Ruta paternă Gherga

(corespunzător “Living DNA”, 2023)

Asemănări genetice Gherga actuale

Ediția anului 2024

Titlu: Originea Gherga
Autor: Eugen Gherga
Coperta: Templul Gherga
Eugen.Gherga@gmail.com
http://origineagherga.blogspot.com
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Obârşia Gherga
(aaaaa)
Bun-venit la cel mai documentat caz de filogenie
umană din lume! Despre origini mulți vorbesc - și mai mulți
visează - însă puțini au vreo lucrare (măcar vreun act ori
vreun artefact, dacă nu o carte sau un film); prezentul
material dovedește un proces rar dar real: de la imaginat la
realizat, de la spus la făcut. A fost odată ca niciodată când
ilustrul Albert Einstein - savant Evreu, laureat Nobel în urmă
cu peste un secol - a zis: “Valoarea unui om rezidă în ce dă
el, nu în ceea ce este capabil să primească”. Autorul aparține
minorității celor care dau societății ceva - aici fiind prezenta
lucrare, concepută pentru difuzare liberă - pe când
majoritatea oamenilor nu se străduie să dea societății ceva (ci
eventual să ia ceva, acceptă să i se dea ceva ori e indiferentă
față de relația dat-luat ceva). Ar fi de reținut un element
semnificativ: încă nu-s evaluate toate consecințele (căci în
general oamenii se feresc de lucrările extinse / fie să le scrie,
fie să le citească). Din start e de anunțat (nu cu trufie, ci cu
smerenie): avertizarea serioasă este că prezenta lucrare e
recomandată celor care - înainte de a afla despre ce e vorba -
pretind că ar cunoaște cam tot despre orice subiect și nu prea
e recomandată nici alfabetizaților nefuncționali, nici
analfabeților din punct de vedere funcțional, adică nu prea e
recomandată celor care văd dar fără să știe ce văd concret ori
citesc fără să înțeleagă însă corect ce citesc. Autorul aparține
simultan mai multor minorități, ca:
 minorității autorilor (față de majoritatea
cititorilor)
 minorității bărbaților genetic “X” (față de
majoritatea altfel)
 minorității celor foarte înalți (față de majoritatea
diferită)
 etc. (ar exista și alte încadrări de tip minoritate-
majoritate)
Apartenența la minoritatea creatorilor de conținut se
află în contrast cu majoritatea utilizatorilor de conținut:
situația inversă - ca minoritari să fie utilizatorii iar ca
majoritari să fie creatorii - chiar nu ar fi fost fericită. Cu toate
că și în Era digitală - ca întotdeauna în etapele omenirii -
numărul utilizatorilor este mult mai mare decât numărul
creatorilor, ar fi totuși destui cei care nu au calmul ori pacea
interioară să citească din conținutul acestei lucrări nici măcar
parțial (remarca a pornit numai din onestitate / realitate iar nu
3
din altceva, deoarece la prea mulți agitația / neliniștea
mentală atinge câteodată nefericirea): autorul e conștient de
dimensiunea neobișnuită a materialului și de posibila greutate
a parcurgerii sale temeinice, căci de exemplu lucrarea
Originea Gherga e mai pântecoasă și față de consistenta
Biblie; poate începutul e prea amănunțit, însă e fundamentul
pe care e zidit restul. (Conectate de minte și de inimă,
rațiunea și emoțiile la unele persoane nu-s echilibrate: pe de o
parte, unele emoții pot copleși rațiunea; pe de altă parte,
uneori rațiunea poate înăbuși niște emoții).
Privind Biblia, fiindcă a fost pomenită: “Facerea” /
“Geneza” - cea dintâi carte a Vechiului Testament / Bibliei -
a prezentat în primul capitol (de la 1:26) apariția lui Adam
după viețuitoare iar în al doilea capitol (de la 2:4) apariția lui
Adam înaintea viețuitoarelor. Dumnezeu știe cum a fost la
început; oamenii (prin știința geneticii) au demonstrat clar
altceva, anume că pe glob bărbații “X” - ca Gherga - în
nomenclatorul mondial cu notarea inclusiv “N”, transmit cea
mai recentă mutație genetică majoră, din urmă cu 10 milenii,
Gherga fiind cel mai nou tip masculin din lume (dar totuși din
așa vremuri de demult încât ar fi de remarcat vechimea
Gherga mai mare chiar ca a unor popoare care azi cuprind și
bărbați genetic Gherga). Ar fi de reținut despre apariția
oamenilor că a fost divină - astfel cum apare în Biblie /
Vechiul Testament, “Facerea” 1:27 - “Şi a făcut Dumnezeu
pe om după chipul Său; a făcut bărbat şi femeie” (contând
atât procesul creației, cât și produsul creației, anume 2 genuri
- bărbat și femeie - căci la început Dumnezeu nu i-a făcut pe
Adam și pe Gheorghe). S-ar observa: privind abordarea
științifică, până acum se pare că sunt mai mulți geneticieni
care s-au apropiat de istorie decât istorici care s-au apropiat
de genetică; privind abordarea religioasă, subiectul originii se
pare că a contat mai mult în trecut decât în prezent. Este
interesant că la început - astfel cum a consemnat Vechiul
Testament - Adam a crezut mai mult în femeia cu care era
decât în Creator / Dumnezeu, ea gustând din cunoaștere
înaintea lui; apoi Noul Testament a anunțat - în mod repetat -
despre cei din urmă că vor fi cei dintâi. Aici - în această
lucrare - privind empatia s-ar putea considera dublul sens,
atât de la autor pentru cititor oferind uneori explicări mai
detaliate, cât și de la cititor pentru autor prin a accepta
aserțiunile respective ca probabil necesare (mereu oamenii
înțelegători / empatici au ajutat dezvoltarea iar nu cei inerți /
apatici); de altfel, “Dicționarul de sinonime” de Luiza și
Mircea Seche din anul 2002 a prezentat indiferența ca
“delăsare, impasibilitate, indolență, insensibilitate, nepăsare,
pasivitate, tembelism, etc.” (în domeniul muzical ar fi vorba -
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

chiar mai precis - de “sindromul simfonic”, al celor care
concret nu pot audia vreo simfonie, darămite să poată
compunerea vreunei simfonii sau mai simplu, din domeniul
digital: oamenii sunt de diverse categorii inclusiv față de un
computer, unii abia știind de unde se pornește computerul ca
să-l folosească minimal, alții abia știind vag despre computer
cum e asamblat / produs ori să programeze ceva).
de mulți ca acum - înrudirile celor aflați în diverse relații au
fost chiar mai probabile, respectiv mai strânse, fie că despre
așa ceva oamenii știau sau nu, în general coeziunea fiind
oricând mai avantajoasă decât dezbinarea: în marele trecut /
adică în timpul îndepărtat, utilitatea îndemnului pentru iubire
într-adevăr era mai apropiată de realitate - decât ulterior, pe
măsura parcurgerii vremurilor - iar acum oamenii și-ar putea
verifica profunzimile relațiilor cu propriile rude și apoi să
tragă concluzii despre situație.

Puterea oricărei persoane s-ar reflecta - pe lângă

empatie - în curiozitatea și deschiderea (uneori chiar cu multă
bunăvoință) manifestată în primele rânduri față de alți
Dr. David Anthony - antropolog și arheolog
oameni; însă foarte mulți oameni fie ar avea porniri ca de a
American - a început cartea sa din anul 2007 (despre cum
reorganiza produsul autorului (fără vreo invitație la așa ceva),
Lumea Modernă a fost configurată de către oamenii Marii
fie se complac în aroganțele autosuficienței: știu decisiv cam
Preerii / Marii Stepe a EurAsiei din Vechea Lume) astfel:
orice dinaintea vreunei minime cercetări (de o vreme,
“Când te privești în oglindă, vezi nu doar o față, ci un muzeu.
incompetența bântuie diverse paliere ale societății Românești,
Deși - într-un sens - fața este a ta, ea e de fapt un colaj de
cu consecințe grave / defecțiunile explicându-se generațional,
trăsături, toate moștenite de la părinții, bunicii și strămoșii tăi.
politic sau chiar psihic, unele persoane fiind - din motive
Buzele și ochii - care poate te mulțumesc sau nu - sunt nu
bizare - consumate de sentimente păcătoase ca invidia, ura,
doar ale tale, ci sunt caracteristice și străbunilor tăi demult
etc). O constatare ar fi că destui oameni - privindu-și propriile
decedați, însă prin tine fragmentar încă sunt așa vii. Chiar și
cunoașteri - par ca drogați “în suc propriu”, în general fiind
calități complexe ca simțul echilibrului, abilitățile muzicale,
fără manifestări deosebite tocmai pentru propriile rude din
emoția simțită în mulțimi, sensibilitatea la diverse boli și
prezent, darămite pentru propriile rude din trecut: religiosul
multe altele au mai fost trăite înainte. Avem trecutul cu noi
îndemn “iubește-ți aproapele” (pentru reper, aflat în Biblie -
tot timpul și nu doar în trupurile noastre. El dăinuie în
începând cu Vechiul Testament, ca de pildă în a treia carte a
obiceiurile noastre, inclusiv prin felul nostru de a vorbi.
profetului Moise = “Levitic” 19:18, deci datând din mileniul
Trecutul apare printr-un set de lentile invizibile pe care îl
II î.C. - cu reluări multiple în Noul Testament, deci datând
purtăm constant și prin care percepem lumea iar lumea ne
din mileniul I) poate fi văzut ca referindu-se întâi la propriile
percepe. Stăm mereu pe umerii strămoșilor noștri, fie că
rude - membrii neamului fiind considerați cei mai apropiați -
recunoaștem ori nu asta. Pentru cei mai mulți dintre noi este
iar apoi referința fiind față de alți apropiați / prieteni, vecini,
deconcertant să ne dăm seama despre cât de puțini dintre
ș.a.; precizarea îndemnului “ca pe tine însuți” corespunde
strămoșii noștri putem recunoaște sau numi. Fiecare avem 4
concret nu cu străinii, ci cu membrii familiei, în funcție de
străbunice și 4 străbunici, suficient de apropiați genetic ca să
proporțiile fondului material genetic din care sunt plămădite
vedem în propria noastră reflecție elemente ale fețelor, pieilor
persoanele, materie ce față de propria persoană se regăsește în
sau părului lor. Probabil că - deși ei i-au pomenit deseori - nu
dimensiune integrală la frați ori la surori, e pe jumătate la
mai reușim să ne aducem aminte de numele predecesorilor
părinți ori la prunci, e pe sfert la bunici ori la nepoți, ș.a.m.d.
lor, nici măcar numele de fete ale străbunicelor noastre. Dacă
Unul dintre izvoarele îndemnului pentru iubirea apropiaților
avem noroc, poate le-am găsi numele în registrele de nașteri,
desigur că a fost cel al neputinței oricui de alegere a
în alte documente sau în genealogii, cu toate că războaiele,
majorității rudelor (cu care oricine își începe viața prin starea
migrările, etc. au distrus multe dintre acelea. De exemplu,
dată de la naștere, apoi mai putându-se adăuga alte rude) iar
cele 4 străbunice ale noastre au avut vieți pline, au avut
în condițiile Vechii Lumi - atunci când oamenii nu erau așa
4
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

familii, ș.a.m.d. - lăsându-ne ca moșteniri multe calități cuvântului”, la Gherga fiind impresionat de “bibliografie,
personale - dar le-am pierdut atât de tare încât nici măcar nu cunoaștere și har didactic”.
le putem denumi. Câți dintre noi își pot imagina că vor fi așa
de complet uitați încât în doar 3 generații de acum înainte
descendenții noștri nu-și vor aduce aminte nimic despre noi,
nici măcar numele nostru?” Într-adevăr, care au fost numele
de fete ale mamelor bunicilor - adică numele de fete ale celor
4 străbunice ale fiecărui om - acum pot fi probleme
provocatoare, aproape la oricine. Într-adevăr, căderea în
uitare atât din trecut a părinților bunicilor, cât și din viitor a
propriei persoane - după / dincolo de nepoți - poate fi o
problemă provocatoare, aproape la oricine. Într-adevăr, mai
mult decât ceea ce a fost și mai mult decât ceea ce va fi, în
prezent acestea, aproape la oricine, poate merită mai multă
atenție; de un timp, descendența se leagă de linia masculină /
patriarhală - de exemplu prin transmiterea numelui - fapt ce
n-a fost însă mereu așa, căci în vremuri îndepărtate Vechea
Lume a fost și matriarhală iar așa ceva nu e de neglijat
(îndeosebi într-o lucrare filogenetică ambițioasă ca aceasta,
despre origine).

Aceleași buline se pot vedea diferit, în funcție de fond

Lucrarea - cea de față - e fără “Prefaţă”, “Prolog”,

Moștenirea genetică bărbătească
“Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” este îndemnul
privind întâi rudele iar apoi amicii și alte cunoștințe: e bine că
îndemnul respectiv a rămas notat în “Cartea Cărților” - adică
în Biblie - căci transmite vechea realitate în actuala lume (cu
sentimentele de iubire parcă “tulburate” azi, când unele
înrudiri s-au cam “diluat”). La sfârșitul mileniului I î.C.,
Cicero - filozof Roman - a zis: “O casă fără cărți îmi pare un
corp din care a zburat sufletul”. De la începutul mileniului III
însă se conturează altă paradigmă! Academicianul Liviu
Pendefunda din România a afirmat în anul 2015: “Studiul
cărților și scrisul vor deveni elitiste. După cunoașterea
împărtășită miliardelor de oameni, vom asista la un fenomen
invers Erei Gutenberg”; iar în anul 2020, dânsul l-a definit pe
autorul lucrării “Originea Gherga” ca “Magician al
5
“Preambul”, “Cuvânt înainte”, “Introducere”, etc., demarând
retoric: Cui îi pasă de Gherga? Dar de Ionescu ori de
Popescu? Lumea nici nu începe şi nici nu se încheie cu
Gherga! (Nici cu Ionescu sau cu Popescu). Privind lucrarea
de asemenea fel despre trecut, unii sunt mulțumiți cu
abordarea mai artistică decât științifică, mai emoțională decât
rațională. Primele 5 capitole - intitulate “Obârșia Gherga” -
sunt mai generaliste (pentru obișnuirea cu subiectul Gherga)
și sunt etichetate nu cu “5G”, ci cu principalele 5 vocale,
luate fiecare de câte 5 ori / în același număr ca degetele de la
vreun membru uman; capitolele puteau fi și simplu
numerotate - ori botezate în alt fel, de exemplu în gen clasic -
dar autorul a procedat astfel (mai neobișnuit) intenționat cu
scopul atragerii atenției: așadar - știind că au fost înadinse
aaaaa, eeeee, iiiii, ooooo, uuuuu iar nu tremurul mâinii sau
altă deviere - s-ar putea admite relativa originalitate; anunțul
generos este că autorul nu insistă pentru drepturi (ceea ce ar
limita cunoașterea, într-un anume fel), încurajând preluarea
nestânjenită și difuzarea nestingherită a textului lucrării,
pentru circularea și consultarea liberă, fără scopuri
comerciale.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Dr. Sverker Johansson (din Regatul Suediei) în
cartea “Zorii limbajului” din anul 2019 - redactată în Română
de Sorin Gherguț în anul 2022 - a scris: “Încercați să rostiți
‘aaaaa’ mai întâi normal, apoi în șoaptă. Puteți simți diferența
punând un deget pe laringe: acesta vibrează când nu vorbiți în
șoaptă. Întregul proces amintește de funcționarea
instrumentelor de suflat: și în ele se suflă aer printr-un
dispozitiv ce poate vibra. Luate împreună, faringele și gura
reprezintă un tub care se îndoaie în unghi drept la mijloc.
Putem modifica forma tubului deplasând limba și maxilarul
inferior. Încercați din nou să rostiți ‘aaaaa’ și gândiți-vă ce
faceți cu limba în acest timp. Sunetul devine ‘a’ prin
împingerea limbii în jos și deschiderea gurii, astfel încât aerul
să treacă liber prin tub. Pentru a rosti ‘ooooo’, limba se
deplasează în schimb înspre partea din spate și în sus, iar prin
deplasarea înspre partea din față și în sus se produce un ‘iiiii’.
Puteți încerca să rostiți și alte vocale și să conștientizați ce
faceți cu limba (și uneori cu buzele) pentru a modela forma
tubului și a face ca sunetul să devină ‘ă’, ‘î’, ș.a.m.d. La un
instrument de suflat, tubul se manipulează prin deschiderea
sau închiderea unor orificii situate de-a lungul tubului. Este
aceeași concepție de bază ca și la aparatul fonator al omului,
dar din punct de vedere tehnic este mai simplu să aplici
orificii pe tub decât să introduci o limbă mobilă în interiorul
unui instrument de suflat. Forma tubului reprezintă cheia
sunetului diferitelor instrumente de suflat, a tonalității pe care
o au. Forma tubului din aparatul nostru fonator este și ea
cheia glasului nostru, a tonalității pe care o are acesta. Felul
în care manipulăm forma determină apoi ce sunete diferite ale
limbii putem produce”.
Omenirea a înregistrat legendara competiție
muzicală a Vechii Lumi - desfășurată în Sanctuarul Gherga
din apusul Anatoliei - când noile pe atunci instrumente cu
coarde s-au impus în fața vechilor instrumente de suflat:
concret, acolo Pelasgul Marsyas (devotat Marii Zeițe Mamă,
vestit fluierător inclusiv la Tradiționala sărbătoare a
Mărțișoarelor) a fost învins de divinul Apollo (fiul cel mare al
lui Zeus - “Zeul Zeilor” - interpret la un instrument muzical
cu corzi, ceteră / ghitară sau liră / harpă), juriul fiind format
din Muze și nimfe; pe coperta 1 a lucrării “Originea Gherga”
este fotografia Templului Gherga din piatră aflat în centrul
Sanctuarului Gherga - ruinele încă există în Vestul Turciei -
monument ridicat ulterior acelui eveniment de răspântie
artistică (o observație ar fi că pe atunci - în vremurile
6
păgânilor - Zeii erau contemporani cu oamenii, respectiv cu
Pelasgii din zona așezământului Gherga / Pelasgii precedând
Indo-Europenii: Zeii inclusiv în prezent sunt contemporani cu
oamenii, de asemenea părere fiind de pildă atât politeiștii ca
hindușii, cât și monoteiștii ca mozaicii, creștinii ori
musulmanii). La Sanctuarul Gherga din Vestul Anatoliei a
avut loc legendarul / celebrul concurs muzical al Vechii
Lumi, între Pelasgul Gherghit Marsyas cu fluierul și divinul
Gherghit Apollo cu harpa; de la cele 2 părți competitoare au
rămas denumirile celor 2 Văi - Marsyas la Vest și Harpasos la
Est - încadrând Sanctuarul din Țara Gherghită (Țară - acolo,
în SV Anatoliei - denumită Kerkyia în Hitită, apoi Κερκίγια
în Greacă) ale apelor curgând în mândrul Râu Meandru / al
cărui Bazin mărginea Caria în Nord față de restul Anatoliei,
geograful Antic Strabon XII 8:15 anunțând că Frigia ajungea
până la gura Marsyas / afluent al șerpuitorului Meandru, apă
ce spre izvor avea trestie bună pentru confecționat fluiere: ar
fi de remarcat despre Cariani că - printre altele făcute de ei în
Vechea Lume - au fost cei știuți ca Grecii vechi care în
mileniul I î.C. au colonizat țărmurile Mării Negre, inclusiv
litoralul Dobrogean (litoralul lor de baștină fiind Egeean /
Mediteranean, observația fiind că Marea Neagră se află la
Nord de Marea Egee). Întâlnirile omului cu divinul sau
întâlnirile divinului cu omul - așa cum s-a manifestat la
Gherga din fosta zonă Cariană în vremea păgână - au mai fost
și anterior ori ulterior, ca de exemplu înaintea Potopului
biblic marcându-se existența fiilor Ghergași ai divinilor îngeri
Gregori, străvechi Veghetori ai Văii Iordanului, de pe
Înălțimile Golan, având drept cel mai înalt vârf tocmai
Muntele Hermon / “Her-mon” = “Muntele Cerului” (despre
care au scris “Cartea lui Enoh” și Vechiul Testament) sau
apoi în Galileea secolului I, din fosta zonă Canaan, fiind
biblicul Ghergheseu exorcizat chiar de Iisus / Fiul lui
Dumnezeu la Ghergasa, în Ținutul Ghergheseilor, care prin
înființarea primei Biserici acolo - în Decapolis - a întemeiat
de fapt prima Episcopie din lume iar ca atare atunci
Ghergheseu = Sf. Gherghe a fost primul episcop (despre care
au scris evangheliștii Noului Testament); s-ar remarca un fapt
despre Noul Testament: inițial nu a fost scris în Ebraică =
limba mozaicilor sau în Aramaică = limba localnicilor, ci în
Greacă = limba intercontinentală, căci scopul literaților care
au scris - de limbă Greacă - a vizat de la început răspândirea
internațională a noii religii (textele întâi au fost dedicate
publicului vorbind limba Greacă, apoi au fost scrise în alte
limbi, începând cu Aramaica, nu cu Ebraica). Ar fi de
observat că dintotdeauna păgânii - începând cu cei din Lumea
Veche - au fost foarte religioși (în Epoca Modernă unii atei -
adică nereligioși - numai s-au amăgit încordându-se
împotriva credincioșilor sperând că valorizările păgâne ar
ajuta combaterea religioasă, ceea ce însă nu se poate,
deoarece păgânii nu-s atei, ci prin credințele în valorile lor de
fapt sunt doar religioși în alt fel). Despre amintiții Veghetori
Gregori din pre-diluvianul Canaan (având țărmul în răsăritul /
Estul Mării Mediterane): localnicele au prins rod cu îngerii
Gregori și au născut Uriași viteji; Scripturile - sfintele scrieri
- au consemnat din începuturile Vechii Lumi ceea ce știința
geneticii a demonstrat, anume că femeile Homo Sapiens au
prins rod cu ultimii Neandertali și au născut voinicii Cro
Magnon (mai mari ca oamenii). Despre amintiții Gherghesei
din post-diluvianul Canaan: primul Ghergheseu nu era Sfânt
Evreu sau creștin, ci păgân; corespunzător Bibliei,
Ghergheseu / Sf. Gherghe - unul dintre fiii eponimului
Canaan - exista dinaintea religiilor mozaică sau creștină (de-a
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
lungul vremurilor - în religii variate - o seamă de oameni au
ajuns Sfinți / printre care ar fi de remarcat și Gherga). Iată
așadar câteva exemple din vremuri diverse și din locuri
diverse, având totuși ceva în comun, anume pe Gherga; de-a
lungul acestei lucrări sunt prezentate multe cazuri implicând
Gherga. Din perspectiva sacralității (esențială în Vechea
Lume): străvechile onomastici Caria, Canaan, ș.a. - dar și
Gherga - pot fi explicate de genul Caria = “Ca-Rhea” adică
sufletul Mamei Zeilor, căci prin “Ca” sau “Ka” în Lumea
Veche se înțelegea dublura sufletească iar Rhea ca fiica Zeiței
Gaia / Mama Pământului a zămislit Zei, plasarea Kariei =
Cariei pe țărmul Est Egeean, aparținând Peninsulei Anatolia
= “An-Atolia” (Peninsulă care la Nord are Marea Neagră /
Pontică, fosta Mare Atlantă) reda nativitatea divină de la
Marele An, Zeul suprem, având ca odrasle pe cei ziși de
Sumerienii din Mesopotamia = vecina răsăriteană a Anatoliei,
ca “A-nuna” / Anunaki; ar fi de remarcat că Sumerienii
ziceau Ki consoartei Zeului Anu, prin Canaan - ori “Ca-naan”
/ “Ka-naan” - înțelegându-se să fi fost zona de pe țărmul Est
Mediteran de suflet a nunilor, adică a progeniturilor Anuna /
“A-nuna”.
Oamenii apreciază frumosul definit potrivit
propriilor gusturi ale fiecăruia: pot fi admirate formele
voluptoase fizice sau spirituale ale cuiva (trăsăturile materiale
ori imateriale); de pildă, inginerii sau chirurgii - specialiști
cunoscători ai interioarelor - sunt deseori mulțumiți nu numai
de aspectele interioare, ci sunt mulțumiți și de aspectele
exterioare ale exemplarelor, așa ceva fiind valabil inclusiv la
istorici, geneticieni, filozofi, ș.a.m.d. A rămâne însă captivi
doar pe anumite aspecte - fie numai interioare, fie numai
exterioare - fără curiozitatea despre ceea ce este frumos la
alții, e însă o însușire la care oricine poate oricând lucra;
multora le place frumosul dar fără a înțelege totdeauna de ce
iar atunci îl raportează la urât. Autorul lucrării are impresia că
oamenii pregătiți să înțeleagă “Originea Gherga” sunt mai
puțini decât oamenii nepregătiți pentru așa ceva; desigur că
mulți oameni înzestrați au studiat diverse aspecte ale
trecutului dar înainte de a le proclama “definitive” poate își
au locul și unele “noutăți”, fie ca informații, fie ca
interpretări: fațetele sceptice, înainte de a fi prezentate de
autorul emițător al acestei lucrări, aparțin de fapt receptorilor
(care - corespunzător cunoștințelor - își calibrează înțelegerile
pe măsura propriilor competențe). Ceea ce e foarte adevărat
despre “Originea Gherga” (explorând parcursul Gherga din
Africa în Asia, apoi în Europa, ș.a.m.d.) este că lucrarea -
realizată în Timișoara / “capitala” regiunii Banat - publică
7
multe, unele fiind premiere: fie naționale / în România, fie
internaționale / în lume (autorul asumându-și inclusiv
“riscurile” explorărilor unor zone nevizitate din trecutul mai
mult sau mai puțin îndepărtat, mai mult sau mai puțin
Românesc ori universal); în plus, lucrarea e și foarte amplă,
până în prezent fiind cea mai extinsă cercetare de filogenie
umană nu numai din România, ci din lume, căci până acum
nimeni - indiferent de poziția socială, fie prin pregătire, fie
prin bogăție - nu și-a documentat originea ca Gherga (din
nou: remarca a pornit numai din onestitate / realitate iar nu
din altceva).
Filogenia dintotdeauna a fost prezentă la viețuitoare,
instinctiv la animale - ca de pildă căutarea împerecherilor cu
exemplarele “alfa” - ori la unii oameni având dorința reușitei
prin parteneriatul cu un neam “bun”, în vechime așa ceva
chiar făcând parte din preocupările curente ale oamenilor
(care în Vechea Lume obișnuiau să-și rețină filiațiile pe cât de
cuprinzător reușeau); cu timpul, diversificările vieților au
estompat multe dintre aspecte, rămânând reținute în
memoriile publice doar anumite origini, ale unor aristocrați /
nobili, ș.a. (ca de pildă sub formele “timide” ale unor
genealogii, mai mult sau mai puțin elaborate): e de știut că în
libertatea sălbăticiei iar nu în captivitatea grădinilor zoologice
lupii formează haita pe baza familiei, lupoaica-mamă fiind la
vârful ierarhiei familiei - ca lupoaica “alfa” - iar partenerul ei,
anume lupul “alfa”, e lupul-tată aflat în vârful ierarhiei
masculine din familie (din lup s-a ivit - în Epoca Pietrei -
primul prieten domestic al omului, câinele / ar fi de remarcat
că în vorbirea proto-Uralică termenul pentru lup a fost
“*kuina”). În Vechea Lume se credea că lupii și câinii
prevesteau moartea - fiind considerați ca mesageri între Lumi
- iar de aceea oamenii încurajau legăturile cu acele animale,
văzute chiar cu roluri călăuzitoare din Lumea “Asta” în
Lumea “Cealaltă” / Lumea “de Dincolo”; strămoșii
Românilor nu au făcut excepție de la așa ceva, de exemplu
totemic Romanii având lupoaica iar Dacii având lupul. Dr.
Gavril Cornuțiu în “Problema substratului dacic al limbii
române” a scris: “Demonstrat fiind că un totem comun
exprimă o origine comună, atunci lupoaica romană și steagul
dacic, având cap de lup, subliniază cu pregnanță originea
comună. Dintre simbolurile totemice ale antichității europene
cele 2 imagini lupice sunt cele mai înrudite. Semnificația
totemurilor exclude orice alte speculații. Trecând la
modernitate, dacă astăzi Italia ar fi ceea ce a fost Roma și ar
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

ocupa un sfert din România timp de 165 de ani, s-ar putea Kurganilor / Indo-Europenilor, Finico-Ugrilor, Turkilor, ș.a.
repeta fenomenul consemnat de istorie ca ‘romanizarea în vremurile preistorice - adică în timpurile îndepărtate față
dacilor’? Eu îi spun ‘asimilarea romanilor’. Păstrându-și o de prezent - au trăit în relative apropieri, cam în aceleași
suficientă stabilitate, cele 2 limbi, italiana și româna, peste 2 condiții fizico-geografice, în Vechea Lume având și cam
milenii, după dispariția oricăror urme scrise despre limba aceeași “minte”; dar acum descendenții lor se diferențiază
română, ar putea apărea generațiilor viitoare ca o postromână mult - având caracteristici distincte, care îi deosebesc esențial
de origine italiană?” În România există teoria oficială despre - ceea ce nu s-ar explica altfel decât prin influențele
poporul Român că s-ar fi născut în taberele militare Romane diverselor condiții geografice și culturale pe care le-au
ce erau la Dunărea inferioară (probabil ca popoarele din experimentat sau în care au trăit mai târziu.
apusul Europei, care - cam în aceleași vremuri - s-ar fi născut
în taberele militare ce erau pe acolo). Oficial, istoricii
consideră onomastica Română ca Antică, înrădăcinată din
vremea când Imperiul Roman a avut provincia Nord-
Dunăreană în ceea ce azi e România: perioada Romană în
cauză a fost - la modul oficial - între anul 106 și anul 271;
așadar, ceea ce e Românește acum la începutul mileniului III
se poate afirma că provine din ceea ce a fost la începutul
mileniului I (cel puțin datând de atunci, căci unele aspecte -
foarte importante în geneză - erau deja vechi în Antichitate,
astfel cum tot oficial argumentează o seamă de istorici,
diverși cercetători, autori, ș.a., deci fiind din Epocile Fierului,
Bronzului ori Pietrei). În prezent, unii se limitează ca univers
științific numai la Evul Mediu sau la Epoca Modernă,
desconsiderând trecutul îndepărtat, căci abordarea doar a
trecutului recent pare confortabilă; însă autorul - cu prezenta
lucrare, poate relevant intitulată “Originea Gherga” - se
încumetă la explorarea bazei: poate că o astfel de acțiune
unora (obișnuiți să vadă mai mult coperți iar nu conținuturi)
le este inconfortabilă.

Sursele Finico-Ugrică și Kurgană / Indo-Europeană

La acest moment în multe părți ale EurAsiei -

supercontinentul globului, cuprinzând Europa și Asia - se
vorbesc, printre altele, limbi Finico-Ugrice și Indo-Europene
/ foste Kurgane; în Europa, proto-limbile acelora s-au
dezvoltat în general dinspre extremitatea Estică / Asiatică,
anume dinspre Ural (limbile Finico-Ugrice s-au răspândit
între Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific iar limbile Indo-
Europene s-au răspândit între Oceanul Atlantic și Oceanul
Indian). În anul 2017, Yunzhi Huang și Hui Li de la
Universitatea Fudan din Shanghai 31,13 lat. N 121,28 long. E
Densitățile bărbaților cu profilul genetic exact ca Gherga
- cel mai mare oraș din China - au corelat haplogrupul
(“FamilyTreeDNA”, 2023)
bărbătesc “N” cu majoritatea vorbitorilor de limbi Urale (pe
când majoritatea vorbitorilor de limbi Indo-Europene sunt
Nu toți bărbații cu profilul genetic exact ca Gherga
bărbați genetic “R”):
se numesc Gherga, astfel cum nu toți bărbații care se numesc
Gherga ar avea exact același profil genetic: de fapt - dovedit
inclusiv științific - ființele umane sunt unice, chiar dacă
poartă același nume. Definiția filogeniei / filogenezei - ca
ramură a biologiei care se ocupă cu studiul istoriei dezvoltării
unui anumit gen, de la apariție până azi, având rolul de a
stabili filiația și legăturile cu alții - a condus la “arbori”
filogenetici ca instrumente de identificare a relațiilor, la
oameni aceasta presupunând și descrierile unor faze prin care
au trecut predecesorii, etc.; acum Gherga e centrat European:
despre filogenia actualilor Români Gherga s-au strâns în
cursul vremurilor destule elemente, care împreună cu ale altor
oameni - admise în general ca foarte interesante - au ajuns să
confere consistență suficientă prezentei lucrări pentru a o
plasa în vârful nu doar național, ci și internațional al
publicațiilor de profil (depășind în profunzime inclusiv
abordările Indo-Europene). Ar fi de constatat că strămoșii
8
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Majoritatea bărbaților conectați lingvistic Uralic de “Apa”) din Estul Uralic, de 3 milioane kmp: apele
sunt în prezent genetic Gherga, însă onomastic - dar nu numai Fluviului Ob izvorăsc din Altai și curg mii de km până la
- actualii Ghergani sunt dintre foștii Kurgani / Indo-Europeni; lungul estuar din Marea Kara / Oceanul Înghețat; în partea
dintre Indo-Europeni fac parte și Românii. Pe de o parte ar fi Nordică a Bazinului Ob = Apa în prezent e cea mai mare
de remarcat că vorbitorii limbilor Uralice (mai puțin aglomerare procentuală din lume a bărbaților haplogrupului
numeroși decât vorbitorii limbilor Indo-Europene) sunt Gherga (cu notarea “N-L395” de către compania genetică
dominați de bărbații genetic ca Gherga. Pe de altă parte, se “Living DNA” în anul 2023).
poate observa că Indo-Europenii au fost mereu mai numeroși
ca Românii, deci Kurganii / Gurganii - respectiv Gherganii -
au fost dintotdeauna mai mulți ca Românii; faptul este
confirmat și azi prin analizele genetice, dovedindu-se că
numărul bărbaților genetic “N”/“X” - ca Gherga - în lume
este mai mare și acum decât numărul Românilor care
formează poporul Român (această precizare e îndeosebi
pentru cei încurcați de importanța Ghergană - din trecut dar și
de astăzi - considerată poate labirintică sau întortocheată,
fiind totuși de observat că Gherga formează în actuala
Românie o mică minoritate iar o altă precizare necesară din
capul locului privește relevanța geneticii ca abordare
complementară foarte utilă mijloacelor clasice consacrate de
referință, unii fiind încurcați și de ivirea acestui element
diferit al cunoașterii, ce documentează inclusiv rădăcinile din
Epoca Pietrei, dincolo de posibilitățile istorice și altfel decât
perspectivele istorice). Ar fi de precizat - încă de la începutul
lucrării Originea Gherga - că Gherga e mai vechi ca poporul
Român; ținând cont de faptul că Românii sunt mai vechi ca
vecinii / veniți abia în Evul Mediu, se deduce că purtătorii
numelui Gherga (dar și cei genetic Gherga) sunt mai vechi ca
Sârbii, Bulgarii, Ungurii și Ucrainenii, Gherga existând
dinaintea existenței popoarelor respective. Ori altfel
exprimat: bărbații Gherga sunt cei mai noi nu doar din
Europa, ci din lume, însă multe popoare sunt mai noi ca
Gherga; aceasta deoarece definiția poporului e diferită față de Fluviul Ob = “Apa” curge din Altai în Oceanul Înghețat
perspectiva genetică. Numele Gherga vine din trecutul foarte
îndepărtat. La oricine, dinaintea numelui desigur că s-a ivit Dr. Mihai Vinereanu în cartea sa din anul 2020
profilul genetic. Gherga înainte de a fi nume creștin, a fost “Fondul lexical principal al limbii române” a observat că
nume păgân; sau altfel exprimat: Gherga era nume păgân Româna e la fel de înrudită cu Sanscrita ca și cu Latina, în
înainte de a ajunge nume creștin. Gherga a existat de mai 2021 savantul lingvist afirmând: “după studierea cu acribie
multe milenii decât ultimele 2 milenii (de când a apărut timp de peste 3 decenii, susțin despre limba Română că nu e
creștinismul). Din perspectivele culturale străvechi și ale nouă, formată acum un mileniu și ceva, ci își are originile în
vechilor limbi: în Europa, conexiunea acvatică Atlantă- străvechimile istoriei, așa cum demonstrează și genetica de
Valahă-Română (legată de Ocean / de Fluviu, de valuri și de fapt, și arheologia”). Cu așa ceva s-ar conecta și termenul
Văi, respectiv de Râuri) se relevă evidentă; așa cum măreața intens vehiculat în vechime de Valahi, pe lângă apropierea de
Indie poate fi înțeleasă ca “Țara Râurilor” - cu atestare ca Jidovi = Ziditori, respectiv “Oamenii Valurilor”, inclusiv ai
atare încă din Epoca Bronzului, ca exemplu documentar valurilor de pământ ce le “jideau” / zideau, care le protejau
astfel foarte concret în “Vede” din mileniul II î.C., după așezările din Văile apelor (așezări zise “Var” în Vechea
secarea marelui Fluviu Ghaggar dintre Fluviile Ind și Gange, Lume, rostire specifică din spațiul Românesc până la cel
cuvântul Sanscrit “Sindhu” însemnând “Râu” - la Europenii Baltic, de exemplu în Estonă - limbă Finică - și azi cuvântul
Români, populând spațiul Carpatic dintre apuseanul Bazin “vari” înseamnă adăpost, ceea ce ar reflecta substratul de
Panonic și răsăriteanul Bazin Pontic, spațiu străbătut de Cetățean ca Valah, în lumea Germanică pentru Valah
colectorul Fluviu Dunărea, e de remarcat străvechiul înțeles existând termenul “Wallachian”, cu înțelesul concret de
pentru indigenii Râumâni / “Râu-mâni” ca “Oamenii Ziditor / Omul Zidului, respectiv al cetății protejată de Zid ori
Râurilor” / “Riverani” (inclusiv în Epoca Modernă se poate de Val): ambii termeni identitari - atât endonimul Români =
observa unitatea lingvistică, etnică, religioasă, culturală, etc. “Oamenii Râurilor”, cât și exonimul Valahi = “Oamenii
pe aria Românească mult mai largă ca a fostei influențe Valurilor” - au aceeași dimensiune acvatică, reflectând
Romane din Antichitate care a fost foarte restrânsă în spațiul importantele legături cu apele ale celor din spațiul Carpato-
stră-Românesc, ceea ce pe de o parte înseamnă înrădăcinarea Dunăreano-Pontic (e interesant că - în aceeași parte centrală
mai profundă decât Antichitatea - când nu existau Imperialii din Europa / considerând continentul întins între Munții Ural
Romani - iar pe de altă parte vechimea multimilenară a și Oceanul Atlantic - la Nordicii Finici termenul “Valko”
poporului Român și a limbii Române fiind mai îndelungată înseamnă “Alb” ca varul zidului iar la Balticii Letoni și
decât vechimea Romană. Între spațiul Indian și cel European Lituani pentru “Alb” se folosește “Balta” ca apa stătătoare
- amprentate acvatic prin emblematicile Fluvii Ghaggar și înghețată). De altfel, protejarea incintelor cu zid e zisă de
Danubian - există Bazinul uriașului Fluviu Ob (cu înțelesul
9
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Români și cu gard, cuvânt având rădăcina proto Indo-
Europeană “gʰerdʰ-” cu înțelesul inclusiv de încercuire:
termenul Kurgan a dat baza Indo-Iraniană “*gʰr̥dʰás” pentru
casă / Avestanul “gərəδa” desemnând grota daeva,
Akkadianul “gardu” însemnând gardian, ș.a.m.d., cuvântul
Tocarian “kercci” pentru palat, Hititul “gurtas” pentru
citadelă, Frigianul “gordum” pentru oraș, proto Germanica
“gerdana” pentru încingere (inclusiv cu brâu la mijlocul
persoanei), proto Slavicul “*gordъ” pentru fort ori “zordъ” /
joardă - băț / prăjină - etc. O altă apropiere de gen poate fi
văzută între cei din ambarcațiune stând în rând și trăgând la
rame (adică la vâsle); la o barcă “rama” e uneori și cârma,
ceea ce ar plasa “Ramanii” și ca fiind “Oamenii cârmaci” (la
Varegi / Vikingi - mari vâslași - “ro” / “roa” însemna “a
vâsli”, în Engleză “row” fiind atât rând, cât și vâslire iar
“rowman” = vâslitor / vâslaș, ceea ce ar duce direct la vechiul
înțeles pentru “ro-mâni” ca “Oamenii vâslitori” / vâslași: iar
vechii Români = “Oamenii Râurilor” - anume Valahii =
“Oamenii Valurilor” - chiar se pretau ca “Oamenii ramelor”,
respectiv vestiți vâslași ori velari / anume cârmuitorii velelor,
adică ai pânzelor ambarcațiunilor). Mai mult, Estonii și
Finicii au cuvântul “räme” pentru mlaștină, ceea ce -
alternativ vocabularului Indo-European / o reconstituire proto
Kurgană a specialiștilor lingviști fiind “*h₁reh₁-” ca rădăcină
deopotrivă a Sanscritului अ र “aritra”, vechiului Grecesc
ἐρέτης “eretes”, etc. pentru a vâsli - completează tabloul
vechimii Românești și al abordării lor acvatice (inclusiv ca
“Oamenii Valurilor”, velari, mari vâslași ori “de la Vale”, în
Văi strângându-se cele mai multe ape); Românii demult s-au
așezat în “var” / “vari” pe malurile mlaștinilor și ale apelor
dulci - stătătoare ca Bălțile sau Lacurile ori curgătoare ca
Râurile - remarcându-se în Vechea Lume ca înaintași în
multe domenii, primordialitatea lor fiind apreciată până și azi
(s-ar observa că Sanscritul “vari” = apă). “Ce-a fost mai
înainte, oul sau găina?” și-ar avea perechea sub forma “Ce-a
fost mai înainte, Valah sau Român?” Conexiunea dintre
valuri și Valahi seamănă cu ceea ce oferă limba Română ca
aspecte asemănătoare (de pildă, în Slavonă = vechea Slavă,
termenul “vel” *velьjь se folosea pentru “mărit” / “măreț”,
ceea ce ar rezona cu înțelesul de “Oamenii Mari” / “Măreți”
pentru străvechii Valahi): de exemplu, Românii au cuvintele
vreme și vremuri cu înțelesurile de climă și respectiv de
context istoric; inclusiv termenul de climat s-ar referi atât la
meteo / conjunctura naturală, cât și la conjunctura umană
(așadar, o respingere a semnificațiilor ar putea fi
reconsiderată, căci isteria izvorâtă din strâmtorile șabloanelor
nu ajută abordările serioase). “Ce-a fost mai înainte, oul sau
găina?” se vede și în contextul de genul că: Românii /
Rumânii s-au numit astfel datorită vorbei Rumânești /
Românești ori Rumânii / Românii existau dinaintea vorbei
Românești / Rumânești? Răspunsul corect este că Rumânii
vorbeau Rumânește dinaintea României Moderne, cu dovezi
istorice de exemplu de pe când existau Principatele separate
ale Valahiei, Transilvaniei și Moldovei (care s-au unit în
România și datorită faptului că oamenii lor vorbeau la fel,
anume nu Valaha, Transilvana ori Moldoveana, ci Rumâna /
Româna): astfel Românii - la fel ca Indienii, Egiptenii, Evreii,
Grecii, ș.a. - și-au reafirmat străvechea identitate, inclusiv
prin Țara proprie, a celor vorbind Româna dinaintea
constituirii României, similar cum și alții pe glob și-au
reconfirmat oficial identitățile din Vechea Lume în Epoca
Modernă (așa cum Indienii au India, Egiptenii au Egiptul,
10
etc., Românii au România). Printre dovezile existenței
Rumâne încă dinaintea Evului Mediu sunt Tăblițele de la
Sinaia, în care identitatea de neam apare consemnată cu
cuvintele Rumun, Rumuno, Romuno, etc. - acelea provenind
din diferite perioade ale Vechii Lumi - și ca Geți falnici, însă
deloc ca Daci (Tăblițele metalice de la Sinaia au fost realizate
din Epoca Bronzului până în Antichitate și au fost ascunse -
fiind din aur - în Carpați de teama ca invadatorii Romani din
secolul II să nu le ia): astfel cum a observat și Dr. Vicu
Merlan - arheolog Român - în cartea “Dacia esoterică” din
anul 2020, în acea arhivă a Geților însemnările au fost despre
Rumâni, nu despre Daci. Rumânii nu și-au învățat limba de la
Romani (care au interferat timp puțin și cu puțini dintre
strămoșii Rumâni, pe lângă faptul că real Romanii nu vorbeau
unitar, ci vorbeau diversele limbi ale legiunilor care au intrat
în vechiul spațiu Românesc: în Antichitate nu a existat “limba
Romană”, așa cum de pildă azi nu există “limba Europeană”).
Nici înruditele limbi Italiană, Franceză, Spaniolă, Portugheză,
etc. nu s-au născut datorită Romanilor, Imperialiști Antici
care - foarte concret în istorie - au apărut mai târziu decât
primele versiuni / cele vechi ale acelor limbi; datorită
Imperiilor - deopotrivă dinaintea Romanilor și după Romani -
ce au cuprins Balcanii și spațiul Românesc, se poate observa
că pentru vremuri foarte îndelungate, spre deosebire de
ceilalți Europeni, cei din zonă au fost în legături îndelungate
cu orientalii, atât Asiatici, cât și Africani (ultima - cea mai
recentă - influențare a fost exercitată până în Epoca Modernă
de Imperiul Otoman, întins pe 3 continente, de care România
s-a desprins prin Războiul pentru Independență din 1877-
1878). Iată o perspectivă - posibil surprinzătoare - dinspre
Români spre Sud (putându-se vedea o parte din Peninsula
Anatoliană și o parte din Peninsula Apenină / Italiană,
încadrând Peninsula Balcanică):
Românii pe Valea Dunării inferioare
Convenția așezării Nordului în capul vreunei
reprezentări geografice s-a fixat ca standard internațional la
cartări abia după Medievalul European Gherard 1512-1594
zis “Mercator” fiindcă provenea dintr-o familie de negustori /
a fost studentul umanistului Georgius 1487-1558, nobil zis
“Macropedius” / “Macro-pedius” însemnând “Câmp-lung”.
În Europa, Bazinul Dunării - întins între Munții Pădurea
Neagră și Marea Neagră - acum colectează ape din 19 Țări
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

(Albania <0,1%, Austria 10%, Bosnia și Herțegovina 4,6%,

Bulgaria 5,9%, Croația 4,4%, Cehia 2,9%, Elveția 0,2%,
Germania 7%, Italia <0,1%, Macedonia Nordică <0,1%,
Moldova 1,6%, Muntenegru 0,9%, Polonia <0,1%, România
29%, Serbia 10,2%, Slovacia 5,9%, Slovenia 2%, Ucraina
3,8% și Ungaria 11,6%), izvorul fiindu-i în Germania =
“Deutsch-land” iar vărsarea fiindu-i în România = fosta
Dacie: nu este întâmplător despre cel mai lung Fluviu al
continentului după Volga (al cărei Bazin se află în întregime
doar în Rusia) că are cea mai mare parte din cursul său -
anume zona inferioară, respectiv aproape o treime din
lungime și din aria colectoare - printre cei care au fost
Rumâni / adică printre actualii Români. Pe de altă parte,
Marea Neagră - unde se varsă Dunărea, Fluviul fiind
principala sa apă contributoare dulce - constituie cea mai
Estică atingere a apelor Atlante (apele Oceanului Atlantic
intră prin Strâmtoarea Gibraltar în Marea Mediterană iar prin
Strâmtorile Dardanele și Bosfor apele Atlante ajung în Marea
Neagră, cel mai răsăritean țărm scăldat de apele Atlante -
respectiv ale celor comunicând natural cu Oceanul Atlantic -
fiind cel Caucazian, al Georgiei); totodată, Marea Neagră
reprezintă și cel mai recent loc din lume udat de apele sărate Toți oamenii trăiesc sub același cer dar nu toți
Atlante: abia din neolitic (ceea ce - privind din perspectiva oamenii au același orizont; viziunile diferă chiar privind
Erelor geologice - înseamnă că e nouă). același orizont, deoarece pozițiile observatorilor - și dacă sunt
alături / apropiați până la a fi chiar “umăr la umăr” - nu pot
coincide (în plus, contează și de la ce înălțimi privesc - unii
fiind mai scunzi, alții mai înalți - la ce distanțe pot vedea / în
funcție de puterea vederii, etc). Inclusiv la aceeași persoană,
modul de înțelegere de fapt distorsionează o percepție simplă,
cum ar fi de exemplu ce vede în reproducerea următoare,
când aceeași imagine - identică pixel cu pixel - copiată și
pusă încă o dată lângă ea însăși redă exact aceeași stradă și nu
este din unghiuri diferite, ci perspectiva e decisă de creier,
care presupune (cu de la sine putere) convergența într-o
bifurcație de drumuri:

Potopul Pontic

Poate ar părea neobișnuit dar e de precizat: studiul

“Originea Gherga” nu-i oficial - al vreunei instituții publice,
cu angajați bugetați / plătiți pentru așa ceva - ci e neoficial,
fundamentat pe efort privat Gherga (de aceea și vitezele
dezvoltărilor unor părți din lucrare - căci din 2011 sunt ediții
anuale pe Internet - își au uneori ecourile din partea unor
structuri particulare sau statale de profil cu reacții inerte, doar
ulterior cu ceva timp); privind unele aspecte, “Originea
Gherga” este o publicație de avangardă, atât pentru România,
cât și pentru alte Țări iar privind alte aspecte, “Originea (Prin verificarea separată a imaginilor se vede că sunt
Gherga” este o publicație poate acum tardivă, în sensul că absolut identice)
prezintă abia acum - când oamenii au învățat altceva - ceea ce
ar fi putut știi deja. Corespunzător unor explorări științifice Autorul lucrării “Originea Gherga” s-ar iluziona ca
recente, în foarte multe domenii incompetența a ajuns un oricine altcineva: exemplul indicat are scopul îndeosebi de a
obstacol universal - prea des întâlnit - în “top” apoi fiind un reflecta temeinicia certitudinilor (unele persoane - printre
alt mare obstacol, anume inacțiunea (prezenta lucrare având care probabil s-ar găsi inclusiv autorul - ar fi captive unor
inclusiv un scop “sanitar”, în unele privințe); dacă o persoană păreri ce ar fi totuși discutabile, cel puțin în funcție de
depășește prima problemă - cea mai grozavă, a competenței - perspectivele abordărilor); așadar, în grija pentru eficiența
imediat se confruntă cu următoarea problemă: dacă să înțelegerilor sunt semnificative mai multe părți decât
acționeze sau nu. resursele limitate ale propriei persoane (de pildă, știința

11
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
comunicării precizează cel puțin emitenta și receptoarea, etc.,
probleme putându-se însă ivi la nivel individual, cauzele
prezentându-se și prin spusa “a greși e omenește”). Calitatea
vieții - din trecut spre prezent - a depins de neamuri, de
familii, de persoane (înainte de statutul social conferit de
religie, de pozițiile profesionale sau ierarhice / politice, etc.):
cândva - demult - conta îndeosebi opinia comună; acum,
accentul e tot mai mult pe opinia individuală (exercitarea
treburilor s-a tot transferat, de la importanța colectivă la cea
personală, căci pe când lumea se globalizează, interesele se
individualizează). Dr. Neagu Djuvara 1916-2018 în
“Civilizații și tipare istorice” a scris despre înflorirea și
dezagregarea culturilor: “în domeniul politic - primul în care
energia creatoare se manifestă - când un grup etnic se află în
perioada de ascensiune, oamenii au puțină importanță; ei sunt
mereu la îndemână și nu e deloc nevoie să fie geniali. Este
uimitor - și totuși foarte semnificativ - că marile reușite
istorice s-au datorat unor elanuri colective mai degrabă decât
unor personalități ieșite din comun. O națiune în ascensiune
poate profita de mediocrități iar o națiune în declin nu mai
știe să-și folosească geniile”.
În anul 2004, Dr. Napoleon Săvescu - Român din
America - a enunțat (în termeni la nivel de secolul XXI /
mileniul III): “De multe ori ne uităm la istorie privind ca în
oglinda retrovizoare a automobilului: privind în ea - în spate -
ne ajută de fapt să mergem înainte!” Iar în cartea “Homo
deus” din anul 2015, Dr. Yuval Harari - profesor de istorie la
Universitatea Ebraică din Ierusalim - a afirmat că istoricii
studiază trecutul nu ca să-l repete, ci ca să se elibereze de el.
Autorul Gherga susține despre cunoașterea trecutului că
permite înțelegerea prezentului iar un prezent înțeles permite
un viitor serios. Publicarea lucrării “Originea Gherga” în
secolul XXI a pornit de la ideea enunțată în secolul XX în
Banat de către preotul ortodox Român Aureliu Gherga (mort
în 9 I 1958, bunicul autorului), preluată de la preotul ortodox
Român Ioan Gherga (mort în 16 IX 1941, tatăl aceluia, deci
străbunicul autorului) și emisă de preotul ortodox Român
Damaschin Gherga (mort în 27 II 1902, bunicul aceluia, adică
bunicul bunicului autorului); pe lângă cei 3 preoți ortodocși
Români Bănățeni Gherga născuți în secolul XIX - deveniți
exponenții din secolul XX a 3 generații Gherga și răposați în
12
secolul XX - în prezent, adică în secolul XXI, trăiesc în Banat
ca urmaşii lor direcţi alți bărbați Gherga, născuți în secolul
XX (exponenții altor generații Gherga, contemporani lansării
lucrării).
Genele din 3 generații
“Originea Gherga” este o lucrare atât despre Gherga
- inclusiv despre etosul Gherga - cât şi despre cei aflaţi în
legături cu Gherga (ori au relatat despre Gherga); lucrarea
însă nu e genealogică Gherga, ci este de filogenie umană - cu
accent desigur pe Gherga - intenţia autorului Gherga fiind ca
lectura să ajute mai ales orientarea: tema e despre Gherga dar
materialul prezintă pe larg și domeniile conexe - pentru
încadrare - ceea ce ar corespunde unor interese mai extinse
decât subiectul originii Gherga în sine (fiind apelat un vast
aparat critic, cu încrucișări din mai multe discipline, din
cauza dimensiunilor foarte ambițioase). Începerea lucrării a
fost fixată în legătură cu cea mai recentă mutație genetică pe
linia paternă Gherga, datată de către știința geneticii - printre
sursele explicite principale, cu voluntariatul Gherga
înregistrat oficial, fiind “Proiectul Genografic” =
“Genographic Project” / SUA, care a funcționat până în anul
2019 și “ADN-ul viu” = “Living DNA” / Regatul Britanic,
companie abordată din anul 2020 - ca întâmplată acum 10
milenii (respectiv cu peste 3 sute de generații în urmă, anume
în paleolitic / Epoca Pietrei); profilul genetic Românesc
Gherga s-a dovedit aparte: prin proporție, Gherga nu aparține
majorității genetice nici măcar relativă a Românilor (de altfel,
toate grupurile genetice - considerate fiecare în parte - sunt
minoritare printre Români, căci nu există vreun grup genetic
majoritar absolut Românesc / nici masculin Românesc, nici
feminin Românesc). Oricare persoană este un amestec genetic
al înaintașilor, căci - de exemplu - aritmetic fiecare în urmă
cu numai 10 generații a avut 1024 strămoși (provenind din tot
atâtea familii) iar în atât de multă lume poate a fost cineva
“impur”; nu există echivalări între profilele genetice și
națiuni, culturi sau limbi, așa că nici un popor din lume - fie
Român, fie Slav, fie Germanic, ș.a.m.d. - nu este încadrat
tipologic genetic absolut, ci doar (cel mult) într-un raport
relativ. Se poate remarca în Europa vechimea Homo Sapiens
ca dovedită științific drept cea mai profundă în peșterile
Carpaților, anume în spațiul stră-Român (de pe vremea când
Europa era a Neandertalilor - adică din urmă cu zeci de
milenii - iar în “Peștera cu Oase” din Banatul Românesc a
fost demonstrată existența lui “Ion de la Anina” = cel mai
vechi hibrid din Europa al omului Homo Sapiens cu
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Neandertal); e de știut despre cele mai profunde peșteri din
lume - au peste 2 km adâncime - că sunt Veryovkina și
Krubera în Estul Pontic, în Munții Gagra din Abhazia /
Georgia (în prezent, se explorează peștera Uzbekă de lângă
Boysun - din Muntele Gurgur Ota - ca fiind cea mai adâncă
din lume).
Vechimile genetice bărbătești (în milenii)
Ivirea Gherga s-a împletit într-o bună parte cu
formarea poporului Român. Oricare om din prezent - inclusiv
Gherga - se trage din perechea primordială formată de Adam
și Eva; dintre cele 2 repere - ale începutului omenirii prin
primii părinți și de acum - oamenii uzual se raportează la cei
mai recenți ca reper final, ca atare cei mai mulți Gherga se
pot defini ca Români, deoarece trăiesc în România, printre
Români, identificându-se ca Români. Părinții autorului
lucrării Originea Gherga s-au născut în perioada interbelică -
dintre cele 2 războaie mondiale ale secolului XX - ca Români
în Regatul României “Mari”, ambii decedând în al doilea
deceniu al secolului XXI, în Timișoara: ea / mama la vârsta
de 74, el / tata la vârsta de 88; e de știut despre ei că niciodată
- de-a lungul vieților lor - nu au ieșit din Țară (cu toate că ar
fi putut ca turiști, ca migranți, etc). Din parcursul atâtor
generații de la Adam și Eva până azi, lucrarea de față -
Originea Gherga - tratează doar un segment, anume ultimul /
cel mai recent tronson: porțiunea de la ultima mutație
genetică semnificativă pe linie masculină, care la Gherga - cu
datarea științifică, pe baza multor analizele genetice - a fost
acum 10 milenii (descendenții Gherga de atunci încoace -
adică de la sfârșitul paleoliticului, prin diverse ramuri, în
locuri diferite din lume - generic încadrându-se ca “stră-
strănepoți” Gherga, toți înrudiți între ei, mai strâns sau mai
larg / la cei mai mulți Gherga fiind cu rătăcirea reperelor
fundamentale, ca la majoritatea oamenilor). În general, știința
și religia se consideră complementare: din perspectivă
religioasă, se poate remarca despre ortodoxie că e tipică doar
ultimului mileniu - creștinismul având în total 2 milenii - iar
în perioada de referință de 10 milenii a lucrării Originea
Gherga, cele 8 milenii anterioare, pre-creștine, au fost păgâne
(creștinismul existând mai ales datorită păgânului mitraism
înrădăcinat în monoteismul zoroastru, așa cum islamul există
datorită creștinismului, căci musulmanii nu ar fi existat fără
să fi fost anteriorii creștini, la fel cum creștinii nu ar fi fost
fără anteriorii păgâni).
13
Principalele religii acum
În vremea lui Iisus - când s-a lansat creștinismul -
unii Gherghi din Galileea și unii Evrei din Iudeea erau
înrudiți, cu atestare biblică, Vechiul Testament de exemplu
notând explicit așa ceva în “Cartea judecătorilor” 3:5-6 (deja
anterior cu un mileniu în Canaan - zona având regiunile
Galileeii în Nord și Iudeeii în Sud - Hamiții și Semiții s-au
amestecat cel puțin la nivelul dinaștilor regali); de altfel, în
secolul XIX savantul Frederic Bergmann - în cartea sa despre
Geți - a enunțat că Iafiții erau Indo-Europenii: iată așadar că
toate 3 ramurile urmașilor patriarhului Noe - anume Hamiții,
Iafiții și Semiții / descinzând din cei 3 fii ai săi - au prezențe
Gherga, căci biblic, încă din Vechiul Testament, au fost
atestați Hamiții Gherghesei, arheologic au fost atestați Iafiții
Kurgani / adică Indo-Europenii iar din amestecul lor au
rezultat Semiții (Gherga datorită vechimii pre-diluviene -
dinaintea Potopului, adică din Epoca Pietrei - regăsindu-și
existența printre descendenții post-diluvieni). Adevărul
dintotdeauna e că pescarii pescuiesc peștii iar nu invers:
nicicând și niciunde nu s-a întâmplat ca peștii să pescuiască
(în timpul lui Iisus, Evreii erau relativ majoritari doar în
Iudeea / regiune împărțită inclusiv azi cu Palestinenii iar nu și
în vecina Galileea / regiune împărțită inclusiv azi cu
Libanezii, Sirienii și Palestinenii). Mulți se străduie și în
prezent - ca într-o “hipnoză” sau “vrăjeală” = “boscoană”, de
unde “bazaconie” - să atribuie roluri fictive Evreilor în
apariția creștinilor (Evrei care conduși de vechiul lor profet
Moșe / Moise din Egipt / Africa pentru a trece în Canaan /
Asia au preluat mimetic monoteismul soțiilor Mitane /
Mediane ale faraonilor, de străveche sorginte zoroastră,
adaptându-l mozaic): foarte concret apoi, la fel ca păgânii,
Evreii nu au fost bucuroși de ivirea creștinilor - cărora le-au
zis “goi spiritual” = “goimi”, literalmente însemnând
“animale” - similar creștinii ulterior nefiind bucuroși de
apariția musulmanilor, provocând după ivirea profetului
Mahomed inclusiv cruciade (țintite din Europa către Asia); de
exemplu, în timpul lui Iisus din Nazaret / Galileea, spre
deosebire de regiunea Iudeea (în capitala Ierusalim a căreia
Iisus a fost răstignit imediat după ce a intrat acolo ca adult),
în regiunea Galileea unde a activat Iisus trăiau mai mulți
Arabi, Aramei, Greci, Makedoni, MasaGeți ori Sciți = Ariani
/ Iraniani decât mai puținii Evrei, creștinismul răspândindu-se
pe glob începând nu cu Iudeea Evreilor mulțumiți că traseul
pământean al lui Iisus s-a terminat la ei, ci cu Galileea ne-
Evreilor - adică Galileea acelora știuți ca Goimi / Gentili -
care atunci și-au început traseele creștinării. În Vechea Lume,
profeții erau considerați “clar-văzători”, capabili să vadă mult
mai multe decât restul oamenilor (de pildă, vechii Evrei i-au
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
atestat pe Uriașii Ghergași - fiii îngerilor Veghetori Gregori,
făpturi divine, mesagerii lui Dumnezeu - că literalmente au
fost străvechi profeți, anume dinaintea Potopului, adică pre-
diluvieni, din Epoca Pietrei); iar mai mult decât profeții,
Divinul Iisus = Fiul Domnului: de altfel, Biblia în prima carte
din Vechiul Testament - anume în “Facerea” 6:2 / acceptată
de Evrei - a scris explicit că “Fiii lui Dumnezeu” (respectiv,
la plural) s-au ivit printre oameni cu mult anterior față de Fiul
lui Dumnezeu Iisus (respectiv, la singular), despre care a scris
Noul Testament / neacceptat de Evrei.
Reflexiile Cerului în apele Pământului
Privind geneza Gherga, pe de o parte e relevant că
lucrările din Vechea Lume, ca de exemplu “Cartea lui Enoh”
ori “Facerea” din Vechiul Testament / Biblie, i-au indicat pe
fiii lui Dumnezeu ca Gregori = Gardienii Raiului și pe nepoții
lui Dumnezeu ca Ghergași = Uriașii / vitejii fii ai acelor
îngeri Veghetori Gregori iar pe de altă parte, în fostul Canaan
populat și de vechii Gherghesei / Ghirgașiți = urmașii
vitejilor Ghergași și respectiv ai observatorilor / paznicilor
Gregori, existau “Casele Pâinii” - zise Betleem / “Bet-leem” -
atât lângă Nazaret / în Nordica Galilee (cu menționarea întâi
în Biblie / Iosua 19:15), cât și lângă Ierusalim / în Sudica
Iudee (cu menționarea întâi în Biblie / “Facerea” 35:19, ca
locul unde a fost îngropată Rahila, nora lui Isaac / primul
Evreu: Rebecca - soția Evreului Isaac, deci soacra Rahilei -
purta kherqa / burqa, fiind cea mai veche mențiune
documentară despre așa ceva din trecutul omenirii /
corespunzător “Facerea” 24:65); indicarea ivirii / Nașterii lui
Iisus lângă locul Crucificării din Ierusalim - în Sudicul
Betleem, adică în Betleemul Iudeeii - a făcut-o Evreul Trypho
/ Trifon (știind că de acolo era păstorul David - ajuns rege al
vechilor Evrei - strămoșul Fecioarei Maria măritată în
14
Nazaret) și preluată în secolul II de copiști în “Evanghelia
după Matei” 2:1, însă în anul 2012 papa Benedict XVI, în
anul 2014 Dr. Aviram Oshri / arheolog senior la “Autoritatea
Anticului Israel”, ș.a., au afirmat că Nordicul Betleem, adică
Betleemul Galileeii, cel de lângă Nazaret / Galileea, a fost de
fapt adevăratul loc al Nașterii Mântuitorului Iisus. Privind
etimologia Nazaret (unde și azi Evreii sunt minoritari, acela
fiind cel mai mare oraș Arab din Israel): e de știut - de
exemplu corespunzător inclusiv “Dicționarului Abarim” din
anul 2014 - că în Ebraică “verbul ‫( נצר‬nasar) înseamnă a
veghea sau a păzi o podgorie ori un oraș; pluralul ‫נצרים‬
(nasarim) desemnează bărbații angajați în activitatea pe care
o descrie verbul, anume paznici sau protectori, inițial acolo
fiind un Turn de veghe al santinelelor / gardienilor care
observau zona fertilă, zărind cele ce se petreceau în areal, în
jur dezvoltându-se ulterior localitatea”. Regiunea Galileea are
ca vecină Sudică regiunea Iudeea. În vremea lui Iisus, cel mai
mare oraș al Galileeii a fost Nazaret iar cel mai mare oraș al
Iudeeii a fost Ierusalim; în marginile fiecăruia exista câte o
așezare Betleem (a brutarilor, adică a producătorilor de pâine
= așezare agricolă esențială pentru hrănirea orășenilor /
anume a celor din cetatea în vecinătatea căreia se găsea):
Vechiul Testament a menționat Betleemul Nordic / de lângă
Nazaret și în “Cartea Judecătorilor” 12:8, respectiv Betleemul
Sudic / de lângă Ierusalim în “Cartea Rut” 4:11. Dintotdeauna
s-a știut despre Iisus “din Nazaret” / Nord iar nu despre Iisus
“din Ierusalim” / Sud; atenția e atrasă de faptul că Nașterea
lui Iisus din Nazaret (oraș majoritar Palestinian) a fost în
Betleemul Palestinian (oraș majoritar Palestinian, oficial aflat
în CisIordania), loc unde părinții Iosif și Maria s-au prezentat
pentru un recensământ organizat de către Evrei. La vremea
lui Iisus, în Nordica Galilee populată de Gentili / Goimi se
vorbea Aramaica iar în Sudica Iudee populată de Evrei se
vorbea Ebraica; Noul Testament / Legământ a consemnat că
Iisus folosea Aramaica: fiind Fiul lui Dumnezeu și al
Fecioarei, vorbea și Ebraica dar practic a activat câțiva ani în
Galileea și câteva zile în Iudeea (corespunzător Bibliei,
audiența Lui a fost formată din mii de oameni în Galileea -
unde era popular - nu în Iudeea, unde concret nu a avut
audiență).
Betleemul Galileeii este lângă Nazaret
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Pentru a evita confuziile, ar fi de știut, corespunzător
și cărții “Scripta Aramaica” îngrijită de orientalistul
Constantin Daniel / Evreu din România (care a documentat că
ambele alfabete - Aramaic și Ebraic - au derivat din cel
Fenician): Aramaica vorbită de creștinii orientali a fost
numită de vechii Evrei ca “Siriacă”. Misiunea Fiului lui
Dumnezeu pe Pământ s-a încheiat tocmai când a vrut să
propovăduiască în Sudica Iudee oamenilor din poporul
Mamei Sale - onomastica Iudeilor fiind a celor aducând ode /
Evreiește “odeh” ‫ אודה‬- care au cerut și au obținut (de la
stăpânii Romani) răstignirea Lui promptă; intoleranța
religioasă a continuat, căci după Iisus răstignit a fost lapidat
Ștefan (Evreu creștinat, ucis cu pietre de Evrei, care l-au
considerat trădător): primele martiraje creștine au fost din
cauza Evreilor mozaici și Romanilor păgâni. De altfel, chiar
în secolul I istoricul Evreu Iosif Flaviu a menționat prezența
celor cu “origine Greacă” printre discipolii lui Iisus: iată
așadar mărturia unei surse contemporane, ne-biblice și din alt
neam față de primii creștini. Spre deosebire de credința
păgână în nemurire, credința creștină s-a fundamentat pe
înviere / demonstrată de Fiul Domnului după răstignire, de la
Nașterea lui Iisus însă numărându-se anii - iar nu de la
Învierea lui Iisus - calendar acceptat azi global (în Europa,
înainte chiar de națiunile din Caucaz, mai apropiate de
leagănul creștinismului, totuși prima națiune creștinată a fost
cea Valahă, începând din secolul I la gurile Dunării / prin
eforturile apostolice ale Galileeanului Andrei declarat oficial
de Biserică drept “Protokletos” iar ultima națiune păgână -
respectiv și ultima națiune creștinată - a fost la sfârșitul
secolului XIV cea Leahă, datorită facilitatorilor creștinării
Jagello, cârmuitorii Medievali dintre dinaștii Ghedimini /
lideri genetic Gherga ai Lituanienilor, atunci sfârșindu-se
Cultul Romuva / stră-Român din “Sam-land” = regiunea de la
gurile Vistulei / Wisla - Fluviu cu izvorul în Carpații Nord-
Vestici - azi enclava Rusă Kaliningrad: acolo pe atunci, după
cum a notat în Lituaniană cronicarul Medieval Polonez
Maciej Stryjkowski, era venerat Gardaitas / Gardaitis = Zeul
furtunilor și vânturilor, protectorul corăbierilor și pescarilor,
divinul nume Gardaitis al patronului corăbierilor Nordici
rezonând cu cel al corăbierilor sacri consemnați ca Gergithes
în vechea Greacă - adică Gherghiți - venerați în porturile
Antice ale Dobrogei mileniului I î.C., așa cum a studiat la
începutul mileniului III Dr. Zoe Petre, decana Facultății de
Istorie a Universității din București, capitala României); e
interesant că gurile celor 2 Fluvii Europene Dunărea și
Vistula varsă în Mările Neagră și Baltică apele Carpaților -
anume apele Munților ce constituie centrul spațiului
Românesc, Dunărea / Istrul fiind apa curgătoare cu cel mai
mare debit în Marea Neagră și Istul / Istula = Vistula / “Wis-
la” fiind apa curgătoare cu cel mai mare debit în Marea
Baltică - iar în Europa creștinarea a început printre Daco-Geți
cu Sf. Andrei de la Delta Iordanului / din Galileea, cel mai
mare dintre apostoli (înțelesul în Greacă pentru “apostol”
fiind “trimis”), care a ajuns să propovăduiască și să trăiască
în Dobrogea / regiunea cu Delta Dunării, în Europa
creștinarea încheindu-se printre Samo-Geți în Samland /
“Sam-land”, regiunea cu Delta / Laguna Vistulei. Arealul
religios al creștinării în Europa a urmat cumva arealul
geografic, în sensul că extremele creștine Europene - după
iradierea pe continent - au corespuns extremelor apelor
curgătoare Carpatice, începând în Delta Dunării și sfârșind în
Delta Vistulei, procesul marcând prin principalele sale repere
mai ales cei mai puternici păgâni ai continentului, anume
15
Anticii stră-Români și descendenții lor, putându-se observa
că Greaca “litaneia” λιτανεια e “rugăciune”, ceea ce apropie
onomastica Leahilor / Leșilor etimologic foarte mult de
stările Lituanienilor și Letonilor ca emblematici credincioși
“rugători”. Corespunzător dicționarelor, litaniile sunt
rugăciunile din cadrul procesiunilor religioase, rostite
alternativ de preot și de către credincioși (în anul 1929,
lingvistul Evreu Lazăr Șăineanu în “Dicționarul universal al
limbii Române” a scris că litaniile - ca rugăciuni publice -
invocau toți sfinții, unul după altul, “într-o enumerațiune
lungă și plicitisitoare”): așa ceva era tipic pelerinilor
călătorind pe străvechile Căi Sacre, deseori transportând apă
sfințită provenită din locurile sacre (iar pendulările constante
- îndelungate și îndepărtate, inclusiv ca transhumanțe - ale
stră-Românilor au fost atestate îndeosebi pe Văile apelor
curgând din Carpați în Bazinele colectoare Pontic și Baltic
dar și spre Sudul Mediteran, în spațiile Egeean ori Adriatic);
de altfel, în Țările Baltice vecine Lituania și Letonia - la care
termenul pentru Râuri e “upe”, asemănător cu cel Românesc
de “ape” / în Latină fiind foarte deosebit, ca “flumine” - încă
se vorbesc acum ultimele 2 limbi din ramura Baltică a
familiei Kurgane / Indo-Europene (oriunde, societățile
parcurg tranziții lingvistice spre alte limbi, niciunde n-au fost
salturi la limbi noi, nici la Geto-Dacii din spațiul Românesc,
care chipurile brusc în Antichitate ar fi învățat Latina de la
Romani / așa cum cred unii că s-ar fi creolizat indigenii, când
Imperiul Roman nu avea popor Roman sau Latin - ci un
conglomerat de națiuni - dar exista poporul Geto-Dac, popor
pe care însă inexistentul popor Roman l-ar fi Latinizat ori
Romanizat rapid). Generalul Nicolae Portocală (1860-1938)
în cartea “Din preistoria Daciei și a vechilor civilizațiuni” din
anul 1932 a scris că “în istoria neamului se face o deosebire
desăvârșită între Era dinainte de Traian și cea de după Traian:
cea de a doua intră in istoria scrisă și documentată, ce i se
zice a Românilor, pe câtă vreme cea dintâi nu se bucură de
această titulatură, este deci considerată ca streină de poporul
Român, ce se zice că poartă numele și naționalitatea de la
Romanii lui Traian. În consecință se vorbește foarte puțin de
acest trecut îndepărtat, care pare că ar intra în domeniul
istoriei universale. Erele glorioase ale lui Dromihete,
Buresbestia și alții ar părea că nu privesc istoria neamului,
căci erau streini de neamul Românesc: erau Geți, erau Daci și
se spune că vorbeau limba Dacă, despre care nu știe nimeni
nimic. În secolul III î.C., Dromihete și întreaga lui curte
vorbeau perfect Grecește, ne spune academicianul Vasile
Pârvan. Nu ne spune însă ce altă limbă mai vorbeau: Dacă,
Thracă sau Getă? Sau poate, cu riscul de a fi considerat de
absurd, vor fi vorbit aceeași limbă care o vorbesc și astăzi
țăranii noștri atât de conservatori de datini și limbă”.
Academicianul Dimitrie Onciul în cartea “Din istoria
României” (cu prima ediție în anul 1906) a scris ce s-a
întâmplat în Dacia ocupată de Romani: “populația autohtonă,
împăcată cu noua stăpânire, a continuat să ducă viața sa
proprie, mai mult sau mai puțin neatinsă de influența
civilizațiunei Romane”. Este interesant că în limba Română
există apropiatele cuvinte “port” (pentru ansamblul tehnic de
pe malul apei navigabile), “portul” (privind îmbrăcămintea
purtată), “portret”, “preot”, etc.: toate sunt vechi - originale
Românești - nu împrumuturi lingvistice. Se poate observa că
la cârmuitorii vechii Rome în cronologie limba Latină a ajuns
să fie a treia, după limba Etruscă - cea dintâi limbă acolo, de
sorginte Pelasgă Balcanică, astfel cum a atestat în secolul V
î.C. Hellanicos din Mytilene 39,06 lat. N, 26,31 long. E - și
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
după a doua limbă acolo, cea veche Greacă, atestată de mulți
autori Romani (ar fi de reținut că apoi tocmai Romanii - care
au vorbit-o nativ - ziceau Latinei “lingua Romana rustica”).
Rezonând în Vechea Lume cu Marea Mamă Leto / Latona dar
și cu moșul Lat din Vestul Anatolic / de la Marea Egee e
interesant inclusiv că la capătul Baltic al vechii rute a
chihlimbarului = “valută”, respectiv valoare a Vechii Lumi -
străveche rută comercială având în Sud Veneția - au apărut
Țările Litua / Lituania și Letia / Letonia (cu popoarele
vorbind Indo-European / Kurgan), pe traseul străbătut de
Venetici / vechi luntrași Finici = ne Indo-Europeni: acei
străvechi navigatori HiperBorei străbăteau cu ambarcațiunile
lor ușoare apele interne Europene - folosind Fluviile și
Râurile din răsăritul și centrul Europei - fiind activi mai ales
între Mările Neagră, Baltică și Mediterană (printre Români,
cei mai calificați Hiperborei - respectiv cei din Nordul
îndepărtat - fiind de remarcat cei de tipul Gherga / având
genetic cel mai Nordic haplogrup din EurAsia, cu
demonstrarea științifică azi prin analizele genetice).
Academicianul Bănățean Atanasie Marian Marienescu în
cartea “Cultul păgân și creștin” din anul 1884 a scris în
capitolul despre Hiperborei: “Boreas e verosimil din Oreas cu
B înainte: Vânt de Munte”. Indiferent dacă au coborât de pe
înălțimile Montane, dacă au apărut din largul apelor ori dacă
au sosit dinspre miazănoapte sau de oriunde altundeva,
HiperBoreii credincioși ai supremului Zeu An = “Oamenii
apelor” - știuți ca “Oamenii bărcilor” - la sfârșitul Epocii
Pietrei (când s-a încheiat Cultura Cucuteni) au fost,
corespunzător evidențelor, până în spațiul stră-Român;
genericul lor s-a perpetuat în timp cu onomastica de “Veniți”
(un ecou al acelor vajnici călători fiind și celebra promisiune
rezumată prin “mitul reîntoarcerii”):
(conform cercetătorului Andres Paabo, 2013)
16
După glaciațiune, cu galben se poate vedea că
Nordul Europei a cunoscut Cultura Maglemosiană la sfârșitul
paleoliticului iar la sfârșitul neoliticului continuitatea a fost
prin cei având centrală Delta Vistulei: pentru cei din Vechea
Lume au fost HiperBorei / însemnând “extrem Nordici”,
respectiv Pelasgi / însemnând migranți (sau nomazi ori
călători). Despre etimologia Pelasgă - etimologia fiind
arheologie lingvistică - ar fi de reținut conexiunile evidențiate
de savanți ca Aristofan în anul 414 î.C. cu semnificația
Grecească “Pelargos” pentru “Barză”, ca academicianul
Britanic Gilbert Murray 1866-1957 cu “Pelas Ga” pentru
“Țara vecină” ori ca Ernest David Klein 1899-1983 (Evreu
născut în Satu-Mare / capitala Ținutului Oașului) cu
“Pelagos” pentru “Mare deschisă”. Este de știut că grupul
genetic “N” al bărbaților Gherga - așa cum s-a dovedit
științific la începutul mileniului III, grup oficial reconfigurat
și ca “X” în nomenclatura genetică masculină umană
internațională - este mai vechi ca Finicii / Nordicii din Europa
ori ca Yakuții / Nordicii din Asia; așadar, se poate reține că
nu Gherga și-ar avea sorgintea Yakută / “Ya-Kută” sau
Finico-Ugră, etc., căci acele neamuri s-au ivit abia ulterior:
întâi a fost Gherga, apoi au fost acele populații / popoare.
Prezențele Finico-Ugrilor în Europa nu au fost deloc
întâmplătoare în Finlanda, în Ungaria ori altundeva (efectiv
cu răspândiri repetate în multe locuri, de-a lungul
vremurilor); așa cum în Vechea Lume poporul Românilor -
aflat la Vest de Marea Neagră - s-a învecinat inclusiv cu
Finici, din Evul Mediu are ca vecin concret în Vestul său
poporul Ugro-Finic al Maghiarilor = poporul “Mag-yar”,
astfel încât și acum, la fel ca mai demult, Finicii și Românii
și-au împletit destinele (Maghiarii sunt înrudiți cu Finicii -
deci conectați cu foștii HiperBorei - așa cum anterior au fost
legați stră-Românii). Vecinătatea Finicilor cu Valahii /
Românii nu are de ce mira: inclusiv în prezent, Maghiarii /
Ungurii = Finico-Ugri se află în apusul Românilor (ei s-au
stabilit acolo - în Stepa Panonică, zisă “Pustă” - la sfârșitul
mileniului I). Hunii - predecesorii Avarilor - au fost “frații”
mai mari ai Ungurilor; centrul Imperiului Hunilor la apogeul
din secolul V a fost Panonia, acolo ajungând la sfârșitul
secolului IX să se instaleze Ungurii. Mărturii anterioare -
Antice și mai vechi - au relevat prezențele HiperBoreilor
(adică ale extrem Nordicilor, “Oamenii ghețurilor”) printre
stră-Români, deci Finicii, care sunt și acum în Nordul
European, în Țara cu cele mai multe Lacuri ale continentului
/ în Estul Baltic, nu au fost în Vechea Lume chiar o prezență
anonimă. Așadar, cine are dubii despre prezența Finică în
centrul Europei din timpul Vechii Lumi, poate vedea că și azi
în centrul Europei se află poporul Maghiar = Ugro-Finic,
având inclusiv stat: Ungaria (în vecinătatea Vestică a
României, având în mijlocul său marele Lac Balaton, fost
Valaton / betacismul - ca fenomen lingvistic - motivând
onomastica actuală); iar cine consideră Secuii ca Unguri ar
putea reflecta mai bine asupra prezenței Ugro-Finice tocmai
în mijlocul Românilor. Azi printre Românii din România sunt
peste un milion de vorbitori Ugro-Finici, anume Maghiari și
Secui (ce inițial scriau cu rune - astfel cum au făcut-o și
Varegii / Vikingii - spre deosebire de Unguri, care au preluat
alfabetul Latin); unora li se pare ciudat că în centrul Europei -
așa cum e Ungaria, Țara din șesul Panonic / zona avându-l ca
primul cârmuitor pe legendarul Bannon, conform cronicarului
Antonio Bonfini al regelui Matia Corvin - limba oficială e
Ugro-Finică: așa ceva de fapt reflectă forța Finică / în trecut
chiar cu mult mai puternică decât acum (e interesant și că la
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Finici - multă vreme vecini cu Românii / Valahii - pentru
“frate” se folosește termenul “veli”, Finicii înșiși zicându-și
limbii lor Suomi / “Su-omi”, denumire rezonând cu cea a
“Sfinților oameni”). De altfel, în Epoca Modernă se remarcă
“Βλαχοι” / Vlahi în Greacă, “Volohy” în Rusă, “Wołochy” în
Poloneză, “Olah” în Maghiară, “Walachen” în Germană,
“Vlachs” în Engleză, “Valaques” în Franceză, etc.; în
Română se înțeleg prin “Valahi” cei din Nordul Dunării
inferioare iar prin “Vlahi” cei din Sudul Dunării inferioare.
Cel mai mare oraș al Ugro-Finicilor de pretutindeni și
totodată cel mai mare oraș de pe Dunăre (Fluviu ce udă 10
Țări dar captează în Bazinul său ape din încă 9 Țări) este
Budapesta / capitala Ungariei: populația stabilită la sfârșitul
mileniului I în Panonia / capătul apusean al Marii Stepe
EurAsiatice - pe Dunărea mijlocie - s-a individualizat și astfel
față de anteriorii riverani ai Fluviului (pe Dunăre cei mai
mulți riverani sunt Nemții în partea superioară și Românii în
partea inferioară).
Stepa paleoarctică
Din cartea “Istoria cuvintelor maghiare de origine
română” a profesorului universitar Bakos Ferenc de la
Budapesta, publicată de Academia Ungară în anul 1982,
reiese concluzia că sunt mai multe cuvinte Românești
preluate de Maghiară decât cuvinte Maghiare preluate de
Română: peste 2 mii de cuvinte au fost împrumutate de limba
Maghiară din limba Română. În apropierea Românilor o altă
limbă ce nu este Indo-Europeană - în afara Maghiarei - e
Turca, oficial vorbită din Evul Mediu, începând din mileniul
II, în fosta Tracie (adică zona Europeană din Sud-Estul
României, din care în Antichitate au fost Geto-Dacii =
strămoșii Românilor), acolo Turcii dezvoltând cel mai
populat oraș al Europei: Istanbul, la Strâmtoarea Bosfor. Ar fi
de remarcat - fapt ce unora cu abordări superficiale le-ar
părea bizar - că identitatea Românească are reperele
înrădăcinate înaintea Geto-Dacilor: de pildă, se poate observa
(pe de o parte) că multe din cuvintele limbii Române actuale /
Moderne nu au vechime nici măcar milenară - asta
însemnând că limba e foarte vie - însă (pe de altă parte) unele
cuvinte Românești au vechimi multimilenare. Aglomerarea
marilor familii lingvistice ale Europei actuale are în centru
spațiul Românesc, găsindu-se între Viena, pe Dunărea
mijlocie (capitala Austriei / Țară Germanică) și Istanbul /
fosta capitală bizantină și otomană (din Tracia, în Țară
Turcică), între acelea fiind Ungaria / Țară Finică, România /
Țară Latinică și Bulgaria / Țară Slavică; în termeni de
populații și suprafețe, se poate observa despre cele mai mari
17
Țări din Europa că sunt răsăritene - chiar EurAsiatice -
anume: Rusia și Turcia. Iar despre România și despre poporul
Român - având încadrarea formală Latinică - ar fi de remarcat
că nici un vecin nu e Latinic (nici Germanic sau Turcic), ci
Ugro-Finic și Slavic. Despre Tracia - găzduind cel mai mare
oraș din Europa = Istanbul / fost Constantinopol, respectiv
Bizanț - e de știut că fiind acum împărțită de republicile
Turcă, Elenă și Bulgară, are în uz alfabetele oficiale ale celor
3 Țări care o împart, Tracii utilizând scrierea Latină în partea
Turcă, utilizând scrierea Greacă în partea Elenă și utilizând
scrierea chirilică în partea Bulgară: cu izvorul în Munții Rila -
la S de Sofia / capitala Bulgară - Râul zis Bulgar “Marița”
Марица, Turc Meriç, Grec “Ebros” Έβρος, cu Delta la Marea
Egee, e mărețul Râu al Traciei (cursul inferior constituie
granița dintre republicile Elenă și Turcă). În Epoca Modernă,
cele mai prestigioase foruri științifice - printre care Academia
Română - au atestat continuitatea multimilenară în spațiul
Românesc, acceptând de pildă la nivelul Antic că migratori
au fost Romanii, efectiv ajunși printre autohtonii și sedentarii
Daci; iar dincolo de orizontul Antic Daco-Roman, în
vremurile ancestrale ale Vechii Lumi, înainte de Antichitate,
aceleași foruri științifice au atestat în spațiul Românesc
prezențele HiperBoreilor, literalmente însemnând “extrem
Nordici”: aceia așadar au precedat strămoșii cei mai recenți ai
Românilor, existând semnificativ printre rădăcinile
autohtonilor (HiperBoreii = “Oamenii ghețurilor” nu au fost
Indo-Europeni - căci au existat dinaintea acelora - iar
Românii sunt Indo-Europeni). Savantul Alsacian Frederic
Bergmann 1812-1887 (de la Universitatea din Strasbourg) în
cartea sa despre Geți a fost de părere că de pe vremurile
Vechii Lumi destui au început să creadă că erau indigeni în
statele lor: încă din Antichitate, mulți oameni, din diverse
părți, și-au imaginat că strămoșii lor au locuit dintotdeauna în
aceleași teritorii, că popoarele lor erau autohtone. Cel puțin la
Români s-ar observa că e oficial acceptată continuitatea pe
multe milenii - viețuirea neîntreruptă din cele mai vechi
timpuri pe aceleași meleaguri - dar cu abordarea tot oficială
că strămoșii au fost oricine altcineva decât stră-Români:
strămoșii Românilor = stră-Românii sunt oficial clasificați ca
“populații”; nici un oficial nu enunță ca “stră-Români” ori ca
“strămoșii Românilor” pe cei din Vechea Lume de la care
raportează continuitatea (fără vreo explicație, istoricii oficiali
Români refuză să denumească pe cei de la care a pornit
continuitatea Românilor ca “strămoșii Românilor” sau ca
“stră-Români”). Lingvistic, ca opus rotacismului e
lambdacismul, adică dificultatea pronunțării “R”, înlocuit cu
“L”; la Românii din Vechea Lume astfel s-ar înțelege
legătura luminii cu Rumânii / “Ru-mânii” = “Oamenii
Râurilor” respectând lumina Ra (de genul înțelesului
străvechilor Rumâni ca “Luminoșii” ori a credinței Zoroastre
/ Zoroastriană ca Zalmoxiană: iar invers - prin rotacizare -
“Oamenii Luminii” = Rumânii sau luminatul Zalmoxis ca
Zoroastru = “astrul zorilor”, adică vechiul Zeu al Cerului din
spațiul stră-Românesc, văzut în spațiul stră-Iranian, respectiv
oriental, ca Mag). În anul 2023, Dr. Sorin Mazilescu de la
Universitatea din Pitești 44,51 lat. N, 24,52 long. E /
reședința județului Argeș a afirmat: “numele de Rohmani
vine din limba tracă, de la supranumele Zeind-Roymenos
(Sfântul Luminos) dat Cavalerului Trac, o zeitate prezentă în
antichitatea Românească”. De altfel, academicianul
Alexandru Xenopol - profesorul academicianului Nicolae
Iorga - a susținut că religia lui Zalmoxis / Zeul soarelui era o
altă formă a religiei lui Zoroastru / Zeul luminii iar
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
academicianul Sextil Pușcariu a observat în conferința
“Hărțile Graiului” (ținută în direct la Radio România în 2 XII
1932): “cei ce ascultă conferinţa de azi vor afla acum întâia
oară că într-o regiune întinsă din Banat ‘focului’ i se zice
lumină, iar ‘luminei’ vedere”.
Este de știut că la începutul mileniului III la Ohoden
43,22 lat. N, 23,43 long. E / în Timocul Bulgăresc arheologii
coordonați de Georgi Ganetsovski, directorul Muzeului de
Istorie din Vrața 43,12 lat. N, 23,33 long. E / Bulgaria au
început explorarea celui mai timpuriu sanctuar solar neolitic
din Europa - datând de la cumpăna dintre mileniul VII î.C. și
mileniul VI î.C. - aparținând Culturii Gherdap, cu existența
pe ambele părți ale Dunării (inclusiv în România): acolo era
venerat Ra - Zeul Luminii - iar zona a fost dintotdeauna
locuită de Români, astfel cum a documentat în anul 2001 și
Dr. Monica Budiș, cercetător la “Institutul de Etnografie și
Folclor” al Academiei Române; e de remarcat că în zonă - la
Rogozen 43,31 lat. N, 23,41 long. E - a fost descoperit cel
mai mare tezaur Trac (totalizând peste 20 kg de argint,
constând din peste o sută de piese metalice - unele aurite -
datând din secolul IV î.C. / a fost al regelui Kotys iar în
movila Mogilan din centrul Vraței, cel mai mare oraș din NV
Bulgariei, s-a găsit alt tezaur important, tot din acea vreme,
din aur pur, al unei prințese Tribale).
18
Bogății Antice din Timocul Bulgăresc (fostul Regat Tribal)
În anul 2021, multinaționala Europeană de analize
genetice “Living DNA” a enunțat despre sorgintea Gherga ca
fiind profund Românească: “Politica a ascuns istoria și
originile populațiilor din jurul României de-a lungul anilor,
deoarece unii au încercat inclusiv să folosească arheologia
pentru a crea granițe îndeosebi între Bulgaria și România. Cu
toate acestea, semnătura genetică Gherga se întinde în
România actuală, în Bulgaria, în părți din Moldova și Serbia.
Ceea ce știm este că oamenii au locuit constant aceste
pământuri cândva după sfârșitul Erei Glaciare. Din neolitic -
adică de la sfârșitul Epocii Pietrei - vânătorii-culegători s-au
transformat în cele din urmă în agricultori și lucrători ai
metalelor - migrațiile în Europa beneficiind astfel de progrese
tehnologice. Din Epoca Bronzului, ceea ce a devenit Bulgaria
a fost locuită de triburile Trace, în timp ce România actuală
era dominată de descendenții străvechilor Europeni, respectiv
strămoșii actualilor cetățeni. Se crede cu tărie că acele
populații erau strâns înrudite, demonstrând legăturile
ancestrale dintre Bulgaria și România. Triburile acelea în
Antichitate au fost în cele din urmă absorbite și dispersate de
colonizările Grecești, Persane, Romane, ș.a”. Negreșit ziua
începe în zori, când negura nocturnă e mereu îndepărtată de
lumina diurnă (aceeași succesiune s-a ivit și în geneza
biblică: întunericul de la început a fost străpuns de divina
lumină, la porunca Domnului / adică a Tatălui Ceresc; ar fi de
observat că - așa cum e scris la începutul biblic, în primul
capitol al “Facerii” / “Genezei” din Vechiul Testament -
lumina biblică s-a ivit înaintea apariției luminătorilor cerești;
este evident că lumina divină diferă față de lumina materială).
Lumina contează doar pe fundalul întunericului; luminat
perfect - fără umbre - ar fi strălucire pură și nu s-ar înțelege
nimic: trebuie să existe cel puțin dualismul (separat fiecare -
întuneric total sau lumină totală - e fără sens). Dacă există
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

mai multe feluri de lumini - inclusiv colorate - atunci gândul

ar duce la mai multe feluri ale întunericului, la existența unui
spectru întunecat, la nuanțe ale întunericului, deci nu la un
singur întuneric absolut; așa cum lumina nu e omogenă, nici
întunericul nu este omogen. Lumina este esența creației,
instrumentul cunoașterii divine; focul fizic - ce luminează -
nu e decât un aspect al focului universal. Există mai multe
categorii de foc: cel ce arde în inima omului, focul soarelui,
focul geologic al pământului, focul infernului, etc. Focul e
mereu însoțit de lumină. Cuvântul pe care l-a pronunțat
Creatorul la început a fost lumina. Ceea ce vine de la soare nu
e lumina dintâi a Facerii biblice. Lumina primordială a fost
Aura Domnului. În majoritatea mitologiilor - dar și religiilor -
Zeul Focului este cel mai puternic. Magul înaintea unei
ceremonii trebuia să-și realizeze un cerc în jur: originea
acelei practici străvechi provenea din cunoașterea
extraordinară a Aurei. Magul intra în cercul trasat nu ca într-
unul fizic, ci ca într-un cerc viu, al Aurei divine, prin plasarea
sa în mijlocul cercului dobândind spirit activ, vigilent. Se
cunoaște dintotdeauna că oamenii inițiați ori cei extraordinari
posedă cercul Magic știut ca aură, ce le conferă putere. Între
Aura Domnului și aura omului legăturile au fost mereu prin
visele care plutesc ori prin gândurile înaripate care zboară,
exprimările luminoase și creatoare - divine ori personale -
formulându-se prin cuvinte. Canadianul William Shatner -
actorul cu rolul căpitanului James Kirk din filmul “Star Trek”
- având 90 de ani în 2021, când a ajuns cea mai vârstnică
persoană care a ieșit în Cosmos, a relatat (privind experiența
respectivă) că atunci când s-a uitat în spațiu nu a putut vedea
decât moarte: “Ceea ce am înțeles, în cel mai clar mod cu Imagini ca din Rai
putință, a fost că trăim într-o oază micuță de viață,
înconjurată de o imensitate a morții. Nu am văzut posibilități În “Dicționarul de mitologie română” din anul 2013,
infinite de explorare a lumilor, de a avea aventuri sau creaturi Dr. Ion Ghinoiu - profesor universitar, secretarul ştiinţific al
vii cu care să ne conectăm. Am văzut cel mai adânc întuneric “Institutului de Etnografie şi Folclor” din Bucureşti al
pe care mi l-aș fi putut imagina vreodată, contrastând puternic Academiei Române - a scris: “Autorii aserţiunilor conform
cu toată căldura primitoare a planetei noastre”. În Vechea cărora românii nu au un panteon propriu exclud valoarea
Lume, după glaciațiune, strămoșii Rumâni / Români erau documentului etnografic şi puterea de transmitere a acestuia
conectați nu doar de Raiul în care trăiau - puternic luminat și pe cale orală; cu așa fetişism, nici America n-ar fi existat
încălzit solar de Ra / Tatăl Ceresc - ci și efectiv aveau legături înainte de Columb. Din păcate, neatestarea scrisă şi iconică a
cu Pământul Marii Mame Ga. Așa cum a arătat în anul 2020 panteonului geto-dac avea să alimenteze, în condiţiile istorice
Dr. Mihai Vinereanu în “Fondul lexical principal al limbii cunoscute, teribilul complex identitar (originea etnică, limba,
române”, termenul proto Indo-European “mag” însemnând teritoriul, cultura românilor). Reprezentările mitice ale
“Ținut” - înrudit cu proto Nostraticul “maga” pentru “sol” - a panteonului românesc sunt moştenite de la substratul neolitic
fost radicalul lingvistic de la care a provenit Românescul “pă- al Vechii Europe, de la substratul indo-european trac şi geto-
mânt” / “pământ”, astfel regăsindu-se pe de o parte cuvintele dac, sau au fost asimilate de la cultele greco-romane şi
Indo-Europene “mahî” în Sanscrită pentru “lume”, vechiul orientale. Multe dintre ele sunt creaţii mitice mai recente,
Iranian “mag” pentru “câmpie”, Cimrianul “ma” pentru româneşti şi stră-româneşti. Indiferent că au chip de om sau
“loc”, etc. și pe de altă parte cuvintele înrudite Nostratic chip de pom, plantă, animal, pasăre sau reptilă, acestea sunt
“maa” în Finică și Estonă pentru “Țară” / “teren” ori inclusiv ierarhizate după criterii variate: putere, atribuţii, vârstă, sex.
chiar pentru “pământ”, “muno” în Cheremis și Mari pentru În raport de distanţa care le separă de sărbătorile solstițiului
“pământ întins”, “mu” în Udmurtă pentru “câmp”, etc.: iată de iarnă, unde moare şi renaşte anual Zeul-Tată Crăciun,
așadar că onomastic Gheții - strămoși ai Românilor - au Sfinții calendarului popular se comportă şi au atribuţii de zei
corespuns atât religios Gheii = Marea Zeiță Mamă a şi semizei autentici care pot fi, după vârstă: tineri, maturi și
Pământului ca “Pământeni”, cât și lingvistic rudelor bătrâni. De la alt străvechi început de an calendaristic,
MasaGhete din Nordul Iranian, unde trăiau Magii = echinocţiul de primăvară, se desfăşoară ipostazele Marii
“Câmpenii” (e de știut că leagănul Indo-Europenilor a fost în Zeițe, grupate şi ele în 3 generaţii: fecioare, mume și bătrâne.
spațiul dintre Nordul Iranian și cel stră-Românesc iar același Dovadă a vechimii lui, panteonul carpatic are legături cu cel
areal în Vechea Lume a fost dominat de Gheți); de altfel, greco-roman, dar şi cu altele mai îndepărtate, cum ar fi cel al
arheologul Australian Gordon Childe 1892-1957 a susținut că Indiei străvechi. Adesea, pe pământul carpatic zeii indieni se
“localizarea centrului principal de formare și extensiune a numesc şi îşi îndeplinesc atribuţiile celor din India: zeul
indo-europenilor trebuie să fie plasată la nordul și sudul Universului Șiva în colindul de Crăciun, zeul pluviometric
Dunării de Jos” / adică Dunării inferioare (anume zona / Rudra în ceremonialul Paparudei, zeul morţii Iama invocat în
arealul stră-Român, respectiv leagănul European Get). unele expresii româneşti cu sensul de moarte (‘a da iama’ în
19
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
păsări, în vite) şi altele. Vaca, animalul sfânt sacrificat de
vechii indieni la ospeţele lor funerare, este amintit cu aceeaşi
funcţie în cântecele funerare din ‘Cartea românească a
morţilor’. Astfel, Zorile, zâne-surori sau zeiţe ale destinului,
sunt rugate să-i dea răgaz defunctului să pregătească ospăţul
funerar, inclusiv marele sacrificiu, vaca (numită uneori turcă,
femininul de la taur). Literatura sumeriană, scrisă pe lut încă
din mileniul III î.C., oferă numeroase chei de dezlegare a
enigmelor panteonului oral românesc. Din textele istorice,
administrative, lirico-religioase şi mitologice, ca
exemplificare e un descântec de exorcizare al sumerienilor a
cărei tehnică este identică cu cea din descântecele vechi
româneşti: depistarea agentului purtător al bolii personificate
şi apoi alungarea hotărâtă a acestuia; componenta psiho-
terapeutică a descântecului românesc este asemănătoare cu
tehnica sumeriană. Ș.a.m.d”. (Încă din Vechea Lume la Zei s-
a fixat legătura cu “zi”, cel mai tare în vremurile mai
recente). Academicianul Petru Căpiță / Piotr Kapița - de
origine Basarabeană, născut în Golful Finic - laureat Nobel
pentru fizică în anul 1978 (decedat în anul 1984 prin accident
vascular cerebral) a zis Românește: “Oamenii se împart în 3
categorii. Unii înaintează şi-şi consumă toate forţele pentru a
face să progreseze ştiinţa, cultura şi omenirea - aceştia sunt
personalităţile cu vederi progresiste. Alţii, reprezentând
majoritatea, merg odată cu progresul, puţin la o parte, fără a-l
împiedica sau ajuta; şi, în sfârşit, există oameni care rămân în
urmă, frânând cultura - aceştia sunt indivizii conservatori,
fricoşi şi lipsiţi de imaginație”.
20
Se poate remarca la Europa că are în răsărit inclusiv
zone necreștinate vreodată, ca de exemplu cea a Calmucilor
budiști ori a Tătarilor musulmani, unde indigenii au trecut la
religiile respective direct de la animism ori șamanism, etc. iar
tot în acea parte Europeană Estică sunt republici “stan”, ca
Daghe-stan la Marea Caspică și Tatar-stan pe Valea Volgăi
(apa curgătoare cu cel mai mare debit în Marea Caspică,
Volga - cel mai lung Fluviu din Europa - având și cea mai
mare Deltă din Europa / acolo de exemplu fiind singurul loc
din imensa Rusie unde există pelicani, la fel ca în Deltele
Dunării, Iordanului sau Nilului). În anul 1964, Dr. Buddha
Prakash - profesor universitar de istorie și arheologie,
directorul “Institutului de Studii Indice” și decanul Facultății
de Studii Indice a Universității Kurukșetra 29,57 lat. N, 76,50
long. E din statul Haryana / Nordul Indiei - a scris: “În
legătură cu onomasticile derivate din vechiul cuvânt ‘vrka’
pentru lup (e cert că Vrka a fost asociat cu Saka) a rămas la
unii din Asia Centrală ca semnificativă trasarea sorgintei lor
lupești. De exemplu, în Rusă cuvântul pentru lup este ‘volka’,
ceea ce, probabil, a stat la baza numirii Fluviului Volga; în
Tradiția Scită, ascendența lupească a fost regală”. Se poate
observa dintre marile ape curgătoare menționate că Fluviile
Volga, Dunărea și Vistula sunt integral Europene, dintre
Mările pe care le alimentează deosebind Mările Caspică și
Neagră la hotarul Europei cu Asia (Marea Baltică fiind
integral Europeană); dintre cele 2 Mări de la hotarul Europei
cu Asia, Caspica e mai mică decât Neagra (respectiv Marea
Pontică, aflată la Nord față de Anatolia / Asia “Mică” =
Peninsula dinspre care apusenii Europeni Traci vedeau că
soarele răsărea, respectiv se înălța astrul zilei, de unde
onomastica nativă). Caspica este cea mai Estică Mare a
Europei, de altfel Bazinul său - la fel ca Bazinul Pontic - fiind
în EurAsia, adică având o parte în Asia: țărmuri Asiatice sunt
la Marea Caspică în Est și în Sud iar la Marea Neagră în Sud
(în Vechea Lume era considerat Asiatic și țărmul Est Pontic =
țărmul răsăritean al Mării Negre, căci limita Asia / Europa era
Marea Azov și Fluviul Don); de la Caspica - în conformitate
și cu “Enciclopedia Mării Caspice” - principalele căi în
Europa au fost dintotdeauna de-a lungul Caucazului la Marea
Neagră și de-a lungul Volgăi la Marea Baltică. Corespunzător
profesorilor Aleksey Kosarev, Andrey Kostianoy, Igor Zonn
și Michael Glantz - care au publicat “Enciclopedia Mării
Caspice” în anul 2010 - “Numele străvechi al Mării Caspice a
fost Marea Hircană (cu menționarea astfel inclusiv de către
geograful Carian Hecateu din Milet); Hircania / Hyrcania a
provenit din cuvântul Arian ‘Verkana’ pentru ‘Ținutul
Lupilor’ al coastei Iraniene, cea mai fertilă dintre coastele
Caspicii, știută și ca Gurkan / Gorgan. De la mijlocul
mileniului I î.C. triburile din răsăritul Caucazian au avut ca
agenți unificatori Albanii care au întemeiat vastul stat al
Albaniei Caucaziene, din care făcea parte inclusiv
Daghestanul actual”. (Dagii au în N Calmucii și în S Azerii,
la V fiind Cecenii iar la E apele Caspice, zise în trecut Albane
sau Gorgane / Hircane; despre numele Mării e de remarcat că
și savantul Antic Strabon în “Geografia” XI 1:7 - carte scrisă
în secolul I, în anul 18 - a consemnat explicit “Marea
Hyrcaniei, pe care o numim și Caspică”). Ar fi de remarcat că
fruntașii Albanilor au fost Ghergarii, preferații legendarelor
Amazoane: în Vechea Lume a fost vestit parteneriatul
celebrelor Amazoane cu Caucazienii Gargari; ei practicau
sexul sacru, ritualic (în cadrul Cultului Fecundității și
Fertilității): anual, în urma orgiilor lor pruncii avuți erau
păstrați de genul fetele de către aprigele Amazoane iar
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
feciorii de către puternicii Ghergari / Gargari (părinții - tații și
mamele - erau Caucazieni, astfel desigur fiindu-le și
progeniturile, toți trăind între Mările Caspică și Neagră).
Bazinul Pontic, adică al Mării Negre / Nordice în Vechea
Lume, căci convențional în trecut Negrul desemna Nordul -
având în E, până la Marea Caspică, Munții Caucaz și în V
Munții Carpați / inima spațiului Românesc - e foarte
important, deoarece a găzduit Civilizația Atlantă = prima
Civilizație organizată doar de către Homo Sapiens în Europa,
existentă în urmă cu circa 10 milenii (referința de start a
acestei lucrări); în prezent, Homo Sapiens este cea mai
puternică specie de pe planetă (oamenii au preluat cârmuirea
Vechii Lumi de la Găliganii / Uriașii - de tip Cro Magnon,
Neanderthal, ș.a. - din Epoca Pietrei, spre sfârșitul lungului
paleolitic: la înaintașii Neandertali - răspândiți real numai în
EurAsia - au fost atestate primele manifestări legate de religie
și de știință din Vechea Lume, ca de pildă Cultul Ursului / de
peșteră sau venerarea Cerului nocturn plin de astre, luminat
de Lună / ivindu-se astfel astronomia, în Epoca Pietrei primii
artiști care au pictat peșterile fiind Neandertalii iar nu Homo
Sapiens, etc). Ar fi de reținut că în vremurile Neandertalilor
densitatea în EurAsia era foarte mică, fiecăruia
corespunzându-i foarte mulți kmp de mediu: singurătățile
erau omniprezente - în plus Neandertalii fiind caracterizați de
individualism - pentru împerecheri având uneori de străbătut
distanțe imense; pe de altă parte, oamenii Homo Sapiens
preferau grupările (umblau împreună, formau cete / hoarde,
etc.) ceea ce în timp le-a adus victoria dominanței.
Antropologul American Erik Trinkaus de la Universitatea
Washington, după analiza a 77 de schelete din paleoliticul
Vestului EurAsiei a publicat în anul 2019, împreună cu
colegii Mathilde Samsel și Sebastien Villotte de la
Universitatea Bordeaux / Franța, studiul despre excrescențele
osoase din urechile Neandertalilor și ale oamenilor Homo
Sapiens timpurii din Europa - fenomen observat la aproape
jumătate dintre aceia - ceea ce denotă expunerea lor
sistematică la apă rece, însemnând că-și petreceau mult timp
pentru culegerea resurselor din mediu acvatic; e ceea ce azi în
medicină e definit ca “sindromul înotătorilor” (ei se
scufundau foarte des, în căutare de hrană), provocând
exostaza: anume, creșteri osoase pe canalele urechilor,
cauzate de agresiunile externe ale apei și vântului (afecțiuni
prezente și acum la unii navigatori extremi, la scafandrii în
diverse adâncimi, la surferi, ș.a).
Paleoliticii Europei aveau dese preocupări acvatice
Asocierea Atlantă a fost cu apa - știută așa universal,
mereu din Vechea Lume până azi / de fapt, din ancestralul
Ocean s-au născut toți, obișnuința ancestrală a oamenilor cu
apa de exemplu fiind studiată și de către cercetătorul
Norvegian Allan Krill în anul 2017 - iar Atlanții efectiv erau
21
“Oamenii bărcilor”, respectiv plutași / luntrași; cercetătorul
Andres Paabo - Canadian de origine Eston / Baltic, din
același grup genetic masculin “N” ca Gherga - în studiul
“Uirala” a prezentat situația ivită odată cu sfârșitul
glaciațiunii (topirea calotei polare Nordice fiind documentată
științific ca demarată în paleolitic din urmă cu 12 milenii,
petrecându-se treptat, în Europa situația schimbându-se
semnificativ, începând din Bazinul Pontic spre Nord, pe
măsura încălzirii de atunci către temperaturile de acum):
“Accelerarea încălzirii climei începută în urmă cu 12 milenii
a dus la topirea ghețurilor într-un ritm relativ rapid, astfel
încât pământul era inundat în măsură mai mare decât se putea
scurge apa. În acel mediu, oamenii preistorici nu se mai
puteau deplasa prea mult - așa cum o făceau când terenul era
înghețat și deci tare / solid - din cauza nenumăratelor
mlaștini, bălți, lacuri și râuri, cu excepția ‘insulelor’ zonelor
mai înălțate, unde pământul era uscat. Fără ambarcațiuni însă
ar fi fost blocați în acele locuri, ceea ce nu era suficient
pentru supraviețuirea în așa peisaj. Trebuiau să dezvolte
catalige / picioroange, plute, pirogi / canoe, etc. - ușoare,
chiar elegante - de folosit la deplasări, uneori pentru a
parcurge și distanțe mai mari. Mergând grupați pe familii,
aveau nevoie de mai multe pirogi / bărci, ca să vâneze, ca să
pescuiască ori ca să culeagă. Periodic - de pildă, anual - mai
multe familii trăind în aceleași bazine se adunau, deopotrivă
la socializare dar și ca să-și afirme realizările ori pentru a
dobândi noi cunoștințe, să facă schimburi de bunuri, etc.
(inclusiv în prezent, de pildă eschimoșii procedează similar).
La finalul paleoliticului / după glaciațiune asemenea mod de
viață în așa peisaj ud însă nu era posibil fără ambarcațiuni -
plute, pirogi, bărci - la dispoziție. Au fost necesare secole
pentru ca acel nou mod de viață să perfecționeze pirogile -
canoe / bărci - dar odată perfecționate, acei oameni au avut
‘autostrăzi’ de apă peste tot și s-au putut mișca până la de 5
ori mai repede decât puteau merge prin tundra deschisă.
Asemenea lucru este evident din simpla comparare a vitezei
unui grup de oameni care se deplasează în mai multe canoe
față de mersul pe teren deschis (de pildă pe mal, în paralel cu
apa). Astfel, apa care inițial le amenințase existența le-a
facilitat brusc accesarea tuturor resurselor alimentare / de trai
disponibile în zonele umede și trecerea rapidă de la locație la
locație”.
Răspândirea paleolitică pre-diluviană: cu roz vânătorii, cu
roșu culegătorii, cu albastru luntrașii
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

“Acel succes, împreună cu climatul încălzit și păsări de apă și mamifere bucuroase de multă apă (printre
înmulțirea faunei sălbatice, au provocat o ‘explozie’ a care au fost inclusiv elanii). Expansiunile Culturilor
populației umane, care a promovat expansiunea în toate ‘acvatice’ spre Nordul European au durat milenii, ‘Oamenii
direcțiile disponibile, însă mai ales spre Nord, răspândirea bărcilor’ într-un final ajungând până la Oceanul Arctic (așa
ajungând chiar până în zona arctică (neatinsă anterior). cum au găsit arheologii primele bărci confecționate din piei
Extinderea a fost o certitudine dovedită nu numai arheologic, de animale mari în Karelia / unde sunt cele mai mari Lacuri
ci și evidentă, din bun-simț / logic: un nou mod de viață s-a ale Europei)”. Ar fi de remarcat că Estonii (națiune Finică) au
extins în Europa, la încheierea paleoliticului. În timpul “karu” pentru urs iar Finicii - pentru același urs - au cuvântul
glaciațiunii, ghețarii existau până spre centrul EurAsiei. În “karhu”: privind onomastica, orice asemănare cu denumirea
Europa, ceea ce azi e considerat ‘arctic’ se situa la Sud până Karelia parcă nu ar fi întâmplătoare (academicianul Finic
în Bazinul Dunării iar Nordul era ‘polar’, fiind acoperit de Juha Pentikäinen a studiat “Festivalul Ursului” la Kareli,
calotă (cum ar fi Antarctica azi), prea rece pentru viață. Finici și Saami, observând că în trecut era cel mai important
Geologii susțin că în vremea glaciațiunii nivelul oceanului eveniment la aceia); de altfel, o regiune Baltică importantă -
planetar era mai jos. Când clima a început să fie mai caldă, Kuronia / Kurland, pe țărmul Lituano-Leton - a fost populată
glaciațiunea s-a diminuat, ghețarii au început să se topească, până în Evul Mediu de Kurși / Curoni (deopotrivă onomastica
însă nivelul mării nu a crescut în același ritm ca topirea și trăsăturile principale rezonând cu ale Nordicilor Kareli).
deoarece apa glaciară s-a vărsat mai întâi pe uscat, luându-i Este de știut că populația de la Golful Finic (anume cea
ceva timp până când să ajungă în oceanul planetar (și să formată din Finicii Estoni și Kareli) din vremea Antică a
ridice nivelul înapoi). Astfel a existat o perioadă de timp în măreței națiuni Getă, respectiv din cea ulterioară Nordică
care terenurile de sub foștii ghețari au fost inundate iar Gotă, a fost știută ca “străină” - zisă “Chudă” - vecinii Ruși
vânătorii din acele zone nu aveau de ales decât să dezvolte denumind-o “Vod” / “Vote” / în Rusă “voda” fiind apă. În
căi de a călători pe apă ori altfel nu aveau acces la viața Vechea Lume primele rețele de trasee ale oamenilor au
bogată ce se dezvolta în acele teritorii ude. Inițial, oamenii devenit rețele de informații (nu comerciale sau militare): pe
erau în mod obișnuit tereștri - chiar dacă puteau face plute ele circulau tot felul de experiențe tehnologice și forme
încă din timpul glaciațiunii - astfel încât dezvoltarea unor culturale, ce au dus la opinii filozofice și religioase, la gusturi
modele ale luntrilor (pirogi / bărci, etc.) pentru călătorii și artistice și la răspândiri de idei.
vânători a fost un fenomen lent, proces însoțit de
permanentele presiuni ale mediului înconjurător. În cele din
urmă, traversările mlaștinilor și ale apelor tot mai mari au
format a doua natură a modului de trai, cu transmitere
pruncilor încă de la vârste fragede. În timpurile preistorice nu
existau școli: tinerii făceau ceea ce au făcut bătrânii lor iar
obiceiurile, învățămintele și limbajul se transferau; din așa
motive modul de viață a avut tendința de a rămâne de la o
generație la alta. Corespunzător datelor despre sfârșitul
glaciațiunii, în urmă cu 10 milenii schimbările climatice erau
abia perceptibile, însă apoi - până în mileniul VII î.C. -
încălzirea a fost rapidă. Aceasta deoarece la început, când
mare parte din Europa era acoperită de ghețuri, strălucirea
albă reflecta razele solare înapoi în spațiu; dar pe măsura
progresului topirii și expunerii culorilor mai întunecate ale
terenurilor, tot mai puțină radiație solară era reflectată înapoi,
câștigul de căldură al solului accelerându-se, determinând
ghețarii să se topească tot mai repede, până când apa
provenită din ei a început să fie mai multă decât putea ajunge
în oceanul planetar: era un pământ foarte umed, însă vânătorii
și culegătorii - folosind bărcile - au prosperat: ei s-au înmulțit
Topirea calotei Europene
până au depășit numărul clasicilor vânători (ale căror mari
turme de animale sălbatice dispăreau spre Nord), ‘Oamenii
“Situația ecologică schimbată / cu ghețarii intrați
bărcilor’ - plutași / luntrași - ajungând să domine partea
spre retragerea finală - care a dus la schimbarea majoră a
Nordică a Europei, înlocuindu-i; vârful expansiunii lor - în
modului de trai - a însemnat extinderea pădurilor în fosta
acea lume udă - a fost în urmă cu 8 milenii. Apoi, încălzirea
tundră peste terenurile deschise de pășunat ocupate anterior
climatică a încetinit, ghețarii au dispărut, apa planetară a atins
de reni: vânătorii și-au diversificat abilitățile, ocupându-se și
nivelul mării ce s-a păstrat pe mileniile următoare. În prezent,
cu procurarea hranei de pe maluri - practicând inclusiv
ghețarii Nordici mai sunt doar în Groenlanda: rămășița a ceea
pescuitul - ori adaptându-se la pădurile închise, vânatul
ce a fost. În timp ce oamenii totdeauna au fost capabili să
diversificându-se (spre deosebire de specializarea vânării unei
inventeze ambarcațiuni pentru nevoi temporare, adevărata
specii în tundra deschisă). Teritoriile de vânătoare s-au mărit,
revoluție de la sfârșitul paleoliticului a însemnat un întreg
ceea ce a implicat gestionări la alte scări / dimensiuni ale
mod de viață dezvoltat în jurul deplasărilor pe ape, în locul
vieții umane: dezvoltările ambarcațiunilor nu au permis doar
mersului pe uscat. Plimbările s-au limitat la zonele insulare
atingerile unor destinații mai îndepărtate și măririle vitezelor
de pe terenurile mai înalte, unde își aveau sălașurile. Treptat,
mobilităților, ci au determinat și atragerea foștilor vânători-
foștii vânători de mamuți, reni, etc. s-au adaptat peisajului
culegători în noul mod de viață, aceia alăturându-se
inundat și curând au avut acces la mari bogății acvatice: pești,
22
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

succesului (mulți dintre cei care s-au alăturat erau străvechi diversificat dar pe înaintașii spre Nord puținătatea resurselor
Europeni, în amestec cu cei veniți din Asia - așa cum au fost dintr-o zonă la un moment dat i-a determinat să acopere în
bărbații din haplogrupul ‘N’ - urmele genetice fiind de deplasările lor mari spații, ceea ce a însemnat și utilizarea
exemplu pentru un detectiv ca amprentele de la locul faptei, aceleiași limbi - doar cu diferențe dialectale în unele părți - și
însă numai amprentele singure nu ajung la reconstituirea să aibă cam aceleași organizări ale traiului, de-a lungul unor
celor întâmplate, ci împreună cu alte date, ca de pildă cele perioade de timp chiar mari”. Principala porțiune din Europa
antropologice / arheologice, lingvistice, etc). Călătoriile pe unde s-a petrecut așa ceva atunci a fost Marea Câmpie Estică
scară largă - pe ‘autostrăzile’ de apă - adunările în mediile - din Vestul Munților Ural până în Estul Munților Carpați -
acvatice având ca rezultate partide reușite de pescuit și având Bazinul Volgăi / cel mai mare Fluviu al Europei (cu
vânători de succes au dus la înflorirea populațiilor având gurile în Marea Caspică), partea inferioară a Bazinului
ambarcațiuni, ceea ce a determinat împărțirile pe triburi și pe Dunării / cel mai mare Fluviu după Volga al Europei (cu
noi triburi, care au călătorit mai departe, ajungând la noi gurile în Marea Neagră) și multe altele, în Nord ajungând
destinații. Creșterea populațiilor cu ambarcațiuni a depășit până la Marea Baltică și Oceanul Arctic; Câmpia Europei de
creșterea oricăror altor populații post-glaciare de vânători- Est e cea mai mare subdiviziune a continentului (cuprinzând
culegători; o mare parte din umanitatea actuală e înrădăcinată Vestul Kazah, partea Europeană a Federației Ruse - din
în acei luntrași ai Vechii Lumi. Se poate reține că Sudica republică Daghestan / fostă Țară Ghergară, până în
ambarcațiunile nu erau răspândite decât în zonele joase de Nordica republică a Kareliei / acum dominată de bărbați
relief (nu pe munți): în zonele înalte au continuat să se genetic ca Gherga - Ucraina, Bielorusia, Lituania, Letonia,
păstreze clasicele populații și ocupații - mai sedentare - Estonia, împreună cu bune părți ale României, Poloniei și
diferite de ale celor de la vale sau șes, ale oamenilor mai Finlandei):
mobili. Din moment ce oamenii sunt creaturi terestre,
dezvoltarea unui mod de viață conectat cu ambarcațiunile a
implicat presiuni puternice pentru a forța oamenii să
acționeze împotriva instinctelor; ghețarii topiți au dus la
condiții speciale - de durată - iar așa ceva a răspândit de-a
lungul vremurilor acel mod de viață legat de ape: în plus, a
fost nevoie și de mult timp pentru propagarea noilor
instrumente și tehnici legate de mediul acvatic (ca și
răspândirea agriculturii, așa ceva a durat, a fost lentă). Nu-s
de imaginat invenția bruscă a unei ambarcațiuni și o
expansiune bruscă; au fost încercări și erori de-a lungul
multor generații, inovațiile neivindu-se independent, ci prin
imitație (așa cum fenomenul imitării s-a petrecut la multe
altele în trecutul omenirii): împrumuturile au fost indirecte,
adică fără legături genetice cu creatorii (și azi sunt preluate
tehnologii de la oameni cu care nu e necesară înrudirea
imediată / directă). Climatul post-glaciar de încălzire rapidă a
dus spre Nord la o ‘explozie’ a plantelor și animalelor, ceea
ce a dus spre Nord la o ‘explozie’ a populațiilor de vânători-
culegători; utilizarea ambarcațiunilor a permis expansiunea
oamenilor spre Nord: fiecare râu era ‘o autostradă’. Așa ceva
asupra omenirii a avut în Nord un impact asemănător
dezvoltării agriculturii în Sud; nu peste tot însă vitezele de
transformare ale modului de viață au fost la fel, căci natura
umană este totuși pedestră: a petrece mult timp în
ambarcațiuni însemna și că presiunea exercitată de mediul
înconjurător o cerea (expansiunea modalității de viață
orientată acvatic - a străvechilor luntrași - nu a rămas
ancorată de grupurile genetice inițiale sau de graiurile lor /
fiind preluate doar unele cuvinte tehnice). Inclusiv azi se
poate observa că preluarea unor tehnologii nu înseamnă că se
realizează de oameni având același profil genetic; termeni
tehnici însă - aparținând inovatorilor - se pot transmite, așa
cum în Vechea Lume au fost atestați cei agricoli sau cei
acvatici: între agricultorii veniți din Sud - stabiliți în
sălbăticiile Nordice - și luntrașii străbătând acele zone nu au
fost dispute teritoriale, căci nu avea sens să fie opuși, cât timp
agricultorii se hrăneau din ceea ce cultivau iar luntrașii se
hrăneau din ceea ce comercializau (de pildă, o pasăre roșie
care se hrănește cu semințe nu are de ce lupta cu o pasăre
albastră care se hrănește cu insecte). La început, spre
deosebire de Sud, unde resursele erau mai abundente iar Europa
oamenii nu erau nevoiți să călătorească mult, graiurile s-au
23
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Este de știut despre cea mai veche reprezentare a
vreunei ambarcațiuni de pe glob că ar fi o petroglifă din
Azerbaidjan - Vestul Caspic / apusul Mării Hyrkane - din
urmă cu peste 12 milenii, înfățișând circa 20 de oameni
vâslind:
Artă rupestră în Gobustan (lângă vulcanii noroioși Azeri)
Privind “Nordul”, lingvistul Evreu Julius Pokorny a
corelat apariția termenului folosit de Greci “Borea” de “grui”
= cuvânt Kurgan / Indo-European, identificat de Dr. Mihai
Vinereanu ca fiind Geto-Trac, folosit pentru “pantă” /
“povârniș”, așa cum era de pildă văzut la început Nordicul
Lac Pontic în cuva sa abruptă (acum umplută de apele Mării
Negre): așadar, Pontul - cândva centrul Atlant - etimologic
poate fi conectat de vechea sa poziție, din pantă (e de
remarcat că Avesta “panta” = “drum” / “cale”); Românii mai
au pentru “panta” serioasă sinonimul “râpă” - de asemenea cu
evidențiere de către Dr. Mihai Vinereanu în “Dicționarul
etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-
europenistică)” din anul 2009 ca având utilizare Traco-Dacă -
iar udul = mănosul / fertilul Rai, zis Eden = literalmente
însemnând tărâmul “Udului An”, pomenit și de stră-Români,
a fost localizat inclusiv pe pantele Pontului, cu râpele
traversate de riverani pe punți sau pe pontoane.
Apele dintre Cer și Glie
De altfel, în secolul VII Sf. Isidor din Peninsula
Iberică (episcop al ViziGoților, având înaintașii = strămoșii la
Marea Neagră) în “Etimologii” 13:16 a scris despre Bazinul
Pontic că “era denumit așa fiind ușor traversabil - ca pe punte
24
sau pe ponton - iar din asemenea motiv acolo sunt pești ori
delfini dar nu și mari creaturi marine”; în Vechea Lume,
riveranii mereu au avut avantajul traiului lângă apă față de
nomazii culegători-vânători de pe întinderile uscatului, în
sensul că așa cum puteau fi buni culegători sau vânători buni
pe diverse terenuri, tot așa puteau fi buni pescari sau
navigatori buni (cutezători călători înfruntând valurile). Mitul
“întoarcerii” (sau “reîntoarcerii”) își poate avea sorgintea în
acele vremuri îndepărtate / Pelasge, ale preistoricilor care se
tot mutau, când luntrașii mult așteptați - de unii stabiliți
aiurea - totuși veneau; este interesant că Finicii au termenul
“vene” pentru “barca” plutind pe albastrul apelor, în vecina și
înrudita Estonă = tot limbă Finică / ne Indo-Europeană
termenul “Vene” e folosit pentru Rus, prin Latinul “venetus”
se înțelegea albastrul apelor (lagunara Veneție - străbătută de
gondole - e emblematică) iar în Română cei “veniți” sunt cei
sosiți la cineva de undeva, echivalentul de “vineți”
caracterizând deopotrivă aspectul înghețat al Nordicilor /
HiperBoreilor și culoarea vânătă a nobleții, apropiată de cea
regală purpurie: Dr. Mircea Eliade în “Mitul eternei
reîntoarceri” din anul 1957 a tratat situația arhaică respectivă
pe “Getik” = tărâmul reflectând împărăția celestă (este
semnificativ și cum începe Biblia, prin Vechiul Testament -
în vremuri întunecate, cu ape iar nu în vremuri senine și aride
- în primul capitol al primei cărți, “Facerea” / “Geneza”), pe
lângă și Dr. Alexander Slawik 1900-1997 afirmând că în
EurAsia complexul cultural al “vizitatorului”, anume
referindu-se la sufletele morților, la Zei, ș.a., s-a dezvoltat
dinaintea Erei istorice. În Vechea Lume - încă din Epoca
Pietrei - vânătorii-culegătorii erau nomazi sezonieri,
majoritari Nord Europeni / Finici (frecvenți îndeosebi la
miazănoapte față de aliniamentul dintre Bazinul Volgăi și
Bazinul Baltic) utilizând pirogi scobite în trunchiuri de copaci
/ după cum au relevat arheologii; simbolismul lor religios era
conectat de ape, ei pe lângă plutărit îndeletnicindu-se și cu
pescuitul: la Finici și Estoni pentru “apă” se folosește același
termen “vesi” (cei vii, care veneau cu luntrile / “vene” pe ape
/ “vesi” trăgeau - transport denumit “veda” - bunurile
necesare traiului).
Pirogi la “Centrul Epocii Pietrei” din Kierikki / Finlanda
Enigmatica Sf. Vineri / “Vine-Ri” - protectoarea
călătorilor, animalelor și păsărilor, aflată sub semnul Selenei /
Lunii, apărând în visele femeilor pentru a le transmite leacuri
“băbești”, cea mai importantă dintre personificările zilelor
săptămânii / așa cum a studiat și Basarabeanul Victor
Kernbach - venerată în mitologia Română / Valahă din
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

vremurile păgâne / pre-creștine, ar fi provenit din asemenea = “umed” iar prin “Volohi” волох sunt înțeleși Valahii, adică
ipostaze străvechi (visele au fost în Vechea Lume considerate Rumânii / Românii (cei mai apropiați de umiditatea Râurilor).
ca mesaje ale divinităților); un alt nume, consacrat de Traci
(inclusiv de Daci), a fost nocturna Vendis / Bendis = Zeița
Lunii și a farmecelor - care veghea legăturile maritale - cu
atribute răspândite până la Vest Anatolieni, acolo între a vâna
ca Artemida și a orienta ca Hecate. Este semnificativ că
Fluviul Vistula - cu izvorul în Carpații Nordici și vărsarea în
Marea Baltică - se numea în vechime Visela, fiind o veche
cale acvatică continentală (din vremuri îndepărtate) pe care
vâsleau cei din pirogile “vene”; Românii / Valahii - ai căror
strămoși au fost atestați ca aparținând populației Carpatice
din Vechea Lume - folosesc “vad” pentru desemnarea locului
de trecere a apei, în trecut cârmuitorii purtând titlul de
“Vodă” (iar “Glorioșii” = Slavii - care acum populează
semnificativ vecinătățile respective ale Românilor - folosesc
termenul “voda” pentru “apă”): din punct de vedere al
delimitărilor Marine, în general Valahii propriu-ziși s-au
răspândit la V de Marea Neagră, la N de Marea Egee, la E de
Marea Adriatică și la S de Marea Baltică (semnificative sunt
și vechile cuvinte Valahe / Române folosite pentru năvod =
plasa de pescuit, anume “voloc” / așa cum a studiat în anul
2003 Dr. Mircea Ciubotaru, lingvist Român, respectiv
“voloacă” pentru luncă sau “vladnic” - rezonând cu “vlădică”
- pentru puternic, etc). Străvechi termeni la Români - ca de
pildă cei legați de “vânat” sau de “vânt” - s-ar înrădăcina în
vremurile ancestrale; Dr. Mihai Vinereanu în “Dicționarul
etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-
europenistică” din anul 2009 a tratat verbul “a vâna” în
legături cu vechiul Scandinav “veidi” pentru “vânătoare”,
Balticul / Lituanianul “vainati” = “a ataca”, Sanscritul
“vanati” = “a ținti”, etc. iar la “vânt” (adică deplasarea unei
mase de aer provocată de diferențele de temperaturi sau de
presiuni din atmosferă) a studiat apropierile și de Tocarianul Aspecte din Vechea Lume
“want”, Hititul “huwant”, Gotul “wind”, cuvântul Baltic /
Leton “vetra” pentru “furtună”, etc. iar “unda”, adică Geneticianul David Reich de la Facultatea de
mișcarea în valuri, e de conectat, tot ca termen de demult. Medicină a Universității Harvard / SUA în cartea sa “Cine
Vechii Indieni - pe de altă parte - nu întâmplător și-au avut suntem și cum am ajuns aici” publicată în anul 2018 a arătat
religia Vedică consolidată tocmai în uriașul Bazin Ghaggar privind Kurganii - respectiv Indo-Europenii - că în majoritate
(al apelor scurse de pe cei mai înalți Munți ai lumii în NV au provenit din Țara Ghergară aflată în V Caspic (anume din
Indiei, coroborate cu apele datorate unor perioade musonice fosta Albanie Caspică = Albanie Caucaziană, dintre Iran /
mult mai persistente ca acum) cu debit masiv după Asia și Armenia / Europa): la sfârșitul Epocii Pietrei, adică în
glaciațiune până în Epoca Bronzului, de când a rămas neolitic (când nu existau nici Iran, nici Armenia), acolo
semnificativ acolo cu undele sale Fluviul Ind / de unde cârmuiau legendarii Gargarei = bărbații Amazoanelor -
onomastica lor; se poate observa legătura nominală a Indului născuți de Amazoane, partenerii Amazoanelor, tații
cu Sanscritul “sindhu” însemnând “Râu”, ceea ce efectiv Amazoanelor - despre care în secolul VII episcopul Got
conferă Indiei străvechiul înțeles de “Țara Râurilor” (e de Isidor în “Etimologii” 9:2 a scris că “aveau părul aproape alb
remarcat că în India înaintea Sanscritei a fost limba Vedică, ca zăpezile din apropierea lor, de aceea fiind știuți ca Albani
provenind din vechea Sirie - Țara dintre Anatolia, și vedeau foarte bine noaptea”, el preluând și din descrierea
Mesopotamia și Canaan - așa cum a studiat de exemplu Dr. care le-a fost făcută de Romanii Pliniu “cel Bătrân” în
David Anthony în “Calul, roata și limba” din anul 2007, “Istoria naturii” 7:12 din secolul I ori Gaius Solinus în
lucrare premiată de “Societatea Americană pentru capitolul 15 al “Mirabilus mundi” = “Minunile lumii” din
Arheologie” în anul 2010 drept cea mai bună carte). Svastica secolul III; savantul David Reich - specialist în genetica
- simbolul solar popular și în prezent în Asia la Indieni ori în străveche - a explicat că acei Caucazieni Ghergari / Gargarei
Europa pe steagul oficial al Președinției Finlandei - a apărut au lăsat urme marcatoare ca populația sursă atât pentru
(așa cum au studiat chiar Indienii) nu altundeva decât în Estul străvechii Anatolieni, cât și pentru cei din Cultura Yamnaya /
Europei: a fost gherbul / stema Atlantă iar cârmuitorii Atlanți Jamnaja (tipic Kurgană / Indo-Europeană), a celor ce dădeau
aveau ca semn distinctiv sceptrul în formă de furcă / trident, iama, care au populat Dunărea inferioară tocmai după ce zona
cu existența emblematică și acum de pildă oficial în Ucraina a fost măcinată de către ciumă.
(pe fondul albastru al apelor - ca blazonul național - preluat
de Ucraineni de la dinaștii Ruriki / bărbați dovediți științific
cu profilul genetic Gherga, instaurați în vremurile Varegilor /
Vikingilor); e de remarcat că în Ucraineană “voloha” воло́га
25
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Impactul Kurgan Yamnaya
între Altai / Siberia, NV Indiei și spațiul stră-Românesc
(Dr. David Reich, Universitatea Harvard / SUA, 2019)
În anul 2019 colectivul format din Fernando Racimo
și Martin Sikora de la Universitatea Daneză Copenhaga,
Jessie Woodbridge și Ralph Fyfe de la Universitatea
Britanică Plymouth, Karl Sjogren și Kristian Kristiansen de la
Universitatea Suedeză Gothenburg, împreună cu arheologul
Vander Linden de la Universitatea Britanică Cambridge
afirma: “Europa trecutului a fost vizată de 2 migări umane
majore, anume din Anatolia la începutul neoliticului și
Yamnaya din Marea Stepă în Epoca Bronzului”; e de știut
despre Cultura Yamnaya că a apărut odată cu valurile
Kurgane (la sfârșitul Epocii Pietrei / adică la încheierea
neoliticului), dezvoltându-se la Dunărea inferioară într-un
ritm mai rapid decât migrarea Anatolienilor de la începutul
neoliticului în aceeași zonă a Dunării inferioare. Conform Dr.
Martin Furholt de la Universitatea din Oslo / Regatul
Norvegiei în anul 2021, situația era astfel:
Mileniul III î.C.
26
Mileniul IV î.C.
Între fosta Țară a Ghergarilor de la Marea Caspică și
actuala Țară a Românilor = Țara foștilor Valahi - unde
nominal trăiesc cei mai mulți Gherga - există doar o Țară,
anume Georgia = Țara Georgienilor, în rest fiind Marea
Neagră: “Pontos Euxeinos” (în vechea Greacă, apoi zisă și
Μεγάλη Θάλασσα “Megali Thalassa”, adică “Marea cea
mare”, termenul “Thalassa” fiind în legătură etimologică cu
Românescul “talaz” pentru val mare); Marea Neagră desparte
Anatolia de Marea Stepă, amplasarea Marină fiind între
Esticii Munți Caucaz și Vesticii Munți Carpați / leagănul
Românesc (Georgia în vechime era știută și ca Țara
Gheorghilor, așa cum a scris de exemplu la începutul
secolului XVIII academicianul Dimitrie Cantemir - fost
domnitor al Țării Moldovei - în “Hronicul vechimei Româno-
Moldo-Vlahilor”, unde el a mai scris, în repetate rânduri, un
fapt interesant din vremea Antică, anume despre provincia
Imperiului Roman de pe partea stângă a Dunării că era
numită “Volohia” / “Volochia seu Dachia”).
Gorgane Yamnaya (Dr. Volker Heyd, Universitatea din
Bristol / Regatul Britanic, 2008)
Țara Ghergarilor din Sudul Caucazian a fost
leagănul care a generat Kurganii, adică pe Indo-Europeni;
după ce academicianului Svante Pääbo (șeful
Departamentului de Genetică al Institutului Max Planck
pentru Antropologie Evoluționară din Germania) i s-a
decernat Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în
anul 2022 datorită pionieratului în paleogenetică, în anul
2023 un colectiv internațional de geneticieni și lingviști
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

coordonați de către cercetători din același Institut Max Planck Wolfgang Haak - șeful Departamentului de Arheogenetică de
pentru Antropologie Evoluționară - echipă formată din Paul la Institutul Max Planck pentru Antropologie Evoluționară -
Heggarty, Cormac Anderson, Matthew Scarborough, rezumă implicațiile noului studiu declarând: ‘În afară de o
Benedict King, Remco Bouckaert, Lechosław Jocz, Martin estimare rafinată a timpului pentru arborele general al
Joachim Kümmel, Thomas Jügel, Britta Irslinger, Roland limbajului, topologia arborelui și ordinea de ramificare sunt
Pooth, Henrik Liljegren, Richard Strand, Geoffrey Haig, cele mai critice pentru alinierea cu evenimentele arheologice-
Martin Macák, Ronald Kim, Erik Anonby, Tijmen Pronk, cheie și modelele de strămoși în schimbare văzute în datele
Oleg Belyaev, Tonya Kim Dewey-Findell, Matthew genomului uman vechi; acesta este un pas uriaș înainte de la
Boutilier, Cassandra Freiberg, Robert Tegethoff, Matilde scenariile anterioare, care se exclud reciproc, către un model
Serangeli, Nikos Liosis, Krzysztof Stronski, Kim Schulte, mai plauzibil care integrează descoperiri arheologice,
Ganesh Kumar Gupta, Wolfgang Haak, Johannes Krause, antropologice și genetice’.”
Quentin Atkinson, Simon Greenhill, Denise Kühnert și
Russell Gray - a sugerat Ipoteza Hibridă privind originea
limbilor Indo-Europene, ca provenind din Sudul Caucazian,
datând din urmă cu 8100 ani, adică de la sfârșitul mileniului
VII î.C., după dezastrul Atlant, adică după destrămarea
Imperiului Atlant având în centru Marea Neagră, din același
mileniu VII î.C.: “De peste două secole, originea limbilor
Indo-Europene a fost contestată. Două teorii principale au
dominat recent această dezbatere: ‘Ipoteza Anatoliană’ sau
‘Ipoteza Agricolă’ - care sugerează o origine legată de
agricultura timpurie, în jurul valorii de acum 9 milenii - și
‘Ipoteza Stepei’, ce propune originea în Stepa Ponto-Caspică
în urmă cu aproximativ 6 milenii. Cercetătorii din
Departamentul de Evoluție Lingvistică și Culturală de la
Institutului Max Planck pentru Antropologie Evoluționară au
format o echipă internațională de peste 80 de specialiști în
limbi străine pentru a construi un nou set de date într-un
vocabular de bază din 161 de limbi Indo-Europene, inclusiv
52 de limbi Antice / istorice; această eșantionare mai
cuprinzătoare și mai echilibrată, combinată cu protocoale
riguroase pentru codificarea datelor lexicale, a remediat
problemele din seturile de date utilizate de studiile anterioare.
Indo-Europeana este estimată la aproximativ 8100 de ani.
Echipa a folosit analiza filogenetică activată de strămoși
pentru a testa dacă limbile scrise Antice, cum ar fi Latina
clasică și Sanscrita Vedică, au fost strămoșii direcți ai
limbilor Romanice Moderne și, respectiv, a cules indicii, cu
grijă pentru ca inferențele să fie solide. Dr. Russell Gray -
șeful Departamentului de Evoluție Lingvistică și Culturală - a
afirmat: ‘Cronologia noastră este robustă într-o gamă largă de
modele filogenetice alternative și analize de sensibilitate;
aceste analize estimează că familia Indo-Europeană are
aproximativ 8100 de ani, cu ramuri despărțite deja cu Proto Indo-Europenii s-au răspândit din Caucaz acum 8100
aproximativ 7000 de ani în urmă’. Asemenea rezultate nu ani (Institutul Max Planck pentru Antropologie Evoluționară,
sunt în totalitate în concordanță nici cu Ipoteza Agricolă, nici 2023)
cu Ipoteza Stepei. Dr. Paul Heggarty - primul autor al
studiului - a observat: ‘Date recente ADN sugerează că Antropologul Francez Cesar Moreau de Jonnes
ramura Anatoliană a Indo-Europenilor (cea mai veche) s-a 1808-1878 (fiul academicianului Francez Alexandre Moreau
ivit din apropierea arcului Nordic al Semilunii Fertile; de Jonnes 1778-1870) a afirmat în cartea “Vremurile
topologia arborelui genealogic al limbajului nostru și datele mitologice” din anul 1876: “Conform istoricului Armean
împărțirii descendenței noastre indică alte ramuri timpurii Moise din Koren - care a scris în secolul V - numele primitiv
care s-ar putea, de asemenea, să se fi răspândit direct de al Colchidei / Georgiei se știa că a fost ‘Egher’ provenind de
acolo, nu prin Stepă’. Iată așadar noi perspective, din genetică la Ghergheții / Circașii originari din Crimeea; pe de altă
și din lingvistică. Autorii studiului au propus o nouă ipoteză, parte, vechii Egipteni au indicat că limita Zeului Osiris a fost
anume ‘Ipoteza Hibridă’ pentru originea limbilor Indo- ‘Agher’: ‘Ker-Neter’ (altă natură / altă lume). Ghergașii -
Europene, cu o patrie anterioară la Sud de Caucaz și cu o Ghergheseii / Ghirgașiții - și frații lor din Canaan erau
ramură ulterioară spre Nord în Stepă, ca patrie secundară omonimi Cadmoni / ‘Kad-moni’: Ariani (nu Semiți); ei inițial
pentru unele ramuri Indo-Europene. Expansiunile ulterioare nu au fost Etiopieni, ci Caucazieni. Sorgintea Iranianilor de
în Europa au fost echivalate ca Yamnaya. ADN-ul istoric și fapt a fost Scită: în vechile Imnuri Iraniane, numele regilor și
filogenetica limbajului astfel se combină pentru a sugera că eroilor în mod constant aveau sufixul ‘asp’ - ca de exemplu
rezolvarea enigmei Indo-Europene - veche de 200 de ani - Ghergasp - ceea ce era terminație Scită, de la Caspica și
constă într-o hibridizare a Ipotezelor Agricolă și a Stepei. Dr. Nordul Caucazian”. Este de știut că “Neteru” la Sumerieni
27
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
erau Gardienii - Veghetorii / Paznicii - iar la vechii Egipteni
hieroglifa “NTR” era alocată celor divini; vechi scrieri au
reținut că în Nordul Sumeriei au existat Veghetori Grigori
(aceia erau cârmuiți de gemenii Enlil și Enki, fiii Marelui Zeu
Anu: Enlil / “En-lil” - în fruntea urmașilor Anuna - era uneori
locțiitor pe Pământ al tatălui său An din Cer, de aceea având
din titlurile supreme). În anul 2010, academicianul Ramiz
Mehdiyev - acum președintele Academiei Azere - a scris că
“partea răsăriteană a Bazinelor Kura-Arax a fost numită Aran
(ca de exemplu, atestată la sfârșitul Antichității și de către
istoricul Moise din Koren): Aran purta de asemenea
denumirea de Alvania / Albania, fiind o Țară vastă, locuită de
Gargari inclusiv la Vest în Karabakh și la Sud în
Azerbaidjan”. Fosta Albanie Caucaziană - Țara Ghergarilor -
a cuprins părți din actualele Azerbaidjan, Armenia, Georgia,
Daghestan, etc. (în funcție de vremuri, a avut diverse
extinderi, între actualele Iran / S și Rusia / N, respectiv
Caspica / E și Caucaz / V). Caucazienele Amazoane =
voinice Homo Sapiens erau urmașele Găliganilor / Gealaților
= Uriașilor Epocii Pietrei / din paleolitic - anume strașnicii
Neandertali și Cro Magnon - bărbați care le-au însămânțat
fertilele înaintașe, ele transmițând oamenilor importante
procente de ADN foarte vechi împreună cu însușiri tipice
(fizice ori mentale) provenite / moștenite astfel, de unde și
glorificarea de care s-au bucurat în Vechea Lume: au fost
femei puternice, au fost femei frumoase, au fost femei fertile
(fiind femei Homo Sapiens, erau sociale și apreciau traiul în
grup iar nu pe cel izolat, valorizau mai mult proprietatea
colectivă decât cea individuală, n-aveau granițe, etc.); veștile
despre acele însușiri ale lor au făcut Amazoanele celebre - din
Vechea Lume până azi - iar faptul că nu alții ci tocmai
Ghergarii erau bărbații preferați ai Amazoanelor a contat
serios (și încă are importanță, prezenta lucrare explicitând
principalele elemente). Despre străvechii Ghergari - preferații
legendarelor Amazoane - se poate bănui că, tocmai fiind
bărbații parteneri ai acelor faimoase muieri războinice, nu au
fost chiar pacifiști / pașnici: Caucazienii Ghergari -
reprezentând partea masculină a poporului care avea
Amazoanele ca parte feminină - au fost printre cei mai
grozavi războinici ai Vechii Lumi (respectați chiar
mitologic). La sfârșitul Epocii Pietrei, adică în neolitic, în
apusul fostului spațiu Atlant, anume Pontic, femeile Culturii
Cucuteni (organizate matriarhal) erau Amazoane cu care s-au
întâlnit - inclusiv sexual - Kurganii, care erau bărbații
Stepelor răsăritului (organizați patriarhal); în răsăritul fostului
spațiu Atlant, femeile Anatoliene (organizate matriarhal) erau
Amazoane care s-au întâlnit - inclusiv sexual - cu Gargarii,
care erau bărbații din răsăritul Caucazului (organizați
patriarhal): așadar, la sfârșitul Epocii Pietrei, Amazoanele au
fost în V și S Pontic iar Kurganii / Gherganii, respectiv
Gargarii / Ghergarii au fost în N și E Pontic (toți aceiau
practicau cu fervoare religioasă pe atunci sexul sacru,
concretizat ritualic prin Cultul Fecundității și Fertilității).
Printre Românii actuali - aflați în centrul răspândirii Indo-
Europenilor - religia contează încă semnificativ (în proporție
de top față de restul Europei inclusiv la începutul mileniului
III, corespunzător unui sondaj Gallup):
28
Importanța religiei în Europa actuală
Dintre dimensiunile umane, sufletul este între
nemuritorul spirit și muritorul trup (se admite despre corpul
uman că are har / duh = spirit, suflu și trup): nemurirea e
diferită de înviere - căci se referă la moarte ca trecerea spre
veșnicie - pe când învierea celebrată creștin și islamic
(teologia mozaică nu admite învierea morților) o face
referindu-se la ciclul viață-moarte-viață, așadar deosebirea
față de idealismul nemuritorilor fiind pragmatismul învierii
muritorilor, cu credința în viitoarele “trupuri de lumină”;
deocamdată, diverse religii admit “trupuri de lumină” doar la
îngeri. (Este de știut că omul moare mai repede din cauza
lipsei somnului decât a mâncatului; la moartea omului,
primul simț pierdut e vederea iar ultimul e auzul). Cu toată
constatarea evidenței trupului care putrezește, creștinismul și
islamul propovăduiesc învierea (pe când păgânii au vizat doar
nemurirea sufletului / spiritului = duhului); ca sorginte, e de
remarcat că leagănul celor mai mari religii din lume - fie
păgâne sau nu, inclusiv al celor monoteiste - a fost Asia (cel
mai întins continent de pe glob și respectiv cel mai populat
continent de pe glob). Este interesantă denumirea
credincioșilor islamului - cea mai recentă religie mare
monoteistă - drept musulmani / “musul-mani”, ceea ce
literalmente poate fi înțeles Românește ca “vechii oameni”
(prin apropierea “musul” de “moșul” și “mani” de “oameni” /
“oa-meni”, căci la Români / “Ro-mâni” cea mai veche formă
consacrată lingvistic - și păstrată în vocabular - nu a fost
“vorba Tracă, Getă, Dacă, Romană, Latină, Valahă”, etc., ci
“vorba Românească / Rumânească”); orientalii folosesc
gruparea consonantică “SLM” - prezentă deopotrivă în
termenii “islam” și “musulman” - dinaintea existenței
islamului ori musulmanilor, așa ceva însemnând “amurg” de
pildă în străvechiul oraș Ugarit / Siria de pe coasta Est
Mediterană, unde din Epoca Bronzului era venerat Zeul
Șalim al asfințitului / amurgului, divinitate importantă în
religia Canaanului (de exemplu, apare în numele Orașului
Sfânt Ierusalim = “Ieru-Salim” / “Geru-Șalem”, la salutul
Evreiesc “Șalom”, etc. - Semiții având “salam” pentru
“bunăstare” / “pace” - aceeași structură “SLM” fiind și la
Europeana Salamis = prima capitală a Insulei Cipru, pe când
cârmuiau acolo Gherghinii refugiați din Troia, la sacerdoții
Solomonari din spațiul stră-Român, la Insula Salamina din
Egeea, unde nimfa Salamis iubită de Zeul Poseidon l-a născut
pe primul cârmuitor “Cych-reus” / Cychreus cu
temperamentul năvalnic ca al unui dragon, etc.): e de știut
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

despre Asiaticul Ugarit - reședința Ținutului Kharu, având la

distanță relativ scurtă în Vest Insula Cipru a Europei - că în
Epoca Bronzului era portul Mediteran vasal al regilor din
Garga-miș / Karkamiș de pe Fluviul Puratu / Eufrat (din
Mesopotamia superioară = Turcia de azi), influențând
puternic și Sudica Țara Sfântă Canaan, unde în Epoca
Fierului regele Solomon a ridicat Templul vechilor Evrei în
Ierusalim.

Creștinismul se poate observa că pe glob, de-a

lungul timpurilor, s-a evidențiat ca religia legată de cele mai
Ghergheseii au fost atestați biblic în Canaan, Ghergașii au multe jertfe umane (iar importanța covârșitoare mereu a fost
fost atestați arheologic în Siria, Gherghinoii în Cipru, conferită de amploarea sacrificiilor omenești); mai noua
Gherghiții în Anatolia / Turcia = Asia “Mică”, ș.a.m.d. religie islamică e cea de-a doua ca mărime din lume - după
creștinism - și de la apariție militează expansionist, pentru
La considerarea etimologică respectivă în contextul supremație mondială: în prezent, bazele ambelor mari religii
EurAsiei e de ținut cont și de poziția Țării Sfinte Canaan, în de pe planetă sunt în EurAsia (creștinismul în Europa /
apusul Asiatic - în V Asiei fiind “moși” = “oa-meni” / oameni patriarhul ecumenic e în Istanbul și papa e în Vatican iar
mai vechi decât în E Asiei iar în Europa opus, în E Europei islamul în Asia / profetul musulmanilor era din Mecca,
fiind “moși” = “oa-meni” / oameni mai vechi decât în V Orașul Sfânt unde acei credincioși merg în pelerinaj cel puțin
Europei - concret la “Gher-Ga”, foarte răspândit în Asia o dată în viață).
Mediterană a Vechii Lumi, adică între Canaan și V Anatoliei,
distingându-se silabic chiar particula bătrâneții “Gher”, în
vechea Greacă fiind “vârstnic”, “Ga” însemnând “pământ”,
ceea ce ducea înțelesul pentru GherGa drept “moșul
pământului” (chiar dacă genetic a fost exact invers, deoarece
energia bărbaților Gherga - cei mai recenți în tabloul genetic
uman masculin - i-a plasat pe Gherghi = Ghergari / Ghergani
în fruntea moșilor dar nu ca bătrâni, ci ca liderii vechilor
oameni, cei de demult, din negurile vremurilor, fiind
denumiți “moși” / “mo-și”, efectiv prin ei înțelegându-se
“Sfinții Lunii”, căci privind “Moșii” exista termenul “Ma”
pentru “Lună” / “Selena” iar sufixul “și” era pentru “Sfinți”);
în succesiunea temporală, e de știut că în Vechea Lume
Epoca Bronzului (considerată “istorică”) a fost cea care a
urmat imediat după Epoca Pietrei (considerată “preistorică”):
iar etimologic Canaan / “Cana-An” = “Țara Sfântă”
literalmente se poate vedea ca tărâmul preoțesc al lui An - Inițial - în urmă cu 10 milenii, după ultima mutație
Zeul suprem preistoric - de la care termenul “cohen” a rămas genetică Gherga pe linie bărbătească - a existat un centru unic
Ebraic ca însemnând “preot” (Evreii au avut preoți la început, de răspândire al Gherghilor, din nodul Montan Pamirian /
în Templu iar acum au rabini, în sinagogi). Ca atare, în mijlocul Asiei, ce are în Nord Depresiunea Fergana, după
Vechea Lume au apărut diferențieri cardinale (religioase E/V, care (chiar foarte curând, în câteva generații) datorită
Civilizaționale S/N); în Asia, apusul / Vestul a fost valorizat - succesorilor / descendenților, difuziunea Gherga a ajuns
fiind în general considerat pozitiv - iar în Europa (ca de concomitentă din mai multe părți, săvârșindu-se în paralel, cu
exemplu la stră-Români, adoratori solari) apusul, unde zilnic dezvoltări sau retrageri, până în prezent; acum, la distanța
dispărea iubitul astru Ra, era “a-sfințit”, interesul mai mare temporală însumând 10 milenii de la evenimentul petrecut pe
fiind pentru Est = Răsărit, de unde “ră-sărea”. înălțimile Asiei Centrale, se poate constata pe de o parte
29
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

gruparea onomastică Gherga mai ales Rumânească /

Românească Bănățeană - anume, în Europa Centrală - și pe
de altă parte gruparea genetică masculină Gherga îndeosebi în
Nordul EurAsiei (supercontinentul EurAsiei - cea mai mare
întindere a uscatului planetei - e format din apuseana Europă
și răsăriteana Asie). În Epoca Modernă, cercetători din
diferite locuri și cu specializări diverse au creionat profilul
uman distinct Pamiro-Fergan drept cel mai răsăritean al
modelului European brahicefal (cu capul rotund); de
exemplu, antropologul Italian Renato Biasutti 1878-1965 a
considerat genul Armean ca definitoriu tipului Pamiriano-
Anatolian, Dr. Viktor Bunak 1891-1979 l-a catalogat Central
Asiatic, Dr. Vulf Ginzburg 1904-1969 i-a observat Grația, Dr.
Georgy Debets 1905-1969 l-a caracterizat ca Afgano-Indian,
Dr. Nikolay Cheboksarov 1907-1980 l-a definit ca amestecul
dintre omul Mediteran și cel Nord-Indian, academicianul Rus
Valery Alekseev 1929-1991 împreună cu Dr. Leonid
Yablonsky 1950-2016 l-a echivalat ca Trans-Caspic, ș.a.m.d.: Imagini similare oferă și delfinii sărind dintre valuri,
realitatea a fost că pe vremea topirii calotei Nordice, prima în scurte episoade - unele poate spectaculoase - față de
mișcare a fluxului bărbătesc Gherga a constat din coborârea existența lor profundă din adâncul apelor.
de pe Munții Gherghi-stan și din Valea Fergana - aflate în
Nodul Pamirului - pe Fluviul Ox, în Sudul Caspic (unde acela
și-a avut vechea gură).

Situația din urmă cu 10 milenii (schiță de Andres Paabo):

cu verde, zonele cele mai ude

Actuala lucrare - din noianul rețelei formată de

Ultima mutație genetică Gherga a fost în urmă cu 10 milenii
în Munții Gherghi-stan din nodul Pamirian
Pe ansamblu, privind “hăul” / “abisul” celor mai
recente 10 milenii ale omenirii, s-ar putea vedea șuvoaiele
vieții umane - imaginate șiroind încoace dinspre trecut, pe
parcurs cu cascade, cu praguri ori curgând liniștite, eventual
șerpuind, cu meandre - transportând genele masculine ale
tuturor bărbaților, printre nenumăratele fluxuri ale neamurilor
din lume (unele răzbind până acum, altele cu trasee
înfundate) existând și “Râul” cu genele paterne Gherga; iar
prezenta lucrare - “Originea Gherga” - ar reda de pildă doar
ce s-ar revela privind valurile apei curgătoare a aceluia,
anume câțiva pești (mai zglobii) evidențiați prin săriturile lor
deasupra oglinzii sale: aceia ar fi atras atenția martorilor de
pe maluri, rămânând în memoria vizuală (redată grafic,
sculptural ori pictural / pozat), povestită, în memoria scrisă
ori în artefacte / relicve fizice.
extraordinara diversitate mondială - descrie ruta principală
urmată de către bărbații Gherga din strămoși / “stră-moși”
până azi, cumulând în prezentare mai ales împletirea dintre
datele istoriei și datele geneticii (ca una dintre particularitățile
ce fac deosebirea față de cercetările abordând separat
domeniile respective, compararea dinamicilor lor putând
semăna cu cursa dintre bicicliști / istorici și motocicliști /
geneticieni, la care s-ar putea adăuga cei din alte domenii - ca
de exemplu lingviști, etc. - cu viteze fie de pietoni, fie de
automobiliști); de-a lungul materialului, uneori apar revelate
înrudirile neamurilor, alteori apar singularitățile (posibilele
“surprize” - de tipurile “scurtăturilor”, ș.a.m.d. - făcând parte
din specificul său): ca într-o expediție de cercetare, contează
dacă e făcută la pas ori din zbor, detaliile explorărilor ivindu-
se diferențiat, depinzând dacă studierea trecutului s-a făcut -
în funcție de transport - temeinic pe picioare, de pe roți ori
din perspectivă aeriană / globală (în genul “ochilor
vulturilor”). De altfel, veritabilii cercetători / oameni de
știință sunt cei preocupați de căutarea adevărurilor, oricare fi
acelea; caricaturistul American Ely Hill a publicat în anul
1915 imaginea ambiguă vizibilă în continuare, despre care
psihologii de la Universitatea din Adelaide / Australia au
arătat într-un studiu din anul 2018 că redă în general femeia
văzută în funcție de vârsta privitorilor (fie o tânără care
privește undeva departe pe jumătate întoarsă / percepută mai

30
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
ales de către tineri, fie o bătrână care se uită înspre stânga jos
/ percepută îndeosebi de către vârstnici):
Desenul “Soția și soacra”
Eseistul Francez Antoine de Saint-Exupery în
lucrarea “Micul prinț” din anul 1943 a scris despre ce s-ar
vedea în continuare, o pălărie ori un boa digerând un elefant:
Dr. Mircea Eliade a scris în “Nostalgia originilor”
din anul 1970: “Nu trebuie niciodată să pierdem din vedere
unul din principiile fundamentale ale științei moderne: scara
crează fenomenul. Henri Poincare se întreba, nu fără ironie:
‘Un naturalist care n-ar fi studiat elefantul decât la microscop
ar putea el socoti că posedă o cunoaștere suficientă a acestui
animal?’ Microscopul dezvăluie structura și mecanismul
celulelor, mecanism și structură identice la toate organismele
pluricelulare. Elefantul este, fără îndoială, un organism
pluricelular, dar este el oare numai atât? La scară
31
microscopică, răspunsul nostru poate fi ezitant. Dar la scara
vizuală umană, care are, cel puțin, avantajul de a prezenta
elefantul drept un fenomen zoologic, ezitarea din răspunsul
nostru dispare”.
Lucrarea “Originea Gherga” este realizată la scara
viziunii Gherga despre parcursul prin lume și timp al
“fenomenului” Gherga; de fapt, Americanul John Kennedy
1917-1963 (președintele celei mai dezvoltate Țări din lume,
asasinat în Texas) a spus: “Dușmanul adevărului nu e atât
minciuna, cât e clișeul / interpretarea prefabricată”.
Pisica urcă sau coboară?
Mulți nu au lucrări despre proprii strămoși nu
fiindcă nu ar avea ce relata despre ei, ci fiindcă nu știu nimic
despre ei: lipsesc povești ce ar putea să nu lipsească de la cei
care lipsesc definitiv (nu mai există) fiindcă de la succesorii
care nu lipsesc (ci există) lipsesc interesul sau competența -
ori ambele - pentru ca să nu lipsească poveștile respective, ci
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

să existe. Dintotdeauna realitatea dură a fost a majorităţii cu dezvoltare în vremea Atlantă inclusiv pe Valea Dunării
naivă de oameni, formată de fapt din neştiutori / adică din inferioare, în amonte până la Gherdap / Defileul Dunării).
“habarnişti”, respectiv din cei neavând habar chiar şi de
propria identitate ori de provenienţele lor ca personalităţi
individuale (înţelegându-se pe sine doar puţin mai detaliat
decât ca nişte părţi ale vreunui organism social / colectiv); ca
atare, o lucrare de acest gen profund - privind filogenia
umană, vizând “Originea Gherga” - pe lângă potențialul de
inspirație desigur că e și extrem de inconfortabilă, pentru
mulţi (obișnuiți să fie necomparativi ori obișnuiți cu
abordarea pseudo-științifică, îndeosebi guvernată de dictonul
“crede și nu cerceta”): inclusiv conştiinţa apartenenţei etnice
e un dat foarte subiectiv, rezultând - în ultimă instanţă - dintr-
o deliberare intimă / personală, decisiv fiind ce ştie fiecare
despre originile strămoşilor.

Structura poporului Român

(conform “Proiectului Genografic”, 2016)

În anul 2016, comentariul “Proiectului Genografic”

despre populația României a relevat: “Componenta Nord
Asiatică de 2% e tipică printre Europenii Estici (ca de
exemplu Caucazieni și Ruși) iar componenta Europeană
Nordică de 36% provine de la cei mai timpurii oameni / din
paleolitic; profilurile Mediteranean de 43% împreună cu cel
din Orientul Apropiat de 19% reflectă puternica influență a
agricultorilor neolitici”. Datând din neolitic, termenul proto
Indo-European “*G’her” pentru “a zgâria” împreună cu
denumirea neolitică Ga pentru Pământ literalmente reda
numele Gher-Ga = Gherga în neolitic drept cel care zgâria
pământul, respectiv agricultorul; de altfel, inclusiv până acum
în Greacă - limbă apărută din Epoca Fierului - s-a păstrat
γεώργια “gheorghia” pentru agricultură (activitate implicând
umidități, clime și soiuri deopotrivă adecvate), însă pentru
dezvoltarea socială și economică doar acel profil ocupațional
fiind mereu nevoit de completat: de-a lungul vremurilor (s-au
scurs multe milenii) și în diverse locuri (practic, în foarte
multe din Vechea Lume), Gherganii / Gherghii într-adevăr s-
au dovedit implicați în extraordinar de multe activități
necesare pentru progres. O asemenea diversitate genetică a
Românilor a derivat atât din imigrările trecute, cât și din
emigrările actuale (iar mereu și oriunde migrările printre
indigeni au completat continuitățile autohtonilor); Gherghii /
Gherganii reprezintă o minoritate - evidențiată de-a lungul
vremurilor de către ceilalți oameni chiar ca deosebită - în
cadrul “tabloului” general, prezența onomastică Gherga
printre Români în proporția cea mai importantă din lume
reflectând de fapt realitatea, anume interferența reciprocă din
timpurile străvechi: încă din vremea ultimei glaciațiuni pe
planetă distanța cea mai redusă dintre răcoarea Nordică și
căldura Sudică a fost tocmai cea de pe tronsonul dintre mai
temperatul spațiu Românesc și mai fierbintele spațiu Saharian
din Sud (iar așa ceva și-a avut inclusiv însemnătate
Civilizațională, România / Europa fiind la jumătatea distanței
dintre Siberia / Asia = cea mai rece zonă de pe glob și Sahara
/ Africa = cea mai caldă zonă de pe glob, spațiul Românesc
fiind leagănul primei Civilizații Homo Sapiens din Vechea
Lume, în Bazinul Pontic, de la limita dintre Asia și Europa,
32
În ciuda marilor dimensiuni Asiatice, ale
continentului cel mai întins și cel mai populat, întâietatea
mondială a Civilizațiilor Fluviale a fost în Europa, pe
Dunărea inferioară - apă curgătoare știută ca a reprezentantei
Marii Mame Ghea, respectiv Zeița Rhea / zisă “Doamna”, de-
a lungul căreia din Epoca Pietrei a fost concentrată, mai mult
decât pe uscatul interior, populația umană cu preocupări
puternice de navigări, pescuiri, negoț, etc. - iar Rumânii /
Românii, credincioșii ei, ca urmași ai Atlanților, cunoscuți
universal ca acvatici = “Oamenii bărcilor” sau luntrași /
plutași, au fost denumiți Valahi, reflectând pe mai departe
dimensiunea acvatică a înaintașilor Atlanți / “Oamenii
bărcilor” = plutași / luntrași (ecouri vechi scrise privind
“Valahii” au fost ca notarea de pildă despre mileniul II î.C. a
Anatolianului Homer privind “Oloosson” / azi Elassona 39,53
lat. N, 22, 11 long. E din Tesalia / Tezalia = fosta Vlahie
“Mare”, în “Iliada” 2:739 - după cum a observat în anul 1999
cercetătoarea Maria Crișan din România - ori “Volcae” în
secolul I î.C. ale Romanului Iuliu Cezar sau “Ouolkai” în
secolul II ale Egipteanului Claudiu Ptolemeu, etc.); după ce
din Raiul umed de la sfârșitul glaciațiunii - care a existat
tocmai în spațiul stră-Român - s-au roit în Vechea Lume
întemeietorii Civilizațiilor Fluviilor (nu în amonte, ci în aval,
așa cum au fost cele mărețe din NV Indiei, Mesopotamia,
Egipt / NE Africii, etc.) cei de pe Văi erau desigur cu
puternice caracteristici acvatice: pescari, plutași / navigatori,
Gardieni - observatori / Veghetori - ai vadurilor / trecerilor,
ș.a.m.d. (astfel încât cei mai direcți urmași ai Atlanților =
“Oamenii bărcilor” / luntrași - anume Valahii = Românii /
Rumânii, știuți și ca “Oamenii Râurilor” - cert au avut
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

însemnate însușiri legate de ape, așezările apărând îndeosebi

în zonele joase, la gurile apelor, în Bazinele colectoare, etc.
iar nu spre înălțimi / nu spre izvoare, căci mișcările
semnificative au urmat cursurile apelor, înțelesul străvechi
pentru cei prea-înalți, coborâți din pante / râpe pe Văi, mai
ales de veghe la vaduri, păstrându-se ca “dorință” / “voință”
în termenul Latin “volo” ori cel Italian drept “aeriani” /
“zburători”). “Fondul lexical principal al limbii române” din
anul 2020 de Dr. Mihai Vinereanu dă sens înțelesului pentru
străvechii Gardieni: “a păzi” (de origine Traco-Dacă) se
înrudește cu “pășune” și “pajiște” dar și cu Latinul “pasco” -
conectat deopotrivă de “a naviga”, “a paște” ori “a (se) hrăni”
- și cu alți termeni Indo-Europeni, ca Gotul “phodjan” /
“fodjan”, Englezul “feed”, etc. pentru “a hrăni”, ceea ce
La sfârșitul paleoliticului (în mileniul VII î.C.)
înseamnă că Gardienii în Vechea Lume prin “a străjui” / “a
în centrul Pontic era un Lac cu apă dulce
supra-veghea” efectiv erau cei care urmăreau atent alimentele
disponibile cu scopul principal de a le proteja - dar desigur și
Atlantida a existat în dulcele mediu Dunăreano-
pentru a le valorifica - astfel confirmându-și rolurile de
Pontic (pe când a fost doar Lacul Pontic, înaintea Mării
oameni puternici; iar în asemenea posturi de pază - respectiv
Negre), la sfârșitul paleoliticului; în acele vremuri oamenii
de bază - erau cei voinici, înalți, buni călători dar și
numeau locurile și au mai continuat s-o facă inclusiv în
cunoscători ai locurilor sau ai celor cu care aveau de a face.
neolitic - până la încheierea Epocii Pietrei - abia ulterior unii
Este interesant că Antic s-a fixat în Latină “omnia” pentru
oamenii ajungând câteodată să fie denumiți după locurile
“tot”; cercetătorul Român Ionescu-Nica a scris în anul 1943:
unde trăiau: Atlanții din umedul mediu stră-Român, după
“În basme și legende, România este țara tuturor râurilor ce
Potopul Pontic au înaintat prudent dinspre marginea
izvorăsc din Carpați. Această țară, în basme și legende, se
răsăriteană Atlantică - apele oceanice ajungând de atunci prin
mai numea și ‘Romnia’ și ‘Țara Rumânească’. România, ca
Mediterana până în cuva Pontică - majoritatea luând-o spre
idee geografică, ca teritoriu - făcând abstracție de locuitori -
apus, pe parcursul de la Marea Neagră, pe lângă Marea
era ‘Romnie’, țara tuturor râurilor și văilor coborând din
Mediterană, până la Ocean, de pe țărmurile răsăritene ale
Carpați la Mare. Am ajuns la rezultatul că ‘Romnia’ însemna
căruia în final nu au mai putut înainta, acela primindu-și
‘Riomnia’ - ‘Râurile toate’ din Carpați. Da, așa este, dacă de
târziu denumirea de Atlantic de la Atlanții ajunși dinspre
referim la România mare, de la Tisa până la Nistru. O
răsărit la el (așadar inițial locurile erau denumite de către
definiție, cu caracter geografic, de o exactitate absolută. ‘Ri-
oameni, căci dacă în Vechea Lume ar fi fost invers - ca
omnia’, formă concentrată, redusă, a tuturor cuvintelor din
oamenii să fie numiți după locuri - chipurile cum Atlanții și-
care s-a născut România, țara tuturor râurilor din Carpați.
ar fi avut onomastica de la Atlantic, atunci ar fi însemnat că
Numele de ‘Român’ e legat de numirea ‘România’, țara
Oceanul era numit Atlantic de alți oameni decât Atlanții,
tuturor râurilor din Carpați. Bine și frumos, așa”. Privind
predecesori însă neștiuți, numele neputând exista dinaintea
ivirea sinonimiei pentru Români ca Valahi - nume dat de
oamenilor). Asocierile cu Râurile ale Românilor, urmașii
vecini - poate contează ce a scris Dr. Adolf Armbruster:
Atlanților din fostul Rai cuprinzând spațiul Carpato-
“Originea denumirii date de vecini trebuie căutată
Dunăreano-Pontic, nu-i ceva neobișnuit, de exemplu în
întotdeauna în sânul poporului nou apărut; ea oglindeşte fie
Vechea Lume inclusiv Mesopotamia - zonă Civilizațională
caracteristici ale spaţiului geografic şi ale cadrului istoric, fie
universal recunoscută ca Hamită iar nu Semită ori Iafită,
trăsături psihico-spirituale ale poporului respectiv (limba
corespunzător capitolului 10 din “Facerea” - era denumită
vorbită, credinţa, obiceiurile, etc)”. În îndepărtata Tradiție a
tocmai cea “dintre Râuri” (Fluviile Tigru și Eufrat fiind
Vechii Lumi, nu oamenii erau numiți după ape, ci apele erau
principalele sale ape curgătoare): în spațiul Românesc mereu
denumite după oamenii așezați pe malurile lor; ca atare,
au fost mari ape curgătoare, ca Dunărea, Tisa, Nistru, etc.,
Oceanul Atlantic într-adevăr a fost denumit după Atlanții din
arealul respectiv - bogat acvatic - fiind organizat
Bazinul său, mai precis după cei de pe țărmurile lui răsăritene
Civilizațional cu mult înaintea Mesopotamiei ori înaintea
- ajunși acolo în neolitic - iar nu după o imaginară populație
altora din Bazinele Vechii Lumi (atestările - inclusiv
paleolitică Atlantă originară în vreo Insulă Atlantică rămasă
arheologice - ale primordialității zonei stră-Române față de
necunoscută (neidentificată până în prezent, deoarece în
restul planetei confirmă așa ceva). Existentă inclusiv în
Oceanul Atlantic nu a existat Atlantida), chipurile Atlanții
spațiul Român, Civilizația Atlantă - a oamenilor Homo
ajungând numiți după mediul lor înconjurător: eroarea constă
Sapiens, apărută la sfârșitul glaciațiunii, după extincția
în presupunerea că Atlanții erau numiți astfel fiindcă ar fi
Uriașilor Cro Magnon - a fost dublu pre-diluviană, anterioară
provenit din Bazinul Atlant (interpretarea însă fiind inversată
atât față de Potopul biblic, cât și față de Potopul Pontic (care
față de situația reală, de pildă stră-moșii Ru-mâni = “oamenii
a scufundat-o, acela fiind înaintea Potopului biblic cu peste 3
Ru” - adică adoratorii soarelui Ra = astrul principal - erau
milenii); exceptând Civilizația Cornului Abundenței - Afro-
riverani / respectiv trăiau în luncile / pe Văile Râurilor iar
Asiatică, apărută în S Vechii Lumi / în paralel cu Civilizația
inițial denumirile străvechi ale apelor, inclusiv denumirile
Atlantă Euro-Asiatică din N Vechii Lumi - toate celelalte
generice pentru cele curgătoare, proveneau de la ei iar doar
Civilizații de la sfârșitul Epocii Pietrei au fost pre-diluviene
ulterior s-a ajuns și la recunoașterile onomastice ale
doar față de Potopul biblic (nu și față de Potopul Pontic, ce a
populațiilor Bazinelor după denumirile Râurilor).
afectat și o parte a spațiului Românesc), deci au fost numai
neolitice: Atlanții - atestați ca acvatici în paleolitic - au migrat
33
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
post-diluvian (adică după Potopul Pontic) în proporție
semnificativă spre apusul pașnic / liniștit, ajungând până la
Oceanul care și-a primit numele de la ei, ca Atlantic.
Puterea energiei solare pe glob
Eponimul Atlantidei și etnonimul Atlanților a fost
paleoliticul Atlas - pre-diluvian / dinaintea Potopului Pontic -
despre care se știa în Vechea Lume mai ales în 2 feluri: cel
anterior = eponimul Atlant, ca fiu Iafit / “Însemnat” de pe
timpul Uriașilor și cel ulterior = etnonimul Atlant de pe
timpul plutașilor / luntrașilor (de pe vremea “Oamenilor
bărcilor”); cea mai îndepărtată ascendență a lui Atlas a fost în
imemorialul strămoș An = Zeu suprem masculin, căci în
Epoca Pietrei “an” se folosea pentru bărbat (vechii Greci,
care îl considerau ca inventatorul astronomiei, deoarece ținea
pe umerii săi bolta cerească, l-au localizat pe geamănul
Prometeu al lui Atlas în Caucaz, Munți cunoscuți în Vechea
Lume cu acea denumire și în Asia / Himalaia = Caucazul
Estic ori în Europa / Carpați = Caucazul Vestic, chiar nefiind
necesară precizarea despre care Caucaz era vorba, căci
Bazinul Pontic = leagănul Atlant, fiind între Caucaz și
Carpați, a avut poziția finală ce a contat). Învingătorii
străvechilor Uriași Neanderthal și Cro Magnon au fost tot
Uriași, anume oamenii Homo Sapiens: erau Uriași prin
înțelepciunile lor - deoarece deseori se strângeau în hoarde
pentru a se confrunta cu singuraticii Uriași Cro Magnon și
Neanderthal, astfel oamenii Homo Sapiens ajungând
victorioși - erau Uriași chiar fizic (voinici, bine hrăniți, etc.)
dar și Uriași prin credințele puternice manifestate în sens
fundamental religios, fiind efectiv Uriași religioși; un mare
respect pe care l-au avut oamenii Homo Sapiens din cele mai
vechi vremuri a fost pentru principalul luminător de pe cer,
anume soarele - zis Ra în Vechea Lume, pe întinse areale -
căci vedeau mai bine ziua (față de străvechii Uriași, cu
acuități nocturne excelente) dar și fiindcă apreciau căldura
naturală solară, nefiind așa de bine adaptați răcorii ca
predecesorii Uriași. La oamenii Homo Sapiens s-a dovedit
științific că staturile mici favorizează păstrarea căldurii
trupurilor, pe când cei trăind în medii călduroase au staturi
mai mari, prin suprafața extinsă permițându-se ventilarea
trupească mai eficace; astfel, în Vechea Lume unii oameni
Homo Sapiens s-au dezvoltat mai bine - crescând până la a fi
remarcați ca deosebiți printre semeni, ca niște Uriași - după
încetarea ultimei glaciațiuni, căci climatul rece s-a înmuiat,
unii coborând de pe înălțimile mari Montane pe Văile foste
reci devenite frecventabile / așa cum au făcut-o Gherganii din
Pamir după ultima mutație genetică masculină sau circulând
dinspre zonele Nordice îndepărtate (așa cum au făcut-o
HiperBoreii în EurAsia) spre zonele Sudice mai confortabile,
34
eventual stabilindu-se, șocul transformărilor efective fiind în
general ca în numai câteva generații adaptările la noile
contexte să le mărească organismele concret.
Gherga în urmă cu 10 milenii era în Pamir, acum e în Banat
(locurile marcate cu roșu în EurAsia)
În Vechea Lume, mulți au folosit “man” pentru om /
bărbat, ceea ce aducea cu compusul “ma-an” definitoriu
pentru pruncul - fătul / fiul - mamei (ea indicată ca “ma”, la
fel ca divina Lună “Ma”, patroana Cerului nocturn); de altfel,
“man” însemna din vechime “om”, ivindu-se de fapt din
inversarea aceluia. Dr. Gavril Cornuțiu în “Problema
substratului dacic al limbii române” a scris: “O posibilă
etimologie a denominației de român este cea din
indoeuropeană ‘Ro-mân’; ‘mân’ de la ‘man’. Se pare că ‘ân’
ar fi un specific regional. Deci, omul ‘RO’ similar cu ‘RO-
MAN’. Nu știm ce poate însemna ‘RO’, probabil o variantă a
sanscritului ‘Rom’ - om liber. O altă posibilitate etimologică
ar putea fi cea de ordin religios. Cert este că această
nominație nu provine din cancelarii, ci din popor. Țăranii își
ziceau rumâni. Aceasta pledează pentru prima variantă.
Migratorii au accentuat, ca reacție de delimitare, utilizarea
cuvântului român”. În Vechea Lume, respectul pentru
puternicul astru Ra = soarele, care prin activitatea sa
constantă / neobosită a făcut posibilă curgerea apelor
înghețate în Râuri și astfel permițând avansările oamenilor
Homo Sapiens spre orizonturi deosebite, a ajuns relativ
curând - în decurs de milenii - la valori religioase supreme:
oamenii Homo Sapiens s-au bucurat în Vechea Lume cel mai
mult de posibilitățile ivite pe Văile devenite foarte fertile sub
protecția Ra. Pasiunea Atlanților = “Oamenilor bărcilor” -
adică a plutașilor / luntrașilor - pentru apă multă izvora din
străvechea Tradiție post glaciară (adică după ultima
glaciațiune), de pe când strămoșii lor au populat “Insulele”
ivite prin topirea gheții calotei polare Nordice; în EurAsia,
“Oamenii bărcilor” / “Oamenii pirogilor” = Atlanții au fost
riverani în cadrul rețelei bogatelor ape dulci apărute - chiar și
temporar - la ameliorarea climei iar după inundarea definitivă
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

a centrului lor de putere (areal reținut de memoria colectivă

ca Eden / Rai, situat în Bazinul Lacului Pontic / devenit
Marea Neagră) s-au îndreptat spre V, ajungând la Oceanul
Atlantic: în fond, Pontul e Mare marginală a Atlanticului, pe
glob fiind cea mai Estică pătrundere a apelor Atlante.

Perspectiva HiperBoree

Este de remarcat că etimologic ancestral, adică la

“sursă” / respectiv la “rădăcină”, onomastica Română - a
Românilor și a spațiului Românesc, respectiv a României - se
leagă de binecuvântatul Soare Ra = principalul astru care
lumina Raiul iar cel care-l venera ca mare credincios, adică
“Omul Soarelui”, literalmente era “Ra-Man” (din mare
vechime, “Manii” / “Men” fiind “Oamenii”, întâi sub semnul
Lunii / Selenei zisă Ma = Me / Mu, proto Kurganul / Indo-
Europeanul “meu” însemnând “ud”, etimologic ducând la
Românescul “mâl” / “lut”, așa cum a studiat Dr. Mihai
Vinereanu în anul 2009; de altfel, o rezonanță pentru “Om” a
fost tocmai biblicul “Ham” - mezinul patriarhului Noe -
supraviețuind Potopului, nepotul aceluia fiind Sfântul
Gherghe, notat biblic Ghergheseu / “Gherghe-seu”, atestat de
Vechiul Testament ca stăpân în Țara Sfântă Canaan, unde
printre predecesori au fost pre-diluvienii Uriași și viteji
străjeri = Veghetori / observatori, știuți ca Gardienii Grădinii
Raiului / care a fost Edenul = Stepa EurAsiei, dintre
Mongolia și Ungaria, în partea Vestică a sa fiind spațiul
Românesc, Europa pre-diluviană găzduind cronologic prima
Țară Sfântă din lume, unde de asemenea Gherghii au fost
stăpâni, descendenții post-diluvieni Gherga acum fiind în cel
mai mare număr): în Vechea Lume au existat mai multe Țări
Sacre / Sfinte, dintre care în EurAsia cea anterioară din
actualul spațiu Român / Europa și cea ulterioară din fostul
Canaan / Asia i-au avut pe Gherghi atestați ca stăpâni
(conceptul de Țară Sfântă a derivat din cel al tărâmurilor
sfinte - așa cum au fost ancestralul Rai sau tărâmul morților
al Lumii “Celeilalte” / “de Dincolo” - pe Lumea “Asta”
restrângerile ajungând până la mai redusele locuri sfinte / așa
cum au fost de pildă Munții Sacri, Căile Sacre, etc.,
denumirile pentru Țările Sacre / Sfinte fiind și ca “Șambala”
pentru cei din N Indiei, ca “Valhala” pentru cei din N
Europei, ș.a.m.d). Dr. Thor Heyerdahl - etnograf Norvegian /
descendent Viking - a demonstrat că navigatorii timpurii ai
Vechii Lumi, neavând nici un instrumentar, se lăsau ghidați
doar de curenți și de stele (chiar făcând-o foarte bine,
dezvoltând inclusiv un puternic Cult Solar); înaintea
experiențelor Marine - pe apele externe - desigur că primele
navigări au fost pe apele interne.
În Vechea Lume, pe de o parte Stepa pe care o udau
multe Râuri era denumită ca atare de către Nordici “Eden” /
“Rai” iar pe de altă parte, Sudicii denumeau Stepa uscată /
deșertică, adică fără Râuri, drept “A-Rabă”; în cartea “Pe
urmele vechilor civilizații” din anul 1987, istoricul
Constantin Daniel din România - cunoscător al dialectelor
Canaanului, inclusiv a limbii Aramaice / Siriace, etc. - a scris
explicit: “Termenul ‘arab’ prin care arabii își denumesc
teritoriul ocupat de ei are înțelesul de stepă pustie, ținut
deșertic” (e de observat că istoria Arabilor nu începe cu
islamul / ivit Medieval). Ancestralele Țări Sacre (pe de o
parte fostul Rai = azi părți ale Ucrainei, Moldova, România,
Bulgaria iar pe de altă parte Canaan = acum Liban, Palestina,
Israel, cu părți din S Siriei, V Regatului Iordaniei și NE
Egiptului), ambele având același fus orar, au în prezent între
ele doar o singură Țară, anume Turcia - cuprinzând în partea
Europeană o parte din fosta Tracie și Anatolia în partea
Asiatică - de asemenea cu același fus orar; în ambele Țări
Sfinte - din Europa și din Asia - religiile existente în Vechea
Lume au fost în general aniconice, adică nu-și reprezentau
divinitățile grafic ori sculptural pe larg (astfel cum ulterior au
procedat religios oamenii în alte părți, de pildă cum și-au
înfățișat Zeii în Antichitate Grecii ori Romanii: de pildă,
Geto-Dacii în spațiul Românesc ori Evreii în Canaan și

35
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Arabii au fost intenționat neiconici). De asemenea, între cele
2 Țări Sfinte - Canaan, respectiv Rai - se găseau în Vechea
Lume 2 regiuni emblematice, anume Mysia în Peninsula
Anatolică și Moesia în Peninsula Balcanică, unde credincioșii
din vechime - ziși Moși - practicau ritualic unsul religios, așa
cum au acum creștinii cu Sfântul Maslu (la Sumerieni “lu”
însemna om”, înțelesul pentru “mas-lu” echivalându-l pe
“omul-moș”, adică din vechime); în imaginea următoare se
pot vedea Troia și Tracia, între Mysia și Moesia (Troianii au
fost mai vechi ca Tracii):
Troia și Tracia, între Mysia și Moesia
Ar fi de observat că la începutul Epocii Moderne Dr.
Budai Deleanu, savant din Cigmău / Geoagiu, județul
Hunedoara, în lucrarea “De originibus populorum
Transylvaniae” - “Despre originile Transilvănenilor” - a
explicat că la învățații vechi (inclusiv la cei vorbind vechea
Greacă) “trake însemna miazănoapte”, ceea ce împreună și cu
Latinul “atra” însemnând “negru” ar indica pozițiile Nordice
ale Troiei și Trakiei, astfel cum erau văzute de Sudicii
Cariani, respectiv Greci; în Europa de exemplu și onomastica
Munților Tatra - cei mai înalți din lanțul Carpatic, la Nord-
Vest de Transilvania - s-ar încadra în asemenea etimologie
(de altfel, întregul lanț Carpatic - din Balcani până în centrul
continentului - a fost populat de stră-Români în Vechea
Lume). Ancestralele Căi Sacre au avut în Vechea Lume mari
importanțe, cea mai grozavă de pe glob fiind Calea Sacră din
Europa marcată prin uriașul șanț săpat la sfârșitul Epocii
Pietrei de Hiperborei în Nordul Dunării inferioare, dând
marele val de pământ cu denumirea “Brazda lui Iorgu” - zis
“Novac”, adică “Nou”, datând din neolitic - ce a început la N
de Istru = la N de Dunărea inferioară și a fost modelul altor
Căi Sacre, ca de pildă în Asia / Caria ori în Africa / Egipt
(mai reduse în dimensiuni, din multe locuri, cu diverse
destinații, ghidând drumurile către vechi locuri sfinte, toate
fiind dominate de Calea Lactee - Sacră Cerească - a cărei
reflecție pe Pământ era și astfel închipuită de unii):
Hiperboreii aveau obiceiul de a marca cu lespezi
semnificative = pietre mari Brazda lui Iorgu, de câte ori o
parcurgeau, să rămână mărturiile lor de cinstiri pentru că au
străbătut Calea Sacră din fostul Imperiu Atlant, în alte părți
pe glob - pe alte drumuri - obiceiurile adaptându-se
specificurilor locurilor, concretizându-se prin aglomerările
vizibile de pietre sau în amenajările locurilor de popas pentru
hidratări, închinări / rugăciuni, etc. (despre uriașa Brazdă a lui
Iorgu - din spațiul României, unde trăiau străvechii Valahi -
Tradiția a reținut că era Osiriană, adică era atribuită
legendarului cârmuitor divin Osiris = “Osi-ris”, însemnând
36
înțelept / rege Asiatic, ai cărui urmași dinastici au ajuns să fie
în NE Africii primii faraoni, acolo fiindu-i asociată culoarea
albastră, la fel ca Atlanților).
Templul Anatolian Gherga sub Calea Lactee
(foto Çağrı Selek, Academia Aesthetics, 2021)
Denumirea de Valahi - atribuită stră-Românilor - și-
a căpătat semnificația nu doar conectată de anterioarele valuri
Atlante, ci și de ulterioarele valuri de pământ zidite în Vechea
Lume de acei harnici strămoși: pornind din spațiul stră-
Românesc, uriașa Brazdă începută în neolitic - ai cărei
riverani erau Valahi - a fost continuată spre răsărit de multe
generații și Civilizații, până în Evul Mediu, când a ajuns la
Oceanul Pacific ca “Marele Zid Chinezesc” (în Asia,
construcția și-a schimbat rolul călăuzitor de hotar religios din
Europa cu rolul mai pragmatic de delimitare, ca barieră).
Mulți au atestat chiar prezențele Gherga în Țările Sfinte din
cele mai vechi timpuri, ca de pildă în Țara Sfântă din spațiul
Carpato-Dunăreano-Pontic al Epocii Pietrei drept credincioșii
Ghirghi ai Marii Zeițe Mamă Kirke / în timpul matriarhatului
și respectiv apoi ca patriarhii Kurgani care împreună cu
indigenii au realizat nenumărate kurgane / gorgane, inclusiv
Brazda lui Iorgu / cel mai mare megalit din lume, în N
Dunării (în paralel pe atunci în N Canaanului - Țara Sfântă
din Orientul Apropiat - manifestându-se urmașii îngerilor
Veghetori Grigori / notați Aramaic ‫“ ﬠִ יר‬îyr”, în pronunție
“er”), în Epoca Bronzului cei din Garga-miș / de pe Eufrat
fiind autorii armistițiului - primului Tratat de pace din lume -
după încleștarea pentru Țara Sfântă a Canaanului dintre
Imperiile Hemi / Kemet = Egiptean și Hitti / Kheti =
Anatolian, în Epoca Fierului Gherghiții devenind liderii
coloniștilor Anatolieni în preajma Deltei Dunării = parte a
Țării Sfinte din spațiul stră-Român iar Ghergheseii rămânând
liderii biblici în preajma Deltei Iordanului = parte a Țării
Sfinte din spațiul Canaanului, în Antichitate marele Sanctuar
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Gherga din Caria / Anatolia funcționând la jumătatea
distanței dintre cele 2 Țări Sfinte / Sacre menționate ca
important vector religios, ș.a.m.d.; tot la distanță egală de cele
2 Țări Sfinte (de la Marea Neagră și de la Marea Mediterană)
a fost Paradisul Terestru, la poalele Vulcanului Ararat / cel
mai înalt al Munților Gordyaeni: Țara Ghergarilor / Aran =
Albania Caspică / Albania Caucaziană a fost Regatul
partenerilor preferați ai legendarelor Amazoane, zona fiind
străbătută de sistemul apelor curgătoare Kura-Arax
(amplasarea celebrilor Ghergari fiind la răsărit de Gordyaen /
Ararat, până la Marea Caspică, inclusiv pe Insula Kurkosa /
Kura 38,58 lat. N, 49,07 long. E - cea mai Sudică a
Arhipelagului Baku din Marea Caspică - iar de exemplu
capitala Georgiei = Țara Georgienilor, cu ieșire Marină doar
la Marea Neagră, este pe Fluviul Kura din acel sistem acvatic
Caucazian). În anul 2020, Dr. Michele Bianconi - de la
Facultatea de Lingvistică a Universității Britanice Oxford - a
propus etimologia Gherga a celui mai mare Sanctuar Carian -
așezământ faimos la vremea funcționării pentru apele sale
tămăduitoare, folosite inclusiv religios prin sfințire - ca
provenind din lexemul Anatolian pentru “alb” corespunzător
cuvântului Hitit “harki”: așa ceva ar conecta Vestul Grecesc
de anteriorul Est Albanez, al Țării Ghergare Caucaziano-
Caspice, unde au fost atestați partenerii favoriți ai
ancestralelor Amazoane, anume străvechii Ghergari; ca atare,
numele Gherga a fost (în Epoca Fierului / când Sanctuarul
Anatolian a fost durat din piatră) adaptarea Cariano-Greacă a
ceea ce era Alb/an (în Epoca Bronzului, când exista Imperiul
Hitit / Khet). Ar fi de precizat că definițiile agreate sunt:
Regatul înseamnă Țara populată de un popor sub cârmuirea
unui rege iar Imperiul - cârmuit de un împărat - e statul
cuprinzând teritoriile mai multor națiuni / Țări ori Regate; de-
a lungul vremurilor, Gherga s-a aflat pe diverse paliere ale
organizărilor de toate felurile, inclusiv la cârmuirea unor
Regate ori Imperii.
37
Realitatea a fost că inclusiv printre răsăritenii ajunși
în spațiul Românesc Antic și Medieval unii bărbați au avut
profilul genetic Gherga. În secolul V î.C. Herodot Karka - din
Caria / Asia “Mică”, ce avea Civilizație Maritimă și coloniza
pe atunci inclusiv litoralul Sciției “Mici” unde erau gurile și
Delta Dunării în Bazinul inferior de acolo zis Istru trăind
Geții având Civilizație Fluvială - a consemnat în “Istorii”
1:202 că “Arax este, conform spuselor unora, mai mare iar
corespunzător altora, mai mic decât Istru” (adică Fluviul
Dunărea); în continuare, tot în prima sa carte de “Istorii”,
Anatolianul Herodot a notat că “Arax - Fluviu ce curge în
Caspica, unde se varsă printr-o largă Deltă, Marea aceea fiind
separată / izolată de Oceanul global - are multe Insule, unele
la fel de mari ca Lesbos, acolo bărbații fiind pricepuți
agricultori. Cultivă și droguri, cu efecte - atunci când le
inhalează fumul după ce le-au aprins - ca beția la Greci, la ei
așa ceva fiind parte a modului obișnuit de trai. În Bazinul
Arax bărbații și femeile au relațiile sexuale în mod deschis, în
grup. Acolo MasaGeții, buni pescari și păstori, care stăpâneau
Marea Stepă de la Caspica, l-au omorât pe Cyrus, primul
împărat al Perșilor, căci acela - sfătuit de cumnatul Cresus,
ultimul rege al Lydiei - a trecut Fluviul, în dorința
îndrăzneață de a-și mări Imperiul”. Este de știut că izvorul
Fluviului Arax este în actuala Turcie, lângă izvorul Fluviului
Eufrat (al cărui Bazin, împreună cu Bazinul Fluviului Tigru,
formează Mesopotamia / cu întinderea în Siria, Irak și Iran).
Împăratul Kyrus / Cyrus - cel dintâi cârmuitor al Imperiului
Persan - era mult stimat de vechii Evrei, deja de aproape un
deceniu, deoarece i-a eliberat din captivitatea Babiloniană în
care i-a dus la începutul secolului alt împărat, anume
Chaldeul Nabucodonosor (ca ecou al cooperării orientale de
la Babilon dintre vechii Evrei și Perși, împăratul Kyrus a
finanțat meșterii pe care i-a trimis ca să refacă Templul din
Ierusalim distrus de împăratul Nabucodonosor).
“Tabula Paradisi Terrestris” (Peter Starckman, 1729)
La onomastica Masa-Getă (putându-se observa că
“Massa” = “Maza”, Oamenii Mediei - adică din Media / N
Iranului - fiind Mezi) se poate ține cont că în Avesta cuvântul
“masya” = pește / Iranienii au pentru pește “mahi”;
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Anatolianul Antic Strabon a scris - în “Geografia” XI 8:7 -

despre Marii Geți = MasaGeții care trăiau în zonele joase /
mlăștinoase că aveau o dietă fundamentată pe pește: sistemul
acvatic Fluvial Arax-Kura - parte a Bazinului Caspic - a fost
sistemul arterial / venos al Țării Ghergarilor = partenerii
Amazoanelor, loc devenit leagănul MasaGet, cârmuit în
secolul VI î.C. de Amazoana regină “Tăioasă” ori “Temută”,
anume “Tomi-ris”. Dr. Carlos Quiles - de la “Academia
Prisca” - în “Jocul clanurilor” din anul 2019 a scris: “În
Caucaz, neoliticul a început în mileniul VII î.C. Agricultorii
au început să se așeze în Bazinul Kura-Arax, aducând cu ei
Tradiții similare celor din NV Iranului. Pot fi deosebite 3
Tradiții neolitice: cea din Sudul Caucazian, cea din Colchis
(Vestul Caucazian / Estul Pontic) și cea din Nordul
Caucazian. În Sudul Caucazian au fost 3 grupuri: cel
principal pe Valea Fluviului Kura, altul în Stepa Mugan și cel
de la Ararat. Pe coridorul Kura, satele neolitice au fost cele
mai aglomerate, având case rotunde și ovale, cu ziduri joase
între ele, reflectând mentalitatea reminiscentă Catal Hoyuk;
unele locații au fost sezoniere. În a doua parte a mileniului VI
î.C., acolo a apărut schimbarea de la viața colectivă la cea
nucleară pe familii iar ceramica a prezentat afinități atât cu N
Iranului, cât și cu Anatolia. La începutul mileniului V î.C. a
apărut metalurgia, începându-se confecționarea de bijuterii și
negoț mai ales cu Asia Centrală. În paralel, în Stepa Nordică
Caspico-Pontică a fost domesticit calul de către Kurgani =
Indo-Europeni / Euro-Indieni. Cultura Kura-Arax a făcut
legătura între Munții Zagros din NV Iranului și Cultura
Yamnaya întinsă din N Caucazian până în Panonia / Bazinul
Dunării mijlocii”.

Reconstituiri Yamnaya

În anul 2020, geneticienii Silvia Guimaraes și Eva

Geigl de la “Institutul Jacques Monod” / Franța, împreună cu
alți cercetători, au documentat puternica răspândire a cailor
domesticiți întâi în Sudul Caucazian - unde domina Cultura
38
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

“Kura-Arax” - și în Anatolia: atunci era începutul Epocii limitări. Influența geneticii, vârsta, sexul, înălțimea,
Bronzului. În anul 2023, colectivul internațional format din greutatea, proporțiile membrelor, dieta sau condiții patologice
Martin Trautmann, Volker Heyd, Bianca Preda-Bălănică de privind trăsăturile scheletice relevante nu sunt pe deplin
la Universitatea din Helsinki / Finlanda, Alin Frînculeasa de înțelese; nu există experimente cu privire la pragurile de
la Muzeul din Ploiești / România, Marta Petruneac, Marin solicitare necesare pentru a provoca răspunsuri adaptative.
Focşăneanu de la Institutul Horia Hulubei din Măgurele / Unele activități, altele decât călăria, cum ar fi fabricarea de
România, Stefan Alexandrov, Nadezhda Atanassova de la butoaie sau împletirea coșurilor, ar putea duce la stres
Academia Bulgară, Piotr Włodarczak de la Academia Polonă, biomecanic similar și, astfel, reacții similare ale țesutului
Michał Podsiadło din Cracovia / Polonia, János Dani de la osos. Nu toți indicatorii posibili sunt la fel de fiabili și nu
Muzeul din Debrețen / Ungaria, Zsolt Bereczki de la există un sistem de evaluare stabilit, deci interpretările pot
Universitatea din Seghedin / Ungaria, Tamás Hajdu de la varia. Cu toate acestea, un număr de studii istorice ale
Universitatea Eotvos Lorand din Budapesta / Ungaria, Radu oamenilor cu trecut ecvestru cunoscut demonstrează valoarea
Băjenaru, Adrian Ioniță, Andrei Măgureanu, Despina informativă a unui anumit set de trăsături osteologice asociate
Măgureanu, Anca-Diana Popescu, Dorin Sârbu, Gabriel în mod specific cu călăria, pe care ne bazăm observațiile.
Vasile de la Institutul Vasile Pârvan / România și David Indivizii Yamnaya investigați în România, Bulgaria și
Anthony de la Universitatea Harvard din Cambridge / SUA a Ungaria afișează trăsăturile osoase ale ‘sindromului
publicat studiul despre “Prima dovadă bioantropologică a călărețului’, cu nivel ridicat de certitudine diagnostică. Pentru
echitației Yamnaya”, concluzionând: “Originile călăriei studiu au fost evaluați 217 de indivizi din 39 de locații.
rămân evazive. Studiile științifice despre cai arată că au fost Rămășițele decedaților din gorgane constituie surse de
ținuți pentru tracțiuni ori pentru laptele lor până prin 3500- informații bogate. Scheletele sunt arhive ale vieților
3000 î.C., perioadă larg acceptată ca indicând domesticirea. anterioare în ceea ce privește aspectul, rudenia, sănătatea,
Cu toate acestea, nu s-a confirmat călăritul iepelor sau dieta și activitatea. Analiza preliminară arată o selecție
armăsarilor. Echipamentul folosit de călăreții timpurii a fost demografică astfel: 132 de persoane au fost determinate ca
rareori păstrat iar fiabilitatea patologiilor dentare și fiind bărbați, 65 ca femei iar restul nu au fost determinate; 61
mandibulare ale cailor rămâne contestată. Călăria are 2 din totalul de 217 (deci 28,1%) au murit la vârsta subadultă.
componente care interacționează: montura la cal și crăcănarea Până acum, tiparele activităților cotidiene şi dietele avute ar
la călăreț. Prin urmare, modificările asociate călăriei în susține presupunerea unei tranziții de la o populație neolitică
scheletele umane - ca deformarea coapselor - oferă cea mai pre-Yamnaya agrară la o populație pastorală Yamnaya. Au
bună sursă de informații. Ne-am raportat la indivizi Yamnaya fost analizate posibilele modificări ale oaselor pelvisului,
bine datați între 3021 î.C. și 2501 î.C. din kurganele femururilor sau vertebrelor respectivilor indivizi, specifice
României, Bulgariei și Ungariei, prezentând modificări ale călăreților. A reieșit că 24 dintre aceia pot fi catalogați ca
morfologiei osoase și patologii distincte asociate cu călăria. probabil călăreți, în timp ce 15 foarte probabil practicau
Aceștia sunt cei mai îndepărtați oameni identificați drept călăria. Acestea sunt cele mai vechi dovezi ale folosirii cailor
călăreți până acum. Domesticirea cailor a fost larg atestată în în scopul călăritului lor”. Iată așadar o cercetare științifică în
a doua jumătate a mileniului IV î.C. (sfârșitul Epocii Pietrei). fostul Rai = spațiul stră-Românesc a unei premiere mondiale:
Reprezentările din Mesopotamia Epocii Bronzului - spre călăritul cailor.
sfârșitul mileniului III î.C. - au fost primele dovezi figurative
ale călăriei, deopotrivă imaginile fiind indubitabile, ca și
mențiunile literare; cu toate acestea, cavaleria organizată s-a
ivit abia la sfârșitul mileniului II î.C. Deși acestea oferă un
interval de timp și un cadru geografic, înțelegerea noastră a
modului prin care s-a dezvoltat călăria între mileniul IV î.C.
și mileniul II î.C. în Stepa Ponto-Caspică și în Orientul
Mijlociu este încă vag. În perioada respectivă caii s-au
răspândit spre V și S, s-au ivit căruțe trase de vite iar oamenii
Yamnaya au avut expansiuni spre E în Altai iar spre V în
Panonia. Având în vedere absența drumurilor și
dimensiunilor mici ale populațiilor, este dificil pentru a vedea
cum au avut loc asemenea deplasări fără îmbunătățirile
mijloacelor de transport. Oamenii Yamnaya aveau cai, însă
lipsesc dovezile arheozoologice sau artefactuale ale
utilizărilor lor. Cantitatea și conservarea resturilor de cai
Yamnaya sunt insuficiente pentru studii de biomecanică
privind posibilele utilizări. Călăria este o activitate
solicitantă: activitate fizică și modificări adaptive ale
aparatului musculo-scheletic ca răspuns la factorii de stres
biomecanici specifici frecvenți. Acestea au fost bine
documentate la scheletele umane din sursele arheologice
disponibile în număr mai mare decât scheletele de cai și
adesea mai bine conservate datorită înmormântărilor
adecvate. Prin urmare, oferă o sursă mai accesibilă de
informații despre călăritul cailor. Diagnosticarea unui individ
ca un călăreț numai prin trăsături scheletice întâmpină încă
39
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Este de remarcat că în anul 2020 Eirini Skourtanioti

de la Departamentul Arheogenetic al Institutului Max Planck
din Germania, antropologul Yilmaz Erdal de la Universitatea
Ankara / Turcia, Marcella Frangipane de la Universitatea
Romei / Italia, ș.a. în studiul neoliticului - adică al sfârșitului
Epocii Pietrei - și al Epocii Bronzului în arealul Iraniano-
Anatolian au identificat legăturile genetice dintre Sudul
Caucazian / Zagros și Vestul Anatolian:

Este de știut - așa cum de exemplu în anul 2014 Dr.

Benjamin Roberts de la Universitatea Britanică Durham și
Dr. Christopher Tornton de la Universitatea Americană
Pennsylvania au documentat “Arheo-metalurgia” - că primele
săbii drepte din lume au fost realizate de Cultura “Kura-
Arax” atunci când s-a încheiat Epoca Pietrei, adică la sfârșitul
mileniului IV î.C. / când a început Epoca Bronzului; de pildă,
Dr. Vittoria Dall’Armelina din Italia - arheolog la
Universitatea Ca’Foscari din Veneția - a relevat că o veche
sabie dreaptă păstrată la Mănăstirea “San Lazzaro degli
Armeni” pe o Insuliță din Laguna Veneției, găsită de vechii
Armeni lângă Trabzon / SE Pontic, unde a fost Țara
Amazoanelor, e similară celor mai vechi săbii drepte din
lume, provenite din SE Caucazian, unde a fost Țara
Ghergarilor, partenerii preferați ai Amazoanelor, datarea fiind
din urmă cu peste 5 milenii: același gen de prime săbii drepte
ale Vechii Lumi au fost descoperite de către Dr. Alexei
Rezepkin în Gorganul Adâg Klady 44,21 lat. N, 40,24 long. E
- al Indo-Europenilor - și de Dr. Marcella Frangipane în
Melid / ArslanTepe 38,22 lat. N, 38,21 long. E, din răsăritul
Anatoliei, respectiv Bazinul superior al Eufratului). Săbiile
drepte erau foarte bune la înjunghieri iar săbiile curbe erau
foarte bune la tăieri. Primele săbii drepte au derivat din barde
/ macete iar primele săbii curbe - cele mai vechi - au provenit
din seceri; tipică vechilor Chinezi era sabia “dao” (ca a
Dahilor din Asia Centrală) iar Carianilor - respectiv celor mai
viteji dintre vechii Anatolieni - le era tipică sabia “drepanon”
(curbată ca falcia / sica Gheților).

La vremea dintre Epocile Pietrei și Bronzului

Sabia curbă populară și cea dreaptă Pontică (Amazoano-
Ghergară) de la Mănăstirea Armeano-Venețiană
40
(intersecția mileniilor IV-III î.C.), deopotrivă Arslan-Tepe și
apropiatul centru Garga-miș / Karkemiș al Gurgum - de pe
Fluviul Eufrat - se aflau la întrepătrunderile dintre marile
Civilizații Kura-Araxes din amonte și Sumeriană / controlată
din avale de Warka = Uruk; au rămas interesante paralelele
dintre Sumerianul “urudu”, Komi “görd”, Udmurtul “gord”,
Hanty “wêrte”, Maghiarul “vörös”, toate însemnând: “roșu”.
Alte asemănări de remarcat din Vechea Lume ar fi despre
“cuptor”: Sumerian “ghir”, Komi “gor”, Udmurt și Mansi
“kur”, Hanty “kör”, Estonul “keris”; astfel, Gher-Ga
literalmente s-ar înțelege “Cuptorul Pământului”. După
Epoca Bronzului, se poate observa în Epoca Fierului
înrudirea strânsă a Anatolienilor Vestici dominați de
Gherghiți cu Dorianii / Heraclizii = Oamenii Codrilor din
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Lunca / Valea Dunării inferioare care după Războiul Troian
(ce a urmat încleștărilor Imperiale terminate indecis dintre
Hemi / Egipteni și Hetei / Hitiți) dar înaintea migrării
Cimerilor, au traversat Tracia - din N spre S - și au trecut în
Asia “Mică” tocmai în SV Anatolic, în Regatul Cariei = Țara
Gherghiților: înaintea Războiului Troian, Dorianii / din N
Tracilor au avut în Gherghina / Barboși - azi Galați, la cotul
Dunării - capitala Regatului lor Heraclid la Dunărea
inferioară și au migrat după Războiul Troian în S Tracilor,
ajungând în Regatul Cariei, unde central s-a dezvoltat
Sanctuarul Gherga (vizitabil inclusiv azi), rămânând de la ei
de pildă arhitectura “Dorică” / cea mai veche Grecească;
specialiști ca Dr. Winfried Held și Dr. Alexander Herda -
profesori universitari de istorie în Germania - au scris despre
Caria / Karia, astfel cum apare în studiul “Viziunile Grecilor
(și ale noastre) despre Kariani” din anul 2013, că “din Epoca
Bronzului putea fi legată de eroul eponim Kar, prezent în
așezarea religioasă Gherga și de asemenea în etnonimul
Gherghit” (deci - și corespunzător cercetărilor științifice din
Epoca Modernă, ca acelea din mediul universitar German -
Karia / Caria era Țara Gherghiților, chiar dinaintea existenței
Grecilor, care au apărut doar în Epoca Fierului, ulterior
“Întoarcerii Heraclizilor” / “Întoarcerii Heracliților”, adică a
Dorianilor de la Dunărea inferioară).
Gherga în centrul Cariei
41
De altfel, se poate remarca și apropierea radicalului
proto Indo-European / Kurgan “kehld” pentru codru -
respectiv Hititul / Khetul “kaldi” pentru codru, etc. - de
onomastica Kerga / Gherga pe de o parte dar și de înțelegerea
pe de altă parte a strămoșeștilor legături dintre Gherghiții
Cariei și “Oamenii Codrilor”, adică Heraclizii = Dorianii de
la Dunăre. Dr. Andrei Oișteanu în cartea “Motive și
semnificații mito-simbolice în cultura tradițională
românească” din anul 1989 a scris: “Consubstanțialitatea
dintre om și pom este o idee centrală în cadrul dendrolatriei
în general și a celei românești, în particular. Ea este
materializată prin monumente dendromorfe care însoțesc
omul în toate monumentele existenței și chiar post-existenței
sale: arbore de naștere, arbore de nuntă, arbore funerar,
arbore de pomană, etc”. La Români din vremuri imemoriale a
existat relația om-pom (în Cultura Românească fixându-se
expresia “Codru-i frate cu Românul”; iar de exemplu
universal Arborele Vieții a fost cunoscut în Vechea Lume ca
pre-diluvian. Din timpuri îndepărtate, lumea curentă era
văzută ca plină de dor iar lumea ailaltă, a celor trecuți în
neființă, era considerată ca lipsită de dor: doar cei vii pot fi
dornici ori caracterizați de dor. Carianul Herodot - “părintele
istoriei”, după cum i-a zis Romanul Cicero - a scris despre
Traci = rudele Europene - că formau în vremea lui, adică în
secolul V î.C., cel mai numeros popor din lume după Indieni
(inclusiv în prezent, fosta capitală Tracă - anume Istanbul /
Turcia azi - e cel mai populat oraș din Europa): în Vechea
Lume a existat înrudirea directă dintre Gherghiții Cariei și
coloniștii Doriani / Heraclizi de la Dunărea inferioară -
provenind inclusiv din Dobrogea - mișcarea existând apoi
reciproc, a coloniștilor Cariani / Gherghiți = Kareeni /
Careeni în Dobrogea (ruine rămase de la ei putând fi vizitate
azi de pildă la Histria / județul Constanța, etc.); așadar -
foarte concret - legăturile dintre Dobrogea / colțul SE
Românesc și Caria / colțul SV Anatolian au fost facilitate în
Epoca Bronzului de Troiani, în Epoca Fierului de Doriani iar
apoi vreme de peste 2 milenii, între sfârșitul secolului VI î.C.
și secolul XIX, ambele regiuni, Dobrogea și Caria, au fost cu
vremelnice / scurte întreruperi cârmuite împreună (cronologic
în istorie - Antichitate, apoi Evul Mediu, până în Epoca
Modernă - acele organizări Imperiale succesive fiind Persană,
Makedonă, Romană, bizantină și otomană). Conexiuni
îndelungate intercontinentale între Europa și Asia s-au mai
înregistrat din Balcani doar la Tracia iar din Europa doar la
marginea răsăriteană, delimitată de Munții Caucaz și Ural
(acolo de-a lungul vremurilor populațiile în Caucaz de
Ghergari, respectiv în Ural de bărbați genetic Gherga, fiind
semnificative); după dizolvarea Atlantă - de la vremea topirii
calotei glaciare Europene - timp de milenii colțul Sud-Est
European / de la limita cu Asia, între gurile Volgăi și Dunării
(a celor mai mari Fluvii Europene, cu Deltele în Vestul
Caspic și în Vestul Pontic) a fost fieful multor valuri umane
migratoare care succesiv au pretins cârmuirile, cu motivele
proprii de îndreptățire, pornind de la sfârșitul Epocii Pietrei
odată cu Pelasgii = nomazi ca păsările, așa cum au fost
Kurganii / Gorganii = Indo-Europenii, ș.a.: din Antichitate au
rămas mărturii - inclusiv în scris, ca de exemplu cum a lăsat
la sfârșitul mileniului I î.C. Anatolianul-Georgian Strabon în
cartea “Geografia” - despre străvechii Pelasgi, că migrau ca
păsările / specific ca gârgălăii (textele prezentei lucrări -
despre Originea Gherga - se fundamentează covârșitor pe
dovezi iar doar uneori pe presupuneri).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Arax / Aras - lung de 1072 km, ce curge din Turcia în Marea

Caspică, în prezent Bazinul Aras / Arax constituind granița
Sudică a Europei cu Asia - afirmând că Sciții / Arianii le
vorbeau limba, unii pe atunci, în mileniul I î.C., echivalând
Sciții / efectiv însemnând scutieri, fiind și buni mânuitori de
securi, cu MasaGeții = “Masivii Geți”, respectiv Uriașii Geți,
ceea ce înseamnă că atunci când împăratul “Da-rius” =
Darius / Darie al Perșilor a condus o expediție contra Sciților
era împotriva Uriașilor sau Marilor Geți / MasaGeților care l-
au decapitat pe predecesor, el având întâi lupte cu Geții în
Dobrogea, pentru a trece la N de Delta Dunării; așadar,
Media era la S de Arax iar fiindcă Fluviul hotărnicește Asia
de Europa, Sudicii Magi / Mezi s-ar înțelege ca Asiatici și
respectiv Nordicii MasaGeți s-ar înțelege ca Europeni,
traversarea Fluviului Arax - delimitând vechile state ale
Mezilor și MasaGeților - însemnând inclusiv trecerea dintr-un
continent în altul (s-ar observa că totuși Mezii au ajuns să fie
strămoșii unora din Nordul Iranului actual / Asiatici și al unor
Azeri / Europeni Sudici: etimologic - astfel cum a
documentat în anul 2021 și Azerul Emil Majidov - prin Azeri
/ “A-jeri” s-ar înțelege Oamenii jarului / focului = zoroaștri,
academicianul Finic Asko Parpola arătând în anul 2015 că în
înțeles Uralic “Asera” înseamnă Domni, conexiunea
religioasă fiind cu divinii Asura / Ahura). Ar fi de știut că
Sciții ziceau scutului “targi” (în Latină a ajuns “targia”), de
unde targa la Români: cei căzuți în lupte erau duși pe scuturi /
tărgi.

Rutele de migrări ale păsărilor

Rutele păsărilor migratoare din Valea Dunării /

Europa pentru iernarea pe Valea Nilului / Africa trec și acum
prin Valea Iordanului / Asia (Râul Iordan / “Giordan” își are
Delta la Lacul Galileea - stație importantă a traseelor lor, în
timpul ultimei glaciațiuni acolo fiind uriașul Lac Lisan /
Ghor, respectiv biblicul Azoar în “Facerea”, cuprinzând în
Rift și ceea ce a ajuns Marea Moartă - iar arealul de acolo
până la coasta răsăriteană Mediterană se numea Canaan, încă
din vremurile biblice); cu aproape jumătate de mileniu
înaintea Anatolianului Strabon, în secolul V î.C. Anatolianul
Herodot din Caria, în “Istorii” 2:22, a evidențiat la iernare
migrarea păsărilor din Sciția / EurAsia în Africa, indicând
precis traseul gruielor / cocorilor = gârgălăilor spre izvorul
Nilului (încă dinaintea Antichității a fost observată deplasarea
intercontinentală a acelora și se știa cu precizie că păsările
respective iernau la Sud și de Etiopia). Același Herodot
Karka a mai notat, în “Istorii” 1:201, că în secolul precedent
lui, primul împărat al Perșilor, “Ky-ros” = Chiros / Cyrus “cel
Mare”, instalat la putere cu ajutorul Gherganilor Mezi / Magi
din Media (verii apuseni Ariani ai Hyrkanilor / Gorganilor
din Sudul Caspic), voia să-i cuprindă în Imperiul său și pe
MasaGeții = “Moșii” Geților / respectiv “Vechii” Geți, cei ai
Lunii, care trăiau “dincolo de Arax”, adică la N de Fluviul
Sica azi la forțele speciale (România, 2021)
42
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

În secolul V î.C., istoricul Ctesias din Caria = Țara Gheții au fost precedați de Guți în Asia, apoi urmați de Goți
Gherghită din Asia “Mică” care pe atunci coloniza litoralul în Europa; leagănul Get în mediul stră-Românesc a fost
Dobrogean din Sciția “Mică” a scris că la timpul când Dobrogean: Sciția “Mică” din V Pontic și Sciția “Mare” din
împăratul Darius / “Da-rius” = “Divinul rege” a intrat în N Pontic existau la fel ca Asia “Mică” din S Pontic și Asia
Dobrogea / Europa, adică în secolul anterior VI î.C., fratele “Mare” din E Pontic (dar ar fi de remarcat că geograful Antic
regelui Sciților era “Massa-Geta” iar istoricul Tucidide - din Strabon / din S Pontic în cartea VII a sa - foarte franjurată,
Balcani - în același secol V î.C. a consemnat despre păstrată până acum în diverse fragmente - a indicat inclusiv
contemporanii Geți (înarmați cu săbiile scurte și curbate Crimeea / din N Pontic ca parte a Sciției “Mici”). Se poate
cărora le ziceau “sica”) că aveau aceleași arme și călăreau la observa despre Caucazienii Geți - dintre Jații Indiei și Geții
fel ca Sciții. De altfel, autorul Român Radu Oltean în cartea Europei - că erau Geții vechi / “moși”, Grecii vechi
“Geții lui Burebista și lumea lor” din anul 2021 a scris: denumindu-i ca atare “MasaGeți”: o bună parte din Moșii
“Majoritatea sciților erau de neam iranian și vorbeau limbi Geți erau Indo-Europeni; MasaGeții - adică “Marii” /
indo-europene din ramura iranică, asemănătoare cu ale “Măreții” Geți - erau cei mai stimați, căci în Vechea Lume
perșilor”; așadar, în secolul VI î.C. conflictele dintre Perși și cei mai vechi / primordiali mereu se bucurau de cinstea
Sciți au fost fratricide Iraniane (ar fi de știut - astfel cum în întâietății (înțelesul pentru MasaGeți poate fi și ca “Geții
1859 = anul Unirii Principatelor Române Moldova și Valahia Mijlocii”, cronologic plasați între anteriorii Guți din Asia și
/ Țara Românească a documentat savantul Frederic ulteriorii Geți din Europa / în anul 2018 cercetătorul Adrian
Bergmann în cartea sa despre Geți - că Sciții își spuneau Bucurescu considerând că MasaGeții erau Geții răsăriteni,
Haka / însemnând “Capabili” iar Perșii îi numeau Saka). onomastic legându-le proveniența de Românescul “miji”,
Sanscrita folosește pentru sica termenul “parsu”, ceea ce ceea ce însă nu s-a aplicat Dacilor veniți tot din Est). Până în
apropie asceții Geto-Daci ziși Antic “pleistoi” / “polistai” Evul Mediu s-au transmis valorile Vechii Lumi, prin care cei
chiar ca purtătorii acelei arme (în proto Kurgană / Indo- din trecut erau considerați “Mari” (de exemplu, împăratul
Europeană cuvântul “pelek” era topor); înțelesul Daco-Get bizantin Constantin “Porfirogenetul” la sfârșitul mileniului I
pentru cei consacrați vechiului Zeu Zalmoxis - “Pleistoi” dar încă îi nota explicit pe “Moși” - adică pe cei din vechime - ca
și “Ge-Beleizis” / “Ge-Bleistis” - a fost ca “Binecuvântați”, în “Mari”); în anul 2021, colectivul Indian format din Laxman
opoziție cu “Blestemați” (în cartea din secolul XIX despre Burdak, Dayanand Deswal, Prem Didel, Ashok Choudhary,
Geți și legăturile Asiatice cu Sciții, profesorul Frederic Hardeep Moar, ș.a. a indicat - pe baze istorice, culturale,
Bergmann de la Universitatea din Strasbourg a prezentat genetice, etc. - sorgintea Jată din NV Indiei ca fiind din NV
studiul său privind așa ceva). În Antichitate - secolul I - Pontic (având în frunte pe cei știuți din străvechile amintiri ca
savantul Roman Pliniu “cel Bătrân” a consemnat în “Istoria Jarta).
naturii” 6:19 că “autorii cei mai vechi i-au numit Arami pe
Sciți” (așadar nu explicit Ariani sau Armeni, poate conectați
cu Arameii ori Ariminii); savantul Nicolae Densușianu -
membru corespondent al Academiei Române - în cartea
“Dacia preistorică” din secolul XX a notat că Arimii - vechii
locuitori ai Geției - se mai numeau Rumoni sau Rumuni. Dr.
Aurora Pețan de la “Institutul de Lingvistică” al Academiei
Române a scris în anul 2007: “sub numele de ‘sciți’ sau
‘Scythia’ nu de puține ori erau cuprinși și geții. Un argument
puternic îl constituie fragmentele rămase din ‘Getica’ lui
Criton, care, atunci vorbea despre adversarii lui Traian, îi
numea ‘geți’, iar când vorbea despre țara lor, o numea
‘Scythia’. Într-adevăr, numele ‘Getia’ pentru țara geților era
neuzual în izvoarele antice. Nu putem știi întotdeauna când
anume sub numele de ‘sciți’ se ascundeau geți și când nu”.
De pildă, după căderea puterii Hitite / Khete care s-a încleștat
uneori strașnic cu puterea faraonică a Egiptului - semnificativ
în istorie fiind că ultima capitală Hitită a fost cetatea Garga-
miș / port important pe Fluviul Eufrat - invazia Schită / Scită
din secolul VII î.C. până în N Egiptului (în Delta Fluviului
Nil) poate fi considerată inclusiv Ghetă / Getă: atunci
faraonul a decis să-și ia în Garda Africană mercenari
Gherghiți = Cariani / Anatolieni foarte puternici, care și-au
Pe de altă parte, așa cum a studiat în anul 1993 și
probat tăria ca independenți față de Hitiți încă de pe când în
academicianul Italian Gherardo Gnoli, Imperiul Persan era
Asia exista Imperiul Khet iar în acel timp tocmai colonizau
constituit din provincii știute în vechea limbă ca “Dahyu”
Dobrogea = “Sciția Mică”, regiunea din Europa unde își
(sub influență lingvistică Indiană - iar India în Vechea Lume
aveau vitejii Geți chiar capitala Genucla / Ghe-nucla sau
era zisă Tibetan și Sanscrit ca “Gya-Gar” / Gyagar, ceea ce la
“Nucleul Pământului” / “Miezul Pământului” (care în secolul
indigeni se poate vedea “îndărăt” drept “Gar-Gya” / Gargya -
următor - VI î.C. - a ajuns să fie atacată de Perșii cârmuiți de
acelea erau denumite “satrapii”, având războinicii grupați în
împăratul Darie / Darius); se poate remarca structura
“șatre”, în societatea Indiană / Vedică militarii fiind cârmuiți
Imperială ca diferită de cea națională, în sensul că Imperiul se
de “rajani” = șefii “Kșatryia”); după cum a scris Tibetanul
distinge prin a avea mai multe populații, pe când Țara
Gendun Chopel 1903-1951 că “întreaga Indie / Bharat se
corespunde în general unei națiuni. În Vechea Lume, Geții /
43
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
numea, din cele mai vechi timpuri, Gyagar” ori în anul 2008
și Dr. Toni Huber - profesor la Universitatea Humboldt din
Berlin / capitala Germană - “India era denumită, în variate
definiții geopolitice și culturale, ca Gyagar: de pildă, cei mai
timpurii pelerini Tibetani spre Sud se refereau atunci când
mergeau - în scopuri religioase - în India că se duceau în
Gyagar / Gya-Gar, termen care s-a păstrat până în Evul
Mediu” (de altfel, “Micul Tibet” e știut și azi ca Ghilghit-
Baltistan - cea mai Nordică parte a Paki-stanului - cu
populație Dardă care formează majoritatea în Cașmir, acei
oameni existând între Afgani și Indieni, Ghilghit fiind
conectat de vechea denumire Sarghin / Sargin). Solarii Dahi -
organizați comunitar în șatre - care au fost menționați de
istoricul Herodot 1:125 din Caria ca “Dai”, au apărut în
inscripția “Daeva” din secolul V î.C. a împăratului Xerxes /
Jerjes al Perșilor, etc.: în anul 2017, istoricul Olandez Jona
Lendering a scris că “Dahii probabil au luat parte la
rebeliunea din 550 î.C. împotriva liderului Median Astyages”
- cumnat cu bogatul rege Karun = Croesus / Cresus al Lydiei,
deoarece era însurat cu sora aceluia - căci în mileniul I î.C. pe
de o parte MasaGeții respectând primordial Selena și pe de
altă parte Dahii respectând primordial Soarele - acelea fiind
astrele cele mai vizibile - încă nu fraternizară pretutindeni,
așa cum au apărut alăturate simbolurilor lor (adică semnul
semilunii împreună cu cel solar, formând marca heraldică
absolută a Românilor pre-creștini, conform și Dr. Mihai
Zamfir, în anul 2016). Se poate observa că Mag e înrudit cu
Grecul “Megas” însemnând “Mare” (Latinul “Magnus”): în
Vechea Lume, Magii - adică preoții zoroaștri ai Mezilor din
Media - erau “Mari” la fel ca Geții “Masivi” (MasaGeții /
Marii Geți) din Nordul lor iar ambele populații erau mai
vechi decât cele ale vecinilor lor, respectiv deopotrivă Magii
din Media și MasaGeții din vecinătate au fost “Moși”; de
altfel, Media în Epoca Bronzului a fost populată de Guți =
strămoși Geți (Mezii erau convinși că erau cu Țara Media în
mijlocul omenirii, denumire similară având-o de exemplu
China / Hina = C/Hina, al cărei endonim “Zhong Guo”
însemnând “Țara Mijlocie” încă din Vechea Lume reda
convingerea Chinezilor a dispunerii Civilizației lor în centrul
umanității). Înrudit Iranian și preluat pe filieră Tracă în limba
Română - conform Dr. Mihai Vinereanu în anul 2020 - este
“a amăgi” pentru “a ispiti” / “a ademeni”, în conexiune cu
Mag = vechi preot Med (din Media / Nordul Iranului,
respectiv Sudul Caspic și Sudul Caucazian); e de remarcat că
în Caucazul mileniului I î.C. - zis “Borz” în Persană - la N de
Fluviul Arax a fost atestat leagănul European deopotrivă al
Amazoanelor și al partenerilor lor preferați Gargari /
Ghergari, tot acolo fiind atestată domnia reginei “Tahm-
rayiș” / Tomi-ris a MasaGeților, care în secolul VI î.C. (anul
530 î.C.) l-a decapitat pe Kyrus / Cyrus “cel Mare” - primul
împărat al Perșilor - fiindcă din cauza aceluia i-a murit fiul,
prințul zis Sparga / S-Parga: un Garga / Gherga (regina
Caucaziană era de sorginte Amazoană iar partenerul ei - tatăl
mort tragic al prințului - era Ghergar / Gargar, ea cârmuind
MasaGeții din Asia Centrală și din Caucaz / avându-și baza la
N de Fluviul Arax, probabil în Daghe-stan = fosta Albanie
Caucaziană / Aran, pe malul V Caspic ori în fosta Iberie
Caucaziană / acum Georgia iar el probabil cârmuind pe malul
V Pontic, căci onomastica Tomis a rămas Antică pentru ceea
ce azi e Constanța / notată Medieval și Temeswaer, cea mai
mare localitate Dobrogeană, regiunea respectivă fiind
semnificativ populată în Antichitate de Geți și de Sciți). În
Georgia s-ar observa că Iberia / Hyberia ar fi betacismul
44
Hyperiei: poziția extremă față de “Supremii” / Sudiștii
Ghergari = Albanii Caspici / Caucazieni îi îndreptățește
etimologic sorgintea; în vechea Greacă, “Hyper-Boreea”
însemna “extrem Nordică” (căci ῠ̔πέρ “hyper” = suprem /
extrem). Denumirea “Tomis” de la Marea Neagră /
“întunecată” ar putea fi conectată cu rădăcina Kurgană / Indo-
Europeană “tem” pentru “întunecată”, relevată de
“Dicționarul” lingvistului Julius Pokorny (cu regăsire în
onomasticile Râurilor Timiș / Temeș cu izvorul în Caraș și
Timoc cu izvorul în Craina, afluentele pe stânga Dunării și
respectiv pe dreapta Dunării la intrarea și respectiv la ieșirea
din canionul Gherdap = Defileul Dunării / cel mai mare
Defileu din Europa): deopotrivă se poate remarca rezonanța
cu Ar-temis / Zeița Vânătorii, căreia îi era asociată
emblematic Luna = lumina nopții; în vechea Greacă “Tomi-
ris” s-ar fi înțeles și ca “Tăioasa regină” - de exemplu “a-
tom” fiind ceea ce nu se poate tăia - ea însă putând fi și regina
care inspira teamă (prefixul “tomi” indicând chiar teama dar
și întunericul). În Vechea Lume, Dunărea era știută ca
“Okean” - cu înțelesul Românesc de Ochiul Anului, în
Greacă “oikian” οἰκίαν fiind “casă” - iar ținând cont de
cuvântul stră-Român “potop” pentru apă multă, se poate
vedea de ce Grecii foloseau pentru Fluviu termenul
“potamos” / “po-tam”, prefixul “po” în vechime echivalând
sacrul conferit apei mari și întunecate (așa cum era și apa
Mării Negre / Pontice, în care se varsă Dunărea = principalul
său afluent): pe de altă parte, Kurgana / Indo-Europeana
târzie “mori” pentru “mare” - conform Dr. Ioan Russu - de
pildă ar fi dus la onomastica Râului Mureș (având izvorul în
curbura Carpaților și vărsarea în Banat, în colțul Nord-Vestic
Bănățean, cu gura în “Marele Mureș” = Tisa / ce curge în
Dunăre, având izvorul în Maramureș / “Mara-Mureș”), etc.;
marea apă a Tisei = “Marele Mureș” - cu izvorul în
Maramureș, zonă considerată și ca aceea cu “mari muri”,
adică marile ziduri Carpatice de la izvorul Tisei - își are gura
în Dunăre, în colțul Sud-Vestic Bănățean.
Sfârșitul Epocii Pietrei
(Dr. Carlos Quiles / “Academia Prisca”, 2019)
La sfârșitul Epocii Pietrei, de pildă Banatul și
Caucazul făceau parte din aceeași organizare culturală (cea
Kurgană Yamnaya, a călăreților cu căpățânile vopsite cu
ocru, nobilii având sceptre confecționate din cranii de cai
după cum a studiat în anul 2007 și Basarabeanul Valentin
Dergachev, practicând înhumări ritualice specifice, etc. / în
Bazinul Istrului - adică al Dunării inferioare, în avale de
canionul Gherdap - aceea dezvoltându-se la miazăzi de
neoliticul val de pământ megalitic zis “Brazda lui Iorgu”):
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Cultura Kura-Arax
era la Sud de Cultura Yamnaya a Kurganilor
În anul 2019, cercetătorul Andrew Curry - din Berlin
/ capitala Germaniei - a prezentat analizele genetice umane în
mod cumulat cu răspândirea Yamnaya (statuia e tipică
Culturii Yamnaya, datând de la sfârșitul mileniului IV î.C. /
Ucraina):
45
Inclusiv Dr. Horvath Csaba Barnabas de la
Academia Ungară - care a cercetat străvechile legături dintre
Sciți și Finici - a schițat în anul 2019 principalele migări
umane de la sfârșitul Epocii Pietrei și Epoca Bronzului pe
baza bărbaților genetic Gherga:
Migrări Ghergare în Vechea Lume
(Dr. Horvath Csaba Barnabas, 2019)
Legăturile nobililor Ghergari deopotrivă cu
MasaGeții / Masivii Geți și cu Sciții / S-Ciții au fost relevante
în Caucaz și în Carpați = Munții Caucaz din apus, unde Antic
s-au afirmat Geto-Dacii, având printre liderii lor numeroși
dinaști regali Gherga (Anatolianul Antic Strabon - din
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Amaseia / Pontus - a scris în “Geografia” XI 5:1 că la timpul
său încă existau Amazoane “în Munții care domină Albania”
= Alvania / Aluania Caucaziană, anume “A lui Anu”, zonă
populată de “Oameni ai lui Anu”, adică de Alani / Ariani, la
Nord de Fluviul Kura, “în vecinătatea Gargareilor, pe
porțiunea care se cheamă Kerauni” / adică spre Valea Kura /
Cyrus iar istoricul Armean Moise din Koren a scris în secolul
V că la timpul său încă mai trăiau Gargarei între Fluviile
Arax și Kura, în ceea ce a atestat ca Aran, adică Albania
Caucaziană, din apusul Caspic); de altfel - după cum a studiat
în secolul XIX și academicianul Român Papadopol Calimah -
Ponticul Strabon a scris inclusiv o “Istorie” cu 47 de capitole
a contemporanilor săi Geto-Daci (din păcate dispărută):
Alanii / Arianii - știuți ca Iraniani - au dominat Nordul Pontic
vreme îndelungată, de pildă Oseții în Kolkis / Georgia (aflați
în NE Pontic) fiind urmași dovediți ai lor. Trebuie remarcat
dubletul onomastic al Munților Kerauni / Cerauni - lanț
Montan lung de circa 100 km - în Albania Balcanică (în fața
lor pe Mare fiind Insula Kerkyra, acum Corfu); Anticul
Strabon a scris despre acei Munți Kerauni / Cerauni Balcanici
în “Geografia” VII 5:8 (au format limita dintre Epir și Iliria).
Coincidențele dintre Caucaz și Balcani - pe lângă Albania
Caucaziană și Albania Balcanică, respectiv Munții Kerauni /
Cerauni de-a lungul Fluviului Kura / Cyrus în Caucaz și
Munții Kerauni / Cerauni de-a lungul Rivierei de la întâlnirea
Mării Adriatice cu Marea Ionică - continuă în plus cu
prezențele Gherga, atât ca Ghergari în Albania din Caucaz /
având Munții Kerauni, cât și ca Ghergani în Albania din
Balcani / având Munții Kerauni; unii cercetători au apropiat
și aceleași însușiri naturale ale respectivilor Munți Kerauni,
caracterizați de acumulări electrice excesive (descărcările cu
tunete și trăznete / fulgere fiindu-le tipice).
Academicianul Român Marcu Botzan 1913-2011 în
“Influența factorilor ecologici asupra migrațiilor și
transhumanței la distanță în stepa nord-pontică” din anul
1995 a scris: “Întrunind anumite caracteristici specifice de
climă, sol şi vegetaţie, uriaşa fâşie de stepe unind Mongolia
cu centrul Europei s-a dovedit de-a lungul mileniilor o cale
ideală pentru migraţii şi transhumanţă îndepărtată pentru
popoarele sau comunităţile de crescători de animale,
46
mişcându-se lent dar fără contenire pe urmele turmelor lor.
Cum s-au instalat aceste stepe de-a lungul paralelei 45°
latitudine nordică a spaţiului euroasiatic? Care sunt acele
caracteristici şi cum s-au îmbinat ele cu viaţa crescătorilor de
animale nomazi? Sunt toate acestea în primul rând probleme
de paleoecologie, ce n-au fost încă suficient cercetate, deşi ne
pot spune multe despre mecanismul acelor migraţii ce au
însemnat atât de mult pentru Europa, de la marea şi decisiva
invazie preistorică indoeuropeană, ce a dat unitate genetică
continentului nostru, prin lungul şir al acelor pătrunderi
asiatice devastând periodic Europa, uneori până la Atlantic, şi
încheind cu ultimele pulsaţii tătare ale secolului XVIII. Ne
vom opri asupra menţionatelor aspecte de caracter ecologic,
ţinând de mecanismul producerii migraţiilor răsăritene şi a
transhumanţei oierilor carpatini, de data aceasta parcurgând
stepele nord-pontice în sens invers. Deşi problema
declanşării, a originii acestor masive mişcări de populaţie este
tot atât de pasionantă, este valabilă oare explicaţia lui Vasile
Conta, de natură geofizică, a unor linii de forţă care au
determinat comunităţile primitive să urmeze soarele în mersul
lui zilnic de la răsărit la apus? Sau aceea a atracţiei regiunilor
mai bogate, mai civilizate, ale agricultorilor stabili - de fapt
biblicul conflict între Cain şi Abel? Sau explicaţia privind
rapida şi continua deşertificare a Asiei Centrale? Sau - în fine
- numai simpla căutare de noi păşuni, atunci când le-au
umplut cu turmele lor pe cele vechi, aşa cum pare a
demonstra transhumanța îndepărtată a oierilor carpatini,
ajunşi din aproape în aproape până sub Caucaz şi la ţărmurile
joase ale Caspicei? A putut fi, mai plauzibil, o îmbinare a
unor astfel de mobiluri, cu prevalenţa unuia din ele, în
anumite situaţii şi momente. Se ştie că, urmând ultimei
glaciaţii pleistocene, interglaciația actuală, adică Holocenul,
de numai circa 12 milenii durată, în spaţiul carpato-
dunăreano-pontic, a ajuns prin încălzire treptată, către
mijlocul său, la un optim climatic ce a făcut posibilă de
timpuriu revoluţia agricolă neolitică din spaţiul Carpato-
Balcanic şi acele progrese culturale majore ce au condus
comunităţile neoliticului dezvoltat către un stadiu de
civilizaţie protourbană, Civilizaţia Vechii Europe, după
expresia Marijei Gimbutas. Acum circa 6500 ani, în Cultura
Vădastra de pe ambele părți ale Dunării Inferioare, cercetările
interdisciplinare conduse de Corneliu Mateescu au arătat că
acel optim climatic corespundea unui climat de silvostepă,
relativ umed şi cu ierni blânde, reprezentat ca vegetaţie
naturală printr-un stejăret rar de câmpie, pe un sol
cernoziomic format pe loess foarte fertil. De aici excepționala
dezvoltare a culturii cerealelor pe luncile micilor pâraie şi în
poiene şi a creşterii bovinelor, unele pentru lapte şi altele
folosite pentru tractarea unui plug primitiv. A urmat - în
perioada de trecere către Epoca Bronzului - aridizarea
creatoare şi deschizătoare a acelei fâşii de stepe eurasiatice.
Urmare trecerii de la silvostepă la stepa cu ierburi, aşezărilor
stabile de agricultori, cu o bogată viaţă materială şi spirituală,
le-au luat locul sărăcăcioase sălaşe de crescători de animale
seminomazi. Odată cu aridizarea, în tot lungul mileniilor IV-
III î.C., când a corespuns hidrologic transgresiunea numită de
geologi Marea Neagră Nouă, ce a ridicat nivelul aceleia cu 5
metri peste nivelul actual, au pornit din preajma Mării
Caspice valurile marilor invazii preistorice ale indo-
europenilor, ce aveau să inunde treptat întreaga Europă; au
adus, în carele şi pe caii nomazilor crescători de vite, cultura
mormintelor tumulare (Kurgan), cu bronzul caucazian în
arme şi unelte. Din simbioza noilor veniţi cu deţinătorii
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
avansatelor culturi neolitice autohtone s-au format primele
popoare înregistrate de istorie în estul Europei, între care unul
din cele mai numeroase a fost al tracilor, cuprinzând întreg
spaţiul carpato-balcanic. O oarecare atenuare temporară a
aridităţii, ce s-a simțit şi în Câmpia Dunării Inferioare, s-a
produs în Epoca Fierului. A avut ca urmare hidrologică aşa-
numita regresiune dacică, ce a coborât nivelul Mării Negre la
-4 metri faţă de actual, iar floristic, coborârea pădurii de stejar
în regiunea de câmpie, modificări ale condiţii lor de mediu
confirmate de cercetările pedologilor. Se explică astfel cum
Codrii Vlăsiei, coborând până la Dunăre pentru a se întâlni cu
Deliormanul dobrogean, au inclus kurgane indoeuropene din
faza de stepă a locurilor. Odată cu pădurea de silvostepă, au
coborât şi aşezările agricultorilor. Dar cam de prin secolul II
o nouă transgresiune - transgresiunea Valahă - a accentuat
ariditatea climatului, în compensare nivelul Mării Negre
ridicându-se cu 4 metri în aproximativ 18 secole. Prin urmare
nu numai acţiunilor antropice datorăm reducerea suprafeţei
împăduririi naturale din ţara noastră de la circa 70%, aşa cum
arată harta solurilor că ar fi fost acum 4-5 milenii, la mai
puţin de 30% în prezent. După indo-europenii preistorici,
primii migratori descrişi de istorici au fost sciţii, către
mijlocul mileniului I î.C., adică în plină răcire, corespunzând
regresiunii dacice, însemnând probabil în fapt o prea slabă
atenuare a aridizării şi stepizării precedente. Herodot i-a
descris pe sciţii populând stepele nord-pontice, cu marile lor
care cu coviltir în care îşi purtau familiile, folosind arme de
fier, pe caii cu care-şi stăpâneau turmele şi de pe care atacau
pentru jafuri aşezările de agricultori de la contactele cu
silvostepa. După ei au venit sarmaţii: ocolind pe la nord
Carpaţii, au ajuns în stepa Panoniei - terminaţia occidentală a
stepelor eurasiatice - sub numele de iazygi iar în Buceagul
Basarabiei - antica pustie a geţilor - luându-le locul fraţii lor
roxolanii. Pe acele locuri i-a cunoscut Imperiul Roman, ajuns
pe Dunărea Mijlocie şi Inferioară în secolul I. Ne vom opri
aici cu enumerarea migratorilor răsăriteni, pentru că,
ajungând la sarmaţi, ajungem totodată la primul scriitor antic
care a avut suficient discernământ pentru a sesiza şi a
dezvălui felul cum aceia iernau cu turmele lor în stepa
deschisă tuturor vicisitudinilor şi exceselor climatice. Este
vorba de geograful Strabon, care a dat astfel prima atestare
istorică a legăturii dintre specificul stepelor nord-pontice şi
viaţa acelor migratori. Descriind felul de viaţă al sarmaţilor
nord-pontici, scriitorul grec a afirmat: ‘Corturile de pâslă sunt
aşezate pe carele în care locuiesc. În jurul corturilor pasc
cirezile, cu a căror carne şi lapte se hrănesc. Umblă după
păşuni, alegând întotdeauna regiunile bogate în iarbă în
timpul iernii în mlaştinile din jurul Meotidei, iar vara şi în
câmpii’. Se ştie că malurile Mării de Azov, Meotida antică,
joase pe cea mai mare lungime şi zimţate de limane,
transformate adesea în lacuri sărate mlăştinoase prin
cordoanele de nisip de la gurile lor, au constituit până în
vremea Imperiului Țarist o imensă sursă de sare comestibilă
pentru populaţiile din marea câmpie din nordul Mării Negre,
până departe spre miazănoapte. Aceste mlaştini ofereau
crescătorilor de animale nu numai materiale pentru adăpostul
de iarnă al turmei, dar şi nutreț sigur atât în păpurişul de pe
margini, cât şi în tufele ierburilor grase de sărătură. Iar în jur
aveau o pajişte ‘ce nu ţine zăpada’, după expresia oierilor
carpatini transhumanţi din vremurile moderne, cu care s-a
putut sta de vorbă pentru a li se conserva experienţele. Adică
o pajişte ce nu îngheaţă până la temperaturi de 5-6 grade sub
zero, datorită crustei de sare sau conţinutului mare de săruri
47
din sol, având astfel o perioadă de utilizare mult mărită, atât
toamna cât şi primăvara. În plus, scutindu-l pe crescătorul de
vite de a trebui să-şi procure şi să poarte cu el sarea altfel
indispensabilă în dieta ierbivorelor. Evident ar fi fost prea
mult să-i cerem lui Strabon să adauge şi aceste amănunte,
aparent minore dar atât de semnificative pentru explicarea
iernatului nomazilor în mlaştinile Meotidei şi în general o
contribuţie importantă la înţelegerea mecanismului
migraţiilor însăşi. Astfel de sărături se înşiră fără întrerupere
de la Caspica, înconjurată de acestea, prin valea cu lacuri
sărate a Maniciului dintre Marea Caspică şi Marea Neagră -
veche legătură geologică între cele 2 mări - apoi pe tot
litoralul nordic al Mării Negre şi la gurile Dunării, precum şi
la vărsarea unora din afluenții de câmpie ai Dunării
Inferioare; se întâlnesc încă şi în cea mai vestică stepă a
Europei, aceea de pe Valea Tisei, unde fără îndoială iernau
acei sarmaţi ai antichităţii, iazygii. Dar toată stepa central
asiatică este semănată cu lacuri sărate, şi cu atât mai mult
fâşia de pustiuri ce mărginesc stepa în partea sa de miazăzi.
În monumentala sa Geografie universală, Etienne Reclus a
arătat la finele secolului XX că între gurile Dunării, la Marea
Neagră şi gurile Volgăi, la Marea Caspică, se întâlneşte o
vegetaţie de stepă având mereu aceeaşi compoziţie floristică.
Este de fapt o confirmare a studiului lui Hommaire de Hell
asupra stepelor nord-pontice, ce constatase ceva mai înainte
că vegetaţia de pe malurile Dunării Inferioare se menţine
până sub Caucaz şi pe litoralul Caspicei. Indicator infailibil,
această floră naturală ne arată că sub ea se află acelaşi tip de
sol, aşa-numitul sol bălan de stepă uscată, atât în Dobrogea
Centrală, estul Bărăganului şi Bugeacul Basarabiei, cât şi în
stepa din nordul Crimeeii. Parte a fâşiei de stepe eurasiatice,
aceleaşi condiţii climatice generale au îmbrăcat această stepă
cu o vegetaţie ierboasă xerofită dominată de graminee iar în
jurul ţărmurilor litorale joase, cu mlaştini şi limane, ca şi în
jurul lacurilor sărate formate prin tasare în câmpia endoreică
loessoidă, cu tufele vegetaţiei grase de sărătură tivind toamna
cu roşu albul crustelor de sare ale lacurilor supte de arşiţa
verii. Oierii carpatini au iernat dintotdeauna în Bălţile Dunării
de Jos şi le-a fost la îndemână să urmeze către răsărit păşunile
cu aceleaşi feluri de ierburi şi aceleaşi înlesniri pentru iernat
ca cele din jurul gurilor Dunării. Cea mai veche consemnare
istorică a căii nord-pontice pentru păşunatul transhumant al
acelor oieri datează numai din secolul XV. Astfel, există
documente arătând că în garnizoana cetăţii genoveze Caffa
serveau români ardeleni, recrutaţi dintre oierii Crimeeii. Iar
din secolul XVI a rămas un tratat turco-polon prin care se
îngăduia păstorilor români să treacă Nistrul cu turmele lor
pentru păşunat în stepele răsăritene, desigur o mişcare de
amploare pentru a justifica o astfel de clauză într-un tratat.
Datorită strădaniilor etnologului clujean Nicolae Dragomir au
rămas mărturiile de o deosebită bogăţie, culese pe viu, cu
privire la drumurile răsăritene, practicile şi activităţile
comerciale ale întreprinzătorilor oieri mărgineni, cuprinzând
finele secolului XIX şi începutul secolului XX. Încă din
secolul XIX, multe comune din Ţinutul Sibiului, de economie
curat pastorală ca Jinarii sau Poienarii, sau de economie
mixtă, ca Mărginenii, ajunseseră la peste o sută de mii de oi
fiecare. Deşi păşunau şi în Ţinutul Haţegului şi în Oltenia,
iernând în Bălţile Dunării, nu le mai ajungeau păşunile, aşa că
foloseau şi vechi căi de transhumanţă răsăriteană, păstrate
prin tradiţie. Astfel, după ce Dobrogea Imperiului Otoman se
umpluse cu turmele mocanilor, un mare contingent de oieri
ardeleni a trecut în Basarabia ocupată recent de Imperiul
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Țarist şi mai departe, şi s-au aşezat în stepele sudului Rusiei;
pe măsură ce păşunile erau ocupate, noii veniţi mergeau în
Crimeea sau pătrundeau spre răsărit până în Caucaz şi la
Caspica, stabilindu-se pe acolo ca mari proprietari în oraşe ca
Astrahanul de la gurile Volgăi, sau formând sate proprii ca în
Crimeea, sau revenind periodic în ţară cu chimirele pline de
aur. Nu vom stărui asupra itinerariilor, deosebit de
interesante, dar pornind din zona limanelor sărate basarabene,
acestea vor urmări cu necesitate ţărmurile joase ale mării,
luncile cu sărături ale râurilor meandrate de câmpie şi şirurile
de lacuri sărate ale vechilor legături de apă străbătând stepa.
S-au dovedit tot atât de buni negustori, pe cât de pricepuţi
oieri, adaptându-se de minune la cerinţele locurilor;
comercializau nu numai blăniţele şi lâna, untul şi brânza, pe
care numai ei ştiau s-o facă: ceea ce-i îmbogăţea era mai ales
seul de oaie căutat de populaţiile islamice din sudul uriaşului
imperiu. Pe acela îl obţineau toamna, topind oile grase în
mari cazane de aramă cositorită. Au venit însă vremuri noi, şi
după Revoluţia din Octombrie 1917 au încercat să găsească o
ieşire, formând cooperative. Au rezistat astfel o vreme, dar,
pe neaşteptate, în 1930 acelea au fost desfiinţate şi
conducătorii lor întemniţaţi. A fost şi acela un episod al
conexiunilor multimilenare între mediul şi vieţuirea spaţiului
carpato-dunăreano-pontic”.
Dr. George Grigore în cartea “Geții de Aur” din anul
2016 a arătat că legăturile dintre Vestul Caspic / cu Albania
Caucaziană = Țara Ghergarilor și Vestul Pontic / cu Banat =
regiunea Gherganilor au existat până în Epoca Modernă:
“Sarmații au fost crescători de vite, nomazi aflați în
permanență în căutarea pășunilor bogate; locuiau în corturi de
pâslă așezate pe carele aflate în mișcare permanentă, după
nevoile curente. În timpul iernilor își cantonau turmele în
mlaștinile sărăturate din jurul Meotidei (Marea de Azov).
Chiar geograful Strabon sesizase rolul mlaștinilor de pe
pământurile saline din jurul Meotidei, pentru asigurarea
hranei vitelor nomazilor pe timpul iernilor aspre din stepele
nord-pontice. Aceste pământuri sărăturate formează un lanț
neîntrerupt de pe litoralul vestic al Caspicei, spre vest, până la
gurile Dunării. Există în acest sens documente scrise
începând de la mijlocul mileniului II iar pentru faza modernă
48
a transhumanței românești către răsărit stau ca dovadă
mărturiile celor ce o practicau, înregistrate cu amănunte
revelatoare de către etnografii ardeleni în perioada
interbelică. De exemplu, oierii români / valahi ce s-au întâlnit
în nordul Crimeeii cu statuile de piatră ce veghează pe
tumulii scitici stepa, au ajuns mari proprietari de case și
pământuri pe Don și la vărsarea Volgăi în Caspica, din
comerțul lor cu grăsime de oaie și brânză, purtat cu
populațiile de credință islamică din acel vast teritoriu al
Rusiei țariste. Întrunind anumite caracteristici specifice de
climă, sol și vegetație, uriașa fâșie de stepă ce unește
Mongolia cu centrul Europei s-a dovedit de-a lungul
mileniilor o cale ideală pentru migrații și transhumanță
îndepărtată pentru popoarele sau comunitățile de crescători de
animale, acestea mișcându-se lent dar fără contenire pe
urmele turmelor lor. Cum s-au instalat aceste stepe de-a
lungul paralelei de 45 grade latitudine nordică a spațiului
euroasiatic? Care sunt acele caracteristici și cum s-au îmbinat
ele cu viața crescătorilor de animale nomazi? Sunt toate
acestea în primul rând probleme de paleoecologie, ce n-au
fost încă suficient cercetate, deși ne pot spune multe despre
mecanismul acelor migrații ce au însemnat atât de mult
pentru Europa, de la marea și decisiva invazie preistorică
indoeuropeană, ce a dat unitate genetică continentului nostru,
prin lungul șir al acelor pătrunderi asiatice ce au devastat
periodic Europa, uneori până la Atlantic, și încheind cu
ultimele pulsații tătare de la sfârșitul Evului Mediu. Toată
seria de limane zimțate, transformate adesea în lacuri sărate și
mlăștinoase prin ridicarea cordoanelor de nisip de la gurile
lor, au constituit până în vremea Imperiului țarist o imensă
sursă de sare comestibilă pentru populațiile din marea câmpie
din nordul Mării Negre, până departe spre miazănoapte.
Aceste mlaștini ofereau crescătorilor de animale nu numai
material pentru adăpostul de iarnă al turmei, dar și nutreț
sigur atât în păpurișul de pe margini, cât și în tufele ierburilor
grase de sărătură. În jur aveau tot o pajiște ce nu ținea zăpada,
după expresia oierilor carpatini transhumanți din vremurile
moderne; adică o pajiște ce nu îngheța datorită crustei de sare
sau conținutului mare de săruri din sol, având astfel o
perioadă de utilizare mult mărită, atât toamna cât și primăvara
(nu mai era necesar a se face provizii de furaje, de nutreț, de
fân, vara pentru iarna ce urma). În plus, acele plante
sărăturate îl scuteau pe crescătorul de vite de a trebui să-și
procure și să poarte cu el sarea altfel indispensabilă în dieta
ierbivorelor. Printre ipotezele ce justifică apartenența de Țara
Românească a Basarabiei, teritoriu istoric administrat de noi
din cele mai vechi timpuri, este și aceea că între gurile
Dunării, la Marea Neagră și gurile Volgăi, la Marea Caspică,
se întâlnește o vegetație de stepă având mereu aceleași
caracteristici (compoziție floristică)”. Ghergarii din Bazinele
Kura și Arax - menționați în mileniul I î.C. - erau acolo
urmașii celor care au dezvoltat, începând din urmă cu peste 6
milenii față de vremurile actuale, bimilenara Cultură “Kura-
Arax” între sfârșitul mileniului V î.C. și începutul mileniului
II î.C. (așa cum au documentat Door Kushnareva, Antonio
Sagona, Paul Zimansky, Barbara Kipfer și mulți alții), cu
mari expansiuni, incluzând zona Montană Gordyaen, inclusiv
Ararat, “Marea Argeș” = Lacul Ban / Van (cel mai mare Lac
al Turciei), Munții Taurus, Anatoliana Cylicia / la Marea
Mediterană, Valea Râului Asi = Orontes cu izvorul lângă
Baalbek / Liban, portul Ugarit din Kharu / Siria, Galileea /
Canaan, în Iran Munții Zagros, Lacul Umria, inclusiv Godin /
fieful Magilor, capitala Mediei, etc., acoperind multe teritorii
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
din actualele Armenia, Azerbaijan, Cecenia, Daghestan,
Georgia, Ingușeția, Oseția = Alania / S Rusiei, părți din Iran,
Israel, Palestina, Siria și Turcia, comerțul său fiind fructuos
atât în Sud cu Sumerienii până în capitala lor Warka = Uruk
din Irak unde a domnit Ghilga-meș = “moșul Ghirga”, cel
mai mare rege Sumerian / după cum a studiat de exemplu
Georgianul Giorgi Kavtaradze de la Universitatea de Stat din
Tbilisi în anul 2012, cât și în Nord pe Văile Volgăi, Donului,
Niprului, ș.a.m.d., adică până în centrul Ucrainei actuale;
Tbilisi 41,43 lat. N, 44,47 long. E - cel mai mare oraș al
Georgiei / Țara Georgienilor - se află pe malurile Fluviului
Kura, cea mai mare apă curgătoare din Caucaz (în secolul VI,
regele Dachi al Georgiei a decis ca de la el înainte acolo să
fie capitala Georgienilor).
Situația în vremea lui Iisus: Albania Caucaziană era între
Media / Țara Magilor și Sarmația
În Vest - anume în Levant - Cultura Ghergară din
Bazinele Vest-Caspice Kura și Arax a determinat după Epoca
Pietrei ivirea Cultului Gherghic / Gheorghic centrat pe
Bazinul Asi / Oronte (cu influențe semnificative mai ales în
Caanan și în Anatolia). Cultura “Kura-Arax” (apărută la
sfârșitul mileniului V î.C. în S Caucazian) a urmat Culturii
“Kurgane” (apărută în mileniul VI î.C. în N Caucazian, după
Potopul Pontic din mileniul VII î.C.): ambele Culturi post-
diluviene din răsăritul Pontic menționate (Kurgană și Kura-
Arax) s-au dezvoltat în paralel cu Culturile post-diluviene din
apusul Pontic - ca Vincea, Cucuteni, ș.a. - părți ale Vechii
Civilizații Europene / Civilizației Dunărene derivând direct
din Civilizația Atlantă încheiată la sfârșitul paleoliticului, în
V Pontic, cu centrul în spațiul stră-Român. Gherganii =
Atlanții Gherga - din Eden / Rai cu baza pe malurile Pontice -
i-au avut în NE Pontic ca succesori pe Gorganii din Cultura
“Kurgană”, apoi în SE Pontic pe Ghergarii din Cultura
“Kura-Arax”, ș.a.m.d.; în imaginea următoare se poate vedea
răspândirea Culturii Ghergară Caucaziană “Kura-Arax” la
sfârșitul neoliticului / Epocii Pietrei și în Epoca Bronzului,
schițată de antropologul American Mitchell Rothman de la
Universitatea Pennsylvaniei în anul 2015 (exponenții în S
Mării Caspice erau Gherganii Magi, ca de pildă în Munții
Zagros / Media iar - dincolo de Mesopotamia = “Meso-
potamia” Sumeriană - în E Mării Mediterane = “Medi-
terane”, ca de pildă în Canaan / Galileea, erau biblicii
Gherghesei):
49
Cultura “Kura-Arax” (cu galben)
De exemplu, în Galileea / Canaan la Kerakh 32,43
lat. N, 35,34 long. E (denumirea Antică Aramaică a ceea ce
azi este Beth Yerah / Khirbet el-Kerak în Israel, pe locul unde
Râul Iordan iese din Lacul Galileea pentru a se îndrepta către
Marea Moartă), arheologii au relevat existența centrului cultic
al Zeului Lunii Yarih / “Ya-rih” - literalmente însemnând
“regele luminii” sau “luminătorul Raiului” - de la sfârșitul
Epocii Pietrei, care era avanpost Sudic al Culturii Ghergare
Caucaziene “Kura-Arax”; e de știut că Zeul Yarih a cerut-o
pe fiica Zeului Khirkhibi - al verii Sumeriene - de soție,
oferindu-i un colier de lazurit (după cum a studiat și
arheologul Francez Emmanuel Laroche 1914-1991, despre ei
au rămas mărturii scrise inclusiv în Ugarit / principalul oraș al
Ținutului Kharu, din Pa-Canaan). Acel oraș Khirbet Kerak /
Beth Yerah era înfrățit cu Ierihon și Ierusalim (cu mult
înaintea existenței Semiților, fie aceia Arabi sau Evrei) și a
fost cârmuit de Ghergarii Caucazieni împreună cu
Ghergheseii biblici ai Canaanului / descendenții Veghetorilor
îngeri Gregori: așadar, în Epoca Modernă a fost demonstrată
științific prezența Gherghe-seilor = “Sfinților Gherghe” din
Caucaz în Canaan anterior de Arabii și Evreii care s-au ivit în
zonă (pe de altă parte, anterior și Biblia a atestat - încă din
prima sa carte, “Facerea” / “Geneza” - că tatăl Sfântului
Gherghe / strămoșul Ghergheseilor a fost Canaan = eponimul
“Țării Sfinte”). Tocmai Canaan = tatăl Sfântului Gherghe
(despre care tot Biblia a scris - în Vechiul Testament - că a
avut ca urmași Ghergheseii = “Sfinții Gherghe”) a fost - iar
nu altcineva - cel de la care a rămas numele Țării Sfinte din
răsăritul Mediteran; literalmente, “Ca-naan” / “Ka-naan”
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

însemna “Spiritul / Energia pruncului”, căci prin “Ka” în

Vechea Lume se înțelegea “dublura” persoanei = esența sa
vitală: era mezinul lui Ham, fiul patriarhului Noe, cel care a
cârmuit la Potop “ar-ka” / “ar-ca” până la Vulcanul Ararat din
Estul Anatoliei (“An-adolu” = Anatolia era marea Peninsulă a
marelui An-idolu, anume sacrul tată An, căci la “An-ato-lu”
se înțelege astfel, “ato” / “ata” fiind tata și acum la Turci iar
“lu” era particula domnească / sacră, astfel cum s-a evidențiat
de exemplu la “lu-mină”). La început, Biblia - în “Facerea” =
prima carte a Vechiului Testament - a scris despre Sfântul
Gherghe / Ghergheseu, al cărui tată a fost Canaan, eponimul
Țării Sfinte din Estul Mării Mediterane; apoi - în alte 8 cărți /
părți ale Vechiului Testament - au apărut de mai multe ori
Ghergheseii = urmașii etnonimului Ghergheseu / Sfânt
Gherga (cel pomenit dintâi, ca strămoșul neamului), cele mai
multe menționări într-o carte biblică, anume 6 menționări,
fiind în a doua carte a lui Moise, adică a doua carte din
Vechiul Testament / Biblie, despre “Ieșirea” / “Exodul”:
Gherga a apărut în Sfânta Biblie din motive temeinice - iar nu
fiindcă în Sfânta Scriptură nu era despre ce să se scrie din
Vechea Lume - începând cu semnificativul fapt că
Ghergheseu a fost fiu al străvechiului Canaan. Din Kerakh /
Kanaan - conform arheologilor Rafi Greenberg și Sarit Paz de
la Universitatea din Tel Aviv, David Wengrow de la
Universitatea Londrei, Judy Siegel, ș.a. - Galileenii, adică
riveranii Lacului Galileeii, au întreținut relații politice cu
prima Dinastie Egipteană, anume cu cea faraonică din Amazoanele EurAsiatice din neolitic până în Antichitate
așezarea Gherga = prima capitală a Egiptului (lângă care, la
capătul Căii Ghirga dintre Oaza Kharga și Nil, era Abydos / De asemenea, tot în acele timpuri neolitice (ale
principalul centru cultic al Zeului Osiris): legăturile orașului Epocii Pietrei) și ale Epocii Bronzului - când Cultura
Galileean Kerakh erau directe cu prima Curte faraonică, căci Ghergară “Kura-Arax” era la apogeu - în vecina Sudică
în anul 2009 a fost descoperită acolo, pe malul Râului Iordan, Mesopotamia înflorea Civilizația Sumeriană, denumită
o paletă asemănătoare cu a primului faraon - Narmer / Menes sugestiv “Kurgal” / “Ghiengar”; în general, Civilizației
- înfățișând cârja / sceptrul faraonic și crucea Ankh (pe lângă Sumeriene - utilizând aglutinanta limbă Sumeriană,
alte numeroase relicve din Caucaz și din Anatolia găsite tot considerată Suomi = Uralică / Finică de către academicianul
acolo, datate în aceeași perioadă iar reciproc, la faraonii Finic Simo Parpola - mai mulți cercetători i-au acordat atenție
primei Dinastii Egiptene au fost găsite produse Ghergare din disproporționată în comparație cu cei care au studiat
Kerakh / Galileea). Privind zona din răsăritul Mediteran / a ancestralele relații cu Civilizațiile vecine, ca de exemplu ale
Orientului Apropiat imediat după Potopul biblic: la sfârșitul Sumerienilor cu Caucazienii Ghergari / Nordicii părinți activi
Epocii Pietrei / începutul Epocii Bronzului Ghergarii erau în Cultura “Kura-Arax”, care au fost rădăcinile dezvoltărilor
contemporani în Egipt / pe care l-au unificat, în Canaan / pe Sudiștilor (inclusiv sexul sacru practicat de Sumerieni în
care l-au cârmuit, în Caucaz / unde au dezvoltat o cultură public - fapt ce a uimit Vechea Lume - provenea de la ce
deosebită - având ca partenere Amazoanele - în Anatolia / făceau, cu mult timp înainte încă, Amazoanele cu Ghergarii
unde au întemeiat Wilusa = Troia, ș.a.m.d. (în paralel pe în spațiul Caucazian / Ponto-Caspic ori comerțul intensiv în
atunci, stră-Românii erau între valurile Kurgane; după cel de- josul apelor Mesopotamiei, până la Oceanul Indian / Golful
al treilea - și ultimul - val Kurgan / cel care a consolidat Persic, care a dus la ivirea cuneiformelor, scriere
patriarhatul în Vechea Lume, poliandrele Amazoane = negustorească cu semne derivate din pictograme, anterior
susținătoarele matriarhatului din SV Munților Caucaz / adică scrierea în scop religios, mult mai veche, existând la stră-
din Anatolia s-au extins în locurile poligamilor Kurgani Români, etc.): e de considerat că în Vechea Lume aspectele
patriarhali plecați din NV Munților Caucaz / adică din Stepă, religioase - conferind diverse sacralități sexului, scrierii,
astfel răsăritul Pontic fiind dominat în Epoca Bronzului de ș.a.m.d. - contau mai mult ca afacerile (așadar, față de
Regatul Kholkid al Amazoanelor, păzind Cerga / “Lâna de Sumerienii din Mesopotamia, anterioarele practici ale
Aur” iar apusul Pontic era dominat de Regatul Troadei, care Nordicilor - ca sexul sacru al Ghergarilor din Caucaz cu
și-a avut ca principal avanpost Dunărean târgul Barboși / Amazoanele Pontice ori ca scrierea sacră din spațiul Carpato-
Gherghina, azi Galați). În anul 2014, Michele Angel și Dr. Dunăreano-Pontic al stră-Românilor / acum în România
Adrienne Mayor de la Universitatea Americană Stanford au trăind cei mai mulți Ghergari din lume - au fost mai
prezentat principalele zone în care s-au găsit urmele importante, atât în acele vremuri / fiind religioase, cât și în
Amazoanelor: actualele vremuri / fiind cele reținute ca primordiale). După
cum a studiat în anul 2018 și cercetătorul Armean Sjur
Papazian, e de știut că unii au postulat despre Ariani că își
trăgeau denumirea de la termenul proto Kurgan / Indo-
European “*haerós” = “liberi” (la Români dar și la vechii
Greci - ori la alții - așa ceva rezonând și cu “eroi”); iar
50
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
dimensiunea solară Ra nu-i de neglijat nici la Ariani, nici la
Armeni / “Ar-meni” - știuți ca “Oamenii Soarelui” - căci
“Ara” era la vechii Armeni denumirea puternicului Cult al
Soarelui (considerând berzele - denumite Armean “Aragil” -
ca mesagere). De altfel, Dr. Ion Ghinoiu în “Dicționar de
mitologie română” a precizat că la stră-Români “barza =
pasăre de baltă, substitut al Zeiței-pasăre generatoare de viață,
simbol al fertilității și abundenței. Glasul divin al berzei se
reda prin tocănit, anume prin lovirea ritmică cu degetele în
lemn, ce a fost la început o practică magică: o bătaie rituală.
Gestul bătăii rituale ca practică magică avea menirea să aducă
sănătate, să alunge relele, să fertilizeze spațiul, să exprime
atașamentul și solidaritatea oamenilor (bătutul prietenește pe
umăr), etc. Gestul bătăii rituale apărea frecvent la Anul Nou
(sorcova), la Crăciun (scormonitul colindătorilor cu bețele),
ș.a.m.d. Bătaia rituală era secvența-cheie a oricărui scenariu
de întemeiere a adăpostului - cunoscută ca baterea parului - și
avea ca arhetip instinctul înnăscut de întemeiere a casei
copilului prin actul sexual”. Românii = “Oamenii lui Ra”,
adică oamenii atotputernicului Ra / Soare, au echivalentul
generic “Aurora” pentru lumina difuză a Soarelui din zori - ce
precede răsăritul - cu largă celebrare din vremurile ancestrale,
păgâne (Vedicii o sărbătoreau în zori - Soarele fiind Sanscrit
“Surya” - pe egala Aurorei, zicându-i “Ușa” = fiica lui Dyaus
Pita / Tatăl Ceresc, pentru “zori” în Sanscrită fixându-se
cuvântul “ușa”), de remarcat la Români fiind obligatoriul
plural la “zori”, la fel ca “icre”, “Carpați”, etc. / defective de
plural fiind “aur”, “cinste”, “miere”, etc. În Vechea Lume,
egalitatea dintre femei și bărbați era în general caracteristică
nomazilor, căci viața migratoare solicita implicarea similară a
tuturor (așa cum au observat antropologul David Graeber și
arheologul David Wengrow - Evrei din SUA - în cartea
“Zorii tuturor lucrurilor: o nouă istorie a omenirii”,
inegalitatea oamenilor sedentari a fost tipică din cele mai
vechi timpuri); Amazoanele / “Ama-zoanele” - literalmente
însemnând “Ale Lunii zâne“ = “Zânele Lunii”, căci “Ma” =
“Lună” - erau vestitele riverane Pontice practicante ale
sexului sacru mai ales în nopțile de primăvară cu lună plină
iar partenerii lor preferați pentru orgii, apreciați ca egali, au
fost Caucazienii Gargari (se poate remarca despre termenul
Latin pentru primăvară că era “ver”).
Oameni fericiți
În Antichitate, Amazoanele și Ghergarii au ajuns să
se amestece profund (ele ajungând lidere printre ei, respectiv
ei devenind lideri printre ele); Anticii au scris despre
Amazoanele apropiate malurilor Pontice / Mării Negre -
răspândite îndeosebi între Donul inferior, respectiv Mlaștina
Maeotică / Marea Karga = Azov, în care curge puternicul
Kuban = Pșîz / Râu cu izvorul la poalele Elbrus din Caucaz,
cel mai înalt Munte European și Valea Thermodonului /
“Thermo-Donului” = a Râului Therme - femei care urcau
51
cumpăna apelor din Caucaz ce separa Bazinul Pontic de
Bazinul Caspic, pentru a se iubi în devălmășie cu favoriții lor
bărbați Gargarei / Gargari = Ghergari (malaci, adică oameni
masivi, respectiv Uriași, care trăiau pe partea cealaltă a
culmilor Caucaziene, mai ales între Fluviile Kura și Arax,
căci Țara Amazoanelor era în Estul Pontic / ajungând până în
CapaDocia iar pe partea apuseană a Caspicii era Țara
Ghergarilor = Albania Caucaziană - unde trăiau cei mai mulți
Gargarei - ce aparținea Bazinului Mării Caspice, acolo azi
fiind Țările Azerilor și Dagilor / Dage-stan). Anticul
Hipocrate a scris că în jurul “Lacului Maeotis” - cu apă
sărată, denumirea rezonând cu cea Medă, acolo azi fiind
Marea Azov - trăiau Sauromatele / “Sauro-Matele”, adică
Sarmatele urmașe ale Amazoanelor care puteau să-și încheie
virginitatea numai după ce omorau minim 3 adversari;
conform “Marii enciclopedii sovietice” triburile Kubane -
formând populația Adâgă, știută drept Kerketă - își ziceau în
vechime “Maeotae”, academicianul Rus Piotr Piotrovsky
1908-1990 explicând că Maeotii au fost strămoșii Circașilor /
Adâgilor, inclusiv profesorul John Boardman de la
Universitatea Britanică Oxford în anul 1991 încadrând
Maeotii ca având ascendență deopotrivă Cimmeriană și
Caucaziană.
Steagul Albaniei Caspice / Caucaziene
Orgiile ritualice dintre Amazoane și Ghergari -
vestite în Vechea Lume - se petreceau în cadrul străvechiului
Cult al Fecundității și Fertilității, practicat în fiecare
primăvară: din copiii născuți, Amazoanele păstrau fetele iar
Ghergarii păstrau băieții (câteodată cârmuirile lor fiind
reciproce, astfel cum a fost de pildă la sfârșitul Epocii
Bronzului când ele aveau rege iar atunci Aheii au profitat
furând Cerga / Lâna de Aur ori la începutul Antic când ei
aveau regină iar atunci Perșii au lăcomit să-și mărească
Imperiul dar împăratul lor a fost ucis imediat ce a încercat așa
ceva). Privind fertilitatea, e de știut despre cel mai prolific
tată cunoscut din lume că a fost Ismail ibn Sharif (cel mai
longeviv cârmuitor Marocan - coasta Atlantă din NV African
- care a domnit în 1672-1727): cu haremul său, format din
sute de muieri, a avut circa o mie de copii; în prezent, “Cartea
recordurilor” nu cunoaște din istoria planetei vreun bărbat cu
rezultate mai ample decât ale ăluia. Se poate observa că
primul conflict major avut de Perși după ivirea lor în istoria
universală a fost cu Geții (iar doar apoi cu vechii Greci):
Perșii și-au pierdut atunci primul împărat - întemeietorul
Imperiului Persan - ucis de Geții Mari = MasaGeții cârmuiți
de Amazoana Tomiris; cercetătorul German Diether Schurr a
susținut în anul 2018 că împăratul Cyrus / Kyrus a fost răpus
de lovitura unui Carian / Karian, adică luptător din Caria /
Karia = Anatoliana Țară a Gherghiților (deci performanța
doborârii puternicului adversar Persan a fost îndeplinită
pentru Amazoana regină Tomiris a MasaGeților de către un
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
războinic Ghergan, din Caria). Anatolianul Herodot - din
Halicarnas / Caria - în prima sa carte de “Istorii” a avut cea
mai timpurie relatare științifică din lume despre moartea celui
dintâi împărat al Perșilor - la mai puțin de un secol de când s-
a întâmplat - ca atare scrierea sa fiind și cea mai precisă
redare, localizând reședința reginei MasaGeților în Caucaz
(despre care a precizat că era văduvă = “khera” / “kira” χήρα
în Greacă), la Nord de Fluviul Arax / Aras, ce se contopește
în cursul inferior cu Fluviul Kura; Anticul Herodot - din
secolul V î.C. - în “Istorii” 1:203 a consemnat și sexul în
devălmășie caracteristic zonei respective (fiind legendarul
areal al Amazoanelor și al Ghergarilor): istoricul Carian
explicit a scris despre Caucaz, indicând partea de
miazănoapte a Fluviului Arax - apă curgând de la V la E, în
Marea Caspică - iar în acel context el nu a scris nimic despre
Asia Centrală cu Fluviul Syr-Darya (izvorând din Kârgâzstan
/ Kîrgîstan - fostă Țară Scită - apa sa curgând de la E la V în
Lacul Aral, pe Valea căruia cândva au conviețuit MasaGeții =
Moșii Geților cu Dahii) sau despre altă presupusă locație a
morții împăratului Perșilor, așa cum au făcut unii dintre cei
ulteriori savantului Antic, până în Epoca Modernă, ajungând
chiar la grosolănia de a susține că ar fi știut mai bine decât el,
cel mai apropiat de subiect atât în timp, cât și ca loc.
Puternicii de acolo și de atunci, anume Magii / Mezii - care i-
au ajutat pe Perși să-și formeze Imperiul - MasaGeții și Sciții
aveau cu toții rădăcini Iraniene: erau Ariani; iar luptele dintre
Magi / Mezi și Perși pe de o parte cu MasaGeții / Marii Geți
și Sciții pe de altă parte în fond erau “fratricide” (de pildă, în
secolul VI î.C. însuși Kyros / Cirus - primul împărat al
Perșilor - era nepotul unui Mag din Media secolului VII î.C.
și respectiv strănepotul unui Scit din secolul VIII î.C).
Inovația adusă în Vechea Lume de împărații Perșilor a fost că
nu și-au pretins originea divină, ci numirea divină. După cum
i-a anunțat și numele (la fel ca Mesopotamia = dintre ape sau
Mediterana = dintre pământuri), Media Gherganilor - din SV
Caspic - era în mijlocul Gherganilor, anume între Esticii
Ghergani / Hyrkani (din Ghergania / Hyrkania, aflată în S
Caspic) și Nordicii Ghergari / Ghergani (din Albania
Caucaziană, aflată în V Caspic); în “Cosmografia” din anul
1657, Britanicul Peter Heylin a prezentat cum erau văzute
zonele în Vechea Lume, de exemplu despre Asia în analiza
sa: “Asia a fost soția lui Iafet, cu care l-a avut ca fiu pe
Prometeu, povestea începând în Anatolia = Asia Mică, de
unde denumirea a fost transmisă întregului continent, Asia
Mare. Mela a scris despre Anatolia ca fiind între 2 Mări,
Pontică și Mediterană (‘Medium nostris equoribus excipi’): la
mijloc. Eustațiu a scris despre Anatolia ca fiind între Europa
și Africa: la mijloc”. Iar în anul 1677, Sir Thomas Herbert -
nobil Britanic, mare călător al secolului XVII - a scris (după
periplul său prin Asia): “Hyrcania - din S Caspic - are în E
Margiana și în V Media; unii îi zic Corca” (asemănarea dintre
Hyrcania / Corca cu Ghergania / Gherga încă era
semnificativă la sfârșitul Medieval). La N de fosta Medie / în
S Caucazian, Fluviul Arax / Aras în cursul inferior se unește
cu Fluviul Kura - lung de 1364 km, curgând tot de la V spre
E, în Marea Caspică - cele 2 mari ape curgătoare formând în
partea lor de jos un puternic sistem acvatic de canale și
mlaștini, de mare fertilitate agricolă, în ceea ce acum este
Țara Azerilor (până în Evul Mediu acolo fiind Albania
Caucaziană = Țara Ghergarilor, zisă și Chirwan): Fluviul
Kura și-a păstrat numele astfel deoarece împăratul Kuruș /
Cyrus “cel Mare” și-a găsit sfârșitul pe Valea sa iar “kira” =
văduva “Tomi-regina” se pare că a ajuns cu stăpânirea în
52
Nord la Strâmtoarea Kerch - trecere considerată “Tăietură” -
și probabil s-a stins acolo (căci în Antichitate a rămas
denumit un fort Tomis care o străjuia), împăratul Darius /
“Da-rius” al Perșilor, nepot al ucisului Ku-ruș / Kyrus,
ajungând să conducă după 16 ani spre răzbunare o mare
expediție de pedepsire nu altundeva decât tocmai spre N
Pontic, deopotrivă contra Geților și Sciților; pe atunci,
țărmurile Mării Negre - știută ca Marea Getică - erau tot mai
dens colonizate de către Cariani (Gherghiți Anatolieni). În
Vechea Lume, printre vechile valori umane erau întâietatea /
primordialitatea și poreclele, utilizate ca denumiri
semnificative: Tomiris / “Tomi-ris”, adică / regina Tomi -
AmaZoana = Zâna Lunii însemnând “Tăioasa”, inclusiv azi o
parte tăiată din vreo lucrare fiind “tom” / corespunzător
dicționarelor Românești - era în fruntea MasaGeților,
respectiv a Geților “Sfintei Luni”, căci în genericul “Ma-sa”
Luna era “Ma”, la fel ca la “A-Ma-zoane”, sub semnul Lunii,
dinamicul astru nocturn venerat deopotrivă de femei și de
bărbați (la MasaGeți distincția nominală era practicată încă
din acele vechi vremuri - atestată inclusiv documentar, așa
cum de pildă a consemnat în secolul V î.C. istoricul
Anatolian Herodot Karka / din S Mării Negre - pentru a-i
deosebi pe cei dintâi Geți / din E Mării Negre = “Moși” Geți
de mai recenții sau noii Geți / din V Mării Negre). În Vechea
Lume, în spațiul Românesc nu au fost atestați nicicând
MasaGeții (adică Vechii Geți), însă în mileniul I î.C. istoricul
Herodot - dar și alți autori vechi - explicit i-au indicat pe
Geții din Caucaz și din Asia ca vechi deja pe atunci: în acest
context, presupunerea unor autori din Epoca Modernă despre
Geții din spațiul Românesc că ar fi fost cei mai vechi din
lume - mai vechi decât cei răsăriteni - pare cel puțin
nepotrivită. În Antichitate, geograful Anatolian Strabon -
născut în timpul domniei împăratului Burebista al Geților din
Europa - referindu-se la fluxurile umane și comerciale din
Vechea Lume dintre Asia / India și Europa / Bazinul Pontic
(II 1:15) a reconfirmat (XI 7:3) situația, consemnând că pe
Valea Fluviului Oxus mari cantități de mărfuri Indiene erau
transportate la Marea Hyrkană / Caspică iar de acolo
“transferate cu ajutorul lui Cyrus prin Albania” / Caucaziană
spre Țările Pontice, adică riveranilor Mării Negre, via
prosperele Amazoane = partenerele Ghergarilor: vameșii
Hyrkani / Ghergani - care populau Ghergania / Gorgan în S
Caspic, Media / Țara Magilor în SV Caspic, Albania
Caucaziană / Țara Ghergarilor în V Caspic, ș.a.m.d. - au
beneficiat mult datorită acelui mare comerț, ajungând să
cârmuiască în Vechea Lume formațiunile teritoriale ale zonei,
inclusiv devenind cârmuitorii multora dintre indigenii
arealelor respective (în cartea a patra din “Istorii”,
Anatolianul Herodot Karka a descris și o altă rută a Vechii
Lumi - cea străveche a Marii Stepe EurAsiatice, conectând
Siberia / Altai, via Ural, cu Bazinul Pontic - ce de asemenea a
adus multă putere celor care o controlau, aceea având
importanță sacră migratorie chiar mai profundă ca ruta Sudică
negustorească integrată cu timpul în ulterioara rețea a
Drumului Mătăsii); geograful Antic Strabon a mai scris (XIII
4:13) despre Câmpia “Hyrkană” din Vestul Anatoliei - la
miazănoapte de șerpuitorul Râu Mândru = Meandru,
respectiv la Nord de Caria = Țara Gherghiților, în fosta
Lydie, la granița apuseană a regiunii Frigia - unde Perșii au
dus coloniști din Hyrkania / Ghergania (adică din Sudul
Caspic), acolo coasta la Egeea fiind Antic denumită “Ionică”,
de la cei care venerau vulva, zisă “yoni” în Sanscrită, căci
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Cultul Fecundității și Fertilității era foarte puternic în Vechea
Lume, inclusiv acolo.
Caucaz:
Fluviul Arax cu roșu și Fluviul Cyrus / Kura cu negru
Deja dinainte de Iisus s-au stabilit raporturile de
putere dintre continentele vecine, perpetuate până în Epoca
Modernă: vechii Egipteni - constituind în Vechea Lume cea
mai puternică națiune a Africii - în confruntarea cu Hitiții /
Kheti din Asia “Mică” nu au reușit să se impună, ajungând
supușii altora din Asia, anume ai Perșilor, care la rândul lor
au fost cuceriți de Europenii Makedoni / “Mak-Edoni” =
“Mari Edoni” (mari iubitori ai Idei / ai Marii Zeițe Mamă, cea
care a patronat Vechea Lume după Eden); la Makedoni
onomastica poate fi conectată și de înțelesul lor ca “Feții
apelor” - în Vechea Lume era apreciată perspectiva “Feților
frumoși” - observându-se că Sanscritul “muka” însemna
“moacă” iar Indo-Europeanul / Kurganul “don” indica “apa”
(sau - mai vechi - Makedonii erau literalmente “Moacele
Edenului” / Raiului”, adică desigur Feți-Frumoși).
53
Mult după Edenul Epocii Pietrei, anume în
Antichitate și începutul Medieval, idolii Ponticilor le-au ajuns
chiar cârmuitorii, faptele cronologic dovedindu-se de la
Ponticii Sudici, care au fost credincioșii Idei / Gaiei = Marea
Zeiță Mamă, la Ponticii Vestici cârmuiți de Dinastia Duras,
respectiv la Ponticii Nordici avându-i ca fruntași pe liderii
Dulo (în Marea Stepă EurAsiatică termenul Dalai se folosea
pentru Măreț, Mongolii avându-l chiar pentru Ocean, ceea ce
- ținând cont de poziția lor endoreică răsăriteană - rezona
apusean în spațiul Pontic, cel mai Estic în EurAsia al
Oceanului Atlantic, alimentat de “Oceanos Potamos” =
Dunăre, cu Bazinul inferior populat de Valahi / “Oamenii
Valurilor”); există similarități Dulo-Gyula cu Gaya-Gheras,
de exemplu savantul Nicolae Densușianu - membru în filiala
Timișoara a Academiei Române - la capitolul despre “Limba
Pelasgă” din cartea “Dacia preistorică” notând la grupa
“Gaya” că “Γέρας = Gheras în limba Carilor din Asia Mică
însemna Rege: cuvântul era răspândit în vechime în toate
regiunile de lângă Marea Neagră. După scriitorul Arab Ibn
Dasta (secolul IX), Principele Ungurilor - pe când aceia se
aflau cu locuințele lor în părțile de jos ale Niprului și Bugului
- se numea Dschille / Ghille. Iar împăratul bizantin
Constantin Porfirogenetul vorbind despre Unguri, după ce
ocupară Pannonia, spunea că în ierarhia politică a Ungurilor,
afară de Principele cel mare, mai existau încă 2 funcțiuni
înalte, una Gylas și alta Carchas, care nu erau nume proprii,
ci demnități, însă pozițiunea lui Gylas era mai înaltă ca a lui
Carchas. Numele de Gylas / Ghelas în istoria Ungariei apare
însă numai pe teritoriul Transilvaniei. Cronicarul anonim al
regelui Bela spunea că în timpul pe când Ungurii au început
să ocupe Transilvania domnea pe acolo - în UltraSilvania - un
așa numit Gelou (‘Gelou quidam Blacus dominium, terrae
Ultra Siluane tenebat’). Un alt Domn al Transilvaniei, din
timpurile Regelui Ștefan cel Sfânt, purta în cronicele
Ungurești numele de ‘Gyla’, ‘Gula’ și ‘Gyula’, un simplu
titlu al demnității sale politice. Cuvântul era întrebuințat și de
Cumani. Vechile cronici Ungurești fac amintire de Oslu /
Osul, un comandant al Ducelui Cuman Gyula. Urmele acestei
numiri se prezintă în regiunea de la Istru și în Antichitatea
Grecească. Carianul Herodot a comunicat o Tradițiune după
care un fiu al lui Hercule, născut cu Echidna din Țara
Arimilor, frate cu Agatârs, se numea Gelonus, care în urmă -
fiind silit să emigreze - a devenit Rege al Gelonilor de lângă
Lacul Meiotic / Marea Azov. Cuvântul se pare a fi existat și
la Troiani. Ascan / fiul lui Enea, primul Rege din Alba
Longa, mai avea și conumele de Julus (Julo la Vergil, în
‘Eneida’ 1:267): un titlu sau o demnitate politică”. Se poate
observa că termenii Sanscriți înrudiți “dura” दू र și “madhu”
मधु s-au folosit - pornind de la rădăcina Kurgană / Indo-
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Europeană “*médʰu” - pentru miere și pentru mied / hidromel denumirea Asiei - a celui mai mare continent de pe planetă - a
(băutură fermentată - de durată - preparată din miere, apă de provenit de la Siberienii Epocii Pietrei având Cultul Oaselor,
izvor și must, apreciată în Vechea Lume pentru susținerea dintre care unii au ajuns până la Bazinul Pontic (unde la
sănătății sexuale, în credința că reducea anxietatea sexuală, momentul dispariției Uriașilor de pe glob a apărut Imperiul
inclusiv temerile de performanțe inadecvate); pentru băutura Atlant); din Anatolia - considerată Asia “Mică” - au derivat
alcoolică e de remarcat termenul Sanscrit “madira” मिदरा, de atât numele Asiei, cât și numele Africii (căci centrul
pildă la vin / Iranienii având “daru” ‫ دارو‬inclusiv la droguri: Anatoliei - unde era granița Atlantă Sudică - inițial era Afriqi
de exemplu, în NV Iranian, în Media - Țara Magilor / la / “A-Friqi”, ulterior Frigia, literalmente însemnând că era
Caspica - Mezii au fost mari producători de miere și de vin zonă “fără frig”, care chiar “frigea”): de la migratorii Afriqi /
(iar în spațiul stră-Român / Pontic au fost dintotdeauna Frigieni care au ajuns în Sahara a rămas numele Africii, așa
condiții foarte bune de dezvoltări în așa sens). După Războiul cum de la aceiași coloniști Anatolieni - din Frigia - ziși inițial
Troian - ce a atras și căderea puterii Hitite / Khete din SV Grecește “Fraggoi”, în Europa s-a răspândit vechiul apelativ
Asiei = partea apuseană a Mediei - Perșii au ocupat de Frânci, consolidat până azi la Oceanul Atlantic în ceea ce e
deopotrivă vechii combatanți Imperiali, incluzând și Egiptul / Franța, întemeiată de Germanicii = “Deutsche” Franci (Țara
Kemet din NE Africii sub stăpânirea lor, ei sfârșind însă respectivă - notată de exemplu “Valland” de ceea ce Nordicii
curând, din cauza puterii Makedone / din Europa au avut Medieval ca scrierile “Heimskringla”, “Saga
(învingătoarea supremă în fostele zone de influență Imperială Gríðarfóstra”, etc. - fiind “sora” Vest Europeană a României).
din Asia și din Africa ale Perșilor), ulterior ivindu-se
Imperialii Romani, care mimetic s-au identificat onomastic
stră-Român; cele fixate - inclusiv prin forță - în Vechea Lume
s-au transmis apoi și cu ajutorul celei mai mari religii din
lume, creștinismul (având ca principalul “bazin” Europa). Pe
de altă parte, stră-Românii - care au avut dinaintea Războiului
Troian structuri Imperiale considerate ca să fi fost cele mai
puternice din Vechea Lume, așa cum Civilizația Dunăreană
din Epoca Pietrei a fost continuată de Tracii Nordici în Epoca
Bronzului, cu mari așezări - după Războiul Troian prin
întinsele formațiunile statale ale Geto-Dacilor (dintre care o
mică parte a ajuns înglobată în Imperiul Roman), continuate
de cele Gote ajunse și larg Europene, nu au dispărut subit în
Europa Medievală timpurie, ci au fost urmate de organizările
care n-au permis altceva decât ivirile altor Imperii, anume
Hun, Avar, Bulgar, etc. / adică ale foștilor Sciți: între stră-
Români și Sciți legăturile au fost permanente și cu intensitate
serioasă până în Evul Mediu (când Sciții au dispărut);
capitalele ultimelor Imperii implicând Sciții au fost nu
altundeva ci tocmai în spațiul Românesc (existențele
Imperiale consolidate vremuri îndelungate în zona României
- implicând mai ales autohtonii majoritari - au oprit încă de la
începuturile Medievale influențele altor structuri Imperiale
În anul 2007, Dr. Dumitru Dunăreanu și Dr. Iftimia
din vecini să se manifeste serios față de Români, ca de
Avram au scris despre vechii / Moșii Geți = Marii / Masivii
exemplu a Imperiului Bizantin / e de remarcat și că împărații
Geți ai Asiei: “Massageții se pare că au constituit populația
bizantini cei mai numeroși au fost de origine Tracă). Ca un
cea mai veche a civilizației străbunilor noștri, denumirea
ecou Scit în restul Medieval și în Epoca Modernă s-a ivit cea
putând avea înțelesul de ‘geții primordiali’ sau ‘moșii
mai întinsă Țară din lume, anume Rusia (continuatoarea
geților’; această ipoteză, coroborată cu datele care indică
Imperiului Țarist / ce a apărut din secolul XVIII, după
locația unei strălucite civilizații antediluviene în arealul de la
destrămarea Imperiului Suedez): dezvoltarea Rusă a început
gurile Dunării, poate lumina multe din punctele de vedere
din secolul IX grație Dinastiei Rurik / genetic Gherga. O
adiacente referitoare la străvechimea dacică. Exista o legătură
interpretare străveche pentru Sciți / “S-Ciți” ar fi ca “Sfinții
congenitală între daci, traci și pelasgi, orice încercare de
Ciți”, respectiv “Sfinții Geți”; inclusiv Sfânta Biblie a scris
regionalizare rigidă a acelora neavând nici un suport; un
despre Anticul Schitopolis = orașul Sciților / “Poarta” Sudică
argument de importanță esențială în sprijinul acestei teze
a Galileeii (localitate care a fost capitala Decapolis, adică a
rezidă în caracterul unitar al limbii acelei civilizații, unitate în
principalelor 10 cetăți dintre Damasc / capitala Siriei și
diversitate care permitea comunicarea între diversele grupuri
Amman / capitala Regatului Iordaniei), despre Antica
etnice, deși fiecare avea un dialect propriu pentru
Grădină Ghețimani / “Gheți-mani” - a Oamenilor Gheți / Geți
comunicarea intracomunitară”. În această lucrare - “Originea
- din HieruSalim / Ierusalim = cea mai mare așezare a
Gherga” - se pot remarca echivalările dintre unii termeni dar
Iudeilor, etc.: echivalențele dintre vechii Geți, în pronunție
și diferențele dintre alți termeni, ca de exemplu: “Fluviu” =
corectă universală Antică “Gheți”, considerați “Marii /
apa curgătoare cu debit mare, ce de regulă are peste o mie de
Masivii Geți” = MasaGeți (ori Geții Sfintei Ma, respectiv
km lungime iar “Râu” / cu cursul până la o mie de km
“Vechii Sfinți Geți” - în pronunție “Mas-SaGheti” - “Mas”
lungime, ale cărui ape de regulă ajung în cele ale Fluviului;
fiind de la “Moș”) și “Sfinții Geți” = Sciți / “S-Kiți”- în
de pildă, Românii formează poporul de pe Râurile colectate
pronunție “S-Chiți” - au fost evidente. Este de știut că
de Fluviul Dunărea în Bazinul său inferior. Se poate observa
54
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
că denumirea de Ghet / Get era conectată de cântec - așa cum
a fost practica obișnuită în vechime, de a fi transmise diverse
mesaje ori chiar legi pe melodii inspirate din ciripitul
păsărilor - Indienii având cuvântul “Gîta” pentru “cântec”,
Iranienii având “Gătha” pentru “Imnurile Zoroastre”
(cântecele Magului Zoroastru = Sf. Gargo / “Gargo-șt”,
respectiv Zartoșt / Zarathustra, așa cum a studiat și Dr. Kelly
Ross în anul 2017 echivalarea “Zarto-șt” / “Zardo-șt” a
numelui celebrului Mag), de pildă Imnul popular fiind
denumit “Yașt” / “Ya-șt”, etc., sursa Avestană “Yașt” 13:144
atestând Dahii ca zoroaștri iar marii cântăreți Gheto-Dachi =
Geto-Daci au fost strămoșii Românilor actuali: Indologul
Gikyo Ito 1909-1996 de la Universitatea din Kyoto 35,01 lat.
N, 135,46 long. E / Japonia a arătat în studiul “Gathica” din
anul 1974 că termenul “Avesta” era legat de vechiul Iranian
“Apa-stak” (în Română înțelegându-se ca “stoc de apă” =
“rezervor”, un loc - “stan” - în care apa stă), drept text de
bază la zoroaștri; e de știut că în Sanscrită “har” - rezonând
cu Avestanul “zar” - însemna “plăcut” iar “astra” = “armă”
(hindușii - formând a treia religie din lume ca număr de
credincioși, după creștini și musulmani - accesând prin
cântece și prin rostirile de mantre tot felul de energii).
Profesorul de mitologie comparată Joseph Campbell (1904-
1987) a sugerat că în Epoca Pietrei din schițarea picioarelor
berzei s-a ivit prima Svastică
Gheții Europeni - și MasaGheții, adică Gheții Asiei -
au fost cei mai mari cântăreți din Vechea Lume iar talentul
acela de exprimare melodioasă a fost considerat chiar divin
(păsările au fost asociate Marii Zeițe Mamă Ga / Gaia dar și
unor Zei, în ipostaze conectate momentelor importante ale
vieții și morții, de la nașteri până la decesele în lupte, prin
berze sau vulturi - ca semnificative - mierle ori lebede, cuci
sau buhe / bufnițe = cucuvele, ș.a.m.d.): în trecutul îndepărtat,
oamenii purtau cu mândrie pene ale diverselor păsări
totemice - pe cap, pe haine, etc. - atestarea a așa ceva fiind
pre-diluviană (de atunci datând și îngerii înaripați, dintre ei
cei mai importanți fiind Veghetorii Iyr = Gregori, cunoscuți
ca grozavi mesageri divini și deopotrivă cântăreți întrecând
cu multă dibăcie trilurilor păsărilor cântătoare; se zice că
atunci când Constantinopolul din fosta Tracie era asediat de
către otomani - la mijlocul secolului XV - bizantinii încă
discutau despre sexul îngerilor, căci se știa despre aceia că nu
făceau dragoste cu trupurile lor de lumină, ci altfel, prin
schimb de cuvinte / Dr. Teodor Baconschi enunțând în anul
2023 că “nu s-a vorbit niciodată despre sexul îngerilor, în
55
timpul asediului de la 1453 chiar nu avea nimeni timp de așa
ceva, dar a prins această idee, că grecul bizantin era un tip
care se ocupa de subtilităţi inutile, inefabile, ignorînd
pericolele ce se tot apropiau, fiind incapabil de o relaţie
funcţională cu istoria”). Dr. Richard Thurnwald a susținut în
anul 1951 că totemismul corespundea culturilor de vânători,
în timpul culturilor din faza “culesului” existând o credință
generală în sacralitatea animalelor, credința în Mari Zei fiind
specifică păstorilor iar personificarea Zeităților - de pildă prin
animism - a caracterizat până și societățile primilor
agricultori (în originile religioase aproximative, manifestările
timpurii au fost animism din Africa acum 100 milenii,
totemism din Europa acum 50 milenii, șamanism din Asia
acum 30 milenii, ș.a.m.d). Barza - pasăre solară - a fost
respectată de stră-Români, a fost asociată Svasticii și a fost
emblematică Pelasgilor = primii Europeni Civilizați;
asocierea dintre Svastică = crucea solară și barză = pasăre
acvatică reflectă complementaritatea dintre 2 elemente
fundamentale, anume foc și apă, complementaritate existând
și între celelalte 2 elemente fundamentale - anume aer și
pământ - astfel ca în asocierea dintre Cer și Glie: exact ca la
Gher-Ga / Gherga = “Cerul Gliei” sau Cerul Mamei Ga a
Pământului / Gliei, respectiv - literalmente - Gherga = “Cerul
Pământului” (partenerul Cer - Ker sau Gher - al Gliei / al
Marii Zeițe Mame Ga a Pământului). În anul 2009, etnologul
Romulus Antonescu în “Dicționarul de simboluri și credințe
tradiționale românești” a scris despre Svastică: “Fără a intra
în amănunte de ordin lingvistic, este clar că reprezentarea
ornamentală a svasticii conotează sensuri ale cultului focului
și ale cultului soarelui, dezvoltând totodată și legături
semantice cu sexualitatea (fecunditatea, creația); este
interesant că în cadrul obiceiurilor de ‘înfrățire’ (a se prinde
‘frați de cruce’) colacii, pregătiți pentru ca toți participanții să
rupă și să mănânce din ei, aveau lipite pe suprafața lor
împletituri din aluat în formă de svastică, numite ‘cocâstrate’.
De altfel, în portul popular românesc, svastica era prezentă în
câmpurile ornamentale ale cămășilor, poalelor și catrințelor,
exemplare dintre aceste piese existând puține ca număr în
colecțiile muzeale, datorită regimului de achiziții subordonat
imperativelor politice postbelice, imperative care trădează în
primul rând incultura crasă”.
În anul 2004, Dr. Kósa Ferenc de la Universitatea
Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca - capitala Ardealului - a scris:
“În general, berzele călătoresc în grupuri formate din peste o
sută de păsări. Din cauza mărimii lor şi a aripilor lungi şi late,
berzele nu pot efectua zboruri active prin bătăi de aripi o
perioadă mai lungă de timp. Astfel, ele sunt nevoite să
parcurgă cea mai mare parte a drumului prin zbor planat. În
acest scop, berzele se folosesc de curenţii calzi ascendenţi ce
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
se formează ziua deasupra uscatului. În acele locuri, aerul
cald se ridică ca într-un horn purtând în sus şi berzele.
Rotindu-se cu aripile întinse, berzele ating în câteva
minute înălţimi de sute de metri, după care una câte una încep
să părăsească curentul ascendent. Într-un front larg,
probabilitatea găsirii unui alt curent ascendent creşte. Aflate
în zbor planat, glisează chiar zeci de kilometri până la
următorul ‘horn’, de unde este reluat procedeul descris. În
mod firesc, berzele pot migra numai ziua şi numai deasupra
uscatului, pentru că deasupra suprafeţelor de apă nu se
formează curenţi calzi ascendenţi. Pe baza datelor a zeci de
mii de berze monitorizate, ştim că berzele din Europa ocolesc
Marea Mediterană, berzele din România împreună cu
celelalte păsări provenind din Europa Centrală şi de Est
ajungând - prin traversarea Bosforului - în Africa la obârşia
Nilului (și mai departe, spre sud). În ultima vreme, migraţia
berzelor se urmăreşte cu ajutorul unor radioemiţătoare. Datele
obţinute prin urmărirea prin satelit a berzelor pe spatele
cărora au fost ataşate asemenea radioemiţătoare arată că într-
o singură zi berzele parcurg în medie distanţe de 220 km.
Zonele staţionare preferate de berze în Africa sunt terenurile
deschise, înierbate (savanele); acolo îşi petrec timpul
hrănindu-se şi odihnindu-se până la momentul reîntoarcerii.
Primăvara, berzele se întorc pe acelaşi traseu pe care îl
traversează şi toamna, însă migraţia de primăvară este mai
rapidă”. An de an, acvila / pajura - pasărea națională a
Românilor - urmează aceeași rută ca barza (pentru iernare
spre locul de proveniență al omului Homo Sapiens, din Estul
Africii); nu întâmplător, acele păsări - răpitoare, de baltă =
gârgălăi ori pajura sau zgripțor ori șerpar - au fost considerate
sfinte din cele mai vechi vremuri iar zonele lor de agregare
EurAsiatice, înaintea migrării spre destinația Africană pentru
iernat, au fost considerate Țări Sfinte (deopotrivă în Europa și
în Asia): în prezent, Delta Dunării este în România iar Delta
Iordanului - ultima stație din EurAsia înaintea migrării pentru
iernarea Africană - este în Israel (Țară ce împreună cu
Palestina există în inima fostului Canaan).
56
Rutele de migrare ale berzelor albe = “Ciconia Ciconia”
(cu verde ariile de cuibăriri, cu albastru zonele de iernat)
Din Vechiul Testament (scris între Delta Nilului /
Africa și Mesopotamia / Asia, îndeosebi în Canaan) se știe
despre patriarhul Noe - din timpul diluvian - că a avut 3 fii, ca
ecouri ai celor pre-diluvieni: Iafet / progenitorul Iafiților =
“Însemnaților” în Europa (rezonând cu predecesorii
Neandertali tatuați), Sem / progenitorul Semiților =
“Corciților” în Asia (rezonând cu predecesorii Cro Magnon
metisați) și Ham / progenitorul Hamiților în Africa (rezonând
cu omenia înțelepților / raționalilor Homo Sapiens); ținând
cont de echivările consonantice, Iafet / “Ia-phet” a fost forma
lui “Ia-bhet” = “Iluminatul bât”, probabil primii Sem-iți au
fost Sum-eri iar privindu-l pe Ham = “H/Am” e interesant că
termenii Români specifici “Om” și “Uman” (mantra “om” /
“aum” - apărută în religia Vedică - a rămas puternică la
hinduși, budiști și alți credincioși Indieni / orientali înrudiți)
își au echivalențe ca “Huma” în Catalană, “Omu” în
Corsicană, “Human” în Engleză, “Homme” în Franceză,
“Uomo” în Italiană, “Homem” în Portugheză, “Hombre” în
Spaniolă, “Mees” în Estonă, “Mies” în Finică / adică Suomi =
limba “Sfinților oameni”, “Vyras” în Lituaniană, “Adam” în
limbile Turcice, “Rajul” în Arabă, etc. Biblia a anunțat că la
început a apărut omul Adam = primul bărbat, apoi s-a ivit
Eva - din coasta lui - cea capabilă să nască (în Ebraică - limba
în care a fost scris Vechiul Testament, din care lipsește
cuvântul “conștiință” - “Adam” e substantivul feminin
însemnând “Argilă”): a fost dovedit științific / genetic că
mecanismul genului este determinat de bărbat / cu codarea
cromozomială “XY” iar nu de femeie / cu codarea
cromozomială “XX”; de altfel, din mare vechime Rumânii /
Românii mereu au făcut distincția Tradițională dintre oameni
/ bărbați și muieri / femei (inclusiv azi, în zone Tradiționale
Românești - ca Maramureș, Timoc, ș.a. - se mai deosebesc în
vorbe oamenii de muieri, identificându-se respectiv astfel
bărbații și femeile). O caracteristică notabilă a Vechiului
Testament (original scris Ebraic) este absenţa
cuvântului “conştiinţă”; cuvântul însă se găsește în Noul
Testament (original scris Grecește). Cercetătorul Ucrainean
Valentin Stetsyuk a afirmat despre conștiința vechilor Evrei:
“În limba Ebraică veche un astfel de concept în sine de fapt
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

nici nu a existat; conform unei definiții moderne, conștiința

caracterizează ‘capacitatea unei persoane de a-și exercita
autocontrolul moral, de a formula în mod independent
obligații morale, de a cere îndeplinirea lor și de a face o
autoevaluare a acțiunilor’ (creștinismul și islamul înțeleg
conștiința ca vocea lui Dumnezeu, după care o persoană ar
trebui să fie ghidată în viață)”. La Evrei - credincioși mozaici
- nu sunt populare numele ne-Evreiești / pre-diluviene ca
Adam, Eva, Noe, ș.a. Înțelesul pentru Adam ca “Ad-am” ar
rezona cu prescurtarea din “Eden” și “om”, ca efectiv “omul
Edenului”; la început - așa cum a rămas scris în Vechiul
Testament - Adam nu a avut în Eden parteneră umană cu care
să procreeze. Cel mai vechi om = bărbat, notat de Biblie ca
Adam (sau “A-Dam”, adică al Domnului / Dumnezeu iar
invers - îndărăt, așa cum se practica des în Vechea Lume -
fiind Mada, în rezonanță cu Media, zona din răsăritul
Vulcanului Ararat) nu a avut copii cu anterioara femeie, deja
existenta blondă Lilu - Lilith = “Liliț” / “Lilis”, așa cum
muierea respectivă a fost consemnată de vechi scrieri din
Orientul Apropiat - ci a avut copii cu negresa Eva /
însemnând “Viață”: ea a fost femeia Homo Sapiens care a
născut primii oameni, însă nu în Rai = “Grădina Eden” (loc
care - vegheat inclusiv de îngeri Gardieni / ziși Grigori - nu
mai era mediul propice pentru traiul uman). Biblia a descris -
în stilul său tipic religios - Raiul / Edenul la fel ca grădina
culegătorilor primordiali (oamenii timpurii, ai celei mai vechi
Ere, neorganizați acolo și atunci astfel cum au reușit ulterior,
cu greutățile considerate rele dar și cu satisfacțiile unor
reușite, considerate bune). “Eden” ‫ ֵﬠדֶ ן‬în Ebraică (anume
limba în care a fost scris Vechiul Testament) înseamnă
“plăcere”, așa că literalmente Grădina Edenului din Biblie era
“Grădina plăcerii”: de altfel, primii oameni în Eden au fost
goi - fără haine, corespunzător “Facerea” 2:25, 3:7 - și se știe
că în Vechea Lume actele sexuale se desfășurau la modul
obișnuit în natură (adică în exterior / ca în crânguri,
dumbrăvi, grădini, etc.) iar nu în locuințe (adică nu în
interior); așa cum a scris și “Dicționarul Oxford al religiei
Evreiești” - editat în anul 2011 de Dr. Maxine Grossman /
profesoară la Universitatea Maryland - denumirea “Eden” a
derivat din cuvântul Sumerian pentru “Stepă” (astfel, s-ar
înțelege despre Eden - “Grădina plăcerii” - că a fost în Stepă
iar aceea era Stepa EurAsiei, la capătul Vestic al căreia este
spațiul Român, Tradițional știut ca al plaiurilor Raiului).
Prima femeie a lui Adam nu a fost Eva, ci prima femeie care
s-a însoțit cu Adam a fost Lilith (care însă nu a făcut prunci);
anterioara femeie Lilith a fost creată - la fel având statutul de
creat și bărbatul Homo Sapiens zis Adam - iar mai apoi Eva a
fost făcută, anume s-a ivit din coasta bărbatului Homo
Sapiens, fiind prima femeie care a prins rod cu Adam și a
născut: Lailah - însemnând Noapte în Ebraică - efectiv fiind
Îngerul Nopții, a rămas singurul înger cu nume feminin (înger Reconstituirile unor Neandertale
în Ebraică = “malakh”). “La început” rolul feminin așadar a
fost foarte important (astfel au rămas ecourile despre Vechea Trebuie observat că supercontinentul EurAsia =
Lume); Biblia a notat că roșcovanul Adam și-a ascultat “leagănul Denisovilor și Neandertalilor” e de mărime mult
femeia mai mult ca pe Dumnezeu / Ziditorul Universului, de mai mare decât continentul Africa = “leagănul Homo
pildă gustând din pomul interzis iar apoi a ajuns să trăiască în Sapiens” iar în anul 2017 geneticieni ca Johannes Kraus,
afara Raiului: egala lui - creata blondă Lilith - a rămas Cosimo Posth, ș.a. de la Universitatea Tubingen 48,31 lat. N,
conectată de Rai (unde mai existau ființe, literatura biblică 9,03 long. E / Germania au evidențiat la omul Modern
indicându-le pe acelea ca fiind îngerești, respectiv că erau vechimea mai mare a rădăcinilor Denisovo-Neandertale
îngeri = ființe totuși cu sexul neprecizat). (regăsită acum în proporție redusă în structura genetică
umană) decât a rădăcinii Homo Sapiens (copleșitor majoritară
în structura genetică umană); e de știut că Homo Sapiens a

57
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
ieșit din Africa și a intrat în EurAsia Denisovo-Neandertală
sporadic demult - așa cum au fost găsite rămășițe în S
Balcanic / Europa la Apidima 36,39 lat. N, 22,21 long. E
vechi de 210 milenii ori în Canaan / Asia, etc. - însă organizat
și masiv trecerea s-a petrecut abia când a început articularea
vorbirii (de altfel, Biblia a notat că atunci când s-a ivit Adam,
exista cuvântul / “Evanghelia după Ioan” 1:1-2). Dr. Sverker
Johansson în cartea “Zorii limbajului” din anul 2019 - tipărită
în Română în anul 2022 - a scris: “Biblia nu are nici o
explicație pentru existența din capul locului a limbajului.
Limbajul exista încă de la început. ‘La început era Cuvântul
și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.
Acesta era întru început la Dumnezeu’. Iar una dintre primele
misiuni ale lui Adam în grădina raiului a fost să dea nume
tuturor animalelor (‘Facerea’ 2:19), o sarcină lingvistică care
presupune că Adam avea deja o limbă. În acel moment al
relatării, Adam trebuie să fi fost în vârstă de cel mult câteva
zile, așa că este rezonabil să ni-l închipuim creat ca o ființă
completă, cu o limbă completă în cap (în acest caz, mai puțin
numele de animale). În Biblie, limba joacă așadar un rol
central și este prima însușire omenească prin care Adam se
evidențiază. Omul este cel care dă nume animalelor, nu
animalele sunt cele care dau nume oamenilor. Și chiar în
zilele noastre limba este una dintre puținele însușiri care îi
deosebesc clar pe oameni de animale. Limba poate fi
elementul-cheie care ne face oameni”. În secolul XIX,
cercetătorul Englez Gerald Massay a prezentat primele etape
de afirmare ale omului Homo Sapiens - dinaintea Graiurilor -
ca fiind cele parcurse mitologic și prin limbajul semnelor
(gesturi, dansuri, etc.); apoi au fost cele marcate de totemism
și tatuare, după care socializările s-au bazat și pe articulările
cuvintelor. Omul Modern așadar este un amestec majoritar
Homo Sapiens și minoritar altfel (în procentele relevante
fiind secvențele legate de străvechile tipuri Neandertal și
Denisov, numerele indicând mileniile din urmă):
EurAsia cu albastru
58
În anul 2022, colectivul internațional de geneticieni
format din Stéphane Peyrégne, Leonardo Iasi, Laurits
Skov, Divyaratan Popli, Thibaut Devièse, Viviane
Slon, Elena Zavala, Mateja Hajdinjak, Arev Sümer, Steffi
Grote, Alba Bossoms Mesa, David López Herráez, Birgit
Nickel, Sarah Nagel, Julia Richter, Elena Essel, Marie
Gansauge, Anna Schmidt, Petra Korlević, Daniel
Comeskey, Anatoly Derevianko, Aliona Kharevich, Sergey
Markin, Sahra Talamo, Katerina Douka, Maciej
Krajcarz, Richard Roberts, Thomas Higham, Bence
Viola, Andrey Krivoshapkin, Kseniya Kolobova, Janet
Kelso, Matthias Meyer, Svante Pääbo și Benjamin Peter a
analizat rămășițele Neandertale găsite în peșterile Siberiene
Chagyrskaya / Șaghirskaia și Okladnikov - din aceeași zonă
de la poalele Munților Altai cu peștera Denisova -
concluzionând că trăiau acolo în comunități mai reduse în
comparație cu comunitățile Homo Sapiens și că femeile
Neandertale aveau tendința să migreze din comunitate în
comunitate pentru a procrea, bărbații Neandertali rămânând
în clanul de origine: acea funcționare a fost sugerată de
diversitatea genetică a cromozomilor Y - transmiși pe linie
masculină - mult mai slabă decât aceea a ADN-ului
mitrocondrial, transmis numai de mame.
Peșterile Siberiene de la poalele Munților Altai
Mult timp după apariția lui Adam / cel care generic,
cel puțin pentru cei din EurAsia, a fost primul om Homo
Sapiens, zoroastrismul - cel dintâi monoteism din lume,
apărut în Asia Centrală, lângă emanațiile naturale de
hidrocarburi îndeosebi din solurile Sud Caspice dintre care
unele se aprindeau spontan și ardeau îndelung - s-a
individualizat cu cea mai mare sărbătoare a focului, închinată
purității, având numele popular NovRuz / adică “Noua zi”, în
ziua de An Nou; la Iranieni - unde și în prezent Anul Nou
(denumit “NevRuz”) în mod oficial e marcat la echinocțiul de
primăvară - “Ruz” înseamnă “Ziua cea nouă” / de început a
altui ciclu anual iar la unii Dobrogeni (cu denumirea de
“NavRez”) sărbătoarea e dedicată tot în Martie măririi
duratelor zilelor și micșorării duratelor nopților: atunci se
întorc gruiele / gârgălăii - berzele / cocostârcii - de la iernat,
un Rai al lor fiind Delta Dunării din N Dobrogei (la gruie,
prin cocor se înțelege cocoșul berzei iar ca stârci se înțeleg
păsările de baltă ce se hrănesc cu pești, cocostârcii fiind la
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Români popular denumiți “gârgălăi” = cuvânt Ghergar, la fel pentru a fi întâmplătoare). Între Ra, Rai, Roșu, Ruz, Râu, Ru-
ca “grui/e”). Rădăcina Nostratică pentru cocor a fost “*k’or- mân / Ro-mân, Rus / Ruși, ș.a. au fost deopotrivă străvechi
”; apoi, rădăcina Uralică a fost “*korka” (în Estul și Nordul legături lingvistice și logice: pe de o parte, fonetic se pot
Baltic s-ar vedea până acum cuvinte semnificative, ca Estonul remarca sonorizările lor apropiate iar pe de altă parte,
“kurg” pentru barză, Finicul “kurki” pentru cocor, Laponul cronologia lor multimilenară relevă succesiunea de la
“gourga” pentru cocostârc, etc.) iar rădăcina Indo-Europeană glaciațiune, când activitatea întețită a Soarelui = cel mai mare
“*ker-” pentru cocor ar proveni - corespunzător astru a dus la topirea calotei polare - ce pe atunci în Nordul
“Dicționarului etimologic” al lui Walde-Pokorny din anul EurAsiei era cam ca platoșa de acum a Groenlandei - iar apoi
1959 - din “*ger-” / în pronunție “gher”, de natură la udarea abundentă a centurii sale (pe măsura retragerii
onomatopeică: a fost cognat cu “grui” pentru cocor dar și ghețurilor spre Pol), autohtonii în spațiul Carpato-Dunăreano-
pentru gâscă sălbatică. În ajunul echinocțiului de primăvară Pontic identificându-se până în vremurile recente ca Rumâni /
vechii Români celebrau Ziua Peștelui - ce deschidea Români în România, la N având Rutenii în Ucraina și Rușii în
calendaristic Anul Piscicol - în 17 Martie (data e înainte de Rusia; e interesant că pentru “calm” și “pace” - trăsături
depunerea icrelor): atunci stră-Românii pescari = “Oamenii asociate Raiului - Estonii au “rahu” iar Finicii au “rauhaa”.
Bălților”, împreună cu toți membrii familiilor lor, mâncau
pește crud pentru a avea noroc la pescuit tot anul. Ținând cont
de semnificația Ruz / Rez ca ziua de An Nou și că “Man” /
“Mân” = “Om”, efectiv Ru-Mânii au fost “Oamenii Anului”,
e de observat și că între străvechii Iranieni și stră-Români au
fost legături strânse de-a lungul timpurilor, ca de exemplu pe
lângă Iranienii AgaTârși, Iranienii Iazigi / “Ia-Sâgi”, Iranienii
Mezi, Iranienii Roxolani / Rox-Alani (“Alani / Ariani Roșii”
adică Vestici ori “Luminoși”, căci la Iranieni “Rokh / Rukh”
= “Lumină”), ș.a. ori că în Antichitate localitatea
SarmiseGetusa a Daciei a fost literalmente “Sar-mise-Getu-
sa” = reședința “vechiului cârmuitor al sacrilor Geți” / știuți
dintotdeauna de sorginte Iraniană ori că a fost capitala Geților
dinspre Sarmați / care erau Iranieni ajunși în apus până pe
Valea Tisei inferioare, despre care istoricul Antic Herodot în
a patra sa carte a scris că au rezultat din combinația
Amazoanelor cu Sciții sau răsăriteana Dobrogea era “Sciția
Mică” / Sciții fiind populație Iraniană, etc.; e de știut - după
cum a scris în anul 1895 și academicianul Român Simion
Florea Marian - că “îmbrăcămintea Dacilor era mai toată
roșie, adecă: comănac roșu, suman roșu și cioareci sau
bernevegi roșii” (ziși și ițari, cioarecii / nădragii erau
pantaloni asemănători șalvarilor orientali), apetența pentru
roșu a stră-Românilor fiind înrădăcinată în vremurile Epocii
Pietrei, când se considera că era culoarea nobleții.

Cea mai umedă parte a Europei

(hartă de Jakub Marian, 2018)

În Europa, Țara cu cele mai multe Lacuri rezultate

din topirea ultimei glaciațiuni e Nordica Finlanda / vecină cu
Rusia riveranilor Ruși, Țara Finică = “Suomi” / a “Sfinților
oameni” având totodată cei mai mulți bărbați genetic Gherga
de pe continent - chiar dacă acum poartă alte nume de familii
/ datorită moștenirii pe linie maternă - iar România e Țara cu
cele mai multe persoane numite Gherga / datorită moștenirii
pe linie paternă, nu numai de pe continent, ci și din lume
(chiar dacă unele persoane numite Gherga s-ar putea ca pe
linie paternă să nu aibă același profil genetic, numai din
cauza preluării numelui, distingându-se fizic de neam);
Dacia Scitică
totodată, Finlanda e și Țara cu cele mai multe Insule, nu doar
(conform academicianului Român Vasile Pârvan)
din Europa, ci chiar din lume: se poate observa că denumirea
indigenă Suomi pentru Finlanda corespunde cuvântului Finic
Conexiunile coloristice dar și onomastice - relevate
“suomaa” = “mocirlă” iar “suo” / “suolla” = “mlaștină” (în
din timpuri îndepărtate pe mari areale - au fost motivate
ceea ce privește “indexul capitalului uman” - publicat anual
divers: solar, legendar, temporal, acvatic, etnic, etc., toate cu
de “Forumul Economic Mondial”, despre calitatea oamenilor
aceleași noduri (iar trainicele lor întâlniri nu au fost tot atâtea
în funcție de mulți indicatori - e de remarcat că Finicii au fost
coincidențe, căci au fost prea numeroase și prea răspândite
în anul 2015 pe primul loc din lume iar conform rapoartelor
59
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Organizației Națiunilor Unite, pentru mai mulți ani la rând,

Finicii apar drept cei mai fericiți oameni din lume / au și cea
mai mare densitate de arme personale din Europa). În Europa
Epocii Moderne prezența Gherga la Dunărea inferioară față
de restul Finic - similar genetic, cu prezența grupată în
Nordul continental - s-a datorat rămânerii Gherga pentru
motivul foarte puternic că avea ce moșteni, deopotrivă în
zona Balcanică din Sud = Vlah și în spațiul Carpato-
Dunăreano-Pontic / stră-Român = Valah din Nord (de
exemplu, atestarea Gherga în România a fost anterioară
venirii celor mai recenți Finico-Ugri în areal, respectiv a
Ungurilor / Maghiarilor, așezați în Ungaria / Țară Dunăreană
vecină); semnificativ e și că în limba Suomi, adică Finică,
“valo” = lumină / lampă: literalmente - în Vechea Lume -
Valahii / “Ro-mânii” = “Oamenii Raiului” ar fi fost
“Luminații” (iar păgânii Nordici au avut Valhala ca Raiul
Celeilalte Lumi).

