungat; Gorgonele
erau divinele reprezentante ale vechii societăţii, surori cu
nimfele, urmaşe ale lui Forcu / Phorcys, fiul Gheii (de la care
a derivat “porphyra” / “Porhy-Ra” = purpura): Phorcys /
Phorkys - purtătorul făcliei / torţei - era fiul cuplului Pontus-
Ga, Zeu acvatic, frate cu Ceto, care ca soţie i-a născut Graiele
şi Gorgonele (conform Gherghinului Hesiod în “Teogonia”
270). Din mitologia Greacă se pot observa egalităţile dintre
Phorkys şi Gorgon ca fiu sau dintre Typhon / “Taifun” - în
vechea Greacă însemnând “vârtej” / “uragan”, conform și
“Dicționarului limbii românești” din 1939 editat de Dr.
August Scriban - şi Pontus Gargaros ca tatăl aceluia ori linia
ascendentă a vechiului rege Gargo / “Gargo-ris” la Gherghini
/ Telkini iar apoi la Gargar / Tartar; similaritatea rolurilor
dintre Gorgo şi Phorcys / Forcus a fost confirmată şi de către
specialiştii lingvişti, care au demonstrat inclusiv onomastic că
numele tatălui Medusei a derivat din proto Indo-Europeanul
“Gorg” (“Phork” / “Forc” a provenit din “Gorg”, la fel ca şi
Indo-Europeanul “tork”, rădăcina pentru “mistreţ” = “Sus
Scrofa”): Gorg a fost tatăl Medusei Gorgona. Pe de o parte, la
Gherga / Gorga se poate observa apropierea nomenclaturii de
“tork” / “gorg” pentru “porc” ca având chiar valoare
totemică; pe de altă parte, asocierea dintre Gorgon / Gherga
atât cu porcul (ca animal), cât şi cu Phorkys (ca divin), a
reflectat realitatea că nu era Semit - care nu suportă porcul -
ci Hamit, după cum a precizat Biblia în “Facerea”:
Ghergheseu - adică Gherghe-Sfântul - a fost nepotul lui Ham
de pe arca lui Noe (de pe nava cărând numai familia Homo
Sapiens, urmaşii negri Hamiţi şi negresele Hamite formând
cel mai mare număr, “Însemnaţii” Iafiţi şi hibrizii / “Corciții”
Semiţi fiind în numere mai reduse). Este interesant că al
treilea avatar al Zeului Vișnu - o ființă jumătate om, jumătate
porc mistreț - a fost Varaha; filozoful Român Vasile
Lovinescu a scris: “Sensul strict al termenului Avatar era
Principiu. Avatarele din primele vârste ale umanității n-au
avut înfățișare omenească, ci au apărut ca Pește, Leu și Porc.
Pământul sacru polar se numea Vârâhî = ‘Țara Mistrețului’.
Dat fiind caracterul ‘solar’ al acestuia, apare identitatea sa cu
‘țara solară’ sau ‘Syria’ primitivă (centrul spiritual
primordial). Pe de altă parte, rădăcina ‘Var’ - ca nume a
mistrețului - se regăsește în limbile Nordice sub forma ‘Bor’
(de aici germanicul ‘Eber’ ori englezescul ‘Boar’);
echivalentul exact este deci ‘Boreu’ și adevărul e că numele
obișnuit de ‘HyperBorea’ a fost întrebuințat de greci la o
vreme când pierduseră deja sensul acelei străvechi designații
(la noi, vântului de Nord i se spune și ‘Borilă’, de unde
‘boare’, etc). Mistrețul a reprezentat în vechime constelația
‘Ursa Mare’; se poate vedea transferul dintre urs (în germană
‘Bar’, în engleză ‘Bear’) și mistreț ‘Bor’ ori ‘Boreea’, însăși
‘Țara Mistrețului’. Istoricul Constantin Giurescu a observat
că, după Tabula Peutingeriană, Vrancea se numea mai demult
Varanha / Țara Mistreților, locul unde s-a împlinit jertfa
ciobanului din ‘Miorița’. Cloșca cu pui / Găinușa a fost
numele popular al constelației Pleiadelor. Se știe însă mai
puțin că Pleiadele - fiicele lui Atlas - au devenit, la un
moment ciclic, anume în perioada predominării atlante,
substitutul zodiacal al Ursei Mari, constelație polară (aici
atingem un nod vital de o extremă importanță, în legătură
direct cu ‘Misterele Polului’). Într-o anumită perioadă,
numele de ‘Sapta-Rikșa’ - cei ‘7 Rikși’ / Luminători - nu a
629
mai fost aplicat Ursei Mari (constelație compusă din 7 stele),
ci Pleiadelor / Cloșca cu Pui, care și ea cuprinde 7 stele: acel
transfer de la o constelație polară la una zodiacală a
corespuns unei treceri de la simbolismul solstițial la acela
echinocțial, implicând o schimbare în punctul de plecare al
ciclului anual, ca și în ordinea de predominare a punctelor
cardinale aflate în relație cu diferitele faze ale acelui ciclu.
Această schimbare este de la Nord în direcția Vest, referindu-
se la perioada atlantă: faptul se găsește confirmat net de greci,
pentru care Pleiadele erau fiicele lui Atlas (eponimul
Atlantidei) și - ca atare - numite de asemenea Atlantide. Când
Tradiția Primordială hiperboreană și Centrul Suprem care o
păstra s-au ocultat, reprezentanții lor accesibili au fost alte
tradiții, derivate. Una din cele mai importante din acele
tradiții substitutive - care au lăsat urme în memoria omenirii -
a fost civilizația atlantă; simbolismul său nu a mai fost polar
și solstițial Nord-Sud, ci solar și echinocțial Est-Vest. În
tradițiile Nordice, direct ieșite din Tradiția Primordială, Ursul
simboliza casta Războinicilor, pe când Mistrețul pe aceea a
Preoților. Despre civilizațiile chaldeană și egipteană se spune
că ar fi de origine atlantă. Rene Guenon crede că civilizația
celtă (numele ‘celt’ nu e designația unui popor, ci al unei
caste sacerdotal-regale, identic cu numele de ‘chaldean’) a
fost rezultatul unei întrepătrunderi dintre un curent metafizic
hyperborean N-S și un curent hermetic atlant E-V. Punctul de
joncțiune principal al celor 2 curente s-a întâmplat în Dacia”.
O literă dispărută din vechiul alfabet Grec a fost “digamma”,
având sinonimul numeral denumit “stigma” - ca ecou pentru
ceea ce cândva era Barbar / arhaic - cu regăsire şi în scrierea
Troiei / Ilionului drept Wilusa, ca prima literă (numele
Sanscrit al său era “Forkwas” - ca simbol falic al sacrului
mariaj - iar în Latină a produs litera “F”):
Dispărutul “DiGamma”
Apropiat de Svastică, la începutul alfabetului Grec
era semnul unic “DiGamma” pentru An / Gherga (literă care
a dispărut în Antichitate). În “Gramatica elementară a limbii
Greceşti” din 1846, Dr. Raphael Kuhner a scris despre
DiGamma că “a fost dublu ‘G’, care dacă avea poziţia
fruntaşă înaintea cuvântului însemna un suflu tare iar
pronunţia a ceea ce urma era obligatoriu silabică” (după cum
a explicat acea literă dispărută în Antichitate Carianul
Dionisie din Halicarnos); numele Gherga / Gher-Ga are 2
silabe (ambele începând cu “G”), astfel încât “dublul G”
DiGamma pare a fi emblematic pentru Gherga, mai ales că
grafia sa se apropia de Svastica având 2 bumerange
încrucişate - cu simbolistică străveche la Gherga dar şi la An -
iar rostirea DiGamma era apropiată de cea folosită acum
pentru “W”, respectiv “uau”, însă alungită, anticipativ sunând
ca An. De altfel, în timp a fost şi trecerea lui “P” - sau “PH” -
în “F” (ca în exemplul de la termenul “pulă” la “falic” prin
“phallus”, etc.); astfel, în “Finn” - pentru cineva din tărâmul
Finlandei / Suomi - se poate vedea “Sfinţenia” străveche, la
care se folosea particula “Pi”, aşa că Nordicii “Fini” sau
“Phinni” / “Pheni” = “Ph-Ini” / “Ph-Eni” erau de fapt
literalmente “Sfinţii Ani” (denumire emblematică pentru
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Sfinţii oameni ai lui An): o conexiune - relevată de lingviști -
a apropiat denumirea Finicilor ca străvechi luntrași de “vene”
= bărci / pirogi (Zeul An - fiind suprem în acvatica Atlantida
- desigur că era respectat de către străvechii luntrași,
regăsindu-se în denumirea credincioșilor săi). Paleo-lingvistic
se remarcă învecinările vechiului termen naval “vene” - prin
betacism - de “baie” ori “bun” sau mai direct se observă
aproprierile de Româneștile “a veni”, “a vâna”, “vână”,
“vânt” dar și de “vină”, “venin”, “vin”, etc. ori Sanscritul
“vanati” pentru “a dori”, Avesticul “vanaiti” pentru “a
câștiga”, Tocharul “win” pentru “plăcere”, Hititul / Khetul
“went” pentru “a copula”, Ilirul “Veneti” pentru “Cei iubiți”
sau în Latină “venustus” = “grațioasă”, ș.a.m.d. Fostul semn
al piciorului ridicat de către fertila barză, al bumerangului,
cârjei, plugului, etc. - folosit pentru “G” - ulterior a produs în
alfabetul Latin literele “C” și “G” (fonetic fiind și K):
Litera G
Fenician Grec Roman
În alfabetul Grec - în care toate literele aveau
semnificaţii profunde - din “Gamma” Γ a derivat scrierea
literei “Pi” Π (particulă des uzitată la sacralitate) iar litera
“Phi” Φ, în pronunţie “Fi”, reproducea aspectul organului
sexual feminin; după cum au studiat unii specialişti, însuşi
semnul tridentului “Psi” Ψ - simbolul Zeului Poseidon,
semnificativ apropiat de “An-Coră” / ancoră - era legat de
reprezentarea vulvei (cu înţelegerea de către unii şi ca ghiara
curcii / puicuţei, respectiv “semnul dropiei”, pasărea tipică
Stepei EurAsiei - “Otis tarda” - cea mai grea zburătoare din
lume, având trupul lung de peste un metru şi deschiderea
aripilor de aproape 3 metri):
630
În Bazinul Ghaggar - din N Indiei / N Gyagar -
prezenţa pe sute de sigilii = ştampile sacre a semnului
tridentului era de fapt unirea braţelor ridicate în poziţia Ka
a mătaniei (de forma “U”) împreună cu simbolul sceptrului
regal (de forma “Y”/“I” ca a Zeului Ianus) şi se citea “Ras”;
când semnul tridentului era precedat de 3 linii verticale,
atunci era simbolul Marii Mame Găyatri / Sarasa-tri ori
Saraswati (“Sa-Rasa” / “Sarasa” = “mlaştina” sau “esenţa” iar
“tri” era de la “treime”, astfel încât se înţelegea că ea era
“esenţa trinităţii”): cel mai vechi sceptru din Europa a fost
găsit la “Var-na” / Varna, pe coasta Pontică Bulgară (de
vechime apreciată ca Atlantă) iar mai mult, tot în arealul
Pontic, sceptrul Zeului Poseidon - care poseda Edenul / Raiul
- era tridentul. Este de remarcat că în Vechea Lume religiile
inițiale plasau la început Trinitatea: Pământul-Mamă, Cerul-
Tată și Văzduhul-Fiu. Dr. Harald Haarmann - care a observat
și preluarea unor semne din Scriptul Dunărean de către
scrierea lineară Egeeană / printre care și cel al tridentului - a
afirmat în documentarul din 2014 despre Civilizația
Dunăreană: “Nomazii Finici din Stepa EurAsiei au ajuns la
Varna și i-au preluat centrul lucrativ de negoț; acolo ei s-au
instalat ca o elită iar localnicii au trebuit să se adapteze la
noile condiții. Atunci când Indo-Europenii au migrat dinspre
Nord spre acele locuri, a existat un gen de presiune asupra
populației Europene vechi; o parte a emigrat spre Sud,
producând o ‘derivă culturală’ în Balcani și zona Egeeii:
aceia și-au luat cu ei - firește - vechea cultură (în mod
corespunzător, au dus cu ei și cunoștințele de scriere spre
Creta, unde - după o pauză de reorganizare - au reînceput să
scrie)”:
Echivalență între Scriptul Dunărean și cel Egeean linear “A”
Dintre cele 3 surori Gorgone reprezentative în
formarea treimii Gorgone, despre Medusa Gorgonă (cea mai
tânără şi cea mai frumoasă dintre ele), savantul Nicolae
Densuşianu - bibliotecarul / arhivarul Academiei Române - a
scris în “Dacia preistorică” că era “Mătuşa” vestită pentru
frumuseţea ei, spre deosebire de hidoşenia ce i-a fost atribuită
ulterior: “După Pindar (secolul V î.C.), în ‘Odele Olimpice’
3:28 şi 8:46, Hyperboreii erau locuitorii de pe ţărmurile
Istrului sau a Dunării de Jos; după Apollodor 2:4 (secolul II
î.C.) merele de aur ale Hesperidelor erau în Ţara Hyperboree
a lui Atlas iar Clement Alexandrinul 4:213 (secolul III), l-a
numit Hyperboreu pe Zalmoxe. Hyperboreii, locuitorii unei
ţări foarte fertile şi fericite, un popor pastoral şi agricol,
oameni plini de virtuţi, religioşi şi drepţi, contemporani cu
zeii Olympului, se considerau născuţi din rasa cea glorioasă a
Titanilor (conform lui Pindar); ei constituiau o întinsă
populaţie Pelasgă din Nordul Mării Negre şi al Istrului. În
secolul IV î.C., cronicarul Palaiphatos - discipol al filozofului
Macedonean Aristotel - a scris în ‘Istorii incredibile’ 31 că
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

tatăl Gorgonelor era Phorcys din Insula Cerne / Ruşava; e
foarte probabil că Insula Ruşavei - ce domină Strâmtoarea
Dunării în dreptul Orşovei din Banat / de la gura Cernei - a
avut în timpurile vechi un fel de ‘grădişce’ sau fortificaţie
primitivă (în timpul Roman se numea Tierna, la Procopiu 4:6
‘Zernes’). Numele celor 3 Gorgone, care locuiau pe ţărmul de
Nord al râului celebru Oceanos, era - după Hesiod /
‘Teogonia’ 276 - Stheno, Euryale şi Medusa. Mătuşa /
Medusa, una şi aceeaşi cu Clymena (‘Vestita’ de frumoasă), a
fost la început o personalitate cu totul distinctă de Gorgona
cea legendară. Legenda despre Atlas este următoarea: Perseu
- fiul lui Zeus şi al nimfei Danae - a fost trimis de
conducătorul Insulei Serifos ca să-i aducă capul Gorgonei
Medusa, care avea puterea magică să împietrească pe
muritori. Perseu a sosit la cataractele Istrului - unde se aflau
cele 3 Gorgone legendare / conform versurilor 274-281 din
‘Teogonia’ lui Hesiod - tăie capul Medusei, îl puse în traistă
şi plecă înapoi. În drumul său, Perseu se abătu pe la regele
Atlas din Ţara Hyperboreilor, căruia îi ceru ospitalitate pentru
o noapte. Atlas însă aducându-şi aminte de un vechi oracol,
că odată un fiu al lui Zeus îi va răpi poamele sale de aur, îi
răspunse brusc: să plece îndată mai departe, fiindcă altcum
nu-l va scăpa de mânia sa nici vitejiile sale mincinoase, nici
tatăl său Zeus. Atunci Perseu scoase din traistă capul cel urât
al Medusei şi de îndată Atlas - pe cât era de mare - fu
prefăcut într-un munte. Aceea a fost voinţa zeilor - a scris
Ovidiu în ‘Metamorfoze’ 4 - şi acum Cerul cu toate stelele
sale se reazămă pe Atlas. Titanul Atlas al mitologiei Greceşti
- acel reprezentant al vechii generaţii Pelasge - a fost unul din
eroii legendari de la Dunăre şi Carpaţi. În cele mai vechi
monumente ale literaturii Greceşti, zeul cel mare al lumii
Pelasge avea epitetul de ‘cel care ţine egida’ sau scutul;
‘Iliada’ lui Homer descrie acel scut ca foarte preţios, pe care
timpurile nu-l puteau îmbătrâni şi care nu putea pieri
niciodată. De el erau suspendaţi 100 de ciucuri de aur
împletiţi foarte frumos, având fiecare ciucur o valoare de câte
100 de boi. Jur-împrejur, acel scut al puternicului zeu era
înconjurat cu o frică religioasă. Pe el era reprezentat capul
Gorgonei. Acel scut a fost fabricat şi dăruit lui Zeus de
Vulcan. Însă după cum rezultă din alt loc al ‘Iliadei’, scutul
marelui Zeus era de marmură - dură şi lucitoare - iar la acea
particularitate se pare că se refereau cuvintele lui Homer, că
timpurile nu puteau îmbătrâni egida / scutul şi că egida /
scutul nu putea pieri niciodată. Acela era scutul cel miraculos
ce inspira - de o parte curajul de luptă, de altă parte o teroare
marţială - şi da învingere tuturor acelora în a căror tabără se
afla. După vechile tradiţii, Zeus a apărut mai întâi cu acel scut
în luptele ce le avuse cu Titanii şi cu Giganţii. În memorabilul
război ce-l purtară Aheii cu Troianii, Zeus trimise pe Apollo
în ajutorul Troianilor, îi împrumută acel scut, spunându-i să-l
scuture pe teatrul de război şi va face pe Ahei să se retragă
înspăimântaţi la corăbii (‘Iliada’ 15:229); însă Atena / fiica
lui Zeus, în înţelegere cu Hera / soţia lui Zeus, luă acel scut -
fără ştirea lui Zeus - şi alergând cu el în tabăra Aheilor îi
îndemnă la război contra Troianilor (‘Iliada’ 2:447). După
cum a scris Pliniu 6:36, Gorgonele erau nişte femei sălbatice
păroase; iar după Diodor Sicul 3:54, Gorgonele erau un popor
de femei care se aflau în continuu război cu Amazoanele.
Legenda vechii Gorgone - sau a Gorgonei cea teribilă - o
aflăm şi din cântecele eroice Române (după cum a cules
Bănăţeanul Gheorghe Cătană în ‘Balade’): ea era o fată
sălbatică care locuia în ‘Câmpia Nistrului’, la ‘marginea
631
mărilor’, o figură sinistră, căci când cineva o vedea, fiori de
moarte îl cuprindea; eroul cel mai războinic al tradiţiei
Române - Novac cel Bătrân - a plecat să taie capul acelei fete
sălbatice, pe care a aflat-o adormită, o deşteptă, se luptă cu
dânsa, îi tăie capul, îl puse în suliţă şi-l duse acasă, ca semn
de învingere”. Ceremoniile sfinte patronate de Ghergane /
Gherghide erau reminiscenţe din timpul matriarhatului; spre
exemplu, în 1819 cercetătorul American Robert Mays de la
Universitatea Princeton le-a acordat atenţie prin lucrarea sa
despre un nou sistem de mitologie, prezentând cronologia
descrierii lor începând din Epoca Bronzului (trebuie ştiut că
la Grecii vechi numele copilului nu era pus de mamă, ci de
tată sau de bunic, ceea ce încă o dată confirmă numele
Gherga: atât prin credinţă, cât şi prin filiaţia paternă în
general din ultimele 5 milenii). Ele uneori erau secretoase
(datorită rarităţii unora dintre resursele utilizate, ale unor
manifestări câteodată de necontrolat ce nu erau sortite
întotdeauna publicului, fiind greu de înţeles, etc.), de unde
caracterul lor încărcat de Misterii. În spaţiul Grec vechi au
circulat pentru secole multe monede înfăţişând Medusa
Gorgonă, ca de exemplu:
Zeiţa Fertilităţii era asociată cu imaginea de
Gardiană a Infernului / Iadului, confruntându-se cu demonii
pe care îi înţelegea - la intersecţia vieţii cu moartea - având
puterea respectării unei ordini considerată ameninţătoare
pentru oameni (scoaterea limbii - imagine cu care uneori
Gherganele / Gorgonele au fost reprezentate - era un obicei
Tibetan de alungare a spiritelor rele, Zeiţa Kali de exemplu
fiind aşa reprezentată); ajutorul necesar împotriva
necunoscutului era asigurat de către preotesele Gorgone /
Ghergane care slujeau transmiterea Misteriilor prin legăturile
ce le făceau cu supranaturalul, inclusiv prin ritualuri extatice
(ca de exemplu utilizând băuturi “magice” - vin, miere
fermentată, etc. - ce alterau mintea, determinând pierderea
identităţii proprii şi preluarea alteia). Gherganele îşi
transmiteau puternicele valori ale învăţăturilor la fiecare
generaţie, parcurgând astfel milenar istoria, prin Ghergane /
Gherghide înţelegându-se surorile Gorgone şi Graie,
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

împreună cu verişoarele Graţii. Mezinei Gorgone Meduza
vechii Greci i-au atribuit şi înaripatul cal Pegas / “Pe-Gas”
(nume derivat din Luvianul pentru “fulger” / Luviana fiind
limba din Epoca Bronzului a Levantului), Pegas într-o
legendă Evreiască fiind calul regelui Nimrod / vărul lui
Gherghe-seu (Ka-naan / Canaan din timpuri străvechi a fost
ştiut ca “Tărâmul Sacru”, în care trăiau Sfinţii Gherghe;
ulterior - la sfârşitul mileniului II î.C. - Evreii stabiliţi ajunşi
în zonă au perpetuat conceptul, ca “Ţara Sacră”, notându-i pe
Sfinţii Gherghe de acolo ca autohtonii “Gherghe-sei” /
“Ghirga-şiţi”). Arhaic - la vechii Români - bătrânei / babei i
se zicea “gorgună”.
preferând spaima decât să-şi scape pielea; în mod asemănător,
vechii oameni se blocau în faţa frumuseţii Gherga: este ceea
ce a relatat mitul, ieşirea din aşa ceva corespunzând firii
brutale tipică unora pe atunci, prin uciderea Gorgonei (în
sensul că mai bine să nu fie, decât să tulbure privitorii).
Îndeosebi în apusul Europei, în Evul Mediu, primele Biserici
catolice aveau sculpturi exhibiţioniste ale vulvei, ca ecouri ale
Zeiţei Fertilităţii de cândva, pentru a ura noroc creştinilor -
foşti credincioşi ai Marii Mame, care recunoşteau facil aşa
ceva - şi pentru a-i feri de rău:

Gorgona la Sarmisegetusa
(Muzeul din Deva / reședința județului Hunedoara)

Academicianul Aleksander Bruckner 1856-1939

(născut în Berejanî / Galiția) a găsit într-un manuscris
Polonez din secolul XV incantația din zori către cele 3 surori
Ghergane / știute Antic Grec ca Gorgone notate Medieval
acolo Zarze:

Incantația din zori către străvechile Gorgone,

notate Medieval Zarze

În 1994, filozoful Francez Pascal Quignard a

încercat să explice în “Sexul şi spaima” transformarea
aceleiaşi Meduse din preafrumoasă în monstruoasă, prin
sindromul “paralizării” din cauza unei emoţii puternice -
fenomen de încremenire în faţa a ceva care stârneşte
amestecul straniu de fascinaţie şi oroare, de venerare şi
spaimă - a cărei menţionare a fost că s-a petrecut la întâlnirea
privirii cu Gorgona: “Cel ce vede Gorgona Medusa scoţând
limba din gura strâmbată de acel rictus teribil, cel care vede
sexul feminin (orificiul turpitudinii) din faţă, cel ce vede
‘Medusa’ cade numaidecât în starea de pietrificare (erecţie),
care este forma dintâi a artei statuare”. Frecvent s-a întâmplat
împiedicarea fugii de ceea ar fi trebuit, deseori oamenii
632
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Elenii vechi prin povestea lui Perseu (“Per-seu”,

adică “fiul Zeului” / “fiul lui Zeus” - pentru ei însemnând
“Distrugătorul” - sub patronajul căruia la mijlocul mileniului
II î.C. s-au stabilit Aheii între zidurile construite de Ciclopi în
Micene / Mykene, la poalele înălţimilor Kalkani) au făcut
referire la existenţa Medusei mileniului VII î.C. din actuala
aşezare Armână / Aromână Sesklo 22,49 lat. N, 39,21 long. E
aflată în Tesalia / fostă Pelasgia, de unde în Epoca Pietrei s-a
dezvoltat o Cultură Balcanică puternică, cea care a introdus
cornutele / vitele domestice în Europa, populaţia fiind
Ochiul Gorgon demonstrată genetic ca majoritar aceeaşi cu Amazoanele -
fiicele / zânele Marii Mame - din Caucaz; faptele au fost
analizate de exemplu de către cercetătoarea Americană Joan
Marler în 2002 (e de observat că Herodot în “Istorii” 6:54 a
scris despre Perseu că - “în conformitate cu Perșii” - nu a fost
de origine Europeană, ci a avut mama Danae Egipteană și
tatăl Asirian).

Ochiul = organul văzului, emblematic atât la

Veghetorii îngeri din Galileea, cât și la Vedicii din Gyagar (în
Vechea Asie, observatorii divini din N Canaanului vedeau
mai bine ca indigenii iar cei din N Indiei s-au remarcat prin
“al treilea ochi” - dintre sprâncene - până azi); în NE Vechii
Africi - anume în Hemi / Egipt ca “Ochiul lui Ra” - sau în
Haemus / N Balcanilor din Vechea Europă ca “Ochiul
Gorgon”, ochiul a fost deosebit de prețuit în Vechea Lume, Scut din secolul VI î.C. cu Gorgona
încă din Epoca Pietrei. Ochiul a fascinat mereu iar celui uman
i-au fost atribuite şi puteri neobişnuite, ca “oglinda O statuie de marmură din Cicladica Insulă Paros
sufletului”; în Română s-a păstrat denumirea sa străveche, în 37,04 lat. N, 25,12 long. E din secolul VI î.C. redă o
legătură cu Marea Mamă Ga / Ka (etimologie similară avea excepțională Gorgonă arhaică înaripată:
fiul Marii Mame Ga / Ka, Zeul Oceanus, al cărui nume
Okeanos / “O-Kean” o reproducea pe stăpâna Pământului).

633
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

deformările datorate forţelor pervertite a 3 pulsiuni: putere,

sex, spirit) - a căror faimă era ştiută din Gyagar / India până
în lumea numită de Grecii vechi “Celtă” / Ghergă iar de
Romani “Gală”, a oamenilor care trăiau la N de Albia / Alpi -
şi când a ucis-o pe mezină / cea mai mică, Medusa, care era
gravidă cu Poseidon / Zeul Mării, fratele mai mare a lui Zeus,
nu s-a uitat la cap, ea fiind o femeie frumoasă, în faţa sa
bărbaţii împietrind; ca exemple ale prezenţei sale, ea în
Antichitate a fost pe scutul Atenei, acum e pe steagul Siciliei.
Este de ştiut că Zeiţa Atena - a cărei denumire a provenit din
transformarea străvechiului nume al Zeiței Anat - avea o
egidă (existentă doar la tatăl Zeus şi la fiul Apollo / “A-
pollo”): un scut de cristal pe care era reprezentat capul
Gorgonei; prin simpla mişcare a egidei - ce simboliza
atributele puterii - puteau fi provocate furtuni violente
(Gurges în Latină). Ochii mari ai Gorgonei erau divini,
simbolistica lor fiind în mod deosebit apreciată de vechii
Egipteni dar şi azi mai ales în Anatolia, pentru alungarea
răului. Ochii Gorgoni şi povestea lor diabolică s-au răspândit
din acele timpuri întâi în Orient iar apoi pe tot globul;
amuletele ce îi reprezentau erau talismane împotriva
deochiului (privirea fixă / hipnotică fiind considerată capabilă
să întoarcă deochiul spre emitent):

Gorgonă Egeeană “Nazar”: Ochiul Gorgon

În secolul I î.C., istoricul Diodor Sicul pretindea că Aşadar, legendara sursă a “aegis” / “egidei” =
frumoasele Gorgone erau în conflict cu aprigele “Ama- “scutului protector” a fost solara Gorgonă Aex / Aix (un
zoane”: competiţia era între fiicele Cerului şi Gliei / nume reproducând As, în Greacă “aspida” fiind “scut”); de
Gherganele cu “zânele Mamei” / Amazoane (care 10 luni pe fapt, în Vechea Lume pieile din care au fost confecționate
an trăiau separat, însă 2 luni pe an trăiau împreună cu primele egide - cu ce se înveșmântau oamenii - erau tari ca
Ghergarii). În secolul I, Romanul Pliniu “cel Bătrân”, al cărui niște platoșe, slujind deopotrivă pentru căldură și apărare.
nume literalmente însemna ceea ce în Românește e “Plin” / Auzind de fapta lui Perseu, bunicul lui s-a ascuns în fortăreaţa
termenul Latin pentru “plin” fiind “plenus”, în “Istoria Larisa dar nepotul a ajuns acolo şi l-a omorât. Uciderea
naturii” 6:200 a consemnat că fostele Gorgone existau Medusei Gorgona apare în multe sculpturi vechi:
inclusiv în Insulele Gorgade - din largul coastei Atlantice
Africane - fiind foarte păroase (după cum anterior a scris şi
Xenophon); Românii numeau Cosânzene pe cele cu păr
bogat: ţinând cont de Sanscritul “kesa” = “păr”, aşa ceva
însemna “părul zânei”. Perseu, expulzat din Argos de bunicul
său, n-a fost înspăimântat de “demonicele” 3 surori Gorgone
din Gorgade, tot timpul îmbrăcate în alb (simbolizând
634
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Balcanică faţă de Minoicii din Creta şi Arhipelagul

Cicladelor (afectaţi de dezastrul natural din Thera /
Santorini), faţă de “zânele Mamei” / adică faţă de Amazoane
(prin furtul Lânii de Aur având norocul colaboraţionismului),
faţă de Troada / Troia (distrusă cu vicleşugul Calului de
Lemn), etc. Aheii (care îşi spuneau ei înşişi - cu mândrie -
“pustiitori de cetăţi”) au fost printre predecesorii Elenilor; la
început - chiar piratând - ei s-au insinuat peste Mare în Aeria
/ Creta (cea mai Sudică Insulă Europeană, unde au terminat
Cultura Minoică) şi pe coasta Anatoliană, la Milet şi Efes /
consemnaţi de cronicele Hitite: în mileniul II î.C., Aheii /
strămoşii Elenilor şi vechii Evrei au plecat dintre Egipteni
atraşi de bogăţiile Nordicilor Ghergani (răspândiţi pe atunci
mai ales între Babilon şi Balcani). După Războiul Troian cu
strămoşii Elenilor, Gherganii Anatolieni s-au reimpus în
marile porturi Efes şi Milet - oraşele patronate de gemenii
Gherghiţi Artemis şi Apollo - preluând şi controlul
“Oamenilor Mării”. În 462 î.C., în ciuda zidurilor sale
Ciclopice / ştiute ca realizate de meşteri din Lycia / Anatolia,
oraşul Micene a fost distrus de către trupe chiar din Argos
(pronunțiile regiunilor Lycia și Kylicia erau “Lucia” și
“Culucia”, rezonând cu lucirea, respectiv “stră-lucirea”).

Uciderea Medusei

Carianul / Grecul Pausania 2:21 - originar din apusul

Asiei “Mici” / respectiv din V Anatoliei, din zona unde în
timpul său încă funcţiona Sanctuarul Gherga - a scris în
secolul II: “În piaţa publică din Argos se află o movilă de Ochiul Gorgon în Capadochia / Anatolia
pământ care - după cum se povesteşte - ar cuprinde capul
Gorgonei Medusa. Iată ce se spune despre Medusă, lăsând la Grecul Homer, în “Iliada” 5:738, a indicat că egida /
o parte legendele din jurul ei: Medusa a devenit regina scutul lui Zeus - vechi, din timpul luptelor Uriaşilor - avea
populaţiilor din preajma Lacului Tritonis. Se afla în fruntea reprezentat capul Gorgon. În Greacă, cuvântul Gorgo a rămas
Libienilor atunci când aceia porneau la vânătoare sau război ca însemnând “teribil” iar în vechea “Ir-landeză” / Irlandeză
şi tot în fruntea lor merse să-l întâmpine pe Perseu, care avea ca “sălbatic”. Leoaica Gargo proteja Templul din Dendera /
cu el oşti destoinice din Peloponez. Şi fiind ea omorâtă cu Egipt:
vicleşug în timpul nopţii, Perseu a fost atât de impresionat de
frumuseţea ei, încât după ce îi reteză capul îl aduse Aheilor
spre a-l admira. Cartaginezul Procles, fiul lui Eucrates,
socoteşte tradiţia ce urmează mai verosimilă: Pustiul Libiei
hrăneşte multe fiare despre a căror existenţă nu-ţi vine a
crede. Trăiesc pe meleagurile de acolo femei şi bărbaţi în
stare de sălbăticie iar unul din aceia a fost dus şi la Roma.
Procles a presupus că - rătăcindu-se - una din femeile acelea a
ajuns în preajma Lacului Tritonis, unde omora pe locuitori,
până în clipa când a pierit de mâna lui Perseu. La Argos, în
apropierea monumentului Gorgonei se află mormântul
Gorgofonei, fiica lui Perseu. Pricina care a făcut să i se dea
acest nume este uşor de dedus după ce ai ascultat aceste
lucruri: după câte se spune, ea a fost cea dintâi femeie care a
avut 2 bărbaţi; până atunci, era obiceiul ca femeile să trăiască
în văduvie, dacă se întâmpla să-şi piardă soţul”. De fapt,
decapitarea Gorgonei de către Perseu a fost furtul unui simbol
emblematic de către acel Aheu: capul Medusei nu era decât o
mască, reprezentând caracterul ei dual. Atacarea Medusei a
fost caracteristică şirului agresiunilor Aheilor din Peninsula
635
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

“Mătușa” în Greacă e θεία “teia”, în rezonanță cu era Ochi Gorgon / Gorgan (faimos în Gyagar / India încă din
θεά “tea” pentru Zeiță (ceea ce - la rândul său - aduce cu mileniul VII î.C. - în N căreia au fost produse “Vedele”,
θείος “teios” folosit în Greacă deopotrivă pentru “unchi” și prezentând Cultura Vedică - principalul promotor în lume al
pentru “divin”); de altfel - corespunzător “Lexiconului” lui “magicului” ochi acum rămânând Turcia). Gorgonia în Latină
Hesychios / Hesychiu - “daos” în vechea Greacă însemna a ajuns să însemne “coral” / “mărgean”.
“lumină” iar în Frigiană același termen se folosea pentru
“lup” / “lupoaică” (emblemă la Daco-Geți) pe când în
Română, puterea “mătușii” se vede de pildă în Banat, unde în
Graiul popular s-a ajuns la folosirea de “mătușoi” pentru
unchi. Groteşti reprezentări artistice frontale, inclusiv
arhitecturale, cu rolul de a speria duhurile rele şi astfel a
proteja - numite şi Gargoyle - sau Măşti Gorgone (plasate pe
porţi, ziduri, podele, morminte, etc.) au devenit universale,
fiind utilizate ca talismane populare / provenind îndeosebi din
frica de animale mari, aşa după cum de pildă Thalia Howe şi-
a publicat în 1954 studiul în “Jurnalul American de
Arheologie”; cu termenul de “gargui” e denumit jgheabul
sculptat, folosit pentru scurgerea apei de pe streaşina unui
acoperiş: Garguiul Gotic era de obicei o pasăre grotescă,
sprijinită de spatele cornişei şi proiectându-se în afara aceleia,
pentru a permite scurgerea apei departe de clădire (termenul
este folosit adesea în sens mai larg, pentru a desemna orice
animal fantastic, precum himerele - având obârşia în Gherga-
miş / Carchemiş - care decorează zidurile Catedralei Poveştile diluviene
“Doamna Noastră” / Notre Dame din Paris, construită în
secolul XII).

Istoria poate fi enigmatică dacă se doreşte aşa. Sunt

Catedrala Notre Dame
Este interesant că în vechea Armeană “mis” însemna
“carne”, oraşul Karkemiş / Gherga-mis putând fi legat şi de
“carnea lui Gherga”; de altfel, Dr. Ran Barkai și Dr. Ben Dor
de la Universitatea din Tel Aviv / Israel au demonstrat
științific în 2021 că la bază înțeleptul om Homo Sapiens e
carnivor. A rămas binecunoscut de oricine că extraordinarul
Ochi al lui Ra / Horus - atestat Egiptean din mileniul V î.C. -
636
mai multe poveşti diluviene, deoarece au fost mai multe
diluvii; pentru cei direct afectaţi - la un moment dat, în
arealul cunoscut de trai - Potopul a fost catastrofa vieţii: după
Potopul Pontic de la topirea ultimei glaciaţiuni, consolidarea
credinţei în Marea Zeiţă a fost ca în anterioarele Potopuri (de
exemplu spargerile Gibraltar şi Gherdap), ce au demonstrat
elocvent puterea Mamei Natură. O versiune simplistă este
considerarea diluviană ca fenomen unic, prin preluarea
izolată - unilaterală / singulară - şi refuzarea existenţelor altor
evidenţe / dovezi. De exemplu, vechi scrieri orientale despre
diluvii - în condițiile Sudice mai calde și mai uscate decât
cele Nordice - apar ca ecouri ale unor alte realități decât cele
curente ale mediului în care au apărut; de pildă, vechii Evrei
au scris în Biblie / Vechiul Testament despre Potop ca
fenomen ce nu le-a cuprins doar zona lor, ci care a cuprins
inclusiv Nordul umed (unde trăiau alți oameni, evident
diferiți): ce le-o fi venit unora trăind în regiuni aride care au
consemnat situații îndepărtate în timp, cu multă apă, pot fi
explicate fie ca glumele sau fabulațiile lor ivite din iluzii
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

colective - ori visări colective, fapte neargumentate științific -

fie ca relatările lor serioase ale unor întâmplări chiar
adevărate, petrecute cândva (așa cum au observat Dr.
Christian Cebulj și Dr. Ursula Rudnik în 2008, Vechiul
Testament în “Facerea” a comasat relatările de la 2 Potopuri,
unul lung de 40 zile și unul lung de mai multe luni, cu
salvarea fie a câte unei perechi de viețuitoare, fie a câte 7
perechi). Conform versiunii în Greaca veche a Bibliei “Codex
Vaticanus” din secolul IV, Potopul ar fi fost în 8094 î.C.; un
verset din Apocalipsa Sfântului Ioan “Teologul” descrie
Potopul în termeni poetici / capitolul 8: “...şi s-a pornit
grindină şi foc amestecat cu sânge şi au căzut pe pământ; şi a
ars din pământ a treia parte, şi a ars din copaci a treia parte iar
iarba verde a ars de tot şi a căzut din cer o stea uriaşă, arzând
ca o făclie, şi a căzut peste izvoarele apelor şi a treia parte din
ape s-a făcut ca pelinul şi mulţi dintre oameni au murit din
pricina apelor, pentru că se făcuseră amare”. Geologul
Austriac Alexander Tollmann - membru de onoare al
Academiei Române din 1992 - prin calcule astronomice
pretindea în 1994 că o cometă la 23 IX 7553 î.C. a dezlănţuit
Potopul, la locul impactului (Kofels 47,07 lat. N, 10,55 long.
E / Austria) analizele copacilor carbonizaţi confirmând data.
Astronomul American Carl Sagan în cartea sa “Cometa” din
1985 a observat apariţia în străvechile reprezentări Chineze
ale cozilor de comete şi a nucleului, cu 4 braţe îndoite
prelungite din el, ca o Svastică - ceea ce a impresionat - cu
vizibilitate doar la suficienta apropiere de Pământ, astfel încât HiperBoreii post-diluvieni cu albastru
jeturile de gaze, deviate de rotaţie, ar fi putut fi văzute.
Intensificarea activităţii solare ce pe de o parte a dereglat În 2010, Alexei Kassian de la “Institutul Lingvistic”
orbita unei comete (e bine ştiut că activitatea soarelui al Academiei Ruse a schițat migrările esențiale din preajma
determină orbitele cometelor), pe de altă parte a grăbit / a Potopului Pontic:
zorit dezgheţul calotei boreale, provocând şi mutaţii genetice
- alimentând mitul stelei căzătoare de vestire a stingerii unei
vieţi importante, respectiv anunţând o naştere importantă -
apariţia Gherga probând acestea prin mai mulţi parametri,
inclusiv temporal / orizontul de timp fiind acelaşi, genetic /
radiaţia solară crescută influenţând separarea “N*” în
trunchiul uman, geografic / mediul de trai fiind în Sudul
gheţurilor şi ca relevanţă / numele şi neamul având mare
impact social, cultural, Civilizaţional. Până atunci, de
exemplu, Canalul Mânecii putea fi parcurs pe jos (actualul
Arhipelag Britanic - ştiut iniţial ca “Albi-On” / Albion -
făcând parte în acele timpuri din continentul European) iar
conform datărilor Antice, prin sistemul astronomic Garga din După paleoliticii stră-Români s-au ivit neoliticii Kurgani
N Indiei, al lui Pliniu, ş.a., Dinastiile Gyagar / GarGya =
Indiei au început după Potopul Pontic, în 6776 î.C. odată cu În 1976, profesorul universitar Andre Capart din
întronarea lui Manu - fiul cuplului primordial Cerul şi Belgia a datat Potopul la mijlocul mileniului VII î.C iar
Pământul - printre alţii, Dr. Harald Haarmann în 2006 istoricul Italian Guido Mansuelli 1916-2001 a scris despre
confirmând prin metodele sale timpul Potopului ca imediat “Civilizațiile Europei Vechi”: “Aproximativ în mileniul XI
anterior acelui an: răspândirea oamenilor din jurul Pontului a î.C., ghețarii din nordul Europei și din Alpi au început o
fost extrem de rapidă după dezastru, în Banat de pildă şi retragere de mare amplitudine. Dincolo de morene, de sub
datările cu carbon de asemenea relevând exact acel timp ca depuneri și de sub loess, a ieșit la iveală solul și - în decurs de
începutul Vechii Civilizaţii Europene. De altfel, în 2019 Dr. câteva milenii - continentul nostru a luat aspectul pe care îl
Carlos Quiles a ilustrat atât situația din secolul Potopului are încă și astăzi sub cercul arctic. În urma topirii ghețurilor a
Pontic, cu prezența HiperBoreilor în N Mării Negre - crescut nivelul general al mărilor, izolând Arhipelagul
proaspăt formată - imediat după diluviul Atlant, cât și situația Britanic și alte insule ale continentului european, făcând să
din secolul Potopului biblic (după peste 3 milenii), cu pătrundă apele, uneori în profunzime, de-a lungul văilor. În
prezența HiperBoreilor = străvechilor Nordici ai EurAsiei mai timpul încălzirii, etajarea zonelor climatice a crescut: zona
amplă în Bazinul Pontic: mediteraneană temperată a devenit subtropicală, zona
subarctică centrală a devenit temperată, etc. Zonele ecologice
s-au transformat în același ritm: savana sahariană s-a ofilit,
câmpia eurasiatică a trecut în mare parte de la tundră la stepă,
637
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Europa Vestică și Nordică, cea a masivelor muntoase, s-a

acoperit de păduri. Acea schimbare radicală a climei, atestată
de geologie, floră și faună, precizată de analizele de polen, a
constituit fundalul evoluției umane între paleolitic și neolitic.
Este sigur că mutația culturală, la scara timpurilor preistorice,
a urmat destul de îndeaproape evoluția climatică. Încălzirea s-
a înfăptuit în faze, ale căror date au putut fi evaluate și datate,
și care au supus Europa unei succesiuni de clime: preboreală
8200-6700 î.C., boreală 6700-5500 î.C., atlantică 5500-3000
î.C. Pe de altă parte, transformarea consecutivă a vegetației, a
faunei și a solurilor, adică a mediului ecologic, a fost foarte
variabilă și nu a alterat în aceleași proporții diferitele regiuni
europene. Dar într-o foarte mare parte a continentului, în acel
mediu relativ uniform unde se dezvoltaseră imense cirezi de
reni și de alte rumegătoare, unde predomina marea vânătoare
colectivă de înalt randament, capabilă de a hrăni grupuri
importante și de a permite înmulțirea lor, schimbarea a fost
atât de radicală, încât acele grupuri au fost nevoite, pentru a
supraviețui, să se împrăștie și să se organizeze pe baze cu Clima la începutul neoliticului
totul deosebite. Se pare că dezorganizarea comunităților
paleolitice ar fi avut ca rezultat o diversificare a culturilor, Mişcarea apelor între Mările Neagră şi Mediterană /
determinată de condițiile variabile cărora diferitele grupuri li via Marmara a fost şi în sens invers: după umplerea cuvei, în
s-au adaptat. Aproape pretutindeni oamenii s-au instalat în Marea Neagră nivelul a continuat să se ridice, deoarece
colibe, adesea grupate în tabere pe malurile râurilor”. Astfel a dinspre Nord continuau să sosească întârziatele ape rezultate
fost contextul în care a apărut și s-a dezvoltat în Europa din topirea calotei glaciare - alimentate la un moment dat şi
Estică la sfârșitul paleoliticului Imperiul Atlant; în Vechea de ploi abundente, consemnate biblic - ceea ce a determinat
Lume au fost reținute de către multe Culturi povești diluviene pătrunderea apelor spre Sud, în Marea Mediterană (e de
- dimensiunea acvatică a Potopului fiind temă recurentă în remarcat că Marea Neagră a fost ştiută în trecut şi ca Marea
diverse medii - iar autori Antici au scris despre Atlanți, cu Sarmatică: denumirea era de la Sarmis / Hermes, bunic
localizări ale prezențelor acelora (ca filozoful Platon în Gherga; de altfel, “Cronica Pascală” din 628 - scrisă în fosta
Europa sau ca istoricul Herodot în Africa): trecutul conectat Tracie la Constantinopol / azi Istanbul în timpul împăratului
acvatic al omenirii a fost o realitate, prezența HiperBoreilor bizantin Heraclius / Ghergan după mamă, care a schimbat
luntrași - inclusiv în spațiul stră-Român - încadrându-se de limba oficială Imperială din Latină în Greacă - a notat 1:51 că
asemenea în contextul respectiv (desigur a fost și că în “Sarmaţii se trag din Gergesaeus”, genericul de Sarmaţi pe
Vechea Lume oamenii nu se înghesuiau în zone aride, așa atunci cuprinzând populaţiile Iraniene de Alani ca Roxolani,
cum n-o fac nici acum, cu toate facilitățile Epocii Moderne). Gugulani, Iazygi, ş.a., conform istoricului Herodot Karka
4:110 fii ai Amazoanelor / adică ai femeilor Gherga, care au
ajuns şi în Bazinul Dunării, Marea Neagră în Antichitate,
după cum a notat poetul Roman Claudian, fiind numită şi
“Amazonius Pontus”).

Relieful în timpul ultimei glaciaţiuni

Academicianul Român Mircea Petrescu a scris:

“după optimul climatic dintre 7000 î.C. şi 5000 î.C. - cu o
climă temperată, mai caldă decât cea actuală - a urmat o
perioadă de climă caldă şi umedă între 5000 î.C. şi 3000 î.C.
iar apoi una caldă şi aridă”.

Grecul Hermes

638
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
În secolul I î.C., Diodor din Insula Sicilia a descris
vechiul cataclism natural în a cincea sa carte de istorii: “47)
Am să acord acum atenţie Insulelor din vecinătatea Greciei şi
din Marea Egee, începând cu SamoTracia. Acea Insulă -
conform unora - s-a numit Samos în vechime, însă când
Insula ştiută acum Samos s-a consolidat, deoarece numele
erau identice, vechea Samos a devenit SamoTracia, datorită
Traciei aflată în apropiere. Pe ea erau pământeni - oameni ai
locului - astfel încât nici o tradiţie nu s-a pronunţat faţă de
cine au fost primii oameni şi conducătorii lor de pe Insulă;
însă unii afirmă că iniţial s-a numit Saonnesos şi că a primit
denumirea de SamoTracia de la cei sosiţi atât din Samos, cât
şi din Tracia. Primii locuitori vorbeau o limbă specifică lor,
din care multe cuvinte s-au păstrat până acum în ritualurile
sacrificiilor lor. Cei din SamoTracia au o poveste ce relatează
că înaintea inundării altora, un Potop a avut loc la ei, când
spaţiul dintre stâncile Bosforului s-a rupt şi apa a năvălit prin
Dardanele. Marea Neagră avea în acel timp forma unui lac,
care atâta s-a umflat de râurile ce se varsă în ea, încât apele
sale au izbucnit violent prin Dardanele şi au inundat o mare
parte a coastei Asiatice, inundând o parte apreciabilă a
SamoTraciei; acela a fost motivul pentru care mai târziu
pescarii au prins în plasele lor vestigii ale aşezărilor acoperite
de mare. Locuitorii surprinşi de inundaţie s-au refugiat pe
înălţimile Insulei şi cum marea continua să crească, s-au rugat
zeilor lor nativi iar când vieţile le-au fost cruţate, pentru a-şi
comemora salvarea au mărginit Insula cu pietre şi au dedicat
altare pe care jertfesc şi în prezent; de aceea, e brevetat că au
locuit SamoTracia dinaintea Potopului. 48) După
evenimentele descrise, un localnic pe nume Saon - după unii,
fiul lui Zeus cu o nimfă dar conform altora al lui Hermes cu
Rhene - a adunat oamenii împrăştiaţi, ale căror locuinţe au
fost răvăşite şi le-a stabilit reguli; numele lui a coincis cu al
Insulei, însă mulţimea de oameni a distribuit-o în triburi,
numite după fiii lui. Şi în timp ce SamoTracii trăiau într-o
astfel de guvernare, se spune că acolo Zeus i-a avut cu Electra
- care a fost una dintre Atlante - pe Dardan, Iasion şi
Harmonia. Dintre acei copii, Dardan - care avea înalte
concepţii şi a fost primul care a ajuns în Asia pe o barcă
realizată de el - a întemeiat aşezarea denumită Dardanos,
organizând Regatul în acea zonă (denumit mai târziu Regatul
Troiei), populat de Dardani: oameni numiţi după el; a condus
mai multe neamuri din Asia iar Dardanii care s-au stabilit
dincolo de Troia au fost colonişti trimişi de el”. În 1932,
generalul Român Nicolae Portocală a scris în cartea “Din
preistoria Daciei şi a vechilor civilizaţiuni” ce a fost la
sfârşitul neoliticului după revărsarea apelor Nordice în Marea
Eghee / Egee (eveniment catalogat ca Potopul biblic, ce a
încheiat lunga Epocă a Pietrei): “Către anul 3000 î.C., în
întreg Orientul şi în Egeea s-a produs o vastă mişcare de
popoare. Egeea s-a populat în întregime cu un popor pe care
Grecii i-au numit Pelasgi iar Tucidide Cariani: aceia n-au
venit de pe continentul European. Epoca Pietrei s-a terminat,
metalul şi-a făcut apariţia: perioada aramei a început. În
apropierea Hellespontului, colina Hisarlîk - viitoarea Troie - a
fost locuită pentru întâia oară. În Marea Egee, eşalonarea
Insulelor dintre Asia şi Europa, presărate la distanţe scurte,
făcea accesul de o uşurinţă cum nu există în nici o altă parte a
lumii; într-un amestec extraordinar de pământ şi apă, prezintă
o foarte mare întindere de coaste, care înlesneşte schimburile
comerciale şi de idei într-un mod incomparabil. Poporul care
a locuit în acea parte a Mediteranei a fost numit de Egipteni
639
ca format din ‘Oamenii mării’, căci erau pretutindeni ca la ei
acasă”. Etimologia cuvântului Românesc barcă este
recunoscută ca orientală / Anatoliană, barca fiind în rezonanţă
cu Darda, respectiv Garga. Primul organizator al fostei Samos
/ “Sa-mos”, devenită Insula SamoTracia, Saon / “Sa-on”
reproducea prin numele său pe Zeul Cerului şi Timpului -
“Za-On” fiind “Zeul An”, în Colchis / Georgia fiind
credincioșii Svan / Sanni, în Canaan Sf. An fiind Sion / “Si-
On”, de la care Evreii apăruţi în zonă mult ulterior s-au
inspirat pentru mişcarea “sionistă” - iar Samos / “Sa-mos” era
Sfântul Moş, prin “Sa” / “Za” înţelegându-se Zeu / Sfânt iar
prin “moş” înţelegându-se “bătrân” / “mai vechi”; din Saon a
derivat ulteriorul nume Iasion / în vechiul Grai Grec, numele
mamei sale Rhene însemna “oaie”, în România limita
Nordică a regiunii Crişana - a străvechiului An - fiind Râul
Someş / “So-meş”, notat în vechime chiar Samos / “Sa-moş”
(corespunzător paleolingvisticii, cuvântul “Sa-mos” / Samos
avea rădăcina pre Indo-Europeană), conectate cu aşa ceva în
V Carpaţilor fiind, conform şi Dr. Sorin Paliga în 2006, multe
nume, ca Şimleu, Şimian, Şimand, Şoimuş, Simeria, Semenic
dar şi “şoim” ceea ce marca prezenţa Gherga, în străvechii
Balcani şoimului zicându-i-se Ghirgo: Banatul - aflat în S
Crişanei, în mijlocul său Carpatic cuprinzând Munţii Semenic
- este regiunea foștilor șamani, a celor “semeţi” (şi acum
Bănăţenii autentici fiind mari făloşi, mândri a se sumeți când
au ocazia), unde Gherga azi are cea mai pregnantă prezenţă
din lume. Este de ştiut despre cel mai înalt Munte al “Insulei-
Mame” Samos / “Sa-mos” (populată de indigenii Sami) că e
Vulcanul Kerkis / Κέρκης - al Mamei Circe / Κίρκη - iar
Insula SamoTracia a fost întâi locuită de Pelasgi şi de Cariani
/ adică Ghergani. Pe cel mai înalt vârf al Insulei SamoTracia
din timpurile pre-Greceşti era Sanctuarul Marii Mame, unde -
conform lui Hesychius din Alexandria - Cultul Misteriilor era
derulat de Karkinoi (popular cunoscuţi apoi drept Kabeiri /
Cabeiri), simbolul falic al lor fiind numit “kerykeion” /
caduceul mesagerului divin Hermes având aceeaşi denumire,
purtat inclusiv de către Zeul W/Odin originar din Caucaz în
Europa Nordică; divinii Cabeiri / Kabeiri - în legătură cu
proto Indo-Europeanul “kabeiro” pentru “zeitate” - aveau
corespondenţa hindusă prin “Gardianul Nordului” Kubera,
şeful spiritelor codrilor Yakşi de la poalele Himalaiei (Fluviul
Syr-Darya se numea Yaksart), Cuşit / Kuşit folosindu-se
“kobir” pentru “taur”.
Dr. Mircea Eliade în “Morfologia religiilor” a scris:
“Când cele 2 mări s-au unit, s-au dezlănţuit destul de mari
inundaţii pe insulele din Egee, ca să poată da mai târziu
naştere legendei diluviene. Ştim că Marea Neagră avea un
nivel mai ridicat ca cel al Mediteranei, aşa încât numai acea
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
contopire furioasă a putut produce un înfricoşător învălmăşag
de ape. Legenda din Samotracia era o amintire foarte veche a
contopirii apelor Mării Negre cu cele ale Mediteranei.
Ulterior, în faţa scepticilor, scoicile - din timpurile geologice
- de aproape peste tot prin munţi prin existenţa lor au ajutat
ideea mitică a Potopului”. De altfel, filozoful Platon a notat -
în ultima lucrare din viaţa sa - că pe scara istoriei cel mai
recent diluviu a fost precedat de altele, pluralul diluviilor
fiind consemnat de el inclusiv cu explicaţii (“Originea
Gherga”, convenţional notând doar Potopurile de la sfârşitul
Erelor de Aur şi de Argint, deoarece privesc Gherga de la
ultima mutaţie genetică încoace: Potopul 1 - fără ploaie şi
fără păcat - din Marea Mediterană / Marmara = Albă în
Marea Neagră în mileniul VII î.C. a încheiat “Era de Aur” iar
Potopul 2 - cu ploaie şi cu păcat - din Marea Neagră în Marea
Albă = Marmara / Mediterană în mileniul IV î.C. a încheiat
“Era de Argint”, peste ultimele perioade ale Epocii Pietrei
suprapunându-se acele prime perioade metalice, apreciate
încă de pe atunci ca “prețioase”); în Insula SamoTracia,
Pelasgii Cabiri au apărut știuți drept “Cadmiloi” în Cultul
închinat Cureţilor (iar “Cad-milus” era Hermes cu penisul
erect). E/Truscii l-au numit “Cad-mos” / Cadmos - o
suprapunere peste Gat-moş - pe Hermes / “Her-mes”, curierul
Zeilor, ceea ce-i făcea pe Karkinoi, care conform lui
Hesychius din Alexandria au fost primii Cabiri, preoţii
Cybelei / Marii Mame, ca Gaţi / Guţi, patronaţi de Gherganul
Her-mes. În legătură cu termenul de “Cabiri”, se pot observa
(prin echivalarea “B”=”V”) legăturile cu “cabalinele” şi cu
conceptul de “Cavaleri”; atât în Vest Anatolianul Sanctuar
Gherga (marele aşezământ religios al Cariei), cât şi în partea
Estică a Bazinului Dunării (unde au emigrat numeroşi
colonişti din Caria), s-a impus tipul Antic de călăreţ dârz
denumit Cavalerul Derzis / SânGiorz, emblematic atât în
Balcani / drept Cavalerul Trac, cât şi în Caria / drept
Cavalerul Gherga (tot în Anatolia, din Capadochia, a apărut
ulterior Cavalerul Gheorghe). Ancestrala sursă a Cavalerilor a
fost anterioară apariţiei cabalinelor, fiind înrădăcinată în
Pelasgii Cabiri / Kabiri iar primii dintre aceia - corespunzător
amintirii Antice atestate - au fost Karkinoi = Gherghinoi,
adică Ghergoi; se poate observa că ei proveneau din exact
același areal Pontic unde inițial a fost Imperiul Atlant iar apoi
- tot de acolo - au apărut Kurganii / primii călăreți din lume,
ș.a.m.d.: primul Potop - cel Pontic - i-a separat pe paleoliticii
Karkini / Gherghini de neoliticii Kurgani / Gurgani iar al
doilea Potop - cel biblic - i-a separat pe acei Gurgani /
Ghergani ai Epocii Pietrei de Gargarii / Ghergarii (legendarii
parteneri preferați ai Amazoanelor) din Epoca Bronzului.
Străvechii Cavaleri Gherghi - având ascendența în pre-
diluvienii îngeri Veghetori Gregori / Grigori - mesageri divini
- au reprezentat versiunea masculină (luptătoare / războinică)
a celebrelor Gorgone / Ghergane, cu puteri deosebite, slăviți
din vechimea ancestrală ca Gardieni / păzitori ai oamenilor,
credincioșii manifestându-și respectul până acum și prin
personalizări ca Anticul Cavaler Gheorghe / devenit Sfântul
George sau ca nemuritorul arhanghel Gavriil / Gabriel, nume
care are echivalentul Finic Kaapro; persistența lor, a
urmașilor lor și a poveștilor lor de-a lungul timpurilor - și pe
vaste teritorii - cu consacrarea începută mai ales în jurul
Mării Negre (cu reținerea îndeosebi prin Tradițiile păstrate de
mediile conservatoare ale Munților Caucaz din E și Carpați
din V) au reflectat de fapt existența puternicilor Gherghi /
Ghergani acolo, dinaintea Potopului Pontic, până în prezent.
640
Diaspora după Potopul Pontic
În 2009, Dr. Sorin Paliga și arheologul Eugen
Teodor au scris: “Marile culturi neolitice dintre Marea Egee,
Munții Carpați și Marea Adriatică dezvoltate în intervalul
mileniilor VII-IV î.C. ar fi ‘vechi europene’, respectiv ‘pre
indo-europene’. Acei ‘vechi europeni’ s-au sedentarizat
gradual, trecând de la culesul fructelor sălbatice și de la vânat
la o agricultură primitivă, la domesticirea animalelor și - ceva
mai târziu - la prelucrarea metalelor (aurul și cuprul). Era un
tip de societate în care statutul social al femeii era superior,
societate numită ‘matrifocală’. Mai la est de acest bloc
cultural - anume, în nordul Mării Negre - începând cu
mileniul V î.C. s-a conturat un alt grup cultural, complet
diferit de ‘vechii europeni’: războinic, cu rolul preponderent
al bărbatului în societate (el fiind în calitate de șef în
societatea ‘patrifocală’), care - după ce și-a însușit
domesticirea calului de la populațiile trans-uralice - s-a
mișcat în ‘valuri’. Aceia au fost proto indo-europenii sau
populația ‘kurganelor’: conducătorii triburilor erau
înmormântați în morminte somptuoase peste care se ridica o
movilă = ‘kurgan’. ‘Tradiția kurganelor’ a fost tradiția indo-
europeană a ‘războinicilor călare’, care își îngropau morții în
kurgane, adesea cu amenajări subterane somptuoase, în cursul
ritului funerar fiind sacrificate nu numai animale, ci și femei.
Acei ‘cavaleri războinici’ au cucerit ulterior vastul spațiu
euro-asiatic, între India și Marea Baltică, între Marea Egee și
Atlantic. De-a lungul timpurilor, riturile de înmormântare au
fost deosebit de conservatoare, transmițând peste milenii
cutumele din vechime. Kurgan a fost simbolul tradiției, al
războinicului necruțător care trăia într-o societate patriarhală,
unde femeia nu avea doar rol secundar, ci era supusă absolut
bărbatului. Un stadiu lingvistic mai vechi decât cel uzual
numit indo-european a fost grupul proto-boreal, databil în
intervalul mileniilor X-VII î.C. din care s-au dezvoltat limbile
indo-europene, uralice și altaice. Altfel spus, în aproximativ
același spațiu est-european în care au apărut și au evoluat
limbile indo-europene, a fost o ‘patrie primitivă’ comună nu
doar unui singur grup lingvistic, ci celor 3 mari grupe
lingvistice răspândite pe vastul spațiu euro-asiatic: indo-
europenii, uralicii și altaicii (limba coreeană poate să fie
considerată tot de origine europeană, adică derivată din acel
grup proto-boreal, prin migrarea unor grupuri umane spre est,
traversând Uralii. Urmașele de azi ale acelei postulate limbi
proto-uralice sunt limbile finice (finlandeza și estona), limbile
ugrice (maghiara și alte câteva limbi dispersate prin Rusia
europeană) precum și - probabil - idiomurile laponilor.
Limbile altaice mai sunt numite și turcice sau turco-tătare,
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