Europa în timpul ultimei glaciațiuni

Finico-Ugrii azi
Geografic în prezent, pe lângă că sunt doar 3 Țări în
lume cu ieșiri la 3 Oceane, așa cum e Rusia în N EurAsiei
(care prin Mările Neagră și Baltică are ieșire la Oceanul
Atlantic iar la Oceanele Arctic și Pacific are ieșiri directe),
împreună cu Canada și Statele Unite ale Americii (care au
ieșiri directe la aceleași 3 Oceane), există numai 14 Țări cu
ieșiri la 2 Oceane (dintre acele Țări, jumătate sunt în
America): în Europa sunt doar 2 Țări, anume Regatul
Norvegiei și Groenlanda, între Oceanele Atlantic și Arctic, în
Asia sunt doar 2 Țări, anume Israelul are prin Marea
Mediterană ieșire la Oceanul Atlantic și prin Marea Roșie
ieșire la Oceanul Indian iar Indonezia e între Oceanele Indian
și Pacific - la fel fiind și Australia - în Africa sunt doar 2 Țări,
anume Egiptul are prin Marea Mediterană ieșire la Oceanul
Atlantic și prin Marea Roșie ieșire la Oceanul Indian iar
Africa de Sud are ieșiri directe la aceleași Oceane, respectiv
în America sunt 7 Țări, anume Mexic, Guatemala, Honduras,
Nicaragua, Costa Rica, Panama și Columbia, cu ieșiri directe
la Oceanele Atlantic și Pacific; acum pe glob există 43 de
Țări fără ieșire la vreun Ocean sau Mare, printre care sunt și
vecinele apusene ale României, anume Serbia și Ungaria
(cele 3 Țări se întâlnesc în Banatul de Șes / fost mlăștinos,
regiunea cu - onomastic - cei mai mulți Gherga din Lumea
Modernă).
Mulți savanți din România dar și din afara României
au avut opinii despre străvechea populație a Țării, ca de
exemplu academicianul Elveţian Eugene Pittard 1867-1962
(antropologul care a întemeiat “Muzeul Etnografic” la
Universitatea Genevei) a afirmat că “strămoşii etnici ai
Rumunilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale
umanităţii, Civilizaţia neolitică reprezentând doar un capitol
recent din istoria lor”, academicianul Belgian Vallee Poussin
1869-1938 a susţinut că “locuitorii de la Nordul Dunării
inferioare pot fi consideraţi strămoşii omenirii”, ș.a.; despre
spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic ori Carpato-Danubiano-
Balcanic al Românilor, e de remarcat că Fluviul Dunărea n-a
constituit nicicând o graniță - așa cum ar fi tentantă părerea
datorită relativ recentei frontiere dintre Baziaș 44,48 lat. N,
21,23 long. E / înaintea Defileului Dunării și Călărași 44,12
lat. N, 27,20 long. E / înaintea Bălților Dunării, de pe o parte
a cursului său inferior - ceea ce de altfel și azi se poate firesc
observa pe cursul din amonte ori din aval de reperele
menționate, așa cum nici Munții Carpați nu au fost un
obstacol / ci înălțimile lor conferind stabilitatea autohtonilor
iar similar era la începuturi și pentru Bazinul Pontic (pe
malurile căruia exista unitatea riveranilor încă de la sfârșitul
paleoliticului, când pe abruptele râpe / pante din jurul fostului
Lac Pontic - endoreic, adică la început fără vreo legătură cu
Oceanul planetar - de pe locul actualei Mări Negre domina

60
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

străvechea Civilizație Atlantă). De fapt, cu timpul, spațiul

stră-Românesc s-a tot restrâns, România Modernă ajungând o
Țară înconjurată în general tot de Români, așa și Ungaria =
Țara Maghiarilor ajungând să fie înconjurată de Maghiari,
etc.; centrul spațiului Românesc l-a reprezentat dintotdeauna
Munții Carpați (lanț Montan lung de circa 1700 km aflat în
centrul Europei = cel mai lung lanț Montan al continentului),
așadar se poate observa poziția Munților Carpați ca fiind
deopotrivă în centrul European și în centrul stră-Român:
Munții Carpați = coloana vertebrală a spațiului Românesc (în
afară de Ardeal, Muntenia și Oltenia, toate celelalte regiuni
Românești - anume Banat, Crișana, Oaș, Maramureș,
Bucovina, Moldova și Dobrogea - sunt împărțite, cu toți
vecinii). În anul 2014, Dr. Stefan Gruenwald a documentat
proveniența celor 3 mari grupuri genetice Europene, spațiul
stră-Român în timpul pre-diluvian fiind în miezul Atlant, care
l-a generat post-diluvian pe cel Kurgan (Indo-European):

De asemenea, tot în anul 2014 mulți geneticieni -

reuniți într-un grup internațional printre care Iosif Lazaridis și
David Reich de la Universitatea Americană Harvard - au
concluzionat (studiind genomurile umane străvechi) că
actualii Europeni sunt rodul amestecului a 3 populații
străvechi: vânătorii-culegători paleolitici / cei mai timpurii,
agricultorii neolitici veniți din SE și EurAsiaticii veniți din
NE / cei mai recenți. Pentru a afla cele petrecute, în loc de
consideraţii generalizatoare, se poate considera și “plonjarea”
spre chestiunile punctuale (caracteristică respectată în
cuprinsul lucrării): de pildă, singură numai limba nu
determină etnia, aşa că - în general - s-ar putea detensiona
abordările lingvistice exclusiviste, ce nu-s deloc concludente
(ca exemple, în Europa Vestică după perioada Antică pe de o
parte Germanicii Franci și-au însușit limba Românică a celor
din fosta Galie în fruntea cărora au ajuns iar pe de altă parte
în Arhipelagul Britanic Graiul Gaelic al celor migrați acolo
de pe continent, ce ar fi trebuit să fie Românic, a ajuns
Germanic ori în America de Sud se vorbeşte Spaniola - în
Brazilia se vorbeşte Portugheza - proveniența oficială a limbii
de sorginte Europeană datorându-se dominaţiei politice şi
militare a unor elite străine, căci acolo indigenii nu-s
Europeni / după cum știe toată lumea); identitatea fiecăruia
reprezintă mai mult decât apartenenţa la un popor (iar aşa
ceva - de exemplu - e valabil atât la Indieni în Asia, cât şi la
Români în Europa ori la alţii). Britanicul Michael
Goormachtigh a schițat în anul 2014 situația de la sfârșitul
glaciațiunii (spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic nu prea a fost
afectat de calota polară, astfel că pe atunci concentra o bogată
viață, care ulterior s-a extins pe continent):

61
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

“contaminat” nici Latinește, nici Românește - se poate de

exemplu compara cu puterea limbii autohtonilor Români din
România, având rădăcinile în Epoca Pietrei: nucleul “dur” din
areal - cel al poporului Român - vorbește Românește inclusiv
azi (nu și vecinii) dar Latina, cu influență mai nouă pe scara
istorică, nu s-a impus nici măcar Italienilor, în Peninsula unde
și-a avut leagănul, nici Românilor, printre cuvintele
Românești cele înrudite Latinește rămânând minoritare /
“doar aproximativ 500 de cuvinte Latine fiind moștenite de
toate limbile romanice”, conform academicianului Român
Marius Sala 1932-2018; de altfel, academicianul Român Ion
Chițimia 1908-1996 (specialist lingvist, student al
academicianului Român Ovid Densușianu 1873-1938) a
afirmat că “Dacii vorbeau Românește” (iar unitatea
nedialectală a limbii Românești a ajuns astfel datorită
timpului mai îndelungat de practicare față de celelalte limbi
din grupă, care încă nu au atins așa performanță, toate fiind
dialectale).
Proto Indo-Europenii au fost în jurul Pontului

Comoditatea unora de a nu fi interesați de rădăcini,

ci de a prelua elementele cele mai recente a dus la anomalii
ca de exemplu la credințe de tipul că Atlanții a fi provenit de
la Atlantic, că Elenii au inventat Greaca, că Latina a fost
mama limbilor Românice, etc. Așa cum în Elveția nu se
vorbește Elvețiana, în Canada nu se vorbește Canadiana, nici
în Imperiul Sovietic nu se vorbea Sovietica, nici în Imperiul
Roman nu se vorbea Romana, etc. Mulți sunt în prezent
prizonierii unei capcane, anume că dispăruta limbă Latină -
utilizată într-o perioadă de Romani - ar fi fost la baza familiei
lingvistice Românice (faptul că ulterior Imperialiștii Romani
au impus Latina ca limba oficială a Imperiului lor nu
dovedește nimic altceva decât proba dimensiunii puterii
cuceritorilor Romani, care au dominat în ceea ce azi sunt
Bulgaria, Serbia și Ungaria mai mult timp ca în România,
însă limbile Țările vecine României - cu slabe proporții
Latinești - sunt Slave, respectiv Maghiara e Finico-Ugră);
adevărul științific e altul: Latina nu era - de exemplu - mai
veche ca stră-Româna din răsărit ori ca limbile înrudite din De altfel, preluarea de la Romani a limbii Latine fără
apus. Limba Latină - din Peninsula Italică, cea mai mică preluările de la Romani și a altor elemente, ca felurile
dintre Peninsulele relevante din Nordul Mediteranei - a fost Romanilor de obiceiuri, de îmbrăcat, de mâncat, etc. -
contemporană în Antichitate cu ceea ce în Est vorbeau Geto- păstrându-se absolut toate Tradițiile indigene - parcă nu s-ar
Dacii (în Nordul Peninsulei Balcanice, căci în Sudul potrivi în peisajul general (nu numai la Români, ci nici la alții
Peninsulei Balcanice Elenii vorbeau Greaca pe care au cu care au avut Romanii de a face). Dr. Gavril Cornuțiu
preluat-o din Anatolia) și cu ceea ce în Vest vorbeau de pildă 1948-2017 (din Bihor / Crișana) în “Problema substratului
cei din Peninsula Iberică: Latina Romanilor - din centrul dacic al limbii române” a scris: “Administrația romană a
Peninsulei Italice, geografic Peninsula Italică fiind centrală durat circa 5 generații; e posibil ca un bunic să-i fi văzut pe
între Peninsulele meridionale Europene, datorită plasării sale romani venind, iar strănepotul lui să trăiască și să-i vadă
între răsăriteana Peninsulă Balcanică și apuseana Peninsulă plecând. Istoria admite, pe baze indiscutabile, nespeculative,
Iberică - nu a fost primordială între cele vorbite de cei din azi, în primul rând arheologice, continuitatea biologică a
celelalte Peninsule, făcând doar parte sincronă în grupa acelor populației, dar nu pune în discuție problema continuității
limbi cu care semăna / până la a se fi putut susține chiar și limbii sale. Cunoscute fiind tradițiile organizării spațiului de
Antice dialoguri aproximative, fără ajutorul interpreților locuit al romanilor și cel al dacilor, românii nu au continuat
(Graiurile lor fiind înrudite dinaintea existenței Imperiale tradițiile romane, ci pe cele dacice. Gospodăria lor are aceeași
Romane); așadar, este eronat a desconsidera sorgintea Indo- spațialitate, aceleași raporturi între elemente, ceea ce
Europeană și a considera Latina - din cartografic micuța înseamnă aceleași rosturi, din generație în generație. Primele
Peninsulă Apenină / Italică - chipurile ca “mama” limbilor cetăți românești sunt de pământ, cum le construiau dacii
zise “Romanice” sau “neolatine” (când inclusiv în timp și (chiar dacă aveau piatră la dispoziție) și nu din piatră, cum le
spațiu - adică prin încadrarea temporală și prin poziția construiau romanii și toți urmașii romanilor întru totul ai lor.
geografică - Latina a fost de importanță secundară, atât la Primele biserici românești sunt din lemn, nu din piatră. Se
început, cât și la sfârșit, căci cu toată forța Romană și a altora construiau asemănător caselor, care erau tot din lemn.
în jurul ei, a dispărut). De pildă, ponderea Latinei printre Costumele românilor sunt asemănătoare, unele până a fi doar
vecinii României - mai recenți istoric, care concret nu s-au variante ale celor de pe Columna lui Traian. De altfel,
62
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
aparența rasială, antropometrică, a noastră este identică cu a
dacilor de pe Columnă și nu cu a romanilor. Sărbătorile de
iarnă sunt dominate de elemente precreștine adaptate
calendarului creștin. Mitologia, la fel, este plină de elemente
precreștine”.
În anul 2017, Dr. Mihai Vinereanu a scris: “Limba
latină este doar o limbă dintr-un grup mai larg de limbi
înrudite. În ciuda aparențelor, limba latină se poate trage din
proto traco-dacă. De la Nicolae Densușianu încoace s-a
înrădăcinat ideea că latina își are originea în traco-dacă, mai
corect spus în proto traco-dacă. Cu toate acestea, sânt unii
care susțin că așa ceva nu ar fi posibil datorită faptului că
limba latină era o limbă ‘centum’, pe când limba traco-dacă
era una ‘satem’. Raționamentul nu este corect întrucât limba
traco-dacă nu era o limbă ‘satem’, cum se crede, ci
una ‘centum’, ca și latina. Ideea că traco-daca era o
limbă ‘satem’ a apărut din secolul XIX, datorită slabelor
cunoștințe despre această limbă și a lipsei de interes pentru
limba română ca posibilă păstrătoare a unui fond traco-dac.
Mai întâi de toate, ce înseamnă de fapt distincția ‘centum’ /
‘satem’ în lingvistica indo-europeană? Marii indo-europeniști
din secolul XIX au dedus din studiul limbilor indo-europene
că acestea se pot împărți în 2 mari grupuri și anume:
grupul ‘centum’, situat la vestul arealulul lingvistic indo-
european și grupul ‘satem’ situat în partea de est a acestui
areal. Pentru cei care nu știu de unde provin aceste denumiri,
reamintesc faptul că ele provin de la numeralul ‘sută’ (100),
în latină, o limbă ‘centum’ și respectiv în avestică, o
limbă ‘satem’, limba maternă a lui Zarathustra / Zoroastru.
Din nefericire, în lingvistica românească nu există interes
pentru acest subiect. Cred că nu s-a scris mai nimic pe această
temă. În plus, sânt aproape sigur că dacă am întreba pe
oricare lingvist membru al Academiei Române, nu ar ști să
explice fenomenul, fenomen care este relativ simplu. Toată
povestea pornește de la faptul că limba proto indo-europeană
avea 3 consoane velare surde *k, *kᵂ și *k’ și 6 velare
sonore, 3 neaspirate *g, *gᵂ, *g’ și 3 aspirate: *gh, *gᵂh,
*g‘h. Dintre acestea ne interesează în mod special k‘, g‘, g’h,
sunete care se pronunță ca ‘chi’ din ‘chingă’ și
respectiv, ‘ghi’ din ‘ghindă’, exemple luate la întâmplare, cu
excepția lui *g’h care era aspirat, adică cu un suflu aspirat (un
ușor ‘h’ la sfârșit). *k și *g sânt velarele simple, iar *kᵂ este
o labio-velară ca în latinescul ‘aqua’, în
timp ce gᵂ echivalenta sa sonoră. Aceste 2 velare au avut o
evoluție foarte interesantă în traco-dacă. La apariția primelor
2 dialecte ale limbii indo-europene, sunetele *k‘ și *g‘ au
devenit africate, apoi siflante în dialectul de est, din care
provin limbile indo-ariene, limbile slave, baltice, precum și
63
armeana. Mulți includ aici și albaneza, dar albaneza este mai
degrabă ‘centum’, decât ‘satem’. Albaneza este puțin
ambiguă din acest punct de vedere. Un studiu amănunțit al
limbii albaneze în acest sens ar fi de un interes deosebit. În
dialectul proto indo-european de vest *k‘ și *g‘ a trecut la *k,
respectiv la *g. Din grupul ‘centum’ fac parte limbile italice
(în care se include și latina), limbile celtice, cele germanice și
greaca. Tot aici trebuie inclusă și limba traco-daco-iliră.
Toharica, deși s-a vorbit undeva în vestul Chinei de azi, a fost
o limbă ‘centum’, întrucât toharii au plecat de undeva din
arealul ‘centum’, probabil de undeva din centrul Europei,
după ce prima diviziune ‘centum’ / ‘satem’ a avut loc. Unii
includ și hitita la grupul ‘centum’ - de fapt lucrurile sânt ceva
mai complicate. Hittita face parte din grupul anatolian
împreună cu lidiana, luwiana și alte limbi din zonă. Astăzi tot
mai mulți lingviști consideră că proto-anatoliana era o soră a
limbii proto indo-europene, nu o fiică a acesteia, ipoteză la
care ader și eu. Sânt mai multe dovezi în acest sens, dar voi
cita aici doar faptul că limba lidiană menține diferența dintre
consoanele velare, diferență care se regăsește în proto indo-
europeană, așa cum le-am prezentat, fiind mai conservatoare
în acest sens decât hittita, în timp ce în hitită a avut loc
același proces ca în limbile indo-europene ‘centum’, dar în
mod cu totul independent. Formele pentru ‘câine’ în
majoritatea limbilor indo-europene provin din proto indo-
europeanul *k’uon-, *k’un- pentru ‘câine’. Iată cum stau
lucrurile cu substantivul ‘câine’ care are corespondent în
limba latină și de aceea este considerat de origine latină. Cu
toate acestea, el este atestat în numele de plantă ‘kinoboula’
întâlnită în Dioscoride, iar în Apuleius aceeași plantă apare
sub forma ‘dinupula’, prin urmare, o plantă asociată cu
organul sexual al câinelui. În cazul cuvintelor românești din
această categorie este mult mai dificil să probezi că sânt
dacice atunci când au corespondent în latină datorită ipotezei
neverificate cum că româna se trage din latină, dar și pentru
faptul că se consideră greșit că traco-daca era o
limbă ‘satem’ mult diferită de latină și nu avem nici o glosă
dacică să demonstreze contrariul. În schimb, avem mai multe
astfel de cuvinte în limba română care nu au corespondent în
latină, dar prezintă în mod clar caracteristici ‘centum’ și, prin
urmare, sânt mărturii vii a naturii ‘centum’ a limbii traco-
dace. Uneori sânt familii întregi de cuvinte românești care
provin din același radical proto indo-european, toate având
caracter ‘centum’. Astfel este cazul proto indo-europeanul
*k’es- = ‘a tăia’, cu derivatul nominal *k’estro-m pentru
‘instrument de tăiat, cuțit’ din care provin
românescul ‘custură’, ‘cosor’, ‘coasă’, precum și ‘a cresta’.
Tot de la acest radical, mai exact de la forma nominală,
provine și latinul ‘castrare’. O familie de cuvinte care
demonstrează caracterul ‘centum’ al limbii traco-dace este
cea formată din substantivele ‘cârd’, ‘ciurdă’ și ‘cireadă’.
Toate provin din proto indo-europeanul *k’erdho-,
*k’erdha = ‘cârd, turmă’. În cazul lui ‘cârd’ este evident că
velara palatală *k‘ a devenit velara simplă ‘k’. Este cred de
prisos să insistăm că vechea ipoteză care susține că
românescul ‘cârd’ provine din sârbo-croată este complet
absurdă și ca atare trebuie eliminată pentru totdeauna, ca și
multe altele de acest gen. ‘Ciurdă’ provine de la același
radical cu palatalizarea lui ‘k’ datorită vocalei anterioare (*e
> ‘i’). Nu poate fi slav, întrucât nu a avut loc metateza
lichidei ‘r’. Cu privire la evoluția echivalentei palatale sonore
*g‘ situația este practic identică, adică aceasta a devenit
velară simplă ‘g’, păstrându-se ca atare în traco-dacă și
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
română. În plus, velara sonoră are în plus și variantele
aspirate, dintre care pe noi ne interesează aici doar cea
palatală, anume g’h. Formele românescului
‘a grăi’, ‘grai’, ‘gură’ au aceeași origine toate provenind din
proto indo-europeanul *g‘ar- = ‘a chema, a striga’, cu
echivalente în mai multe grupuri de limbi indo-europene.
Anume în sanskrită, limbile celtice, greacă, latină, albaneză.
Cu toate acestea, astfel de cuvinte din fondul lexical principal
al limbii române ‘provin’ din te miri ce. ‘A grăi’, ‘grai’ ar
proveni din sanscritul ‘grajati’ = ‘a orăcăi’, ceea ce nu este
doar ridicol, dar și un afront adus limbii și spiritualității
românești. În schimb, substantivului ‘gură’ i s-a dat o origine
latină, anume din latinul ‘gula’ = ‘gât, gâtlej’, etimologie
greșită, întrucât cele 2 forme nu se potrivesc din punct de
vedere semantic. Cu toate acestea, în latină există
verbul ‘garrio’ = ‘a vorbi, a cleveti’ și ‘garrulus’ = ‘vorbăreț’,
mult mai compatibile din punct de vedere semantic cu
românescul ‘gură’, și aproape identice cu românescul ‘a grăi’,
dar aceste forme nu i-a atras pe autorii de dicționare
etimologice ale limbii române, poate pentru faptul că, deși
este evident că sânt înrudite, românescul ‘a grăi’ nu poate
deriva din latinescul ‘garrio’. Verbul ‘a zgâria’ provine din
proto indo-europeanul *g‘her- = ‘a zgâria, a râcâi’ cu cognați
doar în greacă și lituaniană, se pare. Și în acest caz, forma
lituaniană are caracteristici ‘satem’. Facem aici observația că
limbile baltice sânt mai puțin ‘satem’ decât cele slave, ceea
ce demonstrează, după opinia mea, că limbile baltice au avut
contacte mai vechi și mai intense cu vorbitorii de traco-dacă,
decât slavii care și ei, la rândul lor, au făcut împrumuturi din
această limbă, împrumuturi care azi poartă
amprentă ‘centum’.Formele ‘gard’, ‘grădină’, ‘gardin’ (‘gardi
nă’) provin din proto indo-europeanul *g‘her-, *g‘herdh- = ‘a
împrejmui’, cu forma nominală g‘horto-s = ‘loc îngrădit’. S-a
considerat că românescul ‘gard’ provine din slavul ‘gradu’ =
‘oraș’. Mai nou, lingviștii români acceptă ideea că este de
origine traco-dacă mai mult în baza faptului că
albanezul ‘garth’ nu poate proveni din slavă. Aici albaneza se
comportă ca o veritabilă limbă ‘centum’, fapt neobservat de
lingviștii români, precum nu au observat nici că dacă
substantivul ‘gard’ este traco-dacic, atunci poate limba traco-
dacă ar putea fi o limbă ‘centum’ și nu ‘satem’. Din nou lipsa
unor cunoștințe de indo-europenistică este mai mult decât
evidentă. Slavul ‘gradŭ’ provine de fapt din traco-dacă,
tocmai pentru faptul că această formă are
caracteristici ‘centum’, nu ‘satem’. În plus limbile slave au
forme paralele, definind noțiuni similare care au
caracteristici ‘satem’. La fel stau lucrurile cu limbile baltice”.
Troia pe partea Estică a Strâmtorii Dardanele
64
Se poate observa că în Epoca Bronzului la mult timp
după ce a apărut Troia la Est de Strâmtoarea Dardanele, a
apărut Tracia la Vest de Strâmtoarea Dardanele (până la
Războiul Troian, controlul Strâmtorii Dardanelelor - dintre
Mările Marmara și Egee - a fost integral exercitat de către
Troia iar apoi de către Tracia); ar fi de remarcat că
Dicționarul Românesc are cuvântul “dardă” pentru sulița
scurtă sau săgeată, termenul fiind derivat - conform Dr. Mihai
Vinereanu în anul 2023 - de la Dardani, întemeietorii Troiei.
Anticul Strabon - savant Grec din Anatolia / Asia “Mică”, nu
Elen din Balcani / Europa - în “Geografia” XIII 1:56 a scris
că în Asia “Mică”, adică în natala Anatolie, Troiana Gargara
era Lelegă (“Re-regă”, adică regală solară: în aceeași “cheie”,
Lydia era fosta Rydia / “Rudia”, respectiv rodnica regiune
dintre Karia / Caria - patria Lelegă - și Troada / Troia, zisă
“Wilu-sa” de către Hitiți, literalmente însemnând “Lunca
sacră”, respectiv “Valea sfântă”, conform arheologului Danez
Ove Hansen, în anul 1994; după cum a studiat inclusiv
arheologul William Ridgeway 1858-1926 de la Universitatea
Cambridge, Carianii / Lelegii încă dinaintea Războiului
Troian - adică în Epoca Bronzului - trăiau și în Rodos).
Despre Insula Soarelui Rodos - de lângă țărmul Anatoliei /
Asiei “Mici” - ar fi de știut că este reședința Arhipelagului
Dodecanez / din fața Cariei (Arhipelag denumit astfel după
duzina Insulelor din jurul sacrei Insulei Delos / inima
Cicladelor): cei mai vechi locuitori ai Arhipelagului au fost
legendarii Telkhini / Gherghini, fiii Gaiei cu Pontos / Pontus,
fratele cerescului Uranos / Uranus (Pontos / Pontus a
personificat dintâi Oceanul iar urmașul Poseidon a posedat
Edenul = Raiul, adică Atlantida); despre Uranos de la vechii
Greci e de știut că era același cu Varunas de la vechii Indieni
(astfel cum a arătat inclusiv istoricul German Theodor
Mommsen în cartea ce i-a motivat premiul Nobel din anul
1902). Așadar, în Epoca Bronzului, în apusul Anatoliei - între
“Insula Soarelui” Rodos și Regatul Troiei - trăiau regalii
Gherghiți ai Soarelui = principalul astru, ziși Lelegi (care
vorbeau Luwiana / strămoașa Latinei); pe atunci deja - în
Epoca Bronzului - dinaștii Ghergani ai Wilusei / Troiei au
fost vestiți, începând cu fondatorul Dardan (peste tot în Troia
au fost găsite nenumărate Svastici de către descoperitorul
German Heinrich Schliemann). La sfârșitul mileniului I î.C.,
istoricul Dionisie din Halicarnas / Caria în “Antichități
Romane” 1:10 a observat explicit că în Epoca Fierului
“aborigenii Peninsulei Italice erau la fel de hoinari ca
Lelegii” (familiari lui, care era aborigen al Peninsulei
Anatolice). În anul 1920, Dr. Emil Forrer a concluzionat că
înaintea Hitiților în Asia “Mică” / Anatolia a existat o altă
Civilizație “mult mai grozavă decât cea Hitită”, anume
Civilizația Luwiană / Lelegă: “Mama” dezvoltărilor acolo
după Epoca Pietrei. Slovenul Bartolomeu Kopitar 1780-1844,
profesor la Universitatea din Viena (pe atunci capitala
Imperiului Habsburgic) a observat că Româna - cea mai
veche dintre limbile “Romanice”, de fapt (în exprimarea
corectă deopotrivă lingvistic și istoric) fiind limbile
“Românice” - nu-și avea originea din vremea ocupației
Romane condusă în secolul II de împăratul Marcu Traian, ci
dăinuia cu mult mai dinainte, fiind anterioară chiar intrării
Romanilor în Balcani; la împăratul Traian al Imperiului
Roman - cel mai puternic împărat al Romanilor, în vremea
căruia structura Imperială Romană a ajuns la cea mai mare
extindere din istorie - se poate observa că pe partea cealaltă a
Fluviului Dunărea a atacat din “Imperium Barbaricum” doar
un Regat, anume dintre Regatele rămase după destrămarea
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Imperiului împăratului Burebista al Geților și Dacilor pe cel
cârmuit de către regele Decebal: pe partea cealaltă / stângă a
Dunării au rămas mult mai mulți Geți liberi și Daci liberi
decât cei ocupați vremelnic de către Romani.
Răspândirea Românilor indigeni
(conform Dr. Vasile Șoimaru)
Cercetătorul Român Gabriel Gheorghe - laureat al
Premiului Academiei Române pentru cartea “Proverbele
românești și proverbele lumii romanice” din anul 1986 - a
enunțat în anul 1992: “Indo-europeana comună a fost româna
străveche, ecuația de aur a lingvisticii europene fiind că limba
română = limba barbară a Europei = așa-zisa indo-europeană
comună” (anume, era Kurgana / Gurgana), dânsul mai
remarcând că în secolul V î.C. celebrul istoric Carian / Grec
Herodot 4:93 a relatat de exemplu despre contemporanii săi
Geți / strămoșii Românilor actuali și a scris despre Zalmoxe -
Zeul-moș al stră-Românilor - însă nu a scris nimic despre
Roma ori Romani, în acel timp fără importanță internațională.
Atunci când există Româna, Aromâna / Macedo-Româna,
Istro-Româna, Megleno-Româna, Romagnola, Reto-Romana
/ Romanșa, etc., este impropriu ca grupa lingvistică
respectivă să fie denumită “Italică” ori “Latină”, când
deopotrivă onomasticile și înrudirile au fost dovedite ca
legate cel mai profund de limba Română: denumirea grupei
lingvistice nu-i nici măcar corect a fi “Romanică” - căci nici
nu a existat vreodată vreo limbă Romanică, nici măcar limba
Imperiului Roman, în care se vorbeau multe limbi, mai nou
apăruta dar și apoi dispăruta Latină având-o doar în scopuri
administrative - ci corect pentru grupa lingvistică respectivă e
denumirea de grupă lingvistică “Românică” (limba Română -
foarte vie - fiind încă vorbită azi de multe milioane de
oameni, limba Latină mai fiind oficială acum doar în cel mai
mic stat din lume, anume Vatican). Etimologic, prin Barbari /
Varvari - termen onomatopeic - în Vechea Lume se
înțelegeau cei aglomerați gregar în urbile zise “var”; lingviștii
specializați în proto Kurgană - adică în proto Indo-Europeană
- au observat fenomenul dialectal al translatărilor de la
“G”/“K” la “P”/“B”, ceea ce ar reflecta onomatopeic inclusiv
situații de gen Gargar în Barbar. De exemplu, Dr. Johannes
Kramer a studiat în anul 1998 apariția cuvântului pentru
Barbar ca “Paparo” în “scrierea lineară B” din Epoca
Bronzului în Peninsula Balcanică, Dr. Mihai Vinereanu în
“Adevăruri incomode despre limba română” din anul 2018 a
cercetat tranziția respectivă - de la “G” la “B” - din Epoca
Fierului inclusiv în Peninsula Italică, Dr. Carlos Quiles a
indicat aceeași situație dialectală în lumea Keltă / la Celți
până în Antichitate, ș.a.m.d.: orășenii Ghergari au ajuns să fie
65
numiți Varvari / Barbari de o anumită parte a Vechii Lumi.
Un fenomen specific limbii Traco-Dace - conform Dr. Mihai
Vinereanu în anul 2023 - a fost trecerea pre Indo-
Europeanului “G” la “B”: Gherga a devenit “Berba”, Garga a
devenit “Barba”, ș.a. (originile unor termeni ca barba, bărbat,
Barbar, etc. ar proveni astfel). Mereu au contat împărțirile pe
familii / neamuri, până la extrapolările generice despre care ar
fi de precizat, încă de la începutul lucrării, că s-au înregistrat
și deosebiri - uneori semnificative - ca de pildă între Grecii
Anatoliei și Elenii Balcanilor, între Armâni (așa cum se
autonumesc) și Aromâni (așa cum sunt numiți de alții), între
Vlahi / la S de Dunăre și Valahi / la N de Dunăre, ș.a.m.d. De
exemplu, din evidente interese politice, Sârbii - în Țara lor -
numesc autohtonii de pe malul stâng al Dunării ca Români iar
pe cei de pe malul drept al Dunării ca Vlasi, în Balcani există
separări între Vlahi și Armâni, etc. (în Română “valea” e
forma de relief ivită prin acțiunea unei ape curgătoare sau a
unui ghețar iar în Armână / Aromână “vala” înseamnă un loc
în care curge apa); de altfel, în general - și dintotdeauna -
diferențierea religioasă a fost mai puternică decât cea etnică
(iar individualizarea genetică face contextul și mai complex).
De pildă, Dr. Afrodita Cionchin în studiul “Pe urmele
olaților” din anul 2007 a scris: “Demersul nostru de cercetare
se înscrie în sfera studiului comparativ asupra limbii traco-
geto-dacilor, o limbă pelasgă care nu a dispărut, ci s-a
conservat în limba română și în dialectele sale: dacoromână,
macedoromână, meglenoromână și istroromână. Pornind de la
premisa că pelasga / străvechea valacă a fost limba ‘zeilor’,
din care s-a desprins euro-indiana comună și limbile sale, este
posibil ca româna, prin traco-daco-getă, să fie moștenitoarea
modernă a acelui idiom străvechi. Limba traco-daco-getă a
fost înrudită cu latina, în baza criteriului euroindian, dar în
principal, ca ramuri ale aceleiași limbi pelasge. Etnonimul
valac, sub forma ‘olati’, este atestat în secolul III: cuvântul
‘olates’ sau ‘oulates’, populație de neam tracic, și-a avut
menționarea în inscripții grecești și în special în decretul în
cinstea lui Epicrates, fiul lui Nicobulos, păstrat în Mănăstirea
Dragomirna / județul Suceava. Olații trebuie să-și fi avut
așezarea nu departe de țărmul de vest al Mării Negre.
Decretul de cinstire lăuda pe Epicrates, arhitect din Bizanț,
pentru reconstrucția incintei după un război cu olații. În
vremea din urmă, s-a susținut proveniența histriană a
inscripției. Pe o cărămidă ștampilată din Histria apare numele
unui Olas. Etnonimul Olates, Oulates și antroponimul Olas
sunt forme grecești pentru Valates și Valas (Valates / Olates /
Oulates și Valas / Volas / Olas) desemnându-i pe valachi.
Existența olaților pe teritoriul dintre Dunăre și mare e
confirmată de inscripțiile acestora”. Valahii - pe lângă poziția
Antică acvatică / geografică dintre Mare și Fluviu - s-au
suprapus riveranilor știuți datorită Tradiției Românești a
plutăritului (ce în vechime era atât pe ape stătătoare, cât și pe
oricare ape curgătoare unde era posibil), în plus existând
memoria Potopului, când au fost într-adevăr experimentate
ape mari; de altfel, încă de la început Raiul a fost ud - numele
său Eden reflectând dimensiunea acvatică, străvechiul termen
Kurgan = Indo-European “danu” chiar însemnând “apă
curgătoare” - iar Românii au păstrat amintirea Raiului foarte
pregnant în străvechiul lor spațiu: ca atare, străvechii indigeni
= riveranii de pe malurile Râurilor “Danu” din fostul Eden
erau “Domni”, cârmuiți de gardianul principalului vad,
anume de “Vodă”. Un exercițiu de reflecție față de sorgintea
Valahilor (adică sorgintea Românilor = “Oamenii Raiului” /
“Oamenii Râurilor”) ar fi legat de cele făcute de cei vechi -
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
înaintașii lor - sub înaltul Cer / Gher, pe care îl vegheau
sistematic, observațiile lor privind cele văzute, grupați în
așezări numite “Var”, locuri unde puteau mai bine vorbi,
ducând și la dezvoltarea astronomiei: vorba / “vor-ba” era
“sufletul așezării” (căci termenul “vor” reda locul iar “ba”
însemna “suflet”). Chiar dacă onomatopeic locuitorii
respectiv erau “Var-Vari”, venerând deopotrivă valurile de
pământ ce îi protejau ori valurile apelor de pe urma cărora
trăiau prin pescuit, plutărit, etc., din perspectivă științifică nu
erau deloc sălbatici - termenul de Varvari / Barbari pentru cei
din Vechea Lume care i-au consemnat însemnând de fapt
“străini” - fiind chiar evoluați în comparație cu nivelul mediu
/ general al vremurilor lor: puterea le venea și din faptul că
păzeau, ca bravi Gardieni / străjeri, trecerile importante prin
vaduri, fie acelea plasate pe Văile importante din Munți, fie
aflate în locurile importante joase pentru trai (pe terasele /
malurile apelor curgătoare de la șesuri, de unde aveau
vizibilități bune pe ambele părți, taxându-i - în vămi, la
vaduri, etc. - pe cei ajutați la traversări), stră-Românii /
Valahii fiind “Oamenii Văilor” = “de la Vale”, respectiv
“Oamenii Valurilor”; e interesant că pentru “transport” la
Balticii Estoni - vorbind o limbă Finico-Ugră, a căror cea mai
veche așezare 58,25 lat. N, 24,40 long. E a fost pe Râul
Parnu, între Pulli și Sindi - se folosește termenul “vedu”
(rezonând cu cuvântul Român “vad”). De altfel, în legături cu
străvechiul termen “var” pentru “așezare”, în mult ulterioara
Maghiară - limbă având asemănări deopotrivă cu Finica și cu
Turca - s-a prezervat “varos” iar forme ca de pildă cuvântul
Latin “villa” însemna similar cu Francezul “ville”; la Iranieni
“vali” e cârmuitorul unei provincii iar vechiul titlu Arab
“valiu” desemna guvernatorul unui “vilaiet” (unitatea
administrativă teritorială în Orientul Apropiat - din Africa și
Asia - e “wilaya”): de exemplu, în Evul Mediu o mare parte
din Banat a fost organizat otoman ca “vilaietul Timiș-var”.
Vilaietul Timișoarei (cu vernil) în anul 1700
Ținând cont de echivalența lingvistică “G”/“C”,
prima silabă a numelui “Gher-Ga” reda prin “Gher” ceea ce
efectiv însemna - alături de Pământul “Ga” - anume: era
“Cher” (Ker = vechea pronunție pentru “Cer”); străvechea
egalare “G” cu “V” - de exemplu, pe de o parte în Română
paralela Gherga e “verva” = “însuflețire” iar pe de altă parte,
în Greacă nu există litera “V” - i-a poziționat pe pământenii
de sub Cer = “Oamenii Cerului” / “Gheri” ca “Veri” (locuind
desigur în așezările denumite “Vari”, ca expresii ale vechiului
Cer protector, pe care ziua strălucea Soarele / “Sf. Ra”,
luminos și cald). Trebuie știut că în proto Indo-Europeană /
proto Kurgană (rădăcină din care era și stră-Româna, adică
66
limba Română primitivă / arhaică), termenul “herk” se
folosea pentru “a străluci” / “stră-luci”, ceea ce ar apropia
numele Gherga ca înțeles de “Strălucit” / “Lucitor”; apreciind
anotimpurile tot mai calde, ca primă-vara și vara, Latinul
“ver” fiind pentru “primăvară” / pentru vară în Latină
folosindu-se cuvântul “aestas”, autohtonii adoratori solari
“Vara-hi”/ Varahi - deveniți Valahi / “Vala-hi” prin obișnuita
translație “R”/“L” - au continuat să slăvească divinul astru /
Soare deopotrivă prin cântat și prin dansat în cerc
(reproducându-i forma discului), în “ho-Re”, particulele “hi”
/ “ho”, ca prefix la “ho-re” sau ca sufix la “Vala-hi”, fiind
atributele pământene de venerație ale respectivilor
credincioși: “Gho-Re” ori “Vala-Ghi” (din “ho-re” / hore sau
“Valaghi” / Valachi) reproduceau legăturile diurnilor Oameni
ai Văilor / Valurilor cu Mama Pământ Ga. Cercurile făcute pe
cer de păsările răpitoare - ca șoimul, vulturul, etc. - au fost
dintotdeauna și pretutindeni evidente (denumirile aferente
Ghergane au fost din vechi timpuri, în multe culturi);
etnologul Romulus Antonescu în “Dicționarul de simboluri și
credințe tradiționale românești” din anul 2009 a scris despre
cerc: “Când oamenii au început să creadă și în puteri
invizibile, dar ostile (duhuri necurate, spiritele morților, etc.),
ei nu și-au putut imagina alt sistem de apărare decât cel
existent în realitate, fiind într-adevăr eficient, astfel încât
roata, cercul, ocolul au devenit mijloace magice de apărare,
mergând până la ‘cercul magic’ al magicienilor docți. Cercul,
roata, ocolul au devenit, în timp, mijloace magice de apărare,
pornind de la distribuția în cerc a așezărilor primitive, care și
ele au preluat modelul de la așezarea în cerc a animalelor în
momentele de primejdie; este, în același timp, motiv solar.
‘Roata’ făcută în jurul mesei gazdei colindate de către ceată
este susținută de credința că ea alungă duhurile necurate prin
simpla formă a sa sau le oprește să se apropie, purificând
astfel masa, ca să se poată îndeplini cel de al doilea act ritual,
incantația; colindatul are aceste 2 aspecte în întreaga lui
desfășurare: pe de o parte, constă în a merge din casă în casă,
de a da ocol satului, ‘de a da roată prin sat’, de la un capăt la
altul, de a intra în toate curțile și casele și de a da din nou ‘o
roată’, de astă dată mesei de colaci (și ei tot niște roți sau
cununi împletite din aluat). Pe de altă parte, el constă din
cântece, chiuituri, strigături și jocuri; ceata își termină
activitatea, în unele sate, cu o ‘horă mare’, deci un dans
circular. Tot timpul se duce o luptă împotriva unor năvălitori
invizibili (desigur, duhurile necurate), care vin să se înfrupte
din bunătățile sărbătorilor și să participe la bucuriile
oamenilor în viață; de remarcat că roata nu a fost întotdeauna
un simbol solar, pentru că ea trebuie să fi fost mai veche
decât cultul soarelui. Nu trebuie să se facă referire numai la
roata de car, ci la roată în genere, adică, mai exact, la cerc, la
ocol; ca închidere circulară, ocolul este cunoscut din cele mai
vechi timpuri, fie pentru adăposturile oamenilor (corturi și
case de formă circulară sau așezate circular), fie pentru
apărarea animalelor (țarcurile); de aici a rezultat ideea
străveche, primitivă, despre puterea de apărare a cercului.
Cercul magic și-a căpătat toate puterile extraordinare (de a
alunga duhurile rele din interiorul său, de a apăra pe cei
dinăuntru de atacurile invizibile ale celor de afară, de a lega și
fixa ce este înăuntru, etc.) de la țarc, nu de la soare, de la
‘roata’ câinilor de pază, nu de la roata soarelui; roata
oamenilor în jurul focului, ocrotiți, mai ales noaptea, de
lumina și căldura focului față de sălbăticiuni, iar mai târziu și
față de duhurile necurate care pândesc din întuneric, oferă
încă un exemplu; ideile solare legate de roată sunt mult mai
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
târzii și ele au găsit un teren demult desțelenit, de care s-au
folosit, dar cărora, în materie de cerc sau roată nu le-au mai
adăugat nimic. De asemenea, dansul ‘Închinarea pruncului’ -
cu varianta sa Vârdan / Iordan - este o ‘colindă magică’ și se
practică la botezul copilului, deci oricând în timpul anului,
însă înaintea serviciului religios, fiind un botez arhaic și pur
magic: 3 feciori, numiți strigători, încinși cu brâie roșii -
culoare ce anulează deochiul - iar la pălărie cu o unghie de
lup, stau în fața casei copilului; unul dintre ei trage cu unghia
de lup un cerc în jurul casei, de la est la vest, iar în clipa când
închide cercul, al doilea fecior face în interiorul primului cerc
un al doilea, apoi cel de al treilea strigător trage un cerc mai
mic în fața casei, în care se găsesc ei. Apoi nașul sau nașa
iese cu copilul în brațe, feciorii îl iau și îl ridică în sus; în
acest moment, unul dintre tineri strigă numele ce-i vine în
minte spontan (sau asupra căruia s-au înțeles dinainte), care
se adaugă numelui dat de nași în acord cu părinții; în caz că
numele dat coincide cu acela al nașilor, atunci se crede că
pruncul va avea noroc, având în nume ‘o puternică apărare’,
numele devenind astfel un adevărat scut magic. Apoi, fiecare
fecior joacă pruncul în brațe de-a lungul cercului trasat de el;
numai după aceasta are loc botezul copilului; rostirea
numelui, odată cercurile fiind marcate, ține de credința, destul
de generală în România, că numele nou, rostit bine și
spontan, vindecă pe copil de boală sau, dacă este dat
preventiv, îl ferește de maladii posibile. Însă acest nume este
de dorit să fie de animale sălbatice: Lupu / Lupa, Ursu / Ursa,
Vidra, etc., existând credința că sălbăticiunile sunt ‘curate’,
medical vorbind, deci exemplare ca sănătate și posesoare a
tuturor virtuților de curaj și putere. În basme, eroul aflat în
împrejurări grele face un cerc în jurul său și în felul acesta
scapă de adversarul său malefic; ș.a.m.d”. Vechii Greci cu
“upsilon” - caracter imitând o persoană cu brațele deschise -
au fost la baza literelor Latine “U”, “V”, “Y” și “W”; astfel,
ținând cont și de ulterioara suprapunere “L” peste “R” - un
înțeles străvechi pentru Valah / “Va-Lah” ar fi fost “Ya-Rah”
= “Lumina Soarelui”.
Yarga la Finici / “Șuomi”
67
Mult anterior vechilor Greci, în Estul Europei,
pentru întâia oară în lume s-a ivit Svastica = emblema
Imperiului Atlant - zisă Yarga - însemnând “lumina regală” /
“lumina Pământului” (HiperBoreii = “Oamenii Nordici” în
Vechea Lume vărau înspre miazănoapte, la N de Dunăre /
marele Fluviu Pontic, profitând de încălzirea globală după
glaciațiune, în anotimpul cald ei înaintând tot mai mult spre
uriașa calotă): în Vechea Lume, ca puternic simbol solar a
fost Svastica (iar spațiul Românesc a rămas cunoscut și de
ancestrala Tradiție că a găzduit-o primordial, Svastica =
“Vârtelnița” fiind prezentă / atestată - inclusiv în România -
din Epoca Pietrei); în prezent, aviația militară Finlandeză are
oficial ca emblemă Svastica albastră (zisă acolo și “Väärä-
pää”, “väärä” fiind “învârtită” iar “pää” fiind “căpățână”,
acum cu denumirea “Haka-risti”, unde “haka” = “încârligată”
iar “risti” = “cruce”). Pe lângă exemplul Românesc - de care
de pildă a fost conectat și raportul identitar dintre Geții Antici
și Goții Medievali - e necesară inclusiv diferențierea dintre
Grecii Peninsulei Anatolice și Elenii Peninsulei Balcanice,
etc. (în Vechea Lume e de remarcat că dintre Egiptenii Africii
s-au desprins Evreii în Asia și Elenii în Europa, care au ajuns
să fie evident diferiți iar diversitatea lor e mai largă ca
diferențierea geografică a pozițiilor lor pe cele 3 continente
care se întâlnesc în Estul Mediteran); multe ecouri ale
vechilor Greci din Anatolia s-au regăsit la Elenii din Balcani
(invers fiind firav, spre deloc): de altfel, ultima mutare
masivă de gen a fost după desființarea Imperiului Otoman - în
secolul XX - a Grecilor din Anatolia printre Elenii din
Balcani (atunci coloniștii Turci din Balcani au fost retrași în
Anatolia).
Cu albastru Grecii, la începutul secolului XX
(spre sfârșitul Imperiului Otoman)
Încă de la apariție - iar apoi treptat, pe măsura
răspândirilor lor - vechii Greci au fost știuți și ca Ionieni în
Peninsula Anatolică, și ca Greci Egeeni în Insulele Egeeii, ca
Eleni în Peninsula Balcanică, ș.a.m.d. Lucrarea “Originea
Gherga” face deosebirea între Greci (numai Anatolici) și
Eleni (numai Balcanici); Grecii - iviți în Vestul Peninsulei
Anatolice / acum Turcia - au fost cei a căror limbă Greacă a
fost preluată ulterior de Insularii Egeeii, de Ciprioți, de Elenii
din Balcani, ș.a. (iar nu invers: e de știut că Elenii din
Peninsula Balcanică și-au însușit Greaca de la Grecii din
Peninsula Anatolică, căci Elenii Balcanici au fost Grecizați
de Grecii Anatolici, propaganda că Elenii din Balcani i-ar fi
Elenizat pe Grecii din Anatolia nefiind un demers științific).
Micuța Mare Marmara e conectată prin Strâmtoarea
Dardanele cu Marea Egee / din S și prin Strâmtoarea Bosfor
cu Marea Neagră / din N; cea mai mare apă ce curge în
Marea Neagră e Fluviul Dunărea: la S de Delta Dunării, pe un
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
fost braț al Fluviului, regimul comunist din România a
realizat canalul Dunăre - Marea Neagră, început cu deținuți
politici (acum pe glob mai lung e doar Canalul Egiptean
Suez, dintre Marea Mediterană și Marea Roșie). Dunărea
inferioară - de la Defileul Gherdap în jos, adică după ieșirea
marii ape curgătoare din Munții Carpați - a fost numită în
vechime ca Hister / Istru: curge la S de Munții Carpați din
România și la N de Munții Haemus din Bulgaria (Munți care
au dat și denumirea anterioară a Peninsulei Balcanice ca
Peninsula Haemus iar apoi, considerând betacismul, se relevă
Peninsula Balcanică / Valcanică populată de Valachi); ținând
cont de înțelesul egal - în diverse limbi - de “Om”,
“Homme”, “Ham”, etc., “Haemus” echivala acel sens, astfel
încât în Balcani ca atare se poate observa existența “Munților
Omului” / respectiv a “Peninsulei Omului” (iar în mare
vechime, ca “Hemi” era numit Egiptul = Țara Hamiților,
respectiv Țara Oamenilor). Specific omului viu fiind sângele
- vehiculul vieții - “Hema” s-a ivit în Greacă tocmai ca atare,
pentru sânge: prin Hemi s-ar înțelege atât oameni, cât și
sângeroși. Așadar, în răsăritul Mediteran al trecutului
îndepărtat, se știa același lucru deopotrivă de către Iafeți /
“Însemnați” pe țărmul European numit Haemus, de către
Semiți / “Corciți” pe țărmul Asiatic care au scris despre Ham
/ fiul patriarhului Noe și de către Hamiți / “Înțelepți” pe
țărmul African / Egiptean numit Hemi: oamenii timpurii -
primii Civilizați din Vechea Lume - au trăit atât în Nordica
Țară Sfântă (din spațiul stră-Român / European de la Istru -
dintre Haemus și Carpați - teritoriu / tărâm știut inițial ca
“Hiper-Borea”), cât și în Sudica Țară Sfântă (numită Kanaan
/ Canaan, pe țărmul răsăritean / Asiatic al Mediteranei), ei
regăsindu-se inclusiv în Egipt = Hemi / Țara Hamiților din
Africa (urmașii biblicului Ham); cei Nordici - împreună Iafiți
și Hamiți - au fost în inima / miezul Civilizației Atlante iar
deoarece erau foarte mobili au fost denumiți laolaltă Pelasgi,
pe când cei Sudici - Semiți și Hamiți - au fost în inima /
miezul Civilizației Cornului Abundenței (cele 2 Țări Sacre /
Sfinte - din Asia și din Europa - ale celor 2 Civilizații, a
Abundenței și Atlantă, Civilizații ce în paleolitic se întâlneau
în Anatolia = Peninsula din S Pontic, au rămas interesante
pentru neoliticii Kurgani / Gorgani = Indo-Europeni / Euro-
Indieni din N Pontic, datorită cărora au apărut în viața curentă
calul, roata, carul, limba, etc). De altfel, e semnificativ că în
N Indiei - unde a fost prima Civilizație post-diluviană
independentă din lume - termenul Sanscrit “Hima” =
“Înghețat” / “Nea” (ceea ce s-a regăsit în denumirea celor mai
înalți Munți de pe glob: Himalaia / “Hima-laia” = “Casa
Gheții”); onomastica respectivă a conectat realitățile Vechii
Lumi, având partea Nordică geroasă, chiar mult timp după
glaciațiune, căci încălzirea spre vremurile actuale a fost
treptată. Printre cei mai importanți Hamiți din lume au fost
Caucazienii în Europa, Arianii în Asia, Berberii în Africa,
ș.a.; în România actuală (fostă Țară Sacră / Sfântă în Vechea
Lume, aparținând deopotrivă Bazinelor Pontic și Dunărean)
există cei mai mulți Gherga din lume iar ca urmași ai
Hamitului Kanaan / Canaan, Sfinții Gherga - ziși Ghirgașiți /
Gherghesei - au existat încă din vremurile biblice între
Kiengar / Mesopotamia și Kemet / Egipt:
68
Gherghe-seii / Ghirga-șiții = Sfinții Gherga
între Eufrat și Nil
Este de remarcat că post-diluvian cei mai numeroși
au fost oamenii Hamiți - descendenții mezinului Ham al lui
Noe - patriarhul Noe poruncind ca mezinul lui Ham, desigur
mai tânăr și deci mai viguros, să ajute familiile mai
vârstnicilor Iafiți și Semiți, de aceea Hamiții regăsindu-se nu
numai în Africa (unde Hemi / Egiptul a fost propriu-zis Țară
Hamită), ci și în EurAsia, Semiții trăind în Asia iar Iafiții
trăind în Europa; e de remarcat - așa cum a consemnat Sfânta
Scriptură în prima carte, “Facerea” / “Geneza” - că Gherghii
erau urmașii lui Gherghe-seu, nepotul diluvianului bunic
Ham (acela a mai fost notat și Ghirga-sit): sufixul biblicului
Gherghe / Ghirga (ca “seu” / “sit”) se poate interpreta - în
funcție de diversele traduceri pentru Gherga, ca Gherghe /
Ghirga - fie conectat de “sfințenie”, ca “Sfânt” (ceea ce din
perspectiva religioasă într-adevăr conta), fie legat de proto
Kurganul / proto Indo-Europeanul “skei” = “tăia” ori de mai
recentul etnic “Schit” / “Scit”, dat fiind faptul că în
Antichitate regiunea Decapolis din Canaan, cu populație
dominantă de Gherghe-sei / Ghirga-șiți, avea capitala Schito-
polis / orașul Sciților, cu mențiuni de pildă în Vechiul
Testament / “cartea a doua a macabeilor”, capitolul 12 că
“29) Schitopolis era departe de Ierusalim ca la şase sute de
stadii 30) Iar Iudeii, care locuiau acolo, au mărturisit
dragostea pe care o aveau faţă de ei Schitopolitenii”. Iată
așadar o mărturie biblică a faptului că Sciții din capitala
Decapolis erau deschiși față de Evrei; însă în secolul II î.C. o
parte dintre Evrei - conduși de Macabei - au fost ostili față de
cei vorbind Greaca / limba oficială acolo (Macabeii au fost
Evreii Antici care s-au răsculat contra stăpânirii Makedonilor
Ptolemei - cârmuitorii din Egipt / vorbind Greaca -
emanciparea lor sfârșindu-se când au fost ocupați cu toții de
către Romani). Așa cum spre sfârșitul secolului VI î.C. (în
anul 514 î.C.) Perșii cârmuiți de împăratul Darius / Darie “cel
Mare” au trecut prin Dobrogea pentru a se bate cu Sciții din
Nordul Pontic, după 180 de ani (începând cu anul 334 î.C.),
cei din Sciția “Mică” = Dobrogea, cârmuiți de împăratul
Makedon Alexandru “cel Mare”, au ajuns în Orientul
Mijlociu / și chiar mai departe - în Asia Centrală - căci
ambițiosul lider Balcanic nu s-a lăsat până nu a învins toți
aliații Perșilor, care în secolul precedent i-au umilit națiunea,
el ajungând împreună cu militarii săi până la Indieni: privind
mileniul I î.C., unii acum însă ar putea refuza simplist atât
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
prezența vreunui oriental prin Dobrogea, cât și a vreunui
Dobrogean prin Orient - în ciuda dovezilor deopotrivă
istorice și nu numai - fluxurile umane în EurAsia existând din
paleolitic până în prezent (la scări mai mari ori mai mici); se
poate remarca despre împăratul Alexandru “cel Mare” din
secolul IV î.C. că a încercat cu Imperiul Macedonean chiar
refacerea Pelasgiei. “Talmudul” a consemnat că Decapolis
(întins din Siria până în Iordania și Iudeea) a fost întemeiat de
împăratul Alexandru “cel Mare” - al Imperiului Makedon -
tocmai datorită cererii unei delegații a Ghergașilor / Gherghe-
seilor: “polis” în vechea Greacă provenea de la “bolos” /
“volos”, respectiv “voros” = “oraș”, din străvechiul “var” /
“uar”; Sanscrit, citadela era “pur” / “puram”, etc. Decapolis -
însemnând “cele 10 cetăți”, cu capitala Scitopolis = azi Beth
Shean / Bisan în zona Galileeii din Israel - a cuprins regiunea
având incluse drept cel mai Nordic oraș Damasc / capitala
Siriei actuale și cel mai Sudic oraș Philadelphia, în prezent
Amman / capitala Regatului Iordaniei; timp de aproape
jumătate de mileniu, din secolul IV î.C. (din vremea
Imperiului Makedon al împăratului Alexandru “cel Mare”, în
armata căruia erau militari din Dobrogea = Sciția “Mică”,
anume pe lângă Tribali de pe partea dreaptă a Văii Dunării,
inclusiv riverani Dobrogeni Geți ai Bălților și Deltei Dunării,
împreună cu Sciți din interiorul Dobrogei și cu Greci Cariani
de pe litoralul Dobrogei dar și Greci Anatolieni, inclusiv
Cariani din Caria / Țara Gherghiților, Frigieni după ce
împăratul a tăiat “Nodul Gordian” în capitala lor, ș.a.),
cârmuirea Decapolis - unde majoritari erau Arameii / “A-
Rameii” iar Evreii erau minoritari ori prin multe locuri din
zonă chiar absenți - a fost exercitată până în secolul următor
lui Iisus, adică secolul II, de cei din capitala Schitopolis =
“orașul Sciților” din Vestul Râului Iordan, respectiv de
Dobrogeni: aceia erau cei din Sciția “Mică” = Dobrogea,
deoarece alți Sciți - din afara Imperiului Macedonilor, așa
cum de pildă au existat mai mulți Sciți în N Pontic, etc. - nu
aveau ce căuta în interiorul Imperial în poziție de lideri (acolo
și atunci), căci acei alți Sciți nu aparțineau Imperiului cârmuit
de împăratul Alexandru Macedon. De altfel, în cartea sa din
anul 1859 privind Geții, savantul Alsacian Frederic
Bergmann a scris despre cei din Scythopolis că erau de la
Marea Neagră: regiunea Dobrogei - colonizată puternic de
Anatolienii Gherghiți / din Caria - nu doar că e la Marea
Neagră, ci era denumită Sciția “Mică”. Despre Iordan e de
știut că nu e socotit de Evrei ca Râu sacru (în cultul mozaic
nu joacă nici un rol și nu este amintit); pentru ceilalți -
păgâni, creștini, ș.a. - Râul Iordan mereu a contat ca apă
sfântă: a ajutat vindecări miraculoase, a rămas ritualic la
botezuri, etc. (semnificația l-a depășit chiar fizic, de pildă la
Români “iordănitul” fiind stropirea cu apă sfințită). După
Învierea lui Iisus / “Ii-sus” = “Lumina de sus”, cel dintâi din
duzina apostolilor - adică pescarul Galileean Andrei / “An-
drei” din Bazinul Iordanului, care nu era Evreu, el și purtând
un nume care nu era Evreiesc, căci însemnând “Energic” la
vechii Greci = Ανδρεας Andreas / Andrei e purtat cel mai
frecvent din lume de către Români - s-a mutat în Dobrogea /
Sciția “Mică” iar cele 7 Biserici biblice ale Apocalipsei au
fost în jurul Cariei / SV Anatoliei (Țara Gherghiților, care a
avut importanți coloniști atât în Canaan, cât și în Dobrogea /
Sciția “Mică”); pare semnificativ că “nava” - termen acvatic -
se numește partea principală a clădirii unei biserici (de la
intrare până la altar): conceptul e marinăresc și datează de la
începuturile creștinilor, când simbolul le era peștele, nu
crucea (antecedentul serios a fost arca de la Potop). Este
69
foarte posibil ca pescarul Andrei de la Delta Iordanului și
Lacul Galileeii să-i fi avut drept înaintași pe cei de la Delta
Dunării și Pont / Marea Neagră - adică din Dobrogea = Sciția
Mică / Nordul Balcanic - care au cârmuit Decapolis / Nordul
Canaanului din timpul împăratului Alexandru al Imperiului
Makedon iar după timpul lui Iisus, Sfântul apostol Andrei a
creștinat urmașii ascendenților / strămoșilor săi; s-ar observa
că deopotrivă Makedonii și Sciții Dobrogei erau Balcanici,
adică din Sudul Dunării inferioare: faptul că au format
împreună atât Imperiul, cât și Decapolis în cadrul aceluia, a
contribuit în Vechea Lume la consolidarea relațiilor dintre
Europeni și Asiatici. Privind conceptul apocalipsei, ar fi de
observat că sfârșitul apocaliptic s-a întâmplat deja în Vechea
Lume, prin Potop: atunci a dispărut ce a fost, urmarea fiind
repornirea omenirii (înaintea Potopului biblic de la sfârșitul
neoliticului / Epocii Pietrei a fost Potopul relatat de păgâni,
anume cel Pontic de la sfârșitul paleoliticului, când a dispărut
Civilizația Atlantă sub apele Mării Negre și a pornit - în
neolitic - Vechea Civilizație Europeană, respectiv Civilizația
Dunăreană / Danubiană); așadar, e de remarcat că înaintea
sfârșitului acestei lumi prin apocalipsă, omenirea a mai trecut
prin apocalipse, știindu-se că așa ceva nu reprezintă o
premieră decât prin timpul și maniera producerii. “Cartea
cărților” / Biblia - prin Vechiul Testament - a oferit în scris
atestarea nu numai a existenței vechilor Gherghi, ci și
răspândirea lor vastă (ei deopotrivă fiind cei mai tineri și cei
mai numeroși descendenți ai lui Noe), trăind inclusiv pe unde
erau neamurile mai vechilor Iafiți și Semiți. De pildă, prima
generație a Hamiților din Canaan, în caz că nu și-ar fi ajutat
rudele mai vârstnice - adică pe Iafiți și pe Semiți - s-ar fi
putut afla chiar sub incidența blestemului patriarhului Noe (în
“Facerea” 9:27, Noe a zis “Să înmulţească Dumnezeu pe Iafet
şi să se sălăşluiască acesta în corturile lui Sem, iar Canaan să-
i fie slugă”; Gherghe-seu - fiind fiul lui Canaan, deci nepotul
lui Ham - nu a mai fost supus acelei rânduieli față de rudele
mai cuviincioase și mai în vârstă, nici el și nici descendenții,
urmașii Gherghi totuși regăsindu-se numeroși în EurAsia, pe
unde mai trăiau Semiți / în Asia și Iafiți / în Europa): probabil
că unora le-ar fi convenit abuziv și acum ca actualii urmași ai
lui Canaan - care și-a servit unchii / conform scrierii biblice -
s-o mai facă chiar și în prezent față de urmașii acelora (doar
pornind de la episodul biblic că tatăl său l-a văzut cândva pe
corăbierul Noe beat și gol, ipostază jenantă dar la bătrân
tolerată, fiindcă a cârmit arca = plutitoarea casă sacră, ca un
Templu). După cum se poate vedea în continuare, situația
spațiului Românesc e complexă, aflându-se la întretăierea
Caucazienilor, orientalilor, meridionalilor Europeni, Est
Europenilor și Evreilor Europeni:
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Într-un studiu despre Indo-Europenizare =
“Kurganizare” (fenomen dezvoltat din neolitic de Gherganii /
“Kurganii” Bazinului Pontic, cu răspândirea inițială mai ales
între Bazinul Istrului și Bazinul Indului), Dr. Harald
Haarmann - vicepreşedintele “Institutului Mondial de
Arheomitologie” - a scris în anul 2007 foarte sugestiv:
“Străvechile populaţii, culturile lor, limbile lor, n-au dispărut
pur şi simplu; mereu au lăsat urme”. Autorul Originii Gherga
întreabă retoric acum: însă cui îi pasă de adevăr? Unora li se
par mai atractive prelucrările artistice, chiar şi aflate pe lângă
adevăr! Cu astfel de cercetări s-au ocupat destui - şi unii încă
o fac - dar mai numeroşi au fost cei care au ocolit asemenea
subiecte cu profundă grijă (şi încă o fac); ideea ca altcineva
să se ocupe de trecutul unui neam - însuşi acela nefăcând-o,
din motive neprezentate public - e cam neserioasă, căci s-a
manifestat doar faţă de regi (iar nu oricine a făcut parte dintre
aceia, aşa că - în general - pretenţia unei astfel de abordări nu
e chiar cuvenită): e grozav că în prezent - la începutul
mileniului III - încă există oficial neamuri regești în lume
(timpurile actuale mai având asemenea prelungiri ale
vremurilor trecute). Până când un “terţ” - însemnând cineva
care nu e Gherga - ar strânge laolaltă ceea ce alte persoane
“terţe” au relatat ori au publicat despre Gherga, s-a găsit s-o
facă un Gherga (chiar mai potrivit decât un terț, atât datorită
cunoaşterii specifice, cât şi datorită interesului specific pentru
aşa ceva; nu este autopromovare, de altfel Gherga existând
dinaintea apariţiei unui aşa concept). Pietrele “vorbesc” după
secole sau milenii, însă mai bine vorbesc de pildă textele;
dacă există posibilitatea exprimării textuale, atunci de ce s-ar
potrivi ca vreo piatră - fie aceea și de mormânt - cândva să
relateze ceea ce mai eficient s-ar putea și altfel? (De exemplu,
acum în scris, prin această lucrare, despre Originea Gherga).
Dr. Irina Nicolau 1946-2002 (care a avut strămoși Aromâni)
pe când conducea “Muzeul Țăranului Român” a afirmat:
“Cine omite să vorbească despre sine rămâne în istorie prin
ceea ce găsesc alții de cuviință să consemneze”.
De-a lungul vremurilor, foarte mulţi au povestit sau
au scris despre Gherga (ecourile Gherga venind din
străfundurile istoriei - din Epoca Pietrei - chiar dacă Gherga e
om Homo Sapiens din tipul cel mai recent pe linie masculină
din lume, având “numai” 10 milenii, corespunzător datării
ştiinţifice a grupului patern catalogat de nomenclatorul
genetic mondial ca “N” / din anul 2013 schimbat oficial ca
“X”): multitudinea de referințe despre Gherga s-ar explica -
în mod rezonabil - datorită meritelor, fiindcă impactul Gherga
70
în omenire le-a justificat (dacă ar fi fost ceva nesemnificativ,
atunci și absențele mărturiilor ar fi fost pe măsură); existența
strămoșului comun al bărbaților genetic “N” și “R” a fost
datată la momentul intrării Homo Sapiens în Europa
Neandertală iar strămoșul comun cu “I” a trăit anterior
(grupurile “I” al vechilor Europeni și “R” al celor mai
numeroși Europeni sunt cele mai mari acum în Europa,
continentul având în prezent cei mai mulți Gherga, din grupul
genetic “X” / fost “N”).
Bărbații genetic “N” sunt cei mai Nordici ai omenirii
S-a remarcat că pentru progresarea umană, exogamia
e mai sănătoasă ca endogamia; față de principalele grupuri
masculine din Europa - “I” și “R” - cel al bărbaților Gherga s-
a deplasat cel mai mult, așa ceva însemnând și exogamia mai
răspândită, comparativ cu ceilalți: exogamia nu îngăduie
împerecherile / cununiile decât cu persoanele care nu aparțin
aceluiași grup social iar endogamia constă în cununiile /
împerecherile doar în cadrul aceluiași grup social (ceea ce
implică riscuri ca reducerea vitalității membrilor comunității
respective sau - la extrem - apariția maladiilor degenerative).
Strămoșul direct Gherga - descoperit la începutul
mileniului III în “Peștera cu Oase” din Banat / cel mai bine
documentat sit cu urși de peșteră din Europa - a fost primul
bărbat Homo Sapiens stabilit în Europa, cu profilul genetic
masculin de tranziție între supergrupul “IJK” (din care au
făcut parte înaintașii Hiperboreilor, ca Jidovii “I”) și
supergrupul “NO” (din care de pildă au făcut parte Kurganii
“N”); ca atare, este foarte îndreptățită abordarea Gherga ca
indigenă Europeană, vechimea Gherga pe linie paternă fiind
cea mai mare printre toți Homo Sapiens din Europa, astfel
documentată științific - arheologic și genetic - iar nu
implicând inițial alte tipuri de bărbați: după cum a fost
analizat cel mai vechi Homo Sapiens din Europa - descoperit
în Banatul Montan - acela avea chiar ascendența Gherga,
documentată ca existând efectiv din urmă cu circa 42 de
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
milenii, în Epoca Modernă descendența Gherga ajungând
până la catalogarea genetică paternă “X” (ex-“N”) iar nu
genetic “I” ca Ionescu, genetic “R” ca Popescu, etc.
Aurora redă impactul vântului solar
în câmpul magnetic terestru
Este de știut că în urmă cu 42 de milenii a fost
evenimentul Laschamps, când scutul electromagnetic al
globului a scăzut, în atmosferă ozonul devenind mai puțin iar
carbonul 14 mai mult, ceea ce a provocat schimbări dramatice
în faună și floră pretutindeni, influențând și puținii oameni
din acele vremuri (evenimentul a durat secole, urmele fiind
găsite de exemplu în lava din Clermont-Ferrand / Franța de
Josef Zahringer și Norbert Bonhommet în anul 1969 ori în
copacii kauri din Noua Zeelandă de Chris Turney și Alan
Cooper în anul 2021, etc., aerul ionizat ducând la puternice
furtuni / uragane, unele specii de viețuitoare reducându-se
drastic, glaciațiunea extinzându-se iar oamenii refugiați din
cauza cataclismului îndelungat în peșteri dezvoltând arta
rupestră); în anul 2019, Dr. Carlos Quiles de la “Academia
Prisca” a prezentat grafica răspândirii umane de atunci:
71
Supergrupul “NO” - din care s-au desprins bărbații
genetic Gherga - a produs cei mai mulți bărbați Homo
Sapiens de pe glob (după cum au studiat specialiștii Chinezi
Chuan Wang și Hui Li în anul 2012):
Bărbații Homo Sapiens
În anul 2005, cercetătorii Erik Trinkaus, Ion Băltean,
Silviu Constantin, Mircea Gherase, Viorel Horoi, Ștefan
Milota, Oana Moldovan, Cătălin Petrea, Jerome Quiles,
Ricardo Rodrigo, Helene Rougier, Laurențiu Sarcina, Andrei
Soficaru și Joao Zilhao au scris despre “Oamenii moderni
timpurii din Banat - Peștera cu oase”: “Trăsăturile
osemintelor umane din Peştera cu Oase prezintă o serie de
caracteristici care le apropie de specimene caracteristice
pentru oamenii moderni recenţi. Printre acestea se numără:
bărbia ieşită în afară, un corp mandibular gracil, o regiune
supraorbitală modestă (lipsită de torus supraorbital), arcuri
zigomatice plasate anterior, fose canine adânci, un arc
bregma-lambda cu lungime moderată, absenţa torusului
occipital, absenţa fosei suprainiace, o poziţie superioară a
rădăcinii zigomaticului pe osul temporal, orientarea şi forma
canalului auditiv şi configuraţia canalului semicircular. Şi
totuşi, aceste resturi umane par ‘arhaice’ prin comparaţie cu
oamenii ‘moderni’ europeni din Paleoliticul superior. Printre
trăsăturile reprezentative în acest sens se numără: puntea
peste foramenul mandibular (chiar dacă prezentă doar
unilateral), ramul mandibular larg (cu toate că acesta apare şi
la cel puţin un om modern timpuriu din nordul Africii),
arcade dentare largi, molarii mandibulari de dimensiuni mari
iar cei maxilari excepţional de mari, şi larga creastă occipito-
mastoidă. Doar una dintre aceste caracteristici ‘arhaice’ este
tipic neandertaliană printre resturile Homo arhaice, şi anume
puntea linguală a foramenului mandibular, care apare foarte
rar la specimenele umane recente. Ea este însă absentă la
oamenii moderni timpurii europeni din Paleoliticul superior
pentru care există la ora actuală date şi vârste certe. Din toată
această enumerare de consideraţii şi trăsături, putem aprecia
că aceste caracteristici nu sunt neapărat independente şi unele
dintre ele pot constitui reflecţii secundare ale unor nivele
biologice mai primitive. În plus, fundamentele genetice ale
acestor trăsături sunt încă necunoscute şi, probabil, complexe.
Mozaicul morfologic al resturilor umane din Peştera cu Oase
subliniază faptul că aceste resturi umane, cele mai vechi
datate şi suficient de complete pentru oamenii moderni din
Europa, ne dezvăluie complexitatea deosebită a limitei dintre
ceea ce percepem astăzi ca oameni ‘moderni’ şi, respectiv,
‘arhaici’. Altfel spus, aceşti oameni deşi ‘moderni’, nu erau
totuşi deosebit de moderni! Deşi majoritatea scenariilor
privind apariţia oamenilor moderni şi dispariţia
neandertalienilor în Europa invocă dispersia populaţiei prin
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

sud-estul Europei, descoperirile de resturi fosile umane din a Omului de Neandertal. Cum s-a făcut acest metisaj este mai
această regiune, atât cele de neandertalieni târzii cât şi de greu de explicat”.
oameni moderni timpurii erau puţin relevante. Descoperirile
recente din Peştera cu Oase au schimbat radical această
situaţie. Aici au fost descoperite majoritatea porţiunilor din
craniu şi mandibulă, plus molarii. Mai mult, resturile au fost
datate radiometric, având o vârstă de peste 38 de milenii. Ele
oferă, ca urmare, o mică dar importantă imagine asupra
biologiei cefalice umane, apropiată de momentul probabil al
dispersiei oamenilor moderni timpurii pe teritoriile din vestul
şi nordul Bosforului. Imaginea postmortem pe care ne-o oferă
aceşti locuitori ai unei galerii de hibernare a urşilor este, cel
puţin din perspectiva noastră, în secolul XXI, aceea a unui
mozaic biologic, de trăsături ‘moderne’, ‘arhaice’ şi
‘neandertaliene’. Indiferent de implicaţiile pe care osemintele
din Peştera cu Oase le pot avea cu privire la posibile
încrucişări cu populaţiile aborigene din Europa, dinaintea
ultimului maxim glacial, ele sunt suficiente pentru a indica
faptul că dihotomiile noastre paleontologice, oricât de utile
din punct de vedere euristic, pun deseori în umbră
complexitatea evoluţiei biologice a acestor oameni vechi ai Falca analizată genetic
Pleistocenului superior. Cercetările de teren de la Peştera cu a strămoșului Gherga din Banat = “Oase1”
Oase au fost efectuate cu acordul Direcţiei Monumente
Istorice şi Muzee, a Ministerului Culturii şi Cultelor şi sub Atestarea strămoșului direct Gherga drept cel mai
egida Institutului de Speologie ‘Emil Racoviţă’. Cercetările vechi Homo Sapiens European (combinat cu Neandertal, din
au fost suportate de Washington University, ‘National al cărui ADN - prin analizele genetice, ca de exemplu cele
Science Foundation’ (SUA), ‘Leakey Foundation’, ‘Wenner- publicate la nivele academice internaționale în anul 2015 de
Gren Foundation’, ‘Instituto Português de Arqueologia’, Qiaomei Fu, în anul 2016 de David Poznik, ș.a. - la acel prim
‘Institut Royal des Sciences Naturelles de Belgique’, Bănățean a fost dovedită prezența într-o proporție
‘Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul semnificativă) demonstrează autohtonia Gherga în Europa
Superior’ şi Academia Română”. înaintea celorlalți bărbați Homo Sapiens; de exemplu,
colectivul format din zeci de cercetători - din mai multe Țări -
coordonat de geneticianul David Poznik de la Universitatea
Americană Stanford a susținut: “Folosind puterea de rezoluție
ridicată a polimorfismului uninucleotidic în filogenia umană,
am stabilit că ramificația care duce la grupurile paterne ‘N’ și
‘O’ - adică la haplogrupul ‘NO’ - s-a desprins nu mult timp
după ce 2 indivizi cu secvențe de ADN vechi și
binecunoscute au făcut-o, anume cel din Ust-Ișim / V Siberiei
(apropiat de Denisova, aflat la poalele Munților Ural, lângă
vărsarea în Fluviul Ob a Fluviului Irtîș ce izvorăște din Altai),
datat ca vechi de 47-43 milenii și cel din Peștera cu Oase din
Banat / V României, datat ca vechi de 42-37 milenii; la
ambii, cromozomii lor Y se alătură partajării supergrupei
‘NO’ iar recentele rezultate ale analizelor au redat doar 4
modificări ale alelei T până la identificarea apartenenței la
Primul Homo Sapiens din Europa a fost dovedit genetic ‘NO’.” Din 17 I 2018, “Societatea Internațională de
ca strămoșul Gherga în Banat Genealogie Genetică” a extins vechimea supergrupului “NO”
al bărbaților Homo Sapiens la 46 de milenii, prin întâlnirea -
În “Peștera cu Oase” din județul Caraș-Severin / până la suprapunere - cu ramura Homo Sapiens “K2”:
Banat au fost descoperite mai multe resturi umane, catalogate
ca “Oase1”, “Oase2”, “Oase3”, etc., generic primul bărbat
Homo Sapiens din Europa fiind denumit “Ion de la Anina”
(după numele orașului din apropiere). În anul 2015, Dr.
Marin Cârciumaru a afirmat: “Omul de Neandertal nu a
dispărut, ci a fost asimilat de Homo Sapiens, care avea o
capacitate de deplasare și adaptabilitate mai mare inclusiv
asupra mediului și uneltelor. S-a ajuns la un metisaj între
omul de Neandertal și Homo Sapiens. Din acest punct de
vedere, România se înscrie într-o descoperire capitală în
evoluția omului. Atâta timp cât și-a lăsat urmele în
progeniturile Omului Modern, putem vorbi de o continuitate

72
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Răspândirea bărbaților“NO” (strămoșii Gherga)
Ca atare, pionieratul explorării Europei Neandertale
- înfăptuit de către Homo Sapiens în mod pașnic la început,
dovadă fiind procentul semnificativ de ADN Neandertal
dezvăluit de analizele genetice la cel mai vechi Homo
Sapiens din Europa, respectiv cel Bănățean, rezultând din
împerecherea celor 2 specii - s-a datorat celor mai recenți
bărbați Homo Sapiens din supergrupul genetic “IJK”, anume
strămoșilor Gherga; descendenții direcți Gherga -
individualizați patern ca “X” după ultima mutație genetică -
s-au mai evidențiat major în Europa printr-un alt eveniment
semnificativ, la sfârșitul glaciațiunii, când au ajuns să
cârmuiască Imperiul Atlant: după dispariția Uriașilor, urmașii
Gherga ai dinaștilor primului Imperiu populat numai de
Homo Sapiens - adică liderii Atlanților și succesorii lor - și-
au emancipat energiile în mare putere Civilizatoare a Vechii
Lumi (așadar Gherga fiind atestat ca prezent în istoria
omenirii în toate Erele, începând de la cea “de Aur” din
Epoca Pietrei / paleolitic, până în Epoca Modernă / din aceste
vremuri).
Este relevant faptul semnificativ că dintre bărbații
Homo Sapiens intrați în Europa Neandertalilor nu războinicii
din ramura genetică “IJ”, ci religioșii strămoși Gherga din
ramura “K” - din care au rezultat actualii bărbați genetic
“N”/“X” - s-au regăsit (dovediți științific) în împerecherile
oamenilor cu Neandertalii: așa ceva a condus la perpetuarea
unor însușiri fizice și mentale - inclusiv instinctuale și de
cunoaștere - considerate “de aur” în Vechea Lume; preluările
respective i-au plasat rapid pe strămoșii Gherga în fruntea
Vechii Lumi, printre cârmuitorii Civilizatori timpurii ai
umanității, cu ecouri până în prezent (e de știut că din
supergrupul genetic “IJK” al bărbaților Homo Sapiens, prin
mutația “9” s-a individualizat grupul “K” față de “IJ”).
Existența Gherga în avangarda Vechii EurAsia - la apusul
73
lumii Neandertale / în zorii omenirii - a fost atestată științific
că s-a întâmplat în urmă cu peste o mie de generații, respectiv
acum zeci de milenii: pentru Ionescu sau Popescu - ori alții,
căci nominalizările sunt doar simbolice - așa ceva nu s-a
dovedit atât de timpuriu nici arheologic, nici genetic.
În Banatul paleolitic, “Ion de la Anina” a fost născut
de fiica unui Neandertal: tatăl lui “Ion de la Anina” a fost
Homo Sapiens iar genele Neandertale i-au fost transmise de
mama sa (care a avut tatăl Neandertal). Din analizele
desfășurate pe osemintele străvechi în laboratoarele genetice
din multe Țări se știe că perechea formată din bărbatul Homo
Sapiens și femeia Neandertal nu putea avea prunci -
partenerii fiind genetic incompatibili, femeia Neandertală,
respectiv cea având părinții Neandertali fiind stearpă pentru
bărbatul Homo Sapiens, care în fața ei era similar în eficiență
cu un castrat - dar perechea formată din bărbatul Neandertal
și femeia Homo Sapiens / care nu putea fi fiica vreunei
Neandertale, mama ei putând fi doar Homo Sapiens, era
genetic compatibilă (astfel se confirmă științific poveștile
Vechii Lumi, din diverse surse, că în timpuri îndepărtate
tocmai tinerele Homo Sapiens - rodnice / fertile, potrivite să
aibă copii - erau dorite de la oameni de către făpturi
masculine stranii / neumane, dotate cu multă forță, în acel
sens aceia, aflați la disperare în singurătățile lor, chiar răpind
fecioarele / frumoasele oamenilor, pentru așa ceva ajungând
în final până la conflicte sângeroase cu bărbații Homo
Sapiens): mama lui “Ion de la Anina” a fost rodul unei așa
iubiri, dintre un bărbat Neandertal și o femeie Homo Sapiens
(ținând cont de statutul inițial al oamenilor Homo Sapiens de
veniți - respectiv de “venituri” / corespunzător Jargonului
Bănățean - în zona dominată de Neandertali și luând în
considerare că traiul în jurul “Peșterii cu Oase” a fost pe
multe generații, se poate presupune conviețuirea pașnică de la
început dintre autohtonii Neandertali cu alohtonii Homo
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Sapiens; oamenii și-au făcut intrarea în Europa Neandertală

nu prin lupte, ci prin constituirea de familii mixte iar
strămoșii Gherga au fost implicați în acel fenomen, în Banat).
Compatibilitatea genetică a femeilor Homo Sapiens de a
prinde rod cu oricare bărbat - fie Homo Sapiens, fie
Neandertal - spre deosebire de femeile Neandertal (care nu
puteau avea prunci decât cu bărbați Neandertal) a dus la
venerarea fecundității și fertilității prin personalizarea în
Vechea Lume a femeii Homo Sapiens ca Marea Zeiță Mamă,
strămoașa care a născut oamenii; de fapt, divinizarea Marii
Mame a constat din slăvirea ei religioasă ca generatoarea
întregii Naturi, fiind considerată Mama Cosmosului /
Universului, inclusiv a Pământului.

Pătrunderea oamenilor Homo Sapiens

în Europa Neandertalilor

În anul 2015, conform studiului - inclusiv genetic -

al cercetătorilor Qiaomei Fu, Mateja Hajdinjak, Oana
Moldovan, Silviu Constantin, Swapan Mallick, Pontus
Skoglund, Nick Patterson, Nadin Rohland, Iosif Lazaridis,
Birgit Nickel, Bence Viola, Kay Prufer, Matthias Meyer,
Janet Kelso, David Reich și Svante Paabo, mitocondrial /
adică pe linie maternă, mama lui “Ion de la Anina” a făcut
parte din grupul feminin N* (Nord African, din care au
descins femeile de gen “U” / European denumite “Ursula”);
ei au susținut despre “Ion de la Anina” (Homo Sapiens care a
fost nepot de Neandertal, căci a avut bunicul matern
Neandertal / pur sau corcit): “la acest om, 3 segmente
cromozomiale Neandertale depășind în mărimi 50 de
centimorgani indică predecesorii Neandertali anteriori cu 4-6
generații; el are alele corespunzând mai mult ulteriorilor
Asiatici decât Europenilor, ceea ce sugerează că populația de
la Peștera cu Oase nu a contribuit substanțial la genetica
oamenilor care au urmat în Europa”. Într-adevăr, alte grupuri
umane în Europa actuală sunt mai numeroase ca acela al
tipului genetic Gherga; pătrunderea oamenilor “puri” Homo
Sapiens în Europa - venind din Anatolia / Asia “Mică” - a
fost documentată cu resturi dentare găsite în Peștera Bacho
Kiro 42,26 lat. N, 25,25 long. E / Bulgaria că a fost în urmă
cu 46 de milenii, apoi având loc împerecherile cu
Neandertalii Bănățeni, ivindu-se astfel - în premieră -
prototipul Homo Sapiens cu profilul actual, având câteva
procente de material genetic de la Neandertali: coabitarea
Neandertalo - Homo Sapiens a durat mai multe milenii, după
cum a afirmat în anul 2020 și Dr. Nikolai Syrakov / arheolog
Bulgar. În prezent, oamenii cu profil genetic Gherga sunt
relativ rari în Europa: extincția Neandertalilor a fost cauzată
de lupte - dintre ei / “Titanomahia” iar apoi cu succesorii /
“Gigantomahia” - și datorită invaziei ulterioarelor grupuri de
Homo Sapiens.
74
Străvechi ornamente personale și unelte de os
din Peștera Bacho Kiro / Bulgaria (2020)
Fără a dori inducerea vreunui şoc - perspectivele
uneori fiind foarte diferite ori prin anumite enunţuri - trebuie
totuşi afirmat: timp lung - multimilenar - şi pe suprafeţe
foarte extinse, numele Gherga a fost realmente Uriaş, chiar
dacă a fost difuzat vocal cu unele variații, datorită diverselor
Graiuri ivite în locații și vremuri diferite, impunându-se de la
începuturile Civilizaţionale în fruntea omenirii (a fost
răspândit de către cele mai vechi Europene Homo Sapiens, ca
acelea catalogate genetic în “Clanul Ursula” / feminin “U5”,
ele avându-i de pildă în Europa ca parteneri favoriţi pe cei
mai “proaspeţi” bărbaţi din lume, anume pe aceia aparţinând
grupului genetic masculin “N” - acum “X” - în care
emblematici până azi sunt purtătorii numelui Gherga, nume
existent încă din Era Neandertalilor şi preluat de ei după
Potop, de atunci încoace mai ales pe linie paternă); e de
remarcat despre oamenii Homo Sapiens actuali din afara
Africii că aproape toți au peste 2% din genom de origine
Neandertală, ca rămășiță a încrucișărilor strămoșilor în
EurAsia, ruta bărbaților genetic “N” ca Gherga fiind tocmai
pe la marginea arealului de răspândire Neandertal - exactă și
temeinică - în anul 2014 Alice Holloway în “10 mituri despre
Neandertali” afirmând că la unii Europeni din prezent ar
ajunge chiar și la 20% (cauzând caracteristici fizice - după
cum a scris în anul 2015 și cercetătorul John Worthington -
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
ca arcade proeminente și ochi mari sau bărbie retrasă sau nas
acvilin sau obraji roșii și pistruiați sau păr drept și roșcat, etc.
ori fiind explicația pentru diverse alergii, astm / respirația
șuierătoare, ș.a.m.d). Academicianul Suedez Svabo Paabo -
șeful genetician al “Institutului Max Planck” din Germania,
laureat Nobel în anul 2022 pentru “descoperirile sale privind
genomurile hominizilor și evoluția umană” - a afirmat în anul
2018 că aproximativ o treime din genomul Neandertal încă
există (numai printre ne-Africanii Moderni), cu regăsire
izolată la unele persoane actuale însă doar în proporție de
câteva procente: “Mari porțiuni ale genomului Neandertal n-
au fost moștenite de nimeni probabil din cauza dezavantajelor
legate de starea de sănătate, de fertilitate, de înfățișare ori de
gândire” (lipsa la Homo Sapiens a două treimi din ceea ce a
fost ADN Neandertal poate fi refăcută din analizele genetice
ale fosilelor, în ideea revigorării cândva chiar a fostei specii
Neandertale cu mame Homo Sapiens “surogat”, așa cum a
apreciat Dr. George Church / profesor la Universitatea
Americană Harvard). Neandertalii au fost tipic pădureni -
trăiau în codrii deși, fiind buni sulițași, în general trăind în
jumătatea Sudică a Europei și în Marea Stepă a Asiei / până
în Siberia - iar oamenii Homo Sapiens (provenind din Savana
Africană) după ce au ieșit din mediul originar au devenit
caracteristici Stepei EurAsiei, fiind în general buni arcași. De
altfel, în anul 2011 Ryan Higgins și Christopher Ruff de la
“Centrul de Anatomie Funcțională” din Baltimore / SUA -
după ce au studiat pe scheletele străvechi eficiențele
locomotorii - au observat că “Neandertalii erau mai adaptați
traiului în zonele înalte / Muntoase, pe când oamenii erau mai
adaptați traiului în zonele joase, de șesuri”.
Cu roșu a fost localizat cel mai apropiat Neanderthal de
Gherga (conform “Living DNA”, 2022)
În anul 2022, firma Europeană “Living DNA” - de
analize genetice - a concluzionat (contra-cost) că profilul
bărbătesc Gherga în Epoca Modernă este 97,39% Homo
Sapiens, identificând în profilul genetic bărbătesc Gherga
2,43% Neanderthal și 0,18% Denisovan; la Gherga din
România - ca Homo Sapiens - concentrația procentuală
Neandertală cea mai apropiată ca asemănare a corespuns
75
genetic ultimilor Neandertali din Valonia / Regatul Belgiei,
cu comentariul: “Înainte ca oamenii moderni (Homo Sapiens)
să devină specia umană dominantă - și singura
supraviețuitoare - pe Pământ, ne-am împărțit lumea cu alte
specii umane arhaice. Se crede că acesta a fost cazul până în
urmă cu 15000 de ani, dar reprezintă o perioadă de timp care
se întinde până la zorii speciei noastre, cu aproximativ
400000 de ani în urmă. Înțelegerea noastră actuală, bazată pe
analiza ADN-ului extras din rămășițele altor specii umane,
este că unii dintre acești oameni arhaici nu au dispărut
complet; şi anume Neandertalienii (Homo Neanderthalensis)
şi Denisovenii (Homo Denisova / Homo Altaiensis). Prin
încrucișarea cu oamenii moderni cu mii de ani în urmă,
ADN-ul lor supraviețuiește astăzi ca parte a genomului uman.
Contribuția genetică a Neandertalienilor la fondul genetic
uman actual poate fi găsită în toate populațiile umane din
afara Africii, în timp ce contribuția Denisovenilor se găsește
exclusiv în Asia și Oceania. Se crede că ADN-ul lor i-a ajutat
pe oamenii moderni să se adapteze la diferitele medii locale
pe care le-au întâlnit pe măsură ce s-au răspândit pe teritoriul
Eurasiatic și nu numai. Testul nostru ADN arhaic permite
explorarea a cât de mult din ADN-ul dvs. este atribuit
oamenilor de Neanderthali și Denisoveni și chiar și trăsăturile
fizice pe care este posibil să le fi moștenit de la unii dintre cei
mai vechi strămoși umani ai voștri, cu multe mii de ani în
urmă. Acum se înțeleg multe despre oamenii de Neanderthal
(Homo Neanderthalensis) care, în ciuda faptului că și-au
primit numele din Valea Neanderthalului din Vestul German,
unde unele exemplare timpurii au fost descoperite în 1856, au
fost de fapt descoperite pentru prima dată cu mai bine de 2
decenii mai devreme, în 1829, într-o peșteră din Belgia. Ei s-
au separat de descendența umană modernă la începutul
Pleistocenului Mijlociu și au locuit în vastul areal al Europei
și Asiei de acum aproximativ 400000 de ani până în urmă cu
40000 de ani, așa cum este evident prin descoperirea
rămășițelor lor în multe peșteri în toate aceste zone. Secvența
completă a genomului Neanderthalului a fost atinsă pentru
prima dată în 2010 și de atunci au urmat altele. Acest lucru,
împreună cu rămășițele scheletice și artizanale, le-a permis
oamenilor de știință să-și construiască o imagine amplă a
modului în care arătau oamenii de Neandethal. Din analiza
genomului de Neanderthal și compararea acestuia cu
genomul uman modern, știm că Homo Sapiens s-a încrucișat
cu oamenii de Neanderthal în timpul Pleistocenului târziu, la
scurt timp după ce s-a mutat din Africa cu aproximativ
80000-50000 de ani în urmă. Faptul că ADN-ul de
Neanderthal se găsește la majoritatea oamenilor moderni
Eurasiatici de astăzi pare să indice un avantaj de supraviețuire
pentru a avea strămoși Neanderthal, deși au fost descrise și
mai multe efecte negative ale amestecului Sapiens-
Neanderthal. Aceste efecte negative s-ar putea datora faptului
că diversitatea genetică de Neanderthal a fost mai mică decât
orice populație umană vie, o consecință a blocajelor puternice
care au apărut la scurt timp după ce descendența lor s-a
separat de oamenii moderni și consangvinizarea de fundal.
Deși majoritatea ADN-ului moștenit de la Neanderthalieni
prezintă o ereditabilitate scăzută (cât de des este transmis
generației următoare), o parte din ADN-ul prezent în
genomul uman astăzi arată de fapt contrariul - aceste gene
moștenite de la strămoșii Neandertalieni ar fi putut influența
mai multe trăsături care ar fi îmbunătățit șansele oamenilor
moderni de supraviețuire în medii non-Africane. Putem vedea
exemple de astfel de variante incluzând genele asociate cu
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
sistemul imunitar, grăsimea corporală, malnutriția proteino-
calorică, circulația sângelui, modelele de somn, culoarea
pielii și a părului, metabolism, etc. A putea trăi prin perioade
de foame sau boală (cu ajutorul acelor gene de Neanderthal) a
însemnat o șansă mai mare de a transmite acele gene la
generația următoare și nu numai. Imaginea brutală și
regresivă a omului cavernelor care a fost asociată cu
Neantherthalienii în trecut s-a dovedit a fi neadevărată.
Dovezile sugerează că erau de fapt destul de sofisticați în
comparație cu Homo Sapiens din aceeași perioadă. Există
dovezi arheologice care indică faptul că oamenii de
Neanderthal au creat instrumente de piatră, au fabricat
frânghii și țesături, au făcut și au controlat focul pentru
încălzire și gătit și chiar utilizarea plantelor în scopuri
medicinale. Pe baza rămășițelor de animale găsite în peșterile
Neanderthalilor, știm că aceștia au vânat o varietate de
animale, inclusiv megafaune mari, cum ar fi caii sălbatici și
căprioarele dar și animale marine, la fel ca Homo Sapiens pe
care i-au întâlnit. Există, de asemenea, dovezi ale creativității
culturale, cum ar fi crearea de ornamente și picturi și
fabricarea de structuri elaborate cu scop necunoscut în
interiorul pasajelor adânci din peșteră; inclusiv gravarea
marcajelor nefigurative pe oase și suprafețe de rocă indică
apreciere artei. Nu se știe ce practici culturale și credințe au
avut culturile Neanderthal, dar pe baza acestor dovezi putem
specula că aveau de fapt astfel de caracteristici și ar fi putut
avea la fel de bine o limbă vorbită”.
Homo Denisova
(cu identificare subprocentuală la omul Modern Gherga)
“Denisovenii (Homo Denisova / Homo Altaiensis)
au format o specie sau o subspecie dispărută de oameni
arhaici despre care se crede că au trăit pe întreaga suprafață a
Asiei, Filipinelor și Noii Guineea. Este posibil să fi ajuns și
mai departe în Australasia, dar acest lucru nu a fost încă
confirmat. Se crede că Denisovenii s-au despărțit de
Neanderthali la scurt timp după ce strămoșul lor comun s-a
separat de descendența umană modernă cu mai bine de
390000 de ani în urmă. Cele mai vechi rămășițe Denisovane
au fost datate cu 200000 de ani în urmă. În prezent, se știe
mult mai puține despre Denisoveni în comparație cu
Neanderthalienii. Numărele și calitățile rămășițelor
Denisovane sunt mult mai scăzute, identificările pozitive
fiind limitate la doar câteva peșteri. De fapt, prima
identificare a unui individ Denisovan a avut loc abia în 2010.
Acesta a fost dintr-un singur os găsit în peștera Denisova din
76
Munții Altai și confirmat prin secvențierea ADN. Genomul
Denisovan complet a fost secvențiat la scurt timp după. Deși
nu a fost găsit încă un craniu complet al unui Deniosovan,
analiza ADN-ului, împreună cu puținele fragmente osoase și
dinți care au fost identificați, a permis oamenilor de știință să-
și estimeze aspectul fizic și o parte semnificativă a istoriei
populației. La fel ca Neanderthalienii, se crede că
Denisovenii aveau o față lungă, lată și proiectată, cu o frunte
înclinată; nasul lor ar fi fost mai mare și maxilarul mai
proeminent în comparație cu Neanderthalienii. De asemenea,
se crede că aveau pielea, ochii și părul închis la culoare.
Distribuția globală a Denisovanilor a fost în cea mai mare
parte estimată prin proporția de ADN Denisovan găsită la
oamenii moderni în viață astăzi. Interesant este că această
analiză sugerează că ultima dată când ADN-ul Denisovan a
intrat în fondul genetic modern uman a fost acum 50000 de
ani. Această analiză sugerează, de asemenea, că Denisovenii
ar fi dispărut cu doar 15000 de ani în urmă. Deși studiile
inițiale au sugerat că ascendența Denisovenă a fost găsită
numai în Oceania și insulele Asiei de Sud-Est, un semnal mai
răspândit și foarte scăzut al ascendenței Denisovene a fost
găsit în populațiile din Asia de Est și populațiile native din
America. Denisovenii și Neanderthalienii au coabitat: au
locuit în aceleași regiuni unii cu ceilalți în Asia, aproximativ
în același timp. De fapt, în Peștera Denisova s-au găsit nu
numai rămășițe Denisovene, căci au existat și rămășițe
Neanderthaliene, ba chiar și un fragment de os aparținând
unui hibrid Neanderthalian-Denisovan din prima generație,
ceea ce pare să indice faptul că amestecarea între grupurile de
hominizi arhaici s-a produs atunci când s-au întâlnit. Ca și în
cazul oamenilor de Neanderthal, introgresiunea arhaică a avut
un rol în modelarea genomului uman modern și în adaptarea
acestuia la mediu. Interesant, dovezile genetice sugerează că
ADN-ul Denisovan ar putea ajuta oamenii moderni să-și
adapteze viața la altitudini mari. O variantă a genei EPAS1 a
fost asociată cu o îmbunătățire la a face față nivelurilor
scăzute de oxigen. Această variantă a provenit de la strămoșii
șerpașilor din Nepal și s-a răspândit rapid prin populațiile din
Podișul Tibetan cu aproximativ 30000 de ani în urmă, ceea ce
sugerează că această variantă este foarte benefică pentru
supraviețuire. Studiile asupra diverselor populații umane
moderne, precum și a genomurilor complet secvențiate ale
oamenilor arhaici, au arătat dovezi ale unor variante genetice
benefice care au trecut de la populațiile umane arhaice la
oamenii moderni. Acest proces, cunoscut sub numele de
introgresiune adaptivă, poate să fi dus la adaptarea accelerată
și, prin urmare, la îmbunătățirea ratelor de supraviețuire în
medii noi, pentru omul modern, pe măsură ce migrau din
Africa în întreaga lume. Am explorat variantele genetice care
au apărut la oamenii arhaici și sunt asociate cu diferite
trăsături fizice”.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Genetic Gherga ar fi sensibil la altitudini mari

(conform “Living DNA”, 2022)

“O variantă a genei EPAS1 a fost asociată cu o

îmbunătățire la a face față nivelurilor scăzute de oxigen.
Analiza genetică la Homo Sapiens sugerează că această
variantă este extrem de benefică pentru supraviețuirea
oamenilor care se adaptează la viața la altitudini mari.
Această variantă a apărut de la Denisoveni în grupul genetic
al strămoșilor populației de șerpași din Nepal în urmă cu
aproximativ 30000 de ani. Se pare că profilul bărbătesc
modern Gherga nu e adaptat la altitudini înalte, prezentând
hipoxie (aport insuficient de oxigen în organism)”.
Genetic Gherga ar răspunde inflamator greu, fiind sensibil la
boli autoimune, neavând imunitate înnăscută
(conform “Living DNA”, 2022)
“O serie de gene ale sistemului imunitar au variante
genetice atribuite ADN-ului de Neanderthal. Acestea sunt
STAT2, OAS1, OAS2, OAS3, TLR1, TLR6, TLR10 HLA și
TNFAIP3. Se crede că aceste variante au ajutat la adaptarea
omului la medii non-Africane, în special la bolile noi
întâlnite. În profilul genetic bărbătesc modern Gherga,
genotipul pentru SNP rs5743618 este asociat cu o scădere
generală semnificativă a expresiei genelor de răspuns
inflamator iar genotipul pentru SNP rs17544225 este asociat
cu un risc mai mare la boli autoimune. Genetic nu este
probabil ca Gherga să aibă o expresie crescută a TLR1
(implicat în recunoașterea agenților patogeni și în imunitatea
înnăscută)”.

Genetic Gherga nu ar prefera viața nocturnă, neavând

tendința de ațipire ziua (conform “Living DNA”, 2022)

“În general, oamenii sunt de 2 feluri, persoane de

dimineață sau de seară, respectiv de tipurile matinal sau
nocturn. Unora le place câte un pui de somn în timpul zilei.
Aceste trăsături au fost legate de variante genetice asociate cu
gena ASB1 și respectiv gena EXOC6. Se crede că aceste
variante au fost introduse în genomul uman din ADN-ul de
Neanderthal. Se pare că profilul bărbătesc modern Gherga nu
are o preferință pentru a fi o persoană de seară - ‘bufniță de
noapte’ - căci este improbabil și ca profilul bărbătesc modern
Gherga să aibă o tendință crescută de ațipire în timpul zilei
ori narcolepsie / disomnie (somnolență excesivă în timpul
zilei)”. Genetic bărbații Gherga pot fi atât blonzi, cât și bruneți
(conform “Living DNA”, 2022)

“Variantele genelor SLC24A4 și EXOC2 au fost

legate de culoarea și tipul părului. Aceste variante au fost
introduse în bazinul genetic uman de la Neanderthalieni cu
77
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

aproximativ 45000 de ani în urmă. Contrar a ceea ce mulți ar

putea crede, nu există nici o dovadă că părul roșu provine din
Neanderthal și a fost transmis oamenilor moderni. În profilul
bărbătesc modern Gherga, genotipul pentru SNP rs77004437
este asociat cu o culoare mai închisă a părului; în ciuda
acestei variante, culoarea părului ar putea fi diferită din cauza
efectului altor gene. Genotipul pentru SNP rs71550011 este
asociat cu culoarea părului blond; în ciuda acestei variante,
culoarea părului ar putea fi diferită din cauza efectului altor
gene. Profilul genetic bărbătesc modern Gherga e pozitiv la
ambele”.

Genele paterne

Poate ar contraria că unele abordări din “Originea

Gherga” ating de pildă Epoca Pietrei ori chiar Neandertalii,
pe dimensiuni teritoriale întinse, până și continentale, etc.,
probabil unii cititori / utilizatori fiind și derutaţi de anumite
afirmaţii, însă atenţionarea simplă privind aşa ceva e
deoarece aspectele tratate sunt pe perioade îndelungate şi pe
mari teritorii, ceea ce face diferenţa - însă fără distorsiuni
exagerate - faţă de alte materiale de gen (limitate la perioade
mai reduse şi la spaţii mai restrânse); în fond, lucrarea este de
filogenie, nu de genealogie: cu cât sunt mai îndepărtate
timpurile față de actualul moment - fie în trecut, fie în viitor -
cu atât sunt mai “cețoase” (în elemente fie de cercetare, fie de
prognoză), “fantasticul” fiind mai pregnant spre limitele
temporale. De exemplu, sunt combătute unele stereotipuri, de
genul că ar fi fost odată ca niciodată un singur Potop ce a
inundat complet Pământul, etc. (când de fapt au fost mai
multe Potopuri, cu puteri relativ restrânse, nu general
planetare); alte idei - încremenite din oarece timpuri - au
Genetic bărbații Gherga nu au pistrui și nu poartă alele
plasat Atlantida în Atlantic, au mutat Raiul în Cer, ş.a.m.d.,
Neandertale asociate pigmentării pielii dar în loc de
realitățile fiind însă altele. O avertizare e cea legată de
bronzare se pot arde la soare (conform “Living DNA”, 2022)
conştientizarea diferenţelor semnificative între cele ştiute în
prezent, în comparaţie cu cele din trecut (sau exprimat invers,
“Privind pigmentarea pielii și reacția la expunerea la
privind deosebirile trecutului faţă de ce e acum): obiceiurile
soare, un total de 6 gene sunt asociate: HYAL2, OCA2,
oamenilor, peisajele, aromele / mirosurile, etc. (toate foarte
BNC2, POU2F3, HYAL3 și RUNX2. Variante ale acestor
diferite). O tentaţie - datorată prejudecăţii izvorâtă dintr-o
gene au fost asociate cu introgresiunea adaptivă a ADN-ului
abordare superficială - ar fi că o asemenea lucrare de fapt n-ar
de Neanderthal. În plus, variantele genelor BNC2 și MC1R
prezenta vreo noutate, deoarece aşa ceva ar fi bine ştiut, etc.:
care sunt asociate cu pistruii pielii au fost, de asemenea,
desigur că o astfel de eroare nu-i minusculă, ci e chiar gravă,
atribuite ADN-ului Neanderthal. La profilul genetic bărbătesc
căci însăşi conceperea lucrării e o noutate (în plus, o mulţime
modern Gherga nu este o probabilitate crescută de a avea
de elemente de conţinut fiind premiere de asemenea, în
pistrui. Sunt posibile predispoziții la arsuri solare în loc de
anumite locuri pre/istoria ajungând să fie pur şi simplu
bronzare și o incidență crescută a arsurilor solare încă din
re/scrisă); pe de altă parte, un “risc” e şi că destui oameni
copilărie. Profilul genetic bărbătesc modern Gherga nu poartă
refuză - simplu / simplist - cam orice din ceea ce nu aparține
alele de Neanderthal asociate cu pigmentarea pielii (nici mai
“șablonului” / “tiparului” pe care îl ştiu. Unora li s-ar putea
închisă, nici mai deschisă)”.
părea fantastic că lucrarea nu e dedicată doar familiei Gherga
din ultimul secol ori numai filiaţiei Gherga din ultimul
mileniu, ci e despre ceva mai serios de multe ori, depăşind
situaţia Gherga chiar din ultimele 10 milenii (studiul fiind
78
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
despre personaje reale, sursele de informare apărând indicate
sistematic în material, pe de o parte deoarece datele nu au fost
inventate iar pe de altă parte fiindcă așa e corect): autorul
recomandă oricui să lectureze cu atenţie mărită lucrarea
“Originea Gherga”, căci contrar unei păreri superficiale, nu-i
numai despre Gherga (care apare consistent în unele părţi dar
nu chiar peste tot); cu acest prilej, e lansată invitaţia ca în
minţile unora - care până acum n-au auzit de Gherga - să
poată începe corelarea cu existenţa altora din alte neamuri,
astfel încât să se deschidă vreun înţeles, dacă o fi posibil,
pentru locurile proprii în lume (ori ca un ecou modest - dacă
despre sine nu-s resurse - măcar persoana parcurgând
prezentul material să afle ceva despre apariţia Gherga în
lume). Gherga n-a aterizat din neant și ca oricare alți oameni,
Gherga are o poveste, cu începutul cândva și cu desfășurarea
până azi (e iluzoriu a crede că numai unii ar avea poveşti şi ar
fi chiar injust a rămâne în captivitatea unei asemenea
credinţe); cutezanţa foarte neobişnuită din această lucrare -
explorând parcursul unui anume tip de om din ultimele 10
milenii, relativ recent apărut totuși pe scara umană - chiar e
extraordinară, până în prezent neîntâlnită niciunde şi
nicicând: e atât de ambiţioasă, încât până acum nimeni, de
nicăieri din lume, n-a mai realizat aşa ceva, nici prin sine
însuşi, nici prin intermediul terţilor (pe cei autoplasaţi în sfere
ultra-înalte desigur că nu-i impresionează iar pe cei săraci cu
duhul - adică pe așa-zișii “analfabeți funcționali” - desigur că
îi depăşeşte).
Adăugarea dungilor provoacă iluzia colorării sferelor
(ce real au aceeași nuanță)
Evreul American Alvin Toffler 1928-2016
(futurolog care a scris lucrări ca “Șocul viitorului”, “Al treilea
val”, etc.) a enunțat: “Analfabetul viitorului nu va mai fi cel
79
care nu știe să citească, ci acela care nu știe să înțeleagă”,
astfel semănând cu cine vede și nu crede, aude și nu pricepe,
etc.; e de știut - corespunzător unui raport al Uniunii
Europene din anul 2011 - faptul deosebit că în România și în
Bulgaria sunt cele mai scăzute competențe de învățare,
analfabetismul funcțional măsurat oficial fiind de câteva ori
mai mare decât media restului Țărilor (iar așa ceva, pentru
recuperarea decalajului, nu trece de la sine și nici curând,
implicând multă muncă în educație și timp îndelungat, însă în
România - Țara unde există nominal cei mai mulți Gherga din
lume - de la acea constatare până în prezent nimic din astea
nu s-au petrecut, ceea ce e grav, căci adâncește problema). De
altfel, Biblia în Vechiul Testament - Isaia 6:9 - a semnalat așa
fenomen în Canaanul mileniului I î.C., deci chestiunea nu e
tipică Epocii Moderne, existând din Vechea Lume (“Cu auzul
veţi auzi şi nu veţi înţelege şi, uitându-vă, vă veţi uita, dar nu
veţi vedea”). În ultimele decenii, un instrument ştiinţific
foarte puternic de documentare a trecutului - cu utilitate în
explorarea chiar şi ale vremurilor foarte îndepărtate - s-a
adăugat celor existente, deja consacrate dar neconsolidate
definitiv: anume, genetica (iar aşa ceva a completat multe
studii existente ori a iniţiat noi direcţii de cercetări).
Ultima glaciaţiune în Europa
La început - în paleoliticul dominat de Uriaşi =
nominalizați de stră-Români și ca “Găligani” - meritul foarte
apreciat al “Sfântului Ra” (adică al diurnului “Soa-Re” /
Soare) a fost în primul rând că prin ivire termina teribila
noapte: uriaşul luminător era încă din zori - atotputernic /
invariabil pe parcursul fiecărei zile - de partea Homo Sapiens
(astrul fiind venerat de oameni ca mare aliat, credinţă
contrară celor din speciile umane ale străvechilor nocturni,
anume Uriaşii Neandertal şi Cro Magnon de sub bolta
cerească a trecutului, desigur şi atunci luminată de stele /
constelaţii şi de Lună); Soarele era considerat “Ochiul lui
Dumnezeu” = “Domnul-Zeu” (anume, un unic Zeu). Biblia
când la început - după ce a indicat în “Facerea” 1:3 că
Dumnezeu “se purta pe deasupra apelor” - a scris despre
apariția luminii (ceea ce însemna că starea inițială nu era
luminoasă, ci neguroasă): așa ceva a fost caracteristic și
universului paleolitic, când Neandertalii erau atașați unei alte
ordini - mai întunecată și mai rece - decât ordinea mai
luminoasă și mai caldă apreciată de Homo Sapiens (în
memoria omenirii de altfel a rămas despre vremurile
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
îndepărtate că erau înnegurate). Episodul neguros consemnat
biblic în Vechiul Testament de prima sa carte doar cu Duhul
Creatorului peste ape nu a fost localizat într-un anume areal,
căci s-a referit în general la începutul lumii (iar - revenind la
paralela paleolitică - Era Neandertală s-a încheiat după ce
Homo Sapiens a intrat în Europa); ceea ce a fost știută ca
“Era de Aur” a durat efectiv în paleolitic între încetarea
glaciațiunii - când a apărut Edenul / Raiul, atunci fiind
întemeiată Atlantida - și Potopul Pontic datorat marilor ape
adunate din cauza topirii ghețurilor (când a dispărut
Atlantida) iar “Era de Argint” a durat în neolitic până la
Potopul biblic, apoi fiind Erele metalelor mai puțin prețioase,
anume Epoca Bronzului - până la Războiul Troian - urmată
de Epoca Fierului ce a durat până la începerea Antichității:
majoritatea specialiștilor - inclusiv istorici - sunt foarte
interesați de Epoca Modernă, de timpurile Medievale / ale
Evului Mediu ori vremurile Antice, fiind tot mai puțini (și ca
număr, și ca interes) pe măsura îndepărtării pe scara timpului
față de prezent.
În “Istoria credințelor și ideilor religioase”, Dr.
Mircea Eliade a scris despre “focarul Indo-Europenilor” că
era localizat “în regiunile de la nordul Mării Negre, între
Caucaz și Carpați”; Dr. Lev Gumilov 1912-1992 a
documentat despre Vechea Lume că în opoziție cu
anticiclonul format în Asia Centrală - în mijlocul celui mai
mare uscat al planetei - ciclonul Atlanticului de Nord umezea
Europa până în răsăritul ei / respectiv până în apusul Marii
Stepe EurAsiatice, ceea ce de-a lungul vremurilor a
determinat valurile de migrări ale oamenilor dinspre E spre
V: variațiile radiației solare și umidității ar fi cauzat condițiile
de trai deopotrivă pentru oameni și animale, ca suprafețele
pășunilor disponibile mai mari în Europa decât în Asia, etc.
(justificând mutările constante dinspre Asia spre Europa). În
studiul “Migrarea masivă din stepă a fost o sursă a limbilor
Indo-Europene” din anul 2015, autorii Wolfgang Haak de la
Universitatea din Adelaide 34,56 lat. S, 138,35 long. E /
Australia, Alissa Mittnick de la “Institutul pentru Științe
80
Arheologice” din Tubingen 48,31 lat. N, 9,03 long. E /
Germania, Iosif Lazaridis de la “Departamentul de Genetică”
Harvard / SUA, Guido Brandt de la “Institutul de
Antropologie” din Mainz 50 lat. N, 8,16 long. E / Germania,
Susanne Friedrich de la “Muzeul Preistoriei” din Halle /
Germania, Valery Khartanovich de la “Muzeul de
Antropologie și Etnografie” din St. Petersburg / Rusia, Pavel
Kuznețov de la Academia Rusă, Banffy Eszter de la
Academia Ungară, Christos Economou de la Universitatea
din Stockholm / Regatul Suediei, Sandra Pichler de la
Universitatea din Basel / Elveția, Roberto Risch de la
Universitatea din Barcelona / Regatul Spaniei, Manuel Rojo
Guerra de la Universitatea din Valladolid / Regatul Spaniei,
Rafael Pena de la Universitatea din Madrid / Regatul Spaniei
- și mulți alții - au indicat leagănul proto Indo-European /
Euro-Indian (așa cum se poate vedea în imaginea următoare),
în Vestul Kazah / Casah, Sudul Rus, Sudul Ucrainean și Estul
Românesc: acel spațiu a fost generic știut ca Eden
(cuprinzând meleagurile apusene ale Stepei EurAsiei, spațiu
al străvechilor nomazi - adică vânători, pescari, culegători,
cărăuși, negustori - încă din paleolitic); întinderea sa,
documentată de cercetătorii menționați între Bazinul Uralului
inferior și Bazinul Dunării inferioare, în geografie a fost strict
Europeană (Fluviul Ural curge din Munții Ural în Marea
Caspică și e granița dintre Asia și Europa - fiind al treilea
Fluviu European, după Volga și Dunăre - iar în N Balcanic,
până unde au fost determinați proto Euro-Indienii / Indo-
Europenii, adică proto Gorganii / Kurganii, trăiesc și în
prezent Românii, printre care se află cei mai mulți Gherga din
lume).
Leagănul Kurgan = Euro-Indian / Indo-European
Specialiștii nominalizați au demonstrat științific
faptul că o parte a spațiului Românesc s-a implicat în
generarea Indo-Europeană, așadar efectiv stră-Româna a fost
limbă constituantă Indo-Europeană; așa ceva explică și de ce
vechi cuvinte Românești = Europene au putut fi găsite
inclusiv în India: față de leagănul originar, Euro-Indienii /
Indo-Europenii s-au răspândit în vaste zone (azi aproape
jumătate de glob vorbește o limbă Indo-Europeană). În
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Vechea Lume, inițial s-a vorbit Indo-European în spațiul
Românesc iar ulterior s-a vorbit Indo-European în spațiul
Trac (aflat la S, în Peninsula Balcanică); este eronată
abordarea că stră-Româna ar fi fost influențată de Tracă,
deoarece spațiul Românesc nu a fost “sărit” de Indo-Europeni
pentru ca mai întâi să fi fost Traca: așadar, e justă logica
faptului că stră-Româna a influențat mai mult Traca decât
invers. Mai mult, se poate observa că Indo-Europenii nu au
“sărit” spațiul Românesc nici ca să se afirme în celelalte mari
Peninsule Europene la Marea Mediterană, anume în
Peninsulele Italică și Iberică; limbile Indo-Europene de acolo
au fost ulterioare stră-Românei = limbă constituantă Indo-
Europeană: decisiva influență Indo-Europeană a venit dinspre
zona Română - de unde era leagănul Indo-European - căci
vechii Indo-Europeni nu au fost inițial în acele Peninsule
Mediterane (nu acolo a fost leagănul Indo-European / Euro-
Indian). Ca atare, privind geneza sa, stră-Româna nu a avut
nevoie în mileniul I î.C. de Tracă ori în mileniul I de Latină,
căci decurgerea firească - cu valabilitate oricând și oriunde - a
fost faptul că vechea limbă întotdeauna o influențează pe cea
nouă; de aceea, gruparea limbilor Indo-Europene conținând
ca limbi principale Româna, Italiana, Franceza, Spaniola și
Portugheza e incorectă cu denumirea generică “Latină” sau
“Romană”, căci o limbă “Romană” efectiv nu a existat
niciodată iar limba Latină (apărută târziu și dispărută
devreme) nu-i îndreptățită decât artificial ca titulară: corect -
științific / atât lingvistic, cât și istoric - gruparea respectivă de
limbi Indo-Europene e la modul cel mai firesc “Românică”
(stră-Româna a existat dinaintea tuturor acelor limbi ale
grupei, fiind cea mai veche). În prezent, curentul principal
oficial ignoră că Indo-Europenii - respectiv Kurganii - s-au
răspândit în ceea ce azi e România, ajungând apoi în Italia,
Franța, Spania și Portugalia, susținând taman pe dos, anume
că întâi Kurganii s-au impus în Portugalia, Spania, Franța și
Italia iar la urmă și în ceea ce acum e România; ar fi și
întrebarea: dacă Indo-Europenii s-au ivit la gurile celor mai
mari Fluvii Europene (la țărmurile Nordice ale Mărilor
Caspică și Neagră), în fostul leagăn Atlant - zis Eden / Rai -
atunci de ce Indo-Europenii Vestici, de la Marea Mediterană,
abia în târzia Antichitate, prin intervenția Romană în Dacia ar
fi provocat apariția poporului Român / Indo-European și a
limbii Române / limbă Indo-Europeană? Fenomenul Indo-
Europenizării, respectiv al Kurganizării Europei, a pornit din
zona unde e și spațiul Românesc - prin mai multe valuri, de-a
lungul a câtorva milenii - iar a susține despre Kurganizarea /
Indo-Europenizarea spațiului Românesc că s-a produs dinspre
apus, în Antichitate (după războaiele Romanilor cu Dacii), e
practic fără sens. Indo-Europenii Români sunt la Dunărea
inferioară - cel mai mare Fluviu curgând în Marea Neagră -
respectiv cel mai mare Fluviu din Europa după Fluviul Volga,
cel mai mare debitor al Mării Caspice:
Indo-Europenii = Kurganii
81
“Edenul” - însemnând “Stepa” în Graiul de acum 10
milenii / corespunzător reconstituirilor paleo-lingvistice - a
fost în Sud-Estul Europei, cuprinzând Nordul Caucazic,
Nordul Pontic și Nordul Balcanic: deoarece în Vechea Lume
- care era grupată pe atunci, la sfârșitul glaciațiunii, mult mai
la Sud decât ulterior - oamenii aceia din avangardă erau în
poziție relativă Nordică, fiind ca atare știuți ca Hiper-Borei
(denumirea lor regăsindu-se în vechea Greacă, la sfârșitul
mileniului II î.C., ca însemnând “extrem Nordici”, de pildă la
Albanezi “bore” = “neaua” / “zăpada”); apogeul le-a fost în
mileniile VIII-VII î.C., ca proto Euro-Indieni / Indo-
Europeni, adică proto Gorgani / Kurgani (denumirea
ulterioară a Euro-Indienilor / Indo-Europenilor a ajuns de
Kurgani, de la Ghergani). Datorită Potopului Pontic, în
spațiul stră-Românesc din mileniul VII î.C. a avut loc
trecerea de la Civilizația Atlantă (care a încheiat paleoliticul)
la Vechea Civilizație Europeană (cu care a debutat
neoliticul): toate celelalte Civilizații ale Vechii Lumi -
Egipteană, Sumeriană, Indiană, Chineză, ș.a.m.d. - au fost
ulterioare Civilizațiilor centrate în ceea ce e România azi
(anume Civilizația Atlantă, respectiv Vechea Civilizație
Europeană); așa ceva - că Atlanții au avut prima Civilizație
de pe glob - are acceptarea generală / universală a
recunoașterii întâietății mondiale, pentru unii însă încă
existând dezbaterea locului aceleia, din cauza atragerii
“hipnotice” / “vrăjite” spre Oceanul Atlantic, pe malurile
căruia au ajuns urmașii Atlanților după dezastrul Atlant, adică
după înghițirea Atlantidei de către apele oceanice (ale
Oceanului planetar, pătrunse brutal / neașteptat în cuva
Pontică), considerând deplasarea Atlantă post-cataclism / post
diluviană pe direcția tocmai inversă, anume de la V la E iar
nu cum a fost de fapt în realitate, adică de la E la V. Atlantida
- inima Imperiului Atlant - era în Bazinul Pontic (care
înaintea Potopului Pontic avea Lacul Pontic în centrul său,
apoi - din cauza valurilor oceanice care au acoperit Atlantida
- acela devenind Marea Neagră); supraviețuitorii refugiați
imediat după catastrofalul eveniment pe marginile mai înalte
ale râpelor Pontice - devenite malurile Pontice (malurile
Mării Negre) au fost cunoscuți cu numele general de Kurgani
/ Ghergani: o altă posibilă “hipnoză” / “vrăjire” = boscoană /
“bos-coană” ar fi apărut la unii cercetători Români din Epoca
Modernă ca înlocuirea stră-Românilor - ori chiar a Atlanților
- cu Daco-Geți (străbuni Geto-Daci care însă istoric au apărut
în spațiul actualei Românii abia din Epoca Fierului, nu din
Epoca Pietrei, nici din Epoca Bronzului, în același timp cu
apariția Geto-Dacilor în spațiul stră-Românesc ivindu-se și
vechii Greci / Eleni în mediul lor, care dacă au păstrat
legendele Atlante, atunci nu înseamnă însă că ar fi și existat
în vremurile Atlante, vechii Greci de fapt preluând relatările
de la înaintașii indigeni ai arealului respectiv). De altfel,
privind perioadele anterioare scrierilor Antice despre Atlanți,
niciodată nu a fost documentată științific - ori legendar - nici
o migrare umană dinspre Oceanul Atlantic, nici în Europa,
nici în Africa, nici în Epoca Pietrei (fie paleolitică / cioplită,
fie neolitică / șlefuită), nici în Epocile metalelor (Bronzului și
Fierului), ci numai invers: în Vechea Lume au fost
documentate atât legendar, cât și științific, nenumărate
migrări umane dinspre răsărit spre apus, până la Oceanul
Atlantic (Ocean numit astfel tocmai datorită locuitorilor
Atlanți ai malurilor sale, ajunși din Estul European până
acolo, căci la începuturi Oamenii denumeau locurile unde se
așezau iar sucit - pe dos - nici nu s-ar fi putut ca să fi existat
toponimii înaintea Oamenilor); se poate lejer observa că în
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

vorbirea obișnuită Românească, “vrăjeala” încă e populară,

datorită rădăcinilor sale Magice (mai populare fiind
referințele la mamă, cele sexuale, etc). Este de remarcat că
limba originară Kurgană / EuroIndiană nu avea cuvinte
pentru Mare sau Ocean, ci doar pentru Râu și Lac, deoarece
utilizatorii săi erau continentali; ca “Ocean” în Indo-
Europeana originară se înțelegea doar apa mare a unui Fluviu
(asemănător sensului de “acasă” la vechii Greci): de exemplu,
Atlanții / “Oamenii bărcilor” = plutași / luntrași - predecesorii
direcți ai Kurganilor - prin Oceanul Zeului Atlas înțelegeau
cel mai mare Fluviu ce alimenta Lacul Pontic, anume
Dunărea (având denumirea veche Greacă - limbă Indo-
Europeană - de “Oceanos potamos”, ansamblul acvatic al
Atlantidei fiind cu apă dulce, nu cu apă sărată). Imperiul
Atlant, cu capitala Atlantida - existând pre-diluvian, adică la
sfârșitul paleoliticului - fiind în dulcele Bazin Pontic /
Dunărean, nu avea vreun element comun cu uriașul și săratul
Ocean Atlantic, aflat la distanță relativ mare (pe malurile
căruia urmașii Atlanților - adică ai Oamenilor lui Atlas - au
ajuns prin migrările ulterioare dezastrului Atlant: denumirea
Oceanului Atlantic - apă planetară distinctă / separată de apa
inițială Atlantă - a survenit abia recent istoric, la milenii
distanță față de Civilizația Atlantă). Despre localizarea
capitalei Atlante - a Imperiului Atlant - s-ar presupune că a
fost undeva în apusul cuvei Pontice, aproximativ pe
meridianul din apropierea liniei Istanbul-Odesa (același
meridian ca al Sfinxului și al marilor piramide din marginea
metropolei Cairo): despre realizarea Sfinxului în N Egiptean
nu a fost găsită nici o dovadă, nu a rămas nici o mărturie
(arheologic nu s-a găsit nici un indiciu, nu a rămas nici un
document despre străvechiul Sfinx din Valea Nilului
inferior); se știe doar că în mileniul III î.C. (era secolul XXVI
î.C.) faraonul Kheops / Khufu - din Dinastia 4 a Vechiului
Regat Egiptean - a poruncit să i se sculpteze trăsăturile sale
bărbătești pe fața feminină a Sfinxului.

Cea mai mare piramidă din lume este în Cairo,

capitala Egiptului (în spatele Sfinxului)
82
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

În Epoca Modernă, specialiștii despre leagănul proto

Ghergan / Kurgan (adică leagănul proto Euro-Indian / Indo-
European) de pe malurile în pante ale fostului Lac Pontic cu
apă dulce - din cuva actualei Mări Negre cu apă acum mai
sărată, însă nu chiar așa de sărată ca apele Oceanului Atlantic
ori Mării Mediterane - dezbat mai mult ce parte a fost mai
influentă, anume Nordul Pontic / European sau Sudul Pontic /
Asiatic, în oricare dintre variante Estul Pontic / Caucazian și
Vestul Pontic / Carpatic fiind incluse, așa ceva și având
importanța mai deosebită pentru obârșia Gherga, deopotrivă
din cauză că în izolările Montane sunt conservări mai bune și
deoarece numele Gherga a fost atestat atât în zona
Caucaziană, cât și în zona Carpatică, ceea ce îi confirmă
vechimea mai profundă decât a celor din celelalte zone; de
altfel, e evident că în timpul ultimei glaciațiuni dezvoltarea
umană întâi a fost mai Sudică iar pe măsura dezghețării
dezvoltarea a ajuns mai Nordică: așa ceva a fost valabil și pe
malurile Pontice, unde - în dezvoltarea Civilizațională -
Anatolia Sudică a precedat Stepa Nordică (iar bărbații Gherga
veniți via Siberia în Europa s-au bifurcat în 2 ramuri majore,
întâi prin S Ural, apoi prin N Ural).

Munții Ural delimitează Asia de Europa

Din perspectivă genetică, bărbații din mai vechiul

grup “IJ” au fost mai răspândiți în Sudul Pontic - de unde s-
au despărțit spre Țările Sfinte, anume (în general) ca “I” în
Raiul European și ca “J” în Canaan - iar bărbații din grupul
“R” au fost mai răspândiți în Nordul Pontic, ambele mari și
vechi grupuri la momentul diluvian al Potopului Pontic fiind
dominate / cârmuite de bărbații genetic Gherga, din grupul
“N”/“X”: astfel se poate rezuma situația inițială - de la
începuturile perioadei tratate în această lucrare - cu cele 3
grupuri de bărbați care au contat la sfârșitul paleoliticului în
preajma Bazinului Pontic; despre bărbații Gherga - care mult
după Epoca Pietrei s-au regăsit deopotrivă în N și în S Mării
Negre - se poate observa, similar cu fenomenul oglindirii, că
poziția Ghergarilor pe țărmul Pontic dintre Caucaz și Azov /
Karga semăna cu cea Sudică de pe țărmul Mediteran al
Gherghiților Cariei, dintre Lykia și Lydia ori cu cea Nordică
de pe țărmul Baltic al Karelilor (de pildă, seara puteau admira
la fel asfințitul prin “coborârea” similară în apa Mării a
discului solar). Despre Karelia e de știut că se întinde între
Mările Baltică și Albă: ruta navigabilă dintre Golfurile Finic /
Marea Baltică și Golful Onega / Marea Albă - din Oceanul
Arctic / Înghețat, de Nord - are în total 227 km (o parte a
traseului acvatic nu e natural, ci e canal, realizat în perioada
stalinistă ca primul proiect important cu deținuții Gulagului
sovietic); Karelia e împărțită de Rusia = Venäjä și Finlanda =
Suomi (cu populație Saami).

83
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Karelii (în majoritate genetic patern Gherga)
În anul 2016, cercetătorul American Richard
Kwiatkowski a schițat intrarea bărbaților genetic “N” - ca
Gherga - în Europa (pe lângă Marea Caspică și pe Valea
Volgăi / Fluviu denumit Antic și “Rava”):
Bărbații genetic “N” - în vremea Atlantă - au pătruns
organizat în Europa
În anul 2016, colectivul internațional de geneticieni
coordonat de Anne-Mai Ilumae și Siiri Rootsi - de la
Universitatea din Tartu / Estonia - a observat: “în Europa, cea
mai timpurie descoperire a haplogrupului ‘N’ datează din
Panonia Epocii Fierului” (de la Ludas-Varju-Dulo / Ungaria,
unde pe atunci - la începutul mileniului I î.C. - funcționa o
comunitate Geto-Dacă, apoi Keltă / Celtă; în Evul Mediu,
acea zonă a aparținut Transilvaniei). O distribuție cu
hexagoane violete - la Est de Dunărea mijlocie, inclusiv în
84
Banat - a bărbaților genetic “N” din Antichitate se poate
vedea în continuare (prezența acelora a fost documentată
științific până în vremea Avarilor / Evul Mediu - dinaintea
venirii Ungurilor în Panonia - captura fiind din situația
prezentată de Dr. Carlos Quiles, în anul 2019):
În Banat / Panonia, bărbații de tip genetic Gherga
au existat din vremurile Vechii Lumi
Specialiștii din fosta Iugoslavie au documentat
răspândirea tipului bărbătesc genetic “N”, considerat ca legat
de cel Cimerian din Panonia Epocii Fierului (Cimerii /
Cimerianii, al căror nume se vede legat de Sumeri /
Sumeriani ori de Grecul κύμα “kyma” însemnând “val”,
putând fi înțeleși ca străvechi Valahi, au fost aliați cu Mezii
din SV Caspic - așa cum a studiat de exemplu și istoricul Igor
Kolomicev în “Secretele Sciției Mari” - la începutul Epocii
Fierului au plecat din N Pontic, adică Nordul Mării Negre):
Cimerii au plecat din N Pontic spre apus după ce Heraclizii /
Dorianii din spațiul Românesc au luat-o spre S, Cimerii /
Cimerianii fiind împinși dinspre răsărit de către Sciți.
Academicianul Român Vasile Pârvan în cartea “Getica, o
protoistorie a Daciei” din anul 1926 a scris despre Cimeri /
Cimeriani că existau în N Pontic la atingere cu stră-Românii
din Epoca Bronzului (Cimerienii au apărut imediat după
erupția Vulcanului Santorini de la sfârșitul secolului XVII
î.C. / în paralel atunci Egiptul fiind invadat de Hyksoși =
“prinții străini” din Caucaz și Canaan, toți fiind afectați de
norul cenușii vulcanice emanat de cataclismul Egeean): “de la
Nistru până la Don și în ținutul Cubanului, ocupând tot
țărmul Nordic al Mării Negre, locuiau Cimmerienii. Se pare
că ei locuiau aici încă de prin secolul XVI î.C. Aceștia - după
toate semnele - par să fi fost Thraci. Civilizația bronzului
prezentată de ei era foarte asemănătoare celei din Masivul
Carpatic; resturile arheologice arată că, cel puțin de la
începutul mileniului II î.C., locuiră în Carpați.” Se pare că în
zona Carpatică roadele ultimului val al Kurganilor au fost
Kimerii / Cimerii care s-au întors pe meleagurile strămoșilor
după ce s-a produs dezastrul natural Egeean; de acolo au
ajuns apoi - în Epoca Fierului - să fie izgoniți de Sciții veniți
de la răsărit: Cimerii din N Pontic ajunși în Anatolia / Asia
“Mică” au fost învinși iar ulterior asimilați de indigeni iar cei
migrați din N Pontic înspre apusul European - prin Valea
Dunării - au determinat ivirea Celților (cu prima consemnare
istorică de către Carianul Hecateu din Milet în secolul VI î.C.
drept Κελτοί “Keltoi” - denumire rezonând cu vechii Ghergoi
- în ceea ce acum e Franța, Țară populată de cei preferați a fi
ziși de către Romani ca Gali).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Bărbați genetic “N” - ca Gherga - în fosta Iugoslavie
În secolul V î.C., Anatolianul Herodot Karka / din
Sudul Mării Negre a scris în prima sa carte de “Istorii” 96-
106 că înțeleptul Deiokes / Deioces i-a determinat pe Mezi
(cuprinzând Magii, astfel cum explicit a consemnat 1:101) să
accepte cârmuirea regală, convingându-i să ridice un palat -
în cetatea întărită Ecbatana = capitala Mediei - și inventând
ceremonialul de palat; inclusiv urmașii săi s-au luptat cu
Asirienii iar Sciții - după ce au alungat Cimerienii în Europa
și în Asia - au fost alungați de către Mezi (însă după o
generație, Sciții la o incursiune ajungând până în Canaan).
Regele Mezilor Kșatrita - menționat Kaștariti / nume
rezonând cu cel Indian pentru Războinic într-o inscripție din
anul 678 î.C. conform academicianului Britanic Henry
Howorth în anul 1892 - provenea din Karkași / azi Karkașeh
din Munții Zagros, în NV Iranului (localitate fostă Garkasia
în vremea Asirianului Șalmanaser II 1030-1019 î.C., după
cum a menționat în anul 1889 orientalistul Joseph Halevy):
acel rege al Mezilor - conform și Dr. Muhammad
Dandanmayev 1928-2017 din Daghe-stan, membru
corespondent al Academiei Ruse - era oficial aliat cu
Cimerianii, ca fiul întemeietorului Daiukku / Deioces al
Regatului Mediei (după cum a scris inclusiv Vladimir
Lukonin 1932-1984, șeful Departamentului Oriental al
85
Muzeului Ermitaj din Petrograd = Sankt Peterburg / Rusia,
reședința regiunii Finice Ingria).
Bărbații genetic “N” grupați în Estul Baltic
al Epocii Bronzului
Se poate remarca echivalarea Latinei “aestas” =
“vara” cu Aestii de la Baltica (de care s-a legat denumirea
Estoniei): în Vechea Lume, acolo era destinația de vărat a
mărețelor turme din Sud (cele mai mari aparținând Valahilor,
care sistematic se retrăgeau în anotimpul rece - pentru iernat -
din Nord în spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic, începând cu
poalele Carpaților din Sudul actualei Polonii); Estonia / “E-
stonia” prin onomastica sa - rezonatoare mai ales în înțeles
stră-Român - cuprinde ceea ce era în mod semnificativ,
anume “e stâna” (la Asiatici “stan” - pentru teritoriu - s-a
consolidat ca “loc” / “tărâm”). Această idee Gherga - a
legăturilor pastorale străvechi între spațiul Românesc / Pontic
și spațiul Eston / inclusiv Finic - și-a găsit demonstrația
științifică în anul 2021: colectivul de cercetători din România
grupându-i pe Arina Acatrinei, Ioana Rusu, Cristina Mircea,
Cezara Zagrean-Tuza, Emese Gál, Doru Păceșilă, Oana Gâza,
Claudia Urduzia, Zeno Karl Pinter, Cătălin Dobrinescu,
Vitalie Bodolică, Adela Pintea și Beatrice Kelemen au studiat
genetica unor oi Dobrogene datând din a doua jumătate a
mileniului I, ale căror rămășițe au fost dezgropate la
Capidava 44,29 lat. N, 28,05 long. E / județul Constanța,
găsindu-le ca fiind cele mai apropiate - înrudite genetice - de
oile Epocii Bronzului și Epocii Fierului din Estonia și
Karelia, respectiv Finlanda (nu au fost niște oi rătăcite, ci
turme).
Între oile Est Baltice și Vest Pontice au fost dovedite
înrudiri genetice din Epocile Bronzului și Fierului
În Vechea Lume desigur că interesul Sudicilor
pentru poziția Nordică / Baltică nu era doar pastoral, ci și
datorat bogăției piscicole ori în blănuri deosebite ale zonei,
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

respectiv potențialul economic / comercial: nomazii - unii
dintre ei ca mari negustori - negociau diverse produse în
târgurile “var” de pe malurile apelor (fie curgătoare, fie
stătătoare), Finicii și acum denumind Estonia ca “Viro”; iar
așa ceva se conectează cu ceea ce în Vechea Lume s-a fixat
ca Voreas / Boreas pentru “Nord” - ajuns personificat și ca
Zeu / inclusiv al vântului - cu credincioșii “Vorei” / “Borei”,
cei din extremul Nordic fiind “Hiper-Vorei” / “Hiper-Borei”
(de divinul Boreas pentru Nordic par să fi fost apropiați și
primii boieri, mari proprietari de turme, inclusiv de boi / stră-
Românii fiind considerați - prin însușiri și plasare - ca
deopotrivă nobili și Nordici în Vechea Lume). De asemenea,
prin poziția lor Estonii sunt considerați Est Europeni, vechii
Estoni - așa cum a studiat și Estonul Edgar Saks în anul 1960
- întinzându-se între Estul Deltei Vistulei și Golful Finic:
“contemporan cu împăratul Alexandru cel Mare - secolul IV
î.C. - navigatorul și geograful Pytheas din Marsilia după ce a
fost în Arhipelagul Britanic a vizitat coasta Nordică a Europei
până a ajuns la Fluviul Don; pe atunci, așa-zisa coastă Scită a
Mării Baltice se întindea între Turku / Finlanda și Vistula /
Polonia, fiind în posesia Estonilor”. Ar fi de știut că acum în
Sudul Eston - lângă granița cu Letonia - se găsește Parcul
Național Soomaa; în Estonă, “soomaa” înseamnă mlaștină iar
Estonii propriei Țări Estonia îi zic Eesti (pentru Est, cuvântul
Eston este Ida).
Dinastia Amală - care a trăit până în anul 376 - îi cârmuia și
pe Balții / Balticii Aesti, deci Imperiul Got ajungea în Nord
până la Golful Finic din extremitatea răsăriteană / Estică a
Mării Baltice, notarea fiind “Oceanul German”: stăpânirea
aceluia - cu genericul “Oium” - cuprindea și spațiul
Românesc, inclusiv Cultura Sântana de Mureș /
Transilvania). Ar fi de observat că în vorbirea Antică
termenul “Amal” însemnând “Vrednicul” / “Neobositul” a
fost atribut al Soarelui, deci Dinastia Amală a fost solară;
dinaștii Amal au provenit din Geți și au cârmuit Goții până în
Evul Mediu timpuriu: de altfel, Gotul Iordanes în cartea
“Getica” - din secolul VI - a și precizat că “post Amalos
secunda nobilitas Balthorumque”, adică în rang a urmat
Dinastia Baltă (ai cărei dinaști au cârmuit Goții apuseni, el -
care a consemnat în cronică așa ceva - fiind contemporan cu
ambele dinastii regale ale Goților).

Procente bărbătești azi

Analizele genetice au relevat concentrarea cea mai

importantă a oamenilor “N” - anume, profilul Gherga - chiar
în acea parte Estică a Balticii, proporții semnificative ale
bărbaților din Lituania, Letonia, Estonia, Finlanda și Rusia
fiind tocmai “N” = “verii” Gherga; în Antichitate, Romanul
Tacitus a scris în “Germanica” din secolul I că populația
Aestă, vecină cu cea Finică, vorbea un Grai Kelt / Gherg (iar
apoi, istoricul Ammianus Marcellinus în “Res Gestae” din Bărbații genetic “N” - începând cu Epoca Bronzului - au
secolul IV dar și cronicarul Iordanes în “Getica” din secolul pătruns organizat în Europa Nordică
VI au scris că marele rege Got Ermanaric / Hermana-ric din (Andres Paabo, 2018: cifrele redau procentele)
86
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
În prezent, cei mai mulți bărbați genetic “N” din
Europa sunt în Țările Baltice Lituania, Letonia, Estonia,
Finlanda și în partea Europeană a Rusiei (în legătură cu
litoralul lor Marin Baltic, e de știut că termenul Finic “balta”
înseamnă “putere” - “valta-kunnan” fiind “împărăție” /
“valtikka” = “sceptru” - iar pentru însuși “baltă” cuvântul
Finic e “lampi”, cel Eston e “tiik”, etc); inclusiv Dr. Anatol
Klyosov - președintele “Academiei de genealogie genetică” -
a afirmat în anul 2016 că respectivii bărbați de tip “N” nu-s
autohtoni în zonele unde se află acum, ci majoritatea își au
sorgintea ce poate fi trasată (ca înrădăcinată) până în Altai.
De altfel, de-a lungul vremurilor, populații diverse din Marea
Stepă a EurAsiei - cea mai întinsă preerie de pe glob - și-au
legat trecutul îndepărtat de Altai, ca leagănul ancestral (prin
Altai înțelegând un spațiu mai larg ca azi, anume Siberia
Sudică, inclusiv zona Baikal): chiar dacă profilurile umane
sunt diferite - ca Oamenii Stepei, respectiv ca Montani =
Oamenii Muntelui - Tradiții deosebite i-a conectat; în mod
similar, Tradițiile Vechii Lumi au conectat Codrenii =
Oamenii Codrilor cu navigatorii, au legat sedentarii de
înaintașii nomazi, etc.
Altai e în S Siberian
La sfârşitul paleoliticului, după cum e dovedit şi
genetic, la primul Potop - nu la ulteriorul Potop biblic, ci la
anteriorul Potop Pontic întâmplat în mileniul VII î.C., cauzat
de apele crescute rezultate din topirea gheţurilor ultimei
glaciaţiuni - stăpânii unei bune părţi a răsăritului Europei
(organizată Imperial Atlant / “Bo-Re-An”, adică în
conformitate cu regulile lui “As” / “An” = “Sufletul
Soarelui”, în Epoca Pietrei la stră-Români dar și la “Su-meri”
/ Sumerieni, “An” fiind Zeul suprem al Vechii Lumi
politeiste) erau cei din grupul genetic patern Gherga,
87
parteneri mai ales ai femeilor de gen “Ursula”, din grupul
genetic matern notat în nomenclatorul științific ca “U5”; la
cuvântul Românesc potop / “pot-op” se poate observa
compunerea dintre însumarea “pot” (așa cum încă se
folosește în jocul de cărți pe bani pentru suma mizată) și “-
op” = “apă”: despre potop se știe că însemna foarte multă apă
adunată. Vechii Greci foloseau termenul “Potamos” / “Pota-
mos” pentru “Fluviu”, având apă multă (strânsă de departe și
de demult); ținând cont că inclusiv acum în Turcă / limbă
care nu este Indo-Europeană “su” = “apă” și “mor” înseamnă
“purpuriu”, s-ar putea interpreta străvechea denumire “Su-
meria” ca fiind “Apa purpurie” (respectiv roșiatică a
Mesopotamiei / “Meso-Potamiei”, tărâmul știut “dintre
Fluvii”, acelea fiind Tigru și Eufrat), sensul la “mor” vorbind
invers / îndărăt potrivind culoarea roșie / purpurie cu rădăcina
lingvistică “ro” de la Români: inițial, Sumeria era numită
GhienGar - ceea ce invers silabic era “GarGhien” - ulterior
zisă și Kurgal (din mileniul VI î.C., Mesopotamia a fost
stăpânită de Nordicii Ghergani / Kurgani = întemeietorii
Civilizației Sumeriene). Despre stră-Români - în Vechea
Lume trăind pe un areal mai întins ca spațiul Românesc
actual - e de remarcat că vorbeau stră-Româna dinainte ca să
sosească peste ei Geto-Dacii sau Romanii (de la combinația
limbilor cărora ar fi apărut - conform unor savanți - limba
Română Modernă); familia lingvistică Românică - impropriu
denumită și după mai recenta istoric limbă Latină, ce între
timp a și dispărut, ca “familia lingvistică Latină” - e întinsă în
Europa din prezent între Marea Neagră / locul fostei
Atlantide și Oceanul Atlantic, pe un spațiu mai redus decât
cel inițial (din urmă cu multe milenii): pe glob, în apusul
Asiatic cel din urmă Grai Românic - utilizat de neo-Hitiți în
Mesopotamia - s-a încheiat oficial în mileniul I î.C., când a
căzut ultimul bastion de pe Fluviul Eufrat, anume cetatea
Carchemiș / Gherga-miș = a “moșului Gherga” (la actuala
graniță dintre Turcia și Siria), căci neo-Hitita avea flexiuni
“Latine” cu ecouri specifice regăsite în Caria / V Peninsulei
Anatoliei = V Turciei și ulterior în Roma / V Peninsulei
Apenine = V Italiei, oraș care a început să folosească Latina
abia de la începutul secolului V î.C., acolo de la întemeierea
Romei până atunci vorbindu-se altceva, o abordare
“hipnotică” / “vrăjită” recentă de fapt în cursul istoriei
considerând că Romanii dintotdeauna ar fi fost Latini. Ca
fapte diverse: în secolul XV, episcopul catolic Nicolae de
Modruș 1425-1480 din MunteNegru a observat că numele de
Vlahi era dat atât Rumânilor, cât și Italienilor iar atunci când
el a murit, Medievalul Callimachus (Filippo Buonaccorsi
1437-1496, ajuns consilierul regelui Poloniei) a fost primul
istoric Italian care a scris despre Poloni că îi numeau pe
Rumâni la fel ca pe Italieni, anume drept Valahi; onomastica
Valahă își avea sorgintea dinaintea vremurilor lor din Evul
Mediu, chiar dinaintea Antichității (de pe când străvechii
Dunăreni au colonizat Peninsula Apenină).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

au ritualul aprinderii focului viu. Aromânii nu au doine.

Aromânii sunt urmașii tracilor din sudul Dunării și nu au nici
o moștenire zalmoxiană din nordul Dunării. Românii
descântă doar oamenii, pe când aromânii descântă doar
animalele: românii au moștenirea zalmoxiană, pe când
aromânii au moștenirea orfică”. Despre Geto-Daci -
credincioșii lui Zalmoxe de la Dunărea inferioară / din
actuala Românie - e de remarcat că se aflau sub stindard
lupesc dinaintea învingerii unei părți a lor de către Romanii
legendarei lupoaice. Despre Cariani - indigenii SudVestului
Anatoliei - e de observat că după Războiul Troian s-au
Grecizat: de fapt, după Războiul Troian tocmai Carianii au
găzduit Heraclizii / Dorianii veniți de la Dunărea inferioară,
ei lansând cel mai vechi stil arhitectonic Grec, anume cel
Doric.

Răspândirea limbilor Românice în lumea actuală

Dr. Ioan Russu în “Limba traco-dacilor” din anul

1967 a arătat că din Cer / “Gher” a provenit rădăcina “Ghel”
pentru “a sclipi”, din care a apărut spiranta “Z” ca să
definească “Luminosul” prin “Zeul” / “Zăul”, termenul
definind “Sclipitorul” / “Strălucitorul”: așadar, numele Gher-
Ga efectiv era “Strălucirea” / “Lumina” Pământului Ga și a
generat Zeul / “Zăul”, cuvântul popular - folosit de mulți -
deoarece în trecutul îndepărtat numele divin făcea obiceiul
unei interdicții, al unui tabu (după cum a scris și Anticul
Herodot Karka în “Istorii” 2:61 despre Zeul Osiris, că “ar fi
din partea mea o împietate să-i pronunț numele”); iată deci o
solidă contribuție Gherga / GherGa la vocabular, prin
furnizarea universală a silabei Zău = Zal / Zeul (ce a apărut și
la “Zal-moxe” / Zalmoxe, Zeus, ș.a). În anul 2018, istoricul
Român Dan Oltean a afirmat că “Zalmoxis / Salmoxis era
nume mitic. ‘Sal’ însemna ‘luminos’: venea de la ‘Sol’ =
‘Soare’ / sarea care-i albă și tot ce era luminos și alb; așadar,
Zalmoxis era ‘Strămoșul luminos’ (sau Tatăl Ceresc)”.
Respectivul istoric a și susținut - în cartea “Religia dacilor” -
că echivalentul Zeului Zalmoxe într-o bună parte a Vechii
Lumi nu a fost Zeus (ca la Greci), ci Hermes / “Her-mes” (ca
la Cariani): Hermes a fost falicul Zeu al Hotarelor, care făcea
legătura muritorilor - din Lumea “Asta” - cu cei din zona
divină. Mai mult, în documentarul video din anul 2019
“Aromânii: urmașii tracilor - lipsiți de moștenirea
zalmoxiană”, istoricul Român Dan Oltean a susținut că
“Românii și aromânii au fost traci care au coexistat. Aromânii
- aflați în sudul Dunării - nu au urme zalmoxiene ca românii
din nordul Dunării, deci aromânii nu au migrat din nordul
Dunării în sudul Dunării. Aromânii nu au zile ale moșilor,
nici nu-l sărbătoresc pe Moș Crăciun. Aromânii nu-l
celebrează nici pe urs, nu au nici ursitoare. Aromânii - spre
deosebire de români - nu au sărbători ale lupilor. Aromânii nu
88
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Frumoasa Afrodita / Venus
Zeul Hermes (care - corespunzător cercetărilor
Britanicului Robert Graves / profesor la Universitatea din
Oxford, profesorului Francez Felix Guirand / autorul
“Enciclopediei Larousse a mitologiei”, Dr. Bibek Debroy /
președintele “Institutului de Statistică” al Indiei, ș.a. - se
înrudea cu lupoaica hindusă Sarama) a fost în vârful
panteonului Carian, însurat cu frumoasa Zeiță Afrodita a
iubirii fizice = sora mai mică a lui Crăciun / Cronos - de
lângă Sanctuarul Anatolian Gherga - dar iubindu-se și cu
Zeița Hecate de acolo: Zeul Hermes / considerat în Vechea
Lume efectiv ca mare șmecher a mai fost cununat și cu alte
Zeițe, ca de pildă inclusiv cu Peitho = Zeița Seducției - fiica
Zeiței Afrodita - astfel după cum a scris în Egiptul Antic
poetul Nonnus (domiciliat în Pano-polis / Akh-mim azi, pe
malul opus al Nilului față de orașul Ghirga); despre Crăciun -
zis Cronos de către vechii Greci - e de știut că a fost Zeu
Kurgan / Indo-European (conform și Dr. Ion Ghinoiu,
absolvent al Facultății de Geografie-Geologie din București,
autorul “Atlasului etnografic român”). Poetul Vest Anatolian
Homer în “Odiseea” a făcut aluzie la cuplul Hermes-Hecate
care ar fi fost părinții Magei Circe, poetul Roman Properțiu în
“Elegii” 2:29 a scris că Hecate a fost dezvirginată de Hermes
iar Anticul Pausania 1:38 - originar de lângă Sanctuarul
Gherga din Caria, născut în vremea împăratului Traian - a
scris: “Unii susțin despre Hecate - fiica lui Okeanos - că l-a
avut cu Hermes pe fiul Eleusis, eroul eponim al locașului din
Elada” (acolo fondatorii Sanctuarului și ai dinaștilor preoți
care au gospodărit Misteriile au fost cunoscuți de Vechea
Lume ca stimații - mult respectații - Keryki; e de știut - așa
cum a scris și Francezul Maurice Brillant în cartea “Misteriile
din Eleusis” în anul 1920 - că Sanctuarul Eleusis a fost
patronat de la început, pentru vreme îndelungată, de către
familia Keryces). Spre deosebire de familia Gherga care în
Anatolia avea integral în proprietate Sanctuarul Gherga,
familia zisă Kerykes / Keryces în Balcani împărțea egal
proprietatea Sanctuarului Eleusis cu familia Eumolpozilor,
anume Keryke pe linia inițială paternă și Eumolpos pe linia
89
inițială maternă (Keryces stăpânea capătul Căii Sacre din
Sudul Elefsin spre Atena, orașul fanion al vechilor Eleni -
întemeiat dinaintea existenței Elenilor de către Pelasgul
Kekrops, conform istoricilor Herodot 8:44, Tucidide 2:15,
ș.a. - unde clerul Keryke a fost foarte respectat); preoții
Elefsini Keryken - preoți de altar, heralzi / crainici sacri =
vestitorii oficiali ai Misteriilor, “daduchi” purtând torțele în
ceremoniile Misteriilor - au fost studiați de cercetătorii
Germani Wilhelm Dittenberger în anul 1885 (“în Antichitate
s-au stins pe linie masculină”), Dr. Iohannes Toepffer în anul
1889 (“descindeau direct din Zeul Hermes, erau foarte potenți
sexual”), ș.a. La Zeus - “Zeul Zeilor” - se poate lesne observa
că era pronunția Greacă (cu sufixul sâsâit, având terminația
“s”) al cuvântului “Zeu” existent exact așa în Română / și
numai în Română: Grecul Zeus = “Zeu-s” (adică Românescul
“Zeu”); e ușor de remarcat că în alte limbi decât Româna,
pentru “zeu” sunt alți termeni (de exemplu, în Greacă
“theos”, în Bulgară “bog”, în Maghiară “isten”, în Germană
“gott”, etc). Specialiști de prestigiu (ca Dr. Gerhard Doerfer
1920-2003, Dr. Talat Tekin 1927-2015, ș.a.) au studiat
“zetacismul” - fenomen lingvistic caracteristic celor din
Marea Stepă EurAsiatică - adică înlocuirea consonantică “R”
cu “Z”, astfel încât prin “Zeus” se poate direct înțelege
înțeleptul cârmuitor “Reus”, înrădăcinat în Mărețul Ra,
luminătorul universal al Vechii Lumi; de pildă, vechii Greci -
mai sâsâiți - au preluat de la Pelasgii rârâiți dinaintea lor
numele Rhea / Raya pentru Marea Zeiță Mamă iar Zeului
suprem îi ziceau Zeus (ultimii Pelasgi - a căror limbă Pelasgă,
în amestec cu cea Kurgană / Indo-Europeană, conform
academicianului Bulgar Vladimir Georgiev, era similară cu
Traca și Frigiana - au trăit în mileniul I î.C).
Despre “moxe” - transcris uneori “moxis” - e de
observat că însemna “moș”, la fel ca Tocharianul “mok” /
având sensul de “bătrân”, ca Afganul “mașar” / având sensul
de “fiul mai mare”, ca Albanezul “moșe” / având sensul de
“vârstnic”, ca Lituanianul “zmogus” / având sensul de
“bărbat”, etc.; pe de altă parte, Soarele în Sanscrită era
“Surya”, în Greaca Homerică a fost “Selas” (provenind din
radicalul “sel” = “a străluci”), în Prusacă iar acum în
Lituaniană e “Saule”, etc.: prima silabă a numelui Gher-Ga
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

de fapt a denumit Zeul Soare, căci GherGa a apărut din
cununia Cerească și cea Pământeană (a astrului solar cu glia).
“Stră-moșii” / Strămoșii Europenilor Homo Sapiens au avut
în inima Vechii Civilizații Europene, ce era succesoarea
imediată a Civilizației Atlante, Defileul Dunării = Gherdap -
cel mai lung canion al continentului - delimitat de gura
Râului Bănățean “Ti-miș” / Timiș și de gura Râului Balcanic
“Ti-moc” / Timoc (prefixul “Ti”, însemnând “șerpuitor”
conform Dr. Mihai Bocioacă în anul 2007, al principalelor
ape curgătoare colectate de Dunăre în regiune pe lângă Sava /
Sau și Morava / Margus, anume Tisa, Timiș și Timoc, putea
fi ecoul lingvistic târziu al Pământenei “Ghi” - Marea Zeiță
Mamă - la Sumerieni “Ti” însemnând “viață” iar “miș” sau
“moc” rezonând cu străvechiul termen “moș”, așa cum de
pildă a fost pe Fluviul Eufrat orașul Europus, adică Garga-
miș / Karkamîș în actuala Turcie la granița cu Syria / “Su-
Ria” = Țara Sf. Soare, de referință și în timpul lui Ghilga-meș
/ “moșul Ghilga” = cel mai mare rege Sumerian, ș.a.); despre
Fluviul Dunărea e de observat că prin Defileul Gherdap
străpunge cei mai Sudici Carpați, cu acea tăiere împărțind
acolo Munții Carpați în grupa Montană Carpatică aflată pe
partea sa dreaptă, în regiunea Craina / Timoc din actuala
Serbie și în grupa Montană Carpatică aflată pe partea sa
stângă, în regiunea Banatului Românesc (zona cu cea mai
mare aglomerație onomastică Gherga acum din lume): cei
mai Sudici Carpați, cu Râpe imense pe ambele părți ale
Defileului Dunării - “Porțile de Fier” - erau Antic denumiți
“Riphae” în Greacă, respectiv “Ripensis” în Latină (ce avea
ca echivalent pentru “Râpă” și “Vallis” = “Vale”). Este de
știut că la formarea Timocului Alb e fostul oraș Gurgusova
43,30 lat. N, 22,25 long. E / azi Knjazevac - dintre
personalitățile orașului fiind și academicianul Tihomir
Gheorghevici 1868-1944, întemeietorul etnologiei în Serbia -
apă ce împreună cu Timocul Negru dă Râul Timoc (care pe o
porțiune constituie granița dintre Serbia și Bulgaria); Banatul
și Defileul Gherdap se găsesc în colțul SE Panonic, unde
Dunărea străpunge Carpații:
mai “sănătoase” când au în denumiri ambii termeni acvatici
iar nu amestecat, cu termenul Montan / Carpatic alături de
termenul acvatic / Bazinal); limitarea “Bazinului Carpatic” ca
în concepția Maghiară numai la apele din interiorul arcului
Carpatic, ignorându-le pe cele din exteriorul arcului Carpatic
- toate apele izvorând din aceiași Carpați - e foarte îngustă în
comparație cu măreția adevărată a “Bazinului Carpatic”
(partea exterioară a arcului Carpatic acoperind teritorii mult
mai vaste decât partea interioară a arcului Carpatic): de pildă,
Tisa = “Marele Mureș” - cu izvorul în Carpații Păduroși și
gura în Dunăre - e mai scurtă decât Vistula (cu izvorul în uzii
Carpați Beskizi și Delta la Marea Baltică). Similare cu
sintagma de “Bazin Carpatic” ar fi în răsărit “Bazinul
Caucazian” - al apelor care curg din Munții Caucaz, între
Marea Neagră și Oceanul Indian / Golful Persic - în apus
“Bazinul Alpin” al apelor izvorând din Munții Alpi, etc.;
Maghiarii însă nu se referă la “Bazinul Caucazian” din E sau
la “Bazinul Alpin” din V, ci doar la “Bazinul Carpatic” (în
loc de - eventual - mai precisele “Bazin intra-Carpatic” sau
“Bazin Panonic”, sintagma Bazinală folosită în lipsa
nominalizării vreunei ape, cu indicarea formelor Montane în
schimb, fiind chiar eronată).
Vecinătatea Bazinelor Pontic și Panonic în Carpați

Arcul Carpatic este șira vertebrală a adevăratului

“Bazin Carpatic”, lanțul Munților Carpați delimitând partea
interioară a “Bazinului Carpatic” (apele Carpatice ajungând
până în Panonia), de partea exterioară a “Bazinului Carpatic”
(acoperind Vestul Pontic și Sudul Baltic, apele Carpatice
ajungând până în Mările Baltică și Neagră); de exemplu, în
partea apuseană a adevăratului “Bazin Carpatic”, Tisa și
Vistula - ambele ape curgătoare izvorând din Carpați - își
întâlnesc Bazinele, în “cumpăna apelor”, pe culmea
Carpaților Nordici, între Carpații Păduroși / ai Maramureșului
și Carpații Beskizi / “pișăcioși” populați de Vlahii Gorali (în
Antichitate, în general Bazinul Tisei a fost populat de Daci
iar Bazinul Vistulei a fost populat de Gheți / Goți):
Banatul e în interiorul arcului Carpatic

Este de clarificat un concept, anume cel combinând

partea acvatică a Bazinului cu partea Montană a Munților
generând apele sale, așa cum e în sintagma ivită în Epoca
Modernă de “Bazin Carpatic” (Maghiarii utilizând-o cel mai
mult): apele curgând din Carpați ajung în 2 Mări - Neagră și
Baltică - astfel încât efectiv “Bazinul Carpatic” se întinde
între Pont / Marea Neagră și Marea Baltică, îmbinând de fapt
părți ale Bazinelor Pontic și Baltic (referințele bazinale fiind

90
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Bazinul Tisei
Bazinul Vistulei
Se poate remarca despre Gherga / Gher-Ga că
reproducea străvechiul înțeles de “Muntele Pământului”
(după cum a studiat și Aleksi Sahala - de la Universitatea din
Helsinki / capitala Finlandei - în “Contactele lingvistice
Sumero-Indo-Europene” din anul 2013), căci proto Indo-
Europeanul “Gher” - la Sumerieni “Kur” - era termenul
pentru Munte iar “Ga” era Pământul: așadar împreună, din
timpuri foarte îndepărtate, cele 2 silabe - “Gher-Ga” - ale
numelui Gherga aveau semnificația de Muntean / Montan (la
Greci termenul pentru “Montan” este βουνό “Vuono”); de
altfel, o caracteristică a Kurganilor = Euro-Indienilor / Indo-
Europenilor a fost ridicarea dealurilor artificiale denumite
“gorgane” (pentru înhumările celor mai de vază / bază dintre
ei). La începutul perioadei de referință (lungă de 10 milenii)
tratată de această lucrare - “Originea Gherga” - respectiv în
jumătatea dintâi, adică în primele 5 milenii, aparținând Epocii
Pietrei, au fost 5 evenimente majore, corespunzând fiecare
câte unuia dintre mileniile respective:
 în mileniul VIII î.C. se poate remarca mutația
genetică “N”/“X” care a generat actualii bărbați
Gherga
91
 în mileniul VII î.C. se poate remarca Potopul
Pontic care a dispersat Atlanții (care pe atunci
erau cârmuiți de femeile Gorgone împreună cu
partenerii lor Ghergani)
 în mileniul VI î.C. se pot remarca succesorii
Gorgani care au dezvoltat Euro-Indienii / Indo-
Europenii (și au ridicat Gorgane, formând
populațiile patriarhale Kurgane)
 în mileniul V î.C. se poate remarca în spațiul
Român realizarea Brazdei lui Iorgu (cel mai
mare megalit din lume)
 în mileniul IV î.C. se poate remarca Potopul
biblic, care a încheiat Epoca Pietrei
Mişcările bărbăteşti odată cu topirea calotei
După acea etapă proto-cronică / pre-istorică,
celalaltă jumătate a perioadei de referință - anume,
următoarele 5 milenii - a cuprins restul, respectiv etapa
istorică. Aşadar, debutul în această lucrare nu în urmă cu
circa 40-39 de milenii începând cu străvechiul Gherga “Ion
de la Anina”, ci cu ceea ce a fost acum 10 milenii - adică pre-
diluvian, de la începutul mileniului VIII î.C., după extincţia
Găliganilor / Uriaşilor, de atunci existând numai oameni
Homo Sapiens - e chiar un bun start, atât din perspectiva
genezei, cât şi din perspectivă literară (în urmă cu 10 milenii,
când Vechea Europă era dominată de bărbaţii Homo Sapiens
cu tipologiile genetice catalogate ştiinţific ca “I” şi “R”, în
Asia Centrală / “Interioară” s-a înregistrat - datorită
intensificării activităţii solare ce a provocat sfârşitul
glaciaţiunii - ultima mutaţie masculină importantă în grupul
genetic uman Gherga, cei aparţinându-i preluând curând
cârmuirea Vechii Lumi, instalându-se inclusiv în fruntea
Europei peste anteriorii bărbaţi Homo Sapiens catalogați
genetic “I” şi “R”, foşti vânători-culegători în paleolitic /
cronologic, la toţi reperele relevante fiind ale mutaţiilor
genetice majore, ulterior mai apărând doar unele diversificări
minore; în prezent, cele 3 grupuri genetice paterne Homo
Sapiens menţionate sunt relativ majoritare pe vechiul
continent, “I” dominând Românii, “R” dominând Europenii
iar cel al liderilor “X” - fost “N”, regăsit mai ales Nordic -
fiind cel al lui Gherga).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

În urmă cu 10 milenii, Europa era major influențată

de răsăriteana Civilizaţie Atlantă (cea mai mare parte a
Imperiului Atlant fiind în E Europei, la N de Anatolia / “An-
Atolia” - cuprinzând mai ales Bazinul Pontic, cu “inima” în
partea Nord-Vestică a Lacului Pontic, în uriașa paleo-deltă
comună a paleo-Istrului, paleo-Nistrului, paleo-Bugului și
paleo-Niprului - având spre miazănoapte calota polară în
retragere, aflată în curs de topire, din cauza încheierii ultimei
glaciaţiuni).

Răspândirea actuală a grupului genetic patern Gherga

Ignorarea amintirii existenţei Imperiului Atlant în

Bazinul Pontic a dus la ulterioara eroare a multora de a plasa
Atlantida în Bazinul Atlantic (după migrarea multor Atlanţi
din Estul European spre Vest); savanții au documentat că în
aproape tot răsăritul European (încă din urmă cu milenii) au
pătruns masiv străvechi Iranieni, denumirea Iraniană pentru
“tărâm vast” - anume, “varu-stăna” - fiind preluată în vechea
Greacă, prin echivalenţa “V”/“B” a vetacismului, respectiv
betacismului, drept “Bory-stene” pentru lunga apă a Niprului,
de 2201 km, străbătând Stepa Ucraineană, unde sufla vântul
Nordic / Borean, ulterior Hunii zicând respectivului Fluviu
simplu doar “Var” / după cum a scris cronicarul Iordanes din
Dobrogea în paragraful 269 al lucrării “Getica” (Iordanes a
avut numele atestat Dac - după cum a documentat în anul
2003 Dr. Dan Dana din Paris / capitala Franței - ca
Diourdanos / Zourdanos, existent și printre Dacii din Egiptul
Estic).

Acum 40 milenii, acum 10 milenii și acum

(Lee Rimmer, 2019)

92
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

că descind din Mezi”; mai la Vest, Valea Niprului - încă din

vremuri îndepărtate, înrădăcinate în Epoca Pietrei - a fost
parte din rețeaua “Drumurilor lui Hercule” pe care era
tranzacționat mai ales chihlimbarul = “electrum” (o rășină
scumpă, apreciată și pentru proprietățile sale electrostatice,
fostă valoare / valută în Vechea Lume) iar în spațiul stră-
Românesc Sarmații = urmașii Mezilor s-au învecinat cu Geții,
capitala când Romanii au trecut Dunărea și au atacat - în
secolul II - fiind Sarmise-Getusa. Ar fi de observat că arma
voinicului Hercule al Vechii Lumi a fost ghioaga, despre care
Dr. Mihai Vinereanu a susținut că-și avea denumirea din
termenul Traco-Dac “*galga” / ”*golga”: Hercule purta
mereu ghioaga, care era de fapt arma puternicului Gherga,
căci însuși Hercule prin diversele versiuni, în funcție de
vorbitori - Alkaios, Herakles, Hercules, etc. - reproducea
numele Gherga (din Orientul Apropiat / Asia, până în
Europa); de exemplu, în Rusă și în Ucraineană (limbi ce se
vorbesc pe rutele unde au fost străvechile “Căi / Drumuri ale
lui Hercule”) explicit Геракл / Геркулес - adică Gherakl /
Gherkules - îl desemnează pe Hercule.
Fluviul Nipru izvorăște din Rusia, curgând
prin Belarus și Ucraina în Marea Neagră

Gurile Niprului, Bugului, Nistrului și Istrului /

Dunării sunt relativ apropiate unele de altele, aflându-se între
Crimeea și Dobrogea, anume în colțul NV Pontic / Nord-
Vestul Mării Negre: litoralul de la Vestul Peninsulei Crimeea
până la Delta Dunării / Nordul Dobrogei ca atare e foarte ud.
Termenul Românesc pentru mlaștină / “mla-ștină” cuprinde
în cele 2 părți ale sale “Mla” - ca la răsăritenii “Mleccha” -
împreună cu “ștină” pentru “tărâm”, indicând teritoriul
preferat al “mesagerilor” (mai largul “stan” sau mai restrânsa
“stână” fiind în evidente conexiuni cu străvechea rădăcină, la Bazinul Fluviului Nistru
fel ca și sinonimul “mlacă” pentru “mlaștină” / “mocirlă”);
vechii riverani înțelegeau și denumeau divinele Râuri Bug - Analizând cele 2 denumiri ale Fluviilor respective -
fie Sudicul Bug cu estuarul împreună cu cel al Fluviului Nipru și Nistru - conform cercetărilor Walde-Pokorny ca
Nipru, fie Nordicul Bug afluent al Fluviului Vistula - în “Fluviul din spate” = Nipru și ca “Fluviul din față” = Nistru,
legătură cu slăvitul apelativ Bog pentru Zeu, ca Dr. Mihai Vinereanu în “Adevăruri incomode despre limba
“mlăștinoase”, așa fiind regiunea Bugeac dintre gurile Nistru- română” din anul 2018 a concluzionat că se raportau față de
Istru dar și având în Bazinele lor corcălăi, adică fagi mari Indo-Europenii sau Pelasgii din spațiul stră-Românesc (cei
(similar fiind în Banat de pildă Râul Bega, denumirile concentrați între Nistru și Istru); privind onomasticile
conectându-se ca atare inclusiv de Bucovina = “regiunea Fluviale Nistru-Istru, e de știut că Antic acele Fluvii au mai
fagilor”, etc.): cu asemenea “cheie”, Sanscritul “Mlecca” fost cunoscute și ca Donastius-Danubius.
pentru “străini” - la Evrei prin “Mlakhi” ‫ מלאך‬desemnându-se
efectiv îngerii = străini față de ei - și-ar releva sensul
sorgintei lor de “mlăștinoși” / “riverani”, adică “Oamenii
mlaștinilor” sau “Oamenii Râurilor” / de pe Văi (pentru
“mlaștină”, termenul Latin a fost “palus” iar cel Finic =
“suomaa”, ceea ce a conectat în N European denumirea Țării
Finice Suomi cu starea mlăștinoasă a mediului de acolo).
Nipru, cu izvorul în Dealurile “Val-dai” / Valdai din Rusia, a
fost Sarmat considerat ca “Fluviul îndepărtat” iar - prin
contrast - apuseanul Nistru ca “Fluviul apropiat” (Iranienii
Sarmați / “Sar-Mați” au fost “Mezi regali”, ținând cont că
“Sar” / “Șar” = “Rege” iar Mezii / Magii erau din Media / NV
Iranului, Dr. Osman Karatay - dar și alții - considerând
Sarmații ca liderii Marii Stepe EurAsiatice, episcopul
ViziGot Isidor în “Etimologii” 9:2 conectând denumirea
Sarmată de “armată”, Sarmații fiind știuți pe Valea Dunării ca
entuziaști militari): Romanul Pliniu “cel Bătrân” 6:7 a indicat
în vremea sa Antică lângă Mlaștina Maeotică “pe ambele
maluri la gura Donului trăiesc Sarmații, despre care se spune
Ultimul val Arian
93
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
După “valurile” Kurgane, au urmat “valurile”
Ariane. Cel mai recent val Arian - al treilea, începând cu
secolul IX î.C. - a adus din SV Siberian în S Caspic pe
strămoșii Parților, Mezilor și Perșilor. Midii / Mezii din
Media care se învecinau cu “frații” Hyrkani / Gorgani din S
Caspic = strămoșii Parților pe culmile Munților Zagros s-au
emancipat puternic după mișcările Cimeriane din Epoca
Fierului / Cimerianii fiind Geți, conform cronicarului
Procopie din N Canaanului, istoric la Curtea bizantină a
secolului VI (în secolul XIX, academicianul Papadopol
Calimah din România a scris “Cimerianii au fost goniți de
Masageți de pe malurile Mării Negre”); la sfârșitul secolului
VII î.C., înaintea ivirii Perșilor în istoria lumii, exista o
situație a Orientului Mijlociu / Apropiat astfel (pe atunci
întregul Iran era cârmuit de Mezi / Magi - dinaștii regali ai
Mediei provenind din așezarea strămoșească Garkasia /
devenită Karkașeh, unde șamanii erau respectați - în secolul
V î.C. istoricul Herodot din Caria / Anatolia despre primul
nume al Mezilor consemnând explicit că era cel de Ariani):
La sfârșitul secolului VII î.C.
Mezii controlau spațiul dintre India și Pont
Bazinul Niprului a găzduit până în Evul Mediu - pe
când i se mai zicea și Var - numeroși riverani Valahi /
Români, documentați acolo ca formând comunități
semnificative inclusiv după apariția Rușilor (pentru Români,
denumirea echivalentă de Valahi e practicată inclusiv azi, în
mod masiv, de vecini - și nu numai - prioritatea onomastică
acordată de străini deseori fiind nu Română, ci Valahă:
puterea etnonimului Valah față de cel Român - la un număr
așa de mare de națiuni, cu o răspândire larg Europeană - e
desigur înrădăcinată în utilizarea sa serioasă de-a lungul
vremurilor iar așa ceva nu-i de neglijat, începând mai ales cu
Românii din România = principalii subiecți, printre care și în
prezent Gherga se află în cel mai mare număr din lume). Este
interesant că în vocabularul Românesc unul dintre cuvintele
cu etimologie necunoscută e “gâldău” pentru “scăldătoare” în
băltoacă (izvorul fiind “gâlgoi”): terminologia acvatică e
apropiată de Ghergoi iar așa ceva nu a fost datorită unui
context întâmplător, ci a coincis cu cel Valah / stră-Român.
Vechii Greci (de exemplu) numeau Fluviul Nipru ca “Bory-
sthenes” / “Vory-sthenes”: în Bazinul său - datorită
condițiilor foarte favorabile traiului, așa cum a descris în
secolul V î.C. și istoricul Carian Herodot 4:53, că era cel mai
mănos din Vechea Lume după Văile Dunării și Nilului - erau
multe așezări = “vari” impunătoare, numele “Vory-sthenes”
94
al Fluviului (pentru ceea ce literalmente însemnau “așezări
puternice”, căci “sthenes” = “puternice” la Greci, “stan” la
orientali fiind “tărâm”, Românii având “stană” pentru
“bolovan”, respectiv “stâne” pentru așezările pastorale,
Ucrainenii folosind “stina” iar Rușii “stena” pentru “zid”),
rămânând conectat atât cu “Varii” / Valahii care îi populau
terasele, cât și cu înțelesul acelora de Nordici = “Borei” /
“Vorei” în Vechea Lume; ca exemplu, gura Niprului și gura
Vuhului = Buhului / Bugului - Râu lung de 806 km, la V de
Borystene / Nipru - formează împreună un estuar Vorystene-
Vuh / Borystene-Bug lung de zeci de km în N Mării Negre
(loc populat de compatrioții Cariani / Gherghiți ai istoricului
Antic Herodot Karka). În Vechea Lume, Nordicii Vorei =
Borei / Borys au fost orășenii Vari / Vorys, popular cunoscuți
ulterior onomatopeic ca Varvari / Barbari (ei erau apropiați
de veșnica nea, în Albaneză - fosta limbă Iliră / I-Liră = a
iluminaților Leri, respectiv lideri, în Albaneză “yll” fiind
“stea” - prezervându-se cuvântul “bore” de la anterioara
denumire “vore” pentru “zăpadă”, Românii având “boare”
pentru vântul mai răcoros, etc.; e de știut că în vechea
Română vijelia impetuoasă - cu vârtejuri de aer / tornade
însoțite uneori de ploi torențiale - era denumită “orcan”, așa
cum a arătat și Dr. August Scriban în “Dicționaru limbii
Românești” din anul 1939: din “orcan” - “orkan” însemnând
“furtună Nordică” în Europa, astfel cum a documentat și
cercetătorul American Chris Mooney în anul 2007 - s-au
dezvoltat “uragan” și “hurican”). De la începuturile Varvare /
Barbare, Valahii s-au bucurat de “volnicie” - termen stră-
Român însemnând “libertate” - ca “Hiper-Vorei” / “Hiper-
Borei” ei fiind orășeni hotărâți: în Nordul Vechii Lumi, stră-
Românii - ziși Valahi de către cei care nu erau ca ei - încă din
neolitic aveau case mari, cu etaje, ceea ce în Epoca Pietrei era
colosal; la stră-Români, mediul urban s-a manifestat inițial
mai puternic decât mediul rural, oamenii preferând - ca o
caracteristică a spațiului străvechi Românesc - să locuiască în
aglomerări urbane, la începuturi satele lor fiind rare (“Hiper-
Voleii” = “orășenii hotărâți” din așezările “Var” - respectiv
“Val”, prin uzuala translație “R”/“L” - de pe lângă valurile
apelor curgătoare erau cei denumiți pe scurt Valahi). Despre
unii termeni, ca acela pentru așezarea urbană “Var” - după
care s-a consolidat cel al zonei întărite “De-Var”, în legături
cu ulterioarele cuvinte “deva” dar și “divin” - se poate
observa că erau la fel de vechi ca acelea de Rumâni / cu care
se autonumeau Românii ori de Valahi / cu care erau denumiți
de alții (e de remarcat că în Europa Barbară doar Geto-Dacii
au avut cetăți “dave”, ceea ce însemna atât că au perpetuat
Tradiția primelor așezări de pe continent - anume, cele
neolitice ale băștinașilor din spațiul Românesc - cât și că așa
ceva era rezultatul unui efort de coordonare / cârmuire
depășind nivelul nobiliar local, adică reflecta regalitatea); în
scris, dovezile rămase au fost Medievale dar verbal atestările
au fost mult anterioare, căci întotdeauna - și oriunde -
vorbirea a precedat scrierea (niciodată invers): de altfel,
specialiștii lingviști au demonstrat că multe dintre cuvintele
în uz azi au vechimi nu doar de secole, ci chiar
multimilenare.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Râul Bug - dintre Fluviile Nipru și Nistru - are la vărsare
un mare estuar
În anul 1987, academicianul Român Anton Dumitriu
(1905-1992) în “Culturi eleate și culturi heraldice” a scris:
“Chinezii au multiplicat pe Împăraţii Cerului, adăugându-le
nume pentru fiecare dintre cele 4 puncte cardinale: un
împărat alb pentru occident, un împărat verde pentru orient,
un împărat roşu pentru miazăzi, un împărat negru pentru
miazănoapte şi - în sfârşit - un împărat galben pentru centru.
Nu putem să nu facem o apropiere între împăraţii determinaţi
prin culori specifice şi împăraţii care apar în basmele
românilor: Verde-împărat, Alb-împărat, Roş-împărat, etc.
Mai târziu, modul de a pune adjectivul înaintea substantivului
(normal ar fi fost să scriem Împăratul Roşu sau Împăratul cel
Roşu) arată că expresia a ajuns în limba română dintr-un fond
mult mai vechi, dinainte, în orice caz, de formarea ei. În al
doilea rând, tâlcul acestei denumiri - fără nici un sens pentru
cititorul de azi - ar trebui căutat în simbolul orientărilor
punctelor cardinale. Poate că trimiterea, de exemplu, la Roş-
împărat însemna de fapt trimiterea lui spre sud. În orice caz,
corespondenţa pe care am găsit-o dovedeşte vechimea
tradiţiilor româneşti foarte îndepărtate, având poate rădăcinile
cu milenii în urmă”. În anul 2004, Dr. Mihai Vinereanu a
afirmat: “Nu este o exagerare să spunem că cel puțin în
anumite privințe româna se apropie de sanskrită aproape la
fel de mult ca și de latină”: la așa echivalare lingvistică a
echilibrului / egalității a intervenit erodarea cauzată de timp,
ceea ce, deoarece legăturile Românei cu Latina au fost
dovedite istoric mai recente, înseamnă că în trecutul mai
95
îndepărtat legăturile Românei cu Sanscrita au fost mult mai
masive decât cele Antice ori timpurii Medievale ale Românei
cu Latina. În anul 2012, cercetătoarea Română Mioara
Călușiță - preocupată de trecutul îndepărtat - a rezonat cu
străvechile legături din EurAsia: “Câte milenii s-au scurs de
la obârșia acestor tradiții care au lăsat ecouri în România și în
China? Limba românilor este un document ce arată istoria lor
multimilenară. Valahii negri erau valahii nordici; ei nu aveau
culoarea neagră. Poate - printr-o coincidență - chiar și numele
‘valah’ corespunde unor tradiții orientale. În practica yoga
din India, ‘va’ este mantra - cuvânt evocator - apei, ‘la’ este
mantra pământului negru iar ‘ha’ a eterului. Am moştenit
unele cuvinte care atestă legăturile noastre cu Orientul.
Învăţaţii din vechea Indie au constatat că limba vorbită de
popor nu era precisă. Ei au disciplinat şi supus unor reguli
gramaticale stricte limba care se vorbea atunci şi savanţii
continuă să o folosească şi azi. Au numit această limbă ‘sama
scrita’ adică ea însăşi fixată, ordonată, denumire care s-a
prescurtat şi a devenit ‘sanscrita’. În vechime, în limba
noastră, ‘kara’ a însemnat ‘mână’, ca şi în limba sanscrită. În
aceasta, ‘akara’ cu primul ‘a’ scurt (care în română a devenit
‘o’) indicând absenţa, înseamnă lipsa mâinii. Deci ‘l-a făcut
de ocară’ a însemnat că i-a tăiat mâna? În română, rădăcina
‘cara’ a generat cuvintele ‘car’, ‘a căra’ şi ‘căruţă’, iar mâinii
i s-a atribuit alt nume. În sanscrită, carului i s-a dat rădăcina
roţii, şi mâna şi-a păstrat vechea denumire. Ar putea aceasta
dovedi că strămoşii românilor s-au despărţit de cei ai vechii
Indii atunci când a apărut carul? În localitatea Pecica există
un important şantier arheologic; în limba sanscrită, ‘pecaka’
(se pronunţă peceaka) înseamnă bufniţă… În limba sanscrită,
‘karanda’ ar indica mânuibil şi înseamnă ‘sabie’. Cum, când a
apărut în română toponimul Caransebeş? Au existat şi
migraţii din India în această parte a Europei? În limba
sanscrită, ‘simha’ înseamnă ‘leu’. Toponimul ‘Şimleu’ a
apărut când existau lei în Dacia? Limba română are mult mai
multe cuvinte înrudite cu cele din limba latină şi din limbile
aşa-zise neolatine, deoarece acestea s-au despărţit
(individualizat) mai târziu, dintr-o veche limbă comună.
Limba şi folclorul românesc păstrează tradiţii multimilenare.
Chiar dacă mentalitatea oamenilor a evoluat şi obiceiurile lor
s-au schimbat, adesea vechile tradiţii şi cuvintele generate de
ele s-au păstrat, dar uneori li s-au atribuit alte origini
(explicaţii), ceea ce face ca acum să ne fie greu să le dibuim
adevărata lor obârşie”. Cu asemenea “cheie” pentru trecut,
având pentru “mână” vechiul termen “kara” (pentru “mână”
în Greacă fiind χέρι “cheri” dar în Albaneză “dorë”)
combinația “Kara-Ga” - rezonând cu Omul / Man Gher-Ga -
efectiv însemna “Mâna Pământului”; de altfel, în vechea
Greacă prin Ghiorgos era desemnat lucrătorul agricol: cel
care mânuia pământul.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

semnificative): cei aflați în mișcări au fost rude cu sedentarii

de pe meleagurile autohtone dar stabiliți altundeva ajungeau
să se înrudească și cu băștinașii din noile locuri de trai. Așa
de pildă au fost cei plecați la sfârșitul paleoliticului din Altai-
Pamir / Asia Centrală spre apus, ajunși în Munții Caucaz-Ural
/ limita dintre Asia și Europa iar apoi în Carpați / Europa
Centrală (înrudiți cu cei de acolo); la rândul lor, cei plecați
din Carpați / Europa Centrală - spre toate zările - se înrudeau
cu cei rămași în Carpați / Europa Centrală.

În timpurile începuturilor - dominate matern - pe

linie masculină a ajuns să fie venerat Soarele, personificat
prin Zeul Luminii Ra: bărbații (fie “rgi” sau “rși”, respectiv -
în numele Zeului Luminii Ra - liderii pământurilor “Ga” sau
ai apelor “Su”, considerați ca atare cârmuitori / regi sau
înțelepți) nu aveau nevoie de construcții religioase
impresionante, căci legăturile cu divinul erau intime, trăite
intens la nivel individual. Așa ceva a dăinuit multimilenar în
EurAsia, manifestându-se deopotrivă între pre-diluvianul Rai
European / centrat Pontic și post-diluvianul Nord Indian (în
Sanscrită, cuvântul “Rai” - existent chiar astfel - înseamnă
“abundența pământului”); între ambele zone din EurAsia -
foarte umede datorită topirii ultimei glaciațiuni prin
intensificarea puternică a activității Soarelui în urmă cu 10
milenii - în răsăritul Asiatic apele șiroind de pe cei mai înalți
Munți din lume iar în apusul European apele șiroind de pe
calota glaciară aflată în retragere, la circa un mileniu după
Potop s-au răspândit masiv Gherganii / Kurganii, care (printre
altele) s-au remarcat prin ceea ce au lăsat specific lor în urma
migrărilor, anume: Gorganele (realizări megalitice tipice lor,
aparținând Cultului Eroilor). Din trecutul omenirii se poate
observa că mereu migrările au fost precedate de reduceri ale
populațiilor gazdă (cauzate îndeosebi de epidemii, bolile
ucigând mai mulți oameni decât luptele); asemenea probleme Munții Carpați (în Serbia, România, Ucraina, Polonia,
- de sănătate sau sociale - au fost sistematic urmate de Slovacia, Cehia, Ungaria, Austria)
repopulări prin migrări, astfel și înlocuindu-se culturile
urbane cu cele rurale, structurile centralizate cu cele Actualii Gherga din România sunt descendenții
descentralizate, etc. (toate fenomenele de expansiuni ale direcți ai Anticilor dinaști Geto-Greci (iviți din cununiile
oamenilor au survenit în etnogeneze după descreșterile Geților Dunăreni și a Grecilor Cariani) care au avut ce
demografice datorate ravagiilor bolilor contagioase ori moșteni și nu s-au retras după rudele lor Gote altundeva în
catastrofelor climatice / de mediu, etc). Ultimii care părăseau Europa: Goții au influențat esențial Germanicii din V și
vreun tărâm, regat, ținut, regiune, zonă, teritoriu, moșie, etc. Glorioșii / Slavii din E (celelalte 2 mari populații ale Europei
de regulă erau stăpânii / proprietarii săi; migratorii, nomazii, actuale). Dinastia “An” - cârmuitoarea Imperiului Atlant /
coloniștii, cei care “roiau” sau “se roiau”, etc. de regulă erau Borean, adică Nordic în Lumea Veche, întins din Anatolia /
cei “nelegați” de proprietăți (respectiv fără moșteniri “An-Atolia” peste fostul Lac Pontic până în marginea calotei

96
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
- a fost genetic Gherga (pe linie paternă): în Epoca Pietrei,
“Bo” / “Ba” = “Suflet” şi “Re” / “Ra” = “Soare”; asamblate,
particulele împreună dau “Borea” / “Vorea” - betacismul /
vetacismul “B”/“V” fiind popular - pentru ceea ce era Nordul
Vechii Lumi, populat de Varahii / Valahii iubind îndeosebi
primă-vara și vara, stabiliți în așezările denumite în trecutul
îndepărtat ca “var” (Voreii / Boreii - respectiv Nordicii -
literalmente erau “Sufletiștii Soarelui”, căci în recele Nord
astrul era cu atât mai prețuit cu cât adoratorii săi trăiau mai
departe spre miazănoapte, unde era mai frig). După cum a
observat în anul 2012 și cercetătorul Constantin Olariu
“limba Română are cuvântul ‘boare’ cu sensul de ‘vânt rece’
sau care răcorește; mai există cuvântul ‘bură’ cu sensul de
‘ploaie de scurtă durată’, ce apare când aerul e foarte cald și
răcorește atmosfera”. În conexiune cu asemenea considerații,
apropierea - deopotrivă lingvistică / onomastică dar și fizică /
geografică - dintre populația Valachă / Balachă și termenul de
“baltă” (ori de denumiri ca Lacul Balaton sau ca Marea
Baltică) nu pare exagerată, îndeosebi ținând cont de
străvechiul vetacism / betacism “V”=“B”; în mod similar -
ținând cont că dicționarele Românești redau vechiul cuvânt
“bală” ca “balaur” - Valahii / Balahii ar echivala concret
Balaurii: se știe că strămoșii Românilor / Valahilor încă din
Antichitate purtau emblematicii balauri ziși “draco”
(flamurile cu cap de lup și trup de dragon). De altfel, Dr.
Vicu Merlan - arheolog, doctor în istorie - în cartea “Dacia
esoterică” din anul 2020 a scris despre Lacul Balaton că în
vechime era știut ca Bălătău / înainte de Balaton.
Calota glaciară
În urmă cu 10 milenii, sufletistul solar “An” Gherga
era în fruntea Vechii Lumi (a fost partenerul Marii Zeiţe
Mamă a Pământului / Marea Maică Ghirghe = Kirke, grupul
genetic matern “U5” / “Ursula” în prezent regăsindu-se
majoritar tot în Europa Nordică, lângă care e majoritar şi
grupul genetic patern fost “N” / acum “X”, al bărbaţilor
Gherga: grupurile feminin “Ursula” şi masculin “Gherga”
acum 10 milenii erau majoritare în Bazinul Pontic iar azi sunt
mai numeroase în Europa Nordică căci între timp a avut loc
migrarea lor treptată spre miazănoapte, odată cu restrângerea
calotei glaciare; în Bazinul Pontic - principala zonă de intrare
în Europa dar şi de aglutinare umană la început a străvechilor
populaţii Homo Sapiens - muierile genetic “U5” venite din S
/ Africa s-au întâlnit cu bărbaţii genetic “N”/”X” veniţi din E
/ Asia, urmaşii lor rămaşi Europeni stabilindu-se în V / ca de
pildă în România iar grosul în N: din invocarea nocturnei
Luni “Ma” - ca “Ma-Ma” - s-a fixat apelativul negresei
97
Mame Mari, patroana Pământului = planeta în jurul căreia i-a
fost apreciată gravitarea, din Epoca Pietrei, a “lămpii”
luminând noaptea / așa cum ciclic o face satelitul natural al
globului). Apariția proaspeților bărbați cu mutația genetică
Gherga din Asia Centrală în Europa Centrală s-a datorat
atracției lor față de Civilizația Atlantă dezvoltată în Bazinul
Pontic (inclusiv pe Dunărea inferioară, în spațiul unde e azi
România); Imperiul Atlant atrăgea ca un magnet, căci dacă
dezvoltarea Civilizațională după încetarea glaciațiunii și
extincția ultimilor Uriași Cro Magnon nu ar fi fost în Europa
- îndeosebi în Bazinul Dunării inferioare - ci în Bazinele
Fluviale din Asia (ca Fluviile izvorând din Tibet - Albastru,
Galben, Ind - ori Fluviile Mesopotamiei) sau din Africa (ca
Fluviile Nil ori Niger), primii Gherga ar fi migrat după
mutația genetică acolo, însă esențial majoritatea
descendenților Gherga marcați de mutația genetică a
înaintașului a făcut-o din spațiul Pamirian în spațiul Pontic, în
fostul Eden / Rai, unde era Atlantida, contribuind la ivirea
primei Civilizații Homo Sapiens, anume Civilizația Atlantă,
“inima” de unde a început Vechea Lume: în Bazinul Rheii /
Dunării inferioare a fost cea mai veche Civilizație Fluvială de
pe glob iar abia după Potopul Pontic - adică după mileniul
VII î.C. - au apărut celelalte Civilizații Fluviale de pe planetă
(din Asia și Africa). Civilizația în general n-a progresat în
izolarea vârfurilor Montane, ci pe Văi, respectiv pe maluri /
țărmuri; riveranii au fost pretutindeni pionierii: ei nu trăiau în
singurătățile piscurilor, ci aglutinați / aglomerați în mulțimi
umane (dându-și seama că puterea le creștea pe măsură ce se
adunau tot mai mulți) iar așa ceva era mai facil pe malurile
apelor, pe care au ajuns să le străbată chiar cu dibăcie. Este
interesant că în vechiul Altai ori acum în Turcă - limba
oficială din Anatolia și din fosta Tracie / limbă ne Indo-
Europeană - pentru “Mamă” există termenul “Ana”: în marele
trecut - la nivel divin - Ana și An au fost soți; în asemenea
accepțiune, Fluviul Eni-sei / cel mai mare al Siberiei,
literalmente e apa Mamei iar Anadolu / “Ana-dolu” -
versiunea autohtonă Turcă pentru Anatolia - înseamnă “Ana-
deplină” (adică Anatolia era tărâmul complet / integral al
Marii Mame Ana, “dolu” fiind “deplin” / “complet”). Spre
deosebire de dimensiunea maternă, pe linie divină masculină,
Zeul An a rămas emblematic deopotrivă în zonele vecine
Anatoliei, atât în partea Europeană / Balcani (în N Românesc
fixându-se ancestral rotația dintre Ani - de la Vechi la Nou -
inclusiv azi prin An măsurându-se timpul, termenul “An”,
spre deosebire de alte limbi, conservându-se exact așa în
Română), cât și în partea Asiatică / Mesopotamia, unde încă
din Epoca Pietrei Sumerienii l-au notat explicit cuneiform ca
Anu: cele 3 zone succesiv vecine cuprinzându-l pe
străvechiul An - Mesopotamia, Anatolia și Balcani - se întind
între Oceanul Indian / Golful Perșilor din Sudul roșu și
Bazinul Dunării din Nordul negru, tocmai ele având și
dimensiunea Indo-Europeană = Ghergană / Kurgană cea mai
puternică (anume, între “rișii” / înțelepții Indieni și “rgii” /
regii Europeni, din fostul Rai, acum spațiul Românesc); în
marele trecut - adică în trecutul îndepărtat - Vechea Lume era
cârmuită de cei puternici deopotrivă politic şi sexual (efectiv,
potenţa sexuală și potența politică se îngemănau - într-o dublă
potență - aşa ceva rămânând atestat din vremurile cele mai
timpurii).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Tripartiţia corpului uman
În N Peninsulei Anatoliene, “Pontus Euxinus” =
Marea Neagră (în vechea Persană termenul “axșaina” era
folosit pentru “turcoaz” iar în vechea Greacă “euxeinos” se
folosea pentru “ospitalieră”) e cea mai tânără / recentă Mare
din lume: planeta Pământ / Terra - fostă Ga - are drept cea
mai nouă Mare ceea ce azi e Marea Neagră (Nordică în
Vechea Lume); la E, zona Montană Caucaziană este a celor
mai înalţi Munţi Europeni iar la V, ambele zone de uscat -
Carpatică din miazănoapte şi Balcanică din miazăzi - au
înţelesul de Montane. De la formarea Mării - pe locul fostului
Lac Pontic, pe malurile în pante ale căruia trăiau pre-
diluvienii fericiți Homo Sapiens - a rămas amintirea
Potopului; din același timp a răzbătut amintirea Atlantidei
(din vremurile mamuților, în Antichitate filozoful Platon -
născut în Insula Eghina 37,43 lat. N, 23,29 long. E din Marea
Egee conform Galului Favorinus, Anatolianului Laerțiu ori
Enciclopediei Suda / Tracia, Insula Eghina / Aegina fiind
Gherghită conform cercetării Dr. Steven Vogazianos-Roy din
anul 1995 - notându-i ca “elefanți”): dacă aceea s-ar fi
scufundat din cauza vreunei catastrofe cosmice, atunci acel
eveniment ar fi fost transmis cumva (însă în legătură cu
tragedia Atlantă nu există nici o indicație sau aluzie cât de
mică despre vreo influență cerească, fenomenul fiind integral
legat de cauze naturale pământene). AtlantIda - capitala
Imperiului Atlant - era pe o Insulă din apropierea țărmului
continental, având un Lac în mijlocul căruia pe o stâncă se
afla altarul central, delimitat de maluri printr-un șanț circular,
plin cu apă: astfel erau cele 3 inele circulare acvatice din jurul
centrului Atlant - anume, inelul dintre țărm și Insulă, inelul
dintre malul Lacului și stâncă, respectiv inelul din jurul
altarului - unde era slăvit Tatăl An al Cerului = “Lordul /
Lerul Constelațiilor”, de care a fost conectată atât
dimensiunea rotundă a inelului, cât și pilonul / coloana pe
care erau scrise Legile Zeului (din timpuri imemoriale,
Românii l-au echivalat pe străvechiul Zeu / Moș An cu Moș
Ene = patronul visării); e de remarcat că în Vechea Lume
conceptul despre moarte - datând din vremea Neandertală -
era ca un somn etern iar persoana moartă era văzută ca
dormind fără suflu, însemnând că a intrat pentru totdeauna în
Lumea Viselor (iar ca atare, semnificativ în patrimoniul
Românesc s-a fixat Moș Ene = Zeul Somnului). Inima
98
Atlantă a constituit modelul pentru casă - adică al clădirii
unde s-au mutat cei de la cort ori colibă - având 3 zone sacre,
în centru cu cuptor / cămin, la limita construcţiei cu cerdac /
pridvor şi până la gardul înconjurător cu curte / ogradă (apoi
fiind restul, numit Cosmos / vechii Greci îl aveau ca Gardian
la gardul gospodăriei pe Zeus “Herkeios”). Modelul
respectiv, având la mijloc camera cu vatra ca punctul de
iradiere progresivă - în cercuri concentrice - era spaţiul
cultural apărut în cadrul spaţiului natural; aşa ceva contura
lumea curentă şi limitată, în comparaţie cu lumea din jur,
nelimitată (după descoperirea focului, comportamentele
grupurilor umane s-au modificat semnificativ, căci în general
fiecare comunitate având numai o singură vatră în trecutul
îndepărtat, unde rezultatele vânătorilor, pescuirilor ori
culesurilor erau consumate totdeauna împreună - deci în
public - atunci fiind mai crescută și importanța mecanismelor
de într-ajutorare dintre membrii comunităților: nu existau
intimități sau secrete, oamenii Homo Sapiens - fiind cei mai
sociali - ajungând în final să supraviețuiască, rămânând
chipurile “înțelepți” față de Uriașii predecesori
individualiști). Este de observat că deopotrivă solitarii
Neandertali și solidarii Homo Sapiens s-au impresionat
reciproc: oamenii Homo Sapiens au fost impresionați de
individualismul Neandertalilor - fenomen evident încă de la
începutul Vechii Lumi, prin faptul că nocturnii Neandertali
erau în sine adevărate “instituții” singulare față de diurnii
devălmași Homo Sapiens - iar Neandertalii au fost copleșiți
de grupările umane, care (prin eforturi colective) au ajuns în
final să le provoace extincția; de altfel, termenul de “lume”
provine de la cei strânși sub luminător iar cel mai puternic
luminător natural nu e Luna - ce era mai apreciată de
Neandertali - ci e Soarele apreciat dintotdeauna de ansamblul
oamenilor Homo Sapiens (dacă Neandertalii ar fi fost mai
uniți decât în propriile familii - măcar coalizați în hoarde -
atunci poate ar fi dăinuit și acum / e interesant că în
Antichitate a fost remarcată lipsa de unitate la Traci, ca fapt
atipic printre oamenii Vechii Lumi, care altfel ar fi putut fi
împreună și mai puternici decât au fost).
Casa Tradiţională Românească
(topogramă simbolică)
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
După dispariția ultimilor Uriași / Găligani - adică
după dispariția Giganților Cro Magnon - tipul uman Homo
Sapiens = “Omul știutor” / “Înțelept” (în Latină “Sapiens”
însemnând “Înțelept”) și-a extins Vechea Lume din Cornul
Abundenței, întins în Vestul Asiei și în Nord-Estul Africii, în
ceea ce a fost Imperiul Atlant = Raiul, întins în extremitatea
Vestică a Asiei și în Estul Europei, primul cârmuitor al
excelentului tărâm Nordic Imperial fiind divinul / Zeificatul
“An” Gherga: la Români - ca un “ecou” An - cel mai popular
prenume e “Ion”, având diminutivul “Nelu” (cu care - de
altfel - rezonează “inelul”).
Cornul Abundenței (cu verde)
De exemplu, cuvântul Traco-Dac pentru “blond” era
“bălan”, având în compunere “Băl” şi “An”: baza a fost
străveche, fundamentată pe realitatea ancestrală a înfăţişării
stră-lucitorului Zeu Băl / Bel (sinonimul oriental al Zeului
An); “Dicţionarul etimologic al limbii române pe baza
cercetărilor de indo-europenistică” realizat de Dr. Mihai
Vinereanu în anul 2009 a mai indicat din fondul lingvistic
îndepărtat şi termeni semnificativi ca verbul “bălăci” pentru
scăldarea cu pleoscăit, bală / balaur, baltă, baltag, bălărie
pentru buruiană, bâlci pentru târg mare, substantivul “bal”
pentru petrecerea mare, etc. Cercetătorul Român Lazăr
Tonciulescu a scris în cartea “Istoria începe în Carpați”:
“Pentru a exemplifica modul cum trebuie abordat studiul
originii limbii române, vom analiza cuvântul ‘An’: în limba
arhaică, a fost atestat lexemul ‘annus’, care avea sensul de
‘cerc’, sens păstrat în diminutivul ‘inel’. Analizând evoluția
semantică de la cerc la perioada unui an (365 zile), constatăm
despre cele 2 sensuri - primitiv și evoluat - că aveau o
legătură reală, în sensul că dacii măsurau timpul pe cerc (nu
se poate spune că lexemul ‘An’ era de origine romană pentru
că - în acel caz - romanii ar fi păstrat măsurarea timpului pe
cerc; or, în perioada fondării Romei, anul lor măsura doar 300
de zile)”.
99
Simbolul cuneiform “An” / “Din Cer”
De altfel, “inel” în Latină era “circulum”: legătura
lingvistică a inelului evident că a fost cu stră-Românul “An”,
știut circular pe spirala timpului, cu reprezentare astfel în
Vechea Lume (cuneiform - de pildă - era printr-un cui întreit /
rotit între poziția verticală și poziția orizontală); de la
supremul cârmuitor “An” au apărut în Vechea Lume (ca de
pildă în EurAsia) termeni pentru conducători, Românii având
“coană”, “coană-mare”, “cucoană”, “conaș”, “con”, ș.a., ca
“Han” - “Gan” / “Khan” sau “Knez” / “King” - etc. În anul
2018, cercetătorul Canadian de origine Estonă Andres Paabo
a observat că în secolul I “istoricul Roman Tacit probabil
auzind ‘Hene’ / ‘Vene’ despre Finici i-a interpretat ca
‘Fenne’, onomastica Hunilor - din Sudul Finicilor - putând fi
în legătură și cu ceea ce cronicarul Iordanes a consemnat
despre ‘Hunugari’ în secolul VI”; e interesant că Ungurii /
“Un-gurii” - vorbind o limbă Ugro-Finică - au “gyűrű” pentru
inel (cercul e “karika”) iar Chinezii zic inelului “huan”:
Românii folosesc “ghiul” atât pentru “inel”, cât și pentru
“cârd” / “mulțime” - termen vechi / arhaic, conform Dr.
August Scriban în “Dicționaru limbii Românești” din anul
1939 - “ghiol” fiind șirul de mărgele (corespunzător “Micului
dicționar academic” din anul 2010) dar și mai popularul lac
nămolit, termenul regăsindu-se inclusiv la Perși / Iranieni.
Academicianul A/Român Neculai Iorga a afirmat în eseul
“Contra dușmăniei dintre nații”: “Limba e ființa vie care ne
vine din timpurile cele mai depărtate ale trecutului nostru, ea
este cea mai scumpă moștenire a strămoșilor care au lucrat,
generație de generație, la elaborarea acestui product
sufletesc”.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Debutul Culturii Vincea, la sfârșitul mileniului VII î.C.
(de arheologul Alex Bayliss, 2015)
Dr. Ioan Andrieșescu - devenit membru
corespondent al Academiei Române - a scris în anul 1912 în
cartea “Contribuție la Dacia înainte de Romani”: “Se
dovedește cu fapte de recunoscută autenticitate că cultura
Daciei înainte de Romani înfățișează nu trecerea bruscă de la
o stare de sălbăticie la alta de lumină puternică și limpede, ci
- mai sigur - desvoltarea liniștită și continuă, după împrejurări
și locuri, pe un adânc fond de cultură populară, mai puternic
decât ele, o succedare de Ere cu un caracter de tenacitate
excepțională. Ce poate fi mai descoperitor de orizonturi noui
decât faptul că, în timp ce pentru vremea Romană, cultura de
la Dunărea de jos se concentrează în colțul Sud-Vestic al
Daciei, înainte cu mult de acea vreme, o cultură de o
însemnătate neobișnuită se desfășura în regiunile ei Estice,
Moldova mare până către Nipru, identică cu cultura
regiunilor Transilvane, până către Dunărea de mijloc și Sud
Dunărene până la Marea Egee? Independent de problema
patriei primitive Ariane, ca și aceea a timpului de împrăștiere
a diferitelor seminții Arice din ‘trunchiul comun’, Europa
Estică și de Sud (Ținuturile Carpaților, ale Dunărei de jos
către Marea Adriatică, Marea Egeică și Marea Neagră), are o
înfățișare particulară în cultura preistorică Europeană, care
merită toată luarea aminte”. Despre vechimea Românei,
cercetătorul Lucian Costi a afirmat în anul 2016: “Teritoriul
pe care s-a vorbit limba română coincide cu extinderea
maximă dată de arheologi pentru spațiul Vechii Europe
începând cu orizontul anilor 6500 î.C. Coincidența aceasta nu
poate să nu aibă impact asupra ipotezei vechimii limbii
oamenilor care au făurit acea primă civilizație europeană,
adică a limbii noastre. Însumate, ariile culturilor Tisa, Vincea,
Criș, Cucuteni, etc. ajung la peste 1,2 milioane kmp pentru
Vechea Europă. Năvălirile barbare au restrâns, prin
exterminare și asimilare, acel spațiu strămoșesc la cel carpatic
și pericarpatic. Cuvintele limbii române au claritate în rostire
grație calității vocalelor sale, a consoanelor, a secvenței între
vocale și consoane și a plasării accentului. Claritatea se
reflectă și prin existența silabelor, acele despărțiri logice ale
cuvintelor în fragmentele cele mai simple de vorbire. Din
interacțiunile cu vorbitori de franceză, olandeză, germană,
100
engleză, se poate observa că în respectivele limbi nu se
recurge la silabisire, atunci când se încearcă explicarea
rostirii corecte a unui cuvânt, ci se recurge la repetarea sa, fie
și de câteva ori. Dar asta e cu totul altceva. Românii recurg
instinctiv la silabisire, ca să ușureze priceperea rostirii
secvențelor sonore. Acest fapt lingvistic elementar a fost
trecut cu vederea, fiind considerat nesemnificativ, ori el este
semnificativ, pentru că trădează o tendință naturală a
vorbitorilor de română. Silabisirea era o metodă normală de
învățare a abecedarului, dar numai la noi, nu la englezi, și rar
la francezi. Despărțirea în silabe este un capitol important în
studiul limbii române și cu totul secundar în cazul altor limbi.
Se trage concluzia că limba română are un caracter silabic și
că există încă această percepție a construcției silabice în
mintea vorbitorilor ei. Este deci logic să considerăm că
româna a avut cândva în evoluția ei o fază de construcție din
materiale sonore simple, care s-au aglutinat, într-o fază
silabică. Faza silabică oferă o armă prețioasă pentru aflarea
originii vechilor termeni ai limbii prin analiza atentă a
spectogramei fonemelor componente”. Ca înțeles al numelui
Gherga, se poate facil vedea în el întruparea Cerului Zeului
An = “Gher” și a Pământului / Gliei “Ga” - care îl găzduia -
în Gher-Ga (corespunzător Sumerienilor, consoarta Zeului
An a fost divina Uraș / Ki - Zeița Pământului - un urmaș de
seamă al ei fiind Uriașul “Ghilga-meș” = “moșul Ghirga”, cel
mai de seamă rege al lor); vechimile lor erau uriașe -
provenind din timpuri străvechi - căci egalarea lui Moș An cu
Moș Ene se înrădăcina în visurile / abordările onirice și
viziunile / iluziile anterioare, paleolitice (vechii Greci îl
aveau pe Morfeu ca Zeul Viselor, acela atingând pleoapele
somnoroșilor cu frunze de mac, scoase din Cornul
Abundenței pe care-l purta în mâini iar în Greaca veche
cuvântul “oinos” era folosit pentru “vin”): de altfel,
psihologii știu că visele dese stimulează inteligența și
creativitatea. Antropologul Britanic Edward Tylor 1832-1917
(directorul Muzeului Universității Oxford, întemeietorul
antropologiei culturale) a afirmat că “oniromanția a fost
prima metodă divinatică existentă în fiecare societate
primitivă”: adevărul despre credința în vise este că a fost
moștenită de oamenii Homo Sapiens de la Neandertali (în
Tradiție a și rămas că îndepărtata vreme a Uriașilor /
Neandertalilor a fost “Timpul viselor”); mai mult, pentru a
calma încingerea creierului - Neandertalii au avut creierele
mai mari ca Homo Sapiens - căscatul mereu a fost de ajutor
(diferitele acțiuni efectuate dintotdeauna duc și la o încălzire
a creierului iar prin căscat - adică prin aportul de aer adus de
o inspirație puternică, urmată de o expirație puternică - în
plus dacă e și căscat prelungit, se reușește realizarea
termoreglării eficiente prin scăderea temperaturii). În anul
2014, Oana Stupinean a scris: “În ultima perioadă,
cercetătorii încearcă să înţeleagă unul dintre cele mai
ruşinoase gesturi ale comportamentului uman: căscatul. De
câte ori nu v-aţi simţit jenaţi de fiecare dată când căscatul îşi
face apariţia în faţa şefului, la orele de curs, în orice caz, în
momente nepotrivite? Însă, căscatul este mult mai complicat
decât v-aţi fi imaginat. Se pare că, atunci când căscăm, se
declanşează o multitudine de cauze şi o varietate de funcţii.
Căscatul pare că ne ţine creierul în alertă, în condiţii de stres,
deoarece atunci când căscăm, organismul nostru face pauză
timp de câteva secunde, moment în care ne relaxăm dar în
acelaşi timp ne încărcăm ‘bateriile’. Tendinţa omului de a
căsca atunci când o altă persoană cască a fost incorect numită
empatie. Pentru a dezvălui misterele căscatului, oamenii de
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
ştiinţă au început să caute indicii. S-a descoperit că în timpul
verii oamenii au tendinţa de a căsca mai des. Alţii cască
atunci când văd pe altcineva că o face, însă interesant este că
persoanele autiste sau schizofrenice nu sunt afectate de acest
efect contagios. O ipoteză interesantă este aceea că atunci
când căscăm creierul îşi reglează temperatura pentru
funcţionare eficientă. Profesorul Andrew Gallup, din cadrul
Universităţii NewYorkeze Binghamtom, a studiat acest
fenomen şi a efectuat un experiment; într-un studiu publicat
în 2010, a concluzionat că temperatura creierului s-a răcit.
Inhalarea aerului rece scade temperatura creierului prin
răcirea sângelui, care în final ajunge la creier. Un alt studiu
arată că un număr mare de participanţi cască mai mult în
timpul verii decât iarna. Totodată, stresul şi anxietatea ‘ajută’
la încălzirea creierului, însă căscatul ajută la răcirea şi
funcţionarea la capacitate maximă. Apoi, într-un studiu
realizat pe mai mulți subiecți, li s-a arătat un scurt video cu
oameni care căscau. Aproximativ două treimi din participanţi
au răspuns pozitiv la experiment, căscând. Efectul contagios
poate avea şi o funcţie socială, pentru ca fiecare să simtă că
aparţine unui grup. De altfel, s-a demonstrat că animalele
cască pentru a-i ţine pe ceilalţi vigilenţi la ce se întâmplă în
jurul lor. Oamenii de ştiinţă au identificat câteva schimbări
chimice la nivelul creierului şi au descoperit o substanţă
interesantă, dopamina. Nivelul dopaminei este mai ridicat în
primele momente ale zilei, de aici şi motivul pentru care
căscăm dimineaţa. De asemenea, studiile arată că tindem să
căscăm atunci când suntem obosiţi şi noaptea, deoarece
temperatura creierului este mai ridicată decât în mod normal.
Pentru a diminua căscatul la locul de muncă, managerii ar
trebui să ţină cont de faptul că o minte trebuie ţinută ‘la
rece’.” Dopamina este un neurotransmițător ce provoacă
plăcere și este implicată în controlarea nivelului de energie,
inclusiv al mișcărilor (persoanele cu multă dopamină sunt
predispuse la lucruri excentrice iar cele cu puțină dopamină
sunt deficitare în vitalitate și depresive); dopamina e
conectată de prolactina secretată de către hipofiză (cu rol
regulator al apetitului sexual și al fertilității): unii își
stimulează dopamina - pentru a fi “fericiți” - de exemplu prin
creativitate, cu muzică ori cu droguri. Nocturnii și fericiții
Neandertali (căpățânoși foarte potenți sexual, care au fost și
mari cântăreți paleolitici, începând cu îngânări ca la cântecele
“de leagăn” sau utilizând inclusiv instrumente muzicale)
căscau viguros iar diurnii Homo Sapiens au indicat sorgintea
Moșului Ene / An - Zeul Somnului și Timpului - în vremurile
acelea îndepărtate, când exista Cultura Viselor: așadar,
divinizatul An a fost foarte vechi.
101
Gotul Isidor - născut în Noua Cartagena / din
Peninsula Iberică, ajuns episcopul ViziGoților în Sevilla,
ViziGoții fiind Goții “de vază”, de pildă Sanscritul “vasu” =
“nobil” - a scris în “Origini” / “Etimologii” despre cele știute
în Vechea Europă: “Unii au spus că au fost 4 limbi
asemănătoare, adică Prisca, Latina, Romana, Mixta; Prisca a
fost aceea de care s-au folosit cei mai vechi locuitori ai Italiei,
în timpul lui Ianus și Saturn, neregulată Barbară, după cum se
vede din cântece”. (În prezent, sunt cercetători care acceptă
migrări consistente dinspre răsărit în Peninsula Italică numai
după Războiul Troian - cum a fost cea a Grecilor în S
Peninsulei Italice, care au format “Magna Grecia” ori apoi a
Albanezilor tot acolo - dar nu admit mișcări umane anterioare
Războiului Troian dinspre răsărit în Peninsula Italică; e de
știut - așa cum au scris Romanii Pliniu în “Istoria naturii” 3:9
ori Ovidiu în “Faste” 6:2 - că străvechiul nume al Romei a
fost Saturnia). La începutul secolului V î.C., în încercarea
redobândirii tronului Roman, ultimul rege Etrusc din Dinastia
Garghină / Tarquină - zis “Superbul”, el iar nu oponenții
Romani cârmuind “Liga Latină”- a pierdut la Lacul Regillus
de lângă Roma bătălia cu Romanii (inclusiv în secolul
următor - IV î.C. - a fost “Războiul Latin”, contra
Romanilor): contrar ulterioarelor prejudecăți, Romanii greu s-
au Latinizat. Spre exemplu, în anul 493 î.C. nimeni altul
decât artistul Grec Gorgassos a decorat în Roma Sanctuarul
Zeiței Ceres, protectoarea agriculturii; la peste o generație de
la moartea împăratului Makedon Alexandru “cel Mare”, după
ce Roma a reușit să-și extindă stăpânirea, în anul 291 î.C.
controla numai un areal de 54 mii kmp: o suprafață dublă ca a
Banatului. Ulterior, la comediantul Roman Plaut 254-184 î.C.
(considerat autorul de început al literaturii Latine) s-au
întâlnit cuvinte și expresii Gete semnificative puse în gurile
personajelor sale, probând cu prisosință prezența acelor
răsăriteni ca locuitori în Peninsula Apenină / Italică cu câteva
secole bune înaintea cuceririi unei părți a “Geției” / “Daciei
Magna” din “Barbaricum” = Imperiul Barbar de către
Imperialii Romani: invers - adică eventuale prezențe ale
Romanilor printre Geto-Daci - n-au fost consemnate Antic
până la războaiele dintre ei (în Europa, mișcarea oamenilor de
la E la V a fost deopotrivă anterioară și mai mare decât cea de
la V către E). În anul 2007, Dr. Napoleon Săvescu a afirmat:
“Istoricii italieni sunt, în cvasitotalitatea lor, de acord că
latinii vechi au fost un trib, se pare bine înarmat, dar și cu
tradiții agricole certe, care a coborât din zona Dunării, mai
exact din sudul Pannoniei, parcurgând cursul Dravei și Savei
și năvălind peste o lume etruscă, etruscii fiind autohtoni sau,
oricum, anteriori în mănoasa vale a râului Po. Emigrarea a
avut loc prin zona actualului oraș Trieste. Nici măcar n-au
avut de parcurs un drum prea lung: priviți harta și veți vedea
că, de pe cursurile celor 2 râuri amintite până în zona Trieste-
Goriția au avut de mers mai puțin decât le-a trebuit oștenilor
lui Dragoș Vodă pentru a descăleca pe apa Moldovei! Mai
lung de câteva secole a fost drumul Dorienilor, pe Morava și
Vardar (din actualul Banat până în Macedonia și Tessalia), ca
să nu mai vorbim de exodul, mult mai vechi, al indo-
iranicilor sau cel al cimerienilor și hittiților; ba chiar extensia
spre nord-vest, mai recentă (către sfârșitul neoliticului) a
protocelților, peste izvoarele Dunării. Prin urmare, strămoșii
latinilor și ai geto-dacilor s-au aflat inițial în aceeași Vatră
Danubiană (amintiți-vă și simbolul natal al Romei, celebra
Lupoaică Capitolină, totem danubian bine cunoscut!). Așa se
și explică acuzata apropiere (și nu derivare!) a lexicului și
structurii gramaticale între latină și română sau între română
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
și celelalte limbi romanice, ba chiar cele celtice, anglo-
germanice și balto-slave. În timp (și anume atunci când latinii
Romei au început să devină o forță invadatoare și dincolo de
Peninsula Italică, cu vădite tendințe imperiale), geto-dacii au
intrat într-un conflict devenit treptat cvasi-permanent cu
pericolul roman. Dar cei 2 verișori, neamuri mai apropiate
decât s-ar crede, nu s-au ignorat: au existat o serie de contacte
atestate ca atare. Statuile (pe care le-am socotit, din inerție,
ale unor sclavi geți, în fapt ale unor luptători sau sacerdoți
danubieni) sunt mărturii ale acelui contact social, la Roma și
în alte colțuri ale Peninsulei; și n-au apărut acolo numai după
conflictul lui Decebal cu Traian! Acel conflict a devenit acut
mai ales după ocuparea Macedoniei și a geticelor Moesii de
la sudul Dunării. Dar contactul cultural și economic, dincolo
de conflictele uzuale în antichitate, a fost o certitudine, pe
care o dovedește inclusiv bogatul inventar monetar roman
găsit în Dacia, ca și contrafacerea monedelor romane pe plan
local! Probabil că mulți vor trebui să mediteze serios la
imaginea insuflată lor artificial a primitivei Dacii, dacă le
vom reaminti că cel mai puternic împărat roman, August, a
fost la un pas de a se încuscri cu regele dac Cotiso! Trebuie
apoi temeinic examinată ipoteza bazată pe referințele lui
Iordanes, Isidor din Sevilla și ale unui impresionant număr de
învățați medievali aceea că gotzii erau, de fapt, de neam
getic; ea ar putea să ne conducă la constatarea că dacii,
încrengătură a aceluiași neam get, situată cel mai aproape de
Imperiul Roman, au avut un important cuvânt de spus nu
numai prin implicarea militară a lui Burebista în conflictul
politic intern roman, sub Caesar, apoi în formarea unor
cohorte în armata romană, în furnizarea de împărați și
generali romani de origine danubiană între secolele II și V,
dar până și în prăbușirea Romei, datorată goților!”
Planul Canalului Morava-Vardar
102
După Războiul Troian, Nordicii Doriani - de la
Gherdap / zona dintre Banat și Balcani, denumiți astfel după
legendarul lor cârmuitor Doros - au migrat spre Sud pe Văile
Margus / Morava Mare și Axios / Vardar, ruta aceea în Epoca
Modernă fiind văzută ca potențială pentru realizarea unui
mare canal, de la Dunăre (de lângă Belgrad / cel mai mare
oraș al Serbiei) până la Marea Egee (lângă Salonic / cel mai
mare oraș al Macedoniei istorice, întemeiat de sora
împăratului Alexandru “cel Mare”, unde e Delta Vardarului).
Este necesară precauție în folosirea etnonimului “Dac”
anterior împăratului Burebista al Geților, deoarece denumirea
de “Daci” a apărut în uzul European numai după domnia
aceluia (a fost omorât la sfârșitul anului 45 î.C. / adică în
secolul I î.C.), până atunci etnia Getă - sub diverse denumiri,
în multe locuri - fiind cea care conta, după cum a remarcat și
istoricul Antic Herodot Karka, contemporan lor în secolul V
î.C., anume că “Geții poartă multe nume și trăiesc în multe
țări”; împăratul Burebista a cârmuit în Europa Imperiul Get -
nu “Dacia”, care nu exista pe atunci - iar Imperiul Roman a
apărut după el, în anul 27 î.C. (pe vremea împăratului
Burebista al Imperiului Get exista doar republica Romană,
așa că nu a avut în contra-partidă vreun împărat Roman): în
anul 2015, Dr. Mircea Dogaru - istoric Ardelean - a explicat
că înaintea atacării Dacilor de către Romani, aceia populau
îndeosebi Banatul (în Lumea Veche, Geții și Dacii erau în
Europa Veche ceea ce în Asia Veche erau Marii Geți și Dahii
iar în Bazinul Dunării inferioare / Istrului, Geții erau în avale
și Dacii erau în amonte, înțelegându-se între ei prin aceeași
Geto-Dacă = limba stră-Română). Împăratul Burebista /
“Bure-bista” al Imperiului Geto-Dacilor a fost precedat de
regele Rubobostes / “Rubo-boste” cu baza în Transilvania
(care ar putea fi considerat al Dacilor) și de regele Oroles /
“Oro-les” cu baza în Moldova (care ar putea fi considerat al
Geților); s-ar putea observa asemănările dintre denumirile
cârmuitorilor cu același sufix “bista” / “boste”, anume din
prefix “Ru-bo”, respectiv “Bu-re” (ceea ce ar fi putut reda
rudenia), ei fiind aristocrați “Tara-bostes” - adică nobili
purtând cușme știuți ca “Pileat” / astfel cum de exemplu
Biblia a scris despre Pilat din Pont / guvernând din Cezareea
Palestinei în Canaan pentru Imperiul Roman - dar și
rezonanța sufixului regelui “Oro-les” ca “rex” pentru rege,
ceea ce ar evidenția prefixul “Oro” ca Aur: “Oro-les” =
“Regele Aur”. Dr. Dan Caragea a afirmat în anul 2013 că “nu
pot să-mi reprezint limba română decât ca pe un râu cu foarte
mulți afluenți, pe-aici mai limpede, pe acolo mai tulbure,
când ne apucăm să povestim povestea vorbelor”. Cercetătorul
Ardelean Ion Lazăr a scris în cartea “Meandrele istoriei” din
anul 2013 despre 3 limbi înrudite, anume Româna, Latina și
Italiana: “Limba latină clasică are cele mai multe asemănări
lexicale cu limba română iar limba italiană - moștenitoarea de
drept a limbii latine - are cele mai multe asemănări și cuvinte
comune nu cu latina, ci tot cu româna; înseamnă că singura
concluzie posibilă, logică și adevărată, este că din limba
primordială a străbunilor noștri a luat naștere atât limba latină
cultă și italiana, cât și toate celelalte limbi așa-zise romanice”
(de fapt, limbile Românice, vorbite între Marea Neagră și
Oceanul Atlantic). Italiana se caracterizează prin multe
dialecte iar spre deosebire, limba Română - în comparație cu
Italiana - în toate teritoriile unde e vorbită se caracterizează
printr-o uimitoare unitate.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

multimilenară dovedită istoric / arheologic) o limbă străină de

cea autohtonă a sa, care ar fi copiat-o de la năvălitori; astfel,
Românii - începând cu Latina împrumutată de la Romani - ar
fi preluat apoi influențe lingvistice de la Slabi / Slavi, Sclavi /
Slugi sau Suavi / Suabi (așa cum au fost cei de pe Sfintele
ape), Slovenii, Slovacii și Slavonii dintre ei fiind “Oamenii
slovelor”, etc., Rumânii / Românii găsindu-se într-o perpetuă
lipsă de originalitate, tot așteptând valurile de cotropitori
pentru a-și înmulți vorbele: e de știut că Românii Medievali -
dintre care mulți au fost simplu Rumâni / “Ru-mâni” =
“Oameni de rând”, în starea de “rumânie”, adică de robie /
sclavie, ca și concetățenii Slavi - au avut Slavona ca limbă
liturgică tocmai pentru a se diferenția de Greaca bizantinilor
dominați de Elenism, respectiv de Latina catolicilor dominați
de papalitate (Aromânii - mai Sudici, învecinându-se cu
Elenii - au utilizat ca limbă liturgică și Greaca). De altfel,
savantul Român Gabriel Gheorghe a afirmat în anul 2001:
“Când a fost creată limba română - probabil înainte de
mileniul V î.C. - nu existau nici elina, nici latina, nici
albaneza și nici un alt grai în Europa”; în anul 2014, același
autor a mai afirmat: “Nu de puţine ori - şi nu din partea unor
lingvişti, istorici, etnologi, etc. de mâna a doua - limba
română s-a bucurat de un nedisimulat interes şi de aprecieri
superlative. Nu este locul - deşi ar fi necesar - să inventariem
astfel de judecăţi de valoare de excepţie adresate poporului
român şi limbii române în diverse perioade şi contexte, de
care nu avem cunoştinţă să mai fi fost făcute şi despre alte
popoare şi graiuri europene. De la ‘o enigmă şi un miracol’
(cel mai caracteristic atribut al unui popor este limba) sau
‘din punct de vedere lingvistic, limba română este cea mai
interesantă din Europa’, s-au enunţat numeroase opinii despre
situaţia cu totul particulară a limbii române între limbile
lumii. Este de tot regretabil că cei care au avut româna ca
limbă maternă, dar şi ca profesiune, şi au învăţat limbi
străine, nu au ajuns să observe caracterul ei cu totul special şi
n-au încercat să-i descopere originea. Aproape în totalitate
cuvintele din lexicul de bază al limbii române ţărăneşti nu au
origine cunoscută. Pentru multe din acestea dicţionarele
indică etimologie necunoscută, dar şi originile atribuite unora
din aceste cuvinte sunt, cel mai adesea, simple fantezii, fie
direct rezultatul unor superstiţii istorice, lingvistice sau
culturale. Trebuie să rămână limpede că limba matcă a
Europei era cu milenii mai veche decât fundarea legendară a
Romei antice, că limba latină a fost un derivat târziu din
limba primară a Europei, şi că în nici un caz n-a avut vreun
Limbile Românice în Europa rol la formarea limbilor europene”.

Cercetătorul Român Timotei Ursu - stabilit în SUA -

a susținut: “Un fapt esențial trebuie neapărat remarcat, anume
păstrarea în limba tuturor vlahilor a fondului lexical și a
structurilor gramaticale din arhetipul ‘proto-danubian’, ceea
ce înseamnă o continuitate etnică remarcabilă”. Filologul
Gheorghe Bucur a afirmat: “Așadar, Româna are alt statut;
unitatea și continuitatea ei rezultă din statutul său vechi și
primordial”. În anul 2014, Dr. Iulia Brânză Mihăileanu
(1955-2017) în eseul “Pentru cine este nocivă originea traco-
dacă a limbii române?” a enunțat: “Asemănarea limbii
române cu latina înseamnă un singur lucru: că limba română
se aseamănă cu latina. Nimic mai mult. Concluzia măreață că
româna provine din latina legionarilor trebuie demonstrată.
Lucru care n-a fost făcut niciodată”. Paradoxul concepției
dogmatice asociază poporului Român (aflat în continuitate

103
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Omul = “Man” a fost făcut de Marea Mamă - ce era care sunt confecționate. Spirala - care, grafic vorbind - pleacă
reprezentată de Luna “Ma” - împreună cu Timpul “An”, dintr-un punct pentru a se desfășura la infinit, simbolizează
permanent luminat de Soare; perechea divină a părinților eternitatea vieții; voluta este o combinație de 2 spirale
primordiali era simbolizată prin Ea / Selena și El / Soarele (spirală dublă), uneori cu aspect grafic simplu, aidoma unui S
(gherburile / emblemele părintești ale primului pământean au culcat, și simbolizează legătura dintre viață și moarte”.
fost marile astre, feminina Lună și masculinul Soare, soră și
frate): Ma și An l-au avut pe Man (apelativul acela de “Man”
/ “Mân” pentru “Om” a străbătut mileniile, regăsindu-se de
exemplu inclusiv în actuala denumire de “Ro-mân”). Este de
știut - corespunzător și Dr. August Scriban în “Dicționaru
limbii Românești” din anul 1939 - că termenul “gherb” / fost
“gherg” se folosea în vechime pentru “pajura marcă” =
emblemă, blazon, stemă, atât ca semn simbolic al unui neam
nobil / dinastii, cât și la o localitate sau stat (s-a obișnuit
ciuntirea cuvântului în “herb”): rădăcina “gherg” = “gherb” /
“herb” era o denumire Gherga (nobilii strămoși cândva în
Vechea Lume au fost primii regi); cea mai veche reprezentare
a gherbului Gherga a fost după cum se practica în vremuri
îndepărtate, pentru recunoașterea membrilor neamului prin
tatuarea semnelor distinctive - inclusiv pe față - fiind cu
plasarea pe frunte, între ochi, prin linia sângerie marcată pe
pielea din mijlocul frunții (întâi linia fiind verticală, apoi în
timp ajungând și orizontală scurtă, ca “o punte” între cei 2
ochi, în acel loc până în Epoca Modernă unii Aromâni
obișnuind să-și aibă tatuată crucea / cu albastru, hindușii
plasându-și cu diverse culori “tilaka” / “tika” - linia ori
punctul - pentru “al treilea ochi”, etc). Însemnarea cu linia
sângerie orizontală pe mijlocul frunții era ca a treia
sprânceană - plasată între cele 2 sprâncene și a fost ghergul /
gherbul recunoașterii purtătorului ca fiind Gherga, același
care - în lipsa însemnării - se încingea la mijloc cu panglică
roșie ori cu brâu roșu pentru indicarea identității (Dr.
Alexandru Ciorănescu a consemnat în “Dicționarul Europa
etimologic român” din 1958-1966 că la vremea sa era
învechită forma de “gherg” - respectiv “gherghie” - pentru
stemă / blazon, mai nou “herb”, până în secolul XVII
folosindu-se “hereghie” pentru stirpe sau neam): persoanele
Gherga astfel marcate - bărbați sau femei - purtau cu mândrie
acel semn al nobleții neamului. Ghergul / Gherbul Gherga -
adică blazonul / emblema Gherga - a fost pentru timp foarte
lung redat simplu, prin dunga purpurie / roșie pe fond auriu /
alb strălucitor (linia sângerie pe fundalul luminat): simbolic -
în interpretarea cea mai simplă - în forma verticală ca linia
sângerie tatuată ori pictată pe mijlocul frunții a inspirat
scrierea inițialei Gherga iar în forma orizontală ulterioară
(tatuată / pictată sau vestimentară) linia sângerie era tot
semnificativă Gherga, descriptiv redând prin partea de
deasupra = Cerul și prin partea de dedesubt = Pământul; de
exemplu, până azi încă la mulți Indieni există reprezentarea
verticală “Ghiraga” = “Tilaka” / “Tika” iar la mulți Europeni
a existat - până relativ recent - orizontalul gherg / gherb
“Gurag” = Zuraz / Zorzi. Etnologul Romulus Antonescu în
“Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești”
din anul 2009 a scris: “În ornamentică, linia dreaptă, fără
meandre, utilizată ca linie de demarcație între registre sau de
unificare a acestora, simbolizează destinul. Linia dublă
dreaptă (panglică centrală, drum) este un ornament primitiv
universal, simbolizând eternitatea; aceste linii duble, paralele,
sunt folosite și ca linii de separație între diverse planuri India
decorative. Ca și în cazul labirintului și meandrului, motivul
spiralei este deosebit de frecvent în ornamentica tradițională Ghergul - adică blazonul - Gherga așadar poate fi
românească, fiind întâlnit în toate zonele și pe toate obiectele Românește văzut ca semnificând eternul destin; eternitatea
mai mult sau mai puțin decorate, indiferent de materialele din
104
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
mai apare semnificativ - atingând labirintul ori meandrul - în
spirala infinită a timpului (iar Zeul Timpului - Cronos la
vechii Greci - a fost la stră-Români Crăciun: un nume
Ghergan, cu stema conectată eternului). Etnologul Romulus
Antonescu a mai scris: “Crăciun în mitologia geto-dacă este
posibil să fi fost reprezentat printr-un strămoș, care simboliza
echilibrul elementelor în stadiul facerii lor, al începutului
procesului celor necreate și nedate în vileag; pe pământ
marca timpul sacru al solstițiului de iarnă, a capului de an sau
răstimpul dintre 2 ani (cultul strămoșilor și moșilor s-a
îngemănat cu cultul soarelui, astfel încât mitologia
gerontologică a devenit consubstanțială cu mitologia solară)”.
Calea labirintică spre vreun castru
Mediul înconjurător al Vechii Lumi nu era
sistematizat / amenajat; cvasi-totalitatea sa era labirintică:
prin hățișurile și prin pădurile / codrii deși, cu vegetație
bogată, erau cărări întortocheate (uneori făcute de animale, nu
de oameni), erau canale naturale labirintice prin paleo-
mlaștini ori prin paleo-delte, etc. Oamenii au amenajat unele
căi de acces doar mult ulterior; un labirint timpuriu a fost și
rețeaua de grote / peșteri servind de adăpost sau pentru cult
(inclusiv sistemele lor subterane de cavități și de diverse
galerii). Intrările în Lumea Subterană erau întotdeauna prin
peșteri / grote, pe uscat (nu subacvatic sau fantastic prin
Vulcani, etc.): oamenii Vechii Lumi erau familiarizați cu
grotele / peșterile, respectate religios (inclusiv fiindcă uneori
ofereau adăpost). Ca străjeri ai căilor labirintice, Gardienii -
printre care au fost Ghergani - funcționau și ca ghizi ori
călăuze pentru accesul dorit, fiind învățații care știau drumul;
totodată, ei facilitau trecerile, fie prin trecători, fie peste ape /
prin vaduri, cu ambarcațiuni sau pe punți, etc.: ajutau
memorabil și erau răsplătiți pentru așa ceva. Aleile târgurilor
105
- marcate de tarabele negustorilor - erau din Vechea Lume
labirintice, de pildă vechii Greci având λαύρα “labra” /
“lavra” pentru așa ceva, după cum au documentat în Henry
George Liddell și Robert Scott în “Lexicon” - iar conceptul a
ajuns până la a se considera orice alegere cu care se confrunta
vreo persoană ca fiind în esență o intrare simbolică în labirint.
Termenul ca sorginte era pre-Grec, semnificativ ulterior
devenind cuvântul λάβρυς “labrys” desemnând toporul cu 2
tăișuri = halebarda tipică a Gardienilor păzind chiar la modul
religios diferite labirinturi: Sanctuarul Zeității cu topor dublu
sau locuința / casa toporului dublu era labirintul (văzut ca o
cale ducând la renaștere / la o nouă viață; trecerea prin
labirint simboliza noua naștere a unei persoane sau
transformarea sa). Prin vechi labirinte artificiale ori prin
dansuri rituale “labirintice” s-a încercat inclusiv reprezentarea
mișcărilor astrelor pe bolta cerească; de exemplu, Romanii -
astfel cum a notat Anticul poet Vergiliu - aveau așa-zisele
“Jocuri Troiane” cu mișcări de dansuri complicate.
Labirinturile Indiene adesea continuau capetele străvechii
Svastici Solare, sub formă de spirale. Uriașe labirinturi din
piatră au fost realizate în vechiul Egipt, de Minoici în Marea
Egee (ca în Insula Creta ori în Insula Cariană Samos), în
Daghe-stan, în Extremul Nordic European, etc. Ulterior pe
podelele unor clădiri religioase - inclusiv ale Bisericilor -
reprezentările labirintice au apărut sub forme circulare cu un
cerc numit “cer” în centru, ș.a.m.d. denumirea de “lavră”
perpetuându-se la creștini pentru grupul de chilii ale
călugărilor având în mijloc amenajată vreo sală de mese sau
ridicată vreo Biserică (extinderea conceptului labirintului a
ajuns până la gardurile vii în grădini, unde “zidurile” sunt
tufe tăiate).
Privind identitatea Ro-mână (legată deopotrivă
acvatic de Râuri, solar de Ra și teritorial de Rai):
dintotdeauna, autohtonii spațiului Românesc s-au știut
“Rumâni” / “Români”, s-au simțit astfel și s-au afirmat astfel,
zicându-și astfel, “Rumâni” / “Români” (iar nu Valahi, nici
Daci sau Latini); așa ceva este chiar de considerat foarte
serios, fie că-i comod sau nu, deoarece mereu a reflectat
realitatea (Românească și nu altfel) cea mai veche, venită /
transmisă de la stră-Români până la actualii Români. Un
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
exemplu sugestiv despre termenul Românesc “cerca” -
corelat cu “veghea” și “a vedea” - dar și apropiatele “cherc”
pentru “joc în cerc” ori “certa” având înțelesul de “a tăia”, a
analizat în “Muzeul limbei Române” din anul 1926
academicianul Sextil Pușcariu (cuvinte exemplificate aici
datorită apropierii de Gherga): “O construcție de ‘cerc’
însemnând ‘a-și face ochii roată’, ‘a-și roti privirile’, ‘a se
uita de jur-împrejur’, a dezvoltat ușor sensul de ‘a căuta’ sau
‘a se uita cu atenție’, ‘a examina’. Devenit sinonim cu ‘a
căuta’, ‘a cerca’ a primit și alte înțelesuri ale aceluia. În graiul
hotarnicilor, ‘a cerca o moșie’ însemna ‘a-i face ocolul
măsurând-o’ (prin extensiune, în vechea limbă s-a zis și ‘a
cerca hotarele’ sau ‘semnele unei moșii’); ‘a cerca o țară’
însemna ‘a o străbate în lung și în lat’ iar ‘a cerca să afli’ = ‘a
umbla să afli’. Din sensul de ‘a căuta’ s-a născut cel de ‘a
proba’, ‘a încerca’, ‘a da târcoale’. În limba veche, ‘cercetare’
avea înțelesul chiar de ‘mângâiere’, ‘consolare’. Foarte des,
în limba literară de azi, verbul ‘cerca’ e înlocuit în înțelesurile
de ‘a se strădui’, ‘a gusta’, etc. până la trecerea de sens ajunsă
cu înțelesul de ‘a vizita pe cineva’. Verbul ‘chercui’ e
explicat prin ‘a se ciupi’, ‘a se îmbrânci’ ori - despre fete și
flăcăi - prin ‘a se juca glumind’. Ca cele mai multe verbe în ‘-
ui’, avem de a face cu un derivat denominal de la substantivul
‘cherc’ - rostit și ‘terk’, ‘tierc’ - pentru jocul ce se face în
seara de prinderea postului de Crăciun sau după cina de Paști
ori cu sensul de ‘adunare feciorească’; cuvântul e dat de Ovid
Densușianu din Ținutul Hațegului ca ‘terc’ = ‘joc ce se face
în seara lăsatului de post la Paști’ sau ‘fete și flăcăi care se
duc la marginea așezării și aprind un foc, jucând împrejurul
lui până se stânge’. Sensul fundamental pare a fi cel de ‘cerc’,
‘roată’ (după forma jocului împrejurul focului). Boului ‘ciul
de un corn’ i se zicea ‘certat’; cred că în acest cuvânt trebuie
recunoscută tulpina ‘cert’ = ‘a tăia’ - folosit și de Slavi - verb
întrebuințat în Banat sub forma ‘certi’, cu înțelesul special de
‘a coji un pom în picioare, să se usuce’ și în varianta cu
același sens ‘certeji’ pentru ‘tăietură’. Deci ‘certat’ trebuie să
fi însemnat la origine boul căruia i s-a tăiat un corn sau cu un
corn retezat; etimologia populară consideră pe ‘boul certat’ ca
rămas cu un corn dintr-o ceartă cu alt bou”. Pe de o parte, e
interesant că pentru bou - adică taur castrat - la Nordicii ne
Indo-Europeni s-au ivit termeni ca “härg” în Estonă și ca
“härkä” în Finică / rezonând cu Gherga; ar fi de observat că la
sfârșitul Medieval a dispărut din Europa boul primordial știut
ca bour = “Bos Primigenius”: strămoșul vacii “Bos Taurus” /
sacră la hinduși. Pe de altă parte, Dr. Mircea Eliade în “Mitul
eternei reîntoarceri” din anul 1957 a scris că sărbătorile din
Vechea Lume erau momentele când era “tăiat timpul”.
Anatolia
106
Mesopotamia
La sfârşitul glaciaţiunii - în urmă cu 10 milenii - în
Europa cea mai mare densitate umană, dovedită ştiinţific, era
în SE (în Bazinul Pontic) iar nu în V (unde e Oceanul
Atlantic), aşa că dinspre apusul Europei n-avea cum fi vreun
aport de oameni; nici asemenea element ştiinţific - pe lângă
multe altele - nu confirmă aşadar că Atlantida ar fi fost prin
Bazinul Atlantic (se mai poate observa că nici o legendă
Atlantă nu s-a propagat în Vechea Lume dinspre V / Atlantic
către E - Africa sau Europa - ci a fost tocmai invers, povestea
Atlantă s-a răspândit dinspre E Mediteranei spre Atlantic):
începuturile Civilizaţionale Homo Sapiens n-au fost în V
Africii sau în V Europei, ci în E Africii şi în E Europei. În
Vechea Lume, dominaţia în exclusivitate de către oamenii
Homo Sapiens a fost o realitate numai începând din urmă cu
10 milenii, până atunci puterea fiind împărţită în EurAsia cu
Giganţii Cro Magnon (ultimii Găligani / Uriaşi); după
dispariția Uriașilor / Giganților Cro Magnon, mai ales în
Bazinul Pontic - al marelui Lac cu apă dulce ce apoi a devenit
parţial sărata Mare Neagră, salinitatea redusă rămânându-i și
azi - aglutinarea Homo Sapiens a dus la ceea ce autohtonii au
numit Rai (alogenii denumindu-l “Eden” = Imperiul Atlant,
areal ud unde Marea Mamă era venerată ca “Ida”): acolo, în
udul Eden al Idei - printre alte elemente Civilizaționale tipice
/ ca de pildă stabilizarea între hotarele Atlante și locuirea în
așezări stabile, ca de exemplu în capitala “Atlant-Ida” /
Atlantida = primul oraş din lume, în miezul Imperiului
vânătorilor-culegătorilor, plutașilor și pescarilor - a fost și
premiera mondială a apariției scrierii (căci dispărând
extraordinarele capacități de memorări tipice anteriorilor
Uriași / Găligani, oamenii au fost nevoiți să-și rezolve
reținerile cele mai importante - pe lângă cele repetate cântat -
prin consemnări mai mult decât decorative, așa fiind pilonul
inscripționat cu legi din centrul Atlantidei, după cum a scris
Anticul Platon, având echivalarea biblică ca “pomul
cunoașterii” din centrul Raiului). Răspunsul afirmativ “da”
utilizat de Români a fost preluat de Finici și de Germanici ca
“ja” ori de Glorioși = Slavi (mai apropiați de Români, fizic și
temporal) chiar ca “da”: a provenit de la diminutivul Ida cu
care era alintată Marea Zeiță Mamă (în Latină “ita”
însemnând “așa”); în anul 2009, Dr. Mihai Vinereanu în
“Dicționar etimologic al limbii române, pe baza cercetărilor
de indo-europenistică” a scris că “adverbul de întărire ‘da’ a
fost o formă veche răspândită în mai multe grupuri de limbi
indo-europene, prezența cu același sens în limba română
explicându-se ca rădăcină pronominală (veche origine indo-
europeană)”.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

“Pontus Euxinus” = Marea Neagră

Actuala răspândire Gherga în Banatul Românesc
De ce Raiul a fost unde azi e România? Față de
mijlocul Vechii Lumi, marginalul și îndepărtatul Ocean
Femeile sosite în Europa împreună cu răsăritenii
Atlantic nu a avut în paleolitic tărâmuri (fie țărmuri, fie
Ghergani - anume surorile lor şi mamele lor - erau Ghergane,
peninsule, fie Insule) locuite de oameni și tragic înghițite de
denumite ca Gorgone şi închipuite ca având în păr şerpi
ape / fapte de care să se știe, prin transmitere cumva, însă
(vietăţi reprezentative / emblematice ale Marii Stepe
platforma continentală din NV Mării Negre, poziționată
EurAsiatice, de exemplu Dr. Kaveh Farrokh documentând în
tocmai central în Vechea Lume - vizibilă pe orice hartă, la
anul 2005 că vechea denumire Iraniană pentru șerpii
adâncime relativ redusă față de suprafața actuală a apei - e
încolăciți era Garzag): soţiile Pelasgilor Gherghi au fost mai
submersă acum. La sfârșitul paleoliticului era uriașa Deltă
ales Amazoanele întâlnite de valul lor migrator în Bazinul
împreunată a Dunării / Istrului, Nistrului, Bugului și Niprului,
Pontic - ele fiind Homo Sapiens, de sorginte Africană -
în paralel existând atunci și uriașa Deltă a Donului împreună
pruncii avuţi rămânând stăpâni în areal, apoi extinzându-şi
cu vărsarea Pșîz / Kuban colectând apele din Caucazul
teritoriile în Vechea Lume, pe măsura transmiterii nobilei lor
Nordic în ceea ce apoi a ajuns denumită ca Mlaștina
Civilizaţii (conservatoarele Gorgone / Ghergane n-au
Maeotiană / Mediană = Maiotică / “Palus Maeotis” să fie
încurajat poligamia, așa cum au făcut-o Amazoanele cu
Marea Karga (Azov azi, cândva purtând denumirea de Lacul
Ghergarii); privind localizarea, e de știut de pildă că la
Mamei / Maicii = Meit / Maiac, pe malurile sale ajungând
mijlocul mileniului I î.C. Balcanicul Eschil = “părintele
cândva să trăiască și Magi / Mezi din orientala Media): din
tragediei” - din Eleusis / oficial “Capitală Europeană a
paleo-Deltele care erau în Nordul fostului Lac Pontic s-au
Culturii” împreună cu Timișoara în anul 2023 - a notat
regăsit neoliticii emigrați - care au fost forțați de Mama
“Fluviul Istru se laudă că pe malurile lui cresc asemenea
Natură să se mute - îndeosebi pe plaiurile mai sigure din
fecioare” / Amazoane (despre ele, înțeleptul Antic Filostrat
vecinătatea Vestică, adică în spațiul Românesc de acum (cel
din Insula Lemnos a scris că își hrăneau pruncii cu lapte de
mai apropiat și mai ospitalier teren ferm față de pantele și
iapă și de aceea erau considerate ca lipsite de mamele / sâni).
platforma Pontică paleolitică pe care trăiau, având inclusiv
În Antichitate, Diodor din Insula Sicilia în “Biblioteca
mari resurse de sare, foarte prețioasă pentru oameni și pentru
istorică” 2:46 a scris despre fiica Anatoliană a primei regine
animale); Sudul Panonic - unde e și regiunea Banat - la
Amazoane că: “trecu cu oștile sale dincolo de fluviul Tanais
sfârșitul glaciațiunii era într-o stare mlăștinoasă similară cu
și birui toate neamurile, rând pe rând, până în Tracia”; se
Nordul Pontic (în Voivodina - ce cuprinde și Banatul Sârbesc
poate observa sensul ivirii Amazoanelor de la E spre V, adică
- afluenții Drava, Tisa, Sava și Morava ai Dunării cu debitele
din Asia în Europa, nu invers (Fluviul Tanais = Donul - la
lor dublează efectiv volumul Fluviului, care astfel pătrunde
izvorul căruia în secolul XIII încă trăiau Finici, așa cum a
cu forță dublată în Gherdap, săpând în Carpații Sudici râpele
consemnat cronicarul Flamand William Rubruck - iar Fluviul
celui mai lung Defileu European / de peste o sută de km, în
Istru = Dunărea / “Dună-Rea”). Adițional, o altă perspectivă
Sudul Banatului).
despre Amazoane - susținută de unii cercetători, ele frecvent
fiind văzute în Vechea Lume la modul colectiv, nu individual
- le-a evidențiat ca gruparea de femei rămase fără bărbați
(dispăruți în vânători îndepărtate sau răposați în lupte), ceea
ce le-a determinat reorganizarea feminină neobișnuită,
inclusiv războinică.

107
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
În anul 2005, cercetătorul Pachia Tatomirescu din
Timișoara - Doctor în filologie - a afirmat că: “Etnonimul
‘Pelasgi’ / ‘Pelasghi’ a evoluat în ‘Belagi’ / ‘Blachi’, apoi în
‘Vlachi’ / ‘Vlahi’.” Plaiurile Gheii au fost populate încă din
Epoca Pietrei de Pelasgi (care s-au manifestat Imperial
deopotrivă în paleolitic / Atlant = Pontic și în neolitic /
Dunărean, în Epoca Bronzului nefiind nici un Imperiu Pelasg
ori “Pelasgie”, ultimii Pelasgi sporadic existând pînă în
Epoca Fierului): onomastica Pelasgă / “Pelas-Gă”
literalmente relevă de altfel că purtătorii săi stăpâneau
plaiurile sfintei Ga = Marea Zeiţă a Pământului (mai
puternică în Epoca Pietrelor - cioplite sau șlefuite - decât în
Epocile metalelor). Se impune o discuţie despre 3 consoane -
“B”, “P”, “V” - echivalate reciproc, de-a “lungul” timpurilor
(pe măsura scurgerii vremurilor) şi de-a “latul” plaiurilor (pe
măsura diverselor localizări): în legătură cu consoana
Fenicienilor “Beth” utilizată pentru “Casă”, la Greci s-a fixat
“Beta” = “Veta” - pronunţia pentru prima consoană din
alfabet “B” / β într-adevăr fiind cu “V” - semnificaţia având-o
pentru ceea ce Românii zic “Viaţă” / Latinii folosind
“Vitalis” (de unde şi denumirea Peninsulei Apenine / “Ape-
nine” - adică a “puilor de ape” = “ape-nine” - ca Italică,
respectiv plină de vitalitate / de viaţă dar şi de viţei, turmele
de vite asigurând în vechime viaţa, de pildă cifrele Romane
derivând din semnele de răboj cu care se numărau animalele);
pe de altă parte, tocmai în “casă” popular Românii au penisul
/ “pula” ca “bât” aducând “viaţa” (aşa au văzut ca vital
dintotdeauna, adică din mare vechime). Pronunţia
consonantică “P” a fost mai răspândită European, regăsită de
exemplu ca Pelasgă (ceea ce Asiatic - ca de pildă în Orientul
Apropiat - a ajuns înlocuită cu “B”, ca “Belasgă” sau la alţii
108
ca “Felasgă” / “Velasgă”): inclusiv azi, “B” e consoană
interschimbabilă atât cu “P” / ca la Arabi, cât şi cu “V” / ca la
Slavi (de exemplu - în asemenea accepţiune - prefixul
sfinţeniei dar și autorității “Pa” folosit de stră-Români avea
echivalentul “Ba” = suflet, repetitiv la persoanele
reprezentative desemnările fiind feminina “baba” și
masculinul “papa”); e de remarcat că în Europa actuală -
dintre marile familii de popoare - cel mai numeros grup uman
este cel format din Slavi (iviți însă pe lume numai în Evul
Mediu, ca foștii Sarmați și Sciți care slăveau - adică
glorificau - divinul), despărțiți în Slavi Nordici și Slavi Sudici
de strașnicii Români / asupra puterilor Românilor, care au
reușit să mențină împărțirea Slavilor = cei mai numeroși
Europeni, fiind foarte serios de reflectat.
(Schiță de F.M. Nightsdale, SUA)
Că Românii au fost numiţi de alţii drept Valahi,
rezonând - prin echivalențele consonantice “V”/“B” și
“L”/“R” - cu “Ba-Rahi” = “Sufletiști Solari”, pare să-şi fi
avut sorgintea Asiatică în termeni ca Avestanul “vasa” pentru
“păşune” sau Hititul “wela” pentru “pajişte”: stră-Românii /
stră-Valahii au fost ştiuţi că formau populaţia plaiurilor
bogate în păşuni / pajişti, regăsite deopotrivă pe înălţimile
Montane udate de ploi sau pe Văile udate de Râurile curgând
din Munţi (la începuturi, pământ / “pă-mânt” descria ce
însemna, adică era locul sfintei mântuiri, căci “pă”/“pa” era
particula autorității, respectiv a sacralității / sfințeniei iar
“mânt” - silaba principală din “pă-mânt” - denota rădăcina
pentru “mântuire”); Valahii / Românii - de pe Văi / din râpe,
adică de pe malurile în pante - au fost urmaşii “Pe-lasgilor” /
Pelasgilor care s-au bucurat milenar de plaiurile pline de
pajişti / păşuni utile turmelor întreţinând viaţa în arealul umed
al Bazinului Pontic, începând cu sfârşitul ultimei glaciaţiuni
(Valahii deopotrivă s-au evidențiat la mânie - fiind mulți -
când laolaltă puteau lovi ca valurile furioase ori pentru
protecție puteau zidi valuri de pământ chiar uriașe). În Latină,
termenul “valere” semnifica “forță”: Romanii - care au
adoptat Latina ca limbă oficială - aveau la sfârșitul
înmormântărilor salutul de adio “Vale!” (însemnând “rămas
bun”, în general după deces persoana răposată fiind
considerată a fi fost de valoare și era vorbită numai de bine);
cuvântul Românesc “mormânt” e legat de “morman” =
grămada de pământ (“mor-man”) a omului mort / mântuit.
Valahii / Românii și-au avut spațiul Tradițional indigen la
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
intersecția Anticelor lumi păgâne Barbară și Romană; despre
cei din fostul Imperiu Roman se știe că în Europa au fost
denumiți Valahi - de către ceilalți - iar Românii au rămas ca
Valahi până în Epoca Modernă: aceasta deoarece, după cum a
documentat și savantul Român Gabriel Gheorghe în lucrarea
“Valah” din anul 2012, stră-Românii au fost cei mai
semnificativi Valahi (mai vechi și mai autentici decât
Imperialii Romani, denumiți și aceia - de către Europenii care
nu erau în Imperiul Roman - ca Valahi). Dr. Ilie Gherghel a
enunțat în “Câteva contribuţiuni la cuprinsul noţiunei
cuvântului Vlach” din anul 1920: “Etimologii mai vechi (așa
cum a scris Gheorghe ‘Kodinos’, administratorul palatului
imperial bizantin când a căzut Constantinopolul, Vlachernos
însemnând vlăstar de Vlah) au fost acelea conectate de
‘lacunae’ = ‘eleșteu’, ‘regio palustris’ = ‘zonă mlăștinoasă’
sau ‘laherna’ = ‘peștele ton’. Cumanii erau denumiți
‘Khardeș’ iar Germanic ca ‘Valwen’ (forma Cumană ‘Ulah’ -
relevată de ‘Codex Cumanicus’ - a ajuns să însemne ‘Cal’ iar
Tătarii nu aveau și nici nu puteau rosti pe ‘V’); originea
formei ‘Olah’/‘Ulagh’ ar trebui căutată la Turco-Tătarii care
au venit în atingere cu Românii înaintea ivirii Ungurilor: cei
care s-ar impune mai mult atențiunei noastre critice ar fi
Chazarii (locuind țările limitrofe Mării Negre în jurul
Crâmului / Crimeeii, ei fuseseră atrași încă de prin secolul
VII ca aliați în daravelile bizantine, în ei contopindu-se Hunii
Sabiri / Siberieni care în secolul V au fost conduși de regina
numită popular ‘Valahă’). Alături de acei Sabiri, care formară
așadar trăsătura de unire - sau puntea de trecere - între Huni și
Chazari, ei au mai avut (cât am putut culege din știrile
istorice) puncte de atingere cu Ungurii și cu Românii. Cu
privire la cei din urmă sunt semnificative numele unor ruine
în Muntenia numite ‘Jidova’, ‘Movila Jidovilor’, etc., a căror
întemeiere tradiția poporană a atribuit-o unui popor ‘uriaș’,
numiți ‘Jidovi’; cât privește prima caracteristică, e admisibil
ca un popor de o însemnătate politică mare să ia în decursul
timpurilor în concepția legendară înfățișarea unui popor de
uriași, în privința celei de-a doua însă nu e altă explicație
posibilă decât că se referă numai la Chazari, știut fiind că
religia mozaică era îmbrățișată de Curte și de o parte a
populațiunei. Ungurii au avut legături mai strânse cu
Chazarii, întrucât seminția Cabară a acelora s-a despărțit din
tulpină și s-a lipit Ungurilor; acea înfrățire a avut și un efect
lingvistic, o seamă de elemente Chazare intrând în limba
Maghiară, constituind cele mai vechi elemente Turcești.
Pledăm necurmat pentru originea orientală a termenului
‘Vlach’, întărind totodată și credința în băștinătatea poporului
Român în Țările Nord-Dunărene. Recapitulând și
concentrând cele obținute până acum cu privire la extinderea
în timp și spațiu a noțiunei cuvântului ‘Vlach’, atât
aparițiunea numelui ‘Vlach’ la Nordul Dunării în timpul
Hunilor, originea ante-Maghiară a formei ‘Olah’,
însemnătatea ‘Vlah’-‘Cal’ la popoarele înconjurătoare, până
la Germani, Lituani și Varegi, precum și alte indicii par a
reflecta o concepțiune adânc înrădăcinată la popoare felurite
despre patria Nord Danubiană a poporului nostru din timpuri
ce se pierd în negura trecutului”. În prezent, cei mai mulți
purtători ai numelui Gherga sunt printre Români (Valahi,
numiți Vlahi / Blahi în Balcani); înaintașii Jidovi ai Valahilor
erau “Oamenii zidurilor” / “Oamenii jidurilor”, respectiv
“Oamenii valurilor” - de pământ - cu care își înconjurau
așezările zise “var” (amplasate mai mult pe Văi, lângă apele
ale căror valuri le favorizau deplasările când aveau de cărat
ceva, pe înălțimi acelea - specifice Valahilor - fiind favoritele
109
lor locuri de vărat): o altă apropiere a “Oamenilor zidurilor”
ar fi ca “Oamenii zodiilor” - zodiile avându-și locurile lor
semnificative în vremurile Vechii Lumi - acelora fiindu-le
asociate animale (de unde reconstrucția proto Kurgană / Indo-
Europeană “*gʷeyh₃-” pentru trai / viață sau cuvântul Grec
ζῷον “zoio” pentru viețuitoare, etc). “Enciclopedia Britanică”
din anul 1963 a publicat observația Dr. Basil Atkinson (1895-
1971): “Este posibil ca Pelasgii să fi fost doar păstori Valahi
care aveau obiceiul să umble în număr mare către Grecia;
probabil că denumirea nu-i altceva decât Velak-ski” (prin
Valah / “Va-Lah” s-ar înțelege și “Ba-Rah” = “Suflet Solar”,
căci foarte des și în multe zone s-au vehiculat echivalențele
lingvistice “B”=“V” și “R”=“L”). De altfel, savantul Român
Gabriel Gheorghe a observat că îndeosebi “istoriografia
maghiară ţine morţiş ca românii să fi fost păstori, nomazi. E
adevărat că vreo 10-15% s-au ocupat cu păstoritul, dar peste
80% au fost agricultori în ultimele 7-8 milenii, iar dovezile
abundă şi sunt de notorietate universală. În toate culturile
neolitice din România s-a practicat cultivarea plantelor. Toţi
autorii antici vorbeau de agricultură ca de principala bogăţie a
Spaţiului Carpatic. Agricultura era ramura cea mai importantă
și a economiei geto-dace, așa cum rezultă din însemnările lui
Herodot, Ptolemeu, completate cu informaţiile date de Criton,
medicul grec al împăratului Traian. Din aceleaşi izvoare
rezultă marea dezvoltare a agriculturii şi viticulturii, iar
scrierile lui Strabon, Arrian, ș.a. au menționat marile întinderi
ale semănăturilor de grâu. În secolul IV î.C. Demostene în
Discursuri a arătat: cantitatea de grâu adusă din Pont era mai
mare decât tot ceea ce venea din celelalte porturi, deoarece
această zonă producea cea mai mare cantitate de grâu”. În
anul 1999, cercetătorul Canadian Polat Kaya a egalat
“Pelasg” cu “Pela Saka”, apropiindu-i înțelesul de cel pentru
apicultor (în Turcă “bal” = “miere”); totodată, “Saka” a fost
termenul Sanscrit - dar și Persan - pentru Scit: așa ceva ar
duce la semnificația originară Pelasgă ca de proveniență
Asiatică - Saka / Yakută - chiar dulce ca mierea (ținând cont
de relația dintre “Pela” și “Bel” / “Bal”). Înrudit cu “Valah”,
Româna are “bălăceala” pentru zbenguiala în apă la scăldat,
“bălăcăreala” fiind tulburarea apei (“bâlc” - alt cuvânt
apropiat - însemnând “băltoacă” / “mocirlă”); e interesant că
vechiul cuvânt Indian “balaka” înseamnă “gruie” / “cocor”
(pasăre de apă), în vechea Greacă pasărea acvatică fiind
“phalaris” (proto Kurgana / Indo-Europeana avea termenul
“bhal” pentru păsările limicole, adică păsările de mal).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
În limbile Turanice - ca Azera, Kazaha, Kîrgîza,
Turca, Uzbeka, etc. - nu întâmplător s-a fixat rădăcina “balîk”
pentru “pește” și “pescar” (în Ciuvașă “balyk” / “palîk” e
pulă); cu termenul “ba-rîk” / “barîk” - cu care au fost în
legătură și termeni ca barajul, baricada, etc. - era denumită
așezarea întărită de pe malul apei (conectată de pildă și cu
onomastici semnificative din centrul Asiei, ca Balkh, Bactria,
ș.a.m.d.) iar “var” = echivalentul “bar” a fost ancestrala
denumire populară pentru urbea denumită “varoș” / “oraș” la
foştii “Barbari” / “Varvari”, inclusiv la stră-Români: toate
acelea se înrădăcinau în autoritarul / Sfântul = “Pa”, care era
luminător diurn = “Ra”, sub patronajul căruia se aflau
(personificat pentru venerare ca “Pa-Ra”), undele / suflările
călduțe de vânt din partea sa fiind denumite “pale”, oriental
demonstrându-se și coincidenţa “P”/“B”. Despre Turanici - la
N de Iran fiind Turan - e de știut că Sf. Teofan
“Mărturisitorul”, istoric bizantin născut în Kharkha /
TransIordania, secolul VIII, a scris că Turkii contemporani
lui din Europa existau la E de Fluviul Don și că erau foști
MasaGeți, din punct de vedere cultural ca Sciții (e de
observat că vechii Mongoli aveau pentru Turk varianta
“Tureg”); pe atunci, Dobrogea încă era denumită “Sciția
Mică” iar bizantinii îi considerau pe vechii Bulgari - sosiți din
Bazinul Volgăi, din zona confluenței Finicilor cu primii Turki
- ca Sciți (ar fi de observat că Rușii au populat Bazinul Volga
abia târziu în Evul Mediu).
110
De la Troiani s-au revendicat mai mulți: înaintașii
Romanilor, Francilor, Turcilor, ș.a. În anul 1952, istoricul
Britanic Terence Spencer în studiul despre “Troianii și Turcii
Medievali” a scris: “Cardinalul Isidor, care se afla în
Constantinopol atunci când orașul a fost asediat de către
otomani - anul 1453 - a notat că sultanul Mohamed II
Cuceritorul era ‘cârmuitorul Troianilor’; presupunând că
Turcii reprezentau Troianii, în Evul Mediu a dăinuit
conflictul Turcilor / succesorii Teucrilor cu Elenii / succesorii
Aheilor. Ceea ce au cucerit Turcii Medievali de la Elenii
Medievali era văzut în acel timp Medieval ca revanșa față de
cucerirea Troiei anterior cu peste 2 milenii și jumătate.
Troianii la vremea lor erau puternici în Anatolia. Turcii la fel.
Mai mult, denumirea Troiană era știută Antic - astfel cum a
consemnat poetul Roman Vergiliu - ca Teucră, ceea ce ușor
rezona Latin cu Turcă. De exemplu, în Jurnalul pelerinajului
la Ierusalim din anul 1506 al lui Sir Richard Guildford din
Regatul Britanic apare scris: ‘Toată Țara Troiei acum e
moștenită pe drept de Turci și e potrivit că se cheamă Turcia
iar nu altfel’.” O realitate actuală este că nici azi Turcii
Moderni nu se înțeleg grozav cu Elenii Moderni. În anul
2002, Dr. James Gordon Harper - profesor la Universitatea
Americană Oregon - a cercetat moștenirea Troiană la Turci,
în sensul că Turcii din Evul Mediu au fost descendenții
războinicilor Teucri din Epoca Bronzului (care trăiau în Troia
/ azi în Turcia). În anul 2004, Dr. Haluk Șahin - profesor la
Universitatea Bilgi din Istanbul / Turcia - a scris o carte
despre sorgintea Troiană (Teucriană / Tohariană) a Turkilor /
Turcilor. În anul 2014, Dr. Thomas MacMaster de la
Universitatea din Edinburgh / Regatul Britanic a scris despre
“Nașterea mitului originii Troiane a Turcilor în lumea
Medievală”: “În secolul VII, Cronica lui Fredegar menționa
rudenia dintre Franci și Turki. În secolul XIII, cronicarul
Snorri Sturluson indica ascendenți divini ai Europenilor
Nordici în orașul Turk Troia. În secolul XV, când sultanul
Mohamed II a atacat orașul Constantinopol, a scris papei de
la Roma și regelui Franței, susținând că Romanii și Francezii
ar putea sprijini Turcii, răzbunându-se pentru căderea Troiei
pe Eleni / descendenții Aheilor. Troia era aproape de inima
otomană; Anticul Vergiliu - poet Roman - a scris despre
Teukru / Teucer, strămoș Troian. Saltul de la Teucria la
Turcia nu părea mare într-un timp când Sciții păreau legați de
îndepărtații Scoțieni. Cei mai cunoscuți urmași Troiani -
dintre toți, ca durată, ca prestigiu, ca putere, etc. - au fost
Romanii (apoi Francii, Varegii / Vikingii, ș.a). Pe de altă
parte, Turcii s-au consolidat chiar pe locul Troiei”.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Din secolul VI, o mulțime de popoare Turke s-au
emancipat în Asia, prin Turki neînțelegându-se doar Turcii
din Turcia actuală, ci numeroase popoare, care au vorbit sau
vorbesc limbi Turcice ori s-au înrădăcinat în vechii Turki.
Imperiul constituit din secolul VII în Balcani de vechii
Bulgari, împreună cu indigenii Vlahi / în Bulgară власи - căci
Bulgarii veniți nu puteau realiza așa structură durabilă fără
sprijin autohton - a fost efectiv Scito-Vlah (vechii Bulgari,
veniți în Balcani cu mult înaintea Turcilor, erau ca avangardă
Turkă, ei fiind precedați de Huni și Avari - pe care bizantinii
i-au considerat printre strămoșii Turkilor - iar apoi urmați de
o pleiadă de alți răsăriteni); în anul 2022, academicianul
Mihai Netea în “O istorie genetică (incompletă) a românilor”
a scris: “Prima dintre populațiile barbare care a migrat pe
teritoriul Daciei încă din perioada în care provincia era sub
control imperial roman au fost vandalii, în secolul II (veniți
din nord pe Valea Vistulei, în timpul Războaielor
Marcomanice 166-180 au fost atestați în Panonia și Crișana,
unde s-au învecinat cu dacii liberi)”. Despre Marcomani =
“Marco-mani” / “Margo-mani” (adică oamenii de la margine)
e de știut că își aveau baza în uriașul codru Gabreta -
menționat de geografii Antici Strabon și Ptolemeu - între
Bavaria și Boemia; denumirea Gabreta - rezonând cu
onomastica răsăritenilor Gabrisți, respectiv cu cea a
impozanților / emblematicilor goruni de acolo - a fost pusă de
unii cercetători în legătură cu marea Pădure Hercinică pe
atunci dominând miezul Europei (ca exemplu - așa cum a
scris în anul 1974 Dr. Ana Felicia Ștef de la Universitatea
București, care a publicat “Geografia” Anticului Strabon în
Română - denumirea Nordicilor Carpați Păduroși a rămas de
la așa ceva). Despre Vandali e de știut că și-au încheiat
existența istorică în Africa Nordică, în secolul VI; ar fi de
remarcat că Hunii - apoi Avarii - au fost cei care au început
să-și ia ajutoare dintre Rumânii Nord Dunăreni și slugi /
sclavi dintre cei aflați mai în Nordul stră-Românilor, anume
dintre cei știuți ca proto Slavi, ajunși apoi primii Slavi. Hunii
au apărut în apusul Pontic la un secol după retragerea
Romanilor de pe partea stângă a Dunării; primii cârmuitori
Bulgari - din clanul Dulo / Duro - au fost urmașii genetici ai
cârmuitorilor Huni (în prima Cronică Bulgară s-au revendicat
și oficial, în scris, ca descendenții împăratului Atila al
Hunilor și Dacilor): aceia - vechii Bulgari ziși Sciți - nu au
fost Slavi, însă descendenții lor în Balcani s-au Slavizat. S-ar
observa - așa cum a notat și lingvistul Aromân Pericle
Papahagi / membru corespondent al Academiei Române în
“Numiri etnice la Aromâni” din anul 1925 - că la început
Aromânii au folosit pentru Bulgar inclusiv termenul
“Vuryar”; savantul a mai scris: “Pluralul este ‘Vurgari’,
‘Vurgări’ (respectiv ‘Vuryari’, ‘Vărgări’) iar femininul
‘Vurgară’ și ‘Vurgără’ (respectiv ‘Vuryară’, ‘Vărgără’). Este
cu atât mai ciudat aceasta cu cât Aromânii, cum știm din
istorie, au trăit împreună cu Bulgarii și au alcătuit împreună
Imperiul Româno-Bulgar. Lipsa însă a unui termen quasi-
național pentru desemnarea Bulgarilor ne face să deducem că
Aromânii care au constituit Imperiul Româno-Bulgar n-au
fost Aromânii din Epir, Tesalia și Macedonia, ci alți Români,
cei din Munții Haemului, astăzi dispăruți, care fie că s-au
Bulgarizat, fie că s-au retras spre Nord la frații lor din Dacia.
Acei Români dispăruți vor fi fost și cei care făceau legările
între Românii de la Nord cu cei de la Sud și cărora se va fi
datorat în mare parte întreținerea unității limbii noastre”. În
categoria Scită au fost atât Indo-Europeni (Kurgani sau Indo-
Iranieni), cât și ne Indo-Europeni (Turani sau Turki); e de
111
remarcat că Turkii au apărut în istoria omenirii doar după
dispariția puternicilor Huni (s-ar observa inclusiv că de pildă
în Vechea Lume pe coasta Mediterană portul Tyr - cu Turieni
- era zis cândva și Sour / Syr, vecinii din Syria fiind Surieni).
În prezent, față de statornicii Români - ai căror strămoși în
Vechea Lume au avut de a face cu Pelasgii - se pot observa
proveniențele vecinilor la începuturile Medievale, întâi a
Sârbilor din Deutsch-land / Germania, apoi a Bulgarilor din
Rusia și în fine, a Ungurilor din Ucraina. Despre Pelasgi /
“Pela-sgi” (străvechii nomazi Homo Sapiens, existenți de la
hotarele dintre Cornul Abundenței și Imperiul Atlant până în
Bazinul Dunării, din Epoca Pietrei / paleolitic - adică
dinaintea Potopului - până în Epoca Fierului) se poate
observa că erau oamenii solarului Zeu Pel / Bel - sau Paal /
Baal - al Fecundității și Fertilității, personaj care era tare ca
taurul sau ca bourul / boul sacru; termenul de Valah / Felah s-
ar apropia de profilul credinciosului Bal / Bel (respectiv Pal /
Pel, ca un egal masculin Palah = Valah): ținând cont de
apropierile conferite de consoana “B” - prin echivalențele
“P”/“B”, respectiv “B”/“V” - în Pelasgi se pot vedea
“Velasgi” (încă din Epoca Pietrei, foștii nomazi vânători-
culegători ajunși migratori / nomazi Pelasgi - până când s-au
stabilizat - au devenit pescari, păstori, plugari, plutași, ș.a).
De altfel, în secolul VII “Doctorul Bisericii” Isidor -
episcopul ViziGoților din Sevilla - în “Etimologii” 8:11 a
scris că “Bel însemna ‘Vechi’ în Babilon iar Bal la Fenicieni
era Zeu”; în legătură cu străvechea rădăcină Iraniană “hatt” -
însemnând “limita divină” - au fost termenii atât de “hotar”
ca linia de separare dintre proprietăți, cât și de “hotărâre”, ca
“decizie”: în prezența liderilor religioși se marcau moșiile,
prin bețe / pari - stâlpi / piloni, ziși popi - puși și hotărâți de
oamenii buni și bătrâni (etimologic, “bătrân” / “bătra-an” -
ținând cont de betacismul “B”/“V” - ar fi conectat de “vatra
lui An”, înțelegându-se prin Moș ca fiind om al acelui Mare
Zeu, respectiv “Mo-șul” fiind Sfântul selenarei “Ma”).
Oamenii albi au apărut - conform studiului din anul 2006 al
geneticienilor Brian McEvoy, Sandra Beleza și Mark Shriver
- deodată cu oamenii galbeni, așa cum se poate vedea pe
schița următoare (deopotrivă galbenii și albii au apărut la
întâlnirile dintre Iafiți și Hamiți, ei nefiind corciți ca Semiții):
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
“Moș” era considerat “Omul Alb”; toată Cultura
stră-Română pomenește de “Moși” (și de “stră-Moși” /
strămoși): vechii Greci foloseau termenul “demos” / “de-
mos” pentru populaţia formată din oamenii liberi trăind
devălmaş / de-a valma (cuvântul Românesc “valma” / “val-
ma” înseamnă “mulţime” şi provine din înţelesul pentru
“grămada valurilor”, conform “Dicţionarului limbii
Româneşti” din anul 1939 de Dr. August Scriban).
Cercetătorul Român Oreste Teodorescu a scris: “Pentru
străbunii noștri, moșul însuma conceptele de Zeu, Strămoș și
Mare Preot sau sacerdot. Atât Romulus Vulcănescu în
‘Mitologia română’, cât și Cornel Niculae în ‘Magia și
ființele fantastice din arhaicul românesc’ i-au suprapus pe
moși zeităților tutelare; fiind un sistem magico-mistic,
precreștin, tradiția moșilor se păstrează și azi, izolat în unele
zone rurale. Interesant: pentru daci, fundul pământului
coincidea cu înălțimea cerului, de aceea în gropile ritualice
ofrandele - deși acoperite cu pământ - ajungeau în brațele lui
‘Zalmoxe cel Ceresc’; în unele locuri, ‘Moșul’ era
supranumit ‘Omul Alb’, liderul spiritual al Solomonarilor,
sacerdoți rătăcitori, care trăiau în munți, având capacități
extraordinare de vindecări, clarviziuni, însă și de blesteme”
(denumirea de Solomonar / “So-lomonar” - de străveche
sorginte șamanică - provenea de la “Sfânta lumină”,
Solomonarii fiind Sfinții Luminii, aceia dovedindu-se
adversari ai balaurului, așa cum ulterior a ajuns să fie Sfântul
Gheorghe, Cavaler creștin provenit din Anatolia la sfârșitul
Antichității). Ar fi de observat că în Vechea Lume șamanii
purtau măști pentru ca fețele să nu le fie văzute de duhurile /
spiritele cu care aveau de a face, în cazul că erau rele; unele
măști erau hidoase pentru a îndepărta acțiunile forțelor
externe ori unele măști măcar aveau ochii desenați altundeva,
pentru ferirea de deochi. În Vechea Lume blestemarea era
firească, deoarece se practica natural ferirea de rău mai mult
ca facerea de bine, relația față de divin - datorită neînțelegerii
supranaturalului - fiind deseori dominată mai mult de frică /
teamă decât de iubire; scriitorul filozofic Francez Voltaire
odată a zis: “Suntem vinovați de binele pe care nu-l facem”.
Cercetătorul Lucian Costi în cartea “Limba Română -
nașterea și falsurile istorice” din anul 2016 a afirmat: “Limba
pelasgă a fost în fond varianta arhaică a limbii românești.
Insulele ‘Lemn-os’, ‘Rod-os’, ‘Carpat-os’, ‘Del-os’, ‘Creta’,
au nume cu înțeles doar în românește, terminațiile ‘-os’ fiind
adăugări tardive. La fel, cuvântul Zeus din mitologia greacă
veche nu înseamnă nimic în acea limbă pentru că ‘zeu’ se
zice ‘theos’ dar e identic cu ‘Zeu’ din românește, minus
desigur inutila terminație ‘-s’ (un fel de modă grecească)”. În
anul 2015, geneticienii de la Universitatea Americană
Harvard au schițat apariția primilor oameni albi în Europa:
Primii Homo Sapiens în Europa:
negrese Africane și albi Caucazieni
112
Fluviul Dunărea a fost - încă din paleolitic / Epoca
Pietrei - ax principal al populării Europei (și a rămas axul
major - în cursul său inferior - pentru stră-Români și pentru
Români, care în timp s-au răspândit masiv European
îndeosebi între Sudica Mare Mediterană și Nordica Mare
Baltică: de exemplu, de la Balcanicii Armâni / Makedoni de
la Marea Egee sau Blahii / Vlahii de la Marea Adriatică, până
la Bolohii / Volohii din Polonia, dinaștii Ghedimin ai Balților
/ Balticilor ori Rurik ai Rușilor, din același grup genetic
patern ca Gherga din România); de altfel, în Evul Mediu
despre originea Polonezilor - pe lângă “Cronica Poloniei”
care afirma că proveneau de la Dunărea mijlocie / Panonia -
preotul Ioannes Longinus / Jan Długosz 1415-1480
(“părintele” istoriografiei Poloneze) a conectat Polonezii
timpurii chiar de Dalmația populată de Aromâni / Valahi.
Față de România = fostul Rai, Polonia ar fi Țara Nordică -
spre Pol / pentru care termenul Latin era “Cardo” - Țara
lanurilor / având câmpii fertile ori cea a Sfinților Alani / foști
MasaGeți (sub forma “Pa-Alani”), autoritarul “Pa” fiind
formula sfințeniei acelora, Alanii fiind foștii Albani
Caucazieni, din răsăriteana Țară a Ghergarilor; de altfel, în
secolul XII, cronicarul Rus Nestor a scris că în Bazinul
Vistulei - axa Poloniei - trăiau Vlachi ziși acolo Lyachi,
numele Poloniei putând proveni direct de la ei. Iată în
continuare imaginea steagului fost Alan, acum Oset, cu banda
orizontală purpurie între cea argintie lunară Amazoană și cea
aurie solară Ghergară (motivul dungii sângerii - pe fond
deschis, fie auriu, fie argintiu - s-a regăsit simbolic pe
flamurile și ghergurile / blazoanele diverselor ramuri Gherga
din vremuri îndepărtate):
Steagul Oset / fost Alan
Cârmuirea dinastică nu-i o invenţie a actualelor Case
Regale, înrudite între ele, chiar dacă sunt ale unor popoare
diferite; de pildă acum - în Europa mileniului III -
progeniturile regale îşi prezintă firesc legăturile Medievale
(Ev început în mileniul I) iar aşa ceva reflectă de fapt
realitatea Vechii Lumi / Antică dar şi anterioară: s-a tot
practicat cutuma ca dinaşti aparţinând aceluiaşi neam regal să
cârmuiască oameni chiar foarte diverşi, pe perioade cât de
îndelungate reuşeau. Nu există dovezi contrare faptului că
Gherga n-ar fi fost implicat dinastic încă din zorii omenirii, ci
dimpotrivă: evidenţele / dovezile redau poziţiile fruntaşe ale
străvechilor Gherghi, din urmă cu multe milenii (forma
populară denumită “An” - pentru cel ştiut ca “Un” / “Unicul”
- fiind cunoscută şi folosită masiv de la început). Cu mai
mare vechime decât biblicul “Vechi Testament” (scris în
Orient / Asia) a fost cartea “Rig Veda” / cea mai veche dintre
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
“Vede” (scrisă tot în Orient / Asia dar mai înspre răsărit), cu
“Imnul Creaţiei” 10:129 având versuri ca:
“Atunci nici Nefiinţă n-a fost şi nici Fiinţă
Căci nu era nici spaţiu, nici cer şi nici stihie
Avea stăpân şi margini pe-atuncea Universul?
Avea adânci prăpăstii? Dar mare? Nu se ştie
N-a fost nici nemurire, căci moartea nu-ncepuse
Nu se născuse moartea, căci nu fusese zi
Nici vânt n-a fost să bată acele începuturi
Însă ceva în lume - Unicul - se ivi”
Trebuie ştiut că termenul de “Imn” a provenit din
oda consacrată Zeului Cununiei Hymen - aşa cum îl numeau
vechii Greci pe patronul înaripat al ceremoniilor nupţiale -
lăudat de pildă în secolul VII î.C. de poeta Sappho din Insula
Egeeană Lesbos, el fiind fiul Zeului Orgiilor Dionys şi al
Zeiţei Frumuseţii Afrodita (himenul este membrana ce
acoperă vaginul la virgină / cuvântul “virgin” era în legătură
cu cel vegetal de “verde”); așa cum a explicat în secolul VII
și episcopul ViziGot Isidor în “Etimologii”, în Vechea Lume
ritualurilor religioase li se ziceau Grecește “orgii” iar
Latinește “ceremonii” / “cere-monii”. Frumoasa Zeiță
Afrodita - cu principala venerare în Caria / Țara Gherghiților,
unde își avea centrul cultual - se înrudea cu primordialul
Uranos = Zeu străvechi (asemănat străvechiului Zeu Varuna
din India, atât onomastic, cât și mitologic), poetul Vest
Anatolian Homer din Epoca Fierului considerând-o pe
frumoasa Zeiță ca fiica vechiului Zeus; după cum a notat
inclusiv academicianul German Joachim Schwabe 1714-
1784, Zeul Orgiilor Dionysos - cu celebrări îndeosebi în
crângurile verzi - se numea și Gorgyeus, Zagreus, ș.a. (în anul
2018 inclusiv Dr. Mihai Popescu - de la “Biblioteca Militară
Națională” a României - explicit a afirmat că Dionis era Zeu
Get): în logica înțelesului prin care Zagreus a fost echivalat
cu Zalmoxe / “Zal-moxe” = “Zeul-moș” (zis Zeus de Greci,
respectiv “Zeul-vechi”), Dionysos / “Dio-nysos” (zis “Dio-
nus”) efectiv lingvistic = onomastic era “Zeul-nou” - stră-
Românii având “Dii” pentru “Zeu” / termen preluat și utilizat
de limbile Românice - ceea ce se confirma inclusiv prin
faptul că în mitologia Greacă se știa despre Zeul “Dio-nus” /
Dionysos că era fiul lui Zeus, respectiv avatarul Zeului
113
“vechi”, în postura de Zeu “nou”. În anul 2008, Dr. Winfried
Held - profesor universitar de istorie - în cartea sa despre
așezarea Gherga din Caria a scris despre mitul prin care se
susținea că Zeul Orgiilor Dionysos a fost crescut acolo de
către nimfele divinului Karios / patronul locului, care o
respecta suprem pe Marea Zeiță Mamă. În legătură cu
manifestarea “avatar”, se poate observa și altceva, anume
“atavismul”: “Dicționarul explicativ al limbii române” din
anul 2009 a reținut despre “atavism” ca fenomenul de
“apariție la un descendent a unor particularități proprii
ascendenților îndepărtați și care nu s-au manifestat în
generațiile intermediare”; avatar al lui Zeus, Zeul Dyonysos a
fost considerat “fiu” al aceluia, însă dat fiind statutul de
nemuritori atât al Zeilor vechi, cât și al Zeilor noi, muritorii
nu puteau verifica divinul concret, ca de pildă succesiunea
imediată a Zeilor (de genul relației tată-fiu) ori existența unui
interval temporal chiar imens - de ordinul mileniilor - dintre
Zei. Se știe că din cununia / fuziunea Cerului cu Pământul au
apărut nemuritorii cerești și muritorii tereștri, respectiv Zeii și
oamenii. Ca și Carpaticul Moș Crăciun (vechiul Zeu), cam tot
din același spațiu a fost și Dionysos (Zeul nou); la ambii Zei -
atât la cel anterior, cât și apoi la avatarul său - au apărut
caracteristici care i-au apropiat deopotrivă teritorial și
tipologic divin: de pildă, după Zeul Crăciun / al Timpului - de
care a ajuns legată apa sfințită, ritualic folosită și la
producerea berii, prin turnarea sa peste cereale ca să
fermenteze - de Zeul Dion-nus / al Orgiilor a fost legat în
Civilizația Dunăreană și alt lichid sfințit, anume vinul (Dionis
era Dună-Rean, respectiv de la Fluviul “Danu”, preoteselor
sale fiind știute ca Gherare Γεραραί, active primăvara la
Festivalul Anthesteria, cu celebrarea la luna plină din preajma
Anului Nou / moment ce era marcat prin Mărțișor, la 1
Martie). Etimologia bazată pe Cultul divinei vulve (oriental /
Sanscrit denumită “yoni”) nu e de neglijat, căci “D-yonis” era
chiar Domnul ei: Dyonis a ajuns foarte popular pe coasta
Ioniană a Anatoliei iar spre apus coasta simetrică din Balcani
(la N de care era cea Dalmată = a divinei Mame) a ajuns
scăldată de ceea ce a rămas denumită ca Marea Ionică; iar pe
de altă parte, dispersia Indo-Europeană / Kurgană din Europa
în India a fost memorată simbolic prin legendara deplasare
Dionysiacă în Vechea Lume.
La hinduși (cei care au realizat “Rig Veda” și care -
printre altele - au păstrat de exemplu în sacrul Fluviu Gange
până azi străvechea Tradiție a băilor rituale în valurile apelor
curgătoare, așa cum făceau cândva Valahii, respectiv așa cum
făceau cândva Geto-Dacii de pildă în sacra Dunăre)
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
înțelegerea / cunoașterea e “Vidya” iar “Avidya” / “A-vidya”
e ne-cunoașterea: sonorizarea dar și înțelesul verbului
Românesc “a vedea” sau “a nu vedea” e asemănătoare
(pentru timp îndelungat, cârmuitorul Românilor a fost Vodă,
cel care “vedea” / cunoștea orice mai bine decât supușii săi,
păstrând apa sfințită în vase dar și trecând vadul cu vasul,
având viziuni, inclusiv prin vise; ca om de vază, la Râurenii
Români Vodă era Domn iar la hinduși - în Țara Râurilor -
cărțile “Vede” = sfintele scripturi în versuri / în Sanscrită ar
putea fi văzute și ca acelea cuprinzând viziunile / ori cele
văzute de către Domni, respectiv de către cârmuitorii
veghiind vadurile / trecerile, purtând titlul de Vodă). În
EurAsia, cel dintâi dinast An - pe timpul matriarhatului
dominat de Marile Preotese Oreene - a fost Munteanul /
Cerescul Titan / “Tătân” Uranos = “Ur-An”, tatăl lui Crăciun
/ Cronos (care tutela Timpul); e de știut că în Ebraică s-a fixat
termenul “Ohr” pentru “Lumină” iar ca semn, cercul - pentru
eterna reîntoarcere - simboliza timpul ciclic, emblematic lui
Crăciun / Cronos (stră-Românii cu Tradiționalele lor cercuri
de foc alungau tenebrele și ajutau soarele să renască):
Crăciun a fost cel mai mare Zeu al Panteonului Românesc
(Moș Crăciun era “Zeul-moș” = Zalmoxe / Zalmoxis, adică
“vechiul Zeu/s”).
Geneza Greacă
Conform Anticului Diodor Sicul 1:27, în
succesiunea divină Moșul Crăciun - Cronos la vechii Greci -
a fost cel mai tânăr Zeu (dintre “Măreții Nemuritori”); prima
fiică a lui Cronos și a Rheeii a fost Hestia = Zeița Vetrei.
Apoi, următorul dintre dinaștii An - Cron fiind tatăl lui
Poseidon - i-a avut ca fii pe Anuna, pruncii / prinţii lui An
(din dinastia cu acelaşi nume, cu baza în “An-Atolia” =
114
Anatolia, în Nordul căreia a fost capitala Atlantă, a
Imperiului pe care îl poseda Poseidon / Zeu deopotrivă
acvatic și al seismelor, anume Edenul: ştiut ca însumând
plaiurile iluminate de puternicul Soare Ra, deci onomastic
fiind Rai - Zeul Poseidon având-o ca mamă pe Zeița Ria /
Rhea - Imperiul Atlant a fost moştenit de primul dintre
pruncii Anuna, anume Atlas, de la care a rămas atât
denumirea Anatoliei = “An-Atoliei”, a Zeului Atlas / fiul
Zeului An, cât şi denumirea Atlantidei = străvechea posesie
Edenică, cunoscându-se din mare vechime și despre
patronarea Grădinii Edenice de către Ida / Marea Zeiță
Mamă, “Cea care da”, căci “Ea da” viață, așa cum a făcut de
la început “I-da” / Ida în Eden). Este de știut că în Vechea
Lume domina proprietatea colectivă - a comunității
devălmașe - iar “posesorul” nu era proprietar privat, ci era cel
care exercita în fapt prerogativele dreptului de proprietate, în
calitate de cârmuitor (considerat - în funcție de prestare - fie
divin, fie despot); s-ar observa - din perspectivă orientală, așa
cum a scris și Dr. Kenneth Dillon în anul 2018 - la Poseidon
(prin echivalența “P”=“B”) onomastica “Bos-Eidon”: Zeul
Raiului. În “scrierea lineară B” din Bazinul Mării Egee
(anterioară scrierii Grecești, căci era din Epoca Bronzului),
Zeul Poseidon era notat cu atributul “Wanax” / “Anax”,
însemnând lider, apoi în vechea Greacă “Anakes” fiind șeful
asociat cu lupul iar vechii Evrei - tot cu acces în răsăritul
Mediteran - au folosit cuvântul “Anak” / “Enac” pentru
“Uriaș”: în legătură cu pre-Grecul “Wanax” - la Homer
arhaicul titlu “Anax” fiind al eroului legendar - poate fi văzut
titlul Chinez “Wang” pentru “rege”, respectiv Sanscritul
“Vanij” pentru “comerciant” = unul din titlurile Zeului Indra
consemnate în “Rig Veda”, ceea ce (prin betacismul
“V”=“B”) l-ar apropia ca înțeles de Balcanicul “Banja” /
“Ban” pentru boier sau cârmuitor, așa cum era cel din fruntea
Banatului; de altfel, cei mai timpurii negustori la mari
distanțe au utilizat ambarcațiunile pentru deplasări (iar bărcile
la HiperBoreii Finici - vestiți luntrași ai Vechii Lumi, ziși
Pelasgi - au rămas cu denumirea de “vene”, așa cum cândva
au fost inclusiv în mlăștinosul Vanat / Banat, ceea ce
literalmente rezona, corespunzător betacismului, cu stră-
Românul “bun” / “bine”). Savantul Român Gabriel Gheorghe
a enunțat: “În română ban are funcţii mitologice prin ‘Ştima
Banului’ (în mitologia populară ştimele fiind fiinţe imaginare
care protejau apele, pădurile, comorile etc. elemente care
aparţineau de drept banului); în spaţiul românesc banul
exercita nu numai autoritatea politică şi militară, ci şi una
socială, privitoare la asigurarea unor schimburi de mărfuri
(printre relictele din timpurile străvechi ale autorităţii banilor
a rămas, în uz şi astăzi, baniţa, măsura banului)”. În legătură
cu chipurile Zeilor, e de remarcat că în Vechea Lume mulți
au fost zoomorfi iar nu antropomorfi, adică Zeii nu aveau
înfățișări umane, ci erau prezenți prin intermediul unor
animale sacre; de pildă, lupul - conectat de Greci înțelesului
de “agitat” = “anakes” / rezonând cu vechiul termen Anax al
liderului - era valorizat extrem de către Geto-Dacii al căror
Zeu suprem era Zalmoxe iar oriental (zona de proveniență
Geto-Dacă) denumirea sa populară a fost tocmai Gurg: așa
ceva ar apropia cârmuitorul suprem Anak / Enac - știut de
stră-Români ca Zal-moxe, adică Zeul-moș, respectiv Zeul
vechi - chiar de numele Gurg. Un alt animal totemic la stră-
Români / Geto-Daci a fost ursul, popular zis “Moș Martin” -
rezonând cu războinicul Zeu Marte - foarte respectat în
Vechea Lume; e interesant că de exemplu la hispanici - după
ce la începutul Medieval au fost dominați câteva secole de
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Goți / urmașii Geților - cele mai numeroase nume de familie
au devenit Garcia / derivat Gherga și Martinez (manifestările
Geto-Dacilor au fost încrucișate față de practicile stră-
Românești, care l-au asociat pe Zeul-moș = Zalmoxis cu ursul
/ ursoaica iar pe Zeul Marte = patronul luptătorilor cu lupul /
lupoaica: Zeul-moș / Zalmoxe și Zeul Marte al războinicilor /
luptătorilor - făcând parte din aceeași panoplie divină - erau
evident rude, la fel ca Geții / cu totem ursar și Dacii / cu
totem lupesc).
În studiul “Viziunile Grecilor (și ale noastre) despre
Kariani” din anul 2013, Dr. Alexander Herda - profesor
universitar de istorie în Germania - a scris: “În Vechea Lume,
marii codri - sălbatici, foarte deși - de pe coasta Sud-Vestică a
Anatoliei au furnizat cheresteaua necesară Karianilor
realizărilor ambarcațiunilor, ei fiind renumiți constructori de
corăbii și măreți navigatori; istoricul Antic Diodor din Insula
Sicilia a consemnat (5:53) Tradiția Greacă despre străvechea
‘talazo-crație Kariană’ în Egeea, ce data de la sfârșitul Epocii
Bronzului, fiind legată și de ‘Oamenii Mărilor’, foarte
puternici la începutul Epocii Fierului. Karianii dominau Estul
Mediteran dinaintea - dar și în timpul Civilizației Minoice -
despre așa ceva notând istorici Antici de prestigiu ca Herodot
(1:171) și Tucidide (1:8). Karianii erau indigeni
MicroAsiatici iar prezența lor în Insulele Egeeii - ca Samos și
Delos - poate fi explicată doar printr-o migrare de la E la V;
mișcarea din Asia Mică pe Insule a făcut parte din migrarea
Indo-Europenilor în Bazinul Egeeii, în Epoca Bronzului: acea
migrare a constituit baza mitului Cretan al flotei Minoice
asigurată de către Kariani și a mitului ulterior despre originea
comună a Grecilor cu Cretanii și Karianii. Istoricul Diodor
din Insula Sicilia a scris (5:51) despre Karianii din Latmos /
Herakleia că au preluat și Insula Naxos, ceea ce împreună cu
toponimii ca Amorgos, Kos, etc., sugera străvechiul control
Karian asupra acelei părți a Egeeii / inclusiv gura Meandrului
(unde Gherghiții erau la fel de vechi ca Lelegii și Karianii);
apoi, Karianii au ajuns cu corăbiile lor rapide până în Marea
Neagră”. Ar fi de remarcat că savantul German a ținut să
precizeze vechimea Gherghiților - din Epoca Bronzului - în
Bazinul Egeeii; de altfel și alți cercetători au indicat
Gherghiții acolo din acele vremuri, ca de exemplu prezențele
115
Gherghilor la Troia dinaintea Războiului Troian (deci din
Epoca Bronzului).
În anul 2016, academicianul Ucrainean Iurii
Mosenkis a analizat originea A-Dâgă / Vest Caucaziană a
termenului Grecesc “basileu” pentru rege (scrierea lineară
“B” - utilizată în Bazinul Egeeii - avea “guasileus” / “guasi-
leus”, respectiv “qasireu” = “rege”), arătând că în Luwiană /
“Lu-viană” exista “hasu” pentru “rege” - termen redat în
Hitită ca “hașu” - iar în A-Dâgă “guaș” = “șef”, ceea ce ar
localiza sorgintea titlului pentru lider la începutul mileniului
II î.C. în Colchis; semne Minoice din acea vreme - ținând
chiar de scrierea lineară “A” - au fost găsite în Bazinul
Pontic, ceea ce înseamnă că pentru cei din răsăritul Mediteran
(cuprinzând și Creta), Caucazul făcea parte din străvechea
geografie sacră: de pildă, la sfârșitul Epocii Bronzului atacul
argonauților plecați din S Balcanic în Estul Mării Negre /
Colchis pentru furarea “Lânii de Aur” / Cergii s-a înscris
astfel ritualic, pe lângă faptul mitologic că “Primul zeu” /
Prometeu numit Gadeir = geamănul lui Atlas a fost anterior
înlănțuit acolo, în Caucaz, savantul observând inclusiv că
“Insularii Telkini - consemnați de Pausania 9:19 în Cipru, de
Strabon XIV 2:7 în Rodos, de bizantinul Ștefan în Creta /
notată Σελχινία Selkinia, etc. - știuți ca pruncii născuți de
Θάλασσα Thalassa = Marea cu Πόντος Pontos puteau fi
înrudiți cu numele Colchis, căci κόλπος ‘kolpos’ = vagin dar
și pântec, ca δελφύς ‘delfys’ iar τείχος ‘teichos’ însemnând
zid poate fi apropiat și de înalții Tocari ajunși pe atunci până
în Bazinul Tarîm din China” (ei propagând pe Drumul
Jadului spre răsărit și conceptul European al Căii Sacre, așa
cum exista la Dunărea inferioară prin uriașa Brazdă a lui
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Iorgu, megalitica lucrare făcută de Jidovii neolitici, în
Bazinul Tarîm - devenit deșert - înhumările albilor fiind până
în Antichitate în pirogi, ca ancestrali “Oameni ai Râurilor”).
Despre Vechea Lume se mai poate observa și că în
Egiptul pre-dinastic - din neolitic / Epoca Pietrei - Zeul
Anubis / “An-pu” = “An-Sfântul” călăuzea morții spre Lumea
“Cealaltă” (muierea lui a fost Zeița Anput, care patrona
funeraliile purtând ca prapure pielea unui lup, pentru a alunga
răul, simbolic steagul lupesc - “lu-pu” putându-se conecta
înțelesului de “lumină sacră” - dăinuind în spațiul Românesc
până în Antichitate, ca emblematic la Geto-Daci / acum
stemele Țărilor Europei sunt dominate de păsări și lei); în
visările vechilor oameni, Lumea “Cealaltă” era armonioasă
privind animalele și oamenii, era lipsită de competiție, etc. În
străvechea Mesopotamie, “Eden” era bine hidratata “Stepă”;
oriental, “Eden” a căpătat și înțelesul de “luxuriant”: în Sudul
Vechii Lumi era de fapt bogata stepă plină de gazele /
antilope, animale furnizând hrană dar și piei din care primii
oameni și-au confecționat haine, în general constituind un
mediu de trai liber, foarte iubit în Epoca Pietrei (în Nordul
Vechii Lumi, hainele erau cu atât mai necesare cu cât se
înainta spre miazănoapte - începând cu Marea Stepă a
EurAsiei / de asemenea zonă Edenică, de fapt principalul
areal - climatul încolo fiind tot mai rece). De altfel, primii
oameni - simbolizați biblic prin perechea primordială formată
din Adam și Eva - s-au îmbrăcat: față de străvechea condiție
paradisiacă din Grădina unde culegeau goi, au ajuns să pună
haine pe ei, așa ceva îndreptând gândirea nu doar spre
pudoare, cât spre climat mai răcoros - specific Nordului /
specific marginilor ghețurilor - îndeosebi fiindcă după ieșirea
lor din Rai aveau nevoie de protecție în noua situație nomadă
(de aceea și hotărând practic păstrarea iar nu lepădarea
hainelor); ca urmare și reprezentările antropomorfe la Zei au
fost mai evidente în Sudul cald, unde la oamenii despuiați
erau valorizate trupurile, față de Nordul rece, unde la oamenii
îmbrăcați erau mai valorizate animalele, deci Zeii aveau
echivalări - eventual reprezentări - zoomorfe (lingvistic se
poate observa inclusiv înrudirea dintre “val” - rădăcina
onomastică a Valahilor - și “a înveli” / inclusiv cu blănuri,
astfel cum în Vechea Lume s-a obișnuit la vremea rece).
Marele Zeu în Eden desigur că a fost Ene / An; de la An /
Anu au derivat atât Han / Hanu - cu sensul de “Domn Ceresc”
- cât și “Aga”, cu înțelesul de “Domn”. Profesorul Roman
Claudiu Aelian în “De natura animalium” 15:2 a scris că regii
Atlanți pe cap - ca semn al descendenței lor de la Poseidon /
Anax - ar fi purtat un acoperământ din fâșii de piei de
116
“berbeci marini” masculi iar soțiile lor ar fi avut un
acoperământ din piei ale acelorași animale, însă femele (nu se
știe ce animale avea autorul Antic în vedere prin “berbeci
marini”, poate erau ceea ce stră-Românii au numit “dulfi” /
termen contopind duh și delfini sau berbecii acvatici erau cei
denumiți de Bănățeni ca “brebi” = castori); mult ulterior
AtlantIdei - unde doar regii își acopereau astfel capul - primii
faraoni (cu puterea pe Valea Fluviului Nil, considerați
descendenți Atlanți / “Oamenii bărcilor” = plutași / luntrași)
și-au avut coroana din piele, vopsită alb-roșu, mitră văzută de
unii ca simbolizând placenta. La Altaici, coroana era
considerată protectoare: era semnul consacrării, Prea-Înaltul
din Cer veghiind asupra purtătorului (în vechea Turkă,
“korun” însemna “protecție”); tatăl lui Zeus, Crăciun - zis de
către vechii Greci Cronos / Kronos = Zeul Timpului - avea ca
simbol coroana (după cum a scris etnologul Romulus
Antonescu în “Dicționarul de simboluri și credințe
tradiționale românești” din anul 2009). De altfel, inclusiv la
stră-Români cununa - așa de pildă ca a miresei - a fost
prototipul coroanei; în Vechea Lume, cârmuitorii purtau
distinctiv fie coroană / “korun”, fie sceptru / știut ca sacra
cârjă de stră-Români, zis “Ghidru” de Sumerieni și notat cu
semnul “Pa” - după cum a studiat de pildă Dr. Armando
Bramanti de la Universitatea Genevei / Elveția în anul 2017 -
denumit “Kerykeion” de vechii Greci, ș.a. (termenul Grec
“kirykeion” κηρύκειον înseamnă “heraldic”). În același areal
EurAsiatic atins de neoliticii Kurgani / Gorgani au fost
ulterior înregistrați - până în Evul Mediu - Kherghi / Gherghi
dar și “Gurki” = Turki. Ca și cercetătorul American Howard
Wallace - autorul Dicționarului biblic “Anchor” în anul 1992
- profesorul Andrew George de la Universitatea Londrei a
afirmat în anul 2003 că “Eden” a echivalat de fapt denumirea
“Ceru” / “Zeru”: logograma Sumeriană pentru “Eden” se
citea corect “Cer” / “Seru”; savantul Britanic a identificat (ca
și profesorul American Robert Whiting de la Universitatea
din Helsinki / capitala Finlandei ori alții) identitatea dintre
Cer și Eden în toată duzina de Tăblițe ale “Epopeii lui
Ghilga-meș”, adică a “moșului Ghelga / Gherga” (sursă de
inspirație la vechii Evrei pentru scripturi, după cum a afirmat
și cercetătorul Walter Reinhold în anul 2015, în studiul său
despre “Originile Bibliei”).
În Română, “meș” e inelul anual în trunchiul
copacului (iar în vechime “meje” se folosea la hotare, de
unde “megieș” = “moșier mediu”); în perioada interbelică,
Dr. August Scriban a indicat vechi expresii Românești de
genul ca “a-i da meșii” = “a îndrăzni”, “nu-i dă meșii să vie”
= “nu îndrăznește să vină”, “a-l ține (pe cineva) meșii” = “a fi
în stare” / “a putea”, “a-și da meșii” = “a muri”, etc.: “meșii”
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

par a fi energiile umane - în legături cu vitalitatea - putând fi

chiar în conexiuni cu Misteriile implicând sufletul și spiritul
(la denumirea ritualurilor secrete ca Misterii / “Mis-Terii” s-
ar putea revela “energiile pământului”, sufixul “Terii”
putându-se înțelege ca acela al Țării / tărâmului). În Vechea
Lume - care a început să practice masiv religioasele Misterii
odată cu introducerea practicilor agricole la sfârșitul Epocii
Pietrei - decodarea înțelesului pentru “Mis-Terii” ar reda ceea
ce caracteriza tocmai “vechiul teren” (“mis” corespunzând
vechimii - din moși - iar “terii” desemnând teritoriul
respectiv, dacă nu chiar tăria); apropiate ar fi cuvinte ca
“mistuire” pentru consumarea până la a deveni ascunsă /
nevăzută - legate fiind “mestecarea” sau “amestecarea” dar și
“mistria” = unealta în formă de lopățică / lingură pentru
tencuire - ori “mistreț” (pentru porcul sălbatic, mărul
“mistreț” - adică pădureț - timpul “mistreț”, respectiv timpul
nedeterminat, etc.): Sanscritul “misrah” însemna amestecat,
Latinul “misticius” = hibrid, ș.a.m.d. (vechii Greci indicând
inițiații în Misterii prin “mysti”, Românii având atestate
străvechile cuvinte - deloc întâmplătoare - de “mustire”
pentru ceea ce e udat, “must” pentru zeama strugurilor încă
nefermentând sau “mustață” pentru părul ce crește deasupra
buzei superioare bărbătești ca semn al maturizării, indicând
stadiul adult). “Stepei” i se spunea “Seru” - “Cheru” / “Ceru”
- în Akkadiană și “Eden” în Sumeriană. Stepa reflecta pe
Pământ ceea ce era în Cer; așa se știa (încă din șamanism):
“Precum în Cer, așa și pe Pământ” (în Mesopotamia au fost
celebri tocmai Ghargheii / Chaldeii și strămoșii lor datorită
încercărilor de a reface Grădina Edenului, prin eforturile
făcute de a avea “Paradisul pe Pământ”). Românii - trăind pe
“plaiurile rupte din Rai” - înțeleg foarte bine sinonimia Cer /
Eden, din moment ce se știe universal despre dimensiunea
cerească a Edenului / Grădina Raiului, în limba Română
conservându-se și acum nu numai sensul dar și pronunția Precum în Cer, așa și pe Pământ (neoliticul Ardelean)
inițială, anume exact cuvântul “Cer” (scris și rostit astfel,
ceea ce în alte limbi curente nu mai există): acesta e unul din Se pot remarca legăturile dintre denumirile orientale
multele “farmece” ale Românei - cei vorbind-o facil ale forțelor primordiale “Yin” pentru Pământ / feminin și
remarcând așa ceva - cu loc distinct în fruntea străvechii “Yang” pentru Cer / masculin cu Armâneștile “yiu” = “viu”
grupe Românice a limbilor din lume; după cum a observat sau “yin” pentru “vin” - redate și de “Dicționarul” Dr. Tache
Dr. Viorel Ungureanu în anul 2016 “ideograma Papahagi - cu Româneștile “ii”, respectiv cu celebrul intro
corespunzătoare zeului suprem Ro, conform scrierii Medieval suprem Domnesc “Io” (în Vechea Lume, Marea
danubiene, este un triunghi Δ sau un unghi cu vârful în sus, Doamnă = Zeița Mamă era Gheea - rezonând cu “Yea”,
iar ideograma corespunzătoare zeiţei Geea este triunghiul sau prefixul respectiv în Greacă fiind al nașterii).
unghiul cu vârful în jos”. De exemplu, în “Templul Ursitelor”
din Șinca Veche 45,45 lat. N, 25,10 long. E / Ținutul
Făgărașului - datând din neolitic, acolo mult ulterior creștinii
timpurii având o Mănăstire rupestră - au fost scrijelite pe
pereți atât cele 2 triunghiuri simbolizând relația trinitară
dintre Cer și Pământ, cât și cercurile / “ghergurile” Yin-Yang
(care au fost găsite și pe ceramica neolitică Cucuteni /
realizată trainic de maeștrii focului ai acelei Culturi), ambele Yin-Yang în neoliticul Românesc
astfel ivindu-se în România cu milenii înaintea aparițiilor lor
în Asia (în Orientul Apropiat / Israel și respectiv în Orientul Sinologul Constantin Lupeanu în materialul “Cui îi
Îndepărtat / China): este frică de strămoși?” din anul 2019 a scris: “Eu nu înţeleg
cum pot unii să rămână reci în faţa unei evidenţe miraculoase:
simbolul yin-yang, socotit de lumea întreagă tipic chinez,
exista în România la Cucuteni, dar şi mai înainte pe teritoriul
României, la Turdaş, acum 7 milenii! Se va găsi un om de
ispravă care să scrie o carte numai despre aceasta şi să
revendice paternitatea? Poate o va face un autodidact. Măcar
pentru a invita oamenii de ştiinţă ai lumii la dezbateri
academice! Nu cumva, în urmă cu milenii, în România de
astăzi fiinţa un trib mare cât un imperiu, iar noi, românii şi
117
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

chinezii, suntem deopotrivă urmaşii? Tribul s-a scindat, corelând oamenii cu Universul); mai mult, la Templul Zeiței
oamenii au migrat şi spre apus şi spre răsărit. Cei care au din Niuheliang 41,16 lat. N, 119,27 long. E a fost identificată
luat-o spre vest au populat Europa. Cei plecaţi spre est au cosmografia “gaitiană” (asociind cercul cerului și pătratul
format colonii în drumul lor şi s-au oprit poate în China, în pământului): după cum a studiat și istoricul Keith Pratt în
localităţile numite astăzi Yangshao, Qijia, Majiayao. Mai anul 2006, de acolo a fost influențată semnificativ în vechime
mult, îmbrăcămintea unor minorităţi din sudul Chinei, în Peninsula Coreea.
primul rând minoritățile Yi și Miao, aduce izbitor cu cea din
zonele noastre de munte, iar mai recent se vorbeşte de un
grup din Taiwan care se consideră coborâtor din geţi”. De
exemplu, în anul 1999 Fei Xiaotong a prezentat legăturile
arheologice neolitice dintre Miao și Cultura Daxi - centrată
pe cele 3 Defilee din mijlocul Fluviului Yangzi / cel mai lung
din Asia și al treilea ca lungime din lume - iar în anul 2013
cercetătorii Yinqiu Cui, Hui Zhou din China, Erika Hagelberg
din Regatul Norvegiei, ș.a. au afirmat: “Yi e populația cu cea
mai ridicată frecvență genetică ‘N’ din Sudul Chinei;
corespunzător datelor arheologice, rădăcina populației Yi a
fost ramura ancestrală Diqian, o populație formată din
nomazii Stepelor Nordice, cu atestarea la sfârșitul
neoliticului, între 5000 î.C. și 3000 î.C. (de asemenea,
bărbații dintâi în V Bazinului Liao / Mongolia Interioară erau
genetic în majoritate covârșitoare ‘N’)”.

Străvechii bărbați în Extremul Orient

Despre oamenii denumiți Diqian / Di-Qiang, autorii

Li Jin, Chunjie Xiao și Mark Sielestad au scris în
“Perspectivele genetice, lingvistice și arheologice ale
diversității umane din Sud-Estul Asiei” în anul 2001: “Di-
Qiang a fost o populație Nordică, din Bazinul superior al
Fluviului Galben, cu apariția în Cultura Yang-Shao în urmă
cu 8500 de ani, care a emigrat prin Coridorul Zang-Mien (din
Tibet) în Yunan”. Este interesant - după cum au studiat
inclusiv lingviștii Chenglong Huang și Randy LaPolla în
“Gramatica Qiang” din 2008 - despre populația respectivă că
se autonumește “Rrmea”, denumirea “Qiang” fiind Chineză;
în anul 2009 - după cum au consemnat Liao Zhaoyu /
directorul Institutului de Cultură al Universității Tarîm, Lianj
Jun, Alice Holloway, ș.a. - în Valea “Uriașilor” Kungang din
subprefectura Aral / Alar a provinciei Xinjiang din China
(zona - aparținând Bazinului Tarîm - având înalte mumii
Caucaziene / Europene) ar fi fost deshumate rămășițele vechi
de circa 4600 ani ale unei persoane Qiang de 2,30 metri
înălțime: corespunzător analizelor, coșciugul său era din plop
provenit de la izvorul Eufratului / aflat în răsăritul Turciei
(lemn considerat sacru pe atunci, ale cărui semințe probabil
au fost transportate în Bazinul Tarîm de către primii
Caucazieni ajunși acolo). De altfel, istoricul Stephen Haw a
scris în anul 2006 că între neoliticile Culturi Yang-shao și
Beijing au fost mari asemănări iar în anul 2016 geneticienii
Chinezi Ye Zhang, Hui Zhou, Hong Zhu, ș.a. au relevat
existența semnificativă a neoliticilor bărbați “N” în partea
Nord-Vestică a capitalei Beijing; în China au trăit - și trăiesc
- cei mai mulți bărbați genetic “N” din lume.

Neoliticul Chinez

Este de știut că între neoliticile Culturi Hong-shan

din Bazinul Liao și Yang-shao erau mai multe afinități, de
genul și că în ambele au fost atestate cele mai timpurii
aranjamente “Feng-shui” din lume (ce se baza pe astronomie,
118
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Neoliticul Românesc și Chinezesc
În anul 2020, colectivul coordonat de He Yu și
Cosmio Posth de la Departamentul de Arheogenetică al
Institutului Max Planck din Germania a schițat legăturile
Siberienilor din Epoca Pietrei și Epoca Bronzului atât cu cei
din N Chinei, cât și cu cei din N Americii:
Schițe
publicate de Institutul Max Planck din Germania, 2020
119
În anul 2020, Muzeul Național din Kyushu - a treia
Insulă Japoneză ca mărime / din extremitatea Sudică a
Arhipelagului, aflată lângă Peninsula Coreea - a publicat
documentarea migrării ceramicii pictate din spațiul stră-
Românesc în Extremul Orient la sfârșitul Epocii Pietrei /
neolitic, corespunzând Culturii Jomon / “Io-mon” în Japonia
(pe 2 rute, Nordică și Sudică):
Rutele vechilor ceramici între spațiul stră-Român și Orientul
Extrem (Muzeul Japonez Kyushu, 2020)
Studiul din anul 2020 al Muzeului Kyushu a
conectat atât Cultura Cucuteni din Europa, cât și Cultura
Hassuna din Mesopotamia (prima neolitică acolo), de unde -
ca exemplu - sigiliul cilindric a ajuns în Japonia la începutul
mileniului VI î.C.; Cultura Hassuna - denumită astfel după
nomenclatura Irakiană unde era cea mai relevantă - a fost
deopotrivă în contacte strânse cu Ierihon / Canaan, cu Bazinul
Khabur din vecina Sumeriei, anume Suria / Siria, etc.
(aspectele respective au fost studiate de pildă în anul 1920 de
geologul Suedez Gunnar Andersson ori în anul 2005 de Dr.
Yoshihiro Nishiaki de la Universitatea din Tokyo 35,41 lat.
N, 139,41 long. E / capitala Japoniei și arheoloaga Franceză
Marie Le Miere, etc). Dr. Klaus Schmidt - arheolog German -
a enunțat: “Purtătorii Civilizațiilor cele mai vechi ale Chinei
și Japoniei au emigrat în neolitic din Sud-Estul Europei, de la
Nipru, Dunăre și Balcani”. La sfârșitul paleoliticului probabil
AtlantIda - capitala fostului Imperiu Atlant - a fost pe o fostă
Insulă a fostului Lac Pontic, la gura paleo-Dunării (arealul
respectiv acum fiind pe fundul Mării Negre, căci malurile
Lacului Pontic au ajuns inundate / submerse din cauza
primului Potop). Bazinul Istrului / Dunării - de la cataractele
Gherdap în jos / până la gurile Fluviului - a găzduit
Civilizația Atlantă, apoi în continuitate temporală imediată,
adică în neolitic, Vechea Civilizație Europeană, respectiv
Civilizația Dunăreană, similar ulterior fiind leagăne
Civilizaționale pe Valea Nilului (de la ultima cataractă în jos /
până la gurile Fluviului), în Bazinele Mesopotamiei / adică
ale Fluviilor Eufrat și Tigru, în Bazinul Ghaggar / acum
Bazinul Indului, etc.: toate popoarele mari s-au format în
Bazinele unor mari Fluvii (ideea că doar pe Ind, Tigru,
Eufrat, Nil, etc. s-a întâmplat corespunzător, însă că nu ar fi
fost așa pe Dunăre, e o grosolană eroare; în cartea “Originea
Gherga”, străvechea aglutinare Civilizațională din Bazinul
Dunării - Atlantă și respectiv succesoare Europeană - își are
locul cuvenit, ea fiind chiar anterioară, adică mai veche, față
de celelalte Civilizații menționate din lume, post-diluviene).
Împărăția Ghaggară din Bazinul uriașului Fluviu Ghaggar -
ce scurgea după glaciațiune apele celor mai înalți Munți de pe
glob în Oceanul Indian / “Roșu”, împreună cu masivele ape
musonice neolitice - a încetat odată cu secarea marii ape
curgătoare / în Epoca Bronzului (acolo rămânând mai redusul
Fluviu Ind, atunci ivindu-se Arianii în NV Gyagar / Indiei, pe
locurile eliberate de puternicii Gărga, dinaștii Civilizației
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Ghaggar, la S de “Micul” Tibet / Ghilghit); e de remarcat că
în fostul Imperiu Atlant - din N Vechii Lumi - se sacrificau
orice animale (așa cum mai e valabil și azi în România / fosta
Țară Sfântă din Rai ori în China), spre deosebire de
ulterioarele Țări Sfinte din Sudul Vechii Lumi, unde anumite
animale au ajuns interzise consumului, ca porcul în fosta Țară
Sfântă Canaan / din Orientul Apropiat ori ca vaca în fosta
Țară Sfântă Ghaggar / din NV Indiei.
Strălucita apă Sarasvati / Ghaggar
Literalmente, Sarasvati / “Sa-Ras-vati” era “Grădina
/ livada Sfântului Ra” (uriașul Bazin văzut ca Grădină fiind
zis și Ghaggar / “Ghag-Gar”, cu reversul “Gar-Ghag”,
gospodărit de dinaștii Garga, bogat documentați de literatura
Vedică și de care s-a asociat cuvântul “garja” गरजा
însemnând “trăznet”, așa cum a observat în anul 1969 și Dr.
Ajay Mitra Shastri): în Sanscrită “vătî” वाटी = “grădină” / “li-
vadă” iar efectiv “vati” वती = “posesiune” (ceea ce împreună
cu “saras” सरस् pentru “apă mare” ar da același sens); Vedicii
au indicat patronajul respectiv ca al Zeiței Sarasvati, muierea
Marelui Zeu Brahma (se poate remarca apropierea dintre
onomasticile Sarasvati-Svastica, semnul Svasticii rămânând
emblematic în India până în prezent). O serie de specialiști
(ca de exemplu profesorul universitar Hermann Lommel
1885-1968 din Bavaria / Germania) au remarcat echivalența
dintre Vedica Sarasvati și Avestana Haraxvati (apa mitică
zoroastră), observând că Fluviul Afgan Helmand - lung de
1150 km, cu izvorul în Munții Hindu Kuș și gura în Lacul
Sistan / Hamun de la granița cu Iranul - se numea tocmai
Haraxvati; e de ținut cont că ultima mutație genetică
bărbătească Gherga a avut loc în nodul Pamirului / Hindu
Kuș, datorită intensificării solare de la sfârșitul ultimei
glaciațiuni: descendenții Gherga au coborât din înalții Munți
aflați în centrul Asiei atât spre V - la apele Atlante din
răsăritul Europei - cât și spre miazăzi, la bogatele ape Sudice
(alimentate de musoni și de topirea ghețurilor Montane) din
sistemul acvatic Harax-vati / Saras-vati.
120
Bazinul Afgan Haraxvati
În EurAsia, Vedicii - care vedeau inclusiv prin
intermediul celui de-al treilea ochi, al minții - vegheau
vadurile (locurile valoroase de treceri), fie de pe Văile
principale din Munți, fie de la marile ape curgătoare;
mulțumită activităților lor ca Veghetori, ei îi vămuiau pe
nomazii Pelasgi, astfel prosperând mai mult ca oricare alții
din Vechea Lume (prezențele lor ca Gardienii străvechilor
hotare rămânând de referință și printre Arianii care i-au
urmat): “al treilea ochi” - cu reprezentarea “tilaka” / “tika” în
mijlocul frunții - se considera încă din Vechea Lume glanda
pineală, care pe lângă ochi e singurul organ capabil de a
genera imagini (se poate remarca asemănarea / rezonanța noii
forme “tilaka” cu Ghiraga, în Vechea Lume fiind dese
echivalările consonantice “g” cu “t”/“k” sau “r” cu “l”). În
Bazinul Istrului, încă din neolitic, bogații / înzestrații
Veghetori (care vedeau mai bine ca alți oameni, astfel
canalizându-și mai eficient energiile) s-au remarcat prin
premiera mondială a ridicării = “zidirii” marilor valuri de
pământ la marginile moșiilor lor pentru marcarea hotarelor
stăpânirilor ce le aveau pe malurile Râurilor, de unde numele
prin care erau știuți, ca Uriași / Jidovi, respectiv Valahi /
Rumâni; cei de la “jiduri” / ziduri - adică Găliganii / Uriașii
Jidovi - erau cei împuterniciți să judece și ca atare puterea lor
s-a consacrat în “județe” (ancestralele foruri juridice cârmuite
de străvechii judecători au fost moștenite de urmașii Valahi
până în ceea ce Medieval încă era Tradiționala legislație a
Rumânilor, respectată ca “Jus Valachicum” = “Legea
strămoșească”: inclusiv la Finici - HiperVorei / HiperBorei
foarte mobili ai Vechii Lumi - s-a fixat în vocabular termenul
“vala” pentru “jurământ”). Așadar, neoliticii Jidovi au fost
credincioșii / adoratorii Idei = Marii Zeițe Mamă a
Pământului (ei ridicând / zidind valuri de pământ ca să-și
protejeze terasele din Văile / luncile unde s-au stabilit): au
fost stră-moșii Valahilor / Rumânilor; iar Jidanii / Judanii -
care au apărut ulterior / în Epoca Bronzului, inițial pe Fluviul
Eufrat din Orientul Apropiat - erau cei desprinși din rândurile
acelor riverani Jidovi, ca Semiți = Corciți, deci “jumătăți” din
ei (“danu” - particula încorporată în “Jidan” / “Ji-dan” -
literalmente însemnând “Râul Pământului”). În anul 2018,
Dr. Federico Bellini i-a conectat pe vechii Evrei originari de
la Evfrat / Eufrat - vorbind Ebraica - de Khavirii / Khabirii
Epocii Bronzului (cei care existau și în spațiul Românesc -
anteriori acolo Geto-Dacilor - notați de “Letopisețul
Cantacuzinesc” ca Gavrisți / Gabrisți: la stră-Români,
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Gabrisții / Cabrisții erau Cabirii conectați deopotrivă cu
Călușarii ori Miorița, cât și cu Cavalerii Dunăreni, celebri în
Vechea Lume / sinonimul fiind atestat în Anatolia drept
Cavalerul Gherga - de pildă în Sanctuarul Gherga / realizat de
piatră din Epoca Fierului - cu ecou acolo până la Anticul
Cavaler Gheorghe, ajuns Sfânt creștin, lansat din Capadochia,
regiunea din apusul Eufratului); de altfel, se poate remarca -
în N Israelului - existența Kabri 33 lat. N, 35,08 long. E,
capitala Regatului Kabri-siților, unde în Epoca Bronzului,
înaintea existenței Israelului, a existat cel mai mare palat din
Canaan (în Vestul Galileeii, de unde în Evul Mediu otomanii
au făcut un apeduct pentru aprovizionarea cu apă potabilă a
portului Acra de pe coasta Est Mediterană). Așa cum a
publicat Dr. Roger Savory în 2010, Iranianul “Gabr” a dat
inclusiv termenul de “Ghiauri” utilizat Medieval de otomani
pentru desemnarea necredincioșilor (atunci în islam, adică
nemusulmani); în Europa Veche, în mediul stră-Român al
Epocii Bronzului, zoroaștrii Gabrisți / Gavrisți s-ar corela atât
onomastic, cât și religios, cu îngerul Gabriel / Gavril = cel
care a transmis mesajul divin monoteist deopotrivă în Epoca
Fierului Evreilor, în Antichitate creștinilor și în Evul Mediu
musulmanilor (arhanghelul Gabri’el însemnând “puterea lui
Dumnezeu” sintetizând înțelesul Gabrist efectiv ca puternic,
astfel încât Gabrisții pot fi văzuți ca “puternicii Domnului”):
iată așadar puternice legături - deopotrivă nominală și de
credință - în EurAsia, dintre zona Română și zona din Răsărit,
în cronologia lumii, între ceea ce a fost după Epoca Pietrei
(deci post-diluvian). Se poate observa că oriental, în Asia
Centrală - inclusiv în India - termenul de “kabristan” /
“qabristan” se folosește pentru cimitir = locul morților;
despre Fluviul Eufrat e de știut că Sumerian era numit
Buranunu, ceea ce - prin străvechiul betacism “B”/“V” - e de
văzut ca “Vura-nunu”, însemnând “pruncul Vura”, putându-
se observa similaritatea onomastică astfel cu Fluviul Nipru /
Borystene = “Vory-stene” din N Pontic, importantă axă a
comerțului cu chihlimbar: negoțul - împletit cu negocierea -
pe Căile Epocii Pietrei a facilitat prezența chihlimbarului
European până în miezul Mesopotamiei din timpuri
imemoriale, dovedindu-se legăturile cel puțin comerciale
dintre Bazinele Pontic și Mesopotam în Vechea Lume (real,
Bazinul Mării Negre și Bazinul Mesopotamiei au fost
conectate din vremuri îndepărtate).
Hartă de Zenaide Ragozin, 1893
121
Istoricul Constantin Daniel din România a scris în
“Civilizația Sumeriană” din anul 1983: “Golful Persic - care
în vechime pătrundea cu mult mai profund, cu circa 250 km,
în continentul Asiatic - se prelungea ca o lagună în ‘Marea
Chaldeană’, în care apele, amestecate cu apă de mare, erau
sărate; întreaga Mesopotamie depindea, în ceea ce privea
recolta de cereale, de ploile şi de căderile de zăpadă din
regiunea izvoarelor celor două mari fluvii Tigru și Eufrat.
Primăvara, topindu-se zăpezile în munţii înalţi din Armenia,
începeau să se umfle apele Tigrului şi ale Eufratului iar apoi
mari întinderi de pământ erau inundate”. (După Sumerianul
Buranunu, Fluviul acela a fost denumit Puratu / Eufrat iar
Marea Chaldee / Gharghee - azi colmatată de aluviunile
aduse în timp deopotrivă de Tigru și Eufrat - se numea așa
după principalii riverani, sinonim cum în Nordul său Marea
Caspică era Marea Ghirkană / Hyrkană, respectiv denumită
astfel după riveranii Ghergani de acolo).
În neolitic, Cașmir avea indigeni Anu iar în partea
superioară a Bazinului Ghaggar trăiau indigenii Puru
De la început - adică de la glaciațiune încoace -
pentru EurAsiatici în Europa Bazinul Dunării a fost “Tărâm
Sacru” = “Țară Sfântă”, tot așa fiind în Asia de pildă și
Bazinul Ghaggar / Sarasvati (apoi Bazinul Indului); între
Mesopotamia - “Tărâmul dintre Fluvii” - și Africanul Nil,
Canaanul s-a consacrat biblic ca “Țară Sfântă” dar spațiul
Carpato-Dunăreano-Pontic (unde azi e România) chiar a
rămas în mituri ca aparținând fostului Rai iar așa ceva a
căpătat cea mai mare importanță, deoarece Vechea Lume s-a
generat astfel, cârmuitorii săi descinzând de acolo, “Ro-mân”
literalmente însemnând “omul Ro” / “omul Ra” (în legătură
cu însoritul Rai, ca “omul Raiului”), vorbind stră Ru-mâna /
stră Ro-mâna: cel mai sacru spațiu din lume a fost Raiul iar -
corespunzător Tradiției din Bazinul Dunării inferioare -
localizarea sa în teritoriul Românilor, acum România, redă
realitatea poziției primei “Țări Sfinte” în Vechea Lume (post-
diluviana “Veche Civilizație Europeană” - atestată nu numai
literar, ci și științific / arheologic - fiind astfel centrată și
ivindu-se așa, imediat după Potopul Pontic, ca succesoarea
Civilizației Atlante). În anul 2007, cercetătorul Timotei Ursu
- Român stabilit în America - a scris că “abordarea Istoriei
Vechi a României (cu largi implicații asupra justei
interpretări a Istoriei Medievale Românești și, de aci, asupra
celei contemporane!) nu mai poate fi lăsată pe seama unor
aprecieri subiective, depășite cu evidență de realitate,
aprecieri care cantonează istoria strămoșilor noștri și, implicit
a urmașilor acelora, în conul de umbră rezultat din
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

fraternizarea lipsei de informație cu o crasă lipsă de încredere
în virtuțile autohtone; credem că este timpul ca Istoria
Românilor să nu mai atârne de săpăligile unei arheologii
incapabilă să se depășească pe sine însăși și incapabilă să
accepte că rolul ei este, pe cât de evident, pe atât de parțial,
astăzi, într-o concertare pluridisciplinară, a cărei datorie - și
nu moft! - este să exploreze orizonturile inaccesibile
arheologiei”.
maniere încântătoare!” iar academicianul Francez Emile
Littre în Dicționarul din 1872-1877 a explicat că “évohé” era
țipătul auzit în orgii pentru a-l invoca pe Dionysos / Bachus”.
În Vechea Lume, urlatul până la delir mistic ori religios sub
forma “Io evoh!” = “Eu evoc” - astfel cum a observat
cercetătorul Arădean Ioan Costea în cartea “Arcașii lui
Efraim” din anul 2021 inclusiv la inițiatorul Misteriilor - a
existat deopotrivă la Cultul lui Dionysos (larg răspândit), al
lui Iahve / Iehova la vechii Evrei, ș.a.; așa cum Romanii îl
invocau pe Jo / “Iu-piter” - tatăl Zeilor = Jupiter, zis Zeus de
către Greci - vechii Evrei îl evocau pe Iahve / Yahve:
“YHVH” (tetragramă provenită de la Aramei = Chaldei /
Gharghei). Ar fi de știut că în Vechea Lume chemarea la orgii
- pentru iluminări - se făcea ridicând brațele în “V”; semnul
s-a transmis de-a lungul vremurilor, regăsindu-se atât la
vechii Greci, cât și la creștini ori - mai modest, fără ridicarea
brațelor - la musulmani, sursa fiind străvechea invocare
Ghergă (consacrându-se pentru orgie în general termenul
Grec όργιο “orgio”):

Spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic = “Țara Sfântă”

Raiul din Nordicul Imperiu Atlant (poziția sa - ca

“Țară Sfântă” - fiind în partea de miazănoapte a Vechii Lumi)
a fost dinaintea Potopului iar scribii Evrei, la mult timp după
Potop, au scris Vechiul Testament - în stilul religios al
timpurilor - cu scop propagandistic politic, pentru a-și
justifica așezarea din Sudicul Corn al Abundenței / Semiluna
Fertilă, în “Țara Sfântă” Canaan; autorii Vechiului Testament
la început s-au referit politeist la mai mulți Zei - adunați ca
“Iahve” în Israel / “Elohim” în Iudeea, anume cei care au
creat primii oameni după chipul lor - și s-au referit la mai
mulți “Fii ai lui Dumnezeu” care s-au iubit cu indigenele,
apoi notând doar la singular / monoteist (așa cum au constatat
că a devenit popular în Orientul Mijlociu, datorită Magului
Zoroastru / Zaratuștra = Zartoșt ‫ زرتشت‬/ Zardoșt ‫زردﺷت‬, un
nume oriental reproducându-l pe “Gargo-șt”, adică “Sfântul
Gargo”: Ghorga-știi घोरग / Ghurghu-știi घुरघु ी - ca și
Ghirții िघथ asociați cu Jații - au fost prezentați de Britanicul
Horace Arthur Rose 1877-1933 în “Glosarul” celor din N
Indiei). În Vechea Lume, invocările / evocările divinului
depășeau vocile obișnuite, fiind prin strigăte / ovații - notate
și de Anticul Georgiano-Anatolian Strabon X 3:18 ca εὐοῖ
“evohe” - așa cum se practica de pildă prin străvechile Ode /
Imnuri pentru Marea Zeiță Mamă cu zânele ei pe Muntele
Gargaros din Anatolia (Masiv de aceea denumit Ida); de
exemplu, în anul 1864 compozitorul Jacques Offenbach a
realizat muzica pentru opera academicienilor Francezi Henri
Meilah și Ludovic Halevy despre situația premergătoare
Războiului Troian (la sfârșitul Epocii Bronzului) care avea
chiar strofa “Pe Muntele Ida, 3 Zeițe s-au certat în pădure /
Cine este cea mai frumoasă dintre noi? / Evohé ca aceste
Zeițe să înveselească băieții / Evohé ca aceste Zeițe să aibă

122
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

În anul 2019, Dr. Martin Sweatman de la
Universitatea Edinburgh / Regatul Britanic a observat
simbolismul cosmic, similaritățile lingvistice, genetica și alte
elemente comune între paleoliticul Anatolian Gobekli Tepe și
neoliticul Egiptean (ambele aparținând Cornului Abundenței /
mai vechiul Sanctuar din Dealul Buricului sau Dealul Burții =
Gobekli Tepe fiind vamă cu Imperiul Atlant, în apropierea sa
Sudică - în Cornul Abundenței - documentându-se existența
pre-diluvianilor Anuna, fiii Zeului An):
Râului “Iorda-An” / “Giorda-An” pre-diluvian au sălășluit
îngerii Veghetori Gregori (tații / “Tătânii” Uriașilor) iar post-
diluvian au dominat “Sfinții Gherghe” / Ghirga, biblic notați
ca “Gherghe-sei” / Gherghesei ori “Ghirga-siți” / Girgașiți.
Iată prezentarea Țării Sacre / Sfinte Canaan din Orientul
Apropiat - realizată de un studiu biblic din anul 1880 la
Philadelphia / SUA - cu plasarea Ghirga-șiților / Gherghe-
seilor inițiali între Lacul Galileea și Marea Moartă, pe partea
Estică a Râului Iordan / Giordan (credincioșii din Țara Sfântă
/ Sacră Canaan - denumită astfel după tatăl lui Gherga - în
timpul rugăciunilor se înclinau spre răsărit, sursa luminii
diurne, începând cu zorii, direcție unde se aflau Gherghe-seii
/ Ghirga-siții = Sfinții Gherga):

Străvechi așezări (ca Atlant-Ida / capitala Imperiului

Atlant, ca Gobekli Tepe ori Catal Hoyuk, etc.) ivite înainte ca
oamenii să domesticească animale ori să cultive plante, ar
avea motive ca să fi apărut dinaintea celor evidente neolitice,
ca de pildă să fi fost determinate de agregarea umană lângă
locuri bine irigate datorită uscăciunii post-glaciare,
influențate astronomic și în plus cauzate religios. Mult
ulterior acelor vremuri de pionierat din Vechea Lume, aflați
în Cornul Abundenței, vechii Evrei au scris despre propria lor
lăcomie față de Canaan, Țara Sfântă / Sacră a Hamiților =
Oamenilor, cum a fost de pildă blestemul patriarhului
diluvian Noe pentru ca albul însemnat Iafet / ajuns strămoșul
castraților Iafiți și metisatul corcit Sem / ajuns strămoșul
circumcișilor Semiți să beneficieze de serviciile mezinului
din Canaan al potentului Ham / ajuns strămoșul Canaaniților,
fapt redat de “Facerea” 9:26-27 (ce a ajuns chipurile “voia
Domnului” iar “profetul vechi” = “profetul Moșe” / Moise,
care nu era sclav, după ce a fugit cu robii Evrei din Egipt spre
Canaan a susținut că așa a poruncit Dumnezeu, ororile Arealul Ghirga cu roșu în “Țara Sfântă” Canaan
săvârșite de vechii Evrei după ce au intrat în Canaan - pentru
a se stabili acolo - fiind tot “în numele Domnului”, etc). Se Se poate remarca că în Vechea Lume Veghetorii
poate observa răspândirea Hamită în Vechea Lume că a lăsat erau venerați fiindcă vedeau cel mai bine - acuitatea lor
toponime semnificative, de la Munții Haemus din Nordul nefiind doar vizuală / directă a celor 2 ochi, foarte utilă
Peninsulei Haemului / Balcanică (actuala Bulgarie), parte din inclusiv observațiilor astronomice nocturne - ci și mentală,
fostul Rai = prima Țară Sfântă, până la Țara Hemi (adică prin clarviziuni ori desigur și prin viziunile pe care le aveau
Egiptul), cu populație majoritar Hamită: Biblia - în când visau, ceea ce i-a determinat pe vechii oameni Homo
“Facerea”, prima carte a Vechiului Testament - a reținut că Sapiens să-și încerce stimularea “celui de-al treilea ochi”, din
Ham / fiul patriarhului Noe a fost tatăl lui Canaan, eponimul mijlocul capului, prin diverse metode (acela fiind considerat
Țării Sacre / Sfinte din E Mediteranei (care avea ca ax central ca principal responsabil în asemenea deprindere divină);
Râul Iordan / “Iorda-An”, a cărui Vale despărțea Trans- dimensiunea religioasă - conferită relației deosebite cu
Iordania din răsărit de Cis-Iordania din apus); în Bazinul Lumea Divină remarcată de străvechii oameni la strămoșii lor

123
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
“supra/veghetori” - a determinat și apariția scrierii, pentru a
compensa cele care nu mai puteau fi cuprinse / atinse de
oamenii obișnuiți: așa ceva s-a petrecut înaintea Potopului, în
înalta Civilizație Atlantă din NV Vechii Lumi (după cum a
consemnat filozoful Antic Platon). “Cartea lui Enoh” - altă
veche sursă livrescă, existând în Aramaică din secolul III î.C.
/ de remarcat fiind că în vechea Egipteană “Eneh” însemna
An, în Greacă “Enas” înseamnă Unu, etc. - a consemnat
câteva date pre-diluviene foarte interesante, ca de exemplu că
Noe (literalmente însemnând “Nou”) și-a întrebat străbunicul
Enoh / “E-Noh” 65:1 “Ce se petrece pe pământ, de ce se
trudește și se zgâlțâie așa pământul?” iar când strănepotul
Noe / Nou = “cel Nou” a aflat de la străbunicul “E-Noh” /
Enoh 79:2 despre presupusul Potop, în timpul aceluia
continua cutremurarea și “apele clocoteau”; rezonând cu
Enoh, vechii Evrei și-au fixat în vocabular “Hanok” pentru
“Dedicat” iar vechii Greci l-au echivalat pe Enoh cu divinul
Harmis / Hermes, zis “de 3 ori mare” (după cum a observat și
episcopul Siriac Grîgur / Grigore - Sfânt pomenit la 30 VII -
în “Cronografia” sa din secolul XIII). Patriarhul Enoh / “E-
Noh” a anticipat cutremurul dinaintea începutului Potopului
și n-a scris despre nici o ploaie diluviană, așa cum a apărut în
Vechiul Testament despre ulteriorul Potop biblic (din timpul
urmașului Noe); scriptura sa - “Cartea lui Enoh” - e la creștini
apocrifă, excepție făcând Bisericile Ortodoxe Etiopiană și
Eritreană, pentru care e canonică (inclusiv și acum, Biserica
Etiopiană e cea mai numeroasă din lumea ortodoxă după
Biserica Rusă, Etiopia de altfel fiind în Africa singura Țară
majoritar ortodoxă): cuvântul “biserică” / “piserică” a
provenit de la “casa Besilor / Pesilor”, Traci foarte religioși,
al căror nume însemna “Luminoși”, care - în timpurile Antice
când scrierea printre semenii lor era respinsă - totuși realizau
Tăblițe scrise, după cum a afirmat în anul 2013 și Dr. Diana
Gergova din Bulgaria (se poate observa și că termenul
Sanscrit “bhăsa” are înțelesurile de “lumină”, “splendoare”,
“vultur” - primul mare scriitor Antic în Sanscrită de altfel
fiind numit Bhāsa - iar la Iranieni “beș” = “codru”, deloc
întâmplător la Albanezi “besa” fiind “onoarea”).
“Besa”
(cuvântul dat și acum e consfințit prin strângerea mâinilor)
În anul 2014, cercetătoarea Gabriela Dobrescu din
România a scris: “Jerzy Kolendo a ajuns la concluzia că cel
mai mare număr de marinari în flota romană era format de
Bessi din Tracia, din Dobrogea și desigur că și din actuala
Basarabie; numărul important al Bessilor în flota romană a
fost recunoscut și de Theodor Mommsen (se știe că Bessii
erau o importantă ramură a Traco-Geților)”; de altfel,
etimologia termenului “bazin” - folosit fie pentru rezervorul
amenjat ca o cavitate cu apă inclusiv sacră ori definit pentru
124
zona naturală colectoare a vreunei ape curgătoare ori
stătătoare - rezonează cu divinul “boz” legat de credincioșii
Besi (cuvântul “bazin” ca atare e tratat și de Dr. Mihai
Vinereanu în “Dicționarul etimologic al limbii române pe
baza cercetărilor de indo-europenistică” din anul 2009).
Basarabia - delimitată pe coasta Pontică de Nistru și Istru -
era tărâmul liderilor Besi; de Besi / Vesi - aflați printre stră-
moșii Valahi - se poate conecta și ceea ce le era tipic, anume
“veselia” (starea de voioșie). Dr. Mihai Vinereanu în
“Dicționarul” său a scris despre “românescul ‘vesel’ = cu
voie bună / bine dispus; e probabil de origine traco-ilirică.
Forme similare există în albaneză (‘veseli’ = abundență,
‘veselit’ = a satisface) și lituaniană (‘vessels’ = sănătos);
bulgarul ‘vessel’ e sinonim cu sanscritul ‘veselo’ = a râde.
Lingvistul belgian Emil Boisacq a afirmat în 1923 că greaca a
împrumutat ceea ce corespunde românește la ‘a bosco-rodi’
din radicalul trac ‘bhasko’ (apropiat de incantație, formulă
magică, a face farmece, deochi”. Este de remarcat că la
început, în Vechea Lume, nobilii erau oamenii de “vază”,
respectiv cei văzuți de veghe - ca Gardieni - la vaduri ori pe
Văile de acces ale principalelor rute pentru cules, vânat,
pescuit, pășunat, negoț, etc. (în Româna veche “bogaz” era
“strâmtoarea” iar “boz” era fie reprezentarea Zeului / “statuia
Zeului”, fie chiar “Zeul”, care păzea); considerând
echivalența “V”/“B”, așadar “oamenii de vază” / “oamenii de
bază” sau “oamenii de pază” erau cei ai Zeului popular zis
“Boz”, exemplari fiind în Antichitate la Traci nobilii Besi,
care au format casta “Basa-rabă” / Basarabă - de pază, de
bază, de vază - cea ajunsă cârmuitoare la Românii Medievali
(la început, ei erau “Oamenii Zeului”, iviți în “Peninsula
Omului” = Haemus / Balcani iar ulterior - ținând cont de
Latinul “bos” = “bou” / “taur” - înțelesul lor poate fi văzut
pur și simplu ca mari “văcari”, respectiv șefi de turme):
Basarabii / “Boz-rabii” = cârmuitorii divini / onorabilii lideri
(Basa-rabii / Basarabii - ca membrii castei Basarabe - de
altfel literalmente exprimau “furia divină”, căci prefixul le
reda divinitatea iar sufixul le reda furia, chiar turbarea de
furie, prin urmare “rabia” la Români s-a fixat pentru turbare).
De altfel, în urmă cu peste 3 secole, academicianul Dimitrie
Cantemir - fost domnitor al Moldovei, contemporan cu
Constantin Brâncoveanu, ultimul dinast Basarab din Țara
Românească - a scris în “Hronicul vechimei Româno-Moldo-
Vlahilor” că primii Basarabi au ajuns la Olt din Bugeac
(adică din regiunea dintre Fluviile Nistru și Istru / Dunărea
inferioară, zonă Nord-Vest Pontică, respectiv aflată în NV
Mării Negre): într-adevăr, acea zonă Basa-rabică /
Basarabeană - dintre Crimeea și Dobrogea - a fost populată
încă dinaintea Antichității de către strămoșii multor Români
(acolo a fost atestat și leagănul Antic al Bas-Tarnilor =
Bastarnii cuceriți de către împăratul Burebista al Geților); mai
simplist, s-ar vedea în vechii Basarabi / “Basa-rabi” și că au
fost conducători Besi (în Antichitate, Tracii Besi erau
răspândiți în Balcani și în Carpați). Se poate remarca de pildă
despre cei din “Les-Bos” / Lesbos = Insula Amazoanelor din
N Egeeii, apropiată de Icaria / “I-Caria” - Insulă colonizată
din secolul VIII î.C. de Cariani - și de Insula Samos dominată
de Vulcanul Kerkis al Marii Mame Kirke / Ghirghe din fața
coastei Cariane, de unde a fost colonizată Insula SamoTracia,
că erau “Sf. Besi” (ori “Bos” la superlativ, deoarece prefixul
“Le/s” le conferea, în sens oriental pe atunci, sfințenia); pe de
altă parte, considerând vechiul cuvânt Românesc “boz” =
“divin” și ținând cont de translația “R”/“L”, în numele Lesbos
/ “Les-Bos” se poate zări “Res-Boz” = “Soarele divin” (e de
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
observat și că în Latină “bos” = “bovina”, respectiv “vita” /
“vaca”): Lesbos a fost Insula divinului Soare (astru foarte
apreciat / iubit de diurnii Nordici ai Vechii Lumi, unde erau
valorizate în mod deosebit cirezile). Tracii Besi la începuturi
au fost răspândiți între Marea Albă / Marmara, respectiv
Strâmtoarea Bosfor / “Bos-for” și Bazinul Mariței superioare
- adică al Râului Ebru / Hebros, cel mai lung din Balcani, de
480 km, având Râul Ardas / Harpesos de 290 km drept cel
mai important afluent - în anul 1984 profesorul de arheologie
Jan Best de la Universitatea din Amsterdam / Regatul Țărilor
de Jos susținând că numele Trac “Ebros” al apei curgătoare
provenea de la Indo-Europeanul “arg” pentru “Râul Alb”, în
contrapondere cu “Var-dar” / Vardar = “Râul Negru”,
conectat cu termenul proto Indo-European “werg”, între acele
izvoare fiind cel al Strumei, Râu cu izvorul în Muntele Vitoșa
al Sofiei / capitala Bulgariei, zona respectivă oficial făcând
parte din “Dacia Mediterană”, istoricul bizantin Kekaumenos
notând în anul 1078 că Vlahii / Armânii Salonicului, cel mai
mare oraș Makedon, erau urmașii Besilor și Dacilor: e de
știut că în secolul I î.C. Besii au fost ultimii Traci din Moesia
învinși de Romani iar la mijlocul secolului II geograful
Ptolemeu - din generația următoare celei a regelui Decebal al
Dacilor și a împăratului Traian al Romanilor - a indicat Biesi
pe Valea Mureșului, vecini la SV cu SarmoGeții. Înrudirea
Ghergană a termenului Kurgan (adică Indo-European) “werg”
însemnând “a face” s-a regăsit de exemplu în cuvintele
Grecești “ergon” pentru “muncă” sau “orgia” pentru
“serviciul religios”, Armean “gorc” pentru “lucru”, Avestan
“vareza” pentru “activitate”, Got “waurkjan” pentru “a
munci”, vechi Engleze “wyrcan” pentru “a lucra” sau
“weorc” pentru “a acționa”, vechi Nordic “yrka” pentru “a
efectua”, etc.; asemenea impunere largă reflectă importantul
rol Gherga ca făuritor Civilizațional. Hidronimul Ebru /
Hebros al Râului Marița - cea mai mare apă curgătoare din
Peninsula Balcanică - se conectează onomastic cu Iberia
Caucaziană = Georgia (zisă Virk de către Armeni), mai spre
apus similar regăsindu-se în Peninsula Apenină / Italică Râul
Rumon = Tibru unde în Epoca Fierului s-a ivit Roma; de
altfel, cea mai Vestică Peninsulă Europeană are cea mai mare
apă curgătoare Râul Ebru, denumirea Peninsulei respective
fiind Iberică.
(Hartă de Herbert Schutz, 2001)
Corespunzător cercetătorului Român Dan Botta în
anul 1941, legătura Besă era atât la Bosfor - în buza Pontului
- cât și la Buzău: “Byzantium, fundația tracului Byzas, al
cărui nume răsfrânge etimologic Buzeul”; e de remarcat că
Românii vechi aveau cuvântul “boz” pentru “divin”, acela
fiind la temelia termenului de “bazilică” / “basilica” =
125
“biserica” (literalmente, prin cele 2 părți ale termenului,
“bise-rica” = “regatul zeesc / divin”). În Vechea Lume, popii
păgâni - respectiv cei care sacrificau ritualic victimele /
deseori în “popină”, adică în grădiște sau mai semnificativ la
gorgan - erau primii care pupau buzele Zeilor (anume idolii
ori icoanele reprezentându-i), din motiv religios, peste timp,
pupatul lucurilor sfinte existând și acum. Evreii vechi
numeau ca “Boaz” stâlpul din stânga intrării în Templul din
Ierusalim - singurul = unicul lor Templu - construit pentru ei
de către Fenicieni pe locul unui fost Templu Sumerian,
existent din vremurile când partea stângă era considerată
Sfântă, căci din orientarea privind zorile / răsăritul, stânga
indica Nordul = spațiul sacru / Magic al Vechii Lumi, locul
primei Țări Sacre / Sfinte. Românii vechi - inclusiv cei
păgâni / pre-creștini - utilizau pentru idol / Zeu cuvântul
“Boz” iar pentru Strâmtoare, canal sau gura Râului foloseau
“boaz” / “buaz”: se poate remarca ușor apropierea dintre
denumirea acvatică și cea divină, deoarece în vremurile
îndepărtate legăturile dintre ape și cârmuitori erau evidente;
de exemplu, încă de la începuturile lor, Ungurii denumiți așa
conform academicianului Gheorghe Brătianu după Turkii
Onoguri, au fost știuți și ca Bozgori - denumire derivată de la
Bașkiri - căci “baș” = căpetenie iar sufixul putea fi legat de
“qur” pentru trib, “qurt” pentru lup, “yurt” pentru hoardă, etc.
(inclusiv în limbile Germanice - ca de exemplu în Engleză
“boss” - semnificația respectivă și-a păstrat înțelesul de
“stăpân” / “cârmuitor”). Medievalul geograf Al Balkhi 849-
934 (de lângă Afganul oraș Balkh, întemeietorul “Școlii
Balkhi” de cartografie din Bagdad) a scris explicit despre ce
se știa la vremea sa, anume că Bașkirii s-au împărțit în 2: cei
de la Volga - unde au Țara vecină cu cea Tătară - și cei de la
Dunăre; Medievalul cronicar Ibn Fadlan 879-960 (trimis de
califul din Bagdad / azi capitala Irakului cu misiune
diplomatică în Stepa Nord Caspică) a observat că acolo unii
se închinau peștilor, unii preaslăveau șerpii, alții se rugau
păsărilor, printre aceia Bașkirii purtând la gât un falus de
lemn pe care obișnuiau să-l pupe pentru a avea noroc înaintea
plecării în călătorii, ei obișnuind să care de colo-colo capetele
dușmanilor, alt obicei înfiorător fiind că își mâncau păduchii
și purecii pe care reușeau să-i prindă pe ei, să-i zdrobească și
să-i înghită / considerându-i “delicioși”. Despre termenul
“Tătar”, în anul 2015 Dr. Peter Frankopan - profesor de
istorie universală la Universitatea Oxford / Regatul Britanic -
a susținut: “numele Tătar era o referire la Tartar, abisul
chinurilor din mitologia clasică; termenul Tătar era folosit în
stepe ca referire la triburile nomade, fiind - cel mai probabil -
derivat din cuvântul Tungus ‘ta-ta’ însemnând ‘a trage’.”
(Tungușii - la fel ca Turkii și Mongolii - sunt Altaici). Ar fi
de apreciat că termenul “Tătar” s-ar trage onomastic
asemănător anteriorului termen “Teuton” folosit Antic pentru
German = “Deutsche” (considerat ca provenind din proto
Indo-Europeanul / Kurganul “Tewh”, însemnând “Puternic”).
Altaicii
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
La Dunărea mijlocie și inferioară, stră-Românii
numeau sceptrul - simbolul regesc / Domnesc - și ca “buz-
dugan” (în Vechea Lume fiind arma favorită a sedentarilor - a
celor de pază - căci cei aflați în deplasări preferau mai ușoara
suliță / lancea sau arcul): în Biserică, Domnitorul = “Unsul
lui Dumnezeu” / Boz - purtând buzduganul / sceptrul - avea
“Tronul Împărătesc” în strana stângă (strana dreaptă fiind
episcopală); de altfel, în partea stângă a trupului e inima =
gazda sufletului, ce efectiv e “motorul” care prin intermediul
sângelui întreține viața (iar în Vechea Lume, stânga era
considerată ca guvernată de energia feminină iar dreapta de
cea masculină - astfel de pildă fiind și distribuția ortodoxă în
Biserică - atunci când s-a făcut trecerea din matriarhat în
patriarhat inversându-se valorile, dreapta devenind “pură” iar
stânga “impură”). Simbolistica stânga-dreapta de-a lungul
vremurilor s-a răsfrânt în orientarea brațelor Svasticii, în
scrierea orizontală dintr-o parte ori din cealaltă, în sensul orar
sau anti-orar, în răsucirea coloanelor spiralate, în Magia
neagră sau albă, în politică, etc. (în anul 1835,
matematicianul Francez Gaspard-Gustave Coriolis a descris
efectul forței de rotație a Pământului, cu manifestări naturale
la curenții atmosferici, la apele curgătoare și la curenții
Marini, în Emisfera Nordică având față de sensul de
deplasare totdeauna devierea spre dreapta, în timp ce în
Emisfera Sudică devierea e spre stânga; un efect vizibil este
dat de apele curgătoare, la care se produce eroziunea
malurilor drepte în Emisfera Nordică, respectiv ale malurilor
stângi în Emisfera Sudică: se poate observa că - în timp - în
Valea Dunării inferioare Românii s-au aglomerat nu pe malul
drept Balcanic erodat, ci pe partea sa stângă, Nordică = veche
binecuvântată, unde au fost principalele plaiuri de Rai).
Tracii Besi în centrul Balcanilor (între Tribalii Moeși din
Bazinul Dunării și Makedonii din Bazinul Egeeii)
După cum a consemnat și Platon, scrisul avea
vechime pre-diluviană, filozoful Antic notând despre
Civilizații Atlanți = “Oamenii bărcilor” - luntrași / plutași - că
îl foloseau în capitala lor (scrierea imediat după Potopul
Pontic regăsindu-se în Vechea Civilizație Europeană /
Civilizația Dunăreană, etc). Despre pre-diluvianul Enoh / “E-
Noh”, care l-a precedat pe diluvianul Noe, e de remarcat că
126
literalmente - concret / explicit - a fost primul om urcat de
Dumnezeu la Cer de pe Pământul Ga. Despre Iafet, Sem și
Ham, anume cei 3 fii ai patriahului Noe - care au supraviețuit
diluviului biblic fiind pe arcă / rezonând oarecum cu
anteriorii Neandertal, Cro Magnon și Homo Sapiens - se
cunoaște că au fost părinții Iafiților în Europa, Semiților în
Asia și Hamiților în Africa (privind “arca”, e de știut despre
Sanscritul “arkis” că însemna “văpaie”, în armonie cu
termenul Arian “arg” = “strălucire” / “stră-lucire”: arca a fost
specială / sacră). Pre-diluvian, între Nordica Țară Sfântă
Pontică și Sudica Țară Sfântă Canaan era Anatolia, unde se
afla granița dintre cele 2 Civilizații diluviene: cea Nordică a
Imperiului Atlant și cea Sudică a Cornului Abundenței;
fiecare structură Imperială a avut câte o Țară Sacră / Sfântă.
Post-diluvian, purtând emblematicul κηρύκειον “kerykeion”
(“cârja / târșul vestitorului” = “creanga crainicului”),
străvechiul “moș Gher” = “G/Her-mes” / Hermes - numit
Sarmis = “Regele vechi” de către Geto-Daci ori numit Ham
de către vechii Evrei - a fost strămoșul biblicilor Hamiți, care
erau de referință deopotrivă în Peninsula Haemului =
Balcanică și în Țara Hemi / Ham = Egipt (se poate observa
rezonarea Her-mes cu Zeul Hor/us din Egipt): ținând cont că
termenul Grec “keryx” e “crainic” iar Ga / Ghi Γη = Pământ,
atunci înțelesul pentru Gherga / Gher-Ga - în Balcani și în
Anatolia, unde Pelasgii au fost înaintașii Grecilor - efectiv era
echivalat de “Crainicul Pământului”. În anul 2017,
cercetătorul Român Pompiliu Sfera din Banatul Sârbesc a
scris: “Român sau România provin de la ‘Armân’ / ‘Armis’,
adică de la zeul Hermes, pomenit în mitologia greacă de
atâtea ori. Zeul principal la geți era Armis, adică Hermes la
greci. Macedo-românii când sunt întrebați despre origine
răspund că sunt armâni. Ce înseamnă Sarmisegetusa, capitala
Daciei? După spusele lui Nicolae Densușianu ar însemna un
anumit loc, ‘Armis’ fiind zeul Hermes iar ‘getusa’ fiind al
geților; deci Sarmisegetusa însemna cetatea getului Armis! În
cartea ‘Dacia preistorică’, Nicolae Densușianu afirma că la
păstorii sciți Hermes era numit Armes: ‘Hermes domnise și
peste regiunile centrale ale Europei. În tradițiunile istorice ale
Germanilor / Ghermanilor, el figurează sub numele de
Hermon, Hermann, Armen, Armeno sau Armenon și era știut
ca fiul lui Alanus, considerat drept cel dintâi rege al
Romanilor’. Dar ce însemna litera ‘S’ în fața lui Armis?
Litera ‘S’ este simbolul șarpelui din ordinul dragonului! Din
cartea pe care am editat-o încă în 1995, intitulată ‘Urmașii lui
Ham’, se poate vedea că Hermes (la greci) și Armis (la daci)
era același cu Bal, Bel, Vel, etc. Consider că termenul de vlah
derivă din timpuri străvechi, de la zeul Val / Bal... Popoarele
slave au preluat multe cuvinte de la autohtoni, adică de la
vlahi. Astfel, Valahia înseamnă țara zeului Val / Bal sau
Hermes. Cuvântul get coincide cu ‘died’, adică bătrân sau cel
vechi (Val-Bal-Armis este denumirea unuia și aceluiași zeu).
Trebuie de asemenea să menționez că cea mai numeroasă
familie din Muntenegru se numește Getici, adică fiii geților
(cu toții știm că cele mai multe familii slave din Balcani -
Serbia, Muntenegru, Macedonia, Bosnia-Herțegovina,
Croația, etc. - au terminația ‘ici’, însemnând fiul respectivei
familii; cel puțin un sfert din familiile slave au la bază
denumiri daco-getice sau vlahe)”. Dunărea delimitează
Balcanii / din S de Banat / din N; în prezent, Țările vecine
Serbia și România își au cea mai mare porțiune a graniței
dintre ele în Banat. Se poate remarca despre Anticul Banat ca
fiind între Sarmia Romană = Sirmium / acum în Serbia și
Sarmia Geto-Dacă = SarmiseGetusa / acum în România; în
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Sirmium - pe malul stâng al Savei / acum Sremska Mitrovica timpurii (erau cei mai populari în colectivităţile umane /
în Serbia - și-au avut reședința mulți din elita Imperiului Homo Sapiens chiar dacă revelaţiile lor erau dobândite prin
Roman (prin care și împărați), mai târziu fiind capitala viziuni onirice / ca ecouri Neandertale sau prin solitudinea
Gepidă / a pruncilor Geților iar în Sarmise-Getusa și-au avut Montană / ca ecouri Cro Magnon). Ei aveau trăsăturile
reședința mulți din elita Regatului Geto-Dac (prin care și necesare proclamării mesajelor, deopotrivă pentru formulările
regi): între acele foste Sarmii - Estică Geto-Dacă și Vestică lor şi respectiv pentru realizările lor (revelaţiile dezvăluiau
Romană - inclusiv acum există regiunea Banat. adevăruri ascunse, care comunicate în general - cu cuvintele
şi expresiile potrivite - aduceau fericire oamenilor iar când
trebuiau explicate, cele mai bune pilde erau prin purtările lor
exemplare, devenite repere de comportament pentru ceilalţi):
astfel au fost în Vechea Lume preotesele și preoții. Dr. Ioan
Petru Culianu - descendent Aromân, înaintașul său Ștefan
Culianu a murit în 1828 la Șumla 43,16 lat. N, 26,55 long. E /
Bulgaria - a scris în 1988: “Alter ego înseamnă ‘un alt eu’; în
evoluția personalității oricui, unul dintre cele mai importante
stadii e atins atunci când pruncul își recunoaște imaginea în
oglindă ca un ‘alter ego’ = ‘un alt eu’. Omul este de atunci în
stare să se contemple pe sine într-un ‘altul’. Alter egoul joacă
un rol important ca ego oniric; astfel, ar exista 2 fenomene
distincte în explicarea animismului: primul se referă la
diferența dintre lucrurile vii și nevii din natură, al doilea este
existența imaginilor onirice. Prin egoul oniric se pot explica
aproape toate fenomenele care apar în animism, ca bilocațiile,
coșmarurile, credința în spirite, dublul / sosia, viziunile, etc.
La începutul mileniului II vecinele Syrmia și Banat Egoul oniric = sufletul liber (s-ar discerne între sufletul
erau cârmuite de voivozii Sermon și Ahtum ‘corporal’ și cel ‘liber’: sufletul ‘corporal’ îndeplinește toate
funcțiunile vitale în făpturile vii, sufletul ‘liber’ însă poate
După cum a consemnat Biblia în Vechiul Testament, părăsi corpul, pentru a călători independent); egoul oniric e
Ham - deopotrivă eponim și etnonim - a fost tatăl lui Canaan legat de imaginea onirică”.
și bunicul Sfântului Gherghe = “Gherghe-seu” / Ghergheseu.
Conform Vechiului Testament, scris de vechii Evrei, Canaan
era Țara Sfântă a tatălui biblicului Gherghe-seu / strămoșul
Gherghe-seilor, aflată - la apariția Evreilor / în mileniul II î.C.
- între Iordania (E) și Marea Mediterană (V), respectiv
Imperiile Hitit (N) și Egiptean (S): după cum se știe din
“Ieșirea” - din Vechiul Testament - vechii Evrei au fugit din
Egiptul faraonic spre Sfânta Țară Canaan. În anul 2016,
cercetătorul Armean Sjur Papazian a scris: “În vechiul Egipt,
Zeul Yah / Iah patrona Luna - Zeul fiind numit la fel ca ea -
identificându-se cu aspectul lunar al Zeului Thot = Zeul
Cerului (Gher-mes / Hermes), care patrona cunoașterea /
calculul, inclusiv segmentele crescânde ori descrescânde ale
Lunii fiind folosite ca simboluri parțiale la scris; ulterior,
aspectul său de ciclu lunar - când reapărea după dispariție - a
fost folosit de Zeul Osiris. Zeul Thot / Her-mes inițial a fost
Zeul Lunii, furnizând nu numai lumină în noapte, ci
permițând și posibilitatea măsurării timpului în absența
Soarelui, ciclurile lunare determinând rituri deopotrivă
religioase și civice; de aceea Thot știa tot, în chip Magic,
fiind - alături de Zeița Maat a ordinii adevărate - consilierul
Zeului Soarelui Ra în voiajul său nocturn (pentru ca apoi să
reapară pe Cer): Thot a fost înțeleptul patron al tenebrelor /
lumii subterane, considerat însă mai degrabă ‘scribul’ zeilor
decât ‘mesagerul’ lor”. În Vechea Lume, mediatorii dintre
puterile Zeilor şi oamenilor erau interpreţii voinţei divine,
anume indivizi charismatici purtând responsabilităţi profetice
uriaşe: împlinirea enunţurilor îi catalogau ca reprezentanţii
divinului pe Pământ, fie ca “rişi” = înţelepţi prin cunoştinţele
transmise, fie ca “regi” = cârmuitori / lideri - lorzi sau leri -
prin credinţele transmise; aşadar mesagerii / profeţii prin
revelaţiile exprimate şamanic ori prin oracole îndeplineau
misiunea sfântă de lideri foarte respectaţi în comunităţile

127
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Obârșia Gherga
(eeeee)
Într-o structură bidimensională / plană, s-ar putea
imagina spiritul și sufletul ca lățimea și lungimea iar
tridimensional - adică spațial - ar exista trupul, cele 3
dimensiuni împreună (spiritul, sufletul și trupul) formând
corpul; oamenii se bucură pe parcursul vieții de cele 3
dimensiuni (sau chiar de mai multe dimensiuni, căci
elementele fizicii cuantice - ce guvernează Cosmosul,
inclusiv prin undele gravitaționale - sunt încă studiate, nefiind
știute pe deplin), un model holografic de pildă fiind explicat
de cercetătorul American Michael Moyer în anul 2012:
realitatea curentă ar fi proiecția de tip holografic / “multivers”
a unui Univers, definit - mai aproape de fundament - prin
numai 2 dimensiuni (la fel de exemplu ca bipolaritatea
pozitivă și negativă ale magnetului, electricității ori logicii
digitale actuale, codarea programelor computerelor
funcționând pe infinitele combinații de “0” și “1”, etc. / în
cert contrast cu posibilitățile cuantice). După cum a arătat și
Dr. Iulia Brânză Mihăileanu în “Credințe magice geto-
dacice” din anul 2017, există o permanentă comunicare între
dimensiuni - de exemplu fiind demonstrate științific că în
chip cuantic e suficientă doar manifestarea intenției pentru
modificarea unei stări - iar ca atare, inclusiv cuvintele din
străvechile descântece (majoritatea utilizând și apa în ritual)
aveau puteri chiar serioase. Viața corpului înseamnă
funcționarea tridimensională, cu informații transmise
continuu între spiritul și sufletul conectate Lumii “Celeilalte”
/ “de Dincolo” și trupul din Lumea “Asta”, după moarte
proiecția materială a trupului degradându-se, rămânând doar
forma imaterială / energetică a celor 2 dimensiuni din Lumea
“de Dincolo” / Lumea “Cealaltă”: sufletul și spiritul (cele 2
dimensiuni de fapt eterne, căci trupul e trecător). Cosmologia
Vedică - Tradițională Indiană, înrădăcinată în ceea ce
practicau străvechii “Veghetori” care aveau viziuni ori
vedeau chiar dincolo de obișnuit - a numit eterul găzduind
sufletele și spiritele în vastul spațiu din Univers (cu
localizarea până în cea mai îndepărtată parte a Cerului) ca
“Akașa”: așa ceva are înțelesul Românesc de “Acasă” exact
pentru ceea ce se știa din timpuri străvechi ca zona de
proveniență divină / “din Cer” (ținând cont de apropierea
Ger-Cer, Românește se poate înțelege despre cei “din Cer” că
erau cei din Nordul rece / geros, provenind “din ger” așa cum
Sudicii îi vedeau pe “Oamenii Nordului”, mai ales pe cei
extrem Nordici - de foarte departe din N - ajunși denumiți de
128
vechii Greci ca HiperBorei); în EurAsia, încă dinaintea
Potopului Veghetorii erau știuți ca observatorii Cerului (iar
Românii referindu-se la cele “din cer” utilizează termenul
“văzduh” / văz-duh”, astfel vorbind - explicit - despre “duhul
văzut”). Cercetătorii de-a lungul timpurilor au studiat cele 3
relații dintre cele 3 dimensiuni, la nivelul corpului uman 2
relații cu baza în Lumea “Asta”, anume cea a trupului cu
sufletul asociat cordului / inimii și cea a trupului cu spiritul
asociat creierului, fiind explorate cât de cât, însă cea de-a
treia relație - directă dintre suflet și spirit, ancorată în Lumea
“Cealaltă” / “de Dincolo” - fiind explorată numai la nivelul
proiecției materiale, anume prin legăturile dintre inimă și
creier (însemnând doar reflectări ale imaterialelor conexiuni
dintre sufletul și spiritul asociate celor 2 organe), restul
intuindu-se, poate asemănător cu imaginarea vreunui fabulos
motor veșnic, în exclusivitate după analiza gazelor sale de
eșapament, adică fără a vedea vreodată concret ce / cine
generează așa ceva: în Lumea “Asta”, materialul trup uman e
influențat de energia subtilă din Lumea “Cealaltă” / “de
Dincolo”. În anul 2022, psihologul Român Stelian Chivu a
enunțat: “inteligența cognitivă emite, pentru că vorbim de
creier, care este electric, iar inteligența emoțională atrage,
pentru că inima este magnetică; practic, dacă avem o
atitudine pozitivă, ne vom perfecta și amplifica aptitudinile”.
Dovezile existente relevă că printre primii înţelepţi
şi cârmuitori - rişi / legați de cunoaștere şi regi / legați de
conducerea religioasă, adică de cler - din Lumea Veche au
fost liderii Uriaşi / Găligani Gherghi, Gregori, Gabri, ş.a. (de
exemplu, autorii Antici i-au notat pe străvechii Caucazieni
Gargari - partenerii faimoaselor Amazoane - explicit ca
“Garga-reis” = lideri Garga / Gherga): din cele mai vechi
vremuri Civilizaţionale, unii Ghergani s-au remarcat ca
vigilenţii Veghetori ai celor sacre / sfinte (atât tărâmuri, cât şi
oameni), interpretând ca profeţi / proroci visele, păzind ca
Gardieni puternici trecerile importante spre teritoriile /
moşiile lor, etc. Cei 2 termeni - riși și regi - au fost conectați
cu Raiul, unde au apărut întâi, deopotrivă rișii fiind înțelepții /
învățătorii din Rai, primii regi din lume fiind de asemenea din
Rai; e de remarcat că Raiul păgân - existent acum 10 milenii
în spațiul Român - a fost diferit de Raiul biblic (expresia “la
răsărit de Eden” privind localizarea primelor oameni ieșiți din
Rai - fie că era Raiul biblic din Africa Estică / unde a apărut
Adam, fie că era Raiul păgân din Europa Estică / ulterior
ultimei glaciațiuni - desemna Asia / cel mai întins continent
din lume și cel mai populat continent din lume, în mijlocul
căruia acum 10 milenii a apărut cel mai recent tip genetic de
bărbat Gherga: totodată, biblicul “Ținut Nod” - a cărui
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
consonanță “ND” oglindea consonanța “DN” din Eden,
denumirea NOD pe dos fiind DON - reflecta prin poziția sa
faptul simplu că Raiul era Vestic, deci Raiul se afla undeva în
Vest / iar la apus de Asia e Europa). Biblicul Ținut Nod - la
Est de Eden - a fost notat Evreiește “Naid” iar de Anticul
istoric Evreu Iosif Flaviu (în secolul I) ca “Naida”, adică
India anagramată; despre Ținutul “Nod” - anume “nud” sau
gol / pustiu - a fost avansată și ideea că era spațiul destinat
primului născut uman, ca nomad (migrator / Pelasg): Adam a
plecat din Eden iar primul său fiu Cain a fost nomad la fel ca
tata. “Talmudul” Ierusalimului / Taanith 4:2, “Talmudul”
Babilonului / Erubin 53 și alte texte orientale au plasat
perechea primordială de oameni ieșită din Rai în “Caverna
Comorilor” = “Peștera Patriarhilor” de la Hebron / Palestina
(unde în Epoca Bronzului a fost înhumat Avram - tatăl
primului Arab și al primului Evreu - ajuns acolo dinspre
răsărit, de pe Eufrat, din cauza apariției Kheti / Hitite în
Anatolia); locația respectivă în Canaan - răsăritul Mediteran /
Asiatic - implica simetrica localizare a Raiului la amurg / la
asfințit de ea: acolo geografic fiind însă apele Mediterane, se
poate observa că primele zone ale uscatului - udate totuși de
ape dulci pentru ca să fi fost pretabile Grădinii Raiului -
puteau fi spre apus ori în Africa / Valea Nilului ori în Europa
/ Valea Dunării (în N African alte ape mai semnificative ca
brațele Nilului în Delta sa - căci Biblia a indicat în Eden ape
mari - nu erau, alte ape Africane mari existând doar în Sudul
Saharei iar în Europa față de Dunăre alte ape semnificative
mari continentale existau doar în Nordul Pontic / pe când
Dunărea e apa mare = Fluviul din Vestul Pontic). Se poate
observa că între Sudica Țară Sfântă din Orientul Apropiat
(biblicul Canaan) și Nordica Țară Sfântă din Bazinul Istrului
(legendarul Rai) n-au fost doar legături conceptuale și
religioase de tărâmuri sacre, ci și legături genetice umane
concrete, din grupul masculin comun “IJ” provenind atât
majoritatea bărbaților Români (aparținând grupului genetic
patern “I”), cât și majoritatea bărbaților din fostul Canaan
(aparținând grupului genetic patern “J”); deoarece în spațiul
Român față de Canaan sunt mai mulți bărbați “J” decât sunt
“I” acolo, înseamnă că despărțirea “IJ” a avut loc în zona
Românilor: în general, “I” = Iafiții / “Însemnații” iar “J” =
Semiții / “Corciții”.
Bărbații dominanți genetic
(cu galben HiperBoreii “N”, ca Gherga)
129
Împărțirile bărbaților din grupurile genetice
majoritare e redată de harta anterioară - pentru Țările actuale
- putându-se vedea de exemplu separarea supergrupului “IJ”
în Europenii “I” și Asiaticii “J”, cu delimitarea la N de zona
Strâmtorilor Dardanele și Bosfor dintre Mările Mediterană /
Egee și Neagră / Pontică: mai vechii “I1” în Scandinavia și
mai recenții “I2” inclusiv în spațiul Român, respectiv mai
recenții “J2” în Anatolia iar “J1” mai îndepărtați spre răsărit;
despărțirea “IJ” - cauzată de catastrofalul diluviu Atlant - a
determinat “împingerile” mai vechilor bărbați (genetic
identificați ca “1” / fie “I”, fie “J”) la mai mari distanțe față
de locul Potopului, rămânând în relative apropieri față de
acela mai recenții bărbați (genetic identificați ca “2” / fie “I”,
fie “J”).
Vechii bărbați “I” au ajuns separați în Sudici și Nordici
Pe de altă parte, mai recentul grup “R” - care a
intervenit dinspre răsăritul EurAsiatic - extins treptat dinspre
Estul Asiatic spre Vestul European, a separat bărbații “I”, cei
din vremurile vechi (identificați genetic ca “I1”) ajungând la
Marea Baltică, la fel ca bărbații “N” = HiperBoreii de tip
genetic Gherga / care la început, adică în vremea Atlantă,
cârmuiau mult mai la S, ei retrăgându-se de la Bazinul Pontic
la Bazinul Baltic: în prezent, Estul Baltic e dominat de
bărbații de gen Gherga; iar Europenii genetic “R” sunt de
tipul “a” în răsăritul Europei și de tipul “b” în apusul Europei,
ceea ce înseamnă că la sfârșitul Epocii Pietrei în centrul
Europei - și e de remarcat că spațiul Românesc este în
mijlocul geografic al Europei - s-a petrecut o separare
importantă, fapt major care a determinat departajările
masculine atestate genetic deopotrivă pe direcția N-S a
Europenilor vechi, din grupul “I” și respectiv pe direcția E-V
a Europenilor cei mai numeroși, din grupul “R” (iar anumite
grupuri feminine au avut parcursuri asemănătoare, redându-se
astfel și parteneriatele lor). Din perspectivă onomastică, la fel
ca la spațiul stră-Român, exact același schelet consonantic -
“RMN” - s-a regăsit în Vechea Lume la Siria Vestică (adică
N Țării Sfinte Canaan), pentru care, înaintea organizării
Feniciene, vechii Egipteni utilizau tocmai consoanele
“RMN”: vechii Egipteni - urmașii Pelasgilor - aveau “R” însă
nu și “L”, ca ulteriorii orientali din răsăritul Mediteran, care
au denumit N Țării Sfinte Canaan ca “Liban” (înlocuind “R”
cu “L”). Mai mult, în ambele teritorii sacre s-au remarcat
milenar dinaștii Ghergani / Gherga-Ani - bogat atestați - ca
lideri ai acelor tărâmuri / Țări Sfinte, Gherganii / Ghergheii
aparținând grupului bărbaților “N” fiind genetic patern însă
diferiți față de majoritarii locurilor (și azi practica
diferențierii liderilor față de popoarele lor există, dinaștii
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

regali de regulă deosebindu-se față de supușii lor, măcar și Așadar, ecourile păgâne răzbat până la creștinii
numai prin faptul că la ei contează legăturile cu divinul). De Epocii Moderne - creștinismul acum fiind cea mai mare
exemplu, denumirile Fluviilor străbătând spațiul Român - religie din lume - iar așa ceva ar avea sens deopotrivă din
Istru = Dunărea inferioară și Nistru - rezonau cu Ister / Iștar = ambele viziuni: atât religioasă, cât și științifică; genetic,
“Stăpâna Cerului” / fiica Zeului An, cea care a patronat Gherga e documentat științific ca existând masculin acum
dragostea și fertilitatea și în străvechea Mesopotamie (zona nominal în Bazinul Dunării inferioare / cu fosta denumire de
cuprinzând Bazinele inferioare ale Fluviilor Eufrat și Tigru, Istru și în număr mult mai mare - dar nu nominal, datorită
la răsărit de care au apărut “zoro-aștrii” = primii monoteiști influenței onomastice materne - în Nordul European (unde de
din lume); Zeița Iștar - dintre Fluviile Mesopotamiei - era pildă în Karelia - dar și în vechea limbă Nordică - vorba
apelată Inana de către Sumerieni (termeni Români ca “astre” “herja” s-a fixat pentru “demonică” / “războinică”: așa ceva
pentru “corpuri cerești” ori “stele” erau conectate de ea iar se poate observa ca rezonând cu tipologia devastatoarelor
“aster” în vechea Greacă însemna “stea”): pentru măreața apă războinice Amazoane, ale căror hârjoneli cu Ghergarii au
curgătoare din N Balcanic care reflecta Cerul pe Pământ, rămas legendare, mitologia Nordică reținând, așa cum a
anume Dunărea inferioară - numită Donaris / “Dona-ris” = consemnat și Medievala “Prose Edda”, că Herja era Valkiră /
“regina apelor” de către Traci - vechii Greci aveau sugestivul Valkyră = luptătoare a Zeului Odin / Voden, care călărea pe
cuvânt Iστρος Istros / “Ist-ros” = “Regina Răsăritului” (Istru lup, în anul 2008 Austriacul Rudolf Simek - profesor la
denumindu-se doar partea Estică a Fluviului Dunărea, anume Universitatea din Bonn 50,44 lat. N, 7,05 long. E / Germania
porțiunea dintre Gherdap / Porțile de Fier și Pont / azi Marea - remarcând-o ca “divinitatea războiului”).
Neagră). Un alt aspect conectat etimologic de Zeița Iștar /
Ister a fost botezarea isteriei, asemănată cu frenezia
adoratorilor săi (iar stră-Românii - indigenii / riveranii de pe
cursul inferior al Dunării / Istru - au fost foarte religioși, mari
credincioși / rugători ai Divinei Stăpâne). “Istoria” - pe de
altă parte - a provenit din descrierile martorilor îndepărtatelor
fapte ale Zeiței Iștar / Istar, rădăcina lingvistică fiind cea
verbală denumită în vechea Greacă “idon” pentru “a știi”,
conectată de viziunile “Raiului pe Pământ” Eden pe care ea îl
patrona, vechiul Grec “eiden” însemnând “a vedea”, știința
Vedică izvorâtă din Eden în Nordul Gyagar (Indiei) fiind în
evidentă derivare / corelare: Româna - având verbul “a
vedea” - a rămas și azi cea mai semnificativă conexiune
lingvistică dintre Eden și Vede (ceea ce e în legătură cu
farmecul original / ancestral al limbii Române). Dr. Dimitri
Avdeev în lucrarea “Nervozitatea, cauze, manifestări, remedii
duhovnicești” din anul 2008 a afirmat: “isteria și îndrăcirea
nu sunt unul și același lucru; totuși, isteria pregătește cum nu
se poate mai bine sufletul pentru îndrăcire, fiindcă diavolul /
dracul e tatăl minciunii și istericii sunt cu toții mincinoși, lor
fiindu-le caracteristice imitația (iar căderea diavolului a avut
loc din pricina slavei deșarte și a trufiei, deci asemănarea e
evidentă). Despre această boală sufletească, părintele
Aleksandr Elceaninov a scris: ‘Isteria este descompunerea
personalității și ea eliberează cantități de energie uriașe,
pierzătoare prin puterea lor distructivă, la fel ca în fisiunea
nucleară’.”

Reprezentări Valkire
Divinele Valkyre (Nordice Europene Medievale)
130
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Dinaştii An - corespunzător vechilor Greci - au avut “Montani / Cerești înțelepți” (pe de o parte particula “Ur” a
la început / pre-diluvian, ca exponenţi de marcă, în prima formei și pe de altă parte particula “riși” a fondului relevând
generaţie divină pe bunicul Montan Uran / “Ur-An” iar în a onomastic cine erau străvechii Uriași, probabil și asociați
doua generaţie divină pe tatăl primordial, care patrona totemic cu marile mamifere tipice EurAsiei, anume cu urșii).
Timpul Cron / “Cr-On” (Crăciun la stră-Români, “Thot” -
rezonând cu “Tată” - la vechii Egipteni, ş.a.); în a treia
generaţie divină, Universul a fost împărţit de cei 3 nepoţi
(adică între cei 3 fii pe care Cronos i-a avut cu Rhea):
 Horkos zis Hades / “Ha-des” = “Zeul Hău”
peste abisalul Gargar / Tartar, adică negura
lumii subterane, eternă în peșteri
 Poseidon / Anax, fiul Moșului Crăciun /
Gargaros, egalat cu “Nepotul lui An” =
“Neptun” în versiunea Latină, peste lumea
acvatică
 Zeus peste lumea cerească din Gher / Cer
iar apoi au fost urmaşii Anuna ai Zeului Poseidon / Neptun -
dinaştii împărţiţi în 10 ramuri, începând cu Atlas - pe Olymp /
“Olump”, Muntele Sacru veșnic iluminat de lămpi, oarecum
similar consacrându-se duzina divină, pe lângă Zeus și
consoarta sa Hera mai fiind 10 Zei. O paralelă a organizării
Vechii Lumi se poate vedea în domeniul temporal în primul
calendar Roman, care avea doar 10 luni (concret, cuprindea
numai 304 zile); diferența de 2 luni - ale iernii, când se
hiberna - nu era considerată (adică perioada dintre Crăciun și
Mărțișor, respectiv dintre Anu’ Vechi și Anu’ Nou: de aceea -
inclusiv după introducerea în calendar a lunilor Ianuarie și
Februarie - denumirile lunilor au rămas ca sugestiv reflectând
la Septembrie = a șaptea lună, la Octombrie = a opta lună, la
Noiembrie = a noua lună și la Decembrie = a zecea lună).
Conform și Dr. James Strong - savant American din secolul
XIX care a studiat mai ales concordanțele biblice - rădăcina
Aramaică “Ur” corespundea Ebraicului pentru “Veghetor” /
“Gardian”, așa cum erau știuți pre-diluvienii îngeri Gregori
pe Înălțimile Golan (cercetătorul Belgian Filip Coppens
1971-2012 a observat la Chaldei - adică Gargheii / Ghergheii
din Mesopotamia - că numeau “Veghetorii” ca “Ir”);
Aramaica a fost limba Ghergheilor / Chaldeilor, în mileniile I
î.C. și I devenind oficială - împreună cu alfabetul Aramaic -
în Imperiile Asirian, Babilonean, Persan, Part, Săsan, etc. (de
exemplu, a fost limba preferată vorbită de Iisus): leagănul său
din Epoca Bronzului a fost în regiunea Aram / A-Ram (dintre
Munții Ruman / Libanului și Fluviul Pu-Ratu = Puratu /
Eufrat - în N Țării Sfinte Canaan - cuprinzând și provincia
Khalpe / Alep, pe atunci centrul Regatului Armi, coordonat
din palatul regal “G” aflat în Ebla / Siria, cu o foarte bogată
bibliotecă, unde cele mai vechi documente erau Sumeriene).
Este de știut că în Epoca Bronzului succesorii Sumerienilor
au fost Asirienii / Siriacii: Gharghei / Khaldei - ziși “A-
Ramei” - vorbind Aramaica (diaspora Arameilor - vorbind
neo-Aramica - există și acum, deopotrivă în Orientul
Apropiat și în Lumea Modernă; termenul de “diasporă”
provine din Greacă, pentru “dispersare”). În V Anatoliei,
asocierea din vechea Greacă - în semnificație și pronunție - a
particulei “Ur” cu Zeul Uranos / “Ur-Anos” patronând Cerul
nocturn se baza pe înțelesul pentru “Veghetor” de “Înalt”
(Montan / Ceresc): Gardienii divini = Îngerii Grigori au fost
efectiv înalți, atât religios slujind Prea-Înaltul, cât și fizic,
fiind consemnați de pildă de “Cartea lui Enoh” (patriarh pre-
diluvian) ca părinții Uriașilor / “Uri-Așilor” dinaintea Biblia în “Facerea” a scris că înainte de Potop “fiii
Potopului; la Uriași se poate zări - în formula “Ur-riași” / lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi
“Ur-riși” - ce au fost ei inițial, anume “Înalți înțelepți” = acestea începuseră a le naşte fii”; Adam - primul Homo
131
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Sapiens - nu era Fiul lui Dumnezeu (Adam a fost făcut, nu
născut: fiii nu se “fac”, ci se nasc, așa că omul Adam - cel
“făcut” din pământ / țărână - nu a fost fiu al Domnului). “Fiii
lui Dumnezeu”, astfel notați biblic de Vechiul Testament, nu
erau oameni - fiind feciorii Domnului, deci ființe divine - iar
Vechiul Testament chiar i-a consemnat în mod distinct, că ei
au văzut “fiicele oamenilor” ca frumoase (așa ceva denotă că
ei erau divini - din Cer = îngeri - iar fetele erau ale altora,
anume: ele erau ale oamenilor); în “Chronographia” din anul
808, călugărul bizantin Gheorghe “Colocatarul” - adică
“Syncellus” - originar din Canaanul foștilor Gherghesei, a
echivalat îngerii Veghetori Gregori explicit cu Fiii Domnului
= Fiii lui Dumnezeu. Vechiul Testament - în aceeași primă
carte din Biblie, adică în “Geneza” / “Facerea” - a scris că “în
vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi”; într-adevăr, în
paleolitic, adică pre-diluvian (deci înaintea Potopului) a fost
un timp când în EurAsia - pe lângă Homo Sapiens - existau
Titanii / “Tătânii” Neandertal și Giganții Cro Magnon /
denumire derivată de la Pământul “Ge”, astfel cum au atestat
“Prozele Edda” 5:18 ori Diodor Sicul în cartea 3 din
“Biblioteca istorică”: comparativ cu oamenii Homo Sapiens,
aveau staturi uriașe / ca zmeii iar frumoasele femei Homo
Sapiens / ca zânele puteau rămâne însărcinate cu ei, fiind
compatibile genetic (invers, bărbații Homo Sapiens erau
incompatibili genetic cu femeile Cro Magnon și Neandertal,
așa că nu au fost legături de acel gen, nici consemnate de
vreo legendă, nici dovedite de vreun laborator genetic). În
anul 2016, cercetătorii Marc Haber, Massimo Mezzavilla,
Yali Xue și Chris Tyler Smith de la “Institutul Sanger” afiliat
Universității Britanice Cambridge au schițat migrările umane
pe bazele studiilor genetice (cu violet apar amestecurile
genetice dovedite Neandertal - Homo Sapiens, în Orientul
Mijlociu și în România):
În anul 2018, Dana Plugaru din România a scris că
“Neandertalii aveau nasul mare pentru a rezista mai bine la
frig. Omul de Neandertal avea un nas proeminent și sinusuri
largi pentru o mai bună încălzire şi umidificare a aerului rece
pe care îl inspira în cantităţi mari. Vreme îndelungată,
morfologia foarte particulară a omului de Neanderthal - nasul
voluminos, faţa lată şi plată, fălcile proeminente - a fost
intens dezbătută de oamenii de ştiinţă. Fosele nazale ale
neanderthalienilor permiteau acelora să inhaleze ‘mult mai
mult aer’ în comparaţie cu rudele lor Sapiens, caracteristică
ce ar putea fi explicată prin cerinţele energetice mai mari
determinate de corpurile robuste şi de activităţile acelora în
domeniul vânătorii. Omul de Neanderthal avea nevoie de
aproape 4500 de calorii pe zi pentru a supravieţui în timpul
132
iernii europene. Prin comparaţie, un bărbat de astăzi necesită
aproximativ 2500 de calorii. Şi, pentru a arde mai multe
glucide, grăsimi şi proteine, omul de Neanderthal avea nevoie
de o cantitate mai mare de oxigen. Evoluţia specială a
morfologiei faciale a neanderthalienilor provine, cel puţin
parţial, din adaptarea sa la frig”. Străvechile legende despre
Uriașii trecutului foarte îndepărtat - Uriași mai voinici decât
oamenii / respectiv decât Homo Sapiens - Uriași care datorită
nasurilor foarte dezvoltate simțeau de departe mirosurile
oamenilor, Uriași care mâncau mult, etc., ar îndreptăți
considerarea acelor legende despre foștii Uriași ca amintiri
rămase în memoria colectivă despre înaintașii Neandertal și
despre progeniturile lor, Cro Magnon (născuți de muierile
oamenilor, în general în urma rapturilor). Se știe că inițial
Homo Sapiens era doar în Africa iar Neandertal era doar în
EurAsia; după ce Homo Sapiens a ieșit din Africa și a intrat
în EurAsia, a apărut Cro Magnon - în timpul ultimei
glaciațiuni - iar odată cu topirea ghețurilor de acum 10
milenii, tipul Cro Magnon a dispărut, la fel ca și predecesorul
Neandertal (intrat în extincție anterior cu 13 milenii). Despre
Neandertal și Cro Magnon se știe că vedeau nocturn foarte
bine (acuitatea lor vizuală fiind evaluată ca extraordinară):
nopțile erau favoritele lor, ei fiind Veghetori grozavi (acei
Găligani / Uriași vegheau pe întuneric, oamenii Homo
Sapiens fiind mai puțin înzestrați pentru așa ceva, de aceea și
denumindu-i pe acei divini ca “supra/veghetori”); primele
cunoștințe astronomice din lume - înrădăcinate îndeosebi pe
vederea cerului înstelat, vizibil mult mai bine noaptea - au
datat tocmai din acele timpuri îndepărtate, provenind chiar de
la acei excelenți observatori (rudele mai mari ale oamenilor),
de la care a fost preluat și numele Gherga / purtat de către
unii dintre aceia, după cum rezultă din context, încă dinainte
de întâlnirea cu Homo Sapiens. Printre deosebirile dintre
Uriași și oameni - pe lângă de exemplu în forme / forță - a
fost de pildă și cea radicală a traiului, Uriașii preferând
activitățile nocturne iar oamenii preferând activitățile diurne
(oamenii în timpul nopților utilizau lumina focului în torțe /
lămpi, până atunci focurile făcute de Neandertali folosind mai
mult la gătit ori la încălzit decât la iluminat); ultimii Cro
Magnon au dispărut în urmă cu 10 milenii, din cauza
intensificării activității Soarelui (care a dus și la topirea
calotei polare, atunci fiind și cea mai recentă mutație genetică
la bărbații Gherga / cel mai nou tip Homo Sapiens): așadar,
străvechii îngeri - făpturi divine, ce-și comunicau mesajele
mai ales printr-o “Cultură a Viselor” / considerată iluzorie,
plină de halucinații (de altfel, tipice nocturne) și cu
manifestări de telepatie, intuitive / de premoniție, etc. - i-au
făcut să fie diferiți față de oamenii Homo Sapiens, ei fiind de
fapt Cro Magnon și Neandertal, Giganți sau Titani, buni sau
răi, ș.a.m.d. În anul 2022, un studiu internațional analizând
genetic înălțimile Homo Sapiens (folosind ADN-ul de la
milioane de oameni de pe toate continentele) a dezvăluit
legăturile genetice cu înălțimile persoanelor; Dr. Loic Yengo
de la Universitatea din Queensland / Australia a declarat:
“80% din diferențele de înălțime dintre oameni sunt
determinate de factori genetici. Miile de variante pe care le-
am găsit explică diferențele de înălțime, ceea ce înseamnă că
am deschis ușa pentru ca ADN-ul să poată fi folosit pentru a
prezice înălțimea cu o precizie mai mare ca niciodată. În
prezent, înălțimea unui copil este cel mai bine prezisă
folosind înălțimea medie a celor 2 părinți biologici, însă cu
ajutorul datelor genomice pediatrii vor putea obține o
estimare mai bună. Acest lucru va liniști părinții dacă pruncii
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
cresc așa cum prezic genele lor sau va declanșa investigații
medicale suplimentare și va ajuta la detectarea mai devreme a
unor potențiale probleme”. Dr. Eirini Marouli de la
Universitatea Queen Mary din Londra / Regatul Britanic a
susținut: “Dacă putem obține imaginea clară a unei trăsături
cum este înălțimea, am putea avea apoi modelul pentru a
diagnostica și trata mai bine afecțiunile influențate de gene,
cum ar fi bolile de inimă sau schizofrenia, de exemplu; se
deschide ușa către tratatmente personalizate, care ar putea fi
în beneficiul oamenilor de pretutindeni”. Mihaela Ioniță - din
România - a afirmat: “Înălțimea adultă este determinată în
mare parte de informațiile codificate în ADN, copiii din
părinți înalți tind să fie mai înalți, în timp ce cei din părinți
mai scunzi sunt mai scunzi, dar aceste estimări nu sunt
întotdeauna perfecte. Rolul pe care îl joacă genetica în
creșterea unui bebeluș până la vârsta adultă a fost în mod
tradițional un domeniu complex și slab înțeles al biologiei
umane”.
În Antichitate, episcopul Eusebiu din Cezareea
Palestinei - unul dintre “părinții bisericii creștine” - a scris în
“Chronicon” că (după Chaldei / corespunzător Babilonenilor)
patriarhul pre-diluvian Enoh ar fi fost primul “cititor în stele”,
vechii Greci numindu-l Atlas, de aceea fiind identificat
uneori chiar și cu Hermes “TrisMegistul” = “de 3 ori mare” /
“Triplu măreț”; e de observat că pe “piatra de la Rosetta” din
Egipt - în secolul II î.C. - Hermes / “Her-mes” a fost
supranumit însă “cel mare și mare” sau “de 2 ori mare” (ca
emanația reprezentând calitatea abstractă a înțelegerii - el
fiind intelectul zeificat - în Vechea Lume bucurându-se de
aprecieri înalte “cei născuți de 2 ori”, cei învățați ajungând
considerați astfel, a doua naștere fiind considerată cea
culturală / spirituală a persoanelor educate, ivită desigur după
prima naștere, cea fizică). În cartea “Lumea spiritelor” din
anul 1997, autorul Ion Țugui (1933-2002) a scris despre
“Misterul lui Hermes”: “A fost primul om care a întrunit și
calitatea de zeu. Era un om-zeu izvorât dintr-un preaplin de
cunoaștere și experiență. Despre Hermes se spune că trăise de
3 ori; în ultima viață - a treia - a fost hărăzit de soartă și de
aștri să-și amintească cele 2 vieți trăite, astfel Trismegistus
având parte de o triplă cunoaștere. Localizat în timp, ar fi trăit
133
înaintea Potopului și îl putem numi ‘inventatorul astronomiei’
în acea perioadă. În a doua viață se spune că ar fi fost
întemeietorul Turnului Babel, fiind totodată un vestit filozof.
În a treia viață aștrii i-au hărăzit o misiune mai subtilă,
păstrându-și secretele în cetatea magicienilor din deșert.
Spuneam că a fost personajul ce-și împărțise destinul între
om și zeu. Unii cercetători l-au denumit drept zeul Toth al
egiptenilor, autor al multor scrieri”. În “Kore Kosmou” =
“Fecioara lumii” din “Corpus Hermeticum” - grupare de texte
din timpul scrierii Bibliei - Zeița Isis (știută Egiptean ca Aset,
adică “Așezata” / pe tron, cu rezonanța Românească Iio -
conform fostului expert criptolog Eugen Nicolaescu de la
“Centrul Național de Cifru al României” - purtând străvechea
iie) a fost reprezentată ridicându-și singură vălul: “Isis a grăit
‘Eu sunt tot ceea ce a fost, este și va fi și nici un muritor nu
mi-a ridicat vălul’; vorbind astfel, Isis lăsă mai întâi să cadă
peste Horus dulcea picătură a nemuririi pe care sufletele o
primesc de la Zei și astfel începu cel mai sfânt discurs. Cerul
încununat de stele stă deasupra naturii universale, o fiul meu
Horus și nimic nu-i lipsește din ceea ce constituie lumea în
întregul ei. Se cuvine, așadar, ca întreaga natură să fie
împodobită și desăvârșită de ceea ce este deasupra ei, căci
această Ordine nu poate porni de jos în sus. Supremația celor
mai mari mistere asupra celor mai mici este imperativă.
Ordinea celestă domnește asupra ordinii terestre, fiind
determinată în mod absolut și inaccesibilă ideii de moarte. De
aceea plâng lucrurile de jos, fiind pline de teamă dinaintea
frumuseții minunate, a statorniciei veșnice a lumii cerești.
Căci, într-adevăr, aceste minunății ale cerului oferă un
spectacol demn să fie dorit și contemplat - revelații ale unui
Zeu încă necunoscut - ca și această măreție a nopții
străluminată de o rază pătrunzătoare, cu nimic mai prejos
decât cea a soarelui, ca și toate celelalte misterii care, prin
influențe tainice și într-o cadență armonioasă, pun în mișcare
cârmuind și menținând lucrurile de pe pământ. Și câtă vreme
Arhitectul Universal s-a abținut să pună capăt acestei temeri
neîncetate, acestor căutări nerăbdătoare, ignoranța a cuprins
Universul. Însă El a judecat că este bine să se dezvăluie pe
Sine lumii, a insuflat în Zei elanul iubirii și a turnat în mintea
lor splendoarea pe care adâncul lui o conținea, astfel ca ei să
poată fi însuflețiți mai întâi de voința de a cerceta, apoi de
dorința de a găsi și în cele din urmă de puterea de a îndrepta.
Dar toate acestea, minunatul meu copil Horus, nu s-ar fi putut
întâmpla printre muritori, pentru că ei încă nu existau; însă au
avut loc în Sufletul universal în acord cu misteriile cerului.
Acesta a fost Hermes, Gândirea Cosmică. El a contemplat
Universul lucrurilor și văzând, a înțeles și înțelegând, a avut
puterea de a manifesta și de a revela. Ceea ce a gândit, a
scris; ceea ce a scris, în mare parte a tăinuit, printr-o tăcere
înțeleaptă și vorbind pe ocolite, astfel încât, câtă vreme lumea
va dăinui, aceste lucruri să nu poată fi descoperite. Și astfel
poruncindu-le Zeilor, frații săi, să-l urmeze, a urcat la stele.
Însă a lăsat ca urmaș pe fiul său și moștenitorul cunoștințelor
sale, Tat. Atunci, în prezența celor care-l înconjurau, Hermes
s-a dezvinovățit, pentru că nu dezvăluise întreaga învățătură
fiului său, din pricina tinereții aceluia. Însă eu, ridicându-mă,
l-am privit cu ochii mei, care văd tainele nevăzute de la
începuturile lucrurilor și, în cele din urmă am înțeles limpede
că simbolurile sacre ale elementelor cosmice erau ascunse
împreună cu misteriile lui Osiris. Hermes s-a întors în cer,
rostind o invocație. Nu se cuvine, o fiule, ca această istorisire
să rămână neterminată; trebuie să cunoști cuvintele rostite de
Hermes după ce și-a scris cărțile. ‘O, cărți sacre ale
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Nemuritorilor’ - a spus el - ‘voi, în ale căror pagini mâna mea
a imortalizat căile prin care poate fi dobândită nemurirea,
rămâneți mereu departe de orice atingere a distrugerii și a
descompunerii, nevăzute și ascunse pentru cei ce locuiesc pe
aceste tărâmuri, până când va veni ziua în care vechiul cer va
zămisli instrumente demne de voi, pe care Creatorul le va
numi suflete’. Pronunțând această invocație asupra cărților
sale, el le-a înfășurat în învelitorile lor, s-a întors în sfera în
care își avea lăcașul și toate au rămas ascunse vreme
îndelungată. Iar Natura, o fiule, a rămas neroditoare până în
clipa în care cei desemnați să supravegheze cerurile,
înaintând către Zeu - Regele tuturor lucrurilor - au deplâns
inerția generală și au înfățișat necesitatea de a urni Universul.
Nimeni altcineva în afară de El Însuși nu putea împlini
această lucrare. ‘Te rugăm’ - au spus ei - ‘să cugeți la ceea ce
deja există și la ceea ce este necesar pentru viitor’. La aceste
cuvinte, Zeul a zâmbit binevoitor și a poruncit Naturii să
existe. Și - ieșind împreună cu vocea sa - Femininul a luat
naștere în frumusețea sa desăvârșită. Zeii au privit cu uimire
această minune. Iar marele Străbun, vărsând un elixir peste
Natură, i-a poruncit să fie fertilă; și îndată, străpungând
Universul cu privirea Sa, a strigat: ‘Fie ca cerul să fie
plinătatea tuturor lucrurilor, a aerului și a eterului’. Zeul a
grăit și vorba i s-a împlinit pe dată. Însă Natura, care era
legată de sine-însăși, a înțeles că nu putea încălca porunca
Tatălui și - unindu-se cu Lucrarea - a scos la iveală o fiică
prea-frumoasă, pe care a numit-o Creație și căreia Zeul i-a dat
ființă. Și după ce a făcut ca formele create să se deosebească
unele de altele, El le-a umplut cu mistere și le-a încredințat
Creației. Apoi, nedorind ca lumea superioară să fie inactivă, a
găsit de cuviință să o umple cu Spirite, pentru ca nici un
tărâm să nu rămână în nemișcare și inerție; iar pentru
împlinirea lucrării Sale, El și-a folosit arta sacră. Căci luând
din Sine atâta esență câtă era necesară și amestecând-o cu
lumina intelectului le-a combinat cu alte substanțe, în feluri
necunoscute. Și dobândind prin formule misterioase unirea
acestor principii, El a înzestrat cu mișcare combinația
universală. Treptat, în miezul protoplasmei a strălucit o
substanță mai subtilă, mai pură și mai limpede decât
elementele din care era născută. Era transparentă și numai
Artistul a perceput-o. Curând, ea a atins perfecțiunea,
neputând fi nici topită de foc, nici înghețată de răsuflare, ci
posedând statornicia unei combinații speciale și având
propria ei însușire și alcătuire. El îi dărui un nume fericit și -
în acord cu asemănarea energiilor ei - El a numit-o Conștiință
de Sine. Din această substanță a făcut miliarde de Suflete,
folosind partea cea mai aleasă a amestecului pentru scopul pe
care-l avea în vedere, procedând cu ordine și măsură potrivit
cunoașterii și rațiunii Sale. Sufletele nu erau în mod necesar
diferite, însă partea cea mai aleasă, animată de mișcarea
divină, nu era identică cu restul. Primul strat, mai perfect și
mai pur, era superior celui de-al doilea; cel de-al doilea,
inferior primului, era superior celui de-al treilea; și tot așa
până la 60 de niveluri. Numai că Zeul a statornicit legea că
toate vor fi în mod egal veșnice având aceeași esență, ale
cărei forme numai El le-a hotărât. El a trasat hotarele locului
șederii lor pe înălțimile naturii, astfel ca ele să poată învârti
roata potrivit Legilor Ordinii și ale înțeleptului Plan, spre
mulțumirea Tatălui lor. Apoi, chemând sufletele de pe toate
nivelurile pe aceste splendide tărâmuri ale eterului, El le-a
spus: ‘O suflete, frumoși copii ai răsuflării și iubirii mele, voi
pe care v-am făcut cu mâinile mele pentru a vă sorti
Universului meu, ascultați cuvintele mele ca pe o lege: nu
134
părăsiți locul pe care vi l-am hotărât prin voința mea. Ținutul
care vă așteaptă este cerul cu galaxia sa de stele și cu
tronurile sale de virtute. Dacă veți încerca să-mi încălcați
porunca, jur pe răsuflarea mea sacră, pe acel elixir din care v-
am făcut și pe mâinile mele creatoare că degrabă voi făuri
lanțuri pentru voi și aspru vă voi pedepsi’. Spunând acestea,
Zeul - Stăpânul meu - a amestecat laolaltă restul elementelor
congenere, pământul și apa, și pronunțând anumite cuvinte
puternice și mistice - cu toate că erau diferite de cele dintâi -
a insuflat mișcare și viață în protoplasma lichidă, a făcut-o
mai densă și a alcătuit din ea ființe vii cu formă omenească.
Ceea ce a rămas a dăruit sufletelor înalte, care locuiau pe
tărâmul Zeilor, în vecinătatea stelelor și care se numesc Genii
Sacre. ‘Lucrați’ - a spus El - ‘copiii mei, odrasle ale firii
mele; luați ce a rămas din lucrarea mea și fiecare dintre voi să
făurească ființe după chipul său. Eu vă voi da formele’. Apoi
El a luat Zodiacul și a rânduit lumea după mișcările vitale,
plasând semnele animale după cele cu formă omenească. Și,
după ce a zămislit forțele creatoare și suflarea generatoare
pentru întregul șir de ființe care urmau să vină, El s-a retras
făgăduind să alipească fiecărei lucrări văzute o suflare
nevăzută și un principiu procreativ, astfel ca orice ființă să
poată da naștere la făpturi asemenea ei, fără a mai fi necesară
făurirea neîncetată de noi entități”. (Această relatare a creației
sufletelor amintește de “Dialogul Timaios” al filozofului
Platon). După ce s-au născut toți Zeii, Făuritorul Universului
li s-a adresat astfel: “Zei ai Zeilor, al căror Ziditor și Tată
sunt și care, făuriți fiind de mine, sunteți indestructibili prin
voința mea, aflați ce am să vă spun acum! Pentru ca naturile
muritoare să poată exista și ca Universul să poată fi într-
adevăr universal, aplecați-vă potrivit naturii voastre spre
crearea animalelor, reproducând puterea pe care am folosit-o
pentru nașterea voastră. Eu însumi voi furniza germenii și
începuturile; iar în rest veți țese laolaltă natura muritoare cu
cea nemuritoare, modelând și făurind animale”. Spunând
aceasta, în aceeași cupă în care amestecase și potrivise
sufletul Universului, El a turnat ceea ce mai rămăsese și l-a
amestecat în același fel dar în combinații mai puțin pure din
al doilea și al treilea ordin. Constituind Universul, El a
împărțit suflete stelelor în număr egal, câte unul pentru
fiecare; și - făcând ca fiecare să-și preia vehiculul său - le-a
dezvăluit natura Universului și le-a învățat Legile Destinului.
Mai poate fi adăugat că această legendă - bizară în multe din
detaliile sale - este în concordanță cu “Cabala” ce relatează
istoria pre-lumească a sufletelor, crearea, transgresarea și
pedepsirea lor într-un mod foarte asemănător; “crearea” lumii
vizibile de către “Zeii lucrători” - sau Titani - ca agenți ai
Zeului Suprem, este o idee profund hermetică, ușor de
recunoscut în toate sistemele religioase: privind “Cabala”, i
se poate observa sorgintea din Misteriile Cabirice ale Vechii
Lumi, cunoscute pretutindeni în Europa, de pildă și în Insula
Irlanda, acolo preoții Druizi ziși “Coarbi” numind astrele cu
cuvântul “Cabur”. Astfel s-au răspândit și tatuajele - ca
însemnări sfinte - după tatuații tați: ca și alte străvechi relatări
- despre 2 Zeus, 2 Hercule, ș.a. - au existat 2 Hermes, anume
cel pre-diluvian / de la Facerea Lumii Vechi și cel echivalat
cu Ham din timpul celui de-al doilea Potop, cel biblic.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
În “Craterul” - din același “Corpus Hermeticum” - a
fost reprodus un dialog al lui Hermes / “Her-mes” cu fiul său
Tat:
“- Dar pentru ce, tată, Creatorul nu a dat Minte
tuturor oamenilor?
- Fiindcă a voit, fiule, să o așeze la mijloc între
toate sufletele, ca o răsplată pentru care trebuie
luptat.
- Și unde a așezat-o?
- El a umplut un Crater mare cu ea și a făcut să
fie purtat pe pământ, alăturând aceluia un
Trimis, căruia i-a poruncit să glăsuiască spre
inimile oamenilor: ‘Botează-te cu botezul
acestui Vas, tu cel care crezi că te vei înălța la
cel care ce a trimis acest Vas; tu, cel care știi
pentru ce te-ai născut’.
Cei care au înțeles vestirea Trimisului și au fost
botezați în Minte, aceia au fost făcuți părtași la Cunoaștere iar
când au primit Mintea au devenit oameni desăvârșiți”.
Craterul / Kraterul era un vas de amestec (în general, al
vinului cu apa); sensul botezului nu era cel de a “stropi” cu
lichid, ci de a “cufunda întregul trup” în el: iată așadar că -
pentru dobândirea Cunoașterii - procesul imersiunii de la
botez egala prin scufundare ceea ce însemna gustarea din
Pomul Cunoașterii (corespunzător Bibliei, primii oameni au
gustat în Rai din Pomul Cunoașterii Binelui și Răului fiind
ispitiți de către un supraveghetor al lor, o apariție acvatică,
anume de către Șarpe / simbolul Marii Stepe EurAsiatice,
udată de multe Râuri, la stră-Români valorizat pozitiv, ca
“păzitorul casei”; ar fi de remarcat că în Vechea Lume
mișcarea ondulatorie a apei a dus la simbolizarea sa prin
șarpe! În Tradiția Românilor, șarpele a fost întruchiparea
Binelui, paznic și al Bisericii / locașului de cult, respectiv al
așezământului religios iar primăvara, anume în Martie - când
șarpele “se dezmorțea” - i se dădea de mâncare, la rădăcina
unui pom ales ca deosebit). Mitologia Greacă a reținut
135
imaginea Gorgonei Medusa / “Medu-sa” cu șerpi în păr iar la
faraoni cobra ieșind din mijlocul frunții - din locul celui de-al
“treilea ochi” - simboliza activarea conștiinței, revărsarea
duhului, revelația sau iluminarea. Inclusiv Biblia prezintă -
atât în Noul Testament, cât și în Vechiul Testament - locul
sacru al șarpelui în Vechea Lume deopotrivă pentru mozaici
și pentru creștini: corespunzător “Evangheliei după Ioan”
3:14, lucrarea de mântuire a lui Iisus e simbolizată și prin
șarpele din bronz realizat în pustie de profetul Moise la
porunca lui Dumnezeu (“Numeri” 21:9), ce scăpa de la
moarte pe cei care-l priveau. Despre legendara dimensiune
acvatică se poate observa că la stră-Români era acvatică
Fluvială iar la Sudicii Europei era acvatică Marină: de altfel,
înaintea săpării primei fântâni, omenirea și-a avut vitala apă -
necesară traiului zilnic - numai din apele dulci (iar la surse /
izvoare oamenii mulțumeau sacrului Pământ pentru dăruirea
importantului lichid); luciul apelor, cu irizațiile scântâietoare
- uneori multicolore - ale apelor iluminate au impresionat
primii oameni profund prin străluciri / prin sclipiri, jocul
Magic al undelor / valurilor (provocate de curgere ori de
vânt) făcându-i datorită contemplării îndelungate mai lucizi,
cu mintea mai clară, mai raționali. În Epoca Pietrei - când
legăturile cu natura, inclusiv cu animalele, s-au bucurat și de
rang totemic - șarpele era vietate oraculară, fiind în asociere
cu venirea puhoaielor pe Râuri; mult târziu după timpurile
păgâne, în vremurile post-diluviene ale creștinismului, icoana
cea mai populară a Sfântului Gheorghe s-a fixat ca a
Cavalerului învingând Balaurul / apariție reptiliană superioară
șarpelui: așa ceva - după trauma Potopului - aducea simbolic
cu amintirea înfruntării marilor ape, înfrânte până la urmă de
priceperea grozavului erou Gheorghe. Dr. Yuval Harari -
profesor de istorie la Universitatea Ebraică din Ierusalim - în
lucrarea “Homo deus” din anul 2015 a studiat menționarea în
episodul biblic al descrierii Raiului a șerpoaicei / genul
feminin al șarpelui, așa cum au notat vechii Evrei în
“Facerea” / “Geneza” = prima carte a Bibliei, ca mit animist
pre-diluvian relatând desprinderea de Era culegătorilor
fructelor sălbatice pentru trecerea la cultivarea lor,
conversația dintre animal și om redând vremurile îndepărtate
când în natură oamenii conviețuiau cu celelalte ființe fără
separări, credința animistă (dovedită antopologic și
arheologic) implicând chiar dialog pentru supraviețuire:
oamenii vorbeau cu pietrele, cu pomii, cu animalele - ori cu
zânele, cu Ginii / Blajinii, ș.a. - pentru stabilirea valorilor,
pentru fixarea și respectarea regulilor de coabitare (savantul
indicând vechimea animistă ca foarte mare).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
“Lexiconul” editat în anul 1906 de Dr. Francis
Brown a explicat legătura dintre supra/“veghetor” cu
termenul Syriac de “înger”, exemplificând că la vechii Evrei
numele “Eran” / “Irin” chiar însemna așa ceva: așadar, între
Gregoroi Γρήγοροι = Gardieni / Veghetori și Iranieni au
apărut identificări de identități din însuși mediul oriental
vechi, similitudinile nefiind deloc întâmplătoare
(certificându-se astfel, din variatele surse lingvistice Antice
enumerate, că legendarii Uriași din Asia - “Așii / Deștepții
Munților” - au fost Iranieni înalți, Montani; după cum se știe,
Iranul este între Oceanul Indian / S și Marea Caspică / N,
întins între răsăritenii Munți Pamir / Afgani-stan și apuseana
Peninsulă Anatolică / Turcia). Despre cele ce au fost în
Orientul Apropiat / Mijlociu - anume, SV Asiei și NE Africii,
la frontierele Civilizațiilor paleolitice ale vânătorilor-
culegători din Cornul Abundenței și Imperiul Atlant din
Vechea Lume - se poate citi în “Kore Kosmou” = “Fecioara
Lumii” (versiune scrisă acum circa 2 milenii, în Egiptul
Antic): “Hermes a spus că ‘Osiris și Isis vor citi scrierile mele
mistice și - împărțindu-le în 2 părți - vor păstra unele pentru
ei și vor grava pe piloni și pe obeliscuri pe acelea care pot fi
folositoare omului’. Întemeietori ai primelor tribunale, ei au
instituit pretutindeni domnia ordinii și dreptății. Ei au făcut ca
tratatele să se bucure de respect și au introdus caracterul
religios al jurămintelor în viața omenească. Ei i-au învățat pe
oameni ritualurile de înmormântare pentru cei ce s-au săvârșit
din viață; au creat grozăviile morții, au arătat că spiritului îi
place să se-ntoarcă în trupul omenesc și că - atunci când calea
de intrare îi este închisă - aceasta prilejuiește pierderea vieții.
Instruiți de Hermes, ei au gravat pe table ascunse faptul că
aerul este plin de Genii. Cei care au învățat de la Hermes
legile misterioase ale Zeului au fost învățătorii și legislatorii
omenirii, inițiind-o în arte, în științe și în binefacerile vieții
civilizate. Instruiți de Hermes în privința afinităților
simpatetice pe care Creatorul le-a stabilit între Cer și Pământ,
ei au instituit reprezentațiile religioase și misteriile sacre. Și -
ținând seama de natura pieritoare a tuturor trupurilor - ei au
rânduit inițierea profetică, astfel ca profetul care-și ridică
mâinile către Zeus să fie învățat despre toate lucrurile și (prin
aceasta) filozofia și magia să poată fi hrană sufletului iar
medicina să poată vindeca suferințele cărnii. Împlinind toate
aceste lucruri - o, fiule Horus - și văzând că lumea a ajuns la
desăvârșirea ei, Osiris și cu mine am fost rechemați de către
locuitorii Cerului; însă nu ne-am putut întoarce acolo fără ca
mai întâi să-l preamărim pe Domnul, astfel ca viziunea
cerească să umple bolta iar calea fericitei înălțări să se
deschidă în fața noastră, căci Zeul se desfată în imnuri”.
La început, exista “Gar-Gar” / “Gher-Gher” (neantul
întunecat asemănat cu Cerul nocturn), ce a fost străpuns de
136
lumină, așa cum a atestat și Biblia / Vechiul Testament în
“Geneza” / “Facerea”: de la acea onomatopeică “Gher” /
“Gar” a derivat atât denumirea de Cer pentru suprateran, cât
și “Tar-Tar” / Tartar pentru subteran; pe Terra = “Ga” - a
treia parte a universului cunoscut - trăiau oamenii, având
lângă ei lumea acvatică, ceea ce însemna Raiul. La sfârșitul
ultimei glaciațiuni, răspândiţi în Estul Europei, Atlanţii aveau
Oceanul Înghețat / Arctic în extremul Nord - de aceea fiind
HiperVorei / HiperBorei pentru Vechea Lume - iar la Vest de
ei era altă parte a Oceanului planetar (Ocean numit mult
ulterior Atlantic, după Atlanţii care au ajuns mai târziu până
acolo, în apusul Europei dar şi al Africii); la răsărit de Atlanţi
se afla Siberia, parte cu un colț a însoritului lor tărâm numit
Rai / Eden (“Si-Beria” / “Si-Veria” avea în Eden colțul de
SV, adică o bună parte din Stepa Kazahă, denumirea sa
conținând “Si” de la “Apă”, conform și cercetătorului
Anatole Baikalov 1882-1964 din Rusia iar “Beria” de la
“Nord” - vechii Greci având “Borea” - înțelesul Siberiei
conectându-se cu sensul de “Ape Nordice”, oamenii
populând-o fiind literalmente Verii de pe Ape): acela a fost
contextul diluvian (de la încheierea glaciaţiunii).
Apariția haplogrupului Gherga
(corespunzător “FamilyTreeDNA”, 2023)
Atunci - în urmă cu 10 milenii - după mutaţia
genetică din Asia Centrală, bărbaţii Gherga au ajuns în
fruntea Imperiului Atlant din arealul Est European, unde
Imperiul Atlant avea în colţul Sud-Estic gurile Volgăi / la
fostul Lac Ghergan (acum Marea Caspică) şi în colţul Sud-
Vestic spaţiul stră-Român găzduind gurile Dunării / la fostul
Lac Pontic (acum Marea Neagră); graniţa sa Sudică era
marcată de pieţe cu rol inclusiv de vămi pentru nomazii
dornici de treceri = Porţi (încadrate de Piloni / Coloane,
rămase în amintiri ca ale lui Herakles = G/Hercule), locuri
importante de hotar - puncte de întâlniri - prin faptul că acolo
sistematic se însemnau fizic cei care treceau și se făcea negoţ,
la târgurile ținute, ca de exemplu cele mai importante fiind
Poarta Herga în Derbent / Daghe-stan (dintre Asia şi Europa,
în marele trecut orașul numindu-se Gelda / de la Gherga),
Poarta Solară în Baalbek / Liban (cu Cornul Abundenţei),
Poarta Soarelui în Anatolia / Turcia (cu Cornul Abundenţei),
Poarta Atlantă în Strâmtoarea Garganele / Dardanele (de
acces a capitalei Atlantida), Porţile de Fier la Gherdap (între
Balcani şi Banat), etc. “Poarta” a avut ca rădăcină Indo-
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Europeană “warda” - în legătură cu “garda” - de pildă Celții
(Keltoii / Ghergoii) având termenul “ward” pentru “corpul de
gardă” al paznicilor. În Epoca Pietrei / paleolitic, lanţul
respectiv de pieţe şi de mari porţi - cu piloni / coloane
semnificative - marca graniţa Imperială şi Civilizaţională
Atlantă, care (atât după cum converg circumstanţele, cât şi
corespunzător mărturiilor) se afla sub coordonarea Pelasgilor
Gherghi / aparţinând grupului genetic masculin “N”, devenit
“X” după cea mai recentă nomenclatură ştiinţifică; de
exemplu, datând din pre-diluviana “Eră de Aur”, Anatoliana
Poartă a Soarelui = PortaSar pe “Dealul Buricului”, “Dealul
Burții” ori “Buricul Muntelui” = Gobekli Tepe 37,13 lat. N,
38,55 long. E a fost contemporană cu capitala AtlantIda a
Imperiului Atlant (fiind chiar și mai veche decât Atlantida),
redând arheologic extraordinara bogăție - inclusiv
informațională - existentă la sfârșitul glaciațiunii, ceea ce
conferă mare credibilitate vestigiilor rămase despre vremurile
și mai vechi, ale Uriașilor / “Uri-Așilor”, nu numai din
perioada Giganților Cro Magnon, ci chiar și din perioada
Titanilor Neandertal: prin “Uri-ași” se pot distinge atât “Uri”
(de la Zeul Munteano-Ceresc “Ur” / “Ur-An” = Uran), cât și
“Ași” (din Asia), cuvântul buric / “bu-ric” fiind forma
orientală a versiunii originale “pu-ric” = “sufletul regal” - sau
“Sfântul rege” - iar “Era de Aur”, o vreme a Vechii Lumi
când Zeii trăiau printre oameni, a fost la sfârșitul
paleoliticului dominată de Gherga, putându-se observa că
termenul proto Indo-European Ghelha / ǵʰelh₃ pentru
“strălucitor” / “stră-lucitor” a dat numele respectivei perioade
de debut a Civilizației Homo Sapiens, asociată cu aurul. După
cum a studiat și istoricul Român Constantin Daniel în cartea
“Misteriile lui Zalmoxis”, în Vechea Lume titlul de “rege”
avea sensul de stăpân peste suflete iar demnitatea regală
însemna a fi căpetenia preoților.
Bărbați la Poarta Soarelui
Ținând cont de senzaționalele vestigii ale Porții
Soarelui de pe Dealul Burții / Buricului - fantastic de
elaborate pentru vechimea lor de peste 11 milenii / iar acelea
n-au apărut din senin - mărturiile paleolitice transmise despre
timpii multimilenari ai Vechii Lumi și-au confirmat
corectitudinea, chiar dacă au fost pre-diluviene / protocronice
(dinaintea istoriei “clasice”), deci sunt de socotit și dacă nu-s
137
strict fizice, ci din patrimoniul imaterial, ca de exemplu cele
din categoria cvasi-științifică a miturilor. Arheologii au găsit
în Gobekli Tepe / Turcia un număr impresionant de pietre de
măcinat, boluri de piatră, ciocănele de mână, pisăloage și
mojare; acelea au rămas din perioadele de supra-abundențe,
când existau multe animale - ca turme de gazele, etc. - iar
oamenii se adunau acolo și pentru a prelucra cantitățile
enorme culese de cereale sălbatice, transformându-le în mese
festive, ce probabil alimentau lucrările de construcție (fiecare
structură ridicată a avut viață scurtă de funcționare - probabil
câteva generații - ritualurile de adunări sezoniere pentru
munci festive și mese festive reluându-se apoi în imediata
vecinătate, zona având o abundență de monumente foarte
vechi). Considerând sofisticatul paleolitic dezvăluit în
Gobekli Tepe, de la limita dintre Anatolia și Mesopotamia,
adică de la granița dintre Imperiul Atlant și Cornul
Abundenței - și comparându-l cu debutul acestei lucrări
despre ce era acum 10 milenii / de la ultima mutație genetică
masculină Gherga - rezultă că “începutul” n-a fost deloc
timpuriu Civilizațional, ci chiar s-a petrecut într-un context
foarte elaborat (activitățile existente pe atunci în Vechea
Lume revelând înalte grade de organizări umane); fiindcă
Pelasgii Atlanți - adică nomazii vânători și culegători din
Imperiul Atlant - umblau la N de Cornul Abundenței, au fost
cunoscuți ca HiperBorei: Anatoliana PortaSar - “sar” fiind nu
numai “soare”, ci și “rege”, deci “Poarta regală” - de la
Gobekli Tepe e dovada că aceia care au realizat calculele
astronomice acolo, care au sculptat pietrele așa minuțios și
care au clădit elaboratele sale Sanctuare - astfel cum n-au mai
fost depășite timp de milenii pe planetă - sigur n-au coborât
atunci din copaci (de pildă, pe o tarla lângă Mardin 37,19 lat.
N, 40,44 long. E / Turcia, la răsărit de Dealul Buricului /
Burții, în Mesopotamia, au fost structuri stabile construite
anterior iar ulterior se poate observa că divinul Osar / “Os-
sar” - cu înțelesul de “șeful oaselor”, în timpul căruia a
început în Nordul Istrului / Dunării inferioare realizarea
Brazdei lui Iorgu = cea mai mare construcție megalitică din
lume - a fost predinastic faraonilor, Iorgu de la Istru fiind
venerat în Egipt ca Zeul Osiris). În răsăritul Anatolic,
Gobekli Tepe se află într-o zonă denumită Taș Tepler -
însemnând Dealuri Pietroase - cu ruine similare, ca acelea de
la Ayanlar, Çakmak Tepe, Gürcü Tepe, Harbetsuvan,
Karahan Tepe, Kurttepesi, Sayburç, Sefer Tepe, Taşlı Tepe,
Yenimahalle, Yoğunburç, ș.a.; dintre acelea, Gürcü Tepe -
însemnând Dealul Georgian - a fost explorat și de către Dr.
Klaus Schmidt (același arheolog care a dezvelit Gobekli
Tepe), dovedindu-se ca ulterior “Porții regale”, respectiv mai
recent ca Sanctuarul de pe Dealul Buricului. Cercetătorul
Britanic Andrew Collins a afirmat: “Tranziția de la stadiul de
vânători-culegători la stadiul magnificului megalit de pe
Dealul Buricului / Gobekli Tepe s-a datorat unei foarte
puternice și îndemânatice elite șamanice, care a fost baza
preoțimii locale ce a reușit să motiveze indigenii; pentru
realizarea așezării de acolo a fost necesară o forță lucrativă
uriașă, foarte numeroasă, corpul conducător dovedind o
imensă putere persuasivă. Întrebarea fundamentală rămâne
despre sorgintea acelei elite: de unde a venit și dacă sunt
dovezi despre ea găsite altundeva. În 1998, Stephen
Oppenheimer a indicat proveniența din SE Asiei dar în mod
egal acolo pot fi legături cu migratoarele din Valea Nilului
sau cu artiștii Cro-Magnon Europeni. Am credința că elita sa
conducătoare a fost formată din cei numiți de ‘Cartea lui
Enoh’ ca ‘Veghetori’ = Grigori. Gobekli Tepe și Nevali Cori
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
au fost realizate de aceiași constructori iar ulteriorul Catal
Hoyuk a aparținut aceleiași Culturi, de exemplu Cultul
Morților în areal practicându-se prin descărnarea de către
vulturi, așa cum se poate vedea și pe un zid al celui mai vechi
Templu din lume, la Gobekli Tepe (pe Dealul Buricului)”:
Vulturi pe Dealul Buricului / Gobekli Tepe
și pe Colina Bifurcată / Catal Hoyuk
“Pe Dealul Buricului a fost practicat un cult
păsăresc; șamanii purtând aripi - reprezentați și acolo - însă
nu erau ființe supranaturale. Orientalii Karibu / Heruvimi au
păstrat memoria elitei preoțești din locuri ca acela: ei erau
gardienii Arborelui Vieții din post-glaciarul Rai / Eden.
Trebuie știut că inițial îngerii nu aveau aripi, ci purtau robe cu
pene; doar la milenii după aparițiile lor, reprezentările
creștine de pildă i-au înfățișat înaripați. Imediat după
glaciațiune, în procesele descărnărilor din climatul cald de
atunci, inclusiv carnivorele lebede erau considerate egale
vulturilor. Cea mai strălucitoare stea din Constelația Lebedei
era circumpolară la latitudinea Dealului Buricului - în vremea
când acela funcționa - apoi lebăda dar și cocorul / barza fiind
păsări acvatice sfinte, pe lângă puternicii vulturi”. (De altfel,
în anul 2018 cercetătorul Adrian Bucurescu a arătat că la
Traci vulturul era pasăre sacră iar în mitologia Românească
vulturul era considerat “împăratul păsărilor”). La Gobekli
Tepe - unde Cultul Falic exista în vremea Nordicilor Atlanți -
s-a evidențiat calendarul lunisolar studiat și de cercetătorul
Elvețian Franz Gnaedinger în anul 2005, ca foarte precis
(încă de pe atunci, anul acolo era împărțit în 12 luni și avea
365 de zile):
138
Calendarul în Sanctuarul de pe Dealul Buricului
(Gobekli Tepe / Anatolia)
În anul 2010, Dr. Ion Ghinoiu - secretarul ştiinţific
al “Institutului de Etnografie şi Folclor” / Academia Română
- a afirmat despre Barză = Zeiţa-Pasăre a stră-Românilor:
“Spre deosebire de pasărea de pradă gaia, care îşi făcea
apariţia mai ales în contexte funerare, barza era simbolul
fertilităţii şi abundenţei, o pasăre-oracol care prevestea -
printre altele - timpul: ‘Dacă berzele pleacă din vreme, se
zice că iarna va fi grea, dacă pleacă târziu, iarna va fi scurtă şi
călduroasă’; norocul: ‘Se crede că va fi mare noroc în casa pe
care barza îşi face cuib’; ursita: ‘oamenii care văd o singură
barză, zic că rămân singuri, mai cu seamă fetele şi băieţii
rămân necăsătoriţi’; moartea: ‘Cine vede întâia oară
primăvara o singură barză, zice că e semn de moarte’;
incendiul: ‘Dacă se aprinde undeva o casă, vesteşte oamenii
prin tocănitul cu ciocul lor’ şi altele. Barza vorbeşte
oamenilor tocănind. Cântecul (bătutul) toacei este o practică
magică de invocare a zeiţei-pasăre prin lovirea ritmică cu
unul sau două ciocane din lemn a unei scânduri, de obicei din
paltin. Numele acestui instrument preistoric de comunicare cu
divinitatea adorată exprimă în limba română sunetul produs
în timpul bătăii, toaca, identic cu glasul păsării de baltă,
barza. Prin bătaia în lemn cu degetul, românul invocă şi
astăzi, cu acelaşi glas, tocănitul, divinitatea fitomorfă pentru
alungarea sau prevenirea unui rău de care aude sau îl vede.
Cu acelaşi glas divin, biserica de rit oriental cheamă
credincioşii la rugăciune, anunţă începutul zilei rituale şi
principalele momente liturgice. În opoziţie cu ghearele păsării
aducătoare de moarte (ghearele morţii), ciocul păsării de baltă
este simbolul fertilităţii şi regenerării, un arhetip falic care
uimeşte prin frecvenţa sa în cultura populară românească.
Astfel, masca de Turcă, femininul de la taur, cu care colindă
împreună cu anturajul ei divin la Crăciun ceata de feciori,
poartă un cioc de pasăre de baltă cu care vorbeşte în legea ei,
tocăind. Purtătorul măştii, turcaşul, are, precum zeiţa pe care
o substituie, libertăţi depline: nu se supune vătavului, sperie
prin gesturi imprevizibile femeile şi copiii, muşcă pe cei din
jur cu ciocul, execută solitar ‘Jocul cel mare’ în centrul
satului, în cel mai solemn moment al colindatului. El nu face
altceva decât să-şi joace rolul de zeu. I se interzicea, în
schimb, să vorbească omeneşte în timp ce purta masca divină,
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
şi să însoţească ceata de feciori când mergea la biserică şi la
casa preotului. Cultul zeiţei-pasăre aducătoare de viaţă se
regăseşte şi în tradiţia mamelor care îi învaţă pe copii că
organele lor genitale se numesc ‘cioc’ şi ‘păsărică’.” (Taurul -
cu versiunea castrată numită bou - și versiunea feminină vaca
erau bovine foarte prețuite imediat de la domesticirea
petrecută în Epoca Pietrei, fiind animale foarte utile,
deopotrivă la lucrul pământului, transport, hrană, piei, etc.;
zimbrul / bizonul European a rămas - după dispariția
mamuților - cel mai masiv animal, trăind în codri, însă în
România a fost exterminat, ca și bourul, care a rămas doar pe
“g/herbul” Moldovei = stema Moldovei, apreciat heraldic
Medieval până la Baltici). Despre Cornul Abundenței =
“Cornucopia” e de știut că a rămas din mitologie ca
aparținându-i Zeiței Rhea, sora și soția lui Cronos / Moș
Crăciun (echivalată cu Kirke / Kybela în Anatolia): ea a
patronat Imperiul Sudic, din Orientul Apropiat iar el -
bărbatul ei - a patronat vecinul Imperiu Nordic, știut mai
târziu ca Atlant; hotarul Imperial în Asia a fost Anatolian iar
în Europa a fost Carpatic / Dunărean (Fluviul Dună-Rea era
al Doamnei Rhea, inclusiv azi limbile Românice - ca Italiana,
Spaniola, Portugheza - având “dona” pentru “doamnă”,
înrădăcinarea onomastică fiind în orientalul “danu” pentru
“râu”).
Poarta Soarelui pe Dealul Buricului
Strâmtoarea Gibraltar (căreia foarte târziu - la multe
milenii după Atlantida - i s-au atribuit şi ei Coloane ale lui
Hercule, începând cu atribuirea așa de către Nord Africanul
Eratostene, la peste un secol după relatarea despre Atlantida a
Europeanului Platon) n-a avut rolul de “Poartă” decât poate
pe apă, între Mediterana şi Atlantic, deosebindu-se şi prin
acea dimensiune de mult anterioarele Porţi ale Imperiului
139
Atlant, care deopotrivă au fost pieţe şi treceri pe uscat ale
hotarele sale / inclusiv vadul de la Dardanele dintre Asia şi
Europa, unde s-au aflat Marinele Coloane ale lui Hercule,
fiind milenar folosit astfel, pe atunci în Nordul Marmarei /
“Mării Albe” Bosforul / “Bos-phoros” având numai pământ:
așa cum s-a transmis peste timp, “Bos-for” însemna “Canalul
protector”, căci “Bes” = “Protector” iar “phoros” =
“canalizare”; despre Anticul Nord African Eratostene e de
știut și că a datat Războiul Troian - în extremitatea apuseană
a Asiei - în deceniul 1194-1184 î.C., adică ulterior cu 2
generații decât a fost (așa că nu exactitatea i-a fost atributul
forte, savantul Antic evidențiindu-se prin strădaniile sale
pentru studii inedite, de pionierat). Vocabularul Român
conține semnificativul termen “vameș” / “va-meș” ca
“vechiul orășean” (căci în stră-Română “var” = “oraș” și
“meș” = “moș” / “vechi”): în trecut, cele mai prospere așezări
- denumite “var”, protejate de divinele forturi / citadele cu
denumirea generică de “da-va” / “deva” - erau cele găzduind
Veghetorii vadurilor (adică pe cei care erau vigilenții vameși
sau străjerii / Gardienii trecerilor, fie acelea trecători pe uscat
ori strâmtori sau vaduri prin ape, de pildă și Sarmisegetusa -
capitala Daciei - fiind știută ca “Var-Hel” / Varhel, în
Bulgaria existând “Var-na” / Varna, în Macedonia fiind Veria
/ Beria, Vergina = prima capitală a Regatului, etc., în Banatul
Sârbesc existând “Vâr-șeț” / Vârșeț, “vârșa” fiind unealtă de
pescuit, în Banatul Românesc existând Vărădia / fosta
capitală itinerantă a împăratului Burebista, Uivar / “Ui-var” =
oraș neolitic pe Râul Bega, etc.); de exemplu, în Turcă -
limba formală actuală a Anatoliei - pentru zid se folosește
sugestivul termen “duvar”.
Mască din Uivar / mileniul V î.C.
În anul 2009, Dr. Mihai Vinereanu în “Dicționarul
etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-
europenistică)” a cuprins cuvântul “vameș” sub forma că “în
română, ‘vameș’ a avut și sensul de ‘persoană care colectează
taxele’; astfel, ‘vamă’ trebuie să fi avut sensul inițial de ‘taxă’
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
în general, inclusiv taxa plătită la punctele de frontieră între
state (termenul este răspândit în mai multe dintre limbile
balcanice și are origine incertă)”. De exemplu, în vechea
Greacă “fama” însemna “mesaj divin” dar și “tradiție”: se
poate remarca compatibilitatea echivalenței “F”/“V”
(câteodată, s-a practicat și consonanța “G”/“V”, ca de
exemplu Caucazienii Gargari - partenerii favoriți ai
curtezanelor Amazoane, vestiți în Vechea Lume - să fi fost
considerați Varvari / Barbari). În localitățile popular
denumite încă din Epoca Pietrei ca “var”, localnicii erau
“veri” (înrudiți între ei, așa cum au rămas înrudiți mulți țărani
în satele Românești până în Epoca Modernă); vocabularul
Român are termenul “văr” pentru persoana înrudită în raport
cu copiii fraților și surorilor părinților săi, ceea ce e de asociat
cu Albanezul “vella” = “frate” (corespunzător Dr. Mihai
Vinereanu, “ambele cuvinte provin probabil din fondul pre-
latin”): la începuturile lor, Valahii - sau “frații”, respectiv
“verii” - erau foști “Var-Vari” = “Bar-Bari” (ca neamuri
recunoscute între ei dar și reținuți ca atare de către alții, mai
ales ca veri), populând așezările denumite “var”, situate la
vad sau la vale, lângă valurile apelor și protejate cu valuri de
pământ. În 1934, academicianul A/Român N. Iorga a ținut să
sublinieze: “Există expresia Albaneză ‘Vlleh është vëlla’ =
‘Vlahul este frate’. Albanezii şi Aromânii sunt veri de sânge.
Am mai vorbit de Albanezi şi mă întorc la dânşii cu plăcere.
Este un adevăr ce nimeni nu l-a scris: cine va avea pe
Albanezi şi pe Românii Macedoneni, va avea Orientul. Sunt o
mulţime de Români din Albania ce nu se pot deosebi de
Albanezi. Aceste 2 neamuri sunt cele mai vânoase din aceste
ţări. Românii se învoiesc mai bine cu Albanezii decât cu
ceilalţi. Lucru ciudat! Datinile Albanezilor sunt întocmai ca
cele ale Românilor din Macedonia, şi - ce este mai curios - că
seamănă mai în toate cu cele ale Românilor din România”. Se
poate observa că “piatră” = “gur” în Albaneză, ceea ce ar
duce în așa sens la forma “Gur-Ga” ca “Piatra Pământului”.
În Finică / Suomi “Valo” - însemnând “Lumină” - ar rezona
cu înțelesul că Valahii ar fi “Luminații” (pentru “Străluciți”,
termenul folosit în Suomi / Finlanda e “Kirkas”: așa ceva e
apropiat de “Kirkko” = “Biserică”, la bază fiind străvechii
Kirki = Gherghi); e interesant că pentru “Uriașă” la Finici /
Suomi e termenul “Valtava” și la Suedezi “Enorm” iar
rădăcina lingvistică pentru “Uriaș” e “Jat” atât la Finici =
Suomi, cât și la Suedezi (Danezii, Islandezii și Norvegienii
aveau “Jotunn” iar pentru “Uriașă” în toată mitologia Nord
Europeană termenul consacrat era “Gygr”): e de știut că
pentru vechii Germanici - așa cum erau și Scandinavii -
Finicii erau “Nomazii” (astfel cum erau străvechii Pelasgi,
adică vânătorii-culegători din Epoca Pietrei). De exemplu,
până în vremurile Medievale, cântările Vikinge poetic zise
“skald”, manuscrisele “Edda” (denumirea derivând de la fiul
lui Bor, Zeul Odin / patronul peste fostul Eden), povestirile
Vikinge zise “saga” - ca “Istoria regilor Nordului” =
“Heimskringla” - etc., se refereau la Uriașa Gerðr,
protectoarea Zeiță a Pământului, în pronunție “Gherda”,
înțelesul străvechi fiind legat de termenul proto Indo-
European / Kurgan “*gʰerdʰ-” cu înțelesul de “îngrădire”;
despre “saga” ar fi de remarcat că efectiv au fost povestiri
Gete / Gote târzii (perpetuate de către urmașii Vikingi). În
sens religios - tot în aceeași parte răsăriteană a Vechii Lumi,
însă nu în Nord, ci în Sud - în mileniul II î.C. Hitiții / Kheti
au avut termenul “Walli” pentru “puternic”, Azerii au
inclusiv azi “Vallah” pentru expresia “de la Domnul” /
“Allah”, în Turcă prin același cuvânt înțelegându-se și
140
“onest”, “Valîkcî / Balîkcî” în Turcă însemnând “pescar”
(puternicii pescari Valahi astfel fiind literalmente “Oamenii
Zeului” / “Oamenii lui Allah” = “Cei Drepți” / “Cei Onești”);
mai mult, se poate observa că în Arabă prin “al-Rahman” se
înțelege “Milostivul”: “al-Rahman” împreună cu “al-Rahim”
= “Milosul” au primit prima poziție în ceea ce e versetul de
deschidere al întregului Coran (1:1 “În numele lui Allah, al-
Rahman, al-Rahim”, adică - în conformitate cu traducerea
Românească de George Grigore în anul 2018 - “În numele lui
Dumnezeu cel Milos și Milostiv”). După cum au studiat din
India Dr. E. Sreedharan în anul 2000, Dr. Acharya Nagrajji în
anul 2003, ş.a., Arianul “Wiros” = “Indo-European”,
respectiv Kurgan (se poate observa că lucrarea de față -
“Originea Gherga” - înfățișează în spațiul dintre India și
Europa prezențele Gherga nu în dimensiuni generaliste, ci
foarte concret, cu elemente onomastice, genetice, etc.); de
exemplu, termenul proto Kurgan / Indo-European “Wiros” /
“Wihros” a produs Latinul “Vir”, desemnând bărbatul viril /
gospodarul (după cum au studiat în anul 1879 lingviștii
Charlton Lewis și Charles Short, în Lumea Veche gospodarii
au fost numiți de Pliniu “cel Bătrân”, Mela, ș.a. - care au scris
despre Sarmații de lângă Crimeea opuși Anticilor nomazi - ca
Γεωργοί Gĕōrgi). Așadar, Kurganii / Indo-Europenii efectiv
erau oamenii ziși Virili; de exemplu, “Centrul de Cercetare
Lingvistică” din Austin 30,15 lat. N, 97,45 long. V al
Universității Texas / SUA a explorat inițialul vocabular Indo-
European = Kurgan, prezentând rădăcina “wiro” / “u̯ī̆ro-s”
pentru om / bărbat ca luptător / războinic de la Sanscritul
“vīra” până la Latinul “vir”.
Termenul proto Kurgan = proto Indo-European
“*kóryos” a fost pentru omul înarmat ori grupul luptător,
referindu-se la ipotetica frăție proto Indo-Europeană a
războinicilor în care, ca parte a ritualului de trecere la stadiul
de adulți, tinerii bărbații serveau înainte de integrarea lor
deplină în societatea gazdă. Tradițiile și miturile Indo-
Europene de mai târziu au prezentat legături similare între
adolescenții de sex masculin dintr-o grupă de vârstă care nu
era încă cea a comunității masculine cununate și serviciul lor
într-o “armată” pentru o parte a anului, în sălbăticie (unde
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

vânau animale, atacau comunități străine, etc.), apoi apărau lor originare, pentru că nu fuseseră oameni sau cel puţin nu
societatea gazdă pentru restul anului: legăturile simbolizau trăiau în spaţiul cultural al societăţii de origine atunci când
până și o autoidentificare mistică cu lupii ori cu câinii, ca acele reguli au fost încălcate. Opoziția conflictuală dintre
metafore pentru anarhie, furie războinică și moarte și invulnerabilitate a fost sugerată de atributele
moarte, dezvăluind - de asemenea - pragul pe de o parte asociate în general cu kóryos: furie războinică, mare putere,
dintre invulnerabilitate și moarte iar pe de altă parte dintre rezistență la durere și absența fricii. Se crede că starea tipică
tinerețe și maturitate. Termenul “kóryos” are înrudite cuvinte de frenezie la luptă își mărea puterea peste așteptările
ca în Celtă cel pentru trupă, în proto-Germană ca “harjaz” naturale cu spectacole extatice accentuate de dansuri și poate
pentru grupul de raid, în limbile Baltice “kāryas” pentru de consumările de droguri. Kurganii / Indo-Europeni erau
armată, etc.; în unele Dialecte Indo-Europene vestiți pentru “atac nebun” (comun Tradițiilor Vedice,
denumirea “koryonos” era pentru stăpân / cârmuitor iar Iraniene ori Germanice): luptătorii nebuni erau descriși ca
“koíranos” se folosea pentru comandantul armatei. La proto practicanți ai furiei în luptă la Germanici / gen “berserk”, în
Kurgani, “kóryos” însemnau adolescenții inițiați în bărbăție timp ce furia marțială a războinicilor vechi Greci se
împreună ca grup de vârstă: după ce treceau prin încercări numea “lyssa” (o derivație de la “lykos” pentru lup, ca și cum
grele pentru a intra în comunitate, erau trimiși să trăiască ca luptătorii au devenit temporar lupi în nebunia lor furioasă).
războinici în sălbăticie pentru o vreme, într-un grup restrâns Astfel, tinerii ajungeau percepuți ca niște pericole chiar și
de membri. Tinerii plecau fără alte bunuri decât armele lor și pentru societatea-gazdă. Multe stele tip Kurgan, idoli
trăiau la marginea societății gazdă. Comportamentele sociale Yamnaya, etc. din Stepa Caspo-Pontică, asociate cu Indo-
interzise în mod normal, cum ar fi furtul, jefuirea sau Europenii, înfățișează războinici goi, purtând doar centuri
agresarea sexuală a femeilor erau tolerate între membrii pentru armele lor (în Tradițiile Indo-Europene, atacatorii
“kóryos”, atâta timp cât actele rău intenționate nu se Kóryo purtau numai câte o centură, ce îi legau cel puțin de
îndreptau împotriva societății gazdă. Activitățile lor erau comandantul lor, dacă nu direct de Zei); în sursele literare
sezoniere și trăiau cu comunitatea lor originală o parte a Antice Europene au fost adesea descriși luptători goi sau pe
anului. Viața le era centrată pe de o parte pe îndatoririle jumătate goi, înarmați cu arme ușoare (semnificativă este și
militare, vânătoarea de animale sălbatice și jefuirea coloniilor scena 36 a Columnei lui Traian, ce prezintă din Dacia tineri
iar pe de altă parte pe recitarea poemelor eroice care relatau cu piepturile goale și desculți purtând doar scuturi în luptele
isprăvile eroilor din trecut (legendele furturilor de animale, contra Romanilor). Kóryos era în general asociat cu negrul -
etc). Prăzile și teritoriile cucerite se considerau ca achiziții sau cu ceva întunecat - și cu mobilizarea forțelor subterane; în
dorite de Zei. Perioada de inițiere în cadrul “kóryos” era literatura Indo-Europeană s-au făcut referiri frecvente la
văzută ca o etapă de tranziție premergătoare statutului de “pământul negru” sau “noaptea întunecată” iar vânătorile și
războinic adult și era în general încununată de căsătorie. În luptele nocturne păreau să fi fost dintre trăsăturile distinctive
Europa, acele trupe de războinici inițiatici legați prin ale kóryos: în Tradiția Vedică adepții
jurământ au fost în cele din urmă absorbite de regii din ce în lui Indra și Rudra purtau haine negre, tinerii eroi ai Armeniei
ce mai puternici din timpul Epocii Fierului. Cei mai mulți erau numiți “tineri negri”, Tradiția Greacă includea un ritual
cercetători au susținut că “Instituția Kóryos” a jucat un rol de inițiere impus tinerilor în care “vânătorii negri” erau
cheie în timpul migrărilor Indo-Europene și al trimiși la granițe pentru a efectua isprăvi militare, etc.
răspândirii limbilor Indo-Europene în EurAsia. Raidurile
conduse de acei tineri războinici au dus la înființarea de noi
așezări pe tărâmuri străine, creând astfel scenele pentru
migrările unor triburi întregi mai mari, inclusiv bătrâni, femei
și copii (acest scenariu este susținut de date arheologice).
Kóryos au împins probabil persoane care nu erau protejate de
umbrela socială Indo-Europeană să intre sub ea pentru a
obține siguranță; este posibil ca așa ceva să fi servit - așadar -
drept stimulent pentru recrutarea străinilor în poziții sociale,
oferind posibilitatea ascensiunii verticale, reciprocității
orizontale și chiar posibilitatea nemuririi grație poemelor de
slavă / laudă, stimulente făcute mai atractive prin
generozitatea patronilor ori prin sprijinirile festivalurilor
publice. Hoardele Kóryos erau compuse din luptători care își
schimbau formele purtând piei de animale, pentru a-și asuma
natura de lupi sau de câini. Membrii kóryos adoptau
comportamente asemănătoare lupilor și aveau nume care
conțineau cuvântul “lup” sau “câine”, ca simbol al morții și al
Lumii Celeilalte în credința Indo-Europeană / în crezul
Kurgan. Atributele idealizate ale kóryosului au fost, de fapt,
împrumutate din imaginile care simbolizează lupul: violență,
viclenie, viteză, putere mare și furie războinică. Prin
identificările cu animalele sălbatice, membrii kóryos se
percepeau ca fiind transplantați fizic și legal din lumea
oamenilor și - prin urmare - nu mai erau limitați de
constrângerile umane. Reveniţi la viaţa lor normală, nu
simțeau nici o remuşcare pentru încălcările regulilor societăţii
141
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
În Epoca Fierului, poetul Homer din portul Cume al
Gherghinilor Anatolieni la începutul cântului 11 din
“Odiseea” a asociat Cimerianii - a căror bază era Crimeea -
cu întunericul (adică negrul, ceea ce indica poziția lor
Nordică, din miazănoaptea Mării Negre); autorul George
Radu Melidon 1831-1897, care a realizat “Istoria națională
pentru popor” la București în anul 1876 - cunoscut cu Mihai
Eminescu, Ion Creangă, Ciprian Porumbescu, Ioan Slavici și
mulți alți Români foarte importanți din secolul XIX - a probat
“originea drepturilor Rumânilor asupra Crîmului și al
întregului litoral miază-noptal al Mării Negre” (pe care o
numea “Lac Rumân”), considerând că așa ceva “se poate
crede de foarte veche, din Antichitate”, susținând și că “dacă
nu ar fi fost așa, nu ne-am putea explica ființa Rumânilor în
Crîm în cursul secolului X, când au consolidat cetățile Azov,
Mangop, Oceanov, Cafa, inclusiv Cetatea Albă”: în Peninsula
Crîmleană / Crimeea, Mangop a fost cetatea Gotă Doros,
Cafa a fost colonie Cariană, Cetatea Albă a fost cea Cariană
Tyras, etc. Vechiul Testament în “Facerea” 10:2 a scris că
mezinul lui Iafet - fiu al patriarhului Noe / de pe arca
Potopului biblic - se numea Tiras, în secolul I istoricul Evreu
Flaviu Iosif indicând despre cei din Valea Nistrului că-i erau
descendenți iar în secolul VII episcopul Isidor 9:2 i-a
echivalat cu Traci: “Thiras, ex quo Thraces”. Anticul Diodor
Sicul în “Biblioteca istorică” 2:43 a afirmat că Sar-Mații erau
Mezii, respectiv “Magii Soarelui” care întâi s-au stabilit
printre Sciții de pe Don (istoricul Antic a auzit și Graiul din
Media al acelora): deosebirile dintre Sciți și Sarmați au fost și
după modul de luptă, Sciții fiind buni arcași, Sarmații fiind
buni lăncieri.
În Europa, în Finică / Suomi, “Vala” = “Jurământ”;
în Estonă “Valama” e “a turna”, “Valla” = “deschis”, “Vall”
= “metereză”, etc. iar în Suedeză “Val” = “alegere”, “Văl” /
“Väl” însemnând “bun” / “bine” (“well” în versiune
Germanică): astfel, prin Valahi ar rezulta și sensul de “Cei
Puternici” / “Cei Buni”, așa conferindu-se în larg sens
European ceea ce de fapt erau ei în Vechea Lume (la început,
Valahii au fost Sfinții oameni ai sacrului Rai = “Ra-mani”).
Valahii - “Oamenii Zeului” - erau “Oamenii lui Ra” (adică ai
Soarelui care lumina Țara Sfântă, știută ca Rai, cu localizarea
142
inclusiv în România, de altfel Valahii fiind egalați
dintotdeauna cu Românii iar strămoșii Românilor au fost
mereu cunoscuți drept “Oamenii lui Zal-moxe”, adică ai
“Zeului-moș”, respectiv - literalmente - “Oamenii Zeului
vechi”). Alte sensuri apropiate de Valahi în Europa se
regăsesc până și în Galicia (acolo “Valla” fiind legat de
“Valer” pentru “Valoros”) sau în PortuGalia “Valla” egalând
“Barda” pentru “Gard” - ceea ce e “Cerca” într-o bună parte a
Spaniei - etc.; în Asia, Sanscritul “Păla” pentru “Protector”
echivalează hindusul “Vălă” ca “Responsabil”, în Arabă
folosindu-se “Wallăh”: “în numele Domnului” (se pot
observa translațiile orientale “P”/“B” și cele occidentale
“B”/“V”, o corespondenţă de la străvechiul termen pentru
oraş “var” ducând, prin echivalenţa cu “par”, la Grecul
“pol/is”). Corespunzător “Dicționarului teologic al Vechiului
Testament” editat de Johannes Botterweck, Helmer Ringgren
și Josef Fabry, în vechea Ebraică pentru “Val” era termenul
“Gal”; astfel, literalmente Galileea / “Gali-leea” = “Valurile
sacre” (sufixul respectiv indicând sacralitatea, cuvântul
“galal” însemnând “rulare” iar “galgal” fiind “rotire”). În
Greacă, lapte = “gala”, de pildă Galii avându-și așa
denumirea fiindcă erau cei mai deschiși la culoare în Vechea
Lume, ca lichidul respectiv (inclusiv episcopul Got Isidor din
Peninsula Iberică atestând în secolul VII așa ceva, în
enciclopedia sa “Origini” / “Etimologii” 14:4). Iar
Caucazienii Ghergari - din Albania Caspică - pot fi
considerați ca parte a acestei abordări privind sorgintea: erau
albi (aspectul respectiv fiind foarte respectat de către cei din
Vechea Lume); e de remarcat că noblețea fixată cu sintagma
de “sânge albastru” - datorită venelor mai vizibile pe pielea
deschisă la culoare - a fost asociată ca atare. Lingvistul Alois
Walde 1869-1924 (membru corespondent al Academiei
Austriei) a considerat că Avestanul / Iranianul vechi “vașa”
pentru “pășune”, Hititul “wela” pentru “pajiște”, etc., erau din
aceeași familie cu Româneasca “vale”, respectiv “vâlcea”; în
Sanscrită “valati” = “a (se) roti”, în Armeană “gelum” = “a
(se) răsuci”, etc. - apropiate de Românescul “a învălui” / “a
înveli” - au provenit din aceeași rădăcină proto Indo-
Europeană / proto Kurgană “uel” pentru “a rostogoli”, fiind
baza înțelesului din vocabularul Român de “undă” / “val”:
acel radical Kurgan - adică Indo-European - de “rostogolire” /
“învârtire” = “uert” s-a regăsit și la cuvinte Românești
străvechi (explicate de Dr. Mihai Vinereanu în “Dicționarul
etimologic al limbii române”) ca “vâltoare”, “vârtej”,
“vârtelniță”, etc. În “Statutul primordial al limbii traco-geto-
dace față de latină” din anul 2016, filologul Român Gheorghe
Bucur a susținut: “Există sute de cuvinte românești similare
cu cele din sanscrita-vedică dar ele nu există în latină;
explicația constă în faptul că în sanscrită termenii se
datorează străvechii române, pelasga dunăreano-carpatică,
urmare a fenomenului ‘roirilor’, când unii din populația
carpato-dunăreană au ajuns până în India iar latina - apărută
mai târziu - n-a putut avea acei termeni”. Concret, Europa a
fost colonizată masiv de către Homo Sapiens abia din
mileniul VII î.C., după ce Potopul a distrus inima Imperiului
Atlant; în timpul celor câteva milenii precedente, dintre
începutul topirii gheţurilor ultimei glaciaţiuni şi Potopul
Pontic, Atlanţii Imperiali au “filtrat” trecerile nomazilor - mai
ales vânători şi culegători - din Asia interesaţi de Europa (faţă
de cei din Africa exista bariera Mării Mediterane): ei au
constituit în E European o stavilă eficientă în calea migrării
Asiaticilor iar după cataclismica dizolvare a Imperiului
Atlant, orientalii au avansat natural spre V, “împingând”
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

urmaşii Atlanţilor spre orizonturile apusului, aşa cum - de

exemplu - a fost cel din N African (unde au intrat în extincţie,
rămânând numai unele amintiri despre ei ca mărturii în
vechiul Egipt, după cum au consemnat Antici ca Herodot,
Platon, ş.a). O confuzie asemănătoare cu legarea tardivă a
Atlantidei de Oceanul Atlantic de exemplu a fost şi despre
Războiul Troian, în care Aheii din Balcani i-au atacat pe
Troianii din Anatolia: Aheii s-au numărat printre strămoşii
Elenilor dar nu erau Eleni / Greci, astfel că orice relatări de
genul că la Troia = Wilusa ar fi luptat Greci nu e reală; Elenii
/ Grecii au apărut ulterior, mai târziu, după Războiul Troian
(despre Civilizația lor, se știe că nu au pornit-o de la zero, ci
au preluat foarte multe de la așa-numiții “Barbari” /
“Varvari” adică locuitorii “var”, cu mult var / calcar în
componență, onomatopeic denumiți “var-vari”, ca bărbați
adevărați, căci ei erau cei populând așezările generic
denumite “var” / “varoș” - după cum au utilizat și “Barbarii”
Geto-Daci în spațiul actualei Românii - fiind protejați de
citadelele denumite nu la fel “var”, ci mai divin, ca “da-va” /
“de-va”): datorită frecventei echivalări “V”/“U”, se poate
observa apariția termenului vehiculat Românește de “oraș”
din “varoș” = “uaroș”. De altfel, termenul proto Indo-
European / Kurgan “wihros” însemna “vânător” / “erou”
(înrudit cu Sanscritul “vîră” sau Avestanul “vîra”); printre
Balți / Baltici şi azi, ca de exemplu la Lituanieni “vyras” e
“om”, la Letoni “vîrs” e “soţ”, etc. (la Marea Baltică / “Val-
tică”, Lituania are capitala Vilnius, acolo “vilnis” însemnând
“val” / “talaz”, același termen fiind în Poloneză “fala”: proto
Kurganul / Indo-Europeanul pentru “val” a fost “wol”).
143
Instrumentarea radiestezică
A fost dovedit că în Epoca Pietrei oamenii Homo
Sapiens au moştenit sensibilităţile radiestezice ale Uriaşilor /
Găliganilor predecesori Neandertal şi Cro Magnon: percepţia
radiaţiilor electromagnetice e mărită la izvoarele apelor
curgătoare (pe atunci - în vremurile lor - exact acelea fiind
locurile predilecte de invocări ale puterii divine) iar găsirile
altor locuri binecuvântate - cu energii benefice - se făceau
adesea fie cu baghetele / “ba-ghetele” de alun în formă de
“V” sau “Y”, fie cu cârje / toiege, toate confecţionate din
crengi care intrau în oscilaţie atunci când detectau semnale de
interes; se pare că în Vechea Lume cei mai experimentaţi
practicieni radiestezici au fost stră-Românii / Valahii, ecouri
actuale fiind de pildă că doar Românii mai sesizează liber
curenţii energetici (de exemplu, în prezent încă la relativ
multe persoane din România apărând sensibilităţi cel puţin
culturale privind mişcările necontrolate ale curenților de aer
într-un spațiu definit). Radiestezia reflectă posibilitatea
extrasenzorială a omului de a determina, cu ajutorul unor
indicatoare radiestezice, anomaliile din mediile vii sau nevii,
obţinându-se astfel informaţii ascunse simţurilor umane:
practica radiesteziei este foarte veche, în scopul determinării
izvoarelor subterane, a pânzelor freatice, a zăcămintelor, a
cavernelor, a comorilor îngropate etc. (în general, a ceea ce se
ascunde sub pământ); în Lumea Veche, primul şi totodată cel
mai faimos utilizator al baghetei Magice a fost Zeul Hermes /
Ham = bunicul Gherga, care cu ajutorul caduceului =
“kerykeion” deschidea calea spre câteodată prietenosul
Tartar, respectiv Porţile “Lumii Celeilalte” (acvatice,
subterane, manifeste îndeosebi în hăurile peşterilor). Este de
remarcat că Hermes a fost adorat în vămile Vechii Lumi, în
târgurile zonelor de graniță, primii săi credincioși fiind
Gardienii de acolo, anume străjerii frontierelor, paznicii
trecerilor, Veghetorii piețelor, deoarece era și Zeul
negustorilor, patronând bunele afaceri, prin care toată lumea
era mulțumită de cele câștigate. Radianta aură - la unii fiind
relativ vizibilă - pare conectată de cel de-al treilea ochi
(permițând vederea / viziunea strălucitoare a binecuvântatei
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
lumini străpungând întunericul); de exemplu, timp de milenii
oamenii Homo Sapiens și-au stimulat “al treilea ochi” -
însemnat încă și azi vizibil de hinduși pe mijlocul frunții,
între cei 2 ochi - din dorința apropierii de strălucirea divină
venerată de vechii Indieni ca “Ochiul lui Șiva”, de vechii
Egipteni ca “Ochiul lui Ra”, de vechii Greci ca “Ochiul
Gorgon”, ș.a.
La sfârșitul neoliticului (după Era de Argint, la
începutul Epocii Bronzului), întemeietorul Wilusiei / Troiei a
fost Dardan/os, descendent - după mamă - al Zeului Atlas;
cârmuirea de către urmașii Atlanților, adică “Oamenii
bărcilor” = luntrași / plutași - începând cu nobilul Dardan și
continuând cu cei din dinastia fondată de el - a conectat Troia
/ Wilusa de străvechea Atlantidă (după a cărei dispariție
începu neoliticul). Denumirea Oceanului Atlantic s-a ivit
mult după destrămarea Imperiului Atlant, de la Atlanţii
migraţi pe malurile sale, ajunşi acolo prin mutarea din fostul
Ocean Imperial, de la reţeaua Est-Europeană de ape dulci,
unde au fost riverani înainte de Potopul Pontic (Râurile sunt
numai cu ape dulci, nu există Râuri cu apă sărată); în
universul / cosmosul oamenilor primordiali, era “Precum în
Cer, așa și pe Pământ”: Cerul albastru strălucitor era oglindit
de albastra apă strălucitoare, apa căzută din Cer era dulce ca
și apa dulce pe malurile căreia trăiau (iar la luciul uriașei
rețele acvatice Okeanos a Atlanților / “Oamenilor bărcilor”,
formând Imperiala lor “casă”, rețea foarte bogată în
comparație cu uscăciunea Sudică, rețea aflată spre
miazănoapte și formată din ape dulci, anume din Râuri,
Lacuri, bălți, etc., se ajungea nu prin zbor, ci după trecerea
spre poziția ei Nordică prin vămile marcate de Porțile
vegheate de străjerii Imperiali - paznici cerești Gher dar și
paznici pământeni Ga - adică străjuite de Gardienii Gher-Ga).
Este interesant că pentru “oglindă” în Rusă se utilizează
“zerkalo”. Deja la stră-Români - la cei vorbind stră-Româna -
s-a putut vedea că erau “Oamenii Soarelui” = “Ra-mani”,
Soarele reflectat în Râuri ducând și la echivalența despre
“Oamenii Râurilor” = “Râureni” / “riverani”, ca “Râ-mani”);
pe de altă parte, orientalii (care îl venerau pe fiul Așerei /
Zeița Apelor, adică pe solarul Baal / Vaal - pomenit și biblic
în Vechiul Testament - însurat cu Anat / Zeița Dragostei) îi
144
considerau pe stră-Români ca “Baalahi” = “Valahi”,
echivalența “B”/“V” evident aplicându-se la “Baalahi” ca
Valahi, așa cum se știe legătura dintre “bătrân” și “veteran”
sau limba Ebraică / având “B” ce e desigur la Evrei / având
“V”, etc.: așadar, solarul Vaal / Baal pe partea maternă era
acvatic - de exemplu, înaintea Războiului Troian, deci în
Epoca Bronzului, în portul Sirian Ugarit / “U-Garit” din E
Mediteranei (la Sumerienii dinspre răsărit “U” = soare iar
“UD” = sărbătoare), venerata sa mamă Așerah / “Așe-Rah”
era numită “Doamna Mării” - iar credincioșii Zeiței Mamă și
fiului Baal / Vaal iubind valurile erau “Valahi”, termen
răspândit spre Vest. În plus, pe terenurile Marii Zeițe Mamă,
valurile de pământ protejând așezările “var” erau cunoscute
cu denumirea generică de “val” (la fel ca valul Marin /
talazul), ceea ce - prin echivalența “V”/“B” - indica și
identitatea realizatorilor Valahi / Baalahi, aflați sub patronajul
Zeului Baal: acela era divinul protector bărbătesc, partenerul
dragii divinități muierești; de altfel - după cum a remarcat și
preotul ortodox Român Nicolae Feier în “Zestrea
strămoșească” din anul 2009 - prin Bal / Baal se înțelegea
“Stăpânul” (“Ba” fiind sufletul iar “al” fiind domnul, deci
“Ba-al” = domnul sufletului / Stăpânul). Vocabularul
Românesc a reținut ca înrudite cu termenul de “Valah” și
cuvinte ca “valoare”, “voal”, “văl”, “vălău” - pentru “jgheab”
- etc. (la plural “valori”, “voaluri”, “văluri”, etc.) ; printre
vechile obiceiuri la Români / Valahi a fost și cel foarte
popular de “spălarea păcatelor” = ecou Atlant, de pildă
existent la Geți - strămoșii Valahilor / Românilor actuali -
care se îmbăiau ritualic în valurile sacrei Dunări, obicei
regăsit și azi vizibil la hindușii care își spală păcatele în
sacrul Fluviu Gange ori la creștini, la care prin taina botezului
sunt spălate eventualele păcate ale strămoșilor / provenite
prin părinți, etc.: cel mai mare botez a fost chiar Potopul
biblic, relatat de Vechiul Testament - redactat în Orientul
Apropiat - termenul de “Purgatoriu” / “Pur-gatoriu” fixându-
se pentru curățirea păcatelor (dacă nu prin spălarea cu sânge
ori apă, atunci prin foc, așa cum s-a practicat de pildă în
flăcările Gheenei din Sudul Ierusalimului - unde părinții
habotnici / fanatici religioși își ardeau câte un copil ca
sacrificiu solarului și mierosului Zeu Moloh - dintre Țările
Sfinte ale Vechii Lumi, mai recele Rai fiind locuit de Români
iar mai caldul Iad fiind locuit de Iudei). Așa cum a studiat și
Dr. Petar Dobrev în anul 1995, pe baza rădăcinilor Sumeriene
“U” = Soare și “UD” = Sărbătoare, la vechii Egipteni “U”
fiind Selena / Luna, în Vechea Lume s-au dezvoltat multe
legături, ca Ida = Marea Mamă, Iudeea = iluminatul Ținut din
Canaan (regiunea Sudică față de Galileea), etc.; ținând cont
că la vechii Iranieni cuvântul “doanu” = “credincios”,
onomastica Iudeilor îi poate indica pe cei care se rugau
luminii astrale, a aștrilor naturali Selena sau Soare, similar
cum se rugau riveranii Dunării / “Dună-Rii” (credincioșii
Rheii - Marea Mamă fiind redată astfel - ori etimologic direct
Valahii de pe Valea Dunării inferioare fiind Români / “Ro-
mâni”, adică oamenii Zeului Luminii Ra: străvechii Valahi /
Români erau credincioșii - adică aceia care se rugau acolo, pe
Dunăre - mai ales Soarelui Ra). Rimând cu Valahii / Baalahii,
în Orientul Apropiat - inclusiv în NE African, ca de pildă în
Egipt, Etiopia, etc. - Felahii au fost din mare vechime
fermierii / țăranii (cultivatorii de pământ / agricultorii) de pe
Văile mai fertile: se poate observa că termenul Arab “Fallăh”
- de fală, falnic folosit pentru ei - rezonează cu numele dat lui
Allah / Dumnezeu; de altfel - prin corespondența “V”/“F” -
Valahii în Vechea Lume puteau fi efectiv văzuți ca “Făloși”.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Prin termenul oriental “Ba’Allah” / “Baallah” s-ar
înţelege “suflet divin” iar echivalentul African Felah sau
European Valah concret desemna cetăţeanul Vechii Lumi;
aşadar, Raiul (cu “Ra-mani”), adică Nordicul Imperiu Atlant,
a fost populat de Valahi / “suflete divine”, la fel ca Sudicul
Corn al Abundenţei, care în partea Asiatică avea Balahi iar în
partea Africană avea Felahi. Cercetătorul Român Cosmin
Zamfirache - care în anul 2016 a studiat “Cine au fost carpii”
- a consemnat despre termenul “kar” că însemna “fală” /
“laudă”, așadar înțelesul pentru “Kar-Ga” era “Fala / Lauda
Pământului”; în spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic, Carpii /
“Car-pii” erau “făloșii Sfinți” (căci “kar” / “car” = “fala” și
“pii” = “Sfinți”) iar Carianii - notați Karki / “Kar-Ki” în V
Anatolian - erau “făloșii sacri”, căci “kar” / “car” = “fală” și
“ki” = “sacri”: anterior apariției Antice a Carpilor în V Pontic
la Istru / Dunărea inferioară au apărut coloniștii din Caria;
între Karkii din dreapta Dunării de Jos și Carpii din stânga
Dunării de Jos, au fost ample legături, începând cu cele de
vecinătate imediată / apropiată, deopotrivă temporală și
geografică în spațiul Dunăreano-Carpato-Pontic (în România,
Carianii au fost foarte proeminenți timp de un mileniu în
Dobrogea, de la primii coloniști din Epoca Fierului până la
sfârșitul Antichității). Este de observat că în mileniul I î.C.
litoralul Dobrogean a fost colonizat de vechii Greci, care nu
erau vechi Eleni din Balcani / Europa, ci erau Cariani din
Anatolia / Asia “Mică”; mai mult, în fruntea Carianilor au
fost Gherghiții - considerați ca sacri corăbieri - cârmuitori
religioși, decidenți politici, comercianți / negustori, ș.a.m.d.
Cadrilater = Dobrogea Sudică
145
(Este de știut că în perioada interbelică România a
inclus și Cadrilaterul, adică Dobrogea Sudică / așa cum s-a
putut vedea în imaginea anterioară: Dobrogea = regiunea
dintre Marea Neagră și Dunăre; în Epoca Modernă, excepție
fiind Muntenia și Oltenia, toate regiunile majoritar Românești
au fost ciuntite, în sens geografic orar și cronologic, Estul
Moldovei fiind rupt de Ruși, Sudul Dobrogei = Cadrilaterul
de Bulgari, SV Banatului de Sârbi, Vestul Crișanei de
Maghiari - inclusiv Ardealul de Nord ajungând temporar rupt
prin Diktatul de la Viena din ultimul război mondial - Nordul
Maramureșului, Nordul Bucovinei și Nordul Basarabiei de
Ucraineni, ș.a.m.d). Răspândiți pe malurile Pontice / Mării
Negre, Mării Albe / Marmara și Mării Egee / Mediterana,
vechii Greci au utilizat apelativul Gheorgos pentru aceiași
fermieri mândri (în timpurile când țăranii explicit reprezentau
cetățenii Țării, credincioși fervenți în puterea supremă, întâi
divină, apoi regală - acela fiind sensul lor social / civic - pe
Valea Dunării inferioare cu recunoaștere consolidată ca “Ru-
mâni” / “Valahi”). Este ușor de închipuit că - la fel ca Felahii
din Bazinul Nilului - cei din Bazinul Dunării, credincioșii
Valahi / Baalahi, ai Zeului Baal / Paal, crezând în măreția
fertilă atât a naturii, cât și a oamenilor, către sfârșitul Epocii
Pietrei de fapt au fost “Pulahi” / Pelasgi potenți, puternici
inseminatori ai străvechilor populații dar și ai mediului, prin
contribuțiile lor Civilizatoare (de Bel / Baal = Zeul
Fecundității și Fertilității nefiind deloc străin Cultul Phallic,
sub forma penisului erect numit “O-Belisc”, bâtul sau parul /
pilonul pentru rugăciuni): e interesant că în Latină “fellare”
era “felație” iar “feles” erau veneratele “feline” (leoaicele -
zise în vechea Română “mâțe” / “Mâ-țe” - fiind preferatele
Marii Mame Ghirghe / Kirke iar termenul de “pisică” a fost
legat de străvechiul cuvânt “pizdă”); de pildă, în memoria
colectivă din Caucaz s-au fixat ancestralii Gargari / Ghergari
ca partenerii preferați ai Amazoanelor curtezane (începând cu
cele din genul genetic “Ursula”), “Pulahi” ajunși ca Pelasgi în
Rai - spațiul luminat și încălzit de Ra / mai ales arealul actual
Român - unde stră-Românii au fost denumiți Valahi. Stră-
Românii pentru Marele - şi Unicul - Zeu al Soarelui Ra / Bel
foloseau numele personal de Crăciun / “Crăci-Un” (popular
“An” / pe scurt), ei știind-o pe partenera lui ca soră-sa
“Crăciu-Nika” (popular “Anat” / pe scurt); onomastic, în
timpurile Pelasgilor, s-a ajuns la echivalarea dintre Gherghi și
Crăciun ori Crăciunica (așa erau numiți în spațiul stră-
Românilor partenerii An și Anat): între solstițiul de iarnă și
echinocțiul de primăvară (timpul obișnuit al hibernării),
reprezentarea antropomorfă prin efemera statuie a “omului-
de-zăpadă” - ca parte cultică de fapt iar nu recreațională / de
divertisment - s-a răspândit în tot spațiul Civilizațional
Nordic al Vechii Lumi.
“Anu’ de zăpadă” sau “Anu de nea” - clădit din
sferele suprapuse formate în urma rostogolirii bulgărilor prin
zăpadă / nea - poate că a fost prima statuie din lume
(denumirea de “cerc” a formei sale de bază e în aceeași
familie cu Crăciun); în general, “omul-de-zăpadă” nu era
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

iarna ridicat izolat în sălbăticie, ci se afla în centrul atenției

oamenilor, personificând trecerea Anului (în Vechea Lume se
făceau oameni de zăpadă pretutindeni, chiar ca Tradiție
temeinică înrădăcinată religios): “oamenii de zăpadă” existau,
ca Veghetori ai așezării oamenilor, din noaptea cea mai lungă
a anului / de la solstițiul de iarnă până când ziua egala
noaptea - la echinocțiul de primăvară - când inerent se
topeau, căci după trecutul An Vechi / încheiat la Crăciun,
atunci începea Anul Nou, renașterea “Anului de nea” ca “An
nou” avându-și debutul prin stropirea cu “apa sfințită” = apă
“vie” rezultată din topire, simbolul a ceea ce s-a dus, un
lichid miraculos pentru spălarea păcatelor, cu rol purificator /
de curățire față de ceea ce a fost și de pregătire pentru ceea ce
urma (este interesant că pentru zăpadă în proto Indo-
Europeană a fost termenul “ghei”, oarceum apropiat de Gaia
= Marea Zeiță Mamă). Dr. Alexandru Ciorănescu a definit
“veaca”, cu pluralul “veci” = “circumferință” / “cerc”, Prezentarea pe Internet de către Turci
Româna conectând astfel spațiul și timpul (anume: conturul a Sanctuarului Gherga
rotund cu durata secolului); se poate observa că “veac” = “se-
col” / “SeCol” e termen inspirat din “Sf. Cer”, ca unitatea de Nu exista cineva fără păcat, astfel încât așa ceva
măsură temporală a imensității sale (termen mai vechi decât explica uriașul succes avut în Vechea Lume de Sanctuarul
“veac”). În anul 2016, cercetătorul Român Lucian Costi a Gherga - chiar dacă se afla într-o zonă plină de scorpioni,
scris: “Cât de vechi este codul ‘v*c’ și temele derivate din el după cum a scris în Antichitate geograful Strabon XIV 2:26 -
în limba noastră? Avem certitudinea unei datări minime: pe unde a trecut pe rând populația Regatului Cariei, pe Calea
putem ști că familia derivată din codul ‘v*c’ era la fel de Sacră Gherga ce unea capitala Mylasa / “Myla-sa” a Cariei de
arhaică precum au fost textele vedice ce-l menționau pe Sanctuarul Gherga, care pentru ritualul purificării cu apă
Vișnu. Semnificația religioasă dăruită de morfemul ‘vec’ se “vie” / “sfințită” cu care își stropeau capetele dar și unele
regăsește în numele zeului Vișnu = ‘Veșnicul’, divinitatea lucruri de mare preț, lăsa clerului Gherga bunuri, ceea ce a
care domina eternitatea, figură centrală a panteonului religiei întreținut puterea numeroșilor nobili Gherga (neamul Gherga
hinduse. Alături de Vișnu, zeitățile Brahma și Șiva alcătuiau fiind totuși mult mai mare decât cel format strict de clerul din
triada ‘tri-murti’ a religiei hinduse, care continua parțial Sanctuarul Gherga); de altfel, în Roma Antică a fost preluat
elementele ariane” (triada Brahma-Șiva-Vișnu reprezentând ritualul de exemplu în timpul Mercuraliei - sărbătoarea
Creatorul-Distrugătorul-Reparatorul: așa cum a observat și dedicată în 15 V Zeului Mercur al călătorilor și
Eliphas Levi în “Istoria Magiei”, în Nordul Indiei la sfârșitul comercianților - când oamenii își stropeau capetele și
neoliticului / Epocii Pietrei - la sfârșitul mileniului IV î.C. - o mărfurile cu apă sfințită de la fântâna Porții Capena a cetății,
încarnare a Zeului Vișnu a fost Krișna, nășit de Garga). De un loc preferat de strângere al cerșetorilor Evrei, după cum a
altfel, sacra trinitate Sumeriană An-Enlil-Enki s-a remarcat ca scris, în secolul I, Juvenal 3:10 (Zeul Mercur la Romani era
similară sacrei triade a străvechiului Bazin Ghaggar din Zeul Hermes la vechii Greci - patronând și actele sexuale -
Nordul Indiei (al apelor șiroind din topirea ghețarilor foarte respectat în Caria, atât pe Calea Sacră Gherga, cât și în
Himalaiei): Șiva și Vișnu erau complementari (sinonim Sanctuarul Gherga, unele herme mai putându-se vedea acolo
văzându-se și la Rudra cu Indra); după cum a observat și azi).
cercetătorul Român Gilian Chircu, numele Șiva / “Șiv-a” are
în compunere “Șiv” și “a” iar Vișnu / “Viș-nu” are în
compunere inversul lui “Șiv”, adică “Viș” și “nu”, sufixele
împreună dând “A-nu” / Anu = tatăl gemenilor divini din
Bazinul Mesopotamian. Stropirea cu apă sfințită = apă “vie”
era un ritual al Cultului Fecundității și Fertilității (ce cumula
atât Cultul Falic, cât și Cultul Vulvei, pe atunci - în Epoca
Pietrei - mai multă populație însemnând mai multă
productivitate); de exemplu, în marele așezământ religios
Gherga - lung de circa un kilometru și jumătate, cel mai mare
al Regatului Cariei din Anatolia / “Anat-olia” - numeroasele
sale rezervoare din piatră păstrau apa sfințită (adică “apa
vie”), prin grija preoteselor și preoților Gherga: acolo
ritualurile erau mai elaborate, utilizând apa sfințită și pentru
“spălarea păcatelor” credincioșilor (locul fiind extrem de
popular printre autohtoni, pentru timp foarte lung, fiind și de
tratament al celor bolnavi de diverse afecțiuni). Oricine poate
remarca diferențele între reprezentările bărbătești erecte /
falice din marele trecut, în contrast cu ulterioarele
reprezentări estetice Grecești având penisuri flasce: sorgintea
potentă era înrădăcinată în timpuri anterioare Grecilor.

146
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Gherga în Vestul Anatoliei
De altfel, cel mai îndelungat cult al omenirii a fost -
de departe, față de toate celelalte - cel al fecundității și
fertilității; reprezentarea apei și spermei cu același simbol - ca
la Sumerieni - avea la stră-Români echivalarea pentru rouă ca
sperma Cerească de pe sacra Glie: probabil conceptul apei
sfințite - ce datează din Epoca Pietrei - efectiv a fost inițial
legat de spermă (de exemplu, Afrodita / “Afro-dita” = Zeița
Frumuseții apărută din “spuma mării” - unde prin spumă e de
înţeles sperma - poate fi mai bine percepută ținând cont de
acel context străvechi, Zeița Afrodita ivindu-se din locul unde
au fost aruncate testiculele castratului Zeu Uran, cel mai
important centru de cult al ei fiind nu altundeva decât în
Afrodisia, în apropiere răsăriteană de marele Sanctuar Gherga
din Regatul Caria / SV Anatoliei, la relativă depărtare de
Mare, după cum a observat în anul 2016 și Dr. Peter
Ruggendorfer, arheolog Austriac). Locul nașterii ei /
contemporană primilor Zei - și nu numai al acelei frumoase
Zeițe apărută lângă Gherga - a fost numit sugestiv Anatolia /
“A-Natolia” = “A Nașterii”: Peninsula Anatoliană = Asia
“Mică” (având în apus Regatul Cariei = “Țara Gherghiților”)
a fost - încă din perioada pre-diluviană - avanpost
Civilizațional, amplasarea sa fiind între Cornul Abundenței
din S și Imperiul Atlant din N.
Gherga în centrul Cariei
În Vechea Lume, cea mai densă perioadă din an de
sărbătoriri ale fecundității și fertilității - inclusiv la stră-
Românii din spațiul Român de azi - consta în cele 2 luni
dintre Dragobete / “Năvalnicul” = “beat de dragoste” și
SânGiorz / Sfântul Gheorghe (24 II - 23 IV), având la
jumătatea intervalului său echinocțiul de primăvară, adică
147
momentul egalității duratelor nopții și zilei. Dragul fetelor
“Drago-bete” literalmente însemna “Dragul bât” / adică
“Dragul falus” iar prin celebrarea marcatorului oficial al
fertilității SânGiorz = Sfântul Gheorghe - Cavalerul care ca
un cocostârc stârpea dragonul din baltă, păstrătorul “Cheilor
Timpului”, deoarece deschidea anotimpul / “Ano-Timpul”
cald - începea Calendarul Pastoral, între ele fiind alte
sărbători mari, ca Mărțișorul, Paștile, etc. (se poate observa
despre manifestările din zilele și nopțile de Paști / “Paș-ti” -
denumirea marii sărbători primăvăratice înrudindu-se cu
străvechiul cuvânt “poz” = “boz” pentru divin - că au fost în
legături primordiale cu ceea ce onomastic s-a fixat
consonantic în vocabular ca Pizdă / “Piz-dă”: primele
ceremonii pascale au derivat din primăverile festive ale
focoaselor fete / tinerelor femei, foarte active pentru
fecunditate și fertilitate, momente desfășurate împreună cu
masculii / bărbații sensibilizați în vederea împreunărilor cu
ele); în urmă cu multe milenii, morala publică aprecia
activitatea sexuală ca prioritară în viața socială. Felinele au
fost asociate mereu simbolisticii Marii Mame; obiceiul lor de
a se linge constant n-a rămas ignorat de către credincioșii și
credincioasele Marii Zeițe (spre sfârșitul Epocii Pietrei
pisicile nu au fost domesticite, ci s-au autodomesticit, după
cum au studiat paleogeneticienii Claudio Ottoni, Wim Van
Neer și Eva Geigl în anul 2017). Românii au verbul
semnificativ “a pupa” pentru a “săruta”: “pu-pa” redă
onomatopeic particular “pa” / “pu” pentru “Sfânt/ă”;
orientalii mereu au avut o problemă cu pronunțarea “P”
(preferând înlocuirea îndeosebi cu “B”, ca străvechiul termen
pentru “suflet” impus oriental ca “Ba” sau cel pentru divin
folosit ca “boz”). Foarte posibil că “Ba-Ba” / “Baba” - pentru
Marea Mamă din bătrâni, adică de pe vremuri / din vechime -
așa a apărut. O relație între “Ba-Rah” și “Va-Lah” - aplicând
vechile echivalențe “B”/“V” și “R”/“L” - poate fi văzută și
interpretând Valah / “Va-Lah” ca “Sufletist Solar”, căci în
stră-Română, “Va” / “Ba” = “Suflet” iar “Ra” = “Soare”
(Românii / Valahii fiind deopotrivă știuți atât ca sufletiștii
“oameni solari” = “Oamenii Soarelui”, cât și ca “Oamenii
Râurilor” = “Oamenii Valurilor”, Soarele “Ra” oglindindu-se
/ reflectându-se în valurile Râurilor și luminând locuitorii
așezărilor “var” / “bar” de pe maluri, care pentru perpetuarea
strălucirii își și văruiau intenționat construcțiile, ca să fie
albe); Valahii / Balahii erau de fapt “Străluciţii” / “Oamenii
Albi”, ai Raiului sau “Oamenii Cerului” / la Greci ουραίος
“ouraios” = “Cerul” (așa cum post-diluvian au existat
“Oamenii Mărilor” - atestați inclusiv istoric, de o pleiadă de
savanți - tot așa pre-diluvian au existat “Oamenii Râurilor”:
înaintea celor mai recenți dovediți oameni pe spirala istoriei,
au mai existat și alți oameni, anume predecesorii lor strămoși
iar stră-Românii au fost demult “Oamenii Râurilor” iar mai
demult, “Oamenii Raiului” luminat de strălucitorul soare Ra).
Faptul că în diverse Ere și în diferite locuri au mai fost
apropieri lingvistice - nu numai prin vechea echivalență
“B”/“V”, ci și de genul “B”/“P” ori “V”/“F” - nu face decât
să întărească asemenea analize, din moment ce înțelesurile s-
au păstrat (fie sexuale / falice, fie regale / de tip “ler”, fie
urbane / grupate în “var”, fie agricole / țărănești). Strămoșii
Valahilor - anume Pelasgii - care respectau enorm Sacrul
Soare = “Pa”-“Ra”, adică “PaRa” / “PuRa” și-au avut
denumirea conectată de ceea ce credeau dintâi, uzual
figurarea fiind prin falicul Zeu Paal (preluat în Orientul
Apropiat de Felahi ca Baal / Vaal); de pildă și azi în Turcă -
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
limba oficială din Anatolia - “para” are o semnificație foarte
importantă (dragă multora), anume: “bani”.
Autorul Ion Drăgușanul a scris în “Datina, Biblia
Românilor” din anul 2005: “Există un teritoriu de sacralitate -
datina - în care sunt înveşnicite tainele pe care nici măcar
pietrele sau cărţile nu le-ar fi putut păstra mai temeinic, mai
întru puritate, mai întru adevăr. Există în datină un mesaj
ancestral, cel stabilit şi rostit de ‘divinităţile bătrâne’ şi
retrăit, generaţie după generaţie, printr-o neostenită
cunoaştere trăitoare a ordinii spirituale a lumii mutată în
cuvântul explicativ, în concepte clare şi în raţionamente bine
închegate. Un mesaj pe care îl tot abandonăm în favoarea
deprinderii colective, deşi ştim că legendele sunt tradiţie vie,
aproape întotdeauna mai adevărată decât ceea ce numim
istorie şi că basmele nu sunt numai un produs al fanteziei, ci
şi documente istorice de mare preţ. Dar dincolo de mesaj mai
există ceva, există mărturia unei anume continuităţi, probată
doar prin datină, prin obicei, prin tradiţie, cunoaşterea
trăitoare reprezentând, în fond, un argument mult mai
convingător decât cele pe care le poate aduce istoria. Ca
teritoriu de sacralitate destoinic marcat de ‘divinităţile
bătrâne’, datina probează cât se poate de convingător vârstele
neamurilor, ale neamurilor care şi-au încrustat în pietre mereu
alte nume, dar n-au abandonat niciodată ordinea spirituală,
acel ‘dar’ şi acea ‘virtualitate’ ale vieţii în absenţa cărora se
creează dezordinea şi rătăcirea înspre alte teritorii de
sacralitate. Cunoaştem astfel de îndepărtări de un anume loc
spiritual, soldat cu individualizarea altor teritorii de
sacralitate, istoria şi mitologia (mai nou, şi lingvistica)
căutând cu încrâncenare rădăcinile civilizaţiilor sumeriană,
egipteană, hitită, feniciană, elenistică, etc., dar ignorând cu
nonşalanţă rădăcinile carpatice ale spiritualităţii
contemporane. Iar între rădăcină şi clipă stau măcar vreo 7
milenii, deja uitate în lada cu vechituri a istoriei. Teoretizăm,
îmbrăcăm haina fastuoasă dar de împrumut a clipei, inventăm
abordări ştiinţifice noi dar ignorăm mărturiile aflate sub ochii
noştri, de parcă ştiinţa nouă nu ar începe cu studiul actelor
trăitoare, în şi prin care omul se întâlneşte cu ceilalţi tocmai
pentru că şi ei sunt trăitori şi astfel se găsesc deja acolo, în
148
acelaşi loc spiritual cu el. Un loc spiritual în care datina vine
din ce este dat, din exterior, gata făcut şi constatat obiectiv şi
supravieţuieşte prin obicei, adică prin acel act repetat, cu
scopul de a conserva şi organiza viaţa social în forme
moştenite din bătrâni şi care se retrăieşte prin tradiţie vie. În
fond, obiceiul este un act social, care dă viaţă şi actualizează
datinile, reprezentând o tradiţie în act, o tradiţie vie. Dar
datina - acel ceva stabil, cu caracter de permanenţă pe linie
tradiţionalistă - să nu mai însemne oare nimic altceva decât o
nevoie şi o plăcere estetică, adică un fel de răsfăţ al clipei
care-şi conştientizează orgolios apartenenţa la veşnicie, deşi
nu are nici conştiinţa eternităţii şi nici capacitatea cunoaşterii
trăitoare? Rob al clipei şi părticică insignifiantă din
consistenţa sa, îngenunchez în faţa datinii, în faţa darului şi în
faţa virtualităţii, şi pipăi urmele paşilor celui mai perfect
dintre divinităţile bătrâne, încercând să-i aflu numele şi să
măsor apoi, între numele său şi numele nostru, calea datinii,
cea trăită, după obicei, prin tradiţii; și clipa se sparge,
îngăduindu-mi să păşesc în oraşul de la locul sub mâna Zeiţei
Cula, Marea vrăciţă, Doamna care reda viaţa, patroana
medicinei şi tămăduitoarea capetelor negre, Prinţesa celui mai
integru - Anu - care ştia să proclame reguli lângă râul cu
multă apă (corespunzător Tăbliţelor de la Tărtăria). Poposesc
în tărâmul de sacralitate stabilit de Anu (‘guvernând în cer’)
şi de prinţesa lui, Cula / Suae. Între clipa căreia îi aparţin şi
clipa astrală a proclamării de reguli lângă râul cu multă apă
(Mureş), undeva - prin Ardeal - s-au stivuit vreo 7 mii de ani
şi tot atâtea uitări. Regăsirea e imposibilă, calea zeilor fiind
definitiv uitată; și - totuşi - calea zeilor există, dar mărturiile
zac uitate prin vremuri: de pildă, Legea. Tăbliţele de la
Tărtăria doar menţionează naşterea Legii, în oraşul în care
locuiau capetele negre (nume sub care au fost cunoscuţi
succesorii sumerieni dar şi divinii pelasgi ai lui Homer), adică
în practica socială a unor popoare care se pregăteau de
migraţie şi care aveau să-şi piardă identitatea în favoarea unui
nou început. ‘Capete negre’ se numeau şi sumerienii, şi
pelasgii, care deşi vor coloniza Asia Mică, India şi chiar o
parte din litoralul nordic al Africii, sub numele de ‘felahi’,
deci pelasgi, au lăsat în locurile de baştină suficiente frăţii /
ginţi care să le înveşnicească memoria. După câte se pare,
‘regulile’ lui Anu au fost cele pelasge, Hestia încredinţându-i
marelui preot Zal Mox ‘legile bune’ (sau ‘belagine’, cum le-
au numit anticii Eladei); de fapt, nu ‘belagine’ - adică nu
‘războinice’, ci ‘belasgine’ / pelasgine, Hestia / Vesta fiind
divinitate pelasgă, zeița vetrei și a ritualurilor de tip horă.
Blajinii sau Rahmanii ţin de cultul Moşilor (chiar şi romanii
se revendicau din rahmani) şi au conturat în spiritualitatea
românească un ansamblu de datini, obiceiuri şi tradiţii; de la
acei susţinători ai stâlpilor pământului par să ne fi venit - prin
intermediul Hestiei - legile belasgine, acele ‘reguli’
proclamate la mijlocul mileniului V î.C. ‘lângă râul cu apă
multă’, care aveau să se numească ‘drept valah’. Diodor Sicul
a consemnat: la arieni, Zoroastru susţinea că o zeiţă bună i-a
dat legile întocmite, la nemuritorii Geţi, Zalmoxis susţinea că
Hestia i-a dat legile iar la Evrei, Moise susținea că a intrat în
legătură cu Iahve; și Anu, şi Zoroastru, şi Zalmoxis, şi Moise
se impuseseră drept locţiitori ai zeului care stăpânea cetatea,
dar îşi exercitau puterea cu sprijinul ‘sfatului bătrânilor’
(preoţilor, căpeteniilor obşteşti) şi al ‘adunării luptătorilor’
(ca Ghilgameş ori Aga din Kiş). Formulele asociative
impuneau sistemul tributar, cel numit ‘asiatic’, obştile /
ginţile având obligaţii faţă de ‘mai marele pământului’,
conducătorul tribului, al reuniunii de triburi şi, ulterior, al
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
statului. În cadrul obştii se practica devălmăşia, ieşirile
ulterioare din indiviziune conducând la apariţia muncii
salariate (‘tot seceră lanuri argaţii’, Iliada 17:567) iar nu la
sclavagism. Încălcările legislației, deci ale datinii, se
sancţionau de judeţul obştii; legile se cântau, ca să nu se uite
(conform lui Aristotel), refuzându-se consemnarea acestora în
scris (conform lui Cezar): asta înseamnă că nu le putem afla
direct, identificarea fiind posibilă doar cu ajutorul
intermediarilor, cel mai credibil fiind Homer, care a descris o
civilizaţie pelasgă încă unitară, cea din vremea războiului
troian și cea din vremea sa, pe care numai noi - românii - o
mai moştenim drept datină, prin obiceiuri şi prin tradiţie
(până la sfârșitul medieval fiind în exercițiu ‘dreptul valah’ /
‘Valaskim’). ‘Legea din bătrâni’ reprezintă un dat, un
ansamblu de reguli stabilite de cei care puneau foarte mare
preţ pe asocieri pentru a fi socotiţi cei mai puternici. ‘Legea
din bătrâni’ funcţiona, în vremea lui Anu (simbolizat de o
cruce şi în ‘Templul cu 3 stâlpi’ de la Cucuteni, şi în
spiritualitatea sumeriană), într-un spaţiu european apreciabil,
în care Carpaţii şi vecinătăţile sale aveau să se constituie
drept ‘tărâm al zeilor’ (conform lui Hesiod) şi datorită
uriaşelor rezerve de sare, şi datorită apropierii de cer, pe care
o îngăduiau cu generozitate. Prin urmare, din aceeaşi
civilizaţie, pe care o putem numi sau carpatică, sau europeană
- funcţie de orgolii şi de blazări istorice - au făcut parte
pământurile Daciei viitoare, cu enclave sud-dunărene
apreciabile. Descoperirile arheologice, deşi nu deschid
ferestre decât spre cronologii şi spre speculaţii pe seama
simbolurilor folosite într-o artă tulburătoare (o simfonie a
culorilor), marchează - totuşi - un perimetru istoric ancestral,
leagăn al ştiinţei Argenilor, Vedica şi al Teogoniei greceşti, al
naşterii zeilor, deci al conştientizării de sine de care s-a
învrednicit umanitatea (parabola ‘mărului’ cosmic,
desemnând cunoaşterea). Dar toate dovezile apariţiei unei
civilizaţii magnifice pe teritoriul nostru obştesc nu ne
îndreptăţesc la nimic. În fond, ele puteau reprezenta creaţii
ale frăţiilor / ginţilor care au migrat spre cele 4 puncte
cardinale, întemeind neamuri distincte, individualizându-se
prin limbă şi prin datină nouă, prin ritul consacrat de un alt
sistem de credinţe, unul mai evoluat filosoficeşte şi - deci - cu
o capacitate de manipulare apreciabil lărgită în spaţiu şi timp.
Singura şansă de a ne revendica străbunii printre carpizii
pelasgi o reprezintă datina”.
“Precum în Cer (=Gher), așa și pe Pământ (=Ga)” -
după cum e în rugăciunea “Tatăl nostru” / de pildă în “Sfânta
Evanghelie după Luca” 11:2 - este expresia creștină a
incantației păgâne “Gher-Ga” pentru mariajul dintre Cer și
Pământ întrupat de Gherga = numele străluciților / stră-
lucitorilor cârmuitori străvechi, dinaști având berze printre
149
păsările lor totemice, astfel recunoscându-se și alte
etimologii: lingviștii au analizat că pe baza rădăcinii Kurgane
/ Indo-Europene “bherg” însemnând “strălucit” / stră-lucitor”
a apărut și cuvântul Pelasg “bherga” însemnând “nobil”
(Pelasgii au fost nomazii EurAsiei care în Vechea Lume
migrau ca berzele / păsări eminamente acvatice). Pajura /
“Pa-Jura” - numită popular și “acera” / “acvila” - e
emblematică Românilor și în prezent (așa cum se poate vedea
de exemplu pe “g/herbul” = emblema Țării / stema
României). Termenul - conform Dr. Mihai Vinereanu - a
provenit “din fondul pre-latin”: “pajură = pasăre răpitoare,
mai mică decât vulturul, care trăiește în regiunile de munte
(‘Aquila imperialis’). Românescul ‘pajură’ a provenit din
același radical ca și ‘pasăre’, cum o dovedesc atât sensul, cât
și forma celor 2 cuvinte românești”. (Corespunzător
“Dicţionarului limbii Româneşti” din anul 1939 realizat de
Dr. August Scriban, “pajura = gripsor” / “zgripţor”; era
pasărea sacrului An, de altfel în târziile limbi Germanice
“jera” ajungând rădăcina pentru “year” = An). În anul 2016,
cercetătorul Român Lucian Costi a scris: “Emblema
străveche a țării este păzită de o pajură, simbol de 2 ori solar,
prin aceea că pajura e o viețuitoare a văzduhului în lumea
reală, zburând în înaltul cerului, metaforic aproape de soare,
și prin faptul că numele ‘pajura’ are în trup morfemul solar
‘ra’. Pentru români, pajura este și un semn definitoriu pentru
străvechea religie și credințele arhaice de natură solară; acest
lucru ne e confirmat de analiza termenului: într-adevăr,
despărțind ‘pa-ju-ra’ în morfemele componente, regăsim ‘pa’
(ceea ce e în legătură cu lumea de sus), ‘ju/r’ cu jurământ -
morfem din divinizarea ‘ju’ - și în final ‘ra’, particula solară,
ilustrând un ritual solar sau afinitate cu tot ce e legat de soare.
Astăzi este preferată denumirea de ‘acvilă’ în loc de ‘pajură’
pentru figura simbolică ilustrată care păzește scutul emblemei
țării, prin extensiune stemă. ‘Acvila’ e numele latinesc pentru
‘aceră’. Dacă ‘acvila’ ne-ar duce cu gândul la ‘aqua’ (‘apa’ în
latină, fără să putem pricepe ce conecție există între acvilă și
apă), cuvântul ‘acera’ din românește ne spune precis că e
ceva legat de noțiunea de soare, fiind construită din
morfemele ‘ace’ - având sens de legat ca o cusătură făcută cu
acul - și ‘ra’, soare. ‘Acera’ e intim legată de soare! ‘Acera’ e
o vorbă arhaică, multimilenară în limbă, în vreme ce ‘acvila’
e o inovație tardivă făcută în latină. ‘Acera’ și ‘pajura’ sunt
denumiri cu profunde reverberații heraldice din istoria
noastră veche”. (În anul 2019, Dr. Ileana Căzan - secretara
Comisiei Naționale de Heraldică, Genealogie și Sigilografie a
Academiei Române - a afirmat că în trecut acvila de pe stema
Românească a fost tratată și ca vultur).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Pentru clarificare: în chip generic, limba “stră-

Română” - termen utilizat în această lucrare “Originea
Gherga” pentru Româneasca străveche - a cuprins toate
formele anterioare, dinaintea Românei actuale, până la
Nostratică = limba Atlantă, dinainte de Potop (limba
Nostratică efectiv înseamnă “limba noastră”).

Marii Zeițe - fie că o chema Așera, Ghirghe / Kirke,

ș.a. - îi erau apropiate vietățile apelor / peștii, vietățile
uscatului / felinele ori vietățile cerului / păsările, de-a lungul
timpurilor fiind reprezentată și dezvelită arheologic în toate
asemenea ipostaze de Mare Mamă, în spațiul Românesc și în
alte părți ale Vechii Lumi (pe care a patronat-o, chiar
dinaintea vremurilor Pelasge dar și în timpurile Pelasge). În
anul 2015, scriitorul Român Dumitru Denciu a scris “Despre
identitatea limbii române”: “Am susținut și susțin că, nominal
(etnonimic), ‘pelasg’ este același lucru cu ‘valah’. Se pune
firește problema periodizării limbii noastre (filonului nostru);
personal, pledez pentru delimitarea următoarelor faze:
 Română, mileniile I-II
 Geto-dacă-moesiană, mileniile II-I î.C.
 Pelasgică (sau indo-europeana comună din
Europa), mileniile IV-III î.C.
 Proto indo-europeană, mileniile VI-V î.C.
 Nostratică, mileniile IX-VII î.C.
Nu e nimic scandalos în ideea de a trata / studia
româna, pe rând, ca: limbă românică, limbă paleo-balcanică,
limbă indo-europeană aparte”.

Arhanghel = șef de îngeri

Pre-diluvian, vămuirile în Porţile Atlante probabil

constau și în iniţieri tipice - desfăşurate lângă Pilonii Atlanți /
Coloanele Atlante, în târgurile locurilor respective - foarte
posibil lăsându-se cu însemnări prin marcări distinctive (aşa
cum mai târziu s-au aplicat animalelor domestice pentru
recunoaşteri), la oamenii de pe atunci ca ale celui de-al treilea
ochi / “oki”, prin tatuările de pildă ale piciorului flexat al
berzei = simbolul fertilității ori al armei favorite bumerang, a
150
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

ghiarei curcii / Tridentului, a crucii solare / Svasticii, etc.,

prin excizii, circumcizii, castrări, ş.a.m.d., fiind măsuri luate
de Gardienii purtând părul mai lung pe o parte a capului,
pentru identificările ulterioare ale oamenilor proprii,
patrulările lăsându-se cu măsuri foarte stricte în cazul
neregulilor; “izgonirea” / “fuga” din Rai a unor îngeri, care
au “căzut” sau au “decăzut”, rămânând printre oameni - iar
nu în “Lumea Cealaltă” / “Lumea de Dincolo”, intangibilă
oamenilor vii - a fost un fenomen memorabil, reţinut ca atare
în amintirile martorilor: cei care n-au acceptat “a doua
naştere” şi n-au vrut să trăiască printre Atlanţi şi-au întemeiat
comunităţile - prin dragoste cu autohtonele - pe marginile
Imperiului Atlant (îngerii fiind nemuritori, n-au făcut-o în
mod necesar pentru procreere / înmulțire, ci acțiunile lor de
amestecări cu muritorii evident au avut alte motive, cum ar fi
plăcerea, declarată public).

Ca exemplu dintre străvechile semne (cum ar fi cel

al Svasticii - Zvastika / “Zuas-tika” literalmente fiind “Ochiul
Zeului”, căci “Zuas” = “Zeul suprem” iar “tika” = al “treilea
ochi”, reprezentând schițat prin semnul său ochiul divin care
prin rotirea sa, ca a Soarelui, vedea altfel decât ochii normali,
marcat pe frunte, între sprâncene - din ale cărei 4 brațe a
apărut Crucea), în anul 2016, cu finanțarea din partea
Guvernului Indiei, colectivul de profesori de la “Institutul
Indian de Tehnologie” din Kharagpur 22,19 lat. N, 87,19
long. E - în cadrul “Inițiativei pentru Patrimoniu și Știință”
sub coordonarea Dr. Joy Sen - a studiat originea Svasticii, Svastica / “Zuas-tika” a apărut în Imperiul Atlant
indicând-o ca Europeană, provenind din fostul Rai:
Cea mai veche Svastică din lume a fost găsită
gravată pe un os de mamut din Bazinul Niprului / Ucraina,
datând de la începutul Imperiului Atlant - din mileniul XI î.C.
- ori poate chiar dinaintea aceluia: “Ochiul Zeiesc” / “Ochiul
Sf. As” = “Ochiul Sf. An” (căci “As” = “An” în “Su-As-
tika”) era anterior față de “Ochiul Gorgon” sau față de
“Ochiul lui Horus”; figurina reprezentând o pasăre era
însoțită de obiecte falice, ceea ce o integra în Cultul
Fecundității și Fertilității (existent în Epoca Pietrei). De
exemplu, Dr. Alfred Salmony 1890-1958 a studiat în anul
1949 chiar mai multe figurine străvechi - pe lângă ceea ce s-a
găsit pe Valea Niprului la Mezin 51,48 lat. N, 33,04 long. E /
Ucraina - evidențiind deopotrivă legăturile păsărești și
sexuale ale ornamentelor, cu primele Svastici stilizate din
lume.

151
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Brățară din fildeș de mamut
(veche de 15 milenii, Mezin / Ucraina)
Stema Atlantă a fost Svastica / Vârtelnița, ca
piciorul îndoit al berzei = fertila pasăre solară, rezultând din
îmbinarea - pe verticală și pe orizontală - a picioarele perechii
părintești, ca 2 bumerange (în Vechea Lume fiind simbol
Gherga, ce era tatuat pe mijlocul frunții - între ochi - pentru
recunoașterea neamului): dublarea simbolului Gherga - adică
al fertilelor berze ori al eficacei arme bumerang - însemnat pe
locul celui de-al treilea ochi ca așa-zisă “Cruce Solară” releva
divinitatea caracterului dual Gherga sintetizată prin expresia
“precum în Cer, așa și pe Pământ” (așa era și capătul cârjei
liderului). În răsăritul Pontic, Antici ca Anatolianul Strabon,
Romanul Pliniu “cel Bătrân” (în “Istoria naturii” 6:4) ori
Anatolianul Arrian au documentat că trăiau Sanni - care îl
venerau pe marii șamani Gëræg - strămoși Georgieni:
populația Sanni = Suann / Svan - al cărei Grai era original
autohton Caucazian - onomastic îl reda pe Sfântul An (în acea
zonă inclusiv acum trăiesc Kerchezii / Cerchezii și populația
Karachay / “Kara-Chay” însemnând Cherchezii Țării /
Pământului sau Negri - adică Nordici - respectiv cei de la
Marea Neagră); despre Kherkezi / Cerchezi - care evident
redau onomastica Ghergheză, grupați în ceea a fost denumită
Carcassia - e de știut că formează cea mai veche și cea mai
numeroasă populație Caucaziană, după cum a studiat și
istoricul Samir Khotko, Graiul principal avându-l pe cel A-
Dâg, înrudit cu Graiul Khet / Hitit (la Iranieni / în Persană,
numele lor e Charkas ‫ ﭼﺮﮐﺲ‬iar în Latină numele lor a fost de
Circasieni / Ciarca-și pentru Sfinții Ciarca = Sf. Gherga). De
altfel, astfel cum colectivul coordonat de Aram Yardumian de
la Universitatea din Pennsylvania a studiat în anul 2017
diversitatea genetică Svan din Caucaz, inclusiv în prezent
există acolo bărbați genetic “N” / ca Gherga: așa ceva
confirmă și prin acea dimensiune parametrii științifici istorici
ori literari privindu-i pe Gherghi în areal. Antici ca
Anatolianul Strabon în “Geografia” XI 2:14, Mela în
“Choreographia” 1:12, Curtius Rufus 6:4, ș.a. au scris despre
populația Kerketă din Caucaz, care avea în Bazinul Râului
Kuban, dintre Georgia și Karga = Marea Azov, uniunea
tribală Zygă / Jigetă, din care s-au desprins de pildă - după
cum a prezentat și cercetătorul Kadir Natho în “Istoria
152
Circasiană” din anul 2009 - Sarmații Ia-zygi / Iazigi (care
Antic au ajuns să trăiască pe Valea Tisei inferioare, Geții
denumindu-și capitala din Ținutul G/Herțegului, adică din
zona cârmuitorului, azi acolo fiind Ținutul Hațeg - deoarece
era plasată spre aceia - ca SarmiseGetusa); de altfel, așa cum
se înrudeau Graiurile Anatolian Khet / Hitit și Caucazian A-
Dâg, similar - simetric oglindite peste valurile Pontului - se
înrudeau Graiurile Ghet / Get și Dac: ecouri Românice /
Latine au fost evidențiate de către specialiștii lingviști atât în
Hitită / Khetă, cât și în Ghetă / Getă iar în ambele situații
înrudirile A-Dagă și Dacă nu au fost deloc întâmplătoare.
Capitala Geto-Dacilor Sarmisegetusa / “Sar-mise-Getu-sa”
reda “Apa-vechilor-Geți-sacri” (“Sar” în secolul I î.C. - când
meșteri Cariani / Gherghiți din coloniile Pontice au ajutat
construirea capitalei Geto-Dace în Ținutul Hațegului, lângă
Râul SarGeția = “Apa Geților”, așa cum se mai pot vedea
caracterele Grecești inscripționate acolo pe pietrele cetății
Sarmisegetusa - însemna “Apa”, “mise” = moși / vechi,
“Getu” = Geți iar sufixul “sa” era de la sacră / sfântă; o
ipoteză lingvistică leagă denumirea Râului Sargeția de Indo-
Europeanul / Kurganul “Gherk”, în Română “zargă” fiind
bifurcație, adică despărțirea / crăcănarea cursului apei
curgătoare ca la furcă: în albia sa, cârmuitorul Deceval /
betacizat Decebal - ultimul rege al Geto-Dacilor independenți
din N Dunării - a ascuns la începutul secolului II de Romanii
invadatori o parte din tezaurul Regatului în fruntea căruia
era). Literalmente “Sarmi-se” și “Getu-sa” au redat împreună
Sarmise-Getusa, adică oraș Sarmo-Get, respectiv - ca revers,
cum se practica în Vechea Lume - oraș Geto-Sarmat. Pe de
altă parte, se poate observa că Svastica = Stema Atlantă a
apărut în N African după milenii față de EurAsia, acolo și
“Ochiul lui Horus” ajungând schițat după reprezentarea
Europeană a “Ochiului Gorgon”; “Ochiul divin” - adică
Svastica - în N European era denumit Yarga (literalmente
“Ya-rga” fiind “lumina regească”), de stră-Români era știut
ca “vârtelniță” (la fel ca morișca de vânt sau ca “sfârleaza” =
unealta cu 3-4 picioare, ca stativ, pe care se depăna firul de
lână ori de cânepă), vechii Chinezi îi ziceau “Wan”, vechii
Coreeni îi ziceau “Man”, etc.
Colier din aur cu Svastici (Hyrkania / Epoca Fierului)
Așa cum au studiat de exemplu François de Blois și
Willem Vogelsang în anul 1993, Hyrkania = Ghergania - din
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Nordul Iranului - în Epoca Fierului făcea parte din Marele Fertilității, universal răspândit pe glob în urmă cu multe
Dahistan; colierul de aur cu Svastici datând de atunci a fost milenii, cu acte sexuale practicate în crânguri ori în grădini,
descoperit în Ghilan - regiunea de întâlnire dintre Ghergania direct pe respectata glie; s-ar observa că GLIA în scrierea
și Media - la Marlik 36,49 lat. N, 49,27 long. E / metropolă Greacă inițială ar fi putut - prin litera “L” transcrisă Grecește
populată de autohtonii Mardi, în cimitirul regal de pe Dealul Λ - să fi dus la ΓΑΙΑ “GAIA” (formă de asemenea larg
Cheragh: din zonă au provenit mulți cârmuitori Imperiali răspândită). În imaginea următoare - din spațiul Românesc -
Gherghi. În Vechea Lume, în care - pe lângă oameni - au fost se pot vedea bumeranguri neolitice fabricate din oase de cerb,
semnalate existențele unor făpturi de gen asexuat îngeresc ori găsite în anul 1934 de arheologul Dinu Rosetti în comuna
sexuat ca zmei sau zâne, compatibilitatea dintre îngerii Vidra 44,16 lat. N, 26,09 long. E / județul Ilfov:
Gregori / totuși sexuați și femeile Homo Sapiens (care au
născut Găligani / Uriași) era un fapt extrem de deosebit, încât
a ajuns reținut ca atare; așa ceva însă n-a mai fost de la Potop
încoace: făpturile divine - anume, îngerii Gregori, denumiți
Sumerian “i-Gigi” / în pronunție “iGhighi”, Grecește
ἐγρήγοροι “e-Gregoroi”, Ebraic ‫ ﬠִ יר‬însemnând “Veghetor” /
corespunzând Arameului “Ur”, ș.a. - au iubit oamenii și fizic,
din plăcere (îngerii dovedindu-se nu asexuați ca în Lumea
“Cealaltă” / Lumea “de Dincolo”, ci de sex masculin pe
Lumea “Asta” - pe Pământ - partenerele lor devenind “fiicele
oamenilor” = femei tinere / evident numai de sex feminin, în
zona Înălțimilor Golan-Galileea / Nordul Canaanului, unde
apoi Vechiul Testament a atestat că trăiau Gherghe-sei). S-ar
putea remarca la tinere că nu erau “fiicele Domnului”;
partenerii însă erau divini, aceia fiind “fiii Domnului”:
păgânii au reținut din acel areal aproximativ - de factură
Caucaziană - și din vremuri îndepărtate ale Vechii Lumi
împerecherile colective ale Ghergarilor cu Amazoanele (ei
fiind partenerii aleși / speciali - favoriții pentru a le iubi în
devălmășia divinelor orgii, respectate cu rigoare religioasă și
ritualică în fiecare primăvară pentru 2 luni ca să aibă prunci -
iar ele cu entuziasm deplasându-se pentru plăcerile de a fi
iubite tocmai de către aceia, nu de bărbații obișnuiți care
existau în vecinătățile acelor femei, care în fond nu aveau
nimic divin în ele, fiind Amazoane dorind doar să aibă pe mai
departe fiice). După cum au observat vechii oameni în “Dicţionarul de simboluri” publicat de Francezii
Vechea Lume, de-a lungul timpurilor și în diverse locuri, Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant în anul 1969 are alfabetic
calitățile aparte ale cârmuitorilor Gherghi - ca reprezentanți scris despre noţiuni ca “Poartă”, “Pod” / “Punte”, “Pol”,
oficiali ai divinului - inclusiv potența lor, etc. și-ar avea “Poseidon”, “Potop”, etc.: “Poarta simbolizează locul de
sorgintea în asemenea contacte (consemnate și biblic) între trecere dintre 2 stări, dintre 2 lumi, dintre cunoscut şi
Cer și Pământ, așa cum au fost cele prediluviene ale acelor necunoscut, dintre lumină şi întuneric, dintre bogăţie şi
îngeri cu indigenele / pământenele; dezvoltarea pe cont sărăcie. Poarta se deschide spre mister. Dar ea are şi o valoare
propriu / independent - așa cum au dat exemplu îngerii dinamică, psihologică; căci ea nu marchează doar un prag, ci
Gregori, custozi ai cunoașterii - a fost inedită în Vechea îl şi invită pe om să îl treacă. Poarta este o invitaţie la
Lume, însemnând un clar progres Civilizațional (Gardienii călătorie spre un alt tărâm. Trecerea prin poartă este, cel mai
Gherghi / Gregori păzeau cunoștințele și supravegheau adesea în sens simbolic, o trecere de la profan la sacru (acela
oamenii pentru ca să-i urmeze). Filozoful Antic Platon în e de pildă şi înţelesul porţilor sanctuarelor). Simbolismul
“Symposium” a scris despre existența “la început” a 3 genuri, paznicilor ţine, în mod manifest, de iniţiere / intrare, care
respectiv masculin conectat Soarelui, feminin conectat poate fi interpretată şi ca trecerea dincolo de o poartă. Ianus -
Pământului și androgin / hermafrodit - însemnând un amestec zeul latin al iniţierii în misterii - era stăpânul cheilor de la
de caracteristici masculine și feminine - conectat Selenei; porţile solstiţiale, adică al fazelor crescătoare şi
anterior lui, Anatolianul Hesiod în “Teogonia” a scris că “la descrescătoare ale ciclului anual; e vorba de ‘poarta zeilor’ şi
început” erau 3 divinități, anume Tartar = Abisul, Gaia = ‘poarta oamenilor’, care dădeau spre cele 2 căi al căror stăpân
Pământul și Haosul, cărora li s-a alăturat Eros (a patra era Ianus (aşa cum a fost şi Ganeşa în India, tradiţia hindusă
divinitate importantă, a atracției sexuale: acela era fiul Zeului pomenind de ‘calea zeilor’ şi ‘calea strămoşilor’): cele 2 porţi
Hermes / bunicul Gherga și al frumoasei Afrodita / cu se numeau ‘Ianua inferni’ şi ‘Ianua coeli’ (‘poarta infernului’
principalul centru cultic în Țara Gherghiților = Caria). Se şi ‘poarta cerului’). Trecerea de la pământ la cer se făcea prin
poate observa la credincioșii Marii Zeițe Gaia că efectiv erau ‘poarta soarelui’, care simboliza ieşirea dincolo de limitele
goi (fără haine): despuierea / nuditatea credincioșilor goi condiţiei individuale; acea poartă era deschizătura de sus a
releva lipsa oricăror bariere în relația cu divinitatea Gheii / cortului, prin care trecea Axa Lumii (sau creştetul capului)
Mama Pământului - Marea Zeiță patronând natura sub forma oricum, poarta strâmtă ce ducea spre Împărăţia Cerurilor.
credinței că de fapt toate viețuitoarele din ea s-au născut și în Poarta sacră era aşezată între 2 coloane. Simbolismul podului
ea ajung când mor - iar ca atare în Vechea Lume goliciunea sau punţii - care îngăduia trecerea de pe un mal pe celălalt - a
ori sexualitatea era firească, regăsită în Cultul Fecundității și
153
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
fost unul dintre cele mai larg răspândite; acea trecere însemna
şi trecerea de la pământ la cer, de la starea omenească la cea
supraomenească, de la contingenţă la nemurire, de la lumea
sensibilă la cea suprasensibilă. Trecerea de la pământ la cer a
identificat podul cu curcubeul, punte azvârlită între cele 2
lumi pentru ca să meargă veştile. Podul s-a identificat şi cu
Axa Lumii sub diferitele ei forme şi îndeosebi cu scara,
situaţie în care podul trebuie considerat ca fiind vertical.
Tradiţia islamică a descris trecerea peste Sirăt sau Pod - adică
intrarea în Rai - ca fiind mai subţire decât firul de păr şi mai
tăioasă decât ascuţişul sabiei, aceea fiind calea cea dreaptă
urmată de credincioşi, doar aleşii putând trece. Axa Lumii
lega polul terestru de polul ceresc, centrul lumii de constelaţia
boreală; din acea cauză, tradiţia primordială a fost adesea
socotită ca fiind hiperboreană. Polul a fost figurat prin centrul
svasticii, imagine a mişcării de rotaţie în jurul centrului
nemişcat. În anumite loje masonice, un fir de plumb - axa
cosmică - e agăţat de Ursa Mare (sau de litera ‘G’ care o
reprezintă), polul ceresc, ajungând până în centrul unei
svastici pe sol, polul pământesc. Poseidon a fost zeul peste
lumea apelor care-i aparţinea, precum aparţineau Infernul lui
Hades, Cerul lui Zeus şi Pământul celor 3 fraţi. Atributul
zeului Poseidon - tridentul sau harponul cu 3 vârfuri - a
reprezentat naşterea valurilor şi a fulgerelor, fiindcă el a fost
de temut, fiind mai degrabă zeul mării agitate decât al celei
liniştite. Poseidon a fost şi zeul cutremurelor, al seismelor
născute (credeau cei din vechime) din furtunile mării, el fiind
zeul care făcea pământul să tresalte. Homer a afirmat că
Poseidon punea în mişcare pământul şi talazurile; la obârşie,
Poseidon însemna puterea activă care punea în mişcare
pământul receptiv şi pasiv, fie că era vorba de seva vitală sau
de zguduirile seismice. În fabuloasa Atlantidă, Platon în
‘Critias’ 113 i-a atribuit lui Poseidon puterea de a fi slobozit
din adâncul pământului 2 izvoare, unul cald şi unul rece,
umplând pământul cu roade bogate, de tot felul. Poseidon -
zeul mărilor şi al pământurilor zguduite - era simbolul apelor
primordiale, al apelor de jos şi nu al celor de sus. A
recunoaşte semnificaţia simbolică pe care potopurile au
dobândit-o în tradiţii şi mituri nu înseamnă a le nega existenţa
istorică. Potopul a fost semnul germinării şi al regenerării. Un
potop nu distrugea decât pentru că formele erau învechite şi
epuizate, el fiind întotdeauna urmat de o nouă umanitate şi de
o nouă istorie; el evoca ideea de dispariţie a umanităţii în apă
şi instituirea unei noi epoci, cu o nouă umanitate. De potop
poate fi legată scufundarea continentelor în ape, ca în mitul
geografic (poate real) al Atlantidei. Ca şi botezul, potopul
purifica şi regenera, fiind un imens botez colectiv, hotărât nu
de o conştiinţă omenească, ci de una superioară şi suverană.
Potopul arăta cum viaţa putea fi pusă în valoare de o altă
conştiinţă decât cea umană, viaţa omului apărând ca un lucru
fragil care trebuia să dispară periodic, pentru că destinul
tuturor formelor era de a pieri pentru a putea apărea din nou.
Dacă formele n-ar fi fost regenerate prin dispariţia lor
periodică în ape, ele s-ar fi atrofiat, şi-ar fi epuizat
posibilităţile creatoare şi s-ar fi stins definitiv. Faptele rele,
păcatele ar fi reuşit în cele din urmă să desfigureze omenirea;
lipsită de forme şi de forţe creatoare, aceasta ar fi degenerat,
decrepită şi sterilă. În locul regresiunii lente spre forme
subumane, potopul a determinat reabsorbţia instantanee în
ape, unde păcatele au fost purificate şi de unde s-a născut
umanitatea nouă, regenerată”. Autorul Ion Drăgușanul a scris
în “Datina, Biblia Românilor” din anul 2005: “Undeva, într-o
patrie primitivă europeană, în ‘Terra extrema’ / Paradeșa sau
154
‘Pământul de sub Ursă’ / Varâha, au trăit străbunii tuturor
neamurilor europene, blonzi care iubeau muzica și cântau
toată ziua, trăind în vecinătatea apelor; considerau Steaua
Nordului drept ‘ax al lumii’, ‘coloană a lumii’, ‘coloană a
cerului’ sau ‘axă celestă’, desenând-o pe amulete, pe ceramici
şi pe menhire (pietrele căzute din cer) sub formă de crin
stilizat, apoi sub formă de treflă şi adorau, de pe ‘Colina
Cerului’ (‘gorgone’ în greacă, ‘kurgan’ în slavă) cerul diurn,
cerul crepuscular şi cerul nocturn, stabilind anume geografii
cereşti, respectiv ‘cerul căminului’ sau al vetrei (Hestia),
‘cerul polar’ şi ‘cerul navigatorilor’. Vulturul - în zbor planat
- a devenit ‘vulturul cerului’ (îngerul de mai târziu), al cerului
alcătuit din Abis / Abzu şi din Sfântul Cer (Anu, tatăl
anotimpurilor-hore şi, de aceea, rămas în memoria obştească
drept an), separaţi de o cupolă de piatră, din care se
desprindeau uneori fragmente care cădeau pe pământ. Soarele
şi Luna erau făcute din substanţa ‘lil’ (spirit) iar celelalte
corpuri cereşti erau alcătuite din ‘pete negre’. Divinitatea
supremă a acelei civilizaţii matriarhale, egalitare şi pacifiste
era ‘Mama Mare’ / ‘Mama Terra’. Cerul Sfânt era Ur-Anu,
‘roata cerului’, Ur fiind un oval neregulat, deci o roată, iar
Anu - Cerul. Paradeșa - în sanscrită - unde oamenii nu
cunoșteau nefericirea (rahmani, rohmani, arryani, blajini) a
durat până în mileniul IV î.C., când s-a produs marele diluviu
şi când s-au instaurat mari friguri în Paradeșa, când marea a
atins însuşi cerul, când a inundat pământul, când aerul a fost
de gheaţă, când troianele erau aduse de vânturi aspre, când
ploaia a dominat Calea Destinului; și pentru că au sosit mari
friguri în Hyperboreea, pentru că iarna s-a răspândit pe întreg
pământul, aryanii au plecat, în zilele regelui Ani-ran, când au
venit la domnie regii celor din munţi, spre Căminul Soarelui,
adică spre sud-est, drumul durând mai multe generaţii”.
Grupul genetic masculin Gherga - dominant acum în Nordul
EurAsiei - la sfârşitul Epocii Pietrei n-a fost al câtorva
persoane izolate, nici al unei familii / clan ori dinastii sau al
vreunui trib / neam oarecare, ci caracteriza legendarul popor
“Hiperboreu” / adică “extrem Nordic”, din care încă se
disting, în procente majore, bărbaţii unor naţiuni în Ţările
Baltice (adică riverane Mării Baltice, notată până în Evul
Mediu ca “Pontus Balticus”, având triburi Velta / Valte,
respectiv Balte): Vechea Lume - populată în Europa la
sfârşitul Epocii Pietrei de către succesorii Uriaşilor din grupul
genetic masculin Homo Sapiens “I” în general al vânătorilor,
majoritar şi azi la Români, lângă care s-au înmulţit Europenii
din grupul genetic Homo Sapiens masculin “R” în general al
culegătorilor, constituind majoritatea azi pe continent - a fost
timp de milenii sub cârmuirea strămoşilor Gherga din grupul
genetic masculin Homo Sapiens “N”/“X” în general al
pescarilor / plutaşilor (dintre descendenţii cărora şi acum
printre cei mai semnificativi - în termeni ca profil / genetic,
ca onomastică şi ca locaţie / geografic - sunt Gherganii din
Banat), aceia fiind liderii care au organizat Civilizaţional
Vechea Europă, începând din urmă cu aproape 10 milenii; se
poate remarca termenul dinaintea Indo-Europenilor (adică
pre-Kurgan) “pleu” pentru “a curge”, “a înnota”, “a pluti” că
rezona consonantic cu denumirea populară a organului sexual
bărbătesc, astfel precum pe larg se foloseşte şi azi de către
vorbitorii limbii Române. Aşa cum nou-născuţii umani
înnoată instinctiv - demonstrând o dimensiune acvatică la
începutul vieții - nou-apăruta Civilizaţie a Imperiului Atlant
şi-a demonstrat dimensiunea acvatică încă de la început: s-a
bazat, deosebindu-se în Vechea Lume prin ineditul acvatic,
pe potenţii plutaşi / pescari care au populat la sfârşitul
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
paleoliticului fertilele Văi ale Bazinului Pontic (pe atunci - la
sfârşitul Epocii Pietrei cioplite - Bazinul Pontic colecta foarte
spornic apa dulce din arealul înconjurător, fiind cu adâncimea
sa la altitudinea cea mai redusă de pe glob); acolo s-au
emancipat Găliganii Ghergani - în general plutaşi / pescari -
cu activităţi tipice de profeţie / prorocire şi păzire / pază
(post-diluvian - adică după Potopul Pontic, în neolitic - în
paralel cu pescuitul și cu plutăritul erau păstoria și plugăria).
În marele trecut, pe lângă dimensiunea acvatică,
semnificativă a fost şi dimensiunea aeriană (evidențiată de
pildă prin bumerang ca armă favorită la Gherghi, din urmă cu
multe milenii): încă şi azi în Altai se vânează cu ajutorul
acvilelor = semnificative la vechii Români iar acele păsări
răpitoare - vulturi, pajure, şoimi, etc. - au fost mânuite cel
mai bine de către străvechii Gherghi, căci denumirile lor au
rămas până în prezent astfel (în memoria acelor legături); de
exemplu, Marea Zeiță Ghirghe - Kirke / Circe - în forma sa
primitivă era reprezentată cu aripi (la fel fiind și îngerii, ca de
pildă pre-diluvienii cheru-vimi / heruvimi Grigori, ș.a).
Primii Ghergoi în Europa au fost nomazi Pelasgoi pe
Văile principalelor ape, după glaciaţiune acei lideri ai
nomazilor vânători-culegători Europeni remarcându-se în
general şi ca mari plutaşi / respectiv pescari (îndemânări
tehnice deosebite faţă de cele curente ale celor cârmuiți,
abilităţile fiind suplimentare în comparaţie cu cele obişnuite
de vânători-culegători, Gherghii devenind Gardienii /
păstrătorii acelor atuuri în traversarea valurilor dar şi a
vadurilor, apele câteodată servind şi ca hotarele principale
pentru marcarea limitelor dominaţiilor lor, Gheorgheii fiind
așa-zișii “orhei” documentați - după cum au studiat
cercetători Români ca de exemplu Olimpiu Ioan Luca și
Olimpia Cotan-Prună - ca “podari”: erau Veghetorii / străjerii
vadurilor de pe Văile / râpele marilor ape curgătoare, paznici
ai trecerilor printre valurile acelora, ca voinici Valahi / “Râ-
mâni” = “Oamenii Râurilor”, răspândiți mai ales în Vestul
Pontic, la apus de râpele / pantele fostului Lac Pontic).
Despre aspectul Europenilor dinaintea Antichității (inclusiv al
stră-Românilor) e de știut că nimeni nu-și tăia părul, toți erau
tatuați, se spălau rar, nu purtau pantaloni, etc.: deosebirile
actualilor Europeni față de predecesori sunt masive vizual,
155
olfactiv, ș.a. (nu doar în înfățișări, diferențe serioase existând
în morală, ocupații, habitat / condiții de trai, etc). Istoricul
Italian Guido Mansuelli în cartea “Civilizațiile Europei
Vechi” a scris: “Satele caracteristice din zonele lacustre și
mlăștinoase - cu vestigii în numeroase regiuni din Europa -
erau ‘Palafite’, clădite pe piloți ce suportau o platformă de
lemn pe care erau așezate colibele, construite și ele din lemn.
Locuitorii de pe Palafite comunicau cu uscatul prin punți /
poduri. ‘Sparge-valuri’ erau plasate de jur-împrejur, lăsând
treceri pentru pirogi. Construirea de sate pe piloți pare să fi
fost motivată de măsuri de securitate, dar poate mai ales de
practica asiduă a pescuitului care furniza locuitorilor
Palafitelor / Pala-fitelor importante resurse complementare.
Cu timpul, tehnica de construcție a scheletului de lemn s-a
dezvoltat deosebit de mult și satele au atins dimensiuni foarte
mari. Experiența dobândită de dulgherii Palafitici,
constructori de colibe pătrate, a fost mai târziu folosită în
ridicarea satelor de pe uscat și a dus la dispariția progresivă a
colibelor rotunde, a căror folosire precumpănise anterior”.
Privind traiul lacustru, ar fi de știut că în Europa cea mai
veche așezare lacustră, cu case pe piloni protejate cu mii de
lemne cu țepi foloste drept baricade, a fost din urmă cu 8
milenii, la Ohrida = Lac în miezul Balcanic - zis “Marea
Vlahă” - având țărmurile acum împărțite de 2 Țări, Albania și
Macedonia Nordică; în anul 2023, echipa coordonată de Dr.
Ilir Gjepali, profesor de arheologie din Tirana 41,20 lat. N,
19,49 long. E / capitala Albaniei, împreună cu Dr. Albert
Hafner, profesor de arheologie la Universitatea din Berna
46,56 lat. N, 7,26 long. E / capitala Elveției, i-a fost datată
vechimea - cu radiocarbon - de la începutul mileniului VI î.C.
(perioada 6000-5800 î.C).
În “Dicţionarul de simboluri” stă scris despre “Vad”,
“Val”, “Vale”, “Văl”, etc.: “Vadurile - ca locuri de treceri -
uneau simbolismul apei (loc al renaşterii) cu cel al malurilor
opuse (loc al contradicţiilor). Cufundarea în valuri - ca şi
mistuirea în flăcări sau dispariţia printre nori - indica o
ruptură cu viaţa obişnuită, fiind un simbolism asemuit cu cel
al botezului (cu cele 2 faze, cufundare şi reapariţie). Spre
vale, deschisă în partea de sus - deci receptivă la influenţele
cereşti - converg obligatoriu şi apele venite din înălţimile
înconjurătoare, fiind complementara simbolică a muntelui:
valea simbolizează şi locul transformărilor fecundante unde
se unesc pământul şi apa cerului pentru a da recolte bogate,
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

întreg simbolismul văii regăsindu-se în unirea fecundă a

forţelor opuse. Vălul se interpune între novice şi dorinţă, cel
ascunzând realitatea pură fiind iluzia; la limită, vălul poate fi
considerat mai curând un intermediar decât un obstacol, căci
ascunzând parţial, invită la cunoaştere: toate cochetele o ştiu
de când e lumea lume”. Lingvişti prestigioşi au stabilit că
încă dinaintea Indo-Europenilor, stră-Gherganii / pre-
Kurganii foloseau pentru “vad” / “trecere” termeni tereştri ca
“perg” / “portu” iar apoi s-au fixat în utilizare pentru “văl” /
“voal” termeni ca “burqa” pentru străvechiul “kirqa”, etc.;
vocabularul a păstrat şi apropierea multor termeni acvatici
pentru cele ce aveau legături cu Gherga - dintre cele ce
făceau acei străvechi Gherghi ori dintre cele ce plăceau
îndemânaticilor Gherghi, evidenţiaţi încă din paleolitic ca
mari plutaşi sau mari pescari - începând cu “b/arca” şi
continuând cu diverse denumiri de peşti din arealul Pontic,
etc. (preponderent acvatică a fost şi Civilizaţia Atlantă, unde
Gherga a avut rol fruntaş): b/arca s-a impus ca simbolul unei
traversări împlinite, fie de către cei vii, fie de către cei morţi
(iar ceea ce avea în remorcă pluta sau b/arca - anume șlepul,
după cum a documentat și Dr. Mihai Gramatopol 1937-1998 -
se numea “holkades” în vechea Greacă / un termen Ghergan).
Este de observat că de la vârârea mortului în trunchiul scobit
al buşteanului - de tip “pirogă” / monoxilă - şi lăsarea plutirii
sale în derivă, “pe ultimul drum”, a apărut noţiunea de
sarcofag / sicriu, adică introducerea mortului în coşciugul
realizat din lemn, ca primul moment al căii spre “Cealaltă
Lume”: acela era “patul” pentru somnul de veci (la început,
sub forma de albie / troacă); se poate remarca despre “bărcile
morţilor” (în termenul “Ba-arca” / “Baarka”, “Ba” = “suflet”
și “arca” = “piroga”) că au fost întâlnite în toate Civilizaţiile
ultimelor 10 milenii.

Prinţesă Antică Siberiană (Dr. Natalya Polosmak, 1993)

156
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Străvechii Homo Sapiens Gherghi au influenţat
decisiv şi celelalte 2 mari domenii - de Tradiţie serioasă - ale
paleoliticului, prin trecerile din stadiile de la vânători în cel
de păstori şi de la culegători în cel de agricultori: începând cu
fundamentele calendarelor - deopotrivă pastoral / cu 6 luni
foarte active la latitudinile medii, reprezentând jumătate din
anul astronomic şi agricol / mai elaborat - cu numeroase
mărturii relevante, manifestările Gherga s-au evidenţiat ca
acelea de cârmuitori / stăpâni autentici, în Vechea Lume fiind
printre întemeietorii Civilizaţionali categorici, bucurându-se
ca atare de respectul multimilenar al omenirii; e de remarcat
că inclusiv în prezent se utilizează pentru Europa conceptul
de “Lume Veche”, Europa pe glob încă păstrându-şi poziţia
fruntaşă în multe aspecte de trai (observaţiile astronomice au
existat - dovedite ştiinţific - din timpul ultimei glaciaţiuni, aşa
că nu-i de mirare existenţa calendarelor pe atunci, etc).
Civilizaţia Europeană e înrădăcinată în cea a fostului Imperiu
“Bo-Re-An” / Borean, numit şi Atlant, de la sfârşitul ultimei
glaciaţiuni, la Nord de Cornul Abundenţei, continuând foarte
vechile moşteniri ale Uriaşilor locuitori anteriori - Titanii
Neandertal şi Giganţii Cro-Magnon - răspândiţi tocmai în
arealul centrat pe spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic în care e
România (în Africa - “leagănul” Homo Sapiens - Uriaşii
Neandertal n-au existat, negăsindu-se nici o urmă a lor
acolo); trebuie reţinut despre Români - şi limba pe care o
vorbesc, anume Româna - că sunt mai vechi decât Ţara
Românească, adică România / statul Modern: peste tot în
lume, întâi au fost autohtonii şi apoi formaţiunile lor
teritoriale, nu invers (de exemplu, în Europa, Deutschland =
Ţara Germanilor, England = Ţara Anglilor, Scotland = Ţara
Scoţilor, etc. / Țările luându-şi denumirile după locuitorii lor,
aşa fiind şi România = Ţara Românească, adică a Românilor).
Se poate reține că în secolul V, Anglii / “An-Glii” - trib
Germanic - au emigrat din S Danez / “Iut-land” în S Britanic,
împreună cu Sașii / Saxonii, care în NE Germaniei actuale =
Deutsch-land au format cele mai vechi triburi Germane (ceea
ce i-a determinat pe Romani să se retragă în S Canalului
Mânecii și la V de Fluviul Rin): numele Sas / Saxon provenea
de la maceta / barda denumită “seax”, tipică lor (Geto-Dacii =
strămoşii Românilor foloseau “sica”); Saxonia e în răsăritul
Germaniei, vecină cu Cehia - unde inclusiv acum există
Vlahia Moravă - și cu Polonia Sudică (Wendii / Sorbii din
Saxonia au fost strămoși ai Sârbilor). De altfel, așa cum
Românii chestionează pe cineva necunoscut sub forma
întrebării în propria limbă “vorbești Românește?” iar nu
“vorbești Valaha?”, oamenii Deutsche = Nemți întreabă în
propria limbă “vorbești Deutsch?” iar nu “vorbești
Germana?”; astfel cum Dinastia lui Negru-Vodă cârmuitoare
a Românilor Medievali, la putere vreme de 8 generații, era
înrudită Arpadian și Cuman - având în jur Sași / Saxoni,
anterior acolo fiind chiar Anglo-Saxoni, invitați în S
Ardealului de bastardul fiu al regelui Arpadian Andrei I,
anume de fondatorul Gheorghe, primul dintre dinaștii Negri -
Dinastia Arpazilor a Ungurilor / Maghiarilor Medievali era
apropiată de Ghazari / Khazari, Dinastia Rurik a Rușilor
Medievali era apropiată de Varegi / Vikingi, Dinastia lui
Negru Vodă era apropiată de Chuni / Cumani = urmași
Yamnaya și predecesori ai Tătarilor, ș.a.m.d. (diversitatea a
existat dintotdeauna): acei nobili timpurii - Români, Unguri,
Ruși, ș.a. - erau dinaști înrudiți între ei, dovedindu-se în
Epoca Modernă că unii dintre acei bărbați au fost genetic
Gherga (iar așa ceva desigur că își merită apariția în lucrarea
157
“Originea Gherga”, difuzată din România pe Internet în
secolul XXI / mileniul III).
În mod corect, referința e “Istoria Românilor” iar nu
“Istoria României” (mai mult, în trecut un lider era
cârmuitorul oamenilor înainte de a fi al teritoriului stăpânit,
de pildă în secolul IV î.C. Alexandru cel “Mare” prioritar față
de calitatea sa de împărat al Imperiului Makedon era
împăratul Makedonilor): cea mai radicală concepţie despre
apariţia Românilor în lume e şi cea mai recentă, eronat legată
de apariţia României în secolul XIX prin unirea Moldovei cu
Valahia, fără a ţine cont că limba utilizată de cetăţeni în
respectivele principate nu era alta decât Româna / desigur
vorbită de către Români (ambele categorii - poporul Român /
format din Români și limba Română - existând inclusiv
onomastic, cu atestarea istorică drept Rumâni vorbind
Rumâneşte, în același spațiu, cu mult dinaintea formării
statului Român Modern); academicianul Alexandru Xenopol
a scris că atunci când Nordicul Negru Vodă, din N Carpaţilor
Meridionali, a “descălecat” în S Carpaţilor Meridionali - la
sfârşitul secolului XIII - a făcut pe locuitorii băştinaşi ai Țării
“Rumâni”, adică supuşi (aceia au fost știuți ca Valahi iar
Valahia ca Țara Românească): dinaștii Negri, de sorginte
Cărășană, au cârmuit între sfârșiturile secolelor XI și XIII
Românii dintre Defileul Dunării și curbura Carpaților - la
poalele Carpatine din apus Bănățene și din centru Ardelene -
de la ei rămânând Banatul Severinului (cuprinzând Ținuturile
Almăjului, Gugulanilor, Pădurenilor și Hațegului), împreună
cu Ținuturile Amlașului / Sibiu și Făgărașului / Brașov, la
poalele Nordice ale Carpaților Meridionali. Staționarea mai
îndelungată era obișnuit denumită “descălecare”,
corespunzător nomazilor din Marea Stepă a EurAsiei -
începând cu Kurganii / Indo-Europenii - însă anterior aceeași
faptă se poate considera “debarcare”, corespunzător
navigatorilor din marile ape ale EurAsiei; în spațiul Nord
Dunărean unde au pătruns Romanii cel mai umed loc - dintre
toate - a fost al regiunii Banat, cu multe Râuri de la Munte și
cu multe mlaștini la șes: savanți ca academicianul Petriceicu
Hașdeu, ș.a. au argumentat despre leagănul Românesc că
stră-Românii au provenit de acolo. Se remarcă situația
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Medievală ca reflectând-o pe cea Antică: Romanii în secolele
II-III și-au exercitat forța prin Dacia Nord Dunăreană pe
osatura Regatului Dac, ce cuprindea Ținutul Hațegului
împreună cu Ținutul Gugulan (constituind embrionul
Banatului Severinului care efectiv în Evul Mediu a influențat
puternic regiunile vecine, anume deopotrivă Oltenia = Bănia
și Ardealul); Bănățenii - printre care s-a emancipat Gherga,
mai ales printre Cărășeni și Timișeni - au fost deosebit de
activi din vremuri îndepărtate, nu doar din Antichitate, din
Evul Mediu sau numai din Epoca Modernă iar în Vechea
Lume (e util de știut) regiunea a fost mult mai umedă decât
vremurile din urmă. De altfel, în Antichitate cel mai
“Romanizat” areal de pe partea stângă a Dunării - după ce
Romanii au traversat Dunărea pe la Gherdap - a fost tocmai
acea zonă de la întâlnirea Banatului cu Ardealul, formată din
actualele județe ale României Caraș-Severin și Hunedoara; de
fapt, poporul Român nu este urmașul celui Roman, deoarece -
pur și simplu - nu exista popor Roman, așa cum în Epoca
Modernă nu ar fi vorba de existența unui popor sovietic,
poporul Iugoslav sau al poporului Europei (iar dacă nu exista
popor Roman, atunci procesul de “Romanizare” de către un
popor inexistent al poporului existent Daco-Get ar fi o
eroare). La mijlocul secolului XVI, prelatul Anton “Verantio”
1504-1573 (Dalmat născut la Sebenico 43,44 lat. N, 15,53
long. E / cetate la gura Râului Krka pe atunci ţinând de
Veneţieni şi populată de Vlahii Nordici, zişi din acel motiv
Vlahi “Negri” = “Mauro-Vlahi” sau “Morlaci”, căci Nordului
îi era Tradițional asociat negrul), care a stat în “Ar-Deal” /
Ardeal, la Alba Iulia - în N Carpaţilor Meridionali - a scris
despre situaţia Medievală cu care era contemporan: “În
vremea noastră se deosebesc printr-o întreită împărţire statele
Transilvania, Ţara Românească şi Moldova iar locuitorii
acestora se numesc Români. Lăsând de o parte nenumăratele
cuvinte pe care le au întocmai sau cu acelaşi înţeles ca în
limba Latină ori în dialectele Italienilor, când întreabă ei pe
cineva dacă le vorbeşte limba spun ‘ştii Româneşte?’ sau
întreabă dacă e Român. Italienii din Dalmaţia sunt numiţi
Vlahi şi despre ei se crede că au fost cu mult mai vechi decât
Romanii”. (Până în Epoca Modernă - secolul XIX - pe coasta
orientală Adriatică s-a vorbit Românica Dalmată, cu care
Graiul Venețian a avut multe compatibilități; iar în N Dunării
- ca de altfel și în S Dunării - nu se vorbea limba Transilvană
/ Ardeleană, limba Valahă sau limba Moldovenească, deci nu
denumiri după regiuni / provincii, ci limba Română, a
poporului Român. De altfel, în mod similar cu vechea
abordare “știi Românește?” iar nu “știi Vlaha?” istoricul
Constantin Daniel 1914-1987, orientalist Evreu din România,
a observat că în demotică abordarea era “știi Grecește?” iar
nu “știi Elena?”). Dr. Sorin Paliga - lingvist de la
Universitatea București - a scris că “înțelesul real al numirii
acestui etnonim și al regiunii corespunzătoare Dalmația nu
poate fi decât unul singur, în deplină concordanță cu
realitatea geografică respectivă: Dalmația este o regiune de
dealuri. Rădăcina ‘dal’ / ‘del’ apare și în afara zonei traco-
ilire, anume într-o altă numire topică: Delos - de gen feminin
- ca numele unei insule muntoase din Cyclade”. Afirmaţia din
Evul Mediu că Vlahii = Armânii au fost mai vechi decât
Anticii Romani nu era nici întâmplătoare, nici singulară, căci
confirma o realitate (faţă de care s-au depus mari eforturi de
denaturare - timp îndelungat - deoarece deranja gloria
identitară a altor Europeni, apăruţi mai recent în istorie iar
credința dominantă dintotdeauna a legat prestigiul de
vechime); echivalent pentru “Vlah”, termenul Grec “Blah”
158
înseamnă acum “Bădăran” (în vechea Greacă însemna
“Brun” = Roșu închis, Valahii fiind Românii = “Oamenii
bruni” / roșii întunecați, în vechea Germană același termen
“Blah” însemnând “negru” - culoarea folosită pentru
“Nordic” - fiind în legătură și cu “Burn” pentru “Ars”, ca
“Oamenii focului”). Între străvechii Rohmani = “Blajini” și
Blahi / Vlahi - termen popular folosit de mulți pentru
A/Români - se poate vedea o legătură, căci s-a practicat des
echivalența “B”/“V”, astfel încât apropierea dintre Vlahi /
Blahi și Blajini / Vlajini e similară cu aceea dintre Români și
Rohmani (înțelepți Pelasgi - “Pelas-Gos” / “Pela-Sgos”,
păstrătorii vetrelor unde ardeau sacrele focuri purificatoare,
pure / “Pyros” în vechea Greacă); frumoasele legi Velagine /
Belagine - ale blajinilor Pelasgi / notate de cronicarul
Iordanes în secolul VI ca “Leges Bellagines” = “Legile
Blajinilor” - erau cântate de doinitori (“Oamenii legilor”): în
sens Iranian, “dîn” / “dân” = “credința” iar “daina” = “legea”
(după cum au arătat lingviști ca Diran Kelekian în anul 1911,
Curzio Faro în anul 1940, ș.a.), astfel fiind în mare vechime
modul de transmitere al mesajelor elaborate - în loc de
scriere, prin cântare - preotul Ardelean Nicolae Feier
afirmând în studiul “Zestrea strămoșească” din anul 2009 că
Legile Belagine proveneau din timpul Pelasg, fiind cele cele
exprimate dintâi de Hermes = bunicul Gherga. De altfel, Dr.
Grigore Leșe a observat asemănarea între doinele Românești
și cântecele clasice Iraniene; corespunzător studiului despre
Rohmani / “Roh-mani” din anul 1983 al cercetătorului
Român Adrian Șuștea, rumenii Blajini (adică Fericiții
Rohmani sau “Rog-mani” / Rocmani, după cum a arătat
lingvistul Lazăr Șăineanu în anul 1929) ar fi locuit lângă
apele mari, la capătul pământului, într-un ostrov îndepărtat și
ei au luat parte la “întemeierea lumii” iar în “Indexul cărților
Arabe” din anul 938 cărturarul Ibn al-Nadim din Bagdad /
capitala Irakului - pe Fluviul Tigru - folosea termenul
“Blagha” pentru Vlahi / Români: oameni cu vlagă.
Cercetătorul Român Petre Morar - Ardelean din Cluj-Napoca
- în lucrarea “Noi nu suntem latini” din anul 2000 a scris: “O
persoană la vârsta de 80 de ani nu mai seamănă deloc cu cea
care a fost la vârsta de 20 de ani; a evoluat, s-a schimbat, a
putut chiar deveni o persoană cu totul nouă pe plan social,
cultural și moral, dar nu este înrudită cu persoana anterioară,
ci este în relația de identitate biologică, chiar dacă e
imposibilă asemănarea, privind din exterior. La nivel intim
genetic, acea persoană este inconfundabil asemănătoare cu
cea care a fost înainte. În altă ordine de idei, ca o unicitate
europeană, limba română este complet ne-dialectală, deci
trebuie să fie extraordinar de veche, omogenitatea fiind o
măsură a vechimii limbii. Cât de veche poate fi limba română
ca să aibă un caracter omogen la scară europeană? Cum poate
fi o limbă ‘nouă’ europeană, poate cea mai ‘nouă’
considerând Dacia ultima victimă a Imperiului roman, să se
dezvolte ca o limbă omogenă? Cum pot alte limbi mai ‘vechi’
decât limba română, cum ar fi italiana sau franceza, să fie
încă limbi dialectale în ciuda vechimii lor? De ce iese limba
română din șablonul ‘omogenitate înaltă înseamnă vechime
îndelungată’? De cât timp vor avea nevoie italiana și germana
pentru a deveni limbi nedialectale?” Ținând cont că totdeauna
poporul e mai vechi decât limba sa nativă - căci dacă limba ar
fi mai întâi atunci ar fi fost vorbită de către altcineva - rezultă
că vechimea poporului Român e mai mare decât a limbii
Române, care la rândul său și-a probat vechimea mai mare
decât vremea Antică Daco-Romană: așadar, în spațiul stră-
Românesc, stră-Românii - anume oamenii formând poporul
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Român - au fost de o mare vechime, precedând limba
Română (având o astfel de vechime încât s-a păstrat ca limbă
omogenă în forma nedialectală zisă “Daco-Romană” până în
prezent). Armânii / din S Dunării şi Românii / din N Dunării -
urmaşii Traco-Geto-Dacilor - au păstrat aceleaşi elemente
Civilizaţionale străvechi, anterioare existenţei Romanilor cu
mult: faptul că stră-Românii - care nu-și ziceau Pelasgi,
Valahi, etc. - erau mai vechi decât strămoşii Romanilor a fost
demonstrat de chiar existenţa Vechii Civilizaţii Europene =
“Civilizaţia Dunăreană”, care în inima sa a avut spaţiul
Românesc, steagul bicolor Aromân fiind roșu cu Soarele
galben iar steagul tricolor Român având culorile de bază roșu,
galben și albastru, reproducând purpuriul și auriul regalității,
împreună cu azuriul Raiului Atlant (Vechea Civilizaţie
Europeană a ajuns în Peninsula Apeninică / Italică doar în
Sudul său şi numai către sfârşitul neoliticului, când a cuprins
Malta); de altfel - după cum a scris și Anticul Titus Livius în
“Istoria Romei” 1:13 - primii locuitori ai Romei se numeau
“Quiriți” / “Curiți” (probabil că denumirea era versiunea
locală pentru Gherghiți).
Steagul vechi Roman: purpuriu cu auriu
Este chiar foarte bine că numele Țării Românilor -
care vorbesc limba Românică numită Româna iar nu Latina,
Bănățeana, Valaha, Ardeleana, Transilvana, Moldoveneasca
sau Daca - azi e România și nu Valahia ori Dacia (după cum
a observat Dr. Mihai Vinereanu, unii cronicari Români au
pomenit despre “limba noastră Dăcească”, ca un ecou al
continuității din Antichitate, punând cinstita egalitate dintre
Română și Dacă): Dacii - în pronunția corectă “Dachii”,
similar cum pronunția corectă pentru Geți era și a rămas
“Gheti” - au fost strămoșii Antici ai actualilor Români, în
continuitate dovedită științific din timpurile lor până în
prezent. De altfel, la cronicarul Moldovean Grigore Ureche -
care a descris în “Letopisețul Moldovei” fapte până la
sfârșitul secolului XVI - a scris: “Vor unii Moldovei să-i zică
că a chiemat-o Schithia pre limba Slavonească. Ci Sțitia
coprinde loc mult, nu numai al nostru, ce închide și Ardealul
și Țara Muntenească și câmpii preste Nistru, de coprinde o
parte mare și de Țara Leșască. Chiematu-o-au unii și Flachia,
ce scriu létopisețile Latinești, pre numele hatmanului
Râmlenescu ce l-a chemat Flacus, carile a bătut războiu cu
Sțitii pre acéste locuri și schimbându-să și schimosindu-să
numele, din Flachia i-au zis Vlahiia. Ci noi acésta nume nu-l
priimim, nici-l putem da Țărâi noastre Moldovei, ci Țării
Muntenești, că ei nu vor să disparță, să facă doao Țări, ci
scriu că au fostu tot un loc și o Țară și noi aflăm că Moldova
s-a discălicat mai pe urmă, iar Munténii mai dintăi, măcară că
159
s-au tras de la un izvod, Munténii întăi, Moldovénii mai pre
urmă, din păstorii de la Ardeal”. Apoi cronicarul Miron
Costin a scris în lucrarea “De neamul Moldovenilor, din ce
Țară au ieșit strămoșii lor” din secolul XVII: “Acum mulți ne
zic noao, Țării noastre Moldovenești și Țării Muntenéști,
streinii, Dațiia, însă norodul, neamul lăcuitorilor, nu ș-au
schimbatŭ numele său, ci-s tot Rumâni, pănă astăzi”. (Așadar,
cu mult înaintea constituirii României = statului Român
Modern, indigenii = băștinașii / autohtonii nu se autonumeau
Moldoveni / Volohi sau Munteni / Valahi, ci se autonumeau
Rumâni / Români). Pe de o parte, poate Italia ar fi fost
îndreptățită să se numească Romania / ca inima fostului
Imperiu Roman dar cetățenii săi - vorbind Italiana și diverse
Dialecte - nu au intenționat așa ceva; pe de altă parte,
Imperiul Bizantin / fostul Imperiu Roman de Răsărit, cu
cetățeni vorbind diverse limbi, s-a numit Romania și cu toate
că nu a înglobat nicicând România - doar temporar
controlând ceva regiuni Românești - iată că Țara vorbitorilor
de Rumână / Română (niciodată parte bizantină) totuși se
numește România: așa ceva - fără legături structurale cu foștii
Romani / fie răsăriteni, fie apuseni - demonstrează
înrădăcinarea ante-Romană. Academicianul A/Român
Neculai Iorga - bărbat foarte înalt în comparație cu media
contemporanilor săi / avea 1,90 metri - a afirmat: “Românii
nu sunt nicăieri coloniști, venetici, oamenii nimănui, ci
pretutindeni unde locuiesc sunt autohtoni, populație mai
veche decât toți conlocuitorii”; cu denumirea Pelasgă de “A-
Rimini” / Arimini = stră-Români (echivalată cu Arami / A-
Rami ori Arimaspi), vechii Români au fost nu doar
contemporani cu vechii Indieni, vechii Egipteni, vechii Greci,
ș.a., ci - corespunzător dovezilor - chiar și strămoșii / “stră-
Moșii” unor lideri ai acelora (iar “Moși” de exemplu au fost
atât “Moeși” în Balcanica Moesie, cât și “Misi” în Anatoliana
Misie ori “Mezi” în Media Caspică, etc. / de exemplu în
spațiul Românesc, un ecou evident al Mezilor / Midilor -
Magilor / Moșilor - din Media sunt cei din actualul județ
Mehedinți, din fostul Banat al Severinului, anume populația
de la Gherdap, căci de pildă între zonele respective, între
Dunăre / România și Caspica / Iran, au fost legături strânse,
timpi îndelungați): istoricul Anatolian Herodot Karka 7:62 a
scris că inițial Midii / Mezii erau “Ari” / “Arioi”, adică Ariani
(iar denumirea și-au schimbat-o numai după stăpânirea
nobilei Medeea din Kolkis / Georgia - anume, o Ghergară -
asupra lor). De altfel, în acele zone - Media din S Caspic /
patrie zoroastră, adică a primului monoteism din lume, iubind
arzător focul mistuitor / mântuitor, Mysia / Misia din NV
Anatolic și Moesia din NE Balcanic - credincioșii păgâni au
instaurat ungerea religioasă (însoțită de rugăciuni) cu uleiuri /
untură a rănilor autoprovocate prin flagelări, pentru calmarea
acelora: creștinii au taina Sfântului Maslu - ce se săvârșește
doar de cler - pentru însănătoșirea / izbăvirea suferinzilor
(onomastica Maslu e relevantă în acele zone Moesia, Misia,
etc. populate de omenoșii Hamiți împreună cu zișii Iafiți /
Însemnați, adică brăzdați de cicatrici, respectiv tatuați iar
Semiții / Corciții au și ei termeni semnificativi pentru cel uns,
ca Ebraicul “Mașiah”, respectiv Arabul “Masih”); o altă taină
creștină e cea a Sfântului Mir = “mirungerea”, adică ungerea
cu mir după rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt (mirul se
face din ulei fiert împreună cu multe arome, pentru
înmiresmare).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

conform lui Apolloniu din Rodos în “Argonautica” 2:417 -

iar Dacii trăind în România de azi, adică atunci încă era
aceeași limbă pe ambele părți ale Pontului / Mării Negre);
după Războiul Troian - când a căzut și Imperiul K/Het = Hitit
- în răsăritul Pontic cei numiți Diauehi / Dioakhi s-au
remarcat ca vecini cu Kart-Velii / Colchii (care populau
Kolkha = Colchis): azi acolo e Georgia, Țara Caucaziană a
Georgienilor (autohtonii și-o numesc Sakartvelo / “Sa-Kart-
Velo”, adică a Sfinților Kartuli / “Kart-Veli” = riveranii
răsăritului Pontic). Așa cum au arătat în anul 1997
academicianul Ladislau Zgusta și Dr. Hans Hock de la
Maslu Mir Universitatea Illinois / SUA, în anul 2014 Dr. Stephen Rapp
de la Universitatea de Stat din Huntsville / SUA, în anul 2015
Ar fi de remarcat că zoroaștrii nici nu-și incinerau, Alexander Mikaberidze - profesor de istorie la Universitatea
nici nu-și înhumau morții (în Vechea Lume, hindușii s-au de Stat din Shreveport 32,25 lat. N, 93,42 long. V / SUA -
deosebit prin practica incinerării, astfel făcând sporadic unii ș.a., în Caucaz numele de Georgia (folosit în SE Mării Negre)
păgâni; monoteiștii - anume mozaicii, creștinii și musulmanii era înrudit cu cel Iranian de Gurgan / Gorgan (folosit în SE
- n-au incinerat nicicând): la zoroaștri, după descărnarea de Mării Caspice) pentru “Țara Lupilor”: în plus, e de remarcat
către păsări ori după putrezirea cărnii, oasele erau considerate că în ambele zone au trăit atât Gherghi, cât și Dahi (care
ca esența puterii și respectate, păstrându-se și divinizându-se aveau ca stindard lupul, astfel cum s-a regăsit în Caucazul
nelimitat (mult ulterior, creștinii venerează moaștele, cu Vestic / Carpați inclusiv la Daci).
ardoare mai ales cele ale sfinților). În Vechea Lume,
devoțiunea pentru divin implica și suferință / sacrificiu
personal, pentru demonstrarea credinței: de pildă, pielea
umană intenționat era imens maltratată - fie arsă, fie tăiată -
ceea ce se trata în ritual religios, rostind rugăciuni, prin
ungere (pe atunci, nu existau creme, curățarea făcându-se cu
apă “sfințită” iar rănile oblojite cu untură sau ulei). În Vechea
Lume, credincioșii păgâni aveau pieile pline de cicatrici,
urmele fiind corcodite cu tatuaje religioase (evlavia se putea
aprecia vizual și prin simpla expunere - atât de către femei,
cât și de către bărbați - astfel încât simpla vedere a pielii
abuzate reda esența): durerea oglindea dragostea. Ritualurile
păgâne au fost uneori cumplit de sângeroase (iar unele culte
ajungeau inclusiv la jertfe umane totale); printre alții, Geto-
Dacii (în EurAsia Antică Tracii - printre care erau - fiind cei
mai numeroși după Indieni) nu au făcut excepție: istoricul
Herodot - la mijlocul mileniului I î.C. - a consemnat că
special pentru Zeul-moș = Zal-moxe era ucis ritualic (în
sacrificiu uman absolut) câte un tânăr sol / mesager al
credincioșilor Geto-Daci, care astfel să “urce” la Cer de la sol
/ de pe Pământul Ga: acela era un mesager mult stimat, ca
Gher-Ga. Încă din Antichitate şi tocmai la Roma / azi capitala
Italiei, istoricul Roman Cato “cel Bătrân” 234-149 î.C. în
lucrarea sa “Origini” a scris: “Getae etiam ante Romam
conditam, heroum suorum res praeclargestas carmine
conscriptas ad tibiam cecinerint quod multo post tempore a
Romanis factitatum” = “Chiar şi Geţii mai înainte de
fundarea Romei îşi cântau acompaniaţi la fluiere faptele
strălucite ale eroilor lor scrise în versuri, lucru pe care
Romanii l-au făcut mult mai târziu”; așadar, un Roman de
seamă a atestat - cu mult înainte de existența împăratului
Burebista sau a regelui Decebal - primordialitatea Getă,
anume deopotrivă că Romanii nu erau așa vechi ca Geții și că
Geții practicau cântece de slavă dinaintea Romanilor. Tot în Daci / Daki în V Pontic, Diaoki în E Pontic
Antichitate, nimeni alţii decât Romanii au anunţat că Dacii
vorbeau o limbă Barbară de sorginte Latină dinaintea Istoricul Roman Sextus Rufus / proconsul al Asiei -
Romanizării, ca de pildă poetul Roman Horaţiu 65-8 î.C. care provincia cuprinzând Caria = Țara Gherghită - în vremea
în “Odele” 1:20 a afirmat “Colchii şi Dacii vorbesc o limbă împăratului Valens (născut în anul 328, în ceea ce acum e
Barbară, de idiomă Latină” (Colchii trăind în “Kart-Velia” / Croația) a enunţat că “O limbă Barbară Latină se vorbea în
Georgia de azi - cu denumirea timpurie “Aea” conform provinciile Iliricului încă înainte de cucerirea Romanilor; sub
poetului Anatolian Homer în “Odiseea” 12:3 sau “Aia” numele de Iliria se înţelegeau - în timpurile mai vechi - toate

160
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
ţinuturile spre apus de Tesalia şi Macedonia, până la Mare şi
până la Istria iar în timpul Imperiului făceau parte din Iliric
Noricul, Dalmaţia, Panonia, Moesia şi cele 2 Dacii de peste
Dunăre”: Iliria era populată de Iliri, al căror etnonim a fost
Illyrius - stabilit la Lacul Ohrida - mezinul răsăritenilor
Cadmus și Harmonia (aceea a fost fie fiica Atlantei Electra
din SamoTracia, fie fiica frumoasei Afrodita / care în Vechea
Lume avea cel mai mare centru cultic în apropierea Carianei
localități Hillarima). Dintre Liri / Iliri - printre care au fost și
mulți coloniști din Ilion, mutați după Războiul Troian de pe
coasta V Anatolică pe coasta V Balcanică - Latinii vechi
zicându-le și Hiluri, au fost inclusiv liderii stimați ca Leri /
Lorzi în Bazinul Dunării inferioare (nobili purtându-și
capetele acoperite cu “Pă-Lării” / pălării, pentru a se deosebi
de restul “po-pulației” / populației); cei din Troia / Ilion au
ajuns deopotrivă în Bazinul Dunării inferioare - ca lideri Leri
- și pe țărmul Dalmat ca Iliri, denumind partea Mediteranei
de acolo ca Marea Ionică iar ajunși și în Peninsula Italică, au
fost atestați de către Antici printre strămoșii cârmuitorilor
Romanilor: mișcarea oamenilor de la E spre V - de pildă din
Peninsula Anatoliană în Peninsula Apenină / azi Italiană - nu
a sărit Peninsula Balcanică, aflată între ele (în al cărei N e
spațiul Românesc). Limba Română și-a avut afinități cu
elemente dintr-un răsăritean Grai Arian așa cum limba Latină
și-a avut afinități cu elemente dintr-un răsăritean Grai
Anatolian: în acele situații, spațiul Anatolian și spațiul
Românesc au fost de tranzit și respectiv de bază; privind
necunoscuta limbă Geto-Dacă, între cele 2 posibile extreme -
că ar fi fost foarte depărtată de Română / gen “Chineză” sau
foarte apropiată de stră-Română / gen actuala Română - în
lipsa relicvelor radical diferite, logica înclină spre
continuitate, astfel că Geto-Dacii utilizau mai degrabă stră-
Româna decât vreo limbă bizară, din care n-ar fi rămas ca
urmă lingvistică nimic în uzul practic. Cercetătorul Ardelean
Petre Morar în cartea “Noi nu suntem latini” din anul 2000 a
scris: “O limbă geto-dacă diferită de limba română nu va fi
găsită niciodată, deoarece limba geto-dacă era limbă
românică primordială, vorbită și azi în toată România; de
fapt, limba română de azi este limba ariană de ieri”.
Grupurile genetice masculine majore
161
Pentru unii chiar există confuzia (grea de depăşit
numai prin mijloacele proprii / personale) dintre filogenie şi
genealogie, căci între abordările genetică şi istorică - ambele
foarte ştiinţifice - sunt discrepanţe serioase, atât prin orizontul
temporal operat, cât şi prin metode: de exemplu, din viziunea
geneticii explorând dimensiuni de ordinul a zeci de milenii,
istoria - acoperind numai câteva milenii - pare insignifiantă;
pe cealaltă parte, din viziunea istoriei explorând dimensiuni
de milenii, genetica - acoperind zeci de milenii - pare
prăpăstioasă = protocronică în vechimea sa preistorică (iar
privind aspectul originii, în plus aşa ceva se împlineşte şi
altfel, de pildă cu elemente din antropologie, filologie,
mitologie, etc., ducând la producţia obţinută prin completările
lor reciproce, anume - în situaţia prezentată aici - la lucrarea
“Originea Gherga”). Poate ar părea surprinzătoare o realitate:
genetica facilitează accesul la istorie. În această arhivă - de
fapt un “inventar” Ghergan din timpuri demult trecute, până
acum - sunt prezentate unele produse ale “terţilor”, pe lângă
câteva urme directe Gherga, gospodărite şi într-o perspectivă
deocamdată rară (anume cea genetică), ceea ce a atras mai
multe reflectări, începând chiar cu titlul lucrării: “Originea
Gherga”? Sau “Istoria Gherga”? (Unii afirmă despre cele mai
frumoase poveşti că ar fi cele istorice, cu toate că aceeași
istorie poate fi reflectată diferit, de pildă din punctul de
vedere al “învingătorilor” sau din punctul de vedere al
“învinșilor”; de exemplu, același personaj poate fi considerat
erou al războiului de către învingători și - în acelaşi timp -
poate fi considerat criminal de război de către învinși: iar
isteria - dacă se ivește - nu ajută istoria). Schiţa următoare e
sugestivă; a fost realizată în anul 2015 de caricaturistul
Britanic Tom Gauld:
Autentica “Originea Gherga” este mai mult decât
“Istoria Gherga” sau “Genealogia Gherga” ori mai mult decât
“Filogenia Gherga” sau “Monografia Gherga”, etc.; titlul
lucrării putea fi şi “Povestea Gherga” ori chiar “Gherga” -
însă parcă n-ar fi fost chiar atât de relevant pentru publicul
actual - astfel încât a rămas statornicit să fie “Originea
Gherga” (autorul e conştient că unii utilizatori stereotipi - cu
minţile captive între aspecte redundante cu ele însele / ori
gândind intermitent - pot fi profund deranjaţi de Originea
Gherga, nu însă chiar de titlu, cât de conţinut, lucrarea putând
să nu pară “simpatică”, ci ca o voce stridentă pentru un “cor”
obişnuit): în “Originea Gherga”, autorul prezintă inclusiv
enunţurile unora dintre învăţaţii planetei - destinația
“gravitațională” fiind Gherga - iar unele paragrafe pot fi
incomode, însă nu pot fi evitate, chiar numai pentru simplul
fapt că există / ele chiar putând fi “misterioase” şi de aceea
trebuie desluşite, căci au apărut cu un scop iar acela e de
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
elucidat (de la muţenia rituală din jocurile Româneşti
populare cu măşti - în care “mutul” era iniţiatul ce nevorbind
păstra taina / secretul religios - a apărut termenul de
“mister”). Savantul German Erwin Rohde 1845-1898 a
afirmat că religia de Misterii a derivat direct din Cultul
Morților (răspândit la toate populațiile timpurii): în cadrul
Misteriilor se dezvăluiau destinele și ce trebuiau să
săvârșească adoratorii pentru a deveni nemuritori. Realitatea
actuală e că în prezent, la fel cum muzeele sunt tot mai puţin
frecventate, aşa şi Bisericile sunt tot mai puţin frecventate,
deopotrivă ştiinţa şi religia aflându-se în cursul unor
transformări serioase; de orice fapt sunt conectate minimum 2
aspecte, anume cele legate de cauză și de efect: nu iese fum
fără foc.
Schiţa răspândirii Homo Sapiens
Acum oamenii nu mai trăiesc în Cosmosul despre
care se ştie din cele mai vechi mărturii (relatări provenite din
Epoca Pietrei); acum oamenii trăiesc în istorie. La început, în
general oamenii n-aveau imaginaţia aşa înzestrată pentru
cuprinderea ideii că un bărbat a făcut un alt bărbat (fie Zeul
bărbat care a creat din argilă / lut omul bărbat, chiar “după
chipul şi asemănarea Lui”: procesul respectiv în prezent e
ştiinţific numit “clonare” şi cu milenii în urmă a fost enunţat
ca posibil, ba chiar şi anunţat ca înfăptuit, dovada fiind vie,
manifestată prin însuşi existenţa oamenilor, rezultaţi din aşa
ceva); ştiinţific, clonarea reprezintă modalitatea de realizare a
replicii identice din punct de vedere genetic a unei celule,
ţesut sau organism, rezultatul procesului fiind “clona”, cu un
material genetic / genom identic cu celula, ţesutul sau
organismul după care a fost copiată clona (ADN-ul celor 2
este identic până la ultima nucleotidă, fără să existe nici o
diferenţă structurală sau funcţională între genele lor). Mai
mult, Dr. Anthony Perry de la Facultatea de Biologie a
Universității din Bath / Anglia 51,22 lat. N, 2,19 long. V a
anunțat în anul 2016 că a reușit să obțină embrioni doar din
spermatozoizi - fără ovule - tehnica de fecundare pe care a
experimentat-o implicând numai material genetic masculin:
așa ceva înseamnă conceperea de progenituri fără material
genetic feminin; posibilitatea apariției bărbatului din bărbat
așadar a fost dovedită științific (de altfel, dimorfismul sexual
este determinat la om prin repartizarea diferită a
cromozomilor sexuali “X” și “Y”, astfel sexul masculin
având cromozomii “XY”, sexul feminin având cromozomii
“XX”, cromozomul “Y” fiind răspunzător de caracterele
sexuale masculine). Așadar, varietatea genetică /
cromozomială - “X” și “Y” - se găsește doar la partea
bărbătească (spre deosebire de partea femeiască, numai cu
“X”); Biblia de altfel a indicat succesiunea primordială, întâi
apărând Adam (bărbat făcut, nu născut). “Evanghelia după
Toma” - catalogată ca gnostică / apocrifă - a scris despre cel
162
nenăscut din femeie că “Iisus a spus: ‘Când îl veți vedea pe
cel care nu a fost născut din femeie, cădeți cu fața la pământ
și închinați-vă lui. Acela este tatăl vostru’.” (Se poate observa
că lucrările apocrife / gnostice - necanonice - uneori
completează golurile scripturilor, adică ale scrierilor sfinte
acceptate oficial). Adam - primul bărbat - nu a avut mamă;
nici Eva - prima femeie - nu a avut mamă (la fel ca Adam, ea
nu a fost născută, ci făcută, însă Eva era plămădită totuși din
om / începând cu coasta lui Adam, așa că a putut da viață
oamenilor, născând fii și fiice). Lilith - prima femeie a lui
Adam - nu a avut mamă: a avut ambiția să fie egala lui
Adam; nu s-au înțeles - s-au dovedit incompatibili - și nu au
avut copii (după despărțirea de Lilith, bărbatul Adam a avut
copii cu Eva: de atunci, oamenii au mame). La fel a fost cu
Dumnezeu: nu a avut mamă. Corespunzător Vechiului
Testament, Uriașii Ghergași au avut mame = “fiicele
oamenilor” dar tații lor - anume îngerii Veghetori Gregori =
“Fiii Domnului” nu au avut mamă / ori mame: așadar, Uriașii
viteji din vechime au fost nepoți divini. Lipsa mamei la acele
ființe timpurii poate fi conectată de absența mamei Homo
Sapiens, divinizată puternic ca “Marea Mamă” abia după
dispariția predecesorilor Uriași Neandertali, care - spre
deosebire de oameni - efectiv nu au avut mame Homo
Sapiens; prediluvian, fiicele oamenilor - adică femeile Homo
Sapiens - au născut și corcituri (gen Cro Magnon), însă
postdiluvian au rămas doar ca mamele oamenilor Homo
Sapiens. Nu sunt date că în urmă cu milenii ar fi circulat
interpretarea transformării maimuţelor în oameni (genetica a
demonstrat că numărul cromozomilor - adică a structurilor
celulare cu rolul transmiterii informaţiei ereditare - e diferit la
maimuţe şi la oameni, împerecherile lor fiind incompatibile /
sterile) dar din urmă cu milenii - când oricine observa că
pretutindeni în natură doar partea feminină dădea naştere unei
alte fiinţe iar viaţa embrionului se contura în oul / ovulul
matern, de aceea femeia / muierea şi mai ales mama se
bucura de cel mai mare respect - sunt numeroase date despre
intervenţia supranaturală în apariţia oamenilor iar aşa ceva
merită atenţie, inclusiv prin prezenta lucrare “Originea
Gherga”; de altfel, o întrebare ar fi: dacă oamenii au descins
din maimuţe, de ce încă mai sunt maimuţe? De exemplu,
Românii n-au nici o relatare străveche despre vreo legătură
între maimuţe şi oameni (de altfel, nici un popor European n-
are aşa ceva); din geneza Tibetanilor, a rămas de poveste că
în cuplul primordial al strămoşilor doar unul dintre părinţi -
cel masculin - a fost o maimuţă divină (rod al dragostei dintre
Cer şi Pământ). De altfel, unii cercetători au susținut că
maimuțele și oamenii au avut un strămoș comun - demult
dispărut - primele maimuțe (de asemenea dispărute) nefiind
ca acelea din grădinile zoologice de acum. Francezii Jean
Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în “Dicţionar de
simboluri”: “Strămoşul tibetanilor a fost un maimuţoi - fiul
Cerului şi al Pământului - născut din divizarea oului
primordial. Povestea tibetană a fost prezentată de Ariane
Macdonald în 1959: ‘La multă vreme după o inundaţie
originară, în Tibet s-a întrupat Mani, sub forma unei
maimuţe; din împreunarea lui cu Ştima stâncilor s-au născut 6
făpturi, jumătate om, jumătate maimuţă. Treptat, părul de pe
trup le-a căzut, coada s-a micşorat şi au devenit oameni’.
Maimuţoiul nu o luase în căsătorie pe Ştima stâncilor decât la
sfatul zeilor şi din milă, când abila Ştimă îl ameninţase: ‘Mi-e
poftă de tine, te iubesc, mă topesc de dorul tău; de-atâta
iubire, te voi urmări pas cu pas şi te implor: dacă nu va fi să
trăim împreună noi doi, mă voi duce să ţin tovărăşie
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
demonilor şi se vor naşte sumedenie de demoni şi vor devora
în fiecare zi sumedenie de făpturi. Ci eu, când puterea
faptelor mele dinainte mă va ucide, voi cădea în iadul adânc
al fiinţelor’. Astfel, omenirea a luat naştere în Tibet dintr-un
maimuţoi milos şi din Ştima stâncilor topită de iubire; acei
primi părinţi le-au dăruit copiilor virtuţile oamenilor şi au
făcut ca zeii să le dea grâne, aur şi nestemate. La vechii
indieni, maimuţa era simbolul sufletului. La vechii egipteni,
pe Lumea cealaltă sufletele trebuiau să evite maimuţele, care
le prindeau cu năvodul”. Sufletul e legat de suflare, pentru
care termenul în Vechea Lume a fost “As”; de la suflul “As”
au derivat deopotrivă nobilii Asiei - populația semnificativă
fiind format din Ari - dar și Zeul suprem An. Față de toate
viețuitoarele, omul parcă n-ar fi trebuit să existe, căci se
distinge evident, așa că prezența sa contrastează șocant față
de mersul naturii: e singurul cuvântător (iar evolutiv e separat
de maimuță - prin verigi lipsă - fiindcă are alt număr de
cromozomi, e fără blană, are creierul diferențiat / inclusiv
prin gestionarea informației altfel, etc). Din cele 3 căi de
apariție ale omului - maimuța, Mama și Magia - doar a treia
cale, anume Magia, a fost agreată în Vechea Lume ca
autentică, corespunzănd Creației omului: vechii oameni au
reținut - în conformitate cu înțelegerile lor - cum a fost
situația “la început”. În anul 2011, cercetătorul Elen
Athanasios Angelopoulos a afirmat că “primii locuitori ai
Egiptului - la început numit Aeria, la fel ca și Creta - au fost
Pelasgi, sosiți acolo pre-diluvian, în mileniul X î.C”. Dr.
Nikolay Jirov în cartea “Atlantida” din anul 1964 (în care a
corelat scufundarea Atlantidei cu momentul diluviului /
Potopului) a scris: “cele mai vechi așezări din Creta (datate în
jurul anului 6700 î.C.) au fost situate departe de țărm; s-ar
părea că locuitorii ar fi căutat să se așeze în peșteri
îndepărtate, bine ascunse”. Insula Creta / fostă Aeria (cea mai
Sudică Insulă Egeeană, la Nord de Egipt) are multe grote /
peșteri, spre comparație spațiul Român - cu suprafața mult
mai mare - având proporțional totuși mult mai multe,
frecventate și din timpuri anterioare, din vremurile
Neandertale; în mileniul VII î.C., după formarea Mării Negre
prin inundarea Lacului Pontic, supraviețuitorii Potopului s-au
stabilit în spațiul actualei Românii la distanțe sigure de
litoralul Marin, pornind Vechea Civilizație Europeană, ca
succesoarea imediată a Civilizației Atlante, începând de pe
litoralul / malurile Fluviului Dunărea de la Gherdap / zona
Porților de Fier și pe dealurile din “Ar-Deal” / Ardeal (având
de jur-împrejur Munții Carpați / în anul 2023 Dr. Mihai
Vinereanu estimând vechimea denumirii Ardeal ca fiind din
jurul anului 6000 î.C.): asemănător - din frica de valurile
Mării - în acel mileniu VII î.C., la începutul neoliticului,
locuitorii Cretei / Kerîgî au procedat similar, trăind acolo la
distanță de maluri, în interiorul Insulei. Privind străvechii Ari
din Asia, împreună cu tărâmurile Aeria din Europa / Creta și
Africa / Egipt, ar fi niște remarci: probabil - după cum a
observat și cercetătorul Armean Sjur Papapzian în anul 2015
- “denumirile de A/Eria desemnau teritoriile Arilor /
Arianilor”. Arheologul German Hugo Winckler 1863-1913 a
afirmat că “Armenia a fost locul apariției termenului ‘Arri’,
identic etimologic cu Arian” / proveniența fiind Iraniană
(Armenia e în Caucaz, plasată între răsăriteana Albanie
Caucaziană / Țara Ghergarilor de la Marea Caspică și
apuseana Aea / Aia - fosta Colchida / Kolkis, acum Georgia -
de la Marea Neagră, Armenia având graniță cu Iranul,
generalul Britanic Francis Rawdon Chesney susținând în
cartea sa din anul 1850 despre “Expediția la Eufrat și Tigru”
163
că Ghergarii Caucazului au fost printre strămoșii Armenilor);
privind răspândirea termenului Alban în Europa - de la E la V
- se pot remarca fosta Albanie Caucaziană (cuprinzând
Azerbaidjanul și Daghe-stanul de azi), actuala Albanie
Balcanică / Albanie Mediterană ori Muntele Vulcanic Alban
din Peninsula Apenină de la poalele căruia, din Alba Longa,
au fost fondatorii Romei, lanțul Munților Alpi, Albionul /
Anglia, ș.a.m.d.: similar cum cei din Albania Caucaziană /
Țara Ghergarilor erau în V Caspic, cei din V Anatoliei / Caria
= Țara Gherghiților - ajunși la Istru, inclusiv drept coloniști
Ghergani în Dobrogea - erau în V Pontic (așadar, despre
răspândirea mulților Gherghi în Vechea Lume se poate
observa că au fost ca Ghergari în V Caspic, ca Gherghiți în V
Anatolic, ca Ghergani în V Pontic / pe lângă Ghergheseii
biblici din V Asiei, anume ca Galileenii riverani ai Lacului
Galileeii, ca Veghetorii Gregori de pe Înălțimile Golan,
respectiv ca Ghirgașiții din Canaan). Printre primii “Ari” au
fost cei știuți (din moși, stră-moși) ca “de-moni”, adică
“divini oameni” (“de” = “divin” iar “moni” = “oameni”),
anume: Gini sau urmașii Magi. Demonii / “de-monii” n-au
fost prezenți doar în “Dicționarul de simboluri” (care i-a
pomenit în legătură și cu geneza Tibetană). “Dicționarul
explicativ al limbii române” a enunțat despre “demon” ca
fiind “(în scrierile romanticilor) personificare a eroismului, a
curajului, a răzvrătirii și uneori a frumuseții fizice; (în
gândirea mitică și în poezie) geniu al neliniștii, care stârnește
dorințe, pasiuni, etc”. Despre “demon”, lingvistul Lazăr
Șăineanu în “Dicționarul universal al limbei Române” din
anul 1929 a indicat ca fiind “în politeismul antic, geniu bun
sau rău” iar - după un deceniu - “Dicționaru Limbii
Românești” din anul 1939 realizat de Dr. August Scriban a
scris despre “demon” ca fiind “în religiunea creștinească,
înger căzut din cer” / respectiv din văzduh / “văz-duh”. În
“Cartea patriarhului Enoh”, îngerii veniți din cer, știuți ca
Veghetori / Gardieni ai pământului, respectiv ca observatori
(inclusiv ai cerului) au fost notați Gregori / Grigori; față de
ceilalți îngeri asexuați - acea caracteristică principală fiindu-
le definitorie - îngerii Grigori / Gregori se deosebeau prin
faptul că aveau coaie / testicule: îngerii Gregori erau tipic
masculinizați, fiind ființe cerești deosebite, sexuate (în
vechiul Egipt, cu “Casa lui Enoh” - având notarea “Pa-
Hanok” / “hanuka” la Evrei însemnând “dedicat” - a fost
conectat termenul Grec “Phoenix” / “Pho-Enix”, după cum au
constatat cercetători Americani ca Mary Sutherland în anul
2005, Samuel Dael în anul 2013, ș.a., putându-se observa și
că pe titirezul cu care se joacă Evreii la sărbătoarea luminilor
Hanuka litera “G” e alocată premiului întreg câștigat de
persoana care îl învârte iar litera “H” e alocată jumătății / “N”
fiind pentru nimic).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Schița următoare înfățișează migrări posibile ale
acelor îngeri observatori / Veghetori, de pe Vârful / Piscul
Ardis al Masivului Hermon / Sirion (cel mai mare al
Înălțimilor Golan, din Sudul Siriei, unde - în Vechea Lume -
santinelele / paznicii erau vestiți prin pieptarele / platoșele
purtate):
Îngerii Gregori / Grigori și posibilele lor migrări
164
La începutul capitolului 6 din “Facerea” / “Geneza”
- prima carte din Vechiul Testament, respectiv prima carte
din Biblie - stă scris despre “fiii lui Dumnezeu” / din Cer care
au intrat la “fiicele oamenilor” / de pe Pământ, care le-au
născut “Uriași” (aceia fiind “vestiții viteji din vechime”);
după cum se știe din Biblie / Noul Testament, Iisus - Fiul lui
Dumnezeu - a fost pe Pământ în secolul I iar după cum se știe
tot din Biblie / Vechiul Testament, înaintea Potopului
(“Facerea” 6:2): “Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele
oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe
cine a voit” (existând așadar pluralul Fiilor lui Dumnezeu,
practicând devălmășia sexuală, toți cu mult timp anteriori lui
Iisus). De altfel, privind acea pluralitate nu androgină, ci
sexuată - poliandră / a partenerilor bărbați din perioada
matriarhală, respectiv poligamă a celor divini - Vechiul
Testament a menționat nu doar pluralitatea Fiilor lui
Dumnezeu, ci și pluralitatea Dumnezeiască (“Facerea” 1:26):
“Să facem om după chipul și asemănarea noastră” (concret,
Treimea Sacră - formată din Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt - ar
justifica pluralul divin / Zeiesc, însă căutând Fii, pe lângă Fiul
Iisus, în Biblie nu apar alte ființe cerești decât îngerii, deci
Domnul când a zis așa ceva vorbea îngerilor); în pluralitatea
îngerilor, prima distincție a împărțit ansamblul îngerilor în
îngeri asexuați și în îngeri Gregori sexuați / masculini (ale
căror apariții s-ar fi datorat nu numai unei Mari Mame, ci mai
multor femei iar momentul biblic al apariției umane “după
chipul și asemănarea taților” a fost poliandru și ceremonios
consemnat de “Facerea” ca de fapt reprezentând finalul foarte
important - și mult așteptat - al genezei exclusive Homo
Sapiens, în sfârșit fără prunci Cro Magnon / Neandertal). La
Potop au pierit nu numai fiii lui Dumnezeu menționați de
Biblie, ci și un fiu al lui Noe, menționat de Coran în sura 11,
când porni arca:
“42) Noe îl strigă pe fiul său, rămas de o parte: ‘O,
copilul meu! Urcă cu noi, nu sta alături de tăgăduitori!’
43) El spuse: ‘Mă voi adăposti pe un munte care mă
va feri de ape’. Noe spuse: ‘Nimeni astăzi nu va scăpa
poruncii lui Dumnezeu afară de cel pe care El îl va milui’.
Valurile se înălțară între ei și el fu dintre cei înecați.
44) Și s-a spus: ‘O, pământule, înghite-ți apa! O,
cerule, oprește-te!’ Apa fu înghițită, porunca împlinită și arca
se opri. Și s-a mai spus: ‘Înapoi, popor nedrept!’
45) Noe îl chemă pe Domnul său, spunând: ‘Domnul
meu! Fiul meu este dintr-ai mei. Făgăduiala Ta este
Adevărul, căci Tu ești prea dreptul Judecător’.
46) El spuse: ‘O, Noe! Acesta nu este dintre ai tăi, ci
este o făptură netrebnică. Nu mă întreba de ceea ce tu nu ai
știință. Dacă nu ți-aș fi predicat, ai fi fost dintre cei
neștiutori’.
47) El spuse: ‘Domnul meu! Ferește-mă de-a Te
întreba de ceea ce nu am știință. Dacă Tu nu-mi ierți mie,
dacă Tu nu mă miluiești, voi fi pierdut’.
48) Și s-a spus: O, Noe! Coboară cu pacea pe care ți-
o dăruim și cu binecuvântările Noastre asupra ta și asupra
adunărilor celor care sunt cu tine. Unor adunări, Noi le
dăruim o bucurie trecătoare, apoi o osândă dureroasă le va
atinge’.
49) Aceasta este una dintre istoriile privitoare la
Taină pe care ți le-am dezvăluit. Nici tu, nici poporul tău nu
le cunoșteați mai înainte”.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Politehnicii din Timișoara, laureatul unor premii ale

Academiei Române - a afirmat în anul 2013: “Eu cred că
există viaţă după moarte. Atât clarvăzătorii, cât şi operatorii
biogeofizicieni, pot aduce informaţii, temporale, spaţiale sau
funcţionale despre cei dispăruţi, dar cu o singură condiţie: să
cunoască lungimea de undă (frecvenţa) pe care persoana
decedată a comunicat extrasenzorial în timpul vieţii. Din 6
miliarde de pământeni nu sunt 2 care emit pe aceeaşi lungime
de undă, lucru care îi individualizează şi sub acest aspect. Pe
de altă parte, posturile emiţătoare-receptoare (indivizii) sunt
foarte slabe energetic, iar banda de emisie-recepţie este foarte
îngustă. Corpul viu, în speţă omul, poate fi comparat cu un
mic aparat de emisie-recepţie, care primeşte, respectiv emite,
în spaţiu, cu sau fără voia sa, informaţii. Mijloacele şi
procedeele folosite sunt foarte diferite de la o persoană la
alta, în funcţie de aptitudinile sale de a apela la informaţia
extrasenzorială”.

Coranul ar lumina astfel diferențele mari dintre cei 3

fii ai lui Noe care au fost pe arcă, aceia fiind de tipuri umane
deosebite / așa cum s-a văzut evident la descendenții lor, ceea
ce s-ar explica deopotrivă prin diverse mame - dacă Noe a
fost cununat succesiv, cu 4 femei - ori prin diverși tați: pre-
diluvian au existat atât poliandria (femeia însoțindu-se cu mai
mulți bărbați), cât și poligamia (bărbatul însoțindu-se cu mai
multe femei); exemplul coranic al celui de-al patrulea fiu al
lui Noe, mort la Potop, e relevant / însuși Dumnezeu
afirmând despre cel înecat că de fapt avea alt tată decât Noe.
În întunericul nopților pre-diluviene - inclusiv spre
miazănoapte / Nord, în tipicele nopți polare foarte lungi -
Marii Mame / stăpânei Pământului îi era asociată Luna / corp
ceresc, satelitul natural al planetei, “Lu-na” / “L-Una” făcând
ceea ce îi indică silabele, adică luminând noaptea (conectați
binomului feminin pământean-lunar, cu timpul au ajuns să
conteze numai iluminații / solarii Homo Sapiens, ale căror
femei, în legătură cu natalitatea - sporul populației - erau cele
mai rodnice, în comparație cu predecesoarele Cro Magnon și
Neandertal); se poate observa că Anatolia - ca Ținut “natal” -
onomastic e conectată cu înțelesul natalității, ca tărâm fecund
/ fertil mai ales pentru oameni = Homo Sapiens: la momentul
decisiv al încheierii ultimei glaciațiuni, nașterile din
Peninsula Anatoliană au fost cele mai numeroase din Vechea
Lume (de exemplu, “Atlasul” publicat în anul 1712 de
Britanicul John Nutt și ilustrat de Moll Herman plasa în
centrul Asiei “Mici” = “Natolia” Ținuturile Gargarausene și
Gargauritis ca părți ale regiunii Capadochiei iar de acolo până
în Canaanul unde Antic trăiau Ghergheseni / Ghirgașiți era
notat că se întindea Suria / Syria = “Țara Soarelui”). Diurnii
bărbați Homo Sapiens - spre deosebire de nocturnii Cro
Magnon / Neandertal - preferau lumina, astfel încât (inclusiv
la nivel îngeresc) au apărut distincțiile între cei știuți ca
“ființele luminoase” și cei considerați tenebroși, încă având
de-a face cu întunecatul tărâm Gargar / Tartar, cel “al
umbrelor”, al Lumii “Celeilalte” / în Greacă “umbra” e
“skia”; e de știut că din cele mai vechi timpuri oamenii au
identificat entități în afara propriei Lumi (iar tehnic se știe că
în Univers mai mare ca viteza luminii există ceva, anume e
viteza întunericului). Dr. Alexandru Măruță - absolvent al

165
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Oamenii Homo Sapiens - bărbați și femei - preferau Lumina “ii” - redată prin “iYi”, ca un trident stilizat
focul nu numai pentru căldura sa, ci și pentru lumina sa (în - avea central Arborele Vieții, între 2 piloni; semnul “iYi” în
Asia Centrală, devotații manipulatori / Magi ai focului Vechea Lume, de inspirație totemică, marcând în general
ajungând să fie știuți - și numiți - ca “Sfinți Gargo” / “Gargo- izvorul vreunui Magic pârâu / Râu, a fost în legătură
ști” = “Zarto-ști” / zoroaștri iar în Europa Centrală, ca de deopotrivă cu Coloanele vechiului Hercule - care străjuiau
pildă în spațiul stră-Român, zânele se distingeau prin purtatul intrarea în Rai = Țara Sacră / Sfântă Atlantă, cu multă apă, a
popularelor și totodată sacrelor “ii”, pline de semne Magice, nepotului Neptun = Poseidon / care poseda tot (simbolul
vopsite sau cusute, ce astfel le dublau tatuajele, pe care le aceluia fiind tridentul) și cu luminata marcare prin tatuare sau
prezentau public în vederea întâlnirilor cu luminoșii “iYi” / pictare pe mijlocul frunții a dinaștilor / cârmuitorilor sau
așa cum erau alintați cei mai potenți parteneri); “ființe regilor descendenți, așa cum s-a transmis prin “tika” / “tilaka”
luminoase” erau deopotrivă ele / purtând luminoasele “ii” și ori prin “gherguri” / “gherburi” în EurAsia: o reprezentare
ei / purtând luminoasa titulatură de “iYi”, cu perpetuare până foarte puternică și aproape universală a fost “Zvas-tika” /
în Evul Mediu la vechii Români ca “IO” = “iluminat”, folosit “Zuas-tika” = “tika / tilaka Zeiască”.
în prefixul cârmuitorilor (e interesant că în Turcă s-a păstrat
termenul de “Ay” pentru “Lună”, la stră-Români numele Ioan
/ “Io-An” redându-l pe “iluminatul An” iar vechii Greci - din
Vestul Anatoliei, dintre Troia și Caria - au fost ziși și
Ioniani). “Dicționarul universal al limbei Române” din anul
1929 realizat de lingvistul Lazăr Șăineanu a notat că “iie =
cămașă de țărancă”, Dr. Mioara Avram anunțând în
“Ortografie pentru toți” că în actuala formă literară a
Românei “scrierea cu ‘iia’ este incorectă” (chiar dacă
pronunția e așa); despre “iYi” - simbol sacru în neoliticul
Civilizației Dunărene - ajuns “ili” de pildă în Babilon / “Bab-
ili”, specialiștii Bulgari au analizat că inițial reprezenta
puterea supremă rezultată din invocarea divină între 2
Coloane, așa cum se poate vedea în schița următoare:

Tridentul Atlant

Semnul “Ya-rga” / Yarga al vârtelniței = Zvasticii /

Svasticii reprezenta lumina cerească, norocoasă și protectoare
a vieții, prin împreunarea picioarelor ori bumerangelor
perechii - al ei și al lui - ce se îmbinau în forma crucii
îmbârligate ca securile / secerile lor de mai târziu
(bumerangul în India se numea “valari”): prin termenul “Ya-
rga” era denumită lumina “Ya” regală “rga” (ca exemplu,
Yahve / Iehova în Orientul Mijlociu denumea luminoasa și
divina Adunare Gregară / Gargară a făpturilor / Zeilor Cerești
- din Cer = “DinGer”, “adică “îngeri” - “după chipul și
asemănarea” cărora au apărut primii oameni Homo Sapiens).

Yarga / Svastica
“iYi” în neoliticul Civilizației Dunărene
166
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Vechiul Testament a notat încă din prima carte = Sidimului s-a scufundat devenind un lac fără viață, simbol al
“Facerea” / “Geneza” că Sf. Gherghe / Ghergheseu era fratele pedepsei și morții păcătosului” (prăbușirea probabil s-a
mai mare al lui Heveu, descendenții lor populând Țara Sacră / datorat unui seism tipic Marelui Rift Afro-Asiatic, Muntele
Sfântă Canaan înaintea Evreilor; denumirea Yahve / Iehova = Sodom fiind identificat în Iudeea / Israel 31,04 lat. N, 35,23
“Ya-Hve” / “Ie-Hova” literalmente se referea la “lumina long. E iar vecina Gomora putea fi populată de Gomerieni /
Hevee”: urmașii Gherghi ai Sfântului Gherghe desigur că Cimerieni din Crimeea, într-o diasporă timpurie în Canaan).
acolo - în Țara Sacră / Sfântă Canaan - se întruneau pentru În Vechiul Testament de exemplu e enunțat că arhanghelul
exercitarea cârmuirii împreună cu urmașii fratelui mai mic Gavriil avea aspect de bărbat iar nu asexuat ca îngerii
Heveu în “Consiliile Bătrânilor” / “Sfaturile Înțelepților”. obișnuiți - în “Daniel” 9:21 că “Şi pe când vorbeam în
Formele pre-diluviene Ghe-rga / Ga-rga și Ya-rga consfințeau rugăciunea mea, iată un om, Gavriil, pe care l-am văzut în
regala (=“rga”) stăpânire a Pământului “Ghe” / “Ga” și a vedenia mea cea de la început, în zbor grăbit, s-a apropiat de
iluminării sale nocturne “Ya”, căci iluminarea sa diurnă avea mine pe la vremea jertfei de seară” - iar în Noul Testament
altă denumire, anume “Ra”. Ghe și Ra au format Gher / Cer “Sfânta Evanghelie după Luca” începe cu anunțările
(manifestarea divină cerească) iar Ga și Ya au format Gaya nașterilor verilor Aramaic numiți Yohănan și Ieșu (adică Ioan
(manifestarea divină pământească); spre deosebire - deoarece și Iisus / în Română) de către îngerul Gavriil. În Tradiția
“Ma” a fost nocturna “Lună” - “Ma-Ya” / Maya era iluzoria islamică Gabriel a rămas ca spiritul divin al adevărului,
lumină a Lunii (de exemplu, în Albaneză “Muaj” e “Luna”), profetul Mahomed afirmând că Gabriel i-ar fi dictat Coranul
“Ma-Gia” / Magia aparținea tandemului Pământ-Lună, etc. (e interesant că în Coran profetul Mahomed nici nu e pomenit
Aborigenii Karraru - din SV Australiei - au venerat-o de așa multe ori ca Iisus). Așadar, îngerul Gavriil / Gabriel
dintotdeauna pe Yhi = Zeița Luminii / Creatoarea ființelor, (mereu reprezentat în albastru / iar azuriul ceresc, ca și
primii Americani aveau divinitatea Iau, Sumerienii îl reflecția sa acvatică, era culoarea Atlantă favorită) e venerat
respectau pe Zeul Creator Ea, de la stră-Români provin de monoteiști - fie mozaici, creștini ori musulmani - rădăcina
frumoasele ii ca veșminte identitare iar voivozii Români încă credinței în îngeri dovedindu-se mai veche, provenind din
se mândreau cu apelativul Io, etc.; așa cum a observat anterioara religie zoroastră, a străvechiului Mag Zartoșt /
cercetătorul Englez Gerald Massay 1828-1907, aceeași “Zarto-șt” = Gargo-șt / “Gargo Sfântul”; de fapt,
onomastică, la aceeași funcție divină, în medii așa variate - pe monoteismul masculin a apărut ulterior străvechii credințe în
diverse continente - reflectă vechimea concretă Marea Mamă Ghirghe = Kirke / Circe, ceea ce era și natural:
multimilenară, din vremea glaciațiunii: atunci au ajuns întâi a primat principiul matern / muieresc, apoi abia - ulterior
oamenii din Asia în Australia și America, ridicarea apoi a după mult timp - apărând în divin principiul masculin
nivelului oceanic oprind relațiile (așadar, transmiterile monoteist promovat și de credincioșii Gherghi.
îndepărtate au fost paleolitice). În Asia, pe Înălțimile Golan
din N Galileeii au fost atestați de către patriarhul Enoh pre-
diluvienii îngeri Gregori “rupți din cer” iar post-diluvian de
către Biblie acolo și în Sudul bogat în pește al Văii Râului
Iordan, ce curge în cel mai jos loc acum de pe glob - respectiv
în zona Galileeii unde localnicii se îndeletniceau îndeosebi cu
pescuitul - au fost atestați ca trăind urmașii lor, Uriașii
Gherghe-sei / Ghirga-șiți (ai căror urmași au fost considerați
“demonici” de unele interpretări ivite după exorcizarea făcută
de Iisus în Ghergasa - pe malul Lacului Galileea - la
începutul mileniului I); se poate însă remarca lesne despre
rolurile lor - ale îngerilor Gregori / Grigori și ale urmașilor
Gherghe-sei / Ghirga-șiți - că au fost constant pozitive, de la
Civilizare până la creștinare. Unul dintre cei mai importanți
îngeri a fost reținut ca fiind nemuritorul arhanghel / înger
Gavriil = Gabriel (căpetenia îngerească “arhanghel” = “ar-
han-ghel” era mai marele peste “în-geri”): mesagerul divin
dintre Cer și Pământ, mare vestitor (atestat atât pre-diluvian /
adică dinainte de Potop, cât și post-diluvian / adică după
Potop, cu denumirea legată de principala sa caracteristică,
fiind “înger” = “în cer”, adică ființă cerească); ca și la
“arhanghel”, particula orientală “Ar” (devenită “Al” de
exemplu la Albani) a fost atribuită nobleții unora - ca de pildă
Aramei, Armeni, Armâni, ș.a. - ori a ajuns cu folosință
occidentală asemănătoare, sub forma “Il” în Peninsula Italică,
“El” în Peninsula Iberică, etc., istoricul Antic Herodot 4:110
consemnând inclusiv că “Aior” însemna “Om” la Amazoane,
la Evrei “ar” fiind “leu”. În Tradiția Ebraică / mozaică, având
sufixul “-il”/“-el”, Gavriil / Gabriel - respectiv “Gavri-il” /
“Gabri-el” - a fost îngerul pedepsei divine care s-a abătut
asupra Sodomei și Gomorei (așezări ale unor depravați în S Îngerul Gavriil / Gabriel
Mării Moarte); preotul Fenician Sanchuniathon - localnic al
Canaanului - la sfârșitul mileniului II î.C. a scris: “Valea
167
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

În legătură cu albastrul apelor curate, se poate

remarca despre termenul Românesc pentru “năvod” / “nă-
vod” - adică “plasa de pescuit” - că e “cercală” (prima plasă
de pescuit din lume - datată cu radiocarbon ca veche de 10
milenii - s-a găsit în mlaştina din Kamennogorsk 60,57 lat. N,
29,08 long. E / în Karelia Rusă); e de știut despre Karjala /
Karelia că e regiunea întinsă între Mările Baltică și Albă - în
prezent împărțită de Rusia și de Finlanda - iar o schiță din
anul 1984 de Dr. Jay Rubenstein a conectat mișcările umane
din neoliticul Carpatic direct de Karjala / Karelia Epocii
Bronzului (drumul spre N al celor din spațiul Carpatic în
Karjala / Karelia fiind studiat și ilustrat elaborat inclusiv de
către Dr. Kaalevi Wiik 1932-2015):

Nordul Europei

La stră-Români (corespunzător surselor etnografice),

exista “Ştima apelor” - stăpâna mitică a apelor - care avea ca
fiice “Fetele de apă” iar apoi, la vechii Români ca “vodă” era
știut liderul suprem, cel care “vedea” cel mai bine / probabil
termenul fiind rămas de la iscusitul mânuitor de năvod / “nă-
vod”, respectiv “cercală” = mare pescar: îndeletnicirea
primordială Atlantă - inclusiv în spațiul Românesc - în acel
mediu acvatic bogat în ape și în pește a fost desigur pescuitul
(exercitat și de Pelasgii Ghergi - utilizând “cercala” = “nă-
vodul”, stimați ca nobili cârmuitori - Românește pentru
regalitate folosindu-se “vodă” dar și termenul de “domn”, cu
sorgintea în vechiul cuvânt Indo-European “danu” pentru
“râu”, regăsit de exemplu și ca “don” la nobilul Iber / pe
lângă Fluviile din Bazinul Pontic Dunăre, Don, etc., nume în
uz și azi chiar așa); e interesant că inclusiv în “Ti-bet” / Tibet
- cea mai înaltă regiune din lume - exista “Știma apelor”
(topirea zăpezii de la înălțime era o mare sursă a apei scursă
la Vale). Dr. Ion Ghinoiu în “Dicționarul de mitologie
română” din anul 2013 a scris: “Știma apelor = reprezentare
mitică feminină, stăpână a apelor, care se făcea văzută și
simțită pe timp de noapte, sinonimă cu Vâlva apelor,
prototipul Zeiței Mamă; Știma apelor ar fi o femeie albă și
rece stând pe apă, cu piepții mari, înaltă ca statură, apărând și
ca sirenă (jumătate om, jumătate pește) dar putând fi atât
femeie, cât și bărbat”. Cercetătorul Român Adrian Bucurescu
a scris că părul “Știmelor apelor” era albăstrui - cu nuanțe
verzui / adică turcoaz - și foarte lung: “Știmelor stră-române
le corespundeau în mitologia greacă Naiadele, nimfe ale
apelor dulci. Apele peste care domneau Naiadele erau
presupuse a fi deţinătoare de puteri inspiraţionale, medicinale
sau profetice. Naidadele guvernau peste râuri, şuvoaie,
pâraie, izvoare, fântâni, lacuri, heleştee, iazuri şi mlaştini, şi
erau imaginate cam ca Zânele acvatice din folclorul
românesc. În România s-au întâlnit şi Zâne ale Mărilor, pe
care românii le numeau Faraoance!”. (Faraoanele ca sirenele
Pontice - ale Mării Negre - par a se înțelege că erau fără An,
adică nu erau ale Marelui Zeu An). În Vechea Lume au
existat deopotrivă “Știma stâncilor” în Himalaia - cei mai
înalți Munți ai planetei - respectiv la stră-Români “Știma

168
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
casei”, cu închipuirea ca șerpoaică neveninoasă sacră, ieșind
în Martie de sub casă pentru a vesti dezghețul, târâtoarea
reintrând în pământ toamna, odată cu reducerea puterii solare:
era o divinitate respectată, ce nu putea fi omorâtă, deoarece
nu era veninoasă ca șarpele sălbatic, fiind și divinizată
profund deoarece anunța cu precizie schimbările ciclice ale
naturii (câteodată în nopțile liniștite, când uneori se auzeau
mișcările zbătute ale știmei subterane, credința susținea că se
reamintea astfel scurgerea timpului).
În marele / îndepărtatul trecut, se acorda o
excepţională importanţă descendenţei din una şi aceeaşi
“mamă milostivă”, ce era cea care de fapt “asigura
legitimitatea”; pe de altă parte, de la început se ştia că Zeul
era făcut de ou iar omul era făcut de Zeu (e de reţinut că
“zeul” este un termen provenit din proto Indo-Europeanul
“ghel” pentru “sclipitor” iar în timp “L” frecvent s-a suprapus
peste “R”, rădăcina fiind de fapt “Gher”, aceeaşi ca la
“creaţie” sau “cer” dar şi prima silabă de la străvechiul nume
GherGa, ceea ce literalmente pentru Gher-Ga ar da înţelesul
de “Zeitatea Pământului” ori creatoarea / creatorul
Pământului, căci Ga - în Epoca Pietrei - era Pământ, încă din
acea Eră fiind atestat în Banat / “Ba-Anat” iar nu în “Anat-
olia” / Anatolia, de către prima scriere din lume, faptul foarte
important că Pământul era patronat de “Ghirghe” / Marea
Zeiţă Mumă a Pământului: din multele confirmări ştiinţifice,
iată aşadar pentru început 2 - una lingvistică prin onomastică
şi una arheologică prin inscripţionare - despre multimilenarul
nume Gherga). În anul 2015, Dr. Gabriela Macovei -
cercetător științific la Academia Română - a afirmat despre
cel mai vechi cuvânt din Română că ar fi “chiu” semnificând
pârâiaș, “chiu” fiind și “cucui” / “gugui” sau rotacizat
“gurgui” (legat de străvechiul termen Ga pentru Pământ):
însemna “ţâţă” dar şi “pisc” (cu sensul de “ţuguire” ducând
chiar la îngâmfare / fudulie); azi “chiu” s-ar putea înţelege fie
ca “strigăt” / “ţipăt” (în sensul de chiuit / chiuitură), fie în
opunerea primordialei curgeri, ca “vârf” - drept locul pietros /
stâncos cel mai înalt dintr-un anume areal al pământului - aşa
ceva caracterizând ancestrala postură Montană stră-Română,
de acolo / de sus prăvălindu-se apa în jos, la Vale.
169
Scrierea neolitică
Este de ştiut, după cum a studiat şi Dr. Radovaje
Pesic din Serbia, despre cea mai veche scriere din lume
descoperită până acum că a fost “Scriptul Dunărean”, aşa
cum s-a relevat arheologic la Gherdap - în Defileul Dunării
de la Porţile de Fier, ce era graniţa Imperiului Borean / Atlant
- prin multe vestigii datând din mileniul VII î.C., adică din
timpul primului Potop, cel Pontic (apoi fiind scrierea din zona
de pe Râul Mureş dintre Turdaş / judeţul Hunedoara 45,51
lat. N, 23,07 long. E şi Tărtăria / judeţul Alba 45,56 lat. N,
23,24 long. E, datată ca funcţională religios în cultura
neolitică stră-Română, din mileniul VI î.C., respectiv cea
folosită de plutaşi pe Râul Bistriţa - cu izvorul în Masivul
Gârgalău din Munţii Rodnei - după cum de exemplu i-a
studiat elementele din multe inscripții neolitice Dr. Dumitru
Ioniţă în comuna Farcaşa 47,09 lat. N, 25,50 long. E / judeţul
Neamţ, etc.); istoricul Român Leonard Tonitza a afirmat
despre cea mai timpurie datare a Tărtăriei - anume a
debutului așezării - că a fost anul 6200 î.C. (deci tot mileniul
VII î.C., după Potopul Pontic). Gherdap pe Dunăre - cel mai
lung defileu din Europa - se află între Râul Ti-miş / afluent pe
stânga al Fluviului şi Râul Ti-moc / afluent pe dreapta al
Fluviului: se poate reţine despre înţelesul Sanscrit al
particulei “Ti” - cu care stră-Româna a avut numeroase
afinităţi, azi Sanscrita mai fiind oficial utilizată în N Indiei /
Bharata la granița cu China / Sina și cu Nepal, în restul Țării
vorbindu-se altceva iar la N fiind “Ti-bet”, populat de Bautai,
așa cum a scris în secolul IV generalul bizantin Ammianus
Marcellinus - că a fost de “pilon” / “pol” (cele 2 Râuri
importante încadrând Defileul Dunării Gherdap mărginind la
S regiunea Banat - Timiş / “Ti-miş” şi Timok / “Ti-mok” -
fiind ca stâlpii / pilonii Porţilor zise mai în urmă “de Fier”,
mai înainte ţinând de Imperiul Atlant centrat pe Lacul Pont).
O moștenire lingvistică - cu rădăcina anterioară Indo-
Europenilor - apare conectată de “frate” zis “barat” în
Bazinul Indului / fost Ghaggar (India autonumindu-se ca
Bharat/a după vechiul termen Sanscrit Bharat al
întemeietorilor săi, așa cum a reliefat și antropoloaga
Franceză Clementin Ohja în studiul “O țară, două nume” din
anul 2014):
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Vechea Indie = Bharat era Țară fârtată
Vechii Români prin “fârtat” înțelegeau “fratele de
cruce” iar prin Bharat = India ar fi înțeles “Țara fârtaților”.
“Bharu” în Sanscrită înseamnă Domn / stăpân sau soț.
“Boreasă” în Română înseamnă soție. Conectarea nu ar fi
doar cu “boieri” însemnând stăpâni (astfel cum au observat
lingviștii - între care Dr. Mihai Vinereanu în anul 2023 - din
radicalul pre Indo-European “*bheh3r-” însemnând stăpân), ci
și de pildă cu străvechiul Boreas / patronul puternicului vânt
rece Nordic, respectiv cu vestiții “Hyper-Borei” / Hiperborei
- cei din extremul Nordic - venerați drept cei care au dominat
Vechea Lume, chiar ca ancestrali stăpâni. În zona stră-
Românilor la sfârșitul paleoliticului a fost Imperiul Atlant.
Scrierea exista în Atlantida - aşa după cum a consemnat
Anticul filozof Platon - iar Vechea Civilizaţie Europeană a
fost succesoarea directă a Imperiului Atlant: stră-Românii -
populând plaiurile respective - fiind foarte conservatori, mult
timp s-au ferit să scrie, considerând scrierea ca o formă de
handicap a celor cu memoria mai redusă, nevoiţi să-şi ia
notiţe (cu timpul, capacităţile creierelor umane s-au tot redus,
scrierile căpătând amploare universală, în prezent o bună
parte a creierelor umane rămânând fără utilizare concretă; ca
indiciu, în craniile umane, între creierul mic şi creierul mare
se află glanda epifiză / pineală - responsabilă de ancestralele
trăiri mistice - în legătură cu “al treilea ochi” / “oki”, având la
vechii oameni importanţă acordată mult mai mult decât se
bucură în prezent). Degradările în timp ale creierelor Homo
Sapiens au fost studiate de unii savanți în Epoca Modernă,
observându-se că de-a lungul vremurilor îmbunătățirile
traiului (prin tot felul de facilități, inovații, etc.) au dus la
“amorțirile” / “moleșirile” unor sectoare de gândiri până la
blocările sau renunțările la ele; de exemplu, dacă la vârstă
școlară copiii pot mental să facă simple operații aritmetice, cu
timpul - fără efortul concentrării pe asemenea exerciții -
ajunși adulți ar utiliza numai calculatoare ca să obțină
rezultate ce altcândva le aveau rapid “din cap”. Oamenii
Homo Sapiens în EurAsia au întâlnit Neandertalii, din
împerecherile lor rezultând Uriașii Cro Magnon; Neandertalii
aveau creierele foarte mari (la ei nu erau diferențe între
creierele mic și mare), ceea ce însemna că mult mai mulții lor
neuroni le permiteau stări mentale pe care oamenii nu le-au
avut nicicând: visele / visurile și amintirile Neandertalilor -
inclusiv capacitățile lor de memorări - au fost foarte diferite
de cele ale oamenilor Homo Sapiens (iar fantasticile trăiri ale
Neandertalilor nu au putut fi decât observate de către Homo
170
Sapiens, nu și experimentate, ci doar eventual imitate, ca de
pildă prin stimulările epifizei ori prin drogări). În fond,
apariția scrierii în Vechea Lume a șocat, căci a surprins: la
început, aspecte religioase care până atunci nu erau necesar
de reținut altfel decât mental - și poate transmise oral / verbal
- au fost “înghețate” în scris (oamenii au simțit nevoia s-o
facă, deoarece au observat că a sosit timpul prinderii
anumitor elemente, care altfel s-ar fi pierdut; soluția la așa
ceva a fost scrisul). În “Dicţionar de simboluri”, Francezii
Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au consemnat: “În ciuda
tuturor eforturilor făcute pentru a o înălţa la rangul de
imagine a lui Dumnezeu, de tălmăcire a Cosmosului, sau
chiar de a o diviniza, scrierea apare ca un substitut degradat al
vorbirii. Istoria scrisului este veche de circa 6 milenii. Scrisul
simbolizează o pierdere a prezenţei: scrisul apare când
vorbirea se retrage. El constituie un efort de încapsulare a
spiritului şi a inspiraţiei şi rămâne un fel de simbol al rostirii
absente. Limbajul şi scrierea sunt 2 sisteme de semne diferite.
Unica raţiune de a fi a celui de-al doilea este aceea de a-l
reprezenta pe cel dintâi. Scrierea materializează revelaţia,
retează legătura umană şi o înlocuieşte cu un univers de
semne. Pentru a reactiva revelaţia, e nevoie de o prezenţă
vorbitoare. În suflete nu se scrie cu un condei. Această
valoare simbolică a scrierii, prin opoziţie cu limbajul, e ca o
strădanie secundă şi periculoasă de reînsuşire simbolică a
prezenţei”. Miracolul instalării la cârmuirea Atlanților a
Pelasgilor Gherghi - sosiți în urmă cu peste 9 milenii din Asia
Centrală în Europa Centrală - s-a datorat slăbiciunii vechilor
autohtoni Atlanți (care deja utilizau scrierea pentru a-și fixa
principalele teme), nou-veniții, adică “No-vații” / Novacii,
fiind considerați novici în asemenea însușiri, deoarece fără a
scrie reflectau pe de o parte străvechiul tip uman capabil de a
reține tot iar pe de altă parte, prin prospețime reprezentau
tipul uman ca model de lider necesar în fruntea celor afectați
de scăderea energiilor; cei având multe energii erau
considerați de atunci - ca și acum - drept oameni puternici. În
legătură cu Ponticii = Indo-Europenii (de al căror Grai
primordial - prin serioase cercetări, de către mulţi specialişti -
s-a demonstrat că stră-Româna a fost strâns legată): ştiinţific
se ştie că primii Pontici / Indo-Europeni au fost Kurgani =
Gorgani iar tot ştiinţific se ştie că nu ei au fost primii
Ghergani din lume, căci înaintea existenţei lor au fost
precedaţi de mulţi Gherga, de-a lungul mai multor milenii
chiar decât mileniile scurse de la Kurgani / Gorgani încoace;
numirile lor de Gorgani / Kurgani - care în mileniul VI î.C. au
domesticit caii (ţinându-i în gherghelii) şi din mileniul V î.C.,
după ce au descoperit roata, cu ajutorul carelor trase și de cai
s-au tot răspândit în valuri prin Vechea Lume, ca “Indo-
Europeni” - au fost la fel în diverse culturi, căci erau urmaşii
aceluiaşi neam regal Ghergan din fruntea Imperiului Atlant,
până la Potopul Pontic ce i-a adus sfârşitul dezastruos, în
mileniul VII î.C. (dinaştii din neamul regal Ghergan al
Atlanţilor au provenit dintre acei Gherghi care în mileniul
VIII î.C. au suferit mutaţia genetică “N” din Pamir, datorită
intensificării activităţii solare ce a provocat topirea ultimei
glaciaţiuni, în paralel alte grupuri genetice masculine - ca “I”
și “R” în Europa - intrând într-o extincție parțială /
“sugrumare statistică” dovedită științific ca petrecută tot
atunci).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Intensificarea activității solare acum 10 milenii a provocat în
nodul Pamirului ultima mutație genetică bărbătească Gherga
Dr. Harald Haarmann a afirmat în anul 2007 despre
ulterioara Kurganizare că “Indo-Europenii n-au înlocuit
limbile locale, cu afiliere lingvistică diferită, ci au intrat într-
un proces de fuziune cu ele, astfel încât produsele rezultate au
avut elemente vechi şi noi; ulterior diluviului din mileniul VII
î.C. - început prin apariţia Bosforului - au fost 2 tipuri de
Indo-Europeni timpurii, anume agricultorii din S Pontic =
Anatolia care au migrat spre V în Europa şi spre E în Iran-
India, respectiv mai semnificativii păstori din N Pontic care
au migrat spre V mai mult în Europa şi spre E în Asia
Centrală: de altfel, în neolitic pentru fenomenul migrării -
dintre succesorii paleoliticilor vânători-culegători - se pretau
mai serios păstorii, care prin natura lor erau nomazi, decât
agricultorii, care prin natura lor erau sedentari. Tranziţia de la
stadiul din paleolitic de vânători la cel din neolitic de păstori
n-a fost necesar să fi fost legat de domesticirea animalelor pe
lângă agricultorii sedentari, apăruţi din foştii culegători; de
pildă, în N EurAsiei a fost documentată trecerea de la vânarea
renilor la creşterea renilor, fără nici un stadiu agricol.
Conform cercetărilor arheologice, în Bazinul Pontic -
excepţie Sudul său - păstoria a precedat clar agricultura. În
spaţiul Ponto-Caspic, Kurganii (Indo-Europenii timpurii) au
171
îmblânzit calul şi tot în acelaşi areal - prin folosirea roţii - a
apărut căruţa / carul. Începând cu mileniul VI î.C., proto
Indo-Europenii au interacţionat social (fără conflicte, având
schimburi culturale şi împrumuturi lingvistice) cu proto
Uralicii din N şi cu proto Caucazienii din S. Credinţa că
mişcarea nomazilor a fost haotică e un mit; mişcările lor au
fost strict organizate după numărul şi felul animalelor, după
păşunile disponibile, etc. Începând cu mileniul V î.C.,
expansiunea Culturii Cucuteni - fundamentată agricol - spre
răsărit a provocat ciocniri cu populaţiile stepelor, luptele
dintre cele 2 părţi fiind demonstrate prin urmele arheologice”.
După stadiul nomazilor vânători-culegători din
Epoca Pietrei / paleolitic, înainte de sedentarii agricultori
neolitici, cei mai dispuşi migrărilor - prin natura lor - desigur
că au fost pescarii / plutaşii şi păstorii. Protejați de platoșe
realizate din bucăți tari de piei - ca niște solzi, cusuți între ei -
acei fruntași cutezând explorări deosebite ale tărâmurilor
virgine arătau ca niște “balauri” / “dragoni”: în EurAsia, acei
“Dragi Ani” avansau în fiecare an, cucerind noi orizonturi, pe
măsura retragerii ghețurilor; ei se îndreptau de la răsărit spre
apus, înaintând și de la miazăzi către miazănoapte (sensul
general al mișcărilor Homo Sapiens fiind de la SE la NV, așa
cum s-a dovedit arheologic - de exemplu, la sfârșitul
glaciațiunii - din Asia “Mică” în Europa Estică / Europa
Centrală). Spre deosebire de războinicii luptând dezbrăcați
pentru mobilitate mărită, platoșele tipice lor - cu solzi ca de
balauri / dragoni, mai mari decât cei ai peștilor ori ai șerpilor
- îi păzeau de răniri și îi fereau de friguri (cei purtând haine -
fie acelea blănuri sau doar piei - fiind totuși superiori
oamenilor goi, deopotrivă în afara încleștărilor dar și în
bătălii); e semnificativ cuvântul șarpe / “șar-pe”, consolidat în
vocabularul Român începând cu străvechiul dragon: “șar” =
“rege” și “pe” = Sfânt, deci în primul înțeles, “Sfântul rege”
era “dragonul”, adică “dragul An” (protejat de platoșa
solzoasă a cârmuitorului, arătând ca un uriaș exemplar
reptilian).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Primii Pelasgi - aparținând genului uman Homo
Sapiens, proveniți din Asia Centrală - procedau ca anteriorii
Uriași “Cavaleri Glaciari” (Cro Magnon / Neandertal) care au
stăpânit, la fel ca legendarii “Drag-Oni” = Dragoni sau
Balauri = “Valauri” umedul Nord Arctic al EurAsiei, până la
calota polară: într-acolo se îndreptau - în turme uriașe -
animalele pe care ei le urmăreau deoarece urmau să le
vâneze; despre străvechii Cavaleri e de știut că erau
considerați ca “daimoni”, adică mediatori între om și divin -
cu multă vlagă - anume fiind chiar ființe intermediare între
oameni și Zei, respectiv drept Gini sau îngeri (în spațiul
Românesc din Vechea Lume - reținut ca parte a Raiului - au
fost atestați după diluviu la modul foarte concret SiGini / Sâgi
= Sfinți Gini, popular știuți ca niște vlăjgani Blajini / Vlajini
= “Vla-Jini”). După încheierea glaciaţiunii, revărsarea bruscă
a săratului Ocean planetar peste dulcele Lac Pontic - cu
oglinda aflată foarte jos, ducând prin extindere în final la
formarea Mării Negre - a dislocat populaţiile de pe maluri,
prin fluxul de refugiaţi din zona circum-Pontică explicându-
se importantele schimbări neolitice = perioada pietrei şlefuite
fiind cea a sfârşitului Epocii Pietrei (experienţa traumatică a
diluviului Pontic ducând la răspândirea mitului Potopului iar
Gorganii / Kurganii după ce au domesticit caii / ajungând să-i
folosească în scopuri războinice, ţinându-i în “gherghelii”, în
Nordul Pontic - după cum a scris inclusiv Dr. Michele Massa
în anul 2016 la Institutul de Arheologie din Londra - au
inventat roata / ca expresia circulară emblematică a însuşi
numelui lor, călărind caii şi călătorind cu carele ajungând să
introducă patriarhatul); din cauza Potopului întâmplat în
mileniul VII î.C. în Bazinul Pontic, foştii Atlanţi Sudici
preocupaţi de agricultură s-au mişcat în V spre Gherdap /
Defileul Dunării iar foştii Atlanţi Nordici preocupaţi de
păstorit s-au mişcat în E spre Stepa Ponto-Caspică, de unde
apoi - în mileniile următoare - s-au manifestat drept Kurgani
= Euro-Indieni / Indo-Europeni. Amintirea Erei de Aur -
anterioară dramaticului eveniment diluvian - a rămas
paradisiacă (recent însă, mulţi oameni şi-au rezumat
perspectiva diluviană la un concept penibil de simplist, prin
reducerea la un Potop, în ciuda dovezilor / evidenţelor -
documentare, arheologice, etc. - că Potopul nu a fost un
eveniment la singular; încă din urmă cu milenii au fost autori
credibili care au transmis explicit amintirile celor reale,
respectiv că au fost Potopuri: anume, atestările au fost la
plural, un exemplu fiind istoricul Antic Xenofon - discipol al
filozofului Socrate / jurat Zalmoxian, conform istoricului
Român Dan Oltean în anul 2021 - care a scris despre mai
multe Potopuri, indicând despre cel dintâi Potop că a fost pe
vremea lui “Ogyges cel Vechi” având coadă de dragon =
“vechiul Ghighes”, după cum i-a scris numele la “zidirea
lumii” în “Letopisețul Țării Moldovei” cronicarul Nicolae
172
Costin / care a citit originalul scris în Greacă). Corespunzător
“Lexiconului” realizat de Henry Liddell și Robert Scott,
termenul vechi Grecesc “Ogygian” însemna “Primordial” /
“Uriaș” (Karianul / Carianul Pausania 9:5 a și scris despre
regele aborigen Ogyges în Balcanii Vechii Lumi, cu baza în
Ogygia = Muntele Athos din Peninsula Khalki-diki /
Macedonia, un loc de unde în zilele senine se vedeau Muntele
Sacru Gargaros / Ida din Troia și Sacrul Munte Olimp din
Balcani, istoricul Antic Julius Africanul - născut în Ierusalim
/ Kanaan - considerând că acela a întemeiat inclusiv
Eleusis la Sud de Muntele Olimp iar post-diluvian, Sudul
Balcanic a fost cârmuit de Barbarul Kekrops / Cecrops =
Pelasgul Gargitios / întemeietorul Atenei, așa cum a scris
geograful Antic Strabon VII 7:1). Din vremurile Pelasge ale
Epocii Bronzului (dinaintea Războiului Troian) ar fi de
remarcat la Marea Egee 3 categorii de Gherghi, respectiv
conform vremurilor denumiți Kerki - fiecare în parte la plural
- de la care s-au păstrat denumiri apropiate: Kerkopi, Kekropi
și Keryki.
Kerkopi - Κερκωψ - prinși de Hercule
Lucrarea “Homerica” din Vestul Anatolian al Epocii
Fierului a scris: “Kerkopii erau 2 frați care practicau tot felul
de ticăloșii, vicleni ca maimuțele; unul dintre ei se numea
Acmon iar celălalt Passalos. Theia - fata Etiopianului
Memnon - văzându-le trucurile, le-a spus să se ferească de
Herakles / Hercule. Acei Kerkopi erau fiii lui Theia și
Okeanos / Oceanus și se spune că au fost transformați în
pietre pentru că au încercat să-l înșele pe Zeus. ‘Mincinoși și
înșelători, pricepuți în fapte iremediabile, ticăloși desăvârșiți;
departe prin lume ei înșelau oamenii, în timp ce rătăceau
continuu’.” Anticul Pseudo-Apollodorus în “Biblioteca”
2:132 a precizat unde i-a capturat voinicul Hercule - fiu al lui
Zeus - pe frații Kerkopi / Cercopi: “Hercule i-a prins și i-a
legat pe Kerkopi lângă Efes”. Enciclopedia bizantină Suda
(de la sfârșitul mileniului I) a scris: “În Efes a existat Piața
Kerkopilor, zisă ‘Agora Kerkopon’. Hercule i-a dus legați pe
Kerkopi acolo dar la rugămintea mamei lor nu i-a omorât. De
atunci a rămas proverbială spusa despre cei foarte vicleni că
ar fi de fel cu Kerkopii”. O Piață a Kerkopilor = “Agora
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Kerkopes” despre care au scris Anticii Arcesilaus, Laerțiu,
Diogenianus, Zenobius, Hesychius, ș.a. având mărfuri în
general de furat, a existat și în Atena chiar lângă Heliaia =
Curtea Supremă, ceea ce în fond reflecta inclusiv astfel
legăturile dintre cele 2 țărmuri ale Mării Egee - Vestic și
Estic - în Vechea Lume. Ar fi de observat că în Vechea Lume
s-au folosit mai mult de 2 prenume pentru Anatolienii
“Kerko-pi” / Kerkopi - ca Atlantus, Eurybatus, Sillus,
Triballus, ș.a. - iar despre mama lor se vorbea că a fost o
nimfă Oceanidă; așadar, neamul lor - Anatolian, de Kerkopi -
a fost de sorginte dublă divină, anume Oceanid chiar prin
ambii părinți, adică atât pe linie paternă, cât și pe linie
maternă: însuși numele de Kerkopi = Ghergopi / “Ghergo-pi”
reda ce erau - Pelasgul sufix “pi” fiind atributul sfințeniei -
respectiv că au fost Sfinții Ghergo (pentru vremurile când
încă nu exista alfabetul Grecesc, consoanele “G” și “K” se
pot considera interschimbabile). În Vechea Lume, în general
îndemânările erau apreciate, chiar dacă nu întotdeauna erau în
beneficiul tuturor, ci foloseau numai unora; războaiele,
pirateriile, jafurile și alte fapte de gen erau obișnuite,
câștigurile ajungând doar la puțini (inclusiv în prezent - în
Epoca Modernă - este cam la fel / în esență nu prea s-au
schimbat de-a lungul vremurilor faptele, ci poate
procedurile). Diodor Sicul în “Biblioteca istorică” 4:31 a
scris: “Hercule i-a pedepsit pe tâlharii care jefuiau Țara
reginei Meonilor - cum se zicea Lidienilor - ea fiind fiica
regelui Iardanos. I-a pedepsit mai ales pe așa-numiții
Kerkopi, care se dedau la numeroase fărădelegi. Pe unii i-a
ucis iar pe alții i-a dus în lanțuri în fața reginei. Pe Syleus -
care răpea călătorii străini și-i silea să-i muncească viile - l-a
ucis cu o lovitură de săpăligă”. În arta veche Greacă,
maimuțele cu care au fost asemănați Kerkopii - datorită
vicleniilor asemănătoare practicate - ori chiar a transformării
lor astfel / pe lângă împietriri, nu și-au avut loc, reprezentările
unor maimuțe albastre fiind doar în Civilizația Minoană,
existentă înaintea Civilizației Grecești (numai în Insulele
Egeeii, anume doar în Creta și în Ciclade, aduse din Africa de
Nord / unde erau respectate religios: de exemplu, în portul
Gherga de pe Nil - prima capitală a Egiptului faraonic - au
rămas minunate statuete de maimuțe, Zeul Thoth = Hermes
fiind reprezentat astfel acolo, inclusiv albastru). Conform Dr.
Luigi de Cristofaro de la Universitatea din Bologna / Italia
care în anul 2004 a studiat “Personajul mitologic Kerkyon,
reminiscența perioadei eroilor”, metateza “Kerk” / “Kekr” s-a
întâlnit atât la divinul Kerkyon - originar din Karia / Caria,
conform Anticului Apollodor - care a cârmuit Eleusis /
Eleusina, așezare în al cărei Sanctuar preoții Keryki au
practicat vreme îndelungată Misteriile Elefsine, cât și la
Pelasgul rege Kekrops / întemeietorul Atenei și fondatorul
Dinastiei Kekropă; de altfel, Anticul Pausania (din Caria /
Peninsula Anatolică) a observat că vechii Eleni (din
Peninsula Balcanică) practicau rocadele consoanelor la
numele proprii, astfel încât între Kerko-pii firești în Anatolia /
Estul Egeeii și Kreko-pii firești în Balcani / Vestul Egeeii nu
ar fi fost alte diferențe, toți fiind și riverani contemporani,
prezenți cam în aceleași timpuri în același areal Egeean - de o
parte și de alta a Mării respective, anume Egee - asemuiți cu
animale de către cei străini lor: ecouri Cercope - chiar și de
felul cerșitului sau certurilor - au fost până în mileniul I /
Evul Mediu la Nord de Balcani, ca hoți-Goți, câini / câni-
Huni, tâlhari-Avari, etc. (rocadele consoanelor s-au regăsit de
pildă la Bănățeana Gherga / Kerka - soția principală a
împăratului Attila - care a fost și Kreka).
173
Regele Pelasg Κεκρωψ a întemeiat Atena
Un exemplu de Pelasg celebru e întemeietorul
Garghet al Atenei și strămoșul dinaștilor Kekropi acolo
(despre care Anticul Diodor Sicul în “Biblioteca istorică” a
scris că era “jumătate om și jumătate animal”); despre
Pelasgii Gargheți - conform Carianului Pausania - ar fi de
știut deopotrivă că în Vestul Anatoliei au fost progenitorii
Ionianilor iar în Sudul Balcanic au avut ca bază Moșia
Gargettos aproape atât de Sanctuarul Eleusis, cât și de
Acropola Atenei (înălțime unde a fost înhumat întemeietorul
orașului, Garghetul rege Pelasg Kekrops I, care întâi a
cârmuit Beoția). În vechea Greacă, plopul negru - cu trunchi,
ramuri și frunze foarte închise la culoare - a ajuns să fie
popular știut ca “garga” iar pentru partea mai înaltă a așezării,
destinată edificiilor publice, s-a fixat termenul de “acropolă”
(de la Kecropis - astfel cum a scris geograful vechi Grec
Strabon IX 1:20 că s-a numit citradela Atenei - a apărut
Acropolis): așa ceva s-ar conecta cu anteriorul Pelasg
Garghet / Kekrops (cu atestarea dinaintea existenței Grecilor).
Privind Kekropii / “Kekro-pii” se poate remarca particula
“pii” ce-și avea consacrarea de pe vremea Pelasgilor ca aceea
pentru sfințenie, așadar “Kekro-pii” se pot vedea că au fost
Sfinții Kekro, cu venerarea atestată în Atena de la început
(inclusiv prin jertfirea de oameni / ceea ce în Vechea Lume
era forma de divinizare supremă). Dr. Thomas Harwood în
cartea despre “Antichități Grecești” din anul 1801 a scris:
“Orașul Atena a fost întemeiat de către Cecrops în anul 1556
î.C. (era cu 780 de ani înaintea primei Olimpiade). Inițial se
numea Cecropia - după numele întemeietorului - apoi a fost
numit Atena, în cinstea Zeiței cu acel nume. Când locuitorii
s-au înmulțit, ei s-au așezat la poalele dealului denumit
Acropolis (ce în partea de sus avea citadela). Cecrops i-a
împărțit în 4 triburi, începând cu cel de Kekropi (de la numele
său Cecrops). Cecrops a instaurat în oraș Adunarea oamenilor
liberi, în care a permis participarea femeilor. Agraulos - fiica
lui Cecrops - a dedicat principalul Templu de acolo Athenei;
la Festivalul anual ținut în luna Aphrodisius în onoarea fiicei
Agraulos a lui Cecrops se făceau sacrificii umane. Crainicii
Atenei erau din aceeași familie, descinzând din nepotul Ceryx
al regelui Cecrops. Militarii de elită ai Atenei au fost Cecropi
iar armele lor se păstrau în citadelă. Atenienii apoi au primit
religia, legislația, artele și științele de la Egipteni”. Tradiția,
de exemplu consemnată și în “Dicționarul biografic și
mitologic Greco-Roman” de Sir William Smith, l-a înfățișat
pe primul Cecrops ca jumătate om / în partea superioară și
jumătate dragon / în partea inferioară; se zicea că a fost
născut de Gaia / Marea Zeiță Mamă (după cum de pildă au
scris Apollodorus 3:14, Liberalis 6, Hyginus 48), tatăl său
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
fiind Zeul Hefaistos / Vulcan (conform Hyginus 158, ș.a.): în
pronunție “Checrops” și cu datarea în Epoca Bronzului -
secolul XVI î.C. - despre întemeietorul Kekrops al Atenei
(localitate în Peninsula Attica - Sudul Balcanic - ulterior
devenită capitala Elenă) ar fi de știut că a fost un erou
cultural, căci i-a învățat pe autohtoni multe, printre care
cultivarea măslinului / sub divina oblăduire a Zeiței Athena,
scrierea / așa cum exista în vremea sa prin Estul Bazinului
Mediteran, cununia festivă, înmormântarea ceremonială,
desigur regalitatea / el fiind primul rege al Atenei, etc.
Istoricul Atenian Philochorus 340-261 î.C. a fost citat de
către geograful Antic Strabon IX 1:20 sub forma:
“Philochorus susținea că pe vremea când Ținutul a fost prădat
dinspre Mare de Cariani și dinspre uscat de Beoții care își
ziceau Aoni, Kekrops - cel dintâi - a organizat populația
dintr-o duzină de așezări, începând cu Kekropia, oraș ce de la
Tezeu încoace se numește Atena; la început, atenienii au fost
cârmuiți de regi, apoi și-au schimbat rânduielile în republică”.
Geograful Antic Strabon IX 2:18 a scris explicit că “Eleusis
și Atena au fost întemeiate de Kekrops când s-a aflat în
fruntea Beoției, numită pe atunci Ogygia” (în Beoția
semnalând existența secatului Râul Triton, ce alimenta Lacul
Kopais 38,45 lat. N, 23,05 long. E; hidronimul era același cu
al bazei Amazoanelor din Africa de Nord, care acolo trăiau în
mlaștina Tritonis, alimentată de Râul Triton: principalul oraș
al Beoției era Teba 38,19 lat. N, 23,19 long. E, la care
citadela Cadmea a fost întemeiată de Cadmoș din Canaan -
învingătorul legendarului Dragon - ce după aceea a înfipt în
pământ colții / dinții Dragonului = balaurului, din aceia
răsărind bărbați feroce ziși Spartoi (despre așa ceva a scris
Atenianul Pseudo-Apollodor în compendiul “Biblioteca”). Ar
fi de observat că nu mult timp după întemeierea Atenei și
fondarea Dinastiei Kekropă - acolo prima statuie a Zeiței
Athena fiind realizată din lemn de măslin de către primul
rege, Kekrops I - tinerele Danae atunci venite din Africa de
Nord s-au măritat în Peloponez = Sudul Balcanic și au
zămislit Danaii / Aheii. Domeniul Atenian al dinaștilor
Kekropi a fost ceea ce s-a păstrat până în Antichitate ca
Moșia Garghetă / Gargettos Γαργηττός (lângă actuala
suburbie Ateniană Gerakas). Anticul Pausania în “Descrierea
Eladei” 1:38 a indicat ce s-a mai întâmplat: “Keryx -
strămoșul Kerykilor / Ceryces - a fost fiul fetei regelui
Kekrops” (Kerykii au lansat Misteriile Elefsinei / din
Eleusis); acum Elefsina e suburbie a Atenei, acolo fiind
atestate atât cârmuirea Kekropă-Kerykă, cât și înrudirea peste
Marea Egee, în Karia / Caria. Anticul Clement din
Alexandria a scris (în “Îndemn către Greci” 3): “Conform lui
Antiokhos în cartea 9 din Istoriilor sale, Kekrops a fost
înhumat pe Acropola Atenei” (s-a referit la Kekrops I); alt
celebru Kekrops - anume Kekrops II - a fost și el mai mult ca
regele Atenei, fiind peste toată Attica. Cetățenii Atenei în
Vechea Lume s-au mândrit mult timp că au fost Kecropi: cei
de la poalele Acropolei. “Scrierea lineară B” - folosită spre
sfârșitul Epocii Bronzului / în mileniul II î.C. în Sudul
Balcanic și în Insulele Egeeii - a notat existența sacrilor
Keryki / Kírykæs: vestitori / crainici - foarte respectați
inclusiv în confruntările militare - în Vechea Lume ei mai
fiind diplomați, preoți, nobili de vârf și cu diverse alte funcții
publice. De pildă, Carianul Pausania în “Descrierea Eladei”
1:38 a scris că în Sudul Balcanic atunci când cei din Eleusis
s-au luptat cu cei din Atena pentru controlul Misteriilor
dezvoltate din străvechiul cult agrar al Marii Zeițe Mamă,
supraviețuitorii au fost membrii clerului Keryx, ziși Keryki /
174
Ceryci, descendenții cuplului format din divinul Hermes și
prințesa Kekropă (fiica regelui Kekrops I / întemeietorul
Atenei).
Clericii Keryki oficiau Misteriile Elefsine
Sfânta familie de Keryki / Ceryci a dat preoții care
au condus Misteriile Elefsine / Eleusine (ale căror taine erau
celebrate bianual - de 2 ori pe an - anume primăvara și
toamna); ar fi de remarcat onomastica Eleusis, legată de
celebrele Câmpii Elizee = Magicul tărâm unde se putea
ajunge după moarte: în Sanctuarul din Eleusis s-au consumat
frecvent diverse droguri (ciuperci halucinogene, opiu / produs
din mac, etc.), unele amestecate în berea din orz zisă
“kykeon” servită ritualic acolo. De la puternicii Keryki -
activi în Vechea Lume dinaintea Războiului Troian / deci din
Epoca Bronzului - a rămas în vocabularul Grec / ivit din
Epoca Fierului de exemplu cuvântul “kirykas” κήρυκας
pentru predicator. Ar fi de știut că în vremuri străvechi
mesagerii oficiali care transportau mesaje - inclusiv către alte
structuri statale - erau re/numiți ca vestitori, fiind într-un fel
funcționari publici (sau curteni care anunțau public populației
proclamațiile cârmuirii); adesea ei participau - însă doar
prezenți și rareori activi - la procedurile de aplicare a legilor
și judecăților. Predicatorii strămoșilor Grecilor aparțineau de
obicei categoriei preoțești, participând la ritualurile
religioase, ceea ce nu a fost cazul la toate Culturile Vechii
Lumi. Predicatorii aveau, în general, diverse calități și
responsabilități, în funcție de Țara și de timpul în care au
trăit: unii dintre ei au corespuns clerului sau diplomaților de
astăzi, în timp ce alții maeștrilor de ceremonii ai
evenimentelor mari sau chiar curtenilor obișnuiți (ca maeștri
de ceremonii și curteni și-au păstrat rolurile până în Evul
Mediu). Termenii actuali - în Epoca Modernă - pentru
predicatori nu reflectă ceea ce a fost în Vechea Lume, când
erau respectați la nivel internațional și aveau inviolabilitate ca
persoane (era ilegal să fie arestați sau răniți de către cetățeni,
fie din același stat, fie ai altora); atacurile asupra
predicatorilor erau considerate sacrilegii (de pildă, la vechii
Greci ei aparțineau categoriei preoțești). Învelișul religios al
rolului lor le-a permis să efectueze comunicări chiar
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
ostile altor orașe-stat, având siguranță relativă (însă nu
absolută). De asemenea, vestitorii / predicatorii aveau și
anunțuri prietenești, cum ar fi armistițiile în bătălii. Ei purtau
adesea o coroană de măslin sau țineau o creangă de măslin
(ramura de măslin simbolizând intențiile pașnice) și purtau un
caduceu = “kerykeion” ca semn distinctiv și simbol al slujirii
lor. Când se aflau în misiuni în afara orașelor nu mergeau
singuri, ci câte 2-3 predicatori împreună (ca în campaniile
armate), caduceul / kerykeionul fiind cel ce le releva postura
și le dădea prestigiul sau - atunci când era necesar -
protecţia; uneori aduceau și câte o trâmbiță / trompetă ce se
numea “karnyx” / “karno” (ar fi de remarcat relația dintre
denumire și cuvântul “karyx” însemnând vestitor la Heraclizi
/ Doriani, anume la cei plecați din N Balcanic - de la Dunărea
inferioară, via S Balcanic - în Caria / V Anatolic, în Epoca
Fierului, pe vremea când s-au ivit Grecii: azi vestitor în
Greacă e “kirix” κήρηξ). Trâmbițașii / trompetiștii = vestitorii
semnalau inclusiv începerea jocurilor sportive (consacrându-
se de pildă spre sfârșitul Epocii Fierului la Olimpiade).
Îndatoririle civile pașnice ale predicatorilor includeau și
convocările Adunărilor populare, ei fiind cei care
permiteau cuvântările vorbitorilor. Au existat chiar
și “pietrele predicatorilor”, pe care predicatorii se urcau ca să
stea mai sus. Predicatorii ofereau vorbitorului kerykeionul /
caduceul, care cât timp era ținut în mână indica
neîntreruperea de către ceilalți oratori sau de către restul
participanților la proces. La vechii Greci, predicatorii erau din
anumite familii, funcția fiind ereditară și pe viață; pentru că
trebuiau să fie auziți de la distanță, uneori și trâmbițau tare.
Exersau să aibă voci puternice, articulări / rostiri clare,
memorări corecte a ceea ce aveau să transmită; de asemenea,
trebuiau să memoreze corect și răspunsurile pe care le dădeau
adesea destinatarii mesajelor. Dacă greșeau - intenționat sau
nu - erau aspru pedepsiți (Aristofan și alții au afirmat că
pedeapsa pentru un predicator care a falsificat în mod
intenționat un mesaj a fost să i se taie limba; Platon a
menționat doar că “au fost pedepsiți așa cum ar trebui să
fie”). Îndatoririle civice ale crainicilor / heralzilor
includeau anunțarea legilor și a decretelor în piețe și în alte
părți, astfel încât nici un cetățean să nu le poată încălca prin
ignorare; de asemenea, la plecarea corăbiilor la colonizare
sau la război, crainicii / heralzii preluau îndrumarea religioasă
prin săvârșirea unei ceremonii asemănătoare sfințirii de către
cler astăzi (în secolul V î.C. istoricul Tucidide 6:32 din
Balcani a descris că “la început o trâmbiță suna tăcerea, apoi
erau rugăciunile - pe rând, nu deodată, pentru cei care plecau,
cântate de către vestitori / heralzi - iar după dansuri,
terminarea libațiilor, plânsete și intrarea sub cârmuirea
vestitorilor, plecau”): de exemplu, astfel au fost sacrii
corăbieri Gherghiți, vestiți că au cârmuit coloniștii Cariei pe
țărmurile Mării Negre, mai ales în NE Balcanic / Dobrogea
mileniului I î.C., de-a lungul secolelor aceia formând acolo
primele orașe Antice din ceea ce e acum România (pe atunci
Geții preferau mediul rural iar Grecii preferau mediul urban).
În Vechea Lume, unele ramuri Gherga au fost regale iar alte
ramuri Gherga asigurau anturajele regale; un obicei al
heralzilor a fost acela de a anunța pe cei care veneau la
Curțile Domnești - acolo unde politica era regalitatea - pentru
a asigura sacrificiile, etc. De regulă, vestitorilor nu li se
permitea nici o inițiativă de negociere și trebuiau să se
limiteze numai la transmiterea mesajelor; adesea îi însoțeau
pe ambasadori, dar nu pentru a participa activ la discuții cu
străinii, ci pentru a acoperi cu propria lor imunitate sacră în
175
mod protector ambasadorii, îndeosebi în perioadele de război
(“cald” sau “rece”). Uneori predicatorii se identificau cu
războaiele, deoarece - înconjurați de gloria preoțească -
însoțeau misiunile neplăcute pentru a le proteja dar și pentru a
le conferi prestigiu religios; de pildă, atunci când un cetățean
era arestat, detașamentul era de obicei însoțit de un herald
care îl chema pe suspect să iasă din locuință și să se prezinte
pentru a fi adus în judecată. Când aveau loc procesele, sarcina
sa era să citească rechizitoriul. Când se luau măsuri
neplăcute, era trimis din nou un vestitor să le
anunţe: vestitorii au fost numiți și denunțători în Antichitate,
însă acel cuvânt nu avea conotația negativă precum azi. De
regulă, misiunile plăcute nu erau însoțite de predicatori,
pentru că membrii acelora nu erau în pericol; așadar, a fost
posibil ca identificarea predicatorilor cu anunțurile neplăcute,
ostile sau războinice, să se datoreze faptului că ei erau
singurii care le puteau anunța. Mulți i-au identificat
pe predicatori cu eliberatorii, deoarece ambele categorii
aveau autoritatea de a impune liberări; dar cele 2 titluri nu au
fost documentate ca să fi fost identice și pentru o lungă
perioadă de timp au fost semnificativ diferite: heralzii puteau
impune pacea exclusiv pentru a ține mari sărbători sau uneori
anunțau jocurile internaționale prin vizitarea celor aflați în
războaie ordonând beligeranților să intre în armistiții. În
textele Homerice (cele mai vechi Grecești), predicatorii au
fost prezentați în același timp ca respectați preoți sau
curteni de mare ajutor nobililor. În general, Kerykii / Kyrykes
au fost persoane respectate în toate localitățile Grecești, însă
au existat și încălcări ale imunității diplomatice sau
sacerdotale (uneori au fost arestați ori uciși de către cei care
nu le conveneau predicile sau veștile, erau considerați spioni -
așa cum inclusiv azi sunt unii diplomați - etc). Romanii au
folosit rar termenul “ceryx / kerux” dar au păstrat practica: în
loc de kerykeion / caduceu, vestitorul avea ca însemn doar
ramura de măslin pe care o ținea în sus pentru a fi văzută
când se apropia de teritoriul inamic în care trebuia să facă
anunțul: subiectul era armistițiul dar și declarația de război.
Creștinii au schimbat radical sensul cuvintelor “predică” și
“predicator”: la început, un motiv major al confuziei de
concepte a fost că predicatorii vechi păgâni se bucurau de
imunitate, în timp ce predicatorii noi - ai Evangheliilor - erau
persecutați violent; cuvântul “predicator” a păstrat la creștini
sensul de autoritate dar și-a pierdut conotația marțială și
politică în vocabularul religios (de pildă, vestitorii
bizantini nu au mai avut statut religios și au fost fie curteni
ai domnilor, fie persoane angajate în locurile publice unde se
țineau jocuri sau serbări). Predicatorii erau folosiți în
procesele de judecată: erau cei care făceau sumarul
acuzațiilor și publicitate infracțiunilor care fuseseră comise;
de asemenea, predicatorii îi chemau în instanță pe cei care
participau la proces iar predicatorii impuneau tăcerea în
timpul procesului și chemau acuzații. În Evul Mediu practic
rolul heraldului s-a păstrat, căci nu a existat altă cale ca o
guvernare sau un nobil să-și proclame voința: trâmbița și
vocea tare umană erau practic singurele modalități prin care
un Domn Medieval putea face anunțuri fie supușilor săi, fie
în afara porților unui castel - sau în afara zidurilor unei cetăți
- să declare război. Predicatorii în Evul Mediu erau în
principal curteni și nu aveau statut religios; își asumau rar
îndatoriri diplomatice și erau trimiși îndeosebi să facă
anunțuri ori doar să însoțească diplomații. În Epoca Modernă,
în unele Țări, cum ar fi în cele monarhice - adică în Regate -
titlul de herald a fost încorporat în gradul de ofițer de armată;
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
vestitorul curții anunță moartea unui rege, încoronarea unui
succesor și - mai rar - titlul celor care participă la o audiere
oficială.
Athena: Zeița artizanatului și a strategiei războinice
La fel ca Zeița Afrodita, născută din spuma Mării
(Mediterane - la Sud de coasta Anatoliană, lângă Insula Cipru
- sau mai concret, nu din spumă, ci din sperma Zeului
Uranos, atunci când testiculele i-au fost aruncate de către
Cronos în Mare la castrare) și Zeița Athena s-a născut
neobișnuit: fie din capul lui Zeus - fiind discutabil din care
cap - fie din Uriașul Pallas ivit de la sângele castratului
Uranos (așa cum au scris Anticii Cicero în “De natura
deorum” 3:59 și Clement din Alexandria în “Protrepticus”
2:28); e de remarcat atât că un Uriaș Pallas - astfel cum a
rămas notat de la Vest Anatolianul Hesiod în “Teogonia”
176
375, ș.a. - a avut-o ca soție pe infernala Gorgyra / Styx, cât și
că Zeița Athena a purtat epitetul de “Pallas”, Vechea Lume
cunoscând-o ca Athena Pallas (enciclopedia bizantină “Suda”
a scris că Zeița Athena era denumită “Pallas” deoarece a
omorât Uriașul, fiindcă ar fi vrut s-o violeze). Cea mai
timpurie apariție a Athenei a fost ca patroana palatelor în
Insula Creta / la Sud-Vest de coasta Anatoliană, în Epoca
Bronzului (deci dinaintea Civilizației Grecești / în limba
Greacă palat fiind “palati” Παλάτι), consemnată acolo și prin
“scrierea lineară B”. Zeița Athena a fost a înțelepciunii /
strategiei războiului și a artizanatului: țesut, ceramică, etc.; în
Vechea Lume a patronat și măslinele. La fel ca Anticul
Anatolian Herodot Karka în “Istorii” 2:175 și filozoful Platon
în “Dialogul Timaeus” 21 a echivalat Zeița Athena cu Zeița
Egipteană Neith / Net = mama lui Ra (celebrată prin
Festivalul Lămpilor: credincioșii aprindeau în cinstea sa
lumini peste noapte); din Canaan / Orientul Apropiat, Zeița
Anat a fost corespondenta Zeiței Athena. “Gorgoneionul” a
fost egida Zeiței Athena, pentru protecție, cu imaginea
capului Gorgonei Medusa pe scut: conceptul aproape reda o
creatură Marină, prin oroarea valului rece Marin ca gând
călăuzitor, cu ochi mari și rotunzi semănând cu ai peștilor și
având privirea lor înghețată, în părul încâlcit fiind tot felul de
animale Marine (tentacule, șerpi, etc.); în unele cazuri,
adăugarea a ceea ce ar arăta ca barbă simboliza dârele de
sânge, făcând-o să pară orgiastică / Dionysiacă. Dr. Jaan
Puhvel, Dr. James Mallory, Dr. Douglas Adams, ș.a. au
observat la Cultul pentru Zeița Athena păstrarea unor
elemente de la primii / proto Kurgani = pre Indo-Europeni iar
Dr. Marija Gimbutas a evidențiat că Gorgonele cele dintâi
datau din Epoca Pietrei, de la Marea Zeiță Mamă a
Pământului - Gherga, zisă și Gaia în Bazinul Egeeii - o mască
Gorgonă din ceramică a Civilizației Vechii Europe /
Civilizației Dunărene fiind din neolitic (circa 6000 î.C.),
excavată la Sesklo, în Tesalia. În Epoca Bronzului, Troia a
fost protejată divin de sculptura din lemn zisă “Palladion” a
Zeiței Athena, considerată nu doar de către legende, ci și de
către cercetători - ca Dr. Carl Ruck și Dr. Daniel Staples - că
ar fi fost cea mai veche efigie a sa; Anticul Apollodorus în
cartea 3 din “Biblioteca” a scris că “Athena a fost crescută de
către Triton iar la un moment dat și-a confecționat
Palladionul - sculptura ce o prezenta - ce a ajuns la Troia,
unde regele i-a ridicat un Templu”. În timpul Războiului
Troian, auzind despre cine poseda Palladionul că nu putea
pierde vreo luptă, Diomede / regele Argosului s-a strecurat ca
un cerșetor în cetatea Troiei și a furat Palladionul / Palladiul,
trimițând artefactul cu Demofon / regele Atticei la Atena.
Vechii Atenieni au sărbătorit-o pe Zeița Athena la “Ergania” /
“Chalkia”, când meșterii metalurgi îl celebrau pe Zeul
Hefaistos: atunci - la mijlocul lui Noiembrie - au considerat
că Zeița a început să țeasă voalul pentru o prințesă Kekropă;
la mijlocul lui Iunie, fetele purtau - la sărbătoarea “Erriforia”
- voaluri, în amintirea celui sacru început de Zeița Athena la
“Chalkia” / “Ergania” (Romanii au zis voalului “palla”, purtat
- după cum a cercetat și Dr. Jan Radicke în anul 2022 - de
către matroanele bordelurilor). Astfel cum a studiat savantul
A/Român Gheorghe Mușu” în anul 1981 prin “Lumini din
depărtări”, Zeița Athena era popular zisă Borta, fiind în forma
de borțoasă protectoarea gravidelor; ar fi de observat că în
Vechea Lume se practica inclusiv și pan-Egeean pețirea de
fete / femei, des bărbații Vest Anatolieni trecând Marea Egee
după Balcanice / Europene (printre exemplele semnificative
ale vremurilor fiind și când prinții străini = Hyksoși s-au
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
retras din Egipt, fiicele Danae - din familia faraonică - au
trecut Marea Mediterană în Sudul Balcanic pentru a-și avea
prin cununii interesate Mykeniene / Miceniene alte vieți ori
când motivul principal al Războiului Troian a fost anunțat ca
recuperarea prințesei Elena din Sparta de la Troia, etc). Ar fi
de remarcat că Gherghiții Troiei au fost mai vechi ca
Gargheții Atenei, căci Moșia Garghetă din Peninsula Attica a
fost mai veche ca Războiul Troian (acolo Moșia Garghetă
exista dinaintea conflagrației pan-Egeeană dintre Danai /
Ahei = strămoșii Elenilor și Troiani); localitatea devenită
capitala Atticei a fost denumită Kekropia de la întemeiere -
după numele întemeietorului - până la schimbarea după
numele divinei patroane adusă / preluată din Troia, anume
Athena (care l-a avut ca tată poate pe Uriașul Pallas, poate pe
Zeul Zeus).
După cum au relevat în anul 2010 profesorii
universitari Jan Bremmer și Andrew Erskine, ar fi de
remarcat că în vechea Atenă încă dinaintea venerării lui Zeus
era mai tare și mai de demult respectat Zeul Gheorghios - zis
ca Ζεύς Γεωργός, adică Zeus Georgios - prin Festivalul
“Maimakteria” început cu procesiunea “Pompaia” (astfel cum
au studiat inclusiv Dr. Albrecht Dieterich în anul 1891,
profesorul Herbert Parke de la Universitatea din Dublin în
anul 1977, ș.a.), în fiecare zi de 10 din luna Hermes / zisă
Hermaia, avându-și echivalentul în Noiembrie =
“Maimakterion” din calendarul “vechi”, ce e știut ca Iulian,
calendar la 13 zile diferență de cel în uz azi, anume
calendarul “nou”, Gregorian / reperul curent fiind 26
Octombrie: Zeus Gheorgos patrona recoltele iar parada în
onoarea sa ducea o piele de oaie tratată ca Magică și un
“kerykeion” - adică un toiag împodobit / corcodit cu șerpi -
pentru a îmblânzi vremea rece de iarnă, făcându-se libații și
sacrificii de animale (așa cum au scris Dr. Albrecht Dieterich
1866-1908 ori academicianul Suedez Martin Nilsson 1874-
1967, ceremonia închinată lui Zeus Gheorgos era denumită în
vechea Greacă ca “Pankarpia” / “Thalysia”, sărbătoarea ce a
177
ajuns în mare vechime ca să fie apoi închinată Zeiței Artemis
/ știută ca Diana de Romani, respectiv Zeiței Demeter -
Mama Pământului - cea zisă Anatolic ζειά “Zeia” și Balcanic
Δᾶ “Da” / “Deo”, literalmente “De-Meter” fiind Zeița
Mamă); Carianul Pausania 8:2 a scris că în Balcani cel care a
introdus prăjiturile în rituri - la fel ca în ceremonia
“Pankarpia” / “Pan-Karpia” caracteristică Civilizației
Minoane - a fost Kekrops, întemeietorul Atenei. De altfel, la
începutul Evului Mediu, Muntele Athos din Macedonia - al
cărui nume e conectat de cuvântul Armân / Vlah “Ată”
însemnând “Mamă” - era dominat de Vlahi (astfel cum au
fost atestați documentar pe acel Munte Sacru - în secolul
VIII, pe vremea iconoclastă - înaintea durării marilor
Mănăstiri: așa ceva a atras ulterior și marile donații ale
Valahilor pentru viața religioasă de acolo. Ar fi de observat
că în 26 X creștinii îl pomenesc pe Sf. Dumitru / “Du-Mitru”
- literalmente “Divinul Mitru / Mitra” - fost militar martirizat
de Romani, ale cărui moaște sunt în Salonic / cel mai mare
oraș al Macedoniei iar după 13 zile, anume în 8 XI,
calendarul creștin Gregorian / în stil “nou” îl celebrează pe
îngerul = arhanghelul Gavril / Gabriel); la creștini, Dimitrios
a fost Sfânt militar, ca Gheorghios. S-ar observa că ivirea
religiei islamice în secolul VII a cauzat atât adoptarea religiei
mozaice de către elita Imperiului Khazar în secolul VIII, cât
și perioada iconoclastă (a interzicerii în Imperiul Bizantin a
icoanelor creștine) în secolele VIII-IX, ceea ce a dus la
apariția Mănăstirilor Athonite - de pe Muntele Athos din
Macedonia - în secolul X. Arealul Macedoniei / “Make-
Doniei” era al “Marii Zeițe” - adică a divinității supreme,
care a dominat Vechea Civilizație Europeană - iar la Marea
Egee (adică Marea Mamei Gea), Masivul Athos din
Macedonia efectiv era “Muntele Mumei”: la sfârșitul Epocii
Pietrei - adică în perioada când au fost cele mai recente
Potopuri - Marea Zeiță era suprema Mamă; de altfel,
Makedonii / “Make-Donii” erau ca “Mari Domni” urmași ai
celor din Eden (onomastic similari cu răsăritenii MasaGheți /
Masivi Geți, respectiv Mari Geți sau Moși Geți, adică vechi
Geți), fiind “Domnii Maicii” - respectiv Domnii Marii Mame,
cea de demult - Macedonia ca tărâm făcând parte din casa
Marii Zeițe Mamă, reprezentând chiar “Domul Maicii”.
Inclusiv azi, creștinii - întâi ortodocșii - știu că Muntele
Athos din Macedonia este Grădina Maicii Domnului.
Muntele Athos văzut de pe Marea Egee, 2023
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
În Vechea Lume - inclusiv în spațiile Carpatice și
Caucaziene - la capetele calendaristice ale sezonului călduros
datele importante primăvara de 23 IV și toamna de 26 X/I au
fost inițial botezate Ghergan (iar nu altfel, căci Dumitru /
Dimitrie s-a ivit mai târziu, cu onomastica înrădăcinată în
Demetra - Zeița agricolă din Anatolia și Balcani - sărbătoarea
fiind la primele recolte). Privind deopotrivă nomenclatura dar
și ritualurile ceremoniale, cândva străvechiul “Zeus
Gheorghi/os” a fost înlocuit de vechiul zoroastru Mithra /
Mitra; de exemplu, în Caucaz și în prezent sărbătoarea zisă
Georgian “Giorgoba” a Sf. Gheorghe - cel mai venerat Sfânt
al Georgiei - e petrecută de 2 ori pe an: la 23 IV / 6 V și 10 /
23 XI (în N Georgiei, Oseții - foști Iraniani, respectiv Alani -
zic “Dzheorguba” sărbătorii echivalente, ce durează la
sfârșitul lunii Noiembrie pentru o săptămână, cu ziua de
Marți ca apogeu, pentru “Uas-Tirdzhi” / “Wac Gergi”, cel
mai important “dzuar”). La NV de Caucaz, în calendarul
popular Slav a fost cuprins Sf. Gheorghe “Biruitorul” /
“Victoriosul” la 26 XI / 9 XII, când e marcată “Ziua lui Iuri”
(zis și Yurya, Yegor, ș.a.) cu putere peste lupi, protector al
animalelor domestice. Creștinii Români prezintă diverse texte
- dintre care pe Internet - fiind: “Ortodocșii de stil vechi îl
prăznuiesc în 8 Noiembrie pe Sfântul Mucenic Dumitru,
sărbătoare numită în popor Sîmedru. De ziua pomenirii sale,
păstorii, pentru a afla cum va fi iarna, aştern pe iarbă un
suman şi observă ce oaie va călca prima pe el. Dacă oaia e
neagră, iarna va fi blândă. Dacă va fi una albă, urmează o
iarnă geroasă. Conform tradiţiei, ziua pomenirii Sfântului
Dumitru este considerată începutul iernii. Se zice că
primăvara, pe când se aude primul orăcăit al broaștelor,
Sfântul Gheorghe întinde mâna spre Sfântul Dumitru, ia
cheile, cu una din ele închizând iarna, iar cu alta deschizând
primăvara. După ce toate păsările pleacă în țările calde și nu
se aud broaștele, vântul tomnatic vâjâie prin câmpii și păduri,
Sfântul Dumitru, tremurând de frig, întinde acum mâna el
spre Sfântul Gheorghe, ia cheile și cu una din ele închide
zilele frumoase cu soare, iar cu alta deschide iarna cu mânie
asupra lumii. La Sîmedru prin multe locuri se termina
pășunatul, se alegeau oile, se achitau cu păstorii și-i angajau
pentru anul viitor. În popor se spune: ‘La Sîmedru ciobanii își
caută stăpânii’. Dimitrie sau Dumitru, fiul proconsulului
roman din Salonic, a trăit pe vremea împăraţilor Diocleţian şi
Galeriu. El a fost botezat pe ascuns de părinţii săi, care erau
creştini. Dimitrie a devenit un predicator, continuându-şi
totodată cariera de militar. Pentru că l-a binecuvântat pe un
tânăr soldat să-l înfrunte pe vandalul Lie, care ucidea creştini
fără cruţare, Sfântul Dumitru a fost omorât din ordinul
împăratului, iar trupul său a fost lăsat pradă fiarelor sălbatice.
El a fost canonizat ca mare mucenic. La scurt timp după
moartea Sfântului Dumitru, la Salonic a fost ridicată o
bazilică pe mormântul său. De câteva ori s-a încercat mutarea
moaștelor sale - izvorâtoare de mir - la Constantinopol, însă
de fiecare dată Sfântul şi-a arătat misterios voinţa de a
rămâne protectorul oraşului natal. Mulţi creștini îşi iau icoana
Sfântului Dumitru ca hram al casei, să-i aibă în pază. Noaptea
dinaintea sărbătorii Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de Mir,
are o semnificaţie specială în lumea satului românesc. Încă se
mai păstrează obiceiul de a se aprinde în acea noapte focul lui
Sâmedru / Sumedru. Tinerii strâng vreascuri în cantităţi
uriaşe şi se adună în jurul focului, la poveşti, chiar dacă nu
mai cunosc cu adevărat semnificaţia ritualului. Înainte vreme
însă, obiceiul era mult mai spectaculos. Grămada de lemne
era aşezată pe un deal, pentru a putea fi văzută văpaia de
178
departe. Focul era aprins seara, formând un rug imens,
scânteietor, în jurul căruia se aduna foarte multă lume. În
mijlocul grămezii de lemne şi al cetinii de brad, se împlânta,
pentru a fi incinerată, tulpina unui arbore tăiat din pădure,
substitut al zeului fitomorf care murea şi renăştea anual. În
jurul rugului funerar întreţinut cu lemne uscate, paie şi
spuldării de la meliţatul cânepei, se striga în cor formula
consacrată ‘Hai la focu' lui Sâmedru!’ (Ion Ghinoiu, Comoara
satelor, calendar popular). În acel context, femeile împărţeau
simbolic covrigi, fructe şi băutură, iar localnicii petreceau în
jurul ‘cadavrului fitomorf’ până ce acela era mistuit de
flăcări. La plecare, participanţii luau cărbuni aprinşi pe care îi
foloseau cu scopul de a fertiliza grădinile şi livezile, pentru a
da rod bogat anul viitor. ‘Sub focul lui Sumedru se înţelege
căldura din vară sau chiar faptul că se aprinde pământul în
această zi’. (Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului
român). ‘Se face focul lui Sumedru peste care sar copiii, ca să
fie sănătoşi tot anul, sau tinerii; cei care reuşesc să sară se vor
căsători în decursul anului. Femeile împart seara, la lumina
focului, nuci, mere, struguri, prune, uneori chiar vin’ aflăm
din scrierile lui Tudor Pamfile. După ce focul era mistuit pe
deal, întorşi acasă, gospodarii erau cu băgare de seamă,
pentru că se spune că în zori puteau primi semne despre cât
de grea sau de blândă va fi iarna care bătea la uşă. Dacă în
noaptea lui Sumedru oile se culcă grămadă, în ciopor, va fi
iarnă grea; dacă oile dorm răsfirate, se aşteaptă o iarnă
blândă. Iarna grea mai este prevestită şi de abundenţa nucilor
sau a gutuilor, precum şi de proviziile supradimensionate ale
hârciogilor. Dacă la Sâmedru e lună nouă, iarna începe în
curând şi se gată iute, iar dacă e lună plină, iarna începe
curând şi se gată târziu, va fi iarnă grea. Ciobanii pândesc
toată noaptea unde dorm oile şi, dacă dimineaţa se va scula
întâi o oaie albă şi va pleca în jos iarna va fi grea; iar dacă se
va scula o oaie neagră şi va pleca în sus, iarna va fi uşoară
(Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român).
Sărbătorii i se mai zicea şi ziua soroacelor pentru slujbe şi
felurite încheieri încheiate cu jumătate de an în urmă, la
Sângiorz. Învoielile noi aduceau prilejuri de aldămaşuri şi de
veselie. Data era considerată, aşadar, o zi de bilanţ. ‘Originea
pastorală a obiceiului este dovedită de durata a 6 luni a
înţelegerilor care se suprapune peste principalul sezon al
crescătorilor de animale, văratul, deschis la Sângiorz şi închis
la Sâmedru, şi de cunoscuta zicală populară: La Sângiorz se
încaieră câinii / La Sâmedru se bat stăpânii! adică primăvara,
când se formează turmele, se încaieră câinii, pentru că nu se
cunosc, toamna, când se împart oile, se bat stăpânii pentru a
respecta contractele încheiate la Sângiorz’, explică etnologul
Ion Ghinoiu (în volumul ‘Comoara satelor, calendar
popular’). ‘A treia zi a sărbătorii Sf. Dumitru, poate cel mai
important moment al sărbătorii, este ţinută în principal ca
lupii să nu atace turmele. Cunoscuţi adesea şi sub numele de
Câinii Sumedrului, lupii se conturează şi de această dată drept
cele mai temute animale de pradă care impun o serie de
interdicţii semnificative’ (Antoaneta Olteanu, Calendarele
poporului român)”. Respectivul Festival de 3 zile al toamnei
corespunzător calendarului “vechi” apare între 8 XI - ziua
arhanghelului Gavriil - și 10 XI (Noiembrie echivalând luna
“Maimakterion”, ziua 10 fiind cea când specific și special era
celebrat Zeus Gheorghi/os); după aceea începeau Filipii / “Fi-
lipii” (sărbătoririle Sfinților ce apărau de lupi) printre care
stră-Românii aveau - vreme de mai multe zile în Noiembrie -
ceremonialul Grădineților. În anul 2019, jurnalistul Român
Costel Crângan a documentat: “Până acum vreun secol exista
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
tradiţia Filipilor de toamnă (legată de sărbătorile pastorale
privind retragerea oilor la iernat), însă aceasta aproape că a
dispărut, fiind considerată în prezent o relicvă culturală
specifică satelor izolate de ciobani. Dacă încă nu aţi auzit de
Filipi nu înseamnă neapărat că nu cunoaşteţi folclorul
românesc ci că, pur şi simplu, nu v-aţi intersectat, din varii
motive, cu ciudata sărbătoare. Cert este că, din ceea ce spun
folcloriştii, până la sfârșitul mileniului II, Filipii se ţineau cu
sfinţenie în mai toate aşezările rurale din ţara noastră, tradiţia
fiind semnalată şi în ţările vecine, ba chiar şi în unele regiuni
îndepărtate de pe teritoriul Rusiei. În esenţă, sărbătoarea
Filipilor de iarnă este dedicată, cumva surprinzător, unuia
dintre cei mai mari duşmani ancestrali ai omului: lupul.
Rămâne totuşi un mare mister de ce oamenii au ţinut neapărat
să aibă o astfel de sărbătoare. Se pare că totul pleacă de o
serie de superstiţii foarte vechi, însă nu s-au stabilit conexiuni
ştiinţifice certe, deşi cultul lupilor există, într-o formă sau
alta, la mai toate popoarele lumii. Interesant este că există
dovezi că sărbătoarea era ţinută de daci şi cu aproximativ
două milenii şi jumătate în urmă, semn că tradiţia are rădăcini
profunde în această zonă a Europei. De altfel steagul dacic
era chiar reprezentarea unui lup, semn că animalul era într-o
oarecare măsură venerat. Să nu uităm, de asemenea, rolul
unei lupoaice în istoria Romei, cult care se suprapune destul
de bine pe obiceiurile dacice legate de lupi. Însă lupul a avut
un rol foarte important (cumva dual, fie ca simbol al răului,
fie ca simbol al binelui) şi în mitologiile din Orientul
îndepărtat, în ţările nordice, etc. Ce-i drept, în zilele noastre
sărbătoarea Filipilor aproape că a dispărut în zonele de şes ale
României şi se mai ţine destul de rar chiar şi în aşezările de
crescători de animale din zona montană, cunoscute pentru
perpetua lor răfuială cu animalele de pradă. Însă nu a pierit cu
totul, deşi lupii sunt tot mai puţini. Este important de ştiut că
de sărbătoarea Filipilor de iarnă se leagă o serie de superstiţii
menite să alunge pagubele pe care le-ar putea aduce lupii, dar
şi alte animale de pradă. Ba chiar în perioada sărbătorii se pot
face predicţii legate de vreme şi de alte lucruri. Spre exemplu,
se spune că cine nu respectă Filipii va avea recoltă slabă, iar
păsările din curte îi vor fi atacate de răpitoare”.
179
Un fenomen implicând duplicarea, datând din Epoca
Pietrei, a fost transmiterea ideii creaţiei prin clonare, adeseori
subliniată și prin existența unor avataruri documentate
religios, istoric, etc., ceea ce explica nu doar facerea / geneza
omului - ca având origine divină - ci justifica şi
androginitatea primară (adică lipsa sexualităţii iniţiale) atât a
făpturilor cereşti, cât şi a celor terestre / pământene: sexul pe
de o parte nu era un atribut al îngerilor ori al Doamnei-zeu
sau al lui Dumnezeu iar pe de altă parte nu era un atribut al
primilor oameni (până când au gustat din cunoaştere); acel
aspect străvechi - de netăgăduit / religios prin diverse credinţe
ori ştiinţific prin diferite cercetări istorice, etc. - a fost reţinut
de memoria omenirii parcurgând consecvent timpul, fiind
ştiut până în prezent (persoanele castrate erau considerate
neutre sexual - adică similare celor androgine - de pildă Uran
a fost castrat de fiul Cron iar Cron a fost castrat de fiul Zeus,
cei 2 Zei predecesori ai lui Zeus, anume bunicul şi tatăl,
încheindu-şi fiecare propria generaţie divină aşa). De fapt,
Uriașii Titani / Neandertal au fost “castrați” de către Uriașii
Giganți / Cro Magnon, care - la rândul lor - au fost “castrați”
de către Homo Sapiens. Oamenii Homo Sapiens au învins
deoarece femeile lor erau roditoare cu toți; la Uriași, femeile
Neandertal nu puteau fi însărcinate de bărbații Cro Magnon,
nici femeile Cro Magnon nu puteau rămâne gravide cu Homo
Sapiens. Iată de ce s-a fixat mitul dublei castrări, a taților de
către fii: întâi Titanul / Tătânul Zeu Uran (pentru a nu se mai
înmulți) a fost castrat de fiul său - Gigantul Zeu Cron - iar
apoi acela a fost castrat de fiul său Zeus, pentru oameni =
Zeul Zeilor. În plus, incompatibilitatea genetică masculină
față de Uriașe a fost științific dovedită în laboratoarele
genetice ale începutului mileniului III, ceea ce a confirmat
“mitul castrării”: 2 surse foarte diferite - cea mitologică și cea
genetică - au coincis privind același adevăr.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Pe lângă așa ceva, fenomenul avatarurilor a început
cu imitarea de către oameni a Uriașilor “Zmei” - ca Dragoni /
Balauri - astfel fiind știuți primii Pelasgi Homo Sapiens care
(profitând că au rămas singuri, după dispariția Giganților Cro
Magnon și respectiv a Titanilor Neandertal) au instaurat pe
Pământ cele dintâi dinastii regale; așa s-a consolidat și
credința în puterea gemenilor: de altfel, privind simbolismul
gemenilor, Vechiul Testament în “Facerea” - prima carte - a
scris explicit că la început exista asemănarea dintre uman și
divin, omul primordial existând biblic “după chipul și
asemănarea noastră” / asemănare Dumne-Zeiască iar de pildă
filozoful Antic Platon a notat despre cei dintâi cârmuitori
Atlanți că erau gemeni (indicând chiar că au fost 5 perechi),
etc. Adam chiar dacă totuși a fost atestat biblic că era la fel cu
Dumnezeu nu era geamăn, căci nu avea aceleași puteri, nici
aceeași sorginte, Dumnezeu fiind divin iar Adam nefiind
divin, ci om: primul om a fost avatarul Domnului. Francezii
Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în “Dicţionar de
simboluri” din anul 1969 despre “altoire”, adică introducerea
ramurii unei plante în ţesutul alteia, stabilind astfel un contact
între ţesuturile lor generatoare pentru a da plantei altoite
însuşirile altoiului (procedurii i se mai zice şi “grefă”): “Ca
modificare artificială a fecundării speciilor vegetale, altoirea /
grefa a avut dintotdeauna un aspect ritual şi simbolic. În
Orientul Apropiat se credea că altoirea nu reuşea decât cu
condiţia ca ea să corespundă unei anumite conjuncţii între
lună şi soare. În general, altoirea are o semnificaţie sexuală.
Ea reprezintă o intervenţie în ordinea generării şi constituie o
împreunare contra naturii. Toată problema altoirii ţine de
puterea - şi de dreptul - omului de a contribui la modificarea
regnului vegetal, ca şi de modurile şi limitele în care îşi
exercită această putere şi acest drept. Ştiinţa şi practica
medicală au extins altoiul / grefa şi la nivelul regnului animal,
prin înlocuirea unui organ necrozat cu un organ viu, prin
inseminarea artificială, prin transferul de celule fecunde de la
un uter la altul, etc. Grefa necesită intervenţia umană, căci e
în afara puterilor naturii neasistate de om: ea ar putea fi o
accedere a omului la puterile demiurgice, limitându-se totuşi
la modificările operate înlăuntrul aceleiaşi specii, căruia îi
asigură continuitatea (la un anumit nivel al transformărilor
unei specii în alta, manipulările genetice ar pune alte
probleme şi ar îmbrăca un sens diferit)”. Autorii au continuat
cu “androginia”, plecând şi de la ideea că prima fiinţă umană
a fost androgină - după ispitirea de către Garzag = “șarpele
încolăcit” - devenind Adam şi Eva (chiar dacă vechii Evrei au
scris despre primul cuplu, aceia n-au fost Evrei, aşa cum n-au
fost Evrei nici Gherghe-seii / Ghirga-şiţii din Galileea şi
Înălţimile Golan - fapt care a fost consemnat și de Biblie -
întâlniţi acolo ca indigeni / autohtoni de către vechii Evrei
când au intrat în Canaan / azi Palestina şi Israel): “Potrivit
viziunii escatologice a mântuirii, fiinţa redobândeşte o
plenitudine - în care separarea sexelor se anulează - prin taina
căsătoriei. Credinţa, universal afirmată, în unitatea originară
pe care omul o recapătă post-mortem, e însoţită în majoritatea
sistemelor cosmogonice de diferenţierea totală a sexelor în
lumea aceasta. Pentru că - şi aici credinţele străvechi se
întâlnesc cu cele mai actuale descoperiri ale biologiei - fiinţa
umană nu se naşte niciodată complet polarizată din punct de
vedere sexual. Faptul că omul e în acelaşi timp mascul şi
femelă în trupul şi în principiile sale reprezintă o lege
fundamentală a creaţiei. De aici decurge şi explicaţia cea mai
răspândită pentru riturile de excizie şi circumcizie, care ar fi
destinate integrării definitive a copilului în sexul său aparent,
180
clitorisul fiind la femeie un fel de reminiscenţă a organului
viril iar prepuţul bărbătesc - o reminiscenţă feminină. Orice
opoziţie e destinată să fie anulată prin unirea cerescului cu
terestrul, unire înfăptuită de către om. Arborele, avându-şi
rădăcinile înfipte în pământ şi crengile înălţate spre cer, era
îndeobşte socotit un simbol al raporturilor stabilite între
pământ şi cer: în acest sens, avea caracterul unui centru, ceea
ce-l făcea să fie sinonim cu Axa / Osia Lumii (figură axială,
arborele reprezenta în mod firesc drumul ascensional
străbătut între lumea vizibilului şi lumea invizibilului, la fel
ca stâlpul şamanic din iurta siberiană, scara, coloana
vertebrală a trupului omenesc, Copacul Cosmic, etc).
Arborele a fost calea pe care se urcau sau se pogorau
suveranii / mijlocitorii dintre Pământ şi Cer. Arborele Lumii
avea drept sevă roua cerească iar fructele sale - păzite cu
străşnicie - transmiteau nemurirea (ca de exemplu Merele de
Aur din Grădina Hesperidelor ori Arborele Vieţii din Eden,
etc). Arborele Vieţii a fost un simbol al fertilităţii, pe care s-a
clădit - de-a lungul timpului - o întreagă magie: au fost
analogii ale pomului fructifer fie cu femeia fertilă, fie cu
bărbatul fecund (de exemplu, la populaţiile altaice şi turko-
mongole din Siberia au fost întâlnite interpretări
antropomorfice specifice ale arborilor); toate credinţele au
arătat că - din punct de vedere sexual - simbolismul arborelui
a fost ambivalent. Putem considera că Arborele Vieţii a fost
la origine o imagine a androginului iniţial (în planul lumii
fenomenale, arborele scorburos ori cel cu frunziş des unde se
cuibăreau păsările şi care rodea periodic evoca imaginea
arhetipală lunară a mamei fertile iar trunchiul înălţat spre cer,
simbol eminamente solar de forţă, nu era altceva decât
falusul). Cele 2 polarităţi se pot însuma, ajungând şi la o
interpretare androgină sau hermafrodită”. Din relatarea
biblică se poate remarca la cei ieșiți din Rai și acoperirea
părților sexuale ale trupurilor, prin purtatul hainelor
marcându-se evident trecerea de la androginie la viața
sexuală; de altfel, nu vechii Evrei au fost primii care au
descris începutul omenirii, ci înaintea vechilor Evrei au scris
despre așa ceva de pildă Sumerienii din vecina Mesopotamie.
Sumerienii aveau pentru androgini termeni ca Galaturra și
Kurgarra; după cum a scris în studiul din anul 1999 “Umbra
din noi. Forța vitală subversivă” Dr. Verena Karst -
profesoară de psihologie la Universitatea din Zurich / Elveția
- “Zeul Enki al hăului și al apelor a plămădit din lut 2 ființe,
Kurgarra și Galaturra, trimise cu ‘hrana vieții’ și cu ‘licoarea
vieții’ în Infern. Pentru acele ‘ființe’ porțile nu constituiau un
obstacol, ele se strecurau prin crăpăturile lor. ‘Ființele’
respective - Kurgarra și Galaturra - au fost instruite: nu aveau
voie să mănânce nimic, nu aveau voie să bea nimic în lumea
subpământeană iar drept răsplată să ceară bucata de carne
neînsuflețită ce era Inana, pe care au acoperit-o cu ‘hrana
vieții’, au stropit-o cu ‘licoarea vieții’, ea trezindu-se și
ridicându-se în picioare: era regina lor și a plecat din acea
lume”. În Biblie / Ioan 6:54 apare ce a spus Iisus: “Cel ce
mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi
Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (se poate observa că
asemănarea între străvechiul mit Sumerian - din
Mesopotamia - și Anticul mesaj al Fiului Domnului - din
regiunea apuseană vecină Galileea - nu a fost întâmplătoare);
taina împărtășirii din Trupul și Sângele Domnului - cea mai
importantă la creștini - se pregătește prin post și prin
spovedanie / mărturisirea păcatelor (așadar, taina împărtășirii
a fost cunoscută de Ghergarii orientali din Kurgal / Ghiengar
= Mesopotamia, cu mult înainte).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Generalul Britanic James Forlong 1824-1904 a notat

în “Râurile vieții”: “În Sanscrită, ‘Pal’ / ‘Pala’ = ‘protector’ /
‘protecție’; în vechime, gardurile de protecție erau ‘palisade’.
Apollo / ‘A-Pollo’ era ‘lumina soarelui’; la Romani,
pandantivele cu șerpi se numeau ‘Pali’ (în Roma, prima
colină a fost cea ‘Pala-tină’). Șarpele și Cultul Phallic s-au
aflat în legătură”. Dr. Mihai Vinereanu - lingvist Român - a
demonstrat în anul 2021 că “pălincă” (pentru rachiul tare /
țuica dublu distilată) e cuvânt Românesc, conectat verbului “a
păli”. Despre Apollo, Anticii au consemnat că era Hiperboreu
- adică din Nordul Vechii Lumi - o așezare considerată a lui
fiind orașul Ardelean Apulum / “A-Pulum” = Alba Iulia, pe
Râul Mureș / unul dintre cele mai importante în spațiul
Românesc din Nordul Dunării, adică între Nistru / fost Tyras
și Tisa, având 789 km: toate acele ape curgătoare erau
Carpatice, dintre ele Tyras / Nistru fiind cea mai Estică iar
Tisa / Marele Mureș fiind cea mai Vestică; ape curgătoare
izvorând din Carpați mai sunt în Nord, ajungând până în
Marea Baltică (Bazinele Pontic și Baltic sunt vecine, apele
Carpaților fiind cele care le unesc).
Apele Carpaților (între Mările Neagră și Baltică)
În anul 1922, cercetătorul Scoțian Ballantyne
Hannay 1855-1931 a scris despre “Simbolismul sexual din
religie”: “La hinduși, cele 2 sexe îl reprezentau pe Marele
Zeu / ‘Maha-Deva’ (‘Pala’ / ‘Linga’ era penisul iar ‘Yoni’ /
‘Dovi’ era vulva). ‘Puranele’ s-au bazat pe Cultul Falic -
însuși numele ‘Pur’ / ‘Pul’ avea echivalentul ‘El’ la vechii
Evrei sau ‘Al’ oriental, ceea ce de fapt era de la Zeul Ra - iar
‘Ka’ a fost zeitatea ‘Puranelor’ (organul sexual masculin era
la vechii Indieni ‘Pala’, la vechii Evrei ‘Phalim’, la vechii
Greci ‘Phallos’, etc. - aproape toate limbile semnificative
având denumiri apropiate - de pildă litera Greacă ‘Pi’ Π
redând prin spațiul feminin dintre cele 2 coloane reproduse
grafic ‘Poarta vieții’ iar litera Greacă ‘Phi’ ϕ fiind considerată
‘phalică’, dând viață). La vechii Egipteni (unde ‘faraonul’ era
‘Phala-On’), hieroglifele din cartușele faraonilor au redat
aspectul falic Ka, savanții hinduși recunoscând astfel aceeași
zeitate ‘Puranică’. Fiindcă Isis, după ciopârțirea soțului ei
Osar / Osiris - de către fratele lor Set - nu i-a mai găsit
penisul, a făcut unul și l-a pus în chivot / arcă; Egiptul a fost

181
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
țara arcelor, pretutindeni unde era un sacru falus fiind o arcă.
Toate templele aveau arce (ceea ce a fost familiar profetului
Moise și oamenilor lui); termeni ca ‘arca’ / ‘argha’ și ‘altar’
au fost legați, la fel și Arkule / Herakles. În ‘Facerea’ 1:2
apare că ‘Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor’; acel
divin Duh era feminin: a fost ‘RK’ (respectiv consoanele de
la ‘arcă’ iar vechii Evrei o numeau ‘Ruak’ / ‘Ruach’ pe
Marea Mamă, ființă divină numai ‘Duh’ / ‘Spirit’). Io și Eva
au derivat din numele divin Iahve / Iehova: Io / Ju a fost
folosit și la Jupiter / Zeus iar Eva a fost prima femeie din
lume: mereu apa - mediul umed / acvatic - a fost în asociere
cu fecunditatea / fertilitatea feminină iar ungerea cu virilitatea
masculină (sacrii pari / piloni - chiar și menhirii - au fost
totdeauna unși cu ulei). Biblia abundă de falism = simbolism
sexual; creștinismul s-a bazat pe Cultul Falic. La fel ca
ghioaga lui Hercule, toiagul lui Moise a fost falic. În ‘Cartea
judecătorilor’ 8:33 e scris că ‘fiii lui Israel au început iarăși a
păcătui pe urma baalilor și și-au așezat ca dumnezeu pe Baal-
Berit’: așadar, Iehova lor a fost cândva Ba-Al / Baal = Phallus
(iar Berit însemna circumcis). Ultimul capitol din ‘Cartea lui
Daniel’ - despre ‘Bel și Dragonul’, considerat apocrif - reda
povestea babiloniană a Zeului Marduk, reluată frumos de
creștini prin cea a Sf. Gheorghe, însă ridicol transformată de
Evrei față de versiunea inițială; din cuneiformele tăblițelor se
știe că între Marduk și Bel era coincidență iar Dragonul
asociat cu el era de gen feminin, care se putea multiplica:
pentru ca zeii să nu se teamă de puterea Dragonică, inclusiv
de a-și dobândi ajutoare prin a face prunci, Zeul Bel / Marduk
- dotat cu trident / așa cum probabil a fost cândva lancea Sf.
Gheorghe - a reușit sechestrarea sa în Templul din Babilon,
așa că ea nu se mai putea apropia de apele ce-i plăceau foarte
mult (fie apele căzute din cer, fie cele de la suprafață în care
să se scalde, fie apele subterane în care să se scufunde / astfel
justificându-i-se aspectul solzos). În Extremul Orient până azi
dragonii au rămas divini, ei fiind de fapt împrumutați din
Tartar (după cum au notat vechii Greci. Biblia relatează în
primul capitol ce a fost după prima zi a creației:
‘6. Şi a zis Dumnezeu: Să fie o tărie prin mijlocul
apelor şi să despartă ape de ape! Şi a fost aşa.
7. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu
apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei.
8. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut
Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă:
ziua a doua.
9. Şi a zis Dumnezeu: Să se adune apele cele de sub
cer la un loc şi să se arate uscatul! Şi a fost aşa. Și s-au adunat
apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul.
10. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar
adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este
bine’.”
182
“Apele au fost constant indicate de scrib drept
primele gazde ale evenimentele; apele s-au strâns ca să se
ivească pământul, în ele au mișunat primele vietăți, care întâi
s-au înmulțit pentru ca să le umple iar abia în al doilea rând
uscatul a găzduit restul: la început, apele au fost cele mai
importante. Iove - ca și Marduk - a fost zeul special creator ca
Geeurge făcând Cerul și Pământul (dar nu și apele, ce n-au
fost menționate / așa fiind influența pe poveste a tribalilor
Evrei din habitatul lor uscat, ignorând marea); apele
primordiale erau cele ale inundațiilor iernii, anotimp când și
Soarele e învăluit de către nori. Relatarea din ‘Facerea’ a
prezentat starea devastată a pământului, așa că geneza /
creația n-a fost din ‘nimic’, ci de fapt ‘o repunere în ordine’
(sensul cuvintelor - traduse corect - demonstrând asemenea
înțeles). Dragonul era Iarna iar Bel / Marduk subjugând-o
însemna de fapt că a forțat fertila Doamnă a Raiului să
producă viață în mediul devastat; prima carte din Biblie n-a
fost o literatură omogenă inspirată divin, ci s-a închegat ca o
compilație de străvechi mituri (ceea ce le conferea suficientă
autoritate) pentru a prezenta începuturile. Ca gen, se poate
observa că ‘biserica’- având la bază ‘Kirk’ pentru ‘Poarta
vieții’, denumirea derivând de la ‘Cultul Inelului’ = adică al
străvechiului cerc de piatră ‘Chirchel’ - e totdeauna feminină
și mereu are cel puțin un ‘turn’, ce întotdeauna e masculin:
suntem copleșiți de o arhitectură subînțeleasă în gândirea
umană. Arheologii au găsit o mulțime de falusuri - din toate
materialele posibile - datând de milenii, peste tot în lume; au
fost 2 sisteme de credințe: falusul dătător de viață și falusul
solar, aducător de căldură primăvara, după iarna rece din
Emisfera Nordică, cu celebrarea prin festival. Asirienii -
numele țării lor Surya fiind la fel ca al Soarelui Indiei - au
scris în cuneiforme pe tăblițele lor că Soarele și Falusul erau
tată și fiu. Falusul era asemănat cu șarpele; în Ebraică -
anume, limba în care a fost redactat Vechiul Testament -
pentru echilibru se folosea termenul ‘peles’, adică același ca
și cel pentru ‘falus’. Balanța justiției avea inițial agățate
talerele pe penisul tatălui iar mult mai târziu, pe cornul
taurului. ‘On’ - însemnând ‘cel puternic’ sau ‘cel viguros’ - a
fost constantul termen eufonic pentru falus, atribut al Zeului
Hermes; de exemplu, ‘piscul’ / vârful muntelui e denumire
falică iar ‘palatul’ la început era sfântul loc unde se venera
phalusul: rădăcina a fost ‘Pala’ / ‘Pela’, însemnând ‘Toiagul
Domnului’ la vechii Egipteni ori ‘lucru minunat’ la vechii
Evrei (care evitau orice referire directă la cele sfinte). În
Persia, creația a fost sub semnul celui lucrând cu pământul,
numit ‘Gee-urges’ / Geeurge iar Raiul a fost sub patronarea
Doamnei Raiului numită ‘Grădină’, primul om fiind Adam,
cel ‘Roșu’ (după cum i s-a zis celui care ara Grădina). În
vechile limbi, ‘R’ și ‘L’ se interschimbau, căci în afara
pronunțărilor pretențioase, ele sonorizau palatal similar
(copiii sau unii oameni având dificultăți pentru asprul ‘R’,
pronunțând în loc ‘L’). Așa că Ararat a ajuns Alalat iar
prefixul Ala / El fiind divin, a fost utilizat de pildă la Allah /
‘Al-Lah’ (în ‘sacra arcă’ regăsindu-se atât masculinul Ra, cât
și feminina Ka): în mod simbolic, Arca a dus o nouă viață pe
Ararat. Focul - ‘Pyr’ la vechii Greci - de asemenea era în
legătură cu Pala / Phala; după vechii Greci - care aveau
paradele penisului numite ‘Phallika’ / ‘Phallophoria’ - la
creștini ridicarea verticală a crucii ar aduce cu erecția
falusului”.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Viața eternă
“Vechiul Egipt a fost plin de reprezentările Crucii
Ankh / ‘An-Kh’, simbolul vieții eterne: aici, în stânga
imaginii e reprodusă joncțiunea dintre ‘Linga’ / ‘Pala’ și
‘Yoni’ / ‘Dovi’, cu raze emise în jur ca de pe un sfânt cap; în
dreapta imaginii e reprodusă unirea lor în simbolul suprem
divin al Vechiului Egipt, Crucea Ankh. De pildă în Sicilia,
însuși capitala Palermo are o denumire bi-sexuată, deopotrivă
cuprinzând masculinul ‘Pala’ și feminina ‘Ma’. Nu
întâmplător, în fiecare primăvară era Festivalul Fecundității
în Vechea Lume iar Paștile și-au găsit locul atunci; de
exemplu, în ‘Ieșirea’ 32:19 (‘el a văzut vițelul și jocurile’)
hora împrejurul vițelului era un dans pur falic, în ‘Cartea
judecătorilor’ 3:5-7 unde fetele Evreilor au fost date după
feciorii Gherghesei ‘și au slujit baalilor și astartelor’
însemnau organele masculin și feminin, în ‘Cartea a treia a
regilor’ 18:26 - ‘și săreau împrejurul jertfelnicului pe care-l
făcuseră’ - a fost folosit cuvântul ‘pesach’, ce era un dans
‘phallic’ de Paști, etc.: de fapt, Baal și Iahve aveau aceeași
identitate și același simbol falic. Vechilor Evrei (așa cum
reiese din Vechiul Testament) li s-ar fi promis Țara Sfântă
dintre Nil și Eufrat când necondiționat, când condiționat: ei
au fost împinși mereu la lupte cu cei de acolo. Biblia e plină
de simbolism și unii consideră explorarea din asemenea unghi
a scrierii sale ca o blasfemie, ceea ce nu-i onest”. În mare
vechime, la politeiștii păgâni / “Pă-Gâni”, adică la “Sfinții Pa
ai Pământului Ga”, Balaurul / “Bal-Laurul” era puternicul
Dragon / “Drag-On” - “Bala-Ur” fiind în rostirea orientală cu
“B” în loc de “P” ceea ce era “Pala-Ur” = “Pala Uriașă” - iar
Pulerul / “Pu-Lerul” a fost liderul suprem, “Sf. Ler” (“Pu”
fiind prefixul sfințienei); se poate observa plasarea prefixului
ori sufixului în funcție de vechimea termenului sau de
regiunea unde era utilizat: de exemplu, biblicii “Gherghe-sei”
(care trăiau în Canaan când au năvălit acolo vechii Evrei)
literalmente erau “Sfinții Gherghe” căci în Românește așa
apare sufixul oriental “sei”. La monoteiști, “cel uns” a fost
Mesia - “Moșiach” în Ebraică - adică Dumnezeu, respectiv
cel străvechi (termenul echivalent Românesc fiind “Moș”);
încă din Epoca Pietrei, aristocrații / nobilii umblau unși: acela
era deopotrivă atât semn rămas de la vânătorii paleolitici care
aveau succes în consumul de grăsimi - ceea ce le conferea
statut deosebit în societatea cu multe lipsuri - cât și protecție
față de paraziți (cei unși trăind mai mult, în comparație cu
semenii neunși), de pildă în Canaan înțelegându-se că
Gherghe-seii = “Sfinții Gherghe” literalmente erau “unșii
Gherghe”. Cultul Fecundității și Fertilității - care a dominat
omenirea multe milenii prin relațiile sexuale - a consacrat
printre ritualuri și ungerea cu uleiuri (ca parte a preludiilor în
183
actele sexuale), fie la modul restrâns pe organele sexuale, fie
la modul extins pe piele; în vechime (când nu existau
medicamente), inclusiv cu scop curativ se foloseau pe
locurile vătămate - ceea ce mărea speranța de viață - tot felul
de unguente: uleiuri, unturi, etc. (unele foarte scumpe,
accesibile doar liderilor). În Vechea Lume, mari frecvențe ale
celor unși și-au avut atestări în Media / S Caspic, Misia / S
Pontic, Moesia / S Dunării, etc.: cu genericul Mesia - asociat
Moșilor - s-au întâlnit Magii din Regatul Mediei, Misii din
Misia (“Moșia” Regatului Troiei), Moeșii din N Balcanic / de
pe Valea Dunării, ș.a.; se poate observa rezonarea orientalului
Mesia cu Românescul “Masiv” / “Mărit”. În anul 2010, Dr.
Alexandru Mihăilă a documentat că “rădăcina verbală ‘mșh’
însemnând ‘a unge’ e în aceeași categorie cu ‘mașiah’ și
substantivul ‘qatil’, asociat în special cu profesii agricole,
ritualul în sine nefiind specific vechiului Israel, în Egiptul
vechi demnitarii fiind investiți prin ungere, sirienii și hitiții
practicând ungerea regilor, etc. (cel mai vechi vestigiu din
Canaan datează din mileniul VII î.C)”. Tot în anul 2010, Dr.
Adela Kovacs a scris în studiul “Definirea spațiului sacru:
între monumental și ritualic” că s-a stabilit “o serie de
categorii tipologice pentru sanctuarele preistorice. Trei mari
categorii au fost identificate: ‘sanctuarul-poartă’ (cu situarea
la intrarea într-un spațiu bine conturat), ‘megaronul’ (o sală
lungă cuprinzând în interior coloane și platforme de tipul
băncilor destinate activității de oferire a ofrandelor) și cel
tripartit (ce cuprindea 3 compartimente separate). Altarul a
fost locul ridicat - sau masa - pe care se aduceau jertfe
zeilor”. Procedeul Magic de protecție era stropirea cu apă sau
ungerea cu ulei ori cu untură (începând cu “Era de Aur” =
paleolitic, jertfele supreme au fost cele umane, înlocuite
treptat cu cele animale; când jertfele erau arse, partea cea mai
plăcută Zeilor se considera că era fumul grăsimii): cei unși
erau legați de divin.
Sunt de remarcat transcrierile în Engleză ale
cercetătorului Britanic citat (Ballantyne Hannay despre
“Simbolismul sexual din religie”) ca “Gee-Urge” / “Geeurge”
pentru ceea ce în Română e “Gheorghe” - iar “Gurges” în
Vechea Lume era “tornada” - ori ca “Pala” / “Pela” pentru
ceea ce în Română e “Pula”, etc. Avertisment: pentru cine
ridică o sprânceană privind terminologia prezentului text, are
simplu de revăzut subiectul acestei lucrări - care este despre
“Originea Gherga” - ceea ce implică menționarea iar nu
evitarea elementelor necesare prezentărilor (de altfel, în plan
puternic emoțional - astfel asigurându-se dăinuirea - fără
târzia pudoare, se poate lesne observa că Românii au o gamă
bogată de înjurături cu tentă sexuală iar rădăcinile pentru așa
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

ceva sunt chiar străvechi și nu au apărut nemotivat sau mânuirea armelor şi devenea războinic era de atunci “dvija”
inocent, astfel că abia după explicarea motivelor acestei (războinicii timpurii în general - indiferent de climă - luptau
caracteristici culturale, oricine interesat de alte dimensiuni ar aproape goi, eventual cu scuturi ori coifuri dar de obicei fără
avea o platformă mai serioasă de start). În geneza Crucii armuri, căci protecțiile îi îngreunau la fugă ori în bătălii); la
Egiptene “a vieții eterne” se poate vedea unirea organelor vechii Indieni, numai cei care erau “dvija” (brahmanii,
sexuale masculin și feminin, dintre “Pala” Zeului An (al războinicii, negustorii, ş.a.) puteau să practice în societate
eternității) și “Yoni” Zeiței Ka / Ga (a vieții), ceea ce a dus la anumite rituri şi ritualuri. În trecutul îndepărtat, persoanele
apariția numelui său “An-Kh” / Ankh; în general, Crucea “născute de 2 ori” erau foarte respectate. Prima naştere era
exista din preistorie, cea înălțată - aproape ca “T” - având fizică, a doua naştere era spirituală. Cei divini / “di-vini”,
sorginte sexuală iar cea echilibrată - cu brațele egale - adică născuți de două ori, aveau două vieți, în Lumea “Asta”
provenind din 2 bumeranguri alăturate vârf la vârf ori din și în Lumea “Cealaltă”, respectiv erau Nemuritori. Se poate
stilizarea Svasticii / Zvasticii (Crucea Solară / îmbârligată, a 2 remarca particularitatea numelui Gherga = Gher-Ga, că între
seceri încrucișate): e de știut că în Vechea Lume nu doar puținele litere are o dublură (anume chiar a celei mai
Svastica a apărut în Europa, ci și bumerangul (cel mai vechi importante dintre litere, fiind prima în fiecare din cele 2
bumerang din lume - datând din urmă cu 30 de milenii, silabe ale sale): “G”. În acelaşi “Dicţionar de simboluri”,
confecționat dintr-un colț de mamut - a fost găsit în Peștera aceiaşi autori au scris şi despre “doi” şi Dionysos (în
Oblazowa 49,25 lat. N, 20,07 long. E din Carpații Poloniei). pronunţie “Dio-nusos”), inițial ca Zeu androgin: “Ne putem
Președintele farmaciștilor Americani Otto Wall 1846-1922 în întreba dacă divinităţile schiloade (şchioape, chioare, etc.) nu
cartea “Venerarea sexului” a analizat falicitatea tridentului și erau cumva divinităţile ordinii impare - ordinea cea mai
observând că vechii Egipteni figurau “Tatăl” prin desenul secretă, cea mai înfricoşătoare, cea mai transcendentă - de
organului sexual masculin, s-a ocupat inclusiv de vreme ce, la scară umană, cuvântul ‘ordine’ se asociază
reprezentarea alfabetică “T” ca stilizarea penisului încadrat întotdeauna cu ideea de paritate; acea ordine impară (un
de testicule (așa cum vedeau credincioșii); el a arătat că în picior, un ochi, trei gorgone, etc.) ar simboliza o putere divină
Vechea Lume procrearea pruncului rezulta (astfel de pildă de temut, uzurpată şi deturnată de la adevărata-i menire. Căci
rămânând relicve cruciforme în cimitirele Anatoliei / Turcia) lumea omului - lumea temporalităţii - era dominată de
din îmbinarea parului cu inelul iar Sfânta Treime - a Tatălui, numărul 2 şi nu de 1, cifra atemporalului, a increatului, a
Mamei și Pruncului - era redată hieroglific în vechiul Egipt lumii interzise a divinului (şchiopul, fiind asociat cu numărul
așa cum se poate vedea: 1, era un simbol al masculinităţii şi putea îmbrăca o
semnificaţie falică iar în antiteză, sirena avea coada dublă). În
cultura iraniană, regăsim cifra ‘doi’ legată de teme ca:
 ziua şi noaptea prezentate ca 2 aspecte ale
eternei reîntoarceri a timpului şi a mişcării
cereşti
Procrearea Părinții cu Pruncul
 lumea de aici şi lumea cealaltă, simbolizate prin
2 locuinţe
“Geneza” / “Facerea” = “prima carte a lui Moise”
 viaţa pământească reprezentată printr-o locuinţă
evident a cuprins evenimente dinaintea vieții profetului
făcută din ţărână, care are 2 uşi, una pentru a
respectiv (personajul Moise a apărut numai din “cartea a doua
intra şi alta pentru a ieşi, adică pentru a muri”
a lui Moise” = “Ieșirea”); mediul umed al Grădinii
paradisiace descris ca existent la începutul lumii nu era cel
subtropical - uscat / arid - din Egipt / NE African ori din
Canaan / “Țara Sfântă”, ci foarte bogat acvatic, unde a fost alt
tărâm sacru (și primul în ordinea cronologică), anume: Raiul
(ivit într-o zonă inițială acvatică / umedă, în flagrant contrast
cu mediul de trai al vechilor Evrei, căci povestea nu era a lor,
ci a fost preluată, fiind Okeanică / Atlantă). Privind abordarea
vieţii divine și într-o altfel de modalitate, etimologia
termenului “divin” însemnând “înzestrat cu însuşiri
excepţionale” poate fi conectată atât de vulva Marii Mame -
denumită “Dovi”, înțelegându-se prin ea literalmente “Doi-
vii” / “Două vieți” - cât și de Sanscritul “dvija” însemnând
“născut de 2 ori” (căci “dvi” = “dublu” iar “ja” = “naştere”);
hinduşii considerau păsările ca dublu-născute: apărute întâi în
ouă, apoi ca puii ieşiţi din găoace (numeau pasărea ca
“dvija”). Tot “dvija” se folosea şi la desemnarea unui om
special, anume brah-manul, ca “născut de 2 ori”: simpla
naştere din părinţi nu era suficientă pentru a fi “dvija” (în
pronunţie “divia”); încă o naştere era cea culturală (dobândită
prin educaţie şi cunoaştere / cu concretizare încă din
preistorie în a ştii “Vedele”), astfel că foarte mulţi doreau - ba
chiar considerau că au obligaţia - să se nască pentru a doua
oară, alimentând prin asemenea credinţă atât progresul, cât şi
religia. De pildă, în mod Tradiţional, tânărul care se iniţia în
184
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
“O imagine dublă - 2 lei, 2 vulturi, etc. - mărea (prin
multiplicare) valoarea simbolică a imaginii. Dionysos a fost
divinitatea a cărei semnificaţie e simplificată în mod abuziv
când este considerată numai ca simbol al entuziasmului şi al
dorinţelor amoroase; complexitatea inepuizabilă a
personajului Dionysos - tânărul divin sau zeul născut de 2 ori
- e atestată de numărul mare de nume ce i-au fost date, dintre
care, ce-i drept, primele (‘Cel care delirează’, ‘Fremătătorul’)
trimit la strigătele tumultoase din timpul orgiilor. O tradiţie
greacă menţiona că Zeus, după ce a înghiţit inima încă
palpitândă a lui Zagreus, l-a zămislit pe Dionysos cu Semele:
inima lui Zagreus regenerat l-a dat pe Dionysos. După ce a
fost scos de Zeus din trupul matern mistuit de fulger, zeul a
fost adăpostit până la naştere în coapsa tatălui său. Afabulaţia
dublei naşteri a permis pe de o parte recuperarea fulgerului
care la origine simboliza îmbrăţişarea cerului cu pământul iar
pe de altă parte, evidenţierea situaţiei excepţionale a noului
zeu descinzând din Zeus. Această dublă naştere - care
însemna şi o dublă gestaţie - trimitea la schema iniţierii:
naştere, moarte şi renaştere; coapsa lui Zeus - goală pe
dinăuntru ca arborele scorburos - adăuga simbolic puterilor
iniţiatice ale lui Dionysos forţa formidabilă care sălăşuia în
coapsa tatălui zeilor. Dionysos a fost principiul şi stăpânul
fecundităţii; de altfel, era denumit Phallen sau Phallenos şi
procesiunea Phallos-ului ocupa un loc important în multe din
sărbătorile sale. Speciile prolifice ale taurului şi ţapului au
intervenit frecvent în legenda şi în cultul lui; ţapul şi taurul au
fost victimele sale de predilecţie pentru sacrificii şi - într-o
perioadă mai veche - în practica îmbucătăţirii, ce se termina
printr-o comuniune sângeroasă. Dionysos a fost îndrăgostit de
Caria, el a încercat să-i introducă pe oameni în lumea zeilor şi
să-i transforme într-o seminţie divină”. (Iar în Caria - SV
Anatoliei - cel mai mare așezământ religios, la capătul Căii
Sacre Gherga, a fost Sanctuarul Gherga; acolo statuia
colosală a Zeului Dionysos - având pe piept inscripția
GHERGA - flanca intrarea dinspre orașul Valarima /
Hilarima).
Procesiune Dionisiacă
Istoricul Carian Herodot - deci localnic al regiunii -
scria în secolul V î.C. că “arima” în înțeles Scit era “una”,
ceea ce poate duce sensul etimologic pentru Valarima / “Val-
arima” ca “Valul unic” (sau “Orașul unic”), căci “Val” putea
deriva din străvechiul “Var” folosit pentru “oraș“, de pildă
Varvarii / Barbarii fiind în Vechea Lume larg știuți ca locuind
astfel, în mediu urban, mult mai mult decât în mediu rural.
Istoricul Anatolian Grec Arrian în lucrarea “Indica” 1:9 - din
secolul II - a scris că “de la Dionysos până la Alexandru
Macedon au trecut 6042 de ani, Indienii afirmând că a fost cu
15 generații mai timpuriu decât Hercule” și că în Bazinul
Ghaggar / Gargar din NV Gyagar / “Gya-Gar” - adică din NV
Indiei - au fost 153 de regi: așadar, Zeul Dionysos era datat
de acea sursă Antică în mileniul VII î.C., la 4 secole după
Potopul Pontic (rezultând că “noul” Hercule a fost diluvian,
185
la aproape 4 milenii după vechiul Hercule / așa cum a scris
Diodor Sicul); trebuie știut că printre sacrificiile ce i se
aduceau Zeului Dionysos figurau - în primul rând - jertfele
umane (mai târziu înlocuite de flagelații). Se poate observa că
în spațiul Românesc Nord-Dunărean, unde a existat Regatul
Heraclizilor, Arianii AgaTârși / Sciți Iranieni - care în
mileniul I î.C. au cârmuit în Moldova și Ardeal mai ales peste
terase, “aga” însemnând “conducător” iar gruparea
consoanelor “TRS” fiind cea de la terase = “Te-Ra-Se”,
Grecii considerând ca “târș” cârja / sceptrul liderului - au fost
mari adoratori ai Zeului Dionysos; după ce AgaTârșii au fost
menționați în secolul VII î.C. de Carianul Peisandros din
Insula Rodos, în secolul V î.C. istoricul Carian Herodot a
scris despre AgaTârși că procedau la fel ca Ghergarii - din V
Caspic - cu Amazoanele: “au în devălmășie neveste, ca să fie
frați cu toții și, înrudindu-se, să nu mai existe la ei nici
pizmuire, nici vrăjmășie” (de altfel, cea mai importantă
dinastie care a cârmuit AgaTârșii a fost Ghergană, notată
Parga). În anul 2009, etnologul Romulus Antonescu în
“Dicționarul de simboluri și credințe tradiționale românești” a
scris despre obiceiul târșului: “Se poate că denumirea târșului
- brad pitic - să provină din ‘tyrs’; la ceremoniile civile și
religioase trace participanții purtau coroane verzi pe cap iar în
mână nuiele de pin înfășurate cu iederă și smocuri de lână.
‘Târșul’ la români constă dintr-o prăjină lungă, curățată de
coajă, ca să rămână albă și curată; de ea se prinde la vârf un
brăduț verde iar de la acesta în jos se înfășoară în spirală, pe o
distanță de 2-3 metri, o cunună de cetină. Apoi bradul se
împodobește cu panglici; spre seară, în mare taină, prăjina cu
brad este înălțată la poarta celui care își serbează ziua
onomastică, unde stă cel puțin o săptămână în văzul
întregului sat, ca semn de mare cinste. Flăcăul, mândru de
această atenție, trebuie să descopere pe cei care au făcut
târșul și într-una din duminicile viitoare să-i cheme pe toți,
chiar și câteva dintre rudele apropiate ale acestora, și să facă
o petrecere ocazională; târșul este pus numai la flăcăi, nu și la
fete”.
Cercetătorul Arădean Ioan Costea a scris în cartea
“Arcașii lui Efraim” din anul 2021: “Valahii dizolvați printre
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
străini pot fi identificați în cei despre care se știe că au
stăpânit transporturile pe ape, cu plute. Valahii s-au remarcat
printr-o capacitate unică de a se asocia. Nici o altă etnie nu a
avut acest instinct de asociere, acea pricepere de distribuire a
rolurilor în cadrul unei activități de amploare, proporțional cu
aportul, cu capacitatea de a produce, etc. Ceea ce vedea
străinul era doar un furnicar, raportat de călători; ceea ce se
auzea era un zgomot infernal venit dinspre activitățile
componente. Călătorii străini - care aveau cunoștință numai
de o ierarhie piramidală - aveau convingerea că o baghetă
unică dirija acel infern. Străinii au scăpat din vedere tradiția,
cu componentele ei, care constau în instinctele ce se
coordonează ... instinctiv spre producții incredibile, cu
calendare complicate și prea complexe pentru un raționalist
străin, dar care au fost practicate de valahi din pruncie, până
au devenit un mod de viață social. Asocierea valahă era
numită târgheșie. Numele locurilor Târse, Tise, cu derivatele,
vin de aici (eu apreciez că și locurile cu numele Troian,
Teișuri, Teușuri - de la fostele tăuri de apă - sunt localizate în
strânsă relație cu Târsele sau cu Tisele, adică au fost creațiile
unei asocieri). Ce au fost Târsele moților? Moții îi spuneau
partenerului de drum sau de lucru: ‘Târșag’. ‘Am târșag!’
(adică am partener, am tovarăș). Iar parteneriatului, asocierii,
practicate de moți pe scară largă, i se spunea (de către moți)
Târșeghie! ‘Întâi facem o târșeghie (asociere) și apoi ne
apucăm de lucru’. Târsele moților au fost asocieri,
parteneriate, întovărășiri care au dus și la exploatarea aurului;
numele de Târse și de Troian se întâlnesc aproape în fiecare
localitate de pe Valea Crișului Alb, din județul Arad. De ce?
Pentru că Criș = Aur (greacă). Fiecare Târsă de pe Criș are
movilele de steril și șanțurile specifice + alte toponime
specifice exploatării aurului. Încă o dovadă a originii
orientale a valahilor este și numele Târsă, Târșeghie - care
înseamnă parteneriat, asociere, partener, întovărășire pe bază
de aport de capital, în vederea exploatării unei resurse - și
care se regăsește în celebrul Tarșiș al Ciliciei. Dicționarul
biblic spune: ‘orice țară bogată în minereuri poate fi numită
Tarșiș’. O rădăcină găsită în akkadianul ‘rašašu’ înseamnă a
topi, a fi topit. Substantivul derivat ‘taršišu’ poate fi folosit
pentru a indica un atelier de topit metal, existând și arabul
‘ršš’ pentru a se scurge. Prin urmare, orice loc unde se
practică mineritul și topitul metalelor putea fi numit Tarșiș.
Este indiscutabil că Târsele și Târșeghiile (parteneriatele
moților situate în zone în care au existat exploatări aurifere) și
răspândite în asociere cu numele moților sau cu Urieși,
Băișag, Baia, etc. înseamnă mai degrabă asociere, parteneriat,
întovărășire - ca la moți - decât exploatare ca la savanți.
Aurăritul a fost în trecut activitatea a cărei hărnicie
copleșitoare a fost asemănată cu un furnicar. Imaginea
creșterii marilor turme de animale a fost atât de uluitoare
încât - momentul apropierii imenselor turme de sursele de
apă, pentru adăpat - i-a năucit pe străini, mai toți crezând că
asistau la faza finală a unei vânători de proporții. Străinii
considerau că afluerea turmelor spre sursele de apă era, de
fapt, o îndreptare a sălbăticiilor înspre standurile de
sacrificare (este vorba nu numai de turmele de oi, ci și de
vite, cai ori amestecuri). A mai existat plutăritul buștenilor de
dimensiuni mari, unii valahi exploatând, alții curmând, alții
fasonând și sortând, alții scoțând, alții transportând pe
drumuri, unii cu boi, alții cu cai. Aici faptele au fost de la un
moment dat înșiruite, căci furnicarul nu mai era concentrat, ci
de obicei înșiruit. În spatele înșiruirii activităților de
exploatare dispărea un masiv păduros, în spatele exploatărilor
186
aurifere vârful de munte era retezat, muntele transformându-
se treptat în două sau mai multe muncele. Furnicarele au
copleșit mințile străine, ascunzându-le însă o diviziune a
muncii de o altă factură decât cea cunoscută de aceia.
Caracteristic activităților valahe, de dimensiuni mai mari
decât suntem noi obișnuiți acum, era faptul că nici un valah
nu a lucrat singur, iar cel care o făcea era compătimit,
ridiculizat, disprețuit pentru lipsa de eficiență și evident
pentru incapacitatea de a da faptelor proprii dimensiuni
sociale sau pentru incapacitatea minții lui de a primi
dimensiuni sociale. Un astfel de individ era considerat
‘judecat’: ‘Îi om judecat!’ O repulsie străveche! Faptele
comunității au fost sociale; tradiția a calcifiat supunerea
individului acelui deziderat social. O viziune a transportului
de sare cu monoxilele și cu plutele pe râurile din județul Arad
(Mureș și Criș): din moment ce lemnul îl aveau în pădurea
satului, când meșteri lemnari existau destui (doar unul trebuia
să-i conducă), costul monoxilei era oricum foarte mic în
raport cu câștigul final rezultat din transport. Sarea era și ea
scoasă din apropiere. Pluteau la vale până la destinația
obișnuită, de regulă cunoscută din alte transporturi sau din
experiența altora. Vindeau sarea, încasau plata și, mai mult ca
sigur, cumpărau câte un cal bun de călărit pentru fiecare. De
la joncțiunea Mureșului cu Tisa, a Crișului cu Tisa și până în
munți, în mod normal un călăreț putea ajunge în circa o
săptămână înnoptând pe la hanuri, cârciumi, mori de apă sau
pe la casele unor oameni de încredere. Efortul era mare, dar și
câștigul pe măsură. Reîntorși acasă o luau de la început: altă
monoxilă sau altă plută. Acele activități s-au petrecut pe
parcursul întregului Ev Mediu, până pe la mijlocul secolului
XIX. Se știe că moții au fost privilegiații principilor. Am
căutat explicații și le-am găsit în aurul, argintul și mercurul
exploatat de moți. Acum mai găsim o explicație a acelor
uluitoare privilegii acordate moților: sarea de la Turda era
dusă pe Arieș cu plutele moților, la Decea, la apele Mureșului
și de aici la Seghedin sau, pe Tisa și pe Dunăre până în
Banatul sârbesc, Croația sau chiar până în Turcia. De ce?
Plutele fiind construite de lemn de molid era nevoie de
meșteșugari pricepuți în doborârea, transportul și prelucrarea
lemnului de molid, un lemn ușor, adecvat plutăritului. Se știe
că veniturile princiare obținute din comercializarea sării de la
Turda erau de două ori mai mari decât veniturile obținute din
aur, argint și mercur la un loc, și cum moții locuiau în
cătunele din pădurile de pe Arieș(uri) este de așteptat ca
principii să-i fi cointeresat pe moții de pe Arieș(uri) să
intensifice transportul sării cu plutele lor. Fără discuție că
plutăritul moțesc de pe vremea principilor are adâncimi în
antichitate. Referința lui Herodot la agatârșii de pe Mureș /
Maris leagă antichitatea de privilegiile princiare acordate
moților, adică urmașilor agatârșilor. Acel meșteșug al
moților, privit în acest context, evidențiază și completează
căile lor pe uscat, cu căruțele lor cu coviltire de cânepă:
confecționarea plutelor și transportul sării cu plutele. Deci,
moții ajungeau la Turda și la Seghedin pe ape, cu plutele lor.
Este firesc să mă gândesc la acele ‘coracles’ (plute) ale
celților dar și la plutașii armeni de pe Eufrat, povestiți de
Herodot. Odată ajunși la Seghedin, moții ridicau case din
lemnul plutelor și se întorceau acasă cu ‘brâncile-n jebe și cu
chimirul doldora’. Câte case de lemn și câtă tâmplărie din
Ungaria, Austria, Banat, Croația n-or fi fost făcute de moți cu
lemnul molizilor de pe Arieș(uri)! Mă gândesc, totuși, și la
bărcile necesare manevrării și manipulării sării mărunte.
Bărcile se fac din scânduri! Așa se explică coexistența
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
morilor de măcinat cereale, a morilor de aurărit și a morilor
de tăiat buștean în cherestea (fireze pe apă). Cineva scria că
atât de mult zgomot produceau acele mori încât nici nu te
puteai înțelege cu partenerul! Cheresteaua necesară bărcilor
trebuie să se fi tăiat în ... bulzi, pentru a crea simetriile
laterale și pentru a face îmbinările cât mai trainice. Bușteanul
reconstituit din piesele rezultate din debitarea unui buștean
înseamnă bulz. Toponimele ‘bulz’, ‘bulzești’ abundă în
Ținutul Moților. Pretind că am demonstrat că cei mai mulți
curuți (princiari) au fost moți, de aceea mă gândesc la
operativitatea cu care moții de pe Arieș(uri) răspundeau
chemării princiare: sunetul buciumurilor din deal în deal și
din munte-n munte era completat cu drumul pe ape. Adesea
se spune că curuții, adică moții, apăreau de pe Mureș! Acum
îmi explic cum puteau moții să ajungă în Banat sau în Cluj și
Sibiu, la chemarea principilor. Pretind că am demonstrat
legăturile dintre Maris, Ari, Aur, Arieș, Urieși, Agatârși.
Mureșul fără plute n-ar fi fost Mureș, numai că acele plute le-
au dat moții de pe Arieșuri! Deci, Mureșul își găsește
continuitatea pe plute înspre izvorul Arieșului! Asta trebuie
să fi fost viziunea Mureșului pe vremea lui Herodot: cu
izvorul la izvorul Arieșului! Viziunea asta a Mureșului cu
plute a dus la localizarea agatârșilor - aurari, dulgheri ș-un pic
ciobani - acolo unde a fost și este aur: pe Arieș”. În România,
“Micul dicționar academic” - realizat de Institutul de
Lingvistică al Academiei Române în anul 2010 - a prezentat
“târșag” ca “tovărășie la muncă, camarad, ortăcie, târșegie, a
ține hangul cuiva, taifas, voie bună, etc.”; ar fi de remarcat că
denumirea Românească “târsă” se folosește pentru locul
defrișat din codru, așa cum erau inclusiv terasele malurilor de
la vaduri, pe unde se traversau apele.
În anul 2013, cercetătorul Român Adrian Bucurescu
a studiat la Zeul Dionys emblema (anume pasărea având în
cioc Zvastica / “Zvas-tica” dedicată fraților gemeni mai mari
ai săi) și epitetul folosit de Traci pentru el (anume Bassareus /
“Bassa-reus”, literalmente însemnând “regele Bessilor”),
afirmând: “În limba tracică, BASSAREVS era unul dintre
supranumele lui Dionysos, teonimul fiind atestat şi de
lingvistul Gheorghe Guţu. Din BASSAR- româna a moştenit
187
mai multe cuvinte, printre care ‘pasăre’, ‘pajură’, ‘biserică’,
‘fecioară’, ‘fecior’ şi ‘bujor’, sugerând şi măreţia şi puritatea
şi frumuseţea (în germană corespunzând ‘wasser’ = ‘apă’),
calităţi fireşti ale zeilor. De aceea, se poate afirma că păsările
sunt simbolurile ‘Celor Puri’ / ‘Celor Divini’, ale Zeiţei
Supreme şi ale Celor 2 Fii ai Săi. Tot din BASSAREVS a
provenit şi numele pur geto-dacic de Basarab, care a şi dat
numele unor dinaști medievali din Ţara Românească, precum
şi herbul acestui stat (româneasca pajură), păstrată până astăzi
în stema României. Cum - ca şi în latină - în limba tracă litera
‘V’ nota şi sunetul ‘V’ şi sunetul ‘U’, teonimul BASSAREUS
poate fi o traducere pentru ‘Pasărea Măiastră’, suprafireasca
făptură din mitofolclorul nostru (conform româneștilor pasăre
/ pajură și albanezului ‘josh’ = ‘a fascina’). Că Pasărea din
stema Ţării Româneşti este divină o sugerează Crucea pe care
o poartă în cioc, care, în vechime, după cum a arătat Nicolae
Densuşianu, era Zvas-tica. De altfel, Zvaztica - 2 de Z - era
simbolul ‘Celor 2 Zalmoxis’, Artemis și Apollon”. (Cei 2 Zei
vechi - Artemida și Apollo - erau gemeni, fiind și primii,
respectiv cei mai mari dintre pruncii lui Zeus, ea fiind
conectată de ursoaică și de lună iar el de lupoaică și de soare /
de pildă în Anatolia Epocii Bronzului Hitiții, reprezentați de
vulturul dublu, având pentru ursoaică termenul “hartaga” =
rădăcină onomastică la Artemis; pajura = pasăre răpitoare sau
cea mai mare acvilă ori vultur, avea puteri miraculoase:
“Dicționarul etimologic român” din anul 1966 a notat că
termenul Românesc pare a fi conectat cu cel Rusesc
“požratĭ” pentru “a devora”, Rutenii - din N Românilor -
numind rechinul ca “pažera”).
Valahii venerau Vulva (astfel îi ziceau Zânei Apelor,
atestată de pildă ca diluviană la Gherdap / Porțile de Fier, din
timpul primului Potop); e interesant că la vechii Anatolieni
“walwa” (în Luwiană, respectiv în Lydiană) însemna leoaică:
deseori felina era asociată Marii Zeițe (leii în spațiul
Românesc au existat până la mijlocul mileniului I, conform
“Dicționarului de mitologie română” din anul 2013 de Dr. Ion
Ghinoiu). La Gherdap, în cel mai lung defileu din Europa, în
Carpații Sudici, stră-Românii / Valahii fiind locuitorii urbelor
“var” - adică Varahii / Valahii, literalmente însemnând
“Orășenii”, populând primele așezări permanente denumite
“var”, unde s-au polarizat în premieră continentală - a fost
centrul Vechii Civilizații Europene, succesoarea imediată a
Civilizației Atlante (pe de altă parte, prima Civilizație post-
diluviană independentă din lume, apărută în Bazinul Ghaggar
din Nordul Gyagar / Indiei - Țară autohton numită Bhărat - a
fost populată de “barah-mani” / “varah-mani” = “Oamenii
sufletului solar”, echivalența “V”/“B” fiind documentată
lingvistic / ștințific în EurAsia, aceia până azi fiind știuți ca
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

“brah-mani” / brahmini): despre cele 2 Civilizații sincrone ale dintre Serbia și Bulgaria - întinzându-se între Râul Morava
EurAsiei - evidențiate imediat după primul Potop - Vechea Mare / Serbia la V și Râul Lom = fostul Almus / Bulgaria la
Civilizație Europeană a fost în continuitatea firească, pe loc, a E, în N fiind colectorul Fluviu Dunărea): “În primul rând,
Civilizației Atlante (fiind doar o altă etapă a aceleia), pe când legenda ‘Vulvei’ - ‘Zâna Apelor’ - a fost (după spusele
în Asia, Civilizația Indiană a pornit separat, acolo ivindu-se și Valahilor), despre o creatură mitologică trăitoare printre
aportul distinct al autohtonilor în amestec cu urmașii stâncile de lângă ape, care venea și în munții din aceste părți;
Atlanților alogeni în prima mare Civilizație post-diluviană tânără și frumoasă, cu pletele lăsate pe umeri, pe spate și pe
independentă din lume, aceea începându-și dezvoltarea în piept, purta rochie albă. Nu făcea nimănui rău dacă nu era
Bazinul Ghaggar / al Fluviului cu cel mai mare debit din acel supărată; dacă da, atunci putea și omorî. Trăia în Defileul
timp de pe glob, cauzat de topirea ghețarilor Himalaiei, cei Dunării, de unde ieșea când se stârnea furtuna. După ieșirea
mai mari Munți de pe planetă. Etimologic, “Hima-laia” = din hăul în care sălășuia, ea se ridica spre cer - până chiar sub
“casa zăpezii” în Sanscrită (căci िहम “hima” = “zăpadă” iar nori - și lupta cu stihiile cerești pentru ca să potolească
आलय “laya” = “casă”); e interesant că în zonă - ca de pildă în nenorocirea. Ea ferea oamenii - după cum zic agricultorii - de
Cașmir - “ham” = “nea” (în Graiul Urdu): așa cum a scris în furtună, grindină, ploi torențiale și calamități. Pentru această
anul 2003 Anjum Shahbaz despre Râul Jhelhum, afluent al Zeiță - pentru a-i spori și revigora forțele - se mai lasă și
Râului Apaga / Chenab = cel mai Vestic dintre cele 5 ape acum pe câmp un urcior cu lapte și un topor; dacă acelea sunt
curgătoare ale Punjabului, parte a Vedicului “Sistem al celor găsite de vreun trecător, el nu trebuie să le atingă dar mai ales
7 Ape”, acela își avea denumirea din “ja” = “pur” și “ham” = nu trebuie să le ia”. (Ar fi de remarcat că pentru grindina
“nea” (iar apa din neaua pură Jhelhum, cu izvorul în Cașmir, măruntă în Românește există și cuvântul “chercheriță”,
inițial se numea Sanscrit Vitasta, respectiv Hydaspes - de la catalogat de către Dr. Mihai Vinereanu în anul 2023 cu
străvechiul rege Viștaspa sau Hystaspes al Mezilor / Magilor origine Traco-Dacă). Așezați în localitățile denumite “Var”,
- conform Anticului Lactanțiu în “Divinae Institutiones” Valahii iubeau Vulva, fiindcă era Zâna Apelor lor -
7:15). În prezent, atât Cașmirul, cât și Punjabul, sunt protectoare ca Marea Zeiță - Valahii știind-o desigur pe
împărțite de India și Paki-stan: cea mai mare parte a Vulva lor ca Muma lor (deopotrivă progenitoare și
Cașmirului este în India iar cea mai mare parte a Punjabului ocrotitoare): Vulva = organul sexual feminin iar în spațiul
este în Paki-stan. Așadar, în vechea Indie - Râul respectiv Rumânesc / Românesc practicantele Cultului Vulvei / “Vul-
acum fiind în Paki-stan, Țară din NV Indiei, desprinsă în vei” erau “Val-ahe” / Valahe; Vulva = Marea Zeiță Mamă a
Epoca Modernă din vechea Indie - a fost atestată influența Valahilor.
Medă / din SV Caspic (în “Gathe” - cele mai vechi texte
zoroastre - ca de pildă “Yasna” 46:14, Viștaspa era aliatul
profetului Zoroastru / notat și Zertoost); Media = Țara
Magilor s-a aflat între Țara Ghergană / Hyrkania din S Caspic
și Țara Ghergară / Albania din V Caspic: cei mai puternici
dinaști Mezi au fost Gherghi. Denumirea Indiei - mult timp
condusă de puternicii dinaști Garga - ca Bhărat / Bharat =
Vharat pe de o parte reda Țara urbilor / așezărilor “var”
populate de frații “vhar-mani” / “brah-mani” iar pe de altă
parte “Bhă-rat” / “Bha-rat” era “Țara de Suflet” / “Țara
Sufletului” (interpretând “Țara” în sens invers “rat” = “tar” și
“Bhă” / “Bha” ca “Suflet”), o traducere apropiată fiind oferită
de Dănilă Incze în “Dicționarul sanscrit-român” din anul
1995 pentru particula Sanscrită “bha” ca însemnând
“luminoasă” / “strălucitoare”, ceea ce ar înfățișa India drept
“Țara luminoasă” inclusiv pentru Nordicii HiperBorei, care în
Vechea Lume o puteau vedea ca tărâmul verii veșnice: în
fond, se știe universal de strălucirea / lumina sufletului, astfel
încât denumirea reflecta concret expresia energetică a
tărâmului respectiv (iar denumirea Indiei ca “Barat” / “Varat”
- cu sufixul “rat” - a rămas sugestivă); Dr. Ion Ghinoiu a
definit în “Dicționarul de mitologie română” că aburul =
“esența vitală care părăsește trupul la moartea omului,
sinonim cu sufletul”. În Sanscrită “bhargas” e lumină,
splendoare, rădăcina Indo-Europeană fiind “bheleg”,
însemnând a lumina, a străluci, ceea ce în Europa ar rezona
cu Veleg / Valac, respectiv cu Peleg / Pelasg, termenii “Zeul-greu”: “Zagreus” (la Tomis / Constanța)
văzându-se compatibili cu înțelesurile din Vechea Lume
pentru cei care au fost Luminați / Luminoși ori Străluciți / La Gherdap - adică în Defileul Dunării / Porțile de
Splendizi (atât în India, cât și în Europa). În anul 2006, Fier - dar și în regiunile vecine, populate majoritar de Români
cercetătorul Timocean Dimitrije Singulirovici în “Mica / Valahi, dovediți istoric în continuitate de la strămoșii lor
enciclopedie a zonei Djerdap și împrejurimilor” a scris (aflată acolo din Epoca Pietrei, Marea Zeiță Mamă a fost atestată
în vecinătatea Sudică a României, zona Balcanică Timoceană arheologic, scriptic, onomastic dar și mitic chiar de atunci,
= “Craina” / “Margina” are ca ax central Râul Timoc - granița din Epoca Pietrei, cu numele de Ghirghe / Kirke (reluată apoi
188
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
și drept Circe / Kybela sau Sibila / “Si-Vira” pentru Sfânta
protectoare / profetă a așezărilor Barbare / “Bar-Bare” de tip
“var” sau “Si-Bila” = “Sfânta lui Baal”, ș.a.); despre
continuitate ca fenomen se poate observa că n-a însemnat
neschimbare: de-a lungul timpurilor, populațiile din aceleași
perimetre au trecut prin diverse stadii culturale și
Civilizaționale / de transformări și de dezvoltări. Stră-
Românii / Valahii l-au cunoscut și l-au venerat inclusiv pe
“Zeul Greu” = “Za-Greu” / Zagreus ori “Zag-reus” (acela era
zis de către Traci ca Bassareus / “Bassa-reus”, egalat cu Zeul
numit de vechii Greci ca Dionysos; autorul Antic Macrobiu/s
1:18 a scris că Tracii Besi aveau în Munții Rodopi un Templu
circular unde interpretau flăcările marelui foc veșnic de acolo
ca Oracol consacrat Zeului Dionysos / Bassaris, de la numele
său fixându-se vechiul termen local pentru blana vulpii: Zeul
purta - emblematic - piei de vulpi / mici mamifere roșcate,
rude cu lupii). Onomastica Munților Rodopi - întinși în N
Elen și în S Bulgar, denumiți Ροδόπη în Greacă, Род-oпа în
Bulgară - a provenit de la “Rod-ope”, însemnând înțelesul
pentru “Roșii-ape” (Ape Roșii), majoritatea apelor lor fiind în
Bazinul Râului Marița curgând din Masivul Rila în Marea
Egee. În anul 1959, academicianul Român Silviu Dragomir a
scris că “dintre toate grupurile de vlahi răsfirați în N
Balcanic, cei din Bulgaria medievală au jucat cel dintâi rol
activ; izvoarele istorice i-au cunoscut pe vlahi în valea
Mariței și în interiorul munților Rodope (răspândirea lor de
aici se poate urmări până în valea Strumei)”. Se poate
remarca, la vremea Vechii Lumi, divinizarea în N Tracilor -
inclusiv în Bazinul Dunării inferioare - de către Sigini / Sâgi
(anteriori sosirii din Asia a Geto-Dacilor) a străvechiului Zag-
reu: acela - după cum îi reda numele “Zag-reu” - se afla în
fruntea Sâgilor, căci Zag-reus = regele Zag (Sâg / Sigin). Este
de știut că în paralel cu Troianii care populau Vestul
Anatoliei / Asiei “Mici” până la Strâmtoarea Dardanele, pe
partea Balcanică / Europeană trăiau Tracii Besi / “Be-si”
(literalmente ai “sufletului sfânt”, căci “Be / Ba” = suflet iar
“si” era sufixul sfințeniei): Tracii Besi îl venerau mai ales pe
Zeul Bassareus / Bassaris (care le patrona regii), cârmuitorii
lor fiind știuți ca “Ra-bi” însemnând “suflete solare”, căci
“Ra” = Soare iar “Be / Bi” = suflet; deja dinaintea timpurilor
Antice întinderea Tracilor Besi a fost între Marea Mediterană
/ Egee și Marea Neagră (numai pe partea Balcanică /
Europeană, deoarece pe partea Anatolică / Asiatică erau
Troianii), de la Strâmtoarea Dardanele, pe partea Vestică a
Mării Albe / Marmaris până la Strâmtoarea “Bos-for” /
Bosfor unde străvechiul fort de la Cornul de Aur a fost numit
după Besi până în Evul Mediu ca “Biz-anț” / Bizanț. De fapt,
în trecut partea Europeană a litoralului Pontic era considerat
între Strâmtoarea “Bos-for” / Bosfor - numită “Kerch-el”, a
Mării Marmara / Albă cu Marea Neagră - și Strâmtoarea
Kerch = “Bos-forul Crimeeii”, a Mării Negre cu Marea Karga
/ Azov (acolo era gura Fluviului Don, Valea sa fiind
considerată până în Evul Mediu ca granița dintre Asia și
Europa): pe acel tronson European Pontic (dintre Strâmtorile
Kerch-el și Kerch - dubletele celor 2 Strâmtori fiind
deopotrivă ca Bosfor și Kerch - adică între Strâmtorile Bosfor
/ Kerchel și Bosforul Crimeeii / Kerch, onomastici relevante
dezvăluind aceeași sursă lingvistică) au fost de-a lungul
vremurilor cunoscuți nu doar Tracii Besi și cetatea
Byzantion, ci și așezământul religios de la Basarabi-Murfatlar
în Dobrogea ori regiunea Basarabia (începând din Bugeac,
zona de la Vest de Bugul inferior, dintre Fluviile Istru și
Nistru), etc.; de pildă, dinaștii “Basa-rabi” / Basarabi au
189
cârmuit cu succes Românii în Evul Mediu (la Tracii “Besi” se
poate vedea și forma “Vesi” - prin echivalarea “B”/“V” -
HiperBoreii având termenul “Vesi” ca acvatic, însemnând
“Apă” / așa cum se regăsește inclusiv azi în vocabularele
Eston și Finic). Dr. Andrei Oișteanu în cartea “Motive și
semnificații mito-simbolice în cultura tradițională
românească” din anul 1989 a scris: “Comentând ansamblul
arhitectonic de biserici rupestre (din secolele VII-IX),
descoperit la Basarabi-Murfatlar - ‘un monument de tranziție
de la incintele sacre de tipul celor promovate de mitologia
daco-romană la cele promovate de religia creștină de rit
bizantin’ - etnologul Romulus Vulcănescu a formulat ipoteza
existenței unor confrerii paleocreștine de ‘călugări-pietrari’
(‘călugări-zidari’), care participau la construirea unor astfel
de complexe mănăstirești și care probabil aveau drept
‘însemn ritual sau emblemă heraldică’ labirintul”. Este de
ştiut că Zagreus - Bassaris / Bassareus - însemna vânătorul ce
prindea animale vii, în legătură cu termenul Ionian / Vest
Anatolian “zagre” pentru “groapa de capturare a animalelor”
(savantul Bănăţean Kerenyi Karoly l-a considerat pe Zagreus
- fiul Zeiţei Mamă Perke, aşa cum îi era numele Trac - ca
supravieţuitorul unui rit preistoric, alţi cercetători
echivalându-l pe Zagreu cu Zalmoxe); unirea mamei cu fiul
într-o nuntă sfântă - ca hierogamia de sorginte Tracă
semnificând actul creaţiei - a influenţat de pildă în Balcani /
“Baal-Kani” = teritoriul cârmuitorilor lui Baal şi ritualul
Misteriilor din Eleusis, celebrarea făcându-se prin
sacrificarea unui taur pe ţărâna simbolizând poala Marii
Mame (“Eleu-sis” însemna “locul sosirii” grânelor în Europa
“pentru întâia oară”, conform și Anticului Diodor Sicul în
“Biblioteca istorică” 5:69). Carianul Odeon din Halicarnas
(Bodrum azi, în Turcia) a afirmat că Thrake era fiică a Zeului
Okeanos: eponima Traciei a fost zână Dunăreană (Tracia
acum e împărțită de 3 republici - Bulgară, Elenă, Turcă - tot
de câte 3 state fiind împărțite și Macedonia vecină ori
regiunea Banat, zone foarte importante pentru Gherga); azi
SV Traciei face parte din republica Elenă, Tracii nefiind
Eleni sau Greci (similar, azi SE Macedoniei face parte din
republica Elenă, Makedonii nefiind Eleni sau Greci). Marele
vânător Zagreus - adică literalmente “Zeul-greu”, respectiv
Zeul vechi - a patronat vânătorii care în marginea calotei
polare aflată în retragere (la sfârşitul glaciaţiunii) prindeau
numeroase exemplare de frunte ale faunei paleolitice;
propagat mai ales de către Pelasgii Atlanţi sosiţi din centrul
Asiei în centrul Europei în urmă cu peste 9 milenii şi de
urmaşii acelora, mitul său a fost foarte puternic, alimentat atât
prin repetata promisiune de întoarcere din expediţiile Nordice
avute - ceea ce a dus la nostalgia eternei reîntoarceri, cu
difuzia din Era de Aur până în prezent - cât şi prin succesul
avut la prinderea animalelor vii (dintre care o parte au fost
domesticite).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

alchimic (mişcarea regresivă a suflului şi spermei e şi ea

practicată în aceste tehnici): adevărata putere se întoarce,
picătură cu picătură, la izvor. Suflul şi sperma se unesc
aidoma focului şi apei - ca Yang şi Yin - şi produc embrionul
nemuririi, care corespunde stării dinaintea despărţirii Cerului
de Pământ. Întoarcerea la mamă, la matrice, adică la starea
primordială de nediferenţiere, la umezeală, e ceea ce alchimia
a desemnat prin disoluţie: noaptea şi moartea prealabile
restaurării luminii şi noii naşteri. Un simbolism de acelaşi fel
se regăseşte în ezoterismul islamic: calea spirituală e o cale
regresivă, ea duce de la multiplicitate la unitate, de la
periferie la centru. Toată gândirea ermetică - făcând
abstracţie de diferenţele de conţinut - se bazează pe schema
intelectuală a unităţii cosmice: ea se exprimă prin imaginea
Unului - Întregul (forma lui circulară - simbol al lumii - e şi o
aluzie la ‘principiul închiderii’ sau la secretul ermetic); el
exprimă - pe lângă aceasta - veşnicia, concepută sub forma
unei eterne întoarceri (ceea ce nu are nici sfârşit, nici
început). Numai o concepţie liniară despre un timp limitat
pentru fiecare fiinţă şi după a cărui trecere fiinţa dispare în
neant îşi reprezintă moartea ca pe o călătorie fără întoarcere,
de unde nimeni nu se mai întoarce niciodată şi care nu duce
nicăieri. Aceasta înseamnă plasarea centrului vieţii, al
cosmosului şi al creaţiei numai pe acest pământ şi numai în
fiinţa particulară ce dispare. Lucrurile stau cu totul altfel în
concepţiile ce admit o transcendenţă şi pentru care moartea e
numai una dintre porţile prin care trece ciclul vieţii”.