având - după limbile indo-europene - o mare răspândire; dacă silinţa discernerii celor 2 categorii de mituri - statistic, în jurul
într-adevăr și limba coreeană ar fi încadrabilă în acest grup, Mării Negre fiind răspândite cele mai multe legende
atunci prin răspândirea lor - produsă tot în preistorie, paralel diluviene din lume - corespunzătoare celor 2 diluvii numite
expansiunii indo-europene - avem un tablou impresionant al Potop (cele foarte vechi, fără păcat şi fără ploaie, respectiv
marilor migrații preistorice în spațiul euro-asiatic. Deja în cele mai noi, cu păcat şi cu ploaie), mai ales că sunt
mileniul V î.C. indo-europenii își conturaseră acea ‘ideologie confirmaţi de cercetările istoricilor, climatologilor, geologilor
a kurganelor’ (a mormintelor princiare), respectiv ceea ce s-a şi ale altor savanţi, în sensul corespondenţei şi a geografiei
numit ‘ideologia călărețului războinic’, binecunoscută de mitice cu geografia fizică, etc. Pentru autohtonii din Asia
altfel din scrierile vechi indiene și din antichitatea greco- “Mică” / Anatolia dar şi din zona Mării Egee (Marea aflată în
romană. Din perspectiva teoriei proto-boreale, nu pare deloc comunicare - via Marmara - cu cea Neagră), aceia care au
surprinzător să constatăm că și uralicii și altaicii erau, la ajuns să se mute frecvent - “ca păsările” - erau Pelasgi iar faţă
rigoare, tot ‘populații ale kurganelor’, în mod cert provenind de poziţia lor, erau Hiperborei: din Nordul îndepărtat; de
din aceeași tradiție a agresivității războinice, pe care o altfel, “Scoliastul” lui Pindar 3:28 a anunţat că “Hiperboreus
cunoaștem din cele mai vechi texte istorico-literare vechi era fiul lui Pelasgos” iar conform lui Eusebiu, tatăl lui Pelasg
indiene, hitite, grecești ori romane. Distribuția spațio- a fost Phoroneu, fiul fraţilor Inachus şi Argia după cum a
temporală a limbilor indo-europene precum și a limbilor scris Hyginus în Fabula 143, care erau copiii Zeului Oceanus
cândva înrudite, uralice și altaice, arată cum, dintr-o tendință (nimfei frasinului Argia i se zicea “Meliae”, adică
de unificare lingvistică a unor idiomuri vorbite pe un vast ”Mieroasa”).
spațiu est-european, aproximativ între Urali și Nipru pe axa
est-vest și între Marea Neagră și Marea Baltică pe axa sud-
nord, au apărut gradual, prin mișcări de populație și
amalgamare culturală, varii grupuri etnice. Un anume nucleu
convergent ‘proto-boreal’ ce poate fi considerat baza celor 3
mari grupuri lingvistice europene (indo-european, uralic și
altaic) s-a conturat după mileniul X î.C., pentru ca - pe la
începutul mileniului V î.C. - să apară nucleul indo-european =
‘kurgan’. Expansiunea indo-europeană ‘în valuri’ (sau prin
‘roire’) nu a fost singulară. Mișcări similare de populații au
avut loc și ulterior, în diverse perioade istorice. Chiar dacă
acestea nu au fost identice, nici ca motivație, nici ca
desfășurare, ne arată cum - de-a lungul mileniilor - diverse
grupuri etno-sociale s-au deplasat pe distanțe mari, unele
impresionante chiar din perspectiva omului modern. Putem
considera că, începând pe la jumătatea mileniului V î.C. și -
mai ales - ceva mai târziu, expansiunea indo-europeană a fost
răspunzătoare de marile mutații etno-culturale ale preistoriei
europene. Grecii și latinii nu sunt altceva decât expresia unor
ample deplasări de populație ce avuseseră loc cu câteva
milenii mai înainte; ideologia războinicului - așa cum ni s-a
păstrat în ‘Iliada’ și în ‘Odiseea’ - a fost expresia tipică a
acelui model de civilizație, încă foarte tânără, care știa În aridul Argos / S Balcanic n-a existat nicicând vreo
rușinea (de a nu fi suficient de viteaz) dar încă nu aflase apă curgătoare ce să fi fost asociată cu Zeul Oceanus, astfel
mila”. încât apariţia mitică acolo de aşa gen a fost clar de import:
corespunzător Carianului Pausania 1:39, frate cu Pelasg era
Diluviu Timp Cauză Car - ambii ca pruncii lui Cerdo cu eroul Phoroneu - cel ce a
Potop 1 secolul LXVIII î.C. Terestră dus focul în Argos, de la care a provenit numele acropolei
Potop 2 secolul XXXII î.C. Celestă Karia / Caria din Megara (după cum a scris Ştefan din
Bizanţ), căci Car a domnit în Balcanica Megara 38 lat. N,
Malurile Lacului Pontic - şi ulterior ale Mării Negre 23,20 long. E; aşadar, Hiperboreus l-a avut ca tată pe Pelasg
- au constituit centrul de difuziune Gherga pentru 2 etape iar ca unchi patern pe Car iar faptul că Pelasg a fost născut de
migratorii, după dublul Potop (anume, Potopul Pontic de la “Pământul cel negru” (după cum a afirmat vechiul poet epic
sfârşitul paleoliticului şi Potopul biblic de la sfârşitul Asiu din Insula Samos citat de Anatolianul Pausania 8:1) o
neoliticului): întâi pe paleo-Râuri datorită înaintării Mării, lega pe Cerdo sau Ghergo - mama ambilor fraţi Pelasg şi Car
apoi numai din cauza ridicării nivelului apelor (după prima - de Gheia / Gaia = Ga. Grupul genetic “N” al lui Gherga -
revărsare - a Mărilor Mediterană şi Marmara peste Lacul masiv răspândit Nordic / direcţia cardinală respectivă fiind
Pontic formând Marea Neagră / ce a fost fără ploi deoarece a asociată cu negrul - reprezintă de fapt ceea ce în vechime era
fost cauzată de cutremur şi n-a fost însoţită de legenda ştiut ca Hiperboreu. Urmaşii Hiperboreilor există printre
păcatului - cea de-a doua revărsare, a Mării Negre peste ele, a Români: Gherga - cu profilul genetic extrem Nordic - este un
fost însoţită de mesajul păcatului şi de ploaia diluviană, exemplu.
menţionată în Biblie, cauzată de umiditatea crescută datorită
acumulării în atmosferă a imensei cantităţi de apă evaporate
după căderea asteroidului); mitografi de prestigiu îşi dau
641
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Diaspora Atlantă în Europa
Ambele “valuri” umane de migraţie au păstrat
direcţia spre V, în inerţia deplasării iniţiale, pornită din Ţara
lui Gherghi / Asia Centrală, spre Europa. Înaintea Potopului
1, se bucurau de veneraţie deopotrivă pământul Ga şi soarele
Ra. După Potopul 1, întâietatea divină a căpătat-o puterea
Mamei Pământului Ga (care îl avea ca partener pe An). După
Potopul 2, respectul credincioşilor s-a îndreptat spre puterea
Tatălui Ceresc - stimat ca Mare Zeu - în detrimentul stăpânei
Gaia. Ambele orientări religioase (derivate din primordialele
culte ale Gliei şi Cerului din cele 2 Civilizaţii pre-diluviene /
cea Sudică a Cornului Abundenţei şi cea Nordică a Imperiului
Atlant) au fost cauzate de puterile conferite forţei terestre la
Potopul 1 iar apoi forţei celeste la Potopul 2. În denumirea
Mării Negre, interpretarea fonetică a cuvântului Iranian
“axena” însemnând “neagră” a fost - de către vechii Greci -
întâi “axeinos” (drept “neospitalieră”, ca amintire înfricoşată
a ceea ce a fost), apoi “euxeinos”: “ospitalieră”, când a fost
stăpânită de navigatori şi malurile sale populate stabil;
inclusiv geofizic Marea Neagră este o Mare “nouă”. În
“Mitologia română”, academicianul Romulus Vulcănescu a
demonstrat că Potopul biblic a fost de alt tip şi ulterior
Potopului Pontic prezentat de majoritatea legendelor
Româneşti iar totodată, despre cauzele cutremurelor se credea
că erau provocate de zvârcolirile dispăruţilor Uriaşi /
căpcăuni, ca să iasă din peşterile lor (unde ultimii dintre aceia
au fost îngropaţi de vii); dânsul a mai scris: “Arhedemonii şi
spiritele rele horesc în spirale ieşind din Iad, în jurul
pământului şi în văzduh. Simbolismul mitic al şarpelui
cosmic legat de apele primordiale revine şi în mitologia din
Pontul Euxin getic. În cetatea maritimă Tomis / Constanța a
fost descoperită statuia unui şarpe fantastic cu plete, încolăcit
în spirală (reptila desfăşurată având 4,76 metri), numit de
tomitani Glykon. Conceput în apele Mării Negre ca un geniu
protector al corăbierilor şi pescarilor, Glykon reeditează un
mit getic mai vechi, mitul şarpelui apelor primordiale, care a
fost preluat din paleofolclorul local pontic şi adaptat nevoilor
spirituale ale locuitorilor, pe jumătate geţi, ai cetăţilor
maritime greceşti”. (Corespunzător “Istoriei românilor”
642
realizată de Academia Română în 2010, “Glykon a fost
plăsmuit în Paflagonia” / adică Anatolia, fiind “cult
microasiatic”, Geţii de fapt - iar apoi și Grecii - sosind în V
Pontic din S Pontic, adică din acel areal Anatolian; în
mileniul I î.C., amestecul Grecilor şi Geţilor în cetăţile
Dobrogene a dus - inclusiv prin cununii - la emanciparea
dinaştilor Gherga, aceia instalându-se în fruntea Geţilor
atunci când Romanii au ocupat cetăţile Grecilor de pe coastă:
de pildă, sub emblematicul stindard “Draco” închipuind
dragonul = şarpele cu cap de lup, Decebal - ultimul rege
independent al Geto-Dacilor, căci şi el a ajuns să fie înfrânt
de către Romani - a aparţinut Dinastiei Duras / Zuraz, adică
Ghiura / Gurag = Gherga, filiaţie regală lansată din cetatea
Dobrogeană Genucla).
Glykon
În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Alain
Gheerbrant şi Jean Chevalier au scris: “Ca şi omul, însă
contrar lui, şarpele se deosebeşte de toate speciile animale.
Dacă omul se situează la capătul unui îndelungat efort
genetic, trebuie în schimb să plasăm - în mod necesar -
această făptură rece, lipsită de picioare, păr sau pene, la
începutul efortului amintit. În acest sens, Omul şi Şarpele
sunt opuşi unul celuilalt, complementari, rivali. Şarpele e
enigmatic, tainic şi nimeni nu-i poate prevedea hotărârile, la
fel de bruşte ca şi metamorfozele sale; aservindu-şi sexele -
aşa cum îşi aserveşte toate contrariile - şarpele e deopotrivă
femelă şi mascul, geamăn cu sine, ca atâţia zei creatori (care
apar întotdeauna - sub prima lor înfăţişare - ca şerpi cosmici).
Şarpele prezintă aşadar un complex arhetipal, legat de recea,
lipicioasa şi subterana beznă a originilor: toţi şerpii posibili
alcătuiesc împreună o unică multiplicitate primordială, un
Ceva primordial ce nu poate fi dezmembrat şi care se
răsuceşte, dispare şi renaşte neîncetat. Ce este însă acel ‘Ceva
primordial’, dacă nu însăşi viaţa în latenţa ei sau stratul de
viaţă cel mai adânc, rezervorul, potenţialul din care se nasc
toate manifestările? Viaţa din străfunduri trebuie tocmai să se
reflecte în conştiinţa diurnă sub forma unui şarpe. Chaldeenii
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
aveau un singur cuvânt pentru ‘viaţă’ şi ‘şarpe’. În tantrism,
Kundalini - şarpele încolăcit la baza coloanei vertebrale,
deasupra chakrei stării de somn - închide cu gura meatul
penisului; când se trezeşte, şarpele şuieră şi se întăreşte,
atunci având loc ascensiunea succesivă a chakrelor: astfel
urcă libidoul, reînnoita manifestare a vieţii. Din punct de
vedere macrocosmic, Kundalini îl are ca omolog pe şarpele
Ananta, care stă încolăcit la baza Axei Lumii. Înaintea
ridicării unei case indiene (care - ca orice casă - trebuie să se
afle în centrul lumii), se bătea un ţăruş în capul şarpelui Năga
subpământean, a cărui poziţie era în prealabil determinată de
un geomant (cuvântul Năga însemna deopotrivă şarpe sau
elefant dar era şi genericul străvechilor indigeni). Înconjurând
creaţia ca un cerc continuu, menit a-i împiedica
dezintegrarea, şarpele ce-şi muşcă propria coadă e - în sine -
împreunare sexuală, arătându-i permanenta dimensiune
autofecundătoare dar şi veşnica prefacere a morţii în viaţă,
anume moartea ce iese din viaţă şi viaţa izvorâtă din moarte.
Amintind de imaginea cercului, şarpele e mai cu seamă
dinamica acestuia, adică prima roată, aparent imobilă,
deoarece se învârte pe loc, dar a cărei mişcare e infinită, căci
reîncepe veşnic din sine; animator universal, şarpele
înghiţindu-şi coada nu e numai promotorul vieţii, ci şi acela al
duratei: el a creat timpul, după cum a creat viaţa (a fost
părintele zodiacului, un zeu străvechi, o mare divinitate
cosmografică şi geografică). Şarpe era şi Oceanul care
înconjura lumea. Şarpele a fost spiritul apei dintâi, spiritul
tuturor apelor, de sub pământ, de pe faţa pământului sau de
deasupra. Nenumărate râuri din Asia Mică se numeau Draco;
e şi cazul Mamei Gange - care ştim ce mare importanţă
religioasă are - al Maicii Volga, al oricărui ‘fluviu-zeu’. Ca
divinitate a norilor şi a ploilor fertilizatoare, şarpele îşi
adăuga uneori puterile păsării, atunci având de a face cu
dragonii înaripaţi orientali. Cel mai vechi zeu creator din
lumea mediterană a fost şarpele Atum, care a ‘scuipat’
întreaga creaţie - de la începutul timpurilor - după ce singur s-
a înălţat din apele primordiale; fiind însă singur, textele ezită
în privinţa originii acelui ‘scuipat’: unele spun că a ţâşnit nu
din gura, ci din mădularul şarpelui, care se va fi masturbat
(aşa a apărut prima pereche de zei, din care s-au născut Gheb
şi Nut, respectiv pământul şi cerul). Isis purta pe frunte cobra
regală, aşa numita ‘ureus’ din aur pur, simbol al
atotputerniciei, al cunoaşterii, al vieţii şi al tinereţii divine;
aşa s-a întâmplat şi cu Cibela (‘ureus’ apărea şi ca suport al
discului solar). Rolul de inspirator al şarpelui a apărut
limpede în miturile şi riturile privitoare la istorie şi la cultul
celor 2 mari divinităţi ale poeziei, ale muzicii, ale medicinei
şi mai ales ale divinaţiei: Apollo şi Dionysos (născut Zagreus
/ ‘Saba-dios’). Ambivalenţa sexuală a şarpelui se traduce - în
acest aspect al simbolismului său - prin aceea că e deopotrivă
uter şi falus; acest fapt e atestat printr-un mare număr de
documente iconografice din neoliticul asiatic, în care trupul
şarpelui (falic în totalitatea lui) e împodobit cu romburi
(simboluri ale vulvei)”. (Este de reţinut ceea ce se ştia în N
Gyagar / Indiei, anume despre pasărea Garuda, că se hrănea
cu şerpii Năga; o altă pasăre ce distruge şerpii e barza: în
străvechiul Egipt, echivalentul Neka pentru Năga - așa cum a
studiat în 1881 cercetătorul Englez Gerald Massey - era grafic
reprezentat ca piciorul îndoit al berzei / gârgălăului).
643
În arealul Pontic, debutul Anului Piscicol a fost fixat
de 17 III, odată cu celebrarea Zilei Peştelui. În “Atlasul
etnografic român” din 2003, Dr. Ion Ghinoiu a scris despre
“Civilizaţia piscicolă” existentă din Epoca Pietrei în spaţiul
Românilor: “În paralel cu marea extindere a civilizaţiei
lemnului şi lutului, în Delta şi Bălţile Dunării şi pe afluenţii
săi s-a dezvoltat peisajul etnografic piscicol. Abundenţa
peştelui, păsărilor de baltă, a stufului se reflectă în ocupaţia
principală a oamenilor (pescuitul), în sistemul de alimentaţie
al oamenilor, în utilizarea stufului ca material de construcţie,
în mijloacele de transport pe apă, în folclorul, obiceiurile şi
credinţele legate de apă şi de peşte. Deşi s-a restrâns neîncetat
prin înaintarea terenurilor arabile în zonele inundabile din
lungul Dunării şi râurilor importante, peisajul piscicol,
material şi spiritual, este încă bine conservat. Un exemplu îl
oferă Calendarul popular care numeşte ziua din 17 martie
Ziua Peştelui. În această zi, când se zbate peştele în apă
înainte de depunerea icrelor pentru înmulţire, pescarii nu
ieşeau la pescuit, ajunau sau prindeau un peşte mic, îl
descântau şi îl mâncau crud. Reprezentarea mitică feminină
stăpână a apelor, care se face văzută pe ape numai pe timp de
noapte, este numită Ştima apei. Ca statură, este înaltă şi
îmbrăcată în alb, cu sâni imenşi pe care îi dă pe spate. Poate
să apară şi ca sirenă: jumătate femeie şi jumătate peşte. Pe
vreme rea şi în nopţile cu lună iese la suprafaţa apei, se
scaldă, se scutură şi umblă pe uliţele satului ca un nor: ‘Dacă-
i dai pace, nu zice la nimeni nimica, dar de nu, te muţeşte, te
sluteşte. Umblă până la miezul nopţii, când încep cocoşii a
cânta. Ea trage pe om la înec zicând: Ceasul a sosit / Omul n-
a venit!’ Fiicele Ştimei apelor curgătoare sau stătătoare se
numesc Fetele de apă. Partea de sus a corpului este o femeie
cu părul despletit, partea de jos coadă de peşte. Neîntrecute în
frumuseţe, cu aripi albe în loc de mâini, Fetele de apă ar fi
inventatoarele cântecelor. Înainte de a începe a cânta, se
ridică valuri de apă ca şi cum ar fi stârnite de vânt. Atunci,
Fetele de apă ies la suprafaţă, pe coama valurilor, se joacă,
cântă şi se stropesc cu apă. Îndată ce se sparg valurile, încep a
cânta cu glas divin, încet, şi apoi din ce în ce mai tare. Când
sfârşesc cântecul se afundă, înoată pe sub apă şi ridică la
oarecare distanţă alte valuri pe care ies, se joacă şi cântă alte
cântece. Dacă sunt văzute de un fecior, acesta, fermecat de
frumuseţea trupurilor şi cântecelor, încearcă să le atingă cu
mâna. Atunci fie că se scufundă pe fundul apelor, fie îl îneacă
pe băiat. Dunărea şi afluenţii săi au unit locuitorii din lungul
şi de pe malurile lor. Cel mai arhaic procedeu de traversare a
râurilor a fost căutarea vadurilor de apă. Vadul este acea
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
porţiune a râului unde panta de scurgere se micşorează, valea
se lărgeşte, iar apele scad în adâncime putând fi trecute de om
cu piciorul, călare pe cal sau cu carul tras de vite. Indiferent
în ce direcţii se orientau drumurile de comerţ, acestea se
strângeau mănunchi la vadurile importante ale râurilor.
Simţul de prevedere al românului de a trece o apă în siguranţă
găseşte deplină acoperire în expresia: ‘Mai bine mergi o zi în-
treagă în lungul râului, decât să te îneci dimineaţa’. Românii
au găsit ingenioase soluţii de construire la repezeală a
podurilor şi podeţelor peste ape. Procedeul simplu şi eficient
de a tăia un copac lung şi a-l sprijini pe cele 2 maluri ale
râului pentru a obţine o punte de picior este întâlnit şi astăzi
în majoritatea satelor de munte, deal şi podiş. Între trecutul
apei cu luntrea şi podul adevărat a fost o fază intermediară,
podul umblător, o podişcă sprijinită pe câteva luntre mişcată
de la un mal la altul. Podul plutitor, numit de popor corabie,
supravieţuieşte până spre zilele noastre. El deservea nevoile
locale de transport ale sătenilor şi putea fi uşor demontat în
caz de pericol. Cârmaciul acestei corabii era podarul. Acesta
trecea de pe un mal pe altul al râului oamenii plecaţi la munca
câmpului, carele încărcate cu bucate şi fân, vitele la păşunat.
Nu este exclus ca peste râurile care taie chei, cu văi
abrupte şi adânci, să fi existat, aşa cum spun legendele,
poduri din piei de animale”. Etnologul Romulus Antonescu
în “Dicționarul de simboluri și credințe tradiționale
românești” din 2009 a scris: “Una dintre cele mai
surprinzătoare constatări ale cercetării tradițiilor românești
constă în concluzia că viețuitoarele de apă ocupă un loc și o
pondere extrem de reduse, contrar bogăției și diversității
faunei țării; în universul culturii orale, peștele reprezintă o
categorie uniformă, nediferențiată; faptele și puterile atribuite
peștilor nu impresionează, iar implicațiile simbolice ale
acestor viețuitoare sunt departe de varietatea și complexitatea
cu care ne-au obișnuit alte reprezentări, singura ființă a
apelor, cu adevărat pertinentă în plan simbolic, fiind un
mamifer și anume vidra. Faraonii (femeile-pești) locuiesc în
mare, sunt jumătate femei, jumătate pești; ele stau întreaga
săptămână, cât timp marea se frământă, ascunse pe fundul ei,
iar sâmbăta, când și marea se odihnește, ies la suprafața apei;
în acel loc, apare o dungă roșie, una galbenă și una albastră,
femeile-pești se țin de mână și cântă atât de frumos, încât cine
le aude rămâne fermecat, își pierde rațiunea și se îneacă; dar,
dacă este om drept, ține minte cântecele auzite și le aduce pe
pământ, de unde le învață toată lumea; rareori ele ies la malul
mării, aceasta petrecându-se doar primăvara, când este cald,
atunci rânduindu-se pe mal și pe stânci și jucându-se cu
șiraguri de mărgele și cu tot felul de prețiozități ale mării; ele
nu doresc să fie văzute de ochi de pământean și de aceea,
când simt că se apropie vreun muritor, se aruncă în valuri,
lăsând pe maluri scoici, ghiocuri și pietre de toată
frumusețea”. Cauza primului diluviu / Potopul Pontic a fost
pământeană / terestră: un cutremur Anatolian în secolul
LXVIII î.C. (cei mai riguroşi specialişti au fixat pentru acela
anul 6777 î.C.); cauza celui de-al doilea diluviu / Potopul
biblic a fost cerească, în secolul XXXII î.C., prin căderea din
cer a unui corp - rupt în bucăţi la intrarea în atmosferă - cu
impact pe toată planeta (cei mai riguroşi specialişti au fixat
pentru acela anul 3123 î.C). Înaintea primului Potop a fost
Era / Timpul de Aur; între primul şi al doilea Potop, a fost
Era / Timpul de Argint: după cel de-al doilea Potop, a început
Epoca Bronzului (ambele Ere precedente celei a Bronzului -
de Argint şi de Aur - au aparţinut Epocii Pietrei şi au fost
644
separate între ele de primul Potop / diluviu, întâmplat datorită
creşterii brutale a apelor după vremurile glaciare, în timpul
topirii calotei polare, fapt ce a inundat cuva Mării Negre; Era
de Aur a fost solară / sub semnul soarelui iar Era de Argint a
fost lunară / sub semnul lunii: înaintea Potopurilor a fost
paleoliticul / Epoca Pietrei cioplite iar între cele 2 Potopuri a
fost neoliticul / Epoca Pietrei şlefuite, căci Potopul 1 a
încheiat îndelungatul paleolitic şi a declanşat neoliticul iar
Potopul 2 a încheiat îndelungata Epocă a Pietrei şi a declanşat
Epoca Bronzului (neoliticul a durat între Potopul 1 şi Potopul
2).
Reţinerea mitică a 2 fenomene similare - cu
genericul de Potop - însă din cauze diferite, nu a dus la
compararea legendară, căci între ele au fost mai mult de 3
milenii şi jumătate (iar un mit îşi pierde forţa după circa 3
milenii, rămânând în istorie doar ca valoare documentară); al
doilea Potop a fost înregistrat şi pe o scară mai largă decât
primul Potop, deoarece nu numai că s-a produs mai recent
istoric - de exemplu scrierile fiind deja mai răspândite - ci şi
pentru că a urmat unui fenomen ceresc vizibil pe toată planeta
(şi nu simţit doar direct de către cei afectaţi teluric în primul
caz, datorat cutremurului Anatolian). Povestea lui Phaeton
din Bazinul Dunării poate fi în legătură cu căderea cometei la
declanşarea primului Potop, însă al doilea Potop are evidenţe
mai categorice legate de cer, ca declanşator (riguros probate
ştiinţific). Textele Sumeriene care reproduceau surse ce erau
“vechi înscrisuri, ale înţelepţilor dinainte de Potop”, aminteau
prima catastrofă ca fenomen brusc / scurt, de pildă sub forma:
“În acea zi, în acea zi de demult / În acea noapte, în acea
noapte de demult / În anul acela, în anul acela de demult /
Când a avut loc Potopul”. Privind a doua catastrofă, un
asteroid căzut în 29 VI 3123 î.C. - datare conformă
Planisferei Sumeriene / ce făcea parte din ciclicul roi al
Tauridelor, adică al “stelelor căzătoare”, sub observaţia
astronomilor Garga din N Indiei = Gyagar încă din mileniul
VI î.C. - a atras la sfârşitul mileniului IV î.C. un climat rece şi
uscat, accentuându-se efectele Oscilaţiei Piora, de reducere a
energiei solare (efectele asteroidului s-au resimţit până pe
Masivul Kilimanjaro, dovezile fiind imortalizate şi acum în
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

gheaţa celui mai înalt vârf African şi s-a simţit până în N dat de asemenea mileniul IV î.C., ca şi cel indicat de “Su-
Indiei - astfel acolo debutând actuala “Eră Întunecată” - Meri” / Sumerieni ori de măsurătorile ştiinţifice recente).
printre altele favorizând unirea Egiptului sub cârmuirea Gherga a supravieţuit primului Potop (cel din secolul LXVIII
Dinastiei Gherga a primilor faraoni, ducând în V Anatoliei la î.C. / când cuva Mării Negre a fost inundată), dovada fiind -
întemeierea de către Ghergari a puterii maritime a Troadei / pe fondul agrar al secolelor ce au urmat imediat - Cultura
Troiei 39,58 lat. N, 26,13 long. E / Turcia, la înfiinţarea în S centrată în Banat şi acoperind regiunile învecinate, care sub
Britanic a Observatorului Gargaros / ulterior numit patronajul Zeiţei Ghirghe / Marea Mamă a instaurat pe glob
Stonehenge 51,10 lat. N, 1,49 long. V, ş.a.); e documentat de premierele mondiale atestate ale scrisului și metalurgiei.
mulţi savanţi că la timpul căderii acelui asteroid, în Oceanul Dinaștii Gherga au cârmuit atât Imperiul Atlant, cât şi ceea ce
Indian evenimentul a fost cu impact uriaş, ce a produs a urmat imediat, anume Vechea Civilizaţie Europeană,
craterul Burckle 30,51 lat. S, 61,21 long. E în răsăritul Insulei entitate axată pe spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic, despre
Madagascar, la 3800 metri adâncime, cu diametrul de care Dr. Ion Ghinoiu a scris în “Dicționarul de mitologie
aproape 30 km: acolo a căzut partea principală a corpului română” din 2013 că “ultimele 10 milenii în Europa sunt
ceresc, astronomul Garga din Bazinul Ghaggar al Gyagar / împărțite de 2 lumi inconfundabile: geomorfă (neolitică) care
Indiei - primul astronom atestat din lume - consemnând că a avea ca ideal de frumusețe divinitatea cu înfățișarea de om și
fost “Trişira” (divizat în 3 părţi). Tot tridimensional poate fi alta antropomorfă (indo-europeană și creștină) care adoră
văzută onomastica Ghergară implicată, anume cea a numelui divinitatea cu înfățișare de om; arhetipurile fundamentale ale
astronomului Garga, cea a locației sale, respectiv Bazinul Vechii Civilizații Europene, deşi pot fi întâlnite în cele mai
Ghagar (GhaGar / Gar-Gha) și cea a Țării sale India, adică neaşteptate unghere ale culturii populare, formează adevărate
GyaGar = GarGya în 2014, academicianul Indian Phunchok tezaure în 2 monumente ale spiritualităţii româneşti, anume
Stobdan a scris că “Gyagar a fost denumirea Țării Sfinte ‘Calendarul popular’, balanţă imparţială de apreciere a
India”. Schimbările climatice provocate de bucăţile acelui creativităţii istorice unui popor, şi ‘Cartea românească a
corp ceresc - de exemplu, Epopeea “Ramayana” a consemnat morţilor’, compusă din texte de iniţiere a sufletului cântate şi
că în India au căzut sute de fragmente meteorice, după care a astăzi la moartea omului în unele sate din sud-vestul
fost o ploaie diluviană - au fost urmate de schimbări istorice României”. Biblicul Noe, în străvechiul limbaj, era “cel
pe glob (în America au fost reţinute amintiri despre Potopul Nou”, la fel cum Novac - care anterior istoric, pornind din
biblic iar în centrul Americii - după 9 ani de la impactul Banat, a făcut uriaşa brazdă megalitică în spaţiul Român - era
asteroidului - Mayaşii au pornit calendarul); în lucrarea “cel Nou” (spre deosebire de Novac “cel Bătrân”, menţionat
“Etimologii” 14:6, Sf. Isidor - “Doctor al Bisericii” - a scris de o baladă Română ca posesorul măştii Mătuşii / Medusei
ce se știa pe atunci, la vremea sa (era secolul VII): “după Gorgona, probabil însuşită după Potopul precedent de la
diluviu, globul a fost într-o noapte continuă, timp de multe Amazoanele faţă de care s-a delimitat, în calitatea de
luni; unul dintre primele locuri de pe întreg Pământul precursor patriarhal); e de observat că în preistorie - atunci
bucurându-se de ivirea razelor solare a fost Insula Delos, când lumea străveche era substanţial înlocuită - liderii
centrul Arhipelagului Cicladelor” (o inundație - chiar și foarte reformatori erau consideraţi cu apelativul de “noi” (astfel
mare - nu e nicicum însoțită de întuneric așa de îndelungat, încât aşa se poate înţelege mai bine calificarea de “Nou” la
deci fenomenul reținut ca diluviu / potop a fost într-adevăr Noe sau Novac, în timpurile istorice de apoi - de pildă la
ceva deosebit). Producerea valurilor uriaşe de tip “tsunami” a Evreii vechi - Noe căpătând înţelesul de “mângâiere”).
dus la formarea de dune tipice pe ţărmurile Madagascarului şi
Australiei, în N Golfului Persic fiind inundată zona joasă a
celor 4 Râuri biblice găzduind Paradisul (alimentând atât
mitul Potopului descris de Epopeea eroului Sumerian
Gilgameş, adică Ghirga “moşul” - însemnând Gherga din
vechime, notat Ghilga-meş, prin frecvent folosita suprapunere
lingvistică “L” peste “R” - cât şi celelalte relatări despre
inundaţii neaşteptate); de altfel, bucăţi din acel corp ceresc au
căzut atunci până în centrul Australiei, la Henbury 24,34 lat.
S, 133,08 long. E, în Lacul Umm al Binni 31,14 lat. N, 47,06
long. E din Irak - pe atunci Kurgal / Sumeria - dar şi în Egipt,
la Kamil 22,01 lat. N, 26,05 long. E (în S Căii Ghirga), etc. /
probabil şi în Marea Neagră, provocând revărsarea furioasă a
apelor în Marea Egee notată de Diodor din Sicilia,
alimentarea catastrofală diluviană datorându-se şi imenselor
ploi ce au urmat: asteroidul încins de frecarea cu atmosfera s-
a rupt - astronomul Garga din India a observat 3 mari părţi,
bucăţile mai mici fiind mai multe - majoritatea căzând în ape
(căci sub o treime din suprafaţa planetei “albastre” e uscat),
producând evaporări masive, dereglându-se umiditatea
generală, rezultând ploi serioase. În Orientul Mijlociu, cel de-
al doilea Potop - spre deosebire de primul diluviu, cauzat
terestru - a fost considerat ca un cataclism ceresc din cauza
păcatelor, Vechiul Testament indicând în “Facerea” /
“Geneza” când a avut loc Potopul biblic (calculele biblice au

645
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

În 1747, savanţii Britanici conduşi de George Sale
au afirmat în “Istoria universală” că “primul conducător
menţionat de Frigieni a fost pre-diluvianul Nannacus -
Annacus / Cannacus - care avea vârsta de 300 de ani la Potop
iar post-diluvian, familia domnitoare în Frigia a fost cea
Gordiană, avându-l ca prim rege pe Gordius, care a întemeiat
capitala Gordium” (cei 300 de ani lunari - prin divizarea la 12
/ numărul lunilor dintr-un an solar - au fost de fapt 25 de ani
solari: atât era vârsta pre-diluvianului “An-nacus” / “Inacus” -
ori Nus / Noe - primul dintre liderii știuți de către Frigieni).
Este de observat că post-diluvian, legendarul Phrixos - fiul
nimfei norilor - a fost cel care a dus Cerga / Lâna de Aur în
Gorghis / Kolkis, el putând fi eponimul Phrygiei / Frigiei:
Ținutul preoţilor Geii / Marii Mume a Pământului, zona
Anatoliană mai fiind ştiută în mare vechime şi ca Afriki /
“Af-riki”, onomastica similară fiind şi la Ifriqi / “If-riqi” -
primul nume al Tunisiei - respectiv Africa; autori Romani ca
Ovidiu, Tacit, ş.a. au consemnat că în drumul lui Phrixos spre
Caucaziana Gorghis / Kolkis cu Cerga / Lâna de Aur, Helle -
sora sa geamănă - a căzut în apa Dardanelelor şi a murit, de
atunci Strâmtoarea fiind ştiută după numele ei ca HellesPont.
Popular, Frigii / Frigienii - din Frigia / Anatolia - şi urmaşii
lor Europeni, au fost numiţi Frânci (cu aşa denumire de
Frânci fiind până la Francezii actuali / foşti Gali Antici,
cârmuiți la începutul Medieval de Germanicii Franci
proveniţi din Frigia, ce Antic a fost Galia Anatoliană, inclusiv
Mongolii Medievali utilizând pentru toți Europenii denumirea
de Franci); după Războiul Troian din Frigia a fost o emigrație
semnificativă și în N Italic - ca de pildă în jurul Veneției - cei
de acolo fiind de asemenea denumiți Frânci (“Dicționaru
Limbii Românești” de Dr. Augustin Scriban din 1939 a
indicat despre Frânc: “European de rasă Latină, mai ales
Italiană”). Cercetătorul Englez Jacob Bryant 1715-1804
(analizând mitologia) a comentat că “adevăratul nume
oriental al supravieţuitorului Potopului, ştiut de Chaldei ca
patriarhul Noe, era Naus - Noas / Nous - interpretat de
Anaxagoras (care a fost în Egipt) şi de vechii Greci ca Dios /
Dionisie, crescut în Nusa / Nysa: Dio-Nus. Suidas l-a notat
Nannacus, Ştefan din Bizanţ l-a notat Annacus iar Eusebiu l-a
notat Inachus, sub forma că ‘prinţul Telegon - fiul păstorului
Orus / însemnând Soare - era al şaptelea descendent din
Inacho’. Ritul din Cariana Magnezie de pe Meandru
(însemnând aşezarea ‘Manilor’ / ‘oamenilor’, nume datorat
exprimării guturale ca ‘Magni’) era ‘Mania Arkaeus’, acelaşi
pentru Noe de pe arcă, astfel provenind şi conceptul de
‘arhaic’. Vechea denumire pentru râu era Dă-Nu - apa lui Noe
- aşa cum sunt cele din Europa de la Dunăre în Nord (ca
Nistru şi Nipru) ori cum sunt cele din Africa de Nord (ca Nil
şi Niger)”. Regele Ghilga-meş în vizita sa la Marea Neagră a
fost primit şi a discutat cu bătrânii din familiile
supravieţuitoare ale celui de-al doilea Potop (cel din secolul
XXXII î.C.); de altfel, e de remarcat că având asemenea
ascendenţă - inclusiv divină - din Epoca Pietrei, Gherga s-a
impus şi în perioadele următoare, de-a lungul mileniilor
confirmând uman ceea ce era ştiut ca rezervat doar ne-
umanilor / Zeilor, adică nemurirea: neamul şi numele Gherga
există şi azi. “Originea Gherga” tratează primul diluviu - de la
sfârşitul glaciaţiunii, când s-a format Marea Neagră - ca
Potopul “Pontic”, cazurile de referinţă la ulteriorul diluviu
(când deja Marea Neagră exista cu aproximativ conturul
actual) în lucrare fiind precizate în mod distinct, cel de-al
doilea Potop indicat ca “biblic”; ambele evenimente diluviene
au avut câte un erou Ghergan, deoarece malurile Pontului
erau populate de Gherga, de exemplu la primul diluviu /
Potop fiind eroul Gheorghe cu piroga reţinut de poveştile cu
“dulf” / duh iar la al doilea Potop fiind Dardan, cu arca (ei n-
au fost lideri singuratici, ci au fost însoţiţi de neamurile
Gherga şi de anturaje: cei care le-au perpetuat poveştile).
Aşadar - după cum ploaia diluviană la al doilea Potop a fost
cauzată de turbulenţele atmosferice apărute din cauza căderii
corpului ceresc (mare parte în Oceanul Indian),
incandescentele bucăţi evaporând mari cantităţi de ape, ce
condensate s-au precipitat, însoţind mişcările nivelului
Mărilor - “Lumea Veche” a fost terminată; Era / Timpul de
Argint a încheiat Epoca Pietrei: de atunci încoace au trecut
peste 5 milenii şi omenirea a parcurs Epoca Bronzului -
Epoca Fierului - Antichitatea - Evul Mediu - Epoca Modernă.
Pentru cei din Bazinul Mării Negre, primul diluviu - peste
josul Lac Pontic - a fost realul Potop; pentru ei, al doilea
diluviu / Potop a fost cataclismic mai mult în sensul unei mari
inundaţii (ce a dus la revărsarea apelor îndeosebi în Bazinul
Mării Egee): ploaia ulterioară impactului asteroidului a fost
cea decisivă în Potopul 2 (după cum au notat Biblia, Diodor
Sicul, etc., că a umflat apele). Cauzele diluviilor (la primul
pământeană, prin cutremur şi inundare iar la al doilea
cerească, prin asteroidul ce a lovit relativ rapid şi ploaia
îndelungată) au consolidat consecutiv credinţele în marile
puteri supranaturale - din perechea primordială Gher-Ga /
Gherga - întâi în Zeiţa terestră, Mama Pământului Ghirghe /
Kirke, apoi în Zeul ceresc: cu multe apelative, până la
Dumnezeu / fără nume propriu. De aceea, în Bazinul Mării
Negre Marea Zeiţă era în legătură cu apele (Ga / Ka - care îl
avea ca bărbat pe Ra / An - a devenit Rhea, uneori şi temută
pentru răutatea ce o putea avea, ca “rea”) iar apoi - după
primul “val” Kurgan / al acelor Ghergani care au domesticit
caii - au mai fost 2 “valuri” Ghergane / Kurgane: cel care a
încheiat Epoca Pietrei (datorită celui de-al doilea diluviu /
Potop) şi curând după acela, ultimul “val” Gorgan / Kurgan -
de la începutul Epocii Bronzului - pentru consolidarea
patriarhatului, inclusiv a credinţei axate pe Tatăl Ceresc.

646
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

În “Dacia preistorică”, savantul Nicolae Densuşianu timpuri pre-istorice. Sanctuarele şi templele acestei zeiţe
a studiat principalele divinităţi, notând despre Rhea (sora şi purtau în Antichitatea Greco-Romană numele de ‘Matroum’,
soţia Timpului / Cron): “Pe când Cron / Saturn în religiunea adică loc sacru, dedicat cultului religios al marii divinităţi,
ante-homerică era considerat ca personificarea fiinţei numită Mama zeilor; această numire de ‘Matroum’ - ce era
supreme a cerului, Rhea reprezenta divinitatea pământului; considerată de arhaică încă din timpurile lui Pausania 5:20 -
numele de Rhea în vechia limbă Pelasgă era numai un simplu se prezintă pe teritoriul de odinioară al Daciei sub forma
apelativ, având înţelesul de regină (în forma masculină, poporală foarte veche de Motru, originea acestui termin fiind
cuvântul ‘Raiu’ cu înţelesul de ‘împărat’ s-a mai păstrat în incontestabil anterioară dominaţiunii Romane. Motru este şi
unele cântece eroice Române). Acelaşi cuvânt sub forma Ra / astăzi numele unui însemnat râu şi numele unei mănăstiri
rege îl aflăm în terminologia hieratică a Egiptenilor, situată în judeţul Gorj; sunt urme istorice preţioase că odată
moştenită de la vechii Pelasgi, cari se stabiliseră în neolitic pe în această vale frumoasă şi fertilă a Motrului au existat
şesurile Nilului (Ra - regele zeilor şi al oamenilor, domnul diferite Matrouri, un cult religios înfloritor al divinităţii
cerului şi pământului - era adorat în Egipt). În cultul oficial binefăcătoare Pelasge, Mama zeilor, personificarea
Roman, Rhea avea apelativul de ‘regina’ (Macrobiu în pământului (pe ‘Tabula Peutingeriană’, în această regiune
‘Saturnalia’ 1:12); ea era în general considerată ca zeiţa este însemnată staţiunea Amutria = Ad Mutria, forma plurală
agriculturii, a viticulturii, ca întemeietoarea aşezărilor (în de la Matrium). Acolo unde astăzi se înalţă pe nişte ruine
acea calitate având numele de ‘Mater Turrita’, conform lui Turnul de la Severin se construise în timpul dominaţiunii
Vergiliu în ‘Eneida’ 7:785, Ovidiu în ‘Faste’ 4:219, etc). Cu Romane un portic pentru comercianţi şi călători, dedicat
deosebire însă Rhea era venerată ca ‘Mama munţilor’ (Diodor Mamei mari, o probă că pe lângă acea colonadă a existat în
Siculi 3:58), ca domnind peste codri, văi, izvoare, ca timpurile Romane un târg şi un templu renumit, consacrate
divinitatea protectoare a păstorilor, turmelor şi stăpâna marii divinităţi a păstoriei şi agriculturii. Aceleaşi urme de
animalelor sălbatice. În acea calitate, Mamei mari sau Rheii îi temple şi sanctuare vechi dedicate Mamei zeilor se prezintă şi
erau cu deosebire consacrate înălţimile munţilor, izvoarele, în regiunea cea admirabilă a Oltului, atât în pădurile sale de
râurile (Pausania 8:44) şi pescerile. Simulacrele ei primitive brazi, cât şi pe luncile sale cele nesfârşite; aici aceste
existau pe piscurile munţilor încă din timpurile ce trec peste sanctuare purtau la populaţiunea pastorală şi rustică numele,
toată memoria. Cultul Mamei mari sau al Rheii a fost în unele de Motru şi altele de Mamu: templul cel mai important
preistorie în mare onoare pe Muntele Ida de lângă Troia, unde al Mamei zeilor se vede a fi fost acela de la Gura Motrului, la
ea se şi numia ‘Mater Idaea’ (Cicero 2:9, Livi 29:10, Lucreţiu Mamu (în judeţul Vâlcea) acum fiind o mănăstire de maici”.
2:612); toate extremităţile acelui munte au fost în Antichitate
consacrate divinităţii Mamei mari. Troianii şi Frigienii - cari
locuiau lângă Muntele Ida - venerau cu deosebire pe Rhea,
căreia îi făceau orgii (şi pe care o numiau Mama mare iar
după diferitele localităţi - unde se aflau sanctuarele sale - ea
purta numele de Idaea, Pessinuntica, Cybele, etc. / Strabon X
3:12). Ca divinitate a munţilor şi agriculturii, Rhea sau Mama
mare a fost una din cele mai adorate şi populare figuri în
religiunea triburilor Pelasge imigrate în Peninsula Italică; în
particular, Rhea era considerată ca ‘Mama’ sau ‘Născătoaria
poporului Latin’. Cărţile Sibiline, a căror origine se reducea
la cele mai vechi timpuri ale statului Roman, conţineau o
tradiţiune arhaică cu privire la simulacrul cel sfânt şi făcătoriu
de minuni al Rheii sau al Mamei mari, care ajunsese din cea
mai obscură vechime în proprietatea Frigienilor, întocmai
după cum imaginea din Peninsula Taurică / Crimeea se afla în
posesiunea Pelasgilor din Capadochia (după cum spuneau
dânşii). Când Roma ajunse la putere - şi-şi ridică capul peste
lumea subjugată - preoţii consultând oraculele Cărţilor
Sibiline cetiră acolo, după cum se spune: ‘Mama lipseşte, te
invit Romane să cauţi pe Mama şi când va veni s-o primeşti
cu mâini curate’. Însă părinţii Romei nu sciură cum să
interpreteze acel oracul misterios: ce fel de mamă lipsea şi
unde s-o caute, ei nu sciau; tradiţiunea se pierduse. Spre acel
“Suida a conservat o preţioasă notiţă istorică despre
scop, Senatul decise a se consulta Oraculul lui Apolo din
începutul Cultului Mamei mari la Atena: ‘Metra-Gurtes
Delphi şi de acolo li se răspunse să aducă pe Mama care se
călătorind în Atica a iniţiat acolo femeile în Cultul Mamei
afla pe Muntele Ida. Romanii au trimis o legaţiune în Asia
zeilor (după cum spun acei locuitori); pe acela, Atenienii îl
Mică - ca să le aducă simulacrul cel celebru al Mamei mari de
precipitară într-o adâncime şi-l uciseră. Dar curând după
pe Muntele Ida - şi când regele Atal le-a predat chipul cel
aceea urmă o epidemie şi oraculul îi dojeni, ca să reconcilieze
vetust al zeiţei, dânsul le adresă următoarele cuvinte: ‘Pleacă!
sufletul celui decedat. Atunci ei construiră pe locul unde au
Tu vei fi şi de aci înainte a noastră. Frigia este leagănul
ucis pe MetraGurtes o curie şi împrejmuind-o, au consacrat-o
eroilor Romani’ (Ovidiu, ‘Faste’ 4:259). În părţile din Nordul
Mamei zeilor iar lui MetraGurtes îi ridicară o statuie şi
Istrului şi ale Mării Negre, cultul divinităţii telurice - sau al
adâncimea o umplură cu pământ. Acel Matrou a fost
Mamei mari - a fost preponderent încă din cele mai depărate
întrebuinţat apoi pentru depunerea şi conservarea legilor’.
647
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Numele de MetraGurtes nu era personal, ci o numire etnică,
după locul de unde era originar acel propagator sau preot al
Mamei mari (Cecrops - cel dintâi rege al Aticei - despre care
Macrobiu spunea că a consacrat un altar acolo Rheii şi lui
Cron - a fost unul din eroii Pelasgi de la Istru). Pe
monumentele Antice divinitatea Pământului sau Mama zeilor
era de regulă reprezentată şezând pe tron, ca o matroană sau
domnitoare (regină, Rhea) iar uneori era înfăţişată pe un car
tras de lei. Rheii sau Mamei mari îi era consacrat şi bradul,
ce-l mai vedem şi astăzi figurând ca un ornament viu pe lângă
intrările şi altarele bisericilor din România, simbol dispărut al
unei religiuni dispărute pastorale-montane. Simulacrele
primitive ale Mamei mari - ce au existat odată şi în parte mai
există şi astăzi în Carpaţi - poartă, în general, numele de
‘Babe’ (singular ‘Babă’). Originea acestei numiri este foarte
veche. Sensul primitiv al cuvântului ‘babă’ în limba Română
este ‘bunică’ sau ‘mamă mare’; acest termin exista şi în limba
poporală întocmai ca şi ‘tată’ şi ‘papă’ (moş). Întocmai după
cum Cron/os - venerat ca părintele zeilor - era numit ‘Moşul’,
tot astfel şi Rhea, divinitatea supremă feminină, era
considerată ca Mama mare comună zeilor şi a genului uman.
După cum înălţimile cele mai maiestuoase ale Carpaţilor au
fost odată consacrate divinităţii supreme a cerului, lui Cronos,
sub numele de Tatăl, Tatra, Tartar / Tartaros, Manea, Moşul,
Popău / Papaeus, tot astfel un număr considerabil de culmi,
pesceri şi piramide naturale ale Carpaţilor au fost dedicate
odată Cultului Mamei mari ca Terra Mater, sub numele de
Tatoiă, Matra, Mamă, Tărtăroiă, Mănesă şi Păpuşă (forma
feminină de la Papaeus); Mama mare ca divinitate a
pământului a mai fost adorată şi sub numirea arhaică de
Popina. În dialectul Grecesc din Insula Tasos ‘pupina’
înseamnă ‘bunică’ sau ‘babă’, acea numire fiind aplicată la
Gorganele / tumulele funerare ce se ridicau pe mormintele
persoanelor cu distincţiune. Originea numirii este arhaică. În
cultul vechi al triburilor Etrusce aflăm încă urme de adorarea
unei divinităţi ‘babe’ numită Populonia, după caracterul său
primitiv identică cu Mama mare (Macrobiu în ‘Saturnalia’
3:11); la Vergiliu în ‘Eneida’ 10:172 ea apare sub numele de
‘Populonia Mater’ iar pe o inscripţiune din Dacia este
amintită ca zeiţă naţională suverană sub numele de ‘Regina
Populonia Dea Patria’. Pe monumentele istorice ale
timpurilor Romane, Rhea sau Mama mare apare în formă
oficială ca o vechie divinitate etnică a Daciei; la început, ea a
fost adorată aici întocmai ca şi în alte ţinuturi Pelasge, sub
numele de Rhea: de pildă, pe teritoriul Sarmisegetuzei
Romane satul se numea Rhea (înălţimile din apropiere au fost
consacrate Rheii, divinitatea supremă telurică a lumii
Pelasge). Mai târziu, Rhea a apărut venerată în Nordul
Dunării de jos sub numele de Dacia şi Terra Dacia, ca
divinitate naţională, ca personificarea pământului ţării. După
concepţiunile primitive Pelasge, Rhea sau Mama mare -
considerată ca divinitatea naţională binefăcătoare şi
protectoare - a avut la diferiţii Pelasgi diverse epitete, după
locurile unde se aflau sanctuarele sale mai renumite; de pildă,
pe teritoriul Troiei era venerată ca ‘Mater Iliaca’. Sub numele
de ‘Dacia’, Rhea sau Mama mare apare adorată la Nordul
Istrului în timpurile dominaţiunii Romane; pe una din
inscripţiunile Romane de la Deva, ea este amintită ca
divinitate sub numele de ‘Terra Dacia’ iar locul ei de onoare
este imediat după Zeus / Jupiter. În ce priveşte reprezentarea
iconică a Mamei mari numită ‘Dacia’ sau ‘Terra Dacia’, ea
apare pe o monedă din anul 112 figurată cu căciula naţională
648
Dacă pe cap: în mâna dreaptă ţinea spice de grâu iar în stânga
un sceptru imperial decorat în vârf cu figura unei acvile;
lângă ea stăteau 2 copii, din cari unul îi oferea spice de grâu
iar celălalt un strugure, atribute ale Mamei mari, ca zeiţă a
agriculturii şi viticulturii (şi cari totodată indică şi fertilitatea
pământului Daciei). Este foarte importantă această monedă:
încă din timpul împăratului Traian se vede reprezentată
divinitatea ‘Dacia’ în formă oficială cu onoruri politice şi cu
atribute telurice, tronând pe Carpaţi cu sceptrul imperial în
mână ca divinitatea protectoare a acestei ţări şi ca ‘Mamă’ a
locuitorilor, cari sub forma a 2 prunci (Dacia superior şi
inferior) îi aduceau primiţiele din recoltele lor; e foarte
probabil că în ultimul mare război dintre Romani şi Daci - la
asaltul Sarmisegetuzei - divinitatea ‘Dacia’ a fost evocată.
După cum Cronos în legendele vechi era numit ‘Dokius filius
Caeli’ - adică ‘Dokiu, fiul Cerului’ - tot astfel sora şi soţia sa
Rhea apare adorată în cultul public sub numele de ‘Dacia,
‘Terra Dacia’ şi ‘Dacia Augusta’: ea era una dintre cele mai
importante divinităţi ale Europei orientale. Rhea sau Mama
mare adorată de Pelasgii din Nordul Dunării de jos apare şi în
legendele şi în cântecele poporale Române numită ‘Dochia’ şi
‘Dochiana’. ‘Baba Dochia’ a ieşit pe la începutul primăverii
prea de timpuriu cu oile la munte, a fost îngheţată şi apoi
prefăcută în stană de piatră pe munte; aproape toate imaginile
primitive feminine - sculptate prin stâncile Carpaţilor - sunt
considerate de popor că reprezintă pe ‘Baba Dochia’. Cele
dintâi zile ale lunii lui Marte sunt numite la poporul Român
‘zilele Babei Dochia’ ori ‘zilele Babelor’. În colindele
Române - aceste cântece poporale semi-religioase - ea este
celebrată şi astăzi sub numele de ‘Nina Dochiana’ sau
‘Dochiana’ şi înfăţişată ca o virgină foarte frumoasă, ce nu
îmbătrânea; averea ei părintească consta din multe turme,
mulţi peţitori cerând-o, însă ea refuzând a se mărita ‘până în
dalba primăvară’ (aceleaşi reminiscenţe se păstrară despre
Rhea sau Cybele şi la populaţiunile Pelasge din Asia Mică).
Nu există nici un contrast în aceste 2 genuri de tradiţiuni cu
privire la Baba Dochia cea împetrită şi la Dochiana cea
frumoasă. În colindele Române se celebrează tinereţea,
frumuseţea extraordinară şi castitatea Mamei mari iar
legendele se referă la a doua parte a vieţii sale, în particular la
apoteoza sa. (Dochia sau Dochiana din legendele şi din
colindele Române nu au de a face cu martira creştină
Eudocia: părinţii bisericii, spre a da un caracter creştin
sărbătorii poporale păgâne din 1 martie - numită Dochia la
Istru şi poate chiar în unele părţi ale Asiei Mici - au consacrat
această zi unei martire Libaneze cu numele de Eudocia; e
interesantă istoria legendară a acelei Eudocia, Martirologul
înfăţişându-l pe împăratul Traian - cuceritorul Daciei - ca
persecutorul Eudociei). Dochia sau Dochiana mai apare în
tradiţiunile poporului Român şi ca Mama întristată, care-şi
căuta în toate părţile fiul său iubit, numit ‘Caloian’: acela se
rătăcise printr-un codru şi nemaiputându-se întoarce, a pierit
acolo”. Poate părea paradoxal, însă “călău” provine din
Caloian, fiindcă aducea frumuseţea întâlnirii cu divinitatea
prin practicarea sacrificiului uman, foarte răspândit în Epoca
Pietrei; de aceea călăul / gâdele era mascat în negru, pe placul
Marii Mame / Ga. În armonie cu “Valach”, prin cuvântul
“gealat” în Română e deopotrivă gâdele dar şi înţelesul pentru
om voinic / violent, gealaţii fiind Uriaşii Potopului (dar şi
muscarii suri: un soi de vrăbii ce iernează la S de Sahara, care
sosesc primăvara, obişnuit găsindu-se pe lângă apele joase ale
spaţiului Românesc). Academicianul Romulus Vulcănescu a
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
analizat “Hidromitologia” Română: “Dulful a fost o făptură
mitică care trăia în Marea Neagră. Pentru pescari şi corăbieri
era inofensiv atâta vreme cât nu-l provocau în vreun fel.
Noaptea ieşea din mare, se plimba pe ţărm şi unde găsea un
măr roşu, îi mânca fructele. Cei care voiau să-i obţină
ajutorul, azvârleau în valuri mere roşii, în semn că solicitau
sprijinul Dulfului, care ronţăind merele azvârlea miezul lor în
valuri înaintea bărcilor, indicând astfel drumul cel bun pe apă.
Întocmai ca o divinitate fluvială, Dunărea îi ajuta pe toţi care
îi solicitau sprijinul. În conştiinţa mitică a poporului român,
Dunărea e înfăţişată atât ca un fluviu sacru, ca o divinitate
acvatică, cât şi ca un hotar mirific. Ca apă sacră şi ca
divinitate acvatică putea asculta, dialoga cu cei care îi cereau
ajutorul dar şi putea apăra şi răzbuna pe riverani împotriva
duşmanilor. Caracterul său sacru de fluviu protector reiese
din legendele, baladele şi poveştile despre Dunăre. Dacă
considerăm Dunărea partea cea mai consolidată din brâul de
ape ce înconjoară România, se impune să subliniem ideea
conştiinţei acestei prezenţe acvatice în concepţia despre viaţă
şi lume a poporului Român. Sacrificiile şi ofrandele se făceau
de credincioşi la marginea apelor şi pe ape. Unele din acele
sacrificii au fost umane, altele animale şi altele vegetale.
Despre sacrificiile umane au rămas unele reminiscenţe
folclorice în basmele mitice cu balauri, care cereau anual
‘vama apei’ sub formă de fecioare. O reminiscenţă veche e
consemnată de sacrificiul pe o apă curgătoare a unei păpuşi în
chip de om - numită Caloian - închipuind o divinitate a apelor
pentru a îmblânzi ploile şi a rodi semănăturile. Cu apa
considerată sacră sau consacrată se stropeau locurile,
obiectele şi făpturile (umane, animale şi vegetale), pentru a le
reda puterea sau pentru a le feri de perfidiile apelor rele; cu ea
se făceau şi ‘abluţiunile’ sau spălarea rituală: a mâinilor, ca şi
a obiectelor sacre - tablete votive, amulete, simulacre de
statuete de zei, semizei şi eroi mitici - ce erau scoase din
incintele sacre sau din case şi spălate ritual. La rândul lor,
fidelii erau purificaţi prin imersiune integrală sau numai a
capului, ca şi prin spălarea rituală a feţei. Cu ajutorul apei se
practica hidromancia: unii vrăjitori prevesteau viitorul prin
divinităţi de apă; vrăjitorii de apă foloseau vase cu apă curată
pentru a ghici în oglinda apei sau citeau în apele liniştite din
fântâni cum şi unde vremuiau ploile şi zăpezilor. Cu apa
lustrală se spălau pruncii la naştere (în creştinism au început
să se boteze copiii). La nuntă se spălau pe mâini şi pe faţă
tinerii cununaţi, se stropeau cu apă nuntaşii pentru a se
purifica nunta. Iar la moarte se spăla cadavrul, se punea apă
într-un vas în camera funerară ca să-şi spele mâinile cei
îndoliaţi când se întorceau de la mormânt. La apa vie - ce
încheia judecata în cete, când cel analizat trebuia să plece să
aducă apă, atunci decizându-se hotărârea, conform obiceiului
pământului - recurgeau ‘ordaliile’; amintirea ordaliilor de apă
se păstrează direct sau indirect în legende şi basme cu fond
mitic”. Etnologul Romulus Antonescu în “Dicționarul de
simboluri și credințe tradiționale românești” din 2009 a scris
despre dulf: “Mentalitatea tradițională românească îl situează
între animalele imaginare năzdrăvane, chiar vorbitoare,
investite cu unele trăsături oraculare; în limba populară i se
spune și dolf, duh, duhul Mării Negre. Ca și delfin - cu sensul
de prinț moștenitor - a născut în limba română o familie de
cuvinte interesantă: dolfan, cu sensul de om de frunte, avut;
dolofan - copil grăsuț. Se credea că dulful își are sălașul în
Dunăre sau în Mare; pentru navigatori și pescari, el era
inofensiv, dacă nu era provocat. Dulful de Mare, balaurul,
649
zmeul, au fost întruchipări prezente în epica populară,
reprezentând simboluri ale unor fenomene ostile, finalmente
învinse în urma unor întâmplări date ca fiind reale. Se atrage
atenția că se pot produce cu ușurință erori de interpretare
asupra locului unde viețuiește dulful, deoarece termenul
dunăre (dunăriță, dunărică, dunăreană) nominaliza, în
vechime, orice apă curgătoare mai mare, expresiile în limba
română fiind o dovadă concludentă în acest sens: ‘a crește
dunăre’, cu sensul de a crește peste măsură; ‘mânios dunăre’,
adică foarte mânios; ‘a se face dunăre’, cu semnificația de a
se mânia foarte tare”. Ordalia / Gorgaria era Adunarea
Gărgară popular ştiută ca “Sfatul Bătrânilor” / “Consiliul
Înţelepţilor”; vechii Greci îi numeau drept Kerykes pe cei
care proclamau Adunările populare - sau ale instanțelor de
judecată - cu rolul de a chema participanții, aceiași Keryke /
Keryx (Românii având cuvântul “ciraci”) fiind în cazurile de
război mesagerii inviolabili dintre părți iar Parlamentul în
Greacă se numește “Vouli” Βουλή, termen rezonând cu
“voia” / legea dar și cu “bula”, de la așezarea membrilor în
cerc: în Vechea Lume, Adunările de judecăți se țineau în
mediu extern, de unde rămânerea în uz a denumirilor
“curților” de judecată (fie acelea în practica juridică actuală
“Curtea de Justiție”, “Curtea de Apel”, “Curtea Supremă”,
etc. ce numai în curți nu se țin, ci în interioare scorțoase, cu
acces foarte limitat).
În Era de Argint, fizic fostul nucleu Atlant din josul
Lac Pontic - aflat în N Anatoliei - nu mai era, puternica
moştenire Atlantă fiind continuată prin succesorii din V Mării
Negre (Ghirghe din Vechea Civilizaţie Europeană care au
utilizat scrisul, începând şi metalurgia, respectând cu
prioritate Muma pământeană), respectiv din E Mării Negre
(Kurganii din Stepa N Caucaziană, care au domesticit caii şi
au ridicat Gorgane, respectând cu prioritate Tatăl ceresc): în
Era de Argint s-au mai dezvoltat 2 Civilizaţii, Ghiengar în
Mesopotamia şi Ghaggar în Gyagar / N Indiei (ambele Sudice
şi Asiatice faţă de cele 2 Nordice şi Europene). În 1803,
Britanicul George Faber - şeful “Colegiului Lincoln” al
Universităţii Oxford - a scris: “Corespunzător lui Pherekydes,
mama lui Hercule a primit de la Zeus cupa din aur
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
‘Karkesium’, în formă de navă, tradiţia respectată - pe baza
analizei făcută de Macrobius - fiind că Hercule a traversat
marea cu o navă având forma unei cupe aurite; tradiţia de fapt
relata istoria Potopului, căci Hercule era patronul Arcei. O
altă cupă ştiută a fost ‘Gaulus’, care - ca şi ‘Karkesium’ -
foarte probabil era în formă de navă; e o conjunctură
rezonabilă circumstanţa că pentru Fenicieni cuvântul
‘Gaulus’ semnifica ‘navă’: galeră. Xenophon a notat că
Arameii ziceau navei ‘Galleris’ iar Ovidiu a scris despre
Cabirii Frigieni - preoţii Cybelei - că se numeau ‘Galli’ ca
termen acvatic, legat de arcă (iar ei au dat numele regiunii
Anatoliene). Prin urmare, devoţiunea faţă de riturile diluviene
a unei naţiuni - care odinioară era răspândită aproape în
întreaga Europă - a dus la nume ca Gauli, Galaţi, Gali, Celţi,
ş.a. (toate ca flexiuni ale aceluiaşi nume originar).
Academicianul Britanic Charles Vallancey a precizat despre
Hiperborei că erau chiar cei numiţi Celţi, că Galii erau chiar
cei cuceriţi de Romanii lui Iuliu Cezar, etc.; e posibil ca
‘Gallus’ şi ‘Galleris’ să fie în legătură cu Ebraicul ‘Galim’ -
însemnând ‘valurile mării’ - iar Nergal / ‘Ner-Gal’ (idolul
Mesopotamiei) să fi fost în realitate ‘Oceanicul Gallus’: Noe.
Lui îi era asociată flacăra veşnică a focului - simbolul
soarelui - şi cocoşul, pasărea solară (ca şi Zeului Mercur =
Hermes), Latinii preluând ‘Gal’ pentru solarii Gali. Din
‘Gaulus’ a provenit ‘Cula’ pentru uterul păgânei Mari Mame
iar Venus - dar şi Arca - au fost câteodată numite ‘Colias’
(‘coloniile’ - derivate din Colo-Nus - au fost aşezările post-
diluviene, integrând riturile comemorative ale Arcei); în S
Troiei era Kolonai întemeiată de Cycnus - nume însemnând
‘lebădă’ - care a fost pruncul lui Poseidon iar Colchis /
Georgia şi-a primit numele în onoarea Colei / Arcei”. Despre
“lebădă” e de ştiut că în vechea Germanică se numea “elbiz”:
aceeaşi rădăcină lingvistică cu “alb”; lebăda era pasărea
favorită a Hiperboreilor Gherga / respectată până azi ca sacră
de exemplu de către populaţia Saami din Karelia. Cola / Kola
- denumirea pentru Arcă - deriva de la Kalî / Ka-Rî (Ga-Ra)
apelativul Mamei Gargă, notată în Banat de prima scriere
post-diluviană din lume ca Ghirghe, căci avându-l ca partener
pe Ra, ea patronând Pământul Ga, astfel fiind Gherga; arca
“de suflet” - “Ba-arca” / barca - era mai mică iar corabia mai
mare. Ca figura tridentului - legendara unealtă de pescuit a
Zeului Poseidon - vechii Greci au inventat litera “Psi” Ψ,
simbolul fiind emblematic Dinastiei Rurik (patern genetic
“N” ca şi Gherga), a primilor regi Medievali din actuala
Ucraină şi Rusie; în prezent, acela - tridentul lui Poseidon -
constituie stema Ucrainei (în urmă cu peste un mileniu, a fost
sigiliul regelui Vladimir din Dinastia Rurik - genetic patern
“N” ca Gherga - care din Kiev a introdus creştinismul
bizantin printre supuşii săi):
Ghergul / Stema Ucrainei
650
În “Dicţionarul de simboluri” stă scris: “Tridentul a
fost o emblemă solară (dinţii lui fiind raze) şi un simbol al
trăsnetului (dinţii lui fiind fulgere). În India, tridentul a fost
mai ales emblema lui Şiva, transformatorul lumii şi
nimicitorul aparenţelor. Cei 3 dinţi închipuiau ‘trikăla’ sau
‘timpul întreit’ (trecut, prezent, viitor). Tridentul a fost
emblema zeului Poseidon, arătând dominaţia sa asupra
împărăţiei apelor pe care le putea tulbura sau linişti”.
Delimitările oamenilor păsării Phoenix / Paskunji la
Georgieni - iubind deopotrivă soarele şi vântul - au fost
geografice faţă de Pont / Marea Neagră, în vechime iubitorii
soarelui fiind “Su-Meri” / Sumerieni la S şi Saami la N iar
iubitorii vântului fiind Fenicieni la S şi Finici la N
(etimologia Feniciană și etimologia Finică fiind conectată):
Pontul demarca populaţiile respective deoarece a fost
leagănul strămoşilor acelora; ambele soiuri de populaţii faţă
de Marea Neagră / Pont - din Orientul Apropiat / Mijlociu
(Sumerieni, Fenicieni) iar din Nordul chiar extrem /
Hiperboreu (Saami, Finici) - reproduceau onomastic
legăturile ancestrale ale oamenilor lor, iubitori ai soarelui şi
vântului, exemple sinonime mai fiind la Marea Mediterană,
pe coasta Asiatică Liban şi pe cea Africană Libia, pe Râurile
Munţilor Europeni, Români în Carpaţi şi Romani în Apenini,
Karia în Anatolia (între Marea Neagră şi Marea Mediterană)
şi Karelia între Marea Baltică şi Marea Albă, ş.a.m.d.
Distincţiile dintre ele au apărut în neolitic / ultima perioadă a
Epocii Pietrei şi s-au conturat în Epocile Bronzului şi
Fierului, fixându-se Antic iar geografic, nominalizările lor -
în general, cronologic - au fost de la E spre V; e interesant că
în centrul Europei - ca o rezonanță - vântul cald se numește
“foehn”. Istoricul Roman Tacit în anul 98 a scris în
“Germania” 46: “Stau la îndoială dacă trebuie să număr
printre Germani sau printre Sarmaţi triburile Peucinilor,
Venedilor şi Fenilor, deşi Peucinii - pe care unii îi numesc
Bastarni - după vorbă, port, aşezare şi felul locuinţelor,
trăiesc ca Germanii. Venedii au luat multe din obiceiurile
Sarmaţilor; căci, câţi codri şi munţi se ridică între Peucini şi
Feni, pe toţi îi cutreieră cu hoţiile lor”. Prin Peucini - primii
nominalizați - respectiv Peukini, se pot înțelege Pheucini,
adică Finici = vestiți luntrași Nordici: prin Venedi - nume
sugerând “venirea” lor inclusiv în Pomerania / regiunea de la
gura Fluviului Vistula (cu izvorul în Carpaţi şi vărsarea în
Marea Baltică), similar cu cel de Veneti / al celor “veniţi” în
laguna Veneţiei sau de Gauli Veneti din Bretania / Peninsula
din NV Francez unde aveau capitala Gwened 47,39 lat. N,
2,45 long. V - se înţelegeau pe atunci unii Geţi de la Pont care
s-au refugiat îndeosebi printre Balți / Baltici din cauza
asaltului Romanilor (ei revenind / întorcându-se în spaţiul
natal relativ curând istoric, ca Goţi), agresiunea Romană
începând cu Dobrogea / regiunea Getă de la Pont, acolo Delta
Dunării fiind populată de Peucini; prin Feni au fost notaţi
strămoşii Finicilor / Finlandezilor de la Marea Baltică, acolo
regiunea Karelia - întinsă până la Marea Albă / Oceanul
Arctic - fiind cea populată de Saami, populaţia cea mai densă
genetic patern Gherga din Europa (spre comparaţie, tot până
atunci Karia / Caria din Peninsula Anatoliei - dintre Mările
Mediterană și Egee - era documentată deja de izvoarele
istorice ca “Ţara Gherghiţilor”).
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Anul 200 în NV Pontic (de Christos Nussli, 1998)
După cum a studiat în secolul XIX Britanicul John
Pinkerton - care în 1814 a publicat cercetarea sa despre istoria
Scoției - se pot remarca asemănările nu doar onomastice
dintre Peucinii / Peukinii = Finicii care au ajuns puternici
până în Sciția “Mică” / Dobrogea și Picții Scoției, ci și
suprapunerile deopotrivă temporale și geografice ale rutelor
via Scandinavia ale Vikților = strămoșii Vikingilor, parte a
puternicilor Bastarni prezenți din spațiul Românesc până în
Scandinavia, așa cum a notat inclusiv Anticul Strabon VII 2:4
(stoc din care făceau parte Peucinii / Finicii); de altfel și în
secolul XX cercetători ca Ivan Duridanov, Dr. Harvey Mayer,
ș.a. au studiat legăturile dintre Traci și Balți / Baltici,
argumentând inclusiv lingvistic evidențele respective (s-ar
putea observa rezonanța că Bastarnii ar fi fost bastarzii Geto-
Dacilor liberi).
651
Coagularea Saami
La mijlocul secolului II - după cucerirea unei părți a
Daciei de către Romani - geograful Antic Ptolemeu 3:5 a
scris că la marginea Sudică a Sarmației, pe Valea superioară a
Fluviului Vistula (lung de 1047 km, ce izvorăște în
împăduriții Munți Beskizi / “Bes-kizi” din Carpații Nordici și
curge prin Polonia până în Pomerania, unde se varsă în Marea
Baltică) încă trăiau Finici, notați “Phinnoi”: erau Hiperboreii
care pe atunci - spre sfârșitul Antic - se aflau la hotarul de
miazănoapte al Daciei, înainte de a se retrage pe malurile
celor mai mari Lacuri din Europa, în Karelia / răsăritul Baltic
(împreună cu ceilalți Finici / Saami); acei Finici erau la
întâlnire în Carpații Beskizi cu cei notați de același geograf
Antic ca neamul Dac format din Biessi “al căror nume
amintește pe Besii Traci” (după cum a scris Dr. Constantin
Giurescu în “Istoria Românilor” din 1935, care a mai
observat că exact pe atunci în jurul cetății Histria a Carianilor
- pe litoralul Pontic / Mării Negre - trăiau Traci Besi).
Cercetătorul Andres Paabo din Canada în lucrarea “Ui-Ra-La
/ expansiunea navigatorilor din NV EurAsiei după
glaciațiune” (începută din 2002, actualizată pe Internet și în
prezent) a scris: “La sfârșitul glaciațiunii, vânătorii-
culegătorii obișnuiți să meargă pe jos au început să utilizeze
ambarcațiunile pentru deplasările prin zonele ude, inundate
de topirea ghețarilor. Oamenii din Sudul calotei polare au
început să înainteze spre Nord, dezvoltându-și un mod de
viață legat de ambarcațiuni. În Europa eliberată de gheață la
sfârșitul paleoliticului, oamenii s-au extins în noi teritorii;
inovarea călătoriilor vânătorilor-culegătorilor cu ajutorul
ambarcațiunilor a fost în acea vreme preistorică / paleolitică
la fel de importantă ca domesticirea cailor pentru călărire ce a
urmat, la începutul neoliticului: amândouă modalități au
permis oamenilor mobilități mult mai mari decât dacă ar fi
rămas numai cu încetul mers pe jos, pe solul solid, așa cum
au procedat strămoșii lor. Arheologii au descoperit primele
plute, pirogi, canoe, bărci, etc. între Bazinul Dunării
inferioare și Bazinul Baltic: nomazii vânători și culegători
deplasându-se cu ambarcațiunile lor pe apele Europei
Centrale erau interesați să ajungă la cât mai multe viețuitoare
acvatice (pentru care foloseau inclusiv harpoane) dar și să
treacă de zonele mlăștinoase - cum era tundra în retragere
spre miazănoapte - pentru a ajunge la turmele de elani, reni,
etc.; pentru așa ceva, își confecționau ambarcațiunile fie din
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
lemne, fie din piei de animale mari (astfel cum de exemplu a
dovedit-o Cultura Kunda - vecina Nordică a Culturii Cucuteni
- ce s-a întins în E până în Ural și în N până la Marea Albă,
via Bazinul Karelian Onega / On-Ega)”.
“În apele Europei Nordice, Finicii - care au ajuns ca
pe lângă țărmuri să vâneze chiar balene - au fost navigatorii
care profitau de oportunitățile stabilirilor primilor agricultori
în zonele îndepărtate, transportându-le bunuri și efectuând
schimburi cu cei de pe apele majore din Sud ale Europei
(negoțul de blănuri, chihlimbar, ceramică, etc., se făcea cu
ajutorul ambarcațiunilor, plutașii / luntrașii = ‘Oamenii
bărcilor’ fiind denumiți ‘Venede’ / ‘Veneti’: la Finici ‘vene’
= ‘barcă’). Crearea noului stil de viață implicând navigarea
oriunde era posibil - pe râuri, pe mlaștini, pe mări, etc. - a
adus acelor oameni viteze ale deplasărilor cu ambarcațiunile
lor de câteva ori mai rapide decât cea a mersului pe jos prin
tundra deschisă; totodată, ei s-au putut răspândi peste tot unde
erau ape navigabile, ceea ce le-a permis să ajungă în locuri
inaccesibile anterior, fără ambarcațiuni. Succesul a fost
semnificativ atât pentru ei, cât și pentru coloniștii agricultori
care s-au așezat din când în când pe rute pentru a-și dezvolta
stilul lor sedentar de viață: navigatorii asigurau legăturile
civilizaționale, au dezvoltat comerțul și au propagat
cunoașterile de tot felul în perindările lor, ajutând fertilitatea -
adică mărirea populațiilor umane - și înfloririle acelora. Se
poate observa că povestea aceasta nu a fost încă relatată
integral, deoarece domeniul e mai puțin studiat de către
savanții clasici, concentrați pe migrările de pe uscat și pe
652
evoluțiile culturale tradiționale ale populațiilor sedentare.
Oricine își imaginează despre Civilizația Europeană că și-a
datorat existența numai agriculturii neolitice nu are decât să-
și completeze viziunea cu dezvoltarea navigației, care prin
facilitările transportului și comerțului a creat legăturile
necesare progresului; de exemplu, când agricultorii neolitici
au ajuns la Dunărea inferioară, se poate observa ușor că nu ei,
ci descendenții paleoliticilor luntrași - cu abilități acvatice -
au navigat pe fluviu în jos pentru negoț. În stadiile timpurii,
toate Culturile ‘Oamenilor bărcilor’ semănau între ele -
inclusiv având același limbaj - la mari distanțe teritoriale între
ele; diverse clanuri de navigatori și-au alocat diferite rute, de
pildă pentru circuite anuale corespunzând recoltărilor (fie de
produse agricole, fie de articole vânate, etc.), stabilindu-și
zone de influență - în funcție atât de natura fizică, cât și de
natura umană - și păzindu-le / veghiindu-și noile lor teritorii:
așa ceva - în Vechea Lume - însemna că alții nu puteau să se
instaleze ori să preia controlul fără lupte (prin care cei ce
pierdeau erau cuceriți). Ca rezultate, au început să apară
echilibre dinamice între vecini - prin care se respectau
reciproc - iar navigatorii nu puteau aparține altora decât
propriei Culturi a celor asociați ca având interese similare;
conflicte se iveau doar când grupuri diferite de oameni doreau
același teritoriu: așa ceva caracteriza vânătorii-culegătorii
(care erau nomazi), în comparație cu pașnicii agricultori
sedentarizați - producându-și hrana în propriile areale - care
nu aveau de ce intra în conflicte teritoriale. În toată lumea,
civilizarea în final însă a dus la sfârșitul navigatorilor
ancestrali - din Epoca Pietrei - prin procurarea hranei mai
facil datorită agriculturii iar tradiția folosirii pirogilor /
bărcilor ca mod de viață a rămas doar la pescuit și transport”.
Timp de milenii, navigatorii Finico-Ugri și-au menținut
aceeași limbă (doar cu variații dialectale)
Lingvistul Nordic Ante Aikio a scris în 2006 despre
legăturile actualilor Saami cu Germanicii: “Saami foloseau
‘Guorgoj’ / ‘Kuârg’ - ‘Karko’ / ‘Karkea’ în Norsă - pentru
‘mormanul de pietre’ / ‘loc sacrificial’.” În 2007, același a
cercetat toponimia Saami din Suomi / Finlanda (unde e
Karelia) și a afirmat: “Kaareeh era renul pletos pe gât (Finii
foloseau Kirakka)”; de altfel, “jacheta” tradițională / populară
Saami - confecționată din piele de ren - se numește “gakti”.
Este de ştiut că genetic feminin - pe linie maternă - grupul
“U5” e cel mai vechi din Europa şi este cel mai des întâlnit în
populaţiile Saami, Estonă şi Finică (Nordice / Baltice);
conform colectivului de specialişti coordonat în 2012 de către
Doron Behar de la Universitatea din Tartu / Estonia şi de
către Mannis van Oven de la Universitatea din Rotterdam /
Olanda, circa 11% dintre Europence aparţin acestui prim grup
genetic feminin (care a apărut în timpul Neandertalilor):
corespunzător profesorului de genetică umană Bryan Sykes
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
de la Universitatea Britanică Oxford, acelea au fost primele
muieri Homo Sapiens care au intrat în Europa (savantul în
2001 indicându-le ca aparţinând “Clanului Ursula”, al primei
dintre cele 7 fiice ale Evei). Corespunzător analizei genetice
efectuată în 2020 de laboratorul European “Living DNA”, la
Maria Gherga (născută Guțu = mama autorului acestei
lucrări) a apărut identificarea ca aparținând grupului feminin
“U5a”; iată un fragment din descrierea științifică respectivă:
“U5a este fiica macrogrupului U5. A apărut la debutul ultimei
glaciațiuni. Extinderea gheții a separat-o de restul U5.
Deoarece o mare parte din Europa nu era locuită pe atunci, a
preferat zona cu climă mai blândă din SE Europei, unde
frecvent se găsește și acum”.
Răspândirea procentuală actuală a femeilor genetic “U5a”
(conform “Living DNA” 2020)
La evidențierile genetice se poate observa că bărbații
au migrat mai mult decât femeile; în 2014, geneticienii
Benjamin Vernot și Joshua Akey de la Universitatea din
Seattle / Washington au susținut că s-ar putea găsi printre
actualii Homo Sapiens purtători - pe lângă media obișnuită de
circa 2% moșteniri genetice Neandertale la oameni - chiar și
de o cincime, adică 20%, a genelor Neandertale, vizând
îndeosebi adaptarea la climatul rece (tipologie caracteristică
prin explicația că Neandertalii erau contemporani adaptați în
EurAsia glaciațiunii paleolitice), cu transmiterea numai prin
femei: partenerele Homo Sapiens ale Neandertalilor - și
respectiv ulterioarele mame ale oamenilor Homo Sapiens,
prunci / urmași deopotrivă de gen feminin și masculin - au
fost cele prin care s-au transmis la actualii Homo Sapiens
acele moșteniri genetice Neandertale. Faptul că masiv
653
străvechii Gherghi au fost Hiperborei - aflați în extremitatea
Nordică a Vechii Lumi - iar în prezent sunt masați în cel mai
mare număr în cele mai Nordice părți ale globului (în
extremul Nord al EurAsiei) corespunde tocmai la așa ceva,
fiind încă unul dintre elementele științifice de identificare și
coroborare, inclusiv genetică, a realităților deopotrivă pre-
istorice dar și istorice: proporțiile moștenirilor Neandertale -
considerate pozitive ori negative - sunt studiate de geneticieni
în funcție de mai mulți parametri (ca depinzând de timp, de
anumite regiuni, de tipurile Homo Sapiens, etc).
Ruta primelor Homo Sapiens spre Europa
În Europa Nordică, combinaţia dintre cele mai vechi
Europene (din “Clanul Ursula”) şi cei mai recenţi Europeni
(din “Clanul Gherga”) relevă rolul cârmuitor Gherga din
urmă cu milenii: în Europa, asocierea femeilor Homo Sapiens
din primul soi n-a fost aşa de mare cu Românii din grupul
genetic masculin “I” ori cu Europenii din grupul genetic
masculin “R”, ci tocmai cu bărbaţii Homo Sapiens din cel
mai nou soi, aparţinând grupului genetic masculin Gherga
“X”, fost “N” (astfel rezultând și vigoarea excelentă a unora
dintre ei). Pe de altă parte, existenţa celui mai vechi grup
genetic masculin major - pe linie paternă - anume “I” (cel mai
mare şi la Români) fiind în proporţia cea mai mare din
Europa în Bosnia şi Herţegovina, este tocmai acolo asociat şi
cu cel mai mare procentaj al grupului genetic al bărbaţilor
Gherga din Europa Sudică: de altfel, chiar în acea zonă
Balcanică e şi densitatea cea mai mare de persoane înalte din
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Europa, într-o proporţie asemănătoare regăsindu-se în zona
Baltică. Aşadar, iată că şi numai masculin în Europa e
apropierea dintre cel mai vechi soi uman important şi cel mai
nou soi uman important, ceea ce relevă rolul cârmuitor
Gherga din urmă cu milenii (mereu - oriunde şi oricând - cei
mulţi au fost cârmuiți de către cei puţini / invers nici n-ar prea
avea sens); încă sunt observabile în Europa Sudică
procentajele masculine relevante pentru Gherga iar în Europa
Nordică procentajele mixte (adică masculino-muiereşti)
relevante pentru Gherga, ambele de fapt ca mărturii ale
puternicei dominaţii avute vreme îndelungată de către
Gherghi printre Europeni. De altfel, cele mai mari proporţii
genetice umane masculine cumulate ale grupurilor bărbăteşti
majore ale Europei - “I”, “R” şi “X”/”N” - sunt în Țările
Balcanice şi Baltice, între care e regiunea Banat (în prezent -
corespunzător statisticilor genetice stricte pe Țările Europene
- doar bărbații din cele 3 grupuri sunt în majorități absolute,
anume “I” la Bosnieci, “R” la Britanici și “N”/“X” la Finici,
restul grupurilor masculine umane din Europa fiind în
majorități relative; dintre cele mai semnificative 3 grupări
bărbătești ale Europei, cel mai răsăritean e “N”, care e și cel
mai redus numeric, ceea ce s-a datorat mutației genetice de
tip Gherga, care a fost cea mai recentă dintre toate: așadar,
“R” e cel mai numeros grup, “I” e cel mai vechi grup iar “N”
- transformat de mutația genetică care a dus la clasificarea
“X” - e cel relevant pentru Gherga, instalat la cârmuirea
Europei după glaciațiune).
Europa post-glacială
Este de ştiut - după cum au scris în 2002 Ain Haas,
Andres Peekna şi Robert Walker în “Ecouri Baltice ale
străvechilor cataclisme” - că la mijlocul mileniului VII î.C. au
apărut Strâmtorile Daneze, atunci apele sărate ale Mării
Nordului amestecându-se cu cele dulci ale uriaşului Lac
Ancylus, formându-se Marea Baltică (concomitent cu
formarea Mării Negre prin năvala apelor sărate ale Mării
Marmara / Mediterana peste dulcele Lac Pontic): de aceea
654
urmaşii oamenilor fostului Rai Atlant din E Europei s-au
regăsit preponderent post-diluvian între zonele Balcanică şi
Baltică (Țările riverane Baltice sunt - în sens orar - Suomi /
Finlanda, Rusia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia,
Germania, Danemarca şi Suedia, ele cumulând cele mai
ridicate procente de bărbaţi genetic Gherga din Europa).
Îndeosebi în EurAsia, Gherganii au fost în evidente legături,
de-a lungul timpului, cu cei cunoscuţi istoric ca Gherghi din
coridorul Pamir-Altai, ca îngerii Gregori, ca Ghergarii
Caucazieni / favoriţii Amazoanelor, ca Gorgani / Kurgani, ca
Gherghini / Telchini, Garghinoi / Karkinoi, ca Gherghiţi
Anatolieni, Karki / Cariani, ca Sfinţii prinţi Gherghe / Ghirga
din Golan-Galileea şi Canaan (Gherghe-seii / Ghirga-şiţii
biblici), ca Guţi, Ghargoi, Greci, Gheţi / Geţi, Gharghei /
Chaldei, Georgieni, Gali, Ghergai / Ghergoi (Keltoi / Celţi),
Gheri, Goţi, Germani, ş.a.; o populaţie nesemnificativă n-ar fi
putut crea descendenţi aşa numeroşi: din timpuri primordiale
(atât pre-diluviene, cât şi post-diluviene), Gherga s-a
manifestat ca o forţă etnonimică esențială în Vechea Lume.
Încă o observație pertinentă - printre numeroasele altele de
gen - a fost în 2014 a cercetătorului de origine Estonă Andres
Paabo despre consemnarea Karianului Herodot = istoric
Antic, anume că Grecii au fost precedați de nomazii Pelasgi
ai fostei Civilizații Dunărene: deopotrivă caracterul migrator
al Pelasgilor și sorgintea lor de la Dunărea inferioară - axa
navigațională a Vechii Europe, Fluviul avându-și gurile
Pontice / la Marea Neagră - se înrădăcina încă din vremurile
când înaintea scobirii pirogilor din bușteni se practica
încălecările buștenilor pentru plutiri (iar abia apoi - mult
ulterior - s-au dezvoltat realizările și utilizările de luntri /
bărci, etc). Cercetătorul respectiv a reflectat: “Nu se poate
pretinde că străvechea navigație s-a răspândit pretutindeni. Ea
a progresat într-o lungă perioadă de timp, sub presiunea
mediului, ținând cont că prima tendință a comportamentului
uman e de a rămâne pe teren ferm, pe fundament solid. Prin
urmare, când sedentarismul a căpătat amploare, inabilitatea
fermierilor de a călători departe a promovat profesionalizarea
negustorilor îndeosebi din rândurile acelor navigatori Nordici,
obișnuiți cu nomadismul. În Vechea Lume - așa cum a fost
Europa preistorică - puternic împădurită și cu mlaștini
nesfârșite, luntrile ajutau transporturile la mari distanțe, căci
apele constituiau căi de urmat pretutindeni. Agricultorii și-au
realizat ferme serioase și nu erau dispuși să călătorească
departe pentru negoț; era mai ușor să accepte serviciile
foștilor nomazi / migratori - deveniți negustori profesioniști -
decât să-și cultive vreun interes în comerțul îndepărtat, ce le-
ar fi șubrezit comunitățile. Luntrașii nomazi care se arătau
uneori sedentarilor permanenți nu reprezentau vreo
amenințare, din moment ce acei vizitatori erau vânători în
sălbăticie ori pescari aiurea, nemanifestând vreo dorință să-și
însușească pământuri / teritorii; prin urmare, agricultorii -
sedentari prin vocație - îi acceptau pe negustorii nomazi sosiți
cu bunuri pentru comercializări: într-adevăr, un asemenea
comportament s-a dovedit trainic de-a lungul vremurilor,
fiind cunoscute numeroase exemple de gen (anume, de
primiri ale migratorilor care aveau ceva de oferit în așezările
permanente). Astfel, categoria negustorilor de profesie a
ajuns să fie formată din agenți mutând valori - inclusiv
culturale - așa cum au dezvăluit multe investigări
arheologice; rețeaua lor a ajuns chiar complicată - pe măsura
trecerii timpurilor - influențele ajungând să fie și în domeniul
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
lingvistic (ceea ce nu e de neglijat, în plus intervenind și noile
interpretări genetice)”.
Sirenă în Cultura Cucuteni
(vas din Cosăuți, vad / prag al Nistrului)
Despre “Misterele Mării Negre” a scris Erica
Negreanu, în 2014: “Marea Neagră are o zestre mitologică
extrem de bogată, care îi leagă trecutul de Potop, de
Atlantida, de făpturi legendare precum Sirenele. În Marea
Neagră lipsesc curenţii verticali. În prezent, în adâncurile
Mării Negre nu există oxigen, ci doar hidrogen sulfurat, care
face ca apele de pe fund să rămână moarte; marea e formată
din 2 părţi: una vie şi una moartă. La ţărmul Mării Negre, în
vecinătatea oraşului rusesc Ghelendjik / Torikos există un
munte ce poartă numele de Ararat. În acea zonă s-ar fi
refugiat oamenii şi animalele care au supravieţuit Potopului.
Adevăratul stăpân al Insulei Şerpilor a fost de fapt Poseidon,
stăpânul apelor, în cinstea căruia fusese ridicat pe insulă un
altar. În urma unor săpături făcute în secolul XIX pe insulă au
fost descoperite într-adevăr ruinele unui templu pătrat, de
dimensiuni foarte mari, o latură a aceluia măsurând 29,8
metri. Construcţia avea numeroase încăperi, dintre care una
era destinată sacrificiilor şi ofrandelor oferite în onoarea lui
Poseidon, iar o alta, era destinată ritualului oracolului. Marii
‘raportori’ ai antichităţii, Strabon, Ovidius şi Ptolemaios, au
menţionat toţi acel templu în scrierile lor, notând că geţii
pontici respectau zona ca pe un loc sacru. O teorie, la fel de
răspândită ca aceea legată de Potop, susţine că Atlantida ar fi
fost localizată în Marea Neagră şi că Insula Şerpilor ar fi o
mică bucată rămasă din ce a dispărut. Fiului cel mare, Atlant,
Poseidon i-a dat în stăpânire regiunea bogată centrală a Atlan-
tidei, întinsă pe 160 mii kmp. În urma unor inundaţii,
Atlantida s-a scufundat în mare rapid şi de atunci a tot fost
căutată de numeroşi istorici, apărând chiar ştiinţa numită
‘atlantologie’. Una din aceste teorii susţine că Atlantida s-ar
fi scufundat în marea cunoscută de egipteni sub numele de
‘Siriath’, care ar corespunde cu Marea Neagră. În zona unde
este localizată Insula Şerpilor, arheologii ruşi au descoperit
ruine subacvatice, pe care le atribuie atlanţilor. Ei susţin că
Insula Şerpilor este ultima rămăşiţă a Atlantidei, şi că în
trecutul îndepărtat, locuitorii insulei purtau numele de
‘Blajini’ sau ‘Preafericiţi’ - grecii le spuneau ‘makaron’, ‘fe-
riciţi’ - şi erau văzuţi ca fiind descendenţii atlanţilor” (adică
“Oamenii bărcilor” = luntrași / plutași). “Megaron” -
respectiv primele realizări arhitecturale din neolitic - au fost
încăperile rectangulare având acoperişurile ridicate pe
coloane, cu “ochi” = “oculus” în mijloc (acoperişurile aveau
655
câte o gaură / deschidere centrală circulară, spre cer, pentru
evacuarea fumului de la vatra unde focul ardea veșnic):
prototipul “megaron” - după cum a studiat şi arheologul
American Valentine Muller în 1944 - a apărut în Sudul Rusiei
şi a devenit tipic Egeeii (aşa ceva reflectând mişcarea
neoliticilor la miazăzi de Bazinul Pontic). Echivalarea Zeilor
Greci cu dinaștii Atlanți a apărut la cercetători ca de exemplu
congresmenii Americani John Baldwin 1809-1883 în
“Națiunile preistorice” și Ignatius Donnelly 1831-1901 în
“Atlantida: lumea pre-diluviană” dar și la savanți specific
consacrați în domeniu, ca arheologul Scoțian Alexander
Murray 1841-1904 în “Manual de mitologie” (membru
corespondent al Academiei Germane), ș.a.; mai e
semnificativ și că termenul Finic “uin” - rezonând cu
străvechiul An = ancestralul Mare Zeu - înseamnă “înot” iar
“pluta” în Finică e “korkki”, cuvânt Ghergan.
Savantul Român Gabriel Gheorghe a scris în cartea
“Mitul potopului. Inadvertențe în interpretarea religioasă” din
1982 și despre “Simbolismul acvatic”: “Încă din cele mai
îndepărtate vremuri s-au observat virtuțile apei ca esență a
existenței. La aproape toate popoarele, din momentul în care
intră într-o existență istorică - după apariția și utilizarea
scrisului - se regăsesc exprimate astfel de concepții. În
‘Cosmogonia’, Berossos scria: ‘A fost un timp în care Totul
era întuneric și apă. Peste toate viețuitoarele ar fi domnit o
femeie cu numele Omo-roca (care nume tradus grecește
înseamnă Thalassa), când încă Totul era în stare lichidă și
când în el au luat naștere viețuitoarele’. Thales din Milet
credea că tot ce există își are obârșia în apă, care este o
substanță veșnică. Tot ce are existență se conturează din apă
și când dispare se transformă din nou în apă. Pindar scria (în
‘Olimpica’ 1:1) că apa este cel mai important element.
Euripide în una din piesele asupra Ifigeniei a scris: ‘Marea
spală petele și rănile lumii’. Aceeași idee se regăsea în
Epopeea lui Ghilgameș, Tăblița 11: ‘Să-și spele petele în apa
curată ca zăpada / Să lepede pieile, să le ducă marea departe,
ca să poată fi văzută finețea corpului său’. Nu a fost greu de
observat, încă din cele mai vechi timpuri, că apa constituie
factorul esențial al apariției și conservării vieții, la un anumit
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
grad de deshidratare organismele vii încetând să mai existe.
Populațiile străvechi - ancorate într-o religiozitate foarte
pronunțată - obișnuite cu numeroase practici rituale, între care
postul reprezenta un eveniment obișnuit, nu puteau evita
constatarea că în timp ce organismul poate suporta un post
‘negru’ - cu excluderea totală a alimentației - un timp relativ
îndelungat, până la 30 zile (despre Iisus se susține - Luca 4:2
- chiar că n-a mâncat nimic timp de 40 zile), nu se poate
renunța la apă mai mult de 3 zile fără ca organismul să fie
serios afectat. Apa, simbolizând - concomitent - matricea în
care se formează și abisul în care dispare viața, era de așteptat
ca la cea mai mare parte a popoarelor vechi să apară, încă din
vremi inexplorabile azi, într-o întreagă mitică acvatică, apei
atribuindu-i-se virtuți anamorfozice, de conturare, de
realizare a formelor și în același timp, catamorfozice, de
destrămare, de degradare a formelor. Botezul - de exemplu -
act care se realizează prin scufundare în apă, simbolizează
simultan moartea ființei vechi și nașterea unei ființe noi,
regenerarea ființei, ca intenționalitate implicată ritualului
botezului. Imersiunea reprezintă destrămarea formei ființei
vechi (catamorfoza) iar emersiunea înseamnă apariția ființei
într-o formă nouă, ilustrând acțiunea de îmbogățire a
pământului propriu-zis - a matricei generatoare de viață - cu
prima formă vie plămădită în apă (anamorfoză). Acțiunea
purificatoare a apei era acceptată și practicată la toate
popoarele străvechi de la care ne-au parvenit informații
referitoare la această temă. În cartea 5 din ‘Manava-Dharma-
Sastra’ (intitulată ‘Reguli de abstinență și de purificare’)
pentru zeci de întinări sau abateri de la reglementările rituale
se prescria purificarea prin îmbăiere, prin spălare cu apă. La
romani se practicau - din timpuri imemoriale - ritualuri de
purificare prin stropirea cu apă. Un astfel de ritual se practica
la 21 aprilie, în cadrul sărbătorii Parilia (după cum a scris și
Ovidiu în ‘Faste’). De sărbătoarea romană Parilia se leagă
unele practici, atașate la popoarele creștine sărbătorii
Sfântului Gheorghe (23 aprilie, în loc de 21 aprilie, data la
care se celebra Parilia): purificarea oamenilor prin scăldatul
într-o apă curgătoare înainte de răsăritul soarelui sau spălatul
cu rouă. La numeroase popoare se practică, cu vechiul destin
purificator, spălatul ritual, cu ocazia evenimentelor
determinante pentru existența individuală: la naștere, la botez,
la căsătorie, la moarte. Toate acestea arată că se conferă apei
virtuți purificatoare, că s-a observat că este elementul cel mai
la îndemână, din natură, pentru a spăla, a îndepărta - la
propriu și la figurat - murdăria, atât cea fizică, cât și pe cea
simbolică, referitoare la spirit. Oamenii își spală diferite părți
ale trupului, la sculare și la culcare, când se așază la masă iar
după masă își spală gura, obicei ritual practicat de câteva
milenii la vechile populații ale spațiului carpato-danubian (și
- cel puțin - și la hinduși). Iată 3 exemple din cartea 2
‘Manava-Dharma-Sastra’:
 (ucenicul) ‘după ce a obținut hrană în cantitate
suficientă și după ce a arătat-o învățătorului său
- Guru - fără șiretenie, după ce s-a purificat
spălându-și gura, să-și ia masa cu fața întoarsă
spre răsărit’
 ‘cel născut de 2 ori - ucenicul - după ce și-a
făcut abluția (spălarea rituală), trebuie să ia
masa într-o stare de perfectă reculegere; odată
masa terminată, el trebuie să-și spele gura într-
un fel convenabil și să-și stropească cu apă cele
656
6 părți deschise / scobite ale capului (ochii,
urechile și nările sale)’
 (ucenicul) ‘să se ferească să mănânce ceva în
intervalul dintre cele 2 mese ale sale - de
dimineață și de seară - de a lua o prea mare
cantitate de alimente și de-a merge oriunde după
masă fără să-și fi spălat mai întâi gura’
Pilat - când a văzut că nu-l poate cruța pe Iisus, deși
i se părea nevinovat - ‘luând apă şi-a spălat mâinile înaintea
mulţimii, zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului
acestuia. Voi veţi vedea’ (Matei 27:24). Ne oprim aici cu
exemplificările, nu fără a nota că spălarea rituală a fost - și
este practicată - pe toate meridianele pământului. Această
răspândire a purificării reale sau simbolice prin intermediul
apei emerge dintr-un simbolism acvatic care se regăsește
răspândit în toate mitologiile, din care am notat câteva
exemple mai înainte și care reprezintă fundamentul ritualului
botezului. Numărul celor care au constatat, au analizat și au
discutat echivalența dintre potop și botez - ca forme ale
purificării simbolice prin imersiune în apă - este imens.
Textele și comentariile pertinente la această idee acoperă
multe mii de pagini în care se regăsesc nenumărate exemple
de practici rituale de genul celor citate, în care apa constituie
agentul purificator. În esență, toate aceste expuneri și
comentarii sunt reductibile la constatarea calităților
purificatoare și generatoare ale apei - pe care tocmai le-am
enunțat - și pe care le-am putea rezuma în următoarea
formulare aparținându-i lui Mircea Eliade: ‘în apă totul se
dizolvă, orice formă este dezintegrată, orice istorie e abolită;
nimic din ceea ce a existat înainte nu subzistă după o
imersiune în apă, nici un semn, nici un eveniment. Imersiunea
echivalează pe plan uman, morții și pe plan cosmic,
catastrofei / potopului, care dizolvă periodic lumea în oceanul
primordial. Dezintegrând orice formă și abolind orice istorie,
apele posedă această virtute de purificare, de regenerare și de
renaștere; pentru că tot ce e imersionat în ea moare și - ieșind
din apă - este asemenea unui copil fără păcate și fără istorie,
capabil să primească o nouă revelație și să înceapă o nouă
viață proprie’. Ca atare, se poate spune că echivalența potop-
botez reprezintă exprimarea aceleiași alegorii, la scări
diferite, la scara speciei pentru potop, la scara insului pentru
botez; sau - cu alte cuvinte - potopul reprezintă botezul
speciei umane iar botezul, potopul individului, evident în sens
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
metaforic. Prin supraviețuitorii potopului, specia a renăscut
purificată, aceia devenind strămoși mitici ai speciei
regenerate, imaculată prin distrugerea de către apele
potopului a formelor (inșilor) impure. Este rațiunea pentru
care - în toate formele mitului cu substrat religios - condiția
salvării celor destinați refacerii speciei e considerarea lor fără
pată, sfințenia constituind criteriul de selecție. Din analiza
semnificațiilor date, atât în mitologiile precreștine cât și în
creștinism - celor 2 reprezentări pertinente la tema noastră,
ale simbolicii acvatice - rezultă că atât în sfera individului, cât
și în aceea a speciei, cufundarea în apă are sensul moral al
unei morți simbolice, nu reale, a unei coborâri temporare în
catamorfoză, după care ieșirea din apă semnifică revenirea la
momentul morfologic anterior, prin regenerarea formei
(anamorfoză). Diferențierea între cele 2 stadii o constituie -
metaforic - gradul de puritate”.
Povestirea biblică din Vechiul Testament - în
“Facerea” / “Geneza” - despre timpurile pre-diluviene (traiul
primilor oameni în Grădina Raiului, mutarea apoi din Grădina
Raiului spre răsărit, uciderea fratelui păstor Abel / “A-Bel” de
către fratele agricultor Cain / “Ka-In”, ș.a.m.d., poate fi o
compilație a sfârșitului Epocii Pietrei consemnată în Epoca
Bronzului (vechii Evrei au plecat din Egipt la începutul
Epocii Fierului cu acea carte, ceea ce înseamnă că ea a fost
scrisă înaintea Războiului Troian, adică în Epoca Bronzului
cel puțin): datele din “Facerea” / “Geneza” - prima carte a
profetului Moșe / Moise - despre cele dinaintea Potopului
biblic, ploios și păcătos, petrecut la sfârșitul Epocii Pietrei și
la începutul Epocii Bronzului, au cuprins descrierile
deopotrivă ale unor elemente paleolitice și neolitice, ca de
pildă despre politeismul de la începuturi (cu mai mulți Zei și
mai mulți fii divini, îngeri și Uriași / din paleolitic, victoria
agriculturii / din neolitic, ș.a). Dr. Nicu Steinhardt 1912-1989
(scriitor Evreu desemnat membru post-mortem al Academiei
Române) a spus: “Așezați literele ROMÎNIA în altă ordine.
Ce iese? OM ÎN RAI. Asta înseamnă România! Să nu uitați
asta niciodată!” Schița mutărilor oamenilor în Vechea Lume -
numerele indicând anii î.C. - redă ceea a fost la Nord de
Cornul Abundenței, unde Pontul a fost ocolit chiar la vremea
657
Potopului (așa ceva avându-și cea mai plauzibilă explicație
prin dezastrul diluvian întâmplat tocmai atunci și tocmai
acolo):
Migrările umane la sfârșitul Epocii Pietrei
(încheierea paleoticului și neolitic)
Povestirea primului Potop, imediat posterior
glaciațiunii - rezumată în stil Gherga - poate fi astfel: A fost
odată ca niciodată Zeul Apelor, unul din fiii Cerului şi
Pământului, nobil așa de strălucitor, încât auriul îi era
caracteristic. Cerul, tatăl său, se numea Gher; semnul lui era
cercul turcoaz. Glia, mama sa, se numea Ga; semnul ei era
pătratul purpuriu. Acest fiu Gher-Ga, ca Zeul Apelor, era
fericit că vântul cald dinspre miazăzi topea gheaţa de la
miazănoapte şi astfel avea multe ape, pe care le străbătea cu
barca. Datorită aşa multor ape, mereu acest Ghergar
deschidea căi noi pe tărâmul său şi fiindcă a făcut multe
punţi, i se zicea Pont Gargar. Soarele era tot mai cald - şi de
aceea foarte iubit de toţi - iar păsările erau tot mai numeroase,
venite cu ajutorul vântului dinspre miazăzi, bucurându-se de
bogăţia tot mai mare a apelor, pline cu peşti. Pont Gargar -
Zeul Apelor - a avut mulţi feciori, ştiuţi ca Gherghini: acei
meşteri - dintre care unii erau Ciclopi, având câte un ochi pe
frunte - făureau uneltele Zeilor; au fost şi primii sculptori din
lume. Unul dintre ei - fiul Gorgon al lui Pont Gargar - a avut
fete devenite vestite: Graiele grăind chiar şi păsăreşte,
împreună cu Gorgonele, care erau cele mai frumoase femei
din lume, în faţa celei mai tinere bărbaţii împietrind. Soarele,
când într-o zi şi-a încetat fierbinţeala - rămânând aşa cum e
ştiut până azi - a făcut ca vântul cald dinspre miazăzi să se
oprească. Deja, tărâmul era plin de ape dulci îmbelşugate,
stăpânit împreună de Zei şi de oameni fericiţi, mari
meşteşugari şi artişti, dansatori în hore şi cântăreţi în cor.
Dintre Ghergari, fratele lui Pont Gargar era Zeul apelor dulci.
Fiul aceluia, nepotul lui Pont, după ce s-a iubit cu mezina
Gorgonă, nepoata lui Pont, care însă era singura muritoare
dintre Ghergari şi a răposat, s-a cununat cu orfana Grigo - o
altă muritoare - având împreună cu ea zece prunci şi a
întemeiat un Imperiu scăldat de apele dulci ale tatălui, pentru
a rămâne urmaşilor, începând cu cei zece prinţi. Vestea
despre asemenea loc s-a dus în toată lumea şi mulţi oameni au
ajuns să trăiască acolo. În împărăţie, toţi s-au bucurat, pentru
mulţi ani, de grădini grozave, în care petreceau fericiţi, având
tot ce-şi doreau, păzindu-şi însă ca Gardieni tărâmul - pe
care-l posedau ca moştenire de la întemeietor - spre veşnica
pomenire. După ce s-a întâmplat însă că Pământul s-a
scuturat tare şi apele sărate deodată au năvălit peste tărâm,
inundându-l pentru totdeauna, urmaşii - salvați datorită
corabiei, adică o barcă mai mare, știută ca arcă - au numit
diferit întemeietorul fostului Imperiu: unii ca Zeul timpului şi
cerului - căci neamul său a domnit mulţi ani şi era divin,
având bunicul sosit cu strălucitorul car solar din cer - iar alţii
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
ca Zeul apelor sărate, pentru că moştenirea de la el în final a
ajuns sub acelea. Lacul lui Pont - cel mai mare din Imperiu -
nu mai avea apă dulce. Dragile aşezări de pe maluri au fost
toate înghiţite de apele sărate iar peştii au murit. Şi Insula
primului împărat, a nepotului lui Pont, a fost distrusă de apa
sărată iar palatul şi Templul lui au ajuns acoperite de Marea
ivită peste Lac. Impresionaţi de uriaşa putere a Pământului,
supravieţuitorii - totuşi numeroşi - s-au strâns la sfat în
Adunări Gherga; Marea înfricoşătoare, devenită neospitalieră,
au numit-o Pontus Axeinos, acum Marea Neagră. Bătrânii
înţelepţi, tinerii războinici, marii pescari, voinicii păcurari,
harnicii cultivatori şi toate sufletele afectate sau care au văzut
ce s-a întâmplat, au hotărât atunci să plece în lume spre locuri
mai bune, începând să se mute, ca păsările. S-au împărţit în
mulţimi Gargare către diverse direcţii şi de atunci n-au mai
vorbit aceeaşi limbă: cei care s-au dus în răsărit şi-au început
noul calendar la poalele celor mai înalţi Munţi din lume -
unde cârmuiți de Gărga şi-au fondat o măreaţă Țară, acolo
unde s-a născut stăpâna pământului Ga, cea însoţită de
leoaice - iar cei stabiliţi în apus au venerat-o mult pe
străvechea Zeiţă Ga, căreia îi ziceau Ghirghe, ca fiind a
Sfântului neam, ei lucrând metalele din măruntaiele
pământului şi apucându-se de scris; despre cei care s-au dus
la miazănoapte mult timp nu s-a mai auzit decât că au
îmblânzit lupii ca pe câini şi că se înţelegeau cu urşii şi cerbii
iar cei care au ajuns la miazăzi - cârmuiți de Gregori şi
Ghiengar - au încercat să refacă grădinile paradisiace ale
Raiului pierdut. Toţi, în fiecare primăvară, la celebrarea
naşterii stăpânilor Cerului şi Pământului - adică a gemenilor
strămoşi - au rămas mereu vizitaţi de păsările căutând cele ce
au fost cândva. Poveşti ca aceasta, de spus nepoţilor, au fost
multe, oamenii neuitând de împărăţia lui Gherga din timpurile
de aur şi argint, când trăiau împreună cu Zeii, folosind până
acum atât cercul carului solar al Cerului, cât şi pătratul babei
Ga a Pământului, considerate încă importante. Chiar şi azi
mai poate fi găsit vreun Gherga, care să confirme tot.
658
Numele Gherga
Consonantic și semantic, din același radical pre
Kurgan / Indo-European “nomo” pentru locuință par a
proveni cuvintele “neam” și “nume” (la fel fiind inclusiv
“număr”, etc., indicate ca străvechi de Dr. Mihai Vinereanu în
“Dicționar etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor
de indo-europenistică)” din 2009. În legătură cu 2 elemente
identitare importante, numele şi neamul, există 2 axiome: una
e că numele Gherga se găseşte purtat şi de oameni care
genetic nu-s Gherga; cealaltă e că sunt oameni genetic
Gherga care însă nu poartă numele Gherga. De aceea, natura
unor oameni - care nu-s ştiuţi din neamul Gherga ori nu-s
numiţi Gherga - e foarte apropiată de cei care deopotrivă se
numesc Gherga şi sunt genetic Gherga (o cauză de pildă a
apărut în trecut datorită unor rituri ce mizau pe puterea
Magică proprie numelui și se putea ca unui prunc de exemplu
să i se schimbe numele, ca să nu-l cunoască boala). În
general, forma scurtă a numelui a precedat forma lungă a
numelui, un exemplu fiind: întâi Gherga, apoi Gheorghe. Din
Vechea Lume numele Gherga a fost considerat teoforic, adică
divin - deopotrivă biblic și păgân - ca de pildă: Zeiesc în
Bazinul Pontic dar și în Caria, Siria, ș.a., îngeresc la
Veghetorii de pe Înălțimile Golan / Nordul Canaanului, Sfânt
în Capadochia, Caucaz, etc. Numele Gherga e pre-creștin,
respectiv păgân; în Vechea Lume, numele păgân / pre-creștin
Gherga era cunoscut în Africa și EurAsia cu mult înainte de
vremea lui Iisus (deci dinaintea creștinismului): de exemplu,
au rămas în piatră inscripțiile Sanctuarului Gherga - în SV
Anatoliei, datând din mileniul I î.C. - al cărui Templu Gherga
poate fi vizitat și azi (în Turcia). Dicționarele onomastice
creștine au indicat numele păgân Gherga drept creștin; într-
adevăr, numele creștin Gherga datează de la început, din
mileniul I, încă din vremea lui Iisus - adică din secolul I -
fiind atestat chiar în Canaan / Galileea, unde au trăit biblicii
Gherghesei = Sfinți Gherghe, dintre care a fost primul
episcop din lume, exorcizat în Ghergasa / pe malul răsăritean
al Lacului Galileeii, tocmai de către Fiul Domnului. În
Antichitate, numele Georgios era divin, după cum de pildă a
consemnat învățatul Aelius Herodianus în secolul II, care l-a
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
notat ca “Teofor”, adică “purtător de Zeu”, fapt studiat
inclusiv de către academicianul Jean François Boissonade de
Fontarabie, în 1819 (creștinul Cavaler Anatolian Gheorghe -
notat Grec Georgios, născut în secolul III - a fost martirizat în
secolul IV, deci a devenit Sfânt ulterior acelei atestări
documentare, la fel fiind în paralel cu creștinii Caucazieni
Grigori, ș.a.); învățatul Antic Aelius Herodianus s-a născut în
Alexandria / Egipt - portul aflat la jumătatea distanței dintre
orașul Gherga de pe malul Fluviului Nil și Ghergheseii de pe
malul Lacului Galileeii - iar episcopul Ignatie “Teoforul” al
Antiochiei Siriei (port la Marea Mediterană) pare a fi acel
Ghergheseu pomenit de el: există ipoteze privind numirea
de “Teofor” - care poate însemna atât “purtat de Dumnezeu”,
cât și “purtător de Dumnezeu” / numele teofore fiind cele
amprentate divin - anume unii spunând despre Sfântul Ignatie
/ însemnând “Înfocatul” că a fost numit de creștinii din
vremea sa deja ca “purtat de Dumnezeu” din cauza harului cu
care Dumnezeu l-a înzestrat (cum se poate vedea și din
scrierile sale) iar alții spunând că Sfântul Ignatie a fost copilul
pe care l-a pus Iisus în mijlocul ucenicilor, zicând “De nu vă
veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în
împărăţia cerurilor” (Matei 18:3) și “cine va primi un prunc
ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte” (Matei
18:5), de aceea fiind numit purtător de Dumnezeu. Deci
teologii - anume specialiștii în Biblie - au considerat obârșia
Galileeană a Sf. Ignatie = “Înfocatul”, episcopul provinciei
Romane a Siriei (a rămas cu numele Ignatie poate și fiindcă a
fost martirizat chiar de ziua sa - de Ignat - când se sacrifică
porcii). Autorul Gherga afirmă că pruncul putea fi al primului
episcop din lume, cel din Decapolis - anume exorcizatul
Ghergheseu din Ghergasa / de pe malul Lacului Galileeii,
menționat biblic, de Noul Testament, fiind consemnat
inclusiv faptul că porcii în care i-au intrat demonii au căzut în
apă - ținând cont de încadrările contextuală, geografică,
temporală și nominală: Înfocatul Ignatie Georgios știut ca
“Teofor”, adică purtat divin, a fost ucenic al apostolului Petru
de pe malul Lacului Galileeii iar împreună cu Sf. Policarp -
episcopul Smirnei / Izmirului - a fost și ucenicul Sf. Ioan
evanghelistul / cuvântătorul de Dumnezeu (stabilit la Efes);
Sf. Ignatie - părinte apostolic, episcop începând cu anul 68,
vreme de 38 de ani, în portul Antakya / azi Turcia,
promotorul cântărilor creștine antifonice - a murit la Roma în
circ, sfâșiat de lei în 20 XII 107, la celebrările împăratului
Traian care în anul anterior i-a biruit pe Daci (părticele din
moaștele sale azi se află și la Mănăstirea Tismana).
Sf. Ignatie “Teoforul” = Georgios
(conform contemporanului Aelius Herodianus)
În 2012, cercetătoarea Română Olimpia Cotan-
Prună a enunțat: “De la ‘hore’ la ‘orhe’ nu e decât o
659
anagramă temporală. Pe aria geto-dacă se află cetatea Orhei,
Orheiul Bistriței, Orheiul Secuiesc și neamurile orheenilor.
La geto-daci exista gura sacră a Dunării, Orhe, ce s-a
transformat în patriarhatul creștin în Gheorghe, ca și
denumirile de plante cum sunt ‘gherghinele’ sau
‘gherghinarul’ ori copacul multisecular, numit popular
‘dracilă’, adică ‘Dea Ra’, acea zână a Soarelui cu puternice
valențe vindecătoare de păcate grele (am auzit o ironie din
bătrâni care spune că dacă un om a săvârșit un mare păcat -
pe care nu-l putea mărturisi nici duhovnicului - se ducea și se
spovedea la gherghinar, ce se usca preluând acel păcat). În
Evul mediu românesc, pe ruinele unei străvechi cetăți dacice
s-a înălțat cetatea de scaun Gherghița, la confluența râului
Teleajen cu Prahova. În ‘Gramatica limbii traco-geto-dace’,
autorul Ioan Luca a arătat că ‘orhei’ în vechime însemna
‘punte’ (loc de trecere peste ape / râpe): orheiul era călăuza /
podarul locului. Iată că Sângeorz are aceeași semnificație cu
Gheorghe: ‘heorhe’ care în zilele noastre este Gheorghe. De
Sf. Gheorghe se reiau ciclurile vegetale și agricole ale
plantelor de leac, se invocă fertilitatea pământului, a ovinelor,
vitelor, păsărilor, etc. În noaptea de Sf. Gheorghe înflorește
nucul, numit și ‘pomul lui Gheorghe’. La Sângeorz - în 23
aprilie - începe Anul Păstorilor. De Sfântul Gheorghe se aleg
turmele pentru vărat, se angajează ciobanii şi văcarii, se
închid ţarinile de păşune şi se rup mieii de la supt, de se
înseamnă. Ciobanii / păstorii îşi aleg la Sfântul Gheorghe
ciomegele din lemn de corn, alun şi sânger. Începe tunsul şi
urcatul la munte al turmelor, zi de mare petrecere şi
sărbătoare străbună. În lumea vegetală de acum se seamănă
busuioc şi mei. În seara de Sfântul Gheorghe se face
focul, rugul aprins al lui Sângeorz, pe care se aruncă sare, se
împart colăcei, se bea vin pelin şi se trâmbiţează în toate
zările anunţând începutul Anului Pastoral. Aceste datini
fac trecerea de la energiile malefice, zise ale Iernii, îmbunate
în ajun de mânecătoare, care deschid energiile de Vară,
inaugurate de Focul sacru (aici pe Vatra Soarelui, la geto-
daci). Mânecătoarea era o specie de stejar din care se făcea
focul din Ajunul de Sângeorz. În zilele noastre planta este
înlocuită cu răchita, ce se anină la porţi, la ferestre, pe stâlpii
gardurilor, în staulul vitelor, la streşinile caselor, etc. De
Sângeorz se îngroapă drobul de sare sub pragul saivanelor sau
pe potecile pe unde trec zilnic oile. Din acest drob de sare
ling oile de prăsilă. Se afumă strunga oilor, grajdul vitelor şi
pomii fructiferi cu plante de leac. Se unge cu usturoi meliţa,
uşile, ferestrele, porţile şi sălaşul animalelor domestice pentru
alungarea şi îmbunarea Mânecătoarei ce poate lua mana
vitelor, în ziua din ajun, la 22 aprilie. Ajunul de Sângeorz se
numea ‘Proor’. (Steagul bisericesc numit ‘Prapor’ vine din
vremea Marilor Preotese ‘Ore’). A împroora însemna să anini
crengi ale copacilor din pădure în gospodărie. Se anină
ramuri de jugastru, arţar, stejar, salcie ca jertfe vegetale în
toată gospodăria. Fetele se spală cu roua florilor,
culeasă magic, cu sita aşezată pe plante, noaptea, după un
ceremonial străvechi: o rugăciune străbună a
farmagiilor (farmacistele) geto-dacilor. Crengile de copaci
aduse în gospodărie se numeau ramuri de vrajă fiindcă se
făcea focul cu ele şi se scurmau tăciunii aprinşi; prima
persoană care intra în casă venea cu ramura de vrajă. În ajun
de Sfântul Gheorghe băieţii mergeau în pădure şi îmbrăcau pe
unul dintre ei cu crenguţe înfrunzite de fag sau de jugastru, îl
suia pe un cal, iar în urma lui alaiul masculin chiuia, dansa ca
la nuntă. În sat se mergea pe la case, se arunca apă pe
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Călăreţul Sângiorzan şi se bea vin. Sfântul Gheorghe este
replica religiei creştine ce consfinţeşte patriarhatul, aspect ce
determină schimbarea traiectoriei trecutului cultic istoric, care
s-a refugiat în datini, obiceiuri, mitologie. Sfântul Gheorghe
ce-a refuzat să ucidă nu poate fi simbol nici cel puţin în
războaiele de apărare. Preoţii care însoţeau bătăliile nu
binecuvântau actele criminale, ci invocau actele pacifiste.
Aspectul cel mai revelator este întreaga prezentare a lumii
matriarhale cu denumiri patriarhale, când arheologia
argumentează lumea Marilor Preotese în activitatea cultică,
economică, de apărare şi iniţiere străveche, uitând că tot ce
există are mai întâi O Mamă. Mulţimea de artefacte litice
descoperite mai ales în zona istriană, numite Cavaleri
Traci ori Cavaleri Danubieni, voinici, vânători, eroi, nu au
nici o legătură cu aşa zişii Cavaleri, fiindcă după înfăţişare,
după ţinută, sunt luptătoarele străvechi ale geto-dacilor -
Amazoanele - dintre care a răzbit până în timpurile noastre
Artemiza, sora geamănă a lui Apollo, ultima reprezentantă,
zână, a matriarhatului geto-dac. Elementul de legătură a
fost calul, iar cei mai vestiţi erau caii geto-schyţilor nord
dunăreni, de unde Hercule lua iepe de prăsilă, ca şi câţi alţi
mari împăraţi ai lumii. Caii erau vehiculele Antichităţii şi cei
mai importanţi în luptă încă din vechimile istoriei. Dimitrie
Cantemir scria că în Câmpia schytică erau mari herghelii de
cai sălbatici, cu copite late de nu era nevoie să îi potcoveşti.
Geto-daco-schyţii îşi apărau teritoriile cu prisăcile de albine,
aşezate pe graniţe, care au dat şi numele multor garnizoane
din trecători până în zilele noastre. Cabalinele sunt atacate de
albine care nu suportă mirosul cailor, spun bătrânii apicultori.
Iată motivul pentru care mulţi istorici antici nu au fost în
Schyţia sacrilor geţi şi au scris din auzite că dincolo de
Dunăre era numai pustie şi albine”.
“Imaginile ce reprezintă călăreţii antici se apropie
foarte mult de ţinuta femeilor luptătoare de la Istru,
Amazoanele, urmaşele Orelor. Bluzele specifice, din pânză
subţire cu o croială feminină, ce evidenţiază sânii, sunt lungi
şi cad în cute subţiri peste şolduri, purtate de vânt la portretul
Călăreţului dunărean. Zâna Leto, mama gemenilor divini, este
prezentă în iconografia anticilor ţinând caii de frâu în 2 părţi.
660
Pe cei 2 cai se disting clar diferenţele vestimentare dintre
Apollo şi Artemiza. Garda imperială a lui Constantin cel
Mare era formată din daci, care purtau mantii dacice albe cu
agrafe, iar ca avangardă aveau draconarul, ce înălţa draca
dacică - drapelul numit Balaurul Dacic - în cele 3 culori de
bază ce s-au păstrat până în zilele noastre: roşu, galben şi
albastru, care compun lumina astrală strălucitoare, deci albă.
Mantaua albă era sacră. O purtau şi preoţii războinici ca
veşmânt sacru precum Confreria Cabirilor, Cavalerii
Dunăreni, Sarabii Terrei, regii geto-daci, voivozii /
domnitorii. Este corect să apropii imaginea străveche a
femeilor luptătoare cu cea a Sfântului Gheorghe, fiindcă
numele său era legat de Orhe, mare preoteasă a graiului
ceresc. Acea Mare Preoteasă se numea Ora şi adora Soarele
de pe înălţimile insulare situate în Cerurile de deasupra
norilor de după Potop, numite orăştine, ponoare, gruiuri,
picioare de plai, ormenişuri, etc. (‘Orațiile’ cuprindeau
informații transmise direct - prin viu grai - de către ‘orante’,
‘oratoare’, ‘oratori’, până în zilele noastre. ‘O-Ra’! era ruga
de adorație a Soarelui, motiv ce ne conduce la înțelegerea
locurilor de rugăciune de pe înălțimi, cât mai aproape de
Soare. La localități, particula ‘ora’ la singular / ‘orele’ la
plural se găsește numai la români: de regulă, particula ‘oara’ /
‘oare’ indica activitatea de ‘oratoare’; cuvântul ‘odinioară’ ne
semnalează vremuri îndepărtate din timpul unor personalități
cu numele de ‘Ora’, zeul Odin fiind venerat de nordicii
Europei. ‘Mi-Orița’ - ‘a mea Orița’ - l-a vestit pe mândrul
ciobănel ce-l aștepta. ‘Orgiile’ au fost consfătuirile -
vorovirea / boscorodeala - la întâlnirile unde se stabileau
‘orânduielile’: întruniri ce se încheiau prin ospeţele iniţiatice
organizate cu acel prilej, gustând din licoarea sacră, ce se
putea foarte bine să se numească ‘horincă’, mai ales că dansul
specific al Orelor era Hora. ‘Ororile’ erau știrile rele iar ‘a fi
onorat’ însemna șansa de a fi prezentat favorabil în orația de
elogierea meritelor și înălțarea în ochii celorlalți: înălțarea a
fost mereu ținta eticii străvechi. Legat de locul unde se
realiza ‘Înălţarea de sub Soare’, se conservă cele mai multe
denumiri de sub Soare: gorgan, grui, gură, hoară, măgură,
morman, movilă, maldăr, orgele, ogradă, orăţie, orăştina,
ponor, pridvor, surlă, urmeniş, urlat, urcuş, etc). Învăţăturile
primordiale şi-au purtat energiile esenţiale ca liant timpului şi
în domeniul cultic, unde icoana acestui sfânt ne dovedeşte că
vechile iniţieri au fost temelie credinţelor celor noi. Icoana
Sfântului Gheorghe este corectă în sensul că păstrează
învăţături de preţ legate de lumea veche, fiindcă îl prezintă ca
moment de trecere de la o lumea cultică veche la una nouă.
Aşa cum am amintit, Orheiul era trecerea dintr-un loc în altul,
de la o lume cultică la alta, doborând balaurul, simbolul lunii
cultice peste care s-a înălţat religia creştină. Multe biserici
româneşti au hramul Sfântului Gheorghe, dar Mânăstirea
Voroneţ, numită Capsula Timpului de către Silviu Dragomir,
are o importanţă aparte pentru dăinuirea înţelepciunii
străbune. A fost înălţată de Ştefan cel Mare, are hramul
acestui sfânt care este prezent de 4 ori în pictura murală
interioară şi o dată pe peretele sudic exterior, având
dimensiuni gigantice, indicând măreţia civilizaţiilor oreene
străvechi, preluat în patriarhat de către Orhe, Gheorghe,
Sângeorz. În pisania Mănăstirii Voroneţ, Sfântul Gheorghe
este numit vestitorul, marele purtător de izbândă. Imaginile
interioare îl prezintă şi ca: apărător al fecioarelor
(fiicele orelor) când doboară balaurul ameninţător, ca
mântuitor al nedreptăţilor, luptător împotriva răului din viaţa
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
oamenilor, dar şi portstindard al cauzei neamului fiindcă
îndruma familia voivodală, curăţa pământul de energiile
negative şi conducea mulţimea oştirilor pentru izbânda
binelui uman. Sfântul Gheorghe a fost replica Zânei Orhe din
străvechimea Marilor Preotese geto-dace. Imaginea sfântului
este prezentă pe cele mai vechi steaguri păstrate integral din
vremea lui Ştefan cel Mare. Sfântul Gheorghe este un sfânt al
Pământului, nu numai cu sensul de ţăran, ci şi de protector al
ţinuturilor geto-dace, unde trăiesc sedentarii şi domnii
pământului neatârnat. Sfântul Gheorghe a fost Sângeorzan al
geto-dacilor, simbolul protejării şi cunoaşterii legităţilor
existenţiale, având cheile anotimpurilor
şi orândelor străbune”.
Faptul că vechii Greci l-au apropiat pe Gheorgos /
Ghiorgos de înţelesul “plugar” / “agricultor” a confirmat că
Gherga / Gheorghe era de fapt exponentul falic al foştilor
Pelasgi, care s-au sedentarizat, ca ţărani; tratarea în batjocură
a “ţărăniei” (ca de pildă despre agricultorul / plugarul
Gherga) n-ar fi decât ecoul tardiv al celor invidioşi pe potenţa
cuiva care a fost clar evidenţiat şi drept fecundatorul fruntaş
în societăţile Vechii Lumi. Ca atare, interpretarea oricui că
Gherga ar fi derivat din Gheorghe e chiar superficială
(Gherga e literalmente exact notat aşa în Greaca veche ori în
Română, Gheorgos / Ghiorgos în noua Greacă fiind Gheorghe
în Română). Printre dovezile fizice de nume în formă scurtă
precedând forma lungită sunt de pildă cele Anatoliene, unde
Cavalerul SânGiorz - regăsit ulterior în Balcani şi România ca
Trac / Dunărean - exista în marele Sanctuar Gherga din Caria
/ Anatolia săpat în piatră din mileniul I î.C. exact sub numele
“Gherga” iar Sf. Gheorghe (Cavalerul creştin) a apărut
ulterior, în mileniul I, tot din Anatolia / anume din
Capadochia: aşadar - inclusiv acolo, în Anatolia - forma
numelui Gherga a precedat forma numelui Gheorghe. Despre
cum a fost la stră-Români, Dr. Ion Ghinoiu a scris în “Zeii
pastorali” din 2014: “Sângiorzul, patron al verii pastorale,
protector al animalelor şi holdelor semănate, a fost substitutul
zeului geto-dac cioplit în piatră numit de arheologi Cavalerul
Trac. Din suprapunerea zilei de celebrare a Marelui Mucenic
Gheorghe peste Cavalerul Trac a rezultat o reprezentare
mitică cu nume de sfânt şi cu atribuţii de zeu (în privinţa
reprezentărilor mitice, românii au - se pare - mai multe
asemănări cu panteonul celtic decât cu cel greco-roman).
Dacii şi celţii pe de o parte iar urmaşii pe de altă parte au avut
unele reprezentări mitice comune şi un calendar pastoral cu
661
sărbători şi obiceiuri asemănătoare”. (Egalarea Cavalerului
Trac Derzis - Duras / Zuraz la Geto-Daci - cu SânGiorz a fost
sugestivă prin sine atât la Români, cât şi la vechii Greci:
onomastic având multe posibilităţi, echivalarea tocmai aşa a
anteriorului Cavaler, atât de către stră-Români, cât şi prin
inscripţionarea cu numele Gherga în Sanctuarul Anatolian din
Caria cu acel nume, incluzând apariţia ulteriorului Cavaler
creştin Gheorghe originar tot din Anatolia care n-a fost
accidentală, mai ales că s-a petrecut în timpi diferiţi, la etnii
diferite, în medii religioase şi geografice diferite, acumulează
prea multe coincidenţe pentru a fi o întâmplare). În 2017 și
Dr. Laura Spăriosu în disertația de la Novi Sad / capitala
Voivodinei despre “Etimologia numelor de persoană la
Românii din Banatul Central și de Sud” a observat
suprapunerea Cultului creștinului Gheorghe peste Cultul său
păgân, pe care l-a preluat.
Despre simbolistica numelui Gherga poate
consideraţiile Dr. Traian Stănciulescu din “Miturile creaţiei”
sunt utile: “Motivaţia simbolică a mitului filtrează ontosul
prin logos, imitând nu de dragul lucrurilor, ci pentru a
exprima atitudinea oamenilor faţă de ele. Dreapta potrivire a
cuvintelor-nume invocată de Platon, respectiv ipoteza unei
anumite ‘naturalităţi a limbajului’ se regăseşte în limbajul
mitic în simbolistica numelui, în convingerea omului arhaic
că legătura dintre nume şi persoana denumită cu ajutorul
acestuia nu este numai o asociaţie arbitrară şi ideală, ci o
legătură reală şi esenţială ce uneşte numele cu persoana.
Tocmai prin această consubstanţialitate - având deopotrivă rol
de cauză şi efect pentru practicile magice - se explică
repetarea rituală a scenariului cosmogonic. Credinţa arhaică
presupunea că participarea la prototip, prin reiterarea - de câte
ori era nevoie - a gestului unic şi primordial al creaţiei
cosmogonice, conferea celui care îl repeta puteri mari asupra
lumii. Trecerea de la ontosul natural (universul fizic) la
ontosul artificial (universul cultural) a echivalat cu procesul
de transformare a creaţiei cosmice într-o paradoxală creaţie
umană: mitul cosmogonic. Abordarea psihanalitică i-a condus
pe hermeneuţi la concluzia că gândirea primitivă era o
gândire de tip oniric. Asemeni visului, ea se servea de
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
simboluri, prezente deopotrivă în rituri şi mituri. Relaţia
simbolică ce apropia discursul mitic de realitate pare a fi de
natură ontogenetică: ceea ce astăzi este corelat simbolic,
probabil în timpuri preistorice era unit printr-o identitate
conceptuală şi verbală. Având în vedere că lumea este
dihotomic împărţită între sacru şi profan, sacrul - definit
negativ din punctul de vedere al acţiunii umane (intangibil,
insesizabil, incognoscibil, etc.) - apare ca fiind neprofanul,
respectiv tot ce nu este profan. Paradoxul constă în aceea că,
asemeni ‘principiului’ grecilor de odinioară, sacrul nu poate fi
cunoscut decât prin intermediul semnelor sale. Or, fiind la
îndemâna intuiţiei şi a percepţiei umane, aceste semne sunt
deja profane. Ipostazierea simbolică a lor în cuvânt, idol sau
gest ritualic evidenţiază doar aspiraţia omului către sacru,
dorinţa sa de a rezona cu acesta, prin intermediul unor
mijlocitori sacralizaţi într-o modalitate convenţională”.
662
Într-o monografie sumară interesează concret poate
numai ultimele generaţii, cele mai recente, nu şi detaliile
etapelor anterioare (respectiv, ca poreclele - un fenomen
caracteristic Bănăţean - ca influenţele documentate
interdisciplinar, ca rădăcinile neamului, etc.); în timpurile
îndepărtate, o persoană putea să-şi schimbe numele sau
porecla ori de câte ori îşi schimba categoria de vârstă (dar şi
cea ocupaţională ulterioară): astfel, cineva putea primi de la
naştere un nume vag, apoi unul cunoscut, apoi unul secret,
apoi un nume de clan, ş.a.
Prenumele cele mai frecvente în Europa actuală
Câteodată grafierea unor denumiri - personale,
toponimice, ş.a. - au fost aproximative, transcrierile din unele
dialecte neavând criterii uniforme (de exemplu, limbile au
evoluat permanent din vechime până în prezent, unele
localităţi având şi mai multe nume / utilizate chiar în paralel
un timp, etc). Puterea Magică acordată semnelor grafice şi
literelor alfabetului în diferite Culturi îşi are explicaţia în
faptul că toate inscripţionările vechi au derivat din ideografia
peşterilor: desenele rupestre erau - în esenţă - figuri
mitologice combinate cu semnele contabilizării elementare de
tip “răboj”; la sacralizarea alfabetelor a contribuit şi puterea
cuvântului întemeietor (cuvintele nu se pot măsura - şi nici
cântări greutatea lor - oamenii fiind impresionaţi de greutatea
reflectată prin rostirea adevărului ori minciunii / câteodată
grele ca pietrele). Datorită rolului social al scrisului, semnele
grafice deveneau purtătoare de sens ascuns şi ţineau de sfera
sacrului iar provenienţa lor era divină (de exemplu, apariţia
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Sanscritei în N Indiei, care avea “anna” pentru “hrană”, era
atribuită Zeiţei Găyatri / Sarasvati iar Egipteanul Thot -
străbun Gherga - era atât scrib, cât şi stăpân / “stă-pân” al
destinului; Găyatri / Sarasvati din N Gyagar (Indiei), adică
Marea Mamă, conform lui Polybius din secolul II î.C. în
“Istorii” 10:27 iar apoi şi corespunzător lui Plutarh în “Viaţa
lui Artaxerxe” 27, ş.a., avea cu numele Anahita la poalele
Muntelui Orontes în Ecbatana, capitala Mediei / Gherganiei
“cel mai glorios sanctuar din lume”, în Armenia - vecina
apuseană a Mediei / Gherganiei - fiind adorată ca Anahit:
cunoscută ca “Imaculata”, Zeița fertilității, dragostei și apelor
era reprezentată ca fecioară, înveșmântată cu pelerină aurie,
având diademă de diamante și însoțită de păunică - numită
corcodină de Români - fiind considerată virgina din care a
apărut Iranianul Mitra într-o grotă, la nașterea sa fiind
prezenți păstori, el având o duzină de discipoli și s-a sacrificat
pentru pacea lumii, înălțându-se în Rai, rămânând drept
amintiri că știa calea și adevărul).
Zeul luminii Mitra (“Soarele nebiruit”), fiul Zeului Mazda
Literele au apărut ca abrevieri ce se puteau desfăşura
în aserţiuni de mare importanţă; umplerea de sens mistic a
fiecărei litere s-a datorat punerii în relaţie cu elementele
cosmice, cu punctele cardinale, cu culorile înfăţişate complet
de curcubeu, cu părţile trupului omenesc, ş.a.m.d. (în multe
Culturi s-a păstrat omologia între prelucrarea pământului şi
scriere: textul era văzut ca un câmp presărat cu seminţe /
litere, rândurile fiind brazde iar citirea - strângerea recoltei,
etc). Numele reflecta esenţa şi legitima existenţa, fiind o
663
prerogativă divină (la botez, adesea pruncii primeau numele
unor eroi vrednici, încărcaţi de glorie sfântă); în vechime se
credea şi că a cunoaşte numele însemna a-i stăpâni purtătorul,
de unde au rezultat manipulări Magice (pericolul de a rosti
numele pentru a nu dezlănţui manifestările unor forţe s-a
reflectat şi în menţinerea secretă a numelor, prin înlocuirea
lor cu porecle, fenomenul de folosire a poreclelor fiind încă
foarte puternic de exemplu în Banat). În 2004, Dr. Napoleon
Săvescu - cercetător Român stabilit în New York / SUA - a
scris: “Să luăm cuvântul pelasgic ‘Ban’ și să vedem cum îl
tratează arheologia lingvistică; ‘Ban’ este unul din cele mai
vechi relicve lingvistice, cotat ca datând cel puțin din
mileniul III î.C. A participat și el la ‘roirea’ populației ariene
din spațiul carpato-danubian, ajungând până în Asia Centrală,
în scrierea sanscrită, având sens principal de ‘Stăpân’.
Polonezii l-au preluat ca ‘Ban’ = ‘Pan’ iar în grecește el a
ajuns să însemne mare, celebru, puternic: Pan. Panonia este
provincia Panilor / Banilor; în România este întâlnit peste tot:
Banat, Drumul Banului, Băneasa, etc”.
Bazinul Dunării
În “Morfologia religiilor”, Dr. Mircea Eliade a
considerat: “Principiu al nediferenţiatului şi al virtualului -
temei al oricărei manifestări cosmice, receptaculul tuturor
germenilor - Apele au simbolizat substanţa primordială din
care toate formele s-au născut şi în care toate se întorc; ele au
fost la început, ele revin la încheierea oricărui ciclu, ele vor fi
neîncetat (deşi niciodată nu vor fi definitiv numai ele), pentru
că Apele sunt germinative, cuprinzând în unitatea lor
nefragmentată latenţele tuturor formelor. În cosmografie, în
mit, în ritual, în iconografie, Apele au îndeplinit aceeaşi
funcţie, oricât de variate au fost structurile ansamblurilor
culturale în care s-au găsit: ele au precedat orice formă şi au
suportat orice creaţie. Imersiunea în apă simboliza
regresiunea în preformal, regenerarea totală, noua-naştere;
căci o imersiune echivala cu o disoluţie a formelor în modul
nediferenţiat al pre-existenţei iar ieşirea din Ape repeta gestul
stabilirii ferme într-o configuraţie precisă. Contactul cu Apa a
implicat întotdeauna regenerarea: pe de o parte, pentru că
disoluţia era urmată de o ‘nouă naştere’ şi pe de altă parte,
imersiunea fertiliza şi sporea potenţialul de viaţă şi creaţie; ea
conferea o ‘nouă naştere’ printr-un ritual iniţiatic, ea vindeca
printr-un ritual magic, ea asigura o re-naştere. Încorporând în
sine toate virtualităţile, Apa a devenit simbolul ‘vieţii fără de
moarte’ (‘apa vie’): bogată în germeni, ea fecunda -
pământul, animalele, femeia”. În majoritatea religiilor, apa
“vie” îşi are locul cinstit: aşa după cum Indienii şi în prezent
se îmbăiază ritualic în Gange coborând la apa “sfântă” pe
căile denumite “Ghat”, Antic Geto-Dacii ritualic beau din
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Istru / Dunăre (şi se îmbăiau), străvechiul ritual al botezului “rumânilor”: “astfel se explică şi obiceiul de a include numele
fiind tot prin cufundarea în apă, etc.; cronicarul Iordanes a râului în numele de grup ale ‘rumânilor’, ca de exemplu
scris că Dunărea inferioară a fost numită Istru de către Trakii someş-eni, mureş-eni, olt-eni, argeş-eni, etc”.
/ Tracii Besi - “Pesi / Vesi” = “Lupii Munţilor” Haemus -
venerând-o pe Iştar, Marea Mamă (Zeiţa Iştar - Inana / Anunit
la SuMeri / Sumerieni respectiv Anahit la Armeni / vecinii
Iranienilor, din stocul prinţilor Anuna / Gregori - era stăpâna
cerului).

Prin faptul că vocabularul Român are “vâlcea” ca

“vale puțin adâncă” iar “vâlc” echivala cu “Gârg” / “Gorg” -
după cum utilizau vechii Iranieni, care au ajuns din
Ghergania și în spațiul Român, inclusiv de exemplu în Vâlcea
pe Valea Oltului - se pot corela Valahii Gherga cu Românii
de pe Văile Râurilor, inclusiv din vâlcele: iată legături ale
Gherghilor cu Românii, anume cu “Râurenii” = oamenii de
pe Râuri, respectiv cu Valahii = oamenii de pe Văi / vâlcele.
Este de ştiut că Arimii / Ariminii au fost Pelasgii care
populau actualul spaţiu al Românilor / înaintea Geţilor, Zeul
lor cel mai mare fiind Armunus, numit de Capo-Daci - adică
aceia din Capadochia / “Capa-Dochia” - ca Zeus “Dakiu” iar
de Romani ca Jupiter “Ruminus”; dramaturgul Eschil -
“părintele tragediei” - afirma în secolul V î.C. că “Pelasg a
fost fiul lui Gaea şi a lui Marte, la început ginta Pelasgă
stăpânind Pământul”.

Stema României

Pescuitul - exercitat special de pescari ca ocupaţie

distinctă / permanentă - exista din Epoca Pietrei (atât pre-
diluvian, printre vânători şi culegători, cât şi post-diluvian,
printre păcurari şi cultivatori); e de observat că în Română
năvodului - plasei de pescuit - i se zice “cercală”: un cuvânt
în legătură cu Gerga / Gherga. În lucrarea “România, inima
vechii Europe” din 2006, Dr. Lucian Cueşdean susţinea că
numele de “rumân” nu semnifică nicidecum “urmaş al
Romei” (aşa cum spunea cronicarul Grigore Ureche 1590-
1647 în a sa lucrare), ci “Om de pe Râu”: “Rumân este primul
ţăran european. Firesc, numele lui este legat de râu. Nu există
agricultură fără apă. Rumânii sunt primul popor de agricultori Stră-Românii “hoinari” / Pelasgi au fost cunoscuți și
din Europa. Istoria Europei începe cu românii. Nu poate ca Armâni, Arimi, Ramuni, Rămâni, Râmi, Râmni, Rumâni,
exista nici un fel de urbanism fără agricultură, fără o sursă Rumi, ș.a. (până în Epoca Modernă chiar, cei mai mari
constantă de hrană. Rumânii nu sunt urmaşii Romei, ci turmari ai Europei au fost păstorii Români, care hoinăreau -
oamenii de pe râuri”. Dânsul mai susţinea că întâi au apărut în transhumanțe - pe distanțe impresionante, ca nimeni
“rumânii” iar abia apoi au apărut “vedii” şi “tracii” iar altcineva de pe continent, atestările despre așa ceva începând
cuvântul “rumân” ar fi compus din “ru” - o eufonie, o cu neoliticul / de exemplu prin scheletele de animale
prescurtare pentru “râu” - şi “mân” o eufonie pentru “man” / domesticite, demonstrate ca înrudite cu cele din Carpați);
care înseamnă “om” în limbile mai multor popoare înrudite toponime cu rădăcini Pelasge (arhaic Europene) se întâlnesc
în multe locuri, ca: Ramaiah, Rambouillet, Ramdala,
664
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Ramdevra, Ramdurg, Ramhusen, Ramidava, Ramjibanpur,
Ramiona, Ramlewo, Ramna, Ramsovo, Ramultowice,
Ramvik, Rămeți, Râmești, Râmetea, Râmnicu - Sărat, Vâlcei
- Rimforsa, Rimhorn, Rimini, Rimpar, Rimogne, Rimsberg,
Rimsdorf, Rumanova, Rumbach, Rumejki, Rumelange,
Rumes, Rumenka, Rumhult, Rumia, Rumligen, Rumney,
Rumohr, Rumoka, Rumont, Rumpel, Rumy, etc. (“a râmni”
echivalează verbul “a râvni”, pentru posesia dorită cu ardoare
de către înflăcărații Români). Academicianul Petriceicu
Haşdeu a scris în 1894: “Cine anume să fi fost Pelasgii, acei
autohtoni dintre Marea Neagră şi Marea Adriatică şi din care
în timpul lui Herodot abia mai rămânea licărind o urmă? Este
probabil că Pelasgii n-au fost Indo-Europeni, ci mai curând
Hamiţi. Aşezămintele lor în Asia Mică şi Europa Sudică sunt
în dreptul continentului African, unde Egiptul a strălucit ca
centru al Hamitismului. Zidurile Ciclopice ale Pelasgilor par
a fi surori cu piramidele Egiptene - cu care le şi asemăna în
vechime Pausania - pe când Indo-Europenilor nu le plăceau
niciodată construcţiile uriaşe. Oricum, fie Hamiţi, fie Indo-
Europeni, Pelasgii n-au fost Greci şi n-au fost Traci; însă
Tracii şi Grecii, descălecând în Europa, găsiseră o groasă
pătură Pelasgă şi pretutindeni s-au amestecat cu ea, astfel că
ei ştiau că nu sunt Pelasgi dar ştiau totodată că se trăgeau din
Pelasgi, de unde aserţiunile contradictorii în aparenţă la
scriitorii Antici, care deosebeau foarte lămurit pe Pelasgi, pe
Traci şi pe Greci unii de alţii şi totuşi adesea îi împleticeau
laolaltă. Cu acest raport de strat şi substrat s-a început istoria
Peninsulei Balcanice”. Este de reținut că fenomenul
“descălecării” practicat de Kurgani a fost precedat de
fenomenul “debarcării” practicat de Pelasgi: în Vechea Lume,
înaintea sedentarizărilor au existat deplasările / migrările,
caracterizând ancestralele populații (începând cu străvechii
vânători, culegători, pescari, neguțători, transportatori /
navigatori, ș.a).
Privindu-i pe cei așezați: numele în forma “Ghe-
erga” a inspirat pe unii să vadă prin vechea Greacă înţelesul
la Gherga de “lucrătorul pământului”, căci “Ghe” = Pământ,
cu “erga” în legătură cu “ergon” = “muncă” (în Armeană
“muncă” = “gorc”, în Gotă = “waurkjan”, în vechea Engleză
“wyrkan” / “weorc”, etc.); chiar şi numele popular al lunii
Aprilie a fost apropiat de Gherga (în multe Graiuri). Fondul
lingvistic Românesc e bogat în cuvinte străvechi, aşa după
cum de exemplu în hindi mai sunt şi acum reminiscenţe
Sanscrite, Greaca nouă încă mai reflectă multe din Greaca
veche, etc.; de altfel, comparând vechi limbi, cercetătorul
665
Român Petre Morar în “Dacia Ariană” a observat că Graiul
Ionian - din Vestul Anatoliei - era apropiat nu doar de
“koine” = vechea Greacă populară, ci și de Latină. Ru-mânii /
Râ-mânii care se bucurau de luciul soarelui în oglinzile apelor
au fost ştiuţi şi ca Ra-mani: “Oamenii soarelui”. Ambele
denumiri - de Ru-man şi Râ-man / Ra-man - au fost utilizate
până în Evul Mediu, stabilizându-se în Epoca Modernă ca
Ro-mân; de altfel, de la foştii “oameni ai soarelui Ra” Ra-
mani şi de la “oamenii de pe Râuri” Râ-mani au provenit
numele Romanilor şi Rumânilor / Românilor. Medieval -
întocmai ca un sinonim Gherga pentru înţelesul de ţăran al lui
Gheorghe - “rumânie” însemna “ţărănime”, Rumânii fiind
ţăranii legaţi de glie (într-un sens actual de “cetăţeni”).
Denumirea din Epoca Pietrei a parcurs neîntrerupt mileniile,
prin Anticii Romani, Medievalii Romanoi - cetăţenii bizantini
- până azi, ca Români, purtătorii fiind de la cetăţenii Romani
(ai Imperiului Roman) până la cetăţenii Români (ai
României), în structuri teritoriale ca Anticele provincii
Romane, Medievalele Romanii populare (Țările Rumânilor în
S Dunării) şi Ţara Românească în N Dunării, până la
România Epocii Moderne; în mod similar şi numele neamului
Gherga a traversat istoria, pe aceleaşi locuri dar şi pe glob.
Româna Modernă - ca şi Latina ori celelalte limbi Românice -
este major Indo-Europeană; centrul de difuziune al limbilor
Indo-Europene n-a fost Roma (capitala Imperiului Roman), ci
Bazinul Mării Negre / spaţiul Pontic. Mulţi lingvişti Români
s-au preocupat de influenţa Latinei asupra Românei (care a
acoperit influenţa proto-Românei asupra Latinei: aceea nu e
uşor de decantat, ambele Graiuri fiind acum dispărute); dar
oricine observă că în calea (temporală, geografică, lingvistică,
etc.) dintre Bazinul Mării Negre (centrul de difuziune Indo-
European) şi Roma (centrul de difuziune Latin) e spaţiul
Român iar - în consecinţă - propagarea realizată de strămoşi
n-a “sărit” zona Română doar pentru ca apoi, în timp istoric
relativ scurt / în aceeaşi Antichitate, să se întoarcă în spaţiul
Carpato-Dunăreano-Pontic, odată cu cucerirea Romană a unei
mici părţi a sale. În absenţa scrisului dar în prezenţa celorlalte
argumente, e iraţională plasarea “începutului” la Roma,
putând fi remarcată şi izolarea răsăriteană a Românilor faţă de
corpul celorlalte populaţii Românice, ceea ce denotă puterea
limbii Române (mai ales că spaţiul Român a fost relativ puţin
timp şi doar parţial stăpânit de Romani iar multe alte zone şi
populaţii din Imperiul Roman - mai mult timp şi integral
stăpânite - n-au rămas cu “moştenire” Latină); cel mai facil
pentru lingvişti a fost documentarea influenţei Latinei asupra
limbilor Românice din mileniul I, fiindcă a fost cel mai recent
fapt pe scara istorică: doar unii specialişti s-au încumetat să
exploreze ce a fost înaintea Latinei (ca fapt istoric din
mileniul I î.C., e de ştiut că atestarea existenţei limbii Latine
utilizată de Romani a fost după atestarea existenţei Geţilor în
ceea ce acum e România iar în acel timp - după cum a afirmat
istoricul Grec Herodot - Geţii erau mai numeroşi decât
Romanii). În logica oricui, ceea ce e mai nou nu poate să fi
fost baza a ceva anterior; spre deosebire de ceilalţi Latini /
Românici (Italieni, Spanioli, Portughezi, Francezi, ş.a.),
numai Românii vorbesc Româneşte; Românii (iar nu ceilalţi
ocupaţi de Romani, integral stăpâniţi pentru mai mult timp)
vorbesc tocmai “Româna”, deoarece noţiunea de Rumân -
“Ru-mân” / om de pe Râu, fost om al soarelui Ra - a precedat
Roma şi Imperiul Roman, faptul respectiv, de mare
importanţă în geneza popoarelor dintre Mările Neagră şi
Mediterană, manifestându-se cu mult anterior, iniţial în
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
spaţiul Român: ca şi Rumânii / Românii = “Oamenii de pe
Râuri”, Roma a fost a oamenilor de pe un Râu - anume acolo
Tibru - cetate realizată în Epoca Fierului, Romanii în
Antichitate având Imperiul Roman, ş.a.m.d. Nici unul dintre
popoarele de pe cele 3 continente unde au stăpânit Romanii
nu s-au autonumit apropiat de aceia (nici măcar Italienii,
Roma acum fiind capitala Italiei); se ştie doar despre cel mai
vechi nume folosit de Români pentru ei înşişi că a fost cel de
Rumâni, nu de Geţi sau Daci (care au stăpânit spaţiul unde
trăiau Ru-mânii în Epoca Fierului şi Antichitate): înaintea
Latinităţii Românei de fapt a fost Românitatea Latinei. Poate
este elocventă observaţia că la întâlnirea a 2 persoane care nu
se cunosc, pentru dialog dintotdeauna cercetarea de bază -
consemnată de pildă Medieval / dinaintea legalizării statale a
României Moderne - mereu s-a întâmplat sub forma simplă
“ştii Rumâna?” / “vorbeşti Româneşte?” (iar nu “vorbeşti
Geta?” / “vorbeşti Daca?” sau “vorbeşti Latina?” ori
“vorbeşti Vlaha?”: interogaţia respectivă a traversat timpurile
astfel deoarece era dinaintea atât a vehiculărilor de tip Geto-
Dac, Latin sau Vlah - dintre care oricare, în cazul că era de
bază, putea fi preluat în expresie - cât şi dinaintea proclamării
României, cu Românii ca naţiune, din Epoca Modernă).
666
Etnonimul naţional al Românilor e din lexicul
propriu, nu e cuvânt dat de străini; Româna aparţine
Românilor: n-a fost o limbă “împrumutată” după secolul II de
la Romani, ci doar vag influenţată Latin iar limba Latină -
acum dispărută - s-a născut din jargonul religios utilizat de
credincioşii Zeiţei Leto, cu care era asociată lupoaica
(simbolistica respectivă în cronologie întâi fiind la Gheto-
Daki şi apoi la Romani / Râul Tibru pe care e Roma
derivându-şi denumirea de la Iberii Caucazieni, adică foştii
Gorghi, actualii Georgieni, aflaţi printre strămoşii Geto-
Dacilor, de asemenea sub semn lupesc, istoricul Georgian
Giorgi Melikishvili 1918-2002 susţinând etimologia “Iberă”
ca derivată din apelativul Armean “Virk” pentru Georgia,
acolo în Antichitate regrupându-se şi refugiaţi Gherghesei din
Galileea, de altfel inclusiv azi pentru “lup” în Tadjikă fiind
termenul “gurg”, în Kurdă e “gurjî”, în Turcă e “kurt”, etc.,
cuvintele respective aparținând “familiei lingvistice”
Gherga). Comparând cantitativ vocabularele, se poate lesne
remarca bogăţia celui vechi Românesc - cu zeci de mii de
cuvinte arhaice - faţă de săracul dicţionar Latin (având câteva
mii de cuvinte): vocabularul Românesc vechi formează o
comoară lingvistică foarte incomodă celor cu adevăruri “gata
făcute” despre cele demult spuse. Cele vorbite de Geţi şi Daci
erau mai apropiate de Graiurile Româneşti decât ar putea
accepta azi unii: de aceea - cu toate eforturile depuse - n-a
fost găsită limba Dacă distinctă (explicaţia fiind că în loc să
fie căutată ca limbă Românică, până acum efectiv a fost
căutată o altă limbă, ce n-a existat); toate limbile Antice
dispărute au lăsat urme serioase dar paradoxal nu şi Geto-
Daca vorbită tocmai de cel mai numeros popor European iar
după Antichitate - în Evul Mediu - Valahii n-au ştiut să
vorbească limba Getă, limba Dacă sau limba Valahă /
versiunile Antice, respectiv Getă sau Dacă, desigur fiind
“dispărute”, Valahii constituind cazul ciudat al unei naţiuni
fără limbă maternă, căci populaţia Valahă vorbea încă de la
începutul Medieval nu limba Valahă, ci limba Română (un alt
paradox - susţinut de unii - ar fi formarea limbii Române la
sfârşitul Antic / începutul Medieval, înaintea formării însă a
actualului popor Român / curiozitatea fiind astfel că Româna
la început nu era vorbită de Români, etc). Stolnicul
Constantin Cantacuzino 1639-1716 / unchiul domnitorului
Constantin Brâncoveanu (al cărui fiu - Ștefan Cantacuzino - a
urcat pe tronul Țării Românești după acela), în capitolul
“Vlahii de unde să zic Vlahi, sau alt nume iar mai tot așa,
căruia scriitoriu cum i-a plăcut puindu-le numele și mai ales
de unde se trag ei” din “Istoria Țării Românești” - prima mare
cronică Românească - a scris: “Iară Dachii prea veche a lor
osebită limbă având, cum o lăsară și cum o lepădară așa de
tot, și luară a romanilor, aceasta nici să poată socoti, nici
crede”. (După peste 3 secole de la afirmația de atunci a
învățatului, acum - în prezent - sunt destule persoane care
susțin însă contrariul). Dr. Nicolae Leonăchescu - profesor
universitar în Bucureşti, care a identificat o mulţime de
termeni tehnici Geto-Daci în Română - a afirmat în 2001:
“Unele modele politice reducţioniste au formulat chiar ideea
‘omului nou’, care - într-un timp dat - ar trebui să renunţe la
toată zestrea sa genetică şi să asimileze limbaje,
comportamente şi mentalităţi convenabile unor ocupanţi sau
unor factori de putere discreţionari. Conform unui aşa model,
dacii au renunţat brusc la limba lor şi au adoptat-o pe cea a
cuceritorilor romani într-un timp când radioul, televiziunea,
şcoala, dicţionarele, cărţile şi cadrele didactice bilingve nu
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
existau sau nu operau pe toate coclaurile! Viaţa şi analizele
pe temă au demonstrat aberaţia şi falimentul unor atare
puncte de vedere”. În viziune etnografică, oricine poate
compara elementele de vestimentaţie specifice Romanilor pe
de o parte şi specifice Geto-Dacilor pe de altă parte,
înfăţişarea Geto-Dacilor de pe Columna lui Traian - de la
începutul mileniului I - fiind în fapt cea Rumânească /
ţărănească chiar și de la sfârşitul mileniului II, în așa mult
timp cei din N Dunării nepreluând nimic serios sau
semnificativ din hainele Sudului (este semnificativ că până la
Columna lui Traian, Romanii n-au ridicat vreo Columnă
monumentală pentru a-și marca victoria Imperială - și se aflau
la apogeul Imperiului Roman - ceea ce reflecta
extraordinarele raporturi dintre puterile Antice ale Vechii
Lumi; Romanii au făcut-o după ce au reușit ocuparea unei
mici părți a vastelor teritorii Geto-Dace, deoarece așa ceva
era chiar faptă deosebită în Lumea Veche: până în secolul II -
când a apărut Columna împăratului Traian - au fost porți
monumentale la Babiloneni ori Kheti / Hitiți sau arcuri de
triumf la E-Trusci ori ca acela ridicat de împăratul Roman
Domițian pentru fratele său Titus, care a demolat Templul din
Ierusalim al vechilor Evrei). Vreme de aproape 2 milenii,
portul Nord Dunărenilor s-a păstrat consecvent, puternic
conservator (doar la limbă autohtonii ar fi renunţat - conform
propagandei oficiale din România Modernă - suspect de
repede, începând imediat cu sosirea Romanilor din Sud, “într-
o sminteală generală”, după cum plastic s-a exprimat în 2012
cercetătorul Român Constantin Olariu, care a mai afirmat:
“Termenii noştri care definesc vestimentaţia tradiţională sunt
mult mai vechi decât cotropirea Daciei de către romani şi nu
au nimic în comun cu limba acelor invadatori. Geţii locuiau
în cătune, fiind organizaţi pe şatre. Romanii pripăşiţi trăiau în
aşezările de lângă taberele militare. Nu era nimic comun nici
în sistemul administrativ”).
O situaţie manipulată similar s-a înregistrat de
exemplu privind limba vorbită în Macedonia Antică (Țară azi
împărţită faţă de dimensiunea sa istorică, ocuparea din
prezent fiind sub forma: Sudul de către Eleni, Nordul de către
Slavi); izvoarele istorice de pildă au anunţat în mod explicit
că limba maternă a împăratului Macedon Alexandru “cel
Mare” nu era Greaca (populară pe atunci în Peninsula
Balcanică, în N căreia a crescut el, vorbită de Eleni în S şi de
Greci ca limba lor maternă în vecina Peninsulă Anatolică /
din E). Din secolul precedent împăratului Makedon, în vecina
Peninsulă Italică / din V a apărut Latina, tot din secolul
precedent ştiindu-se despre cel mai numeros popor din lume -
după cel Indian / din Asia - ca fiind cel Trac / din Europa (iar
667
nu populația Romană din zona unde acum e capitala Italiei).
Limba maternă vorbită de Macedonii Antici (care a fost
atestată că nu era Greaca iar Slavii au apărut doar Medieval)
putea fi atunci ori “Barbară” / a apropiaţilor şi numeroşilor
Traci ori Latină / a Romanilor mai îndepărtaţi şi mai puţini;
evidenţele - până azi - dau doar o limbă constantă a
autohtonilor Makedoni, anume Macedo-Româna / Aromâna,
versiune Românică vorbită de Vlahii / Armânii arealului, ceea
ce în Epoca Modernă a şi fost recunoscută oficial în
Macedonia Nordică = fosta republică iugoslavă a Macedoniei
drept “limba naţiunii constituante” (neadmisă însă de către
celelalte state Balcanice care în secolul XX au hăcuit
Macedonia istorică): de altfel, în prezent propaganda oficială
Elenă îi consideră Eleni / Greci deopotrivă pe Macedoni /
Makedoni și pe Traci / Traki - o parte dintre aceia trăind în
Nordul actualei republici Elene și acum - în ciuda dovezilor
evidente atât la Traki, cât și la Makedoni, ca diferiți de Eleni
(de exemplu, Tracii au fost printre strămoșii Românilor - iar
Românii nu se trag din Eleni - vechimea Tracilor fiind în
istorie mai mare decât a Elenilor, etc). Romanii din Peninsula
Apenină / Italică apoi - când au ocupat Peninsulele Balcanică
şi Anatolică - au afirmat, tot conform izvoarelor istorice, că s-
au întors în patria strămoşilor lor, rădăcinile Troiane (din care
s-au desprins Tracii, vecinii răsăriteni ai Makedonilor) fiind
foarte stimate de ei, până la sfârşitul Imperiului Roman. Un
element important de considerat despre cele vorbite de cei
vechi trăind în N Balcanic - între Mările Neagră şi Adriatică /
Mediterană - a fost faptul admis de toţi lingviştii ca fiind mai
aproape de Română decât de Italiană (limba Italiei, statul cu
capitala Roma, din Peninsula Italică), însă paradoxul indus de
unii este apariţia Românei ca ulterioară dispariţiei Imperiului
Roman, ceea ce o pune doar în legături Medievale cu
Graiurile Nord Balcanice; în consecinţă, concluzia - ce nu
convine unora, din motive / interese obscure - este că până la
mijlocul mileniului I î.C. “Barbara” Tracă era limbă proto-
Română / proto-Latină (de altfel, străvechii Români - din
vremuri îndepărtate, dinaintea apariției Indo-Europenilor -
nici n-au fost așadar Indo-Europeni, fiindu-le anteriori
acelora; dacă n-au fost Indo-Europeni, atunci n-au fost nici
Latini, aşa după cum neştiinţific şi chiar violent s-a acreditat
ulterior). O altă diversiune a fost acreditarea în Epoca
Modernă a așa-zisei “perioade Elenistice” de aproape 3
secole - declarată între dispariția împăratului Makedon
Alexandru cel Mare și apariția primului împărat Roman -
când rolul major în Lumea Veche nu l-au avut Elenii
Balcanici din Sudul Makedonilor, ci Grecii din Anatolia (ca
urmare a colaborărilor EurAsiaticilor, anume a celor din Asia
“Mică” / Micro-Asiaticilor cu Europenii Makedoni / din
Nordul Balcanicilor Eleni): atunci a fost “Grecizarea” unora
din Asia Centrală / Orientul Mijlociu și din Bazinul
Mediteran - inclusiv din Galileea - însă unii propagandiști
interesați în Epoca Modernă de Balcanizarea Elenistică
insistă cu “Elenizarea”, cu perioada “Elenistică”, etc. (în
dispreț față de dovezile istorice). Stolnicul Constantin
Cantacuzino a pomenit în “Istoria Țării Românești” de
existența la limita apuseană - în Ținutul Hațegului din Ardeal
/ vecin cu Ținutul Gugulanilor din Banat - a unor vechi
Makedoni: “Cum dupre Alexandru Machidon voivozii lui cei
mai aleși prin țările cele mai mari și mai bune în Asia au
rămas și s-au așezat, și feciori și nepoții lor pe urmă multe
neamuri moștenire le-au rămas acele țări. Așa și aici dară au
rămas de aceia, și până în vremile de pre urmă s-au tras; și
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