Vânători în marginea calotei

Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier au

scris în “Dicţionar de simboluri” despre “re/întoarcere”:
“Întreg simbolismul cosmic, toate demersurile spirituale, ca şi
simbolurile ce le sunt comune - cum ar fi labirintul, mandala
sau scara - marchează o reîntoarcere la centru, la origine, la
Eden, o reintegrare a manifestării în principiul ce i-a dat
naştere. Cum punctul cuprinde cercul, cercul se întoarce la
punct. Omul primordial sau omul adevărat, reintegrat în
starea paradisiacă, s-a întors de la circumferinţă la centru; or,
centrul lumii, centrul Edenului, era punctul în care comunicau
pământul şi cerul, de unde se pornea în dobândirea stărilor
supraumane. Să reţinem şi un alt aspect: acela al ciclurilor
temporale; aici găsim întoarcerea zilei şi dispariţia beznei,
legate de miturile Aş-vinilor hinduşi, Isis şi Osiris, Artemis şi
Apollo, ş.a., întoarcerea verii şi trecerea iernii, legate de
simbolismul porţilor solstiţiale şi al lui Ianus, al alternanţei
dintre Yin şi Yang, etc. (astfel e - dar în alt mod - şi
întoarcerea din Iad). Reintegrarea în centru se exprimă prin
spirala involutivă; caracterul chinezesc ‘hui’ - ce traduce
această noţiune - avea, la origine, forma unei spirale. Yoga e
o mişcare de întoarcere la izvoare - procesul invers
manifestării - reintegrarea în centru a fiinţei; ceea ce se
traduce prin ‘a merge împotriva curentului’ prin mişcarea
regresivă: înghiţirea suflului, reţinerea spermei, împreunarea
interioară dintre lună şi soare. Această întoarcere la starea de
nediferenţiere, la embrion, la matrice, la vremurile de la
început se exprimă şi în budism prin cunoaşterea vieţilor
anterioare. Anamneza analitică e - şi ea - o întoarcere la
izvoare. Tehnicile taoiste asociază Yoga şi simbolismul
190
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Obârșia Gherga autori - ca Diodor Sicul în “Biblioteca istorică” 5:50 și

(iiiii) Plutarh în “Moralia” 2:352 - au notat că pe Insulele sale
trăiau Traci; istoricul Antic Diodor din Insula Sicilia 7:11 a
scris că Marea Egee după Războiul Troian a fost controlată
nu de învingătorii Ahei ori de urmașii lor Eleni, ci de Traci /
aliații Troiei = Wilusiei, adică ai celor din “Văile sacre”
(Marea Egee anterior Războiului Troian a fost controlată nu
de Ahei, ci de Troiani). Atacul Aheilor asupra Troianilor a
făcut parte din lupta pentru supremație dar - după Războiul
Troian - controlul Egeeii (Mare al cărei nume poate fi corelat
cu cel al Geii = Marea Mamă dar și cu înțelesul vechi Grec
αἰγιαλός “aiges” pentru “țărm”, pentru “val” existând
termenul κύμα / “kyma”, echivalentul înțelesului Românic
pentru “culme”, ca la creasta valului ridicat) a fost preluat de
aliații Traci ai Troiei: vechii Eleni au mai așteptat mult timp
după (vreme de secole) și doar întinderea puterii Tracilor -
care au format cel mai mare popor din Europa - spre Nordul
fertil a permis vechilor Eleni din Sudul Balcanic arid o
oarecare dezvoltare și acvatică / Marină; pentru o perioadă
mai întinsă de un mileniu, cei mai puternici dintre Traci au
fost Geto-Dacii, cu baza în spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic
/ fost centrul Vechii Civilizației Europene (anume, actuala
Românie). Se poate observa că în Epoca Bronzului Aheii -
aflați la maximul lor - după ce i-au atacat pe Troiani au
dispărut curând / devenind Eleni iar o greșeală similară au
făcut în Antichitate Romanii care - aflați la maximul lor -
după ce i-au atacat pe Geto-Daci (Traci Nordici) au dispărut,
capitala Imperială oficial fiind mutată departe de Roma, la
Constantinopol / Istanbul, continuitatea în Evul Mediu
ajungând exercitată de către bizantinii dominați Trac.

Spre deosebire de supremul “Zeu-Moș” = “Zal-

moxe”, “Zeul Nou” = Dionys / pronunțat “Dio-Nus” - Zeul
Viței - a fost avatarul lui Zagreus (din Cultul Dionisiac s-a
născut “orfismul” - adică religia majoră Tracă - denumirea
fiindu-i de la adepţii prinţului Trac Orfeu/s, care i-a
propovăduit Misteriile încă dinaintea Războiului Troian;
istoricul Anatolian Arrian în fragmentul 13 din “Bithynica” a
notat că iniţial Tracia se numea Perke, după Marea Mamă
Perka, în rezonanță cu Berka / Gherga, care l-a avut ca fiu pe
Zagreus: Cultul ei era ca al Frigianei Kybela). Este de
observat despre forme ca Anatoliana Kybela sau ca Balcanica
Perka că nu erau decât versiuni locale - în respectivele
Peninsule mari - ale Marii Mame Kirke / Ghirghe: Gherga. De altfel, în anul 2011 conferențiarul universitar
Cercetătorul Francez Charles Dubois a scris în anul 1877: Andrei Groza - Doctor în istorie - a scris “Cu privire la
“Există analogii între Cultul lui Dionysos-Zagreus şi cel al transferarea capitalei Imperiului Roman de la Roma la Bizanț
Cabirilor din SamoTracia. Tradiţia s-a conectat până la (Constantinopol)”: “O parte dintre istorici, inclusiv dintre cei
timpul Titanilor” (Insula SamoTracia - din Marea Egee, pe contemporani, nu au redat întotdeauna istoria în mod
malul Trac opus, la gura Râului Marița, existând Templul nepărtinitor şi obiectiv. În unele cazuri, unii ‘au îmbunătăţit’
Zergathium, după cum a consemnat în Antichitate Titus istoriile popoarelor din care au făcut parte, iar pe ale vecinilor
Livius 38:41 - întâi a fost locuită de Pelasgi iar apoi de către le-au descris în culori palide, nu le-au reflectat defel sau le-au
Kariani / Ghergani şi abia după ei de către Traci; după cum se falsificat. În alte cazuri, alţii au tras concluzii necomplete,
ştia Antic, primii Cabiri / Kabiri - Pelasgi credincioși ai Zeiței uneori greşite, din lipsa de surse originale. Aşa s-a întâmplat
Cybela / Marea Mamă și ai Zeului Hefaistos / Vulcan - au şi cu istoria antică şi medievală a românilor care a fost
fost Karkinoi, aşadar asemănările dintre Dionysos-Zagreus şi dezmembrată, falsificată şi transcrisă drept o istorie a altor
ei se datorau numai faptului că erau urmaşii aceloraşi neamuri, lipsindu-ne pe noi, românii, de cea mai importantă
străvechi Gherghi). În Epoca Fierului, poetul Gherghin parte a istoriei noastre. Azi, cînd avem posibilitatea de a
Homer / “Ho-mer” (din portul Anatolian Kyme / Cume de la reexamina şi a verifica istoria în baza datelor şi faptelor ne-
Marea Egee) în “Iliada” 23:330 a scris că în timpul luate în calcul de istorici, trebuie să facem acest lucru. În
Războiului Troian N Egeeii era Mare Tracă iar alți vechi continuare, ne vom opri doar la ceea ce ţine de transferarea
191
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
capitalei Imperiului Roman de la Roma la Bizanţ, fiindcă şi
aici, în opinia noastră, au fost lăsate în umbră cauzele adevă-
rate ale acestei transferări, ca să ni se impună alte concluzii
care convin intereselor, nu tocmai nepărtinitoare, ale altor
neamuri. Aşadar, în istoriografie, ca factor principal care s-a
aflat la baza acestei transferări, este menţionată amplasarea
geografică reuşită a Bizanţului, ca pod de legătură între
provinciile romane din Asia Mică şi Europa şi posibilitatea
împăraţilor de a se deplasa de aici, mai rapid, cu oastea, spre
hotarele răsăritene ale statului care erau atacate permanent în
acea perioadă de popoarele vecine. Suntem de acord că
această situaţie putea servi ca o cauză ordinară de a transfera
centrul administrativ al statului la sute de kilometri spre
răsărit, dar în nici un caz ca principală. Tot neimportantă ni se
pare afirmaţia că împăratul Constantin, care a efectuat această
transferare, a realizat-o din dorinţa de a se afirma, de a fi
cunoscut ca un împărat puternic şi ambiţios. Noi considerăm
că la baza acestui eveniment, de rând cu factorii enumeraţi, s-
au aflat alţii, de fapt aceştia fiind determinanţi şi despre care
istoricii nu au vorbit şi cunoaşterea cărora poate contribui la
scrierea obiectivă şi mult mai completă a istoriei şi, mai ales,
a istoriei românilor. Scriind aceste rânduri, putem prevedea
că armata de istorici statalişti şi mai puţini statalişti, dar ‘cu
pondere’ în domeniu, se va alinia în ordine de luptă pentru a
încerca să ne ia în derâdere, să ne arate ‘locul nostru’,
ş.a.m.d. Dar aceasta, acum, pentru noi nu importă. Important
este să reuşim să ne redobândim istoria, deocamdată,
necunoscută, dar adevărată. În continuarea celor scrise mai
sus, vom menţiona că, la părerea noastră, principalii factori
care l-au impus pe împăratul Constantin să transfere capitala
de la Roma la Bizanţ au fost cei ce ţin de obârşie, de origine
şi de religie. Aşadar, vom porni de la faptul că, spre sfârşitul
secolului II, Imperiul Roman cuprindea un teritoriu imens pe
care locuiau multe comunităţi, diferite după nivelul de
dezvoltare economică şi culturală, limbă şi religie, ş.a.m.d. În
acest mare conglomerat de oameni rolul principal, rolul de
conducător aparţinea italicilor. Până în secolul II, aceştia
alcătuiau majoritatea absolută în Senatul Roman. Din
rândurile lor se alegeau, practic, toţi împăraţii, se numeau cei
mai înalţi demnitari de stat, erau completate în cea mai mare
parte legiunile militare. Însă, odată cu lărgirea teritorială a
statului, creşterea numărului de provincii, inclusiv al
populaţiei, rolul Italiei ca regiune principală în cadrul
Imperiului Roman începe să decadă. La aceasta au contribuit
mai multe lucruri, printre care putem menţiona: dezvoltarea
economică mai accelerată a mai multor provincii, care
încercau să concureze cu regiunea fondatoare a statului, adică
cu Italia; creşterea semnificativă a numărului de persoane
care aveau drepturi de cetăţean al Imperiului şi,
corespunzător, creşterea importanţei unităţilor militare
completate în provincii. Această situaţie s-a făcut vizibilă în
anul 193 când (caz nemaipomenit până atunci), practic, în
acelaşi timp au fost proclamaţi patru împăraţi: unul în Roma
de către garda imperială, altul în Britania, al treilea în Siria şi
al patrulea în Panonia şi Iliria - toţi de către legiunile militare
de acolo. În războiul civil care a urmat a biruit Septimus
Sever, înaintat şi susţinut de legiunile din Panonia şi Iliria.
Îndată după proclamarea sa ca împărat, Sever, de rând cu alte
reforme, a schimbat modalitatea completării gărzii imperiale.
Astfel, dacă până la dânsul aceasta se completa numai cu
italici, după reformă - numai cu ostaşi din legiunile din
provincii. Mai mult decât atât, tot pentru prima dată, nu
departe de Roma, a fost dislocată o legiune, ceea ce a fost
192
calificată de Senat şi orăşeni ca o înjosire a lor. Septimus
Sever a exclus o parte însemnată din drepturile privilegiate
ale Italiei faţă de provincii şi, invers, a ridicat statutul mai
multor oraşe provinciale la nivelul statutului oraşelor italice.
Acestea şi alte reforme au contribuit la reducerea rolului
Italiei până aproape la nivelul celorlalte provincii. Acordarea
în anul 212 de către împăratul Caracala (212-217), fiul lui
Sever, cetăţeniei oamenilor liberi din provincii a condus la
creşterea numărului şi, corespunzător, rolului legiunilor
provinciale şi scăderea ponderii şi rolului celor completate în
Italia. Luptele interne pentru tron care au continuat au condus
la aceea că tot mai mulţi împăraţi proclamaţi de legiuni nu
mai erau din însăşi Italia, ci din Balcani: din Iliria, Panonia şi
Tracia, populaţia cărora făcea parte din marele neam al
tracilor. Astfel, dacă până în anul 268, cu certitudine, printre
aceştia îi putem numi pe Maximin (235-238) din Tracia şi
Decius (244-251) din Panonia, apoi puţin mai târziu, practic,
toţi împăraţii romani sunt de origine din această parte a
imperiului: Claudius (268-270) şi Aurelian (270-275) sunt
din Iliria iar Prob (272-282) din Panonia. Din Iliria este şi
Diocleţian (284-305) care după proclamarea sa ca împărat nu
a trecut la Roma, ci a rămas în oraşul Nicomedia din Siria
care a fost recunoscut de acesta în calitate de capitală a
statului roman. Roma rămâne un oraş ca multe altele din ma-
rele imperiu, iar italicii nu se mai deosebesc prin nimic de
ceilalţi cetăţeni romani, fapt atestat de mai multe izvoare.
Aici trebuie de menţionat un lucru care, cu părere de rău, nu a
fost studiat, dar care, la părerea noastră, este foarte important
şi cunoaşterea căruia poate schimba esenţial multe dintre cele
cunoscute şi acceptate ca veridice pînă acum. Diminuarea
rolului italicilor în cadrul statului a avut loc, după cum am
menţionat, pe fundalul creşterii numărului de legiuni din
Balcani şi deci creşterii importanţei acestora. La rândul lor,
printre legiunile din această parte a imperiului se evidenţiau
ca mai disciplinate şi puternice cele ale dacilor. Dacii, în a
doua jumătate a secolului III, mai ales pe timpul lui Claudius,
Aurelian şi Prob, şi începutul secolului IV, într-un număr
destul de mare, au fost trecuţi cu forţa sau au trecut de bună
voie Dunărea şi au ocupat teritorii destul de mari în nordul şi
centrul Balcanilor. Aurelian, care se trăgea din neam de daci,
a creat, după cum se cunoaşte, în dreapta Dunării o provincie
numită Dacia. Împăratul Galerius (306-311), el însuşi de ori-
gine dac, declara la începutul domniei că este duşmanul
numelui de roman şi că ar vrea să schimbe denumirea
Imperiului Roman pe cea de Imperiu Dacic. După cum arată
istoricul Lactantius, la începutul secolului IV, Galerius,
împreună cu suita sa, ajungând stăpân peste romani, s-a
comportat cu aceştia la fel ca şi Traian cu dacii înfrânţi la
începutul secolului II. Dar pentru că în cei o mie de ani de la
fondarea Romei, denumirea statului prinsese rădăcini adînci,
atât în cadrul imperiului, cât şi în afara hotarelor, aceasta nu a
putut fi schimbată. La această situaţie a contribuit, esenţial,
împotrivirea celorlalte comunităţi, a înşişi italicilor,
nehotărârea celorlalţi împăraţi care au urmat după Galerius,
care având multe alte probleme de rezolvat, în scopul
păstrării unităţii imperiului, nu au mai dorit să mai capete una
destul de periculoasă. Luptele interne pentru tron, la care în
anul 308 pretindeau 6 împăraţi, fac ca în finală, dacă se poate
de spus aşa, să iasă doi daci, Licinius (308-324) şi Constantin
(306-337). Ultimul îl biruie pe concurentul său şi devine unic
cârmuitor. Împăratul Constantin, supranumit mai târziu cel
Mare, a transferat la 11 Mai 330, după câţiva ani de pregătire,
capitala statului de la Roma la Bizanţ, oraş situat pe malul
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

european al strâmtorii Bosfor, unde şi-au găsit loc pentru Din străvechile legende se cunoaște că fiu al marelui
prima dată, oficial, şi însemnele religiei creştine, ceea ce ne Zeus = “Dios” în Greacă, pentru “doi” fiind “dyo”, Dionis
face să credem că şi noua religie a contribuit la fondarea unei (Dionysos / “Dio-Nysos”) s-a cununat cu primitiva Zeiţă a
noi capitale. Aşadar, la această schimbare a contribuit, în Fertilităţii Ariadna / însemnând “cea pură”, pe Insula Naxos -
primul rând, nu, pur şi simplu, aşezarea geografică a cea mai mare şi mai fertilă din Ciclade, nucleul Culturii
Bizanţului, cum se afirmă, ci aflarea acestuia în centrul Cicladice din Epoca Bronzului - fiind foarte popular nu doar
marelui neam al traco-geţilor (este cunoscut faptul că neamul acolo, ci şi pe continent; e de știut despre Insula Cicladă cea
tracilor din cele mai vechi timpuri au populat toate mai apropiată de Anatolia că se numea Karkisia / Amorgos
pământurile din nordul, vestul şi sudul Mării Negre, că tracii 36,50 lat. N, 25,54 long. E (în largul gurii Râului Meandru,
din nordul Mării Negre se mai numeau geţi, iar că o parte din unde era portul Milet, metropolă Cariană / Gherghită,
aceştia, cei dintre Dunăre şi Nipru, s-au mai numit câteva interesant fiind că la Sumerieni cuvântul “amargi” însemna
secole şi daci) ceea ce le garanta împăraţilor traco-geţi (s-ar “libertate”): pe acolo era ruta de trecere a Carianilor în S
putea spune traco-daci, dar credem că este mai corect traco- Balcanic, spre Micenianul Argive / Argos - de unde s-au tras
geţi), siguranţa domniei, realizarea intereselor personale şi ale în mileniul I î.C. dinaștii regali Makedoni - denumirea de
comunităţii traco-geţilor deveniţi în mare parte creştini. Aici, Amorgos pentru poziția apuseană / la amurg de Caria a
am dori să menţionăm că traco-geţii, adică locuitorii din Insulei Karkisia fiind elocventă. Este de știut că în largul
nordul Dunării, din centrul şi nordul Balcanilor şi peninsula Karka = Cariei - coastei SV Anatoliene - se află Arhipelagul
Anatolică vorbeau una şi aceeaşi limbă, traco-getă, altfel zis - Dodecanez (denumit astfel după principala sa duzină de
română veche care, practic, nu se deosebea de cea a italicilor. Insule, numărul Insulelor Dodecaneze - de peste o sută - fiind
În baza celor arătate mai sus, nu putem să nu menţionăm că mult mai mare ca acelea 12, cea mai mare dintre ele e
trecerea capitalei dintr-un oraş în altul n-a fost o simplă Rodos):
schimbare geografică a administraţiei statului, ci înseamnă
schimbarea comunităţilor conducătoare în stat, înlăturarea
italicilor de la putere şi trecerea acesteia în mâinile traco-
geţilor, altfel zis, imperiul nu mai era al romanilor, adică al
italicilor, ci a devenit imperiu al traco-geţilor. Într-o
presupusă cuvântare expusă de împăratul Iulian (361-363),
Constantin cel Mare ar fi spus că el valorează mai mult chiar
decât Alexandru Macedon, pentru că dânsul a ‘luptat cu
romanii şi... nu cu barbarii din Asia’. În toate documentele de
după domnia lui Constantin, Italia figura ca o provincie
obişnuită, iar Roma - ca oraş de importanţă istorică. În
asemenea situaţie este corect să spunem că din anul 330 până
în anul 1453 statul bizantin a fost un stat al traco-geţilor, deci
un stat românesc şi tot ce este legat de acest stat aparţine, în
primul rând, istoriei românilor. Dacă la Constantinopol, la
palat, în administraţie, în toată această perioadă s-a vorbit în
limba greacă, aceasta nicidecum nu a însemnat că acolo nu au
locuit traco-geţii, ci grecii, la fel cum nu a însemnat că în tot
evul mediu la Paris, Berlin, Praga şi-n alte oraşe europene nu
au locuit, corespunzător, francezii, germanii și cehii, fiindcă
acolo, în biserici, administraţie, la palate se vorbea şi se scria
în limba latină”.

Partea Sudică a Peninsulei Balcanice, denumită

Peloponez - înainte de a ajunge Elada - a fost dominată de
Pelasgi; acolo după ce au apărut Aheii = strămoșii originari
din Egipt ai Elenilor (profitând de șubrezirea vieții cauzată
într-o mare parte a arealului de catastrofala erupție din Insula
Santorini / cea mai Sudică dintre Ciclade) puterea Pelasgă s-a
estompat, restrângându-se de pildă în Sparta, zona unde
colectivul conta mai mult ca persoana. În secolul II, Carianul
Pausania - originar de lângă Sanctuarul Gherga din Peninsula
Anatolică - în “Descrierea Eladei” 3:1 a consemnat (în
Peninsula Balcanică vizitând Sparta) că “după însuși tradiția
locală, primul rege Spartan a fost Lelex” / Leleg = străvechi
193
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Carian; de altfel, vecinei Lydia - regiunea de la N Cariei -

Perșii îi ziceau Sparda (în S Balcanic, localitatea
întemeietoare a Spartei - anterior Războiului Troian - a fost
Karye 37,17 lat. N, 22,30 long. E: pe lângă fundalurile
legendar și istoric, iată că și cel toponimic e sugestiv). Este de
remarcat că în secolul IX î.C. din Samos - Insulă Cariană cu
poziția între Milet și Efes, dominată de Muntele Kerkis - era
Simmias, autorul poemului dedicat diurnului Apollo / fratele
nocturnului Dionysos, în legătură cu care în secolul XIX
academicianul Român Papadopol Calimah a scris: “trata
despre Massa-Geți, Hiper-Borei și Semi-Câni; pe aceștia din
urmă - ‘Semi-Cânii’ - care erau vecini cu Massa-Geții, se
crede că poeții îi numeau astfel pentru că erau îmbrăcați cu
cojoace, purtându-le cu blana în afară, precum și azi se
obișnuiește a se vedea printre țăranii noștri”. Simmias din
Insula Cariană Samos a ajuns - pe atunci, în Epoca Fierului,
când Egeea era dominată de pirații Cariani - să cârmuiască o
colonie în Karkisia (castrul lui fiind la Arkesini); Insula
vecină - între Karkisia / Amorgos și Naxos - se numește
Keria / Keros (unde în prezent e interzis accesul): respectiva
Insulă Cicladică este plină de artefacte valoroase. În
imaginile următoare se pot vedea statui Cicladice (din urma
invaziilor Indo-Europene / Kurgane din mileniile IV-III î.C.): Artă Cicladică veche

În vremea Minoică - înaintea Războiului Troian -

Carianii i-au ajutat pe Cretani cu navigările în vecinele
Ciclade; despre ce a fost apoi, Anticul Diodor din Sicilia în
“Biblioteca istorică” 5:84 a scris: “După căderea Troiei,
Carianii - sporindu-le mereu puterea - au ajuns stăpâni ai
mării și au supus Insulele Ciclade. Pe unele le-au ocupat,
după ce - mai întâi - alungaseră din ele pe Cretanii ce
locuiseră acolo. Iar în altele s-au învoit a trăi laolaltă cu ei.
Mai apoi, când Elenii se înălțară, cele mai multe dintre
Ciclade au ajuns a fi colonizate de aceia iar Barbarii Cariani
au fost izgoniți”. (Elenii din Europa au luat amploare doar
după ce Carianii din Asia “Mică” au fost ocupați de Perși; în
anul 499 î.C., Carianii în “Sfatul Țării” = “Adunarea
Gherga”, întrunire care a avut loc între “Coloanele Albe” /
Hermice ale Sanctuarului Gherga, au decis să se opună
Imperiului Persan dar după lupte feroce - ce au durat câțiva
ani - au fost învinși de puterea celui mai mare Imperiu al
Vechii Lumi de până atunci: în secolul următor, Carianii au
fost incluși în Imperiul Makedonilor - inclusiv Elenii fiind
incluși - însă deja până la acel timp Elenii au profitat și s-au
insinuat cât au putut prin fostele stăpâniri Cariane). În
Anatolia, Zeul Dionysos / Dionisie a fost adorat nu numai în
Krka / Caria = Ţara Gherghiţilor - în largul Egeean al căreia e
Arhipelagul Cicladelor - ci şi în interior, ca de pildă la Nysa,
în Capadochia (unde Hitiţii şi-au avut prima capitală
Imperială): Zeul “Dionisie” / “Dio-Nysos” - “dublul născut” -
a fost mult iubit şi în Nysa şi în Naxos (la mijlocul distanţei
dintre acele importante centre de cult aflându-se durat din
piatră în Epoca Fierului - după ce anterior a fost din lemn -
Sanctuarul Gherga, știut ca “GergaKome”, efectiv însemnând
Culmea Gherga, cel mai mare aşezământ religios al Cariei,
unit de capitala Mylasa a Cariei, nume ce însemna “Sfânta
Moară”, prin Calea Sacră Gherga, respectându-l pe Zeul
Dionis ca divinitate emblematică, purtând marcaj foarte
vizibil cu numele Gherga, avându-şi reprezentativitatea atât
pentru neamul Gherga, cât şi pentru aportul Civilizaţional în
patrimoniul lumii); e de remarcat că în Cariana Nysa 37,54
lat. N, 28,08 long. E din Valea șerpuitorului Râu Meandru, cu
numeroase meandre, a învățat timp de mulți ani geograful
194
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Anatolian Strabon - provenit din provincia Pont de la Marea Orthosia iar pe partea asta a Râului Meandru, Briula,
Neagră, găzduit în Caria poate de rudele sale de acolo - Mastaura și Characa; mai sus pe dealuri e Aroma (cu silaba
dascăl fiindu-i Aristodemus, nepotul lui Posidonius din ‘ro’ scurtă): de aici provine cel mai bun vin al regiunii
Apamea / Siria (oraș pe malul drept al Râului Orontes, inițial Montane Mesogis, vinul ‘Aromat’.”
numit Pharmake, vechii Makedoni denumindu-l Pella), o
sursă consistentă pentru el fiind lucrarea din secolul
precedent a geografului Artemidor din Efes. Distanța dintre
orașul Carian Nysa și Sanctuarul Carian Gherga era relativ
mică, astfel încât se poate presupune că tânărul discipol
Strabon era un obișnuit al marelui așezământ religios Carian
(pe atunci, în deplină putere); el a și consemnat despre cel
mai mare festival al localnicilor că se ținea la circa o oră de
mers în Sud, menționând ca locație Leimon - adică “Lunca” -
de unde s-ar fi comunicat subteran cu Characa / “Cha-ra-ca”
(după cum a tradus în anul 1776 exploratorul Englez Richard
Chandler), numele de fapt rezonând cu “Ghe-ra-ga”/ Gherga:
acel loc a fost notat de alții ca “A-Characa” / “Acharaca” (era
în Nordul Cariei / la N de Sanctuarul Gherga). La începutul
“Geografiei” XIV, Anticul Strabon a scris ce a cunoscut în
mărețul Bazin al șerpuitorului Râu Mândru / Meandru
(relatarea sa e foarte valoroasă, fiind a unui Antic martor
ocular):
“44) Pe drumul dintre Nysa și Tralles se află o
destinație a Nyseilor, nu departe de așezarea Characa, unde e
Sanctuarul Plutonium cu o dumbravă măreaţă şi cu un
Templu al lui Pluton şi al Corei. Tot aici se găseşte Grota lui
Charon, situată mai sus de dumbravă ca o minunată plăsmuire
a firii. Într-adevăr, se spune că bolnavii şi cei care se apropie
cu încredere de îngrijirile divine frecventează locul şi
poposesc în această așezare aproape de Grotă, pe lângă
experimentații preoţi. Aceia pot dormi în numele bolnavilor
acolo şi din vise să prescrie leacurile tămăduitoare. Tot ei
sunt şi cei care cer de la zei vindecarea. Pe bolnavi îi duc de
multe ori la Grotă şi îi aşază înăuntru, lăsându-i să stea
liniştiţi mai multe zile ca într-o vizuină, fără mâncare.
Câteodată, bolnavii acordă atenţie
propriilor lor vise şi se călăuzesc după ele, totuși folosindu-
se de iniţiatorii şi de sfetnicii lor ca de nişte preoţi. Însă
pentru alţii, locul pare inaccesibil, ba chiar dăunător. Odată
pe an se ţin la Characa Adunări solemne. Mai cu seamă cu
acel prilej, oamenii sosiţi pentru sărbătorire pot vedea şi auzi
toate poveștile despre cele de aici. Tot cu prilejul sărbătorilor,
tinerii din gimnaziu şi efebii goi, unşi pe trupuri cu grăsime,
prind pe la amiază un taur şi îl mână cu râvnă spre Grotă;
acela, după ce înaintează doar puţin înăuntru, cade fără
răsuflare.
45) La 30 de stadii distanță de Nysa, la Sud de
Muntele Mesoghis, există un loc numit Leimon = Lunca.
Până aici fac procesiuni Nyseii întruniți la sărbători, precum
și toți cei din împrejurimi. Nu departe de acest loc e gura unui
puț consfințit acelorași zei; se spune că puțul e conectat pe
sub pământ cu Characa. La această Luncă s-a referit poetul
Homer când a menționat ‘Lunca Asiei’; aici Nyseii se La Sanctuarul Gherga
îndreaptă spre Templul eroilor Kaystrios și Asios, la izvorul
Râului Kaystrios / Caistru. În prezent, zona geotermală / sulfuroasă Salavatlî -
46) Se povestește că au fost odată 3 frați, fostă Kurucular 37,53 lat. N, 28,06 long. E - corespunde
Athymbros, Athymbrados și Hydrelos, care - venind din Luncii unde se găsea puțul menționat de geograful Strabon că
Lacedaemon / Sparta - au întemeiat aici 3 așezări numite era conectat subteran cu Sanctuarul A/Characa. Pluton era
după ei, însă când populația acelora s-a micșorat, din ele s-a Zeul Horkos / Hades, cârmuitorul Lumii “Celeilalte” iar Cora
alcătuit Nysa; și astăzi locuitorii Nysei îl socotesc pe fratele / Persefona - fiică a lui Zeus - era regina sa (Zeița Cora / Kore
mai mare Athymbros ca întemeietorul orașului lor. era măritată cu Zeul Horkos = Hades / “Ha-des”, adică “Zeul
47) În împrejurimi, mai departe de Râul Meandru, se Hău” al abisalului Gargar / Tartar; i se zicea Persa - alintată
înșiră localități vrednice de menționat, cum sunt Coskinia și în V Anatoliei ca Persefona / Proserpina, Zeița Primăverii -
195
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
fiind o Oceanidă, adică fiică a Zeului Okeanos, mama Zeiței
Circe iar Hades / “Ad”, nume înrădăcinat de termenul
“Adânc”, se poate observa că e pandant cu “Iad”: la
străvechiul termen Românesc “Iad” se vede echivalentul
vechi Grec “Hades”). În anul 2016, academicianul Ucrainean
Iurii Mosenkis a analizat personificarea Gargară: “Grecul
Tartaros Σάρταρος < *Kwarkwar = termen cu originea
neștiută”. În Acharaca / Akharaka, Templul era dedicat
divinilor soți Kore și Horkos iar Grota din apropiere era
patronată de barcagiul spre Lumea “Cealaltă”, Kharon /
Charon; în “Plutonium”, Zeul Horkos / Hades era invocat
pentru a aduce fantomele morților (adică duhurile): acea
necromanție era o formă de șamanism / Magie în scopul
aflării viitorului de la duhurile morților, pentru profeții. În
Sanctuar - corespunzător textului geografului Anatolian Antic
Strabon - se practica incubația (practica religioasă de somn în
zona sacră pentru a visa inspirat divin, mai ales în scop
terapeutic); contactele cu diverși bolnavi - în timpurile acelea
când leacurile erau altfel - probabil că în cazurile bolilor
contagioase au dus la moartea multor preoți dar și la
imunizarea altora dintre preoți (acea putere / rezistență fiind
mult stimată de către credincioșii Cariani). În anul 2009, Dr.
Yulia Ustinova - de la Universitatea Ben Gurion din Israel - a
comentat descrierea Anticului Anatolian Strabon despre
Akharaka / Acharaca (rezonând cu “Cha-ra-ca” / “Ghe-ra-
ga”, adică Gherga): “La Grota Charonion de la Acharaca
bolnavii erau aduși și lăsați în liniște fără hrană pentru mai
multe zile, ca animalele în bârlog / ‘pholeoi’. În unele cazuri,
însuși bolnavii erau binecuvântați cu viziuni trimise de zei și
luau în seamă acele prescripții, în alte cazuri preoții dormeau
în Charonion pentru ei iar prin vise le aflau tratamentul.
Locul era interzis și mortal pentru cei care nu erau bolnavi
sau preoți. Cei interesați de obicei erau ghidați de către preoți,
care îi inițiau în Misterii. Acharaca de asemenea era locul
unui festival anual. Într-o ceremonie nocturnă, participanții
puteau auzi și vedea ‘tot felul de aspecte’, în timp ce la
amiază feciori goi mânau un taur în Grotă și-l lăsau să moară
acolo. În Acharaca era un oracol medical ‘iatromanteion’,
unde cei interesați de o cură experimentau contactul direct cu
divinitatea, evident într-o stare de iluzie indusă de vreun gaz
toxic, de împrejurimile înfricoșătoare și de postul îndelungat,
pe fondul bolii lor. Este de presupus că toți bolnavii erau
inițiați în Misterii, care erau celebrate de asemenea și în
festivalul nocturn anual. Riturile de tranziție la majorat au
fost indicate prin implicarea tinerilor goi. Strabon s-a referit
la un alt Charonion ce degaja vapori mortali, anume cel din
Thymbria, situat pe Valea Meandrului între Magnesia și
Myos. Condițiile geologice din Bazinul Meandrului au cauzat
apariția altarelor asociate cu grotele. Concentrația gazelor
otrăvitoare în interiorul grotelor era mai mare decât în
exteriorul lor și din moment ce acele gaze determinau
halucinații, au fost văzute ca inspirând divin revelațiile,
grotele devenind sacre. Alegerea lui Pluton și a lui Charon ca
patronii cavernelor din Bazinul Meandrului deschidea calea
spre Lumea Cealaltă. Este plină de învățăminte legătura fizică
dintre Plutonium și Templul lui Apollo din Hierapolis, ceea
ce demonstrează cum ‘calitățile profetice’ ale gazului din
Plutonium apăreau pentru a-l servi pe patronul profeției.
Strabon a avut motive pentru a descrie ca ‘pholeos’ =
‘bârloguri’ încăperile de cult din Acharaca; ‘pholarcos’ erau
legați de ritualurile de incubație (de a dormi pentru a primi în
vis răspunsurile de la zeul tămăduitor), ca la acel
‘iatromanteion’ = ‘oracol’ de la Acharaca. Dintre oracolele
196
medicale, numai la Acharaca era permisă intrarea preoților în
Grotă. Privațiunea senzorială prelungită față de lumea
exterioară - practicată în cavernele Masivului Ida - poate fi
comparată cu experiențele de călătorii subterane de la
Acharaca (Cultul Cureților celebrat pe Masivul Ida - din
Regatul Troiei, având piscul Gargaros - combina elemente de
Misterii cu aspecte orgiastice, ca în Misteriile Dionisiace)”.
Se poate observa că Războiul Troian convențional în Vechea
Lume a încheiat Epoca Bronzului și a deschis Epoca Fierului;
academicianul Ucrainean Iurii Mosenkis a scris în anul 2016:
“Numele Cureților - știuți în Caria, conform istoricului
Diodor Sicul 5:60 - pare să fi fost sinteza dintre ‘Kouros’
pentru ‘Tânăr’ și fondatorii Troiei Teukri (însemnând ‘cei cu
picioare lungi’ la contemporanii Huriani / din Epoca
Bronzului), războinici care - după Războiul Troian - au ajuns
printre ‘Oamenii Mării’)”. Anatolianul geograf Strabon l-a
pomenit pe Anatolianul poet Homer, care despre debarcarea
Aheilor în Războiul Troian din cea mai Vestică parte a
Anatoliei - la gura Râului Scamandru / “Sca-Mandru” =
“Meandrul Negru”, adică Nordic, ce izvora din Masivul Ida /
Gargaros - a scris în “Iliada” 2:454-460 astfel (în traducerea
realizată de academicianul Aromân George Murnu):
“Cum, câteodată venind din alte meleaguri o droaie
De zburătoare, de gâște ori cucoare ori lebezi gâtoase
Peste livada Asiană la Râul Caistru pe maluri,
Unde tot zboară și vesele bat din aripi,
Lărmuitoare s-așază și lunca de freamăt răsună;
Astfel și multele gloate ieșind din corăbii, din corturi
Lângă Scamandru pe câmp se revarsă”.
Lunca / “livada” Râului Kestros = Caistru - plină de
bălți - a fost numită după eroul Asiei cinstit în Templul de la
izvorul său: de acolo s-a răspândit denumirea de Asia pentru
Peninsula Anatoliei ca “Asia Mică”, parte a continentului (cel
mai mare de pe glob) numit Asia. La gura Râului Caistru /
Kaystros, zis Meandrul “Mic”, unde până în secolul V î.C. a
existat Insula Syrie, unită de atunci cu partea continentală
prin depunerea aluviunilor aduse de Meandrul “Mic”, a fost
portul Apasa / “Apa-sa” = “Apa sfântă”, redenumit Grec
Ephes / Efes (metropola Apasa = Ephes de pe țărmul Mării
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Egee comunica prin Poarta Magnesiei 37,51 lat. N, 27,31
long. E cu Râul Meandru, “mândrul” Râu de la care s-a fixat
în vocabular denumirea de “meandru” pentru cotitura unei
ape curgătoare): Bazinul Meandrului a fost partea Nordică a
Regatului Cariei / Țării Gherghiților, de la reprezentarea
simbolică a cursului mândrei sale ape provenind stilizata
emblemă vălurită a Grecilor (denumită “Meandros”).
Efes era la S de gura Caistrului și la N de gura Meandrului
Azi, Anticele Coskinia = Cine, Orthosia = Karpuzlu,
Mastaura = Kalesi iar Briula a dispărut. La poalele Muntelui
Mesogis / “Meso-Ghis” (însemnând “Mijlociul Pământ”)
exista o podgorie producând vin aromat - se pare faimos după
cum i-a acordat atenție Strabon - contextul conectând la așa
ceva și preoții Gherga din Sanctuarul Ghe-Ra-Ga / Gherga,
cel mai mare așezământ religios al Cariei, cu multe încăperi
de cult / căsuțe unde se păstra în rezervoare apa sfințită
necesară spălării păcatelor, acele construcții / căsuțe fiind
apropiate de Templul Gherga și de Grota Gherga, formând
197
împreună un complex aflat la Sud de Râul Meandru, din care
a fost imitată de către Nysei în Sanctuarul Characa / Kharaka
îndeosebi incubația, folosind gazarea sulfuroasă existentă
acolo; la “A-Kharaka” / “Acharaca” a fost dublă imitație, atât
onomastică (de genul “A-Kharaka” = “ca la Ghe-ra-ga”), cât
și procedural, fiind preluată - la scară redusă - una dintre
tehnicile larg folosite în Sanctuarul Gherga / Ghe-Rgas din
centrul Cariei: în Greacă, “Akharaka” nu înseamnă ceva, însă
“Khăraka” a ajuns să însemne “Cârmuitor” (după cum a fost
dovedit lingvistic, limba Greacă s-a născut în apusul
Anatoliei, nu în Balcani). De altfel, în Vechea Lume,
comunicarea practicată de Homo Sapiens cu divinul prin vis a
fost un ecou străvechi, din Epoca Pietrei; de pildă, în
paleolitic pentru Neandertali Cultura Viselor a fost de mare
importanță, ei fiind primii care au utilizat cavernele drept
centre de cult: în scopul armoniei pentru rezonarea mai bună
cu ritmul naturii - benefic sănătății - susurul apelor ori liniștea
din întunericul grotelor / peșterilor erau foarte apreciate
pentru somnul pătrunzător, cu vise, util deopotrivă revigorării
fizice și mentale (înmulțindu-se, oamenii totuși au preferat să
nu locuiască în caverne, ci sub cerul liber). Astfel cum a scris
în “Elemente lexicale străromânești” despre “curgău” /
“ciurgău” Bihoreanul Alexandru Pele: “ciurgău = porțiunea
dintr-un pârâu cu susur permanent ori pârâu pierdut printre
stâni (și care se scurge printre ele)”, termenul de “ciurgău” -
folosit de stră-Români și la izvor amenajat pentru a putea bea
apă / șuvoi - rezonând cu Gherga: “Compus în limba română
din interjecţia ‘ciurg’ (astăzi păstrată doar în dialectul
aromân: ‘ciur’ = ‘interjecție imitând zgomotul lichidului ce
curge’). În graiuri se păstrează şi forma ‘curgău’, ceea ce ne
face să înclinăm către un compus din elementele: ‘čiur’
(interjecţia amintită) + terminaţia ‘-gău’ = ‘ciurgău’. Această
combinaţie nu este singulară şi are avantajul că redă întocmai
definiţia ciurgăului”. “Micul dicționar academic” din anul
2010 indică în limba Română pentru “a susura” echivalentul
“a corcăi” pentru apa ce curge printre stânci: o apropiere
lingvistică Gherga.
“Ghe-Ra-Gas” în Caria = Gherga
În respectiva regiune Anatoliană, principala
destinație de pelerinaj a fost locul sacru Gherga din inima
Cariei, unde a existat “Gherga Kome” = așezământul Gherga,
având funcțional timp îndelungat (până în Antichitate)
Sanctuarul Gherga / un mare complex religios, cu multe
rezervoare pentru apa sfințită, dispuse în clădiri de piatră
conectate prin canale, etc.; manipularea apei sfințite în zonă
de către clerul Gherga a avut și un rol sanitar: speranța de
viață, respectiv continuitatea, a fost mai lungă la Gherga față
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

de alții (în Vechea Lume, igiena nu era la rangul sănătos din Osten în 1827, Hermann Puckler Muskau în 1838, ș.a. - încă
prezent / Epoca Modernă, astfel că acum se poate deduce au mers pe Calea Sacră timp de multe ore, lățimea sa în unele
inclusiv așa ceva, de rată relativă a supraviețuirii pe atunci porțiuni fiind și de 9 metri; însă asfaltarea din Epoca
mai bună la preotesele și preoții Gherga). Apa Modernă din păcate a distrus-o (inițial, nu exista pavaj pe
binecuvântată sau sfinţită a jucat un rol de prim rang în viața Calea Sacră, ci patul stâncos de șisturi și gresii era nivelat,
religioasă a tuturor popoarelor lumii. Ea a fost întrebuinţată îndeosebi pe mijlocul drumului)”.
ca mijloc principal de spălare şi curăţire a oamenilor şi a
lucrurilor, fiind considerată ca simbolul cel mai expresiv al
purităţii şi curăţirii spirituale. (În creştinism, apa sfinţită şi-a
păstrat rolul de simbol şi vehicul sau purtător preferat al
puterii curăţitoare şi sfinţitoare a Sfântului Duh; efectele ei de
căpetenie, adică alungarea demonilor şi a bolilor,
însănătoşirea trupului şi îndepărtarea tuturor curselor celui
rău, erau enumerate încă în cele mai vechi formulare de
rugăciuni pentru sfinţirea apei, care au circulat în Biserica
primelor veacuri. Apa sfinţită se întrebuinţează la multe
servicii liturgice, la mai toate sfinţirile sau consacrările: de
clădiri ale Bisericii, cimitire, case, fântâni, obiecte de cult şi
în numeroase ocazii sau împrejurări din viaţa omenească: la
Sfântul Maslu, în unele părţi după înmormântare, pentru
stropirea casei mortului, pentru binecuvântarea ogoarelor şi a
semănăturilor, pentru însănătoşirea animalelor bolnave, etc).
Academicianul Rus Vlail Kaznacheev - din Novosibirsk /
Siberia - a observat: “În ceea ce privește apa sfințită, atunci
când este turnată pe animalele bolnave sau pe o plantă
muribundă, efectul este acela de a le readuce la viață. Acestea
sunt faptele și nici un chimist nu le poate înțelege la ora
actuală. Pur și simplu nu poate”. Academicianul Rus
Konstantin Korotkov - care a dezvoltat o tehnologie de
fotografiere Kirlian / a apei inclusiv sfințite dar și a aurei - a
susținut: “Avem dovezi de nezdruncinat că rugăciunea îi face
pe bolnavi să se simtă mai bine generând chiar însănătoșiri
absolut extraordinare”. În anul 2008, arheologul Abdulkadir
Baran de la Universitatea Mugla din Turcia a cercetat Calea
Sacră a Regatului Cariei și a prezentat Academiei Regale
Suedeze studiul său (la celebrarea în Uppsala / Regatul
Suediei a 6 decenii de investigații arheologice în zonă,
îndeosebi pe tronsonul Mylasa-Labraunda, de 14 km în
prezent pe asfalt, în vremea geografului Antic Strabon fiind
mai abrupții și ca atare mai scurții 11 km = 60 de stadii):
“Calea Sacră - menționată de Strabon și Aelian - mai e
vizibilă între Mylasa și Labraunda în 2 locuri, la Kargîcak și
Karghedjak = Labraunda / Labranda; alte 2 părți ale
străvechiului drum au fost descoperite între Labraunda și
Alinda (unele porțiuni ale străvechii Căi Sacre sunt sub
asfaltul actualei șosele). Până la Alinda au fost inventariate
42 de rezervoare pentru apa sfințită, realizate în stilul
identificat ca ‘tip Carian’ (au fost mai multe, unele distruse
din Antichitate, fie din cauză că firicelele de apă au secat și
rezervoarele au fost demolate de localnici, fie s-au surpat):
toate au fost clădite la sursele naturale de apă - izvoare ori
pâraie - întâlnite pe traseul Căii Sacre (și e interesant că unele
dintre ele - bine integrate în mediu - sunt încă utilizate de
către localnici). Cele mai vechi urme - rămășițe ceramice -
datează de la mijlocul secolului VII î.C. iar ale construcțiilor
din piatră (gnais și marmură) din secolul VI î.C.: atunci a fost
sfârșitul Erei arhaice grecești. În antichitate, Strabon în Urme ale Căii Sacre Cariane
‘Geografia’ XIV 2:23 a scris despre Labranda ca aflată între
Mylasa și Alabanda, pe acolo fiind transportate - pe Calea “Cea mai bună asemănare din Caria cu vestita Cale
Sacră - lucruri sfinte, în procesiuni. Aelian în lucrarea Sacră a fost drumul de 16 km dintre Milet și Didyma (acela
‘Despre caracteristicile animalelor’ 12:30 a scris că în nu era flancat de rezervoare cu apă sfințită, ci de statui de
rezervoarele cu apă sfințită erau și pești purtând podoabe leoaice, unde preoții cârmuitori ai procesiunilor se opreau din
aurite. Exploratori din secolul XIX - ca Anton Prokesch von
198
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
cântări pentru a rosti rugăciuni). Pe Calea Sacră, de-a lungul
vremurilor rezervoarele au fost surse de apă utile drumeților;
foarte probabil - pentru a opri accesul animalelor - căsuțele de
piatră adăpostind rezervoarele de apă inițial aveau ușă de
lemn, permițând folosirea doar de către oameni: zidurile
laterale încadrând incinta se numeau ‘dromos’ iar apa
excedentară curgea în exteriorul căsuțelor, atunci animalele -
fie domestice ca vite sau câini, fie sălbatice ca urși / ce în
vechime existau în vecinătate ori mistreți - putând-o folosi.
Rezervoarele trebuiau curățite temporar, căci favorizau
vegetația abundentă (unele și azi sunt întreținute, pentru
grădinărit, cu atenție însă, căci atrag șerpi mari). Deși
dimensiunile diferă, căsuțele de piatră în general aveau 2-3
metri pe lungime / lățime, fiind înalte de circa 2 metri. Acum
- la începutul mileniului III - la izvorul de lângă drumul
asfaltat, sătenii din Kargî-cak încă țin în funcție, curățind
periodic ceea ce a fost ‘dromos’ amenajat din mileniul I î.C.,
cu loc deasupra pentru cană (ce poate să fi fost amenajat așa
de la început)”:
Dromos în Kargî-cak
“În Sanctuarul Gherga, pereții căsuțelor de piatră ale
cisternelor / rezervoarelor sunt decorate cu capete de leoaice
(4 dintre ele nici nu au zidurile laterale exterioare tip
‘dromos’); în baza formei literelor inscripțiilor găsite pe ele,
au fost datate ca din secolul IV î.C. (la 1 km Sud de
Sanctuarul Gherga exista o străveche fermă, care a avut o
căsuță de piatră similară la izvor). Pe drumurile din jurul
GhergaKome - așezării Gherga - există mai multe căsuțe de
piatră ale străvechilor cisterne / rezervoare, încă
neinventariate (ce ar putea fi studiate în viitor): Calea Sacră
ajungea acolo de la Alabanda. Specialiști ca Dorl-
Klingenschmid în anul 2001 au afirmat despre rezervoare că
existau dinaintea Căii Sacre”. (Profesorul Unal Oziș de la
Universitatea din Izmir a studiat cele mai vechi cisterne din
zonă, afirmând că datau din Epoca Bronzului, dinaintea
Războiului Troian / mileniul II î.C).
199
Răspândirea rezervoarelor de tip Carian
(Dr. Abdulkadir Baran, 2008)
Dr. Alexander Herda - profesor universitar de istorie
în Germania - în studiul “Grecii și viziunile noastre despre
Kariani” din anul 2013 a scris: “Karianii se auto-numeau
Kark; așa ceva poate era legat de eroul etnonim Kar - în locul
numit Gherga Kome - și probabil de asemenea a fost
etnonimul Gherghiților. În perioada arhaică, în teritoriile
Milesiene Gherghiții au fost indigeni, la fel ca Lelegii și
Karianii” (Mitologia Greacă a reținut că o strănepoată a
regelui Lelex - etnonimul Lelegilor - a fost Sparta). Preoții
care oficiau ceremoniile de pe Calea Sacră dintre capitala
Cariei Mylasa și Gherga-Kome, cel mai mare Sanctuar
Carian, nu erau din mediul urban laic, ci desigur din
așezământul consacrat religios: un criteriu (pe lângă populația
de proveniență) era și că în orașe, respectiv în mediul urban,
preoții aveau mandate limitate, pe când în mediul pastoral
relativ central Carian - așa cum a fost Sanctuarul Gherga - ei
erau dedicați pe viață (“syngeneia” practicată în zonă a fost
de exemplu studiată și de Dr. Oliver Hulden în anul 2009 ori
de Dr. Christina Williamson în anul 2013). După cum în
Vechea Lume nu era nici o inflație de Munți Sacri, similar nu
era nici o inflație de Căi Sacre, așa că de unele străvechi
structuri sacre au fost explicit conectați Kurganii / Gherganii
- respectiv Ghergarii / Gherghiții - reflectând realitățile
vremurilor, anume reliefând inclusiv importanța Gherga
(astfel, exemple din spațiul Românesc al Epocii Pietrei sunt
Babele cu Sfinxul pe același Sacru Munte din Bucegi în
paleolitic, Brazda lui Iorgu / Novac ca Sacră Cale în N
Dunării inferioare de migrări din neolitic, ș.a.m.d.); așa cum
în Egipt a fost Calea Ghirga - lungă de 200 km - între Vestica
Oază Kharga din Sahara și Esticul oraș Gherga de pe Nil
(natal al primului faraon), în Anatolia Calea Sacră din Caria
dintre Vestica Mylasa / Myla-sa = “Moara sfântă” și Esticul
Sanctuar Gherga poate fi mai precis identificată drept tocmai
Calea Sacră Gherga, atât fiindcă era slujită de către preoții
Gherga, cât și pentru că avea ca destinație Sfânta așezare
Gherga. Geograful Antic Strabon XIV 2:23 a scris:
“Mylasianii au 2 Temple ale lui Zeus, unul în oraș și unul în
Labraunda, o localitate de munte așezată pe drumul ce
coboară din Alabanda la Mylasa. Aici se află vechiul Templu
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
al lui Zeus și o statuie de lemn a lui, în postură militară.
Acesta e cinstit de populația din împrejurimi și de Mylasiani.
Drumul e din piatră, cam de 60 stadii, numit ‘Calea Sacră’.
Pe acest drum sunt purtate ofrande sacre în alai de procesiuni:
cortegii; slujesc ca preoți cei mai de vază dintre cetățeni, de-a
lungul întregii lor vieți. Acestea sunt obiceiurile aparte ale
acestui oraș. Dar mai există și al treilea Templu, cel închinat
lui Zeus Karios, lăcaș comun tuturor Carianilor, de care
beneficiază și Lydienii și Mysienii ca niște frați. Se
povestește că Mylasa a fost în vechime un sat, reședința
regală a Carianilor (și a Casei Hecatomnos). Cel mai aproape
țărm marin de oraș e Physkos, portul Mylasianilor”. Zeus
Karios - tatăl Zeilor Apollo și Dionysos, cu mari statui
străjuind Calea Sacră în Sanctuarul Gherga - era slăvit în
Sanctuarul Gherga (inclusiv drept Cavaler Carian) iar portul
Physkos azi e Marmaris 36,51 lat. N, 28,16 long. E / Turcia;
generalul Austriac Anton Prokesch 1795-1876 explicit a scris
că a fost pe traseul Căii Sacre dintre Mylasa și Gherga, unde
o stație semnificativă era Gargeseh / azi Kargîcak (iar
Labraunda era Karghe-djak, acolo Milesienii făcându-și o
stație Antică religioasă asemănătoare în funcționalitate ca mai
îndepărtatul așezământ Gherga: așa cum a studiat și Dr. Bilge
Umar în anul 1987, sufixul Luvian / Luwian “wanda” -
regăsit de pildă în denumirile orașelor Alabanda ori
Labraunda din zona Sanctuarului Gherga - însemna
“abundent”, astfel că Alabanda = Gherghelie, adică având
mulți cai, “ala” la Cariani fiind cai iar Karghe-djak /
Labraunda însemna localitatea cu o mulțime de topoare, căci
“labrys” = toporul dublu, emblematic la strămoșii Grecilor,
astfel încât se poate înțelege că în orașele din arealul
Sanctuarului Gherga se găseau multe topoare și mulți cai,
respectiv chiar averi Cavalerești, o altă bogăție de acolo,
menționată de Carianul Herodot în “Istorii” 5:119, putând fi
impresionanții platani ziși “laparsa”). De altfel, Anticul
Plutarh în “Quaestiones Graecae” 2:302 a consemnat că în
Labraunda o statuie a lui Zeus avea într-o mână originalul
topor dublu - zis “labrys” - al Hipolitei / regina Amazoanelor,
care a ajuns în Templul din Caria după ce voinicul Hercule i
l-a luat (simbolul “labrys” - labirintul fiind construcția prin
care se ajungea la el - a fost evidențiat inclusiv în neoliticul
Românesc, după cum a studiat de exemplu în anul 1964
istoricul Austriac Fritz Schachermeyr, profesor la
Universitatea din Viena); înaintea metalelor, topoarele erau
din piatră, cu mânerele desigur din lemn / ce puteau fi
inclusiv din esența tare a măreților platani. Este de știut că în
primul an al secolului V î.C., anume în anul 499 î.C., pe
Valea Marsyas - lângă Sanctuarul Gherga - a fost prima
bătălie dintre Cariani și Perși, Carianii și aliații lor din Cilicia,
ș.a. fiind copleșiți de mărimea armatei Perșilor, ajungând să
piardă în încleștare 10 mii de oameni / de 5 ori mai mulți
decât Perșii, care au pierdut 2 mii (astfel cum a documentat
istoricul Herodot în acel secol); după bătălia de lângă
Sanctuarul Gherga, retrași în Karghe-djak = Labraunda,
Carianii împreună cu aliații lor coalizați de Milesieni și alții
nu s-au lăsat, curând luptându-se din nou cu armata Perșilor,
suferind pierderi și mai grozave: războiul a durat mult, în
final Țara Gherghiților / Caria ajungând inclusă ca satrapie în
Imperiul Persan. Aflat în centrul Regatului Cariei, la S de
Râul Meandru, în comparaţie cu alte construcţii
contemporane, inclusiv cu unele “minuni ale lumii” din
spaţiul de trai al Gherghiţilor, Templul Gherga din cadrul
complexului Sanctuarului Gherga a fost o realizare relativ
micuţă - contând legătura intimă cu divinul, în loc de o
200
clădire somptuoasă - reproducând în piatră (din mileniul I î.C.
inscripţionat cu mari litere Cariane / Grecești - pe toată piatra
frontonului - “GHERGA”) Templul anterior din lemn care
funcţiona pe acel loc, însă întregul așezământ religios a fost
măreţ, lung de un kilometru şi jumătate / o dimensiune uriaşă
atât pentru timpurile funcţionării sale, cât şi acum: într-un
decor îmbelșugat de crânguri / dumbrăvi - ideal pentru orgii /
în Vechea Lume curtezanele Amazoane rămânând cunoscute
și prin preferații lor parteneri Ghergari - Sanctuarul Gherga a
fost efectiv cel mai mare aşezământ religios al Cariei = Ţara
Gherghiţilor (un exemplu istoric acolo a fost de la începutul
secolului V î.C. prin “Sfatul Ţării” din anul 499 î.C. ţinut
între Stâlpii Albi / Popii Albi = Pilonii Albi / Coloanele Albe
ale sale - adică lângă hermele ale căror socluri încă există -
din cauza atacării Kariei / Cariei de către Imperialii Perşi,
după cum a scris în acel secol V î.C. autohtonul Carian
Herodot Karka în “Istorii” 5:118).
Gherga între Hyllarima și Alabanda
În arealul Sanctuarului Gherga, ceremoniile de
spălări ale păcatelor - respectiv curățirile păcatelor - erau
urmate de agape = praznice somptuoase / petreceri puternice
și de orgii, ca bucurii ale “renașterilor” credincioșilor. Din
Izmir / “Iz-mir”, la S de care acum e gura Meandrului “Mic”
= Râul Cayster / Caistru, cercetătorul Turc Erkmen Senan
1958-2013 a scris în anul 2009 (a și pictat un tablou
înfățișând Templul Gherga cu un an înainte de a muri):
“Vechea așezare Gherga din Valea Cine a avut un caracter
foarte diferit: era un oraș mai mare decât localitățile Antice
obișnuite. Rămășițele sunt izbitoare, în Anatolia nefiind loc
mai fascinant. Semnificația numelui Gherga e legată de
denumirile istorice din Turcia, așa cum e Caria (numele Lu-
vian / Luvian Kark): originea numelui se afla în nobilul
Gherga, așa cum e confirmat și acum (de asemenea,
documentele Hitite au menționat Karki - respectiv Carca -
drept numele Țării, ceea ce reflecta aceeași semnificație);
Strâmtoarea Dardanele, Troada cu Gherghita (ca denumirea
străvechiului oraș), Ida ca unul dintre munți cu Piscul
Karkaur ca punct culminant, etc., sunt exemple cu nume
sinonim”.
Sanctuarul Gherga în Epoca Modernă
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Conform “Dicţionarului de simboluri”, “sanctuar

însemna loc al secretelor; cel puţin acela a fost sensul
spuselor anticului istoric Philon din Byblos / Liban, care
afirma că intrarea în sanctuar deja reprezenta pătrunderea
misteriilor divine, o denumire ce desemna un loc retras,
adăpostind un tezaur”. Statuia monumentală din piatră a
Zeului Dionysos (“Dio-nys” / “dublu-născut”), de aproape 5
metri înălţime şi de peste 3 tone în greutate, a străjuit intrarea
Sudică - dinspre oraşul Hilarima - a marelui Sanctuar Gherga
din Caria / Anatolia, încă de la realizarea sa în mileniul I î.C.,
când a fost inscripţionată pe piept cu litere Cariane / Greceşti
mari: “GHERGA”; în areal, pe lângă statuia nocturnului Zeu
Dionis Gherga, inclusiv azi se poate vedea statuia diurnului
Zeu Apollon Gherga (tot monumentală - cu dimensiuni
asemănătoare de înălţime şi de greutate - şi tot inscripţionată
GHERGA pe piept cu litere Cariane / Greceşti de o
şchioapă), ei fiind fraţi vitregi, fiii aceluiaşi Ghergar Zeus /
prolificul tată al mai multora. Epoca Bronzului: Gherghiții dominau Troia
(Dr. Rostislav Oreshko, 2016)

În continuare apare perspectiva Română, Ghergara

Troia fiind între Caria / Țara Gherghiților - având Sanctuarul
Gherga - și actuala Țară cu cei mai mulți Gherga = România:

Sanctuarul Gherga
între Alabanda / Waliwanda și Hyllarima / Wallarima

Vechi de aproape 3 milenii, marile statui din piatră

ale divinilor fraţi Gherga - nocturnul Dionysos şi diurnul
Apollo - din Sanctuarul Gherga (cel mai mare aşezământ
religios al Cariei, cu lungimea de circa un kilometru şi
jumătate, având în centru Templul Gherga, marele
stabiliment religios din SV Anatoliei - acum SV Turciei
actuale, la SV de Bazinul Pontic, pe drumul dintre
Waliwanda și Wallarima / respectiv Alabanda și Hyllarima -
cuprinzând şi multe alte artefacte Gherga, de tot felul de
mărimi) sunt printre dovezile fizice / materiale foarte
concrete susţinând cele prezentate în această lucrare, despre
“Originea Gherga”; amploarea lor (de dimensiuni colosale, în
stilul arhaic “Kouroi” al tinerilor nobili, al căror model în
Vechea Lume întâi a apărut în Wilusa / Troia şi în Insula Perspectivă Românească
Delos / inima Cicladelor) relevau importanţa uriaşă Gherga.
O mulţime de relicve Gherga, vechi de mai înainte
cu aproximativ alte încă 3 milenii faţă de cele fizice
Anatoliene, se află într-o răspândire serioasă pe mari
suprafeţe - cele mai numeroase găsindu-se în afara Anatoliei -
fiind ale populaţiei Kurgane, aflate în nenumărate gorgane
(mari măguri / movile funerare, în general neinvestigate de
către arheologii din România, Țara din V Pontic, în SV căreia
se află Banatul, acum regiunea cu cea mai mare concentraţie
nominală Gherga din lume, Gherga în prezent găsindu-se în
fiecare județ Bănățean): oamenii care le-au lăsat - cârmuitorii
fiind Ghergani - au fost primii Indo-Europeni, după 3 milenii
al traiului organizat de către dinaştii Gherga în Civilizaţia
201
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

pierdută datorită Potopului Pontic (aşadar, primele urme

fizice / materiale foarte concrete Kurgane / Ghergane în
gorgane au vechimea de peste 6 milenii, ele fiind ulterioare
cu circa 3 milenii Civilizaţiei Atlante, când - dovediţi şi prin
analize genetice, ca probe foarte concrete - au cârmuit cei mai
recenţi Gherghi / după ultima mutaţie genetică, anume cea
funcţională şi în prezent). În anul 2000 - cu un an înainte de a
muri - preotul Dumitru Bălașa a scris despre multele gorgane
aflate în România, exemplificând cu câteva: “Mormintele
tumulare sunt în număr foarte mare pe teritoriul Daciei și este
regretabil că ele nu au fost catalogate și dispar prin nivelarea
terenurilor cu mijloace automate sau manuale. Le-am numit
morminte princiare, întrucât au aparținut unor conducători
sau chiar conducătoare, cum vrea să însemne Movila Miresei,
Movilele Geamăna / Gemene, Gorgăneasa, cele 2 Gurgumee
de lângă Mănăstirea Stănești - necropola lui Stroe Buzescu -
etc., toate în sudul județului Vâlcea” (e de observat despre
boierul Stroe Buzescu că a fost ginerele jupanului Gherghia;
etimologic, denumirea de “boieri” își avea rădăcina prin ceea
ce se înțelegea în Vechea Lume ca războinici / “răz-boinici”
lideri, căci “boi” / “voi” reda așa ceva: cel mai mare dintre
boieri era voivodul iar la Români “voia” era porunca
oricăruia dintre ei, prin frecventa echivalență “B”=“V” -
științific / lingvistic știut ca “betacism” - termenul de
“voinici” fiind conectat celui de “răz-boinici”). Dr. Gavril
Cornuțiu în “Problema substratului dacic al limbii române” a
scris: “În legătură cu rezistența unei limbi închegate, mature,
la influențele exterioare să schițăm următorul aspect. Orice
denumire pornește de la un sens, de la o semnificație, care
permite formarea unei familii de cuvinte necesare pentru a Gorgane în România
exprima diversele implicații semnificative ale acestora.
Pornind de la acest aspect reiese că denumirea inițială, Printre sinonime, Românii au verbe și ca turti,
pornind de la sens, a conducătorului feudal al principatelor despuia, dezbrăca, dezgoli, despăduri, defrișa, crăcăna, etc.
române a fost acela de Domn, de la Dominator. Evoluția (de pildă, Anticii Agatârși / “Aga-Târși” au fost lideri
ulterioară, în contextul limbii române, a denonimării spre Ghergani, conform înțelesurilor pentru “aga = “șef” și
Domnitor, are un sens. De aceea, soția Domnului era “târșuri” = “crăcane”; conform istoricului Anatolian Herodot
Doamnă, Domniță. De aceea, Domnul domnește. De aceea, Karka 4:8, AgaTârșii erau descendenții lui Hercule iar
Voievodul nu are Voievodeasă, ori altfel de Voievo, ci doar Romanul Valerius Flaccus 6:135 a egalat AgaTârșii cu
Doamnă. De aceea Voievodul nu voievodește ci domnește. ThyrsaGeții, târșurile fiind emblematice în celebrările
Titulatura de Voievod este agățată titulaturii originale, ca o dionisiace): în Vechea Lume, cei care purtau cârje - zise și
traducere a acesteia pentru lumea slavă care se revărsa în jur, “târș” - erau cârmuitorii teraselor pe care erau stabiliți în
ea nu era necesară instituției în funcționarea sa internă. Că pe așezările urbane de tip “var” Varahii / Valahii, Veghetorii
parcurs au existat perioade de abuz a titulaturii de voievod, vadurilor / trecerilor apelor vecine. Atunci, la sărbătorile
care abuz tindea să o marginalizeze pe aceea de domn, este dionisiace, prin beţii - cu dublă semnificaţie, anume beţia
deja o altă problemă. Exemplul acesta mai argumentează și vulgară dată de băutură şi beţia mistică sau iniţiatică ducând
faptul că limba română era matură, era un corp lingvistic la starea de transă - se credea că era facilitat dialogul dintre
structurat coerent și specific la venirea slavilor în secolele V- oameni şi Zei (Cultul Dionysiac, corespunzător unor
VI”. Literalmente din vechea Greacă, “Dyo nous” = “dublă cercetători, a pătruns printre Greci de la Traci - iar la aceia
raţiune” (“nous” fiind “intelect” / “raţiune”). Zeul drept “Dio- probabil prin ultimul val Kurgan - ca un ecou din Vechea
nysos” era atât al înţelepţilor din Sanctuarul Carian Gherga, Civilizaţie Europeană centrată tocmai în regiunea Banat, “Di-
cât şi al autohtonilor deştepţi din răsăriteana Nysa ori din Onis” / “Di-On” fiind un “ecou” al celor 2 Ani / Vechi şi
apuseana Naxos, etc.: patronând fertilitatea şi extazul, Dionis Nou). Poetul Ionian / adică V Anatolian Anacreon 582-485
/ Dionysos era considerat ca eliberatorul vieţii odată cu î.C. în fragmentul 38 a afirmat că Zeul Dionysos a fost tatăl
venirea primăverii, fiind sărbătorit mai ales de către femei Graţiilor (notate Kharites de vechii Greci, termenul “Kalo”
purtând piei de cerb, agitând târşuri, la luminile torţelor pentru “frumuseţe” provenind aşa, “L” înlocuind “R”; de
purtate de ele, prin orgii nocturne (i se mai zicea “Nyctelius” pildă şi poetul Antic Nonnus a scris la fel, în “Dionysiaca”
= “Nocturnul”); corespunzător “Dicționarului de sinonime” 15:87, spre deosebire de alte versiuni mitice, care i-au atribuit
de Luiza & Mircea Seche din anul 1982 și “Noului dicționar lui Zeus paternitatea Graţiilor): indiferent de geneză, ele
explicativ al limbii române” din anul 2002, la Români verbul oricum aparţinând familiei divine, dintre Graţii, patroana
“a se târși” înseamnă “a sta cu picioarele desfăcute (ca un splendorii şi a gloriei Kharis - popular ştiută şi ca Aglaia - a
târș)”. născut pentru şchiopul / falicul Zeu Hefaistos = Vulcan /
“Vul-can” 4 fete, patroanele reputaţiei, slavei, elocinţei şi
202
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

întâmpinării (Graţiile aduceau bucurii în festivaluri iar Homer
şi Hesiod, primii poeţi Europeni - originari din portul V
Anatolian Cume al Gherghinilor, din N Cariei - le-au
consemnat drept cele mai strălucitoare / “stră-lucitoare”
divinităţi ale timpurilor străvechi, în arealul lor şi nu numai).
Despre Zeul Vulcan / Hefaistos Khalkeus poetul Homer, din
portul Vest Anatolian Cume al Gherghinilor, a scris - în
cântul 18 al “Iliadei” - că a sălășuit 9 ani într-o peșteră a
năvalnicei Okeanos = Dunărea (adică la cataractele Gherdap);
Zeul Hephaistos era prescurtat denumit de Egipteni ca Opas,
fiind știut ca patronul opaițelor (lămpilor / torțelor): în
Vechea Lume, celebrarea Strălucitului / “Stră-lucitorului”
Zeu era marcată de tineri alergând cu torțe aprinse, dinaintea
patronării de către Zeus a Olimpului / “O-limpului” =
Muntelui Sacru luminat de lămpi (conform studiului de
Michael Ventris și John Chadwick, etimologic denumirea lui
era conectată de acvatica “Apaitijo” din scrierea lineară “A”,
respectiv de sexuala “Phait” din scrierea lineară “B” / ambele
din Epoca Bronzului). La Iranieni, “demnitatea” /
“splendoarea” era “pharra” (în versiunea mai recentă
“khorra”): a avut echivalentul Arameu / “A-Rameu” ca
“gada”, însemnând “noroc” (Avestan, Zoroastru = Gargo-șt
fiind în legătură cu “strălucirea” / “stră-lucirea”; cercetătorul
Sanjay Sonawani din India în anul 2015 a arătat că profetul
Zoroastru a fost indicat și ca Dakhyu). În religia zoroastră,
dragonul Az Daha a fost învins de eroul Θrita, știut Iranian ca
Gherșasp (respectiv Garșasp / Kirsasp) iar Vedicii, anume cei
care vegheau / vedeau, l-au considerat ca Trita - adică “Al
Treilea” - drept ajutorul Zeului Indra, fiind respectat ca
divinitate acvatică, la hinduși “apas” însemnând “ape”, în
Gyagar / India confruntarea cu Dragonul având loc în mod
Tradițional la trecerea în Noul An; în anul 2014, lingvistul
John Colarusso a identificat numele Indra - Andrei în
Română - ca derivat din termenul Circasian = Ghergan
utilizat pentru “Uriaș” (“Puternic” / “Viril”).
eroului cu dragonul în spațiul Indo-European (inclusiv
Iranian) și la începutul mileniului I î.C., mit existent așadar
cu peste un mileniu anterior Sfântului Gheorghe din Anatolia;
savantul a scris că ghergul = “g/herbul” - blazonul - regelui
Gherșasp înfățișa leul auriu și dragonul negru: erau cele 2
părți în confruntare, sub lumina astrului nocturn, Selena. În
anul 2000, Dr. Francois de Blois de la Universitatea Londrei -
capitala Britanică - a afirmat: “Gherșasp a fost venerat în
Templul Focului din Karkoy / Sistan (la granița Iranului cu
Sudul Afgan / Zabuli-stan); înainte de Asadi din Tus, despre
Gherșasp a scris Abul Balki în ‘Șah-name’ / ‘Povestea
regilor’, timpuriul autor de la începutul perioadei Samanide”.
Lacul Sistan - în care se varsă Fluviul Haraxvati din fostul
sistem acvifer al Civilizației Ghaggar - se află în Nordul
Valochi-stan / Balochi-stan, zonă ce are în Parcul Național
Hingol din Paki-stan structura Sfinxului (așa cum a studiat și
cercetătorul Bibhu Dev Misra din Kolkata / India, în anul
2017):
Tatăl lui Zeus, respectiv “moşul” / bunicul Zeului
Dionis, a fost cel ştiut de vechii Greci ca “Timpul” = Cronos
(Crăciun la Români) iar mama lui Zeus a fost Zeiţa Rhea -
patroana Raiului - echivalată în Anatolia cu Cybele / Kybela,
adică Marea Mamă Ghirghe = Kirke; în imaginea următoare
se poate vedea statuia prăbuşită a Marii Zeiţe Mamă Ghirghe
- Kirke / Kybela - din Sanctuarul Anatolian Gherga al
Regatului Cariei (cu o uriaşă urmă din piatră a labei de
leoaică în faţa soclului său):

Circasia
(în N Caucazian, între Mările Caspică și Karga / Azov)

În secolul XI, poetul Iranian Asadi Tusi a scris

“Garșasp-name” (adică “Epopeea lui Garșasp”), în care a
arătat că eroul Gherșasp / Garșasp a fost fiul Zeului Yama și
că a omorât dragonul în Zabuli-stan / Sudul Afgan, după care
a pețit o prințesă Rumână - din apuseanul tărâm Rum - dar nu
a avut copii: regele Gherș-asp / Garșasp a cârmuit Zabuli-stan
până la moartea sa acolo, în Regatul unde s-a consacrat Statuia Marii Mame în Sanctuarul Gherga din Anatolia
legendar. Specialiști în analiza străvechiului Iran - ca
profesorul Oktor Skjaervo de la Universitatea Americană
Harvard în anul 1987 - au documentat vehicularea luptei
203
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
În anul 1986, autorii Dana Facaros și Michael Pauls
în cartea lor despre Turcia au scris: “La SE de orașul Antic
Alabanda (însă expediția nu-i ușoară) se poate vizita Gherga,
fără îndoială cu cele mai bizare ruine din Vestul Turciei. Un
mare mister aici îl formează nenumăratele inscripții ‘Gherga’
pe fiecare monument și pe stânci, existând inclusiv
‘GergaKome’ - însemnând ‘așezământul Gherga’ - de parcă
indigenii ar fi vrut să se asigure că locul va fi reținut de către
oricine. Unele litere au chiar și un metru înălțime; nimic
similar nu mai există înregistrat în nici un oraș străvechi. De
fapt, nimeni nu știe dacă era un oraș real sau poate un
important sanctuar religios al Cariei, ori că Gherga era fie
numele așezământului, fie numele divinității venerate aici.
Atracția semnificativă e templul, aproape perfect conservat,
ce pare aproape o parodie arhitecturală Grecească, cu
acoperișul din piatră mimând unul din lemn. În vecinătate e o
mare statuie prăbușită, inscripționată Gherga; o altă statuie
căzută e în partea Vestică, lângă 2 prese de ulei și o pereche
de monumente piramidale înalte. Nici un scriitor vechi nu a
scris despre așezământul Gherga, nici o parte a așezământului
nu a fost excavată: ce-o fi fost, inclusiv înțelesul
enigmaticilor sale monumente, rămâne un mister total”.
Studiul “GERGAKOME” de 220 pagini
(mărimea A4) din 2008
Dr. Winfried Held - profesor universitar de istorie în
Germania - a scris în cartea “GergaKome” din anul 2008
despre Sanctuarul Gherga din SV Anatoliei (savantul a
permis special extrase din lucrarea sa pentru “Originea
Gherga”): “Gherga Kome era Sanctuarul regal al Regatului
Cariei, aflat în zona Montană a Bazinului Marsyas (azi Râul
204
Cine Cay). Sanctuarul Gherga este la depărtare de primele
așezări, ajungându-se acolo doar pedestru, pe traseele
caprelor; în vechime însă era pe drumul de legătură dintre
Văile Marsyas și Harpasos, așezământul religios Gherga fiind
stație la jumătatea drumului dintre orașele Hyllarima și
Alabanda. Am început să studiez Sanctuarul Gherga din
1994, pe baza schiței la scară mare a documentației
monumentelor; asemenea procedură corespunde
posibilităților umane și financiare reduse, în teren pe durată
scurtă (asemenea metodologie a fost suficientă, fiind similară
pionieratului întreprins tot în Caria deja de peste 3 decenii, de
mulți cercetători). Peisajul înconjurător format din gnaisuri a
furnizat rocile gri închise utilizate la realizările
monumentelor Gherga (acum mai existând 1 Templu, 3 statui
colosale, 8 case, 19 stele de forme diferite, etc., majoritatea
bine conservate, ceea ce evocă o mare eficiență a lucrului în
piatră, din vremurile arhaice ale executării lor). Sanctuarul
Gherga se întinde pe circa 1 kmp în capătul superior al Văii
unui pârâu și în Nord e delimitat de un zid Ciclopic - de tip
‘Temenos’ - marcat cu mari inscripții GHERGA/S; în interior
are 3 importante areale: Nordic, central și Sud-Vestic. Arealul
central are principala terasă a Sanctuarului Gherga; e de
formă alungită iar în partea sa răsăriteană era inima
așezământului religios (lângă peretele Ciclopic, unde mai
sunt cioturile unor piloni): acolo e micuțul Templu Gherga,
construit din gnaisuri, încă în picioare, cu un fronton
impunător (arată ca din lemn, însă a fost făcut din piatră).
Templul Gherga a fost acoperit cu mari dale de gnais, ce se
sprijină pe pereții exteriori ai construcției: arată fragil, însă nu
e deloc fragil, ci foarte robust. La intrare are o nișă delimitată
de lespezi și o boltă pentru baldachin (așezată pe 2 piloni
laterali). Frontonul Templului Gherga este inscripționat
GERGAS; la început, nișa conținea imaginea cultică de tip
‘Xoana’ - adică din lemn - a Zeiței Kybela / Sibila și era
închisă cu o draperie. Lângă Templul Gherga era uriașa
statuie a Zeiței Sibila / Kybela - în mărime dublă față de cea
naturală, din piatră - reprezentând imaginea cultică a
ArtemIdei așa cum a fost în Efes: avea în jurul gâtului un
voal, pe cap purta coroana cu flori, fiind îmbrăcată în blănuri
și piele de taur / bovină. La răsărit de Templul Gherga se afla
statuia - aproape la fel de mare - a Zeului Apollo, purtând
hlamida (mantia purpurie) și arcul cu săgeți; în mamelonul
său drept și în buric au fost inserate pietre colorate -
prelucrate în Alabanda - ce formau un contrast cu statuia din
gnais. Zeul Apollo a fost flancat de 2 plăci etichetate
GHERGA iar însuși pe statuie era săpată inscripția GHERGA
KOME. Accesul spre centrul sacru de pe partea Estică al
terasei principale era pe lângă 2 bazine de piatră dotate cu apă
curentă - ca fântâni - servind purificării cultice a vizitatorilor.
În partea de mijloc a terasei principale au fost căsuțele în
forma literei Π - ‘Pi’ - acoperite cu plăci de piatră, având în
interior bazine pentru apa adusă prin conducte de la pârâul
din apropiere, inscripționate GHERGA iar una MARSYAS
(sursa sacră). Pe terase se pot vedea mari marcaje
inscripționate, îndeosebi spre Nord: ele erau aniconice (nu
însoțeau reprezentări divine); căsuțele au decorațiuni cu
leoaice și delfini. Arealul Sud-Vestic al Sanctuarului Gherga
are o terasă stâncoasă mai mică, pe care se afla statuia
colosală a Zeului Dionysos, străjuit de un cap de panteră
săpat la bază iar la nivelul cel mai inferior apărea un călăreț -
care poate fi interpretat ca Zeus Karios - pe acolo trecând
Calea Sacră înspre centrul Sanctuarului. Căsuțe au fost până
în zona Nordică a așezământului religios, unde se întâlneau
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

pelerinii, la târgul organizat într-o mică piață; acolo se afla și

un conac, dedicat lucrărilor agricole pe terasele
înconjurătoare ale Sanctuarului Gherga. Așezământul religios
pare să fi apărut brusc: nu au putut fi identificate fazele sale
de început; acum aspectul său e Antic (datând din secolele II-
III). Monumentele sale - începând cu statuia Marii Zeițe - dar
și caracteristicile unor inscripții datează însă din timpuri
imemoriale. Cuvântul GHERGA nu e Grec; prin urmare,
trebuie să provină din Cariană. Însuși Kybela, principala
divinitate a așezământului religios, reflecta cine era venerată
în Sanctuar ca Mama Gherga - în sensul de Kariană - iar
ceilalți Zei din Sanctuarul Gherga au permis recunoașterea ei
în cultul de bază (așa cum era și în Nysa pe Valea Meandrului
din Epoca Fierului), acolo intersectându-se 2 mituri. La
început - sub patronajul Kybelei - au fost Marsyas și Apollo
(în versiunea mitică Frigiană, Râul Marsyas ar fi izvorât în
același loc - numit Kelainai - ca și Râul Meandru);
așezământul religios Gherga se afla însă în Bazinul Râului
Satiri
Marsyas (azi Râul Cine Cay), din care avea apa. Al doilea mit
a fost copilăria lui Dionysos în anturajul nimfelor, totul sub
În Vechea Lume, momentul mitic al trecerii
patronajul Zeiței Kybela; așadar, tatăl lui Dionysos se pare că
dominanței instrumentelor muzicale de la cele de suflat la
era Zeus Karios. Sanctuarul Gherga se dovedește a fi fost
cele cu corzi a fost marcat Carian / Ghergan: se pare că nu la
sursa acelor mituri, puțin modificate față de realitatea locală:
izvorul Râului Meandru (unde exista localitatea Apamea /
dincolo de originea lor Cariană, ele s-au regăsit chiar și prin
Kelainai 38,04 lat. N, 30,10 long. E, după cum a scris autorul
monumente la Frigieni ori la Ionieni (ca de pildă cum a fost
Antic Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 5:29, care a
Artemisionul din Efes până în perioada Imperială Romană).
menționat izvorul Aulocrene 38,25 lat. N, 30,25 long. E -
Sanctuarul Gherga e original: corespunzător cunoașterii
spre granița Cariei cu Afriki / Frigia - ca loc), ci în Sanctuarul
noastre, a fost un așezământ religios fără pereche; se poate
Gherga din Regatul Karia / Caria al Gherghiților ar fi fost
înțelege că era puternic înrădăcinat în trecutul mitic, așa cum
legendara competiție a Pelasgului Marsyas, șaman cântăreț la
bogatul său interior relevă, că a influențat semnificativ elita
flautul dublu, profetul Orfeu/s al Tracilor fiind considerat
Greacă. În asemenea context, așezământul religios Gherga
fratele său profesional (tatăl lor fiind stăpân peste apele
este o noutate, prin faptul că explicit nu era Grec, ci autentic
curgătoare și peste vin, rege al Tracilor) contra divinului
Carian și așa ar trebui considerat, chiar dacă e fără seamăn
Apollo Gergithios, strălucit / “stră-lucitor” cântăreț la harpă /
inclusiv în ansamblul Regatului Cariei. Probabil că înțelepții
liră, fratele geamăn al ArtemIdei, sora sa mai mare, patroana
din Sanctuarul Gherga și din orașul Alabanda au fost înrudiți
vânătorilor (tatăl lor era Ghergarul Zeus, știut ca Zeus Karios
ori au lucrat în simbioză. Este interesantă lipsa - în stratul de
și reprezentat prin figura unui călăreț emblematic = Cavalerul
la suprafață - a resturilor ceramice, ceea ce presupune un uz
Carian); câștigătorul - divinul diurn Apollo Gergithios, Zeul
restrâns de gen în interiorul așezământului religios (așa ceva
Zorilor / Luminii - a avut în Sanctuarul Gherga statuia
era tipic cimitirelor): în orice caz, Sanctuarul Gherga a fost -
impozantă ridicată lângă cea a Marii Mame iar nocturnul
cu siguranță - cel mai curios așezământ religios din Vechea
Dionysos (conectat de învinsul Marsyas) și-a avut statuia
Asie Mică”.
impozantă lângă Poarta Sudică a marelui așezământ religios,
pe unde veneau credincioșii din orașul Hyllarima. Forma
fluierului dublu - un fluier pentru sunetele grave și un fluier
pentru sunetele înalte - aducea cu creanga radiestezică în chip
de “Y”, la fel ca simbolul luminii (inducând cracii desfăcuți
pentru fecunditate și fertilitate); în “Carte de istorie a
muzicii”, autorii Români George Pascu și Melania Boțocan
au scris despre Vechea Lume că “în ruinele Carkemis, s-au
găsit basoreliefuri reprezentând muzicieni care cântau din
fluier dublu, lăută, tobă iar cele găsite în ținuturile Siriei sau
în Cipru înfățișează instrumente de suflat / fluierul dublu,
instrumente de coarde / lăuta și chitara (‘cytera’), respectiv
instrumente de percuție / tobe mici”. Satirului Pelasg Marsyas
(legat - prin Traci - de denumirea Mărțișorului), faimos
pentru celebrarea fertilității, i se zicea în mare vechime Silen,
fiind știut ca tutorele lui Dionysos, care i-a fost încredințat
spre creștere de către Hermes / bunicul Gherga; Marsyas
Silen / Seilenos - cu atributul nocturn al Selenei / Sfintei Luni
- a avut nimfe și satiri ca prunci: ambii competitori în muzică
- Marsyas Seilenos și Zeul Apollo - erau Gherghiți iar
confruntarea lor a avut loc în centrul Regatului Cariei, pe
partea dreaptă a fostei Văi Marsyas / azi Valea Cine (Râu
205
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

afluent de stânga al Meandrului “Mare”), acolo unde și în

prezent pot fi văzute ruinele Sanctuarului Gherga.

Schiță de Dr. Ronald Marchese, 1992

Poziția străvechiului Sanctuar Gherga - în centrul

Regatului Cariei - a fost relevantă: așezământul religios era
încadrat de Văile paralele ale Râurilor Marsyas la V / azi
Çine Çayı în Turcă și Harpasos / Harpasus la E / azi Akçay în
Turcă, apele acelora izvorând din Munții de la S, fiind
colectate de Râul Meandru de la N; onomastica Râului
Harpasus e conectată de harpa Zeului Apollo (în Greacă άρπα
“arpa”), la apus onomastica Râului Marsyas fiind legată de Harpa de pe gherghia / stema Irlandei
numele Pelasgului satir fluierător Marsyas ca și cea de la
răsărit a Râului Marsynus - azi în Turcă zis Dandalaz în În anul 1859, savantul Frederic Bergmann de la
Districtul Karacasu - pe malurile căruia a fost Aphrodisias, Universitatea din Strasbourg a scris în cartea sa despre Geți
principala locație cultică a frumoasei Zeițe Ἀφροδίτη că la vremea retragerii celor 10 mii de Greci (adică la
Afrodita a iubirii senzuale din zori, mult venerată în grădini, începutul secolului IV î.C.) în Caria pe malurile Râului
cea provenită din spuma Mării, divinitatea care promitea Harpasus, aproape de orașul Knos, erau Saki = Sciți stabiliți
navigația bună pe Mare. Dr. Ronald Marchese 1947-2021 deja în număr atât de mare încât au fost remarcați de către
(profesor de arheologie la Universitatea Minnesotei) a studiat Xenofon; au fost deplasați acolo în vremea împăratului Cyrus
zona și a scris despre “Rămășițele Cariei. Turnul de veghe “cel Mare”, însă cu timpul și-au abandonat moravurile, religia
din Arpas”, în anul 1992: “La confluența Râului Harpasus cu și limba, pierzându-se printre cei din Anatolia / Asia “Mică”:
Meandrul exista străvechea Harpasa / Arpas; au rămas puține iată așadar că în mileniul I î.C. Sciții existau deopotrivă în
ruine, deoarece râpa de acolo s-a surpat, devenind aluviune a Sciția “Mică” = Dobrogea (regiunea colonizată din secolul
Meandrului. Priveliștea din acel loc cuprindea o bună parte a VII î.C. de către Carianii cârmuiți de către sacrii Gherghiți),
Bazinului Meandrului: spre E către Frigia, spre N către în Caria lângă Sanctuarul Gherga - vecina Vale Harpasus cu
Lydia, spre V către Ionia iar spre S către inima Cariei. Turnul Sciți datând din secolul VI î.C. delimitând la răsărit
de veghe din Arpas / Harpasa - fiind mai sus în relief - vedea așezământul religios Carian / Ghergan - în Canaan unde la
spre apus Turnul de veghe al Văii Marsyas (acum Râul Cine, voința Ghergheseilor în secolul IV î.C. a apărut Decapolis cu
tot afluent al Meandrului). Datarea Turnurilor e dificilă: administrarea din Scythopolis / oraș Scit, etc.
probabil erau de la începutul secolului IV î.C. (când au fost
ridicate pentru a monitoriza mișcările de trupe în special
dinspre Vest): zona era a graniței Nordice Cariane, Turnul
Harpasa / Arpas nefiind singur pe Valea Meandrului,
putându-se monitoriza și traficul pe apă, respectiv - prin
excepționala panoramă - cam orice transport din acea parte a
șesului Meandrului: Râul Meandru era navigabil începând
exact de la Turnul Harpasa în jos (inclusiv orașul Tralles /
Aydîn - cel mai mare de pe Râul Meandru, în afara portului
Milet aflat la gura sa în Marea Egee - era vizibil). Prin
rețeaua de Turnuri - ce semnalizau între ele noaptea cu foc iar
ziua cu fum - întregul Regat Carian era avertizat în caz de
pericol. Funcționarea Turnurilor s-a încheiat când au apărut În Valea Harpasus - Estul Sanctuarului Gherga din Caria -
Romanii”. au fost mulți Sciți, încă din secolul VI î.C. (conform
savantului Frederic Bergmann / Universitatea Strasbourg)

206
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Dr. Memduh Dağdeviren - arheolog Turc - a cercetat
în anul 2021 gorganul / tumulul “Mutaf Tepe” de pe Valea
Çine / Marsyas (datat pe la mijlocul mileniului I î.C.), cu
publicarea în anul 2022: “În regiunea Caria, lângă fertila
parte agricolă din interior - Valea Marsyas fiind semnificativă
- a funcționat Sanctuarul Gherga. În zona rurală erau dese
înmormântări pe la mijlocul mileniului I î.C. Gorganul Mutaf
se găsește în Valea Marsyas / Çine, având intrarea în partea
Sudică; monumentul a fost devastat de hoți încă din
Antichitate. Grinzile sale de piatră imitau structura lemnului:
o practică obișnuită în Caria secolului VI î.C. (caracteristici
arhitecturale asemănătoare s-au regăsit în Valea Harpasos /
Akçay - paralelă cu Valea Marsyas / Çine - dar și în Lydia
Nordică, ocupată de Perși în secolul VI î.C., ca de exemplu la
gorganele Harpasa Asarlık Tepe și Uşak-Selçikler, datând
cam din aceeași perioadă)”.
Gorgan în apusul Gherga / sfârșitul secolului VI î.C.
(Dr. Memduh Dağdeviren, 2022)
Pe atunci Gherghiții rurali - oligarhi cu mari
proprietăți în Caria - controlau agricol Bazinul Meandrului
până la portul Milet de la gura Râului (de unde din secolul
VII î.C. - de când Sanctuarul Gherga a fost realizat Ciclopic
din pietre - plecau în Dobrogea = Sciția “Mică” coloniști
Cariani cârmuiți de sacrii Gherghiți; în același timp,
mercenari Cariani - printre care au fost și Gherghiți - activau
inclusiv în Garda faraonică). Pare plauzibil că Sciții în partea
superioară a Bazinului Meandrului - la poalele Sanctuarului
Gherga - au fost din Sciția “Mică”: sacrii Gherghiți din Caria
- care cârmuiau coloniștii din Caria în Dobrogea - ar fi adus
(din varii motive) Sciți din Dobrogea în Caria; concubinajul
de tipul Cariano-Scit - sau de tipul Greco-Get - era cam
același în mileniul I î.C., atât în Sciția “Mică”, cât și în Asia
“Mică”. Puternicii Gherghiți în Caria acelor vremuri nu doar
au adus Sciți în partea superioară a Bazinului Meandrului, ci
în paralel au ajutat cunoașterea, sprijinind în partea inferioară
a Bazinului Meandrului ivirea - pe baza contactelor în
principal cu vechii Indieni, cu Fenicienii, cu vechii Egipteni,
cu Geții din Dobrogea - a celebrei “Școli din Milet”: prima
instituție educativă a vechilor Greci. Istoria a arătat că încă de
la apariția Imperială, Perșii au fost opriți de Sciți / Geți în
extinderea Nordică: Perșii nu au agreat Sciții / Geții; la
începutul secolului V î.C. Sfatul Carian a decis tocmai în
Sanctuarul Gherga să lupte contra Imperiului Persan iar în
secolul IV î.C. - când a venit armata Makedonilor - Carianii /
Gherghiții s-au înrolat pentru distrugerea Imperiului Perșilor.
Poate se potrivește remarca diverșilor cercetători ai Vechii
Lumi că prezențele Carianilor au fost atestate și oriental: în
Canaan - printre Fenicienii și vechii Evrei / care au avut
Cariani în Garda regală - în Mesopotamia (de exemplu pe
Eufrat în garnizoana Garga-miș), ș.a.m.d.; în secolul IV î.C.
207
în armata împăratului Alexandru “cel Mare” (ce a ajuns până
în India) au luptat și Cariani - rămânând mărturii despre unii
generali că au fost Gherghiți - de exemplu o mare reușită
marcându-se prin întemeierea în Canaan a ceea ce a fost
provincia Imperială Decapolis, cu capitala la Schytopolis / în
Galileea biblicilor Gherghesei. Echivalarea Sciților cu Geții -
astfel cum s-a procedat din trecut până în Epoca Modernă - ar
duce la interpretările celor ce au fost: “Schyto-polis” / Orașul
Sciților era de fapt Orașul Geților, în Ierusalimul secolului I
Grădina “Gheți-mani” - adică a Oamenilor Geți - a fost
Grădina Geților, guvernatorul Pilat din Pont al Romanilor din
timpul lui Iisus era de baștină nobil Get (căci “pileat” la Geți
însemna aristocrat) iar proveniența sa Pontică reda în
Canaanul de la Marea Mediterană obârșia sa de la Marea
Neagră / unde pe atunci era fieful Get, etc.
În Regatul Cariei, Sanctuarul Gherga - din S Râului
Milet - era încadrat la V de Râul Marsyas iar la E de Râul
Harpasos: în Vechea Lume, hidronimele aveau semnificații.
Conform Anticului Nonnus în “Dionysiaca” 29:243, Marsyas
Seilenos era fiul “nenăscut” al Gaiei, adică era “autokhthon”,
respectiv a apărut pe deplin din pământ = lut / argilă - similar
a fost primul om, făcut din țărână, corespunzător Bibliei /
Vechiului Testament în “Facerea” 2:7 - iar conform lui
Apollodorus în “Biblioteca” 1:24 el se trăgea de pe Muntele
Sacru Olympos (creat de Marea Zeiță a Pământului Gaia în
Anatolia, nu în Balcani): în legendă a rămas că pielea
învinsului Pelasg Marsyas - numele “Ma-rsya” însemnând
“Marele înțelept” / “Înțeleptul Lunii” - a fost dusă la izvorul
Meandrului (în străvechea Tradiție a închinărilor la izvoare),
căci Meandrul = “Mândrul” era Râul colector al apei
curgătoare numită Marsyas după Pelasgul învins, în Valea
unde se afla marele așezământ religios, Sanctuarul Gherga =
GergaKome; istoricul Herodot Karka 7:26 - localnic /
autohton în secolul V î.C. al regiunii - a scris că învingătorul
Apollo, divinul cântăreț la instrumental muzical cu corzi, a
făcut acolo din pielea învinsului satir un burduf = cimpoi
(denumit “gaida”, tot instrument muzical de suflat / simbolul
învinsului). Evenimentul petrecut după înfruntarea dintre
prințul Pelasg Marsya/s și Zeul Luminii Apollo/n, anume că
pielea omului învins a fost expusă de victoriosul divin la
izvorul Râului Mândru / Meandru - cea mai mare apă
curgătoare a regiunii - n-a însemnat și că fapta ar fi fost
acolo, de exemplu istoricul Antic Pliniu “cel Bătrân” plasând-
o altundeva (el însă indicând Aulocrene - pe drumul dinspre
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Caria spre Afriki / Frigia - la circa 15 km distanță de
localitatea Apamea / “Apa-mea”). În legătură cu acea legendă
despre străvechea competiție muzicală dintre Gherghitul
Marsya / “Ma-rsua” = “Înțeleptul Lunii” și Gherghitul Apollo
= “Înțeleptul Soarelui”, Sanctuarul Gherga avea triplă
importanță: marca fizic locul desfășurării acelei înfruntări,
consacra marele moment Civilizațional al trecerii
instrumentelor muzicale de la cele de suflat (fluier, flaut, nai,
gaida / cimpoi, etc.) la cele cu corzi (cetera, ghitara, harpa,
lira, vioara, etc.) și - cel mai durabil - proceda ceremonial la
“spălarea păcatelor” vizitatorilor (celebrările sfârșindu-se cu
banchete / petreceri câteodată foarte dinamice, deopotrivă
orgiastice sau muzicale). Este de știut că în anul 601 papa
Grigore “cel Mare” - Ghergan în Roma - a introdus la creștini
(pe atunci nu existau ortodocși ori catolici, cultul fiind același
iar papalitatea era bizantină, respectiv Tracă) ceea ce a rămas
cunoscută ca “Apa Gregoriană”: un amestec de apă / ca
simbol al curățeniei, sare / simbol al sănătății, cenușă / simbol
al umilinței și vin / simbol al abundenței, toate binecuvântate
= exorcizate separat dar utilizate împreună în soluție - mai
mult ca apa sfințită / agheasma - la ritualul consacrării
Altarului Bisericii, pentru purificarea solemnă (adică
târnosirea); procedura a fost scrisă în Epistola papală
Gregoriană către Sf. Mellitus, care a fost trimis de el în
misiunea de convertire creștină a altarelor păgâne din Anglia
(iar rețetarul - respectiv procedura - s-a transmis în timp /
Apa Gregoriană bazându-se pe o practică a Vechii Lumi). De
altfel, un ecou Ghergan din secolul I (dimensionat Geto-Scit)
a fost fenomenul religios pornit în lume din Episcopia
Decapolis centrată Galileean / Canaanean - al cărei episcop,
primul din lume, a fost Ghergheseul exorcizat de către însuși
Iisus - prin duzina de apostoli de la Cina cea de Taină pe care
îi avea în eparhie pentru creștinarea Vechii Lumi: misiunea
Sf. Andrei - cel mai mare dintre apostoli - a fost tocmai în
Sciția “Mică” = Dobrogea colonizată de Carianii avându-i ca
fruntași pe sacrii Gherghiți (fratele apostolului Andrei -
anume Sf. Petru - a mers la Roma / capitala Imperiului
Roman, unde a fost primul papă).
În Antichitate, geograful Anatolian Strabon XIV
2:26 a scris: “Alabanda este clădită la poalele a 2 coline astfel
unite încât oferă înfățișarea unui samar așezat pe spatele
măgarului. Apollonios Malacos, făcând haz pe socoteala
orașului, și din pricina acelor coline și din cauza mulțimii
scorpionilor, zicea că orașul Alabanda e o legătură de coșuri
cu scorpioni așternută ca o șa pe măgar; într-adevăr,
208
Alabanda și Mylasa sunt înțesate de acele lighioane - ca și
întreaga regiune muntoasă dintre ele - și se află la cheremul
unor oameni senzuali și desfrânați, în jurul cărora roiesc
multe cântărețe la harpe”. Probabil în vremea veche folosirea
culorii albastre caracteriza lumea zonei (chiar și la haine); Dr.
Haydar Durusoy din Turcia a scris despre “Secretul din
spatele vopsirii cu albastru în Anatolia”: “Pretutindeni
apăreau ramele ușilor și geamurilor colorate în albastru,
legenda - iar nu știința - fiind motivată de protecție, anume că
scorpionilor nu le place culoarea albastră și că acea culoare
alungă spiritele rele”. În anul 2009, Dr. Oliver Hulden - de la
Institutul de Arheologie Clasică al Universității Ludwig
Maximilan din Munchen / Germania - a apreciat la
așezământul Gherga fuziunea dimensiunilor laică și religioasă
(anume, conjuncția agricolă cu cea cultică): “Unele
construcții din așezământul Gherga al Cariei au caracter
agricol, pe fundalul cultic fiind unele clădiri și instalații laice;
în timp, majoritatea constatărilor variate - în evidente
conexiuni religioase și laice - sugerează aparența
așezământului ca așezare adevărată (sanctuarul a fost și o
localitate rurală / un oraș agricol). Problema modului în care
rezultatele trebuie interpretate detaliat este prin
revalorificarea unor elemente structurale. Ca funcție cultică, e
clar că principala divinitate venerată a fost Marea Doamnă /
Zeiță; ca funcție agricolă, e clar despre prezențele târgului din
partea Nordică - unde înnoptau pelerinii / vizitatorii - și ale
grupării monumentale de acolo pentru depozitări de mărfuri
și găzduiri de oameni (împreună cu animalele lor însoțitoare)
că presupuneau sprijinul necesar existenței. În Gherga Kome,
factorul fizic a fost dominat de colosalele statui aniconice
‘argos lithoi’, de chiuvetele / bazinele asigurând abundența de
apă pentru Cultul Cybelei, etc. iar factorul uman de
‘syngeneia’ Gherga și de cele 2 importante mituri de acolo,
anume al copilăriei Zeului Dionysos, respectiv al confuntării
Zeului Apollo - fratele său vitreg - de către localnicul
Marsyas”. După cum a scris în anul 2016 arheoloaga Cecilie
Brons de la Universitatea din Copenhaga / capitala Daneză,
“expresia ‘argos lithoi’ era folosită de Greci pentru statuile
brute / nefinisate, venerate similar ca meteoriții = pietrele
căzute din Cer; conform celor scrise de Anticul Carian
Pausania 7:22, acel rit era mai vechi decât Cultul statuilor
divinităților: ‘în timpurile îndepărtate, toți Grecii se închinau
pietrelor nelucrate - argos lithoi - iar nu în fața imaginilor
zeilor’. Se știe că marile statui din piatră finisate au apărut
abia în secolul VI î.C., anterior fiind popularele ‘xoana’, cele
din lemn”. Despre “syngeneia” care a fost remarcată la
Gherga, istoricul Francez Alain Bresson a scris în anul 1985
că “termenul ‘syngeneia’ - înrudit cu ‘ethnos’ - a fost popular
în secolele V-IV î.C.; era un act de rezistență, pentru
emancipare, cu 2 centre de manifestare, ambele în Caria: unul
în jurul Alabandei și unul în zona Milesiană”; în anul 2008,
Dr. Winfried Held - profesor universitar de istorie în
Germania - a scris în concluziile cărții “GergaKome” despre
“syngeneia” Gherga-Alabanda. În Antichitate, pornind de la
harnicii Gherga - fruntași din timpuri imemoriale în diverse
domenii agricole - Grecii au ajuns să atribuie lucrătorilor
pământurilor, anume țăranilor / plugarilor, termeni legați
onomastic tipic de cei care le-au fost modelele: astfel,
Γεωργοi / Gheorgoi = “fermieri” inclusiv în Greaca actuală.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Influențe Gherga în mileniul I î.C.
Dr. Bilge Umar (născut în Karșîyaka 38,27 lat. N,
27,06 long. E, lângă Izmir / Turcia) a apreciat - în studiul său
despre numele istorice ale Kariei - că: “În străvechiul grai
Anatolian Luvian, Gherga în forma Karka însemna ‘Sufletul
zăpezii’, influența onomastică fiind Iraniană; înaintea
Războiului Troian, Kheti / Hitiții echivalau nobilii Gherga cu
‘Karka’ / ‘Karki’ (în dimensiunea acvatică, Strâmtoarea
Dardanele a Regatului Troiei avea aceeași sorginte iar în
dimensiune Montană așa era Gargara / Karkaura de pe
Masivul Ida, inclusiv Vârful Gargaros al acelui Munte
Sacru)”. Dr. Alexander Herda - profesor universitar de istorie
în Germania - în studiul “Grecii și viziunea noastră despre
Kariani” din anul 2009 a susținut: “În mod repetat, sursele
Hitite și Egiptene din secolul XIV î.C. au menționat
etnonimul ‘GRS’ / ‘KRS’ (sursele Elamite ‘Kurka’,
Babilonene ‘Karsăja’, Aramaice ‘Krky’, ș.a.); toate acele
desemnări străine se refereau la auto-denumirea Karianilor
drept ‘Kark’ (de asemenea, puteau prezenta numele eroului
eponim Kar - în locația numită Gherga / ‘Gergas Kome’ - și
probabil etnonimul era Gherghit). Poetul Anatolian Homer a
indicat în ‘Iliada’ 2:859-861 că în secolul XIII î.C. Karianii
din Milet au fost aliații Troiei: ‘Nastes mâna la încaier pe
Karii de limbă străină / Care-n Milet locuiau și pe Muntele
Ftiri pădurosul / Și pe la Râul Meandru și sus pe-nălțimi la
Micale’. Același autor a mai scris în ‘Iliada’ 4:138-139 că pe
atunci femeile Kariei știau colorarea cu purpuriu (folosind
scumpa vopsea obținută din scoicile Mediteranei - la fel ca
meșteșugarele Cretei - înaintea Fenicienelor ori
Grecoaicelor): ‘Cum o femeie Meonă ori Kară vopsește-n
porfiră / Fildeșul alb, o găteală ce poartă pe fălci telegarii’;
poetul Homer a utilizat străvechiul adjectiv Cretan ‘popureja’
iar ulterior pe așa bază au apărut termenii Greci ‘phoinix’
pentru ‘purpuriu’ sau Phoinike pentru Fenicia. Încă din
timpurile ‘Oamenilor Mării’, adică imediat după încheierea
Epocii Bronzului, Karianii au fost celebri navigatori și
constructori de nave, țărmurile Cariei - bine împădurite -
având resurse lemnoase abundente (până în Bazinul Râului
Indos / azi Dalaman Cay). Karianii au fost prezenți pe Insule
semnificative, ca Delos în Ciclade ori Samos în Sporade
(despre Insula Samos - populată de indigenii Sami - ca Lelegă
sau Kariană au scris în secolul VI î.C. filozoful Pherekydes
din Insula Cicladică Syros în fragmentul 155, geograful
Anatolian Strabon XIV 1:3, geograful Karian Pausania 7:2,
ș.a.), ceea ce se explică prin migrația Karianilor de la E spre
V: mișcarea din Anatolia în Insule o continua pe cea din
Epoca Bronzului a Indo-Europenilor dinspre Asia Mică spre
Marea Egee; Karianii au navigat cu vasele lor foarte rapide
până în Marea Neagră (de pildă, colonia Kios de pe malul
ProPontis / al Mării Albe = Marmara era Kariană în secolul
209
VII î.C. după cum a scris filozoful Aristotel în secolul IV î.C.,
pe țărmul Vest Pontic / al Mării Negre - în Dobrogea - exista
‘Portul Carian’ după cum a scris geograful Antic Mela 2:22,
etc). Colonizările Kariane ale ProPontusului și Pontusului -
adică ale Mărilor Albă și Neagră - au început înaintea altor
colonizări Grecești (cum au fost cele ulterioare Ioniene
demarate după secolul VII î.C). Războinicii Kariani s-au
deosebit de la început de Greci prin pumnalele și iataganele
lor - săbii curbate - despre care a scris și istoricul Herodot
Karka (5:112, 7:93); începând cu secolul IX î.C., Karianii au
fost faimoși mercenari în Orientul Apropiat, la fel ajungând și
Grecii Estici / Anatolieni începând cu secolul VII î.C. (ceea
ce l-a făcut pe poetul Archilochos din Insula Cicladică Paros
să-i egaleze - la mijlocul secolului VII î.C. - pe Kariani cu
sinonimul pentru ‘mercenari’). Prima coabitare Kariano-
Greacă a fost în metropola Milet a Kariei; lângă capitala
politică Milas a Kariei a existat așezarea Europos / Euromos
(se poate observa despre Karkamîș / Garga-miș pe Fluviul
Euphratos / Eufrat că a fost Europus). Anatolianul Homer i-a
etichetat pe Kariani ca ‘Barbaroi’, vorbind o limbă
neinteligibilă (mențiunea sa fiind cea dintâi despre Barbari la
Greci); acel termen onomatopeic ‘Barbar’ - comparativ azi e
‘BlaBla’ - a fost despre o limbă străină față de Greacă, de
exemplu Kariana fiind cam ca o Greacă rău grăită (și
geograful Antic Strabon XIV 2:28 a observat așa ceva).
Istoricul Karian Herodot a scris despre un strălucit interpret
între Kariană și Greacă, anume Mys din Karga-miș / Europus,
care a tradus în Beoția Elenilor profeția unui Karian. În
secolul VII î.C., faimosul filozof Thales - unul dintre cei 7
înțelepți ai Greciei - era dintr-o familie aristocratică
Milesiană iar în acel timp al perioadei arhaice, o populație
trăind în teritoriile Milesiene puteau fi Gherghiții (așa cum a
scris Heraclides Ponticus în fragmentul 50). La sfârșitul
secolului VI î.C., constructori și sculptori Kariani - notați
‘Karkă’ de Perși - au lucrat în Persepolis și la palatul
împăratului Darius din Susa. Sanctuarul țărănesc / rural
‘Gherga Kome’ din Bazinul Râului Marsyas - în apropierea
cetății Alabanda - era un produs al Cultului Carian al Mamei
Cybele mult mai vechi decât timpul Antic: formele cursive
ale literelor inscripțiilor - de exemplu ‘Omega’ la KOME,
‘Sigma’ / la GERGA/S, ‘Alfa’ barată cu liniuță orizontală,
caracteristică secolului IV î.C. - indică vremuri mai
stră/vechi”. Valoroasa analiză de la începutul mileniului III
despre contextul Gherga în Karia / Caria pornind din mileniul
II î.C. - așa cum a făcut-o de exemplu savantul German
tocmai citat - nu e însă decât parte a întregului regional sau
foarte puțin din contextul general Gherga în Veche Lume (de
exemplu, în avale de Europus / Karga-miș pe Fluviul Eufrat
mai exista și Dura-Europos, în Nordul Gherghe-seilor
Galileeii). Așadar, Herodot Karka în cartea 8 de “Istorii” a
atestat în mileniul I î.C. / secolul V î.C. atât prezența Cariană
în Balcani, cât și că Mys din SE Turciei (din cetatea Garga-
mîș / Europus pe Eufrat) știa Graiul Carian din SV Turciei
(din Țara Gherghiților); iată fragmentul respectiv în Româna
secolului XVII (un rezumat de spătarul A/Român Nicolae
Milescu, despre expediția Persană în Europa):
“133. Iar Mardonie la Tesalia a ernat și de aci să
porni și trimitea pre la toate vrăjile un om ce-l chiema Șoarice
/ Mys, de cerca toate vrăjile. Deci altă știu cum nu va fi
întrebat, numai pentru lucrurile războiului.
134. Și pentru aceea a început a îmbla
pretutindirilea.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

135. Și la Tivei / Tebani a vrăjit pre limba Carească.
Și așa, a dus la Mardonie vrăjile ce-a vrăjit acesta”.
(În Greaca actuală, “șoarece” - fostul “mys” - e
“pontikos”, în Ucraineană fiind “mâșa” iar în Rusă fixându-se
ca “muș”; rădăcina Indo-Europeană “mys” a dat deopotrivă
înțelesuri ca șoarece sau mușchi: Mysia ori Moesia au fost
zonele celor cu mușchi dar și bântuite de șoareci).
străveche, transmiterile mesajelor divine erau prin muzică (fie
doar prin voce - solitară ori corală - fie cu instrumente de
percuție, de suflat ori cu corzi) iar acolo principalii interpreți
erau preoții și preotesele Gherga - împreună chiar cu pruncii
lor - credincioșii creditându-i pe cei din clerul Gherga atât ca
mari compozitori, cât și ca mari cântăreți; interpretările
Gherga aveau loc lângă monumentele Gherga și lângă marile
inscripții Gherga, vizibile în multe locuri din mediul
înconjurător Templului Gherga (buricul / centrul Sanctuarului
Gherga). Întregul complex - marele așezământ religios Carian
- a fost ca o stațiune, mult apreciată de Cariani pentru
serviciile de spălarea păcatelor după mărturisirile lor, pentru
ușurările trăite după împărtășiri prin retragerile lângă
inscripțiile sfinte Gherga și reculegerile lor astfel, în
relativele intimități de sub cerul liber dintre ei și Zeitățile /
îngerii lor, acolo (lângă monumentele Gherga ori lângă mai
îndepărtatele stânci inscripționate Gherga, probabil marcate
corespunzător radiesteziei locurilor) pelerinii culcându-se:
viziunile / visele lor erau interpretate ulterior de clericii /
ierarhii Gherga, poruncile primite de la preotesele și preoții
Gherga fiind urmate / respectate cu sfințenie de credincioși
înapoi la casele lor; astfel erau incluse sfaturi pentru cei
bolnavi, previziuni pentru cei curioși despre cele ce vor urma,
interpretări ale vocilor strămoșilor lor, etc., toate creionând
dimensiunea regală de fapt a puternicilor Gherga printre ei,
căci Regatul Cariei era însuși Țara Gherghiților iar Tradiția
respectivă Ghergană - clar conectată cu divinul - a fost mult
timp recunoscută și respectată ca atare.

În Sanctuarul Gherga din Caria, la “Coloanele Albe”

/ “Pilonii Albi” era cu multă fală și în mod falic venerat
“moșul Gher” = mesagerul divin Gher-mes / Hermes (atestat
biblic ca Ham, bunicul lui Gherghe-seu) care a rămas
cunoscut în Vechea Lume ca inventatorul instrumentelor
muzicale principale, atât al celor de suflat - adică al fluierului
și flautului dublu, respectiv al naiului - cât și al celor cu corzi,
respectiv al lirei, etc.; de fapt, termenul de “muzică” a
provenit de la Muze, anume: de la zânele / femeile care
inspirau cântatul, preotesele Marii Zeițe = “Mu-Ze” / Muze
(iar divinul “G/Her-mes” - “moșul G/Her” = Hermes / “Her-
mes” - a fost cel dintâi “mesa-ger” / mesager din Vechea
Lume). Mesajele dintre Zei și oameni erau transmise de către
divinii mesageri prin versuri și muzică, fie solitar (cum o
făceau primii mesageri, ca moșul G/Her = G/Hermes ori
îngerul Gavri-il / Gabri-el), fie prin corurile lor - la început
familiale, pe care le-au constituit și le-au condus, compunând
cântece pentru a grăi corespunzător cele sacre - fie
acompaniați de instrumente muzicale de percuție / ca toaca
sau toba, de suflat / ca fluierul sau naiul, cu corzi / ca lira sau
cetera, etc.; așa cum a studiat Dr. Andrei Oișteanu -
președintele “Asociației Române de Istorie a Religiilor” - în
“Ordine și haos. Mit și magie în cultura tradițională
românească”, Noe a chemat viețuitoarele la arcă pentru
îmbarcare bătând toaca (de altfel, toaca reproducea prin
sunetul său primele lovituri în codru ale lucrului forestier iar
în Vechea Lume oamenii au defrișat pădurile din varii
motive, pentru locuit, pentru culturi agricole, etc.: la fel ca
toaca, toba șamanică - realizată din lemn sacru - avea aceeași
funcție). În Sanctuarul Gherga din Regatul Cariei - pe marea
întindere a așezământului religios - se practicau deopotrivă
concerte (în colectiv) și cânt separat: așa cum era Tradiția

210
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
La Templul Gherga
Anterior cu multe milenii - în timpul când mai
existau Neandertalii - oamenii Homo Sapiens au observat o
diferenţă netă a lor faţă de oamenii Neandertal (pe lângă cea
dintre simțurile lor - văz, auz, miros, gust, pipăit, etc. -
Neandertalii fiind mult mai sensibili decât Homo Sapiens):
prin comparaţie, ceea ce la Homo Sapiens există sub forma
de creierul mic şi de creierul mare, între care e glanda pineală
/ epifiză, formaţiune nepereche cu proprietăţi deosebite,
legată de “al treilea ochi”, la Neandertal era sub forma celor 2
părţi ale creierului egale în mărime, ca “2 creiere” (aspect
alimentând dorinţa oamenilor Homo Sapiens de a atinge
asemenea dezvoltare, la care ar fi putut ajunge numai printr-o
dublă naştere; oamenii Cro Magnon au fost chiar mai Uriaşi
decât oamenii Neandertal dar pe spirala timpului erau
corciturile bărbaţilor Neandertal cu femeile Homo Sapiens şi
la ei diferenţierea celor 2 creiere a început să se manifeste,
mai pregnantă aceea rămânând la Homo Sapiens / adică
“oameni înţelepţi”, ajunşi astfel tocmai pentru compensarea
abilităţilor absente faţă de cele - cu rang de reper - ale
oamenilor Neandertal, persoane la care de exemplu, din cauza
volumului egal al celor 2 creiere, percepțiile erau diferite,
erau diferite visele față de ale lor, etc., de exemplu acum
unele tulburări la oameni, de genul autismului, putând fi
astfel înrădăcinate).
Neandertali
211
Privind aparițiile unor asemenea personaje - mai
îndepărtații Uriași, Titani Neandertali și Giganți Cro Magnon
- respectiv nașterile “înțelepților” oameni Homo Sapiens, din
cele mai vechi timpuri s-au reținut anumite aspecte,
perpetuate în Vechea Lume până la a fi cunoscute în prezent.
În India, deoarece cuvântul care o desemnează înseamnă şi
“nenăscut”, capra - în Latină “hircus” - a devenit simbolul
substanţei primordiale care încă nu s-a manifestat: unii Sirieni
- şi apoi anumiţi Romani - purtau în timpul rugăciunii un
veşmânt numit “cilicium”, ţesut din păr de capră, pentru a
simboliza comuniunea cu divinitatea (corespunzător
lingviștilor Charlton Lewis și Charles Short în anul 1879,
Greaca veche avea pentru “țesător” termenul γέρδιος
“gherdio”); la creştini, portul ciliciului - ştiut şi ca stofă
groasă din Cylicia / Khilikka - de către asceţi are acelaşi sens,
reflectând intenţia de mortificare a trupului prin penitenţă,
eliberând astfel sufletul înviorat ce vrea să se dăruiască
Domnului (acelaşi lucru îl evocă şi rasa călugărilor, adică a
“bătrânilor frumoși”, căci “călu-gări” asta înseamnă). În
această privinţă e de menţionat şi că - în conformitate cu
Tradiţia cea mai general admisă oriental - cuvântul “sufi”
provine de la “suf”, termenul denumind postavul din păr de
capră folosit la confecţionarea îmbrăcăminţii rituale a
dervişilor aparţinând anumitor confrerii mistice ale
musulmanilor (care urmau reguli deosebit de severe); e de
remarcat o proprietate deosebită a laptelui de capră: are
lactoză redusă (cea mai mică lactoză - glucid regăsit la
mamifere - e în laptele renilor). Intoleranța de lactoză, adică
incapacitatea de a digera lactoza (zahărul din lapte) e la
majoritatea oamenilor, Nordicii globului putând bea lapte cel
mai bine: antrenamentul metabolic pentru așa ceva s-a ivit
încă din Epoca Pietrei, printre cei care au domesticit caprele
și renii (iar în Anatolia, Sanctuarul Gherga era apropiat de
rutele caprinelor, pe planetă răspândirea Gherga regăsindu-se
în N EurAsiei, unde trăiesc renii); așa ceva nu e o
coincidență, conviețuirea om-animal fiind foarte veche,
răspândirea intolerării lactozei reflectând inclusiv migrarea
oamenilor.
Dispersia intoleranței de lactoză
Dr. Bryan Gordon - arheolog de la Muzeul de Istorie
al Canadei - a scris în anul 2003 despre vremurile când
oamenii nu existau în America: “La sfârșitul ultimei
glaciațiuni, în EurAsia calota Nordică era mărginită la Sud de
ecosistemul format din ‘stepa și tundra mamuților’ unde
trăiau ierbivore mari, ca mamuții și rinocerii lânoși, ca renii
sau bizonii ori caii sălbatici dar și caprele sălbatice, etc.; atât
numeric, cât și geografic, dominau renii, care au fost folosiți
intensiv de către vechii oameni, mai mult decât orice alt
animal. În Nordul European al Erei de Gheață, renul a fost
animalul cel mai important, înaintea tuturor: conta mai mult
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
decât mamuții, cerbii uriași sau bovinele sălbatice ori decât
marile turme de gazele - antilope, caprine, etc. - din extremul
Sudic, respectiv decât vietățile acvatice. Se poate observa
corelația ivită între fertilitatea nomazilor vânători-culegători
de atunci și ciclurile migratorii ale renilor: pentru a-și duce
sarcina, gravidele au nevoie de grăsime; datele colectate au
indicat că femeile acelor grupuri rămâneau însărcinate
primăvara și nășteau în plină iarnă. Acel șablon - de la
fecundări până la nașteri - corespundea ca debut cu migrarea
renilor din codrii unde iernau, de la începutul primăverii,
înspre tundra unde lichenii se iveau abundenți: atunci renii
puteau fi ușor prinși, ei furnizând grăsimea necesară
îndeosebi femeilor; invers, la venirea iernii, retragerea renilor
înapoi în păduri reducea posibilitățile de hrană iar ca atare și
fertilitatea. Este greu de apreciat când a apărut domesticirea
renilor: așa ceva a fost pentru întâia dată în Estul Uralilor - se
pare că în Bazinul Fluviului Enisei - iar de acolo s-a răspândit
spre răsărit în Siberia și spre apus în Scandinavia; vechii
oameni au domesticit renii pentru lapte, carne, transport și
piei”. Este de remarcat că față de domesticirea renilor în Asia
- de către Eneți, adică de cei din Bazinul Enisei - Kurganii în
Europa au domesticit caii (în Stepa din Nordul Mărilor
Caspică și Neagră).
Dr. Michael St. Clair - din Germania - a scris în anul
2018: “La culturile care au domesticit renii, legătura dintre
fertilitatea umană și ciclul migrator al renilor este
semnificativă pentru explicarea expansiunilor oamenilor după
Epoca Pietrei, căci expansiunile s-au corelat cu apariția
domesticirii renilor, fapt care a întrerupt străvechiul ciclu
(festiv primăvara dar înfometat iarna); s-a ivit astfel o sursă
permanentă de proteine și de grăsime, de care a beneficiat
întreg grupul, care s-a hrănit mult mai bine iar în schimb a
crescut rata fertilității, prin reducerea mortalității. Un succes
reproductiv mai mare a implicat și lărgirea turmei, respectiv
găsirea de pășuni bune, ceea ce a dus la expansiuni rapide în
N EurAsiei, astfel cum a făcut-o haplogrupul uman ‘N’ (după
cum au documentat cercetătorii coordonați în anul 2016 de
geneticiana Anne-Mai Ilumae de la Universitatea din Tartu /
Estonia); pe de altă parte, cercetările genetice asupra renilor
au relevat că într-adevăr Bazinul Enisei e cel unde în Epoca
Pietrei au fost domesticiți. Ținând cont de prezența bărbaților
genetic ‘N’ întâi la izvorul Fluviului Enisei (în urmă cu 13
milenii, așa cum a cercetat colectivul condus de Hu în 2016)
iar apoi la vărsarea Fluviului Enisei (în urmă cu 5 milenii, așa
cum a cercetat colectivul condus de Ilumae în 2016), se
corelează domesticirea renilor cu înaintarea îndelungată de-a
lungul cursului Enisei a bărbaților genetic ‘N’: procesul a
început în paleolitic și s-a încheiat la sfârșitul neoliticului; în
prezent - comparând statisticile oficiale - procentele
bărbaților ‘N’ din Nordul EurAsiei corespund în general
frecvențelor turmelor de reni. Înmulțirea umană s-a accentuat
după terminarea Epocii Pietrei, adică din urmă cu 5 milenii;
212
în rezumat, situația a fost explicată deopotrivă de
expansiunea renilor și de răspândirea haplogrupului uman
‘N’: ca urmare a dezghețării calotei, tundra a înaintat spre
miazănoapte iar renii sălbatici au urmat-o, cu vânătorii după
ei. Acum 5 milenii, tundra a ajuns la Cercul Arctic - locație
unde e și azi - acolo atât renii, cât și vânătorii găsindu-și
finalul geografic. Atunci a intervenit o importantă adaptare
culturală, anume domesticirea renilor: animalele în loc să fie
surse de hrană ocazională / sezonieră au ajuns surse
permanente ale subzistenței. Presați de nevoia furajării
turmelor mărite de reni domesticiți, oamenii au migrat atât
spre Est / către Pacific, cât și spre Vest / către Atlantic.
Ipoteza domesticirii renilor explică atât rapida expansiune
umană bidirecțională în Nordul EurAsiei, cât și expansiunea
limbilor Uralice (în completarea ipotezei răspândirii
agriculturii timpurii, cu limbile căreia întâlnirea a fost în
Europa, ceea ce explică diversitatea lingvistică din zona
Baltică): așadar, iată un punct de plecare pentru cercetările
viitoare, care ar putea integra perspectivele lingvistice,
genetice, istorice / arheologice, etc. (deocamdată, filogenia
internă a haplogrupului ‘N’ încă e ‘teritoriu ne-explorat’ dar
reprezintă cel mai ridicat potențial informativ privind așa
ceva)”.
Enisei se varsă în Marea Kara / Oceanul Arctic
La acestea se pot adăuga cercetările antropologice
din Bazinul Enisei / “Eni-sei” unde au activat șamanii Khargi
- de la care s-a fixat denumirea șamană pe glob - unde au trăit
Siberienii Ket dar a fost și leagănul pentru Tunguși (având
ramura Sudică Jurchen / Zorca sau Giorcia / Ciorcia, după
cum a studiat orientalistul Francez Paul Pelliot 1878-1945), a
fost leagănul pentru Sciți / S-Kiți (popular ziși Șchei de către
Români), ș.a.; iar în plus, e de remarcat - după cum a studiat
Dr. Mircea Eliade în “Şamanismul şi tehnicile arhaice ale
extazului” din anul 1951 - despre cel mai vechi șaman din
lume că a fost Siberianul Gyrgan / Gurgan (de la izvorul
Enisei): e de știut că acum în marea Peninsulă Taymîr de la
Marea Kara / Oceanul Înghețat = Arctic, aflată după Cercul
Polar - cel mai Nordic teren locuit nu doar al Rusiei
continentale, ci al globului / din apusul gurii Fluviului
Yenisei = Enisei - bărbații din populația Samoyezilor
Nganasan sunt 92% genetici ca Gherga (corespunzător Dr.
Ants Viires în anul 1993, onomastica acelora s-a înrădăcinat
tot în numele Eneților de la Enisei, la fel ca denumirea
Neneților iar despre Samoyezi, Voguli și alți HiperBorei fiind
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
de reținut, conform și antropologului Eugene Golomshtok, că
de pildă la anul 1114 au fost consemnați documentar cu
denumirea generică de Yugra / Iogra). În anul 1895, Sir
Oliver Wardrop din Regatul Britanic și Viktor Mikailovsky
din Imperiul Țarist au publicat că la Tunguși candidatului
pentru a deveni șaman trebuia i se arate în vis demonica
dublură zisă “khargi”: abia atunci era timpul pentru a învăța
riturile. Conform și Dr. Robert Torrance (profesor universitar
American) în cartea “Căutarea spirituală: transcendența în
mit, religie și știință” din anul 1994 “în inima șamanismului -
din centrul și Nordul Eurasiei - ‘khargi’ s-a fixat ca dublura
șamanului care se invoca prin bătaia tare a tobei, având rolul
de mesager al șamanului cu divinitatea cerească supremă;
‘khargi’ era sursa supremă de cunoaștere la care avea acces
șamanul, în virtutea vocației sale extatice. Este atât de viu
evocată călătoria khargi-ului, cu dialoguri comice și
dramatice, țipete sălbatice, zgomote și altele asemenea, încât
surprinde și uimește privitorul superstițios. În apogeul
extazului său, șamanul își aruncă toba și dansează o
pantomimă care ilustrează modul în care khargi efectuează
călătoria sa periculoasă (la invocarea șamanului). În timp ce
publicul hipnotizat cade într-o stare de halucinație mistică,
simțindu-se participând activ la performanța șamanului, el -
imitând zborul spiritelor sale - atinge cel mai înalt grad de
extaz, căzând spumegând la gură. Apoi, revenindu-și treptat,
începe să danseze o pantomimă simbolizând întoarcerea
khargi-ului. Legănându-se ritmic, recită faptele khargi-ului
din Lumea Cealaltă”.
Antropologul Eugene Golomshtok 1897-1950 a scris
despre Evenki - autodenumirea Tungușilor, efectiv “Euenchi”
redând “unchii” Siberiei - printre care bărbați genetic ca
Gherga există inclusiv azi: “Tungușii sau Evenkii sunt unul
dintre cele mai mari grupuri de autohtoni din Siberia Nordică.
Termenul Tungus (probabil derivat din termenul Yakut
‘Tunus’ care a fost folosit pentru toți din regiunea Yakutsk /
Yakuția sau din ‘Tung-hu’ prin care Chinezii numesc pe cei
din Manciuria) a fost aplicat pe scară largă unui număr de
triburi Siberiene înrudite lingvistic. Tungușii se numesc
‘Evenki’, un termen aparent de origine Turkă, care este tradus
de unii ca ‘riveranii lacurilor’. Poate fi derivat și din Chineză
213
pentru ‘Barbari Estici’. Pe lângă Tungușii propriu-ziși mai
sunt Lamuții (locuitori de coastă, până pe țărmurile
Peninsulei Kamchatka), Orochonii (crescători de reni în
regiunea Trans-Baikal), Manegerii de pe partea stângă a
Fluviului Amur, ș.a. Tungușii locuiesc pe un teritoriu vast, ce
variază în natură de la păduri până la munți inaccesibili și
tundră cu lacuri care se transformă iarna în vaste întinderi
înzăpezite, împărțindu-se după modul de viață în: nomazi,
semi-nomazi și sedentari; nomazii Tunguși rătăcesc în toată
Siberia răsăriteană cu renii lor, semi-nomazii Tunguși sunt
crescători de vite și pescari, având sălașuri sezoniere în
Yakuția și Trans-Baikal iar sedentarii Tunguși - cei mai
puțini - au activități agricole și de pescuit în Trans-Baikal.
Limba Evenki aparține grupului Altaic Tungus caracterizat
prin sufixe aglutinante: este bogată în cuvinte culturale și
săracă în cuvinte abstracte. Frunțile Tungușilor sunt pătrate și
bine dezvoltate, ochii căprui, piei cafenii, păr gros și negru,
guri mari cu buze lungi și subțiri. Majoritatea specialiștilor
consideră că leagănul Tungus a fost mult mai la Sud față de
teritoriul actual. Unii cercetători au plasat casa originală
Tungusă în Manciuria, alții în Mongolia de Nord, în timp ce
alții au conectat Tungușii de bazinele mijlocii ale fluviilor
Galben și Yangtze. Corespunzător surselor Chineze, în urmă
cu 2 milenii Tungușii au purtat războaie împotriva
Chinezilor, Coreenilor și Mongolilor iar Tungușii din
Manciuria au dominat China de 3 ori în istorie. Sursele
Chineze au reconstituit 3 mari migrări Tunguse: mișcarea
spre Nord a proto-Tungușilor, mișcările spre Sud în mai
multe valuri și mișcările de-a lungul zonelor de reproduceri
ale renilor. Până în mileniul I î.C. - împinși de Yakuți -
Tungușii Nordici au ocupat teritoriul la Nord de Lacul Baikal
și la Vest de fluviul Lena iar Tungușii Sudici s-au stabilit de-
a lungul părții drepte a fluviului Amur. Primii cuceritori ai
Siberiei pentru Imperiul Țarist i-au întâlnit pe Evenki la
începutul secolului XVII. Locuința Tungusă de bază este
cortul conic cu stâlp acoperit cu piei de ren sau cu pânză ori
scoarță de mesteacan la Tungușii care nu se ocupă de reni.
Cortul are o deschidere în partea de sus ce este folosită pentru
evacuarea fumului și este acoperit pentru protecție împotriva
zăpezii și frigului iarna, respectiv vara împotriva țânțarilor.
Cortul e fără ferestre, ușor de montat, potrivit pentru
transport. Dieta Tungusă constă mai ales din pești și diverse
cărnuri; femeile pregătesc toată mâncarea. Principalul mod de
transport este pe reni; pirogile din lemn au ramele acoperite
cu secțiuni de scoarță de mesteacăn și vâsle cu 2 lame.
Economia populației autohtone se bazează pe 3 ocupații
principale: vânătoare, creșterea renilor și pescuit. De
importanță secundară pentru o parte din populație este
transportul de mărfuri pe reni. Cea mai mare unitate socială
Tungusă este tribul, compus din clanuri. Clanul este un grup
de familii, e patriliniar și de obicei numit după un strămoș
masculin (unele clanuri sunt numite după râuri sau dealuri din
fostul lor habitat). Toți membrii unui clan sunt considerați a fi
rude de sânge și - în consecință - nu se pot căsători între ei.
Consiliul bătrânilor clanului alege șeful clanului - ‘gardianul
proprietăților clanului’ - ale cărei funcții includ organizarea
vânătorii comune, întreținerea capcanelor și a uneltelor de
pescuit, selecția pășunilor, etc. În caz de conflict se alege
popular un șef de război, necesar pentru a proteja clanul de
atac, pentru a transmite arta războiului, pentru a se ocupa
inclusiv de fabricarea armelor, etc. Atât șeful civil, cât și
șeful războinic, trebuie supuși unor teste de iniţieri, în care
să-și demonstreze inclusiv priceperile. Consiliul clanului mai
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
alege șamanul clanului, ia decizii judecătorești, etc. Unitatea
de bază a organizării sociale Tungusă este familia biologică:
soțul, soția și copiii lor. Moștenirea se face prin linia
patriliniară, copiii moștenind de la tatăl lor sau rudele lui, în
timp ce soția lui nu moștenește nimic. Dacă o văduvă se
recăsătorește într-un alt clan, poate să nu ia cu ea copiii
defunctului întrucât sunt proprietatea clanului lui. Acei copii
merg la fratele soțului. Termenii de relații Tunguse sunt de
tip clasificator și sunt dispuse în 3 grupe de vârstă. Aceste
grupuri sunt deosebite prin faptul că au membrii din mai
multe generații, astfel fiind:
 ‘grupa proprie’ formată din toți frații mai mari
și din membrii generației tatălui mai tineri ca
tata
 ‘grupa mai tânără’ formată din frații mai mici,
copiii proprii și copiii fraților mai mari
 ‘grupa mai vârstnică’ formată din tată, frații mai
mari ai tatălui și frații mai mici ai bunicilor
paterni”
Institutul Polar Norvegian prezintă Nordicii EurAsiei /
HiperBoreii: Uralicii în V, Altaicii în E
“Femeile sunt considerate după cum urmează: toate soțiile
celor din grupul propriu sunt de aceeași categorie cu propria
soție și poate fi potențiale soții: relațiile sexuale cu ele sunt
permise. Soțiile celor din grupa mai vârstnică sunt în același
grup cu mama iar femeile mai tinere sunt cu grupa fiicei: la
aceste 2 grupuri se menține tabu sexual strict. Căsătoria între
Tunguși este importantă din punct de vedere social, deoarece
e vizată asigurarea continuităţii clanului şi creşterea
populaţiei, satisface emoțional (o considerație importantă în
rândul Tungușilor) și întărește poziția economică a familiei.
Deși căsătoria este cea mai importantă, există relații
premaritale: o fată nu trebuie să fie virgină pentru a se
căsători dar sunt dezaprobate contactele sexuale cu non-
Tunguși iar între membrii aceluiași clan sunt strict interzise.
Nunțile au loc, de obicei, când Tungușii nu vânează. Cu
câteva zile înainte de ceremonie oamenii ambelor clanuri se
adună, fiecare în propria sa tabără, un râu separându-i. În
tabăra mirelui, îmbrăcat în hainele noi aduse de mireasă,
mirele primește oaspeții, care sărută mâna miresei.
Intermediarii scuipă pe mâna miresei de 3 ori, ceea ce
constituie ritul final. Se pregătește apoi petrecerea, cu locuri
de cinste pentru bărbați la NV iar pentru femei la SE.
Urmează băuturi, discursuri și dansuri. Aceeași petrecere se
repetă mai târziu în tabăra miresei. După cele 3 zile în total
214
ale nunții, noul cuplu părăsește locul și își întemeiază propria
gospodărie. Divorțurile în generale sunt rare: soția poate
divorța dacă el o maltratează, nu reușește să-i ofere cele
necesare sau o lasă; soțul poate divorța dacă ea îl trădează
sistematic, bea prea mult sau îl părăsește. Practic, religia
Tungusă este o combinație de 3 elemente principale:
credințele de vânătoare și de creșterea renilor, cultul
strămoșilor clanului şi şamanismul. Cosmogonic, lumea în
concepția Tungusă este împărțită în 3 părți: Lumea de Sus
(Cerul), Lumea de Mijloc (Pământul), Lumea de Jos
(prăpastioasă). Lumea de Sus este sălașul spiritelor
binevoitoare, undeva pe Pământ este sălașul umbrelor și al
sufletelor oamenilor morți iar Lumea de Jos este condusă de
puternicul spirit al Pământului, sufletele șamanilor morți
trăind acolo (panteonul Tungus e foarte mare, numele proprii
ale spiritelor variind foarte mult). Privind cultul strămoșilor
șamanilor: toți morții - numiți Khargi - sunt de temut,
sufletele strămoșilor șamanilor fiind considerate protectoare
și venerate. După moartea unui şaman, sufletul aceluia își
protejează rudele. Imaginile strămoșilor șamanilor sunt prin
idoli casnici (din lemn sau din metal). Sunt așezați pe o sanie
acoperită cu piei întregi de ren sălbatic și ținuți lângă colibă
cu fețele îndreptate spre Sud. Toate sufletele șamanilor morți
poartă numele generic Khargi. Ei trăiesc în Lumea de Jos -
zisă Kharga - sub conducerea celui mai vechi Khargi, care
este, de asemenea, responsabil și pentru Lumea de Mijloc,
adică pentru Pământ. Șamanismul Tungus reprezintă tranziția
de la vocație la ereditate, în măsura în care viitorul șaman
este destinatarul unui ‘chemări’ (când e selectat pentru
această activitate, strămoșul său șaman îi trimite - fiind
novice - sufletul unui fost șaman). Există foarte puține dovezi
care să indice o divizare în alb și negru a şamanilor. Un
șaman adevărat are atribute supra-umane, cum ar fi
capacitatea să înțeleagă limbajul animalelor, să pătrundă în
cele 3 Lumi, să ucidă un adversar de la mare distanță, să
trimită boli oamenilor și animalelor, etc. Ajutoarele spirituale
sunt alese de strămoșul șamanului. Când un șaman moare,
sufletul său călătorește în Lumea de Jos - ‘Kharga’ - iar
ajutoarele sale spirituale, care și-au pierdut stăpânul, rămân în
Lumea de Mijloc până șamanul strămoș decide ce urmează.
Pentru lecuirea bolnavilor, șamanul în vis își trimite sufletul
la strămoși ca să afle care dintre spiritele rele au intrat în
corpul pacientului și astfel a provocat boala. El spune rudelor
că ar trebui să fie făcută o ofrandă față de acel spirit (de pildă,
prin uciderea unui ren tânăr și atârnarea pielii aceluia de un
brad). În timpul procedurii, șamanul își adună spiritele-
ajutoare și trimite unul să învețe condițiile spiritului rău.
Uneori termenii sunt inacceptabili, de exemplu spiritul rău
cerând altă gazdă, cum ar fi corpul soţiei ori al fiicei
pacientului, femeia fiind preferată deoarece ‘are măruntaiele
mai dulci ca hrana Duhului’. Atunci șamanul își continuă
eforturile - bătând toba, făcând incantații, etc. - până în
următoarea zi, când se face alt sacrificiu. Dacă negocierile nu
ajută, şamanul însuși începe o călătorie în celelalte Lumi fie
pentru a lupta cu inamicul, fie pentru a primi instrucțiuni ca
spiritul rău să fie rechemat; în călătoriile sale, trece prin
pericole și dificultăți uriașe: își pune pe cap o cască de fier
când fulgeră - ‘pentru a trece prin tunet’ - merge prin zăpadă
adâncă până tremură convulsiv de frig, etc. Șamanul își
trimite sufletul în întunericul Khargi din Lumea de Jos pentru
a afla cauza bolii: aceasta se poate interpreta din cântecul său;
ședința se încheie când șamanul se prăbușește istovit și
adoarme profund. La Tunguși / Evenki multe povești spun
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
cum mamuții - ziși ‘kholi’ - au făcut râurile, lacurile,
drumurile și locurile. Yakuții dansează asemănător cu
Tungușii (de la care au preluat): în cerc; de obicei, bărbații și
femeile dansează separat”.
Tunguși = Evenki
Privind Evenkii (adică privind Tungușii), indicați de
către geneticieni ca înrudiți cu bărbații Gherga, cercetătoarea
Galina Ivanovna Keptuke 1951-2019 de la Academia Rusă -
dintr-o familie Evenkă de crescători de reni - a prezentat în
anul 1990 pentru UNESCO din patrimoniul lor: “Evenkii
credeau că Pământul a fost creat de Savaki / Fiul Cerului,
care locuia cu Khargi, fratele său mai mare. Khargi era
invidios pentru că fratele său crease Pământul iar lui nu-i
trecuse niciodată prin cap să facă ceva asemănător. Savaki -
între timp - se uita la Pământul gol și era nemulțumit. Nu a
crescut nimic, nu locuia nimeni acolo. Așa că s-a hotărât a
crea plante, munți, râuri și lacuri. În fiecare zi cobora din
Lumea de Sus pe Pământ să lucreze. Khargi cobora și el, ca
să-l spioneze. Pământul nu era suficient de solid, așa că
Savaki i-a dat foc. Când s-a stins, în locurile arse și în
crăpături au apărut lacuri şi râuri. Apoi Savaki a cerut
ajutorul unui dragon de apă, care s-a scufundat sub pământ
iar în timp ce înota răsucirea trupului său a ridicat dealuri și
munți. Savaki a început să creeze copaci și ierburi,
intenționând să facă numai plante care ar fi utile omului, dar
invidiosul Khargi imita tot ce făcea. Când Savaki a creat un
leuștean, Khargi a făcut un pin. Evenkii nu folosesc niciodată
pinul ca lemn de foc pentru că fumul lui dăunează ochilor.
Savaki a creat un mesteacăn iar încercând să-l copieze Khargi
a produs un arin, copac care este practic inutil pentru Evenki
(în afară de colorantul care poate fi extras din scoarța sa).
Furios, Khargi a strigat în cele din urmă: ‘De acum înainte
voi crea doar ceea ce este inutil sau dăunător omului’. Astfel
omul poate mânca toate animalele și păsările create de
Savaki, în timp ce creațiile lui Khargi sunt necomestibile.
Când Savaki a creat un cocoș, Khargi a creat o ciocănitoare.
În cele din urmă, Savaki a interzis mâncatul cărnii de la
creațiile fratele său. La final, Savaki a început să creeze
bărbați și femei. Își dorea să fie nemuritori. Avea un câine,
care semăna cu omul prin faptul că putea vorbi și nu avea
blană. Datoria câinelui era să păzească creaţiile lui Savaki
pentru ca să nu le strice Khargi. Într-o zi când Savaki era
plecat, Khargi a venit la coliba în care se păstrau figurile
terminate şi unde câinele era de pază. ‘Deschide ușa și lasă-
mă să văd ce a mai creat fratele meu’, a spus el. ‘Nu’, a
răspuns câinele, ‘Savaki mi-a interzis să-ți deschid’. Khargi a
găsit o crăpătură în perete și a suflat prin ea cu toată puterea.
S-a făcut foarte frig și câinele suferea de îngheț. Khargi a
repetat: ‘Deschide ușa, doar mă uit la creațiile fratelui meu și
215
apoi îți dau cadou haine calde, pentru totdeauna. Nu îți va fi
niciodată iar frig’. Așa că ușa a fost deschisă de câine. Khargi
a scuipat figurile de lut și a spus: ‘Fratele meu a vrut să facă
oameni nemuritori dar voi strica creațiile; ei nu vor fi
nemuritori, ci vor fi supuși bolilor care uneori îi vor omorî’.
Când Savaki s-a întors, a fost foarte furios pe câine și a spus:
‘Acum vei deveni un câine adevărat, cu blană și vei uita
vorbirea ca omul. Vei înțelege totul, dar în loc să răspunzi,
vei da doar din coadă. Vei merge întotdeauna cu o lesă în
jurul gâtului, în slujba omului’. A scos câinele afară și acela a
fost sfârșitul prieteniei lor. Savaki a suflat căldură din focul
său și figurile de lut au prins viață. Apoi s-a întors în Lumea
de Sus și a numit Pământul ca ‘Lumea de Mijloc’. A dat
oamenilor tradiții şi reguli care să le guverneze vieţile. Cât
despre Khargi, acela a plecat în locul creat pentru el însuși,
Lumea de Jos, adică izvorul a tot ceea ce dăunează omului”.
(În anul 2023, Dr. Nadezhda Mamontova de la Universitatea
din Turku / Finlanda a scris că la Evenki se folosea pentru
Savaki și apelativul Kheveki).
Crearea omului: 1) câinele nu a putut păzi,
2) câinele a putut păzi, 3) dușmanul a fost cal sau vacă
(conform Dr. Yuri Berezkin, 2012)
În anul 2012, arheologul Yuri Berezkin - Doctor în
istorie, de la Institutul Etnografic al Academiei Ruse - a
studiat “Paralelele folclorice dintre Siberia și Sudul Asiei și
mitologia Stepelor EurAsiei”, precizând că de fapt printre
Evenkii Vestici (și în alte părți ale EurAsiei) Creatorul era
considerat Khargi: “Potrivit mitului despre originea omului
înregistrat în Siberia și în Europa de Est, Creatorul a pus un
câine să păzească figurile umane pe jumătate făcute dar un
oponent a stricat creația, făcând oamenii vulnerabili (la boli,
etc). Creatorul atunci a pus câinele în slujba omului. Texte
înregistrate în India (mai ales printre grupurile vorbitoare de
Munda), texte Darde din Hindu Kuș și texte Abhaze din
Caucazul Vestic, deși parțial semănând cu cele din Nordul
EurAsiatic, nu împărtășesc câteva detalii importante:
oponentul a fost un cal ce a încercat să distrugă omul dar un
câine l-a alungat; în versiunea Mongolă (mai precis, cea
Oirată), o vacă a acționat în loc calului. Asocierile negative
legate de cal au fost destul de răspândite în Asia Centrală și în
Estul Europei. Poveștile despre crearea omului înregistrate în
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

EurAsia au pornit din mitul antropic care era cunoscut de trimis calul să-l ia în copite, zicându-i că altfel omul l-ar pune
Indo-Europenii Epocii Bronzului. Analizările lor deschid la lucru mereu. Omul a putut să-și strângă de pe burtă o mână
posibilități de reconstruire a mitologiei timpurii a locuitorilor de mâl cu care a aruncat spre cal, din stropii mâlului ivindu-
Stepei EurAsiatice. Dovezile arheologice privind culturile se câinele ce a pus calul pe fugă; de aceea omul și câinele
Stepei EurAsiei începând cu mileniul III î.C. sunt bogate, însă sunt considerați apropiați. În Caucaz - lângă Georgia - a
datele despre crearea omului sunt puține. Singura cale de existat și versiunea Armeană: Creatorul a trimis îngerii să-i
reconstruire este de a descoperi împrumuturi mitologice care aducă lut, a făcut omul și l-a pus la uscat; diavolul a zis
ar fi putut supraviețui prin strămoșii care au fost în contact cu calului să distrugă realizarea, căci omul l-ar pune veșnic la
Oamenii Stepei din Epoca Bronzului. În folclorul din Siberia treabă. Când Creatorul a retrimis îngerii după lut, diavolul a
și Europa de Est varianta dominantă răspândită este apucat să scuipe pe acela, însă Creatorul a făcut din lutul
următoarea: Creatorul a făcut trupurile oamenilor, a pus un scuipat câinele ce a alungat calul. Povestea în Marea Stepă
câine de pază și a plecat pentru o vreme. Oponentul a reușit EurAsiatică - inclusiv la capetele din Est și din Vest - a avut
să treacă de gardian, a ajuns la trupuri și a scuipat pe ele, ca sursă Indo-Europenii. Este semnificativ că în versiunea
supunând oamenii bolilor și morții. Creatorul când s-a întors Oirată s-a ivit vaca: printre Mongoli și Turkii Siberiei, în
a pedepsit câinele, care de atunci a devenit slujitorul omului. Kazahstan dar și în Asia Centrală, calul era sacru, pe când
Într-o astfel de formă, mitul a fost înregistrat printre Rușii din vaca putea fi negativă. În Altai, Tuva, la unii Yakuți, cât și la
partea centrală și de Nord a Rusiei, printre Ucraineni, Neneți, vaca a ajuns responsabilă de existența iernii (la vechii
Udmurți, Mari, Mordvini, Ciuvași, Mansi, Khanty, Neneți, Greci, taurul a fost considerat bun iar calul nu)”. Cei mai
Buriați, printre Evenkii Vestici, diferite grupuri de Yakuți, Nordici Siberieni / EuroAsiatici, respectiv Ngasanii - în
ș.a. Aceeași poveste a fost probabil cunoscută de Lituanieni. pronunție “Ghenesenii” - sunt considerați că au dominat
Unele variante au păstrat miezul poveștii dar au adăugat arealul proto-Ural, fiind cei mai relevanți neolitici; în anul
diferite detalii. În regiunea Komi se vorbește despre un copil 2022, cercetătorul Damien Marie a schițat:
care a fost păzit de un câine iar răul Omöl a scuipat pe copil.
Printre Evenkii Vestici s-a înregistrat că oponentul Kheveki a
fost lăsat de Creatorul Khargi să se apropie de figurile umane.
Într-o versiune, Kheveki a fost asistat de corb, care a fost
pedepsit de către Creator la fel ca și câinele. Această poveste
- deși a fost înregistrată printre ‘Kirghizii Siberieni’ - totuși
nu s-a regăsit în Kazahstan. Diavolul a făcut vremea
îngrozitor de rece, câinele a trebuit să se ascundă iar atunci
diavolul a scuipat pe om. Creatorul când a revenit nu a
pedepsit paznicul, admițând despre câine că nu putea face
nimic neavând blană, așa că însuși Creatorul iar nu oponentul
- nu antagonistul - i-a dat câinelui blana. ‘Achitarea’ câinelui
deosebește această versiune de cele obișnuite Siberiene. Ar fi
de menționat și o legendă zoroastră târzie: Ormuzd / Mazda
după ce a creat omul a pus un câine cu urechi galbene să-l
păzească iar de atunci acel câine protejează de demoni
sufletele care trec în Lumea de Dincolo; asemenea poveste nu
este în ‘Avesta’, deși nu e exclusă posibilitatea că ar fi putut
exista în tradiția orală timpurie. Cazurile descrise
demonstrează diferențe importante între versiunile EurAsiei:
în Siberia și în Europa Estică, câinele a eșuat în îndeplinirea
scopului său, în vreme ce în versiunile Sudice a reușit
apărarea figurilor umane. Tradițiile Nordice explică
În Vechea Lume - încă din Epoca Pietrei - conceptul
sensibilitatea oamenilor la boli și moarte, pe când așa ceva
dublei naşteri se aplica doar bărbaţilor: privind principalele
lipsește în Sud. Totuși, versiunile Nordice și Sudice sunt
repere (cei care erau Zeii supremi erau reperele mai
destul de asemănătoare, ceea ce exclude posibilitatea unei
importante), Marea Mamă - exponenta feminină - era direct
coincidențe. Niciunde altundeva nu s-au consemnat asemenea
divină, prin esenţa sa; numai fratele ei geamăn An devenea
povești. Doar în zona Canadiană Ojibwa apare un vag ecou
“Nou” la fiecare Mărţişor / 1 III. Ghirghe - Kirke / Circe -
EurAsiatic: omul întâi a fost făcut din piatră, însă când
Marea Zeiţă Mamă a Pământului = divinitatea supremă a
Creatorul s-a retras să admire ce a făcut, un urs l-a răsturnat
Vechii Lumi îl avea ca partener pe Crăciun (Zeul Crăciun /
iar atunci Creatorul a realizat alt om, din mâl, ceea ce l-a
Moş Crăciun: tatăl lui Zeus); e interesant că la Finici inclusiv
făcut să rămână slab; similaritățile cu legendele EurAsiei nu-s
azi prin “kirki” se înțelege “senzuală” / “luxoasă”. Anul Nou
atât datorită prezenței antagonice, cât datorită contrastului
- apărut de Crăciun (când dispărea vechiul An) şi născut,
dintre materiale - dur și fragil - din care a fost făcut omul
după hibernare, a doua oară de Mărţişor - abia de 1 Martie
(situație tipică explicării morții în Nordul American). În zona
devenea divin: Moş Crăciun - nume Ghergan - a fost
Pamirului povestea a fost moștenită de la strămoșii Saka sau
arhetipul pădurarilor Carpatini, adică al celor trăind din
Dardi; e dificil de estimat cât de răspândită era povestea
timpuri îndepărtate în codrii spaţiului Carpato-Dunărean
printre Iranienii răsăriteni dar probabil inițial circula pe larg
(până în prezent Crăciun - în timpurile pre-creștine fiind
în Stepele EurAsiei. Unele materiale Mongole și Abhaze
“Moș Ger” / vechi termen definind Cerul rece - e divinizat, în
permit asemenea reconstruiri. Versiunea Abhază era astfel: la
ultimele 2 milenii mai ales de către creştini); după cum a
vremea creării lumii, omul a fost făcut din lut, însă diavolul a
216
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
studiat în anul 2014 Dr. Mihai Vinereanu, “este evident că
românescul Crăciun a provenit din proto indo-europeanul
‘ker’ = ‘a îndoi’ / ‘a încovoia’, respectiv ‘kerk’ = ‘cerc’
(radical foarte productiv în limba română), astfel ‘kerk’ >
traco-dacul ‘kerkion’ > dacul târziu ‘kerkun’ > românescul
‘Crăciun’. În esență, Crăciunul - cu rădăcini vechi indo-
europene - era o celebrare a solstițiului de iarnă, a ciclului
anual, cu caracter neolitic”. În Epoca Pietrei, Moșul Crăciun
alimenta cu crăci / crengi vatra Marii Mame Circe (asimilată
cu Crăciunica / “Crăciu-Nika”: Românii folosesc “Nika”
foarte des, un exemplu popular fiind “bunica” = “Bu-Nika”
iar vechii Greci aveau “Nike” / “Nice” pentru înaripata Zeiță
a Victoriei, fiica Titanului Pallas / Zeul Războiului); e
interesant că de Grecul “niki” pentru “victorie” s-a conectat
Latinul “necare” însemnând “a ucide” - la Români înecarea
fiind asfixierea cu apă - iar Armânul “nikisiri” = “învingere”
(legătura cu străvechiul Anax, adică Poseidon = “Posedând
Edenul” reieșind ca relevantă).
Profesoara de filozofie Olimpia Cotan-Prună în
“Datini străvechi de Crăciun și Anul Nou” din anul 2014 a
scris: “Crăciunul se ţinea la date diferite, dar asociat cu
arderea butucului de stejar (‘stă jarul’) lăsat să ardă până în
primăvară, era sursă de energii pe timpul geros. Crăciunul
celebrează solstiţiul de iarnă cu origini pre euro-indiene ca
fiind Ker dar şi Kerkion la proto traco-daci, apoi de la Kerkun
la românescul Crăciun. Crăciunul este de origine traco-geto-
dacă, cu caracter agrar neolitic şi s-a păstrat la toate
popoarele din centrul şi estul European ce îşi au numele de la
crăcile, crenguţele aprinse de pe vatra Hestiei, Crăciuniţei
prin care vestele şi nevestele duceau focul pe vetrele din jur,
semnalând Noul An. Aşa cum şi în zilele noastre se sting
sursele de lumină ca să se reaprindă de la sursele mai noi ale
fiecărui timp - cum au fost odinioară luminikele, opaiţele,
felinarele, lămpile cu feştilă iar astăzi sunt becurile electrice
de toate dimensiunile - toate invocă Soarele. Crăciunul exista
în datinile străvechi ale geto-dacilor de milenii şi se păstrează
numai la români şi la popoarele din jur sub nume înrudite. La
albanezi se aprinde o buturugă, numită ‘crencia’; butucul ce
arde în noaptea de Crăciun la români se numeşte ‘Colindău’.
Mitologia românească păstrează personalitatea Marii Preotese
Crăciunika, de care susţinătorii patriarhali se feresc, dar care
şi-a păstrat locul prin care patriarhatul prinde contur şi sens.
La români Crăciunul este o personalitate mitică anterioară
creştinismului din vremea Marilor Preotese. Crăciunika era
acea Mare Preoteasă care patrona cumpăna dintre ani,
asigurând echilibrul energiilor ce se stingeau pentru vechiul
An, dar mai ales păzea lângă butucul de jar, simbolul de
conservare al energiilor necesare unui Nou început de la care
217
vestalele aprindeau crăciunelele, crenguţele pe care le duceau
aprinse la vetrele caselor şi încingeau focul pe vatră. Butucul
ardea până-n primăvară, dar Za-mosa Crăciunikă întocmea o
lumânare de ceară încolăcită ce avea în centru 2 fire
împletite, unul alb şi unul roşu, adică energie luminoasă şi
energie calorică. Era bine făcută să ardă mult, de la care
oricine putea aprinde o luminică, o privighetoare de lumină
ce a fost preluată în cultul morţilor fiindcă veghea noaptea de
la Anul vechi (sleit de energii ca un pod între lumină şi
întuneric, între viaţă şi moarte, căpătând multiple
semnificaţii). În vechimea matriarhală, androgină, fiecare
perioadă din Anul calendaristic era patronată de câte o Mare
Preoteasă, când Anul avea 8 luni. Ziua începuturilor era în
vechime la solstiţiul de iarnă dar în calendarul ulterior
fenomenul a fost mutat la 1 Martie când începeau Zilele
Babelor, după care patriarhatul a adăugat zilele moşilor.
Schimbările de climă şi de calendar în timp au determinat o
dată convenţională - stabilită la 25 Decembrie - o naştere
sacră, o reînnoire a timpului, aşa cum s-a întâmplat demult cu
naşterea Dokiei din cojoacele de gheaţă, cu naşterea lui
Mithra, cu gemenii divini Artemisa şi Apollo. De ce oare
Crăciunul, ca eveniment cosmic precreştin, este prezent
numai pe aria vechii Dacii şi numai cu trimitere la gheaţă,
ger, frig, zăpadă? Toate religiile au în ritual Apa Vieţii ca
formă materială de nemurire. ‘Florile dalbe’ sunt florile de
gheaţă. Anul începea primăvara şi colindele îndemnau la arat.
Artemisa era numită Roşia / energia cosmică iar Apollo
însemna Albul / strălucitorul sau lumina; ei erau pruncii
Cerului (‘Cher-sones’, denumirea străveche geto-dacă legată
de cea a Crăciunului asimilat cu crengile, încrengăturile,
fascicolul de energie îngemânat / împletit cu lumina, ca funia:
mărţişorul împletit din colinde). Renaşterea naturii în zona
nordică era la echinocţiul de primăvară, în vremea florilor de
măr, la 21 Martie, cum se precizează în colindele româneşti.
De ce oare aşa-zişii istorici ocolesc mitologia geto-dacă, o
fascinantă istorie paralelă a omenirii? Sărbătorile legate de
solstiţiul de iarnă s-au tot mişcat în calendar şi aşa se explică
din vechime gruparea Moşilor - Sfinţilor bătrâni - în jurul
Crăciunului, care-şi au obârşia în civilizaţia Marilor Preotese
străvechi, aspect ilustrat în datini şi obiceiuri. Toate datinile
specifice sărbătorilor de Crăciun ale geto-dacilor se regăsesc
în locurile unde trăiesc mesagerii neamului nostru, purtătorii
civilizaţiei străvechi de la Dunăre şi din Munţii Carpaţi,
Vechea Vatră Europeană, dar şi opoziţia patriarhală, care a
păstrat nucleul de ştiinţă. În datini este prezentă ‘capra’ care
la noi, în ‘cultul de Sarabă’, are 8 picioare (şi-i atât de
prezentă în jocul său din sărbătorile de iarnă). În noaptea de
Anul Nou se deschidea cerul de se auzea şi toaca-n cer de
către cei credincioşi, când vorbeau şi animalele şi se
priveghea cu lumânarea încolăcită, serpentina, spirala, lângă
o strachină cu apă de leac. Se făceau observaţii astronomice,
previziuni meteo prin calendarul de ceapă când se desfăceau
8 sau 10 foi rânduite pentru fiecare lună, în care se punea sare
şi dimineaţa unde era mai multă apă luna aceea era ploioasă,
şi se citeau pe rând şi se însemnau pe răboj. În noaptea de
Anul Nou se spunea că lupul putea să-şi vadă coada
mişcându-şi capul. Legenda Zânei Dokia ne spune că aceasta
a urcat pe munte îmbrăcată cu 9 cojoace. Urcuşul greu şi
cojoacele o încălzeau de era nevoită să lepede rânduri,
rânduri de piei de gheaţă. Dokia nu se dezbrăca pentru ca să
le reîmbrace la nevoie, ci le lepăda, considerându-le de
nefolosit (că s-au evaporat). Când a ajuns pe vârful muntelui,
unde era aşa de frig, s-a făcut stană de piatră, în zona golaşă
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
de vegetaţie, fără condiţii de vieţuire. Să nu ne surprindă că
Moş Crăciun este de fapt ieşit din zăpadă, că are plete dalbe,
barbă albă şi mustăţi ce par ninse, pline de promoroacă,
fiindcă este personajul ieşit din tainele iernilor ce-au acoperit
pământul cu troienele de zăpadă. Veşmintele sale sunt roşii
fiindcă sunt energii. De ce s-a transformat Dokia în piatră şi
nu în gheaţă? Fiindcă acest mit ne păstrează istoria Facerii
Lumii, de când pământul era acoperit cu gheaţă şi era ger de
crăpau şi pietrele. Mult mai târziu, Dokia s-a putut transforma
în piatră când s-a lichefiat gheaţa şi s-a dezvelit uscatul,
stanele de piatră, steiurile de munte, insulele, piciorul de plai,
gurile de Rai. Secretul a fost că dacă urci pe munte te
încălzeşti, dar la înălţime este tot mai frig fiindcă razele de
Soare duc energiile cosmice către Pământ, de la care se
încălzeşte aerul şi cu cât urci aerul e tot mai rece. Când s-a
mai încălzit clima şi s-a mai dezgheţat pământul a fost posibil
Botezul Pământului care se face numai cu apă, nu cu gheaţă,
şi bineînţeles că era numai Botezul efectuat de Zâna Cosmică
care a lichefiat gheaţa până a ajuns aici în Nordul
Hiperborean unde glaciaţiunea, ultima constatată de geologi,
mai acoperea încă acum 10 milenii Europa nordică şi urme de
existenţă omenească s-au descoperit numai în locul unde
trăieşte azi poporul român. La români se mai păstrează
‘Legenda ghiocelului’, unde un tată a rămas văduv cu 8 copii.
Copiii protejaţi de Mama Zăpadă s-au transformat în flori
albe, iar tatăl-ghiocelul, îi aduce la Soarele primăverii.
‘Omătuţe’ este numele străvechi al ghioceilor, primele flori
de primăvară, ce ne spun că viaţa este protejată de apă sub
multiplele ei forme şi la temperaturi pe o scară încă neştiută.
Avem o altă faţetă a ‘Octogonului sacru’ transmis de către
‘Mama Zăpadă’, tatălui Omăt, aşa cum toată înţelepciunea
străveche a fost transmisă patriarhatului. Colindele care în
vechime se numeau ‘corinde’ erau ‘oraţii’, adică anunţuri ale
măreţului eveniment cosmic, când Soarele era lăudat şi rugat
să se înalţe ca lumea să nu fie pierdută în pustiuri de gheaţă;
acele evenimente s-au păstrat în datini şi obiceiuri ca
modalităţi ale însuşirii învăţăturilor despre condiţiile de viaţă
de pe Terra. Cel mai cunoscut colind la români se numeşte
‘Florile dalbe’, adică florile albe, ce apar din întuneric. Florile
dalbe invocă lumina solară susţinătoare energetică înţeleasă
cultic de către oameni. În Ajunul Crăciunului începe
ceremonialul la care participă toată suflarea ce include
oameni, animale, plante, seminţe etc. care refac drumul
orogenetic prin datini, obiceiuri, practici cultice străvechi, ce
au sădit în memoria colectivă vremuri istorice reluate mereu
şi mereu în timpul relativ repetabil sub forma anotimpurilor
anului, determinate de energiile cosmice. Vestirea
Crăciunului se face din vreme cu urarea de ‘Bună Dimineaţa
la Moş Ajun’ şi ‘Mâine cu bine la Moş Crăciun’, urare ce
indică Începutul Lumii. Crăciu-Nika era Zâna ancestrală din
ceremonialul de la cumpăna anilor din matriarhatul paleolitic:
acea Mare Preoteasă al cărui nume a rămas în nume de cetăţi
străvechi, cum este Crăciuna din sudul Moldovei, ce ne
trimite tot la matriarhat prin Mol - femeie şi Dava sau Daba -
vatră. Marea Preoteasă Crăciunika aprindea cu ultimele
energii ale Anului vechi buşteanul de stejar în care să stea
jarul până la primăvară, cum spuneau bătrânii. În noaptea din
Ajunul Crăciunului singurul foc de pe vetrele geto-dacilor era
buşteanul aprins, buşteanul de rugă. Când se crăpau zorile,
Zâna Crăciunika aprindea 8 crăciunele şi le împărţea celor 8
vestale, care la rândul lor aprindeau crenguţele adunate de pe
buşteanul ce ardea zile întregi ca transmiţător de energii, ce
erau duse de neveste ca focurile lor pe vetrele străvechi.
218
Crengile au fost înlocuite cu lumânărele, adică ‘lumi.nike’
din ceară de albine pentru care geto-dacii erau vestiţi. În
zilele noastre se invocă şi energiile cosmice prin adorarea
‘Stelei ce răsare, ca o taină mare’, indicând evenimentul
cosmic al naşterii. Crăciunul, cumpăna dintre ani, era marcat
şi prin Carnavalul măştilor, o reînviere a timpurilor socio-
umane străvechi, ce înconjura un car aflat în mişcare ce purta
lunile anului în straie multicolore semnificative. În fruntea
acelui alai cultic flăcăii purtau buşteanul plin de eşarfe
multicolore, numai pe verticală, semnificând energiile
cosmice, în cântece, chiuituri, bătaia pământului cu bâtele, în
sunetele trâmbiţelor şi tobelor, cu plesniturile biciului, ce
alungau slabele energii ale oricărui sfârşit, pe fundalul
buhaiului ce imita vuietele universului, când totul se
transforma într-un teatru liturgic, prin care se îngropa
buşteanul ori se împingea pe Apa Sâmbetei, sacrificiu însoţit
în optimismul general de calambururi, umor şi focuri ce se
pierdeau târziu în noapte. Pragul dintre ani era cel mai
important eveniment din datinile geto-dacilor, marcând
Calendarul străvechi ajuns până la noi sub numele de
Calendarul Babelor. Carnavalul, invocare a obiceiurilor şi
costumaţiei din trecut, prezent şi viitor, e sărbătoarea
ancestrală totală, anterioară creştinismului în Europa, care
invocă timpul mitic prin: mascaţi, teatru liturgic, rituri de
sacrificii mimate, calambururi demonice, umor (ne stau
mărturii numeroase descoperiri arheologice, în aceste
sensuri). Nava şi bărcile rituale cu lunile anului pe numele
străvechi, cu bunele şi relele sale, cu Anul Nou copil şi Anul
Vechi bătrân, fac trimitere la vremurile când apele înconjurau
insulele pe care supravieţuiseră Potopului, pe care trăiau
atlanţii a căror civilizaţie s-a salvat aici, în Carpaţi, de către
Marile Preotese ale Soarelui Carpatic şi ale Civilizaţiei
Oreenilor atât de prezenţi în istorie numai pe insule numite
picioare de plai. Cea mai înaltă insulă şi singura după
retragerea apelor a fost recunoscută de istoricii antici ca fiind
Hiperboreea, unde s-a făurit civilizaţia Marilor Preotese
Oraniene. Iată că întreaga noastră mitologie - exprimată în
datini şi obiceiuri - este istoria existenţială. În zonele montane
bradul este nelipsit din datinile româneşti şi indică cerul înalt
de deasupra norilor, semnale străvechi de pe cele mai înalte
insule montane unde vieţuia Civilizaţia Orelor, a oreenilor /
arianilor care erau hiperboreenii răspândiţi pe tot pământul:
împodobirea bradului veşnic verde în care clopoţeii de gheaţă
sclipesc ca steluţele şi pe care dansează bucuriile vieţuirii în
lumină din toată Europa şi peste tot în lume unde trăiesc fiii
strămoşilor geto-daci, cei care păstrează învăţăturile de
demult ale sacrilor trăitori de pe meleagurile noastre
străbune”.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
În anul 2016, autoarea a mai scris despre “Învățături
străvechi de cosmogonie sacră”: “Străbunele noastre ‘Babele’
/ ‘BuNikile’ erau o prezență unică în trunchiul traco-geto-dac.
Magnifica ‘Nika’ n-a avut ascendente: a fost Unica în datina
străbună a Măcinicelor de la 9 Martie, era ‘An-Noua’ cu o
echipă de magi, purtând energii cosmice colosale, știute din
bătrâni de ‘magiile Nikăi’, măcinikele care au făurit Cerul
dislocând imense întinderi de pe Terra înghețată, făurind o
planetă accesibilă viețuirii. Am înțeles din ‘Calendarul
Babelor’ că din vechimea matriarhală timpul era jalonat în
‘ani’ iar acel cuvânt făcea trimitere la ‘Facerea Cerului’ care
în vechime se numea ‘Ana’. Cerul și Pământul locuibil a fost
opera unor transformări grandioase din moment ce n-au putut
fi uitate. Anul începea odată cu întreaga fire a naturii,
primăvara. Vechii Greci aveau zeițe - ca neveste ale zeilor -
indicând trecerea la patriarhat, dar zânele geto-dace au fost de
la începuturile sacre ale lumii: ele patronau începutul Anului
la 1 Martie. Primele 9 zile erau Măci-Nikele, rememorate ca
fiind Babele Dokiei, înlocuite de patriarhi cu măcinicii. Prima
zi, cea a Babei Marta, e dedicată Mărțiș-Orului, șnurul de
lumină plin de energiile cosmice ce s-au desprins din
universul solar și au încălzit Pământul dezghețând calota de
sub care s-a dezvelit Hiperboreea, în al cărei nume era
prezentă măreția Orelor. Lumi-Nika era lumânarea adusă din
vechime de către Nika. La români, Crăciu-Nika împărțea
lumina în cea mai lungă noapte din An - la solstițiul de iarnă -
prin crenguțe aprinse din vatra centrală, unde ardea bușteanul
Hestiei pe toate ormenișurile”. În prezent, Suomi / Finlanda
s-a arogat ca Țara Moșului Crăciun, însă evidențele despre
patria Moșului Crăciun indică altceva, anume ceea ce azi e
România (în Română și există semnificativul cuvânt “jar” -
existent la Traco-Daci, conform “Dicționarului etimologic al
limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică”
publicat de Dr. Mihai Vinereanu în anul 2009 - din același
grup de acțiune, inclusiv lingvistic, cu Crăciun); se pot
observa că sunt diferențe mari între creștinul Moș Crăciun și
păgânul Moș Crăciun, nu doar ca abordări temporale (anterior
fiind cel păgân, ulterior fiind cel creștin) dar și ca abordări
teritoriale: întâi, păgânul Moș Crăciun a fost în ceea ce e azi
România iar apoi creștinul Moș Crăciun a ajuns în ceea ce e
azi Finlanda / Suomi (despre “păgân” / “Pă-Gân” se poate
decripta ca “Sf. Gheii”, unde “Pă” = particula sfințeniei iar
“Gâ” = Muica Pământului / Muma Pădurii). Pe de altă parte,
privind conceptul de “patrie”, academicianul Român
Ștefănescu Delavrancea a scris în cartea “Patrie și patriotism”
din anul 1923: “Patria nu vine de la pământ, nici din vreo
abstracțiune, ci dintr-o acțiune concretă, de la ‘patres’, din
părinți, moși și strămoși; părinții, moșii și strămoșii ne sunt
patria noastră, ei care au vorbit aceeași limbă, care au avut
același dor, aceleași suferințe și aceleași aspirațiuni”.
Academiciana Rusă Anna Dybo a schiţat răspândirea
pădurilor bogate la sfârşitul neoliticului şi repartiţia
principalelor zone climatice:
219
Simbolismul plasării la solstițiul de iarnă - perioadă
a anului când e sărbătoarea de Crăciun - a nașterii din virgină
(atât a păgânului Mitra din religia zoroastră, cât și a lui Iisus
din religia creștină) a fost însuflețirea speranței pentru o
perioadă mai bună decât cea trecută: așa ceva se celebra
atunci și așa ceva i-a conectat pe ambii de Crăciun; de pildă,
la apariția lui Iisus a fost indicată o “stea căzătoare” -
meteorit sau cometă - ce însemna moartea cuiva, momentul
fiind marcat de ivirea înțelepților Magi care au adus în dar
scumpa smirnă = rășină folosită la îmbălsămare și de ivirea
păstorilor, de prezența cărora era legată sacrificarea /
omorârea mielului, ca jertfă (la fel ca la nașterea divinului
Mitra, cu ciobani lângă, la Crăciun concret terminându-se /
murind vechiul An, urmând să apară luminosul An Nou). În
anul 2014, cercetătorul Român Gabriel Gheorghe a scris:
“noroadele prăznuiau, de milenii, o sărbătoare a Naşterii, la
25 Decembrie: Naşterea Soarelui nebiruit era sărbătorită după
data solstiţiului de iarnă, de la care zilele încep să crească.
Soarele (re)naşte atunci. În ritualul sărbătorii, la miezul
nopţii, credincioşii ieşeau din temple şi strigau: Fecioara a
născut, lumina creşte. Noul născut era personificat, la unele
popoare, ca un prunc care era arătat mulţimii, ca prilej de
bucurie. În antichitate, se răspândise în mai tot Imperiul
Roman Cultul lui Mithra, care reprezenta duhul luminii
divine, al adevărului şi al bunei credinţe. Fundamentele
creştinismului sunt, în cea mai mare parte, identice sau
similare cu ale mithraismului. De aceea, principala piedică în
răspândirea creştinismului n-au reprezentat-o religiile
politeiste, zise păgâne (de la paganus=ţăran), ci mithraismul.
Răspândirea mithraismului a fost prodigioasă: din
Mesopotamia și Africa de Nord până în Scoția şi Spania, din
Balcani până în Europa Centrală. Majoritatea sanctuarelor au
fost descoperite în vechile provincii romane din Dacia,
Panonia, Germania. La Roma, Cultul lui Mithra ajunsese
chiar religie a curţii imperiale. Naşterea lui Mithra era
prăznuită la 25 Decembrie, când lumea cea veche sărbătorea
creşterea luminii, care biruia forțele întunericului. În Roma
veche, la 25 Decembrie se sărbătoreau Saturnaliile, în cinstea
lui Saturn (Deus Daciae), o foarte veche zeitate agricolă. Nici
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
împăraţii, nici biserica nu pot să modifice brusc modul de
gândire şi de viaţă instituit de acţiunea lentă a secolelor.
Rezultatul: în drept, imperiul s-a făcut creştin, în fapt,
creştinismul s-a făcut păgân. Teologii au repetat mereu că era
păcat a celebra ziua solstiţiului de iarnă, sărbătoarea zeului
solar Mithra (a ·Soarelui, a lui Saturn, etc.) dar cum toată
lumea continua s-o serbeze, biserica a făcut din ea
sărbătoarea naşterii Domnului. Astfel, creştinismul a triumfat
în lege iar păgânismul a triumfat în fapte. Interdicţiile şi
canoanele promulgate de concilii şi sinoade nu dădeau
rezultate pentru că fără sărbători, faţă de care îşi etapizau
existenţa, oamenii nu-şi puteau concepe şi organiza viaţa
personală. Văzând că în pofida tuturor interdicţiilor,
credincioşii continuă să prăznuiască sărbătorile tradiţionale,
biserica a renunţat·la politica de mână forte, recurgând la
diplomaţie: a dat coloratură creştină vechilor sărbători aşa-
zise păgâne. Treptat, biserica a ajuns să canonizeze o bună
parte din practicile rituale şi sărbătorile religiilor
multiseculare, creştinismul substituindu-le cu încetul. Pe
lângă creştinarea sărbătorii naşterii, au mai fost creştinate
sărbătoarea Ţăranului, a începutului campaniei agricole,
botezată Sfântul Gheorghe (de la gheorgheea = agricultură),
Rosalia a fost înlocuită cu Rusaliile, sărbătoarea Apei -
celebrată la solstiţiul de vară - a devenit a Sfântului Ioan
Botezătorul, etc., biserica păstrând datinile şi obiceiurile
păgâneşti, atât de înrădăcinate în viaţa poporului, cu haina
religiunii creştine. Prezența Crăciunului - ca și Mărțișorul,
Drăgaica, ș.a. printre sărbătorile tipice românești - în țările
limitrofe se datorește existenței în aceste state a unor
populații românești, azi deznaționalizate sau în curs de
deznaționalizare; cuvântul care numește această sărbătoare
este în uz general numai în română. Se naşte întrebarea: de ce
un nume al unei sărbători religioase, cum este astăzi
Crăciunul, deşi străvechi, nu a fost menţionat măcar în vreun
text religios creştin până de curând. Răspunsul ar putea fi
următorul: Moş Crăciun apărea ca o zeitate necunoscută
bisericii, pe lângă cele deja amintite, întâlnite în spaţiul
fostului Imperiu Roman. Or, este dificil să lupţi cu o zeitate
necunoscută, venerată de o populaţie care practică, fără să fie
constrânsă de nimeni şi de nimic, o trăire creştină, pe care n-
ai cum şi nici motiv să încerci s-o determini să renunţe la
trăirea ei, pentru că aplică în viaţă tocmai principiile pe care i
le oferi. Aceasta pare să fi fost dilema bisericii privitor la
Crăciun. În aceste condiţii, în final, biserica a trebuit să
renunţe la luptă, dată fiind dificultatea, chiar imposibilitatea
de a-şi identifica adversarul şi a încercat să-şi apropie
sărbătoarea, introducând, treptat, elemente creștine în
sărbătoarea Crăciunului, necreştină, dar prăznuită de o
populaţie cu trăire creştină. Avem unele indicii în acest sens.
Iată-le: Bătrânul Crăciun a înţeles că la casa lui s-a născut fiul
lui Dumnezeu. Este vorba de alăturarea lui Moş Crăciun de
evenimentul naşterii lui Iisus, dar şi în acest caz se vădeşte că
Moş Crăciun este cu mult mai vechi, la naşterea lui Iisus Moş
Crăciun fiind deja bătrân. Sau alt text: Moş Crăciun era
stăpânul păstorilor şi staulului unde s-a născut Mântuitorul, o
altă alăturare la fel de artificială ca şi cea anterioară. Şi un al
treilea text de acelaşi fel dar cu tendinţa de a-l discredita pe
Moş Crăciun: Acest post a fost poruncit de Maica Domnului
bătrânului Crăciun pentru că a tăiat mâinile bătrânei
Crăciunoaie, nevastă-sa, care moşise pe Maica Domnului.
Sunt şi alte texte privitoare la Crăciun în mitologia populara
română, dar ne oprim aici. Ultimul text face din Moş Crăciun,
cunoscut ca expresie a bunătăţii întrupate, un criminal, în
220
stare să-i taie mâinile (cu toporul) bătrânei sale neveste,
Crăciunoaia, sugerându-se că ar fi făcut-o din invidie, pentru
că nevastă-sa ar fi moşit-o pe Maica Domnului, ajutând-o să
aducă pe lume un concurent al său, pe Iisus. Această
confecţie de credinţă populară insidioasă n-a avut nici un
rezultat. Ea a fost inventată pentru români, pentru că numai
românii au în mitologia lor un Moş Crăciun, o divinitate
străveche. Toate celelalte popoare au acceptat, mai mult sau
mai puţin uşor, o sărbătoare a naşterii lui Iisus, pe care o
prăznuiesc chiar cu denumirea cu care le-a fost instituită.
Astfel de încercări de a-l elimina pe Moş Crăciun din minţile
oamenilor, pentru a-l putea înlocui cu Iisus, au fost târzii şi
fără efect, tot spaţiul românesc continuând să prăznuiască pe
Moş Crăciun ca pe o divinitate a bunătăţii, a luminii chiar şi
denumirea rămânând cea străveche. Este o dovadă de
conservatorism şi continuitate în acest spaţiu”.
În anul 2014, Dr. Ion Ghinoiu în “Zeii pastorali” a
scris despre raportul Crăciun-Christos: “Între tradiţia păgână
legată de moartea şi renaşterea zeului Crăciun şi tradiţia
creştină legată de Naşterea Domnului Iisus a avut loc o mare
confruntare religioasă. Lupta s-a încheiat cu o coabitare uşor
sesizabilă astăzi: românii sărbătoresc în Biserică Naşterea
Mântuitorului iar în afara Bisericii Crăciunul. Zeul An a fost
numit de români Crăciun. Despre problema originii
personajului mitic An = Crăciun, unii cercetători - apelând şi
la argumentele oferite de obiceiurile şi mitologia română - au
ajuns la concluzia că noţiunea desemnează un zeu solar indo-
european, bine înrădăcinat în spiritualitatea carpato-
dunărenilor înainte de cucerirea Daciei de romani; cele mai
multe dintre tradiţiile legate de Crăciun alcătuiesc un amplu
scenariu ritual al morţii şi renaşterii anuale a zeului solar
indo-european Crăciun. Măştile cetelor care substituie ritual
zeul la moartea şi renaşterea acestuia la solstiţiul de iarnă au
câte o horă specifică (Hora Cerbului, Jocul cel mare al
Turcii), jucată în cele mai importante momente ale
colindatului. Stejarul - arbore sacru din familia ‘Fagaceae’ - a
fost unul din substitutele rituale ale zeului Crăciun. Rădăcina
indo-europeană ‘kark’ - care a dat numele latinesc al
stejarului ‘quercus’ - se regăseşte astăzi în numele Crăciun.
Zeul în ipostază fitomorfă sacrificat la solstiţiul de iarnă
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
devenea ‘butuc de Crăciun’ (cadavru fitomorf) supus unui rit
funerar de incinerare în noaptea de Crăciun; din Ajun se
ardea pe vatră un lemn de cer (‘Quercus ceris’), specie de
stejar iar tăciunele rămas nears se păstra ca leac pentru
vindecarea bolilor. În expresiile populare, butucul are
semnificaţie funerară: ‘a găsi pe cineva butuc’ se spune
despre omul mort fără lumânare; ‘a-l lega butuc’ înseamnă a
imobiliza un om ca pe un mort; la întocmirea arborilor
genealogici butucul este numele strămoşului din care sunt
spiţele de neam; butucul roţii carului în care se înfig spiţele
din lemn se numeşte şi căpăţână, termen care - la om şi
animale - înseamnă cap desprins de trup; în locul oamenilor
morţi departe de casă se înhuma în cimitirul satului un butuc.
Obiceiul arderii butucului sau rădăcinii de stejar a fost atestat
în Europa. Stejarul a fost lemnul obişnuit folosit de români ca
talpă / temelie a caselor şi bisericilor din lemn, la
confecţionarea icoanelor de vatră şi instrumentelor de cult.
Lemnul dur al stejarului era folosit, împreună cu un lemn de
esenţă moale, pentru aprinderea Focului Viu. Nu este lipsit de
interes că pădurile de stejar sau de speciile înrudite (gorunul,
cerul) sunt numite de români ‘dumbravă’, cuvânt cert de
origine indo-europeană. ‘Pomana Crăciunului’ era - de fapt -
un ospăţ funerar care se transforma în cea mai mare petrecere
a anului, cu beţii şi alte elemente dionisiace (când în timpul
anului un concetăţean era văzut beat, se spunea ironic că ‘a
îngropat Crăciunul’); atunci avea loc petrecerea femeilor
căsătorite, numită Iordănit: nevestele se adunau în cete - la o
gazdă aleasă dinainte de ele - mâncând şi bând din belşug,
spunând că ‘se iordăneau’ (mai cântau, jucau, glumeau,
chiuiau, etc). Bine dispuse, ieşeau pe drum unde înşfăcau
bărbaţii ieşiţi întâmplător în cale, îi ridicau şi îi duceau cu
forţa la râu / lac, ameninţându-i că-i aruncau în apa foarte
rece dacă nu se răscumpărau; năzbâtiile femeilor continuau:
stropeau cu apă pe cei întâlniţi în cale (la Iordănit, normele de
bunăcuviinţă tradiţionale erau abolite iar excesele de băutură
şi petrecerile peste măsură tolerate). Atunci femeile se
considerau mai ‘tari’ şi cu mai multe drepturi ca bărbaţii.
Ceata femeilor cununate primea în rândurile ei tinerele soţii,
căsătorite în ultimul an, printr-un ritual special: erau duse la
râu şi stropite cu apă rece. Iordănitul se manifesta prin
dansuri frenetice şi extaz mistic, supravieţuind până târziu
prin cultul dionisiac. Unii specialişti au găsit originea lui
Dionisos în lumea tracă (Epoca Bronzului, Epoca Fierului),
alţii sunt de părere că divinitatea venea din adâncurile
religiilor micro-asiatice şi egeene, din neolitic / Epoca Pietrei;
indiferent de disputele legate de provenienţă, un lucru e cert:
cu acea religie - care tindea să devină un cult universal - a
avut mult de luptat creştinismul”. (Despre păgânism, e de
reţinut că până acum - la începutul mileniului III - în marele
Sanctuar Gherga din fosta Carie / Vestul Anatoliei printre alte
multe artefacte acolo s-au păstrat şi uriaşele statui Gherga, ca
ale Marii Zeiţe Mamă, Zeului Apollo, Zeului Dionis, ş.a).
Ţinând cont că la apariţia lor neolitică Indo-Europenii erau
Kurgani = Ghergani şi că denumirile pentru divinul “Moş” -
adică pentru cel din trecut - au rămas Krăciun = Crăciun la
Români, Kercum la Albanezi, ş.a., se reflectă o evidentă
legătură onomastică (pe lângă cea existenţială din areal) între
Moş Crăciun şi Gorgan / Ghergan; perechea divină Gherga a
fost ştiută - şi notată - drept Kirke-Kark sau Circe-Crăciun: ca
avatar al lui Gherga, de multe milenii s-a instaurat obiceiul
“clonării” Moşului Crăciun / “Crăci-Un” cu ocazia fiecărui
An Nou.
221
În mod miraculos, clonarea propriu-zisă / concretă -
posibilă azi în laboratoare - a fost enunţată în Epoca Pietrei,
alături de alte elemente de gen (viziuni foarte interesante,
chiar senzaţionale / aparte de cele obişnuite din natură), ca
întâlniri cu Zei din cer, cu Nemuritori sau cu oameni având
vârste impresionante, ş.a. Peste tot în lume au fost Zei “din
altă lume” / anume nu din lumea oamenilor, ci din “Lumea
Cealaltă” sau Lumea “de Dincolo” (din înălțimile cerești ori
din adâncuri / fie subacvatice, fie subterane); o bizarerie
pretutindeni descrisă, cu cuvinte diferite, de aceeaşi relatare,
regăsită la diverşi oameni preistorici, că au apărut printr-un
acelaşi proces ciudat, care practic nu a avut nevoie de mamă,
ci doar de materie insuflată “divin” de către o făptură -
asemănătoare, cu acelaşi chip - pentru a prinde viaţă: o
chestiune depăşind orizontul “primitivilor” / foarte abstractă
pentru imaginaţia Epocii Pietrei (nu şi pentru Epoca
Modernă), ce împreună cu elemente ca zborul oamenilor -
sfidând gravitaţia - performanţele ştiinţifice ancestrale, traiul
îndelungat, etc., au fost însuşite ca realităţi şi perpetuate ca
atare. De exemplu, străvechile relatări despre apariţia
oamenilor preistorici prin “clonare” au avut 2 aspecte
esenţiale: că faptul era dincolo de înţelegere şi că faptul a fost
adevărat (de aceea fiind şi transmis în timp, indiferent de
culturi); puterea unei mistificări n-ar fi fost suficientă pentru
aşa ceva. Pe de altă parte, s-a întâmplat că experţii dilemei
despre ce a apărut mai întâi - oul sau găina - au prezentat
soluţia: la început, ar fi fost cocoşul (iar foarte concret,
“Kirka” / “KurkuTa” a rămas termenul Sanscrit pentru
“cocoş”). Este de observat că aşa ceva a fost extraordinar de
vechi, izvorând dinaintea Cultului Vulvei / Yoni - care a
precedat Cultul Falic - deci vechimea ideii de clonare (ori
despre avataruri / gemeni) era din perioada divină androgină /
asexuată: ţinând cont că vorbirea articulată a apărut cu circa
36 de milenii în urmă şi după puţine milenii s-a consolidat
Cultul Marii Mame a Pământului, acel timp de câteva milenii
- dintre cele 2 mari momente preistorice - poate fi considerat
ca fiind “asexuat” (în acel timp îndepărtat, Gherga aparţinea
grupului genetic patern “NO”, tocmai desprins din grupul
genetic patern “K” - principalul strămoş al EuroAsiaticilor -
ultima mutaţie genetică paternă importantă la Gherga având
loc în urmă cu 10 milenii, la actualul grup genetic patern “N”
/ redenumit temporar ca “X” de cele mai recente cercetări
genetice, aflate acum în desfăşurare); “avatarurile” /
“clonele” (ca şi gemenii / gemenele) au fost puternic prețuite
pretutindeni și pentru mult timp - chiar și în prezent - de pildă
popular mulți adulți referindu-se la prunci ca el “leit taică-
său” ori “leit bunicu-său” sau ca ea “leită maică-sa” ori “leită
bună-sa”, ș.a. alimentând astfel, peste generaţii, tema
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
reîncarnărilor. Complet în opoziție cu Cultul Fertilităţii - larg
răspândit în Vechea Lume - a fost fenomenul castrărilor
(reamintind ancestrala androginie: castraţii se apropiau de
uniformizarea sexelor). Deoarece femeile Neandertal şi Cro
Magnon nu puteau rămâne gravide cu Homo Sapiens iar
adiacent arătau şi ca nişte adevărate namile pentru mai firavii
bărbaţi Homo Sapiens, probabil că au fost printre cauzele
justificând străvechea androginie, căci de atunci se ştia despre
cei mai dezvoltaţi oameni că proveneau dintre androginii
divini, adică din albii Neandertal şi Cro Magnon; orgia (sex
în devălmăşie) a fost o practică populară în Epoca Pietrei,
apoi de pildă organizată oriental prin haremuri, etc. În timp,
castrările au avut ca motiv mistic şi refacerea cumva a
străvechiului mediu, eunucii fiind pe lângă femeile din
haremuri identic de incapabili să le lase gravide ca şi cum
cândva au fost bărbaţii Homo Sapiens de incapabili (din
cauza incompatibilităţii genetice) să lase gravide Uriașele
muieri albe Neandertal şi Cro Magnon. Pe lângă că în
anumite privinţe constituţionale oamenii s-au degradat pe
parcursul Neandertal - Cro Magnon - Homo Sapiens (pentru a
face referire doar la ultimele specii umanoide, din care au
provenit oamenii) dar în același timp au progresat în alte
domenii, e foarte interesant că preistoricii strânşi lângă
focurile din gurile grotelor discutau în multe părţi ale lumii
subiecte asemănătoare, depăşind binişor orizonturile /
preocupările lor curente: temele dezbătute în şezătorile din
jurul focurilor - în vremurile când altele erau priorităţile
momentelor / multe conectate direct supravieţuirii - au fost
despre vizitatori din Cer, manipulări de energii, deplasări cu
viteza “gândului” / luminii, bilocație și teleportare,
invizibilitate, clonare, nemurire, etc., aspecte care evident nu
aparţineau realităţilor lor imediate, tipice Epocii Pietrei; de
pildă, ce o fi determinat preistoricii să propage foarte
convinşi idei despre “lumi în Cer”, despre zboruri spaţiale,
despre “cei pogorâţi din Cer”, etc., când toate vieţuitoarele -
inclusiv oamenii - trăiau doar pe Pământ? În condițiile
creierelor umane egale de la sfârșitul paleoliticului încoace,
se poate totuși observa cel puțin involuția capacității de
supraviețuire direct în natură, ceea ce acum ar fi un serios
motiv de reflecție: în anumite domenii, oamenii trecutului au
fost mai inteligenți decât oamenii actuali.
Acum, oamenii călătoresc în Cer, însă o fac doar din
timpuri foarte recente raportate la nivelul istoriei, deocamdată
şi cu viteze modeste faţă de cele posibile; această lucrare -
Originea Gherga - nu este despre incredibila
paleoastronautică, ci punctual doreşte să înfăţişeze unele
222
fapte petrecute legate de Gherga (din Epoca Pietrei până în
Epoca Modernă), concluziile aparţinând fiecărei persoane
care parcurge materialul: după cum afirma academicianul
Francez de origine Română Eugen Ionescu / Ionesco 1909-
1994 “e greu de imaginat o lume fără Dumnezeu, mai simplu
fiind de imaginat cu Dumnezeu” (iar a admite că apariţia
viului a fost rezultatul întâmplării şi apoi a accepta
dezvoltarea prin explicaţii evoluţioniste, înseamnă credinţa cu
adevărat în miracole / nimeni de pe glob nu știe nici azi
originea vieții). De altfel, în anul 2018 Dr. Virgiliu Gheorghe
- biofizician Român - a reiterat demonstrația științei că
Universul este entropic / dezordonat și că religia prezintă
ordonarea Universului ca exercitată de forța lui Dumnezeu.
Adevărul nu-i decât unul, anume cel revelat dintâi de religie,
ştiinţa doar observând sau măsurând, explicând sau
completând unele aspecte ale realităţilor Universului (a cere
unui credincios să-l descrie pe Dumnezeu poate fi la fel de
abstract ca şi exerciţiul unui peşte de a-şi descrie apa în care
se află); de altfel, e de remarcat despre simbolul creştinilor că
întâi a fost peştele, apoi crucea (primii propovăduitori ai
creştinismului au fost pescarii din Galileea): la apariţia celei
mai mari religii din lumea actuală s-a înregistrat debutul cu
legături “acvatice”, într-o repetare a “clişeului” conectat
acvatic existent din Epoca Pietrei (diluviul fiind manifestarea
catastrofală a acelei străvechi dimensiuni acvatice, întipărită
pe re/naşterea Civilizaţională din urmă cu aproape 9 milenii,
Potopul Biblic repetând cumva unele din experienţele
diluviului precedent). Laureat Nobel în anul 1921, savantul
Englez Frederick Soddy a grăit: “De ce e oare aşa de greu să
acceptăm că strămoşii noştri din preistorie aveau nu doar
cunoştinţele noastre de astăzi dar şi puteri pe care noi le-am
pierdut?” Creștina Marilyn Adamson - printre altele - a
reflectat: “Există Dumnezeu? Universul funcționează după
niște legi ale naturii imuabile. Oare de ce? Deşi viaţa pare în
mare măsură nesigură, sunt atât de multe elemente pe care
putem conta zi de zi: gravitaţia rămâne la fel, cafeaua
fierbinte lăsată pe masă se răceşte, planeta se învârteşte tot în
24 de ore, iar viteza luminii nu se schimbă, nici pe Terra, nici
în galaxiile îndepărtate. Dar cum se face că putem identifica
legi ale naturii care nu se schimbă niciodată? Cum se face că
avem un univers aşa de sistematic, aşa de trainic? Cei mai
renumiţi savanţi au fost şocaţi de această ciudăţenie. Nu
există o necesitate logică pentru care universul să respecte
legi, darămite o lege care să respecte regulile matematice.
Oamenii de ştiinţă sunt uimiţi, deoarece recunosc că nu e
obligatoriu ca universul să funcţioneze astfel. Ne putem
închipui imediat un univers în care condiţiile se schimbă
imprevizibil de la o clipă la alta, chiar şi un univers în care
apar şi dispar elemente. Richard Feynman, laureat al
Premiului Nobel pentru electrodinamica cuantică, spunea:
‘Nu ştim de ce natura are caracter matematic; chiar faptul că
există legi ale naturii este un soi de minune’. Spre deosebire
de celelalte revelații ale lui Dumnezeu, Iisus este imaginea
cea mai clară și mai directă sub care ni s-a descoperit
Dumnezeu. De ce Iisus? Analizează puţin toate religiile
majore ale lumii şi vei vedea că Moise, Buddha, Confucius şi
Mahomed s-au considerat toţi învăţători sau profeţi. Niciunul
dintre ei nu a pretins vreodată că ar fi egal cu Dumnezeu.
Dar, în mod surprinzător, Iisus a susţinut că este egal cu
Dumnezeu. Aceasta Îl deosebeşte de toţi ceilalţi. Când vorbea
despre Tatăl Său din ceruri, nu vorbea despre cineva separat
de El, ci despre cineva cu care era într-o unitate extrem de
strânsă, necunoscută oamenilor. Iisus spunea că cine L-a
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
văzut pe El L-a văzut pe Tatăl şi cine crede în El crede în
Tatăl. El a spus: ‘Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe
Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii’
(‘Evanghelia după Ioan’ 8:12). El a susţinut că are o putere pe
care o are doar Dumnezeu: de a ierta păcatele oamenilor, de
a-i elibera de obiceiurile păcătoase, de a le da o viaţă bogată
şi viaţă veşnică în ceruri. Spre deosebire de alţi învăţători,
care îi determinau pe oameni să se concentreze asupra
cuvintelor lor, Iisus îi conducea pe oameni spre Sine. El n-a
spus: ‘Urmaţi cuvintele Mele şi veţi găsi adevărul’, ci ‘Eu
sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât
prin Mine’. Ce probe a adus Iisus pentru a dovedi că este
Dumnezeu? A făcut ceea ce oamenii nu pot face: a făcut
minuni”. (Privind bizarele apariții zburătoare neindentificate -
de-a lungul timpurilor - o explicație ar fi că aparțin viitorului
omenirii și de aceea orice vizită interzice vreun contact, căci
acela ar putea fi sinucigaș, putând și afecta tot viitorul, până
la anulare; desigur că pe Lumea “Cealaltă” / “de Dincolo” -
dimensionată diferit față de Lumea “Asta” - ar fi posibile alt
fel de contacte decât cele obișnuit știute de către oameni, însă
deocamdată nivelul cunoașterii permite numai imaginarea
despre așa ceva).
După cum a relevat Dr. Dumitru Dulcan în
“Inteligenţa materiei”, energia viului e cuantică. Un alt
adevăr e legat de paradoxala diversitate a unicităţii genetice;
de exemplu “o colonie de insecte sociale (de albine, de
furnici, etc.) este organizată după principii pe care le urmează
şi societatea umană (privită în dezvoltarea sa): fiecare individ
are un rol bine determinat şi o morfologie adaptată funcţiei
sale, deşi toţi provin din aceeaşi sursă genetică, anume ouăle
depuse de o singură matcă. Această diferenţiere încă nu are o
explicaţie satisfăcătoare; se disting soldaţi de apărare,
lucrătoare, matcă, indivizi sexuaţi, ş.a., ce întreprind în
colectiv măsuri de apărare, culegerea hranei, construirea
cuibului, menţinerea unei temperaturi constante în stup ori în
furnicar, îngrijirea larvelor, etc. Este greu de explicat o
organizare atât de complexă prin simpla trimitere la
instincte”. Iar deopotrivă de interesant e apariţia atâtor
descendenţi diferiţi din aceeaşi matcă / mamă; extrapolând
tiparul acelor vieţuitoare sociale la oamenii care şi-au dovedit
însuşirile sociale dintotdeauna, s-ar putea deosebi persoane
foarte diferite dar cu acelaşi bagaj genetic (Gherga nefăcând
vreo excepţie în aşa ceva şi ca atare existând tot felul de
Gherga). Este de observat un fapt fundamental: viaţa pe
Pământ e bazată nu pe cel mai abundent element al planetei /
223
siliciul, ci pe carbon, care în extremele sale naturale - formele
sale pure de existență - a dat deopotrivă cel mai moale
mineral / grafitul şi cel mai dur mineral / diamantul
(“marginile” scării durităţii); spre comparaţie cu aceste
minerale bazate pe carbon: mineralele bazate pe siliciu sunt
în partea superioară a scării durităţii. Pe de altă parte,
fizicienii cuantici au dovedit că materia nu există în realitate,
fiind o formă condensată de energie; dacă materia nu e
materială, atunci apelarea la materialism pentru a nega
supranaturalul e ilogică, complet străină de fizica demonstrată
științific. În marele trecut - adică în vremurile îndepărtate -
răspândirea oamenilor în lume totodată a răspândit și
conceptele, acelea datorită trecerii timpului însă estompându-
se, la fel întâmplându-se și cu rolurile ori numele unor
personaje importante, venerate ca eroine / eroi sau divinizate
ca semi-Zei / Zei, ajunse cu denumiri diferite în diverse părți
ale Lumii Vechi dar pentru aceleași funcții; ca și pe scara
durității elementelor, unul dintre numele strălucitoare
străvechi a străbătut Erele constant (dată fiind vigoarea sa):
Gherga. În schiţele următoare se pot vedea principalele
grupuri lingvistice neolitice din aria de interes Gherga, cu
ulterioarele lor răspândiri:
Semnificaţiile / înţelesurile Gherga - în funcţie de
timpuri, de locurile din lume, de culturile aferente, etc. - au
fost diverse. Din proto Indo-Europeanul “Ters” pentru
“uscat” - semnificând terasa (ţărmul / tărâmul) de lângă apă,
anume teritoriul uscat - a derivat “Ţara” ori Pământul Terra
(patronat de Marea Mamă Ga); primele aşezări permanente
ale oamenilor - atestate de către arheologi - n-au fost pe
piscuri ori în peşteri, ci lângă apele dulci, tocmai pe marginile
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

/ pe malurile lor (poate e semnificativ că în Munţii Şureanu

din Carpaţi cel mai apropiat sat de Sanctuarul Sarmisegetusei
- din satul Grădiştea Muncelului / Grădiștea de Munte,
comuna Orăștioara de Sus, județul Hunedoara - e Târsa 45,37
lat. N, 23,10 long. E / judeţul Hunedoara, cu o denumire
relevantă din timpuri imemoriale, ajunsă până în Epoca
Modernă): în zonă / anume în Ţinutul Haţegului, pe Platoul
Luncani, unde a fost şi cetatea Dacă Piatra Roşie 45,48 lat. N,
22,42 long. E în judeţul Hunedoara, lângă fiind satul
semnificativ numit Ursici, cu Tradiţii izvorâte din Cultul
Ursului, ursitoare, ş.a. - la jumătatea distanţei dintre cele 2
Sarmisegetuse Geto-Dace - după cum a cercetat în anul 2008
istoricul Român Dan Oltean (în Banat / anume în apusul
Munţilor Poiana Ruscă, pe Valea Râului rece Bega şi pe
Valea pârâului cald Topla, există cu aceeaşi denumire de
Luncani 45,43 lat. N, 22,18 long. E o aşezare în judeţul
Timiş) se ştia că au fost altarele străvechii Mari Mame a
Pământului, credincioşii purtând cârje Magice / toiage sacre
slăvind-o cu târşuri, respectiv cu crăci corcodite / crengi
împodobite. Se poate observa că Neandertalii au fost
religioșii Vechii Lumi (dinaintea Homo Sapiens), ei fiind și
primii care au studiat concret Cerul; de asemenea,
Neandertalii - cu urechile mai mari, cu auzul mai fin și cu
creierul mai mare - erau mai muzicali ca Homo Sapiens.
Cultul Ursului - la început doar cel de peșteră - a provenit de
la Neandertali (respectat / moștenit de oamenii Homo Sapiens
de la ei); e interesantă distribuția cuvântului pentru “urs”, în
V Iranului - inclusiv în Kurdă = limbă Nord Iranică - fiind
“hirc”, în Turcă “ayî”, în Armeană “arj”, în Albaneză “ari”, în
Greacă “arktos”, în Galeză “arth”, în Bască “hartz”, în Estonă
“karu”, în Finică / Suomi “karhu”, etc.:

Denumirea ursului

Magii - consacraţi ca purtând târşuri / cârje sacre -

proveneau din tărâmul Iranian numit Media = Ţara Midilor /
Mezilor, adică a Moşilor, respectiv a celor “din bătrâni”,
adică “din vechime” / din timpul “Moşilor”, astfel fiind
cunoscute spre apus şi alte tărâmuri denumite semnificativ, ca
“Misia” Anatoliană ori ca “Moesia” Balcanică; de exemplu,
la sfârşitul Epocii Fierului, teritoriul Român a fost dominat de
străvechii “Agatâ-rşi” / “Aga-Târşi”, înţelepţii de sorginte
Iraniană / Huriană peste Geţi - “înţelepţii Gheţilor” = “A-
Gatâ-rşii” de fapt fiind “Gatâ-rşi” sau “Thyrsa-Geţi”, adică
Geţi de la Nistru - faimoşi deoarece purtau târşuri / crăci
corcodite grozav, emblematice lor (asemănătoare cu ale
măreţilor Magi din Media, Ţara Moşilor / Mezilor de la
Marea Caspică, aflată între Ghergania / Hyrkania şi Albania
Caucaziană: după cum a scris în Antichitate istoricul Herodot
Karka 7:62, acei oameni de demult / “Moşi” - respectiv Mezi
/ Magi - până în Epoca Bronzului au fost ştiuţi de toţi ca Ari /
Ariani iar apoi Perșii au numit Aria regiunea Afgană având
Herat ca oraș principal). Cu poziționarea în partea de
miazănoapte a Iranului, despre Ghergania - Hyrkania = Țara
Gherganilor / Gorganilor - e de știut că era între răsăriteana
Tyrkmenia / “Tyrk-menia” (azi Turkmeni-stan, fostă Țară a
Dahilor) și apuseana Țară a Magilor / Media; considerând
224
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

principalele direcții cardinale, față de Media se pot identifica: părți, cum și alte neamuri multe, au doară mai toate câte-s în
E = Ghergania, S = Mesopotamia, V = Anatolia și N = Evropa, den Asia s-au pogorât”.
Albania Caucaziană. “Agathos” ἀγαθός în Greacă înseamnă
“Blajin” / “Bun”, ceea ce apropie Iranienii Agatârși / “Agatâ-
rși” de înțelesul combinat ca “Bunii / Blajinii înțelepți”
pentru fericiții cârmuitori ai fostului Rai. “Manii” / Oamenii
care știau mai multe decât media erau “Magi” iar fiind de
demult erau “Moși” (în sensul că nu erau vârstnici, ci din
vechime; de exemplu, cineva din urmă cu mai multe generații
era “Moș” chiar dacă a trăit doar 20-30 de ani). În Vechea
Lume (până în Antichitate), a fost o răspândire concretă de
Sudici Moși - Mani / Magi - din Media / SV Caspic, via
Anatoliana Misia / din S Pontic, până în Balcanica Moesia /
SV Pontic și respectiv o răspândire concretă de Nordici Moși
/ Magi iubind Soarele (numiți Sar-Mis / Sar-Mați), din Sar-
Mația Asiatică / NV Caspic, până în Sar-Mația Europeană /
NV Pontic. Ținând cont că acum cea mai mare localitate din
Banat e pe terasa Râului Bega - orașul Timișoara pe Beghei /
Bega, Râu știut ca “Timișul Mic” - pare interesant ce a scris
cercetătorul Ardelean Petre Morar în ultimul an al mileniului
II: “Zeul vedic Bhaga era asociat cu dragostea, căsătoria,
familia, afecțiunea, frumusețea dar și cu sexul în sine,
copulația, bolile venerice, etc. Cuvântul arian ‘Bhaga’ apare
în expresii multiple, ca ‘bhaga-deva’ tradusă drept ‘a te
închina la organul sexual feminin’ sau literal ‘Zeul Băgării’
în expresia ‘bhaga-devata’, etc. Cuvântul ‘Bhaga’ în sine mai
înseamnă - similar cu limba română - ‘a-i băga o parte de’,
‘a-i băga parte’, ‘a băga’ cu sensul sexual de ‘a avea
cunoștințe carnale’ și alte semnificații; mai apare în forma
‘baga-sama’ cu sensul românesc pur și simplu de ‘a băga în
seamă’. Din toate aceste exemple, numele vedic ‘Bhaga’
corespunde verbului românesc ‘a băga’ / ‘băgare’, cu toate
sensurile sale multiple, în particular cu sensul sexual de
copulație; de menționat aici și familia de cuvinte din rădăcina
‘bagă’, cum ar fi ‘băgăcios’, ‘băgăreț’, ‘băgător’ (până în
zilele noastre, verbul ‘a băga’ este asociat cu copulația).
Istoria Țării Românești (“Letopisețul Cantacuzinesc”)
Avem o potrivire sintactică și semantică perfectă între un
nume vedic și un verb, substantiv și adjectiv din limba
Se poate imediat observa că în urmă cu 3 secole nu
română. Numele vedic ‘Bhaga’ are corespondent ca
era vreun “tabu” privind originile Asiatice ale Europenilor
substantiv comun și verb în limba română, verbul ‘a băga’,
(inclusiv cronicarul Moldovean Miron Costin - din secolul
deci numai poporul care vorbește limba română a putut crea
anterior aceluia, anume XVII - a scris despre strămoșii Geto-
numele de ‘Bhaga’; cu multe milenii în urmă acest popor a
Daci ai Românilor explicit că “au venit dinspre Hindia” /
fost poporul arian din spațiul carpatin, popor devenit mai
adică India); subiectul era știut internațional, de exemplu în
târziu traco-geto-dac: se impune o reanalizare a etimologiei
Europa, în secolul XIX, istoricul Italian Carlo Troya - savant
verbului ‘a băga’, care nu poate fi ‘necunoscută’ cum enunță
extraordinar, care a scris mii de pagini despre Gheți / Goți - a
‘Dicționarul explicativ al limbii române’ din 1998, din
indicat firesc proveniența acelora din vechea Asie. Apoi însă,
moment ce este documentat cu milenii în urmă, fiind încă o
în secolul XX, doar unii specialiști au mai abordat așa ceva,
dovadă a rădăcinii direct ariane a limbii române”. La hinduși,
majoritatea Europeană refuzându-și (chiar cu indignare)
lucrarea sacră “BhaGa-vad Gita” / pe scurt știută ca “Ghita” /
strămoșii, astfel încât acum - la începutul secolului XXI - e
“Gita” (scriere foarte populară, realizată de înțeleptul Vyasa,
cazul deslușirii adevărului. În Vechea Lume, Asia era
autorul epopeii despre “Măreața Indie” = “Maha-Bhărata”)
considerată la răsărit de Strâmtorile Bosfor și Dardanele / în S
înseamnă “cântecul celui divin”, unde “Gita” = “cântec”.
Pontic, respectiv la răsărit de Fluviul Don / în N Pontic (zonă
Stolnicului Constantin Cantacuzino - al cărui nepot Vodă
documentată ca originara multor Europeni); Anatolia a rămas
Constantin Brâncoveanu domnea în Țara Româneasă - i s-a
recunoscută ca Asia “Mică”, însă marele areal dintre Fluviile
atribuit “Istoria Ţării Româneşti” (scrisă la începutul
Don și Ural a ajuns cuprins în Europa: ceea ce cândva a fost
secolului XVIII de logofătul Ioan - “mâna sa dreaptă” - după
Asiatic acum este European, așa încât părerea veche despre
cum au analizat unii specialiști, ca Dr. Neculai Ursu în anul
sorgintea Asiatică își are rezonanța Europeană actuală. În
2009), în care se găsesc afirmații semnificative despre Țările
“Istoria Ţării Româneşti” / “Letopiseţul Cantacuzinesc” a mai
Românilor: “Oricâți au grăit și au scris de aceste țări, toți zic
fost consemnat: “De Huni îmi iaste a zice și a scrie cevași,
cum Dachia și Ghetia (pentru că mai tot un neam au fost
cum au pogorât, și de unde au pogorât întâiu și cum s-au
aceia) mai denainte vreme că au chiemat și s-au numit de la
așezat și câte locuri au mai călcat și au cuprins, și când s-au
acele neamuri Schitice, cum s-au zis, adecă de la Dachi și de
creștinat, întâi idolatri fiind. Și nu pentru alta aceasta o fac, ci
la Gheti, carii din partea Răsăritului erau veniți într-aceste
225
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
numai căci în vecinătate ne sunt și căci cu dânșii mare
amestecare Rumânii au avut. Și în ceste mai dupre urmă
vremi cu dânșii s-au ținut ceștea. Vede-se dară, cum toți
istoricii într-aceasta unindu-se, adeverează că Hunii au fost
Schiti, adecă Tătari. Însă den care parte a Schitiei au pogorât
a descăleca părți între dânșii, iaste osebită părere; pentru că
unii zic că sunt veniți din Schitia cea mare a Asii, alții zic că
sunt din Schitia ce stă cătră amiazănoapte, căriia îi zic și
acum Iugra, carea astăzi supusă iaste supt Împărăția
Moscului. Dentr-acela dară loc, zic, să fie pornit într-acoace a
veni, trecând Balta Meotidii (care să face la Crâm can despre
amiazănoapte den apa Donului și din Marea Neagră) și întâi
acele locuri dentr-acolo au coprinsu. Apoi pe-ncet tot mai
lățindu-se și loc mai bun și mai bios căutându-și, și cercându-
și de a descăleca și a lăcui, au ajuns și pre aceste pământuri,
și trecând și munții, au cuprins și toată Panonia. Deci dară
Hunii, adecăte Schitii aceia, cărora acum și Unguri le zicem,
coprinzând și acea Panonie și mai multe țări, altele mai pe
urmă luând, s-au așezat. Însă de au pogorât întâi den Asia, au
de la Iugra acei Schiti, noao atâta de dânșii a cerca nu e.
Săvai că care iaste și adevărul, cu nevoie să va cunoaște, căci
că mulți scriu și nevoiesc a dovedi că-s den Asia. Mai mulți
iarăși scriu și zic că de la Iugra. Însă nici iaste dogmă a
bisericii carea, cum vom vrea, să nu o credem, ci poate
neștine crede aceasta, unde i să va părea că să alcătuiescu mai
bine istoricii. Mulți dovedesc și cu aceasta, cum de la acea
Iugră sunt; că viind oameni de aceia și grăind multe cuvinte
zic că se potrivescu cu ale acestor Unguri, numai mai stricate
și mai Varvare li să pare acele cuvinte, măcară că nu știm
carii mai firești limba își vorbește: ceștea ce prin ceste părți
lăcuiescu, carii s-au amestecat cu alte multe feliuri de limbi,
au ceia, căci tot în locul lor acolo să află. Însă orice va fi de
aceasta nu știu. Iar cum mult mai Varvari sunt acei de acolo,
adevărat iaste și pentru starea și tăria locului aceluia, pentru
că departe sunt de oamenii cei politici și mai iscusiți. Unde
dară, precum sunt aceia, așa și limba mai vârtoasă și mai
Varvară le va fi. Atila carele a stătut întâi craiu în Panonia,
era om ascuțit la minte, în lucrurile oștii foarte pățit și știut,
cu inimă mare, vârtos în trup, a înșela pre vrăjmași, hiclean.
Portul lui și în casă când era, și afară când ieșiia, era frumos,
luciu și curat. Purta în cap și pene de șoim. Atila era și
nesățios în slavă și în oștiri, căci și mai toate câte făcea,
norocite îi ieșiia. Era și însuși viteaz. Dirept aceia nu să nici
stâmpăra la un loc și cătră cei ce mai timpuriu i să ruga, să
pleca lesne. Și pre cine lua și-l ținea în credință o dată, deci
pănă la moarte îl păzea; și a meșteșugi și a face lucruri
împotriva vrăjmașilor lui, minune era și în nemerele și în
graba ce lucra. Și mai marea-i minune era starea-i și răbdarea
în primejdiile ce să supunea. Iară precum era milostiv celor
ce să da și să închina lui, așa neplecat și neîmblânzit era celor
ce-i biruia (foarte aceasta ca un Varvar și ca un crud făcând-
o). Haine dirept aceia lucii purta părându-i că și acelea la
mărie părtinesc. La prânzare rar ședea, iară la cină mult
mânca și mai mult carne, iar pâine mai nimic. Vin bea fără
măsură, mai vârtos când să odihniia, însă tot firea a ș-o ținea
nevoia și altele multe ca acelea avea și ținea. Banii încă și
dupre a mai marilor lor învățătură îi ocărâia și încă mai vârtos
nu-i poftiia. Carele adeseori încă zic că-l auziia toți, zicând:
că banii mai mult dau întristăciune și voie rea, când îi piiarde
neștine și-i răpune, decât îi dau veselie și părere bună, când îi
câștigă și-i dobândește. De trup acel craiu Atila încă era mai
mic decât de vârstă tocma; pieptos, vârtos, capul can mare,
ochii can mici, barba rară, amesteca căruntețe. Să cunoștea și
226
fața-i că iaste mojicoasă, cum le era feliul; graiul groaznic și
spăimos și pentru Varvarul lor graiu, era și tare de urechi, iar
umbletul lui, trufaș. Bolgarii au venit în Muisia de Jos.
Muisia de Sus să zice unii părți de Țara Sârbească, însă ceiia
care-i zic gheografii unde să împreună apa Savei cu Dunărea,
adecăte de la Beligradul Turcesc și în sus cevași. Iar mai mult
cât să întinde în jos, pe unde să alătură pe de ceia parte de
Dunăre, și cu țara aceasta, tot Muisia îi zic. Mai zice-se
Muisia și Machidoniii, carea să hotăraște cu Dardanii. Mai
sunt și alte Muisii în Asia, ci noao de acelea cuvântul nu ne
iaste, nici măcară de cestealalte Muisii, săvai că zicem că unii
și această țară Muisia o chiamă. Ci aceasta mai că nu e de
credință atâta, pentru că rari și foarte puțini o zic, ci numai
potu-se fi lunecat cei ce i-au zis așa, pentru că văzând
vecinătatea Țării Sârbești, căriia Musiia îi zicea și dese
amestecăturile lăcuitorilor uniia și alțiia între dânșii, zis-au
cestora pentru aceia Muisiia. Sau că cei ce vor fi scris că o
chiamă așa nu vor fi fost umblat într-aceste părți; deci,
precum de la alții vor fi auzit, nemaicercând cu amăruntul
adevărul, ei au semnat așa, precum mai de toate orile să
întâmplă la ceștea scriitori, istorici și gheografi și vedem că
nu numai în nume Grecesc și le strămută într-alt feliu, ci și de
feliul oamenilor și obiceaiurilor și alte multe lucruri le
povestesc mulți într-alt chip de cum sunt. Însă orice, ce iaste
de numele aceștii Muisii, minciună au adevăr, că o numiia și
așa, eu nu mai cerc, ci numai lăsându-le, ca de mai puțin zise,
a ținea trebuie cele ce de mai mulți și mai numiți, iaste; și iară
zic că Dachia și Ghetia îi zicea și să numiia”. În anul 2020,
colectivul de geneticieni aflat în coordonarea Dr. Christine
Keyser de la Universitatea din Strasbourg / Franța a
concluzionat că Sciții Siberieni au fost strămoșii Hunilor: iată
așadar o confirmare științifică internațională după secole de la
atestarea oficială în Letopisețul Românesc (analizele
cercetătorilor respectivi - printre care și Turbat Tsagaan de la
Academia Mongolă, Bertrand Ludes de la Universitatea din
Paris, Eric Crubezy de la Universitatea din Toulouse, ș.a. - au
identificat același grup genetic ca al bărbaților Gherga
inclusiv la Yakuți, la Avari și la Ungurii timpurii).
Este de știut despre regiunea Iuhra / Iugra dintre
izvorul Peciorei și Ural (Югра de unde provine denumirea
Ugră, cronicarii Medievali Arabi - ca de exemplu Berberul
Al-Gharnâti - notând-o Yura), indicată de cronicarul
Constantin Cantacuzino ca aceea din care au fost mulți Huni
dar și mulți Unguri, că în prezent - conform analizelor
genetice - are peste trei sferturi dintre bărbații săi Khanti /
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Jogra de tip genetic asemănător cu Gherga; în Dialectul Rusia e denumirea Venäjä iar pentru Belarus e denumirea
Zyryan din vecina regiune Komi - la răsărit de Karelia - Valko-Venäjä / efectiv însemnând “Alba Rusie”).
populația era Jugra (așa a și fost notată în anul 1096 la Garða
/ Novgorod: în Evul Mediu mulți din Yura / Yugra - printre
care și Goguli / Voguli, cunoscuți ca parte a populației Mansi
- pentru a scăpa de birurile cerute întâi de Garða / Novgorod
iar apoi cerute de Moscova / metropola de lângă izvorul
Fluviului Ră / Volga, au emigrat spre răsărit, dincolo de
Munții Ural, în Bazinul Ob din V Siberiei, Ob onomastic
echivalând Op adică Apa, acolo căpătând, corespunzător
antropologilor, trăsături Mongoloide). Despre regiunea
Moscovei - aflată pe Râul Moscova din Bazinul Volgăi - e de
știut că inițial a fost populată de către Finico-Ugrii Mari (ziși
și Chere-miș), cu bărbații genetic Gherga în majoritate: în
prezent, Moscova - la început cu denumirea Mosca, având
înțelesul apropiat de “mâzgă” datorită tipologiei sale
mlăștinoase sau învolburate / murdară, respectiv mocirloasă /
vâscoasă - e cel mai mare oraș al Rușilor și e capitala Rusiei
(de altfel, în vechime Rumânii / Românii - ziși Valahi -
Bazinul Dvinei / Vienei Nordice
foloseau denumirea de Muscali pentru Ruși); se poate
remarca la denumirea Volga că Ungurii / Maghiarii au
În lucrarea “O istorie a maghiarilor”din anul 2014
“Volgy” pentru “Vale” (e de observat că Bazinul Volga a fost
editată la Cluj-Napoca - cel mai mare oraș al Ardealului -
inclus în Rusia abia târziu în Evul Mediu). Este interesant că
autorii Pall Szabo, Pocsai Sandor, Dr. Rad Ciprian, Dr.
înainte cu câteva decenii față de stolnicul Constantin
Varadi Eva și Dr. Wellmann Laszlo au scris: “Arheologii
Cantacuzino, Britanicul Peter Heylin a consemnat în
presupun că populaţiile ugrice erau, în epoca bronzului,
“Cosmografia” sa: “unii afirmă despre Jugrii dintre Duina /
purtătoarele culturii Cercascul, de tip Andronovo,
Dvina și Peciora HiperBoreilor că ar fi fost progenitorii
caracterizată prin case de lemn adâncite parţial în pământ
actualilor Unguri din Panonia, proba fiind că vechea
(semibordeie). Ei practicau atât înhumaţia cât şi incineraţia.
Maghiară ar fi semănat cu ce vorbesc ei”. Un studiu genetic
În secolul XII î.C., datorită schimbărilor climaterice (zona a
din anul 2018 - publicat în anul 2019 - implicând specialiști
fost parţial inundată şi nu putea asigura traiul unui grup
ca Helen Post de la Universitatea din Tartu / Estonia, Endre
numeros) s-a destrămat unitatea ugrică, o parte din populaţie
Nemeth de la Muzeul de Istorie al Ungariei, Hovhannes
mutându-se spre sud. Din aceia s-a format ulterior poporul
Sahakyan de la Academia Armeniei, Bayazit Yunusbayev de
maghiar, iar din cei rămaşi popoarele khanti şi manşi.
la Institutul de Genetică din Ufa / Rusia, ș.a. a relevat
Actualmente popoarele hanti şi manşi trăiesc în Districtul
înrudirile pe linia genetică masculină umană “N” dintre
Autonom Hanti-Manşi din Rusia, situat pe o parte şi alta a
Ugrici (între care Ungurii formează cel mai mare grup
fluviului Ob”. Așadar, acea zonă Siberiană de pe Fluviul Ob -
lingvistic), Finici și Turkici:
generatoare a Ungurilor prin Cultura Cercascul din Epoca
Bronzului - a fost în contacte cu Europa vreme îndelungată,
până după apariția Rușilor / în Evul Mediu: e de remarcat că
deopotrivă dinaștii întemeietori ai statelor Ungurilor și
Rușilor au făcut parte din grupul genetic al bărbaților Gherga
(așa cum au fost anteriorii dinaști Huni ori Bulgari sau
ulteriorii dinaști Tătari ori Mongoli); în anul 2019,
cercetătorul Român Dan Alexe - în analiza “Basarab, ba-sar
ab, la capul apei: din nou despre originea cumană...” - a
explicat că “marele fluviu Ob = Apa”. La gura în Marea Kara
/ Oceanul Arctic = Înghețat a Fluviului Ob (la NE de Munții
Ural) se află Peninsula “Ya-mal”, însemnând “Malul
luminat” - zis și “Capătul lumii” - cu populație Samoiedă
Nenetă / adică literalmente de “Oameni”, cea mai apropiată
genetic masculin de Gherga, corespunzător laboratorului
La regiunea Komi - unde majoritatea bărbaților au European al companiei Britanice “Living DNA” ca rezultat al
profilul genetic Gherga - se poate observa că e scăldată de analizei solicitată în anul 2020 special de autorul prezentei
apele Bazinului Râului Nordic Dwina / Dvina (cu gura în lucrări; în zona Iamală / Yamalia coeficientul de umezire e
Marea Albă / Oceanul Arctic); la Vest, cu gura în Golful Riga ridicat, sunt mlaștini severe, permafrostul e larg răspândit,
/ Marea Baltică - curgând prin Rusia, Belarus și Letonia - e clima e dură, cu ierni lungi și reci, respectiv veri scurte iar
apuseanul Fluviu Dwina / Dvina = Duna / Daugava (Bazinul vânturile sunt puternice, aducând o multitudine de păsări
său fiind leagăn Antic Finic și Medieval Vareg): înțelesul migratoare: acolo creșterea tradițională nomadă a renilor e
onomastic “Dvina” poate fi conectat de cel Finic pentru cea mai bine păstrată din Rusia iar Neneții - consumatori
divinele pirogi “vene” - necesare deplasărilor facile la constanți de pești afumați, inclusiv somon - și în prezent
HiperBorei - numele său Finic fiind Viena (în Finică pentru vânează urși polari. În 1993, Dr. Ants Viires a scris că
“Neneții etimologic derivă din Eneți - populația Bazinului
227
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Enisei - iar termenul ‘nenay’ înseamnă ‘autentic’, așadar

Neneții sunt ‘oameni autentici’; numele lor mai vechi - și mai
răspândit - era Yurak. Habitatul Nenet este deopotrivă în NV
Siberiei și în NE Europei, Neneții ajungând spre Nord până în
Insulele Arctice iar în Vest până în Peninsula Kola. Neneții se
găsesc pe un teritoriu vast, de peste un milion de kmp, între
gura Fluviului Enisei și Marea Albă: se găsesc atât în taiga -
ca pădurea deasă Siberiană din Bazinul Fluviului Ob - cât și
în tundra mlăștinoasă; bărbații au unele trăsături mai
Mongoloide iar femeile au unele trăsături mai Europene.
Limba Nenetă e cea universală din zona Urală polară - fiind
cea mai răspândită - servind ca limbă comună populațiilor de
acolo, ca o ‘Lingua Franca’. În NE Europei, Neneții au fost
vecini cu Ugrii încă din urmă cu 2 milenii. Creștinismul și-a
făcut apariția printre ei abia după sfârșitul Medieval, datorită
coloniștilor Ruși”. Pe de o parte, onomastica primordială Proporțiile moștenirilor printre actualii Europeni
Nenetă ca “Yurak” rezona Ghergan (efectiv, Yurakii au fost
Gherghi); pe de altă parte - după cum se vede din analiza Volohii / Valahii - sau Vlahii - au fost denumiți
efectuată în anul 2020 de laboratorul European “Living mereu Românii (adică “riveranii” / “cei de pe Râuri”) iar așa
DNA” - procentul cel mai ridicat de bărbați cu profilul ceva e de reținut, căci rădăcinile au fost străvechi, dinaintea
genetic ca Gherga se află printre Neneții din Yamalia (97%): existenței Slavilor / Slabilor, anume: din timpul stră-
Românilor / urmașii celor din Raiul Est European (mulți
cercetători Români au studiat apariția Medievală a legăturilor
dintre Slavi / Slugi și Rumâni / Români refuzând însă cu
cerbicie orice dimensiune acvatică a etnonimului de Volohi /
Valahi sau Vlahi - chiar dacă aceleași semnificații de udare
ori de valuri sunt atât pentru Slavi, cât și pentru Români -
reținând doar că Slavii se așezau pe Văi, acelea de fapt fiind
populate până atunci în mod preferențial de către Români; din
anul 680, Vulgarii / Bulgarii s-au așezat în Balcani, în
vecinătatea bizantinilor, ca “prima linie” a Imperiului
Răspândirea procentuală actuală a bărbaților genetic ca
Български-влах / Bulgaro-Blah = Vulgaro-Vlah / Scito-
Gherga (conform “Living DNA” 2020)
Român, făcându-și datoria războinică timp de mai multe
secole, până în mileniul II). Este interesant ce a scris
După cum a studiat lingvistul Rus Max Vasmer
călugărul dominican Ioan de Sultanieh în “Libellus de Notitia
1886-1962, hidronimul Volga s-a fixat în legătură cu
Orbis” din anul 1404, anume că Bulgarii ar fi fost cei vorbind
termenul proto-Slav pentru “umiditate”, păstrat de Slavi acum
Vulgar limba Rumână; istoricul Ioan Aurel Pop - ajuns
de exemplu în Ucraineană ca “Voloha”, în Rusă și Bulgară ca
președintele Academiei Române - a scris în anul 2017 că
“Vlaga” (în Cehă “Vlaha” fiind “umezeală”), etc.; Ungurii -
“acest autor clasifică limba română drept ‘aproape romană’
parte a Ugro-Finicilor, numeroși în Valea superioară a Volgăi
sau ‘aproape latină’, vorbind despre românii de la sud de
- stabiliți din anul 896 în capătul apusean al Marii Stepe
Dunăre, dar ceea ce spune el era valabil și pentru românii
EurAsiatice, anume în Panonia = Bazinul Dunării mijlocii,
nord-dunăreni, căci aria de formare a poporului român a
fiind cei mai Sudici Ugro-Finici din Europa, utilizează
cuprins - după cum se știe - vaste regiuni situate deopotrivă la
termenul “Völgy” pentru “Vale” (leagănul limbilor Ugro-
sud și la nord de fluviu”. Vechii Bulgari au venit în Balcani la
Finice / Finico-Ugre în Europa, grupare din care s-au desprins
3 secole după ce Goții s-au emancipat față de tocmai iviții
Ungurii vorbind Maghiara, a fost între Munții Ural și Fluviul
bizantini; pe când vechii Bulgari au intrat în Balcani,
Volga iar Finicii - respectiv cei numiți așa încă din
ViziGoții încă aveau Regat în Peninsula Iberică: Goții
Antichitate fiindcă erau la finele Vechii Lumi - care au migrat
Vestici, adică ViziGoții erau în general de la Vistula - ajunși
dinspre S spre N, au preluat Graiul Saami care au migrat
în final acolo unde au prosperat via Valea Dunării - fiind
dinspre E spre V: Ungurii au apărut la Dunărea mijlocie după
cârmuiți de Dinastia Baltă a celebrilor mânuitori de baltage
216 ani de la venirea verilor lor Bulgari la Dunărea
(securi / topoare), viteji vestiți iar OstroGoții, adică mai
inferioară, care au avut împreună cu Vlahii / Românii o mare
nobilii Goți Estici, erau de pe ostroavele din răsăritul
structură Imperială din vecinătatea NV a bizantinilor până în
Europei, fiind cârmuiți de Dinastia Amală (a celor mai calmi,
Panonia / la Dunărea mijlocie, unde Ungurii la sosire i-au
Insulari care desigur că nu erau de pe malurile expuse), mai
întâlnit pe cârmuitorii Românilor - din Imperiul Scito-Român
religioși. În anul 1999, academicianul Victor Spinei a scris:
/ Bulgaro-Vlah = Български-влах - Gelu / în Ardeal,
“Din momentul apariției hunilor în extremitatea răsăriteană a
Menumorut / în Crișana și Glad / în Banat). Geneticienii au
Europei și până la pătrunderea mongolilor, stepele nord-
relevat că dintre Europeni cei mai marcați tipologic ca
pontice s-au aflat sub dominația autoritară a triburilor de
“Oameni ai Stepelor” sunt Eski-moșii Saami / Sa-meni
neam turcic. Spre mijlocul acelei îndelungate perioade de
(majoritari la N de Karelia, în Laponia / Finlanda):
aproximativ un mileniu s-a interpus breșa datorată ungurilor,
alcătuind o notă distinctă în peisajul învolburat al stepelor.
Ungurii sunt singura ramură a marii familii de popoare

228
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

finico-ugrice care, desprinzându-se din ambianța geografică
ancestrală, s-a înscris pe o traiectorie evolutivă cu un destin
aparte, într-un alt mediu etnic și cultural, specific
comunităților nomade. Spre deosebire de ceilalți frați finico-
ugrieni - vânători și culegători, răspândiți în zone cu întinse
arealuri forestiere - ungurii, prin contactele și conviețuirea cu
triburile nomade turanice, au fost contaminați nu numai din
punct de vedere lingvistic de influența lor, ci și în privința
modului de viață, mai ales prin faptul că s-au deplasat
progresiv spre ținuturile de silvostepă și stepă, cadru predilect
pentru creșterea animalelor în turmă; dat fiind că, după
migrația hunilor, șesurile ponto-caspice au devenit un
adevărat apanaj al neamurilor turcice, ele au impus specificul
propriilor norme de existență nomadă tuturor comunităților
din zonă, creuzetul stepei având tendința de a topi identitatea
tuturor celor pătrunși în cadrul său: acest fapt explică și
desemnarea ungurilor în unele categorii de izvoare cu numele
de turci”.
fiecare dintre oamenii acestor națiuni - în timpurile proprii de
apogeu - au fost la rând “extrem Nordici” = Hiperborei: Geto-
Dacii, Hunii, Bulgarii ajunși de pe Bolga / Volga în S Dunării
inferioare, Ungurii / Bozgorii sosiți în Panonia de și mai
departe decât Bulgarii / de dincolo de Volga - atât vechii
Bulgari, cât și vechii Unguri având Turki Onoguri printre
strămoși - și Rușii (stăpâni și acum peste cea mai mare parte a
Nordului EurAsiei, ei fiind acum proprietari ai locurilor
foștilor MasaGeți / Sciți, până la Polul Nord); istoricul Rus
Dmitry Ilovaysky a scris în anul 1874 că Hunii împăratului
Attila erau Finico-Ugri Europeni provenind dintre Munții
Ural și Carpați iar ei nu erau aceiași cu Hunii Asiei.

Familia Uralică

Este de știut că în Epoca Bronzului - de exemplu în

mileniul III î.C. - proto-Urala era utilizată între Baikal și
Baltica, așa cum se poate vedea:

Migrarea Oguză / Turanică

La sfârșitul secolului IV, Hunii dintre izvorul

Peciorei - Fluviu lung de 1809 km, cu al treilea debit din
Europa după Volga și Dunăre, curgând în Oceanul Arctic - și
Peninsula Crimeea / Marea Azov, au intrat în spațiul actualei
Românii iar la începutul secolului V (după ce o parte din
Geții / Goții de la Dunăre au cucerit Roma) ei și-au stabilit
capitala Imperială în Banat, căci liderul Attila s-a însurat în
regiune cu prințesa autohtonă Kreka / Kerka, urmașa
ultimului “G/herțeg” = rege independent al Geto-Dacilor,
Decebal; despre împăratul Attila, cei de la Dunărea mijlocie
și inferioară (anume Românii, Vulgarii / Bulgarii și Ungurii) Familia lingvistică Urală (conform Dr. Robin Kar, 2012)
au avut postum mereu termeni elogioși, fiind respectat ca un
mare cârmuitor al strămoșilor lor: au fost atestate cu Sfinţii de la Răsărit au impresionat Vechea Lume,
înrădăcinarea în Dinastia lui Attila din secolul V, pentru din timpuri imemoriale. O legendă Grecească - relatată de
Bulgari / Sciți, Dinastia lui Asparuh din secolul VII și pentru Anticul Plutarh - a explicat de ce unui Fluviu din Meso-
Unguri / Maghiari, Dinastia lui Arpad din secolul IX (iar dacă Potamia i s-a dat numele de Tigru, după ce mai înainte se
ambele dinastii ale ambilor vecini ai Românilor au numise Sollax: pentru a seduce o nimfă Asiatică / Indiană de
documentat aceeași filiație nobilă Hună - adică Bulgarii și care se îndrăgostise (în Latină “paellax” = “seducător”), Zeul
Ungurii - ar fi ciudat ca Românii, fizic aflați tocmai între ei, Dionysos s-a prefăcut în tigru; ajunsă pe malul Fluviului,
să nu considere așa ceva, mai ales deoarece Dinastia lui Attila nimfa n-a mai putut fugi mai departe şi s-a lăsat prinsă de
și-a avut rudele cele mai apropiate nu altundeva decât în tigru. Medes - fiul lor - a fost eroul etnonim al Mezilor iar
spațiul Român iar prima mare cronică a Țării Românești a Fluviul a început să poarte numele de Tigru în amintirea
atestat “marea amestecare” avută de autohtonii stră-Români nimfei şi a Zeului care s-au iubit pe malul său.
cu Hunii, într-un timp când nici Bulgarii și nici Ungurii nu
erau așezați în actualele lor Țări). Față de restul Vechii Lumi,
229
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Înţelesul de “mijloc” s-a transmis printre cei vechi
atât pentru “Meso-potamia” (teritoriul dintre Fluviile Tigru şi
Eufrat), cât şi pentru “Media” (teritoriul din N
Mesopotamiei), unde trăiau Magii, care erau oameni
străvechi - Mani numiți Moși - cu rădăcini în timpurile când
era venerată Sf. Lună = “Ma-sa” / astrul favorit al Marii
Mame zisă “Muș”, iubită din moși-strămoși. Despre Fluviul
Tigru ar fi de observat că izvorăște din fosta provincie
Armeană Sophene / Sofină, ce avea capitala Karkathio-Kerta
38,15 lat. N, 40,05 long. E - menționată de exemplu în
Antichitate de către geograful Anatoliano-Georgian Strabon
IX 14:2, istoricul Roman Pliniu “cel Bătrân” 6:10, ș.a. - zisă
popular și Karpat / Kharput, azi Harput în Turcia; fosta
provincie Armeană de la izvorul Fluviului Tigru se întindea
între Capadochia și Gordyene / Corduene (provincia populată
de Gordi = Kardukoi / strămoși ai Kurzilor).
230
La apus - în Europa Centrală, în spațiul României
actuale și împrejur, unde erau stră-Românii - a fost venerat
Soarele = Sf. Ra, credincioșii săi fiind “Oamenii Raiului”
adorând lumina: “Râ-mânii” / “Ru-mânii” (“mânii” fiind
“oamenii”). În Asia Centrală, nu departe de Media = Ţara
Moșilor / Magilor erau tărâmurile Masa-Geţilor / Marilor
Geți şi Dahilor (rudele răsăritene ale apusenilor Geţi şi Daci,
din Europa / inițial aglomeraţi cu predilecţie pe cursul
inferior al Fluviului Dunărea); “Enciclopedia Germană
Paully-Wissowa” a derivat MasaGeții din Avesticul “Masyo”
pentru “pește”, ei fiind “mâncători de pește” (deci și pescari
ori navigatori / negustori): de altfel, mai ales Antic
răspândirea lor a fost între Bazinele Fluviilor SârDaria / din
Asia Centrală - însemnând “Râul Soarelui” ori “Râul Regal”,
căci acolo “Darya” = “Râu” - și Dunărea / din Europa
Centrală (în Vechea Lume, Darya / “Dar-ya” - însemnând apă
mare - era în Asia Centrală și literalmente “Darul-luminii”,
forma masculină la Perși fiind Darius, respectiv Darie iar
Dinastia Duras, ai cărei dinaști s-ar părea descendenți ai
regelui Doros / conducătorul Dorianilor, a dat regi Geto-Daci
/ Getu-Daci în Bazinul Dunării inferioare, la începutul
Medieval Dinastia Dulo dând cârmuitorii timpurii ai Hunilor,
Bulgarilor și Ungurilor). Este de ştiut că în Antichitate - după
cum a scris şi un document Maramureşean din anul 1404
despre denumiri locale Antice, studiat de academicianul
Ardelean Ioan Aurel Pop / ajuns președintele Academiei
Române în anul 2018 - limbii Gete i se zicea “Sermo-
Geticus”, adică “vorbirea Getă” (ce s-a relevat prin toate
cuvintele redate Medieval că în Antichitate era categoric
Românică, fără aportul Romanilor: în Maramureş - regiune
nicicând ocupată de Romani, de acolo curgând Marele Mureș
adică Tisa / ce primește Râul Mureș ca afluent la granița
dintre Banat și Crișana = altă regiune neocupată vreodată de
Romani - au trăit Geto-Daci liberi); Sermo-Getica era vorbită
în Sarmația de Geții răspândiți pe vastele întinderi Sarmate,
începând cu capitala Sarmise-Getusa / literalmente
însemnând orașul Geților dinspre Sarmați (existând în Ținutul
Hațegului dinaintea ocupației Romane).
Regiuni Românești
În proto Indo-Europeană - adică în limba dinaintea
celei utilizate de Kurgani - compunerea dintre uscatul “Ters”
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
şi divina “Ga” (ca Ters-Ga) semnifica “uscata Ga” /
“sufletista Ga”, ştiindu-se și că de fapt fierbintele suflet e
uscat, în veşnică dorinţă de apă. Cu numele Gher-Ga erau
pământenii care locuiau uscatele terase / terenuri de lângă ape
(în lingvistică, “T” - ca şi “K” - a fost demonstrat ca des
suprapus în trecut peste “G”, ceea ce-i indică pe Gherga ca
primii oameni ai pământului uscat, “Gher” precedând “Ter”);
însă Gher a dat şi Ker / Cer - ceea ce era deasupra Pământului
Ga - hierogamia dintre Cer şi Pământ (literalmente ca Gher-
Ga) de asemenea fiind demonstrată ca străveche: în vechea
Greacă “hiero” / ιερός = “sacru” iar “chiero” / χιερο = “mare
preot” (despre limba Greacă e de ştiut că nu s-a născut în
Sudul Balcanic / Europa, ci întâi a apărut în Vestul Anatolic /
Asia “Mică”). Binomul umed-uscat bineînțeles că a
caracterizat mereu riveranii (oamenii de pe Văile Râurilor,
solidarii stabiliți pe maluri, spre deosebire de solitarii din
Munți).
Se pare că forma de “pământeni credincioşi” (rugând
Gheia / Pământul) ori forma de “regalitatea pe Pământ”
(cârmuind pământenii) au fost de la începutul Gherga,
numele reproducând Pământul Gheia = “GHE” şi regalul =
“RGA”, adică expresia cumulată a gemenilor regali -
respectiv “prinţi” - cerescul “Ra” şi terestra “Ga” / Gherga
fiind deopotrivă atât “pruncul” lor, cât şi respectiv prinţul
propagator al credinţei în puterea Pământului Ghe; zămislirea
“Ghe-rga” a fost de către androgina “sufletistă supremă” a
“timpului de aur” din Epoca Pietrei, patroana Pământului /
Terrei (prefixul “Ghe” fiind conectat sufletului pământean iar
“rga” arătând valoarea supremă - de rugă sau regală - care
probabil era prima formă Gherga, cea mai veche, din
paleolitic, literalmente Ghe-rga însemnând cel care ruga
Gheia / Pământul ori “regele Pământului”). În cartea “Limba
Română - nașterea și falsurile istorice” din anul 2016
cercetătorul Lucian Costi a scris: “Ru-ga se rostește cu gu-ra,
unde ruga și gura sunt termeni clădiți cu aceleași morfeme pe
poziții inversate: ‘r*’, codul adorării soarelui și ‘g*’, codul
grăirii”. Pre-diluvian, regii / “rga” proveneau din “Ra-Ga” (de
fapt cumulul dintre Cerul Ra şi Glia Ga) iar patriarhii “rşi” /
“rişi” - primii înţelepţi, consideraţi mai ales ca Sfinţi Cereşti /
Solari - proveneau din “Ra-sa” (asamblând Cerul / Soarele
“Ra” care lumina Terra / Pământul şi sacrul său “Sa”, ca
“Soarele-Sacru”), Gherga regăsindu-se de-a lungul a diverse
perioade istorice, în locuri diferite, deopotrivă drept cei care
se rugau, adică “regi” sau drept cei care erau înţelepţi, adică
“rişi”. De altfel, corespunzător “Dicţionarului de sinonime
Române” din anul 2002 “a cerca” facerea unui serviciu = “a
231
ruga” / “a se închina” (“regi” şi “rişi” regăsindu-se într-un
areal uriaş din Vechea Lume, cuvintele acelea fiind încă din
Epoca Pietrei foarte populare în multe culturi, cu exact
aceleaşi pronunţii şi cu exact aceleaşi sensuri); în cadrul
termenului de “persoană”, se poate observa pe bucăţi că “pe-
rsoană” cuprinde prefixul sfinţeniei “pe”, particula “rso” a
înţelepciunii şi sufixul “ană” de la divinitatea An: “persoană”
în vechime era considerată - dintre toate vieţuitoarele - numai
fiinţa umană, deoarece e singura care pe lângă trup şi suflet
are spirit (oamenii - în plus - deosebindu-se şi prin faptul că-s
cuvântători, restul vieţuitoarelor fiind necuvântătoare).
Ambele categorii, de rişi = înţelepţi şi de regi = lideri, se
distingeau prin faptul că erau “născuţi a doua oară”, adică
erau divini; literar, “Ghe-rga” = “stăpânirea Pământului”, căci
particula “Ghe” era de la Pământ iar particula “rga” era
pentru stăpânire: dimensiunea regală Gherga e cuprinsă în
însuși numele Ghe-rga = “Ghe-rege” (Ghe / Ga fiind Terra /
Pământul iar “rga” fiind regele / regina). Filoloaga Catalană
Nuria Garcia-Quera a demonstrat că rădăcina lingvistică
“Bar” / “Bor” - mai veche decât limbile Indo-Europene -
indica o confluență de ape: iată așadar înțelegerea prin
“BarBar” ca omul de la confluența unor ape / inițial, Barbarii
erau cei de la confluențele apelor, mai ales Riverani de la
gurile unor Râuri; tot corespunzător studiilor sale, străvechiul
lexem “Ge” / “Ghe” însemna “la fel dar mai mare”, ceea ce ar
explica “Ghe-rga” în Vechea Lume efectiv ca fiind “rege mai
mare”. Înţelesul de la început / străvechi Gherga (pre-diluvian
/ din paleolitic) concret poate fi decriptat - prin considerarea
genului - ca “regina Pământului”: Marea Mamă (venerată
pretutindeni în Epoca Pietrei, deoarece religia în cronologia
lumii a început matri-liniar cu Doamna-zeu, nu patri-liniar cu
Dumne-zeu, “Maica Domnului” fiind o expresie consacrată
cu multe milenii înaintea Fecioarei Maria din Galileea);
purtătorii numelui Gherga erau cei îndreptăţiţi de puterea pe
care o aveau, căci au fost - regine / regi ori rişi - cârmuitorii
oamenilor, înțeleptele / înțelepții propagând credinţa în
divinitatea sa. În imaginea următoare se poate vedea o
reprezentare din Epoca Pietrei - găsită în Câmpia Est
Europeană - a Marii Zeiţe Mamă, din Gagarino 53,43 lat. N,
38,23 long. E, pe Fluviul Don (sculptură în obsidian = rocă
vulcanică, din mileniul XIX î.C. / în timpul ultimei
glaciaţiuni):
Marea Zeiţă din Gagarino
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Dr. Ion Ghinoiu - în “Dicţionarul de mitologie pentru că pe acolo era poarta de intrare a puterii sorbului.
română” din anul 2012 - a afirmat că “în cele aproximativ 10 Vlahii / Aromânii din Nordul Elenilor încă sorcovesc așa,
milenii de cultură şi civilizaţie în bazinul Dunării de jos au după cum au arătat specialiști ca Faidon Koukoules, Kostas
fost 3 complexe spirituale, dominate de câte o divinitate Karapatakis, ș.a. iar la Români până acum a rămas zicala
adorată: Zeiţa-Mamă din Epoca Pietrei (mileniul VIII î.C. - despre bătaia la fund că “e ruptă din Rai”.
mileniul III î.C.), Zeul-Tată indo-european (mileniul III î.C. -
mileniul I î.C.), Fiul lui Dumnezeu, Iisus (din mileniul I
încoace)”. Academicianul Român George Coșbuc a scris:
“Colindele au fost cântece solare, fragmente şi rămăşiţe din
cântările liturgice ale Cultului Naturii. Ele însă sunt mai vechi
decât creştinismul. Cântările pe care le aveau popoarele Indo-
Germanice, poate din timpuri preistorice, ca părţi integrante
ale cultului lor, preamăreau în versuri elementele şi lupta lor
în natură, fenomenele naturii şi corpurile cereşti. Îndeosebi
soarele stă în centrul acestui cult: biruinţa lui asupra
întunericului nopţii, a iernii şi a furtunii, făceau dintr-însul un
erou; căldura lui şi lumina, pe urma cărora creşteau plantele,
făceau din el un binefăcător al lumii. Ca erou şi
binefăcător, soarele era şi este centrul miturilor solare şi este
astăzi centrul basmelor noastre. Apunerea sa seara, dar mai De altfel, străvechile reprezentări ale ritualurilor
ales depărtarea lui de pământ începând de la solstiţiul de vară, șamanice au înfățișat și bătaia la tălpi cu vergeaua, pentru
era privită ca o călătorie a lui printr-altă lume, chiar ca o readucerea la conștiență a persoanei aflată în transă: a se
moarte a lui - pe urma lui murea lumina, venea frigul şi întoarce între cei vii. În anul 2014, Dr. Ion Ghinoiu a scris
despuierea naturii - iar oamenii îi dădeau poveţe cum să se despre “Zeii pastorali”: “Asemănător primului zeu al
lupte cu duşmanii săi, pe unde să meargă să nu să rătăcească, omenirii, numit de români Sf. Soare, care se naşte, îşi trăieşte
cum să se poarte printr-altă lume. Ca drumeţ înstrăinat, el era fulgerător veacul şi moare pentru a renaşte după un an,
plâns în cântece şi este plâns şi astăzi în bocetele noastre. Iar mureau şi renăşteau şi zeii popoarelor asimilaţi cu acesta.
de la solstiţiul de iarnă, când începea să se apropie de pământ, Anul - unitatea principală de măsură a timpului - are
el era eroul biruitor care se întorcea din luptă, i se aduceau submultipli şi multipli. Unităţile şi reprezentările mitice
jertfe, i se cântau cântece de bucurie şi de biruinţă. Venirea subordonate zeului An sunt anotimpurile, lunile, săptămânile,
lui era privită ca o naştere, căci cu el renăştea lumina zilelor zilele şi momentele zilei. Acestea se împart, după tipul de
şi viaţa naturii. Iar la echinocţiul de primăvară era sărbătorit calendar - agrar sau pastoral - în 2 încrengături: a zeiţelor
îndeosebi ca erou întors din luptă, ca eroul înviat din morţi, agrare, dependente de cultul lunar şi dominate de Baba
dăruind viaţă lumii. Ca erou ce se naşte, a fost cântat de Dochia şi a zeilor pastorali, dependenţi de cultul solar şi
popoare în toate timpurile, cu urări reciproce de fericire, cu dominaţi de Moş Crăciun. După marii zei-an, Moş Crăciun în
alegorizări şi simbolizări şi este cântat şi astăzi în colindele calendarul pastoral şi Baba Dochia în calendarul agrar,
noastre şi este sărbătorit de datinele noastre. Colindele erau şi urmează reprezentările mitice sezoniere care patronează
sunt cântece la adresa soarelui, ce renaşte la solstiţiul de anotimpurile: 2 în calendarul pastoral (iarnă, vară) şi 4 în
iarnă, prin Decembrie”. Biserica relativ recent a decis că calendarul agrar (primăvară, vară, toamnă, iarnă). Zeul An
nașterea lui Iisus a fost în noaptea Moșului Crăciun, divinizat are submultipli dar şi multipli: ‘veacul de om’, durată egală
de milenii după solstițiul de iarnă, în prezent încă sărbătorirea cu lungimea vieţii omului în Lumea de aici şi ‘veacul
Crăciunului - a personajului victorios, cu mare personalitate - vecilor’, lungimea vieţii sufletului în Lumea cealaltă.
fiind mult mai puternică decât aniversarea Pruncului Iisus Dimensiunea ‘veacului de om’ este apreciată în ani iar cea a
(ceea ce îngrijorează clerul): Tradițional, Moșul Crăciun cu ‘veacului vecilor’ este calculată în Ere”.
daruri, cu colinde, etc., copleșește în impact comparativ cu
imaginea Nou-Născutului, dintre cele 2 personaje încă și
acum cel bătrân fiind - cel puțin imagistic - categoric mai
popular decât cel tânăr (colindul de ceată bărbătească de
Crăciun al Românilor e oficial din anul 2013 în patrimoniul
imaterial UNESCO al umanității; e de știut - după cum a
studiat și Dr. Grigore Leșe - că inițial cuvântul folosit la
“colind” era “corind”, dânsul afirmând despre Corinde că au
fost “cele mai vechi cântece ale omenirii, ctitorite de zei”).
De altfel, obiceiul practicat în vechime prin satele Românești
/ Valahe de grupuri ca la sărbători să meargă pe la casele
oamenilor pentru a ura gazdelor - care îi răsplăteau cu daruri -
se numea “vălărit”. Numele sorcovitului vine de la sorb (rudă
cu gherghinul - sau gheorghinul / gheorghinarul, respectiv
gherghinarul, adică păducelul, merișorul și măceșul): șamanii
apreciau puterea dată de bobițele sale tămăduitoare și pentru
că erau roșii (având culoarea sângelui care însemna viață); Familia Altaică
sorcovitul - practică șamanică - în vechime se practica prin
lovirea cu crenguța de sorb a șalelor / spatelui (zona sacrală),
232
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Calendarele şi cultele lunar ori solar au fost în existat mai mulţi sori, ale căror căldură excesivă şi lumină
strânse legături, din timpuri străvechi, pretutindeni pe glob. În orbitoare făceau pământul de nelocuit. Un erou / zeu a salvat
“Dicţionar de simboluri”, Francezii Jean Chevalier şi Alain omenirea doborând cu săgeţi - aşa cum rezultă din
Gheerbrant au scris: “Simbolismul lunii s-a corelat cu acela al majoritatea miturilor - primii sori (aceia ar fi incendiat
soarelui. Cele 2 caractere ale ei fundamentale derivă, pe de-o pământul, cărbunele provenind din acea calamitate). Soarele
parte, din faptul că luna e lipsită de lumină proprie şi nu este era femelă (‘mama-soare’) şi luna mascul (‘tatăl-lună’) pentru
decât o reflectare a soarelui iar pe de alta, din aceea că populaţiile pastorale nomade; a fost cazul celor mai multe
traversează diferite faze şi îşi schimbă forma. De aceea, triburi din Asia Centrală”.
simbolizează dependenţa şi principiul feminin, precum şi
periodicitatea şi reînnoirea. În această dublă calitate, luna e
simbolul transformării şi al creşterii (cornul lunii). Luna e un
simbol al ritmurilor biologice: astru care creşte, descreşte şi
dispare, a cărui viaţă este supusă legii universale a devenirii,
a naşterii şi a morţii, luna are o istorie asemeni cu cea a
omului, însă moartea ei nu e niciodată definitivă. Veşnica
întoarcere la formele iniţiale, această periodicitate fără sfârşit,
fac din lună, prin excelenţă, astrul ritmurilor vieţii. Ea
controlează planurile cosmice guvernate de legea devenirii
ciclice: apă, ploaie, vegetaţie, fertilitate. Luna simbolizează şi
timpul ce trece, timpul viu pe care-l măsoară prin fazele ei
succesive şi regulate. Luna este şi ‘primul mort’. Timp de 3
nopţi, în fiecare lună, ea e ca moartă, dispare; apoi reapare şi
sporeşte în strălucire. La fel şi decedaţii, care se presupune că
acced la o nouă modalitate de existenţă. Luna e pentru
oameni simbolul acestei treceri de la viaţă la moarte şi de la
moarte la viaţă. Luna - astru al nopţilor - evocă în plan
metaforic frumuseţea dar şi lumina în imensitatea
întunecimii. La hinduşi, sfera lunii e capătul căii strămoşilor.
Mişcarea sa ciclică (faza de creştere şi de descreştere) poate fi
pusă în legătură cu simbolismul lunar al lui Ianus: luna e
deopotrivă poartă a Cerului şi poartă a Infernului, Artemida şi
Hecate, Artemida ca aspectul favorabil, Hecate ca înfăţişarea
înfricoşătoare a lunii. Altaicii salutau luna nouă cerându-i
fericire şi noroc; iakuţii, finicii şi estonii celebrează cununiile
pe lună nouă (şi pentru ei, luna e simbolul fecundităţii).
Pentru iakuţi, petele din lună reprezintă o fetiţă care poartă pe
umeri găleţi de apă; la buriaţi, aceeaşi imagine e completată
de un răchitiş. Pentru samoiezi, luna ar fi ochiul rău al lui
Num / Cerul, al cărui ochi bun ar fi soarele. În lumea islamică
există 2 calendare: unul solar, datorită nevoilor agriculturii şi
celălalt lunar, din necesităţi religioase (Coranul însuşi
foloseşte un simbolism lunar; fazele lunii şi semilunare evocă
moartea şi învierea). Simbolismul soarelui e tot atât de
plurivalent pe cât de bogată în contradicţii este realitatea
solară. Chiar dacă pentru multe popoare n-a fost el însuşi un
zeu, soarele se înfăţişează ca o manifestare a divinităţii
(epifanie uraniană). El poate fi conceput ca fiu al zeului
suprem şi frate al curcubeului. Soarele e izvorul luminii, al
căldurii şi al vieţii. Razele solare reprezintă influenţele cereşti Amulete falice
primite de pământ. Textele hinduse fac din soare originea a
tot ce există, principiul şi sfârşitul oricărei manifestări, ‘cel Cornul Lunii - adică SemiLuna - în Vechea Lume
care hrăneşte’. Dintr-un alt punct de vedere, e drept, soarele aducea vizual dar și onomastic, prin denumirea “Luna”, cu
este şi ‘distrugătorul’, principiul secetei, căruia i se opune “Pula lui An”. De pildă, foarte populare la Romani erau
ploaia roditoare. Astfel, în China veche, sorii de prisos amuletele “Lunula” la fecioare și “Bulla” la feciori, adică
trebuiau doborâţi cu săgeţile. Soarele se află în centrul cerului semiluni falice, protejând de deochi; distragerea privirii de la
aşa cum inima se află în centrul fiinţei. Lumina fiind cea directă “ochi în ochi” la cea deviată spre amuletă evita
cunoaştere, soarele reprezintă cunoaşterea intuitivă, imediată; efectul hipnotic / “vrăjit”: hipnotismul / “vraja” se folosea de
luna reprezintă cunoaşterea prin reflectare, raţională, pildă intenționat doar de către șaman / vraci, pentru inducerea
speculativă. Prin urmare, luna şi soarele corespund sufletului stării de transă asociată vindecărilor unor afecțiuni, deochiul
şi respectiv spiritului, precum şi sălaşurilor acestora: inima şi însă fiind o vătămare in/voluntară, de evitat prin direcționarea
creierul. Esenţă şi substanţă, formă şi materie: ‘tatăl său e “uităturii” dăunătoare pentru descărcarea puterii sale
soarele iar mamă îi e luna’ se poate citi în hermetica ‘Tăbliţă altundeva decât direct în ochi. Cercetătoarea Româncă Lucia
de Smarald’. Pentru popoarele Asiei Centrale, iniţial ar fi
233
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Gheorghiu a scris în anul 2006: “Copiii nu trebuie lăsați să se
uite în apă sau în oglindă până la vârsta de un an, căci se pot
deochia singuri; durerea puternică de cap care nu cedează cu
nici un calmant, căscatul continuu, starea de amețeală și
greață fără motiv, fața înroșită puternic, sângerarea nazală,
febra izbucnită brusc și țiuiturile persistente în urechi pot fi
efectele unui deochi. Pe tot mapamondul, deochiul este încă
de temut”. Cercetătorul Francez Louis Constant 1810-1875
(care sub pseudonimul “Eliphas Levi” a publicat în anul 1859
“Istoria Magiei” la Paris / în același an geologul Englez
Charles Darwin 1809-1882 publicând “Originea speciilor” la
Londra) a făcut fără echivoc distincția dintre Magie și
vrăjitorie: “Magicianul are o forță pe care o cunoaște,
vrăjitorul încearcă să abuzeze de ceea ce nu știe; diavolul se
dăruiește magicianului și vrăjitorul se oferă diavolului”.
Autorii Americani Michael Cremo și Richard Thompson au
scris în cartea “Arheologia interzisă: istoria acunsă a
umanității” din anul 1993 că “împărtășim vederile
academicianului Francez Jean Loius Armand de Quatrefages
de Breau 1810-1892 despre rasa pre-Adamită a oamenilor
similari maimuțelor - incapabili prin constituție să Îl înțeleagă
și să Îl adore pe Dumnezeu - ce se credea că ar fost distrusă
printr-o inundație catastrofală (alta decât Potopul lui Noe),
după care au venit cele 6 zile ale noii creații, în timpul căreia
a fost adusă întru ființă rasa modernă de oameni, capabilă de
a-L adora pe Dumnezeu, începând cu Adam și Eva; noua
specie umană era complet distinctă de cea veche, fără nici o
legătură prin descendență” (într-adevăr, începutul ud a fost
prezentat biblic de Vechiul Testament în “Facerea” /
“Geneza” 1 - prin versetul “Duhul lui Dumnezeu se purta pe
deasupra apelor” - momentul fiind dinainte de Adam).
De la început, puterile divine Gherga / “Gher-Ga” au
fost deopotrivă cereşti (în legătură cu Cerul “Gher”) şi
pământene (în legătură cu Glia “Ga”): cu tot simbolismul
aferent, pe de o parte erau extraordinarele manifestări aeriene
prin vârtejurile tornadelor, reflectând forţele de tip masculin
ce au fost asociate unor vânturi deosebite, fulgerelor ori
furtunilor iar pe de altă parte erau extraordinarele manifestări
prin topirea gheţurilor Nordice şi curgerea lor, reflectând
234
forţele de tip feminin ce au fost asociate trecerilor de la rece
la cald, până la fierbinţeala vulcanică a unor terenuri
deosebite; ambii poli - binecuvântaţi de lumina Soarelui /
adică a Sacrului Ra sau de vigoarea Selenei / adică a Sacrei
Luni - aveau valori părinteşti, astfel încât, prin Zeiasca lor
împreunare, au format “Gher-Ga” = Gherga (de altfel,
termenul proto Indo-European pentru “pol” era “ghalg” / un
ecou Gharg). Paleoliticul s-a sfârșit prin fenomene meteo
extreme, cauzate de neobișnuita activitate solară, când nu
numai că s-a încheiat glaciațiunea, ci s-a produs și mutația
genetică masculină Gherga, apărând tipul curent de bărbați
Gherga. Paleoliticul = “Era de Aur” convențional s-a încheiat
prin Potop, de exemplu apa multă / enormă acumulată din
topirea ghețurilor calotei polare Nordice răbufnind peste
Lacul Pont, transformându-l în Marea Neagră iar după aceea
pe planetă nu s-au mai înregistrat evenimente de asemenea
intensități (nici descărcări electrice puternice în atmosferă,
nici uragane - furtuni uriașe așa cum de atunci n-au mai fost
pe Pământ - nici tornade de exemplu sau alte manifestări
extraordinare dar naturale, oamenii însă considerându-le
supranaturale). Potopul biblic a fost ulterior acelui Potop
Pontic cu aproape 3 milenii și jumătate, după ce căderea
părților dintr-un asteroid rupt au atras ploi abundente, care au
dus la inundații colosale, evenimentul fiind considerat de
oameni ca provocat de multele lor păcate, ca pedeapsă divină
a puterii supranaturale, acela sfârșind ultima etapă a Epocii
Pietrei, anume neoliticul = “Era de Argint”.
Fenomene cereşti extreme: eclipsă de soare şi celulă de
furtună
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
În Epoca Pietrei - cea cuprinzând Era de Aur /
paleoliticul și Era de Argint / neoliticul - Pământul Ga era sub
lumina diurnă a Soarelui Ra conectat de foc şi sub lumina
nocturnă a Selenei / Lunii “Ma-sa” conectată prin fenomenul
mareeii de marile ape (solemnul luminător diurn Ra fiind
totuşi mai puternic - în vitalitate, în forţa energiei sale,
inclusiv a fluxului luminos - decât dinamica luminătoare
nocturnă / Sf. Ma); pe atunci, Pământul era venerat ca Sf. Ga,
Luna ca Sf. Ma - “Ma-sa” / Masa - şi Soarele ca Sf. Ra (în
această ordine, atât cronologică, cât şi ierarhică), împreună
Ga şi Ra asamblând Cerul diurn iar astrele luminând ziua și
noaptea, anume Soarele și Selena, erau frați: simbolismul
marilor luminători de pe Cer - Soarele și Luna - a fost
emblematic deopotrivă în Misteriile din Europa la stră-
Români ori în Asia la Mitraici (în Antichitate, pentru
principalul astru nocturn, termenul “Selena” a fost folosit în
Greacă iar termenul “Luna” în Latină). Conform
paleolingviștilor, denumiri de genul Ga, Ra, Ma, ș.a. au fost
în uz dinaintea Ponticilor / Indo-Europenilor (provenind din
Epoca Pietrei), folosindu-se universal şi generând mult
ulterior divinizări ca: Marea Mamă a Pământului Ga era la
vechii Indieni “Dur-Ga” / Durga sau la vechii Greci “Ga-ia” /
Gaia, la Chinezi Soarele şi azi e “Ri”, la zoroaştri Mah
patrona Selena / Luna, la Cariani și Phrygieni / Frigiani Zeul
Men era cel al Lunii / Selenei, la Nordicii Varegi / Vikingi
personificarea Selenei / Lunii era Măni, ş.a.; de exemplu,
inclusiv azi în Turcă cuvântul “gun” - care în timp a dus la
“kun” / “cun”, ș.a. - înseamnă deopotrivă “zi” și “soare”.
Antropologul Rus Yuri Berezkin în anul 2009 a schiţat zonele
din EurAsia unde se credea că Sacra Lună = “Ma-sa” înfăţişa
- prin petele afişate câteodată - trăsăturile unei persoane (ceea
ce sugerează împărtăşirea unor valori similare între
respectivele populaţii ale Epocii Pietrei / similitudini apărând
între spațiul Românesc, cel Afgan și larg Nordic EurAsiatic):
Savantul A/Român Gheorghe Muşu în cartea “Din
istoria formelor de cultură arhaică” publicată în anul 1973, a
enunţat: “Problema energiei, formelor ei şi stăpânirea lor
constituia tema centrală în cadrul culturii arhaice. Şi atunci s-
a încercat să se răspundă la problemele ce se pun astăzi sub
forma conservării şi transformării energiei în lume şi în
univers. Astfel, cu toată deosebirea în modul de rezolvare,
tematica este aceeaşi - la cele 2 capete şi la culturile
intermediare - când însă, dacă subiectul a rămas neschimbat,
predicatul este altul. Acuma capătul de sus, polul pozitiv,
235
apare sub chipul zeităţii în plenitudinea puterilor, în timp ce,
la capătul de jos, la polul negativ, stă antitetic zeiţa pierită”.
Faţă de Cer - Ker / Gher - atotputernicia Pământului Ga s-a
manifestat evident prin alăturarea în numele credincioşilor;
Gherga - GherGa / “Gher-Ga” - atunci a apărut, ca expresia
mitică a unirii Cerului (Ker / Gher) şi Pământului (Glia / Ga),
rezultând din “cununia” / “mariajul” puterilor celestă şi
terestră: în funcţie de timp, loc sau cultură, Gherga a avut
ipostaze reflectând “regina Ghe” / a Pământului - prefixul
“Ghe” fiind Pământul, particula “rga” fiind a regalităţii -
respectiv “puterea / energia cerului şi gliei” (în formă
consonantică, scheletul GRG asamblând Ka = vitalitate, Ra =
Cer, Ga = Glie) ori evidenţiind “vitalitatea cerului” sub forma
Ker-Ka sau redând fuziunea Cerului / Gher şi Pământului /
Gliei Ga ca Gher-Ga. Trebuie știut că la stră-Români
căsătoria a avut din timpuri îndepărtate 3 momente: pețitul,
logodna și cununia (toate ceremoniale); astfel, căsătoriile
oamenilor se deosebeau de cele ale Zeilor (care nu aveau pețit
și rar se logodeau). Dr. Mihai Vinereanu despre “Căsătoria în
limba română” a scris în anul 2017: “Instituția căsătoriei,
relațiile dintre miri sau soți sânt exprimate în limba română
printr-un număr destul de mare de cuvinte. Din acest punct de
vedere, limba română este mult mai bogată decât alte limbi
moderne cum ar fi engleza, franceza, spaniola, germana sau
alte limbi mai vechi sau mai noi. Pentru a se cununa există în
limba română 3 verbe: a se însura, a se mărita și a se căsători,
fapt nemaiîntâlnit în alte limbi din câte știu. Prin urmare, în
limba română actul cununiei este exprimat diferit când este
vorba de bărbat, femeie sau când este vorba de ambii miri sau
soți. Românescul ‘mire’, respectiv ‘mireasă’ provine din
proto indo-europeanul ‘*merio-’ = ‘bărbat tânăr, mire’, cu
forma feminină ‘*meri-’ = ‘soție tânără’. Menționăm că în
limba română termenul ‘mireasă’ se referă nu numai la tânăra
mireasă în ziua nunții, ci și la ‘tânăra soție’ (până devine
mamă, vezi și sensul din lituaniană) ca și în proto indo-
europeană. Termeni similari se găsesc în multe alte limbi
indo-europene; conform sanscritului ‘marya’ = ‘bărbat tânăr,
iubit, logodnic’, prusacul ‘martin’ = ‘mireasă’,
lituanianul ‘marti’ = ‘fată, soție tânără (până devine mamă)’,
etc. Dintre toate aceste limbi doar româna păstrează ambele
forme proto indo-europene. Menționăm, de asemenea, că
sufixul ‘-(e)sa’ apare și la forma greacă ‘creiousa’ = ‘regină,
crăiasă’, fiind atestat doar o singură dată în Iliada cu referire
la una din soțiile lui Priam. ‘Creiousa’ nu se întâlnește în
greaca clasică. Faptul arată ca împrumut din troiană sau tracă.
Verbul românesc ‘a (se) mărita’ este considerat de origine
latină, din latinul ‘maritare’ < ‘maritus’ = ‘căsătorit, soț’ <
proto indo-europeanul ‘*meri’ = ‘soție tânără’. Ulterior în
latina târzie termenul s-a generalizat la ambele sexe și
transmis ca atare și limbilor romanice. Din franceză a intrat și
în engleză. Spre deosebire de română latina clasică nu a
păstrat forma de feminin (cum nu a păstrat nici pe cea de
masculin) din proto-indo-europeană, ci doar
derivatul ‘maritus’. Desigur că termenul a existat în latina
arhaică din moment ce avem derivatul ‘maritus’. Prin urmare,
latinul ‘maritus’, ‘maritare’ s-a format după același principiu,
după care s-a format românescul ‘însurare’, doar termenii de
origine fiind diferiți. Urmând același principiu, românescul ‘a
se mărita’ provine de la ‘mire’ < proto indo-europeanul
‘*merio-’. În română, verbul ‘a se însura’ se referă doar la o
persoană de sex masculin. Tradiția lingvistică românească îl
consideră de origine latină, mai precis din latinul ‘uxor’ =
‘soție’. Ambele forme - ‘uxor’ și ‘însura’ - provin din proto
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
indo-europeanul ‘*ukŭsen-’ = ‘mascul, taur’ sau proto indo-
europeanul ‘*uers-n’ = ‘mascul’; conform
sanscritelor ‘ukśán’ = ‘taur’, ‘ukś’ / ‘ukśáti’ = ‘a stropi, a
arunca, a emite’ (spermă, sămânță), avestanul ‘uχšan’
= ‘taur’, grecul ‘arsin’ = ‘mascul’,
faliscul ‘uxo’, englezul ‘ox’ = ‘bou’, etc. Din cele prezentate
aici, se poate vedea că doar latina și sora ei apropiată, falisca,
au deviat sensul original de ‘mascul, taur’ în acela de ‘soție’.
Radicalul este bine reprezentat în toate marile grupuri de
limbi indo-europene, cu sens de ‘mascul, taur, bărbat’.
Forma ‘uxorari’ pentru ‘a se mărita, a se însura’ apare doar în
latina medievală, în mod evident sub influența unor limbi sau
dialecte italice, atestate în secolul XI. Astfel, putem considera
că acest verb românesc își are originea în traco-dacă. Urmând
raționamentul folosit în cazul formelor
latine ‘maritus’, ‘maritare’, putem spune că românescul
‘însura’ a provenit de la o formă dacică similară cu
latinul ‘uxor’, care la rândul său își are originea în radicalul
proto indo-european menționat, care s-a pierdut în română,
cum s-a pierdut și proto indo-europeanul ‘meri-’ din latină. În
plus, în timp ce în latină ‘maritus’, ‘maritare’ se referă la un
bărbat căsătorit, în română ‘a se mărita’ se referă doar la
femei. Prin urmare, nu putem considera că acest verb din
limba română provine din latină, dar putem spune că a apărut
pe teritoriul limbii române (traco-dace) ca derivat al lui
‘mire’ < proto indo-europeanul ‘*merio-’, în timp ce în latină
provine de la forma feminină. Verbul ‘a se căsători’ a apărut
mai târziu și derivă din ‘căsător’ / ‘soț’ < ‘casă’. Pentru ‘a se
logodi’ (logodnă, logodnic, logodnică), nu avem o etimologie
credibilă. Am descoperit că există forme similare în limbile
germanice și celtice, provenind din proto indo-europeanul
‘*leugh-’, ‘*lugh-’ = ‘jurământ, promisiune’; conform
vechiului iranian ‘lu(i)ge’ = ‘jurământ’, gotul ‘liugan’ = ‘a se
căsători’, ‘liuga’ = ‘căsătorie’. Este evident că românescul ‘a
(se) logodi’ provine de la acest radical proto-indo-european,
cu sensul de ‘promisiune de a lua în căsătorie’. Dacă în
limbile celtice înseamnă doar ‘jurământ’, iar în germanice,
respectiv gotică, înseamnă ‘a se căsători, căsătorie’, sensul
formelor românești se situează undeva la mijloc. Pare evident
că sensul originar este acela de ‘jurământ, promisiune’ păstrat
în limbile celtice, evoluând către ‘promisiune de a lua în
căsătorie’ ca în limba română, până la ‘a lua în căsătorie,
căsătorie’ ca în gotică. Ar fi o mică șansă ca românescul
‘logodi’ să fie de origine gotică, dacă sensurile ar fi identice,
dar în cele arătate sensul din română este mai arhaic decât cel
din gotică. Prin urmare, verbul ‘a logodi’ trebuie considerat
de origine traco-dacă. În fine, substantivul ‘nuntă’ a avut o
origine controversată fiind derivat de unii din
latinul ‘nuptiae’ < ‘nubo’ = ‘a se căsători’. Este destul de
evident că formele latine sânt cognați cu românescul ‘nuntă’,
dar derivarea acestuia din urmă din latină nu este posibilă.
Avem, de asemenea, grecul ‘nymfe’ = ‘mireasă, fată tânără’,
din substratul traco-iliric. Diodorus Siculus 3:60 arăta că
hiperboreii numeau femeile măritate ‘nymfai’. Pentru greci,
hiperboreii erau geto-dacii sau alte popoare indo-europene
situate undeva în partea mai de nord a Europei. Încă o dovadă
că forma este un împrumut în limba greacă și că acest termen
a existat și la alte popoare vechi. Este destul de evident că
românescul ‘nuntă’ provine de la acest radical, dar nu prin
latină. De aceea trebuie pornit de la forma greacă și
hiperboreană, formă din care provine termenul românesc de
astăzi. Proto indo-europeanul ‘*bh’ a trecut la ‘f’ în traco-
dacă în anumite condiții. Cel de-al doilea ‘n’ (< ‘m’) este
236
epentetic. Prin urmare, trebuie pornit de la un proto-tracic
‘*numbha’, unde ‘bh’ < ‘f’, apoi ‘nymfa’, iar mai târziu ‘f’ >
‘t’, din cauza dificultății de pronunțare a unei bi-labiale (‘m’)
urmată de o labio-dentală (‘f’). Astfel labio-dentala a devenit
dentală simplă (‘t’) ajungându-se la forma de azi, ‘nuntă’.
Din cele arătate reiese că instituția căsătoriei, după
elementele lexicale care o definesc, este veche cu rădăcini în
traco-dacă mergând până la indo-europeană”.
Vârste medii în prezent la cununii
În Epoca Pietrei, rugăciunile se făceau întâi atingând
pământul cu mâinile, apoi ridicând mâinile spre cer (ritualul
s-a păstrat până în Antichitate - fiind străvechi deja atunci -
după cum a consemnat Romanul Macrobiu în “Saturnalia” 3:
vocabularul a fixat acele mişcări respectuoase ca “mătanii”,
deoarece simbolizau divinele legături materne); în prezent,
îndeosebi fundamentaliştii din multe religii îngenunchează şi
îşi înclină trupul până ating pământul cu capul - în semn de
veneraţie, chiar dacă atenţia lor este dedicată unui Tată ceresc
- căci străvechiul obicei şi-a păstrat încă din extraordinara
putere, indiferent de culturi, pământul “matern”, al celor
vorbind limba “maternă”, fiind şi sărutat până în Epoca
Modernă, etc. Acţiunea nu era solitară, ci colectivă, prin
gruparea sub imperiul dictonului că “unde-s mulţi, puterea
creşte”, strângerea pentru incantarea - prin strigăte - a
Soarelui şi Pământului (Ra şi Ga) rămânând ştiută ca “rugă” /
“ru-gă”, rezultând ceea ce era procesul de venerare a
principalilor aştri - Ra şi Ga - iniţial numai în grup, prin “ru-
gă” = rugă; anterior, chemarea prin incantări a Marii Mame a
Pământului Ga / Ka era prin chiuituri în hăurile cavernoase
ale peşterilor (stilul transmiţându-se pentru invocarea divină
uriaşă - aflată în depărtare - prin strigăt colectiv / mai
puternic şi mai solidar, ceea ce a dus la instaurarea
termenului practic de “rugă”). Proto Indo-Europeanul
“G’ehr” însemna “a striga”, deci prin Gher-Ga s-ar înțelege
“Strigătorul Pământului” (Ga fiind Marea Zeiță a
Pământului): în stilul primar al rugii, Marea Zeiță Ga era
evocată / strigată de Gherga, chiar fierbinte - pentru jar exista
termenul proto Indo-European “*gwher” - în Vechea Lume
Gher-Ga literalmente fiind “Căldura Pământului”; deoarece şi
după Epoca Pietrei, Pontica / Indo-Europeana - atestată de
lingvişti, arheologi şi alţi cercetători ca limba Ghergană,
răspândită în lume de “Kurgani” / după cum s-a fixat pentru
Ghergani ştiinţific numele - a păstrat pe lângă denumirea
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Pământului ca Ga şi cuvinte ca “ghwer” pentru “fiară” ori
“koro” pentru “luptă”, împreunarea silabelor Gher-Ga poate
fi interpretată pentru Gherga şi ca “Fiara Pământului” sau ca
“Războinicul Pământului”, respectiv “Luptătorul Gaiei”.
Această lucrare - “Originea Gherga” - abordează aspecte
întinse între paleolitic şi prezent, cu explicaţiile aferente:
după ce anterior a ocolit Neandertalii (răspândiți între Asia
Centrală și Atlantic), în urmă cu circa 10 milenii omul Homo
Sapiens Gherga din spaţiul Baikal-Altai-Pamir a migrat via
spaţiul Caspica-Volga-Caucaz în spaţiul Carpato-Dunăreano-
Pontic, stabilindu-se în triunghiul Banat-Ardeal-Oltenia;
migrarea din mileniul VIII î.C. a acelor vânători-culegători
Ghergoi / Gherghi a fost pe o rută de la E spre V care în
general și-a păstrat latitudinea (e de observat că Mările
Caspică şi Neagră delimitează geografic Asiaticii din S de
Europenii din N iar tratarea Gherga în actualul material e de
la ultima mutaţie genetică paternă încoace, adică fundamental
EurAsiatic / respectiv - pentru încadrare - fiind referiri şi la
alte elemente necesare de context).
Europa, Eufrat în E / Asia, Nil în S / Africa). În anul 2012,
cercetătorul de geopolitică Robert Kaplan a studiat geografia
ca factorul predominant care a influenţat istoria omenirii -
determinând destinul naţiunilor - concluzia fiind că geografia
a modelat istoria; în explorarea trecutului, determinismul
geografic nu-i deloc de neglijat, ci e de luat în considerare
chiar la modul consistent (atunci când e urmărită abordarea
serioasă). În anul 2014, Dr. Nicolae Ursulescu - profesor în
Facultatea de Istorie de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza
din Iaşi - a precizat că “spaţiul carpato-dunăreano-pontic
cuprinde îndeosebi teritoriul străbătut de râurile care izvorăsc
din Carpaţi şi se varsă în Dunăre sau Marea Neagră, limitele
fiind marcate la vest de Tisa şi Dunărea mijlocie iar la est de
Nistru” (“Pa-Tisa” / Tisa = “Ti-sa”, adică Marele Mureş are
izvorul în Maramureş / “Mara-Mureş” şi în Banat afluează pe
stânga în “Po-Tamos” / Dunăre, Fluviu ce de la Gherdap în
jos se numea Istru: “Patisa” curge în “Potamos” - adică Tisa
se varsă în Dunăre - în colțul Sud-Vestic al Banatului).

Aglutinarea umană iniţială

Riveranii Pontici - adică ai Mării Negre - acum sunt

(în sensul orar cartografic): Românii, Ucrainenii, Ruşii,
Georgienii, Turcii şi Bulgarii. Fluviul Dunărea e cel mai mare
afluent Pontic - al Mării Negre - iar tocmai riveranii Români
formează cel mai mare şi cel mai vechi popor din Bazinul
Dunării inferioare (adică din arealul de la vărsarea marii ape
curgătoare în Marea Neagră); vechii Greci - ca de exemplu
Hesiod în “Teogonia” - au scris despre Potamoi / Istros (adică
Dunărea) că Fluviul era progenitura lui Okeanos: mai mult,
patroana Rhea - al cărei nume apare în denumirea de Dunărea
a Fluviului - a fost sora lui Okeanos (pe malurile Istrului =
Dunării inferioare a fost prima casă organizată Imperial a
Vechii Lumi, anume casa Atlantă, Grecii vechi - având
“oikian” = “casă” în vocabular - prin onomastica Okeanos
pentru Dunăre indicând fosta casă Imperială a Vechii Lumi
plasată în Edenicul Bazin Istros / “Ist-ros”). În “Dicţionar de
simboluri”, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au
afirmat: “La vechii Greci, fluviile erau elemente de cult. Li se
ofereau sacrificii, înecând în valurile lor tauri. Nu puteau fi
traversate decât după ce erau respectate riturile purificării şi
ale rugăciunii. Ca orice putere fertilizatoare - ale cărei
hotărâri erau neştiute - fluviile puteau înghiţi, iriga sau
inunda, puteau duce barca sau o puteau îneca. ‘Să nu
traversaţi niciodată fluviile care curg veşnic, înainte de a fi
rostit o rugăciune, cu ochii aţintiţi la curenţii lor plini de
măreţie şi mai înainte de a vă fi muiat mâinile în acea undă
plăcută şi limpede’ spunea Hesiod”. (Pentru Greci, Paralela 45 în Banat
dintotdeauna cele mai apropiate Fluvii au fost Dunărea în N /
237
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Regiunea Banat - la fel ca întreaga Românie - se află
în inima Europei, la jumătatea distanţei dintre Ecuator şi
Polul Nord, pe paralela de 45 grade; spaţiul Carpato-
Dunăreano-Pontic - în care se află Românii și România - este
în centrul geografic al Europei, la egală distanţă de Oceanul
Atlantic V, de Oceanul Arctic N şi de Munţii Ural / Siberia E,
anume la câte 2900 km pe fiecare dintre acele 3 direcții
menționate (mai precis, localitatea Rahău 48,03 lat. N, 24,12
long. E - majoritar Românească, din Maramureşul istoric /
TransCarpaţi, acum în SV Ucrainei - a fost considerată în
miezul continental, inclusiv de către măsurătorile din
Imperiul Austro-Ungar):
Spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic la capătul Vestic al
Stepei EurAsiei (în centrul Europei)
Este interesant că în centrul European de pe Tisa
superioară, într-un document din anul 1624 al principelui
Transilvaniei - așa cum a scris academicianul Ioan Cavaler de
Pușcariu în “Date istorice privitorie la familiele nobile
Române” - au fost consemnate numeroase familii Grigor alias
Gergely”: 7 pe malul drept, în comuna Rahău / la Apșa de
Mijloc și 17 pe malul opus, stâng, la Iapa / Sighetu
Marmației. Printre cele mai vechi căi de migrare ale omenirii
- datând din paleolitic - a fost marea rută orientată E-V, prin
Stepa EurAsiei, dintre Munţii Altai şi Munţii Carpaţi, între
dulcele Lac Baikal şi dulcele Lac Pontic (acum Marea
Neagră); în neolitic, de la V la E acea cale sacră de migrare a
început să fie marcată cu pietre, pornind de la Dunăre prin
238
Brazda lui Iorgu - cel mai mare megalit din lume - apoi cu
Zidurile din Caucaz şi Zidul Gorgan din N Iranului, sfârşind
după Antichitate, în Evul Mediu, cu Marele Zid Chinezesc
(ce proteja Drumul Mătăsii - fost Drumul Lazuritului - pe
care se transportau şi chihlimbar, obsidian / oricalc, jad, etc.):
e de ştiut că avându-şi principala exploatare din Lumea
Veche în spaţiul Afgan / lazuritul mai existând semnificativ
doar în zona Lacului Baikal, pulberea lazuritului - din care de
exemplu Atlanții obţineau culoarea albastră cu care se
vopseau - se numea “ultramarin” (în trecut, ca şi purpuriul şi
auriul, azuriul regăsit în pietrele albastre era considerat ca
folositor în combaterea deochiului). Legăturile încă din
Epoca Pietrei dintre spațiul Afgan / Asia și spațiul Român /
Europa - așa cum au fost mai ales cele umane - nu erau unice,
cu Egipt / Africa existând și la nivel material, regăsite de
pildă în utilizarea lazuritului Afgan de către pre-dinasticii
Egiptului:
Lazurit Afgan / Asiatic în neoliticul Egiptean / African
Spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic se află în
extremitatea apuseană a uriaşei Stepe EurAsiatice, întinsă pe
aproximativ aceleaşi latitudini (la jumătatea distanţei dintre
Ecuator şi Pol) din Extremul Orient / Peninsula Coreii până în
centrul Europei: în urmă cu 10 milenii, în spaţiul Carpato-
Dunăreano-Pontic au existat nomazii Pelasgi (numiţi astfel -
“Pelasgoi” - din cauza caracteristicii lor tipice, de a se muta
mereu, în stilul migrator bine cunoscut al vânătorilor-
culegători din paleolitic, de exemplu Dr. Zviad
Gamsakhurdia dar şi alţi savanţi conectând originea
Pelasgilor Europei cu Georgienii şi cu străvechile Culturi
Caucaziene / de la frontiera cu Asia); e de ştiut că limba
Georgienilor - cea mai vorbită din Caucaz - n-a fost Indo-
Europeană (avându-şi rădăcina neolitică mai veche, dinaintea
Kurganilor / Indo-Europenilor). Munţii Caucaz pe direcţia N-
S sunt între Munţii Ural şi Munţii “Ta-Urus” / Taurus iar pe
direcţia E-V sunt între Marea Caspică şi Marea Neagră,
aflându-se la S de întretăierea meridianului de 45 grade cu
paralela de 45 grade. Capătul apusean al uriaşei Stepe
EurAsiatice mustea după ultima glaciaţiune - din cauza topirii
gheţurilor calotei polare - în E Europei, după dispariţia Cro
Magnon, acolo închegându-se Imperiul Atlant ce a ţinut până
la sfârşitul paleoliticului, încheiat prin Potopul Pontic =
primul diluviu; fosta Civilizaţie Atlantă a continuat prin
Vechea Civilizaţie Europeană în neolitic, ceea ce a condus la
ivirea puternicului Imperiu Dunărean (Eră încheiată prin
Potopul biblic = al doilea diluviu).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Principalele sectoare Caucaziene
După lunga Epocă a Pietrei - încheiată la sfârşitul
mileniului IV î.C. - e de consemnat ce a fost în Marea Stepă a
EurAsiei până în prezent (cu accentul pe perioada de la
Iranienii Guţi până la Europenii Goţi): urmaşii Iranienilor
Guţi din mileniul III î.C., anume “Geţii Lunii” = “Masa-
Geţii” din mileniul II î.C. au stăpânit Imperial Marea Stepă
EurAsiatică, în mileniul I î.C. distingându-se Marii Geţi =
“Mesa-Geţii” în Asia şi Geţii în Europa, dintre care în
mileniul I s-au răspândit Goţii în Europa (ultimii urmaşi Goţi
recunoscuţi direct identitar fiind la începutul mileniului II,
astfel încât acum - la începutul mileniului III - se pomeneşte
doar existenţa lor istorică; e de știut că - în conformitate cu
statisticile oficiale - în Iranul actual încă există un milion de
bărbați aparținând aceluiași grup genetic ca Gherga, ceea ce
înseamnă un număr semnificativ, reprezentând circa 2,5% din
populația masculină a Țării). Se poate observa - așa cum au
studiat și savanți ca Francois Thierry în anul 2005, Dr. Kelly
Ross în anul 2017, ș.a. - că înțelesul European de “Geții
Lunii” pentru MasaGeți era și Asiatic, vechii Chinezi
denumindu-i ca Yuezhi = “Oamenii Lunii”; devotați Sfintei
Luni erau și Mezii, respectiv Magii (în Media din S
Caucazian), companionii MasaGeților în Europa, adică ai
Geților - ca de pildă Dacii - slăvind Soarele / “Sfântul Ra”. În
Evul Mediu, ecouri EurAsiatice ale stăpânilor de milenii ai
Marii Stepe au fost etapele Imperiale Hune, Cumane,
Mongole, Tătare, ş.a. (toţi ca descendenţi ai extraordinarilor
Geţi Lunari = MesaGeţi: Moși Geți / MasaGeţi = Mari Geţi
sau Geţi Masivi); acei primi stăpâni ai Marii Stepe
EurAsiatice au fost nomazi - migrând ca pasările - numiţi
Pelasgi / Pelasgoi (oameni puternici - foarte virili - creatori
Civilizaţionali rămaşi ca atare în memoria publică). Parcursul
lor a fost următorul: în mileniul VIII î.C., mulţi Ghergoi -
foşti Pelasgoi - s-au stabilit în centrul Europei / adică în
România (Țară unde în prezent sunt cei mai numeroşi Gherga
din lume), sosiţi din centrul Asiei / anume din tărâmul Roh =
cu fosta denumire “Ariana”, acum Afgani-stan (Țară aflată în
ultimele decenii sub asaltul militar al marilor puteri ale lumii,
pentru disiparea energiei Afganilor; oricine poate observa că
în Epoca Modernă, având ca reper Marea Stepă EurAsiatică,
în general se manifestă în centura sa Asiatică Sudică -
populată de Afgani, Iranieni, Kurzi, Irakieni, Sirieni,
239
Libanezi, ș.a. - o serie de conflicte în care sunt implicați
Sudicii musulmani și în care sunt amestecați Nordicii, o
încleștare gravă ivindu-se în Stepa Nord Pontică în anul 2022,
când Rușii / urmașii Sarmaților au pornit războiul fratricid
împotriva Ucrainenilor / urmașii Sciților). În Epoca Modernă,
vreme de câteva zeci de ani, contingentele militarilor NATO
în Afganistan - proveniți din zeci de Țări, cu limbi diferite -
nu s-au apucat să-i învețe Engleza (limbă folosită între ei) pe
autohtoni și nici nu s-au apucat să-și realizeze colonii pe
acolo / bazele militare nu erau populate de coloniști; în
Antichitate, așa au procedat contingentele militarilor Romani
- proveniți din zecile de Țări înglobate de Imperiu, având
limbi diferite - în Dacia ocupată: de-a lungul intervenției
vremelnice la Nordul Dunării nu s-au apucat să-i învețe
Latina (limbă folosită între ei) pe autohtoni și nici nu s-au
apucat să-și realizeze colonii pe acolo / bazele militare nu
erau populate de coloniști. În Afganistanul secolului XXI,
militarii Români nu s-au apucat să-i învețe pe localnici nici
Engleza - pe care o utilizau la contactele umane din teren -
nici măcar Româna; de altfel în Afganistanul ocupat
vremelnic chiar Englezii ori Americanii - având limba nativă
Engleza - nu s-au apucat să-i învețe pe localnici limba
Engleză: pare o gogomănie că în Antichitate militarii
Romanilor - proveniți de pe diverse continente - s-ar fi apucat
să-i învețe pe localnicii Daci limba Latină (ori - mai strașnic -
circulă și aserțiunea zisă științifică despre faptul că Dacii,
inclusivi Dacii liberi, s-ar fi apucat prin propriile puteri să
învețe Latina, limbă concret folosită numai ocazional, la
momentele oficiale, de către însuși ocupanții Romani). Este
de știut că Afganii sunt Iranieni Estici iar Kurzii sunt Iranieni
Vestici (în Vechea Lume, nu toți Iranienii au fost Perși dar
toți Perșii au fost Iranieni); în anul 2012, Dr. Aram Rafaat a
descris situația politică din Irak a anului 1977, când oficial
Gargarii Kurzi din Nordul acelei Țări au fost în mod forțat
considerați Arabi.
Principalele state cu sufixul “stan”
(între India și Europa)
Iniţial, “Roh” / Ţara Afganilor (cu mari resurse de
lazurit, minereul azuriu comercializat din Epoca Pietrei) s-a
numit Aryana / Ariana, după cum a studiat şi Michael Witzel
de la Universitatea Harvard în anul 2000 - devenit
academician American din anul 2003, care a afirmat inclusiv
că Gorgan în Iran lângă Caspica, până la care se întindea
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Ariana, era nume de vechime pre-Iraniană - după cum a Ostroavele rohmanilor / blajinilor s-au ridicat în condițiile
studiat şi Dr. Ford Shroder de la Universitatea Nebraska / cosmogonice ale ridicării pământului din apele primordiale.
SUA în anul 2009, ş.a. Graiul Rohila - al celor migrați spre S Ceea ce înseamnă că în concepția mitică ostroavele
din fostul tărâm Afgan Roh ce era și în Munții dominând simbolizau pământuri neîntinate, ieșite din starea pură a apei
uriașa Vale Fergana - există acum și în jurul “Purușa-var” / sacre, numai că gradul de sacralitate ținea de impuritatea sa.
Peshawar, însemnând “orașul îndepărtat” în Paki-stan ori în Paștile blajinilor / morților este o sărbătoare populară cu dată
N Indiei. De exemplu, istoricul Sujan Rai al Mogulilor a scris mobilă, dedicată strămoșilor”. În anul 2014, Dr. Adrian Botez
în Cronica “Khulășat” din anul 1695 că Roh era mărginit de - care a studiat “Blajinii / Rohmanii” - a scris: “Preafericiții /
Iran, Turan, Sind și Hind iar mai specific - așa cum a studiat Blajinii erau urmașii Atlanților, cunoscuți și sub numele de
după exact 3 secole, în anul 1995, Dr. Jos Gommans - Roh Rămăni”. Între fostul Roh / actualul Afgani-stan şi fostul Rai
avea Herat / Afgani-stan în V, Kașgar / China în N, Cașmir / / actualul stat Român sunt doar 3 Țări: Iran (riveran Mării
India în E și Beluci-stan / Paki-stan în S (“stan” = “stat” sau Caspice), Turcia şi Bulgaria (riverane Mării Negre),
“țară” ori “ținut”). Se poate observa că în Română sufixul populațiile cele mai mari fiind de Iranieni și de Turci.
pentru Țări e în general “ia” - ca la România, Bulgaria,
Serbia, Ungaria, ș.a.m.d. - probabil fiind ecoul vechii
particule domnești “IO” în legătură cu străvechiul termen
pentru lumină “iYi”; e de știut că în Vechea Lume ridicarea
brațelor în sus închipuind “V”/“Y” invoca iluminarea și era
chemarea la orgie, anume la celebrarea Cultului Fecundității
și Fertilității: numeroșii stră-Români - strașnici adepți ai
Cultului Fecundității și Fertilității, slăvind pizda și pula din
vremurile imemoriale ale Vechii Lumi, caracterizați mai mult
prin dragoste decât prin război - au fost autohtonii arealului,
toți vecinii apărând în jur abia din Evul Mediu. Rohmanii /
“Roh-manii” în credința populară Românească - după cum a
apărut și în “Dicționarul religios” realizat de preotul ortodox
Ion Stoian în anul 1994 - erau blajinele ființe evlavioase care
trăiau la marginea pământului (sub cârmuirea exercitată de
către împăratul Ler); așa cum a studiat în anul 1937 filozoful
Român Vasile Lovinescu, întâi Rohmanii - numiți și Rog-
mani / Rug-mani - au trăit sub pământ / în peșteri, la ei
existând deopotrivă apa vie și apa moartă: erau semizei
fericiți, preocupați de rugăciuni, având inaugurată și propria
sărbătoare pre-creștină primăvara, cu denumirea de “Paștile Populațiile aflate la SE de Europa (Turci și Iranieni)
blajinilor” (când pe apele curgătoare erau aruncate coji de sunt serioase și azi
ouă și firimituri de colaci pentru ei). Antropologul Evreu
Andrei Oișteanu - președintele “Asociației Române de Istorie Dimensiunile celor 4 graniţe dintre ele reflectă şi
a Religiilor” - a presupus că brahmanii / “brah-manii” (Grec acum marile lungimi de contact:
numiți Gimno-sofiști / “Gymno-sophistai” fiindcă erau  Afgani-stan / Iran 936 km
înțelepți goi) ar fi fost legați de Rohmani / “Roh-mani”, ca o  Iran / Turcia 499 km
metateză; conform Anticului Diogene Laerțiu, Gimno-sofiștii  Turcia / Bulgaria 223 km
erau urmași Magi (iar Media - Țara Magilor - a fost în N  Bulgaria / Romania 631 km
Iranului, în vecinătatea apuseană a Hyrkaniei / Gherganiei).
Într-adevăr, acea denumire de Rohman - Rogman / Rugman -
din spațiul stră-Român rezona atât cu termenul Sanscrit regal
“rig” pentru “cunoaștere” (ceea ce-l sublinia pe purtător ca
fiind înțeleptul care știa rugăciuni), cât și cu termenul
Sanscrit “riș” utilizat direct pentru “înțelept” dar și pentru cel
mai înalt nobil, anume: regele. Teologul Antic Clement
Alexandrinul a scris: “Barbarii îi cinstesc cu deosebire pe
legiuitorii și dascălii lor, numindu-i zei; îmi pare că ei au
simțit binefacerile mari ale bărbaților înțelepți și i-au cinstit.
La rândul lor, acești bărbați au arătat că înțelepciunea lor este
în folosul obștii; așa sunt toți brahmanii și Geții”. În cartea
“Mitologia română”, academicianul Romulus Vulcănescu în
capitolul “Pământul mamă” s-a referit la o “Lume Albă” - din
care făceau parte “Ostroavele Albe” ridicate din apele
primordiale sacre / pure - unde trăiau Rohmani; așa amintiri
străvechi din spațiul Român pot fi socotite în armonie cu
peisajul alb al ultimei glaciațiuni (peisaj mai pregnant decât
al unei ierni obișnuite / ce n-ar fi rămas reținut dacă n-ar fi
fost despre reprezentarea mitică a primilor oameni): “ei
locuiau la marginea lumii în mai multe Ostroave Albe.
240
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Traseul străvechilor Ghergoi / Ghergani din Epoca

Pietrei în EurAsia - între Roh / A-Riana din centrul Asiei şi
România din centrul Europei - a lăsat pe lângă reperele
genetice / etnonime şi unele repere toponimice / eponime
importante (prezenţa acelora redând realităţile că au avut de a
face cu Gherga): începând cu Munţii Gherghi din Pamir /
Afgani-stan, Gurganj în Chorasmia / S Lacului A-Ral,
Altai e în răsăritul Stepei Kazahe
Gorgan în Media, respectiv Ghergania / S Mării Caspice,
toponimele Gherga din Dage-stan - fosta Albanie Caucaziană,
În prezent Românii - în dimensiune onomastică -
denumită Arran - până la Pontica Georgie, riverană Mării
având cei mai numeroşi Gherghi din lume, sunt în
Negre (riverană Pontică ca şi România, Țara cu cei mai mulţi
extremitatea Vestică a Marii Stepe EurAsiatice, întinsă din
Gherga). De altfel, SE Afgan e ocupat de Bazinul Indului /
Extremul Orient (din E Asiei, de la Coreeni) până în centrul
Fluviul ce curge prin 4 Țări, anume Tibet / China, Afgani-
Europei - pe cursul mijlociu al Dunării, anume până în Pusta
stan, Paki-stan și desigur India (până în Epoca Bronzului,
Panoniei - loc odinioară cu populaţia de acelaşi tip etnic ca şi
acolo Fluviul Ghaggar a avut Bazinul mai mare, însă a secat
cea din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic: azi acolo e
și de atunci a fost înlocuit de Indul ce curge în Marea Arabă /
Ungaria / datorită invaziei Ungurilor în Evul Mediu, care s-au
Oceanul Indian).
stabilit în areal, venind dinspre E; timp foarte îndelungat, pe
ambele maluri ale Dunării mijlocii şi inferioare a trăit acelaşi
popor - cu continuitate dovedită din Epoca Pietrei / inclusiv
pe calea geneticii - în colțul Sud-Estic al Panoniei (“Pa-
nonia” / “Pan-Ionia”) fiind regiunea Banat, găzduind printre
Români cea mai mare grupare Gherga din lume acum.

Bazinul Indului

Pe lângă existenţa “Gherghi-stan” în Afgani-stan,

semnificative au fost şi alte structuri statale ale străvechilor
Gherghi, apărute pe traseul lor din centrul Asiei până în
centrul Europei, ca de exemplu: Hyrkania = Ghergania a fost
Ţara Gherganilor din N Iranului / SE Caspic, în V Caspic
fiind Arran = Albania Caucaziană, ce a fost Ţara Ghergarilor
iar în SV Anatoliei / Asiei “Mici” era Kerka = Caria, ce a fost
Ţara Gherghiţilor; în prezent, cu apropiere relevantă -
inclusiv onomastică - a rămas fosta Aea / Aia, acum Georgia
= Gruzia ca Țară, în V Caucazian / E Pontic (cei mai mulţi
Gherghi din lume fiind în România / V Pontic). Se poate
observa că din Asia distanța până în spațiul Român e cam pe
jumătate din spațiul Afgan decât din spațiul Altaic (de acolo -
până în Evul Mediu - au tot fost înregistrați numeroși
migranți “istorici”: distanța pentru ei s-a dublat față de ceea
ce au parcurs migranții “preistorici”; în anul 2014,
cercetătorul Andres Paabo a remarcat apropierea multor
termeni Altaici și Finici).
241
Panonia = capătul Vestic al Stepei EurAsiei
În anul 2015, Dr. Makhmudova Musaevna (șefa
“Departamentului lingvistic” de la Universitatea de stat din
Daghe-stan) a scris: “În vremea păgână, Rutulii îl aveau ca
Zeul Casei pe Khaldy: acela era gardianul / paznicul
gospodăriei și sănătății. Moise Kaghankatvatsi în ‘Istoria
Albaniei Caucaziene’ - din secolul VII - a scris: ‘După anul
70, Sfântul Eliseu - unul dintre apostoli - a venit din Ierusalim
în regiunea Uti (cu populație Udi) însoțit de 3 discipoli, rude
ale sale’. Rutulii - care au lăsat numeroase urme creștine în
primele secole ale mileniului I - l-au numit pe Eliseu ca Eriș.
În anul 313, primii creștini din Daghe-stan au fost Rutulii (ei
de altfel au ridicat prima Biserică la Ghiș - în mijlocul
comunității lor - încă din secolul I). Rutulii numeau teritoriul
Albaniei Caucaziene ca ‘Gal’ și foloseau denumirea de ‘Jal’
pentru orașul Derbent. Pentru ‘mamă’, Rutulii folosesc
termenul ‘nin’ (iar Sumerienii aveau exact la fel pentru
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
‘regină’). Fiecare clan Rutul are propriul nume; unul dintre
cele mai vechi are numele de Carii: limba Cariană aparținea
Sudului Anatolic. Un alt clan poartă numele Dakuy iar unul -
apropiat de ambele - e Myzy; în Vest au fost țările Antice
Mysia și Dacia. În părțile înalte ale Rutulilor, există clanul
Ket: aceasta implică legături în Est până în Bazinul Enisei și
chiar Tibet (relațiile lingvistice dintre Caucaz - Ket fiind
acasă în fosta Albanie - și răsăritul îndepărtat putând exista,
după cum a documentat lingvistul Rus Sergei Starostin 1953-
2005). Teritoriul Lyciei străvechi a fost controlat de Pelasgi
iar apoi de Rutuli; acolo au trăit și Siculi: în prezent, există
Sykyly printre Rutuli. Alt clan - ca Faly - poate fi conectat de
Hurianii Palai. Străvechiul clan Gabga e Rutul și se găsește
ca nume de familie până în Spania”. Este de știut la Etrusci -
ajunși din Peninsula Anatoliană în Peninsula Apenină - că
prin “clan” se înțelegeau fiii. Privind Zeul Casei Khaldy: de
la cuvântul “ca-să” / casă provin termenii “cu-nuniei” /
cununiei de gen “căsătorie”, respectiv “căsnicie”. Se poate
observa că de exemplu în mileniul II î.C. în apusul Caucazian
- anume în Anatolia - s-a dezvoltat Imperiul Hitit, numit Heti
/ Kheti; Scandinavul suprem Zeu W/Odin a fost legat de
existența populației Caucaziene Udi, Sanscrit pentru “apă”
folosindu-se termenul “ud-rah” (Româna având cuvântul
“ud”, respectiv “uda / udă”), Hitita folosind “watar”, Latina
“unda” / “un-da”, Slavona “voda”, etc. Un exemplu elocvent
despre liderul Valahilor stabiliți pe Văi - în preajma apelor -
este că mereu i s-a spus “Vodă”, care vedea în general foarte
bine contextul (se poate observa că “Vodă” și “Eden” sunt
termeni înrudiți); o apropiere de exemplu la Bulgari este
Водя “vodya” însemnând “a conduce”: Slavizarea Bulgarilor
s-a produs târziu în Evul Mediu, deci Românii nu au preluat
termenul de la aceia. În studiul “Limba Română - nașterea și
falsurile istorice” din anul 2016, cercetătorul Lucian Costi a
susținut despre Slavonă: “Slava veche bisericească nu era o
reflectare a limbii populare a neamurilor slave, ci era o limbă
de cult, artificială, în care noțiunile religioase inexistente la
slavi erau copiate după cuvinte străvechi din română sau
uneori din greacă; așa se explică de ce sute de slove de acolo
nu se află în limbajul de zi cu zi al slavilor, neavând nici
măcar asemănări la nivel de rădăcini cu limbile lor”. (Spre
sfârșitul Imperiului Scito-Vlah / Bulgaro-Armân, Slavona
apărută pe malurile Ohridei - leagăn Armân - a fost limbă de
cancelarie la Românii Medievali iar acum a rămas doar limbă
liturgică la ortodocșii Slavi).
242
Un fapt “pre-istoric” - de pildă confirmat explicit şi
în urmă cu peste un secol de către savantul Român Nicolae
Densuşianu / “părintele” proto-croniei Românilor, membru
corespondent al Academiei Române din anul 1880 - a rămas
de referinţă în EurAsia: principalii strămoşi ai Pelasgilor au
fost Paştunii (adică Afganii, renumiţii războinici din Munţii
Pamir / “Pa-Mir” și de la poalele acelora); aşadar - toate
urmele conchid acelaşi fapt - printre înaintaşii Pelasgi au fost
străvechii Paştuni (iar între aceia se distinge nucleul format
din Gherghi, cu poziție centrală și rolul cel mai important).
Românii - având masculin din vechime printre grupurile
genetice majore pe cel propriu “I”, pe cel European “R”, ş.a.
ori pe cel Ghergan “N”/“X” - sunt nu doar unii dintre
numeroşii descendenţi ai Pelasgilor, ci Pelasgii chiar au fost
strămoşii direcţi ai cârmuitorilor Românilor (astfel - ca
Pelasgi - fiind numiţi nomazii în partea Vestică a Stepei
EurAsiei, cea din spaţiul Dunăreano-Pontic); e de clarificat
despre strămoşii majorităţii Românilor - preponderent
aparţinând grupurilor genetice paterne “I” sau “R” - că aceia
n-au fost doar Afgani / Paştuni (plecaţi din Pamir - coborând
din Munţii Gherghi şi de la Lacul Ghalcha - în Europa sosind,
inclusiv în spaţiul Român, Pelasgi având în fruntea lor
Gherghi / Ghergoi, cei care au cârmuit Raiul): printre
strămoşii Românilor au fost deopotrivă bărbaţi din grupurile
genetice majore “I” şi “R”, plus din cel tipic bărbaţilor
Gherga, ş.a. În anul 2023, istoricul Român Marius Turda a
afirmat: “Nu există puritate rasială. Toate națiunile moderne
sunt amestecate și provin din mai multe grupuri etnice. Mulți
dintre românii ‘neaoși’ au strămoși maghiari, greci, tătari,
turci sau romi. Românitatea este o construcție culturală și nu
există o genă românească”.
Afinitățile genetice la strămoșii paleolitici ai Românilor
Trăind în Pamir - zonă Central Asiatică însemnând
“păşune” / rece, de Stepă - despre actualii Paştuni e de ştiut
că formează şi acum cea mai mare structură tribală din lume
(având în total - de exemplu - mai mulţi oameni decât toţi cei
care alcătuiesc poporul Român); inclusiv în prezent, cea mai
mare confederaţie tribală Paştună e alcătuită din Gharzai
(care domină capitala Afgană Kabul, numită “Kubhă” / “Ku-
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Bhă” în “Rig Veda”, vechi denumiri asociate fiind de pildă

cea a Marii Zeiţe Mamă Kybela / Cybele - ştiută din mare
vechime în EurAsia drept Circe, adică Ghirghe - ori pentru
“cub”, figura spațială cu feţe pătrate preferată de ea, rombul
indicând prin colțurile sale principalele direcții cardinale fiind
altă formă favorită, simbolicul cadru pătrat rezultând din
întâlnirile a 2 Svastici opuse, ce alăturate / suprapuse se
completează astfel): în fosta Ariana / acum Ţara Afgană =
Afgani-stan - cu poziţionarea pe cel mai înalt podiş / platou
din lume, după Podişul Tibet din Himalaia, anume Pamir -
Paştunii s-au organizat patriarhal dintotdeauna, fapt răsfrânt
ca important atât printre Pelasgi, cât şi printre Ghergani (care
însă n-au insistat mereu aşa, împărţindu-şi puterile cu femeile
şi cârmuind împreună, Gherganele numindu-se Gorgone). În
Vechea Lume, intersecția sacră a Svasticii - cu brațele rotite
spre stânga și spre dreapta - a fost masiv reprezentată pe
pântecele Marii Zeițe Mamă; figura rombică / pătrată a rămas
atașată Marii Zeițe Ghirghe / Kirke a Pământului = Gliei ca
simbolică pentru fertilitate, similar cercul - conturul astrelor
mari sau mici - semnificând potentul Cer:

Cercetătoarea Katy Eduljee a scris: “În Pamir

(Munții ‘Po-Mir’ fiind echivalați cu ‘Picioarele lui Mitra’),
locuințele tradiționale - cu schelete lemnoase, realizate din lut
- n-au geamuri, pentru a ține frigul afară; ele sunt bogate în
elemente zoroastre (vatra reprezintă focul, podeaua e
pământul, platformele laterale reprezintă aerul și apa), etc.
Culorile care domină locuințele dar și hainele localnicilor
sunt albă și roșie, simbolizând lumina / puritatea (bunătatea)
și soarele / sângele (esența vieții). Folosirea culorilor
243
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
respective s-a răspândit prin intermediul zoroaștrilor până în
India: acolo în ceremonii sunt utilizate mai ales florile albe
amestecate cu florile roșii; cadrele ușilor sunt decorate alb-
roșu. Antropologic, Pamirienii sunt Indo-Iranieni; ei despre
sine afirmă că-s Ariani”.
Scripturile Arianilor
Jawaharlal Nehru 1889-1964 (primul premier al
Indiei independente) a afirmat: “Limba Vedelor amintește
uimitor de mult de Avesta și s-a constatat că limba Avestei e
cu mult mai apropiată de Vede decât limba Vedelor de
Sanscrită”; în raportul de referință al Guvernului Indiei -
publicat în capitala New Delhi, în anul 1956 - apare: “Din
punct de vedere numeric, Inzii sunt cel mai important grup.
Ei se găsesc în principal în Nordul Indiei, pe Coasta de Vest
și în centrul Deccanului. Din punct de vedere fizic și genetic,
ei sunt Europeni Sudici”. În cartea “Ultimele taine ale lumii”
- realizată de un colectiv de autori Francezi, publicată de
editura “Reader’s Digest” în anul 1996 - în capitolul
244
“Misterele trecutului” stă scris: “Cu milenii în urmă,
revelațiile divine l-au încurajat pe profetul Zarathustra /
Zoroastru din Asia Centrală să-l proclame pe Ahura Mazda
drept singurul zeu al unei noi religii, monoteistă: cea
zoroastră. Zoroastru a devenit preot, s-a căsătorit și a avut
mai mulți copii. La vârsta de 30 de ani a avut prima viziune
mistică și a început să-și prezinte public învățăturile;
eforturile sale i-au mâniat în scurtă vreme pe preoții religiei
mitraiste (solarul Mithra / Mitra a fost Zeul Luminii, fiul
bunului Stăpân Suprem Ahura Mazda, partenerul Lunii /
Selenei). Opoziția lor l-a determinat pe profetul Zoroastru să-
și adune în Bactria / Afgani-stan un cerc de discipoli și a
început să-și răspândească învățăturile pe baza conceptului:
un zeu și nu mai mulți. Înainte de Zoroastru, Iranienii își
împărtășeau credințele și riturile cu vecinii Indieni, cele 2
popoare având rădăcini comune: venerau mulți zei comuni -
ca Mitra / Mithra - deși în timp au apărut diferențe în privința
atributelor ori numelor acelor zei. Zoroastru s-a rupt de
tradiție și a proclamat existența unei singure zeități: Ahura
Mazda; e drept, numele exista deja în mitologia indo-
iraniană, dar numai ca unul din numeroșii zei. După
Zoroastru, Ahura Mazda era stăpânul înțelepciunii și
creatorul Pământului, conducătorul atotputernic care susținea
toată existența. Acea nouă concepție încorpora totodată
imaginea duală a unui conflict între bine și rău: înțeleptul
stăpân Ahura Mazda față-n față cu fratele său geamăn Angra
Mainyu - ulterior numit și Ahriman - care căzuse în dizgrație;
acel oponent al celui mai mare zeu se afla în fruntea unei
hoarde de demoni numiți ‘deva’ și era răspunzător pentru
toate minciunile, ura, luptele și întunecimea din lume. Spre
deosebire de adepții multor alte religii ale lumii, în care
destinul era hotărât de o zeitate, zoroaștrii - cum erau
cunoscuți adepții învățăturilor lui Zoroastru - s-au bucurat de
liberul arbitru în faptele lor: ei puteau alege tabăra bună a lui
Ahura Mazda sau pe cea rea a lui Ahriman / Mainyu; felul
cum își ducea viața un om era în ultimă instanță alegerea sa
(dar după moarte, fiecare plătește prețul pentru decizie, căci
sufletul trebuie să traverseze puntea separării, după care cei
buni și drepți intră pe tărâmul luminii și adevărului iar pe cei
răi și necredincioși îi așteaptă damnarea eternă pe tărâmul
întunericului). ‘Avesta’ - sfânta scriptură zoroastră - conține
descrierea judecății de apoi, în care Mântuitorul va face
judecata: în acea zi, Mazda va stârpi definitiv puterea răului
și lumea va fi făcută din nou. Cele mai vechi părți ale Avestei
sunt cele 16 imnuri ‘Gătha’, cântece probabil chiar de-ale
profetului Zoroastru: pe lângă descrierea naturii, a faptelor lui
Ahura Mazda și porunci către credincioși să aleagă binele,
cântecele Gătha descriu de asemenea responsabilitățile
persoanei, cum ar fi coexistența pașnică, ca și cerința de a
înceta sacrificările de animale și de a întări străvechiul Cult al
Focului (în mod surprinzător, anumiți zei vechi și anumite
obiceiuri religioase, cărora profetul le-a negat existența în
timpul vieții sale, au reapărut în textele scrise după moartea
lui Zoroastru). Un exemplu din Avesta, de slăvire a
Creatorului - zeul zoroastru Ahura Mazda - este: ‘De aceea
Te întreb, Doamne, spune-mi drept: Cine a fost Creatorul,
părintele legilor divine? Cine a pus soarele și stelele pe
traiectoriile lor? Prin cine scade și crește luna? Cine a așezat
Pământul jos și a împiedicat firmamentul să cadă? Cine a
creat apa și plantele? Cine, o Atotputernicule, este creatorul
simțurilor noastre? Ce stăpân a creat lumina și întunericul,
somnul și trezirea? Cine a făcut dimineața, amiaza și seara, ca
să amintească oricui cu înțelegere de datoriile sale?’ Avesta a
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
fost compilată complet în perioada Imperiului Săsan - când a
atins statutul de religie de stat - dar atractivitatea sa a fost
eclipsată de valul atotcotropitor al islamului venit din
Peninsula Arabă în secolul VII; majoritatea zoroaștrilor au
migrat în India, unde sunt cunoscuți până astăzi sub numele
de Parsi (după Persia, locul lor de baștină). În Iran mai trăiesc
azi adepți zoroaștri, în ciuda regimului islamic strict al țării.
Zoroaștrii își practică în continuare ceremoniile focului și își
așază morții în aer liber, pe așa-numitele ‘turnuri ale tăcerii’,
pe care se adună păsările de pradă ca să se ospăteze cu carnea
decedaților”.
Vulturii în Turnul Tăcerii / Liniștii
(India, Epoca Modernă)
Paştunii Ghargai = Gharzai au fost descendenţii
cârmuitorului Ghar menţionat în “Avesta” (scripturi Ariane
au fost monoteista “Avesta” / “A-Vesta” la Iranieni și
politeista “Vede” la Indieni) de către “Gargo-Sfântul” =
Magul Zartoșt / Zoroastru ca “Gardianul Binelui”: liderul
Ghar a fost - înaintea naşterii Magului Gargo-șt = Zartoșt /
Zoroastru - în fruntea unui străvechi Regat, identificat ca
întins între Provincia Afgană Zabul / S, Mesopotamia
superioară (incluzând şi SE Anatoliei) având denumirea
Syriacă Gazerto / V, Provincia Uzbekă Bukhara / N şi Dera
Ghăzi din Paki-stan / E; savanţi ca Britanicii Alfred Gray în
anul 1892, Arthur Rose în anul 1911, ş.a. au considerat în
lucrările lor etnografice că Gharzaii erau urmaşii Muntenilor
din Provincia Afgană Ghor - numită Ghalca în Graiul
Pamirian - şi că de pildă Dinastia Medievală Ghuridă 879-
1215 (foarte puternică între N Gyagar / Indiei şi Khorasan =
Parthia / N Iranian) era de a lor, un alt exemplu, din Epoca
Modernă, fiind provenienţa dintre ei a principalilor talibani,
cu elita formată din Ghilji / Khilji = Gharzai. De altfel, o
serioasă parte dintre Paștuni în prezent sunt numiți
Gharghaști: o mulțime de triburi din Afgani-stan și Paki-stan
- printre care Babai, Dawi, Gadun / Jadun, Kakar, Ludin,
Naghar, Panni, Safi, ș.a. - formează o mare confederație, de
Gharghaști / “Ghargha-ști” (cu care sunt vecini Paștunii
Bețani = Gharzai și Paștunii Sarbani). În anul 2015, Dr.
Shahid Khattak a conectat Paștunii Zazi / Jaji - dintre capitala
Afgană Kabul și Paki-stan, numeroși mai ales în provinciile
Afgane de graniță Paktia și Khost - de Anticii Sciți Gheorghi
/ pe care i-a notat Giargai, din N Pontic (aflați între Nipru și
Nistru, în mileniul I î.C). În imaginea următoare se pot vedea
Paștunii la N de Paluchi (Baluchi / Valuchi):
245
Etnii majore în Epoca Modernă
Savantul Paștun Hai Habibi 1910-1984 (președintele
Societății Afgane de Istorie) a scris: “Cu rădăcina Gharcha /
Ghalcha, ceea ce a ajuns Gharj în Arabă - prin convertirea
‘Gh’ în ‘Kh’ - a devenit în N Indiei (rău pronunțat) termenul
‘Khalji’; din perspectiva analizei lingvistice, Khalji / Ghalzai
sunt Munteni (asta și însemnând, în Paștună). Acești oameni,
recunoscuți corturari Afgani mai ales în provincia Zabul, mai
corect s-au numit Gharza (cea mai veche formă pentru
Gharzay). În mileniul I î.C., învățatul Panini a scris despre
triburile Muntenilor Nordici ‘Giries’ din Hindu Kuș, care
erau Gharzay. Vechii Indieni numeau Roh acea zonă (apoi
denumită Afgană), locuitorii săi fiind știuți ca Roheli. În 982,
autorul Hudud-ul-Alam a scris despre ei că posedau o
mulțime de turme. Istoricul Afgan Minhaj Juzjani, născut la
1193 în Chaghcharan (reședința Dinastiei Ghuride) a
consemnat că înainte de Ghenghis Han ei stăpâneau N Indiei.
Unii savanți i-au considerat pe Gharzai / Gharji ca urmașii
Hunilor Albi - adică Ariani - cunoscuți în regiunea Munților
Badakh / ‘Ba-Dakh’ (dintre N Afgan și S Tadjik) ca Garcha.
În 983, Tayib Musabi - poetul Curții Samanide - a enunțat:
‘Dacă Garcha poate trăi peste un secol, de ce profetul Arab -
Mahomed - a trăit numai 63 de ani?’ Nomazii Ghalji au avut
o istorie străveche în Ariana. Nu-i clar ce limbă vorbeau
Hunii Albi, însă pe înălțimile Munților Hindu Kuș se practica
Graiul Gharcha (în amestec cu scripta ‘Avesta’ și cu
Sanscrita); acei Ariani - Huni Albi - au cucerit Cașmirul și au
atacat India. În 1148, istoricul Kalkana din Kașmir / Cașmir a
afirmat că acei feroci lideri, cu capetele pe jumătate rase, erau
musulmani (după secolul VI, Hunii - deveniți mai numeroși
prin amestec cu Paștunii - au atacat India, fiind denumiți
‘Khani’ de Indieni și ‘Khuni’ / Cuni de către Turki). Părinții
limbii Paștune au fost Afganii Ghalji” / Gharghi. Apăruți în
Antichitate, Hunii s-au împărțit în Nordici = “Negri” și Sudici
= “Albi”: ei au dăinuit organizat în EurAsia timp de un
mileniu jumătate, până la Cuni / Cumani iar în spațiul
Românesc de pildă existând atât capitala împăratului Attila
Gharai - cel mai mare lider al Hunilor - cât și Cumania
Medievală; pentru a aprecia forța Hunilor - descendenți ai
Masivilor Geți - se poate observa că, printre altele,
extraordinarii Huni au stăpânit China și India / care azi au
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

cele mai mari popoare din lume, împreună având peste o
treime din omenire (nimeni pe glob nu a mai reușit așa
performanță).
(Uran a sosit din Iran); e de ştiut că denumirea de Anatolia -
însemnând “locul răsăritean” - a fost cea veche Greacă,
echivalarea ca “Asia Mică” provenind tot din Greacă, anume
de la “Mikra Asia”: e logic ca desemnarea răsăriteană a
Peninsulei Anatoliei să fi fost făcută din Peninsula Balcanică,
vecina apuseană (în Bazinul Dunării inferioare, din N
Balcanic, a fost centrată - în neolitic - Vechea Civilizaţie
Europeană, succesoarea imediată a Imperiului Atlant,
paleoliticul Zeu Atlas / fiul Zeului An fiind eponimul
deopotrivă al Atlantidei şi al Anatoliei). Despre direcţia
cardinală Est din care răsăre Soarele, e de reținut că limba
Română explicit redă ceea ce se petrece (dimineaţa, în zori):
“Ră sare”. Ar fi de remarcat că în apusul Arianei - având
Platoul / Podişul Iranului - au fost 2 centre urbane importante
ale Muntenilor Gherghi / Ghergoi coborâţi din Pamir, anume
Gurganj / capitala Chorasmiei (în S Lacului Aral) şi Gorgan /
capitala Gherganiei (în S Mării Caspice); se observă că în
prezent la Aral au țărmuri 2 Țări (Uzbekistan și Kazahstan),
la Caspica au țărmuri 5 Țări (Kazahstan, Turkmenistan, Iran,
Azerbaidjan și Rusia) iar la Marea Neagră au țărmuri 6 Țări
(Georgia, Turcia, Bulgaria, România, Ucraina și Rusia).

Populația globului în Epoca Modernă

Spațiul Românesc a fost populat și de către Asiatici

dintotdeauna, astfel cum după Potopul Pontic din mileniul
VII î.C. Academia Română a documentat că au făcut-o
Anatolienii ajunși la Gherdap - cataractele Dunării din
Defileul Porților de Fier - până la migratorii din ultimul
mileniu, România dobândindu-și independența de Imperiul
Otoman abia în anul 1877, adică în urmă cu doar puțin peste
un secol. Inclusiv EurAsiaticii Geto-Daci - strămoși ai
Românilor dar și ai Hunilor / Cunilor - și-au avut leagăn
Asiatic, în Europa ultima lor capitală fiind în spațiul
Românesc la SarmiseGetusa, distrusă de Romani (e interesant
la poetul Carian / Gherghit Simmias - care a trăit în Epoca
Fierului printre ultimii Pelasgi - că s-a referit în poemul
“Apollo” laolaltă despre HiperBorei, MasaGeți / sub semnul
lupului și “Semi-Câni” / rezonând deopotrivă cu Câini /
Chuni: așa ceva ar fi cea mai timpurie mențiune despre
sorgintea Hună, cu rădăcini Siberiene / Altaice, deopotrivă
Tunguză și Mongolă); ca parte a fostului “Rai pe Pământ”,
post-diluvian sistematic spațiul Român a fost considerat
paradisiac și tratat ca atare. În componenţa întinderii Arianei -
alt areal considerat în Vechea Lume paradisiac - au fost în E
înaltul Platou / Podiş Pamirian şi în V Platoul / Podişul
Iranian: stră-Românii l-au ştiut ca Muntean pe străvechiul
Zeu Ceresc numit Uran/os de vechii Greci (în trecut,
literalmente “Y” era deopotrivă “U” sau “I”, ceea ce se poate
remarca şi în apropierea “Uran” de “Yran” / “Iran”). Astfel a Ariana = azi Afgani-stan
fost cunoscut în Anatolia şi Europa înaltul Muntean, ca Zeul
Cerului nopții (care a făcut parte din şirul sacrilor “An”): Pelasgii au plecat masiv din Munţii Gherghi ai
primordial răsăritean, sosit dinspre E, la fel ca Soarele Ra Vestului Pamirului (zonă care s-a cam aridizat odată cu
246
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
topirea ultimei glaciaţiuni / situaţie ce s-a degradat apoi şi
mai mult, agravarea perpetuându-se până în prezent), o mică
parte cârmind-o spre Altai / prin Bazinul Tarîm şi spre Aral /
prin Valea Fergana, majoritatea luând-o spre Caucaz şi spre
Carpaţi: Pelasgii Ghergoi / Gherghi din Pamir au coborât pe
Valea “Ok-su” / Oksos - Fluviu izvorând din Lacul Ghalcha /
Zorkul al Pamirului “Mare” / numit “Past Pamir”, de la 4130
metri altitudine, pe atunci curgând și în Caspica - stabilindu-
se în Caucaz / Munţii din V Caspic până la Pont şi în Carpaţi
/ Munţii din V Pontic până în Panonia (privind nomenclatura
Fluviului Oksu / Oksos, în Turcă “aksi” = rebel iar “su” =
apă); cei mai mulţi Ghergoi / Gherghi din lume se găsesc azi
în V Carpatic, aproape de fosta Vale Okeanos / acum a
Fluviului Dunărea (cu Bazinul inferior populat şi în prezent
de Români, reţeaua acvatică Okeanos dezvoltându-se bogat
pe Dunăre, din Bălţile Dunării până în Delta Dunării - ce
după glaciaţiune a fost extinsă în NV Mării Negre mult mai
mult decât acum - pe platforma din N Lacului Pontic
împletindu-se cu canalele paleo-apelor curgând dinspre
miazănoapte în acelaşi mare Lac dulce, cu oglinda mult sub
nivelul planetar, ce post-diluvian a devenit actuala Mare
Neagră). În secolul XIX, savantul Mihail Kogălniceanu - care
a predat la Academia Mihăileană ce a funcționat la Iași până
în anul 1847 iar apoi a ajuns președintele Academiei Române
- a susținut în cartea “Istoria Valahiei, Moldovei și Valahilor
TransDunăreni” că strămoșii Românilor au venit în Europa
din Asia Centrală, de pe Valea Oksos, populată deopotrivă de
Daci și Geți Asiatici până în Antichitate (așa cum explicit a
scris încă de la prima ediție, din anul 1837, tipărită la Berlin
în Franceză), susținând că la început Geto-Dacii erau doar
nomazi, fără așezări, ajungând sedentari numai târziu în
istorie; afirmațiile acelea au fost confirmate în secolul XXI de
“Proiectul Genografic”, din anul 2007, care a indicat ruta
Gherga din Pamir în Europa pe Valea Oksos: Pelasgii Gherga
au fost deschizătorii de drumuri / migrări pentru cei care
ulterior i-au urmat.
Asia Centrală
Aşadar, parcursul Pelasgilor Ghergoi / Gherghi a
fost din Bazinul Oksos în Bazinul Okeanos (pe reţeaua din
jumătatea inferioară a sa Românii fiind atestaţi - prin
strămoşii pe care i-au avut - în continuitate multimilenară);
247
când Românii / Ro-mânii (literalmente însemnând “Oamenii
Raiului”) au atât de numeroase şi atât de minunate dovezi ale
măreţului trecut, extrem de valoroase, aparţinând nu doar
Românilor, ci omenirii, atunci e păcat ca unele dintre ele să
nu fie măcar amintite (iar Gherga s-a aflat printre aspectele
străvechi). După cum au scris în anul 2013 şi geneticienii
Sena Karachanak, Viola Grugni, Draga Toncheva, Ornella
Semino, ş.a., pe urmele strămoşilor Românilor au mers apoi -
la mai multe milenii distanţă - strămoşii Bulgarilor / Sciților
(ambele popoare regăsindu-se ca vecine pe Dunărea
inferioară): “Patria iniţială a proto-Bulgarilor era numită
Balhara de către vechii Indieni sau Bactria de către vechii
Greci; se afla la poalele Pamirului şi a Munţilor Hindu Kuş.
În Antichitate, proto-Bulgarii au întemeiat ‘Bulgaria Mare’
între Caspica, Caucaz şi Nipru. În Bulgaria Dunăreană,
haplogrupul patern ‘N’ - distinctiv pentru Asia Centrală şi
Altai - apare în frecvenţa de numai 1,5%: ascendenţa proto-
Bulgarilor în Altai şi Asia Centrală n-a fost semnificativă;
principalul grup genetic masculin din Bulgaria este I” (la fel
fiind şi în România).
Familiile biblice: Iafiți, Semiți, Hamiți
În Asia Centrală, Bactria / Daxia din Baxinul Oksos
/ Ox a fost denumită - după cum a studiat cercetătorul Italian
Franco Boschetto - și ca “Battreana” (ce rezonează evident cu
Româneasca “Bătrâna”); în anul 2021, Ardeleanul Dragoș
Bîrlea a scris despre drumeția acolo: “mergem în Uzbekistan,
Sogdiana, Saka-diana a neamurilor saka, thaka, dhaka și mai
ales în Tadjikistanul căruia îmi place să-i zic Dacikistan, fosta
Bactriana, zisă Daxia și citită Dacia”. Pe de altă parte, unii
cercetători au legat provenienţa Sârbilor de Paştunii
“Sarbani” din V Afgan iar extremiştii naţionalişti Maghiari și
Ucraineni ar putea simplu afla că popoarele lor în esenţă sunt
genetic la fel cu al Românilor, deosebirile fiind numai la
nivelul cultural, nu biologic.
Migrările umane majore post-glaciare
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
În imaginea anterioară se pot vedea principalele
migrări umane post-glaciare, schițate în anul 2018 de
colectivul coordonat de Nicolas Rascovan de la Universitatea
din Marsilia / Franța (cuprinzând specialiști ca Rasmus
Nielsen de la Muzeul Național de Istorie al Regatului
Danemarcei, Kristian Kristiansen de la Universitatea din
Goteborg / Regatul Suediei, ș.a.); Gherga din ceea ce acum e
areal Afgan s-a înscris în urmă cu 10 milenii - după mutația
genetică masculină - pe traseul general dinspre răsărit spre
apus:
Gherga de la E la V
De altfel, o schiță indică Sudul Caspic - Ghergania /
Hyrkania - ca leagănul multor migrări umane, printre care și
în zona unde a fost documentată cea mai timpurie domesticire
caprină, în urmă cu circa 10 milenii, la Ganj Dareh 34,16 lat.
N, 47,28 long. E / Iran:
În Europa, primele aşezări permanente ale oamenilor
au apărut acum circa 8 milenii şi jumătate, la Gherdap =
Defileul Dunării (acum împărţit de România / malul stâng şi
de Serbia / malul drept); până atunci, Europa a aparţinut
nomazilor, adică migratorilor vânători-culegători. Legăturile
EurAsiatice - mai ales între Asia Centrală şi Europa
Răsăriteană - au durat timp de milenii, de pildă din Epoca
Bronzului până în Antichitate fiind faimoşi în Asia Centrală
Marii Geţi din Bazinul “Perlei” Syr Darya şi Dahii din
Bazinul “Bovinei” Amu Darya, respectiv din Epoca Fierului
până în Antichitate în Europa Geto-Dacii din Bazinul Dunării
(etimologic, ca şi “Da-rya”, “Dună-rea” are denumirea de
sorginte Iraniană, fiind apa divinei Rhea / a “Marii Mame”):
Europenii Geţi şi Daci au fost oficial atestaţi ca strămoşii
Românilor (iar “Geția”, respectiv “Dacia Magna” = “Dacia
Mare” - Țara lor Europeană - a existat în urmă cu nici 2
milenii; însă atenţie la entuziasmul neprobat cu dovezi, căci
nu e corectă plasarea Geto-Dacilor în spaţiul actualei
Românii nici în Epoca Pietrei, nici în Epoca Bronzului,
deoarece ei au apărut în spaţiul Român abia în Epoca
248
Fierului, cârmuiți politic şi religios de către nobili Gherga,
reţinuţi AgaTârs - adică Iranian - ca S/Parga, Geto-Dac ca
Zuraz sau Got ca Bănăţenii Kerk, de exemplu prinţesa Gepidă
Kerka fiind mama fiilor împăratului Attila al Hunilor /
Unilor, strămoşii primilor lideri ai Bulgarilor, Ruşilor şi
Ungurilor, care şi-au constituit statele lor Medievale în
Europa mileniului I). Dr. Willem Vogelsang a scris despre
Dahi / “Dahae” în anul 1993: “Dăha (la feminin Dăhî) era
denumirea credincioşilor zoroaştri, cunoscuţi de către Perşi;
vechii Indieni îi ştiau ca Dăsa - aşa cum a consemnat ‘Rig
Veda’ - neprieteni cu Arianii. Rădăcinile Sanscrită ‘Dasyu’ şi
cea Avestană ‘Daxiu’ însemnau la fel: ‘populaţie’. Dahii
iniţial - împreună cu MasaGeţii - au luptat contra împăratului
Alexandru Macedon, care apoi i-a încorporat în armata sa: ei
locuiau în răsăritul Deşertului Karakum, lângă străvechea
Margiana; în secolul următor au migrat spre V, în N
Hyrkaniei - pe coasta SE Caspică - zonă ştiută ca Dahistan /
azi populată de Turkmeni (şi au controlat traficul dintre
Nordica Choresmie şi Sudica Hyrkanie, dintre ei ridicându-se
elita Medievală a Platoului Iranian)”. Vecinii Nordici ai
Imperialilor Makedoni (adică “Mak-Edoni” = “Mari Edoni”)
au fost Imperialii MasaGeți (adică “Masa-Geți” = “Mari
Geți”): Makedonii / Marii Edoni și MasaGeții / Marii Geți
erau puternicii Vechii Lumi și s-au respectat reciproc ca
vecini în EurAsia (granița dintre ei a fost evidentă de
exemplu atât în Iran / Asia, cât și în Balcani / Europa); e de
observat că - îndeosebi în Epoca Modernă - în dorința de a
confisca realizările Makedonilor, mulți au încercat să-i
distorsioneze, făcându-i când Traci, când Eleni (identitatea
Makedonă însă deopotrivă fiind distinctă față de cea Tracă ori
față de cea Elenă). În anul 1950, cercetătorul Francez Victor
Magnien a observat că încă de la ceremoniile religioase
instituite de Magul Gargo-șt = Zartoșt / Zoroastru, lumea era
reprezentată printr-o văgăună: “Zoroastru a fost cel dintâi
care i-a închinat lui Mithra o văgăună naturală, udată de
izvoare şi acoperită de flori şi de frunzişuri; acea văgăună
închipuia forma lumii zămislite de Mithra”. În versiune
Iraniană, Mehr numit Mithra / Mitra a fost “Moşul Raiului”
iar profetul care i-a instaurat cultul a fost Magul Zoroastru,
ambii veneraţi ca divini, consideraţi de unii ca fraţi - similar
cum la vechii Români au fost Moș Crăciun și Moș Ajun -
vechii Greci reţinând asemănător despre gemenii divini
Prometeu / “Pro-Me-Teu” Gadeiros şi Atlas (Gadeiros avea
înțelesul de “Primul zeu”, căci sensul apelării sale de “Prome-
teu” acela era); aşadar, primele ceremonii zoroastre au fost
legate de peşteri, căci au fost conectate cu străvechile timpuri
când oamenii le foloseau religios, adepții Moșului Mehr când
se cununau religios făcând-o ca “miri”, respectiv ca “mire” și
ca “mirea-să”. În imaginea următoare se poate vedea
reproducerea după o statuie Săsană din Taq Bostan 34,23 lat.
N, 47,07 long. E / Munții Zagros din Iran realizată de Framji
Karaka 1829-1902 (Ghebru din India):
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

burții; organele din apropiere - cele ale capului pentru văz /

ochii, auz / urechile, miros / nările, vorbit / gura și respectiv
cele genitale, pentru plăcere dar și pentru reproducere - și-au
avut rolurile lor prin exprimarea spirituală de exemplu în
cuvinte ori sexuală cultică prin slăvirea, cu mult suflet, a
fecundității și fertilității. După cum a rămas notat în “Corpus
Hermeticum”, în Vechea Lume “Her-mes” / Hermes - care,
printre altele, a fost și Zeul protector al regilor Traci - a grăit
despre situația când flacăra divină se stinge cu totul iar
sufletul rămâne întunecat și lipsit de Zeu, deci nu mai este
suflet omenesc (fiind fără lumina harului / duhului): “Un
asemenea suflet nu are Minte, de aceea nici nu trebuie ca unul
ca acela să fie numit Om”. În EurAsia, Zeul Soarelui Mer /
Mitra a fost adorat până în timpul Imperiului Roman.

Magul Gargo = Zoroastru

“Dicţionarul de simboluri” a precizat: “Ceremoniile

legate de cultul zeului solar Mithra se desfăşurau adesea sub
pământ. Pe de altă parte, Dactilii din Grecia antică erau
deopotrivă metalurgi şi preoţi ai Cibelei, zeitate a peşterilor”
(Romanii aveau “sibilus” pentru “fluier”). Cibela / Sibila era
“Doamna-zeu” în general numită în Vechea Europă drept
Circe / Kirke = Ghirghe - Marea Muică / Marea Zeiţă Mamă
a Pământului - și a fost divinizată în Vechea Lume din
paleolitic, dinaintea existenţei zoroaştrilor; sceptrul Magilor -
adică al preoților zoroaștri, utilizat în marile ceremonii, știut
ca al “Moșului Raiului” / Mithra - se numea “Gurz” și era de
sorginte anterioară Magului Gargo-șt / Zoroastru, după cum a
studiat în anul 1975 și profesorul John Hinnells de la
Universitatea Britanică Manchester. Despre Zeul Luminii
Mehr / Mitra e de știut că i-a avut în perechea părintească pe
primordialii An al timpului și imaculata = pura Anat / Anahit
a apelor, Magul Zoroastru fiind pruncul bunului Zeu Ahura
Mazdă, respectiv nepotul Zeului Timpului Zurvan / Crăciun:
mai vârstnicul Zeu Mitra și mai tânărul Mag Zoroastru se Karakoram, Hindu Kuş şi Pamir (la SV de Tarîm şi de Altai)
înrudeau, în Tradiția Vedică - a “Veghetorilor”, respectiv a
celor care “vedeau” - de altfel știindu-se că Mitra provenea În Asia Centrală, Munţii Karakoram - având
din gemeni. Anticul Carian Athenaues din Egipt în “Cina înţelesul Turk de “Țara Pietroasă” sau “Pietrele Negre” -
înțelepților” 12:40 a remarcat că Magii își atingeau populaţi de cei azi ştiuţi ca Darzi / Dard, se întind între Tibet,
divinitățile cu acel “Gurz” (ceea ce a atras atenția pentru a Bazinul Tarîm, Gilgit şi Caşmir, în China, India şi Paki-stan
rămâne consemnat, fiindcă era deosebit): Magii păstrau sacrul (cel mai înalt vârf e “K2” - 35,53 lat. N, 76,31 long. E, la
foc prin ațâțarea cu Gurz - bagheta pentru întreținerea graniţa dintre China şi Paki-stan - de 8611 metri altitudine,
vâlvătăii scurmând jarul cu ea - aceea fiind albă de cenușă în cel mai înalt Munte ca înălţime din lume după Masivul
capătul respectiv, din cauza atingerii (cenușa era considerată Everest); notaţi de “Mahă-Bhărata” (12:35) ca războinici
baza vieții, pe mijlocul frunții oamenii așa însemnându-și degradaţi “Darada” şi clasificaţi ca Mleccha, numiţi “Derdae”
“tika” = “al treilea ochi”, cu cenușă, răspândirea fiind de geograful Anatolian Strabon XV 1:44, “Dardae” de
semnificativă în Bazinul Ghaggar / N Indiei, locul unde s-a istoricul Roman Pliniu 6:19, ş.a., Darzii / Dardii - Muntenii
dezvoltat prima Civilizație post-diluviană independentă din “Micului Tibet” - vorbind un Grai Indo-European = adică
lume). Principalele repere pe trup pentru spirit și suflet au Grai fost Kurgan / Gorgan, sunt de tip uman Caucazian, fiind
fost “al treilea ochi” = “tika” pe mijlocul frunții - în Sanscrită şi azi poliandri (respectiv oficial o femeie se însoţeşte cu mai
“toka” = “urmaș” - și “buricul” / “bu-ricul” (adică - mulţi bărbaţi), având Kargil 34,33 lat. N, 76,08 long. E şi
literalmente - “regele / stăpânul sufletului”) pe mijlocul Garkhun 34,38 lat. N, 76,25 long. E ca principalele lor
249
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
aşezări în Caşmirul Indian: în Antichitate, influenţa Dardă -
Derdă / Ghergă - se întindea între N Afgan şi Tibetul Central
(areal numit mai târziu drept “Dardi-stan”). Pe de altă parte,
Kharkhorum / Karakorum 47,12 lat. N, 102,50 long. E -
însemnând în Graiul Khalkha al Mongolilor fie mai vechiul
“Teren Ceresc”, fie mai noua “Pădure Neagră” - de pe Valea
Orkhon, a fost capitala hanului Ogodei 1186-1241, fiul
împăratului Ghenghi = “Ghenghis Han” (roşcovan
descendent Hun, cu tipologie Caucaziană - ca a celor care au
fost “Huni Albi” = Chuni / strămoşii Cumanilor - nu cu
tipologie Mongoloidă / ca a celor care au fost “Hunii Negri”,
adică Nordici); e de știut despre cel mai mare Imperiu din
lume vreodată că a fost Imperiul Britanic din Epoca Modernă,
precedat de Imperiul Mongol din Evul Mediu. În centrul
Asiei, a treia formaţiune onomastică și teritorială
asemănătoare “Kara” = Neagră, adică Nordică (ce nu trebuie
confundate între ele) e Deşertul Karakum - însemnând
literalmente “Țara Nisipoasă” ori “Nisipul Negru” - aflat în o
bună parte din Turkmeni-stan, între Fluviul Oxos / Amu
Darya la E, Lacul Oxius / Aral la N şi Marea Caspică la V;
literalmente “kara” - provenind de la “ker” = cerul nocturn -
reda culoarea neagră dar și “Țara” (ca “Tărâm / Teren”): în
anul 2021, cercetătorul Român Dan Alexe a explicat că
termenul “kara” (omofon - adică sunând la fel - cu cel
otoman “qara” ‫ )ﻗﺎرة‬desemna doar Țara / teritoriul. Privind
cealaltă grupare onomastică - anume Dahă / Dacă - pentru
corecta orientare, trebuie indicată poziţionarea: Daxia în N
Afgan, Dahistan / “Dahi-stan” în E Caspic, Daghestan /
“Daghe-stan” în V Caspic, Dakia / Dacia fiind în V Pontic -
adică în apusul Mării Negre - pe locul unde azi e România;
din cele 4 formaţiuni teritoriale, se poate observa plasarea a 2
structuri în Asia Centrală (Daxia şi Dahi-stan), respectiv 2 în
Europa (Daghe-stan şi Dacia). De altfel, în secolul XVII
“Letopisețul Cantacuzinesc” - oficial considerat prima
cronică mare a Țării Românești - a consemnat oficial ceea ce
s-a știut până atunci (la sfârșitul Medieval), că Dacii au sosit
la Dunăre din Daghe-stan, după zoroaștrii Iranieni Gabrisţi /
Gavrisţi; de pildă, cel mai luminos exponent al acelor
înaintași a fost nemuritorul înger Gabriel / Gavriil - șeful
heruvimilor “iYi” / Grigori - rămas în amintiri drept cel mai
important mesager divin, aducând mesaje esențiale din Cer =
văzduh / “văz-duh” încă dinaintea Potopului: vechile mărturii
nu-s de neglijat, ci-s de considerat (în Epoca Modernă, puțini
savanți - ca de exemplu dintre Români academicianul
Petriceicu Hașdeu în secolul XIX, membrul corespondent al
Academiei Nicolae Densușianu în secolul XX, ș.a. - au admis
că Pelasgii au ajuns în Europa din Asia ori că Geto-Dacii apoi
au sosit din Asia în Europa, majoritatea cercetătorilor
preferând să ignore, să ocolească ori să păstreze tăcerea
privind unele dovezi esențiale ale trecutului). În spațiul
Românesc, între străvechii Gabrisți și Cabiri au fost
asemănări deopotrivă la nivelele onomastic, temporal și
cultic; arheologul Român Teohari Antonescu din secolul XIX
a arătat în cartea “Cultul Cabirilor în Dacia” că “fără îndoială,
concepțiunea Cabirică a trebuit să-și ia izvorul din credința că
focul, sub cele 3 aspecte ale sale, ceresc, maritim și terestru,
este principiul tuturor lucrurilor; această părere o admitem
fără rezerve, deoarece ea concordă cu adorațiunea lor, fie pe
mare, pe uscat, sau în cer”. Pe lângă apropierea nominală -
probată și de betacism / vetacism, adică echivalarea “B”/“V”
- dintre Cabiri / Kabeiri și Gavrisți / Gabrisți ori pe lângă
apropierea lor religioasă zoroastră (ce a cutezat prima inițiere
monoteistă din lume / se pare că în spațiul stră-Românesc,
250
Gabrisții = Cabirii au marcat trecerea de la credința în Marea
Zeiță Mamă Pământeană a celor care își înhumau morții la
credința arzătoare promovată de Cerescul Zoroastru a celor
care își lăsau morții pradă păsărilor, pentru a nu intina focul),
la ei mai era aceeași și sorgintea răsăriteană / Asiatică; pe de
o parte, fieful zoroaștrilor - cărora le aparțineau Gavrisții /
Gabrisții = “puternicii Domnului” - a fost Afganistan-Iran-
Azerbaidjan (tărâm Ghergar) iar pe de altă parte, despre
Kabiri / Cabeiri același autor a scris: “Romanul Cicero în
cartea a treia din tratatul său despre ‘Natura Zeilor’ nu a stat
la îndoială să afirme proveniența Cultului Cabiric din Asia,
Anatolianul Strabon a afirmat existența Cabirilor în Europa
ca foarte veche, venind ca și Sabazius / Sa-Bazios, din Frigia
iar Pausania a adăugat ‘se spune că țara pe care o locuiesc
Pergamienii a fost din vechimea cea mai adânc consacrată
Cabirilor’, ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, după credința tuturor,
Cabirii fuseseră la origine în Asia și de acolo apoi trecură în
Europa, risipindu-se peste litoralul întreg al Mării Egee și în
Insule. O anecdotă - relatată de Nicolau din Damasc - ne arată
cum obiectele misterioase ale Cultului secret al Cabirilor,
aduse de către 2 tineri în mijlocul unui război civil în Milet,
au procurat orașului o salvare minunată, în urma cărei
întâmplări Milesienii au început să adore pe Cabiri. Se știa,
spre pildă, că Zeii Cabiri erau totdeodată divinități
subpământene sau pământene, divinități marine și divinități
uranice sau cerești; deci mai toți Zeii Pantheonului ordinar,
care jucau un rol în diverse domenii ale naturii, ofereau
puncte de contact cu Cabirii. Nu numai atât; dacă am mai
adăuga la aceasta încă și particularitățile inerente Cabirilor,
nu ne-ar mai prinde nicidecum mirarea când dăm peste un
număr atât de mare de asimilațiuni din cele mai disparate.
Zicem particularități inerente Cabirilor și nu ne înșelăm,
deoarece existau atribute ale Cabirilor ca Zei ai focului ceresc
sau ca războinici și călăreți, ca vindecători și purificatori sau
în fine ca Zei legați într-o unire frățească, respectiv ca gemeni
divini”. (Anticul Strabon a scris în “Geografia” X 3:15 că
“Pentru flaute, pentru bătăile geamparalelor / castanietelor și
a tobelor, pentru aclamații și evocări - strigăte de evohe - ori
pentru bătăile din picioare s-au inventat termeni adecvati prin
care se desemnau slujitorii zeilor, șefii corurilor si cei ce se
îngrijeau de jertfe; este vorba de Cabiri, Corybanți, Pani,
Satyri, Bacante, Kybele / Kybebe, ș.a., fiecare purtînd un
nume după locurile înseși; inclusiv Sabazios apartinea
panteonului Frigian, acela fiind fiul Zeiței Mamă, având
trăsăturile lui Dionysos”).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
“În primul rând, se cade să vorbim despre
asimilațiunea cu Dioscurii, care merge așa departe încât
confuziunea devine totală; ajunge absolut greu să deosebim
pe unii de ceilalți. Ambele grupe de frați divini, Cabirii
Anatolieni și Dioscurii Balcanici, par a fi urmașii unei datini
originare a Cultelor Ariane. În adevăr, iată ce afirma în 1857
eruditul mitolog Francez Alfred Maury: ‘Cabirii ca și
Dioscurii se alătură, pe de o parte, cu o mulțime de personaje
din timpurile eroice; de altă parte, ei se leagă de acea ierarhie
fără sfârșit de personificațiuni ale forțelor naturii, conținute în
cânturile Vedice’. Același autor mai susținea: ‘Precum
Hefaistos / Vulcan era un portret fidel al lui Tvaștri, flacăra
fulgerului, privită ca un mare meșteșugar, Cabirii, Ciclopii,
Coribanții, Telchinii, ș.a. reproduc și ei variind în infinit
trăsăturile Ribhușilor sau Apasah și în general acea grămadă
de maeștri sacri care figurează în cele mai vechi Tradițiuni
mitice ale Indiei’. Cu alte cuvinte, asemănarea dintre Dioscuri
și Cabiri n-ar proveni, mai întâi, decât din faptul unui izvor
comun, de unde apoi s-au dezvoltat ambele feluri de
divinități. Nu trebuie să uităm în nici un chip că Așvinii / Aș-
Vinii, citați așa de des în Vedele Sanscrite, erau și ei 2 frați
călăreți, erau și ei tineri, luminători, vindecători sau medici,
întocmai ca și Cabirii sau Dioscurii. Chiar, Așvinii ne sunt
arătați ca stăpâni peste cele 3 lumi, adică peste bolta cerească,
peste ocolul pământesc și peste valurile mării, precum aceasta
am constatat-o și la divinitățile noastre Frigiene. Într-un Imn
din Vede se spune lămurit: ‘O, Așvini, de 3 ori voi ne dați
leacurile cerești, de 3 ori leacurile pământești, de 3 ori
asemeni leacurile născute din valurile apei. Atotputernici ai
prosperității, dați fiului meu noroc; dați-i sănătatea care
rezultă din armonia celor 3 elemente corporale!’ Și câte
alăturări importante n-am mai găsi noi! Ca frați gemeni îi
vedem pe acei Așvini că sunt conducătorii oamenilor din
lumea noastră în lumea morților, ceea ce ne amintește de
Cadmilos / Hermes, călăuza celor duși pentru vecie. Chiar
legenda morții Cabirului cel mai tânăr pare că se întrevede
foarte depărtat într-o legendă povestită de cartea Sanscrită
‘Taittirîya Sanhita’ 6:46, unde Așvinii sunt arătați căpătând
sacrificiul Așvina în felul următor: ‘Capul jertfei era tăiat;
Zeii ziseră Așvinilor: Voi sunteți medici; puneți la loc capul
jertfei. Aceia răspunseră: Noi ne rugăm pentru îndeplinirea
unei cereri; se poate ca și pentru noi să se aducă o jertfă’. Etc.
Aici ne vine a crede că legenda tăierii capului Cabirului și
ascunderea lui la poalele Olympului nu este decât o
dezvoltare, o împodobire a legendei jertfei Așvine primitive.
Din toate acestea reiese un fapt neîndoios, acela că atât
Cabirii, cât și Dioscurii, au avut o origine Ariană comună,
care negreșit a înlesnit mult identificarea lor, în momentul
când Cabirii Frigieni au pătruns în Balcani, unde au aflat pe
Dioscuri, întru toate apți a se contopi cu dânșii. Dar nu numai
această cauză singură cată să fi înlesnit identificarea; desigur
că cauzele au trebuit să fie multiple. Noi cercetăm câteva din
cele mai însemnate. Mai întâi de toate, natural lor însăși,
simbolizând și la unii și la ceilalți puterea focului ceresc,
adică aurora și amurgul, ori viața și moartea, prin aceasta
chiar a atras spiritele oamenilor către alăturarea lor. Acest
principiu al morții și renașterii îl întâlnim la Dioscuri prin
faptul că legenda lor vorbește de pogorârea unui din cei 2
frați în infernul subpământean, pe când celălalt era menit a
locui în bolta cerească; acest principiu îl regăsim și la Cabiri,
deoarece l-am recunoscut în sfâșierea celui de-al treilea Cabir
și în învierea sa. Al doilea motiv de asemănare e ideea legată
de Dioscuri și de Cabiri ca apărători ai navigatorilor. Se știe
251
că acțiunea Dioscurilor foarte de timpuriu a fost îndreptată
spre mare și că, deși aveau caracter uranic, dar printr-o
asociațiune de idei ușor de explicat, s-au pus în legătură
imediată cu valurile mării. Mai cu seamă a trebuit să se facă
aceasta, pentru întâia dată, de către navigatorii Vest
Anatolieni. Un Imn Homeric ne reprezintă într-un mod poetic
cum pe valuri, în mijlocul unei furtuni, după o rugăciune
fierbinte și după un sacrificiu de mielușei albi, apărură
deodată Dioscurii. Avem și inscripțiuni la adresa acelora,
unde îi vedem invocați înainte de plecare pe mare, implorați
în timpul furtunii și aducându-li-se mulțumiri după potolirea
tempestei. În cele din urmă timpuri ale perioadei pre-creștine,
confuziunea între Cabiri și Dioscuri ajunsese la atare grad,
încât reprezentațiunile unora și ale celorlalți erau mai
aceleași. Astfel, Pausania 1:3 afirma că lângă malurile mării
se aflau 3 figuri de aramă, mărturisind că nu și-a dat seama
bine dacă erau Dioscuri sau Coribanți / Cabiri. Uneori chiar
se ridicau Temple în onoarea ambelor feluri de divinități
amestecați, precum era Templul din Delos. Una din
principalele înfățișări ale cereștilor gemeni, sub forma lor de
Cavaleri, era zburând prin aer călări, unul după altul: se
grăbeau la un ospăț funebru. Frații gemeni, precum erau și
călăreții Cabiri de pe Tăblițele Dacice, au figurat uneori pe
sarcofagele creștine din primele secole ai acestei religiuni,
simbolizând sub acea formă învierea și nemurirea sufletelor.
Înainte de a trece la alte asimilațiuni, este necesar a atrage
atențiunea asupra unui fapt. În adevăr, e cu totul straniu să
vedem pe Cabiri, de câte ori erau adorați de navigatorii pe
mare sau în sanctuarele Insulelor Egeice, Insule de cele mai
multe ori lipsite cu desăvârșire de câmpii, să-i vedem
pierzându-și caracterul lor ecvestru, adică nemafiind
reprezentați călări. Nu tot astfel însă s-a întâmplat cu Cabirii
de pe continent; aici, cu cât mai mult vom părăsi malurile
mării și ne vom afunda pe uscat, cu atât mai tare reiese
caracterul ecvestru al Zeităților noastre. Așa e cu Cabirul
Frigian sau eroul Trac; așa este mai ales cu cei din regiunile
Istrului, unde erau călări. Aceste alăturări trebuie neapărat să
fie pornite din faptul că Zeitățile, adorate cu osârdie și pe
uscat și în cer și pe mare, au împins oamenii ca să le
confunde, aci cu divinitățile marine, aci cu cele terestre, și aci
cu cele cerești. Asimilările, de multe ori, atârnau și de
diferitele localități; dacă unele provincii erau, spre exemplu,
adoratoare de predilecțiune ale cutării Zeițe sau Zeu, acolo s-
au alipit Cabirii de Zeii părintești, fie după un semn cu totul
extern, un atribut, un simbol sau orice alt motiv accesoriu, fie
considerând mai mult natura lor internă. Astfel ajunge să ne
pomenim că acele misterioase personaje Cabirice
necunoscute de nimeni, afară numai de inițiați, se întrupează
cu Zei din Pantheon, care le puteau servi lor ca explicațiune
sumară ori ca efigie populară. Credincioși acestui principiu în
ceea ce privește alăturările, asimilațiunile și contopirile, vom
arunca acum o privire asupra personajelor divine care stau în
relațiune cu marea. Primul și cel mai important dintre aceștia
este Poseidon / Neptun; într-adevăr, nu se putea ca tocmai
Zeul prin excelență al apelor marine să scape de a fi pus în
același rând cu Cabirii: pe o inscripțiune din Delos se vede
numit un preot pe viață al Templului dedicat Dioscurilor-
Cabiri și lui Poseidon totdeodată. O dovadă nouă de
apropierea făcută este și existența unui același fel de pește
consacrat atât Zeilor din SamoTracia, cât mai ales lui
Poseidon (după cum afirma Atheneu). Dar, și de am
considera pe urmașii Cavalerilor Așvini, din punctul de
vedere al însușirii lor ordinare de călăreți, tot am constata că -
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
și pe acest tărâm - ei se întâlneau cu Poseidon. Nu e vorbă;
apropierea între cal și mare nu era rară: destul să ne amintim
despre caii ce trăgeau carul marin al lui Poseidon (acei fugari
neastâmpărați și spumegoși reprezentau, fără îndoială,
valurile spumate ale mării care alergau după capriciul lor în
lungul și în latul, în luciul și în adâncul apei. Sigur deci că s-a
găsit cu cale ca, pe valurile mării, să fie ocrotitori tot Zeii
iubitori de cai). O altă divinitate adorată mai mult pe mări,
mai cu seamă în Insulele Egeice, a fost învederată Afrodita /
Venus, Zeița născută din spuma apelor marine. Era cu
neputință, prin însăși acea situațiune, ca să nu intre și ea în
legătură cu divinitățile SamoTraciei; lucru ce și vedem, la
scriitorii vechimii, că s-a întâmplat. În adevăr, Pliniu 36:4 a
susținut că Venera / Venus, Pothos / Dorința și Phaeton erau
serbați în SamoTracia cu cele mai sfinte ceremonii. Aceasta
însemna că cele 3 divinități serveau drept traducere a
tainicelor Zeități Cabirice. Relațiunea strânsă dintre Cabiri și
Hermes, care am întâlnit-o la scriitorii vechi - și pe care am
constatat-o și noi prin ființa berbecului și caduceului, pe
Tăblițele noastre - se învederează uneori și pe alte
monumente vechi, doar numai cu singura schimbare că
artiștii par să fi înlocuit pe Cabiri prin figuri de Dioscuri. Nu
rar găsi-vom noi la Cabiri asimilațiunea cu Dionysos, căci
niciodată nu s-a pierdut noțiunea despre venirea Zeului
Veseliei”.
(Preluare din Analele Academiei Române, 1877)
252
O abordare “patriotică” Românească s-a evidențiat
prin exagerarea vitalității autohtone în dauna celei alogene,
când de fapt adevărul a constat - în cele mai multe cazuri - în
amestecul lor, ceea ce categoric a fost benefic afirmării
genetice sănătoase Românești (căci concret, “puritatea”
rasială s-a dovedit chiar foarte degenerativă). Sanscritul
“Dasyu” la vechii Iranieni era “Dahyu” însemnând “trib” iar
“Dahyu-pati” era “şeful tribului”, ceea ce a dus prin vechii
Greci la “des-potes”, adică “despot” (literalmente
corespunzător termenului); nobilii Dasyu erau “Devas” =
bărbaţii şi “Devis” = femeile, ceea ce era legat de cuvântul şi
de înţelesul “divin”, așa cum erau “davele”, nobilele lor
așezări. “Danu” la vechii Iranieni însemna “Râu” (iar
“Daryă” / “Da-ryă” = “apă”) astfel apărând şi denumirea
Dunării; se poate observa inclusiv apropierea dintre termenul
“Danu” pentru Râu și cel de “Domn” / “Don” pentru
cârmuitor. În Antichitate, Fluviul Dunărea a fost granița
“Lumii Romane” - adică a Imperiului Roman - cu “Lumea
Barbară” (dominată de Geți în partea “de Jos” și de Germani
în partea “de Sus”): în prezent, în partea de Jos a Dunării nu
mai există Dacia, doar în partea de Sus a Dunării există
“Deutsch-land” = “Țara Deutsch”, a poporului Deutsche /
“Doici” = German (în Antichitate cel mai numeros popor
European a fost cel Trac - strămoș al poporului Român de la
Dunărea de Jos - iar acum în Europa Centrală cel mai
numeros popor e cel German iar în Estul Europei cel mai
numeros popor e cel Rus); a fost firesc ca un vechi și
numeros popor - ca acela format în Antichitate din Traci - să
aibă în Era istorică următoare, adică în Evul Mediu, tot în
Europa cei mai numeroși urmași, ca Rumânii / Românii
(foștii Geto-Daci), Germanii = Deutsche, Rușii, ș.a. iar nu să
se închipuie deopotrivă dispariția în neant a Tracilor, urmată
de imediatele apariții din neant ale Rumânilor, Germanilor
sau Rușilor / după cum s-au ivit unele păreri în Epoca
Modernă. Principala apă curgătoare ce se varsă în Marea
Neagră este Fluviul Dunărea / fost Okeanos, cu debit mai
mare în trecut decât acum; până în urmă cu aproape 9 milenii,
Lacul Pontic / Euxin cu apă dulce (aflat pe fundul a ceea ce
acum e Marea Neagră) a fost alimentat în principal de Dunăre
- cea mai mare apă curgătoare ce se vărsa în cuva sa - pe
lângă mai fiind în special apele Nordice ce curgeau cu debite
mărite atunci, datorită topirii calotei polare.
Ultima glaciaţiune
Sistemul acvatic de apă dulce alcătuit de ele - mai
ales din Dunăre şi din marele Lac format în cuva Pontică
dintre Caucaz / E, Anatolia / S şi Carpaţi / V, larg deschis
spre Nordul unde era calota în curs de topire - a fost “Okean”,
patronat de Okeanos, frate atât cu Pontus Gargarus / şeful
Lacului Pontic, cât şi cu divina Rhea / şefa principalei ape
alimentatoare, Dună-Rea: acolo - prin reţeaua acvatică Okean
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
/ “O-Ke-An” formată din marile ape dulci - se împreunau
părinţii lor, Pământul Ghe / Ke şi Cerul An (atunci orizontul
arealului reflectând aşa ceva, Cerul fiind peste apa ce
acoperea Pământul, un spectacol paleolitic apreciat de
riverani prin purtarea ritualică a culorii turcoaz / albastră, ca
emblematică Raiului în care trăiau mai fericiţi ca oriunde în
lume, azuriul lazuritului - provenit din tărâmul Roh / Afgan -
putând fi cel caracteristic al Atlanților / “Oamenilor bărcilor”
în capitala lor Atlantida din spațiul Pontic stră-Român);
Armânii au “gherdu” - cu variaţii de “gherdi” şi “gherdă” -
pentru “verde-albastru”, adică nuanţa cea mai populară de
turcoaz (nuanța albăstruie a apei era firesc să fie asociată
“Oamenilor bărcilor” / Atlanților, căci era suportul lor de trai,
cu importanță similară la ei ca importanța solului la
agricultori sau păstori) iar conform și “Dicționarului” Dr.
Tache Papahagi Armânele “uraniu” = “albastru” / “azuriu” și
“urano” = “cer”. În atmosfera senină, cu aerul nepoluat din
urmă cu 10 milenii - la încheierea glaciaţiunii - mai era clar
observabil, la răsăritul Soarelui ori la apusul Soarelui, scurtul
fenomen al luminii verzi ca “miraj” solar: atmosfera
acţionează ca o prismă iar pe măsură ce Soarele coboară sub
linia orizontului, culorile spectrului vizibil dispar pe rând,
începând cu cele având lungimea de undă mai mare şi
sfârşind cu cele având lungimea de undă mică / în zori
procesul fiind invers, culorile apărând pe rând de sub orizont;
de obicei, raza verde atrage atenţia (în contrast cu roşul,
galbenul, etc. ce însoţesc răsăritul şi apusul). Migratorii
Pelasgi Gherga au trecut de la oceanul verde al Stepei
EurAsiei din răsărit la oceanul turcoaz / verde-albastru al
apelor Imperiului Atlant din apus; în peisajul cotidian oferit
atât de zori, cât şi de asfinţit - în E şi în V - Gherdu exista la
orizont, exact acolo unde se întâlneau Cerul şi Glia:
Gherdu la întâlnirea Cerului cu Glia
De la “Oke” - rădăcina pentru “Oke-An” / “O-kean”
- a provenit Latina “A-Qua” / “Aqua”, în Română “A-Pa” /
“Apa” (în paleolitic, anterior Potopului Pontic, pe reţeaua
acvatică “Okeanos” a Imperiului Atlant / Borean - ce forma
Nordul Vechii Lumi, literalmente redând Ochii Anului -
primele navigări s-au făcut pe buşteni şi pe plute, mai mult
decât cu bărci sau cu corăbii / acelea ajungând să fie folosite
îndeosebi în navigaţia Marină, mai ales ulterior între Delta
Dunării şi Delta Nilului); despre şi mai ulterioara limbă
Latină - o lingvistică rudă Românică a stră-Românei, Antic
folosită îndeosebi de către Romani - e de reţinut că şi-a avut
253
rădăcinile în V Anatoliana Lydia (dezvoltându-se în
Peninsula Italiei / Apenină începând cu migrarea acolo a
celor din regiunea Lydia / Peninsula Anatoliei, care începând
din regiunea Lazio au vorbit Latina): despre limba Română -
foarte veche în centrul Europei / în forma stră-Română - e de
remarcat că a provenit din vorbirea Pelasgă. În 1786,
cercetătorul Englez William Jones a scris: “Limba Sanscrită -
oricare îi va fiind vechimea - are o structură minunată. Ea
este mai bine închegată decât Greaca, mai bogată decât
Latina şi cu totul mai rafinată decât fiecare dintre acelea,
totuşi arătând faţă de amândouă - atât în rădăcinile verbelor,
cât şi în formele gramaticii - o afinitate mai puternică decât
una posibil produsă prin vreun accident. Atât de puternică,
într-adevăr, încât nici un filolog nu le-ar putea examina pe
toate 3 fără a le crede ivite dintr-un izvor comun. Există un
motiv similar, nu chiar atât de puternic, de a presupune că şi
Celtica ori Gotica au avut aceeaşi origine ca Sanscrita; iar
vechea Persană ar putea fi adăugată aceleiaşi familii”.
Sistemul acvatic dintre Munții Pamir și Bazinul Pontic
(dintre Fluviile Oksos și Okeanos)
În anul 2002, Dr. Adrian Poruciuc - lingvist Român
- a afirmat: “Conform celor mai credibile date antropologice
din Europa, nordicii - departe de a se prezenta ca o rasă pură -
apar mai degrabă ca o sub-ramură a europizilor mediterani
care, începând din neolitic, au introdus agricultura în Europa
centrală, din sud-est spre nord-vest, pe axa dunăreană. De aici
- trebuie spus - nu ar reieşi cumva că acei strămoşi dunăreni
ai nordicilor au vorbit proto indo-europeana de la începuturile
lor? Dunărenii agricoli au devenit (glotic) indo-europeni doar
după ce au renunţat la limba lor originară (de un tip foarte
probabil înrudit cu egipteana veche) în favoarea limbii proto
indo-europene vorbită de intruşii stepici ai mileniilor V-III
î.C. Nu este de neglijat că - foarte probabil - limbile europene
de azi păstrează destul material din substratul glotic al Vechii
Europe”. (Se poate remarca despre agricultură că a simbolizat
uniunea celor 4 elemente principale - pământul şi cerul, apa şi
focul - a căror fuziune condiţiona fertilitatea). Corespunzător
străvechilor relatări, în uriaşa familie divină Zeii erau înrudiţi
îndeaproape, de pildă Krios, Koios / Coeus sau Polus în
Latină, Okeanos / Ocean, Pontos Gargaros, Kronos / Crăciun,
ş.a., au fost fraţi; Moşul Crăciun / Cronos l-a avut ca fiu mai
mare pe Anax / Poseidon - având în posesie Edenul / Raiul -
şi ca fiu mai mic pe Zeus, care a ajuns “Zeul Zeilor”. Zeul
Poseidon (fiul lui Cronos / Crăciun, respectiv nepot =
“Neptun” al celorlalţi importanţi Zei / străvechi seniori, din
timpuri foarte îndepărtate) i-a avut ca întâi născuţi pe gemenii
Atlas - primul rege Atlant - şi Gadeiros zis “Primul Zeu” =
“Prome-teu” / Prometeu; Imperiul Atlant, cu capitala
Atlantida, îl avea pe cârmuitorul Atlas ca eponim (adică acela
de la care şi-a primit numele): Atlas a fost geamănul lui
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Gadeir - poreclit “Prometeu”, la Grecii vechi însemnând
“Chibzuit” - având în total 9 fraţi (în familia sa mare, Atlas a
avut 7 fiice - nimfe grădinare - generic denumite
“Hesperide”, adică “Apusene”, înţelesul pentru ele astfel, de
“Vestice”, survenind firesc din perspectiva celor de la răsărit /
adică Estici, cea mai mare şi mai frumoasă, denumită Maia,
avându-l pe Gherganul Hermes / “Her-mes” = “Her moş” fie
ca soţ, fie ca fiu).
Nimfă
În vechea Greacă, “Hesper” însemna “Seară”, ceea
ce reda apropierea populației primordiale de ceremoniile
religioase nocturne ale timpurilor străvechi: la amurg,
Hesperidele erau “Domnițele Serii” / “Idele Serii” (Ida era
diminutivul Marii Zeițe Mamă, ele - Idele - fiind fetele /
urmașele ei); Idele existau în Eden - adică în Rai - și erau
partenerele luminoșilor “iYi”, începând să poarte bluze “ii”
pentru ca să-și arate noblețea (astfel dublându-se semnele lor,
ale tatuajelor prin cele vopsite sau cusute pe cămăși).
Tipologic, cele 3 generaţii divine - avându-i în frunte pe Zeii
Uran, Cron şi Poseidon - au redat paralela cu cele 3 tipuri
umane succesive de la sfârşitul Epocii Pietrei - anume,
Neandertal, Cro Magnon şi Homo Sapiens - prin
reprezentanţii lor putându-se recunoaşte Neandertal în
254
nocturnul Ceresc / Muntean Uranos, apoi Cro Magnon în fiul
Crăciun / Cronos şi Homo Sapiens în nepotul Poseidon /
“Pose-Idon” (posesorul Edenului): în final, omul a ajuns să
stăpânească tărâmul divin. Este evident un adevăr primordial:
Cronos / Timpul a apărut odată cu Creaţia. Crăciun / Cronos
era Gherga / Gher-Ga deoarece de exemplu la stră-Români el
a fost fiul nocturnului Cer / Gher şi Pământului / Ga, adică
Ghergan = Gher-Ga (la vechii Greci era similar, Cronos -
Crăciun la stră-Români - fiind ştiut ca pruncul Tatălui Uranos
/ Zeul Cerului nocturn şi al Mamei Gaia / Zeiţa Pământului
mănos, negru); fiindcă Tatăl şi Fiul erau Unul, atunci Cer şi
Crăciun erau Creaţia: Creatorul a fost Unu = Anu, respectiv
Crăci-Un = Gherg-An, adică exista deopotrivă echivalenţa
Crăciun = Ghergan (având-o ca parteneră pe Circe = Ghirghe,
Marea Zeiţă Mamă).
Prin efectele create, perfecţiunile tainice ale
punctului primordial au fost fundamental simbolizate prin
cerc: lumea se deosebea de originea sa (mişcarea circulară
fiind fără început şi fără sfârşit - fără variaţii - a dus la
echivalarea timpului cu cercul; timpul s-a definit ca o
succesiune continuă şi invariabilă de momente). Cercul
folosit pentru a indica totalitatea / perfecţiunea îngloba şi
timpul ciclic - nesfârşit, universal - transmis de vechii Greci
prin imaginea şarpelui muşcându-şi coada; cercul mai
simboliza şi cerul, cu mişcarea sa circulară şi
neschimbătoare: Cronos a fost fiul Cerului.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
De fapt, forma primordială n-a fost atât cercul, cât
sfera, care figura Oul Lumii (cercul fiind o secţiune - sau o
proiecţie - a sferei). Cuvântul Grec σφαῖρα “sphaîra” a
provenit de la Sacrul Soare “Ra” (în formă de glob):
literalmente “S-Phaî-Ra” a fost venerat încă din timpurile
glaciațiunii de stră-Români, căci Soare = Sf. Ra. Cercetătorul
Lucian Costi a scris în cartea “Limba Română - nașterea și
falsurile istorice” din anul 2016 despre sferă: “Rostirea
românească este o rugăciune continuă adusă soarelui, un imn
solar, prin întrebuințarea repetată a silabei ce-l amintește pe
astrul zilei. Nici o limbă din grupa ariană nu are această
trăsătură. Orice ‘re’ al repetării, orice ‘re’ final al infinitivului
lung este parte a acestei ru-găciuni neîntrerupte. În denumirea
‘Țara Românească’ repetăm de 2 ori numele soarelui, în ‘ra’
din ‘Ța-ra’ și în ‘ro’ din ‘Românească’. În cadrul ‘familiei
soarelui’ se disting mai multe grupe semantice, între care cea
cuprinzând forme aidoma (‘ro-ata’, ‘ho-ra’, ‘ro-tund’, ‘sfe-
ra’). ‘Sfe-ra’ e ‘Sfântul Ra’, care spune că e vorba de o sferă,
nu de un disc, cum au crezut astronomii antici; sacerdoții
noștri știau că soarele e un glob, o sferă, adevăr pe care nu-l
aflaseră alții. Limba română a avut o fază extrem de veche,
înaintea civilizației egiptene, când ‘ra’ / ‘re’ erau silabe sacre
folosite curent în viața de zi cu zi, fiind indispensabile în
comunicare pentru că ele confirmau ordinea socială și
respectul datinii, al legii. Ele se păstrează nealterate de
milenii în cele mai frecvente cuvinte familiare. Noi am avut o
religie care adora soarele și avea slujbe închinate soarelui;
parțial retrasăm urme ale ei în religia egipteană și mai mult în
cea persană închinate soarelui, în cadrul doctrinei dualiste. E
posibil ca dualismul să fi existat și la noi, poate reprezentat de
antinomia între RA și RĂU, acum cel puțin 5 milenii, când
caracterul pozitiv era solar, după care s-a făcut traversarea
spre monoteism, când soarele nu mai făcea direct obiectul
ritualului adorării. Toate limbile grupului romanic apusean,
inclusiv latina, au tema ‘sol’ în cuvântul pentru ‘soare’ (latin
‘solis’, italian ‘sole’, francez ‘soleil’, spaniol și portughez
‘sol’). De ce totuși spunem acum ‘soare’? Știm precis că
pronunțarea era ‘soare’ în limbă încă înainte de plecarea
grupurilor ariane spre răsărit, fiindcă există ‘surya’ în
sanscrită iar divergența față de întreg grupul romanic - care
păstrează simpla referire la morfemul ‘sol’ - este
deconcertantă. Orientarea spre răsărit a altarelor bisericilor -
astfel ca axa bisericii să fie îndreptată spre punctul cardinal
răsărit - este o probă că religia noastră moștenește o regulă
ancestrală din perioada în care RA din răsărit era astrul
divinizat, pentru că era manifestarea vizibilă a forței pozitive,
divine. Termenul ‘religie’ (latin ‘re-ligare’) e o relicvă a
vechii religii solare, pentru că asta spune el prin despărțirea
sa în particule, adică ‘legarea de re’, ‘legarea de soare’! Să
remarcăm folosirea morfemului ‘lig’ în latină pentru ‘leg’ din
română, care e totuși același cu ‘lig’ din ‘câr-lig’, etc., dovadă
că a existat o variabilitate vocalică în vremurile vechi,
dinainte de despărțirea latinei de străromână. Definiția
‘religiei’ obținută prin studiul morfemelor e simplă și la
obiect, pentru că ‘religia’ înseamnă o ‘legare cu divinul Re’,
în vreme ce interpretarea filologiei bazată pe etinoame este o
‘relegare’, adică o revenire după ce s-a pierdut legătura; când
știi că ‘re’ e particula pentru soare, atunci dezlegarea sensului
e limpede, ‘re-ligie’ înseamnă instituția omenească prin care
se face conexiunea cu soarele”. Moşului Pământului i se
spunea şi “Cos-mos”, fiind ştiut ca partenerul ceresc al Marii
Zeiţe Ga: din Epoca Pietrei, muierea era situată jos iar
masculinul sus, poziţiile statuate astfel transmiţându-se de-a
255
lungul timpurilor. Creaţia aparţinea atât moşului Cos = “Cos-
mos” care stăpânea Cerul şi i se spunea Crăciun / “Crăci-Un”,
cât şi babei Ga / “Gaia” care patrona Pământul ca Marea
Mamă şi i se spunea Circe: ei au format perechea Gher-Ga a
părinţilor având prunci Gherga ca roadele dragostei lor,
cuplul lor fiind Crăciun-Circe. De la început, între Cer,
Cosmos, Creaţie şi Crăciun / Cronos (adică Timp), au fost
conexiuni solide. Din perspectivă acvatică / diluviană, aceeaşi
generaţie divină - Ghergană / Montană - a lui Crăciun din
Carpaţi îl avea ca principal exponent pe albul “Pontic” /
Caucazian numit Pontus Gargarus; la timpul Potopului Pontic
- pe când glaciaţiunea s-a încheiat - albii populau Nordul
Vechii Lumi, direcţie cardinală figurativ neagră, de la
noaptea ce era de bază în trecut (cu cât mai spre N, cu atât
mai polară, adică mai lungă şi mai rece). Punţile de brazi
caracteristice Moşului Crăciun pentru trecerea peste ape erau
aceleaşi cu punţile din stejari caracteristice Gherganului
numit ca “Pontus” Gargarus pentru trecerile peste apele
reţelei Okeanos (de altfel, acelea au constituit alt element al
echivalării Ghergane, pe lângă cel onomastic ori mitologic de
gen Crăciun-Gargar); având lemn bun de plutit, atât stejarul -
denumirea fiind mai nouă, cea inițială / mai veche pentru
stejar fiind gorun - cât şi bradul se foloseau şi la
confecţionarea ambarcaţiunilor (pentru “bac” / “pod plutitor”,
în vocabularul Românesc s-a instaurat “brod” - termen
derivat din “brad” - ulterioarele vocabulare Slave ale
vecinilor preluând înțelesul de “vad” ca Ucraineanul “brod”
și Bulgarul “brid”, Sârbul “brod” însemnând “vas”): Dr.
Mihai Vinereanu în “Dicționar etimologic al limbii române
(pe baza cercetărilor de indo-europenistică)”, citându-i pe
academicienii Franc Miklosici, Petriceicu Hașdeu, Alexandru
Phillipide, ș.a., a consemnat “originea dacică” a cuvântului
“brad”. De altfel, din timpuri îndepărtate se folosea fiertura
cojii de stejar pentru curățarea rănilor: ambii copaci - bradul
și gorunul / stejarul - au fost foarte prețuiți de către stră-
Români. Pe lângă Ponticii din Peninsula Anatoliană Pont,
Tracii - întinși de la HellesPont până la Pontus Euxinus - erau
și ei Pontici, străjuind partea Europeană a vadurilor /
trecerilor de la Dardanele, Bosfor, etc. Este interesant că unii
lingviști au conectat numele Râului Prut de “Brod”; în
legătură cu “Prut”, Dr. Mihai Vinereanu a scris: “Există
sanscritul ‘ă-pura’ pentru ‘pârâu / torent’, albanezul ‘perrua’
= ‘pârâu’, polonezul ‘parow’ la ‘mlaștină’, etc. Hidronimul
Prut pare să provină din pre indo-europeanul ‘portu’ pentru
‘trecere / vad’; acest lucru se poate spune despre râul Prut
(care este o apă liniștită, nu prea adâncă, ușor de trecut):
originea sa a fost geto-dacă, în legătură cu termenul ‘brod’
însemnând ‘vad / pod umblător’ (radicalul este foarte
răspândit în limbile indo-europene din pre indo-europeanul
‘per’ = ‘a trece peste’, cu forma nominală ‘por-tu’ = ‘trecere /
vad’)”. Despre primele colonizări cu urmări Civilizaționale
ale plaiurilor actualei Românii de către oamenii din răsărit au
scris explicit savanți ca masonul Petriceicu Hașdeu în secolul
XIX (că Geto-Dacii, aflaţi printre strămoșii Românilor
actuali, au sosit din Asia), naţionalistul Nicolae Densușianu
în secolul XX (că predecesorii Pelasgi ai Geto-Dacilor au
sosit din Asia Centrală), ș.a., până în secolul XXI la
arheologii de sub egida Academiei Române (că spațiul
actualei Românii a fost influențat cultural hotărâtor de la
sfârșitul paleoliticului de către cei sosiți din Anatolia / Asia
“Mică”); plaiurile spațiului actualei Românii au fost și sunt
încă foarte atractive pentru răsăritenii Asiatici iar Gherga s-a
înscris pe asemenea orbită, din urmă cu multe milenii
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
(dinaintea Geto-Dacilor, care acum circa 3 milenii s-au
instalat - în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic - în fruntea
stră-Românilor).
Principalele ape curgătoare din Europa:
1 = Volga, 2 = Dunărea
Este de reţinut că în general colonizările nu au fost
generate din porniri generoase de culturalizări / Civilizări, ci
au fost cauzate de sărăcia deopotrivă materială şi morală, de
disperarea indusă prin asprele condiţii de viaţă, pentru
dezvoltarea radical diferită pe noi tărâmuri. Fapte întâmplate
după stabilirea străvechilor răsăriteni Asiatici în spațiul actual
Român, ca difuziunile culturale de exemplu în Europa, etc. au
fost aspecte de asemenea cercetate și înfățișate în prezenta
lucrare - dacă au fost tangente cu Gherga - căci au făcut parte
din marea mișcare migrațională umană de la E spre V (așa
cum e traiectoria pe Cer a Soarelui). Spre deosebire de
cercetările Româneşti care fie s-au concentrat pe expansiunea
peste hotare a celor din spaţiul Român (cumva similar cu
studierea în prezent a impactului milioanelor de Români
emigraţi în mediile străine unde s-au stabilit), fie s-au
concentrat numai pe spaţiul Român, această lucrare încearcă
un echilibru între “sosiri” şi “plecări”, explorând deopotrivă
intrările din spaţiul extern, cât şi ieşirile în spaţiul extern:
pentru armonia globală, nu se cuvine evitarea vreuneia dintre
dimensiuni. Este de ştiut despre denumirea iniţială a Mării
Caspice, acum de 371 mii kmp, că era Marea Ghergană - de
la riveranii săi Ghergani care o dominau integral - cu baza
Sudică în ceea ce a fost Ghergania / “Hyrkania” în colțul SE,
respectiv “Ţara Magilor” / “Țara Midilor” (sau Media) în
colțul SV; de exemplu, lucrarea geografică din anul 982
“Limitele lumii” realizată în Provincia Jozjăn din N Afgan a
notat explicit că Marea Caspică era Marea Gurgan şi e de
observat - conform “Enciclopediei Iranice” de pildă - că
pentru Magi termenul local era “Gabrî”: pe de altă parte, cea
mai veche denumire a Mării Negre, acum de 423 mii kmp,
era de Pont, de la Pont Gargar - Zeul Apelor - care o patrona
integral (Marea Neagră având Strâmtorile Gherg / “Kerch” la
Marea Karga / “Azov” şi Gherghel / “Cherchel” - acum “Bos-
for” / Bosfor - la ProPontis, adică la Marea Albă /
“Marmara”, numită ProPontis fiindcă era dinainte de Pont /
Marea Neagră). În secolul IX, astronomul Iranian Al-
Farghani scria despre “maris Iurgem” ca Marea Caspică iar
“Romanorum” = Marea Neagră / Pont:
256
Spre comparaţie, pre-diluviana apă Ghergană /
Caspică a fost mai întinsă decât cea Pontică, post-diluvian
situaţia inversându-se, starea lor păstrându-se aşa până în
prezent. În Marea Neagră ajung și apele Râului Kuban lung
de 870 km (“Pșîz” în Adâgă / Cercheză, limba riveranilor săi,
cu denumirea Hypanis de către vechii Greci, la fel ca a Râului
Bug), ce izvorăște din Elbrus / “Elb-Rus”, cel mai înalt
Munte al Europei, la poalele Nordice ale căruia trăiesc
Cerchezii și curge în Karga / Azov, împreună cu Fluvii
Europene având în total debit spre Pont însumat serios -
începând de la Don până la Dunăre - dar și împreună cu Râuri
Anatoliene; în mod similar și în Marea Caspică ajung ape
curgătoare atât din Europa, cât și din Asia: legat de termenul
“A-Dâg” / Adâg “Pșîz” pentru cea mai importantă apă
curgătoare din teritoriul Adâg / “A-Dâg”, aflat în Estul
Pontic, se poate observa că în teritoriul Dac - din actuala
Românie, aflată în Vestul Pontic - termenul de “pișătoare” s-a
folosit îndeosebi pentru cascadele apelor curgătoare
(corespunzător “Dicționarului de arhaisme și regionalisme”
din anul 2002). Privind onomastica: e de știut despre
Cerchezi - denumirea Rusă pentru Circasi - că-și zic Adâgi,
adică endonimul Adâg are exonimul Cerchez / Circasian (în
evidentă apropiere Ghergană, asemănătoare fiind apropierea
Dacă de cea Adâgă / A-Dâgă); clasicul areal Adâg - Circasian
/ Cerchez - e cel având central Bazinul Kuban.
Mag (mozaic din secolul V): are căciula roșie
Între cele 2 mari Mări interne continentale ale
EurAsiei - Caspică şi Neagră - sunt Munţii Caucaz, cu
întindere de la fostul Regat al Albaniei Caucaziene din apusul
Caspic / Ghergan, până în Gorghis / “Kolkis”, acum
Gheorghia / Georgia din răsăritul Pontic (Albania
Caucaziană, având în N Munţii Cerauni, în E Marea Caspică,
în S Fluviul Arax şi în V Munţii Caucaz, era numită Arran de
către Perşi - adică vecinii Sudici, trăind în ceea ce azi e Iran -
de acolo provenind Anticii Alani; între cele 2 Regate - anume
între Albania Caucaziană şi Iran - era Media / Ţara Magilor,
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
legăturile dintre locuitorii săi şi “medici” nefiind
întâmplătoare, Magii ajungând superiori Magicienilor, similar
cum au devenit medicii faţă de vraci: de altfel, termen
“medic” - foarte vechi, așa cum a observat Dr. Mihai
Vinereanu - pare conectat de ceea ce făceau Mezii din
Media). Despre Fluviul Arax / Aras (Armean Yeraskh,
Georgian Rakhsi) e de observat - așa cum a scris în secolul V
î.C. și Carianul Herodot, în prima sa carte de “Istorii” - că
permitea vechilor Greci din Anatolia să ajungă facil la Marea
Caspică: culoarul Aras / Arax - dintre Caspica și Anatolia -
avea la izvor (în actuala provincie Kurdă Erzurum - cu
numele Armean Karin, Grec Theodosiopolis - din E Turciei)
populație majoritar formată din Diauehi / Diaokhi la sfârșitul
mileniului II î.C. și începutul mileniului I î.C., care după
Războiul Troian ce a dus și la destrămarea Imperiului Kheti /
Hitit și-au avut un Regat, între secolele XII î.C. și VIII î.C.,
împreună cu Nordicii Kolchi / Georgieni; despre numele de
Georgia pentru acea Țară Caucaziană - cu litoral Pontic / la
Marea Neagră - și numele de Georgian pentru poporul său, e
de știut că provenea de la numele Kurc / Gurc dat acelora de
către Iranieni. Poziţia Regatului Median - adică a Ţării
Magilor - era în SV Caspic, între Ghergania = Hyrkania din S
Caspic şi Ţara Ghergarilor = Albania Caucaziană din V
Caspic; pe Albanii Caspici / Albanii Caucazieni, Georgienii îi
numeau Rani: sursa pentru Lani, adică Alani. În trecut,
denumirea lanţului Muntos Caucazic (știut drept “Kulika” /
“Caulica”) locuit şi de albii Ghergari / Gargari - care aveau ca
partenere Amazoanele curtezane - din apusul Ghergan, a fost
folosită inclusiv pentru lanţul Muntos Carpatic, din apusul
Pontic: Caspica fiind sărată la circa o treime din nivelul
planetar iar Lacul Pontic deloc, malurile dulcelui Pont au
ajuns puternic po-pulate de Gherga, deoarece pre-diluvian a
fost un uriaş Lac cu apă dulce (acum e Marea Neagră, cu
salinitatea ajunsă la jumătate faţă de cea a Oceanului
Planetar); între foștii Caucazieni numiți Kurc de către Iranieni
și denumirea Munților Caucazului drept Kulika se poate
observa apariția translației “R”/“L” (frecventă în trecut),
rădăcina Iraniană Gurc - regăsită la Kurc - mai mult sau mai
puțin rezonând acolo de fapt în legătură cu cei consacrați ca
Gherga, din Asia Centrală până în Europa Centrală. În mod
concret, toate acele denumiri au redat o importantă,
numeroasă şi străveche po-pulaţie Gherga, atât pe malurile
celor 2 Mări (Ghergană / Caspică şi Pontică / Neagră), cât şi
pe înălţimile celor 2 lanţuri Montane - Caucazian şi Carpatic -
din apusul fiecăreia dintre ele (Munţii Caucaz la V de Marea
Caspică şi Munţii Carpaţi la V de Marea Neagră), locuiţi în
proporţii semnificative / serioase de Gherga: albi Pontici /
Caucazieni (care au marcat puternic omenirea, încă din zorii
săi, amploarea lor neputând să nu lase numeroase dovezi,
dintre care unele - mai evidente - sunt înfăţişate în prezenta
lucrare “Originea Gherga”; în vremea Potopului, albii dintre
Caucaz şi Carpaţi formau populaţia “Pontică” - adică
echivalenta celei general ştiută drept “Caucaziană”, iniţial şi
Carpaţii numindu-se Caucaz - după cum a afirmat inclusiv
cercetătorul American născut în Banatul Românesc Ion
Jugănaru, sub pseudonimul “Raven Alb”, în lucrarea din anul
2012 “De ce şi cum s-a sfârşit glaciaţiunea - Adevărata istorie
a rasei Pontice / albă” iar în lucrarea “Renaşterea” din anul
2013 acelaşi autor reflectând la denumirea celei care le-a dat
naştere, anume la denumirea de Amazoană, ca literalmente
reproducând “a mea zână” = “3 cuvinte româneşti ce
dovedesc cum nu se poate mai bine cine au fost
Amazoanele”). De altfel, în actuala Bulgară - vorbită în
257
vecinătatea Sudică Românească / Valahă - “zhena” =
“femeie”, în Sârbă “zâna” = “vila” iar în Nordul Românesc
(corespunzător dicționarelor) “zâna” = “personaj feminin din
mitologie, întruchipând mai ales bunătatea și frumusețea”. În
“Dicţionarul de simboluri” stă scris: “Filiaţia zânelor
dovedeşte că ele au fost la origine expresia Pământului-
Mamă; dar curentul istoriei le-a făcut să urce încetul cu
încetul din adâncul pământului spre suprafaţă, unde - la
lumina lunii - au devenit spirite ale apelor şi ale vegetaţiei.
Locurile epifaniei lor le dovedesc în mod clar originea: ele
apar cel mai adesea pe munţi, în apropiere de crevase şi
torenţi sau în adâncul pădurilor, la marginea unei peşteri, a
unei prăpastii sau a unei ‘vetre a zânelor’, lângă un râu ce
vuieşte, un izvor ori o fântână. Zâna participa la supranatural
pentru că viaţa ei era continuă iar nu discontinuă ca a noastră
şi a tot ceea ce e viu în lumea asta”.
Sistemul Kura-Arax
(principalele ape curgătoare din S Caucazian)
Într-o formă simplificată, s-ar putea considera ca
omul vechi = Neandertal şi ca omul nou = Homo Sapiens,
între ei fiind hibridul (rezultat din încrucişarea lor) numit Cro
Magnon; înaintea Antichităţii, timpii au fost împărţiţi în 4
Ere, 2 ale pietrelor (cioplită / mai veche = paleolitic, şlefuită /
mai nouă = neolitic) şi 2 ale metalelor (Epocile Bronzului şi
Fierului), după Antichitate fiind alţi 2 timpi / respectiv Ere:
Evul Mediu şi Epoca Modernă. Cele 3 tipuri umane -
Neandertal, Cro Magnon şi Homo Sapiens - au co-existat spre
sfârşitul paleoliticului (timp numit metalic “Era de Aur”):
întâi au fost Titanii Neandertal, apoi au fost Giganţii Cro
Magnon; în neolitic / timp al Epocii Pietrei numit metalic
“Era de Argint”, acei Uriaşi - popular denumiţi de către
Români ca “Tartori” / “Gealaţi” - n-au mai existat, între
Potopul Pontic de la sfârşitul glaciaţiunii şi Potopul biblic
rămânând doar Homo Sapiens, omul care a dezvoltat istoria
ştiută clasic de atunci, până în prezent (se poate observa
aceeaşi simetrie onomastică “T”/”G” la Uriaşii “Tartori” /
“Gealaţi” ca la succesiunea de Uriaşi “Titani” / “Giganţi”).
Privind credinţele, se poate remarca repetarea în timp, ciclul
nocturn / lunar din vremea Neandertalilor, urmat de ciclul
diurn / solar după dispariţia lor - din vremea Erei de Aur -
revenind (când numai oamenii Homo Sapiens au rămas) ca
nocturn / lunar în Era de Argint, respectiv ca solar apoi, după
ieşirea din Epoca Pietrei; în ambele perechi ale succesiunilor
lunare-solare (întâiul binom fiind pre-diluvian, celălalt binom
fiind post-diluvian), Gherga a avut atestări semnificative, pe
măsura contribuţiei la dezvoltarea Civilizaţională: stră-
Româna a şi redat relaţia oamenilor Homo Sapiens dintre
“ziuă” şi “zeu”, de celebrare diurnă (nopţile fiind dedicate
Zeiţei, zilele au fost consacrate ceremoniilor Zeului,
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
alternanţa divină corespunzând nu numai regimului nocturn-
diurn, ci şi genurilor feminin-masculin). “Originea Gherga”
nu este un subiect îngâmfat de nişă (unele aspecte pot fi
neplăcute necunoscătorilor ori celor cu încrederi oarbe în
enunţuri dovedite însă - spre dezamăgirea lor - ca false de
către cercetătorii serioşi), timp de milenii Gherga fiind printre
creatorii de Civilizaţii (= “stăpânii lumii” / însuşi numele
Gherga - consonantic GRG - indicând stăpânirea divină /
regală a Pământului, la Românii arhaici “stăpân” fiind gazda
care “stupea” contra deochiului, îndeobşte ca proprietar de
“stup” ajungând cu înţelesul de cârmuitor / în acelaşi strat
Trac cu “stăpân” fiind şi “jupan”, “cioban”, “ban”, etc.; e de
ştiut că vechii Traci au existat până în mileniul I). Dr. Mihai
Vinereanu a scris în “Dicţionarul etimologic al limbii
Române”: “Cioban = persoana care păzeşte oile; e de origine
traco-dacă. Amintim că sufixul ‘-an’ este de origine indo-
europeană; termenul ‘cioban’ provine de la proto indo-
europeanul ‘keu’ pentru ‘a păzi’ / ‘a observa’.” (S-ar remarca
similitudinea dintre cuvântul “cioban” și înțelesul pentru
conducător zis “ciupan” la vechii Iranieni dar și la vechii
Chinezi, respectiv “jupan” la vechii Români). Corespunzător
străvechilor relatări despre timpurile pre-diluviene, paznicii /
observatorii Gregori au fost Veghetorii / străjerii Raiului,
ceea ce a legat peste Potop numele Gherga de funcţia
Gardianului îngeresc; corespunzător Dr. Gabriela Macovei,
“chiu” - echivalat cu “gurgui” - e termenul stră-Român cel
mai îndepărtat în timp pe care l-a putut identifica (iar
înțelesul aceluia - după cum rezultă așadar din cercetările
specialiștilor - lega Gherga de paznicii ciobani post-
diluvieni). De altfel, privind spre Era pre-diluviană, termenul
de “creaţie” avea rădăcina Indo-Europeană “ker”, aceeaşi
regăsită şi în prima silabă Gher-Ga (Pontica / Indo-Europeana
- vorbită de Ghergani = “Kurgani”, din care s-a desprins
Traca - se baza pe substratul neolitic: specialiştii lingvişti au
demonstrat că ea n-a apărut din neant, ci continua moştenirile
convenţional numite “pre” şi “proto”, din Epoca Pietrei).
Lucrarea aceasta în mod explicit - “cu subiecte şi predicate”,
respectiv cu date şi afirmaţii concrete - se referă la mai mult
decât Gherga: la personaje, întâmplări, locuri, etc., care au
interferat cu Gherga (deoarece în general alţii fiind cei care
iniţial au relatat despre Gherga iar în această lucrare îşi au
locurile cuvenite).
Oare Gherga a apărut de nicăieri, spre a ajunge
niciunde? Ca în genul “Hodoronc-tronc” / “hocus-pocus”? (în
Peninsula Apenină / Italică, Etruscii - care se autonumeau
Rasena, Egiptenii vechi notându-i ca Turşa iar vechii Greci ca
Tyrsenoi - invocau puterile Magice cu “Bescu” / “Bere-
Bescu” iar nu în Italia, ci la multe familii din România până
azi a rămas caracteristic sufixul “-escu” al numelui, provenit
din străvechiul înțeles Trac pentru “apă luminată” =
258
“oescos”); în Europa, unele neamuri au preluat în mod
sinonim cu “-escu” terminația “-isc”, ca presupunerea “Teut-
isc” / “Deutisc” ce ar fi produs “Deutsche” = German ori
ulteriorii Slavi = Glorioși având sufixul onomastic “-ski” la
cei nobili: iar în spațiul Românesc, numele Gherghescu este
cel mai răspândit în exteriorul arcului Carpatic / în interiorul
arcului Carpatic mai semnificativ fiind Anticul nume regal
Gherga. Dr. Gavril Cornuțiu în “Problema substratului dacic
al limbii române” a scris: “Care este relația dintre terminațiile
denominative specific românești: ‘-scu’ (Popescu…), ‘-ești’
(Popești…) și terminațiile ‘-xis’ (Zalmoxis), ‘-es’
(Dromichetes)? Ele seamănă cu vechile grecești: Ulises. Ele
seamănă și cu îndepărtatele latine: ‘us’ (Romulus), ‘iu’
(Vergiliu). Slavii s-au altoit pe un substrat înrudit ca
structură, chiar dacă nu ca sonoritate: ‘ov’ (Romanov), ‘schi’
(Polanski), ‘ici’ (Caragici). Faptul că această structură
denominativă apare antic pe o arie atât de extinsă pentru
atunci și înainte de a se putea ghici că vor apare în istorie
slavii, cât și că fiecare grup de slavi a preluat în altă
sonoritate structura denominativă terminală, denotă că între
terminațiile denominative românești și cele slave există o
relație de înrudire, într-o origine îndepărtată pe care slavii au
asimilat-o de la substratul populațional pe care l-au asimilat
sau cu care au venit în contact”. Istoricul Englez Edward
Gibbon 1737-1794 a scris că poporul German / Deutsche s-a
născut în uriașul Codru Hercinic, despre care Romanul Pliniu
“cel Bătrân” în “Istoria naturii” 4:25 a consemnat că se
întindea începând din Dacia / V Mării Negre; e de observat că
în E Mării Negre / respectiv V Mării Caspice și azi sunt Dagi,
care în Antichitate aveau până la Dahii din E Mării Caspice
pe Hyrkanii din S Mării Caspice (știută ca Marea Hyrkană):
toți aceia - Dahi, Dagi, Daci, Deutsche - făceau parte din
Barbaricum / Barbarica = Lumea Barbară, cuprinzând
deopotrivă Hyrkania Caspică / al cărei nume venea de la
bogata sa Pădure Hercinică (conform Sf. Isidor în
“Etimologii” 14:3) și Codrul Hercinic din Carpați ori Alpi (în
care existau goruni uriași, după cum a scris Anticul Pliniu
“cel Bătrân” în “Istoria naturii” 16:2).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

În secolul I î.C., Iuliu Cezar în “Commentarii de

Bello Gallico” 6:25 a scris despre uriașul Codru Hercinic =
“Hercynia Silva” din N Dunării că se întindea din Alpi de la
Germani - partea Vestică fiind Pădurea Neagră - până în
Carpați la Daci (aceia fiind explicit menționați de autor, căci
Anticul lider militar Roman era interesat de puterea
împăratului Burebista al Imperiului Geto-Dac). În secolul
XIX, academicianul Român / Bănățean Atanasie Marian
Marienescu a susținut că în Vechea Lume “pentru slăvirea
Soarelui - Sol, Sule - au fost zânele Silvanae, însemnând
Pădurenele / Codrenele iar din ‘silva’ s-a format la noi
‘sălbatic’, ce după înțelesul original însemna pădurean / om
de codru” și a scris în dizertația “De patria veche a Dacilor în
Asia și de însemnătatea numelui Dac” - trimisă la Academia
Română în anul 1884 - că “Dak însemna Munte; Dacii erau
spre Germani, spre izvoarele Dunării”. Gherga oare a apărut Poarta Troiei era păzită de fortul Gherghis
în urmă cu câțiva ani? Răspunsul e categoric: Nu. Gherga
oare a apărut în urmă cu câteva decenii? Nu. Gherga oare a În anul 1864, arheologul Maltez Frank Calvert a
apărut în urmă cu câteva secole? Nu. Gherga oare a apărut în scris: “La Troia, zona fortului Gherghis a fost foarte
urmă cu câteva milenii? Nu. Gherga oare a apărut în urmă cu puternică, unde cantitatea de piatră căzută - existentă ‘in situ’
câteva zeci de milenii? Răspunsul e categoric: Da. Este de - arată că zidurile Gherghis erau de dimensiuni considerabile.
ştiut că specialiştii lingvişti au atestat de pildă despre Traci Gherghis a fost vestitul loc al nașterii Sibilei (de altfel, mult
(care existau deja cu mult dinaintea Etruscilor / E-Truscilor) ulterioarele monede emise de Gherghis reproduceau Sibila pe
că la numele autentice Trace foloseau şi sufixul “a” - aşa o parte și Sfinxul pe o parte). Cât de mult se întindea
după cum “a” este terminaţia Gherga - ca o prezervare a teritoriul Gherghis în Dardania e dificil de estimat: teritoriul
arhaicei bi-funcţionalităţi feminino-masculină; elocvente sunt Gherghis cuprindea câmpia superioară a Troiei și probabil
şi substantivele comune păstrate din timpul Trac, ca de pildă Neandreia era la hotarul său Sudic”. În continuarea
“popa” - în păgânism fiind atât preotese, cât şi preoţi - ori Civilizaţiei Atlante = Vechea Civilizaţie Europeană cu
“tata” (care evident nu e muieresc - ci masculin - însă puternicul Imperiu Dunărean, înspre Sud s-au dezvoltat
păstrează sufixul “a”), etc. Gherga e un nume mai vechi decât Regatul Egiptean în Valea Nilului inferior şi Regatul Troian
vremea Tracă, fiind atestat de pildă în Troia, unde fortul pe partea Anatoliană a Strâmtorii Dardanele, ca succesoare
Gherghi / “Gergis” păzea principala poartă a cetăţii Troianilor ale neoliticei Civilizaţii Danubiene (de pe Valea Dunării
(iar aceia au fost printre strămoşii Tracilor şi Truscilor): inferioare, cuprinzând ultimele culturi ale Epocii Pietrei);
capitala Troia / Wilu-sa a fost Anatoliana vamă de veghe a înainte de Anatolienii Troiani din Wilu-sa = Valea-sacră,
capătului Strâmtorii Garganele / Dardanele la Marea Eghee / aceia au fost Dardani iar mult ulterior apoi - până în Evul
Egee (ţărmul Sudic), pe ţărmul celălalt fiind Peninsula Galli- Mediu - Dardanii au existat în Dardania din centrul Balcanic
poli a Traciei; anterior și Regatului Troiei - întemeiat acum 5 (actuala Kosova / Coșava în vechea Română). În Epoca
milenii în V Asiei “Mici” - numele Gherga era important în Bronzului, Troianii - de pe partea Anatoliană / Estică a
Asia Centrală, de pildă Sanscrit ca rezonanţe cu aceeaşi Strâmtorii Dardanele - au fost mai vechi decât Tracii (care s-
terminaţie “a” fiind Garga, Indra, Şiva, Brahma, Mitra, au dezvoltat apoi pe partea Balcanică / Vestică a Strâmtorii
ş.a.m.d. Dr. Michele Faraguna în studiul despre Gherghiți din Dardanele, la început ca vasalii Troiei, apoi ca aliaţii Troiei:
anul 1995 a scris că “numele Gherga e sigur de origine ne- Tracii furnizau aur metropolei Troiei începând cu exploatarea
Greacă”, observând că au fost mulți cârmuitori Gherga de-a Perperikon din Tracia, aramă - ce era necesară respectivei
lungul vremurilor în leagănul Grec din Asia “Mică” / Epoci a Bronzului în care ei au apărut - etc).
Anatolia, ca Troia, Caria, Lycia, în anul 2009 Dr. Trevor
Bryce a afirmat privind “Gergis din Troia, micuța așezare din
vecinătatea Ilionului, unde era inclusiv un Templu al lui
Apollo, se pare că și-a avut numele derivat de la populația
Troiană de Gherghiți a regiunii - pre-Greci - dintre care unii
au fost conectați cu Miletul” iar în anul 2013 Dr. Alexander
Herda a susținut în “Enciclopedia istoriei vechi” că “în Troia,
rudele Gherghite ale Troianilor / Teukroilor - numiți și
Gherghinoi - au întemeiat Gergis care a fuzionat cu Ilionul
prin sinoceism” / termen însemnând confederare (spre Asia
“Centrală” populată inclusiv de Dahi în Vechea Lume cei
știuți ca Teukri = Tochari rezonau cu Dochari). În imaginea
următoare - desen realizat în anul 1877 - se poate vedea
intrarea printre zidurile Ciclopice (care mai erau știute și ca
Pelasgice) ale fortului Gherghis din Troada / Troia:

Troia a fost străjuită de Gardienii Gherghi

259
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Așa cum a scris și istoricul Herodot Karka în secolul au conviețuit un timp. Etruscii au migrat în timpuri diferite și
V î.C., sosiţi din partea Vestică a Anatoliei în Europa, E- în valuri succesive. O parte din etrusci au plecat pe Marea
Truscii şi Aga-Târşii au provenit dintre viticultorii Egee, trecând mai departe, întemeind orașe-state înfloritoare,
Podgoriilor Troiei: “E-Truscii” au ajuns în Italia (denumirea cu o civilizație urbană, în Peninsula Italică. Pe traseul spre
de Italia era conectată atât de “vitalis” însemnând “viaţă”, cât vest al etruscilor și în Evul Mediu era calea străbătută după
şi de “vitula” - adică “viţei” / “vite” - Peninsula găzduind aşa străvechi îndemnuri, căci o contribuție a mișcării păstorești se
ceva) iar “Aga-Târşii” au ajuns în România (aşa cum e arată la fiecare pas pe toată linia Munților Carpați, a
numită azi Țara din N Dunării inferioare, ei fiind cunoscuţi Balcanilor, până în Alpi și Pirinei (conform lui Ovid
drept cârmuitorii cu “thyrs”, anume având cârje “corcodite” - Densușianu, ‘Păstoritul la Români’, 1913)”. Este de știut că
adică împodobite - cu ramuri din viţă-de-vie). În anul 2007, termenul Grec “tyri” / “tyras” τυρας = “brânză” (portul Qart -
profesoara Maria Ciornei a scris: “Despre etrusci s-a scris cel mai faimos al Fenicienilor de pe coasta Libanului - a fost
mult, fiind considerați și azi o populație misterioasă, care-și denumit Tyre, Fluviul Nistru era denumit Tyras, în centrul
semnalează prezența în Toscana, în centrul Italiei la sfârșitul Mediteranei a ajuns să fie Marea Tyreniană, etc. iar populații
secolului VIII î.C, dezvoltând o civilizație urbană strălucită, semnificative au fost Tyra-Geții, Tyrsenii = Etruscii, Tyr-
alcătuită din 12 orașe-state, formând o confederație ce a Kirii ca succesorii Troianilor / Tyrcae fiind Turcii, ș.a). În
influențat, în mod hotărâtor, evoluția extraordinară a anul 2020, istoricul Dan Oltean din România a susținut că
romanilor de mai târziu, care însă i-au nimicit treptat, prin TiraGeții - care în secolul I î.C. au făcut parte din Imperiul
războaie, în final asimilându-i. Herodot, Pliniu cel Bătrân, Geților cârmuit de împăratul Burebista - dominau îndeosebi
Vergilius, Ovidius și Horațius îi considerau urmași ai părțile mijlocie și inferioară ale Bazinului Fluviului Nistru, cu
lidienilor. Dionisos din Halicarnas 1:30 credea că erau neam așezări importante la vadurile de la Hotin / N, la Cetatea Albă
foarte vechi și nu erau asemenea nici alt neam, nici ca limbă. / S, etc. (în Antichitate, TiraGeții au fost puternici la V de
Helanikos din Mitilene credea că erau din pelasgi / părinți ai Fluviul Nipru, între Râurile Bug și Prut): “Numele tirageților
tracilor. Credem că etruscii au fost pelasgi trăitori în Munții s-a păstrat neschimbat, în ciuda migrațiilor, până în secolul
Apuseni, veniți de pe malurile Tisei învecinate. Numele XII. Apoi - în secolul XIII - geții au apărut în izvoarele slave
străvechi al Tisei, menționată în secolul XI și în documente, cu denumirea de brodnici: erau cei care posedau broduri
era Thyscia, pronunțat Tuscia. În Apuseni, în antichitate, trăia (poduri plutitoare = bacurile de astăzi) servind traversările
o populație pelasgă numită Agatârșă, care erau Tuscii stabiliți Bugului, a Nistrului și a Prutului. După secolul XIV, până
în munți, lexemul ‘aga’ fiind un prefixoid cu sensul, în azi, vor fi mol-doveni, cu același înțeles de brodnici, al celor
pelasgă, de mărime și prin extensie înălțime / munte, în din davele de pe maluri (ca la râul Mol-dova). Obiceiul de a
etruscă însemnând ‘conducător’. Etimonul ‘târși’ dă, după traversa un râu mare cu brodul s-a păstrat de-a lungul
legile foneticii, formele ‘turși’ / ‘tuși’, în pronunție locală secolelor până în prezent, încă folosindu-se acest mijloc de
‘tusci’. Același etimon în forma originară, ‘târșinus’ prin traversare la Bug, la Nistru, la Prut dar și la Mureș sau la Olt.
căderea firească a terminațiilor, ca lege comună în trecerea la Vorbim de o continuitate multimilenară, din vremea lui
noi forme, și prin graiul local duce la lexemele ‘târșeni’ / Zalmoxis până azi”. (Spre exemplu, în Sârbă “brodnik”
‘turseni’; afereza și metateza și alunecarea vocalelor бродник = barcagiu iar - ținând cont de străvechiul betacism
evidențiază lexemul, care și pe noi ne surprinde, ‘ruseni’ / - în Română “vrednic” s-ar înțelege inclusiv credincios).
‘raseni’, sau ‘rasna’, cuvântul cu care ei înșiși se denumeau.
Grecii le spuneau etruscilor ‘tyrenieni’; încercăm puterea de
flexibilitate a aceluiași etimon ‘târseni’-‘tyrsenus’ /
‘tyrsen(i)’-‘tyrasen(i)’, confuzia în vorbire firească între
fonemele ‘s’ și ‘n’, apropiate ca bază de rostire, construind
forma ‘tyraneni’-‘tyren(i)eni’. Și cognomenul ‘etrusci’ are ca
etimon tot lexemul ‘târși’, cu forma amintită ‘turseni’,
alunecarea vocalică și metateza dând lexemul ‘troseni’-
‘troieni’, în grai local. De la ‘troien(us) ’, prin metateză și
rotacism, se ajunge la formele ‘etrun(i)’ / ‘etruri’ = locuitorii
Etruriei. (Rotacismul e curent la moți, la istrieni, la liguri și în
dialectul tosc al albanezilor). Avem cunoștință și de
toponimul Etruscia și de corespondentul cognomen Etrusci,
ambele atât de aproape de Tuscii = strămoșii moților din
Apuseni. Faptul că același etimon ‘târși’-‘tusci’ stă la baza
tuturor termenilor ce definesc o populație din Munții
Apuseni, cunoscută romanilor ca tusci, grecilor ca tyrenieni
sau troieni, tuturor din lumea antică ca etrusci, și chiar a
termenului cu care ei înșiși se definesc rasena / rasna, arată,
fără echivoc, care este originea și locul de pornire al
etruscilor ce, iată, încep să nu mai fie atât de misterioși.
Etimologia ne lămurește și asupra locurilor prin care au
migrat, ca și modul în care au făcut-o, pe uscat sau pe mare,
pentru că prin aceste nume, aparent diferite, ca și prin
coroborarea celor afirmate de antici sau de contemporani,
privind originea etruscilor, putem cunoaște regiunile în care
au fost, având în vedere și vecinătăților populațiilor cu care
260
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Obârșia Gherga
(ooooo)
“Originea Gherga” a fost afişată prima oară pe
Internet în anul 2011 - ca o apariție cam neobișnuită în
peisajul contemporan al publicațiilor tratând subiecte
asemănătoare și actualizată anual, prin prezenta ediţie la
nivelul anului 2024 - fără temeri de vremurile foarte vechi,
faţă de care din partea unora sunt fantastic de multe reţineri
sau “ocoliri”, cauzate de o “prudenţă” nejustificată cu
seriozitate / căci evitările nu-i fac pe respectivii mai mari
specialişti (printre cauzele prelungirilor anuale ale lucrării
“Originea Gherga” fiind inclusiv faptul că realizarea nu e
colectivă - având un singur autor - şi faptul că deseori a fost
absent timpul concret pentru lucru, căci activitatea e
fascinantă dar cronofagă); autorul n-are vreo frică de
pierderea vreunui titlu - toate titlurile sunt date unor oameni
de către alți oameni - iar identitatea de Român şi de Bănăţean
a autorului (născut în Banat, crescut în Banat, trăind în Banat)
n-o poate nimeni lua: Banatul este regiunea de baştină a
Bănăţenilor, parte a poporului Românilor şi a teritoriilor
Românilor (mai demult a existat chiar un Imperialism
Românesc, estompat însă cu mult prin trecerea timpului,
acum Românii ajungând - prin a afirma că mereu şi-au apărat
Glia - până la a-şi declama unilateral doar invadările de către
alţii, ceea ce-i nefiresc, căci inclusiv în prezent milioane de
Români colonizează unele locuri din lume, mișcările
majoritare fiind îndeosebi spre apus în zonele Românice și
Germanice, mult mai numeroase decât cele spre răsăritenele
zone Slave ori orientale / musulmane, ș.a.m.d). Locuind de o
viață în Timișoara - cel mai mare oraș Bănățean - Eugen
Gherga = autorul lucrării a trecut prin unele situații
periculoase, ca de exemplu cronologic câteva, mai recente:
16-25 XII 1989 în Revoluția Română - izbucnită la Timișoara
- fiind primul incendiator în public al lozincilor comuniste de
propagandă / luat în cătarea armelor de câteva ori, scăpat
261
neîmpușcat, prezent în blocada generală de la Belgrad /
capitala Serbiei în 4 X 2000 (și acolo Revoluția a învins,
reușind răsturnarea președintelui iugoslav), sosit de la
Lisabona / capitala Portugaliei în Gara Atocha din Madrid /
capitala Regatului Spaniei cu trenul următor după cel mai
mare atentat terorist asupra Europenilor (din 11 III 2004),
formator pentru drepturile omului la sfârșitul Revoluției din
Libia / anume la încheierea Primăverii Arabe (în 2012-2013),
începând din Benghazi imediat după asasinarea acolo a
ambasadorului American, traversarea unui stop cardiac -
resuscitat cu șocuri electrice - în 15 X 2014 la Timișoara ori
martor în Nordul Italiei la declanșarea pandemiei noului
coronavirus (în 17-21 II 2020) și după peste un an testat
pozitiv la Timișoara în 15 III 2021, cu 3 săptămâni de
spitalizare severă în “zona roșie” de terapie intensivă, etc.;
decesul autorului va întrerupe întreținerea pe Internet a
lucrării “Originea Gherga”. În anul 2022, academicianul
Mihai Netea în “O istorie genetică (incompletă) a românilor”
a scris: “Unele indicii despre ceea ce ne putem aștepta cu
privire la evoluția genetică viitoare a poporului român pot fi
obținute din analiza principiilor care guvernează mecanismele
de adaptare genetică. Unul dintre cele mai importante
mecanisme care au determinat selecția genetică a populațiilor
de-a lungul istoriei au fost infecțiile. Un prim exemplu al
importanței infecțiilor pentru modificările genetice la
populațiile europene îl reprezintă variantele genetice pe care
le-am moștenit de la neanderthalieni. Studii recente - ca acela
din 2020 al lui Hugo Zeberg și Svante Paabo de la Institutul
Max Planck din Germania, etc. - au arătat că noi am moștenit
de la neanderthalieni în special variante genetice care
îmbunătățesc apărarea împotriva infecțiilor, cum ar fi cele
cauzate de virusurile bazate pe acid ribonucleic (ARN). Dar
nu întotdeauna variantele genetice care au fost avantajoase
pentru anumite infecții în trecut se dovedesc a fi utile și
pentru infecțiile cu care se confruntă omenirea astăzi: astfel,
una dintre variantele genetice care predispun la o formă
severă de COVID-19 se pare că a fost moștenită de la
neanderthalieni”.
Benghazi 2012
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Bergamo 2020
Dr. Carlos Quiles - de la “Academia Prisca” - în
studiul despre “Jocul clanurilor” din anul 2019 a scris: “În
mod trist, cercetările științifice actuale sunt poluate de
obstacole nesfârșite; pe de o parte există o eternă căutare a
atestării academice, cu nevoia publicărilor de cât mai largă
circulație - și cât mai multe - ce să se potrivească mereu
curentului principal consacrat iar pe de altă parte abordările
moderne ale perspectivelor mai dificile provoacă ecouri
reacționare (mai mult, sunt destui cercetători care întâi își
fixează concluzia și apoi se străduie s-o dovedească iar chiar
dacă li se dovedește deplin că-s în eroare, nu-și schimbă o
iotă din aserțiuni). Asemenea tendințe sunt motivate de
surprizele poate neplăcute ivite în sistemul educativ, în
perspectivele antropologice, în studiile etnolingvistice,
genetice, etc., ce erodează elementele considerate așezate
definitiv. Nimeni nu are baza profesională complet liberă;
influențele datorate investițiilor trecute pot ajunge simple
aspecte de cunoaștere în cazul avalanșelor informative
recente, competente: lucrurile mereu se reașază, astfel încât e
necesară flexibilitatea adaptării la noile date. Pe glob sunt
puține cazurile savanților care admit să-și revizuiască
atitudinile inițiale, deoarece există multe dubii asupra
interpretărilor ori chiar asupra intențiilor (mereu intervin
dezbateri privind ceea ce e greșit ori nu, privind nevoile
schimbărilor ori în legătură cu apărarea celor la modă, celor
confortabile sau celor corecte politic)”. Pământul Bănăţean
este de baştină pentru un număr curent dublu de Bănăţeni: cei
care azi îl locuiesc şi cei care cândva l-au locuit dar s-au
mutat în alte părţi (trăind altundeva); aşa s-a petrecut mereu
iar asupra fenomenului nu-i de păstrat tăcere (tăinuirea n-
aduce nici un folos). În secolul V î.C. generalul Elen Pericle -
cel care a construit Templul Parthenon pe Acropola Atenei
datorită tezaurului pe care l-a furat din Insula Delos, fosta
bază a piraţilor Cariani / Gherghiţi - avea spusa “Un cetăţean
tăcut nu e un bun cetăţean” (el a fost discipolul înţeleptei
Cariane Aspasia din Milet / “milo” însemnând “măr” dar şi
“miere” - din provincia Aydîn / actuala Turcie, zona unde
funcţiona pe atunci din plin Sanctuarul Gherga - ea predând
262
retorica şi filozofului Socrate, care a fost executat de atenieni
după moartea ei); se poate observa că Pericle, contemporan
cu Socrate / inițiat Zalmoxian conform filozofului Platon în
Dialogul “Charmides” și alți cârmuitori ai Atenei vechi la
apogeul Culturii Elenilor vechi au fost - după cum au rămas
datele istorice - discipoli de fapt ai mult mai învățaților
Cariani (ai celor de pe coasta Egeeană Estică, respectiv
Anatoliană Vestică): mentorii / dascălii din Kerka / Caria -
adică din Țara Ghergoilor / Gherghiților - au fost înțelepții
imitați / copiați, mulți și azi însă fiind extaziați mai mult de
studenți, decât de profesorii lor (dar aşa cum a dovedit-o
istoria, discipolii Eleni în general nu şi-au depăşit dascălii /
maeştrii Greci iar pe atunci - când Elenii din Balcani plagiau
sau învățau - cetățile Grecești din Vestul Anatoliei nu erau
coloniile Atenei, ci ele colonizau Vechea Lume, atenienii în
acele timpuri primordial fiind preocupați de orice altceva
decât de binefaceri altora).
Învățații de limbă Greacă dinainte de filozoful Platon
O abordare similară l-ar declara pe savantul Albert
Einstein un nimeni iar pe cursanții lui ca fiind totul: totuși,
indiferent de eforturi, studenții lui Albert Einstein nu s-au
bucurat - nici cumulat, respectiv toți împreună - de notorietate
mai mare ca a maestrului lor; de-a lungul timpurilor însă au
fost multe victime ale manipulărilor diverșilor propagandiști
(cu tehnici diversioniste similare). O atitudine asemănătoare
s-ar regăsi de exemplu la o fotografie unde important ar fi ce
se vede iar de importanțe secundare ar fi câți pixeli are pe
unitatea de suprafață, cu ce aparat a fost făcută - European,
Chinezesc, etc. - ori ce biografie are fotograful care a realizat-
o sau la o știre din Epoca Modernă, când atenția s-ar muta de
la un eveniment ori de la personajele implicate în eveniment
pe jurnalistul care ar relata știrea, în sensul de a aprecia
prioritar jurnalistul - cu elemente de tipul când s-a născut
jurnalistul, unde s-a născut jurnalistul, ce familie are
jurnalistul, unde, ce și cât a studiat jurnalistul, ce carieră are
jurnalistul, etc. - în detrimentul detaliilor despre eveniment
sau despre personajele aceluia: dintotdeauna au existat
interese, în care s-au investit chiar mari valori / eforturi,
pentru ca politicieni, istorici, ș.a. să distorsioneze ori să
comute atenția publică de pe unele evenimente sensibile pe
domenii colaterale, de importanțe reduse / neprioritare iar ca
atare, pentru corectitudine prin exemplul lucrării curente cel
mai mult contează datele înfățișate. Exemplificări similare ar
fi și față de reporterul de război / din prima linie ori pictorul
care prezintă o secvență semnificativă (corespunzător
criteriilor proprii) spre deosebire de abordarea - intenționată
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
și de lucrarea “Originea Gherga” - chiar ale mișcărilor eroilor
imortalizați în poză ori în pictură, cu atenție deosebită mai
ales pe poveștile acelora iar nu în mod special despre viețile
artiștilor care au înfățișat eroii, căci desigur se remarcă
diferențierea personajelor respective: ca la un monument
sculptat, ar conta mai mult acțiunile eroului imortalizat iar nu
profesionalismul sculptorului.
În anul 2010, cercetătorul Cristea Sandu Timoc -
Vlah Timocean din Serbia, refugiat în România / la Timișoara
- a sintetizat cum a fost odată (nu doar privat - față de autorul
lucrării “Originea Gherga” - ci în public): “Cândva, tot
Balcanul era Românesc”. Ideea lucrării “Originea Gherga” a
apărut pentru un plus de vizibilitate şi ca necesară umplerii
unor goluri ale cunoașterii - cauza lipsei informaționale
respective derivând de la cercetătorii Români ori străini
activând în proiecte limitate de propriile culturi, punând
“distanţe” artificiale chiar cu vecinii iar în cazul depăşirii
abordării monoculturale accentuând mai ales interesul
multicultural şi din păcate prea rar operând intercultural -
deosebirea, pe lângă aspectul cantitativ despre aşa subiect,
fiind şi calitativă, prin utilizarea pentru această lucrare a
mijloacelor Moderne într-o proporţie însemnată (o observaţie
faţă de nivelul cunoaşterii este că foarte mulţi oameni n-au
ştiinţă despre predecesorii lor, chiar dacă există posibilitatea
tehnică a “descoperirii” lor): e înfăţişată îndelungata călătorie
Gherga printr-o bună parte a lumii - aşteptările despre lucrare
pot lejer converge spre povestea distinctă a unui neam
distinct, anume Gherga - cu accentul nu pe zecile de milenii
ale mutaţiilor genetice anterioare, ci pe cele mai recente zece
milenii / după ultima mutaţie genetică Gherga. “Atenţia” mai
redusă uneori din partea unor specialişti s-a datorat de-a
lungul vremurilor şi unei veşnice slăbiciuni omeneşti - deci la
nivel personal, nu neapărat la nivel profesional - anume
uitarea, hrănită şi de gratuita invidie, faţă de trecutul măreţ
Gherga, cercetători care n-au mai realizat (nu şi-au mai dat
seama de) unele legături câteodată cu Gherga: toate faptele au
existat, cu timpul pierderea atenţiei devenind progresivă,
canalizările ajungând și spre alţii, ceea ce însă acum “ajută”
în mod evident impactul lucrării, generată în mod intenționat
inclusiv pentru umplerea lipsurilor (un scop al realizării
263
lucrării “Originea Gherga” e și de “plus-valoare”, în sensul
“urnirii” paradigmelor existente spre alte vremuri - cu mai
mult timp, chiar milenar, înaintea producerii consecințelor lor
- şi respectiv direcții decât cele în care sunt cantonate pe
moment, aproape ca “prizoniere” lor înșile). Trista stare a
cercetării trecutului, nu numai la Români, ci şi la mulţi alţii,
se datorează dominării de către haos, regula fiind a
confuziilor - uneori grosiere - iar excepţia fiind normalitatea
(oferită de datele concrete și corecte); majoritatea lucrărilor
despre trecut aproape că nu transmit ceva, fiind în vecinătatea
mesajelor despre nimic (“surprizele” științifice rămânând
foarte rare): mulți utilizatori consideră “Originea Gherga” ca
firească - prezentând lucruri firești, desigur - dar nu observă
ori nu le pasă că de-a lungul lucrării sunt exprimări chiar în
premieră absolută ale multor aspecte (care nu au mai fost
prezentate ori corelate vreodată așa cum le înfățișează
autorul).
Din perspectiva momentului apariţiei, lucrarea
“Originea Gherga” poate fi nepotrivită: fie a apărut prea
târziu, fie e înaintea timpurilor (autorul a cunoscut și o
literatură diferită, uneori poluată printr-un abuziv “limbaj de
lemn”). Din perspectiva nihilistă, ar fi fost ceva dacă n-ar fi
apărut deloc / nicicând, însă spusa împăratului Corsican /
Francez Napoleon Bonaparte - când îşi invita strategii la sfat -
redă esenţa: “mai bine un plan rău, decât nici un plan”;
anterior aceluia, filozoful Francez Blaise Pascal - numele său
fiind folosit la cel al unităţii de măsurare a presiunii - a
enunţat: “Toate nenorocirile unui om vin din aceea că nu e
capabil să stea singur, liniştit într-o cameră. Oamenii sunt de
obicei mult mai convinşi de motivele descoperite de ei înşişi,
decât de cele arătate de alţii. Vrei ca oamenii să gândească
bine despre tine? Nu vorbi de bine despre tine. Am făcut
această scrisoare mai lungă decât de obicei, doar pentru că nu
am avut timp să o fac mai scurtă”. Într-o paralelă cu imaginea
unui glob murdar, în loc de contemplarea straturilor depuse
pe el de-a lungul timpurilor - şi eventualelor zgârieturi prin
ele - autorul a preferat să pătrundă direct la strălucirea de
odinioară, cea acoperită acum de multă mizerie (atât la
propriu, cât şi la figurat): de pildă, un glob vechi, în prezent
prăfuit, curăţat însă bine, poate reda aproape splendoarea ce o
avea când a fost realizat / dar neprocedând aşa - şi păstrând
doar globul prăfuit ori chiar distrugându-l, considerându-l
deja “în plus” sau neştiind la ce o mai folosi - e
superficialitate (dacă nu şi mai rău). De altfel, despre
“strălucire” / “stră-lucire” e de ştiut că îşi avea rădăcina pre
Indo-Europeană - conform şi “Dicţionarului etimologic Indo-
European” din anul 1959 al celebrului lingvist Julius Pokorny
- sub forma a ceea ce scris azi e “Ghera” / “Greg” (din care
au derivat și “zori”, “zări”, etc., în legătură cu Zeul Luminii
Ra / Dr. Sorin Olteanu - de la “Institutul de Arheologie Vasile
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Pârvan” din Bucureşti / capitala României - afirmând chiar că
“radicalul indo-european ‘Gwhairdo’ - însemnând
‘strălucitor’ - era foarte potrivit pentru un nume de persoană”,
aşa cum au fost de pildă regele Trac Gaidreas, ucis la un
banchet cu toporul de către un comesean beat sau Tracul
Fedru Gaidreas, cel mai important fabulist Latin, ş.a.); din
termenul proto Indo-European ǵʰelh₃ pentru “a străluci” /
“stră-luci” a apărut “galben”.
Continuând exemplificarea: Originea Gherga nu
studiază praful de pe glob, ci îi depăşeşte crusta de praf
(mâzga “mulţumind” pentru mult timp pe prea mulţi, unii
chiar crezând ce văd, închipuindu-şi că aşa era dintotdeauna)
şi se ocupă de glob; desigur că oamenii sunt liberi să creadă
ce vor, însă “cascada” informaţională a Originii Gherga în
mod sigur rămâne măcar unul dintre meritele lucrării,
conducând la curmarea scuzelor de genul subtil al susţinerii
că “n-am ştiut” (mai ales că despre Gherga până acum nu s-a
scris la scară aşa de dezvoltată, motivul principal nefiind că
elementele nu existau, ci lipsa de interes). Foarte mulţi
cercetători ai timpurilor şi-au dobândit titluri ştiinţifice prin a
fi “corifei” de suprafaţă, fără nici o profunzime istorică
(categoric ieşind din discuţie dimensiunea preistorică), din
teama să nu se facă de “ruşine” în tagma colegilor /
aproximativ la fel de superficiali; aşa ceva este jenant pentru
“originalitatea” lor şi dăunează pe ansamblu studierii
trecutului în mod profesional / profesionist: faptul că
specialiştii / elitele formează minorităţi e valabil şi la medici,
ingineri, ş.a. - toate ghildele / breslele fiind marcate astfel -
aşa că numai puţini calificaţi (fie lingvişti, fie istorici, etc.) îşi
pot “strălucit” / competent demonstra la superlativ
“chemarea” / vocaţia în profesie, în cazurile cele mai
sănătoase sincerul dar dificilul “dat din umeri” a neştiinţă
fiind oricând mai valoros şi mai cinstit / onest decât
înlocuirea sa cu vreo mistificare. Regizorul Moldovean
Leonard Tonitza a remarcat că tot așa cum sunt apreciate cele
mai recente cuceriri tehnico-științifice în domeniul medical -
un pacient preferând oricând tratarea corespunzător
procedurii mai de succes - și în istorie ori lingvistică s-ar
putea lucra similar dar în domeniile respective abordările nu-s
astfel, preocupările doar rezumându-se în general spre
conservări.
264
Curgerea unui Râu poate ilustra paralele culturale pe
tronsoanele “mono”-“multi”-“inter” (în dimensiunile de
monoculturalitate-multiculturalitate-interculturalitate), cu
aspecte repetitive apoi ca forme “multi-”, “inter-”, etc.,
similar apărând inclusiv la confluenţele Râului cu alte ape
curgătoare sau la vărsarea finală în apa stătătoare; la nivel
personal, o dinamică reţea ca şi cea acvatică ar fi chiar mai
sugestivă decât un static arbore genealogic: ca valurile unui
Râu curgând la Vale, care se despart întâlnind obstacole - de
exemplu când dau de o cataractă sau un bolovan ori o creangă
plutind - pentru ca apoi să se reamestece, imaginând fiecare
val ca un nume, se poate “vedea” parcursul omenirii în timp.
Pe un Râu, vărsarea în amonte a unei vopsele provoacă şuviţe
colorate în avale, distincte și faţă de cursul principal al apei;
la fel, pe Râul genetic uman, o mutaţie conduce la aspecte
distincte faţă de ceea ce era anterior. Un exerciţiu de
imaginaţie (sora geamănă a raţiunii e imaginaţia, care
inspiră): închipuind cataractele / pragurile de pe cursul unei
ape ca mutaţiile genetice din cursul istoric al unui neam,
prezenta lucrare se referă la ultima porţiune, cea de la pragul /
cataracta aflat/ă cel mai aproape (comparativ cu întregul
parcurs în timp, poate părea modest, însă mai bine aşa decât
deloc). Sub atmosfera poluată a globului, încă “susură” ceva /
cineva (de multe milenii): Gherga; privind datările /
vechimile abordate, de exemplu Atlantida (despre care - ca şi
despre Troia - întâi se ştie că exista, urmând să fie şi fizic
găsită) era aşa de veche, încât a fost întemeiată de cei
anteriori ultimei mutaţii genetice Gherga. În Vechea Lume
deoarece Atlanţii au migrat iar după ce au ajuns la coasta
oceanică acel ocean le-a preluat numele i-a făcut pe cei din
Lumea Antică - până la cea actuală - să considere Oceanul
Atlantic ca gazda Atlantidei: aşa ceva e o iluzie izvorâtă
dintr-o eroare de percepţie, căci Atlantida (respectiv Imperiul
Atlant / Civilizaţia Atlantă) a fost la răsărit de Atlantic, în
Europa paleolitică. Corespunzător “Dicţionarului etimologic
al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)”
publicat în anul 2009 de către Dr. Mihai Vinereanu, “prag” -
adică partea de jos / orizontală a unei porţi - e un termen
provenind probabil din fondul Trac (în Sanscrită “poartă” =
“pariga”); forma lingvistică provine din pre Indo-Europeanul
/ pre Kurganul “perg” / “portu” pentru “vad” / “trecere”.
Chiar dacă multe date dintre cele prezentate aici nu sunt
predate în manuale şi pe de o parte unele sunt enunţate public
pentru întâia oară în lume iar pe cealaltă parte altele sunt
formulate în premieră în Română, lucrarea aducând oarecum
“un suflu nou” literaturii asemănătoare în profil, ea pe
ansamblu - fiind foarte informativă - nu prezintă însă o istorie
“nouă” (nici una statică, ci una “mobilă”, într-o abordare
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
deosebită - “altfel” / originală - urmărind mişcările Gherga în
timp şi spaţiu, “curgând” meandrat pe “Râul genetic”, dinspre
trecut spre viitor): utilizând grila specifică, “Originea
Gherga” reconstituie şi restituie sub forma actuală (la
începutul mileniului III) întinsul traseu Gherga prin omenirea
ultimelor 10 milenii - de la cea mai recentă mutaţie genetică
până în prezent - respectiv din Epoca Pietrei până acum.
Lucrarea este îndeosebi despre aspecte demult dispărute
(oameni, aşezări, culturi, Civilizaţii - chiar teritorii - etc.),
rămase în memoria publică: pe de o parte, există poveşti
despre locuri ce au fost găsite fizic doar mult ulterior
circulaţiei cunoştinţelor despre ele - ca de pildă Troia,
descoperită din pământul multimilenar în secolul XIX - iar pe
de altă parte, există multe locuri ale căror poveşti de-a lungul
timpului s-au rătăcit ori s-au pierdut, prezenta lucrare
înfăţişând elemente aflate între ambele ipostaze, desigur în
legătură cu subiectul Gherga (despre Graiul Troian, e de știut
că deriva din neolitica Kurgană / larg cunoscută ca “Indo-
Europeana”, în grupul de limbi a căreia e și Româna;
Kurganii / Gherganii - care au răspândit în lume limbile
ajunse clasificate științific / lingvistic ca “Indo-Europene”, cu
rădăcinile pre și proto Indo-Europene în timpurile diluviene -
proveneau dintre Atlanții care și-au avut Imperiul centrat pe
actuala Mare Neagră, erau Nordici în Vechea Lume / ca atare
fiind numiți “Hiperborei” și au fost nomazi / apelativul
consolidat ca atare, încă dinaintea Potopului pentru așa ceva,
în timpurile migratorilor vânători-culegători, fiind de
“Pelasgi”, Gherganii / Ghergoii și urmașii dovedindu-se încă
din preistorie că au fost deopotrivă Pelasgi, Hiperborei,
Atlanți). Conceptul în sine aduce și unele veşti “proaste”
adepţilor fervenţi de pretutindeni ai continuităţilor, deoarece
prezintă unele aspecte mobile şi interculturale din istorie (fie
că e agreat ori nu, fenomenul migraţional s-a manifestat
dintotdeauna în lume, exemple fiind inclusiv din actualitate,
când de pildă în Europa milioane de Români sunt implicaţi în
aşa ceva, mutați pe continent - pe urmele înaintașilor lor - ca
o consecință parcă a unui război civil nedeclarat cu ei înșiși);
de exemplu, în anul 1962 - anul nașterii autorului acestei
lucrări - cu toate că Românii erau majoritari în Banat,
Românii nu erau însă majoritari în cel mai mare oraș al
regiunii, Timișoara (acum Românii sunt majoritari în
localitate dar Românii născuți în oraș nu-s majoritari:
raporturile dintre indigeni și cei veniți au fost dintotdeauna
relative).
265
În anul 2014, Alina Pavelescu - directoarea adjunctă
a “Arhivelor Naţionale” din România - a declarat că “o
civilizaţie nu se poate dispensa de memoria sa decât dacă a
decis să se sinucidă”. Acest produs - fără limitare
convenţională, întâmpinând deficitul de judecăţi ori
păcătoasele prejudecăţi - prin caracterul său totodată
constituie un pionierat în documentarea istorică a evidenţei
genetice şi este o premieră mondială, fiind (până acum) cea
mai profundă lucrare de filogenie umană din lume / în mai
multe elemente: amploarea temporală, amplitudinea
interpretărilor, abordarea organizaţională (ştiinţifică dar şi
artistică), etc.; prin comparaţie cu genealogia, în filogenie
sunt unele elemente diferite. Conţinutul - realizat specific cu
“cheia” Gherga şi creat după planul simplu al îmbinării
geneticii şi istoriei / însă apelând instrumentar şi alte
discipline - poate fi utilizat liber, în scopuri necomerciale;
până în prezent, nici un nume din lume nu are o poveste aşa
dezvoltată / extinsă ca Gherga (e de ştiut că numele vechi -
indiferent de culturi - aveau semnificaţii, inclusiv Gherga
confirmând aşa ceva): interpretările însă - deoarece
perspectivele “observatorilor” nu-s niciodată identice - pot fi
catalogate fie artistice, fie științifice (ceea ce le deosebesc
net, căci același aspect, considerat “bun” / “pozitiv” de către
cineva, poate fi considerat “rău” / “negativ” de către
altcineva). Din cel puțin o perspectivă, toate datele esenţiale -
mitice, istorice, genetice, etc. - converg în povestea Gherga
(de exemplu, miturile nu-s “plăsmuiri” ori o înşiruire de
prostii, scrise de proşti, ci codează experienţe reale şi nu
fabulaţii, cum ar fi imaginaţiile unora / intrările în “legende”
pretutindeni bazându-se pe adevăruri - majoritatea dovedite -
nu pe falsuri); lucrarea aceasta are o singură miză:
cunoaşterea (datorită alegoriei Gher-Ga a Cerului cu Glia,
fiind evidenţiate - şi nu disimulate - vechile mărturii despre
contactele dintre Cer şi Glie, apelând inclusiv resurse po-
pulare, ca povestirile ajunse până în folclor, devenite totuşi
mai amplu cunoscute de către mai mulţi şi mai larg răspândite
decât opiniile izolate sau de circulaţie restrânsă ale unor
specialişti). Despre marele trecut al lumii, unele surse
Româneşti sunt chiar mai puternice decât altele de peste zări,
Mări şi Țări (între care şi dovedirea existenţei celui mai vechi
Homo Sapiens din Europa, în Banat); datorită
extraordinarelor valori aflate la îndemână, cercetarea
Românească a trecutului poate fi fruntaşă pe glob, însă o
meteahnă încă există, după cum a notat Dr. Mircea Eliade în
“Oceanografia” din anul 1934: “Nu cred că se află ţară
europeană în care să existe atâţia intelectuali cărora să le fie
ruşine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-
şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare că
ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări”. Potențialul
Românesc e imens iar Românii și România deocamdată mai
au de prezentat multe elemente “grele” în tabloul mondial
(atât pentru preistorie, cât și pentru istorie). Oricine poate
observa că - de departe - de pildă moştenirea folclorică din
Carpați / Românească e cea mai bogată din Europa, apoi fiind
cea Caucaziană (Culturile însă nu se compară - ca de pildă
care-i mai “bună” ori “ne-bună” / cu toate că “normalitatea” e
negociabilă - nici Civilizaţiile nu se compară, ca de exemplu
care-i inferioară ori superioară, ci se acceptă la toate doar
deosebirile, cauzate de diversitatea lor); în România încă
trăiesc ultimii martori direcţi ai autenticei Civilizaţii
Româneşti, cu pitoreştile obiceiuri şi porturi populare reale,
nu muzeale - în prezent, ajunşi oameni în vârstă - iar în
Caucaz, densitatea mai redusă a populației a rarefiat foarte
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
mult manifestările publice: o concluzie serioasă s-ar putea
trage din tabloul Pontic - având Caucaz în E, Anatolia în S,
Balcani în V și Stepa în N - ca spațiul cu cea mai mare
diversitate genetică și culturală din EurAsia. Românii se află
în N Peninsulei Balcanice; iată o perspectivă a Peninsulei
Apenine / Italice (vecina Vestică):
Peninsula Apenină / Italică
văzută din N Peninsulei Balcanice
Dr. Mircea Eliade, în lucrarea “De la Zalmoxis la
Genghis-han” a afirmat că “miturile, simbolurile şi ritualurile
ce ne oferă folclorul religios al românilor îşi înfig rădăcinile
într-o lume spirituală care precede apariţia marilor civilizaţii
ale Orientului apropiat şi mediteranean”.
Insula Cicladică Thera / Santorini
266
Pe de altă parte, în multe privințe, vocabularul
Român e chiar mai valoros decât cel Sanscrit, vechi Grec,
Latin, etc. (în anul 2009, Dr. Mihai Vinereanu - autorul
“Dicţionarului etimologic al limbii române / pe baza
cercetărilor de indo-europenistică” - a enunţat că majoritatea
elementelor lexicale Române au o vechime considerabilă, cei
mai mulţi termeni din vocabularul Român făcând parte din
fondul autohton pre-Latin, dânsul de altfel reliefând
glotocronologic că “faliscii - strămoşi ai romanilor - au
emigrat de pe cursul mijlociu al Dunării, regiune locuită de
geto-daci şi pannoni care vorbeau, de fapt, aceeaşi limbă”); în
mileniul II î.C. - înaintea Războiului Troian - migrarea
făloşilor / falicilor Falisci de la Dunărea mijlocie, începând cu
Panonia, vestită zonă agricolă conectată onomastic din
străvechime cu pâinea produsă acolo, în Peninsula Apeninică
/ Italică a fost deodată cu migrarea Ghetulilor / Gheţilor de la
Dunărea inferioară în Libia / N Africii (datorită
suprapopulării, după cum a consemnat Gotul Isidor din
Peninsula Iberică): din cauza erupţiei Vulcanului Thera - din
Insula Egeeană Santorini - la sfârşitul secolului XVII î.C. s-
au înregistrat mari grupări de oameni în Delta Dunării din N /
adică în Regatul Heraclid şi în Delta Nilului din S / adică în
Regatul Hyksos (spre V au plecat Faliscii și Ghetulii iar în E
s-au dezvoltat Regatele Hurit şi Hitit / Indo-European vorbind
un Grai pre-Latin). După un secol de la erupţia Vulcanului
Thera din San-Torini / Ciclade, Ghergheii fostului Regat
Hyksos din N Egiptului s-au retras în Orientul Apropiat -
înapoi în locurile lor din Canaan până în Caucaz, la răsărit
coagulând Regatul Hurian, unde Anu era considerat fiul
Zeului Alu / Alalu - iar Aheii din N Egiptean au trecut
Mediterana în Peloponez / S Balcanic, unde Gherghiţii V
Anatolieni deja aveau întemeiate cetăţile Sparta şi Atena
(poate azi - din cauza propagandei politice, nu istorice - pare
ciudat, însă în realitate Sparta şi Atena n-au fost întemeiate de
Eleni, nici de strămoșii lor Ahei / Africani, ci de predecesorii
EurAsiatici); apoi, vechii Evrei = urmașii patriarhului Avram
/ Ibrahim, fiul răsăriteanului Terah, corespunzător capitolului
11 din “Facerea” - care au însoțit prinții Hyksoși / Hamiți din
Canaan în Delta Nilului când aceia au luat puterea acolo,
rămași sclavi în Egipt după revenirea faraonilor - auzind de
căderile Regatului Troiei şi Imperiului Hitit, au ieşit de
asemenea din Egipt, fugind în Canaan, pretinzând Ţara Sacră
a Ghergheilor ca a lor, proclamându-i teritoriul ca “Pământul
Făgăduinţei”, prezentându-se ca “aleşii” sănătoşi / neleproşi
pentru a stăpâni aşa ceva (ceea ce însemna mai mult decât
doar a locui acolo): e de ştiut că grupul genetic major
masculin la Semiții / “Corciții” Evrei e “J”, care iniţial a făcut
parte din haplogrupul “IJ” împreună cu bărbaţii genetic “I”,
majoritari printre Români, o altă apropiere (la nivel
onomastic), apărând în nomenclatura de “Jidovi” / “Ji-dovi”
pentru stră-Românii din Carpaţi, realizatorii unor
impresionante valuri de pământ şi ziduri Ciclopice, respectiv
de “Jidani” / “Ji-dani” pentru cei din Canaan, unde neoliticii
autohtoni - anteriori vechilor Evrei apăruţi în Epoca
Bronzului - au fost realizatorii unor impresionante capcane
zidite Ciclopic ale animalelor, prefixul “Ji” la ambele
populaţii fiind de la “Gi” / “Ga”, adică “Pământ”, pământenii
stră-Români / respectiv cei de pe Râuri locuind în “dave” /
“deve”, de aceea numindu-se “dovi” iar cei numindu-se
“dani” provenind de pe Râuri, căci Iranianul “dănu” = “Râu”.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Influența Culturii Ghergare Kura-Arax în Epoca Bronzului,
între Volga inferioară și Nilul inferior
(Dr. Toby Wilkinson, 2014)
Indigenii / autohtonii “Dună-Rii” / Dunării
inferioare erau faimoși realizatori ai valurilor de pământ -
“jiduri” / ziduri - având ca principală unealtă de săpat
cazmaua numită în vechime chircă / ghircă (după cum a
documentat și Dr. August Scriban în anul 1939 ori “Micul
dicționar academic” editat în anul 2010 de Academia
Română), ei lucrând mult cu cârca, protejându-și capetele cu
cârpe de soarele puternic ori de ploile puternice și
construindu-și inclusiv locuințe din chirpici: iar Munții
Carpați - pe Văile căruia trăiau - au preluat onomastica lor.
Vechiul Testament, scris de vechii Evrei, a consemnat că
după Potopul biblic - ce a încheiat Epoca Pietrei - fiii
patriarhului Noe au fost strămoșii Iafiților = “Însemnaților”,
Semiților = “Corciților” și mezinilor Hamiți (printre care au
fost Sfinții Gherghi): din perspectivă genetică masculină
Homo Sapiens, așa ceva corespundea cronologic
haplogrupului “IJ”, din care au provenit mai vechii stră-
Români / cu majoritatea masculină “I” și Semiții / cu
majoritatea masculină “J”, mai tinerii Hamiți din Canaan
chipurile fiind blestemați să-i slujească, de la începutul
Epocii Bronzului, dinaintea existenței Evreilor (la sfârșitul
capitolului 9 din “Facerea” vechii Evrei au scris numai despre
Canaan, nu și despre succesori). Sfinții Gherghi - adică
biblicii Gherghe-sei, urmași în Canaan ai lui Ham / Hermes -
au făcut parte din mai recentul grup genetic masculin “N” și
peste ei în Canaanul Epocii Fierului au năvălit Semiții Evrei,
ajungând cei mai numeroși cu numele Gherga doar printre
Români. Binomul Jidovi-Jidani din Carpați-Canaan
corespunde haplogrupului masculin pre-diluvian “IJ”, din
care s-au despărțit genetic stră-Românii Iafiți cu bărbații “I”
și Evreii Semiți cu bărbații “J” (dar Românii nu-s Semiți, spre
deosebire de urmașii patriarhului Ibrahim / Avram - Arabi și
Evrei - care sunt Semiți, fiindcă au fost născuți de Hamite).
La început, Semiții - însemnând “Corciții” - în general au fost
“semi”, adică pe jumătate, având părinți deosebiți; apoi - cu
trecerea timpului - Semiții au preferat endogamia, în general
încrucișându-se între ei: despre patriarhul Ibrahim / Avram -
strămoșul Arabilor și Evreilor, care era Semit, fiind
descendent al lui Sem - se poate observa că a apărut dintre
Ghargheii / Chaldeii de pe Valea Eufratului (împreună cu
anturajul său) printre Ghergheseii din Canaan doar după
încetarea influenței Culturii “Kura-Arax” a Ghergarilor
Caucazieni acolo.
267
Evreii au pretins că strămoșul lor Avram a visat
Canaanul “Mare”
(cu întinderea între Peninsula Sinai și Peninsula Anatolică)
Biblia încă din prima carte (“Facerea” / “Geneza”) a
indicat existența separată - după Potopul biblic de la sfârșitul
mileniului IV î.C. - a Iafiților, Semiților și Hamiților, ceea ce
înseamnă (și prin această sursă, pe lângă fiind sursa științei)
că trunchiul comun genetic masculin “IJ” era pre-diluvian; în
ultimele 4 milenii au fost mai multe mișcări semnificative
deopotrivă privind Țara Sfântă din N / Europa și privind Țara
Sfântă din S / Asia. Din punct de vedere genetic masculin -
observând grupul uman “IJ” - se poate remarca “frăția” dintre
bărbații Români care sunt în majoritate relativă “I” și bărbații
Evrei care sunt în majoritate relativă “J” (corespunzător
nomenclaturii științifice dar și faptelor din trecutul îndepărtat,
Evreii fiind frații mai mici ai Românilor). Așadar, mai multe
elemente importante conectează bărbații din apusul Pontic și
cei din răsăritul Mediteran:
 genetica masculină Homo Sapiens, care a
indicat majoritatea relativă a Românilor drept a
verilor mai mari și mai numeroși ai celor mai
mulți dintre Evrei
 concepția celor 2 Țări Sfinte în cele 2 zone
populate de Români și de Evrei (Raiul fiind mai
vechi decât Canaanul)
 nomenclatura apropiată de “Jidovi” la Români
și de “Jidani” la Evrei
 răposații erau “re-pauzați” în râpele / Văile
României și “Rephaimi” = “Refaimi” / “Refaiți”
în Valea Râului Iordan
 onomastica Ghergană / “Gherga-Ană”, prin
Gherga la Români și prin îngerii Gregori -
respectiv biblicii Gherghe-sei - în Valea Râului
“Iorda-An” / Iordan
 etc.
Față de cei din grupul masculin uman “IJ”, mai puțin
numeroșii bărbați Gherghi - din grupul genetic “N”/“X” - au
ajuns să cârmuiască ramurile “I” și “J” (relativ majoritare la
Iafiții stră-Români și la Semiții Evrei), în ambele Țări Sfinte
din inimile celor 2 Civilizații: Dunăreană / fostă Imperială
Atlantă din N, respectiv Canaanită / în Cornul Abundenței din
S. Așa cum a indicat și patriarhul pre-diluvian Enoh din SE /
aflat în Orientul Apropiat, în partea aflată la NV de el / adică
în Europa era deopotrivă destinația îngerească și omenească:
acolo pe atunci erau râpele răposaților (Munții Ripae fiind
Carpații celor stinși demult, adică ai Uriașilor Moși, pe Valea
Iordanului de asemenea rămânând în memoria colectivă
legendarii Refaiți / Refaimi = “Repausații” / “Răposații”); ca
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Munți Ripae / Riphean au fost asimilați și cei din lungul lanț
Montan Ural - de exemplu, de către Romanul Pliniu “cel
Bătrân” - Munți delimitând Siberia de Europa, în NV cărora
erau Solarii Finici / Suomi = “Ri-Phaen”, zonă unde Soarele
Ra se afla la final (e de observat că termenul Latin “ripa” =
“mal”).
Atlanții la Istru au fost genetic “I” în Nord și “J” în Sud
Azi mai sunt specialiști hidrologi care folosesc
pentru “luncă” formula: “zona ripeană” (în general,
dicționarele prezintă râpele ca maluri / coaste abrupte, ceea ce
deseori sunt la înălțimi - nu la șesuri - astfel încât Munții cu
râpe = Munții “Ripaei” sunt cei cu pante abrupte). Pre-
diluvian, între cele 2 Țări Sfinte ale celor 2 Civilizații vecine
- din spațiul Canaanit al Cornului Abundenței și din spațiul
Românesc al Imperiului Atlant - erau comunicări bilaterale
(în ambele sensuri) deoarece oamenii pe atunci aveau ca
principala caracteristică faptul că migrau: paleoliticul a fost al
nomazilor (culegători, pescari, vânători, etc). Munții
strămoșești ai Rumânilor din Rai au fost Ripae / “Ri-pae”,
adică ai sacrului - notat “pae” - Soare “Ra”: pe malurile
Râurilor lor au trăit Moșii iar în râpele / “râ-pele” acelora au
rămas să repauzeze, adică să se odihnească pe veci, răposații /
“ră-posații” Moși; subteranul lor - accesibil prin numeroasele
peșteri - era Tartar / Gargar = “Gar-Gar”, reproducând
onomatopeic luminatul Cer / “Gher” de către Soarele “Ra”,
organizarea pământeană fiindu-i opusă / simetrică, doar
oglindindu-l. A repauza / “re-pauza” - ca verb folosit în trecut
pentru a răposa / “ră-posa” - indica literalmente “ușa Sf. Ra”:
răposatul / “ră-posatul” ieșea din Lumea “Asta”, trecând
direct sub lumina Sf. Ra în “Altă” Lume, nevăzută /
întunecată pentru cei vii dar luminată pentru cei duși, ieșiți de
aici, trecuți prin ușa Sf. Ra în lumea aceluia, adică Sf. Rai
avea ca reflexie pe Pământ fostul Rai (cel pre-diluvian
populat de Atlanți, succesorii Uriașilor); partea cea mai
profundă a Infernului - adică Lumea “de Dincolo” - nu era
deloc luminată, fiind veșnic întunecată. Spre deosebire de
Sfânta Țară Nordică - populată de stră-Români - Sfânta Țară
Sudică (= Canaanul) nu a avut un parcurs sinuos. Pentru
Evrei, prima intrare în Canaan a fost la începutul mileniului II
î.C., când părintele lor Avram de pe Fluviul Eufrat a plecat
acolo. A doua intrare în Canaan a Evreilor a fost la sfârșitul
mileniului II î.C., când profetul lor Moise de pe Fluviul Nil a
plecat acolo (cârmuind exodul biblic). După aceea au mai fost
intrări în Canaan ale Evreilor, ca atunci când acolo au preluat
268
puterea Perșii în mileniul I î.C., Arabii în mileniul I, ș.a.,
ultima oară fiind la sfârșitul mileniului II - după ultimul
război mondial - când în noul Israel au emigrat și majoritatea
Evreilor din România. La Români - începând cu stră-Românii
- s-au înregistrat de asemenea exogamii / prin “roiri” și
endogamii / prin “continuități” (mai ales în satele
“tradiționale”); în Vechea Lume, “luxuriantul” spațiu
Carpato-Dunăreano-Pontic a atras mulțimi de oameni dar
conflictele alogenilor cu autohtonii au cauzat și plecări /
“roiri” ale unora spre alte zări (fie mai pașnice - chiar dacă
natural mai inospitaliere - fie mai bogate, pentru care însă
trebuiau să lupte): fenomenul deplasărilor serioase a fost cam
permanent, prezent la preistoricii luntrași (Valahii trăgându-și
seva de la ei), la Pelasgi - care se tot mutau, ca păsările / după
cum au fost atestați, în Antichitate - la păstorii transhumanți =
tipici stră-Rumâni / așa cum au fost recunoscuți și
documentați într-o bună parte a continentului, ș.a., inclusiv în
prezent milioane de Români emigrând peste tot pe glob. Mai
important şi mai recent pentru geneza Românească Gherga a
fost în Epoca Bronzului Regatul Heraclid din N Dunării - cu
capitala la Gherghina / azi Galaţi, după cum au constatat
Dimitrie Cantemir / domnul Moldovei, Gheorghe Săulescu /
primul arheolog Român, academicianul Român Vasile
Pârvan, ș.a. - vechi oraș / “var” fruntaş populat pe atunci
îndeosebi de către V Anatolieni (Troiani şi Cariani); aceia au
declanşat imediat după Războiul Troian, la începutul Epocii
Fierului, “Întoarcerea Heraclizilor”, adică migrarea Doriană /
respectiv a celor de la Dunăre, în vechime folosindu-se și
termenul “Darya” din Asia Centrală pentru “Fluviu”, înspre
Peninsulele Sudice învecinate, Balcanică şi Anatolică, pe
urmele ultimului val Kurgan, cuprinzând în mişcările lor
inclusiv Insulele Egeeii şi ajungând până pe coasta
Canaanului, în Nordul căruia - anume în Galileea şi Înălţimile
Golan - îşi aveau baza de putere Ghergheseii, adică urmaşii
îngerilor Gregori, care au “căzut” din Rai (despre care
interpretările izvoarelor diferă, anume existând versiunile -
complementare, de fapt - că fie au decis să plece din Rai sau
fie că au fost alungaţi din Rai): la Marea Caspică, în fosta
Media - dintre Ghergania / Gorgan de la E şi Albania
Caucaziană / Ţara Ghergarilor de la V - există şi azi,
străbătută de Râul Kergan = Kerganrud, Provincia Iraniană
Ghilan / Gîlan (cu care au fost dovedite legăturile Înălţimilor
Golan din S, până în Delta Iordanului de la Lacul Galileeii).
Istoricul Italian Guido Mansuelli a scris despre Heraclizi /
Doriani - adică despre cei de la “Darya” / Fluviu - în
“Civilizațiile Europei Vechi” (ca și cum ar fi fost urmașii
Kurgani din Banat, regiune bogată în fier, având la S Gherdap
= “Porțile de Fier”): “Dorianii erau o populație Indo-
Europeană, originară poate din Valea Dunării, unde ar fi
învățat să producă și să folosească fierul. Mergând pe Valea
Moravei și apoi pe Valea Vardarului / Var-Darului, ei s-au
ciocnit de Traci, care le-au deviat drumul spre Tesalia; de
acolo - în cele mai multe cazuri - au emigrat în Elada, în
Insulele Egeeii și pe coasta Asiatică: unele grupuri Doriane s-
au așezat în Creta, în Rodos și pe coastele cele mai sudice ale
Asiei Mici / Halicarnas. Se poate considera că în secolul IX
î.C. acele invazii și așezări s-au stabilizat. Dialectul Dorian
era vorbit la Megara, precum și la Halicarnas. Dorianii și-au
dat numele stilului Doric”. “Dăruiții” / “Dorianii” - ținând
cont de străvechiul termen EurAsiatic “Darya” / “Da-rya”
însemnând “Divinul Râu” - literalmente erau “Riveranii”
adică aceia din Valea Dunării, anume: din spațiul Românesc;
echivalarea Dorianilor - considerați divin și ca “Dăruiți” - cu
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Heraclizii releva cine juca rolul cârmuitor, ei avându-i în nici un Rai, totul fiind o iluzie fantastic de puternică, timp de
frunte pe puternicii “Oameni ai lui Hercule” / Kerkuli = milenii la miliarde de oameni: un truc universal, depăşind
Gherguli (cu ascendență îndepărtată, chiar pre-diluviană). orice Magie).
Heraclizii / Dorianii au fost știuți ca bravi lăncieri / sulițași,
Româna veche - vorbită de strămoșii Geți - având termeni ca
“giudea” / “gedea” pentru “suliță” / “lance”, “giudeț” pentru
“cârmuitor”, etc. Urmașii nobili ai Heraclizilor / Dorianilor -
de la Dunărea inferioară - din Epocile Bronzului și Fierului
au fost dinaștii știuți ca Duras în Antichitate (regii Geto-
Dacilor) ori ca Dulo la începutul Medieval (dintre care s-au
ridicat împăratul Attila al C/Hunilor, Asparuh al Sciților /
Bulgarilor, Arpad al Ungurilor / Maghiarilor, Rurik al Rușilor
ș.a.), bărbați de stat cu profilul genetic Gherga = “N”/“X”; de
pildă în Balcani transcriptul în cea mai recentă cronologie
Đura / Đuro este pentru Gheorghe iar așa ceva reconfirmă
identificarea Antică Duras / Zuras (cu forme Trace ori Latine
ca Zorseo, Zuraso, Zuraseo, Zyraxes, etc.) drept fiind efectiv
Gherga: de altfel, se știe istoric / științific că Gheraclizii /
Heraclizii = Dorianii la sfârșitul Epocii Bronzului au plecat
de la Dunărea inferioară în Caria / Regatul Gherghit din
răsăritul Mării Egee și ca mișcare de retur - după jumătate de
mileniu - la sfârșitul Epocii Fierului, descendenții Gherghiți
din Regatul Cariei au colonizat litoralul apusean al Mării
Negre, începând din Dobrogea, de la Dunărea inferioară (iar
dinaștii Doriani / din fondatorul rege Doros, dinaștii Duras
din Antichitate ai Geto-Dacilor, apoi dinaștii Dulo / Duri din
Evul Mediu și-au avut leagănul tocmai în acel areal - dintre
Crimeea și Balcani - continuitatea apărând cel puțin
bimilenară, până la aristocrații Hunilor, vechilor Bulgari, ai
Ungurilor, ș.a.m.d). Onomastica respectivă poate fi legată de
pre Indo-Europeanul / Kurganul “doru” pentru “copac” (ori
de decojirea aceluia), ecouri fiind printre semnificativii nobili
“druizi” la Keltoi / Celți, ș.a.; de altfel, înțelesul pentru
“Daro” era Sanscrit “Deal” - așa cum a fost de pildă la
denumirea metropolei Mohenjo Daro din mijlocul Civilizației
Ghaggar / NV Indiei - echivalentul existând în mijlocul Academicianul Brătescu Voineşti 1868-1946 în
Cicladelor / Arhipelag din Marea Egee la denumirea Insulei “Originea neamului Românesc şi a limbei noastre” a susţinut
Delos însemnând “Deal”, cu sinonimul valabil deopotrivă din că Romanii descindeau din Traco-Geţi (iar istoria a reţinut
India până în Europa ca “Val” = movilă sau înălțime (în despre cea mai mare victorie vreodată a Imperialilor Romani
Babilon “dur” avea sensul de cetate” iar Siro-Aramaic că a fost învingerea la începutul secolului II a Geto-Dacilor
“doiro” = “locuință”): așa ceva însemna că EurAsiatic dinaștii din spaţiul actualei Românii / descendenţii direcţi ai
Dulo / Duras erau deopotrivă “Cei Înalți” dar și direct / strămoşilor lor: în secolul IV, împăratul bizantin Iulian
concret Cetățeni - adică locuitorii cetății - respectiv “Duri” “Apostatul” - nepotul păgân al împăratului bizantin
(lideri masivi, regăsiți în fruntea oamenilor ca mari Constantin “cel Mare” / ajuns Sfânt creştin - în paragraful 22
cârmuitori / așa cum a studiat în anul 1889 inclusiv al lucrării “Despre Cezari” a scris despre Geto-Daci că au fost
cercetătorul Englez Claude Conder, în Vechea Lume titlurile “cei mai viteji dintre toţi oamenii care au trăit pe Pământ”; se
liderilor erau “Tar” la proto-Mezi, “Tarka” la Hitiți, “Tar- poate observa despre capitala bizantină că nu era altundeva
khan” la Siberieni, “Tur” / “Dur” pentru “prinț” la decât în Balcani, pe locul fostei cetăţi Byzantium a Tracilor
Mesopotamieni, vechii Estoni aveau “Tara” pentru Zeu, etc). Besi iar conform istoricului Carian / Anatolian Herodot, în
Până în prezent, legătura dintre legendă și istorie oficial nu e Antichitate Tracii erau cei mai numeroşi dintre Europeni, în
făcută: acolo unde segmentul legendar există, segmentul prezent pe acel loc fiind Istanbul, cea mai mare metropolă din
istoric lipsește. Realitatea documentară actuală e cam tristă, Europa). Academicianul Român menţionat a scris în anul
deoarece versiunea etnogenezei Românilor - propagată acum 1942: “N-a pierit nici o limbă a Dacilor, pentru că ei n-au
formal - pare a fi în mare proporţie mincinoasă sau ocolind avut o altă limbă proprie care să fie înlocuită prin limba
unele adevăruri (de pildă, în prezent nu se face nici o referire Romanilor şi n-au avut o astfel de limbă pentru simplul motiv
oficială la Români = “Ro-mâni” ca la foştii oameni ai Raiului că Dacii vorbeau Latineşte. Limba Dacilor n-a pierit. Ea a
/ cu încadrarea larg recunoscută ca fiind din Epoca Pietrei); devenit în Italia întâi limba Romanilor care era o formă
aşadar, Românii - formând poporul de la gurile Dunării şi literară a limbii Daciei iar mai târziu limba Italiană. Aceeaşi
trăind “pe-o gură de Rai” / corespunzător inclusiv creaţiei limbă a Dacilor, dusă în Franţa a ajuns întâi limba Galilor iar
ancestrale specifice Române “Mioriţa” - formal n-ar fi avut cu timpul limba Franceză. În Spania, ea a devenit întâi limba
de-a face cu Raiul (poate alţi oameni din lume au avut de-a Iberilor iar cu timpul limba Spaniolă. Aici, ea a devenit cu
face cu Raiul - poate şi din altă rasă umană, Românii fiind vremea limba noastră Românească”.
“inventaţi” - sau poate nimeni nicicând n-a avut de-a face cu
269
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Academicianul Mihai Netea a scris în “O istorie
genetică (incompletă) a românilor” din anul 2022: “Studiul
genetic coordonat în anul 2019 de Margaret Antonio a
urmărit traiectoria genetică a populațiilor din mijlocul Italiei
în ultimele 12 milenii. Astfel, structura genetică a populației
paleolitice din mijlocul Peninsulei Apenine identificată pe
baza rămășițelor unor vânători-culegători a fost aceeași cu a
altor populații de vânători-culegători din Europa de Vest. O
tranziție demografică importantă a avut loc însă în mileniul
VII î.C., când s-a introdus agricultura în peninsulă, inclusiv
cultivarea grâului și orzului, precum și creșterea oilor și
vacilor. În acea perioadă, genetica populațiilor neolitice din
Italia a ajuns apropiată de cea a populațiilor din Anatolia;
interesantă este însă și prezența unei componente mici dar
semnificative de moștenire genetică provenind de la
vânătorii-culegători din Caucaz și a agricultorilor iranieni.
Această constatare sugerează o structură genetică ușor
diferită a populațiilor neolitice care au migrat în Italia, în
comparație cu populațiile neolitice care au adus agricultura în
Europa Centrală (cultura Ceramicii lineare). A doua mare
schimbare genetică preistorică din Italia centrală a avut loc în
Epoca Bronzului (cercetătorii nu au fost încă în măsură să
identifice mai precis momentul acelei tranziții). Descoperirile
tehnologice din acea perioadă (domesticirea calului, căruța)
au condus la creșterea mobilității populației iar din punct de
vedere genetic asistăm la o creștere semnificativă a
componentei genetice indo-europene nord-pontice (orizontul
Yamnaya), ca și în alte părți ale Europei în acea perioadă.
Modelele genetice sugerează o componentă nord-pontică de
40% care s-a amestecat cu populațiile neolitice autohtone.
Acele migrații și fuziuni succesive de populații până în Epoca
Bronzului au dus la rezultatul că la sfârșitul Epocii Bronzului
și începutul Epocii Fierului avem o structură genetică bine
definită a populațiilor din mijlocul Peninsulei Italiene, care
era deja apropiată de structura populațiilor mediteraneene
moderne”. În schimb, influența genetică Antică Italiană nu se
regăsește semnificativ nici în Balcani, nici în România - după
cum a mai cercetat academicianul respectiv - ceea ce ar
însemna reconturarea / reformularea istorică clasică a
fenomenului Romanizării / Latinizării la Est de Peninsula
Apenină / Italiană; de altfel, autorul a evidențiat că baza
genetică Românească s-a format pe trei sferturi în Epoca
Pietrei și pe un sfert în Epoca Bronzului, fapt cu care ideea
ulteriorului amestec Daco-Roman se află în contradicție.
270
Academicianul Mihai Netea a mai scris, la finalul cărții “O
istorie genetică (incompletă) a românilor” din anul 2022:
“Istoria genetică a poporului român este o istorie diferită de
cea pe care o citim în tratatele de specialitate sau în
manualele care se predau la școală. Nu am vorbit despre regi
sau domnitori, războaie și bătălii, sisteme economice și
modul în care acestea au influențat istoria. Nu am vorbit de
state în sensul politic al cuvântului, ci doar de organizații
politice ca vehicul prin care se exprimă istoria populațiilor
care trăiesc pe teritoriul lor. Ceea ce am descris este o istorie
a românilor din punct de vedere al ADN-ului moștenit”.
Corect ar fi ca - oricând s-ar putea - să se observe abordările
genetice, istorice, arheologice, antropologice, culturale, etc.
ca abordări complementare iar nu ca abordări în antiteză
(inclusiv abordările științifice și cele religioase pot fi văzute
ca reciproc complementare iar nu ca reciproc anihilante).
“Faliscii” - numiți falic pentru ceea ce respectau mai mult -
de pe cursul mijlociu al Dunării au fost urmaţi în Peninsula
Apenină / Italică de “Umbrii” (care conform Carianului
Dionysos / Dionisie din Halicarnas 2:49 au fost strămoşii
Sabinilor) de pe cursul superior al Dunării şi de alţii, acele
deplasări de populaţii producându-se din cauza presiunii celor
urcaţi intempestiv pe Valea Dunării în mileniul II î.C.: atunci
a fost furată Cerga / Lâna de Aur de către jefuitorii Ahei iar
apoi a fost celebrul Război Troian, care a încheiat Epoca
Bronzului şi a declanşat Epoca Fierului (în acel timp, cea mai
mare fortăreaţă de pământ din Europa era la Iarcuri /
Corneşti-Iazuri, în Banat - adică în Panonia = Bazinul Dunării
mijlocii - ceea ce implica existenţa unei puternice formaţiuni
statale, în centrul căreia era respectiva capitală Iarcuri /
considerată a fi funcţionat şi în secolul V, ca reşedinţa
împăratului Attila al Hunilor, însurat cu prinţesa locală
Kerka, descendentă la fel ca și el din dinastia “g/herțegului” =
regelui Decebal al Geto-Dacilor, mort cu 3 secole anterior
nașterii lor, anume în secolul II); în Banat, metropola
Cornești a Europei - de la sfârșitul Epocii Bronzului și
începutul Epocii Fierului - a ajuns astfel de mare desigur și
prin aportul Heraclizilor / Dorianilor care după Războiul
Troian nu s-au dus toți în Balcani peste Ahei, ci au decis
altceva atunci (în E Panonic, la sfârșitul Epocii Bronzului o
cetate contemporană cu Troia dar mai populată - și mai
întinsă cu 70 de hectare față de Wilu-sa / Troia - a fost
inclusiv la Sântana 46,35 lat. N, 21,50 long. E / județul Arad,
în Crișana = regiunea din N Banatului).
Bănățeana Cornești: cea mai mare fortificație de pământ
din Europa Epocii Bronzului
Umbrii au colonizat - conform geografului Antic
Strabon - Ariminum / azi Rimini 44,03 lat. N, 12,34 long. E,
pe coasta Adriatică, la gura Râului Ariminus / Marecchia.
Istoricul Roman Pliniu “cel Bătrân” a scris: “Umbrii se cred
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
cei mai vechi oameni din Peninsula Italică; ei cred că au fost
numiţi ‘oameni din furtună’ de către Greci, deoarece au
supravieţuit Potopului”. Arheologul Italian Guido Mansuelli
1916-2001 a afirmat în cartea sa “Civilizațiile Europei Vechi”
că populații din “Aria Dunăreană” au mai pătruns în
Peninsula Italică pe la mijlocul mileniului II î.C. după cei
migraţi din Valea Dunării în Peninsula Italică iar acolo - în
aceeaşi Peninsulă Italică / Apenină - apoi s-au instalat E-
Truscii (din Troia, via Tracia); abia aşa a apărut cetatea
Romei. În anul 1943, cercetătorul Român Ionescu-Nica a
scris despre Sabini - descendenții Umbrilor - ca având forma
onomastică locală (din centrul Apenin, unde e Roma)
sinonimă pentru “ciobani, cuvânt foarte vechi, păstrat în
limba Română neschimbat, ca neoaș Dac; în limba Sanscrită
‘cub’ (cu sedilă) înseamnă frumos: litera ‘c’ cu sedilă - adică
având virgulă sub literă - se pronunță atât ‘ce’, cât și ‘s’, de
aceea cioban în Italia a devenit ‘soban, sabin’ (‘Răpirea
Sabinelor’ însemna răpirea ciobănițelor, frumoase despre care
legenda confirmă poetic ‘Veniți fără neveste / După cum
spune-n poveste / Nu putură trăi bine / Se gândiră la Sabine /
Mândrețe de ciobănițe / Ce se țin după oițe / Să le-aducă în
cetate / Chiar cu soții de s-ar bate’). Cuvântul Sabin-cioban și
vechimea lui în limba Sanscrită și Tracă, luat ca numire
ciobănească Latină, arată originea și vechimea Sabinilor”. Dr.
Gavril Cornuțiu în “Problema substratului dacic al limbii
române” a observat: “Romanii i-au asimilat pe sabinii cu care
în final vorbeau o limbă comună. Unii autori spun că sabinii
erau la origine adriatici. O parte dintre traci locuiau și ei în
apropierea țărmurilor adriatice. Contactele lingvistice traco-
latine sunt, se pare, mult anterioare cuceririi Traciei și
Daciei”. În anul 1964, Dr. Nikolay Jirov a scris: “Pe baza
metodei comparative nu s-a ajuns la o determinare sigură a
înrudirilor limbii etrusce cu alte limbi. S-au găsit afinități cu
limbile pre-elenice din Egeea și din Asia Minoră, cu cele
caucaziene, cu cea bască, dar și câteva - destul de ciudate - cu
grupul ugro-finic. În această privință nu știm mai mult decât
Dionysos din Halicarnas, care în pragul Erei noastre, când
etrusca încă mai era vorbită, spunea despre acea limbă că ‘nu
prezintă asemănare cu nici o alta’. Totuși, cu 4 secole mai
înainte, compatriotul său din Halicarnas, Herodot, susținea că
etruscii erau de origine lidiană și că au emigrat în Italia pe
calea mării. Sunt puternice indicii de ordin istoric, lingvistic
și arheologic care arată că și în această dificilă problemă
‘părintele istoriei’ trebuie să fi avut dreptate. Numai că despre
lidiană - o limbă pre-elenică din Asia Mică / Anatolia - nu
știm mai multe decât despre etruscă”. “Codex Sangallensis” -
colecție de manuscrise Gotice în păstrare la Mănăstirea Sf.
Gallus din oraşul St. Gallen 47,25 lat. N, 9,22 long. E /
Elveţia - a consemnat cum a fost: “Primus rex Romanorum
Alanus fuit” (adică “Primul rege al Romanilor fu Alan”) iar
despre Alani se ştie că erau “MasaGeţi”, respectiv Geţi
Masivi / Mari, din Aluania / Alvania = Albania Caucaziană,
Țara Ghergarilor din apusul Caspic; se poate observa că atât
Albania - Alvania / Aluania, adică Țara “A lui Anu”,
populată de “Oamenii lui Anu” - cât și Gherga, au fost
deopotrivă atestați în Caucaz și în Balcani (iar Alanii / Arianii
la sfârșitul Antichității s-au mutat masiv din Caucaz - via
Sudul European - până în N African). De exemplu, chiar în
Antichitate / în secolul I, Evreul Iosif Flaviu în capitolul 7 din
“Istoria războiului Iudeilor împotriva Romanilor” a scris că
Alanii la vremea aceea erau Sciți în N Pontic iar apoi nimeni
altcineva decât nobilul Ammianus Marcellinus - istoric
Roman - a afirmat că Alanii erau continuatorii Masa-Geţilor /
271
Iranienilor (dintre Lacul Aral şi Marea Caspică), capitala
Geţilor Europeni fiind în ceea ce e azi România: în timpul
împăratului Burebista a fost la Argedava, în timpul regelui
Decebal a fost la Sarmisegetusa (limita Vestică a Regatului
cârmuit de regele Deceval / Decebal a fost întâi la Dunărea
mijlocie, apoi s-a retras spre Est la Tisa, Romanii neocupând
însă bune părți ale sale, ca de pildă Crișana și Maramureș -
din stânga Tisei / la N de Banat - sunt regiuni ce niciodată nu
au făcut parte din Imperiul Roman); cea mai veche atestare
documentară a denumirii Romania a fost făcută în secolul IV
de episcopul Auxentius din Silistra / Durostor (discipolul și
urmașul episcopului Got Ulfila - celebrul realizator al
alfabetului Gotic - a cărui familie era de sorginte V
Anatoliană, de lângă Sanctuarul Gherga, posibil creștinată în
secolul III, ajunsă la Geții Dunării inferioare). Savantul
A/Român Gheorghe Muşu în studiul din anul 1981 “Lumini
din depărtări” a observat: “desigur numirea oraşului Roma şi
a întemeietorilor săi era de origine etruscă” (iar Etruscii / “E-
Truscii” - iviți în istorie după Războiul Troian - și-au avut
strămoșii în V Anatoliei, din Regatul Troian / așa cum a scris
istoricul Carian Herodot). Numele vechi / iniţial al Râului
Tibru - pe care se află Roma - a fost şi Albula, respectiv
Rumon; despre întemeierea Romei, Carianul Dionysos din
Halicarnas - azi Bodrum, în Anatolia acela fiind anterior lui
important oraş al Heraclizilor / Dorianilor sosiţi de la
Dunărea inferioară după Războiul Troian - l-a citat pe
Troianul Cephalon din cetatea Gergis, care a afirmat că Roma
a fost întemeiată de a doua generaţie după Războiul Troian
(adică în secolul XII î.C., ulterior - adică în secolul X î.C. -
aşezarea fiind declarată oraş iar apoi a devenit capitala regilor
din Dinastia Etruscă / începând cu Romulus, adică în secolul
VIII î.C., care s-a afirmat public în “Palus Caprae” /
însemnând “Mlaștina caprelor” = centrul istoric al actualei
Rome cu tribul său Ramnes): pentru a aprecia inclusiv
dimensiunile mişcărilor unor populaţii de la sfârşitul Epocii
Bronzului - şi respectiv începutul Epocii Fierului - e de
cunoscut opinia unor cercetători, care au considerat căderea
Troiei ca un dezastru la timpul său mai mare decât a fost apoi
colapsul Imperiului Roman (ce a încheiat Antichitatea).
Istoricul Carian Dionisiu din Halicarnas / Bodrum în
“Antichități Romane” 1:73 a mai indicat și alte 2 momente
reținute în Vechea Lume ca legate de întemeierea Romei:
momentul timpuriu - dinaintea Războiului Troian - relatat în
secolul V î.C. de Antiochus din Siracusa / Sicilia (fiul
Ionianului Xenofan din portul Vest Anatolian Colofon) că în
vremea autohtonului rege Morges, adică la sfârșitul Epocii
Bronzului, a fost înființată prima Romă, respectiv momentul
tardiv, anume cel reținut de Tradiția Romană, ca anul 753
î.C., cu primul rege drept Etruscul Romulus dintre nobilii
dinaști Tarquini = Garghini; ar fi de remarcat că fratricidul
biblic la primii fii ai lui Adam și Eva (anume Cain - nume
rezonând cu câine - l-a ucis pe fratele său Abel) a fost reluat
ca fratricid la primii cârmuitori ai Romei / alăptați de
lupoaică, anume Romulus l-a ucis pe fratele său Remus,
pentru a fi rege acolo. Este interesantă invocarea notată - în
Greacă - în secolul III î.C. de către epigramistul Teodorid din
Siracuza: “Artemis - gardiana bunurilor lui Gorgus și a
pământului său - trage în hoți cu arcul tău și salvează-ți
prietenii; atunci Gorgus, la pridvor, îți va jertfi sângele unei
capre din pășunile lui”. (Aceea a fost încă o atestare a
prezenței Gorgus în Antica Sicilie, ca păstor / cioban,
credincios în Zeița Artemis, cea mai mare fiică a lui Zeus).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Fostul Lac Cercinitis (în Bazinul Strumei)

În secolul I î.C., istoricul Dionisiu din Halicarnas /

Caria în “Antichități Romane” 1:47 a scris că după Războiul
Troian pe drumul spre apus flota prințului Anatolian A/Enea
a acostat în Balcani în N Peninsulei Khalki-diki, fugarii
Troiei fiind găzduiți de localnicii “Kru-sei” / “Sfinții Kru”,
anume “Crusaeanii = cei mai zeloși aliați Traci pe care i-au
avut Troianii” (Crusaeanii au fost denumiți “Crușeni” /
Crișani - identic cu indigenii Panoniei răsăritene - de către
savantul Nicolae Densușianu, în “Dacia preistorică”): aceia
dominau Bazinul inferior al Râului Struma, la poalele
Munților Kerkini și Krousia (din Munții Krousia curge Râul
Kerkinitis ce la confluența cu Râul Struma alimenta Lacul
Cerinitis - între timp secat - acum existând în mod artificial
Lacul Kerkini realizat din secolul XX pe cursul Struma / în
vechime porțiunea dintre Marea Tracă = Marea Egee și fostul
Lac Cercinitis de pe Râul Struma era navigabilă, în prezent
Lacul Kerkini fiind paradis al păsăretului migrator spre și din
Panonia ori Delta Dunării); în plus, se poate observa că
Golful Strumei / Strymon e străjuit de promontoriul Sacrului
Munte Athos - având capitala Karyes / Kareia - din Peninsula
Makedonă Khalki-diki (aproprierile acelor locații de
referință, onomasticile / toponimiile lor dar și contextul
Gherghin - rezultat inclusiv documentar sau demografic ori
etnografic - nu-s deloc întâmplătoare).
272
Munții Kerkini, Bazinul Strumei și Golful Strymon
Cercetători serioși, ca academicianul Friedrich
Muller 1834-1898 ori Dr. Mihai Vinereanu în “Fondul lexical
principal al limbii române” din anul 2020, au corelat
denumirea Râului Struma - al cărui cel mai important afluent
e Strumița din Macedonia Nordică, Râu având 114 km - de
onomastica Romană, respectiv de Român, remarcându-se
etimologic de exemplu Grecul Ρεύμα “Reuma” ori Albanezul
“Rrymë” pentru același înțeles de apă curgătoare (șuvoi /
curent), așa cum e Râul; în Peninsula Apenină, ținând cont că
Râul Tibru - lung de 406 km - anterior se numea Rumon,
orașul întemeiat pe malul său a devenit Roma: Troianii
înainte de a ajunge la Roma au fost în refugiu la cei mai
aprigi susținători ai lor, în Bazinul Strumei (Râu Balcanic -
lung de 415 km - ale cărui izvoare sunt în actualele Serbia și
Bulgaria, Țări Sud-Dunărene ce au fost populate de Slavi
doar din Evul Mediu, până atunci acolo majoritari fiind alții,
anume stră-Românii, adică strămoșii Rumâni / Români, care
dominau ambele părți ale Dunării inferioare, respectiv atât
Sudul Istrean / Dunărean, cât și Nordul Istrean / Dunărean).
În N Istrului / Dunării, sub Râul Strei, la începutul secolului
II, regele Decebal al Geto-Dacilor - adică regele Tracilor
Nordici / cu flamură identitară lupească - și-a ascuns o parte
din tezaur (după cum a scris Romanul Dio Cassius); Râul
Strei - ce curge din Munții Șureanu în Mureș, lung de 90 km,
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
cunoscut Antic și ca Sargeția, străbătând Ținutul Hațegului, al
fostului Gherțeg Decebal - își are denumirea evident
conectată de cea a strungii, a Siretului / cunoscut Antic și ca
Gerasus sau a Strumei / Strymon, la fel fiind și denumirea
Fluviului Dunărea (dintre ele) ca Istru = “I-Stru” / “I-Ster” ori
la fel fiind și denumirea Peninsulei Istria în V Balcanic
populată inițial de Histri și de Veneți / cu cel mai mare oraș
numit Pula sau denumirea Insulei Istros 36,39 lat. N, 27,06
long. E de lângă țărmul Cariei, Țară de unde mulți coloniști
Gherghiți au ajuns în Antichitate la gurile Istrului, un oraș
semnificativ devenind Histria în Dobrogea, având anul
întemeierii 657 î.C., adică la nici un secol de la întemeierea
Romei: autorul Roman Servius a consemnat că Dacii jurau pe
Istru (Anatolianul Hesiod în “Teogonia” 339 a scris despre
Istros că era fiul lui Okeanos).
Insula Istros - acum Gyali - de lângă Karia / Caria
Iată așadar și potrivirea originară Istreană, pe lângă
potrivirea lingvistică a solarilor Rumâni - “Oamenii Râurilor”
- ori potrivirea geografică (Rumânii fiind majoritari în
Bazinul Istrului / având la S Bazinul Strumei și la N Bazinele
Strei, Siret, etc.) sau potrivirea istorică / orizonturile
temporale corespunzând stră-Rumânilor = strămoșii
Românilor dinaintea ivirii Romei în Vechea Lume; iar
suplimentar se poate remarca prezența Gherghină - cu care
era conectată atât Troia în Epoca Bronzului, cât și Bazinul
Strumei în Epoca Fierului - cu activitatea G/Herțegă din
273
Bazinul Strei în Antichitate, respectiv întreaga dezvoltare
Ghergă legată de Bazinul Istrului, din Epoca Pietrei până în
Epoca Modernă: în anul 2020, Dr. Mihai Vinereanu a
conectat în mod special cuvântul Român - cu forma veche
Rumân - de termenii proto Indo-Europeni “*sreu” pentru “a
curge”, respectiv “*sreu-mon” pentru “râu, curs de apă” (alt
exemplu onomastic de gen îl dă Bistrița pentru ape, localități,
Munți, etc).
Zeul Istros / Hister pe Columna lui Traian din Roma
În legătură cu Faliscii mileniului II î.C. emigraţi în
Peninsula Italică / Apenină din Bazinul Dunării mijlocii,
adică din Panonia (în răsăritul Panonic fiind Banatul, Crişana,
etc. - vorbind acelaşi Grai Trac - Panonii / “Pa-nonii”
însemnând “Sfinţii Prunci”, căci “Pa” era particula de
sfinţenie iar “noni” = prunci, evidenţiindu-se rezonanţa dintre
Panonia locuită de Panoni şi Apenini / A-Penini):
Românescul “falus” (sau Latinul “phallus” ori Grecul
“phallos”) pentru “penis” e în Româna populară “pula”,
cuvânt despre care şi Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar
etimologic român” / publicat în anul 2009 a afirmat că era
vehiculat ca atare - adică popular “pula” - de către Traci
(anteriori cu un mileniu existenţei Grecilor, atât în S Dunării,
cât şi în N Dunării, aşadar termenul nu era împrumutat de la
vechii Greci, care au avut balena φάλαινα “falaina” ca
înrudită lingvistic); ținând cont că făloșii Pelasgi / “Pelas-
Gos” - puternic răspândiţi pe principala cale de comunicare
Europeană timp de milenii, adică pe Valea Dunării, inclusiv
în Panonia - existenţi din Epoca Pietrei ca nomazi vânători-
culegători / mai numeroși ca vânătorii fiind culegătorii şi
pescari au dispărut în Epoca Fierului dar moştenirile de la ei
n-au pierit, sorgintea termenului popular “pula” poate fi
conectată de onomastica lor Pelasgă = “Pela-s-Gă”, ca a celor
care iubind Pământul o adorau pe Marea Mamă Ga și desigur
că implicit pe reprezentantele ei, respectarea manifestându-se
prin Cultul Falic (forma “Pela-S-Gă” reprezentând
literalmente “Pula Sacrei Ga”, fiind ceea ce Zeiţa Pământului
adora suprem), aşa ceva împreună cu Cultul Vulvei făcând
parte din ceea ce “la pachet” s-a practicat îndelung în cadrul
Cultului Fecundității și Fertilităţii, ştiinţific numit astfel,
cumulând riturile falic şi al vulvei.
Reprezentări cuneiforme în Babilonul mileniului III î.C.:
Penis Vulvă
“Gheș” “Gala”
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Babilonenii / Vavilonenii numeau vulva ca “gala” -
sinonimă cu “strălucitoarea” / “stră-lucitoarea” - iar în Greacă
s-a păstrat termenul πέλας / “pelas” pentru “client”, astfel
încât direct se poate interpreta denumirea Pelasgă / “Pelas-
Gă” sub forma de “clientul Gaii” sau Româneşte “Pula Sacrei
Gheia” = “Pela-S-Ga”, oriental cu figurări simbolice prin
falicele Obeliscuri (piloni avându-și denumirea de la ceea ce
reprezentau - anume penisul Zeului Fecundității și Fertilității
Bel / Baal - ținând cont și că “P” a fost înlocuit de “B”, astfel
cum e în pronunție Arabă și azi, putându-se vedea numele
divin ca Paal / Pel, “pașa” fiind “bașa” / “ba-șa”, etc. ori în
umorul popular Românesc eroul principal fiind Bulă,
personaj masculin la care “B” intenționat l-a substituit pe “P”,
discuția putându-se extinde și la apropierea dintre Bactria și
Parthia, Pulgari = Bulgari, etc.); de altfel, se poate remarca și
apropierea dintre “pulă” / penis și “pilon” (pilonul înfățișând
emblematic “pula lui An”). Sumerienii au avut ca preoți
“gala” - după cum a scris și istoricul Român Constantin
Daniel în “Civilizația Sumeriană” din anul 1983 - pe cei “care
potoleau cu muzica lor inima marilor zei, liniștindu-le mânia
prin recitări de rugăciuni însoțite de muzică, uneori prin bătăi
de tobă, apoi prin imnuri cu mâinile ridicate în sus; preoții
‘gala’ aveau un rol însemnat în ceremoniile de restaurare a
templelor vechi, apoi la confecționarea tobei sacre, în fine
având rol important și la înmormântări (la încheierea
liturghiei pronunțau câte o binecuvântare, plătită foarte
scump)”. În Sumer, preoții “gala” o slujeau îndeosebi pe
Marea Zeiță Inanna - “stăpâna cerului” - zisă și Iștar, asociată
planetei Venus, patronând sexualitatea. Considerând
echivalarea “Pela” = “Bel” / “Bal” și observând că termenul
Turc “Bal” = “miere”, forma “Pela-S-Gă” putea foarte bine fi
înțeleasă ca “Mierea Sacrei Gă”: semnificația Română a
lingerii - relevată concret de cuvântul Sanscrit “lingam”
pentru “pulă” / “penis” în Română - are și astfel relevanță
practică; mai mult, în Peninsula Anatolică - ca de exemplu în
metropola Efes - se știa că primul rege din Vechea Lume a
fost demi-Zeul apicultor Gargo = “Gargo-ris” / Gargoris,
șeful Uriașilor Cureți (ajuns cunoscut până în Peninsula
Iberică, după cum a scris și istoricul Roman Marc Justin în
secolul II).
Sanscrit, “membrul viril” = “linga” mai era literar
considerat “trăznet” = “vajra” (termen echivalat și cu
“goliciune”): în străvechile aglomerări urbane denumite
“var”, orășenii des erau goi, printre manifestările publice
274
frecvente regăsindu-se atât goliciunea, cât și orgia.
Etimologia cuvântului Englez “ball” însemnând “obiect
rotund” - ca de exemplu “mingea” - are la baza sa atestată
Medievală înțelesul de “testicul” (termenul fiind conectat -
conform “Dicționarului etimologic” editat în anul 2001 de
lingvistul Douglas Harper - și de “umflare” ori de Grecul
“phallos” = “penis umflat”); apropierea și astfel de falicul
Zeu Paal / Baal ori de înțelesul ca “rotund” / “cerc” - având
onomastica etimologic legată de Gherga - încadrează
străvechiul echivalent Pelasg dintre Gherga și Paal (Baal /
Vaal). Sorgintea Pelasgă masculină pentru “pula” / “pu-la”
era din “Pu-Ra” a venerării “Sacrului Soare”, pentru slăvirea
căruia se înfigeau pari falici în țărână iar Pelasgă feminină -
dovedită ca pre Indo-Europeană - pentru “Pizda” / “Pi-Z-Da”
însemna venerarea a ceea ce era a “Sfintei Zeiţă Ga” (pe de o
parte, “Pu” = “Sfânt” iar “Ra” = “Soare” şi pe de altă parte
“Pi” = “Sfânta”, “Z” = “Zeiţă”, “Da” = divina Ga); cu
înţelesul de “fiu”, în Sanscrită s-a păstrat “pur”, Dacii având
“per” (un exemplu din urmă cu aproape 2 milenii fiind
inscripţia în alfabet Latin dinaintea războaielor Romanilor cu
ei “Decebalus per Scorilo” adică literalmente cu înțelesul
“Zece-valuri, fiul Scurgătorului” / de sânge pe altar, la păgâni
acea postură fiind onorantă, de pe un mare vas descoperit în
anul 1954 la SarmiseGetusa de arheologul Român Ion
Crișan): ținând cont că întotdeauna în Vechea Lume numele
însemna ceva, la înaintașul Burebista - împăratul Geților în
secolul I î.C. - se pot observa înțelesuri, prin frecventele
echivalențe consonantice ale Asiaticului “B”, în “P” ca “Pur-
Epista” = “Fiul Epistolarului” (în secolul I succesorul
Deceval / Decebal fiind “Fiul Scurgătorului” = “Per
Scorilo”), respectiv în “V” ca “Vure-Vista” = “Vestitorul
urbei” / așezările orășenești fiind știute, spre deosebire de
cetățile “dave”, ca “vare”, astfel că onomastica Burebista, de
factură Asiatică în Europa, indica prin ambele versiuni
sorgintea sa nu militară nobilă, ci administrativă nobilă,
probabil ca fiul unui aristocrat din Curtea Getă, înrudit cu
cârmuitorul Regatului Get, căci fiul numit Burebista a ajuns
ca adult tânăr în fruntea statului. De altfel, Dr. Simeon
Mangiuca din Banat - care în anul 1866 a publicat “De la
originea, vechitatea și însemnătatea istorică a numelui
Valacu” iar în anul 1890 a devenit membru de onoare al
Academiei Române - a scris că “numele Val - asemenea cu
Valac - resuna și se afla chiar în numele: Dece-valu, Tri-vali,
Tai-vali, Victo-vali și alții”; e de știut că Decebal a fost
ultimul rege al Daciei independente, Tribalii - centrați în zona
Timocului / Sudul Gherdap - au format populația Antică din
Sudul Dunării cu centrul de putere la joncțiunea Moesiilor
Superioară și Inferioară iar Taivalii / Taifalii împreună cu
Victovalii ziși și Victohali / Biktoloi (conform istoricilor
Antici Eutropius, Marcellinus, ș.a.) au controlat împreună cu
Geto-Dacii vreme de un secol Dacia dar și Nordul Dunării
inferioare, mai mult ca spațiul Românesc, după părăsirea
zonei de către Romani / secolul III până aproape de venirea
Hunilor / secolul IV.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Marele vas ștampilat “Decebalus per Scorilo” și clădirea cu
sala având 120 mp din SarmiseGetusa unde era
Se poate observa că mândrii / semeții Bănățeni
folosesc și în prezent cuvântul de “paori” / “pauri” pentru
țăranii puternici: termenul nu e deloc întâmplător și nu este
un neologism, ci e străvechi. Calchierea lingvistică “L” peste
“R” a apărut ca în Grecul “-poulos” pentru “fiu” dar şi “pui” -
în Greacă “polla” = “mulţime” - în Latină “pullus”
însemnând păsărică / pasăre mică (Romanii folosind -
înlocuind “R” cu “L” - de pildă termenul “popoli” pentru
stră-Românescul “popor”), etc.: apropierea păsărească a fost
deopotrivă a organelor genitale masculin şi feminin, în jargon
Român prin “păsărică” înţelegându-se oricare din ele
(echivalând “puţa” sau “pizduţa”, etc). Bărbații Pelasgi /
Pelasgoi iubeau “pământencele” Zeiţei Gaiei / Gheii (știute și
ca Amazoane / “Ama-zoane”, ele venerând tandemul Pământ
/ “Ga” - Lună / “Ma”), sfințenia legăturii Pu-Ra cu Ga / Ma
fiind reprodusă de împreunarea lor - a bărbaților “cerești” /
“solari” și a femeilor “pământene” / “selenare”, aceeași ca și
cea regăsită în Gherg-Ga / Gherga - iar femeile Pelasge /
Gher-Ga erau cele știute ca Gorgone, atestările lor fiind
anterioare Indo-Europenilor Kurgani / Gurgani care au
răspândit în lume Graiurile / limbile Indo-Europene și au
realizat gorgane neolitice, ca neam foarte puternic, căci nu
doar spiritual ci şi fizic au fost părinții Indo-Europenilor;
mult ulterior, similar s-au perpetuat - până în Antichitate -
raporturile dintre bărbații Daci și muierile Gete (poporul
Geto-Dac fiind strămoșul direct al poporului Român
Modern).
275
Intrarea Indo-Europenilor în Peninsula Italiană
(Epoca Fierului)
Exemplul Pelasg al celor plecaţi din Panonia - de pe
cursul mijlociu al Dunării - în Peninsula Apenină / Italiană,
Faliscii vorbind acelaşi Grai Pelasg ca şi strămoşii Românilor
(adică stră-Româna), care au ajuns importanţi strămoşi ziși
inițial Ramnes ai Romanilor acolo, e relevant: cine din cine a
apărut - Romanii din Români în mileniul I î.C. sau Românii
din Romani în mileniul următor, adică în mileniul I - nu-i
chiar aşa de simplu cum pare (dacă e văzută doar partea cea
mai recentă a istoriei); de altfel, în secolul VII - la începutul
Medieval - Sf. Isidor în “Etimologii” 14:4 a și scris despre
legătura evidentă dintre Panonia (unde cândva erau Ramani /
“Ra-mani”) și Peninsula Apenină / “A-Penină” (unde la
începutul Romei erau Ramnes). În anul 1943, cercetătorul
Român Ionescu-Nica a enunțat: “Poporul Român vorbește de
Râm nu de Roma, când vrea să amintească pe Romani sau
Râmleni. Râm este Roma, cetate așezată pe râul Râm, zis
Rumo sau al Rumonilor, înainte de înființarea cetății Romei
de către Duci (după cum spune legenda). Râul Râm azi se
numește Tibru. Pe valea lui, înainte de zidirea cetății Roma,
s-au așezat Traci, numiți Rumoni. De la ei râul s-a numit
Rumo. Rumonii erau cam la marginea lumii Trace, înspre
apus. Rumonii erau împărțiți între ei după profesiune și
purtau - în afară de numele de Rumoni - numele profesiunii
lor sau al zonei lor. Cei din munte se numeau Sabini, adică
ciobani. Cei din câmpie se numeau Latini, adică agricultori.
Roma desigur s-a zidit pe locul unui târg vechi, Trac, făcut de
populația din Latiu de Latini și de ciobanii din munți, ziși
Sabini. Toți vorbeau limba Tracă. Legenda spune că Roma a
fost înființată de Romulus și Remus, copii gemeni, alăptați de
o lupoaică (lupul era stindardul Dacilor). Numele de Râm,
Rumo, Rumoni, Sabini și Latini, lupoaica doică și Latina
vorbită de Rumoni, deveniți Romani, arată că adevărul este
de partea legendei de origine Tracă. ‘Furatul fetelor’ a rămas
un obicei care există și la Români. ‘Răpirea Sabinelor’ a fost
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

născocită din necunoaștere. Se știe că la noi și ‘furatul’ și

‘fugitul fetei’ se fac cu voia fetei, când se opun părinții la
cununia fetei cu un ales al ei, care nu le convine lor. Dacă
‘răpirea Sabinelor’ se admite ca luarea cu forța, cu violența,
atunci trebuie admisă și cucerirea Romei. Dacă ‘răpirea’ a
fost de fapt fugit sau purtat - în înțelesul Românesc, adică
mergerea de bună voie a fetei după soț - atunci se poate trece
peste o cucerire a Râmului, considerând-o inexistentă.
Comunitatea de origine, comunitatea de obiceiuri,
comunitatea de limbă, înlătură Latinizarea fulgerătoare a
Dacilor, Latinizare care devine o altă confirmare sau dovadă
că Dacii și Romanii, care au cucerit Dacia, vorbeau aceeași
limbă, populară”.

Marea Roșie e în Oceanul Indian

Istoricul Herodot - din Caria / Asia Mică - a susținut

Polimorfismul somatidelor în Europa (de același gen în
spațiul Românic, Nordic Italic și Sudic Iberic)
Dovezi ale vechii limbi Românice există şi în formă
fizică, de exemplu în anul 1972 arheologul Ion Nania în
Mozăceni 44,34 lat. N, 25,10 long. E - cea mai mare comună
din judeţul Argeş / România - a găsit un topor de la sfârşitul
Epocii Bronzului, inscripţionat stră-Român “SVI MI PIE”
(însemnând “şi mie pios” ori - din “SVIMI PIE” - “pios de
seamă” sau “pioșenie înaltă”), cu scrierea de la stânga la
dreapta, aşa după cum s-a impus stilul de scriere apoi ca
model în toată Europa: datarea artefactului - în secolul XV
î.C. - era anterioară Fenicienilor (din alfabetul cărora ar fi
derivat cel al Grecilor iar apoi cel Latin al Romanilor); e de
considerat că există opinia derivării alfabetelor actuale
Europene din cel Pelasg, prin intermediul Geților (sursa
străveche - inclusiv pentru scrierea Feniciană - fiind cea
Pelasgă, existentă și la stră-Români). Privind Fenicienii, la
care “sama” = “înalt”, oamenii înalți fiind în general
considerați și de seamă, e de considerat - foarte serios - cum
și-a început “Istoriile” Carianul Herodot, care a trăit o vreme
pe Insula Samos, a sfinților moși Carieni, oameni de seamă
(scriind pe când Fenicienii chiar existau iar autorul nefiind
atunci combătut): “Fenicienii veniți de pe țărmurile Eritreii pe
cele ale Mediteranei, statornicindu-se în Țara pe care încă și
azi o locuiesc, se apucară îndată de un întins negoț pe Mare”.
că Fenicienii erau originari de la Oceanul Indian / Golful
Persic, el mai notând că Fluviul Eufrat curgea în aceeași apă
roșie a “Eritreii” (Golfului Persic / Oceanului Indian); de
altfel, inclusiv altă lucrare Antică - “Periplu în Marea
Eritreii”, scrisă tot Grecește, în Egiptul secolului I / deci după
jumătate de mileniu - a indicat Oceanul Indian ca “Eritreu”
(însemnând “Roșu”), Marea Roșie pe atunci fiind numită
altfel, anume “Arabică”: există și hărți, ca ale cartografilor
Abraham Ortelius 1527-1598, Jean d’Anville 1697-1782, ș.a.
reprezentând vechea situație (e de știut că în vremurile Vechii
Lumi pe coasta Indiană a Oceanului “Roșu” era foarte
populară băutura “soma” / “haoma” = sfânta zeamă / băutură
cu care în Vechea lume oamenii se omeneau). Fenicienii s-au
manifestat pe coasta Canaanului / Estul Mediteran după
Războiul Troian, ajungând cu comerțul inclusiv în Caria - de
exemplu matematicieni ca Thales din Milet ori Pitagora din
Samos având ascendențe Feniciene - și în Bazinul Dunării
inferioare (de pildă la cotul Dunării, unde era târgul
Gherghina - azi Galați - pentru electrum / chihlimbar);
Fenicienii - mari navigatori și mari negustori - s-au emancipat
în Epoca Fierului, întâi la Vest de Ghergheseii Canaanului (la
S de Ghergașii Ugaritului și la N de Filisteni / Palestinieni),
apoi în N Africii: în Antichitate, Fenicienii au dispărut din
cauza Europenilor, întâi cei Asiatici fiind ocupați de
Europenii Makedoni din Peninsula Balcanică iar apoi cei
Africani fiind ocupați de Europenii Romani din Peninsula
Apenină.

Corabie Feniciană

Se poate constata facil că “Românu-i născut poet” -

folosind şi acum “Lerui, ler” - nu este o expresie “gratuită”
276
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

(la Romani, Larii / “Lares” erau “eroii-strămoşi” - ca geniile amintirea doar a celor mai recente 7 generații, alții renunțând
ancestrale / duhurile gospodăriei - aceia fiind Gardianii / complet la așa ceva - amintirile cedându-le scrierilor -
protectorii), incantația respectivă ducând la religioasa preferând să-și dedice capacitățile mentale altor preocupări.
“aleluia”: în Bazinul Mării Negre încă din paleolitic exista Geograful Anatolian Strabon X 3:17 a scris că nu numai
scriere (așa după cum a notat filozoful Platon drept premieră poezia, ci şi muzica (cu ritmurile şi melodiile sale) aveau
mondială a oamenilor, anume că pe pilonul / columna origini Trace, istoricul Got Iordanes în “Getica” 71 a afirmat
centrală din sanctuarul capitalei Imperiului Atlant / Borean, că preoţii Geţi îşi însoţeau rugile cu muzică, cronicarul Ştefan
aşezare aflată pe o paleo-insulă ajunsă apoi pe fundul Mării din Bizanţ = “Vizandia” a reţinut că Geţii cântau la ghitări
Negre, erau gravate legile - ceea ce însemna că atunci a fost când trebuiau să transmită mesaje, etc.: aşa era mecanismul
cineva care le-a inscripționat pentru ca altcineva să le citească străvechi al mesagerilor (iar Geţii aveau o cultură orală
- pe lângă faptul că acelea au necesitat conceperea de către serioasă, în general scrierea nefiindu-le necesară, ca de altfel
legiuitori, care aveau şi organizare statală în Epoca Pietrei), nici reprezentarea Zeilor, religia fiindu-le fără icoane - fără
de la inscripțiile din Gherdap, din neoliticul Ardealului - idoli ori statui, aşa cum era caracteristic şamanilor Nordici
incluzând “Tăblițele din Tărtia / Tărtăria”, din vremea EurAsiatici - spre deosebire de alte populaţii; Geții au fost
contemporană cu Sanctuarul de la Parţa din Banat, cel mai “fundamentaliștii” religioși ai Tracilor, în secolul IV î.C.
vechi din Europa - fiind descoperită prima scriere din lume = oratorul Elen Androtion notând că Tracii nu cunoşteau
“Scriptul Dunărean”, etc. Mai mulţi autori Antici au literele şi că - în general - spre deosebire de Varvarii /
consemnat despre scrierea Pelasgă că era cea mai veche din Barbarii din Asia, Varvarii / Barbarii din Europa, care
lume (iar vadul preferat Pelasg a fost cel Pontic, încă dinainte populau aglomerările umane “var” = “bar”, considerau
de Potop): de exemplu “Cartea jubileelor” - canonică în scrierea ca ruşinoasă, la ei înţelegerile fiind numai verbale iar
Biserica Ortodoxă Etiopiană / un jubileu având 50 de ani - a cuvântul “dat” având valoarea “jurării”).
notat că înainte de Potop îngerii scriau pe “Tăbliţe Cereşti”
(iar tot pre-diluvian, patriarhul An, respectiv Eno = Enoh,
înaintaşul lui Noe din Sudicul Corn al Abundenţei a scris -
după întâlnirile sale cu îngerii din Cer - prima carte din lume,
ceea ce conectează și Nordicii Atlanţi de ştiinţa lui, el fiind
“moşul Cher / Her”, adică “Her-mes”, după cum a fost
echivalat în EurAsia; puterea nemuritorului An Ceresc se
reînnoia anual în spațiul Atlant / Pontic, aflat în N Cornului
Abundenței, Tradiția Românească - din spațiul Carpato-
Dunăreano-Pontic, adică din acel areal - conservând de pildă,
ca urmașă directă, dovedită în continuitate milenară, Magia
Anului Nou peste cel Vechi / împreună cu legendarul
ansamblu aferent de mituri și rituri). Biblia menționează cu
mai multe prilejuri numele celor înscriși în ceruri; se poate
remarca despre Gherga că și-a avut de la început numele scris
în Cer (începând cu Veghetorii îngeri Gregori). Este de
observat că filozoful Elen Platon din Atena n-a fost primul
din istorie care a scris despre Atlantida (înaintea lui au fost
alţii; de la Platon însă - fiind mai recent în timp decât ceilalţi
- s-au păstrat cele mai multe notiţe despre Atlantida): spațiul
Atlant - al Atlantidei / respectiv al Imperiului Atlant - a fost
consolidat la N de Anatolia, acela fiind spațiul Pontic,
colectorul apelor dulci din spațiul Dunărean. În Epoca
Bronzului - inclusiv în spațiul Carpatic / traversat de cursul
Dunărean - genealogiile dar și legile, religioase ori ale
societății, rămase de la Pelasgi, erau memorate “în versuri”
pentru a fi mai ușor transmise, de pildă, în afara creațiilor
proprii, inclusiv producțiile epopeice V Anatoliene din Epoca
Fierului, ca ale poeților Gherghiţi / Gherghini Homer,
Hesiod, ș.a., fiind apreciate de Geto-Dacii din actualul spațiu
Român, Antic aceia vorbind un Grai apropiat Latinei vechi /
spre dezamăgirea cercetătorilor dorind să reveleze o limbă
Dacă distinctă (ce n-a fost găsită, în ciuda eforturilor
îndelungate), etc.; e de reţinut că omenirea întâi a trecut prin
Civilizaţia memoriei iar apoi a trecut prin Civilizaţia scrierii
(străvechii înţelepţi având abilităţi mentale uriaşe de stocare a
datelor, abia mult ulterior - pentru a face faţă societăţilor
inclusive - Homo Sapiens ajungând copleșiți la utilizarea Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al
scrierii, la început din motiv religios iar după aceea din limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” din
raţiuni comerciale, intelectuale, etc.): cu timpul, în diverse anul 2009 a scris despre “ler, cuvânt care serveşte ca refren la
medii, memorările înaintașilor s-au tot redus, de exemplu în colinde: românescul ‘ler’ înseamnă ‘vreme’, ‘timp’
Evul Mediu la populațiile Turke rămânând obligatorie (referindu-se la cineva în floarea vârstei); întâlnit în expresia
277
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
‘a-i trece (cuiva) lerul’ are sensul de ‘a fi îmbătrânit’ dar cu
farmec, însemnând ‘cândva în vremurile de început,
vremurile fericite de demult’ / un timp mitic, fericit. În plus,
românescul ‘ler’ / ‘lerui’ poate fi asociat cu albanezul ‘lere’
pentru ‘naştere / răsărit’, sensuri cvasi-identice; astfel, pare să
fie vorba de un radical vechi traco-iliric ‘ler-’ cu sensul de
‘început / răsărit’, cu referire la naşterea unei divinităţi pre-
creştine”. În spaţiul Român, străvechea urbanizare din oraşele
neolitice / unde se practica şi prima scriere din lume - tipică
societăţii organizată matriliniar - a dispărut în Epoca
Bronzului, după valurile Kurgane, datorită acelora trecându-
se la vigurosul rural dominat patriliniar (evidenţiat de Geto-
Daci în Epoca Fierului şi Antichitate); pentru cetate / oraş în
Tracă se folosea “para” - în Sanscrită era “pura” - astfel
derivând în vechea Greacă “polis” iar în Română fixându-se
termeni ca “a apăra”, “perete”, etc. (sensul iniţial al
toponimelor Orşova, Orăştie, Oradea, etc. a fost de a indica
oraşul din afara cetăţii “dava”). În anul 1941, Gheorghe
Lisseanu - membru corespondent al Academiei Române - a
scris: “Numirea de Orăştie păstrează, în sine, însuşi cuvântul
‘vár’ = cetate / castru. Acest ‘var’ este un termen împrumutat
de Unguri. Faptul că Ungurii, împrumutând cuvântul ‘var’, au
păstrat pe ‘v’ iniţial ar fi o dovadă că împrumutul s-a făcut
relativ târziu, căci popoarele Mongole nu pot pronunţa pe ‘v’
de la începutul vorbelor. Vlach ne dă Ungureşte ‘oláh’;
popular ‘varos’ se va fi spus ‘aroş’ / ‘oraş’.” Din acelaşi
motiv lingvistic Mongol al evitării “V” la începutul
cuvintelor / numelor, primii Unguri au preferat să folosească
Balaton pentru Valaton: marele Lac Panonic - pe malurile
căruia cândva au trăit Valahii - a fost înglobat în Regatul
Medieval al celor care pe Dunărea mijlocie au ajuns să fie
vecinii apuseni ai Românilor; transferul din “R” în “L” s-ar fi
manifestat şi la orăşeni, locuitorii “Var” - Varahi / “Va-Rahi”
- ajungând Valahi, mediul urban caracterizând stră-Românii
neolitici, care obişnuiau să trăiască în asemenea aglomerări
umane de la vaduri, locuri unde venerau Soarele Ra, ca “Ra-
mani” / Ramani. În N Indiei / Bazinul Ghaggar, indigenii
Barahi / Brah-mani erau oamenii sufletului Ba al Soarelui Ra,
ceea ce asamblat era “Ba-Ra” = rădăcina pentru numele Țării
Bhărat și denumirea preoților brahmini, egalarea “B”/“V”
fiind atestată de specialiști ca validă și acolo, India efectiv
fiind Vharat / “Vha-rat” = “regatul orășenilor”. De altfel,
pentru “varos” / “oraş” - “polis” în Greacă ori “târg” în
Română sau “grad” ori “burg” la alţii - s-au putut distinge
deopotrivă conexiunile dintre Sf. Ra, popular uzitat ca “pura”
/ “pula” cu “polis” ori a lui Gherga cu celelalte denumiri
(târg, gorod / grad, burg, etc.): în aglutinantul oraş / mediu
urban - care a generat termenul de “politică” dar şi pe cel de
“politeţe”, etc. - s-a definit de la început manifestarea Gherga,
îndeosebi sexuală, cu valenţe mistice, activităţile de gen fiind
nu numai la sat / în mediul rural, ci şi acolo, la oraş / în
mediul urban (pe scară chiar mai mare, profitând de
aglomeraţia / aglutinarea corespunzătoare), astfel rezultând
onomastica semnificativă a aşezărilor po-pulaţiei grupată aşa;
orăşeanul era politicos considerat “domn”, ca având
autoritatea de “stăpân” (în mediul Român fiind inventariate
numeroase formule de politeţe, împreună cu variantele lor).
Conform Dr. Adrian Poruciuc, “rădăcina Indo-Europeană
‘per’ însemnând ‘a procrea’ (la vechii Egipteni ‘per’ având
înţelesul de ‘a apărea’ / ‘a se naşte’) nu provenea din vreo
coincidenţă, ci a fost la baza Tracului ‘poris’, cu originea pre
Indo-Europeană în idiomurile neolitice paleo-Balcanice”.
(Încă din Epoca Pietrei, în general vulva era imaginea
278
arhetipală a mamei iar falusul era imaginea arhetipală a
tatălui, ambele emblematice pentru Cultul Fecundității și
Fertilităţii, atât în mediul rural / sat, cât şi în mediul urban /
oraş). Rădăcina “DN” - folosită de pildă la Iranianul “dănu”
pentru “Râu” - s-a regăsit din vechime în titulatura de
“domn” pentru omul = “man” de pe Râu (în Latină folosindu-
se “dominus” pentru “lord” - adică “posesor” / “dominator” -
“domus” pentru “casă”), etc., din trecutul îndepărtat “Ro-
mânii” fiind ştiuţi ca stăpânii / domnii apelor, respectiv
“Valahi” şi respectaţi ca atare: Eden / “Ed-En” era
literalmente locul “ud al lui An” (în Română existând atât
“ud”, cât și “An”, în legături cu străvechiul înțeles de Rai ce
era odată în spațiul stră-Român; în “Epopeea lui Ghilga-meș”
a marelui rege Sumerian post-diluvian, referințele explicite la
Eden ca loc foarte umed au fost studiate de exemplu și de
către arheologul American James Pritchard 1909-1997).
Utilizarea termenului de Valahi - pentru oamenii consideraţi
ca “ai valurilor” - pe uscat corespundea denumirii atât a celor
traversând platourile îngheţate, cu aspectul ca Mări vălurite
de nea, cât şi a realizatorilor valurilor de pământ (forme
megalitice ştiute şi ca “brazde”, create de Uriaşii “ji-dovi”
până la cele mari ca nişte “jiduri” = ziduri pentru aşezările lor
botezate ca “var”, locuite de “varahi” / “valahi” = orășeni și
păzite de citadelele numite “dave”, locurile îngrădite cu
domnii din domuri / case, respectarea unor bărbaţi din mediul
urban ajungând până la formularea “domnii de la oraş”; de
exemplu, “Limes TransAlutanus sau Valachicus”, aşa după
cum apare în “Istoria românilor” de Academia Română, a fost
în Muntenia valul de pământ lung de 235 km - paralel cu
Râul Olt, între Fluviul Dunărea / Poiana 43,44 lat. N, 24,57
long. E, judeţul Teleorman şi Munţii Carpaţi / Râşnov 45,35
lat. N, 25,27 long. E, judeţul Braşov - lat de circa 11 metri şi
înalt de circa 3 metri, ce în prima jumătate a secolului III a
constituit graniţa de răsărit a Daciei Romane). Dr. Tatiana
Slama 1920-2011, care a cercetat “Conceptul de
‘bunăcuviinţă’ şi formulele care îl exprimă în limba română”,
a enunţat că “rădăcinile conceptului de politeţe se află, în
mare măsură, în tradiţia rurală, populară”. Aşadar, nomazii
Pelasgi care s-au încumetat să traverseze pustiuri vălurite de
zăpadă au fost Valahi, la fel ca “Oamenii valurilor” păzind
vadurile - de treceri ale apelor - aglomeraţi (din raţiuni de
rentabilitate) pe maluri în aşezările urbane / numite “Var”,
întărite cu valuri de pământ.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Dr. Adrian Poruciuc în cartea “Sub semnul
Pământului Mamă” din anul 2013 a scris ce a fost la sfârşitul
Antic în spaţiul Rumân / Român: “Retragerea Romei a
marcat începutul unei perioade în care aspectele de viaţă
urbană din Dacia s-au deteriorat destul de rapid, dispărând
toate oraşele romane până în secolul V. Pe parcursul unei
perioade de aproximativ un secol şi jumătate, locuitorii
Daciei (incluzându-i atât pe urmaşii direcţi atât ai
latinofonilor colonizaţi, cât şi pe ai localnicilor romanizaţi) au
rămas doar cu viaţă rurală şi cu obiceiuri de sorginte mai ales
preromană, dintre care unele aveau adânci rădăcini în
preistoria sud-est europeană. Practic, în cele mai multe
teritorii ale părţii nordice a Peninsulei Balcanice, stilul de
viaţă rural-analfabet a rămas apoi dominant pe parcursul
Evului Mediu şi în prima parte a Epocii Moderne. Dar lipsa
ştiinţei de carte nu a însemnat şi imposibilitate de continuitate
culturală. Dimpotrivă, transmiterea tradiţiilor ‘prin viu grai’
de la o generaţie la alta - fără reale prohibiţii sau prescripţii
(cu excepţia celor destul de blânde venite din partea bisericii
creştine de rit răsăritean) - poate explica, de fapt,
spectaculoasa păstrare a unor elemente precreştine,
preromane, şi chiar preindoeuropene în folclorul românesc,
ca remarcabilă parte din cultura tradiţională sud-est
europeană”. Geţii / Dacii vorbeau vechea Română înaintea
sosirii doar peste unii din ei - şi doar pentru relativ scurt timp
- a unor Romani folosind Latina (limba administraţiei
Imperiului Romei - limbă ce a dispărut - Româna însă
rămânând, fiind mai populară); de altfel, nu era născut în
Peninsula Apenină / Italică nici împăratul Marcu Traian al
Romanilor: a fost cel care i-a învins pe Daci. După ce
majoritatea istoricilor au demonstrat continuitatea trimilenară
de netăgăduit în spaţiul actualei Românii, e ciudat că unii
dintre ei au susţinut existenţa limbii numai ca bimilenară,
pentru primul mileniu (când se vorbea stră-Româna)
declarându-se incompetenţi a recunoaşte pur şi simplu că era
vechea Română / preferând clasificarea ei sub forma de
“limbă necunoscută”: o chestiune care academic nu poate
rămâne aşa, din moment ce deja se cunosc binişor în lume
limbi şi mai vechi de 3 milenii (unele dispărute au putut fi
descifrate după mult timp iar de pildă în Balcani prin Greacă
se perpetuează o limbă trimilenară şi la fel Româna - chiar
dacă în forma Modernă - e în uz şi azi, ceea ce clar înseamnă
plus-valoare, în beneficiul patrimoniului universal, căci
Româna s-a impus ca limbă primordială). Un parcurs
asemănător celui atribuit Românei ca hiatus a fost trasat de
către cercetători Latinilor - apăruţi în Peninsula Italică la
sfârşitul mileniului II î.C. - şi limbii Latine vorbită acolo de
urmaşi, atestată numai de la mijlocul mileniului I î.C., deci cu
diferenţă de multe secole între formarea etnică şi formarea
lingvistică; totuşi, faţă de majoritatea naţiunilor din lume la
care din strămoşi s-a vorbit proto-limba proprie / “maternă”,
la Români ar fi fost o severă anomalie, strămoşii Românilor
chipurile vorbind orice altceva decât stră-Româna (ideea unei
aşa colosale excepţii coborând din constatarea absenţei în
general a scrisului / ceea ce însă nu însemna că Graiul era
altul decât cel stră-Român). La Geto-Daci, renumiți drept
conservatori ai străvechilor Tradiții, lipsa scrierii la nivelul
majorității impunea “înşurubarea” limbii în mod foarte
profund în matricea existenţială - căci era parte din fiinţa lor -
mai profund decât de exemplu “înşurubarea” ideii din Epoca
Modernă la Români că limba Română ar fi existat numai din
Evul Mediu (chiar ca existând doar din a doua jumătate a
perioadei de 3 milenii - adică de un mileniu jumătate sau
279
chiar de numai un mileniu - după cum susţin cei mai radicali
activişti a aşa ceva); susţinătorii aberaţiei filologice /
lingvistice nu sunt capabili să producă nici o dovadă solidă
despre limba “diferită” vorbită în prima jumătate a perioadei
în cauză - adică în primul mileniu şi jumătate, când în spaţiul
Carpato-Dunăreano-Pontic se utiliza vechea Română,
succesoarea stră-Românei din Erele precedente - iar
perpetuarea unei asemenea propagande e de fapt continuarea
atacului atât la limba Română, cât şi la fiinţa Românilor (pe
principiul minciunii repetate până devine adevăr): fără să
probeze discontinuitatea limbii atunci când a fost probată
continuitatea populaţiei, ipoteza că limba Română şi Românii
ar fi apărut pe la sfârşitul Antichităţii sau începutul Medieval
n-are bază ştiinţifică decât între susţinătorii atacării neamului
Românesc (chiar şi un exerciţiu logic simplu ar evidenţia
anomalia chipurile reuşită de atacatorii Romani, ca în timp de
doar câteva generaţii, după ce au omorât floarea bărbaţilor
Geto-Daci, să reuşească “ştergerea” matricii existenţiale a
puţinelor Geto-Dace cucerite - care nici nu foloseau scrierea,
deci vorba le era impregnată inclusiv în felul de a gândi, etc. -
iar apoi urmaşele, foarte interesate să-şi abandoneze limba
maternă, “eliberate” prin “mărinimia” Romană, să fi
continuat prin copii şi nepoţi timp de secole multiplicarea
entuziastă / difuzarea eficientă a Latinităţii printre mult mai
numeroşii compatrioţi neafectaţi până atunci de Romani şi de
Latinizare, tocmai într-un timp când Latina dispărea din
lume, începând chiar cu Roma, vatra ei). Ţinând cont că în
Europa ultimului mileniu nu s-a mai format nici un popor
nou, imaginaţia atacatorilor fiinţei naţionale Române a ajuns
de felul că poporul Român a fost ultimul format pe continent
(adică exact contrar / simetric opus adevărului); o remarcă ar
putea fi despre atacarea identității Române, că nu e exercitată
de pildă asupra vecinilor - Bulgari, Sârbi, Maghiari,
Ucraineni - ceea ce de fapt denotă importanța Românilor, ai
căror strămoși au format cel mai vechi popor European,
anume cel Pelasg. În anul 2008, Dr. Aurora Peţan de la
“Institutul de Lingvistică” al Academiei Române a afirmat:
“Există un război împotriva limbii române, căci există un
război împotriva identităţii noastre. Iar singurul mod prin care
ni se pot tăia rădăcinile este îndepărtarea de limba noastră.
Constantin Noica spunea că vorbirea omului este fiinţa lui.
Deci pentru a-i lua unui om sau unui neam identitatea, trebuie
să îi distrugi limba: atât istoria limbii, cât şi spiritul ei. Căile
pe care se desfăşoară lupta împotriva limbii române şi,
implicit, a identităţii noastre, sunt numeroase. La nivel
academic, savanţii, fie ignoranţi, biete marionete oportuniste,
fie vânduţi cu totul şi potrivnici intereselor neamului, depun
eforturi în a ne falsifica rădăcinile. De aici aversiunea făţişă,
devenită un adevărat război, faţă de civilizaţia dacilor şi faţă
de tot ce înseamnă componenta străveche a limbii române:
cetăţi dacice lăsate pe mâna jefuitorilor, triste figuri de
academicieni care se extaziază în faţa ideii cuceririi Daciei şi
a masacrării dacilor care şi-au apărat pământul, dicţionare şi
tratate ridicole, care caută să demonstreze că dacii au renunţat
brusc, definitiv şi în masă la limba lor, iar limba română este
continuarea limbii latine, devenită imediat un ‘primitor
universal’, o ‘limbă ospitalieră’ care a renunţat de bună voie
la tot ce a avut specific şi a luat de la alţii tot ce are acum.
Mass-media este un alt canal prin care se duce acest război.
Presa şi internetul promovează cu mare insistenţă sărăcirea
limbii, mai ales în rândul tinerilor. Este adevărat că limba
oglindeşte realitatea din jurul nostru, dar este la fel de
adevărat că şi noi suntem modelaţi, foarte subtil şi eficient, de
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

limba pe care o vorbim. Dacă folosim zi de zi un vocabular că “Limbile românice nu vin de nicăieri. Ele erau aici. Erau
sărac, vom deveni repede la fel de săraci în spirit”. graiuri locale. E clar că au aceeași origine, o limbă mamă,
care nu este latina. Latina este o soră sau mai degrabă o
verișoară a limbilor românice. Dacă nici romanii nu vorbeau
latina, cum poate cineva să susțină că locuitorii din ținuturile
noastre au renunțat la limba lor înlocuind-o cu alta pe care n-
o înțelegeau și chiar mai grav, că au început să o vorbească
atât de rău încât au pierdut pe drum cazurile şi genurile
gramaticale? Cum se face că această limbă nouă e atât de
diferită de latină încât latina devine de neînţeles? Şi că toate
schimbările s-au produs în doar câteva secole? Prea multe
întrebări fără răspuns, căci explicaţiile date pentru a justifica
schimbările lingvistice pornind de la latină nu sunt
convingătoare. De fapt nici nu răspund la întrebările pe care
tocmai le-am formulat. E posibil să existe altă explicaţie? Să
vedem mai întâi ce s-a întâmplat cu alte limbi mediteraneene.
Faptul că în partea din Dacia cucerită de Romani s- Comparând, spre exemplu, greaca modernă cu cea clasică,
au găsit vestigii ale ocupanţilor nu înseamnă că acolo şi observăm că distanţa dintre ele nu e atât de mare ca distanţa
atunci s-a născut poporul Român ori limba Română; aşa ceva, dintre latină şi limbile românice. La fel şi în cazul limbii
în accepţiunea cea mai timpurie agreată de diversioniştii turce. Şi exact acelaşi lucru se poate spune despre arabă.
respectivi “Latino-maniaci” - pentru care “Latinitatea” a Faptul că diferenţa dintre limbile moderne şi cele clasice e
ajuns o doctrină aproape de talia dogmei religioase - anume atât de mică înseamnă că procesul de schimbare lingvistică în
că pe la mijlocul mileniului I numai mulţumită efortului interiorul unei limbi nu se produce de la o generaţie la alta
pedagogic Roman, de a-i determina pe autohtoni să înveţe prin ‘mutaţie spontană’. Ibericii n-au vorbit latina, nici
limba duşmanilor ireversibil şi s-o uite pe cea nativă / romanii care au venit în Peninsula Iberică nu vorbeau latina;
maternă a lor, ar fi apărut Românii şi Româna vorbită de ei, fiecare îşi vorbea limba proprie. Latina se vorbea doar în
frizează absurdul, împingând Istoria Românilor în derizoriu Laţiu, o zonă foarte mică a Peninsulei Italice; ştim asta şi
(căci dacă inclusiv lingvistic sunt vizate doar repere recente, pentru că poetul Naevius pe piatra mormântului şi-a lăsat în
atunci şi Româna Modernă - a secolului XXI - prin anul 201 î.C. textul că ‘romanii au uitat limba latină’.” (De
numeroasele neologisme se poate declara ca “nouă” faţă de altfel, Latinul “lateo” înseamnă ascuns iar Latinul “latens” =
Româna din urmă cu un secol, după cum şi Româna secolului latent).
XX prin numeroasele neologisme de la timpul ei era “nouă”
faţă de Româna anterioară cu un secol / adică aceea din
secolul XIX, ş.a.m.d., baza Românei însă nefiind “buchetele”
de neologisme apărute în timp, aşa că referirea la ele ca
ajunse să fie esenţa limbii iar nu adausuri limbii n-are
relevanţă ştiinţifică): vechea limbă Română, ştiută cândva şi
ca Latina rustică sau vulgară - limbă Barbară - a fost
echivalenta aşa-zisei Indo-Europene comune (dinaintea
existenţei Romanilor în Peninsula Italică / iar chiar aşa o
exagerare - că Latina a fost “mama” Românei - e flagrant
abuzivă). Româna nu s-a tras din Latină, nici Latina nu s-a
tras din Română: ambele limbi s-au tras - la fel ca surorile ori
verișoarele lor - din aceeași sursă Indo-Europeană / Kurgană.
De pildă, în anul 2007 lingvistul Francez Yves Cortez a
demonstrat că “Franceza nu vine din Latină”, printre altele şi
exemplificând: “Cum se zice ‘tratat’? În franceză ‘trate’, în
spaniolă ‘tratado’, în italiană ‘tratato’, în română ‘tratat’; în
latină? ‘Fuendus’! Cum se zice ‘dezastru’? În franceză
‘desastre’, în spaniolă ‘desastre’, în italiană ‘desastro’, în
română ‘dezastru’; în latină? ‘Clades’! Cum se zice ‘luptă’?
În franceză ‘luta’, în spaniolă ‘lucha’, în italiană ‘lota’, în
română ‘lupta’; în latină? ‘Pugna’! Etc. În toate limbile
românice terminologia coincide, însă nu şi cu latina. Ele
provin din ceva comun; e clar că au aceeaşi origine, o limbă
mamă, care nu este latina. Mai degrabă, latina a fost o
verişoară a limbilor românice, nu mama lor! Să ne înţelegem,
nu neg influenţa latinei, însă aceea a fost ulterioară, o
influenţă din Evul Mediu”. (În Latină, la nişte mari cuceritori
cum au fost Romanii, câmpurile semantice importante - ca ale
războiului, familiei, etc. - au fost diferite de cele ale limbilor
Românice). În anul 2013 - când a scris cartea “Nu venim din
latină” - lingvista Catalană Carme Jiménez Huertas a afirmat
280
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Cercetătoarea Catalană a continuat în anul 2016
argumentarea că strămoşul comun al limbilor Românice -
între care se numără şi Româna - nu a fost limba Latină, ci o
limbă cu mult mai veche, vorbită de păstorii din Munţi care
au migrat către Europa: “Sistemul de învăţământ spaniol
porneşte de la premiza că limba mamă este latina şi ex-
plicarea transformărilor lingvistice pe asta se bazează.
Gramatica istorică ne spune că latina a suferit în timp
schimbări succesive, devenind aşa-zisa latină vulgară care, la
rândul său, prin noi şi adesea complicate transformări, a
format limbile romanice. Limbile romanice ar fi, aşadar,
rezultatul degenerării latinei, deci ar trebui să semene cu
mama lor, limba latină, la fel de mult sau chiar mai mult
decât seamănă între ele. Or, lucrurile stau chiar pe dos!
Limbile romanice / românice seamănă mai mult între ele
decât cu limba latină, inclusiv cele îndepărtate, în aparenţă,
cum sunt româna și galiciana. Latina a fost ‘limba de cultură’
a jumătate de Europă, timp de multe secole. Ştiinţele
umaniste au folosit-o în studiul juridic, istoric, literar şi - mai
ales - religios. Chiar şi astăzi o folosim, de exemplu, pentru
denumirile ştiinţifice ale plantelor. În Evul Mediu, era cea
mai importantă limbă din Europa, pentru că era limba scrisă
universală. Dar când latina a fost aleasă ca limbă de cultură,
ea era deja o limbă moartă, nu se mai vorbea nativ nicăieri. A
fost consacrată intenţionat, tocmai pentru că nu mai putea fi
înţeleasă decât dacă o studiai. Era limba puterii. Plebea,
pătura de jos a societăţii, adică cei ce nu făceau parte din
nobilime şi cler, nu aveau acces la cultură, pentru că nu
înţelegeau latina. Oamenii au fost nevoiţi să o accepte, pentru
că a fost impusă de sus în jos, dar populaţia de fapt nu a asi-
milat-o niciodată. A rămas doar o limbă scrisă, nu vorbită.
Chiar în Imperiul Roman, latina era doar o limbă planificată
şi impusă, pentru a comanda trupele şi a unifica armatele de
diverse origini, pentru a redacta documente. Am descoperit că
nu există, de fapt, nici o dovadă a existenţei latinei vulgare,
adică a latinei vorbite de popor. Dovezile arată că se scria în
latina clasică, dar se vorbea în alte limbi. Nu doar că limbile
românice seamănă mult mai mult între ele decât seamănă cu
latina, dar, în timp, au adoptat soluţii care nu au nimic de-a
face cu latina. Ni se spune, de exemplu, despre cuvintele
catalane ‘cap’ şi ‘nas’ că vin din latinescul ‘caput’ şi
respectiv ‘nasus’. Şi, cu toate acestea, în română se spune tot
‘cap’ şi ‘nas’, exact ca în catalană, o limbă anterioară
latinizării! Şi nu doar cuvintele izolate coincid; când un
român spune: ‘tot s-a pierdut’, un catalan înţelege fără
probleme, pentru că fraza se construieşte la fel şi în catalană
‘tot s’ha perdut’ sau în castiliană ‘todo se ha perdido’. Cu
greu se pot atribui întâmplării asemănările dintre aceste
construcţii care, pe de altă parte, nu au nimic de-a face cu la-
tinescul ‘omnia perdita’. Se spune că din latină vine şi ‘casa’,
unde are sensul de colibă. Însă latinii îşi numeau casele
‘domus’. Şi, cu toate acestea, în română, dalmată, italiană,
occitană sau portugheză casa înseamnă casă. Astfel de
exemple sunt numeroase. La ele se adaugă chestiuni mai
serioase, precum faptul că toate aceste limbi, în mod inexpli-
cabil, pur şi simplu, şi-au pierdut genurile din latină. Chiar şi
româna are genuri prin flexiunea articolului, nu a
substantivului propriu-zis. Faptul că întâlnim astfel de ase-
mănări între, să zicem, română și catalană, despărţite acum de
5 limbi diferite şi de peste 2 mii de kilometri, e greu de
explicat. Singura explicaţie este că toate aceste limbi au avut
o mamă comună, dar care nu a fost latina, ci o limbă mai
veche. Tind să cred că exista o limbă a popoarelor de
281
transhumanţă, cu mult mai veche decât formarea Imperiului
Roman, o limbă comună a populaţiilor ce locuiau în munţi şi
se ocupau de păstorit, şi care a avansat prin transhumanţe în
toate zonele Europei. Diferenţele majore au început să apară
când toate acele grupuri migratoare s-au stabilit într-un
anume loc şi au început să devină sedentare. Oricum,
asemănările dintre română, occitana vorbită în sudul Franţei
şi limba bascilor vorbită în Pirinei, sunt surprinzătoare. Mai
cred că aceste limbi românice nu vin de nicăieri. Ele erau
aici. Erau graiuri locale, uşor diferite pe măsură ce se înde-
părtau lingvistic şi geografic de locul de vorbire. Faptul că în
România, de pildă, se vorbeşte o limbă românică, pe un teri-
toriu mult mai extins decât cel ocupat de romani şi că această
limbă seamănă izbitor cu românicele occidentale, deşi nu s-a
aflat în contact cu ele în ultimele 2 milenii, ne trimite, încă o
dată, la o mamă comună a acestor limbi, mult mai veche de-
cât procesul de latinizare. Limbile românice împărtăşesc un
procent important de caracteristici fonetice, lexicale,
morfosintactice şi semantice, ceea ce demonstrează un grad
înalt de înrudire, cu o tipologie lingvistică ce le relaţionează
între ele, dar le diferenţiază de latină. Fonetica şi
morfosintaxa limbilor românice nu aparţin tipologiei latine,
acesta este adevărul. Cu latina ar fi o legătură de înrudire, nu
de filiaţie. O altă posibilă explicaţie a dat-o arheoloaga
lituaniană Maria Gimbutas. Ea a afirmat că în Europa a exis-
tat o veche civilizaţie, care nu era indo-europeană, şi care și-a
avut rădăcinile în Epoca Pietrei. Acea civilizaţie ar fi format
culturi regionale cu aproximativ 7 milenii înainte de Christos,
fără influenţe din Orient, dar la fel de dezvoltate ca şi
contemporanele lor din Anatolia. La mijlocul mileniului VI
î.C., în prim plan a apărut cultura Vincea-Turdaş descoperită
pe teritoriul României. Subiectul acesta ar trebui cercetat mai
în profunzime. Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, limba şi
scrierea cea mai veche din Europa ar putea proveni din zona
dintre Carpaţi şi Balcani. M-am bucurat să descopăr limba
română şi să văd că în ea se confirmă toate ideile mele. În
sensul acesta, am constatat că în România există deja o
mişcare ce încearcă să ne transmită că e mai probabil ca
latina să provină din strămoaşa limbii române, decât româna
din latină. Nu avem destule cunoştinţe pentru a evalua această
ipoteză, dar sunt date care permit începerea investigaţiilor
lingvistice de către voi, românii. Tăbliţele de la Tărtăria,
aparţinând culturii Vincea-Turdaş, au o vechime de 7300 de
ani şi, în mod curios, ele au similitudini cu pietrele pictate din
Franţa şi cu cele din Portugalia. Latinizarea Daciei ridică
mari semne de întrebare, pentru că este imposibil ca o limbă
să sufere un proces de modificare ce durează de obicei
milenii, în doar 165 de ani, şi cu un teritoriu doar parţial ocu-
pat, unde revoltele erau frecvente. În plus, spre deosebire de
Spania, unde a existat jugul Bisericii Catolice, în România
latina nu s-a impus ca limbă de cultură. Unitatea lingvistică a
României nu se poate explica prin romanizare, de altfel,
factorii de romanizare sunt mult mai puţini decât în alte părţi
ale Europei. Nu este simplu să schimbăm lucrurile. Vă daţi
seama că o astfel de teorie acceptată ar duce la schimbarea
tuturor manualelor şcolare şi a cursurilor din universităţi.
Orice schimbare, la început, produce teamă. Trebuie
continuată munca de cercetare, altă cale nu există!”
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Modernă. Trebuie avut în vedere faptul că majoritatea

populației era analfabetă, așa că scrierea într-o limbă moartă a
restricționat accesul la cunoaștere, ceea ce înseamnă că doar
grupurile elitiste o puteau accesa. Se acceptă fără discuții
despre cuvânt că își are originea acolo unde s-au găsit
dovezile sale scrise, fără a argumenta că limbile sunt, mai
presus de toate, orale. Și cărțile repetă că tot ceea ce arată ca
latină provine din latină. Desigur, oricine s-ar putea întreba
ceva la fel de elementar precum de ce nu înțelegem latina,
dacă este limba noastră maternă. Realitatea este că, odată ce o
‘cunoaștere’ a fost stabilită iar aceasta devine parte a predării
oficiale, nimeni nu o mai pune la îndoială. Și, în acest
moment, puțini sunt cei care gândesc, pentru că este mai ușor
să urmăm minciuna oficială decât să punem întrebări care ne
obligă să înfruntăm adevărul. Este posibil ca o limbă maternă
să nu lase moștenire fiicelor sale nici morfologia, nici sintaxa,
nici legile fonetice, nici structura și ordinea constituenților
propoziției? Distanța structurală și sonoră dintre latină și
limbile romanice este atât de mare încât este evident că nu
există nici o relație de filiație. Latina nu poate fi mama
limbilor romanice. Deci, cu ce argumente este susținută teoria
romanizării? Se caută asemănări lexicale. Sunt date procente
de cuvinte similare și etimologiile sunt reconstruite
artificial. Trebuie avut în vedere că multe cuvinte sunt
asemănătoare prin rudenie (la fel cum eu arăt fizic și chiar
comportamental ca unii dintre verii mei, având un ‘aer de
familie’), așa că nu trebuie să cauți cine e de la cine. Pe de
altă parte, privind neologismele, deși toate limbile au
propriile mecanisme de inventare a termenilor noi, greaca și
latina au fost folosite de secole pentru a crea vocabulare
După ce în anul 2019 lingvista Catalană Carmen
noi. Și în al treilea rând, când apare o nouă tehnologie,
Jiménez Huertas a scris cartea “Suntem făcuți din limbă”, a
aceasta este de obicei încorporată împreună cu vocabularul
afirmat în anul 2023: “Teoria actuală a evoluției limbilor este
țării sale de origine, așa că avem de pildă mulți termeni
complet depășită. Limbile nu se comportă așa cum ni s-a
folosiți în bucătărie provenind dintr-o limbă, în timp ce
spus, nu se deformează și nu pierd elemente morfosintactice
termenii tehnologici au ajuns folosiți din altă limbă. În același
în câteva generații. O vedem clar cu ceea ce s-a întâmplat la
mod în care evoluția speciilor de la maimuță continuă să fie
jumătate de mileniu după sosirea în America: spaniola vorbită
justificată în ciuda faptului că nu a fost găsită
în țările hispanice continuă să fie spaniolă, portugheza vorbită
încă veriga lipsă, unele limbi sunt făcute să derive din altele
în Brazilia este încă portugheză, engleza vorbită în SUA este
pe baza migrațiilor masive pe care genetica și arheologia le-
încă engleză. Nimeni nu s-a oprit nici din conjugarea
au negat. Știați că granițele arheologice și genetice coincid
verbelor, nici nu a plasat verbul la sfârșitul
practic cu granițele lingvistice? Schimbarea limbii este un
propoziției. Limbile nu se schimbă atât de repede. Există
proces mult mai lent decât se crede în mod tradițional. Din ce
unele variații în lexic (cuvinte) și în prozodie (pronunțare,
în ce mai mulți cercetători apără ideea de stabilitate
accent) dar încă ne înțelegem foarte bine după 5 secole.
lingvistică cu diferite ritmuri evolutive și momente specifice
Imperiul Roman, în diferite etape, a cuprins zeci de țări cu un
de schimbare accelerată. Noile generații de arheologi și
total de sute de comunități etnice care vorbeau tot atâtea limbi
lingviști lucrează pentru a stabili un nou cadru teoretic bazat
și dialecte. Palestina a fost sub conducerea sa timp de 8
pe ideea de continuitate, vechime și stabilitate a
secole, grecii și egiptenii timp de 4 secole. Dar asta nu
limbilor. Paradigma de continuitate paleolitică unește această
înseamnă că populațiile fuseseră latinizate. Cum să credem că
mișcare pentru întreaga familie indo-europeană. Latina se
o mână de romani a reușit să-i împiedice pe locuitorii unui
aseamănă mai mult cu limbile germanice decât cu limbile
întreg imperiu să vorbească limba strămoșilor lor? Nimeni nu
romanice. În gramatica istorică predată la universitate era
adoptă limba inamicilor! Fermierii, minerii, pescarii, sclavii,
imposibil de înțeles propozițiile infinitive dintr-o limbă
ni se spune că toți au început să mormăie latina. Dar dacă
romanică: trebuia să apelezi la engleză. Era imposibil de
numai patricienii ar fi vorbit latină? Armatele erau formate
explicat pierderea cazurilor gramaticale ca un proces
din mercenari, deci nu puteau fi agenți ai latinizării. Nu
degenerativ, deoarece în germană ele rămân în perfectă
existau școli, nu exista televizor. În plus, iar această
utilizare. Pur și simplu: piesele puzzle-ului au fost aranjate
informație este importantă, ni se spune că limbile romanice s-
greșit! Româna a fost piesa care mi-a permis să rearanjez
au format când Imperiul Roman deja căzuse, prin urmare, nu
totul. Baza lingvistică a românei provine din limba geto-
au mai existat elemente de presiune pentru a impune o limbă
dacă. Noile surse istorice dau explicația că daca și latina
străină. Asta nu are nici un sens! Latina a fost stabilită ca
erau înrudite și că ar deriva din tracă. Dar știm că și
limbă a puterii în Roma, cu mult timp după căderea
grupurile geților care trăiau de-a lungul Dunării erau de
Imperiului Roman și când nimeni nu o mai vorbea. A fost
traci, ceea ce înseamnă că aceste popoare ar avea aceeași
limba scrisă a Bisericii și a culturii în Evul Mediu și Epoca
origine. Unul dintre grupurile de traci s-a mutat în Lazio /
282
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Latium și a dat naștere latinilor. Studii recente de ADN Oricine poate observa că Imperiul Roman a stăpânit
arată că o parte din populația Peninsulei Italiene a fost de în 3 continente: în S Europei, în N Africii şi în V Asiei; în
origine tracică. Încă o dată, genetica ne obligă să regândim cele 2 continente vecine Europei - Africa şi Asia - unde
lingvistica. Există un paradox: ni se spune că limbile, Romanii au intrat înainte de a-i ataca pe Daci şi de unde
îndepărtându-se de rădăcină, au degenerat, că limbile antice Romanii au plecat după ce s-au retras dintre Daci (deci unde
precum greaca, latina, araba clasică, ebraica și sanscrita Romanii au stăpânit mai mult timp decât au reuşit în Europa
erau limbi aproape perfecte. Dar dacă acei oameni aveau s-o facă printre Daci), n-a fost şi nici nu e limba maternă vreo
deja o limbă aproape perfectă, de ce să creeze alta?! Cred limbă Romanică. În Europa, Romanii au stăpânit timp mai
că metafora râului este mult mai exactă decât cea a îndelungat popoare care n-au avut şi n-au ca limbă maternă
pomului. O limbă, ca un râu, se formează prin adunare, nu vreo limbă Romanică (de exemplu pe Germani, pe Greci,
prin divizare. Pe tot parcursul său, apa este îmbogățită cu ş.a.), nereuşind să le schimbe limba maternă; politica
substanțe nutritive și materiale din afluenți și pâraie care se Romanilor faţă de Geto-Daci a fost de jefuirea lor iar nu de
unesc cu cursul său. Dacă analiza apelor a 2 râuri este integrarea lor lingvistică: privind cetăţenia Romană, e de ştiut
similară, va fi pentru că ecosistemele acelora (terenuri, că au rămas ordine scrise ale militarilor Romani cantonaţi
substraturi, vegetații, precipitații) sunt similare. Exact același printre Dacii ocupaţi ce interziceau cununiile Romanilor cu
lucru se întâmplă cu limbile. Schimbările se produc sincron, Dacele în timpul stagiului militar, fiind permise numai
adică există o continuitate teritorială, cu zone de tranzit care veteranilor (după minimum 25 ani de activitate în armată),
acționează ca granițe lingvistice. Mediul este cel care când aceia - corespunzător vremurilor - deja erau prea în
afectează limba, și nu invers. Dacă limbile romanice sunt vârstă pentru a mai fonda de fapt familii / gospodării iar de
similare, este pentru că apar în ecosisteme similare, sursa lor altfel, trupele Imperiale în majoritate erau formate din
fiind culturile înrudite. Și dacă nu seamănă cu presupusa mercenari de pe cuprinsul Imperiului Roman, nu din “etnici”
mamă, poate că avem mama greșită. Cu ce limbi se aseamănă Romani, deci vârstnicii soţi n-aveau de ce să-şi impună în
latina? După cum am spus, seamănă mai mult cu germana și propria casă o limbă ce nu le era maternă nici lor.
limbile vorbite pe Dunăre. Nimeni nu s-a oprit să pună la
îndoială ideile secolului XIX ce s-au repetat fără a evalua
dacă asta se potrivește cu ceea ce știm acum despre
limbi. Lingvistica și neovorbirea fac parte din agenda
controlului social. Cine știe să folosească limba controlează
masele. De aceea insistența de a reduce gramatica la o
materie neplăcută a învățământului obligatoriu: nimeni să nu
înțeleagă nimic! Acesta este modul în care limbajul este
separat de procesele cognitive și de filozofie. Fără această
înțelegere, oamenii își pierd simțul transcendenței, astfel încât
să credem că cuvintele, la fel ca noi înșine, sunt rezultatul
întâmplării și că viața nu are alt sens dincolo de experiența
unui trup fizic perisabil și a unui suflet dominat de pasiuni,
prins în capcană. Explicația mecanicistă a vieții lasă din
ecuație cel mai important aspect al limbajului, ceva despre
care nu se vorbește, cunoașterea ermetică, un secret în jurul a
ceea ce este limbajul cu adevărat: limbajul este baza gândirii,
noi suntem ființe gânditoare. De aceea, schimbările
lingvistice interne ale unei limbi sunt atât de lente. Putem
adăuga sau modifica cuvinte, dar nu putem folosi greșit
sintaxa, pentru că atunci se rupe coerența. Limbajul este baza
proceselor cognitive. Avem nevoie de limbaj pentru a gândi,
a ne aminti, a relaționa, pentru a ne structura propria gândire
și înțelegere. Limbajul ne face oameni”.

Dr. Augustin Deac a scris: “Se dovedește pe zi ce

trece, tot mai argumentat, că ‘formarea limbii și poporului
român’ prin romanizarea geto-dacilor de peste 3 milioane de
locuitori, în spațiul strămoșesc, este o teză falsă. Arheologul
român Vasile Pârvan recunoștea că ‘nimeni n-a putut
demonstra convingător acest proces de romanizare’ iar
istoricul Petre Panaitescu remarca și el că ‘nu există aspecte
mai puțin studiate decât problema romanizării’. Filologul
italian Carlo Tagliavini declara: ‘romanii nu și-au propus nici
o asimilare violentă a populațiilor supuse și nu au încercat
nicicând să-și impună limba lor, considerând - dimpotrivă -
283
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
folosirea latinei culte ca o mare distincție’. Academicianul
Niculae Iorga concluziona: ‘nu credem în romanizările
minunate prin legionari de 60 de ani, căsătoriți cu femei
barbare, care - cu tenacitatea conservativă a femeilor - mai
curând ele i-ar fi putut deznaționaliza’. Dimitrie Cantemir -
analizând originea cuvântului românesc ‘gluga’ - susținea
convingător că este un cuvânt din ‘limba noastră dăcească’.
Nu limba latină romană cultă a stat la baza formarii limbii
române, și - în general - a limbilor zise ‘romanice’, ci tocmai
invers, vechea limbă a strămoșilor noștri autohtoni a traco-
geto-dacilor, ale căror mlădițe cu milenii în urmă, în diferite
etape istorice, au migrat ajungând și pe teritoriul Peninsulei
Apenine (a Italiei de astăzi), limba rustică / populară, de
neam ‘latin’, a stat la baza forjării târzii, în ultimele secole ale
mileniului I î.C., a limbii romane culte, în timpul afirmării și
a gloriei Imperiului roman. Filologul Petru Maior aprecia:
‘Limba românilor celor de la Muntele Pina din Peloponez,
una este cu limba dacilor, adică cu a românilor din Dacia; de
unde urmează că românii aceia cu aceștia oarecum au fost
laolaltă’.” Cercetătorul Român Ioan Ispas a scris în anul
2015: “S-au adus foarte multe argumente că limba vorbită de
daci a fost aceeași înainte, în timpul și după ocupația romană,
perpetuându-se până în zilele noastre, asimilând desigur și
cuvinte de la cei cu care au venit în contact strămoșii
noștri. Însă istoricii noștri nu îndrăznesc să accepte că latina
dacilor era mai veche decât latina romanilor (neacceptând
aceasta au apărut diverse explicații pentru a justifica faptul că
totuși limba noastră este o limbă romanică). Femeile dace nu
au învăţat latina de la soldaţii romani. Pe Columna lui Traian
de la Roma - o istorie în basorelief a războaielor cu dacii - nu
există nici o scenă care să prezinte o atitudine prietenească a
femeilor dace faţă de soldaţii romani; dimpotrivă, există o
scenă în care prizonierii romani erau torturaţi de femeile
dace. Sigur nu făceau asta ca să le înveţe limba! Monumentul
Columna lui Traian a fost terminat în anul 113, deci la 7 ani
de la încheierea războiului; cu toate acestea, nu conține nici o
scenă care să arate că lucrurile s-au schimbat și că femeile
dace s-au aruncat în brațele soldaților romani. Dacă scena
torturării prizonierilor romani de femeile dace, care se
răzbunau pentru soții sau frații pierduți, a fost imortalizată era
normal să fie prezentată o scenă a reconcilierii dintre învinși
și învingători după o perioadă în care au fost lăsați la vatră
câteva sute de veterani (fiecare legiune romană angaja anual
cam 275 de tineri ca să compenseze pierderile diverse și
lăsările la vatră). Dacă răzbunarea femeilor dace față de
invadatorii care le-au ucis soții sau frații pare a fi un act de
cruzime, ce să spunem despre scena în care legionarii romani
prezentau capetele retezate ale dacilor împăratului Traian. Ei
o făceau ca să primească decorația ‘Cupa de argint’. Teoretic
ar fi fost 2 posibilități ca femeile dace să se fi combinat cu
soldații romani: a) în perioada serviciului militar, sau b) după
lăsarea la vatră. Până în anul 197, soldații romani n-au avut
voie să se căsătorească. Legionarii romani aveau dreptul la un
concediu de 4 luni odată la 4 ani, în perioada iernii, când nu
erau întreprinse campanii militare. Rezultă că singura
perioadă în care un legionar îşi putea întemeia o familie (după
anul 197) ar fi fost în concediu. Este însă greu de crezut că în
perioada concediului un legionar umbla hai-hui prin satele
ostile ale Daciei să-și caute o nevastă în loc să o facă în
locurile de origine în siguranță, unde era cunoscut și mai
cunoștea niște fete bune de măritat. Serviciul militar la
romani dura 25 de ani și sigur că o asemenea perioadă lungă
de timp nu se putea trăi în abstinență. Într-adevăr, orice
284
legiune romană era însoțită de măgari pentru transportul
corturilor soldaților și ofițerilor, mașinilor de război,
materialelor și proviziilor, oameni care se ocupau de aceste
animale, negustori, sclavi și… prostituate. Toată această
adunătură era plasată în spațiul dintre corturi și valul de
apărare. Este un argument în plus că soldații romani nu aveau
ce căuta prin satele dacilor decât în mod organizat, de
exemplu când ajutau la strângerea dărilor. Dacă pentru a
demonstra că femeile dace n-au avut legături cu soldații
romani (exceptând prostituatele, neexistând pădure fără
uscături) am folosit argumente logice pe baza regulamentelor
militare ale romanilor, în cazul situației veteranilor avem
dovezi materiale că ei s-au întors în locurile natale. Pe
teritoriul României nu s-a găsit nici o dovadă că după
terminarea serviciului militar veteranii originari din alte părți
ale imperiului s-ar fi stabilit în Dacia. Monumentele funerare
găsite pe teritoriul țării noastre pe care apar nume romane au
fost interpretate ca fiind ale unor veterani romani căsătoriți cu
femei dace, ceea ce ar putea fi adevărat în ipoteza că veteranii
erau daci care au servit în cohortele din Britania, Siria sau
Capadocia și s-au întors acasă. Faptul că numele de pe ele par
a fi romane nu are relevanță deoarece romanii romanizau
toate numele (așa cum procedează și astăzi ungurii care
maghiarizează tot ce prind)”.
Tot în anul 2015, Dr. Paul Cheptea - conferențiar
universitar, preşedintele “Terra Dacica Aeterna” - a afirmat:
“Astăzi, orice om de condiţie medie din România mănâncă
aproape ca un împărat roman. Omul de rând de atunci era
însă de cele mai multe ori la limita sărăciei. Se mulţumea cu
o fiertură sau cu vânat. Noi idealizăm timpurile trecute, dar
nu erau toţi voinici şi rumeni în obraji. Plus că erau o
grămadă de boli. Sigur, erau mai rezistenţi ca noi la boli şi la
frig, însă studiile legate de media de viaţă arată că noi trăim
de aproape 3 ori mai mult decât ei. Media de viaţă era de
circa 30 de ani. De asta se şi căsătoreau la 16 ani, pentru că
era jumătatea vieţii. Erau vremuri grele. Moartea era ceva
firesc, o vedeai la tot pasul, era mult mai prezentă decât
astăzi. De-asta, pentru daci, nu faptul că mureau era
problema, ci cum o făceau. Soldaţii, mai ales cei romani, o
duceau un pic mai bine, însă şi lor războiul le scurta viaţa. E
greu să ne imaginăm cum era atunci, dar cred că un război era
efectiv un măcel. După câte un atac sau raid, erau anumiţi oa-
meni cu o misiune precisă, să dea foc membrelor amputate şi
cadavrelor, pentru a nu se declanşa o molimă. Erau puţini
supravieţuitori ai serviciului militar complet. Multe femei
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
mureau la naştere. Majoritatea oamenilor nu aveau nici ceas,
nici calendar. Viaţa nu era simplă. Tot timpul erau invazii ale
străinilor sau chiar ale tribului vecin. În interiorul Carpaţilor,
ţărănimea a avut parte de securitatea munţilor şi era o
populaţie mai stabilă şi mai dezvoltată. Cei din Muntenia sau
Moldova, însă, aveau în gospodărie doar strictul necesar.
Inventarul obiectelor descoperite e redus. Casele nu erau
decât nişte improvizaţii, pentru că nu rezistau atacurilor, căci
îţi luai vaca de funie şi cam cu atât fugeai în pădure”. În anul
2016, Mihai Gheorghiu - directorul adjunct al “Muzeului
Țăranului Român” - a afirmat: “Sunt împotriva idealizării
vieții țărănești tradiționale. A idealiza este a avea o privire
superficială. Era o viață dură, aspră, o viață pe care noi astăzi
nu o gândim la adevărata ei dimensiune. Plutește prea mult
un aer folclorizant peste multe din iluziile și prejudecățile
noastre. Țăranul român era un adevărat luptător, un om
adevărat, care a dus greul supraviețuirii naționale, altfel nu
am fi rezistat ca popor. Este meritul pe care i l-au recunoscut
atât aristocrația românească, cât și elita intelectuală a
României moderne”. Academicianul Bulgar Vladimir
Georgiev a afirmat în anul 1968 că “româna a păstrat ca
substrat elemente preţioase ale unei limbi indo-europene
dispărute care au o anumită importanţă pentru
indoeuropenistică şi istoria ei: este vorba de limba daco-
moesiană; româna poate fi studiată chiar ca o limbă indo-
europeană specifică”. În “Dicţionar etimologic al limbii
române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” din anul
2009, Dr. Mihai Vinereanu - lingvist Român emigrat în SUA
- a argumentat: “O deosebire fundamentală între provincia
Dacia şi alte provincii romane este aceea că a fost ultima
provincie europeană adăugată imperiului şi prima din care
romanii s-au retras. Este puţin probabil ca populaţia satelor să
fi ştiut latină iar cei care ştiau erau desigur bilingvi. Astfel,
cei care nu aveau nevoie să circule, mai ales femeile, nu
cunoşteau latina sau o ştiau în foarte mică măsură. Este
evident că puţinii vorbitori de latină, la rândul lor bilingvi, nu
au putut romaniza restul populaţiei nevorbitoare de latină din
fosta provincie romană şi, cu atât mai puţin, pe cei din afara
ei, cu mult mai numeroşi. Aceasta numai şi pentru simplul
motiv că bilingvii comunică cu ceilalţi bilingvi în limba pe
care o cunosc mai bine, mai precis în limba lor maternă, iar
cu persoanele monolingve în limba celor monolingvi. Orice
persoană bilingvă ştie bine acest lucru, fapt complet ignorat
de lingvistica românească. Pe de altă parte, este important să
arătăm că s-a făcut prea mult caz cu privire la inscripţiile
latine din Dacia, dar prezenţa acestora nu este deloc o dovadă
a romanizării. Se ştie că inscripţii latine s-au găsit peste tot în
fostul Imperiu Roman, chiar şi în regiuni unde populaţia nu a
fost romanizată. În plus, inscripţiile latine erau o modă a celor
avuţi, puţini la număr, unii dintre ei bilingvi sau chiar
neştiuitori de limbă. Theodor Capidan în ‘Aromânii’ a arătat
că, în secolele trecute, datorită prestigiului limbii greceşti,
aromânii mai înstăriţi îşi puneau pe mormânt inscripţii în
neogreacă, chiar şi unii care nu ştiau o boabă greceşte.
Accentuăm ideea că limba vorbită şi limba inscripţiilor
existente într-o regiune, la un anume moment istoric, pot să
nu coincidă. Limba inscripţiilor coincide cu limba oficială
sau cu ‘limba de prestigiu’, fapt bine bunoscut cercetătorilor
care studiază societăţile bilingve. Un exemplu cu mult mai la
îndemână în acest sens este cazul Ţărilor Române, spaţiu în
care limba slavonă s-a folosit ca limbă oficială şi de cultură
câteva secole şi unde avem multe inscripţii în limba slavonă.
Când este vorba de morminte, aceste inscripţii apar pe
285
mormintele domnitorilor şi ale boierilor din acea epocă. Era
limba slavonă limba lor maternă? Oricine va răspunde:
nicidecum! Ca să nu mai vorbim de restul populaţiei
româneşti din Ţările Române. Ştim bine că limba lor maternă
era limba română, dar ca orice persoană educată din acea
vreme, mulţi dintre boieri ştiau slavonă, mai mult sau mai
puţin. Oamenii simpli însă nu ştiau slavonă şi nici nu-şi
puneau pe morminte inscripţii în limba slavonă iar dacă îşi
vor fi pus, acelea au fost pe cruci de lemn şi nu au ajuns până
la noi”. Academicianul Român Niculae Iorga de altfel a scris:
“Inscripţii şi sculpturi lasă cei care au posibilităţi materiale,
deci bogaţii, nu oamenii săraci şi umili; e o greşeală istoria
reconstituită numai prin inscripţii şi statui, ce este una a celor
bogaţi (iar strămoşii noştri nu erau bogaţi, ci formau un popor
de ţărani)”. Limba Română de fapt este limbă Românică
(grup lingvistic din care a făcut parte şi Latina); limba
Română nu este limbă Latină (catalogare improprie, nu
numai deoarece Latina / limba administraţiei Imperiului
Roman a dispărut, ci şi din cauză că statistic cuvintele Latine
ori de origine Latină în vocabularul Român sunt în minoritate
iar ca atare - termenii Latini neformând majoritatea - e
nepotrivită încadrarea Românei ca “Latină”: dimpotrivă, s-ar
părea că o bună parte a Latinei provenea din fondul autohton
stră-Român - dar asta-i altă analiză - îndeajunsă fiind
clasificarea Românei ca limbă Românică / stră-Româna fiind
chiar “naşa” reală a respectivei grupe lingvistice Indo-
Europene). De exemplu, Dr. Johannes Schmidt 1843-1905
din Pomerania / fost Ducat Viking - lingvist German - autorul
“Teoriei valurilor” (susţinând că la fel cum o piatră aruncată
în apă generează cercuri concentrice, aşa şi caracteristicile
unei limbi se difuzează dintr-un punct central) a afirmat că
Greaca, Latina dar şi alte limbi Europene s-au născut din
Rumână / stră-Română. Dr. Lucian Cueşdean din România a
afirmat în anul 2012: “Româna onomatopeică precede
neoliticul; observaţia atentă a mii de termeni din vocabular ne
demonstrează că ‘româna onomatopeică’ stă la originea
sistemului european de comunicare sonoră, pe baza reflectării
auditive a lucrurilor, ce a condus la limbajul metaforic al
lexemelor româneşti, noţiuni compuse prin morfeme ce au
produs cuvinte-metaforă. Modelul onomatopeic a generat
sistemul de cuvinte-metaforă; indo-europeana a rezultat din
rumâna pelasgilor şi nu invers. Latina s-a desprins din
română”. În argumentaţia sa, Dr. Mihai Vinereanu - care
întreabă inclusiv dacă limba Latină nu a avut articol, atunci
cum de au căpătat toate limbile Romanice articol - a
sintetizat: “Trebuie reevaluat aportul limbii latine la formarea
limbii române; în plus, este evident că multe presupuse
împrumuturi ale limbii române din alte limbi (greacă, turcă,
slave, maghiară, etc.) sunt împrumuturi ale acelor limbi din
fondul trac. Am urmărit evoluţia limbilor de la ‘nostratică’ la
‘indo-europeană’, la ‘traco-dacă’, până la română,
argumentând cu date lingvistice şi istorice, tocmai pentru a ne
îndepărta de interpretările şi teoriile false care au fost
susţinute de-a lungul timpului. Pentru o bună înţelegere a
evoluţiei limbii traco-dace, pe care o considerăm adevărata
predecesoare a limbii române, şi nu latina cum se crede
îndeobşte, am făcut ample comparaţii cu mai multe limbi
indo-europene cu care traco-daca se învecina şi se înrudea,
folosind informaţii la zi mai puţin cunoscute atât marelui
public, cât şi specialiştilor. O analiză etimologică a tuturor
toponimelor, hidronimelor şi gloselor care ne stau la
dispoziţie din cele mai vechi timpuri şi până în epoca
modernă este o necesitate în cultura română, tocmai pentru a
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
ne cunoaşte mai bine istoria şi propria noastră origine.
Originea limbii române şi a poporului român vor trebui
regândite în mod fundamental, întrucât teoriile ştiinţifice
trebuie elaborate în conformitate cu datele lumii reale şi cu
dovezile de ultimă oră de care dispunem, nu datele să fie
interpretate şi selectate în funcţie de teoriile pre-existente. De
aceea, considerăm că este imperios necesar ca toţi cei care
cercetează originea limbii române şi a poporului român -
istorici şi lingvişti - să reinterpreteze şi să-şi reformuleze
periodic teoriile în conformitate cu datele cele mai noi ale
ultimelor descoperiri privind istoria, lingvistica şi mai nou,
genetica”.
Boreana / Nordica limbă Nostratică a fost vorbită
dinaintea constituirii Imperiului Atlant / Borean, filologi ca
Aharon Dolgopolsky în anul 1998, Allan Bomhard în anul
2014, ş.a., datând-o ca începând cu mileniul XV î.C., din ea,
ce a devenit limba Atlanţilor / strămoaşa directă a Românei =
“stră-Româna”, derivând - de interes pentru Gherga - mai ales
grupurile Kartvelian / Caucazian şi EurAsiatic (cel care a
generat Graiurile Gorgane ale Indo-Europenilor); încă din
Nostratică (cu mult anterior Indo-Europenei, adică dinaintea
Gorganei / Kurganei, cu 10 milenii, pe când era ultima
glaciațiune) embrionii lingvistici Gherga deja existau, în
prezent fiind disponibile numeroase reconstituiri realizate de
specialişti, ca de exemplu proto-Nostraticul “Khara” pentru
“întuneric” a dus la AfroAsianul Gherghi, proto-Nostraticul
“Ker” pentru “bătrân” a dus la EurAsiaticul Ghergheros, etc.:
iată că dăinuirea Gherga încă din Epoca Pietrei a fost
dovedită nu doar arheologic sau genetic, ci şi lingvistic.
Gloto-calibrarea lingvistică (de la Nostratică până acum)
Dr. Mihai Vinereanu a scris în anul 2017: “Deși de-a
lungul timpului limba română a suferit diverse influențe,
286
aceasta rămâne o limbă conservatoare, păstrând elemente
lexicale indo-europene care nu se mai găsesc în multe din
limbile aparținând acestei familii de limbi. Mergând mai
departe, din cele peste 6 sute de rădăcini nostratice
reconstituite de John Kerns și Allan Bomhard în 1994, peste
2 sute se regăsesc în limba română actuală, prin urmare mai
mult de o treime, aproape fiecare din ele având 2-3 sau mai
mulți derivați în română. Ulterior, Allan Bomhard a extins
mult cercetările sale, identificând un număr mult mai mare de
rădăcini nostratice din care, la rândul lor, multe s-au păstrat în
română”. Este de remarcat că arheologia din România,
folclorul Românilor, limba Română, inteligenţa
cunoscătorilor Culturii Române, ş.a.m.d., constituie tezaure
de prim rang pentru cei interesaţi atât în Vechea Lume pre-
Romană - cât şi în dezvoltarea actuală - printre exemple fiind:
comorile Vechii Lumi găsite de specialişti în România,
basmele Româneşti (unele fără perechi pe glob), vocabularul
deosebit - multor străini fiindu-le mai greu să-l înveţe decât le
e Românilor să le înveţe limbile - premierele extraordinare nu
numai religioase, ci şi tehnologice / ştiinţifice produse de cei
aparţinând cultural Românilor, etc.; folcloristul Ardelean
Ovidiu Bârlea 1917-1990 a afirmat: “Basmul e ca un râu în
care se varsă toate celelalte torente ale culturii populare
(mituri, legende, credinţe şi practici religioase, concepţii
despre lume, etc)”. Oriunde în lume există însă destui oameni
care-şi neglijează moştenirile, presupunând că lumea porneşte
doar cu propriile lor persoane iar restul nu prea contează,
ceea ce nu-i lipsă de “patriotism” sau de “cunoaştere”, ci de
energie / vârtute pentru depăşirea orizonturilor (aflate acolo
unde sunt - adică tocmai la orizont - îndeajuns de comod
pentru a nu deranja): deconectați tot mai mult de natură,
oamenii Moderni sunt tot mai lipsiți de energia vitală (pe care
încearcă s-o compenseze prin surogate); e foarte vizibil că
acum energiile Românilor - ca şi ale multor neamuri /
popoare - se consumă ca un foc mocnit, rar ivindu-se ici-colo
câte o vâlvătaie / aşa cum ar corespunde potenţialului.
Savantul Basarabean Victor Kernbach în “Enigmele
miturilor astrale” a explicat: “În accepţiunea curentă,
noţiunea de ‘mit’ are sensuri paralele - co-existente - de
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
memorie tradiţională (cel fundamental), de tradiţie sacră a
unor revelaţii din Erele timpurii ale popoarelor şi de
simbolistică sau ficţiune metaforică. Originea tuturor
miturilor şi - implicit - a religiilor se bizuie pe contemplarea
unor fapte reale care depăşeau puterea de înţelegere a
privitorilor şi este o prejudecată părerea că fantezia
omenească poate inventa ceva din nimic, fără a avea un
sprijin în cunoaşterea concretă. Sensul demitizării nu este
distrugerea mitului, ci decantarea memoriei de metaforă şi
simbol. Luciditatea oamenilor care se preocupă intens de
găsirea adevărului e mai logică decât reveria celor care-l ştiu
înainte de a-l fi căutat. Mitologia românească nu e cu nimic
mai prejos decât ‘frumoasele’ mitologii clasice, vehiculate de
mitografi. În spaţiul carpato-danubiano-pontic pot fi găsite
dovezi folclorice din pastoralitatea mezolitică şi arheologice
de continuitate din neolitic. Ritualuri arhaice ca roţile de foc
şi priveghiul, tradiţii sau noţiuni mitice ca tărâmul-celălalt şi
pendularea ideii de destin ori chiar elemente lexicale, inclusiv
beneficiile literare din basme, balade, etc., pot constitui
repere inductive”. Specialiştii în credinţe religioase
preistorice au demonstrat că aspectele ritual-cultuale
etichetabile ca “populare” s-au dovedit în general a fi mai
vechi decât cele specifice mitologiei “literate”; mezoliticul -
adică Epoca Pietrei “de mijloc” - a fost împărţirea
cronologică a unora pentru perioada cuprinzând deopotrivă
sfârşitul paleoliticului şi începutul neoliticului, adică exact
timpul de apogeu al Atlanţilor / “Oamenilor bărcilor” (în al
căror Imperiu acvatic = lacustru deplasarea facilă era pe apele
rezultate din topirea calotei polare, îndeosebi cu ajutorul
buştenilor / plutelor, după glaciaţiune în EurAsia suprafeţe
vaste mustind, vreme îndelungată fiind nenumărate bălţi,
Lacuri, Râuri ori Fluvii cu ape mult mărite faţă de ce mai e
acum, oamenii de timpuriu - în lipsa şoselelor şi podurilor -
specializându-se în navigări: de exemplu, animalele mai mari
sau carele erau trecute prin legarea laolaltă a mai multor
pirogi - canoe / bărci - unite prin scânduri puse peste, de-a
curmezișul iar apoi, pe uscat, plutele erau trase de marile
animale sau purtate în căruțe). Către sfârșitul Epocii Pietrei
(în ultimele sale milenii), inclusiv în spațiul stră-Român - de
exemplu în Bazinul Dunărean, de la Gherdap în jos - erau
tipice elemente ca: în paleolitic și mezolitic au fost
caracteristice migrările / nomadismul iar sedentarii - ca
piețele / târgurile de la Porțile Atlante sau Atlantida / capitala
Imperiului Atlant - erau excepțiile, în neolitic stările
inversându-se, anume oamenii sedentarizându-se masiv iar
nomazii / migratorii rămânând excepțiile; în Epoca Modernă,
datorită comodității cercetării mai facile, savanții aparținând
curentului principal în general s-au concentrat pe studierea
urmelor de pe uscat ale sedentarilor - care dacă erau de pe
înălțimi erau mai conservatoare - și mai puțin pe ale celor de
mai jos, de la Vale (cu mobilitate mai mare sau migrantă) iar
și mai puțin pe navigatorii cu urmele legate de rețeaua
acvatică, fie cu ape dulci sau sărate / prezentând dificultățile
cele mai mari de cercetare.
287
Imperiul Atlant cu 3 milenii înaintea Potopului Pontic
(1=Bosfor, 2=Delta Sakarya, 3=Kerch, 4=Caspica,
5=oraș Atlant, 6=Pont, 7=Egeea)
Termenul de “tărâm” probabil a fost compusul “Tă-
Râm” pentru “Ţara Rumână / Râmână” / din aşa ceva
derivând şi cuvântul Latin “Terra” (iniţial, “Tă-Râm” / Tărâm
putând fi chiar Gă-Râm, adică literalmente “Teritoriul” /
“Pământul” Român, transpunerea “T” peste “G” fiind
frecventă în vechime, Pământul Ga devenind Ta iar luminat
de Soarele Ra ca “Terra”); autorul Român Costel Popescu în
“Religia nemuririi” din anul 2014 a scris: “O legendă spune
că Ram - prin 6700 î.C., după Kabala - a plecat în Asia iar
apoi ‘trecu la cucerirea Indiei aflată în acea vreme sub
stăpânirea negrilor, căci a fost o vreme când malurile
Gangelui au fost locuite de Etiopieni’ (care se pare că au fost
duși acolo de Horus, cu mult înainte de Ram, care era însurat
cu o Atlantidă)”. Primul tărâm consolidat Imperial - ca Rai -
avea aproape de inima sa Ţara Rumână / Râmână, a
“oamenilor Raiului” / “Râurenilor” (adică a oamenilor de pe
Râuri: “Râu-mâni” / “Ru-mâni” - ulterior ştiuţi şi ca Valahi,
adică vâslaşii de pe apele curgătoare - întâi aceia fiind pe
buşteni de goruni / stejari scobiţi, apoi pe plute din brazi
legaţi între ei). La latitudinile temperate ale stră-Românilor,
bradul - verde tot anul, inclusiv iarna - a fost considerat
Copac Cosmic = Osia Lumii iar gorunul / stejarul (verde
vara) a fost apreciat ca “Ar-Borele” / Arborele Vieţii, Pomul
Cunoaşterii fiind mărul; încă din timpurile Epocii Pietrei,
puterea codrilor a dus la tripla ipostază fitomorfă a Osiei
Lumii, prin Copacul Cosmic, Pomul Cunoaşterii, Arborele
Vieţii (popular, Osia Lumii era Columna Cerului care trecea
prin Buricul Pământului, având tripla dimensiune universală
materială, spirituală și sufletească iar în legătură cu forța
morală de virtute s-au deosebit personificările de “Fârtat” și
de “Ne-Fârtat”, respectiv de bine sau de rău: Fârtații -
literalmente cei “fără tați” Neandertali, adică erau Homo
Sapiens - își arătau prietenie, solidaritatea lor făcându-i
învingători față de străvechii Uriași “tătâni” / Titani,
individualiști care erau Neandertali iar după extincția
Neandertalilor, fârtații, adică oamenii “fără tați”, au exprimat
realitatea poliandră a matriarhatului, considerată pozitivă, pe
când situația negativă era cea patriarhală, a recunoașterii
pruncului inclusiv de către celălalt părinte). Este de observat
că traversarea unei ape curgătoare - chiar şi prin vad - deseori
atrăgea ajungerea pe celălalt mal mai la Vale în comparaţie
cu punctul plecării (tărâmul - având mereu axial Râul -
incluzând de obicei ambele maluri, aşa şi extinzându-se
popularea unei Văi / lunci). De altfel, Dr. Tache Papahagi -
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
profesor universitar, reputat lingvist - a prezentat în
dicţionarul publicat în România că la Armâni / A-Români
(zişi Vlachi / Vlaki în Balcani), termenul “Avlaki” înseamnă
“gârlă” iar “Avlakiu” e “rigolă” / “canal”: înţelesul acvatic -
“Valah” fiind apropiat de “val” la Români - s-a prezervat şi
ca “Avlaki/u” la A-Români (Vlaki / Vlahi); dintotdeauna
poporul Român / Valah - format de “Oamenii Raiului” - a
fost cel de pe apele din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic
(din Nordul Balcanic, cu observaţia suplimentară că în zona
Balkană / Valkană - populată de Vlaki - s-a practicat des
suprapunerea “V”/”B”, în mod similar ajungându-se şi la
onomastica Lacului Balaton = Valaton, de exemplu orașul
Veszprém din apropierea aceluia, oficial conectat pentru
capitala culturală Europeană din anul 2023 împreună cu
Timișoara / cel mai mare oraș din Banat, avându-și
etimologic onomastica legată de vechiul Besprem, astfel cum
a documentat în anul 2005 și lingvistul Slovac Rudolf
Krajčovič). În Nordul Europei, de unde Medieval s-au lansat
Varegii = Vikingii ce au uimit lumea prin capacităţile lor de
navigări, “Vala” era forma literară pentru “profetă” - forma
populară a ei fiind “Volva” - prin ea înţelegându-se
purtătoarea baghetei Magice, care făcea incantaţii (numite
“galdrar”); la denumirea Vikingă se poate observa rezonanţa
cu onomastica Wulfingă a Geaţilor răsăriteni - de pe coasta
Baltică a Scandinaviei - aşa cum ziceau Europenii Vestici (în
legătură cu simbolistica lor lupească, anume ca “Lupi de
Mare”): denumirea lor Varegă provenea de la Europenii
Estici - echivalată Latin prin “verax” pentru “corect” sau de
vechile cuvinte Ucrainean “varjah” pentru “voinic”, Rusesc
“varyag” pentru “negustor”, German “wara” pentru
“credincios” / “loial”, etc., Varegii populând primele capitale
ale Rușilor, orașele = “var” Garða și Kiev - pe atunci Nordicii
Europei folosind “Warg” pentru Lup (redând ceea ce erau
Varegii, anume Lupii apelor). Ar fi de știut că Garða a fost
zis “Oraș Nou” = Novgorod în secolul IX (când au apărut
Rușii) iar Kiev - dovedit de istorici ca existând din secolul V
- nu a fost întemeiat de Varegi, de Ucraineni ori de Ruși /
care nu existau pe atunci; acceptând acestea, Dr. Murad Adji
din Moscova - actuala capitală Rusă - a completat: “Ivirea
Kievului nu a avut de a face cu Varegii, care au transformat
data capturării orașului de către ei (din secolul IX) în cea a
întemeierii și cu atât mai mult Kievul nu a avut de a face cu
Slavii, care au apărut acolo abia în secolul X, întâi ca sclavi”.
288
Din timpuri îndepărtate, oamenii au obișnuit
pretutindeni să-și denumească așezările - mai ales cele în
tandem - ca localitate din “vale” sau din “deal”, “de sus” ori
“de jos”, “veche” sau “nouă”, “mică” ori “mare”, etc.
(orientările de așa genuri parcurgând mileniile, fiind în uz și
azi); “Valahii” au fost cei de la “Vale” - din “Văi” - adorând
“valurile” apelor curgătoare sau stătătoare pe malurile cărora
erau stabiliți (în urmă cu milenii, în Europa post-glaciară,
stăpânii uriaşei reţele acvatice rezultată din topirea calotei
polare Nordice - ce avea ca axă principală Fluviul Dunărea -
erau cei numiţi Valahi): în Evul Mediu, Românii populând
Valea Dunării inferioare au ajuns să fie larg considerați, de
toată lumea, drept cei mai semnificativi Valahi / vârtoși
vâslaşi (inclusiv Ţara Românească - de pe malurile Dunării şi
ai ultimilor săi afluenţi - fiind ştiută ca Valahia), arealul lor
de locuire - cu timpul Românii, adică oamenii de pe Râuri sau
“Râurenii” = “riveranii” stabilizându-se pentru trai în spaţiul
Carpato-Dunăreano-Pontic - remarcându-se prin marcarea
teritoriului lor cu valuri de pământ şi de aceea rămânând în
amintiri ca Uriaşi “ji-dovi” = “zi-dari”, fiind vestiţi realizatori
de valuri, din pământ şi piatră, în Vechea Lume. Foarte
relevant, teritoriul României este plin de străvechile urme ale
valurilor de pământ şi ale “jidurilor” ridicate de Uriaşi,
semnificative în Ţara Românească - între Dunăre şi Carpaţi -
rămânând numeroasele resturi ale Brazdei lui Iorgu / Novac
(din cea mai mare construcţie megalitică - neolitică, datând
din mileniul V î.C. - de pe glob); în anul 2011, cercetătoarea
Olimpia Cotan-Prună în studiul “Giganţii - strămoşii noştri
Semizei” a afirmat: “În limbajul daco-românesc multe
cuvinte şi expresii sunt cu trimitere directă la oamenii
mari: oriani, urieşi, orieni, jidavi, jidori, jidovi, jidobi,
giganţi, titani, eroi, veghetori, găligani, gogomani, namile,
haidamaci, vlăjgani, vlăsani, vlasiţe, vladniki, vlăsaci,
pelivani, plăvani, hâldani, huidume, babani, balabani, doboli,
blăjani, blajini, măgădani, maldări, om cât malul, căpcăuni,
stâlpnici, talani, nefilimi, zaplani, zablăi, zăplani, zmei, etc.
Alte neamuri au desigur multe denumiri pentru Uriaşii care
nu pot fi scoşi din memoria istoriei. Pelasgii, Peloros,
Omolos, Papaios, Hiperborei sunt tot denumiri de-ale Omului
Mare. Uriaşii se mai numeau şi Novaci. Populaţiile din
Carpaţi se deosebeau în vechime fiind oamenii înalţi, blonzi,
cu ochii albaştri şi cu fruntea lată, numiţi de istoricii
antici ‘Oameni sacri’. În scrierile antice Uriaşii erau o
rezultantă genetică între zei şi oameni, numiţi semizei -
eroi la greci - iar în alte scrieri sunt consemnaţi cu diverse
nume dintre care cel mai des întâlnit este cel de Omul Mare.
Brazda lui Novac este unul dintre cele mai importante
monumente: ‘Troianul’ începe din Panonia şi traversează
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
România de la vest la est, apoi se îndreaptă până la Don
(toate teritorii stăpânite din vechime de numeroasele neamuri
ale strămoşilor Românilor); Novac era împăratul Oamenilor
Mari, un urmaş al lui Noe. Isprava Oamenilor Mari, numită
‘Brazda lui Novac’ e cunoscută şi sub numele de ‘Valul
Troian’, căci a fost făcută de Omul Alb, Troian: însemnând
‘Alb’, ‘Troianul’ era aşa deoarece semnifica uriaşe depuneri
de nea / zăpadă în valuri (la vechii greci, nămetele ‘Troian’ n-
avea vreo semnificaţie)”. Privind acei străvechi “Oameni
sacri” - Mari şi Albi, blonzi cu ochi albaştri - din spaţiul
Român, genetica a confirmat că au fost Finico-Ugri (anume,
urmaşii lor fiind mai ales printre actualii Balți / Baltici),
majoritatea din grupul bărbaţilor fiind cu profilul genetic ca
Gherga; e util de remarcat că “Velho” la vechii Finici / Suomi
avea sensul de Mag (după cum a documentat Basarabeanul
Victor Kernbach în “Dicționarul de mitologie generală”):
apropierea dintre Velho și Valah parcă n-ar fi exagerată dacă
se ia în considerare că N Europei a fost populat de cei plecați
în urmă cu milenii din vechiul spațiu al Românilor.
Valuri de pământ
Valul - adică meterezul de pământ - era făcut cu
materialul locului (argilă / lut), dublat de şanţul însoţitor
(apărut datorită volumului excavat), la aşezări cu rol de
fortificaţie pentru a stăvili vreo năvală iar la proprietăţi cu rol
de marcare a limitelor, hotar pe care se mergea / migra:
popular, autohtonii Români - numiţi “Valahi” de către
celelalte popoare - ziceau valului de protecţie “jid” iar valului
de marcare “brazdă”; la multe dintre valurile ale căror urme
există şi acum au lucrat mulţimi de Valahi, timpi îndelungaţi,
impresionând Europenii ca realizatori de valuri (de unde şi
puternica denumire păstrată pentru ei, de Valahi).
Construcţiile respective i-au caracterizat pe stră-Români din
289
neolitic, fiindu-le emblematice în Vechea Civilizaţie
Europeană (în Epoca Pietrei, stră-Românii paleolitici / adică
pre-diluvieni au fost legaţi mai mult de dimensiunea acvatică
a dulcilor ape continentale, inclusiv a navigării peste valurile
ce le străbăteau vâslind de pe plute, din pirogi, etc., formând
un popor deosebit în Civilizaţia Atlantă iar stră-Românii
neolitici / adică post-diluvieni au început să fie legaţi de
dimensiunea aşezată / sedentară a stabilirii de-a lungul
dulcilor ape continentale, fiind continuatorii celei ce a fost
Vechea Civilizaţie Europeană, construind şi tot mai multe
valuri de pământ, încă din preistorie denumirea lor de Valahi
echivalând-o pe cea de Români); în Europa, în afară de
Valahi la Dunărea inferioară s-au mai înregistrat de pildă şi
Valoni în Regatul Belgiei / “Bel-Gia” sau Wales = Ţara
Galilor, etc. (de exemplu, în Engleză - limbă Indo-Europeană,
chiar dacă nu Românică - cuvântul “wall” reţinând înţelesul
termenului definitoriu, adică “zid”, chiar şi oarecum scris ca
“val”, în Irlandeză fiind “balla”, etc.: e interesant că Slavii
pentru “zid” au “stena” / “stina”, Slavii fiind cei care la
începutul Medieval au apărut în E European mimetic pe Văi,
imitându-i îndeosebi pe Anticii Valahi). La debutul Evului
Mediu, oamenii din N Românilor au început să constituie
populații Slave, formate din Slavi, adică din cei slăvind
frenetic valorile Românești (începând cu așezările lor tot pe
Văile Râurilor, zidind tot valuri de pământ atât pentru
apărare, cât și pentru hotărnicie, venerând tot divinitățile
Valahe, etc.): de altfel, în Europa dacă Antic cei mai
numeroşi erau Tracii - aşa cum a notat istoricul Carian
Herodot - acum cei mai numeroşi sunt Slavii (cu răspândirea
în Nordul arealului înaintaşilor); mulţi savanţi Români, Slavi,
ş.a. au documentat simbioza Slavilor timpurii cu stră-
Românii / Valahii din mileniul I - de la începutul Medieval -
atestările fiind prea evidente pentru cei care ar căuta
disocierile lor. În vechea Europă - în Lumea Veche - Valahii
au fost urmaşii străvechilor Uriaşi / “Jidovi”, care făceau
“jiduri” = “ziduri”: ei “zideau” valuri (de pământ), așa cum a
observat și Dr. George Grigore în cartea “Geții de aur” din
anul 2016; Valahii - cu denumirea legată de cea a orășenilor
din “var” = “oraș”, Varahii fiind locuitorii urbei / primele
orașe din Europa găsindu-se în România - erau amicii
valurilor (anume, valuri atât de pământ / pentru protecție, cât
și valuri de apă / din vad), așezările avându-le nu altundeva
decât pe malurile principalelor ape dulci. Prezenta lucrare
este colecţia unor elemente mai relevante despre Gherga - ca
ecouri ale unor realităţi - prea multe şi prea evidente, astfel
încât nu pot fi ignorate sau uitate: cunoaşterea face oameni
liberi (deseori lucrurile nu trec drept ceea ce sunt, ci drept
ceea ce par); în mare parte, lucrarea este produsă în
Timişoara / “capitala” Banatului şi publicată de către Eugen
Gherga (Bănăţean după tatăl Gherga, Basarabeano-
Dobrogean după mama fostă Guțu), în urma unui studiu ca un
rebus Gherga, demarat la începutul secolului XXI, având ca
subiect principal o temă sensibilă - identitatea - şi apărută în
sensul că nu există subiecte neinteresante, ci există doar
persoane care nu manifestă interes ori vieţuiesc ignorant / de
altfel, fiecare persoană care a trăit vreodată a lăsat o
moştenire subtilă a faptelor sale, conform legii enunţate
pentru întâia dată în lume de către Gherganul Thot / Hermes,
că “nimic nu se pierde, totul se transformă”, fapt reamintit și
de Francezul Antoine Lavoisier 1743-1794, “părintele
chimiei Moderne”: nimic nu apare din ceea ce nu există.
Bucovineanul Mihai Eminescu - poetul cel mai important al
Românilor - a spus că “adevărul e stăpânul nostru, nu noi
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
stăpânim adevărul”. Ca paralele: dacă printr-o eroare, cineva
primeşte pentru orientarea într-un teritoriu harta greşită şi
încearcă zadarnic să găsească o locaţie, trăieşte frustrări
datorită eforturilor depuse inutil (cu efectul ajungerii la altă
destinaţie) ori un diagnostic fals pus de un medic duce la un
tratament greşit şi la catastrofă; la fel ca şi condiţia hărţii
corecte pentru orientare, în istorie contează cele întâmplate
aşa cum au fost - adică realităţile - nu interpretările câteodată
intenţionat îndepărtate de adevăr (care - ca elementele unei
hărţi greşite - îndrumă spre concluzii eronate).
Legendele străvechi (după cum au consemnat
Hesiod, Horaţiu, Ovidiu, Macrobiu, ş.a.) afirmau despre
Gherganul Hermes / “Her-moş”, adică “Sfântul-Moş”,
respectiv “Vechiul Sfânt” - fiul Maiei, cea mai mare și cea
mai frumoasă dintre Pleiade / numite de Romani ca Vergile,
adică Inocente - că a fost autorul limbii vorbite / că el a dat
voce celor dintâi oameni (sau facultatea de a-şi exprima
gândurile prin cuvinte); animalul său sacru era câinele,
simbol al vigilenţei şi fidelităţii (câinele a fost primul animal
domesticit - din lupul cenuşiu, în Siberia Epocii Pietrei, cel
mai vechi exemplar fiind găsit înghețat de acum 18 milenii în
Belaya Gora 68,33 lat. N, 146,11 long. E / republica Sakha,
zonă în care majoritatea bărbaților sunt genetic “N” ca
Gherga - începând cu folosirea sa la vânătoare şi e interesant
că un arhaism Românesc pentru lătratul câinelui era “a
gârdi”: în prezent pe planetă sunt mult mai mulți câini decât
lupi / “lu-pi”).
Primul animal domesticit din lume
290
De altfel, Sf. Isidor în “Etimologii” 14:3 a scris
despre existența unor câini enormi în Albania Caucaziană /
Țara Ghergară, care “în ferocitatea lor puteau ataca tauri și
puteau omorî lei”: mențiunea savantului ViziGot din secolul
VII - “Doctor al Bisericii” - despre așa ceva a fost doar pentru
că faptul era chiar deosebit, la fel de deosebiți fiind și
proprietarii / stăpânii lor, anume legendarii Ghergi =
partenerii favoriți ai Amazoanelor (în Carpați, sprintenul
câine ciobănesc mioritic - de talie mare - este singurul ce
poate scăpa cu bine dintr-o luptă cu ursul; se pare că acel
câine Caucazian - al Gargareilor / Ghergarilor = iubiții
Amazoanelor - era înrudit cu Mastifful Tibetan / acum cel
mai scump câine din lume).
Câinele Caucazian Ovcharka
Anticul Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 8:61 a
scris că în secolul IV î.C. regele Albaniei Caucaziene a dat
împăratului Makedon Alexandru în dar întâi un splendid
câine Caucazian, de o dimensiune neobișnuită: văzând că
acela nu a reacționat la cerb, mistreț sau urs, împăratul a
poruncit uciderea lui; însă când vestea a ajuns la regele
Ghergar, acela a mai trimis un câine Caucazian, anunțând că
putea fi provocat numai de animale corespunzătoare, așa că
împăratul Alexandru “cel Mare” l-a încercat cu un leu și cu
un elefant, uriașul câine ieșind victorios la fiecare înfruntare.
În secolul III autorul Roman Solinus în “Colecția
curiozităților” 15 a scris că Albanii Caucazului aveau cei mai
grozavi câini din Vechea Lume, regăsiți și la Ghelonii din N
Pontic, așa cum a consemnat în secolul XI episcopul Adam
din Bremen, aceia fiind știuți ca Wilzi, echivalați cu Alanii
Wizi; în secolul II, geograful Ptolemeu a scris despre Veltoi,
la începutul Medieval Slavii timpurii numindu-i Wieleci (la
Suavii Veltae, termenul “Wilcy” însemna Lup): mai mult,
Anticul Solinus în “Minunile lumii” 45 a scris că Veneții au
fost Pontici, plecați din locurile unde Carianii și-au întemeiat
multe colonii, ca Paflagonia și Crimeea / de acolo fiind
Ghelonii (iar Carianul Herodot s-a referit în cartea 4 din
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
“Istorii” la sedentarii Gheloni - frații Sciților și AgaTârșilor -
că erau amestecați cu nomazii Budini / Vudini considerați
Wenedi de arheologul Francez Pierre Larcher 1726-1812).
Ceea ce în Română a rămas definit drept “câine” a avut în
vechea Greacă sinonimul “kyon” κύων (acum câine în Greacă
e “skylos” σκύλος). Oamenii au conferit unor viețuitoare -
plante și animale - valori totemice; de pildă, în Vechea Lume
ființe aeriene ca vulturii, acvatice ca peștii ori terestre (cele
mai multe desemnate) s-au înscris în așa abordări,
semnificative fiind pe zone climatice:
 rece - ursoaica
 temperată - lupoaica
 caldă - leoaica
sau barza ori lebăda, șarpele / dragonul, iapa (ca la Troiani),
cornutele (ca vaca la hinduși inclusiv și acum), etc. De altfel,
în anul 2018 cercetătorul Armean Sjur Papazian a scris
despre Vechea Lume că “regalitatea avea asociată în Orientul
Apropiat leoaica și în restul EurAsiei lupoaica”. Maia - mama
divinului Hermes - a fost fiica Oceanidei Pleione / patroana
navigației și a Zeului Atlas (de aceea era Atlantă); teologul
Roman Cornelius Labeo a identificat-o pe Maia explicit cu
Gaia = Zeița Pământului, ulterior savantul Macrobius în
“Saturnalia” 1:12 echivalând-o pe Maia cu Marea Mamă (la
fel cum de altfel a făcut-o Romanul Varro în secolul I î.C.), în
secolul II autorul Roman Aulus Gellius considerând-o
altceva, anume chiar atributul feminin al Zeului Hefaistos /
Vulcan: în secolul VI, cronicarul Ion Lydianul a scris că
“majoritatea vechilor învățați o asociau pe Maia cu apa - așa
cum Sirienii nevorbitori de Greacă au chiar așa cuvânt în uz -
de aceea Varro fiind îndreptățit să-i dedice ei luna Mai”.
Numele Hermes / “Her-mes” provenea din “Gher-mes” /
“Gher-moş” (Gher = Ker / Cer, literalmente - pe silabe - acela
fiind “Cer”-“moş”, respectiv “Cerul vechi”); el a fost
cunoscut din vechime ca Mag, care purta “keryke-ionul” =
“caduceul” / respectiv târşul (la scară mică bățul de agitat
jarul focului molcom - pentru întreținerea sa - sau la scară
mare craca pe care se clădeşte căpiţa de fân ori cu care se
face o îngrăditură primitivă / gard). Vechii Greci l-au ştiut pe
fiul lui Hermes / “Gher-mes” cu numele de Keryx / Ceryx şi
că împreună cu muierea sa (prinţesa Kekropă care patrona
roua) a fondat clanul înalţilor preoţi Keruke / Keryke ai
Misteriilor: Kerykii au existat în zona Egeeii dinaintea
existenței Grecilor (de exemplu, atestați cu scrierea “lineară
B” din Epoca Bronzului), fiind deopotrivă ursitori și crainici
ai șefilor războinici, purtători de foc / cu torțe inclusiv la
ceremoniile funerare. În Epoca Fierului, Anatolianul Homer
în “Odiseea” 19:135 i-a descris ca demiurgi / hermeneuți,
traducători în adunările publice dar și ca fiind cei care
anunțau cu autoritate deciziile importante (luate inclusiv sub
patronaj divin, de pildă ei ajungând creditați ca având legături
speciale cu înaripatele Kere / demonicele fiice ale Nopții,
provenind din Haos). Preoții Keryki săvârșeau Misteriile -
utilizând și Magica băutură “kykeon” - ei de pildă inaugurând
și întreținând celebrul Sanctuar Elefsin / Eleusis din Sudul
Balcanic (lângă care s-a dezvoltat Atena, între Sanctuar și
oraș Calea Sacră având 22 km). Din vremuri străvechi,
Kerykii au fost curtenii anunțând populației proclamațiile
cârmuitorului; erau maeștrii de ceremonii ai marilor
evenimente, corespunzând rangului diplomatic, mereu
integrați clerului: deseori - pentru a atrage atenția publicului -
în locul șamanicelor instrumente de percuție, Kerykii (sau
ajutoarele lor) utilizau instrumente de suflat. Statutul lor de
291
vestitori - crainici dar și predicatori - în Vechea Lume era
respectat pretutindeni, fiind inviolabili ca persoane: nu erau
permise agresările lor (arestări sau răniri), fapte văzute ca
sacrilegii. Latura religioasă a rolului lor le-a permis să
efectueze comunicații și cu părțile ostile comunităților din
care erau (totuși, cu siguranță relativă, nu absolută). De
asemenea, vestitorii Keryki făceau și anunțuri amicale /
prietenești ori strigau armistițiile din lupte (când erau hotărâte
sau urmau sărbători). Adesea purtau pe cap - ca să fie
recunoscuți - câte o coroană de măslin ori fluturau câte o
creangă de măslin (ramura de măslin simbolizând intențiile
pașnice) sau purtau “kerykeonul” / caduceul ca semn
distinctiv: simbolul slujirii lor; când se aflau în misiuni pe
teren ostil nu mergeau singuri, ci mai mulți în alai, caduceul
purtat oferindu-le prestigiul necesar. Îndatoririle civile
pașnice includeau convocarea Adunării populare și acordarea
cuvântului vorbitorilor: moderatorii Keryki foloseau “piatra /
platforma vorbitorului” - astfel cum a rămas până azi în
centrul Sanctuarului Gherga din Vestul Anatoliei - pe care să
stea, pentru vizibilitate; cât timp vorbitorul ținea caduceul în
mână era interzisă întreruperea de către participanții la
proces. În Balcani - Sparta, Atena, etc. - predicatorii aveau
funcțiile ereditare, pe tot parcursul vieții, fiind înrudiți, din
același clan știut acolo drept Keryx / Ceryx: vestitorii oficiali
aveau voci puternice / plămâni serioși, articulări clare și
memorii deosebite, deoarece trebuiau să fie auziți de la
distanță și să recepteze corect ce li se transmitea,
neîngăduindu-se greșeli în ceea ce pronunțau; îndatoririle
crainicilor Keryki includeau anunțările legilor și decretelor în
piețe, astfel încât cetățenii să nu le poată încălca prin ignorări.
Totodată, la plecările corăbiilor pentru colonizări sau
războaie, Kerykii preluau îndrumările religioase, săvârșind
ceremonii cu care seamănă sfințirile azi (așa de pildă a
consemnat și istoricul Antic Tucidide 6:32). La curțile
cârmuitorilor, Kerykii anunțau pe cei care veneau, ajutând și
procedurile de sacrificii ale acelora (cutuma fiind că toți
prezentau plocoane / cadouri). De asemenea, printre străini
Kerykii adeseau însoțeau ambasadorii proprii, pentru a-i
acoperi cu imunitatea lor sacră (înconjurați de gloria lor
preoțească, Kerykii se aflau în misiunile neplăcute pentru a
proteja delegația); spre deosebire de ambasadori sau consuli -
care aveau funcții temporare - Kerykii erau permanenți:
ambasadorii negociau - de pildă pacea - iar Kerykii aveau
preponderent rolul ceremonial de a face anunțul public.
Câteodată Kerykii erau invitați ca arbitri în dueluri sau liderii
războinici apelau la ei ca să liniștească oastea, pentru ca să fie
auziți când se adresau trupei (Homer în “Iliada” 2:95 a scris
că la un moment dat în Războiul Troian a fost nevoie de
ajutorul a 9 oameni pentru ca militarii Aheilor să se
potolească și să asculte; în aceeași operă “Iliada” 3:245,
autorul Anatolian Homer l-a nominalizat pe șeful crainicilor
Troiani Ideos - al regelui Priam - inclusiv că a riscat
însoțindu-l pe crai în tabăra Aheilor, la războinicul Ahile,
pentru a recupera trupului fiului Hector / prințul Troian
omorât în luptă, după cum a apărut în versetul 463 din ultimul
cânt). Despre “rouă” - pentru Keryki atributul matern / al
divinei Mame Kekrops - “Dicţionarul de simboluri” a notat:
“În general, simbolismul legat de rouă e apropiat de cel al
ploii dar influenţa sa ţine de o organizare mai subtilă.
Expresie a binecuvântării cereşti, ea reprezintă în esenţă
graţia care însufleţeşte. În cărţile sfinte ale Indiei era
‘simbolul cuvântului divin’. La grecii vechi, roua era legată
de miturile de fertilitate; Dionysos încarna roua fertilizatoare
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
a cerului iar Afrodita era pusă în aceeaşi relaţie cu roua
fertilizatoare. Pliniu o numea ‘sudoarea cerului, saliva
astrelor’. Importanţa pe care o avea roua în numeroase
ritualuri şi preparate magice provenea din faptul că ea împăca
opoziţia dintre apele de sus şi cele de jos, dintre apele cereşti
şi cele pământeşti; e apa pură, apa preţioasă, apa principiilor
prin excelenţă, un condensat al forţelor generatoare ale
principiului umed”.
În anul 1916 arheologul Arthur Frothingham (1859-
1923), profesor de istoria artei la Universitatea Americană
Princeton, în studiul despre “Originea Babiloniană a Zeului
Hermes” a enunțat: “Cercetând de ceva vreme Medusa - cea
cu șerpi în păr, figură importantă în cosmogonia dinaintea
Grecilor - am ajuns să rezolv și caracterul real al lui Hermes,
împreună cu Kerykeion. Hermes - la fel ca Medusa - a fost
dinaintea Olimpului; anterior, a aparținut cosmogoniei
organizată de timpuriul sistem matriarhal: era zeul oriental al
primăverii, cu funcția de patronare a fertilității. Poziția sa era
de mesager al Marii Mame, în numele căreia - ca agent -
scotea la lumină viața în fiecare primăvară, devenind astfel
asociat soarelui primăvăratic. Acel străvechi și divin Hermes,
dinaintea antropomorfismului său complet - adică a
personificării sale ca zeu cu valențe umane - a fost închipuit
ca zeu reptilian dar nu solitar / căci unicitatea aparținea Marii
Mame, elementul esențial al funcției lui fiindu-i reprezentarea
dublă, feminină și masculină (șerpoaică și șarpe împreună): în
Vechea Lume așa ceva se considera cea mai prolifică formă
de copulare din regnul vertrebratelor; din acel motiv,
emblema zeului Hermes era caduceul = ‘kerykeion’, perechea
șerpilor înfășurați pe o baghetă sau pe un sceptru. Însă înainte
de a deveni emblema zeului, caduceul = ‘kerykeion’ a fost -
în Era pre-antropomorfă - însuși zeul Hermes: și a continuat
să fie așa mult timp după prevalența antropomorfă. Zeul
Kerykeion a fost predecesorul zeului priapic. Șerpii celor 2
sexe transmiteau aceeași idee ca falusul; se pare că zeul falic
a fost introdus de către cei care au mediat cultul lui Hermes
printre vechii Greci: deci subiectul trebuie abordat ca atare
prin intermediul elementului său fundamental, anume
Kerykeion. Însă - înainte de toate - ar fi de clarificat ce se știe
292
din trecutul îndepărtat, atât despre Hermes, cât și despre
Kerykeion. Un pas interesant în direcția corectă ar fi faptul ca
naturalul și falicul caracter al primitivului / timpuriului
Hermes să fie recunoscut mai clar. Cultul lui Hermes era
Pelasg Anatolian, având falusul ca prima emblemă,
Kerykeionul fiindu-i toiag = sacră cârjă. Viziunea
convențională despre Kerykeion a fost că bâtul avea puteri
divinatorii / Magice, dătătoare de viață, fiind împodobit cu
șerpi / panglici. Hermes a fost înrădăcinat Babilonian, Sirian,
Hitit, ș.a.: era de sorginte orientală. Caduceul a existat pe
cilindrii, pecetele și sigiliile Mesopotamiei cel puțin din
mileniul IV î.C. (după cum a datat Dr. William Hayes Ward
de la Institutul Carnegie din Washington, în 1910)”.
Caducei Babiloneni
“Ca la anteriorul rege Sumerian Ghilgameș, în
vremea regelui Gudea - mileniul III î.C. - perechea divină de
șerpi era înfășurată protector, în serpentină, pe Arborele
Vieții, într-un aspect falic; flancare similară a fost la Genii
dar și la Hitiții din mileniul II î.C. Se remarcă situația Marii
Mame, care doar în postura activă - din picioare - era lângă
caduceul lemnos (‘xoanon’ la vechii Greci), nicicând atunci
când ea era relaxată în poziția șezând: marea șerpoaică a
pământului era întruchiparea primordială a Marii Mame - ca
sursă a vieții - probabil datorită dragostei pentru umiditate și
a răspunsului la căldura primăverii, care a făcut din șarpe =
‘harpe’ emblema vieții. Anumite pasaje din textele divinatorii
Babilonene asociau viața și bunăstarea ca:
 ‘Dacă un șarpe se târăște pe piciorul omului,
înseamnă viață lungă’
 ‘Dacă un șarpe cade peste un bebeluș, copilul e
protejat divin’
 ‘Dacă regina poartă un șarpe, atunci regele e
puternic’
 etc.
Cu alte cuvinte, în Vechea Lume șarpele era tipicul
spirit al vieții sau ‘daimon’. Artiștii Asirieni prezentau falusul
ca șarpe, indicând astfel organul generator masculin din
închipuirea orientală”. (Harpele Sumeriene - pe de o parte -
au fost primele instrumente muzicale cu corzi în Vechea
Lume; pe de altă parte, ofiolatria - respectiv cultul șerpilor - a
avut largă răspândire în Vechea Lume).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Vechii Evrei în Biblie l-au notat pe Gherganul “Her-
mes” / Hermes - echivalat cu Ham / mezinul patriarhului Noe
- ca bunicul Sfântului Gherghe = “Gherghe-seu”. Este de ştiut
că primele grămezi de pietre - numite African “kerkour” sau
EurAsiatic “herme” - au fost ridicate religios pe căile
oamenilor, pentru a marca drumurile sacre (iar acelea au fost
semnele “moşului Her”, adică ale divinului mesager Hermes):
Kerkour = Hermă la poalele Himalaiei
(numele Mongol e “ovoo”)
În anul 2016, cercetătorul Român Adrian-Nicolae
Popescu a scris despre “Ovoo, mesager al ceremonialului
sacrificiului”: “Monument tradițional mongol asociat la
origine cultului munților și cerului, Ovoo ia cel mai frecvent
forma unei îngrămădiri mai mari sau mai mici de pietre și de
regulă poate fi găsit pe culmi. Chiar dacă numeroase Ovoo
sunt ridicate ca simple borne pe coama unui masiv muntos,
majoritatea sunt considerate monumente sacre. Un mongol nu
trebuie să treacă niciodată prin fața unui asemenea monument
fără să se oprească. El trebuie să-i aducă o ofrandă și în cele
din urmă să adauge o piatră. Cuvântul ‘ovoo’ înseamnă taluz
de pietre și se consideră a fi specific populației mongolo-
tibetane. Monumentul astfel numit joacă un rol important în
293
sânul culturii șamanice, în special în cadrul ceremoniilor de
sacrificare a unor animale în cinstea zeităților montane. Pe
monument sau în imediata vecinatate, credincioșii ard bucăți
de ienupăr - întocmai ca tămâia la creștini - în fiecare dintre
cele 4 colțuri ale edificiului. Tot în apropiere sau chiar pe
vârful monumentului se aprinde un foc și aceiași credincioși
își aduc ofrandele de carne, produse lactate, etc. Apoi, un
șaman va executa dansurile specifice - cunoscute doar de el -
credincioșii prezenți așezându-se în partea de NV a
respectivului Ovoo. Populația imenselor întinderi măturate de
vânturi a păstrat elementele de profunzime ale ritualurilor
străvechi; astfel sunt și monumentele Ovoo, locuri de ofrandă
pentru spirite”. Este interesant că pe lângă Asiaticul Ovoo,
până în Epoca Modernă în Vestul African Voodoo a fost un
puternic cult animist cu panteonul constituit din forțele naturii
iar în Europa cârmuitorului suprem al Românilor i se zicea
Vodă.
Voodoo
(conform istoricului American Clark Ridpath, secolul XIX)
Magul Ghergan Hermes - în ce priveşte cărţile
gravate prin grija sa - a poruncit să rămână ascunse privirilor
indiscrete (cărţile erau în egală măsură martorele şi
intermediarele revelaţiei / în vechea Greacă “martor” =
“martus”); în “Imnul înnoirii” a indicat procedura de la
începuturi: “Stai în picioare undeva sub cerul liber şi cu faţa
către vântul de miazăzi, la apusul soarelui, premăreşte. Fă
acelaşi lucru şi la răsăritul soarelui, întorcându-te către vântul
de răsărit. Tăcere, copile”. Puternicul vânt cald din Sudica
Sahara ce bate peste Mediterana în Nordica Europă în prezent
e ştiut ca Ghibla / Chergui; vântul dinspre răsărit - direcţie
cardinală numită “Anatole” de vechii Greci - era numit în
Antichitate “Vulturnus”, cel opus lui fiind “Circius” /
“Cercius”: e de ştiut că în “Lexiconul Indo-European”,
“Vultur” = “Gultur” iar pentru “cald” - aşa cum era cerul în
timpul topirii ultimei glaciaţiuni - în proto Indo-Europeană se
folosea “Guer” / “Gher”. Păsările răpitoare se pot concentra
de-a lungul unor culmi atât cu ocazia migrării, cât şi cu
ocazia hrănirii. Asemenea zone sunt preferate de păsările cu
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
zbor planat - cum sunt vulturii - din cauza aşa-numitelor
“termice” (curenţi ascendenţi de aer cald) favorabili ridicării
păsărilor la înălţimi de unde vor realiza zbor planat pe
distanţe mai lungi. Gultur pentru Vultur era suprapunerea
peste Gurgur, termen Ghergar; printre alţii, în anul 2013 şi
cercetătorul American Joel Wilkinson i-a studiat provenienţa:
“Din mileniul IV î.C., cuvântul Indo-European ‘Gultur’ s-a
răspândit îndeosebi spre Est, ajungând până în subcontinentul
Indian. Gultur e onomatopeic la rădăcină, reflectând rapidele
şi furioasele obiceiuri de hrană ale vulturilor; de aici şi
denumirea unei ierbivore / bovine sălbatice ca Gaur, deoarece
semnifica masa potenţială a vulturilor. În legătură cu Gultur
era străvechiul Ghi pentru ‘largă deschidere’, în prezent
hinduşii numind vulturii ca Ghi. Vechiul nume Garuda indică
originea vulturească: rădăcina Garg imita sunetul făcut de
creatură când mânca; Gultur şi Ghi au fost bazele pentru
denumirea vulturilor. În Asia Centrală, metamorfoza
filologică a dus la denumirea de Karka pentru Vultur iar
pentru Vultur, termenul în forma de Ghreib a fost împrumutat
de Hitiţi în mileniul II î.C., care a ajuns apoi inclusiv ca
Grifon la vechii Greci şi la Romani”. (Cercetători ca Dr.
Julius Wellhausen în anul 1885, William Propp în anul 2006,
Dr. Robert Paul Beekes în anul 2010, ș.a., au echivalat
Cheruvimii din Orientul Mijlociu cu Grifonii din Orientul
Apropiat, egalitatea lor cea mai evidentă fiind în Anatolia /
Asia “Mică”: iar Garuda = pasărea Magică era apropiată de
ceea ce s-a fixat drept Cheruvim / Cheru-vim = ființă
Cerească; e de știut că Gardua / Garuda - nume rezonând mai
profund cu Garg sau Gherga - a fost la vechii hinduși varianta
arhaică / Vedică a Zeului Soarelui, simbolizat prin Vultur =
“împăratul păsărilor”).
Vulturul-Grifon
294
“Gyps Fulvus” = Vulturul-Grifon (Românește zis
“vulturul pleșuv”) azi e dispărut din spațiul Carpato-
Dunăreano-Pontic: era răspândit între Nordul Indiei, Altai /
“Al-Tai” și Pamir - ca limita răsăriteană - până la Strâmtoarea
Gibraltar. Pentru “Grifon” / “Grif-On”, Românii au
echivalentul “Gripsor” / “Zgripţor”, prezent în corindele /
colindele despre timpuri foarte vechi, diluviene (iar
zgripțuroaica a rămas în basme ca femeia din vechime cu
puteri supranaturale); la vechii Greci, Grifonul era simbolul
solar al Zeului Apollo / “A-Pollo”, divin arcaş dotat de
îndemânatecul Zeu Hefaistos / Vulcan: Gherghitul Apollo -
geamănul Artemidei / şefa nimfelor, mare arcaşă - săgeta cu
otravă, aducând moartea sau boli grave, putând însă şi
vindeca rănile, căci oricând avea antidotul (Diodor din Sicilia
4:51 a notat că Artemis umbla pe cer în car tras de Dragoni).
Grifon
“Dicționarul etimologic român” din anul 1966 a
tratat cuvântul “goga” în legătură cu Albanezul “goge” pentru
“bau-bau”, incluzând și următoarele considerații: “Gog ar
proveni de la Gogu, prescurtare familiară de
la Gheorghe. Cihac 2:717, Philippide 2:715, Rosetti 2:117 și
Pușcariu 265 îl pun în legătură pe ‘goga’ cu ‘alb’. După
Lahovary 330 sunt cuvinte anterioare indo-
europ. Der. ‘goaga’ (bilă); ‘gogea’ (bulgăre de sare
gemă); ‘goghe’ (copil, prunc); ‘goghie’ (pește mărunt);
alb. ‘gege’ = albanez din nord; ‘gogoloș’ (bulgăre); ‘gogon’
(boabă, obiect rotund în general); ‘gogonat’ (rotund, sferic,
umflat, exagerat); ‘gogoriță’ (sperietoare); ‘gorgună’ /
var. ‘gorgoană’ (vrăjitoare bătrână); ‘gorgoane’ (spirite),
care, după ipoteza improbabilă a lui Bogrea 4:820, s-ar
explica prin intermediul lui ‘gorgon’ (tril de muzică orientală)
și acesta de origine necunoscută (apropierea de numele
Gorgona, conform Tagliavini 12:204, este
incertă); ‘gorgoni’ (a goni, a alunga); ‘gotoi’ (masca ce se
scoate în procesiunea de Sfântul Gheorghe)”. Așadar, din
vremurile arhaice / stră-Române, “zgripțuroaica” - conectată
de înaripatul Gripsor / Grifon - era o spirituală “gorgoană”
(vechii Greci reținând că în mare vechime “Mătușa” /
Medusa Gorgona reușea să împietrească privitorii săi, căci
avea puteri Magice); legăturile Ghergane sunt astfel evidente
prin referințele deopotrivă lingvistice, mitice, religioase, etc.
Românești, Grecești ori altele conectate Vechii Lumi. În anul
1990, Dr. Michael Weiskopf a scris (referindu-se la Cariani,
adică la cei din Ţara Gherghiţilor / Vestul Asiei “Mici”,
corespunzător unor versiuni de manuscrise Antice): “Numele
Karka apare pe vechea Listă Regală (conform lui Herodot în
‘Istorii’ 1:28, 1:171 şi 1:174, Xenophon în ‘Cyropaedia’ 7:4,
ş.a.); între dinaştii Cariani s-a păstrat continuitatea pe termen
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
lung, unele generaţii fiind bine documentate. În Labraunda,
Zeus era echivalentul Iranianului Zeu Ahura Mazdă - adică
Stăpânul Suprem - şi adorat ca atare”. Oraşul Labraunda -
echivalat cu Karghe-Djak de către arheologul Francez Alfred
Laumonier 1896-1988 - se afla în apropierea marelui
Sanctuar Gherga: cu lungimea de aproximativ 1,5 km,
Sanctuarul Gherga a fost cel mai mare aşezământ religios din
Anatoliana Carie = Ţara Gherghiţilor (în studiul “Arheologie
Cariană” din anul 1936, savantul respectiv a afirmat că
“Sanctuarul Gherga, cu mare importanță strategică pe drumul
dintre Alabanda și Hilarima, locul fiind caracterizat printr-o
puternică forță Magică - având animale din piatră flancând
bazele monumentelor, așa cum au procedat Hitiții - e de
recunoscut ca o realizare primitivă artistică locală în stil unic
pentru Vestul Anatoliei, cu inspirația din conservatorismul
religios, dorind să renoveze străvechiul Cult nativ rustic al lui
Gherga. Sanctuarul era de tip deschis - în fața Templului său
central sacrificându-se boi - fiind înrădăcinat Asiatic, poate
Leleg, ca o reședință semnificativă de reper oriental
Mediteran, așezământul ajungând chiar fortificat cu turnurile
de pe direcțiile accesului acolo. În Templul din Labraunda - a
cărui intrare era străjuită de 2 statui decorate cu vulturi - se
văd aspecte pre-istorice ca sala de fundal, similară nișei
primitivului Templu Gherga”). De altfel (în plus față de acele
cercetări), raportul arheologic din anul 2013 al colectivului
condus de Dr. Olivier Henry - printre care a fost și Dr.
Vasilica Lungu de la “Institutul de Studii Sud Est Europene”
al Academiei Române - a consemnat observațiile cercetărilor
desfășurate în Labraunda relevând influența arhitectonică
acolo a Sanctuarului Gherga; în anul 2017, arheologul Turc
Asil Arslanlar în studiul despre “Cultele Zeițelor din Caria
arhaică și clasică” a scris că “Sanctuarul Gherga - situat pe
Dealul Gherga - se întindea pe 1,5 kmp și a ținut legăturile
mai ales cu orașul Alabanda din Vale”.
Vulturul bicefal în Altai
Timp de milenii, în Anatolia vulturul a fost
emblematic (spre exemplu, Românii zicându-i “Gripsor”,
vulturul bicefal, semnificând prin dublare puterea supremă,
ca suveran Imperial / “rege al regilor”, a fost reprezentantiv
în vecina Kurgal / Ghienghir = Mesopotamia mileniului IV
î.C. pentru Zeul “En-Lil” / Enlil - care a fost patronul
vânturilor, însemnând “Puntea” - era şi pe ghergul = gherbul /
295
stema Imperiului Hitit din mileniul II î.C., ajungând preluat şi
de Imperiul Bizantin / până în mileniul II, etc.); Zeul
Tornadelor Enlil al Sumerienilor - oriental știut ca Bel / Baal,
semnificând “Domnul” / “Stăpânul”, “Ba-Al” / “Ba’al” fiind
Sfântul Suflet”, unde “Ba” = “Suflet” iar “Al” = “Sfânt” - era
Kharbe la Kușani / “Kuș-Ani”, Kalkal în Mesopotamia,
Gurges în Anatolia, Kronos la Vechii Greci, Crăciun la stră-
Români, ș.a. (de altfel se poate observa facil că Enlil și fratele
său Enki rezonau onomastic cu tatăl lor Ene / An).
Despre cuvântul “gherb” - însemnând blazonul unei
familii nobiliare - e de știut că în versiune veche era “gherg”
(corespunzător și “Dicționarului etimologic român” din anul
1966) iar prin înruditul “hereghie” se înțelegea stirpea /
neamul descendenților; așadar, forma veche a semnului
simbolic pentru indicarea originii nobile a neamului - clanului
sau familiei - ori a mărcii / stemei vreunui oraș sau al unei
Țări era “gherg”.
Pasărea dublă
În “Dicţionarul de simboluri” e scris despre “vultur,
regele păsărilor” (apropierea onomastică dintre vultur și
Gherga a fost atestată de paleo-lingviști în Vechea Lume ca
semnificativă inclusiv în jurul Pontului): “Vulturul fixând
soarele cu privirea este un simbol al percepţiei directe a
luminii intelective. ‘Vulturul priveşte fără teamă soarele în
faţă’ - a scris Angelus Silesius - ‘iar tu, strălucirea veşnică,
dacă sufletu-ţi e neprihănit’. Vulturul a fost substitutul
soarelui în mitologia nord-asiatică. Se înţelege deci uşor că
pana de vultur şi fluierul din os de vultur erau indispensabili
oricui trebuia să înfrunte încercarea dansului care privea
soarele”. În “Dicționar etimologic al limbii române (pe baza
cercetărilor de indo-europenistică)”, Dr. Mihai Vinereanu a
scris despre “vultur” că provenea din termenul proto Indo-
European “uel” pentru “a jefui” / “a zgâria” și că “Walde-
Pokorny a derivat latinul ‘vello’ = ‘a sfâșia’ de la acel radical
iar în ediția din anul 1996 ‘Dicționarul Latin Oxford’ -
realizat de colectivul coordonat de către lingvistul Britanic
Peter Glare - de asemenea a asociat cuvântul Latin ‘vello’ de
vultur”; se poate observa că mereu a fost legătură între Vultur
și Valahi (oameni denumiți îndeaproape de termenul Latin
“Vello”, care își asociau emblematic vulturul, încă din mare
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

vechime). Dr. Ion Ghinoiu - secretarul ştiinţific al

“Institutului de Etnografie şi Folclor” / Academia Română - a
scris în anul 1999: “Apariţia frecventă a vulturului pe
monumentele funerare închinate eroilor dar şi pe stema
României nu este străină de cultul neolitic al Zeiţei Pasăre”
(Cultul Lunar matriarhal a fost urmat de Cultul Solar
patriarhal). În vechime, Soarele - cuvânt derivat din Sf. Ra - a
fost personificat ca mare Zeu, având un ochi central, zburând
pe cer ca o pasăre / “Pa-Să-Re”, cu strălucitorul său car; în
legătură cu divinul ochi - respectat solar tocmai din timpul
ultimei glaciațiuni / Epoca Pietrei - academicianul Român
Petriceicu Haşdeu a început “Dicţionarul limbei istorice şi
poporane” din anul 1887 chiar cu reconstrucţia etimologică la
“ochi” şi “urechi”: “Termenul mediu pentru formele
Românice ale ‘urechii’ admite probabilitatea masculinului
‘auriclu’, care ar corespunde unui Latin ‘auriculus’ de o
provenienţă posterioară, născându-se prin analogia cu
masculinul ‘ochi’ în toate graiurile Românice; intima
corelaţiune între ochi şi ureche - ca 2 părţi ale capului şi ca
organe ale celor 2 sensuri principale - lesne putea să se
întâmple oriunde pe cale independentă. Prin aceeaşi
corelaţiune, ‘ochiul’ se pare a fi exercitat o influenţă
lingvistică asupra ‘urechii’ încă la Romani, dar nu în
schimbarea genului, ci în modificarea sensului: Latinul clasic
‘auricula’ avea deminutivul ‘auris’; la Romani, pentru ‘ochi’
era clasicul ‘oculus’ - deminutiv de la un pierdut ‘ocus’ - dar
cu o nuanţă dispărută cu desăvârşire deja în cea mai veche
Latină cunoscută. Corelaţiunea între ‘ochi’ şi ‘ureche’ - între
‘oculus’ şi ‘auris’ - va fi împins graiul Roman la uniformarea
sufixului / a terminaţiunilor, aşa că ‘auris’ pentru ‘ureche’ a
trecut de-a dreptul în ‘auricula’, prin simpla analogie cu
‘oculus’ pentru ‘ochi’.” La hinduşi, cu numele “Ajna” -
având înţelesul de “comandă” - este ştiut locul de pe frunte
pentru al treilea ochi; e de clarificat că Antic “Romani” - ca şi
Medieval “otomani”, ș.a. - nu reprezenta etnia, ci cetăţenia.
Privind rădăcinile străvechi ale Românei, e de observat că
forma primară a derivării onomatopeice nu există decât în
limba Română, în ea fiind conservate multe din Graiul Vechii
Europe: Româna nu este o limbă Modernă sau Medievală -
așa cum insistă unii - ci e mult mai veche într-o bună parte a
vocabularului și a gramaticii sale. Ca exemplu foarte concret,
prezenta lucrare - Originea Gherga - are cel mai însemnat
sens în Română (spre deosebire de versiunile sale traduse în
alte limbi, cititorii în Română fiind privilegiaţi, ca mai
apropiaţi de înţelesuri); de pildă, ce aveau în comun pe
timpuri “peştera” şi “peştele” poate fi facil observat în
Română (atât onomastic, cât şi ontologic): în paleolitic,
peştera era văzută ca vulva / vaginul Pământului iar peştele -
cu mirosul asemănător celui al vulvei / vaginului - avea
Zeul Hermes
denumirea corespunzătoare (apropierea dintre cele 2 apărând
evident în terminologia Română, mai conservatoare în multe
Anterior cu mult timp Imperiului Roman - în care
privinţe decât alte vocabulare, ale limbilor diferite - însă şi
era ştiut ca Mercur / “Mer-cur”, onomastică legată de
mai noi - în care cuvintele pentru cele 2 sunt aşa de deosebite
“marfă”, căci proteja și comerțul - “Sf. Moş” Hermes a decis
încât nu mai fac străvechea pereche relevantă / “peşteRa” - a
gravarea cărţilor înaintea dispariţiei sale, datorită
cărei gură era luminată de Sf. Ra / Soarele - fiind “pizda”
următoarelor (apărute în textul Grec “Kore Kosmou” /
Pământului, termen proto Indo-European lingvistic conectat
“Virginitatea cosmosului” 7): “În zori, contempla răsăritul cu
de “peşte”, vechii Greci având “pynna” pentru organul
ochii săi atotvăzători, când zări ceva neclar şi - pe măsură ce
genital feminin, “păno” pentru “peşte” şi “spîlaio” / “s-pîlaio”
privea - fără să se grăbească, ajunse la hotărârea de a depune
pentru peşteră).
simbolurile sacre ale elementelor cosmice lângă obiectele
sacre ale lui Osiris, apoi, după ce va face o rugăciune şi va
spune anumite cuvinte, să urce la cer”. Despre zorii
contemplaţi de Zeul Hermes / “Her-mes” = “moşul Her” /
296
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
adică “vechiul Her”, e de remarcat că în spaţiul Român din
Epoca Pietrei - pe lângă Cultul Soarelui - exista Cultul
Aurorei / al zorilor, neregăsit la nici un alt popor European
(în Asia “Mică”, la primii Greci, anume cei Anatolieni, a
existat Titana Eos - “Zarea împurpurată”, având ca soră Luna
şi ca frate Soarele - sinonima sa în N Indiei fiind Zeiţa Zorilor
Uşas / cu titlul mereu la plural, în asociere cu vaca roşcată,
denumirea Latină ajungând să-i fie Aurora; de exemplu, în
mantra 7 din “Rig Veda” sunt mai multe Imnuri închinate
răsăritului / zorilor, unele versuri - ca de pildă 7:76 -
referindu-se la o perioadă de “câteva zile” trecute între
apariţia zorilor şi apariţia Soarelui la răsărit, aşa ceva fiind
aspect polar tipic).
Aurora boreală
Eos / Aurora a fost mama înaripatului Zeu Boreas -
al Munţilor, al iernii și al vântului Nordic = “Crivăț” la
Români - reprezentat în purpuriu, culoare asociată regalităţii,
numită de Aromâni ca “Garivaldu” (dar vântul acela n-a
suflat niciodată în HyperBorea / tărâmul de la miazănoaptea
extremă): Zeiţa Zilei Hemera - cu care s-a înrudit Hera / sora
şi soţia lui Zeus, numită Uni de către Etrusci - a ieşit din
Gargar / Tartar şi a substituit-o pe Eos = Aurora, patroana
zorilor (Hemera - latura nevirgină a Zeiţei Artemis / “Arte-
mis”, la vechii Iranieni “arta” însemnând “adevărata” dar și
“forța” - i-a iubit pe Orion, Phaeton, Kephalos şi Tithonos /
care i-a devenit soţ pe locul unde a apărut Troia);
corespunzător etimologiei Nostratice studiată în Facultatea de
Filologie a Universităţii de stat “Mihail Lomonosov” din
Moscova / capitala Rusiei, rădăcina EurAsiatică “kurv”
însemnând “rece” (având sinonime în Tătară “kort” = “troian
de zăpadă”, în Finică / Suomi “kuura” / “huurre” = “îngheţ”,
etc.) ar fi fost rădăcina lingvistică pentru “crivăţ”, un vânt
Nordic aşa de puternic încât curba / îndoia pe oricine sau
crăpa pietrele. Despre fenomenul aurorei boreale - constant în
zonele polare - e de remarcat că uneori are vizibilitate și din
Nordul Poloniei / respectiv Sudul Baltic, areal desigur
consacrat al străvechilor HiperBorei. Este de știut că Mari =
Finicii de pe Volga - ai căror preoți păgâni erau denumiți
“Kart” / “Card” - ziceau “Suas” vecinilor Tătari; iar Finicii și-
au denumit Țara ca Suomi (în Finică, “suoma” = mlaștină), ca
atare Finicii lesne putând fi înțeleși - în general - ca “Oamenii
mlaștinilor”. Artemis / “Arte-mis” = Zeița Arte din moși
(adică din bătrâni / din vechime) era a Lunii “Ma-sa”, numele
ei putând fi echivalat ca Arte-Masa = “Forța Lunii” / “Puterea
masivă”. În asemenea context, MasaGeții = Geții din Asia pot
fi similar înțeleși deopotrivă ca Geții “Lunii” sau “Masivi /
Mari”; e de știut - după cum a studiat și cercetătorul Armean
297
Sjur Papapzian în anul 2016 - că în Mesopotamia mileniului
IV î.C. s-a înrădăcinat Cultul Zeului Men al Lunii Masa,
acela fiind cunoscut ulterior cu numele respectiv inclusiv în
regiunile Anatoliei Caria și Frigia. Pe de altă parte, înaripatul
Himeros - unul dintre Eroti, fiu al Zeiţei Frumuseţii Afrodita
- a patronat dorinţa sexuală (a avut centrul de cult în
Sanctuarul Afrodisia din Anatoliana Krka / Caria = Ţara
Gherghiţilor). La Slavii Baltici / Balți, Aurora = Zeița Zaria,
fiica Zeului “Pe-Run” / Perun (care își comunica voia prin
intermediul gorunului / stejarului sacru). În anul 1987,
profesorul universitar American William Mahony -
colaborator cu Dr. Mircea Eliade, profesor universitar în
Chicago / SUA - a scris în “Enciclopedia religiei”:
“Însemnând ‘ordinea cosmică’, noțiunea vedică ‘rta’ era a
unei puternice forțe, existentă dinaintea zeilor (care și-au avut
sursa în așa ceva); termenul ‘rta’ reflecta rădăcina Indo-
Europeană ‘ar’ pentru ‘potrivire’. În ‘Rig Veda’ e scris că
‘zeii s-au născut din rta’ și că ‘zeii posedau rta’; zeii trebuiau
să respecte legile ‘rta’ (străjerul / gardianul legilor ‘rta’ era
Zeul Varuna, admirat de vedici ca etic ceresc). Tradiția
vedică a fost că structurile ‘rta’ permiteau comunității
credincioșilor accesul la puterile conducătoare universale”.
Principiul “rta” / “ritu” n-a fost unic în India, ci s-a regăsit în
Lumea Veche ca de pildă în “Logos” = “Cuvântul”: de
exemplu, din Biblie se știe că “La început era Cuvântul şi
Cuvântul era la Dumnezeu iar Dumnezeu era Cuvântul”
(“Sfânta Evanghelie după Ioan” 1:1); după cum au studiat și
autori ca Joseph Smith, Carla Fertsman, ș.a., vechii Greci
simbolizau cuvântul = “logos” prin “phallus”.
“Rta” / “Ritu”: ordinea cosmică sau ciclul natural
Privind particula comună “a/rta” regăsită conservată
și în străvechi termeni Români ca arta, burta / “bu-rta”, harta,
Martie, Marte, Martin (cum a ajuns denumit ursul, popular zis
“Ăl Mare”), Mărțișor, poarta / “po-arta”, etc. - despre care s-
ar putea vedea, prin egalitatea “a/rta” = “a/rga”, conexarea cu
Garga / Gherga - cercetătorul Armean Sjur Papazian a scris în
anul 2016, privind “Era de Aur”: “Sanscritul ‘Arya’ însemna
‘nobil’ iar India a fost ‘Țară Ariană’; probabil că și vechiul
Egipt - denumit ‘Aeria’ / ‘Harie’ în vechea Greacă - însemna
la fel. Ariana era denumirea vechiului Iran iar Mezii /
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Medianii timpurii - din care au apărut imperialii Harri /
Huriani = Mitani - au fost Arii notați așa de către istoricul
Antic Herodot. Pe mormântul împăratului Darius cel Mare al
Perșilor a fost scris că era ‘descendent Ariyo’. Goții aveau
termenul ‘Her’ pentru ‘Stăpân’ (sursa Modernului ‘Herr’ ori a
prefixului ‘Ar’ la ‘Aristocrat’). Titlul de ‘Ar’, ‘Ari’, ‘Arya’,
ș.a. la primii Ariani provenea din termenul Sumerian ‘Ar’
pentru ‘plug’, cu regăsire azi în cuvinte ca ‘a ara’, ‘ar-abil’,
etc. Arianii au fost inventatorii plugului și au introdus
agricultura în Lumea Veche. Denumirea Armeniei / ‘Ar-
Meniei’ a fost pe baza rădăcinii Indo-Europene ‘Ar’ de la
‘Adunare’, pe larg utilizată în termeni privind ‘Soarele’,
‘lumina’ sau ‘focul’; Sumerianul ‘Ara’ însemna ‘glorios’,
regăsit la ‘Aristocrat’ / ‘nobil’, pe larg folosit la străvechea
indicare de ‘Ariani’ (considerați nobili). Corespunzător
vedicului ‘rta’ exista termenul Avestan ‘așa’ / cu echivalentul
vechi Iranian ca ‘arta’; semnificația termenului ‘așa’ / ‘arta’
în sfera morală a fost complexă, de importanță cardinală în
doctrina zoroastră (în Sanscrită, ‘rtam’ era ‘legea divină’).
Armin era străvechiul nume folosit de Perși pentru ‘Gardianul
tărâmului Arian’. Fondatorul națiunii Armene a fost Khaldi,
cu altarul principal numit Artin, amplasat pe Vulcanul Ararat:
el era cununat cu Arubani / ‘Aru-bani’, Zeița Artei și
Fertilității și a avut portretul ca persoană înaripată, șezând pe
un leu (‘leu’ în Siriacă era ‘Aryo’, în Turkă era ‘Artan’, etc.);
Khaldi a fost Zeul Războiului iar templele sale erau adevărate
depozite de arme, decorate cu arcuri și săgeți, săbii, sulițe,
etc”. În imaginea următoare, la fortul “Ere-buni” / Erebuni =
EreVan / Erevan (capitala Armeniei) se poate vedea
reprezentarea Zeului Gharghi / Khaldi din mileniul I î.C.:
Zeul Gharghi / Khaldi în Caucaz
298
În anul 2016, același cercetător Armean Sjur
Papazian - stabilit în Regatul Norvegiei / Scandinavia - a mai
enunțat: “Înrudit cu așa ceva era cuvântul ‘aur’ - în Latină
‘aurum’ - de la rădăcina proto Indo-Europeană ‘ǵʰelh₃’ a
strălucirii = ‘auriu’ / ‘galben’ (în vecinătate fiind cuvântul
‘aurora’ pentru ‘zori’): asemenea relații etimologice presupun
înțelesul aurului ca egal cu cel pentru ‘strălucita auroră’.
Personificarea zorilor și iubirii a fost printr-o tânără
frumoasă: Zeița Zorilor, care la început era și Zeița Dragostei;
în timp, rolurile ei s-au despărțit, ca Eos în Greacă / Aurora în
Latină = Zeița Zorilor, respectiv Afrodita în Greacă / Venus
în Latină = Zeița Dragostei. Etimologia Afroditei - Zeița
Dragostei fizice - încă păstra rolul său din Era de Aur ca Zeița
Zorilor (căci ‘aphros’ = ‘spumă’ și ‘deato’ = ‘strălucitoare’):
numele ei însemna ‘strălucitoarea din ocean / spumă’.”
Planeta Venus - asociată Afroditei - devine vizibilă după
apunerea Soarelui la Vest (vechii Greci folosind denumirea
de Hesperus, nimfele HesperIde - “Domnițele Serii” - fiind
Atlante). Pe lângă dimensiunea Vestică, a fost și cea Nordică,
astfel completându-se direcția referențială Nord-Vestică: față
de Caria / Turcia - unde se afla Afrodisia / centrul cultic al
Afroditei - la NV e Banat / România, regiunea unde s-au
păstrat conservate foarte bine respectivele Tradiții Atlante.
Aurora boreală - adică polară Nordică - e un fenomen optic
ce constă într-o strălucire intensă pe cerul nocturn în regiunile
Arctice, ca rezultat al impactului particulelor de vânt solar în
câmpul magnetic terestru: deosebita prezenţă a aurorei în
Tradiţia Română e mărturia măreţului trecut Hiperboreu al
stră-Românilor. Dr. Octavian Buhociu 1919-1978 în
“Folclorul de iarnă” a scris: “Ceea ce ne apare ca
fundamental, ca rădăcină şi idee directoare, e unitatea
comportamentului românesc general cu credinţa în zori, în
ziuă, în apropiata răsărire a soarelui. Dintre toate neamurile
Europei, numai românii au o credinţă în auroră pe toate
planurile şi sub toate aspectele vieţii individuale şi sociale,
după cum ne dezvăluie tradiţiile şi folclorul în genere.
Situaţia ‘primitivă’ - încă vie - graţie zorilor, e un fenomen
complex de cultură; la acest nivel, situaţia nu se mai repetă în
Europa”. Soarele a fost mare Zeitate în vechiul spaţiu Român,
purtând diverse nume: Crăciun, Salmoxis / Zalmoxe, Ares /
Marte, ş.a. (față de străvechiul Ra, termenul “Soare” e legat
de Sf. Ares = “So-Ares” iar de pildă, istoricul Mnaseas din
Gergetho = Patara Anatoliană la sfârşitul secolului III î.C. a
scris că “la Geţi e cinstit Cronos, pe care-l numesc Zalmoxis”
- deci în Antichitate se ştia că Zeul-moş / Zalmoxe a fost
Moșul Crăciun = Cronos - iar la Aromâni patronul focului era
Cărciun = Crăciun); în secolul I î.C. Vergiliu în “Eneida”
3:35, în secolul VI Iordanes în “De origine actibusque
Getarum” 40, ș.a. au confirmat importanța Zeului Marte la
Geți, pe al căror pământ se credea că se născuse. Savantul
German Johann Freinsheim 1608-1660 în “Suplimentele” la
cartea 2 din “Istoriile lui Alexandru cel Mare” scrise de
consulul Roman “Curce V cel Roșu” = Quintus Curtius Rufus
(adică “al cincilea Curtius Roșcovan” - “Rufus” însemnând
“Roșcat” - familia sa Curtii existând de la întemeierea Romei,
în Forumul Roman inițial fiind Lacus Curtius, apă numită așa
după clan), a notat că Patara Lyciei era locuită de Gherghiți și
că în vechea Asie era o importantă localitate - denumită
Gergythe - alături de Mylasa, capitala Cariei: la 6 secole după
înglobarea de către împăratul Makedon Alexandru “cel
Mare” a portului Gergetho / Patara în Imperiul său - cea mai
mare structură Imperială din istoria omenirii până atunci -
acolo s-a născut Moșul Nicolae (episcopul regiunii), Sfânt
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Anatolian foarte iubit de ortodocși, considerat ocrotitorul “Labrys” = toporul dublu - purtat de Zalmoxiu /
navigatorilor și copiilor. Poetul Anatolian Homer în epopeea Zalmoxe dar şi de Amazoane - schiţat fiind ca litera”T”, era
despre Războiul Troian - anume “Iliada” 13:279 - a scris că emblematic la nobilii Cariani / Anatolieni şi Traci / Balcanici
Zeul Marte era “viforaticul Ares”, echivalat de Heros, cu (lingvistic, foarte des s-a practicat echivalarea “T”=”G”,
dublul înțeles că Ares / “A-res” (numele Grec al Zeului) era pornind de la Uriaşii Titani / Giganţi şi de la zona Tartar /
deopotrivă Nordic și aducea răcoarea morții: în accepțiune Gargar; de altfel, în alfabetul Grec literele “gamma” = “G” şi
Iraniană, Zeul Ares era chiar patron Arian, stăpânul “tau” = “T” au reprezentări grafice apropiate, putându-se
Nordicilor războinici Ariani. Așadar, Zeul-moș a avut nume: compara uşor: “Γ” şi “T”, ambele reproducând stilizat vechi
era Moș Cărciun / Crăciun (străbătând timpul, numit Cronos arme uşor de aruncat, anume bumerangul şi toporul dublu).
de către vechii Greci), respectiv Zeu rece, al iernii sau al
morții. Muierea Zeului-moș era Zeița-mamă, care a avut
nume: era Circe sau Kirke / Ghirga, bărbatul ei Cărciun /
Crăciun fiind de fapt Gherga. În imaginea următoare se poate
vedea reprezentarea Zeului-moş într-un gorgan Trac din
Aleksandrovo 41,58 lat. N, 25,44 long. E / Bulgaria - secolul
IV î.C. - după cum l-a identificat arheologul Georgi Kitov
1943-2008 ca Zalmoxe ( = Crăciun gol):

Zalmoxe

299
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
În secolul V î.C., poetul European Pindar a scris
despre Amazoanele de la Istru / Dunăre; în secolul IV î.C.,
Grecul Ephoros din portul V Anatolian Cume - populat de
Gherghini - a afirmat că Amazoanele au existat între Caria,
Lydia şi Mysia (iar unele porturi pe coasta Egeeii - ca Apasa /
Efes, Smirna / Ismir = Izmir ori Kume / Cume - au fost
întemeiate de către ele): a rămas în legende că partenerii
preferaţi ai curtezanelor Amazoane au fost albii Caucazieni
Gargari = Ghergari (tratați în Vechea Lume frecvent la plural,
sinonim cu modul colectiv ca acela al Amazoanelor). De
altfel, în secolul V î.C. istoricul Herodot Karka a scris despre
Car, Lydus şi Mysus că au fost fraţi, ei păstrându-se în
memorie ca etnonimii populaţiilor respective (fiul lui Car -
cel mai mare dintre cei 3 - a întemeiat Alabanda, cel mai
apropiat oraş de Sanctuarul Gherga / cel mai mare aşezământ
religios al Cariei); Karghedjak Yaïla = străvechiul oraș
Labraunda - având denumirea în evidentă legătură cu
“labrys” - se afla în aceeaşi zonă cu marele Sanctuar Gherga
din Kerka = Caria iar aşa ceva e semnificativ, fiind mai mult
decât o coincidenţă, chiar prin asocierea emblematicului
topor dublu cu Gherga (numele având 2 Γ).
În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Jean
Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris: “Traseul complex al
labirintului se regăseşte în stare naturală în culoarele de acces
300
ale anumitor peşteri preistorice; a fost desenat - aşa cum ne-a
asigurat Vergiliu - la intrarea sălaşului Sibilei din Cumae.
Asocierea labirintului cu peştera e indicată prin faptul că
trebuie îngăduit accesul la ‘centru’ printr-un fel de călătorie
iniţiatică şi să-l interzică celor necalificaţi pentru aşa ceva; în
acel sens, labirintul a fost apropiat de ‘mandala’ (care
comportă de altfel uneori un aspect labirintic): e vorba deci
de figurarea unor încercări iniţiatice discriminatorii, care
procedau înaintarea către ‘centrul ascuns’ (‘alesul’ ajungea în
simbolul ‘centrului lumii’). ‘Dansul cocorilor’ - ori alt dans
labirintic de păsări - a fost desigur legat de întortocherea
labirintică. Centrul protejat de labirint era rezervat iniţiatului,
celui care în timpul încercărilor iniţiatice (ocolişurile
labirintului) se arăta demn de a accede la revelaţia
misterioasă, odată ajuns în centru, era ca şi consacrat.
Ritualurile labirintice pe care se întemeia ceremonialul de
iniţiere aveau tocmai drept scop să arate neofitului - în chiar
timpul vieţii sale pământeşti - felul de a pătrunde (fără a se
rătăci), în teritoriile morţii / aceea fiind poarta spre altă viaţă;
într-un anume fel, experienţa iniţiatică labirintică ajutată de
firul Ariadnei echivala cu căutarea Merelor de Aur din
Grădinile Hesperidelor sau a Lânii de Aur din Colchida:
fiecare dintre acele încercări nu semnifica altceva - în limbaj
morfologic - decât pătrunderea victorioasă într-un spaţiu greu
accesibil şi bine păzit, în care se afla un simbol mai mult sau
mai puţin transparent al puterii, al sacralităţii şi al nemuririi.
La grecii vechi, labirintul şi mlaştina aveau acelaşi rol.
Labirintul ar fi o combinaţie a 2 motive, spirala şi împletitura,
exprimând o voinţă foarte evidentă de a figura infinitul sub
cele 2 aspecte, adică infinitul în veşnică devenire al spiralei şi
infinitul eternei reîntoarceri, figurat de împletitură. Întâia
armă-unealtă a omului, securea a fost un centru de integrare,
expresia unei permanenţe, un fulger acumulat. Labirintul ar
putea avea şi o semnificaţie solară datorită ‘dublei securi’
(emblema regalităţii), amintind trăznetul arhaic al lui Zeus.
Securea loveşte şi taie, iute ca fulgerul, zgomotos şi stârnind -
uneori - scântei; neîndoios, acela e motivul pentru care a fost
asociată - în toate culturile - cu fulgerul şi deci cu ploaia, ceea
ce ne îndreaptă spre simbolurile fertilităţii. Prin securea cu
tăiş dublu, deopotrivă distrugătoare şi oblăduitoare,
ambivalenţa funcţională se materializa pe deplin: simbolismul
aceleia trimitea la dualitatea moarte-viaţă, sau dualitatea
energiilor contrare şi complementare, apropiind această
secure de caduceu”. Ar fi de remarcat că fiul arhitectului care
a realizat celebrul labirint Cretan a rămas legendar în Vechea
Lume (așa cum a redat poetul Roman Ovidiu în
“Metamorfoze” 8): în zborul pe care l-a efectuat deasupra
Mării Egee, s-a prăbușit lângă Insula Icaria 37,35 lat. N,
26,10 long. E din largul țărmului Cariei / Regatului
Gherghiților (a fost un accident aerian mortal cauzat de
topirea cerii de pe aripile artificiale pe care le avea, tatăl său -
care le-a fabricat - supraviețuind întâmplării și denumind
inclusiv apele din jur, în amintirea tragediei, ca fiind ale
Icariei). Toporul dublu / “labrys” a fost arma caracteristică
atât Amazoanelor şi Ghergarilor, cât şi a Zeului-moş =
Zalmoxe al Geto-Dacilor, regăsindu-se deopotrivă în Kerka /
Caria = Ţara Gherghiţilor (din Anatolia / Turcia de azi) şi în
spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic (din România de azi), mai
ales la vechii lideri; doborârea unor arbori - unii consideraţi şi
sacri, din varii motive - din codrii străvechi se făcea
îndeosebi cu toporul: în trecut, la latitudinile medii, vaste
suprafeţe erau împădurite puternic, pe atunci oamenii
bucurându-se de vegetaţie mult mai bogată decât în prezent.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
În Epoca Pietrei, Crăciun - fiul Cerului - a apărut în Carpaţi
ca partenerul patroanei Magiei Circe (şefa Gliei, fiica
Soarelui): după cum a scris poetul Roman Ovidiu în
“Metamorfoze” 14, Magiciana Circe l-a iubit şi pe fiul lui
Cronos / Crăciun. Dr. Ion Ghinoiu - profesor universitar,
secretarul ştiinţific al “Institutului de Etnografie şi Folclor” al
Academiei Române - a afirmat în “Dicţionarul de mitologie
română” publicat în anul 2013: “An = personificare a
Soarelui; sinonim cu Crăciun, Saturn, Mitra, Şiva, Zeus”.
Cea mai veche mască din Europa
(Valea Cibinului / județul Sibiu)
În neoliticul localității S Ardelene Cristian 45,47 lat.
N, 24,01 long. E, zisă Grossau de Sași / Germani - din județul
Sibiu - în anul 2012 a fost descoperită cea mai veche mască
din Europa, corespunzător Dr. Sabin Adrian Luca, directorul
“Muzeului Brukenthal”: “prin tipologia acelei măști, e cert
faptul că sculptorul, populația, provin din Anatolia”. Adepţii
Marii Zeiţe Kirke / Ghirghe - timp de milenii - au fost
credincioşii Gherga (denumiţi după ceea ce venerau, la fel
cum de pildă adepţii lui Christos în ultimele 2 milenii sunt
credincioşii creştini, denumiţi după ceea ce venerează): aşa
ceva a pornit de la hierogamia Gherga / Gher-Ga (a fuziunii
Cerului Gher cu Glia Ga), perpetuată cu pruncul Crăci-Un al
acelor părinţi Ghergani, anume Cerul şi Pământul, ş.a. Ca
diminutiv la Crăciunica, cea denumită Anica / Ana - muierea
Zeului An - era (prin măreţia ei de Mare Zeiţă) unică; rima
Română pentru Anica / Unica n-a rămas fără ecou, Nike de
pildă regăsindu-se în Sudul Vechii Lumi (la stră-Români
“voi-nic” - pentru cel viguros / vânjos - însemna în primă
instanță “războinic unic” / “războinic victorios”, căci din
vechime “voi” = “războinic”, de pildă “voi-vodă” fiind
“domnitorul războinic”). Vechii Greci o numeau ca “Nike”
pe victorioasa Uriașă înaripată, considerată de unii ca fiica
301
Zeului Războiului “Pallas”, fiul Titanului Krios (la început,
ea era Athena Pallas - distribuitoarea victoriei - Atena / “A-
tena” = “Prima forță” provenind din “As-Ana”, adică
literalmente “Osul lui An”, Zeiţa făcând parte din Sfânta
Familie); etimologia Nike - de exemplu şi conform Dr. Paul
Beekes - era pre-Greacă iar numele bunicului / moşului Titan
Krios, fiul Cerului şi Pământului, însemna că patrona Sudul
(patronul Nordului era fratele său, numit “Polus” / “Koios”):
ei - Krios şi Koios - au fost fraţii mai mari ai lui Kronos /
Cronos (numele pe care îl foloseau vechii Greci pentru
Crăciun). Epitetele Zeului Hermes au fost “Krio-phoros”
(însemnând “purtătorul de berbec”, cu apariţiile consacrate
primăvara - în Martie şi Aprilie - purtând animalul pe după
cap), mai rar “Mosko-phoros” însemnând “purtător de viţel”:
Principiul clonării (reflectat prin avataruri, gemeni,
ş.a.) se transmitea din moşi / bunici spre nepoţi / nepoate şi în
formula onomastică, de exemplu vechiul An mereu - stins la
Crăciun - reînnoindu-se apoi, ca An Nou: Anul dar şi Ana /
Anica - soaţa sa - au parcurs anii chiar cu mult succes, atât
milenar, cât şi pe areale mari (în multe generaţii şi într-o largă
geografie). Karia / Caria - adică Ţara Gherghiţilor din SV
Anatoliei, unde inclusiv azi i se poate vizita cel mai mare
aşezământ religios, atât în termeni de suprafaţă, cât şi ca
durată de funcţionare, anume Sanctuarul Gherga - era
consonantic notată KRK (în primele scrieri alfabetice) şi i se
mai zicea “Phoe-Nike” / Phoenike iar denumirea de
“Phoenix” = “Phoe-Nix” s-a fixat pentru Sfânta și
împărăteasca pasăre din străvechime, absolut fabuloasă,
cunoscută până în Gyagar / India ca Garuda / Garuga, o
denumire Ghergană: ea desigur că era bine cunoscută şi de
vecinii Carianilor / Karianilor = Gherghiţilor (al căror Regat
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
explicit a fost consemnat de Anticul Karian / Carian
Athenaues ca “Phoenike”), anume de Phrygii din Anatolia,
geografic aflaţi între Sudicii Phoenikieni / Fenicieni şi Philisti
/ Filisteni - din Canaan - şi Nordicii Phinni / Finici, adică
“Sfinții nuni” = “Sfinții prinți” din Karelia / Finlanda, ş.a.
Titanul Pallas - Zeul Războiului - din care a apărut Athena
Pallas / Nike (respectiv progenitorul stră-Românei Crăciunica
/ Anica, adică “A-Nica”) patrona Constelaţia Auriga, ce
răsărea primăvara: în vechime se zicea Auriga războinicului
conducător de car; Finicii / Suomi zic Soarelui “Aurinko”. Pe
de altă parte, Titanul Polus / Koios - Zeul Nordului - era frate
cu tatăl lui Pallas iar denumirea sa literalmente reda ceea ce-l
caracteriza: literalmente era “coios”, adică fertil (iar aşa
însuşire a bărbatului Nordic a fost mult apreciată de
Amazoane, începând cu negresele / Africanele care urmăreau
Polul Nord pentru înaintarea din migrarea lor în EurAsia).
Înaripata Nike = Zeiţa Victoriei (Caria)
Datele existente converg spre ipoteza că în Epoca
Pietrei arhetipul divinei perechi An-Anat a fost cuplul
Crăciun-Circe, al Ghergoilor / Gherganilor stabiliţi nu
altundeva decât tocmai în răsăritul Panonic (la V de Carpaţi),
în Crişana şi Banat; arhetipul masculin Gherga a fost major
legat de Crăciun în Crişana / regiunea de la N de Mureş iar
arhetipul muierii Gherga a fost major legat de Circe în Banat
/ regiunea de la S de Mureş: numele patronilor Gardienilor
din Era de Aur / paleolitic - care străjuiau la apus Imperiul
Atlant - au fost însuşite în Era de Argint / neolitic şi transmise
până în prezent, prin prima scriere din lume, acolo Civilizaţia
Atlantă în Epoca Pietrei continuându-se după Potopul Pontic
direct prin Vechea Civilizaţie Europeană (considerând
dubletele apreciate iniţial în cele 2 regiuni ca asexuate /
castrate iar apoi sub forma clonelor sau gemenilor, Crăciun în
regiunea Crişana a Zeului An derivând din Ghergan / Gherga-
An şi Circe în regiunea Banat a Zeiţei Anat derivând din
Kirke / Ghirghe). O oarecare localizare a oferit-o Plutarh în
“De defectu oraculorum” 18 care a scris despre Cronos că a
adormit - pentru eternitate - într-o “Insulă Hiperboree”; vechii
Greci considerau tărâmul Hiperboreu ca începând din Nordul
Dunării, până la Polul Nord. Pentru “durata vieții” / “hotarul
302
în timp”, în vocabularul Românesc s-a fixat termenul “veleat”
/ “văleat” iar echivalarea Românilor ca “Valachi” / “Valahi”
ar egala înțelesul ca “Oamenii Timpului” - adică ai lui Cronos
/ Crăciun - “văleatul” / “veleatul” însemnând în vechime
explicit “Timpul” / “Anul”; mai ales străinii au obișnuit - încă
din vremurile vechi - să-i apeleze ca “Valahi” pe Români:
Rumânii / Ramanii - adică Oamenii Raiului - erau “oamenii
de la hotarul Timpului / Crăciunului” = “Valachi” / “Valahi”
(respectiv, Uriașii Gealați / Blajini ai Moșului Crăciun, cu
înalt respect pentru “văleat” / “veleat”, excelenți Veghetori /
observatori ai Cerului - ca astronomi pricepuți și vestiți -
Sfinți păstrători conservatori ai calendarului circular, la care
spirala = simbolul apei cosmice era semnificativă). În anul
1971, cercetătorul Adrian Riza din România a arătat că
numele “Zărand” din Crişana / Munţii Apuseni - zonă bogată
în aur - e de pus în relaţie cu termenul Iranian “zar” pentru
“aur” (aşa cum a apărut la Magul Gargo = Zoroastru /
Zaratustra, ş.a.); aurul era simbol al firii divine, preţiosul
metal fiind din Ţinutul Zărandului (aflat în NE Banatului,
anume zona cu Munţii străjuind Bazinul Crişului Alb, de
unde încep Moţii, statistic formând cea mai deasă populaţie
din spaţiul Român cu păr şi ochi deschişi la culoare, după
cum a observat şi cercetătorul Ioan Costea): de altfel, aurului
în Greacă i se zice “chrysos” (puternic rezonând cu Crişurile,
respectiv cu Crișana) iar în Caucaz pentru “bătrân” e
termenul Oset / Alan “zærond” (just apropiat lingvistic de
Zărand), ceea ce aşa poate duce la înţelesul în Carpaţi de
Zalmoxe pentru “Zar-moxe” şi literalmente ca “moşul aurit”
= “stră-moşul”. În anul 2017, cercetătoarea Ionela Achim în
lucrarea “Gog și Magog: prima civilizație a rasei albe
europene sau Protoistoria popoarelor europene” a reflectat:
“Unele studii istorico-lingvistice au sugerat chiar că termenul
vechi grecesc pentru aur ‘chrysos’ ar proveni de la numele
Crișurilor, râurile noastre care străbat ținuturile aurifere”.
Legătura dintre Caucaziana Osetă / Alană și Asiatica Afgană
În anul 2012, Dr. Teodor Ardelean a scris despre
“Dacii din Ținutul Zărandului” că “piesele arheologice din
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Zărand, fotografiile din satelit în zona Munților Zărand
coroborate cu topice, cântece, credința, limba vorbită de
țărănimea română din Ținutul Zărandului și informațiile
anticilor înfățișează o realitate aproape de necrezut: originea
strămoșilor românilor din această parte a Daciei urcă până la
supraviețuitorii potopului”. Despre Krka / Caria = Ţara
Gherghiţilor - din SV Anatoliei - trebuie ştiut că odată se
numea Chrysaoris, adică “Aurita” (după cum a consemnat în
secolul II chiar localnicul Pausania 5:21 - care purta acel
nume însemnând “Sfântul Sfinţilor” - născut în anul 110
lângă Sanctuarul Gherga / academicianul Român Papadopol
Calimah a indicat anul 174 ca acela când a scris geograful
Pausania); același înțeles de “Aurita” l-a avut pentru Greci în
acel timp Antic și regiunea Crișana (din spațiul Românesc,
din apusul Carpatic). Din “Zare” sau “Zori” (derivarea fiind
din rădăcina “Gher” / “Ghel” = “strălucire” / “stră-lucire”) s-
ar putea vedea că “Zal” - prima silabă din “Zeul-moş” /
Zalmoxe - era în legătură cu Soarele / Latin “Solis”, ceea ce
însemna că denumirea Geto-Dacă a Zeului suprem desemna
atributul solar al “luminosului” bărbat: iluminatul bătrân sau
strălucitorul / “stră-lucitorul” moş (nu neapărat în vârstă, ci
din vechime); literalmente, în “strălucirea Pământului” =
“Gher-Ga” se poate vedea ce însemna Gherga mai ales pentru
partenera sa, Mama Pământului / Marea Zeiţă. Mitografii
Antici au afirmat că Zalmoxis purta o piele de urs pe umăr. În
neolitic s-au folosit figurine reprezentând urşi şi s-au găsit
vase pe care erau reprezentaţi urşi.
Răspândirea urșilor
Pe de altă parte, Zeiţa Artemis - căpetenia nimfelor -
era simbolizată printr-o ursoaică; se poate considera că ursul
era animalul sacru și al geamănului ei Apollo Gergithios /
care era totuna cu Zeul Zorilor / Soarelui, respectiv cu
Zalmoxe (în trecut - după cum a apărut şi în “Lexiconul
Suida” din capitala bizantină - “Zal-moxe” era folosit
deopotrivă pentru Zeiţă şi pentru Zeu): ulterior, luminosul
Apollo a fost asociat și cu lupul alb / popular la HiperBorei.
Conform filozofului Porphyrios / Porfiriu din Tyr / Liban
303
233-303 în “Viaţa lui Pitagora” (care a scris despre Pitagora
că a fost discipolul “MorGetului” - adică “Getului Negru” =
“Getului Nordic” - Dactylus), Heracles / vechiul Hercule era
Zalmoxe = “Zeul-moş”, el prezentând etimologia Antică a lui
Zalmoxis: “Unii oameni - spre a interpreta acest nume - spun
că Zalmoxis are înţelesul de om străin”. Tot el a afirmat că
“Tracii numesc ‘Zalmon’ pielea de animal” (termenul Trac
“Zalmon” - corespunzător cercetătorului Antonian Nour din
România în studiul “Cultul lui Zalmoxis” din anul 1941 - era
înrudit cu cel Sanscrit “Carman” semnificând “învelit în
piele”): “Car-manii” / Carianii - din Caria = Ţara
Gherghiţilor, în SV Anatoliei, puternici colonizatori ai
Dobrogei inclusiv în mileniul I î.C. - au fost cei care îi adorau
atât pe Zeul Hermes, cât şi pe gemenii divini Artemis şi
Apollo, în metropola Efes puternic populată de la începuturi
de către ei (fiind la marginea regiunii lor) Templul Artemidei
ajungând una dintre cele 7 minuni ale Lumii Antice; anterior
Carianilor / “Car-manilor”, adică a oamenilor îmbrăcaţi în
piele, fie acelea de urşi, de lupi ori de lei, ca “Zeul-moș” /
Zalmoxe sau ca Hercule, în mileniile III-II î.C. importanţi
colonişti la gurile Dunării au fost Gherganii Troiani, care au
şi avut - în Epoca Bronzului - Regatul Heraclid, cu capitala la
Gherghina (în Nordul cotului Dunării), azi Galaţi.
“Întoarcerea Heraclizilor” după Războiul Troian, adică
plecarea Dorianilor - de la Istru, via Balcani, în S Anatoliei -
întâi, prin stabilirea în partea Anatolică Sudică, a determinat
ca ecou imediat instalarea celor din N Anatoliei la Dunărea
inferioară, apoi fiind urmaţi de Cariani, din S Anatoliei: astfel
s-au instalat Geto-Dacii în fruntea stră-Românilor, ajungând
curând la putere în tot spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic;
actualii Români - descendenţi direcţi ai Geto-Dacilor, aşa
cum au dovedit istoricii - păstrează inclusiv în limba curentă
un important fond străvechi de cuvinte, cu nenumăraţi
termeni stră-Români (după cum au demonstrat lingvişti
competenţi, prin cercetări desfăşurate cu mare seriozitate). În
trecut, era o împietate să se rostească numele Zeului, fiind
interzisă - ca tabu - pronunţarea sa (încălcarea unei asemenea
cutume reprezentând o gravă ofensă). “Dicţionarul de
simboluri” a enunţat despre tabuuri: “au existat în toate
societăţile umane, făcând parte dintr-un sistem animist pre-
religios; regulile par să provină dintr-o învăţătură referitoare
la suflete şi să fie determinate de simpatii şi antipatii, de
preferinţa sau sila diferitelor categorii de duhuri faţă de unul
sau altul dintre ele. Mai presus însă de suflete s-a dezvoltat
concepţia despre o zeiţă puternică, care le-ar fi stăpânit pe
toate; acea concepţie a devenit tot mai importantă iar
tabuurile au ajuns treptat să fie socotite mai curând un mijloc
menit a atrage bunăvoinţa zeiţei, decât reguli care să se
adapteze preferinţelor sufletelor. Principiile de conduită au
căpătat deci o bază supranaturală în locul vechii lor baze
naturale. Oricât de imaginare ar fi fost primejdiile expuse la
încălcarea lor, tabuurile au fost redutabile şi puteau duce la
moarte. Închipuirile acţionează asupra oamenilor la fel de
eficace precum gravitaţia şi îi poate ucide cu aceeaşi
certitudine ca acizii. Tabuurile jucau deci rolul unor izolatori
meniţi a ţine la distanţă forţele spirituale ale persoanelor care
făceau obiectul lor, aşa încât acelea nici să nu sufere, nici să
pricinuiască suferinţă; căci lumea rămânea teafără dacă se
ferea de atingerea lor. Tabuurile au fost sacralizante, ca şi
ordinea impară”. Despre timpurile vechi, e necesar de
observat că în general referințele erau la Zei și mai vechi, de
exemplu în Epoca Bronzului nemenționându-se Zei
contemporani, ci Zei din perioada precedentă a Epocii Pietrei,
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
apoi în Epoca Fierului relatările fiind îndeosebi despre
făpturile divine din Epocile Bronzului și Pietrei, ș.a.m.d.
(astfel apărând 2 Novac / Noe - cel “bătrân” și cel recent - 2
Zeus / cel vechi și cel nou, 2 Hercule / cel dintâi și cel de apoi
ori chiar triplete sau multiple versiuni, ca Atlas din paleolitic
/ Era de Aur, ș.a.: ca exemplu sugestiv, ca și Marea Mamă în
plan muieresc, similar în plan masculin moșul Her - adică
Hermes - a fost foarte vechi, bucurându-se pe spirala timpului
de numeroase nominalizări iar primul Hercule / cel vechi,
corespunzător filozofului Gal Favorinus 80-160, era numit
Chon de către vechii Egipteni, la fel ca şi Cron, pentru care
Aromânii au numele de Cărciun iar Românii au numele de
Crăciun; primul Zeus, adică “Zeul”, al Grecilor - anume Zeus
“cel vechi” - era “Zal-moxe”, adică “Zeul-moş” al Geţilor,
ambele popoare conservându-şi Zeul suprem cu denumiri
similare, ca Zalmoxis la Nordicii Geţi şi respectiv Zeus la
Sudicii Greci). Patriarhul Noe al Evreilor a apărut ulterior
celui reţinut de stră-Români ca Novac: de altfel, primul Potop
a şi fost peste Lacul Pontic - actuala Mare Neagră - de unde o
bună parte a supravieţuitorilor s-au refugiat în susul Dunării
(pe atunci, Evreii - care au scris apoi în Biblie despre Noe -
nu existau).
Ghergu-regele / Ghergu-res a devenit Herku-les
304
În secolul V î.C., istoricul Carian Herodot 2:43 a
scris despre 2 Hercule, indicând atât că numele Hercule era
știut de către vechii Egipteni dinainte de a fi știut de către
vechii Eleni, cât și despre cel dintâi Hercule ca fiind datat de
către vechii Egipteni anterior începutului domniei faraonului
Amasis / Ah-mose II (570-526 î.C.) cu “17 milenii”: “anii
aceștie sânt mulți, pentru că ei lunile facu ani, au trii luni un
an” (corespunzător traducerii din Moldova anului 1645);
socoteala de 5667 ani solari - cât reprezintă cele 17 mii de
luni - adăugați debutului stăpânirii faraonului indicat îl plasa
pe vechiul Hercule în mileniul VII î.C. (secolul LXIII î.C.),
adică în perioada imediat post-diluviană a primului Potop.
Este interesant că echivalarea calendaristică dintre vechii
Egipteni și vechii Greci a apărut în ediția Românească din
secolul XVII, traducerea fiind făcută după o versiune a
“Istoriilor” Carianului Herodot ce exista la îndemână pe
atunci (de tiparul din anul 1984 s-au îngrijit Liviu Onu și
Lucia Șapcaliu): încă o confirmare din vechime tocmai
despre vremurile Epocii Pietrei, din așa-zisa “pre-istorie”.
Regele Ghergu (Ghergu-res / Herku-les, notat după milenii de
vechii Eleni şi ca Herakles), fiul cerescului Muntean “Ur-An”
/ Uran - Titanul “Tătâne” - era ştiut de vechii Români drept
Moş Crăciun / nume dovedit de paleolingvişti ca pre Indo-
European; e de observat că la Aromâni “uraniu” e albastru”
iar în Greacă pentru “albastru” încă se utilizează “ghalano” /
“ghalazo”: Aromâna s-a probat mai apropiată decât Greaca de
Uran. Civilizaţia Dunăreană - urmaşa Vechii Civilizaţii
Europene centrată în Banat, la distanţă confortabilă / sigură
de inundatul Pont - din Ghergu / Herku a transmis (sub formă
prescurtată până și în Bazinul Nilului) inclusiv nume ca
Hermes, adică literalmente “moş Her” şi ca Horus / Orus, unii
cercetători considerându-l pe Horus / Kheru-Ur drept
adevăratul fiu al lui Hermes: de exemplu, oratorul Roman
Cicero a scris în “De Natura Deorum” din anul 45 î.C. că tatăl
lui Hermes a fost nocturnul Zeu Uranus iar conform
scriitorului Elen Plutarh, Hermes / “Her-mes” a fost bunicul
lui Horus / Hor - tatăl mamei Isis a aceluia - biblic acelaşi
“Her-mes” / Hermes fiind echivalat cu Ham, bunicul
Sfântului Gherghe / Gherghe-seu, ajuns după Potop stăpân în
Ţara Sacră Canaan / cu mult înaintea sosirii vechilor Evrei
acolo (e de remarcat că ritualul îmbăierii a fost numit
“Hammăm” de cei din străvechiul Iran şi iniţial tot împrejurul
Caspic de asemenea a fost populat de Iranieni - iar baia
ritualică era practicată în marile Fluvii, atât în Dunăre, cât şi
în Gange, etc. - Arabii dar şi Anatolienii încă numind baia lor
specifică ca Hammam). Harul Zeului Osiris a fost Hor /
Horus, acel unic fiu împreună cu părinții Isis și Osiris
formând Sfânta Treime a Egiptului; vechiul har divin a fost al
lui “Her-mes” = “Her moșul” (la vechii Greci, cu Horus a
rezonat Ares / Zeul Războiului, echivalat de Romani -
inclusiv după cel Etrusc Maris - ca Marte). În anul 1985,
Francezul Francoise Bonardel - profesor de filozofia religiilor
la Universitatea Sorbona I din Paris - a comentat: “Faptul că
decizia lui Hermes a fost luată în zorii zilei, când privea spre
răsărit, întăreşte forţa simbolică a acelui episod. Aurora e ora
privilegiată a trecerii prin excelenţă, cea care negociază
tranziţia şi schimbarea de stare. Pe de altă parte, răsăritul este
- mai mult simbolic decât geografic - locul de unde se
manifestă lumina originară, cea care asigură regenerarea şi dă
naştere unei adevărate cunoaşteri, prin contrast cu o simplă
reprezentare a lucrurilor. Într-un asemenea context îşi are
înţelesul păstrarea cărţilor: ‘O, cărţi sacre, scrise de mâinile
mele nepieritoare, voi, asupra cărora, miruindu-vă cu licoarea
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
nemuririi, am toată puterea, rămâneţi în vecii vecilor neatinse
de putreziciune şi de stricăciune, fără a fi găsite de nimeni din
cei ce vor petrece pe acest pământ, până în ziua când cerul
îmbătrânit va da naştere unor făpturi demne de voi, cele pe
care Creatorul le-a numit fiinţe’. Aici lua sfârşit ciclul
revelaţiei hermetice, când Verbul lui Hermes fusese la
început singurul revelator. Cărţile permiteau de acum înainte
discipolului să retrăiască acelaşi traiect, făcând din el
contemporanul, ba chiar noua întrupare a lui Hermes. Verbul
lui Hermes era cuprins în originea ecloziunii sale, reducând
prin aceasta la minimum distanţa dintre Cuvânt şi descifrarea
sa. Faptul că Hermes a hotărât să ‘pună în păstrare’ cele mai
importante ‘simboluri sacre ale elementelor cosmice’ pare
legat de propria retragere: când zeii sunt prezenţi în lume,
simbolurile nu-şi au locul; dimpotrivă, retragerea zeilor
presupune ca de atunci încolo ele să mărturisească despre
prezenţa lor, ocultată”. Hermes a fost Zeul Gardienilor,
descoperitorul focului şi patronul sacrificiilor, semnul său
emblematic fiind “kerykeionul” (cârja decorată cu 2
ghirlande împletite / ce animalier au fost interpretate ca 2
şerpi încolăciţi); fiind mesager / mesa-ger divin, “moşul
Gher” = “moşul Cerului”, respectiv “moşul Her” sau “Her-
mes” a fost considerat sursa primelor scrieri (cercetătorul
Român Dragoş Birlea a scris despre “Mesageri şi etimologie”
în anul 2013 “să vedem cum se zice la ‘mesager’ în câteva
limbi: în latină ‘nuntius’, în idiş ‘malak’, în greaca veche, cea
mai veche limbă cultă europeană (deşi Grecia a înflorit fără
dubii în Asia), mesager era ‘angelos’. Da, surpriză, surpriză.
Dacă Dumnezeu ar exista şi ar trăi în altă lume decât a
noastră ne-ar comunica, vorbi, trimite mesaje prin mesageri,
adică prin îngeri. ‘Binecuvântat este cel care vine în numele
Domnului’ spunea apostolul. Ce ciudat că ‘apostol’ însemna
tot trimis, mesager”. (Iar “moşul-Her” era primul “mesa-ger”
- cel mai însemnat - el fiind, în Graiul îndărăt, divinul “Gher-
mes”, respectiv Hermes, indicat de genealogiile străvechi ca
bunic Gherga: era Cerescul moş, adică străbunul / vechiul
bărbat divin, foarte important pentru Pământul Ga).
În anul 1940, filozoful Nicolae Bagdasar în “Teoria
cunoştinţei” - editată de Academia Română - a expus:
305
“Gândirea reală şi efectivă este condiţionată de la un capăt la
altul de procese psihologice. În număr de 4 sunt acele procese
psihologice fundamentale care fac posibilă gândirea:
interesul, intenţia, emoţia şi satisfacţia. A spune că orice
gândire este călăuzită de un interes psihologic e tot una cu a
exprima un truism. Iar a căuta să refuzăm psihologiei dreptul
de a se ocupa cu acest interes cognitiv - pe motiv că ar fi un
interes ‘specific logic’ - e o raţiune ce nu poate sta în
picioare. Căci chiar dacă logica ar fi să se ocupe cu natura
specifică a acestui interes, ca interes el cade totuşi în
domeniul psihologiei, care descrie natura genetică a
intereselor. Iar un logician nu poate în nici un caz admite că
interesul cognitiv ocupă un loc cu totul aparte, ca şi cum n-ar
avea nici un interes cu viaţa şi ca şi cum ar fi disociat de
personalitate. Un atare logician nu poate decât să repudieze
opinia după care o gândire ce depinde de interes ar putea fi
independentă de psihologie. Gândirea este apoi esenţial
‘intenţională’, şi cu cât ea este mai conştient intenţională, cu
atât este mai eficace. Logica nu poate sesiza natura veritabilă
a gândirii, dacă nu consideră în mod concret sensul judecăţii,
dacă nu ţine seamă de faptul că sensul depinde de
întrebuinţare şi întrebuinţarea de intenţia aceluia care vrea să
facă această întrebuinţare. Intenţia este încă un fapt psihic şi
ca atare trebuie să fie cercetată de psihologie. Orice ignorare
a ei ca fapt psihic se răzbună în cele din urmă. Dacă atribuim
regulilor logice un soi de valoare intrinsecă, un soi de
existenţă dezincarnată, independentă de aplicarea lor la
cazurile gândirii efective, le reducem la fantome pe cât de
futile, pe atât de ininteligibile. Interesul şi intenţia sunt lucruri
esenţiale pentru actul judecăţii şi procesul cunoaşterii. O
fiinţă neposedând nici un interes ar fi incapabilă să dea
atenţie la ceea ce se petrece în jurul ei, să aleagă cutare lucru
în locul altuia, să aprecieze cutare obiect mai curând decât
cutare altul şi un obiect dat n-ar putea să-i zguduie apatia mai
curând decât un alt obiect oarecare. Spiritul este guvernat de
interese variate, ce se raportează toate - direct sau indirect - la
funcţiile şi scopurile vieţii. Organizarea spiritului este
biologică şi teleologică, adică selectivă. Numai în anumite
cazuri, anormale sau morbide, ca de pildă în idioţie, nebunie
sau vis, el e privat de organizarea selectivă. În starea ei
normală, viaţa mintală este ‘esenţial intenţională’, adică nu
este inteligibilă în afară de raporturile sale cu scopuri actuale
sau posibile, cu toate că ea nu vizează un scop definit şi clar
privit. Emoţia întovărăşeşte gândirea efectivă după cum
umbra întovărăşeşte lumina. Tonalităţi afective întâlnim şi la
actele de gândire care - la prima vedere - ar părea să nu aibă
nici o legătură cu afectele, cum este calculul matematic. Noi
putem observa adesea că ura sau iubirea comunică o
adâncime de vederi pe care ochii indiferenţei reci nu sunt
niciodată capabili s-o atingă. Este exact că uneori - şi la
anumite persoane - emoţia, prin unele forme ale ei, poate
prejudicia actul cunoaşterii. Aceste cazuri trebuie de aceea
cunoscute îndeaproape şi dovedite fiecare în parte. Căci chiar
şi cazurile când emoţia prejudiciază rezultatelor cunoaşterii,
cel mai bun mijloc de a contracara înclinaţia emoţională
constă în a-i admite evidenţa. ‘Credinţa’ nu mai trebuie
considerată ca un adversar şi un substitut al raţiunii, căci ea
este în realitate un factor constitutiv al acesteia. Raţiunea n-
are deci dreptul să conteste sistematic validitatea credinţei,
pentru că fără credinţă raţiunea însăşi n-ar fi posibilă. Orice
cunoştinţă are un caracter pasional şi emotiv, volitiv şi
selectiv; orice cunoştinţă cuprinde în constituţia sa elemente
esenţiale neraţionale. Adevărurile matematice însele nu sunt
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
decât în aparenţă lipsite de caractere emotive. În realitate, ele
prezintă aceeaşi structură ca toate celelalte adevăruri. Ele nu
mai trebuie deci considerate ca o grupă tipică de judecăţi pur
raţionale şi ca un ideal către care să tindă celelalte adevăruri.
Adevărurile matematice sunt şi ele adevăruri omeneşti,
purtând în ele pecetea naturii omeneşti. În sfârşit, orice
proces cognitiv care realizează intenţia, care ajunge la
rezultatul dorit, procură un sentiment de satisfacţie. Un astfel
de sentiment avem şi înainte ca gândirea să-şi realizeze
scopul, atunci când procesele ei decurg fără piedică,
netulburate, şi se apropie liniştit de scopul lor. Dacă facem
abstracţie de sentimentele de satisfacţie, noţiunile de
‘necesitate logică’, de ‘adâncime logică’, de ‘tărie logică’ îşi
pierd orice sens. Nu există şi nu poate exista gândire fără
interes, fără intenţie, fără emoţie şi fără satisfacţie.
Suprimând aceste condiţii, suprimăm gândirea însăşi iar
împreună cu ea probabil şi logica, fiindcă sunt condiţii
constitutive atât pentru una, cât şi pentru alta. Interesul,
intenţia, emoţia, satisfacţia, sunt mai esenţiale gândirii decât
vaporii, unei maşini cu aburi”.
Biochimistul Isaac Asimov 1920-1992 de la
Universitatea din Boston / SUA - Evreu Rus, preşedintele
“Asociaţiei Umaniste Americane” - în cartea “Despre Pământ
şi Cer” a scris: “Unul dintre motivele pentru care cei mai
mulţi dintre noi nu ştiu despre lume atât de mult cât s-ar putea
ştii, este acela că pur şi simplu nu se ostenesc să se gândească
la aceste lucruri. Asta nu înseamnă că nu gândesc deloc. Toţi
oamenii gândesc, însă fiecare persoană tinde să se
concentreze cu predilecţie asupra problemelor ce par a fi de
importanţă imediată. Ce mâncăm la cină? Cum să-mi plătesc
datoriile? Unde să mă duc în concediu? Cum să fac să obţin o
promovare şi o creştere de salariu? Oare să aranjez o întâlnire
cu ştiu-eu-cine? Ce-o fi cu durerea asta ciudată care m-a
săgetat deodată pe sub coaste? Acestea sunt întrebări
importante pentru fiecare dintre noi iar nevoia de a le găsi
răspunsurile este adesea atât de puternică, încât nu ne mai
rămâne timp să ne îndreptăm atenţia către probleme mai
generale, cum ar fi: care este forma Pământului? Un răspuns
firesc la această întrebare ar putea fi: Ce-mi pasă? De ce mă
sâcâi cu asemenea chestii prosteşti? Ce importanţă are?
(Pentru milenii, a fost mult mai simplu ca Pământul să fie
imaginat plat - formă ce nu ridica nici un fel de problemă -
mai ales că aşa se vede la orizont. V-aţi putea pune
întrebarea: Putem oare avea încredere în ceea ce vedem? Este
destul să privim spre orizont? De fapt, suntem adesea induşi
în eroare de ochii noştri, dacă nu examinăm cu grijă
dovezile). A-ţi pune întrebări este de-a dreptul fascinant iar
găsirea răspunsurilor devine destul de uşoară dacă abordezi
problema metodic. Desigur, orice întrebare conduce de regulă
spre alta. Cunoştinţele despre lume nu se înşiruie în linie
dreaptă, ci sunt ca o împletitură tridimensională cu ochiurile
înlănţuite, aşa încât pentru a răspunde unei anumite întrebări
este uneori nevoie să fie mai întâi explicat altceva, ceea ce
duce la necesitatea explicării unui alt fenomen, ş.a.m.d. Pe de
altă parte, pe măsură ce avansăm de la o întrebare la alta,
306
uneori nu e suficientă raţiunea; trebuie să aflăm câte ceva
despre ce au observat şi dedus oamenii de ştiinţă. Gândirea
duce la şi mai multă gândire iar acest proces n-are limite.
Pentru oamenii care găsesc o bucurie în a gândi, aceasta este
calea spre glorie. Pentru cei care nu sunt încântaţi să cugete la
lucrurile care nu-i privesc direct şi imediat, necesitatea de a
face acest lucru este înspăimântătoare iar ei se îndepărtează
de ştiinţă”.
În anul 1995, profesorul Richard Dawkins de la
Universitatea Britanică Oxford în lucrarea “Un râu pornit din
Eden” a enunţat: “Toate popoarele au legende privitoare la
strămoşii triburilor lor şi adeseori acele legende se transformă
în veritabile culte religioase. Oamenii îşi respectă sau chiar îşi
venerează strămoşii, ceea ce e şi firesc, pentru că e vorba de
nişte strămoşi reali - care deţineau cheia înţelegerii vieţii - nu
de nişte zeităţi supranaturale. Din totalitatea organismelor ce
se nasc pe pământ, o foarte mare parte mor înainte de a atinge
vârsta maturităţii. O minoritate supravieţuieşte şi se
înmulţeşte iar din aceasta o şi mai mică minoritate va avea o
descendenţă viabilă, mii de generaţii. Acea minusculă
minoritate a unei minorităţi - acea elită reproductivă - este
ceea ce viitoarele generaţii o poate considera ancestrală.
Descendenţii sunt obişnuiţi, strămoşii sunt rari. Toate
organismele care au trăit cândva pot rosti cu mândrie, privind
către lungul şir al strămoşilor lor: nici măcar un singur
străbun n-a murit copil. Cu toţii au atins vârsta maturităţii şi
fiecare a fost capabil să-şi găsească cel puţin un partener cu
care să se împerecheze cu succes. Nici unul din strămoşii
noştri nu a fost răpus de un duşman sau de un virus înainte de
a aduce cel puţin un urmaş pe lume. Mii dintre contemporanii
strămoşilor noştri au eşuat în toate acele privinţe, însă nici
măcar unul singur dintre străbunii noştri nu a dat greş în
vreuna dintre ele. Aceste afirmaţii sunt absolut evidente: cu
cât sunt mai ciudate şi mai neaşteptate, cu atât se justifică mai
bine şi uimesc şi mai mult. Deoarece toate organismele
moştenesc zestrea genetică de la strămoşii lor - mai degrabă
decât de la contemporanii fără succes ai acelora - toate tind să
posede gene valoroase. Ele au ceea ce trebuie pentru a deveni
strămoşi, altfel spus pentru a supravieţui şi a se reproduce.
Din această cauză, organismele tind să moştenească genele a
căror prezenţă condiţionează construirea unui mecanism bine
proiectat, un organism ce lucrează activ ca şi cum s-ar strădui
să devină un strămoş. Din această cauză ţinem la viaţă, la
dragoste şi la copii. Şi toate acestea pentru că noi toţi - fără
nici o excepţie - moştenim toate genele noastre de la un şir
neîntrerupt de strămoşi încununaţi de succes. Genele nu se
îmbunătăţesc prin funcţionare; ele se moştenesc neschimbate,
excepţie făcând erorile cu totul întâmplătoare. Nu reuşita face
genele valoroase, ci genele valoroase determină reuşita şi nici
un individ în decursul existenţei sale nu-şi poate afecta, în
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

vreun fel, propriile gene. Indivizii care s-au născut cu gene
valoroase cel mai probabil vor ajunge la maturitate pentru a
deveni strămoşi încununaţi de succes; prin urmare - spre
deosebire de genele nevaloroase - genele valoroase au cele
mai mari şanse să se transmită în viitor. Fiecare generaţie este
un filtru, o sită: genele valoroase tind să treacă prin sită în
generaţiile viitoare; genele nevaloroase tind să-şi încheie
existenţa în indivizi care mor înainte de maturitate sau care
nu se reproduc. Asemenea gene pot traversa o generaţie sau
două, poate pentru că au norocul să co-existe cu genele
valoroase într-un acelaşi individ. Dar este nevoie de ceva mai
mult decât noroc pentru a trece prin mii de site aşezate
succesiv una sub alta. După o mie de generaţii succesive, este
probabil ca genele care au reuşit să treacă să fie cele
valoroase. Din perspectiva genelor, există doar concepţia
stabilită pe termen lung al râului de ADN curgând neîntrerupt
de-a lungul generaţiilor numai temporar adăpostite într-un
corp sau altul, numai temporar împărţind un corp cu genele
companioane ce pot fi favorizante sau defavorizante”.
Vatoped / denumirea însemnând “pruncul livezii”, la
Catedrala Ortodoxă “Sf. Gheorghe” din cartierul Fanar al
Istanbulului / unde e sediul Patriarhiei ecumenice și la
Mănăstirea Slatina 47,26 lat. N, 25,59 long. E din Bucovina /
ctitorită de Vodă Alexandru Lăpușneanu în secolul XVI, care
a achiziționat relicva din Istanbul - a predicat că “a încerca
înţelegerea nenaşterii = Tatăl, naşterii = Fiul sau purcederea =
Sfântul Duh conduce la nebunie”). Privind obârşia, pruncul
Gherga şi părinţii săi au format în total 3 personaje foarte
importante, încă din timpurile păgâne: Gherga / “Gher-Ga” i-
a avut ca tată pe “Gher” = Cer şi ca mamă pe “Ga” = Pământ,
cei 3 - anume pruncul împreună cu părinții - formând treimea
emblematică generic numită Gherga şi desigur consacrată
aşa, încă din Epoca Pietrei iar de atunci, în legături cu Gherga
s-au dezvoltat existenţial o mulţime de alte concepte şi
termeni, cu rezonanţe culturale / Civilizaţionale până în
prezent.