doară vreo rămășiță de ale acelora și până astăzi, de nu aici, Gherghe-sei). Istorica Britanică Margaret Drower a scris
iar în Ardeal pot fi, cum unii den Hațeg adeverează și să țin (publicată de Universitatea Cambridge în “Istoria veche” II
să fie. Acum dară, acestea și aceștia așa viind și fiind, iată 1:10 din 1973): “În Vechea Lume nu s-a utilizat doar o
mai încoace numele Vlahi le-au răsărit, și așa și până astăzi să denumire pentru zona dintre Siria și Palestina. Egiptenii
trage. Ce dară ce de acest nume să zice, și de când acest nume aveau Retenu pentru părțile înalte / muntoase și Djahy pentru
să zice, și de când acest nume le-au rămas mai osebit al lor, părțile joase / costiere (acelea devenind Lotan, respectiv
de nu le zic alții acum nici Gheti, nici Dachi, nici Romani, ci Fenkhu). Acum Liban e pe locul fostei Fenicia”. În 1892,
Vlahi mai ales”. Este de știut că până în Epoca Modernă, academicianul Simeon Marian în “Naşterea la Români” a
preoții Gherga din răsăritul Banatului - din vecinătatea scris că “Românii numeau binecuvântata femeie însărcinată
Ținutului Pădurenilor / Ținutului Hațegului - și-au afirmat drept ‘grea’ - în Banat ‘greoană’ - iar un proverb străvechi
sorgintea Makedonă / Aromână; de exemplu, bunicul zice: ‘mulţimea copiilor, bucuria Românului’ sau ‘mulţimea
autorului acestei lucrări “Originea Gherga” / preotul ortodox copiilor, averea Românului’; deci, una dintre dorinţele cele
Aurel Gherga din Blajova, tatăl său / preotul ortodox Ioan dintâi ale noilor însurăţei - şi cu deosebire ale tinerei neveste -
Gherga din Icloda și bunicul său / preotul ortodox Damaschin era şi aceea de binecuvântare cu naştere de fii şi fiice sau,
Gherga din Pădurani - toți decedați în secolul XX - și-au cum se mai zice, cu ‘gloată’. La Români pentru mult timp s-a
susținut ascendența Aromână / Makedonă, la fel ca și tatăl păstrat obiceiul ca soţia să ia numele soţului nu de la cununie,
autorului / Vasilie Gherga din Timișoara: așadar acum, ci după ce a născut primul prunc”. Între spaţiul etnogenetic
autorul acestei lucrări “Originea Gherga” / Eugen Gherga ori Român - care din Epoca Pietrei până în prezent a produs
fiul autorului acestei lucrări “Originea Gherga” / Șerban nenumărate generaţii, unele foarte numeroase la timpurile lor
Gherga - trăind în Timișoara secolului XXI - n-au motive - și cel al Vechii Civilizaţii Europene (iar pre-diluvian, acel
pentru a respinge cele mai recente și mai apropiate mărturii spaţiu a aparţinut Raiului) sunt echivalențe clare:
(culese chiar în propria familie) despre înaintașii neamului,
fie că acestea “convin” sau nu, pe linie paternă, adică
bărbătească / masculină, despre Gherga fiind de reținut și
elementul Aromân / Makedon. La începutul secolului XVIII,
“Istoria Țării Românești” / “Letopisețul Cantacuzinesc” a
notificat prezența Makedonă / Aromână în Ținutul Hațegului;
în secolul XIX, tot la S de Râul Mureș ca și Ținutul
Pădurenilor, a fost înregistrată - în Tradiția tipică a cununiilor
între Aromâni / Makedoni - cununia dintre neamurile
preoțești Makedone / Aromâne Gherga și Barzu, ș.a.m.d.: în
consecință, în timpul ultimelor secole s-a confirmat o realitate
mult mai veche, a prezenței Makedone în areal, confirmările
provenind atât de la stolnicul cronicar din București, cât și
după peste 3 secole de la Gherga din Banat. Ținutul
Pădurenilor - din răsăritul Bănățean - are denumirea
sugestivă; despre Ținutul Hațegului - din vecinătatea sa
Ardeleană - e de știut că însemna Ținutul “Pădurii Tinere”
(căci “hațeg” avea acel înțeles), fiind fostul domeniu Gherțeg
/ regal de vânătoare al liderilor Geto-Dacilor, aflat înspre
Sarmați: codrul vechi a fost în Munții Rușchei / Poiana Ruscă
- în care e Ținutul Pădurenilor - la N de Ținutul Gugulanilor,
existent tot în răsăritul Bănățean (corespunzător
“Dicționarului de arhaisme și regionalisme” publicat în 2002
de Dr. Gheorghe Bulgăr și Dr. Gheorghe Constantinescu-
Dobridor “ruscă” = “râpă”, Munții Poiana Ruscă - găzduind
Ținutul Pădurenilor - având multe râpi dar și plaiuri cu multe
pășuni, acolo platoul cu pajiște, din poiană, purtând
denumirea concludentă de “ghergheleu”). Autori Antici ca
Elenul Eschil în fragmentul 73 a notat că Fluviul Istru era o
mare apă curgătoare a Munților Riphaei, Romanul Pliniu “cel
Bătrân” în “Istoria naturii” 5:7 a scris despre Munții Riphaei
ai Hiperboreilor, ș.a. (Munții “Riphaei” erau notați și
“Ripaeos” = “Ri-Paeos”): unii cercetători au localizat acei
Munți ca fiind Carpații Vestici populați de Geto-Daci; la
invazia Romanilor, mulți băștinași s-au refugiat în Poiana
Ruscă (o analogie onomastică se poate face cu o grupare
umană din Canaan / Trans-Iordania, anume cea a Uriașilor /
Găliganilor Refaiți / Refaimi - “Rephaimi”, consonantic
notați de Fenicieni “RPM” / aceiași consonantic având
“RMN” pentru ceea ce ulterior a devenit Liban - menționați
de vechii Evrei în Vechiul Testament ca vecinii biblicilor
Spațiul Vechii Europe și spațiul etnogenetic Românesc
668
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Arheologic, România este centrul geometric al
preistoriei Civilizaţiei Europene; există o triplă continuitate
Civilizațională în același spațiu, anume: Civilizația Atlantă -
Civilizația Dunăreană - Civilizația Română (caracteristica
acvatică fiind permanentă, de la cea “oceanică” Atlantă, prin
cea “fluvială” Dunăreană, la cea “riverană” Română). Dr.
Michael Robinson - profesor la Universitatea Americană
Ohio, specializat pe inundațiile catastrofale - a afirmat că pe
teritoriul României a fost Atlantida și a egalat scufundarea
aceleia (care și-a avut capitala pe o Insulă din marginea
apuseană a Lacului Pontic) cu Potopul Pontic. Un alt savant
American - profesorul Ralph Rowlett de la Facultatea de
Antropologie a Universităţii Missouri - a afirmat:
“Arheologia Română este în mod special interesantă deoarece
conţine elemente ce se regăsesc în aproape toate părţile
Europei. Pe teritoriul României poţi afla - prin intermediul
arheologiei - informaţii despre cea mai mare parte a
preistoriei Europene. Teritoriul României - situat în centrul
geometric al continentului - a servit deseori drept punte între
Europa de Est şi cea de Vest, între Europa de Sud şi cea de
Nord. Teritoriul României actuale a fost - încă acum mai bine
de 6 milenii - unul dintre primele locuri propice pentru
expansiunea culturilor Indo-Europene, întemeiate pe migraţii
ample, explicabile prin folosirea cailor şi a căruţelor şi care
aveau o ceramică bine dezvoltată. De aici, respectivele culturi
s-au răspândit înspre Europa de Vest, spre Marea Mediterană,
Orientul Mijlociu şi Asia de Sud”. (Vechea Civilizație
Europeană din neolitic - continuatoarea directă a Civilizației
Atlante din paleolitic - datorită Gorganilor / Kurganilor a
devenit Civilizația Mării Negre / respectiv Civilizația
Dunăreană până la începutul Epocii Bronzului).
O scurtă privire în urmă este tema următoarelor
rânduri: în înţeles străvechi, Gherga ar însemna “cultivator de
păducel” (de exemplu, meşterul grădinar în gardurile vii la
grădini, etc.); în vechea Greacă, “ăkherdos” însemna tot
“păducel” / “gherghin” în Română (cele mai bune săgeţi se
confecţionau din gherghin / păducel). Planta respectivă a
însoțit oamenii permanent, încă din preistorie. În zonele
așezărilor lacustre din Epoca Pietrei au fost găsite cantități
importante de semințe de păducel / gherghin, ceea ce
sugerează că a fost utilizat și ca aliment pe atunci. Vechii
Greci - care au folosit pentru păducel vechiul termen
“ăkherdos” - considerau gherghinul un simbol al speranței,
fericirii, dragostei și cununiei. Păducelul / Gherghinul a
provenit din Asia Centrală și Bazinul Mediteran (N Africii și
S Europei): tulpina îi e contorsionată, are lemnul tare, crește
669
îndeosebi în zonele de stepă, până pe dealurile chiar înalte.
De numele Gherga este legată denumirea arhaică Gherghin /
Ghergh’in a păducelului (arbust cu ramuri spinoase de mai
mulţi metri - ce înfloreşte primăvara - care preferă soarele
direct cât mai mult, aflat îndeosebi la marginea pădurilor de
foioase de pe coline; planta, numită inclusiv Gherghinar,
ştiută ştiinţific drept “Crataegus” din familia trandafirilor
“Rosaceae”, este cu frunze crestate, are flori albe, dispuse în
bucheţele - uneori spunându-i-se “măceş alb” sau “mărăcin
alb” - şi face fructe rotunde de culoare roşie, comestibile, din
ea producându-se un ceai a cărui infuzare ajută mai ales
tratarea bolilor cardiace); de altfel, în vechea Română -
conform şi lingvistului Român Vasile Ioniţă - pentru mărăcini
se folosea şi radicalul “arcia” (regăsit şi în vechea Latină).
În vechiul Egipt, sucul şi ceaiul faraonilor era din
măceşul / răsura numit Karkade - obţinut prin infuzia
petalelor trandafirului roşu Abisinian - cu multe beneficii în
sănătate: hipotensiv, calmant, stimulent în creşterea părului,
în grăbirea vindecării rănilor, puternic antioxidant, etc. În
2003, profesorul Olandez Paul Beekes a atras atenţia că
“numele oamenilor nu derivă din al plantelor”, ci e invers;
Dr. Mircea Eliade în “Morfologia religiilor” a consemnat că
“uneori a fost considerată şi ascendenţa neamului într-o
anumită specie vegetală - identificată drept strămoş mitic - ca
de exemplu ceea ce a relatat un episod din ‘Mahâbhârata’
(1:63): ‘din Gautama - fiul lui Saradvat - şi o tufă de măcieş
s-au născut 2 gemeni, ea Krpî şi el Krpa’; solidaritatea dintre
om şi vegetaţie a fost intuită ca un circuit între nivelul uman
şi cel vegetal sub forma că o viaţă omenească căreia i se
punea capăt în chip violent se continua într-o plantă (de pildă,
la locurile bătăliilor, unde cădeau eroi, răsăreau măcieşi sau
trandafiri). Abandonarea condiţiei umane se reîntorcea - sub
formă de ‘seminţe’ - în vegetaţie, ca o formulă concretă
exprimând o trecere de nivel: oamenii se reintegrau în
matricea germinală, concepţia fiind legată de Mama-Pământ
şi de misticele agricole”. (Gautama a fost unul dintre cei 7
“rişi” - legendari înţelepţi ai Indiei - şi l-a avut ca discipol pe
Gărgya / menţionat de aceeaşi Epopee ca nepot al Bharata,
vechiul nume al Indiei, Bhărat / “Bha-Arata“ literalmente
însemnând “Sacrul Pământ”; la Români, gemenii divini au
rămas şi ca asocierile lunii cu Ileana Sânziana pe partea
feminină, respectiv a soarelui cu Făt Frumos pe partea
masculină / despre verbul “a răsări” - referitor la apariţia atât
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
a soarelui, cât a plantelor - se poate observa că reproduce
fidel Ră-Să-Rhea: e de remarcat că India - Sanscrit zisă
Bhărat - reproduce prin onomastica sa nativă postura
frățească redată de cuvântul Românesc “frate”, echivalat
acolo ca “barat”).
În Epoca Pietrei, prima Civilizaţie a fost cea a
lemnului de fapt, actualul teritoriu Român fiind pe atunci
majoritar împădurit (codrul oferea adăpost, îmbrăcăminte,
hrană: plante comestibile, fructe de pădure, ciuperci, miere,
vânat, peşte, etc.); păducelul / gherghinul e specific Emisferei
Nordice (în Ierusalimul Antic, cununa de spini avută de Iisus
la răstignire a fost realizată din ramuri cu ghimpi de gherghin,
plantă foarte răspândită în Canaan / conform studiilor
paleobotanice). În 2011, cercetătoarea Română Rodica
Demian în “Leacurile pădurii” a scris: “Păducelul, cunoscut
în popor cu numele de gherghin, este printre primii arbuşti
care înfloresc primăvara. Cine o ia la drum prin crânguri de
prin aprilie va vedea pretutindeni exploziile de păducel,
luminând pădurile abia înmugurite. Dar pe lângă dorul de
primăvară şi de natură pe care îl împlineşte cu înfăţişarea lui
diafană, păducelul este şi o miraculoasă plantă de leac,
magicul dar al naturii pentru obositele inimi omeneşti.
Cunoscut în Carpaţi încă de pe vremea dacilor, păducelul /
gherghinul era ştiut mai ales ca plantă magică, cu renume
pentru puterea de a rupe vrăjile şi de a dezlega de deochi. În
vechile obiceiuri populare de primăvară, din ramuri de
păducel înflorit se întocmeau porţi prin care cine trecea se
curăţa de păcate. Toate suferinţele trupului rămâneau agăţate
în spinii plantei, care apoi se ardea. Frunzele şi lemnul de
păducel sunt folosite şi azi la fumigaţii menite să alunge răul
din casă. Toiegele cioplite din lemn de gherghin / păducel
apărau de oboseală. Păducelul, prin simpla sa prezenţă în
natură, le face bine atât oamenilor foarte activi, cât şi celor
care se simt mereu obosiţi. O expunere regulată în faţa lui, în
perioada de înflorire, pe cei irascibili îi linişteşte, pe cei
epuizaţi îi întremează pe loc. Este practic acelaşi efect pe care
îl are planta şi asupra tensiunii arteriale, pe care o scade când
este prea mare, sau o creşte când e vorba de hipotensiune.
Foarte dezvoltată în Scandinavia, mai ales în Finlanda,
energizarea cu arbori conţine câteva tehnici ce trebuie
aplicate, pentru ca exerciţiul să aibă efect. Silvoterapia oferă
posibilităţi nelimitate de a ne adânci relaţia cu natura şi cu
pământul, de a ne reaminti că arborii sunt elemente vii ale
firii, că poartă în făpturile lor scânteia vieţii; silvoterapia
vindecă prin energia fenomenală a copacilor, pe care trebuie
s-o captăm, prin contemplare şi prin atingere”. (S-ar putea
remarca despre cădelnițările tămâioase din Biserici că sunt
rămășițele fumigațiilor practicate de milenii în Vechea Lume,
670
prin arderea unor droguri pentru facilitarea experiențelor
suprarealiste). Extractele de gherghin / păducel sunt cele mai
apreciate medicamente de natură vegetală; planta este
cunoscută în Europa ca a “vieţii” sau a “tinereţii veşnice”,
conferindu-i-se aceleaşi virtuţi ca şi Ginseng-ului de către
Asiatici (de exemplu, în secolul I doctorul Grec Dioskoride îi
ştia proprietăţile, la începutul secolului XI medicul Uzbec
Avicenna - care a lucrat în marile biblioteci / “biblio-teci” din
Gurganj 42,20 lat. N, 59,09 long. E / Turkmeni-stan şi
Gorgan 36,50 lat. N, 54,29 long. E / Iran - îl recomanda
pentru deranjamente stomacale, în secolul XVI alchimistul
Elveţian Paracelsus introducea păducel / gherghin în elixirele
de tinereţe şi de viaţă lungă iar în Banat ca mijloc de luptă
împotriva vampirilor ce se presupuneau că erau cei mai activi
în noaptea ce preceda sărbătorirea Sfântului Gheorghe - pe
lângă usturoi / “ai” în Banat, ce creşte apetitul sexual - era
gherghinul). În 2007, acupuncturistul Canadian Dan Micu
afirma că gherghinul previne depresia şi alterarea
capacităţilor mentale ivite odată cu vârsta, studiile făcute în
spitale universitare arătând creşterea cu aproape jumătate a
capacităţii de efort a bătrânilor trataţi cu păducel (stimulativ
în doze moderate, însă în doze mari produce somnolenţă).
Pentru cei vechi, ierburile medicinale îşi datorau valorile
curative faptului că fuseseră pentru prima oară descoperite de
Zei. În privinţa valorii magice sau farmaceutice a anumitor
ierburi, ea se datora unui prototip celest al plantei; nici o
plantă nu era preţioasă în sine, ci numai prin participarea la
un arhetip sau prin repetarea anumitor gesturi şi cuvinte care -
izolând planta de spaţiul profan - o consacra. De exemplu, în
secolul I, medicul şi botanistul Dioscorid / “Dios-Corid” din
Anazarbus 37,15 lat. N, 35,54 long. E, Kylicia / Anatolia -
fostă Kylikia / Ghirighia - a scris “Despre materia medicală”,
unde a consemnat 2:178 că “Dacii foloseau Kerker” /
Ghergher sau “Curcuma” în Latină dar și în Arabă, o plantă
utilizată pentru proprietățile sale ca anti-septică, anti-
bacteriană și anti-inflamatoare în medicina Ayur-Vedică,
adică în terapiile alternative, cu derivare multimilenară din
“Atharva Veda” (identificată cu brânduşa galbenă ca şofranul
/ “Krokos” în Greacă = “Anagallis Arvensis” - arbust cu flori
roşii şi fructe rotunde - buruiană afrodisiacă şi pentru tratarea
rănilor / ce în amestec cu mierea vindeca ulceraţia ochilor,
folositoare şi la muşcăturile de viperă, zisă de Romani
“macia”, ştiută popular de Români deopotrivă şi ca
“scânteiuţa”, adică “merinana” / “meri-nana”, “Moehringia
Trinervia”
”. = “mierea ursului”):
Ghergher în manuscrisul lui Dioskorid
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Lingvistul Jacob Grimm 1785-1863 în “Istoria se aşezau jos pentru a naşte de-a dreptul pe pământ / obicei
limbii Germane” a afirmat: “Denumirile Dace de plante, observat inclusiv în nordul Indiei şi la români”. Gherghetin
păstrate la Grecul Dioscoride, pot fi găsite şi în fondul limbii sau Ghergheci se zicea muşcatelor - “Erodium Cicutarium”,
Germane”; de altfel, frații Grimm (mai exista mezinul respectiv “Geranium Pratense” - popular ştiute ca “pliscul
Wilhelm 1786-1859, de asemenea doctor în științe) au cucoarei” sau “ciocul berzei” = “buruiana de făcut copii” cum
susținut că basmele aveau origini ancestrale. Într-adevăr, în îi ziceau stră-Românii (datorită calităţilor afrodisiace); în
2016 Graca da Silva de la Universitatea din Lisabona / “Zeii pastorali” din 2014, Dr. Ion Ghinoiu a remarcat: “În
capitala Portugaliei și Jamshid Tehrani de la Universitatea din satele de la sud de Carpaţi unele dintre primele cuvinte
Dublin / capitala Irlandei au demonstrat că anumite basme au învăţate de copii de la mamele lor sunt ‘ciocul’ şi ‘păsărica’,
circulat pe cale verbală din Epoca Pietrei încoace, ei - după simboluri ale virilităţii şi fecundităţii universale”.
cum au afirmat - “utilizând metoda comparativă filogenetică,
ce permite reconstituirea trecutului în absența unor dovezi Gherghin
fizice, extrăgând informații care au fost prezervate grație
mecanismului moștenirii (comparând basmele găsite în
diferite culturi, am putut deduce ce basme le-au povestit
strămoșii lor comuni)”; corespunzător cercetărilor efectuate
în folclorul Indo-European, dânșii au descoperit de exemplu
că “Frumoasa și bestia” data din Epoca Pietrei (e încă o
dovadă științifică despre basmele cu zmei din spațiul stră-
Român, evident înrădăcinate în Epoca Pietrei): de exemplu,
printre ce au mai cules frații Grimm a fost și basmul “Albă-
ca-Zăpada” (al unei Caucaziene - albă, frumoasă și înaltă -
îngrijită de 7 mineri, mai scunzi și desigur mai negricioși,
până când a rămas cu un bărbat care a scos-o din starea
aceea), ca un ecou al străvechii poliandrii, anterioară
monogamiei. Se poate observa că în aceeași familie botanică
cu Curcuma și Ghimbirul - adică “piperul alb” - este
Cardamomul / “Karda-momul” (unul dintre cele mai scumpe Păducel
condimente din lume, întrecut doar de șofran / Sumerian
numit “Kurkanu”) originar din India, cunoscut și ca puternic Ghergheci
afrodisiac. Specific despre Gherghin - arbust tipic de Stepă -
cercetătorul Român Ilie Tudor în 2011 a scris ce Tradiţie
practicau Celţii (Keltaii / Ghergaii ce în mileniul I î.C. au
trecut prin spaţiul în care acum e România): “Un ritual antic
era ca tinerii să fie împodobiţi cu ghirlande de gherghin /
păducel, pentru a-şi păstra sufletul viu şi pentru a-şi iubi
perechea toată viaţa. Cei răniţi în dragoste se retrăgeau sub un
gherghin, încredinţându-şi într-un fel de transă sufletul acelui
arbust sacru, pentru a-l tămădui. Când se întorceau - odată cu
apariţia stelelor pe cer - de la ritualul de sub gherghin,
sufletele erau curăţate, fiind din nou libere” (e de observat că
în vechea Română, pentru “ghirlande” se utiliza şi formularea
“gherdane”, prin ghirlande de păducel - în Graiul vechi -
înţelegând gherdane de gherghin). În Vechea Lume se
obișnuia ca vietățile destinate jertfei rituale să fie corcodite /
împodobite cu ghirlande; este de remarcat că în vechea Slavă
pentru păducel se folosea “glogu”. În Epoca Pietrei, dinaintea
Potopului, în lume exista o mare Cultură şamanică;
dintotdeauna şamanii ştiau că toate plantele au o poveste.
Gherghie - de altfel - a fost un cuvânt Românesc utilizat în
general pentru ierburi (conform etimologului Alexandru
Ciorănescu 1911-1999). “Garigă” este formaţiunea vegetală
formată din stejari, tufe şi ierburi, care îmbracă solurile
calcaroase din regiunile Mediterane. Gerba = Jerba a rămas în
Română înţelegerea pentru mănunchiul sau buchetul de flori
aşezate astfel încât să aibă faţa orientată numai într-o parte
(arhaic, prin “ghearbă” se înţelegea mănunchiul cu câteva fire
de cânepă, câlţii fiind firele scurte de cânepă). Dr. Mircea
Eliade a scris despre expresia “copil din flori” (căruia doar
mama îi ştia tatăl) că era în legătură cu străvechea maternitate
a Pământului - pe care creşteau florile - loc de naştere la Ciocul berzei
multe popoare: “când femeile erau apucate de durerile facerii,

671
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Gherghetin
Pliscul cucoarei
“Nu-men” / “Numen” în Latină era folosit pentru
divin şi însemna “spiritul gardian”, în 1907 Cyril Bailey de la
Universitatea Britanică Oxford demonstrând că era mai
apropiat de magica mană, trebuind să fie distins faţă de
Latinul “deus” pentru “zeu”: “puterea duhului - zisă ‘numen’
- devenea ‘deus’ când dobândea personalitate şi primea un
nume; ‘numen’ era chiar androgin şi mai vechi decât ‘deus’
(la început, Romanii se închinau fără reprezentări imagistice).
Fondatorul religiei Romane a fost regele Numa, primul
legiuitor. În gospodăria Romană erau 2 divinităţi primordiale:
Geniul (sfântul patron / îngerul păzitor al ginţii / clanului) şi
Larul (Gardianul / străjerul vetrei); Geniul / Genius a fost
totdeauna mai apropiat de ‘numen’.” În timp, numerele
zeităţilor feminine şi masculine au ajuns sensibil egale,
importanţele fiind conferite întâi divinităţilor feminine, apoi
celor masculine. Academicianul Simeon Marian în “Naşterea
la Români” a scris: “Romanii aveau o zeiţă numită Carda sau
Cardea, despre care credeau că păzea odaia în care se afla
femeia ce a născut, stând la uşă, ca să nu intre spiritele cele
rele înăuntru; de aceea ea a fost considerată ca zeiţa intrării şi
a ieşirii, pentru că se pricepea la artele miraculoase şi iubea
ascunzişul. Atributul acelei zeiţe era măceşul sau păducelul,
căruia nu numai în Italia, ci şi în Asia şi Grecia i se atribuia o
putere mare contra influenţelor demonice, din care cauză se
anina la naşteri şi înmormântări deasupra uşii sau se ardea
dinaintea uşii ori se ungeau atât pe sine, cât şi casele, cu alifie
făcută dintr-însul. După credinţa Românilor, măceşul apăra
contra spiritelor celor necurate şi rele, mai ales contra Ielelor;
dar - deoarece nu fiecare moaşă putea să aibă măceş
dindemână - de aceea punea deasupra uşii un canaf sau altă
materie roşie, care după credinţa generală avea putere
apărătoare, mai cu seamă în contra deochiului. Jertfele pentru
zeiţa Carda / Carna au fost îndeosebi măruntaiele godacilor /
purceilor (cârnaţii la Romani erau folosiţi mai ales în timpul
Festivalului Lupercalia - sub semnul lupoaicei - la mijlocul
lunii februarie). Tot la Romani, prima zână a naşterii a fost
Parca: ursitoarea care cânta ursita atunci când torcea firul
vieţii omeneşti. Toate popoarele vechi - dar şi moderne - au
crezut şi cred că privirea ochilor omului are o putere magică
şi periculoasă, care nu se poate înlătura decât cu nişte
ceremonii particulare. Această superstiţie se urcă în vremurile
vechi până la Indieni, care numesc deochiul ‘docha’. În toată
672
Abisinia (adică Etiopia = Africa la S de Egipt) se crede şi
astăzi în deochi şi când vreo persoană cu distincţie vrea să
bea, o slugă îi pune înaintea ochilor o pânză, pentru apărarea
de ochii răi. Fiindcă locuitorii Pontului - Mării Negre - aveau
nişte ochi mari, melancolici, ardenţi şi serioşi, dăduse ocazie
la mai mulţi fiziologi din timpul clasic ca să se ocupe mai
înadins cu eroarea cauzelor pentru care acest popor era aşa de
renumit pentru deochiare. Pliniu în ‘Istoria naturii’ vorbeşte
de vrăjitorii Iliri a căror privire ameţea şi putea să dea chiar
moartea; tot Pliniu, vorbind despre deochi, zicea: ‘Este de
însemnat că aceşti oameni au câte 2 pupile în fiecare ochi’.
Credinţa aceasta se întinde nu numai asupra copiilor celor
frumoşi, ci chiar şi asupra semănăturilor şi a animalelor, care
de asemenea pot fi deochiate. Romanii - ca şi Românii -
credeau în aşa ceva, după cum se poate judeca din versul lui
Vergiliu ‘Nu ştiu ce ochi mi-au ameţit mieluşeii’. Românii
cred că - mai cu seamă - un copil de ţâţă nici unei boli nu e
aşa expus ca deochiului: de e grăsuţ şi frumuşel, de are ochi
vioi şi nu e scump la râs, cum se uită cineva lung la dânsul,
mai cu seamă însă o persoană ‘rea de ochi’ sau una cu ‘ochii
albi’ şi nu va zice îndată ‘să nu-i fie de deochi’, stupind în
acelaşi timp, asupra lui, îndată se deoache; asemenea, dacă se
miră cineva de un copil sau îl laudă că e frumos, bun, isteţ,
etc., încă se deoache. Şi dacă nu s-ar întrebuinţa imediat
diferite mijloace, copilul deochiat lesne ar putea nu numai să
se bolnăvească, ci chiar să şi moară. Aşa, Muntencele nu
arată pe copiii lor cei mai mici în oglindă până nu împlinesc
anul, căci - după credinţa lor - arătându-se, se deoache singur
văzându-şi chipul; alte Românce, nicicând nu pun 2 copii
mici faţă în faţă, pentru că - după credinţa lor - asemenea se
deoache. Dacă însă, cu toată precauţiunea copilul totuşi se
deoache, atunci nu rămâne altă nemică de făcut decât să caute
- cât mai degrabă - ca să-l vindece; mijloacele cele mai bune
contra deochiului sunt - după credinţa poporului - mai întâi
stingerea cărbunilor iar după aceea descântecele de deochi.
Oricare mamă care presupune că e deochiat copilul ei ia
îndată cărbuni aprinşi şi-i stinge în apă neîncepută; mama ia
apa - care e bună de leac - şi o parte dintr-însa o dă copilului
bolnav de băut iar cu cealaltă parte îl spală pe piept şi pe cap
(datina de a stinge cărbuni e de obârşie păgână, ca şi credinţa
în deochiere). Neajutându-i copilului bolnav stingerea
cărbunilor, atunci îi descântă de deochi. Se credea că puterea
de a deochia - a celor ‘răi de ochi’ - era a celor întorşi la ţâţă,
adică înţărcaţi de 2 ori; de aceea, mamele îşi ungeau sânii cu
funingine, ca pruncul să nu mai vrea să mai sugă: odată
înţărcaţi, pruncii - şi dacă tânjeau - era bine să rămână
înţărcaţi pentru totdeauna”. La cei vechi, amuletele cu
albastrul / turcoazul Ochi Gorgon - caracteristic Gherganelor
- serveau la întoarcerea privirilor provocatoare ale deochiului,
oferind protecţia purtătorilor / prin distragerea acţiunii rele
(acţiunea fiind în complementaritate cu Mărţişoarele, având
acelaşi rol); în plus, în Insula Lesbos - în virtutea vechii
Tradiţii - şi acum se mestecă usturoi contra deochiului. În
secolul XVI, cartograful Flamand Abraham Ortelius şi-a
însoţit harta Daciei cu o descriere în care a consemnat că unii
Tribali de la Dunărea inferioară aveau 2 pupile la un ochi şi
că puteau ucide cu privirile - probabil aveau o incidenţă
crescută de glaucom, afecţiune cauzată genetic - totodată a
pomenit şi alte fapte, de pildă că Geţii nu plecau la luptă până
nu beau apă din Dunăre ori că mai demult, regii Babilonului
păstrau apă din Dunăre în visteriile lor alături de cele mai de
preţ lucruri, etc.; melatonina - hormonul nocturn care
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
învigorează potenţa şi împiedică îmbătrânirea - înlătură şi
anumite maladii grave (dintre care, vindecă anumite forme de
glaucom).
Pe de altă parte, “Cardo” a intervenit la Romani în
planificarea aşezărilor principalul bulevard (orientat N-S) iar
episcopul Got Isidor din Sevilla a explicat că aşa au fost
definite şi direcţiile, drept “cardinale”; anterior lui, Romanul
Macrobiu a enunţat despre Zeiţa Sănătăţii Carna - de la care
provin cuvintele carnal, carne, etc. - că era şi Gardiana
cordului / inimii, inclusiv a principalelor părţi ale corpului,
având puterea de a evita strigoii, des reprezentaţi în vechime
prin bufniţe (numite “ghione” de către Aromâni, “khargală”
de către vechii Indieni, ş.a.): singurele păsări care pot deosebi
culoarea albastră. Este de ştiut despre costumele şamanilor
Altaici şi Tunguşi / Siberieni că erau împodobite cu aripi de
bufniţă. La vechii Europeni - între care şi stră-Românii -
dintre semnele morţii nici unul nu era aşa de temut ca acela al
cântării bufniţei / cucuveicii: cucuveaua / buha, pasărea
morţii (mai ales ziua pe casă sau în nemijlocita apropiere a
aceleia, precum pe un arbore din grădină; credinţa era că
atunci cineva din casă sau apropiat celor din casă va muri, ea
- singura pasăre ce distinge culoarea albastră - fiind simbolul
Atenei). De fapt, cultul “sănătoasei” Carna - alternativ celui
al nimfei Cranea - s-a desprins din Carda, pentru protecţia
faţă de demoni fiind jertfite măruntaiele porcului / cârnaţii (în
locul organelor vreunui copil), consumul ritualic al porcului
înlocuind consumul ritualic canibalic în Vechea Lume /
gustul cărnii de porc fiind cel mai apropiat de gustul cărnii de
om; e de observat că vechiul nume pentru porcul mistreţ era
“gligan” - însemnând făptură groasă - iar paznicul de porci se
numea “ghigar”, porcul necastrat fiind “gir” / “jir” (la Perşi /
Iranieni, mistreţul era “gorăz”): se poate reține că porcul a
ajuns domesticit de sedentari (căci nomazii nicicând n-au
crescut porci).
673
“Sus Scrofa”
Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier au
scris în “Dicţionar de simboluri”: “Simbolismul mistreţului,
de origine străveche, acoperă cea mai mare parte a lumii
indo-europene, ba chiar - sub anumite aspecte - o depăşeşte.
Mitul se trage din tradiţia hiperboreană. Mistreţul
întruchipează aici autoritatea spirituală, care putea fi pusă în
legătură cu retragerea brahmanului ori a druidului în pădure
sau cu proprietatea mistreţului de a dezgropa trufele,
misterioasele produse ale trăsnetului - după cum povestesc
unele legende - şi de a se hrăni cu fructele stejarului, arbore
sacru. Lui i se opune ursul, emblemă a puterii seculare. Ca şi
în Grecia, în Galia mistreţul a fost vânat şi chiar sacrificat.
Este imaginea puterii spirituale urmărite de cea seculară.
Mistreţul are un caracter hiperborean, deci primordial. El a
fost avatarul sub care Vişnu a readus pământul la suprafaţa
apelor şi l-a organizat. Mistreţul era Vişnu intrând în pământ
căutând piciorul stâlpului de foc - care nu era altceva decât
lingamul lui Şiva - în timp ce Brahma îi căuta vârful în slava
cerului. Pentru kirghizi, porcul e un simbol nu numai de
perversitate şi de murdărie, dar şi de răutate. Totuşi, din cauza
înfăţişării prospere a scroafei cu purceii ei, ideea porcului ca
simbol al belşugului a apărut la vechii egipteni pe amuletele
zeiţei Nut - muma veşnică a aştrilor - sub chipul unei scroafe
alăptându-şi purceii. În legendele greceşti, magiciana Circe
avea obiceiul să-i prefacă pe bărbaţii care o pisau cu
dragostea lor în porci; alteori, îi atingea cu bagheta ei
fermecată, transformându-i în animale josnice, porci, câini,
etc., fiecare conform tendinţelor adânci ale caracterului şi
naturii sale” (în Vechea Greacă, pentru “purcel” se uzita
cuvântul “khoiros” provenit din rădăcina pre Kurgană / Euro-
Indiană “ghor”, după cum a studiat și lingvistul Rus Serghei
Starostin). Parca a fost primul nume pentru ursitoare, ulterior
acele zâne - temute de Zei - înmulţindu-se la Grecii vechi şi
Romani, cu nume ca Nuna, Kere, Moroi, ş.a. În 2009, Dr.
Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii române” a
scris: “În traco-dacă dar şi în unele dialecte greceşti, labio-
velarele au pierdut componenta velară devenind labiale
simple; mai exact ‘Gu’/‘G’ a devenit ‘B’ iar ‘Ku’/‘K’ a
devenit ‘P’. Greaca a transformat aspiratele sonore (‘gh’,
‘dh’, ‘bh’) în aspirate surde (‘ch’, ‘th’, ‘ph’); acest fapt se
explică prin evoluţia aparte a limbii proto-greceşti, întrucât
grecii s-au stabilit în peninsula balcanică în mileniul II î.C.,
venind din Asia Mică. ‘Metateza lichidelor’ - manifestată prin
poziţia lichidelor ‘L’ şi ‘R’ din poziţie silabică finală în
interiorul silabei - a fost un fenomen necunoscut în traco-dacă
şi în română (ca şi în albaneză) iar dacă totuşi a apărut, a avut
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

caracter cu totul sporadic”. (Astfel, în multe denumiri vechi

se pot vedea nume şi mai vechi, ca de pildă Gargani în
Balcani, Karca în Parca - Zâna Naşterii la Români - ş.a.m.d.
iar prin metateza lichidului “R” în onomastica Gherga
existenţa dubletelor de genul Cărciun-Crăciun, Gheorghe-
Grigore, etc). Pe lângă Gorgonă, numele acelor Zeiţe ale
naşterii, împodobite cu ghirlande - Gardiana Carda, sănătoasa
Carna şi ursitoarea Parca - se pot remarca în evidentă
rezonanţă cu Garga, care era o versiune folosită în vechime la
Gărga / Gherga; în mod specific, Romanii aveau pentru Parca
denumirea de “Fata” (de la care au derivat feeria Magică,
faima, etc). Parca a fost numele folosit de Latini pentru
“destin”, vechii Greci având termenul “Moira” (fiicele Zeiţei
Themis au fost Moire). În “Dicţionarul de simboluri” stă
scris: “Moirele erau ţesătoare, care înnodau firul destinului,
fiind divinităţi lunare (a ţese semnifica a crea forme noi);
meşteşugul ţesutului era o muncă de creaţie, o procreare
(când ţesătura era terminată, ţesătoarea tăia firul ce o lega de
meseria ei şi - făcând aceasta - pronunţa formula de
binecuvântare pe care o spunea moaşa tăind cordonul
ombilical al nou-născutului, căci totul se petrecea ca şi cum
ţesutul traducea într-un limbaj simplu o anatomie tainică a
omului). Ţesut, fir, război de ţesut, instrument servind la tors
sau la ţesere (fus, furcă de tors) erau toate - în acelaşi timp - Carna
simboluri ale destinului; ele aveau rolul de a desemna tot ceea
ce conducea sau intervenea în destin: luna ţesea destinele.
Nenumărate zeiţe au ţinut în mână fusuri şi furci de tors,
supraveghind nu numai naşterile, ci şi desfăşurarea zilelor ori
înlănţuirea actelor”. Moirele au fost muierile ursitoare numite
“Torcătoare” de stră-Români. Conform “Dicţionarului de
arhaisme” din 2011, vechii Români denumeau conducerea
ursirii prin “Gogă” la “Vergel”, în seara de Crăciun sau în
ajunul Anului Nou (“Vergel” era Tradiţionalul Revelion al
Românilor arhaici, când se prezicea soarta îndeosebi a
tinerilor - folosind beţişoarele / vergelele de la ţesut pe care se
legau firele urzelii în sul, fire de păr de porc, se ghicea în
boabe ori se urmăreau imaginile flăcărilor din vatră -
petrecerea în vechime durând câteva nopţi, vizând anul ce
urma, petrecerea având un puternic caracter social).

Parca

Conferențiarul universitar Andrei Groza - doctor în

istorie, prim prorector al Academiei de Administrare Publică
din republica Moldova - a scris: “O parte însemnată dintre
vecinii României, atât din imediata apropiere cât şi din
depărtare, i-a numit şi continuă să-i numească pe români
rumâni, iar ţara acestora - nu România, ci Rumânia (a se
vedea: rumân, Rumânia - în limba rusă; rumun, Rumunia - în
limba ucraineană; rumun, Rumani - în limba albaneză;
rumän, Rumänien - în limba germană; rumeen, Rumeenia - în
limba estonă, ş.a.m.d). Francezii, englezii şi alţii, au utilizat
Carda
674
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
anterior cuvântul Rumânia, apoi după formarea statului
român în 1859, l-au înlocuit cu România. Puţine sunt
persoanele care atrag atenţia la faptul că aceste cuvinte
percepute cu acelaşi sens sunt scrise şi pronunţate diferit, iar
dacă se mai găseşte cineva, care încearcă să clarifice de ce se
întâmplă aşa ceva, nu găseşte decât o singură explicaţie -
specificul limbilor, în care cuvintele sunt utilizate, altfel spus,
vinovat este factorul lingvistic. De ce rumân, fiindcă, ar părea
clar de ce român? Când şi cum au apărut, au început a fi
utilizate aceste cuvinte ca etnonime? Analiza izvoarelor scrise
ne arată despre cuvântul rumân că este cu mult, mult mai
vechi decât cel de român şi că rumân înseamnă culoare
rumenă (nuanţă a culorii roşii). Cei care mai târziu au folosit
cuvântul roman / români, au dorit să arate că purtătorii acestui
nume îşi datorează numele romanilor, că îşi trag rădăcinile de
la romani. Aşadar, cu mult timp înainte de fondarea Romei
(anul 753 î.C.), întreg teritoriul Europei, Asiei de Sud-Vest şi
Africii de Nord era populat de un singur neam divizat în mai
multe formaţiuni statale aflate la diferite trepte de dezvoltare
economică, socială, militară şi culturală. Cei din centrul şi
nordul peninsulei Apenine, fiind veniţi din regiunea munţilor
Carpaţi şi nordul peninsulei Balcani, aveau, practic, aceiaşi
zei cu cei rămaşi acasă, printre care zeiţa Rumâna,
ocrotitoarea nou-născuţilor şi mamelor cu copii mici. Numele
Rumâna provenea de la culoarea rumână / rumenă a fructelor
coapte de smochin care aveau forma unui sân de femeie -
smochinul fiind copacul simbol al zeiţei. Existenţa cuvântului
rumân / rumen în acele timpuri îndepărtate ne serveşte ca
dovadă, ca una din multiplele dovezi incontestabile, că acel
mare şi numeros neam era de obârşie strărumână, străromână
dacă se doreşte. Astfel, cuvântul rumân / rumen nu există nici
în limba latină, nici în cea italiană. DEX-ul limbii române, ca
şi în multe alte cazuri, ne induce în eroare când ne spune că
acesta provine din franceză sau slavă, uitând că aceste limbi
s-au format cu multe sute de ani mai târziu. Probabil, foarte
puţină lume cunoaşte că Romul şi Rem, fondatorii Romei,
prin urmare şi romanii, îşi datorează numele acestei zeiţe, la
fel ca rumânii / românii de astăzi. Astfel, conform legendei,
păstrate şi redate în câteva izvoare vechi scrise, fraţii gemeni,
abia născuţi, din cauza păcatelor mamei lor - Silvia Rea, fiica
regelui Numitor, au fost puşi într-un coş şi aruncaţi în râul
Albul, mai târziu redenumit în Tibrul, care tocmai se revărsa
în urma unor ploi puternice (cuvintele rea, numitor, albul în
forma dată şi, corespunzător, în sensul - femeie rea; rege
împăciuitor, care îi aducea pe oameni la un numitor comun;
râu cu apă albă, curată, se întâlnesc numai în limba rumână /
română). Plutind în voia vântului şi a valurilor, coşul s-a
agăţat de un ram de smochin şi, după retragerea apelor,
pruncii au fost găsiţi şi salvaţi de un cioban care îşi păştea
turma prin apropiere. Ţinând cont de faptul că arborele era
simbolul zeiţei Rumâna, ocrotitoarea nou-născuţilor, fraţii au
fost numiţi Romul şi Rem, scrişi mai târziu în limba latină ca
Romulus şi Remus (limbă latină fiind inventată, a fost
utilizată numai ca limbă oficială a statului, cetăţenii simpli au
continuat să vorbească limba strămoşească, limba
străromână). Purtând aceste nume, fraţii se mai aflau şi sub
ocrotirea celui mai mare zeu al strărumânilor, a lui Jupiter,
care de rând cu alte nume aşa ca Tunetul, Fulgerul ş. a., mai
purta şi numele de Rumân. Mai târziu, numele oraşului Roma
s-a extins asupra denumirii statului şi cetăţenilor acestuia.
Astfel, de la Rumână / Rumânul s-a ajuns la Romul şi Rem,
apoi la Roma şi romani. Odată cu trecerea timpului, statul
675
roman devenea tot mai puternic, iar cei ce se numeau romani
deveneau tot mai numeroşi. Cu toate acestea, cea mai mare
parte a celor învinşi de romani nu au acceptat niciodată
numele de roman, rămânând să-l poarte pe cel moştenit de la
strămoşii lor. Astfel, la sfârşitul secolului III - începutul
secolului IV, după ce italicii pierduseră rolul de conducător în
statul roman şi locul lor l-au preluat traco-dacii din centrul şi
nordul Balcanilor, împăratul Galerius, de origine dac, a
declarat că era duşmanul numelui de roman. La fel şi
Constantin cel Mare, pe care toate izvoarele scrise ni-l arată
clar că era de origine dacă, se considera mai victorios decât
Alexandru Macedon și Traian, fiindcă i-a învins pe romani,
adică pe italici. Anume în perioada domniei sale, după
acceptarea noii religii creştine ca religie oficială a statului,
trecerea capitalei din Roma în noul oraş, Constantinopol, în
centrul pământurilor populate de traco-daci s-a pus începutul
utilizării noii denumiri a imperiului - Imperiul Rumânilor sau
Rumânia. De ce? Fiindcă traco-dacii se considerau copii ai
zeiţei Rumâna şi, în pofida diferitelor denumiri după regiuni,
după numele conducătorilor ş.a.m.d., toţi îşi ziceau rumâni.
Separarea, la sfârşitul secolului IV, a Europei Centrale şi de
Vest de imperiu, venirea încolo la începutul secolului V a
goţilor, crearea de noi formaţiuni statale care nu se mai
supuneau Constantinopolului, adică rumânilor, au condus la o
nouă situaţie în teritoriul rămas în componenţa imperiului.
Ponderea celor care îşi ziceau, se recunoşteau, ca rumâni
devine covârşitoare. Anume din aceasta perioadă, de la
începutul secolului V, în toate actele oficiale ale statului,
acesta începe a se numi Rumania, fiindcă în limba greacă
litera ‘â’ nu exista. Cei mai mulţi însă, foloseau în lucrările
lor forma prescurtată Rum de la care cetăţenii erau numiţi
rumi. Ca rumi se autentificau înşişi cetăţenii care au păstrat
această denumire de-a lungul veacurilor, în pofida
schimbărilor ulterioare din limba greacă. Noile comunităţi
europene, care foloseau limba latină ca limbă comună a
tuturor, nevăzând deosebiri între romanii de altă dată şi
rumânii din Constantinopol (şi aceasta era adevărat, fiindcă
aveau rădăcini comune), au continuat să-i numească pe
aceştia romani, iar statul lor - stat roman. Toate izvoarele
arabe scrise din acea perioadă, iar ele sunt destul de
numeroase (a se vedea lucrările lui Ibn Abu al-Hacam, Abu
Ismail Muhammad Abu, Aba ar-Raşid al Bacuvi, Halal as-
Sabi, Al-Hasan al-Safadi ş.a.), îi numesc pe cetăţenii statului
cu capitala în Constantinopol rumi / rumâni, iar ţara - Rum /
Rumânia. La fel şi numeroasele neamuri ale slavilor,
germanilor, turcilor, alte neamuri mai mici au început a-i
numi pe cei din imperiu rumâni”.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
“Astăzi, practic, nimeni nu mai ştie că denumirea
Imperiu Bizantin nu a fost cunoscută celor care au trăit în acel
stat, că aceasta a fost inventată cu o sută de ani mai târziu
după cucerirea Constantinopolului de către turci. Mai concret,
termenul Imperiu Bizantin a fost inventat de istoricul german
Hieronymus Wolf în anul 1557, pentru a face deosebire dintre
perioada existenţei statului cu limba latină ca limbă oficială şi
perioada cu limba greacă ca limbă oficială. Preluată după
aceasta de istoricii de mai târziu din alte ţări şi repetată,
probabil intenţionat, în toate lucrările lor, a condus la aceea
ca denumirea Imperiu Bizantin / Bizanţ să se înrădăcineze
atât de tare încât în prezent toţi ştiu, vorbesc numai de
Imperiul Bizantin / Bizanţ sau, în cel mai bun caz, de
Imperiul Roman de Răsărit şi nimeni nu-şi mai aminteşte
despre denumirile rumân / rumâni şi Rumânia utilizate de cei
care au trăit în acel stat de-a lungul a o mie şi ceva de ani.
Confuzia, neclaritatea existentă astăzi în utilizarea corectă a
acestor cuvinte, falsificarea istoriei, inclusiv a celei medievale
a rumânilor s-a făcut mai târziu de către istoricii şi politicienii
neamurilor mai mari şi puternice pentru a-şi înnobila propria
istorie, pentru a arăta că chiar dacă au existat cândva neamuri
însemnate, cu istorii bogate, aşa ca babilonienii, asirienii,
egiptenii, romanii ş.a., acum acestea nu mai sunt. Temelia
marii falsificări s-a pus în secolele IX-XI, atunci când în
Rumânia, în urma utilizării pe parcursul, aproximativ, a două
mii de ani a limbii greceşti, s-a constituit o pătură de oameni
din rândul conducătorilor statului, celor bogaţi, clerului,
corpului de comandă al armatei, reprezentanţilor ştiinţei şi
culturii, care vorbeau, scriau şi gândeau în limba greacă şi
care, practic, nu mai înţelegeau limba rumână, limba
strămoşilor lor. Aceştia, pentru a se afirma, şi în căutarea
unor explicaţii de unde au apărut, au început a spune că sunt
urmaşii aşa-numiţilor eleni - nume folosit din cele mai vechi
timpuri de una dintre cele mai numeroase şi puternice
comunităţi ale rumânilor din Balcani, care, de asemenea, au
folosit ca limbă oficială limba greacă (rumânii eleni au fost
cei care au inventat în prima jumătate a mileniului I î.C.
limba greacă). Aşa-numiţii eleni, adică rumânii grecizaţi, în
scopul de a se deosebi de confraţii lor rumâni, care continuau
să vorbească limba rumână şi care erau mult mai numeroşi,
încep a-i numi pe aceştia blahi / valahi, ceea ce în limba
greacă de atunci însemna, după cum am vorbit mai sus,
rumân / rumen, de culoare rumână / rumenă. Ceva mai târziu,
în secolele XI-XII, elenii care se considerau mai vechi decât
rumânii / valahii şi chiar decât romanii, recunosc că aceste 2
comunităţi au aceeaşi rădăcină şi ca să arate acest lucru, fac
unele modificări în alfabetul grec, una dintre care fiind
schimbarea denumirii literei care se citea ca ‘u’ mai rar ca
‘ou’. Acesteia, după înlăturarea liniuţei (căciuliţei) de
deasupra încep a-i zice ‘o’ în pofida existenţei în alfabet a
unei asemenea litere. Astfel, alfabetul grec s-a pomenit cu 2
litere ‘o’ şi fără litera ‘u’, în schimb Rumânia a devenit
Romania şi rumân - roman. Elenii de astăzi nu au o explicaţie
plauzibilă, clară de ce alfabetul lor are 2 litere de ‘o’ şi
lipseşte litera ‘u’. Ei ‘au uitat’ adevărul istoric, ca şi mulţi
alţii, sperând că acesta nu va mai fi cunoscut niciodată.
Procesul de destrămare a comunităţii rumâneşti, început la
sfârşitul secolului IV - începutul secolului V, a continuat în
partea europeană sub loviturile confraţilor lor (ale hunilor,
avarilor, bulgarilor, ruşilor), ale slavilor şi altor neamuri, iar
în cea din Asia de Sud-Vest şi Africa de Nord - sub cele ale
arabilor, turcilor şi altor neamuri unde o parte însemnată de
676
rumâni a fost nimicită, alta - impusă să se refugieze în Europa
şi o parte mică, cu timpul, a fost asimilată complet sau
aproape complet. Această tragedie a poporului rumân, după
cum arată izvoarele scrise, s-a datorat, în cea mai mare parte,
nu atât tăriei forţelor invadatoare, cât slăbiciunii interne,
cauzate de mişcările separatiste care nu au încetat niciodată
până la momentul căderii marelui imperiu rumânesc sub
loviturile turcilor. Luptele fratricide atât dintre rumânii din
Balcani, adică din cadrul imperiului rumânesc, dintre cei din
nordul Dunării şi dintre cei de pe ambele maluri ale Dunării,
au condus la formarea de noi state rumâneşti, cum ar fi
Bulgaria, Rusia şi Ungaria (acestea au fost state rumâneşti
până: Bulgaria - în secolul XIV, Rusia - în secolul XIII şi
Ungaria - în secolul XIV), destrămarea într-o măsură mai
mare sau mai mică a acestora şi formarea altor formaţiuni
statale. Astfel, în secolul XIV, în rezultatul unor asemenea
lupte, din corpul statului rumânesc Ungaria, în care maghiarii
jucau un rol secundar, se desprind cnezatele Ţara
Românească şi Moldova. Călătorii, negustorii, diplomaţii
europeni, trecând prin aceste locuri şi văzând că locuitorii de
aici care se numeau rumâni, se asemănau după limba vorbită,
modul de trai, cultură cu italienii şi cu rumânii din Balcani
(din Imperiul Rumân cu capitala în Constantinopol) au
conchis că şi aceştia se trag din romani, mai ales, ştiind că cu
mult timp în urmă romanii au stăpânit unele teritorii din
dreapta Dunării. Astfel, în lucrările, scrisorile, rapoartele de
serviciu scrise în limba latină îi numesc pe rumânii din Ţara
Rumânească, Moldova şi Ardeal, după cum era de aşteptat,
romani. Aceste afirmaţii încep a fi susţinute şi de unii
cărturari din Moldova şi Ţara Rumânească (Muntenia),
impuşi, în mare măsură, de declaraţiile unor reprezentanţi ai
maghiarilor şi slavilor, precum că dânşii sunt cei mai vechi şi
deci lor le aparţine dreptul prioritar de a popula aceste
teritorii. Cu toate acestea, neamul ce locuia în Moldova,
Muntenia, Ardeal şi alte regiuni învecinate, se conştientiza ca
neam rumânesc, iar reprezentanţii săi se autentificau, îşi
ziceau rumâni. Nu romani, nu români, ci rumâni. Despre
aceasta ne vorbeşte destul de clar scrisoarea lui Neacşu din
1521, cel mai vechi document păstrat şi scris în limba
rumână, în care statul din nordul Dunării este numit Ţara
Rumânească şi nu Ţara Românească, aşa cum scriu unii
istorici de astăzi. Tot despre rumâni ne vorbesc Grigore
Ureche şi Miron Costin. Primul ne spune că cei care locuiesc
în Moldova se numesc ‘rumâni’, iar limba vorbită de aceştia
este - ‘rumâniască’. Cel de-al doilea spune destul de clar în
lucrarea ‘De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit
strămoşii lor’: ‘şi aşa neamul acesta de carele scriam al ţărilor
acestora (Moldova, Ţara Muntenească şi Ardealul) [...]
numele vechiu şi mai direptu iaste rumân [...] tot acest nume
au ţinut şi ţin până astădzi’. În mai multe rânduri acesta
accentuează că ‘numele cel dreptu de moşie easte rumân’.
Odată cu trecerea anilor, unii rumâni încep a-şi zice şi
moldoveni. Muntenii însă au continuat să-i zică ţării lor Ţara
Românească, fapt mărturisit de Constantin Cantacuzino în
lucrarea ‘Istoria Ţării Rumâneşti’. Acesta scrie că ţara este
numită rumânescă numai de locuitorii săi. Documentele
istorice dovedesc că până la mijlocul secolului XIX străinii i-
au numit pe băştinaşii de aici atât vlahi / valahi, aşa cum o
făceau de sute de ani elenii, cât şi rumâni, aşa cum aceştia s-
au numit timp de peste 1500 de ani, în pofida apariţiei şi
răspândirii de către unii istorici în secolele XVII-XVIII a
denumirii de români. Odată cu constituirea statului naţional,
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
cu necesitatea găsirii unui nume care i-ar uni pe toţi, s-a
acceptat ca statul să fie numit România, crezând că cu
rădăcini romane va fi mai uşor de rezistat în faţa celor care
încearcă să le nege dreptul lor asupra teritoriilor pe care le
stăpânesc. Astfel, la mijlocul secolului XIX rumânii de aici
au devenit români. Acceptând acest nume, rumânii, din
necunoaşterea adevăratei lor istorii, s-au dezis de o parte
foarte însemnată a acesteia, inclusiv de cea a statului roman şi
a Imperiului Rumân (şi nu Roman de Răsărit sau Bizantin,
cum este cunoscut astăzi) cu capitala în Constantinopol, care
a existat peste 1200 de ani. Aşadar, corect ar fi ca numele
purtat astăzi de urmaşii direcţi ai celor care au pus temelia
civilizaţiei contemporane, au dat naştere tuturor neamurilor
europene şi multor altora din Asia, să poarte numele de
rumâni şi ţara lor să se numească Rumânia”. (De altfel și Dr.
Ioan Hațegan - istoric din Timișoara - susține că numele
României este strâns de Imperiul Român de Răsărit /
Bizantin; pentru corectitudinea deplină într-adevăr Rumânia -
de la Imperiul Rumân - ar fi fost înainte de România).
Religia elementară a fost totemică: cea mai veche
formă de veneraţie, de pe timpurile când societatea era
677
omogenă, a fost organizată pe bază de clan (familie lărgită);
din credinţa totemică a derivat cultul. În clan, strămoşul
eponim era prezentat drept fiinţă omenească dar - în urma
unor peripeţii - ar fi fost nevoit să trăiască o perioadă de timp
(mai mică sau mare) printre plante sau animale fabuloase,
astfel menţinându-se afinităţi între planta sau animalul din
specia totemică respectivă şi membrii clanului; participarea
oamenilor pe lângă totemul sacru le conferea şi lor sacralitate,
caracterul difuz al sacrului din ei fiind în locuri privilegiate
ale trupului / ca oasele, sângele, părul lor, etc. (de exemplu,
n-a existat ceremonie religioasă la care sângele să nu fi fost
prezent / începând cu iniţierile prin tatuare, tăierea rituală a
părului era un gest făcut numai cu faţa către direcţia din care
a descins clanul, etc.: de pildă, geograful Roman Pomponius
Mela a notat în “Descrierea Pământului” 7:11 că “e lucru
îndeobşte cunoscut că din indivizi fără cusur se nasc uneori
copii cu defecte iar din indivizi cu defecte fizice, copii fără
cusur; însemnarea de pe braţul Dacilor se transmite până la a
patra generaţie” iar la vechii Români s-a păstrat Tradiţia
orientală a tăierii de către nun / naş a moţului copilului - nu la
botez, ci la înţărcare - ceremonie realizată numai într-o zi
însorită, părul tăiat fiind păstrat de mamă, din el arzându-se
câteva fire să-i treacă de “speriat” copilului, în caz că pica
bolnav). Sufletul şi - mai ales - spiritul erau sacre, ele fiind
subiectele ritului: credinţa era de punere la adăpost a
sufletelor într-un totem (lucru exterior), punând concepţia
vieţii pe seama fecundării produsă de spirite. Adorarea
corpurilor cosmice (ca Pământul, Cerul sau mai specific a
lunii, soarelui, stelelor, etc.) nu se datora atât naturii lor
intrinseci ori trăsăturilor lor specifice, cât faptului că erau
concepute ca participând la unica forţă energetică - abstractă /
impersonală - ce conferea lucrurilor caracter sacru, regăsită
pătrunsă peste tot: mana; sufletele şi spiritele au constituit
obiectele riturilor - fiind investite cu sfinţenie - deoarece
încorporau ceva din acea forţă energetică “mana” = sursa
oricărei religiozităţi. Principiul - la fel cum se încorpora
trupului - putea fi ataşat şi gesturilor ori cuvintelor. Mişcările
şi vocea îi slujeau de vehicul şi (prin intermediul lor)
produceau efecte; sufletele şi spiritele erau imaginate ca nişte
efluvii vagi, manifestând tendinţa de a se elibera din trup prin
orice deschizătură: prin toate orificiile, prin privire, prin
respiraţie, prin cuvânt, etc. Persoanele care compuneau clanul
se considerau unite printr-o legătură de rudenie cu totul
specială: nu prin legăturile de sânge, ci fiindcă purtau acelaşi
nume. Ele considerau că formau aceeaşi familie în virtutea
faptului că purtau acelaşi nume, recunoscând îndatoririle ce -
din toate timpurile - reveneau rudelor: asistenţă, vendetă,
doliu, etc. Numele purtat era cel cu care clanul credea că avea
legături de “rudenie”: acela servea circumscrierii clanului şi
folosea totemul; clanuri diferite din acelaşi trib nu puteau
avea acelaşi totem, întrucât apartenenţa într-un clan însemna
a avea un nume (totemul clanului era şi totemul fiecăruia
dintre membrii săi). S-a întâmplat ca un clan să nu locuiască
în întregime într-o aşezare, ci avea reprezentanţi în locuri
diferite, unitatea lui neîncetând a fi simţită, chiar fără bază
geografică; obligaţia membrilor era de a nu se căsători între
ei. În virtutea regulii exogamice, soţii trebuiau să aibă
totemuri diferite şi mai ales prin stabilirea unuia dintre soţi în
aşezarea celuilalt s-a petrecut dispersia: grupul totemic n-a
avut bază teritorială. Obiectele ce serveau de totem au
aparţinut regnului vegetal şi mai ales animal iar cele
neînsufleţite au fost mai rare (însă cu carieră şi ele în
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

dezvoltarea religiei); universul conceput de totemism era
străbătut de forţe pe care imaginaţia le reprezenta sub forme
în mare parte împrumutate din regnuri (vegetal sau animal):
totemul era mijlocul prin care persoanele erau puse în
legătură cu forţa manei (a energiei dispersate în tot universul,
ce asigura principiul nesfârşit al vieţii). Totemul era blazon -
emblemă heraldică, arhaic având la vechii Greci, Români,
ş.a., numele de “gherg” / “gherb” - cu redare pe stânci,
locuinţe, tatuat, sculptat, reprezentat pe scuturi, etc. (omul a
început să deseneze nu atât pentru a fixa forme frumoase care
să-i încânte simţurile, cât pentru a-şi traduce material
gândirea / valoare totemică aveau şi purtarea keryke-ionului /
caduceului, circumcizia, tatuarea, tunsoarea, etc.); riturile
legau făpturile totemice şi membrii clanului.
porc, ş.a. (prin tabu e de înţeles Magia neautonomă, căci nu
există decât în contrapartidă cu ritul / ceremonia pozitivă);
sacrificarea porcului în ajunul solstiţiului de iarnă de la
început a echivalat cu alungarea întunericului şi izbânda
luminii: un foarte important act de cult, care asigura şi
belşugul (prin carnea porcului sacrificat de Crăciun, pe lângă
crăcile / crengile şi butucii Crăciunului de ars peste iarnă).
Numele Gherga a rezultat din fuziunea simbolică (prin
“cununia”) corpurilor cosmice Cer + Pământ; totemismul
vegetal Gherga a fost legat de trandafirul sălbatic = măceş în
3 importante Bazine din 3 continente în care a fost semnalată
vechea sa prezenţă - al Dunării / Europa, Ghaggar / Ghargar
din N Indiei / Asia şi al Nilului / Africa - iar de Marea Mamă
Ghirghe şi de ramurile descendenţilor a fost legat totemismul
animal, cu mai multe forme (măceşul şi muşcatele au căpătat
denumire Gherghină iar păsările asociate Mamei Ghirghe de
asemenea, însă faţă de celelalte vieţuitoare - parte a
totemismului animal al urmaşilor Gherga - fenomenul
onomastic s-a diluat). Gherganii au fost oameni fertili,
asociați simbolic cu piciorul ridicat de către fertila barză,
utilizatori îndemânatici ai bumerangului, acela fiindu-le
asociat stilizat, din timpuri primordiale, semnul piciorului
păsării, respectiv al bumerangului regăsindu-se în
reprezentarea Gherga mai ales din Banat până la singurul loc
din lume unde se întâlnesc 3 continente: în E Mediteran (fiind
notat similar la vechii Greci - inclusiv Europeni - cu Γ /
Gamma, la Fenicienii Asiatici cu prima consoană din lume
Ghimel, la vechii Egipteni / Africani cu hieroglifa Gherg,
etc).

Caduceu

Transmisia totemului - prin stabilirea în alte părţi - a

fost în funcţie de tipul societăţii întâlnite în difuziune,
matriarhal / pe linie muierească sau patriarhal / pe linie
masculină; uneori s-a ajuns chiar ca membrii clanului să nu se
mai numească după strămoş, ci după totem / plantă, pasăre,
animal, obiect. Între persoană şi totem exista o identitate de
natură, ce o implica şi pe cea de nume (totemul era impus fie
la naştere, fie la iniţiere); indivizii respectau specia căreia le
aparţinea totemul, străduindu-se s-o protejeze de străini. De
pildă cu timpul, imaginea fiinţei totemice - vegetală sau
animală - a ajuns uneori mai importantă decât fiinţa totemică
însăşi, căci nu era libertate deplină ca să se consume din
totem (miturile relatau că strămoşii fondatori ai clanului
mâncau regulat din totem, însă ulterior fără rezerve se putea
doar până totemul n-ajungea la maturitate, apoi interdicţia
subzistând la părţile cele mai sacre, limitele nefiind la cei
ajunşi cu înalte demnităţi religioase ori la bătrâni, care fiind ei
înşişi sfinţi, puteau consuma lucruri sfinte; în cursul anumitor
ceremonii religioase solemne se consuma - obligatoriu dar
moderat - din totem dar ritual aia nu implica nicicum că astfel
totemul ar fi devenit hrana obişnuită a clanului): prohibiţia nu
era absolută - figurile reprezentând totemul fiind înconjurate
cu mai mult respect decât cel datorat fiinţei a cărei formă o
reproducea - planta totemică sau animalul totemic putând fi
consumate dacă erau oferite de membrii altui clan. Azi
interdicţii totemice, de tip tabu, de exemplu sunt la hinduşi -
care nu mănâncă vită dar beau lapte, utilizează balega, etc. - Bumerangul: simbol Gherga
sau la Semiţi, care nu se ating de porc / totemul lui Set, care
şi-a ucis fratele Osiris, însă comercializează porci şi carne de
678
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Numele este o realitate esenţială, care nu poate fi
trecută cu vederea. Chemând pe numele său o persoană, e
chemată fiinţa acelei persoane - cu întreg modul său de a fi
sau exista. Se poate zice că numele - dacă nu reprezintă însuşi
fiinţa - exprimă ceva din ea sau aşa ar trebui; ţine de fiinţa
omului într-un anume fel. Este de remarcat că nu tuturor le e
uşor a se prezenta pe sine şi că oamenii nu-şi cunosc direct 2
momente esenţiale ale existenţei: naşterea şi moartea; alţii
trebuie să le reţină (şi e de observat că istoricul Gherga e
foarte bogat). Realitatea este că majoritatea covârşitoare a
omenirii trăieşte o “buimăceală” cvasi-totală: oamenii nu îşi
ştiu trecutul, aşa cum nu îşi ştiu nici viitorul. Prin extrapolare
globală: omenirea nu ştie nici când s-a născut şi nu ştie nici
când va dispărea (dacă se va întâmpla / poate e
“nemuritoare”). Sunt cumplit de rari cei care îşi ştiu înaintaşii
mai demult decât străbunicii, din urmă cu numai un secol
(oricine poate verifica imediat aceasta, în propria familie ori
investigând prietenii); şi mai rari sunt cei care îşi pot imagina
ce va fi cu nu mai mult decât un secol de acum înainte.
Așadar, proporțional: un mileniu (egal cu 10 secole)
înseamnă foarte mult iar 10 milenii - așa cum tratează
prezenta lucrare, Originea Gherga - este, într-adevăr,
extraordinar de mult (până acum - după știința autorului -
nimeni pe glob n-are filiația descrisă pe un interval temporal
așa imens). În urmă cu circa 10 milenii, în Vechea Lume s-a
înregistrat reducerea drastică a numărului de bărbaţi faţă de
cel al femeilor, aşa după cum a rezultat dintr-un studiu -
publicat în 2015 de către cercetarea genomului uman - făcut
de către un amplu colectiv de geneticieni de pe glob, cu titlul
“Reducerea diversităţii cromozomiale masculină coincide cu
schimbarea culturală mondială” (bărbaţii în stânga, femeile în
dreapta):
Situaţia pe Europa - redând reducerea populaţiei
umane masculine din urmă cu 10 milenii - a fost detaliată prin
următoarea schiţă (în care femeile au fost redate cu roşu iar
bărbaţii cu portocaliu):
Europenii (femei şi bărbaţi) în timp
679
În 2015, un larg colectiv de specialişti geneticieni -
coordonat de către Dr. Monika Karmin de la Universitatea
din Tartu / Estonia şi Dr. Toomas Kivisild de la Universitatea
Britanică Cambridge - a publicat ce s-a întâmplat tocmai
acum 10 milenii: “În urmă cu 10 milenii, genetic s-a
înregistrat un ‘efect de gâtuire’ paternă, neîntâlnit de la
Adam. A fost o reducere masivă în diversitatea genetică
masculină a oamenilor de atunci, ceea ce a cauzat schimbări
culturale, deoarece a fost afectată foarte serios
reproductivitatea umană; analizând sute de secvenţe genetice
din întreaga lume, între concluzii a apărut faptul că mulţi
bărbaţi actuali descind dintr-un mic număr de ‘patriarhi’
neolitici iar deoarece cele mai multe mitologii conţin relatări
despre ‘primii’ bărbaţi şi despre etnonimii fondatori de
neamuri - întemeietori de naţiuni - ele se dovedesc cel puţin
parţial adevărate, asemenea bărbaţi ultra-prolifici existând în
capul multor linii masculine de urmaşi, în special EurAsia
fiind rapid colonizată de către aceştia”. În cercetarea
respectivă - explicând concret ce a fost acum 10 milenii - s-au
implicat în mod egal şi savanţi Albanezi, Americani, Armeni,
Australieni, Croaţi, Danezi, Francezi, Georgieni, Germani,
Indonezieni, Kazahi, Mongoli, Norvegieni, Olandezi, Ruşi,
Ucraineni, Uzbeki, ş.a. (în total, de la 66 de instituţii); o altă
“sugrumare” a populaţiei umane masculine - şi mai severă, în
timp ce populaţia feminină umană creştea - a corespuns
Potopului biblic (din mileniul IV î.C.):
Schiţă de Sabine Deviche, 2015
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Pe ansamblu, principalele grupuri masculine umane
au fost genetic detaliate, putându-se observa ca majore 2
dintre ele, anume “N” - care a avut rolul conducător - şi “R”
(ai cărui descendenţi azi formează majoritatea Europenilor);
culorile redau originile, galbenul fiind alocat Europei iar
violetul fiind alocat Siberiei:
Reducerea populaţiei umane masculină a început
acum 10 milenii în Sudul Asiei şi s-a extins spre Africa,
respectiv spre restul EurAsiei (în V / Europa şi în N /
Siberia):
Josie Webster a scris despre “Ridicarea regilor” în
2015: “Studierea genetică a redat ivirea regilor în urmă cu 8
milenii, din cauza gâtuirii / sugrumării reproducerii
masculine; după apariția agriculturii s-a ajuns la disproporția
că în medie la 17 femei și doar 1 bărbat s-au transmis genele
următoarei generații (acei puțini și norocoși bărbați au
constituit primele elite din lume ale celor sănătoși și
puternici). Reducerea numărului bărbaților fertili s-a
demonstrat științific că a fost pe întreg globul: toate popoarele
au avut mai multe femei decât bărbați, la momentul maxim al
gâtuirii bărbătești fiind de fapt chiar o majorare a populației
generale, cauzată de apariția unei elite masculine, care a
acaparat imense bogății, puteri și acces la femei, în dauna
altor bărbați; acea elită a prosperat de-a lungul a mai multor
generații succesive, cărora le-a transmis bunăstarea și
succesul reproductiv. Cauza acelei inechități a fost
agricultura. Societățile nomazilor vânători și culegători aveau
ierarhii foarte plate, căci bărbații vânau iar femeile culegeau,
bunăstarea depinzând de împărțirea resurselor în mod cvasi-
egal; odată cu dezvoltarea societăților sedentare agricole, mai
multă hrană - provenind deopotrivă din animalele domesticite
și din plantele cultivate - a dat mai multe resurse decât cele
strict necesare supraviețuirii, ceea ce a permis unor membri ai
societății să aibă alte ocupații (față de cele agricole): unii - ca
războinici și ca preoți - au devenit chiar prestigioși iar urmașii
lor s-au consolidat în comunitățile permanente care s-au
dezvoltat rapid pe văile fertile ale râurilor. Doar după milenii
diversitatea genetică masculină a reapărut, căci până în
680
vremurile istorice recente a existat disproporția reproducerii
de 4 femei la 1 bărbat. Melissa Sayrse de la Universitatea
Arizona - una din cercetătoarele de vârf - a susținut că nu
biologia, ci cultura a reținut unii fermieri de la reproducere,
afirmând că în loc de supremația celui mai adecvat bărbat în
sens biologic, acumularea de bunăstare și de putere a mărit
succesul reproducției unui număr limitat de bărbați, respectiv
a fiilor lor”. Încă din trecutul îndepărtat, oamenii primeau
curând după naştere un prenume în funcţie de ceea ce părinţii
doreau să inducă viitorului micii fiinţe. (În trecut ursitoarele -
toate fecioare, având ca sinonim soarta - patronau naşterile /
de exemplu, Moţii au păstrat mult timp străvechea Tradiţie ca
înaintea sosirii ursitoarelor să ungă cu unsoare de urs gura
pruncului; ursitoarele stabileau destinul pruncilor în primele
nopţi, pentru toată viaţa, întâlnirea lor cu copilul fiind
mediată de moaşă: ursirea nu era neapărat predestinare, ci era
o alternativă la menire, rezultatul ursirii aflându-se prin
interpetarea visului lăuzei / ori dacă mama murea la naştere,
al moaşei). Ca urmare, la naştere părinţii erau preocupaţi de
prenumele pe care îl vor da, atenţi la semnificaţia lui care se
presupunea că va marca destinul; prenumele a reprezentat
întotdeauna un aspect important al personalităţii. În vechile
societăţi, numele nu era necesar în situaţiile când fiecare
cunoştea personal pe cei cu care intra în contact, deoarece
puţini erau aceia care călătoreau dincolo de zona natală; însă
atunci când o făceau, obiceiul - atestat din Epoca Bronzului,
ca de exemplu prin Epopeea “Iliada”, de Grecul Homer /
urmaş al ostaticilor Gherghini din Troada / Troia - era de a
chema pe cineva după numele strămoşilor (în primul rând al
tatălui, patronimicul) adăugat la prenume, reprezentând astfel
şi o modalitate de elogiere a persoanelor respective, a căror
ascendenţă nu rămânea obscură. În Europa, printre primii
care au utilizat împreună prenumele şi numele au fost Truscii
/ Etruscii, la începutul mileniului I î.C. (Truscii proveneau
dintre Gherghiţii Troiei). În timp, oamenii însă n-au fost
atraşi de folosirea numelor - acelea evidenţiindu-se doar din
partea celor externi lor, întâi din motive religioase ori
lingvistice şi nu neapărat etnice - mai ales Medieval ele
instituţionalizându-se, ca mijloc de control: din perspectivă
militară ori pentru încasarea taxelor, în prezent fiind folosite
global. Vechii Greci credeau că numele avea puterea
influenţării destinului, îndeosebi adepţii Antici ai lui
Pytagoras / Pitagora (care a crescut printre Gherganii Sami
din Samos) dezvoltând onomanţia: arta divinatorie bazată pe
analiza numelui; Romanii au preluat-o, cu dictonul “numele
atrage soarta” (erau atât de convinşi de puterea numelui de a
influenţa lucrurile, încât au extins aplicaţiile onomanţiei
inclusiv asupra toponimiei / denumirilor locurilor). Una
dintre cele mai folosite metode onomantice era de analiză a
începutului numelui, considerat cu puterea de influenţare cea
mai mare, prima literă având cel mai mare impact, aducând
informaţii preţioase despre reacţiile la stimuli (de natură
fizică, mentală, emoţională şi intuitivă); de exemplu, literele
“C” şi “K” conduceau la răspunsuri emoţionale iar “G” la
răspunsuri intuitive. Regula vocalelor susţinea că influenţa
acelora dacă erau în număr par conduceau la imperfecţiuni
fizice pe partea stângă a trupului, prima vocală - la rândul ei -
oferind indicii cu privire la reacţiile instinctive avute în faţa
surprizelor / schimbărilor neaşteptate: de pildă, “E” primea
foarte bine noul. Despre litera “G” se spunea că imprima
atitudini întreprinzătoare şi perspicace, cu părere bună despre
sine şi multă încredere în capacităţile proprii, oamenii care
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
purtau acea literă fiind hotărâţi, practici, perseverenţi, ageri la
minte şi răbdători, cu convingeri ferme, îndrăzneală şi
capacităţi de conducere, pricepuţi la specularea
oportunităţilor ivite, reproşându-li-se (printre defecte)
adeseori tupeul şi încăpăţânarea. Un element fundamental cu
relevanţă deosebită a fost cel al componentei sociale a vieţii,
cele mai importante momente fiind publice, la bucuriile şi la
durerile individului participând întreaga comunitate,
caracterul colectiv din ciclul vieţii având o însemnată
conotaţie practică: în lipsa actelor de stare civilă doar
mărturia participanţilor - cu funcţii bine definite de actanţi
rituali dar şi de martori oculari - putea certifica producerea
respectivelor evenimente. Viaţa era privită ca o permanentă
trecere dintr-o stare în alta. Naşterea - începutul vieţii - pe
solul / pământul de lângă vatră, însemna intrarea în cadrul
comunităţii, definitorie fiind recunoaşterea legitimităţii
apartenenţei noului născut la ea; integrarea pruncului în lume
era prin săvârşirea unor acte Magice aparţinând riturilor de
trecere (din pre-existenţă în existenţă): închinarea la lună,
soare, brad / “Copacul Cosmic”, etc., scalda rituală, primirea
ursitoarelor, ş.a. Deoarece seminţiile Indo-Europene
recunoşteau şi se întemeiau numai pe linie paternă, în secolul
III Cartaginezul Septimius Florens zis “Tertulian” (poreclă
însemnând “de 3 ori puternic”, ceea ce, prin vechile translaţii
Mediterane “T” peste “G” şi “L” peste “R” de fapt rezona cu
Ghergurian) a scris că nou-născuţii erau puşi la picioarele
tatălui: pe pământ. Istoricul din Maramureş George Cadar în
“Valahii - Părinţii Europei” din 2012 a susţinut că “Pelasgos”
/ “Pelasgios” a căpătat înţelesul de “pielea de pe jos” / “pielea
pământului”: “Pelas-Gos” (e de observat că în Greacă πέλας /
“pelas” = “client”, ceea ce ar duce simpla înțelegere PelasGă
de “clientul Gaii” / anume al Marii Mame). Pe harta
următoare se pot vedea colorate ramurile Indo-Europene:
Indo-Europenii
În 1864, istoricul Francez Fustel Coulanges în
“Cetatea Antică” a comentat: “Acea religie nu se propaga
decât din tată-n fiu; acea religie nu se propaga decât din
bărbat în bărbat, idee legată de felul cum oamenii înţelegeau
pe vremuri naşterea. În timpurile primitive se credea - aşa
cum stau mărturie Vedele, precum şi diferite referiri din
dreptul Grecesc şi Roman - că puterea de reproducere
aparţinea exclusiv tatălui. Numai tatăl poseda principiul
681
misterios al fiinţei şi numai el transmitea scânteia vieţii”.
Cununia avea un rol deosebit în ciclul vieţii, atât prin
caracterul său deliberat, cât şi prin dimensiunea ei socială:
cununia / căsătoria avea un rol major în definirea familiei şi a
spiţei de neam (deci a relaţiilor de rudenie), marcând
întemeierea unei noi unităţi structurale a comunităţii; dată
fiind importanţa actului în sine, cununia era supusă unei
stricte supravegheri (de exemplu, în ceremonialul nupţial
mirii erau iniţiaţi sexual de naşi - “nuni” în vechea Română,
până în secolul XIX - iar desfacerea cununiei era verbală,
etc). În acelaşi secol XIX, Bănăţeanul Damaschin Bojincă
1802-1869 (profesor de drept civil) a consemnat: “Românii
poporeni au obiceiu de a pune pe cel muritor (muribund) la
pământ înainte de a muri, când văd că nu mai este nădejde de
scăpare”. Moartea era privită ca o trecere în eternitate, ca o
integrare în veşnicie; mortul era spălat, îmbrăcat în straiele
cele mai bune şi pregătit pentru drumul către celălalt tărâm
(în funcţie de calităţile sau defectele avute, mortul era
considerat a fi curat ori spurcat): din perspectivă comunitară,
moartea însemna alăturarea defunctului la ceata strămoşilor,
un obicei funerar - existent la Români până în Evul Mediu -
fiind venirea “unchieşilor” (flăcăi mascaţi grupaţi în afara
aşezării şi sosiţi la defunct în cortegiu cu pas de toiag / cârjă
însoţit de sunet cadenţat din bucium, dispuşi în cerc în jurul
mortului, executând un dans monoton presărat cu incantaţii /
ei reprezentând înaintaşii neamului, însoţitorii sufletului
decedatului).
Academicianul Simeon Marian în secolul XIX a
scris în “Înmormântarea la Români”: “Mai demult era datină
în Banat ca la fiecare mort, de-ar fi fost acela de orişice etate
sau gen, să se cheme o cunoscătoare - de regulă, o moaşă -
care trebuia să-i provadă cadavrul cu cele necesare, ca nu
cumva să se întoarcă, ca strigoi pe pământ. Chemata
străpungea mai întâi scăfârlia mortului cu un ac lung, apoi îi
ungea trupul în diferite locuri cu unsoare de la un porc - ce s-
a tăiat la Ignat / solstiţiul de iarnă - şi pe urmă punea alăturea
cu dânsul un rug / băţ ghimpos de măceş (trandafir de câmp),
care era menit a-l opri să iasă din groapă, pentru că,
încolotocindu-se cu vestmintele în ghimpii aceluia, mortul nu
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
putea ieşi afară. Sub cuvântul ‘zori’ se înţelege o specie
anumită de bocete, ce sunt cunoscute şi uzitate, după câte ştiu
până acuma, numai în Banat şi care se cântă nemijlocit
înainte de revărsatul zorilor sau la revărsatul zorilor şi mai
ales în prima dimineaţă după repauzarea / răposarea unui
fecior, a unei fete sau a unei neveste tinere. Numirea vine
aşadar, parte de la zânele Zori care se invocă spre deşteptarea
celui repauzat, parte de la timpul când se cântă. Iar cântarea
sau bocirea se exprimă prin verbul ‘a striga’, mai rareori ‘a
cânta’. De aici vine că în unele părţi acţiunea acestei specii de
bocete se numeşte ‘strigarea zorilor’ iar în altele ‘cântecul
zorilor’. În comunele din jurul Maidanului cum moare cineva
în familie şi se lăţeşte vestea despre cazul morţii, mâine zi în
zori, femei venind la casa celui mort se aşază, cu părul
despletit, jumătate la un colţ al casei şi cealaltă în celălalt colţ
de-a lungul casei - pe latura dinspre răsărit - şi încep
alternativ a striga zorile cântând. Grupa primă din cântătoare
începe a cânta strofa întrebătoare, dar până ce cântă grupa
aceasta, cealaltă ţine secunda (isonul - tonotând), după aceea
răspunde grupa a doua strofa dătătoare de răspuns, ţinând
grupa primă secunda. Aceste ‘Zori ale mortului’, când vin
muierile cântătoare pe neştiute (face oarecare din consângeni
dispoziţie) în revărsatul zorilor şi încep a cânta, fac un astfel
de efect surprinzător, încât deşteptându-se din somn, încep a
plânge toţi membrii familiei şi toţi vecinii, care aud cântecul.
În fine, în alte părţi ale Banatului, ‘Zorile mortului’ se strigă
nu numai după repauzarea omului, ci mai vârtos şi după
înmormântarea lui, în prima dimineaţă, la mormânt, ce se
tămâiază din toate părţile, anume ca să scutească pe mort de
strigoi, respectiv moroi. Pretutindeni se credea că strigoii
ieşeau noaptea din morminte (ca fantome), cu deosebire în
seara spre Sf. Gheorghe. Trandafirul - şi cu deosebire cel
sălbatic - a jucat un rol foarte mare în mitologia Daco-
Română; la Românii de pretutindeni, trandafirul - fiind
binecuvântat divin - avea puterea să depărteze de locul unde
era nu numai relele, ci totodată şi pe toate spiritele cele
necurate. Rămurelele cele tinere de trandafir, poporul le
întrebuinţa pentru vindecarea celor stricaţi de ‘vântoase’ /
Iele. Trandafirul înseamnă ‘rosă’ / ‘rujă’: ‘rosa’ este cel mai
însemnat simbol al frumuseţii, e frumuseţea pământului,
lumina şi ochiul plantelor, simbolul amorului; rosa este
bucuria zilelor şi a oamenilor, frumuseţea graţiilor, amica
muzelor şi a nimfelor. Trandafirul - după ştiinţa simbolică
mitologică - înseamnă un simbol de dragoste consacrat
reginei naturii, care este urzitoarea vieţii înfloritoare dar
trandafirul totodată înseamnă şi floarea morţii: ca ‘floarea
vieţii’, i se împiedică înflorirea la privirea despărţirii
sufletului de trup, adică încetarea vieţii acesteia; ca ‘floare a
morţii’, iar porneşte şi înfloreşte, căci moartea este începutul
vieţii viitoare. Din toate acestea se dovedeşte vechitatea şi
însemnătatea tradiţiei trandafirului inclusiv în cântecele
morţilor la Români”. În “Dicționarul de mitologie română”
din 2013 Dr. Ion Ghinoiu a scris despre “bușteanul Ielelor:
trup jertfit al arborelui sacru, mijloc rapid de transport al
Ielelor; prin scobire sau cioplire acesta a devenit luntre
monoxilă, barcă funerară, leagăn pentru copii, adăpost
postum (sicriu) pentru morţi”. Academicianul Bănăţean
Simeon Mangiuca nota în “Petrecerea mortului” din 1882,
spre o înţelegere a dualităţii simbolului în gândirea arhaică
Magică: “De mare însemnătate este acea împrejurare cum
cântecul nostru întrebuinţează trandafirul în ambele sale
însuşiri, ca floare a vieţii - deoarece ca atare i se împiedică
682
înflorirea la încetarea vieţii - şi ca floare a morţii, când iară
porneşte şi înfloreşte, căci moartea e începutul vieţii viitoare.
La moarte, semnificaţia era călătoria spre apus. Soarele
purcede de la răsărit spre apus, asemenea purced în călătoriile
lor şi eroii luminaţi (de soare / solari) din poveştile
Româneşti. După vechea credinţă, celălalt tărâm era la apus,
peste Ocean - după Iberica Gadiz, căci încolo a călătorit şi
Hercule - iar în Grădinile Hesperide era Raiul şi Tartarul
înainte de ce a devenit pus sub pământ. După vechile păreri,
hotariul dintre cele 2 lumi nu era la tot locul apa, ci putea fi şi
pământul, adică munţii mari, munţii de glajă / cristal sau râuri
şi munţi deodată; după ce s-a străpuns Tartarul de pre pământ
sub pământ, atunci şi-au închipuit cei vechi cum că printr-o
văgăună (gaură, grotă) din pământ se trece din această lume
în ‘cealaltă lume’. Aşa cum a scris Omer / Homer în
‘Odiseea’ 24:13, mortul ajungea în ‘lumea cealaltă’ la 2
câmpuri: unul cu flori, altul cu spini. Acele câmpuri erau
Raiul şi Iadul, cari - după credinţa celor bătrâni - stăteau
lângo-laltă, până când mai târziu a fost Iadul despărţit în 2: în
Infern şi în Tartar iar acesta din urmă s-a pus sub pământ,
însă şi mai târziu tot a rămas ideea confuză”.
Îngerași străvechi
O legendă la Români - publicată în 1882 la
Bucureşti cu titlul “Arhanghelul Mihail, slugă la Lucifer” şi
reluată de folclorista Tony Brill 1910-1986 în “Legendele
cosmosului” - este: “Dumnezeu îşi avea ca slujitori cetele
îngereşti şi Sarsailă cetele dracilor. Ei trăiau în bună
înţelegere cu toţii în Cer. Dar odată ce le dă dracilor în gând?
Să-şi puie ei scaunele mai presus decât ale lui Dumnezeu şi
ale îngerilor. Dumnezeu înţelegând gândul dracilor, a pornit
cu sfântul arhanghel, mai marele îngerilor, să doboare pe
draci din Cer, jos pe Pământ. Sfântul arhanghel a dat poruncă
îngerilor de sub stăpânirea lui să dea brânci dracilor din Cer,
jos pe Pământ. Îngerii cei mai voinici au dat cu dracii tocmai
în fundul Pământului; alţii mai slăbănogi abia le-au dat brânci
din Cer şi au rămas dracii aceia pe Pământ şi spânzuraţi prin
văzduh şi aşa stau până azi”. În 1891, Gazeta Transilvaniei a
publicat semnificativa legendă “Îngerii răi vor să se urce la
cer pe rug”: “Vezi măceşul acesta? A fost pom frumos, ca
bradul de mare şi cu ruji mari, dar fără ghimpi. După ce a
alungat Dumnezeu pe îngerii cei răi din ceriu pre pământ,
aceia pe pomul ăst frumos au vrut să se urce iarăşi la ceriu,
dar Dumnezeu a prefăcut rugul cât se vede şi l-a înzestrat cu
ghimpi, cu unghiile lui ‘Ucigă-l toaca’, cât nici că se mai
putură dracii descleşta din ghearăle măceşilor, iar cari
scăpară, fug de rugi până-n ziua de azi; nici strigoile nu pot
trece peste rug, de aceea pun oamenii rugi sălbatici la porţi, la
ferestri şi la uşi, spre ziua de Sfântu George, ca să nu poată
trece strigoile şi să ieie laptele de la vaci”. (Strigoii au fost
numiţi şi “vârcolaci” iar plantei ierboase foarte lipicioase, cu
foliole dinţate ce se prind de lâna oilor ca scai mărunt - având
fructele acoperite cu ghimpi agăţători - i se zice “cornăţel” /
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
“turiţă”: “Galium Aparine”; Dr. Sanda Larionescu a scris că
“În satele din Banat există obiceiul ca morţii-strigoi să fie
unşi cu untură înainte de a fi aşezaţi în sicriu, având credinţa
că untura îi fixează, împiedicându-i să se reîntoarcă şi să se
răzbune pe cei vii”). Dr. Viorel Boldureanu în “Cultura
românească în Banat” din 1994 a comentat: “în sensul
modelului mitic, aşa cum Abel a fost pus sub pământ
(ascuns), tot astfel şi Tartarul - ca împărăţie a morţii - a fost
pus sub pământ (căci înainte de ‘păcatul originar’, el era pe
faţa Pământului, ca şi Raiul), moartea şi împărăţia ei nefiind
încă date, până la săvârşirea păcatului celui dintâi”. Tartarul
deseori - prin confuzie - a fost asociat Satanei /
“adversarului” divinităţii (care îşi avea locul însă în cealaltă
partiţie, anume în Iad / în Infern); numele de Tartar îl
reproducea pe cel de Gargar (“T” suprapunându-se peste “G”
încă din mare vechime). În imaginea următoare apare Sisif -
fiul lui Eol / stăpânul vânturilor - în Tartar, vegheat de Kore
(ceramică din secolul VI î.C.):
În 2003, Aurelia Bălan în “Dicţionar onomastic
creştin - repere etimologice şi martirologice” a afirmat: “De
regulă, copilul primea chiar 2 nume, cel divin şi cel ales de
naşi sau părinţi: în centrul atenţiei stătea adesea data
calendaristică a naşterii copilului, cu sfinţii prăznuiţi în ziua
aceea, numele lui fiind ales pentru a-l ocroti (prin nume se
înţelegea invocarea sfântului respectiv, intermediar între
fiinţă şi divin, care primea rugăciunile sfinţilor; alt criteriu era
moştenirea numelui de la părinţi sau rude, ceea ce a făcut ca
multe dintre numele de botez să devină nume de familie).
Credem că onomastica românească este moştenitoarea directă
a patrimoniului greco-latin şi izvor pentru limbile slave ce s-
au dezvoltat mai ales pe trunchiul creştin al românilor din
sudul Dunării, legaţi direct de cei din nordul Dunării - deci al
romanităţii orientale - până la întemeierea statelor cu limbă
naţională slavă”. În mileniul I s-a manifestat disiparea
numelui Gherga în multe regiuni, cu excepţia arealului
A/Român, unde s-a păstrat puternic şi în mileniul II, la
începutul mileniului III fiind restrâns în rest, rămânând bogat
mai ales în Banat; prima formă a numelui a fost chiar Gherga,
care a dat naștere multor versiuni, în funcții de locuri și de
683
vremuri. Lingvistul Vasile Bogrea (1881-1926) a scris în
“Buletinul Muzeului Limbii Române” din 1922: “Dintre
prescurtările de la numele biblice care se găsesc şi la
DacoRomâni, însemnat e Georgios: Gheorga, Gherghina,
Gane - de la Ghergana - Gheorghe, Goga, Gheorghina,
Gheorghiţă, Ghiţă, Gachi / Gheorgachi ca nume de aşezare,
Giurgiu (din Ghiurghevo)”; același cercetător a arătat în 1926
că “Gheorghiu e NeoGrecul lui Gheorghe”. Lingvistul
Bănăţean Emil Petrovici 1899-1968, doctor în nazalitatea
Românei, a scris: “E probabil că limba română a avut tendinţa
de a articula numele de bărbaţi întocmai ca pe cele de femei,
cum se face în limba albaneză, unde fiecare nume de bărbat
are, după terminaţie, un articol (masculin sau feminin): Gjerg
(Gheorghe) - Gjergji, Gike (ipocoristic de la Gjerq) - Gika,
etc. (‘-i’ este articolul masculin iar ‘-a’ cel feminin). Ceea ce
a împiedicat ca articularea numelor de bărbaţi să fie generală
ca la numele de femei a fost cu siguranţă mulţimea de nume
slave, intrate prin biserică sau direct pe cale populară, a căror
finale nu puteau uşor fi articulate; la numele de femei, acest
procedeu s-a putut menţine deoarece finala ‘-a’ a fost simţită
ca articol (ca de asemenea şi la numele de bărbaţi terminate în
‘-a’ / ca Gherga). Obiceiul de a nu articula numele de familie
a intrat la popor încât, în cazul când porecla coincide cu
numele de familie, cea dintâi e articulată iar cel din urmă
nearticulat: ‘Ion a lu Belinţanu’ (poreclă din satul Belinţ) are
numele oficial Ion Belinţan sau mai degrabă Belinţan Ion”.
Sf. Gheorghe
În “Dicţionar onomastic românesc” din 1963, editat
de Academia Română, e consemnat: “În dezvoltarea
antroponimiei române se pot distinge mai multe faze: În
epoca de formare a poporului şi a limbii române au circulat
nume daco-romane, ca cele menţionate de inscripţiile aflate în
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

provinciile dunărene romanizate, precum şi nume de sfinţi,

îndeosebi ale martirilor creştini din această regiune.
Transformate ulterior după legile fonetice ale limbii române,
acele nume s-au menţinut, ca şi toponimele cunoscute din
opera istoricului Procopius, până în epoca convieţuirii cu
slavii. Dintre acele nume n-au supravieţuit în grai decât
puţine nume de sfinţi şi de sărbători, ce circulau şi ca nume
de persoană, ca Giorzu / Zorj şi încă unele care se pot
confunda cu numele transmise prin calendar, ca Gordu, etc. O
altă fază a fost dominată de influenţa cultă a ierarhiei bisericii
ortodoxe de limbă slavă din statele române, începând din
secolul XII: în acel timp, biserica ortodoxă a impus
onomastica de formă greco-slavă, conţinută în cărţile de ritual
slavon, aşa-numitele nume biblice; alături însă de numele
purtate în forma oficială, cultă ca Gheorghie, etc. s-au
Ardeal, în centrul României
adăugat o sumedenie de derivate, unele create de români,
altele împrumutate de la vecini. Forma românească redă, cu
Conform unor specialişti - ce au făcut legătura între
puţine diferenţe, forma greacă sau slavă a numelor
Gherga şi Gheorghe - printre care a fost lingvistul George
hagiografice (Gheorghie = grec Gheorgos, slav Gheorghii),
Pruteanu 1947-2008, “atestarea Medievală a numelui în
cu modernizarea George, în loc de Gheorghe, în forma
lumea Românească a fost din anul 1400 sub forma Latină a
actuală. Gherga este un nume calendaristic scurtat, cu
nobilului Sebastian Georgii de Timişoara, Zorza / Jorja tot la
impresia patronimică de Ghergan (prin sufix), întâlnit
1400, cneazul / ‘kinezul’ Bănăţean ereditar Georgius cu
medieval şi ca Ghergăe sau Gherga sasul / transcriere a
reşedinţa lângă Remetea / judeţul Timiş în 1408, la 1415 s-a
germanului Georg, burgmeister din Sibiu. Forma Gherg se
găsit Gherghina, după care Gherghiţa, etc. Georgius (născut
poate explica şi prin germanul Georg, prin grecul Gheorghiu,
în 1422 la Romoş / judeţul Hunedoara), a realizat un valoros
prin albanezul Gyergi, Gergj sau bulgarul Gherga. De
incunabul despre începuturile otomanilor; Gheorghe abia mai
exemplu, la Gheorghiu sufixul ‘-iu’ - obișnuit la nume străine
târziu în secolul XV a devenit foarte curent în textele ce s-au
- s-a răspândit la noi, prin imitație, în locul lui ‘-escu’.
păstrat” (cu toate că, de pildă, în Dobrogea la Lazu 44,06 lat.
Privind forma Gheorga: Gheorganii = familie oltenească.
N, 28,36 long. E din comuna Agigea / judeţul Constanţa
Boierul Ghika și-a luat numele, ca Domn, ‘Gheorghe Ghika’,
există o cruce de marmură de la sfârşitul secolului VI având
făcând din prenume un nume de familie ‘Ghiculeștii’. Se
textul în Latina vulgară “Osa ec sunct Georgi conservus servo
poate conchide și la o relație între Horga, Orga și Gorga.
tuo Georgio filio Murini” = “Oasele de aici sunt ale lui
Iorga e fonetism neogrec. Albanezul Jordi a fost prenumele
Gheorghi, depuse în amintirea robului Tău Gheorghi, de fiul
lui Gheorglie Castriota. Jurcă = Giurcă. Zorza, stolnic la 1400
lui Murini”, cea mai mare Biserică din complexul rupestru
în Țara Românescă, probabil în grafie germană era Sors,
Basarabi-Murfatlar 44,10 lat. N, 28,24 long. E / judeţul
Zorzi fiind zis și Jurge. Etc”. Este de ştiut că “burgăr-
Constanţa are inscripţii din secolul X unde apar judecătorul /
meşterul” era termenul folosit în acea zonă a Arghealului /
judele George şi nobilul / jupanul Gheorghe, conform lui
Ardealului pentru alesul orăşenilor ca să îndeplinească funcţia
Ştefan Ştefănescu în lucrarea din 1971 “Din istoria
de jude / administrator: azi primar. Străvechea denumire
Dobrodcei”, având cuvintele Pamiriene “Gardianul / garantul
pentru Ardeal era Argheal, o altă derivaţie Gherga, prin
şi jupanul Gheorghe îţi promite 80 de piese din aur, aşa să
aspiraţia dialectală a iniţialei “G”, ca şi la Altai. Stabilit în
fie!” şi cu textul Grec - conform Dr. Mircea Păcurariu în
Timişoara / capitala Banatului, cercetătorul Român Pachia
“Istoria Bisericii Ortodoxe Române” din 1991 - ca “Jupan
Tatomirescu - doctor în filologie, originar din Oltenia - a
Gheorghe, Țara se prăbuşeşte, Tăngan împreună cu tine,
făcut legătura între Argheal / Ardeal şi denumirea Râului Olt
amândoi s-au săvârşit; Doamne, ajută pe robul Tău Iosif, 10
(ce curge din Ardeal în Dunăre şi de la care regiunea din
III 982”, în Ţinutul Haţegului este cea mai veche Biserică
partea sa inferioară şi-a tras denumirea): “Spaţiul cultural
Ortodoxă de zid păstrată în picioare din România, la Strei-
civilizatoriu din ‘inima’ Daciei Arudela-Ardeal e legat de
Sângeorgiu 45,43 lat. N, 23,01 long. E / judeţul Hunedoara,
numele dacic Aruta al râului - latin Alutus - de fapt Alutua,
din secolul XI / de la schismă, cu hramul “Sf. Gheorghe”,
care a evoluat în Olt. Arutela era şi numele cetăţii de pe malul
actele Maghiarilor au menţionat de timpuriu Gheorghe în
Oltului, la Cozia - ale cărei ruine se văd şi azi - zona fiind
Banat şi Ardeal, ca de pildă “pristaldul” / adică funcţionarul
binecuvântată demiurgic cu ziduri-munţi din arcul carpatic; în
Gheorghe din Cenad pedepsit în 1213 de un judecător
toponimul dacic, ‘Aru/t’ îşi revendică radicalul ‘arg’ / ‘are-g’
Maghiar din Oradea prin marcarea cu fierul roşu ori sub
însemnând ‘a închide’ cetatea / casa (‘argea’ fiind Argeal)”.
forma magistrului Georgius aflat la 1277 în Timişoara,
De altfel, se poate observa că Olt rezonează peste Org -
Gherg/a - realizatorul monumentului funerar al herţegului
component Gorg - cu respectarea străvechii suprapuneri
Negru Vodă, primul domnitor al Ţării Româneşti 1290-1310,
consonantice “L”/“R” şi “T”/“G”; în Oltenia, ambele Râuri
etc).
mari paralele - Olt şi Jiu - au câte un afluent numit Alunul:
numele iniţial Get al Râului Jiu era Gii (de la Mama Gaia),
Latin ştiut ca Rabon / de la bunul soare Ra (în vechime,
alunișurile erau șerpării unde se credea că aveau adăposturi
acele reptile ca să se ferească de fulgerări / trăzniri).

684
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Exact în anul 982 - când în Dobrogea Gheorghe
cârmuia ca jupan iar George era cel care judeca - în Guzgan /
N Afgani-stanului, lucrarea de geografie “Limitele lumii” =
“Hodud al-Alam” a consemnat că la răsărit de Carpaţi existau
Români. Este de ştiut că - fiind alofonia lui cioban - jupanul
era stăpânul feudal iar jupa era rezidenţa sa (denumirea
derivând din Anticul Jupiter, care era “tatăl stăpân”); în
secolul IX - cu jurisdicţie asupra Dobrogei - şi-a început
activitatea Episcopia “Sil-Istriei” = Silistrei, întemeiată în 870
de către Gheorghi (acelaşi episcop Gheorghi / George
înfiinţând - tot pe Dunăre - şi Episcopia “Bel-Gradului” =
Belgradului): la 836 - în Bălţile Dunării, Delta Dunării şi pe
ambele maluri, cu un târg important Gherghina / acum Galaţi,
jurisdicţia fiind îndeosebi în Dobrogea - a luat fiinţă, cu
sprijin bizantin, primul stat Românesc atestat istoric (în 839
atestat şi de către prima cronică Turcă). Despre începutul
aceluia, e de ştiut că în 813 Bulgarii / Sciții au deportat mii de
familii creştine Rumâne din S Dobrogei peste Dunăre iar în
836, prin lupte dure în Dobrogea cu Sciții / Bulgarii,
bizantinii câştigători au împuternicit Blahii / Vlahii autohtoni
de la Dunărea inferioară - dintre Silistra şi Sulina - să se
organizeze într-o formaţiune statală proprie, pentru stăvilirea
Sciților / Bulgarilor din S şi a Ungurilor / Maghiarilor din N
(influenţa acelei Ţări Rumâne, după cum a notat cea mai
veche cronică Turcă, nu era doar în Dobrogea ci în răsărit şi
după gurile Dunării, până la Nipru, acolo ajungând în atingere
/ vecinătate cu Garðarii care apoi, în acelaşi secol IX, au
întemeiat statul Rus, dinastia cârmuitoare peste Ruşi -
denumită Rurik / Ru-rik, a “regilor roşii” ai Ruşilor - având,
conform analizelor efectuate la începutul secolului XXI,
acelaşi tipar patern genetic ca Gherga). Este de remarcat că la
vărsarea celui mai vechi braţ al Fluviului - în extremitatea
răsăriteană a Deltei - singura localitate unde se pot vedea
laolaltă Dunărea şi Marea Neagră e Sf. Gheorghe 44,53 lat.
N, 29,36 long. E / judeţul Tulcea (cu atestarea documentară
Medievală ca San Giorgio / de exemplu şi pe harta realizată
de Petrus Vesconte la 1327 în Veneţia); de altfel, Tulcea
45,11 lat. N, 28,48 long. E - oraşul de la intrarea în Delta
Dunării, ce a dus la denumirea judeţului Românesc din N
Dobrogei cuprinzând Delta Fluviului - îşi are etimologia
bazată pe Gurga / Turcea (poetul Roman Ovidiu a notat în
“Scrisori din Pont” 1:8 despre cetatea Tulcea - bine protejată
prin valuri de pământ - că a fost întemeiată de Caspianul
Aegisus iar în “Tristele” 2:190 a scris că “Iazigii, Colhii și
Geții cu greu pot fi opriți de apele Dunării”: Sarmații /
Iranienii Iazigi s-au stabilit în susul Dunării la gura Tisei iar
Colhii / Georgienii erau din V Caucazian, în Dobrogea - unde
erau gurile Dunării - fiind demult deja stabiliți Cariani /
Gherghiți din V Anatoliei, toți acei Estici / răsăriteni trăind
685
împreună cu Geții în spațiul Antic Românesc). Cei 2 lideri
nominalizaţi în Biserica din Basarabi - jupanul Gheorgu /
Gheorghe şi judecătorul George - cârmuiau formaţiunea
Română întemeiată în Dobrogea cu ajutor bizantin (că era a
Rumânilor / Românilor - pe lângă că geografic se afla în vatră
Română - au indicat şi istoricii bizantini, orientali, ş.a). În
lucrarea “Complexul rupestru de la Murfatlar-Basarabi” din
2009 a Academiei Române, Oana Damian de la “Institutul de
Arheologie Vasile Pârvan”, împreună cu Andra Samson şi
Mihai Vasile de la “Muzeul Naţional de Istorie” al României,
au scris: “Inscripţiile runice au fost considerate asemănătoare
cu aşa zisele rune turcice descoperite în Mongolia, în sudul
Rusiei, cu unele semne izolate aflate în aşezările de la Pliska,
Madara, Preslav sau de pe teritoriul Ungariei. O încercare de
clasificare a runelor de la Basarabi-Murfatlar stabileşte
existenţa mai multor categorii de texte gotice, gotico-vechi,
germane, vechi germane şi proto-bulgare, putând fi atribuite
populaţiilor turcice (protobulgari, pecenegi) sau unor rămăşiţe
ale goţilor creştini, care trăiau în apropierea Constanței ori
chiar unor populaţii nordice (vikinge). Ca încercări de
descifrare amintim numele greceşti Agathon, Khariton şi
Agathonik pentru inscripţia formată din 3 rânduri scurte din
stânga intrării bisericii rupestre 4, numele patriarhului
monofizit al Constantinopolului, Ioan din Efes, pe peretele de
est al aceleiaşi bisericuţe şi numele George Areopagita în cea
cu 11 semne de pe peretele de vest al naosului bisericii
rupestre 4”, acea “biserică rupestră nr. 4” fiind cea mai mare
dintre Bisericile complexului (în vechea Greacă, prin
calificativul “Areopagit” al lui George se înţelegea
“Judecător” / “Jude”).
Gheorgu / George “Areopagitul” =
Judecătorul / Judele Gherga
Pe teritoriul Românesc, termenul de jupan avea
semnificaţia de cârmuitor politico-militar al unui organism
social: jupa; iniţial funcţia respectivă a apărut în izvoare
scrise numai în Banat şi Dobrogea (în Banat anterior
Dobrogei, ca de exemplu pe un vas de aur din secolul VIII al
tezaurului de la Sânnicolau Mare / judeţul Timiş, scris în
Turca veche cu litere Greceşti). După mutarea în secolul VII
a Rumânilor din Voivodina - inclusiv Banat - cârmuiți de
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Cuber, jupan Scit / Bulgar, de pildă jupanul Rumân Buta îi
cârmuia în Banatul secolului VIII pe cei rămaşi, în secolul IX
regiunea Banatului fiind vasală Imperiului Scito-Vlah /
Bulgaro-Armân (în secolul X, Banatul devenind
independent); pentru încadrare, e de consemnat că Imperiul
Bulgaro-Armân a fost în secolele VII-XI iar în secolele XII-
XIII a fost Imperiul Româno-Bulgar. De altfel, “Dicționarul
limbii române literare contemporane” din 1957 a consemnat:
“Un cnezat sau județ era condus de un cneaz, jude sau jupan”;
în privința vechimii termenilor - astfel după cum a precizat
academicianul Român Dimitrie Onciul - întâi au fost
“judecii”, apoi “cnezii”. În Evul Mediu, Gherga era deja un
nume foarte vechi - mult mai vechi decât Gheorghe -
răspândindu-se consistent şi în lumea Românească (expertul
Cicerone Poghirc, în “Romanizarea lingvistică şi culturală în
Balcani”, indicând: “specific aromânilor e un ‘a’ protetic -
mai ales în faţa consoanelor ‘r’ şi ‘l’ - cu un ‘o’ neaccentuat,
sincopat”; astfel - în Grai Armân / Aromân - Gherga era
Ghearga sau Gheorghiu, în vecinătatea onomastică Gherga
fiind foarte evident aşa Gheorghe). În 2009, Dr. Mihai
Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii române (pe baza
cercetărilor de indo-europenistică)” a scris: “Prefixul
pronominal deictic ‘a’ este folosit la formarea multor
pronume demonstrative şi adverbe (de exemplu a-cesta, a-
cela, a-ici, a-cum, a-tunci, a-şa, etc.); prefixul deictic ‘a’ are
echivalente în limbile caucaziene de sud (grupul kartvelian).
În aceste limbi există prefixul deictic ‘a’ care indică - în
general - apropierea. Acest paralelism între română şi grupul
kartvelian nu se poate explica prin împrumuturi, mai ales că
astfel de forme nu se împrumută, iar contacte între vorbitorii
de română şi caucazienele de sud nu au existat. Pe de altă
parte, aceste asemănări nu sunt întâmplătoare, ele explicându-
se prin fondul nostratic. Din macro-familia nostratică fac
parte mai multe familii de limbi, precum şi familia limbilor
caucaziene de sud (de exemplu, georgianele ‘a-ma’ = ‘acela /
acesta’, ‘a-ka’ = ‘aici’, ‘a-se’ = ‘aşa’, etc.); acest prefix
deictic se întâlneşte şi la formele corespunzătoare din
aromână (ca ‘acela’, ‘acesta’, ‘acum’, ‘aici’, ‘acolo’, ‘aşa’,
etc).”
686
Lingvistul Român George Pruteanu a continuat:
“Popularul devenit Gheorghe (prezent la peste 5% dintre
Români, statistic între primele ca răspândire actuală - alături
de Ion, Nicolae şi Vasile - cu toate derivaţiile) provine din
Greacă: Georgios sau Gheorghios, nume care apare şi în
scrierile lui Platon / care a fost student al lui Socrate şi apoi
dascăl al lui Aristotel. În acest nume se disting bine cele 2
părţi din care e compus: cuvântul vechi ge (sau gea, geo,
gheo), care înseamnă ‘pământ’ şi cuvântul ergon, care
înseamnă ‘muncă, lucru’. Iată, deci, pe Georgete, Gete,
Georgiane, Gine, George, Gheorghe, Gigi, Gelu, Ghiţă, etc.
înrudiţi - prin nume doar! - cu respectabilele ştiinţe care îl au
pe geo sau pe erg în denumire: geometrie (măsurarea
pământului), geografie (descrierea pământului), geologie
(ştiinţa pământului) sau ergonomie (disciplina care studiază
metodele şi condiţiile de muncă în general) sau denumirea
unităţii de măsură pentru energie ori lucru mecanic - ergul. Se
observă că în cuvântul ‘energie’ se află topită bucăţica
esenţială -erg. Aşadar, numele - pornind de la Greacă - zice
‘lucrătorul pământului’ ori altfel spus: ţăranul, agricultorul;
‘ţăran’ înseamnă ‘omul pământului’ (de la latinescul terra,-
ae) iar ţăran fără pământ e un non-sens, e ca şi cum s-ar spune
‘avion submarin’ iar agri-cultor e un cuvânt care are exact
aceleaşi componente ca şi George-Gheorghe: ager, -gri =
pământ şi colo- ere- ui- cultum = ‘a munci, a lucra, a cultiva’.
Din această etimologie se vede frumosul înţeles pe care îl are
expresia ‘om cultivat’: un om care s-a muncit pe sine,
nelăsându-se în paragină, obligându-se să dea roade. Marele
poet Roman Vergiliu (secolul I î.C.) a scris un amplu şi
frumos poem intitulat Georgicele, titlul însemnând: poemele
închinate muncii câmpului. Gheorghe duce câteodată la cele
mai neaşteptate nume de botez sau de familie, ca Iorgu sau
Iorga - care sunt variante; la fel, nume care par cu totul
diferite, cum ar fi Giurcă sau Iuga sau Iureş sau Iordache sau
Giurgiu sau Gociu - se trag toate din aceeaşi rădăcină.
Gherguş, Ghica, Goga, Gogea, Gane, Giurea, Giurcă nu sunt
decât variante ale numelui Gheorghe. Şi lista nu-i epuizată.
Oricât ar părea de ciudat, tot derivate de la numele de bază
Gheorghe sunt şi nume ca Iuraşcu, Iurie, Iureş sau Gorea -
acestea fiind metamorfoze, transformări în timp ale lui
Gheorghe. Gheorghe apare în toate limbile, iată doar câteva
exemple: la Albanezi Giergi ori Gherghi, la Italieni Giorgio
sau Gina, la Ruşi Gheorghi sau Egor sau Iurii, la Spanioli are
formele Jorge şi Guerga, la Unguri Gyorgy ori Gyorok,
ş.a.m.d. E întâlnit foarte adesea şi ca nume de locuri; de pildă,
în ţară pot fi menţionate: Sfântu Gheorghe (oraşul şi -
respectiv - unul din braţele Dunării), Gheorghieni,
Sângeorgiu de Pădure, Sângeorz-Băi, Găneşti, Giurgiu şi
altele”. “Dicţionarul onomastic creştin”, realizat în 2003 de
Aurelia Bălan, alătură numelui Gherga o lungă listă de
derivate pe lângă Gheorghe, între care din vechime (1489) au
fost reţinute Ganea, Giurge, Ghiura iar dintre cele mai
recente, mai frecvente sunt / alfabetic: Gărgan, Georgeta,
Georgică, Geta, Getuţa, Gheordache, Gheore, Gheorgan,
Gheorganii, Gheorghea, Gheorghelaş, Gheorghi, Gheorghian,
Gheorghică, Gheorghie, Gheorghieş, Gheorghiţa, Gheorghiţă,
Gheorghiu, Gheoroaia, Gheoroe, Ghergăe, Gherghe,
Ghergheasa, Gherghei, Gherghena, Gherghentie, Ghergheş,
Ghergheşan, Gherghescul, Gherghin, Gherghinar,
Gherghinica, Gherghinoiu, Gherghiş, Gherghişanu,
Gherghiţă, Gherghiţoiu, Gherghiu, Ghergul, Ghergulescu,
Ghergu, Ghican, Ghicul, Ghiculescu, Ghiculeţ, Ghierghie,
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Ghiorghina, Ghiorghinescu, Ghiorghinoiu, Ghiorghioiu,
Ghiorghion, Ghiorghişor, Ghiorghiţan, Ghiorghiu, Ghioroaie,
Ghirghi, Ghirghie, Ghirgiu, Ghiroghină, Ghiroghiţă, Ghiţa,
Ghiţan, Ghiţău, Ghiţea, Ghiţeş, Ghiţescu, Ghiţoi, Ghiţoiu,
Ghiţuică, Ghiţulan, Ghiţulescu, Ghiţun, Ghiurca, Ghiureş,
Ghiurghiu, Ghiurghiuleţ, Ghorgoman, Gică, Giorgia, Giorgiu,
Girgina, Giuca, Giucă, Giura, Giuran, Giurău, Giurcani,
Giurcanu, Giurconiu, Giurcu, Giurculescu, Giurescu, Giurg,
Giurgachi, Giurgea, Giurgeaca, Giurgeală, Giurgeni,
Giurgescu, Giurgeu, Giurgi, Giurgică, Giurgilă, Giurgin,
Giurgiov, Giurgiţa, Giurgiuca, Giurgiuman, Giurgiuv,
Giurgiuvan, Giurgiuvean, Giurgiuvul, Giurica, Giurja,
Giurjea, Giuroiu, Giurul, Goaga, Goagă, Gog, Gogă, Gogan,
Gogancea, Gogeală, Gogealea, Gogean, Gogescul, Gogioiul,
Gogiulescu, Goglea, Gogoi, Gogoiasa, Gogoiescu, Gogoiu,
Gogolea, Gogoncea, Gogotă, Gogotan, Gogoţea, Gogu,
Gogul, Gogulescu, Goguţ, Gorgan, Gorganu, Gorgea,
Gorgescu, Gorghe, Gorghea, Gorghi, Gorghias, Gorghie,
Gorghieş, Gorghină, Gorghiţă, Gorgiulescu, Gorgoae,
Gorgoceală, Gorgoiu, Gorgon, Gorgonie, Gorgos, Gorgota,
Gorgotescu, Gorgul, Gorguţa, Gorjea, Guţă dar şi Diorde,
Diordei, Diurdea, Dorda, Dorde, Horghea, Horghie,
Ieordache, Iocuşeni, Iorda, Iordăchescu, Iordachia,
Iordăchioiu, Iordăcuţă, Iorg, Iorgă, Iorgache, Iorgachi, Iorgan,
Iorgea, Iorghiceni, Iorgociu, Iorgulescu, Iuca, Iucaş,
Iucaşanul, Iucşa, Iucşă, Iucul, Iucuş, Iurgachi, Iurghiceni,
Jorj, Jorja, Jorje, Jorjeni, Jurca, Jurcă, Jurcani, Jurchescu,
Jurg, Jurga, Jurgea, Jurj, Jurja, Jurjă, Jurjanescul, Jurje,
Jurjea, Jurjiu, Jurjoaia, Jurjon, Jurjuman, Orgache, Orghie,
Orgon, etc.; în relaţie cu numele Române, sonorizări şi
caligrafieri vecine au Gorgonie care a dus la nume de familie
în formele Gorga, Gorgu, etc., Grigorie cu variante ca
Gherghel, Gurgu, ş.a. iar Grighentie este atestat şi
Gherghentie, Ghirgo, etc.
În “Analele” Universităţii de Vest din Timişoara din
2008, despre “Antroponimul grecesc Georgios în onomastica
europeană”, Dr. Viorica Goicu şi Dr. Simona Cealmof au
scris: “Numele de botez Gheorghe este unul din cele mai
răspândite şi frecvente prenume atât la români, cât şi la
687
celelalte popoare europene. Numele îşi are originea în Grecia
antică, având la bază apelativul georgos ‘lucrător al
pământului, agricultor, ţăran’, apariţia lui ca nume personal
fiind strâns legată de creşterea rolului agriculturii în
economia vechilor greci. Grecescul Georgios este, în acest
caz, sinonim cu latinul Agricola sau românul Ţăranu.
Răspândirea şi popularitatea grecescului Georgios este legată
de existenţa cultului mai multor sfinţi, dar mai cu seamă al
unui martir creştin din Capadochia, din timpul împăratului
Diocleţian (secolul IV), celebru în toată Galia din secolul VI.
Dacă urmărim direcţiile de răspândire ale numelui grecesc în
Europa, constatăm că în inscripţiile latine din secolele III-IV
apare forma scrisă veche greacă Georgius, care stă la baza
formelor actuale din limbile românice apusene şi germanice,
cu pronunţii deosebite, datorate modificărilor unor sunete
proprii acestor limbi. Numele grecesc este atestat sub forma
Γεώργιος în secolele VI-VII în Creta, apoi prin Georgius în
inscripţiile latineşti creştine din Galia şi Spania, Georius în
769 în Italia (episcop de Palaestrina), Iorgii la sfârşitul
secolului VIII la Chartres, Giorius în 811 în Gorze, Jorgio în
830 la Jumieges, Georius în 889 în Germania, Georgius şi
Iorius din secolul IX în Catalania, Jorius în 924 în Narbonne.
În prezent, în sudul Italiei este răspândită forma Iorio, iar în
Grecia, Jorgos. În limbile slave, numele grecesc a intrat mai
târziu, pe 2 căi distincte: pe cale orală a pătruns pronunţia
grecească destul de mult modificată încă din primele secole
ale erei noastre, grecul Georgios fiind pronunţat aproximativ
Iorios, cu varianta Iurios, devenită Iurii în limbile slave de
răsărit la sfârşitul secolului X, impunându-se printre slavii
meridionali formele Gherga, Gheorghii, Georgie, Giuragi,
Georgii, Giurgi, etc.; pe cale cultă a fost folosită o copie
modificată în partea finală a formei scrise greceşti Gheorghii
care, odată intrată în uz, a suferit serioase modificări fonetice.
În limbile slave de sud, cea mai veche atestare o are forma
adjectivală Giurgev (1198); la 1222 apare forma Georgie, la
1254, ca nume, apare Giuragi, la 1293, Georgii şi Ghergo, la
1322 este atestat Giurgi şi tot din secolul XIV apare
Gheorghii. La români, popularitatea de care s-a bucurat
numele Gheorghe de-a lungul timpului nu se poate explica
numai prin existenţa cultului pentru martirul cu acest nume,
ci mai ales prin persistenţa vechilor credinţe, obiceiuri,
ritualuri şi practici din epoca păgână, când sărbătoarea este
considerată începutul primăverii. Despre sărbătoarea creştină
în onoarea Sfântului Gheorghe din 23 aprilie, Nicolae Iorga
arată că s-a suprapus unei alte sărbători păgâne a unui erou
trac. Cultul acestui sfânt a început să se răspândească mai ales
în secolul X, de la Constantinopol, de unde a iradiat spre
nord, prin Bulgaria, până la gurile Dunării. Numele oraşului
Giurgiu şi al braţului sudic al Deltei Dunării amintesc iarăşi
de cultul aceluiaşi sfant. Braţul Sfântul Gheorghe, numit în
antichitate ‘Braţul sfânt’, era notat în harta lui Pietro
Vesconte din 1311 prin Sanct Georgi sau Georgy. De
asemenea, primul document medieval românesc, biserica din
Streisângeorz (azi oraşul Călan, judeţul Hunedoara), datând
din 1313, are hramul ‘Sfântul Gheorghe’. Numele popular al
sărbătorii Sângiorz (Sâmgiorz), cu păstrarea elementelor
latineşti (Sanctus Georgius), cuprinde cea mai mare parte a
Transilvaniei cu Maramureşul, Crişana şi Banatul. În restul
teritoriului daco-roman apare forma mai nouă Sfântul
Gheorghe, care a pătruns prin intermediul Bisericii. În
aromână este înregistrat sub forma Sâm-Georgiul şi Ayu
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Yoryi, un împrumut din greacă iar în megleno-română prin
Sâmgiordu şi Sfeti D’ord, preluat de la bulgari”.
“Sărbătoarea Sfântului Gheorghe şi cea a Sfântului
Dumitru (popular Sâmedru, Sumedru) sunt foarte importante,
întrucât aceşti 2 sfinţi sunt cei mai veneraţi la români. La
Sfântul Gheorghe începe renaşterea naturii după iarna care la
noi durează între 3 şi 5 luni. Această sărbătoare a reprezentat
o dată importantă în viaţa socială. Contractele de arendare a
pământului începeau în această zi şi se terminau de Sfântul
Dumitru iar în viaţa pastorală, de Sfântul Gheorghe se
tocmeau ciobanii, văcarii, etc. Obiceiul vechi era ca în ajunul
Sfântului Gheorghe oamenii să se împroure, adică să se
stropească unii pe alţii şi în acelaşi timp staulele şi vitele cu
apa descântată sau neîncepută, adusă de la râu. Această
stropire cu apă, ca mijloc de curăţire a tuturor relelor, o găsim
la multe popoare şi se practica, de asemenea, de păstori exact
în aceeaşi perioadă, la Palilia (21 aprilie), după cum scrie
Ovidiu. Se afumau vitele şi staulele cu tămâie sau cu diferite
ierburi, dar la noi trebuie să fie tot un obicei păstrat de la
romani, care în ziua de Palilia obişnuiau să afume turmele de
oi. În ajunul Sfântului Gheorghe se obişnuia să se facă un foc
viu: ‘se freacă 2 lemne uscate unul de altul atâta până ce,
înfierbântându-se, se aprind şi încep a arde. Aprind apoi cu
dânsul grămada de lemne pe care au strâns-o puţin înainte de
aceasta; iar când lemnele au început a arde cumsecade şi para
focului a se înălţa, atunci încep şi ei a juca împrejurul focului
şi a sări peste dânsul. Săturându-se de jucat şi de sărit,
aşteaptă până ce focul începe a se stinge, iar după aceea,
688
luând fiecare puţin jeratec şi câte un tăciune, se întorc acasă şi
afumă vitele, mai ales mieluşeii, cu tăciunii din focul viu’.
Ceea ce este însă extraordinar, arată în ‘Iarba fiarelor’ Aurel
Cândea ‘e faptul că singuri românii au păstrat amintirea
acestei datini - facerea focului viu, sărirea peste el şi trecerea
vitelor prin mijlocul lui - în acelaşi fel cum o practicau în ziua
de Palilia, exact în aceeaşi epocă (diferenţa e numai de o zi),
păstorii de acum 2000 de ani’. Poetul Ovidiu relatează
amănunţit acest obicei al romanilor, la început un popor
alcătuit numai din păstori, care şi-au ales ca dată a întemeierii
Romei ziua de 21 aprilie, pe care au numit-o Palilia, de la
numele zeiţei Pales, ocrotitoarea turmelor. Ca atare, păstrarea
formei mai vechi Sângeor(d)z, alături de forma mai nouă
Sfântul Gheorghe se datorează atât importanţei social-
religioase a acestei sărbători, cât şi faptului că, la început, a
fost vorba de o sărbătoare păgână de care sunt legate multe
credinţe. El este sfântul cel mai venerat de păstorii din
Balcani şi din Carpaţi. La huţuli, denumirea populară a lunii
mai este Jurija, din ucraineanul Jurij ‘Gheorghe’, iar luna
aprilie este denumită popular în unele dialecte slovene
Jurijevscak, în maghiară Szent Gyorgy şi în estonă, Jurikuu.
În bulgară, de la numele sfântului s-au format 70 de
hipocoristice, în onomastica din Transilvania în jur de 20. În
documentele noastre este atestată prezenţa diferitelor forme
ale numelui Gheorghe încă de la începutul secolului XV:
Zorza 1400, Gherghi 1417, Gherghiţa, toponim 1453,
Gheorghe 1465, Iuga şi Ganea 1475, Găneşti, toponim 1480,
Jurj şi Jurja în documentele moldovene din timpul lui Ştefan
cel Mare, când 30 de persoane au acest nume, Giurge, Giurcă,
Ghiura 1489, etc. Este important de menţionat faptul că
localităţile din Transilvania, care şi-au format denumirea de
la compusul notat în documente prin Sanctus Georgius, apoi
prin maghiarul Szent Gyorgy sau săsescul Sankt Georgen, au
fost românizate după numele mai vechi al sărbătorii, cel de
Sângeorz. Există, pe de o parte, oiconimul oficial Sângeorz-
Băi (judeţul Bistriţa-Năsăud), cu prima atestare sub forma
Zenthgyurgh 1440, nume care a fost dat, probabil, sub
influenţa călugărilor minoriţi aşezaţi în Rodna. Urmărind
atestările documentare ale acestei localităţi, se observă că în
unele se recunoaşte uşor forma populară românească
Sângeorz, notată chiar în pronunţia locală, unde digraful (dz)
reprezintă africata (ð) pe cale de dispariţie în graiurile daco-
române, prin transformarea ei în (z). Şi în Banat există o
localitate cu denumirea actuală Sângeorge (judeţul Timiş) cu
prima atestare: villa Sancti Georgii 1319. Numele popular al
satului este Sângeoarge, iar localnicii îşi spun sângeorgeni.
Tot în Banat, în catedrala din Cenad, s-au păstrat moaştele
Sfântului Gheorghe pe care regele Ştefan cel Sfânt le-a răpit
în războiul purtat împotriva bulgarilor. În evul mediu, Sfântul
Gheorghe (maghiarizat Szent Gyorgy) a fost unul dintre cei
mai populari sfinţi şi în Ungaria, fapt confirmat de prezenţa
numelui în 119 oiconime, în primul rând pentru că în întreaga
Europă răsăriteană cultul său a fost foarte răspândit, iar, pe de
altă parte, sărbătoarea de care se leagă numele său este
considerată începutul primăverii. Mai adăugăm şi faptul că
maghiarul Gyorgy, un nume de botez frecvent şi astăzi, este
mai apropiat fonetic de românescul Gheorghe şi de bulgarul
Gheorghi decât de latinescul Georgius. Ca atare, numeroasele
oiconime formate de la numele acestui sfânt balcanic,
răspândite în toate regiunile care au aparţinut Ungariei,
reflectă popularitatea de care s-a bucurat Sfântul Gheorghe nu
numai printre creştinii ortodocşi, ci şi printre cei catolici.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Întrucât limba greacă foloseşte frecvent între sufixele