Ideea de clonă / avatar - din cele mai vechi timpuri -

a apărut tocmai din observarea unor aşa aspecte; remarcarea
rezonanţei dintre Românescul “corp” şi Gorg, respectiv
Latinescul “corpus” şi Gorgus, etc., reflectă în termenul de
corp - cumulând treimea formată din suflet, spirit şi trup - un
produs Gherga de fapt, al agregării elementelor esenţiale
vieţii omeneşti, cu generarea din unirea / cununia Cerului şi
Pământului în fiinţa animând trupul uman (în ultimele 2
milenii, creştinii au prezervat ancestrala triadă prin respectul
suprem faţă de Sfânta Treime formată din Creatorul
Dumnezeu / Domnul-Zeu = spirit, Sfinţitorul Har / Duhul
Sfânt = suflet, Mântuitorul Iisus Christos = trup: în secolul
IV, Grigorie “Teologul” - de Nazianz / Capadochia, al cărui
părți din cap sunt păstrate pe Muntele Athos la Mănăstirea
307
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Primul Homo Sapiens din Europa: în Banat
Este de observat că în urmă cu 1000 de generaţii ale
Homo Sapiens a dispărut Neandertal iar în urmă cu 400 de
generaţii ale Homo Sapiens a dispărut Cro-Magnon: puterea
Homo Sapiens a rămas singura umană în lume; cel mai vechi
Homo Sapiens din Europa a fost găsit în anul 2002 de un
grup de speologi din Timişoara în Peştera cu Oase 45,01 lat.
N, 21,50 long. E din Banatul Montan - în Epoca Pietrei,
peşterile / grotele fiind îndeosebi locaşe de cult, nu locuinţe -
acel Homo Sapiens datând din mileniul XXXVI î.C.,
contemporan cu celelalte 2 tipuri umane, Neandertal şi Cro
Magnon (faţa sa a fost reconstruită de specialistul Britanic
Richard Neave).
Răspândirea Neandertală
la sosirea Homo Sapiens în Europa
Desigur că acel Homo Sapiens din Banat nu era pe
atunci vreun explorator izolat în Europa Neandertală, el
având părinți Homo Sapiens și anturaj Homo Sapiens
(familie, parteneri, ș.a.); străbunicul său a fost Neandertal,
după cum a cercetat în anul 2015 colectivul coordonat de
geneticiana Qiaomei Fu de la Şcoala Medicală Harvard /
SUA (specia umană a Neandertalilor era originară Europeană
şi a fost formată din strămoşii albilor - şi galbenilor - Homo
Sapiens, după întâlnirea cu negrii Homo Sapiens,
Neandertalii dispărând). În graficul următor apare declinul
procentelor de ADN Neandertal la Homo Sapiens (cu
individualizarea notată “Oase”, a celui mai vechi European
Homo Sapiens, având o zecime ADN Neandertal):
308
După cum a documentat în anul 2016 un vast
colectiv internațional de geneticieni (din Australia, Coreea de
Sud, Regatul Britanic, SUA, etc., cuprinzând cercetătorii
David Poznik, Yali Xue, Fernando Mendez, Thomas
Willems, Andrea Massaia, Wilson Sayres, Qasim Ayub,
Shane McCarthy, Apurva Narechania, Seva Kashin, Yuan
Chen, Ruby Banerjee, Rodriguez Flores, Maria Cerezo,
Haojing Shao, Melissa Gymrek, Ankit Malhotra, Sandra
Louzata, Rob Desalle, Graham Ritchie, Eliza Cerveira,
Tomas Fitzgerald, Erik Garrison, Anthony Marketta, David
Mittelman, Mallory Romanovitch, Chengsheng Zhang,
Xianggun Bradley, Goncalo Abecasis, Steven McCarroll,
Paul Flicek, Peter Underhill, Lachlan Coin, Daniel Zerbino,
Fengtang Yang, Charles Lee, Laura Clarke, Adam Auton,
Yaniv Erlich, Robert Handsaker, Carlos Bustamante, Tyler
Smith, ș.a.) a reieșit că profilul genetic patern al primului
Homo Sapiens din Europa corespundea tranziției dintre cel
mai recent bărbat aparținând grupului “IJK” și cel al
progenitorului grupului “NO”, adică a fost direct strămoș
Gherga: așadar, în aceeași regiune Banat unde gruparea
Gherga e nominal în prezent cea mai numeroasă din lume a
fost documentat primul Homo Sapiens din Europa iar
potrivirea nu e doar geografică peste atâtea milenii, ci și
genetică, căci analizele genetice din mileniul III au
demonstrat științific despre cel dintâi bărbat European că
efectiv a fost strămoș Gherga. Mai mult, iată că în Banat -
regiune Europeană clar delimitată natural încă din preistorie -
speologia / arheologia a confirmat mitologia: 2 surse
științifice - imaterială prin etnografia Bănățeană și materială
prin artefactul Bănățean, analizat genetic - au indicat același
fapt, că actualul spațiu Român a făcut parte din patria
legendarilor Uriași (cei care erau corciturile / hibrizii dintre
Neandertal și Homo Sapiens); se știe, în plus prin cercetările
genetice din prezent, că în Europa Neandertalilor primii
Homo Sapiens n-au pătruns exclusiv prin forță, ci și inclusiv
prin încrucișările fizice ale speciilor umane - întâi rezultând
Cro Magnon - ceea ce face descoperirea Bănățeană de la
începutul mileniului III ca extrem de valoroasă (la început,
progeniturile uriașe neavând de ce să apară la mari distanțe de
prezența în Carpații Vestici / Occidentali a acelor primi
oameni). În anul 2009, un grup de speologi din Crişana - din
Arad, Brad şi Ştei - au descoperit în Peştera Coliboaia 46,31
lat. N, 22,35 long. E / judeţul Bihor picturi rupestre din
vremea coabitării Neanderthal - Cro Magnon - Homo Sapiens
(realizate cu cărbuni pe pereţi, înfăţişând animalele timpului,
printre care şi rinoceri păroşi); arheologul Francez Jean
Clottes, specialist în arta parietală - după datarea celor mai
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
vechi realizări ale preistoricilor acolo ca din mileniul XXXII
î.C. - a afirmat, în anul 2010: “Acele desene au fost făcute
adânc în interiorul peşterii, unde oamenii nu locuiau. Scopul
lor era probabil de a fi folosite în ceremonii magice,
religioase. Animalele pe care le desenau nu erau neapărat
animalele pe care le vânau; de exemplu, în Peştera Coliboaia
sunt 2 reprezentări de rinoceri iar acei oameni nu vânau
rinoceri: ei vânau urşi, reni, bizoni, însă nu rinoceri”.
În acele timpuri ale paleoliticului, oamenii deja
trăiau între 2 lumi: cea naturală şi cea imaginară (închipuită
de ei pe atunci; aşa ceva făcea deosebirea faţă de orice a
existat anterior pe glob - căci nici o vieţuitoare n-a fost
309
capabilă de a gândi similar, despre “Cealaltă Lume” -
oamenii reuşind astfel să “păşească” în afara realităţii lor
imediate, printre primele sanctuare, în afara celor din aer
liber, fiind cavernele / grotele). Primitivii locuiau firesc în
colibe din crengi şi piei (din care arheologic nu s-au mai prea
păstrat urme naturale); faptul că în grote / peşteri s-au găsit
urmele lor (chiar oseminte umane), nu însemna decât
folosirea de către ei a acelor spaţii subterane ca locaşe de cult
/ căci - prioritar - ele erau locuri sacre: pentru aprinderea
focului, se folosea iască (o ciupercă parazită) şi pirită - ce la
lovire scoate scântei - numele piritei fiind în legătură cu
termenul “pyr” = “foc”, fixat aşa la Traci, în Română “de-a
pururi” provenind din focul veşnic, căci fiind greu de
reaprins, focul era întreţinut mereu să ardă, termenul “pyr”
pentru “foc” fiind preluat ulterior şi de vechii Greci, etc. /
deja la vechii Români “pururi” fixându-se ca pluralul pentru
“foc”, adică “focuri”, respectiv pentru “eternitate”. Sanscrit,
“puru” = “plin” iar Trac flamei / flăcării i se zicea “pară” (de
unde “pălălaie”, “pârjol”, “pârlit”, “prăjit”, etc.); e de ştiut că
focului i se zicea şi “pur” (în Tochariană “puar” iar în
Phrygiană / Frigiană “vedi”): se poate observa că termenul în
Română de spirală / “s-pirală”, în Greacă “spyris”, etc.
provine de la vâlvătaia focului, a fuiorului ridicat, ce învârte
scânteile în jurul coloanei de aer cald care urcă spre cer (în
aceeaşi categorie onomastică a purului foc sau a spiralei s-ar
încadra şi toporul / “to-porul”, barda numită “tapar” în
Armeană ori în limbile Indo-Europene din Asia, în paleolitic
mult timp folosit şi prin aruncare, la fel ca bumerangul /
unealtă din arsenalul şamanic, toporul dublu fiind numit
“labrys” de vechii Greci - arma lui Zeus aşa cum a fost în
oraşul Carian Labraunda / Karghe-djak de lângă Sanctuarul
Gherga - şi a fost numit “bipennis” / “bi-penis” de către
Romani). Arheologul Belgian Jean de Witte 1808-1889 a
scris: “Se găsește - mai cu seamă în Asia - venerarea peștilor
unită cu Cultul Satârului; Aelian 12:60 și Pliniu cel Bătrân
32:7 - vorbind despre Zeul din Mylasa, în Caria - afirmau că
exista în locașul consfințit din Labranda un bazin în care erau
pești domesticiți, având cercei de urechi, monumentele
Cultului din Labranda sugerându-ne originea din
Mesopotamia” (Zeus lângă bazinul unde în Antichitate peștii
erau corcodiți / împodobiți și cu lănțișoare ori trași prin inele
a fost reprezentat ținând în mâna dreaptă bipenna = satârul /
sa-târul, adică toporul cu 2 părți / prototipul halebardei,
popular la Amazoane, devenit la Nordicii Europeni ciocanul
Sf. Thor). Corespunzător cercetătorului Român Cristian
Pintilie în anul 2011 “motivul spiralei și-a avut originea în
paleoliticul spațiului carpato-dunărean și reprezenta șarpele;
după potopul uriaș petrecut pe locul unde acum se află Marea
Neagră, un grup aparținând populațiilor carpato-dunărene a
dus acel motiv până pe malurile Senei, unde au fost
descoperite vase acoperite cu forme de spirală (spirala
carpato-dunăreană, valuri concentrice, etc. / în hieroglifele
egiptene semnul spiralei avea înțelesul de apă)”. Șarpele stă
încolăcit la Soare: relația sa cu spirala simboliza regenerarea,
în calendarul popular Românesc “zilele șarpelui” fiind
primăvara și toamna, prima zi marcând revitalizarea naturii
ca urmare a creșterii timpului de menținere a Soarelui pe Cer
și respectiv cealaltă zi marcând la venirea anotimpului rece
coborârea sub pământ pentru hibernare, ceea ce constituie
dovada că șarpele pe meleagurile din spațiul Carpato-
Dunăreano-Pontic mereu a simbolizat regenerarea.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Sanscrita a fost printre primele limbi Indo-Europene
scrise (în Sanscrită “penis” = “arka” / अक - popular fiind
“Pala” - dar se știa şi ca “grdă”, respectiv “gereδa” în
“Avesta”, cu pronunţia generală “gîrdă” / “ghereda”, etc.,
denumirile păstrându-se în areal după perioada Vedică, până
în vremurile Arianilor, după cum a studiat şi savantul Grec
Nicholas Kazanas în anul 2011); străvechea asemănare Indo-
Iraniană “gîrdă” / “grdă” sau “gereδa” / “ghereda” cu Gherga
pentru “penis” nu era întâmplătoare, căci aşa se numea sursa
fecundității și fertilităţii, propagată în Vechea Lume inclusiv
de către diluvienii Pelasgi, printre care - datorită deopotrivă
310
virilităţii şi divinităţii - bărbaţii Gherghi s-au bucurat de mare
respect: se poate observa că între vechii Iranieni şi vechii
Indieni - anume, mai ales cei Nordici - au fost atât asemănări,
cât şi deosebiri (de exemplu, puterea Asura / “Aşu-Ra” era
pozitivă la Iranieni însă negativă la Indieni, cu Deva /
“Daeva” fiind invers, zoroaştrii care se opuneau incinerărilor
pentru a nu spurca focul fiind în antiteză cu hinduşii
respectându-l pe Zeul Focului Argi / Agni - Ignat la Români /
partenerul Inătoarei de la solstiţiul de iarnă - care prin ardere
considerau că ajutau spiritul să se ridice la Cer, apoi Indo-
Europenii Kurgani îngropându-şi morţii în gorgane, ş.a.m.d.),
sursa Gherga după ultima mutaţie genetică masculină ivindu-
se tocmai dintre cele 2 popoare, Iranian şi Indian. Se pot
remarca și organizările lor sociale pe timp îndelungat,
Indienii fiind poliandri iar Iranienii fiind poligami, asemenea
organizări sexuale legându-se de organizările lor religioase
diferite (așa ceva a dus la antagonism între acele popoare, nu
numai în perioade paralele, ci și în perioade diferite);
paritatea pe cupluri (în perechea formată din muiere și
bărbat), rezonând cu androginitatea primordială - adică fără
dominanța feminină ori masculină - împreună cu poliandria /
dominanța feminină și poligamia / dominanța masculină, au
reprezentat cele 3 ecouri societale ale potențărilor umane.
“Om” - termenul divin al Tibetanilor - are drept calificativ pe
“zere”, care înseamnă “aurit” (uzitat de zoroaştrii Iranieni); la
vechii Indieni, Zeii Argi / Agni, Indra şi Surya erau focurile
lumilor terestră, intermediară şi cerească, adică focul, fulgerul
şi soarele (mult ulterior, creștinii - profund legați de
înhumări, venerând moaștele - au asociat incinerările doar cu
Iadul). Hindusul Ram Abloh de pildă a arătat: “în Vede apare
că unul și același Agni întrupa alți Zei, ca Varuna, Mitra,
Indra, ș.a. În Rig Veda 5:3 stă scris: ‘Tu Agni, când te-ai
născut erai Varuna și când ai crescut ai devenit Mitra’.
Rezultă că Agni era mai mult decât identificat cu alți Zei, el
acoperind de fapt puterea altor Zei. În mod similar, în
Sanscrită s-au egalat sensuri, un pom fiind denumit ‘padapa’
(deoarece prin rădăcini se adapă cu apă din sol) dar și soarele
fiind denumit tot așa, ‘padapa’ (deoarece razele sale evaporă
apa, astfel astrul adăpându-se). Rig Veda a desemnat Zei ca
Agni, Varuna, Indra ori Surya drept Asura. La început, Asura
și Deva erau sinonime, apoi așa ceva rămânând de
neconceput atât la zoroaștri, cât și la hinduși. La zoroaștri,
Avesta a dat înțelesuri opuse: de exemplu, Sanscritul ‘daeva’
în apus a ajuns să fie ‘diavol’.” În anul 2000, Dr. Lucian
Cueșdean a afirmat: “Putem constata că limba română
contemporană este singura limbă europeană care îl include pe
RA în numele astrului solar”. Cercetătorul Lucian Costi în
cartea “Limba Română - nașterea și falsurile istorice” din
anul 2016 a susținut: “Su-rya vedic = Soa-re românesc. În
cinstea lui Ra, altarul trebuia să fie spre ‘ră-sărit’. În slujbele
de salutare de dimineață și de rămas bun se folosea pentru Ra
varianta Re, ca în ‘ut-re-nie’ și ‘vece-re-nie’ (pentru
vechimea slujbelor, a se compara cu ‘Surya-na-maskar’,
cinstirea răsăritului soare-lui din tradiția vedică și sanscrită,
ritual dus de ariani în India). Ridicarea soarelui pe cer era
sărbătorită de români prin slujba utreniei, literal ‘slujba ieșirii
soarelui’, nume străvechi tot în română. Particula ‘ut’ nu mai
există azi în română, dar se poate retrasa calea ei: ‘ut’
prepozițional înseamnă ‘ieșit din’ în toate limbile scandinave
(în engleză ‘out’, etc). ‘Re’ e particula esențială denumind
astrul zilei cu alunecarea vocalică de la ‘ra’ la ‘re’. Cercetarea
ulterioară va putea determina vechimea construcțiilor
respective, raportându-se la despărțirea populațiilor
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
scandinave de cele central europene, la o vreme când ‘ut’ era
perceput încă și în românește ca prepoziție cu sens de ieșire.
Și slujba geamănă - de seară - vecernia este un termen pur
românesc. Cuvintele folosite de părinți pentru tinerii
căsătoriți, ‘no-ră’ și ‘gine-re’, au fiecare o dublă semnificație
dăruită de morfemele finale ‘ra’ și ‘re’. Prima semnificație
este cea directă, ca termen de comparație între noua lor
poziție față de familiile lor și în cadrul obștii, unde ei sunt
priviți ca soarele ‘ra’ ori ‘re’. A doua semnificație este dată
de faptul că ei au devenit ‘no-ră’ și ‘gine-re’ prin săvârșirea
unui ritual religios de natură solară ‘ra’/‘re’. ‘No-ra’ e numele
folosit pentru tânăra fată de părinții fiului cu care ea s-a
căsătorit. Este firesc ca în definiția ‘nurorii’ să vedem
exprimat punctul de vedere al părinților soțului ei, deveniți
după cununie și părinții ei, cu care ea avea să locuiască.
Primirea ei în noua casă era prilej de bucurie: o ‘no-uă’ fiică,
frumoasă ca soarele ‘ra’ le era dăruită părinților soțului.
Proverbul străvechi ‘la soare te puteai uita dar la dânsa ba’ se
referă la aceeași comparație cu soarele pe care o are
compunerea ‘no’ și ‘ra’. Este ceea ce spune cuvântul ‘no-ra’
în cele 2 silabe morfem. Ea era un dar ceresc ‘ra’, venirea ei
era o binecuvântare, săvârșită prin ritualul solar al cununiei.
Ideea de ‘noua’ o regăsim și în ‘neva asta’, contras în
nev’asta. ‘Gine-re’ - numele dat de părinții fetei soțului fiicei
lor - comunică tot o metaforă de aceeași natură. Particula
‘gine’ din ‘gine-re’ e înrudită cu ‘geană’ / ‘geană de soare’, ‘a
se gini’ (legat de ‘ima-gine’), el fiind un om chipeș, splendid
împodobit în ziua nunții sale, la care abia de te puteai uita.
‘Vârsta’ este un termen care spune condensat câte învârtiri
(v/âr) ale soarelui ‘ra’ până ‘stă’, atâția ani ai; arhaic se
spunea ‘v-râ-sta’, nu întâmplător existând variabilitatea în
rostire a termenului realizată prin metateză ‘vârsta’ / ‘vrâsta’,
oferind soluția prin explicitarea particulelor: ‘învârtirea vâr’
și ‘soarele ra’.” La stră-Români, feminina Inătoare -
patronând sărbătoarea dinaintea Crăciunului - se pare că era o
veche denumire pentru solstițiul de iarnă, în legătură cu
Anatolia: direcția răsăritului veneratului Soare. În anul 2013,
abordând străvechile contradicţii, Dr. Gheorghe Iscru a scris:
“La poporul primordial al ‘bătrânului nostru continent’,
primul popor cunoscut în istoria locului cu numele lui -
pelasgii - au apărut primele izvoare istorice, de îndelungată
tradiţie orală - ‘Vedele’ - probabil la nivelul mileniului VI
î.C., de când avem atestată arheologic prima civilizaţie
neolitică europeană la Dunărea de Jos. ‘Întâmplător’, zona se
află în ‘Dacia edenică’ iar patria originară a pelasgilor a fost
spaţiul care în antichitate s-a numit Valahia sau Dacia,
cunoscută şi sub numele de ‘Ţara zeilor’ sau ‘Ţara Soarelui’.
De aici populaţia a pornit în migraţie pe toate direcţiile
cardinale, ducând priceperea şi întreaga ‘casă’, inclusiv
amintitele ‘Vede’, probabil orale, amplificate pe traseu; spre
răsărit au ajuns până în India, unde s-au sedentarizat”. Privind
SE Europei, Elenii şi Ciprioţii - vorbind Greaca - au
îndeosebi meritul de a fi conservat o bună parte din
patrimoniul Grec, însă în cercetarea Lumii Vechi / trecutului
îndepărtat mai importanţi au fost Tracii, mai vechi cu un
mileniu decât primii Eleni; anterior Tracilor au fost Kurganii
/ Gherganii şi alţii, care au trăit în spaţiul Românesc mai
multe milenii decât mileniile scurse de la ei încoace: printre
strămoşii semnificativi ai Tracilor au fost mai ales Troianii şi
Kurganii / Gherganii (iar anterior acelora, Pelasgii Gherghi).
O răspândire lingvistică mai mare - ca număr de vorbitori și
acoperire teritorială - decât Greaca o are Româna, limbă
oficială în 3 entități statale: Provincia Autonomă Voivodina -
311
din Serbia - România și republica Moldova (în lumea actuală,
Româna mai e limbă oficială la serviciile ortodoxe de pe
Athos - inițial acolo fiind Muntele Sacru al Marii Zeițe Mume
- și la activitățile Uniunii Europene); e de observat că Banatul
Sârbesc face parte din Provincia Autonomă Voivodina, cu
capitala la Novi Sad - adică “Orașul Nou” - pe Dunăre,
localitate înfrățită cu Timișoara, capitala întregului Banat /
inclusiv a Banatului Românesc (Timișoara - Sârbesc
Temišvar, Maghiar Temesvár, Nemțesc Temeswar - e oraș
înfrățit și cu Seghedin / Szeged din Banatul Unguresc).
Despre Banatul istoric ar fi de menționat forma sa
aproximativ pătrată - cu fiecare din cele 4 laturi orientate spre
câte una dintre cele 4 direcții cardinale principale - iar ca
raport de mărime, de exemplu pe diagonala SE-NV, între
Orșova / Gherdap = “Porțile de Fier” (unde Dunărea
străpunge Carpații) și Seghedin (localitate aflată la confluența
Mureșului cu Tisa), sunt peste 3 sute de km. Recunoaşterea
unui neam n-ar fi altcumva mai uşoară de făcut decât după
locurile unde a fost în vechime ori era mai numeros / sau a
avut personalităţi puternice (dacă acele repere s-au păstrat
până în prezent, atunci cu atât mai mare le-a fost
semnificaţia).
Gherga în Banat
Banatul - având cea mai mare localitate Timişoara
45,47 lat. N, 21,17 long. E pe Râul Bega ce izvorăşte din
Ţinutul Pădurenilor / “bog” la Slavi fiind “zeu”, “boga” în
Turkă fiind “taur”, “bogată” la Români fiind persoana avută,
etc. - este regiunea Europeană delimitată de Carpaţi la E,
Dunăre la S, Tisa la V şi Mureş la N, pe teritoriul căreia acum
se întâlnesc graniţele a 3 Țări (alfabetic dar și în ordinea
suprafețelor deținute): România, Serbia, Ungaria (împărţire
după primul război mondial; după al doilea război mondial, în
cele 3 Țări a fost introdus comunismul - disoluţia regională
continuând aşa - în acest moment în Banat manifestându-se
democraţia). Ar fi de remarcat că rădăcina Kurgană / Indo-
Europeană “bog” a avut înțelesul de baltă / mlaștină (Râurile
Bug, Bega, etc. se încadrează onomasticii, respectiv
etimologiei); de denumirea Râului Bega - cu izvorul în
Banatul Montan / de Sus și cu Delta în Banatul de Câmpie /
de Șes - s-ar apropia etimologic cuvântul proto German
“Wag” pentru “Curent” / de apă, considerat și baza
onomastică a Râului Vah (cea mai lungă apă curgătoare din
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Slovacia / fostă Wallachia - cu izvorul în Munții Tatra / evidenţiindu-se în poziţia centrală a Vechii Civilizaţii
Carpați și gura în Dunăre - pe care se plutărește inclusiv în Europene, ceea ce a fost de mare influenţă în Lumea Veche,
prezent). La S de cursul inferior al Râului Mureș (ce inclusiv în uriaşa Stepă a EurAsiei; de altfel, Medieval liderii
formează cea mai lungă apă curgătoare interioară a acelor structuri teritoriale tribale în Stepele EurAsiei au fost
României) și la N de Gherdap / Dunăre, partea răsăriteană a atestaţi cu titlurile de “ban”, “han”, “khan”, etc. Sunt de
regiunii, mai înaltă, e Banatul Montan / de Sus = “arealul remarcat denumirile Banat din Orientul Apropiat / Mijlociu,
Carpatic” iar partea apuseană a regiunii, mai joasă, e Banatul ca de exemplu în orașul Raqqa din Siria Qasr al Banat 35,56
de Șes = “arealul Panonic”. În zonă, spre deosebire de lat. N, 39,01 long. E și în regiunea Baalbek din Liban Castra
Banatul Olteniei / Bănia, Banatul Severinului, Banatul El-Banaat 34,05 lat. N, 36,07 long. E pe locurile Antice
Vidinului, Banatul Belgradului, denumirea de Bănat / Banat denumite “Castelul Virginelor” / “Castrul Fecioarelor” -
încă se utilizează consistent (nu se cunoaște o denumire a vechi locații întărite ale fetelor - în regiunile Qena și Fayum
regiunii mai veche decât cea de Banat, cu masivă atestare din Egipt Qasr el Banat 28,40 lat. N, 30,52 long. E, respectiv
Medievală: regiunea trebuie să fi avut un nume Antic - și 29,22 lat. N, 30,32 long. E, pe locurile Antice denumite de
chiar mai vechi - însă pe acela nu l-a consemnat nimeni, Romani “Euhemeria”, în regiunea Tripolitania din Libia Gasr
prima presupunere, cea mai firească, fiind că în Evul Mediu i Banat 31,27 lat. N, 14,42 long. E și geamăna Gheriat pe
s-a perpetuat vechiul nume de fapt, pur și simplu (ținând cont locurile Antice denumite de Romani “Centenaria”, etc. De pe
de betacism - adică de echivalența = eufonia “B”/“V” - vremea Sumeriană a mileniului III î.C., în Nordul Siriei -
denumirea de Vanat s-ar acorda cu vechiul termen Finic anume regiunea Khalpe / Alep din Bazinul Eufratului,
“vene” pentru pirogi, în regiune plutăritul și în general străjuită din Epoca Pietrei de cetatea Karkamîș / Gargamîș -
navigarea practicându-se pe larg dintotdeauna; de exemplu, exista Tell Banat 36,27 lat. N, 38,17 long. E (Deal artificial),
pentru Crișana / regiunea vecină Nordică a Banatului, opinia popular știut ca “Monumentul Alb”: e considerat cel mai
cea mai pertinentă a specialiștilor față de denumirea sa e că ar vechi Memorial de război de pe glob (datează de la începutul
fi Indo-Europeană - adică Ghergană / Kurgană - preluată de Epocii Bronzului).
Traci / Daci iar dacă așa ceva s-a validat, numai cine se
opune vehement ar putea justifica prin argumente şi nu prin
impresii de ce n-ar fi străvechi inclusiv Banat, numele
regiunii vecine din Sud, mai ales că la Traci, după cum a
studiat în anul 1923 academicianul Sextil Puşcariu, verbul “a
băna” însemna “a trăi”, Tracii existând de la sfârşitul
mileniului III î.C., după ultimul val Kurgan / Indo-European,
aşa că acum - la începutul mileniului III - se poate susţine
chiar cu mai multe probe despre numele de Bănat / Banat că
pare a fi potrivit cu al unei regiuni bună de trai încă din
vremuri străvechi). De altfel, cercetătorul Român Gabriel
Gheorghe a studiat termenul “ban” în anul 2011: “Cuvânt
românesc străvechi, unul din relictele lingvistice a căror
prezență în limbă încă din preistorie poate fi probată fără
dificultăți majore; atestările cuvântului în limbile europene și
cele indo-iraniene permit o datare aproximativă de 4 milenii
și jumătate, cu sensul principal de stăpân / regent”.
(Orientalistul Englez Edward Palmer 1840-1882 în
“Dicționarul Persan” a indicat că termenul “ban” = “van” la
vechii Iranieni - dintre care o parte au migrat în Europa -
ajungând până în Bazinul Dunării inferioare din spațiul stră-
Român - însemna “gospodar”, ceea ce îl apropia în Banatul
din neolitic pe gospodarul “van” al așezării “var” ca
purtătorul titlului “ban” al cârmuitorului în regiunea
aglomerată de băștinașii “var-vari”, respectiv Barbari, până în
Antichitate, inclusiv). Pe de altă parte, vecinătatea dintre
regiunea Banat / Vanat și Ținutul Hațegului - al fostei păduri
regale pentru Geto-Daci - apropie și înțelesul vânatului în
areal (ambele zone - Ținutul Hațegului și regiunea Banat -
sunt vecine cu Ținutul Pădurenilor); de altfel, Ținutul
Hațegului a fost cel al Herțegului, adică al cârmuitorului / zis
ban în Banat. Aşadar, acum - la începutul mileniului III -
despre Banat (denumire Europeană regională din mileniul I
foarte populară în jurul Defileului Dunării / Gherdap) se
poate face paralela atât cu denumirea Asiatică de “hanat”
pentru entităţile teritoriale tribale din apropierea Stepelor, în
sensul de Banat / Bhanat = Hanat / Khanat, cât şi cu
onomastica Tracă din Epoca Bronzului, ba chiar şi anterioară,
adică din Epoca Pietrei, deoarece rădăcina bunului trai putea
foarte bine fi de atunci, din neolitic regiunea Banatului
312
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

întâi trebuie stabilit cine a fost îngropat acolo. Tell Banat se

află în centrul complexului Banat / Bazi, întins în mileniile
III-II î.C. Studiile geofizice efectuate în 1997 de Bruce Bevan
și Tatiana Smekalova sugerează că partea Nordică a Colinei /
Tell Banat a început printr-o serie de mici tumuli de pământ
care au fost probabil ridicați pentru înmormântări. Tell /
Dealul Banat este poreclit ‘Monumentul Alb’ datorită
modului în care exteriorul său strălucea în lumina soarelui: un
efect atribuit gipsului și marnei folosite la construcția sa (roci
spălate de eroziuni). Cea mai timpurie fază expusă - faza C -
Memorialul Banat / Siria a fost o movilă înaltă, cu suprafață netedă; data sa este
necunoscută, deoarece nu a putut fi excavată. Faza B de
În anul 2021, un grup internațional de arheologi construcție a fost datată în anii 2700/2600-2450 î.C. S-a
coordonat de Dr. Anne Porter de la Universitatea Toronto / conservat prin învelișul din același gips alb care a acoperit
Canada - după studierea amănunțită a Colinei Banat din Siria, faza C, compilată într-o serie de benzi de pământ bătut,
în Bazinul Eufrat, în avale de cetatea Gargamîș / Karkamîș - a rezultând un efect ondulat distinctiv, spre deosebire de
enunțat: “Movile funerare cu cadavre inamice sunt bine suprafața netedă a fazei C. Albul carcasei de gips din faza B
cunoscute în inscripțiile Mesopotamiene ca simboluri ale s-a adăugat atât proeminenței structurii, cât și luminozității
victoriei dar până acum nu au fost găsite exemple aceleia. Susceptibile la eroziune, benzile de gips ondulat au
arheologice. Investigațiile arheologice ale unei movile înalte fost cele mai clare pe latura de Nord a Monumentului Alb”.
adiacente sitului Tell Banat din Siria au scos la iveală o
populație mortuară neobișnuită, dominată de bărbați, la
sfârșitul mileniului III î.C. Amplasarea sistematică a acelor
rămășițe umane și a ansamblurilor asociate sugerează că -
mai degrabă decât să conțină combatanți inamici - acela a fost
un Memorial al morților din luptă ai unei comunități.
Presupunem - datorită monumentalizării - că defuncții
aparțineau unei armate organizate, cu implicații mai largi
pentru administrația de stat și aderarea (sau rezistența) la un
nou regim. ‘Cadavrele lor vor ajunge la baza Raiului’: așa
zeul Ningirsu i-a promis regelui Sumerian Eannatum că va fi
rezultatul luptei sale împotriva orașului Umma, înfățișat
grafic pe Stela Vulturilor. Movilele pline cu cadavre inamice
sunt un simbol binecunoscut atât al pedepsei, cât și al
victoriei în inscripțiile Mesopotamiene, în special în mileniul
III î.C. Deși nu există referințe scrise din mileniul III î.C. la
comemorarea prin practici mortuare a celor căzuți în război,
s-a susținut că Stela Vulturilor arată exact acel lucru. Un
cimitir vertical unic, excavat în ultimul deceniu al mileniului
II pe malul stâng al Eufratului Mijlociu din Siria - parte a
complexului de așezări Banat / Bazi - oferă primul exemplu
posibil al unei astfel de practici în nordul Mesopotamiei.
Etichetată Tell Banat Nord, acea movilă înaltă, conică, a fost
construită în cel puțin 3 faze. Rămășițele fragmentare ale mai
multor indivizi au fost aduse din altă parte pentru a fi
re/îngropate laolaltă, formând ultima fază a acestei movile.
Acele înhumări secundare au fost plasate în modele distincte
și marcate de incluziuni mortuare care sugerează nu numai o
identitate militară, ci și funcții specifice în luptă. Conținutul
și organizarea formală a acelor rămășițe sugerează o forță
controlată de stat, chiar dacă una ad-hoc. Totuși, nu se poate
presupune că acesta reprezintă un exemplu simplu de
“Mai degrabă decât o simplă extensie a movilei
memorie colectivă, în care statul a impus peisajului o viziune
anterioare, faza A (datată în 2450-2300 î.C.) s-a deosebit atât
oficială asupra trecutului pentru a condiționa amintirile
în forma exterioară, cât și în conținutul interior. Movila a fost
oamenilor săi. Dacă monumentele servesc la ancorarea
extinsă în etape orizontale; aspectul inițial ar fi semănat mai
amintirilor în loc, acele amintiri au fost totuși formate de
degrabă cu o piramidă în trepte decât cu forma de cupolă
relațiile indivizilor cu evenimentele comemorate și de
striată a Monumentului Alb din faza B. Solul a fost depus pe
înțelegerea acelora. La Tell Banat Nord, încorporarea unui
panta fazei B deasupra etapelor orizontale, rezultând o serie
monument anterior, diferit configurat și cu simbolism propriu
de platforme alternative. Acoperirea albicioasă din exteriorul
- în cadrul acelui Memorial de război - poate semnala o serie
Tell Banat Nord indică faptul că în această fază Monumentul
de idei către un alt public: o viziune idealizată asupra unei
ar fi putut fi acoperit și cu gips. În faza A, au fost asociate
societăți comune, un trecut ancestral, subordonarea unui
ecvidee cu perechi umane. Dacă ecvideele au fost incluse în
sector al societăţii de către altul sau chiar rezistență. Dar mai
313
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
depozitele fazei A a Monumentului Alb ca indicatori ai
statutului social de elită, este ciudat că există puține alte
dovezi care să sugereze acea postură. Este posibil ca acele
rămășițe de ecvidee să indice în schimb profesia sau
activitățile morților cu care au fost asociate. Ecvideele,
reprezentările altor elemente de transport și chiar movila în
sine pot indica o asociere cu păstorii mobili. Tumulii sunt
legați atât de mediile marginale, cât și de societățile mobile
într-o varietate de contexte. Modelul consistent de îngropare
a perechilor de adulți în asociere cu ecvidee totuși are o
legătură puțin evidentă cu păstoritul, deși era asociat cu
practicile de război din mileniul III î.C. atestate imagistic.
Vagoanele de război (numite în mod obișnuit ‘mașini de
luptă’), cum ar fi cele cu 4 roți prezentate pe faimosul
Standard din Ur, erau trase de ecvidee și conduse de echipe
de 2 persoane. S-a susținut că astfel de vehicule cu 4 roți nu
au fost niciodată folosite în luptă reală, având în vedere viteza
lor mică și manevrabilitatea slabă; puntea din față fixă nu
pivota, astfel încât vehiculul abia se putea întoarce.
Monumentul Banat are depozite de pietricele pentru prăștii;
indivizii înmormântați în faza A a Monumentului Alb fără
ecvidee pot fi, de asemenea, combatanți, cu un rol diferit în
luptă față de indivizii cu ecvidee. Nu ar fi nerezonabil să
propunem că morții fazei A din Monumentul Alb au căzut în
bătălie, depozitele de pietricele simbolizând serviciul lor.
Praștia este însă la fel de aplicabilă pentru păstorit ca și
pentru soldat. Faza B a Monumentului Alb, unde unii dintre
tumulii interiori conțin grupări asemănătoare familiei, spre
deosebire de perechile depuse în faza A a Monumentului Alb,
se poate referi la grupurile de rude păstori despre care se
spune că au construit acolo complexul de așezări. Întrucât
identitățile militare și pastorale nu se excludeau reciproc - așa
cum se atestă clar în scrisorile Mari din mileniul II î.C. -
Monumentul Alb în faza A poate reprezenta o invocare
deliberată a acelei identități de grup tradiționale. Rămâne
deschis dacă la Monumentul Alb însuşirea fazei B de către
faza A indică faptul că indivizii din cele 2 faze proveneau din
acelaşi sector al societăţii. Prin încorporarea mai multor
indivizi într-o singură structură, Monumentul Alb a
reprezentat imaginea unui ideal colectiv care era în ultimă
instanță în contradicție cu o funcționare mai restrictivă a
puterii afișată în alte părți ale complexului. Indivizii din
ultima fază - anume A - aflați în Monumentul Alb nu numai
că au participat la lupte, ci au făcut acel lucru într-un mod
oficial: făceau parte dintr-o armată organizată, împărțită în
căruțași și pedestrași. Concluzionăm că Monumentul Alb în
faza A a fost alcătuit ca un Memorial pentru cei care au slujit
într-un conflict local (indiferent dacă morții aparțineau
învingătorilor sau învinșilor). Oasele ar fi putut proveni dintr-
un vechi câmp de luptă sau dintr-un cimitir. Oricum, ele au
fost selectate, aranjate și în cele din urmă monumentalizate cu
grijă, mult după moarte. Acea monumentalizare a cuprins un
singur eveniment construit de amploare, vizibil nu doar
locuitorilor din complexul Banat, ci și locuitorilor acelei
porțiuni de vale fluvială și a stepei de dincolo. Ca un
Memorial de război, deci, Monumentul Alb a fost un semnal
pentru o circumscripție mai largă și ar putea, în funcție de
identitatea părților în conflict comemorate, să fi dat naștere
ideologiilor de rezistență, în măsura în care a stabilit acceptul
față de un nou regim”.
314
Corespunzător specialiştilor paleolingvişti, Româna
“fată” provine din rădăcina EurAsiatică (ori Nostratică)
“bheta” iar Românul “făt” e forma sa masculină; ca fapt
divers: e de remarcat că în Ebraică s-a prezervat “banot”
pentru “fată” / “femeie tânără”. Literalmente, denumirea “Ba-
Nat” pentru regiune însemna că era a sufletului Zeiței Net /
Nut (“Ba” folosindu-se pe larg în Vechea Lume pentru
“suflet” iar omonimul “Pa” - prin desele egalizări “B”/“P” -
pentru “sfințenie”). În folosul explicării mai elaborate a
denumirii regiunii Banat (e de remarcat că în vocabularul
Hindi s-a fixat “pani” pentru “apă”, apropierea de Banat fiind
dublă, atât prin obișnuita echivalare lingvistică “P”/“B”, cât și
prin faptul acvatic că de-a lungul vremurilor - până în Epoca
Modernă - Banatul a fost foarte umed / mlăștinos): de
exemplu, despre numele regiunii vecine Nordice Crișana,
arheologul Ion Crișan 1928-1994 a afirmat că-și avea
originea în fondul lingvistic Indo-European, referindu-se la
un Munte cu semnificație sacră - “Munte Sacru” / așa după
cum sunt foarte înzestrații cu aur Carpați Apuseni în care își
au izvoarele Crișurile, principalele Râuri ale regiunii - iar
academicianul A/Român Niculae Iorga a susținut că numele
de Crișan era folosit în limba Dacă (Sanscrit “Criș” fiind știut
ca “Negru”, care împreună cu “An” - străvechiul Zeu
patronând Cerul și Timpul - ar da laolaltă de fapt denumirea
inițială a regiunii Criș-Ana / Crișana ca a Nordicului An /
căci Negru = Criș se folosea pentru indicarea Nordică, poziție
cardinală evidentă față de regiunea Banat, cea care era cândva
regiunea de suflet a Zeiței Anat, partenera Zeului An, într-o
apropiată legătură onomastică de Anatolia, ea în Ugarit / pe
coasta răsăriteană Mediterană fiind știută ca patroana apelor
subterane); o altă ipoteză susţinută de mai mulţi lingvişti - ca
profesorul A/Român Gheorghe Muşu în anul 1973 prin
lucrarea “Din formele de cultură arhaică” care a legat de
Crișana şi Albanezul Gheg “kercu” / Tosc “kercuri” pentru
butucul de Crăciun, Dr. Grigore Brâncuş / membru
corespondent al Academiei Române care în “Vocabularul
autohton al limbii române” din anul 1983 afirma despre
Crişana că era termen Trac, Dr. Sorin Paliga în “Mitologia
tracilor” din anul 2013, ş.a. - provenienţa în radicalul Indo-
European “Ker” regăsit la butuc / “crac” în vechea Română,
cracă, creangă, crivăţ, curbă, curcubeu ori Crăciun a fost şi a
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
hidronimului Criş, ceea ce-l reconfirmă pe Crăciun / Crăci-
Un (prin sufixul său) ca An / partenerul Mumei Anat iar pe
Criş-Ana / Crişana ar numi-o regiunea sa, ca a lui Moş
Crăciun, stăpânul Timpului. În anul 2013, Dr. Zeno Millea -
Cetățean de Onoare al orașului Aiud 46,18 lat. N, 23,43 long.
E / județul Alba - a scris: “într-un document al cancelariei
regelui maghiar Géza, din anul 1075, Crişul era pomenit sub
numele de Crys (prezent - în secolul XIII - şi în Gesta
Hungarorum a lui Anonymus) iar nu sub cel de Körös; de
altfel, denumirea maghiară, apărută mult mai târziu (în 1590,
documentele maghiare încă foloseau forma Crys), este nu
numai o preluare-adaptare a celei româneşti, ci şi o veritabilă
maghiarizare, dusă până la a găsi un termen care - fără a-şi
pierde virtuţile paronimice - să aibă şi un înţeles adecvat,
Körös (kör = cerc) însemnând ‘cu cercuri’ sau ‘ceva care
descrie cercuri’ (meandre - în cazul de faţă)”. Ambele
abordări - ale istoricilor şi filologilor - se completează, fiind
despre Nordicul Crăciun din vechime / adică “moş” care
Herculean căra în cârcă multe crăci ori într-un timp când în
spaţiul Carpatic mai existau reni / acum fiind numai cerbi,
atunci îi folosea şi pe aceia ca animale de povară să tragă
săniile încărcate cu crăci, transportând lemne pentru foc pe
lângă meandrele apelor curgătoare din Munţi, apoi şi cu
plutele pe Crişuri, sistematic an de an, până să intre iarna în
toi (sărbătorirea sa ritualică fiind imediat după solstiţiul de
iarnă prin strângerea “crăciunelor” = crăcilor / crengilor
uscate şi arderea butucilor - numiţi “craci” / conform şi
“Dicţionarului de sinonime” din anul 2002 - specialiştii mai
observând şi despre pre-creştinele colinde de Crăciun că în
lume cele mai relevante sunt cele Româneşti, în mijlocul
Carpatic al Crişanei elocvenţi fiind şi Munţii “Codru Moma”
/ adică ai “Mumei Pădurii” iar stăpânul Crăciun era ştiut ca
bărbatul Marii Mame); în legătură cu centrul regiunii Crişana,
numit “Bi-hor” / Bihor - cu semnificaţia de “Hora Sufletului”
sau “Dubla Horă”, în cercul femeilor şi în cercul bărbaţilor - e
de ştiut şi că în N Indiei există pe Valea Gangelui, la graniţa
cu Nepalul / la poalele Himalaiei, foarte populatul stat Bihar
însemnând “Domiciliu” iar despre denumirea de “sanie” de la
Români e de remarcat că la Buriaţi (populaţia numită local
Khalka, a combinaţiei Siberienilor cu Mongolii) e “sana”, la
Kazahi e “şana”, la Sameni / Saami e “cionne”, etc., săniile
demult fiind folosite în toate anotimpurile şi în toate condiţii,
nu doar pe zăpadă: pe atunci, încă nu se folosea roata (în
Karelia, Samenii / Saami - cu care rezonează termenul de
“semeni” / adică aceia care sunt la fel cu altcineva - fac copca
cu “semen” pentru a pescui, cuvântul “semen” la Români
fiind drugul având mâner de lemn întrebuințat la spargerea
gheții). Dr. Barbara Tedlock în studiul despre șamane din
anul 2005 a scris că Haoma / Soma era zeama / băutura sacră
familiară și Nordicilor Saami (iar din aceeași bază străveche
Românii încă au expresia de “a omeni” - adică a oferi de băut
- energia dată de lichidul respectiv, deseori datorită
amestecării unor substanțe halucinogene ce produceau și
viziuni, conferind inclusiv sentimentul de neînfrângere); între
denumirea populației Saami și termenul Baltic - de pildă
Leton - “zeme” pentru “teritoriu” ar fi legătura etimologică în
sensul că Saami erau “Oamenii Pământului”, care preferențial
consumau “zeamă” (cuvânt Românesc): iar prin prisma
vorbirii “îndărăt” (frecventă în Vechea Lume), între
străvechea și celebra băutură sacră “soma” și “moș” apare
sensul său, anume - citit invers - reiese că băutura era “a
moșului”, respectiv “din vechime” / “din bătrâni”. “Soma” =
un suc, o supă (obiceiul multor orientali și azi e să bea supa,
315
ca pe suc); de altfel, la vechii Iranieni - în Nordul cărora s-au
evidențiat Magii - băutul ritual al “Soma” ducea la starea
extatică zisă “Maga”. Românii au “mangă” pentru definirea
celui tare beat; iernile prelungi au și fost popular știute ca
“vremuri de beție”. La Saami divinitatea supremă din
vechime a fost denumită Radien - rezonând cu divinul soare
Ra radiind peste apele consonante “DN” - cârmuind
Cosmosul, care a creat sufletele.
Diferenţele de temperaturi dintre anotimpuri
“Dicţionarul de mitologie română” realizat în anul
2013 de către Dr. Ion Ghinoiu consemnează că “Moşul
Codrului era reprezentarea mitică a Civilizaţiei Lemnului
stăpân, împreună cu Muma Pădurii, peste tot ce năştea,
creştea şi trăia în pădure, sinonim cu Tatăl Pădurii; Moşul
Codrului avea aceleaşi caracteristici fizice cu soaţa lui, Muma
Pădurii, cu deosebirea că era mai puţin inteligent şi mai uşor
de înşelat. Civilizația Lemnului a fost un complex al
spiritualității românești generat de viețuirea îndelungată a
omului într-un biotop forestier primar care a evoluat, prin
defrișarea neîncetată a pădurii, în Civilizații secundare
(agrară, pastorală, industrială și - în formare - cea turistică),
specific geomorfismului neolitic. Efortul multimilenar de
transformare a pădurii în mijloace de existență, a generat,
după succese şi insuccese îndelung repetate, o strălucită
Civilizație forestieră în care omul carpatic s-a exprimat
material şi spiritual în lemn precum omul mediteranean în
piatră. Geto-dacii nu aveau statui cioplite în piatră; ei
sculptau lemnul, modelau lutul şi aluatul. La începutul
secolului XX mai puteau fi întâlnite case şi anexe
gospodăreşti din lemn, fără cuie sau alte componente
metalice. Pădurea, care asigura variate mijloace de trai
procurate prin cules (fructe, ciuperci, plante comestibile,
miere de la albinele sălbatice), pescuit, vânat şi cultivarea
poienilor defrişate cu grâu, mei şi alte culturi, a generat un
sistem de alimentaţie dominat de vegetale. Ea oferea din
belşug lemn pentru constructie, pentru încălzit şi iluminat
(făclii), adăpost în vremuri de restrişte”. Este de ştiut despre
colinde că sunt cântece Tradiţionale Româneşti foarte vechi,
cu scopul alungării duhurilor rele ori de reîntâlnire a celor
plecaţi pe tărâmul celălalt, având ca funcţiuni rituale urările
pentru fertilitate, rodire şi belşug, fiind interpretate după
solstiţiul de iarnă - la sărbătoarea Crăciunului - înaintea
echinocţiului de primăvară (când era Anul Nou), ş.a.m.d.: la
stră-Români, cele mai importante date ale Calendarului
Popular au fost cele conectate cu perioada rece a anului,
anume Crăciunul şi Mărţişorul (despărțite prin 65 de zile,
ambele sărbători fiind cromatic marcate alb-roșu). Așa cum
în Crișana = regiunea din N Râului Mureș a Moșului
Codrului era respectată Muma Pădurii / Codru Moma, la
reciprocitate în Banat = regiunea din S Râului Mureș - a
Mumii Pădurii - era respectat partenerul ei, Moșul Codrului;
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Dr. Bogdan Neagotă a scris: “Moșul Codrului = Mareș-Tatăl /
Pădurarul, atestat în Banat, era corespondentul masculin al
Mamei Pădurii, neavând cu aceea nici o relație de rudenie.
Maternitatea silvană era una integrală, de natură mitică,
solidară morfodinamic cu maternitatea divinăților neolitice
sau a celor feminine microasiatice, din care ar putea descinde
în sens cognitiv. De altminteri, în basmele românești, sunt
menționați ambii părinți doar în situațiile de criză ale
procreației (tema sterilității familiei împărătești sau a celei
plebe, moșul și baba)”. În rest, acțiunile “pădurene” ale
Tatălui și Mamei erau separate; legături chiar onomastice
puteau fi între Tatăl Mareș și Moroii atestați în Ținutul
Pădurenilor și în Ținutul Moților, printre care curge Râul
Mureș. Tot în anul 2013, Dr. Ion Ghinoiu - profesor
universitar, secretarul ştiinţific al “Institutului de Etnografie
şi Folclor” din București al Academiei Române - a mai scris
în “Dicţionarul de mitologie română”: “Cerbul a fost un
substitut al zeului patern al carpato-dunărenilor, simbol al
virilităţii. Cerbul era asociat atât civilizaţiei neolitice a
lemnului (copacii îşi lasă în jos ramurile ca să-i mănânce
mugurii, Muma Pădurii călătoreşte într-un car tras de cerbi), a
lutului şi a culturilor agrare (din coarnele cerbului oamenii
preistorici îşi confecţionau brăzdare de plug), cât şi
civilizaţiei indo-europene a crescătorilor de animale.
Trăsăturile care l-au impus ca divinitate sunt frumuseţea şi
eleganţa corpului, podoaba capului (coarnele), puterea
(singurul animal sălbatic care înfruntă şi poate învinge ursul),
viteza de deplasare. Din oasele şi copitele sale se
confecţionau obiecte de cult, unelte de muncă (ace, brăzdare
de plug, cuţite, pahare) iar coarnele erau venerate precum
icoanele. A fost intens vânat (după statistica osemintelor din
săpăturile arheologice, era al doilea animal vânat de geto-
daci, fiind depăşit numai de mistreţ). Cerbul era masca
zoomorfă a cetelor de feciori - simbol al zeului adorat - care
se năştea şi murea împreună cu timpul la Crăciun (sinonimă
cu Capra, Turca, ş.a.); membrii cetei de feciori jucau după
fluieraşi şi în strigătele de încurajare ale cerbaşilor: ‘Iese
cerbul în drumul mare / Şi frică de nimeni n-are / C-are
coarne împungătoare / Şi urechi auzătoare!’ sau ‘Hai sus, sus,
cerbule, sus / Că la mândra poale nu-s / Că le-a pus după
cuptor / Şi-a pus mâţa păzitor!’ (Banat). Crăciun a fost un zeu
specific teritoriilor locuite de strămoşii românilor, identificat
cu zeul iranian Mithra ori cu cel roman Saturn. În cultura
românească, Crăciunul este un personaj cu trăsături bivalente:
are puteri miraculoase, specifice zeilor şi eroilor din basme,
dar şi calităţi şi defecte specifice oamenilor. Ca persoană
profană, este un om bătrân, cu barba de omăt, vecin cu Moş
Ajun, fratele său mai mic. Butucul de Crăciun era trupul
zeului vegetaţiei care murea violent prin tăiere şi renăştea
prin incinerare, ritualul începând cu Ajunul Crăciunului (la
megleno-români, avea numirea de Cloşcă). Incinerarea
butucului de Crăciun era reminiscenţa străvechii civilizaţii a
lemnului, cu adânci rădăcini neolitice. Civilizaţia carpatică a
lemnului este atestată la români de un adevărat Panteon
forestier (Omul Pădurii, Moşul Codrului, Muma Pădurii, Fata
Pădurii, Pădureana, ş.a.), de zilele Calendarului Popular
dedicate fiarelor pădurii - în special ursului şi lupului - de
creaţiile folclorului, de arta şi arhitectura lemnului, de
obiceiul închinării la brad, de credinţa în copacii sacri, etc.
Buturuga avea sensul de trup neînsufleţit, de Crăciun fiind
preferată pentru incinerare îndeosebi cea de stejar / din soiul
numit ‘Cer’ (leşia din cenuşă de coajă de Cer avea diferite
utilizări în medicina şi cosmetica populară; frecvent, lemnul
316
de Cer se folosea în practicile magice de aflare a ursitei şi de
căsătorie a fetelor). Trupul neînsufleţit al zeului Crăciun -
substituit de butucul numit Cloşcă - era ars puţin pe vatră,
urmând ca zi de zi, până după Anul Nou, să fie ars în
întregime. Nemurirea divinităţii obţinută prin moartea şi
renaşterea (tăiatul buturugii şi incinerarea) stejarului a fost
înlocuită cu nemurirea bradului tot verde, împodobit. Având
semnificaţii asemănătoare cu falusul din lemn purtat de Mutul
cetelor de căluşari, buzduganul - instrument cultic cu
înfăţişare de falus - era semnul distinctiv care la Crăciun se
punea peste colacul ce urma să fie dat colindătorilor, fiind
aruncat din mijlocul horei spre cer pentru fertilizarea
spaţiului. Înainte de antichitate, teritoriul românilor era
ocupat cu întinse păduri. Efortul multimilenar de
transformare a belşugului pădurii în mijloace de existenţă a
generat - după succese şi insuccese îndelung repetate - o
strălucită civilizaţie forestieră în care omul carpatic s-a
exprimat în lemn precum omul mediteran în piatră; strămoşii
românilor sculptau lemnul, modelau lutul şi aluatul. Pădurea
asigura variate mijloace de trai procurate prin cules, vânat,
pescuit şi cultivarea poienilor defrişate; ea oferea din belşug
lemn pentru construcţie, pentru încălzit, iluminat, adăpost.
Locuinţele, uneltele, mijloacele de transport, etc. erau toate
din lemn. Instrumentul preistoric de comunicare cu
divinitatea - toaca - a fost preluat de biserica orientală;
românul continuă şi azi să-şi realizeze adăposturile deosebite
din lemn: leagănul pentru cel venit aici şi sicriul pentru cel
plecat dincolo. Codrul a rămas o temă fundamentală a
folclorului şi mitologiei româneşti: sintagma ‘frunză verde’
este nelipsită din cântecele populare iar reprezentările mitice
fitomorfe, vietăţile personificate ale pădurii, arborii sacri,
plantele folosite în alimentaţie, farmacopeea populară, în
vrăji, descântece, etc. alcătuiesc scheletul Panteonului
românesc; în numeroase contexte rituale şi ceremoniale
vegetalul devine substitut divin în obiceiurile din ciclul
calendaristic sau pentru rude în obiceiurile de naştere,
cununie şi înmormântare. În raport de suprafaţa pământului,
Panteonul a urcat din grota preistorică a Zeiţei-Mumă la
nivelul solului şi apoi s-a înălţat spre înaltul cerului, cât mai
aproape de reşedinţa Dumnezeului-Tată. Panteonurile -
edificii închinate divinităţii adorate în religiile monoteiste sau
unor zei ierarhizaţi după putere, grad de rudenie, atribuţii, etc.
în religiile politeiste - redau, prin arhitectura şi amenajarea
interiorului, idealul de frumuseţe al credincioşilor despre
divinitatea lor adorată, geomorfă pentru oamenii neolitici,
antropomorfă pentru indo-europeni şi creştini. Bisericile
româneşti, mai ales cele din ţinuturile extracarpatice,
păstrează numeroase trăsături de geomorfism: turla
semisferică, liniile şi volumele rotunjite ale interioarelor,
înălţimea modestă a construcţiei (asemănătoare cu a
locuinţelor din jur), ş.a.; acolo, credincioşii fac mătănii şi
sărută pământul, deşi ştiu că împărăţia divină este în partea
opusă, în cer. Sufletul omului care, prin cel puţin 2 trăsături,
este invizibil şi intangibil, ţine de sacru, vizitează - în drumul
spre nemurire - mai multe Panteoane în existenţă (trupul,
casa, satul, statul, lumea de aici), pre-existenţă (pântecele
matern, casa copilului) şi post-existenţă (sicriul, mormântul,
cimitirul, lumea cealaltă). Produsul concepţiei - ovulul
fecundat - reprezintă capătul nesfârşitului şir de generaţii care
îl leagă pe om de strămoşii lui îndepărtaţi. Dacă ar fi posibilă
vizitarea primilor săi strămoşi, omul ar trebui să parcurgă
drumul invers, să coboare scara timpului la strămoşii animaţi
cu viaţă şi apoi la strămoşii animaţi cu energie. Această
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

experienţă retroactivă este trăită la intrarea în pre-existenţă

(viaţa intrauterină), când ontogeneza umană repetă
filogeneza, şi în post-existenţă (agonia morţii), când
muribundul revede secvenţe semnificative trăite între naştere
şi moarte. Drumul nemuririi este alcătuit din ‘veacul de om’
sau existenţa / timpul antropomorf (între naştere şi moarte) cu
‘veacul vecilor’ / timpul geomorf, care însumează post-
existenţa, de la atom la celula ou şi pre-existenţa, de la celula
ou la făptura om. Deşi trecerile sufletului prin adăposturile
din interiorul celor 3 tărâmuri sunt însoţite de mari traume,
Panteonurile rămân intacte, nedărâmate ritual sau material.
Consecinţele devin catastrofale la trecerea pragurilor dintre
ele, când la naştere se sparge ‘casa copilului’, la concepţie
dispar celulele reproducătoare ale embrionului, fetusului şi
fătului iar la moarte trupul este distrus (ritual, prin înhumare
sau incinerare). Dacă dorim să obţinem un început absolut,
sfârşitul unei lumi trebuie să fie radical, fiind necesar ca
rămăşiţele şi ruinele ciclului vechi să fie complet nimicite”. Dr. Mihai Zamfir a scris în anul 2016: “Apărut odată
cu poporul nostru, proverbul ‘Codru-i frate cu românul’ nu
are în sine chiar nimic surprinzător, deși au fost destui aceia
care s-au grăbit să afirme că și-ar avea originea în timpurile
sălbatice ale apariției popoarelor migratoare, când românii ar
fi fugit din calea acelora ascunzându-se în păduri. Dincolo de
imaginea unor lași care fug din calea invadatorilor, un
asemenea tablou are un defect fundamental, acela de a ignora
o realitate prea bine cunoscută pentru a mai face obiectul
vreunei discuții. Este vorba de faptul că teritoriul locuit de
români (binișor mai mare decât actuala Românie ciopârțită)
era acoperit de păduri într-o proporție sensibil mai mare de
jumătate (circa patru cincimi în timpul lui Burebista). Nu este
pentru nimeni un secret faptul că terenul arabil al românilor a
fost smuls pădurilor fie prin defrișări anevoioase, care au
necesitat folosirea pe scară largă a boilor, fie prin manevra
destul de riscantă a incendierilor voluntare a pădurilor, cu
toate consecinţele care decurgeau din acel procedeu. Nu este,
prin urmare, nimic riscant în afirmația că pădurea constituia
mediul natural de viață al românilor. Este egal de corect să
afirmăm că românii erau la acea vreme un popor de pădureni,
după cum se afirmă că erau un popor de păstori. De aceea,
povestea că românii fugeau în păduri din calea și de frica
migratorilor, când ei, de fapt, chiar locuiau în acele păduri
este ceva destul de greu de înțeles. Aflați în mediul lor natural
de viață în pădure, pentru a-și putea duce viața românii aveau
o singură soluție. Ei ar fi trebuit să dezvolte o civilizație a
lemnului, care să le fie foarte caracteristică. Dar poate că ar fi
cazul să recunoaștem că suntem pe cale de a spune o
banalitate. Deși tot așa de notoriu, dar nu tot atât de răspicat
spus, rămâne și faptul că o asemenea civilizație a lemnului nu
venea de nicăieri. Ea era caracteristică dacilor și continua să
existe ca mod de viață al românilor. Îndeletniciri ca
exploatarea lemnului pădurilor, plutăritul, construcțiile de
lemn, confecționarea obiectelor de lemn, cu dezvoltările
artistice absolut caracteristice au constituit un continuum de
viețuire a dacilor, numiți mai apoi valahi și în zilele noastre
români. Era normal ca, beneficiind de atâtea foloase din
locuirea pădurii, daco-vlaho-românul să perceapă codrul ca
pe ceva foarte apropiat, ca pe ceva iubit, în fine - în ultimă
instanță - ca pe manifestarea protectoare a naturii în mijlocul
căreia trăia, de unde și ideea că acest codru era un adevărat
frate. Această relaţie fraternă a lăsat urme de neşters în istoria
noastră, urme pe care astăzi le regăsim în vorbirea curentă,
trecând peste ele cu multă uşurinţă. Este vorba şi despre

317
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
faptul că o foarte frumoasă parte a ţării noastre, provincia din
interiorul arcului carpatic se numeşte în vorbirea curentă când
Transilvania, când Ardeal. Ceea ce reţinem ca semnificative
sunt următoarele fapte:
 ambii termeni, indiferent de origine, definesc
teritoriul ca pe o ţară a pădurilor
 ambii termeni nu sunt autohtoni (căci autohtonii
nu spuneau teritoriului lor nici Ardeal, nici
Transilvania)”
“Acum şi aici dorim să spunem în această privinţă
un singur lucru. Invadatorii, şi nu autohtonii, au numit acest
pământ în legătură cu realitatea cea mai impresionantă pentru
ei: pădurea. Pentru autohtoni, realitatea de fiecare zi, pădurea,
nu avea nimic impresionant, care să-i facă să-şi numească
patria Ţara Pădurilor. Civilizaţia românilor, civilizaţia
lemnului era un dat etnic. De altfel, dacă românii ar fi dorit
să-şi numească ţara pornind de la realitatea silvestră, ei
puteau folosi cei 2 termeni strict româneşti, codru şi pădure,
ambii de origine traco-dacică, termeni în plină circulaţie la
timpul acela, ca şi astăzi, de altfel. Nefolosirea lor face
dovada faptului că atunci românilor nici nu le trecea prin cap
să-şi numească patria cu un termen legat de pădure, aşa cum,
mult mai târziu, polonezii folosesc pentru ţara lor termenul de
Polska, adică chiar câmpie, iar pentru români pe cel de gorali,
adică munteni. O asemenea situație nu putea să nu aibă
consecințe asupra mentalității populare și nu putea să nu aibă
și o anumită reflectare în limba acestui popor. Vom încerca,
pentru moment, să prezentăm cazul unui cuvânt românesc pe
care, cu multă ușurința, îl trecem cu vederea. Este vorba
despre ‘tapă’. Nu doresc să mă refer la ‘Dicționarul explicativ
al limbii române’, unde toate cuvintele au orice origine,
numai românească nu, totul provenind numai din
împrumuturi. Din cercetările noastre, ‘tapă’ în limba română
are sensul mai vechi de semn, sens care se menține și azi în
limba ceva mai arhaică a Basarabiei. În limba vorbită de
pădurenii din Muntenia sensul este același, termenul
desemnând și un tip de tăiere a copacilor prin 2 crestături față
în față, aflate însă la înălțimi puțin diferite. Ceea ce mi se
pare cu adevărat interesant și totodată o dovadă a vechimii și
318
a originei dacice a termenului este faptul că, în Dacia, în anii
88 și 102, au avut loc în timpul lui Decebal 2 confruntări cu
romanii în locul numit Tape / Tapae. Locul este menționat de
istoriografia romană fără nici un comentariu asupra vreunei
semnificații a termenului, fiind vorba de tratarea sa strictă ca
toponim străin limbii latine. Din desfășurarea evenimentelor,
așa cum sunt relatate ele chiar de către romani, reținem faptul
că Decebal a ordonat tăierea copacilor la înălțimea unui stat
de om, îmbrăcând trunchiurile rămase-n piciore în
echipamente de luptători daci, șiretlic ce a produs efectele
așteptate. O situație pe care, după un mileniu și jumătate, în
linii mari a reeditat-o în Codrii Cozminului Ștefan cel Mare,
prilej cu care a și obținut un frumos succes militar contra
polonezilor. Atunci când vorbim despre reeditare avem în
vedere faptul că este vorba despre utilizarea în scopuri
militare a pădurii prin atragerea inamicului în adâncul ei,
mediul natural de viaţă al românului, acolo unde, prin
manevre specifice, românii aflaţi în largul lor reuşesc să-şi
înfrângă duşmanii (ca şi la Tape, ei au tăiat copacii pe care
însă i-au prăvălit apoi peste polonezi, strivindu-i): frăția
dacilor cu codrul a funcționat și pentru românii Moldovei pe
târâmul relațiilor militare cu atacatorii. Romanii s-au întâlnit
cu dacii în pădure la Tape - la ‘Semne’ - iar daco-vlaho-
românii au continuat să facă tape (semne) în pădurile lor
atunci când tăiau copacii. Faptul că, după 2 milenii, limba
română încă mai păstrează termenul ‘tape’, chiar în condiţiile
în care acesta se îndreaptă spre statutul de arhaism-
regionalism, având sensul de semn, adică cel sugerat de
evenimentele militare din timpul războaielor daco-romane,
sugerează concluzia că termenul ‘tapă’ este un termen
românesc de origine dacică”. În Română, tăietura numită
“tapă” - de la topor - e scobitura de pe trunchiul lemnului
când peste lovitura piezișă e alta aplicată orizontal; în sens
central Asiatic, de exemplu Iraniano-Turc, “tepe” = “deal” /
“gorgan”, adică ghergul = “g/herbul” Kurgan (iar caracterul
“G” în forma sa scrisă cea mai veche avea exact aspectul de
“tapă” - al dublei lovituri de bardă / topor - aducând cu
stilizarea bumerangului sau a plugului): e interesant că la
Indonezieni pentru fierăstrău se folosește termenul “gergaji”.
În continuare se poate vedea cea mai veche statuie sculptată
în lemn din lume, un totem - ca o grindă de peste 5 metri
înălțime, din lemn de zadă = arbore rășinos zis și larice /
“Larix” - având tape incizate (datat acum 11 milenii, găsit
într-o carieră auriferă din Munții Ural, de pe malul Lacului
Șigir / “Și-Ghir” 57,22 lat. N, 60,08 long. E, la N de orașul
Ekaterinburg / “Poarta” dintre Siberia și Europa); așa ceva a
fost prototipul falicului Pop / Obelisc = stâlp / columnă sau
“par solar”, autorul Andres Paabo în “Uirala” susținând -
după urmele rituale sculptate cu dinți de castori - că a fost
creația navigatorilor preistorici care scobeau pirogi, adică a
“Oamenilor bărcilor” / luntrașilor Finici, considerându-i pe
realizatori ca aparținând grupului bărbătesc genetic “N”
(Nordici mari negustori, în contact cu Imperialii Atlanți din S
- pe atunci centrați în jurul Lacului Pontic - cu care țineau
legăturile prin coborârea încolo pe marile ape curgătoare):
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

În Asia Centrală e de ştiut că zoroaştrii - primii

credincioşi monoteişti din lume, care venerau focul -
interziceau incinerarea ce putea contamina focul, cărându-și
morţii pe înălțimi - așa cum făceau cei din Altai și din Tibet -
ca să fie ciuguliţi de păsări, acelea având hrană care altfel -
prin îngroparea ori arderea cadavrelor - s-ar fi pierdut;
ulterior şi ceilalți credincioşi monoteişti - inclusiv creştinii /
așa cum sunt cei mai mulți Gherga - au interzis incinerarea
(în Evul Mediu, zoroaștrii Yazd și-au făcut chiar “Turnurile
Liniștii” - denumite Avestan “Dakhma” - fără acoperișuri,
unde cadavrele erau expuse pe etaje: jos copiii, la mijloc
femeile, sus bărbații).

“Turnul Liniștii” din Yazd / Iran

În anul 2002, Dan Oltean în cartea “Religia dacilor”

a scris despre ceea ce s-a păstrat în spațiul stră-Român până
târziu, după Epoca Fierului, în vremea Antică a regalității
Daciei: “Pe vârfurile munților avea loc hierogamia dintre
Pământ și Cer, dintre zeița mamă și divinitățile celeste
Totemul / idolul Și-Ghir:
masculine. Piatra simboliza partea feminină. Ca dovadă, toate
cea mai veche statuie sculptată în lemn din lume
sanctuarele aveau tamburi mari de piatră cioplită pe care erau
așezate coloane masive din lemn, ca simboluri falice”.
319
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

regină universală, inclusiv a Râurilor) care avea simbolul

lunar “Ma”, regiunea ei de suflet fiind la miazăzi de Mu-reş
iar regiunea partenerului ei fiind la miazănoapte de Mu-reş;
spre comparaţie, de exemplu importante Râuri în Moldova
sunt denumite “Si-ret” / Siret, “P-rut” / Prut, etc. Dr. Mihai
Vinereanu a explicat în “Dicţionar etimologic al limbii
române” din anul 2009: “Faţă de proto indo-europeană, în
Română vocala ‘a’ s-a închis la ‘o’ iar ‘o’, în unele cazuri, s-a
închis chiar la ‘u’, aşa cum reiese dintr-o serie de hidronime
româneşti (Mureş, Olt, Dunăre). Mureş - râu în centrul
Transilvaniei care curge de la est la vest şi se varsă în Tisa -
întâlnit la Herodot sub forma ‘Maris’, provine din proto indo-
europeanul ‘morysio’ = ‘mlaştină’; Mureşul curge
preponderent în zona de câmpie, cu inundaţii în perioada
primăverii, ceea ce justifică numele acestui râu (proto indo-
europeanul ‘o’ s-a deschis la ‘a’ în tracă dar în dacă a avut loc
închiderea)”. Mai profund, Mureş (“Râul Mumei / Mamei”)
poate a generat termenul proto Indo-European “morysio”
pentru “mlaştină”; în trecut se credea - aşa cum “Ti-miş” /
Timiş, cel mai mare Râu din Banat, curge în Dunăre - şi că
“Ti-sa” / Tisa curgea în Mureş (confluenţa lor e la Seghedin =
Szeged / fost Partiscum în colţul NV al Banatului), Mureş
Obârșia Gherga fiind considerat astfel mult mai lung, cuprinzând şi multe alte
(uuuuu) mlaştini pe cursul său, apoi clarificându-se: “Marele Mureş” -
adică Tisa - îşi are izvorul în “Mara-Mureş” / Maramureş,
fiind apă curgătoare cu mult mai mare decât Mureşul (de fapt,
Tisa are lungimea cu 597 km mai mare decât Mureșul). În
paralel, supradimensionarea statutului Zeiţei Anat a fost de la
“regină” la “împărăteasă”. Zeița Anat din Banat a fost sora și
soția Moșului Crăciun din Crișana, deasupra lor fiind Cerul /
Gher iar între regiunile lor fiind Mureș / Râul Mumei lor, care
era patroana Pământului Ga - hierogamia Cerului / Gher și
Pământului Ga al regiunilor lor revelând Gher-Ga / Gherga -
astfel apusul Carpatic până la Tisa / “Ti-sa” devenind celebru
areal European încă din timpul Titanilor prin cele 2 vecine
regiuni, Banat și Crișana (în marele trecut dominat feminin,
se știa de vestitul partener Nordic, numit Crăciun de Români
- începând din Crișana / Vestul Carpaților - și numit Cronos
în rest / până mult în Est, inclusiv în Anatolia, Vechea Lume
fiind stăpânită de nemuritorul An și apoi de pruncii Anuna
zămisliți de divina sa muiere): în Valea Marsyas / acum Cine
din Caria - Krka = Ţara Sud-Vest Anatoliană a Gherghiţilor -
loc unde se află Sanctuarul Gherga, legenda a fost că din
competiţia dintre 2 instrumente muzicale, harpă / liră (ceteră /
ghitară ori higheghe / vioară) şi fluier (nai / flaut dublu, etc.),
instrumentul cu coarde folosit de Zeul solar Apollo
Gergithios a câştigat acolo în faţa instrumentului de suflat
folosit de divinitatea Pelasgă lunară a înţelepciunii / cu
întruchiparea într-un satir local.

În aceeaşi abordare pluridisciplinară despre ceea ce a

fost în timpul care a precedat Epoca Bronzului - adică în
timpul Epocii Pietrei - denumirea Râului Mureş / “Mu-reş”,
cel mai lung Râu din România, care pe ultima sa porţiune
delimitează 2 regiuni (Crişana fiind la N de Mureş iar Banat
la S de Mureş) şi curge în Râul Tisa / “Ti-sa” ce delimitează
la apus ambele regiuni, capătă semnificaţia ca “Mu-reş” =
Râul Mumei / ori al Lunii Ma, sufixul “reş” putea fi apreciat
ca al înţelepciunii “riş” ori simplu, ca “Râu”: astfel, “Mu-reş”
= Râul Lunii sau Râul Marii Mame / “Mumei”, ambele
versiuni corespunzând credinţei în Marea Mumă (înţeleapta
320
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Sanctuarul Gherga în Caria / Anatolia
(între Văile Marsyas / Vest și Harpasos / Est)
Corespunzător Anatolianului Hesiod - activ în Epoca
Fierului - satirii descindeau din Cureți (dansatori celebri ai
Vechii Lumi). Se poate observa apropierea între
nomenclaturile Râului Marsyas în Caria - în Bazinul căruia
funcționa Sanctuarul Gherga - a Râului Mureș ca limita
Nordică a Banatului și numele satirului Anatolian Marsyas
ori a Zeului Etrusc Mariș (al fecundității și fertilității),
strămoșul Ausonilor; satirii - ziși “dusi” de către Celți - aveau
atribute priapice și dionisiace: se implicau în aventuri
amoroase deosebite (considerate inclusiv de standardele
Vechii Lumi ca primitive, brutale, imorale, etc). Cele mai
vechi vestigii ale primilor Europeni sunt păstrate de peşterile
din Crişana şi Banat / V Carpaţilor: de dovezile fizice foarte
concrete - sub formele de oseminte, artă rupestră, etc. - nu se
poate face abstracţie (iar acelea nu-s păreri / opinii,
interpretări sau iluzii). Autorul este conştient că în mintea
unora ar părea hazardată plasarea Moşului Crăciun sau a lui
Cronos = “Moşul Timpului” în Carpaţi, mai precis în Vestul
României = “Ţara Râurilor”, anume în Crişana (probabil - din
rațiuni obscure - acela trebuind, în imaginația unora, să fie
oriunde altundeva pe planetă şi în nici un caz în Vestul
Român, căci așa ceva ar fi grozav de tulburător) iar
catalogarea personajului Crăciun desigur să fie încadrată în
cea “fără de început” - egală cu a Domnului / problema fiind
numai că Dumnezeu e singurul cu asemenea atribut - însă,
serios socotind, în mod foarte pragmatic, existenţa
conceptului de Crăciun a avut totuşi cândva un început şi de
asemenea a avut și un loc originar, undeva pe glob apărând
321
aşa ceva: nimic nu e din neant (iar cine are explicaţii mai
savante, are desigur și posibilitatea exprimării).
De exemplu, în anul 2011 un eseu anonim pe
Internet - scris în stilul Dr. Ion Ghinoiu - enunţa: “Cei
pasionaţi probabil au auzit de ‘Cartea tibetană a morţilor’ ce
descrie drumul parcurs de sufletele defuncţilor în lumea
cealaltă sau probabil au auzit de ‘Cartea egipteană a
morţilor’, o colecţie de texte dând indicaţii privind lumea
cealaltă. Cum de n-am auzit de ‘Cartea românească a
morţilor’? Foarte simplu, aceasta n-a cunoscut forma scrisă şi
d-aia n-aţi auzit de ea. Pentru că în trecut se punea accent mai
mare pe memorie decât pe scris; aceasta e caracteristica
oricărei culturi tradiţionale solide, anume memoria şi nu
textul scris! Iar a păstra ceva neşters, viu, în memorie,
înseamnă a lega lumile între ele, lumi care independent de
voinţa noastră se împletesc de-a lungul Coloanei Cerului ce le
leagă ca osie a lumii! Ce am putea spune despre această
‘Carte a morţilor’ a tradiţiei româneşti? Ea este o creaţie de
excepţie a spiritualităţii româneşti moştenită din generaţie în
generaţie pe durată de milenii, de pe când strămoşii românilor
se numeau pelasgi: cuprinde formule de iniţiere pentru marea
călătorie de aici spre dincolo, un ‘dincolo’ care în fapt nu
desparte ci leagă prin memorie, prin vieţuirea dincolo de
moarte. Această ‘Carte românească a morţilor’ cuprinde
cântecele funerare cântate în satele româneşti îndeobşte de
către coruri feminine. Cântecele funerare, prin sonorităţile lor
arhaice, descriu începutul unei noi vieţi, într-o nouă formă,
subliniind trecerea ‘dintr-o lume într-altă lume’. Aceste
cântece funerare nu aparţin categoriei bocetelor şi nu se
găsesc în tradiţia altor popoare europene; ele prezintă uneori
o zeiţă a morţii - deloc lugubră, purtând nume ca Măicuţa
Bătrână / Mioriţa - în ipostaza păsării de pradă (corboaică,
vultur) atestată şi în limbajul popular prin expresia ‘lua-l-ar
gaia’. Ceea ce surprinde în aceste cântece ritualice e lipsa
tărâmului suferinţelor de dincolo de moarte (iadul sau
purgatoriul), absent cu desăvârşire din aceste creaţii ale
tradiţiei româneşti, locul său fiind al unui peisaj edenic, al
‘vârstei de aur’, peste care stăpâni absoluţi erau Ghea şi
Crăciun, cei 2 Zalmoxe în calitate de stăpâni ai ‘celeilalte
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
lumi’. Deşi nescrisă vreodată, însă cântată la fiecare
înmormântare ţărănească, ‘Cartea românească a morţilor’ a
supravieţuit de-a lungul multor milenii, sigur din neolitic. De
pildă, printre gugulanii din aşezările muntoase ale Banatului,
cultul morţilor se păstrează ca în urmă cu mii de ani. Când
vine vorba despre Moş Crăciun - personajul central al
sărbătorilor de iarnă - toată lumea ştie câte ceva. Muierile coc
colaci (creciuni sau colindeţi) cu forme ciudate, cu care
cinstesc cetele de urători ce le intră în bătătură cu Capra şi cu
Turca, cu colinda, cu Căiuţii şi Ursul, cu Moşii. Este o
perioadă a practicilor magice, plină de semnificaţii, când
cerurile sunt deschise şi cei curaţi cu inima pot vedea şi
cunoaşte cele de ‘dincolo de lume’; în perioada aceasta până
şi bineţe se dă altcumva decât în restul anului: dacă până
acum se zice ‘Bună sara deie Dumnezău’, azi se salută cu
‘Bună sara lu Crăciun’ iar răspunsul ce vine instantaneu din
partea gazdei e ‘Să trăieşti ficior bătrân’. Întrebând tradiţia
românească despre Moş Crăciun aflăm lucruri deosebit de
interesante şi surprinzătoare. El e ‘Bătrânul Crăciun’, ‘Regele
românilor’, ‘Regele păstorilor’; şi ca să fim mai surprinşi
aflăm: ‘Bătrânul Crăciun a domnit aici (în România) peste
Uriaşi’. Tradiţia românească ne mai zice că ‘Moş Crăciun s-a
născut înaintea tuturor sfinţilor’. În refrenele cântecelor
rituale de Crăciun - colindele - mai aflăm ceva interesant: un
nume la care savanţii se încurcă în explicaţii fără a binevoi să
privească ce zice Măria Sa ţăranul român legat de asta. Este
vorba de ‘Ler împărat’ care este tot una cu ‘Novac’ -
strămoşul neamului Uriaşilor - ce la rândul lor au fost numiţi
de către tradiţia românească ‘novaci’; iar ţăranul român - cel
care cinsteşte în fiecare an cum se cuvine pe Crăciun Bătrânul
- plasează patria Uriaşilor în ţinuturile de la Dunărea de jos.
Ce-i cu epitetul de bătrân atribuit lui Moş Crăciun? În limba
română, bătrân înseamnă tocmai moş. ‘Asta ştie oricine’ aţi
zice; nu oricine ştie că zeul suprem Zalmoxe însemna tocmai
‘Zeul Moş’ (în varianta grecească Zalmoxis), nume pe care îl
avea în calitate de strămoş al oamenilor. Istoricul Mnaseas
din Patara Anatoliei afirma că geţii îl cinsteau pe Cronos sub
numele Zalmoxe ori Cronos a fost preluat în mitologie sub
numele de Saturn iar Saturn purta epitetul de ‘sennex’, adică
tocmai ‘bătrân’! Novac pomenit de tradiţia română purta şi el
epitetul de bătrân. Cronos / Saturn / Zalmoxe era în tradiţie
regele vârstei de aur, Eră marcată de îndestulare, când
oamenii trăiau fericiţi şi lipsiţi de griji, cum ne spun imnurile
vechi; ori, este de-a dreptul remarcabil faptul că unul dintre
epitetele cu care era numit Moş Crăciun în tradiţia
românească e tocmai acela de ‘Crăciun sătulul’. În fiecare
seară de Ajun prin satele româneşti se aude ‘Ler, Doamne
Ler’. Sintagma ‘Doamne’ s-a păstrat în Ţările Române până
la sfârşitul Evului Mediu ca formulă de adresare către
domnitorii românilor alături de ‘Măria Ta’, în fond şi în fapt
având aceeaşi semnificaţie. Prin urmare, ‘Doamne’ poartă în
sine sonorităţile majestăţii; or, Măria Sa Ler apare în basmele
româneşti cu epitetul de împărat: iată cum se împletesc lumile
împreună, în refrenele colindelor şi în realitatea istorică.
Novac bătrânul trăia într-un palat alb, pe un munte înalt, şi
era regele Uriaşilor; Ler împărat era ‘cel mai mare, el îi
conduce pe toţi’, ‘locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră’,
‘pe un munte mare’, ‘nimeni nu poate găsi acest munte, în
afară de cel care place lui Ler împărat’. Mai este nevoie să
spunem cine este acest Rege al regilor? O vom spune totuşi
pentru cei care încă se întreabă: Ler desemna mantra Regelui
Lumii, a regalităţii sacre, a lui Zalmoxe ca stăpân peste
neamul zeilor şi al oamenilor. Să rezumăm: Bătrânul Crăciun
322
e ‘Regele românilor’, identic cu Bătrânul Novac care domnea
într-un ‘mare palat pe un munte înalt’, asemeni lui Ler
împărat ‘conducătorul tuturor’. Mai există o latură a Regelui
Lumii, implicând simbolismul dublu al lui Ianus. Bătrânul
Crăciun era identic cu Bătrânul Novac, care în tradiţia
românească avea un fiu, pe numea Iovea, care îi urma în
palatul de pe muntele înalt. În mituri, legătura tată-fiu, soră-
frate, nu reprezintă ceea ce reprezintă în realitatea fizică, ci
doar aspecte ale unei divinităţi. Din această prismă, Iovea nu
e decât aspectul reînnoit al lui Zalmoxe / Novac în calitatea
de Regele Lumii. O să întrebaţi: ‘şi cam ce treabă au astea cu
Moş Crăciun’? Au, căci Anul Nou - în tradiţia românească -
se numeşte ‘fratele Crăciunului’ iar în Ianuarie erau
Calendele lui Ianus. Or - la rândul său - Ianus era identic cu
Ion al românilor şi Iaon al grecilor. Pe de altă parte, însuşi
simbolismul numelui ‘bătrânului Novac’ ne duce cu gândul la
Ianus cel cu 2 feţe, una bătrână şi una tânără; aceasta pentru
că Novac înseamnă ‘cel nou’, or contrastele de acest tip
(vechi-nou, bătrân-tânăr) erau caracteristice atât lui Cronos /
Saturn cât şi lui Zalmoxe / Ianus, căruia poporul român -
printr-o alăturare de termeni fericită - i-a zis bătrânul-tânăr. Şi
oare nu la solstiţiul de iarnă reînvie Soarele lungindu-se ziua
din ce în ce mai mult? Şi nu tot atunci se nasc cerescul
Apollo şi Soarele dreptăţii, ambii fiind fii ai Zeului Moş,
strămoşul oamenilor, cel care a făcut omul după chipul şi
asemănarea lui? Şi - într-adevăr, în unele legende româneşti -
locul lui Novac este luat de Manea ori Zalmoxe, ca stăpân al
Cerului mare ‘Cerus manus’. Iată-l pe Regele Lumii -
Zalmoxe - strălucind în plenitudinea lui, acasă la el, pe
pământurile pelasgo-româneşti, în ipostaza lui Moş Crăciun.
Aceste semnificaţii nu mai sunt cunoscute în Europa, se pierd
şi în lumea oraşului românesc, doar ţăranii le mai ştiu şi le
respectă adevărata lor valoare. Iată pe cine cinstesc colindele
tradiţionale şi ritualurile ursului, Caprei, Turcii, pluguşorului.
Putem spune fără să greşim despre Moş Crăciun că e
emblema principiului ce naşte şi renaşte din sine însuşi”. Sunt
firești întrebări de genul: Ce-i cu Crăciun la vechii Români
sau Cronos la vechii Greci? Unde şi când a apărut? (Foarte
sigur se ştie ceva invers, că nu în Atena sau în Bucureşti, etc.
/ oraşe ce nu existau la momentul apariţiei lui). Ce-i cu
Gorganii / Kurganii puternic atestaţi în spaţiul Român din
urmă cu 6-7 milenii ca primii Indo-Europeni din lume?
(Foarte sigur este că au lăsat o mulţime de artefacte - dovezi
fizice concrete ale lor - inclusiv prin marile morminte
Gorgane). Ce-i cu Ghirghe la vechii Români sau Kirke /
Circe la vechii Greci? (Marea Zeiţă a fost mult mai veche
decât Gorganii; se ştie cert că în Epoca Pietrei - atât în spaţiul
Român, cât şi în spaţiul Grec - ea era Marea Mamă /
“Doamna-zeu” dar nu e tot aşa de cert cum de s-a numit
astfel, Bănăţeanul Gherga fiind şi azi un nume destul de
aproape de aşa onomastică). Astfel, dintre multele exemple
din lume, unul e oferit de Iisus / Fiul Domnului, născut -
conform creştinilor - chiar de Crăciun, în fostul Canaan: în
legătură cu El este regiunea Galileea - unde a locuit şi a
propovăduit - şi un timp: începutul calendarului în uz azi (fie
că este sau fie că nu este “convenabil”, oricine - fără excepţie
- a avut la apariție o locaţie şi un timp, aşa cum şi Crăciun
împreună cu muierea sa Ghirghe = Circe au avut); de altfel, e
de știut că religios au fost preluate de la păgâni apelativele
creștine pentru preoți ca “părinți” (așa cum li se ziceau
oficianților zoroaștri) ori pentru călugărițe ca “maici” (așa
cum li se ziceau oficiantelor Marii Zeițe Mamă). Această
lucrare cuprinde unele enunţuri ce pot bulversa: dacă marii
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
savanţi (care - printr-o ilogică interpetare - poate că sunt
tocmai mai mari savanţi datorită evitării unor subiecte
“delicate”) nu au abordat încă anumite elemente, un Gherga
şi-a asumat s-o facă, cu posibilele bucurii sau necazuri
rezultând din aşa ceva; în orice caz, intenţiile autorului n-au
fost motivate de inducerea unor emoţii negative, ci pozitive
(dar sentimentele aparţin fiecărei persoane, armonia cu
altcineva totdeauna întâlnind obstacole).
Banat
Vecinii regionali, tot în sensul orar al geografiei, ca
şi enumerarea alfabetică a Țărilor - România, Serbia şi
Ungaria - ce împart Banatul, sunt: Crişana, Ardealul, Oltenia,
Timocul, Valea Moravei, Srem (începând cu zona
Belgradului), Bacica şi Sudul Panonic; academicianul
A/Român Niculae Iorga în “Istoria Românilor pentru poporul
Românesc” din anul 1926 a scris: “Păstorii Români au
înaintat pe vremuri, cătând hrană mai grasă și îmbelșugată
pentru oile lor, până în Moravia (unde și astăzi unele
localități amintesc ființa lor pe acele locuri); în Munții
Galiției, puncte înalte poartă nume curat Românești care arată
că pe acolo au petrecut păstorii noștri, ‘au băciuit’, cum am
zice, ‘baci Români’, ca și în Bacica de peste Tisa” (vecina
apuseană a Banatului - având Tisa în E, Dunărea în S și V - e
regiunea Bacica, fostă parte a Daciei, acum împărțită de
Serbia și Ungaria). Ca suprafaţă, Banatul este mai întins decât
Țări ca Albania, Armenia, Regatul Bahrain, Burundi, Cipru,
Irlanda, Israel, Kuweit, Liban, Luxemburg, Macedonia,
Malta, Muntenegru, Palestina, Qatar, Singapore, Slovenia,
Vatican, etc. ori decât entităţi ca Alsacia, Bucovina, Carintia,
Cecenia, Crişana, Dobrogea, Flandra, Inguşeţia, Kosovo,
Maramureş, Nagorno-Karabakh, Oaş, Oltenia, Palestina,
Peloponez, Pomerania, Sicilia, Ţara Galilor, Tesalia, Timoc,
Ţinutul Secuiesc, Valonia, etc. (Banatul istoric a fost măsurat
în anul 1897 de Maghiari ca având 29370 kmp). Pentru
aprecierea dimensiunilor Banat-Balcani: în km, distanţa
traversării Banatului între confluenţa Mureşului cu Tisa /
Seghedin din Ungaria şi Dunăre / Orşova din România este
egală cu distanţa traversării Serbiei între Gherdap / Orşova şi
Coşava / Kosovo (entitate regională învecinată cu Albania din
S coastei Dalmate, dintre Eleni şi MunteNegreni, în
onomastică termenul Turanic “koş” însemnând “berbec”
referindu-se la mulţimea de animale păstorite acolo de Vlahi /
323
Aromâni iar “kuş” fiind “pasăre”, înţelesul Slav pentru “kos”
fixându-se ca “mierlă”); Serbia se învecinează cu Bulgaria şi
Macedonia iar MunteNegru cu Bosnia şi Croaţia (în toate
acele părţi - şi nu numai, ca şi în altele - istoric au fost
înregistrate solide prezenţe Gherga). Crişana, Ardealul şi
Oltenia / Bănia - regiunile Române vecine Banatului - de
exemplu au fost marcate de asemenea cu numeroase prezenţe
Gherga în timp; Bănăţeanul Gherga s-a manifestat neîntrerupt
din preistorie până în prezent, acesta fiind subiectul principal
al lucrării “Originea Gherga”, cu înfăţişarea sub formă de
carte într-o “cheie” neobişnuită însă până acum publicului: la
modul artistic, se poate considera că la fel cum autorul a ales
subiectul şi subiectul l-a ales pe autor. În prezent, numele
Gherga este consolidat Bănăţean, aflat atât în Banatul
Românesc, cât şi în Banatul Sârbesc - aparţinând provinciei
Voivodina / Serbia - cu purtători vorbitori mai mult de
Română decât de Sârbă (până la primul război mondial,
Banatul făcea parte din Austro-Ungaria); situaţia Banatului în
timp a fost foarte dinamică, de exemplu: bunicul autorului s-a
născut în Austro-Ungaria, tatăl autorului s-a născut în regatul
România iar autorul s-a născut în republica România (familia
nu s-a mutat, doar regimurile s-au schimbat). În prezentul
text, etniile şi referirile la ele, cu excepţia unor citate, sunt cu
majuscule, similar Bibliei Române dar şi scrierilor Slave,
Germanice, etc., pentru vizibilitatea mai pregnantă a
diferitelor neamuri - Româneşte aşa a fost dintotdeauna
scrierea, până la ultimul război mondial - căci reducerile
numai cu litere mici ale naţionalităţilor le banalizează
identităţile; în mod sinonim, sunt şi direcţiile geografice iar
referirile istorice cu “î.C.” semnifică “înainte de Christos” (o
utilizare Latină pentru Hristos / Cristos, calendarul folosit
curent - şi adoptat universal - începând cu naşterea lui Iisus):
mileniile şi secolele sunt numai cu cifre Romane iar anii sunt
numai cu cifre “Arabe”, titlurile apărând îngroşate în ediţia
ilustrată (criptografic marcând “Codul Gherga”) iar
prescurtările “kmp” înseamnă “kilometri pătraţi”, “lat.” =
latitudine, “long.” = longitudine, “Sf.” = Sfânt, “Dr.” = doctor
în ştiinţe, “ş.a.” = şi alţii, “ş.a.m.d.” = şi aşa mai departe,
“etc.” = “et caetera”, adică “şi celelalte”. Datorită diverselor
contexte (trecutului, migraţiilor, etc.) există pe tot globul
Gherga, însă concentraţia Gherga cea mai mare - din lume -
este în SV României; documentând mărturii ale existenţei
Gherga, e de remarcat prima menţiune Medievală explicită în
regiune - conform istoricului Român Ioan Lotreanu, autorul
Monografiei Banatului în anul 1935 - ca a preotului ortodox
Ştefan Gherga, la Biserica “Sfântul Nicolae” din Lugoj 45,41
lat. N, 21,54 long. E / judeţul Timiş, scutit de către voivodul
Transilvaniei de dările pentru casă şi vie în anul 1580 (a fost
mitropolitul Ardealului în 1561-1562). Dacă s-ar compara
actuala populație a lumii cu un sat având o sută de locuitori,
atunci 57 ar fi Asiatici, 21 Europeni, 14 Americani și 8
Africani; ar fi 52 femei și 48 bărbați (30 albi, 70 altfel). A
fost socotit şi totalul tuturor oamenilor Homo Sapiens care au
existat vreodată: aproape o sută de miliarde. Trebuie ştiut că
de-a lungul vremurilor, aşa după cum adunaţi pe parcursul
timpului Românii au fost circa un miliard iar “autohtonii”
Gherga în Banat au fost întăriţi de “valuri” imigraţionale, de-
a lungul istoriei - până în prezent - pe glob trăind nenumărate
persoane numite Gherga / în mare vechime, în unele zone
proporţia Gherga a fost mult mai mare decât ulterior şi
deseori referinţele au fost la plural, despre Gherghi (în
comparație cu numărul Românilor e de remarcat la bărbații
genetici ca Gherga că - purtând numele Gherga / din
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
vremurile patriarhale sau nepurtând numele Gherga / din
vremurile matriarhale - față de spațiul Românesc în Europa
au fost, sunt și vor fi mai mulți bărbați genetic Gherga iar în
Asia au fost, sunt și vor fi mai mulți bărbați genetic Gherga
ca în Europa): volumul uman se poate aproape dubla,
considerând atât linia masculină care de un timp încoace a
propagat numele Gherga, cât şi linia feminină, ca de exemplu
din trecutul îndepărtat Amazoanele curtezane devenite
Ghergare, care la rândul lor au avut diverse ramuri în lume,
etc. (primul antipapă, Sfântul Hipolit / creştin oriental în
Roma, capitala Imperiului Roman, în “Cronica” pe care a
realizat-o - de mare succes în Lumea Veche, începând de la
apariţie - a scris că Ghergheşii, descendenţi imediaţi ai
patriarhului Noe, au format o naţiune primordială, notarea
despre “naţiunea Gherghee” fiind echivalentă popoarelor
mari ale timpurilor cele mai îndepărtate, egale în statut, el
menţionând în lista sa cu acelaşi rang vechii Indieni,
Egipteni, Greci, ş.a.); toate indiciile, începând cu cele pre-
diluviene, arată că Gherghi = Pelasgi / Hiperborei / Atlanţi,
naţiunea post-diluviană indicată ca Gherghee de Sf. Ipolit
fiind deja veche de multe milenii la timpul său - după cum au
documentat arheologii - căci era formată din Ghergani /
“Kurgani” = primii Indo-Europeni (strămoşii Hiperborei au
fost cei din extremul Nordic al Lumii Vechi, care în timpul
glaciaţiunii - când calota polară acoperea o bună parte din
Nordul EurAsiei - erau cei de la latitudinea Pontică şi
respectiv a României).
Pe baza Syriacului Targum = Vechiul Testament din
Nordul Canaanului, Anticul Sf. Hipolit / Ipolit 170-235 a
scris (o traducere a fost publicată de Americanii Cleveland
Coxe, Alexander Roberts și James Donaldson în anul 1886)
că pe când Noe făcea arca, tocmai femeia mezinului său Ham
a anunțat venirea Potopului - căci apa crescută i-a inundat
cuptorul în care cocea pita - iar Noe a vrut să-și omoare nora
din acea cauză, deoarece el voia să dea vestea marelui diluviu
biblic, însă Dumnezeu l-a oprit de la crimă; după Potop, când
și-a revenit dintr-o beție strașnică, Noe l-a blestemat pe
mezinul ei Canaan să fie robul cumnaților ei (care aceluia îi
erau unchi, respectiv erau fiii Iafet și Sem ai lui Noe):
324
mezinul Canaan a fost tatăl Sfântului Gherghe - notat biblic
Ghergheseu / Gherghe-seu - și corespunzător Vechiului
Testament, Canaan a fost blestemat de bunicul Noe să-și
slujească inclusiv frații mai mari dar așa ceva nu s-a mai
răsfrânt asupra generațiilor următoare (prima urmașă fiind
cea a biblicului Ghergheseu). Acțiunea patriarhului Noe -
după ce s-a ofensat atât pe femeia mezinului său Ham / care a
vestit Potopul înaintea sa, cât și pe mezinul său Ham / care
după Potop l-a văzut gol când era beat criță - a fost pe
principiul regăsit oriental în Codul lui Hammurabi “dinte
pentru dinte, ochi pentru ochi”: Noe s-a răzbunat pe mezinul
lor - adică pe Canaan / fiul mai mic al lui Ham și al femeii lui
- prin blestem (valabil doar la acela, nu și asupra urmașilor /
căci altfel s-ar fi consemnat); de altfel, Semiții Evrei - după
cum au consemnat tocmai ei în Vechiul Testament - i-au
slujit chiar vreme lungă (timp de peste 4 secole) pe Hamiți,
robind pentru faraonii Hamiți în Egipt, Țară Hamită. Se poate
observa în “Facerea” - prima carte a lui Moise - 9:22 că a
apărut “Iar Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui
său” iar în “Levitic” - cartea a treia a lui Moise - 20:11 a
apărut “Cel ce se va culca cu femeia tatălui său, acela
goliciunea tatălui său a descoperit”; poate că mama vitregă a
lui Ham - adică femeia lui Noe de pe arcă, deoarece nu-i
sigur că aceea a și fost mama mezinului Ham - după Potop,
când Noe a fost beat criță, s-a culcat cu tânărul lui fecior:
mențiunea biblică a “Leviticului” - despre cel ce se va culca
cu femeia tatălui său iar nu cu propria mamă - nu a fost
întâmplătoare (de altfel, în Vechea Lume potența sexuală a
Ghergarilor dintre Ararat și Canaan în orgiile cu Amazoanele
a impresionat profund, ecourile propagându-se pe larg, vreme
îndelungată). Diversitatea umană post-diluviană, 3 fii
deosebiți având același tată Noe, putea proveni de la mame
diferite (ceea ce înseamnă că - fie ca văduv, fie ca poligam -
patriarhul a avut mai multe femei, de aceea mama Hamită
fiind alta decât a fraților ori decât femeia lui Noe de pe arcă);
la vremea redactării Vechiului Testament nu se cunoștea
știința geneticii, anume că științific nu doar pe linie maternă,
ci și pe linie masculină sunt diferențieri evidente: acele
deosebiri genetice nu au avut timpul necesar să se diversifice
- prin mutațiile necesare - imediat după Potopul biblic, care la
sfârșitul mileniului IV î.C. a marcat deopotrivă încheierea
Epocii Pietrei și debutul istoriei, confirmându-se astfel
realitatea că vechile relatări comprimau de fapt elemente
demult trecute (iar cu atât mai mult, cele fiind de la începutul
istoriei - redând elemente preistorice - nu aveau repere pentru
comparații critice). Conform evidenţelor, Ghergoii /
Gherganii existau dinaintea diluviului / Potopului biblic, fiind
în cârmuirea Atlantă a Raiului / în “Grădina Eden”, cea
“cerească” (însă Gherganii / Ghergarii care la început au creat
acel Imperiu Nordic Atlant erau diferiţi genetic faţă de
ulteriorii Gherghi / adică faţă de profilul genetic Gherga de
azi, din cauza mutaţiei genetică survenită la strămoșul direct
Gherga al celor actuali); dat fiind numărul global mai mare de
Gherghi decât de Români, e de înțeles că lucrarea “Originea
Gherga” explorează mai mult decât istoria Românilor. Dr.
Zoe Petre 1940-2017 (al cărei tată, academicianul Emil
Condurachi 1912-1987, a fost reponsabilul științific al
șantierului arheologic Histria în perioada 1949-1970) când a
descris colonizarea Dobrogei mileniului I î.C. s-a referit la
“Gergithes”: Gherghiți (fiind o mențiune de specialitate în
spațiul Român a străvechilor Gherga / atunci - de exemplu -
era un timp anterior împăratului Burebista al Geto-Dacilor); e
de ştiut că în mileniul I î.C., Carianii / Karianii - din Ţara
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Gherghiţilor / V Anatoliei, care la Sanctuarul Gherga aveau
cel mai mare aşezământ religios - au colonizat Dobrogea
masiv, cu miile (iar aşa ceva n-a rămas anonim, ci în regiunea
V Pontică au lăsat urmele mândrelor cetăţi dar au dăinuit şi
urmele oamenilor care le-au înfăptuit şi le-au folosit). În anul
2001, aceeași Dr. Zoe Petre - fostă decană a Facultății de
Istorie din Universitatea București - a scris: “Punctul de
pornire al oricărui delir sistematic despre un trecut încărcat de
glorii este, desigur, o enormă frustrare; cine încearcă să
substituie mitologii exaltante unei evaluări critice cumpănite
a trecutului le induce românilor o falsă conștiință națională și
istorică”. Autorul lucrării “Originea Gherga” - ținând cont pe
cât posibil de multitudinea dovezilor extraordinare din spațiul
Românesc - a fost atent la așa ceva (pe lângă că în anii 1997-
1998 au fost colegi la Președinția României, dânsa în calitate
de consilier pentru politică iar autorul în calitate de consilier
pentru tineret): demersul multi-disciplinar îl depășește
oricând pe cel mono-disciplinar iar ca atare abordările
pluraliste implică și criticile aferente, ameliorând eventuale
excese singulare (există cercetători așa de tare specializați
încât nu se pot raporta decât la propriile nișe); îndeosebi în
chestiunile mai delicate, opiniile multiunghiulare sunt oricând
mai de valoare decât părerile unilaterale.
În anul 2017, Cristina Hanț - profesoară de Română
la Liceul German din Arad - a analizat “Latinitatea și
dacismul”: “Cunoașterea originilor noastre reprezintă fără
îndoială nu numai o datorie, ci și o înclinație firească a
oricărui om. Trebuie să știm ce am fost pentru a ne defini ca
popor și ca indivizi. Tăcerea izvoarelor scrise îngreunează
acest proces și permite o serie de speculații. Este necesară o
colaborare între specialiștii din diferite domenii pentru
stabilirea adevărului și, mai mult, periodic, o reevaluare a
descoperirilor anterioare prin cântărirea noilor descoperiri. S-
a subliniat, de-a lungul timpului, această idee. Astfel, Victor
Kernbach susținea că limba este materialul care ar trebui
studiat pentru a stabili adevărata istorie a neamului nostru,
ceea ce s-a petrecut la origini: ‘Unii specialiști s-au adresat cu
mai multă încredere arheologiei, ca auxiliar principal al
istoricului. Într-adevăr, acesta a fost totdeauna un auxiliar
indispendabil; dar pietrele pot minți, căci, în ultimă analiză,
arheologia este o știință a interpretării, în laboratorul căreia
savantul nici măcar nu dispune de toate fragmentele necesare
reconstituirii întregului. Și interpretarea etimologică a limbii
poate amăgi, în special prin consonanțele întâmplătoare;
totuși, cercetătorul poate dispune, dacă vrea, de toate
elementele limbii investigate și ale limbilor în contact direct
325
sau indirect’. Sextil Pușcariu sublinia aceeași
complementaritate: ‘Linguistica poate să ofere istoricului un
material preţios, dar nu trebuie să pretindă să rezolve
problema, ea singură… istoricul trebuie mai întâi să
întreprindă prin propriile sale mijloace reconstituirea
perioadei vechi româneşti; lingvistul va avea să controleze, şi
dacă e posibil să o întregească cu materialul său’. La fel, Ion
C. Brătianu atrăgea atenția că istoria ne oferă puține date și,
într-un asemenea context, lingvistica poate oferi mai mult.
Asemănarea dintre limba română și franceză, italiană,
spaniolă etc. nu poate fi tăgăduită. Este evidentă. Este, cred,
principalul motiv pentru care teoria latinității noastre s-a
impus cu ușurință și a devenit loc comun. Specialiștii sunt, de
asemenea, de acord că limba română are la bază substratul
dacic, dar, când vine vorba de înregistrarea
eventualelor cuvinte care au această origine, se sfiesc să le
înregistreze în dicționare ca atare. Sintagma ‘etimologie
necunoscută’ este preferată consemnării eventualei origini
dacice. Intervine aici un paradox: convenim că am păstrat de
la daci foarte multe (port, obiceiuri, mituri, tradiții, mod de
construcție a caselor, obiecte din gospodăria țărănească,
superstiții, descântece magice etc.), dar am uitat cuvintele
care desemnează toate aceste realități. Ne-am grăbit să
învățăm limba cuceritorilor pentru că avea alt prestigiu,
pentru că era superioară, pentru că era principalul mod de
comunicare, pentru că numai și numai așa se putea realiza
comerțul… Ceva e putred totuși în această teorie. Cum este
posibil să păstrezi cu sfințenie portul popular, dar să
înlocuiești toate cuvintele care numesc elementele lui
componente cu termeni preluați din alte limbi? Cum este
posibil să recurgi la descântece magice (se știe că acestea au
caracter ezoteric și nu permit modificări) și să înlocuiești
cuvintele care au putere asupra realității cu termeni sinonimi?
Cum e posibil să păstrezi tradiții, înlocuind toate cuvintele
legate de acestea? Cum e posibil să gătești în mod tradițional
și să înlocuiești toate cuvintele care desemnează ingrediente,
tipuri de mâncăruri etc.? Cum e posibil să prepari leacuri din
plante, să transmiți urmașilor rețetele fără a păstra nici măcar
un cuvânt ce face referire la denumirea tradițională a
plantelor și a leacurilor? Nu tăgăduiesc că limbile se pot
influența unele pe altele. Neg însă posibilitatea ca influența să
fie una categorică, să însemne desființarea unei limbi. Alții
vor spune că limba latină era superioară celei dacice, că avea
alt prestigiu, că învingătorii s-au impus. Mă îndoiesc că un
neam de oameni drepți și curajoși este supus într-un
asemenea grad, încât să își uite limba. Repet: au reușit să
conserve obiceiuri, superstiții, ritualuri de vindecare, practici
de confecționare a unor obiecte. Încă un aspect: am făcut
referiri numai la nivelul vocabularului. Se știe că acesta este
mai deschis schimbărilor. Cum explicăm celelalte aspecte:
modificările realizate la nivel morfologic și sintactic? Dar la
nivelul topicii? Se știe că aceste sfere sunt mult mai
conservatoare și schimbările se realizează mult mai greu”.
“La început” - în urmă cu multe milenii - curtezanele
Amazoane erau Ghergane iar tot pe atunci, Gherganele au
fost Amazoane curtezane (cele mai vechi reprezentări ale
Amazoanelor le înfăţişează cu aceleaşi atribute apotropaice
ca Gorgonele, uneori cu scuturi / “egide” din piele sau lemn,
în formă de semilună, ştiute de Traci ca “pelta”, ale căror
margini arătau astfel ca nişte coarne: unii au văzut în
cavalcadele Amazoanelor - cu coamele spulberate de vânt -
că semănau cu invazia unor Gorgone, cu şerpii învolburaţi în
jurul capetelor, simbolismul intens fiind cel al feminităţii
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

sălbatice, ucigaşe, asemeni Medusei / opinia de specialitate

fiind că acei “şerpi” erau de fapt penisuri tăiate de la bărbaţii
sacrificaţi, psihanalişti celebri - ca Evreul Sigmund Freud,
ş.a. - examinând cu pasiune fenomenul, antropologul Român
Matei Georgescu consemnând în anul 2003 că “Medusa a
fost, într-un prim palier, mama falică, cea care a refuzat
castrarea şi a devenit, la rândul ei, cea castratoare, pentru că
‘a decapita’ = ‘a castra’; Gorgona Medusa era, prin efectul de
siderare-aneantizare, figura esenţială a alterităţii - figura
Morţii”).

Conform Dr. Mihai Vinereanu în anul 2009, la

Traco-Daci şi la stră-Români “motârcă” avea dublul sens de
“penis” şi “şarpe”; cele 2 forme s-au diferenţiat fonetic după
ce s-au diferenţiat semantic, ajungând la “năpârcă” pentru
şarpe (în Latină “natrix” însemna atât şarpe, cât şi penis). La
poetul Grec Hesiod, Gorgonele aveau epitetul de “Fatai” /
fatale, care nu se puteau descrie (cu sensul de “misterioase”);
la poetul Latin Ausonius, Graţiile - verişoarele Gorgonelor -
aveau epitetul de “Fatae” (în vremurile străvechilor fete, ele
declanşau orgiile pentru fertilitate, de unde şi verbul “a fute”
explicit legat de ceea ce făceau fetele, păstrat fidel de
Români, prin “a se crăci” / “crăcăna” - adică a-şi desface
picioarele în lături - vocabularul Român păstrând astfel încă
un verb caracteristic: acţiunea aducea fericirea, endorfinele
eliberate în timpul sexului având efect analgezic, aşa că
“durerea de cap” invocată câteodată de unele femei pentru
respingerea sexului nefiind o scuză bună, ci chiar contrară
calmării).
Zâne
Este de ştiut că în Epoca Pietrei, termenul general
folosit pentru femeie era “zâna” iar termenul general folosit
pentru bărbat era “anu” (bărbatul Marii Mame - sub semnul
Selenei / Sf. Luni = “Ma-sa” - a fost Manu); cu timpul, acele
denumiri au rămas consacrate doar divinităţilor, femeia şi
bărbatul primind alte numiri specifice, pe măsura şi a
diversificării Graiurilor: de pildă, “anu” a devenit “manu” =
“Ma-Anu”, bărbatul zânei care personaliza Selena / Luna
“Ma” (Ma - sacra luminătoare nocturnă - “la început” / adică
în paleolitic dădea prin ciclul său de 28 zile = 4 săptămâni
măsura unui “an” / lunar, astfel consacrându-i-se denumirea
de L’Una, adică Sf. Una - prefixul “El” / “Il” pentru sfinţenie
păstrându-se “L” în vechea Română - ea / Luna fiind
reprezentată pe Pământ de Zeiţa Anat, patroana zânelor iar
“Selena” / “Se-Lena” fiind “Sf. Luna”). În cele mai timpurii
accepțiuni, feminina “Ma”, adică Luna, a dus la “Ma-Ma”,
adică Mama = cea mai dragă ființă iar masculinul “An” era
utilizat pentru Magicul progenitor bărbat (împreună “Ma”-
“An” au format “Man” = Om mult mai târziu): inițial, în
vremurile poliandrice / matriarhale muierea Homo Sapiens -
sub semnul Lunii, zisă “Ma” - prindea rod cu oricare bărbat
zis generic “An” (fie Uriaș sau Homo Sapiens); abia în

326
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
vremurile patriarhale oamenii “Man”, ca de pildă Ru-mânii,
s-au emancipat ca adoratorii diurni ai Soarelui, zis “Ra”. Dr.
Ion Ghinoiu în “Lumea de aici, lumea de dincolo” din anul
1999 a observat la Români: “Este interesant de reţinut că cele
mai importante sărbători ale Calendarului Popular sunt
nocturne, nu diurne; vechimea sărbătorilor nocturne se leagă
de un străvechi cult lunar, de vremurile imemoriale când
timpul se măsura - probabil - pe nopţi şi nu pe zile”. Faptul că
pentru primul om s-a folosit cuvântul “Man” / “Manu” reiese
din părinţii săi (Ma = Luna şi An = Timp), în legătură cu
divina sa origine cerească; spre exemplu, Zeitatea Anatoliană
a Lunii era “Ar-Ma” / Arma (Caucazienii Armeni - din
vecinătatea răsăriteană Anatolică - nefiind străini de aşa ceva,
Kerkaphos / fiul Soarelui avându-l ca fiu pe Or-menos /
etnonimul Armenilor cu o Amazoană respectând Luna iar în
Balcani, Armânii au prezervat Tradiţiile stră-Române,
emblematic păstrate în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic).
De pildă în Egeea mult ulterioară, Minos însemnând
“Apărătorul” era titlul cel mai de vază al cârmuitorilor în
lumea pre-Elenică (de unde şi formula de pecetluire a
rugăciunilor cu “A-Min” / “amin”); unii psihologi au văzut în
“Amin” aceleaşi pulsiuni arhetipale ca ale mantrei Aum şi ale
sacrului An (“Aum-An”, efectiv însemnând “Omul An”).
Târziul “Dio” a derivat din “Ghio” = “pământean”, respectiv
“Zio” = “zeu” (cu manifestări şi diurne, adică de zi, nu doar
nocturne, adică numai de noapte); e ştiut că zânele şi Zeii
descindeau din Marea Zeiţă Mamă Ghe / Ga, astfel
provenindu-le şi denumirile, lingviştii - ca de exemplu Dr.
Fernand Robert în anul 1981, Dr. Adrian Poruciuc în anul
2013, ş.a. - demonstrând că forma cu “G” era cea mai veche,
peste care a intervenit suprapunerea “Z”/“D” ori “K”, “Q”,
“T”, etc. La începutul secolului XVIII, Dimitrie Cantemir /
domnitorul Moldovei - care în anul 1710 referindu-se la
“cuvintele neaoșe venite din substrat” era convins că “limba
Moldovenilor ar fi o continuare firească a limbii Geto-Dacilor
autohtoni” - a scris: “Zâna = cuvânt pe care l-ai bănui că
provine din numele Dianei; totuși, rareori sunt numite la
singular, de cele mai multe ori folosindu-se pluralul Zânele,
pentru niște fete frumoase care-și revarsă farmecul lor asupra
altora”. Conform dicţionarelor, zâna era personajul feminin
din mitologia Românească, întruchiparea mai ales a bunătăţii
şi frumuseţii orbitoare, căreia i se atribuiau puteri
supranaturale şi darul nemuririi, câteodată influenţând
destinele celor întâlniţi; de exemplu, în “Dicţionarul de
mitologie română” publicat în anul 2013 de către Dr. Ion
Ghinoiu este enunţat că “Zânele - reprezentări mitice
feminine ce apăreau noaptea - au fost sinonime cu Ursoaicele,
Dânsele, Măiestrele, Puternicele, Vântoasele, ş.a.” Zânele -
legate onomastic şi de Zeul An / ceresc, al timpului - erau
fiicele aceluia cu Marea Mamă, patroana Pământului Ga:
părinţii zânelor - Ga şi An - erau Zeii gemeni veneraţi în
Epoca Pietrei ca puterile supreme din natură, după primul
Potop divinizarea fiind preponderent îndreptată spre Mama
Ga / Pământ iar după Potopul biblic divinizarea fiind
preponderent îndreptată spre Tatăl An / Cer; alternanțe
fundamentale au mai fost în timp privind regimul trupurilor
moarte (redate naturii prin sfâșierea de către animale sau
ciugulirea de către păsări, înhumări sau incinerări), trecerile
din “Lumea Asta” - a viilor - în “Lumea Cealaltă” ori Lumea
“de Dincolo” (în funcție și de modul decedării, glorios / eroic
ori tern), etc. Privind cele 2 Potopuri (semnificative inclusiv
pentru stră-Români) petrecute după ultima glaciaţiune,
ambele în ultima perioadă a Epocii Pietrei, anume în neolitic,
327
primul Potop / cel Pontic fiind la începutul neoliticului iar
celălalt Potop / cel biblic fiind la sfârșitul neoliticului, oricine
poate observa că din acelaşi vechi Egipt au plecat 2 versiuni
diferite de Potop - datate cu câteva milenii între ele - cel
cauzat terestru de cutremur, prin filozoful Platon / relatat în
“Dialoguri” despre cele aflate în Egipt şi cel cauzat cerestru
de ploaie, prin profetul Moise / relatat în “Facerea” = prima
carte din Vechiul Testament, pe care profetul şi-a însuşit-o
din Egipt când a declanşat exodul oamenilor săi; în ultimele
8,7 milenii au fost povești răspândite în lume despre
Potopuri, cronologic întâi a celui determinat de acumularea
apelor din calota polară topită iar apoi a celui determinat de
ploaia puternică provocată de impactul unui corp ceresc /
asteriod cu planeta: afectând mai multă lume și fiind mai
recent - relatat și de Vechiul Testament / Biblie - cel de-al
doilea Potop de după marele dezgheț a devenit mai cunoscut
decât Potopul anterior (întâmplat imediat după dezgheţ, ce a
fost mai violent decât Potopul biblic, însă petrecut mai
demult, atunci afectând mai puțini oameni). Atât pruncii
Anuna / fiii Zeului An, cât şi zânele / fiicele Zeului An, au
avut deopotrivă atestare pre-diluviană (dinaintea primului
Potop - cel care a scufundat Atlantida / tărâmul stăpânit de
Anatolianul Atlas, primul dintre fiii Anuna ai Zeului An -
eveniment care a fost impulsul iniţial pentru dezvoltarea
culturală a Vechii Civilizaţii Europene, al cărei centru de
putere a fost în spaţiul Român); rugăciunile erau îndreptate
spre Marea Mamă Anat / Inana - Ka / Ga, ei zicându-i-se
“Muș” - şi spre geamănul ei, “Moș” An: creatorul Soarelui
Ra (prioritar spre Zeul An rugăciunile erau îndreptate mai
înainte decât rugarea directă spre Soarele Ra). Se poate zări
relativ ușor datarea omului “Man” ca pruncul de pe timpul
cerului nocturn patronat de gemenii părinți “Muș” / Ea și
“Moș” / El (creatorii Vechii Lumi), drept anterioară timpului
cerului diurn patronat de divinul Soare Ra, marele luminator
cu razele sale al cârmuitorilor “rși” / înțelepți, respectiv “rga”
/ regi; Raiul - existent în spațiul stră-Român - al Zeului Ra și
Zeiței Ria / Rhea, a avut apoi semnificative ecouri prin divinii
urmași “riși” și “raj” în Bazinul Ghaggar din NV Indiei sau
ca dinaștii regali Sumerieni în Bazinele Tigrului și Eufratului
din Mesopotamia, etc. (de unde au rămas și atestări scrise,
foarte prețuite acum în studierea trecutului îndepărtat). An era
mai important decât Ra, aşa după cum Ka / Ga era mai
importantă decât fiica Rhea. Muș și Moș au fost termeni
folosiți de stră-Români pentru a desemna divinitățile din
Epoca Pietrei legate de Sfânta Lună “Ma”, astru nocturn mai
dinamic decât astrul diurn (ulterior respectat ca Sfântul Soare
“Ra”), denumirile “Ma-Sa” și “Sa-Ra” ducând de exemplu la
fixarea printre Români a principalului luminător universal /
cosmic ca “Soare” sau la scrierea prin cuneiforme de către
Sumerieni a Marii Mame Inanna - al cărei tată după unele
versiuni sau frate după alte versiuni era An - prin care ea era
ca “Muș”, notată și ca “Din-Gîr” / adică literalmente “Din
Cer”:
Muș An = Din Gir
În Sumer / areal inițial numit Kurgal, Zeul An /
patronul panteonului avea reprezentarea cuneiformă similară
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
înțelesului Domnului “Din Cer” / “Din-Gir” iar ca “Mes”
erau slăvite poruncile divine (mesaje ale Zeilor către oameni)
cu scop de Civilizare, în Anatolia “Ma” însemnând - de
exemplu în Frigia - “Mama Munteană”; mult mai târziu, Zeul
suprem în lumea Turkă a fost Tengir / Tengri, rezonând
același înțeles “Din Cer” = “Domnul” (în anul 2005, Kîrgîzul
Dastan Sarygulov a afirmat că regii Sumerienilor erau știuți
drept “Tengir”): în prezent, cea mai Estică limbă Turcică e
Girgis = Kîrgîza ManCiuriei (zona extrem orientală a Asiei
populată de Jurchen / după cum a scris cronicarul Chinez Wei
Șu în secolul VI ori Ciorcia / după cum a scris exploratorul
Venețian Marco Polo în secolul XIII sau Zorca / după cum a
scris călugărul Venețian Mauro în secolul XV). De altfel,
antropologul Englez Griffith Taylor 1880-1963, devenit
academician Australian, a ilustrat străvechile zone de migrări
ale omenirii (având central Kirghizii, așa cum se poate
vedea):
Vechii Kirghizi au influențat omenirea (Griffith Taylor, 1919)
Așa cum a studiat și Dr. Kelly Ross în anul 2017,
vechiul termen oriental pentru “religie” era “din” - în Persană
“den”, în Arabă “dîn”, etc. - ceea ce echivala “din cer” cu
“religia cerească” (sau mai uman - ținând cont despre “cer”
că era străvechea pronunție a Edenului / Raiului - “din cer” =
“religia Raiului”); desigur că o asemenea apropiere identitară
dintre Rai și Cer a conectat imaginea pământeană a Grădinii
Paradisiace drept reflecția ordinii divine cerești în spațiul
pământesc. Autorul Ion Drăgușanul în “Datina, Biblia
Românilor” din anul 2005 a scris: “În mileniul VI î.C.,
echivalat cu 21 milenii lunare, în perioada de pionierat a
omenirii - conform și lui Ion Micu din 1996 - cu ecouri în
Sumer, au fost atestați frații AnSar = ‘Totul de Sus’ care au
rămas pe loc, în Tărtăria (‘Așezarea aflată sub protecția
mezinului’), un autentic eponim pentru miticul Tartaros,
conform lui Hesiod în Teogonia, versurile 666-673 iar KiSar
= ‘Totul de Jos’ posibil că a fost eponimul orașului Kis / azi
Tall al-Uhameir din Irak, unde a fost urmat ‘Domnul
preoților, cel care proclama transformarea în mod miraculos a
lucurilor înconjurătoare adaptate de păstorul Cerului’; ipoteza
este susținută și prin acel ‘răboj’ orizontal de la Kis, cu 6
‘crestături’ și un singur ‘D’ (Dingir = Zeu) alături de un punct
ce pare a indica nordul ca origine a Zeului (interesant este că
în India ‘răbojul’, ușor înclinat spre stânga, cu numai 4
‘crestături’ și un singur ‘D’ constituia grafemele ‘Da-șa’
pentru ‘demon, barbar, necredincios’). Există o sumedenie de
interpretări ale rădăcinilor toponimice sumeriene în spaţiul
românesc, toate credibile şi - probabil - toate adevărate.
328
Numai că la fel de adevărat este că, după fundamentarea
noţiunii de ‘limbă sumeriană’, cu referire la populaţiile indo-
europene, de către indianistul englez Jones Wiliam (1746-
1794), toate popoarele europene s-au grăbit să-şi inventarieze
lexicul şi să constate că aproximativ 90% dintre termenii
onomastici şi topomastici provin din sumeriană, celelalte
10% având rădăcini sanscrite sau hitite. În fond, dacă tot
vorbim despre un singur neam, care s-a diferenţiat prin
efectul de ‘Turn Babel’ - naşterea limbilor din dialecte -
patrimoniul rămâne unitar în toate aplicaţiile umane, inclusiv
în mituri şi în tradiţii, adică în acele identităţi culturale care,
graţie politeismului iniţial, au permis o lectură imaginativă
analitică a naturii (așa cum a observat și Ovidiu în
‘Metamorfoze’)”. În anul 2009, Dr. Mihai Vinereanu a scris
în “Dicționar etimologic la limbii române, pe baza
cercetărilor de indo-europenistică” că în Sanscrită “mati” =
“măsură”, în Albaneză “mot” = “timp” / “furtună”, în
Lituaniană “metas” = “timp” / “an”, etc. (acele asemănări
nefiind întâmplătoare, ci provenind din pre Indo-Europenele
“me” = “a măsura ori “mitră” = “matrice” / “uter” și respectiv
“mater” = “mamă”; despre Românescul “moș”, savantul a
susținut că are “origine traco-dacă”). Iată așadar vechimi de
milenii în versiunile Sanscrită, Sumeriană ori stră-Română a
străvechilor termeni de “Muș” pentru Marea Zeiță și de
“Moș” pentru Marele Zeu. Cu apariția în Bazinul Pontic la
sfârşitul paleoliticului ca partenerele Atlante, “Ama-zoanele”
/ Amazoanele în neolitic erau din Caucaz până în N Africii,
ultima ieşire de pe scena istoriei a lor - din toate zonele în
care s-au răspândit - fiind documentar menţionată Antic că a
fost în Carpaţi (de altfel, cronologic Carianul Arctinos din
Milet - elev al Gherghinului Herodot / “părintele istoriei”
după cum l-a numit Cicero - în “Etiopida”, Eschil în tragedia
“Niobe” / care a consemnat că pe malurile Istrului, adică
Dunării inferioare, trăiau Amazoane, poetul Verigiliu în
“Eneida” şi alţii, au scris despre Amazoanele Trace). Spaţiul
dintre Nistru şi Istru - spaţiul Român - era consacrat fertilităţii
şi dragostei, onomastica principalelor Fluvii rezonând cu cea
denumită Ister, respectiv Iştar / Zeiţa Sexualităţii dar şi a
Războiului: Zeiţa, anterior numită Inana / “Muș”, respectiv
“Doamna Raiului”, des apropiată de lună, venerată aşa şi în
Sumeria / “Su-mer” - adică în spaţiul Mesopotam / “Meso-
potam”, dintre Tigru şi Eufrat / Fluvii ce curg în Oceanul
Indian, în Greacă “mesa” fiind “mijloc” iar “potamos” fiind
“fluviu” - mai era echivalată cu Isis de către vechii Egipteni /
în Bazinul Fluviului Nil din Africa curgând în Mediterana
(fiind ca Afrodita / “Afro-Dita” - adică “Zeiţa Afro” din
Bazinul Mediteranei - ştiută de către vechii Greci, însemnând
Zeiţa Frumuseţii şi a Iubirii / numită Venus de către Romani,
ş.a.); de altfel, Sumerienii utilizau același simbol pentru apă
și spermă. Simbolul primordial al Zeiţei Raiului “Muș” =
Inana - cea redenumită Iştar / Ister, numele său personalizând
principalele ape curgătoare din spaţiul Românilor, Nistru şi
Istru / Dunărea, celebrată la apogeu primăvara cu ouă vopsite
de păsări / sărbătorirea Paştilor - era steaua cu 8 colţuri (o
cruce rotită peste alta), spre deosebire de reprezentarea
Soarelui, cuprinzând în cercul său o cruce încadrată de undele
valurilor / după cum a studiat de pildă Dr. Ursula Seidl,
arheoloagă Germană:
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Soarele

Selena / Luna - albă / argintie, luminând noaptea -

era emblema negrei Muș / Inana, contrastul cromatic alb /
negru al Lunii pe Cerul nocturn având puterea s-o evidenţieze
mai pregnant pe Marea Mamă Muș = Inana a Pământului, al
cărei unic satelit este; Soarele, constantul, neobositul şi
majestuosul ei partener - auriu / roşiatic, luminând ziua - era
emblema unică a strălucitorului / “stră-lucitorului” Moș An,
care anual de ziua ei (a Marii Mame) se afla pe cer exact la
aceeaşi înălţime ca şi în anul precedent, bucurând-o:
cosmologia - prin Selena şi Soare - i-a reflectat în mitologie
pe divinii Muș și Moș, Inana / Anat şi An, soţie şi soţ,
permanent în strânsă legătură (zorii omenirii au fost luminaţi
de acele astre - aşa cum o fac şi acum - perechea lor
regăsindu-se în fericita cununie dintre femeie şi bărbat,
pentru a fi şi pe Pământ ca în Cer). Ca emblemă a
Pământului, feminina Selenă se numea Ma iar ca emblemă a
Cerului, masculinul Soare se numea Ra (Marea Mamă de pe
Pământ era Ga iar Tatăl din Cer era Timpul An); împreunarea
puternicilor Zei Ga şi An - simbolizaţi de măreţii aştri Ma şi
Ra - a dus la credinţa supremă din Vechea Lume: Luna şi
Anul, respectiv Selena şi Soarele - ambii cereşti - au fost
veşnic în Magice conexiuni cu entităţile Ma şi Ga, a
Oamenilor “Man” și a Gliei / Pământului, dualitatea lor fiind
slăvită ca “Gher-Ga” = Cer / Gher și Pământ / Ga, adică sus și
jos, de către vechii Gherghi (celebri, drept primii oameni din
lume care au realizat conceptual aşa ceva, căpătându-şi
re/numele astfel). Raiul, populat inclusiv de Gherghi, era
luminat de Ra şi se afla sub patronajul Rheii, fiind cârmuit de
fiul An - al ei şi al fratelui ei, Timpul / Kronos - care îl
poseda, numit de aceea Poseid-On / Poseidon (părinţii lui An
- Zeul care poseda Raiul - erau pruncii Cerului / Uran şi
Pământului / Ga, pe linia paternă Tatăl Ur-An / Uran şi Fiul
Kr-On / Cron fiind Unu = Anu / An, pe linia maternă Rhea,
fiica / “clona” Mamei Ga, fiind Inana / Anat iar tărâmul
stăpânit era Ed-En / Eden, mărginit în răsărit de Valea Ră / a
Fluviului Volga şi în apus de Râul Rheii / DunăRea); e de
observat că vechii Greci o numeau pe Rhea / Anat (sora /
soţia lui Crăciun / Cr-On) şi ca Ananke, ştiută ca “protogenă”
- adică Zeiţă primordială - patroana necesităţii şi
Inana / Iştar
329
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
inevitabilului, mama ursitoarelor, adică a fatalelor zâne
urzind destinul / soarta:
Mama ursitoarelor
(Este de ştiut că altă versiune mitică l-a indicat ca
bărbatul Zeiţei Rhea pe Polus / Koios - patronul Nordului -
fratele mai mare al lui Crăciun / Kronos). Tracia Tradiţională
- unde până în Antichitate sursele / izvoarele istorice au
menționat prezențele Amazoanelor / ultimele dintre ele în
timp existând, conform vechilor documente, în ceea ce azi e
România - e acceptată ca străjuită la miazănoapte de Dunăre
(nume pentru Fluviu folosit chiar aşa de Traci, conform
lingvistului Român Sorin Paliga) şi Marea Neagră, la răsărit
de Bosfor şi Marea Albă / Marmara, la miazăzi de Dardanele
şi Marea Egee / Mediterană iar la apus de Macedonia şi Iliria
/ Dalmaţia; fosta Tracie - adică în general partea Nord-Estică
a Peninsulei Balcanice - e împărțită azi de Turci, Eleni și
Bulgari (de fapt, izvoarele Antice nu specificau limita de
miazănoapte a Traciei, anunțând-o doar ca fiind în Nordul
Vechii Lumi). În urmă cu 4 milenii, primii Traci - cei istorici
- au fost în zona evidenţiată din imaginea următoare, ca
partenerii din partea Europeană ai Troianilor din partea
Asiatică (Troianii au apărut cu aproape un mileniu înainte de
Traci iar Geții în Europa - la Dunărea inferioară, azi împărțită
de Bulgaria și România - au apărut cu aproape un mileniu
după Traci):
330
Tracii acum împărțiți de 3 republici
Lingvistul Britanic Joseph Wright în “Gramatica
comparată a limbii Greceşti” din anul 1912 a demonstrat că
Anatoliana Troas / Troia (după cum a fost scrisă de către
Anatolianul Homer în “Iliada” 11:222 / epopee în Grai Grec
Ionic) a generat termenul “Thrăku” (după cum a consemnat
Anatolianul Herodot în “Istorii” 6:33 despre Tracia), cu
sensul de “Ţinutul Troiei”, dat fiind că sufixul “aku” / “akos”
însemna “aparţinând”. În anul 1981, Gheorghe Ivănescu -
membru corespondent al Academiei Române - în “Gramatica
comparată a limbilor indo-europene” a observat legăturile
dintre Sanscritul “trayah”, termenul “trei” și “Tracia” (care a
derivat din Troia); dată fiind învecinarea dintre Troia și
Tracia, n-a fost întâmplător că limba Tracă era cea a Troiei
(de altfel, în Războiul Troian, Tracii au luptat de partea
Troianilor). Istoricul Român Constantin Daniel - în cartea
“Misteriile lui Zalmoxis” pe care a scris-o la Galaţi în anul
1985 - a observat că Tros / Troia > Thrake / Tracia > Thrakes
/ Tracii şi s-a întrebat despre consecinţele rezultate din faptul
că Tracii apăreau să fi fost iniţial asociaţi Troiei, cetate de la
care şi-au derivat numele (relaţia dintre Traci şi Troia pare
greu de respins, dat fiind că Ţara Traciei se afla în vecinătatea
Regatului Troiei şi că locuitorii acelui Ținut, Tracii, au luptat
alături de Troieni, ca vasali ori aliaţi ai lor: nu putea fi vorba
doar de o coincidenţă şi astfel este cu neputinţă să se nege
relaţia evidentă dintre denumirile “Troia” şi “Trac”); dânsul a
mai susținut despre Cultul lui Zalmoxe / Salmoxis că a fost
forma originară a Misteriilor ulterioare din Vechea Lume (de
altfel, Anticul Alexandrin Hesychius a scris Σάλμοξις· ὁ
Κρόνος καὶ ὄρχησις καὶ ὠδῄ “Salmoxis era Kronos și era
cântăreț și era dansator”). Tracii - mai vechi cu un mileniu
decât vechii Greci ori decât vechii Eleni şi mult mai numeroşi
decât vechii Greci sau decât vechii Eleni - au migrat în lume
înaintea acelora şi au ajuns (prin urmaşi) mult mai departe
decât au făcut-o apoi aceia; Kronos / Cronos - Zeul Timpului
în Vechea Lume - s-a fixat cu numele de Crăciun la Români
(iar filiația dintre Români și Traci a fost atestată): împrumutul
Cronos din Crăciun a decurs ca atare. Majoritatea Carpaţilor -
al căror cel mai înalt vârf este majestuosul Gherlah / Gerlach
49,10 lat. N, 20,07 long. E de 2654 metri altitudine, în Munţii
Tatra / “Tat-Ra” din Slovacia - sunt populaţi de Români iar în
Antichitate au fost populaţi de strămoşii Geto-Daci, parte a
Tracilor (aflați în apusul Carpaților, Munții “Tat-Ra” / Tatra
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
erau patronați de “Tata Ra”, Soarele care asfințea acolo);
după cum a observat și Dr. Sorin Paliga în anul 2009 (lingvist
de la Universitatea București) “detaliul care face din grupul
slav ceh și slovac un grup aparte este accentul invariabil pe
prima silabă, ca în limbile ugro‐finice”. Corespunzător unor
cercetători, care au cochetat cu asemenea idei, în Antichitate
din cauza atacului Romanilor - început în S Dunării - Geţii de
acolo au murit şi Getele migrate peste Dunăre până departe
au ajuns să se însoţească în N cu Balții / Balticii dând naştere
Goţilor iar în Carpaţi, Dacii care n-au pierit datorită
războiului au fost înrobiţi în timpul ocupaţiei şi Dacele s-au
însoţit cu Romanii (care au fost bucuroase să se mărite cu
ucigaşii soţilor lor, dând naştere entuziaste actualilor
Români); ulterior, în spaţiul Carpatic / acum România, Ama-
zoanele s-au însoţit cu Goţii (într-adevăr, ultimele consemnări
ale Ama-zoanelor ca femeile Goţilor fiind făcute în “Istoria
Augustă” şi în prima carte din “Istoria împotriva păgânilor”,
de teologul Galician Orosius), Gotele s-au însoţit cu Hunii,
Hunele s-au însoţit cu Valahii / Românii, ş.a.m.d.: de altfel,
cărturarul din Evul Mediu Antonio Bonfini - istoric Italian la
curtea regelui Matia Corvin - a scris că “desigur Geţii erau
cei numiţi Valahi” (în anul 1458, el a scris că “Timișoara e un
oraș plăcut, frumos, cu o cetate puternică, împodobit cu
edificii alese și palate pompoase”). Atât Amazoanele, cât şi
Gherganele, au existat din Epoca Pietrei; spre deosebire de
Amazoane (dispărute în Antichitate), Gherganele - adică
femeile Gherga propriu-zise - există şi azi.
Apariţia Marii Zeiţe Mamă
În Epoca Pietrei, brunetele Amazoane / “Ama-
zoane” au fost zânele slujind îndeosebi Mama iar blondele
Gorgone / Ghergane au slujit îndeosebi Tatăl (în general,
fiicele seamănă taţilor, în cazul Gherganelor părul, ochii dar
şi pielea deschise la culoare datorându-se Pelasgilor Ghergari,
care le erau părinţi); de-a lungul timpului, Gargarii /
Ghergarii au fost partenerii Ama-zoanelor: tandemurile lor au
traversat mileniile consolidându-se printre puternicii lumii de
atunci, cârmuind nu numai religios, ci şi politic / inclusiv
războinic când a fost necesar pentru stăpâniri, ei post-diluvian
introducând elementele Civilizaţionale Atlante mai ales
înspre Sudul populat - rămânând ştiuţi ca Hiperborei / Atlanţi
/ Pelasgi - multiplele învăţături împărtăşite fiind dobândite de
ei (atunci când n-au fost primite de la Zei / aşa după cum
unele relatări străvechi au menţionat explicit) în N, în
marginea asprei calote polare, sub imperiul, valabil şi în
prezent, că “nevoia învaţă”. Anatolianul Antic Arrian (Grec
din Nicomedia / Bitinia, contemporan cu Geto-Dacii) a scris
despre faptul matriliniar / reminiscenţă a matriarhatului, că
“Amazoanele - ca neam de muieri - îşi socotesc ascendenţa
331
după mame”; ţinând cont că înainte de Greci, ne Indo-
Europenii (şi Hitiţii dominând Anatolia) aveau apelativul
“Ama” pentru “Mama” - după cum au observat savanţi ca
Spaniolul Alonso del Real în anul 1967, Bavarezul Friedrich
Cornelius în anul 1973, ş.a. - prin Amazoane / “Ama-zoane”
se înţelegeau “zânele Mamei”, adică ale Zeiţei Mamă: marea
divinitate a Epocii Pietrei. (Începând cu stră-Româna, vechea
Română sau Româna Modernă ori cu proto Indo-Europeana,
pre Indo-Europeana şi Indo-Europeana, în această lucrare -
Originea Gherga - e acordată atenţie specifică de pildă şi
celor care au utilizat vechea Greacă ca limbă vehiculară,
conform obârşiilor lor, respectiv Greci Anatolieni, Eleni
Balcanici ori alţii, din V Asiei, N Africii sau S Europei, căci
considerările “la pachet” şi a altora din timpuri îndepărtate, ca
vechii Indieni, Traci, ş.a., sunt prea simplificatoare, obturând
nuanţele). De la începutul capitolului 6 din “Facerea” /
Vechiul Testament se ştie că pre-diluvian omenirea era
dominată de partea feminină (“Iar după ce au început a se
înmulţi oamenii pe pământ şi li s-au născut fiice / Fiii lui
Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au
ales dintre ele soţii, care pe cine a voit”). Din limba
străveche, vechii Greci au păstrat terminaţia “-zana”, pe care
au transcris-o “-zones”, echivalentă cu terminaţia “-genos”
(regăsită şi Latin ca de pildă la “indigena” / “Indi-gena”); ele
erau cu sâni generoşi - aşa după cum de exemplu a fost
înfăţişată divina lor patroană Artemis / Artemida - rădăcina
“maza” / “măza”, în Română “miez”, fiind a “pâinii”,
Amazoanele / “A-mazoanele” însemnând de fapt şi cele care
nu consumau pâine, având numele de “naan” în Asia
Centrală, adică erau carnivore (se poate observa că în vechea
Greacă “artos” = “ursoaică”, “arte” = “pur” iar “artamos” =
“măcelară”): Traco-Ilir, “maz” însemna “bărbat”, aşa că în
Amazoanele Balcanice pot fi astfel văzute şi muierile fără
masculi / fără bărbaţi. Pe de altă parte, în secolul VII î.C.
cârmuitorul Carian Themistagoras - care a condus colonia
Poti din Câmpia Circeană a Georgiei / port la Pont, adică la
Marea Neagră - afirma că Amazoanelor / “Ama-zoanelor” li
s-a spus aşa deoarece purtau centuri de atârnat armele (în
vechea Greacă, centurii / brâului i se zicea “zone”) iar mai
mult, orientalul istoric Herodian, din timpul împăraţilor
Gordian ai Romanilor, a interpretat Ama-zoanele ca femeile
trăind împreună, prefixul “Ama” alăturat lui “zoon” căpătând
înţelesul de “făpturi vii”; după cum a scris în “Paradoxul
monoteismului” filozoful Francez Henry Corbin 1903-1978,
“Oracolele Chaldeilor aveau genericul de ‘zoni’ pentru toate
numele sacre. Unii îngeri aveau apariţii somptuoase, încinşi
cu brâuri de aur, de care se foloseau în mod liber, putându-le
lepăda cu uşurinţă, pentru că erau fixaţi mai sus decât
vizibilul Dumnezeu. În fruntea îngerilor era arhanghelul
Gabriel / Gavriil - mesagerul ‘Eonilor de Lumină’ - care a
salvat-o pe Ama Sibla / Sibila, sora patriarhului Enoh
(Hermes / Idrîs), ameninţată de o forţă Satanică”. Idris / “Id-
ris” = “Id Înțeleptul” sau “Înțeleptul Idei” (al Marii Zeițe /
Mame, alintată Ida, căreia i se aduceau faimoase ode) a fost
explicit indicat de către teologul Abu Hatim al-Razi din Ray /
capitala Iranului - în secolul IX - ca Hermes; în Arabă ‫رسول‬
“rasul” înseamnă mesager, Id-ris fiind respectat ca profet de
musulmani, considerat ca nepot al lui Adam / înrudit cu
mezinul Seth, născut în Babilon, oficial echivalat cu Enoh =
Hermes. Satan / “Sat-An” putea fi o formă a lui Sat / Set -
unchiul lui Horus - iar Hermes putea fi “moșul Her” = “Horus
din vechime” (în “Istoria Magiei” din anul 1859, Francezul
Louis Constant - cu pseudonimul Eliphas Levi - l-a indicat pe
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Satan foarte sugestiv, ca “umbra lui Dumnezeu”). Deoarece
în scrierile vechi nu erau decât consoane - fără vocale - citirea
fonetică a numelui Enoh foarte bine putea fi Anoh, Inih,
Onuh, etc., “Cartea lui Enoh” a fost scrisă de el însuşi - după
cum a şi precizat, scrierea fiind la prima persoană - insistând
despre cele relatate că nu erau viziuni, ci că a fost mereu
perfect treaz; până azi Românii folosesc “sst” la păstrarea
liniștii - ca o reminiscență a nenumirii divinului, căci
nominalizarea atrăgea răul - păstrând la izgonirea câinilor răi
“zât” iar a pisicilor rele “șiț”: asemenea termeni - “sst”, “zât”,
“șiț” - pot fi înrădăcinați în izgonirea răului Set / Sat (în
opoziție față de Neandertalii atașați de întunericul protector -
deranjați de ivirea zorilor - oamenii Homo Sapiens apreciau
lumina Soarelui).
Amazoană (imagine de pe un vas Antic)
Amazoanele au uimit Lumea Veche prin insistenţa
cu care au conservat ancestrala egalitate dintre femei și
bărbați / câteodată totuşi cu excese de partea lor, căci erau
“zânele Mamei”. Partenerii favoriţi ai “zânelor Mamei” /
Ama-zoanelor - conform consemnărilor Anticilor ca Strabon,
Pliniu “cel Bătrân”, ş.a. - constant au fost Ponticii /
Caucazienii bărbaţi Ghergari / Gargari; pierzându-se
etimologia din Epoca Pietrei, doar mult ulterior Amazoanele
au fost interpretate (“A-mazoane” literar însemnând şi “fără
mamele”) ca extremistele religioase ale autosacrificărilor prin
tăierea sau arderea sânilor, inclusiv cu scopul războinic de a
arunca suliţele ori a manipula celelalte arme (arcul, halebarda
/ toporul cu 2 tăişuri, sabia curbată / secera, etc.) şi e de
observat că în istorie nici o reprezentare vizuală - picturală
sau sculpturală - a Amazoanelor nu le-a înfăţişat mutilate.
Lumea androgină era paşnică: în castitate trăiau cele care
religios se abţineau sexual, cât şi castraţii, care nu se mai
puteau reproduce; o paralelă poate fi observată la castori -
cele mai mari rozătoare, construind baraje pe apele
332
curgătoare - care atunci când sunt încolţiţi se
autoemasculează cu dinţii tăioşi ca lamele, lăsându-şi partea
tăiată pradă, pentru a scăpa: oamenii vechi au observat
pacificele colonii de castori şi sub impulsul mimetismului
natural au reprodus asemenea comunităţi, la nivel uman
(justificând astfel şi practic fenomenul mutilării prin
castrare). În anul 1852, profesorul Frederic Bergmann de la
Universitatea din Strasbourg / Alsacia, prin mitologie
comparată a studiat realităţile Amazoanelor, preotesele Marii
Zeiţe - care cândva trăiau în comunităţi exclusiv feminine -
observând că atât Cultul Indian al Zeiţei Kali cât şi Cultul
Anatolian al Zeiţei Artemida erau orgiastice, incluzând şi
sacrificii umane, de aceea Amazoanele fiind considerate
“ucigaşe de bărbaţi” (Tradiţia Vestalelor era pe aceeaşi
filieră, Romanii numindu-le “Amatae” după cuvântul Armean
pentru Amazoane / “Amatae” cu înţelesul de “preaiubite”,
dând naştere “amorului”, preotesele Vestale după mulți ani de
slujire a Marii Zeițe Vesta putându-se cununa și întreține
focul vetrei în căminul familial, atunci ele devenind “ne-
veste”). În anul 1884, academicianul Bănățean Atanasie
Marian Marienescu în cartea “Cultul păgân și creștin” a scris:
“Focul pe altarul zânei Vesta - Hestia la Greci - se reînnoia în
tot anul la 1 Martie, ca și în ziua începutului anului în timpul
vechi, așa cum pe insula Lemnos în tot anul se aducea foc
nou și curat de pe Delos, insula zeului de soare, și se împărțea
tuturor caselor. Apa de lipsă pentru cultul Vestei a putut fi
numai curătoare sau la Roma din izvoarele râului Tibru,
îndeosebi din izvorul zânei Egeria. Vestalele aduceau apa în
vase pe cap și nu era iertat să pună vasul jos până nu
ajungeau acasă. Cultul Vestei s-a susținut până în momentele
din urmă ale păgânismului. Hes (Isis la Egipteni) era zâna de
fructuare și cultură, era țara concepătoare prin Osiris (Nil,
carele aducea roada), era zâna lumii de jos și de sus. Hesiri
(Osiris la Egipteni) era zeul bărbătesc al fructuării Egiptului -
închipuit ca fluviul Nil - și crezut ca fondatorul culturii.
Zeitatea a fost un principiu de natură, supus schimbărilor
cauzate de anotimpuri și pentru aceea Osiris a fost zeu
muritor, care mai trăiește numai în lumea de jos iar pe pământ
taurul lui - Apis - se privea drept icoana lui Osiris”.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Din Tradiţia orgasmului procreator al fecundităţii a
derivat cuplarea periodică pentru reproducere a acelor femei
Amazoane cu vecinii bărbaţi Caucazieni Gargarei / Ghergari
(după cum a rămas consemnat Antic, numele “Caucaz” -
explicat de Romanul Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii”
6:17 şi “Chorographia” 1:2 - derivând din “Graukha”,
Kroukas / “Kroy-khasis”, literar a ajuns să însemne Munţi
albi, cu nea, populaţi de “Cercetae”, după cum a scris şi
Georgiano-Anatolianul Strabon în “Geografia” XI 2:1). Aşa
cum a remarcat şi Dr. Ion Ghinoiu în “Zeii pastorali” din anul
2014, trebuie reţinut că: “În societăţile arhaice, cu cât o
zeitate era mai adorată, cu atât mai mare era jertfa care i se
aducea; la început, zeitatea era substituită printr-o persoană
de vază - din conducere - sau pură (fecioară / copil)”. Despre
Zeița Vetrei Hestia - zisă Vesta de către Romani - e de știut
că a fost prima născută a lui Crăciun / Cronos cu Rhea: era
sora mai mare a lui Zeus și își avea altare pretutindeni în
Vechea Lume unde ardea focul sacru în cămine (fie acelea în
Temple sau gospodării); înrudirile sale au fost în Asia - după
cum a studiat în anul 1990 profesorul Gregory Nagy de la
Universitatea Harvard - până în zoroastra Avesta, în
mitologia Vedică (unde Ușa patrona zorii), în Hitită “hașa”
fiind focul altarului, în Grai Ionic “eos” însemnând zori, etc.
iar în Europa se poate observa apropierea dintre onomastica
Estonă și Zeița Hestia, în anul 1216 Estonia, unde erau
necesare focuri lung întreținute în vetre din cauza poziției
Nordice / la Golful Finic al Mării Baltice, fiind notată ca
Hestia de către cronicarul Danez Saxo din Insula Zealand =
Vestul Baltic.
Amazoanele - femeile voind de la început să fie
egale cu bărbaţii - s-au emancipat religios şi războinic în
numele Marii Zeiţe; având contractul de parteneriat sexual cu
333
albii Caucazieni Gargarei / Ghergari, nu omorau bărbaţii, ci
periodic / organizat se însoţeau cu ei, devenind nu doar soţiile
Ghergare / Gherga dar şi mamele Ghergare / Gherga, cu
timpul Amazoanele dispărând, rămânând doar Gherganele /
Gorgonele (şi celelalte înrudite cu ele, Graţiile, Graiele, ş.a.)
adorând Tatăl, după Potopul biblic manifestându-se ca muieri
Kurgane - aşa după cum arheologic au fost dezvelite ca
luptătoare Gurgane / Gorgone în nenumărate Gorgane - din
neolitic / Epoca Pietrei până în Epoca Bronzului, apoi bărbaţii
preluând predominant puterea, în societăţile devenite integral
patriarhale / situaţie transmisă până în prezent, emancipările
independente ale femeilor libere fiind doar sporadice acum.
Ceea ce-i cert este că de-a lungul timpurilor, Ama-zoanele -
fiicele / zânele Marii Mame - au fost femeile Ghergoilor /
Gherganilor, asigurând înmulţirea neamului, fiind soţiile
Gherga, dând naştere pruncilor Gherga, devenind mătuşile
Gherga - respectiv bunicele Gherga - ş.a.m.d.
În Epoca Pietrei, acei Gherghi născuţi de Ama-zoane
- pruncii Marii Mamei Ga a Pământului, reprezentată mereu
împodobită / gătită iar apoi îmbrăcată aşa cum o făceau
Magele, preotesele sale - adorau deopotrivă şi Cerul pe care
strălucea / “stră-lucea” soarele Ra ce lumina diurn pământul
şi se oglindea în apele Râurilor din Văi ori ale Mărilor pe
malurile cărora ele şi ei trăiau. Faptul că Gherga cândva a
format un mare popor nu putea să nu lase urme; toate
dovezile vechi - şi nu aparenţele recente, multe poluate /
bruiate de propagande naţionaliste - arată că Gherga a fost
printre creatorii Civilizaţiei (similar, un Imperiu, chiar dacă
foarte vechi, ca de pildă cel Atlant, nu putea să nu lase urme,
căci toate probele de demult - şi nu interpetările mult mai
recente pe scara istoriei - indică localizarea Atlantidei
altundeva decât în Atlantic, spaţiu unde multe eforturi au fost
irosite fără a fi găsită, însă o minimă atenţie relevă că nici o
mărturie veche nu pomeneşte despre doar o Insulă, cea a
capitalei, ci de un Imperiu având milioane de kmp): concluzia
e că urmele la orice există din timpurile când au fost lăsate,
contează doar să fie văzute.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Gherdap a fost în centrul Românităţii primordiale
Academicianul Petriceicu Haşdeu 1838-1907 (din
Hotin / acum Ucraina, care a studiat la Universitatea Harkov
din Ucraina - pe atunci Imperiul Ţarist - și la începutul
carierei scria în Rusă, considerat de unii drept cea mai mare
personalitate a Culturii Române din toate timpurile) a
reflectat: “Dintre toate regiunile locuite astăzi de Români, la
Nord de Dunăre, Bănatul şi Oltenia, cu prelungirea lor cea
comună în Ţinutul Haţegului, sunt singurele care reprezintă o
continuitate neîntreruptă geografico-istorică a neamului
Românesc - un cuib de unde se Romaniza treptat ţările spre
apus, spre crivăţ şi spre răsărit, ba indirect şi cele de peste
Dunăre, cuibul mereu descărcându-şi prinosul, dar rămânând
totdeauna plin”. Banatul se atinge cu Ţinutul Haţegului -
parte a Ardealului, vecin cu Bănia / Oltenia - prin Bazinul
Bistra al Ţinutului Gugulanilor: zonă cu pregnantă prezenţă
Gherga; la Gugulani / “Gugu-Alani” se pot vedea “Alanii de
la Gugu”, respectiv Anticii Caucazieni / Iranieni Alani
stabiliţi în Banatul Montan, în jurul Sacrului Munte Gugu, la
N de Gugulani - în Crişana - fiind Alanii Asi = “Aşii
Pământului” ori Aszi / Iazygi iar la E de ei - în Bărăgan -
fiind Roxolanii = “Alanii Roşii” (proto Indo-Europeanul
“*gug-” se folosea la pasăre); despre Roxolani e de știut că în
anul 1859 savantul Frederic Bergmann de la Universitatea din
Strasbourg în cartea despre Geți a scris că proveneau din
Altaicii stabiliți pe Rha / Volga = Rhoses + Alani. Privind
onomastica Gugulană - prin urmare Bănățenii Gugulani
putând fi străvechi “Păsărari” = cei respectând sfânta pasăre /
corespunzător prefixului Gug al lor - fiind interesantă și
denumirea Sumeriană Gugalanna desemnând bărbatul Zeiței
Lumii “Celeilalte”, considerat ca “Taurul Raiului”:
corespunzător “Epopeii lui Ghilga-meș”, existența aceluia a
fost terminată de “moșul” adică vechiul Ghilga = Ghirga, cel
mai important rege Sumerian. Este de ştiut că atunci când a
scris savantul Petriceicu Haşdeu, dintre cele 2 regiuni
menţionate, Bănia / Oltenia făcea parte din România, Bănatul
/ Banatul însă nu: aproape două treimi din Banat au intrat în
componenţa României după “Marele Război” / primul război
mondial; şi academicianul Niculae Iorga 1871-1940 a
observat mişcarea în timp a Românilor spre răsărit, dinspre
Banat spre Basarabia iar academicianul Alexandru Philippide
1859-1933 a afirmat: “Bucovina, Moldova, Basarabia aparţin
genetic şi istoric la teritoriul Banato-TransCarpatic;
334
cercetarea Graiurilor Bucovinene constată prezenţa unor
caracteristici arhaice, având concordanţă cu Graiurile din
partea Nordică a Transilvaniei, Crişana şi Banat”. Vatra
Românilor - câteodată cu trai ca-n Rai - s-a consolidat
îndeosebi la N de Istru / Dunăre, între “Ti-sa” / Tisa (V) şi
Tyras / Nistru (E); în Graiul Aromân (Makedo-Român) “a
băna” = “a trăi”, conform şi Dr. Tache Papahagi în anul 1974,
verbul fiind pre-Roman: era Trac (fiind folosit şi pentru
“viaţă”, “vite”, etc., la Albanezi “banese” = “locuinţă”, la
Perşi “ban” ajungând să fie utilizat pentru “stăpân” ori “casă”
iar în răsăritul Perşilor pentru “casă” echivalentul popular
uzitat era “Kherga” inclusiv pentru “iurtă”, azi în Afgani-stan
cu acel nume - oficial Jirga = “Parlamentul” - numindu-se
“Consiliul Înţelepţilor” / “Sfatul Bătrânilor”, ştiut ca
organizare tipic Ariană). Academicianul Român Emil
Petrovici (lingvist și folclorist) a susținut: “Nordul
Macedoniei, Serbia, Vestul Bulgariei, Banatul, Oltenia,
Vestul Transilvaniei reprezintă patria străveche a românilor,
în care s-au format - la Nordul şi Sudul Dunării - limba şi
poporul românesc”.
Românitatea
Cercetătorul Bănăţean Simion Dănilă (din Belinţ /
judeţul Timiş, a cărui soacră a fost Gherga) a scris - în anul
2012 - că “mişcările de populaţie s-au produs şi se produc în
ambele sensuri, numai astfel putându-se explica unitatea
poporului nostru. Istoricul Ştefan Ştefănescu a sintetizat
admirabil: ‘Deplasările de populaţie în limitele aceleiaşi ţări,
sezoniere sau definitive, impuse de mediul natural (între zone
geografice complementare) sau de o anumită conjuctură
social-politică, au jucat un rol important în repartizarea
geografică cât mai proporţională a populaţiei, în sudarea
legăturilor dintre regiuni, în asigurarea unităţii etnice statale.
Menţionate în izvoare când grupurile erau mai mari,
neînregistrate în cazul grupurilor mici, deplasările de
populaţie dintr-o regiune în alta au avut o mare însemnătate şi
în istoria României, ele contribuind la menţinerea şi la
întărirea blocului etnic românesc, a unităţii organice a
poporului nostru, constrâns de vicisitudini istorice să se
dezvolte, o lungă perioadă de timp, în graniţe statale
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

diferite’.” Este de remarcat că mereu Banatul şi Bănia au avut
nuanţe de climat mai blânde decât restul regiunilor ce
formează România. Acum, cea mai mare parte a regiunii
Banatului e deţinută de România; în imaginea următoare cu
galben este indicat Banatul Românesc (împărţit din anul 1968
de 5 judeţe: 3 parţial / Arad, Hunedoara şi Mehedinţi iar 2
integral / Caraş-Severin şi Timiş).
Banatul Românesc
Grupului genetic Gherga i-au aparţinut lideri
importanţi din mileniul I (ca “g/herțegul” Decebal / ultimul
rege al Daco-Geţilor, Attila / împăratul Hunilor, regele Arda
al Gepizilor, Rurik / primul rege al Ruşilor, Arpad / primul
lider al Ungurilor) sau din mileniul II, ca primii voivozi
Români (începând în secolul XI cu Bănățeanul Gheorghe,
fondatorul Dinastiei Negru Vodă, titlul de “Mare Herțeg”
fiind purtat de dinaștii respectivi până după întemeierea Țării
Românești / Valahiei Medievale), ş.a.; despre Anticul rege =
“g/herțeg” Decebal al Geto-Dacilor e de știut că a avut pe
linie paternă rădăcini Anatoliene, bărbații din Dinastia Zuraz
/ Gurag a sa provenind din nobilul clan Gherga care în
mileniul I î.C. a cârmuit colonizarea Carianilor în Dobrogea
(dinaștii Geto-Dacilor de la gurile Dunării nu au fost înrudiți
cu Elenii din Balcani, ci cu Grecii Anatolieni din coloniile de
pe litoralul Vest Pontic). Despre Antica Dinastie Zuraz /
Duras a Geto-Dacilor e de știut că până în Evul Mediu a avut
ramura Amală la OstroGoți și ramura Baltă la ViziGoți,
rămânând ca Dulo la Huni, la vechii Bulgari, etc. Despre
relații strânse între cei din Orient / Asia, între care cel mai
apropiat a fost spațiul Anatolian și cei din spațiul Românesc -
începând cu cei din Dobrogea - au fost, pe lângă strămoșii
regelui = “g/herțegului” Decebal al Geto-Dacilor mort în
secolul II, coloniștii Cariani / din Țara Gherghiților stabiliți
masiv începând din secolul VII î.C. în cetățile ridicate de ei
pe țărmul V Pontic, atestările de exemplu ale unor învățați
Anatolieni ca Hellanicos din Mitilene / Lesbos în secolul V
î.C. ori ca geograful Strabon în secolul I, care au scris explicit
despre legăturile puternice cu Geții ale matematicianului
Pitagora - al cărui bogat tată era din Canaan, negustor în
portul Qart / Tyre și a cărui mamă l-a născut în Samos, la
gura Meandrului, etc.; pe atunci - în mileniul I î.C. - în
Canaan trăiau Gherghesei / atestați inclusiv biblic, în Caria
trăiau Gherghiți / atestați inclusiv arheologic, în spațiul
Românesc trăiau Ghergani / atestați inclusiv genetic, ș.a.:
contactele puternice dintre Greci și Geți au fost evidențiate în
scris de către acei Antici - cu ecouri religioase, istorice ori de
neam - așa că la regele = “g/herțegul” Decebal (conectat
335
dinastic Gherga) eventuala negare a rădăcinii Anatoliene ar
trebui argumentată. Bărbații genetic “N” - astfel cum erau cei
din familia regelui Decebal - au fost părinții întemeietori ai
Țărilor Românilor dar și ale Bulgarilor, Rușilor, Ungurilor,
ș.a.; iar de remarcat ar fi că bărbații Gherga sunt genetic
tocmai “N”. Existenţa neamului Gherga a fost dovedită ca
fiind dinaintea formării popoarelor Maghiar, Român ori Sârb
ale Țărilor ce în prezent - la începutul mileniului III - împart
Banatul: de exemplu, cu ascendenţa în împăratul Attila al
Hunilor, Dinastia lui Arpad - care a întemeiat Ungaria - era
din acelaşi grup genetic ca al lui Gherga; analizarea genetică
a celor din Dinastia “Neagră” / a dinaștilor Negru Vodă - a
întemeietorilor Ţării Româneşti - e deocamdată interzisă de
Ministerul Culturii din România iar analiza genetică a celor
din Dinastia Aromânului KaraGeorge (regală a Serbiei) este
permisă dar încă n-a fost făcută publică. Privind ceilalți 2
vecini pe uscat ai Românilor - Bulgarii și Ucrainenii - e de
remarcat că apariția lor Medievală de asemenea a fost legată
de înrudiri Române (demonstrate atât istoric, cât și genetic):
Bulgarii / Vulgarii au ajuns în Sudul Rumânilor din Bazinul
Fluviului Volga iar Rutenii - Rusinii / Rusnacii - și-au avut
începuturile conectate de Rumânii Nordici (așa cum Bulgarii
/ Sciții au ajuns vecini cu Rumânii pe Istru și Rusia Kieviană
- ce a fost în Bazinul Niprului - a ajuns vecină pe Nistru cu
Rumânii, înțelesul efectiv pentru Rușii timpurii fiind ca
Riverani, la fel ca unii Rumâni / Români ancestrali); azi
Rutenii sunt Ucraineni / însemnând “Mărginași” iar Rușii au
Bazinul Volgăi - al celui mai mare Fluviu European, Antic
zis Ră / Rava, leagănul Bulgarilor - integral în Țara lor, cea
mai întinsă de pe glob (în secolul VII în Bazinul Dunării
inferioare a apărut Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân - ce
a ținut până în secolul XI - iar Rușii au apărut în secolul IX).
În legătură cu vecinii, e de observat că azi România și Rusia
au același hotar - Maritim, pe apele Mării Negre, prin
ocuparea de către Rusia a Insulei Șerpilor din anul 2022 fiind
mai evident - deci în afară de granițele cu Țările vecine de pe
uscat, România are graniță și cu Rusia, pe apă (chiar și
Bulgaria are graniță pe apă cu Rusia):
România și Rusia, vecine inclusiv în secolul XXI
(Maritim din 2014)
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Finicii denumeau ca Rav cel mai mare Fluviu al cu Derzis, succesorul întemeietorului Kuruș / Cyrus al
Europei - ceea ce invers era Var - în prezent știut ca Volga Imperiului Perșilor). În secolul VII, Sf. Isidor - din Sevilla /
(înlocuirea “R” cu “L” nelipsind nici acolo); în Antichitate, Regatul Spaniei - a scris în “Etimologii” 13:21 despre Râul
geograful Ptolemeu - din Egipt - a notat Fluviul Volga ca Iberic Douro (ce curge la granița dintre Regatul Spaniei și
Rha, ceea ce-i reconfirma măreția: a fost de fapt parte a Portugalia, având gura în Atlantic la Porto / cel mai mare oraș
străvechiului Rai acvatic = Grădina udă denumită Eden (de Portughez după capitală) că își avea denumirea Dorică;
acolo - din Bazinul Volgăi = Rha - au fost riveranii notați desigur că un înțeles în Vechea Lume pentru Doriani și
“Rhoses”, cu sufixul sâsâit, așa cum a scris savantul Frederic pentru dinaștii lor putea fi conectat cu cel de “Dăruiți” - în
Bergmann în cartea sa despre Geți, regăsiți în Evul Mediu ca sensul de “Înzestrați” - respectiv de “Darnici”. Sorgintea
Ruși). Este de știut că la început, Finicii nu aveau - nici în Maritimă / acvatică s-a manifestat de la începuturile Antice,
vorbire, nici în alfabet - “F”, ceea ce-i făcea pe cei de la atât printre liderii Besi / Vesi ai Vlasilor / Vlahilor din S, cât
finele Vechii Lumi (Antic notați ca Feni / “Phenni”) să fi fost și printre liderii Duri / Dârji ai Valahilor din N (probabil
inițial “Eni”, desigur ca descendenți ai marelui An, concret ei codreni îndemânatici în confecționarea ambarcațiunilor); cu
corespunzând principalei trăsături de luntrași, folosind “vene” timpul, “Oamenii Mării” - și ai Strâmtorilor - au devenit
pentru “barcă” / la vecinii Vestici Suedezi, termenul “van” Oamenii Văilor / Râpelor și ai trecătorilor, Vlahii / Valahii
ajungând să însemne “prieten”: HiperBoreii Finici - ai căror (adică Aromânii / Românii) de-a lungul Evului Mediu fiind
bărbați sunt în majoritate genetică de tip Gherga - au fost știuți în general ca stăpânii acelora, atât în S Dunării /
mari navigatori ai Vechii Lumi, activi în largi părți ale Balcani, cât și în N Dunării, adică în actualul spațiu
Europei; până la ultimul război mondial, granița de Nord a Românesc, inclusiv Bănățean; un exemplu din Epoca Fierului
României a fost cu Polonia - cârmuită în Evul Mediu de - imediat după Războiul Troian care a încheiat Epoca
Dinastia Ghedimină / genetic Gherga - și cu CehoSlovacia, Bronzului - a fost migrarea în Bazinul Egeeii a Heraclizilor /
unde Moravia a fost numită Wallachia până în Epoca Dorianilor de la Dunăre, printre urmașii lor fiind durii corsari
Modernă. Interzicerea analizelor genetice ale înaintașilor / pirații Cariani care au impresionat Vechea Lume (unii
există și în alte Țări, de exemplu recent arheologul Zahi acceptă existența “Oamenilor Mării” - din Epoca Fierului -
Hawass - ministrul antichităților din Egipt - a oprit dar nu și existența “Oamenilor Valurilor”, adică a Valahilor).
examinările genetice ale faraonilor. Tracii “Sufletului Sfânt”
(“Be-Si”) au fost Tracii Besi iar cârmuitorii lor - oriental
denumiți “rabi” - au rămas cunoscuți ca “Besi-rabi” /
Basarabi; ținând cont că înțelesul stră-Român pentru “arab”
era “negru” - după cum a observat inclusiv academicianul
Petriceicu Hașdeu - “Bas-arab” = “Bas-negru”, adică Bes
Nordic: Besii din Nordul Tracilor erau Bas-Arabi, adică Besi
“Negri” (în trecut, negrul a fost asociat direcției cardinale
Nordice, o convenție cromatică pentru miazănoapte, zona
fiind cea a Fericiților Hiperborei iar convențional culoarea
neagră caracteriza tocmai bucuria). În mileniul I, Românii din
S Dunării - Vlahii / Vlasii din Balcani - i-au avut ca principali
șefi pe liderii Besi = “Basa-rabi”, însemnând “Luminoșii
cârmuitori” chiar prin contrast în negura Nordică (Dr. Ioan
Russu - arheolog Român, profesor universitar - a documentat
că “bos” = “luminos” iar “rabi” = “cârmuitor”): acei înaintaşi
Besi au fost originari din Tracia, o importantă cetate Besă
acolo fiind și Byzantion, de veghe la Strâmtoarea Kherkhel =
“Bos-for” / Bosfor - embrionul Antic al actualului oraș
Istanbul, străjuind intrarea în Marea Neagră - iar Românii /
Valahii din N Dunării i-au avut ca principali cârmuitori pe
durii dinaști Dulo / Duras, respectiv Zuraz / Gurag, originari
din Dobrogea, cetăți semnificative cu care au avut de a face
pe malul Mării Negre fiind porturile Cariane de pe coasta V
Pontică (Dinastia regală Geto-Dacă era numită Zuraz / “Zu-
raz” în versiune Tracă - similar cu “Gu-rag” pentru “rege
Get” sau cu “Du-ras” pentru “rege Dac” - iar la începutul
Medieval a ajuns denumită Dulo, ecou al vechiului “D’oro” =
“De aur” / “Aurit”, având ca reședințe mai importante fortul
Dory / Doros în Peninsula Crimeea și cetatea Durostorum /
“Duros-torum” pe malul Dobrogean al Dunării; Antica Expresia “Tot Banatu-i fruncea” - din Epoca
denumire devenită populară Duras - din care a derivat Modernă - exprimă adevărul multimilenar al importanței
Medievala Dulo - rezona cu cea utilizată pentru lăncieri / esențiale a regiunii Banatului în spațiul Român, încă din
sulițași, așa cum au fost știuți strămoșii Dunăreni Doriani, Epoca Pietrei (când a fost deopotrivă leagănul mondial al
care anterior timpului Antic, în Epoca Fierului, au controlat scrierii - la Gherdap existând primele așezări permanente din
zona de influență a Regatului Troian din Epoca Bronzului, Europa, unde s-a ivit în premieră mondială Scriptul Dunărean
când puternicii lor înaintași erau porecliți Heraclizi = - iar apoi același areal fiind centrul Vechii Civilizații
Gherghiți ori ca un ecou Iranian fiind împăratul Darius, egalat Europene), până recent, exemplul esențial fiind când
336
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Revoluția Română a anului 1989 a pornit din orașe Bănățene
ca Timișoara, Buziaș, Lugoj, Caransebeș, Reșița, etc. și s-a
răspândit din regiune în Țară, schimbând regimul României,
din dictatură în democrație, adică depășind izolarea totalitară
pentru “Casa Comună Europeană” / așa cum se exprima pe
atunci; în Antichitate nu alții decât Dacii Bănățeni i-au bătut
pe Romani în secolul I - ca de pildă la Tapae - iar la începutul
secolului II legiunile Romane abia după anii de lupte a 2
războaie grele (din 101-102 și 105-106) au reușit să treacă de
Dacii Bănățeni ca să cucerească inima Daciei, în vecinul
Ținut al Hațegului / Gherțegului: înaintarea Romanilor prin
alte regiuni Geto-Dace (ca Bănia / Oltenia) nu a întâmpinat o
rezistență Daco-Getă la fel ca aceea din Banat iar pe de altă
parte, regiuni apropiate - ca de pildă Crișana ori o bună parte
a Ardealului, etc. - nici n-au fost ocupate de fapt vreodată de
Romani. Termenul Bănățean de “hărțag” pentru “harță” -
folosit și la încăierare ori la ceartă - a fost cel vechi legat de
luptă / război iar liderul / cârmuitorul era “G/herțeg” = “şeful
războinic” (denumirea de Gherțeg fiind de la numele
Gherga); Romanii au atacat doar Regatul Geto-Dac al
“g/herțegului” = regelui Decebal, căci nu au îndrăznit să lupte
și cu succesorii celorlalte Regate Geto-Dace desprinse din
Imperiul împăratului Burebista al Geto-Dacilor (propaganda
Romană a prezentat înfrângerea regelui = “g/herțegului”
Decebal ca victoria cea mai grozavă vreodată a Imperiului
Roman dar Regatul Dac al regelui Decebal - pe structura
căruia Romanii au constituit pentru 165 de ani provincia
Nord-Dunăreană Dacia Traiană - a fost doar unul dintre cele
5 Regate ale Geților și Dacilor care s-au desprins din Imperiul
împăratului Burebista, deci reprezenta o cincime din lumea
Geto-Dacă, celelalte patru cincimi, însumând 80%, fiind
libere / însă necooperante reciproc, rămase neunite
administrativ dar utilizând aceeași veche limbă Geto-Dacă).
Astfel se explică omogenitatea limbii Române în tot spațiul
stră-Român, inclusiv în zonele - mult mai întinse, cu
populație mult mai mare - unde nu au ajuns niciodată
Romanii: Geto-Dacii utilizau aceeași limbă dinaintea venirii
Romanilor în secolul II, așa că rezultatul Roman în mediul
lingvistic după retragerea din secolul III de la Nordul Dunării
a fost similar rezultatului Roman în mediul lingvistic din
multe alte părți ale Imperiului Roman, adică nici o contribuție
semnificativă în mediul lingvistic (dovezile fiind că Africanii
și Asiaticii ocupați de Romani și-au continuat după retragerea
Romanilor vorbirile astfel cum știau dinaintea venirii
Romanilor: de altfel, inclusiv Europenii Sudici - dintre Marea
Neagră și Oceanul Atlantic - au făcut la fel, anume și-au
continuat după eliberări folosirile limbilor avute dinaintea
Romanilor, pe lângă acestea fiind de știut că în nici unul din
cele 3 continente unde au fost Romanii nu a existat vreun
program lingvistic al Imperiului Roman de alfabetizare
Latină a popoarelor ocupate). Oriunde și oricând minoritarii
au reușit și reușesc să-și păstreze limba timp lung dar la Dacii
ocupați ar fi fost 4 mari paradoxuri: populațiile - de ocupați
Daci și de ocupanți Romani - erau antagonice, Dacii nu erau
minoritari, ci erau majoritari, timpul ocupației nu a fost lung
iar ocupanții Romani erau fără vreun program de alfabetizare
(inclusiv azi se observă de exemplu printre Români că
minoritarii lingvistici - dăinuind de secole - încă își utilizează
limba maternă; proporțiile lor numerice sunt doar de câteva
procente iar vechimile lor sunt de mai mari durate decât au
fost Romanii peste Daci).
337
În primul mileniu după căderea Imperiului Roman,
nu altundeva decât în Banat au fost capitalele Imperiului Hun,
Imperiului Avar / “A-Var” și Regatului Maghiar (la
conexiunea Huno-Ungară a contat nu numai dimensiunea
Vulgară / de pe Volga, ci și cea Valahă / din Banat, unde au
existat respectivele capitale semnificative: ultima a
Imperiului Hunilor și prima - după Dinastia Arpazilor - a
Regatului Maghiar); pe de altă parte, o seamă de savanți
Români oficial consideră că poporul Român s-a format nu
altcândva decât în timpul stăpânirii “A-Vare” / Avare (anume
în secolele VII-VIII, imediat după desființările Daciilor
Balcanice, când capitala Imperiului Avar era în Banat): de
altfel, “Cronica Monemvasia” = “Cronica Ivirilor” - a
Mănăstirii Iberilor / Georgienilor de pe Muntele Athos - a
consemnat că ivirea Avarilor în secolul VI a fost că erau
încinși cu panglici și că purtau haine similare Hunilor (se
poate observa rezonanța Avar = Iver / Iber, față de Asiatica
Siberie = “S-Iberie” existând Europenele Iberii, atât Iberia
Caucaziană - dintre Mările Caspică și Neagră - cât și
Peninsula Iberică - dintre Marea Mediterană și Oceanul
Atlantic - de la bogații Avari rămânând în vocabular și
termenul de “avere”). Așadar, oficial atât Rumânii - înțeleși
din vechime ca fiind cei aflați în “rumânie”, adică în sclavie -
cât și Slavii ca slugi au fost cei subjugați direct ca sclavi,
existenți în cercurile concentrice ale puternicilor Avari
stabiliți din secolul VI în Panonia, cu capitala în Banat (care
i-au stăpânit câteva secole și le-au croit genezele, începând cu
Românii ca Rumâni și apoi cu slăviții vecini Slavi ca sclavi /
slugi); aportul covârșitor al Bănățenilor nu e de neglijat nici
național / în geneza Românilor, nici universal / în lume: în
timp, dezvoltarea Gherga - acum în Banat cu cea mai mare
răspândire onomastică - apare complexă, cu migrări câteodată
consistente. Din cele mai vechi timpuri cunoscute, Gherga s-a
răspândit din Africa în EurAsia, influenţele documentate
apărând în Emisfera Nordică, de la Ecuator până după Cercul
Arctic, de la Oceanul Indian până la Oceanul Atlantic, traseul
principal Gherga - istoric şi geografic - fiind marcat pe o rută
traversând Nordul Africii şi Orientul: o difuziune prodigioasă
(de altfel, e de observat despre cea mai mare parte a omenirii
că trăiește în Emisfera Nordică). În lucrarea “Originea
Gherga” localizările respectă actuala împărţire administrativă
a hărţii - poziţionările urmând coordonatele utilizate global -
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
iar datările sunt conforme calendarului universal / acum
creştin pe stil nou (Calendarul Popular e deschis de renaşterea
divinităţii preistorice An - personificare a Soarelui - care
poartă epitetul de Anul Nou, aşa cum Selena / “Se-Lena”,
adică “Sfânta Lună” se numeşte în noaptea reapariţiei sale pe
cer Luna Nouă). Începând din Epoca Pietrei, în Banat de-a
lungul timpului s-au suprapus mai multe straturi Ghergane.
Pentru cursivitatea textului prezentei lucrări, nu sunt indicate
mereu sursele documentare dar ele există - arhivistic,
bibliografic, genetic, webografic, etc. - în sensul
fundamentării fiecărei argumentaţii prin verificări încrucişate,
cu exemplificări mai lărgite de pildă din vechile scrieri cu
hieroglife, în Sanscrită, Greacă, etc., ori alte dovezi (e de
observat despre cei mai mulţi oameni că în mod trufaş refuză
să-şi admită public necunoaşterile). În anul 1990, fizicianul
American Stanton Friedman afirma: “Este necesar să avem o
toleranţă faţă de ambiguitate, faţă de mistere şi să
recunoaştem că există lucruri despre care nu ştim. Cu cât
punem mai multe întrebări, cu atât mai multe nu cunoaştem,
căci avem mai multe locuri unde să săpăm. Adevăratul savant
recunoaşte acest lucru; el spune în faţa unui lucru sau aspect
neobişnuit: ‘Ce ciudat, e diferit, trebuie studiat’. Falsul savant
spune: ‘Nu-i normal, îl ignor’. Suntem neştiutori, suntem
ridicoli, neprofesionişti. Şi chiar acesta e pontul: faptul că nu-
s totdeauna explicaţii, nu înseamnă că-s imposibile. Progresul
vine aproape invariabil din a face lucrurile altfel, într-o
manieră neprevăzută. Marele om de ştiinţă Max Planck -
fondatorul mecanicii cuantice, laureat Nobel - spunea odată:
‘Noile idei sunt acceptate nu din cauză că oponenţii lor le-ar
adopta, ci pentru că oponenţii mor şi se ridică o nouă
generaţie, care este familiarizată cu ele’. Aşa că pe mine mă
neliniştesc profesioniştii care pun mândria mai presus de
ştiinţă; ei nu pot să priceapă cum se întâmplă un lucru, deci
acesta nu se poate şi cu asta gata. Asta nu e ştiinţă, ci e
pseudo-ştiinţă”.
338
“Originea Gherga” este o lucrare independentă - nu
pentru a şoca sau pentru a scandaliza - ci pentru a reaminti
generaţiei actuale şi eventual următoarelor generații cele ce se
ştiau demult (însă n-au fost strânse “inginereşte” - cu acribie -
până acum la un loc): datele principale despre originea
Gherga; privind un pahar umplut pe jumătate, optimistul îl
vede pe jumătate plin, pesimistul îl vede pe jumătate gol iar a
treia opinie - a inginerului - este că vede dimensiunea
paharului poate ca nepotrivită (e de observat că în Indo-
Europeană “a vedea” = “derk” iar “a înţelege” = “dergh”).
O populaţie / un neam care nu-şi cunoaşte istoria e
ca şi un copil care nu-şi cunoaşte părinţii. Scriitoarea
Franceză Simone Weil 1909-1943 în “Înrădăcinarea” scria:
“Ar fi în van să întoarcem spatele trecutului pentru a nu ne
gândi decât la viitor. Viitorul nu ne aduce nimic, nu ne
transmite nimic; noi suntem cei care, pentru a-l construi,
trebuie să-i dăm totul, să ne dăm chiar viaţa. Dar pentru a da
trebuie să ai şi n-avem altă viaţă, altă sevă, decât comorile
moştenite de la trecut, digerate, asimilate şi recreate de noi.
Din toate nevoile spiritului, nimic nu e mai vital decât
trecutul”. Gherga - cuprinzând cumulat deopotrivă străvechile
nume Ke / Ghe al spiritului şi Ka al vitalităţii / energiei
sufletului, respectiv Ker / Gher al bătrânului Cer şi Ga al
bătrânei Terre / Pământ - face parte din asemenea moştenire.
Viitorul se alimentează din trecut; tot ceea ce e trăit azi vine
de ieri, însă mulţi oameni nu trăiesc prezentul, ci l-au
amanetat în favoarea viitorului (pe de o parte, e de observat
că viitorul este al celor având urmaşi, nu al celor trăind
dezastrul singurătăţii, deveniţi - neavând copii - liniile
“moarte” ale filiaţiilor lor). Istoria cunoscută poate fi
înfăţişată între Epocile Pietrei şi cea Modernă de-a lungul
multor generaţii. Rudenia în Epoca Pietrei - când nu era
definită numai prin consanguinitate - s-a aflat la apogeu,
raporturile de rudenie funcţionând şi ca raporturi economice;
apoi, modificarea structurii societăţii a schimbat şi relaţiile
familiale, până la forma actuală. Ca obiceiuri şi locaţii,
membrii aceleiaşi familii tot mai rar au trăit mereu sub acelaşi
acoperiş: în vechime, chiar prin moştenire nescrisă, erau
memorate generaţiile anterioare pe un interval temporal
impresionant, însă în prezent acestea au ajuns doar la
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
rezumatul cunoaşterii directe - pe câteva generaţii / de la
bunici la nepoţi - pentru majoritatea oamenilor trecutul
familiilor fiind în “beznă” (ceea ce - prin urmare - face
atipică această lucrare, “Originea Gherga” / în plus,
intenţionat reliefând şi situaţii ce au influenţat foarte mulţi
oameni, pentru foarte mult timp; de altfel, cei mai mulţi
oameni habar n-au despre înaintaşii lor - deoarece nu-i
interesează - doar bucurându-se egoist că există, fiecare
egocentric fiind “buricul lumii” ca reper în raportarea faţă de
infinitul universal).
De asemenea, această publicaţie - lucrarea “Originea
Gherga” - poate părea “neobişnuită” / “stranie”, fiind în
contrast flagrant cu realizările de gen (propune o altă
abordare, prin altă grilă / anume, “cheia Gherga”): izvoarele
lucrării nu-s doar simple istorice Tradiţionale, ci sunt şi
izvoare neconsacrate decât recent - caracterizând deci
timpurile cele mai noi ale Epocii Moderne - ca analiza ADN
la Gherga, ca Internetul pentru opiniile necirculând “clasic”,
etc. (recunoscute ca avantaje evidente actuale, faţă de trecut).
De exemplu, în anul 2013 - conform monitorizării
Net Index de-a lungul a peste 2 ani - Timişoara avea cea mai
mare viteză Internet din lume (locul 2 mondial era Hong
Kong 22,16 lat. N, 114,09 long. E / China). Având acces la
339
arhive şi marile biblioteci, tehnologia Modernă şi educaţia
adecvată - inclusiv absolvirile celor mai bune Universități din
România, cu completări internaționale de top pe toate
continentele - având sprijinul familiei, a fost doar o chestiune
de timp pentru autorul interesat în redactarea lucrării
“Originea Gherga”: un efort privat (nici simplu și nici ieftin),
depus însă cu plăcere. Trebuie ştiut că “Originea Gherga”
public există numai pe Internet (doar în versiune digitală);
lucrarea - prin extinderi anuale - nu are structura închegată
pentru apariţia pe hârtie (chiar dacă deja aparenţa o arată aşa,
ediţia literară - fără ilustrații - de exemplu putând fi formatul
mai uşor de tipărit).
În anul 1995, Dr. Traian Stănciulescu în “Miturile
creaţiei” a explicat contextul logico-lingvistic al comunicării
mitice şi puterea cuvântului mitic (chestiuni poate mai
“aride”, însă necesare documentării Gherga / ca şi unele
dintre alte extrase prezente în lucrare): “A stabili o relaţie,
oricât de iraţională sau de ilogică ar părea acea relaţie raţiunii
şi logicii actuale, a fost primul pas al civilizaţiei, baza
primului sistem magic; altfel spus, rezonanţa psiho-fizică cu
cosmosul / natura i-a permis ulterior omului să se întoarcă
prin efecte de putere magică asupra cosmosului însuşi. O
anume întâietate a codurilor / semnelor neverbale faţă de
codul verbal / cuvinte poate fi argumentată prin faptul că
ritualurile, dominate de limbajul neverbal, au fost anterioare
magiilor - în care au intervenit şi elemente verbale - respectiv
prin faptul că succesiunea ritual-magie-mit a relevat o
creştere treptată a ponderii mecanismelor verbale şi o
autonomizare a lor în raport cu codurile figurative
premergătoare. În acea succesiune a avut loc trecerea de la
limbajul reprezentativ interior (protolimbaj) la limbajul
exterior, manifestat prin semne neverbale (gestuale, plastice,
muzicale) în cazul ritualului, prin semne neverbale şi verbale
(sincretismul expresiei) în cazul magiei, prin semne
preponderent verbale în cazul mitului şi prin semne verbal-
ritualice în cazul practicilor iniţiatice. Într-o formă sau alta,
toate acele tipuri de semne au fost utilizate de omul arhaic cu
un scop unic: acela de a genera anumite efecte de putere.
Faptul că geneza codurilor simbolice trebuia legată mai întâi
de un context utilitar rezulta dintr-o judecată firească:
preocupările esenţiale ale omului protoarhaic erau de ordin
existenţial-economic, legate de supravieţuire. Dificultăţile
unei existenţe tot mai greu încercate de modificări cosmice /
climatice au făcut ca acea grijă să dobândească o mare
intensitate. În acele condiţii, apariţia codurilor semiotice - ca
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
‘întâmplare necesară’ supravieţuirii însăşi - a constituit
premiza unui mod cu totul aparte de a se sustrage cauzalităţii
directe, pentru a influenţa evenimentele de la distanţă: magia.
Ritualul magic, urmărind o atare finalitate pragmatică, a
angajat complet un sistem de semne deja constituit: gesturi
devenite dansuri, imagini materializate în simboluri plastice,
ritmuri devenite muzică. Primul sistem magic a devenit astfel
şi primul sistem simbolic sincretic, a cărui finalitate se
subordona unui impuls unic: voinţa de a trăi. Printre reperele
contextuale se cuvin consemnate:
 ambianţa fizică ‘misterioasă’ în care se
desfăşura ritualul mitic, stimulat de întuneric,
fum, flăcări, parfumuri, etc.
 monotonia stimulilor auditivi, incantaţia,
repetiţia silabelor şi a cuvintelor de forţă, a
secvenţelor muzicale, vocale sau instrumentale,
dublate de efectele sonore naturale sau mimate
artificial
 monotonia stimulilor locomotori, generată de
dans, de mişcările ritmice ale corpului,
individuale sau de grup, etc.
 monotonia stimulilor vizuali generată de
permanenta urmărire cu privirea a unui ‘obiect’
privilegiat, cel mai adesea reprezentat de
iniţiatul însuşi
 utilizarea unor substanţe psihotrope /
halucinogene
 relaxarea musculaturii, fie în urma epuizării
fizice generate de suprasolicitarea mişcărilor
ritualice, fie prin postura rugăciunii, meditaţiei,
etc.
 liniştirea gândirii discursive după receptarea şi
interiorizarea emoţională a conţinutului magic
al mesajului mitic, etc.”
“Efectul sinergetic al stimulării prin monotonie,
alternând stările de frenezie cu cele de calm psiho-fizic,
conducea la o restricţie a vigilenţei, având ca efect final o
stare de hipnoză, de transă colectivă. În termenii neuro-
semiologiei, acea transă elibera comportamentele
protoarhaice dirijate de creierul primitiv, sediul impulsurilor
340
emotive şi afective; orice boală sau afecţiune ce rezulta din
conflictul dintre acea parte a creierului şi cortex (sediul
logicii şi a limbajului), între comportamentul impulsiv şi
raţiune, nu se mai manifesta. Altfel spus, prin manifestarea
liberă a creierului primitiv, prezumtivele stări de dezechilibru
psihic dispăreau, fiind înlocuite de un tonus psiho-fizic
adecvat unei existenţe normale şi eficiente (printre altele,
trebuie asociată şi acea finalitate practicilor mitico-ritualice
arhaice). Convingerea generală a primitivilor a fost că toată
creaţia cosmică era considerată făcută în serviciul omului;
reactualizată şi în împrejurări care nu aveau o legătură
imediată cu viaţa religioasă - ca actul procreaţiei sau al
încoronării, îmbărbătarea celor deznădăjduiţi, a bolnavilor
sau bătrânilor ori împuternicirea războinicilor, etc. -
cosmogonia procura modelul ori de câte ori era de făcut ceva,
adesea ceva ‘însufleţit’ (de ordin biologic sau psihologic) dar
şi ceva ‘neînsufleţit’ în aparenţă: o barcă, o casă, un stat, etc.
Povestind istoria facerii lumii, omul spera de fapt să
reactualizeze şi să controleze o frântură din forţa zeilor
cosmocraţi. În fazele incipiente ale gândirii umane, realitatea
cosmică - a zeilor inclusiv - era considerată a fi doar
nevăzută, nu şi invizibilă. Resurse intuitive deosebite - poate
extrasenzoriale - îi îngăduiau omului arhaic o atare
convingere. Abia ulterior, prin dezvoltarea raţiunii în
defavoarea intuiţiei, omul a început să nu mai ‘simtă’ direct
realitatea cosmică, considerând-o nu numai invizibilă, ci şi
incognoscibilă. Contextul spaţio-temporal în care mitul
cosmogonic era relatat se diferenţia de la un grup la altul, în
funcţie de scopul urmărit. În raport cu acel scop, relatarea
mitului poate fi urmărită în 2 împrejurări de referinţă. 1)
Cosmogonia constituia contextul în care alte acţiuni erau
desfăşurate: recitarea mitului cosmogonic constituia
preambulul sărbătoririi oricărui început, de la naştere la
încoronare, de la căsătorie la începutul unei bătălii, etc. La
români, ceata oamenilor bătrâni şi buni se aduna întâi în
centrul satului sub coroana unui brad considerat copac cosmic
sau în jurul ‘coloanei cerului’, ca substitut al aceluia: aşezaţi
în horă, între răsăritul şi apusul soarelui, ei reaminteau /
recitau mai întâi ‘legea naturală’ - rezultat al creaţiei cosmice
- după care dictau ‘legea pământului’. 2) Relatarea
cosmogoniei era prin ea însăşi generatoare de efecte.
Precizarea şi respectarea cadrului spaţio-temporal special în
care trebuia să aibă loc recitarea mitului (un anumit anotimp
sau o anumită dată, o anumită oră, un anumit loc, etc.) era
absolut indispensabilă nu pentru că el cerea condiţiile
sacralităţii, ale umilinţei şi aberaţiei, ci pentru că asigura în
concepţia primitivului eficienţa ritului, a mitului, a cultului,
etc. O atare ‘eficienţă’ putea fi legată de un interes individual
sau de unul colectiv, după cum putea fi urmărită în cazul unor
împrejurări sau evenimente periodice (anuale, lunare, diurne,
ale vieţii, etc.) ori ocazionale (boală, catastrofă, luptă,
vânătoare, etc). Indiferent în ce context şi în ce scop s-ar fi
utilizat motivul mitului cosmogonic, actualizarea lui se
subordona anumitor reguli bine precizate şi imposibil de
încălcat (de respectarea lor depindea însăşi obţinerea
efectului urmărit). O primă condiţie impunea recitarea sau
incantarea absolut exactă a textului mitic. Trei tipuri de
procedee erau utilizate de iniţiatul care voia să declanşeze
puterea magică a cuvântului. În primul rând, se cuvine
menţionată utilizarea elementelor fonetice motivate aferente
discursului mitic, constând în imitaţia sunetelor naturale
(zgomotul furtunii, al tunetului, al valurilor sau ploii, etc.),
prin a căror reproducere se urmărea generarea reală a acelor
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
fenomene. Ritualul se desfăşura într-o stare emoţională cu
totul aparte, asociată cu formularea expresă a dorinţei
urmărite. Trebuie precizat că, în generarea efectelor mimetice
de tip sonor erau folosite diverse mijloace artificiale, cum era
de pildă toba şamanică, a cărei utilizare avea - pe lângă cea
fizico-vibratorie - şi una simbolică. În al doilea rând, se
sugera prin cuvinte motivate simbolic scopul urmărit (se
menţionau, de pildă, toate simptomele secetei care se voia
îndepărtată, descriindu-se apoi starea de fertilitate dorită).
Magul construia discursul verbal pe aceeaşi schemă ca şi
riturile, selectându-şi cuvintele după aceleaşi criterii
mimetico-simbolice ca şi substanţele magice. În al treilea
rând, fiecare incantaţie mitică cuprindea un element care nu
putea fi explicit prezent în rit: referinţa la tradiţie, la
evenimentele primordiale ale naşterii lumii, ale contactului
dintre zei şi oameni, evenimente în urma cărora şi oamenii au
fost înzestraţi cu puteri magice. Magicul apărea astfel nu ca o
forţă a naturii, a cosmosului fizic, ci ca una strict umană
(manifestată în primul rând prin voce, ca expresie exterioară a
psiho-mentalului), putând să influenţeze, însă, condiţia
cosmică a lumii. O impresionantă cultură mnemonică s-a
dezvoltat, ca urmare, în preajma mitului. Cuprinzând
cunoştinţe, date, precepte ‘revelate’ de divinitate - care nu
trebuiau deci modificate câtuşi de puţin - transmiterea verbală
prin intermediul unui soi de telepatie comunitară, într-o
consonanţă a sufletului şi a conştiinţei formulate doar în
vorbire a atins performanţe greu de crezut. Spre exemplu,
iniţiaţii indieni erau capabili să recite pe dinafară toate miile
de cântece ale ‘Rig Vedei’. Tradiţia sunetului, a cuvântului ca
‘semn al creaţiei prime’, a fost valorificată astfel mitic la
nivelul comunitar al culturii arhaice. Câteva elemente pot fi
considerate ca determinante pentru acel gen de cultură:
 facultăţi deosebite ale memoriei, manifestate pe
fondul probabil al unor atribute psiho-
fiziologice excepţionale, care erau antrenate
prin practici mnemotehnice pierdute, în mare
măsură, de-a lungul timpului
 formularea unor constrângeri în procesul
iniţierii, însoţite de pedepse aspre în cazul
încălcării lor (de pildă, dacă un brahman greşea
un singur cuvânt în modularea unui verb, risca
intrarea în infern)
 natura aparte a limbajului arhaic, puternic
motivat, în care legătura dintre sunet, suflare şi
fonem era imanentă (sanscrita, bunăoară,
numită ‘limba zeilor’, asocia acele 3 momente
consecutive cu tripla lume cosmică - pământ,
atmosferă, cer - pe de o parte şi cu cele 3 stadii
ale percepţiei - fizică, emotivă, mentală - pe de
altă parte)
Valorificarea efectelor de putere ale acelor resurse
ale limbajului mitic au constituit una din principalele
preocupări ale retoricii arhaice. Mitul se rostea solemn, cu
voce tare, distinctă iar nu îngânată; acelei practici incantorii-
declamative i se asocia o alta, repetiţia, având acelaşi rol
magic: rolul ei consta în chemarea insistentă a unui anumit
lucru sau fapt, prin concentrarea întregii atenţii numai asupra
lui (era unul din mijloacele cele mai puternice ce îl ajutau pe
descântător să se rupă de lumea reală şi să se identifice cu
lumea magică). Funcţia de putere a mitului cosmogonic nu se
valida atât în plan fizic, cât în plan transfizic (metafizic /
metapsihic); căci, prin reactualizarea mitului în modalităţi
341
specifice, se crea o stare de rezonanţă fizico-psihică de mare
forţă şi eficienţă pentru controlul unor evenimente de utilitate
imediată, cuprinse în universul măsurii umane.
“Pe fondul acelei stări, menite să reitereze o parte
din forţa cosmică a începuturilor, omul arhaic ar fi putut
controla prin rezonanţă evenimente de rutină, cum ar fi de
pildă succesul la vânătoare sau victoria în luptă, în cooperarea
cu semenii, etc. Vorbind despre forţa cosmică, nu trebuie
ignorat că este cunoscută existenţa acelei cosmice ‘energii
X’, care a îmbrăcat numeroase tipuri şi căreia i s-au asociat o
mulţime de nume, începând de la ‘mana’ până la ‘bio-
energie’. Această misterioasă energie radiantă ar putea fi
receptată şi amplificată la nivelul câmpului psihic individual
sau colectiv, devenind astfel responsabilă pentru generarea
unor aparte efecte de putere. În declanşarea obiectivă a unor
asemenea efecte, factorul subiectiv al autosugestiei juca cu
siguranţă un rol fundamental; astfel, convingerea în reuşita
unei anume acţiuni îi asigura omului primitiv un surplus de
forţă psihică care îl conducea - în mare măsură - la împlinirea
scopului propus. Apariţia religiei pe fundamentul culturii
mitice a impus - ca urmare a unei drastice experienţe de viaţă
- cosmogonia compensatorie, bazată pe ideologizarea
credinţei, în consens cu postulatul: ‘Precum în Cer, aşa şi pe
Pământ’. Forţa de sugestie a acelui model mitic a fost
transmisă tot mai mult pe cale culturală şi prin educaţie
religioasă, modalităţi ce au angajat cu precădere dimensiunea
gnoseologică a povestirii mitice. Odată înţeleasă şi acceptată
(sau impusă), o atare ‘ideologie mitică’ a asociat şi ritualurile
adecvate: formele serviciului religios aferent; acelea au
încercat să se substituie efectelor arhaice ale ritualurilor
magice, din care s-au păstrat doar germeni de trăiri
experienţiale. Primitivul îşi închipuia, de obicei, că legătura
dintre lume şi persoana sau lucrul denumit cu ajutorul
acesteia nu era numai o asociaţie arbitrară şi ideală, ci o
legătură reală şi esenţială, care unea numele cu persoana în
aşa fel încât magia putea fi exercitată asupra unui om cu tot
atâta uşurinţă prin numele său, ca şi prin părul aceluia ori prin
orice parte materială a persoanei sale. Legătura dintre un
lucru şi nume era atât de puternică încât tot ce nu avea nume
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
nu exista cu adevărat. Cunoaşterea prin nume a fost, deci, cea
dintâi raportare explicită a omului la lume”.
În “Dicţionar de simboluri” stă scris: “Se credea că
pletele păstrau relaţii intime cu omul chiar după separarea lor
de trup. Ele îi simbolizau proprietăţile, concentrându-i
spiritual virtuţile, fiind unite de aceea prin legături de
simpatie: de unde cultul moaştelor sfinţilor - mai ales al
şuviţelor de păr - presupunând nu numai un act de venerare,
ci şi o dorinţă de participare la virtuţile lor proprii (de unde,
în multe familii, obiceiul de a păstra şuviţe de păr şi primii
dinţi de lapte ai copilului); asemenea practici însemnau mai
mult decât perpetuarea unei amintiri, ele relevând o voinţă de
a face să supravieţuiască starea persoanei care purta acel păr.
Vârsta virilităţii era aceea la care era lăsat părul să crească.
Tăierea părului corespundea nu numai cu un sacrificiu, dar şi
cu o capitulare: renunţarea - voită sau impusă - la virtuţi şi
prerogative, într-un cuvânt, la propria personalitate.
Tunsoarea şi pieptănătura au fost întotdeauna un element
determinant nu numai al personalităţii, dar şi al funcţiei
sociale sau spirituale. Purtarea părului despletit sau răsfirat pe
umeri, ca atitudine rituală, e chiar şi azi semn de doliu;
odinioară - semnificaţia fiind aceeaşi - era un semn de
supunere. Anumiţi Nemuritori purtau părul despletit, anumite
dansuri rituale antice se săvârşeau de asemenea cu părul
despletit; aşa îl purtau şi vracii în timpul oficierii ritualurilor
lor. S-ar părea că era vorba - în general - de o renunţare la
limitările şi convenţiile destinului individual, ale vieţii
obişnuite şi ale ordinii sociale. În iconografia hindusă, părul
despletit era cel mai adesea o caracteristică a divinităţilor
înfricoşătoare dar şi a gorgonelor din mitologia greacă.
Pletele dispuse în jurul capului erau - de asemenea - o
imagine a razelor solare. Ele participau - mai general - la
relaţiile cu Cerul: moţul divinităţilor hinduse apărea drept
semn al raporturilor efective sau potenţiale cu domeniul
suprauman, semnul depăşirii individualităţii şi al ieşirii din
cosmos. Părul era o legătură, ceea ce făcea din el unul dintre
simbolurile magice de apropiere, ba chiar de identificare.
Foarte des, pletele regilor, ale preoţilor şi ale altor persoane
au făcut obiectul unui tabu şi nu puteau fi tăiate. Vechii
342
egipteni îşi lăsau părul să crească cât timp călătoreau. În
gândirea simbolică, pletele au fost de asemenea puse în
legătură cu iarba - păr al pământului - şi deci cu vegetaţia.
Creşterea lor era comparată, la popoarele agrare, cu cea a
plantelor hrănitoare, de unde importanţa şi grija pe care
popoarele zise ‘primitive’ o arătau părului. Ideea de creştere
era legată de cea de ascensiune: cerul revărsa ploile
fertilizatoare care făceau să se înalţe spre el plantele
pământului şi astfel, părul s-a aflat frecvent asociat cu penele,
trimise de oameni ca soli zeilor uranieni. Pletele fiind una
dintre principalele arme ale femeii, faptul că erau arătate sau
ascunse, înnodate sau despletite, era adesea socotit un semn
al disponibilităţii ori al reţinerii de care dădea ea dovadă.
Noţiunea de provocare senzuală, legată de părul femeilor, a
stat de asemenea la originea tradiţiei creştine după care
femeile nu au voie să intre în biserici cu capetele descoperite:
ar însemna să pretindă o libertate nu numai de drept, dar şi de
moravuri. În pieptănătură sau în diferitele acoperăminte
pentru cap s-a regăsit întreaga simbolistică a părului. Oamenii
au purtat păr lung sau scurt, bucle, cozi sau plete, acoperite
sau descoperite, în funcţie de diferite ceremonii sau perioade
ale vieţii; într-un cuvânt, au existat tot soiul de pieptănături.
Dacă atât bărbatul, cât şi femeia au acordat pieptănăturii o
asemenea importanţă, aceea s-a datorat faptului că ea
reprezenta un mod de a vrăji, de a stăpâni sau de a folosi forţa
vitală conţinută în păr. Pieptănătura a fost un mijloc de
apropiere de axul sau centrul vieţii. Şuviţa lungă, buclată, pe
care o purtau copiii egipteni pe tâmpla dreaptă a devenit până
la urmă însăşi hieroglifa cuvântului copil iar capul ras al
preoţilor egipteni, ca reacţie împotriva excesivei fantezii a
pieptănăturilor, era un semn de supunere şi de fidelitate faţă
de tradiţie. A purta o pieptănătură anume însemna a afirma o
diferenţă, a dobândi o funcţie, a alege o cale. O pieptănătură
de ceremonie se distingea de celelalte şi tindea să dea celui
sau celei care o purta o putere magică, similară întrucâtva
unei coroane sau diademe; după forma sa ascuţită, pătrată,
rotunjită, înaltă sau aplatizată, pieptănătura ori acoperământul
pentru cap simboliza acordul cu pământul, elanul spre cer sau
acumularea asupra unei persoane a puterilor cereşti, fiind una
dintre imaginile personalităţii profunde. Artemis,
protectoarea Efesului, zeitate poliadă, avea o pieptănătură ca
un edicul circular, împrejmuit de turnuri. Părul Cibelei,
zeitate a pământului, era şi el aranjat ca o coroană, precum
crenelurile unei fortăreţe, deoarece Artemis ar fi fost prima
‘care a dat turnuri oraşelor din Frigia’ (după cum a afirmat
Ovidiu în ‘Faste’ 4:220); Vergiliu (în ‘Eneida’ 6:785) a
prezentat-o: ‘cu cununa-i de turnuri prin frigice târguri’. În
vechiul Egipt, fidelii lui Isis erau raşi în cap; în semn de
doliu, grecii din timpul arhaic îşi tăiau părul, romanii -
dimpotrivă - îl lăsau să crească”. Este interesant că la bărbații
Gherga des se încinge urechea dreaptă, ceea ce poate proveni
din concentrarea atenției (emisfera dreaptă a creierului e
orientată spre așa ceva); în Vechea Lume, portul părului peste
tâmpla dreaptă era mai mult decât o modă. Fizicianul Român
Teodor Săndulescu a declarat în anul 2010: “Părul menţine
legătura cu câmpul biologic al subiectului de la care a fost
tăiat, chiar dacă e dus la mare distanţă de trupul de origine.
Am reuşit să stabilesc că există o legătură energetică şi
informaţională stabilă între firul de păr şi organismul de la
care a fost recoltat, ca într-un fel de oglindă. La om însă, spre
deosebire de animale, firul de păr prezintă pulsiuni energetice
chiar şi după decesul organismului. Asta înseamnă că există o
formă de energie care rămâne intactă după moartea noastră
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

biologică. Acest lucru mă încurajează să presupun că acoperea fruntea, tocmai pentru acest proces, ca să le menţină
sintagma viaţă după moarte se referă la ceva real”. timide şi mai uşor de controlat. Când părul de pe cap e lăsat
să ajungă la lungimea sa completă / matură, atunci fosforul,
calciul şi vitamina D sunt toate produse, intră în fluidul
limfatic şi chiar în lichidul cefalorahidian, eficientizând
memoria, ducând la o mai mare energie fizică, la rezistenţă
îmbunătăţită şi la răbdare. Dacă alegi să-ţi tai părul, nu pierzi
numai acel plus de energie şi hrană, ci trupul tău trebuie apoi
să ofere o cantitate mai mare de energie vitală şi de nutrienţi
pentru a continua re-creşterea părului lipsă. Firele de păr sunt
antene care adună şi transmit energia solară către lobii
frontali, spre acea parte a creierului folosită pentru meditaţie
şi vizualizare; aceste antene acţionează în calitate de
conductori pentru a aduce cantităţi mai mari de energie
subtilă / cosmică (e nevoie de circa 3 ani pentru formarea de
noi antene la capetele firelor de păr). Când oamenii permit
părului să crească, ei spun bun-venit maturităţii,
responsabilităţii de a fi complet dezvoltaţi şi total puternici.
Părul nu este acolo din greşeală; el are un scop bine definit,
Așadar, practica ancestrală a păstrării părului lung ca pe care cei sfinţi îl descoperă iar despre care alţi oameni râd”.
facilitând mai buna conexiune în comunicări a căpătat atenția Din mare vechime se ştia că “mana” permitea producerea
științifică în Epoca Modernă, căci faptul s-a verificat, în plus unor efecte situate dincolo de puterile omeneşti obişnuite,
cercetătorul Român demonstrând că pulsiunile energetice ale dincolo de procesele naturale obişnuite: preoteasa / preotul,
părului uman se păstrează un timp, atât după tăierea părului, vrăjitoarea / vrăjitorul, formula rituală, etc., posedau “mana”;
cât și după moartea trupului. În anul 2014, cercetătorul omul “primitiv” acorda cuvântului putere Magică - care
Român George Bianu a scris: “Firele de păr sunt extensii ale pentru el era o realitate - în sensul că pronunţând numele unui
sistemului nervos, ce se pot vedea corect ca nervi lucru credea că intra în stăpânirea acelui lucru iar
exteriorizaţi, un tip de ‘antene’ care transmit mari cantităţi de nepronunţând de exemplu numele unei primejdii, că scăpa de
informaţii importante trunchiului cerebral, sistemului limbic ea (de altfel, în procesul comunicării majoritar e limbajul
şi cortexului. Inclusiv părul facial la bărbaţi oferă o trupului - nu Graiul - iar atunci când cuvintele contrazic
autostradă de informaţii care ajung la creier, părul emiţând - mesajele neverbale, oamenii au tendinţa de a prefera limbajul
de asemenea - energia emisă de creier în mediul exterior. neverbal).
Acest lucru se vede în fotografia Kirlian, atunci când o
persoană e pozată cu părul lung şi apoi repozată după ce părul
a fost tăiat: cu părul tăiat, primirea şi trimiterea de transmisii
din/spre mediu sunt mult limitate. Acest lucru duce la
amorţeală. Tăierea părului este un factor ce contribuie la
necunoaşterea / neperceperea stresului de mediu în
ecosistemele locale; este - de asemenea - un factor ce
contribuie la insensibilitate în relaţiile de toate tipurile
(inclusiv la frustrare sexuală). Povestea evreului Samson din
Biblie conţine un adevăr codificat, care ne spune despre
filistina Dalila că i-a tăiat părul, el pierzându-şi puterile şi
fiind înfrânt. Testele moderne cu cercetaşi militari - efectuate
de armata americană în Vietnam cu talentaţi recruţi dintre
‘pieile roşii’, dotaţi cu abilităţi deosebite pentru urmăriri,
furişări pe teren accidentat, etc. - au pus împreună câte 2
oameni, unul cu păr lung şi unul tuns scurt; de fiecare dată,
cel cu păr lung atingea scorul mai ridicat, căci intuia când
inamicul efectua un atac - urmându-şi ‘al şaselea simţ’ - putea
‘citi’ semne subtile, avea acces la informaţii extrasenzoriale,
etc. (însă cel tuns militar nu mai ‘simţea’ duşmanul). Omul e
singura creatură la care părul creşte mai lung pe cap; părul e
un dar uimitor, ce poate ajuta ridicarea forţei de viaţă,
crescând vitalitatea şi liniştea. Cu mult timp în urmă, oamenii
multor culturi nu-şi tăiau părul, considerându-l parte din
fiinţa lor întreagă. Când oamenii erau cuceriţi, părul le era
tăiat ca semn recunoscut al sclaviei, ca modalitate de a scădea
puterea celor înrobiţi. Oasele frunţii sunt poroase şi pot
transmite lumina spre glanda pineală (ce influenţează tiroida,
hormonii sexuali şi activitatea creierului, mediul său favorit
fiind în întuneric); când Ghenghis Han a cucerit China, a
cerut tuturor femeilor din ţară să-şi taie bretonul ce le
343
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
În anul 2010, Dr. Peter Fischer de la Universitatea
din Graz 47,04 lat. N, 15,26 long. E (cel mai mare oraş din
Austria - după capitala Viena - denumirea Germană de Graz
derivând din “Gard” / prin palatinizarea vechiului nume
pentru “aşezare”, aflat la poalele Munților “Dach-stein” =
denumire sugestivă, însemnând “Acoperișul de piatră” dar și
“Piatra Dacă”, știindu-se încă din Antichitate că Dacii erau
Montani, preferând înălțimile Munților, ei fiind răspândiți în
Bazinul Dunării până acolo) a studiat “efectul strămoşilor”, în
sensul că persoanele care se gândesc la strămoşii lor îşi
sporesc considerabil şansele de reuşită în viaţă, efectul
manifestându-se şi în cazul persoanelor care îşi cunosc istoria
familiei şi astfel au o identitate şi o încredere în sine mai
dezvoltate, ceea ce le sporesc performanţele. Se poate
observa că “oraş” / “uraş” în vechea Română - conform
filologilor specialişti în paleolingvistică, la Sumerieni “uras”
având sensul de auroră / zori - e un cuvânt semnificând
importanta aşezare a Uriaşilor din vechime, rădăcina sa proto
Indo-Europeană fiind Ur, cel care a fost primul Zeu An, adică
“Ur-An” / Uran (ceresc Montan / Muntean, tatăl timpului
“Cr-On” / Cron, numit de pre-Români “Cărci-Un” / Cărciun
sau “Crăci-Un” / Crăciun: Gherga-An); de altfel “oara” - ca
de exemplu la “Timiş-oara” - pentru cetatea oraşului, provine
tot din aceeaşi rădăcină. (În anul 2014, cercetătoarea Română
Cotana Prună a enunţat: “On era stâlpul de lumină, expresia
multiplă a zânei energiilor graiului cosmic ce se exprima prin
rolul cultic al bâtelor, regăsit şi la căluşari şi în dansul prin
care se bătea pământul, trimiterea fiind la cârja marilor
preotese, preluată şi de preoţii zalmoxieni”). Primul oraş -
atestat de filozoful Platon drept cel mai vechi din lume - a
fost circulara capitală Atlantă (cu menţionare doar
documentară / până acum, fără atestare arheologică), modelul
său regăsindu-se atât la oraşele din Cornul Abundenţei /
vecinul Imperial Sudic, cât şi continuat de urbele Vechii
Civilizaţii Europene; abia mult ulterior, formele urbanistice
circulare au fost treptat înlocuite de către formele urbane
paralelipipedice: astfel pot fi și recunoscute structurile
habitatelor umane, întâi rotunde / cerești, apoi pătrate /
pământești (printre opiniile specialiștilor - ca de exemplu a
cercetătorului Canadian Polat Kaya în anul 2006 - străvechea
arhitectură circulară din Europa Centrală reproducea pentru
locuințe, Temple, etc. forma rotundă a Tradiționalei Yurte /
Gher = cortul nomazilor din Stepa Asiei Centrale).
Iurta = Gher
Nomadismul la modul organizat a impresionat doar
după așezarea stabilă - de durată - a oamenilor: de fapt,
344
nomazii mereu au fost conservatorii străvechilor obiceiuri ale
vânătorilor, culegătorilor, pescarilor și negustorilor Vechii
Lumi de a se muta interesat de colo-colo; spre exemplu,
inclusiv nomazii Medievali ai Marii Stepe EurAsiatice - ale
căror urmări încă au ecouri acum, în Epoca Modernă - au
făcut ceea ce făceau strămoșii lor, călătoriile iar nu
destinațiile călătoriilor fiind părți concrete ale vieților lor
(acțiunile semnificative fiind cele colective iar nu cele
individuale). În “Nostalgia originilor”, Dr. Mircea Eliade a
notat: “În studiul britanicului Robert Marett asupra religiei
preanimiste, stadiul prim al religiei n-a fost o credinţă
universală în sufletele lucrurilor, ci un sentiment de teroare şi
uimire suscitat de confruntarea cu o putere impersonală:
mana; filozoful francez Lucien Bruhl susţinea că ‘primitivii’
erau angajaţi într-o participare mistică cu lumea
înconjurătoare - o mentalitate prelogică - dovada
inconştientului colectiv, după cum credea elveţianul Carl
Jung, fondatorul psihologiei analitice. Termenul de ‘iniţiere’ -
în sens general - denota un ansamblu de rituri şi de
instrucţiuni orale, al căror scop era să producă o modificare
radicală în statutul social al persoanei iniţiate. La capătul
încercărilor sale, novicele apărea ca o fiinţă total
transformată: el devenea un ‘altul’. În general, au existat 3
categorii sau tipuri de iniţiere. O categorie de iniţiere era tipul
ce se caracteriza prin vocaţia mistică. La nivelul religiilor
primitive, vocaţia era cea a şamanului. Un aspect specific al
acestei categorii era importanţa experienţei personale;
elementul extatic era foarte important în experienţa şamanică.
O altă categorie cuprindea ritualurile colective a căror funcţie
era să efectueze tranziţia de la adolescenţă la starea adultă
(ritualuri de pubertate, iniţieri tribale sau iniţieri într-o grupă
de vârstă). În fine, o altă categorie includea ritualurile de
intrare într-o confrerie sau societate secretă. Acele societăţi
închise erau rezervate unuia dintre sexe şi erau extrem de
geloase în ceea ce privea secretele lor. Totuşi, în Orientul
Apropiat şi lumea veche mediterană misterele erau accesibile
pentru ambele sexe. Iniţierile în sensul tradiţional al
cuvântului au dispărut de mult din Europa. Dar simbolurile şi
scenariile iniţiatice au supravieţuit la nivelul inconştientului,
în special în vise şi în universurile imaginare”. Este de
observat distincţia existenţei ca în tabelul următor:
Tripartiţia omului în trup, minte şi suflet e
re/cunoscută şi azi, fiind studiate relaţiile dintre minte / spirit
şi suflet (legături existente - dintre toate vieţuitoarele - doar la
Homo Sapiens) sau dintre suflet ori spirit şi corp / trup. Toate
vieţuitoarele au suflet, în plus oamenii având şi spirit;
structura tripartită umană - prin trup, suflet şi raţiune / spirit -
a facilitat poziţionarea oamenilor în vârful piramidei trofice a
planetei, credinţa generală fiind că toate sufletele aparţin
Pământului, doar spiritele ridicându-se la Cer. Oamenii din
cele mai vechi timpuri şi-au considerat existenţa sub formă
tridimensională, conceptualizându-şi trupul cu sinele legat de
inimă şi spiritul legat de creier (inima - primul dintre toate
organele formate în embrion - e cam cât pumnul iar creierul e
cam a cincizecea parte din trup / şi greutatea trupului e de
circa 50 de ori mai mare decât a creierului). Prin confuzie,
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

unii au efectuat rocada între suflet şi spirit (ajungând să

considere invers - sufletul găzduit de creier şi spiritul găzduit
de inimă) ori şi-au simplificat bipolar existenţa, ca împărţirea
în două: partea materială / vizibilă (a trupului) şi partea
imaterială / invizibilă (a sufletului / spiritului). Cea mai
radicală reducere s-a manifestat la unii prin viziunea
existenţei doar fizice (sau deseori religios fiind apelat doar
sufletul din inimă, nu şi raţiunea / spiritul din creier ori o
interpretare filozofică considerând trupul doar ca suport al
creierului).

Anatolia

În secolul V î.C., profesorul Anatolian de filozofie

Anaxagoras / “An-Ax-Agora” (însemnând “Șeful Adunării”)
a enunţat: “Spiritul este infinit şi de sine stătător; el nu-i
amestecat cu nimic, el există singur şi separat. Căci el este cel
mai subtil dintre toate lucrurile şi cel mai pur; el posedă
cunoaşterea deplină despre orice lucru şi are cea mai mare
putere. Şi toate câte au suflet - fie mari, fie mici - peste toate
stăpâneşte spiritul”. Anatolia era tărâm al Marii Mame Anat
(al cărei soţ a fost An); de altfel, Anat şi An erau Zei gemeni.
BaAnat / “Ba-Anat” - cu masiva mlaștină din șesul său - era
regiunea sufletistei Zeiţe Anat din Vestul / apusul ariei ei de
răspândire EurAsiatică (Ba era suflet): onomastica denotă
inclusiv parcursul ei, născută în Anatolia şi dispărută în
Banat, unde i s-a dus sufletul (“anatema” - jertfa anuală pusă
pe altar, ce încărcată cu blesteme era destinată nimicirii
pentru a potoli mânia divină - a derivat de la Anat/h; din
cauză că blestemul era considerat atac psihic, apărarea sau
vindecarea se făcea prin rugăciuni ori prin post, aşa ceva
păstrându-se în practicile religioase până în prezent). Dr.
Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii române
(pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” a explicat
termenul “jertfă = ceea ce se aduce ca dar divinităţii,
sacrificiu, victimă: proveninenţa e radicalul pre indo-
european ‘gert’ = ‘a proslăvi’, apropiat de pre indo-
europeanul ‘gheu’ = ‘a face libaţii’; sanscritele ‘juhoti’ = ‘a
turna ceva pe foc’ (ca formă de libaţie), ‘juhute’ = ‘a jertfi’,
‘hotar’ = ‘preot’, ‘hotra’ = ‘jertfă’ ori traca ‘zetraia’ = ‘jertfă’
/ pronunţată prin metateză ‘jertaia’ provin dintr-un mai vechi
‘gheutr’ din care au derivat formele indo-europene. Forma
românească ‘jertfă’ este apropiată ca formă nu numai cu
forma tracică, dar şi cu formele nominale din sanscrită,
avestică, greacă, precum şi cu formele baltice”. (Este de
remarcat că termenul Grec pentru vasul de libație era “phiale”
iar Latin era “patera”). Pe harta următoare se poate observa
că Bazinul Baltic (Românii ziceau băltoacei şi “gâldău”)
începe de la poalele Nordice ale Carpaţilor:
Bazinul Baltic
După cum a observat în “Origini” istoricul George
Cadar din Maramureş, interpretarea numelui Maramureş în
Sanscrită ca “Ţinutul de dincolo de morţi”, adică dincolo de
cei duşi / răposaţi - care erau cândva în Ardeal / în “Grădina
Maicii” - denotă şi pentru acea regiune Hiperboree acelaşi
concept ca la apuseana “Ba-Anat” / Banat, unde s-a dus
sufletul Marii Mame, ambele fiind regiuni “dincolo” de cea
Ardeleană / “Ara-deal” = regiunea dealurilor arate (cu care se
învecinează); de altfel, Gherga în Epoca Modernă se găsește
în toate acele regiuni, de pildă atât în inima Ardeleană a
Transilvaniei, cât și la apus, în Maramureș de exemplu în
orașe ca Baia Mare 47,39 lat. N, 23,34 long. E ori Seini 47,44
lat. N, 23,17 long. E, în Crișana la Oradea 47,04 lat. N, 21,55
long. E / reședința Bihorului (vechi Românește - înaintea
ivirii Maghiarilor - zisă Urbea Mare), etc. iar Gherga cel mai
amplu se află în Banat, deopotrivă în părțile Sârbească și
Ungurească. În prezent, unele regiuni Românești nici nu
aparțin României (Timocul, Pocuția, Basarabia, TransNistria)
iar unele regiuni Românești sunt împărțite de România cu alte
state (Banatul, Crișana, Maramureșul, Bucovina, Dobrogea):

345
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Situația actuală
Cercetătoarea Americană Barbara Walker a scris:
“Ştiută de vechii Greci ca ‘forţa vieţii’, în textele din Ugarit /
Siria a rămas consemnat că Anat era fertilizată prin sânge
uman (nu cu material seminal): cultul ei neolitic provenea din
timpul când paternitatea nu era cunoscută iar sângele era
singura substanţă considerată că putea transmite viaţa. Anat
purta penisuri tăiate de la victime, atârnate la şorţul său
ceremonial din piele de capră - numit ‘egida’ - aspect regăsit
la pieptarele preoteselor N Africane sau în simbolistica
‘şerpilor’ purtaţi pe cap de Gorgona” (în SE Europei).
Războinica Anat avea ritualurile nocturne - sub semnul Lunii
- iar protecţia ei milenară (ştiută şi ca Inana / Lilith, ş.a.) a
fost esenţială în vegherea trecerii răposaţilor spre “Cealaltă
Lume”; Lilith se poate înțelege ca să fi fost versiunea
onomastică ulterioară a “Ri-ris” = “Regina Raiului” (“Ri”
fiind silaba pentru Rai iar “ris” fiind silaba regală):
echivalarea “R”/“L” a fost o realitate lingvistică în Vechea
Lume. La început, nu au fost 2 bărbați - ci numai Adam - dar
au fost 2 femei: Lilu / Lilith (care s-a dovedit infertilă, ei
despărțindu-se) și fertila Eva, care a născut oameni / Homo
Sapiens. Se poate observa - din textul religios al “Facerii”,
prima carte a Vechiului Testament - că Eva avea același soi
de trup ca Adam (ea concret ivindu-se din coasta lui), pe când
despre Lilu a rămas consemnat, în afara Bibliei / care în Isaia
34:14 a echivalat-o cu “năluca nopții”, Sumerienii știind-o ca
Gallu, vechii Greci zicându-i Gello și numind-o Karkhous, că
exista în paralel cu Adam, ceea ce ulterior a confirmat știința:
femeia Neandertal nu putea avea prunci cu Homo Sapiens,
din cauza incompatibilității genetice (din punctul de vedere al
bărbaților - fie Neandertal, fie Homo Sapiens - nu au existat
probleme, ei fiind compatibili genetic cu partenerele
corespunzătoare lor iar în plus, s-a dovedit fertilitatea femeii
Homo Sapiens cu oricare, ceea ce însă nu era valabil la
femeia Neandertal, care nu putea face copii decât cu un
bărbat Neandertal); problema a apărut - și s-a relevat ca
tragică - din cauza extincției foștilor bărbați Neandertal (e de
știut că la Sumerieni “galla” / “gallu” erau organele sexuale,
ceea ce ar justifica etimologic Galileea ca o regiune renumită
în sens sexual).
346
Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant în
“Dicţionar de simboluri” au scris: “În tradiţia cabalistică,
Lilith ar fi numele femeii create înainte de Eva, odată cu
Adam, nu din coasta bărbatului, ci şi ea direct din ţărână.
‘Suntem amândoi egali - îi spuse ea lui Adam - pentru că
provenim din ţărână. Şi s-au certat amândoi iar Lilith,
mânioasă, a rostit numele lui Dumnezeu, apoi a fugit,
apucând calea diavolească’. Lilith ar fi fost prima Evă: ‘Cain
şi Abel şi-au disputat-o, fiind creată independentă de Adam şi
deci nefiindu-le rudă’. (Unii au văzut astfel caracterul
androgin al primului om şi incestul primelor cupluri). Lilith a
devenit duşmanca Evei, instigând la amoruri nelegitime şi
tulburând traiul conjugal. Lăcaşul ei a fost stabilit în
adâncurile mării şi - prin mustrări foarte aspre - s-a încercat
menţinerea ei acolo, pentru ca să nu stingherească viaţa
bărbaţilor şi a femeilor pe pământ. Ca femeie îndepărtată sau
abandonată de dragul alteia, Lilith a reprezentat ura
îndreptată împotriva familiei, împotriva cuplurilor şi
împotriva copiilor. Lilith n-a putut să se integreze în cadrul
existenţei umane, al relaţiilor dintre persoane şi celor
comunitare; a fost zvârlită în prăpastie, pe fundul oceanului,
unde n-a încetat să fie chinuită de o pervertire a dorinţei, care
a îndepărtat-o de la o participare la normele convieţuirii.
Lilith a fost o făptură faunească nocturnă care a dat naştere
creaturilor fantomatice ale pustiului, nimfa vampirică a
curiozităţii, care îşi punea sau îşi lepăda ochii după cum
dorea, dând odraslelor oamenilor laptele veninos al viselor (a
fost comparată cu luna neagră, cu umbra inconştientului, cu
pulsiunile obscure, devoratoare de nou-născuţi, devorată fiind
ea însăşi de gelozie). Privind lumile (Lumea asta, Lumea
cealaltă, Lumea de dincolo): domeniul misterios unde se duc
toţi oamenii după moarte e ‘Lumea de dincolo’. Diferă de
‘Lumea cealaltă’, ce nu e ‘Lumea de dincolo’, ci una care stă
alături de a noastră sau adeseori o dublează, în sensul că aceia
care locuiesc în ea pot intra sau ieşi de acolo liber. Pot chiar
să-i invite pe muritori acolo, în vreme ce din ‘Lumea de
dincolo’ nu se înapoiază nimeni. ‘Lumea de dincolo’ e uneori
localizată, ca o lume subterană rea. Prin definiţie, ‘Lumea
cealaltă’ aparţine zeilor, în opoziţie cu lumea oamenilor care
trăiesc pe pământ, aceştia din urmă ducându-se în ‘Lumea de
dincolo’. Ea e liberă de contingenţele timpului şi ale
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

dimensiunii. Familiarii săi sunt nemuritori şi se pot afla

oriunde, oricând”. Așadar, din “Lumea Asta”, sufletele şi
spiritele morţilor întâi trec în “Lumea Cealaltă“ - unde se
despart - pentru a ajunge apoi definitiv în “Lumea de
Dincolo“, de unde nu se mai întorc, sufletele atașându-se
Pământului iar spiritele înălțându-se la Cer; privind “Lumea
Cealaltă” - cu rol de “antecameră”, ca și cum ar fi partea
cealaltă a unei oglinzi - sunt cercetări concluzionând aspecte
ca de exemplu despre unele suflete care se reîncarnează ori
despre unele spirite adunate într-un nor informaţional etern,
etc. În legătură cu primordiala Lilith / Lilu, de pildă
vocabularul Românesc a reținut termenul “lulea” pentru
“amețeală” (ca de exemplu “îndrăgostit lulea” pentru
“amorezat”, “cu capul lulea” pentru “zăpăcit”, “îmbătat
lulea”, ș.a.m.d.); ea era “de belea”: așa cum a notat în anul
2020 academicianul Liviu Pendefunda “în Eden, înțeleptul
șarpe a fost considerat de mulți autori ca întruparea lui Lilith”
(femeia ancestrală, care ca Neandertală / zmeoaică era
concret dragonică). În privința primilor frați din lume - Cain
și Abel - pomeniți ca interesați de Lilu / Lilith (spre deosebire
de tatăl lor Adam), se poate observa că biblic s-a ivit relatat
fratricidul = prima consecință a păcatului perechii
primordiale: Cain / primul născut al primei perechi de
oameni, Adam și Eva, a ajuns să-l ucidă pe fratele mai mic
Abel, fapt rezonând în Misteriul Cabiric al Vechii Lumi (iar
Cabirii Mumei Cybela - credincioșii Marii Zeițe, care efectiv
erau “cu baba”, respectiv erau ai cunoscutei Cybaba / Kybaba
- au fost inițial numiți Karkinoi); la vechii Români de
exemplu ecouri semnificative populare de gen - al
străvechiului fratricid - au fost prin Miorița și prin Călușari
(baladă și dans celebre, înrădăcinate ancestral).

Anat
347
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
În anul 1994, cercetătorul Român Florin Gheorghiţă
a observat despre “Suflet şi Spirit”: “Prinşi de obişnuinţele
zilnice ale modului nostru de viaţă, folosim adeseori cuvinte
al căror conţinut nu ne este suficient de clar, cu toate că unele
dintre acestea se referă chiar la noţiuni fundamentale. Un bun
exemplu în acest sens, de altfel foarte sugestiv, se referă la
cuvintele ‘suflet’ şi ‘spirit’. De fapt, ce este ‘sufletul’? Dacă
există, cum arată el oare? Şi ‘spiritul’, este ceva diferit?
Există şi acesta? Dacă da, din ce mai este şi el făcut? În mod
curent, vorbim despre un suflet bun, un suflet de aur, sau
invers, de un suflet rău - spunându-i chiar suflet de câine
(oare şi câinele are suflet?) De multe ori avem ceva pe suflet
şi adesea spunem că ‘ne doare sufletul’; alergăm după cineva
‘cu sufletul la gură’, sau până ‘ne iese sufletul’. Există
persoane cu suflet evlavios, tot astfel cum există şi cu suflet
drăcesc. Aceste expresii - ca şi altele asemănătoare - sunt
probabil foarte vechi în exprimarea obişnuită şi au desigur o
bază ideatică proprie fiecărui sens folosit; dar cum ar putea fi
aceasta şi - la urma urmei - ce ştiau mai mult strămoşii noştri
care le-au ‘inventat’, faţă de ceea ce ştim noi astăzi? Şi totuşi,
ei ştiau ‘ceva’ mai bine decât noi. Apreciat în întreaga lume
pentru exegeza sa, Mircea Eliade a relevat în mod repetat,
prin documentatele sale scrieri, un fapt istoric deosebit de
important, recunoscut ca atare de arheologi şi de specialiştii
trecutului omenirii: începând să facă morminte pentru cei
decedaţi, încă în urmă cu 70 de milenii, oamenii de atunci au
demonstrat că ei credeau în existenţa sufletului şi a ‘lumii de
dincolo’, ca realităţi fundamentale. Problema este deci cu
mult mai amplă şi totuşi, în şcoli şi în facultăţi nu se predă
nimic despre existenţa, structura şi funcţionalitatea sufletului.
A fost acesta doar o fantezie a populaţiilor neinstruite din
preistorie şi din antichitate sau de fapt este o realitate care a
tot fost ascunsă? Când este vorba despre ‘spirit’, situaţia
interpretativă a acestui cuvânt este şi mai confuză. Deşi
gândul ne duce în primul rând la o anumită calitate a
intelectului nostru - deci la un produs al creierului nostru -
atunci când spunem un om de spirit, un spirit larg, un spirit
tăios, un spirit înţelept, cuvântul respectiv este folosit încă în
multe sensuri. Vorbim despre Sfântul Spirit / Sfântul Duh; ne
exprimăm însă şi despre spiritul legii, tot aşa cum pomenim şi
despre spiritele morţilor - mergând până la regretabilul
spiritism. Din când în când menţionăm şi un spirit
revoluţionar, sau ne referim la spiritul păcii. Dintre noţiunile
exprimate - care au încă multe variante - care ar fi de fapt
noţiunea de bază ce ar trebui să o respectăm ca atare? În fapt,
cunoaşterea modernă fiind fundamentată pe concepţii
materialiste, au fost eliminate din cercetările şi consideraţiile
sale tot ceea ce nu a putut fi investigat prin simţurile uzuale,
prin deducţia matematică şi - respectiv - prin aparaturile de
laborator disponibile; drept urmare, s-a preferat mereu să se
nege pur şi simplu, sau să se ocolească la maxim complexa
problemă a existenţei sufletului şi a spiritului. Totuşi,
omenirea cunoştea din timpuri foarte vechi ‘ceva’ foarte
serios şi foarte profund în legătură cu aceste noţiuni şi despre
realitatea lor. Cunoaşterea respectivă, provenind din timpuri
şi surse neştiute, s-a separat însă pe 2 căi distincte: pe de o
parte, în baza credinţei în existenţa reală a sufletului s-au
edificat religiile care au evoluat sub forma diferitelor culte,
oferind însă maselor doar o porţiune redusă din acel ‘ceva’;
pe de altă parte, atât ecleziarhii religiilor cât şi aşa-zişii
iniţiaţi au păstrat şi au transmis numai unor grupuri mereu
restrânse - în condiţiile unui secret pe care astăzi îl
considerăm vinovat - cea mai mare cantitate de cunoaşteri
348
obţinute din vremuri ancestrale. Dar de fapt, la ce se refereau
acele tezaure de ‘înţelepciune ascunsă’, tăinuite de-a lungul
mileniilor şi respinse cu înverşunare de neştiutori până în
veacul nostru? A venit totuşi vremea ca acestea să fie aflate
de toată lumea şi în zilele noastre se spune că difuzarea lor ar
trebui efectuată chiar în mod alert. Schematic, una dintre
cunoaşterile de bază - care se referă la însăşi problema
sufletului şi a spiritului - apare acum ca fiind suficient de
simplă şi accesibilă oricui: fiinţa omenească nu este în fapt
numai trupul din carne şi oase condus de un creier, aşa cum
ne vedem cu ochii noştri; în realitate, ea este o asociere dintr-
o entitate cosmică invizibilă şi nesesizabilă cu simţurile
noastre obişnuite, entitate care este adevărata purtătoare a
conştiinţei, a voinţei capabile să gândească şi să impună
realizări şi - respectiv - a memoriei. Neputând acţiona însă în
mod direct asupra structurilor materiei obişnuite din care este
constituit trupul nostru, entitatea ‘superioară’ din noi are ca
intermediar un corp energetic, care vitalizează şi transmite
dirijările funcţionale acestui admirabil instrument realizator
ce constituie corpul propriu. Întrucât trupul din materie densă
are o durată de existenţă foarte redusă, entităţile cosmice îşi
continuă existenţa în cadrul altor planuri, până când vor fi
capabile să revină în planul din care au plecat cândva - în
Raiul mult visat. Toate aceste entităţi cosmice, de
pretutindeni, trebuie să se supună unor legi fundamentale care
guvernează întregul Univers văzut şi nevăzut, ce este creaţia
unei inteligenţe supreme şi atotputernice - numită de oameni
Divinitate. Natura este triplă: există o natură vizibilă,
obiectivă; există însă şi o natură invizibilă, permanentă şi
activă, ca o reproducere a celei vizibile. Deasupra acestor 2
naturi există spiritul - sursa tuturor forţelor - care este unic,
etern şi indestructibil; cele 2 naturi inferioare se transformă
permanent, pe când cea de a treia, superioară, nu se schimbă
deloc. Omul de asemenea este triplu: el are trupul său fizic,
obiectiv; mai are şi corpul său astral (sufletul) care este
adevăratul om şi care vitalizează trupul. Acestea 2 sunt
stăpânite şi iluminate de un al treilea, suveranul, spiritul
nemuritor. Când omul adevărat reuşeşte să se cufunde în cel
de al treilea corp, el devine o entitate nemuritoare. Omul are
în el nu doar corespondenţa colectivă a tuturor lucrurilor, dar
el conţine în integritatea sa şi forţa cosmică însăşi. Pe lângă
distincţia evidentă între trup şi suflet mai există ceva stabil:
este elementul spiritual, ale cărui caracteristici sunt
sacrificiul, iubirea, abnegaţia şi toate virtuţile superioare care
îl disting în mod esenţial pe om de animal”.
Tripartiţia umană
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
De altfel, Sacra Treime creştină redă străvechea
tripartiţie corporală prin Dumnezeu, Sf. Duh / Har şi Iisus -
ca îmbinarea celor 3 - Dumnezeu dând suflare de viaţă dar
fiind şi spiritul cuvântului, Sfântul Duh prin harul / duhul dat
de om cu ultima suflare din viaţă fiind suflet dar teologic ştiut
şi ca spirit iar Iisus întrupându-se reprezentând deopotrivă
spiritul şi sufletul; concepţiile biologică, filozofică şi
religioasă s-au întrunit prin asemenea expresie trilaterală,
luminând milenar omenirea (Lumile de asemenea fiind 3 de
fapt, anume “de Dincolo”, “Șeea” / “Cealaltă” și “Asta” / “de
Aici”: ultima lume - cea materială a trupului - e cea mai
cunoscută de oameni, pe când celelalte Lumi, fiind ale
sufletului și spiritului, au rămas greu de descifrat, deoarece
una e materială cu semn opus și una e imaterială). Filozoful
Francez Henri Bergson 1859-1941 a scris: “Formele cele mai
înalte de viaţă sunt reprezentate de societăţile bazate pe
instinct la animale şi pe inteligenţă la oameni. Noi suntem tot
ce am trăit, simţit, voit, de la naşterea - ba chiar de la
conceperea noastră - şi suntem tot ce am moştenit de la
strămoşi. Conştiinţa nu lasă să pătrundă în câmpul ei decât
ceea ce este util pentru momentul prezent; de aceea, noi
gândim numai cu o mică parte din trecut. Dar trecutul pe care
îl purtăm în inconştient pururi cu noi influenţează surd, însă
eficace toate dorinţele, gândurile, voinţele, acţiunile noastre;
de aceea, noi nu putem trăi de 2 ori acelaşi moment. Astfel,
fiecare clipă a vieţii noastre este totodată unică şi
imprevizibilă, este totdeauna nouă, este creaţie: un moment
original al unei istorii nu mai puţin originale. Elanul vital ce
străbate universul s-a ramificat în regnul vegetal, cel animal
şi cel uman; ca şi instinctul, inteligenţa este un instrument
pentru acţiune. Instinctul este orientat spre viaţa inconştientă,
precum inteligenţa spre conştiinţă. Inteligenţa este cunoştinţa
unei forme, instinctul implică pe aceea a unei materii. Sunt
lucruri pe care inteligenţa singură este capabilă să le caute dar
pe care - prin ea însăşi - nu le va găsi niciodată; pe aceste
lucruri numai instinctul le-ar putea găsi, însă el nu le va căuta
niciodată”. Sociologul Evreu Emile Durkheim a analizat
animismul (gândirea omului arhaic din stadiul prereligios
timpuriu, factorul creator al mitologiilor şi al superstiţiilor,
prin care natura era locuită de zâne şi Zei): “Ideea de suflet a
fost sugerată omului din neputinţa de a-şi explica viaţa sa
dublă, în stare de veghe şi de somn. Într-adevăr, pentru
‘sălbatic’ (termen nepotrivit, ca şi cel de ‘primitiv’)
reprezentările din timpul stării de veghe şi a celei de somn
aveau aceeaşi valoare: dacă visa că a fost într-o zonă
îndepărtată, credea că a fost într-adevăr acolo; dar n-ar fi
putut pleca decât dacă în el existau 2 fiinţe: trupul, culcat pe
pământ şi care se trezeşte în aceeaşi poziţie, şi cealaltă fiinţă,
care - în acelaşi timp - s-a deplasat în spaţiu. Tot aşa, dacă în
somn s-a văzut discutând cu cineva, a conchis că şi acela care
l-a vizitat era alcătuit din 2 fiinţe: una care dormea şi una care
s-a manifestat pe calea visului. Din aşa experienţe s-a degajat
încetul cu încetul ideea că în fiecare există un dublu, un alt
‘eu’, care - în condiţii determinate - are posibilitatea să
părăsească organismul în care sălăşuieşte şi să hoinărească
departe. Acest ‘dublu’ reproduce firesc toate trăsăturile
esenţiale ale fiinţei ce-i foloseşte drept înveliş dar - în acelaşi
timp - se deosebeşte prin mai multe însuşiri specifice: e mai
mobil (de vreme ce poate parcurge într-o clipă distanţe
enorme) şi mai fluid, căci pentru a ieşi din trup trebuie să
poată să treacă prin orificii / nas, gură, etc.; ‘dublul’ este
dintr-o substanţă mult mai subtilă şi mai eterică decât tot ceea
ce e cunoscut pe cale empirică. Dublul este sufletul. După
349
moarte, sufletul poate face oricând ceea ce altădată putea face
doar noaptea (în somn). Dar sufletul nu este spirit. Pentru o
inteligenţă rudimentară, moartea nu diferă de un leşin mai
îndelungat sau de un somn prelungit, căci ea are toate
trăsăturile lor; şi ea pare să separe sufletul de trup - precum
somnul - numai că, în acel caz, trupul nu mai revine la viaţă,
ceea ce a condus la ideea unei separări fără o limită de timp
determinată. Mai mult, la trupul odată distrus, separarea e cu
adevărat definitivă; apar astfel spirite detaşate de organismele
oamenilor, străbătând spaţiul în deplină libertate. Numărul lor
crescând în timp, se formează astfel în jurul celor vii o
populaţie de spirite; puterea acelora crescând prin tot ce li se
atribuia (închipuindu-se că puteau determina un spor de
vitalitate ori să provoace dezordini de tot felul), n-a existat
întâmplare care să nu poată fi pusă pe seama lor: au
reprezentat un adevărat arsenal de cauze oricând disponibile,
care nu lăsau mintea în căutare de explicaţii (inspirau sau
tulburau oamenii, nu exista boală ce să nu poată fi explicată
prin asemenea influenţă, etc). Astfel oamenii au devenit
prizonierii forţelor spirituale create chiar de ei, după propriile
imagini; căci dacă spiritele distribuiau sănătatea sau boala,
binefacerile sau necazurile, era mai înţelept să le
mulţumească pentru bunăvoinţă sau să le liniştească când
erau iritate: aşa se explică ofrandele, sacrificiile, rugăciunile,
într-un cuvânt tot aparatul de practici religioase. De aceea,
primul cult pe care l-a cunoscut umanitatea a fost Cultul
Morţilor, al Strămoşilor; astfel, primele rituri au fost
mortuare, primele sacrificii au fost ofrandele destinate
nevoilor defuncţilor”. Cult deriva din Gurg; în legătură cu
somnul - bun pentru întreţinerea vieţii, văzut de unii ca
exerciţiu pentru moarte - Românii îl au pe legendarul “Moş
Ene care umblă pe la gene“, faimos ca aducător de vise bune
prin presărarea prafului de somn, respectiv a “nisipului
Magic” pe ochi: prin denumirea de Moş Ene - patronul
viselor / Zeul Visurilor - e redat personajul deopotrivă ca
“Moş” adică vechi / din trecutul îndepărtat şi ca “Ene” drept
“An/u”, cel mai vechi Zeu tutelar al Cosmosului. În secolul
XIX, academicianul Român Petriceicu Haşdeu susţinea că
elementele fantastice din basme îşi aveau originile în visele
oamenilor; el a pornit de la ideea dublei existenţe a fiinţei
umane, anume cea a vegherii şi cea a visului: viziunea sa a
fost că omul primitiv nu făcea distincţia între starea de veghe
şi starea de vis (întrucât oricare populaţie credea în vise,
crezând şi în basme).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
În “Originea omului” / 1994, paleoantropologul
Britanic Richard Leakey a afirmat (începând cu referirea la
Neandertalii care trăiau în N Vechii Lumi, în preajma fostei
calote polare, ferindu-se de soare şi îndeosebi activând în
peşteri / grote ori noaptea, motivul glaciar împreună cu
motivul nocturn şi de grotă provocându-le deschiderea
culorilor pielii, părului şi ochilor, scurtarea părului de pe trup
fiind vitală răcirii temperaturii interne, permiţând
funcţionarea creierului voluminos): “Ca o adaptare evidentă
la climatul rece, etajul mijlociu al feţei omului de Neandertal
a devenit extrem de pregnant, rezultând căi nazale mari în
care aerul glacial putea fi încălzit şi umezeala degajată din
respiraţie condensată; acea configuraţie putea să fi afectat
forma bazei craniului. Oamenii Homo Sapiens sunt capabili
să emită o gamă largă de sunete pentru că laringele este situat
jos, în gât, creând astfel o cameră de rezonanţă mare -
faringele - deasupra coardelor vocale; faringele extins
reprezintă cheia producerii vorbirii complet articulate. La
toate mamiferele - cu excepţia omului - laringele este situat
sus în gât, ceea ce permite animalului să respire şi să înghită
în acelaşi timp; poziţia joasă a laringelui permite omului să
producă o gamă mai mare de sunete dar să nu înghită şi să
respire în acelaşi timp: la oameni se manifestă ciudata
posibilitate de a se îneca. Copiii nou-născuţi au laringele
situat în partea superioară a gâtului - ca şi mamiferele - şi pot
respira şi înghiţi simultan, aşa cum sunt nevoiţi să facă în
timpul alăptatului; după înţărcare, laringele începe să
coboare, ajungând la poziţia finală odată cu începutul
adolescenţei. În timp, repertoriul de bază al vechilor sunete
simiene - asemănătoare probabil gâfâiturilor, strigătelor şi
mormăielilor maimuţelor - se va fi dezvoltat şi expresia lor va
fi devenit mai structurată. Limba - aşa cum e cunoscută azi -
a apărut ca un produs al necesităţii de vânătoare şi cules (sau
aşa s-ar părea; există şi alte ipoteze cu privire la evoluţia
limbii). Centrul vorbirii este lângă tâmpla stângă, în emisfera
mai dezvoltată a creierului, ce comandă partea dreaptă a
trupului. Deoarece inteligenţa socială umană, folosirea uneltei
şi a vorbirii depind de creşterea cantitativă a volumului
creierului şi de capacităţile lui de prelucrare şi de asociere a
informaţiilor, nimeni nu s-ar putea ivi dintr-o dată desăvârşit.
Mai degrabă - la fel ca volumul creierului - fiecare dintre
capacităţile intelectuale trebuie să fi evoluat treptat; mai mult
decât atât, deoarece aceste capacităţi sunt interdependente,
nici una dintre ele nu ar fi putut atinge nivelul actual de
complexitate în izolare. Limba modelează cu siguranţă
elemente ale gândirii într-un fel în care o minte mută nu poate
modela”. Se ştie că natura nu face nimic inutil iar faptul că
oamenii Homo Sapiens au cea mai mare parte a creierului
neutilizată nu e decât un “handicap” cu care au rămas după
dispariţia înaintaşilor Neandertali (despre care savanţii Epocii
Moderne - examinând numeroase cranii Neandertal - au
concluzionat că deoarece aveau creierul mai dezvoltat nu
comunicau prin mijloacele ulterioare consacrate de Homo
Sapiens ca vorbitul în Graiuri, fixarea vizuală prin imagini ori
scris, etc., ci în special prin muzică şi vise, ei având şi
condiţia fizică mai bună, inclusiv auz îmbunătăţit ori vedere
nocturnă, deschizând în peşteri / Grote primele locaşuri de
Cult din lume, ş.a.m.d.); de altfel, cercetătorii Moderni au
observat că de la maturitate spre bătrâneţe, activităţile celor 2
emisfere ale creierului uman se coordonează tot mai mult,
ceea ce ar aduce aşa-zisa “înţelepciune” atribuită vârstnicilor
(aparte de volumul cunoștințelor acumulate în viață), cei din
Vechea Lume - la unii bebeluși, prin presările craniilor ca să
350
le alungească - încercând atingerea abilităților de așa gen mai
devreme: spre deosebire de Homo Sapiens, la Neandertali
mai activă era emisfera controlând partea stângă a trupului,
anume cea dreaptă a creierului (responsabilă cu creativitatea,
curiozitatea, intuitivitatea, etc).
Neanderthal și Homo Sapiens
În anul 2015, academicianul Român Bălăceanu
Stolnici - antropolog şi neurolog - a afirmat: “Mentalul este
atât de complicat, încât tot ce a putut să facă ştiinţa până
acum a fost doar să-l descrie, însă nu şi să-l explice pe de-a-
ntregul. Nu înţelegem foarte bine ce se întâmplă în acest plan.
Ştiinţa nu poate explica toate lucrurile acestea. Singura
‘teorie’ care poate explica este cea spirituală, transcendentală.
Creierul, cu toate formaţiunile lui, la nivel macro şi
microcelular, nu reprezintă decât o imensă interfaţă care
permite spiritualităţii umane să se manifeste în lumea
materială. E un model neacceptat de ştiinţele exacte, care nu
pot să-şi permită să umble cu noţiuni ca ‘supranaturalul’. Eu
cred că este în creier un centru care să permită să ajungi la un
fel de ‘întrezărire’ a lumii spirituale, pe care nu o putem
cunoaşte încă pe de-a-ntregul, atâta vreme cât ne folosim doar
o mică parte din capacitatea creierului nostru şi, ca urmare,
conştiinţa noastră este limitată. De aici şi dorinţa omului de a-
şi extinde conştiinţa, ca să perceapă mai mult, mai intens, din
ceea ce îl înconjoară, ca să aibă parte de noi senzaţii
necunoscute. Dar eu nu sunt de acord cu această extindere
artificială, chimică, a conştiinţei, prin folosirea de substanţe
halucinogene, ci cred că ea trebuie să vină dintr-un exerciţiu
spiritual intens”. (Se poate observa că în prezent singurul
guvern din lume ce are un minister dedicat special sănătății
mentale este cel Britanic; iar în 2 Țări Asiatice - Bhutan și
Emiratele Arabe Unite - există preocupări guvernamentale
specifice altfel, concretizate prin ministere ale fericirii).
Neandertalii au constituit prima rasă umană mai deschisă la
culoarea pielii, părului şi ochilor, ceea ce în combinaţie mai
ales cu negresele Homo Sapiens a condus la reuşita metisării
umane, abilităţile “paranormale” la unii Homo Sapiens fiind
doar vagi ecouri ale capacităţilor Neandertale (după extincţia
Neandertal, interese pentru revitalizări de gen s-au manifestat
constant printre Homo Sapiens, de la practici străvechi
“stranii”, până la studiile cât se poate de științifice ale
cercetătorilor actuali, însă acum doar un procent foarte mic
din existenții Homo Sapiens mai moștenesc unele gene
Neandertale); deosebirile dintre oamenii Homo Sapiens, ca
matinali sau nocturni (unii mai activi dimineața, alții mai
activi seara) ar depinde de proporția moștenirii Neandertale:
astfel s-ar explica adrenalina unora la răsărit și pacea de la
asfințit (stările altora fiind chiar opuse - somnoroși dimineața
și activi seara - în funcție de gradul moștenirii genetice
Neandertale). În legendele Româneşti nu întâmplător s-au
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
păstrat şi referinţele la zmei - făpturi neobişnuite din timpuri
îndepărtate, care răpeau frumoasele oamenilor - ce erau
capabili şi prin faptul că puteau simţi de la mare distanţă
“mirosul de om” (specia Homo Sapiens clar se evidenţia,
inclusiv olfactiv): de pildă la vecinii Ucraineni ai Românilor,
cel mai semnificativ personaj reţinut de legende a fost змій
Горинич = “zmeul Gorynch”. Se poate face o paralelă cu
felul în care erau văzuţi Neandertalii (şi hibrizii / corciturile
lor) de către oamenii Homo Sapiens; cu aşa “cheie”, cei pre-
diluvian denumiţi de Homo Sapiens în răsărit ca “îngeri” şi în
apus ca “zmei” devin şi mai interesanţi: etimologic “Dragii
Ani” / “dragonii” sau “zmeii” / “smeii” prin denumirea lor -
occidentală pe baza celor 2 particule “za” / “sa” şi “Ma” -
reproduceau tocmai Sacra Lună, adorată de nocturnii
Neandertali, în societăţile matriarhale sau poliandre
masculinii Neandertali nocturni fiind apreciaţi şi ca “Zeii
Maii” (în opoziţie cu diurnii Homo Sapiens, venerând Soarele
- frumosul foc de pe Cer - Făt-frumos “rupt din Soare” fiind
constantul erou în antiteză la rându-i cu zmeii / dragonii, unii
din aceia provenind şi de pe “celălalt tărâm”). În Vechea
Lume pre-diluviană, întunecatele - dar mai călduroasele, față
de temperaturile extreme glaciare din exterior - Grote /
peșteri erau considerate părți din Gargar / Tartar: locuri unde
se adunau Uriașii - Cro Magnon / Neandertal - care dominau
timpurile, pentru a slăvi “Celălalt Tărâm” (ori peșterile /
Grotele erau religios considerate chiar “Porți” spre “Lumea
Cealaltă”). Percepția energetică - radiată de corpurile cerești,
respectiv deopotrivă de Pământ și de astre - era diferită la
Uriași față de cea a oamenilor / Homo Sapiens; mediul umed
/ acvatic al cavernelor / peșterilor în exterior era egalat sau
chiar întrecut pe malurile bălților / Lacurilor ori în mlaștini /
Delte, unde străvechii oameni - culegători și vânători nomazi
- preferau să înnopteze (în număr tot mai apreciabil după ce
activitatea solară s-a majorat, calota polară Nordică a
EurAsiei începând să se retragă în vremurile pre-diluviene /
dinaintea Potopului Pontic): valoarea religioasă a unor
asemenea locuri a ajuns în EurAsia așa de slăvită după
dispariția ultimilor Uriași, adică a Giganților Cro Magnon
(când Homo Sapiens a rămas singura specie umană), încât o
structură - a oamenilor Homo Sapiens - ca Imperiul Atlant s-a
putut consolida cu teritorii definite, cu granițe fixe, cu
capitală stabilă / pe o Insulă, etc. În asemenea spații ude,
șerpii de apă / dragonii erau o prezență obișnuită îndeosebi
pentru pescarii Pelasgi (cei care navigau pentru prinderea
peștilor, aflați în cantități abundente mai ales în rețelele de
ape dulci), astfel încât prezențele reptiliene au ajuns să facă
parte din folclor - în luptele pentru cele mai bune locuri -
echivalând legendele cu luptele pentru cele mai bune locuri
avute de oameni cu străvechii Uriași, respectiv cu nocturnii
“zmei” din timpurile îndepărtate; deoarece mișcările
oamenilor au fost - în preajma Potopului Pontic - în general
dinspre SE spre NV / respectiv dinspre răsărit către apus,
zona din care au venit a fost botezată ca Asia: era tărâmul
consacrat al dragonilor. Pentru “Dragoni”, vechii Iranieni
aveau termenul “Azi” iar vechii Indieni foloseau “Ahi”;
pentru “Devotat” (în Prea-Înaltul) se utiliza termenul Sanscrit
“Dasa”, care în funcție de context putea însemna și opusul,
adică “Duș-man” / “Demon”: unii savanți au observat
legăturile lingvistică și geografică cu etnonimul pentru
indigenii Dahi din Asia Centrală (dar și cu “Deva” =
“Divini”). Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au
scris în “Dicţionar de simboluri”: “În doctrina hindusă,
Dragonul - identificat cu Principiul sau cu Argi / Agni - era
351
cel care producea Soma: băutura vieţii fără de moarte; în
apus, el păzea Grădinile Hesperidelor. Hesperidele - fiice ale
lui Atlas şi Hesperis - trăiau în grădini cu mere de aur, la
intrare stând de pază un zmeu / dragon. Herakles a biruit
dragonul: mitul evocă existenţa unui Rai - obiect al dorinţelor
omeneşti - şi a posibilităţii de a deveni nemuritor (mărul de
aur). Zmeul / Dragonul întruchipa groaznicele dificultăţi
întâmpinate în drumul spre Rai iar Herakles, eroul care a
învins acele obstacole: avem de-a face - în ansamblu - cu
unul dintre simbolurile luptei omului de a ajunge la acea
spiritualizare care-i va asigura nemurirea. Atlas - spune
legenda - l-a învăţat pe Herakles astronomia. Dragonul a dat
numele unei constelaţii iar Herakles a fost identificat cu
soarele. Chiar dacă simbolismul său acvatic rămâne evident
capital, dacă Dragonii trăiesc în apă şi fac să ţâşnească
izvoare, dacă Regele-Dragon e al faimoşilor Naga, Dragonul
era mai ales legat de producerea ploii şi a tunetului,
manifestări ale activităţii cereşti. Unind pământul cu apa, el
era simbolul ploii cereşti care fecunda pământul. Dansurile
Dragonului permiteau obţinerea ploii, ceea ce era o
binefacere cerească. Prin urmare, Dragonul era un semn de
bun augur, apariţia sa fiind o consfinţire a domniilor fericite.
Apariţia Dragonului corespundea primăverii, răsăritului,
verdelui: Dragonul se înălţa la cer în momentul echinocţiului
de primăvară şi se afunda în abis la echinocţiul de toamnă”.
Filozoful Vasile Lovinescu în “Interpretarea ezoterică a unor
basme românești” a scris: “Apariția Găinușei, a Pleiadelor la
Zenit, în funcția de Pol Ceresc (pentru că se afla în
prelungirea Arborelui Lumii) semnifica începutul Erei
Atlante, luând locul altei constelații - ‘Lebăda’ - ca pasăre a
lui Apollo Hiperboreul sau mai degrabă una din cele 3
constelații supreme polare: Carul Mare, Carul Mic și
Dragonul median între ele. Se știe că datele astronomiei
moderne confirmă tradiția că acum câteva milenii Polul
Ceresc se afla în Dragon intermediar între cele 2 Urse, așa că
- într-adevăr - Carul Mare și Carul Mic formau talgerele unei
Balanțe al cărei ax era Dragonul însuși”. Constelația
Balaurului / Dragonului a fost tipică pentru cerul Nordului
îndepărtat iar pentru Pământ, “Alfa Draconis” - aparținându-i
- a fost Steaua Polară în perioada / riguros exactă 3942-1793
î.C. (datorită precesiei echinocțiilor, peste circa 19 milenii va
fi din nou Steaua Polară): se poate observa că în perioada
trecută a fost datat Potopul biblic (calculat în anul 3123 î.C).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Constelația Dragonului / Balaurului
Vedicii - în neoliticul Gyagar / Indiei a fost atestat
primul astronom din lume, pe nume Garga - au definit Rahu
și Ketu ca perechea “nodurilor” opuse de pe orbita Lunii în
care e traversată ecliptica, traiectoria Soarelui pe cer
(traiectoria Lunii se intersectează cu ecliptica de 2 ori pe an;
punctul în care ea traversează ecliptica din Emisfera cerească
Nordică spre cea Sudică e “nodul descendent” iar cel în care
traversează Emisfera cerească Sudică spre cea Nordică e
“nodul ascendent”):
Intervalul de timp ce separă 2 treceri ale Lunii prin
același “nod” al orbitei sale se numește “revoluție draconică”
(în Latină, “Draco” desemna Dragonul = reptila mitică
închipuită ca având capul în nodul Nordic și coada în nodul
Sudic, hindușii zicând capului Nordic Rahu și cozii Sudice
Ketu); după cum a observat și Iezuitul Flamand Francois
352
Noel 1651-1729, simbolismul Dragonului Ceresc - popular în
străvechea EurAsie - îl arăta devorând Luna (evocând astfel
eclipsa de Lună):
Reprezentări Rahu-Ketu (granit cu lazurit)
prin cobrele Naga împletite în India
Conceptul șarpelui mușcându-și coada / răspândit în
Vechea Lume ori a Dragonului mitic - de veghe pe orbita
Lunii - s-a prezervat puternic inclusiv în mitologia Saami
(populația cea mai Nordică în Europa = “Hiper-Boree”, ai
căror bărbați în majoritate sunt din același grup genetic cu
Gherga); savanții au conectat denumirea Saami cu termenul
Leton “zeme” pentru “teritoriu”, literalmente astfel ei
însemnând “pământeni” = “Oamenii Pământului” iar unii
cercetători - Români dar și străini - au insistat pe denumirea
vechiului Zeu al Gheților / Geților (cunoscuți ca “Oamenii
Pământului”) Zalmoxe drept Zamolxe, în același sens de
stăpân suprem al Pământului, de care s-ar conecta verbul “a
zămisli”: indiferent de abordarea onomastică, Zalmoxe /
Zamolxe a fost Zeu domnind din Cer (iar așa ceva îl apropia
deopotrivă de marii luminători, nocturna Selenă având “nodul
Nordic” Rahu și diurnul Soare, denumit în mare vechime Ra).
Tot după cum vieţuitoarele se împart în nocturne şi diurne,
oamenii s-au împărţit în nocturni / de tip Neandertal şi diurni
/ de tip Homo Sapiens (oamenii de tip Cro Magnon au făcut
tranziţia între ei); triplul comportament (fizic, emoţional,
intelectual) s-a sincronizat în bioritmuri diferite, în funcţie de
tipurile umane - Neandertal, Cro Magnon, Homo Sapiens - în
cauză, cu ciclicitate de noapte, de seară ori de zori şi de zi.
Zânele - fiicele Zeului An - fascinau deopotrivă oamenii şi
zmeii (care sistematic răpeau muieri, pentru procreare): aşa
ceva a fost demonstrat prin cercetările ştiinţifice de la
începutul mileniului III ca verosimil, probându-se prin
studiile genetice compatibilităţile tuturor bărbaţilor
Neandertal, Cro Magnon și Homo Sapiens cu femeile Homo
Sapiens (niciodată invers, adică femeile Neandertal și Cro
Magnon nu au fost compatibile genetic cu bărbații Homo
Sapiens, astfel încât farmecele zânelor nu puteau avea efecte
reciproce decât cu oamenii Homo Sapiens - ceea ce a şi
rămas în relatările despre legendarele împreunări dintre
“zânele Mamei” = Ama-zoane şi Ghergoi / Ghergari - deci
zânele nu aparţineau Neandertal / Cro Magnon, aşa cum erau
zmeii; de altfel, străvechile poveşti nici n-au reţinut ceva
despre prunci ai omului / “Fătului-Frumos” cu vreo
zmeoaică). Ielele - cele rele - se pare că erau femei Cro
Magnon / Neandertal (dacă nu, atunci erau femei Homo
Sapiens în timpul menstruației): întâlnirile lor cu bărbații
Homo Sapiens n-au reușit fertil concret nicicând. În miturile
Române, smeul / zmeul (dar şi partenera sa Tradiţională
smeoaica / zmeoaica) era făptura - uneori având o fantastică
descriere - ce poseda puteri extraordinare; printre altele,
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
denumirea de zmeu / “s-meu” se asocia cu “menirea” /
“urzirea”: atribut vecin cu “vrăjirea” (la Traci “min” fiind “a
meni”). În anul 2011, Alina Boboescu de la Facultatea de
Ştiinţe Umaniste a Universităţii din Lund 55,42 lat. N, 13,12
long. E / Regatul Suediei a scris: “Zmeii sunt ființe care
seamănă cu oamenii. Sunt uriași cu o coadă solzoasă, umblă
pe cai năzdrăvani și pot avea mai multe inimi. Ei vorbesc ca
oamenii, locuiesc în palate, au neveste și copii. Zmeul este o
ființă infernală, ce trăiește pe tărâmul celălalt și dorește să se
împerecheze cu o fată de om. A fost comparat astfel cu zeii
eleni care aveau soții muritoare, deosebirea fiind că Zmeul
este fragil și muritor. Zmeul este dotat cu o mare putere de
intimidare însă nu dă dovadă de inteligență. Este gladiator,
tiran sângeros, care devine încurcat în fața unei operații
intelectuale. Zmeii sunt organizaţi după model uman, având o
adevărată viaţă de familie în gospodării aşezate. Aceste
așezări sunt dobândite prin furt şi se supun unei ierarhii:
există un tartore şi nişte Zmei mai mici. Familia poate avea și
o latură feminină, reprezentată de Zmeoaica cea bătrână. Ei
dețin mari forţe fizice dar limitate. Au un dezvoltat simţ
olfactiv. Se apără de oameni prin metamorfoză. Nu doresc să
aibă concurență la cucerirea fetelor și din această cauză
elimină preventiv concurenții. Zmeii sunt fricoși. În afară de
trăsături negative, Zmeii mai posedă și unele caracteristici
pozitive. Ei pot fi loiali, prin faptul că acceptă lupta dreaptă.
Se poartă cu atenție cu fetele răpite și speră să le câștige
dragostea. Zmeul este un personaj fantastic al folclorului dar
și al mitologiei românești. Acesta a fost comparat cu balauri
sau cu vârcolaci. Poate apărea pe cer și scuipa foc. Zmeul
dorește să se însoare cu fete tinere, pe care le răpește, însă
este apoi înfrânt de un prinţ. În anumite basme, acesta fură
ceva de mare valoare, cum ar fi soarele în basmul Greuceanu.
El trăiește pe partea cealaltă a lumii, în Regatul Întunecat.
Având puteri supranaturale și destructive, Zmeul poate să
zboare sau să se transforme în alte creaturi. Cu toate acestea,
prințul reușește să îl învingă prin curaj și istețime. Zmeul din
basmele românești este comparat - după unele interpretări -
cu Uriașul sau căpcăunul din mitologiile Europei occidentale,
pentru că și aceia răpesc tinere care apoi le devin soții în
Regatele lor de pe lumea cealaltă. Prințul din basme ucide
Zmeul la final și se căsătorește el cu tânăra pe care o
eliberează din Regatul Zmeului. La fel ca și Uriașul din alte
poveşti, Zmeul - după ce umblă prin ținuturile lumești - se
întoarce acasă, în Regatul său, deoarece simte că un om este
acolo pentru a-i pregăti ceva rău. Lingvistul Dr. Sorin Paliga
consideră că termenul românesc Zmeu provine dintr-o formă
veche împrumutată din limba dacă. În multe basme, Zmeii -
la fel ca vârcolacii sau balaurii - au înghițit Soarele, Luna și
stelele. Ei sunt astfel considerați ca fiind demoni ai magiei
meteorologice. Zmeul este comparat și cu Zburătorul din
diferite mitologii. Originea acestui demon este aflată în
reprezentările populare, care se referă la căderea îngerilor. În
aceste legende se spune că după căderea acelora, unii au
rămas în cer, spânzurați. În afară de aceste stele, legenda
spune că mai sunt pe cer și alte spirite malefice, stelele
călătoare. Acestea reprezintă Zmei și balauri pe care
Dumnezeu i-a pedepsit să rătăcească pe sus, prin pustiu.
Aceștia însă caută mereu să se apropie de pământ pentru a-i
vrăji pe oameni. Concluzii: Zmeii sunt personaje de basm
care seamănă cu oamenii la înfățișare, limbaj, așezări.
Diferența constă în faptul că ei sunt ființe demonice, ce
trăiesc pe tărâmul celălalt, cu corpuri uriaşe și puteri magice.
Zmeii sunt creaturi care perturbă echilibrul în narațiuni, fiind
353
considerați personaje negative. Aceştia au și o urmă de
bunătate în ei, reprezentată prin faptul că se poartă frumos cu
tinerele răpite; de asemenea, acceptă lupta dreaptă. Zmeii
sunt: răpitori, hoți, fricoși, violenți, impunători prin statură,
luptători, nu sunt inteligenți și au puteri fantastice”.
(Inteligenţa lor era altfel structurată decât cea a lui Homo
Sapiens, fiind firească frica lor ca sentiment iar răpirea o
practicau fiind obişnuiţi să ia din natură ceea ce-şi doreau;
toate caracteristicile zmeilor îi apropiau de Neandertal / Cro
Magnon - asemănători dar şi deosebiţi de Homo Sapiens -
exact în astfel de parametri ca şi cei reţinuţi de poveştile
Românilor: la vecinii Românilor - Ucraineni, Bulgari, Sârbi şi
Unguri - basmele cu zmei nu prea abundă, deoarece toţi sunt
mai noi stabiliţi în istorie lângă Români, anume aceia s-au
aşezat în jurul Românilor doar din Evul Mediu iar ceea ce au
relatat ca mai vechi / de demult fiind însă de “împrumut”, nu
din cunoaştere directă, ca strămoșii Românilor). “Zmeura” -
cuvânt Trac însemnând “fructul Pământului” - se baza pe
Indo-Europeanul “ghem” pentru “pământean”: termenul de
“zmeură” era conectat de “zmeu”. “Căpcăun” - însemnând
“cap dublu” - de asemenea era o caracteristică zmeiască,
referinţa fiind elocventă atât faţă de capul Neandertal mai
mare decât al lui Homo Sapiens, cât şi faţă de existenţa celor
2 creiere, la Neandertal sensibil egale în mărime (spre
deosebire de omul Homo Sapiens, cu creierul mic şi cu
creierul mare): aşa ceva impresiona într-atât încât să se reţină
în timp, de fapt cele 2 creiere aproape egale reflectând
armonia de pereche aşa cum sunt atâtea părţi ale trupului în
tandem, cu vizibilitate directă ori nu (2 ochi, 2 urechi, 2 nări,
2 mâini, 2 sâni, 2 picioare, 2 plămâni, 2 rinichi, etc.), Homo
Sapiens prin aspectul cerebral diferit faţă de Neandertal fiind
- într-o comparaţie forţată - ca şi cineva cu un picior mai scurt
şi cu un picior mai lung, oamenii aplicând etichetarea de
“căpcăuni” puternicilor Uriaşi trăind izolaţi în natură, care le
răpeau dintre frumoasele nobile; poveştile Româneşti despre
“căpcăuni” şi “încăpăţânaţi” n-au reţinut multe detalii, ceea
ce e explicabil prin trecerea unui timp aşa lung de la
vremurile lor (Neandertalii - căpcăunii cu 2 creiere - erau
parcă “născuţi de 2 ori”, adică “dvija” = divini, ceea ce era de
respectat, fiind statutul Zeiesc spre care tindeau oamenii
Homo Sapiens, căci dintotdeauna ei şi-au dat seama de
“handicapul” avut şi în asemenea privinţă). Neandertalii - cu
capetele / căpățânile mai mari ca Homo Sapiens - erau
“căpoși” / “căpcăuni”. Zmeii - foştii Neandertali şi Cro
Magnon - datorită structurii preferau înfruntarea oamenilor
Homo Sapiens “în luptă dreaptă” (după cum a rămas în
basmele Româneşti), pe lângă acea sintagmă fixându-se şi
expresia “a se lupta ca un zmeu” = “a se lupta vitejeşte”;
“handicapurile” Homo Sapiens - fie în capacitate mentală, fie
în capacitate fizică - facil puteau fi depăşite prin viclenii, de
aceea confruntările “drepte” rămânând de poveste când erau
câştigate de către “Feţii-Frumoşi” (adică de oamenii Homo
Sapiens), ca într-adevăr mari bravuri. Totuși, dispariția mai
puternicilor bărbați Neandertal - care luptau mai mult solitar -
s-a întâmplat în final să fie îndeosebi datorită bărbaților
Homo Sapiens (nevoiți să se grupeze pentru a-și apăra
femeile - ceea ce nu a fost cazul în tabăra opusă, căci femeile
Neandertale nu puteau prinde rod cu bărbații Homo Sapiens -
așa că până la urmă bărbații Homo Sapiens s-au solidarizat
pentru lupte, înfruntându-i coalizat și exterminându-i pe
bărbații Neandertal, ceea ce a atras în consecință și dispariția
neînsămânțatelor femei Neandertal).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Academicianul Alexandru Philippide în “Originea
Românilor” a enunţat: “Schimbările fonetice sunt determinate
de schimbări în forma organelor articulatorii sau în
deprinderile (obişnuinţele, habitudinile, aptitudinile)
articulatorii înnăscute ale colectivităţii lingvistice respective
şi constituie o adaptare a părţii materiale a limbii - a
aspectului ei sonor, deci a sistemului fonetic - la organele
articulatorii. Obişnuinţele articulatorii dau naştere
articulaţiilor celor mai fireşti pentru organele articulatorii”.
Biologii argumentează că în general atât trupul, cât şi inima
ori creierul oamenilor nu s-au schimbat fundamental aproape
deloc în ultima sută de milenii; iar pentru viitorul previzibil
nu există nici un indiciu că s-ar putea aştepta nişte schimbări
majore (totuşi, ceea ce încă n-a fost explicat ştiinţific - ci doar
religios - este viteza enorm mai mare a dezvoltării umane faţă
de viteza dezvoltării restului naturii: pe planetă nu mai există
creaturi la un nivel apropiat oamenilor iar savanţii n-au găsit
până acum “veriga lipsă” a legăturii oamenilor cu celelalte
fiinţe, o deosebire majoră mai fiind şi că oamenii sunt
singurii cuvântători dintre toate viețuitoarele). Desigur că
înaintea limbajului articulat / structurat cu cuvinte, oamenii
comunicau prin Graiuri onomatopeice - semănând cu
mârâielile, şoaptele, ţipetele, etc. - căci nu erau muţi
(abilitățile lingvistice au existat de foarte mult timp la
strămoșii umani, căci asta face o mare deosebire între toate
viețuitoarele globului și om = singura ființă cuvântătoare);
gâtlejurilor şi corzilor vocale le-au luat mult timp până au
ajuns să doteze oamenii aşa ca acum. Neandertalii au fost
mari cântăreți vocali, căci generoasele lor cavități bucale,
capacitățile respiratorii mărite față de Homo Sapiens și
controlările mentale au permis Neandertalilor intonări
armonice neatinse de Homo Sapiens, rivalizând până și cu
trilurile păsărilor cântătoare; capacitatea de abstractizare
aprofundându-se odată cu dorința ridicării performanțelor
sonore a dus la inventarea primelor instrumente muzicale,
oamenii compensând relativ cu ajutorul lor anumite game.
Graiurile ivite - sintetizând prin puține cuvinte aspecte
complexe - au caracterizat comunicările corciturilor
Neandertalilor cu Homo Sapiens (așa-numiții Cro Magnon)
iar apoi au fost firești la toți oamenii, astfel dezvoltându-se
354
limbile. O geneză similară a avut-o și reprezentarea vizuală /
grafică abstractă până la exprimarea prin scriere, ivită tocmai
pentru compensarea relativă a diminuării posibilităților de
memorări: creierele Uriașilor Neandertali / Titani = “Tătâni”
și Cro Magnon / Giganți = “prunci” erau mai mari decât ale
oamenilor Homo Sapiens, combinațiile lor neuronale
facilitând posibilități neatinse de cele ale creierelor Homo
Sapiens (oameni care și de aceea s-au organizat social în
grupuri, spre a atinge înțelepciunea); astfel au fost câteva
elemente esențiale pentru omenire, tipice strălucitei Ere
primordiale (zisă “de Aur”). Se poate imagina evoluţia
comunicării umane transferată pe durata unei zile (24 de ore):
momentul de pornire, ora 0, este datat cu 36 de milenii în
urmă, la intrarea organizată a Homo Sapiens în Europa, când
se crede - convenţional, printre primii care au sugerat
respectivul timp fiind în anul 1951 antropologul Britanic
Kenneth Oakley - că a apărut limbajul structurat ca mijloc de
comunicare (dar divin - după cum au susţinut toate culturile
străvechi - limbajul uman deosebindu-se de cel al animalelor
deoarece permite formularea gândirii simbolice, oamenii
având gena vorbirii FOX P2 / ce lipseşte vieţuitoarelor ne-
umane; primele dialoguri efective au avut loc între cele mai
recente 3 specii umane, Neandertal, Cro Magnon şi Homo
Sapiens, pe baza capacităţii de abstractizare - inclusiv a
imaginaţiei foarte elaborată, ce diferenţiază oamenii de
celelalte ființe - apărută, conform atât geneticienilor cât şi
istoricilor, în urmă cu 50 de milenii). O scurtă redare a
progreselor oferă următoarea imagine: ora 3 noaptea - nici un
progres; ora 6 dimineaţa - nu se constată nici o schimbare. La
ora 8 dimineaţa începe prima revoluţie în comunicare: este
descoperită pictura rupestră. Privind în continuare
dezvoltarea comunicaţională se constată: ora 12 / amiaza -
nimic nou, peşterile sunt pictate în continuare. Ora 18 -
aceeaşi imagine: în peşteri activează artiştii. Ora 19 - se
“mişcă” ceva în sectorul comunicării: în spaţiul Românilor
apare (în premieră mondială) scrisul / abstract. Ora 20: vechii
Egipteni adoptă scrisul / hieroglific. Ora 20:40 - Sumerienii
utilizează scrisul / cuneiform. Ora 21:28 - se dezvoltă
alfabetul. Ora 22:06 - perioada când a trăit Homer / “Ho-mer”
(primul mare poet European / cu toate că era Anatolian).
Imperiul Roman a durat între 22:38 şi 23:01. Abia la 23:37 a
început următoarea revoluţie în comunicare: în lume primul
tipar pe hârtie folosind caractere mobile a fost inventat de
către Chinezul Bi Șeng 972-1051, după 2 secole de la el
Mongolii care au ocupat China comandând diverse tipărituri
pe scară largă (în Europa Medievală abia Johannes Gutenberg
1398-1468 a tipărit Biblia, la Mainz / Germania).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
De atunci, invenţiile s-au succedat tot mai repede:
23:53 - presa tipografică pe aburi, 23:54 - telegraful, 23:55 -
telefonul. Din acel moment a început explozia
comunicaţională: 23:57 - filmul cu sunet, 23:58 - televiziunea
în culori, 23:59 - primul satelit artificial. Ultimele secunde:
comunicaţiile şi computerele converg. Cu alte cuvinte:
Civilizaţia îl dotează pe om cu o tehnică prin care puterea şi
activitatea sa se măresc considerabil, în timp ce natura sa
fundamentală (biologică) nu s-a schimbat. De exemplu,
autorul acestei lucrări face parte din prima generaţie Gherga
care a beneficiat de electricitate acasă de la naştere (poate că
viaţa omenirii fără electricitate - ce a pătruns aproape peste
tot - este acum greu de imaginat: în această lucrare referirile
sunt tocmai la aşa timpuri - la asemenea condiţii, mult diferite
față de cele din prezent - în trecut fiind evident valorificate
energiile din natură, însă sub alte forme); de altfel, autorul e
pe Lumea Asta din vremuri când nu era Internet pe planetă,
telefonia era doar prin cabluri, transportul feroviar era cu
locomotive pe aburi, în România nu exista televiziune în
culori, etc. (în primul deceniu din viață fără apă caldă la
robinet, traversând ierni grele cu foc la soba de teracotă,
arzând cărbuni și lemne).
Apariţia limbajului - ca reper utilizat în expunere - a
fost mecanismul de declanşare culturală, fiind principala
activitate ce a implicat crearea şi manipularea de simboluri;
creierul uman încă determină modul de prelucrare al
sentimentelor şi gândurilor, prin procese intuitive ce definesc
intelectul uman / oamenii de ştiinţă deocamdată nu cunosc
modul prin care semnalele electro-chimice din creier dau
naştere conştiinţei (în istoria omenirii, pionierii conştiinţei au
fost şamanii), căci invenţia limbajului a fost doar catalizatorul
inovaţiilor oferite de gândirea umană într-o acceleraţie tot
mai mărită, modificarea distinctă a ritmului de schimbare
fiind caracteristica intervenţiei omului Modern: Homo
Sapiens (creierul uman continuă să transmită semnale sub
formă de impulsuri electrice timp de circa 37 de ore după
moarte). Aportul părinţilor - formând perechea masculino-
feminină indispensabilă concepţiei - este că tatăl contribuie
cu spiritul iar mama contribuie cu sufletul (e de observat că la
oameni cea mai mică dintre celule e spermatozoidul şi cea
mai mare dintre celule e ovulul); ambii părinţi au deopotrivă
spirit şi suflet, însă participarea lor la facere e împărţită,
pentru oul / embrionul naşterii bărbatul facilitând întâlnirea
355
spiritului uman cu sufletul uman facilitat de femeie (e de
remarcat că dintre toate vieţuitoarele, doar oamenii sunt
capabili de sex stând faţă în faţă). În gama cromatică
asociatei mamei şi tatălui, împreună cu cea a corpului
pruncului (respectiv femininul purpuriu / roşu, masculinul
turcoaz / albastru şi gălbuiul / albul oaselor trupului),
amestecul a dat la extremele spiritului şi sufletului nuanţele
de la violet la roz; lumina paternă se evidenţia în întunericul
matern, relaţia lor fiind de necesitate reciprocă, pentru
punerea în valoare a ambilor faţă de terţa formă: progenitura,
rodul dragostei lor. Din cele mai vechi timpuri, culorile
supreme din viețile oamenilor s-au consacrat identic cu cele
de bază ale spectrului cromatic, anume albastrul împărătesc,
purpuriul regal și auriul princiar (iar acelea sunt redate
nuanțat chiar de către tricolorul Românesc, flamura poporului
Român, al cărui spațiu primordial a fost Raiul). Spiritul
aparţine Cerului iar sufletul aparţine Pământului, “cununia”
lor în trupul omului dând viaţă corpului uman (prin “corpul
vital” / biocâmpul - “dublul” persoanei, format de îmbinarea
energiei sufletului şi forţei spiritului - mai mare decât trupul
fizic, văzut dintotdeauna de cei “fermecați” / “vrăjiți”, care au
dobândit vederea spirituală, aflaţi sub hipnoză, etc., din anul
1939 vizibil uşor prin fotografierea descoperită de soţii
Armeni Kirlian), după moarte spiritul şi sufletul părăsind
trupul fizic, întorcându-se în “Lumea Cealaltă”, fiecare pe
drumul său: spiritul înălţându-se la Cer iar sufletul rămânând
ataşat Gliei (unii presupunând migrarea sufletelor în alte
vieţuitoare, însă fără perechile lor spirituale neputând produce
visatele reîncarnări în alte trupuri); diversitatea umană este
aşa de mare încât până acum n-au existat 2 oameni la fel (mai
mult, prin distrugerea trupului, “dublul” persoanei nu-i poate
supravieţui, căci n-are ce reprezenta / pe Pământ sufletul fără
spirit fiind ca în Cer spiritul fără suflet). La noul-născut,
mama aduce sufletul iar tata aduce spiritul, “cununia” lor
(respectiv cuantumul posibilelor combinaţii suflet-spirit)
depinzând de a treia parte, cea materială a trupului; datorită
tripletei suflet-spirit-trup (condiţionate reciproc), corpul
fiecăruia este unic - chiar şi la gemenii monozigoți fiind
diferit, inclusiv biologic - oamenii în plus faţă de alte
vieţuitoare având raţiune. “Cheia” este suportul genetic, care
permanent permite date noi dar şi păstrează datele acumulate,
în timpul vieţii continuitatea trupului fizic păstrându-se cu
toate că la circa fiecare 7 ani conţinutul său este complet
regenerat cu material biologic nou (aşa după cum a fost
probat ştiinţific, prin înnoirea tuturor celulelor trupului): din
mare vechime, se ştia că oamenii cu mult spirit erau Genii şi
oamenii cu mult suflet erau Mani (Genii erau apropiaţii
Cerului iar Manii erau apropiaţii Geii / Pământului); moartea
însă este ereditară, la momentul decesului fiind separarea
spiritului de suflet, trupul rămânând astfel fără viaţă.
Evidenţele din Siberia - documentate de savanţi din Rusia,
România, ş.a. - sunt că primii şamani din lume erau Gherga;
în plus, similar cum vechii Români aveau termenul de
“gorgoane” pentru “spirite”, antropologul Rus Serghei
Shirokogorov 1887-1939 afirma că şi în timpul său spiritele
şamanilor Tunguşi / Siberieni se numeau Jerga iar în America
Centrală, de exemplu în “zona fantomelor” / “duhurilor” Real
de Catorce 23,41 lat. N, 100,53 long. V din Mexic - unde încă
sunt activi şamanii Guachichil / Huichol - din legendă e ştiut
spiritul protector al minerilor argintari ca El Jergas
(provenienţa nativilor Americani a fost dovedită ca fiind
Siberiană, prin migrarea petrecută în timpul retragerii calotei
glaciare din Emisfera Nordică). Este de ştiut că ochiul - organ
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
al percepţiei vizuale - a fost considerat aproape universal
simbolul percepţiei intelectuale, hinduşii numind ochiul
frontal ca “al treilea ochi” iar eschimoşii desemnând şamanul
cu expresia “cel care are ochi” (la eskimoși / “e-schi-moși” -
oamenii extrem Nordici ai EurAsiei, în Vechea Lume aceia
fiind știuți ca HiperBorei - se poate remarca apropierea de
înțelesul ca “moșii schiurilor”, onomastică rezonând Scit; pe
de altă parte, populația indigenă Nord Americană e Innuită,
onomastică rezonând cu ancestralul An). În “Istoria ideilor şi
credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a observat: “Chiar
înaintea limbajului articulat, vocea omenească era capabilă să
transmită informaţii, ordine sau dorinţe, şi, de asemenea, să
suscite un întreg univers prin exploziile sale sonore, prin
inovaţiile sale fonice. Este destul să ne gândim la creaţiile
fabuloase, paramitologice şi parapoetice dar şi iconografice,
ocazionate de exerciţiile preliminare ale şamanilor
pregătindu-şi călătoria lor extatică sau de repetiţia în timpul
anumitor meditaţii Yoga, implicând în acelaşi timp ritmul
respiraţiei şi vizualizarea ‘silabelor mistice’. Pe măsura
perfecţionării sale, limbajul îşi mărea mijloacele magico-
religioase. Cuvântul pronunţat declanşa o forţă, dificil - dacă
nu imposibil - de anulat; credinţe similare supravieţuiesc încă
în numeroase culturi primitive şi populare”. (Şamanul era
intermediarul mesajelor dintre Lumi - “Asta” şi “Cealaltă” -
dintre oameni şi Zei). Dat fiind acest context, se poate
remarca - la vorbitorii oricărei limbi sau Grai - că rostirea
“Gher-ga” e puternică; este de observat că faza primitivă a
limbajului a fost predominant simbolică (înţelesul simplu
Gher-Ga fiind Cer-Glie), ulterior trecându-se de la natural la
convenţional, hierogamia Cer-Glie = Gher-Ga încheind
celelalte ipostaze Gherga: destinul Gherga s-a datorat şi
amprentei numelui. În anul 2010, cercetătoarea Nataşa
Galche a scris despre “Misterele şamanilor siberieni”:
“Tainicii Munţi Altai formează un tărâm mistic, unde
domnesc puterea şi energia pură a pământului; un tărâm cu
puteri miraculoase. Siberia este un ţinut fascinant, al
contrastelor uimitoare: stepa şi zonele deşertice, taigaua şi
tundra, vaste regiuni muntoase, locuite doar de animale
sălbatice; energiile fantastice ale zonei le poţi simţi în
foşnetul frunzelor, în adierea vântului, în liniştea stepelor
caucaziene, în şopotul fluviilor siberiene. Dar cea mai
potrivită întruchipare a fluidului energetic este dansul ritualic
al şamanilor care trăiesc într-o puternică armonie cu natura.
Şamanul mijloceşte transferul de energie dinspre natură spre
cel care are nevoie. Munţii Altai - în sine - reprezintă acel
vindecător. Unul dintre elementele fundamentale ale
filosofiei şamanice îl reprezintă comuniunea cu forţele
naturii. Şamanismul este sistemul de credinţe al nativilor din
Altai. Siberia este o sursă de înţelepciune străveche, în care
ritualurile şamanice mistice s-au păstrat cu fidelitate, în timp.
Şamanismul siberian datează de peste 40 de milenii şi este o
adevărată tradiţie spirituală, o sursă de fericire şi iubire.
Iniţial, şamanii erau numai vracii din Altai; cu trecerea
timpului însă - şi odată cu dezvoltarea puterilor uimitoare ale
acestei tradiţii - şamanismul s-a răspândit în toate colţurile
lumii. Astăzi, întâlnim forme variate de şamanism atât în
Laponia, cât şi în Africa, ş.a.m.d. Existenţa şamanică este
bazată pe conectarea individuală la ‘spiritele cosmice’.
Şamanii îi ajută pe cei neiniţiaţi să-şi deschidă căi de
comunicare cu acest nivel al cunoaşterii. Se poate afirma că
şamanismul siberian, deşi ancestral, reprezintă ultima treaptă
de explorat a spiritualităţii moderne. Şamanul - sau ‘Kam’,
cum este numit în Altai - intră în contact cu spiritele şi zeii
356
într-o stare modificată a conştiinţei de sine. Slujitorii acestui
cult sunt mesageri între lumea reală şi lumea subtilă, intră în
comuniune cu spiritele naturii, vindecă boli, prezic, etc.
Astfel, practicile şamanice demonstrează o mare diversitate.
În cultura şamanică din Altai, muzica şi incantaţiile imită
sunetele din natură, parcă în încercarea de a realiza o cât mai
perfectă armonie cu universul. Se spune că, indiferent unde s-
ar afla şamanii, folosesc plante care stimulează capacităţile
telepatice. În toate tradiţiile şamanice - fie din Siberia sau din
Africa - intrarea în transă şi întreaga călătorie a şamanului
este ghidată de tobe lovite într-un ritm susţinut, şi de dansul
însoţitor. Există câteva elemente obligatorii pentru a ajunge
şaman. De obicei, puterile şamanului sunt considerate un dar
ereditar, ce se transmite din generaţie în generaţie, fiind
necesară existenţa unui strămoş care a practicat şamanismul.
Se spune că şamanul trebuie să fie ‘însemnat’ de către
divinitate. El are un semn distinct din naştere (de exemplu 6
degete, etc.), o particularitate care îl face diferit fizic faţă de
ceilalţi oameni. Şamanul trebuie să fie capabil să comunice
cu spiritele şi să-şi trimită sufletul în locuri diferite din
Univers. Prin dansul său în jurul focului, prin bătaia tobei
sale, şamanul poate induce celor care asistă o stare hipnotică.
Testele din laborator au dovedit că bătaia tobei poate provoca
schimbări în sistemul nervos central al omului; un şaman îşi
bate toba cu o frecvenţă între 4 şi 7 bătăi pe secundă: acest
ritm coincide cu frecvenţa impulsurilor electrice produse de
creierul uman (undele celebrale - conduse de jocul tobei - şi
dansul în jurul focului, induc visele şi halucinaţiile din starea
de hipnoză sau transă). Şamanul - prin trăirea intensă a
muzicii sale - ajunge în câteva minute într-o stare de transă
(la aceeaşi profunzime se poate ajunge prin meditaţie adâncă
după câteva ore). Până de curând, antropologii au privit
aptitudinile şamanilor doar ca pe o curiozitate, o manifestare
a superstiţiei populare; eficienţa ritualului său nu părea să
prezinte vreun interes. Abia în ultimul timp, cercetătorii
fenomenului şi-au dat seama că magia şamanică nu e o
legendă, ci funcţionează efectiv. Este limpede că în spatele
straniilor ritualuri, compuse din sacrificii de animale, transe şi
cântece foarte ritmate, se ascunde o ştiinţă străveche a
tehnicilor prin care pot fi obţinute efecte magice. Studiile
recente au demonstrat că în timpul procesului de vindecare al
unui bolnav, creierul şamanului şi creierul pacientului încep
să lucreze în acelaşi ritm şi că - prin intermediul sinergiei -
atât starea psihică a bolnavului, cât şi sistemul său imunitar se
pot îmbunătăţi! Prin asemenea experimente s-a demonstrat că
şamanismul nu este doar o credinţă primitivă, ci este o
realitate ştiinţifică!”
Thot Ham Mercur
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Conform şi învățatului Elveţian Daniel LeClerc
1625-1728, care a realizat “Istoria medicinii”, fiul lui Noe,
biblicul Ham - bunicul lui Ghergheseu / după cum a scris
Vechiul Testament în “Facerea” / “Geneza” - echivalat şi cu
biblicul patriarh Eno / Enoh însemnând “Început” iar în
vechime ca Tată / Titan, în Egiptul vechi, adică în Pitah =
“Ţara Pitei” / “Ţara Pâinii”, după cum îşi avea iniţial numele
vechiul Egipt, Ptah fiind Zeul Focului, ca Thot, numit Tăt de
Etiopienii vechi, Hermes de Grecii vechi, Mercur de Romani
(argintului viu, adică “mercurului”, singurului metal lichid,
Armânii îi ziceau “Ghearghiru”, după cum apare şi în
“Dicţionarul armânesc-românesc” editat de Dr. Tache
Papahagi în anul 1963 iar planetei sale - cea mai apropiată de
Soare şi cu cea mai rapidă rotaţie în jurul aceluia - îi erau
asociate păsările cu cântec limpede şi muzical, alunul, etc.),
apoi identificat ca Idrîs de musulmani, ş.a.m.d., avea rolul de
a face fiecare lucru să vibreze “inspirându-se din denumirea
cea mai favorabilă şi din faptul că ea acţiona conform acelui
nume”, după cum apare în capitolul 15 al lucrării “Kore
Kosmou” adică “Virginitatea cosmosului” / “Pupila lumii”;
proto Indo-Europeanul “Tît” pentru “căldură” / “foc” în
vechea Greacă a dus la “Tîto” pentru Titan, “Titân” în Greaca
veche fiind un corp cosmic / un fel de cometă iar “a încălzi” /
“a arde” avea rădăcina proto Indo-Europeană “Gher”, Zeiţa
Artemida având de pildă epitetul Trac “Gherme-titha”,
însemnând “cu ţâţele calde”, “titha” fiind “ţâţe” / “sâni”,
popular Românii utilizând printre termenii frecvenţi din
familie - masculin dar şi muieresc - atât “tată”, cât şi “ţaţă”.
Pitah îmbrățișat de aripile Zeiței Maat
Intonând “Imnul înnoirii”, Hermes anunţa: “Îl voi
cânta pe Creatorul Universului, cel care a statornicit
Pământul şi a suspendat Cerul, a poruncit apei dulci să iasă
din Ocean şi să se răspândească pe pământul locuit şi cel
357
nelocuit, pentru crearea şi hrana oamenilor. Iată ce strigă
omul că-ţi aparţine, prin foc, prin aer, prin pământ, prin
suflare, prin creaturile tale”. (De străvechii Gherghi / Gurgi
erau legate şi cuvinte ca “a curge”, “în jur”, “a jura”, “dulci”,
etc). În “preistorie” (perioada convenţional botezată aşa în
lipsa existenţei scrierii / consemnările fiind tipice timpurilor
botezate ca “istorice”, însă alte dovezi - ce nu-s “scrise” dar
se pot “auzi” din Graiuri ori “vedea” în urme, inclusiv
arheologice - abundă pentru “preistorie”), Cultul Soarelui Ra
era foarte răspândit pe Pământul Ga: invocarea soarelui Ra şi
pământului Ga se făcea prin strigăte - ca să fie auzite de
îndepărtatele şi totodată de măreţele entităţi Ra şi Ga - de
unde verbele “a răgi” şi “a răguşi” / cu “răguşeală”, etc.,
procesul respectiv fiind “ruga”, cu “rug” de spini sau “rug”
de foc (apoi apărând tot ceea ce ţine de “regal”, ca “regat”,
“rege”, “regină”, ori “glorie” / glo-ria, “gură” / gu-ra, ş.a.),
cuvinte evident formate din combinarea Ra-Ga; “gălăgia”
(consonantic G-L-G) s-a suprapus peste rădăcina G-R-G a
Gherghilor. Cei care rugau Gea prin răgete erau “Gea-ragi” /
Gearagi, ştiuţi Româneşte ca Gealaţi: Uriaşii vechii credinţe
în Marea Mumă a Pământului Ga dar şi în Tatăl Ceresc Ra,
vestiţi viteji, pomeniţi şi în miturile diluviene; unele elemente
ale Cultului Soarelui, ca Graiul şi compoziţiile sale inclusiv
colindate, ca Nedeile în Munţi, ca săgetarea norilor întunecați
pentru protejarea strălucirii Cerești, ca dansurile exorcizante -
de vindecare - ale Căluşarilor, ca inscripţionările deosebite /
aparte din grote, de pe locuinţe, haine ori tatuaje sau colaci,
etc., n-au mai fost în practicile obişnuite ale altor popoare din
lume, ceea ce denotă originalitatea şi primordialitatea Ra-
mană (a paleoliticilor din spaţiul de acum al României,
populând plaiurile ca “Oamenii Raiului”) iar asemenea
aspecte nu-s de neglijat, ci de considerat, ca foarte importante
în “citirea” marelui / îndepărtatului trecut.
Dr. Traian Stănciulescu în “Miturile creaţiei” a scris
despre evoluţia limbajului simbolic: “Se cuvine ca o exegeză
minuţioasă asupra genezei cuvântului să cuprindă şi
răspunsul la întrebarea: este cuvântul originar de natură
individuală sau socială? Altfel spus, este el rezultatul unui
‘homo nomenclator’ sau ‘erou civilizator’ care ar fi dăruit
omului de rând cuvântul spre folosinţă ori dimpotrivă este
cuvântul rezultatul unui îndelungat efort colectiv, în care
individul creator de cuvinte şi-a estompat până la pierdere
locul privilegiat? În istoria acestei interogaţii s-au formulat
argumente atât pentru un punct de vedere, cât şi pentru altul.
Cuvântul originar este în egală măsură rezultatul unui act
individual care se socializează şi al unui act social care se
individualizează. Fondul primitiv de cuvinte (numele de
obiecte, fenomene sau procese) s-a născut pe calea
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
mimetismului în diferitele sale variante. Formele simbolice
ale limbajului non-verbal, mai întâi, şi ale celui verbal, mai
apoi, s-au dezvoltat pe fondul deja existent al unei conştiinţe
colective semnificatoare. Psihograma cuvântului prim era
deja o realitate constituită la nivelul grupului. Mecanismul
imitaţiei a fost angajat decisiv în procesul socializării
cuvântului-simbol. Reproducerea imitativă a substratului
sonor / semnificant a devenit un exerciţiu practic cu efecte tot
mai evidente la nivelul grupului prin repetiţie, prin extinderea
comunicării la scara unor grupuri umane tot mai largi şi în
spaţii geografice tot mai ample - în paralel cu creşterea
eficienţei sale - şi prin estomparea la nivelul grupului a
semnificaţiilor originare în acelaşi timp cu dobândirea unor
accepţiuni conotative asociate aceloraşi semnificanţi sonori
(dacă pentru un anume individ cuvântul ‘cer’ era asociat cu
luminozitatea şi căldura soarelui - generându-i o stare de
destindere şi linişte sufletească - altuia îi amintea
atotputernicia furtunii şi deci reacţia de temere, de nelinişte în
faţa naturii cosmice, a necunoscutului): mecanismul a fost de
resemnificare a cuvântului faţă de referenţialele sale, de care
s-a folosit simbolismul cosmogonic / mitic, astfel explicându-
se natura conotativă a limbajului simbolic arhaic. Cu privire
la dialectica natural-convenţional: limbajul predominant
simbolic / motivat din perioada arhaică s-a transformat într-
un limbaj predominant semiotic / nemotivat (transformare
concret dovedită de constatarea că în limbile arhaice
procentajul cuvintelor intrinsec motivate - onomatopeice,
interjective - şi al celor cu simbolism fonetic a fost mult mai
mare decât cel prezent în limbile moderne. Cu privire la
dialectica individual-social: cuvântul a ajuns în procesul
interacţiunii simbolice prin interacţiunea de conţinut
(respectiv prin confruntarea conţinutului expresiilor verbale
vehiculate cu imaginile mentale pre-existente, generate de
realităţi, şi aducerea lor treptată la numitorul comun) şi prin
interacţiunea de formă (rezultând din găsirea expresiei sonore
adecvate unei realităţi anume şi din adaptarea semnificantului
sonor la particularităţile morfo-fiziologice ale membrilor
colectivităţii), cele 2 modalităţi de rafinare a cuvântului fiind
complementare, forma lui finală fiind media acelor prefaceri
de natură sincronică. În această ultimă alternativă, semiotică,
în care semnificaţia prefigurează semnificantul - respectiv
conţinutul prefigurează forma - s-a conturat nevoia regăsirii
începuturilor prin formularea credinţei potrivit căreia: La
început a fost ‘Cuvântul’. Creaţia cosmică prin cuplarea de
tip sexual a asociat 2 principii cosmice generatoare: un
principiu feminin, reprezentând în esenţă matricea receptoare,
substratul-semnificant pentru un principiu masculin
fecundator (conţinut informaţional-semnificat). În această
interpretare, s-au realizat corespondenţele semiotice dintre
masculin şi semnificat pe de o parte, respectiv feminin şi
semnificant pe de altă parte. Practic, printr-o atare hierogamie
cosmică a avut loc fenomenul de geneză al ‘semnului
cosmic’, ca diadă semnificant-semnificat ce a îmbrăcat
numeroase forme particulare, de la cele ale zeităţilor secunde
născute în urma acelei împrejurări, până la apariţia
structurilor cosmice fundamentale ale lumii (stele, lună,
soare, etc). Principiile genitoare ale lumii s-au manifestat sub
forma cuplajului concret definit (cazul perechii Cer-Tată /
Pământ-Mamă), cu regăsirea în motivul androginismului
cosmic, în care ‘semnul cosmogenetic’ pare deja constituit ca
unitate paradoxală a masculinului cu femininul, a
semnificatului cu semnificantul”. (În lume au mai existat şi
alte tipuri de creaţie - din ou, de tip sacrificial, Magică, etc. -
358
însă acelea au fost colaterale, Gherga / Gher-Ga fiind o
creaţie sexuală / erotică, apărând din dragoste / iubire; de
altfel, proto Indo-Europeana “kăr” a fost rădăcina pentru
“drag” iar mult mai târziu a fost o legătură între “Drag” și
“Trac” - după cum a observat și cercetătorul Român Adrian
Bucurescu - în sensul că “Dragae” era înțelesul Antic pentru
“atrăgător”). Despre om, ca “beneficiar al cosmogenezei”,
Dr. Traian Stănciulescu - preşedintele Societăţii Române de
Semiotică - a mai enunţat: “Apariţia fiinţei umane a asociat
demersului creator o conotaţie pragmatică: aceea a modelării
prin voinţă şi putere divină a unui nou tip de receptor, aparent
neangajat în creaţie, dar făcând parte din ea. Corespunzător
tipurilor de antropogonii mitice, omul apare ca un semn, ca
un rezultat al proiectului divin. În calitate de ‘semn’, omul
poate fi definit prin câteva raporturi instituite între
semnificant şi semnificat. Geneza de tip biologic regăseşte, în
esenţă, corespondenţa dintre principiul activ / masculin (cu
semnificaţia genetică a lichidului seminal, cuprinzând
semnificatul fiinţei ce urmează a se naşte) şi principiul pasiv /
feminin, substratul receptor, semnificant absolut
indispensabil naşterii ‘semnului’ care este omul. Naşterea din
ovoid a omului presupune regăsirea aceleiaşi ‘dualităţi
semnificative’ în cuplajul dintre un principiu entropic
nestructurat, semnificant / substrat de tip ‘albuş’, cu un
principiu ordonator, negentropic, de tip ‘gălbenuş’.
Antropogonia prin metamorfoză desfăşoară, în ultimă
instanţă, principiul rezonanţei universale, al holografiei care
face ca partea să se dezvolte în consens cu întregul. Aşa cum
prin informaţia / semnificaţia ADN-ului orice fărâmă din
trupul unei fiinţe îi păstrează mai mult sau mai puţin fidel
imaginea, aşa şi omul născut din trup de zeu va reproduce
‘chipul’ aceluia, printr-un grad anume de asemănare. Creaţia
magică a omului, prin intermediul cuvântului generator se
manifestă sub semnul aceluiaşi principiu. Cuvântul ‘magic’
posedă un conţinut informaţional (semnificat) care este
transferat prin rezonanţa propriului substrat (semnificant
energetic) unui substrat exterior (semnificant substanţial). În
perspectivă cosmogenetică, omul a apărut ca ‘semn al creaţiei
divine’: ‘ceva’ care suplinea ‘altceva’ (voinţa de exterioritate
a divinităţii) şi avea semnificaţie pentru ‘cineva’ (divinitate
mai întâi, omul însuşi mai apoi). Dobândirea conştiinţei de
sine, prin resemnificarea propriei geneze, l-a transformat pe
om în demiurgul unei deveniri tinzând mereu spre sacralizare,
prin asemenea resemnificare orice creaţie umană urmărind
modelul exemplar al creaţiei cosmice: astfel, creaţia umană a
devenit semn al creaţiei divine, pe care a suplinit-o în faţa
conştiinţei profane. Originea sintagmei simbolico-figurative
de tipul Cer / Tată - Pământ / Mamă se află fie în experienţa
comună, obişnuită, fie în cea imaginativ-creatoare, în cea
onirică sau paranormală, individuală sau transindividuală, în
experienţa insolită, neobişnuită, a întâlnirii omului cu
‘semenii întru raţiune’ aparţinând unor ignorate lumi
cosmice”. Cer-Pământ = Gher-Ga a făcut ca Gherga să se
înscrie în acel scenariu ancestral, străbătând viguros
mileniile. Este de remarcat că străvechea rădăcină Sanscrită şi
Indo-Europeană “Bhă” - pentru ceea ce însemna “Lumină”,
respectiv “Cuvânt” - a rămas ca prefixul numirii atât pentru
Bănat / Banat, cât şi pentru Gyagar (India): Bhărat; iar aşa
după cum a anunţat de exemplu Biblia, “la început era
Cuvântul” (Platon enunţând că la început a fost ideea, toţi
Anticii venerând şi lumina), în Sanscrită (“San-scrită” =
“Sfânta scriere”) “bhanati” fiind “a vorbi”, în Armeană “ban”
rămânând cu înţelesul de “cuvânt”, etc. Reluând cu aşa
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
“cheie” / “metodă” ceea ce era “la început”, n-ar fi doar
teritoriile denumite Bhănat / Bănat şi Bhărat / India -
succesoarele imediate ale diluvianului Imperiu Borean /
Atlant, devenite centrele primelor Civilizaţii post-diluviene,
la apus şi la răsărit de Cornul Abundenţei / cealaltă Civilizaţie
diluviană - ci şi semnificaţiile lor ca locuri de “suflet”, căci
dintru începuturi sufletul a fost numit “Ba” (cu înţeles de
“sclipire”): în mare vechime, “coarnele” substituiau “razele”
(prin “corn” fiind de înţeles “rază”, utilizarea substitutului de
“corn” fiind - de-a lungul timpului şi în diverse culturi - în
variate contexte); de exemplu, sub forma Sanscrită Bhautta
era ceea ce autohtonii aveau mai simplu ca Bod pentru Ti-bet
(prefixul “Ti” - Chinez “Po” - însemna “înalt”).
Nu este deloc de neglijat echivalența orientală “B”
pentru “P”: de pildă, ceea ce era “Pa” în Vechea Europă /
adică în apusul Vechii Lumi a ajuns “Ba” în răsăritul Vechii
Lumi. Sufletul Soarelui “Pa-Ra” a ajuns simbolizat prin
organul sexual masculin “Pu-La” (suprapunerea “R”/“L”
fiind de asemenea considerată), concret în Vechea Lume
“pula” - venerată prin Cultul Phalic - reprezentând purul
359
suflet solar: se ridica, strălucea / “stră-lucea” când era la
culme și se calma, în mod similar cu traseul Soarelui Ra pe
Cer (ce zilnic răsare în zori, strălucește / “stră-lucește” la
culme și apune); pe de altă parte, stropitul cu apă - cu mană
sau rouă - de altfel, ploaia fiind dintotdeauna apreciată pentru
roadele ce urmau după ea, simboliza stropirea cu spermă /
dintotdeauna apreciată pentru fertilizarea ce urma după ea.
“Ba-Nat” / “Ba-Anat” era atât sufletul Zeiței A/Nat, cât și
regiunea sfintei A/Nat (“Pa-Nat” / “Pa-Anat”) iar “Bhă-Rat”
egala în pronunție orientală tipică “Phă-Rat”, anume “Sacrul
Regat”, Țara înaltului Soare, binecuvântata Indie aflându-se
la poalele celor mai înalți Munți din lume, acolo unde răsărea
Ra, fiind tărâmul Zeului Luminii Ra. Ulterioara cultură
hindusă din Bhărat / India - cu începutul dezvoltării în
Bazinul Indului / locul Civilizației Ghaggar, Fluviul avându-
şi izvorul în Munţii Karakoram - a reprodus onomastic,
pentru Inzi, prin “In-Du” pe Zeul (“Za” / “Da”) “An”, devenit
acolo “In”: din Epoca Pietrei, trecerea de la Anu’ Vechi la
Anu’ Nou a fost sistematic marcată în “Ba-Anat” / Baanat,
similar fiind şi în Bhărat / “Bhă-Rat”, la început numai în N
Indian, mereu în luna Martie (inclusiv în prezent, oficial Anul
Nou Indian e cel corespunzător calendarului hindus, în Martie
iar în Baanat / Banat - şi în general în spaţiul Român -
Tradiţia Anului Nou celebrat la Mărţişor a fost abandonată
abia în Epoca Modernă, amintirea rămânându-i în colinde /
folclor şi în istorie, învierea naturii primăvara prin apariţia
unui An Nou în locul celui vechi regăsindu-se în străvechea
temă şamanică Siberiană a învierii, atestată mult anterior de
pildă decât timpul când a scris Biblia despre înviere);
conform savantului Român Petru Caraman 1898-1980, de la
început rolul colindătorilor era de mesageri ai fericirii, dânsul
văzând Sud-Estul Europei ca pe o “zonă culturală unitară”
unde se manifestau credinţe religioase de sorginte paleolitică,
cu referire particulară la datina colindatului, ce avea “trăsături
comune la popoarele cele mai diverse de pe spaţiul imens pe
care s-a întins tipul oriental al ei, adică de la Marea Egee şi
din regiunile pontice până la Baltica şi la Marea Albă în
direcţia sud-nord iar de la Adriatica şi munţii Boemiei spre
Ural şi chiar dincolo, în direcţia vest-est”. Despre “Sfânta zi a
Învierii”, Emil Gherga - secretarul de redacție al revistei
“Banatul” - a scris în primăvara anului 1926: “În viața noastră
încărcată cu multe griji mari și mărunte, am ajuns iarăși în
anotimpul cel mai frumos și cel mai poetic. Zilele cumplite
ale iernii au trecut, nelăsând nici o urmă. Pământul acoperit
încă ieri cu zăpadă s-a liberat de această povară silnică pentru
ca să ni se prezinte ochilor noștri obosiți deja de înfățișarea
monotonă a iernii în îmbrăcămintea sa cea nouă. Cerul, cel
până acum întunecat și nepătruns, din cauza norilor ce-l
împresurau, se înseninează, lăsând să pătrundă o dulce rază
de lumină spre pământul dezghețat, pe care apoi să-l
îmbrățișeze ca pe un bun și iubit amic pe care nu l-a văzut
demult. Totul e nou, totul e vesel. Totul se bucură de această
regăsire, de această reînviere a soarelui, care prin puterea sa a
redat nouă viață câmpurilor, făcându-le haine noi și frumoase
dând astfel tuturor lucrurilor un aspect sărbătoresc. E
primăvară. E primăvara primenirii. E primăvara învierii. În
timpul acestei redeșteptări a naturei se ține cel mai frumos
praznic creștinesc, praznicul învierii a Domnului Vieții,
praznicul învierii noastre. Negura deasă ce ne învăluia
sufletele dispare în fața acestei lumini atotputernice. Ghiața
rece a nepăsării ce ținuse în ghiarele sale inimile noastre, se
topește. Întreaga noastră ființă cuprinsă de dragostea de sine,
se încălzește de o iubire nouă, care dă naștere la dorinți
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

necunoscute până acum. Totul se bucură, totul se înveselește

în noi, căci e ziua primenirei noastre sufletești. Să ne iubim în
această zi, să ne privim sincer în ochi față în față, să ne iertăm
greșelile din trecut și să ne regăsim în noi înșine unii pe alții
și astfel să reînviem spre o nouă viață mai curată. Patimile
furtunoase dătătoare de dureri să se potolească, căci e ziua
păcii! Nimic să nu turbure armonia inimelor iar deasupra
noastră în văzduhul luminos să plutească atmosfera împăcării,
căci a sosit Sfânta zi a Învierii”. Dr. Haluk Berkmen (profesor
universitar din Istanbul / Turcia) a scris: “Pentru oamenii din
vechime, soarele era mare divinitate. Soarele era sfânta putere
de după orizont: ziua lumina şi încălzea, fiind simbolul
creatorului vieţii; după ce apunea, animalele sălbatice ieşeau
la vânătoare. Prin urmare, soarele simboliza viaţa, bunătatea
şi protecţia, prezenţa sa fiind confortabilă, îndepărtând
temerile oamenilor timpurii. Orice creatură care se bucura de
soare era apreciată ca având puteri mistice. Păsări ca vulturul
sau animale precum capra erau astfel de vieţuitoare sacre. De
asemenea, munţii - formaţiuni naturale luminate şi încălzite
cel dintâi după răsăritul soarelui - erau de asemenea iubiţi.
Oamenii credeau că puterea caprei se afla în coarnele sale: cu
cât erau mai lungi - şi prin urmare mai răsucite - cu atât
conţineau mai multă putere (erau considerate semne de forţă
şi de energie specială). Toate animalele încornorate au ajuns
să fie considerate sacre iar străvechii lideri au început să
poarte coarne ornamentale pentru a arăta că erau puternici, că
erau încarnările divinităţii solare pe pământ şi puteau
demonstra legăturile mistice (prin ritualuri şi dansuri, în jurul
focurilor - deoarece acelea aveau caracteristicile de forţă
solare, prin intensităţile arderilor lor - focurile ajungând astfel
şi ele sacre). În EurAsia a fost prima slăvire solară din
Vechea Lume (după cum o demonstrează petroglifele)”. La În arealul Carpato-Dunăreano-Pontic n-ar fi deloc
hinduşi şi Sumerieni, coarnele de taur aveau caracter lunar; “deplasată” fuziunea dintre străvechile denumiri pentru
coarnele de berbec aveau caracter solar. În vechile culturi cereasca forţă spirituală “Ma” şi strălucirea “Gher”, în “Ma-
orientale - din India, Iran, etc. - taurul simboliza puterea; în Gher”, înţelesul pentru forţa Ma a lui Garghe fiind Ma-
Vechea Europă taurul era partenerul masculin al Marii Zeițe Garghe = Marte (rădăcina regăsindu-se la moarte, Mărţişor,
Mamă. Martin, Marte, Martie, etc. după ce inițial a fost pentru lună
“Ma-sa”, adică literalmente “sfânta forță spirituală” Ma a
Selenei), lingvistic “T” fiind dovedit că a acoperit “G”. În
cartea “Din istoria formelor de cultură arhaică”, publicată în
anul 1973 de savantul A/Român Gheorghe Muşu, e scris: “În
raza tipului general al zeităţilor anului şi vegetaţiei, cum şi a
reprezentanţilor acestora, apare mai întâi figura zeului Marte,
zeu al vegetaţiei la origini, devenit apoi zeu al războiului,
evoluţie sau bipolaritate pe care am văzut-o la traci şi o găsim
de asemenea la fosta comunitate italo-celtă. El lua înfăţişarea
cuvenită unui zeu al vegetaţiei la sfârşitul anului vechi şi
începutul celui nou, care - în vremea veche - era situat în luna
ce-i poartă numele. Astfel, în fiecare an, în Martie, pe străzile
Romei era dus în procesiune un om îmbrăcat în piei, era lovit
cu lungi nuiele şi alungat din cetate; el era numit ‘bătrânul
Marte’ şi din moment ce respectiva ceremonie avea loc în
ajunul primei luni pline a vechiului an roman (ce începea la 1
Martie), omul îmbrăcat în piei trebuia să înfăţişeze pe Marte
din anul trecut, care era alungat la începutul noului an. Or,
Marte era la origini un zeu al vegetaţiei, nu al războiului. Lui
Marte îi adresau ţăranii romani rugăciunile pentru sporul
grâului şi al viilor, al pomilor roditori şi al păduricilor; pe
deasupra - pentru ocrotirea turmelor - fermierii îi aduceau
sacrificii lui Marte sub numele său: de Marte al pădurii ‘Mars
Silvanus’. Numele lui Marte, din fondul egeean, îl arată ca un
Kouros, ca ‘Tânărul’, cel plin de vigoare, cum era şi zeul
360
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
războiului Ares ‘Ma-mertos’ (‘descendent’ din Marte); Marte
personifica pregnant notele şi înfăţişările atribuite tânărului
ca zeu al războiului, succesiunea pentru funcţia de ‘rege al
dumbrăvii’ fiind prin luptă şi omor: titlul său de rege al
pădurii indica în mod clar caracterul silvestru al zeităţii pe
care o servea şi - deoarece putea fi atacat doar de acela care
ar fi smuls creanga unui anumit copac consacrat - se putea
spune că propria sa viaţă era legată de cea a copacului”. În
studiul “Din mitologia tracilor” publicat în anul 1982 de
acelaşi savant A/Român Gheorghe Muşu, stă scris: “Marte, la
origini divinitate a vegetaţiei noi din primăvară, care de aceea
da şi numele lunii respective - cea dintâi - se relevează ca
atare şi prin numirea sa, cu înţelesul corespunzător, ‘Tânărul’,
trecând apoi şi în ipostazierea de la capătul opus, al vegetaţiei
pierite în iarnă - ca ‘Bătrânul Marte’ - alungat ritual la
începutul noului ciclu, din primăvară; din stadiul primar, cu
cele 2 faze ‘ortodoxe’ de la ‘capătul de jos şi de sus’ al
istoriei sacre a zeităţii s-a ridicat apoi acea zeitate a
războiului”. De altfel, la Gherdap - pe malul Bănăţean,
regiune posibil asimilată şi ca “Lumea Cealaltă” - au rămas
reprezentările cultice ale morţii, Grec având numele de
Thanatos / în stranie rezonanţă mai ales cu “Bhanatos”, cu
echivalenţa Orcus / Horkos şi care Latin se numea Mors
(părinţii săi erau Noaptea şi Întunericul, fratele său era
Hypnos / Somnus iar surorile sale erau Kerele, patronând
morţile violente); în anul 1913, academicianul Român Vasile
Pârvan a descris înfăţişarea sa Antică din Zernesium /
Orşova: “Geniul morţii - sau cu numele propriu Thanatos - e
ca de obicei cu picioarele încrucişate, sprijinindu-se în somn
(ochii îi sunt închişi) pe o torţă mare plecată cu flacăra spre
pământ”.
Thanat în Banat
361
La începutul secolului VI î.C., poetul Stesichorus
din “Grecia Magna” / Sudul Italiei le numea pe Kere ca
Gherghine / Telkine (Eustațiu le-a identificat de sorginte
Curetă din Creta / Aeria iar Sf. Isidor - din Sudul Regatului
Spaniei - în “Etimologii” 14:16 a scris despre Aeria / Creta că
era denumită astfel după un Curet: în fruntea Curetă a fost
legendarul rege Gargo, un semi-zeu / în Vechea Lume, Gargo
= Gargo-ris / Gargoris era știut ca primul rege căruia i s-a
putut atribui producerea mierii; Anticul Pausania 8:2 a scris
că în Vechea Lume “cei din rasa Curetă au fost primii
olimpici”). În “Inteligenţa materiei” din anul 2009, Dr.
Dumitru Dulcan a enunţat: “Eros şi Thanatos, sexualitatea şi
moartea. Iată 2 termeni aproape antonimici. Foarte probabil,
condiţiile de mediu au cerut pentru supravieţuire indivizi mai
adaptaţi, capabili de răspunsuri noi în faţa vieţii. Astfel de
indivizi nu puteau să apară decât din 2 surse ereditare diferite.
Şi atunci a apărut sexualitatea şi - odată cu ea - moartea.
Moartea a fost preţul plătit pentru sexualitate. Iată de ce -
simbolic vorbind - Eros şi Thanatos au fost creaţi odată, de ce
plăcerea nu poate exclude durerea, de ce spectacolul lumii la
care asistăm astăzi nu ar fi fost posibil fără ca Adam şi Eva să
părăsească raiul nemuririi. 2 indivizi diferiţi ca zestre
genetică vor genera pe un al treilea, care nu va mai fi identic
cu părinţii săi. Împlinindu-şi ‘visul’, trec în nefiinţă. De acum
lumea, cu diversitatea de forme care îi conferă măreţia,
ineditul şi atracţia, îşi va lua zborul. Omul însuşi - ca una din
formele acestei lumi - îşi datorează existenţa acestui ‘păcat
originar’, ca să folosim expresia atât de mult comentată.
Inversând datele problemei, putem să raţionăm şi altfel. Dacă
prin moarte s-a ajuns la evoluţie şi prin ea la om, atunci se
poate spune că la baza vieţii noastre ca fiinţe evoluate, la baza
civilizaţiei, culturii şi gândirii stă fenomenul morţii. Naşterea
şi moartea devin cei 2 poli între care pendulează întreaga
noastră biologie. Ambii poli devin sursă de creaţie. În
afirmaţia şi negaţia lor este încrustată toată existenţa lumii
vii. Cu excepţia gândirii umane care încoronează opera
evoluţiei pe Terra, sexualitatea ne apare ca fenomenul cel mai
frapant din universul viu. Dacă găsim că este normal ca în
acelaşi organism 2 funcţii diferite să fie coordonate în
vederea împlinirii unui singur scop, în sexualitate ne apar 2
organisme separate care trebuie să coopereze în vederea unui
scop unic. Ce mister le cheamă? Oricât ni s-ar părea de
suficientă explicaţia instinctelor, trebuie să recunoaştem
subtilitatea înţelepciunii pusă de natură în ele. Nici un instinct
nu dezlănţuie atâtea forţe, nu se foloseşte de o recuzită aşa
bogată în manifestări şi nu rămâne atât de orb în faţa raţiunii.
O incursiune sumară în istoria sexualităţii lasă impresia că
natura a făcut risipă de materie creând o aşa de mare
diversitate de vehicule pentru organele de reproducere când -
fiziologic vorbind - nu era nevoie decât de un testicul şi un
ovar. Aceste 2 organe conţin în sine toată magia lumii, atrasă
fără încetare de misterul actului erotic. Ele sunt expresia
polarităţii sublimate prin plusul şi minusul care definesc
materia în univers. De la particula elementară din adâncul
materiei şi până la organismele vii, pe căile neumblate ale
galaxiilor sau în corola diafană a florilor, pretutindeni plusul
îşi caută minusul întreţinând mişcarea, existenţa, viaţa. Pentru
acest motiv, sexualitatea conţine adunate în sine toate
contrarietăţile lumii: mister şi amăgire, măreţie şi slăbiciune,
pasivitate şi pasiune, atracţie şi repulsie, facere şi desfacere,
într-un cuvânt întreaga tramă a creaţiei. De aceea,
sexualitatea rămâne funcţia în care biologia a investit cel mai
mare capital şi a creat cele mai neaşteptate forme de
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

manifestare. Satisfacerea instinctelor oferă omului o

gratificaţie, dar nici unul nu angajează o trăire psihică de o
asemenea complexitate şi profunzime. Omul este singura
fiinţă care depăşeşte rolul pur biologic al sexualităţii, pentru
că el este singura fiinţă capabilă să creeze în afara esteticii
naturale o estetică a sa, proprie. Îşi transfigurează în tot ceea
ce înseamnă artă, bucuria dragostei, care pentru om devine o
emanaţie înnobilată, a actului procreativ şi nu o simplă
funcţie de reproducere. Valenţele sale fizice sunt transformate
în valenţe afective cu adânci implicaţii psihologice. Erosul
devine pentru om împlinire, sete de unitate, de desăvârşire, de
infinit, de sens, de supremă exaltare. De aceea prin dragoste
sunt puse în acţiune toate resorturile omeneşti, de aceea o
astfel de trăire ne angajează atât de mult fiinţa, transmiţând
fiorii săi până în ultima noastră celulă. Ca orice act fiziologic,
şi actul erotic se desfăşoară în baza unui ‘program’, a cărui
declanşare necesită o serie de semnale. Aici natura n-a făcut
economie nici de mijloace, nici de inteligenţă. Aria stimulilor
erotici la om este mult mai extinsă decât la alte vieţuitoare,
pentru că în erotismul uman este adânc implicată sfera sa
afectiv-voliţională. Aici rolul de a atrage îl are femeia. De
aceea, ea este mult mai înzestrată cu ‘semnale erotice’ decât
bărbatul. Există fireşte o gamă largă de nuanţări, de la
bărbatul cel mai ‘Marte’ până la femeia cea mai ‘Venus’, care
- în ciuda faptului că se caută - numai arareori se găsesc în
limitele idealului hrănit în adâncurile subconştientului.
Acceptăm ca pe o axiomă ideea că naşterea şi moartea se
înscriu în ordinea naturală a lucrurilor. Şi totuşi de ce
moartea? De ce într-o lume care este infinită ca întindere tot
ceea ce există are o durată finită?” Onomastici străvechi ca
Anat și Thanat ori toponimii ca Banat și Anatolia, ş.a. -
folosite şi în prezent, la începutul mileniului III - nu înseamnă
că-s recente istoric, denumirile desigur fixându-se datorită
folosirilor îndelungate, milenare (de exemplu, presupunerile
de gen nefiind frânate prin atestări doar Medievale - ca aceea
pentru Banat din mileniul I, când în Banat fixarea cuvântului
a fost de prima scriere din lume în mileniul VI î.C., cu
elemente precursoare Atlante în mileniul VII î.C. la Gherdap
- şi nici de lipsa vreunor atestări explicite directe despre Dr. Ion Ghinoiu a scris în anul 1999 (cu referire şi la
Banat din preistorie, ci alimentate prin deduceri, de obiceiurile Ţinutului Almăjului din Banat - străbătut de Nera,
circumstanţele contextuale, mai mult sau mai puţin indirecte, Râu paralel cu Timişul, izvorând din Munţii Semenic /
ș.a.m.d.): denumirea Banat n-a apărut brusc doar în Evul cândva sub dominare șamanică şi curgând în Dunăre -
Mediu - când a fost larg consemnată - ci aşa ceva îşi avea numele de “Al-măj“ / “Al-moş” reproducând particula de
fundamentul mult mai vechi (similar cum s-au conservat o sfinţenie “Al” şi pe cea de vechime “moş”, zona ca atare fiind
mulţime de toponimii străvechi chiar în Banat ori în jurul său a “Sfântului moş”): “Sensul vechi al cuvântului ‘nuntă’ era
iar tocmai cu numele regiunii să nu se petreacă la fel, ar putea cel de împerechere în vederea procreerii. Este posibil ca actul
părea chiar ciudat, aparte de context). Așa cum Râul Timiș nupţial petrecut în văzul tuturor să fi fost preluat, într-un
curge în Fluviul Dunărea și în urmă cu milenii Râul Tamos târziu, de substitute divine, paralel cu dezvoltarea
curgea în Fluviul Po-Tamos; confluența lor este în Banat sentimentului de pudicitate. Bătutul parului pentru
(fosta regiune de suflet a Mamei Anat, partenera Tatălui An, întemeierea adăpostului, ca de altfel şi primele invenţii
la întâlnirea celor 2 ape curgătoare până la sfârșitul secolului tehnologice (aprinderea focului prin frecarea lemnelor,
XVII fiind cetatea Gradiscea), areal unde era celebrată semănatul cu parul, zdrobitul seminţelor cu maiul în piuă,
logodna patronilor Zei cu Mărţişoare: o particularitate etc.) îşi au originea la limita dintre natură şi cultură, în
existentă în lume nu altundeva decât doar pe Valea Dunării reflexologia şi mişcarea de dute-vino a actului sexual.
inferioare (Mărţişoare există şi acum de 1 Martie, dată când Structura ceremonialului nupţial aminteşte de o posibilă
în vechime se sărbătoarea Anul Nou, anume festivitatea iniţiere sexuală a tinerilor de către naşi, reprezentanţi ai
logodirii Marii Mame cu Tatăl An, cununia lor fiind marcată strămoşilor în linie paternă, practică atestată până târziu la
în 21 Martie - la echinocţiul de primăvară - când ziua unele societăţi arhaice. Nunta - denumire înrudită cu naşii, nu
egalează noaptea). cu mirii - dezbrăcarea mărului împodobit de către naş,
obiceiul atestat în Ţinutul Almăjului ca mireasa să nu doarmă
în prima noapte cu mirele, folclorul erotic, în special
strigăturile de nuntă referitoare la naş şi fină, la naşă şi fin,
362
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
precum şi strigăturile aluzive la cumetrii şi zicalele populare
(‘Naşul vede întâi p... miresei’, ‘Înaintea ginerelui trece
naşul’, ‘O dată vede naşul p… finei’) ridică problema
controversată a iniţierii finilor de către naşi în vederea
procreerii. Instituţia năşiei ne trimite dincolo de semnificaţia
creştină a termenului - unde Biserica îi consideră pe naşi
părinţi spirituali ai finilor - la bărbatul cel mai în vârstă, la
‘tatăl’ sau strămoşul neamului, la conducătorul care îşi
manifesta (direct sau prin diferite substitute) rolul fecundator
al femeilor. Consecinţele creatoare ale actului nupţial se ţin
lanţ: întemeiază la nuntă un adăpost geomorf, ‘casa copilului’
locuită de Omul-Ou în viaţa intrauterină (pre-existenţa) şi la
naştere un adăpost antropomorf, trupul / Omul-trestie în viaţa
extrauterină (existenţa). Alaiul mirelui în drum spre mireasă e
asemuit cu vânătoarea rituală, specifică şi altor ceremonii de
aflare a locului favorabil pentru adăpost. Foarte interesant
este obiceiul consemnat în unele sate ardelene de a pune la
poarta miresei, într-o prăjină înaltă, o oală cu cenuşă ce
trebuia spartă de mire prin aruncarea băţului; în sudul ţării,
prăjina a fost înlocuită cu un stâlp din vârful căruia mirele -
dovedind bărbăţie şi cutezanţă - trebuia să coboare colacul.
Oala umplută cu cenuşă din vârful prăjinii era substitutul
fiarei a cărei moarte violentă întemeia un nou ciclu uman, aşa
cum moartea măştii Turcii / Cerbului la Crăciun întemeia un
nou ciclu calendaristic. Anul de o duzină de luni şi veacul de
om de câteva decenii erau personificări ale timpului. Oala -
substitut al fiarei - trebuia cu orice preţ omorâtă / spartă de
împărat sau de suita sa, după care alaiul nupţial al mirelui era
lăsat să pătrundă în spaţiul sacru de întemeiere, curtea
miresei. Acolo, în spaţiul matrilocal, amintire a societăţii
neolitice matriarhale, nu în spaţiul patrilocal al societăţii
patriarhale indo-europene, se desfăşurau cele mai interesante
acte magice de întemeiere a casei copilului, numite - generic -
‘cererea miresei’ în interiorul Carpaţilor şi ‘colăcăria’ în
exteriorul Carpaţilor (consacrarea divină a mirilor şi iniţierea
lor sexuală prin împerecherea substitutelor sacre). Pot fi
formulate 2 ipoteze: dacă spaţiul carpato-danubiano-pontic a
fost neîntrerupt locuit, atunci cultura populară ar trebui să
confirme prin analogii sau să infirme prin lipsa lor
descoperirile arheologice referitoare la viaţa religioasă a
vechilor europeni în general şi la credinţa în Zeiţa Pasăre
neolitică în special; dacă asocierea imaginii universului cu
oul era numitorul comun al mitologiilor lumii, este de
presupus că vieţuitoarea care se naşte din ou şi crează ea
însăşi oul - pasărea - să fi reprezentat marea divinitate a
vechilor europeni, cea care dădea şi lua viaţa, aşa cum în
folclorul românesc barza, pasăre de baltă, aducea pe înţelesul
oricui, prunci la naştere iar gaia, pasăre de pradă, îşi
revendica pe înţelesul oricui, morţii. Spre deosebire de zeii
civilizaţiei clasice greco-romane care încă din Antichitate au
intrat într-un proces de disoluţie, zeii civilizaţiei carpatice
continuă să-şi facă apariţia în peisajul românesc: ei au zile de
celebrare în calendarul popular, sunt invocaţi să dezlege
ploile (Paparuda, Caloianul), li se jertfesc animale (porcul la
Crăciun, mielul la Sângiorz), să afle ursita (Maica Precesta),
ş.a.; substitutele lor zoomorfe (Căluşul, Capra, Cerbul, Turca)
se nasc, se desfată şi mor, împreună cu timpul cu care se
confundă, asistate de anturajele lor divine - cete de fecioare
sau de feciori - la marile sărbători sezoniere. Oamenii le
admiră nu numai frumuseţea şi dansul lor fără egal, ci şi
glasul imitat de diferite instrumente preistorice: toaca de
lemn, buhaiul la Crăciun, surla la Paşti, ş.a. Dar ceea ce
surprinde cu adevărat pe cercetător este păstrarea amintirii
363
Zeiţei Pasăre neolitice - Gaia - de la care pornesc arborii
genealogici ai mai multor zei şi mitologii indo-europene”.
“Ta-mos” / “Ga-mos” era “bătrâna Ga” (în vechea
Greacă, prin “Gamos” era numită şi “nunta”): cu timpul, “G”
s-a schimbat în “T”, prefixul “po” a dus la “tamos” /
“gamos”, fiind vechea particulă a sfinţeniei (“din moşi” /
adică din timpul străvechi al moşilor); înţelesul Grec de
“Râu” pentru “potamos” era astfel conectat Sacrei Ga din
vechime, fiind utilizat pentru apa curgătoare ce o uda.
“Okeanos potamos” folosit pentru Dunăre preciza că era şi
“Fluviul lui Okean” / Zeul apelor dulci; “potamoi” era de
pildă şi Scamandru / Meandrul Negru, Râul izvorând în
Gargarus - explorat temeinic în anul 1801 de către Dr. David
Clarke - la gura căruia a fost Troia (unde cercetătorul German
Paul Schliemann - nepot al celui care i-a descoperit citadela -
ar fi afirmat în anul 1912 că erau păstrate unele relicve
Atlante) iar Phrygienii / Frigienii foloseau Matoas pentru
Dunăre. Pe malul răsăritean al Dardanelelor - Strâmtoare
lungă de 61 km și lată de 1-6 km, prin care apa curge în
ambele direcții, curentul de la suprafață fiind dinspre
Marmara spre Mediterana iar curentul adânc, mai rece și mai
sărat, fiind invers - începe Anatolia, marea Peninsulă a fiului
lui An, Atlas (de unde și onomastica “An-Atlas” / “An-
Atolia”) pentru ceea ce e știută ca “Asia Mică”; la sfârșitul
paleoliticului (în Epoca Pietrei) a fost tărâm Atlant - al Zeului
Atlas / “A-Tlas” - iar apoi, în perioada succesoare a Epocii
Pietrei, anume în Epoca Bronzului, acolo a fost Troas / Troia,
un Regat prosper Maritim, foarte avansat pentru timpul său,
presupus ca succesor al Maritimei stăpâniri Atlante: așadar,
nu doar onomastic a existat asemănarea dintre “A-Tlas” și
”Troas” - prin rotacizarea frecvent practicată în vechime, pe
baza echivalenței consonantice “L”/“R”, protetica vocală “A”
fiind obișnuit folosită în areal - ci și contextual, transmițându-
se din timpuri străvechi multe similitudini Atlante în Troia
(asemănări transmise acolo la fel ca și cele neolitice în
Bazinul Dunării / Bazinul celui mai apropiat Fluviu). Despre
rotacizare - fenomen tipic rârăiților Pelasgi, așa cum au
constatat paleo-lingviștii - se poate observa că unii Români,
care la vârste mici ar zice “ael culat” la “aer curat”, ajung
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
practic pe măsura exersării practice în timpul creșterii să-și
corecteze pronunția pentru redarea cuvintelor originale; e de
remarcat că inclusiv în prezent orientalii extremi - printre
care majoritari sunt Chinezii, cei vechi respectând totemic
câinele, similar cu Chunii / onomasticile lor de altfel
înrădăcinându-se - au dificultăți în pronunțarea “R”, în loc
rostind “L”, astfel încât la ei Gherga ar fi Ghelga: în EurAsia
inclusiv azi calchierea “L” peste “R” este răsăriteană iar
fenomenul invers, adică rotacismul - anume “R” peste “L” -
este frecvent apusean. În regiunea mărginită la apus de Râul
“Ti-sa” / Tisa ce curge în Dunăre / Po-Tamos, Râul “Ti-miş”
/ Timiş - cel mai lung al Banatului - poate fi văzut ca apropiat
de Ta-mos / Ga-mos (ca al “bătrânei Ga”, a cărei regiune de
suflet o străbate), curgând în Po-Tamos / Dunăre, sacrul
Fluviu al vechii Ga; corespunzător “Dicţionarului etimologic
toponimic” din anul 1980 al Maghiarului Kiss Lajos, la
venirea Slavilor în Banat, Timiş / “Ti-miş” se numea Tamiş /
“Ta-miş” - o denumire nu prea îndepărtată de “Ta-mos” /
Tamos - Ungurii apoi, când au venit, numindu-l Temes / “Te-
mes” (anterior, Romanii au preluat pentru Bazinul Timiş
termenul Trac de Tibis / “Ti-bis”, ce însă era folosit pentru
“loc mlăştinos”). Etimologia regiunii “Ba-Anat” / Banat - ca
şi a Anatoliei - poate fi legată foarte bine de consoarta Zeului
An, în Orientul Apropiat ea păstrându-şi numele Anat până în
Antichitate: timp de multe milenii, Marea Zeiţă a fost adorată
aproape pretutindeni în Vechea Lume; religia Marii Mame
Anat a fost atestată ca foarte puternică în Anatolia - marea
Peninsulă dintre Pont şi Mediterana patronată de Marea Zeiţă
Mamă / pe lângă artefacte, inclusiv denumirea fiind elocventă
- dar şi în Bhănat / Banat, regiune care poate să fi fost cea de
suflet (“Bhă”/“Ba”) al lui Anat = “Ba-Anat” / Baanat.
Cuvântul - adică lumina sau porunca Marii Mame - a fost
scris pentru întâia dată în lume în Bhănat, regiunea sufletului
Zeiţei Anat (adică în “Ba-Anat” / Banaat = Banat), la apus de
Anatolia / “Anat-olia”; s-ar putea observa - la “Anat-olia” -
că “Olia” / “Olga” a fost diminutivul pentru Helga / Gherga
(cu atestare în multe limbi vechi, la unele în uz până azi).
Este poate relevantă şi o menţiune din “Cartea lui Enoh”
69:12 (patriarhul pre-diluvian echivalat de savanţi cu Hermes,
care a descris amănunţit legăturile sale cu îngerii - inclusiv
călătoria în cer împreună cu ei - în mod mult mai amplu decât
a făcut-o apoi literatura biblică despre îngeri): “Din acel
moment, nu m-am dus în mijlocul pruncilor oamenilor, însă
m-am aşezat între 2 spirite, între Nord şi Vest, unde îngerii
primiseră corzi să măsoare locul rezervat drepţilor şi
aleşilor”; e de remarcat că în vechiul Egipt, pentru “prunc” se
folosea termenul “kherd”. Locul sacru - Raiul unde creşteau
copacii drepţilor - a fost menţionat de călătorul Eno - Enoh /
Hermes - ca situat “în zona apuseană, la marginea lumii, unde
începea Cerul” (ţinând cont de provenienţa sa orientală -
perspectiva descrisă de Enoh / Hermes înţelegându-se dinspre
zona dintre Phiaro / Nil şi Phrat / Eufrat - primul loc ce se
încadra la “apus” era Potamos / Dunărea, a cărei Vale într-
adevăr era la marginea Vechii Lumi, locație “unde începea
Cerul”, Banat în susul Dunării / la Nord de Gherdap putând fi
“locul rezervat drepţilor şi aleşilor” măsurat de îngeri, ca
fiind cel de suflet / “Ba” al divinei Anat = “Ba-Anat” /
Banat). Despre prezențele pre-diluvienilor cheru-vimi / îngeri
Grigori = Gregori ori despre arhanghelul Gavriil / Gabriel sau
despre alte apariții timpurii documentate de Gherghi cerești,
sunt necesare de considerat că au fost cert anterioare
Potopului biblic (din mileniul IV î.C.): atestările au fost din
Epoca Pietrei, sigure din neolitic / Era de Argint - cele mai
364
vechi mențiuni însă coborând din paleolitic / Era de Aur,
adică precedând și primul Potop / cel de la sfârșitul
glaciațiunii - ceea ce se corelează cu existența Raiului în
paleolitic (adică în Era de Aur, după cum se știe larg
universal). Schiţa următoare - realizată în anul 2010 de
cercetătorii Neus Isern şi Joaquim Fort de la Universitatea
Catalană din Girona 41,59 lat. N, 2,49 long. E - prezintă valul
migraţional SE-NV din Europa la sfârşitul Epocii Pietrei:
De altfel, spre NV - locul unde a ajuns Hermes /
Enoh prin excursul descris - era şi direcţia principală de
migrare a oamenilor, din Orientul Epocii Pietrei (aflat în SE):
opţiunile celor din Cornul Abundenţei / Semiluna Fertilă au
fost sistematice pentru Raiul Nordic, al Hiperboreilor /
populat de călătorii = nomazii Pelasgi, în ceea ce a fost
Europeanul Imperiu Atlant (după cum - de altfel - este și larg
documentat). Nu se știe în ce limbaj pre-diluvian a fost
realizată inițial “Cartea lui Enoh” - ori “Cartea lui Hermes” /
adică scrisă de “G/Her-moș” - se cunosc doar copiile Antice
(se știe că Eno / An - “moș Ene” sau Anu’ la stră-Români dar
și la Sumerieni - era “moșul Cerului” = cea mai mare
divinitate a panteonului); mormonii consideră că fratele pre-
diluvianului Enoh a fost Ghilga (notat Gilgah, pronunțat
“Gĭl´gä”). Un termen oriental utilizat în Vechea Lume -
inclus și în lucrarea “Originea Gherga” - pentru “umbre” /
“Uriași” a fost “Rephaim”; în arealul Raiului - actuala
Românie - au fost localizați Munții “Riphaei”, străbătuți de
Dunăre (Fluviul străpunge Carpații la Gherdap - în S
Banatului - acolo râpele defileului impresionând): vechii
Greci - ca Gherghinul Anatolian Hesiod în “Teogonia” -
localizau Infernul, plin de “umbrele” celor ajunși cu pluta /
piroga pe Lumea “Cealaltă” / Lumea “de Dincolo”, lângă
Okean (iar Dunărea era echivalată cu Okeanos). Privind
Infernul - plasat în subteran de către vechii Greci, cu intrări
prin întunericul peșterilor dintre Muntele Olimp și Munții
Carpați - s-a ajuns la împărțirea în Gargar / Tartar = Lumea
“Cealaltă” și în Lumea “de Dincolo”, o parte a interiorului
Pământului de unde nu se mai întoarcea nimeni, patronată de
fratele geamăn al Zeiței Glauca, Horkos / Hades, zis “Plut-
On” / Pluton (însemnând “Plutașul”): amândoi gemenii -
Glauca și Horkos - erau pruncii lui Crăciun (Cronos în
Greacă); plecarea unui mort din Lumea “Asta” se făcea
plutind cu barca pilotată de Charon = luntrașul / vâslașul
Infernului (la nenumărați oameni fiind necesare multe plute /
pirogi, de la “a pluti” derivând și cuvântul “flota”). Se poate
observa că după Războiul Troian, Caria a fost principala
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
destinație a Dorianilor din Bazinul Dunării inferioare:
“Întoarcerea Heraclizilor” - documentată atât de către autorii
Antici, cât și de către arheologii Moderni - în Caria = “Țara
Gherghiților” a avut finalitatea cea mai remarcabilă (de
exemplu, stilul arhitectural Doric - înaintea celui Ionic și
celui Corintic - așa a apărut); de aceea apar influențe stră-
Române în Graiul Grec vechi (pe lângă faptul că și mulți
Anatolieni au întreținut relații cu cei din Bazinul Dunării
inferioare timpi îndelungați, atât înainte, cât și după Războiul
Troian). Este de știut că Zeus - care era fratele mai mic al
Zeului Pluton, adică al lui Hades / “Ha-des” = “Zeul Hău” -
avea epitetul “Horkios”, fiindcă era patronul jurămintelor și îi
pedepsea pe mincinoși (epitetul “Horkios” al lui Zeus era pe
lângă cel referitor la patronarea agricolă Ζεύς Γεωργός =
Zeus “Gheorgos”); de exemplu, Anticul geograf Anatolian
Pausania 5:24 - Carian originar din Bazinul Meandrului, de
lângă Sanctuarul Gherga - a scris: “Pentru cei nedrepți,
statuia lui Zeus din Sala de Consiliu a Sanctuarului Olimpia e
cea mai înfricoșătoare dintre toate. El e numit Horkios și are
câte un fulger în fiecare mână”.
În România, frecvența cea mai mare a fulgerelor este înspre
SV (conform meteorologilor Bogdan Antonescu și Sorin
Burcea, 2010)
Epitetul “Gheorgos” la Greci avea înțelesul de
“Fertilizator” - “Gospodar” / “Grădinar” - și era al lui Zeus la
sfârșit de an, când se sărbătoreau recoltele strânse pentru
iernare (celebrarea era fixată în “Maimakterion”, luna din
calendarul Grec corespunzând lui Decembrie - ce preceda
cele 2 luni de iarnă ale lui Anax / Poseidon - având
echivalentul în calendarul lunar Celt / Kelt ca “Gort”). În
Canaan au existat înalții Refaimi, menționați de Vechiul
Testament împreună cu Ghergheseii ca fiind acolo anteriori
Evreilor, chiar înrudiți cu Uriașii Nefilimi (aceia de altfel
fiind numiți Ghergasi sau Evreiește ca Anak, însemnând
Uriași); textele biblice - ca de pildă Isaia 14:9, Iov 26:5, etc. -
au notat “umbrele” răposaților ca “Rephaim” (răposații
putând foarte bine fi atât în râpele “Riphaei” - chiar lângă
Gherganii din Banat / Baanat - cât și în Ținutul Argob din
Canaan, unde au fost localizați Refaimii, lângă Gheșuriții /
Ghergheseii care aveau forturi acolo). Pe de altă parte, de
pildă la limita Nordică a Canaanului / Chatti - “Țara Kheti” -
de exemplu în Ugarit / Syria, port la Marea Mediterană, sora
şi iubita Marelui Zeu Ba’al era Anat: virgina ştiută din adâncă
vechime ca “progenitoarea oamenilor”, mare războinică (în
365
Canaan, Anat fiind - conform şi profesorului Jon Day de la
Universitatea Britanică Oxford în anul 2002 - tocmai soţia lui
Iahve / Dumnezeu). În Mesopotamia / iniţial numită
Ghiengar, cultul ei era răspândit ca soţia lui Anu iar în
capitala Gherganiei / din Sudul Caspic, “Doamna Apelor”
Anahit - Zeiţa Anat alintat fiind astfel numită acolo, la fel ca
şi în Caucaz / la stră-Români fiind atestat cu rădăcini
neolitice înruditul termen “înot” cu Anat - avea la un moment
dat cel mai grozav Sanctuar din Vechea Lume (după cum a
scris - printre alţii - inclusiv Polybius, în secolul II î.C).
Zoroaștrii - care aveau principala liturghie “Yasna” în zori -
ofereau ritualic rouă / apă zicând că era mai bună ca focul,
ceremonia fiind “apae zaothra”, însoțită de recitări durând
peste o oră: apei sfințite îi ziceau “apas” (în Sanscrita Vedică
denumirea era identică), consacrând-o divinității Apas /
Aban, alintată Anahita = Anat; Dr. Herman Lommel -
profesor universitar German de studii Indo-Europene - a
echivalat-o pe Anahit cu Saraswati (în Sanscrită însemnând
“Cea care posedă apele”). “Ba-Anat” / Baanat ca “Sufletul
Anat” pentru Bhănat / Banat era adecvat ca numele regiunii,
unde Marea Mamă a fost venerată la superlativ în Epoca
Pietrei: Sanctuarul Marii Zeiţe Mamă de la Parţa / judeţul
Timiş - de pe malul drept al Râului Timiș din Banat - e cel
mai vechi din Europa iar la Gherdap / Porţile de Fier, urmele
arheologice ale divinizării sale au rămas chiar ca anterioare;
se pare că Banat / “Ba-Anat” era regiunea de suflet a Zeiței
Anat. La Români, verbul a “bea” a apărut ca acţiunea
stingerii setei sufleteşti (cu derivare din denumirea Ba); mai
degrabă decât doar simplul “suflet”, în “Ba” era cuprinsă
forţa psihică a fiinţei umane, supravieţuind morţii. În
“Dicţionar de simboluri” stă scris: “Contemplarea scheletului
de către şamani era un fel de întoarcere la starea primordială
prin despuierea de elementele perisabile ale trupului.
Folosirea în Tibet şi India a oaselor omeneşti pentru
confecţionarea de arme divine sau de instrumente muzicale
nu era străină de aceste consideraţii: asceză, depăşire a
noţiunilor de viaţă şi de moarte, accedere la nemurire. La
popoarele de vânători, cultul craniilor a fost o caracteristică
(partea cea mai puţin perisabilă a trupului fiind alcătuită din
oase, acelea exprimau materializarea vieţii şi deci
reproducerea speciilor). Turco-mongolii din Altai, ca şi ugro-
finicii, au respectat întotdeauna scheletul vânatului, adesea
reconstituindu-l după ce au mâncat carnea, evitând cu grijă să
spargă oasele. Laponii erau încredinţaţi că un urs ale cărui
oase au fost păstrate cu grijă învie şi poate fi doborât din nou;
în Laponia - ca şi în Siberia - etnografii au consemnat
numeroase mărturii despre înmormântarea unor urşi sau
expunerea unor schelete reconstituite; riturile funerare
îndeplinite erau similare cu cele respectate în cazul
oamenilor. Tunguşii reconstituiau scheletul ursului pe o
estradă, îndreptându-l spre vest - în direcţia ţării morţilor -
exact în felul în care se proceda pentru un om. Încetul cu
încetul, în taiga, acele onoruri acordate scheletului în
întregimea sa au fost rezervate numai craniului animalului
vânat. Astfel, karagaşii atârnau craniul într-un copac şi nu-i
mâncau creierul ca să nu fie nevoiţi să spargă oasele;
karghinzii, kalaii, sagaii, ş.a. respectau nişte ritualuri
asemănătoare. Craniul expus dobândea şi o calitate magică:
se credea că trecătorul care saluta craniul era ferit de orice rău
pricinuit de alţi urşi. Iakuţii şi tunguşii, înapoindu-se de la
vânătoarea de urşi, duceau apoi oasele animalului îndărăt în
pădure, pentru a le expune sub forma unui schelet
reconstituit, cu excepţia craniului, pe care îl atârnau în
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

apropiere de locuinţa lor, ca semn al victoriei; şi iuracii

pădurari plasau acel craniu pe un copac în apropierea
drumului dar strângeau celelalte oase pentru a le înmormânta
sau a le scufunda în apă. Respectarea oaselor - a căror
înapoiere la natură asigura continuitatea speciilor - a fost
atestată de anumite datini din domeniul vânătorii sau al
pescuitului. La laponi, primele capturi de peşte se făceau fără
să se rupă un singur os; adică se desprindea carnea peştelui cu
atâta îndemânare, încât oasele nu se spărgeau (acelea se
readuceau în acelaşi loc unde a fost prins peştele). În riturile
de vânătoare ale siberienilor, oasele erau indispensabile
pentru învierea animalelor; când oasele nu erau în mod
integral restituite naturii - asemeni oaselor de peşte la laponi -
ele erau arse. Datina urmată era pentru ca animalul să se ducă
la cer sublimat, purificat prin foc. Cerul fiind receptaculul
originar al vieţii, ciclul acesteia nu era rupt nici în acel caz şi
în complexul simbolic dn care provin asemenea obiceiuri
rezidă poate originea mitului păsării Phoenix care - la
egipteni - reprezenta tocmai sufletul; pasărea fabuloasă era de
altminteri considerată ca purpurie, culoare a forţei vitale,
după cum o atestă şi numele său ce provine din feniciană (or,
se ştie că fenicienii au descoperit purpura). Obiceiul constând
în a le oferi zeilor oasele unui animal sacrificat acoperite de
Primul descântec din “Cartea Egipteană a morţilor”
grăsime a fost atestat şi în antichitatea greacă; acele oase erau
(“pentru dusul încolo şi încoace în lumea morţilor”) era: “O,
arse pe altare cu scopul ca animalul să ajungă la cer, pentru a
tu, cel care atragi sufletele perfecte în casa lui Osiris, fă ca şi
fi regenerat. După o credinţă caucaziană, vânatul urmărit de
sufletul perfect al mortului să fie atras în casa lui Osiris; fie
vânători trebuia să fie ucis şi mâncat prima dată la curtea
ca el să audă aşa cum auzi tu, fie ca el să vadă aşa cum vezi
zeului vânătorii; slugile depuneau oasele animalelor mâncate
tu, fie ca el să stea în picioare aşa cum stai tu, fie ca el să stea
în pieile acelora ca să învie (şi ca oamenii - la rândul lor - să
jos aşa cum stai tu”. Literalmente, Osiris = “Osi-ris” însemna
le poată mânca): atunci când un os se spărgea, el era înlocuit
“Osi regele”, adică “regele oaselor”, respectiv “regele
printr-un beţigaş / băţ. Osiris a fost zeu egiptean - mai întâi
morţilor”, cu indicația înțeleasă a originii sale ca Asiatic =
zeu agrar - simbolizând puterea inepuizabilă a vegetaţiei;
“regele Asiei” (e de știut că Anatolia a fost denumită și
identificat mai apoi cu Soarele, în faza sa nocturnă, el
“Asia” / apoi, “MicroAsia” / “Asia Mică”); acum ca Asia e
simboliza continuitatea naşterilor şi renaşterilor. Osiris a fost
știut cel mai mare continent, însă la început prin Asia se
activitatea vitală universală, fie terestră, fie cerească. Sub
înțelegea întinderea dintre Siberia și Anatolia, partea Asiatică
forma vizibilă a unui zeu, el cobora în lumea morţilor pentru
fiind delimitată de Europa prin Valea Donului. Hăcuit în mod
a le permite regenerarea şi în final învierea în slava osirică,
șamanic de fratele Set = setos de putere, “Osi-ris” - “regele
deoarece orice mort dezvinovăţit era un germene al vieţii în
Asiei” / “regele oaselor” - a înviat prin efortul Magic al
profunzimile cosmosului, la fel ca bobul de grâu în
surorii şi soţiei sale Isis / “Is-Is” = “Străvechea” / “Asiatica”,
profunzimile pământului. Osiris a devenit zeul cultivator. El a
act săvârşit în timpul incantaţiei rostite de Zeul Thoth /
ocupat un loc important în religiile cu misterii, ca zeu mort şi
Hermes, care purta caduceul / kerykeionul (anume, creanga
înviat. În iconografia egipteană, el a fost cel mai adesea
Magică împodobită / corcodită cu ghirlande de flori sau cu
reprezentat ca un zeu suveran, cu cele 3 atribute ale sale:
panglici - ce puteau fi smocuri de lână / de culori diverse -
sceptrul, biciul şi toiagul de viaţă lungă. După moartea sa,
simbolizând mărețul Arbore al Vieții): “K/Her-mes” - adică
Osiris a plutit pe apele Nilului şi a fost sfârtecat; ulterior, Isis
“moşul Kher” - efectiv era bunic Gherga, tradus şi ca divinul
a strâns laolaltă toate bucăţile, cu excepţia uneia - penisul - pe
Cer = Kher din vechime, respectiv “Kher-moșul” (“Kher-
care-l înghiţise un peşte. Acest amănunt, în genere neglijat de
mes” / “Her-mes”), anume “bătrânul” / “cel vechi” din Cer,
interpretările mitului, se dovedeşte a fi de cea mai mare
adică văzduh = “văz-duh”. De exemplu, arheologul Raymond
importanţă. Un text religios din vechiul Egipt l-a făcut pe
Weill 1874-1950 / Evreu din Franța a susținut proveniența
Osiris întemeietorul agriculturii în valea Nilului. Germinarea
mitului Zeului Osiris din Byblos / Liban - Vestul Asiei -
plantelor e legată de descompunere, precum o viaţă nouă de o
știută drept cetatea “Viului Ra”, aparținând Vechiului Egipt
prealabilă nimicire. Peştele care a înghiţit penisul a fost şi el
încă din timpul primei dinastii (primul faraon a fost din prima
considerat iniţiatorul / conducătorul spre o viaţă nouă. A
capitală a Egiptului unificat, anume: orașul Gherga pe Nil,
apărut astfel ideea inconştientă că un cadavru e ca un penis
lângă care - la Abydos / A-Vydos, unde se vedeau multe - a
castrat sau care şi-a pierdut fluidul seminal, aidoma unei
fost principalul centru cultic al Zeului Osiris); de altfel,
sămânţe uscate. Libaţiile funerare îl ajutau să-şi regăsească
originea Asiatică / Est Mediteraneană a Zeului Osiris a fost
fluidul vital pe lumea cealaltă, la fel cum sămânţa umezită
susținută și de către Dr. Wolfgang Helck 1914-1993, profesor
renaşte în pământ sub forma unei plante. Moartea apărea
de istorie la Universitatea din Hamburg / Germania, care i-a
drept castrarea finală a vieţii dar şi condiţia care făcea
studiat proveniența din Syria (de fapt - după cum a studiat
posibilă o altă viaţă”.
academicianul Scoțian James George Frazer 1854-1941 -
mitul Zeilor Osiris și Isis = Hesiri / Hes își avea echivalența
Greacă prin Zeii Cronos și Rhea, din V Anatoliei / Asiei
366
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
“Mici” dar și din E Europei, astfel cum a remarcat însuși
Anticul Plutarh). Parcursul pe uscat dintre Bazinele Dunării și
Nilului - leagăne Civilizaționale ale Vechii Lumi / Civilizația
Dunăreană în Europa precedând Civilizația Egipteană în
Africa - se poate observa din România / Bulgaria (via
Asiaticele Turcia, Siria, Liban și Israel / Palestina) în Egipt.
Atât Cronos / Crăciun, cât și Osiris / “Osi-ris” au fost mutilați
sexual, femeile lor - fiind în același timp surorile lor -
supraviețuindu-le; însă - din cauza vechimii mitice - au apărut
aspecte de genul că vechii Egipteni îl știau pe fratele Set al
aceluia ca autorul mutilării, pe când Romanii l-au echivalat
pe Zeul Set / Saturn cu Cronos. În anul 2015, cercetătoarea
Basarabeană Lidia Codreanca a scris în “Lumea antică”:
“Saturn era cunoscut la greci cu numele de Kronos, ca simbol
al timpului ce înghițea totul. Acea zeitate era reprezentată ca
un om bătrân și slăbănog, cu barbă albă, lungă - semn de
maturitate și experiență consumată - și cu 4 aripi, simbolizând
scurgerea timpului. Într-o mână ținea o coasă cu care tăia
totul iar în cealaltă o clepsidră (un ceas cu nisip). Numele lui
Saturn însemna ‘Semănătură’.” (Echivalarea “Setos” / Set =
“Semănătură” / Saturn reda nevoia apei pentru udarea
semănăturii, deci avea sens egalarea Set = Saturn). În
neoliticul din N Dunării - în cadrul Civilizației Dunărene a
puternicului Imperiu Dunărean, ale cărei influențe au fost
dovedite că au ajuns apoi până în N Africii / Egipt - paralela
dintre Crăciun / Cronos și Zagreus / Osiris a fost marcată prin
atribuirea patronajului asupra Brazdei lui Iorgu / Novac
(denumită “Asa” / “Axa” = megalitul cel mai uriaș din lume -
lucru faraonic apărut spre sfârșitul Imperiului Dunărean
dinaintea atestării faraonilor - la momentul împărțirii
delimitându-se astfel Cultura Osiriană ce practica înhumarea
de Cultura Cucuteni ce practica incinerația / deci aprecia
focul), Osiris fiind de la început știut drept Civilizator
Asiatic, vechile consemnări notându-i influența până în
Bazinul Ghaggar din N Indiei. Egiptologul Galez Gwyn
Griffiths 1911-2004 (care a studiat “Originile lui Osiris și ale
cultului său”) a analizat inclusiv dimensiunea acvatică a
Zeului - fratele lui Set - regăsită de pildă și în revărsările
periodice ale Nilului: “Osiris a fost un zeu agrar, care murea
odată cu recoltarea anuală dar după ce era îngropat cu
semințele, învia în fiecare primăvară; cele mai timpurii
mărturii l-au asociat pe Osiris cu apa inundației umezind
solul și vegetația”; Osiris a fost un divin ecou Atlant
(amintirea sa dăinuind în Bazinele inferioare ale Dunării și
Nilului). În imaginea următoare se poate vedea amuleta
Egipteană din aur - găsită în Saqqara / la 20 km de Platoul
Ghiza al marilor piramide - a sufletului “Ba“ (acelaşi simbol
exista şi în Kurgal / Sumeria, etc.):
Sufletul Ba (amuletă din aur)
367
Aurul - folosit şi la realizarea amuletei sufletului
“Ba“ - a fost primul metal nobil exploatat din istorie,
culegerea şi prelucrarea sa concretă petrecându-se pentru
întâia dată în lume nu altundeva decât tocmai în Banat
(corespunzător tuturor datelor arheologice). Relaţia dintre
Gherga - tip uman preponderent Bănăţean inclusiv acum - şi
aur poate fi observată în legătură cu străvechiul filon
lingvistic pentru “strălucitor” / “stră-lucitor”. Sanscritul
“ghar” însemna “a străluci” - “ghrîta” = “strălucitor”,
“gharma” = “lumina solară”, etc. - Osetul / Georgianul cuvânt
“gharin” era “auriu” iar “aur” în Suomi / Finică = “kulta”,
Laponă = “golle”, în Gotă = “gulth”, ş.a.m.d. (se poate
observa apropierea onomastică dintre Lapi / Laponi și Alpi /
Albi iar limbile vechi Germanice practicau “galta” pentru
ceea ce azi e “gold” şi cele Slave “zalta” = “zlato”), Turanicii
pierzând guturala iniţială, la ei pentru “aur” rămânând “alt” /
un exemplu de gen din România fiind Olt: “Râul de aur” /
“strălucit”, alb şi galben - din aceeaşi familie lingvistică -
redând aspectul respectiv (Anatolia şi Atlas fiind anagrame,
Altai ca regiune Muntoasă sau Alta ca afluent al Niprului
aparţinând aceleiaşi familii lingvistice ca Lacul Oltina din
Dobrogea ori Altus = Olt; de altfel, mai mulţi cercetători
proto-cronişti Români au apropiat denumirile Olteană şi
Atlantă, prin relaţia etimologică a aplicării “Olteniei” peste
“Atlantida”, dinspre răsărit - faţă de Vechea Civilizaţie
Europeană / continuatoarea Civilizaţiei Atlante, având baza în
Banat - geografic înşirându-se reciproc şi exemplificator la E
una de alta Altai, Anatolia şi Oltenia). Ghergoii / Gherganii
deseori au avut atributul de “străluciţi” - ca aurul - iar bogăţia
lor chiar s-a măsurat prin aur, din timpuri foarte vechi (e
totuşi de ştiut că aurul din lume e aşa de rar, încât tot aurul
strâns pe glob până acum ar încăpea într-un incredibil cub cu
latura de numai 20 metri).
Nordul Asiei = Siberia
Era în Antichitate - sfârşitul mileniului I î.C. - când,
la începutul celui de-al patrulea volum din “Biblioteca
istorică”, Diodor (de pe cea mai mare Insulă a Mediteranei,
din centrul acelei Mări) a enunţat: “Ştim foarte bine că
scriitorii care întocmesc - adunând de la unii şi de la alţii -
lucrări privind vechile legende au multe scăderi în descrierile
lor. Căci, mai întâi, este foarte greu să cercetezi şi să
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

înfăţişezi întâmplări din vremuri foarte îndepărtate. Pe de altă Pontic (în ordine cronologică, de la Grocka / Vincea - care
parte, cititorii se uită cu dispreţ la scrierile istorice ce nu pot obișnuia să-și picteze construcțiile vinete întâi, apoi cu roșu /
înşirui faptele pe temeiul unei cronologii neîndoielnice. Mai ocru - la Gumelniţa) au început în interiorul Carpaţilor iar
mult decât atât: istorisirea se face nespus de anevoioasă din apoi au fost în exteriorul Carpaţilor: după Potop, teama de
pricina prea mulţilor şi prea diferiţilor eroi, semizei şi oameni dezastrul din Pont care a încheiat paleoliticul a făcut ca
vestiţi, a căror genealogie trebuie stabilită. Dar cea mai mare Vechea Civilizaţie Europeană să înceapă la distanță sigură de
greutate de care se lovesc istoricii, uimind cel mai mult, e - Marea Neagră, anume în sus pe Dunăre, la Gherdap / în
pare-se - faptul că oamenii care descriu isprăvi din vremurile Banat (acolo fiind Munți); puternicul Imperiu Dunărean s-a
vechi şi alcătuiesc lucrări de mitologie nu se înţeleg câtuşi de ivit în neolitic pe axa Văii Dunării, în Bazinul Dunărean, cu
puţin între ei. Şi iată, aşadar, de ce istoricii de vază - printre centrul în Banat, la Defileul Fluviului ce străpunge Carpații
cei mai noi - n-au vrut să se ocupe de povestirea vechilor Sudici. În continuarea mişcării generale din Epoca Pietrei - de
mituri, având în vedere greutăţile pe care le întâmpină. De la E la V / adică din Anatolia în Balcani - a fost şi cea din
aceea au încercat să descrie întâmplări din vremuri mai noi. Epoca Bronzului; după Războiul Troian (anume, în Epoca
Ephoros din Cyme, ucenicul lui Isocrate, s-a încumetat să Fierului), mişcarea generală a ajuns şi opusă - de la V la E /
scrie o istorie universală, unde însă trecea peste legendele adică din Balcani în Anatolia - ca aceea Doriană / Dorică,
străvechi. Lucrarea şi-a început-o cu Întoarcerea Heraclizilor” ştiută ca “Întoarcerea Heraclizilor”: fără vreun sprijin
(adică a “Dorianilor”, întâmplată după Războiul Troian: arheologic, multe aserţiuni diversioniste din Epoca Modernă
Heraclizii / Dorianii au apărut imediat după Războiul Troian, voit induc confuzia că Dacizarea / Tracizarea a fost şi înainte
din N Balcanic, corespunzător şi Dr. Mihai Vinereanu în anul de Războiul Troian - respectiv în Epoca Bronzului - la fel ca
2009 “Dorianii au emigrat de la Dunăre prin secolul XII pe direcţiile ulterioare de la N spre S ori de la V spre E,
î.C.”, năvălind mai ales în Balcani iar la Dunăre - în locul lor chipurile pe atunci din România spre Turcia, etc. (cică un
- s-au aşezat Daco-Geţii sosiţi din Anatolia; de pildă, la lung şir de roiri ale Dacilor spre Țările calde ar fi sfârşit cu
lucrarea respectivă Antică - e de ţinut cont că majoritatea mişcarea Doriană ca exemplu de delimitare, după care, până
scrierilor vechi reflectau viziunile finanţatorilor, ele neivindu- în prezent, datele istorice fiind tot mai precise, nici n-au mai
se din vreun elan “gratuit”, “patriot” ori “democrat”, ca unele permis manipulări foarte grosolane).
scrieri din prezent - comanda realizării a fost din cauza
dezinteresului Elen faţă de istoria veche, deoarece tabăra
opusă strămoşilor Ahei era Troada / Troia iar înainte,
existenţa Balcanică Ahee a fost scurtă / Aheii, strămoşii
Elenilor, anterior Războiului Troian sosind din Egipt iar
înfrângerea Troadei / Troiei era demnă ca reper pentru
debutul istoriei formale Elene, odată cu distrugerea Troiei
Ghergarilor / Gherghiţilor încheindu-se Epoca Bronzului).
Regatul Heraclizilor a existat în Epoca Bronzului, cu capitala
Gherghina (acum suburbia Barboşi a oraşului Galaţi),
avându-şi extinderea în răsăritul spaţiului Românesc - aliat
Regatului Troiei - taxând turmele plecate din Carpaţi la iernat
spre S / în Peninsula Balcanică sau spre E / în Peninsula
Crimeea ori mai departe spre Caucaz şi respectiv taxând
întoarcerea turmelor primăvara; cârmuitorii Heraclizi - din
aceeaşi Dinastie Ghergară care la începutul mileniului III î.C.
a întemeiat Troia şi a dat regii Troiei în toată Epoca
Bronzului - gospodăreau intersectarea sacrelor Căi ale lui
Hercule marcate cu beţe ori pietre falice din Moldova /
inclusiv Basarabia (în anterioara perioadă, parte a Culturii
Cucuteni, desprinsă din Cultura Vincea / Vinci centrată în
Banat), din Muntenia şi din Dobrogea (continuând Culturile
Hamangia şi Gumelniţa, unde apoi s-au găsit artefacte
similare cu cele dinastice regale Troiane), toate acele culturi
neolitice sfârşindu-se la sosirea primilor Indo-Europeni, adică
a Gorganilor / Kurganilor, pe drumurile existente
comercializându-se masiv nu doar animale, ci şi aur,
chihlimbar, grâne, sare, vin, etc.: drumarii aceia - care erau
Cultura Gumelniţa
atât Gardianii / străjerii trecătorilor Carpaţilor, cât şi paznicii /
Veghetorii vadurilor Dunării inferioare - au fost Heraclizii /
Este de ştiut - conform şi Dr. Mihai Vinereanu în
Dorianii care la începutul Epocii Fierului au năvălit spre S şi
“Dicţionarul etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor
E, în Peninsulele Balcanică şi Anatolică, pentru a înlocui
de indo-europenistică)” din anul 2009 că “gospodar e un
căzuta influenţă a metropolei Troiei (grav afectată de atacul
termen pre-Latin, însemnând ‘harnic’ / ‘domn’; în limbile
Aheilor şi de inconsistenţa ajutorului Hitiţilor), Diodor din
slave ‘gospodar’ înseamnă şi ‘prinţ român’, ceea ce este un
Sicilia 7:11 notând că după căderea Troiei, supremaţia în
indiciu că acest termen provine din limba română. Românul
Marea Egee n-a fost a Elenilor tocmai apăruţi pe scena
‘gospodar’ provine din pre indo-europeanul ‘ghosti-poti’
istoriei, ci a Tracilor existenţi de la mijlocul Epocii
(‘ghosti’ = ‘oaspete’ şi ‘poti’ = ‘stăpân’), identic cu ‘gos-pot’,
Bronzului. Culturile neolitice din spaţiul Carpato-Dunăreano-
368
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
plus derivativul ‘-ar’, foarte frecvent în limba română: pre
indo-europeanul ‘ghosti-poti’ care mai târziu, în traco-dacă, a
fost sufixat cu ‘-ar’, a fost împrumutat de slavi din stră-
română”. (În prezent de pildă, Românul “domn” e Spaniolul
“don”). “Gos-podarul” iniţial literalmente însemna “podarul
Gheii”, cel care realiza legătura cu Gaia / “Gos” = Doamna
Pământului prin casa sa (adică gospodăria sa): era stăpânul cu
puterea de a găzdui - atât pe cei din familia sa, cât şi pe
oaspeţi / respectiv pe străini - deoarece prin ceea ce a făcut şi-
a realizat podul / puntea de legătură cu Marea Zeiţă Mamă;
încă din timpul Vechii Civilizaţii Europene - datând din
neolitic şi centrată în România - stră-Românii s-au dovedit
mari gospodari. Dovada că în Vechea Lume strămoşii
Românilor au fost mari gospodari rezidă chiar din faptul că
după pre-diluviana Civilizaţie Atlantă - care a creat Raiul în
acelaşi areal - post-diluviana Civilizaţie Europeană s-a
dezvoltat tocmai în spaţiul Român, ca o continuare imediată a
acelei Civilizaţii precedente / cea dinaintea Potopului Pontic,
ambele premiere continentale Civilizaţionale fiind organizate
de nimeni altcineva decât de către stră-Români (iar nu de
către Elenii din Peninsula Balcanică / inexistenţi pe atunci ori
de către Romanii din Peninsula Italică / inexistenţi pe atunci
sau de către alţii / la fel de inexistenţi pe atunci):
Epoca Pietrei / neolitic: Civilizaţia în Vechea Europă
Istoricul Antic Diodor din Sicilia 1:23 a afirmat
despre ce preluări au mai fost în trecut: “Elenii au pretins că
sunt ai lor eroii şi zeii cei mai vestiţi ai Egiptenilor”
(realitatea a fost că Panteonul Elen în stadiul de cultură şi
organizare social-politică dintr-o bună parte a timpului de la
apariţia pe scena istoriei a Elenilor n-a putut produce
divinităţi - fie şi de rang minor - aşa că pe ansamblu “a
împrumutat”, de la vecinii Nordici / inclusiv din spaţiul
Dunăreano-Carpato-Pontic, de la Esticii Anatolieni şi de la
Sudicii Egipteni); vechii Eleni - avându-i ca strămoși pe
Aheii veniți din Egipt - puteau desigur și ancestral venera
unele divinități Egiptene. Este de remarcat (conform şi
scriitorului Antic Lactanţiu, născut în Cirta 36,22 lat. N, 6,36
long. E / Algeria, fosta capitală a Regatului Berber
“Numidia” / adică statul nomazilor) că “Roşiana” Sibila din
Anatolia - faimoasa profetă Gherghită a Vechii Lumi, Sibila
fiind “Sfânta Ida” - “trăise înaintea războiului cel mare dintre
Europa şi Asia şi profeţise căderea Troiei”; în secolul VII, Sf.
Isidor - din Sevilla / Regatul Spaniei - a scris în “Etimologii”
9:2 (după ce a confirmat denumirea Numidiei ca datorată
populației sale nomade) că Maurii și-au dobândit onomastica
din Grecul “mavros” = “negru” vehiculat de nomazii Mezi /
Magi ajunși pe acolo, în N Africii, după ce au plecat din
armata lui Hercule: de altfel ulterior și cronicarul bizantin
369
Zonaras 12:24 a scris “despre Mauri se spune că sunt
descendenți ai Mezilor”. În Războiul Troian nu au luptat nici
Greci, nici Eleni, ci strămoşii lor, Troiani şi Ahei (Grecii ori
Elenii n-au existat în timpul Războiului Troian; ei au apărut
ulterior în istorie, aşa că sunt eronate orice referinţe postume
la prezenţele Grecilor / Elenilor în luptele pentru Troia: acolo
/ în Troia şi atunci / în timpul Războiului Troian au fost
luptele dintre strămoşii lor). Pretenţia prezenţei la Troia a
Elenilor - etnie / naţiune care pe atunci nu exista - seamănă cu
pretenţia pentru “Ţara Sacră” a Evreilor, când sclavii Evrei
(contemporani Războiului Troian) au fugit din Egipt în ceea
ce pe atunci era “Ţara Sacră” a celor dinaintea lor, încă de pe
timpul de când Evreii nici nu existau: sclavii Evrei s-au
stabilit în ceea ce era Țara Sacră a altora şi au pretins-o ca a
lor (din moment ce s-au aşezat acolo, adăpostindu-se de
urmăritorii Egipteni); poate părea straniu, însă e dovedit - atât
istoric cât şi lingvistic - că Elenii au fost printre ultimii din
Lumea Veche care au învăţat Greaca (limba Greacă a apărut
în V Anatolic şi treptat - cu timpul - a fost preluată în S
Balcanic). Arheologul Cipriot Stephanos Vogazianos a și
consemnat în anul 1994 că Tradiția a reținut despre Heraclizi
/ Doriani că aveau printre ei Gherghiți Tesalieni
(nominalizare importantă în studiul Gherga); de altfel,
legendarul eponim al Dorianilor a fost Δῶρος Duros / Doros,
probabil fondatorul longevivei Dinastii Duras, care până la
începutul Medieval - deci vreme de circa 2 milenii - a avut
importanți dinaști în acea parte a Vechii Lumi, între Marea
Egee și NV Pontic (Dorienii erau “Dăruiții”, putându-se
observa că Românescul “dar” e Grecescul “doron”).
Inscripția datată 197-185 î.C. într-un bloc de calcar alb a
Decretului despre zidurile cetății fostă Pelasgă Scotusa 39,23
lat. N, 22,32 long. E din centrul Tesaliei menționa
“proprietarul Gorgidas - fiul lui Gorgos - al terenului, inclusiv
a grădinii cu fântână, unde sunt zidurile cu turnuri”: iată încă
o atestare din Vechea Lume despre prezența Antică Gherga în
mijlocul Balcanic.
Egeea între Anatolia și Balcani
Ca exemplu de veche înţelepciune şi corectitudine, e
relevant ce a scris “Despre cei dintâi oameni şi despre felul
de viaţă din vremurile străvechi” în secolul I î.C. istoricul
Diodor din Sicilia 1:8 (care era din Agira 37,39 lat. N, 14,31
long. E - centrul Siciliei - frecventând locul sacru Gherghenti
/ Girgenti de pe coasta Sudică a Insulei şi utilizând portul
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Girgenti = Giurgenti / fost Akragas, azi Agrigento): “Iată cele
ce ni s-au spus privitor la obârşia lumii. Se pretinde că cei
dintâi oameni trăiau o viaţă fără de nici o rânduială, aidoma
vieţii dobitoacelor. Porneau care încotro să culeagă ierburile
de care vor fi avut nevoie, cum şi roadele copacilor sălbatici.
Atacaţi de fiare, ei şi-au dat seama că binele lor era să se ajute
între dânşii. Strângându-se laolaltă - de frică - au început a-şi
cunoaşte firile şi, pe încetul, s-au deprins unii cu alţii. La
început glasul le era nedesluşit: ei nu puteau rosti tot gândul
lor! Cu vremea însă, acele sunete pe care le scoteau au ajuns
articulate şi, fiindcă ei au aflat pentru fiecare lucru un simbol,
izbutiră să înfăţişeze cele ce cugetau. Cum oamenii locuiau
pretutindeni în lumea care este astăzi locuită, nu au vorbit cu
toţii aceeaşi limbă. Fiecare aşezare omenească şi-a statornicit,
cum a putut, graiul său. Şi iată prin urmare pentru ce au luat
naştere feluritele limbi de care se folosesc oamenii, iar din
acele întâi grupări omeneşti s-au alcătuit tot felul de seminţii.
Întâii oameni duceau o viaţă cât se poate de anevoioasă,
pentru că nu fuseseră în stare a descoperi încă lucrurile de
folos vieţii: erau goi, nu ştiau ce e un adăpost, încă nu se
deprinseseră cu focul şi nici măcar nu le trecuse prin gând că
putea să existe şi o hrană gătită. Ei nu se gândeau că ar putea
culege fructele sălbatice, pe care să le pună de o parte, pentru
vremea rea. Şi, astfel, mureau mulţi în timpul iernii, din
pricina frigului şi a lipsei de hrană. Încetul cu încetul, s-au
deprins a-şi afla un adăpost iarna, prin peşteri, şi să pună de o
parte fructele ce se pot păstra. După ce cunoscură focul şi
multe lucruri în ajutorul lor, treptat ei descoperiră şi
meşteşugurile, şi tot ce-ar fi putut s-ajute vieţii oamenilor
trăind laolaltă. Ca să vorbim pe scurt, nevoia, ea însăşi, a fost
învăţătoarea omului. Ea a deprins această vietate înzestrată de
fire a-şi folosi, pentru orice lucru de trebuinţă, mâinile, graiul
şi agerimea minţii. Despre felul cum s-au ivit întâii oameni şi
despre cel mai vechi fel de viaţă al lor, să ne mărginim la cele
înfăţişate până aici, pentru că, în opera noastră, trebuie să
căutăm cuvenita măsură”.
Savanţii au demonstrat ceea ce “Cartea Cărţilor” -
Biblia, cartea cea mai răspândită din lume - a consemnat în
Săptămâna Facerii, alegoric fiecărei zile Dumnezeieşti
corespunzându-i, exact în aceeaşi ordine, câte o Eră geologică
şi că în urmă cu 50 de milenii, populaţia umană de pe tot
370
globul s-ar fi putut grupa pe un stadion de fotbal (conform
analizei ADN, atunci la Gherga a fost prima mutaţie genetică
şi de atunci a apărut capacitatea de abstractizare la oameni -
ceea ce nu există la alte vieţuitoare - tot de atunci tipul uman
mereu înmulţindu-se, supravieţuirea datorându-se rapidei
instaurări în vârful piramidei trofice). “Originea omului și
selecția sexuală” de geologul Britanic Charles Darwin a făcut
carieră încă de la publicarea sa în secolul XIX; “Originea
Gherga” din secolul XXI şi “Originea omului” sunt
asemănătoare doar în privinţa adaptabilităţii la evenimente şi
se deosebesc prin faptul că Gherga a şi contribuit la crearea
unora iar golurile rămase apoi prin lipsa Gherga a dus în
unele perioade şi în unele locuri la dificultăţi (plajele
temporale fiind şi diferite, această lucrare referindu-se doar la
perioada cea mai recentă). Clemence Royer 1830-1902 (cea
care în anul 1862 a tradus în Franceză “Originea speciilor” a
masonului Charles Darwin) a susţinut în anul 1879: “Celţii,
Latinii şi Germanii au venit din Estul Europei iar tradiţiile
Arianilor din Asia îi arată venind tot de acolo; trebuie să le
căutăm leagănul comun la Dunărea inferioară, în acea Tracie
Pelasgă a cărei limbă o ignorăm”. Gherga nu este o specie
umană şi această lucrare nu e un tratat de “Ghergologie” (aşa
ceva nu există), ci o incursiune la originea numelui şi
neamului Gherga; ca într-un “muzeu” Gherga, sunt expuse
texte, imagini, documente, curiozităţi, pachete audio, video,
etc. - cumva grupate cronologic şi teritorial - în măsura
prezentului format: cunoaşterea - căreia îi este opusă
ignoranţa - e o putere foarte mare (ceea ce dă o oarecare
atractivitate lucrării este faptul că secţiunile sale / unele
tronsoane pot fi reasamblate şi altfel - în alte moduri - în
funcţie de alte criterii decât cele propuse aici, de asemenea
ele fiind şi potenţiale surse pentru eventuale dezvoltări). În
dimensiunea temporală, e urmată scurgerea firească a
vremurilor; în dimensiunea geografică, grupajul e axat
oarecum pe Bazinele apelor semnificative în “povestea”
Gherga, cu referiri de exemplu în Asia la fostul Ghargar /
acum doar Ind şi Gange din N Indiei sau Ghigra / Tigru şi
Puratu / Eufrat din fosta Mesopotamie, în Europa la “Ră” /
Volga şi “Râul Rheii” / Dunăre, în N Africii la Nil şi Niger,
etc. Prin profunzimea sa - mai ales istorică şi genetică -
“Originea Gherga” deocamdată e inedită pe glob.
Eugen Gherga şi Şerban Gherga
“Originea Gherga” este o lucrare de filogenie
umană, cu elemente de antropologie, etnografie / etnologie,
etc.; nu este despre filiaţia Gherga, ci despre “fenomenul”
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Gherga, fără pretenţia de a închega o sorginte fabuloasă din

patrimoniul umanităţii (de pildă, în anul 2010 - în timpul
pregătirii lansării acestei lucrări - arhitectul Şerban Gherga
din Timişoara şi-a exprimat opinia că mai atractivă decât
geneza poate ar fi genealogia: oamenii dintotdeauna au fost
mai apropiați nu de filogenie, ci de genealogii și de
monografii). Probabil utilă comparaţiei, o exemplificare (mai
apropiată de genealogie decât de filogenie / discipline
înrudite) ar fi realizarea publicistului Englez David Hughes
1930-2005: “Cronicile Britanice”; autorul, adept al concepţiei
despre timpurile neconsemnate în scris că miturile conţin “un
sâmbure de adevăr” - consolidată şi în lumea ştiinţifică
Modernă după descoperirea Troadei / Troiei - riguros a
explorat istoric trecutul, atent inclusiv la mitologie. Nici o
lucrare de genealogie însă nu a ajuns la o sută de generații dar
o lucrare de filogenie ajunge să acopere sute sau mii de
generații: mult mai multe elemente nescrise Tradiţional
constituie preistoria, pe lângă mitologie fiind arheologia ori
genetica, etc., scrisul doar completând ulterior; de pildă,
această lucrare de filogenie e scrisă pentru completarea
studiilor despre Gherga (autorul și tratând ca veridice de
exemplu zmeii, Feții-Frumoși, Amazoanele sau Atlantida,
Războiul Troian ori pe Iisus).

Mai mulţi doctori în ştiinţe au apreciat “Originea

Gherga ca “academică, peste nivelul unei lucrări de doctorat”
(totuși, cele înfățișate au fost în realitate mult mai complexe /
mult mai complicate decât prezentările relativ succinte,
subiectul în esență fiind extraordinar de amplu). Actualul
material - cu autor calificat în sociologie / știință a omenirii şi
în geologie / știință a naturii (în plus, atestat internaţional ca
formator intercultural), nu “calibrat” în filologie sau
arheologie / deci specializat mai mult pentru timpurile
precedând clasica istorie - se doreşte cât mai apropiat de
realitate, mai ales că în general nu contrazice versiunile
371
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
oficial acceptate, ci le completează, prezentând ori explicând
uneori chestiuni mai puţin cunoscute, unele în premieră; de
altfel, ținând cont că oamenii din țărână sunt și în țărână se
întorc, luând în considerare că încă din Epoca Pietrei era
venerată Marea Zeiță Mamă a Pământului, etc. un specialist
geolog format în studiul pământului - din care face parte
țărâna - ar fi chiar potrivit studiilor de profunzime (din mare
vechime), pe lângă alte persoane cu preocupări convergente,
ca preoții privind aspectele mistice / religioase, arheologii sau
istoricii privind artefactele, geneticienii privind elementele de
geneză, ș.a.m.d.: într-adevăr, abordarea naturală a geologului
e de la Facerea Lumii până în prezent, pe când cea a
arheologului, respectiv cea a istoricului, e pe timp mai redus
(pe perioadă mai recentă, intervalul temporal - suprapus /
comun - fiind maxim de la facerea omului până în prezent iar
perioada clasică a istoriei doar de la apariția scrisului
încoace).
La unele formulări din “Originea Gherga” (poate
mai neclare, ca de exemplu în cazul anumitor apropieri, când
la prima impresie ar putea părea exagerate), oricine - înaintea
vreunei reacţii hormonale de respingere - s-ar putea întreba:
Dar dacă e aşa? Ori - în altă manieră / opusă - se poate
verifica: De unde se știe că nu e așa? Sau: Cum de se știe că
nu e așa? Etc. (Criticarea “negativă” e chiar distructivă iar
criticarea “pozitivă” e constructivă atunci când pe lângă
considerarea efortului de a închega și a reda datele ce par
dificil de parcurs ori de înțeles s-ar explora puțin și resorturile
cauzale: altfel exprimat, receptorul bulversat înainte de a
demola ce nu poate realiza - dacă ar fi emițător - ar putea
verifica de ce este așa; oricine poate începe cu un bilanț
simplu, anume prin compararea numărului de informații / de
date considerate pozitive cu numărul de date / de informații
considerate negative). Ca exemplu despre ce poate face
mintea omului, în imaginea următoare la prima impresie
farfuriile ar părea că sunt majoritatea cu gura în jos; însă cine
găsește între ele una întoarsă invers, le vede pe toate întoarse:
372
Fără minime duble verificări - din viziune “pozitivă”
și din viziune “negativă” / adică de acceptare și respectiv
refuzare - parcă n-ar fi împlinită explorarea adevărului;
iluziile în mod egal pot fi ale autorului ca și ale oricui
altcuiva: ascunderea capului în nisip - ca struțul - ori după
perdeaua anonimatului, nu-s atitudini sănătoase în explorarea
adevărului (desigur că asemenea aserțiuni nu-s valabile la
incurabilii care “știu” adevărul înainte de a-l fi căutat).
Este de observat că oriunde şi oricând, arheologii şi
filologii sunt printre primii sprijinitori ai mobilităţilor /
oponente continuităţilor; exemple evidente sunt nu numai
grupările “Indo-Europene” (larga clasificare cuprinzându-i în
plan lingvistic dar și etnic pe oamenii post-diluvieni dintre
India şi Europa), ci şi dicţionarele naționale confirmând -
poate în mod “supărător” - mobilităţile abordate şi în această
lucrare. Aceleaşi categorii de specialişti - arheologii şi
filologii - însă sprijină şi tot felul de continuităţi, concluziile
fiind că realităţile de fapt constau dintr-o serie de “împletiri”
ale continuităţilor şi mobilităţilor, nicicând şi niciunde
neputând fi doar una dintre extreme: totdeauna, “adevărul e
pe la mijloc” (la fel cum apele curgând se strâng mereu pe
firul mijlociu al unui Râu); un exemplu e contrastul susţinut
public şi ferm de mulţi savanţi Români, care afirmă
continuitatea poporului Român din Antichitate, însă cu limba
consolidată doar Medieval - adică în etapa istorică posterioară
- limbă “diferită” / chipurile cu foarte multe împrumuturi de
la vecinii veniţi ulterior, respectiv “nouă” faţă de vorbirea
Antică, pe care însă aceiaşi savanţi admit că le-a rămas
necunoscută, paradoxul unei așa logici fiind compararea cu
ceva neştiut, prin aserţiunea că era altceva (căci dacă Graiul
Antic a rămas neştiut, cum de Graiul Medieval era “nou”?)
specialiştii respectivi “sărind” un aspect esenţial, anume că
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

oriunde şi oricând, un Grai înainte de a fi scris, a fost vorbit. substantiv comun, adjectiv sau verb ori că numenclatura
De pildă - privind cele enunțate - umanistul Laurențiu locurilor supravieţuieşte dispariţiei unei culturi; împreună
Toppeltinus din Mediaș / județul Sibiu a scris în “Origines et îndeosebi cu elementele genetice şi istorice, e de ştiut că
occasus Transsylvanorum” din anul 1667 că “între Daci și relatarea Gherga din această ediţie a lucrării “Originea
Romani nu era mare osebire, fiind înrudiți prin limbă”; în Gherga” este mai generoasă în date decât ediţiile precedente
Antichitate, a fi fost cineva Roman nu însemna ca fiind (explicându-se pe sine mai detaliat în unele aspecte şi
neapărat din Roma ori de lângă Roma / Italia, ci mai degrabă cumulând unele amănunţiri suplimentare, pentru fixarea unor
era condiția de cetățean Roman, anume cetățean al Imperiului aspecte din cele prezentate anterior). O imagine de ansamblu,
Roman. Astfel s-a întâmplat că majoritatea Romanilor în pe continente şi Ere convenţionale, marchează principalele
viața lor de fapt nici măcar nu au văzut orașul Roma (pe prezenţe Gherga post-diluviene - ca persoane, în timp şi cu
atunci nu se făcea turism); de aceea, pare ciudată aserțiunea locaţii - aşa după cum se poate observa în tabelul următor
că Dacia a fost colonizată masiv de Romanii capitalei (reflectând în Emisfera Nordică mişcarea Gherga în istorie
Imperiale - nativi vorbind Latina pură - astfel încât datorită urmărind în general traseul solar, de la răsărit spre apus):
acelora au rămas elemente Latine în limba Română (iar în
Imperiul întins pe 3 continente acțiunea Latină ar fi creat
limba denumită Română doar în Dacia, cu multă pasiune): nu
a dovedit nimeni că provincia Dacia a fost aglomerată de cei
din capitala Romei - în perioada maximei intervenții Romane
în N Dunării, de la cucerirea din anul 106, până la
abandonarea din anul 275, Romanii grupându-se urban iar
Dacii trăind rural - dar mulți susțin aberația că așa s-au ivit
limba Română și poporul Român (o altă anomalie de explicat
ar mai fi realitatea de atunci, anume a Romanilor pestriți care
i-ar fi influențat decisiv pe Dacii omogeni). S-ar putea
reflecta asupra realității că personalul cuceritorilor Romani
Împărţirea pe perioade în lume n-a fost la fel
era efectiv implicat în administrarea provinciei Dacia iar nu
pretutindeni (datorită diverselor situaţii); științific, au fost 6
în colonizarea provinciei Dacia; spre comparație, s-ar putea
mari perioade, dintre care prima perioadă - anume Epoca
reflecta asupra răspunsurilor la întrebări simple: câți dintre
Pietrei, compusă din paleolitic și neolitic - a fost pre-istorică
ulteriorii cuceritori Imperiali (Turci în Țara Românească,
iar celelalte perioade au fost catalogate ca istorice.
Austrieci în Transilvania sau Ruși în Moldova) s-au stabilit
Convenţional, se pot considera:
prin colonizări între autohtonii Români? O altă situație
paradoxală e din zona religiei asociată credinței creștine -  Paleoliticul / “Era de Aur” până în secolul
care a fost acceptată din Orientul Apropiat inclusiv în spațiul LXVIII î.C.
Românesc - fără însă ca în general să fie acceptată ideea  Neoliticul / “Era de Argint” între secolul LXVII
vreunei migrări din acel areal altfel decât din partea păsărilor î.C. şi secolul XXXII î.C.
migratoare: de pildă, oamenii nu ar fi ajuns din Orientul  Epoca Bronzului între secolul XXXI î.C. şi
Apropiat în România (doar primul apostol, Sf. Andrei - secolul XIII î.C.
pescar din Galileea - așa cum a scris Anticul Eusebiu din  Epoca Fierului între secolul XII î.C. şi secolul
Cezareea Palestinei în “Istoria Bisericii” 3:1 ar fi putut ajunge VII î.C.
în Dobrogea) dar alții - nici înainte, nici după - nu; de altfel,  Antichitatea între secolul VI î.C. şi secolul V
în România Modernă toate minoritățile etnice și religioase  Evul Mediu între secolul VI şi secolul XVII
“Tradiționale” au provenit ulterior Canaanitului /  Epoca Modernă din secolul XVIII, până acum
Galileeanului Andrei - cele mai mari numeric provenind din
Asia - iar originile lor nu-s ocultate (dar nici nu-s bine
cunoscute de larga majoritate). Adevărul e mai provocator
decât orice ficţiune (împăratul Napoleon Bonaparte 1769-
1821 al Francezilor comenta că “adevărul nu este nici pe
jumătate atât de important comparativ cu ce cred oamenii că e
adevărat”, căci îngrijorător de mulţi oameni îşi închipuie că
“ştiu” istorie - ignorând copios probele evidente existente -
trăind de fapt o iluzie a cunoaşterii); lucrarea “Originea
Gherga” urmează linia firească a timpului - din trecut spre
prezent - începând (mai elaborat, deoarece se referă la
“naşterea” Gherga) cu vremuri din urmă cu 3-4 sute de
generaţii, ce câteodată erau la fel de sofisticate ca acum.
“Enciclopedia Britannica” defineşte filogenia ca “istoria unor
specii, mai ales în ceea ce priveşte descendenţa acestora şi
relaţiile cu alte grupuri; deoarece dovada unor astfel de relaţii
este aproape întotdeauna incompletă, majoritatea teoriilor
filogenetice sunt bazate pe dovezi indirecte şi speculaţii”
(dintr-o anumită perspectivă, “realitatea e ruina unui basm”).
Unele postulate lingvistice enunţă că un nume propriu
provine din limba şi cultura în care are o semnificaţie ca
373
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

“Reţeaua” Gherga în timp a avut ramificaţii în

diverse părţi ale lumii; ramurile Gherga de-a lungul
vremurilor au fost uneori contemporane şi cu legături între
ele (unii urmaşi ai acelor Gherga există în prezent);
acoperirea reţelară Gherga câteodată în zone îndepărtate de
filonul principal poate părea surprinzătoare, explicaţia fiind
că de-a lungul vremurilor mulţi Gherga s-au răspândit pe
vaste distanţe, din cauza cerinţelor: din motiv religios
(preoţimea Gherga - formată din preotese şi preoţi - a fost
foarte solicitată, începând cu Epoca Pietrei), deoarece
îndemânările vechilor Gherga ca meşteşugari - pescari,
navigatori, negustori, păstori, etc. - ca talentaţi artişti sau ca
războinici puternici erau foarte apreciate / chiar de “legendă”,
ca lideri politici, ş.a., ajungând şi etnonimul unor naţiuni ori
eponimul unor aşezări, teritorii sau Țări. “Originea Gherga”
este prima introspectivă Gherga mai amplă realizată vreodată,
ca recuperarea unei istorii pierdute / sau “ţinută sub obroc”,
după cum expresiv afirma în anul 2011 istoricul A/Român
Neagu Djuvara despre informaţia nerelevată în mod obişnuit,
cenzurările sau manipulările fiind metehne de milenii, putând
părea - de pildă - unora “încremeniţi” în şabloane ca absurdă
sau ca o forţare de tip “haiducie”, “violare”, “masacrare” ori
alte etichetări de gen față de istoria standardizată / clasică,
fiind făcută “altfel”, pe o cale nebătătorită până în prezent de
cercetările convenţionale (ca de exemplu, utilizând
completările reciproce ale recentelor date genetice cu vechile Această lucrare nu respectă neapărat canoanele
date istorice); e ca un “audit intern”, un rezumat al unor date religioase sau tiparele istorice consacrate (chipurile “corecte
mai importante (cu mult loc pentru contribuţii ulterioare - nu politic”, îndeosebi la nivel naţional - indiferent de Țară -
subiectiv, ci obiectiv / nu narcisist ori cu gelozie, ci deseori amprentate şovin), ci urmăreşte în timp “Reţeaua”
nepărtinitor, fără emoţii), dimensiunile restrânse fiind Gherga pe teren, fiind o creaţie pe alocuri bucolică, având
intenţionat păstrate în comparaţie cu generozitatea tematicii, chiar şi unele divagaţii în cazul anumitor elemente; o
în scopul uşurării accesibilităţii - nu pe posibilităţile atenționare - valabilă de exemplu către miile de profesori de
adevărului istoric, ci pe covârşitoarele (prin importanţa lor) şi istorie din România - este că prezenta lucrare depășește cu
numeroasele (prin numărul lor) certitudini: multe dovezi mult amorţita programă școlară din Țară (atingând şi câteva
probate atât direct, cât şi indirect, fără iluzii de grandoare că “intoxicări” istorice, unele curent cotate cu rang dogmatic de
ar fi “prea mult”, date fiind numărul mare al oamenilor, “tabu”, intenţia autorului fiind de a contribui - prin unele
vastul spaţiu pe care au trăit şi imensul interval de timp lămuriri - asupra anumitor aspecte mai controversate ale
abordat, pluralităţii opiniilor, etc., la o observare atentă - din trecutului: pe de o parte, există studii academice despre doar
contră - putând fi “prea puţin” (e de remarcat că “Originea unele părți din Originea Gherga iar pe de altă parte, Originea
Gherga”, acest produs din Banat, prin caracterul său - Gherga poate fi inspirațională pentru alte studii academice).
abordare, amplitudine, etc. - pe glob constituie un început şi O problemă actuală a unora cu povestea Gherga ar putea fi că
în domeniul documentării istorice a evidenţei genetice). e internațională / atingând mai mult decât dimensiunea
Lucrarea “Originea Gherga” are şi un rol educativ, de a personală: dezvăluie anumite legături transnaționale, descrie
explica unele aspecte, distorsionate de timp ori de anumite unele situații în premieră mondială, etc., însă nu aparține total
interese. Împăratul Napoleon Bonaparte al Francezilor spunea național cuiva, ceea ce ar debusola oarece utilizatori,
odată că “în timp ce gloria e trecătoare, anonimitatea este în neobișnuiți cu așa abordare. Materialul în versiunea originală
schimb eternă” (în acea reflecţie, meritul adevărat nu era este realizat în Română, limba considerată de autor drept cea
ascuns de uitare, cât de “mareea” trivialităţii: “confiscaţi - mai potrivită pentru valorizarea înțelesurilor (mai eficace
cum sunt mulţi - de chestiuni personale, se întâmplă să treacă decât Greaca, Italiana, Rusa sau Germana, respectiv Franceza
pe lângă opere excepţionale, fără să le vadă” afirma filozoful ori Engleza, etc., căci - cunoscând proprietăţile cuvintelor
Român Mircea Eliade / ori - în alt registru - o “armă” a Române - se poate vedea cel mai facil apropierea de
neputinţei fiind zeflemeaua; ridiculizarea ori discreditarea străvechile semnificaţii ale termenilor şi conceptelor, Româna
aparţin îndeosebi scepticilor bădărani - deranjați din cauza în marea sa parte fiind real mult mai veche decât e datată
unor reconstituiri de pildă, care nu agrează decât ceea ce a formal); cei din alte culturi își pot traduce textul cu mijloace
fost validat sau “dovedit” de altcineva decât de autor - ceea proprii, lucrarea fiind afișată integral pe Internet (ghinionul
ce contravine chiar progresului, prin blocarea noutăţilor în lor însă - la prima lectură - începând cu puterea de percepere
cunoaştere, inclusiv în ştiinţe). De altfel, cugetătorul a nuanţelor / în Română mai facil de prins decât în mai
contemporan Octav Bibere a enunţat: “Mediocrii sunt uşor de recentele limbi Europene). În plus, prin parcurgerea
identificat; ei nu admiră, nu aprobă, nu încurajează, ci doar materialului se poate remarca că unele sinteze din conţinut nu
neagă, refuză şi contestă”. Pe de altă parte - mai nuanțată - s-au regăsit până acum altundeva (fiind contribuţii orginale
poate unii acceptă anumite fragmente din Originea Gherga ale autorului); o particularitate a lucrării “Originea Gherga”
dar nu-s de acord cu alte părți iar despre unele aserțiuni n-au este că deseori face implicitul explicit (căci în lume rar se
deloc opinii.
374
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
consemnează ceea ce este presupus ca foarte “cunoscut”, în
plus - pentru înţelegere - nivelul intelectual al fiecăruia fiind
diferit / ne-existând persoane identice, ci doar asemănătoare),
cu interpretări câteodată specifice subiectului Gherga, cu
simbolismul aferent: între actualii Gherga și acei Gherga
existenţi de milenii - menţionaţi istoric, dovediţi și genetic -
sunt legături descendente concrete, nu numai simple
onomastice (prin lucrare fiind înfăţişate nu neapărat
“modelele standard” / “șabloanele” - ci faptele - fiind şi
menţionaţi tot felul de Gherghi, Gheorghi, Grigori, ş.a. din
multe locații și vremuri, în conexiuni mai mult sau mai puțin
evidente cu Gherga).
Autorul Anatole France 1844-1924 (laureat Nobel
pentru literatură) a scris în cartea “Insula pinguinilor” din
anul 1908: “De ce te străduiești atât, sărmane domn, să scrii o
nouă istorie, când poți să le copiezi pe cele existente, așa cum
e uzul? De ai alte păreri, de vii cu o idee originală, pui
oamenii și lucrurile într-o lumină neașteptată și vei produce
cititorului o surpriză. Iar cititorului nu-i place ca cineva să-l
pună în situația de a fi surprins de ceva. El totdeauna caută în
istorie fleacuri deja cunoscute. Dacă încerci să-i dai ceva
învățăminte are să se simtă jignit și-ți va deveni ostil. Nu
încerca să-i luminezi mintea; va striga că-i jignești
convingerile. Istoricii copiază unul de la altul. Își cruță astfel
eforturile și evită să se spună despre ei că sunt infatuați. Fă la
fel ca ei și nu încerca să fii original. Istoricul cu idei originale
nu este luat în serios, toți îl disprețuiesc și le repugnă
tuturor”. Zicala Românească “unde-s mulți, puterea crește” s-
ar potrivi la cercetarea tip Gherga dacă s-ar mai alătura și alții
conștientizând că depășirea interesului individual pentru cel
mai larg de grup aduce beneficii mai semnificative, lipsa
organizării însă nu numai la Români, ci și la alții, văzându-se
evident de pildă deopotrivă atât la starea precară a cimitirelor
= nerespectarea trecutului, cât și în nivelul de trai prezent,
etc. (căci “atomizarea” energiei pe persoană în detrimentul
energiei colective este pe agenda obișnuită - orientată spre
viitor - iar așa ceva e discutabil privind concret raportul
general dintre deficit și câștig). În arta cunoașterii, sunt de
observat inclusiv apucăturile multora care în general pretind
375
că “înțeleg” evidențe - când de fapt sunt frecvent departe de
adevăr, câteodată lipsindu-le chiar repere de bază - ori pur şi
simplu devin incapabili să admită că greșesc, atunci când
“omenește” se întâmplă (venindu-le enorm de greu să accepte
că nu-s singuri pe planetă, de parcă persistând în eroare ar
avea ceva de câștigat / iar în cazuri prea “vocale” putând
chiar și polariza adepți, în anturaje efemere).
În acest compendiu etiologic, deseori abordările sunt
şi trans-etnice, în concepţie inter-disciplinară; e adevărat că
lucrarea cumulează tot soiul de perspective (cam pe toate
gusturile - atât pentru cei tratând-o de “sus”, cât şi pentru cei
tratând-o de “jos” - uneori cu mari salturi, pentru corelaţii,
unele asocieri, în lipsa unor explicaţii mai bune, putând părea
surprinzătoare, ca interpretări creative), însă scopul e tocmai
de revelare a acestora, fiind legate de Gherga: o colecţie de
evidenţe ce necesită explicaţii - în ciuda faptului de exemplu
că nu e nevoie de mii de comete ca să fie dovedită existenţa
uneia ori pentru demonstrarea existenţei vieţii în Univers nu
este necesară găsirea ei pe mii de planete, ci doar pe una -
căci nimic nu e întâmplător şi paradoxurile nu trebuie evitate
(după ce în secolul IV î.C. pluralitatea lumilor în Univers a
fost enunţată de filozoful Metrodor din Insula Chios sub
forma 44:51 “ar fi absurd să nu aşezi decât o lume în spaţiul
infinit, ca şi cum ai crede că este un singur spic într-un lan”,
Iisus a afirmat, aşa cum a consemnat “Evanghelia după Ioan”
14 “2. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş
fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. 3. Şi dacă Mă voi duce şi vă
voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi
voi unde sunt Eu”, ceea ce însemna că în Cer = “Casa
Tatălui” au fost anunţate de către Iisus - Fiul Cerescului Tată
- ca posibile mai multe destinaţii).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Este de reflectat şi asupra faptului că astfel cum
unele particule de praf pe un ecran pot bruia vizibilitatea,
anumite apariţii inexplicate pe cer pot fi chiar “ferestre” spre
alte dimensiuni - din categoria fenomenelor - şi nu neapărat
obiecte fizice zburătoare, ceea ce “complică” înţelegerea lor;
deseori investigatorii - ca detectivii - probează fapte
importante bazându-se pe aspecte “insignifiante” (pentru
perspectiva criminală / “scăpate” atenţiei altcuiva), însă
dovedite ca decisive: dacă de pildă în justiţie asemenea
abordări şi-au arătat eficacitatea, atunci şi în alte domenii - ca
de exemplu în istorie - detaliile ajută întregul. De exemplu,
câteodată în situaţii deosebite o amprentă sau un fir de păr
găsite de investigatori la locul unei fapte pot soluţiona cazul
complet opus aparenţelor, ceea ce e valabil şi în cercetarea
trecutului mai îndepărtat: un artefact ori document găsit acolo
unde “n-ar fi trebuit să fie” poate duce la o altă interpretare
decât cea câteodată preferată (aşa ceva - când un detaliu, fie
şi insignifiant, completează întregul - ajută cunoaşterea
realităţii, mult mai importantă decât ignorarea sa); în
studierea trecutului nu se pretează “democraţia” dovezilor -
fiind fără “dictatura majorităţii” probelor - căci un singur
element iniţial necuprins în tabloul general îi poate complet
schimba înţelesul atunci când ajunge just încadrat (de
exemplu, cu toate că oamenii singuri niciodată nu s-au putut
ridica în văzduh, a fost de ajuns demonstrarea primelor
ridicări în aer - cu ajutorul aparatelor - pentru convingerea
despre posibilitatea zborului omenirii, chiar dacă nu toţi
oamenii s-au implicat în aşa ceva).
În “Originea Gherga” referinţele au fost, pe cât
posibil, făcute cu raportarea la sursele ştiinţifice, istorice ori
culturale cele mai apropiate de evenimentele în cauză, pe de o
parte sursele fiind cele lăsate de tot felul de vechi preoţi,
vechi astronomi, vechi cronicari, vechi istorici, vechi
geografi, vechi artişti, ş.a. (despre care - pe bună dreptate,
căci alţii nu-s - fac mare caz actualii savanţi) iar pe de altă
parte expertizele, acolo unde s-au impus, au fost - pe cât s-a
putut - ale somităţilor de nivelul academicienilor, doctorilor
în ştiinţe, etc. / considerați de societate, prin titlurile avute, ca
de relativă autoritate; autorul lucrării însă nu creditează pe cei
așa de slabi (chiar penibili) care pentru a-și confirma anumite
376
idei își permit să anunțe despre cutare din trecut - martori ori
apropiați ai unor evenimente - că desigur eronat ar fi afirmat
ceva, deoarece cei neapropiați evenimentelor respective de
fapt ar știi ce ar fi fost. Majoritatea expunerilor despre
Gherga sunt ale terţilor, contribuţia autorului lucrării, pe
lângă numeroasele idei proprii, fiind mai mult în legături cu
înfăţişările lor în secţiunile relevante (în lucrare uneori există
citate mai lungi - intenţionate - pentru a oferi posibilitatea
directă celor care au scris să-şi exprime munca, fiind cei mai
competenţi s-o facă); cine crede că această lucrare e o
adunătură de aberaţii / baliverne - ca o colecție de aspecte de
la periferia sferei consacrată dogmatic ca “oficială” - n-are
decât să se întoarcă la “realitatea” sa (în unele părţi ale
lucrării, deoarece referirile sunt la sursa comună Gherga,
anumite teme revin, pentru a consolida coerenţa). În general,
în legătură cu majoritatea covârșitoare a surselor stră/vechi,
autorul prezentei lucrări a acceptat 2 argumente esențiale în
ceea ce le privește, anume ca fiind de la început adevărate -
neconsiderându-le falsuri, până la dovedirea inversă - și ca
având desigur informații valabile (cu cât mai apropiate de
subiect, cu atât mai concludente), respingând ideile că nu ar fi
autentice ori că nu ar fi corecte: unii cercetători câteodată
abordează ciudat anumite subiecte, fie ignorând dovezile
existente, fie invalidându-le atunci când nu le confirmă vreo
teză ori ipoteză, găsindu-le chiar ca eronate (necalificații /
nechemații la așa ceva chipurile știind mai bine în Epoca
Modernă ce a fost decât însuși contemporanii timpurilor
trecute, câteodată ajungând să-i contrazică brutal); abordarea
cu seriozitate presupune acordarea prezumției de seriozitate
stră/vechilor surse iar nu năpustirea spre contestarea lor,
considerându-le greșite sau neglijarea lor - dacă artefactele
sunt luate în considerare - ori alte suspicionări de așa tip. În
legătură cu referinţele concrete despre Gherga: indiferent de
afirmaţiile vechi sau recente, cei care le combat trebuie - în
mod necesar, pentru a fi credibili - să depăşească talia
emitenţilor; iar cum până acum nu s-au găsit asemenea
combatanţi (de anvergură mai mare), respectivele afirmaţii
iniţiale - până la proba contrarie - sunt de preluat ca adevărate
/ oricum, altele semnificative nici nu-s. Ca şi câinii care după
ce-şi rup lanţul ştiu ce să facă (alţii - cu lanţul rupt -
rămânând încurcaţi), aşa şi unii oameni pot parcurge integral
lucrarea, alţii nefiind însă în stare să-şi depăşească barierele
cu care au fost învăţaţi. Ţinând cont de spusa filozofului
Aristocles - poreclit “Plat-On” / “Platon”, adică “Spaţiosul” /
“Nemărginitul” - din secolul IV î.C. că “înţelepţii vorbesc
fiindcă au ceva de spus iar proştii pentru că trebuie să spună
ceva”, de învăţătura lui Iisus Hristos / Christos din secolul I
despre căutarea adevărului ce aduce libertatea ori de
înţelepciunea etnologului şi sociologului Francez Georges
Balandier din secolul XX că “a arăta nu înseamnă a informa
iar a vedea nu înseamnă a afla” / o străveche zicală
Românească fiind “mulţi văd, puţini pricep” (unii
nepermițându-și confortul de a parcurge integral lucrarea sau
unora fiindu-le chiar dificil să citească ori să înţeleagă
prezentul material ce poate frapa - chiar ca provocare mentală
/ deopotrivă prin aspect şi conţinut - mulţi experţi fiind din
păcate limitaţi la calificările numai de multiplicatori ai
cercetărilor altora), orice observaţii, recenzii, dezvoltări sau
adăugări - utile unei alte editări, căci e foarte mult spaţiu
pentru participare / povestea fiind unică, originală, fără
început şi fără sfârşit, căci poate fi de oriunde şi oricând
reluată ori adâncită de către oricine - sunt binevenite pe
adresa autorului Eugen.Gherga@gmail.com: lucrarea - fiind o
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
premieră mondială / nimeni n-a mai văzut până acum, “la un
loc”, aşa ceva, de parcă ar fi mai multe cărţi laolaltă - poate
suscita dezbateri fecunde (dar poate și provoca uimire / uluire
ori poate lăsa şi cercetătorii de mărunţişuri fără replică); deja
de la lansare, amploarea lucrării Originea Gherga a impus
printre cititori deopotrivă sentimente ca teamă, respect,
invidie, etc. Atenţia utilizatorilor / cititorilor trebuie mărită în
sensul că interiorul unui capitol în general nu redă totul
despre tema anunţată în titlul capitolului respectiv, ci pentru
completări alte elemente sunt eventual de găsit în conţinutul
restului lucrării ori prin surse externe: aşteptările superficiale
de genul epuizării unor idei pot fi înşelate de dimensiunile
inspiraţională, emoțională, documentară, etc. Subiectul
lucrării - Originea Gherga - putea fi realizat nu de Gherga, ci
de oricine, însă totuşi Gherga a făcut-o, ca reper cui vrea să
dezvolte şi povestea altui neam (ca “Originea Popescu”,
“Originea Ionescu”, etc., numele respective fiind indicate
doar ca foarte populare printre Români, putând fi oricine de
pe planetă), de asemenea lucrarea “Originea Gherga”
constituind şi un pachet de resurse pentru posibilele îndreptări
ale unor “deviaţionişti”, la care praful de pe glob a ajuns mai
important decât globul. Grădina e așa de mare, încât cuprinde
și “cunoscători” autosuficienți / erijați ca deosebiți - lângă
care n-ar avea loc alții - de fapt suferinzi de handicapul
incapacității recunoașterii publice a propriilor limitări; o
recomandare a autorului faţă de oricine abordează “Originea
Gherga” e ca mai întâi să se asigure că nu se află pe
piedestalul prejudecăţilor (pe de o parte, o cocoţare de
asemenea gen ar bruia recepţionarea celor prezentate în
lucrare iar pe cealaltă parte, datele oferite probabil
nepotrivindu-se posibilităţilor de înţelegere): filozoful
American William James 1842-1910 a afirmat că “mulţi
oameni cred că gândesc, când de fapt ei nu fac decât să-şi
rearanjeze prejudecăţile”. La foarte mulţi, problemele
serioase apar începând cu propriile genealogii, pe care nu şi
le pot aprofunda mai mult decât pe ultimul secol doar, adică
în dimensiuni extraordinar de modeste (iar majoritatea nu e
pasionată / curioasă să-şi depăşească respectiva neputinţă,
eventual pretinzând altora să i se alinieze şi chiar să nu
îndrăznească să exploreze cumva mai departe).
377
Deoarece destui sunt specializați în a observa mai
degrabă ceea ce e greşit în ceva, autorul aşteaptă cu interes
orice ecou argumentat despre ce nu e adevărat în cele expuse,
fiind deschis opiniilor oricui despre ceea ce e eronat în
material (poate că e deranjant pentru unii posedând
“adevăruri” puternice - câteodată autodeclarați “proprietari”
ai istoriei, studiul pluridisciplinar fiind retezat prin păreri
simpliste de tipul că “istoria să fie scrisă numai de istorici” /
ceea ce seamănă ideilor despre tractoare ca să fie făcute
numai de către tractoriști ori avioanele să fie construite doar
de către piloți, etc. - aflaţi în postura egocentrică probabil
încercată meschin de gelozie sau datorită unor alte motive de
explorat împreună); pe de altă parte, de exemplu e de ținut
cont și că mulți muzicieni extraordinari nu au ajuns astfel
deoarece au absolvit vreo școală de muzică, ceea ce s-a
dovedit valabil și la sculptori grozavi - care nu au făcut vreo
școală de arte plastice în domeniu - nici pictori sau desenatori
talentați (necalificați prin vreo formare profesională), etc.
Într-un inventar aşa larg de date ca acela înfăţişat de
“Originea Gherga” - lucrare înrădăcinată mai profund decât
în istorie, anume cu seva fiind în preistorie - se poate strecura
vreo eroare, a cărei semnalare autorul n-o poate decât saluta
cu mulţumiri, căci scopul e apropierea de adevăr; în lucrare -
pentru eliminarea unor “bâjbâieli” - există multe certitudini
dar şi incertitudini, ce necesită clarificări (academicianul
A/Român Lucian Blaga numind aşa ceva “cunoaştere
luciferică”): ar fi interesantă vreo scriere împotriva lucrării
Originea Gherga, cât de cât concret argumentată, până mai e
autorul în viaţă. Există oameni pentru care o eroare găsită
într-o teorie anulează întreaga idee; conform acelei logici
absurde - redată de spusa “dacă o dovadă din carte nu e
autentică, atunci se presupune că totul e fals” - ar putea fi
aruncate la gunoi toate manualele şcolare sau de altă natură
(toate cărţile ştiinţifice) pentru că timpul a arătat despre multe
lucruri considerate sacrosante pe vremuri că de fapt erau
neadevărate: greşelile oricând pot fi îndreptate.
Stema Timişoarei
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Originea Gherga este un proiect tratând domenii mai lucrării (la mijlocul lunii August 2011 a fost sub formă de
rar abordate ori chiar inedite. Reacţiile faţă de prima ediţie carte şi la sfârşitul lunii Septembrie 2011 a fost ca blog),
din “Originea Gherga” au fost în majoritate pozitive, contorizările au înregistrat mii de vizite pe blog şi sute de
câteodată cu aprecieri mai comentate faţă de amploarea sa, cu descărcări integrale ale cărţii: cei mai mulţi cititori au fost din
sentimente amestecate (că “iniţial pare o nebunie”, că e “o România, Statele Unite ale Americii, Germania, Rusia, etc.;
lucrare impresionantă”, “toată admirația pentru complexele printre cele mai accesate părți ale lucrării - deja după mai
informații prezentate, cu o largă bază documentară”, o lucrare mulți ani de la apariție - se evidențiază (în ordinea
captivantă - ca de aventuri - că “inspiră”, că e o “superbă popularităţii statistice) “Obârşia Gherga”, “Gherga și Gheții”,
documentaţie”, că oferă “la liber” informaţii valoroase, că “e “Sângele Gherga” “Geneza Gherga”, ș.a.m.d. iar expresiile
o minunată lucrare”, că e “o carte plină de surprize şi care ne cele mai căutate pe Internet în “Originea Gherga” au fost
poate face mult bine la toţi românii dacă o vom populariza şi “infinitul”, “ghicitul în palmă”, “Hitiţii”, “Şcoala din Milet”,
asimila în bagajul nostru de cunoştinţe”, că “e mai tare decât etc.
Codul lui da Vinci sau Harry Potter”, “o fantasmagorie
simpatică”, că “egalează opera Densuşianu”, etc. / într-
adevăr, oferta informativă din “Originea Gherga” e serioasă,
presupunând reacţii corespunzătoare din partea utilizatorilor);
negative au fost câteva observaţii despre lungimile unor
paragrafe, dificultatea fiind uneori de urmărire a subiectului
transversal / “firului roşu”, etc. (o dificultate poate fi
copleşirea datorită avalanşei de informaţii - însă au fost
utilizate doar o parte dintre cele adunate - concluzia fiind că
totuşi se observă ceea ce era necesar de demonstrat).
Recenziile unor distribuitori de cărţi pe Internet au exprimat
consideraţii despre lucrare ca: “Originea Gherga este o carte
perfectă, este frumoasă şi când vei avea timpul necesar nu
ezita să o citeşti, deoarece este o carte bună şi nu o pierdere
de vreme cu cititul ei. Putem spune cu certitudine că Originea
Gherga este o carte excelentă - o poţi citi acum online, gratis.
Oricare ar fi visul tau, citeşte Originea Gherga - poate fi un
liant de la visul tău către un vis împlinit. Ştiai că Originea
Gherga este o carte care pune ideile autorului în valoare şi
care te îmbie să citeşti sau să înveţi tainele dezvăluite de
autor? Este mai uşor să visezi decât să citeşti şi e mult mai
uşor să citeşti decât să scrii, de aceea munca pentru o carte
cum este Originea Gherga poate dura câteva luni, de ce nu şi
ani iar citirea ei mult mai puţin. Originea Gherga este o carte Această ediţie este actualizată la nivelul anului
care trebuie citită şi care nu ar trebui să lipsească din cultura curent, urmând şi opiniile unor licenţiaţi de specialitate (în
generală a fiecăruia. Numai citind putem învăţa iar cartea istorie / ca Dan Nicolaescu din Timişoara, ca Dr. Oana
Originea Gherga este o resursă excelentă pentru cei care vor Gavriliuc din Timişoara, care - cronologic - au făcut şi
să-şi îmbogăţească cultura generală. Cei care au citit cartea primele aprecieri despre aspectele calitative şi cantitative ale
Originea Gherga au aflat părerea autorului despre subiectul lucrării “Originea Gherga”), ş.a.; printre remarcile imediat
tratat în această carte. Cartea Originea Gherga poate fi după lansare au fost:
considerată o resursă educaţională excelentă şi poate fi  28 IX 2011 Dr. Gabriela Grosseck,
folosită pentru lecturare şi învăţare. Descoperă cartea conferenţiară la Facultatea de Sociologie şi
Originea Gherga şi informaţiile utile pe care aceasta le Psihologie, Universitatea de Vest din
conţine. Delectează-te citind cartea Originea Gherga şi nu vei Timişoara: “Susţin Originea Gherga”
regreta că ai făcut acest pas. Timpul este aşa preţios, încât nu-  28 IX 2011 Eeva Lehtinen, Suomi / Finlanda:
l mai pierde şi citeşte Originea Gherga”. Printre avantajele “Acum trebuie să învăţ Româna, ar fi grozav s-o
lecturării lucrării “Originea Gherga” ar fi şi împlinirea înţeleg”
curiozităţii (calitate regăsită doar la unele persoane) despre  28 IX 2011 Duşan Baiski, administratorul
modul abordării unui asemenea subiect deosebit, cu Enciclopediei Banatului “Banaterra”: “Felicitări
componentă educativă; din fericire, pe planetă dintotdeauna pentru lucrare!”
au scris mai puţini decât potenţialii cititori (invers ar fi fost  29 IX 2011 Romina Matei, preşedinta “Youth
deprimant), însă - din nefericire - ar putea fi printre oamenii Express Network”: “Foarte tare - felicitări! Am
neinteresaţi chiar unii Gherga: dacă nu toţi Gherga au parcurs aruncat un ochi pe text şi informaţie şi e super!”
lucrarea, atunci parcă n-ar conta nici cuantumul altor cititori  30 IX 2011 Dr. Oana Neştian, coordonatoare de
(dar statisticile digitale automate de pe Internet înregistrează proiecte, “Institutul Intercultural Timişoara”:
numeroşi vizitatori unici - alţii decât Gherga şi în total mult “Sunt incitată să citesc tot”
mai mulţi decât Gherga - de pe tot globul). În 2 I 2023,  2 X 2011 Dr. Mariana Brandl-Gherga,
Gugulana Maria Gherga din Rusca / județul Caraș-Severin a profesoară la Facultatea de Ştiinţe Politice,
afirmat: “Vă admir pentru munca depusă și totodată vă Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării,
mulțumesc că ați scris această carte, cred că toate generațiile
Gherga vă vor mulțimi”. Curând după afişarea pe Internet a
378
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Universitatea de Vest din Timişoara: “Vă felicit
pentru această trudă nobilă. Cu stimă”
 3 X 2011 Stelian Toza, preşedintele Armânilor
din Banat: “Superb. Fac reclamă pe Forumul
Mondial Armân”
 ş.a.m.d. (unii apărând în textul lucrării)
Academicianul Liviu Pendefunda în revista “Contact
Internațional” nr. 191-193 din anul 2020 s-a exprimat
elogios: “Am citit cu reală plăcere primele capitole ale acestei
lucrări, pentru ca apoi să petrec nopți întregi citind și recitind
miile de pagini care parcă nu se mai sfârșesc relatând despre
lumea noastră într’un stil alert, ușor de lecturat și chiar de
asimilat. Un necunoscător ar beneficia de pe urma colosalei
informații pe care o poate accede din această monumentală
lucrare comparabilă cu ceea ce au scris Pârvan, Densușianu,
Eliade și … realizând o sinteză remarcabilă din bibliografia
lumii, studiată în amănunt de autor. M’am decis cu greu să
public fragmente (cu ce să încep?, ce ar putea fi mai ușor de
asimilat?, ce să expun interesului cititorului pentru a nu’l
plictisi pe novice și a’l satisface plenar pe inițiat?). Cei
interesați pot accesa http://origineagherga.blogspot.com,
astfel devansând selecțiile pe care revista noastră le va
publica în paginile sale, fiind onorați să evidențiem
importanța bibliografică a acestei ample lucrări semnate de
Aureliu Eugen Florentin Gherga, născut în Timișoara pe 9
Iulie 1962, un exemplu remarcabil de cărturar erudit”.
379
Dintre comentarii anonime de pildă pe Internet în
anul 2021: “E o lucrare îmbârligată scrisă în spirală. De
exemplu mă prinde o idee, citesc, citesc, o regăsesc după 4-5
propoziții, exact aceeași idee scrisă diferit cu alte asocieri. Și
sunt multe idei prinse în spirală. Am stat la un moment dat să
calculez când se repetă. Ce e cu lucrarea asta citiți pe internet,
dar e o creație relativ nouă și este deosebit de interesantă,
pentru trimiterile la alte documente extrem de rare și vechi și
din alte motive estetice. Are trimiteri la foarte multe
documente extrem de interesante, și nu există un index. Nu
știu în carte tiparită. Descrie toată istoria lumii din punctul de
vedere al lui Gheorghe. De acum 10 mii de ani până azi. Apoi
mai este un soi de prozelitism în carte cu neamul gherganilor
care ba sunt români, ba nu sunt. Că sunt peste tot - ca orice
neam - și în Europa și în Asia. Din cauza stilului spiralat de
exprimare, sau stil ‘vrej de fasole până la cer’, cred că cartea
ar putea fi comprimată cu multă muncă, scos prozelitismul
afară, marcate mai bine trimiterile, și ai avea un manual de
istorie destul de bun. Aș sări peste toate propozițiile unde
scrie de Gheorghe și neamul lui de ghergani. Dar să nu uităm,
e o carte scrisă de ei pentru ei. Cred că e prima istorie a unei
familii ce o citesc eu, familie urmărită din antichitate până
azi. Cartea pare o fabulație extraordinară. Cum să urmărești
un neam în toată istoria? Tocmai acest efort merită puțină
atenție. Eu am încercat o istorie a neamului meu dar am ajuns
până la 5 generații după care pauză totală și liniște. E motivul
pentru care m-am speriat de lucrarea asta, nu am mai întâlnit
decât în biblie să se vorbească de continuitatea unui neam pe
o perioadă așa lungă. Dacă e fabulație sau nu va rămâne
pentru viitorii cercetători. Eu doar sunt intrigat de referintele
românești la care face trimiteri. Multe nu le știam și pe baza
lor își crează toată istoria fantastică a familiei lui Gheo”.
“Am tras doar o ocheadă diagonală, și mi-am
reprimat un surâs. Dacă aș vrea să fiu hipercritic, aș tranșa
iute chestiunea proclamându-l pe autor drept monomaniac
(mania singulară fiind, pentru cine nu se prinde...Gheorghe,
haha). Totuși, există un aspect care mă intrigă. Gheorghe doar
că autorul se proclamă și el Gherga? Mai există un exaltat -
îmi scapă numele acum, iar asta cumva mă bucură - ce face
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
apologia lui ...Ion. De la ‘io, voievod’ până la născocirea unei
atemporale ‘loji...Iohanice’...hahaha, probabil lui Iohanis i-ar
fi plăcut treaba. Dar cu Gheorghe....e o adâncime paralelă.
Există în Rusia o organizație discretă, destul de puternică,
numită ‘gheorghieni’. I-aș compara cu ‘Oastea Domnului’ de
la noi, iar in extenso seamănă oarecum cu ‘Opus Dei’, noua
forță discretă Vatican (moștenitoare a influenței tip iezuit).
Sunt misterioși ‘gheorghienii’ ăștia ruși, iar urmele lor sunt
foarte greu de dibuit pentru cineva care nu trăiește acolo, în
realitățile rusești. Voi reveni pe idee, ar merge punctat și la
subiectul ‘Ocultism Răsăritean’.”
Filozoful Antic Socrate ar fi zis: “Mințile puternice
discută idei, mințile mediocre discută evenimente, mințile
slabe discută oameni”. Lucrarea “Originea Gherga” este
editată numai digital, nu și tipărită, din mai multe motive,
printre care: în secolul XXI formatul chiar dacă este atât în
versiune de carte, cât și în cea de blog, permite electronic
navigarea altfel (prin mărirea oricând a imaginilor, căutările
rapide după formule cheie, traducerile automate, etc.);
scoaterea pe hârtie ar însemna costuri suplimentare, chiar
neplăcute, căci lucrarea este actualizată anual, are dimensiuni
imense - ar fi multe volume, în format mare - și e dorită
circularea sa cât mai largă în lume (ceea ce se face mai facil
pe Internet), cu accesarea gratuită a informațiilor, căci în
cazul comercializării, pentru unele ilustrări realizatorii pot
suscita drepturile de autor, atunci fiind dificilă discernerea
unui eventual profit față de costul strict al tipăririi și al
transportării lucrării. Fiecare ediție anuală a lucrării “Originea
Gherga” a fost mai extinsă decât precedenta; astfel - în tip
“A4”, cu dactilografiere rând la rând - până acum au fost: 614
pagini în anul 2011, 728 pagini în anul 2012, 764 pagini în
380
anul 2013, 922 pagini în anul 2014, 1214 pagini în anul 2015,
1464 pagini în anul 2016, 1780 pagini în anul 2017, 2042
pagini în anul 2018, 2190 pagini în anul 2019, 2333 pagini în
anul 2020, 2467 pagini în anul 2021, 2662 pagini în anul
2022, 2830 pagini în anul 2023. În imaginea următoare este
captura contorului blogului în Octombrie 2011 (prima lună de
funcţionare pe Internet) și la un moment dat în cursul anului
2023:
De pildă, pictura Medievală “Mona Lisa” atrage
public și azi - la atâta timp de la realizare - pe când alte multe
lucrări, tot cu certe calități, sunt ignorate masiv; autorul a
constatat că de-a lungul existenței blogului, ca la expozițiile
obișnuite, fluxurile de vizitatori nu au fost exagerate dar nici
nu au existat zile pustii: vizitatorii virtuali - de pe Internet -
sunt oameni reali, lucrarea prezentând interes și în afara
clasicului cerc restrâns de erudiți. Datorită unei defecțiuni
digitale, blogul nu mai e actualizat anual, rămânând pe
Internet “înghețat” la aspectul avut după un deceniu de la
lansare; lucrarea apare digital actualizată la nivelul anului
curent doar în formatul de carte PDF (cu disponibilitatea de
descărcare liberă - fără parolă, fără plată - de pe pagina de
bază a blogului, respectiv din biblioteci gratuite de pe
Internet). În timp, unele părţi din “Originea Gherga” au
devenit resurse ca de exemplu la “Institutul Patrimoniului
Cultural” din Chișinău / capitala republicii Moldova în anul
2019 pentru studiul despre horă al doctorandei Svetlana
Talpă, în cercetarea Dr. Timaru Kast Sandor din anul 2019
despre originea Românilor, la Universitatea creștină
“Dimitrie Cantemir” din București / capitala României în
anul 2020 pentru studiul Dr. Mădălina Antonescu despre
“Civilizația frumoaselor” ori au fost preluate de unele
domenii Internet (din Țară ori din lume), ca de exemplu
“Aplahanda”, “Arta”, “Banaterra”, “Civilizații dispărute”,
“Contact Internațional”, “Cotele Dunării”, “Dacia Antică”
“Dacia Modernă”, “Enigmatic History”, “Eparhia Ortodoxă
Română din Ungaria”, “Euzicasa”, “Expresia ideii”, “Extazul
şamanic”, “Family Tree”, “Harta comorii”, “Independenţa”,
“Institutul Intercultural Timișoara”, “Iniada”, “Kamistad”,
“Lingvistica sentimentală”, “Locate my name”, “Mica
grădină”, “Music of Romania”, “Pagini de istorie”, “Răcari”,
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

“România - o ţară minunată”, “Roznepliki”, “Rufon”, “Sfatul Contextul

Bătrânilor”, “Ţara Românească”, “Tartaria tablets”, “Timoc
Press”, “Univers strategic”, “WikiMapia”,
“WikiWorldBook”, “Yumpu”, etc.; inclusiv ediţia Română
din anul 2012 “Who Is Who” - realizată şi pe hârtie - face
reclamă blogului, la fel şi cartea “Armâni şi Megleniţi din
Banatul Timişan” din anul 2014 a cercetătorului Român Dinu
Barbu, cartea din anul 2014 “Religia nemuririi” a fostului
deputat Român Costel Popescu, cartea “Mileniul de
întuneric” din anul 2015 a cercetătorului Marius Fincă /
preşedintele “Asociaţiei Culturale Române” din Canada,
cartea din anul 2019 “Parohia Icloda - contribuții
monografice” a preotului ortodox Român Eugen Babescu,
volumul colectiv “Obârșia Neamului Românesc. Despre
Geneza Europei” / Editura Cornul Abundenței din anul 2023,
ș.a. De la apariţia lucrării “Originea Gherga” şi până în
prezent, conţinutul său în forma integrală de carte s-a bucurat
de găzduire pe domeniile Internet ale unora din cele mai mari
biblioteci virtuale din lume www.academia.edu,
www.researchgate.net, www.scribd.com, etc.
Cu bunicul patern născut în secolul XIX şi tatăl
născut în secolul XX, autorul poate afirma în secolul XXI: în
legătură cu trecutul bărbaţilor Gherga sunt o mulţime de
dovezi, de la cele circumstanţiale / de context la cele
materiale / fizice. Fiinţa umană este unică: de remarcat - şi
rămâne de explicat - extensia Gherga în timp, dat fiind faptul
că o persoană seamănă sub un procent cu vreun înaintaş după
numai 2 secole / adică matematic, un descendent e sub 1%
din cineva care a trăit în urmă cu doar 7 generaţii (o sursă a
fost venerata mamă dinainte de Potop; este de observat ceea
ce a fost demonstrat ştiinţific, că probabilitatea de a nu se
reproduce deloc este mult mai mare la bărbaţi decât la femei).

Schema genealogică pe 7 generații (durând circa 2 secole)

Expresia populară “sângele apă nu se face”

sintetizează realitatea observată, că se transmite ceva de la
ascendenți prin descendenți în mod mai semnificativ decât
ceea ce s-ar cuantifica subunitar procentual. La fel ca la
Blogul “Originea Gherga” anul trecut
ceilalți oameni, s-a înregistrat și la Gherga reproducerea -
mereu şi mereu - din acelaşi material genetic (până la

381
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

următoarea mutaţie). Socotind media de 4 generaţii într-un ultimului “ciclu mitic” - sunt în prezent şi cele mai abundent
secol, în intervalul de 10 milenii - de când există actualul tip documentate (e de observat că doar puţine mituri au fost
genetic Gherga - sunt 4 sute de generaţii Gherga (istoricul continue, adică au traversat ciclurile din mare vechime până
Herodot Karka a indicat 2:142 că în timpul său - mileniul I în prezent, cel despre Gherga desigur constituind subiectul
î.C. - erau chiar 3 generaţii într-un secol); cercetătorul Român principal al prezentei lucrări): în aceeaşi marjă de conservare
Petre Morar în “Dacia Ariană” a observat că “vârsta fără alterare a miturilor - de 3 milenii - se încadrează cam
generațiilor este în general diferită pe linie maternă față de toate amintirile Geto-Dace (păstrate în România, însă nu
linia paternă pentru că femeile tind să procreeze la vârstă mai numai), ca adevărate şi nu e nevoie nici măcar de
tânără decât bărbații: generațiile paterne tind să aibă o durată interpretarea lor ori de la Iisus, a cărui prezență s-a păstrat
mai lungă decât cele materne”. De exemplu, în ultimele 2 puternică, au trecut 2 milenii, etc. Cea mai veche povestire
secole / deoarece această perioadă e aritmetic indicată ca din lume încă relatată - respectiv aflată în uz - a fost datată de
semnificativă coborârii moştenirii fizice la valoare echipa Universității din Melbourne / Australia coordonată în
subprocentuală, pe linia paternă a autorului - din tată în fiu - anul 2020 de către geologul Eric Matchan: aborigenii
Gherga s-a născut în 19 XII 1819 / Achim, 16 VI 1843 / Gunditjmara povestesc și acum despre erupția Vulcanului
Damaschin, 4 I 1870 / Ioan, 27 I 1898 / Aureliu, 1 I 1932 / Budj Bim 38,03 lat. S, 141,55 long. E, din vremea Uriașilor
Vasilie, 9 VII 1962 / Eugen, 3 X 1984 / Cristian, media fiind (un ciocan al strămoșilor lor fiind găsit sub rocile vulcanice /
la mijloc, prin 7 generaţii în 2 secole (în privința copiilor, lava întărită de la ultima erupție a aceluia, eveniment din
Achim a avut 7, Damaschin 4, Ioan 3, Aureliu 4, Vasilie 2, urmă cu 37 de milenii); ca atare, ecourile legendare din
Eugen 2, Cristian încă nu: scăderea este evidentă). Deoarece vremurile Uriașilor Neandertali și Cro Magnon din diverse
cam o dată la 2 sute de generaţii în materialul genetic părți ale lumii și-ar confirma vechimile impresionante. În
mitocondrial - muieresc / feminin - survine o uşoară mutaţie, anul 2004, geneticienii Britanici Martin Richards şi Peter
printre Ghergane aceasta pe diverse ramuri Gherga s-a Forster împreună cu Irlandezii Brian McEvoy şi Daniel
manifestat în mod sigur de la Potop până acum cel puţin o Bradley, studiind “LLY22G” - tiparul patern Gherga - şi alte
dată (ceea ce a dus, pe lângă aporturile externe ale 8 polimorfisme, au generat evoluţia diversificării genetice în
încrucişărilor predecesorilor, la diversitatea Ghergană Europa, după cum se poate observa:
actuală). În anul 2022, Alexandru Stan din România a scris
despre dieta din Vechea Lume, printre altele prezentând:
“Vânătorii-culegătorii din paleolitic erau mai puternici, mai
sănătoși, mai agili, mai imuni la boli, cu constituții atletice de
invidiat. Dar sedentarismul, agricultura și aglomerațiile
urbane ulterioare - din perioada neolitică - au făcut oamenii
mai bolnăvicioși, mai firavi, mai supraponderali. Cariile,
diabetul, bolile cardiace, cancerul de colon, tuberculoza,
gripa, variola, malaria, etc. și-au făcut apariția de atunci iar de
10 milenii încoace au făcut miliarde de victime. Inclusiv
media de viață a scăzut de la 33 de ani cât era în paleolitic la
26 de ani în Epoca Fierului. Este posibil că alimentația să fi
fost una din principalele cauze, dar și sedentarismul și munca
obositoare la câmp. E adevărat că oamenii paleolitici alergau
zeci de km zilnic ca să vâneze de pildă căprioare, chiar în
condiții de temperaturi scăzute, dar vânătoarea conferea
musculatură întărită și imunitate crescută”.

Speranţa de viaţă în 2012

Pe lângă aceste consideraţii, specialiştii etnografi au

apreciat că durata unui mit nealterat ar fi de circa 3 milenii,
ceea ce implică pentru perioada analizei Gherga sigur 3
cicluri, din Epoca Pietrei (de la sfârşitul paleoliticului, după
Potopul Pontic), din neolitic până în Epoca Bronzului şi din
Epoca Fierului până în Epoca Modernă / acum; de altfel, cele
mai recente 3 milenii despre Gherga - corespunzătoare
382
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Despre paragrupul genetic masculin / patern
“LLY22G” al lui Gherga e de ştiut că a fost ştiinţific notat şi
ca “N”, “N*”, “N1”, etc. / mai recent cu “X” (deoarece
prezintă particularităţi deosebite faţă de ceilalţi bărbaţi de pe
glob, fiind al celui mai nou tip uman - de pe uriaşul arbore
uman - încă studiat genetic de elita specialiştilor din lume):
este al celor mai Nordici oameni de pe planetă, populând
extremul Nordic / polar al EurAsiei, cel mai mare continent al
globului (încă din marele trecut, cei mai Nordici oameni din
lume au fost numiţi ca Hyperborei iar calităţile lor au fost
foarte stimate / respectate de către restul omenirii); Moderna
clasificare genetică umană masculină “N”/“X” seamănă cu
împărțirea din Vechea Lume față de spațiul Caspico-
Caucazo-Pontic în Nordici = HiperBorei respectiv Sudici sau
biblic ca Iafiți ori Hamiți, etc. În anul 2023, “Family Tree
DNA” a prezentat începutul haplogrupului bărbătesc “N” sub
forma:
N* (M231)
N1 (LLY22g)
N1a (M128)
N1b (P43)
N1b1 (P63)
N1c (M46/Tat, P105)
Dezastrul Atlant (al primului Imperiu din lume, creat
după ce Homo Sapiens a rămas singura specie umană) a
separat primii Europeni Civilizaţi, din răsăritul continentului,
în ramura Sudică şi ramura Nordică - după cum se poate
observa şi din analizele genetice - iar Gherga a fost pre-
diluvian acolo; drumul Gherga face parte din cel al omenirii.
În anul 1952, antropologul Francez Claude Levi-Strauss prin
analiza din “Rasă şi istorie” a arătat că progresul e un rezultat
al interacţiunii grupurilor mai mult decât ca un produs al
societăţilor izolate. În anul 1992, Margaret Oliphant în
“Atlasul lumii antice” a scris că “deşi în prezent separate de
numai câteva ore de zbor cu avionul, popoare ca acelea din
Siria şi Turcia sau din Franţa şi Anglia par în zilele noastre
mai departe unele de altele decât erau strămoşii lor care
locuiau în aceleaşi oraşe pe vremea stăpânirii romane”. În
anul 2010, profesorul Indian Shishir Srivastava prin cartea “8
383
puteri” a observat că “până în urmă cu numai un secol
oamenii puteau călători fără paşapoarte sau vize oriunde în
lume, fără nici o restricţie; divizarea puternică a lumii a
apărut prin războaiele mondiale” (“repararea” cumva se
petrece în prezent, prin noua ordine mondială: globalizarea).
Început în Epoca Pietrei, amestecul oamenilor continuă și în
Epoca Modernă, în locaţii foarte diferite şi în diverse
combinaţii procentuale. General acceptat, “leagănul” Homo
Sapiens este situat în răsăritul Africii - de acolo a trecut în
apusul Asiatic - unde dezvoltarea a fost prin saltul trecerii de
la cetele dezorganizate (sau organizate instinctual) la cetele
organizate (în adevăratul sens al cuvântului) şi omul a început
să stăpânească teritoriile fără a mai avea duşmani naturali de
luat în seamă în ceea ce priveşte supravieţuirea speciei; pe
lângă acea organizare de tip “haită organizată”, omul a
descoperit uneltele ce l-au propulsat la rangul de cel mai
periculos prădător de pe Terra / Ghe-Ra (nivel de unde nu a
coborât până acum), plasându-se în vârful lanţului trofic. Este
de remarcat că spre deosebire de celelalte vieţuitoare ale
Pământului, oamenii au în ADN o secvenţă genetică unică,
regăsită doar la ei (iar în plus, din vechime se considera că
doar oamenii şi Zeii aveau spirit, ceea ce întăreşte deosebirea
de celelalte fiinţe şi prin această dimensiune). Descoperirea
focului (gestul prometeic) este de multe ori asimilată cu
creşterea calităţii uneltelor dar şi a armelor, consolidarea
sistemelor de organizare socială primare şi cu descoperirea
hranei preparate (gestul proteic); este evident că toate acelea
au dus la progrese din ce în ce mai semnificative şi - în timp -
la necesitatea migraţiei / pusă pe seama mai multor
considerente, dintre care se pot aminti suprapopularea
anumitor teritorii şi necesitatea ei pentru “echilibrare”, adică
fie “fuga” de conflicte, armate sau nu, între diverşi
componenţi ai populaţiilor, fie migraţia după hrană, urmărind
zone mai bogate în resurse (de exemplu prin deprecierea
substratului natural din Sahara / Sa-Hara = tărâmul Sfântului
Horus, nume care în limba Arabă a ajuns să însemne
“deșert”) ori procurarea facilă a acelora, ca de pildă din
bogaţia unui anumit teritoriu: cererea majorată de hrană se
datora mai mult satisfacerii energetice a creierului mărit,
decât înmulţirii numărului persoanelor (gândirea consumă
energie). În urmă cu 50 de milenii, s-a îmbunătăţit tehnica
vânatului şi a crescut semnificativ numărul uneltelor, armelor
şi destinaţiile lor (datorită acumulărilor de experienţe şi
necesităţilor de adaptare la noile medii în care s-au produs
migrările).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Migraţiile au determinat noi agregări de grupuri şi -
în esenţă - creşterea substratului şi potenţialului conflictelor
umane, căci în urmă cu 45 de milenii au apărut aşezările
stabile - în preajma grotelor - prin înpământenirea diverselor
grupuri umane (totdeauna, deplasările au presupus şi
reîntoarcerea la punctul de plecare, pentru comunicarea şi
aplicarea achiziţiilor); între cauzele migrărilor au fost şi
izgonirea de către comunităţi, pedepsirea sau fuga pentru o
altfel de viaţă, survenind adaptarea la noile condiţii. Imediat
după primul Potop, fenomen care a indus în unele regiuni
pierderi masive de populaţie cu tot ceea ce era legat de ea -
aşezări, culturi, etc. - oamenii au continuat să-şi
îmbunătaţească viețile şi să formeze structuri din cele mai
stabile; a început perioada de expansiune şi de dezvoltare
reală a seminţiilor Civilizaţiei (prin întărirea sentimentului
apartenenţei de grup), prin migraţia de masă, renunţându-se la
“migraţia vânătorească” a oamenilor ancestrali: e de observat
că vechile documente se referă clar la diluvii diferite, pentru
că n-a fost un singur Potop, ci au fost mai multe (“Originea
Gherga” urmăreşte Potopul ca fiind acela de la topirea calotei
boreale, după ultima glaciaţiune). Potopuri anterioare au fost
de pildă prin spargerea Gherdapurilor / Porţilor de Fier de
către Marea Panonică şi scurgerea ei în Pont, spargerea
Gibraltarului de către Oceanul Atlantic şi scurgerea sa în
Bazinul Mediteran, etc.; Potopul imediat după ultima
glaciaţiune a fost spargerea Bosforului şi inundarea Lacului
Pontic, care a devenit Marea Neagră (apoi în cronologie -
după peste 3 milenii - a fost ploiosul Potop biblic). Cele mai
puternice comunităţi care se formau se bazau pe legăturile de
sânge (astfel asigurându-se cotele maxime de credinţă faţă de
acumulări), de unde s-a creat obiceiul transmiterii Tradiţiilor,
învăţăturilor înaintaşilor, etc.; de altfel, se poate observa
derivarea cuvântului “sânge” / “sân-ge” de la “Sf. Gea”:
Sacra Ga, Mama Pământului. Cercetătoarea Spaniolă Cristina
Martin nota în anul 2007 în “Stăpânii lumii”: “Conştiinţa
apartenenţei la grup însemna că toţi se ajutau între ei, că
bunăstarea unui singur membru era răspunderea întregii
comunităţi, un sistem ce există şi azi în colectivităţile mici”.
În cartea “Limba Română - nașterea și falsurile istorice (taina
formării cuvintelor, recuperarea originilor reale)” din anul
2016 de Lucian Costi, cercetătorul a scris: “Observăm că
binefacerea dată omului ‘ge’, făcut din lutul pământului
‘gea’, anume ‘sân-gele’, principalul fluid ce ține trupul viu,
are cea mai clară exprimare în românește, unde se pot lesne
descifra cele 2 morfene, ‘sân’ de la numele zeului și ‘ge’ de la
noțiunea ‘ge’, desigur folosind prescurtarea maximă dincolo
de care nu s-ar mai putea despărți morfemele componente.
Este de observat cum al doilea morfem ‘ge’ este total
schimbat în ‘-guis’ latinesc, încă unul din multele exemple
care vin să sublinieze caracterul artificial al latinei, care a
pierdut logica de temelie a nașterii vocabulelor, comparat cu
arhaica păstrare a fiecărei cărămizi a edificiului străbun din
română. Imaginați-vă cele 2 limbi evoluând pe drumuri
diferite, una a tot dărâmat din vechiul conac spre a face un
palat, ba mai năruind un turn, ba mai adăugând o colonadă,
statui și capiteluri, în vreme ce cealaltă a lăsat castelul întreg
așa cum l-au clădit prima oară părinții, hotărând că nepoții
trebuie să se bucure de opera de început, care era măiastră
foarte. Între progres și pierderea memoriei, româna a ales
calea memoriei permanente, cu prețul renunțării la noutățile
modei. Notăm că putem reface logica formativă mulțumită
trăsăturii conservatoare a limbii noastre, care se menține - în
384
linii mari, aceeași - încă de dinainte de marea roire getică spre
apus, care a generat limbile românice apusene. ‘Ge’ din ‘sân-
ge’ e același cu morfemul ‘ge’ din ‘get’, ‘Geția’, ‘Ge-or-ge’,
‘Ghe-or-ghe’. Morfemul ‘ge’ are 2 sensuri majore în funcție
de context: omul ‘ge’ al pământului sau ‘ge’, pământul ca
materie. În exprimarea ‘sunt de sânge românesc get-be-get’,
se repetă de 3 ori morfemul pentru omul pământului ‘ge’.
Morfemul ‘ge’ a ajuns celebru și prin prescurtarea sa la
rudimentul cel mai mic posibil, acela al consoanei ‘g’, în
‘plu-g’. Nădăjduim că arheologia românească i-a convins pe
sceptici că românii știau de ‘plug’ cu mult înainte de ivirea
năvălitorilor”. (Imediat după catastrofa inundării din Bazinul
Pontic a capitalei Atlantidei, primele așezări stabile /
permanente din Europa au fost cele bazate pe pescuit și
agricultură la Gherdap - pe Dunăre - în cel mai lung defileu al
continentului; Zeul suprem - de la care s-a fixat silaba “sân”
din “sân-ge”, etc., așa cum a studiat și autorul citat - a fost
“Sf. An”, soțul Marii Zeițe Ge a Pământului).
Riftul African
Oamenii ancestrali trăiau în teroarea de zi cu zi,
“vânaţi” de lipsuri, vânaţi de animale, vânaţi de proprii
semeni sau de “fantasmele” create de acei semeni. Foarte rar
trăiau indivizii singuratici, organizarea socială fiind
obligatorie pentru salvare dar şi necesară manifestării optime
a potenţialului, aşadar organizarea în grupuri era vitală. Viaţa
grea (majoritatea suferea de reumatism) a născut iluzii din ce
în ce mai eficiente şi trăirea a început să fie “anexată” la tot
felul de fenomene, la concepte sau ritualuri. Oamenii
ancestrali au sesizat creşterea eficienţei gesturilor / eforturilor
/ acţiunilor lor în condiţiile existenţei “atingerii divine”
(indiferent în ce se concretiza aceasta, conştient sau
inconştient) şi n-au mai renunţat la ea decât în condiţii
extreme, când randamentul a dispărut ori s-a instalat decepţia,
depresia sau senzaţia de părăsire; odată cu acea
conştientizare, s-a consemnat apariţia specialiştilor în
“revigorarea divină” - fie ei vraci, preoţi, etc. - ce cu timpul
au devenit puternici şi în consecinţă impunători faţă de cei
care atentau la poziţia lor în cadrul comunităţii. (Apariţia
conceptului de religie nu trebuie confundat cu cel de credinţă,
în legătură cu structurarea primară şi culturală a comunităţilor
umane). Picturile rupestre, Cultul Morţilor (adică respectarea
înaintaşilor / cinstirea strămoşilor) şi manifestările religioase
au fost elementele de început, în care câştigau cei puternici.
Ideea de divin, în diferitele percepţii ale oamenilor, din cele
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
mai vechi timpuri până acum, este pe deplin atestată;
conştiinţa religioasă a fost atotprezentă, indiferent de
apartenenţa teritorială (mereu legată de împărăţia cerească,
căreia i s-a atribuit conducerea universului, căci cu cât
societatea era mai rudimentară, cu atât caracterul său religios
era mai accentuat). Alcătuirea umană din triada trup-suflet-
spirit provine din Epoca Pietrei: toate vieţuitoarele erau
caracterizate de materie şi energie, adică de trup şi suflet, Zeii
şi oamenii având spre deosebire - în plus - forţa Ma / de la
mană a spiritului (de altfel, dintre toate fiinţele doar aceştia
conştientizând că moartea este inevitabilă). Omul are 3
sisteme, active în planurile: informaţional - spirit, energetic -
suflet şi material - trup; mult ulterior înţelepţilor Vedici
Gărga / Gherga, concepţia s-a simplificat, în trupul fizic şi
“dublul” său: corpul vital (cuprinzând deopotrivă energia
sufletului Ka şi forţa spiritului Ma). Aşadar, concepţia despre
fiinţe era atât cu partea văzută, cât şi cu cea nevăzută: vizibil
era trupul iar invizibil era sinele, respectiv ceea ce-l energiza
(tot din partea invizibilă, la oameni şi Zei se adăuga spiritul /
adică având deopotrivă eul şi supra-eul). În triada rezultată
uman, perisabilă era partea materială - trupul fizic - iar partea
imaterială era neperisabilă şi avea astfel 2 componente, pe
lângă energia sinelui (comună şi altor vieţuitoare), fiind forţa
spirituală: în trecut exista şi credinţa că se putea asimila
elementul spiritual al victimei consumându-i creierul, ceea ce
evidenţia craniul - popular tigva fiind ştiută ca hârcă - drept
sursă de putere. Triada îndeosebi includea interacţiunea dintre
cele 3 niveluri cosmice (de sus în jos, celest-terestru-infernal)
şi cele 3 nivele ale vieţii omului (de jos în sus, fizic-psihic-
spiritual). Aşa după cum în prezent informaţia, energia /
electricitatea, magnetismul - şi altele de gen - se ştiu că există
dar nu sunt vizibile direct, din cele mai vechi timpuri oamenii
aveau concepte solide despre forţele invizibile despre care
ştiau că există, dezvoltându-şi credinţele.
Abordarea serioasă şi în premieră mondială a
sufletului - legat de suflare / respiraţie, hiperventilaţia ajutând
tranşa şamanică - a fost făcută de străvechii Yoghini din N
Indiei / Bhărat, în cadrul Civilizaţiei Ghargar, dominată de
înţelepţii Sanscrit notaţi Gărga, ca un “dublu” al persoanei,
capabil să părăsească trupul, putând ieşi dar şi să se întoarcă
în el (de aceea, cea mai veche omologare a fost cea dintre
suflet şi suflare, respectiv vânt / o paralelă sugestivă
mecanismului conceptual): sufletul era latura eterică a fiinţei,
identificat cu umbra, cu oglindirea în apă ori cu portretizarea,
vântul fiind principiul activ, transformator al lumii,
intermediar între Cer şi Pământ, Sfânt agent purificator
385
asociat mişcării / dinamismului. În comunicarea cu mediul,
principalul emiţător şi receptor - după cum a fost dovedit
ştiinţific şi de către “Institutul de Cardiologie” din California
- este inima, ce are un rol mai important decât acela de a
pompa sânge în organism (inima este cel mai puternic
generator electric din trup iar inima femeii bate mai repede
decât inima bărbatului); câmpul energetic al inimii se extinde
cu mult în afara trupului, arătând ca un inel lat de câţiva metri
împrejurul trupului (câmpul electric al inimii este de o sută de
ori mai mare decât al creierului iar câmpul magnetic al inimii
este de cinci mii de ori mai mare decât al creierului): inima
este interfaţa ce transformă emoţiile şi convingerile în energii
electromagnetice, interacţionând atât cu trupul fizic, cât şi cu
lumea înconjurătoare (străvechea spusă de “a pune suflet în
ceea ce e de făcut” reflectând faptul că semnalul vibraţional
al inimii este mai puternic). În concluziile lucrării “Mintea de
dincolo”, Dr. Dumitru Dulcan - specialist neurolog, care a
observat şi existenţa celor 2 tipuri de inteligenţă, raţională a
creierului şi emoţională a inimii, măsurate prin 2 coeficienţi
diferiţi, anume cel de inteligenţă tradiţională / raţională şi cel
de inteligenţă emoţională - a scris: “Avem 2 instanţe de
decizie: mintea şi inima. Mintea este informaţia, raţiunea,
educaţia. Inima este sufletul, intuiţia, Divinitatea din noi,
sentimentele. De aceea, când suntem trişti avem senzaţia că
ne doare, că ne apasă inima. Cu mintea alegem logic, raţional.
Cu inima alegem în virtutea sentimentului pe care îl avem în
clipa deciziei. Timpul ulterior ne arată că adevărul a fost de
partea inimii. Inima este vocea interioară a Sinelui,
echivalentul Divinităţii din noi. Raţiunea foloseşte repere
conjuncturale, efemere. Inima se ghidează după vocea
Universului din noi, singurul deţinător al adevărului. Inima
este mai aproape de subconştient decât raţiunea. Acolo este
înscrisă întreaga noastră istorie, trecută, prezentă şi viitoare.
Informaţia venită din subconştient o numim intuiţie. Noi
suntem, la modul direct, opera conştiinţei noastre. Corpul
nostru fizic este alcătuit din elemente ale vieţilor trecute şi
din cele ale combinaţiei materialului genetic al părinţilor. În
câmpul conştiinţei celui ce urmează să se nască este deja
prezentă schema sa morfogenetică, decisă în planul de
dincolo. Genele sunt ale părinţilor, aranjamentul lor vine din
proiectul desenat dincolo. Nu există decât moarte a corpului
fizic. Corpul subtil este etern. Naşterea este trecerea de la
esenţă la substanţă. Moartea este trecerea de la substanţă la
esenţă (Apollonius din Tyana)”. Anticul filozof Heraclit din
Efes afirma: “Pentru suflete e moarte să devină apă, sufletul
uscat e cel mai bun” (şi răniţii ori muribunzii - ale căror
suflete au fost afectate - foarte des vor apă); academicianul
Simeon Florea în “Înmormântarea la Români” a scris: “vasele
cu apă din apropierea mortului erau acoperite, ca să nu pice
sufletul într-însele şi să se înece, căci se credea că sufletul
trage la apă”. Privind aspectul funerar, Infernul păstra
uscăciunea, pentru suferinţa continuă datorată “setei”
morţilor: de aceea, libaţiile aveau şi scopul potolirii sale
(Cultul Apelor - mereu “vii”, inspirând şi vindecând - a fost
constant alimentat de devoţiunea populară). Inima e centrul
sufletului, al sentimentelor iar creierul al raţiunii, al logicii;
fiinţa umană este sub influenţa forţelor / energiilor astrale:
uranice / cereşti prin creier şi telurice / pământene prin inimă
(efectele putând fi măsurate prin cei 2 coefienţi de inteligenţă,
rațională şi emoţională).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Oamenii gândesc continuu - fie că vor sau nu vor
aceasta - iar toate gândurile produc consecinţe, pentru că
fiecare gând este de fapt o energie lansată (şi nu doar într-o
direcţie “dorită”, ci în toate direcţiile); energia emisă de
gânduri interacţionează - în drumul parcurs - cu alte energii,
cu unele ajungând să vibreze la unison. Fiecare gând -
indiferent că e bun sau rău - declanşează un proces de
rezonanţă; tot ceea ce vibrează cu energia gândurilor e atras
automat în viaţă. Însă nu creierul - cu impulsurile sale
electromagnetice - este principalul emiţător / receptor din
trup, ci inima: organ mult mai puternic şi cu rol mai
important decât doar de a pompa sânge; forma principală de
comunicare realizată de inimă este de transmitere a
informaţiilor prin transpunerea emoţiilor / sentimentelor în
energii electromagnetice, ce interacţionează atât cu celulele
trupului, cât şi cu lumea înconjurătoare. Sentimente pozitive
ca iubirea, iertarea, compasiunea sau sentimente negative ca
mânia, ura, supărarea produc modificări atât în trup, cât şi în
afara sa. Dr. Vladimir Poponin - fizician Rus - a demonstrat
influenţa directă a ADN-ului uman asupra lumii
înconjurătoare: a pus într-o eprubetă închisă ADN şi fotoni,
dorind să afle ce influenţă are ADN-ul asupra fotonilor;
fotonii s-au distribuit (aşa cum era de aşteptat) în mod
dezordonat, fără să urmeze o anumită ordine. Apoi, savantul a
introdus ADN uman în acea eprubetă şi s-a produs un lucru
surprinzător: ADN-ul uman avea influenţă directă asupra
fotonilor, printr-o forţă misterioasă el ordonându-i în forme
regulate (a fost pentru întâia oară când ştiinţa a demonstrat
ceea ce tradiţiile spirituale străvechi susţineau demult, că
oamenii sunt parte integrantă din lume şi că o influenţează
permanent). Experimentul nu s-a oprit la acel fapt: după ce
ADN-ul uman a fost extras din eprubetă, fotonii s-au
comportat ca şi cum ADN-ul uman era încă acolo, păstrându-
şi poziţia lor ordonată; fotonii şi ADN-ul uman încă păstrau
legătura, deşi fuseseră separaţi fizic (un câmp subtil -
considerat de torsiune - încă îi ţinea conectaţi, concluzia fiind
că există un câmp cuantic ce uneşte tot ceea ce există, prin
intermediul său oamenii fiind în legătură cu toată natura):
câmpul informaţional al ADN-ului uman impregnează serios
acolo unde îi dăinuie prezenţa, influenţând de pildă casa,
obiectele, etc., informaţiile specifice propriei fiinţe rămânând
386
pentru foarte mult timp (prin anumite acţiuni speciale pot fi
curăţate). Se consideră că există și caracteristici genetice de
popor: de exemplu negrii din Africa, aborigenii din Australia,
Mongoloizii din Asia, ș.a. s-au dezvoltat în mediile lor, fără
interferențe de pildă cu Românii din Europa; populațiile /
popoarele au elemente genetice distincte, astfel fiind și
Europenii ori Românii (printre aceia). S-au testat şi efectele
sentimentelor asupra ADN-ului uman: în câte o eprubetă a
fost izolat ADN de la diverse persoane şi acele eprubete au
fost supuse unor puternice câmpuri emoţionale, măsurându-se
electricitatea la nivelul ADN-ului; când subiecţii au emis
sentimente pozitive, molecula ADN se dilata iar când
subiecţii au emis sentimente negative, molecula ADN se
contracta (concluzia fiind că stările umane influenţează
simultan ADN-ul, ceea ce se propagă nu doar în trupuri, ci şi
afara lor, datorită câmpului cuantic). De pildă, slujbele
bisericeşti ajută la ameliorarea sănătăţii, măsurătorile
tensiunilor enoriaşilor - înainte şi după slujbă - arătând la
majoritatea normalizarea tensiunii după serviciul religios; de
asemenea, la apa sfinţită s-a observat mărirea densităţii optice
iar undele sonore emise de toacă sau clopot au proprietăţi
vindecătoare, uneori mai eficiente în omorârea microbilor
patogeni decât radiaţiile magnetice (de aceea, în timpul
epidemiilor se bătea toaca ori se trăgeau clopotele): iniţial (în
Epoca Pietrei), toaca - reproducând cântecele Culturii
Lemnului - a fost instrument şamanic. Dr. Ion Ghinoiu în
“Dicționarul de mitologie română” din anul 2013 a scris:
“toaca, regăsită de la armeni și greci până la ruși și estoni, își
are originea în neolitic, reprezentând amintirea Marii Zeițe,
spre deosebire de bătaia rituală a tobelor, invenție atribuită
populațiilor războinice indo-europene”. Puterea rugăciunii de
asemenea vindecă, la creştini de exemplu fiind dovedită
eficienţa rostirii rugăciunii “Tatăl nostru” ori puterea
semnului Crucii, binecuvântările fiind semnificative nu doar
prin valoarea spirituală, ci şi prin valoarea preventivă,
exercitarea efectelor remarcându-se dintotdeauna asupra
mâncărurilor, băuturilor, etc. Omenirea a păstrat în memoria
colectivă amintirea percepţiilor extra-senzoriale (admirând în
prezent puţinele persoane cu aşa posibilităţi), capacităţile
estompându-se în timp, căci la majoritatea oamenilor au fost
puternice ancestral, însă acum ajungând mult diminuate: în
mare vechime, empatia umană se baza pe valurile energetice
din natură simţite mai conştient decât în prezent. Din istoria
îndepărtată se poate deduce că predecesorii nu erau - cum s-ar
putea interpreta la prima vedere - chiar “primitivi” (de altfel,
oamenii din prezent sunt mai dezavantajaţi în multe privinţe
decât cei din trecut): strămoşii erau mai avansaţi de pildă prin
faptul că se bucurau de activarea unor catene din helixul
dublu al ADN-ului uman (ce azi încă există, însă nu-s folosite
- fiind considerate reziduuri - specialiştii în genetică
străduindu-se să le redinamizeze), ce permiteau comunicarea
mutuală între semeni - fără a mai fi necesare multe concepte
împărtăşite pentru clarificări între ei - adică erau de fapt
“zei”; ca o paralelă, aşa cum azi Internetul este o reţea ce
leagă “maşinării” / computere între ele, în Epoca Pietrei
oamenii erau conectaţi în dimensiuni mai profunde decât
acum, legăturile mai puternice / cuantice dintre oameni
datorându-se utilizării unor părţi din ADN ce azi au ajuns
aproape abandonate (pe măsura scurgerii timpului, partea
emoţională / intuitivă - bazată şi telepatic, oamenii
comportându-se instinctiv în grup, comunicarea cuprinzând şi
intuiţia sincronă manifestată în reţeaua lor - reducându-se, în
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

schimb evidenţiindu-se partea analitică / raţională iar dat de iluziile optice, ca de pildă al liniilor ce par a avea
problemele dintr-o aşa modificare n-au încetat să apară, lungimi diferite, care chiar măsurate pentru convingere
înregistrându-se tot mai des disfuncţii între intuiţie şi raţiune). (datorită celui de-al doilea sistem) că au aceeaşi lungime,
Dr. Dumitru Dulcan - şeful catedrei de neurologie a totuşi primul sistem continuă să le perceapă ca inegale ori a
Universităţii Titu Maiorescu din Bucureşti - a enunţat în anul cercurilor centrale identice în mărime, etc.:
2009: “Considerăm că telepatia - ca prelimbaj şi posibilitate
de comunicare, de transfer de informaţie între indivizi - este
mult mai pregnantă în lumea lipsită de limbaj articulat.
Dincolo de o serie de gesturi, sunete, mirosuri, care au o
anumită semnificaţie la vieţuitoare, acţiunile complexe de
conducere a grupurilor, distribuţia rolului în grup,
întreprinderea unor măsuri de apărare comune, ar fi posibile
să se realizeze şi pe această cale de comunicare. Este probabil
că înainte de apariţia limbajului articulat, însuşi omul să fi
dispus de această posibilitate de comunicare. Apărând
limbajul ca formă superioară şi mult mai eficientă de
comunicare, această capacitate s-a atrofiat, rămânând într-o
formă latentă în fiecare din noi. Parametrii fiziologici
determinaţi în cursul experimentelor telepatice au indicat
rezistenţa electrică scăzută, pulsul majorat, tensiunea arterială
mare şi respiraţia mărită, atât ca frecvenţă, cât şi ca
amploare” (probabil pentru oxigenarea mai profundă a
creierului). Şi academicianul Român Ovidiu Bojor afirma în
anul 2014 că în mare vechime oamenii comunicau mental
(aşa după cum în prezent doar puţini o mai pot face, căci
asemenea abilităţi s-au pierdut, datorită progresului în
direcţiile Civilizaţionale actuale); în trecutul îndepărtat -
înaintea limbajului articulat - telepatia a fost limbajul
universal (care nu necesita traduceri): de altfel, telepatia se
manifestă aparte de limbile știute de cei implicați, așa ceva
dovedindu-se în Epoca Modernă prin nenumărate cazuri.
Greşelile cognitive influenţează deciziile; savantul a
aplicat un test simplu (mereu trecut doar de o minoritate
dintre subiecţi): “O bâtă de oină şi o minge costă împreună
1,10 euro. Bâta costă cu un euro mai mult decât mingea. Cât
costă mingea?” Majoritatea dă răspunsul oferit de primul
sistem, însă totodată greşit: 10 cenţi; răspunsul corect desigur
e 5 cenţi. El a mai susţinut: “Atunci când oamenii iau decizii,
cei mai mulţi nu se întreabă ‘ce voi simţi şi pentru cât timp?’
şi tind să neglijeze trăirea în favoarea amintirii cu care vor
rămâne. Din trecut învăţăm - de obicei - să maximizăm
calitatea viitoarelor amintiri, nu calitatea viitoarelor
experienţe. Numesc asta ‘tirania sinelui’. Pentru a contracara
erorile primului sistem, există - în principiu - o soluţie simplă:
încetinirea procesului de decizie şi apelul la al doilea sistem.
Nu putem face asta tot timpul, însă atunci când este vorba de
o decizie importantă, trebuie să reflectăm şi să ne întrebăm
dacă nu cumva cădem într-o capcană a gândirii”. Ceea ce
specialiştii numesc “ADN blocat” vibrează armonios mai
înalt decât catenele încă funcţionale (realitatea e că
majoritatea ADN-ului uman a rămas nefolosit, oamenii azi
utilizând practic doar o mică parte din ADN); erupţiile solare
devastatoare / cu mărirea nivelului radiaţiilor cosmice şi
limbajul apărut au fost printre factorii care au redus
În anul 2002, psihologul Evreu Daniel Kahneman a posibilităţile oferite de ADN-ul uman, ca atare şi organe
primit Premiul Nobel în economie pentru studiile sale de importante - ca hipotalamusul sau glanda pineală -
pionierat despre economia comportamentală, susţinând că reducându-se din cauza neîntrebuinţării lor: activarea mărită a
gândirea e controlată de 2 sisteme: intuitiv / rapid (înnăscut) ADN-ului uman ar permite şi întrebuinţarea majorată a
şi raţional / lent (specific omului); de cele mai multe ori, creierului (căci şi din acela doar o mică parte este
primul sistem generează sugestii pentru cel de-al doilea, care funcţională), savanţii cercetând acum foarte serios bagajul
intervine doar când detectează o greşeală. Primul sistem - genetic / biologic uman, pentru mărirea valorificării sale,
activ tot timpul - prezintă erori cognitive, un exemplu fiind asemenea încercări de altfel manifestându-se de foarte mult

387
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

timp, aşa explicându-se vechile preocupări ca de exemplu

despre “al treilea ochi”, cu manifestări la cei din Bhărat /
India şi în prezent - marcajul respectiv pe frunte Sanscrit fiind
numit “tika” / de care s-au legat denumiri ca Atlantic / Atlan-
tic, Baltica / “Bal-tica”, Svastica / “Svas-tica”, Vatican / “Va-
tican”, etc. - aşa justificându-se popularitatea “mediumurilor”
sau “vizionarilor”, ş.a.m.d.

Karelii trăiesc între Moscova și Peninsula Kola

(corespunzător Estonului Viia-Kadi Raudalainen)

Privind roata solară = “Svas-tika”, Francezii Jean

Despre termenul Sanscrit “Svas-tika” e de ştiut că
începea cu formula de binecuvântare “Su As” = “Svas” (unde
particula sfinţeniei “Su” echivala “Apa” iar “As” - ca
eponimul Asiei - era prescurtarea “Sf. An” / la Indieni “Svas”
fiind “Suflu” iar la Sumerieni “Aş” însemna “Unu”,
sacralitatea sa şi a simbolicului său ochi terţ avându-şi
redarea emblematică în Svastică: solara cruce în rotire de fapt
era bumerangul Ghergan în mişcare, fiind arma
reprezentativă regală); în Europa, Svastica / “Zuas-tika” se
numea de exemplu la Kareli “Yarga”, la stră-Români
“Vârtelniţă” (între - popular numită Cruce solară - şi Crăciun
fiind evidente legături), etc. “Tika” - adică “Terțul” = “al
treilea ochi”, cel de pe frunte - reda ce făcea “Suflul” (“Suas”
/ “Zvas”) prin “Svas-tică” / “Zvas-tică”, adică literalmente
“Suflul Terțului” = forța celui de-al treilea ochi: “Zvas” /
“Zuas” a dus la Zeus - fiind suflu divin - “Zvas-tica” /
Zvastica ajungând ca Vârtelnița / Crucea Solară a supremului
Zeu/s să fie deseori și figurată efectiv între sprâncenele
credincioșilor (ca semn divin pentru Ochiul Zeului).
Literalmente, denumirea de “rustică” / “rus-tică” folosită
pentru desemnarea vieții tradiționale țărănești e de la
marcarea cu roșu - printr-un punct de culoare roșie pe frunte -
a celui de-al treilea ochi, “tika”: astfel, “rus-tika” a rămas în
vechile vocabulare, regăsindu-se de pildă în limba Latină ca
“rusticus”.
388
Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în “Dicţionar de
simboluri”: “Svastica e unul dintre simbolurile cele mai
răspândite şi mai vechi din lume. S-a spus că era cunoscută
atlanţilor, arătându-se prin aceasta că originea ei trebuia
căutată în timpuri străvechi. Svastica indică limpede - prin
însuşi grafismul ei - o mişcare de rotaţie în jurul unui centru
nemişcat, care poate fi ‘eul’ sau ‘polul’; e deci un simbol de
acţiune, de manifestare, de ciclu şi de regenerare perpetuă.
Masonii au considerat centrul svasticii ca fiind Steaua Polară
iar cele 4 gamma care o constituie drept cele 4 poziţii
cardinale ale Ursei Mari în jurul ei; există şi forme secundare
ale svasticii, precum cea cu braţe arcuite, utilizată în Ţara
Bascilor, ce evocă foarte clar figura dublei spirale”.
Unii lingvişti - ca de exemplu Asya Pereltsvaig în
anul 2014 - au observat asemănări între limba Bască /
Gasconă şi limba Georgiană (ambele mai vechi decât cele
vorbite de Kurgani, adică de către Indo-Europeni); în răsăritul
Pontic cândva a trăit populația Kasconă: de pildă Imperiul
Hitit / Khet - din Epoca Bronzului - a fost des hărțuit de
riveranii Kașki ai Mării Negre. Conform legii că dacă în
natură există ceva inutil, înseamnă că odată a fost util, rezultă
premiza că natural nimic inutil nu e valorificat; doar artificial
- de exemplu prin manipulare genetică - s-ar putea revigora
mai semnificativ zestrea moştenită (ori crea ceva nou).
Impunerea liderilor Gherga - cu respectarea câştigată din cele
mai vechi timpuri - ar putea fi explicată şi prin recunoaşterea
publică a unor abilităţi conservate de asemenea gen /
remarcate în anturajele lor şi apreciate ca atare. În plus,
conform unor vechi documente (între care şi “Cartea lui
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Enoh” / Eno despre ceea ce a fost pre-diluvian), Ghergarii pe
linie paternă aveau ascendenţă îngerească, deci genele ar fi
divine, ca urmaşii - pe linie masculină - ai celor care nu
aparţineau lumii curente: mamele erau pământene iar taţii
erau îngerii Gregori - în Aramaică “Iyr”, în Ebraică “Er”, în
Greacă ἑγρήγορος / ἐγρήγοροι, înţelesul fiind de “Veghetori”
- hibridizarea / corcirea fiind dublu redată şi de numele
Gherga, redând fuziunea dintre Cer şi Glie; se pare că
Veghetorii din Nordul Canaanului erau denumiți în
Mesopotamia ca “Anuna/ki” = fiii lui Anu / Tatăl Zeilor. Este
de ştiut că Aramaica = Siriaca a fost limba Ghargheilor /
Chaldeilor, ajunsă “Lingua Franca” în Anticul Orient
Apropiat (limba în care a fost tradus Vechiul Testament, căci
era cea vorbită în Galileea, fiind popular utilizată inclusiv de
Iisus, conform şi apostolului Matei 26:73, a cărui evanghelie
e prima carte din Noul Testament): în Vechiul Testament
(Iezechiel 23:20), cea mai desfrânată Evreică din Ierusalim
aprecia falusurile Chaldeilor = Ghargheilor că erau ca ale
cailor, virilitatea lor depăşind-o pe cea a Egiptenilor.
Cercetătorul Englez Philip Gardiner a scris: “Veghetorii au
fost descrişi ca formând un curent submers şi au fost numiţi
‘E-Gregori’. Cabala menţionează 72 de îngeri regali cărora
Iudeii le zic ‘Elohim’, adică ‘Străluciţii’. Înţelesul Grec e de
‘Gardiani’ / ‘Străjeri’ (cu rolul de protectori). ‘E-Gregor’ în
Greacă înseamnă ‘excitat de pasiune’ / ‘trezit din somn’: e o
legătură incredibilă între luminoasa experienţă a trezirii
(trecerea din adormire la veghe) şi lumea inconştientului.
Rădăcina termenului pare a fi din Siriaca Er / Ur. În secolul
XIX, misticul Eliphas Levi afirma că Uriaşii lui Enoh erau E-
Gregori (‘Strălucitori’ / ‘Uriaşi renumiţi’). Masonii
informează că E-Gregora a fost Fiul Domnului; spiritele E-
Gregorilor protejează fraţii de duşmani iar Hiram Abif -
arhitectul primului Templu din Ierusalim - era E-Gregor”.
(Masonii pretind mult mai mult, anume că îşi trag originea
din Atlantida, ei fiind credincioşii Zeului Pan - încornoratul
patron al păstorilor - fiul Zeului Hermes / “Her-mes”, adică al
“Sfântului-moş” Ghergan; e interesantă egalitatea Medievală
de 72 a numărului “Străluciților” îngeri de la credincioșii
Evrei / din Cabala și a numărului virginelor Paradisiace de la
credincioșii musulmani / din Hadith, căci nici Biblia, nici
Coranul, nu au notat așa ceva: era ecoul sexului sacru al
Tradiției protectorilor Gregori și femeilor de vis, astfel cum
concret în Caucaz - încă din Epoca Pietrei - au practicat
orgiastic Ghergarii cu Amazoanele).
389
Studiile specialiştilor au relevat că relaţiile dintre
oameni sunt determinate de nişte coduri ale câmpurilor lor;
câmpul fiecărui om conţine câte un set de “instrucţiuni” ce
determină relaţiile cu lumea iar acelea se împart între
conştientul şi subconştientul uman, manifestându-se global
prin nivelul energiei personale: dereglări ale nivelului
energetic - prin scădere ori prin creştere - rezultă în boli sau
în performanţe. Generaţiile actuale umane şi-au pierdut din
străvechile abilităţi de trai conectat direct cu natura, controlul
subconştientului devenind mai greoi decât cel al
conştientului; inclusiv stilul de viaţă Modern a separat
oamenii de fluxul primordial de electroni ai Pământului - ca
de exemplu renunţarea la şederea directă pe sol sau purtarea
papucilor, în locul umblatului cu picioarele goale - absorbţia
de electroni din suprafaţa terestră fiind mult mai redusă, ceea
ce dereglează nivelul de cortizol şi calitatea somnului,
micşorîndu-se neutralizarea radicalilor liberi (căci efectul
benefic al radiaţiei preluată direct din pământ este puternic
anti-inflamator şi anti-oxidant): omul este de fapt ca un
“burduf” între Pământ şi Cer - mereu influenţat de energia
înconjurătoare - însă progresul Civilizaţional pentru condiţiile
de trai a estompat unele calităţi ancestrale ale fiinţei umane.
Creierul comunică prin unde electromagnetice în inimă şi
reacţii biochimice în trup; savanţi ca Dr. Ervin Laszlo, Dr.
Bruce Lipton ş.a. - experţi în epigenetică - au demonstrat că
sentimente ca fericirea dilată moleculele ADN iar
sentimentele negative le contractă (de altfel, la rândul său
ADN-ul uman influenţează lumea fizică, experimentele
efectuate de Dr. Vladimir Poponin, Dr. Fritz Popp, ş.a.
arătând că fotonii - componenţii luminii - sunt ordonaţi într-
un anumit tipar de către moleculele de ADN uman):
cercetările au demonstrat că aminoacizii ce formează ADN-ul
sunt activaţi sau dezactivaţi în funcţie de emoţii (o emoţie
pozitivă - de exemplu iubirea - potenţează reacţia din ADN,
pe când o emoţie negativă - ca de pildă ura - o inhibă). Este
de remarcat că tradiţiile spirituale au pus mereu accentul pe
înţelepciunea inimii, pe iubire ca şi cale de unificare între
oameni şi apoi de unificare a acestora cu natura şi cu întregul
univers (oamenii trecutului au fost consideraţi încă din marea
vechime ca “fericiţi”, de exemplu şi acum dogma ortodoxă
având la bază nu teama de Dumnezeu, ci dragostea, căci
“Dumnezeu este iubire” / întâia epistolă sobornicească a
apostolului Ioan 4:8; frica de divin în general se găsește
religios altfel decât la modul drept creștin). Forţa spirituală a
dus la forme de dominaţie umană: în paleocortex - baza
stratificării creierului - sunt depozitate toate instinctele
primare şi comportamentele primordiale, care se transmit
peste generaţii; tendinţa spre a găsi un sprijin, un panaceu
pentru mărirea puterii cu care să fie învinse greutăţile curente
şi-a găsit uşor aplicabilitate pe baza suportului ancestral legat
de idolatrie, ajungându-se până acolo încât unii lideri au
devenit idoli de reacţie, comportament şi drum de viaţă. Una
din cele mai ciudate teorii circulând din vechime a fost cea a
tablei şterse - sau “tabula rasa” - ce susţinea că oamenii se
nasc fără caracteristici sau predispoziţii ale personalităţii; cei
care au propus acea teorie (ca filozoful Macedonean Aristotel
în secolul IV î.C., călugărul Italian Toma D’Aquino în
secolul XIII, psihiatrul Evreu Sigmund Freud în secolul XIX,
ş.a.) susţineau că toată capacitatea mentală ar fi rezultatul
experienţei şi educaţiei, însă s-a dovedit ştiinţific că genele şi
alte trăsături familiale, moştenite la naştere, împreună cu
anumite instincte înnăscute, joacă un rol decisiv în
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
comportamentul ulterior / pe lângă experienţe şi educaţie:
studiile (incluzând şi copii adoptaţi ori gemeni crescuţi în
familii diferite) au tratat modurile prin care gesturi similare -
precum zâmbitul, anumite trăsături de limbaj, etc. - puteau fi
găsite în toată lumea, în culturi total diferite, concluziile fiind
legate de modul prin care anumite trăsături pot să existe încă
de la naştere. La mulţi se observă înclinaţiile înnăscute spre
anumite aptitudini - desigur moştenite de la înaintaşii lor, care
valorificate prin exersare pot duce la performanţe notabile -
exagerările altora despre ei ajungând până la exprimarea de
genul că “s-au născut învăţaţi”; recent, Germanii Grazyna
Fosar, Franz Bludorf, Dr. Piotr Gariaev - biolog Rus - ş.a., au
studiat influenţarea zestrei genetice de către cuvinte, în sensul
că anumite frecvenţe reprogramează ADN-ul: conform
cercetărilor lor, limbajele umane n-au apărut la întâmplare, ci
au fost rezultatele populaţiilor având în majoritate un anumit
profil genetic, a căror comportamente vibraţionale mereu au
fost în corelaţie cu modulări prin cuvinte şi propoziţii,
datorită tonalităţii folosite, etc. (de altfel, învăţătorii spirituali
- antrenaţi în exersarea puterii conştiinţei prin relaxări,
meditaţii, etc. - cunoşteau de milenii faptul că organismele
umane erau “programabile” şi prin cuvinte).
Dr. Nicolae Bagdasar (1896-1971) în “Teoria
cunoştinţei” a scris: “Este de ajuns să ne gândim numai ce rol
joacă ereditatea în viaţa organică şi în viaţa sufletească,
pentru a ne putea da uşor seama cât de nejustificată este ideea
fundamentală a empirismului că sufletul ar fi o ‘tabula rasa’.
E fapt stabilit psihologic că nici chiar în actele sufleteşti cele
mai elementare, în reflexe şi senzaţii, sufletul nu se comportă
cu totul pasiv, ci - din contră - depune o activitate şi
interpretează într-un anumit sens datele experienţei. E de
asemenea stabilit că nu tot ceea ce se petrece în lumea externă
este receptat de suflet, ci că totdeauna sufletul efectuează o
alegere printre datele experienţei, manifestă preferinţă pentru
unele din ele şi neglijează sau ignoră cu totul altele, fapt ce nu
se împacă deloc cu concepţia unui suflet-oglindă, care ar
reflecta pasiv şi cu egală indiferenţă tot ceea ce ajunge în faţa
sa. Sufletul se simte solicitat - din infinitatea de date externe
şi interne - de unele mai mult, de altele mai puţin, el are
interes (practic sau teoretic) pentru unele, pentru altele însă
nu, ceea ce dovedeşte cât de greşită este ideea empiristă
despre pasivitatea sufletului şi cât de îndreptăţite sunt teoriile
opuse, care caută să scoată în relief ‘activitatea’ sufletului şi
‘spontaneitatea’ gândirii, facultatea aperceptivă a spiritului.
Ştim cât de dificilă este opera cunoaşterii şi câte funcţiuni
sufleteşti variate sunt necesare pentru a ajunge la cunoştinţe
valabile şi veridice. Dacă sufletul ar fi o ‘tabula rasa’ - pe
care vin şi se înscriu singure senzaţiile - atunci n-ar mai fi
390
nevoie de nici un efort şi de nici o operă selectivă din partea
sufletului. Ceea ce în realitate nu este cazul. A reduce
cunoştinţa la senzaţii şi a nega activitatea spiritului nu
înseamnă câtuşi de puţin a explica şi a descrie actele
cunoaşterii, ci pur şi simplu a ignora adevărata natură a
acestor acte. Căci cunoştinţa nu stă în senzaţii, percepţii şi
reprezentări, ci în operaţii ale gândirii, în acte de judecată,
adică în acele acte în care poate fi vorba de adevăr sau fals.
Niciodată o senzaţie, percepţie sau reprezentare nu poate
pretinde că întruneşte atributul veracităţii. Sensibilitatea
procură material pentru cunoaştere şi constituie de cele mai
multe ori punctul de plecare pentru cunoaştere, dar cunoaştere
propriu-zisă ea nu poate procura. Cunoaşterea cade în
domeniul de activitate al gândirii, acolo unde intervin
operaţiile logice, căci aici avem aserţiuni pozitive sau
negative, adică adevăruri”. În anul 2009, psiholoaga Cristiana
Leviţchi afirma că “genele părinţilor, structura lor
psihologică, modul lor de comportare se transmit din
generaţie în generaţie; ceea ce s-a întâmplat cu un strămoş
afectează şi generaţiile care vin: aşa cum se transmit genele,
aşa se transmit şi gândurile, ideile, sentimentele, traumele, de
la o generaţie la alta (aşa cum există un inconştient propriu,
există şi un inconştient de familie, ce se preia, mai ales dacă
membrii acesteia nu îşi recunosc şi nu conştientizează
problemele, negându-le, nu-şi conştientizează trăirile şi ţin
secretele, etc)”. Identificarea accesului integral în
profunzimea ADN ar permite şi descoperirea istoricului
ascendenţilor, un exemplu ştiut - în preajma morţii - fiind al
revederii vieţii într-o derulare rapidă: o manifestare a
înmagazinării informaţiilor; o persoană transmite urmaşilor
datele stocate până să devină părinte, capacitatea de a reţine
informaţiile de către ADN fiind recunoscută ştiinţific drept
colosală. De aceea - de exemplu - oamenii au instinctul de a-
şi organiza un adăpost, aşa după cum şi multe vieţuitoare îşi
amenajează cuibul / culcuşul, căci “handicapul” presupus de
unii cercetători despre străvechii oameni ca incapabili să-şi
încropească o colibă e aiuristic ori anumite persoane se
extaziază de pildă privind un anumit peisaj (care probabil a
fost plăcut şi înaintaşilor) sau încearcă sentimentul a ceva
“deja văzut”, etc. Cunoaşterea propriului ADN nu e doar o
plonjare în trecut, ci şi cunoaşterea viitorului: deoarece
nimeni nu şi-a putut alege părinţii, totul este predestinat
(moştenirea genetică influenţează viitorul de exemplu sub
forma unor aptitudini ori sensibilităţi transmise din strămoşi,
inclusiv boli). Cercetătorii de la “Institutul HeartMath” din
California / SUA au demonstrat că sentimentele sincere de
iubire, de apreciere şi de recunoştinţă stimulează puternic
sistemul imunitar, amplifică secreţia substanţelor chimice
vitale şi implicit vigoarea trupului, reduc nivelul hormonilor
stresului, presiunea arterială excesivă, anxietatea şi vinovăţia
şi îmbunătăţesc mecanismele de reglare a glucozei în cazul
diabeticilor; aurogramele “încăpăţânate” ca separate la unele
persoane reflectă antipatia dintre ele, pe când aurogramele
contopite - mai puţin sau mai mult - reflectă simpatia dintre
ele (la unele, gradul mare de apropiere al aurogramelor
relevând dragostea). În plus, iubirea crează îmbunătăţirea
ritmului cardiac (în cazul existenţei unor neregularităţi ale
aceluia); e de observat că Latinii numeau artera traheală
“gargala”.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Apă obişnuită / moartă Apă biodinamizată / vie
“Apa vie” - studiată de exemplu şi de cercetătorul
Bănăţean Gheorghe Lucaci / din Timişoara - e cea
“informată”, adică având o încărcare energetică, aşa după
cum de exemplu e apa de ploaie, observată de agricultori ca
oricând mult mai benefică decât apa obişnuită, deosebirea
dintre cele 2 feluri de apă datorându-se sarcinilor electrice din
nori ce influenţează apa de ploaie (apa celestă fiind alcalină),
spre deosebire de apa terestră acidă; apa de ploaie (adică “apa
vie”) colectată în vase puţin adânci şi expusă la Soare oferă
oricând altă vitalitate decât apa pură din izvoare (adică “apa
moartă”): după ploaie de pildă animalele ocolesc apa din
adăpătoare, preferând-o pe cea căzută în bălţi iar plantele
sistematic udate cu apă de ploaie - celestă / “electrovibrată” -
cresc mai viguros decât cele udate cu apă obişnuită / terestră.
Savantul Bănăţean - principalul cercetător al apei vii din
România - a observat că o picătură din “apa vie” pusă în apă
obişnuită pulsează ca o inimă, frecvenţa pulsaţiei depinzând
de temperatură (“apa vie” fierbe la mai multe grade decât apa
obişnuită şi îngheaţă doar la mari temperaturi negative). Dr.
Viorel Boldureanu a scris despre “apa morţită”: “În 1912,
Victor Ghergar a notat o credinţă din Băiţa / judeţul Bihor (în
apropierea izvorului Crişului Negru) ‘Dacă treci cu mortul pe
lângă casă şi este apă în cofe, aceea trebuie ţâpată pentru că
capeţi amorţeală’. Aşa ceva merită atenţie pentru că,
sprijinindu-ne pe o credinţă mai explicită din Banat putem
reconstrui o importantă verigă lipsă în semantica verbului ‘a
amorţi’ şi - mai departe - în mecanismul mental ce a asigurat
persistenţa credinţei respective. În Banat am întâlnit
(îndeosebi în zona de câmpie) credinţa că dacă în casele de pe
uliţele pe care trece cortegiul mortuar se află apă în vase,
pocale, atunci mortul îşi bagă picioarele în apa aceea. Prin
urmare, toate vasele trebuie golite de apă, dacă nu înainte de
trecerea cortegiului mortului pe uliţă (ceea ce e cel mai bine),
apoi negreşit apa trebuie aruncată - de preferinţă la rădăcina
unui pom fructifer - îndată după ce ‘mortul a trecut’. Acea
apă, dacă rămâne în vase şi este băută sau întrebuinţată în
vreun mod obişnuit, atunci efectul (în plan magic, desigur) va
fi o contaminare a ‘morţelii’, pentru că apa e purtătoarea
acelui fluid; iar acel ‘fluid magic’ purtat de apa în care mortul
şi-a spălat picioarele are o însuşire care în sine nu poate fi
numită (pentru că este din rândul celor ‘nenumite’), aşa încât
doar apa se poate numi ‘apă morţită’. Şi de aici mai departe,
în ordinea profană, nemagică, verbul ‘a amorţi’ e folosit nu
doar spre a arăta un disconfort fiziologic, ci şi pentru a
desemna ‘amorţeala iernii’ (adică hibernarea), care iarăşi -
dincolo de datul biologic, într-o fiziologie mitică, sacră -
înseamnă regresia unei fiinţe vii, retragerea ei în imperiul
morţii”. În “Dicţionar de simboluri“ din anul 1969, Francezii
Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris despre unele
credinţe ale vechilor Germanici / din Nordul Europei şi ale
391
vechilor Greci / din Sudul Europei: “La popoarele germanice,
primele pâraie ce se scurg primăvara la suprafaţa gheţurilor
veşnice sunt strămoaşele oricărei forme de viaţă, căci -
înviorate de aerul Sudului - ele se unesc pentru a forma un
corp viu, cel al primului Uriaş, din care s-au născut ceilalţi
Uriaşi, oamenii şi (într-o oarecare măsură) zeii înşişi. Apa
feminină, apa dulce, apa de lac şi apa masculină, înspumată,
fecundantă, au fost net diferenţiate în ‘Teogonia’ 130-135 a
lui Hesiod: Glia a dat mai întâi naştere (fără a gusta din
plăcere) Pontusului; apoi - după ce s-a împreunat cu fiul său
Uran - a dat naştere Oceanului cu hăuri fără fund: ‘Glia dădu
naştere mării sterpe - care se umflă cu furie, fără ca dragostea
să lucreze - dar mai apoi, îmbrăţişată de Cer, ea zămisli
Oceanul cu vârtejuri adânci’. Deosebirea între apa stearpă şi
apa fecundantă a fost explicată de Hesiod prin intervenţia
iubirii; apa stătătoare - plasma pământului din care se naşte
viaţa - apare şi în multe alte mituri despre creaţie”. În
“Secretele patriarhilor”, cercetătorul Francez Marcel Violet
1886-1973 a studiat temeinic proprietăţile apei, anunţând că
puterea “apei vii” - apei de ploaie - nu se datorează naturii
chimice, ce e la fel cu cea a “apei moarte” (adică a apei pure,
ce are o putere dizolvantă fantastică, însemnând moarte), ci
secretul constă în supunerea apei la radiaţii, de pildă apa pură
/ de izvor care stă un timp la Soare ori supusă electrolizei
devenind şi ea atunci o apă vitalizantă; rolul activ al apei
asupra organismelor vii este benefic dacă e solarizată sau
electrizată, efectul obţinându-se chiar şi prin introducerea în
apă a unei bucăţi de ceară de albine (iar conform vechilor
Greci, primul apicultor din lume, adică primul prisăcar /
stupar din lume - cel dintâi care a crescut în stupi albine
pentru miere - a fost semi-zeul = divinul Gargo, cel mai vechi
rege al Cureţilor: Gargo-ris / Gargoris, din mare vechime
știindu-se că albinele nu-s folositoare doar pentru miere, ci -
prin lucrul uriaș ce-l fac, polenizând majoritatea plantelor -
fiind esențiale pentru viața pe Pământ, în Turcă / actuala
limbă oficială în Anatolia folosindu-se termenul “arî” pentru
“albină”). Pe de altă parte, în accepţiunea Turanică, Gargo-ris
= “regele Gargo” a fost “stăpânul mierii” (căci Bal = miere şi
Kan = cârmuitor), ceea ce contura Peninsula Balcanică drept
tărâmul său; vocabularul Românesc a reţinut denumirea
antidotului contra veninului şerpilor - miere amestecată cu
mac / opiu - ca “teriac” / “tiriac”: un termen consonantic
Ghergar (leacul pe baza pastei de miere fiind de mare ajutor
la vindecare în Vechea Lume). În “Dicţionar etimologic al
limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)”
din anul 2009, Dr. Mihai Vinereanu a scris: “Cuvântul de
origine tracă ‘matca’ pentru ‘regina albinelor’ dar şi pentru
‘albia râului’ provenea din radicalul ‘mat-‘ şi sufixul ‘-ca’ ;
dacii au fost mari crescători de albine iar forma iniţială
provenea din pre indo-europeana ‘măter’ = ‘mamă’ (sanscrita
/ avesta ‘matar’, etc). Forma rusă are sensul de ‘cale’ şi
lingviştii o consideră de origine fino-karelică (în care ‘matka’
= ‘calea’), provenită din indo-europeană, fiind un împrumut
dintr-un dialect baltic; se ştie că balticii erau la sud de
triburile finice (ei din regiunile unde se află şi astăzi
întinzându-se în Rusia Centrală până pe cursul superior al
Volgăi)”. Trupul uman e format din peste două treimi din
apă, ce influenţează starea de sănătate (de altfel, pe toate
continentele s-au făcut experimente de verificare - cu ajutorul
apei - a modului cum sentimentele influenţează sănătatea):
prin expunerea apei în faţa unor cuvinte şi sentimente
pozitive cum ar fi iubirea şi recunoştinţa, acest lucru nu
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
numai că amplifică nivelul energetic al apei dar însăşi
structura moleculară a acesteia se modifică în sensul unei
mari armonii (cu cât sentimentele pozitive la care este expusă
apa sunt mai elevate şi mai nobile, cu atât mai frumoase şi
mai armonioase devin cristalele de apă atunci când aceasta
este îngheţată); invers, atunci când apa este expusă unor
emoţii negative - cum ar fi ura - nivelul energetic al apei se
reduce iar în structura ei moleculară intervin schimbări
haotice, ce o distorsionează. Concluzia trasă - dacă emoţiile
umane pot schimba structura apei - duce la efectele produse
asupra stării de sănătate (celulele trupului fiind alcătuite în
cea mai mare parte din apă şi înconjurate tot de ea).
Verificările ştiinţifice recente de fapt au reconfirmat milenara
apreciere a apei în ritualuri, ca străvechile îmbăieri în apele
sfinte, botezarea cu apă sfinţită, etc. Înţelepţi ai lumii s-au
exprimat despre puterea sentimentelor, ca de pildă profetul
Arab Mahomed 570-632 (întemeietorul islamului) care a
afirmat că “recunoştinţa pentru abundenţa primită reprezintă
cea mai bună poliţă de asigurare că vei continua să te bucuri
de abundenţă”, teologul creştin German Meister Eckhart
1260-1327 care zicea că “dacă singura rugăciune ce o rosteşti
întreaga viaţă este un simplu ‘mulţumesc’ e suficient” ori
filozoful Alsacian Albert Schweitzer 1875-1965, laureat al
Premiului Nobel pentru Pace, care zicea că “nu succesul e
cheia fericirii; fericirea e cheia succesului” (în timp,
mâncarea a fost binecuvântată cu gest de recunoştinţă pentru
hrănire, puterea de influenţare fiind exploatată şi în cazul
bolnavilor, ca de exemplu prin “efectul placebo”, etc). Pe
lângă acestea, evoluţia sistemului imunitar a fost şi la nivelul
grupelor sanguine dar nu justifică integral viţa nobilă a
sângelui “albastru” / “ceresc” (cu toate că pentru Gherga s-au
înregistrat manifestări de venerare şi în acest sens); faţă de
Gherga s-a manifestat şi apoteoza: divinizarea prin ridicarea
la rangul de Zeitate, căci încă din Epoca Pietrei se admitea că
unele persoane erau capabile să depăşească graniţa dintre
uman şi divin (exemplele au continuat la vechii Greci, care
adorau unii eroi asemenea Zeilor, în V Anatoliei existând - şi
acum - ruinele Sanctuarului Gherga, creştinii îl celebrează ca
Sfânt pe Anticul Cavaler Gheorghe, ş.a. / legaţi de Gherga
fiind de-a lungul mileniilor mari figuri ale umanităţii).
392
Poziţia Sanctuarului Gherga
Creștinii îl venerează pe Cavalerul Gheorghe din
Anatolia din același timp de când s-a închis în Anatolia
activitatea Sanctuarului Gherga / cel mai mare așezământ
religios al Cariei, unde era păgân divinizat Cavalerul Gherga
încă din mileniul precedent: în același mileniu anterior
Sfântului Gheorghe - adică mileniul I î.C. - în spațiul Traco-
Geto-Dac era foarte respectat Cavalerul Dunărean numit
Zerzis / Derzis (apoi, în mileniul I, ultimul rege al Daciei
independente, fiind notat de Romani ca Decebal din Dinastia
Zurazis / Duras, ulterior din Clanul Dulo al urmașilor -
versiunea Medievală pentru Duras, la Slavi Đura / Đuro =
Gheorghe - ivindu-se duri / dârji cârmuitori în Europa, patern
genetic la fel ca Gherga); Românii zic “dulăi” câinilor de
pază, academicianul Petriceicu Hașdeu susținând în anul
1874 termenul ca fiind de origine Dacă (e de reținut -
conform atestării Antice despre dulăii dăruiți în secolul IV
î.C. de regele Albaniei Caucaziene împăratului Alexandru
Macedon - că în Vechea Lume cei mai mari câini îi aveau
Ghergarii Caucazieni). După cum a studiat și academicianul
Romulus Vulcănescu în “Mitologie română” din anul 1985, la
decesul cuiva Geții “eroizau” mortul (a rămas zisa “Despre
morți, numai de bine”) printr-o ceremonie ce includea
banchetul funerar, identificându-l pe recele răposat cu
Cavalerul călăreț care ieșea din Lumea Asta; se poate remarca
asemănarea lingvistică între Cavaler și Caveir / Cabeir: în
Vechea Lume, Cabirii erau Cavalerii Cybelei / Marii Zeițe
Mumă - sorgintea ajungând astfel să fie anterioară, din
mileniul II î.C. / ori dinainte - în plus fiind de remarcat că în
general vechii Cavaleri aveau câini (care îi însoțeau
credincioși, rolul dulăilor fiind nu doar pentru pază, ci și
pentru luat urme ori pentru vânători, etc). A rămas
semnificativ la clanul Medieval Dulo - din care au făcut parte
dinaști Huni, vechi Bulgari și vechi Unguri - că avea ca
animal sacru tocmai dulăul (iar ca semn emblematic vechiul
simbol al luminii “iYi”); așa cum a studiat academiciana
Mercia MacDermott în anul 1998, khanul Dulo - adică șeful
comunității - sacrifica câte un frumos dulău la marile
evenimente. Dârjii autohtoni ai spațiului Carpato-Dunăreano-
Pontic își înveleau pentru protecție - îndeosebi iarna de frig,
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
mai rar vara de bătaia solară - capetele cu dârze / cârpe
“dalbe”, adică albe (la fel ca orientalii, din așa sorginte
ivindu-se turbanele), nobilii purtând căciuli roșii; de la tipicul
majorității locuitorilor purtând cârpe s-a ajuns la numirea
Munților lor drept Carpați (în Română s-a păstrat și încă se
folosește “dârză” pentru “cârpă” / atât dârza, cât și cârpa fiind
termeni în legături cu Gherga, fără înțelesuri peiorative).
Nobil Geto-Dac (om alb, cu căciulă roșie)
În timp, albii Gherghei / Ghergoni au fost lideri
religioşi, militari, economici, sociali, politici (credincioşi,
combatanţi, comercianţi, creatori, cârmuitori); este foarte
interesantă fixarea prefixului “Alba” atât cromatic - la albă,
albastră, galbenă, etc. - cât şi toponimic, ca locaţii de genul
Alba, Albania, ş.a.: “Alba” provenea din Garga. În “Dicţionar
de simboluri” apare: “Albul - la fel ca opusul său, negrul - se
poate situa la o extremitate a gamei cromatice; fiind absolut şi
neavând alte variaţii decât cele care merg de la mat la
strălucitor, el semnifică suma culorilor. Albul răsăritului este
cel al întoarcerii: e albul zorilor ce dezvăluie în fiecare zi o
boltă cerească încă lipsită de culori dar bogată în potenţialul
de manifestare cu care microcosmosul şi macrocosmosul s-au
‘reîncărcat’, în timpul trecerii prin pântecele nocturn, izvor al
oricăror energii. Albul acţionează asupra noastră precum
liniştea absolută; această linişte nu e moartă, ea abundă de
posibilităţi vii. Este un nimic plin de veselie juvenilă, sau -
mai bine spus - un nimic de dinaintea oricărei naşteri, a
oricărui început. Aşa a vibrat poate pământul - alb şi rece - în
vremea Erei glaciare. Zorile n-ar putea fi mai bine descrise.
În orice gândire simbolică, moartea precede viaţa, orice
naştere fiind o renaştere; de aceea, albul a fost la începuturi
culoarea morţii şi a doliului în întreg Orientul şi tot aşa au stat
393
lucrurile multă vreme şi în Europa. Privit sub aspectul său
nefast, albul e culoarea giulgiului, a tuturor nălucilor /
strigoilor. Culoare a răsăritului, în această concepţie albul nu
este o culoare solară; e culoarea zorilor, a acelui moment de
vid total dintre noapte şi zi, când lumea viselor acoperă încă
orice realitate: fiinţele sunt atunci inhibate, suspendate într-o
albeaţă pasivă (din acel motiv, zorii erau momentul atacurilor
prin surprindere şi al execuţiilor capitale, în cadrul cărora o
tradiţie ce încă mai persistă cere condamnatului să poarte o
cămaşă albă - care este o cămaşă a supunerii şi a
disponibilităţii - aşa cum este şi veşmântul alb al celor care se
îndreaptă spre împărtăşanie sau al logodnicei mergând la
ceremonia căsătoriei). Se spune ‘rochie de mireasă’ dar - de
fapt - e vorba despre rochia celei care merge spre căsătorie:
odată împlinită căsătoria, albul lasă loc roşului, tot aşa cum
întâia manifestare a deşteptării zilei, pe pânza de fundal a
zorilor, lăptoasă şi neutră ca un cearşaf, trece în roşu, când se
vorbeşte de ‘nunta zilei’. Albul e culoarea purităţii, care - la
origine - nu reprezenta o culoare pozitivă, un semn a ceva ce
a fost asumat, ci o culoare neutră / pasivă, arătând doar că
nimic nu a fost împlinit încă: acesta e sensul iniţial al albului
‘virginal’ şi motivul pentru care copiii - în cadrul ritualului
creştin - sunt duşi la îngropăciune într-un linţoliu alb, decorat
cu flori albe”. Trupul uman - iar cel al lui Gherga a fost
printre al primilor Homo Sapiens albi din lume - se adaptează
permanent / şi la un moment dat nu mai suportă normalitatea
anterioară; permanenta schimbare este menită a asigura mai
ales progres dar şi regres. În general, statura oamenilor în
trecut era mai redusă decât cea actuală; ca factor de progres
sunt cele mai vechi mărturii despre Gherga, care constant au
indicat calităţi (fizice, intelectuale) peste medie: explicaţia
constă pe de o parte în faptul că împreunarea Gherga cu
oameni biologic / tipologic diferiţi a dus la progenituri
“Uriaşe” - mult mai dezvoltate decât persoanele obişnuite -
iar pe de altă parte, traiul în culturi combinate, ca acelea
diferite ale părinţilor ori ale înaintaşilor imediaţi, frecvent au
plasat Gherga la nivele mai înalte de înţelegeri ale situaţiilor
decât persoanele monoculturale (de exemplu, cei cunoscând
încă o limbă pe lângă cea maternă sunt mai deştepţi decât cei
cunoscând numai limba maternă). Vechii Greci, care au
cultivat un însemnat respect pentru înaintaşi, numeau
generaţiile dinainte de primul Potop “de aur” (aurul fiind
simbolul imortalităţii iar “urătura” din colinde reflectând
legătura onomastică) şi au explicat - ca şi vechii Evrei, etc. -
încrucişările din care au ieşit “Uriaşi”, numiţi de către vechii
Români “Gealaţi” sau “Jidovi” = “idovi” / “idoli”, realizatori
de mari “jiduri” = ziduri / acumulările Ciclopice de bolovani
fiind știute ca tipice primilor Pelasgi, “gi-dovii” echivalând
cu autohtonii pământeni, realizatorii aşezărilor “deve” /
“dave”, amintiri în acel sens rămânând multora dintre cei care
au avut de a face cu Gherga, oriunde: la modul fizic, Uriaşii
erau rodul combinării populaţiilor foarte diferite biologic
(progeniturile umane de mari dimensiuni fiind mai dese la
părinţii tipologic deosebiţi, de regulă cuplarea fiind între
autohtoni / indigeni şi migranţi / nomazi); de pildă, în anul
1956 ar fi fost deshumat un schelet uman de 5,18 metri, în
Gargayan / N Filipinelor (e de știut că în prezent a fost
identificat tiparul genetic masculin “N” ca al lui Gherga până
și în Manila 14,36 lat. N, 121 long. E / capitala Filipinelor).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Ziduri Ciclopice
Unele dintre primele amenajări Ciclopice - în
Vechea Lume multe s-au făcut cu pietre mari, atunci când s-
ar fi putut zidi cu pietre mai mici - au fost iniţiate pe
terenurile Ghergheilor din Orientul Mijlociu (Siria, Regatul
Iordaniei, Palestina / Israel, până în Peninsula Arabică):
structurile din pietre - popular ştiute de Beduinii zonelor ca
“lucrările moşilor” - iniţial au fost labirintice, realizate în
dimensiuni chiar kilometrice, după cum a măsurat de pildă şi
arheoloaga Britanică Gertrude Bell 1868-1926 în Regatul
Iordaniei, prin ziduri şerpuitoare / curbate din bolovani
vulcanici pentru a canaliza şi a cuprinde între ele turmele
alergând (de antilope, caprine sau gazele Persane de
exemplu), animale ce intrate între zidurile ce la bază aveau
pietre iar pe ele garduri de vegetație împiedicând vederea, nu
se mai puteau întoarce să fugă pentru a scăpa cu viaţă,
ajungând omorâte în masă prin lapidări / bombardate cu
pietre aruncate din prăștii sau împunse cu suliţele; lungile
construcţii - ajungând foarte numeroase de-a lungul
timpurilor, cele mai simple fiind ca nişte uriaşe “V”, mai
elaborate fiind cele cu contururi rectangulare / mai vechi sau
rotunde / mai recente - au fost datate de arheologi, ca de
394
exemplu Australianul David Kennedy, începând cu mileniul
VII î.C. (majoritatea fiind complexuri largi de prindere ale
cirezilor animalelor sălbatice - ca nişte capcane uriaşe - însă
unele părând a avea şi alte scopuri funcţionale decât ca
sisteme de vânătoare, pentru uciderea ritualică a animalelor
de către localnicii dedicaţi agriculturii, având amenajate
țarcuri laterale ca să păstreze vii unele prăzi, în vederea
utilizărilor ulterioare). Apariţia lor aşadar a fost neolitică -
după Potopul Pontic care a dus la dispariţia Nordicului
Imperiu Atlant al vânătorilor paleolitici deveniţi păstori -
zona orientală de răspândire a “lucrărilor moşilor” fiind mai
verde pe atunci, în continuarea Cornului Abundenţei al
culegătorilor paleolitici deveniţi agricultori; cele mai bune
imagini ale “lucrărilor moşilor” / “bătrânilor” orientali, adică
a celor din vechime - între realizatorii cărora s-au aflat şi
autohtonii Gherghesei biblici / menţionaţi de Vechiul
Testament - sunt cele aeriene:
Lucrări Ciclopice ale “bătrânilor” / “moşilor” Gherghesei
În anul 2010, Dr. Guy Bar-Oz de la “Institutul de
Arheologie” al Universităţii din Haifa 32,49 lat. N, 34,59
long. E / Israel, Melinda Zeder de la “Institutul Smithsonian”
din Washington 38,53 lat. N, 77,02 long. E / SUA şi Frank
Hole de la Universitatea Yale 41,18 lat. N, 72,55 long. V din
Connecticut / SUA au studiat dispariţia în masă a antilopelor
Persane “Gazella subgutturosa” din familia “Bovidae”
începând cu mileniul IV î.C. şi din Tell Kuran / Siria
Mesopotamiană (în Bazinul Khabur, la poalele Munţilor
Taurus), din cauza masacrării lor prin capturarea cirezilor în
asemenea structuri Ciclopice realizate de cei “bătrâni”,
printre care şi cârmuitorii “moşi Gherghesei”, respectiv
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

“Sfinţi Gherghe” din vechime, adică din neolitic; în centrul
Ciclopicelor structuri circulare - ale “lucrărilor moşilor” - era
“platforma de ucidere”: punctul terminus pentru vieţile
rumegătoarelor sălbatice (Anticul Origen - autocastrat
decedat în Palestina - a asemănat fonetic denumirea gazelei
cu vechiul termen pentru “a vedea”, remarcând privirea
pătrunzătoare a animalului îndeosebi înaintea morții). De
altfel, Palestina ar reda înțelesul Grec de stâni vechi - παλιές
στάνη “palie-stani” - ori în sens oriental (cu “B” în loc de
“P”), Balestina / “Bale-stan” = Țara lui Bal. Dr. Mircea
Eliade și Dr. Petru Culianu au scris: “Castrarea amintea
brutala practică a preoților Cybellei, numiți ‘galloi’; violenta
lor emasculare ar fi avut o anumită influență asupra
respingerii creștine a sexualității, care pe vremea lui Origen
era atât de puternică încât faimosul teolog s-a automutilat
genital”.
Biblia în Vechiul Testament a menţionat că Evreii fugiţi din
Egipt - spre sfârşitul mileniului II î.C., în Epoca Fierului -
când au intrat în Ţara Sacră a Ghergheilor au avut cea dintâi
oprire la un Ghirgar / Gilgal 32,01 lat. N, 35,28 long. E, pe
Valea Râului Iordan: era unul dintre aşezămintele religioase
ale Gherge-seilor / Ghirga-şiţilor din Nordica Galilee,
cârmuitori pe atunci peste o bună parte din Canaan (prezenţa
Gherga în Orientul Apropiat / Mijlociu fu precedată - în
mileniile anterioare - de prezenţa Gherga în Asia Centrală,
primii dintre Gherghii semnificativi fiind printre Pelasgii
plecaţi din Pamir în mileniul VIII î.C). Din asemenea realizări
rotunde Gherga - inclusiv după descoperirea roţii / cu termeni
ca “raθa” în Iran, “rătha” în India, “ghirgalu” la Armâni, etc. -
s-a fixat în multe limbi termenul de “cerc” (de exemplu, acela
în vechea Greacă era κίρκος / “kirkos”) iar cu numele de
Gherghi au fost cunoscuţi preoţii Marii Mame Kirke /
Ghirghe, în multe părţi ale Vechii Lumi: e de reţinut că
structurile rotunde / circulare caracterizau nomazii iar cele
dreptunghiulare / pătrate caracterizau sedentarii.

În timp, ca de pildă în Era următoare neoliticului,

anume cea a Epocii Bronzului, dimensiunea religioasă
conferită unor asemenea acte sângeroase - de sacrificări - a
fixat denumirea de “Ghirgar” / “Ghilgal” pentru o mulţime de
locuri sacre în Canaan, marcate circular cu pietre ca
delimitări ale perimetrelor lor sacre, acolo desfăşurându-se
ceremoniile cele mai importante din viaţa religioasă a
indigenilor (cercetătorii au observat şi că acelea au fost
asociate cu tumuli = morminte rotunde, din mileniul IV î.C.
numite Gorgane, caracteristice Indo-Europenilor numiţi
Kurgani începând din anteriorul mileniu V î.C.); de exemplu,

395
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Simbolistica
Alchimistul German Oswald Croll 1563-1609 afirma
că omul “întruchipează îngerii; numai omul se bucură de
privilegiul de a reprezenta prin simboluri şi de a intra în
relaţii cu toate creaturile” (un vechi înţeles Românesc pentru
“a se bucura” era de “a se îndulci”): e de știut despre cea mai
veche carte de alchimie din lume că a fost scrisă în Egiptul
anului 300 de învățatul Zosimos, pe malul Nilului opus
capătului Căii Ghirga. În “Semne, simboluri, mituri” din anul
1975, muzeograful Francez Luc Benoist 1893-1980 a expus
(extrasul e mai amplu, pentru familiarizarea cu unele
elemente ale lucrării “Originea Gherga”): “După modul
nostru obişnuit de a gândi, noţiunea de simbol s-ar afla
undeva, izolată într-un ‘empireu’ solemn, unde arareori ar
veni s-o viziteze câţiva curioşi; e aici o ciudată neînţelegere:
căci orice om foloseşte zilnic simbolismul fără să ştie, dat
fiind că orice cuvânt e un simbol. Nu e vorba deci de un
domeniu rezervat sau ocazional, ci de o practică de fiecare zi,
în care rolul simbolismului constă în a exprima orice idee
într-un mod accesibil pentru toată lumea. Etimologic,
cuvântul simbol vine din greacă, însemnând a pune împreună;
în planul ideilor, un simbol este un element de legătură,
încărcat de meditaţie şi analogie: el uneşte elementele
contradictorii şi reduce opoziţiile (nimic nu poate fi înţeles,
nici comunicat fără participarea sa). Viaţa îndeosebi e sursa
cea mai fecundă a acestui procedeu şi cea mai veche
utilizatoare; le manifesta odată cu emiterea primului sunet
articulat de către omul primitiv. Gândirea umană e conformă
cu teoria grupurilor. Pentru a-şi garanta securitatea sau - mai
exact - pentru a supravieţui, omul originilor, ca orice primat,
era obligat să acorde în fiecare clipă cea mai mare atenţie
semnelor pe care i le transmiteau - fie doar şi prin simpla lor
prezenţă - fiinţele şi lucrurile înconjurătoare; este - de
altminteri - o nevoie încă actuală, doar iluzoriu diminuată de
civilizaţie: azi - ca şi ieri - suntem siliţi să exercităm o
supraveghere neîntreruptă subconştientă (şi în cea mai mare a
timpului), asupra ambianţei noastre cotidiene, de exemplu
asupra hranei, climatului, circulaţiei, etc., numeroaselor
întâlniri neprevăzute ale căror eventualităţi experienţa noastră
este foarte departe de a le evalua în întregime. Încă de la
origini, viaţa omului depindea deci de funcţia sa de
cunoaştere, dacă se poate aplica acest termen ambiţios unei
atenţii atât de elementare. Psihologia contemporană numeşte
‘proiecţie’ interpretarea la care intelectul nostru supune
fiecare semn perceput şi care ar rămâne de neînţeles pentru
noi în absenţa traducerii; pe scurt, nu putem înţelege nimic
din ceea ce nu evocă vreuna din amintirile noastre: nu putem
admite nici un lucru înainte de a-l putea apropia de un
396
precedent conservat în memoria noastră. Gânditorii din toate
timpurile au repetat-o neobosit: ‘Cunoaşterea noastră depinde
de o reminiscenţă’ spunea Platon. ‘Cuvântul durere nu începe
să însemne ceva decât în momentul când reaminteşte
memoriei noastre o senzaţie pe care am mai încercat-o’
spunea Diderot. ‘Nu vezi decât ceea ce cunoşti’ spunea
Goethe. ‘Nu putem admite existenţa unui lucru dacă nu-i
putem atribui o semnificaţie’ spunea Cassirer. Orice senzaţie
readuce astfel la suprafaţa conştiinţei o schemă mintală uitată,
un semn ce corespunde unei impresii deja încercate; ceea ce
permite clasarea acelui semn într-un ansamblu ‘tematic’ al
memoriei şi - în consecinţă - recunoaşterea şi acceptarea lui.
A descifra un mesaj înseamnă a percepe o formă simbolică.
Omul originilor nu rămânea indiferent în faţa spectacolului
nou ce i se oferea ochilor; răspundea la acela printr-o reacţie
adecvată: o ripostă ce lua forma unei mişcări reflexe - de
pildă un gest sau un strigăt - exprimând o emoţie oarecare,
frică sau poftă, dezgust sau curiozitate, surpriză sau
admiraţie. Gestul este coexistent vieţii şi anterior vorbirii, ce
nu e decât o modalitate ulterioară a aceluia, localizată la gură:
omul primitiv s-a exprimat mai întâi prin gesturi devenite
semne pentru apropiaţii săi (căci acel om al primelor timpuri
nu era singur pe lume); trăia aşa cum a trăit întotdeauna - aşa
cum trăim şi azi - adică în societate. Omul nu era doar
receptor de semne, ci şi emiţător de mesaje: dat fiind că -
anturajul cunoscându-i individualitatea - gesturile sale erau
imediat înţelese de fraţii de trib, ele trebuiau să suscite în
aceia o emoţie de natură identică (de vreme ce omul nu poate
înţelege cu adevărat decât ceea ce el însuşi poate repeta), căci
semnele astupă hiatusul deschis între sensibilitate şi
inteligenţă. Orice gest e precedat de o inspiraţie profundă -
din tot pieptul, prima fază a ritmului respirator - pentru că
respiraţia a fost leagănul ritmului; ea este urmată - după un
răstimp de asimilare a aerului - de o expiraţie care, în forma
sa cea mai elementară, se exprimă printr-un strigăt: acel
strigăt - al treilea timp al ritmului respirator şi primă
manifestare de viaţă a nou-născutului - arată că orice acţiune
e o dăruire de sine, că orice om trebuie să expire pentru a
acţiona. La început era ritmul, de vreme ce orice gest şi orice
mişcări aritmice devin ritmate prin repetare; ritmul
condiţionează continuitatea necesară oricărei acţiuni,
transformării ei ulterioare, propagării sale în zona psihică şi
în cea spirituală a fiinţei: ritmul este ‘o periodicitate trăită’
spun yoghinii. Alte mijloace privesc atât auzul, cât şi văzul:
negrii din Africa şi-au transmis de multă vreme informaţii
foarte amănunţite cu ajutorul fluierelor iar albii din Caucaz cu
tobele; se cunosc bastoane cu crestături - tip răboj - la
europeni, sforicele cu noduri, etc. Indivizii din societăţile
animale - haite sau hoarde - comunică între ei datorită unor
semne diverse (se cunosc dansurile informatoare ale
albinelor, semnalele odorante ale furnicilor, cânturile rituale
ale păsărilor, sunetele de informare emise de delfini, radarele
liliecilor, etc). La oameni, spontaneitatea gesturilor constituie
baza metodei clasice: sunt învăţaţi că un gest trebuie să
preceadă şi să anunţe vorbirea (fiind o lege întemeiată pe
necesităţile vieţii sociale); prin repetare, gestul a devenit un
adevărat semn instituţional, comunicare a unei noţiuni şi
sugestie a unui gând (căci există în filiaţia gestului o analogie
frapantă între formarea unei obişnuinţe, înţelegerea unui
fenomen şi naşterea unui simbol). Gesturile noastre nu
trădează numai sentimentele elementare, ci sunt purtătoare
ale unor noţiuni mai generale şi mai esenţiale: ele aşază borne
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
pentru capacitatea noastră de expresie, ridicându-ne în jur
cadrul riguros ale celor 3 direcţii ale spaţiului, în care învăţăm
să ne situăm propria statură; de altminteri, purtăm aceste
direcţii înscrise în noi înşine, încorporate în canalele
semicirculare ale urechii noastre interne, asociate cu
statocistul ce ne reglează echilibrul fizic şi mintal. Această
amprentă cosmică ce transfigurează cel mai modest eu îi
conferă fiecăruia dintre noi un rol de ‘microcosmos’, de
etalon universal, o poziţie centrală. Gesturile noastre
manifestă autoritatea acestui eu a cărui imagistică constituie
însăşi viaţa spiritului nostru; bogăţia amintirilor şi a
experienţelor noastre ne ridică pe fiecare la funcţia de creator
al unei culturi trăite, hrănite cu senzaţiile încercate şi cu
semnele acceptate, primite de la strămoşi şi transmise
generaţiilor viitoare”.
“Acest eu intim - centru al actelor noastre, subiect şi
obiect al cunoaşterii noastre intuitive - ne pătrunde cu o
autoritate liniştitoare şi provizorie: legile perspectivei -
micşorând în raport cu noi tot ceea ce se îndepărtează -
contribuie la alimentarea dominaţiei măgulitoare de existenţa
căreia ne încredinţează egotismul nostru; narcisismul ne
împinge să integrăm tot ceea ce vedem ca pe o reflectare a
eului nostru în oglinda lucrurilor, să considerăm că orice
obiect e dependent de noi, să-i atribuim viaţă şi conştiinţă, să
acordăm sufletul nostru oricărui lucru cu corp. ‘Empatia
proiectivă’ - cum a fost ea numită - însufleţeşte în ochii noştri
spectacolul universului şi îi infiltrează o vitalitate aproape
organică ce explică animismul gândirii primitive; această
autoidentificare descoperită de om în lume ajunge să transfere
forma şi funcţia organelor noastre nu numai în unelte - ce nu
sunt decât o prelungire a acestora - ci şi în obiecte naturale
sau în obiecte ieşite din strădania noastră. Omul e măsura
tuturor lucrurilor: o pornire de neînvins păstrează mereu activ
acest antropomorfism originar ce rămâne principiul oricărui
limbaj; alcătuirea corpului nostru a furnizat primele arhetipuri
ale ideologiei noastre şi primele noastre unităţi de măsură
(braţul, cotul, palma, degetul, piciorul sau pasul), pasul
măsurând şi timpul, de vreme ce se supune ritmului
respirator. Prima unealtă a omului a fost trupul său şi - mai
presus de toate - mâna sa, modelul tuturor uneltelor,
‘instrumentul instrumentelor’: mâna îl prelungeşte în întregul
său - şi îi este consacrată o parte din creier - devenind organul
detector prin excelenţă, producător de obiecte, operator de
semne; de altfel, cuvântul ‘semn’ are aceeaşi rădăcină cu
verbul ‘ a tăia’ (de exemplu, un semn e incizia făcută cu mâna
în scoarţa unui copac). Legăturile privilegiate ce unesc zonele
cerebrale ale motricităţii cu cele ale limbajului articulat îi
permit mâinii să-l exprime pe omul care vorbeşte şi gândeşte,
ca şi pe cel care acţionează. Stadiul lui ‘a face’ nu e decât o
397
tranziţie a funcţiei lui ‘a spune’ şi chiar etimologic în limbile
indo-europene cuvântul ‘a spune’ derivă dintr-o rădăcină ce
înseamnă ‘a arăta cu degetul’; într-adevăr, chiar dacă omul a
cucerit domeniul gândirii abstracte, viziunea asupra
universului său i-a rămas totuşi legată de o codificare a
mişcărilor mâinii lui, înscrisă în cadrul de nedepăşit al celor 3
dimensiuni ale spaţiului. Limbajul s-a desprins - încetul cu
încetul - din strigăt: el s-a născut dintr-o silabisire a
strigătului şi a suspinului. Acusticienii ştiu că orice vorbire
este identificabilă şi unică, fie şi numai prin timbrul ei, chiar
şi atunci când monotonia emisiei e impusă; orice voce este
recognoscibilă datorită inflexiunilor şi accentelor, la fel de
personale pentru fiecare ca şi amprentele digitale. Percepţia
gesturilor, respectiv atmosfera sentimentelor depăşeşte
frazele, al căror sens adesea contrazice intenţia secretă; nu e
nevoie să înţelegi cuvintele pentru a surprinde semnificaţia
lor, dispoziţia vorbitorului, amărăciunea, prefăcătoria sau ura
lui: tonul e preferabil cântecului, adică textului său (adesea la
prelegerile de succes ale unor oratori, auditorii n-au intenţia
de a învăţa ceva de la vorbitori, căci îi ascultă ‘cântând’, nu
vorbind). Limbajul s-a format printr-un acord fortuit -
recunoscut şi acceptat - între un sentiment şi un sunet
corespunzător emis de gură, datorită unei intonaţii a vocii
asociate acelui sentiment (se mai poate şi azi constata că -
până şi în limba cea mai îndepărtată de originile sale -
anumite consoane traduc cu mai multă fidelitate decât altele
unele sentimente: aceste consonanţe sunt relicve ce stau
mărturie unei străvechi corelaţii între fond şi formă, vestigii
ale unei limbi foarte vechi ce ar păstra urme ale unei origini
cvasi-animale sau celeste). Lingviştii au presupus că originea
limbilor are mai multe surse posibile:
 o sursă imitativă (pentru care limbajul s-a ivit
din onomatopee ce imitau zgomotele şi
strigătele naturale)
 o sursă emotivă (pentru care limbajul s-a format
progresiv, pornind de la sunete spontan
expresive, asociate unor sentimente bine
definite)
 o sursă armonică (potrivit căreia limba ar evoca
o corelaţie simbolică între un sunet şi impactul
său impresionist)
 o sursă socială (pentru care limba s-a născut din
cânturi ce acompaniau efortul muscular şi
ritmau gesturile strămoşilor noştri)”
“Toate împrejurările descrise de fiecare din aceste
teorii au jucat cu siguranţă un rol, fie împreună, fie separat; a
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
fost de ajuns ca strigătul scos sub presiunea unui sentiment
puternic ce exprima o dorinţă, dădea un ordin, indica un gest
de făcut sau cerea un ajutor, să fie interpetat de ascultători
drept o comunicare suficient de clară pentru a fi respectată, că
limbajul a şi luat brusc fiinţă iar odată cu el simbolul, prin
asocierea unui sentiment cu muzicalitatea unei voci. La
primitivi raporturile umane erau mult mai intime şi mai
dezvoltate decât în ţările noastre civilizate în care bântuie,
totuşi - cu aceeaşi fervoare - moda concentrărilor gregare; în
acele timpuri primitive - când mijeau zorii istoriei -
solidaritatea tribală reprezenta o necesitate mult mai
stringentă decât în zilele noastre: ea se impunea cu atâta
străşnicie, încât faimosul ostracism grec care îl alunga pe om
de lângă familia sa (din satul său ori din cetatea sa) echivala -
practic - cu o condamnare la moarte. Există într-adevăr - la
fiinţele vii, atât la animale, cât şi la oameni - o nevoie
permanentă de a se grupa, spre a evita o singurătate de temut
odinioară, pentru a colabora la jocuri colective, la o muncă
grea sau pur şi simplu pentru a fi împreună, pentru a se
bucura de o prezenţă reciprocă, mânaţi de instinctul de
‘ataşament’. În condiţiile lor de viaţă, una dintre cele mai
mari bucurii ale primitivilor - acei oameni ‘condamnaţi la
timp liber’ - consta în a conversa, în a schimba idei noi, de la
cancanurile zilei până la cuvântările solemne care le
deschideau celor mai elocvenţi calea spre popularitate şi
putere. Necesitatea de a vorbi corect - de a cunoaşte perfect
limba - îi asigura acesteia importanţa unui rit tribal; ea era -
de altminteri - ferită de orice alterare sau greşeală, printr-o
dezvoltare extraordinară a memoriei, mulţumită căreia mai
multe mii de versete puteau fi învăţate, reţinute şi transmise
numai prin tradiţie (fapt valabil încă la anumite populaţii
lipsite de scriere). Acele limbi arhaice, practice, realiste şi
concrete erau obligate să evoce fiecare fiinţă familiară,
fiecare obiect de folosinţă zilnică, într-o împrejurare anumită,
într-un moment precis al existenţei sale, în interacţiunea unei
multitudini de condiţii concrete avute în vedere de acei
observatori neîntrecuţi care erau primitivii; o asemenea
sinteză de caracteristici permitea desemnarea fără discuţie -
printr-un singur cuvânt - a fiinţei sau a lucrului în cauză.
Fiecare familie îşi avea limbajul propriu, aşa cum şi azi un
dialog între membrii unei familii, surprins de un străin care
cunoaşte totuşi limba, îi rămâne aceluia practic de neînţeles,
dacă nu este iniţiat în toate implicaţiile pe care le are fiecare
cuvânt pentru membrii respectivei familii. Dar o asemenea
specializare aplicată unei realităţi personificate alunga orice
generalizare şi împiedica exprimarea mişcării şi a schimbării,
exprimare ce a fost uşurată doar prin trecerea de la numele
propriu la numele comun, adică prin transformarea numelui
în simbol. Mai ales munca în comun trebuie să fi uşurat acel
transfer iar folosirea uneltelor a impus - de asemenea - o
manevrare mai suplă a limbii. Primitivii erau preocupaţi de
fiinţele şi de lucrurile înconjurătoare numai în măsura în care
acelea erau legate de nevoile lor. Tăietorii de lemne din
preistorie făceau perfect deosebirea între stejar, fag şi brad,
pentru că le foloseau în scopuri diferite lemnul, seminţele şi
frunzele. Un anumit cuvânt corespundea fiecărei întrebuinţări
în parte, fără ca cineva să fi simţit nevoia de a reuni toate
esenţele arboricole în abstracţia unei vocabule unice. Numai
după un interval de timp, foarte probabil, unii novatori - mai
puţin angajaţi într-o muncă specializată şi mai sensibili poate
la aspectul estetic al codrului - au conceput ideea generală de
copac în sine. Un spectator din exterior era în sinea lui un
398
actor tainic. Actorul începuturilor - omul care a reunit în
aceeaşi silabă ideea de copac - a arătat că de fapt cuvintele nu
aveau valoare fixă sau exclusivă, ci îndeplineau o funcţie.
Utilizatorul cuvântului procedează ca un caricaturist care -
din multiplele aspecte ale modelului său - nu reţinea decât o
singură trăsătură, îndeajuns de originală pentru a-l tipiza dar
şi destul de generală pentru a fi perceput şi interpretat de toată
lumea. Există o identitate între simbol şi rit: nu numai pentru
că orice rit e un simbol realizat în timp, ci pentru că - reciproc
- simbolul grafic reprezintă fixarea unui gest ritual (cuvântul
prezenta un caz de identitate cu atât mai pur cu cât orice
vorbire rituală era pronunţată de un personaj consacrat - a
cărui calificare nu depindea de individualitatea, ci de ‘funcţia’
sa - fapt ce definea în egală măsură ‘folosirea’ actorului şi
‘rolul’ cuvântului). În Epoca Pietrei, cuvântul era revelaţie
divină: ritmul era intim legat de ea, căci tocmai el le-a
transmis oamenilor viaţa, orice formă fiind datorată repetării
unui gest identic. O tradiţie islamică ne spune că în Paradis
Adam vorbea în versuri, într-o limbă ritmată ce fusese până
atunci privilegiul îngerilor şi al ‘păsărilor’, simbolurile lor
angelice. Această legendă reprezintă o formă târzie pe care o
luase - după o lungă filiaţie - o tradiţie istorică mult mai
veche, păstrată în ‘Vede’. Limba primordială şi poetică era
numită limbă ‘siriacă’ sau solară, adică limba unei Sirii
originare şi legendare pe care textele vedice o situau simbolic
spre nord / până la cercul polar, unde aşezau totodată şi vatra
primitivă a arianilor, strămoşii lor, pe vremea post-glaciară
când acea regiune se bucura de o climă foarte caldă (acel
centru circum-polar din tradiţia indiană a devenit Tula
hiperboree în mitologia greacă şi la latini ‘ultima Thule’, cu
aşezare la marginea arctică a lumii: există încă localităţi cu
numele Tula în Siberia, Laponia, etc., în sanscrită Tula fiind
vechiul nume al constelaţiilor polare Ursa Mare şi Mică). În
acele vremuri străvechi ritmul poetic nu numai că facilita
memorarea, recitarea şi transmiterea textelor sacre, ci
determina la recitator şi o armonizare a elementelor
inconştiente şi necoordonate ale fiinţei, datorită unei vibraţii
sincrone ce se propaga în prelungirile psihice şi spirituale ale
individualităţii sale; căci ritmurile - formând osatura
cadenţată a naturii întregi, de la substanţa cea mai intimă până
la cele mai îndepărtate limite ale ei - reaşezau omul la unison
cu acea armonie cosmică pe care devenea capabil s-o simtă şi
s-o înţeleagă: actele sale puteau astfel să iasă din
instanteneitate, prelungindu-li-se consecinţele naturale şi
imprevizibile în toate direcţiile spaţiului şi timpului. Ritmul
dirijează executarea oricărei munci: el o face mai uşoară,
transferând efortul solicitat pe seama inconştientului şi a
obişnuinţei, datorită reglării unei respiraţii scandate de
cânturile de meserie: acelea s-au dezvoltat odată cu diferitele
tehnici artizanale, mai ales printr-o codificare precisă a
gesturilor necesare pentru reuşita unei capodopere şi prin
cunoaşterea unui ‘meşteşug’ capabil să asigure îndeplinirea
unei sarcini dificile, ce prezenta riscul unui accident sau al
unei proaste execuţii (lucrăm întotdeauna bine când suntem
puşi pe treabă). Atitudinea corectă e necesară în aceeaşi
măsură pentru muncă şi pentru rit (şi putem aprecia un artizan
după gesturile sale de vreme ce unealta de care se foloseşte
nu face decât să-i prelungească efortul creierului şi al mâinii);
tehnicile cele mai vechi - ale împletitorului de coşuri, ale
ţesătorului, ale olarului, ale plugarului, ale metalurgistului -
sunt cele care au permis dezvoltarea limbajului: vocabularul
oricărei limbi e la origine artizanal, de vreme ce e gestual
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
(chiar şi azi printre cele mai fundamentale cuvinte putem
descoperi gesturile dispărute ale străvechilor artizani).
Pronumele - înlocuitoare ale numelor proprii şi reprezentând
persoane - au fost elementele cel mai de timpuriu izolate, mai
ales pronumele posesiv, ce a apărut chiar înaintea pronumelui
personal: ideea eului - după cum se constată la copil - nu s-a
degajat decât încetul cu încetul dintr-un întreg în care
persoana lui a rămas legată încă de obiectele familiare ce-l
înconjurau în chip necesar (fapt ce pare să demonstreze că
simţul proprietăţii - depinzând de instinctul de conservare -
nu a fost un aport târziu al unei civilizaţii avansate). Orice
conversaţie sau mesaj presupune raportul dintre 3 entităţi:
două care discută referitor la o treia, mută sau absentă; nu mai
pot exista şi altele, pentru că terţul îi personifică pe ceilalţi.
Inegalitatea ce diferenţiază aceste 3 entităţi - ‘eu’, ‘tu’, ‘el’ -
este marcată geometric în spaţiu prin importanţa
descrescătoare pe care ‘eul’ (tronând în centrul acţiunii), o
atribuie persoanelor şi lucrurilor ce se îndepărtează: ‘tu-ul’
rămâne îndeajuns de aproape ca să fie socotit drept un
confident căruia i se cere un sfat sau i se dă un ordin; cât
priveşte acel ‘el’ - despre care se vorbeşte - acela se pierde
departe în mulţime, nefiind decât reprezentantul ei simbolic.
Odată cu cele 3 persoane au apărut primele 3 numere, de
vreme ce îl asociem pe 1 lui ‘eu’, pe 2 lui ‘tu’ şi pe 3 lui ‘el’
(acesta din urmă reprezentând în limbile cele mai primitive şi
o pluralitate nedeterminată). Primul vorbitor a început să-şi
exprime raporturile cu lucrurile înconjurătoare ţinând seama
de propria-i persoană, de ‘eul’ aşezat în centrul activităţii
sale. Dacă există vreun act prim şi originar, atunci acela este
naşterea; or, în toate limbile există un raport strâns între
‘naştere’ şi ‘cu-noaştere’, scop esenţial al celei de-a doua
naşteri, iniţiatice. Simbolul nu e decât fixarea unui gest
ritual”.
“Geneza simbolismului a început cu acele cuvinte ce
se adresau simţului auzului şi care au fost întrebuinţate cu
predilecţie de nomazi sau de păstori, a căror activitate se
exercita asupra lumii animale, mobile ca şi ei (de aceea
limbajele lor sunt atât de bogate în expresii de mişcare); cât
despre sedentari - agricultori şi întemeietori de aşezări - ei au
399
valorificat, fireşte, regnurile vegetal şi mineral, folosind un
simbolism de semne fixe ce se adresau văzului (precum artele
plastice, arhitectura şi scrierea), scrierea fiind ea însăşi o
fixare a limbajului. Totuşi, complementaritatea stărilor
existenţei a temperat ceea ce era exclusiv în acele caractere:
nomazii rătăcitori în spaţiu au practicat mai ales poezia şi
muzica, potrivite după ritmul timpului; sedentarii - stabili de-
a lungul timpului - s-au consacrat mai ales artelor plastice ce
ţin de număr şi geometrie, ambele tributare spaţiului.
Cunoaşterea noastră despre lume a venit în urma cercetării
consacrate de sensibilitatea noastră universului cu care dorea
să se identifice: această analogie stabilită de tradiţiile vechi
între microcosmos şi macrocosmos e adevărata cheie a
simbolismului figurativ ce foloseşte elementele naturii pentru
a exprima concepţiile spiritului. Avântat, cu capul în înaltul
cerului şi picioarele pe pământ, străvechiul Adam lua în
stăpânire cosmosul, recunoscând o lume spirituală în cer, o
lume psihică în zona intermediară a spaţiului aerian şi o lume
carnală în planul terestru, concepţie mistică ce corespunde
androginului primordial. Această noţiune are meritul de a
introduce în simbolism o dualitate complementară ce-i
explică ambivalenţa esenţială; căci orice simbol e susceptibil
de cel puţin 2 interpretări opuse ce trebuie să se unească
pentru a obţine sensul lui complet: această ambivalenţă poate
fi remarcată chiar la nivelul vocabularului (de exemplu, o
linie dreaptă pe direcţie verticală poate fi parcursă în cele 2
sensuri opuse - de sus în jos şi de jos în sus - constatare ce
uşurează definirea funcţiei simbolice). Dar ceea ce ne opreşte
de la bun început în faţa noţiunii de ambivalenţă nu este
direcţia mişcării, ci calitatea diferită pe care o alăturăm
fiecăreia dintre aceste direcţii; căci orice gest făcut de om este
afectat de un coeficient considerabil de emoţie şi - prin
urmare - fiecare zonă a spaţiului în care se mişcă el e
încărcată (prin contaminare) de o calitate impresivă, potrivit
cu plăcerea sau teama stârnită de ea, cu obstacolele sau
înlesnirile pe care le prezintă (există un complex ereditar ce
ne determină să atribuim o valoare diferită dreptei şi stângii,
celor aflate sus şi celor de jos). Omul bilateral - al cărui mers
este un balans ritmat - împarte astfel lumea în 2 jumătăţi
opuse dar complementare, ce reflectă disimetria misterioasă a
creierului, deopotrivă anatomică şi funcţională, dat fiind că
emisfera stângă conţine zona limbajului iar emisfera dreaptă
supraveghează acţiunea mută a gândirii (prin semn / imagine
sau sunet); dacă printr-o linie verticală separăm zona mediană
a trupului în 2 jumătăţi, cea stângă, comandată de partea
dreaptă a creierului, ar părea consacrată trecutului iar cea
dreaptă comandată de partea stângă a creierului, viitorului (e -
de altminteri - interesant de constatat că reputaţia proastă a
stângii poate fi explicată experimental: ea şi-ar afla originea
în traumatismul de la naştere, la care partea stângă a fătului
pare mai expusă prin poziţia sa intrauterină). Este firesc ca
orice mişcare pornind din centru şi care s-ar dirija spre
dreapta să se îndrepte către o manifestare exterioară, în timp
ce spre stânga s-ar refugia în interioritate; am putea spune
deci că stânga ascunde în ea partea ereditară şi receptivă,
latura socială şi conformistă a individului, în vreme ce partea
dreaptă i-ar revela originalitatea creatoare, voinţa de
expansiune (iar orice gest s-ar spiritualiza ridicându-se şi s-ar
materializa coborând)”.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
“Omul primitiv măsura importanţa adversarului sau
a obstacolului întâlnit după măreţia aceluia, în care vedea - ca
şi noi - un semn de forţă. În faţa colosalei nemărginiri a
naturii el trebuie să se fi simţit dezarmat până la a simţi
înainte-i teamă şi respect. Nimic nu trebuie să i se fi părut că
depăşea transcendenţa de temut a cerului - imuabil şi
inaccesibil - a cărui ameninţare se ascundea în spatele unui
văl de nori sumbri şi ieşea la iveală în timpul furtunilor
abătute dintr-o dată asupra lui în străfulgerări tunătoare. Este
firesc ca primele fiinţe omeneşti să fi presupus că dincolo de
bolta înselată domnea o autoritate capricioasă pe care - pentru
că le rămânea invizibilă - s-au mulţumit s-o numească
PreaÎnaltul; acea putere ocultă era cu atât mai misterioasă cu
cât se transfigura într-o lumină strălucitoare ce anunţa în
fiecare dimineaţă apariţia soarelui. Semisfera celestă ce
domina acele fiinţe a fost comparată cu o cupolă, cu un coş
emisferic răsturnat, cu o boltă deasupra pământului, cu un
uriaş capac care le acoperea şi le proteja totodată. Neputinţa
bietului pământean de a se ridica deasupra planului terestru l-
a făcut să aibă o smerită admiraţie faţă de neamul
înaripatelor, capabile să zboare liber şi să atingă ‘empireul’ şi
poate chiar să surprindă prezenţa divină. Păsările au fost deci
considerate drept mesageri ai zeilor şi toate manifestările
puterii spiritului le-au preluat aripile. Păsările, aripile şi
zborul au simbolizat stările superioare ale fiinţei; aripile puse
de Hermes - mesager al zeilor - la călcâie, îl eliberau de
greutate. Legătura dintre păsări şi cer a făcut ca ele să fie
asemănate cu îngerii şi să li se atribuie limba angelică sau
‘solară’, care este - pur şi simplu - poezia, limbajul ritmat
(menit să uşureze pătrunderea în stările superioare); căci
‘înţelepciunea - spune Rig Veda - este mai iute decât pasărea’
iar vorbirea, emanaţie nevăzută a spiritului, este ea însăşi
înaripată. ‘Limbajul păsărilor’ este o expresie coranică
desemnând cunoaşterea supremă. Eroii învingători şi-au
cucerit nemurirea virtuală şi înţeleg limbajul păsărilor.
Gavriil / Gabriel - îngerul Bunei Vestiri - venit s-o vestească
pe Sfânta Fecioară, a fost însoţit de un porumbel,
reprezentând un alt ‘eu’ al său. Albina - şi ea înaripată - a fost
uneori văzută ca o picătură de lumină căzută din soare în zori
de zi; de altfel, mierea - baza hidromelului - e o hrană a
400
nemuririi iar albina (ieşind din nou la lumina zilei după
iernatul ei în stup), a devenit un simbol al reînvierii iniţiatice.
Străpungând norii cu razele sale, reprezentantul eminent al
spiritualităţii celeste este soarele, ce arată acest lucru, cu
inima-i arzătoare în centru şi privirea pătrunzătoare în zenit.
Simbolul solar a fost de la început adoptat de toţi suveranii
asiatici care au preluat de la el coroana de lumină, imitându-i
splendoarea cu aurul şi cu bijuteriile lor strălucitoare. Sfinţii
au avut şi ei aureola lor iar atleţii învingători la jocuri, cununa
de lauri, simbol al nemuririi. Vârfurile acelor cununi înfăţişau
razele luminoase în forma coarnelor de berbec, animal solar.
Cornul - simbol al puterii şi rază vizibilă a inspiraţiei - îi
împodobea fruntea lui Moise (ceea ce Michelangelo a
respectat întocmai în celebra sa statuie). Cultul Solar a
devenit universal; el reprezenta inteligenţa cosmică ce
ilumina şi - prin urmare - veghea asupra misterelor.
Animalele ce au rolul de reprezentante eminente ale speciei
lor sunt solare, precum vulturul / regele văzduhului, leoaica /
regina deşertului (întruchipând maiestatea, curajul şi
dreptatea): vulturul - a cărui privire avea faima de a aţinti
soarele fără nici o greutate - putea percepe în mod direct
lumina inteligibilă; în India, vulturul divin Garuda -
strălucitor ca focul - era călărit de Vişnu şi întruchipa un
stadiu transcendent de spiritualitate. Lebăda - altă pasăre
solară - îl însoţea pe Apollo în migraţiile sale în Hyperborea
şi unea astfel ţinuturile nordice şi mediterane; faimosul ‘cânt
al lebedei’ e un aspect al ‘limbii păsărilor’ şi - etimologic -
izomorf al vorbirii. În India, lebăda era călărită de Brahmă şi
Varuna, clocind Oul Lumii pe apele primordiale. O altă
pasăre solară - Phoenix - era denumirea grecească pentru
‘benu’ egiptean (identificată cu bâtlanul purpuriu); deoarece
acea pasăre mitică renăştea din propria cenuşă, simboliza
învierea. Simbolismul solar al leului e prea cunoscut pentru a
mai insista asupra lui; deoarece una din funcţiile regale e
justiţia, e firesc ca tronurile să fi fost împodobite cu lei şi ca
justiţia ecleziastică să fi fost adesea împărţită între leii de
piatră ce încadrau portalul unor temple. Mai surprinzătoare
este asocierea dintre lup şi Apollo, ca urmare a unui joc de
cuvinte între lup şi lumină; lupul avea reputaţia de a vedea
limpede noaptea”.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
“Ideea de centru simbolizată de soare este punctul de
plecare pentru o întreagă sinteză ideologică ce trebuie
alăturată ideii de grup; ideea de centru este - într-adevăr -
aceea a unui grup de situaţii surprinse în extensiunea lor
universală, fapt ce presupunea coincidenţa opuselor şi
echilibrul contrariilor: ambivalenţa însăşi nu era decât cel mai
mic dintre grupurile posibile, redus la dualitatea a 2 lucruri
complementare. Reprezentarea geometrică a centrului este
punctul din mijlocul cercului pe care l-a generat.
Reprezentarea lui geografică în diferitele tradiţii îi atribuia
situări evocatoare: Tărâm Sacru, Tărâm Pur, Tărâm al
Nemuririi, Tărâm al Fericiţilor, Sălaş al Aleşilor, Sfântul
Palat, etc. (era butucul roţii cosmice, Templul Sfântului Duh,
putând fi o insulă precum Atlantida, o grădină precum
Paradisul, un munte precum Meru, un ombilic de piatră
precum Omphalos sau - mai simplu - polul globului / din
perspectivă terestră sau, din perspectivă individuală, eul
fiecăruia). Cercul este dezvoltarea centrului sub aspectul său
dinamic, în timp ce pătratul îl reprezintă sub aspectul static;
de aceea, cercul simbolizează cerul - aşa cum o exprimă
incintele circulare ale Ierusalimului ceresc - în timp ce
pătratul simbolizează pământul (şi aceasta pentru că Paradisul
terestru era pătrat). Tronul era aşezat pe o platformă circulară
deasupra pământului şi regii erau purtaţi pe umeri deoarece -
odată deveniţi personaje cvasi-divine - ei nu mai trebuiau să
atingă pământul (e ceea ce se întâmplă uneori eroilor din
zilele noastre - purtaţi în triumf de entuziasmul popular - fără
ca originea obiceiului să mai fie cunoscută de practicanţi).
Dacă pământul e caracterizat prin pătrat e pentru că soarele îi
fixează axele datorită punctelor extreme ale traiectoriei sale,
ceea ce îl divide în 4 părţi, fiecare reprezentând la latitudinile
temperate un anotimp şi - totodată - unul dintre punctele
cardinale. Tantricele ‘mandale’ - de pildă - care sunt nişte
suporturi pentru meditaţie din punctul de vedere al imaginilor
geometrice, alcătuite fiind din cercuri şi din pătrate
concentrice, asociază astfel cerul şi pământul, adică întregul
cosmos. De altminteri, în magia ceremonială, trasarea unui
‘cerc maxim’ stabileşte o limită de protecţie împotriva
influenţelor nefaste (iar dansul circular al dervişilor rotitori e
un mod de transfigurare spirituală). Cele 2 linii
perpendiculare trasate de diametrele unui cerc sau de axele
unui pătrat formează o cruce, simbolul geometric cel mai
general (în toate tradiţiile ea reprezintă omul universal
identificat cu androginul primordial). În plan orizontal crucea
reprezintă extinderea omului în toate direcţiile individualităţii
sale; în sensul vertical ea leagă treptele ierarhice ale stadiilor
superioare spre care el poate să tindă: axul central ce uneşte
aceste stadii de la cer la pământ e reprezentat printr-un mare
număr de simboluri: muntele, piramida, stâlpul cosmic,
obeliscul, coloana, falusul, copacul, scara, frânghia, firul,
toiagul, lancea, săgeata, clopotniţa, ombilicul, etc. Muntele
simbolizează în acelaşi timp centrul şi axul universului
(există - de altfel - în orice ascensiune un fel de purificare
naturală, de spiritualitate spontană, practicată de alpinişti);
locurile înalte au fost primele etape ale acestui urcuş către
piscuri (în inima fiecărui sat e clopotniţa, răspunzând
aceleiaşi nevoi de ocrotire providenţială). Atunci când lipsea,
muntele era imitat prin ridicarea unei grămezi de pietre,
tumul, zigurat sau piramidă (pietrele înălţate / menhirii erau
receptacole ale inspiraţiei divine). Cea mai răspândită
variantă a centrului axial a fost arborele: stejarul în Galia,
teiul în Germania, frasinul în Scandinavia, mesteacănul în
401
Siberia, măslinul în Orient, smochinul în India, etc.; înfipt în
mijlocul universului sau într-un centru ce-i ţinea locul,
copacul cosmic - ca şi stâlpul sacrificial din India - înlesnea
comunicarea dintre cer şi pământ. Verticalitatea copacului, pe
3 niveluri - ale rădăcinilor, trunchiului şi frunzişului - puneau
în legătură lumile subterană, aeriană şi celestă; seva lui era un
fel de rouă din adânc iar fructele sale, ‘mere’ ale Hesperidelor
(sau din Grădina Edenului), erau hrană a nemuririi. Cea mai
importantă temă arboricolă a fost aceea a arborelui vieţii,
străjuit în aria iraniană de 2 păuni aşezaţi faţă-n faţă,
reprezentând dualitatea cosmică; o fântână - simbol al unei
veşnice reîntineriri - scălda uneori baza arborelui şi se revărsa
în cele 4 direcţii ale spaţiului (în Biblie, cei 2 păuni au fost
înlocuiţi prin pomul cunoaşterii - binelui şi răului - ce străjuia
arborele vieţii). Când în construcţia edificiilor piatra a
înlocuit - într-un târziu - lemnul, coloana din piatră cioplită a
devenit (la rându-i) simbol axial: coşul-ornament din frunze
sculptate ce înconjura capitelul se trage din vechea legătură
vegetală care strângea într-un mănunchi deschiderea florală a
tulpinilor. Scara mobilă e o altă reprezentare a axului.
Frânghia este un alt simbol foarte vechi al ascensiunii, odată
cu ea intervenind o noţiune mai complexă - diferită de a
axului - şi anume aceea a nodurilor corespunzătoare
diferitelor trepte ale scării şi făcute pentru a fixa o stare
(favorabilă sau nu); ornamentele în formă de nod sau de
împletitură erau talismanuri păzitoare şi apărătoare /
desfacerea acelor noduri se putea înfăptui - totuşi - printr-o
experienţă ce era un rit de realizare al yoghinilor): într-
adevăr, a desface un nod însemna a purcede la o eliberare ce
trebuia să fie îndeplinită în ordinea exact inversă celei ce a
permis realizarea acelui nod (etimologic, era singurul ‘dez-
nodământ’ adevărat ce consta în a trece prin laţ fără a fi prins
în el). Dacă Alexandru a retezat dintr-o lovitură de paloş
faimosul ‘nod gordian’ ce lega jugul de atelaj la plugul lui
Gordias, acea pseudo-victorie a împăratului macedon - a
castei cavalerilor - i-a grăbit sfârşitul; căci - deşi a cucerit
Asia - a pierdut-o imediat, murind pe drumul de întoarcere.
Dintre toate simbolurile axei, bastonul e - poate - cel mai
general şi mai bogat în descendenţă, începând cu bâta
ciobanului, cu toiagul pelerinului şi până la bastonul de
mareşal: este bagheta şamanilor, cârja episcopală, cravaşa
călăreţilor şi - nu mai puţin - coada de mătură a vrăjitoarei
medievale (dacă facem să intervină aici noţiunea de
ambivalenţă); mai este şi toiagul brahmanic cu spirală dublă
ce aminteşte de caduceul lui Hermes (în jurul căruia se
încolăcesc - în direcţii opuse - 2 şerpi reprezentând echilibrul
polarizat a 2 curente cosmice). Sceptrul - atribut regal - este o
altă specificaţie a bastonului şi simbol al axei (aşa cum este şi
regele însuşi, în calitatea sa de intermediar între cer şi supuşii
săi); funcţiile sale esenţiale îi impun stabilirea păcii şi
dreptăţii, reprezentate prin sabie şi balanţă (limba aceleia - ca
şi spada - fiind un simbol al axului). Săgeata singură - alt
simbol axial - presupunea străpungerea şi deschiderea unui
orificiu pe unde putea străbate lumina şi - prin urmare -
gândirea. Firul e un simbol învecinat cu frânghia - dar sub o
formă mult mai complexă - deoarece a fost utilizat la ţesut,
reprezentând urzeala universului; furca şi fusul - pe care firul
se înfăşoară şi se desfăşoară - erau semnele destinului,
aşezate în mâinile marilor zeiţe (Hesiod le atribuia noaptea ca
mamă): firul de urzeală - element imuabil - lega lumile şi
stările, în vreme ce firul de băteală, mereu în mişcare,
desfăşura destinul condiţional al fiecăruia (acel dute-vino al
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
suveicii reprezenta alternanţa vieţii şi a morţii, inspiraţia şi
expiraţia / ritmul vital în ‘Rig Veda’). În ‘Upanişade’, firul
era deopotrivă sine şi suflu (şiragul de perle era înlănţuirea
lumilor legate prin sine): firul ce se înfăşura pe vârtelniţă
evoca roata şi aspectul ei dinamic. Roata era un simbol al
lumii, ca şi alte imagini circulare sau florale (ca trandafirul
lotusul, etc.); roata simboliza şi creaţia devenirii - contingente
şi perisabile - ciclul neîntrerupt al reînoirii: lumea era ca o
roată în roată, ca o sferă într-o sferă. Roata - cu butucul şi
axul său - era şi un simbol solar, central adică: ea era animată
de stăpânul spaţiului şi timpului”.
“Porunca divină ce a despărţit lumina de umbră
(contopite la origine) a manifestat puterea creatoare, ascunsă
înainte în noaptea incognoscibilului; lumina se identifică
astfel cu spiritul iar iluminaţia ei cu cunoaşterea directă (în
vreme ce lumina lunii este numai raţională şi reflectată).
Curcubeul e puntea de lumină ce uneşte pământul cu cerul şi
cerul cu pământul, uşurând trecerea din lumea sensibilă în
lumea supranaturală: o scară cu 7 culori; împăraţii romani şi
papii au fost numiţi ‘pontifi’ tocmai pentru că erau
supraveghetori de punţi / mijlocitori între cer şi pământ.
Curcubeul simbolizează şi probele de iniţiere eliberatoare,
asimilate cu trecerea pe o punte îngustă şi de temut. Cultul
Focului a derivat din natura spirituală a luminii: datează din
preistorie şi are un simbolism polivalent (pentru a-i înţelege
coerenţa înlăuntrul varietăţii lui, putem lua de exemplu
divinităţile hinduse reprezentând diferite aspecte ale sale:
Agni care este iluminaţia inteligenţei, Indra care azvârle
săgeţile fulgerului şi ale puterii sale, Surya, soarele care
încălzeşte lumea); focul a dat numele serafimilor, cuvântul
însemnând ‘cei incandescenţi’ (el l-a ridicat la cer pe Ilie într-
un car de flăcări şi a coborât, ca limbi de foc, deasupra
capetelor apostolilor de Rusalii). Fulgerul focului celest este
simbolizat prin securea de piatră cu dublu tăiş; simbol al
fulgerului era şi tridentul lui Poseidon (devenit în India arma
lui Şiva, cu cei 3 dinţi ai săi reprezentând timpul triplu /
trecut, prezent, viitor), săgeata de aur a hiperboreului Apollo,
sabia îngerului Mihail, ciocanul scandinavului Thor, etc.
Aerul este elementul propriu lumii intermediare: mediator
402
între cer şi pământ, între foc şi apă; este o emanaţie a suflului
spiritului care în ‘Facerea’ plutea deasupra apelor primordiale
pentru a le separa şi a crea lumea (poate fi apropiat de
‘Hamsa’ Vedelor, divina lebădă care - pe aceleaşi ape -
clocea Oul Lumii). Atunci când suflul divin a separat apele
primordiale în posibilităţi informale superioare şi formale
inferioare, norii, roua şi ploaia au apărut ca nişte
binecuvântări: pentru că apa primită de pământ e izvor de
viaţă; ea reprezintă infinitul posibilelor, promisiunile de
evoluţie dar şi toate ameninţările de disoluţie. A te cufunda în
ape înseamnă a te întoarce la origini. Spiritul sfânt e izvor de
apă vie. Imersiunea înseamnă regenerare. Botezul este a doua
naştere şi orice cult a înflorit întotdeauna în apropierea unui
izvor. Luna e asociată cu apa, aşa cum este soarele cu focul.
Strălucind cu o lumină indirectă, luna este simbol de
dependenţă şi de reînnoire prin reapariţia sa periodică. Ea
măsoară timpul după ciclul său propriu şi unifică ritmurile
heterogene a căror analogie le apropie de al său. Reglează
fenomenele fertilităţii şi vegetaţiei. Ea a fost primul mort, aşa
cum o arată dispariţia ei de pe cerul nocturn în timpul
reînnoirii sale. Morţii trebuiau să treacă prin globul ei, sălaş
al divinităţilor lunare - ca Astarte, Artemis, Hecate, Isis, ş.a. -
care deopotrivă stăpâneau Pământul; în India, globul lunii era
capătul Căii Strămoşilor, în care disoluţia formelor vechi lăsa
loc viitorului (fapt ce poate fi apropiat de rolul transformator
al lui Şiva, a cărui emblemă e chiar o semilună). Semiluna
este - de altfel - reprezentarea cea mai obişnuită a lunii, fiind
asimilată cu o cupă şi cu orice alt vas ce conţine promisiunile
unei înnoiri, precum arca lui Noe plutind pe apele Potopului
şi întruchipând jumătatea inferioară a Oului Lumii (ce ar avea
drept complement superior bolta cerească). Semiluna e şi
litera ‘nun’ care în arabă îi ia forma; în tradiţia islamică
această literă simbolizează peştele (cât priveşte semnificaţia
ei, semiluna reprezintă învierea, datorită ritmului mensual al
transformărilor lunare). În Cabala, ‘nun’ este legată în aceeaşi
măsură şi de ideea de renaştere. Cel mai general simbolism al
cupei ar fi acela al unui vas al abundenţei ce ar aduna apa din
cer şi laptele din sânul matern (comparabil chiar el cu o
cupă). Să mai adăugăm că anumite fructe zemoase - ce pot fi
privite ca nişte cupe naturale pentru potolirea setei - erau, pe
deasupra, simboluri ale fecundităţii, din cauza numeroşilor
sâmburi (seminţe ale unei rodiri viitoare). Masa rotundă -
prototipul tuturor altarelor - imagina bolta cerească. Scoica
este simbol acvatic şi lunar; perla / fruct al cochiliei - imagine
a unei picături de rouă sau de spermă căzută din cer -
simbolizează forţa generatoare şi energia cosmică, de unde
rolul său în riturile de renaştere sau de înmormântare.
Călugării tibetani foloseau rezonanţa neîntreruptă a scoicii
pentru a-şi scufunda mentalul şi a percepe sunetul natural al
lumii. Dat fiind că sunetul şi perla sunt conservate în scoică,
aceasta era văzută în Tibet ca un complementar pasiv al
fulgerului activ, jucând astfel rolul clopoţelului (el însuşi
analog cu o cupă răsturnată, a cărui limbă ar fi perla). Prin
dezvoltarea spirelor sale, ce controlează creşterea celor vii,
forma helicoidală a scoicii a transmis spiralei simbolismul
său. Spirala evocă traseul labirintului, adică al întoarcerii la
centru. Spirala dublă reprezintă cele 2 mişcări complementare
- evolutivă şi involutivă - ale vieţii şi morţii; e totodată şi
dubla înfăşurare a şerpilor caduceului, dubla elice din jurul
toiagului brahmanic: e un simbolism ciclic ce se întâlneşte cu
cel al roţii, reprezentate şi prin cele 2 spirale încrucişate,
formând svastica. Potrivit hinduşilor, din apa necesară vieţii -
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
şi anterioară naşterii lumii - lumea a provenit dintr-un ou,
purtat pe ape şi clocit de lebăda Hamsa (ideea oului cosmic -
germen al manifestării - se regăseşte şi în alte cosmogonii, de
pildă şi azi oul pascal fiind simbol al renaşterii primăvăratice
a naturii); în el se găsea - în stadiul de învelire - cerul şi
pământul (nemanifestate încă) şi care şi-au făcut apariţia
atunci când oul s-a crăpat în 2 jumătăţi, printr-o operaţiune cu
care a fost analoagă apoi polarizarea androginului primordial:
Vedele i-a numit conţinutul ‘Embrionul de Aur’, deoarece
conţinea multiplicitatea fiinţelor într-un germene, simbol al
potenţialităţii universale. După bipartiţia acelui ou, acţiunea
cerului nu a mai fost percepută direct, de vreme ce strălucirea
soarelui - de nesuportat - nu a mai putut fi privită direct decât
în imaginea sa inversată de pe suprafaţa apelor; luna - care şi
ea reflectă razele solare - poate oferi numai o imagine
indirectă a lor, într-o reflectare marcată de un caracter
iluzoriu, redusă la o speculaţie raţională. Manifestarea se
arată deci ca o reflectare inversată a principiului, al cărui
simbol e imaginea sa apărută la suprafaţa apelor; e ceea ce
exprimă sufiştii când spun că universul e un ansamblu de
oglinzi în care esenţa se contemplă sub înfăţişarea tuturor
formelor. Realizarea posibilităţilor conţinute în Oul Cosmic
se înfăptuieşte datorită unei acţiuni solare în profunzime,
reprezentată în diferitele tradiţii prin deschiderea unei flori
(lotus, trandafir, etc.) la suprafaţa apelor: plan de reflexie a
razei celeste, în care are loc trecerea de la universal la
particular şi invers. Floarea este simbol al principiului pasiv;
potirul ei e asimilat cupei ce primeşte ploaia şi roua cerească:
deschiderea aceluia la suprafaţa unei ape stătătoare în cazul
lotusului sau într-o grădină, pentru trandafir, reprezintă
ecloziunea şi dezvoltarea întregii manifestări (floarea - ca
receptacol orizontal şi pasiv - este complementul simbolurilor
verticale şi active / în Antichitate, grădinile întruchipând
înflorirea reînnoirii de primăvară). Lotusul - răsărit din
întunecimea apelor stătătoare - îşi desfăşoară pe suprafaţa lor
petalele corolei sale, în toate direcţiile spaţiului; bobocul lui
poate fi asimilat cu un ou care se deschide prin ecloziunea
florii. Iconografia hindusă ni-l arată pe Vişnu dormind la
suprafaţa Oceanului originar, în timp ce din ombilicul său
creştea un lotus în care stătea aşezat Brahma; India face de
altfel distincţia între lotusul roz / emblema solară şi lotusul
albastru / emblema lunară. Trandafirul persan corespunde
lotusului hindus; e un simbol de regenerare iar cei vechi
aşezau întotdeauna trandafiri pe morminte. Astfel, putem
considera lumea un pământ sacru în mijlocul Oceanului
cosmic, o insulă cu un munte, el însuşi dominat de un arbore
sacru: la rădăcina arborelui curg izvoare şi întregul acelui loc
privilegiat poate fi socotit drept cea dintâi imaginare a unui
spaţiu rezervat, adică a unui templu; această imagine redusă a
cosmosului - această lume în mic - poate fi înlocuită şi prin
palatul suveranului din mijlocul lacului său ori printr-un
castel în mijlocul şanţurilor sale sau printr-o grădină pe care
caută s-o reconstituie grădinile persane, curtea mănăstirilor,
grădinile interioare ale caselor musulmane (toate aceste
imagini ale unui paradis regăsit). Şi tot ele sunt înlocuite
simbolic de cele mai frumoase covoare persane (cu răsadurile
lor de flori, cu havuzul lor central, cu păunii aşezaţi faţă-n
faţă şi cu arborele vieţii)”.
403
“Aştrii - stelele şi planetele - au jucat un rol simbolic
cu atât mai important cu cât, investite fiind cu caracterul
sacru a tot ce are legătură cu cerul, atrăseseră dintotdeauna,
prin regularitatea mişcărilor (stelele continuă de altminteri să
aibă un anumit prestigiu, dacă ar fi să ne luăm după
popularitatea de care se bucură ‘star’-urile noastre moderne).
Steaua polară - ce joacă rolul de prim motor şi în jurul căreia
se învârteşte bolta cerească - a ajuns foarte devreme un
simbol de pre-eminenţă: ea era punctul-cheie al cerului,
ombilicul lumii, stâlpul solar. Desenul cu o stea în 5 colţuri -
sau pentagramă - a fost mult timp considerat drept o imagine
a microcosmosului uman: ea controla spirala de creştere în
funcţie de care se dezvoltau fiinţele fără modificări în formele
lor; cât priveşte steaua în 6 colţuri, e un semn de pace şi
echilibru. Simbolismul celor 2 luminătoare - soarele şi luna -
ca şi simbolismul celor 5 planete vizibile cu ochiul liber, au
corespondenţă în angelologia biblică: de soare e legat
arhanghelul Mihail iar de lună heruvimul Gavriil / Gabriel
(creştinismul - deşi a adoptat îngerii - a respins asocierea lor
cu aştrii iar hermetismul a fost acela care a restabilit raportul
dintre cele 7 corpuri cereşti cu facultăţile umane şi viciile).
Soarelui i-au fost atribuite voinţa, mila şi mândria, Lunii
imaginaţia, credinţa şi lenevia, lui Marte activitatea, bărbăţia
şi mânia, lui Mercur raţiunea, cumpătarea şi pizma, lui Jupiter
sociabilitatea, dreptatea şi lăcomia, lui Venus afectivitatea,
nădejdea şi desfrânarea, lui Saturn judecata, înţelepciunea şi
zgârcenia. Soarele - în traiectoria sa aparentă prin mijlocul
constelaţiilor - urmează anual un drum numit ecliptică, linia
mediană a unei zone numită zodiac; cei vechi au împărţit
această zonă în 12 secţiuni, corespunzătoare lunilor anului şi
le-au dat numele constelaţiilor pe care le includ. Noţiunea de
număr s-a născut pesemne din contemplarea unui ansamblu
de obiecte identice sau marcate de o însuşire comună, fapt ce
trebuie să-l fi incitat pe un primitiv de geniu să le considere
ca fiind repetiţia cumulativă a aceluiaşi obiect: era prima
aplicaţie a teoriei grupurilor; pentru numărat, oamenii s-au
folosit mult timp de pietricele, devenite elementele uzuale
pentru calcule - inclusiv cu abace - şi ale căror rămăşiţe sunt
jocurile cu bile ale copiilor noştri. În abordarea numerelor, e
nevoie să facem distincţia între rolul lor de cardinale,
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
indicatoare ale cantităţii şi de ordinale, indicatoare ale calităţii
- distincţie elementară în aparenţă - dar care merge departe în
ultimele sale consecinţe (se cuvine să mai notăm că zero nu
este un număr, ci punctul de plecare pentru orice numeraţie
anterioară unităţii şi simbol al posibilităţii universale):
 1 a fost întotdeauna considerat ca simbolul
fiinţei - al unui Dumnezeu personal - ceea ce nu
vrea să spună unicul, ci primul dintr-o ierarhie a
autorităţii, etc.
 2 exprimă dualitatea, polaritatea, sexualitatea,
diviziunea unităţii în masculin şi feminin, activ
şi pasiv, etc.
 3 - triada - accentuează diviziunea unităţii şi
constituie prima sa manifestare principală ca
trinitate; reprezintă aspectul producător al
dualităţii încă nefecunde / copilul cuplului, etc.
 4 - tetrada - e numărul manifestării Cuvântului
în cele 4 direcţii ale spaţiului, 4 anotimpuri,
fiind pătratul şi crucea, cvadratura cercului (10
= 1 + 2 + 3 + 4) şi circulatura cvadrantului (1 +
2 + 3 + 4 = 10), etc.
 5 - pentaclul - reprezintă sfera, materia şi viaţa,
deoarece e format din primul număr par şi din
primul impar (2 + 3), adică din masculin şi
feminin; există 5 simţuri, 5 degete la mână, 5
planete tradiţionale, etc.
 6 - pământul / macrocosmosul - este lumea
creată în 6 zile, stabilitatea, echilibrul,
frumuseţea lumii, armonia ei, pecetea omului
universal, cele 6 culori (3 primare - roşu,
galben, albastru - şi 3 complementare: verde,
portocaliu, violet), etc.
 7 este numărul virginităţii, al formării, al
duratei, cei 7 aştri, cele 7 zile ale săptămânii, cei
7 înţelepţi, etc.
 8 e octava, împlinirea, echilibrul, repaosul,
acordul perfect, botezul creştin, lumea
intermediară - între circumferinţa cerului şi
perimetrul pătrat al pământului - punctul de
oprire al manifestării, etc.
 9 este multitudinea, reintegrarea, ierarhia, etc.
 10 este universul, totalitatea; există 10 degete la
mâini, e numărul circumferinţei şi a centrului ei,
etc.
 11 e păcatul, pentru că este legat de binar (11 =
1 + 1, adică 2); este şi ‘unirea centrală’ a cerului
(5) cu pământul (6), etc.
 12 este sinteza sistemului circular; există 12
semne zodiacale, 12 luni ale anului, 12 ore ale
zilei, etc.”
404
“Există 6 culori - aşa cum ştiu pictorii şi fotografii -
şi nu 7 (exceptând cazul adăugării albului, ce e sinteza lor); 3
sunt primare - roşu, galben, albastru - şi 3 derivă din
amestecul lor, fiecare din cele complementare provenind din
câte 2 primare: portocaliu din roşu şi galben, verde din galben
şi albastru, violet din roşu şi albastru. Ambivalenţa culorilor
şi complementaritatea lor apar odată cu opoziţia alb-negru,
lumină-umbră, zi-noapte. Albul atribuit soarelui este o sinteză
colorată limită: e simbolul amestecului, al trecerii dintre stări
sau momente, trecere de la adolescenţă la virilitate la cei
vechi. Negrul este stadiul principial de nemanifestare,
culoarea tenebrelor exterioare: el simbolizează pasivitatea,
acceptarea, e culoarea pietrelor Marii Mame. Purpura a fost
culoarea purtată de patricienii romani şi împăraţii bizantini,
de la care au moştenit-o cardinalii. Galbenul solar e simbol de
tinereţe şi de forţă, ca aurul care-i îmbracă pe împăraţi / regi
(dar galbenul lunar - un aur şters - e simbolul nestatorniciei,
al geloziei, adulterului şi trădării). Albastrul este o culoare
rece şi profundă, aceea a aerului, a vidului, culoarea
adevărului; cel deschis evocă irealitatea visului diurn iar
albastrul închis - aproape de negru e imaginea visului nocturn
(albastrul mai este şi puritatea supranaturalului şi mantia
divinităţii)”.
“Strămoşii noştri se foloseau de fenomenele cosmice
pentru a exprima idei şi sentimente ce fac parte încă din
patrimoniul nostru ideologic. Împreună cu pământul, cea mai
veche materie artizanală a fost lemnul iar atunci când piatra l-
a înlocuit, toate piesele din construcţii au rămas aceleaşi în
forma, funcţia şi simbolismul lor (e şi motivul pentru care lui
Christos i se spune fiul dulgherului); prin folosirea lemnului
din păduri şi a trunchiurilor de copaci pentru a înălţa
coloanele templelor, vechea arhitectură a izbutit o adaptare în
chip firesc perfectă a elementelor cosmosului. Înlocuirea
lemnului viu cu piatra moartă a corespuns unui fel de
cristalizare ciclică, analoagă cu sedentarizarea nomazilor, fapt
ce a putut compensa strămutarea primelor sanctuare din
vârful munţilor în străfundurile peşterilor. Pietrele neşlefuite -
aceste oase ale Pământului Mamă - smulse din odihna lor
telurică, au putut fi umanizate printr-o cioplire iscusită şi
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

transformate în pietre ‘libere’, demne de a fi folosite la

construirea templelor. Primitivii adunaseră şi pietre căzute
din cer: expus pasiv activităţii celeste, pământul primise -
într-adevăr - şi primeşte încă o ploaie de meteoriţi identificaţi
de cei din vechime cu nişte mesaje de sus (îi numeau ‘pietre
de fulger’); cei vechi au adoptat ‘pietre de ploaie’ ca
embleme ale fertilităţii, pietre oraculare / ca Omphalosul din
Delfi, pietre neşlefuite / ca piatra neagră a Cybelei
(transportată la Roma în secolul III î.C). Modelul natural al
oricărei arhitecturi era - bineînţeles - muntele (simbol al
centrului), ale cărui reprezentări primitive fuseseră între altele
menhirul neolitic, stâlpul lui Hermes, omfalos-ul, obeliscul;
orice construcţie - templu, palat, cetate, oraş - era un centru al
lumii şi trebuia să se dezvolte ca un embrion uman: plecând
din centru. Modelul oricărei arhitecturi trebuia să aibă o bază
pătrată şi un acoperiş circular; de sus în jos, edificiul trebuia
să realizeze o trecere de la unitatea principiului la cuaternarul
manifestării: caracterul benefic al formei circulare a prelevat
mult timp, provenind din coliba primitivă de trestie (rotund
era şi cortul nomazilor, rotund era şi perimetrul aşezărilor).
Dar înainte de a construi ceva, trebuiau îndeplinite ritmurile
geomanţiei pentru alegerea unei poziţii favorabile şi
delimitarea ei; căci noţiunea de incintă sacră - de ‘herkos’ -
“Pentru a da explicaţie creşterii plantelor, primitivii
era primordială. Cuvântul ‘herkos’ - ce desemna şi ţarcul
au asimilat-o gestaţiei unei divinităţi feminine - Gaia / glia
oilor - a fost aplicat lucrurilor din jurul altarului familial, mai
primitivă, Demeter / glia cultivată sau Cybele / glia mamă; de
târziu ‘heroon’-ului templului (tot astfel, cuvântul ‘harem’ în
altminteri, agricultura - sursa primordială a oricărei feminităţi
arabă provenea din rădăcina ce însemna ‘interzis’); prin
- a fost o descoperire feminină: în vreme ce bărbatul se
templu - desemnat mai întâi un sector al cerului - delimitat
mulţumea să vâneze, femeia planta şi recolta. Înmormântarea
pentru a observa fenomenele naturale şi zborul păsărilor
este - la origine - plantarea unei seminţe omeneşti ce trebuie
(considerate mesagere cereşti) a fost numit locul edificiului
să crească din nou; pământul este - într-adevăr - o mamă iar
pe care se practica acea observaţie iar mai târziu chiar ‘con-
omul e viu tocmai pentru că vine din pământul care-l
templaţia’ / contemplaţia: privirea interioară îndreptată asupra
reînsufleţeşte. Astfel, dezvoltarea germenilor se realizează în
principiilor divine. Caracterul celest al formei circulare i-a
sfera unei virtualităţi universale, menite să explice
obsedat mult timp pe arhitecţi, fapt sugerat de ei prin dom.
simbolismul grădinii paradisiace, al lotusului înflorit la
Camerele sepulcrale din Egipt aveau tavanul înstelat; la
suprafaţa apelor, al copacului răsărit dintr-o sămânţă
primii creştini, mormintele erau aşezate în cripte boltite,
îngropată în pământ şi pe ramurile căruia vin să se aşeze
urmaşe îndepărtate ale cavernelor originare, ale peşterilor
păsările, simboluri ale stărilor superioare. Cele 2 vegetale
sacre ale nimfelor (iar alcovul e cupola sub care se ţine
hrănitoare datorită cărora omul a putut supravieţui au fost
divanul). Precum templul şi cetatea, orice casă e centrul lumii
grâul şi via (comparate de Clement Alexandrinul una cu viaţa
pentru locuitorul ei, un loc de pace, de reflecţie, de siguranţă,
activă şi cealaltă cu viaţa contemplativă). Grâul şi via
asociat copilăriei, focului din vatră, sânului matern, loc ce
constituiau elementele esenţiale ale misterelor, având scopul
trezeşte amintiri. În Afganistan, locuinţele pătrate şi
de a revela iniţiaţilor misterul vieţii asimilând dezvoltarea
fortificaţiile populaţiei stabile se învecinează cu iurtele
umană cu creşterea plantelor, a căror revenire periodică la
circulare ale turcmenilor. Pe plan cotidian, elementul cel mai
viaţă prin tragerea sevei îi apărea omului ca o promisiune a
important al casei era uşa şi pragul acesteia, trecerea dintr-un
veşniciei. Într-o mai mare măsură decât grâul, via a fost mult
loc într-altul, de la o stare la alta, de la lumină la întuneric,
timp considerată drept o plantă mesianică; extazul spiritual
din domeniul profan în domeniul sacru, de la sărăcie la
era favorizat de beţie (sau - mai degrabă - era comparat cu
bogăţie. Ianus - zeul deţinător al cheilor porţilor solstiţiale -
ea): consumarea vinului - băutură a zeilor - era un mijloc de
supraveghea şi misterele. Trecerea de la pământ la cer se
cunoaştere şi de iniţiere (era comparat cu sângele, aşa cum a
înfăptuia prin poarta soarelui. La întregolul catedralelor
fost mai târziu, cu cel al lui Christos), el stârnind fecunditatea
noastre, Christos binecuvântând reprezenta poarta ce se
universală. Taurul şi ţapul erau într-adevăr vestiţi pentru
deschidea la miezul nopţii pascale”.
puterea lor prolifică iar procesiunea falică - urmată de
dezvăluirea lui - constituia unul dintre ritualuri; tunetul
vestitor al ploii binefăcătoare era socotit drept muget de taur
iar sacrificiul ţapului era însoţit de un cânt sacru, aflat la
originea tragediei (rolul ţapului ispăşitor - purtător al
păcatelor colective ale tribului - lămurea procesul ‘curăţirii de
patimi’ atribuit întâmplării tragice)”.

405
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
“Pentru vechii Greci, Noaptea era fiica Haosului,
mama Cerului şi a Pământului: cu alte cuvinte, în instantaneul
atemporal ce a văzut născându-se cosmosul, Noaptea i-a
învăluit în beznă apariţia care - ca toate creaţiile şi
metamorfozele - a avut loc în întuneric. Simbolismul terestru
oscilează între lumină şi umbră, între partea însorită şi partea
întunecată, alternanţă ce impunea (şi impune şi acum) în
construcţia edificiilor şi în agricultură, o orientare stabilită -
odinioară - prin riturile geomanţiei. Poziţia centrală a unui
corp, aşezat pe verticala soarelui, era o poziţie ‘imperială’,
însăşi cea a ‘axei lumii’ - pentru ea ne-existând umbră - aşa
cum nici morţii nu aveau (şi grecii săvârşeau la amiază
sacrificiile consacrate morţilor - la această oră fără umbră - ce
este încă şi în bisericile noastre momentul ritual al slujbei de
înmormântare). Noaptea ocrotea cu haina ei munca
subpământeană a Marii Mame - zeiţă a muntelui la origine -
ce înainta într-un car tras de leoaice, simboluri solare vădind
ambivalenţa puterii ei celeste şi pământene, putere provenită
din căldura acumulată în măruntaiele pământului şi capabilă
să provoace miracolul renaşterii. Pătrunzând în infern - parte
inferioară şi interioară a pământului - odată cu simbolurile
nopţii, le întâlnim pe cele ale adâncurilor şi ale abisurilor,
sălaşul morţilor, ce dă ameţeală şi angoasă: greu e să te duci
dincolo, să înfrunţi misterul mutaţiilor, să foloseşti fertilitatea
rădăcinilor, să acostezi pe celălalt mal, acela al unei lumi
reînnoite. Mormântul este un loc consacrat, simbolismul său
fiind legat de cel al muntelui, al tumulului (înainte de a se
strămuta la rându-i în peşteră, loc al înhumării dar şi al
renaşterii); numele stăpânului acelui domeniu - Hades -
însemna în vechea greacă ‘Nevăzutul’: i se trăgea de la coiful
făurit de Ciclopi - în formă de bonetă frigiană - asemănător cu
acela aşezat pe capul sclavului eliberat, invizibilitatea fiind
desigur o treaptă supremă de libertate, în care divinitatea a
vrut întotdeauna să se înfăşoare, din înţelepciune şi prudenţă.
Lumea subterană antică era locuită de o mulţime de divinităţi
în care psihanaliştilor le-a fost uşor să recunoască simbolurile
stărilor noastre inferioare - dureri şi uri, agresivitate şi
zgârcenie, temeri şi disperări - întruchipate în multiple entităţi
demoniace; existau mai ales genii ale focului, stăpânii unei
metalurgii ce-şi are originea în zorii umanităţii: stăpânii
focului au fabricat armele folosite de preoţii Marii Mame
Cybela, de Dactylii de pe Muntele Ida, de Cabiri, de Cureţii şi
Corybanţii care executau dansuri cu arme la misteriile din
SamoTracia. Armele erau simboluri spirituale. Scutul -
îndărătul căruia zeul îşi asigura invizibilitatea - era însăşi
aparenţa lumii. Spada - armă ofensivă a divinităţii, imagine a
fulgerului - reprezenta puterea ei temporală, precum şi a
prinţilor (putere ce împărţea pace şi dreptate), în vreme ce
autoritatea spirituală îi era exprimată prin poezia vorbirii
406
ritmate. Armele aveau o dublă capacitate datorită originii lor
celeste şi terestre, fapt ce ne îngăduie să vedem în metale
elementele planetare ale lumii subterane iar în planete
metalele cerului, ajungându-se la o corespondenţă a cărei listă
cuprinde: lui Marte fierul, lui Mercur argintul-viu, lui Jupiter
cositorul, lui Venus cuprul, lui Saturn plumbul (soarelui îi
corespundea aurul iar lunii îi corespundea argintul). Coapte în
sânul Gliei-Mame, mineralele formate sub influenţa acestor
aştri erau privite ca embrioni crescând calitativ în matricea
telurică până la perfecţiunea aurului: lumina minerală
reprezentând cunoaşterea însăşi. Lăsată în voia evoluţiei sale
naturale, lumea tinde către o solidificare degenerativă
echivalentă cu cele 4 vârste tradiţionale, de aur, argint, bronz
şi fier; această regresiune corespunde - în ritmul cosmic
universal - unei faze de condensare terestră căreia i-a urmat o
fază de expansiune celestă (conform legii ce face o evoluţie
să succeadă periodic unei involuţii compensatoare): cele 2
faze sunt totodată alternante şi simultane, de vreme ce -
potrivit formulei adepţilor - ‘disoluţia corpului înseamnă
fixarea spiritului’ (această alternanţă se manifestă în puterea
de ‘a lega şi dezlega’ a oricărei operaţiuni depinzând de o
autoritate spirituală). La nivelul simbolismului subteran,
operatorii erau metalurgişti, păzitori ai comorilor ascunse,
reprezentaţi prin grifoni, şerpi iniţiatori şi călăi totodată (iar
pedepsele aplicate de ei erau încercări). Şarpele - strămoş
mitic şi civilizator - e un simbol universal: el ţâşneşte din
umbră ca fulgerul şi reprezintă ambivalenţa oricărei
manifestări; este malefic dar întruchipează şi înţelepciunea,
reunind cei 2 curenţi - ascendent şi descendent - ai forţei
universale (Uriaşii luau înfăţişarea de şerpi aşa cum îngerii
luau pe cea de păsări). Spirele şarpelui în jurul pomului
cunoaşterii simboliza traseul nedefinit şi reînnoit al
existenţelor, descris de şarpe şi în jurul omphalos-ului şi al
caduceului. Atunci când imaginea centrului lumii a abandonat
vârful muntelui pentru a pătrunde în sânul său, lumea celestă
a devenit lume subterană; locul de îngropăciune a devenit
locul renaşterilor iar peştera, imagine a lumii; mesajul lui
Iisus a început şi el, în peştera Naşterii”.
“Ritul desemnează - la origine - ceea ce este
îndeplinit conform rânduielii. Un rit poate fi definit ca o suită
de gesturi răspunzând unor nevoi esenţiale, gesturi ce trebuie
să fie executate potrivit cu o anumită euritmie; după
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
etimologia lui sanscrită acest cuvânt desemnează ceea ce este
conform cu rânduiala: originea lui se pierde în negura
vremurilor şi rămâne necunoscută chiar pentru cei ce-l
practică, deşi i-au păstrat o memorie ereditară. Nu există
nimic gratuit în asemenea ceremonii; sunt simple gesturi
devenite procedee de realizare, alcătuite din cânturi şi muzici
ce produc atitudini naturale şi care au fost mai întâi reflexe
provocate spontan în circumstanţe analoage, răspunzând
aceloraşi necesităţi: sunt gesturi elementare - îndeplinite
zilnic de către noi - care ne însoţesc felul de trai, felul de a
merge, de a ne îmbrăca, de a ne manifesta bunăvoinţa sau
ostilitatea. Riturile scăldatului, ale dragostei, ale morţii, etc.
sanctifică momentele majore ale existenţei, naşterea unui
copil, botezul, cununia, înmormântarea - cu punerea în
pământ a defunctului ca pe o sămânţă menită să renască - şi
(în fine) banchetul ce întregeşte orice ceremonie adevărată.
Toate meseriile îşi au ritualul lor. Agricultura se supunea
unor reguli religioase, precum arhitectura - mai cu seamă
aceea a templelor - care a păstrat vestigii ale acelor reguli prin
orientare şi dedicaţie, precum metalurgia, cu simbolismul său
preschimbat în alchimie. În zorii timpurilor arhaice nu era
nici o diferenţă între un gest profan şi un rit sacru, de vreme
ce domeniul profan nu exista. Într-o civilizaţie tradiţională,
orice funcţie era un sacerdoţiu. Nimic nu era exclus din sacru
şi - în consecinţă - nimic nu era impur; căci noţiunea de
impuritate - ca şi cea de pseudo-rit ‘negativ’ nu e decât o
răstălmăcire a caracterului întotdeauna ‘pozitiv’ al riturilor
autentice şi o ignorare a ambivalenţei lor esenţiale. Orice
îndeletnicire zilnică era rituală. Noi înşine - oamenii din ziua
de azi - când ne scoatem pălăria din respect, când întindem
mâna cu politeţe, repetăm un gest sacru pe vremuri, devenit
profan, un simbol ajuns azi simplu obicei, însă a cărui
neîmplinire ne-ar pune adesea în primejdie securitatea sau
(pur şi simplu) reputaţia; riturile permiteau unirea voinţelor,
dirijarea acţiunilor, armonizarea sufletelor şi realizarea unui
echilibru general al forţelor (atât fizice, cât şi sociale).
Armonizarea colectivă nu era decât o aplicaţie a legii
corespondenţelor subtile, care pune în legătură diferitele
niveluri ale fiinţei umane; căci dacă îi cerem ştiinţei să
legitimeze aceste acte, ea ne va arăta foarte simplu că
importanţa lor depinde de legătura psihosomatică ce le uneşte
cu spiritul oficiantului (anumite rituri religioase - numite
sacramente - au permis şi permit transmiterea unei influenţe
spirituale care va înlesni o împlinire metafizică). Riturile au
ajuns să delimiteze un cerc aparte - adică sacru - în
civilizaţiile ce au laicizat ansamblul domeniului lor; or, a face
sacru ceea ce înfăptuim, ceea ce suntem, se cheamă ‘a
sacrifica’, a face un sacrificiu dedicând astfel de acte puterilor
nevăzute de la care aşteptăm în schimb ajutor şi ocrotire,
chiar dacă puterile acestea se ascund. Formele acestei
rugăciuni mute au fost nenumărate, începând cu sacrificiile
umane, până la masacrele marilor războaie. Sacramentele
creştine au devenit pure simboluri, semnificaţia lor fiind
precizată de rugăciunile ce le însoţesc. Activitatea rituală se
inserează în cursul anului, al lunilor, al zilelor, supunându-se
ritmurilor fundamentale ce dirijează viaţa: ritmul cardiac şi
respirator. Ritmul bătut în pământ cu piciorul a dat naştere
dansului, însoţit îndeobşte de cânt şi de muzică. India ne
oferă stadiul cel mai elaborat al acestei pulsaţii vitale, prin
imaginea lui Şiva - zeul activităţii şi al bucuriei cosmice - a
cărui reprezentare populară este cea de Rege al Dansului; el
manifestă energia vieţii sub forma înfruntării neîncetate a 2
407
forţe opuse: mâna dreaptă a zeului mânuieşte o mică tobă ce-i
bate ritmul dansului iar în palma stângă are o limbă de foc,
zeul dansând peste trupul strivit al unui pitic, înfăţişând omul
cufundat în ignoranţă. Aureola de flăcări de care e înconjurat
reprezintă vitalitatea nesecată a naturii şi - în acelaşi timp -
lumina cunoaşterii. Pe o temă identică - la un nivel mai uman
- dansatoarele indiene dezvoltă expresia sentimentelor
codificate de arta lor datorită zecilor de gesturi ale mâinilor şi
celor peste o sută de atitudini ale corpurilor lor. Dansurile
sacre ne permit să pătrundem în culisele teatrului grec, în care
domnea de asemenea ‘choreia’ - ritmica - unind poezia,
muzica şi dansul (având în viaţă o importanţă mai mare decât
artele plastice); misteriile cuprindeau dansuri. Serbarea rituală
de la sfârşitul şi începutul anului - simbolizată îndeobşte de
stingerea şi reaprinderea focului - e şi acum îndeplinită la
mormântul soldatului necunoscut, ceea ce dovedeşte că, pe
lângă ritualurile religioase, există şi rituri civile (contrafaceri
moderne ale celor dintâi). Pelerinajele şi călătoriile au între
ele - şi cu teatrul - legături incontestabile. De exemplu, e greu
de precizat ce a provocat cruciadele, credinţa sau războiul,
inseparabile - fără îndoială - în spiritul cavaleresc. Cât despre
teatru, el nu este numai un simbol complet al vieţii umane, ci
e legat şi de călătorie, la toate popoarele fiind - la origine -
ambulant. În multe tradiţii diferitele stadii iniţiatice sunt
privite ca etape ale unei călătorii sau ale unei navigaţii.
Scrierea e un simbol al limbii vorbite, ea însăşi simbolică;
ideogramele constituie ceea ce am putea numi scrierea
absolută, de vreme ce sunt independente de limba vorbită: ele
constituie un limbaj sintetic şi mut, pur vizual - ca cifrele zise
arabe - care pot fi înţelese de toate popoarele, deşi nu sunt
denumite cu aceleaşi cuvinte. Practicată la origine de preoţi,
de secretarii vechilor suverani, scrierea a fost mult timp un
depozit sacru, apărat ca ecou al unei limbi originare. Forma
literelor era ea însăşi hieratică, de vreme ce era menită să
vehiculeze o idee a cărei transcendenţă originară era cea a
lumii; căci această lume era privită ca o carte ce dezvăluia
mesajul divin iar scrierile tradiţionale nu erau decât traduceri
ale acestuia într-o limbă vizibilă. Într-adevăr, ‘ştiinţa literelor’
însemna cunoaşterea tuturor lucrurilor iar caligrafia - ce
reproducea procesul cosmogonic - era un rit prealabil iniţierii
scribilor, clerici cu toţii la origine”.
“Degenerarea simbolurilor a iscat confuzia care
domneşte în mitologia greacă, deposedată astăzi de orice
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
valoare metafizică; ea a transformat miturile în simple
ficţiuni, fapt deja recunoscut chiar de greci - acum 25 de
secole - şi care face dificilă selectarea riturilor originare,
pierdute în exuberanţa episoadelor întâmplătoare. De-a lungul
Erelor, caracterul iniţiatic al acelor povestiri a dispărut puţin
câte puţin îndărătul aspectului lor poetic şi romanesc, devenit
uneori malefic prin inversiunea lui, căci ambivalenţa
universală a simbolurilor sacre se regăseşte în mituri.
Primordialitatea mitului este într-adevăr necondiţionatul
originilor, manifestarea absolutului sau - pentru a vorbi în
limbajul de azi - structura logică subiacentă şi comună la
toate nivelurile, fapt ce-i explică polisemia şi multiplicitatea
aplicaţiilor. Mit şi rit sunt - într-adevăr - expresiile
complementare ale aceluiaşi destin, ritualul fiind aspectul său
liturgic iar mitul realizarea lui de-a lungul episoadelor unei
istorii trăite; căci dezvoltarea unui adevăr doctrinal în mit nu
este o fabulă, cu atât mai puţin cu cât cuvântul fabulă provine
dintr-o rădăcină ce înseamnă vorbire, în timp ce mit provine
dintr-o altă rădăcină, însemnând mut / tăcut: or, ideea de
tăcere e legată de lucrurile care - prin natura lor - nu pot fi
exprimate altfel decât prin simboluri (mit şi mister se trag
deci din aceeaşi ideologie, al cărei caracter provine din
primordialitatea şi necesitatea lor). Astfel, tendinţele revelate
de mituri sunt modele prezente pe fundalul oricărui spectacol,
ca o amintire ancestrală uitată chiar de cei care sunt supuşi
repetării ei; orice activitate umană esenţială - răspunzând unei
nevoi - devine astfel tematică şi iterativă. Mitul se prezintă ca
un exemplu logic de acţiune, de pasiune sau de spiritualitate,
scopurile urmărite de el permiţând distrugerea celor 3 căi de
realizare metafizică şi anume acţiunea, dragostea şi
cunoaşterea. Sub aspectul lor istoric aceste modalităţi pot lua
chipul unui erou aflat în căutarea bogăţiei, gloriei sau a
sfinţeniei; actorii se pot schimba, funcţiile rămân, de vreme
ce ştim că în existenţă situaţiile nu depăşesc un foarte mic
număr de teme posibile. Logica miturilor este dominată în
toate cazurile de o mentalitate arhaică persistentă în
atitudinea şi conştiinţa celor ‘civilizaţi’, fericiţi de a-şi putea
proiecta speranţele, temerile sau pasiunile în persoana unui
erou; dacă eroul oricărui rit e interschimbabil, mitul îi impune
de fiecare dată exemplaritatea, adesea ascunsă îndărătul
romanescului. În această imensă desfăşurare de triumfuri şi
de catastrofe nici un destin nu epuizează o temă mitică în
totalitatea ei. Psihologia se poate substitui - aparent - unui
ritual de iniţiere. Nişte sentimente personale par să
înlocuiască adesea raţiunea superioară a unui mit întemeiat pe
căutarea unei spiritualităţi primitive. Motivele pot varia, însă
intriga esenţială rămâne, chiar dacă mitul pare să-şi menţină
eroii într-o stare nedeterminată. Miturile lui Solomon şi al
Semiramidei sunt acţiuni exemplare: legendele lor povestesc
despre cucerirea puterii temporale a 2 personaje întemeietoare
de oraşe, care-şi încep fiecare domnia printr-o crimă rituală,
aşa cum fondatorul de oraş prin excelenţă Cain l-a ucis pe
Abel şi Romulus, fondatorul Romei, l-a ucis pe Remus.
Domnia lui Solomon a debutat prin omorârea fratelui său mai
mare iar cea a Semiramidei prin uciderea soţului ei. Fapt ce le
îngăduie să domnească şi să ducă la bun sfârşit construcţiile
care i-au făcut legendari, Templul din Ierusalim şi Grădinile
din Babilon. O poveste adevărată, precum Războiul Troian,
cuprinde unele episoade autentice şi altele pur simbolice”.
408
“Ştim din experienţă că ideile şi sentimentele noastre
nu pot fi transmise direct şi intuitiv decât în circumstanţe
excepţionale. În general, suntem obligaţi să împrumutăm
mijloace de expresie, mijloace simbolice care - dacă ne
străduim să le reducem la un element comun - se vor
transforma într-o combinaţie de gesturi; or, aceste mijloace şi
aceste gesturi pot părea contradictorii. Luăm cunoştinţă - într-
adevăr - în mod curent, de opoziţia dintre oamenii faptei, ce
muncesc manual, vin în contact cu materia neînsufleţită sau
vie, o ameliorează sau o transformă, şi oamenii ce-şi fac din
vorbire o meserie pentru a-i conduce pe ceilalţi, ce trăiesc din
cuvinte şi din simboluri. Această dihotomie este factică.
Orice gândire se afirmă ca artizanală, tot atât cât şi mâna.
Numai ea este activă în faţa pasivităţii materiei. Iar sculptorii
care au cioplit pietrele catedralelor nu ‘gândeau’ mai puţin
profund decât logicienii scolastici. Era aceeaşi muncă de
îndeplinit, în feluri diferite; căci orice expresie e superficială,
chiar dacă pretinde că dezvăluie esenţa. Cea mai elaborată
metafizică se reduce la o geometrie implicită ce
materializează gândirea sau - mai degrabă - se adaptează la o
gândire spaţială dintru origine. Totuşi, nu ar trebui să
confundăm mijloacele cu scopul lor. Deformăm fenomenul
informându-ne şi vrând - totodată - să-l exprimăm. Nu putem
fi obiectivi fără a ne renega şi nu reţinem din lucrul luat în
consideraţie decât ceea ce noi înşine măsurăm din el, în
unităţi de observator, dacă putem spune astfel; or, câte
conştiinţe, atâtea unităţi. Orice expresie este personală şi nu
suprimă pe celelalte, posibile. Dar dacă simbolul reînvie un
timp şi un sentiment îndepărtat, datorită unor imagini evocate
de un martor absent sau de demult dispărut, aceste imagini ale
cuvintelor sau ale formelor nu sunt înţelese niciodată în
integralitatea lor, aşa cum au fost ele gândite sau trăite de
autorul lor, mai cu seamă dacă ne despart secole de acela.
Omul e cufundat cu totul în oceanul istoriei. Spiritul îi este
limitat de limba maternă. Trăieşte şi gândeşte în îngrăditura
lumii pe care cultura sa o explorează şi îi permite s-o
numească. O întrupare mereu nouă trebuie să reînsufleţească
orice expresie general admisă, pentru a fi înţeleasă de către
cel ce o primeşte. Nebuloasa intuitivă a ideii-mamă nu se va
putea niciodată descompune în simplă logică. Întotdeauna va
subzista ceva tradiţional, anterior, dat. În orice construcţie
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
abstractă există un reziduu intuitiv, cu neputinţă de eliminat,
care-i dă valoare şi semnificaţie. Partea exprimabilă şi
aparentă este - precum aceea a unui aisberg - semnalul de
alarmă al unei realităţi incomensurabile şi invizibile. Chiar şi
simbolurile au deci limitele lor; dar, înainte de a fi
statornicite, astfel de imagini mentale sunt ghidul nostru
interior, însăşi materia vieţii noastre. Această gesticulaţie
jalnică, acest teatru de umbre care ne animă în secret
conştiinţa va putea veni la viaţă numai dacă am primit
iniţierea într-un sistem de semne capabil de a fi înţeles şi dacă
avem puterea de a ne elibera cântul. Prin această normalizare
a semnelor, prin acest alfabet al simbolurilor şi al riturilor se
defineşte o civilizaţie”.
În anul 1995, Robert Adkinson în “Simboluri sacre”
a scris: “Religiile lumii şi-au comunicat întotdeauna sistemul
de credinţe prin simboluri, atât pentru a da o idee despre forţa
universului cât şi pentru a exprima adevărurile sale mai
profunde, mai misterioase. Dorinţa de a articula
interconexiunile universului şi locul nostru în interiorul său
reprezintă o nevoie specific umană, nevoie pe care o avem în
comun cu strămoşii noştri cei mai îndepărtaţi, o categorie
foarte importantă a unora dintre cele mai potente semne şi
imagini sacre ale lumii fiind cea a misteriilor, cuprinzând -
printre altele - ‘Sexul Sacru’, cu elemente ca:
 un univers sexual (oul cosmic, pântecul
primordial, echilibrul sexual, cerul şi pământul,
soarele şi luna, peisajele sexuale, grădina
binelui şi răului, gemenii cosmici)
 principiile feminin şi masculin (zeiţele şi zeii,
vulva, fecioara, iniţierea feminină şi iniţierea
masculină, naşterea şi renaşterea, sfinxul, eroii,
satirii, falusul, ispita, castrarea)
 izbăvirea (armoniile secrete, paradisul regăsit,
etc.)”
409
“Privind categoria de simboluri aparţinând de ‘Sexul
Sacru’: experienţa sexuală a fost cu adevărat universală,
simbolizând în numeroase şi diferite culturi nu numai
procreaţia şi fertilitatea, dar şi confluenţa forţelor elementare
care dau formă şi conduc universul. Oul, rezultatul actului
sexual şi al fertilizării, este cel mai potrivit simbol al creaţiei
şi apare cu precădere în mitologiile din India şi Egipt. În
anumite credinţe indiene, oul primordial era împărţit în 2
jumătăţi, una din aur, reprezentând cerurile, şi cealaltă din
argint, reprezentând pământul. Din acelaşi ou a ieşit şi omul
primordial, androgin. În credinţa mitraică, zeul central Mitra -
la origine zeu vedic - a ieşit înarmat dintr-un ou, eliberând
forţele care au dat naştere, ulterior, universului. Deşi unele
dintre cele mai importante sisteme de credinţe văd creaţia
cosmosului ca rezultat al interacţiunii dintre forţele
primordiale şi - prin urmare - simbolizat în mod
corespunzător de actul sexual, creaţia efectivă a lumii a fost
pusă în legătură cu pântecele şi cu principiul feminin.
Muntele Meru era simbolul originii universului şi al
pântecului primordial. Privind echilibrul sexual: conform mai
multor sisteme de credinţe, cosmosul a fost supus unui proces
de ordonare imediat ce a apărut din haosul primordial, născut
din confluenţa a 2 forţe sau principii; acest lucru este
considerat rezultatul conjuncţiei dintre contrarii, aşa cum se
întâmplă cu inseparabilitatea energiilor masculine şi feminine
(actul sexual e simbolul suprem al dorinţei de armonie
universală). Identificarea părinţilor universali a fost un punct
central al oricărei mitologii şi religii; relaţia dintre cer şi
pământ a fost o temă universală în multe legende legate de
fertilitate. Cel mai magnific dintre corpurile cereşti vizibile,
aducător de lumină, căldură şi energie, soarele trebuie să fi
fost un simbol deosebit de puternic pentru popoarele Lumii
Vechi. Gravuri străvechi găsite în Europa arată asocierea
discului solar cu figurinele falice. Luna, caracterizată drept
‘soţia soarelui’, era văzută în mod tradiţional ca fiind
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
feminină. În societăţile vechi, soarele - mai strălucitor -
aparţinea sexului masculin, deşi egiptenii asociau soarele cu
zeiţa Nut şi vedeau luna drept ‘soarele care străluceşte
noaptea’. Când au început să accepte mediul înconjurător,
popoarele vechi au regăsit principiul creaţiei ca rezultatul
interacţiunii dintre 2 forţe, în formele de relief ale pământului
(ca ‘peisaje sexuale’). Fructele pământului, ca efect al
intervenţiei zeilor solari şi al ploii, le ofereau hrana. Chiar şi
forma munţilor, a copacilor, a văilor şi a lacurilor, a falusului
şi a vulvei sugerau că actul primordial al creaţiei era un
sistem simbolic continuu, care explica relaţia omului cu
universul. Procesul de ordonare a universului nou-creat a
atras după sine un puternic simbolism sexual. În culturile
vechi - de exemplu egipteană, persană, etc. - grădina, care se
găsea în jurul unui iaz central, simboliza controlul asupra
lumii naturale. Pentru creştini, Grădina Raiului a fost locaţia
păcatului originar, unde şarpele - simbol al senzualităţii
primitive - i-a ademenit pe Adam şi pe Eva să mănânce
fructul interzis din Pomul Cunoaşterii binelui şi răului.
Principiul feminin al universului a fost exprimat în mai multe
forme: pământul-mamă, fecioara, seducătoarea, aducătoarea
de abundenţă dar şi răzbunătoarea. Zeiţa universului,
întotdeauna fecundă, a fost adorată şi respectată. În miturile
legate de creaţie, zeiţa a fost partenera feminină în actul
iubirii cosmice, fapt ce a avut ca rezultat naşterea pământului
şi a popoarelor, aceasta fiind totodată binefăcătoarea
recoltelor şi fertilităţii. Pentru vechile popoare, partea
feminină implicată în procesul creaţiei a fost sugerată prin
forma vulvei. Triunghiul cu vârful în jos - evocând părul
pubian - era rareori reprezentat singur, simbolul fiind cel mai
adesea alături de o imagine falică, pentru a indica persistenţa
dualităţii masculin-feminin. Contrastând cu figura maternă
asociată pământului, figura feminină protectoare a fost
fecioara, simbol al purităţii şi al evlaviei. Numeroase culturi
au venerat fecioria fetelor pubere (adorate uneori ca încarnări
timpurii ale zeiţei mamă). Ideea de iniţiere datează din
societăţile timpurii şi se păstrează şi în timpul nostru:
procesul prin care o fiinţă umană intră în posesia secretelor
universului în trecerea spre maturitate. Pentru multe popoare,
începerea menstruaţiei semnifica această trecere la femei, ele
fiind puse în legătură cu curgerea marilor energii în univers.
Sângele curs era uneori venerat, ba chiar amestecat cu vin şi
băut. Ritualurile menstruale au fost asociate cu ciclul fertil al
lunii şi cu ciclurile recoltei. Popoarele din Asia vedeau
naşterea ca pe un simbol al reînnoirii şi al creaţiei.
Feminitatea era apreciată în sensul ei cel mai sacru atunci
când o fiinţă era adusă pe lume. În tradiţia sacră, cea mai
intensă trezire era actul de a da naştere, care punea din nou în
mişcare ciclul cosmic al naşterii, morţii, învierii şi înnoirii.
Deşi forţa sexuală şi spirituală a feminităţii a fost prezentă în
toate culturile, fiecare sistem de credinţe avea versiunea sa
particulară. Deşi termenul de sfinx a fost asociat fiinţei cu
capul regal şi trupul de leoaică, exista şi tradiţia greacă,
exprimând partea sinistră a forţei feminine, prin întruparea
unei femei cu aripi şi cu aspect demonic, pândind trecătorii
cărora le spunea diferite ghicitori, devorându-i pe cei care nu
puteau descâlci ţesătura semnificaţiilor lor. Principiul
masculin a fost asociat adesea cu cerul în mitologiile în care
cosmosul era rezultatul copulării dintre spaţiul celest şi cel
terestru, masculul ca zeu sau erou a continuat să reprezinte
contrapartea zeiţei fecunde şi atoatedăruitoare. Arhetipurile
masculine au fost adesea agresive din punct de vedere sexual:
410
de pildă, zeii grecilor au fost ca satirul desfrânat şi eroul
cuceritor. Toate societăţile vechi - şi chiar unele moderne - şi-
au avut zeii lor, zeităţi ale unor forţe localizate sau supreme,
cu energiile motorii simbolizate de principiul masculin; de
pildă, poziţia supremă a lui Zeus a fost întărită de cuceriri
sexuale impetuoase, care luau forme variate. În fiecare
mitologie a existat o clasă a bărbaţilor puternici, care nu erau
chiar zei dar aveau origine cvasi-divină (din moment ce erau
fii ai zeilor), întruchipările principiului universal al penetrării
pământului de către forţele cerului. Satirii - demoni ai naturii,
jumătate bărbaţi, jumătate fiare - au fost creaturi mitologice
exprimând un aspect important al sexualităţii masculine; în
tradiţiile clasice, satirii se caracterizau printr-un apetit sexual
insaţiabil (fiind asociaţi de exemplu cu zeul Pan sau cu zeul
Dionis, seducător al nimfelor): asemenea expresii ale
spiritelor au fost legate de ideea haosului nestăpânit, cel
dinaintea echilibrului dintre principiul feminin şi cel
masculin, care a adus ordine în univers”.
Satir dansând
“Celebrare a simbolului suprem al masculinităţii,
cultul falusului a atras adepţi în întreaga lume; în sectele
indiene, cultul ‘lingamului’ apărea în paralel cu cel al lui
‘yoni’: reprezentările organelor genitale erau adesea foarte
stilizate - sub forma unor coloane la scară largă - încât puteau
fi considerate axa lumii sau stâlpi ai lumii (şi - totodată - o
afirmare a puterii masculine). Arta veche greacă e bogată în
figuri falice, în care e posibilă descifrarea unui anumit
element de voioşie seculară, mai ales în imaginile
înfăţişându-l pe zeul Priap, al virilităţii, apărând de obicei cu
un penis supradimensionat. În societăţile şi religiile unde
exista un puternic element şamanic, ceremoniile de iniţiere
masculină aveau un rol special (termenul ‘iniţiere’ indica un
început, o nouă conştiinţă a secretelor reale ale universului şi
a adevărurilor superioare, care nu puteau fi discernate de
copii). Forţa masculină nu s-a caracterizat dintotdeauna prin
forţă brută şi prin bravură sexuală. O altă tradiţie vedea în
puterea masculină de izolare ascetică o dovadă a capacităţii
de a rezista şiretlicurilor feminine; conform acelor credinţe,
actul sexual putea fi simbolic văzut ca o tentaţie sinonimă cu
intrarea şarpelui în Grădină. Privind castrarea, frica de
emasculare a apărut în multe culturi ca un semn al
insecurităţii fundamentale din inima principiului masculin.
Actul sexual a fost celebrat de cele mai multe ori ca un mijloc
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
de a simboliza şi atinge o stare de graţie. În anumite tradiţii,
hermafroditul - fiind deopotrivă masculin şi feminin -
reprezenta totalitatea şi anularea antagonismelor. Grădina a
fost imaginea unei stări fericite, o amintire a timpului de
dinaintea pătrunderii şarpelui şi a păcatului în Eden. Anumite
tradiţii recunosc sexualitatea neîncătuşată de împovărătoarele
convenţii sociale ca fiind cheia bucuriei sacre. Pentru
comunităţile agrare, ritualurile dansului erau o modalitate de
a asigura bunăvoinţa cerului şi fertilitatea pământului. Dansul
celebra unitatea existenţei, o ceremonie cvasi-sexuală a
armoniei universale şi a echilibrului dintre forţele masculine
şi cele feminine. Simplu spus, ‘yin’ şi ‘yang’ reprezintă
opoziţia celor 2 principii cosmice: ‘yin’ e principiul feminin,
caracterizat prin receptivitate, umiditate, umbră şi pământ;
‘yang’ e masculin, reprezintă cerul, uscăciunea, formele
proeminente şi Împăratul. Contopirea celor 2 şi - în
consecinţă - realizarea armoniei sunt simbolizate de actul
sexual. Simbolurile ‘yin’ şi ‘yang’ întrepătrunse sunt
înconjurate de un cerc, indicând totalitatea primordială a
vieţii. Asemenea experienţei sexuale, nimic nu poate să existe
fără opusul său: lumina şi întunericul, binele şi răul, pozitivul
şi negativul, fluxul şi refluxul, bărbatul şi femeia. Şarpele -
asociat în multe culturi cu practicile malefice - a suferit în
cultura hindusă transformarea în agentul trezirii spirituale, al
satisfacţiei fizice şi spirituale: sălăşuind ascuns la nivelul
primei ‘chakre’ şi trezit prin tehnica de meditaţie potrivită, se
ridică la nivelul celei de-a doua ‘chakre’ - lăcaşul organelor
genitale - şi apoi se îndreaptă spre cea de-a şaptea şi cea mai
importantă, ‘chakra’ din vârful capului (se crede că, atunci
când energia ajunge la cea de-a şaptea ‘chakra’, persoana
intră în posesia unei conştiinţe pure). În căutarea inocenţei
primordiale, atunci când principiul feminin şi cel masculin se
aflau în echilibru iar şarpele nu intrase în grădină, simbolul
acelei armonii perfecte era androginul sau hermafroditul; alte
viziuni ale întoarcerii la timpul inocenţei şi ale echilibrului
sexual cosmic păstrau cele 2 sexe separate, dar nu despărţite,
reafirmând ideea unui echilibru delicat între forţele sexuale
primordiale”.
Adam, Eva şi şarpele
411
La Gherga, totemismul animal a existat pe lângă
totemismul vegetal legat de muşcate sau de măceş (floarea
națională a României, plantă utilă contra reumatismului ce
afecta masiv oamenii Epocii Pietrei, din acelaşi gen biologic
cu trandafirul, putându-se observa de altfel şi rima dintre
Gurg şi “vulv” / “bulb” = tulpina subterană a unor plante dar
şi prelungirea măduvei spinării în creierele mic şi mare - ca
bulbul rahidian - ori echivalent cu globul / sfera, ca la partea
umflată a ochiului, în natură bulboana / ocheţul fiind vârtejul
/ învolburarea adică rotirea apei, volbura fiind sinonimă cu
gălăgia, termen Ghergan auzit cândva şi la ruga strigată);
Românii n-au ca floare națională oficială nici bujorul, nici
floarea-de-colț, etc., însă măceșul - fiind atât de prezent și de
răspândit în România, e considerat emblema florală a Țării =
floarea națională. Dr. Traian Stănciulescu a scris în “Miturile
creaţiei”: “Viziunea arhaică asupra lumii a fost animismul; în
esenţă, animismul se întemeiază pe premiza că nimic nu e
mort în natură, că în totul pulsează o divinitate care poate fi
câştigată prin rugăciuni şi jertfe. Pe fondul credinţei animiste
- care este cu siguranţă cea mai veche concepţie ‘teoretică’ -
s-au dezvoltat 2 conduite cu multiple consecinţe practice:
totemismul şi tabuismul. Ca mod aparte de a concepe lumea,
gândirea magică totemico-tabuistă a omului protoarhaic ar
putea fi caracterizată prin compunerea lumii / cosmosului din
‘fiinţe’ (unele deţinând mai multă putere / mană decât altele).
Cercetările au dovedit că orice societate primitivă s-a
desfăşurat sub semnul practicilor magice, deopotrivă
precursoare ale religiei şi ştiinţei: magia, bazată pe încrederea
omului că poate domina natura direct, doar cunoscând legile
ce o guvernează în mod magic, este din acest punct de vedere
înrudită cu ştiinţa; religia, ca o confesiune a neputinţei umane
în anumite privinţe, conduce omul deasupra nivelului magic
şi mai târziu îşi menţine independenţa alături de ştiinţă, în
timp ce magia trebuie să sucombe (aşa cum consemna Mircea
Eliade, ‘alăturarea istoriei religiilor cu cercetările metapsihice
va ajunge, în curând, indispensabilă / numai astfel vor putea
fi lămurite fenomenele religioase în originea şi dezvoltarea
lor’). Între om şi divin era mediatorul totemic: un primitiv se
identifica cu strămoşii prin intermediul unui totem.
Identificarea totemică (prin asemănare) presupunea
suprapunerea a 3 realităţi aparent distincte pentru logica
Modernă: fiinţa umană vie, fiinţa ancestrală care trăia în el şi
totemul său. Relaţia individ-strămoş totemic îmbracă adesea
o formă ambiguă, în sensul că totemul era prezentat uneori ca
fiind o fiinţă omenească, alteori ca fiind o plantă, un animal,
etc. Modul de a gândi al primitivului nu implica o
transformare a unei stări în cealaltă; pe de altă parte, dacă
originea grupului uman era pusă în corelaţie cu o altă
categorie de fiinţare - să spunem un lup, considerat a fi
strămoşul preuman al clanului - fiecare membru al grupului
se va considera în egală măsură om şi lup. În calitate de
totem, lupul servea omului drept simbol emblematic (precum
în cazul stindardului dac) şi de ‘nume colectiv’. Principial,
acea procesualitate îi apropia pe oameni de zei şi de faptele
lor, de cosmosul originat în puterea divină; mai apoi,
povestea mitului a constituit calea totemică (holografic-
rezonatoare) de ‘identificare’ a omului cu divinitatea”. În
general, raporturile “omului primitiv” cu animalele erau de
ordin spiritual şi de o intensitate mistică greu de imaginat
pentru o mentalitate Modernă, desacralizată. Simbolistica
Gherga cuprindea ceea ce universal exista din Epoca Pietrei
(la fel ca utilizarea bumerangului, Senatul Gherga / Consiliul
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Bătrânilor, etc.): totemismul - adică legătura intimă spirituală

cu anumite animale sau plante - îndeplinea funcţii de
manifestare socială. Divinitatea totemică era un mod de
reprezentare a comunităţii, exprimat mai ales prin Cultul
Strămoşilor; numele şi imaginea totemului constituiau o forţă
de coeziune socială. Alianţa cu animalul-totem nu era
pretutindeni şi mereu în aceleaşi forme, conceptualizarea
fiind legată cel mai mult de valoarea emoţională iar
reprezentarea ca un gherg = “g/herb”: “blazon”. Cu semnele
totemului se practica identificarea clanului - de unde
marcarea unor obiecte sacre şi a unor obiceiuri specifice
(solidaritatea clanului deosebindu-se de cea a familiei, spiritul
colectiv fiind mai puternic uneori decât cel personal). Când
un clan devenea prea populat, se împărţea în mai multe
subclanuri, care la rândul lor deveneau clanuri independente
(însă păstrând anumite interese comune şi considerându-se
înrudite, solidare între ele, grupate sau nu în acelaşi trib, etc).
Stră-Românii de-a lungul vremurilor au cunoscut animale Primul faraon şi şoimul Gherga,
totemice ca ursul, renul / cerbul, leul, lupul, pajura / corbul, Egipt
zimbrul, etc. (majoritatea la genul feminin, ca ursoaica,
leoaica, lupoaica, ș.a.); de exemplu, strămoșii Geți aveau ca
simbol vulturul / acvila iar strămoșii Daci aveau ca simbol
dragonul / lupul. Conform “Dicţionarului explicativ al limbii
române”, prin “lup-de-mare” se înţeleg atât pasărea acvatică
de mărimea uliului care vara cuibăreşte în Nord “Stercorarius
pomarinus”, cât şi peştele Marin de circa un metru cu dinţi
puternici “Anarchichas lupus”; la oameni, tot aşa e numit
marinarul experimentat.

Uliul Ghirghe,
Banatul Românesc

Cocorul Guerga
Laponia, Finlanda

De Gherga au fost asociate din cele mai vechi

timpuri - îndeosebi după Potop - păsările atât cântătoare (ca
de exemplu turturica, pitulicea, prepeliţa, etc.), cât şi
răpitoare, începând cu uliul Ghirghe din Banat, uliul

412
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

aparţinând familiei şoimilor: de pildă, în Epoca Pietrei şoimul

era legat atât în Banat de Ghirghe în mileniul V î.C., cât şi în
aşezarea Egipteană Gherga de primul faraon, la sfârşitul
mileniului IV î.C. (ar fi de remarcat că șoimul călător e cea
mai rapidă pasăre din lume, căci în plonjon zboară și cu peste
300 km/h); similar cum Zeii se arătau Grecilor vechi sub
formă de păsări, mitologia Laponă - din zona cu cea mai mare
densitate genetică Gherga de pe glob acum - îl avea
simbolizat pe Calea Lactee pe Guerga drept conducătorul
păsărilor, etc. Acvila - ca și vulturul, pasăre din ordinul
şoimilor - în heraldică are cea mai mare răspândire, începând
cu Nordul Vedic al Indiei, apoi cu regăsire similară de simbol
solar la Ninurta Sumeriei, inclusiv sub forma bicefală de
“regele regilor” la Khetei / Hitiţi în Anatolia (cea mai Vestică
Peninsulă Asiatică, între Marea Mediterană şi Marea Neagră,
acum în Turcia); la vechii Greci şi Romani a fost pasărea lui
Zeus / Jupiter, apărând pe primele monede din spaţiul
Românesc - Histriene - reprezentând curajul, vitejia şi
măreţia, acvila fiind utilizată şi de legiunile Romane ori pe
gherbul / stema Ţării Româneşti (ţinând în cioc crucea) din
timpul lui Vodă Mircea “cel Bătrân” / ai cărui principali
dregători au fost rudele Gherga. În anul 2009, când a absolvit
Universitatea de Vest din Timişoara, Alexandra Gherga a Gherghiţia
descris printre însemnele liturgice ortodoxe “vulturul” ca
“mic covor rotund ce are brodat pe el chipul unui vultur cu
aripile întinse; se pune în altar pentru a sta pe el arhiereul,
care trebuie să se ridice deasupra credincioşilor săi la
înălţimea de la care să vadă - ca vulturul - tot ceea ce se
petrece jos, în cuprinsul eparhiei sale, spre a promova binele
şi a înfrânge răul”. Este de remarcat despre covor că - înainte
de a fi obiectul practic de acum pentru podele ori obiect de
artă - a apărut ca instrument de cult, răspândirea sa generală
în lume pornind din Caucazul Epocii Pietrei, sub forma
covoraşului de lână pentru rugăciuni, după cum a studiat de
pildă în anul 1998 şi cercetătorul German Volkmar
Gantzhorn, faimosul covor Persan fiind preluat din Altai /
Siberia.

Marea Mamă Magna Mater

Anatolia Protectoarea Romei
413
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Leul Asiatic - care în trecut era din Bhărat / India
până în actuala Românie, inclusiv în Banat - în prezent se mai
găseşte doar în Parcul Naţional Ghir din NV Indiei 21,08 lat.
N, 70,47 long. E (în Balcani mai exista în secolul V î.C. în
Pind, după cum a menţionat Carianul Herodot 7:125 şi în
secolul II în Macedonia, după cum a menţionat Carianul
Pausania 6:5; privind vegetația, Munții Pind au în general
pini iar trecerea la zona joasă răsăriteană a Tesaliei e prin
Muntele Kerketion / Cercetium). Mai la răsărit și mai demult,
în Anatolia Epocii Pietrei, Marea Mamă era încadrată de
ursoaice şi leoaice (ca de exemplu în aşezarea Catal Hoyuk
37,40 lat. N, 32,49 long. E - însemnând “Colina Bifurcată” -
populată conform structurii locuinţelor sale paralelipipedice
de oameni ai cavernelor / veniţi din peşteri în mileniul VIII
î.C. la poalele Vulcanului Karaka, mare sursă de obsidian =
oricalc, în Munţii Taurus) iar în Antichitate cetatea Troiană
Gherghis din V Anatoliei emitea în mileniul I î.C. monede pe
avers cu Gherghiţia (inclusiv “Enciclopedia Suida” a
Bizanţului de la sfârşitul mileniului I a precizat că Marea
Zeiţă Mamă “Sibila se numea Gergithia”) şi pe revers cu
Sfânta / Sfinxul iar la Romani - în multe reprezentări artistice
- Magna Mater strunea leoaicele, primele ei însoţitoare: se
ştie că leii atacă mai degrabă bărbaţii decât femeile, cruţându-
i pe cei culcaţi la pământ iar leoaicele sunt cele ce îndeosebi
vânează, nu leii (leoaicele n-au coamă, doar leii au coamă); în
perioada de împerechere, leoaica poate să se acupleze şi de 50
de ori pe zi - la rând cu până la 5 lei, timp cam de 4 zile şi 4
nopţi - din mare vechime ea fiind emblematică pentru Cultul
Fertilităţii (ecouri leonine au fost inclusiv în spațiul stră-
Românesc, unde leii de peșteră s-au manifestat glorios tot
paleoliticul).
Cuvântul Românesc de “Sfânt” / “Sfântă” - și
conceptul aferent - are ca echivalent termenul Grec de
“Sfinx”; se poate remarca despre Sfinx că avea cap de femeie
şi trup de leoaică (legătura Sfintei cu termenul Sfinx fiind
evidentă nu numai lingvistic, ci și ca aceea dintre Sfinți și “A-
Sfințit”, apusul în trecutul îndepărtat fiind moment sacru
foarte important al zilei, celălalt moment contând fiind în
zori). Sirenele aveau cap de femeie şi trup de pasăre (ori - mai
târziu - de peşte). Sirenă sau Sfântă / Sfinx, structura era
similară: cap de femeie şi trup de animal; de exemplu, în
Vechiul Egipt, reprezentarea fiicei faraonului Khufu / Khepos
(din Dinastia 4 / mileniul III î.C.) a fost așa după cum se
poate vedea în imaginea următoare:
414
Frumoasa Hetefe-res, fata faraonului Kheops
“Dicţionarul de simboluri” a enunţat: “Sibila a fost
considerată fiinţa umană ridicată la condiţia transnaturală care
îi permitea să comunice cu divinul şi să-i transmită mesajele:
era instrument al revelaţiei. Sibilele au fost chiar considerate
emanaţii ale înţelepciunii divine - de aceeaşi vârstă cu lumea
- păstrătoare ale revelaţiei primitive; în acest sens, ele ar fi
fost un simbol al revelaţiei. De aceea, cele 12 sibile au fost
alăturate celor 12 apostoli şi efigiile lor, pictate sau sculptate,
îşi au locul în biserici (12 e numărul diviziunilor spaţio-
temporale: el reprezintă produsul dintre cele 4 puncte
cardinale şi cele 3 planuri ale lumii; acest număr împarte
bolta cerului în 12 sectoare - cele 12 zodii - amintite încă din
trecutul îndepărtat, anul are 12 luni, etc., numărul 12
simbolizând universul în desfăşurarea sa spaţio-temporală
ciclică)”. Lingvistic, se poate observa legătura dintre
perechea divină Ra-Rhea şi perechea leu-leoaică (“R”
precedând “L”). În Biblie, animalul care apare cel mai
frecvent este leul (după cum a scris în secolul V î.C.
Anatolianul Herodot Karka în “Istorii” 5:58 “Ionianii numeau
încă din vechime cărţile scrise ‘biblous’ - adică piei rase - din
cauză că lipsindu-le papirusurile ei întrebuinţau pentru scris
piei, chiar şi acum, în timpul meu, mulţi din Barbari scriind
astfel” / cuvintele Greceşti “biblos” pentru carte şi “biblios”
pentru cărticică derivând din Pelasgele “coria bubula” pentru
piei rase, vechii Greci numind ca “biblice” şi papirusurile pe
care scriau vechii Egipteni); e de ştiut că în Biblie, Gherga -
sub forma “Gherghe-să” / adică de “Sfânt Gherga” - a fost
nominalizat de 20 ori (în general, la plural): în Vechiul
Testament de 18 ori - în “cărţile 1, 2 şi 5 ale lui Moise”, în
“cartea lui Iosua Navi”, în “cartea judecătorilor”, în “cartea 3
a regilor”, în “cartea 1 a cronicilor”, în “cartea lui Neemia”,
în “cartea Iuditei” - şi în Noul Testament de 2 ori (în
“evanghelia după Luca”). Pentru “leu”, în vechea Egipteană
se folosea “ri” iar în vechea Greacă “lis” (termenul acoperind
“ris”), în Epoca Pietrei cu folosire pe larg pentru înţelepciune
/ regalitate, în aceeaşi familie filologică fiind şi “lerul”; de
altfel, “leul” până şi acum e ştiut ca “regele animalelor” (cu
toate că multe vieţuitoare ar fi fost chiar mai îndreptăţite la
titlul respectiv).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Legăturile cu animalele ale străvechilor fiinţe - fie
divine, fie umane - s-au reflectat religios şi artistic până la
415
simbioza lor, Marea Mamă având asociată leoaica, Hercule
umblând îmbrăcat în blana panterei, ş.a. (animalele cu cap
uman având în antiteză reprezentările umane cu cap animal);
de exemplu, în Egipt reprezentarea ca Sfânt / Sfinx - adică a
animalului / leoaicei cu chip uman - era mai veche decât cea a
hibrizilor umani cu capetele din fauna locală (cea mai veche
sculptură zoomorfă din lume - de 42 milenii, înfăţişând un
bărbat cu cap de leoaică - a fost realizată într-un fildeş de
mamut, în Peştera Stadel 48,32 lat. N, 10,10 long. E din
Bazinul Dunării superioare / la răsărit de Pădurea Neagră, în
Sudul Germaniei): de exemplu, acum 5 milenii cu notarea
cuneiformă “AN.KAL”, corciturile om-animal au fost ştiute
ca “demoni” / “de-moni”, adică “două fiinţe”, fapt valabil în
multe culturi, timp îndelungat (ca de pildă ca Minotaur / om
cu cap taurin, Centaur / cal cu cap uman, etc., în
Mesopotamia asemenea creaturi purtând titulatura de “şed”).
Anticul Diodor din Sicilia în “Biblioteca istorică” 2:39 a
scris: “Locuitorii ținuturilor muntoase ale Indiei despre
Heracles spun că s-ar fi născut la ei și - așa cum fac și Elenii -
i-au dat ca semn al puterii măciuca și pielea de leu. Mai spun
că Heracles i-a întrecut pe ceilalți oameni prin puterea
trupească și prin îndrăzneală, că ar fi scăpat pământul și
marea de monștri. Se mai povestește că ar fi avut mai multe
neveste și numeroși fii, dar numai o singură fiică. Când
feciorii lui Heracles au ajuns la vârsta bărbăției, Heracles,
împărțind India în atâtea părți câți fii avea, i-ar fi făcut regi,
iar pe singura-i fiică, crescută de el, a încoronat-o regină. Ar
mai fi fost și întemeietorul multor cetăți dintre care cea mai
vestită și mai mare a numit-o Patna. Acolo și-a clădit un palat
minunat și, aducând mulți coloniști, a înconjurat orașul cu un
șanț larg, care primea apele unui fluviu. După ce Heracles a
părăsit lumea celor vii, a fost slăvit ca un zeu. Urmașii săi au
domnit generații de-a rândul, înfăptuind lucruri mărețe, fără a
porni însă războaie împotriva altor țări și fără a trimite vreo
colonie la alte neamuri. Mai târziu - după mulți ani - cele mai
multe cetăți au primit formă democratică de guvernământ, dar
regalitatea dăinui la unele popoare până la expediția lui
Alexandru”. În anul 1829, reverendul Britanic Daniel Wait -
profesor la Universitatea Cambridge - în “Repertoriul
teologic” a reflectat: “Idolatria solară era conectată într-o
oarecare măsură cu străvechii stâlpi / obeliscuri iar totdeauna
cu Sfinxul, apropiat de Phoenix prin devorarea cărnii umane
(având aceeaşi natură vorace); Sfinxul avea corp de leoaică şi
în reprezentările Egiptene avea un vultur cu o roată pe spate
(e de observat că Ham - tatăl lui Canaan, după cum a fost
consemnat biblic - era şi progenitorul Egiptenilor). De pildă,
Clement Alexandrinul şi Synesius au susţinut că simbolismul
denota putere şi înţelepciune, la fel cum monedele
Gherghisiane pe care era Sibila implicau emblema profeţiei -
aşa cum afirma şi Ştefan Bizantinul despre Gherghis - unii
arătând inspiraţia cheruvimilor din aşa ceva, care au fost
dinaintea religiilor monoteiste din lume (atestaţi inclusiv
anterior religiei mozaice)”. În vechea Greacă (după cum a
observat și geologul Arysio Nunes dos Santos 1937-2005),
“obeliskos” avea și înțelesul de “frigare” = “vergea ascuțită la
un capăt, în care se înfige carnea spre a o frige deasupra
jăraticului” / corespunzător “Dicționarului explicativ al limbii
Române”. De altfel, autorii Antici au consemnat cine a creat
conceptul de Sfânt / Sfinx (făptură deosebită, putându-se
vedea asemănarea - inclusiv consonantică - dintre Sphinx /
“S-Phinx” şi Phoenix): fiul lui Tartaros / Gargaros şi al Gaiei,
tatăl Sfintei Medu = “Medu-sa” - adică Sfânta din Media /
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Tărâmul Magilor - respectiv Mătuşa / Meduza Gorgonă (care
era soră cu Sfinxul); aşadar, pentru întâia dată în lume,
Sfântul / Sfinxul a fost o realizare Gherga (în vechime,
reprezentările Sfinților / Sfincşilor tereştri - nu reprezentări
aeriene sau acvatice - au fost nu doar cu trup de leoaică, ci şi
de oaie / berbec, etc). În lume, sâmburele monoteismului a
fost bărbătescul Anu / Unu, Zeul ceresc suprem (puternic
venerat în spaţiul Român preistoric, parte a Imperiului Borean
/ Atlant), care a avut cu femeia sa terestră primii regi din
lume, ei fiind strămoşi Gherga. Academicianul Romulus
Vulcănescu a scris în “Mitologia română”: “Substratul
paleozoologic al leului mitic se află în trecutul faunei locale
carpatice. Teza paleozoologică a fost confirmată de
cercetările arheologilor. Gheorghe Iza a întreprins investigaţii
interdisciplinare care au dus la concluzia că aria de răspândire
a motivului leului în colindele româneşti coincide geografic
cu aria de răspândire paleozoologică a leului de peşteră în
România. Leul, leopardul, taurul, calul, fiecare cu capete de
om, au pătruns pe căi etnice în Europa, spune Alexandru
Odobescu, pe cale turanică; dar au pătruns şi pe căile culturii,
prin influenţe interetnice”. În prezent, leul Bănăţean (la
extremitatea apuseană a fostei răspândiri a leului Asiatic
“Panthera Leo”) domină atât heraldica Timişului / cel mai
Vestic şi cel mai întins judeţ al României, unde numele
Gherga este cel mai concentrat / cel mai des din lume, cât şi
pe cea a Banatului Unguresc ori a Voivodinei în Serbia, a
Băniei / Olteniei, etc. iar valutele Bulgarilor şi Românilor
sunt leii (“leva” în Bulgară, “leu” în Română): acum, în mod
oarecum disproporţionat, un sfert din stema României e
formată de emblema unuia din cele 40 de judeţe - anume,
Timişul (Ti-miş / “Ghi-miş” = “moşia Pământului”), judeţul
cu totuși cea mai mare suprafaţă din Țară - înfăţişând leul; e
de remarcat şi că stema Indiei înfăţişează o Tetradă de lei.
Dr. Adrian Poruciuc - profesor universitar / lingvist -
în cartea “Sub semnul Pământului Mamă (rădăcini preistorice
ale unor tradiţii româneşti şi sud-est europene)” din anul 2013
a scris: “Lei mitici apar într-un mare număr de variante într-
un ciclu de colinde româneşti, care - potrivit specialiştilor
români în materie - nu au corespondente în tradiţiile
popoarelor vecine. Un fapt deosebit de semnificativ este că,
în unele zone româneşti de azi colinde ‘ale leului’ - specifice
mai ales Banatului şi Ardealului - încă funcţionează ca urări
de bine încadrate în sărbătorile de iarnă. Cele mai multe
dintre ele arată a fi precreştine, atât în linia narativă, cât şi în
416
simbolism (se evidenţiază legături între colindele româneşti şi
elemente de cultură tracă). Românescul ‘leu’ nu provine din
latină. Homer a prezentat-o pe Gorgona având ‘chip lăţos’,
adjectivul ‘lăţos’ aplicându-se de obicei femeilor şi
leoaicelor. Conform lui Pausanias în secolul II mai existau lei
reali în Tracia şi Macedonia, ceea ce ar reprezenta şi o
explicaţie pentru popularitatea de care s-a bucurat motivul
(aparent ‘orientalizant’) al luptei eroului cu leul, un motiv
extrem de bine păstrat în folclorul ritual românesc, oricât ar
părea de surprinzător. Etnologii români fie au manifestat o
anumită fereală, fie au explicat simplist prezenţa leilor ritual-
simbolici în folclorul românesc, prezenţă care poate fi
considerată a fi unică, cel puţin în contextul sud-est european.
S-a constatat lipsa motivului leului în repertoriile de Crăciun
ale altor popoare. Consider că etnologii ar avea posibilitatea
să tragă concluzii mai credibile cu privire la nepreţuitele
colinde româneşti ale leului. Motivul leului era încadrat în
cultura tradiţională a strămoşilor autohtoni ai românilor. Prin
urmare, cântece rituale în care apăreau lei mitici trebuie să fi
circulat în idiomuri autohtone cu mult înainte de romanizarea
sud-estului european. Este de asemenea de presupus că,
având în vedere importanţa lor în practici rituale bine
înrădăcinate, asemenea cântece au fost apoi pur şi simplu
traduse în ‘latina balcanică’ şi au devenit parte din tradiţia
românilor timpurii, ceea ce ar reprezenta un aspect
semnificativ al procesului etno- şi glotogenetic prin care s-a
închegat sistemul identitar românesc. Ca să fiu cât se poate de
direct şi de clar în privinţa viziunii mele, voi spune că atenţia
pe care o acord moştenirilor autohtone din domeniul culturii
tradiţionale româneşti nu are de-a face cu ideea că şi limba
română ar fi de fapt autohtonă, deci nu s-ar trage din latina
populară vorbită (timp de trei sferturi de mileniu) în sud-estul
european, ci dintr-o imaginară ‘limbă traco-dacă’. Ideea din
urmă este susţinută de Dr. Mihai Vinereanu în introducerea la
al său dicţionar etimologic din 2008, dicţionar care, deşi
bogat în material indoeuropean (valorificabil), este marcat de
tezism ‘dacocentric’. Fac această afirmaţie critică şi pentru că
la noi e în nedorită creştere numărul dacomaniacilor activi pe
internet, care promovează agresiv ideea că româna nu are la
bază latina, ci este un produs eminamente ‘autohton’.” Este la
fel de valid şi reversul: Româna nu este eminamente un
produs “Latin”; e şi improprie categorisirea că Româna -
limbă mult mai bogată în cuvinte decât Latina - să fi fost
limbă Latină, când Latina (limba administrativă a Imperiului
Romei) era mult mai săracă în termeni: Latina n-a avut grupa
sa lingvistică distinctă, ci a fost o limbă Românică. De altfel,
Dr. Constantin Frâncu - şeful Catedrei de Limba Română şi
Lingvistică Generală a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din
Iaşi, adică ierarhic universitar peste Dr. Adrian Poruciuc - s-a
considerat îndreptăţit să se refere la “Dicţionarul etimologic
al limbii române” realizat de Dr. Mihai Vinereanu în termeni
superlativi: “Consider că dicţionarul este o foarte serioasă
descriere a structurii etimologice a limbii române întrunind 3
condiţii esenţiale: este fără contradicţii (bazându-se pe
principii ferme respectând criteriul fonetic dar şi pe cel
semantic), este exhaustiv (cercetând literatura de specialitate,
dicţionarele etimologice româneşti existente şi lucrările
lexicografice, româneşti şi străine) şi spre deosebire de alte
dicţionare, explică etimologiile şi evoluţiile de sens în mod
logic şi plauzibil; în concluzie, considerăm că această lucrare
lexicografică va deveni, cu siguranţă, un punct de referinţă în
literatura de specialitate”. Rădăcinile Românei sunt mai
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
profunde / mai vechi decât rădăcinile Latinei iar exact în
acelaşi areal unde Latina populară a fost vorbită “timp de trei
sferturi de mileniu”, Traco-Daca a fost vorbită timp de 3
milenii, adică timp de 4 ori mai îndelungat, între sfârşitul
mileniului III î.C. şi mileniul I - desigur cu mai multe Graiuri
- lingviştii datând sfârşitul sincron al acelora în Carpaţii
secolului VII; de pildă, distanţa azi dintre Română şi Italiană
e mai mare decât cea care a fost între ce vorbeau Dacii şi
Romanii: în imaginile Antice care-i înfăţişează împreună,
mereu lipseşte cineva esenţial - personajul având rolul
marcării diferenţei lingvistice majore dintre ei - anume
interpretul / traducătorul. Identificarea numai a câtorva
cuvinte certe Dace în actuala Română înseamnă că de fapt
doar acelea din fondul stră-Românesc n-au ajuns utilizate în
dimensiune mai largă decât cea națională (ci au rămas în uz
local / regional); cei mai mulți termeni stră-Români au fost
preluați European (în lucrarea “Noi nu suntem latini” din anul
2000, cercetătorul Ardelean Petre Morar a sintetizat: “De la
daci nu ne-au supraviețuit doar 7 cuvinte, ci dacii au avut
doar 7 cuvinte care n-au fost preluate de către celelalte
neamuri europene”). Într-adevăr, doar vechile cuvinte
Românești vorbite de Daci, care nu s-au regăsit la prima
vedere în limbile vecinilor noi, veniți în Evul Mediu în jurul
poporului - de gen barză, brânză, mânz, varză, viezure, etc. -
neputându-se (în ciuda eforturilor așa-zișilor lingviști) pune
în legături cu vorbele noilor veniți, au fost admise ca
originale arhaice: numai acelea; există mulți “oficiali” care
consideră un singur sens, acela că Românii - cărora le lipseau
vorbele - au primit cuvinte de la vecini, invers nefiind nimic
(vecinii Românilor neprimind nici un cuvânt).
Dr. Adrian Poruciuc şi-a continuat valorosul studiu
despre prezenţa leoaicelor / leilor în folclorul Românesc: “A
considera o colindă a leului românească doar ca pe un fel de
produs hibrid, precum şi a considera aproape dispărutul joc al
leului ca pe un capriciu recent al unor ţărani din Moldova ar
fi la fel de absurd ca a socoti leii din reprezentările tracice ca
simple împrumuturi persane. La o privire superficială,
colindele în care e ucis leul ar părea apropiate, în spirit, de
pastoralismul românesc istoric, ca mod de viaţă care şi în
417
zilele noastre mai implică pendularea între ‘munte’ şi ‘ţară’.
Totuşi, există mai multe semne pentru colindele de acest tip
ce indică origini mult mai arhaice (cu siguranţă pre-
româneşti). Colindele cu motivul ‘lupta păcurarului cu leul’
evocă o societate pastorală primordială - de genul textelor cu
păcurarul-şi-marea - mai degrabă decât una de cultivatori ai
pământului sau una (mai târzie) dominată de o elită
războinică. Trebuie să observăm, în primul rând, că
personajul central din colindele de tipul omorârii leului este
un cioban neînfricat (dar pedestru), nu un vânător-războinic-
călăreţ, deci am avea motive să afirmăm că e de factură pre-
tracică. În al doilea rând, în ce priveşte forma, în colindele de
acest tip apar multe versuri albe (în contrast cu dominanţa
cupletelor rimate din colindele româneşti în general) iar multe
versuri se termină în cuvinte cu adaosuri care acum ne par a fi
un fel de sufixări interjecţionale. Impresia generală este că
dau impresia de cântece rituale străvechi, imperfect păstrate
în memoria colectivă. În această privinţă, este de observat şi
faptul că, mai ales datorită manierei antifonice în care
grupurile de colindători cântă asemenea colinde (de obicei pe
ritmul tobelor bătute de ‘dubaşi’), culegătorilor le-a fost
foarte greu să transcrie cu precizie textele. Asemenea
amănunte crează, pentru o abordare arheomitologică, un
anumit fundal, pe care păcurarul şi câinii lui par a fi cumva
mai apropiaţi de spiritul reprezentărilor mute de pe sigiliile
elamite ale mileniului III î.C., la care colindele cu păcurarul-
şi-leul pot fi aplicate eficient, cu adevărate texte explicative.
Un element e conotaţia nupţială, implicată de însăşi
desemnarea eroului prin termenul generic ‘mire’. Presupun că
relaţia frate-soră din alte variante ale colindelor cu leul este
doar un ecou al arhaicului incest instituţionalizat - de un tip
paleobalcanic / pre-tracic, asemănător celui elamit - acel tip
de relaţie fiind eufemizat, până la estompare totală, de
ideologia mai recentă a patriarhismului indoeuropean (multe
producţii folclorice româneşti - mai ales basme - se referă la
dragoste incestuoasă şi la intenţii de căsătorie incestuoasă,
între frate şi soră sau tată şi fiică). Alte aspecte interesante ale
colindelor leului încadrabile la tipul înfruntării de către voinic
a leului ar mai fi: a) opoziţia dintre ‘munte’ (ca tărâm
sălbatic, aflat sub stăpânirea leului) şi ‘ţară’ (ca tărâm rostuit
de oameni, în el încadrându-se şi ‘curtea’ de care aparţine
junele); b) armele semnificative (buzdugan, arc) propuse
pentru confruntarea dintre june şi leu, alegerea finală fiind
însă mitica ‘luptă’, fără arme; c) excepţionalul episod al
trecerii peste mare, care aminteşte şi de o trecere
asemănătoare (spre lumea cealaltă), pomenită în anumite
cântece funerare româneşti / amintind de bradul funerar; d)
dansul leului după ‘cetera grecului’. Variantele în care după
înfruntarea de către voinic a leului, îl capturează şi-l duce
legat domină numeric colindele cu leul, arătând şi cele mai
multe asemănări, în motive şi în intrigi, cu basmele fantastice
româneşti. ‘Legarea leului’ din colindele româneşti nu poate
avea decât raporturi indirecte cu ‘legarea monstrului’ din
viziuni mitologice şi/sau teologice, precum majoritatea celor
la care se referea Dr. Mircea Eliade; legăturile mai directe ale
motivului ‘legării’ sunt cu tradiţii populare ce reflectă un
persistent ‘comportament spiritual de structură arhaică’, la
care se referea dânsul în volumul despre făurari şi alchimişti.
Sunt de găsit semnificative referiri la ‘împărăţie’ (în
conformitate cu o solidă tradiţie populară românească), la o
fată de împărat prezentată ca supremă răsplată pentru viteazul
june, precum şi la prinderea leului ca suprem test de vitejie.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Leii grăitori (incluzându-l şi pe leul zburător) nu au
corespondenţi în basmele româneşti, ei supravieţuind doar în
domeniul folclorului ritual. Academicianul George Călinescu
a scris că există şi cazuri deosebite de basme, în care un leu
recunoscător i-a dat viteazului un frâu magic (în legătură cu
care ne putem gândi şi la leul hitit ‘înfrânat’) sau un tânăr de
neam ales, căruia propriul tată îi luase vederea şi aruncat
pradă leilor, aceia în loc să-l devoreze i-au dat puterea să
înţeleagă graiul păsărilor ori într-un basm ardelean, lei cu
părul de aur şi cu ghiare uriaşe străjuiau palatul unei zâne.
Leul ‘câine rău’ joacă un rol asemănător celui al zmeului, ca
adversar al lui Făt-Frumos din basmele româneşti. Oricât de
obscure şi greu analizabile ar fi mecanismele de transmitere a
folclorului ritual, nu am nici o îndoială că sorgintea
colindelor româneşti ale leului este pre-romană / pre-creştină
şi de asemenea, că acea sorginte are de-a face cu tradiţii
tracice (şi chiar pre-tracice). Desfăşurarea narativă a celor
mai numeroase colinde sugerează că o supremă probă de
vitejie era învingerea şi supunerea leului, nu uciderea lui. O
asemenea tradiţie poate să fi avut desigur origini pre-tracice,
aşa cum ar indica faptul că printre ‘preceptele mito-rituale’
ale hitiţilor exista şi unul referitor la ‘pusul frâului pe leu’. În
Tracia şi Macedonia s-au găsit multe reprezentări la care pot
fi trimise colindele româneşti ale leului. Pe când uciderea
leului se înfăţişează ca un motiv primordial în culturile
Orientului (vezi mai ales Elamul), ca şi în reprezentări ale
antichităţii egeene, înfrânarea leului apare ca dezvoltare
ulterioară, la hitiţii anatolieni şi la traci, dar şi ca remarcabilă
prelungire în folclorul românesc. În mod surprinzător,
motivul românesc al cetluirii leului nu pare să aibă
corespondenţe în folclorul sud-est european dar corespunde,
chiar în detaliu, unor reprezentări din zone îndepărtate, în
spaţiu şi timp. Nu voi insista asupra faptului că punctele de
rezistenţă ale dacilor se aflau în chiar leagănul celor mai
reprezentative colinde ale leului păstrate la români. Punerea
frâului era un simbol al victoriei, al dominării adversarului.
Acest înţeles vine probabil chiar de la conotaţia culturală a
acţiunii respective, pentru că prin ea ‘elementul sălbatic’ era
forţat să facă acţiuni de cultură, ‘elementul natural’ fiind
astfel mânat în sfera culturalului. În termeni mai simpli: leul
învins din colindele româneşti este forţat să părăsească
sălbăticia muntelui şi să-l urmeze pe june ‘în ţară’ şi pe ‘uliţa
grecilor’. Reprezentările de lei din toreutica tracică şi
colindele leului care încă se cântă în România sunt, în opinia
mea, manifestări genetic legate între ele, reflectând 2 stadii
diferite ale unui complex particular de cultură tradiţională. În
plan general, aspectele sud-est europene ale simbolisticii
leonine nu ar trebui analizate în izolare, ci doar în legătură cu
aşa-numitele ‘elemente orientalizante’ (a se observa că şi
Siberia e ‘orientală’ faţă de Europa), care - în Ere şi din surse
diverse - au ajuns să devină parte din tradiţia europeană. În
privinţa respectivă, cred că ar fi greşit să considerăm că leii
au ajuns să-i intereseze pe traci doar după ce toreutica
perşilor a devenit cunoscută şi a fost imitată în Tracia. Ar fi
de asemenea greşit să se considere că Orientul a început să
influenţeze sud-estul Europei (şi - de acolo - întregul
continent) doar începând cu Era în care lei, grifoni şi tauri
ornamentali au început să vină spre Europa dinspre Siria
nordică, ca şi dinspre alte provincii metalurgice ale
Orientului. Anumite date şi fapte, precum menţionatele
corespondenţe dintre reprezentările de lei din Elamul pre-
persan şi cele din sud-estul european al epocii bronzului, ne
418
trimit în preistorie. În România de azi, lei sunt de găsit doar
în ţarcurile din grădinile zoologice, nu şi în munţi. Dar
colindele româneşti ale leului (înregistrate recent, însă
arătând motive concepute în vremuri demult apuse) sunt încă
vii şi ritual funcţionale, ele prezentându-se specialistului ca
manifestări ale unei legături fundamentale între Semiluna
Fertilă (ca sursă ancestrală de lei simbolici) şi zone europene
precum cea sud-est europeană. (Ceea ce tocmai am menţionat
reprezintă repere nu doar geografice, ci şi cronologice). Un
fapt remarcabil este că, spre deosebirile de figurile mute din
toreutica tracică, leii din colindele româneşti au o voce a lor,
chiar dacă limba în care s-a exprimat respectiva voce trebuie
să se fi schimbat de mai multe ori din preistorie până în
vremurile în care, într-o zonă extinsă din sud-estul Europei, a
început să se vorbească româneşte. Colindele în discuţie nu
au nevoie de prea multă interpretare, căci ele spun textual
destul de mult despre ele însele. Şi mult din ce ne spun ele
coincide cu ceea ce vedem pe sigilii din Elam şi pe obiecte
tracice din metal preţios. Arhaicul simbolism leonin
detectabil atât în toreutica Traciei, cât şi în colindele
româneşti ale leului reflectă surse primordiale. O asemenea
idee ar fi sprijinită şi de faptul că triunghiul format de
Mesopotamia, Egipt şi Europa sud-estică, adică vasta arie în
care s-a manifestat plenar simbolismul în discuţie - cu
suprapuneri şi întrepătrunderi succesive - coincide de fapt cu
aria în care s-au înregistrat, în diverse idiomuri (mai vechi şi
mai noi), termeni din familia lingvistică pentru ‘leu’. În
asemenea condiţii, voi trage concluzia că leii din toreutica
tracică şi cei din colindele româneşti reprezintă ipostaze sud-
est europene (interconectate) ale unui fenomen mai extins, cu
rădăcini care coboară până la începuturile expansiunii demice
şi culturale ale Semilunii Fertile din neolitic (fenomen
declanşat în mare măsură de revărsarea care a transformat
Lacul Euxin de apă dulce într-o mare de apă sărată / actuala
Mare Neagră)”.
SemiLuna Fertilă
Aşadar, în spaţiul Român înfruntările leilor -
începând cu uciderea celor din peşterile Epocii Pietrei / specia
“Panthera leo spelaea”, care intrau în peşteri ca să vâneze
urşii şi terminând cu legarea celor care au dispărut în
Antichitate / specia “Panthera leo persica” - s-au păstrat
puternic atât arheologic, cât şi în folclor, ca mărturii ale
realităţilor marelui trecut Românesc, leoaicele simbolic
devenind însoţitoarele (animalele de companie preferate) ale
Marii Mame Ghirghe; în stră-Română, pentru leu dar şi
pentru alte feline existente în Carpaţi se utiliza genericul
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

“cotoi”, termen înrădăcinat în pre Indo-Europeanul “kat”

pentru “pui de animal” şi respectiv în energia Ka a sufletului
Marii Mame a Pământului. Felinele - ca leoaicele dar şi
pisicile sălbatice care au fost domesticite, etc. - erau apreciate
deopotrivă religios şi practic, ele (fiind carnivore) hrănindu-
se îndeosebi cu rozătoare, în acel fel protejând atât casa
construită din lemne cu argilă cât şi depozitele de cereale /
hrană ale oamenilor; ezoteric însă, eliberarea de sub apăsarea
terestră se exprima prin imaginea vulturului devorând leoaica.
În anul 2017, cercetătoarea Luana Mateescu a scris despre
“Misterioasa Colindă a Leului din tradiția românească”: “Pe
teritoriul actualei Românii au trăit animale pe care le-am
putea considera exotice: bizoni, leoparzi, lei, hiene, ș.a. Clima
de tip mediteranean a fost prezentă și aici în perioada 6500-
3500 î.C., ceea ce a permis existența unor animale pe care azi
le mai întâlnim doar în ‘Țările Calde’, așa cum în timpul
ultimei glaciațiuni, mamuții și renii erau, la rândul lor, o
prezență firească. În acest context, Colinda Leului din tradiția
populară românească, în al cărei conținut se vorbește despre
vânarea unui leu, colindă răspândită în nenumărate variante,
pe aproape tot teritoriul țării, ne poate arăta o continuitate de
mai multe milenii. Dovezile arheologice (rămășițele osoase)
indică existența leului pe teritoriul României până acum 5500
de ani, când clima era mediteraneană, prezența leului fiind
semnalată pe o arie mai largă, în care intră zona cuprinsă între
pusta maghiară și câmpia rusă. De altfel, reprezentări de
feline găsim pe vasele cucuteniene adeseori, încă o dovadă
materială care susține acest lucru. Peste toate, epoca fierului,
o epocă în care legăturile comerciale ale geto-dacilor se
întindeau până departe (nu mai vorbim de perioada stăpânirii
Stindardul Get
romane din Dacia când luptele cu gladiatori din arenă
presupuneau și confruntarea cu leii), a permis aducerea unor
animale exotice și aici - în captivitate - inclusiv lei. În acest
context, Colinda Leului ne poate vorbi despre elemente ale
unei memorii ancestrale, asupra cărora specialiștii ar trebui să
se aplece cu mult mai multă grijă decât au făcut-o până
acum”.