diminutivale masculinul -akis, acesta apare şi în formaţiile
româneşti de tipul Filipache, Gheorgache, dar şi în variantele
acestuia Iorgache, Iordache, sufixul fiind ataşat la numele
personale Iorgu, Iorga. În prima jumătate a secolului XIX,
odată cu introducerea numelor latineşti din istoria şi
mitologia romană, a pătruns la români şi tipul George cu
derivatele sale, care a intrat în concurenţă cu formele vechi,
fenomen ce poate fi observat şi în zilele noastre. Dacă în
mediile orăşeneşti sunt preferate noile forme, în mediul rural
se observă coexistenţa formelor vechi şi noi ale aceluiaşi
nume. Astfel, forma Gheorghe ca nume de familie, conform
Bazei de date antroponimice a României pentru anul 1994, se
situează pe locul 4 în grupa a doua de frecvenţă cu 83413
apariţii pe ţară, după Dumitru - 95702. Ca prenume actual,
Gheorghe apare pe primul loc cu 662265 de apariţii pe ţară în
aceeaşi Bază de date, în timp ce George e pe locul 29 cu
67120 de apariţii pe ţară. La fel, alături de prenumele
feminine mai vechi - Gheorghiţa înregistrat în 1994 pe poziţia
55 cu 37585 de apariţii, Gherghina pe poziţia 76 cu 29769 de
apariţii - se află prenumele mai noi: Georgeta pe locul 13 cu
103858 de apariţii şi Georgiana pe locul 65 cu 35874 de
apariţii. Dacă aşteptăm un răspuns la întrebarea în ce măsură
onomastica a contribuit la identitatea Europei, examinarea
răspândirii şi a popularităţii descendenţilor din vechiul
antroponim grecesc Georgios în limbile europene ne arată
atât unitatea, cât şi surprinzătoarele analogii în spatele unei Etnologul Maria Cristea din Viena / capitala Austriei
aparente diversităţi formale. Prezenţa civilizaţiei greceşti şi a cercetat “Sângiorz - Anul Nou Pastoral”: “Sân-Georgiul,
răspândirea creştinismului în Europa au avut un rol unificator, ipostaza populară românească a sfântului creştin, este
fără să se fi produs, de-a lungul secolelor, o reală stăpânitorul vremii calde, sfântul cel mare peste câmpuri,
fragmentare”. (Este de remarcat la menţiunile cercetătoarelor înverzitorul naturii şi semănătorul tuturor seminţelor, cel ce
Bănăţene despre rădăcinile păgâne că în Latină sensul pentru înfrânge vrăjitoarele şi le zădărniceşte actele magice, în
“păgân” era de “ţăran”, ulterior regionalismul “pogan” - special pe cele de luare a manei laptelui, protejând astfel
derivat din el - însemnând “vânjos”; e de ştiut că terminaţia cirezile şi turmele, cel care arată aleşilor comorile,
Greacă “os” era mai veche decât cea Romană “us” iar în smulgându-le de la diavol, chezaşul tuturor tocmelilor şi
legătură cu sărbătoarea Pariliei / Paliliei, Românii încă patronul tinerilor şi al armoniei familiale. Popularitatea în
folosesc “pălălaie” pentru focul mare / “gălgară” în Ardeal, general nu este legată, în principal, de martiriul eroului
conform “Dicţionarului etimologic român” din 1966). Despre sărbătorit şi sanctificat de biserică, ci de vechi ritualuri legate
ceremonii e de observat că în timp desacralizarea a dus la de ciclurile vegetaţiei, care şi-au găsit un ecou larg în
laicizare, “cura sufletelor” ajungând “însănătoşirea folclorul multor popoare. Sfântul Gheorghe este agricultorul
trupurilor” iar sărbătorile reducându-se de regulă doar la o zi care ucide ‘balaurul’ - elementul teriomorf, malefic, duhul
când nu se lucrează. Dr. Paraschiv Peţu a scris “În constelaţia rău al pământului - pentru a-i elibera forţa vitală, energia
numelui” din 2011 că “aproape un milion de români şi-au biologică, germinativă, care este primăvara, cu întregul ei
aniversat onomastica la data de 23 IV 2010, de sărbătoarea cortegiu de binefaceri. De fapt, grecescul ‘Georgos’ înseamnă
Sfântului Mare Mucenic Gheorghe (759886 bărbaţi, din care ţăran, cultivator de pământ. Ziua lui fixată la 23 IV
589215 purtau prenumele de Gheorghe / Ghiorghe iar dintre marchează începutul primăverii, începutul păstoritului, un
femeile sărbătorite la aceeaşi dată, 137430 purtau prenumele nou ciclu de vegetaţie. În ipostaza populară erau folosite
de Georgeta)”. De sărbătoarea ce începea la o lună după numeroase practici magice, de-a lungul unui ciclu de 3 zile,
echinocţiul de primăvară - aşa cum onomastic de Gherga sunt cu scopul de a se asigura protecţia gospodăriei, oamenilor,
legaţi Grigore şi Gheorghe - au fost legate ambele animalelor, recoltei, pentru fertilitate, belşug, sănătate şi
semnificaţii post-diluviene ale principalelor profile pentru atragerea ‘forţelor benefice’. Funcţia apotropaică a
ocupaţionale (pastoral şi agricol), derivate din preocupările apei a fost preluată în creştinism ca purificatoare, în
faţă de animale ale vânătorilor Nordici şi faţă de plante ale ritualurile ecleziastice. Peste această zeitate a vegetaţiei,
culegătorilor Sudici, din Epoca Pietrei: în 23 IV era debutul protector al cailor, vitelor cu lapte şi holdelor semănate,
sezonului pastoral prin sărbătoarea lui Gheorghe, nume identificat în Panteonul românesc cu Cavalerul trac,
ulterior major consacrat agricol; cumularea celor 2 virtuţi - creştinismul a suprapus pe Marele Mucenic Gheorghe.
pastorală şi agricolă - în aceeaşi celebrare, sub acelaşi Această reprezentare mitică se numeşte Sângiorz în
patronaj, reflectă sorgintea comună Gherga. Transilvania şi Banat şi Sfântul Gheorghe în rest. Sângiorzul
şi Sântoaderul cel Mare - celebrat prin Caii lui Sântoader -
divinităţi pastorale de origine indo-europeană, au în
credinţele, folclorul şi iconografia românească trăsături
comune cu Cavalerul trac: sunt divinităţi tinere, purtate în
689
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
spate de cai (Sângiorz) sau au ei înşişi copite (Caii lui
Sântoader), purifică spaţiul de forţele malefice, omoară
balaurul, încuie iarna şi descuie vara. Mânecătoarea e o
divinitate a Panteonului românesc, soră cu Sânjorjul,
celebrată la Sângiorzul Vacilor (22 IV), sărbătoarea nocturnă
din ajunul zilei de Sângiorz. Acum vitele sunt lăsate să pască
libere, pe unde vor. Este timpul când se crede că se fac
diferite vrăji şi farmece pentru a se fura mana vitelor
(fertilitatea şi laptele) şi rodul pământului, de către
vrăjitoarele (moroaie sau strigoaie) care, dezbrăcate până la
brâu, rostesc diferite formule magice, efectuează diferite
practici rituale, cu efecte ‘sigure’ care se pare că au
credibilitate în majoritatea zonelor ţării. La Mânecătoare se
pune măcieş în coarnele vacilor, pentru ca vrăjitoarele să nu
le poată lua mana, pentru ca descântecele lor să nu le poată
atinge deloc. Pentru a se apăra, oamenii îşi împodobesc
acareturile cu Ramura Verde. Atât de întemeiată era credinţa
şi spaima oamenilor că strigoii vii, care în acea noapte îşi
părăsesc trupurile, se bat cu limbile meliţelor la răscruci şi
hotare de drum, apoi vin şi intră din nou în trupurile lor, ca să
ia ‘mana vacilor, rodul câmpului, visul fetelor şi norocul
băieţilor’, încât în această noapte, pentru a-i speria şi pune pe
fugă, pentru a contracara farmecele vrăjitoarelor, toată
aşezarea participa la nişte contrafarmece şi mijloace de luptă,
pentru a se apăra de forţele malefice. În primul rând era
zgomotul - strigăte puternice, chiuituri, tulnice, buciume. Se
ascundeau limbile de meliţă pe care călăreau strigoii sau se
ungeau cu usturoi, mai mult chiar, se folosea o unsoare făcută
din usturoi şi plante apotropaice. Pentru a ţine departe strigoii
şi a apăra gospodăria, cu acea unsoare se ungeau pragurile
uşilor, porţile, ferestrele, fântâna, vitele şi oamenii. La sate, în
ziua de Sângiorz se puneau la stâlpii porţilor, la ferestre şi uşi,
la streaşină şi fântână, grajduri şi coteţe, în cimitire şi pe
morminte, crenguţe verzi care, după trecerea sărbătorii, erau
strânse şi uscate de către gospodină, pentru a fi folosite la
oameni ca leacuri împotriva frigurilor iar tocate mărunt se
puneau în nutreţul animalelor pentru a fi sănătoase şi fertile.
Creanga era tăiată întotdeauna de un bărbat - capul familiei -
şi era ‘un substitut al zeului vegetaţiei, protector al vitelor,
cailor şi holdelor semănate’. Se credea că în această zi de
cumpănă între Vechiul An şi Noul An Pastoral, forţele
malefice erau deosebit de active, iar crengile verzi aveau rolul
de a apăra oamenii, vitele, semănăturile, de a contracara
farmecele făcute la Mânecătoare şi pentru rod bogat,
fertilitate şi noroc în Noul An”.
690
“În unele regiuni, flăcăii, în semn de prietenie sau
dragoste, împodobeau în ascuns porţile caselor fetelor de
măritat. Bucăţi de pământ cu iarbă erau puse sub cloşcă
pentru ca puii să fie feriţi de boli şi primejdii. Era o tradiţie cu
caracter de carnaval bucolic, care s-a păstrat în unele aşezări
din Transilvania până spre mijlocul secolului XX, având
drept scop stimularea forţelor creatoare a naturii, a fertilităţii
vitelor şi pământului. Ea purta denumiri diferite, în funcţie de
localitate, cum ar fi: Gheorghe, Goţoi, Păpălugă, Păpăluhară,
Plugari, etc., de fapt fiind denumirea costumului şi măştii din
frunze şi scoarţă de copac, purtate de flăcăul care dorea astfel
să sugereze reînvierea simbolică a zeului vegetaţiei şi
fecundităţii. Întregul ceremonial aminteşte de riturile de
iniţiere. În noaptea de ajun a zilei de Sf. Gheorghe, flăcăii se
strângeau în pădure, stabileau cine va interpreta personajul
Sângiorzului, îşi confecţionau straie din frunze înverzite
prinse direct pe veşminte, mască şi opinci din coajă de copac
şi dimineaţa, cu un băţ înfrunzit în mână, însoţiţi de un alai de
băieţi care chiuiau sau cântau din fluiere improvizate, într-o
larmă îngrozitoare spărgeau liniştea satului, stârnind hămăitul
câinilor şi veselie între săteni - dar mai ales între copii. Cel
care reprezinta pe zeul fitomorf intra în curţile caselor,
încerca să sărute fetele şi femeile, atingea oamenii cu urzica,
iar gospodarii aruncau asupra lui găleţi întregi de apă. Felul
acestui cortegiu era diferit, în funcţie de regiune. Dacă un
gospodar nu reuşea să ude Păpăluga (deoarece era apărată de
anumiţi membri ai cortegiului), era semn rău pentru bunul
mers al gospodăriei. Ceata Sângiorgiului era apoi cinstită de
către stăpânii casei, cu diferite daruri. În final, după ce a
cutreierat întregul sat, personajul ‘murea simbolic’, era
aruncat în apă, sau costumul de frunze era dezbrăcat în anume
locuri: în codru, pe malul apei, în curtea gospodarului care a
ieşit primul la arat - în funcţie de ritualul regional. În unele
regiuni, el era îngropat ca un mort. În altele, din frunzele
costumului se alcătuiau cununile pe care mirii le purtau pe
cap - ca simbol al fertilităţii. După unele surse, acest obicei s-
a mai păstrat în sudul Ardealului. Deosebit de interesant este
faptul că o tradiţie asemănătoare este consemnată în anumite
regiuni din Austria, unde în fiecare an, la sărbătoarea Sf.
Gheorghe, este celebrată de sate întregi. În ajunul sau în ziua
de Sângeorz - străvechi început de An Pastoral - se aprinde
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Focul Viu, după metode primitive, pentru ca prin puterea
purificatoare a focului, a luminii şi a fumului să se alunge
forţele malefice rămase din timpul iernii, pentru a goni
vrăjitoarele, forţele distructive ale naturii (furtunile, grindina,
trăsnetul, bolile animalelor, atacul animalelor sălbatice).
Producerea Focului Viu se face de către bărbatul casei,
frecând 2 lemne uscate până se aprind. El se aprinde în
fiecare gospodărie şi la hotarul satelor. Acest Foc Viu se
păstrează apoi cu mare băgare de seamă ca să nu se stingă
niciodată peste tot anul, crezându-se că acea casă în care s-ar
afla un astfel de foc are mare noroc şi nici un rău nu se poate
apropia de ea. Acest obicei ancestral de obţinere a focului
‘curat’ mai este folosit de către bulgari şi în India de către
brahmani. La stână ciobanii aprindeau 2 focuri vii - prin
acelaşi procedeu ancestral. Odată aprinse, ei săreau peste -
spunând diferite descântece magice cu caracter pastoral,
pentru a se purifica, iar când flăcările se mai ogoiau, printre
cele 2 focuri erau trecute şi oile, tot în acelaşi scop precum şi
pentru a le feri de primejdii şi de boli. Aceste focuri trebuiau
păstrate aprinse până la coborârea oilor de pe munte şi era
interzis de a se împrumuta. În cadrul ceremonialului era şi
purificarea oilor - într-un vas de lut se punea untură de porc,
usturoi zdrobit şi verdeţuri, peste care se punea jăratic iar
când acea combinaţie începea să fumege, ciobanii afumau
oile, blana şi ugerele lor. Din acea compoziţie se făcea o alifie
tămăduitoare pentru bolile de piele, de la oameni şi animale,
de asemenea se ungea ugerul oilor la Sângiorz, pentru a
preveni Furatul Manei de către vrăjitoare. Ziua de Sf.
Gheorghe era termenul la care se tocmeau ciobanii, pentru
toată vara. Este o datină a păstoritului, la început de an
pastoral, ca proprietarul oilor împreună cu oierii să
stabilească exact timpul când trebuiesc scoase oile la păscut,
locul exact al păşunii, locul unde se face strunga oilor precum
şi coliba ciobanilor. Obiceiul este să se unească mai mulţi
proprietari de oi şi să se formeze o turmă mare, apoi să se dea
arvună păstorilor şi să se stabilească Alesul (Timpul). De
obicei Timpul este în 21-23 IV. După ce se face strunga şi
coliba, se separă şi se închid mieii iar oile sunt lăsate toată
noaptea să pască (21 IV) timp în care ciobanii le veghează,
stând răzămaţi în bote (bâte), cântând din cimpoi, tulnice sau
fluiere. În dimineaţa următoare vin cu oile la strungă iar
primul muls se face într-un ritual special, în găleţi spălate cu
apă neîncepută şi iarbă, pe buza cărora este pus un colac din
pâine nedospită, care, după terminarea lucrului este împărţit
şi mâncat de păstori. Din acel lapte se face primul caş. Seara,
păstorii pleacă din nou cu turma la păscut, de data aceasta şi
cu mieii. În dimineaţa de Sf. Gheorghe se reia ritualul
mulsului, după care stăpânii şi oierii petrec până seara. Iar de
acum, sezonul păstoritului este deschis. O piele de şarpe,
jupuită de Sf. Gheorghe şi purtată la gât, se credea că ferea de
friguri. La Sf. Gheorghe se ungea cu usturoi ţâţele vacilor,
pentru ca fermecătoarele să nu le poată lua mana. La Sf.
Gheorghe se ungeau şi ferestrele / uşile cu usturoi. În
Muntenegru, fetele se duceau la fântână în zorii zilei de Sf.
Gheorghe pentru a privi în adâncul ei până ochii li se
umpleau de lacrimi, crezând că astfel vedeau în apă chipul
‘ursitului’ lor. Băieţii le udau pe fete ca să nu se apropie de
ele strigoaicele sau pentru ca fetele să nu se transforme în
strigoaice. Se credea că udatul se face de bucurie primăvara;
cine se spala în dimineaţa acestei zile cu rouă, toată vara
urma să fie sănătos şi nu-i ieşeau pete pe obraz: în ajunul zilei
de Sf. Gheorghe, fetele se spălau pe faţă cu rouă pentru a fi
691
mai frumoase şi mai atrăgătoare. Avem o mitologie bogată cu
care orice popor s-ar putea mândri. Dacă sunteţi obosiţi, dacă
doriţi să faceţi o adevărată infuzie de vigoare spirituală,
părăsiţi pentru câteva zile lumea oraşului şi faceţi de sărbători
o incursiune în lumea satului (acolo unde tradiţiile s-au mai
păstrat - cel puţin în parte); profitaţi atâta timp cât ele mai
există, cât se mai păstrează. Chiar dacă istoria, timpurile şi în
ultimul timp natura este parcă potrivnică, ţăranul român
continuă să-şi respecte tradiţiile, atâtea cât s-au păstrat, din
respect pentru înaintaşii lui, deoarece ‘în sufletul lui nu va
mai trăi atunci omul cel vechi, omul din viaţa de toate zilele -
în sufletul lui se vor deştepta sufletele strămoşilor lui, care
vor trăi clipe de viguroasă viaţă în cadrul vieţii unui
îndepărtat strănepot’.” Cercetătorul Român Ilie Tudor a scris:
“Se credea că în Focul Viu sălăşuia însuşi Gheorghe; prin
acel foc era încuiată iarna şi era declanşată înverzirea
pajiştilor şi codrilor, Gheorghe ferind păstorii şi turmele de
fiare. Focul Viu de SânGiorz era unul dintre focurile
importante de peste an (cum era de pildă cel ritualic de la
solstiţiul de iarnă - al bucuriei şi comuniunii - destinat
strângerii relaţiilor dintre rude, vecini şi prieteni, cel de
Dragobete, ş.a.m.d.; pentru cei cu inima slabă, în Focul de
Dragobete se puneau câteva mâini de gherghine / păducel iar
câte un pic din cenuşa rezultată - strânsă într-o oală - era pus
apoi în fiecare dimineaţă în ceai şi era dat pentru întărirea
inimii)”.
Calendarul Ortodox Român - despre semnificaţia
numelor sărbătorite în prezent - consemnează: “Sărbătoarea
de care se leagă numele Gheorghe este considerată la noi
începutul primăverii (moment de început al anului pastoral,
odinioară cu celebrare de 3 zile); reînceperea unui nou ciclu
de viaţă al naturii şi al omului a fost întotdeauna, pe toate
meleagurile, prilejul unor ceremonii deosebite (nu trebuie
uitat că între cele mai vechi divinităţi se numără zeii care mor
şi renasc, simboluri clare ale ciclurilor vegetaţiei). Pentru
populaţiile în a căror economie predomina creşterea
animalelor, începutul primăverii coincidea cu un eveniment
de maximă importanţă în viaţa colectivităţii: începutul
păstoritului. O deosebită valoare aveau în ziua lui Gheorghe
practicile legate de îndepărtarea spiritelor nevăzute care
puteau provoca multe rele turmelor, împodobirea casei,
gardului, porţilor şi chiar a vitelor cu ramuri verzi; primul
păscut noaptea se făcea sub pază severă, îndepărtarea
spiritelor rele prin producerea unor zgomote puternice, prin
ţipete sau cântece, împrourarea ori stropirea cu apă, afumatul
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
vitelor, focul viu şi trecerea animalelor prin el. Alături de
acele credinţe privitoare la păstorit şi animale, sunt legate şi
câteva obiceiuri privitoare la om: scăldatul într-o apă
curgătoare chiar înaintea răsăritului soarelui, spălatul cu rouă,
culegerea ierburilor de leac, urzicarea, etc. (ţinerea cu
stricteţe a tuturor acestor vechi obiceiuri care se practicau la
începutul primăverii, valoarea şi semnificaţia lor, sunt de
natură să lămurească popularitatea de care s-a bucurat
Gheorghe la români şi la multe alte popoare). Numele în
discuţie avea o mare frecvenţă mai ales în mediile păstoreşti
din Pind şi Carpaţi. Mai târziu, când a devenit extrem de
frecvent în mediul rural, Gheorghe a ajuns să aibă valoarea
unui termen generic cu sensul de ‘ţăran’, cei care l-au folosit
cu acea semnificaţie neştiind că grecul Georgios însemna
chiar ‘ţăran’. O modificare semantică asemănătoare a suferit
şi un vechi hipocoristic al lui Gheorghe, Gogo sau Gogu.
Ceva mai târziu, numele grecesc a intrat şi în limbile slave, de
astă dată pe 2 căi distincte: pe cale verbală a pătruns
pronunţia grecească destul de mult modificată (G a suferit o
slăbire, astfel că Georgios a ajuns să fie pronunţat
aproximativ Iorios) şi pe cale cultă - adică prin intermediul
cărţilor de cult - folosindu-se o copie modificată în partea
finală a formei scrise greceşti; astfel se explică - în unele
limbi slave - existenţa a 2 grupuri de forme, unele având la
bază pe Iuri (atestat în limbile slave de răsărit la sfârşitul
secolului X) iar altele pe Gheorghi (această formă cultă a
suferit serioase modificări fonetice care au generat nume de
multe ori greu de sesizat de nespecialişti ca făcând parte din
familia lui Gheorghe). Majoritatea formelor cunoscute în
onomastica popoarelor slave există şi la români, lucru perfect
explicabil ţinând seama de contactul destul de timpuriu dintre
populaţiile slave şi cele romanizate de pe teritoriul vechii
Dacii şi la sud de Dacia. După cum uşor se poate bănui,
familia lui Gheorghe este una dintre cele mai bogate în forme,
hipocoristice şi derivate, din onomastica noastră; lucrul este
normal, deoarece un nume suferă mai multe modificări
(printre altele, impuse de nevoia de diferenţiere) cu cât este
mai frecvent: din acest punct de vedere, Gheorghe se situează
în frunte chiar în epoca contemporană, când ne-am fi aşteptat
la o scădere a frecvenţei sale. Alături de formele create în
română, există împrumuturi numeroase din limbile
popoarelor vecine: pe primul loc, prin număr, se situează
formele slave, urmează apoi influenţele neogreceşti, maghiare
şi germane. Vom prezenta o parte dintre acestea, selectând pe
cele mai frecvente dar şi pe cele mai deosebite (menţionăm că
o parte circulă azi ca nume de familie sau au devenit nume de
locuri): 1) Gheorghe (Gheorgh’e, Gheorghieş, Ghiorghian,
Gheorghina, Gheorghişor, Gheorghiţă, Gheorghitan, Ghiţă —
hipocoristic foarte frecvent — Gheorgan, Gane/a,
Gheorghică, Ghica, etc.); 2) Gherghe (Ghierghie, Gherga,
Ghergu/l, Gherguş, Gherghin, Gherghina - iniţial folosit şi
pentru masculin - Gherghinica, Gherghiţa, etc.); 3) Gorghie
(Gorghe/a, Gorghi, Gorghiţa, etc.); 4) Gog (Goga - nume
frecvent la aromâni - Gogan, Gogancea, Goganici, Gogea,
Gogota, Gogu — frecvent astăzi - Goguţa, Guţă); 5) Ghiura,
Ghiureş; 6) Giura (Giurea, Giurău, Gioroiu, Giuran, Giurcă,
Giurcan); 7) Iorga (Iorgea, Iorgache, Iurgachi, Iorgan, Iorgu);
8) Iordache — provenit din Iorgache - Iorda; 9) Iuca (Iucas,
Iucasan, Iocusan, Iucsa); 10) Giurgiu (Giorgiu, Giurgea,
Giurgica, Giurgilă, Giurgin, Giurgiţa, Giurgiucă, Giurjea);
11) Jurj (Jurg, Jurga, Jurgea, Jurja, Jurje); 12) Jura (Jurea,
Jurel); 13) Iurg, Iurga, Iurgachi; 14) Iura (Iuras, Iuraşcu, Iurie
692
şi Iurii — frecvente - Urie, Iureş, Iurca, Iurincu); 15) Iuga
(Iugan, Iugas); 16) Gociu, Gorea, Gota, Gotea, Gotu, Gota,
Gotea (aceste nume cu tema Go- ar putea avea şi altă
origine); 17) Gheta, Ghete; 18) Zorz (Zorza, Zorzila); 19)
George (Georgel, Georgela, Georgeta, Georgica, Georgina,
Gina, Gica, Gela, Gelu, Jorj, Geo); 20) ş.a.” În “Dicţionarul
de mitologie română” din 2013, Dr. Ion Ghinoiu a
consemnat: “Prima plantă comestibilă a primăverii e urzica,
dedicată zeului Marte; era o plantă sacră. Pentru a fi iuţi şi
sănătoşi, tinerii se sorcoveau (se urzicau) cu frunze de urzică
în ziua de Sângiorz ori de Paşti. Urzica - culeasă împreună cu
primele flori ale primăverii de fete şi flăcăi în ziua de
Dragobete - apare frecvent în lirica de dragoste. Urzica este
cea mai folositoare buruiană din România, este un apreciat
leac pentru vindecarea bolilor şi colorant vegetal; din
tulpinele ei se obţineau fibre textile foarte rezistente pentru
confecţionarea sacilor”.
Numele Gherga nu s-a răspândit întâmplător sau
individual în multe zone, ci datorită faptului că era al unei
străvechi populaţii, documentată încă din Epoca Pietrei,
numită ca atare deseori - prin referinţele la plural - în istoria
lumii: Caucazian Ghergari, oriental Gherghesei, Anatolian
Gherghiţi, Balcanic Gheorghi, Româneşte Ghergani, etc. (şi
acum, multe alte nume îşi reflectă provenienţa prin
onomastică, de exemplu la Români Ardeleanu, Olteanu,
Moldoveanu, ş.a., redând sursa geografică Ardeal, Oltenia,
Moldova, etc., pildele fiind nenumărate); Gherga a
reprezentat religios cununia Cerului şi Gliei = Gher-Ga /
Gherga. În prezent, fonetic şi literar, Gherga în Albaneză e
Gjergj, în Arabă e Jirja, în Bască e Gorka, în Bulgară e
Georgi, în Croată e Grga, Jerko, în Cehă e Jarka, în Daneză e
Jerrik, în Engleză e Gerga, Gerge, George, Garrick, Greg,
Greig, Gregg (Baza de date Britanică indică drept cel mai
vechi nume Ghergan de familie acolo pe al lui Hugo Georgii
în comitatul Norfolk / Anglia, 1222), în Estonă e Georg, în
Finică e Jarkko, Jyrkj, în Georgiană e Giorgi, în Germană şi
Norvegiană e Jorg (Baza de date Germană indică drept cel
mai vechi nume Ghergan de familie în Germania pe al lui
Everadus Georgii în Hamburg, 1256), în Greaca Modernă e
Georga, în Italiană e Ghirga, Giorgio, în Macedonă e Gorgi,
Gjorgji, în Maghiară e Gergo, Gyorgy, Gyorgyi, în Poloneză
e Jarek, Jurek, în Portugheză şi Spaniolă e Jorge, în Rusă e
Georgiy, Georgy, în Slovacă e Juraj, în Slovenă e Jurica,
Jurij, în Suedeză e Jerk, în Slavonă a fost şi Georgei, biblic a
fost şi Jericho, etc. - şi acesta (atât antropologic, etnonimic,
cât şi cultural) constituie subiectul principal al materialului -
cu variaţiile respective de referinţă la plural ca Gherghesei,
Ghirgasiţi, Gherghiţi, Ghergani, etc. (Este de remarcat că prin
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Cultură se înţelege capacitatea umană de clasificare,
codificare şi comunicare a experienţelor iar prin Civilizaţie se
înţelege nivelul de dezvoltare spirituală şi materială a
societăţii la un moment dat; nu toate Culturile se răsfrâng
Civilizaţional, însă toate Civilizaţiile se fundamentează
cultural). De altfel, unii Români - printre care cu toate că se
află majoritatea Gherga - şi în prezent des stâlcesc numele
Gherga, în pronunţie (ca Gherca, Gherghe, ş.a.) ori în scris
(ca Gerga, Gergha, Gierga, etc.); aşa cum au identificat
folcloristul Anton Pann 1793-1854, academicianul Bănăţean
Athanasie Marienescu 1830-1914, Dr. Viorel Boldureanu,
profesor la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie a
Universităţii de Vest din Timişoara, ş.a., principalul erou al
basmelor Românilor era Arghir / popular ştiut drept Făt-
Frumos (în 1778, Albert Gergej a tradus “Istoria lui Argirus”
în Maghiară, după un secol academicianul Petriceicu Haşdeu
din Bucureşti notând în “Cuvinte den bătrâni”: “Misteriosul
Albert Gergej luând un basm Românesc - foarte popular la
fraţii noştri de peste Carpaţi - l-a transformat într-o carte
Ungurească versificată, sub o altă formă, ca o noutate în
limba lor”). Despre Arghir = Făt-Frumos, rezultat (prin
aspiraţia “G”) din Garghir, de exemplu academicianul
Bănăţean Athanasie Marienescu - care susţinea că Arghir era
Gharghirul / Ghergarul Apollo - a scris, tot în secolul XIX:
“Arghir e tradiţiunea noastră cea mai veche şi frumoasă în
Dacia; acesta e tezaurul cel mai Antic în poezia şi literatura
noastră. Tradiţiunea aceasta se află şi la Italieni iar pentru
aceasta unii se învoiesc a crede că în limba Italiană e
originală. Aceasta nu poate fi! Tradiţiunea s-a creat în orice
mod în Dacia, iară nu în Italia. Cum că se află şi în Italia e
lucru firesc, căci Romanii din Dacia au avut comunicaţiune
reciprocă şi cu asemenea ocaziuni s-a transplantat şi în Italia,
atingând şi pe cezarii şi strămoşii lor. Au primit-o pentru că -
ca şi de fraţii lor - ei se interesau mai aproape de noi şi au
susţinut-o pentru că ei n-au păţit atâtea fatalităţi ca şi noi prin
emigrarea popoarelor către apus şi mai bine şi-au putut păstra
literatura. În spiritul respectivei continuităţi susţinute prin
unitatea literaturii (mitologie populară - folclor - poezie şi
literatură cultă), adică prin continuitatea culturii, faptul
semnificativ pentru istoria culturii noastre e de extindere a
acelei ‘tradiţiuni’ dincolo de timpul colonizării. Tradiţiunea
aceasta recade şi cu 2 milenii înainte, adecă arată ce putere
mare au tradiţiunile în spiritul poetic, caracterul şi viaţa
poporului Român. Acestea sunt baza poeziei noastre şi poezia
e baza literaturii. Durere că noi mai toată poezia epică şi lirică
o avem încă în gura poporului resfirată, lucru trist că în atâta
timp nu ne-am gătat geneza, cartea dintâi de poezie, încă nu
ne-am putut strânge baladele, colindele, doinele, horele,
tradiţiunile / legendele, adecă cântecele întregului popor
Român”. Mulţi oameni - din mare vechime până la recenţii
savanţi - au observat că pentru vechea populaţie a Europei n-a
fost utilizat un nume specific (ci acoperirea a fost doar sub
genericul Pelasg, al celor mutându-se frecvent, ca păsările);
de exemplu, cercetătorul Ardelean Alex Imreh în 2011 a
afirmat despre cei din Panonia / “Pa-nonia” (în al cărei colţ
SE e Banatul, regiunea cu cea mai mare populaţie Gherga,
“Pa-nonia” reflectând “Sfinţii prunci” / “Sfinţii nuni”, cu
atributul de Sfântă “Pa” pentru prunci “nuni” ca Gherga, de
pildă “Ca-naan” / Canaan - unde şi biblic au fost atestaţi
Gherghe-sei / Sfinţi Gherghe - fiind regiunea prinţilor
Pământului Ka): “În Panonia cei de acum 10 mii de ani au
rămas tot timpul un substrat dar s-au adăugat şi alte straturi.
693
Politic - ca elite conducătoare - e clar că s-au perindat ca şi pe
teritoriul României, mulţi. Lingvistic şi cultural pe teritoriul
României este o altă continuitate; se pare că lingvistic nu a
fost continuitate pe teritoriul Panoniei. Pe teritoriul muntos
învecinat Câmpiei Panonice a putut rezista o continuitate
lingvistică pentru că la fiecare strat de migratori, stratul vechi
s-a putut păstra în munţi. Italianul Michelangelo Naddeo a
făcut studii la nivelul unor simboluri regăsite în toată
EurAsia; el a identificat un popor cu acea continuitate de
simboluri, cu acea continuitate culturală, religioasă. Greşeşte
cine nu ţine cont de faptul că fiecare pas în migrarea acelor
semne a însemnat o modificare genetică, adică un amestec de
popoare şi - în acelaşi timp - a însemnat schimbări la nivelul
lingvistic; el alegând să facă abstracţie de studiile lingvistice
a avut oarecum avantajul că a putut vedea legătura între
popoare care lingvistic mai ales par diferite (genetic este o
mare asemănare între popoarele de pe teritoriile actuale ale
României, Ungariei şi Bulgariei, chiar dacă acum vorbim de
un popor ‘latin’, de unul maghiar şi de unul ‘slav’). El afirmă
primordialitatea culturii din Bazinul Dunării care a inventat
scrisul şi l-a exportat în Sumer; mai spune de roirea din
teritoriul Dunării spre Finlanda şi revenirea ulterioară: adică,
cei din mezolitic s-au format aici, au roit spre nord cu
retragerea gheţii, apoi au revenit spre rudele din sud.
Confuzia de bază vine de la asocierea populaţiilor de pe
teritoriul Ungariei la un nume prea legat de grupul Arpad care
a venit spre sfârşitul mileniului I; din acel grup se pare că
genetic ‘N’ a rămas doar 1%, chiar dacă membrii săi au
schimbat limba Panoniei. E curios că la populaţii genetic atât
de asemănătoare limba s-a păstrat mai bine în România şi s-a
modificat atât de mult la vecini: felul în care s-a făcut
‘deznaţionalizarea lingvistică’ este mai evident la slavi, care
este mai intens (adică, slavii în Bulgaria şi Timoc au
deznaţionalizat lingvistic mai mult şi mai intens în ultimii 200
de ani decât maghiarii în 1000 de ani în Transilvania)”.
Totuşi, e de observat ce a publicat baronul Wesselenyi
Miklos despre numărul Valahilor din 1843: “În Transilvania
1010080, în Ungaria 1085000”; conform datelor oficiale,
acum în Ungaria mai sunt doar câteva mii de Români. Pe
structurile regale ale Anticilor înaintași Geto-Daci,
colaborările / parteneriatele din mileniul I ale Valahilor cu
Vulgarii - Balakilor cu Bulgarii - Rumânilor cu Rutenii și
Olahilor cu Ungurii au condus la consolidările în mileniul II
ale Țării Românești, Țării Moldovei și Transilvaniei:
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Primii regi din lume se numeau Gherga; asemenea
afirmație - poate tulburătoare - izvorâtă din străvechea
divinitate / regalitate Gherga, cu transmiterea în decursul
vremurilor a nobilului nume Gherga, s-ar explica prin cel
puțin 5 argumente semnificative:
 argumentul arheologic (primele sceptre - divine
ori regale - din Vechea Lume, denumite și
“Kerykeion” au fost atestate chiar în spațiul
stră-Român, unde și în prezent e cel mai
răspândit numele Gherga)
 argumentul genetic (elita emancipată la sfârșitul
Epocii Pietrei - în vremurile descreșterilor
severe ale numărului bărbaților din cauza
răspândirii agriculturii unde s-au implicat multe
femei - cu acumulări de mari bogății, puteri,
acces la muieri, etc., a fost formată mai ales din
războinici și preoți, ale căror bunăstări s-au
acumulat îndeosebi în fertilele Bazine ale celor
mai importante ape, succesul transmițându-se
peste multe generații inclusiv prin numele
reținut de vechii Greci ca Gheorgos,
echivalentul fermierului)
 argumentul lingvistic (adică onomastica Gherga,
începând de la stăpânirea Pământului - ca “Ghe-
rga”, unde “Ghe” = Pământ și “rga” = regalitate
- până la a fi expresia cumulată “Gher-Ga” a
Cerului “Gher” și a Pământului “Ga”, fie
datorită cununiei între acelea, fie datorită
veștilor purtate între acelea)
 argumentul mitic (cu relatări chiar mitologice
despre primii cârmuitori Gherghi în Vechea
Lume, transmise încă de la Uriași prin Marea
Zeitate Ghirghe - Kirke / Circe - până la îngerii
Veghetori Gregori sau ulteriorii lideri)
 argumentul logic (mai mult ca intuiția, gândirea
- nu Magică, ci rațională - ar corela / corobora
elementele existente, pentru dispunerea lor la
baza numelui Gherga)
694
Gherga în Genografie
Harta similarităţii genetice umane
Societatea “National Geographic” şi compania
“IBM” au lansat în 2005 “Proiectul Genografic” ca o
iniţiativă de cercetare menită să urmărească istoria migrărilor
speciei umane; acest parteneriat de cercetare foloseşte
tehnologii sofisticate de laborator şi analize ADN prelevate
de pe tot globul, pentru a contura modul în care a fost populat
Pământul, creându-se totodată cea mai mare bază de date
genetice din lume. În ADN (acidul dezohiribonucleic, cu
structura în spirală dublă, identificat în 1869 de Elveţianul
Friedrich Miescher şi descifrat în 1953 de către Britanicul
Francis Crick) este prezentă întreaga istorie a umanităţii, de la
începutul speciei; informaţia înmagazinată a sa depăşeşte
capacitatea cumulată a tuturor computerelor existente
deocamdată pe planetă: identitatea individuală este dată de o
minusculă diferenţă a codului genetic. Fiecare om primeşte
jumătate de ADN de la tată şi jumătate de la mamă.
Geneticienii pot indica strămoşii comuni ai oricărei persoane,
utilizând ADN. Astfel, poate fi urmărită genealogia umană
până la rădăcini. Cromozomul Y este transmis exclusiv de la
tată la fiu, în vreme ce ADN-ul mitocondrial este transmis de
mamă la toţi copiii ei (cromozomul Y este cel care determină
sexul masculin iar mitocondriile - care provin numai de la
mamă - sunt structuri de foarte mici dimensiuni ce intră în
compoziţia tuturor celulelor, găsindu-se în citoplasma din
jurul nucleelor, cu rolul de a ajuta celulele să folosească
oxigenul pentru producerea de energie). Omul are 46 de
cromozomi (grupaţi în 23 de perechi, fiecare pereche având
un cromozom feminin şi unul masculin); spre deosebire,
maimuţele au numere diferite de cromozomi, ceea ce
înseamnă, în teoria strămoşului comun, că lipsa unei perechi
la om - față de maimuța cu 48 de cromozomi - s-a datorat
fuziunii cromozomilor respectivi, astfel fiind explicată
evolutiv apariţia omului (spre exemplu, maimuţele n-au o
tendinţă anume la nivel populaţional în a fi dreptace sau
stângace, însă oamenii - făuritori de unelte, etc. - sunt
predominant dreptaci). În om se întâlnesc animalul şi divinul:
omul are o parte jivină şi o parte divină, sufletul fiind legat de
partea jivină iar spiritul fiind legat de partea divină. Crearea
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
omului - teorie mult mai veche / de fapt, prima - indică
apariţia omului prin acţiune divină; cele mai vechi relatări nu
pomenesc despre evoluţia oamenilor, ci despre crearea
oamenilor.
695
Cercetătorii au identificat în Africa cel mai vechi
ADN uman, masculin “A”, acolo fiind şi cea mai mare
diversitate genetică umană, cele mai puţine mutaţii genetice
în prezent avându-le oamenii tufişurilor Africani - Boşimanii
din partea Sudică - ce practică un limbaj nazal pleoscăit,
caracteristic celor mai vechi Graiuri (de altfel, în limba lor se
proclamă ca fiind din neamul KhoiKhoi / al primilor oameni);
în 1944, Dr. Nicolae Petrescu - antropolog Român - nota în
cartea “Primitivii” că ei (dar şi pigmeii din junglă) aveau cea
mai veche guvernare din lume, supravieţuitoare a trecutului: o
organizare din teama de forţe supranaturale, fără “Sfatul
Bătrânilor” ori şef suprem (în 2019, geneticienii Vanessa
Hayes de la Universitatea din Sydney și Eva Chan de la
Institutul de Cercetări Medicale Garvan, împreună cu Axel
Timmermann de la Universitatea Pusan și geologul Andy
Moore de la Universitatea Rhodes, au confirmat că Boșimanii
San din Deșertul Kalahari - care a fost o mare mlaștină la
apariția oamenilor - sunt descendenții direcți ai primilor
Homo Sapiens). Africa s-a dovedit gazda celor mai arhaici
Homo Sapiens, ca bărbatul Florisbad din Africa de Sud (datat
din urmă cu 260 de milenii) sau bărbatul de la Jebel Irhoud
31,51 lat. N, 8,52 long. V din Maroc (datat din urmă cu peste
300 de milenii). Este de știut că în secolul XVIII, mulatrii
rezultați din oamenii liberi ziși Boeri sosiți prin Olanda în
Colonia Capului (azi Cape Town 33,55 lat. S, 18,25 long. E /
capitala legislativă a Africii de Sud) și negresele Boșimane -
respectiv femeile Khoi - au format populația de bastarzi
“Griqua”; e de remarcat că până în secolul XII Olandezii
(vecini cu Germanii = “Deutsche”) și-au zis “Dieți”:
cârmuitorii lor - deopotrivă ai Germanilor și Olandezilor - au
fost urmași ai Anticilor Daci (din Bazinul Dunării, unde
denumirea de boieri s-a păstrat exact astfel până în Epoca
Modernă). Tot în Africa dar în partea Nordică “GroGro” /
“Gro-Gro” (Oamenii Grotelor) au ajuns a fi nuanţat numiţi
Tro-Glo / Troglodiţi, adică Zeităţile sau Sfinţii Troglo: cei
trăind în sânul Pământului (în grote şi în preajma lor, având
adăposturi subterane, sub nivelul solului), conceptul vechi
Grec de Tartar / GarGar fiind strâns legat de acea existenţă; în
pre Kurgană - adică pre Indo-Europeană - rădăcina pentru
“Grotă” a fost “Ghordo”.
Despre grupul genetic patern “N” - căruia îi aparţine
Gherga - în 2015 geneticienii Ruşi coordonaţi de Vadim
Urasin au susţinut că e înrădăcinat în urmă cu 36 de milenii
iar geneticienii Americani coordonaţi de Bennett Greenspan
i-au prezentat legăturile în N planetei (cuprinzând EurAsia şi
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
America de N), aşa cum s-a putut vedea în imaginea
anterioară.
Ruta globală Gherga
În 2006, Dr. Spencer Wells - coordonatorul pe glob
al Proiectului Genografic tocmai lansat în anul precedent -
poposit în România, a afirmat: “România este o ţară deosebit
de incitantă pentru antropologi; pe acest teritoriu au trecut
‘valuri’ succesive de migraţii iar poporul din această ţară -
deşi are o limbă românică - se înrudeşte din punct de vedere
genetic mai curând cu grecii, ucrainenii, ruşii şi populaţiile
din Italia. Acest proiect este la fel de important pentru
omenire ca aselenizarea. Cercetările făcute au dus la
înţelegerea mai profundă a cromozomului Y şi a abilităţii
acestuia de a dezvălui migraţiile umane timpurii. Una din
metodele recente de cercetare a fost studiul comparat al
genotipurilor, care a adus noutăţi despre evoluţia şi
metabolismul omului”. Proiectul Genografic indică Gherga
pe linie paternă ca actual “N1*” (“LLY22G”) / o grupă
genetică rară în România (însă dintre vecinii Românilor, tipul
genetic Gherga aflându-se în cel mai ridicat procent la
aproape 8% din Ucraineni), într-o proporţie evidenţiată cu
galben pe imaginea următoare:
Tabloul genetic patern din România
Opţiunea alegerii paterne a fost atât datorită faptului
că doar bărbaţii deţin cromozomul “Y”, cel cu cea mai rapidă
evoluţie din întregul cod genetic uman, ca o casă în
permanentă reconstrucţie (ce le conferă masculinitatea şi-l au
numai ei, căci nu există la femei), cât şi datorită transmiterii -
în prezent, prin organizarea societăţii mai ales astfel - a
numelui neamului. La Români şi unii Aromâni, cel mai
consistent grup genetic patern e “I”, regăsit tot în cea mai
696
mare proporţie în Orient la Iranienii Vestici, Kurzii din
Nordul Irakului, ş.a., în Caucaz la Darghinii din Daghe-stan
iar strict European - continent dominat de grupul genetic
patern “R” - grupul respectiv “I” aflându-se pe primul loc
printre Norvegieni, Suedezi, Ruşii extrem Nordici (la Est de
Kareli, lângă Marea Albă), Găgăuzi, Bulgari, Sârbi, Bosniaci,
Croaţi, Macedoni, Sardini / foști Cerdeni, ş.a.; ambele grupuri
genetice paterne - “I” / major la Români şi “R” / major la
Europeni - au avut ultimele mutaţii în Orientul Mijlociu, tipul
uman Cro-Magnon numărându-se printre strămoșii lor (în
lume, cea mai mare răspândire paternă “I” e între Bosniaci iar
“R” e între Basci). În Epoca Pietrei (la sfârşitul paleoliticului
/ începutul neoliticului, adică la Potopul Pontic) “şuvoiul”
patern “N” - mai recent numit “X” - în spaţiul dintre Karia /
Caria şi Karja / Karelia, mai precis în cel Carpato-Dunăreano-
Pontic, a fost peste grupurile umane genetic masculine “I” /
cel mai numeros al Românilor şi respectiv “R” / cel mai
numeros al Europenilor; răspândirea celor 3 tipuri esenţiale -
pe linia genetică paternă - a fost schiţată în 2008 de
profesorul Kalevi Wiik de la Universitatea Turku din
Finlanda / Suomi (locul 1 = “R” / Europeni, locul 2 = “I” /
Români, locul 3 = “N” / Ghergani):
Între atâtea grupe genetice bărbăteşti, dominaţia în
Europa tocmai ale celor 3 tipuri - dintre toate celelalte -
reflectă realitatea ultimelor 10 milenii: Românii “I” au format
străvechiul popor Atlant al Raiului, sub cârmuirea Gherghilor
“N”, continentul ajungând dominat de Europenii “R” (de 2
feluri, răsăriteni şi apuseni), profilul Gherga devenit “X” din
“N” în nomenclatorul genetic acum regăsindu-se masiv doar
în Estul Baltic; de asemenea, vechea grupare genetică paternă
“I” se regăseşte partajată - ca şi aceea mai recentă “R” -
gruparea genetică masculină “I” fiind pe de o parte în zona
A/Română (fostă Valahă) şi pe de altă parte în zona
Scandinavă (fostă Varegă / Vikingă), aparţinând deopotrivă
locuitorilor Văilor care mereu au iubit valurile apelor, din
Atlantida la Atlantic, adică începând cu paleolitica Atlantida
din Pont - de la Marea Neagră - până la Atlanticul Medieval
şi Modern: deplasarea Atlanţilor pe aceeaşi direcţie - din
Atlantida la Atlantic - a fost înregistrată de către istoricii
Antici şi în N Africii. Foştii albi Caucazieni, care în urmă cu
10 milenii populau Bazinul Pontic, formând Imperiul Atlant
(în general având părul şi ochii deschişi la culoare), după
dezgheţarea calotei / respectiv după Potopul Pontic şi-au
continuat Civilizaţia în spaţiul Românesc, predominant în
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Bazinul Dunării inferioare iar o bună parte a ajuns în Bazinul
Baltic, predominant în Scandinavia: ei au fost majorii
strămoşi ai Europenilor actuali; în Europa, mişcarea de la SE
la NV a rămas consemnată că a fost cea iniţială şi principală
(precedând-o pe cea generală ulterioară de la E la V). Pe Țări,
cele 3 grupuri genetice masculine dominante în Europa “I”,
“R” şi “X” - fost “N” - apar în imaginea următoare (grupul
genetic patern “N”/“X” al lui Gherga fiind evidenţiat cu
violet în 4 Țări Est Baltice, anume în Lituania, Letonia,
Estonia şi Finlanda / Suomi):
Grupurile genetice bărbăteşti principale pe Țări
Tot din Orient - ca şi cele 2 tipuri majore “I” şi “R” -
dar cu originea mai răsăriteană, din Asia Centrală, a provenit
grupul genetic patern “N” al lui Gherga (redenumit
provizoriu ca “X” în 2013, aflat acum într-un amănunţit
proces de reconsiderare ştiinţifică, atenţia deosebită fiind şi
pentru că genetic e vorba despre cei mai recenţi bărbaţi din
lume, purtând titulatura generică de “Novac”, însemnând
“Nou”, cu zicerea “Noe”).
Răspândirea umană post-diluviană
Încă din timpuri imemoriale, cei vechi investeau
încredere în cei noi, fapte regăsite prin aceea că bătrânii
transmiteau tinerilor Tradiţiile ori existând credinţe ca de
pildă ale perpeutărilor însuşirilor morţilor în vii (inclusiv prin
canibalism ritualic ori de preluare a calităţilor prin omor),
697
etc.; aşadar, respectul celor din trecut pentru cei aparţinând
viitorului s-a reliefat chiar în acceptarea cârmuirii societăţilor
lor de către cei având mai multe energii, fiind mai puternici /
aceia fiind tinerii (sau fiind tipul uman mai recent - instinctiv
recunoscut şi acceptat - anume cel genetic al lui Gherga).
Vechii Evrei au notat în Vechiul Testament - după ce au
constatat că în Vechea Lume post-diluviană contau 3 tipuri de
bărbați - că mai vechii “Iafiți” / “Însemnați” și “Semiți” /
“Corciți” au fost urmați de mezinii Hamiți: pe aceia mai
recenți - mai tineri / mai viguroși și mai numeroși - evident cu
invidie i-au blestemat ca să-și servească frații mai vârstnici
(însuși întâmplarea descrisă în textul biblic ca sursa
blestemării fiind semnificativă, fiii găsindu-și tatăl Noe
deopotrivă beat și gol, alegoria conectând Tradiția pre-
diluviană / a celor vechi cu respectul post-diluvian / al celor
noi).
Bazinul Tisei superioare
În 2014, cercetările geneticienelor Elvețiene Joelle
Apter și Tamara Brown - pentru proiectul internațional
“iGenea” - despre bărbații Homo Sapiens inițiali din spațiul
României, s-au concretizat prin concluzia că dintre ei au
ajuns circa 21% să fie identificaţi ca Finico-Ugri, care
majoritar aparțineau aceluiași grup genetic ca Gherga. Tot în
2014, în Câmpia Panonică - la Ludaş / Varjudulo, Ungaria - a
fost de pildă analizat de către un colectiv internaţional de
specialişti coordonat de Cristina Gamba şi Ron Pinhasi de la
“Şcoala de Arheologie” din Dublin / Irlanda rămăşiţele
umane de la începutul mileniului I î.C. (din Epoca Fierului,
aparţinând Culturii Mezocsat de lângă Mişcolţ) având
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
haplogrupul patern “N”, cu evidenta provenienţă din Stepele
EurAsiei: acolo a fost apoi o necropolă Celtă. În “Jocul
clanurilor” din 2019, Dr. Carlos Quiles a scris: “Prezența
profilului genetic N-M231 se datora extinderii Cimeriane iar
ascendența Siberiană / Altaică printre Sciți admite integrarea
Ugrică în paralel cu migrările spre Vest, dinspre Ural (zonă
unde și acum sunt mulți bărbați cu acel profil)”. Iată aşadar -
foarte concret - o dovadă genetică masculină Gherga în Valea
Tisei, din Epoca Fierului (de la sfârşitul secolului X î.C., deci
cu mult dinaintea stabilirii în spațiul Carpato-Dunăreano-
Pontic a nomazilor Asiatici formând etniile “tradiționale” din
prezent / inclusiv minoritari Medievali sau Moderni ca Arabi,
Chinezi, Evrei, Iranieni, Indieni, Turci, Țigani, ș.a.): pe acolo,
pe atunci, populaţia indigenă era formată din Geto-Daci (iar
Gherga a aparţinut - pe linie paternă - chiar dinastiei regale);
arheologul Britanic Barry Cunliffe - de la Universitatea
Oxford - a apreciat că “în acel timp, regiunea respectivă era
nodală în vecinătatea Carpatică şi a trecerilor pe direcţia
Nord-Sud, descoperirile arheologice indicând o creştere
vădită a puterii fortificaţiilor şi afinităţi tipologice cu
Culturile Stepelor, inclusiv importarea de cai pentru călărit,
care / căruţe şi unele tehnici metalurgice”. Savantul - în cartea
“Europa dintre oceane”, prin care i-a studiat perioada de 10
milenii dintre anii 9000 î.C. şi 1000 - a constatat că
Europenii, tocmai deoarece nu erau aşa de vechi ca vecinii lor
Africani sau Asiatici, au ajuns în fruntea omenirii, prin
neobositele lor acţiuni de schimbări şi adaptări.
Procentele grupului genetic “N” în Estul European
Pe imensa scară istorico-genetică - datorită ultimei
mutaţii - Gherga se află printre cei mai recenţi oameni din
lume (prin comparaţie cu clasificarea maşinăriilor - ca
autovehicule, avioane, computere, etc., la care în general
ultimele modele sunt cele mai sofisticate - Gherganii pot fi
asemănaţi cu cele mai noi “modele” umane, de tip uman ştiut
popular Româneşte ca “Novac”, adică Nou / orice asemănare
cu Noe de la Potop sau cu Iorgu Iorgovan având uriaşa
Brazdă megalitică în N Dunării inferioare - cel mai mare
698
megalit din lume - nefiind întâmplătoare): ca atare, apariţia
acestei lucrări “Originea Gherga” nu are de ce uimi, deoarece
expune rădăcinile celor mai noi Homo Sapiens pe linie
paternă (iar toţi oamenii au filiaţii genetice anterioare celor 10
milenii tratate); iar bărbații Gherga - care nu sunt similari
genetic cu cei mai mulți bărbați Români - au proporția foarte
redusă procentual în totalul poporului Român, constituind
chiar rarități (foarte concret, actualul tip genetic masculin
Gherga e ultima versiune umană a unui program vechi de
foarte multe milenii). Genetica e una dintre resursele
ştiinţifice aflate la baza acestui material - întărind aserţiunea
că poate nu orice asemănare de nume este doar o coincidenţă
- prin care voluntariatul Gherga special făcut în 2007 (ca o
contribuţie în proiectul mondial Genografic) s-a concretizat
cu analize genetice comparate efectuate la Universitatea
Arizona, difuzate în 2008 şi ulterior prin mai multe
comunicări: în 2009 a încolţit ideea realizării lucrării
Originea Gherga iar în 2010 aceasta a fost pregătită pentru
lansare, apariţia sa fiind în premieră mondială în 2011, pe
Internet (actualizată de atunci anual, până la prezenta ediţie);
e de ştiut că psihologii de la aceeaşi Universitate Arizona au
cercetat “imaginea morţii”, din trecut - ca desene, sculpturi,
picturi, icoane, etc. - şi din prezent ca fotografiile, filmele
celor dragi, etc., concluzionând că reprezentările încurajează
oamenii în faţa destinului inevitabil. În prezenta lucrare - ca
în refacerea unui cartof după cojile sale tăiate - itinerariul
Gherga are secvenţe oarecum grupate în tronsoane
geografice, prezentând unele staţii ale traseului Gherga şi
unele momente Gherga din istoria cunoscută: uneori sunt
amănunţite ceva aspecte pentru descrierea mai largă a
situaţiilor (se ştie că şi cel mai mic detaliu, fie şi cât de
depărtat, poate prezenta un deosebit interes în explicarea
labirintului trecutului); alteori - pentru a nu se prelungi
materialul prin prezentări de context având legături indirecte
cu Gherga - sunt solicitate cunoştinţele generale sau
documentări contextuale, empatia (respectiv capacitatea de a
înţelege sentimentele şi faptele altora) ori imaginaţia pentru
acest “domino” Gherga / academicianul Albert Einstein 1879-
1955 afirmând chiar că imaginaţia - puntea de legătură între
minte şi trup - este mai importantă decât cunoaşterea. În
2015, cercetătorul Armean Sjur Papazian a scris: “În neolitic /
sfârşitul Epocii Pietrei, primul grup genetic masculin care a
pătruns în Scandinavia - inclusiv în Finlanda şi Laponia - în
timpul tranziţiei agricole (începând cu mileniul V î.C.) a fost
‘I’, care a provocat ‘efectul fondator’, deoarece era în
exclusivitate; a doua migrare majoră în Nordul Europei a fost
în Epoca Bronzului a grupului genetic patern ‘R’, despre care
se crede că şi-a răspândit graiul până în centrul continentului.
Acum, haplogrupul ‘I’ se găseşte la o treime din bărbaţii
Nordici: e cel mai vechi grup major masculin European
(probabil Cro Magnon în general era ‘I’). Deoarece - din
cauza climei reci - culturile au fost destul de restrânse în
Nord, acum printre Scandinavi sunt procentual mai mulţi
bărbaţi de tip ancestral faţă de ceilalţi Europeni. Distribuţia
cromozomilor paterni printre Saami e dominată de 3 grupe
majore: ‘N’, ‘I’ şi ‘R’ (în ordinea procentuală); ‘R’ e
răspândit printre Indo-Europeni, în timp ce ‘N’ se corelează
cu limbile Finico-Ugre. Haplogrupul ‘N’ e tipic Nordului
EurAsiei; e considerat relativ recent, apărut după glaciaţiune:
a descins din macrogrupul ‘NO’ după dispariţia punţii Bering
(şi de aceea nu s-a aflat în Americi), în prezent 1 din 5 Ruşi
fiind genetic ‘N’. Probele au arătat că bărbaţii ‘N’ au avut cel
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
mai important rol în culturile neolitice ale Siberiei; au ajuns
până în răsăritul European, Saami din Laponia fiind ultimii
vânători din Europa (apoi au trecut la creşterea animalelor, în
special a renilor: domesticirea acelora întâi au făcut-o în
Nordul Asiei)”. Pe lângă calculele mai recente ale
geneticienilor, există deja cercetările specialiștilor istorici:
savanți din mai multe Țări au estimat numărul foștilor Kerghi
/ Gherghi - de-a lungul timpurilor - de ordinul milioanelor;
într-adevăr, așa ceva e relevat de însuși uriașul impact al
înaintașilor Gherga din Vechea Lume încoace, căci - pe lângă
forța rezultată din calitatea de persoane puternice - inclusiv
un număr semnificativ trebuie să fi justificat faima lor
milenară și pe spații foarte largi.
Proiectul Genografic confirmă în secolul XXI ceea
ce a studiat cândva, anterior cu aproape un secol - şi a
publicat în “Dacia preistorică” - savantul Român Nicolae
Densuşianu, originar din Ţinutul Haţegului, de la graniţa cu
Banatul (locuitorii Ţinutului Haţegului - conform şi
cercetătorului Petre Făgaş 1924-2010 - numindu-se Gugani,
fiind în atingere cu Ţinutul Gugulanilor din Banatul Montan),
care a scris nu numai că strămoșii Românilor au sosit din
Asia Centrală, ci și despre “cele 2 diluvii legendare”, etc.:
“Încă înainte de emigraţiunea Grecilor, Celţilor şi a
Germanilor din ţinuturile Europei, cea mai mare parte a
acestui continent era ocupată de o rasă de oameni veniţi din
Asia, pe cari autorii Greceşti îi numeau, în general, Pelasgi.
Aceşti Pelasgi formaseră, în timpurile ante-Elene, cel mai
întins, mai puternic şi mai remarcabil popor, o naţiune, care
din punct de vedere moral şi material, a schimbat faţa Europei
arhaice. Pelasgii ne apar în fruntea tuturor tradiţiunilor
istorice, nu numai în Elada şi în Italia, dar şi în regiunile din
Nordul Dunării şi ale Mării Negre, în Asia Mică, în Asyria şi
în Egipet. Ei reprezintă tipul originar al popoarelor aşa-
numite Arice, care a introdus în Europa cele dintâi beneficii
ale civilizaţiunii. Urmele extensiunii lor etnografice, precum
şi ale activităţii lor, le mai aflăm şi astăzi pe cele 3 continente
ale Lumii Vechi; începând din munţii Norvegiei până în
pustiurile Saharei, de la izvoarele fluviilor Oxus şi Arax până
la Oceanul Atlantic. Însă, istoria lor politică şi istoria
civilizaţiunii lor sunt acoperite de întunericul vechimii.
Puţinele date, ce ne-au rămas asupra Pelasgilor, ne înfăţişează
pe acest mare şi admirabil popor numai în ultimul period al
istoriei sale, atunci când independenţa sa politică era distrusă
aproape peste tot locul şi când numele său începe să dispară.
Din nefericire însă, chiar şi aceste puţine date, fragmentare,
699
ce ne-au rămas despre Pelasgi, ne sunt transmise de cei cari i-
au cucerit, i-au distrus, i-au persecutat, i-au împrăştiat şi, în
urmă, i-au calumniat. Astfel că istoria epocei lor de înflorire,
de putere şi de extensiune teritorială în Europa, Asia şi
Africa, istoria imperiilor şi instituţiunilor sale, a artelor şi
industriei lor, a rămas înmormântată. Pelasgii apar în
tradiţiuni şi în monumente ca oameni avizi de glorie.
Ambiţiunea lor era să aibă morminte colosale şi memoria lor
să fie celebrată în cântări de generaţiunile viitoare. A ştii că
după moarte oamenii îi celebra gloria, era cea mai mare
fericire pentru un erou din timpul Pelasg. Pelasgii au fost
oamenii cei avuţi ai Lumii Vechi. Ei dispuneau de turme
nenumărate de oi, cirezi de boi uriaşi şi de herghelii mari de
cai minunaţi, totodată şi de cantităţi enorme de aur şi aramă.
Pelasgii erau în stare să răscumpere un prizonier de război cu
preţ infinit de mare. Troia Pelasgă trecea ca avută de aur şi de
aramă (‘Iliada’ 10:315, 18:289). Dardan, patriarhul Troianilor
şi al Romanilor, era după legende cel mai avut om din toţi
muritorii lumii sale. În ruinele cetăţilor şi ale mormintelor
Pelasge, arheologia găseşte astăzi cele mai preţioase vase şi
ornamente de aur şi de argint, cari ne deşteaptă totodată o
adevărată uimire de opulenţa acelui popor. Încă în
Antichitatea Grecească, Pelasgii au fost poporul cărora
tradiţiunile şi poeţii le-au atribuit numele de Uriaşi. Lor le
aparţineau construcţiile Titanice de pietre enorme. Lor li s-a
atribuit o deosebită forţă fizică individuală şi o valoare
războinică mare. Marte, Zeul Pelasg, protectorul Troianilor -
a cărui reşedinţă se afla la Dunărea de Jos - avea la Homer
(‘Iliada’ 7:208) numele de ‘Uriaş’. Pentru poporul Grecesc,
Pelasgii erau cei mai vechi oameni de pe Pământ. Rasa lor li
se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni,
puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri,
încât tradiţiunile şi poemele Greceşti atribuiau tuturor
Pelasgilor epitetul de ‘divini’ / ‘dioi’, adecă oameni cu calităţi
supranaturale, asemenea zeilor, un nume ce ei întru-adevăr l-
au meritat prin darurile lor fizice şi morale. Grecii îşi
perduseră de mult tradiţiunea, când, cum, şi de unde au venit
ei în ţinuturile Eladei; însă, ei aveau o tradiţiune că înainte de
dânşii a domnit peste pământul ocupat de ei un alt popor, care
a desecat mlaştinile, a scurs lacurile, a dat cursuri noi râurilor,
a tăiat munţii, a împreunat mările, a arat şesurile, a întemeiat
oraşe, sate şi cetăţi, a avut o religiune înălţătoare, a ridicat
altare şi temple zeilor şi că aceştia au fost Pelasgii. După
vechile tradiţiuni Greceşti, Pelasgii locuiseră în părţile
Greciei încă înainte de cele 2 diluvii legendare ce se
vărsaseră, unul în timpul regelui Ogyges şi altul în timpul lui
Deucalion. Ei domniseră aşadar încă înainte de timpul lui
Noe. Un ram al poporului Pelasg, Arcazii, care locuiau în
Peloponez, aveau tradiţiunea că dânşii au fost pe Pământ încă
înainte de ce Luna ar fi apărut pe Ceriu. Cu privire la această
importantă tradiţiune, scoliastul lui Apolloniu din Rodos se
exprimă astfel: ‘Se pare că Arcazii au existat încă înainte de
Lună, după cum scrie Eudoxus în scrierea sa Periodos. Iar
Theodor scrie că Luna a apărut pe Ceriu cu puţin înainte de
războiul lui Hercule cu Giganţii. Tot astfel ne spun Aristo din
Chios şi Dionysiu din Chalcida în cărţile lor despre Origini’.
În fine Ephor, unul dintre scrutătorii cei mai diligenţi ai
Antichităţii şi istoric iubitoriu de adevăr, care trăise în seculul
V î.C., a scris: ‘Tradiţiunea ne spune că Pelasgii au fost cei
mai străvechi cari au domnit peste Grecia’. Când Pelasgii
apărură pentru prima oară pe pământul Eladei, ei nu aflară -
după cum ne spun tradiţiunile - decât o populaţiune rară şi
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
sălbatică, risipită prin munţi şi păduri, trăind în caverne, fără
societate, fără legi, fără religiune şi fără cunoştinţe utile.
Arcazii, popor pastoral şi viteaz, cei mai vechi locuitori în
Elada, povesteau - după cum ne spune Pausania - că cel dintâi
om născut pe Pământ a fost Pelasg, un bărbat care se
distingea prin mărimea, prin puterea şi frumuseţea figurei sale
şi care apoi a întrecut pe toţi ceilalţi muritori apăruţi prin
facultăţile spiritului său; că acel Pelasg, după ce a început să
domnească, a fost cel dintâi care a învăţat pe oameni să-şi
construiască colibe / ‘calybas’, spre a se apăra de
incomodităţile frigului, ale ploilor şi căldurilor; că el a învăţat
pe oameni să-şi facă haine din piei de oaie, le-a interzis ca să
se nutrească şi mai departe cu frunze, cu buruieni şi rădăcini,
din cari unele erau periculoase sănătăţii; că el a învăţat pe
oameni ca să nu mai mănânce tot feliu de ghinde, ci numai
ghinda de fag”.
“Un alt reprezentant al vechii civilizaţiuni Pelasge a
fost divinul Prometeu, fiul lui Iapet, fiul Gaaei. Poetul Eschil,
în una dintre cele mai frumoase lucrări ale sale, înfăţişează pe
Prometeu expunând singur beneficiile ce le-a adus dânsul
omenirii: ‘Oamenii - zicea Prometeu - erau la început cu
mintea de copii şi eu i-am făcut înţelepţi şi cu putere de
judecată. La început, lucrurile pe care ei le vedeau, le vedeau
în zadar, şi cele ce le auzeau nu auzeau. Timp îndelungat ei
confundau toate lucrurile unele cu altele, întocmai precum se
confundă fantomele unor visuri. Oamenii aceia - urmă
Prometeu - nu cunoşteau nici arta cum să construiască case de
cărămizi expuse la lumina Soarelui, nici modul cum să
lucreze lemnele, ci locuiau pe sub pământ în ascunsurile cele
întunecate ale cavernelor, întocmai ca furnicile cele agile; ei
nu aveau nici un semn sigur ca să cunoască când are să fie
iarna, când are să sosească primăvara, anutimpul florilor,
700
când are să fie vara, anutimpul fructelor, ci duceau o viaţă de
pe o zi pe alta, lipsiţi de orice cunoştinţe, până când eu i-am
învăţat să cunoască răsăritul stelelor şi apusul lor, lucruri de
altminterea greu de însemnat. Afară de acestea, i-am învăţat
sistemul tuturor ştiinţelor utile; eu am aflat modul de scriere
cum oamenii pot să ţină în minte toate ştiinţele. Eu - cel dintâi
- am prins în jug animalele, ce pot servi la transporturi. Nime’
altul decât eu singur am inventat corăbiile cu pânze, ca
oamenii să poată trece peste mare. Mai înainte, dacă se
întâmpla ca cineva să se bolnăvească, murea din lipsa
mijloacelor de vindecare, până când le-am arătat cum au să
compună leacurile şi cum se pot vindeca de toate boalele; am
introdus diferite moduri de a cunoaşte viitorul şi - în fine -
cine poate să afirme că ar fi aflat mai înainte de mine
lucrurile cele folositoare ascunse sub pământ, cum sunt
metalele? Rezumând toate acestea în puţine cuvinte: să ştiţi
că toate artele (adică ştiinţele), oamenii muritori le-au învăţat
de la Prometeu’. Pelasg şi Prometeu sunt personificări ale
vechii culturi Pelasge şi tot ce ne spun tradiţiunile că a
inventat, ori că a creat spiritul lor, aparţine întregului popor.
De asemenea, există în Creta o veche tradiţiune, relatată de
Diodor din Sicilia 5:64, că Dactylii şi Corybanţii - triburi
Pelasge - au fost cei dintâi în acea insulă care au învăţat pe
oameni să formeze turme de oi, să domesticească şi alte
genuri de animale, porci, capre, vite, cai, că ei au învăţat pe
oameni măiestria de a arunca cu lancea (arma naţională
Pelasgă) şi de a trăi în societate comună, că ei - cu deosebire -
au fost autorii bunei înţelegeri, a vieţii regulate şi cumpătate.
Datele ce le avem despre istoria veche a Pelasgilor corespund
pe deplin cu faptele ce ni le procură arheologia din neolitic.
Pelasgii ne apar - după vechile tradiţiuni istorice - ca una şi
aceeaşi populaţiune cu neoliticii, cari introduc în Europa cele
dintâi elemente ale civilizaţiunii, animalele domestice, cultura
cerealelor şi o artă mai progresată. Chiar şi olăria neolitică
poartă semne de ornamentaţiune şi simboale mistice Pelasge.
Tot astfel, tradiţiunile Greceşti atribuie Pelasgilor cel dintâi
cult al zeilor în Europa. Cu deosebire, se spunea despre
Arcazi că dânşii au fost cei dintâi cari au făcut sacrificii şi
ceremonii religioase zeilor. Grecii, de altă parte, după cum
ştim, împrumutaseră principalele lor divinităţi de la Pelasgi.
Jupiter / Joe cel vechi al Romanilor purta în mână o peatră în
loc de fulgere şi pe acest Jupiter Lapis, Romanii făceau cele
mai obligatoare şi mai solemne jurăminte ale lor. Chiar şi în
ritualul jurămintelor, Romanii păstrară până târziu uzul
petrilor sfinte de silex / cuarţ. Pelasgii au fost adevăraţii
fundatori ai stării noastre actuale”. Iată aşadar că în urmă cu
peste un secol savantul Român Nicolae Densuşianu explicit
relata despre 2 diluvii, cel dintâi fiind legat de numele
Ogyges - veche pervertire Greacă a lui Okeanos - unchiul lui
Poseidon / Neptun (adică “Nepotul”), care i-a avut ca primi
născuţi pe gemenii Pelasgi Atlas şi Prometeu / Gadeiros; e de
remarcat şi că în Peninsula Gharghi-diki = Khalkidiki primul
nume al Muntelui Athos a fost Ogygia: în secolul V î.C. -
înainte de Platon - dramaturgul Eschil din Eleusis şi în
secolul III î.C. Licofron din Khalkida / capitala Insulei
NegroPonte = Euboea (după Creta, cea mai mare dintre
Insulele Egeeii) au scris că Ogygos şi-a avut Regat în Egipt
iar corespunzător lui Wilamowitz Moellendorf în 1956,
Walter Otto în 1969, ș.a., Insula Negro-Ponte / Eubeea - în
vechime numită și Doliche / Chalcis - a fost locuită de Traci.
Conform lui Platon, Atlas l-a avut ca frate geamăn pe
Gadeiros (acela fiindu-i numele nativ - în Graiul Atlant -
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

după cum a specificat filozoful în “Dialogul Critias”, în Genele Gherga

versiunile Elenă / Greacă acelaşi nume fiind şi pentru păstorul
Eumelos / chibzuitul Prometeu); corespunzător Anatolianului
Hesiod în “Teogonia”, frate cu Atlas era Prometeu - gemeni
după cum a completat şi poetul Claudian 2:470 - ei având-o
ca mamă pe Pontica / Oceanida Clymena şi ca tată pe
“Însemnatul” Iapet (purtând probabil pe frunte Ciclopicul “al
treilea ochi”, însemn avut şi azi de hinduşi, vechii Greci
ştiindu-l pe Iapet ca frate cu Cronos / Crăciun): Anticii
apreciau că Prometeu a adus multe beneficii Civilizaţionale,
el fiind eliberat - din Caucazul unde a fost pironit de furiosul
Zeus - de către Hercule, care era în drum spre Grădinile
Hesperide (în general - în marele trecut - vechii Europeni îi
recunoșteau pe albii care nu erau de-ai lor prin faptul că erau
“însemnați”, căci în afara castrării practicate şi de Europeni,
albii Africani se însemnau prin circumcizie iar albii Asiatici
se însemnau prin marcarea pe mijlocul frunții cu ochiul
Certificatul genetic Gherga
Magic). Iniţial, circumcizia repeta secţionarea cordonului
ombilical practicată la naştere şi simboliza o nouă naştere,
Cea mai mare sursă de meteoriţi din Sistemul Solar e
adică accesul la o nouă fază a vieţii (tăierea împrejur fiind pe
centura dintre Marte şi Jupiter (următoarele planete de la
băieţii ajunşi la vârsta bărbăţiei); exista la unii Egipteni vechi
Pământ, faţă de Soare, planeta Marte fiind vecina planetei
şi la unii orientali Asiatici (din Orientul Apropiat / Mijlociu):
Pământ / Terra): acei mii de asteroizi din centură se rotesc în
de exemplu, ritul nu era folosit de Babiloneni, Fenicieni, ş.a.
jurul stelei centrale pe acelaşi sens ca planetele, orbitele
Învăţăturile Prometeice / Atlante - începând cu întreţinerea
unora intersectându-se însă cu cea a Terrei (astronomii
vitalului foc în vetre, pentru căldură şi gătit, până la focurile
estimează că masa tuturor acelor asteroizi din centură
mari rituale numite de vechii Români “pălălăi” / “gălgare” -
împreună ar fi sub cea a Lunii / Selenei). Geologii au stabilit
au fost propagate de “Vede” în India, de “Avesta” în Iran, de
că în urmă cu 74 de milenii în N Namibiei a căzut meteoritul
Vesta în Europa, etc. În diversitatea genetică a Europei (ale
Hoba 19,35 lat. S, 17,56 long. E, cel mai mare meteorit
cărei maxime densităţi la începutul mileniului III sunt
cunoscut pe Pământ - are circa 60 de tone - constituind cea
evidenţiate luminos pe analiza efectuată de specialiştii
mai mare bucată de fier natural din lume (ce la impact a
geneticieni, ca Zoe Rosser, Tatiana Zerjal, Matthew Hurles şi
influenţat prin urmările sale firava grupare de hominizi Homo
mulţi alţii) se poate observa în răsăritul continentului că în
Sapiens existenţi pe atunci în Africa):
afara Munţilor Caucaz şi Ural - de la limita cu Asia - primele
zone de impact sunt regiunile Baltică şi Banatică:

Meteoritul Hoba

Datorită tensiunilor imense acumulate de-a lungul

timpului între plăcile tectonice ale Oceanelor Indian şi
Pacific, tot în urmă cu 74 de milenii a fost colosala erupţie
Toba 2,37 lat. N, 98,49 long. E din Indonezia - cu un crater
de 3 mii kmp / de atunci nu s-a manifestat un vulcan mai
mare - eveniment ce s-a dovedit catastrofic, pentru un timp
planeta intrând într-o iarnă forţată foarte severă, ceea ce a
creat mari probleme tuturor vieţuitoarelor, inclusiv
hominizilor (au rămas doar câteva mii pe tot globul); în
Bazinul Nilului superior, la ieşirea din acea situaţie,
supravieţuitorii umani au dus la apariţia primului bărbat de tip

701
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Homo Sapiens de pe linia paternă ce în prezent e Gherga:
naşterea strămoşului Gherga s-a datorat Mamei Natură.
Vulcanul Toba
Tot cam de atunci datează cea mai veche urmă
ritualică Neandertal din Europa, în Peştera Rece din carstul
Ponor al Parcului Naţional Munţii Apuseni / România, sub
forma a 4 cranii ale unor urşi de peşteră aranjate în cruce -
prinse într-o crustă de calcit - cu datarea în opinia Dr. Marin
Cârciumaru poate chiar cu 6 milenii dinainte de evenimentele
planetare Hoba-Toba (e de știut că în toate religiile
precreștine, crucea era inițial simbolul Lunii / iar
religiozitatea Neandertală era îndeosebi nocturnă, astfel încât
Cultul Craniului ursului de peşteră a deschis simbolic aşa
ceva, ocupând un loc important în viaţa paleoliticilor):
702
În timpul iernilor sau glaciaţiunilor, în general
peşterile ofereau temperaturi pozitive (mai ospitaliere decât
exterioarele supuse temperaturilor negative), ceea ce le
făceau atractive şi pentru oameni. Uriaşul “Tătâne” Montan /
Muntean care a scos urşii din grote / peşteri pentru a-şi avea
locaşuri de cult în ele a fost personificat ca Titanul Uran /
“Ur-An” (primul An): era Neandertal şi a făcut-o cert în urmă
cu circa 80 de milenii - după cum a rămas dovada Carpatică -
un timp când Homo Sapiens trăia doar în Africa şi patern era
de tip uman Adam, adică genetic “A”, înaintea primei mutaţii
genetice (survenită la momentul fenomenului Hoba-Toba); în
opinia Dr. Marin Cârciumaru, conform stratigrafiei din
Boroşteni 45,05 lat. N, 23,01 long. E, comuna Peştişani /
judeţul Gorj, cele 8 recipiente pentru vopsirea cu ocru ale
Neandertalilor descoperite acolo ar data tot de atunci. Este
interesantă lucrarea cercetătorilor Robert Graves și Raphael
Patai despre “Miturile Evreilor: Cartea Facerii” privind
momentul Creației, unde apare că “La început în jurul lui
Dumnezeu nu erau decât Tohu și Bohu, adică haos și gol”; în
trecutul omenirii, momentul Hoba-Toba a declanșat ieșirea
organizată din leagănul African a unora dintre puținii oameni
Homo Sapiens ce trăiau pe atunci acolo spre restul Vechii
Lumi, începând cu Asia Sud-Vestică. Inițial, Neandertalii -
dar și Denisovii ori hibrizii lor - existau numai în EurAsia iar
Homo Sapiens existau numai în Africa, între ei fiind Homo
Erectus, așa cum se poate vedea schițat în imaginea
următoare:
Cel care i-a urmat Zeului generic numit “Ur-An” -
corespunzător miturilor dar şi legăturii logice a succesiunii,
inclusiv din perspectiva ştiinţifică - mult mai târziu în timp, a
fost Zeul “Cr-On” / Cron, ca rod al dragostei dintre Titanul /
Neandertalul Ur-An şi Muma Pământului Kirke / Ghirghe (ea
ca Homo Sapiens, denumirea sa ca Ghirghe / Kirke fiind aşa
ştiută din Epoca Pietrei): “Cr-On” / Cron - Crăciun / “Crăci-
Un” la Români - probabil era Cro Magnon, hibridul /
corcitura celor 2 specii (apoi au urmat restul urmaşilor, dintre
care primii au fost Zeificaţi - cei mai semnificativi ca Gherga-
Ani / Ghergani - de către Homo Sapiens). În imaginea
următoare se poate vedea un schelet Cro Magnon de 1,90
metri expus în “Muzeul din Monte Carlo” / Monaco:
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Geneticienii au stabilit că în prezent pe planetă

descendenţii cu profil similar Gherga au ajuns îndeosebi în
populaţiile aflate din Siberia până în Scandinavia, în timp
având unele mutaţii genetice. Referitor la Gherga aparţinând
genului Homo Sapiens: în urmă cu 60 de milenii (deci după
calmarea efectelor Hoba-Toba din Africa şi Asia), tipul
codificat genetic mult ulterior ca având mutația 168 a fost
localizat în E Africii, cu o capacitate intelectuală mărită,
utilizator de unelte din piatră; genele Gherga indică şi în urmă
cu 50 de milenii localizarea acolo - timp şi loc unde deja se
utilizau săgeţi, etc. Linia genetică Gherga ce pleacă din Riftul
African (de la izvoarele Nilului - cel mai lung Fluviu din
lume) este singura comună oricărui descendent uman ne-
African. În urmă cu 45 de milenii, Gherga exista în N African
(pe atunci Sahara era savană). Seceta apărută în urmă cu 39
de milenii a determinat intrarea Gherga în Orientul Mijlociu
(în Stepele căruia a apărut o invenţie grozavă - acul de cusut),
o mică parte dintre acei Ghergani mutându-se spre V, intrând
în Anatolia şi Balcani; în urmă cu 39 de milenii, super-erupția
vechiului Vulcan Vezuviu - cea mai mare din Europa
ultimilor 200 de milenii, ce a dat într-o oarecare măsură
forma Golfului Napoli, așa cum au studiat în 2016 inclusiv
cercetătorii Alejandro Marti, Arnau Folch, Antonio Costa și
Samantha Engwell - ar fi grăbit extincția Neandertalilor în
răsărit (ultimii Neandertali au supraviețuit în apus, la
Gibraltar):

Uriaşul crater din Arizona

Cardinal şi cromatic, e de ştiut că pentru mult timp -

Cenușa Vezuviului a ajuns până în Ural
Este de remarcat că pe când peşterile / grotele
Banatului erau deja folosite ritualic şi chiar locuite iar altarul
Babelor din Bucegi, adică primul Sfânt / Sfinx din lume,
funcţiona - după cum au documentat cercetătoarea Oana
Ghiocel, Dr. Robert Scoch, ş.a. - a fost construit, în urmă cu
23 de milenii, zidul cel mai vechi din lume, la poalele
Meteorelor (zonă Balcanică unde au fost atestaţi descendenţi
Ghergani până în prezent, ca Armânii / Aromânii Gherga):
era după impactul în Nordul American al unui meteorit uriaş,
rupt în mai multe fragmente, ce a lăsat la Barringer 35,01 lat.
N, 111,01 long. V / Arizona un crater cu diametrul de 1265
metri, adânc de 175 metri, cu valuri de pământ de 45 metri
înălţime, având efecte - prin urmările produse - pe toată
planeta (inclusiv alăturându-se factorilor care au dus la
extincţia ultimilor Neandertali, cei de pe coasta Europeană a
Strâmtorii Gibraltar).
703
mai ales în Stepele EurAsiei - principalelor direcţii le erau
asociate culori: N negru, E albastru, S roşu, V alb (poziţia
centrală era galbenă / pretutindeni şi oricând culoarea
aurului); în N Africii, adică în Sahara şi în vechiul Egipt,
culorile pentru S şi V erau inversate - consacrându-se pentru
S albul strălucirii / “stră-lucirii” soarelui la amiază şi pentru
V roşul apusului său - iar în Munţii Caucaz lipseau culorile
pentru poziţia centrală şi pentru Vest, practicându-se doar
tripartiţia N negru, E alb şi S roşu (în cheia corespunzătoare
străvechii convenţii a Stepelor EurAsiei, tricolorul Românesc
- ale cărui culori erau utilizate şi de Geţi prin stindardul lor în
mileniul I î.C., după cum a reliefat cercetătorul Alexandru
Soare în 2010 - denotă poziţia Sud-Estică). După cum a
studiat și Dr. Rudiger Schmitt în 1989, datorită convențiilor
cromatice, în Vechea Lume așa cum în Nord exista Marea
Neagră, în Sud prin Marea Roșie se înțelegea inclusiv
Oceanul Indian (în Evul Mediu, față de Nordicii Finici și
Vikingi, Rușii - însemnând Roșii - erau Sudici). De la Munţii
Caucaz până la Marea Caspică se afla Ţara Ghergarilor - care
era în răsăritul Caucazian - şi de aceea, fiind în Estul
Caucazului, “Ţara Sfântului Suflet” a fost denumită şi “Ţara
Albă” / Albania, nume cuprinzând până târziu în timpul
istoric ceea ce însemna de la început, ca Țara nunilor Garghi /
albi: Albania, la poalele Caucaziene. Culorile asociate
orientării au dus la unele denumiri topografice - ca de
exemplu Antica Albanie “albă” populată de Ghergari în
răsăritul Munţilor Caucaz - sau a împărţirii migratorilor în
“albi”, “negri” însemnând Nordici (în mare vechime culoarea
pielii oamenilor nefiind atât de relevantă ca ulterior rasial),
ş.a.: un exemplu târziu este al familiei întemeietorului Ţării
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Româneşti din Evul Mediu, ştiută ca a G/herţegului Negru-
Vodă (căci o ramură a sa era veche Turcă / Cumană, sosită
din Nordul EurAsiei; acela a fost îngropat - după cum apare
pe inscripţia de pe mormântul său - prin grija lui “Gherg”,
meritul dinastiei sale fiind de a întregi Medievala Ţară
Românească prin includerea Banatului Severinului, inclusiv
cu Bănia / Oltenia, lângă Muntenia). O formă simplă a
traseului spre locul cu cea mai ridicată populaţie actuală
având tiparul genetic Gherga se poate vedea în schiţa
următoare:
despăduriri, etc.; pe lângă câteva transformări de relief (ca
secarea unor albii şi Lacuri însoţite de apariţia altora,
traversarea unei mari glaciaţiuni, ş.a.), unele plante şi
vieţuitoare au dispărut, schimbările faunei şi florei
influenţând şi condiţiile de viaţă ale oamenilor, inclusiv ale
Gherganilor.

“Geografia” umană

Gerontologii au stabilit că doar unii oameni trăiau

mult mai mult decât alţii - majoritatea semenilor fiind
reumatici, afectaţi de paraziţi şi de multe boli ori epuizaţi
datorită condiţiilor de viaţă - genele fiind printre factorii ce au
determinat prelungirea vieţii la unii, Gherganii făcând parte
din aşa ceva, în alternanţă generaţională însă cu predestinări
În parcursul său milenar, după extincţia Neandertal, scurte, moştenite de la ambii părinţi (deci atât pe linie
neamul Gherga din Stepele Orientului Mijlociu s-a oprit în maternă, cât şi paternă), ceea ce a condus la dezvoltări foarte
Asia Centrală, la poalele Himalaiei; în ceea ce este cunoscut diverse, rămase inclusiv în mărturiile istorice.
ca nodul Pamirului - azi dominant în Tadjiki-stan (cu fostul
nume Dadjik, având populaţie Dahă) și Afgani-stan, unde
încep cei mai înalţi Munţi din lume - s-a produs o despărţire,
unii luând-o în N spre Siberia, alţii în S spre ceea ce acum e
Paki-stan şi India. Nodul Pamirului - a cărui parte Vestică
până recent a fost cunoscută ca Gherghi-stan, adică “Ţara lui
Gherghi” - este în Nordul Himalaiei, influenţele sale genetice
directe fiind până în Caucaz (cei mai înalţi Munţi ai Europei):

Geografii au stabilit că în timp înfăţişările unor

locuri de pe traseul Gherga s-au modificat semnificativ -
uneori radical - condiţiile naturale fiind de la fluctuaţii Spațiul Karelian
climatice, schimbarea cursurilor unor ape, până la
704
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Gherga este stabilit genetic şi istoric ca marcat
Siberian / Uralian din urmă cu 10 milenii iar acum în Europa
marcajul e similar cu al Eschimoşilor / “Eski-moşilor” Saami,
trăind sub luminile magice ale aurorei boreale, la N de taiga
(din N European - Karelia, Laponia - aceia fiind în zonă cei
mai vechi indigeni, crescători de reni / cerbi Arctici, animale
de la care îşi procură carnea şi laptele, însoţind migraţiile
turmelor, în călătorii adăpostindu-se în corturi făcute din piele
de ren, ajunşi acolo din Bazinul Gorga / Volga, al celui mai
mare Fluviu European, ştiut Antic de ei cu numele Ră sau
Rau / Rha, în limba lor Finico-Ugră Kerga însemnând
“tăiere” - înţeles de provenienţă Anatoliană / conform unei
cercetări filologice din 1964, cu răspândirea aşa şi în
Dialectul Siberian Tungus - în Lituaniană, paloşul fiind
“karda”; în Finică, pentru “ren” se întrebuinţează cuvântul
“poro” / “po-ro” - în care prefixul “po” are semnificaţia de
“suprem” - în vechea Norvegiană “renna” însemnând “a
curge” iar pentru “turmă” se foloseşte “karja”, lingvistul
Britanic Adrian Room anunţând-o ca rădăcina denumirii
regiunii Karelia). Se poate observa că aşa după cum trăsnetul
- suliţe de energie în zig-zag, ca descărcare violentă de
energie - a fost uneori înlocuit cu un trident (considerat atât
armă divină, cât şi instrument), în stele se considera că era
energie acumulată, fiecare având valoarea de trăsnet fixat;
securea - zisă şi “piatră de trăsnet” - însemna trăsnet
concentrat: trăsnetul era energie explozivă neconcentrată, în
vreme ce securea reprezenta energie structurată, instrument al
creaţiei ivite din neant. Este de ştiut că în prezent animismul -
adică venerarea naturii - şi şamanismul încă se practică de
către unii Saami din Suomi / Finlanda.
Răspândirea bărbaților Gherga denotă că strămoșii au fost
“Oamenii glaciațiunii” = HiperBorei
Siberia este separată de Europa prin Munţii Ural
(Oral în Kazahă) iar în N Kareliei - la Marea Albă din
Oceanul Arctic - e Peninsula Kola: în Siberia, renii sunt şi în
prezent folosiţi ca animale de hrană, de povară ori de călărie
(ca suprafaţă, Siberia este mai întinsă decât Europa; de la
sfârşitul Evului Mediu, Siberia face parte din Rusia / e
interesant că semnul ideografic Chinez “ren” reprezintă
“omul”). Este de observat că denumirea de “arctic” a derivat
din Garghic (Gharghic, adică al lui Gherga) iar denumirea de
“boreal” - pentru Nord - e cea reproducând Sfântul Suflet al
Marii Mame, numele său fiind între prefixul sufletului şi
sufixul divin: Ba+Rhea+Al; prin “boreali” se pot înțelege nu
numai Nordici, ci și - prin echivalența “B”/“V” - se pot
considera orășenii din urbile “var”, anume străvechii
“Varahi” / “Valahi” (oamenii dinspre Boreas, adică din
Nord).
705
Soarele Lapon
Este de ştiut că în mare vechime, soarele era
imaginat drept conducător al lumii de sus şi al celei de jos, pe
care o vizita zilnic (după ce apunea la orizont). Etimologic,
denumirea de Saami / “Saa-mi” a “Sfinţilor moşi” de la
capătul sacrului Pământ Ga / Ka = “Es-Ki-mo” / Eskimo, e
legată şi de Sama - numele soarelui din Sumer, acolo unde
Şamaş / “Șa-maș” era Zeul Soarelui - Saami fiind “Oamenii
Soarelui”, cârmuiți de şamani (denumirea de “şaman”
provenind din Tungusul / Siberianul pentru “om înălţat”,
istoricul religiilor Mircea Eliade precizând că la gura
Fluviului Tunguska inferioară - la izvorul căruia trăiesc
Yakuţii / “Ya-Kuții” = însemnând literalmente “Luminoșii
Kuți”, care constituie populaţia similară genetic în procentul
cel mai numeros din lume cu Gherga - ce se varsă în Fluviul
Enisei, cei sortiţi să devină şamani erau iniţiaţi în tainele
meseriei de către Khargi iar asistentul său Ioan Culianu
afirmând în 1991 prin lucrarea “Călătorii în lumea de
dincolo” că “baza din care se cristalizează toate sistemele
religioase este şamanismul primordial, întâlnit la toate
popoarele de pe pământ”; de pildă, Dr. Mircea Eliade în
“Şamanismul şi tehnicile arhaice ale extazului” l-a descris şi
pe primul şaman din istoria lumii, Ghirgan / Gyrgan de la
Lacul Baikal - “Ochiul albastru al Siberiei” - locul de unde e
alimentat Fluviul Enisei / însemnând Fluviul Mamei =
Fluviul e alimentat de Râul Angara, singura apă ce curge din
Lacul Baikal): Yenisei / Enisei se poate silabisi ca “Eni-sei”,
adică “An-Sfânt” (prefixul Yen / En = “An” iar sufixul
Asiatic / oriental “sei” având semnificaţia de “Sfânt”).
Denumirea Fluviului Yenisei / “Eni-sei” - ca Fluviul Sf. An -
poate fi legată în Asia Centrală de termenul Iranian “Dănu”
pentru “Fluviu” (ca “al divinului An” = “Dă-Ănu”); se ştie că
dinaştii An au cârmuit Raiul - tărâmul bogat udat de Râuri -
aflat la N de Anatolia, dimensiunea acvatică, chiar abisală, a
unora dintre apele acelea rămânând legendară (după Potopul
Pontic - adică ulterior topirii calotei Nordice - dinaştii “As” /
foşti “An” au stăpânit în EurAsia, la extrema apuseană
rămânând numiți “Atlanți”). Ramura lor formată din Gherghi
a fost foarte importantă - atât pre-diluvian, cât şi post-
diluvian - acei Munteni păzindu-i hotarele şi porţile /
trecerile, timpi îndelungaţi, situându-se între fruntariile
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Civilizaţionale pe cele mai de seamă planuri (religios, militar,
politic, economic, social, cultural, etc.) ulterior şi în toate
zările, anume în Bazinele Nordic / Dunării, Estic / Ghaggar,
Sudic / Mesopotamian, Vestic / Nilului: urmaşii riveranilor
din fostul Rai, anume Românii - oamenii de pe Râuri,
respectiv Valahii, iubind Soarele Ra - au descins din cei care
au continuat Civilizaţia Atlantă în Europa, începând cu
neolitica Veche Civilizaţie Europeană, respectiv Civilizaţia
Dunăreană (însuşi Fluviul Dunărea / “Dună-Rea” şi-a primit
denumirea din faptul că a fost ax în Rai - ca principala apă
curgătoare - rezultatul numirii “Râului Râurilor” fiind prin
compunerea particulelor “Dănu” şi “Rhea” = Marea Mamă /
regina Raiului, în mariaj acolo cu divinul An).
Yakută în Yakutsk / capitala Yakuției
În imaginea precedentă - datând din 2007 - se poate
vedea o Yakută / “Ya-Kută” contemporană (din Epoca
706
Modernă) în portul Tradițional, purtând pe piept vulturul
bicefal și discul solar.
Influențe Kete în America de Nord
În 2008, Dr. Edward Vajda de la Universitatea
Washington a documentat legăturile lingvistice dintre
indigenii Nord Americani și populația “Ket” - însemnând
“Om” / conform “Catalogului Populațiilor Imperiului Rus”
editat în Estonia de Dr. Ants Viires - din Bazinul Enisei / în
centrul Siberiei, la V de Lacul Baikal, grupând ultimii nomazi
vânători și pescari Siberieni (Dialectul celor mai Nordici
numindu-se “Kureika”, apropiat de dispărutul Grai “Kot”):
“Antropologic, populația Ket e cea mai enigmatică din Asia.
Cei din Bazinul Enisei sunt descendenții primilor Siberieni,
genetic mai apropiați ca înrudire cu cei din Tibet, față de
ceilalți Siberieni. Limba lor e diferită în comparație cu oricare
limbă din Siberia și lingvistic sunt probe că a rămas
neschimbată de milenii (are asemănări cu Navajo / America,
Tibetana / Asia și Basca / Europa): proto-limbajul comun e
vechi de circa 20 milenii. Legendele Ket anunță că la sfârșitul
Epocii Pietrei strămoșii au migrat dinspre Sud din cauza
Indo-Europenilor - și diverse detalii etnografice confirmă
aceasta - iar din nou au înaintat spre Nord în Antichitate din
cauza Hunilor și la începutul Medieval din cauza Kirghizilor
(care ulterior au devenit Kazahi); populația Ket probabil că a
fost vecină în Antichitate cu proto-Samoyezii, în Altai. În
taigaua Bazinului Enisei, Keții probabil s-au amestecat cu
rudele Eskimo; o seamă de cuvinte Ket sunt Eskimo.
Studierea toponimiei pre-Ruse confirmă Tradiția Ketă despre
originea Sudică, la fel ca variate detalii etnografice Kete.
Multe dintre numele Râurilor Sudului Siberian sunt de
sorginte Ketă. Însuși îmbrăcămintea Ketă din taiga denotă că
inițial a apărut într-un climat Sudic iar ulterior a fost adaptată
la condițiile extrem Nordice: caftan ca acela Ket nu se mai
găsește niciunde în taiga. Keții - ca reprezentanții cei mai
Nordici ai triburilor din Bazinul Enisei - încă din vremuri
ancestrale au fost pescari și vânători nomazi: săgețile de lemn
le otrăveau cu ulei de pește putrezit; vânau - cu ajutorul
câinilor - îndeosebi reni (vara mai mult pescuiau din bărcile
tip canoe iar iarna coabitau cu turmele de reni - pentru
încălzire reciprocă - dar și se hrăneau cu unii din ei). Keții
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
erau transhumanți, între sălașurile de iarnă / Sudice și cele de
vară / Nordice (pe frig mare înhămau la convoaie pe lângă
reni și pe câini iar ei utilizau sănii și schiuri): știau să
gospodărească turme de reni - ca vecinii Samoyazi - dar acea
ocupație pentru ei nu era prioritară, ci contau vânatul și
pescuitul, practicat totdeauna în grup / nu solitar (ei nici nu
aveau echipamente personale, ci doar de uz colectiv).
Societatea Ketă era patriarhală și șamanică: spiritul ceresc se
numea Es iar animalul venerat era ursul. Keții își îngropau
morții în pământ, câteodată împreună cu câinii preferați”.
Influențele pre-diluviene Kete din mijlocul Siberiei până în
America de Nord, numite “Na-Dene” (așa cum au fost
documentate că au avut loc inclusiv de către specialiști ca
Bernard Comri, Michael Fortescue, Victor Gola, Eric Hamp,
James Kari, Michael Krauss, Jeff Lear, Johanna Nichols,
Heinricch Werner, ș.a.) argumentează și influențele post-
diluviane Kete în general în EurAsia; printre cei mai
importanți nomazi ai Asiei au fost nu doar Siberienii Keți, ci
și (în timpul și după Imperiul Khet / Het = Hitit) Marii Geți,
numiți Jați în Asia Centrală, respectiv MasaGeți de către
vechii Greci - adică “Masivii Geți” - urmașii lor în Europa
fiind simpli numiți Geți, respectiv Goți.
Cel mai vechi Siberian în America
În 2015, colectivul coordonat de către Pavel
Flegontov de la Universitatea Cehă din Ostrava 49,50 lat. N,
18,17 long. E și Tatiana Tatarinova de la “Institutul
Kharkevich” al Academiei Ruse a evidențiat că strămoșii Keți
au fost paleo-Eskimoși, înrudiți cu cei care au colonizat
America peste Strâmtoarea Bering la sfârșitul glaciațiunii:
“Componente genetice Kete s-au regăsit - în această ordine
descrescătoare - și în Altai, în regiunea Volga-Ural, în Asia
Centrală (la Kazahi, Kîrghizi, Uzbeki, Tadjici, Turkmeni și
Indieni), în răsăritul Siberiei la Yakuți, în Caucaz la Inguși, în
Finlanda și în Groenlanda; Keții aveau rădăcini Neandertale,
regăsindu-se aceleași urme ale dietelor bogate în proteine de
carne”.
Înrudiri Kete
707
În 2009, cercetătorul Robert Lindsay din California
a scris despre înrudirea Nord-Americanilor nativi cu
Siberienii Keți: “împreună cu Samoyezii, sunt din aceeași
familie Uralică”; în prezent, majoritatea Ket trăiește pe cursul
mijlociu al Fluviului Enisei (dar - corespunzător și Dr.
Michael St. Clair în 2016 - “cu interesanta absență a
bărbaților genetici ‘N’, absență similară a bărbaților genetici
‘N’ existând și la Unguri, așa ceva reconfirmând ideea că
expansiunile culturilor și expansiunile populațiilor nu s-au
condiționat reciproc: pentru paleo-lingviști, ceea ce e deosebit
de important este că limbile Uralice, Mongole, Turkice,
Eskimose și altele Nord EurAsiatice pot foarte bine constitui
artefactele graiurilor străvechilor nomazi vânători-
culegători”). Privind Siberienii Keți - al căror totem a ajuns să
fie vulturul - e interesant că timp de milenii cei mai puternici
EurAsiatici au fost Marii Geți (cărora li se ziceau “Gheti”);
de exemplu, în Anatolia mileniului II î.C., Imperialii Hetei /
Hitiți, având ca emblemă vulturul bicefal numit Ghreb, au
fost știuți drept Kheti iar în Europa mileniului I ultimii dinaști
regali ai Gheților / Geților - strămoși ai Românilor - s-au
numit Gurag / Gherga (printre succesorii lor - înrudiți cu
Goții - au fost Vikingii Garðar având corbul ca simbol, care
au colonizat Groenlanda și America de Nord). Dr. Adrian
Botez a considerat: “Corbul - o altă hieroglifă a bivalentului
Zalmoxis”; e interesant despre străvechea “Pasăre Măiastră”
(la stră-Români), știută ca “Phoenix” (la vechii Greci) că era
cu numele vulturului “Garuda” (la vechii Indieni). Străvechii
Gherghi migraţi din Asia Centrală în răsăritul Europei, care
foloseau numele Karka pentru vultur, o cinsteau pe Marea
Mamă Ghirghe / Kirke ale cărei preotese erau Gorgone, acolo
autohtonele Amazoane intrând în parteneriat cu Ghergarii,
rămânând de legendă relaţiile lor sexuale, apoi Kurganii =
Indo-Europenii - pruncii / prinţii urmaşi - reuşind să
instaureze patriarhatul, astfel debutând Epoca Bronzului şi
istoria (anterior, în Epoca Pietrei, au fost fazele precedente,
ale Erei de Aur / paleoliticul şi Erei de Argint / neoliticul).
În 2002, Dr. Markku Niskanen de la Universitatea
din Oulu 65,01 lat. N, 25,28 long. E / Suomi = Finlanda a
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
studiat antropologia fizică Baltică, Finică şi Saami în
comparaţie cu cea Scandinavă - ţinând cont de afinităţile
lingvistice mai apropiate de Ural decât de Altai, inclusiv de
genetica lor în comparaţie cu cea Mongoloidă - ajungând la
concluzia (triplu confirmată, corespunzător analizelor
genetice, Graiurilor şi fizionomiilor) că populaţiile de Finici,
de Saami şi în general Scandinave, respectiv Baltice, au
rădăcini Caucaziene, vechi de 10 milenii; la începutul
mileniului III aşadar nu mai e de mirare că de exemplu în
reprezentările din mileniul I î.C. ale vechilor Greci erau încă
prezenţi printre ei în Anatolia şi Balcani numeroşi blonzi
Nordici, mult apreciaţii “Hiperborei”.
Străveche pelerină polară (Helsinki / capitala Finlandei)
Este interesant că în centrul zonei populate de
Saami, pe malurile Lacului Onega, e singurul loc de pe glob
unde se găseşte şunghit (formă de carbon aproape pur, sosit
din spaţiu / meteoric): minereul e ştiut din vechime ca având
proprietăţi miraculoase pentru sănătatea oamenilor (absoarbe
şi elimină ceea ce reprezintă un pericol pentru viaţă -
refăcând ceea ce este benefic - ca de pildă purifică apa,
protejează organismele de radiaţiile electromagnetice,
vindecă diverse afecţiuni, etc.); a şi fost unul dintre motivele
pentru care - după topirea calotei glaciare - unii învăţaţi
Sudici indicau Nordul ca loc miraculos. În continuare se
poate vedea fulerena (structura sferică a carbonului din
şunghit, unică pe glob) şi o formă piramidală prelucrată din
acel minereu:
708
În vechime, piatra neagră era un simbol asociat
Zeiţei Pământului Gheia / Ghirghe (un exemplu elocvent a
fost dat la începutul secolului II î.C. de Romani, care cu
statuia de meteorit negru a Gherghiţiei din prima capitală a
Frigiei / Anatolia au inaugurat în capitala lor primul Templu
pe Colina Vaticanului, cinstind acolo Tronul Marii Mame /
Sfântul Scaun, acum putând fi ocupat doar de un catolic:
papa). Ugro-Finicii şi-au explicat dintotdeauna o seamă de
boli prin profanarea sau necurăţenia apelor curgătoare;
“izvoarele tămăduitoare” aveau “apă vie”, cu virtuţi
binefăcătoare în care se concentrau valenţele germinative şi
creaturale ale apei primordiale: apa, prin puterea sa Magică,
putea “absorbi” răul, datorită potenţelor sale de asimilare şi
dezintegrare a tuturor “formelor”. Purificarea prin apă se
datora proprietăţii de a dezintegra orice formă şi de a aboli
orice istorie; imersiunea echivala cu dizolvarea, pentru
renaştere: apa restaura integritatea (apoi, botezul însemna
regenerarea spirituală). Pe o hartă Franceză din 1720 se poate
vedea regiunea Rusă denumită Cargapol / Kargopol, aflată în
zona Kurgană din răsăritul Lacului Onega / respectiv din E
Kareliei (este în Bazinul Râului Onega, ce curge în Marea
Albă):
Pe malurile acelor ape Kareliene (cele mai mari
Lacuri din Europa) e cea mai mare aglomerare de petroglife
neolitice din lume - ca de exemplu la Capul Peri Nos de pe
malul Rus al Lacului Onega, etc. - reliefând că Marea Mamă
era stăpâna Soarelui.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

În 2011, cercetătoarea Suomi = Finică / Finlandeză

Eeva Lehtinen (cu profilul genetic patern Gherga), a semnalat
existenţa numelui Gerga - având dublă corespondenţă, nu
numai onomastică, ci şi genetică, cu Gherga din România - în
Karelia, de exemplu în Jaakima / 61,31 lat. N, 30,07 long. E,
lângă Lacul “Al-Doga” = “La-Doga” / Ladoga, cel mai mare
Lac din Europa, cu un Bazin colector în suprafaţă mai mare
decât România, oglinda având-o de 17700 kmp, la graniţa
Rusiei cu Suomi / Finlanda, vecin cu Lacul Onega; Râul
Neva - la gura căruia, în Golful Finic al Mării Baltice, se află
Bazinul Neva (pe Sudicul Volkhov a fost capitala Garða a lui
fosta capitală Petersburg a Rusiei țariste - numele Râului
Rurik - primul rege Rus - genetic Gherga)
însemnând “Mlăștinos” în Finică, respectiv “Nova” =
“Canal” în Estonă, deversează apele Lacului Ladoga
Karelia - împărţită acum de Rusia şi Suomi /
(etimologia pentru “nave” sau “navigare” ar fi legată cu ceea
Finlanda - este cunoscută ca “Țara Lacurilor” (are mii de
ce făceau cei din zonă, din vechi vremuri): în ciuda lungimii
Lacuri, de la cel mai mare Lac din Europa, până la cel mai
de doar 74 km, Râul Neva are cel mai mare debit din Europa
mic Lac din Europa, rămase din topirea calotei polare din
după debitele Fluviilor Volga / “Ră”, Dunăre / “Dună-Re” și
ultima glaciaţiune: Suomi / Finlanda - exceptând imensa
Rin.
Rusie - e cea mai umedă Țară Europeană şi gruparea celor
genetic Gherga în areal nu-i deloc întâmplătoare, căci
confirmă şi prin acest mod ceea ce a fost locuirea acvatică
Atlantă, prin retragerea Hiperboree post-diluviană spre Cercul
Arctic din fostul Imperiu Atlant centrat pe Pont, care cu
reţeaua sa hidrografică Nordică a fost “leagănul” celor
migraţi către marginea calotei polare).

Navă străveche în Suomi / Finlanda

Karelia / Karjala - iniţial fiind Karja, conform

lingvistului Riho Grunthal, ca denumire derivată în secolul
VIII acolo din numele neamului dominant Garðar - este
709
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

regiunea Nord Europeană dintre Marea Albă și Marea Baltică

(având în Europa cea mai mare grupare genetică “N” ca a
Gherga, însă familiile cu acelaşi model genetic patern au
acum numele foarte diverse, îndeosebi ca o urmare
matriliniară din vechime, când transmiterea numelor era pe
linie maternă: pe vremuri, familiile erau ştiute mai ales după
numele mamei, abia din Evul Mediu înmulţindu-se utilizările
ca “fiica tatălui”, numele de familii mai deosebindu-se şi
după locaţiile unde trăiau - pe malurile unor ape, în anumite
localităţi, ş.a. - după ocupaţiile lor de bază / în care excelau
profesional, etc., doar recent istoric consolidându-se fixarea
nominală patriarhală, astfel încât azi inclusiv în N European
sunt diferențe între şablonul genetic şi tiparul onomastic; mai
mult, de exemplu în Islanda - Insulă Nord Europeană aflată în
mijlocul Oceanului Atlantic - autohtonii nici nu au nume de Kaspaikka
familie). În prezent, cel mai răspândit nume de familie din
Suomi / Finlanda e Korhonen, format din “Korho” / “Korhu” Este de remarcat că între Nordica Karja / acum
însemnând în dialectul E Finic “mândru” / “bogat” şi sufixul Karelia şi Sudica Karia / Caria, din V Anatoliei au fost
“nen”, o reminiscenţă de la “nun” pentru “prunc” / “prinţ”: legături masive, documentate din Epoca Pietrei până la
Korho-nen = pruncul Korho / prinţul Korho (o rezonanţă a începutul Evului Mediu, Gherga fiind prezent în ambele
străvechiului Gorgo). Tradiţionalele ţesături Kareliene regiuni (de pildă, atât la vechii Greci, cât şi la Saami, hainele
(majoritatea alb-roşii) se numesc “Kaspaikka”, cu motive scurte - utile mişcărilor - având mâneci lungi, se numeau
stilizate de păsări sacre, Arborele Vieţii, etc.: “kerake” / în Turcia termenul se mai foloseşte rar iar în lume
şi azi, însă sub forma “caraco”); la sfârșitul mileniului I, în
Estul Europei se învecinau Turkii din S cu Finicii din N, cele
2 popoare fiind despărțite de ivirea Rușilor / Varegilor.
Acum, populaţiile din grupul genetic “N” ca al Gherga sunt
aproximativ egale ca mărimi în Turcia şi Suomi / Finlanda
(aproape 3 milioane de oameni în fiecare dintre acele 2 Țări:
cele mai mari grupări genetice de populaţii tip Gherga din
Europa, cu concentrațiile cele mai mari în centrul Anatoliei /
Turcia și Karelia / Finlanda).

Procentajul genetic uman masculin azi în Turcia

710
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Se poate facil observa că răspândirea genetică

Gherga între Karia / Turcia şi Karja / Finlanda - în număr
echilibrat şi de mărimea milioanelor - corespunde exact
retragerii de-a lungul timpului a apelor rezultate din topirea
gheţurilor ultimei calote polare Nordice: prima așezare la
granița Asiei cu Europa a bărbaților genetic Gherga a fost în
urmă cu circa 9 milenii ca riveranii Lacului Pontic / Atlant
(de unde s-au regăsit ulterior populațiile de ordinul
milioanelor din S / Anatolia și din N / până în Finlanda);
comunicările preluate de Ruși / Varegi la sfârșitul mileniului I
între Nordica Mare Baltică și Sudicele Mări Caspică și
Neagră au demarcat pe locurile lor actuale bărbații genetic
Gherga.

Mormânt Antic Gherga în Caria / V Anatoliei

O echipă internaţională de geneticieni, de la

Universităţi din Italia şi Germania, coordonată de Alessandro
Achilli, a observat surprinzătoarea legătură genetică pe linie
maternă între Berberii N Africani şi Saami Scandinavi printr-
un studiu publicat de către “Jurnalul American de genetică
umană” în 2005; în 2010, cercetătorii Diego Marin, Ivan
Minella şi Erik Schievenin au scris că “Petroglifele din
Munţii Fezzan / Libia înfăţişează femei purtând tichia conică
a Amazoanelor, căci în Sahara matriarhatul era la putere în
paleolitic: aşa erau reprezentările Marii Mame, cult anterior
sosirii Pelasgilor în Europa. Încă şi azi, Berberii se auto-
numesc ‘Amazigh’ iar în societatea lor femeile deţin poziţii
importante”. Saami - peste trei sferturi dintre ei fiind
Caucazieni, conform cercetării Cavalli Sforza din 2006 dar şi
a altora, Saami numind pe toți oamenii diferiți de ei ca Dacca
- au fost inventatorii schiurilor şi fac distincţie în peisajul
genetic European, fiind foarte deosebiţi de restul
continentului. De altfel, în 1929 antropoloaga Americană
Grace Murray a scris în cartea “Rituri şi ceremonii antice” că
“primitivii Kergi - sau Circasianii în variantă Italiană /
Cherchezii în variantă Turcă, însemnând Caucazienii Nordici
- erau înalţi, majoritatea şateni, cu ochi verzi, femeile lor
măritate având tatuaje pe ceafă; îşi legau oase lustruite de
tălpi pentru a se deplasa pe zăpada îngheţată şi pe gheaţă, cu
mare viteză”. (În Turcă - e de reținut că Medieval Turkii și
Finicii s-au învecinat în Câmpia Est Europeană - termenul
pentru “nea” / “zăpadă” e “kar”, la Kareli fiind “lumi”;
Românii uneori zic luminii puternice că e strălucitoare =
“stră-lucitoare” ca neaua / zăpada).
În prezent, “ziua unităţii naţionale” din Karelia Rusă
e sărbătorită prin Festivalul Kerghi / Kergi. Cercetătorul
Aleksandr Natveev din Ekaterinburg - capitala Urală - în
studiul “Substratul toponimelor Saami din Rusia Nordică” din
2004 a scris: “În Bazinul Râului Jerga din Rusia, numeroase
terenuri şi păduri şi-au păstrat rădăcinile toponimelor Saami,
forme ce denotă că acolo vorbitorii Finici i-au înlocuit la un
anumit moment din istorie pe străvechii Saami”. În 2005,
cercetătoarea Americană Melissa Stroud a scris despre
originea genetică Saami: “Începutul Laponilor / Saami e
complex și dificil de urmărit; e strâns legat de al Finicilor:
ambele populații vorbesc Finico-Ugric și sunt reciproc
asociate. Există consensul că Saami au fost primii locuitori ai
Nordului European. Genele Saami sunt diferite de ale
celorlalți Finico-Ugri Europeni, deosebiri fiind chiar și în
cadrul heterogen Saami, ceea ce întărește concluzia că
populația e mai degrabă bazată pe modul său anumit de viață
decât ca având o anumită componentă genetică. Din vremea
glaciațiunii - începând cu Karelia - Saami au trăit în izolare
față de restul lumii timp de câteva milenii; patern, în areal au
fost identificate 2 mari linii fondatoare masculine, una Saami
și una Finică. În ultimul timp, s-a crezut că au migrat dinspre
răsărit și că aveau fond genetic din Asia mai degrabă decât
European (presupunându-se un fond Mongoloid); această
falsă credință a fost indusă îndeosebi de lingviști, datorită

711
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
limbilor Finico-Ugre provenind din E. În realitate, trăsăturile
Mongoloide nu apar într-o rată medie mai mare ca la ceilalți
Europeni: un mare număr de date indică proveniența lor dintr-
o zonă mai apropiată de casa lor curentă, testarea genetică
punând capăt concluziilor eronate despre originea lor strict
Asiatică. Cu ajutorul tehnologiilor Moderne, s-a demonstrat
că Saamii și Finicii au deviat dintr-un străvechi grup
European, înaintea diversificărilor lingvistice și culturale
ulterioare: fenotipurile Saami și Finic sunt identice cu cele
Europene, ei totuși formând populații heterogene în
înfățișarea fizică (pigmentări datorate adaptărilor la radiații
ultraviolete scăzute, polimorfisme ca urmări ale efectului
fondator și nu selecției sexuale, etc.; dimensiunile craniilor
sau pomeții ridicați pentru mestecarea hranei dure n-au
relevanțele considerate majore în studiile trecutului). Așadar,
s-au stabilit atât rădăcinile lor din Europa, cât și izolarea lor
îndelungată. Cu toate acestea, la un moment dat au apărut
Finicii. Cine formează această populație? Când a intrat în
existență? De ce sunt legături istorice cu Saami? Ei bine, cele
2 grupuri aparțin aceleiași familii lingvistice, cu răspândire
cândva în răsăritul Baltic și din N German până în
Scandinavia; acum în areal se vorbesc limbi Indo-Europene,
Saamii și Finicii menținându-și identitatea separată, cu
influența Uralică: în urmă cu milenii, ambele populații au
provenit din același grup European, Finicii aducând
agricultura. Laponii vorbesc chiar un grai mai vechi decât al
tuturor iar numeroase toponime din N European - mai ales
nume de ape - nu au rădăcini lingvistice Urale ori Finico-
Ugre. Până acum, știința a cam greșit în privința istoriei
Saami și încă există o mare cantitate de informații pentru a
elucida misterul istoric al trecutului foarte vechi Saami”.
Golful Finic
712
Senatorul Gaius Tacitus, care din anul 112 până la
moartea sa a guvernat Caria / Karia pentru Romani, în
lucrarea “Privind originea şi situaţia Germanicilor” pe care a
scris-o în anul 98 - pe atunci Anatoliana Karia deja aparţinea
Imperiului Roman - a menţionat populaţiile din răsărit / Est,
de Aesti / Estonii de azi şi cea de la finele lumii descrise de
el, formată din Fenni / cei din Finlanda de astăzi (vechii Greci
numeau Nordicii extremi - inclusiv de la Marea Baltică - ca
“HyperBorei”); privind Nemții, cei mai răsăriteni dintre ei -
aflați pe cursul Dunării mijlocii - sunt în Austria, adică
Osterreich / “Oster-reich”, însemnând “Regatul Estic”.
Lennart Meri, preşedintele Estoniei 1992-2001, Țară numită
“Viro” de către Finici, a catalogat Saami ca “populaţia
lebedei”, ce este pasărea naţională a Finlandei (încă din mare
vechime, şamanii Sameni / Saami călăreau lebede, păsările
acvatice stimate Baltic, aşa cum mai la Sud erau iubite
berzele). Distanţa dintre Tallinn 59,56 lat. N, 24,44 long. E
capitala Estoniei / fostă Kalevan = Rävala, reședința regiunii
Harju şi Helsinki 60,10 lat. N, 24,56 long. E / capitala
Finlandei este de 50 km - cea mai mică distanţă din lume
între 2 capitale - în capătul Estic al Golfului Finic dintre ele
fiind Sankt Petersburg 59,57 lat. N, 30,19 long. E, cel mai
mare oraș al Rusiei după Moscova (oraşul Karelian ce a fost
capitala Imperiului Rus atunci când acela a dobândit cel mai
mare teritoriu din lume); aflat pe țărmul Sudic al Golfului
Finic - coastă știută cu vechiul nume Revala - capitala Estonă
și-a avut Medieval, cu mențiune documentară în 1154,
denumirea după un cârmuitor Kalev / Caleb (poate Khazar,
numele fiind cel purtat de tatăl adevărat al profetului Moise,
însemnând “Câine”): așa ceva însemna o migrare dinspre S
acolo, ceea ce nu era deloc neobișnuit pe atunci (când clima
s-a încălzit puternic).
Steagul Finicilor Ingri
(regiunea având orașul central Sankt Petersburg)
Populaţiile din jurul Golfului Finic - Finicii /
Finlandezii, Ingrii / Karelii şi Estonii - sunt din aceeaşi mare
familie Finico-Ugră, în care prezenţa genetică Gherga este
însemnată.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Parcursul Homo Sapiens

Dr. Richard Dawkins - evoluţionist Britanic - a scris

în “Gena egoistă”: “Deşi evoluţia poate să pară, într-un sens
destul de vag, un ‘lucru bun’, mai ales de vreme ce oamenii îi
Segmentele genetice Gherga
sunt produsul, în realitate nimic nu ‘vrea’ să evolueze.
Evoluţia este ceva care se petrece, vrând-nevrând, în pofida
Australianul Wade Cox, în “Originea genetică a
tuturor eforturilor prin care genele încearcă s-o împiedice de a
naţiunilor” din 2007, a făcut legături inclusiv biblice
se produce. O genă călătoreşte intactă de la bunic la nepot,
reconfirmate de surse istorice, în arborele genetic uman,
trecând de-a dreptul prin generaţia intermediară, fără a se
dezvoltat convenţional de la grupul primitiv bărbătesc / iniţial
contopi cu alte gene. Dacă genele s-ar amesteca tot timpul
“A”, ca la Adam, prezenţa actuală Gherga în grupul “N” - din
unele cu altele, selecţia naturală - aşa cum o înţelegem acum -
2013 reconsiderat ca “X” - indicând o ramură evolutivă faţă
ar fi imposibilă. Noi putem spera să trăim câteva decenii;
de mulţi alţi oameni (ultimele litere fiind cele mai recente);
genele însă au o speranţă de viaţă ce trebuie măsurată nu în
de altfel, în studiul “Structura dihotomică a haplogrupului
decenii, ci în multe milenii. Reproducerea sexuată nu este
masculin N” din 2015 desfășurat de Chinezii de la
replicare. Aşa cum o populaţie este contaminată de altă
Universitățile din Tibet, Jilin și Shangai - printre care au fost
populaţie, tot astfel posteritatea unui individ e contaminată de
implicați specialiștii Long-Li Kang, Shi Yan și Li Jin - a fost
cea a partenerei sexuale. Copiii voştri sunt numai jumătate
discutată mutarea ramurii “LLY22G” separat de “N”, fiind
din voi, nepoţii voştri numai un sfert. În câteva generaţii, nu
considerată specială genetic datorită palindromiei sale: așa
puteţi spera mai mult decât un mare număr de descendenţi,
ceva individualizează științific tiparul genetic Gherga chiar ca
fiecare dintre ei purtând numai o mică parte din dvs. - câteva
straniu. O versiune opusă susţine că mutaţiile nu sunt decât de
gene - chiar dacă vreo câţiva vă poartă (de asemenea) şi
2 feluri: neutre (cele care nu scad capacitatea de
numele. Indivizii nu sunt lucruri stabile, ci trecătoare. La
supravieţuire) şi degenerative - cele care duc la slăbire sau
rândul lor, cromozomii se amestecă şi cad în uitare, ca nişte
dispariţie - astfel mutaţiile neaducând nimic nou, ci doar
mâini la jocurile de cărţi, de îndată ce au fost jucate. Dar
reducând ceea ce deja există. Aceasta se explică şi prin cele 2
cărţile de joc supravieţuiesc repetatelor amestecări. Cărţile de
modele, de orientare evoluţionistă (înmulţirea prin
joc sunt genele. Genele nu sunt distruse, doar îşi schimbă
mecanismul transformărilor, de la simplu la complex) sau de
partenerii şi merg mai departe. Ele sunt replicatorii iar noi
orientare creaţionistă (diversificarea pe baza potenţialului
suntem mecanismele lor de supravieţuire. Atunci când ne-am
mare de variabilitate genetică); e de observat că nici o
îndeplinit misiunea suntem înlocuiţi; genele însă
mărturie stră/veche nu s-a referit la evoluţia omului, ci doar la
supravieţuiesc. Gena se defineşte ca o bucată de cromozom,
un aspect: omul a fost creat, prin intervenţie divină.
îndeajuns de scurtă ca să dureze, potenţial, suficient de mult
timp încât să funcţioneze drept unitate semnificativă de
selecţie naturală. Atunci când 2 gene - precum cea de ochi
căprui şi cea de ochi albaştri - rivalizează pentru acelaşi
sector al cromozomului, ele se numesc ‘alele’ una faţă de
cealaltă (sinonime cu rivale). Genele concurează direct cu
alelele lor pentru supravieţuire, de vreme ce alelele lor din
fondul genetic sunt rivale în lupta pentru un loc în
cromozomii generaţiilor viitoare. Orice genă care se

713
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

comportă în aşa fel încât să-şi sporească propriile şanse de

supravieţuire în cadrul fondului genetic, pe seama alelelor
sale, va tinde - prin definiţie - să supravieţuiască. Gena este
unitatea de bază a egoismului. Fără îndoială că unii dintre
verii sau unchii dvs. au murit în copilărie, însă nici unul
dintre strămoşii dvs. n-a făcut-o; strămoşii n-au murit
niciodată la tinereţe! Un trup nu arată ca şi cum ar fi produsul
unei federaţii libere şi temporare de agenţi genetici care abia
dacă au timp a face cunoştinţă unii cu alţii, înainte de a se
îmbarca în spermatozoizi şi în ovule pentru a face pasul
următor al marii diaspore genetice. El are un creier devotat
răspunderilor sale, care coordonează o asociaţie de mădulare
şi organe de simţ, în vederea unui scop. Trupul arată şi se
comportă ca un agent destul de energic, cu drepturi depline.
Toate genele arată la fel, exact aşa cum şi toate benzile
magnetice de înregistrări audio sau video arată la fel.
Diferenţele importante dintre gene se manifestă numai în
EFECTELE lor. Un penis uman în erecţie poate fi atât de tare
şi de băţos, încât lumea se miră, în glumă, că n-are nici un os
pe dinăuntru. Este real faptul că multe mamifere posedă un os
de întărire ‘os penis’, care ajută erecţia. Mai mult decât atât,
este ceva obişnuit la primate; până şi cimpanzeul posedă aşa
ceva, deşi - ce-i drept - e unul foarte mic, care se poate afla,
din punct de vedere evolutiv, pe cale de dispariţie. Pare să fi
existat o tendinţă de reducere a osului penian la primate.
Oamenii se bizuie întru totul pe un sistem hidraulic de
pompare, pe care nimeni nu poate să-l simtă ca fiind un mod
de procedură întortocheat. Şi - după cum bine se ştie - erecţia
poate să eşueze (fapt nefericit, folosind cea mai atenuantă
expresie, pentru succesul reproductiv). Care este remediul
evident? Un os în penis, fireşte. Atunci, noi de ce nu avem
unul? La oameni, erecţia se realizează numai prin presiunea
sângelui. Nu este plauzibilă sugestia că tăria erecţiei ar fi un
echivalent al tensiometrului, utilizat de femele pentru a
examina starea de sănătate a masculilor. Dacă, din orice
motiv, eşecul erecţiei este un sensibil şi timpuriu semnal de
boală, fizică sau mentală, o versiune a teoriei poate fi
operaţională. Femela nu are nevoie decât de un instrument de
nădejde pentru diagnostic. Medicii nu folosesc un test de
erecţie în controalele lor generale de rutină, ei preferă a-ţi
cere să scoţi limba. (Dar se ştie că erecţia ratată este un
simptom de diabet sau de anumite boli neurologice; cel mai
adesea, ea este rezultatul unor factori psihologici: anxietate,
depresie, pierderea încrederii de sine, stres, suprasolicitare şi
toate de acest gen). Nu este plauzibilă ideea că, după ce şi-au
rafinat prin selecţie naturală aptitudinile de diagnostic,
femelele ar putea să culeagă tot felul de informaţii despre
sănătatea unui mascul, precum şi despre capacitatea lui de
rezistenţă, observând tonusul şi ţinuta penisului său. Un os ar
fi însă un obstacol! Oricine ar putea să aibă un os în penis;
pentru o erecţie bună, n-ar mai fi nevoie să fii deosebit de
sănătos ori de rezistent. Astfel, presiunea selectivă din partea
femelelor i-a silit pe masculi să piardă osul penian, deoarece -
neajutaţi de acela - doar masculii cu adevărat sănătoşi şi
puternici ar putea prezenta o erecţie completă iar femelele ar
putea să pună un diagnostic nedistorsionat”. Grupul “N” al lui
Gherga se poate vedea în schema următoare, pe cel mai
recent nivel al profilului genetic uman patern:

714
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Mutaţiile genetice - fie “pozitive”, “neutre” ori
“negative” - se datorează influenţei mediului şi constituie
sursele de noi caractere; atunci când apar - foarte rar - rezultă
că verişorii au acelaşi tipar genetic dar fraţii nu (ele au apărut
şi datorită încrucişărilor dintre rude, deoarece piramidele
genealogice nu puteau fi infinite, nimeni nefiind “pur”:
matematic, nici un om actual nu poate descinde mai devreme
de Evul Mediu decât din rude / la intersecţia maximă a 36 de
generaţii în urmă; în istorie au fost încrucişări între fraţi,
părinţi şi copii, veri, etc., cu timpul societăţile impunând
restricţii combinaţiilor apropiate iar în timpul istoric, de-a
lungul a sute de generaţii - cu valabilitate la oricine - trebuie
admis că rudele s-au împreunat de multe ori, cu atât mai mult
cu cât a fost mai în vechime ori în zone mai izolate). De
exemplu, la verii primari în mod sigur procentajul fiecăruia
de câte un sfert - 25% - e comun (cel puțin, căci poate fi și
mai mult, în funcție de înrudirile părinților). O realitate a
amestecului uman continuu - din care au tot ieşit noile
generaţii - n-a făcut decât să alimenteze în diverse Culturi
tematica “reîncarnărilor” (şi fenomenul regresiilor la “vieţile
anterioare”); toţi oamenii au provenit de fapt mereu şi mereu
din acelaşi “aluat”, periodicitatea concretă ale reproducerilor
fiind de câteva secole la majoritatea (mai degrabă decât cea
rară milenară la o parte umană minoritară): astfel,
reproducerile / replicile sau avatarurile / “clonele” îşi au
confirmate existenţele (atât fizic - probate de mărturii “la
cald” - cât şi prin calcul “la rece”).
Oricine poate socoti că pentru cineva, în urmă cu o
generaţie = 2 părinţi, în urmă cu 2 generaţii = 4 bunici, în
urmă cu 3 generaţii = 8 străbunici, în urmă cu 4 generaţii = 16
bunici ai bunicilor, în urmă cu 5 generaţii = 32 străbunici ai
bunicilor, în urmă cu 10 generaţii = 1024 persoane, în urmă
cu 20 generaţii = 1048576 persoane, în urmă cu 30 generaţii
= 1073741824 persoane, ş.a.m.d. (similar despre puterile lui
2, un exemplu practic e și exercițiul împăturirii aceleiași coli
de hârtie de 20 ori de pildă, fapt fizic nereușit de nimeni);
deja Medieval - puterile lui 2 demonstrând asta - pentru
existenţa oricui este epuizată populaţia planetei (peste un
milion de fişe pentru doar 20 de generaţii - în locul actualului
exemplu prin circa 2 mii de pagini a filogeniei Gherga / cu tot
cu imagini, acoperind însă de 20 ori mai multe generaţii -
justifică de ce nimeni prin prezentarea propriei origini n-a
fişat vreodată o bună parte a omenirii care a existat şi de
aceea nimeni n-are vreo genealogie extinsă, colosala bază de
date fiind “misiune imposibilă”: pe de o parte, există
dificultatea realizării iar pe de altă parte - chiar imaginând o
genealogie maximă - însuşi o viaţă de om n-ar ajunge pentru
parcurgerea sa, deci produsul integral, presupus complet
făcut, în lipsa vreunui utilizator uman concret fiind fără
folos). Privind altfel chestiunea, față de imensa situație -
păstrând durata limitată la ultimele 10 milenii - abordarea
715
prin această lucrare a mai fost triplu redusă, deoarece
referințele din “Originea Gherga”:
 din totalul alfabetic a urmărit mai ales
persoanele Gherga / deci începând cu litera “G”
 din totalul genetic a urmărit în special
persoanele din haplogrupul “N” / acum “X”
 din filiație a urmărit îndeosebi descendențele
persoanelor pe linie paternă (din tată-n fiu)
Dr. Richard Dawkins de la Universitatea Oxford în
“Un râu pornit din Eden” din 1995 a scris: “Începem cu un
exerciţiu de pur raţionament (relevanţa lui va deveni curând
limpede): Ai 2 părinţi, 4 bunici, 8 străbunici, ş.a.m.d. Ne
întoarcem cu ‘g’ în urmă generaţii şi numărul strămoşilor este
2 înmulţit cu el însuşi de ‘g’ ori: 2 la puterea ‘g’. Deci - prin
calcul pur teoretic - constatăm că aşa ceva nu este posibil. Ca
să ne convingem noi înşine de aceasta trebuie doar să ne
întoarcem puţin în timp, să zicem, pe vremea lui Iisus, cu
aproape 2 milenii în urmă. Dacă presupunem (fără a exagera),
4 generaţii pe secol - adică faptul că oamenii se cunună şi
nasc copii în medie la vârsta de 25 de ani - 2 milenii
totalizează numai 80 de generaţii. Cifra reală este probabil
mai mare (până de curând multe femei deveneau mame la o
vârstă foarte fragedă) dar acesta este doar un calcul simplu iar
concluzia este aceeaşi indiferent de asemenea detalii. 2
multiplicat cu 2 de 80 de ori este un număr formidabil, un
trilion de trilioane. Ai avut un milion de milioane de milioane
de milioane de strămoşi care erau contemporanii lui Iisus. Şi
la fel am avut şi eu. Dar întreaga populaţie a lumii la acea
dată era o fracţiune neglijabilă din numărul strămoşilor pe
care tocmai i-ai calculat. Evident, am greşit undeva, dar
unde? Am făcut calculul corect. Singura greşeală a constat în
presupunerea dublării numărului în fiecare generaţie. De fapt,
am uitat că rudele se cunună. Presupun că fiecare avem 8
străbunici. Dar orice copil rezultat din cununia între veri
primari are doar 6 străbunici, deoarece bunicii comuni ai
verilor sunt străbunicii copiilor. ‘Şi ce-i cu asta?’ ai putea
întreba. Oamenii se cunună întâmplător cu rudele lor dar cu
siguranţă nu se întâmplă suficient de des ca acel fapt să fie
luat în calcul? Ba da, trebuie, deoarece ‘rudă’ include veri de
gradul 2, 5, 16, ş.a.m.d. Când iei în calcul veri atât de
îndepărtaţi, fiecare cununie este cu una dintre rude. Auzi
uneori oameni care se laudă că sunt rude îndepărtate ale
reginei dar e mai degrabă o vanitate a lor, pentru că noi toţi
suntem rude îndepărtate ale reginei - şi cu toţi ceilalţi - din
mai multe puncte de vedere decât vor putea fi stabilite
vreodată. Singurul aspect special al regalităţii şi aristocraţiei
este că în cazul lor se poate stabili înrudirea cu exactitate.
Rezultatul e că suntem rude mult mai apropiate unii cu alţii
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

decât ne închipuim în mod normal şi că avem mai puţini

strămoşi decât arată calculul simplu. Modelul ascendenţei ce
ne-a condus la calcularea unui număr exagerat de strămoşi a
fost un arbore care se ramifica la infinit. Întors cu susul în jos
- şi la fel de greşit - este modelul arborelui descendenţei. Un
individ obişnuit are 2 copii, 4 nepoţi, 8 strănepoţi, ş.a.m.d. în
jos spre imposibile trilioane de descendenţi peste câteva
secole. Un model mult mai realist - al ascendenţei şi
descendenţei - este râul de gene care curge: între malurile
sale, genele sunt un râu ce se rostogoleşte la infinit prin timp.
Curenţii se învolburează, se despart şi se unesc din nou tot
aşa cum genele se amestecă şi se despart mergând pe râul
timpului. Scoate la interval o găleată de apă din diverse
puncte aflate de-a lungul râului. Perechi de molecule din
găleată au mai fost companioane înainte - la interval - în
timpul înaintării lor pe râu în jos şi vor mai fi companioane
încă o dată; ele au fost - de asemenea - foarte îndepărtate în
trecut şi vor fi din nou. Este greu să stabileşti punctele de
contact, însă putem matematic fi siguri că, dacă 2 gene nu
sunt în contact într-un anumit loc, nu va trebui să căutăm
departe, în ambele direcţii de-a lungul râului, până când ele se
vor găsi din nou împreună. Să presupunem că eşti cu un grup
mare de oameni - să zicem la un concert sau la un meci de
fotbal - priveşti în jur publicul şi reflectezi asupra următorului
lucru: dacă vei avea totuşi câţiva descendenţi în viitorul
îndepărtat, există probabil oameni la acelaşi concert ale căror
mâini le poţi strânge în calitate de co-ancestori ai viitorilor tăi
descendenţi; co-bunicii aceloraşi copii de obicei ştiu că sunt
co-ancestori şi aceasta trebuie să le dea lor un anumit
sentiment de afinitate, fie că le place, fie că nu le place. Se De altfel, în secolul XXI actuala regină Britanică
pot uita unul la altul spunând: ‘Ei bine, pot să nu-l plac prea descinde direct, fiind “de sânge” - ca parte a generaţiei 16 -
mult, însă ADN-ul lui este amestecat cu al meu în nepotul din nobila Ghergană Rada, sora marelui pârcălab Gherghina
nostru comun şi putem spera să avem descendenţi comuni în al Ţării Româneşti din secolul XV (cu care era cumnat Vodă
viitor, mult timp după ce nu vom mai fi; desigur, asta crează Vlad “Ţepeş” / “Dracula”); anterior acelei descendențe, alți
o legătură între noi’. Dar părerea mea este că - dacă totuşi vei monarhi Britanici au fost înrudiți cu Gherganii (ca de pildă
fi binecuvântat cu descendenţi - unii dintre străinii de la după ce Anabella Drummond - strănepoată a Gherganului
concert vor fi probabil co-ancestorii tăi. Poţi observa publicul domnitor Negru Vodă al Românilor din secolul XI - a devenit
şi să meditezi care indivizi - bărbat sau femeie - sunt meniţi în 1390 regina Scoțienilor). Nu doar calculele, ci şi evidenţele
să aibă descendenţi comuni cu tine şi care nu. Tu şi cu mine - istorice documentate au relevat la Ghergani uneori cununii
oricine ai fi şi orice culoare sau sex ai avea - putem fi foarte între rude, alteori lupte între rude. Deosebiri genetice Gherga
bine co-ancestori. ADN-ul tău poate fi destinat să se amestece au apărut prin botez, însuşiri în diverse circumstanţe ale
cu al meu. Salutări! Ronald Fisher - părintele statisticii numelui, adulter ori viol, etc.; diferite ramuri Gherga au
moderne - a spus în 1930: ‘Doar barierele geografice şi alte dispărut de-a lungul vremurilor - când linia paternă a acelora
bariere care se interpun relaţiilor sexuale între diferiţi oameni s-a întrerupt - fie datorită extincţiilor violente prin războaie,
împiedică întreaga specie umană să aibă - cu excepţia boli, etc., fie prin urmaşe doar feminine / ajungându-se la
ultimului mileniu - practic o origine identică. Ascendenţa lipsa numelui (şi doar uneori a neamului). După cum acelaşi
membrilor unei aceleiaşi naţii poate fi puţin diferită după 5 tipar genetic se regăseşte la oameni cu diverse nume, e şi
secole; la 2 milenii, singurele diferenţe care s-ar părea că invers: acelaşi tipar onomastic se regăseşte la oameni diferiţi
rămân ar fi acelea dintre etnografiile distincte: acestea pot fi genetic; aşa după cum în prezent grupul genetic “N” se
într-adevăr extrem de vechi, însă s-ar întâmpla numai în cazul găseşte la Gherga şi la multe alte nume, în mod similar
în care pentru un timp îndelungat schimbul de sânge între numele Gherga - inclusiv derivatele sale - acum există nu
grupurile separate ar fi aproape inexistent’. Este tentant să numai la cei marcaţi genetic patern “N”, ci şi la unii cu alte
compari ADN-ul fiecăruia dintre noi cu o Biblie de familie. gene (spre exemplu, orfanii crescuţi în devălmăşie de către
ADN-ul este o bucată de text foarte lungă, scrisă cu alfabet de supravieţuitori după unele molime ori lupte preluau diverse
4 litere (A, C, G şi T, de la adenină, citozină, guanină şi nume, căci fie ajungeau de nerecunoscut, fie nu mai erau cei
timină / bazele azotate din ADN); literele au fost meticulos apţi să-i recunoască). Corespunzător probelor istorice, filonul
copiate de la strămoşii noştri - şi numai de la ei - cu o principal patern Gherga actual este genetic “N”.
remarcabilă fidelitate, chiar în cazul unor strămoşi foarte
îndepărtaţi. Testele ADN prelevate au fost comparate - cu
mare succes, literă cu literă - pentru a construi arbori
genealogici; e chiar posibil să pui datele pe ramuri”.

716
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

(războinicii şi aristocraţiile militare au prelungit simbolismul

şi ideologia vânătorului exemplar). După mai multe milenii
de la triumful economiei agricole, invaziile şi cuceririle indo-
europenilor au fost întreprinse sub semnul vânătorului prin
excelenţă, al carnasierului. Membrii confreriilor militare
indo-europene şi cavalerii nomazi ai Asiei Centrale se
comportau faţă de populaţiile sedentare pe care le atacau
asemeni carnasierilor ce vânează, sugrumă şi devoră
erbivorele stepelor sau vitele ţăranilor. Numeroase triburi
indo-europene şi turco-mongole aveau ca etnonimi animale
de pradă (în special lupul)”.

Mamut

Se ştie că primele animale domesticite pentru hrană

au fost porcii, ce se trag din mistreţi, apoi vitele şi oile -
Arborele genetic uman masculin
domesticite întâi, acum aproape 10 milenii, în Bazinul
Ghargar / în prezent Valea Indului - respectiv caprele în
În 2017, Dr. Oleg Balanovsky de la “Institutul
Munţii Zagros din Iran, etc. (Gherga a fost printre cei care au
Genetic Rus” a spus că oamenii își identifică relativ bine
domesticit câinii, caprele, caii, ş.a.); e de remarcat că fina
rudele pe circa 5 generații iar în profunzimea trecutului
lână a caprei, cu care în Caşmir se fac şi în prezent şaluri
pentru mai multe generații ajută studiile genetice mai bine ca
celebre în toată lumea, este numită şi azi “kork” (Hindu-stan
studiile genealogice; astfel, nu doar matematic, ci și genetic
e N Indiei, în opoziţie cu Deccan, ce e S Indiei): spre sfârşitul
se confirmă înrudirile pe măsura aprofundării generațiilor: de
Epocii Pietrei, în Orientul Apropiat şi Vechea Europă a
exemplu, reperarea genetică a unei rude cu - de pildă - 30 de
dobândit mare popularitate “gaida”, instrumentul muzical a
generații în urmă redă și rudele ulterioare ca veri de rang 29,
cărei confecţionare e din piele de capră (încă numit aşa în S
28, etc. (în plus, la unele neamuri - mai sedentare - putându-
Dunării, denumit cimpoi în N Dunării).
se identifica înrudiri atât pe linie paternă, cât și pe linie
maternă). Indiferent de toate acestea, înaintea Potopului - pe
măsură ce animalele mari, între care mamuţii, erau în număr
tot mai mic - profilul Gherga a fost tot mai pronunțat de
sedentarizare, înlocuind vânătoarea cu domesticirea
animalelor (începând cu câinii ce se trag din lupii cenuşii) şi
practicând pescuitul; imaginea lupului era benefică: deoarece
vede în întuneric, lupul era simbolul luminii, al soarelui şi al
focului (forţa şi ardoarea lui în luptă l-a făcut simbolul
războinicilor, care practicau ca tehnică de luptă urgia -
năpasta dezlănţuită prin atac colectiv - fonetic şi structural
fiind în legătură cu Gherga, inclusiv targa fiind etimologic
astfel legată). În “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr.
Mircea Eliade a scris ce a fost după Potop: “Un anumit număr
de vânători - care refuzau să participe la economia
cultivatorilor - au fost folosiţi ca apărători ai satelor (la
început împotriva fiarelor sălbatice care îi hărţuiau pe
sedentari şi distrugeau ogoarele, iar mai târziu împotriva
tâlharilor); primele organizaţii militare s-au constituit pornind
de la acele grupuri de vânători, apărători ai satelor Cimpoi
717
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Sub influenţa “gaida”, în limbile Germanice se
foloseşte “goat” pentru capră, pentru Dumnezeu “Gott” în
Germană iar de exemplu - cu aceeaşi etimologie - “kid” în
Engleză e “pruncul”, dintotdeauna văzut ca dar divin şi
deoarece regalitatea a provenit din Cer, copilul regesc era
“prinţul” (toate aceste derivate Gherga s-au manifestat de
pildă şi prin numele populaţiei Gută ce domina la sfârşitul
Epocii Pietrei Munţii Zagros din Iran / locul unde au fost
domesticite pentru întâia dată în lume caprele, vechii Greci
numind ţapii “tragos” iar “tragedia” - acţiunea încheiată
printr-o catastrofă - derivând din aşa ceva, un străvechi
exemplu tragic, implicându-l pe Gherga, fiind Potopul: proto
Indo-Europeanul “tork” / “trog” a fost rădăcina atât pentru
porcul mistreţ, cât şi pentru ţap); în Evul Mediu s-a ajuns de
la Zeul Godan al lumii Gote - după cum l-a notat pe Zeul
W/Odin de exemplu Diaconul Paul = Sirianul Pavel din Alep
- deopotrivă la “good” pentru “bun”, “wood” pentru “codru”,
“woda” pentru “apă”, etc. Este de observat că post-diluvian în
Bazinul Ghargar / Ghaggar din Nordul Gyagar (Indiei) s-a
dezvoltat prima Civilizaţie din lume; denumirea o avea de la
Gărga - forma Indiană cea mai des folosită pentru Gherga -
dată atât marelui Fluviu ce-l forma, populat cu delfini (azi
secat, acum într-o albie paralelă cu cea veche fiind Fluviul
Ind, cu debit mai mic), cât şi cârmuitorilor de pe malurile sale
la începuturi: Gherga / respectiv Gărga (în forma regională).
Ca exemplu de pervertire / corupere lingvistică - practicată în
N Gyagar / N Indiei de către populaţiile trăind acolo - în
prezent este larga gamă a denumirilor unei alte ape
curgătoare, traversând regiunea Terai, populată cu delfini în
partea sa inferioară, ştiută printr-o largă paletă de denumiri,
ca: Ghargara, Ghirwa / Girwa, Gorga, Gagra, Ghaghara,
Ghăghara, Ghăghra, Gogra, Karnali, Kauriala, Kauriălă, etc.
(are 1080 km, porneşte din Tibet şi se varsă în Gange, Fluviul
Zeiţei Ganga), pe acelaşi şablon - după cum au studiat cei mai
buni lingvişti ai lumii - ajungându-se în timp şi la
transformarea din Gherga în Ghaggar sau din Garga în Ganga
/ Gange; spre deosebire de rostirea gângavă ori de cea sâsâită
orientală, “rârâiala” / rotacizarea - adică particularitatea
fonetică de accentuare a consoanei “R” / obişnuit ultima
exprimată clar de copii când învaţă vorbirea - tipică
Pelasgilor, nu s-a manifestat în N Indiei la Ganga / Gange, ci
în Caucaz, la Gargari, de unde s-a răspândit până în Balcani,
de exemplu piscul Gargan al Masivului Anatolian Ida fiind
denumit Gargaros, populaţia Istro-Română a fost de Rumeri
(în loc de Rumâni / Români), etc.
În N Indiei = Gyagar, consolidarea Ghaggar ca
denumire pentru “Mama Fluviilor” reproducea prin cele 2
silabe ale sale de fapt relaţia Glie-Cer a lui Gherga, prin
718
inversiunea lingvisto-culturală practicată în areal, în
exprimarea de acolo Pământul Gha fiind anterior Cerului
Ggar, înţelesul Gha-Ggar = Pământ-Cer rămânând acelaşi cu
Gher-Ga = Cer-Pământ (specificul regional ducând silabele
Gher-ga la rostirea prin rotirea lor, rezultând Ghaggar). În
1972, Americanul Marshall Sahlins a demonstrat că înaintea
Potopului Pontic vânătorii / culegătorii aveau o viaţă
îmbelşugată (nu lucrau mai mult de un sfert din zi) şi
sedentarizarea s-a datorat măririi perioadei de muncă
necesară dobândirii resurselor, pentru că populaţia umană s-a
mărit şi astfel şi zona de acoperit pentru asigurarea resurselor
s-a mărit, ceea ce în final a schimbat modul de viaţă,
determinând oamenii să se apuce după Potopul Pontic de
culturi agricole şi creşterea animalelor: orice calcul conduce
la constatarea că de-a lungul vieţii, o persoană consumă zeci
de tone de hrană. Agricultura a fost o descoperire a femeilor
(exista şi o concepţie că femeia dacă prin natură era destinată
să fecundeze, atunci ea era presupusă a fi cea mai indicată să
ajute creşterea plantelor, aşa că lucra pământul); e de
remarcat că nu din alte motive decât cele religioase au
început a fi cultivate cerealele, ce prin fermentaţie produceau
berea: nu pentru hrană, ci ca băutură sacră / după cum a
demonstrat arheologul Canadian Brian Hayden (e de ştiut că
prima fabrică de bere de pe teritoriul României Moderne a
fost la Timişoara din 1717, când unor întreprinzători Evrei li
s-a acordat permisiunea pentru producerea berii în capitala
Banatului, scopul fiind însă pecuniar, de făcut bani prin
vânzarea sa militarilor Austrieci cantonaţi în garnizoana
locală). Gherganii au fost printre cei mai vechi berari din
lume, atestări explicite fiind de pildă pe Valea Bârzavei la
Berzovia / judeţul Caraş-Severin ori consemnarea berarilor
Gherga - hieroglific notaţi Kerke - în mileniul II î.C. la curtea
celui mai mare faraon, Ramses II. Miroslava Derenko de la
Academia Rusă a observat în 2007 varietatea genetică mai
mare a grupului “N” în răsăritul Europei (prezent de la
începutul mileniului VI î.C.) decât în Siberia, adică Nordul
Asiei; acei oameni generic au fost ştiuţi Antic drept
Hiperborei - cu certe influenţe începând din N Gyagar / N
Indiei - mărturiile cele mai vechi fiind despre liderii lor că
erau Gherga. Hiperboreii erau masiv respectaţi datorită
străvechii lor Culturi, primatul pe timpuri fiind acordat nu
numai calităţilor, ci şi în baza recunoaşterii celor dintâi în
lume; Hiperboreii categoric au precedat Europenii iar valorile
lor au constituit bazele dezvoltării Civilizaţiei.
Actuala răspândire a grupului genetic bărbătesc “N” în lume
În lume, cele mai mari proporţii, prin cele mai
ridicate procente ale grupului genetic “N” - căruia îi aparţine
Gherga - sunt acum printre populaţiile Turanice de Cheremi /
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Mari (din Bazinul Ră / Volga, în zona unde s-au stabilit vechi

Bulgari / Sciți în secolul VII) 50%, Ciukci 58% (care au
crescut inteligenţii câini Siberieni Husky - denumire
provenind de la Eskimo / Eschimoşi - cei mai vechi câini din
lume, domesticiţi de Homo Sapiens în Gargai / Altai acum 33
de milenii, în plus fiind de ştiut că nici un câine nu deosebeşte
culorile), Tofalari 59%, Finici 63%, Komi (din V Munţilor
Oral / Ural) 68%, Udmurţi 85% (cei mai roşcaţi oameni din
lume, în V Munţilor Ural / Oral) şi Iacuţi / Yakuţi 88% (în
Bazinul Siberian Lena - însemnând “Răsărit” - din E Munţilor
Ural); în fotografia următoare se poate vedea un Yakut / “Ya-
Kut”, pe un cal tipic Yakuților / “Ya-Kuților”:

Tengrism

Istoricul Indian Kuttikhat Chon în “Remedierea

fraudelor despre hinduism” din 1991 a scris că “savanţii au
fost surprinşi să găsească la Yakuţi antigenul B70, ce există
doar la oamenii din N Indiei; evidenţele arheologice din
Bazinul Indului şi măsurătorile oaselor umane rămase indică
originea Siberiană” (de altfel, Buriaţii Siberieni reproduc în
denumirea lor vechiul nume Bharat al Indiei, au acelaşi ADN
şi Tradiţii, etc.): pe de altă parte, în sângele Yakuţilor / “Ya-
Kuților” există şi antigenul B17 - de asemenea tipic celor din
Turanicii - adică foștii credincioși în Zeul Tură / N Indiei - în combinaţie cu antigenul “European” A1.
Tengri, respectiv în Moșul An știut Sumerian “Din Cer” / Cantitativ, în Europa cei mai mulţi din grupul genetic Gherga
“văz-duh”, care îl avea ca fiu pe Kayra - cuprinzând trăiesc în prezent în Turcia şi Suomi / Finlanda (în răsăritul
popoarele Turcice și Altaico-Urale, au ca principale limbi European numărul în ansamblul populaţiilor crescând dinspre
Altai, Azera, Bașkira, Ciuvașa, Găgăuza, Kazaha, Kârgâza, S către N, în procente mai semnificative fiind în preajma
Nogai, Tătara, Turca, Turkmena, Uigura, Uzbeka, Yakuta / Golfului Finic, la Suedezi 14%, Ruşi 16%, Letoni 37%,
“Ya-Kuta”, ș.a.m.d. (au dispărut “A-Vara” / Avara, Cumana, Estoni 40% şi Lituanieni 43%). În 2014, geneticienii conduşi
Pecenega, Scita / vechea Bulgară, etc.); se poate observa de Simon Meyers de la Universitatea Britanică Oxford au
apropierea dintre termenul Turanic pentru “ochi” = “goz” și publicat “Atlasul genetic al istoriei amestecului uman”, în
cel pentru “trib” = “oguz” (termenul pentru “federație” = care Românii - printre care se află acum Gherga - la nivelul
“orda” are echivalentul Românesc “hoarda”). Sumerienii - Medieval apar astfel (analiza genetică publică a Românilor
care în urmă cu milenii, în neolitic, îl venerau pe Anu “Din așadar confirmând după 7 ani analiza genetică personală
Cer” / “văz-duh” au dispărut în Epoca Bronzului iar unii Gherga):
Turanici (de pildă Altaici / din Asia Centrală) încă îl
venerează pe Tengri / “Din Cer”; Românii utilizează și în
prezent cuvântul An/u, la fel ca în Epoca Pietrei - identic ca
în urmă cu și mai multe milenii decât Sumerienii - înțelesul
rămânându-i tot “Din Cer” (și această formulă avându-și
semnificația exactă tocmai - și numai - în Română).
Tengrismul este o religie caracterizată de un amestec între
șamanism, animism și totemism, cu baza în Cultul
Strămoșilor (de exemplu, în Evul Mediu - stabiliți ca vecini ai
Românilor - Sciții / Bulgarii la S în secolul VII și Ungurii /
Maghiarii la V în secolul IX au avut aceeași religie: credința
în eternul cer albastru patronat de supremul Zeu Tengri;
anteriori lor au fost Hunii, credincioși în puternicul An, ca și
păgânii stră-Români). Dr. Mircea Eliade a afirmat în 1958 că
tengrismul, în comparație cu religia oricui din Orientul
Mijlociu, e cel mai apropiat față de religia proto Indo-
Europeană (care îl avea pe Dyeus ca Zeu suprem).
Legăturile genetice ale Românilor Medievali

719
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Mutaţiile Gherga
Începutul Gherga
Conform nomenclatorului geneticienilor, marile
mutaţii ale ramurii Gherga - cronologic şi geografic - au
survenit astfel (datările precedente ultimei mutaţii - adică 9 şi
89 - sunt estimate în plafoanele temporale cele mai recente,
având amplitudine multimilenară, marja la mutația 168 de
exemplu fiind apreciată și de 20 milenii, astfel încât există
inclusiv opinia vechimii sale de 70 milenii, relativ curând
după manifestările Hoba-Toba):
 168 pentru grupul din Etiopia, în urmă cu circa
50 de milenii
 89 pentru grupul din Orientul Mijlociu, în urmă
cu circa 45 de milenii
 9 pentru grupul din Iran, în urmă cu circa 40 de
milenii
168
720
89
9
Bărbații Gherga - aparținând grupului genetic “N” -
au fost mai apropiați structural de străvechii Europeni “I”
decât de mai numeroșii “R” (care în prezent formează
majoritatea Europenilor): totuși - din perspectivă temporală -
bărbații Gherga sunt cei mai noi Europeni, datorită ultimei
mutații genetice majoră (intervenită acum 10 milenii, în Asia
Centrală); academicianul Italian Cavalli Sforza a afirmat în
2000 că Europenii în general sunt o treime Africani și două
treimi Asiatici. Situația la începerea topirii calotei polare
Nordice - de la începutul mileniului XI î.C - era așa cum se
poate vedea în schița următoare:
În 2011, savantul Rus Anatole Klyosov -
președintele “Academiei de genealogie genetică” - a prezentat
formarea și expansiunea bărbaților genetic “N” astfel:
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Migrarea bărbaților “N” între Estul Asiei și Estul Europei

Într-adevăr, în EurAsia ramura masculină Homo Cea mai îndepărtată dispersie

Sapiens “N” s-a desprins la sfârșitul glaciațiunii iar la
frontiera Siberiei cu Europa - adică pe hotarul Uralic - s-a Ultima mutaţie la Gherga a fost 232 / “LLY22G”
produs despărțirea principală a filonului major, spre Sudul (“N1*”) pentru grupul din S Siberiei, în mileniul VIII î.C. /
agricol și spre Nordul pastoral (repetând anterioarele dominantă acum printre bărbații Finlandei = Suomi. Schiţa
bifurcări, începând cu ale luntrașilor-culegători și luntrașilor- următoare a fost publicată în 2013 de către geneticienii
vânători sau cea din care au rezultat limbile Indo-Europene / Chinezi Chun Chao şi Hui Li (cu centrul de difuzie din N
Kurgane, respectiv cele ne Indo-Europene / Ugro-Finice). În Mongoliei al mutației 231, Gherga având mutația 232,
2013, geneticienii Chinezi conduşi de Dr. Hong Shi de la întâmplată în nodul Pamirului):
“Institutul Zoologic” din Kunming 25,04 lat. N, 102,41 long.
E (SV Țării, lângă India) au studiat evidenţele migrării
paleolitice a grupului uman “N“ către N: “Am efectuat mii de
analize genetice şi cea mai mare diversitate a ancestralelor
subgrupuri genetice ‘N’ le-am identificat în Sudul Asiei.
Propunem cea mai timpurie migrare spre Nord - pornind din
Sudul Chinei - în urmă cu circa 21 de milenii (adică în
mileniul XIX î.C.), atingând Siberia în urmă cu circa 13
milenii (adică în mileniul XI î.C.) şi mutarea spre Vest, către
Europa, în urmă cu circa 9 milenii (adică în mileniul VII
î.C.); cei având mutaţia 231 - strămoaşa grupului genetic ‘N’
- sunt doar 6% din populaţia Est Asiatică, însă prezintă cea
mai mare răspândire geografică. Diversitatea ‘N* 231 /
LLY22G’ este mai mare în S Asiei decât în N Asiei şi am
realizat astfel harta migrării paleolitice”:

În 2014, cercetătorul Asko Vuorinen din Finlanda a

scris: “Cel mai mare grup genetic uman din Finlanda e ‘N-
M232’, căruia îi aparțin 60% din bărbații Țării; rădăcinile au
fost printre cei care au trăit în apropierea Munților Ural în
urmă cu 10-6 milenii”. Având mutația respectivă (“N-
M232”), bărbații Gherga din România sunt clar parte a acelui
profil; în urmă cu 10 milenii, când intensificarea radiației
solare a determinat sfârșitul ultimei glaciațiuni în Emisfera
Nordică dar și începerea aridizării Stepei zisă “Șamo”
brăzdată de Râuri cu lunci puternic împădurite ce a devenit
Gobi - cel mai mare deșert din lume după Sahara - prin
încetarea aportului umed Sudic (dinspre Oceanul Indian, ce s-
a calmat și nu a mai trecut de Himalaia / barajul format de cei
721
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

mai înalți Munți de pe glob), a fost contextul ce a dus la

părăsirea zonei respective de către străvechii Gherga, după
cum a studiat în 2014 grupul bărbătesc “N” și cercetătorul
Igor Rojanski / Rozhansky de la “Academia de genealogie
genetică”: strămoșul direct Gherga a fost printre cei ajunși de
acolo - din Șamo / Gobi - în Pamir, la sfârșitul glaciațiunii
(iar din Pamir apoi - relativ curând - urmașii au înaintat mai
departe spre Vest, în zona umedă Atlantă, zisă “Eden”, cu
resursele cele mai abundente de hrană din Lumea Veche a
acelor vremuri îndepărtate).
Prezențe semnificative Gherga după ultima mutație genetică
bărbătească
În 2017, o echipă interdisciplinară de la “Institutul
Max Planck” din Germania, printre care arheologul Patrick
Roberts, Chris Hunt de la Universitatea din Liverpool /
Anglia, Damian Evans de la “Școala Franceză a Orientului
Îndepărtat” / Extremului Orient din Paris, ș.a., au afirmat că
“încă din urmă cu 45 de milenii în SE Asiei oamenii au
început să ardă pădurile tropicale pentru a-și stabili așezările
sezoniere, în acele poiene cultivând unele plante, crescând
găini, etc. (limita dintre viața nomadă și cea sedentară pe
atunci și pe acolo fiind flexibilă); în urmă cu 20 milenii de
exemplu în ecuatoriala Mlaștină Kuk din Melanezia erau
exploatări bananiere: la tropicul Asiatic oamenii practicau
agricol monocultura, pastoralismul dar și urbanismul din
timpuri străvechi - ale ultimei glaciațiuni din paleolitic - ceea
ce în final a însemnat evitarea destinului Neandertal de către
Homo Sapiens”.

În 2015, colectivul de geneticieni coordonaţi de

Kang Hu şi Shi Yan de la Universitatea Chineză din Tibet a
publicat studiul asupra bifurcării / dihotomiei existente în
grupul genetic uman masculin “N” (al lui Gherga): “Mutaţia
231 în cromozomul uman se regăseşte din E Asiei până în N
Europei, fiind una dintre cele mai frecvente la populaţiile
Altaice şi Uralice (în China, dezvoltarea sa a pornit de la
sfârşitul paleoliticului). Filogenia ne permite cercetarea
populaţiilor umane despre care nu sunt urme scrise în
izvoarele istorice. O cheie spre înţelegerea populaţiilor
timpurii Sino-Tibetane, Altaice şi Uralice poate fi mutaţia
231 din Asia; foarte frecvent, grupul genetic ‘N’ apare în
culturile neolitice de-a lungul Marelui Zid Chinezesc:
probabil că a fost şi o componentă majoră în populaţiile
nomade Uigure / Turce din Marea Stepă a EurAsiei (cele mai
mari proporţii sunt la Yakuţi şi Baltici / Finici). În Tibet, circa
o treime din locuitorii Yi şi Lhoba de pe înaltul Platou
Tibetan aparţin grupului patern ‘N’. Din sutele de probe
examinate, definim împărţirea ‘N1’ în Nord / spre Mongolia -
incluzând Tunguşii, Tuva, ş.a. până la Balticii Europeni - şi
‘N2’ în Sud / spre Tibet, Birmania, etc.: Chinezii Han sunt
împărţiţi astfel între cele 2 ramuri genetice ‘N’. ‘LLY22G’ a
existat dinaintea separării ‘N’ în ‘N1’ şi ‘N2’: afirmăm că
mutaţia ‘LLY22G’ e echivalentă cu mutaţia 231 (o recurenţă,
conform teoriei conversiei genetice)”. De altfel, din 20 XI
2014 “Societatea Internațională de Genealogie Genetică” a
renunțat la uzul nomenclaturii “LLY22G”, înlocuind-o cu
codarea (temporară) “CTS11499/L735/M2291”; cel mai
recent profil genetic bărbatesc Gherga a apărut la momentul
disocierii 231/232, în nodul Pamirian.

722
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Cu albastru: genele Gherga azi
Marile mutaţii genetice Gherga, în ordinea lor din
preistorie, au fost numerotate convenţional, 168 (de la
rădăcină la grupul “F” - prezent azi mai ales în Caucaz /
Georgia, Armenia şi Asia Centrală / Iran, Uzbeki-stan şi
Kazah-stan), 89 (de la grupul “F” la grupul “K” - prezent azi
mai ales în Orient / Indonezia şi China) şi 9 (de la grupul “K”
la grupa “NO”), în Europa apărând prin mutaţia 231 sub
codul “LLY22G” din grupul “N” - cu violet pe harta inclusă:
Cu violet răspândirea genelor Gherga
Grupurile “N” şi “O” sunt înfrăţite (“O” fiind
răspândit în Orientul Îndepărtat / Extremul Orient în urma
mutaţiei 175, “N” fiind şi la Est de Munţii Altai): bărbații
Gherga aparțin grupului genetic “N” iar de pildă bărbații
Chinei aparțin - în majoritate - grupului genetic “O” (China -
cea mai populată Țară din lume - are mai mulți oameni decât,
de exemplu, toată Țările Europene la un loc).
723
Bărbații genetic “O”
Proiectul Genografic a descris pe scurt istoria
genetică Gherga astfel: “Grupul ancestral ‘NO’ e foarte rar în
populaţia actuală; se găseşte mai ales în Nordul Chinei.
Marcajul Siberian 231 a apărut în ultimele 10 milenii. În
prezent, sunt zeci de milioane de Homo Sapiens - unii
vânători, pescari, alţii agricultori, etc. - care vorbesc
îndeosebi limbi Urale. Unul dintre bărbaţii unui grup al
clanului care a călătorit spre Nord prin nodul Pamirului a
lansat marcajul 231 ce defineşte ascendenţa haplogrupului
‘N’. Probabil că în ultimii 10 mii de ani s-a născut în Siberia.
În prezent, se poate urmări eficient migraţia descendenţilor
săi în ultimele milenii ca oameni vorbind limbi Urale. Acest
neam s-a dispersat de-a lungul generaţiilor iar acum se
găseşte mai ales în Sudul Scandinav, precum şi în Nord-Estul
EurAsiatic. Culturile vorbitorilor de limbi Urale sunt extrem
de diverse. Cei mai mulţi vorbitori de limbi Urale din Nordul
Europei au fost agricultori. Maghiarii, în istoria lor timpurie,
au fost călăreţi nomazi ai stepei. Mulţi Ruşi din extremul
Nordic sunt, de asemenea, membri ai haplogrupului ‘N’.
Saami - poporul indigen din Nordul Rusiei, Finlandei,
Suediei şi Norvegiei - se sprijină în mod tradiţional pe
vânătoare şi pescuit, circulaţia lor fiind dictată de efectivele
de reni. În prezent, s-ar putea să fi rămas maxim 85 mii de
Saami. Micile comunităţi indigene, ca ale lor, au fost forţate,
prin reducerea habitatului (ca de exemplu datorită
mineritului, silviculturii, etc.) şi de căutarea slujbelor, să se
alăture masei lumii globalizate de azi. Proiecte precum
Proiectul Genografic poate ar fi ultima şansă de a captura
date ce să dezvăluie o parte din primele noastre modele de
migraţie. Aici traseul dvs. genetic - aşa cum îl ştim acum - se
încheie; cu toate acestea, asiguraţi-vă că veţi reveni: pe
măsură ce date suplimentare sunt colectate şi analizate, se vor
afla mai multe despre locul dvs. în istoria bărbaţilor şi
femeilor care au populat la început Pământul. Vom actualiza
aceste poveşti de-a lungul vieţii proiectului”.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Există opinii că grupa “NO” a premers grupurile “N”

şi “O” prin mutaţia 214 din urmă cu 42 de milenii - conform
Dr. Michael St. Clair în 2018 - iar prin mutaţia 231 în urmă
cu 21 de milenii, petrecută în Sudul Asiei, s-a desprins grupul
genetic “N”, din a cărui subgrupă “N*”, individualizată în
Sudul Siberiei în urmă cu 13 milenii, făcând parte Gherga:

Grupul genetic uman “N” are ramurile “N*”, “N1”,

“N2” şi “N3” iar Gherga e “N1*” / coloana din stânga a
imaginii următoare indică mileniile, conform “Jurnalului
European de genetică umană”: Ulterior (începând din urmă cu 10 milenii, prin
mutaţia “LLY22G” petrecută în coridorul Altai-Pamir),
“N1*-LLY22G” s-a desprins genetic ca tipic Gherga şi
curând a ajuns în Estul Europei. În 2007, Universitatea
Chineză Shanghai a redefinit grupul “N” considerând mutaţia
231 valabilă până la “N*” iar “LLY22G” ca ducând la
împărţirea în “N1*-LLY22G”, “N1a-M128”, “N1b-P43” şi
“N1c-Tat”, Gherga aparţinând ramurii “N1*-LLY22G” /
mutația 232. Este de observat că mutaţia genetică a afectat un
singur bărbat Gherga - fraţii săi Gherga nefiind afectaţi la fel
- ceea ce în timp a dus la ramurile genetice respective de tip
“N”, prin multiplicarea transmisă de urmaşii Gherga.

Linia genetică masculină Gherga

Paragrupul * este totdeauna distinct în grupul

genetic - pentru grupul “N” fiind rar - iar mutaţia respectivă i-
a întărit masa musculară dar l-a făcut sensibil la schizofrenie.
În 2016, colectivul coordonat de David Poznik și Carlos
Bustamante de la Universitatea Americană Stanford a
observat mutațiile genetice 2308 și 2313 conectate de Vest
Siberianul “Ust-Ișim”, respectiv de Vest Românescul
“Oase1” iar în 2017, Toomas Kivisild de la Universitatea
Cambridge / Marea Britanie și BioCentrul Estonian din Tartu
a indicat desprinderea grupului masculin “N” după acelea:

Principalele grupuri bărbătești din Europa preistorică

724
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Dr. Michael St. Clair a prezentat în 2012 cele mai
importante grupuri bărbătești din preistoria Europei,
definitorie fiind marea mutație 89 (la recenții bărbații genetici
“N”, mutația 46 se regăsește printre cei de origine Asiatică iar
mutația 178 a fost decisă ca aceea ce a mutat o parte dintre
bărbații definiți inițial “N3” ca “N1” în final); poziția
“LLY22G” - succesoarea mutației 231 - este în prezent
catalogată (doar provizoriu în nomenclatorul genetic, nu
definitiv, căci s-ar putea distinge drept linie specială /
distinctă în genetica umană) ca M232: e cea a bărbaților
Gherga (îndeosebi geneticienii Chinezi susțin definirea
“LLY22G” / Gherga în afara “N”, poate ca “X” ori chiar
altceva / rămâne de decis științific - și oficial - cândva).
Laboratorul genetic European “Living DNA” a încadrat în
nomenclatura oficială din 2020 tipul bărbătesc Gherga ca
“N1” - mai exact “N1c1a1” - cu următorul text specific
alocat: “O ramură a acestei linii paterne s-a extins în Stepa
EurAsiei. Semnătura paternă aparține grupării ‘N-M46’.
Linia paternă ‘N-M46’ (cunoscută și sub numele de linia
paternă ‘N1c1’) este puternic asociată popoarelor Uralice,
adică atât popoarele Samoyedice, cât și popoarele Finico-
Ugrice găsite în Scandinavia, Europa de Est și Rusia. ‘N-
M46’ este o ramură a liniei de bază ‘N1c’ mai mare și se
crede că s-a despărțit în propriul său haplogrup în urmă cu
aproximativ 4400 de ani. Este filonul principal ‘N’ care se
găsește astăzi pe tot globul. Popoarele Urale vorbesc unele
dintre puținele limbi non Indo-Europene native din Europa de
astăzi. Finica / Finlandeza, Estona și Maghiara sunt exemple
de limbi Urale și e sugerată o origine geografică îndepărtată
pentru vorbitorii lor, cu mult înainte de apariția geneticii
populației actuale. Urmărind prevalența și variația în
diferitele linii paterne și subramuri ale acestora, este posibil
să se urmărească mișcarea strămoșilor popoarelor Uralice de-
a lungul mileniilor. Se pare că linia tatălui original ‘N1’ a
apărut în Bazinul Liao din China și o mișcare lentă de oameni
de-a lungul mileniilor a dus linia tatălui mai departe spre
Vest, cu ramuri precum ‘N-M46’ care au apărut probabil în
pădurile și în Stepa Eurasiatică. Numele ‘Uralic’ este derivat
din Munții Ural, aflați în Rusia modernă și în Nordul
Kazahstanului. În diferite momente ale istoriei, migrările spre
Vest par să fi adus atât popoarele Uralice, cât și linia de bază
‘N-M46’ în Europa. Una dintre ultimele migrări majore de
acest fel a fost invazia Maghiară a Ungariei în secolul IX.
Maghiarii erau o colecție de triburi nomade Urale situate
probabil lângă Nistru în Ucraina modernă. La fel ca Anglo-
Saxonii din Marea Britanie, unii Maghiari ar fi fost deja
familiarizați cu Panonia (inima Ungariei) datorită diverselor
puteri Medievale timpurii - precum Imperiile Bizantin și
Bulgar - care îi angajau ca mercenari pentru a lupta în numele
lor. Istoricii încă dezbat motivul exact pentru care Maghiarii
au invadat zona, unii văzând fenomenul ca război pre-
planificat pentru o nouă patrie, alții văzând fenomenul ca
reacție la agresiunea statelor vecine. În secolul următor a fost
trecerea Maghiarilor de la o coaliție tribală de grupuri semi-
nomade la un regat European puternic și centralizat. Cultura
Slavă Medievală a avut o importantă influență, la fel ca și
Biserica: la circa un secol după invazie, regele Maghiarilor
Ștefan I a abandonat credința Tengri și a impus închinarea
creștină”. Cu profilul genetic bărbătesc Gherga au corespuns
primii Unguri, unii Huni, Daci regali, ș.a.; înainte de oricare,
s-a dovedit cea mai semnificativă echivalare, anume cea
dintre Gherga și stră-Români.
725
În 2017, geneticienii Americani Rajiv McCoy, Jon
Wakefield și Joshua Akey au evidențiat că oamenii cu o
moștenire mai importantă de ADN Neandertal sunt mai
sensibili la depresii, schizofrenie și mai înalți decât ceilalți; în
studiul lor - printre altele - au prezentat: “Moștenirile
timpurilor străvechi se regăsesc în expresia genetică a
oamenilor actuali. Secvențele Neandertale nu sunt discrete, ci
au impact măsurabil, de exemplu influențând înălțimile
oamenilor dar și riscul la schizofrenie”. La femeile Gherga s-
a înregistrat asemenea tipologie, deopotrivă mulți bărbați
Gherga fiind mai înalți decât media iar în legătură cu
sensibilitatea schizoidă sau depresivă, e de știut că unele
mătuși pe linia paternă a autorului Gherga - în Epoca
Modernă - au fost schizofrenice. Ereditatea, mediul din
fragedă copilărie, factorii neurobiologici, procesele
psihologice și sociale apar drept factori importanți care
contribuie la apariția tulburării schizofrenice iar unele droguri
par a înrăutăți simptomele. Schizofrenia este o psihoză
caracterizată prin deteriorarea gândirii, cu răspunsuri
emoționale inadecvate (tulburarea se manifestă prin
halucinații auditive, deliruri paranoide sau bizare ori prin
vorbire dezorganizată, însoțită de disfuncție socială /
ocupațională semnificativă); e cauză majoră de handicap (în
lume însă demența fiind mai răspândită, apoi este psihoza
activă, respectiv schizofrenia). Printre simptomele de prim
rang identificate sunt incluse delirul de a fi sub controlul unei
forțe externe, credința că gândurile proprii sunt difuzate altor
oameni, auzirea de voci halucinatorii care ar comanda
gândurile / acțiunile, etc. Plecând de la premiza existenței
unei baze ereditare, o întrebare este de ce s-au perpetuat
genele care măresc probabilitatea de a avea o psihoză,
presupunând că acest lucru ar fi o proastă adaptare din punct
de vedere evolutiv. O teorie pleacă de la ideea de gene legate
de evoluția limbii și a naturii umane. O pistă de răspuns poate
fi aceea legată de observația corelației între creativitate,
genialitate și un coeficient înalt de inteligență pe de-o parte și
schizofrenie pe de cealaltă: studiile - ca ale lui Melanie
Molan, Brad Folley, Sohee Park în 2005, Dr. Richard Emes
în 2012, ș.a. - au arătat că indivizii cu comportament și limbaj
bizar (personalități de tip schizotipic, gen Van Gogh sau
Albert Einstein) sunt mai creativi decât indivizii normali; de
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

exemplu, matematicianul John Nash = “o minte sclipitoare”,

premiat cu Nobel pentru economie în 1994, suferea de
schizofrenie. Conform Dr. Stanley Zammit, Theresa More,
Thomas Barnes, Peter Jones, Margaret Burke, ș.a. în 2007,
consumul de cânepă Indiană = canabis / marihuana s-a corelat
cu creșterea riscului de psihoză / schizofrenie. În 2010,
Suedezii Andreas Calborg, Kajsa Winnerback, Erik Jonsson,
ș.a. au observat că la schizofrenici există un procent mărit de
sinucigași, printre factorii de risc fiind depresia și coeficientul
de inteligență înalt (traiul obișnuit în fum, respectiv fumatul,
s-a mai dovedit puternic corelat); schizofrenia a fost uneori
asociată cu o rată ridicată de acțiuni violente, deși ele s-au
datorat în mod primar folosirii drogurilor (după cum au
studiat Seena Fazel, Gautam Gulati, Matthew Large, ș.a., în
2009).

Grupa genetică Gherga

Polimorfismul “LLY22G” este localizat pe banda

genetică la poziţia Yq11.223 de pe cromozom.

Cercetători ca Ulysses Torres, Stefan Borgwardt, ș.a.

în 2013 au evidențiat că schizofrenicii au ventriculele laterale
ale creierului mărite (s-ar observa că Neandertalii aveau
emisferele creierului mai mari decât Homo Sapiens iar la
Neandertali nu exista creierul “mare” și creierul “mic” ca la
Homo Sapiens, împărțirea Neandertală fiind simetrică); spre
deosebire de unele femei Gherga, la bărbații Homo Sapiens
cu profilul genetic Gherga prezența de ADN Neandertal chiar
protejează față de influența factorului de risc codificat
“ADAMTSL3” al schizofreniei, însă prezența de ADN
Neandertal majorează riscul de atac cardiac (după cum au
studiat Corinne Simonti, Dr. John Capra, ș.a. de la “Institutul
Genetic” al Universității Vanderbilt din Nashville 36,10 lat.
N, 86,47 long. V / Tennessee, în 2016). Academicianul Dilip
Jeste - președintele “Asociației Psihiatrilor Americani” - Dr.
Oury Monchi din Canada, Dr. Gene Cohen 1944-2009 din
SUA, ș.a. au observat că la oamenii Homo Sapiens în etate
creierele nu mai sunt rapide dar la cei sănătoși ajung mai
elastice prin acumularea de mielină, ceea ce ajută
concluzionarea / înțelepciunea (e redusă impulsivitatea și e
accelerată transmiterea neuronală, mărindu-se raționalitatea):
la cei în vârstă, câteodată emisferele cerebrale ajung să
lucreze concomitent, astfel fiind favorizată creșterea intuiției.
În 2016, Quintana Murci de la “Institutul Pasteur” din Paris /
Franța împreună cu Dr. Luis Barreiro de la Universitatea din
Monreal / Canada au demonstrat că străvechii Europeni /
Neandertali și Africani / Homo Sapiens aveau sisteme
imunitare diferite (nici unul însă mai bun ori nu în comparație
cu celălalt, fiecare sistem imunitar având avantajele și
dezavantajele sale).
Localizarea polimorfismului Gherga pe cromozom

726
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Încă dinainte de fenomenele Hoba-Toba (din urmă În actuala Europă, procentele genetice “N” cele mai
cu 74 de milenii), oamenii nu s-au schimbat esenţial, ci doar semnificative - conform şi altor studii, măsurătorile fiind pe
parţial, prin câteva mutaţii: practic, azi oamenii Homo Țări, nu pe naţiuni - sunt în Suomi = Finlanda 60%, Lituania
Sapiens sunt aproximativ aceiaşi din Epoca Pietrei; totuşi, e 42%, Letonia 38%, Estonia 34%, Rusia 23%, Suedia 9%,
de observat că frecvenţa mutaţiilor genetice la oameni a fost Bosnia 6%, Bielorusia 5%, Ucraina 5%, etc. Iată evoluţia
mai deasă temporal decât la alte vieţuitoare, fiind în legătură grupării genetice N, de la mutaţia majoră precedentă (cu anii
mai ales cu mărimea oaselor şi a dinţilor, sistemele imunitar înainte de prezent, în rest fiind vizibile - în paralel - grupurile
şi digestiv, capacităţile spermei şi creierului, etc. Analizele genetice majoritare în Europa):
Gherga au fost efectuate prin procedura standard pe prima
duzină de segmente ADN din harta genetică: 19 (cunoscut ca
394) / 14, 385a / 11, 385b / 13, 388 / 12, 389-1 / 13, 389-2 /
16, 390 / 23, 391 / 11, 392 / 14, 393 (cunoscut ca 395) / 14,
426 / 11 şi 439 (cunoscut ca “Y-GATA-A4”) / 10, în
secvenţele repetate de atâtea ori cât indică numerele
respective după “/”; astfel, câte 14 secvenţe 394 şi 395 sunt
repetate la genele “SRY” (a determinării sexuale), “RPS4Y”
şi “ZFY” (a deprinderilor gospodăreşti), “PCDHY” (a
dezvoltării creierului) şi “AMELY” (a dinţilor), restul
secvenţelor repetându-se în numerele respective lor la gena
deprinderilor casnice “SMCY” şi la genele fertilităţii “AzF”
şi “AzFa”. Numărul repetării secvenţelor genetice ajută la
identificarea prin comparaţia cu altele a generaţiilor /
respectiv anilor din urmă când au avut acelaşi strămoş, în plus
numele jucând un rol crucial la potrivire. Conform Dr. Bruce
Walsh - genetician American - dacă toată duzina de secvenţe
se repetă identic la 2 persoane, atunci acelaşi strămoş poate fi
până în urmă cu 29 de generaţii, dacă 11 secvenţe corespund
atunci strămoşul comun poate fi până în urmă cu 47 de
generaţii iar dacă se potrivesc 10 secvenţe, atunci strămoşul
comun poate a fost cu mai mult de o sută de generaţii în urmă
(de altfel, cu cât incursiunea în trecut e mai îndepărtată, cu
atât oamenii sunt mai înrudiţi). Secvenţele genetice
obligatorii pentru înrudire - care trebuie să corespundă exact -
sunt 385, 389 şi 439; un alt indicator caracteristic e 390 - cu
valoarea de 23 - prezent la Gherga pe linie masculină, ce se
găseşte în Scandinavia dar nu şi în Ural, identic de exemplu
cu cel al lui Rurik, primul rege al Ruşilor (aspectul mai
Mongoloid al Yakuţilor / “Ya-Kuților” - grupul genetic
patern cu cea mai mare concentraţie Gherga - şi aspectul mai
Caucazian al Saami, ambele populaţii fiind Nordice în
EurAsia, cu exact acelaşi profil genetic masculin, se
datorează mamelor Asiatice la Yakuţi / “Ya-Kuți” şi mamelor
Europene la Saami).

727
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
În EurAsia este un amestec serios de populaţii, în
care neamul Gherga e integrat deosebit acum în spaţiul
European; prezenţa EurAsiatică Gherga în spaţiul Românesc
nu este singulară: similar, în România / Europa au ajuns din
Asia minorităţile considerate în prezent “Tradiţionale” - adică
stabilite de un oarecare timp - ca Evreii, Maghiarii / Ungurii,
Romii / Ţiganii, Tătarii, Turcii, ş.a. Pe parcursul celor câteva
sute de generaţii umane de la Potopul Pontic încoace, în
decursul mileniilor / miilor de ani, au fost deplasări pe mii de
km ale unor populaţii, dintre cele mai recente fiind de
menţionat migraţiile Medievale ale Asiaticilor printre
Europeni ori colonizările peste Oceanul Atlantic din Lumea
Veche în Lumea Nouă; în urmă cu 2 generaţii, un exemplu al
secolului XX a fost Vasile Guţu (16 III 1909 - 7 IV 1973),
bunicul matern al autorului, fiul lui Ioana şi Ioan Guţu, născut
în Sălcuţa 46,34 lat. N, 29,15 long. E, comuna Căuşeni,
judeţul Tighina / Imperiul Ţarist - acum comuna Sălcuţa din
raionul Căuşeni / republica Moldova - care s-a mutat din
Basarabia în Banat: o mie de km la apus (el s-a mutat în
interiorul spațiului Românesc), mama autorului fiind
refugiată în România din Cadrilater / Dobrogea Sudică după
ce teritoriul respectiv a fost inclus în cel Bulgar, în ultimul
război mondial.
Distribuția genetică masculină actuală
Migraţiile oamenilor n-au caracterizat doar trecutul,
ci continuă şi în prezent / ca proporţii, la scară similară. Aşa
după cum au putut unii chiar din mare vechime să se mute la
mari distanţe - Gherganii nefăcând excepţie - procesul
continuă şi azi; e de ştiut că Românescul “tata mare” (de
origine Tracă) are echivalentul Sanscrit “tata-maha” pentru
“bunic”. Gherga a fost marcat istoric (în timp) şi geografic
(pe hartă), inclusiv genetic, ca de pildă tronsonul Asiatico-
European de la ultima mutaţie, după cum relevă ruta paternă
Gherga după Potopul Pontic - dintre prima Civilizaţie
independentă din lume şi prima Civilizaţie din Europa -
documentată de Proiectul Genografic şi de alte structuri
preocupate despre ceea ce a fost. Datorită ultimei mutaţii
genetice Gherga - petrecută când calota glaciară Nordică s-a
topit şi de aceea apoi Lacul Pontic / Sarmat s-a transformat în
Marea Neagră, din cauza aportului de apă - a fost prima
deplasare majoră Gherga, de la răsărit la apus, din Altai în
Banat / via Caucaz (simplificată matematic, a fost ca
728
deplasarea de la punctul “A” la punctul “B”, prin punctul
“C”).
Ultima mutaţie genetică Gherga
Despre Gergesaeus ca părintele Sarmat / aşa după
cum a fost notat şi de “Cronica Pascală” bizantină,
academicianul Maghiar Horvath Istvan 1784-1846 împreună
cu istoricul Mailath Johann 1786-1855 au scris: “Numele
Gergesaeus - foarte important pentru Maghiari - s-a regăsit
Sirian şi Scit; Gergesaeus şi Georgius sunt sinonime.
Parcurgând vechile documente Maghiare se poate observa că
pe vremuri se utiliza forma de nume Gergh / Gerg; rădăcina
Gerg a fost la baza apariţiei Georgius din Gergesaeus,
Girtgaschim din Gergithae, etc. Între Egipt şi Eufrat, cândva
trăiau Gergesaeos / Gergetae. Moise ştia de existenţa naţiunii
Gergesaeum, ca mai puternică decât a lui. Maghiarii i-au avut
ca strămoşi pe Gergesaeus, aşa cum Hunii i-au avut ca
strămoşi pe Canaanei: o denonimare similară cu cea Bulgară
în Ragusa / Raguza; aşa cum Pelasgii au fost în EurAsia şi
Filistinii / Palestinienii din Asia au ajuns în Europa. Cine însă
erau Pelasgii Ioniani? Eleni sigur nu erau. Dar atunci cine
erau? Cei din Georgia au trecut şi prin Bazinul Niprului în
Bazinul Dunării, ca să trăiască în Carpaţi / Valahia. Din
timpul lui Homer se ştia de agricultorii Geurga, capi
întreţinători de familii, conducătorii comerţului cu grâne;
numele s-a consolidat ca Georgius, derivat din Chorasmul
Georgu. În Caucaz - aşa cum a scris şi Pliniu cel Bătrân în
‘Istoria naturii’ 6:12 - Georgi şi Amazoanele convieţuiau,
formând acelaşi neam; el a mai indicat (6:13) că Gherganii /
Georgu şi Amazoanele trăiau pe o arie mai extinsă decât cea
costală Sarmată. Oare naţiunea Maghiară mai reţine
rădăcinile Chorasme şi Caucaziene Georgiare? Sciţii regali se
numeau Jurianum, ceea ce era în legătură cu Magyaria şi
Georgia. Cronicarul Simon de Keza a scris ceva în acest sens:
Panonia era secundară, pământul matern a fost Chorasmia -
zona din care se trăgea neamul lui Attila - iar marea armată a
lui Attila era majoritar formată din ţărani / agricultori. Apoi
Gepizii au fost numiţi de către bizantini ca oamenii
pământului (Ge / Gi = Pământ): adică experimentaţi, educaţi,
înţelepţi. Toţi oamenii de pe timpuri - din Armenia până la
vechii Greci - aveau legături cu pământul, aşadar de ce nu şi
Ungurii cu agricultura? În Cronica lui Carol Robert al
Ungariei din 1323 e scris că Georgius era fiu Maghiar: un
nume mai vechi decât Hungar. Slavii au preluat ca Jury ceea
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
ce Ungurii au drept George, ca de exemplu Gyurka la Ruşi”.
Prin Scit / Scut în mileniul I î.C. se înţelegea nomadul din
zona Bazinului Oxos / Amu Darya şi a Mării Caspice, locaţie
numită Iranian Ghergania iar Grec Hyrcania, acolo fiind
ulterioara Chorasmia (denumire Iraniană compusă din “Khar”
pentru zona Deltei Oksos / Oxos şi “zam” pentru ţinut):
“izvor” Asiatic de migraţii şi Imperii, de pildă împăratul
Attila al Hunilor - cu familia provenită din areal - având
descendenţi dovediţi patern ca făcând parte din grupa
genetică “N”, ca a lui Gherga; Raguza / Ragusa - dominată
Medieval de nobila Casă Georgi, la acel timp fiind cea mai
importantă localitate Dalmată / pe coasta Mării Adriatice -
reflectă prin denumirea sa Ra-Gu-Za / Ra-Gu-sa sfinţenia
soarelui Ra şi a pământului Ga. Situația grupului genetic de
care aparține Gherga printre actualii bărbați Români este
redată cu violet:
Bărbații Români actuali
Iată răspândirea procentuală aproximativă din
prezent în Europa a grupului genetic patern ca al lui Gherga:
Gherga în Nordul Europei
În 22 XI 2013, geneticienii Vincent Tilroe din
Canada, Christian Rottensteiner din Italia, Andrew Grierson
din Marea Britanie şi Gregory Magoon, Raymond Banks,
Bonnie Schrack din SUA - luând în considerare mii de
analize - au propus o schimbare revoluţionară a clasificării
generale genetice paterne în arborele universal, sub forma
revizurii radicale, datorită identificării factorului “X” ca sursa
grupării “N*” a lui Gherga; denumirea sub forma “X” - aşa
cum au afirmat cercetătorii respectivi - e până la încadrarea
precisă de către comunitatea ştiinţifică internaţională a
descoperirii în arborele genetic uman (problema este
729
deosebită / specială, deschisă pentru explorările genetice
viitoare):
Raportul Proiectului Genografic din 2016 a explicat
câte ceva din ultimele cercetări genetice, pentru profilul
masculin Gherga: “Strămoşul patern al tuturor oamenilor
Homo Sapiens a fost un African născut în urmă cu 140 de
milenii; el n-a fost primul bărbat, nici singurul om care a trăit
atunci. El a fost singurul bărbat a cărui paternitate se
regăseşte azi genetic. Toţi bărbaţii din lumea actuală îşi au
ascendenţa într-unul din urmaşii săi. De exemplu, segmentul
genetic A - cel mai vechi - este numai în Africa. În urmă cu
peste 100 de milenii, strămoșul era caracterizat de mutația
convențional notată P305. În urmă cu circa 80 de milenii, s-
au desprins multe ramuri - începând cu B - având inclusiv
mutaţia convenţional numerotată M42, a vânătorilor-
culegătorilor care au început să părăsească Africa, cu
destinaţia Orientul Mijlociu (acum 74 de milenii). Printre
primii care au ieşit din Africa au fost cei care în urmă cu circa
70 de milenii au avut mutaţia genetică numerotată
convenţional M168 - probabil survenită în Marele Rift dar în
afara Africii, pe coasta Arabă a Mării Roșii - iar în urmă cu
circa 65 de milenii aceia s-au regăsit în S Peninsulei Arabe
(unii din ei au migrat de-a lungul coastelor Sudice ale Asiei şi
acum 50 de milenii au ajuns până în Australia, fiind strămoşii
aborigenilor de acolo). În urmă cu circa 55 de milenii, în
Orientul Mijlociu a survenit mutaţia numerotată convenţional
M89; datorită aridităţii ce însoţea glaciaţiunea din Emisfera
Nordică, întoarcerea în Africa nu era o opţiune: ei s-au mutat
în stepele din Asia Centrală iar un mic grup - via Anatolia - a
pătruns în Europa, prin Balcani (acei nomazi căutau o climă
mai bună şi atunci a intervenit o mare schimbare în
capacităţile intelectuale, îmbunătăţindu-se uneltele şi armele,
abilităţile de planificare şi cooperare reciprocă, migrările
rapide după noi resurse determinându-i să înceapă înlocuirea
Neandertalilor). Acum 50 de milenii, printre cei din Peninsula
Arabă care nu s-au dus în Nord spre Bazinele Caspic și Pontic
a intervenit mutația notată M578. După circa 5 milenii, între
cei rămaşi în Orientul Mijlociu a survenit mutaţia genetică
numerotată convenţional P128, ai cărei bărbaţi au luat-o spre
Nord (majoritatea Europenilor provin din acel grup). Printre
cei care au luat-o spre răsărit, ajunși la Nord de Peninsula
Indiei, acum 42 de milenii a apărut mutația notată
convențional M526. În urmă cu circa 35 de milenii, în Asia
Centrală a survenit mutaţia genetică numerotată convenţional
M214, dintre care mulţi au ajuns în Siberia şi Scandinavia. În
fine, mutaţia genetică notată convenţional M231 a survenit în
urmă cu circa 20 de milenii în Sudul Siberiei, poate - cel mai
târziu - la începutul mileniului XIII î.C., bărbaţii săi luând-o
spre Vest (de exemplu, a fost identificată la 11% din
Mongoli): în Europa, aceia azi sunt urmaşii vorbitorilor de
limbi Altaice (ca de pildă 23% din Tătari sau 28% din
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Ciuvaşi) și de limbi Uralice (ca de pildă 46% din Saami ori
63% din Finici), între Eschi-moşi ei fiind 55%”. Actualul tip
patern Gherga a apărut la începutul mileniului VIII î.C. în
nodul Pamirului iar privind potrivirea sa în tabloul genetic
general uman încadrarea încă e studiată pentru desluşirea cât
mai exactă de către savanţii Moderni, cercetările ştiinţifice
fiind acum în plină desfăşurare.
Schema genetică paternă (2014)
“Atlasul Genetic” a identificat grupul bărbaților
genetic Gherga ca fiind cel mai dinamic printre populațiile
Nordului globului:
Explicațiile - cu ilustrarea relevantă din prezent - au
fost redate de către “Atlasul Genetic” în 2017 astfel:
730
În 2018, geneticianul Maciamo Hay a scris pentru
“Eupedia” despre grupul genetic masculin “N” (cuprinzând
bărbații Gherga): “Haplogrupul ‘N1’ a fost majoritar în
neoliticul Chinez, fiind identificat în Culturile Liao,
Hongshan, Xiaoheyan, ș.a.; bărbații genetic ‘N1’ au avut
rolurile dominante în difuziunile neolitice vaste până în
Manciuria, Mongolia, Siberia, etc. (în Cultura Xueshan toți
bărbații au fost genetic ‘N1’)”.
Migrarea bărbaților genetic “N”
(conform Dr. Pavel Belicek)
“Eupedia” a publicat în 2019: “Colonizarea neolitică
de către fermierii Anatoliei a sud-estului și centrului Europei
(incluzând spațiul Carpato-Dunărean, până la Alpi) a dus la
formarea Europenilor, prin amestecarea timp de 3 milenii cu
vânătorii-culegătorii indigeni; apoi - în Epoca Bronzului - un
grup de oameni originar din Sudul Caucazian, provenind din
Cultura Kura-Arax, a început să colonizeze Balcanii,
generând de exemplu Civilizația Minoică. Mai multe invazii
din Stepă (începute în neolitic de către proto Indo-Europeni),
au continuat în Epoca Fierului - cu Cimeriani, Sciți, Sarmați,
ș.a. - până în Evul Mediu, cu Avari, Bulgari, Maghiari,
Mongoli, ș.a.: urmele tuturor au marcat în zona sud-est
Europeană diversitatea genetică mai mare ca oriunde
altundeva pe continent / fruntași la contribuții fiind vechii
Greci, Goții, Germanii vechi, ș.a. Vlahii din Balcani și
Românii vorbesc aceeași limbă, Ungurii vorbesc Maghiara
adusă din zona Volga-Ural, Austriecii vorbesc Germana dar
cei mai mulți sunt de același tip genetic cu vecinii răsăriteni,
etc.: în ciuda deosebirilor lingvistice, aproape toți împărtășesc
aceleași gene, moștenite începând de la mijlocul mileniului
VII î.C. - odată cu debutul neoliticului - de când s-au succedat
numeroase migrări în areal. Sunt de considerat hotarele
naturale - ca munți, ape, etc. - ori cele ale posesiunilor
administrate de-a lungul vremurilor, cât și perimetrele
dialectale care toate împreună au influențat distribuirea
deosebită a populațiilor în timp, mulți alegând să rămână - de
pildă prin cununii - în interiorul granițelor geografice sau
politice definite (ca exemple fiind regiunile istorice ale
Românilor, Grecilor, Austriecilor ori Slavilor)”.
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

mijlocul mileniului II î.C., anume dinspre încheierea Epocii

Bronzului)”.

Răspândirea bărbaților genetic Gherga în 2017

Sângele Gherga

Europa actuală e dominată de sângele agricultorilor

De cele 3 valuri umane menționate s-au legat

principalele 3 grupe de sânge, anume “O I”, “A II”, “B III”
(ale vânătorilor-culegătorilor și păstorilor-agricultorilor din
Epoca Pietrei, respectiv Barbarilor). În sânge, pe lângă
globulele roșii și albe, există somatidele / somatoidele: micro-
Templul Gherga din Anatolia organisme poliformice, mai mici decât globulele, care
reacționează la boli, fiind ca niște “artefacte” existând parcă
Oamenii își moștenesc predecesorii în dimensiuni accidental în trup; cu pH-ul ușor alcalin, sângele a fost mereu
față de care nu au puterea alegerii, anume dacă acele considerat important ca asigurând viaţa iar în vechime -
caracteristici sunt dorite ori nedorite; de exemplu, pentru comuniunea cu divinul - s-au practicat felurite
Neandertalii aveau puterea de coagulare a sângelui mult mai sacrificii sângeroase. Relativ recent, analizele genetice au
mare în comparație cu Homo Sapiens (oamenii Moderni confirmat atât unele Tradiţii şi mituri multi-milenare, cât şi
având sângele mai “subțire”, respectiv mai fluid): așa ceva unele probe istorice, respectiv dovezi arheologice; variaţia
conta de pildă în luptă, regenerarea Neandertală fiind oricând genetică de pildă măsurată de academicianul Italian Cavalli
mai rapidă, ceea ce îi făcea - și astfel - adversari de temut Sforza 1922-2018 pentru Academia Americană de Ştiinţe în
(însă - pe de altă parte - sângele “gros” cauzând, printre 1997 faţă de spaţiul Antic Grec al mileniului I î.C. - în care
altele, inclusiv probleme circulatorii datorită cheagurilor, Gherga a existat, cu Templu personal vizibil şi acum în V
ceea ce îi făcea pe mulți să moară relativ tineri, datorită Turciei - indică pe prima dintre cele 7 trepte de evaluare
atacurilor cardiace sau cerebrale). În 2018, grupul de similaritatea Nordului extrem European cu spațiul Românesc
cercetători coordonat de Thiseas Lamnidis de la Institutul dar și cu Anatolia, Canaan, etc. (vecinii din imediata
Max Planck / Germania și Stephan Schiffels de la apropiere de Anticul spaţiu Grec):
Universitatea din Turku / Finlanda, a studiat genomurile
Finice străvechi și - printre altele - a publicat: “Actualii
Europeni sunt descendenții a 3 mari valuri umane, anume cel
al vânătorilor-culegătorilor paleolitici, al agricultorilor
neolitici și al Oamenilor Stepelor din Epoca Bronzului. Cei
mai mulți Europeni sunt amestecuri ale celor 3 tipuri de
populații dar printre Europenii Nord-Estici - Ruși, Finici, ș.a.
- sunt caracteristici ancestrale Asiatice, a căror sorginte a
rămas nedeslușită. De exemplu, Finicii sunt recunoscuți ca
având structură genetică distinctă printre Europenii actuali;
până în Epoca Fierului, populația Saami a dominat integral
zona Finică, deci influența respectivă atunci a avut loc. Este
de știut că în Nordul Rus, pe Insula Marelui Ren de lângă
Peninsula Kola - ‘Bolshoy Oleny’ - am identificat cele mai
vechi rămășițe umane bărbătești genetice ‘N’ din zona
Finico-Scandinavă, datând de 3 milenii și jumătate (de la Variaţia genetică faţă de Grecia Antică
731
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Se ştie că regenerarea trupului uman - de la care
Gherga nu face excepţie - este prin reînoirea integrală a
celulelor în cicluri de aproximativ 7 ani, organismul
“acordându-se” cu toate cele 3 bioritmuri (fizic, emoţional,
intelectual), corespunzând celor 3 dimensiuni ale corpului
(anume trupului, sufletului și spiritului), o dată la circa 248
zile, interval care a fost numit an “biologic”, deci deosebit de
anul “calendaristic” al celor 365 zile / bisectul având 366 zile.
apropierea ecuatorului iar cea mai deschisă la culoare în
apropierea polilor (cazul Scandinavilor în N Europei şi al
Boşimanilor în S Africii), caracteristicile evoluând în
corelaţie direct cu intensitatea luminii solare / e de ştiut că în
proto Indo-Europeană “polul” era “gherdh”, lingviştii
susţinând că de pildă Germanicul Gerda / Gherda îşi are astfel
etimologia. Pe harta următoare - realizată de un satelit - se
poate vedea intensitatea radiaţiei ultraviolete:

Radiaţia ultravioletă

Răspândirea actuală în Europa a grupului genetic “N” Melanina - pigmentul pielii - este un ecran natural şi
prezenţa sa în pielea închisă la culoare serveşte drept
Sângele dintotdeauna a fost considerat drept protecţie împotriva razelor ultraviolete, ce provoacă arsuri ori
vehiculul informaţiei (transmisă prin fluidul vital). Grupele cancere ale pielii (în Macedo-Română / Aromână, “cancer” =
sanguine - la fel ca şi culorile pielii, ochilor, părului, etc. - n- “cărkin”); pe plan internațional și intercontinental, se pot
au mare importanţă în moștenirea umană, căci determinarea distinge 3 mari feluri de oameni:
este binară (dată doar de părinţi), astfel încât în timp
Gherganii au putut avea oricare sânge: cel mai vechi “O I” (al
vânătorilor), Antic “A II” (de la agricultori), cel apărut la
Barbari “B III” sau combinaţia Medievală “AB IV”; acestea
sunt de altfel în ordine nu numai cronologică, ci şi procentele
de răspândire ale lor pe glob în prezent, denumirile fiind
preluate de la Cehul Jan Jansky prin cifre Romane (1907) şi
de la Austriacul Karl Landsteiner (1930) prin litere Latine.

Negroid

Culorile pieilor oamenilor Caucazian

Spre exemplu, harta din 1940 a culorii pielii

oamenilor arăta ca şi cea anterioară ei cu milenii, aşezarea
oamenilor devenind destul de stabilă după Potop; pierderea
culorii pielii nu este specifică unei populaţii anume, ci variază
cu latitudinea: pielea cea mai închisă la culoare se găseşte în
732
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

decât în apus (“S” = Epoca Pietrei, “J” = Epoca Fierului, “N”

= prezent):

Mongoloid

La nivelul anului 2014 - după cum au coordonat

studiul geografii Marcel Şuri şi Tomaş Cebecauer din
Slovacia - se poate observa, dintre cele 4 Peninsule mari ale
Nordului Mediteranei, adică Anatolică, Balcanică, Apenină /
Italică şi Iberică, înregistrarea mai redusă a iradierii solare în
Peninsula Balcanică (în N căreia e spaţiul Român / fostul
Rai), energia solară mai redusă ajunsă la nivelul solului
datorându-se cerului acoperit timp mai îndelungat, favorizând
astfel acolo puţin mai mult, prin comparaţie,
conservatorismul Nordic / spre deosebire de restul Sudic
European:

Mărimile craniilor Europenilor

Este de ştiut că în timp creierul uman şi-a micşorat

dimensiunile, de la Neandertal la Homo Sapiens (deoarece
schimbările comportamentului conduc la adaptări fizice şi
mentale, nu invers); reacţia la stresul supravieţuirii a fost
motorul cel mai puternic al dezvoltării mentale, conducând la
moduri de gândire şi de existenţă inovatoare, cumulative
(accelerate brusc în ultimele 10 milenii).
Iradierea solară

Măsurările celor mai ridicate temperaturi din Europa

au redat în Epoca Modernă următoarea situație:

Reprezentarea celor mai calde temperaturi în Țările Europei

Speranța medie de viață azi
Variaţiile semnificative între populaţii rezultă din
adaptarea la climă. La fel în timp s-a păstrat în Europa
proporţia craniilor umane, în răsărit fiind în general mai mari
733
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
În 2018, Banca Mondială a studiat speranța medie de
viață a Europenilor, așa cum s-a putut vedea în imaginea
anterioară: apusenii trăiesc mai mult ca răsăritenii.
Înălțimile medii ale bărbaților și femeilor
Media staturii Europenilor (bărbați și femei) variază
însă mult - acum fiind, ca densitate proporțională față de
populațiile înconjurătoare, de la cea mai scundă printre
Laponi / Nordul continentului până la cea mai înaltă printre
Balcanici / Sudul continentului, în centrul Alpilor Dinarici -
înălţimea în general fiind influenţată de adaptabilitatea la
mediu, incluzând temperatura medie, puterea gravitaţională a
zonei de trai, hrana şi alte condiţii: doar în câteva generaţii
persoanele din regiunile mai calde devin mai înalte, cu braţele
şi picioarele mai lungi, pentru a li se permite pierderea mai
rapidă a căldurii (cele din regiunile reci sunt mai scunde,
având braţele şi picioarele mai scurte, pentru a-şi putea păstra
mai bine căldura trupului); în SE European, statura înaltă
Ghergană a corespuns acelui model, fiind a celor ajunşi în
zonă din răcoarea ultimei glaciaţiuni, prin coborârea din
Munţii nodului Pamirului ori ajunşi dinspre Nordul EurAsiei
ori din Siberia (pe glob, cele mai înalte persoane sunt la
izvoarele Nilului - mai ales în Burundi - iar ca medie
planetară, în 2016 cel mai mult au Europenii).
734
Culorile părului Europenilor (blond și roșcat)
Ar fi de remarcat particularităților oamenilor
roșcovani sau blonzi, ca indicatori ai provenienței lor: între
moștenirile fizice Neandertale sunt părul roșcovan, pistruii,
sensibilitatea expunerii la soare, etc. (iar cei mai mulți
Neandertali au fost Europeni); părul blond e marcaj Nordic
EurAsiatic, de unde s-a răspândit în lume. Hărţile Europene
recente - la început de mileniu III - a culorii părului, respectiv
a culorii ochilor (următoarele), reflectă doar tipul majoritar /
şi sunt foarte diferite faţă de cele din trecutul îndepărtat; e de
ştiut că din cele mai vechi timpuri, în multe Culturi, oamenii
purtau părul foarte lung - tăierea fiind considerată de rău
augur - femeile având părul câteodată până la călcâie iar
bărbaţii bărbi lungi până la brâu (de exemplu, la începutul
mileniului I î.C., Grecul Hesiod în “Catalogul Femeilor” -
papirusul 98 păstrat în “Muzeul din Berlin” / Germania -
făcea referire la “părul bogat al lui Gorga” / desigur Gherga,
căci ei erau din acelaşi oraş V Anatolian Cume, populat de
Gherghini, probabil și din același neam). În vechime se
considera că podoaba capilară reflecta omul, pletele fiind
unite de om prin legături de simpatie (derivând astfel cultul
moaştelor, începând cu şuviţele de păr); tăierea părului era ca
o capitulare, însemnând renunţarea la propria personalitate:
femeile îşi ascundeau părul ca să nu fie ispititoare datorită
puterii de seducere - ori “vrăjire” - ce putea fi emanată, până
în prezent rămânând Tradiţiile Evreicelor, creştinelor,
musulmanelor, ş.a. de a-şi acoperi părul, îndeosebi la
serviciile religioase (în plus, fundamentalistele oricăreia
dintre confesiuni făcând-o şi oriunde în public).
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Gherga tată Gherga fiu

În 2008, Dr. Hans Eiberg de la Universitatea din

Copenhaga - capitala Danemarcei - a coordonat colectivul de
geneticieni care au stabilit că ochii albaştri au apărut la Marea
Neagră în urmă cu 7 milenii, din cauza afectării genei
“OCA2” programată pentru producerea melaninei /
responsabilă de culoarea pielii, părului şi ochilor oamenilor
iar în 2014, geneticieni Catalani și Americani - printre care
Inigo Olalde, Michael DeGiorgio de la Universitatea
Californiei, ș.a. - au relevat că ochii albaștri au apărut înaintea
Culorile ochilor Europenilor (albaștri și verzi) pielii albe. Hărţile înfăţişând culorile părului şi ochilor
oamenilor corespund geografic prin distribuţie cu actuala
Ochii Mongoloizi sunt utili în zonele reci: adaptarea răspândire genetică Gherga, fiind evidentă accentuarea
la condiţiile de vânt îngheţat, împotriva viscolului, etc. este multidimensional consolidată şi de repartiţia lingvistică (cu
cu un pliu suplimentar al pielii - având rol protector - albastru sunt limbile Indo-Europene, cu galben sunt limbile
deasupra pleoapelor; la așa ceva s-a referit în secolul I Uralice / Finico-Ugrice iar cu gri sunt limbile Altaice):
Anatolianul Apollonides din Niceea care a scris că în Sciția
erau femei cu câte 2 pleoape la fiecare ochi (trebuie știut că
pliul epicantal la pleoapa superioară nu e doar la Asiatici, ci
se găsește și la unii Europeni - ca de exemplu Saami / Finici -
ori la unii Africani, ca de pildă Berberi). Majoritatea
Caucazienilor au la naştere ochi albaştri datorită cantităţii
scăzute de melanină, pigment a cărui concentraţie la nivelul
irisului creşte după primii ani de viaţă (ochii verzi se
întâlnesc mai des în Afgani-stan, Irak, Ungaria şi Islanda:
populații dispersate în EurAsia); toţi bebeluşii se nasc cu ochi
albaştri iar la câteva ore după naştere, culoarea se poate
schimba. Metamorfozele înfăţişărilor se petrec în cursul vieţii
fiecărei persoane, uneori în cote puternice; ca exemple, iată şi
transformări ale Bănăţenilor Gherga - tată şi fiu - de la copii
blonzi la maturi şateni (de-a lungul vieţii, ochii nu-şi mai
schimbă culoarea / putându-se observa tatăl cu ochi căprui şi
fiul cu ochi albaştri):

Răspândirea actuală în Europa a familiilor lingvistice

735
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

În Europa, la întâlnirile celor 3 mari familii Marea Neagră - după cum au constatat geneticienii din Suedia
Europene - anume ale Românicilor, Germanicilor și Slavilor - şi Danemarca - toţi sunt fraţi cu geţii! Şi dacă tot am pomenit
evidențiate în imaginea anterioară cu albastrul comun Indo- Danemarca, e bine de amintit că istoricii danezi spun că se
European există Finico-Ugrii, cu evidențierea Galbenă; de trag din daci?”
exemplu, în Panonia / “Pa-nonia” Maghiarii (parte a ramurii
Finico-Ugre) sunt vecini cu Românii - Românicii cei mai
răsăriteni - printre care există Gherga; e de ştiut că termenul
de Ugric provine din Yugra (regiune Urală dominată de
bărbaţi genetic ca Gherga, vorbitori de Grai apropiat celui al
Ungurilor). În general, actualii Scandinavi sunt urmaşii
direcţi ai primilor Europeni, amestecaţi cu cei mai recenţi
Europeni; în 1988, Americanul Robert Sokal de la
Universitatea de Stat din New York a indicat într-un model
tridimensional proximităţile dintre principalele familii
lingvistice Europene pe axe reprezentând răspândirea,
respectiv (pe înălţime) mărimea asemănării lor:

Motive populare

În urmă cu 10 milenii, strămoşii actualilor blonzi cu

ochi albaştri din jurul Mării Baltice au fost albii Caucazieni
dintre Mările Caspică şi Neagră: încet-încet, de-a lungul
mileniilor, “centrul lor de greutate” s-a tot deplasat în Europa
dinspre SE spre NV (ei fiind reţinuţi de restul omenirii ca
“Hiperborei” = “extrem Nordici”, poziţia lor în mod constant
fiind la marginea de miazănoapte a Civilizaţiei),
caracteristicile albilor Caucazieni din timpul glaciaţiunii în
general transmiţându-se actualilor albi Balți / Baltici.
Capacitatea de a consuma produse lactate este cea mai
În 2013, cercetătorul Alex Imreh din Cluj-Napoca a ridicată acum în acealaşi areal din NV Europei, după cum se
afirmat despre “Istoria neştiută a geţilor şi genomul poate observa pe schiţa distribuţiei lactozei (ca urmaşii albilor
european”: “Înainte de litere, au fost semnele. Mare parte din păstori):
istoria omenirii a fost desenată. Am folosit ‘traseul semnelor’,
pentru a-l suprapune peste hărţile întocmite pe baza studiilor
de azi, ce urmăresc genetic strămoşii pe linie maternă şi
paternă. Se leagă. Oamenii au lăsat în urma lor semne. Nu
poţi practica agricultura decât dacă stai pe loc (în cadrul
populaţiei sedentare). Când cultivi pământul, e vitală
fertilitatea solului, prezenţa apei, soarele, anotimpurile. Vei
folosi semnele mai mult cusute, pe pânză, căci ai la îndemână
culturi de in şi cânepă. Dacă eşti dintr-un neam de păstori,
eşti mereu pe drum. N-ai in şi cânepă, dar ai lână. Din lână
trebuie să faci haine, covoare şi cort, pentru că n-ai o casă cu
pereţi. Vei folosi semnele mai mult ţesute, semne care sunt
importante pentru nomazi: steluţa nordului (călăuza),
coarnele berbecului, cârligul ciobanului, colţii lupului,
cumpăna. Prin România au trăit mereu şi agricultori şi
păstori; e o ţară mare, relief variat. Au stabilit relaţii, au avut
nevoie unii de alţii; şi-au împrumutat semnele şi le-au folosit
în atâtea combinaţii, încât varietatea modelelor de la noi este
copleşitoare, ameţitoare, fără sfârşit. Pentru că noi le avem pe
toate. Legende sunt multe şi multe se verifică. Cel mai
‘românesc’ semn este coloana. Este cel mai vechi semn
(descoperit până acum) pe teritoriul nostru; vechimea:
mijlocul mileniului XI î.C., descoperit pe o piatră, într-o grotă
din Mehedinţi. Genomul europenilor scoate la iveală o
înrudire care - dacă ar fi conştientizată - multe conflicte ar fi
înăbuşite din ‘faşă’. Pentru că - la origine - toţi suntem fraţi,
mai mult sau mai puţin vitregi! Dacă se ia în considerare
părul blond şi ochii albaştri, mutaţie genetică apărută la
736
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

Fericirea și nefericirea acum

Comparativ, în Uniunea Europeană cea mai

nefericită zonă acum cuprinde România (așa cum se poate
Harta fericirii realizată pe baza raportului vedea în ilustrarea unui studiu); de altfel, se pot observa
Organizaţiei Naţiunilor Unite din 2013 despre nivelele sale a suprapunerile răspândirilor pe de o parte ale persoanelor
reliefat că Europenii sunt cei mai fericiţi oameni din lume, inteligente și fericite iar pe de altă parte a apropierii
Țările cu cele mai înalte cote de fericire fiind cele Nordice (în răspândirilor nefericirii / depresiei și prostiei. În 2017, un
2018, 2019 și 2020, cei mai fericiți oameni din lume au ajuns studiu al Universității din Wroclaw 51,06 lat. N, 17,02 long.
Finicii / Finlandezii = Suomi / “Su-omi”, literalmente - E / Polonia (oraș fost Vratislavia în Latină ori Breslau în
conform “Dicționarului etimologic” realizat în 2004 de Kaisa Germană) a indicat că Românii se simt cel mai confortabil
Hakkinen, studiilor lui Jorma Koivulehto în 1993, Vihtori față de străini când păstrează distanța personală cea mai mare:
Laurila în 1964, ș.a. - însemnând “Sfinții oameni”); o
rădăcină multimilenară a populaţiilor acelor Țări Europene a
fost între vechii Caucazieni, până la Potop renumiţi drept cei
mai fericiţi din lume, împreună cu cei din V şi N lor (anume,
Anatolienii şi cei din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic),
mutaţi - din cauza tragică a diluviului - înspre V şi N Europei,
locuri unde urmaşii le sunt azi:

Alte cercetări recente au indicat printre cele mai

sigure Țări din lume ca fiind cele Nord Europene iar Finlanda
- găzduind cei mai mulți bărbați genetic de tip Gherga - s-a
plasat în vârful topului continental privind atât coeficientul de
inteligență, cât și siguranța umană.

737
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Media coeficientului de inteligență
În 2020, psihologul Dragoș Iliescu de la
Universitatea din București și George Luca de la
Universitatea din Nurnberg au afirmat - pe baza unui amplu
studiu despre “Efectul Flynn” / indicator al scorului de
inteligență - că “nivelul din 1989 a fost cel mai mare pe care
România l-a avut în coeficientul de inteligență” (atunci
“deșteptăciunea” mai ridicată a dus la explozia “mămăligii”
Românești în Revoluție / eveniment imediat urmat de
prăbușirea în prostia neadaptării la noua viață, acum procesul
fiind de recuperare lentă a situației):
Evoluția coeficientului de inteligență în România
Pe glob, situația coeficienților de inteligență - cu
măsurătorile publicate în 2019 - plasează Românii la mijlocul
planetar (Chinezii - de exemplu - fiind mult în față):
738
Inteligența oamenilor în 2019
În Vechea Lume, de pe traseul albilor Caucazieni de
la graniţa cu Asia până în N Europei, Gherga a fost reţinut în
spaţiul Român de ceva îndeajuns de semnificativ, anume ca
să-i cârmuiască pe cei care au trăit în areal (de aceea profilul
genetic regăsindu-se în zonă - însă nu în proporţia de masă ca
în N bătrânului continent - ci în cea concludentă dinastică),
Gherga desprinzându-se în urmă cu milenii dintre cei care au
ajuns în Nord / făcând parte dintre cei cândva numiţi ca
Hiperborei. De exemplu Danezii, aflaţi în Nordul Germanilor
- care se autonumesc “Doici” - ei avându-i ca strămoşi pe
Daci / aceiaşi înaintaşi Antici ca ai Românilor, sunt cei mai
fericiţi acum dintre cele 3 popoare tocmai nominalizate: în
prezent, Nemţii sunt ceva mai serioşi iar Românii nu au
rămas în general decât cu nostalgiile după faimoşii Blajini /
Fericiţi de odinioară. În vocabularul Românesc, “a râde” / “a
râ-de” pare un verb înrădăcinat în ocrotitorul bucuriei /
fericirii celor străvechi, anume “Ra-Domnul” / Zeul Solar:
datorită străvechii sale venerări a ajuns să fie desigur cuprins
de Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionarul etimologic al limbii
române, pe baza cercetărilor de indo-europenistică”, în
analiză cu termenul opus de “ruşine” (în Sanscrită “vrida”);
după cum just a analizat Dr. Alexandru Ciorănescu, cuvântul
“ruşine” a derivat de la “a roşi”, aşa că ambele - râsul şi
ruşinea - au provenit din culoarea roşie a Soarelui “Ra”
(începând cu fericirea adusă de răsăritul său şi respectiv cu
sentimentul opus datorat retragerii adusă de asfinţitul său),
temperamentele asociate apariţiei şi dispariţiei Soarelui fiind
conectate de temperaturile latitudinilor trăitorilor. Un alt
aspect interesant la Caucazieni este că au rămas cei mai
păroși bărbați din lume:
Cercetători ca Algis Kuliukas de la Universitatea
Vestului Australiei, Marc Verhaegen de la Centrul de Studii
Antropologice din Belgia, Mario Vaneechoutte de la
Universitatea Ghent în 2011, Britanicul Rhys Evans în 2019,
ș.a., au considerat că înnotul - conectat unei vieți implicând
multe activități acvatice - a determinat părțile păroase la
Homo Sapiens (așa cum sunt acum):
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
Omul are mai puțin păr pe măsura udării frecvente,
ceea ce duce la concluzia despre Caucazieni - iviți între
Mările Caspică și Neagră - că au fost primii din Vechea Lume
care au utilizat ambarcațiuni, astfel preferând să se ude mai
puțin, ceea ce a avut ca rezultat păstrarea părului în mai mare
măsură la ei față de alți Homo Sapiens: iar în Vechea Lume,
părul bogat era foarte apreciat (atitudine conservatoare,
provenită din vremuri străvechi); de exemplu, în 1938
739
Italianul Giuseppe Sera din Napoli, în 1942 Germanul Max
Westenhofer din Berlin, în 1960 academicianul Britanic
Alister Hardy, ș.a., au documentat - inclusiv pe baza studierii
urechilor - că vechii oameni își petreceau mult timp în mediu
umed, ceea ce a dus la diminuarea părului de pe trup (de
altfel, despre cei dintâi Homo Sapiens, geneticienii și geologii
au demonstrat - în primul rând biologilor și antropologilor -
că oamenii nu s-au ivit în vreo savană relativ uscată, ci în
mediul umed al uriașei mlaștini Kalahari din Africa).
Filogeograful American Hunter Provyn a schițat în 2019
unele mișcări ale bărbaților genetic “N” - ca Gherga - la
sfârșitul Epocii Pietrei:
Mai mulţi savanţi, printre care în 1958 hematologul
Britanic Arthur Mourant, au observat la Laponi cea mai
neobişnuită distribuţie de homozigoţi nu numai de pe
continent, ci din lume (apariţie frecventă acolo de exemplu la
aproape jumătate din populaţia cu sângele A II, pe harta
următoare cu culoare închisă):
Distribuţia alelei P2 în Europa
Prin alelă se înţelege una din multiplele forme pe
care le poate avea o genă (gena este un segment specific al
acidului dezoxiribonucleic ce determină expresia fenotipică a
unui caracter); alela heterozigotă determină boli genetice ce
se transmit de-a lungul generaţiilor după modul dominant iar
cea homozigotă e recesivă: spre comparaţie, caractere
dominante pot fi ochii drepţi, pleoapele mari, părul închis,
pielea închisă la culoare iar respectivele caractere recesive
pot fi ochii piezişi, pleoapele mici, părul deschis şi pielea
deschisă la culoare. Structura acidului dezoxiribonucleic are 2
spirale răsucite una în jurul celeilalte; fiecare spirală
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
reprezintă un lanţ lung (polimer) de nucleotide ce se repetă:
adenina, citozina, guanina şi timina. Cele 2 spirale conţin
informaţii complementare: adenina formează legături de
hidrogen doar cu timina iar citozina doar cu guanina
(calculatorul este bizar de asemănător cu aparatul de
codificare genetic; codul genetic nu este un cod binar ca în
calculator, ci un cod cuaternar, cu 4 simboluri). Grupul
genetic “N” al Gherga e definit de polimorfism
uninucleotidic, adică are o variaţie de la guanină la adenină -
numită mutaţia 231 în cromozomul patern - care a apărut la
strămoşul comun al tuturor celor aparţinând azi grupului
genetic “N”; e de reţinut că în 1995 geneticienii de la
Universitatea din Te/Salonic au cercetat frecvenţa neobişnuit
de crescută a alelei “P2” constatată în N republicii Elene faţă
de restul Țării: acelaşi indicator genetic “P2” existent şi în N
Scandinav. Despre “efectul de fondator”, genetica prezintă că
atunci când o colonie nou formată este mică, fondatorii pot
afecta puternic constituţia genetică a populaţiei departe în
viitor: în populaţia rămasă cu un efectiv redus timp de mai
multe generaţii, alelele prezente relativ rar la început au
evoluat spre extremă, o anume alelă având posibilitatea
răspândirii frecvente în majoritatea indigenilor. Despre
“efectul de fondator în serie”, genetica afirmă că a apărut
atunci când populaţiile au migrat pe distanţe lungi (de obicei
mişcări rapide, urmate de perioade de sedentarizare):
populaţia fiecărei migraţii transporta doar un subset al
diversităţii genetice ce caracteriza migraţia anterioară şi ca
rezultate, diferenţele genetice au crescut în raport cu
distanţele geografice, aşa cum au fost descrise de modelul
“izolării prin distanţă”.
Migrarea oamenilor Homo Sapiens în afara Africii -
în Asia fiind Denisovii iar în Europa fiind Neandertalii - s-a
caracterizat prin “efectul de fondator în serie” (Africa are şi
acum cea mai mare diversitate genetică); după migrarea
iniţială Homo Sapiens din Africa, subcontinentul Indian a fost
primul punct major de sedentarizare (India e pe locul 2 al
diversităţii genetice din lume): în general, diversitatea
740
genetică Indiană este un subset al diversităţii genetice
Africane, la fel cum diversitatea genetică în afara lor este un
subset al celei din India. În 2014, Dr. Huerta Sanchez de la
Universitatea Californiei / SUA a demonstrat că
adaptabilitatea Tibetanilor la altitudinile mari - de pildă să
respire aer rarefiat - se datorează genei Denisove “EPAS1”,
ce frânează producerea în exces a hemoglobinei (acea genă e
prezentă consistent mai ales la șerpașii din Nepal, Țara aflată
la cea mai mare înălțime de pe glob / condusă de dinaști
Ghirăg, Gurka, ș.a.; printre șerpașii Nepalului se află bărbați
genetic “N” - ca Gherga - cu mutația 231). În 2022, compania
internațională “Living DNA” a prezentat procentele arhaice
din analiza genetică bărbătească Modernă Gherga: 2,43%
Neanderthal și 0,18% Denisov. La oamenii Homo Sapiens
este de știut că fiecare grupă de sânge are o specificitate
biologică, atât de structură cât şi de manifestare, indiferent
dacă analiza e “matematică” sau “organică”.
Sunt 4 grupe sanguine dar există multe subgrupe
sanguine (grupele sanguine sunt determinate de membranele
globulelor roşii). O repartizare în subgrupe - cea mai
cunoscută - este cea care are la bază Rh-ul / purtătorul de
oxigen din sânge: negativ (adică având predominant cupru,
fiind la circa 15% din indivizii umani, în Europa cele mai
semnificative valori existând printre Laponi) sau pozitiv
(adică având predominant fier, la aproximativ 85% din
indivizii umani).
Asemănări sanguine între spațiile Sudic Mediteran / fost
Fenician și Nordic European / al Laponilor Finici
O altă repartizare este în funcţie de statutul de
secretor (cam 80% din populaţie posedă antigenul întâlnit în
majoritatea secreţiilor organismului: salivă, spermă, etc.) sau
statutul de nesecretor (până la 20% din populaţie are
antigenul întâlnit strict la nivelul sângelui). Sunt şi alte
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga

repartizări care tind să diversifice mai mult sau mai puţin grupelor de sânge cu traseul şi tipologia Gherga, descrise de
semnificativ cele 4 grupe sanguine de bază, să “creeze” specialiştii în zodiac sanguin (profesorul Francez Leone
indubitabil un “particular” din ce în ce mai bine precizat; Bourdel a emis ipoteza conform căreia între sânge şi
fiecare dintre elementele de particularizare este înglobat într- comportamentul psihologic există legături iar matematicianul
o medie dată de practicile şi linia cercetărilor ce au loc Japonez Masahiko Nomi le-a studiat statistic, demonstrând că
permanent la nivel medical, psihologic şi chiar zodiacal, în fiecare grupă sanguină corespunde unui caracter precis,
sensul că oamenii au fost creaţi pentru a rezista unei abordări metoda sa de caracteriologie fiind acum de pildă frecvent
de medie: trupul permite de multe ori “corectări” / “retuşuri” folosită în Japonia şi SUA de către psihologi). În imaginea
ale erorilor de estimare de la medie la particular. Medicina următoare sunt grupele sanguine majoritare pe glob: cu
actuală - chiar supertehnologizată - depinde de acumulări de galben “O I”, cu roşu “A II”, cu albastru “B III” (grupa “AB
observaţii efectuate de practicieni într-o perioadă de timp mai IV” fiind minoritară).
mult sau mai puţin îndelungată, toate aceste observaţii fiind
concentrate şi sintetizate pentru a avea o rezultantă generală
cât mai viabilă pentru un grup cât mai mare de oameni, în
baza unor proceduri bine stabilite. Sângele reprezintă toate
valorile “întrupate” în viaţă, precum şi tot ceea ce este legat
de frumuseţe, generozitate, elevare (fără a uita de simbolistica
generală a culorii roşii); de multe ori el este considerat a fi
ceva fundamental precum însăşi creaţia (din punct de vedere
natural şi religios fiind considerat a fi chiar viaţa iar din punct
de vedere medical reprezentând semnătura strămoşilor
transmisă pe lungul drum al istoriei). Mai mult, pretutindeni,
el este considerat a fi vehiculul de principiu al re/generării.
Sângele mai corespunde şi căldurii vitale şi trupeşti, precum
şi pasiunilor; fie prin asociere, fie axiomatic, sângele este
vehiculul sufletului, ajungând a fi considerat simbolul
comuniunii prin sânge sau al legăturii de înfeudare prin
jurământul sângelui: rudenia “de sânge”, “legăturile de
sânge”, “legământul de sânge” - întâlnite la toate popoarele.
Magia sângelui a apărut odată cu omul, Civilizaţiile, triburile,
monarhiile, elementarele legături de rudenie şi altele
asemenea fiind dovada vie că sângele a stat la baza istoriei şi
evoluţiei umanităţii; mai nou (datorită studiilor Moderne de
medicină, genetică, psihologie, etc.) s-a ajuns până la o
simbolistică a sângelui legată de sănătate, longevitate şi
vitalitate, precum şi de manifestarile generale de natură
psihologică sau de prestaţie intersocială: s-a ajuns până la a se
identifica o relaţie directă şi concretă de interpretare a
variaţiilor individuale, atât în caz de boală, cât şi în starea
sănătoasă. În plus, sângele - prin grupele sanguine şi Grupa “O I”
elementele genetice - a ajuns să fie o măsură de identificare Prima grupă sanguină, “O I”, este “suprapusă”
mai sigură decât oricare alta / cum ar fi actele de identitate, perioadei de evoluţie a omului spre vârful lanţului trofic şi -
cultura, religia, ş.a. (cu utilizare directă în medicina legală şi totodată - perioadei de alimentaţie preponderent proteică
criminalistică, în determinarea unor comportamente (carnivoră / crudă). Pe atunci - în Epoca Pietrei - indivizii
psihologice de bază, etc; în trecut se credea că puterea / erau deosebit de bine adaptaţi vieţii în mişcare, în continuu
“mana” oamenilor se afla în sângele lor, din aşa ceva efort, căliţi şi rezistenţi la factorii de mediu (acum suportul
derivând riturile de sacrificiu sângeros). Străvechiul concept fizic s-a deteriorat enorm de mult dar poate fi exploatat în
tridimensional uman în perspectivă fizică avea ca referinţă special în domeniile sportive). Predominanţa sa e demnă de
materială trupul iar ca referinţe imateriale lega sinele / luat în seamă la nivelul Africii şi e caracterizată de un sistem
sufletul de inimă şi spiritul de creier; de altfel, cercetători imunitar puternic şi bine înzestrat; este grupa de sânge care
Moderni ca Americanii Gregg Braden, Lynn McTaggart, Dr. caracterizează inteligenţa nativă, rezistenţa, îndrăzneala,
James Oschman şi alţii au reliefat că legea rezonanţei cu intuiţia, viclenia şi optimismul înăscut. Oamenii cu această
universul pentru conectarea la fluxul vieţii se realizează la grupă sunt cei mai înclinaţi spre “beneficiile” eforturilor
oameni tridimensional, prin intermediul trupului - adică gene fizice, organismul acestora având un metabolism “de efort”
/ ADN - prin intermediul inimii şi prin intermediul creierului care exploatează bine şi conservă substanţele nutritive, fiind
(măsurătorile arătând că puterea sufletului este mai mare genul care îşi “descarcă” eficient stresul pe fondul efortului
decât a spiritului, deoarece câmpul electromagnetic al inimii fizic, însă aceştia au o intoleranţă ridicată la schimbarea
este mult mai puternic decât al creierului); faţă de puterea condiţiilor de mediu, dietă, bioritm, etc. (tractul digestiv,
câmpurilor planetei, puterea câmpurilor electromagnetice ale sistemul nervos şi sistemul imunitar al acestor persoane fiind
oamenilor (chiar în cumulare cu ale tuturor vieţuitoarelor) deosebit de viguroase dar numai în condiţii de stabilitate şi de
este însă minisculă. În prezent, filiaţiile sunt atestate genetic “exploatare normală”). Persoanele de grupa “O I” se simt
iar nu sanguin dar interesante sunt suprapunerile originare ale mult mai bine în condiţiile în care activitatea lor solicită efort

741
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
fizic, aceasta având darul de a le calma şi de a le mări
moralul; ele se bizuie aproape în exclusivitate pe propriile
puteri, fiind caracterizate prin mare concentrare, siguranţă,
beneficiind de o “completare” a acestor calităţi cu înclinarea
spre acţiune şi un dezvoltat simţ al autoconservării, fapt care
le propulsează de multe ori în ierarhia socială. (Tipul “O I”
este extravertit, cercetător, coleric şi generos, gelos fără a fi
ranchiunos, realist, organizat, concentrat, afectuos, puţin
agresiv şi nervos, uneori prea orgolios ori încăpăţânat). Dieta
hiperproteică şi hiperlipidică îi determină metabolismul
cetonic - optim pentru reacţii rapide şi instinctuale, o altă
rezultantă fiind starea de relativă euforie (de neimplicare mai
mult sau mai puţin accentuată în “responsabilitatea”
vremurilor trăite; acest tip de metabolism este cel care
favorizează cel mai bine alcoolismul. Statisticile indică ca
deţinătorii grupei “O I” au acea capacitate necesară liderilor
de a intui drumul corect, având simţul conducerii. Este grupa
de sânge a celor melodici, care se adaptează cu uşurinţă
pretutindeni. Riscurile medicale sunt predispoziţiile evidente
către ulcer (în formele gastrice sau duodenale) precum şi spre
complicaţii hepatice de genul colecistitelor, hepatitelor, etc.
ori spre bolile intestinale inflamatorii cum ar fi colitele, cu o
localizare demnă de luat în seamă în special la nivelul
colonului; următoarea “pondere” de risc o deţin afecţiunile
inflamatorii, în special cele de tip reumatic - care merg foarte
uşor până la manifestările cardiace care ţin de acestea sub
forma stenozelor, cardiopatiilor, etc. Pot apărea carenţe
vitaminice severe mai ales la nivelul complexului de vitamine
B (cu manifestări la nivelul psihomotor - tulburări de atenţie,
depresie, hiperactivitate, etc.) sau de vitamina K (favorizând
tulburările hemoragipare). Mai pot fi alergiile şi tulburările
endocrine (îndeosebi cele tiroidiene, datorită lipsei iodului
din alimentaţie - cu “rezultate” directe în ceea ce priveşte
supraponderalitatea). Grupa are o uşoară intoleranţă în ceea
ce priveşte alimentaţia lactată, fapt ce poate merge până la
apariţia afecţiunilor legate de lipsa de calciu / destul de des
semnalate.
Grupa “A II”
În urmă cu 20 de milenii, în Orientul Mijlociu a
apărut grupa sanguină “A II”, datorită şi trecerii omului de la
stadiul preponderent de carnivor la cel de omnivor / albii au
apărut prin modificarea metabolismului vitaminei D; albilor
la început li se atribuiau de către ceilalţi oameni - a căror
piele nu era albă - cele mai mari rele (albul este şi în prezent
asociat doliului la mulţi, în special în Asia). Este de remarcat
că Gherganii ca albi / Garghi au apărut acum 10 milenii, în
Asia Centrală. Necesitatea colaborării indivizilor nou apăruţi
a dus la structurarea lor psihologică în sensul
interdependenţei oamenilor pe fondul noului regim alimentar.
742
Aglomerarea a născut probleme legate de rezistenţa la boli,
fapt ce a dus la creşterea fondului imunologic al acestor
indivizi (în prezent, rata de supravieţuire este superioară faţă
de cei cu grupa “O I”), ceea ce i-a făcut să fie recunoscuţi ca
mai puternici şi mai utili grupurilor umane şi dezvoltării,
asigurând progresul omenirii până la cotele actuale. Grupa
este caracterizată prin capacităţi crescute de organizare,
abilităţi în sensul planificării şi muncii în echipă, printr-un stil
predominant cooperant, răspunzând destul de bine la diverse
cerinţe de adaptare în condiţiile în care acestea sunt cunoscute
şi acceptate (atât din punct de vedere al organismului, cât şi
din punct de vedere intelectual). Membrii săi sunt inteligenţi
dar şi lenţi, mai ales dacă sunt puşi în faţa cerinţelor de
reacţie rapidă (de aici existând un fond psihologic destul de
“înclinat” spre ordine şi societate ordonată). Principalul câştig
este legat de o dezvoltare a respectului faţă de ceilalţi,
inclusiv faţă de proprietăţi (comparativ cu fondul psihologic
al deţinătorilor de grupa “O I”, care sunt “necomplexaţi” din
acest punct de vedere). Un oarecare dezavantaj al “integrării”
este legat de diminuarea capacităţilor de cârmuire (în care
deţinătorii de grupa “O I” excelează), în favoarea cooperării.
Totuşi, sunt capabili de a fi lideri mult mai eficienţi şi mai
carismatici decât oricine; au caractere tari, deoarece au
tendinţe spre căderile psihice cărora le rezistă mocnit (mai
ales că “pun totul la inimă”). Este grupa de sânge a celor
armonici, care se dezvoltă şi se împlinesc în măsura în care se
găsesc în acord afectiv cu mediul în care trăiesc. Datorită
tendinţelor spre statornicie, cei din grupa “A II” sunt destul
de sensibili mai ales în condiţiile schimbărilor de mediu ori
de activitate, reacţionând pozitiv doar dacă le este permisă o
perioadă de adaptare. (Tipul aparţinând grupei “A II” este
ordonat, stabil, organizat, fidel în dragoste, la care raţiunea
însă domină afectivitatea; este tipul dragostei de durată,
frecvent pesimist, timid, încercând uneori o lipsă de încredere
în sine). Sistemele imune şi toate celelalte componente ale
organismului sunt sensibile la schimbări rapide. Stresul este
destul de uşor de “căpătat” şi “închiderea” persoanei, lipsa de
randament sau altele asemenea sunt destul de “garantate”; la
această grupă, el este în directă relaţie cu activităţile
intelectuale (producând anxietate cu reacţii de inhibare şi /
sau ostracizare de tip protectiv, iritabilitate şi / sau
hiperactivitate cu reacţii de cele mai multe ori violente -
sociabilitatea ridicată neînsemnând că indivizii “A II” n-au
fost şi printre cei mai buni războinici). O realitate deosebit de
importantă pentru posesorii de grupa “A II” este necesitatea
de a îmbina activitatea fizică cu cea psihică; fiind
caracterizaţi de isteţime dar şi de sensibilitate, ei sunt cei mai
înclinaţi pentru activităţile mentale de tip meditativ atât în
sens constructiv, de implicare în viaţa de zi cu zi (cu reacţii
de răspuns la stimuli), cât şi în sens direct (cu reacţii de
integrare). Reversul în privinţa acestei “puteri” este o mare
sensibilitate la “dezintegrarea” sistemelor de valori construite
eronat sau neacceptate de societate; dacă aceasta apare şi este
“conştientizată”, poate duce la reacţii grave la nivelul
organismului, cu efecte din cele mai diverse - cum ar fi
prăbuşirea sistemului imunitar (ca un fel de renunţare la
luptă), cancer (ca un fel de autodizolvare punitivă), boli
cardiovasculare severe (ca un fel de interiorizare a neputinţei
proprii), etc. Gherganii cu această grupă de sânge pot fi
sensibili la boli ereditare - ca erorile de metabolism -
deoarece sunt homozigoţi, adică genele cu aceeaşi funcţie,
 Originea Gherga - 2023 - de Eugen Gherga
situate la acelaşi nivel şi purtate de cromozomii aceleiaşi
perechi sunt identice (majoritatea umană e heterozigotă).
Grupa “B III”
Prin amestecul albilor cu galbenii în urmă cu 15
milenii, al locuitorilor Stepelor dintre Ural şi Ind, a apărut
grupa sanguină “B III”, care caracterizează începuturile
cerinţelor reale de adaptare versatilă a indivizilor umani.
Nomazi sau sedentari, ei au fost obligaţi să devină mult mai
creativi, mai inventivi, mai practici şi mai tehnici decât
înaintaşii lor, fapt ce a dus la apariţia unei linii psihologice
clare a deţinătorilor grupei, fiind una a adaptării. În plus, a
intervenit o creştere a cerinţelor de rezistenţă fizică (necesară
deplasării pe distanţe mari sau a muncii susţinute pentru
sedentari). Este grupa de sânge a celor ritmici, perseverenţi,
capabili să-şi urmeze drumul fără să sufere prea mult din
pricina loviturilor vieţii (sunt pasionali, intuitivi, originali şi
creativi, acestei grupe
Grupa “AB IV”
Grupa sanguină “AB IV” (cea mai nouă şi mai puţin
răspândită) este cea a asimilării şi complexităţii, caracterizată
prin cea mai bună rezistenţă la boli transmisibile sau boli
autoimune dar şi cea mai slabă faţă de cancer sau stress; a
luat naştere din amestecul populaţiei albe de grupă sanguină
“A II” cu populaţia nomadă având grupa sanguină “B III”,
după momentul istoric al “valurilor” migratoare (care au
“rupt” graniţele stabilite de societăţile dominante din acea
perioadă), fiind grupa complexităţii dar şi a nesiguranţei,
caracterizată prin evitarea eforturilor fizice exagerate iar la
nivel psihologic marcată de anxietate şi iritabilitate. (Membrii
grupei “AB IV” sunt foarte sensibili, intuitivi, adesea
imprevizibili, generoşi, sociabili şi diplomaţi; totuşi, sunt
irascibili, indecişi şi uneori ranchiunoşi şi nedisciplinaţi). Pot
avea afecţiuni cardiace grave şi anemii greu de controlat.
Datorită “fundamentului” bazat pe toate celelalte grupe de