Apollo cu lupii

Lupoaica în capitala Banatului

419
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Pentru Gherga, leoaica Sudică şi lupoaica Nordică
au avut semnificaţii totemice asemănătoare - ca Geto-Dacii,
care aveau leii pe stema Daciei și lupii pe steagul dragonic al
Daciei - redate şi prin înţelesul lupesc al cuvântului Iranian
Verka, Rusesc Volga, Românesc Vâlcea, etc. (Iran se
învecinează la E cu Ariana / azi Afgani-stan - având Munţii
Gherghi - şi la V cu Turcia / Anatolia); creşterea câinilor de
vânătoare de către Gherganii Pontici (cum au fost de pildă cei
notaţi “Iyrcae” / “Iurca” de către istoricul Anatolian Herodot
Karka / vecini cu TisaGeţii) a condus la extrapolarea
considerării lor și drept “Oamenii lupilor”. Iniţierile militare
ale Indo-Europenilor erau sub semnul lupului / sacrul lor
animal - mamiferul cel mai cald dintre toate, având
temperatura proprie cea mai ridicată, prădător al cărui
comportament era considerat exemplar, primul animal
domesticit în istoria omenirii fiind câinele, prin îmblânzirea
de către “Eschi-moşi” / Eschimoşi a lupilor - simbolul
emblematic al unora din Epoca Fierului şi Antichitate (aşa
cum a fost leoaica) fiind lupoaica, inclusiv la Geto-Daci şi la
Etrusci, apoi la Romani; e de observat ceva important: în
Epoca Pietrei, primul animal domesticit - dintre multele
reuşite ulterior - a fost căţeaua (din lupoaică), însă apoi, din
Epoca Bronzului încoace, oamenii n-au mai domesticit nici
un fel de vieţuitoare. În anul 1939, Dr. Augustin Scriban a
scris despre “puițe” în “Dicționaru Limbei Românești” că
erau “câni sau lupi în periodu împărecherii” iar “Dicționarul
de arhaisme și regionalisme” din anul 2002 de Dr. Gheorghe
Constantinescu-Dobridor şi Dr. Gheorghe Bulgăr a indicat
despre “puiță” ca însemnând nu numai “cățea sau lupoaică în
perioada împerecherii”, ci și “femeie stricată / depravată” (e
interesant că simbolic lupoaica Romană mereu a fost
reprezentată cu botul întors spre gemeni dar real lupii nu își
pot întoarce capul). Gherga în EurAsia a fost sub semnul
lupesc exact în zonele şi perioadele sale de răspândire (în
“Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a
scris: “Prestigiul mistic al vânătorului exemplar - carnasierul
- juca un rol considerabil; numeroase triburi altaice
revendicau ca strămoş al lor un lup supranatural”). Valorile
însă erau relative, în funcție de perioadă sau de locație,
inclusiv lingvistic putându-se remarca că un sinonim la
Români pentru “lupoaie” a fost “tărtăcuță” (consemnat de
“Dicționarul sinonimelor” din anul 2002), în vechea Greacă
se folosea “phouai” pentru “vulpe” - “vara” lupoaicei - cu
accentul ca la “puică” / “muică”, etc.; în Latină se folosea
“pulleus” pentru “puică” / “curcă”. Aflată în N Iranului,
Ghergania de la Marea Caspică - Mare numită de geograful și
istoricul Carian Hecateu / Hecataios din Milet în secolul VI
î.C. ca Ghirkană - era ştiută ca “Ţara Lupilor” Girkanos /
Verkania, de acolo fiind introdusă printre Grecii vechi
sacrificarea lupilor pentru Apollo Gergithios, numele
“Apollo” / “A-Pollo” provenind din Indianul “Gopal” / “Go-
Pal” pentru “Văcar” (iar Romanul Vergiliu a indicat că
însoţitorii Troianului Enei / Enea în Peninsula Italică au
provenit şi din Ghergania); denumirea “Caspică” a venit de la
“Cuşii sacrei Ga”, călăreţi ai Pământului, care au dominat mai
mult decât Gherganii propriu-ziși respectiva Mare (unde
populația Cuş = “Cas”, sacră = “pi”, Pământul Ga = “Ca”):
din Biblie se ştie despre primul născut al lui Ham - fiu al lui
Noe - că a fost Cuş, unchi al Sfântului Gherghe / Gherghe-seu
(înspre răsărit, Cușii au ajuns până în Munții Himalaia /
“Hima-laia”, literalmente Sanscrit însemnând “casa Hamită”,
acolo “ham” fiind “nea”, ceea ce echivala Hamiții și cu
420
familiarizații Hiperborei ai zăpezilor). Conform istoricului
Anatolian Herodot 4:27, “spous” în Graiul Scit = “ochi”, ceea
ce însemna că pentru ei Caspica / “Ca-spus” era “Ochiul
Pământului”; iar la 2 secole după ce în V Caspic Amazoana
regină Tomi a Masa-Geților, sub semn lupesc, l-a învins pe
primul împărat al Perșilor, regele Albaniei Caucaziene -
anume al Țării Ghergarilor / partenerii Amazoanelor din
Caucaz - prin dulăii dăruiți împăratului Alexandru “cel Mare”
a dovedit că Ghergarii aveau cei mai mari câini din Vechea
Lume: așa cum urmașii Gherga există azi în zona Carpată -
din V Pontic - și uriașul soi al câinilor Caucazieni există azi,
în E Pontic. În S Pontic, Kheti / Khatti sau Hatti / Hitiții -
emancipați în Epoca Bronzului - erau rudele apusene ale
răsăritenilor Kuși (Kassiți / Casiți); e interesant despre China
Medievală - așa cum a scris și spătarul Român Nicolae
Milescu - că era știută ca “Țara Chitailor”. Mezinul Ham al
patriarhului Noe l-a avut ca prim născut pe Cuș iar ca mezin
pe Canaan / tatăl Sfântului Gherghe: Kassiții / Cușii din
Mesopotamia și Khatti / Khetii din Anatolia erau rudele
Ghergheseilor din Galileea (descendenții Sfântului Gherghe).
Legăturile dintre Kassiții Mesopotamiei și Khattii Anatoliei
au apărut astfel multiplu confirmate: religios, onomastic, prin
vecinătatea lor, prin contemporaneitatea lor, etc.
Este curios - corespunzător cu “Dicționar universal
al limbei Române” de lingvistul Lazăr Șăineanu 1859-1934 /
asistentul academicianului Petriceicu Hașdeu - că pentru
“balaur” a existat și înțelesul (înregistrat de autor în Bănie):
“un fel de cerc de scânduri care încinge luntrea pe marginea
gurii”. Cercetătoarea Română Olimpia Cotan-Prună a studiat
“Stindardul geto-dacilor, invocator cultic de sacre energii
cosmice” în anul 2011: “Balaurul Zburător al geto-dacilor era
cilindric şi fusiform, unduind numai în mişcare în zbor, pe căi
atmosferice. Era vizibil, sonor şi util pentru orientarea
luptătorilor numai în mişcare, în aer. Avea gura mai largă
decât trupul precum reptilele, care pe stindard reducea la
minimum rezistenţa în contact cu aerul, fiind uşor de purtat la
înălţime. Producea sunete vibratorii ce se amplificau în
iureşul bătăliei. Stindardul dacic a fost un cilindru fusiform
din materiale elastice şi uşoare ca să se poată face ghem. Pe
corpul său tridimensional erau solzi şi nici vorbă de blană (ca
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
a lupului). În vechime, corpul stindardului dacic numit
‘Draco’ era din foi subţiri de ţesături, împletituri din plante
apoi din fire şi mai târziu din bronz, ori din argint, prin care
se amplificau vibraţiile aerului, din care s-a născut prima
trompetă de luptă a omenirii, ce era purtată uşor de
către draconar, care era subordonat lui ‘Sabelio’,
comandantul armatei. Pe Columna Dacilor de la Roma, iniţial
colorată, stindardul avea partea din faţă - indicată de gura larg
deschisă - de culoare roşie. Raymond Drache a arătat că un
vehicul cosmic din vechime avea numai gură, nu şi cap,
întocmai cu stindardul geto-dac. Toată omenirea ştie că la
intrarea în atmosferă, prin frecarea cu aerul, vehiculele
cosmice se acoperă cu flăcări. Meteoriţii se transformă în
bulgări înflăcăraţi iar cometele se topesc provocând ploi
precum cele de la Potopul lui Noe. Cerul ce se reflectă în
apele pământului are culoare albastră, aşa cum Pământul
văzut din Cosmos e Planeta albastră. Partea din mijloc
era galbenă, luminată de soare iar partea terminală
era albastră ca cerul, indicând originea energiilor cosmice, ce
se împletesc cu cele telurice. Moştenirea coloristică a
tricolorului românilor este astfel sacră. Marius Bizerea a scris
că în ‘Novela’ XI dată de împăratul Iustinian la 14 IV 553 au
fost precizate culorile de pe stema Mitropoliei ‘Justiniana
Prima’, descriind practic culorile ce se regăseau în drapelele
Ardealului / albastru, al Valahiei / galben, al Moldovei /
purpuriu”. “Draco” - stindardul Geţilor / Dacilor - era un
dragon / drac cu gura deschisă, fixat cu gâtul într-o prăjină,
având capul tare iar coada din stofă. Printr-un ingenios sistem
interior, stindardul făcea să se audă, sub acţiunea curenţilor
de aer, un şuierat puternic ce avea ca efect îmbărbătarea
oştenilor proprii şi panicarea inamicilor, inducând o stare de
nervozitate celor care nu-l mai auziseră. Întreaga simbolistică
ce orbita în jurul lupului a întruchipat fidel o străveche
conştiinţă de neam renumit şi războinic, înmănunchind însăşi
obârşia totemică, steagul fiind la fel de vechi ca neamul
(dragonul era sinteza dintre lup şi şarpe, având ca atribute
orgoliul şi forţa, impunând teamă şi respect): de altfel, în
drapelul unei naţiuni flutura sufletul colectiv al neamului. La
fel ca Soarele care primăvara își împlânta sulița în dragonul /
balaurul iernii, așa cum păgânii îl aveau pe Zeul Apollo
Gergithios omorându-l pe Python - fiul mâlului / tatăl
balaurei Drakaina - creștinii îl au pe Sf. Gheorghe omorându-
l pe Balaur (Dragonul Python și Balaurul Typhon - tatăl lui
Gorgon - au fost prezentați similar de către cele mai vechi
relatări, după cum a studiat “Zeii Grecilor” antropologul
Kerenyi Carl din Timișoara / “capitala” Banatului). În Vechea
Lume, “Zeul Zeilor” = Zeus Gargaros era Pontic / respectat
de riveranii Mării Negre, la vechii Greci - păgâni / anteriori
creștinilor - Ζεὺς Γεωργός = Zeus Gheorgos patrona
agricultura, îndeosebi culturile și recoltele, ceea ce pe atunci
constituiau avuția existenței, esențială supraviețuirii, stră-
Românii dinaintea creștinismului aveau primăvara
sărbătoarea SânGeorz, ș.a.; Dr. Traian Stoianovici - născut în
Macedonia Nordică, profesor universitar de istorie la
Universitatea de Stat din New Jersey / SUA - în cartea
“Lumile Balcanice” din anul 1994 l-a prezentat pe “Verdele
Gheorghe” ca patronând codrii și lupii în vremurile păgâne
(anterioare creștinismului, cu sărbătoarea la debutul
calendarului de vară, în 23 IV). De altfel, etnologul Romulus
Antonescu în “Dicționarul de simboluri și credințe
tradiționale românești” din anul 2009 a scris că despre Sfântul
Gheorghe “credința generală în România este că el e capul
421
primăverii și ca atare înverzitorul întregii naturi; Sân-Giorgiu
nu este doar înverzitorul naturii, ci și stârpitorul balaurilor,
adică al acelor ființe prin care sunt personificate iazurile,
mlaștinile, mocirlele și orice altă umezeală stătută”. Filozoful
Român Vasile Lovinescu - în “Interpretarea ezoterică a unor
basme românești” - a notat: “Gheorghe și Balaurul -
antagoniști în ochii celor ce privesc din afară - sunt în
realitate complementari”. Eroul și Dragonul se completau
reciproc, fiind cele 2 fețe opuse ale timpurilor în care se
înrădăcinau - de tipul sedentar sau nomad ori agricultor sau
culegător - reprezentarea duală provenind din Marea Stepă
EurAsiatică, însemnând trecerea de la starea nomadului
culegător la cea a sedentarului agricultor, apariția reptiliană (a
șarpelui / balaurului) simbolizând trecutul, accentul fiind pe
prezentul Sfântului Cavaler individualizat față de devălmășia
EurAsiei; păgânul Cavaler Anatolian, Trac sau Dunărean,
străpungea cu lancea vânatul (ca de pildă căprioara, mistrețul,
iepurele, etc.) iar ulteriorul creștin Cavaler Gheorghe
străpungea cu lancea reptila (șarpele, crocodilul, dragonul,
etc.): iconografia sa era aceeași, deoarece mesajul său era
același, forța fiindu-i extraordinară, străbătând mileniile iar
denumirea i s-a regăsit și prin invocarea strălucitului = “stră-
lucitorului” Pel / Paal, adică Bel / Baal, Zeul Fecundității și
Fertilității (numit astfel în V Asiei, orientalii folosind “B” din
cauza dificultății pronunțării “P” la ei, de exemplu Obelisc /
“O-Belisc” - conform și Dr. Cathy Burns în anul 1998 - fiind
termen falic, provenind de la penisul lui Baal, Zeu care însuși
în apusul Vechii Lumi popular era știut cu “P”). Se poate
observa că pentru “Penis” (la Români - ca și la stră-Români -
popular fiind “Pula”) vechii Greci foloseau “Phallos”, termen
care fără sufixul tipic “-os” era “Phall”: acela era pronunțat
de vecinii răsăriteni ca “Baal” (cu referință față de Felahii
Africii, Baalahii Asiei ori Valahii Europei); de fapt, Baal /
Bel - sau Vaal / Vel, respectiv Paal / Pel - exprima potența
pământeană “Pela-sgă”, în antiteză / concurență cu cel
denumit “Balaur”, având potența cerească de tip “Pala-ur”
(ambele forme - anume “Pela” din Pelasg sau “Pala” din
Balaur nu erau decât exprimările “Pula”, foarte po-pulare la
stră-Români, cu ecoul “Pula” până în prezent / Balaur
rezonând cu “Pala-aur” = “Pula de aur”). Spre sfârșitul
existenței lor, tot mai puținii Neandertali au fost sexual cei
mai privilegiați, căci oricare femeie - Neandertal, Cro
Magnon, Homo Sapiens - putea prinde rod cu ei, pe când
bărbații Homo Sapiens nu puteau lăsa gravide decât muierile
Homo Sapiens; e posibil că o cauză a extincției bărbaților
Neandertali să fi fost gelozia bărbaților Homo Sapiens. Din
vremuri îndepărtate au rămas în memoria colectivă zmeii -
balaurii / dragonii - care răpeau frumoasele oamenilor pentru
a se împerechea cu ele și luptele bărbaților Homo Sapiens cu
ei (oamenii unindu-se la bătaie ca haita lupilor feroci,
cuvântul Indo-European pentru “lupi” fiind “gorga”); ar fi de
remarcat că stră-Românii respectau lupii celebrându-i prin
“Grădineți” anual, în 13-16 XI (sărbătoarea a rămas popular
știută ca a Filipilor). Înzestrații Uriași ai timpurilor trecute
(Neandertal și Cro Magnon) puteau procrea atât cu muierile
lor, cât și cu femeile oamenilor; ADN-ul lor (ultimii Uriași -
anume, Cro Magnon - s-au stins în urmă cu 10 milenii) încă
se găsește - în cuantum de câteva procente - la Homo
Sapiens: e vorba de rădăcina “Tătânilor” / Titanilor
Neandertali, care au fost tații puternicilor / Giganților Cro
Magnon (existența acelor Uriași rămânând în legendele
Homo Sapiens din “Era de Aur”).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Preotul Emanoil Ganciu a scris în “Revista de
Lingvistică și Cultură Românească” nr. 1 / 2014 că “La
început a fost Cuvântul”: “Deoarece într-o lucrare de
cercetare se cere să ai o metodă de lucru, noi mărturisim că
mergem pe calea primirii ca adevărate, neapărat fiecare la
măsura sa, și a cuvântului revelat de Dumnezeu și a oricărei
descoperiri științifice care nu intră în contradicție cu adevărul
dumnezeiesc. Dăm un exemplu de încercare de îmbinare a
celor 2 metode de cercetare / căutare a adevărului - cea
științifică și cea prin credință - despre cât de vechi e cuvântul
‘plug’ (termenii apropiați ca sens fiind asemănători la
popoarele unde agricultura s-a practicat din timpuri
străvechi): ‘plug’ (română), ‘ligou’ = brazdă (chineză),
‘peleh’ = agricultor (ebraică), ‘falah’ = agricultor / singurul
termen din limba arabă care desemnează această ocupație,
‘valah’ = nume dat românului - agricultor dintotdeauna - de
către străini, ‘phalah’ = brăzdar de plug (sanscrită), ‘pelasg’ =
poporul autohton găsit de greci în teritoriile de la care au
deprins plugăritul și meșteșugurile”. Vechii Greci numeau
agricultorul cu termenul generic Gheorgos iar așa ceva e
semnificativ, fiindcă indică nominal cine era, folosirea
ajungând nume propriu (cu forma anterioară atestată Gherga);
se poate observa după plecarea din Rai că primul fiu al
primului om a fost sedentarul Cain, care era agricultor (nu
vânător, nu păstor, nu pescar): tatăl său Adam - creat de
Domnul ceresc cu țărâna din pământ - a fost progenitorul
422
omenirii iar Cain ca primul său născut s-a preocupat natural
de fertilitate (atât apariția lui Adam - prin contribuția Cerului
și Pământului - a fost în stil “Ghergos” / “Gher-Ga”, cât și
existența apoi a fiului Cain ca agricultor a fost în stil
“Gheorgos” / Gherga). În Rai, îngerul “rău” - sub formă de
șarpe = balaur / dragon - i-a determinat pe Adam și Eva să
guste din cunoaștere; conform unui manuscris de la Marea
Moartă - găsit în grota Qumran 4 - acela se numea “Gadri-el”
/ Gadriel, considerat de Iezechiel 28:12 / Vechiul Testament
“cununa frumuseții” printre îngeri iar corespunzător
“Talmudului”, inițial scris în Aramaică, cu el s-a însoțit Lilu /
Lilith (prima femeie cunoscută de Adam), cu care însă ea s-a
dovedit incompatibilă: științific s-a atestat că Adam /
strămoșul Homo Sapiens a fost incompatibil genetic cu
femeia mai veche (Cro Magnon / Neandertal), fiind
compatibil genetic - iar ca atare nu doar fecund, ci și fertil -
numai cu femeia Homo Sapiens, anume cu Eva / “E-Va” =
“Viața”. Pe atunci - în timpurile îndepărtate ale începutului
omenirii așa cum e știută azi - corespunzător surselor
religioase existau ca făpturi cerești atât îngerul “bun” Gavriil
/ “Gavri-il”, cât și îngerii Gregori (aceia compatibili genetic
cu femeile Homo Sapiens, care - în urma dragostei lor - au
născut Uriașii viteji din vechime). Atributul reptilian - satanic
/ diavolesc - al îngerului “rău” Gadriel (ca șarpe / dragon) l-a
egalat cu legendarul zmeu, din categoria echivalentă Cro
Magnon / Neandertal; la așa ceva s-a adăugat compatibilitatea
sa cu nocturna Lilu / Lilith numită de vechii Greci ca Gello /
Karkhous - care a fost incompatibilă cu Adam, primul om,
deci și ea fiind din categoria echivalentă Cro Magnon /
Neandertal - și în plus fiind argumentul că au rămas în Rai
(iar nu în “Lumea Asta”, ca ulterioara pereche primordială a
oamenilor Homo Sapiens, Adam și Eva). Demonica pereche
anterioară formată din Gadriel și Lilith - pe scurt, Gadri și
Gello - aparținea lumii precedente celei inaugurate de
perechea umană Adam și Eva (Lilu / Lilith a fost “năluca
nopții” / ființă monstruoasă, mereu geloasă pe pruncii
oamenilor, pe care ea nu i-a putut naște); pe lângă ei, bunul
arhanghel Gavriil = căpetenie îngerească și îngerii Gregori au
fost alte ființe din Rai care au avut mari ecouri printre
oameni. Nemuritorul înger Gavriil s-a evidențiat prin vestirea
mesajelor importante din Cer pe Pământ (pre-diluviene și
post-diluviene) iar îngerii Gregori au fost din a treia stare,
adică îngeri nici din partea bună, nici din partea rea, ci din
partea neutră: progeniturile lor probabil au fost Uriașii /
Giganții Cro Magnon (corciturile dintre bărbații Neandertal și
femeile Homo Sapiens, căci invers - între femeile Neandertal
și bărbații Homo Sapiens - a fost demonstrată științific
incompatibilitatea genetică), despre care a scris Biblia în
Vechiul Testament la începutul capitolului 6 din “Facerea” /
“Geneza”. Iată așadar numele Gherga implicat în cele 3 zări
masculine din timpurile pre-diluviene ale omenirii (chiar mai
vechi de 10 milenii), sub forma de:
 înger rău Gadriel / “Gadri-el” (având
echivalentul uman Neandertal)
 îngeri neutri Gregori / Grigori (având
echivalentul uman Cro Magnon)
 înger bun Gavriil / “Gavri-il” (având
echivalentul uman Homo Sapiens)
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Atât la bunul înger Gavriil / Gabriel (șeful “cheru-
vimilor”), cât și la bunii Magi Ghebri - având practic aceeași
onomastică - se poate observa că Aramaic numele a căpătat
înțelesul puterii, cine-l purta fiind literalmente considerat
“puternic” (termenul “Gavr” / “Gabr” la Perși însemnând
“om” dar și “Mag”); în urmă cu circa 10 milenii, adică în
mileniul VIII î.C. - spre sfârșitul Epocii Pietrei - cei mai
puternici oameni din Vechea Lume erau nobilii bărbați
Gherghi, regăsiți în fruntea celui mai puternic Imperiu de
atunci (cel Atlant): mai târziu, imediat după Potopul Pontic ce
a distrus Atlantida, în mileniul VII î.C., profetul Gargo-șt /
Zoroastru, întemeietorul religiei monoteistă zoroastră, a fost
Mag iar după câteva milenii, Gherghe-seii / Ghirga-șiții -
vorbind Aramaica dar și Greaca - încă au dominat Galileea
(fiind menționați inclusiv de Biblie, până în timpul lui Iisus,
întemeietorul religiei monoteistă creștină, a cărui existență în
urmă cu 2 milenii a fost una dintre cele mai recente apariții
Cerești semnificative pe Pământ, o alta contând fiind cea a
îngerului Gabriel / Gavriil, care l-a inspirat în secolul VII cu
Coranul pe profetul Mahomed, întemeietorul religiei
monoteistă islamică, din tribul Ghirș / Quraiș, descendent al
Sf. Ilie din Regatul Gheșur / Galileea). Aspectul penat în
reprezentările vechi orientale reda dimensiunile lor îngerești.
După cum reiese lingvistic și conjunctural, realitatea de la
începutul omenirii - adică pre-diluvian / dinaintea Potopului -
a fost că Gherga a promovat Cultul Falic, ceea ce s-a regăsit
deopotrivă atât pe linie umană, cât și pe linie îngerească (a
ginerilor lui Adam / cumnații lui Cain): îngerii Gregori -
făpturi divine, de asemenea creați de către Dumnezeu - ieșiți
și ei din Rai (la fel ca perechea primordială formată din Adam
423
și Eva, creați de Dumnezeu), din primul moment și-au
manifestat apetitul sexual, așa după cum a consemnat atât
Biblia, cât și “Cartea lui Enoh”, pentru împerecherea cu
frumoasele pământului, fie că acele femei erau Homo Sapiens
ori Cro Magnon / Neandertal; Uriașii pre-diluvieni - născuți
de femeile pământului ca roadele iubirii lor de către “Fiii
Domnului” - n-au mai fost după Potop (așa după cum a
consemnat Vechiul Testament în “Facerea” = “prima carte a
lui Moise / Moșe”, întemeietorul religiei monoteistă
mozaică), în ei putându-se recunoaște Titanii Neandertal și
prin interschimbul “T”/“G”, “Titanții” / Giganții Cro
Magnon, respectiv legendarii zmei zămisliți de Zei și zâne.
Ținând cont de studiile genetice de la începutul mileniului III
(că Uriașele - fie ele Cro Magnon sau Neandertal - din cauza
incompatibilității cu oamenii Homo Sapiens nu puteau fi
lăsate gravide decât de către semenii lor Cro Magnon sau
Neandertal), rezultă vechimea Gherga; numele perpetuat de
Gregori - pentru Veghetori, adică pentru cei lucizi - era foarte
vechi: cei divinizați ca îngeri / demoni au fost (pe lângă că
erau născuți de către femeile Homo Sapiens) și din categoria
directă Uriașă, adică născuți de Gigante și Titane, anume de
către femei Cro Magnon, respectiv Neandertal. Numele
Gherga - purtat acum desigur numai în cadrul Homo Sapiens
- a fost nu doar pre-diluvian (adică anterior Potopului), ci a
fost și nume pre-uman (adică purtat inclusiv de ființele
anterioare Potopului - în paralel cu care au fost oamenii
Homo Sapiens - anume Gherga era nume purtat de către unii
Uriași Cro Magnon și Neandertal); în general, pe atunci - în
timpii de demult - eroii se măsurau în vitejii și erau mândri
purtători de “paloș” (denumire falică sugestivă, înțeleasă
foarte bine de către Români), tipic fiind mari luptători;
Gherghii Homo Sapiens s-au evidențiat în comparație cu
Gherghii Cro Magnon și Neandertal prin faptul că femeile lor
- generic știute de stră-Români ca “Ilene Cosânzene” - erau
mereu fertile, pentru așa ceva “Feții-Frumoși” apărându-le
(de au rămas legendare luptele lor cu disperații zmei).
Academicianul Român Vasile Pârvan, în “Getica” scrisă la
1926, indica provenienţa stindardului balauresc - etimologic,
cuvântul balaur fiind Armân / Aromân, provenind din aceeaşi
rădăcină Indo-Europeană “bâlc” ca lupul - ştiut ca zmeu în
Mesopotamia secolului XII î.C., Geţii ulterior utilizându-l
identic, ca simbol devenit al Cavalerilor Dunăreni /
Danubieni care au biruit monstrul, purtându-l în triumf înfipt
în suliţă pentru înspăimântarea vrăjmaşilor (Geţii vedeau în
eroul-cavaler pe “Zeul cel Mare” = “Moşul Pământului”
Gebeleizis / Belei-zis, adică Bel-zeul sau Zalmoxis / “Zal-
moxe”, respectiv Zeul-moş / Zeul-vechi şi-l numeau - de
pildă în Dobrogea secolului V î.C., unde interferau cu
coloniştii Cariani din Histria - ca Derzis / Gherghis,
reprezentat călare, asimilat cu Cavalerul Trac, sărbătorindu-l
ca pe Ghergarul Dionis / Zagreu; după Dr. Sorin Paliga -
lingvist la Universitatea din Bucureşti - Românescul “dârz” ar
continua forma Tracă corespunzând Zeului Derzis / Derzelas,
patronul sănătăţii, Veghetorul ogoarelor Gete).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
De exemplu, Dr. Ioan Russu în “Obârşia tracică a
românilor şi albanezilor” din anul 1981 a analizat: “G(h)
devine ‘Z’ în substratul balcanic, atât în traco-dacă (Dergh =
Derz), cât şi în iliră (Derghi = Derzinnes)”; analogii similare
au fost şi pentru “G”=“D” (la fel cum Anatolian des
“G”=“K”). Aşadar, Cavalerul Gherga - după cum a fost
reprezentat sculptural în piatra Sanctuarului Gherga din Krka
/ Caria = Ţara Gherghiţilor venerat acolo ca Zeul Dionis / fiul
Ghergarului Zeus, aşezământul religios Carian / Gherga din
mileniul I î.C. având în dotare şi numeroase rezervoare de
piatră speciale pentru apa sfinţită folosită în lecuiri dar și în
ceremoniile ritualice mai ales pentru spălarea păcatelor - a
fost echivalat de Traci / Geţi ca Zeul Derzis, Româneşte
SânGiorz = Gheorghe; Decebal, ultimul rege = “g/herțeg” al
Geto-Dacilor, aparţinea Dinastiei Ghergane Đerđa / Duras
(notată şi Zuraz/is), cu consoana centrală “R” majorată pentru
sublinierea nobleţei: o scriere deosebită în acele timpuri - cu
consoana centrală “R” majorată pentru sublinierea nobleţii
regale - dar identică atât pe Templul Gherga din Krka / Caria,
cât şi pentru dinastia “g/herțegului” = regelui Decebal din
Dacia (în mileniul precedent regelui = “g/herțegului”
Decebal, la Istru / Dunărea inferioară s-au mutat numeroşi
Kariani / Cariani în coloniile pe care le-au avut în Dobrogea,
regiunea ce a fost leagănul regalităţii Geto-Dacilor din spațiul
Românesc = Carpato-Dunăreano-Pontic). Marelui Zeus Geţii
îi spuneau Blekouros / “Ble-Kouros” iar pe Marea Kybele -
numită de ei Kotys / adică “Energia” = Zeiţa Sexului - o
celebrau pe înălţimile reliefului prin orgii nocturne, faimoase
pentru obscenitatea lor (se pot observa similitudini între
Balcani, Zeul Blekouros, “bâlc” pentru lup - “balc”
însemnând “mulţime puternică” - şi Vlach pentru Vlah / Blah,
“V” şi “B” fiind compatibile lingvistic, de pildă Balcani /
Valcani folosindu-se atât pentru “Peninsula lupilor”, cât şi
pentru “Munţii lupilor” ori “Țara lupilor” Valahia, unde
trăiau Vlachi / Valahi, oamenii de pe Văi care adorau valurile
şi venerau totemicii lupi “vâlc” / “bâlc”: ca şi pentru grupul
lingvistic Gherga, pentru vechea familie vocală Română /
Vlachă ştiută ca a Babei Hârca / “Gârca” - Hyrka ori Verka -
Baba Hârca fiind o persoană mitologică des prezentată ca
dând sfaturi utile flăcăilor cinstiți, existau mai multe cuvinte
diferite ca pronunţii şi înţelesuri, derivate însă din acelaşi
trunchi, prin hârcă / harca în vechea Română fiind numit şi
peştele mare, “harchina” fiind “bucata mare”, în legătură cu
“halca”).
424
Răspândirea actuală a lupilor în Europa
Aşadar, la Valahi / Valachi s-au mulat lingvistic atât
“val” pentru valurile ce le respectau religios (de la început,
genericul de Valahi era al celor popular ştiuţi ca “Oamenii
Potopului”), cât şi “vâlc” pentru lup, sub semnul căruia erau
cei de pe maluri; de altfel, istoricul Sas din Evul Mediu
Johannes Troster - însemnând “Ioan Mângâietorul”, poreclit
“Cibinio” - din Ardeleana Cârţa 45,47 lat. N, 24,33 long. E /
judeţul Sibiu (Kerc în Maghiară, Kierz în Săsească), de pe
malul Râului Olt, unde a fost Mănăstirea metoc a abaţiei
Bănăţene de la Igriş / judeţul Timiş, a publicat în anul 1666 la
Nurnberg 49,27 lat. N, 11,05 long. E / Bavaria lucrarea
“Dacia”, în care a susţinut că “Valah” provenea de la aşezarea
Românilor în vecinătatea valurilor Dunării (în Germană,
“val” devenind “welle”) iar populaţia vecină Germanilor
“Gallen” / de Gali era de la “Wallen”, el arătând şi legătura
dintre Săsescul “Bloch” pentru Valah cu termenul Viking /
Suedez “Bolja” / “Volia” pentru Potop, respectiv talaz: val
mare. De altfel, în Bavaria / Deutschland - unde istoricul
Neamț și-a publicat studiul despre Dacia, denumirea Bayern
etimologic conectându-se cu Ținut Boieresc - este cel mai
mare Lac Alpin din Germania, denumit “Walchen-see”, cu
înțelesul local de “Lacul străinilor” ori “Lacul dinspre
Valahi” (asemănător fiind Latinul “Lacus vallensis”
însemnând “Lacul din Vale”): apropierile dintre Vale, marele
Lac cu valuri și Valahi erau firești la Șvabi / Bavarezi. Tot
istoricul Sas Johannes Troster din secolul XVII a afirmat că
Transilvania - care pe timpul său cuprindea Ardealul și
Banatul - a fost “Canaanul Europei” (adică “Țara Sfântă” a
continentului); privind înțelesul Transilvaniei ca al tărâmului
“dincolo de păduri” s-ar vedea ca zona interioară arcului
Carpatic, în exteriorul arcului Carpatic fiind codrii locuiți de
Valahi / Vlasi, așa cum de pildă în Sudica Muntenie au
existat Codrii Vlăsiei, Vlașca, etc. (până în Valea / Lunca
Dunării) ori în răsărit s-a marcat existența Codrilor Moldovei:
după cum a observat în anul 2016 și profesoara Maria
Ciornei, Vlahii au mai fost denumiți de vecini și Placi ori
Palaci (rezonând cu “plăcuți” în “palatele” lor de lemn). Este
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
interesantă rezonanța pentru dulgher / lemnar / tâmplar
conectată Carpatin, regăsită până la“ carpenter” în Engleza
actuală, vechi Irlandez “carpat”, vechi Francez “carpentier”,
etc.; unii etimologi au întrevăzut nu doar îndeletnicirea tipică
ocupațională a oamenilor din codri, ci și carele / căruțele din
lemn ale Kurganilor (rădăcina proto Indo-Europeană “*kers-”
însemnând “a fugi”): ar fi fost posibilă în Vechea Lume
transmiterea termenului din Carpați (unde Cultura Lemnului a
fost primordială, esențială din timpurile îndepărtate până
recent). Se poate remarca despre unul dintre cele mai
populare nume de familii Varege / Vikinge - cu răspândiri din
Germania și Regatul Danemarcei până în N Europei /
Scandinavia - că a fost Johansen, adică “Fiul Hanului” (al lui
Johan / “Jo-Han”); respectivul autor Medieval Neamţ - “Ioan
Mângâietorul” / “Cibinio”- a scris: “Valahia de către
Germanii vechi a trebuit să fie denumită de la Gualh sau
Valah ori pentru că Valii sau Galii au locuit pe aceleaşi locuri
(până azi e memorat Galaţ în Valahia pe Dunăre) sau pentru
că Țara era aşezată la Valii de la Dunăre. Germanii din
Transilvania numesc această Țară a Valahilor / Vlohilor, fără
dubiu de la vechiul cuvânt German Volia, aşa cum şi acum pe
Suedeză e denumită inundaţia; de unde şi Velgae / Belgae, a
urmaşilor vechilor Germani şi Gali şi-a primit numele, pentru
că între râuri şi ocean s-au fortificat Volii de Apă: astfel se
numeşte Ţara Vloşilor. În Transilvania, Germanii aveau tot
aşa de mult ca o Ţară a Valşilor, ce este o Ţară a Apelor ori
pentru că - aşa cum am spus - inundaţii Gali sau Vali locuiau
pe acelaşi loc (sau pentru că Țara dintre Dunărea Mării Negre
şi Râurile Meotice sunt aşezaţi Volii de Apă): astfel se
numeşte periferia Coroanei în Transilvania pe limba noastră,
ceea ce pare că clarifică termenul Vloh tot aşa de mult ca
Valah, acela fiind Val sau Gal. Ceea ce eu consider ca
adevărata clarificare a denumirii Valah până când cineva mie
ceva temeinic îmi poate prezenta. Căci unii scribi Maghiari
îşi permit să spună că cuvântul Valah îşi are originea în
cuvântul Maghiar Olah (aşa cum ei pe Valahi îi denumesc), o
poezie de râs astfel nici în ‘Historia Temporum’, nici
filologic nu se justifică; căci din cele spuse reiese că numele
Valah este mai vechi decât limba Maghiară însăşi”. (De altfel,
cârmuitorul Valahilor - a celor din Văi, iubind valurile, bun
văzător - avea titlul de “Vodă”, termen folosit de Slavi chiar
pentru “apă”: Slavii i-au imitat copios pe Valahi, așezându-se
ca și ei, lângă valurile apelor de la Vale; inclusiv cercetătorul
Evreu Ferdinand Korn / Friedrich Nork din Cehia a scris în
dicționarul etimologic din anul 1845 despre legătura acvatico-
onomastică dintre Zeul Voden / Odin, cârmuitorul Vodă și
termenul uzual pentru apă). În străvechiul spațiu Românesc,
Valahii au fost primii colonizatori ai Văilor: cei care s-au
stabilit pe Văi, de-a lungul apelor (curgând din topirea ultimei
glaciațiuni sau făcând valuri iscate de vânt), celebri plutaşi,
vâslind mai ales pe Râurile din Bazinul Dunării inferioare;
“Oamenii Soarelui” / “Ra-manii” de pe înălțimile cerești
apropiate de Soarele Ra au ajuns “Oamenii Râurilor” / “Râu-
mâni”, lângă valurile de la Vale, adică au devenit Valahi
(mereu știuți ca “Ru-mâni” / “Ro-mâni” = “Oamenii
Raiului”), “părinții” Vechii Europe, care au realizat şi jiduri /
ziduri de pământ - adică valuri de pământ - ca să-şi protejeze
urbele numite “var” în care s-au aşezat, acele realizări
semănând cu valurile apelor pe malurile cărora au trăit primii
dintre ei, străvechii Valahi. (Se prea poate ca asemenea
asocieri multimilenare să clarifice unele viziuni “spălăcite” de
scurgerea timpului, însă la fel de mult pot și “tulbura”
425
victimele diverselor propagande de moment: așa după cum
Gherga are sorginte multimilenară - Gherga n-a apărut pe
lume de când au început să se fabrice acte de identitate ale
oamenilor - așa și Valahii / Românii n-au fost doar o apariție
Medievală sau Modernă, ci mult mai veche, o minimă
evidență fiind din Antichitate, când Romanii numeau pe cei
care nu erau de-ai lor ca Varvari / Barbari, ei dar şi neamurile
subjugate ori federate / aliate la rândul lor fiind numiți de
aceia în general “Valahi”). “Val” se poate observa că-i
similar cu “Bal” - în vechime, suprapunerea “V”/“B” fiind ca
şi cea “L”/“R” - astfel încât “Ba-Ra” (“Sufletul Soarelui”) să
devină “Va-La” / “Vala”, pentru sufletul Ba / Va reflectat de
la Soarele Ra, prin valurile apelor Zeiţei Rhea; berea - lichid
produs iniţial, din Epoca Pietrei, doar din motiv religios şi
numai de către femei / preotesele Zeiţei Rhea - îşi are
etimologia asemănătoare (Zeiţa Rhea era patroana acvatică,
reprezentanta pământeană a Marii Mame Ga): e de știut că
berea / “verea” chiar de la începuturi era băută - în mod
ritualic - în aglomerările urbane zise “var” (berea / “verea”
fiind băutura populară a orășenilor “veri”). Despre “vals”, așa
cum a scris Dr. August Scriban în anul 1939 “un frumos dans
în 3 timpuri jucat de un cavaler și o damă care se învârtesc în
prejur, se dansa în Provența din Evul Mediu și se numea
‘volta’; la Paris s-a dansat întâia oară la 1178 și i s-a dat mai
în colo un nume german, deși nu e de origine germană”.
În Bazinul Dunării, atât Geţii / din Estul mai jos, cât
şi Dacii / din Vestul mai înalt - organizaţi patriarhal când au
fost la cea mai mare amploare istorică - prin numele lor
reproduceau încă străvechea onomastică maternă a Marii
Mame Ga / Ki, prin Gheţi ştiindu-se oamenii Pământului Ga /
Gheia iar prin Daki / Daci ştiindu-se oamenii Zeiţei Ki / Ka
(Da / Za fiind atributul divin al lui Ga / Ka); în spaţiul
Român, Gheţii / Geţii şi Dakii / Dacii n-au fost menţionaţi ca
atare - aşa după cum au fost cunoscuţi Antic - decât începând
cu Epoca Fierului (ceea ce însă nu ştirbeşte parcurgerea
multimilenară de către ei a istoriei - ca rudele Pelasgilor
Rumani / “Ru-mani”, adică ai pământenilor de pe Râuri care
iubeau valurile, respectiv Ramani / “Ra-mani”, adică ai celor
care iubeau Soarele Ra / Cerul, existenţi dinaintea Indo-
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Europenilor - Daco-Geţii fiind menţionaţi documentar în refuzând să intre în rândul lumii cu adevărat științifice. De
cârmuirea celor din spaţiul Român numai în Epoca Fierului şi ce? Motive sânt mai multe pe care le vom discuta în cele ce
Antichitate): în EurAsia, marea familie Geto-Dacă a avut ca urmează. Unul din ele este comun cu cel al așa-zișilor
exponenţi marcanţi la graniţa dintre Europa şi Asia în Epoca dacomani: lipsa de pricepere în ale lingvisticii autentice. Prin
Pietrei Ghergarii din Caucaz, în Asia în Epoca Bronzului urmare și aparținătorii lumii academice care cred că au bătut
Guţii din Mesopotamia şi Jaţii din Bhărat / N Indiei, în în cuie originea latină a limbii și neamului nostru merită din
Europa în Epoca Fierului şi Antichitate Geţii şi Dacii în plin epitetul de latino-mani, din moment ce metoda lor de
Bazinul Dunării / inclusiv în Banat, ş.a. (pronunţia corectă abordare a limbii române se dovedește profund ineficientă. O
pentru Geţi şi Daci = “Gheti” şi “Dachi”). Ramanii / “Ra- spunem răspicat că lingvistica românească de azi și
mânii” (Oamenii Soarelui) şi Râmanii / “Râ-mânii” (Oamenii dintotdeauna este și a fost lipsită de orice metodă
Râurilor) din Epoca Pietrei exact în acelaşi spaţiu de la științifică. Singura îndeletinicire reală a celor care s-au ocupat
Dunărea inferioară au fost reconfirmaţi ca Rumâni / Români - de istoria limbii române a fost aceea de a
cei vorbind Rumânește / Româneşte, Oamenii Rumâniei / căuta cuvinte similare în alte limbi învecinate atunci când
României - în Epoca Modernă (a folosi Româna ori apelativul latina nu le-a mai fost de folos în acest sens. N-a contat dacă
Valah au fost ambele Antice, atât termenul de Valahi, cât şi acel cuvânt din turcă sau maghiară putea fi ușor dovedit ca
expresia “vorbiţi Româneşte?” calificându-se pentru aşa fiind de origine indo-europeană (aceste 2 limbi fiind ne-indo-
vechime, aparţinând Antichităţii). Steagul lupesc a fost europene), pentru că domniile lor habar nu au avut de așa
preluat şi folosit de Celţi - Keltoi = Ghergoi - spre exemplu ceva. Iar exemplele pot continua cu privire și la alte limbi
apărând şi în secolul XI când Normanzii au cucerit Anglia, ca învecinate, unde împrumuturile sânt dinspre română către
semn Antic de război al Saxonilor / Sacsonilor (denumiţi Saşi aceste limbi, nu vice-versa, cum încearcă să ne convingă
în România). Se poate uşor observa că simbolismul lupesc - însăși lingvistica istorică românească; sau că un anumit
numit “Dragon” şi văzut de unii cercetători ca înrădăcinat în cuvânt din turcă sau altă limbă sună doar cam la fel, dar are
Vechea Civilizaţie Europeană - s-a propagat în timp dinspre E cu totul alt sens. Cu toate acestea, acel element lexical căutat
spre V, mai întâi în Europa fiind în Peninsulele Anatolică şi și găsit după reguli cu totul neștiințifice este pur și simplu
Balcanică, apoi în Peninsula Apeninică / Italică (iar nu invers, considerat etimonul unui anumit cuvânt românesc.
aşa după cum li s-a tot părut unor Latino-maniaci / Respectivii mai adaugă acolo că, astfel, doar-doar s-o micșora
manipulatori, în urma cadourilor sub forma statuilor lupoaicei numărul prea mare de cuvinte românești cu etimologie
protocolar oferite de Roma inclusiv Românilor; lupoaica a necunoscută. Halal știință! Și uite așa au fost încropite
existat în mitul întemeierii Romei, adică în secolul VIII î.C., dicționarele etimologice ale limbii române. Cu
pe atunci fiind deja prezentă la Geto-Daci, ca emblema alte cuvinte, totul a rămas la un nivel pre-științific, pe lângă
acelora: nimeni n-a dovedit vreodată că steagul lupesc Geto- care au trecut circa 2 secole de cercetări și studii de indo-
Dac ar fi fost preluat de la Romani, războaiele dintre Romanii europenistică pe care lingviștii români le-au ocolit și le
aflați sub semnul lupoaicei și Dacii aflați sub semnul lupului ocolesc în mod sistematic”.
fiind fratricide). Despre “latinomani și dacomani” a scris și
Dr. Mihai Vinereanu, în anul 2017: “De mai multe decenii
cultura română se confruntă cu un conflict neobișnuit, anume
acela dintre susținătorii originii latine și cei ai celei dacice a
limbii și poporului român. Subiectul este mult mai profund
decât pare la prima vedere și nu va lua sfârșit într-un viitor
previzibil, mai ales dacă mediul academic românesc nu
renunță la falsa abordare a originii limbii și poporului român,
abordare din care decurge ignorarea unor largi perioade din
istoria poporului român. Oricine se poate uita în DEX și poate
înțelege bine elucubrațiile expuse în acest dicționar ale cărui
etimologii sânt formulate după dicționarele etimologice ale
limbii române publicate de-a lungul timpului, dicționare
lipsite de orice metodă științifică. Nicolae Densușianu a
susținut ideea traco-dacă a limbii și poporului român încă din
a doua jumătate a secolului XIX. Un alt cercetător care s-a
situat pe aceeași poziție a fost francezul Felix Colson, care a
scris și publicat mai multe lucrări despre români pe la
jumătatea secolului XIX. Cei din lumea așa-zis academică
numesc pe cei interesați de adevărata origine a limbii și
poporului român daco-mani. Denumirea ridiculizantă nu este
cu totul neîndreptățită, întrucât marea majoritate a acestora se
aventurează în cercetări lingvistice fără să aibă habar de
lingvistică, deși efortul lor ar fi îndreptățit dacă ar cunoaște
măcar puțină lingvistică istorică autentică. În mod paradoxal,
lumea academică suferă de o meteahnă similară. Anume
aderă la o teorie falsă privind originea limbii și poporului
român și refuză să apeleze la metode științifice valide, care “O spunem la fel de răspicat că, fără a lua în
pot descifra misterul originii a mii de cuvinte românești, considerare astfel de studii, lingvistica istorică românească nu
va putea deveni o știință pentru simplu motiv că lexicul limbii
426
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
române nu poate fi înțeles decât dacă este raportat la multe
alte limbi indo-europene, nu doar la latină și, în ultimă
instanță, la limba mamă indo-europeană. Raportând limba
română doar la latină (și la limbile romanice) totul rămâne
într-un con de umbră în care etimologia a mii
de cuvinte românești este greșit atribuită ori rămâne
necunoscută așa cum reiese din dicționarele etimologice ale
limbii române, inclusiv din faimosul DEX consultat de toată
lumea. Noi am sesizat această fundătură cu peste 3 decenii în
urmă, încă din vremea studenției. Ulterior aflându-mă la New
York în urma unor cercetări asidue de-a lungul a mai multor
ani, am hotărât să scriu un Dicționar etimologic al limbii
române pe baza cercetărilor de indo-europenistică. Pe tot
timpul elaborării Dicționarului timp de peste 2 decenii,
metoda s-a dovedit cât se poate de adecvată. Dicționarul a
apărut în 2008, fiind apreciat de cititorul educat din România,
dar rămâne încă ignorat de mediul academic care vede în el
un mare pericol. Da, este un pericol pentru toți aceia care și-
au luat titluri academice, au făcut o carieră scriind sau
predând aberații latinomane. Pentru acești oameni este un
pericol de moarte. Se crede, în general, că ideea latinistă a
apărut la noi odată cu Școala Ardeleană, dar acest lucru nu
este adevărat, întrucât ea apare mai întâi la cronicarii
moldoveni. Atât Grigore Ureche cât și Miron Costin au
studiat în Polonia, unde limba oficială și de cult era latina.
Aici tinerii boieri moldoveni au venit în contact cu limba
latină și au fost probabil plăcut impresionați că latina semăna
bine cu limba vorbită de ei, conchizând că dacă romanii au
fost cândva în Dacia trebuie că dacii vor fi uitat limba lor
învățând limba latină. Desigur acum mai bine de 4 secole
această idee putea fi interesantă, mai ales că mai era mult
până când avea să apară lingvistica comparativ-istorică. Azi,
însă, o astfel de teorie este o crimă la adresa limbii și culturii
române. Mai târziu Dimitrie Cantemir s-a situat pe o poziție
similară, arătând totuși că acele cuvinte românești care nu
seamănă cu latina sau nu sânt împrumuturi din alte limbi
trebuie considerate de origine dacică. Ipoteza lui a rămas
validă până astăzi, deși nici un lingvist român nu a fost curios
să vadă cam câte cuvinte românești seamănă, dar mai ales
câte nu seamănă cu latina. Este greu să spunem de ce. Poate
că ceva le spunea că o astfel de statistică va contrazice teoria
în care credeau, sau pur și simplu din comoditate. Americanii
au o vorbă: diavolul se află în detalii. Este adevărat că este
greu să-ți sufleci mânecile și să te pui pe treabă. Este mult
mai ușor să te menții la nivelul ipotezelor neverificate și să
perorezi pe seama lor. Dacă la cronicari ideea latinistă a fost
doar menționată în treacăt, corifeii Școlii Ardelene au făcut o
dogmă din originea latină a limbii și a poporului român
susținând că dacii ar fi fost exterminați de către romani, idee
susținută și de Roesler. Bizar, dar adevărat. Chiar dacă am
presupune că dacii ar fi fost exterminați în Dacia romană,
acest teritoriu nu a reprezentat decât circa o cincime din tot
regatul lui Decebal. Cum au dispărut și dacii ceilalți? La asta
nu s-au gândit nici cărturarii ardeleni, nici roeslerienii de ieri
și de azi. În schimb, stolnicul Cantacuzino a refuzat să creadă
că dacii și-au pierdut limba, contrar celor susținute de
cronicarii moldoveni cu care a fost aproape contemporan. Se
poate înțelege că Școala Ardeleană a făcut din ideea latinistă
o armă de luptă politică fără să creadă prea mult în ea. Ce s-a
întâmplat cu populația dacică din restul de patru cincimi ale
acestui teritoriu care a rămas în afara controlului roman, ca să
nu mai vorbim de acei daci și geți care se situaseră dincolo de
427
granițele regatului dacic? O altă întrebare rămasă fără răspuns
este aceea că romanilor le-a trebuit doar o cincime din regatul
dacic. De ce nu le-a trebuit tot acest regat cum ar fi fost
normal să procedeze și au ales doar o mică parte din acest
teritoriu? Răspunsul este simplu, dar evitat de istoricii
români, care sânt la fel de vinovați de dezastrul creat în
istoriografia românească precum sânt lingviștii care se fac
vinovați de dezastrul din lingvistica istorică românească.
Răspunsul la acest mister rămas ‘neelucidat’ este acela că
împăratul Traian a hotărât să cucerească Dacia într-un
moment de mare criză financiară a imperiului roman, sperând
că aurul dacic va scoate Roma din criză, ceea ce s-a și
întâmplat. După cucerirea Daciei, romanii au dus cu ei
cantități fabuloase de aur și argint, așa cum consemnează
autorii romani ai vremii. Au sărbătorit la Roma timp
îndelungat iar cetățenii romani au fost scutiți de taxe pe un an
întreg. Unde s-a mai întâmplat un astfel de jaf în istoria
acestei planete? Răspunsul este nicicând și niciunde! Prin
urmare, romanii au ocupat doar acea parte din Dacia unde se
aflau minele de aur și de sare, restul nu i-a interesat întrucât
era un teritoriu prea mare ca să poată fi apărat de invadatorii
care pândeau de mult la marginile imperiului, imperiu care
până atunci fusese indirect apărat de daci, apărându-se ei
înșiși de tot soiul de invadatori. Ba mai mult, acum și dacii
liberi au devenit dușmani de moarte ai Romei. Părerea lui
Xenopol despre cucerirea Daciei de către romani era că a fost
o greșeală politică și, prin urmare, poporul român s-a născut
dintr-o greșeală politică. Sântem de acord cu prima parte a
aserțiunii lui Xenopol, dar nu și cu concluzia acestei afirmații,
întrucât poporul dac nu s-a romanizat, așa cum o dovedește
chiar limba română. O limbă este un document autentic ce nu
poate fi falsificat dacă este corect descifrat. Am putea spune
că este codul genetic al unei culturi. De fapt, cum puteau
dacii să se romanizeze în doar 165 de ani, mai ales că
majoritatea covârșitoare a dacilor a rămas în afara provinciei
romane Dacia? Ca să nu mai vorbim de faptul că vorbitorii de
latină se aflau doar la orașe, restul proviniciei fiind locuită
doar de dacii băștinași. Orice teorie care încearcă să ne spună
că restul dacilor s-au romanizat prin păstori sau alte bazaconii
de acest fel este de-a dreptul ridicolă și dovedește neputința și
reaua credință a mediului academic românesc în a susține
falsa teorie a romanizării care azi a devenit de-a dreptul
antiromânească. Să nu mai vorbim că odată cu administrația
romană au fost retrași din Dacia toți cetățenii romani vorbitori
de latină, de teamă că ar putea cădea în mâinile barbarilor,
fapt exprimat de istoricii romani ai vremii. Cei care vor fi
rămas în Dacia au fost asimilați de masa mare de vorbitori de
limbă daco-getă. În elaborarea Dicționarului Etimologic al
Limbii Române, am putut constata că cel mult 14% din
lexicul limbii române poate fi asociat cu latina sau cu alte
limbii romanice. Prin urmare, 86% din lexicul limbii române
nu poate fi considerat de origine latină oricâtă bunăvoință am
avea, dar nimănui nu-i pasă de acest ‘detaliu’ incomod și de
aceea este trecut cu vederea chiar și după apariția
Dicționarului. Dintre aceste 86 de procente 6% sânt de
origine onomatopeică, un procentaj destul de mare
comparativ cu alte limbi, circa 10% sânt împrumuturi dintre
care împrumuturile slave dețin cel mai mare procentaj, 6%
rămân cu origine necunoscută. Nu intrăm în detalii, întrucât
ele au fost discutate în mai multe rânduri. În fine, 64% din
lexicul limbii române este de origine traco-dacă. La aceste
64% se pot adăuga și cele de origine onomatopeică, precum și
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

o mare parte din cele 14% care pot fi asociate cu latina,

întrucât am demonstrat că marea majoritate a acestor
elemente lexicale au cognați nu numai în latină, ci și în multe
alte limbi indo-europene. În realitate, nu există în româna de
azi decât sub 2 sute de cuvinte de origine latină care s-au
păstrat și au ajuns până la noi. Aici se includ în primul rând
acele cuvinte care au intrat în limbă odată cu creștinismul,
precum și cuvinte aparținând altor domenii de activitate, nu
multe la număr. Nu trebuie ignorat nici faptul că cercetători ai
zilelor noastre au descifrat textele de pe plăcuțele de la
Sinaia, dezvăluind o limbă care seamănă mult cu româna de
azi, dar într-o anumită măsură și cu latina, probând ce cred
‘dacomanii’ dintotdeauna - că limba traco-dacă este mama
reală a limbii române, latina fiind doar o soră a limbii traco-
dace, ambele provenind din proto-iliro-tracă. Se știe, de
asemenea, că strămoșii latino-faliscilor au migrat de pe cursul
mijlociu al Dunării (Pannonia de mai târziu), pe la mijlocul
mileniului II î.C. La acea vreme limbile erau probabil doar
parțial reciproc inteligibile. Deducem asta din spusele lui
Ovidiu, care afirma că geții de la Tomis râdeau de se
prăpădeau când auzeau vorbindu-se latină. Cu alte cuvinte,
dacii percepeau în latină o limbă similară cu a lor, dar mult
‘coruptă’. Același lucru fac românii de azi când aud
vorbindu-se macedo-româna sau graiul unor moldoveni de Alexei Umnov-Denisov: “Cartea de aur a tracilor”
peste Prut, mai puțin influențat de limba literară. Daco- (Sankt Petersburg, 2014)
româna și macedo-româna sânt azi doar parțial reciproc
inteligibile. Ne alăturăm celor care cred în autenticitatea În legătură și cu apariția la Sankt Petersburg / Rusia
plăcuțelor de la Sinaia și respingem acele ipoteze care a “Cărții de aur a tracilor” ЗОЛОТАЯ КНИГА
încearcă să arate că aceste plăcuțe ar fi falsuri. Argumente ФРАКИЙЦЕB, același Dr. Mihai Vinereanu a mai scris, în
sânt multe în favoarea autenticității acestor plăcuțe. Ne anul 2018: “Recent s-a aflat în România despre lucrarea
rezumăm doar la a arăta că este practic imposibil ca cineva să ‘Cartea de aur a tracilor’ scrisă de autorul rus Alexei Umnov-
poată crea astfel de falsuri, fiind nevoie de timp și de multă Denisov. Autorul rus afirmă existența tăblițelor de aur, faptul
manoperă, ca să nu mai vorbim de crearea unei limbi, fie ea că ele nu au fost topite cum s-a zvonit de atâta vreme. În
cât de falsă. În plus, miza ar fi fost absolut insignifiantă, mai cartea sa publică fotografiile a zece tăblițe de aur pe care
ales că presupusul autor nici nu a încercat să le facă încearcă să le descifreze! Faptul că în felul acesta se
cunoscute. Pe de altă parte, este dureros faptul că din crasa dovedește că plăcuțele de aur au existat, că există și în
neglijență a celor de la Institutul de Istorie, câteva sute dintre momentul de față, că nu au fost topite la ordinul regelui Carol
aceste plăcuțe dispăruseră deja când Dan Romalo a fost I este de o importanță copleșitoare. Cade în primul rând
sfătuit să facă fotocopii după ele. Popoarele italice au migrat varianta scepticilor care au considerat că plăcuțele de plumb
fie din spațiul traco-iliric, fie din cel celtic, bazându-mă pe sunt niște falsuri, niște contrafaceri fără nicio valoare
argumente de ordin lingvistic dar și pe mărturiile unor autori istorică. În condițiile actuale, de topirea tăblițelor de aur nu
antici (limbile celtice erau îndeaproape înrudite cu traco-ilira, mai poate fi vorba, din moment ce avem și dovezi palpabile
toate evoluând din ramura indo-europeană din Europa cu cei că plăcuțele de aur nu mai sânt o simplă poveste și că cel
mai mulți vorbitori, pe care o putem denumi cu termenul puțin o parte din ele există. Acțiunea unor texte se petrece la
generic de pelasgă). Ipoteza că limbile italice ar proveni Novgorod, pe Rawa (Volga) și în alte locuri din spațiul est-
dintr-o proto-italică se dovedește a fi total greșită, în ciuda slav”. (În anul 2019, lingvistul Rus Alexei Umnov-Denisov a
acelora care încă mai cred că ar fi existat o limbă proto- susținut că “Am fotografiile scanate, de calitate, după 50
italică”. (Autenticitatea Tăblițelor de la Sinaia - descoperite în originale de aur ale tăblițelor. Citindu-le, mi-a ieșit
secolul XIX - e dată și de faptul că pe ele sunt reprezentările că termenii Români și Roma au aceeași rădăcină, că Românii
unor construcții Geto-Dace care au fost dezgropate de sunt mai vechi decât Roma și că Românii nu provin din Roma
arheologi abia ulterior, în secolul XX). sau Romani”; este de știut că în anul 2020 autorului Rus nu i
s-a permis intrarea în România, pe motiv că expunerile lui -
despre legăturile dintre foștii Daco-Geți și Slavii timpurii -
deranjează istoriografia oficială: o idee vehiculată s-a
desprins privind autorul Rus că de fapt nu prezenta nimic nou
Românilor informați).

428
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Alain
Gheerbrant şi Jean Chevalier au scris: “Lumina urmează
întunericului, atât în ordinea manifestării cosmice, cât şi în
cea a iluminării interioare. Lumina şi întunericul constituie în
general o dualitate universală. Există un simbolism propriu
anumitor experienţe mistice: ‘Lumea de dincolo’ a luminii e
întuneric, esenţa divină neputând fi cunoscută cu ajutorul
raţiunii umane (pe muntele Sinai, Moise a pătruns în
întunecimea divină). Pentru a spori intensitatea luminii
interioare, taoiştii au recurs la diferite metode, precum
integrarea luminii solare sau consumarea luminii zorilor.
Trebuie de asemenea subliniat că nemurirea a fost până la
urmă concepută ca alcătuită dintr-un corp luminos. Lumina e
expresia unor forţe fecundatoare uraniene / cereşti, după cum
apa a fost adeseori expresia forţelor creatoare htoniene /
pământeşti. În numeroase mituri din Asia Centrală, lumina e
evocată fie drept căldura dătătoare de viaţă, fie drept forţa
care penetrează pântecele femeii. Se ştie că în toată lumea
revelaţia cea mai adecvată a divinităţii se efectuează prin
lumină. Orice epifanie, orice apariţie a unei figuri sau a unui
semn sacru e înconjurat/ă de un nimb de lumină pură / astrală,
datorită căruia poate fi recunoscută prezenţa lumii celeilalte.
Un călugăr Tibetan a mărturisit că ‘oamenii de la începutul
vremurilor se înmulţeau cu ajutorul unei lumini care emana
din corpul bărbatului şi pătrundea în matricea femeii
fecundând-o’. Şi legendarii lupi albaştri, lei albaştri, cai
albaştri, etc. care ilustrează bestiarul miraculos turco-mongol,
nu erau altceva decât epifanii ale luminii cereşti. Dar dacă
lumina soarelui moare în fiecare seară, ea renaşte în fiecare
dimineaţă şi omul, asemuindu-şi soarta cu ea, îşi recapătă
astfel speranţa şi încrederea în perenitatea vieţii şi a puterii
acesteia. Între lumea superioară şi aceea a oamenilor
domneşte o înrudire de esenţă. Lumina cerului e mântuirea
omului şi din această cauză vechii egipteni coseau pe linţoliu
o amuletă simbolizând soarele. Lumina poate să apară nu
numai ca o epifanie masculină şi fecundătoare, ci şi ca
strămoaşa pe care a fecundat-o bărbatul. Astfel se povesteşte
în următorul fragment din ‘Oghuz-Name’: ‘Într-o zi, pe când
Oghuz se ruga lui Tangri - zeul cerului - coborî din cer o
lumină albastră. Era o lumină mai strălucitoare decât cea a
lunii sau a soarelui. Oghuz se apropie şi văzu că în mijlocul
429
acelei lumini se afla o copilă de o mare frumuseţe. O iubi şi o
luă. Iar ea dădu naştere la 3 băieţi. Celui dintâi îi dădură
numele de soare, celui de-al doilea de lună, celui de-al treilea
de stea’. Celebra ‘Tăbliţă de Smarald’ atribuită lui Hermes
Trismegistul - ce lung timp a fost considerată drept adevărata
lege - a evocat în termenii următori creaţia lumii: ‘Mai întâi
se arătă lumina cuvântului; ea dădu naştere acţiunii, acţiunea
dădu naştere mişcării şi aceea căldurii’. Lumina e iubire
deoarece se degajă din foc, precum dragostea se degajă din
voinţa Domnului. Trebuie amintit că în primele secole ale
creştinismului botezul se numea ‘iluminare’ (după cum a
mărturisit-o şi opera lui Pseudo-Dionisie Areopagitul). Sensul
simbolic al luminii a luat naştere ca urmare a contemplării
naturii. Toate mitologiile au atribuit divinităţilor naturi
luminoase. Lumina simbolizează forţa care dă şi ia viaţa.
Cum e lumina, aşa e şi viaţa. Natura şi nivelul vieţii depind
de lumina primită. Lumânarea simbolizează lumina. Fitilul
face să se topească ceara şi astfel ceara participă la foc: de
aici, legătura cu spiritul şi materia. În vechile tradiţii, fecioara
trebuia să ţină în mână o lumânare aprinsă. Lumânarea n-ar fi
lipsită de un sens falic. La vechii greci logodnica era condusă
cu alai solemn, la lumina făcliilor, de la casa ei până la cea a
viitorului soţ. Mirii purtau şi ei făclii. Grecii vechi ofereau
lumânări divinităţilor subpământene, precum şi celor ale
fertilităţii. Simbolismul lumânării e legat de acela al flăcării.
În flacăra unei lumânări, toate puterile naturii sunt active.
Ceara, fitilul, focul, aerul care se reunesc în flacăra arzândă,
mişcătoare şi colorată, sunt ele însele sinteza tuturor
elementelor naturii, elemente individualizate în flacăra unică.
Lumânarea aprinsă e ca şi simbolul individuaţiei, la capătul
vieţii cosmice elementare care se concentrează în ea. Ideii de
unicitate, de lumină personală, i se adaugă cea de
verticalitate. Flacăra lumânării pe masa solitarului pregăteşte
toate reveriile verticalităţii. Flacăra este o verticală curajoasă
şi fragilă. Orice suflare tulbură flacăra, însă aceasta îşi revine.
O forţă ascensională îi restabileşte strălucirea. Simbol al vieţii
ascendente, lumânarea e inima aniversărilor. Câte lumânări,
atâţia ani, atâtea etape spre perfecţiune şi fericire. Ele trebuie
stinse cu o singură suflare nu atât pentru a le arunca în
noaptea uitării, pentru a le spulbera în trecut dimpreună cu
arsurile lor cicatrizate, cât pentru a dovedi persistenţa unui
suflu de viaţă superior tuturor celor ce au fost deja trăite. La
fel şi lumânările aprinse la căpătâiul celui decedat
simbolizează lumina sufletului cu puterea sa, puritatea flăcării
spirituale care urcă spre cer, perenitatea vieţii personale
ajunsă la zenit. În unele mituri turko-mongole, apar femei
fecundate de lumină; miturile precizează adesea că lumina,
după ce a vizitat femeia, o părăsea sub forma unui câine ‘de
culoarea leului’ (galben / auriu). Pe de altă parte, câinii şi
lupii au stat la originea mai multor dinastii turke şi mongole”.
(Pentru “lup” Turcii au “kurt” iar Mongolii au “chono”).
Paralele cu lupoaica Geto-Dacă sau Romană - propagată în
EurAsia îndeosebi prin intermediul Marilor Geţi, cu mult
înaintea Turkilor, Mongolilor, ş.a. din Asia Centrală /
Orientul Mijlociu - ori privind fecundarea Fecioarei Maria cu
lumina Domnului în Canaan / Orientul Apropiat, etc., n-au
fost simple coincidenţe): de exemplu, în mileniul I î.C.
dinaștii Gurag de sorginte Iraniană - dintre dinaștii Gărga din
N Indiei şi dinaștii Gherga din V Anatoliei - au cârmuit
luminos Geto-Dacii din E Europei, având totemul lupesc
(printre actualii Bănăţeni Gherga - corespunzător şi numai
datelor contextuale - regăsindu-se descendenţi ai acelor
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
dinaști). Simbolicul albastru la Atlanți - prezent din Altai /
Asia până în Arhipelagul Britanic pe steagul Scoțian - s-a
regăsit în Ardeal la Iranienii Aga-Târși care își vopseau
pletele cu albastru ca Lydienii din Anatolia ori la trupul
albastru al Dragonului Dac (drapelul protector al Dacilor), la
fel cum în Bazinul Mediteran vopsitul albastru al cadrelor
ușilor și ferestrelor protejează de scorpioni - ce-l consideră
baraj și atunci nu trec - iar în Africa, Berberii Tuaregi
(anunțați de istoricul Antic Herodot ca urmași Atlanți) poartă
văl albastru și acum: de-a lungul timpurilor și pe vaste
distanțe, legătura cromatică n-a fost întâmplătoare, ci
contextuală puternică, făcând posibil acest fapt, al existenței
nobilului albastru în viața oamenilor.
În anul 1882, academicianul Bănăţean Simeon
Mangiuca (de origine Aromână) în “Mărtinii. Un Cult al
Zeului Marte” a scris: “Marte a fost zeu de lumină şi de soare,
chiar ca Apollo al Grecilor. Iată o paralelă - asemănare - între
Apollo şi Marte: ei sunt zei de soare, sunt zeii anului, sunt zei
de primăvară, sunt zeii anotimpurilor calde, sunt zei ai
oracolelor, sunt zei de bătaie / război, sunt patronii /
întemeietorii ginţilor şi aşezărilor, sunt zeii colonizărilor;
Apollo şi Marte au simboale şi predicate comune, asemenea
unul altuia. Soarele este cuprins de Mărtini ca de nişte
‘privighetori’ (vigili / străjeri) puşi spre păzirea lui,
necontenit mergând înaintea sa şi după el. Predicatul ‘likeios’
al ambilor zei îşi trage originea de la ‘lyk’ = ‘lumină’ dar
după legendele templelor (influenţa civilizaţiilor asupra
numirilor simbolice arhaice) atât Apollo cât şi Marte au
primit predicatul / cognomenul de ‘lykos’, adecă ‘lup’:
amândurora le era consacrat lupul. Cauza pentru care au adus
popoarele vechi lupul în legătură cu Apollo, Marte şi cu alte
zeităţi - ca de exemplu Zeus ‘lykaios’ - este aceea că au ţinut
şi socotit pre lup a fi un simbol de lumină şi aceasta se vede
din acel motiv fiindcă ochii lupului lucesc ca lumina şi din ei
ies nişte raze pătrunzătoare (precum a mărturisit şi Pliniu în
‘Istoria naturii’ 11:37). Ceremonia Mărtinilor a continuat-o
pe cea străveche a ursului, ce la Români se numeşte Mărtin”
(e de observat şi că Sumerii / Sumerienii aveau cuvântul
“Martu” pentru “Vestici”). Despre savantul respectiv,
cercetătorul Simion Dănilă - cetăţean de onoare al comunei
Belinţ, judeţul Timiş - în lucrarea “Sub fascinaţia lingvisticii
430
bănăţene” din anul 2012 a scris: “hidronimul se bazează pe
oiconim, nu invers; ‘Valea Tovi, Gergi’ - fiindcă Tovi şi
Gergi sunt ele însele genitive sintetice ale unor nume
personale, Tovie de la Litovie, respectiv Gherga de la
Gheorghe - nu poate fi echivalată deci decât ca ‘Valea lui
Litovie, Gherga’. Abordând aici onomastica, menţionăm că
numele Giuca - ca un component al numelui academicianului
bănăţean Simeon Mangiuca - e frecvent în Banat (se
întâlneşte şi la Belinţ) şi este un hipocoristic sârbocroat de la
Gheorghe”. Este de știut că academicianul Simeon Mangiuca
s-a împrietenit cu academicianul Atanasie Marienescu (încă
de pe vremea când acela s-a mutat din Lugoj ca asesor în
Oravița). La fel ca ramura Aromână Gherga și familia
Mangiuca era Aromână, tot din Moscopole, după cum a scris
inclusiv profesorul Anastase Hâciu în cartea “Aromânii” din
anul 1936: în metropola Aromânilor Moscopole - din Albania
actuală, anume cea Balcanică / Mediterană - negustorii
Medievali Gherga, notați acolo Gheorghiu, au avut cea mai
tare Casă Comercială, faimoasele lor activități într-o bună
parte a Europei fiind studiate și prezentate științific de către
academicianul A/Român Nicolae Iorga, Dr. Valer Papahagi,
ș.a.; Casa Comercială Gherga / Gheorghiu din Moscopole a
contribuit decisiv la prestigiul din Era de glorie a metropolei,
aceea în urmă cu 3 secole ajungând cea mai mare localitate
din partea Europeană a Imperiului Otoman după capitala
Țarigrad / Istanbul. Este de observat că în Banat, poziția
Belinț e în partea Nord-Vestică a fostului județ Severin (care
avea orașul Lugoj ca reședință județeană): la Români,
“Severini” = “Duri” (iar la Slavoni “Sever” = “Nord”); e de
știut că la începutul mileniului II - în plin Ev Mediu - Banatul
Severinului a fost gospodărit de dinaștii Negri / Cărășeni
(care la sfârșitul secolului XIII, după ce au cuprins Oltenia și
Muntenia, au întemeiat Țara Românească / Valahia).
Conform “Dicţionarului Universal al Limbei Române” din
anul 1929, Românii ziceau ursului Greu-Gaii însemnând
“greu-pământului” ori “greu-codrului” / “gai” fiind folosit
îndeosebi pentru pădurea de la şes (de la ursoaica gravidă
provin Româneştile “burtă”, “buric”, etc., în Greacă burta
fiind βελλιος “vellios”, termenul “bear” de pildă ajungând la
Germanici cel pentru “urs” iar ca verb însemnând “a purta” -
“a duce” / “a căra” - sursa fiind proto Indo-Europeanul “bher”
= “naştere”); culoarea brună e tipică atât ursului Carpatin, cât
și berii (la început fiind considerată ca Sfântă băutură
închinată solar). Ținând cont de echivalențele “B”/“V” și
“R”/“L”, se impune o discuție: în mare vechime, primii
Râureni aglomerați pe terasele Văilor - mai ales la vaduri - în
așezările apărate de valuri numite “var” / de aceea locuitorii
lor fiind “varahi” / “barahi” au fost primii producători de bere
(băutură brună obținută prin fermentarea cerealelor, servită
religios); acei oameni - deopotrivă femei și bărbați - ca semne
ale nobleții lor se însemnau în locurile vizibile ale pieilor lor
cu lut (roșu-brun), arătând astfel că erau stăpânii teritoriilor
respective și poate erau mai burtoși ca alții / de unde și
apelativul Grec legat de “vellios” ca Valahi. Vechii Greci
aveau termenul “blah” pentru “brun” (roșu-închis) iar ca
Vlahi / Valahi au fost dintotdeauna considerați Românii =
Râurenii “roșii” / cei de pe Văi, străjerii vadurilor; culoarea
nobleții la sedentari (așezați fie rural, fie urban) însemnați
distinctiv cu vopseaua roșie - mai târziu purpură - era
echivalentă în importanță cu cea azurie / turcoaz tipică
nomazilor tatuați / “cu sânge albastru” (în străvechiul mod
convențional, culoarea roșie era pământeană iar albastrul era
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
ceresc, între ele culoarea centrală - și elementară, dintre cele
3 culori de bază ale spectrului vizual - fiind culoarea galbenă
/ aurie, a regalității): de exemplu, Tracii nobili -
corespunzător Anticului Mela 2:10 - se tatuau și se vopseau
în albastru (și azi toate tatuajele simple pe pielea oamenilor
albi se văd albastre), așadar “sângele albastru” reliefa
noblețea iar în Vechea Lume oamenii cu cât erau mai nobili
cu atât erau mai tatuați. În așezările lor “var”, Gardienii
“Varahi” / “Valahi” erau buni zidari ai valurilor de pământ, în
aglomerațiile acelea protectoare - unde mai toți erau “veri” -
traiul lor fiind și calitativ altfel, în comparație cu al solitarilor
nomazi; acolo se slăvea anual sosirea primăverii, ca
preambulul anotimpului favorit: vara. Se poate observa și că
în Vechea Lume pentru India s-a folosit denumirea populară
de “Bhărata” / “Vhărata”, ceea ce era o formă de desemnare a
tărâmului cu multe urbi “bar” / “var”, adică vatra celor de pe
Râurile sale: corespunzător și “Dicționarului Monier
Williams”, primul termen Sanscrit - la baza “Bhar-ata” /
Bhărata, folosit ca diviziune teritorială - a fost “VarSa” (se
folosea și pentru diviziunea temporală de “1 An”, al cărui
început era marcat în Lumea Veche primăvara).
431
“Lexiconul Indo-European” al savantului American
Joseph Greenberg 1915-2001 a descris, în rezonanță cu
Bhărata, “burta” - chiar “intestinele” - ca provenind din
termenul proto Indo-European “gherð”, respectivul cuvântul
proto Altaic “kurko”, etc.: că burta ursoaicei lui Mărtin /
Greu-Gaii - simbolizând fecunditatea / fertilitatea - și-a avut
rădăcina pre-Kurgană “gherð” (dinaintea apariției Indo-
Europenilor neolitici) reflectă vechimea paleolitică a numelui
Gherga cu care rezona; între lunile Februarie și Aprilie -
dintre ceremonia urșilor și deschiderea calendarului pastoral -
tradițional era Festivalul primăverii din Martie. Dr. Ion
Ghinoiu a scris în Calendarul Ţăranului Român: “oamenii se
puteau scălda în apa râurilor şi lacurilor într-o perioadă de
timp bine precizată în calendarul popular, ce era deschisă de
Sângiorz (23 Aprilie)” ; iar același savant în “Dicționarul de
mitologie română” din anul 2013 a scris despre “Sângiorz =
Zeu al vegetației, protector al cailor, vitelor cu lapte și
holdelor semănate, identificat în Panteonul românesc cu
Cavalerul Trac, peste care creștinismul a suprapus pe Marele
Mucenic Gheorghe. În dimineața de SânGiorz - străvechi
început de An Nou pastoral - se punea de strajă la stâlpul
porții steagul = Ramura Verde, protector al vitelor și holdelor
(steagul fiind ramura înverzită tăiată dintr-un copac care
înfrunzește și desfrunzește anual, substitut al divinității
sezoniere a vegetației)”. Dr. Ion Căliman în “Împrourarea de
Sângiorz” din același an 2013 a scris: “După cum afirmă
cercetătorii în materie (etnografie, etnologie, religie, folclor,
mitologie), pe data de 23 Aprilie se celebra zeul vegetaţiei,
protectorul cailor, vacilor şi holdelor, identificat în Panteonul
românesc cu Cavalerul trac. Această reprezentare mitică se
numeşte Sângiorz în Banat şi Transilvania iar în restul ţării
poartă denumirea de Sf. Gheorghe. Sângiorzul împarte anul
pastoral în 2 anotimpuri simetrice: vara începând cu acea zi -
pentru jumătate de an - şi apoi iarna. Cu cheile purtate la
brâu, Sângiorz închidea iarna şi deschidea vara la 23 IV.
Cultul sfântului a fost deosebit de pregnant pe teritoriul ţării
noastre. Ziua lui Sângeorz a fost socotită de tradiţie drept
adevăratul început al sezonului cald; el era considerat sfântul
cel mai mare peste câmpuri, peste turmele de oi, ciurdele de
vaci şi hergheliile de cai, sărbătoarea de ziua sa fiind marcată
prin numeroase practici de magie apotropaică, moştenite din
vremurile cele mai îndepărtate ale lumii indoeuropene. De
asemenea, în preajma zilei de 23 Aprilie se aduceau la casele
oamenilor şi la acareturi (grajduri, staule) crengi verzi de
stejar sau de fag, cu rost ocrotitor. Totodată, cu acea ocazie
oamenii se împrourau, adică se stropeau cu apă sau se spălau
cu roua dimineţii, pentru a fi sănătoşi tot restul anului; copiii
şi tinerii făceau focuri vii, sărind peste ele, în scop de curăţire
corporală; fetele recurgeau la diferite acte de magie erotică iar
feciorii plecau în căutarea comorilor ascunse, întrucât în
mentalitatea populară se credea că, în noaptea de Sângeorz,
deasupra acelora ar arde (ar licări, ar juca) flăcări; mamele se
sculau de dimineaţă, culegeau urzici cu care îi urzicau pe toţi
din casă, cu scopul de a fi sănătoşi şi spornici la lucru. În
tradiţia (concepţia) populară se credea că în acea noapte erau
foarte active duhurile rele care iau ‘mana laptelui’ sau ‘mana
câmpului’ iar pentru a preveni invazia acelora se făcea
zgomot toată noaptea, se cânta din buciume şi fluiere, iar
intrările în ocolul vitelor şi grajduri erau astupate (opturate)
cu crengi de rug, măceş sau mărăcini. În Munţii Apuseni, cu
acea ocazie se organiza un veritabil scenariu al carnavalului
de primăvară, iniţiat de tineri, care se îmbrăcau în verdeaţă şi
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

îi stropeau şi îi urzicau pe ceilalţi săteni, cântând şi jucând, cu

scopul stimulării pe cale magică a forţelor creatoare din
natură. Referitor la împrourare, trebuie remarcat faptul că
făcea parte din ritualul prenupţial. În imaginarul mito-poetic,
roua era apa pură, plină de materie celestă, substanţă
simbolică asociată perlei. Tradiţia îi atribuia calitatea de
sămânţă a cerului, fiind integrată miturilor fecundităţii,
asociată divinităţilor naturii şi dragostei. Putea fi şi semnul
hierogamiei cerului şi pământului. Avea proprietăţi
generatoare şi vindecătoare. În noaptea sau dimineaţa de
Sfântul Gheorghe (Sângiorz), femeile şi fetele se spălau pe
faţă sau pe tot corpul cu roua câmpului, pentru a fi frumoase
şi sănătoase, sau pentru a fi jucate la horă. În popor se mai
spunea că: ‘Picurii de rouă sunt lacrimile Maicii Domnului’.
Legendele şi basmele româneşti i-au atribuit aspect masculin
acestei substanţe astralizate a purităţii. Astfel, exista un
personaj care purta numele de Domnul de Rouă, despre care
se spunea că şedea în Munţii Carpaţi iar noaptea mergea la
iubită, care locuia undeva la şes, şi pleca întotdeauna la
cântatul cocoşilor. Într-o noapte, când cocoşii n-au cântat, el a
întârziat şi soarele l-a topit. Ritualul spălării cu rouă /
împrourarea făcea parte integrantă din datinile de Sângiorz şi Buhai
era un ritual prenupţial al fetelor de măritat”.

Taurul în Anatolia

Din Epoca Pietrei, coiful cu coarne era zorzoană /

podoabă de cap divină. În lume, cele mai vechi reprezentări
sacre ale taurului au fost în Munţii Taurus din Anatolia, în
Banat şi în Bhărat - Bazinul Ghaggar / NV Gyagar, adică al
Indiei - unde purta numele Sanscrit Garga (“Ga-rga” / “Gă-
rga”, semnificând “regalul Pământ”, cu patronare supremă
peste Ga / Gă); mulţi de-a lungul timpului au asociat mugetul
taurului cu tunetul. În Timişoara, “Muzeul Banatului”
găzduieşte cel mai vechi sanctuar neolitic din Europa, cel de
la Parţa (o clădire de 7 milenii, realizată din argilă / lut şi
nuiele, ridicată din teren şi montată la scară), ce evoca un
Cult al Fertilităţii prin adorarea sincronă a Marii Zeiţe Mame
şi a taurului - ambele simboluri ale fecundităţii şi vieţii -
taurul simbolizând principiul masculin al forţei creatoare,
dovedit ca provenit în regiune din Orientul Mijlociu. Este una
dintre cele mai frumoase realizări artistice şi arhitectonice ale
omului Epocii Pietrei (când numele Ghirighe a fost identificat
în inscripţiile de acolo), jucând şi rolul de calendar: “pe
peretele vestic este un orificiu care lasă să pătrundă soarele în
altar, pe capul de taur, de 2 ori pe an, la echinocţii; probabil
însemna începutul şi sfârşitul anului agricol” afirma în anul
Mama în Banat 2009 arheologul Român Florin Draşovean. În vechime,
procedeul de a compara ochii divinităţilor cu cei ai animalelor
nu era izolat: diferite femei sau chiar Hera / Iunona - soţia lui
Zeuth / Zeus - au fost calificate cu “ochi de vacă” (Romanii o
sărbătoreau pe Iuno / Iunona la 1 Martie, prin Festivalul
Matronalia); e de observat şi că femeile clipesc de 2 ori mai
des ca bărbaţii. Coridele - populare printre hispanici - sunt
432
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
reminiscenţe ale sacrificării ritualice a taurilor, o inscripţie de
la sfârşitul Imperiului Roman proclamându-l “renăscut pentru
eternitate” pe acela care săvârşeşte jertfa taurului (adversarul
creştinilor a fost mereu portretizat cu coarne); ulterior, văcarii
Americani au dezvoltat călăritul taurilor şi cailor enervaţi,
prin rodeo. Românii păstrează instrumentul Antic tipic ce la
colindele vestind Anul Nou imită mugetul taurului: buhaiul.
În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Alain Gheerbrant şi
Jean Chevalier au scris: “Buhaiul e un instrument muzical
alcătuit dintr-o placă de lemn prinsă la un capăt cu o sfoară ce
e făcută să se rotească în aer; în urma acestei rotaţii, buhaiul
scoate un huruit amintind de tunet sau de mugetul taurului.
Folosit în ritualurile de iniţiere, buhaiul e socotit pretutindeni
un instrument sacru. Geamătul lui misterios, în toiul nopţii,
evoca apropierea divinităţii: era vocea duhurilor şi - foarte
adesea - a strămoşilor mitici, fiind înrudit cu vastul complex
simbolic al furtunii şi atributele aceleia (tunet, fulger, trăznet,
ploaie); era, deci - simultan - expresia mâniei divine, adică a
dezlănţuirii forţelor primordiale uraniene şi expresia forţei
virile fecundătoare, asociată cu nivelul lunar al simbolurilor.
La vechii Greci a fost menţionată folosirea buhaiului în
cadrul orgiilor sexuale. Taurul sugerează ideea de putere şi de
pornire irezistibilă. El îl evoca pe masculul năvalnic (ca şi pe
înfricoşătorul Minotaur, paznic al labirintului) sau pe crudul
şi tunătorul Rudra din ‘Rig Veda’, a cărui sămânţă bogată
fertiliza pământul; aşa se prezenta majoritatea taurilor cereşti
şi mai cu seamă babilonianul Enlil. Simbol al forţei creatoare,
taurul l-a reprezentat pe Zeul El; prototipul religios a fost în
Cultul lui El de la începutul mileniului III î.C., practicat în
Canaan, însemn similar anterior apărând pe paleta lui
Narmer, primul faraon sau în centrul Anatoliei. În tradiţia
greacă, taurii neîmblânziţi simbolizau dezlănţuirea violenţei.
Ei îi erau consacraţi lui Poseidon, zeul mărilor şi al furtunilor
ori lui Dionysos, zeul virilităţii fecunde. Hesiod în ‘Teogonia’
832 a afirmat: ‘animal mândru, avântat şi neîmblânzit’.
Taurul - bovinele în general - i-au reprezentat în religiile
indo-mediteraneene pe zeii cereşti, vădind o fecunditate
inepuizabilă şi anarhică, asemănătoare celei a lui Uranos, zeul
cerului. Zeul vedic Indra a fost şi el comparat cu un taur; zeii
analogi din Iran şi din Orientul Apropiat au mai fost
comparaţi cu nişte berbeci ori cu nişte ţapi. Avem de-a face
cu simboluri ale spiritului masculin şi combativ, ale puterilor
elementare ale sângelui. Imnurile vedice au glorificat vaca, în
înţelesul mai larg de animal bovin, ca pe o zeitate: ‘Vaca a
dănţuit deasupra oceanului ceresc dăruindu-ne stihuri şi
cântece / Vaca are jertfa drept armă şi din jertfă a izvorât
inteligenţa / Vaca înseamnă toate cele ce sunt, zei şi oameni,
Asura, Mana şi profeţi’ sau ‘În ea stau ordinea divină /
Sfinţenia, focul cosmic / Da, Vaca îi face pe zei să trăiască /
Vaca îi face să trăiască pe oameni’. Comparată cu focul
cosmic, ea e căldura ce însufleţeşte orice fiinţă vie. Taurul
Indra era forţa dogoritoare şi fertilizatoare; el se lega de
complexul simbolic al fecundităţii: corn, cer, apă, trăsnet,
ploaie, etc. Taurul a fost emblema lui Indra dar şi a lui Şiva;
el întruchipa energia sexuală: a călări pe un taur - în felul lui
Şiva - însemna a domina şi a transforma acea energie pentru
a-i da o întrebuinţare spiritualizantă, de tip yoghinic (taurul
lui Şiva simboliza dreptatea şi forţa, ordinea cosmică,
spunându-se de aceea că el era de nepătruns). Taurul vedic
era şi temelia lumii manifestate; din centrul fix al lumii, el
punea în mişcare roata cosmică. Taurul şi trăsnetul au fost,
din timpuri străvechi (mileniul III î.C.) simbolurile conjugate
433
ale divinităţilor atmosferice; mugetul taurului a fost asimilat -
în culturile arhaice - cu uraganul şi cu tunetul; or, şi unul şi
celălalt reprezentau o epifanie a forţei fecundatoare.
Ansamblul trăsnet-furtună-ploaie a fost uneori considerat -
bunăoară la eschimoşi - drept o hierofanie a lunii; idolii de tip
bovin, care se legau întotdeauna de cultul Marii Mame / Luna
au fost frecvenţi în neolitic. Divinităţile lunare mediteraneene
şi orientale erau reprezentate sub forma unui taur şi investite
cu atribute taurine. Taurul în general a fost considerat un
animal lunar, legat de noapte. Toate ambivalenţele, toate
ambiguităţile s-au regăsit în simbolistica taurului: el a fost
lunar, asociindu-se riturilor fecundităţii, respectiv solar, prin
focul sângelui său şi strălucirea sămânţei sale. ‘Cornul
desăvârşit’ al lui Şiva a fost cornul lunii; acea asemănare
străveche a fost atestată la Babilon şi în Egipt. În Iran, luna
era Gaocithra, păstrătoarea sămânţei taurului, căci - după un
mit străvechi - taurul primordial şi-a lăsat sămânţa în astrul
nopţii. Cultul - de origine iraniană - al lui Mitra cuprindea un
sacrificiu de taur: învingător nebiruit, născut la 25
Decembrie, după solstiţiul de iarnă, când ziua începe iarăşi să
crească şi când se sărbătorea renaşterea soarelui; actul
esenţial al vieţii lui Mitra a fost jertfirea taurului primordial,
cea dintâi vieţuitoare zămislită de Ahura Mazdă (după ce l-a
dus în sălaşul său, Mitra l-a sacrificat din porunca soarelui,
din sângele, măduva şi sămânţa lui născându-se plantele şi
animalele, în ciuda împotrivirii şarpelui şi scorpionului,
supuşii lui Ahriman). Ascensiunea lui Mitra şi sacrificarea
taurului au apărut pe o sumedenie de monumente; acele 2
scene simbolizau lupta puterilor binelui împotriva duhurilor
răului - luptă la care trebuia să ia constant parte, cu toată
energia, orice credincios - şi intrarea în locaşul luminii
veşnice, garantată sufletelor celor drepţi prin mijlocirea
atotputernică a lui Mitra. În sacrificiul mitraic al taurului se
poate vedea pătrunderea principiului masculin în cel feminin,
al focului în umed, a soarelui în lună şi astfel explica
simbolismul fecundităţii; de altfel, din cultul lui Mitra reiese
nu atât acest simbolism, cât şi cele ale alternanţei ciclice
moarte / înviere, ca şi ale unităţii permanente a principiului
vieţii. Moartea şi viaţa sunt inseparabile iar taurul prezenta şi
o faţetă funebră. La egiptenii vechi, taurul care purta între
coarne un disc solar era deopotrivă un simbol al fecundităţii
şi o divinitate funerară legată de Osiris şi de renaşterile
aceluia. La tătarii din Altai, stăpânul infernului era
reprezentat fie într-o luntre neagră fără vâsle, fie călărind de-
a-ndărătelea un taur negru; el ţinea în mână o secure în formă
de lună şi i se aduceau jertfe de tauri sau de vaci negre (în
aproape întreaga Asie, taurul negru era legat de moarte). În
Asia Centrală şi în Siberia, la mongoli şi iakuţi, credinţa era
într-un taur acvatic, ascuns pe fundul lacurilor şi care mugea
înaintea furtunii. Zeul lunii era calificat în Ur / Mesopotamia
drept ‘puternicul / tânărul taur ceresc’ sau ‘puternicul /
tânărul taur cu coarne zdravene’; pe mormântul regesc de la
Ur se înălţa un taur cu cap de aur (soarele şi focul) şi cu falca
de lazurit (luna şi apa). În Egipt, divinitatea lunii era ‘taurul
stelelor’. Osiris a fost şi el reprezentat printr-un taur; o seamă
de picturi din Egipt au reprezentat un taur negru ce ducea în
spinare trupul neînsufleţit al lui Osiris. În ebraică, prima literă
a alfabetului - ‘alef’ - înseamnă ‘taur’, fiind simbolul lunii din
primul pătrar. Un cult din Asia Mică / Anatolia, introdus în
Italia antică, a îmbogăţit cultul Cibelei (în ipostaza ei de
mamă a zeilor) cu o practică necunoscută până atunci la
Roma: taurobolul (iniţierea printr-un botez cu sânge).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Bovidele puteau apărea când ca epifanii terestre, când ca

epifanii cereşti”. Corespunzător dicţionarelor, “Garga” a fost
un termen Sanscrit pentru “taur”. Dr. Mircea Eliade a arătat
în “Morfologia religiilor”: “În vechea Indie, ‘ko’ desemna
‘cer’ dar şi ‘corn’ (de taur) iar în Sumer în legătură cu
respectivul termen era ‘gu’, ce însemna atât ‘taur’, cât şi
‘curajos’; confirmarea unităţii acelui complex credincios se
observă din cuvintele utilizate pentru taur, în asiriană ‘şuru’,
ebraică ‘şor’, feniciană ‘thor’, greacă ‘tauros’, latină
‘taurus’.” Su-Merii / Sumerienii şi-au început calendarul în
casa zodiacală a taurului - mileniul V î.C. - ei înregistrând în
listele lor astronomice şi precesiile precedente (periodicitatea
unei case zodiacale fiind de 2160 ani), anume a gemenilor din
mileniul VII î.C., a cancerului / racului din mileniul IX î.C. şi
a leului din mileniul XI î.C.: în spaţiul Român, ultima
organizare statală a paleoliticului - înaintea Potopului - a fost
cea Imperială Atlantă (având baza Pontică), începând cu
mijlocul mileniului XI î.C.

Africa
Egipt

Plăcute Marii Mame Ka / Ghe au fost multe iar - aşa

după cum în jurul Gherga gravitează multe cuvinte - ea a fost
rădăcina multor termeni, ca de pildă câmp, cărbune, etc. sau
câinele, cămila, calul, cariera, ş.a.; proto Indo-Europeanul
Nordul Caucazului: pentru “cai” a fost cuvântul “ghay” (apropiat de străvechiul
Kurganii au domesticit caii “gai” pentru “urs” = “greul Gaii”): caii erau animale iubite
ale Pământului - ale Gheii / Gaiei - domesticite post-diluvian
(adică în neolitic, după primul Potop). În “Elogiu funebru”,
retorul Elen Lysias 445-380 î.C. a scris că neamul
Amazoanelor a fost primul între toate popoarele care a
îmblânzit caii şi a descoperit călăritul (Afganii - în Paştună -
aveau “aspa” pentru “iapă”, Iranienii foloseau termenul “asp”
pentru “cal”: Arimaspii au fost Arimii, adică în înțeles Scit
“Unicii” călare din Nordul îndepărtat = Hyperborei, având un
ochi pe frunte, vecini cu Isedonii / “Is-Edonii” iar Caspii - din
jurul Mării Caspice - literalmente au fost “călăreţii
Pământului”, caii Caspici formând cel mai vechi soi
domesticit; la sfârşitul mileniului II î.C., Elenii vechi au
preluat caii şi au învăţat călăria de la Troiani, care la
începutul mileniului III î.C. au întemeiat Regatul Troian
împreună cu Amazoanele călăreţe). Romanul Pliniu “cel
Bătrân” în “Istoria naturii” 4:88 a localizat Arimaspii /
“Sfinții Unici” lângă Munţii Ripae (probabil Carpaţi). În anul
2002, Dr. Iaroslav Lebendynsky - care a studiat necropolele
din Ariana / Afgani-stan până în Ucraina şi a scris intens
despre Amazoanele dintre Munţii Ural şi Munţii Carpaţi - a
notat despre ele că erau îngropate cu harnaşamentele şi că
Anatolia erau înalte, cu picioarele curbate, semn clar că-şi petrecuseră
Sanctuarul Gherga bune părţi din vieţi călare (e de știut că - derivat din proto
Indo-Europeanul “stă” pentru “a sta” - a apărut Sanscritul
“stan” pentru locul unde stau oamenii, respectiv stat = țară,
Româneasca “stână” pentru aşezarea păstorească din afara
434
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
satului, “stană” = “bolovan”, etc., ca sufix regăsindu-se în
denumirile unor ținuturi / Țări: în contextul marilor mișcări /
migrări care au caracterizat Vechea Lume, locul unde stăteau
ori se așezau oamenii a fost special reținut, prin adausul /
sufixul “-stan”). În istorie a rămas că din mileniul VI î.C., un
mamifer mare pe care Gherga l-a avut asociat a fost calul,
după domesticirea aceluia în Stepele din N Caucazului de
către Kurgani, marcajele respective începând cu Anatolia (ca
de pildă în Troada / Troia Gherghiţilor, Sanctuarul Gherga
din Kerka / Caria, ş.a.), continuând în Balcani - ca de
exemplu în Coşava / Kosova prin celebrările organizate acolo
Medieval de Ghergani în Săptămâna Albă / dinaintea Paştilor
- cu regăsire în ghergheliile / hergheliile din actualul spaţiu
Român, etc.; călăreţii Antici au devenit Cavaleri, Gherga
fiind parte reală din aşa ceva (nu doar în forma simbolică): de
exemplu, în Sahara calul a fost utilizat cu milenii înaintea
cămilei (ce a fost adusă din Asia), faraonii Gherga - atunci
când au întemeiat Egiptul - călărind cai. Privind Stepa
Dunăreană, se poate uşor observa că e capătul apusean /
Vestic - anume, cel European - al uriaşei Stepe EurAsiatice
(care în timp a facilitat transmiterea culturilor însă şi
deplasarea Indo-Europenilor, difuzarea cailor domesticiţi dar
şi a roţii / respectiv a carului).
În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Jean
Chevalier şi Alain Gheersbrant au scris: “Calul nu e un
animal ca toate celelalte; el e un vehicul, e corabie, destinul
lui fiind deci inseparabil de cel al omului. Înlănţuirea
simbolică Pământ-Mamă, Lună-Apă, Sexualitate-Fertilitate,
Vegetaţie-Reînnoire periodică îngăduie desluşirea şi a altor
aspecte. Afinitatea dintre cal şi apele curgătoare e limpede
subliniată de o veche tradiţie a pescarilor din Bazinul Volga:
la începutul primăverii, când se topeau ultimele gheţuri,
pescarii ofereau un cal - înnecându-l - Moşului apelor,
435
spunând: ‘primeşte darul nostru şi apără-ne neamurile’ (adică
tribul). Sacrificarea calului prin înec în apele curgătoare pare
să fi fost practicată şi de alte popoare indo-europene (la
Roma, calul sacrificat în fiecare an era consacrat zeului
Marte). Părtaş la taina apelor fertilizatoare, calul cunoaşte
făgaşele lor subterane; aceasta explică de ce în EurAsia se
credea că el avea harul de a face să ţâşnească izvoare lovind
pământul cu copita. Însuşi Pegas a inaugurat acea tradiţie
dând naştere ‘Izvorului Calului’ nu departe de crângul sacru
unde se adunau muzele spre a cânta şi a dansa. Se înţelege
astfel de ce calul poate fi socotit şi drept un avatar sau un
auxiliar al divinităţilor ploii. Simbol al forţei, al puterii
creatoare, al tinereţii, calul capătă valori atât sexuale, cât şi
spirituale şi în consecinţă aparţine ambelor planuri, terestru şi
ceresc. Aceasta ne face să evocăm calul alb, în înţelesul lui
solar, luminos. La limită, cuvintele ‘armăsar’ şi ‘mânz’ sau
‘iapă’ şi ‘iepuşoară’ capătă o semnificaţie erotică tot atât de
ambiguă ca şi cea a verbului ‘a călări’. Aşa cum calul a
reprezentat puterea fertilizatoare, instinctul şi - prin sublimare
- spiritual, s-a ajuns ca iapa să întrupeze rolul Gliei-Mame în
hierogamia fundamentală Glie-Cer ce domina credinţele
popoarelor de agricultori. Un singur animal îl întrece - poate -
în subtilitate în bestiarul simbolic al tuturor popoarelor:
şarpele, care - ca şi el - se prelinge aidoma timpului, de jos în
sus şi de sus în jos, între infern şi ceruri; în acest neîntrerupt
du-te-vino, drumurile secrete ale calului şi şarpelui sunt
drumurile apei: amândoi apar lângă izvoare şi râuri (de aceea,
caii şi şerpii îşi schimbă adesea între ei rolurile, în multe
situaţii). În loc să se unească în calul-dragon (ca în China,
într-o singură figură mitică), binomul cal-dragon se poate
scinda în cele 2 componente ale sale, care - dobândind atunci
valori contrare - se înfruntă într-o luptă ce devine cea dintre
bine şi rău, mitul Sf. Gheorghe fiind un exemplu în acest
sens: evident, calul e valorizat pozitiv, reprezentând faţeta
‘umanizată’, în vreme ce dragonul e ‘fiara din noi’, de
respins”. Așadar, cu valori totemice semnificative în spațiul
stră-Român au fost în paleolitic urșii la vânători, șerpii la
culegători, peștii la navigatorii-negustori, în neolitic caii la
Nordici, leoaicele și vitele la Sudici, în Antichitate păsările
răpitoare la Geți, lupii la Daci, ș.a.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Anterior: Timpul de Aur
Epoca Pietrei în EurAsia
“Originea Gherga” este o lucrare ce îndeosebi se
referă la ultimele 10 milenii (perioada dintre Potop - adică
dezgheţarea calotei glaciare din Emisfera Nordică a planetei -
şi prezent), cu accent pe a doua jumătate a intervalului de
timp, mai recentă, corespunzând perioadei patriarhatului /
anterior dominând matriarhatul: de la sfârşitul Epocii Pietrei
până acum au trecut 5 milenii, progresul omenirii devenind
exponenţial mai consistent (ecourile culturilor pre-diluviene,
de-a lungul zecilor de milenii anterioare, există însă sunt doar
tangenţiale - printre exemple fiind cultul dovedit arheologic
al Marii Mame Ghirghe răspândit între N Indiei şi Europa,
străvechile încrucişări din peşterile Masivului Garganus / S
Italiei, mărturiile despre Caucazianul Civilizator Pelasg
Gadeir / fratele geamăn al lui Atlas, “îngerii” ne-androgini
Gregori / Gherga de pe Înălţimile Ghoran / azi Golan din N
Galileeii menţionaţi de Cartea patriarhului Eno / Enoh şi
Vechiul Testament la începutul capitolului 6 în “Facerea” /
“Geneza” = primii îngeri din Biblie, etc. - deoarece actualul
profil uman Gherga a avut ultima mutaţie genetică în urmă cu
10 milenii, acel moment, ce convenţional a fost al Potopului
Pontic / adică topirea calotei Nordice, fiind reperul esenţial;
de pildă, e de remarcat că de la vestiţii Gardieni / observatori
Gregori a provenit în vechea Greacă “a viziona” - “a veghea”
în sensul alert / vigilent - ca un împrumut lingvistic Ghergan,
fiind de reţinut că inclusiv în Română “a veghea” şi “a vedea”
sunt în aceeaşi familie fonetică, în legătură cu starea
respectivă fiind și verbul Românesc “încorda” / “în-corda”).
Tot în vechea Greacă, pentru “Gardian” - “paznicul legii” - se
folosea termenul “phylake” / apropiat de Românescul
“pulache” (φύλακές = “phylakes” însemna “războinic”): de
altfel, stră-Românii îl aveau în frunte pe “puler” / “Pu-Ler”
(“Pu” = “Sfânt” iar “Ler” = “cârmuitor”); desigur, acela
436
patrona şi Cultul Fecundității / Fertilităţii, fiind evidenţiat
social ca foarte potent, inclusiv sexual, Românii având și
verbul “a cordi” pentru a fute (de pildă, versiunea Kurdă =
Nord Iraniană pentru străjer / paznic e “weliye”, în oarecare
rezonanță cu Gardienii trecerilor - fie acelea prin vaduri sau
prin Văi - din spațiul Românesc, știuți ca Valahi). Mult timp
după Potop, Grecul Grigori / Gregori pentru străjeri /
Veghetori - şi alte forme, ca de exemplu Latinul Greg / Grex,
“Dux Gregis” însemnând “liderul turmei” - încă erau în
asociere cu picurarii / păcurarii conducându-şi sârguincioşi
“turmele” / “mulţimile” (de aceea ajungând nume foarte
popular în viaţa religioasă), în mod similar Gherghi /
Gheorghe, ş.a., fiind versiuni răspândite pentru viaţa agricolă:
toate acele forme - pastorale sau agricole - au derivat din
acelaşi Gher-Ga / Gherga, care de la început însemna cununia
Cerului cu Ga / Glia (unire simbolică a Cerului cu Pământul,
cu valabilitate atât la păstori / ciobani, cât şi la agricultori /
ţărani); în anul 2011, “Dicţionarul de regionalisme şi
arhaisme din Maramureş” a consemnat că “până în perioada
interbelică, termenul de păcurar era folosit exclusiv în Ardeal,
Banat, Crişana şi Maramureş iar în regiunea extracarpatică se
folosea exclusiv termenul de cioban, păcurarul de regulă de
cu mic începând viaţa de păcurar, îngrijind mieluşei, apoi
trecând la oile sterpe şi sfârşind la oile cu lapte”. De altfel,
vechii Românii utilizau “cârd” / “ciurdă” pentru “cireadă” iar
negustorului de vite / cornute - sau de oi - până în Evul Mediu
i-au zis “gealep” / “gelep” (mai ales celui oriental / venit din
răsărit); în Ardeal, până în Evul Mediu prin “ghereb” /
“gereb” se înţelegeau juzii / capii comunităţilor - notaţi
“comiţi” în documente - “greavii” în Germană sau “grofii” în
Maghiară având echivalenţele de “gerebiones” în Latină ori
“arkhon” în Greacă / ca o aspiraţie din “Garg-On” (în
vechime, “gealaţii” în Română erau Uriaşii egalaţi cu
realizatorii de mari jiduri / ziduri pentru aşezări / “dave”, de
exemplu în Banatul Sârbesc - pe malul drept al Râului Caraş -
a existat cetatea Dacă Jidova / Grebenaţ 44,52 lat. N, 21,15
long. E, ei de aceea fiind idolatrizaţi ca “Jidovi” / “Ji-dovi”
iar spre deosebire, mult ulterior a apărut la Români apelativul
“Jidani” pentru Evrei: a nu se confunda, mitologia
Românească reţinându-i admirativ pe Jidovi ca pre-diluvieni
iar aproape peiorativ pe Jidani că au fost post-diluvieni, mult
ulteriori, singura apropiere dintre Jidovi şi Jidani putând fi
fonetic legată de calitatea de constructori Ciclopici a Jidovilor
/ Gherghilor pe de o parte şi pe de altă parte provenienţa
Jidanilor / Evreilor din Canaan - Ţara Sacră a Ghergheseilor -
unde indigenii Ghirgaşiţi au construit capcane Ciclopice
pentru capturarea ciurdelor / cirezilor de rumegătoare /
ierbivore, apoi ei avându-şi ca locuri sacre mai ales pe cele
circulare dintre acelea, pentru ceremonii religioase de
sacrificii, numindu-le Ghirgare / Ghilgale). Despre
“Civilizaţia Pastorală” la Români, Dr. Ion Ghinoiu a scris în
anul 2013 că a fost un “complex cultural dezvoltat de
crescătorii de animale pe fâneţe naturale sau pe pajişti
obţinute prin defrişarea pădurilor şi desecarea apelor, specific
antropomorfismului indo-european; vechimea peisajului
pastoral este atestată de un bogat fond lingvistic autohton
traco-dac, provenit din domeniul creşterii animalelor (baci,
brânză, căciulă, ghioagă, stână, ţap, ţarc, etc.), de
originalitatea folclorului pastoral muzical, de Calendarul
pastoral încărcat cu sărbători şi obiceiuri dedicate atât
animalelor domestice, cât şi fiarelor pădurii, etc. Pentru
folosirea eficientă a fâneţelor şi pajiştilor aflate la mari
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
distanţe de vatra aşezării, păstorii au amenajat adăposturi
specifice oamenilor şi animalelor (bordeie, oboare, stâne,
târle, etc.), drumuri ale turmelor dublate de drumurile sării,
fântâni, ş.a.m.d. Abundenţa materiilor prime a favorizat
dezvoltarea prelucrării produselor, inclusiv a pieilor /
blănurilor (cojocărit, curelărit, darace, dârste, vâltori, etc.),
baza sistemului de alimentaţie formându-l laptele şi carnea.
Un loc aparte în Civilizaţia Pastorală l-a ocupat păstoritul
transhumant dezvoltat pe păşunile din zona alpină a
Carpaţilor, pentru văratul turmelor, şi pe vegetaţia naturală
din vastele teritorii (bălţi, bărăganuri, deltă, litoral, stepe, etc.)
extracarpatice, pentru iernat. Practic, păstoritul transhumant a
pus în mişcare imense turme pe distanţe de sute de km într-un
areal geografic corespunzând - în linii mari - Vechii
Civilizaţii Europene şi cu teritoriile apoi locuite de traci,
popor indo-european a cărui ramură geto-dacă este rădăcina
autohtonă a românilor. În căutarea de păşuni, păstorii din
Bazinul Dunării inferioare vărau în Munţii Carpaţi până în
Moravia şi Silezia, până în Alpii Dinarici / Dalmaţi, Pind,
Rodopi, Caucaz şi iernau pe litoralurile Mărilor Adriatică,
Caspică, Egee, Ionică şi Neagră, până în Crimeea şi nordul
Caucazului, în stepele ponto-caspice”.
În “Miturile creaţiei”, Dr. Traian Stănciulescu a
scris: “Gândirea arhaică nu implica preponderent credinţa
minţii / raţiunea, cât credinţa inimii / intuiţia. Comunicarea
mitică în etapa protoarhaică era trăită nemijlocit, prin
conduită ritualică şi transmitere pe cale strict orală (ulterior,
mitul a început să fie transmis pe cale grafică, pierzându-şi
astfel calitatea trăirii ritualice, transformându-se treptat dintr-
un discurs ‘viu’ într-unul mai ‘inert’). Acceptând oricare
dintre caracteristicile creatorului / autorului prim al miturilor
cosmogonice - de geniu primitiv în măsură să citească
semnele naturale ale lumii cosmice, de revelator divin al
mesajelor extraterestre, de interpret al supraconştientului
colectiv, etc. - se poate constata că el poate fi definit ca
receptor al anumitor ‘mesaje naturale’ sau extra-umane,
supra-umane sau / şi infra-umane. Din momentul în care a
tradus în limbajul simbolic prima cosmogonie, acel creator -
individual sau colectiv - a devenit ‘capătul de pod’ al unei
437
milenare semioze mitice. Toţi iniţiaţii care l-au urmat în acea
indefinită strădanie de perpetuare a mesajului cosmogonic au
îndeplinit succesiv calitatea de receptor şi transmiţător al lui.
În perioada orală a culturii mitice, iniţiatul / transmiţătorul de
mituri comunica - la rândul său - experienţa mitului
cosmogonic, pe 2 căi: ezoterică şi exoterică. Calea ezoterică a
fost cea a iniţierii în misterele ‘mitice’ ale lumii cosmice (cale
urmată de magi, şamani, înţelepţi, sacerdoţi, ş.a.); în acea
etapă a existenţei sale, omul a început să înţeleagă că singura
cale spre zei era calea către sine însuşi. Interacţiunea iniţiatică
ce se instituia între maestrul emitent şi neofitul receptor era
de tip interactiv, presupunând cooperarea şi dialogul
comunicativ între cei 2 actori - transmiţător şi receptor - până
când cel din urmă îşi însuşea normele şi conţinutul
comportamentului iniţiatic; o dată acelea însuşite, neofitul
devenea transmiţătorul activ al mitului (existenţa unor
variante mitice care se îndepărtează adesea de prototip relevă
rolul creator al iniţiatului transmiţător). Izvoarele de inspiraţie
ale acelor personalităţi creatoare erau ‘crizele’, ‘întâlnirile’,
‘revelaţiile’, respectiv experimentele magico-religioase
privilegiate (astfel, pe trama menţinută cu necesitate a
vechiului ritual / mit se impuneau - graţie acelor transmiţători
/ creatori - noi elemente care îmbogăţeau mesajul mitic,
contribuind treptat la modificarea lui până la nerecunoaştere).
Prin calitatea recitării mitului cosmogonic pe de o parte şi
prin resemnificările asociate mesajului mitic pe de altă parte,
acei iniţiaţi se pot defini drept cei dintâi artişti ai lumii.
Iniţiatul arhaic primea, constata şi comunica un mesaj
esenţial, în timp ce esenţele nu erau fructele sale: fenomenul
religios era primit, nu descifrat ca un mesaj oarecare;
înţelegând regulile de construcţie ale lumii cosmice şi
traducându-le în limbaj uman, acei ‘sfinţi tălmăcitori’ au
devenit cei dintâi hermeneuţi ai istoriei umane. Altfel spus, în
calitate de interpretare şi comunicare subiectivă a
fenomenelor naturii mai întâi şi a fenomenelor culturii mai
apoi, semioza mitică a fost invariant supusă slăbiciunilor
subiectivităţii umane şi formelor imperfecte ale limbajului.
Dubla calitate a mesagerilor mesajelor mitice - de artişti şi
hermeneuţi - reprezintă una din principalele surse de
‘zgomot’, de pervertire semantică a mesajelor originare.
Calea exoterică s-a definit ca forma discursivă instituită între
iniţiatul transmiţător de ritualuri / mituri şi microgrupul uman
- neiniţiat, laic - receptor: a fost o comunicare de tip vizual,
verbală sau / şi neverbalizată, în care receptorul nu putea
replica emitentului / transmiţătorului dar putea - în schimb -
să-şi manifeste starea generală de receptivitate a discursului
prin reacţii psiho-fiziologice complexe. Beneficiarul ultim şi
real al mitului cosmogonic era - de fapt - tocmai acel primitiv
simplu: el nu recepta atât conţinuturile semnificative
(semnificaţiile ascunse simbolic) ale mesajului mitic, fiind
lipsit de codul simbolic pe care - într-o măsură mai mare sau
mai mică - îl deţineau iniţiaţii, cât mai ales formele expresive
semnificante sesizate prin resursele intuitive de excepţie care
încă mai erau, efectele subordonându-se principiului de a face
ceea ce au făcut la origine zeii. Prin natura acelui mesaj -
universal prezent în miturile cosmogonice - se poate spune că
opera conţinea în ea însăşi imaginea receptorului căruia îi era
destinată (cu alte cuvinte, ea răspundea regulilor de
accesibilitate legate de ‘lumea aşteptărilor receptorului’, de
previziunile posibil de făcut în legătură cu desfăşurarea
discursului mitic, de datele familiare ale conţinutului mitic,
etc., tocmai acelei geniale rezolvări specifice comunicării
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
mitice datorându-i-se şi şansa receptării şi decodării sale
semnificative de către un public neinstruit anume pentru
aceea; în ultimă instanţă, ceea ce a favorizat înţelegerea
mesajului cosmogonic era - dincolo de aspectul narativ, mai
mult sau mai puţin relevant - faptul că receptorul arhaic mai
trăia încă într-un cosmos sacralizat, a cărui oglindă o
reprezenta însuşi mitul creaţiei). Omul arhaic a fost capabil să
creeze şi să transmită o impresionantă moştenire culturală pe
cale orală mai întâi şi pe cale grafică mai apoi. În contextul
situaţiei de comunicare după faza arhaică a semiozei mitice, a
apărut ‘observatorul’ care căuta să desluşească în primul rând
conţinutul obiectiv al mitului - elementele sale structurale - şi
abia apoi elementele subiective; ‘observatorul’ încerca să
re/construiască întreaga lume a sensurilor generate de mit,
pentru a-i putea desprinde esenţa: ideea-arhetip îmbrăcată în
multiple forme şi sensuri expresive (în acel scop, el trebuia să
cunoască şi să controleze ansamblul tuturor codurilor
sincretic angajate în geneza mitului / codul lumii naturale,
codul limbii, codul raporturilor sociale, etc)”.
Oglinda
Ca oglinzile care reţin imaginea dar o şi redau,
oamenii s-au socotit drept oglinzi ale divinului, care
reprezintă şi în acelaşi timp reflectă divinul (în mod mai
strălucitor / “stră-lucitor” sau mai şters / murdar, mai mare
sau mai mic, etc., în funcţie de tipul oamenilor / paralelele
între oglinzi şi oameni fiind nenumărate). Anterior actualului
tipar genetic uman Gherga (apărut în urmă cu 10 milenii,
când populaţia globului a ajuns rapid la câteva milioane), a
fost strămoşul Gherga care nu putea avea acelaşi model
genetic Gherga ca şi cel actual - datorită mutaţiei survenite în
Asia Centrală - dar totuşi nu era prea diferit faţă de omul
Modern. Înainte de Potopul Pontic a fost o perioadă de co-
existenţă a 3 tipuri umane - Homo Sapiens, Neandertal şi
Cro-Magnon - când s-a dezvoltat arta (considerată ştiinţă dar
şi propriu-zis cu picturi, sculpturi, etc.) iar religios s-a impus
Doamna-zeu / Marea Mamă, venerată ca “grasă şi frumoasă”
de învingătorii Homo Sapiens; la început - timp de milenii -
n-a fost nici o referinţă despre tată (e semnificativ că în Rusă
pentru “frumos” / “frumoasă” încă se folosește termenul
“kras/a”).
438
Calota glaciară
Nu pot fi ignorate amintirile comune ale omenirii
(din surse independente, de pe tot globul) despre matriarhat,
Uriaşi, Potop / adică dezgheţul Erei Glaciare, etc. De pildă,
Indienii în epopeea Antică a lui Râ-mâ / Rama au descris în
detalii conflicte străvechi iar Evreii Antici au nominalizat în
Biblie 3 fraţi (ca fiind cei mai semnificativi, dintre mai mulţi
copii ai perechii primordiale - Adam şi Eva): Cain, Abel, Set /
similar cu Homo Sapiens, Neandertal, Cro-Magnon; Set a
apărut deoarece primul născut, sedentarul Cain, pentru unii
însemnând “Timp”, l-a omorât pe nomadul Abel, pentru unii
însemnând “Eter” / a fost prima crimă relatată biblic din
istoria omenirii, urmaşii lui Cain fiind copiii oamenilor iar cei
ai lui Set ai Domnului - în “Facerea” 6:2 apărând că înaintea
Potopului a fost cuplarea fiicelor oamenilor cu fiii Domnului
(după Potop toţi au ajuns copiii Domnului - Noe fiind
descendent din Set - iar Iisus, despre care oamenii susţineau
că e Fiul Domnului, susţinea despre sine că era “fiul
omului”). În vechime predomina ideea superiorităţii părinţilor
faţă de copii - dintre copii primul născut fiind considerat
superior celorlalţi - şi câteodată, din fanatism religios, primul
născut tocmai de aceea era jertfit, ca semn de sacrificiu
suprem faţă de divin: jertfa umană se făcea în ideea că dacă
divinul dăruia ceea ce era mai bun, atunci în schimb se oferea
divinului ceea ce era mai bun, adică primul născut
(sacrificiile umane erau în diverse moduri, prin îngropările de
vii, sugrumări, înecări, sângeroase ori arderi). Mitologia
Română a reţinut conflictele cauzate de “căpcăuni” / “căp-
căuni” - primele spiţe umane, anteriorii stăpâni ai Pământului
Ka / Ga - iar cea Greacă (sub forma “generaţiilor de aur”) a
păstrat în amintire luptele Uriaşilor din preajma peşterilor:
Titanii, respectiv Giganţii / facil de identificat cu Neandertal,
respectiv Cro-Magnon (Titanii, despre care Homer afirma că
“au fost protopărinţii zeilor şi ai oamenilor distinşi”, se
întâlneau în Consilii administrative întemeiate de o parte pe
dreptul divin şi pe de altă parte pe vechimea familiilor - de la
ei păstrându-se în Română forma “tătâne” pentru părinte - iar
Giganţii erau înfăţişaţi ca oameni superbi însă violenţi, având
arme lucitoare; vechii Greci ştiau despre acei Uriaşi - Titani
şi Giganţi - că descindeau din încrucişarea Cerului şi Gliei /
Pământului, ei fiind din timpul “de aur” al omenirii, arătând
şi că Giganţii au apărut ulterior Titanilor, Ghea născându-i
după castrarea partenerului ei Uranus / Cer: într-adevăr,
cronologic ivirea Cro-Magnon a urmat lui Neandertal, ambele
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

rase umane dispărând pre-diluvian, triumful fiind al lui Homo
Sapiens / factorul decisiv al supravieţuirii reieşind că a fost
buna comunicare, prin capacitatea de a crea reţele sociale).
Pentru Uriaş - pe aceeaşi structură consonantică Gherga /
Gheareg - a apărut în Română cuvântul “Gealat”; multe
Graiuri orientale au reprodus similar vestiţii Uriaşi = Gealaţi
din vechime, unele chiar explicit, ca Ghirgaşi, Ghergasi, etc.
Noe a luat cartea străbunicului său Eno / Enoh în arcă,
scăpând-o de distrugere: renumele lucrării a rămas până azi,
datorită faptului că e considerată singura pre-diluviană -
atestată prin chiar conţinutul său - existentă în lume
(canoanele Evreilor şi creştinilor însă o resping, considerând-
o “apocrifă” - din Greacă “apokryphos”=“ascunsă” -
respectiv “neinspirată”, într-adevăr cea mai veche carte a
omenirii “deranjând” / “tulburând” şi azi). Acei îngeri
Gregori au avut un rol Civilizator de prim rang, redat şi de
către vechii Greci prin relatările despre pre-diluvianul rol
Civilizator al activităţilor Pelasgului Gadeir/os, numit de
către ei “Prometeu” = “Primul Zeu”, cu înţelesul de
“Chibzuit” în Greacă - frate geamăn cu Atlas - stăpâni în pre-
diluvianul Imperiu Borean / Atlant întemeiat de tatăl lor Anax
/ Poseidon (posesorul Edenului / Raiului), care era fiul
Timpului = Cronos / Kronos şi al Marii Zeiţe Rhea / Kirke; e
de observat că în mitologia străveche, Pământul era
personificat ca Ga iar Marea Zeiţă ca Rhea, fiica Mamei Ga
(în timp, deseori rolurile ambelor - Ga şi Rhea - s-au
suprapus, fiica Rhea perpetuând atributele mamei Ga, ca
Marea Zeiţă Mamă a Pământului).

Îngeri luptându-se

În istorie mereu au fost fratricide, ca pre-diluvian

disputa îngerească Ghergană indicată de Cartea patriarhului
Eno / Enoh - dintre arhanghelul Gavriil şi Uriaşii urmaşi ai
observatorilor / Veghetorilor Gregori de pe Înălţimile Golan /
Ghoran din N Galileeii - menţionată şi de primii poeţi Greci
Homer în “Odiseea” 8:332 şi Hesiod în “Erga” / “Lucrări şi
zile” 68 (ambii din portul Anatolian Cume / Cyme al
Gherghinilor, localitate avându-şi denumirea legată de
cuvântul “kyma” pentru “val”, rădăcina proto Kurgană /
EuroIndiană “kem” pentru “splendid” - conform lingvistului
Julius Pokorny - fiind la baza Grecului dar și Latinului
“cyma”), că “Gher-mes” / Hermes, bunicul Gherganilor, l-a
eliminat pe Gardianul divin Argos devenind astfel în locul
aceluia curierul / mesagerul dintre Cer şi Pământ iar post-
diluvian de pildă au fost Războiul Troian, conflictele
Semiţilor (dintre Evrei şi Arabi), ş.a.; e de știut că în mijlocul
Cariei a funcționat multă vreme Sanctuarul Gherga-Kome,
cel mai mare așezământ religios al Regatului, având
numeroase rezervoare de apă pentru spălarea ritualică a
păcatelor credincioșilor. Patriarhul Enoh / Enoch a relatat în
stil biblic - scriptura sa a fost dinaintea Vechiului Testament -
despre prezenţa “îngerească” înaintea Potopului, ca ecouri
Gherga, atât a vechilor Veghetori Gregori / Qadiş în
Aramaică, cât şi a lui Gavriil / Gabriel, şeful cheru-vimilor /
heruvimilor (care s-a regăsit şi după Potop): e interesant că
dintre îngeri, deşi cheru-vimii / heruvimii nu intrau în contact
cu oamenii - ci doar arhanghelii aveau acea menire - Gavriil /
Gabriel a făcut-o, fiind şi cel mai important curier / mesager
biblic (un episod pre-diluvian deosebit a fost când unii îngeri
au preferat să fie masculini şi nu androgini - ceea ce a şocat /
ca “indisciplină” faţă de divin - prin bărbăţia lor preferând să Titanii Tatăl şi Fiul = “Unul” / “Anul” (Cerul şi Timpul):
se împreuneze cu pământenele şi nu să fie fără sex, ca mulţi Uranos şi Cronos
alţi îngeri). În “Cabala” e menţionată “Cartea lui Enoh” în
mai multe rânduri ca o lucrare “păstrată din generaţie în Îndeosebi pentru rârâiţii Pelasgi, Soarele -
generaţie şi transmisă cu pioşenie”; în plus, Tradiţia afirmă că luminătorul diurn al pământului - era Ra / ca produs al lui Ga
439
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

iar Ghea / Gaia era reprezentată de fiica Rhea / Raia justiţiei printre nemuritorii cereşti şi muritorii pământeni iar
(Anatolianul Homer îi numea “divini” pe Pelasgi, deoarece se faima Sumeriană Anunaki - adică a pruncilor înaripaţi ai
trăgeau din Zei / “Iliada” 10:429, “Odiseea” 19:177); de luminii cereşti An - era similară: Ananke şi Anunaki erau
exemplu, încă ulterior Războiului Troian, Truscii / Etruscii - denumirile aceloraşi făpturi legând Cerul de Glie (fiind
proveniţi dintre Pelasgii Troiani - formau o populaţie care nu numele divin / adică sacru, numele uman / adică profan fiind
utiliza “G”, dinastia regală a lor Tarquină fiind de fapt Gherga, reflecţia respectând zisa “precum în Cer, aşa şi pe
Gharghină, similar cum anterior Troia / Troada era Pământ”); ursitei / șansei i se zicea “noroc” (în opoziție cu
“Gheroaga” iar Dardanele reproducea Garganele (e de ştiut, insuccesul, știut ca “nenoroc” / “nenorocire”, adică negația
conform proto Indo-Europeanului cuvânt “ghai” pentru sa): la strănut, acoperirea gurii cu mâna era din credința de a
“strălucire”, că Gaia însemna “Luminata” / “Strălucita”, ceea păstra sufletul intact - ca să nu iasă din trup și astfel să
ce - pe de altă parte - ar duce şi la înţelesul Gher-Ga de Cer deschidă calea morții - la începutul Medieval papa Grigore
luminat / strălucit, Românii păstrând verbului “a lumina” şi “cel Mare” rânduind ca oamenii să binecuvânteze cu “noroc”
sinonime ca “a clarifica”, “a limpezi”, “a cultiva”, “a bucura”, persoana strănutând tare (căci strănutul - dacă nu cumva
etc). Dr. Mircea Eliade a explicat în “Istoria ideilor şi provenea din răceală - era semnul debutului ciumei, boală ce
credinţelor religioase” că “aripile sufletului încep să crească făcea ravagii), prin noroc și urându-se fericire / destin
atunci când omul contemplă frumuseţea acestei lumi şi începe favorabil, așa după cum e la fiecare soarta / ursita, ruga mereu
să cugete la frumosul în sine; creşterea aripilor drept urmare a fiind împotriva ne-norocirii, pentru norocire. Reprezentarea
iniţierii a fost atestată cu imaginea legată de conceperea cu aripi a îngerilor a fost modul artistic prin care se sugera că
sufletului ca substanţă zburătoare - asemenea păsării - căci erau din Cer; nu doar ei au fost zburători, aripi fiind ataşate şi
zborul simboliza înţelegerea, cuprinderea lucrurilor secrete lucrurilor (ca de exemplu discului de pe Cer - interpretat de
sau adevărurile metafizice” (prin moarte, sufletul se înălţa unii drept Soare - prezent în vechi sculpturi şi picturi, etc.):
ultima dată spre cer după spirit, apoi se aşeza ca o pasăre spre penele aripilor de aceea erau foarte preţuite, colecţionate şi
odihnă veşnică pe pământ / glie). De pildă, străvechea Zeiţă purtate cu veneraţie, efectiv simbolizând neuitata legătură a
protogenă Anat / Ananke - mama ursitoarelor, bunica lui pământenilor cu Cerul (în riturile fertilităţii - aşa după cum
Gadeir / Prometeu, Zeul care a adus oamenilor focul din Cer / păsările prin zborul lor printre plante ajută polenizările -
“văz-duh” - era înaripată şi purta făclia / torţa: ambele purtătorii de aripi sau măcar de pene, oameni desigur fizic
simboluri - aripile pentru zbor şi torţa / făclia pentru foc - în nezburători, simbolic de fapt doreau recolte bune şi deci o
vechime erau foarte puternice şi semnificative. Primului viaţă mai bună).
născut al Zeului Poseidon i se zicea “Po-Ro-Teu” = Proteus,
fiind “Protogonos” - adică “Primordial” - ştiut ca străvechi
marinar; fratele său geamăn a fost Prometeu/s = “Primul
Zeu”: vechii Greci i-au reţinut pe gemenii primordiali /
“protogoni” din perechea Proteus-Prometeus ca Atlas-
Gadeir/os (într-o prelungire a propagandei despre ei, cu
separarea de către Strâmtoarea Gibraltar, toponimia a reţinut
la Oceanul Atlantic pe malul African Munţii Atlas iar pe
malul European portul Ghedeira, azi Cadiz 36,32 lat. N, 6,17
long. V, în Regatul Spaniei). Iniţial, ei - Gadeiros și Atlas - au
fost fraţii gemeni Prometeu și Proteu; poetul Homer a scris în
“Odiseea” 1:52 că Atlas veghea / păzea pilonii Pământului și
Cerului (adică Axa Lumii și Axa Cerească). Zeul Anax /
Poseidon avea turme de foci, a căror pază a încredinţat-o
primului născut: aceasta deopotrivă denotă atât importanţa
focilor - vieţuitoare tipice apelor reci - cât şi caracterul polar
Nordic / HiperBoreu al stăpânirii sale (Edenul posedat de el
se întindea - în E Europei - între Pont şi Pol); pe atunci era
sfârşitul ultimei glaciaţiuni, temperaturile generale fiind încă
scăzute în aer, la sol şi în apă (cu atât mai mult contând
utilizarea practică a focului, pentru producerea căldurii
necesară în marginea calotei, unde zona era foarte bogată în
vieţuitoare, utile traiului). Francezii Alain Gheerbrant şi Jean
Chevalier în “Dicţionar de simboluri” au scris: “Potrivit
mitologiei greceşti, focul a ţâşnit dintr-un bât. Dacă Prometeu
a adus focul din cer, Hermes a născocit focul - ‘pyreia’ -
frecând unul de celălalt 2 beţe, unul din lemn tare, celălalt din
lemn moale. Acel foc terestru era de o natură diferită de cea a
focului ceresc furat de la zei de către Prometeu (şi devenit
teluric, pentru că a fost coborât din Olimpul Nemuritorilor
printre muritori). Acel foc al scânteii, al fulgerului / Aromâna a conservat prin verbul “a zbura”
trăsnetului e fertilizant: el aduce ploaia sau face să ţâşnească însemnând “a cuvânta” ceea ce în mare vechime se știa
izvoare subterane”. Faima Europenei Ananke şi ale despre cuvinte, că acelea “zburau” de la un om la altul
fabuloaselor ei divinităţi se datora adevărului împărţit şi (termenul Român “cuvânt” = “cu-vânt” e semnificativ, căci

440
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

vântul zboară, la fel ca vorbele): legendarul “Zburător” - favoruri erotice și mai ales matrimoniale. Semnalăm și
simbolul dragostei neîmpărtășite din străvechile povești sinonimia cu alte reprezentări precum: zmeul, balaurul,
Românești - era “Cuvântător”, adică mesagerul care dracul. Această suprapunere este datorată, în bună măsură,
transmitea cuvintele divine, curierul Zeilor printre oameni înfățișării sub care se poate arăta cât și încercării de a explica
(încă din timpurile când abia se articulau / conturau Graiurile tulburătoarea sa prezență în viața femeilor. Zburătorul are
oamenilor trăind în preajma grotelor / peșterilor), penele cu înfățișare antropomorfă: ‘un om (tânăr) înalt și subțire’ sau
care se corcodeau / adică se împodobeau oamenii reflectând doar ‘chipul, arătarea, fantoma unui flăcău ori bărbat care
și bucuria lor de a fi recunoscuți în grupul propagatorilor uneori se face vizibil jucând chiar în horă’, dar poate avea și
credințelor legate de puterile zburării / cuvântării; ipostaze zoomorfe - vultur sau cocoș - ‘pasăre cu aripi ce
“Cuvântătorul” / “Zburătorul” - care a produs o bună parte umblă noaptea prin tot corpul omului’, ‘șarpe sau balaur care
din folclorul erotic Românesc - tulbura fetele către obsesie vine noaptea’, ‘balaur într-aripat’, ‘șarpe, așa ca crocodilul’,
sexuală, inducându-le stări între excitație și orgasm, el având ‘bălaur care, prinzând aripi, poate zbura’. Reținem
și o cântare, numită “Glasul zmeilor” (pentru “dezburătorit” semnificațiile ascunse ale reprezentărilor, semnificații ce
fiind tot felul de farmece și descântece de dragoste). Dr. Ana contează fiind tentația, masculinitatea, dominarea de tip
Hoțopan de la Catedra de Română a Universității din Szeged instinctual, dar și păcatul pus sub interdicție, deci
/ Ungaria a cercetat “Mitul Zburătorului” în anul 1999: înspăimântător. Înfățișarea lui, pe de o parte tentantă și
“Exegeți ai mitologiei populare românești, precum Ivan superbă, pe de alta înspăimântătoare și creatoare de repulsie,
Evseev și Romulus Vulcănescu, apreciază că Zburătorul pare ne arată că Zburătorul este un spirit conceput complex, ce se
a fi un demon de o vechime apreciabilă înzestrat cu o ‘dublă dezvăluie victimelor sub aspectul ademenitor, râvnit de ele,
activitate erotogenică: de inițiere sexuală și de provocare și de iar pe de alta, se arată terifiant, amenințător și aproape
întreținere a patosului sexual’, ‘o semidivinitate erotică, un imposibil de imortalizat sau de pedepsit, de către toți ceilalți.
daimon arhaic de factură malefică’, ce ‘simbolizează toate Oarecum detașați de el, oamenii care îl văd sub această
formele de sexualitate, de la aceea puberală până la aceea ‘mască’ par să spună adevărul”.
isterică a femeilor care trăiesc numai pentru plăcerile
trupești’. De aici, aprecierea că ‘materialele folclorice
asociază cu Zburătorul doar formele paroxiste ale dragostei,
manifestările ei aproape patologice. În folclor, Zburătorul e
un reprezentant al lumii duhurilor, al haosului și al morții.
Fixația erotică de acest tip e considerată în popor o boală
grea’. Cauza care declanșează invazia acestui adevărat agent
patologic este un ‘echilibru instabil dintre dorință și reținere,
dintre voință și instinct’, ‘o invazie a inconștientului, dominat
de pulsațiile biologice primare’. Zburătorul pătrunde așadar
în sfera culturalului venind dintr-o lume a haosului, a
nefirescului instaurat violent, ce pune temporar stăpînire pe
existența tinerilor, căsătoriți sau nu. Tentațiile și acțiunea lui
erotică se dovedesc a nu avea un fundament afectiv și o
finalitate cerute de rigorile vieții tradiționale (căsătorie,
fidelitate, procreare). Zburătorul este un violator al ordinii
individuale și sociale, a cărui prezență este declanșată de
tentația erotică. Reprezentări asemănătoare apar și în cultura
populară a altor popoare: ‘zmeul de foc’ la ruși, ‘aducătorul
de bogăție’ la sârbi, etc. Acestea au câteva trăsături comune
(sunt înaripate sau hibride ca alcătuire, ceea ce înspăimântă),
sunt spirite de foc (cu trupul de foc ori suflând foc, strălucesc
orbitor) și par a aparține lumii de dincolo, celei a morții.
Totuși, spiritele de care ne ocupăm păstrează niște însușiri
pozitive (pot aduce bani și belșug), ceea ce le așază între
reprezentările demonice ale lumii de dincolo. Aceasta pentru
că spiritele morții sunt caracterizate de ‘foamea sexuală’; ele
se arată se pare numai celor care le invocă sau chiar le
provoacă. În cultura poporului român, aceste însușiri arhaice
sunt foarte slabe. Zburătorul comunică numai prin vis cu
persoana care o posedă, de cele mai multe ori se înfățișează
ca o nălucire cu chip uman atrăgător dar demonic. Toate
acestea Romulus Vulcănescu le pune pe seama unui ‘sindrom
al hipersexualității’ în plan psihic, sindrom stimulat puternic
de practicile magice de ghicire, invocare și subjugare a
dragostei. Cu alte cuvinte, Zburătorul pare a fi un revers al
magiei erotice, o reprezentare rezultată din depășirea unor
limite și atribuții rituale, o pedeapsă a Sacrului aplicată celor
ce violentează rânduielile macrocosmice spre a le smulge

441
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
“Această realitate mitică este deosebit de importantă
căci dovedește vechimea Zburătorului între reprezentările de
acest fel. Zburătorul vine să pedepsească aspirațiile necurate,
necuviința gândului devenind necuviința unui act sexual
vecin cu tortura și coșmarul până la epuizare. Totul însă este
dat în vileag de chiar înfățișarea celei posedate de Zburător,
spre compătimirea sau spre oprobiul public: ‘cel ce a căpătat
Zburător are semne vinete pe corp, paloare, slăbește, e obosit,
trist, indispus, vorbește și plânge în somn, e cuprins de fiori și
tremură, înnebunește, moare’; ‘femeia care este cuprinsă de
această ființă rea simte pe tot corpul ei o mare greutate,
mușcături, ciupeli și gâdilituri, și din cauza aceasta, apoi,
dacă se află în stare binecuvântată, naște copilul mort’. Se
pare că atunci cînd constrângerile sociale împiedică dragostea
să se împlinească în mod firesc, Zburătorul se arată oamenilor
sub aspectul înspăimântător, amenințând întreaga
colectivitate. Acțiunea Zburătorului este pusă sub semnul
puterilor nopții: ‘Prin Banat, despre Îl-mai-rău se crede că
ziua stă ascuns în butoarea de nuc ori alun, nefiind-i iertat de
la Dumnezeu de a vedea lumina soarelui. Din acele butori,
Zmeul iese într-amurg și zboară în lume după rele’. Ca și alte
forme ale Răului, Zburătorul își are ascunzătoarea în ‘case
pustii’, dar și în ‘copaci scorburoși’, ‘în stânci’ (peșteri). În
măsura în care Zburătorului i se cunoaște sediul și înfățișarea,
el poate fi anihilat așa după cum indică prescripțiile magice:
‘Cine dă foc unor atari copaci, găsește un fel de untură bună
de leac, în primul rând împotriva Zburătorului’. El poate sta
alături de alte spirite mânate de impulsuri erotice, gata să
invadeze spațiul cultural aducând ne-ordinea și pedepsind,
ademenind și supunând torturii pe cei gata să le invoce sau pe
cei ‘agreați de lumea sacrului’. Ambiguitatea acestei
reprezentări născută aparent din devieri individuale dar având
locuri destinate să adăpostească pare să se datoreze
contaminării și suprapunerii cu balaurul și zmeul. Așa s-au
născut practicile magice precum descântecele și obiectele ce
au rol de amuletă. ‘Te poți apăra (de Zburător) astupând
coșul’, ‘toate găurile și intrările’, numai atunci cînd
apropierea lui este doar bănuită. Iată și talismanele despre
care se vorbește în lucrările de etnografie: ‘Se poate apăra
împotriva zmeului cel ce poartă baier de zmeu. Acesta este un
brâu de viță care trebuie să stea 40 de zile la jugul a 2 boi frați
dintr-o mumă. Apoi se coase la cămașă sau la haină și nu mai
vine zmeul la el’; ‘Se făceau baiere asemănătoare baierelor de
strigoi, care erau de fapt centuri antidemonice. La baierele de
zburători atârnau, ca și la baierele de strigoi, unelte
apotropaice, plus un săculeț cu buruieni descântate’. Ca în
cazul altor reprezentări ale Răului, se urmărește nu numai
ținerea lui departe, ci și înspăimântarea și chiar rănirea lui,
căci așa cum am văzut, el are trup. Talismanele și amuletele
se impun prin calitatea lor de obiecte culturale (făcute,
lucrate, muncite), dar și prin contactul cu fertilitatea dovedită
a lumii stăpânite de om. Vița, jugul și boii gemeni nu sunt
decât simboluri ale unirii, ale cuplului, având ca sensuri de a
fi căsnicia și procrearea. Dacă prezența Zburătorului este în
vreun fel confirmată de simptomele bolii numite ‘lipitură’, se
recurge la practici magice complexe. Este demnă de subliniat
prezența uneia dintre plantele eficiente și în alungarea altor
spirite ale morții, precum strigoii și moroii și ale erosului
debordat, precum ielele și caii lui Sântoader: usturoiul. Se
mai practică, de asemenea, afumarea cu solzi de zmeu, ‘care
sunt ca al peștelui, rotunzi și albi, (și) nu ard în foc decât
amestecați cu ceară. Romulus Vulcănescu pledează pentru o
442
interpretare psihosociologică: ‘Acest sindrom (al
hipersexualității) și-l alimentau cu vise, cu farmece, vrăji și
descântece de dragoste, pe care le repetau mereu, schimbând
subiectul pasiunii lor. Farmecele, vrăjile și descântecele de
dragoste alcătuiesc, după cântecele lirice, un capitol bogat al
folclorului erotic. Ele urmăresc să dezlănțuie și să întrețină
erotismul normal și de cele mai multe ori pe cel patologic,
constrângând astfel semizeii erotismului, pe Zburător și
Zburătoroaică. Toate procedeele de magie erotică solicită
Zburătorului sau Zburătoroaicei apariția celui îndrăgit, în
realitate sau măcar în vis, adus cu blândețe sau violență, năuc
sau fremătând de patimă’. Asemenea persoane ce caută să
forțeze duhurile ascunse încălcând totodată comportamentul
firesc, se izolează de celelalte sau sunt deja plasate pe un
spațiu de limită, oscilând între firesc și nefiresc. Ele sunt, cum
arătam, fetele nemăritate, văduvele (mai cu seamă cele
tinere), chiar și femeile gravide toate îmbiind prin starea lor
incertă și prin demersurile lor erotice la dezlănțuiri
intempestive. Rareori se vorbește despre ‘frică’, despre ‘voie
rea’, despre ‘grijă mare’ sau despre singurătate, urât și
sperietură’, toate acestea fiind destul de vag și insinuant
oferite ca explicații. În fața unor asemenea manifestări
anormale comunitatea tradițională nu este câtuși de puțin
îngăduitoare; chiar și atunci cînd le oferă asistență magică, o
fac incriminând încercările victimilor de a se depăși normele
comportamentale sau de a se expune agresiunii erotice.
Sinonimia simbolică zburător-zmei-caii lui Sântoader este
edificatoare, dacă socotim că acesta din urmă este reprezentat
în toate speciile epicii populare ca purtător al unui erotism
exacerbat, agresiv, ce generează dezordine și dezechilibru.
Narațiunile de tip legendă și cele mitologice dezvoltă, în
schimb, o ipostază mai apropiată de suma de credințe despre
Zburător, iar pe de altă parte trimite mai evident către
perechea încălcare-pedepsire cu apropieri interesante față de
alte reprezentări circumscrise erosului precum caii lui
Sântoader. Cea mai frecventă dezvoltare a temei zmeul-
zburător era ca pretext jocul (dansul) de la horă, nedeie sau
șezătoare. Desființarea unor asemenea întâlniri este pusă pe
seama apariției zmeilor. Zmeii-Sântoader se apropie
întrucâtva de imaginea Zburătorului, dându-ne impresia că
acesta din urmă ar putea fi arhetipul. La acestea se adaugă
asemănările și contaminările cu balaurul datorate
descendenței acestei reprezentări din basm, unde, de obicei,
cere ca tribut, din timp în timp, câte o fecioară. Dacă în basm
și în cântecul epic fantastico-mitologic zmeii violentează
lumea muritorilor sfidând regulile căsătoriei, în legende și în
narațiuni mitologice (memorate), ei își dezvăluie în mod
surprinzător caracterul de gardieni ai ordinii matrimoniale și
ai prescripțiilor rituale, chiar și de donatori, în această
privință apropiindu-se de alte ființe demonice din mitologiile
europene precum și de caii lui Sântoader. Aplecându-se
asupra basmului, folcloriștii au semnalat nu de puține ori
conservarea unor elemente de viață arhaică precum căsătoria
prin răpit ca primă etapă a exogamiei. Răpirea fetei de
împărat este nu numai elementul declanșator al acțiunii
basmului ce oferă eroului posibilitatea de a-și afirma
calitățile, ci și relicva fabuloasă a unui moment bine
determinat istoric. Trebuie relevat și un alt aspect ce leagă
reprezentarea zmeului din basmul românesc de cea a altora
similare din folclorul european: dominarea lumii de dincolo
(tărâmul celălalt). Întotdeauna zmeul este învins de către
erou, acest fapt fiind nu numai de funcție inițiatică străveche,
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
ci și de cea moralizatoare, statornică, mai recentă. Pusă sub
semnul maleficului fabulos, imaginea zmeului slujește mai
ales realizării contrastelor și punerii în evidență a calităților
excepționale ale eroului salvator al fetei de împărat și, prin
aceasta, reinstaurator al ordinii inițiale. Așadar, zmeul
înfăptuiește aceleași încălcări ca și Zburătorul la erotism
vinovat și violent pe cea sortită ca, prin căsătoria ei, să
asigure liniștea împărăției. Reprezentarea acestui complex
spirit malefic este în plin proces de disoluție din punctul de
vedere al reprezentării mitologice și pare să se identifice
numai cu o boală psihică ce poate fi tratată și vindecată. Așa
cum arată Ivan Evseev, s-ar părea că și acest spirit să fi făcut
parte din panteonul zeităților civilizației arhaice românești
reflectând conceperea vieții ca manifestare a caracterului
ambivalent pozitiv și negativ al lumii primordiale din care
descind”.
Psihanalistul Evreu Wilhelm Reich 1897-1957 din
Galiţia a pretins că prin pulsiunea sexuală a orgasmului se
degajă o energie specială - numită “orgon” - ce îl poate duce
pe om la fericirea absolută (prin activarea conștiinței la nivele
înalte / iluminate, intelectul bucurându-se de așa stare
deosebită); studiul său a continuat de fapt principiul oriental
exprimat de vechii Chinezi ca forţa Qi, de vechii Indieni ca
vitalitatea “prana” / rezonând cu “hrana”, de vechii Greci ca
respiraţia “pneuma” ori de vechii Europeni ca “eter”, etc.:
energia orgonică e energia primordială a vieţii, câmpurile sale
transmiţând informaţii fără a pierde energie şi se propagă prin
mediile fizice fără a interacţiona cu ele (de exemplu, uriașe
energii subtile se află și în curenții telurici cu manifestări din
locațiile megalitice, cu simțirea de către străvechii oameni în
dimensiuni diferite față de ce pot acum, începând cu modul
alegerilor locurilor sacre, despre care se știau mai multe ca
azi, până la trăirile specifice din zonele sfinte). Orgonul e o
manifestare a forţei fundamentală - fluidul nelimitat -
elementul de bază şi sursa vieţii în Univers (se atinge de pildă
de către şamani, cu acupunctura sau cu Yoga): întreaga
materie e cuprinsă de această energie, prezentă peste tot dar
variabilă în funcţie de timp şi de loc (unii oameni rezonând
mai avansat la fluxul respectiv, mărindu-și / înălțându-și
conștiințele în mediile propice, putându-și intensifica
443
inteligențele în anumite structuri, prin anumiți centri
senzoriali sensibili la informațiile și influențele acelea);
energia orgonică poate fi generată ca efect al distorsiunii
geometriei vidului, fapt demonstrat de ceea ce se numeşte
“efect de formă” (iar alte manifestări ale cunoașterilor /
înțelepciunilor străvechi au fost cuprinse în știința
“Misteriilor”). Cercetătorul a descoperit că orgonul posedă şi
însuşiri distructive, începând prin a provoca fenomenul de
condensare (el a inventat - pe lângă “acumulatorul orgonic” -
şi “tunul anti-nori”, pentru provocarea ploii). La stră-Români,
zise şi Gogul, Paparudele goale - atestate în Epoca Pietrei -
invocau ploaia: aşa ceva nu era o fantezie, ci aparţinea
ancestralului ritual păgân desfăşurat pe timp de secetă, pentru
a ploua, provocat de fetele ajunse în pragul maturităţii (gata
pentru dezvirginare).
Fiii Cerului şi Gliei erau prin spirit fiii divinităţii
cereşti iar prin suflet - prin faptul că erau născuţi pe pământ -
erau fiii pământului; prin “Uriaşi” nu-s de înţeles în mod
necesar oameni de statură fizică înaltă (cu toate că Românii
au “găligani” - cuvânt existent în fondul Trac, conform Dr.
Mihai Vinereanu - pentru oamenii înalţi, lungani, vlăjgani),
cât “mari preoţi”: Uriaşii religiei din vremurile acelea pre-
diluviene ale Epocii Pietrei. Grupul genetic Gherga N* s-a
suprapus cu mai vechea grupă maternă umană N* (spre
exemplu, în Peştera Kebara 32,34 lat. N, 34,58 long. E din
Muntele Carmel / Israel s-a demonstrat co-existenţa sa în
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
paralel cu Neandertal, grup uman mai solid, cu creier mai
mare şi cu viaţă sexuală mai intensă decât cel actual - care a
instituit şi Cultul Morţilor - stins datorită climei schimbate pe
planetă prin căderea uriaşului meteorit în Arizona şi datorită
înmulţirii prezentului tip uman). Tatuaţii Neandertali -
decoraţi artistic şi cu ocru / hematite, reproducând sângele cu
care erau mânjiți cei având succes la vânători - mâncau dublu
decât Homo Sapiens, aveau auzul și vederea mai bune, ceea
ce-i avantaja în întunecimile codrilor, aveau deja pielea mai
deschisă la culoare (dar şi ochii) şi erau buni suliţaşi.
Răspândirea Neandertal
Neandertal este denumirea după Valea Neander de la
care a fost numit un tip uman răspândit din Siberia / Altai
până la Atlantic, mai puţin numeros decât contemporanii săi,
care a dispărut în urmă cu circa 25 de milenii (ultimul său loc
din Vechea Lume a fost European, în Peştera Gorham de la
Gibraltar); obiceiul îngropării cu flori a morţilor săi - mai ales
în grote / peşteri - era cu orientare E-V: în ritualurile lor -
majoritatea nocturne - interesul era pentru sosirea nopţii şi de
aceea apusul pentru ei însemna declanşarea ceremoniilor,
direcţia spre răsărit pe care o foloseau la înhumare fiind cea a
apariţiei Soarelui, ce aducea renaşterea. După ce acum 50 de
milenii a apărut capacitatea de abstractizare, specialiştii au
datat că în urmă cu 43 de milenii a fost apariţia Cro Magnon
în Europa, atunci fiind datată la Neandertali trecerea la
canibalism ritualic, prin consumarea creierelor semenilor
(după ce îi scalpau): Neandertalii astfel - prin ingerările
respective - doreau să le perpetueze calităţile, prin înghiţire
crezând că virtuţile răposaţilor se transferau în ei. În Vechiul
Testament, “cartea întâi a cronicilor” 16:15 a scris despre
Dumnezeu “Aduceţi-vă aminte de aşezământul Lui, de
făgăduinţa dată pentru mii de neamuri”, ceea ce interpretat
din versiunea originală Ebraică - după cum a studiat în
“Vedele și Tora” din anul 1996 și Dr. Barbara Holdrege,
profesoară de istoria religiilor la Universitatea California /
SUA - însemna de fapt “după o mie de generații”, fapt
evidențiat și de comentariul Rabbăh la “Facerea” / “Geneza”,
din Palestina secolului V: pre-diluvian planeta - notată de
“Cartea lui Enoh” ca “pământul Uriașilor” - timp de o mie de
generații / respectiv circa 33 de milenii (după cum a calibrat
Anticul istoric Herodot Karka, cu 3 generații pe secol) a fost
timpul știut ca al Uriașilor, din Era de Aur. Cercetările
Moderne (arheologice / antropologice) au confirmat vechile
scrieri ca foarte exacte: de exemplu, în Europa din urmă cu
43 de milenii, la 7 milenii după apariţia capacităţii de
abstractizare - dovedită ştiinţific - pe lângă Neandertal a
apărut Cro Magnon iar după 5 milenii şi Homo Sapiens (de
sine stătător); Neandertalii = “Titanii” au dispărut în urmă cu
25 de milenii iar Cro Magnon = “Giganţii” au dispărut în
444
urmă cu 10 milenii, după Uriaşii respectivi (Titanii şi
Giganţii) rămânând numai Homo Sapiens = oamenii. Astfel,
se pot preciza convieţuirile celor 3 specii umane timp de 13
milenii (din urmă cu 38 de milenii, până acum 25 de milenii,
atunci încadrându-se apariţia Graiurilor, dovedite ştiinţific ca
vechi de 36 milenii, biblic fiind consemnat cuvântul ca apărut
“la început”) şi convieţuirea a 2 specii umane - Cro Magnon
şi Homo Sapiens - timp de 15 milenii (din urmă cu 25 de
milenii, până acum 10 milenii); în ultimele 10 milenii, pe
Pământ n-a fost decât Homo Sapiens, cu cele 3 culori rasiale
de bază ale sale: neagră, albă şi galbenă (actuale şi acum, pe
lângă ele fiind şi multe metisări). În anul 2016, cercetătorul
American Richard Kwiatkowski a scris: “Rămășițele
Neandertalilor au relevat că nu aveau un aparat corespunzător
de vorbire, însă totuși dialogau cu Homo Sapiens;
comunicarea Neandertală era limitată în glas, fiind ajutată de
gestica mâinilor și capului (datul din cap pe verticală ori pe
orizontală a rămas instinctiv la oameni, însemnând ‘da’,
respectiv ‘nu’, pentru majoritatea, excepție făcând Bulgarii, la
care e invers). Probabil că Neandertalii aveau puține cuvinte
iar acelea erau și scurte, cu 1-2 silabe; Dr. Philip Liebermann
- lingvist la Universitatea Connecticut - a observat că
laringele Neandertalilor era diferit de laringele Homo
Sapiens, permițând rostirile vocalelor numai cu dificultăți
mari (fără asemenea abilități, pronunțările cuvintelor mai
complexe nu erau posibile). Arheologul Britanic Steven
Mithen a indicat că Neandertalii vorbeau răspicat, rar, cu
suflu mult mai puternic la toate sunetele, puterea / zgomotul
produs fiind mai ridicat decât sonorul Homo Sapiens; lipsa
vocalelor a redus vocabularul Neandertal la un volum mai
simplu și mai crud, din cauza absențelor legăturilor dintre
consoane, astfel că propozițiile erau scurte / simple:
exprimarea prin voce era însoțită - pentru întregirea mesajelor
- de expresiile faciale și de mișcările brațelor. Adevărata
vorbire poate transmite idei abstracte; e adevărat că în vremea
Neandertală nici Homo Sapiens nu avea un vocabular extins,
lipsurile fiind completate prin exercițiile de imaginație: Homo
Sapiens a excelat în desenări - picturile rupestre dovedind
abilitățile pentru asemenea reprezentări - ce au condus la noi
idei și chiar la inovări, permițând depășirile unor limite /
bariere în acele vremuri aspre, de la început”. Graiul șuierat /
sâsâit al Neandertalilor - semănând cu sâsâitul / șuieratul
șerpilor - i-a determinat pe Homo Sapiens să-i asocieze
reptilian cu dragonii / zmeii fixați în memoria colectivă din
vremuri îndepărtate; e interesant că în prezent cele mai sâsâite
limbi Indo-Europene sunt în N Mediteranei, vorbite în marile
Peninsule din S Europei: Balcanică (unde se remarcă Greaca
având multe sufixe “os”), Italică (unde Latina avea multe
terminații “us”) și Iberică (unde Spaniola predomină, având
consoana “s” foarte frecventă); se știe că ultimii Neandertali
de pe glob au trăit tocmai în Sudul Europei (spre deosebire de
sâsâiții Homo Sapiens din S European, se știe că Pelasgii erau
rârâiți iar unii Homo Sapiens Nordici s-au evidențiat prin
vorbiri guturale). Stră-Româna a sintetizat vorbitul ca “Grai”
apropiat de “Gher” = Cer, similar cum termenul pentru viață
“trai” e în legătură cu “Terra” / Pământul (inițial având
denumirea Ga). Portrete de Neandertali, făcute de specialişti
inclusiv pe baza analizelor ADN, indică pielea deschisă la
culoare, pistrui şi păr roşcat, drept caracteristici esenţiale ale
lor (actualii albi au apărut după relativ puţin timp, în zone
mai Nordice, mai reci şi mai izolate, constituind un tip uman
mai nou, rapid supremaţia albilor impunându-se):
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Neandertalii, mai înzestraţi fizic decât actualii

oameni (acum ar fi câştigat orice olimpiadă), aveau priviri
alerte şi inteligente: erau buni vânători în grup de animale
mari (mamuţi, urşi, cerbi, etc.), utilizând mai ales lănci / erau
preponderent carnivori şi pentru pradă parcurgeau distanţe
mari; în mod obișnuit, bărbații Neandertali erau foarte potenți
sexual, apetitul lor sexual extinzându-se și la femeile Homo
Sapiens. Neandertalii făceau foc cu iască, aveau cunoştinţe
despre ierburile medicinale - având şi grijă unii de alţii, fiind
solidari - preparând culori ce amestecate cu argilă / lut erau
pentru decorarea trupurilor lor (mari cântăreţi, produceau
fluiere, statuete închipuind animalele vânate dar şi leoaice,
etc. însă n-au lăsat opere artistice ample / semnificative),
copilăria fiindu-le scurtă iar ca adulţi murind tineri datorită
traiului dur: viaţa lor pe atunci se asemăna cu cea Eskimosă /
Eski-mosă de acum; argila o foloseau ca pământ care
vindecă, inclusiv azi fiind apreciate calităţile sale (argila fiind
bazică, are numeroase proprietăţi antioxidante, prelungind
viaţa iar efectele curei cu ea sunt benefice, având rezultate
incontestabile). În glaciaţiune, când temperaturile exterioare
erau negative, peşterile reprezentau singurele locuri “calde”,
cu temperaturi pozitive; în Era glaciară, peşterile constituiau
adăposturi în interiorul pământului pentru care oamenii erau
foarte recunoscători divinităţii supreme care le patrona,
anume respectul lor se îndrepta către Marea Zeiţă Mamă.
Oamenii însă nu puteau locui în peşteri, căci foamea îi
determina să se deplaseze în căutare de hrană, la mari
distanţe; pe atunci, populaţiile Nordice erau formate
îndeosebi din vânători iar populaţiile Sudice erau alcătuite
mai ales din culegători. Peşterile serveau temporar ca
adăposturi şi permanent ca sanctuare. În Cuaternar, ceilalţi
oameni - mai puţin înzestraţi fizic - s-au coalizat pentru a
extermina conştient, fără milă, pe ultimii Neandertali
(rămânând în amintire Tătânii / Titanii din vechime); erau
ţintiţi mai ales bărbaţii Neandertal: femeile Neandertal nu
prindeau rod decât cu ei, fiind incompatibile genetic cu
bărbaţii Homo Sapiens, astfel încât extincţia Neandertal a fost
relativ rapidă. Totuşi, au fost câteva milenii bune de co-
existenţă a unor negrese Homo Sapiens cu unii dintre Uriaşii
albi Neandertali, atunci apărând Giganţii Cro Magnon (căci
femeile Homo Sapiens au fost foarte fertile, ele putând prinde
rod cu bărbaţii Neandertal, din încrucişările lor rezultând acei
Uriaşi hibrizi); însă până la sfârşitul ultimei glaciaţiuni,
Homo Sapiens a rămas singura specie umană pe glob,
exterminarea Cro Magnon terminându-se tot în Europa, ca şi
cea anterioară Neandertală. Greșeala majoră a Neandertalilor
a fost acționarea individuală, în general; înțelepciunea Homo
Sapiens a constat - la modul general - în acționarea colectivă /
efectiv în hoardă (de exemplu, Românii au străbătut
vremurile - din timpurile cele mai îndepărtate - având un
mare avantaj: mereu au fost mulți). Dr. Ezra Zubrow de la
Universitatea Buffalo / New York a simulat computerizat
interacţiunea între 2 populaţii, determinând proporția
necesară uneia ca s-o înlocuiască pe cealaltă: un avantaj de
doar 2% poate duce la eliminarea celeilalte populaţii în numai
un mileniu (un exemplu poate fi amestecul Atlanţilor şi
Amazoanelor cu Gherganii şi Gherganele, prin însoţirea
Amazoanelor cu Gherganii şi a Atlanţilor cu Gherganele toate
generaţiile lor următoare ajungând înrudite, cei mai numeroşi
apoi perpetuându-se). Conform Anticului Diodor din Sicilia
1:26, vechii preoţi Egipteni - care numeau Pontul ca “Siriath”
Reconstituiri Neandertal / radicalul Trac “sure” însemnând “strălucitor” = “stră-

445
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
lucitor” avându-şi rădăcina în timpurile pre Indo-Europene -
au calculat o durată de 23 milenii de la “Domnia Soarelui”
până la domnia împăratului Alexandru “cel Mare” (care era
Macedon / nu etnic Elen iar Macedonia nu era etnic Elenică,
Imperiul Macedon - ce nu era Elen - realizat de el şi generalii
săi etnici Makedoni / iar nu etnici Eleni, plecaţi din Balcani
cu militari Macedoni şi Traci / nu Eleni, angrenând Greci
Anatolieni cu care au fost împreună / nu cu Eleni Balcanici,
fiind cel mai mare Imperiu din lumea de până atunci, întins
din Europa în Asia şi Africa); în Epoca Modernă și în Evul
Mediu au fost denumiți Armâni cei care Antic erau Makedoni
(iar nu Eleni / nici măcar Eleni vechi): cei care au avut tăria
să cucerească o bună parte a Lumii Vechi n-au fost vechii
Eleni, ci au fost vechii Makedoni = strămoșii Armânilor /
Aromânilor (iar așa ceva denotă vitalitatea / forța energetică a
lor, ca oameni deopotrivă puternici și deștepți). Dintre cele 2
repere ale istoricului Diodor Sicul, timpul mai vechi indicat
corespundea tocmai celui al pierderii puterii în lume de către
Neandertali (probat ştiinţific de către actualii arheologi și
geneticieni); el a scris că până în mileniul XXIII î.C. timpul
era măsurat cu ciclul lunar, ceea ce explica legendele că pe
atunci făpturile umane “trăiau 1200 de ani” însă ani lunari, nu
ani solari (adică echivalând totalul acelor 1200 de ani lunari
cu 1200 de luni solare de fapt, respectiv acel număr
însemnând un secol solar / fiind 12 luni solare pentru anul
solar) şi că “domniile durau 300 de ani” / lunari - adică un
sfert de secol / solar - pe atunci el mai consemnând că existau
nişte creaturi “numite Uriaşi de Greci”, având “puteri
neobişnuite”.
Înainte de Potop, calendarul utilizat era cel lunar:
post-diluvian, un an solar echivala 12 ani “lunari” / adică 1 an
= 12 luni; timpii pre-diluvieni din “Facerea” / Vechiul
Testament pot fi de asemenea calculaţi cu aşa cheie aritmetică
(5:1 “zilele vieţii lui Adam au fost 930 de ani şi apoi a murit”
adică Adam avea 77 de ani solari când a răposat, 5:23-24
“zilele lui Enoh au fost 365 de ani / şi a plăcut Enoh lui
Dumnezeu și apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat
Dumnezeu” adică Enoh avea 30 de ani solari când a fost dus
în Cer, etc). De exemplu - în Evul Mediu - cronicarul
446
Galician Pedro Sarmiento de Gamboa 1532-1592 socotea așa,
egalând străvechiul an cu luna și având astfel un an solar la
12 ani lunari. De altfel, mult anterior aceluia, în “Biblioteca
istorică” 1:26 Anticul Diodor din Sicilia a scris: “Unii
încearcă să spună că, în vremurile foarte de demult, când nu
fusese încă descoperită mișcarea Soarelui, anii erau socotiți
după ciclul pe care îl îndeplinește Luna. Lucrurile stând
astfel, anul nu avea decât 30 de zile. Prin urmare, nu ar fi fost
cu neputință ca unii oameni să fi trăit 1200 de ani. Căci și azi,
când anul are 12 luni, sunt destui care trec de un secol”.
Același Diodor din Sicilia în “Biblioteca istorică” 2:31 a
scris: “Despre numărul anilor, pe care - spun ei - i-a consacrat
tagma Chaldeilor cercetării Universului, nu s-ar găsi ușor
cineva care să le dea crezare. După socoteala lor, s-ar fi scurs
până la expediția lui Alexandru în Asia 473 de milenii, vreme
în care ei ar fi cercetat mersul astrelor”. Prin echivalarea
respectivilor ani lunari cu anii solari (12 luni desigur fiind 1
an), fabuloasa consemnare a savantului Antic - în
conformitate cu transformarea așa calculată - s-a referit la
sfârșitul mileniului XXXVIII î.C.: o vreme contemporană
Neandertalilor, cu circa 3 milenii înaintea articulării complete
a vorbirii oamenilor Homo Sapiens (astfel cum a fost
dovedită științific de cercetătorii Epocii Moderne). În
Antichitate, preotul Manethon din Egipt - angajat de
Makedonii Ptolemei ca să studieze timpurile străvechi - a
notat despre catastrofa ce a lovit “Țara Siriat” că a fost în
timpul Zeului Thot, care avea ca semn zodiacal Racul (adică
sfârșitul perioadei asociată astronomic anilor 8800-6650 î.C.,
conform astronomului Michal Kamienski 1897-1973 de la
Universitatea din Krakovia / capitala istorică a Poloniei, care
a calculat în cortegiul echinocțiilor - cu ciclul de circa 26 de
milenii - în funcție de cele 30 de grade de pe arcul eclipticii,
anii corespunzând semnelor zodiacului). Este de remarcat că
relatările istoricului Mediteran Antic Diodor din Insula Sicilia
au fost extraordinar de exacte, confirmate integral prin
cercetările savanţilor de acum, din Epoca Modernă;
Neandertalii (dispăruţi în mileniul XXIII î.C.) venerau Luna /
Selena şi depăşeau Homo Sapiens atât în capacităţi fizice -
fiind mult mai bine dotaţi trupeşte - cât şi în capacități
intelectuale, având creierul mai bine dezvoltat, îndeosebi
cerebelul / creierul mic (poziționat în spatele trunchiului
cerebral, cu 3 funcții: arhicerebelul cu rol în păstrarea
echilibrului static și dinamic, paleocerebelul pentru reglarea
tonusului muscular și neocerebelul pentru coordonarea
mișcărilor fine comandate de scoarța cerebrală). Diodor din
Sicilia a mai scris în “Biblioteca istorică” 1:23 - conform
datelor păstrate de preoţii vechi în Egipt și culese de el în
mileniul I î.C. - că între mileniul XXIII î.C. şi mileniul XI
î.C. a fost timpul dominat solar / ştiut popular mai ales de
vechii Greci ca Era de Aur; în mileniul XI î.C. - în paralel cu
apariţia Sudicului Corn al Abundenţei - s-a constituit
Nordicul Imperiu Atlant (centrat în Pont, care s-a dizolvat în
mileniul VII î.C. din cauza Potopului, după aceea fiind Era de
Argint - adică neoliticul - ce a durat până la Potopul biblic de
la sfârşitul Epocii Pietrei din mileniul IV î.C., după care a
început Epoca Bronzului). Pe baza aceloraşi surse, la sfârşitul
mileniului I î.C. savantul Antic Sicilian a consemnat (1:24),
considerând timpul solar valabil deja din Era de Argint, că
“Egiptenii socotesc solar de la Războiul Troian mai puţin de
1200 de ani iar de la vechiul Hercule - care şi-a ridicat stâlpii
pe malurile strâmtorii dintre cele 2 continente după luptele cu
Giganţii, adică de când a început omenirea - Egiptenii
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

socotesc puţin peste 10 milenii” solare: “începutul omenirii”

în mileniul XI î.C. - indicat de istoricul Antic Diodor Sicul -
era începutul Civilizaţional, respectiv timpul întemeierii
Atlantidei / Imperiului Atlant (ce după aceea s-a aflat sub
stăpânirea a 10 Dinastii “Atlante”, până când s-a format
Marea Neagră peste fostul Lac Pontic, eveniment catastrofal,
reţinut de memoria omenirii ca diluviu / Potop). Strâmtoarea
marcată după înfrângerea Giganţilor prin ridicarea Pilonilor /
Coloanelor vechiului Hercule era între Europa şi Asia, nu
între Europa şi Africa, fiind Dardanele = Garganele, nu
Gibraltar. Ghergu-res / respectiv regele Ghergu, păstrat în
timp ca puternicul Hercules (primul Hercule dintre cei 2
Hercule, anume “cel Vechi”, căruia - conform Anticului
istoric Herodot din Kerka / Caria - contemporanul Atlas /
împăratul Atlant i-a dat în sarcină paza Coloanelor), a
consolidat îndeosebi Porţile Sudice ale Imperiului Atlant -
trecătorile / trecerile sau strâmtorile - înaintea ultimei mutaţii
genetice Gherga, marcându-le prin focuri veşnice întreţinute
cu crăci din codrii serioşi ce erau dezvoltaţi pe atunci, în
locuri ce azi sunt chiar sterpe, parii / stâlpii înfipţi ritualic
vertical în pământ semnalând hotarele stăpânirii sale:
asemenea poziţii au fost vegheate de garnizoanele organizate
de regimul instaurat de el pentru pază - ca să străjuiască
tărâmul fericit Imperial prin Coloane - între Munţii Caucaz
(dintre Caspica şi Pont) şi Munţii Carpaţi, înspre Nord
Imperiul Atlant fiind deschis pentru expansiune, pe măsura
retragerii imensei calote polare. O sinonimie de la beţele
lungi / prăjini se regăseşte la Români atât în “vergă” =
stinghia de susţinere a velei = pânzei bărcii / corabiei, cât şi în
“vargă” = băţul undiţei, adică joarda (nuiaua / creanga
curăţată de frunze), în Latină pentru “băţ” folosindu-se
“virga” iar “vergeaua” la stră-Români = bagheta mlădioasă ce
Acel obicei a fost vestit până târziu în istorie, de
ajuta la Crăciun ghicirea viitorului, persoana intervenind în
pildă “Grădina Gheţilor” din Ierusalim (adică “Grădina
obiceiul folcloric respectiv - conform “Dicţionarului
Gheţimani” / “Kheți-mani”) fiind cea care a găzduit cândva -
etimologic român” din anul 1966 - numindu-se “Vergelator”;
cu mult înaintea Evreilor - aproape o sută de Veghetori
Dr. Mihai Vinereanu a analizat termenii existenţi în fondul
stâlpnici, ei fiind străjerii / Gardienii sau observatorii /
Trac “a ghici”, “a găsi” şi “a gândi” ca provenind din acelaşi
mesagerii acelei aşezări sacre din Ţara Sacră: MasaGeţii -
termen pre Indo-European “ghed” = “a înţelege” iar Dr. Ion
adică Masivii / Marii Geţi sau Geţii Selenei - au fost Geţii
Ghinoiu a afirmat în anul 2013: “Nuiaua cu coaja verde se
orientali / Asiatici (foarte respectaţi în Vechea Lume),
numea vergel, ca substitut baghetei magice. Persoana care
similari fiind şi Daco-Geţii în Europa; spre deosebire de alţii
oficia ceremonia - Vergelatorul / Gogea - după ce aşeza un
care pentru iniţierea în Misterii visau ori se drogau, Geţii -
ciubăr cu apă în care participanţii strânşi pentru prevestiri îşi
pentru deprivare senzorială, după cum a documentat în anul
aruncau câte un obiect personal (inel, cercel, etc.) bătea cu
1985 şi istoricul Român Constantin Daniel - îndeosebi se
vergelele în marginea ciubărului ca toaca, recitând colindul.
izolau pe termen lung prin claustrare pe înălțimile Montane
Un copil neprihănit scotea pe rând din apă câte un obiect,
ca păsările sau inclusiv în încăperi subterane special săpate,
care după ce era recunoscut de proprietar, Vergelatorul îi
pradă halucinaţiilor ivite după postit sever / deseori fiind
prorocea norocul. Obiceiul a supravieţuit până astăzi prin
permisă numai apa iar lângă Ierusalim, Esenii - asceţi în grote
plăcinta cu surprize, jocurile de noroc şi alte practici”.
similari cu Geto-Dacii “pleistoi”, plăieși însemnând “călători
Veghea la porţile Imperiale se făcea prin “stâlpnici”, adică
prin nori” / ca vindecătorii “klistai” iar ca “polistai” =
prin Gardieni cocoţaţi în vârful pomilor mai înalţi din zonă;
“fondatori” sau întemeietori de aşezări, după cum a scris la
ulterior, amintirea acelor străvechi străjeri s-a perpetuat nu
începutul mileniului I istoricul Evreu Iosif Flaviu 18:22 - se
numai prin ridicarea Coloanelor (pilonilor, adică a stâlpilor
iluzionau cu “Fata Morgana” (respectiv cu mirajele deşertice
sacri / Obeliscuri ori doar cu pari / beţe simbolice înfipte în
de la Marea Moartă). Dr. Vicu Merlan - arheolog Român - în
sol), cât şi prin rugile înălţate de călugări solitari, refugiaţi
cartea “Dacia esoterică: simboluri, legende și tradiții” din
singurateci pe timp îndelungat în vârful unor pari / piloni
anul 2020 a descris ascezele practicate de Geți, printre care
dotaţi cu câte o mică platformă (unde dormeau foarte puţin şi
botezul înghețului și încălzirii, înlănțuirea trupului, postul
mâncau foarte puţin / primind hrană de la credincioşii de jos
alimentar, înfrânarea limbii, postul somnului, penitența
doar uneori).
ochilor, etc.; de pildă, înlănțuirea trupului era prin priponirea
pe o arie minusculă ce nu permitea deplasarea,în paralel fiind
celelalte încercări (ale postirilor de hrană, de dormit, de văzut
ori de vorbit). Deprivarea senzorială prin izolarea în peşteri -
în întunericul cărora practicienii se iniţiau în Misteriile
447
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
religioase - se pare că era o tehnică provenind din Epoca
Pietrei (încă din paleolitic, peşterile au fost cele mai
importante lăcaşe de cult); iar lumina - atât la propriu, cât și
la figurat - era considerată sfântă când provenea de la
“solomonari” / “so-lomonari” = sfinții luminați care o dădeau,
așa cum Geto-Dacii i-au avut pe preoții ziși “plestoi”. În
legătură cu bărboşii şi pletoşii “plestoi” Geto-Daci, adică
monahii / călugării din grote / peşteri ori din izolările de pe
înălțimile dintre Muntele Sacru Kogaianon și capitala lor, pe
de o parte e de ştiut că - potrivit lui Herodot Karka în “Istorii”
9:119 - Pleistoros era Zeul Războiului, adorat de Tracii
Agriani (foarte buni arcaşi); pe de altă parte, Geto-Dacii -
adică Tracii cei mai Nordici - au fost consideraţi cei mai viteji
oameni din Vechea Lume (sfinții părinți / călugări care
vegheau și păzeau totodată centrul puterii statale, în toate
sensurile - religios, politic, militar, etc. - trăiau în mici
comunități, bucurându-se de respectul general social:
cârmuitorii lor erau dintre dinaștii regali). Despre “bâta” /
“parul” ce se obişnuia ca prin verticalitatea în ţărână să
marcheze teritoriul sunt de observat 2 aspecte, la fel de
importante: atât onomastica bâtei - de “par” - cât şi postura sa
falică, ambele elemente fiind cu scopul de evidenţiere a
potenţei masculine solare (a sacrului - adică “Pu” / “Pa” -
luminător diurn / respectiv Soarele Ra, ceea ce a dus din “Pu-
Ra” la ceea ce Românii folosesc ca “pula” = “penis”); de
exemplu, termenul Lybian / N African pentru “cârmuitor” era
“battos” iar pe de altă parte, mult mai mult decât un “bât”
dintotdeauna la Români a fost un “par” ori “pilon” (acela -
pilonul / “pilo-Anul” - fiind stâlpul susţinător, de mare
rezistenţă). În Sanctuarul Gherga din SV Anatoliei încă se
poate observa ceva deosebit, anume inscripționarea cu
numele GHERGA de pe acoperișul rezervoarelor cu apă
sfințită pentru tratările bolnavilor și spălările păcatelor, având
vizibilitatea intenționată nu de jos / de la nivelul solului, ci
numai de pe înălțimi: din copacii ori de pe stâlpii din
apropiere (așa ceva era cu dedicație, pentru credincioșii
“înălțați” / atât la propriu, cât și la figurat, “veghea Gherga”
având loc prin cățărare în afara căsuței cu apă sfințită iar
“somnul Gherga” pentru visarea divină având loc prin
ghemuire în interiorul căsuței cu apă sfințită, ca felinele ce
adoră să se ghemuiască în cutii = spații mici). Este de ştiut că
înaintea Cultului Falic, coloanele / columnele aparţineau
Cultului Vulvei: cele mai vechi altare / sanctuare când au
început să fie organizate în aer liber (nu în grote / peşteri, ca
anterior) conturau prin perimetrul lor forma femeii,
arhitectural primele sanctuare supraterane reproducând în
plan orizontal Marea Mamă întinsă pe spate, cu picioarele
desfăcute (redând prin lobii lor delimitaţi de bolovani înşiruiţi
părţile principale ale trupului feminin - ca frunza de trifoi -
capul fiind central şi respectiv generoşii sâni ai Zeiţei ca lobii
laterali, la acea structură ajungându-se printre 2 lobi
“inferiori” reprezentându-i picioarele durdulii, intrarea fiind
prin “poarta naşterii” = “vagin”); machete - ca “frumoase
adormite” / “domniţe adormite” - există prin statuete din
Epoca Pietrei, simbolistica indicând între picioarele desfăcute
ale “maternului” tip de aşezământ religios un fel de “curte”
unde aveau loc principalele ceremonii (intrarea apoi în
“trifoi” fiind printr-o strâmtă trecere / pasaj, ca vaginul,
cuvântul “vagin” fiind din aceeaşi familie lingvistică a
termenilor “văgăună” şi “vizuină”, desigur din străvechiul
vocabular Românesc - cu înţelesuri aşişderea - spre deosebire
de celelalte limbi, mai “noi”, care n-au mai conservat aşa
448
ceva, de exemplu în vechea Germană vaginul, ca vad ud / bun
de futut, fiind “fuð”, în pronunție “vud” / “fud”). Despre
“trifoi” e de ştiut vechea sa denumire Română, feminină:
“dordolină”, planta considerată ca semn al norocului şi
belşugului (exact atributele Marii Mame durdulii); e de
remarcat că în Greacă pentru “poartă” se foloseşte termenul
“pyli” / πύλη (paznicii străjuind poarta / “pyli” erau
“phylakes”). Cu timpul, termenul “phylake” a ajuns să fie
folosit pentru “carceră”, Gardienii fiind “phylakes” =
“pulachi”: corespunzător “Dicționarului etimologic al limbii
române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” publicat
de Dr. Mihai Vinereanu în anul 2009, cuvântul “poartă” din
vocabularul Român a fost atestat ca foarte vechi; echivalentul
său Grec - cu înțeles stră-Român phalic - a reprodus de fapt
vechea semnificație din planul sexual (în vechea Greacă,
santinela păzind poarta era φύλαξ / “phulax”, denumirea fiind
popular folosită pentru observator / Veghetor). Pe de o parte,
îngerii Gregori au fost atestați ca Veghetori încă din timpurile
pre-diluviene (după cum a consemnat “Cartea patriahului
Enoh”) iar pe de altă parte - după cum a scris și filozoful
Platon în “Republica” - “phylakes” erau cârmuitorii
războinicilor, ai apărătorilor sau protectorilor.
Paznici Daci / “Phylakes Daoi”
O categorie aparte în structura social-politică
primară - după cum au notat autorii Antici - aveau ca pătură
importantă pe cea grupând așa-zișii Gheorgoi / Georgoi (A-
Groikoi / Agroikoi sau Geo-Moroi / GaMoroi); istoricul
Canadian Carl Roebuck 1914-1999 a scris: “Din 580 î.C.,
printre cei care s-au instalat la conducerea Atenei erau
Georgoi / Geomoroi (împreună cu Eupatrizii / proprietarii și
Demiurgii / meșteșugarii). Ca Georgoi - Agroikoi / Geomoroi
- erau denumiți acolo lucrătorii pământurilor (Eschil
numindu-i Gamoroi, desemnându-i drept cetățeni ai Atenei).
Termenul era cunoscut și folosit din Insula Samos până în
Insula Sicilia, referindu-se la oligarhi, însă inițial cuvântul
provenea de la primii localnici (cum au fost de exemplu chiar
și moștenitorii celor dinaintea sistemului Micenian). Georgoii
/ Geomoroii au fost cetățeni liberi, notați Zeugitai de către
Solon: ei nu doar și-au păstrat terenurile, ci le-au și lărgit,
fiind oligarhii perioadei arhaice. Unii dintre ei au devenit
judecători; Geomoroii / Geo-Moroii Atenei nu trebuie
confundați cu fermierii / țăranii, căci ei - ca ZeuGitai / Zeu-
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Gites - formau mari și distinse familii: Georgoii dețineau mediteran şi făcând aluzie la impulsuri erotice necontrolabile,
principalele pământuri agricole și toți Demiurgii proveneau inclusiv la ‘furia eroică’ desemnată de vechii greci prin
dintre ei, însă nu toți Georgoii au fost Demiurgi”. Aristofan - ‘mania’ şi respectiv printr-un termen mai puţin cunoscut -
“părintele comediei” / termen provenind de la Cume, port ‘lyssa’ - ce se poate lega de arhaicul ‘lis’ = ‘leu’; profesorul
Gherghit - a scris în piesa “Adunarea femeilor” din anul 391 Bertolin Cebrian de la Universitatea Canadiană Calgary în
î.C. despre bogații Gheorgoi care se opuneau realizării unor 2010 a menţionat despre Herakles - erou înveşmântat în piele
noi ambarcațiuni de către săracii Atenei. În Epoca Pietrei, cu de leu - că ‘era adesea cuprins de furia lyssa’, dânsul
timpul, flancarea porţii către altar (“inima” / “cordul” menţionând că, în creaţiile poetice ale vechilor greci, ‘lyssa’
sanctuarului) s-a făcut printr-o pereche de blocuri ortostatice se referea ‘exclusiv la nebunia dragostei’, sacrificiul lui
din piatră - care au devenit pari / stâlpi sau coloane - apoi Samson survenind şi el după un episod cu încărcătură
preluarea columnei ajungând răspândită falic ca Obelisc; erotică)”. În Canaan, Samson era diminutivul lui Şamaş / “Şa-
aşadar, iniţial perechea de elemente ortostatice - perechea maş” = Zeul Soarelui / “Soarele-moş” (numele acelui
coloanelor de la intrare - reprezentau (în plan vertical), personaj biblic fiind preluat astfel).
picioarele ridicate sau contractate ale divinităţii în chinurile
facerii, cele 2 Coloane ale regelui Ghergu sau “Ghergu-res” /
“Ghergures” = Hercules / Hercule avându-şi sorgintea în aşa
ceva: flancau poarta Imperială (e de observat că mult ulterior
şi creştinii - prin aspectul trilobat al Catedralelor / ale căror
abside laterale sunt “sânurile” Bisericii, inclusiv prin
coloanele străjuind poarta - au reprodus ancestralul model).
Gemenii Gardieni au fost și C/Heru-vimii care flancau Poarta
Raiului, Sfinții / Sfincșii, leii sau alte creaturi încadrând
trecerile, etc.; de altfel, felinele sunt mai atașate de locul unde
trăiesc decât de oameni (pe de altă parte, câinii își manifestă
devotamentul prioritar față de oameni). Academicianul
Francez Pierre Chantraine în “Dicţionarul etimologic al limbii
greceşti” din anul 1968, Dr. Adrian Poruciuc în cartea “Sub
semnul Pământului Mamă” din anul 2013, ş.a., au menţionat
despre expresia relativităţii a vorbei “în 2 peri” că era cu
referire la genitaliile feminine, vechii Greci folosind termenul
“nemos” pentru aşa ceva (în Latină “nemus” fiind denumirea
pentru “crâng sacru”); sensul Românesc “în 2 peri” înseamnă
“între 2 stări” - folosindu-se şi pentru a indica pe cineva
ameţit / “cherchelit” - legătura cu străvechiul Cult al
Fecundității / Fertilităţii putându-se deduce şi din locaţia
indicată Latin, căci în marele trecut orgiile se consumau de
obicei în crângurile unde se aflau aşezămintele sacre (de
pildă, pentru “masturbare” Sardinii folosesc termenul
“puliga” iar Suedezele folosesc termenul “pulla”): e de ştiut
că în proto Indo-Europeană “kaito” era “pădure”, în vechea
Română “coică” folosindu-se pentru “culme împădurită” - iar
“coit”, inclusiv azi, înseamnă “împreunare sexuală” - pe de
altă parte “vulva” în jargon Român fiind şi “scoica” (cu
aspect, miros, onomastică, umiditate, etc. similare).
Babele şi Sfinxul din Bucegi
Toponimul Nemeia (în vechea Greacă “nemos” fiind utilizat
şi pentru “pădure” / “codru”) a fost cel unde era uriaşul leu “Ghebele” / “Ciupercile” de piatră numite “Babele”
înfruntat de Hercule în prima dintre isprăvile sale / cronologic - aflate la 2292 metri altitudine în Carpaţi / Munţii Bucegi
cea mai veche: eroul Hercule a plecat din tărâmul de vieţuire 45,26 lat. N, 25,26 long. E - au fost supranumite “Altarele
umană şi a urcat în sălbăticia Muntelui pentru a găsi leul,
Ciclopice”, fiind închinate Soarelui şi Selenei, Cerului şi
ajungând la peştera unde era acela “către seară” şi l-a învins
Pământului (vechii Români au utilizat cuvântul “nană” pentru
“după apusul soarelui” (ceea ce a legat leul de climatul mai
“ciupercă”); nu poate fi negată intervenţia umană la finisarea
cald dar şi de Cultul Solar). Dr. Adrian Poruciuc în studiul formelor acelor conglomerate, ele păstrând legătura cu
despre “Leul colindelor româneşti şi predecesorii săi” din Sfântul / Sfinxul din apropiere - primul Sfânt / Sfinx din lume
volumul de cercetări “Sub semnul Pământului Mamă -
- aflat la 2216 metri altitudine (acelaşi savant Diodor din
rădăcini preistorice ale unor tradiţii româneşti şi sud-est
Sicilia în “Biblioteca istorică” 5:55 a consemnat că primii
europene” a afirmat că “în substanţa lor, colindele româneşti
sculptori din lume au fost Gherghinii / Telchinii şi că “erau
ale leului arată a fi mai arhaice - dar şi mai bine închegate -
pruncii talazurilor mării, vrăjitori care puteau aduce ploaia ori
decât ceea ce ne spun despre Herakles sursele urban-literate, chiar ninsoarea la dorință și puteau face ceea ce mai târziu au
respectiv teologice (Biblia în ‘cartea judecătorilor’ 14 prin făcut Magii în Persia” / în vechiul Egipt, pentru “prunc” se
naraţiunea despre Samson-şi-leul având o variantă a aceluiaşi
folosea “kherd”): complexul de pe Muntele Sacru al
motiv / mitem, exemplul pe care l-am ales fiind pe fundalul
Hiperboreilor a fost prototip de pildă atât al Marelui Sfinx din
impactului ‘popoarelor mării’ din jur de 1200 î.C. în estul
Sud, cât și al Sudicului Munte Sacru Olimp. Sfântul / Sfinxul
449
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
din acel loc Carpatic - stânca având înfăţişarea de om -
măsoară 8 metri înălţime şi 16 metri lungime iar din punct de
vedere istoric (chiar mistic) era reprezentarea divinităţii
supreme: expresia sa e de suveranitate şi putere, acest lucru
fiind evidenţiat prin faţa proporţionată, buzele severe şi
bărbia voluntară; Sfântul / Sfinxul a fost emblematic pentru
Imperiul Atlant / Borean - în perimetrul căruia s-a găsit -
mulţi cercetători afirmând că Sfântul / Sfinxul European
(anume, din România) a fost modelul pentru Sfântul / Sfinxul
de pe Platoul Ghi-Za / Ghiza din Egipt, mai ales că
proporţiile feţei celui African sunt identice. Cercetătorul
Român George Teleoacă a scris în anul 2013: “Prea s-a trecut
şi se trece uşor peste faptul că Babele se află alături de
Sfinxul din Bucegi, formând de fapt un singur ansamblu, care
se cere a fi interpretat în unitatea sa. Prea s-a trecut şi se trece
uşor peste faptul că Babele şi Sfinxul din Bucegi nu puteau fi
realizate altfel decât prin truda susţinută de un foarte mare
crez. Prea am înlocuit acest crez cu ideea simplistă că
ansamblul Sfinxul-Babele ar fi apărut datorită efectelor
produse de ger şi de vânt asupra unor menhire, pe care tot
vântul le va fi aşezat pe platoul Bucegilor. Controversatul
nume al zeului Gebeleizis a fost considerat de Victor
Kernbach de vârstă neolitică, chiar pre-neolitică. În
manuscrisul lui Herodot, aşa cum se citeşte litera digamma în
dialectul ionian, iniţiala Gebeleizis trebuie citită ‘B’ sau ‘V’;
ca urmare, numele real din manuscrisul original al lui
Herodot se citeşte Bebeleizis. Pentru forma Be-Beleizis
pledează chiar topicul sacru Ba-Bele, eternizat prin coloanele
ca nişte babe cu pălării, de lângă măreţul Sfinx din Bucegi,
tâlcuite astfel, pentru a ne reaminti mereu că arhaica icoană în
piatră cu profil uman era al lui Be-Beleisis, unul şi acelaşi cu
Gebeleizis, proslăvit ulterior şi cu numele de Zalmoxis. Din
aceleaşi considerente de ordin mnemotehnic care au condus
la realizarea grupului de coloane numit Ba-Bele în Bucegi,
dăinuie la Cracovia, îmbrăţişată de apa Vistulei, colina sacră
Wa-Wel, ce găzduieşte Catedrala Wawel, împreună cu
Palatul Regal Wawel. În evidentă legătură cu sintagma
teonimică arhetipală Volco-Blac, redată prin hieroglifa sacră
numită Dragonul Dacic, topicul Ba-Bele din Bucegi alături de
topicul Wa-Wel din Cracovia, transmit peste milenii dubla
dovadă că numele real al marelui zeu getic s-a pronunţat Be-
Beleizis”. (Cronica Polonă / “Chronica Polonorum” din anul
1190 s-a referit la Krak / Grakch care în mileniul precedent a
fortificat Wawel pe malul Vistulei și a întemeiat Krakau /
Cracovia; Wincenty Kadlubek 1150-1223 / episcopul
Cracoviei a scris că la începutul Evului Mediu, Krak/us întors
din Carintia prin Panonia - unde a avut o luptă cu Romani
Gali - a ajuns cârmuitorul Polonezilor, liderul Krak afirmând
“Cum e lumea fără soare, așa e și țara fără rege”: Grakch /
Krak - având pe blazonul său corbul - a fost regele
descendenților legendarului Lech, primul născut al
cârmuitorului Pan al Panonilor din secolul VI, fiind urmat la
tron de către brava sa fiică Vandală, care a reușit să-și
păstreze independența față de Germani). Fără sufixul “zis” al
Zeităţii, numele se reduce la Ba-bele / Be-Bele, ceea ce direct
egalează Ghe-Bele, însemnând “ciupercile” (corespunzătoare
aspectului); de aceea, literalmente Gebelei-zis (în pronunţie
Ghebeleizis) rezona ca Zeitatea Ghebelei, a Ghebelor:
respectivul Zeu era marele bărbat al celor din vechime, adică
al babelor (dar nu bătrâne, ci acelea erau femei de demult, cu
înfăţişările semănând ciupercilor). Se observă că în Vechea
Lume Cybele - Zeița Mamă - din Anatolia / Asia “Mică”
450
rezona cu Gebelei-zis. Dr. Valer Scridonesi de la
Universitatea București în lucrarea “Sincretismul Mamei
Zeilor / Mamei Mari / Reii / Cibelei cu Sibila conservat în
spațiul carpatic azi. Sinteza Cibele-Sibila prin matrici
lingvistice hidro-oro-toponimice” a analizat în anul 2006
originea Gebeleizis ca “Cybele a zis”, afirmând și că
“Gerghithia apare în Ținutul Lăpușului prin Dealul
Gherdiceu, muchia și pârâul Gârdișoara, Vârful Gurguiatu
(1048 m), Albunea apărând ca Izvor Alb (afluent al râului
Lăpuș) cu izvor pe partea sudică a Vârfului Roșia (1212 m),
pe partea nordică a aceluia curgând Pârâul Roșia, acele Roșia
indicând-o pe Sibila Roșiană. Toate acestea, numai în
subzona Lăpuș (munți, depresiune, ținut), ca și cum, mai ales
aici, la picioarele vestice ale Țibleș/Cibleș-ului/Cibelei, a
propovăduit Sibila, și încă tocmai cea Roșiiană”. În Vechea
Lume, Pământul în EurAsia a fost conectat feminin iar în
Africa a fost conectat masculin (în Egipt Geb a fost Zeul
Pământului); schimbarea genului, inclusiv androginia, a fost
îndelung și puternic simbolizată prin kerykeion / caduceu. În
perspectivă Egipteană veche, Gebeleizis / “Geb-Eleizis” -
Zeul Fulgerului / Orizontului la stră-Români - literalmente
era “Ilie / fiul Pământului Geb” (radicalul Indo-European
“Gheib” însemna “lumină / fulger”); de exemplu, comuna Ilia
45,56 lat. N, 22,38 long. E / județul Hunedoara - de pe Râul
Mureș - a fost atestată ca Elye în Evul Mediu. Despre Sfânt /
Sfinx, o ipoteză - derivată din primordiala androginie
existentă în timpul ultimelor milenii ale Neandertalilor - a
presupus că (numai mult ulterior realizării sale) era Zeul
“Thot” / “Her-mes” = “Zal-moxe”: din genul neutru /
androgin, în timpul multimilenar - exprimat în apelativul
divin şi prin sufix de tipul “mes” / “moxe” - putându-se
diferenţia atât latura feminină, cât şi cea masculină. În timpul
ultimei glaciațiuni, climatul din actualul spațiu Român nu era
temperat; ce căutau preistoricii pe piscuri (vârfuri de Munți
dintre care unii au devenit sacri) avea explicaţie climatică /
înainte de a fi religioasă: la aceleaşi altitudini, Munţii Nordici
erau mai călduţi decât mediul înconjurător şi Munţii Sudici
erau mai răcoroşi decât mediul înconjurător; actualul spaţiu
Român - cu arcul Carpatic - s-a calificat ca gazdă primilor
Europeni (aşa după cum au dovedit-o relicvele / analizate
ştiinţific de către specialiştii lumii). În prezent poate părea
straniu, însă în vremea glaciaţiunii tocmai climatul a
determinat interesul oamenilor pentru vârfurile Munţilor:
înspre părţile Nordice ale Vechii Lumi, în locul vânturilor
reci din Văi - cauzate de frigul apropiatei calote polare - era
de preferat relativul calm însorit de pe culmi, unde uneori era
şi mai călduţ (fenomen explicat meteorologic simplu, în
sensul că totdeauna la acţiunea aerului rece - mai dens / mai
greu - ce ocupă părţile joase, aerul cald - mai rarefiat / mai
uşor - se ridică în părţile înalte), astfel încât la continua
influenţă glaciară Nordică, pentru timp îndelungat vechii
oameni au apreciat înălţimile, mai mult decât Văile; în
EurAsia, imensul bloc glaciar format de calota Nordică
constituia un uriaş “frigider”, într-un veşnic conflict meteo cu
Sudul cald, zonele de întâlniri atmosferice din urmă cu circa
10 milenii având fenomene deosebite - inclusiv în intensităţi -
faţă de cele actuale.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Front atmosferic şi circulaţia atmosferică
La aceleaşi latitudini, în timpul ultimei glaciaţiuni,
oamenii au apreciat înălţimile încălzite de vântul Sudic mai
mult decât îngheţatele zone joase: oamenii au populat Văile
numai după glaciaţiune. Despre Zeul Boreas / Voreas al
vântului Nordic și al iernii a rămas în amintiri că avea aripi
purpurii iar suflul său înghețat ajungea cândva până în Tracia
(Haemus - eponimul Balcanilor, căci Sudica Peninsulă
Europeană ce găzduia Tracia inițial se numea Haemus - era
fiul lui); s-a reținut că în Munții natali din Nord - unde era
Hiperborea - exista o eternă primăvară, ce nu era atinsă de
vântul rece al Zeului (e de remarcat că termeni ca Vorea
pentru Borea, “Var-Var” / Varvar pentru Barbar, ș.a.m.d. erau
încă firesc folosiți de Româna Medievală, așa cum de
exemplu a fost traducerea “Istoriilor” Anatolianului Herodot
în secolul XVII prin grija spătarului Aromân Neculai
Milescu, care la 4 secole după deplasarea în China a
Aromânului Marco Polo a fost de asemenea în misiune acolo
- în Sina / China Medievală cârmuită de Mongoli - via
Mongolia). Elemente de geomanţie - adică divinizarea prin
interpretarea formelor naturale, ale reliefului, stâncilor,
pietrelor, pământului, etc. - existau în Epoca Pietrei, Sfântul /
Sfinxul Carpatic de pildă încadrându-se unor asemenea
străvechi concepţii; de exemplu, vechii Arabi ştiau despre
Idrîs - însemnând “Interpretul”, identificat cu Eno / Enoh ori
Hermes - că a învăţat să “citească” / să ghicească în formele
de nisip de la îngerul Gavriil / Gabriel (până în Evul Mediu,
artele geomanţiei au ajuns chiar sofisticate): atât îngerul
Gavriil, cât şi patriarhul Enoh / Eno - care a scris despre
îngerii Gregori - sau Gherganul “Gher-mes” / Hermes au fost
(conform atestărilor) înrudiţi, provenind din acelaşi stoc, cel
ştiut inclusiv biblic ca Enoh fiind de fapt Eno / Anu. Munții
Carpați au jucat un rol foarte important în istoria lumii; de
pildă, cele mai vechi urme ale ritualurilor Neandertal din
451
Europa dar și cele mai vechi rămășițe umane Homo Sapiens
din Europa s-au găsit nu altundeva decât în peșterile din
Carpații Occidentali (V actualei Românii). Arheologul Daniel
Ruzo 1900-1991 din Peru susținea că înaintea Potopului a
existat în lume o Civilizație (dispărută într-un cataclism) care
era legată în mod special de Munte, oamenii săi trăind
preponderent pe culmile înalte; în anul 1968 - după ce a
studiat Sfântul / Sfinxul din Bucegi - savantul a afirmat că
“Sfinxul Carpatic făcea parte dintr-un străvechi centru
spiritual: este un vechi monument sculptat înainte de Potop,
distrus în mare parte în zona frontală (de chip uman), fiind
foarte erodat de vânt și ploaie; e moștenirea importantă a unui
popor dispărut. Munții Carpați din România erau în centrul
celei mai Vechi Civilizații Europene de care avem cunoștință
în zilele noastre; în acești Munți Sacri s-au refugiat oamenii
după Potop, sculpturile originale nemaifiind reproduse în
timpurile istorice. Fiind obișnuiți cu dimensiunile
tridimensionale ale sculpturilor din zilele noastre, am eșuat
până astăzi să realizăm că acestea sunt sculpturi vechi,
considerându-le opera naturii. Autorii care le-au dat forma
trăiau în munți și sculptau stâncile; iubeau frumusețea naturii
și aveau capacități mentale bine dezvoltate: erau păzitorii
unei înțelepciuni străvechi. Pentru ei era o creație magică,
produsul unei culturi înțelegând lumea diferit decât azi; de la
acei oameni am moștenit noi simțul religiosului și
spiritualității: lumea pe care o avem în zilele noastre e
moștenirea lăsată de o civilizație dispărută. Toate sistemele
de simboluri, toate personajele legendare, toate miturile nu au
un nume al autorilor; toate le-am moștenit de la o omenire
dispărută. În Munţii Carpaţi din România s-a refugiat o bună
parte din omenire în timpul Potopului, aici sunt grotele cu
comori menţionate în atâtea legende ale lumii; Sfinxul din
Bucegi făcea parte dintr-un complex mai mare, aşa după cum
şi Sfinxul din Egipt a făcut parte dintr-un complex mai mare:
în ambele cazuri, au fost locuri sacre şi ceremoniale care au
avut importanţă incredibilă pentru populaţiile aparţinătoare”.
Cei dispăruți - cu care oamenii Homo Sapiens au fost cândva
contemporani - erau oamenii Neandertal și Cro Magnon; ei au
fost autorii anonimi ai legendelor și ai miturilor străvechi.
Academicianul Român Marcian Bleahu 1924-2019 a susținut:
“Când urci un munte, urci cu smerenie ca într-o catedrală
unde intri nu ca să cucereşti credinţa, ci ca să te redescoperi
pe tine însuţi, să redescoperi ceva în interiorul tău ascuns de
foarte mult timp, care aşteaptă să fie trezit. Legenda proto-
istorică a Sfinxului relatează că ar fi o statuie făurită în
timpuri demult uitate de oamenii unei civilizații dispărute”.
Sfântul / Sfinxul din Bucegi se află între Munții Bătrânei,
Doamnele, Obârșia și Omu (cel mai înalt din Masivul
Bucegi), având în apropiere formațiunile stâncoase ale
Babelor; toponimia preponderent ancestral feminină reflectă
posibilitatea existenței unei societăți matriarhale cândva în
trecut, cu locașe de cult în peșterile din zonă (unde au fost
descoperite numeroase vestigii Neandertal).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Primii Homo Sapiens aveau tenul mai închis decât

Neandertalii cu care au intrat în contact în EurAsia;
Neandertalii erau o specie nocturnă: se strângeau noaptea și
organizau ceremonii în cinstea lunii pline. Dovezile
anatomice pentru stilul de viață nocturn se bazează pe orbitele
oculare foarte mari și rotunde, inclusiv pe orificiile foarte
mari ale urechilor (ochii mari - mai ales - sunt o caracteristică
tipică a creaturilor nocturne); ei învățaseră să nu se teamă de
întuneric și în timpul acelui proces s-au îndrăgostit de
priveliștea cerului noaptea, venerând constelațiile nordice
Ursa Mare și Ursa Mică. Ritualul ursului de peșteră (iar în
Carpați răspândirea s-a înregistrat drept cea mai puternică de
pe continent) a fost cel mai vechi ritual din lume. Neandertalii
erau oameni foarte emotivi și sensibili; există dovezi certe
bazate pe evidențe fosile fizice că aveau voci puternice și
urechi mult mai muzicale decât oamenii de acum”.
Arheologul Britanic Steven Mithen - profesor la Universitatea
Reading 51,26 lat. N, 0,56 long. V - a afirmat că Neandertalii
au constituit specia umană cea mai dezvoltată cu înclinații
spre muzică, dansuri și spectacole care a trăit vreodată (se
pare că au fost cântăreți și actori de primă clasă). Arheologul
American Ralph Solecki a descoperit într-o peșteră din
Psihologul Britanic Stan Gooch 1932-2010 a studiat Munții Zagros (în zona Kurdă din N Irakului, aproape de
dezvoltarea omului, în anul 2006 concluzionând că “Homo peștera Gwerga / Mar Gwerga din centrul Munților Zagros /
Sapiens e un rezultat hibrid, având elemente din încrucișări V Iranului) că Neandertalii erau înhumați cu flori în urmă cu
cu Neandertal și Cro-Magnon (specii umane foarte diferite, 74 de milenii și că bătrânii ori răniții au fost îngrijiți de
inclusiv între ele); oamenii de Neandertal aveau propria lor semeni: ei credeau în viața după moarte; savantul a zis că
civilizație, cu o cultură sofisticată, bazată pe o imaginație “Neandertalii au fost oameni cu caractere așa de bune, încât
bogată: o cultură a viselor. În medie, oamenii Neandertal ar trebui să fim mândri că-i avem ca strămoși”. (În anul 1997,
aveau creierele mai mari decât Homo Sapiens; aranjarea era cercetătorul Britanic Andrew Collins a documentat legenda
diferită decât acum, cerebelul Neandertal (‘creierul mic’) Kurdă despre faptul că printre strămoșii poporului Kurd au
fiind mai mare. Esențialmente, s-ar putea spune despre fost Ginii / Geniile).
cerebel că era un creier distinct amplasat - din punct de
vedere anatomic - sub creierul mare. Cerebelul este centrul a
numeroase abilități și procese mentale, unele încă
necunoscute azi; e posibil ca visele să provină în primul rând
din cerebel, anumite tipuri de impulsuri artistice și religioase,
impulsuri către sacru, anumite înclinații filozofice, etc.
Neandertalii au format o populație avansată cultural,
civilizată din punct de vedere spiritual, cu un profund simț
religios și practicau o medicină bazată pe plante. Societatea
era condusă de femei, care aveau autoritatea supremă;
ceremoniile nopții și lunii erau conduse de preotese.
Societatea Neandertală era pașnică, plină de dragoste pentru
semenii săi; practicile magice și religia erau centrale în viețile
lor: erau ceea ce azi știm ca șamani, vrăjitori sau magi.
Oamenii Neandertal celebrau Cultul Lunii, aveau vedere
nocturnă, venerau noaptea și luna, pe când oamenii Cro-
Magnon venerau ziua și soarele. Viața oamenilor Cro-
Magnon își avea rădăcinile în conceptul de proprietate al
bărbaților, fiind o societate condusă masculin, activă diurn.
Stele
Privind cunoștințele de botanică, Neandertalii erau mai
avansați; privind cunoștințele de vânătoare, Cro-Magnon erau
Filozoful Englez Colin Wilson 1931-2013 a spus:
mai avansați. Opinia mea este că oamenii de Neandertal și
“Este posibil ca omul de Neandertal să fi fost mult mai
oamenii de Cro-Magnon s-au împerecheat în Europa, acum
inteligent decât presupunem; se pare că știa mult mai multe
vreo 30-40 de milenii; fiecare parte a adus o contribuție
despre stele, de exemplu (decât am putea crede).
unică: genele Neandertal erau înclinate spre intuiția
Comportamentul simbolic era central în Cultura Neandertal;
religioasă, pe când genele Cro-Magnon erau înclinate spre
exponenţii săi își găteau hrana, erau tatuați și purtau bijuterii,
inteligența științifică. Nu a fost însă o metisare pașnică; se
strângând inclusiv cristale, trăind în grupuri sociale
pare că bărbații Cro-Magnon au violat femeile Neandertal. De
complexe”. În anul 2010, specialiştii unui consorțiu format de
aceea scrie în Vechiul Testament că fiii lui Dumnezeu s-au
“Institutul Planck” din Zurich 47,22 lat. N, 8,33 long. E /
împreunat cu fiicele oamenilor, care le-au născut copii, aceia
Elveția, “Institutul Broad” de la Universitatea Americană
fiind vitejii din vechime (cei mai voinici prunci vreodată).
452
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Harvard din Cambridge 42,22 lat. N, 71,07 long. V și
“Institutul Tehnologic” din Boston 42,21 lat. N, 71,03 long. E
/ SUA au prezentat rezultatele cercetării genomului
Neandertal: EurAsiaticii Homo Sapiens actuali au unele gene
Neandertal în proporții de circa 4%, ceea ce înseamnă că
împerecherile dintre speciile umane au avut loc (îndeosebi pe
baza legii formulate în anul 1922 de biologul Britanic John
Haldane, dovedită şi de lipsa urmelor genetice materne
Neandertal la oamenii Homo Sapiens, pe linia paternă însă
fiind evidenţe genetice de la Neandertal la Homo Sapiens -
sens confirmat despre combinaţiile întâmplate atât în
străvechile relatări ale omenirii, cât şi confirmat ştiinţific de
către geneticienii Epocii Moderne - acela fiind că bărbaţii
Neandertal au fost cu femeile Homo Sapiens /
compatibilitatea existând cu şanse de supravieţuire pentru
cazurile când muierile oamenilor Homo Sapiens au născut
prunci cu taţi Neandertali):
Dr. Robert Scoch - profesor la Universitatea din
Boston / SUA - a explicat: “Civilizațiile dispărute nu sunt
neapărat ceea ce ne așteptăm noi sau ceea ce așteaptă mulți
oameni să fie, în sensul că nu erau un echivalent în trecut a
ceea ce suntem noi în zilele noastre. Multe din instituțiile
societății noastre sunt de fapt o combinație a instituțiilor
oamenilor Neandertal și Cro-Magnon; întâlnirea dintre acele
specii trebuie să fi fost monumentală: Neandertalii nu prea îi
înţelegeau pe acei Cro-Magnon care le invadau teritoriile iar
Cro-Magnon nu înţelegeau ritualurile nocturne stranii ale
Neandertalilor, cu cântece şi dansuri (numindu-le ‘magie’). S-
au schimbat unele aspecte simbolice din ceremoniile
religioase Neandertale, Homo Sapiens adaptând și unele
elemente Cro-Magnon; o mare parte din credinţele noastre -
ale Homo Sapiens - şi din obiceiurile noastre religioase sunt
moştenite de la Neandertali: continuăm multe tradiţii
Neandertal (antropologul American Erik Trinkaus - o
autoritate în domeniul Neandertal - este convins despre Cultul
Nemuririi că a fost creat de Neandertali, că au fost primii
oameni care au practicat înmormântările iar Cro-Magnon şi
Homo Sapiens au învăţat de la ei să-şi înhumeze răposaţii).
Despre Cultul Nemuririi, e clar că exista ceva dincolo de
moartea fizică, dincolo de existența materială, ce se pare că
era o credință existentă la Neandertali. În Carpaţi au fost
legături antropormofice între oamenii peşterilor pe de o parte
şi sculpturile din piatră de pe munţi pe de altă parte. Sfinxul
din Bucegi arată ca un Neandertal, cu frunte joasă şi cu orbite
mari, privind spre Vest, către soarele care apune: s-a emis
ipoteza că omul de Neandertal ar fi fost o specie mai degrabă
nocturnă şi dacă e aşa, ce fel de soare i-ar fi stârnit interesul?
Soarele la apus, când ar fi ieşit să-şi desfăşoare activităţile
nocturne: ceremonii şi ritualuri; deci n-ar fi privit spre răsărit
453
- aşa cum a fost în mai multe culturi ulterioare - ci spre Vest,
soarele apunând având o importantă semnificaţie. Ca geolog,
observ stratigrafia Sfinxului că e din tipuri distincte de roci -
şi toate naturale - existând posibilitatea că iniţial semăna cu o
faţă umană datorită eroziunii naturale, oamenii putând un pic
să modeleze structura, astfel încât trăsăturile să semene şi mai
mult cu o faţă umană (se ştie că în alte locuri asemănătoare
din lume aşa ceva s-a întâmplat). Poate a intervenit vreo
prelucrare - datorită degradării nu pot afirma cert - dar aşa
ceva nu contează, fiindcă este uşor de recunoscut faţa umană.
Multe locuri sacre din întreaga lume sunt de origine naturală
şi pot fi considerate chiar mai sacre fiind doar naturale - fără
intervenţie artificială - dând extraordinarul mesaj că sunt de la
natură, respectiv că vin de la zei, părând un miracol; atunci
profilul stâncii redând o figură e cu atât mai spectaculos, mai
important, ţinând de divin: e mult mai impresionant decât
dacă ar fi fost sculptat de mâna omului. Neandertalii îşi
recunoşteau uşor portretizarea în Sfinx iar pe platoul de lângă
megalit puteau avea loc diverse activităţi, cu acel cap de
piatră în fundal; existenţa unui mic bazin acolo îl sugerează
ca ideal pentru strângerea ‘apei sfinţite’ în ritualuri de
purificare ori pentru ceremoniile de colectare a sângelui de la
sacrificii (în Anatolia şi vechiul Egipt au fost asemenea
bazine): timp de milenii, mâinile multor generaţii au frecat
mica depresiune din piatră a bazinului ca să ajungă aşa cum e
azi. După ce am examinat hărţile, geologia, topografia şi
geografia regiunii, văd tot arealul drept central pentru
Adunările Neandertalilor - dintr-o vastă zonă - deoarece în
Europa nu mai exista ceva asemănător: era un ideal loc de
întâlnire chiar a celor de la câteva sute de km distanţă, în
pelerinaje la anumite zile importante convenite astronomic,
pentru schimburi de povestiri, ceremonii care să creeze
legături între diferite comunităţi, împărtăşiri de credinţe, etc.;
peşterile din apropiere păstrează dovezi ale prezenţei
Neandertale şi a ritualurilor respective, unele din ele evident
fiind locaşuri de cult, sanctuare ce ulterior au fost imitate de
clădirile templelor, bisericilor, catedralelor, etc., pentru a
reconstrui asemenea medii de conectare cu divinul şi inducere
a sentimentului religios (chiar şi numai prin iluminarea
tradiţională intenţionat păstrată slabă în arhitectura interioară,
clădirile locaşurilor de cult fiind de fapt moşteniri ale cadrului
ritualic oferit de peşteri timp de milenii). Neandertalii erau cu
mult mai sofisticaţi în moduri de gândire pentru care noi nici
n-avem cuvinte potrivite să le descriem; civilizaţia noastră a
progresat într-un fel material - stil regăsit începând cu Era de
Aur - distrugând sofisticarea anterioară a pionierilor, care au
înţeles, uitându-se la Univers cu ritmurile sale cosmice, că
erau parte din ceva mai măreţ decât ei înşişi. Presupun că
Neandertalii au fost mai religioşi decât oricine; am bănuiala
că acele cunoştinţe au fost simplificate de către Cro-Magnon
şi Homo Sapiens, care i-au perceput în termeni superficiali:
conceptele de bine şi rău ar fi provenit dintr-o înţelegere
trunchiată a ritualurilor şi religiei Neandertalilor, care era
mult mai nuanţată şi subtilă (ei n-aveau simpla catalogare a
bunului pe de o parte şi a răului pe de altă parte, căci aveau
nevoie de ambele şi nu făceau distincţia aşa ca urmaşii lor).
Neandertalii, cu capacităţile lor mentale dezvoltate, au avut
profunde legături cu natura şi au înţeles că în funcţionarea
Universului erau necesare atât binele, cât şi răul - ca 2 capete
ale unui spectru continuu - ecouri regăsindu-se de pildă la
vechii Egipteni”. (Aspectele duale - ale contrariilor - ulterior
au fost încercate pentru armonizare şi de către alte sisteme
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

religioase, de pildă “rău” era din dualitatea complementară

bunei Rhea = Marea Zeiţă Mamă a Pământului, etc).
Cercetătoarea Oana Ghiocel - care în anul 2013 a realizat
filmul documentar “Misterul Sfinxului din Carpaţi” - a
reflectat: “Omul de Neandertal nu a fost o specie brutală.
Conform evidențelor actuale, omul de Neandertal apare
surprinzător de apropiat de omul modern, o creatură sensibilă
și inteligentă, cu o cultură sofisticată și simț propriu. În
Munții Carpați, legendele țin amintirea vie; despre legenda
Cultului lui Zalmoxe bănuiesc că datează din vremuri
străvechi, tocmai din timpul omului de Neandertal: și când a
ieșit la lumină, Zalmoxe a fost desemnat Zeul Nemuririi și al
Nopții”. Cel mai facil de văzut la Zalmoxe e numele său: Zal-
moxe = “Zeul-moș”, adică vechiul Zeu - cel din bătrâni - prin
“moș” referirea fiind la cineva nu neapărat în vârstă, cât la
cineva de demult: cerul nocturn era dominat de Sf. Lună =
“Se-Lena” / Selena (parte în tandemul feminin împreună cu
Marea Mamă a Pământului) iar cerul diurn era dominat de Sf.
Ra = Soare (parte în tandemul masculin împreună cu Tatăl
Uran Montan). Zal-moxe / Zalmoxis a fost versiunea
ulterioară a lui Sal-moxis / Sar-mis: “Soarele-moş” (adică
Zeul Soare din vechime; în Sanscrită, înţelesul pentru “Sal”
era “Calea”, astrul Ra străbătând constant acelaşi drum, zilnic
parcurgând bolta de la răsărit la apus). Zvastica / Svastica -
respectiv Crucea solară - era asociată Zeului Crăciun / fiul
Cerului (ca emblemă rotativă a Anului Nou, constant / anual
avându-şi învierea după stingerea Anului Vechi): Zeul
Timpului = Crăciun / Cronos a fost Zeul-moş / Zalmoxe,
urmaşul Zeului Soare = Sar-mis / Salmoxis (puternicul patron
al cerului diurn). Enciclopedia bizantină “Suidas” a notat că
Zalmoxe / “Zeul moş” n-a fost singur, ci era cununat cu Zeiţa
Pământului (la fel era şi Cronos / Moş Crăciun, numele
vechiului Zeu Zal-moxe fiind conservat Crăciun / “Crăci-Un”
la Români şi Cărciun / “Cărci-Un” la Aromâni, ca un Ghergi:
unul dintre vechii Gherghi). În cea mai lungă noapte din an -
când Soarele putea muri pentru totdeauna - adică la solstițiul
de iarnă, era o noapte de veghe, sfântă (când nimeni nu
dormea, ci aștepta ivirea astrului în zori pe Cer), focul făcut
atunci fiind în an cel mai mare și puternic, pentru că era
dublul piromorf al Soarelui: astfel au apărut noaptea sfântă de
Crăciun, rugul de Crăciun, bușteanul de Crăciun, colindele,
etc. Învierea Soarelui - la solstițiul de iarnă - era o promisiune
a nemuririi dar și de prosperitate, astrul fiind “Atotdăruitor”,
ca un “Tată al Belșugului”, numit Moș Crăciun de către stră-
Români. În Banat, regiune unde în Epoca Pietrei a fost slăvită
bătrâna Mare Zeiţă iar până în Antichitate a fost slăvit regele
vechi / moș numit Sarmis / “Sar-mis” = Zalmoxe / “Zal-
moxe”, la poalele Muntelui Sacru Kogai-Onon / Kogai-non
însemnând “Nana = Baba Sacră” ori “Pruncul Sacru”, azi
Gugu, cel mai înalt vârf al regiunii - pe Valea “Neagră”, a
Râului Cerna ce izvorăşte în Muntele Gârdoman - ca un
“păzitor al pragurilor”, Sfântul / Sfinxul aflat în satul Bârza
din comuna Topleţ / judeţul Caraş-Severin 44,50 lat. N, 22,23
long. E are proporţiile inverse decât Sfântul / Sfinxul din
Bucegi, de 16 metri înălţime şi 8 metri lăţime:

Sfântul / Sfinxul Bănăţean

454
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
În spaţiul Românesc mai sunt Sfinți / Sfincşi, ca de
pildă în Munţii Măcin din N Dobrogei (parte a unui complex
megalitic cu un faloid schematic şi un dolmen), în Munţii
Ceahlău, etc. Este de reflectat că în vechime - de pildă în
Epoca Pietrei - “oamenii de piatră” nu erau priviţi ca simple
formaţiuni stâncoase erodate natural (de ploi şi vânt), aşa cum
privesc acele structuri oamenii azi; la poalele lor se practicau
ritualuri, era întrebată voinţa divină, se făceau iniţieri şi
sacrificii: în acele locuri, nemurirea era la ea acasă.
Academicianul Svante Paabo, laureatul Nobel din
anul 2022 pentru medicină - directorul “Departamentului de
Genetică” de la “Institutul Max Planck” din Germania, Eston
după mamă, Suedez după tatăl care a fost laureat Nobel în
anul 1982 pentru medicină - a indicat în anul 2010 că la
limita răsăriteană Neandertal, contemporan exista şi alt tip
hominid înrudit, aflat printre strămoşii Melanezilor (ale cărui
rămăşiţe Uriașe - s-a estimat că avea peste 2 metri înălțime -
au fost găsite în Gargai / Altai, în Grota de la Stânca Ursului /
denumită Denisova 51,23 lat. N, 84,40 long. E după un
pustnic Dionisie care a locuit acolo în secolul XVIII);
savantul şi colectivul condus de el au cercetat amestecul
genetic dintre vechile tipuri umane, insistând pe concluzia că
toate au procreat între ele, urmaşii regăsindu-se printre Homo
Sapiens (inclusiv grupul genetic “N” din care face parte
Gherga, al cărui prim mutant / avatar - progenitorul actualului
tip Gherga - a fost localizat tocmai în acel areal Central
Asiatic de intersecţie). Geneticienii Viviane Slon, Fabrizio
Mafessoni, Benjamin Vernot, Cesare de Filippo, Steffi
Grote, Bence Viola, Mateja Hajdinjak, Stéphane
Peyrégne, Sarah Nagel, Samantha Brown, Katerina
Douka, Tom Higham, Maxim Kozlikin, Michael
Shunkov, Anatoly Derevianko, Janet Kelso, Matthias
Meyer, Kay Prüfer și Svante Pääbo au anunțat în anul 2018
că în acea Grotă Altaică erau și oasele unei adolescente, a
cărei mamă era Neandertală și tatăl era Denisov (cu urme și
Neandertale, el provenind dintr-o familie mixtă): așadar,
era compatibilitate genetică de procreere a femeilor
Neandertale cu bărbații Denisovi, ele însă neputând rămâne
gravide cu bărbații Homo Sapiens; mai mult, analizele au
relevat la aborigenii Australiei până la 5% ADN Denisov
(la Europeni e circa 1% ADN Denisov), ceea ce înseamnă
că femeile Homo Sapiens au fost fertile cu toate tipurile de
455
bărbați, respectiv Homo Sapiens / African, Neandertal /
European și Denisov / Asiatic (ramurile descendenților
Denisovi au supraviețuit în Asia mai mult ca Neandertalii,
după cum a studiat în anul 2019 colectivul de geneticieni
coordonat de Guy Jacobs de la Universitatea din Singapore,
probabil până în urmă cu 15 milenii). În anul 2020, despre
relicvele din Tibet găsite în Peștera Baișia 35,26 lat. N,
102,34 long. E / provincia Gansu, China (la circa 2800 km
SE față de Siberiana Denisova), geneticieni ca Diyendo
Massilani de la Institutul Max Planck din Leipzig 51,20 lat.
N, 12,23 long. E / Germania, Lalueza Fox de la Institutul
de Biologie din Barcelona 41,24 lat. N, 2,10 long. E /
Regatul Spaniei, împreună cu arheoloaga Dongju Zhang de
la Universitatea din Lanzhou 36,03 lat. N, 103,49 long. E /
China, ș.a. au afirmat că erau Denisove și că la Tibetani
sunt inclusiv azi rămase secvențe genetice Denisove care le
permite traiul la mari altitudini; ar fi de remarcat că în
Grota Denisovă din Altai / Siberia a fost găsită inclusiv cea
mai veche brățară de pe glob, datând din urmă cu circa 39-
40 de milenii.
Date fiind calităţile intelectuale şi fizice mărite ale
Neandertalilor faţă de Homo Sapiens - reflectată în
străvechile lor ritualuri, în cunoştinţele pe care le aveau, în
armonia cu natura în care trăiau, în abilităţile lor de
supravieţuire, în talentele lor muzicale şi probabil discursive,
etc. - e foarte plauzibilă de fapt asemănarea lor (de către
oameni) cu “îngerii” / “fiii Domnului” pe parte religioasă dar
şi apoi, pe parte legendară, cu fantasticii “zmei” = “Zeii
Mamei” / “Zei mari”; date fiind şi faptele petrecute (că
hibridizările cele mai reuşite erau ale bărbaţilor Neandertal cu
femeile Homo Sapiens şi extincţia survenită apoi a tuturor
Neandertalilor, ca şi a oamenilor Cro Magnon, care au
supraviețuit în Europa până în urmă cu 10 milenii), este
îndreptăţită ipoteza “îngerilor căzuţi” ca fiind tocmai acei
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
progenitori Neandertali / statutul lor divinizat, genul lor
masculin - “necastrat” - şi dispariţia lor confirmând chiar aşa
ceva: Homo Sapiens nu putea lăsa gravidă o Neandertală /
“zmeoaică”, neputinţa aceea echivalând-o pe a unui castrat
(care fără coaie / testicule sigur nu însărcinează vreo muiere).
După ce a studiat peste o mie de unelte de piatră ale
Neandertalilor din 80 de locuri din Europa, Dr. Karen
Ruebens - arheoloagă de la Universitatea din Southampton
50,54 lat. N, 1,24 long. V / Anglia - a concluzionat în anul
2013 că nu toți Neandertalii erau similari, între ei putându-se
deosebi “rase” (ca de pildă a celor care confecționau simetric
cuțitele din piatră cu 2 tăișuri și cei care le realizau asimetric
ori unii Neandertali fiind artiști deosebiți); așadar, atunci când
oamenii Homo Sapiens au întâlnit Neandertalii Europei, aceia
au fost și deosebiți între ei: nu toți Găliganii / Uriașii Epocii
Pietrei erau la fel. Deopotrivă scrierile vechi de milenii, ca
“Tăblițele Creației” din Vavilon / Babilon ori “Facerea” /
“Geneza” - prima carte din Biblie - au consemnat că din Rai
au căzut 2 categorii de ființe (întâmplându-se în aceeași
ordine): din Rai întâi au căzut oamenii, apoi au căzut îngerii
care i-au iubit pe oameni; despre Tăblițele Vechii Lumi e de
știut că au fost de diverse dimensiuni - unele chiar mici ca
niște lamele / plăcuțe - și au fost realizate din materiale
diferite (au și fost scrijelite, pictate, desenate ori scrise prin
diverse mijloace, în diferite stiluri, corespunzător Culturilor
curente).
Gardienii Grigor / Gregori (Veghetori / observatori
sau străjeri / paznici), “divini mesageri”, respectiv îngeri,
despre care au rămas străvechi mărturii, inclusiv scrise, aveau
grijă de preţioşii lor urmaşi şi au răspândit societăţii
cunoaşterile ce le posedau, i-au crescut ca viteji pe prunci -
avantajaţi şi de fizicul Uriaş în comparaţie cu al oamenilor
Homo Sapiens obişnuiţi - iar împreună cu femeile lor Homo
Sapiens / “fiicele oamenilor” au venerat-o pe Doamna-zeu =
Marea Mamă ce făcea posibilă maternitatea şi traiul lor fericit
în noua paradigmă; e de observat termenul de “mesager” /
“mesa-ger” ca un compus din “Mesa” / “Masa” = Luna şi Ger
= Cer: atributul dat mesagerilor / Gardienilor Gregori era
literalmente cel al “lunii de pe cer” - anume al “coroanei”
456
Maicii Pământului - simbolul nocturn feminin, înrădăcinat în
timpul Neandertal, ei ca înaripaţi îngeri făcând legătura dintre
Cer / Gher şi Pământ / Ga, traseul Selena-Terra fiind în
asemenea context cel mai vizibil (cosmic şi cel mai practic,
drept cel mai scurt). Relaţia cu Selena a fost feminină /
maternă iar ulterioara relaţie cu Soarele a fost masculină /
paternă (înariparea - îngerilor / mesagerilor - conferind
atributul legăturilor dintre Cer şi Pământ). În anul 2014, Dr.
Paola Villa de la Universitatea Colorado / SUA și Dr. Wil
Roebroeks de la Universitatea Leiden / Regatul Țărilor de Jos
au scris: “Dispariția Neandertalilor nu s-a datorat
‘superiorității’ Homo Sapiens. Nici un fel de evidențe -
arheologice, comportamentale sau de altă natură - nu relevă
așa ceva, ba chiar datele genetice încadrează Neandertalii
(care morfologic nu mai sunt) într-un anumit grad de înrudire
cu Homo Sapiens. Ieșirea din Africa a oamenilor Homo
Sapiens și încrucișarea cu Neandertalii a favorizat mutația
neuronală care a promovat dezvoltarea finală a creierului
omului Modern; fluxul de gene de la Neandertal la Homo
Sapiens - care a dus și la dezvoltarea sistemului imunitar - a
apărut în urmă cu 50 de milenii. Neandertalii nu erau
defavorizați tehnologic sau cognitiv față de Homo Sapiens,
însă totuși n-au supraviețuit, căci încrucișările au ajutat
oamenii Homo Sapiens la adaptarea în afara mediului African
dar pe de altă parte au dus la sterilitatea Neandertală.
Rezultatele geneticii au implicații dincolo de urmele
arheologice”. Tot în anul 2014, un alt studiu genetic - realizat
de Ekaterina Khrameeva, Katarzyna Bozek, ș.a. - a relevat
transferul de gene Neandertal la Homo Sapiens care au
stimulat metabolismul grăsimilor, ceea ce a ajutat Europenii
(în proporție de 3 ori mai mare decât Asiaticii) pentru a
obține energie, necesară supraviețuirii în climatul rece
determinat de calota polară; mileniile de adaptare ale
Neandertalilor la frig au fost economisite astfel de către
oamenii Homo Sapiens, ajutându-i să se stabilească în noul
habitat (totuși, acizii grași au dus la obezități și boli cardiace /
din Epoca Pietrei însă rămânând stima mai ales față de
femeile grase - ca frumoase - ele fiind expresia succesului de
adaptare, căci femeile Homo Sapiens erau cele compatibile cu
Neandertalii pentru nașterea hibrizilor umani). De la sfârşitul
domniei Neandertale - de când a apărut Marea Mamă - aceea
a început să fie reprezentată grasă / chiar obeză,
corespunzând “modei” acelui timp al Epocii Pietrei.
Corporalitatea - de altfel - mereu a fost semn de bunăstare,
îndeosebi în vechime, când (datorită greutăţilor traiului) aşa
ceva conferea un status social deosebit prin comparaţie cu
suplii semeni, hrăniţi deficitar. În plus, s-a demonstrat
ştiinţific că părinţii diferiţi biologic au prunci de talie mai
mare decât cea obişnuită (adică faţă de cea rezultată dacă
părinţii ar fi avut tipologii asemănătoare), aspectul Uriaşilor
hibrizi iviți din încrucişarea Neandertal cu Homo Sapiens -
faţă de cei aparţinând generaţiilor părinţilor - generând
inclusiv cele transmise în timp despre existenţa cândva a
Uriaşilor: fapte petrecute aievea şi în consecinţă relatate
(poveştile despre Uriaşii din vechime n-au apărut în aşa multe
locuri din lume ca rod al unei imaginaţii colective cauzată de
vreun fenomen paranormal universal, ci se refereau la aspecte
normale, foarte concrete; că acelea au străbătut vremurile s-a
datorat puternicului adevăr din conţinut iar că au ajuns
distorsionate de tot felul de fabulaţii ale oamenilor ulteriori -
neîncrezători în acele auzite despre timpuri demult trecute -
nu le ştirbeşte esenţa). După dispariţia Neandertalilor
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
“Tătâni” / Titani, Cro Magnon şi hibrizii lor - anume alţi
Uriaşi ai acelui Timp de Aur - au creat unele probleme
oamenilor Homo Sapiens (conflicte pentru resurse / teritorii
pentru cules, vânat, pescuit, etc.), ceea ce în final s-a încheiat
cu dispariţia şi a Giganţilor Cro Magnon împreună cu
corciturile lor, singura specie umană rămasă fiind a oamenilor
Homo Sapiens, a învingătorilor care au reţinut în miturile
originare unele poveşti despre acele vremuri. În perspectivă
religioasă, oamenii / Homo Sapiens învingând Titanii
însemna că i-au avut pe Zei de aceeaşi parte, a lor; apoi a mai
fost o înfruntare, a Giganţilor (cronologic, următorii Uriaşi),
oamenii rămânând doar cu unii dintre Zeii vechi. În Era /
Timpul de Aur, “Zeii” existau printre oameni iar Uriaşii - fie
Tătâni / Titani, fie Giganţi - au avut lupte cu ei iar mitologiile
au reţinut şi unele din acelea. “Cei din Cer”, trăind pe Munţi,
aproape de înălţimile cereşti şi de izvoarele apelor curgătoare,
se împreunau cu cele de la poale, “de pe pământ”, trăind la
joase înălţimi, aproape de gurile apelor curgătoare; în
peregrinările lor (căci pe atunci nu existau aşezări - ci migrări
necontenite în căutările de resurse - toate populaţiile fiind de
“vânători-culegători”), în general bărbaţii, cu forţă fizică mai
mare, se încumetau în explorările de la înălțimi / pe vârfuri
iar femeile se implicau în explorările pe Văi: nomazii -
vânători / culegători - se opreau doar acolo unde conducătorul
grupului îşi înfigea bâta. Ecourile tuturor acelor fapte s-au
regăsit în hierogamia Gher-Ga / a Cerului cu Pământul - care
a însemnat apariţia numelui Gherga - în celebrele orgii ale
Ghergarilor de pe Munţi cu Amazoanele din Văi pentru
procreeri, ş.a.m.d.: surse diferite converg în aceleaşi stări
Gherga dinaintea Potopului, pe parcursul multimilenar de la
stingerile Titanilor (Neandertalii cu hibrizii lor) şi Giganţilor
(Cro Magnon cu hibrizii lor) până la ultima mutaţie genetică
Gherga, cea care a dat tipul patern uman actual Gherga
(Homo Sapiens). Cro Magnon e considerat tipul uman de
corcire dintre Neandertal și Homo Sapiens, apărut în Asia
Centrală / Orientul Mijlociu, unde cele 2 specii au conviețuit
în timpul ultimei glaciațiuni; în prezent, genul uman Homo
Sapiens neamestecat cu Neandertal - format din așa ziși
“oameni puri” / Homo Sapiens - mai poate fi găsit pe glob
doar în S Saharei, restul din lume având genetic câteva
procente din fosta rasă umană Neandertal (dotată la timpul
său cu o mai bună memorie, cu o vedere mai pătrunzătoare,
cu auz mai fin şi miros mai sensibil), Europenii albi
constituind tipul cel mai elocvent al populațiilor pre-
diluvienei Lumi Vechi. Dintre toate vieţuitoarele, omul are
cea mai lungă copilărie; atunci - la vârste fragede / mici - este
perioada maximei memorări (oamenii acumulând de-a lungul
anilor copilăriei mult mai multe date decât alte vieţuitoare
reuşesc diferențierea ca specie, deosebindu-se de celelalte
vieţuitoare prin faptul că pe lângă instinctele transmise - ca
oricare vieţuitoare - are şi elemente acumulate în tinereţile
multor generaţii, ce nu se regăsesc la scară asemănătoare
printre celelalte vieţuitoare); animalele domestice se
diferenţiază de cele sălbatice prin unele însuşiri, însă omul
face figură aparte între toate vieţuitoarele / inclusiv prin
faptul că e singurul cuvântător. Memorarea în anii copilăriei
umane este mai dinamică decât spre vârstele înaintate
(întâmplându-se şi ca unii bătrâni să ajungă chiar să uite cine
sunt): memorizarea la vârste mici este mult mai complexă
decât la vârstele mari (când pot interveni chiar dificultăţi de
memorare - cu aspecte de uitare - la cei adulţi). Un om care
și-a pierdut memoria - poate suferind de “boala uitării”
457
Alzheimer - e fără personalitate; mărind la scară, aceeași
situație s-ar regăsi la un neam sau la un popor prin aspecte ca
slaba stimă de sine, lipsa patriotismului, complexe de
inferiorități, etc. În îndelungata preistorie - “copilăria”
omenirii / chiar mai lungă decât istoria omenirii de până
acum - memorările erau fundamentale privind cunoaşterile;
pe măsura “maturizării” omenirii, cunoaşterile - memorate şi
transmise doar prin cuvinte - au ajuns şi fixate în scrieri
(astfel consemnându-se istoria omenirii / adică perioada
scrisă, spre deosebire de preistorie / adică perioada nescrisă).
Prin scris, ceea ce trebuia memorat s-a micşorat la
dimensiunea uzului mai redus personal al memoriei,
completarea capacităţii sale fiind asigurată de mijlocul scris,
ce era şi de stocare a datelor pe termen mai lung chiar decât
viaţa personală. Cu timpul, volumul memorării omului s-a
estompat, însă - îndeosebi datorită folosirii scrierii - alte
direcţii s-au dezvoltat, reţinute de istorie cu genericul de
“progresul” omenirii; oamenii Homo Sapiens - care au luat
puterea în lume / Neandertalii dispărând - au fost cei excelând
în direcţiile nestrăbătute de predecesori (care însă au fost mai
abili - la timpul lor - de alte performanţe decât cele ce există
acum). Însuşirile specifice omului faţă de celelalte vieţuitoare
- printre care copilăria prelungă, abilitatea de abstractizare,
articularea limbajului verbal, scrierea, etc. - au ajuns toate
întipărite şi genetic (dacă la început au fost manifestări
sporadice - de pildă Neandertalii aveau copilărie mai scurtă
decât Homo Sapiens, abstractizarea apărută doar la unii
oameni apoi s-a răspândit viral, etc. - în prezent mai toţi
oamenii de pe glob sunt dotaţi asemănător, acum geneticienii
îndeosebi fiind cei atenţi la descifrarea mecanismelor
“ascunse” / potenţiale şi explorând ştiinţific valorizările
maxime cu care sunt înzestraţi oamenii Homo Sapiens).
Supremația în lume a aparținut oamenilor cu arhitectură
corcită, nu dispăruților Neandertal, nici “necontaminaților”
Homo Sapiens din Africa (de la S de Sahara); fuziunea dintre
cele 2 specii umane - Neandertal și Homo Sapiens - a
favorizat aparițiile Geniilor printre oameni, mai spirituali
decât sufletiștii Mani: spiritualii Genii au fost considerați
“cerești” iar sufletiștii Mani au fost considerați “pământeni”.
Amestecul celor 2 specii umane - Neandertal și Homo
Sapiens - prin corcire / hibridizare n-a adus doar beneficii, ci
și conflicte: “revoluția umană” din Era de Aur paleolitică s-a
produs datorită nevoii hibrizilor - noilor oameni - de a-și crea
unele semne compensând pierderea funcțiilor cognitive ori de
mobilitate avute inițial (ca de pildă apariția sceptrului - ca
simbol extern reproducând “Axa Lumii” - pentru indicarea
cârmuitorului în persoana purtându-l, împodobirea trupului cu
alte tatuaje sau alte bijuterii pentru revelarea statutului
persoanei respective, etc.); prin inventivitatea și abilitățile lor
de a-și comunica noile îndemânări - necesare când și-au dat
seama de contrastul cu vechii oameni - și transmiterea
conceptelor între ei dar și generațiilor succesoare, începând
cu pruncii lor, au reușit să se înmulțească mai mult decât
predecesorii (totodată, pentru depășirea unor moșteniri
genetice deranjante, au fost forțați să se adapteze, ceea ce a
mărit și integrarea socială), toate acelea ajutându-i de fapt
foarte concret ca în final să domine planeta. Strămoşii
actualei omeniri Homo Sapiens au fost negrii Homo Sapiens,
mai corect exprimat negresele Homo Sapiens, căci genetic ele
erau compatibile pentru rod cu oricare dintre bărbaţii
Neandertal, Cro Magnon sau Homo Sapiens.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

dintre “fiii Domnului” şi “fiicele oamenilor”, “Cartea lui

Enoh / Eno” a scris că înaintea Potopului “îngerii căzuţi” de
pe înălţimi se iubeau cu “pământencele” / muierile oamenilor
din Văi, ş.a).

Homos Sapiens - Cro Magnon

Răspândirea Cro Magnon

Oamenii Cro Magnon - cu existenţa cea mai redusă

ca perioadă dintre acele soiuri umane - au fost în primele lor
milenii contemporani cu Neandertal, fiind mai apropiaţi de
tipul Pontic / Caucazian actual (dar mai solizi) şi au fost,
alături de Homo Sapiens, printre cauzele dispariţiei acelor
Neandertali; erau mai înalţi decât celelalte specii importante -
Neandertal şi Homo Sapiens - având şi volumul capului mai
mare. De exemplu, în Peştera Muierilor din comuna Baia de
Fier 45,11 lat. N, 23,45 long. E / judeţul Gorj - săpată de Râul
Galbenul - s-au găsit rămăşiţe Cro Magnon din mileniul
XXXI î.C. (acolo fiind inclusiv hibridizări cu ceilalţi oameni -
Neandertal şi Homo Sapiens - după cum a afirmat Dr. Erik
Trinkaus de la Universitatea Washington / SUA); conform
studiilor din anul 2011 ale antropologilor Australieni Paul
Mason şi Roger Short, cea mai bună compatibilitate între
speciile umanoide a fost cea a bărbaţilor Neandertal cu Cro Magnon - Neandertal
femeile Homo Sapiens, nu a femeilor Neadertal cu bărbaţii
Homo Sapiens (de altfel, în “Facerea” / “Geneza” - Vechiul Cro Magnon - denumirea fiind după o peşteră din
Testament - Biblia a consemnat împreunările pre-diluviene Bazinul Dordogne din Franţa - erau mari la statură,
458
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

caracterizaţi prin armonia proporţiilor, robuscitatea

membrelor şi relief supraorbitar bine marcat, purtau haine
(căci au fost sensibili la frig) ce erau corcodite / împodobite
cu zorzoane, adică şiraguri de cochilii la gât şi mâini, având
unelte şi arme foarte bine şlefuite; e de observat că “a dârdâi”
e un verb cu rădăcina proto Indo-Europeană “deudh”,
însemnând şi “a scutura”, la Vasconi / Basci (vorbind o limbă
pre Indo-Europeană) de pildă tremurul fiind “dirdira” / iar
“frig” în vechea Greacă fiind “rhîgos”, “krio” acum în
Greacă. De altfel, acele rase umane au fost copleşite - şi în
mică parte asimilate - de oamenii care în prezent domină:
Homo Sapiens (Giganţii Cro-Magnon dispărând odată cu
Potopul / topirea ultimei glaciațiuni); caracteristice
societăţilor umane au fost frecventele coaliţii pentru
distrugerea individualităţilor (istoria abundă de exemplele
oamenilor marginalizați și sunt greu de argumentat
superioritățile celor care i-au înlocuit). Unele puternice
superstiţii dar şi cunoştinţe din timpurile dominate de oamenii
Neandertal şi Cro Magnon încă se află printre Homo Sapiens;
“catedralele” Neandertalilor au fost peşterile, “bisericile”
Neandertalilor au fost grotele. Conform psihologului Britanic
Stan Gooch - dar şi altor specialişti - o caracteristică
Neandertal era Cultura Viselor (sub semnul nocturn al lunii),
care a dus la matriarhatul lunar Neandertal, apoi la
patriarhatul solar Cro Magnon, apoi la egalitatea socială
Homo Sapiens încercată Atlant, ş.a.m.d.: Civilizaţiile
succesiv nu s-au distrus, ci s-au încorporat, el afirmând că “în
mod cert, Neandertalii - având cele 2 creiere, mic şi mare,
foarte puternice - posedau abilităţi paranormale care le
depăşeau cu mult pe ale succesorilor Cro Magnon şi Homo
Sapiens, dezvoltând o cultură magică, energetic încărcată
psihic, constituind o înaltă civilizaţie bazată pe vise, ceea ce a
constituit sursa primară a mult-pomenitei înţelepciuni
străvechi; Neandertalii, în urma îndelungatelor observaţii ale
naturii şi bazându-se mai mult pe intuiţie, au fost creatori
originali, inovatorii unei mari culturi cu valori simbolice şi
sensibilităţi religioase, pe care oamenii apoi - Cro Magnon şi
Homo Sapiens - au copiat-o şi au adaptat-o, fără s-o înţeleagă
deplin (Cultura Neandertală n-a fost a unei civilizaţii
tehnologice, ci bazată pe spirit mai mult decât pe suflet,
supravieţuind parţial în credinţele, practicile religioase,
miturile şi folclorul nostru)”.

Reconstituiri Cro-Magnon

459
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Gealaţii din mare vechime, care au ieşit din grote şi
care au început să realizeze uriaşe construcţii în apropierea
acelora - marcaţi cu un “ochi” pe frunte - au fost Ciclopii (şi
azi, hinduşii îşi pictează “al treilea ochi” pe frunte); în secolul
VII, Sf. Isidor în “Etimologii” 11:3 a scris despre Ciclopi că
proveneau din India. Denumirea Uriaşilor Ciclopi în Greacă -
Kyklopi / “Cu-clopi” - însemna cei “cu ochi care se rotesc”,
adică erau marcaţi oacheşii caracterizaţi de căutătura piezişă,
cu coada ochiului, tipică acelora pe sub căciulile / clopurile
lor de păcurari / păstori. Poetul Grec Hesiod (din Epoca
Fierului) în “Teogonia” 140 - care întocmai ca şi poetul Grec
Homer i-a găsit “cu inima superbă” - a scris: “Gaia dădu la
iveală în lume pe Kyklopii semănând în toate cu zeii, de n-ar
fi fost ochiul stingher ce le stătea în mijlocul frunţii; în toate
faptele lor, ei dovedeau vigoare, forţă şi iscusinţă”. Conform
Gherghinului Hesiod şi Ciclopii au fost procreaţi de Uranos /
Cerul nocturn cu Geea / Pământul negru: e de remarcat că
oamenii sunt singurele vieţuitoare la care se vede albul
ochilor, motivul ochiului fiind vechi de milenii, ştiut ca
“Ochiul Gorgon” - celebru de la începutul calendarelor - nu
numai în Europa Sud-Estică, ci şi din India până în Egipt
(oamenii îşi pot “citi” uşor privirile şi le pot urmări fără
răsucirea capetelor).
În Tradiţie, de la Ciclopi a rămas farmecul
deochiului (ochiul - ca fereastră a sufletului dar şi “armă” -
poate influenţa aura cuiva), pentru care se lega şnur roşu la
gâtul copiilor şi chiar al animalelor ori se prindea usturoi cu
aţă roşie la clop / căciulă şi s-a început purtarea de obiecte din
aur la gât, urechi sau mâini, în sensul anihilării energiei
negative, protejarea fiind astfel prin “diversiune”; aurul -
primul metal utilizat în istorie, la început (în Epoca Pietrei)
prin agăţarea pepitelor din apele curgătoare de pildă ale
Carpaţilor cu blana sau cerga / “lâna de aur”, apoi prin
săparea filoanelor - era considerat simbol solar: întruchiparea
divinităţii şi a nobleţii, asociat imortalităţii, cunoaşterii şi
inteligenţei, atribuindu-se proprietăţi tămăduitoare, fiind legat
de noroc, bogăţie, putere şi fericire.
460
Trebuie ştiut că privitul admirativ sau cel cu pizmă
poate transmite deochiul (vampirismul energetic), caracterizat
la victimă prin vătămare ca moleşeala instalată brusc, durerea
insuportabilă de cap, starea generală de rău, etc., puterea de
alungare a deochiului tradiţional fiind prin descântece mai
ales la vulnerabilii copii, având câmpul energetic sensibil,
culoarea cea mai puternică în deturnarea deochiului -
transmisă prin ochi - fiind cea roşie, ce atrage privirile mai
mult decât celelalte ale spectrului; în trecut, cei mai rezistenţi
împotriva deochiului - în lipsa utilizării accesoriilor roşii
pentru deviere - erau consideraţi oamenii având ochii deschişi
la culoare, îndeosebi albaştri (invitaţi să “stupească”, adică
să-şi scuipe întâi în sân iar apoi să sufle asupra persoanei
deochiate, în credinţa de a alunga vraja deochiului): aceia -
care “stupeau” - erau consideraţi “stăpâni” / posesori ai unui
har special (că au fost echivalaţi cu proprietarii de stupi, se
datora analogiei grupului uman îngrijit / “păstorit” ca un
“stup” de oameni ce era astfel condus, un exemplu de la
sfârşitul “Erei de Aur” fiind Zeul Anax / Poseidon, care
“poseda Edenul” - adică patrona Raiul - termenul de “stăpân”
consolidându-se pentru persoana dominantă, cu putere şi
autoritate). După cum au afirmat unii arheologi Români - ca
Gabriel Rustoiu, Adrian Gligor, ş.a. - din Epoca Pietrei
îndeosebi pandativele falice erau des utilizate contra
deochiului, chiar şi la copii. Din mare vechime, observaţiile
despre oamenii cu cea mai mare energie au relevat că rezistă
la “vampirismul energetic” al deochiului / numit “docha”:
aceia - având energie mai multă - erau rezistenţii minoritari
albi la asprul climat Montan ori Nordic (deosebiţi prin pielea,
părul şi ochii de culori deschise); omenirea era sensibilă la
deochi - Arabii zic “Ma’In” celor care deoache - iar
caracteristicile fizice ale majorităţii oamenilor erau cele
obişnuite din zonele Sudice, călduroase sau joase, astfel
ajungându-se ca denumirile de “daghi” să nu fie doar a
oamenilor “Caucazieni”, ci să devină şi genericul “dagh” al
înălţimilor pe care trăiau (de exemplu, “Țara Muntoasă”
Daghe-stan în Caucazul Rus - fosta Albanie Caucaziană /
Ţara Ghergarilor - transmitea prin onomastica Daghă
rezistenţa la deochi mai degrabă decât caracteristica
reliefului, ultima mutaţie genetică Gherga având loc în nodul
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Pamirului, o zonă mai înaltă decât Munţii Caucaz dintre Asia

şi Europa, din Văile înalte / aflate la mari altitudini Gherga
coborând şi stabilindu-se în Caucaz relativ curând după
mutaţia genetică iar Ghergania ca Ţară Caspico-Caucaziană a
existat după aceea, până în Antichitate).

În prezent, în S Caucazian al Federației Ruse există

structuri Dage, anume republica “Daghe-stan” la Marea
Caspică / în E Caucazian și republica “A-Dâgă” / Adâgă la
Marea Neagră / în V Caucazian. În vechime exista credinţa -
persistentă din Bazinul Ghaggar / India până în Bazinul
Mediteran - că usturoiul ferea de deochi; usturoiul se arăta a
fi un agent ce proteja de influenţele nefaste sau de agresiunile
periculoase (după cum a observat cercetătoarea Jaworska
Kopczynska în anul 1961, chiar şi pe atunci în Carpaţi
păstorii înainte să-şi mulgă pentru întâia oară oile îşi frecau
mâinile cu usturoi sfinţit, pentru a feri turma de muşcăturile
şerpilor). Este de observat pe malurile opuse ale Mării
Caspice că s-au înregistrat existenţele Balkan în E / cu
populaţie de Dahi şi Albană în V / cu populaţie de Daghi: aşa
ceva nu era întâmplător; Balkanii din răsăritul Caspic populau
ca Dahi Bazinul inferior al Fluviului Oxos (unde au coborât
Ghergoii / Gherghii din Pamir) acum Turkmeni-stan iar
urmaşii Albanilor din apusul Caspic populează şi azi
Azerbaidjanul ca Azeri şi Daghe-stanul, cea mai Sudică
republică din Federaţia Rusă, ca Daghi (unii dintre strămoşii
lor au fost legendarii Ghergari = bărbaţii Amazoanelor). În
anul 1990, Dr. Rudiger Schmitt a afirmat: “Caspicii - Kaspioi
în Greacă - au fost pre Indo-Europeni / respectiv pre Iranieni;
în SV Mării Caspice (zona lor caracteristică), Caspicii au fost
alternativ când parte a Mezilor, când parte a Albanilor.
Despre ei a scris Herodot 3:92, 7:67, 7:86, unii considerându-
i localizaţi în Caşmir şi Pamir, inclusiv printre Afganii
strămoşi ai celor din Nuristan”. Este de ştiut despre Dacii
Pontici, adică de la Marea Neagră - din Epoca Fierului şi din
Antichitate - că au fost rudele directe cele mai occidentale ale
Dahilor / Daghilor orientali, anume Caspici, adică de la
Marea Caspică; în anul 1993, cercetătorul Gadzhi Gamzatov Bazinul Caspic
a scris despre Daghe-stan: “Daiva / Devi s-a regăsit foarte
consistent în folclorul arhaic din Daghe-stan, o sinteză În Evul Mediu, întreaga zonă mărginită de Marea
complexă, dominant influenţată din Iran. În poemele orale, Caspică, Oceanul Arctic şi Marea Karga = Azov de la Pont a
vânătorii albi Uriaşi, cu un ochi - din grote - erau Devi ajuns să se numească Albania (după cum a notat călugărul
(termenul vechi Iranian Daiva corespundea celui Indian minorit William Rubruquis 1220-1293 din Flandra -
Deva). La fel de obişnuit era şi zmeul Caspic Az-Daka / Vlaanderen în propria limbă - călător pe acolo: “Tota illa
Azdahă”. Anterior, filozoful Român Vasile Lovinescu a regio a latere istius Maris Caspii, occidentali usque ad
enunțat: “La hinduși, regenții luminoși ai lumilor superioare Oceanum Aquilonarem et paludes Maeotidis, vbi mergitur
erau în opoziție cu Asurii, care i-au avut ca echivalenți Tanais, solebat dici Albania”); Albania Caucaziană era
riguroși în tradițiile greacă și română pe Titani și Zmei”. numită Aguank de vechii Armeni iar Săsanii - ultimii Perşi -
numeau Afganii ca Abgân, ceea ce le apropie în mod
461
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
semnificativ onomasticile (“Afgan” şi “Alban” - pentru Perşi
- erau versiunile Estică şi Vestică de “Muntean”, în Asia
Centrală obişnuit folosindu-se termenul “Dagh” pentru aşa
ceva). Daghe-stan - la graniţa dintre Asia şi Europa - era
“Ţara Sacrei Gheia”, căci din cele 2 părţi ale denumirii se
poate observa târziul în istorie cuvânt “stan” = “ţară”, numele
efectiv fiind format din “Da” = “Za” însemnând Sfântă sau
zână / Zeiţă şi respectiv “Ghe” = Gheia, adică Marea Mamă a
Pământului / în proto Indo-Europeană “gheis” era “pietriş”
(Albania Caucaziană / Daghe-stan era a albilor Gherga - a
străluciţilor / “stră-lucitorilor” săi locuitori - putându-se
remarca rădăcina Indo-Europeană “bherg” ca însemnând “a
străluci” / “alb”, cuvântul Pelasg “bherga”, în rezonanţă cu
Gherga, fiind sursa denumirii pentru barză, pasărea
emblematică a străvechilor Ghergari / Ghergani, mult ulterior
în Tracă “arzos” ajungând să fie “alb” / “strălucitor”); despre
Pamir e de observat că are cel mai înalt vârf de 7495 metri
altitudine - în Tadjiki-stan / fost Dadjik, cu populaţie Antică
Dahă - iar în Caucaz cel mai înalt Munte este Vulcanul Elbrus
/ “Elb-Rus” de 5642 metri altitudine, în Cerchezia / vecina
Georgiei, la graniţa dintre Asia şi Europa (primul nume al
Vulcanului Elbrus a fost proto-Iranianul “Hară Brzatî” -
însemnând “Gardianul înalt”, “Hară” fiind “Veghetor” /
“protector” iar “Brzatî” fiind forma feminină a înălţimii - cu
denumirea de Gorgan rezonând Vulcan / “Vul-Can” ca “valul
energiei pământului” Ka dar rezonând şi Volga / “Vol-Ga” ca
“valul pământului” adică al Gheii sau rezonând şi “lupoaica”
/ “lupul” ca “vâlc”, etc.: literalmente, interpretarea numelui
Elbrus / “Elb-Rus” e a “albului soare”, denumire foarte
sugestivă). De altfel, numele Iranian pentru Munţii din
Afghani-stan / Ariana, N Iranului, până în Armenia, a fost
dintotdeauna Alborz / Elburz; orientalistul German Wilhelm
Eilers 1906-1989 a demonstrat că Elbrus era metateză din
Alborz, lanţ considerat - inclusiv de “Avesta” - ca al Munţilor
Sf. Gardieni.
462
Caucaz, Elbrus
Multe dintre tehnicile empirice de vindecare a
suferinţelor au fost confundate pe nedrept cu vrăjitoriile. În
vechime, descântatul era o practică frecventă în caz de boală.
Descântecul se baza pe terapia cuvântului - îmbinându-se şi
cu folosirea plantelor de leac ori a masajului - căci bolile erau
considerate ca trimise de persoane rău intenţionate, de
duşmani prin blesteme ori de Zei ca pedepse; personificarea
bolii avea mai multe etape: identificarea ei, pronunţarea
numelui celui ce a trimis-o, ameninţarea aceluia şi izgonirea
bolii (în locuri de unde nu mai putea lua contact cu
suferindul), timp în care bolnavul era masat, i se administrau
leacuri - spălări, unsori, inhalaţii, băuturi, etc. - practicile
bazându-se pe o experienţă milenară. (Este de ştiut că - în
vechime - obiceiul ungerii cu ulei a părului şi trupului era în
scop anti-parazitar). Cenuşa / cărbunele - cu rol absorbant -
era leac universal de deochi, cu ritual desfășurat lângă vatră
(odinioară locul cel mai sfânt al gospodăriei) iar cufundarea
în apa descântată semnifica o nouă naştere. Textele
descântecelor erau secrete (existând credinţa de nezdruncinat
că îşi pierdeau puterea vindecătoare dacă erau revelate) şi se
transmiteau doar în taină; femeile şi bărbaţii cu personalităţi
puternice, având capacitatea să stăpânească anumite procese
psihice, cunoscând bine anatomia umană, tratau şi
bioenergetic. Efectele tratamentului erau condiţionate de
experienţa şi măiestria descântătorilor de a îmbina şi doza
tehnicile în raport cu boala. Atmosfera de mister - favorabilă
psihoterapiei prin sugestie - era creată de alegerea timpului
adecvat pentru intervenţie, de tonalitatea joasă, de ritmul
precipitat de rostire, de arhaismul liniei melodice (aşa cum îi
arată denumirea, textul era cântat), de dramatismul dialogului
cu boala; lumea este a celor care au cea mai multă energie.
Oamenii aveau câte un descântec pentru fiecare plantă şi-l
rosteau la prepararea leacului şi tămăduirea suferinzilor, în
credinţa că natura avea câte o plantă pentru vindecarea
fiecărei boli, plantele făcând jumătate iar sufletele făcând
partea cealaltă.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

cei 10 regi Atlanți). Novac / Noe era apelativul pentru cel

“nou” - adică al celui care a preluat cârmuirea după timpul
Uriaşilor - iar Gherga a fost cârmuitorul “nou”, inclusiv
relativ nou şi la modul genetic: a ajuns tipul uman nou aflat în
fruntea celor vechi, având - ca bărbat - tocmai împreună cu
femeia din vechime (ca de exemplu cea genetică “U5” =
“Ursula”) parteneriatul necesar dominării.

Ciclop

Anatolianul Hesiod a scris despre Ciclopi = fii ai

cerescului Zeu Anax / Poseidon, cel care înaintea patronării
apelor sărate a posedat Edenul (adică tărâmul Zeiţei Ida / “I-
Da”, după cum era alintată Marea Mamă a Pământului Ga,
Anatolienii Kariani / Cariani folosind termenul “Ida” pentru
“Codru” - cuvântul “Codru” fiind atestat de lingvişti ca Trac,
la Hitiţi folosindu-se “Kaldi” - ceea ce pentru Marea Mamă
Anatoliană Ida / Khaldi literalmente în Română însemna
“Muma Pădurii” / Codrului), că au fost cei dintâi lucrători de
mine şi de metale, maeştri în diferite lucrări de artă - termenul
“chalkeion” în vechea Greacă fixându-se pentru atelier
metalurgic - iar filozoful Macedonean / “Mak-Edon”
Aristotel 384-322 î.C., născut pe malul Golfului Struma /
Strymon din N Egeeii, a scris despre ei că au fost şi cei dintâi
care au construit fortificaţii pe înălţimi, inclusiv turnuri, cu
denumirea Greacă de “pyrgos”. Anatolianul Homer - în
“Odiseea” 9:151 - a scris că n-aveau însă Sfat; e de observat
că una dintre misiunile “Sfatului Bătrânilor” era şi de a
identifica taţii copiilor rezultaţi din orgiile de la sărbători,
căci mamele se ştiau: bătrânii - prin observarea asemănării
pruncilor cu cei cunoscuţi - decideau la fiecare cine era
părintele, toţi acceptând hotărârile forului suprem. De
exemplu, în Balcanii Antici orgiile erau închinate de “Ed-
Oni” / Edoni - adică Geţii dintre Râurile “Stry-mos” / Struma
şi Vardar / “Var-Dar”, cu denumirea asemănătoare celei a
foştilor oameni din “Ed-En” / Eden - Zeului Dionisie Zagreus
/ “Za-Greu”, protectorul născătoarelor (femeilor care
năşteau), numit de Români ca Novac “cel Bătrân”; de pildă în
secolul VI, negustorul Cosma din Alexandria - care făcea
comerț între Egipt și India, de aceea fiind știut drept “Cosmas
Indicopleustes” - în cartea 12 din “Topografie creștină” pe
care a scris-o când s-a călugărit (retras ca pustnic) a notat
despre Tradiția existentă, că Noe a locuit inițial în Imperiul
În mileniul I î.C., epica lui Alcmeonis a notat despre
Atlant / Borean: acel Noe a fost Novac “cel Bătrân” (el mai
Zagreu că a fost anterior lui Zeus (prin faptul că “Zagreus se
observând și paralela dintre Noe - al zecelea de la Adam - și
463
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
iubea cu Marea Mamă Gaia, el fiind deasupra tuturor zeilor”).
După cum a observat şi savantul A/Român Gheorghe Muşu în
anul 1981 “Zagreus - suveranul peste ţinutul din adâncuri al
morţilor, primul nume al zeului Dyonis - avea numirea
înnăscută în realitatea geofizică a ‘curburii’, aşa după cum
lanţul muntos din Media spre Armenia era Zagros” (iar
Muntenii de acolo - mai ales Mezii / Magii = foşti MasaGeţi,
adică “Geţi Lunari” / “Geţi Selenari” sau “Geţi Mari” - au
fost Ghergani, la poalele Caspice având şi Țara lor
Ghergania, Mezii Ghergani din Media fiind “cei de la
mijloc”, dintre răsăritenii Gherghi / din Asia Centrală şi
Caucazienii Ghergari: Media era în colţul SV Caspic, între
Ghergania / Hyrkania din S Caspic şi Ţara Ghergarilor =
Albania din V Caspic, acum genericul fostei Media fiind
Kurdi-stan); cârmuitorii Mezilor - adică ai pruncilor
Amazoanelor - au fost popular ştiuţi ca aparţinând Dinastiei
Dragonului (în “Avesta” - Sfânta carte a Magului Gargo /
Zoroastru - pentru “Dragoni” se folosea termenul “Azi”).
Așadar, se pot zări legături între orientala zonă Zagros / “Zag-
ros” și apuseana zonă patronată de Zagreus / “Zag-reus”; unii
dintre primii Ciclopi, cu pietrele din arealul oriental au
realizat “lucrările moşilor” - începând cu Siria spre miazăzi,
de ordinul miilor - pentru vânarea gazelelor (proces de la care
a rămas sălbatica lapidare, cu aplicare chiar şi oamenilor de
către fundamentaliştii orientali, inclusiv azi).
Zona Zagros
În Antichitate, Diodor din Sicilia în “Biblioteca
istorică” 3:15 a scris despre “ihtiofagii” - adică “mâncătorii
de pește” - de pe coastele Oceanului Indian: “Unii dintre
Barbarii de acolo trăiesc fără să aibă nici un fel de veșminte.
Își au în devălmășie turmele; tot așa muierile și pruncii. Ei nu
cunosc decât percepția fizică a plăcerii și a durerii. N-au nici
o idee de ce este cinstea sau mișelia. Așezările lor se află în
vecinătatea oceanului, pe niște țărmuri stâncoase cu văgăuni
adânci, cu râpe povârnite, cheiuri și crăpături în pământ, ca
un fel de strâmtori înguste, comunicând între ele prin canale
șerpuitoare. Băștinașii trag foloase de pe urma canalelor,
închizându-le cu grămezi de bolovani și astfel ei prind peștele
ca într-un năvod. Într-adevăr, când fluxul dă năvală și inundă
pământul - ceea ce de obicei se întâmplă de 2 ori pe zi -
oceanul acoperă stâncile de pe coastă iar valurile aduc cu ele
o enormă cantitate de pește, de tot felul. Peștii rămân pe mal
și, căutându-și hrană, se adâncesc prin văgăuni și prin
scobiturile stâncilor. Dar când vine vremea refluxului și apa
se retrage, scurgându-se încetul cu încetul printre bolovanii
îngrămădiți și prin crăpăturile stâncilor, peștii rămân
înghesuiți acolo. Atunci locuitorii se adună pe țărmul stâncos
cu copii și cu neveste, ca și cum ar urma o singură poruncă.
464
Apoi, împărțindu-se în mai multe cete, fiecare dintre cetele
Barbarilor dă fuga spre acele locuri unde au mai lucrat și toți
scot strigăte înfiorătoare (după cum fac vânătorii când, pe
neașteptate, își zăresc prada). Femeile și copiii iau peștii mai
mici, dintre cei rămași mai aproape de mal, aruncându-i pe
nisip, pe când bărbații - mai vânjoși - apucă peștii cei mari ce
nu se lasă prinși ușor și încearcă să lupte. Valurile aruncă pe
uscat nu numai uriași scorpioni de mare, țipari și câini de
mare, dar chiar foci și alte dihănii cu înfățișări și denumiri
ciudate. Fiindcă ihtiofagii nu știu să-și făurească arme, ei ucid
vietățile amintite cu ajutorul unor coarne de țap ascuțite și le
sfârtecă în bucăți cu tăioase pietre. Astfel se poate vedea că
Nevoia îl învață pe om și-i arată cum să tragă, după
împrejurări, foloasele pe care le râvnește. Fiecare mănâncă
atât cât îi dorește inima. Doar pofta, când este îndestulată,
pune măsura desfătării lor. Totdeauna au provizii la îndemână
și Poseidon îndeplinește slujba Demetrei (având pești, nu
grâne). Se întâmplă uneori ca oceanul să-și rostogolească
valurile puternice pe maluri vreme de mai multe zile și
nimeni să nu se mai poată apropia de locurile unde găseau
pește. Atunci ihtiofagii, lipsiți de obișnuita lor hrană, se apucă
să adune scoici. Întregul trib își caută de băut la izvoarele de
apă dulce de la poalele munților, unde nomazii își adapă
turmele: convoiul ihtiofagilor se aseamănă unei cirezi de boi.
În loc de glasuri, se aud doar sunete nearticulate, ceva
asemenea mugetelor. Se povestește că nu vorbesc nici o
limbă și că numai prin mișcările mâinilor descriu fiece lucru
de care au nevoie”. Așadar, iată că străbaterea mileniilor de
către Graiuri = vorbiri articulate nu s-a petrecut în mod
uniform; în Vechea Lume, unele constanțe s-au datorat
conservărilor multimilenare, pe lângă capacitățile de
exprimări prin cuvinte / limbaje glăsuite putându-se observa
de pildă feluri similare de capturări, deopotrivă a peștilor la
Oceanul Indian și a gazelelor la Marea Mediterană, locuirea
după ultima glaciațiune până în Epoca Modernă în aceleași
tipuri de corturi atât în N Asiei / Siberia, cât și în N Americii,
etc. Despre Ghergarii Caucazieni e de ştiut că aceia existau
atât înspre E, la Caspica (în Albania Caucaziană, cuprinzând
actualele Azerbaijan și republica Daghe-stan a Federaţiei
Ruse), cât şi înspre V, la Pont (de exemplu în republica
Adâgă / “A-Dâgă” a Federaţiei Ruse) iar dincolo de Pont /
adică dincolo de Marea Neagră - în Carpaţi - era Dacia:
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Republici Nord Caucaziene azi: Dage-stan în E, Adâgă în V
Este de observat că Antici sugestivi în N Balcanic /
al acelei mari Peninsule Europene au fost în răsărit Trakii
Edoni - care l-au avut ca legendar rege pe Lykourgos, fiul
Zeului Boreas / al vântului Nordic, după cum a notat Diodor
Sicul 5:50 - iar în apus au fost vecinii lor Mak-Edoni /
Makedoni (adică Edoni “mari” / “înalţi”). Nordicul Zeu
Borea / Vorea era respectat de credincioșii Vorei (grupați în
așezările “var”=“uar”, de unde “oraș”); prin frecventa
echivalare “R”/“L” - de la Pelasga rârâială la ulterioara
lălăială - numele Vorea / Volea a dus la cel al denumirii
oamenilor săi ca Valahi: iată încă o posibilă explicație a
vechimii Valahe (Nordicii indigeni - care își marcau hotarele
moșiilor și limitele așezărilor cu valuri de pământ - își ziceau
“Jidovi”, căci le zideau ca valurile apelor pe ale căror fertile
maluri trăiau). Ținând cont de rădăcinile multimilenare
dovedite ale Românei, însuși termenul identitar Valah / Voloh
trebuie să fi avut o vechime apropiată, categoric mai mare ca
vremurile Antice / Medievale de când a rămas scris. În
trecutul îndepărtat, traiul colectiv era firesc iar “Sfatul
Bătrânilor” / “Consiliul Înţelepţilor” nu era în mod necesar
format din oameni în vârstă - media de viaţă în trecut fiind
mult mai redusă decât în prezent - şi nici format numai din
“înţelepţi” (căci doar puţini reuşeau să acumuleze cunoştinţe
ori experienţe notabile), prezenţa unora fiind doar ca
recunoaşteri ale unor poziţii sociale. Filozoful Elen Platon
428-347 î.C. (care a definit simplu omul, ca “o fiinţă cu 2
picioare, fără pene”, discipol al înţeleptei Cariane Aspasia,
care l-a învăţat filozofie atât pe el, cât şi pe profesorul său
Socrate / ca evidenţă istorică e de ştiut că prima scriere
filozofică Greacă a rămas de la Carianul Anaximandru 610-
546 î.C.), în lucrarea “Legile”, i-a identificat pe Ciclopi ca
primii oameni după Potop, mai neîndemânateci, mai puţin
pricepuţi la toate îndeletnicirile, în special în arta războiului,
cu totul ignoranţi în viaţa politică fiind “mai simpli, mai
curajoşi şi în acelaşi timp mai măsuraţi şi mai drepţi în toate”;
el a conchis: “Se dă peste tot numele de patriarhat
(‘dynasteia’) acestei forme de guvernământ ce subzistă încă
în unele părţi ale Greciei şi la Barbari” (în vechea Greacă
“Barbar” - însuşi un cuvânt preluat de la Barbari / Varvari -
însemna “străin”, doar mult ulterior înţelesul fiindu-i
pervertit). De la Ciclopii care săpau - după înţelesul conferit
de exemplu de către scriitorul Roman Enniu în “Analele” sale
- s-a ajuns la denumirea de “ciocli” (unealta “sapa” =
“chirca” / de altfel, pe lângă că în mare vechime uneori traiul
era în peşterile ce fereau de radiaţiile Soarelui, de ravagiile
climatice sau de animalele sălbatice, acelea pe lângă oferirea
câteodată de adăposturi conferind sentimente de protecţie
Magică şi astfel devenind sacre din cele mai vechi timpuri,
funcţionând ca primele locaşe de cult din lume - până în
465
Epoca Modernă de pildă unii călugări se retrăgeau sihaştri în
caverne / grote ca “ecouri” a aşa ceva - primele mine din
lume apărând la Pelasgi iar locuinţele subterane la Troglodiţi,
unii considerând ochiul de pe frunte al Ciclopilor ca simbolul
mărit pentru cel de-al treilea ochi al exploratorilor universului
intern / tatuat sau pictat ori reminiscenţa lămpaşului
mineresc; în estetica vechilor Egipteni machiajul ochilor se
baza pe un fard de plumb ce estompa reflexia datorată
strălucirii / “stră-lucirii” Soarelui şi proteja de infectare, căci
praful tărâmului Sf. Horus / Saharei devenea tot mai mult,
Arabii având cuvântul “ayn” deopotrivă pentru “ochi” şi
pentru “izvor”). Pe lângă Cobryzii şi Terizii asociaţi cu Geţii /
“Oamenii Pământului” în secolul V î.C. de către Hellanicus
din Mytilene, geograful Georgiano-Anatolian Strabon VII
5:12 a scris că Dobrogea era o regiune populată şi de
Troglodiţi - literalmente “locuitori în găuri” pe care le săpau
în ţărână / denumirea de “cârtiţe” fiindu-le conectată - ceea ce
însemna că-şi realizau bordeie, trai prin care se apărau şi de
frig (urme de locuire din Epoca Pietrei au fost găsite de
arheologi în numeroasele grote / peşteri din carstul Dobrogei;
în Evul Mediu, călătorul Olandez George Douza încă a văzut
la 1599 în Dobrogea “mai multe sate întregi, în care oamenii
trăiesc în grote sub pământ”): în Română, termenul de “glod”
- însemnând “mâl” / “nămol” - a fost legat de ei, deoarece
Troglodiţii mereu erau mânjiţi cu argilă (lut / pământ),
literalmente Troglodit / “Tro-glodit” fiind cel care “trăia în
grotă” sau în glod, adică în noroi. Troglodiții au fost urmașii
“Oamenilor Grotelor”; Zeul-moș = Zal-moxe a impresionat
Vechea Lume prin legătura sa inclusiv cu subteranul (a fost
pentru ani într-o peșteră din Carpați). În spațiul Românesc,
bordeiele îngropate ori semi-îngropate au fost mai mult în
exteriorul Carpaților, căci în interiorul Carpaților - după cum
a reieșit inclusiv din cercetările arheologice - locuirea în
general era la suprafață: principalul habitat l-a constituit
codrul. În Antichitate, de pildă Eschil 525-456 î.C. /
“părintele tragediei universale” a consemnat că Pelasg era fiul
Gaiei iar istoricul Grec Pausania afirma: “Pe Pelasg,
asemenea zeilor, l-a născut Pământul negru pe coamele
munţilor înalţi, ca să fie începătorul rasei muritorilor” (printre
altele, e de ştiut că denumirea de Rumâni e Pelasgă,
regăsindu-se European - de milenii, până azi - la A/Români;
Anatolianul Pausania, istoric şi geograf cultural - “părintele
ghidurilor de călătorie”, care prin opera sa de o extraordinară
valoare documentară a păstrat un tezaur inestimabil de date -
se presupune că era din Alabanda secolului II, cel mai
apropiat oraş Karian / Carian de Sanctuarul Gherga).
Homo Sapiens
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Cu toate că speciile în general erau incompatibile
reproductiv, au fost găsite rămăşiţe mixte (hibrid Homo
Sapiens cu trăsături comune celor 2 tipuri umane ştiute în
timp ca Neandertal şi Cro-Magnon, aparţinând grupului
genetic matern N* şi spaţiului Gherga, de exemplu în Peştera
Paglicci 41,41 lat. N, 15,35 long. E din Muntele Gargano /
Italia) iar cercetările - inclusiv genetice - continuă, pentru
documentarea impactului / ecourile până în Antichitate fiind
foarte puternice despre interacţiunea oamenilor cu Uriaşii
anteriori; e de ştiut că locuitorii primelor aşezări din Europa
în majoritate aveau grupa genetică “N” (maternă şi paternă):
ca a lui Gherga. În anul 2011, Dr. Michael Barton de la
Universitatea Arizona / SUA a redat răspândirea urmelor
arheologice paleolitice ale grupurilor de vânători-culegători,
în timpurile preluării Europei de către ultima specie umană
(cu roşu = Neandertal, cu albastru = Homo Sapiens, cu galben
= amestecul lor):
Cei mai vechi oameni albi din lume au fost
Caucazienii, în cei mai înalţi Munţi ai Europei / la limita cu
Asia; e de remarcat că Ţara Ghergarilor - a partenerilor
preferaţi ai Ama-zoanelor / “zânele Mamei” - era ceea ce s-a
numit “Albania Caucaziană”, aflată tocmai acolo: înţelesul
Albaniei Caucaziene era de “Ţara Sfântului Suflet”, populată
de albii Caucazieni Ghergari. În imaginea următoare
(publicată în anul 2013) se poate observa cu nuanţa cea mai
puternică răspândirea alelei SLC24A5 - responsabilă pentru
pielea deschisă la culoare - conform geneticienilor Florin
Mircea Iliescu afiliat Diviziei de Antropologie Biologică a
Universităţii Britanice Cambridge, Basu Mallick de la
Universitatea din Tartu / Estonia, ş.a.:
466
După ce pre-diluvian aglomerarea de vânători-
culegători ai Epocii Pietrei în E Europei s-a concretizat în
Civilizaţia Atlantidei (populată - pe lângă acei vânători-
culegători - şi de pescari, păstori / păcurari, agricultori,
negustori / comercianţi, etc.), împrejurimile Mării Negre
inclusiv post-diluvian au constituit surse istorice
semnificative în progresul omenirii, ca de pildă: leagănul
Civilizaţional al Anatoliei care a transmis în Bazinul Dunării
elementele - inclusiv Atlante - ce au structurat Vechea
Civilizaţie Europeană (dezvoltându-se prima scriere din lume,
în spaţiul Român), Cultura Kurgană, răspândirea Indo-
Europenilor, apoi a nomazilor care au migrat în Europa, ş.a. /
ca de exemplu, în mileniul I crucea - simbolul celei mai mari
religii din lume - a fost introdusă de Armeni, etc.; e de ştiut că
“arman” era cercul tras pe pământ cu vergeaua pentru joc /
numit “perghel” sau rotocolul / cercul de pe luciul unei ape,
cu acelaşi termen de “arman” fiind şi locul îngrădientru
cornute ori aria amenajată la treieratul cerealelor, astfel
numindu-se şi conacul celui care înmagazina recolta, în
Caucaz locuind Armeni iar în Balcani locuind Armâni (o
rezonanţă lingvistică cu “Arman” / în Anatolia cuvântul
respectiv fiind “Harman” pentru “paznicul hambarului”,
literalmente “Har-man” echivalând ca “horitor” persoana
horind - adică din horă - dans tipic Armenilor şi Armânilor).
În anul 1895, Ioan Neniţescu - membru corespondent al
Academiei Române - a explicat că “altoiul Roman în Dacia
ca şi în Tracia a dat aceleaşi roade, 2 popoare fraţi: Românii
de miazănoapte de pe stânga Dunării şi Românii de miazăzi
de pe dreapta Dunării sau Armânii; deosebirea din Graiul
Românului şi Armânului nu se explică decât prin
interpunerea Slavilor şi deci prin despicarea în 2 a poporului
Românesc, care - fără acea interpunere - ar fi rămas unul”
(aşa după cum pe ambele maluri ale marilor Râuri Române -
ca de exemplu gemenii Mureş şi Olt - trăieşte acelaşi popor,
tot astfel şi cândva pe ambele maluri ale Fluviului Dunărea
trăia acelaşi popor). Născut din Soare / Helios, divinul
Kerkaphos (cu fratele mai mic Phaeton / “Phaet-On”, adică
Făt-Frumos) l-a avut ca fiu cu o Amazoană Caucaziană pe
“Hor-menos” / Ormenion - sau “Or-menos” / Armenion -
etnonimul Armenilor, ştiut ca Gherghin / Telkhin. Până
recent în Munţi izolaţi, de pildă în Daghe-stan / Caucaz - în
regiunea Gherga 42,17 lat. N, 47,33 long. E, străbătută de
Valea Gherga / “Pule-uvla” 42,32 lat. N, 47,29 long. E, a
Râului Gherga 42,31 lat. N, 47,21 long. E - au fost zăriţi
Uriaşi păroşi, cu urme de picior mare (de pildă, un studiu a
fost efectuat acolo de către ofiţerul medical Vargen
Karapetyan din armata sovietică în anul 1941); se poate vedea
localizarea Gherga din Daghe-stan:
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Investigatorul Spaniol Tomas Rodriguez în anul

2007 a observat că brusc în urmă cu 10 milenii a apărut
Civilizaţia, între explicaţiile pentru aşa ceva atunci afirmând:
“Ciclul periodic de activitate al Soarelui s-a intensificat în
urmă cu 10 milenii şi a dus atât la topirea gheţurilor de pe
Pământ cât şi la afectarea stratului protector al planetei,
permiţând particulelor de energie înaltă să genereze mutaţii
genetice”. (Se ştie că Soarele pulsează la fiecare 11 ani,
datorită inversării regulate a polilor săi magnetici, având
erupţii câteodată violente, ale căror efecte se extind în
sistemul solar - ca de pildă în anul 1859, când s-a văzut
aurora boreală de la Ecuator - astfel că explicaţia este
plauzibilă ştiinţific prin influenţa stelară locală; de fapt,
traversarea Centurii Fotonice a Găinuşei / “Cloţei cu pui” sau
Pleiadelor, respectiv “Gardienele Cerului” - de 2 ori în “Anul
Mare” / după cum era denumit de Antici, inclusiv de Platon,
ce durează cât precesia echinocţiilor, într-o perioadă
fluctuantă de peste 25 de milenii datorită acceleraţiei
variabile a sistemului solar - provoacă astfel de fenomene).

Gherga în Daghestan

Încă din timpurile Neandertale în lume era Cultul

Marii Zeiţe - mama tuturor - apărut prima oară în lume la
limita răsăriteană a arealului Neandertal, între N Indiei şi
Altai, la intersecţia cu traseul genetic Gherga atunci (unde în
vechea limbă - conform profesorului Oleg Mudrak - soţiei i
se spunea Ghergai şi unde există Munţii cu denumirea Gherga
/ Cherga), credinţa răspândindu-se rapid şi puternic până la
Atlantic; imediat după mutaţia Gherga (puțin anterioară
Potopului Pontic), Marea Mamă a fost identificată sub
denumiri diverse / în funcţie de loc, de la Gaia / Găyatri -
adică Gaia “de 3 ori mare” - întâi iar apoi, după procreere, ca
Ghirighe în Epoca Pietrei, Gherghiţia în Antichitate, până la
Gherga în Epoca Modernă.

Erupţii solare

Grupul patern N* al Gherga atunci - în urmă cu 10

milenii - a apărut, geneticieni ca Tatiana Karafet şi Michael
Hammer de la Universitatea Arizona / SUA ori Dr. Ludmila
Osipova de la “Institutul Genetic Siberian” din Novosibirsk
55,01 lat. N, 82,56 long. E / Rusia propunând apariţia
Gaia în N Indiei actualului grup Gherga tot în Epoca Pietrei şi tot post-
467
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
diluvian însă chiar mai recent, între mileniile VII î.C. şi IV
î.C., în paralel fiind şi alte influenţe genetice, între care
extincţia Uriaşilor Cro-Magnon (e de remarcat că după
anterioara traversare a Centurii Fotonice pe planetă au apărut
albii, în timpul precedentei glaciaţiuni celei încheiată prin
Potop, primii Homo Sapiens albi fiind contemporani cu
ultimii Neandertali; calculele astronomilor de la sfârşitul
mileniului II au confirmat importanţa Pleiadelor / numite şi
“Gardienii Cerului”, ceea ce marele astronom Garga din
Bazinul Ghaggar / N Indiei explicit a indicat cu 6 milenii
înaintea acelora, transmiţând omenirii - conform spuselor sale
- de fapt învăţături şi mai vechi). Centura Fotonică a
Sistemului Pleiadelor - o imensă regiune din spaţiu, ce
radiază electromagnetic intens toroidal / prin benzi fotonice -
este traversată de Pământ în “Anul Mare”, pe o rută nu
circulară ci elipsoidală, o dată la circa 10 milenii şi jumătate,
pentru o durată de până la 2 milenii, variabilitatea datorându-
se contractării şi dilatării Centurii, denumită şi “nebuloasa
aurie” (e de ştiut că sistemul solar nu orbitează în jurul
Pleiadelor - ce formează un nor în Constelaţia Taurului /
având denumirea Sumeriană “Gugalanna” - ci doar le
parcurge influenţa, fiind la distanţa de circa 440 de ani-
lumină); efectele asupra vieţii sunt inclusiv de transmutaţii,
cu transformări irevocabile pe multe planuri - datorită
spectaculoasei activităţi fotonice asupra materiei - fiind
demonstrat despre Cosmos / “Cos-mos” că influenţează
clima, ce la rândul ei influenţează istoria.
Parcursul spiralat al sistemului solar prin benzile fotonice
În prezent, drumul sistemului solar este spre centrul
energetic galactic - al Căii Lactee - precedenta apropiere de
acela determinând sfârşitul ultimei glaciaţiuni pe Pământ,
acum 10 milenii (grupare vastă de stele, Calea Lactee a fost
deseori definită de Antici drept o cale cerească: itinerar având
aşa reper urmat de şamanii Siberieni, fiind şi drumul pe care
apucau sufletele defuncţilor hinduşi, în Europa Sudică -
îndeosebi la vechii Greci şi Romani - naşterea sa fiind
atribuită ţâşnirii unui jet de lapte pe cer); ca exemplificare
climaterică la nivel planetar, în anul 2010 NASA / Agenţia
Spaţială Americană a întocmit harta încălzirii globale din
primul deceniu al mileniului III, după cum se vede în
imaginea următoare:
468
Modelele bazate pe măsurătorile de la craterele Rio
Cuarto 32,52 lat. S, 64,13 long. V din provincia Cordoba /
Argentina - apărute în urmă cu 10 milenii - sugerează că au
fost create de un corp ceresc ce a lovit la un unghi nu mai
mare de 15 grade faţă de orizontală, venind dinspre NE, cu un
impact având o forţă explozivă de circa 10 ori mai mare decât
cea de la Barringer / Arizona (când au dispărut ultimii
Neandertali); conţinutul său a emanat mulţi monoxizi de
carbon şi de azot, sufocând atmosfera, afectând evident clima
globală. Căderea corpului ceresc în urmă cu 10 milenii în
America de Sud s-a datorat intensificării activităţii solare;
atunci a dispărut definitiv Cro Magnon, s-a încheiat Era
Glaciară, Imperiul Atlant / Borean a ajuns la apogeu iar în
Asia Centrală s-a petrecut mutaţia genetică Gherga:
amplificarea influenţei solare - care acum 10 milenii a
determinat mutaţia masculină genetică Gherga - a dus şi la
cancere (oricând, expunerea masivă la Soare provoacă şi în
prezent cancere). Proiectul Genografic în anul 2012 - prin
studiile coordonate de Clio Sarkissian şi Danielle Badro - a
relevat că apoi oamenii Homo Sapiens din răsăritul European
au ajuns să se înrudească în general patern cu Siberienii şi
matern cu Africanele (ceea ce - exprimat succint - înseamnă
că în Europa albii Asiatici s-au iubit cu negresele Africane,
fapt consemnat de altfel în mileniul I î.C. de Herodot Karka
în a doua sa carte de “Istorii”, referindu-se la Colchii /
Gorghii din Caucaz, anume Georgienii de azi, rezultaţi din
amestecarea blonzilor Pelasgi cu brunetele Amazoane,
“fiicele Mamei” / adică ale Zeiței Pământului, culoarea
neagră fiind cea a fertilității).
Homo Sapiens
În lucrarea “Mituri şi legende din întreaga lume”
coordonată de Celine Queral şi redactată de Anne Gregoire
din Franţa în anul 2009, au fost reproduse încercările repetate
ale Marelui Spirit de creare a lui Homo Sapiens, sub forma
povestirii Nord Americane Lakota reflectând culorile umane
în ordinea justă neagră - albă - galbenă / arămie (ultimii
Siberieni au trecut în Alaska la sfârşitul glaciaţiunii, înaintea
Potopului Pontic, în plus Eschimoşii Siberieni - între care,
conform Proiectului Genografic, 55% sunt marcaţi genetic
Gherga, de pildă în Peninsula Kamceatka de lângă
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Strâmtoarea Bering cu Alaska localnicii Koryak / având
procent genetic patern semnificativ “N”, numiţi astfel
deoarece în zonă renii sunt “kor” şi au termenul “kirkalaul”
pentru şaman - afirmând că atunci când au apărut Oameni
Mari, aceia au devenit în Sud strămoşii albilor iar ceilalţi au
rămas printre ei, trecând în America): “Singur în faţa cortului
său mare, Marele Spirit crea lumea. Stătea aşezat, cu
picioarele încrucişate şi - senin - îşi contempla încetul cu
încetul opera. Concepuse deja Cerul, vaporos şi diafan, aerian
şi schimbător, când întunecat, când luminos şi mai ales,
imens. Pe Cer voise să strălucească Soarele, atât de frumos,
atât de cald, atât de luminos; uneori, astrul trebuia să se
odihnească şi să se culce, ca să apară din nou în toată
splendoarea sa: aşa s-a făcut ziua şi apoi noaptea. Marele
Spirit a mai făcut şi norii, pe care i-a agăţat sus de tot. La
asfinţit, a oferit câţiva pumni de stele, aruncate în treacăt ca
pentru a însămânţa bolta cerească, atât de întunecată, atât de
neagră. Mai târziu, a creat Pământul, chiar sub Cer. Şi a fost
foarte satisfăcut. Imensele întinderi pământeşti erau frumoase
şi variate: ici câmpii necuprinse, cu solul roşu, mai încolo
piscuri înzăpezite, dincolo cursuri de apă purtătoare de nămol
fertil, împrejmuite de văi înverzite. Multă, foarte multă vreme
Marele Spirit a contemplat Pământul. Deseori, când ieşea din
cortul său, privirea îi cuprindea un ţinut întins, un continent
mărginit de mare. Acesta era cu siguranţă cel mai frumos: era
continentul ce avea să fie numit cândva America. Plantele,
florile şi fructele, creşteau din belşug; pădurile alcătuiau pete
imense de un verde intens, ce se oglindeau în lacurile cu apă
cristalină. Marele Spirit se simţea plin de mulţumire. Şi
totuşi, îşi spunea el, lipsea ceva. Pentru cine exista atâta
frumuseţe? Încântat de un asemenea belşug, voia să-l
împărtăşească: de el trebuiau să profite şi alţii! ‘Să fie - şi-a
zis el - nişte fiinţe care, ca şi mine, vor şti să aprecieze
această lume!’ Marele Spirit a chibzuit îndelung. Vreme de
mai multe zile şi mai multe nopţi a rămas nemişcat şi mut,
pierdut în contemplare. Nu voia să strice ceea ce i se părea
atât de izbutit. Atunci, după o meditaţie foarte lungă, s-a
hotărât: avea să le dăruiască Pământul. Nişte făpturi care vor
putea să se bucure de el şi să îl facă să rodească. Da, însă cum
să le făurească? Din nou, a chibzuit îndelung. S-a aplecat spre
pământ şi a luat un pumn de lut, umed şi unsuros. Îi plăcea
contactul cu materia pe care o concepuse el însuşi,
senzualitatea atingerii în căuşul palmei sale şi moliciunea,
maleabilitatea acelui boţ fără formă pe care degetele lui îl
putea plămădi după pofta inimii. Încetul cu încetul, boţul s-a
alungit, s-a turtit şi a semănat din ce în ce mai mult cu Marele
Spirit însuşi. Atunci şi-a zis că alegerea lui era bună: omul
avea să fie făcut după chipul său. Când argila a luat forma şi
înfăţişarea pe care o dorea, s-a gândit că trebuie s-o ardă. Cu
câţiva tăciuni scoşi din foc, îşi aprinse cuptorul, aşteptă să se
încălzească şi - curăţindu-l de jar - a pus înăuntru statueta de
argilă. Aceasta s-a uscat şi s-a întărit, apoi deodată s-a fisurat,
s-a crăpat şi în cele din urmă s-a spart! Nu e chiar aşa uşor să
faci un om, şi-a zis Marele Spirit. Întristat, s-a gândit că într-o
bună zi pe Pământ vor fi şi oameni infirmi şi distruşi. Apoi, a
luat-o de la capăt, însă de acea dată a făcut rost de o argilă
mai curată. A frământat-o din nou, plămădind-o îndelung
pentru a-i da o formă omenească. Şi-a pregătit cuptorul, a
potrivit cu grijă aerisirea, a verificat foarte atent temperatura
şi distribuţia căldurii şi delicat a pus noua statuie chiar în
mijloc. Nemişcat, a supravegheat foarte atent coacerea. În
ciuda acelor precauţii, a avut din nou o surpriză: în timp ce se
469
pregătea să scoată statueta din cuptor, a văzut-o schimbându-
şi brusc culoarea! Ocrul s-a transformat într-un negru intens,
o culoare de ars. Cuptorul era prea fierbinte sau masa de
argilă fusese lăsată prea mult înăuntru. Dezamăgit, Marele
Spirit a lăsat statueta să se răcească. Desigur, culoarea nu-l
satisfăcea dar ceea ce ţinea în mâna era un om! A aruncat
atunci acel om pe pământ: era un om negru, care a ajuns pe
continentul African. Perseverent, cum se cuvine să fie orice
creator, Marele Spirit s-a pus iarăşi pe treabă. Încă o dată, a
ales cea mai bună argilă şi a pregătit-o; să fi fost obişnuinţa
de vină? A constatat că izbutea să-i dea o mai mare fineţe,
nişte trăsături mai desăvârşite. Şi-a pregătit cuptorul, având
grijă de acea dată să nu fie prea fierbinte, apoi a aşezat
înăuntru statueta. Fiind totuşi plin de nerăbdare, a stins focul
prea devreme; scoţându-şi creaţia din cuptor, a descoperit o
fiinţă abia colorată. Dezamăgit, l-a aruncat pe acel om alb
spre pământ şi omul a ajuns în Europa. Încăpăţânat, Marele
Spirit s-a apucat din nou de treabă. A petrecut şi mai mult
timp modelând argila şi - bazându-se pe experienţa acumulată
- a realizat o operă apropiată de perfecţiune. Proporţiile
corpului erau echilibrate, membrele bine marcate, şoldurile şi
umerii puternici, trăsăturile armonioase. Prudent, şi-a încălzit
cuptorul din timp şi a pus mai întâi în el un bloc de argilă
pentru a-i controla astfel temperatura. Când a văzut că lutul
căpătase o culoare frumoasă, a pus statueta în cuptor şi a
aşteptat, încrezător, concentrându-şi în inimă - şi în suflet -
toate forţele pozitive ale puterii sale creatoare. Când şi-a scos
opera din cuptor, a simţit o bucurie imensă! Reuşita era
totală! Nici o crăpătură, nici un defect / şi ce să mai spui de
culoare: un minunat arămiu, intens, adânc, cald, exact nuanţa
pe care şi-o imaginase. Atunci a cântat, a dansat - dansul e
rugăciunea picioarelor - pentru nimeni altul decât el.
Învârtindu-se, făcând piruete, ţinea în braţe acel om perfect,
aşa cum părinţii aveau să-şi ţină în curând copiii. O dată în
plus, a contemplat America, apoi şi-a pus acolo cu delicateţe
capodopera. Întors în împărăţia lui, s-a odihnit în sfârşit,
contemplând fiinţele omeneşti care se înmulţeau şi populau
pământul. Privirile i se întorceau însă mereu la oamenii cu
pielea arămie, deoarece spre ei i se avânta pe vecie inima…”
(După cum a consemnat şi savantul Benjamin Franklin 1706-
1790, e interesant că Irokezii / Indienii Nord Americani
afirmau că prima femeie - mama oamenilor - a sosit din cer;
un mit asemănător exista în vechiul Egipt).
Cercul Arctic
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Amintirile despre conflictele Uriaşilor chiar
dinaintea Potopului - şi cu prezenţă cerească - au rămas
tuturor populaţiilor din zonele de interes Gherga, transmise
până în prezent începând mai ales prin unele mituri şi
artefacte; după Potop s-a instalat la putere doar Homo
Sapiens: omul actual. Este de ştiut că multe comete se rotesc
în jurul Soarelui, cele ce ajung în apropierea sa constituind o
imagine spectaculoasă prin capetele luminoase şi cozile lungi.
O explicaţie despre Gherga din acele timpuri preistorice ar fi
că privitorii prezenţei unei comete a cărei coadă foarte mare -
datorită activităţii mărite solare, ce atrăgea puternic atenţia
tuturor - când după un timp au întâlnit oameni veniţi dinspre
direcţia ei de mişcare, coborâţi de pe înalţii Munţi (evident
diferiţi cultural ca străini dar şi genetic, afectaţi de mutaţia
survenită din cauza solară deosebită) să-i asocieze pe aceia
fenomenului solar, ca “Oamenii Cerului”; că bărbaţii Gherga
veneau “din Cer” era evident pentru oricine avea de a face cu
cei coborâţi din Văile înălţimilor Pamiriene, de pe malurile
apelor de acolo: acei Gherghi dintre Munţii Gherghi ai
Gherghi-stanului şi Munţii Cherga ai Altaiului i-au
impresionat puternic pe cei locuind mai jos decât ei.
Denumirea Gherga - şi apoi înmulţirea - a rezultat
din împreunarea “oamenilor cerului” cu localnicele
pământurilor unde s-au stabilit, Ghirghe / Kirke de exemplu
fiind cunoscută atât ca Mama Pământului, cât şi ca fiica
Soarelui (după cum a scris Homer - cel mai vechi poet Grec -
despre Kirke). Cu numele “kyrka” / “kirke” a rămas ştiută
structura de cult în N European: Biserica (iar vocabularele au
mai reţinut derivate religioase Gherga, ca de exemplu
“călugăr” sau “curat”, bucurat / “Bu-Curat” fiind de la
“Sufletul Gherga” iar bucuria de la “Sufletul Rheii”, “a cere”
/ a ce-re de la Ka şi Ra, pentru personal / cler, chiar pentru a
“crede” ori a “ruga”, pentru simbolul creştin / cruce şi pentru
islam / Coran - “Cor’An” literalmente însemnând “Cuvântul
Domnului” - la musulmani robele / mantiile de lână ale
sufiştilor fiind “hirqa” / albastre, “khirqa” / negre, etc. dar şi
470
pentru elemente muzicale, cum ar fi corul, coarda ori pentru
“har”, etc).
Genetica Gherga şi genealogia Gherga au aceleaşi
acoperiri temporale şi geografice, aspectele concrete istorice
ilustrând Gherga din urmă cu 10 milenii / din mileniul VIII
î.C. - când a fost ultima mutaţie genetică - până în prezent (cu
acţiuni de impact rămase în memoria colectivă, în locaţiile
relevante traseului Gherga). Originea Gherga - prezentul
material - se referă la perioada de după ultima mutaţie
genetică / faţă de cele 3 ce au existat anterior pe linie de la
facere, care este de fapt şi actualul tipar genetic Gherga (căci
înaintea ultimei mutaţii nu era acelaşi tip uman cu actualul
Gherga), ceea ce corespunde istoric perioadei post-diluviene /
după Potop, adică după topirea gheţurilor din ultima
glaciaţiune: un timp documentat din mai multe perspective;
puţini au fost constant prezenţi, pe sute de generaţii, în
dezvoltarea umanităţii - cu mărturii ancestrale, amprente la
bazele cunoscute ale omenirii şi contribuţii esenţiale la
progres, etc., ca Gherga - între legendar şi real. (Mitul este
povestea prin care un grup a ilustrat sensul dat valorilor sale,
legându-le de un moment fondator, anume acela al originii;
mitul era considerat a exprima adevărul absolut pentru că
relata o întâmplare sacră, adică o revelaţie ce a avut loc în
timpul sacru al începuturilor / fiind real şi sacru, mitul
devenea exemplar, căci servea ca de model şi de justificare
actelor umane: o istorie petrecută la începuturile timpului, ce
servea de model comportamentului uman. Legenda grupează
relatări tradiţionale despre o anume persoană sau un anume
loc; iniţial, termenul se referea la povestirea vieţii vreunui
Sfânt, căci legendele se aseamănă din punctul de vedere al
conţinutului cu poveştile din folclor: transmise din bătrâni,
sunt privite în popor ca fiind istorice, deşi nu sunt în
întregime verificabile. Folclorul reprezintă totalitatea
creaţiilor artistice ale culturii unei populaţii. Folclorul
Românesc - în părţile sale cele mai vechi - e precreştin şi nu
susţine nicidecum procesul Romanizării, deoarece nu şi-a
avut strămoşii în Peninsula Italică; un fapt divers despre
Romanizare e că nu a avut loc nici măcar în Peninsula Italică
- unde exista Roma, capitala Imperiului Roman - până și în
prezent oamenii din regiunile Italiei vorbind dialectal, foarte
diferit de la o zonă la alta).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

milenara cunoaştere egipteană, acordându-se gândirii şi

cuvântului înalta putere de a crea: ‘Şi a zis Dumnezeu să fie
lumină! Şi a fost lumină’ (‘Facerea’ 1:2). Aşadar, fantasticul
fenomen al generării luminii în haosul întunecat a fost ca o
declanşare bruscă a unor energii imense, la o comandă lansată
în neant! Această viziune depăşea în mod evident imaginaţia
unor păstori şi agricultori antici. Pentru spiritualiştii iniţiaţi,
Specii umane: Neandertal, Cro-Magnon, Homo Sapiens
detalierea respectivă a unei faze din crearea Universului este
rezultatul unei revelaţii la cel mai înalt nivel, dat fiind faptul
Fizicianul Român Florin Gheorghiţă în “Spirit şi
că în acele momente nu exista în neant întrupată nici o făptură
destin cosmic” a scris: “O descriere analitică foarte complexă,
care să fi asistat la extraordinarul eveniment spaţial”. Este de
cu semnificative deschideri către fizica fundamentală cât şi
observat că Homo Sapiens n-a fost creatorul absolut al
spre metafizică, este oferită de un imn antic conţinut în ‘Rig
Civilizaţiei, ci s-a folosit şi de cunoştinţele importanţilor săi
Veda’ - care este unul dintre cele mai vechi texte din India: în
predecesori: Cro-Magnon, respectiv Neandertal (de exemplu,
imnul cel mai cunoscut al ‘Rig Vedei’ 10:90, cosmogonia
în timpul co-existenţei lor, singura “industrie” de unelte
este prezentată ca o metafizică. ‘La început, tenebrele
întâlnită aparţinea Neandertalilor).
ascundeau tenebrele, dar căldura provocată a dat naştere
Unului potenţial, embrionul, învăluit în vid’. Din acest
germene (‘potenţial’) s-a dezvoltat Dorinţa şi aceea ‘a fost
sămânţa dintâi a Conştiinţei’, aserţiune uimitoare care
anticipează una din din tezele principale ale gândirii
filozofice indiene. Dar ‘creaţia secundară’ - adică creaţia
fenomenală - rămâne o enigmă; zeii s-au născut ‘după’, deci
ei nu sunt autorii creaţiei lumii. Precum Puruşa din ‘Rig
Veda’, acel ‘Unu’ a precedat Universul şi a creat lumea din
propria sa fiinţă, prin emanaţie, fără a-şi pierde prin aceasta
transcendenţa. Să reţinem această idee, capitală pentru
concepţiile ulterioare indiene: Conştiinţa, ca şi Universul,
constituie produsul Dorinţei procreatoare. Deci în cazul
ideilor cosmogonice din vechea Indie regăsim elemente de
‘cunoaştere ştiinţifică’ în cadrul cărora energia căldurii şi
radiaţiile emanate erau factori primordiali în apariţia
Universului; evident, aceste elemente erau menţionate fără a
fi totuşi înţeles substratul fenomenologic originar, ceea ce ar
justifica într-adevăr o sursă de informare exterioară. În
mitologia sumeriană, textul cel mai semnificativ este poemul
‘Enuma Eliş’; scrisă cu vădita intenţie de a-l slăvi pe zeul
Marduk (Bel, progenitura soarelui), vechea lucrare redă
modul simbolic în care zeul a făurit Cerul şi Pământul din
trupul unei zeităţi primordiale, care crease anterior numeroşi
demoni, dintr-un haos primitiv. Se relevă de fapt o concepţie În “Era de Aur” (timpul pre-diluvian), Pelasgii erau
fundamentală valabilă şi astăzi, desigur în alt gen de mai ales preoţii pescarilor, păcurarilor / păstorilor, plugarilor
exprimare: cosmosul avea în conţinutul său 2 naturi - materia şi altor populaţii paleolitice, care - prin profilul profesiei lor -
‘demonizată’ şi partea divină, care era opera lui Marduk / se mutau mereu, ca păsările; Pelasgii erau foarte populari,
Bel. Analizând aceste aspecte, eruditul exeget al miturilor din bine primiţi oriunde datorită avantajelor avute de răspândirea
vechime - Mircea Eliade - evidenţia următoarea concluzie: cunoştinţelor - fiind curierii / mesagerii veştilor bune -
‘Este poate formula cosmologică cea mai complexă la care a cumulând dimensiuni religioase, culturale, ştiinţifice, etc.:
ajuns speculaţia mesopotamiană; în cele din urmă, lumea se Pelasgii s-au manifestat dinaintea Potopului Pontic, după
dovedeşte a fi rezultatul unui amestec de primordialitate încetarea luptelor cu Uriaşii din vechime, vestind oamenilor
haotică şi demonică pe de o parte, şi de creativitate, prezenţă victoria, determinând şi apariţia primilor pelerini, care -
şi înţelepciune divină pe de altă parte’. Din vechiul Egipt s-au grupaţi în procesiuni - la rândul lor îi vizitau pe potecile /
păstrat mai multe texte conţinând diferite mituri căile sacre în locurile unde se stabileau, pentru a se bucura
cosmogonice; cel mai important însă - sub aspect conceptual - împreună de glorie (după Potopul Pontic, mişcările Pelasge
este legenda ‘Facerea lumii’, al cărei text este datat în au continuat, cauzate însă de cataclism, în noile condiţii). Se
mileniul IV î.C. Conform convingerii de acum 6 milenii, poate considera binomul Pelasg-Plugar ca acela reciproc al
Universul întreg - cu zeii şi oamenii, cu viaţa şi moartea, cu contrariilor, în care mai vechiul Pelasg = nomad şi mai
oraşele şi templele respective - s-a născut din ‘gândirea’ recentul Plugar = sedentar (de exemplu, în Sanscrită “phala”
zeului Ptah (numele Egipt provine din grecizarea Ptah / în = “brăzdarul” / plugul); apropierea de pildă la vechii Greci a
pronunţie Egipteană Pitah); fiind cel mai mare şi mai înţelesului de plugar / agricultor cu numele Ghiorgos
puternic, acest zeu a creat totul prin cuget şi prin cuvânt. La (Gheorghe în versiunea Română) a fost sugestivă:
vechiul popor evreu, opera cosmogonică - consacrată prin agricultorul / plugarul Gherga era fecundatorul fruntaş dintre
Biblie - se datora lui Dumnezeu, creatorul atotputernic şi Pelasgi. “Dicţionarul de simboluri” a consemnat: “Plugul -
atotştiutor; este însă demn de relevat acest aspect similar cu simbol falic - a fost şi simbol al fertilizării, fiind ca un organ
471
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

viril penetrând brazda, analoagă cu organul sexual feminin; Atunci când a avut loc ultima mutaţie genetică
trecerea cu plugul prin pământ însemna unirea bărbatului cu Gherga (la sfârşitul Erei de Aur), toate continentele erau deja
femeia, a cerului cu pământul. Plugul simboliza acţiunea populate de Homo Sapiens, inclusiv cele mai recente populări
principiului masculin asupra materiei pasive, feminine”. - ale Australiei şi Americilor - fiind dinaintea ultimei mutaţii
Potentul Gherga aşadar a justificat termenul de agricultor genetice a lui Gherga / mutaţie genetică întâmplată ulterior, în
(ocupaţie ce odată apărută a ajuns ca în neolitic să urmă cu 10 milenii, în Asia Centrală):
sedentarizeze nomazii Pelasgi, care în paleolitic doar
migrau); în versiunea Greacă “Gheorgos” pe lângă sensul de
“lucrătorul pământului” avea și sarcina de “semănător”, cu
toate implicațiile sale: el nu doar strângea produsele
pământului, ci era cel care le însămânța (iar rodirea depindea
de calitatea eforturilor sale). Urmele Pelasge denotă că în
concepţia străveche sufletul “Ba” / “Va” aparţinea
Pământului feminin “Ga” şi avea dublul “Ka”, fiind gazda
(doar la oameni) a divinului spirit fecundator denumit
corespunzător “Ke”, al Cerului masculin “Ra”, cu forţa “Ma”:
Pelasgos / “Pe-las-gos” acoperea “Pe-Ras-Gos”, literar
însemnând preot “Pe” al Tatălui “Ra” şi al Mamei “Go” (în
secolul VII î.C., cârmuitorul Myrsilus al Insulei Lesbos a
afirmat că Pelasgii iniţial au fost Pelargi - în Greacă
“Pelargoi” însemnând “berze” - ceea ce, prin “Pe-Largi” /
“Pe-Rar-Goi”, reflecta rârâit atât pe Ra şi Ga, cât şi pe Gargi /
Gargoi, tot în Greacă termenul “argos” fiind “alb”). Preotul
(“Pe” / “Pi”) se ruga / “ru-ga” la “Ra” şi “Ga”; el chema /
“che-ma” forţa “Ma” a spiritului fecundator “Ke” / “Ki” şi
cerea minuni, de fapt Magul / Ma-Gul fiind cel împuternicit
întru incantarea onomatopeică “Ma”-“Ma” pentru coborârea
forţei cereşti “Ma” peste pământeana “Ga” / Marea Mamă (e
de observat că solarul Cult Falic, foarte popular în Epoca
Pietrei, a dus prin slăvirea sacrului Ra - masculinul Soare - la
denumirea organului sexual masculin, păstrată până azi în
A/Română cu ulterioara suprapunere “L” peste “R”: “Pu-Ra”
a devenit “pu-la” = “pula” / din aceeaşi rădăcină mai fiind de
pildă “ploaia”, “puiul”, “po-pular”, etc., cuvinte legate mai
ales de fertilitate: inclusiv “polei”, termen ştiut deopotrivă ca
stratul subţire de gheaţă format prin îngheţarea apei provenită
de la ploaie, acoperirea pentru înfrumuseţare prin poleire a
vreunui obiect cu un strat subţire de aur sau argint ori - pur şi
simplu - a învălui ceva sau pe cineva într-o lumină aurie /
argintie pentru strălucire = “stră-lucire”, a derivat din aşa
ceva). În Epoca Pietrei / paleolitic, direcţia de răspândire a
Pelasgilor în Europa a fost în general dinspre SE spre NV: era
direcţia de retragere a calotei polare. Dr. Kyosti Julku din
Suomi / Finlanda în anul 2002 a schiţat mişcările pre- Armele zburătoare în cele mai recente continente
diluviene ale oamenilor în Europa: populate de Homo Sapiens - Australia şi America, anume
bumerangul şi tomahawkul - n-au apărut separat, ci îşi aveau
sorgintea EurAsiatică (supercontinentul unde în paleolitic
oamenii Homo Sapiens plecaţi din Africa au întâlnit
Neandertalii); străvechea “ţurcă” ori “cerbuţul” - de care
sportiv e legată şi hoina / oina - sunt exemple de jocuri
implicând aruncarea, tipice Românilor, înrădăcinate în
practicile paleolitice de aruncări ale toporului / bumerangului.
Populaţia Siberiană cu cel mai mare procent genetic masculin
Gherga e cea Yakută / “Ya-Kută” , a crescătorilor de iaci care
au luat locurile Siberienilor plecaţi pre-diluvian în America
de Nord; pe Insula Olkhon 53,09 lat. N, 107,23 long. E - cea
mai mare a Lacului Baikal - au trăit Kurykanii, strămoşi ai
celor denumiţi Sakha / Yakuţi: termenul Kurykan era înrudit
cu ceea ce a fost ştiut drept Jurchen în răsărit / până în Man-
Ciuria şi Coreea, respectiv drept Kurgan în apus / până în
Europa, inclusiv România.

472
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Migrarea Yakută
În “Sacrul şi profanul” din anul 1957, Dr. Mircea
Eliade a explicat mitul cosmogonic din Asia Centrală despre
crearea lumii după înfrângerea celor 2 puteri anterioare
omului, una “monstruoasă” şi una “demonică” - simbolizând
cele 2 tipuri umane anterioare puterii unice a lui Homo
Sapiens, adică Neandertal şi Cro Magnon - asemănările
reprezentărilor Anului Vechi şi Anului Nou la Siberienii
Yakuţi / “Ya-Kuţi” şi Canadienii Yukoni / “Yuk-Oni” (ale
căror contacte principale s-au întrerupt după ultima
glaciaţiune, ceea ce denota vechimea lor anterioară ultimei
mutaţii genetice Gherga / din Asia Centrală, printre Yukoni /
“Yuk-Oni” în anul 2012 “Consorțiul Genografic” împreună
cu cercetători Canadieni - între care Matthew Dulik, Alestine
Andre, Crystal Lennie, James Martin, Thomas Andrews - au
identificat 2 profile genetice bărbătești “N” = tipul majoritar
la Yakuţii Siberieni), legăturile din Asia Centrală iar apoi din
Europa dintre timpul religios şi timpul istoric, respectiv dintre
timpul circular şi timpul liniar, cu apropierea pe relaţia
“tempus-templum” dintre numărul zilelor anului / 365 şi
numărul gradelor cercului / 360, străvechile simbolistici
religioase ale Selenei şi Soarelui dar şi ale cununiei dintre Cer
şi Pământ, etc.: “Ca şi spaţiul, timpul n-a fost, pentru omul
religios, nici omogen, nici continuu. Există intervale de timp
sacru, timpul sărbătorilor (periodice, în majoritate); există -
pe de altă parte - timpul profan, durata temporală obişnuită
(în care se înscriu actele lipsite de semnificaţie religioasă).
Între aceste 2 feluri de timp există - bineînţeles - o soluţie de
continuitate: prin intermediul riturilor, omul religios poate
‘trece’ - fără pericol - din durata temporală obişnuită în
timpul sacru. Să remarcăm - de la început - o diferenţă
esenţială între aceste 2 calităţi ale timpului: timpul sacru este
- prin însăşi natura lui - reversibil, în sensul că, la drept
vorbind, este un timp mitic primordial devenit prezent. Orice
sărbătoare religioasă, orice timp liturgic constă în
reactualizarea unui eveniment sacru ce a avut loc într-un
trecut mitic, ‘la început’. A participa religios la o sărbătoare
înseamnă a ieşi din durata temporală ‘obişnuită’ pentru a te
reintegra în timpul mitic reactualizat de sărbătoarea însăşi.
Timpul sacru este - prin urmare - recuperabil, repetabil la
nesfârşit. Dintr-un anumit punct de vedere, s-ar putea spune
473
despre el că nu ‘curge’, că nu constituie o ‘durată’
ireversibilă; e un timp mereu egal cu sine însuşi, el nu se
schimbă, nici nu se sfârşeşte. La fiecare sărbătoare periodică
se regăseşte acelaşi timp sacru, identic cu cel manifestat la
sărbătoarea ce a avut loc cu un an sau cu un secol în urmă:
timpul creat şi sanctificat de zei în vremea gestei lor e
reactualizat prin sărbătoare. Cu alte cuvinte, în sărbătoare se
regăseşte prima apariţie a timpului sacru, aşa cum s-a produs
la origine, cândva. Căci acest timp sacru în care se desfăşoară
sărbătoarea nu exista înaintea gestelor divine comemorate de
ea. Creând diferitele realităţi care constituie astăzi lumea, zeii
întemeiau totodată timpul sacru, căci timpul contemporan
unei creaţii era - în mod necesar - sanctificat de prezenţa şi
activitatea divină. Omul religios trăieşte astfel în 2 feluri de
timp, dintre care cel mai important - timpul sacru - se prezintă
sub aspectul paradoxal al unui timp circular, reversibil şi
recuperabil, un fel de etern prezent mitic, în care te
reintegrezi periodic prin intermediul riturilor. Acest
comportament privitor la timp e suficient pentru a distinge
omul religios de omul nereligios: primul refuză să trăiască
doar în ceea ce - în termeni moderni - se numeşte ‘prezent
istoric’; el se străduie să regăsească un timp sacru care - în
anumite privinţe - poate fi omologat cu ‘eternitatea’. Ceea ce
putem constata în legătură cu un om nereligios e faptul că şi
el cunoaşte o oarecare discontinuitate / eterogenitate a
timpului. Există şi pentru el, în afara timpului monoton al
muncii, timpul răgazului şi al spectacolelor, ‘timpul festiv’; şi
el trăieşte conform unor ritmuri temporale diferite şi cunoaşte
timpuri de intensitate variabilă: atunci când ascultă muzica
preferată sau - îndrăgostit - aşteaptă ori întâlneşte persoana
iubită, el simte evident un alt ritm temporal decât acela în
care munceşte sau se plictiseşte. De omul religios îl desparte
însă o diferenţă esenţială: acesta cunoaşte intervale ‘sacre’,
fără legătură cu durata temporală care le precede şi le
urmează, având o cu totul altă structură şi o altă ‘origine’.
Este vorba de un timp primordial, sanctificat de zei şi
susceptibil de a deveni prezent prin sărbătoare. Omului
nereligios această calitate transumană a timpului liturgic îi
este inaccesibilă. Pentru omul nereligios, timpul nu poate
prezenta nici ruptură, nici ‘mister’: el constituie cea mai
profundă dimensiune existenţială, e legat de însăşi existenţa
umană, are deci un început şi un sfârşit (care este moartea,
stingerea existenţei). În pofida multiplicităţii ritmurilor
temporale pe care le simte şi a intensităţii lor diferite, omul
nereligios ştie că e vorba mereu de o experienţă umană în
care nu se poate insera nici o prezenţă divină. Pentru omul
religios, durata temporală profană este - dimpotrivă -
susceptibilă de a fi ‘oprită’ periodic de inserţia, prin
intermediul riturilor, a unui timp sacru, neistoric (în sensul că
nu aparţine prezentului istoric). Aşa cum o biserică constituie
o ruptură de nivel în spaţiul profan al unui oraş modern,
serviciul religios care se desfăşoară în incinta sa marchează o
ruptură în durata temporală profană: nu timpul istoric actual e
prezent, nu timpul trăit - de exemplu - pe străzile şi în casele
vecine, ci timpul în care s-a desfăşurat existenţa istorică a lui
Iisus, timpul sanctificat prin propovăduirea Sa, prin pătimirea
Sa, prin Învierea Sa. Timpul sacru, reactualizat periodic în
religiile precreştine (arhaice, mai ales), era un timp mitic, un
timp primordial, neindentificabil cu trecutul istoric, un timp
originar, în sensul că a ţâşnit ‘dintr-o dată’, că nu era precedat
de nici un alt timp, pentru că nici un timp nu putea exista
înaintea apariţiei realităţii povestite de mit”.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
“În mai multe limbi ale populaţiilor aborigene din
America de Nord, termenul ‘Lume’ / Cosmos era folosit şi cu
sensul ‘An’. Yakuţii spuneau ‘lumea a trecut’ pentru a sugera
că ‘s-a scurs un an’. Pentru Yukoni, ‘Anul’ era desemnat prin
vocabulele ‘Pământ’ sau ‘Lume’; ei spuneau - ca şi Yakuţii -
‘Pământul a trecut’ atunci când s-a scurs un an. Vocabularul
dezvăluie solidaritatea religioasă dintre lume şi timpul
cosmic. Cosmosul era conceput ca o unitate vie care se
năştea, se dezvolta şi se stingea în ultima zi a Anului, pentru a
renaşte de Anul Nou. Acea renaştere era o naştere, Cosmosul
renăscând în fiecare An, pentru că de fiecare An Nou, timpul
o lua de la început. Solidaritatea cosmico-temporală era de
natură religioasă: cosmosul era omologabil timpului (‘Anul’)
pentru că şi unul şi celălalt erau realităţi sacre, creaţii divine.
Populaţia Dakota spunea: ‘Anul este un cerc în jurul lumii’,
adică în jurul colibei sacre, care era o imagine a lumii. În
India era un exemplu şi mai clar: înălţarea unui altar echivala
cu repetarea cosmogoniei; or, textele adaugă că ‘altarul
focului e Anul’, explicând simbolismul temporal: cele 360 de
cărămizi delimitatoare corespundeau celor 360 de nopţi ale
anului / respectiv zilelor (‘Satapatha Brăhmana’ 10:5). Cu
alte cuvinte, prin construirea unui altar al focului nu numai că
se refăcea lumea, ci ‘se construia Anul’, se regenera timpul,
creându-l din nou. Pe de altă parte, Anul era asimilat cu Zeul
474
Cosmic; prin urmare, cu fiecare nou altar, Zeul Cosmic era
reînsufleţit, adică era consolidată sanctitatea lumii. Nu era
vorba de timpul profan - de simpla durată temporală - ci de
sanctitatea timpului cosmic. Prin înălţarea altarului focului se
urmărea sanctitatea lumii, deci inserarea sa într-un timp
sacru. Se poate observa înrudirea etimologică dintre 2
termeni, prin noţiunea de interferenţă: ‘templum’ desemna
aspectul spaţial iar ‘tempus’ desemna aspectul temporal al
mişcării orizontului în spaţiu şi în timp. Semnificaţia
profundă a tuturor acelor fapte pare a fi următoarea: pentru
omul religios al culturilor arhaice lumea se reînnoia anual; cu
alte cuvinte, el regăsea în fiecare An Nou ‘sfinţenia’ originală
care era şi a lui când a ieşit din mâinile Creaţiei. Acel
simbolism era indicat cu claritate de structura arhitectonică a
sanctuarelor. Pentru că era şi locul sacru prin excelenţă - şi
imaginea lumii - templul sanctifica întreg Cosmosul şi de
asemenea, viaţa cosmică; or, acea viaţă cosmică era
imaginată sub forma unei traiectorii circulare, identificându-
se cu Anul. Anul era un cerc închis: avea un început şi un
sfârşit dar avea şi particularitatea că putea să ‘renască’ sub
forma unui Nou An. Cu fiecare An Nou începea să existe un
timp ‘nou’, ‘pur’ şi ‘sfânt’, pentru că nu fusese încă folosit.
Timpul renăştea, reîncepea, deoarece cu fiecare An Nou,
lumea era creată din nou. Pentru omul religios al culturilor
arhaice orice creaţie, orice existenţă, începea în timp: înainte
ca un lucru să existe, timpul lui nu putea să existe. Înainte de
a fi prins în viaţă Cosmosul, nu exista timp cosmic. Din acel
motiv, orice creaţie era imaginată ca având loc ‘la începutul
timpului’, în principiu. Mitul cosmogonic povestea cum a
început să existe Cosmosul. De pildă, în Babilon - în cursul
ceremoniei Akîtu, care se desfăşura în ultimele zile ale anului
şi în primele zile ale Noului An - se recita solemn ‘Poemul
Creaţiei’ / ‘Enuma Eliş’: prin recitarea rituală se reactualiza
lupta dintre Marduk şi monstrul marin - care avuse loc la
origine şi puse capăt haosului prin victoria finală a zeului;
Marutuk / Marduk crease Cosmosul din corpul ciopârţit al
monstrului iar pe om îl crease din sângele demonului aliat cu
monstrul. Din moment ce Anul Nou era o reactualizare a
cosmogoniei, el implica reluarea timpului de la început, adică
restaurarea timpului primordial, a timpului ‘pur’, cel care
exista în momentul creaţiei; din acel motiv, cu ocazia Anului
Nou, se purceda la ‘purificări’ şi la izgonirea păcatelor, a
demonilor sau doar a unui ţap ispăşitor. Căci nu era vorba
numai despre încetarea efectivă a unui anumit interval
temporal şi de începutul unui alt interval (cum şi-ar imagina -
de exemplu - un om modern), ci despre abolirea anului trecut
şi a timpului scurs; acela era - de altfel - sensul purificărilor
rituale: o ‘ardere’, o anulare a păcatelor şi a greşelilor
persoanei ori comunităţii, nu doar o simplă ‘purificare’. Cu
fiecare An Nou, omul se simţea mai liber şi mai pur, deoarece
se eliberase de povara greşelilor şi a păcatelor; se reintegra în
timpul fabulos al creaţiei, deci un timp sacru şi puternic:
‘sacru’ pentru că fusese transfigurat de prezenţa zeilor şi
‘puternic’ pentru că era timpul propriu şi exclusiv al celei mai
uriaşe creaţii săvârşite vreodată, aceea a Universului. Omul
redevenea - simbolic - contemporan cu cosmogonia, asista la
crearea lumii. Este uşor de înţeles de ce amintirea acelui timp
prestigios îl obseda pe omul religios, de ce se străduia să-l
regăsească periodic: într-un timp imemorial, zeii se vădiseră
la apogeul puterii lor. Cosmogonia era suprema manifestare
divină, gestul exemplar de forţă, supraabundenţă şi
creativitate”.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
“În vechime, omul religios era însetat de real; prin
toate mijloacele sale, se străduia să se instaleze la izvorul
realităţii primordiale, când apărea lumea. Prin repetarea
anuală a cosmogoniei, timpul era regenerat, reîncepea ca timp
sacru, deoarece coincidea cu momentul când lumea începuse
pentru prima dată să existe; prin participarea rituală la
‘sfârşitul lumii’ şi la ‘re-crearea’ ei, omul se năştea din nou,
îşi începea existenţa - aşa cum fusese în momentul naşterii -
cu o rezervă intactă de forţe vitale. Deoarece timpul sacru şi
puternic era timpul originii, momentul prodigios în care s-a
creat o realitate - în care ea s-a manifestat din plin pentru
întâia oară - omul se străduia să regăsească periodic acel timp
originar. Reactualizarea rituală a timpului primordial, a
primei epifanii a unei realităţi, stătea la baza tuturor
calendarelor sacre: sărbătoarea nu era ‘comemorarea’ unui
eveniment mitic (şi religios, prin urmare), ci ‘reactualizarea’
lui. Omul religios reactualiza deci cosmogonia, nu numai de
fiecare dată când ‘crea’ ceva (‘lumea’ sa - teritoriul locuit -
ori o casă, aşezare, etc.), ci şi atunci când voia să asigure o
domnie fericită a unui nou suveran sau atunci când trebuia să
poarte cu succes o luptă, etc.; dar - mai ales - recitarea rituală
a mitului cosmogonic juca un rol important în vindecări, când
se urmărea regenerarea fiinţei umane. O analiză rapidă a
multiplelor valorizări religioase ale lunii arată ce au citit
oamenii în ritmurile lunare: datorită fazelor lunare, adică
datorită ‘naşterii’, ‘morţii’ şi ‘învierii’ lunii, oamenii au
devenit conştienţi atât de propriul mod de a fi în Cosmos, cât
şi de şansele de supravieţuire sau renaştere; mulţumită
simbolului lunar, omul religios a fost pus în situaţia de a
apropia unele de altele vaste ansambluri de fapte - fără
legătură aparentă - pentru a le integra, în cele din urmă, într-
un singur ‘sistem’. Valorizarea religioasă a ritmurilor lunare a
făcut posibile - probabil - primele mari sinteze
antropocosmice ale primitivilor. În general, majoritatea
ideilor de ciclu, de dualism, de polaritate, de opoziţie, de
conflict dar şi de reconciliere a contrariilor au fost fie
precizate datorită simbolismului lunar, fie descoperite. Se
475
poate vorbi de o ‘metafizică a lunii’, în sensul unui sistem
coerent de ‘adevăruri’ privitoare la modul de a fi specific
vieţuitoarelor, tuturor elementelor care - în Cosmos -
participă la viaţă, adică la devenire, la creştere şi descreştere,
la ‘moarte’ şi ‘înviere’; nu trebuie uitat că luna dezvăluia
omului religios faptul că moartea nu era definitivă, că era
mereu urmată de o nouă naştere: luna valoriza religios
devenirea cosmică şi-l reconcilia pe om cu moartea. Soarele -
dimpotrivă - a dezvăluit un alt mod de existenţă: nu participă
la devenire; mereu în mişcare, el rămâne neschimbat, forma
sa e mereu aceeaşi. Hierofaniile solare traduc valorile
religioase ale autonomiei şi forţei, ale suveranităţii, ale
înţelepciunii; din acel motiv, în anumite culturi a fost un
proces de solarizare a fiinţelor supreme (zeii cereşti tinzând
să dispară din actualitatea religioasă, în structura şi
importanţa lor au mai supravieţuit în zei solari, mai ales în
civilizaţiile mai elaborate): un mare număr de mitologii
eroice au fost de structură solară. Eroul era asimilat soarelui:
ca şi acela, eroul lupta împotriva tenebrelor, cobora în ţinutul
morţii şi ieşea de acolo victorios (tenebrele nu mai erau - ca
în mitologiile lunare - unul din modurile de a fi ale divinităţii,
ci simbolizau tot ce zeul nu era). Epifaniile luminoase ale
zeilor solari au devenit - în anumite culturi - semnul
înţelegerii: soarele şi înţelegerea au sfârşit prin a fi asimilate
în asemenea măsură încât teologiile solare sincretiste antice s-
au transformat în filozofii raţionaliste. Pentru a avea o mai
vastă perspectivă religioasă, e mai util să ne familiarizăm cu
folclorul popoarelor europene: în credinţele, obiceiurile,
comportamentul lor în faţa vieţii şi a morţii se mai pot
recunoaşte numeroase ‘situaţii religioase’ arhaice. Studiind
societăţile rurale europene, avem şanse să înţelegem lumea
religioasă a agricultorilor neolitici (în unele cazuri,
obiceiurile şi credinţele ţăranilor europeni reprezintă un
stadiu de cultură mai arhaic decât cel atestat de mitologia
Greciei): e adevărat că majoritatea acestor populaţii rurale din
Europa au fost creştinate de mai bine de un mileniu, însă ele
au reuşit să integreze o mare parte a moştenirii religioase
precreştine, dintr-o vechime imemorială; creştinându-se,
agricultorii europeni au integrat în noua lor credinţă religia
cosmică pe care o păstrau din preistorie. Îndată ce ne punem
în perspectiva omului religios al societăţilor arhaice,
constatăm că lumea exista pentru că a fost creată de zei şi că
însăşi existenţa ei ‘voia să spună’ ceva: că lumea nu era nici
mută, nici opacă, nu era un lucru inert, lipsit de noimă sau
semnificaţie; pentru omul religios, Cosmosul ‘trăia’ şi
‘vorbea’. Viaţa omului era omologată cu viaţa cosmică: fiind
o operă divină, a devenit imaginea exemplară a existenţei
umane; experienţele erau trăite, nu doar imaginate. Viaţa
cunoştea o dimensiune în plus: ea nu era numai umană, ci - în
acelaşi timp - ‘cosmică’, deorece avea o structură
transumană; am putea s-o numim ‘existenţă deschisă’, pentru
că nu era strict limitată la modul de a fi al omului. Hindusul
care, îmbrăţişându-şi soţia, declara că ea este Pământul şi că
el este Cerul era deplin conştient şi de propria sa umanitate, şi
de aceea a soţiei sale (‘Upanişada Brhadăranyaka’ 4:3).
Simbolismul cosmic adăuga o nouă valoare unei acţiuni, fără
să lezeze prin aceasta valorile specifice şi imediate; o
‘existenţă deschisă’ spre lume nu era o existenţă inconştientă,
cufundată în natură: ‘deschiderea’ spre lume îl făcea pe omul
religios capabil să se cunoască cunoscând lumea iar acea
cunoaştere era preţioasă pentru el, pentru că era ‘religioasă’,
pentru că se referea la fiinţă. Presupunerea că într-un trecut
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

foarte îndepărtat toate organele şi experienţele fiziologice ale străvechea înțelepciune Românească având vorba “cum îți
omului, toate gesturile sale aveau o semnificaţie religioasă așterni, așa dormi” (oamenii - ajutaţi / adică inspiraţi de Zei,
este întemeiată; e şi firesc aşa, deoarece toate respectiv inspirați divin - au fost la baza realizărilor din
comportamentele umane au fost inaugurate de zeii sau eroii mediul natural, căci natura i-a creat pe oameni iar apoi
civilizatori într-un timp imemorial. Organele şi funcţiile pe oamenii au făcut restul). Însă oamenii sunt în majoritate
care acestea le îndeplinesc au fost valorizate religios prin contemplativi şi în minoritate creativi, dintre cei existând,
asimilarea lor cu diferite regiuni şi fenomene cosmice: actul puţini remarcându-se cu ceva semnificativ realizat pentru
sexual era asimilat cu hierogamia Cer-Pământ (în care femeia societate, dintre cei mai mulţi numai unii rar reuşind
era asimilată cu glia), omologarea craniului cu luna plină, depăşirea orizonturilor propriilor micro-universuri.
omologarea celor 2 ochi cu Selena şi Soarele - ori a unui ochi
cu soarele - asimilarea pântecelui / uterului cu grota, a
intestinelor cu labirinturile, a coloanei vertebrale / şirei
spinării cu Axa Lumii, etc.: s-au întâlnit - la primitivi -
sisteme de omologare antropocosmică de o extraordinară
complexitate, demonstrând o capacitate inepuizabilă de
speculaţie”. Reflexia în apele Pământului Ka a “Ochilor
Cerului” Selena şi Soarele (noaptea Luna / Selena, ziua
Soarele) a dus la denumirea reţelei acvatice ca Okean /
Ocean, adică literalmente “Ochii lui An” (cerul fiind
personalizat prin eternul Zeu An al timpului): principala apă
curgătoare alimentând fostul Lac Pontic / acum Marea
Neagră a patronat reţeaua Okean - ca “Okeanos potamos” -
iar fiindcă autohtonii din Bazinul său o respectau pe Rhea /
Marea Mamă, considerându-se oamenii ei, Fluviul a căpătat
numele de Dună-Rhea / Dunărea = Râul Rheii (în Epoca
Pietrei, Dunărea era uriaşă, cu debit mult mai mare ca în
prezent, din cauza topirii gheţarilor Europei); în teogonia
orfică - a prinţului Trac Orfeu, cântăreţ legendar la liră,
instrument muzical cu corzi / echivalat cu Cavalerul Trac
Perkos dinaintea Războiului Troian - Okean era ştiut ca
Hydros, Zeu primordial / “protogen”, apărut la creaţie odată
cu glodul (nămolul / mâlul) care întărit a devenit Pământul
Gaia. Astfel cum a observat și Dr. Napoleon Săvescu în anul
2002, Orfeus era considerat “Domnul Nopții, cu un cult
civilizator, al muzicii, care îmblânzea nu numai oamenii, ci și
animalele, potolind pornirile violente, instinctele Filogenia și protocronia
răufăcătoare” (solid ca un stejar, Cavalerul Perkos / Berkos =
Orfeu a devenit popular în Tracia după legendarul concurs
din Caria - de la “Coloanele Albe” ale Sanctuarului Gherga -
câștigat de solarul Apollo în fața selenarului satir suflător
Pelasg). Pământul Ka - Ga / Ghea - era al Zeiţei Rhea, care în
contrapartida diurnă / mediul favorit al lui Homo Sapiens
(spre deosebire de mediul favorit nocturn al lui Neandertal)
avea Soarele: Sf. Ra; în apusul Pontic, Ru-mânii / Ra-mânii
(oamenii Râurilor sau oamenii Raiului) erau atât ai Marii
Zeiţe Rhea, cât şi ai Sacrului Ra / ai Soarelui, Tatăl ceresc
care se reflecta în apele Mamei pământene. “Era de Aur” pre-
diluviană (a acelor timpuri fericite, când străvechii Ru-mâni
se bucurau de traiul pe Imperialul tărâm numit Rai) s-a
încheiat la sfârşitul glaciaţiunii prin potopirea dulcelui Lac
Pontic cu apa sărată a Mării, uriaşele întinderi mlăştinoase
pline cu smârcuri din N şi V său dispărând, străvechea Deltă
a Dunării restrângându-se, oamenii inaugurând “Era de
Argint” şi rămânând doar cu amintirile timpului deosebit
avut. Literalmente - fie că bulversează / tulbură, fie că nu -
Românii înseamnă “Oamenii Raiului” iar denumirea este
mult mai veche decât a Țării România (sau ca a Imperiului
Roman, etc.) ori ca Graiul străvechi Rumân, etc.; în fondul
foarte adevărat, nu Țările / Imperiile fac oamenii, ci oamenii
fac Țări / Imperii: un președinte American recent - al celei
mai mari puteri din lumea actuală - a spus ”nu te întreba ce
face țara pentru tine, ci întreabă-te ce faci tu pentru țară” /

476
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Răspândirea vestigiilor culturale
În prezenta lucrare - “Originea Gherga” - se
împletesc unele elemente de filogenie / adică de cercetarea
filiaţiei cu unele elemente de protocronie / adică de cercetarea
preistoriei (respectiv ale timpurilor dinaintea istoriei
“scrise”): studiile preistoriei împreună cu “speculațiile”
filogeniei dau combinații “toxice” pentru cei obișnuiți să
primească numai “adevăruri oficiale”, din “surse autorizate”,
anume doar de la cei plătiți, deci “îndreptățiți” să se ocupe de
trecut (orice istorie ce s-ar vrea semnificativă ar putea începe
de la perioada legendară, adică din vremurile mitologice ale
“Erei de Aur”); deoarece vitezele de “adaptări” sunt foarte
diferite - din multe motive, de neanalizat în această lucrare /
care e consacrată originii Gherga - rămân de văzut concret
doar cele ce real există, de multe milenii (nu inventări
recente, produse de imaginații prin fantezii), interpretările
depinzând de caracteristicile / tipologia fiecărui aspect. Poate
părea straniu, însă până acum nu mulți s-au încumetat să
studieze ceva din “negura” timpului: anume, locul de unde
izvorăște omenirea; puţini au cutezat să fie aşa de bravi încât
să exploreze “nisipurile mişcătoare” ale preistoriei, cu atât
mai de apreciat fiind meritele reuşitelor lor (Dr. Mircea
Eliade susținea că adevărul poate ieși la iveală numai prin
studiul aprofundat al preistoriei / protoistoriei). De altfel,
istoria este un produs al preistoriei. La mulţi cercetători
protocronişti actuali - inclusiv Români - perspectiva în
general e dominată de atenţia acordată valurilor străvechi de
roire ale oamenilor mai ales din centrul de difuziune
European / Pontic, evitându-se însă abordarea unor realităţi
mai profunde (ca de exemplu cuprinderile motivelor
fenomenelor, adică explorările surselor): pentru asemenea
mişcări, era nevoie de o coagulare a oamenilor în spaţiul
iniţial - “rezervorul” din care se tot alimentau cu mulțimile
umane necesare - şi de cauze pentru plecări, fapte ce religios
sau istoric au fost de altfel demult publice (de pildă, doar și
prin ceea ce a rămas din timpuri străvechi în dorinţe ca tărâm
divin - “fericitul Imperiu” / agregatorul uman - respectiv de
drama “căderii” din el, oamenii persistând în căutarea
refacerii paradisiace, nu să tot plece din el în masive roiri prin
lume pentru a coloniza globul, ca şi cum ar fi fugit din Iad);
istoriografia Românească - oficială și neoficială - unanim
prezintă nenumăratele invazii din ultimele 2 milenii (de la
Geto-Daci încoace) și copios laudă statornicia indigenilor /
autohtonilor care cu bravură au rezistat atâtor năvălitori dar
tratează superficial / asimetric de pildă cele 2 milenii
anterioare eroicelor 2 milenii recente, când însuși Geto-Dacii
au emigrat de la limita Asiei cu Europa întâi în ceea ce este
actuala Românie. Din perspectiva migraţională (caracteristică
definitorie în urmă cu multe milenii populaţiilor de vânători-
477
culegători ale Epocii Pietrei), e de reflectat despre acel tărâm
fericit, numit Rai / aparţinând “Erei de Aur”, că era atât
“magnet” pentru imigranţi, cât şi “generator” de emigranţi,
unii încă denumind vulgul - adică mulţimea sau “puzderia” -
ca “pulimea”, ceea ce era “po-pular” fiind cu aluzie feminină
conectată de mulţimea “valc” sau de “vulvă” / “pizdă” ca
termenul “puzderie” ori în legătură cu sacralitatea “po” a
organului sexual masculin (populaţia / poporul născându-se
din aşa ceva), turma ori mulţimea efectiv ştiindu-se ca
Gărgară; oamenii din fostul Rai (Ra-mâni / Ru-mâni) în
mediul lor originar / natal erau mai bine hrăniţi - datorită
fertilităţii mediului natural - şi ca atare mai voinici / Uriaşi de
li s-a dus vestea, mai rezistenţi la boli (prin urmare, mai
fericiţi şi mai longevivi, de li s-a dus vestea), mai numeroşi /
nu se răreau din cauza luptelor pentru resurse, adică blajini,
de li s-a dus vestea, etc.: de altfel, înţeleptul Antic Makedon
Aristotel (născut în Peninsula Chalki-diki / Calcidică, filozof
care n-a fost Elen) a formulat - ca o definiţie - că fericirea se
măsoară cu timpul liber și cu cantitatea de viaţă la dispoziţia
persoanei / inclusiv Cultul Fertilității, fie falic sau al vulvei,
făcând parte din acel trai. În trecutul stră-Românilor s-au
putut distinge “Fericiţii” şi “Blajinii”: 2 categorii împletite,
având temeiuri diferite în înţelesuri (morţii erau consideraţi
fericiţi, deoarece au trecut în eternitatea liniştită a Lumii
Celeilalte iar viii erau consideraţi blajini, deoarece trăiau
paşnici în Lumea Asta); ca atare, teritoriile Nordice ale
Vechii Lumi - populate de către stră-Români - au fost ştiute
timp de milenii ca fiind deopotrivă acelea ale Fericiţilor şi
Blajinilor. În protocronie, preocupări exacte - precis
fundamentate - au fost printre cele mai înalte foruri ştiinţifice
Române din secolul XIX de pildă ale savanţilor Petriceicu
Haşdeu, Cezar Boliac, Nicolae Densuşianu, ş.a., consideraţi
însă ca “deliranţi” de unii din secolele următoare, XX şi XXI
(prin comparaţie, denigratorii posteriori fiind mai reduşi în
capacităţile de cercetare, respectiv mai limitaţi şi în
rezultatele concrete / efective ale operelor lor de cercetare).
Reconstituiri Pelasgi
De pildă, apostolul protocronismului Românesc
Nicolae Densuşianu / membru al Filialei Timișoara a
Academiei Române - în monumentala lucrare “Dacia
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
preistorică”, caligrafiată cu peniţa înmuiată în cerneală, fie la
lumina naturală a zilei, fie la lumânare / opaiț (căci pe atunci
nu era introdusă electricitatea în societate), publicată în
secolul XX, după performanţa citirii clasicilor Antici în
versiunile lor originale Greacă şi Latină, căci în vremea sa
aceia încă nu erau traduşi în Română - a scris elaborat despre
“leagănul Pelasg” / “Marele Imperiu Pelasg” (unele aspecte
fiind de altfel reconfirmate în secolul XXI şi de cele mai
recente cercetări istorice iar migrările descrise - desigur în
mod savant - au fost viguros reconfirmate inclusiv prin studii
genetice, spre nervozitatea publicului denigrator): “Vechiul
înţeles al cuvântului ‘Barbaros’ nu se poate explica din limba
Grecească; originea cuvântului trebuie căutată în limba
Barbară. Cuvântul ‘Barbaros’ - în forma transmisă de autorii
Greceşti - era din aceeaşi rădăcină cu Latinul ‘barbatus’,
adică ‘om ce poartă barbă’. Triburile Pelasge aveau obiceiul -
ce se pierde în noaptea timpurilor - să poarte bărbi netăiate şi
lăsate în jos, ca semn exterior al demnităţii şi valorii
personale. Ei erau numiţi ‘Barbaroi’ fiindcă purtau bărbi
lungi, după cum alţii erau numiţi ‘Capilati’, cu plete lungi.
Tradiţiunile Greceşti înfăţişează pe Titani şi Giganţi cu bărbi
lungi şi oribile, ce fluturau în aer. În icoanele vechi, Cron /
Saturn era reprezentat cu barba lungă lăsată în jos. Acelaşi
obicei de a purta bărbi îl aveau şi Romanii la început;
‘Barbatus’ la Cicero însemna ‘om cu barba mare’. Despre
Geţi - a scris Ovidiu / ‘Tristia’ 5:7 - că nu-şi tăiau nici barba,
nici părul; pe Columna lui Traian, Geţii şi Dacii au fost
reprezentaţi cu bărbi, atât nobilii, cât şi ţăranii. Despre Novac
cel Bătrân (străvechi împărat Pelasg), poemele epice Române
spun că ‘barba-i bate brâiele şi părul călcâiele’. Patria celor
dintâi regi Pelasgi a fost în regiunile de la ‘Oceanos potamos’
(denumire notată aşa de Homer / ‘Odiseea’ 12:1, Hesiod /
‘Teogonia’ 242, etc., ‘Oceanos potamos’ fiind Istrul /
Dunărea de Jos, literar însemnând ‘curent oceanic’). Vechile
tradiţiuni istorice ale Grecilor, Egiptenilor, Fenicienilor,
Mesopotamienilor, ş.a., aminteau de un vast imperiu, al rasei
Pelasge, care în Era sa de putere şi mărire se extinsese peste o
mare parte din Europa, Asia şi Africa. Conform istoricului
Francez Henri de Jubainville 1827-1910 în ‘Primii locuitori ai
Europei’, ‘Imperiul Pelasg la apogeu avea colonii în Italia şi
în Africa, cuprinzând o parte din Asia Mică şi Grecia iar în
Nord se întindea pe o porţiune din Valea Dunării’. Cei dintâi
regi - cari avură o existenţă muritoare - au început să fie
numiţi zei (zeificarea s-a continuat până în Antichitate sub
formă de apoteoză iar apoi - până în timpurile noastre - sub
formă de canonizare); ei au devenit capii religiunii vechi şi
privegheau chiar după moartea lor, ca nişte strămoşi glorioşi,
asupra popoarelor lor. Îndată ce natura divină a acelor regi -
cari au pus cele dintâi fundamente ale fericirii omeneşti -
ajunse să fie proclamată, Era lor a început să se întunece:
tradiţiunile istorice - redactate de colegiile preoţilor - s-au
schimbat în legende miraculoase; fiinţele lor au început - tot
mai mult - a fi aduse în legături dogmatice cu formaţiunea
lumii şi astfel istoria lor a devenit mitico-teologică (aceia cari
caută în legende numai simbolisme sau personificările
forţelor elementare ale naturii sunt pe căi rătăcite, căci în
preistorie cugetările omenirii au fost predominate de fapte
reale, nicidecum de imaginaţiuni personale). Cei vechi au
transmis posterităţii 2 noţiuni diferite despre zei: anume, că
unii au fost şi sunt eterni - adecă nesupuşi pieirii - precum
sunt astrele, luna şi soarele; iar alţii au fost pământeni cari,
pentru binefacerile lor faţă de genul uman, au câştigat onoruri
478
divine şi cult. Uran a fost cel dintâi rege care a domnit: un
bărbat cu sentimente înalte de dreptate şi un mare binefăcător
pentru toţi; el era totodată şi un om adânc instruit în ce privea
cursul astrelor şi cel dintâi care a introdus jertfele pentru Cer.
Lui Uran i-a urmat apoi în domnie Cron / Saturn iar după
acela a domnit Zeus / Jupiter. După cum a scris Tertulian în
‘Apologeticum’, dintre toţi autorii care s-au ocupat cu
cercetarea preistoriei, nu există nici unul care să fi înfăţişat pe
Cron altminterea decât numai ca un simplu om. Cercetările
arheologice constată de asemenea că a existat în preistorie o
unitate de noţiuni religioase şi de precepte morale, acelaşi gen
de instituţiuni politice, civile şi militare, aceeaşi direcţiune a
activităţii omeneşti, peste tot o unitate de civilizaţiune, care în
rezultatele sale pentru progresele omenirii a fost mult mai
fecundă şi mai intensivă decât civilizaţiunea Egipteană şi
Greco-Romană, care s-au întemeiat numai pe substratul celei
dintâi. După Homer şi Hesiod, patria celor dintâi regi
divinizaţi ai Lumii Vechi a fost în părţile extreme ale
orizontului Grecesc, în Nordul Traciei sau al Istrului, numit în
legende ‘Oceanos potamos’ = ‘părintele zeilor’. Vechiul
‘Oceanos potamos’ din geografia timpurilor Pelasge nu era o
mare internă dar nici externă, ci un simplu ‘fluviu’, ‘adânc
curgător’, care-şi avea ‘cataractele’ şi ‘vultorile’ sale şi care
nu se putea trece cu picioarele, ci numai cu corăbii ori cu
luntri bine construite. Dincolo de Oceanos potamos - adică în
regiunile dinspre Nord - mai exista o parte considerabilă din
continentul European ‘cu alte râuri, cu munţi înalţi, stânci,
codri’ (Homer / ‘Odiseea’, Hesiod / ‘Teogonia’), ‘câmpii
întinse şi mănoase’ (Homer / ‘Iliada’), numite adeseori în
geografia acelor timpuri regiuni extreme (‘ultima terra’ la
Ovidiu / ‘Tristia’)”.
“În ce priveşte vechile semnificaţiuni geografice ale
cuvântului ‘Oceanos’, putem distinge 3 perioade. În prima
perioadă (ante-homerică), se înţelegea sub numele de
‘Oceanos’ Marea Neagră iar Istrul era considerat în timpurile
acelea numai un golf al Oceanului (Strabon / ‘Geografia’ I
1:7). În a doua perioadă (homerică), Marea Neagră era
‘Pontos’ iar Istrul apare sub numele de ‘Oceanos potamos’. În
fine, în a treia perioadă, numirile de ‘Oceanos’ şi ‘Oceanos
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
potamos’ se confundă, iar termenul de ‘Oceanos’ se aplică
numai la mările externe. Despre locuitorii acestui ţinut -
numiţi Atlanţi - Diodor Sicul 3:56 a scris: ‘Atlanţii, care
locuiesc lângă Oceanos (potamos), stăpânitorii ţării fericite,
se disting - după cum se vorbeşte - între toate popoarele
vecine prin pietatea şi ospitalitatea lor deosebită. Ei se
glorifică că zeii s-au născut la dânşii şi spun că cel dintâi rege
al lor a fost Uranos, care a adunat în aşezări pe oamenii ce
locuiau risipiţi şi le-a interzis ca să mai trăiască de aci înainte
fără legi şi după modul fiarelor sălbatice. Acel Uran a avut
sub stăpânirea sa partea cea mai mare, cu deosebire regiunile
dinspre apus şi miazănoapte. Observând şi studiind cu
deosebită atenţiune cursul astrelor, Uran profeţea multe
fenomene ce aveau să se întâmple pe cer; el a învăţat poporul
să cunoască sistemul anului după cursul soarelui, a stabilit
lunile fiecărui an după cursul lunii şi după anumite momente
din an. Din acea cauză, poporul de rând, care nu cunoştea
mersul regulat al astrelor, admirând exactitatea cu care se
împliniau lucrurile ce le prevestia dânsul, şi-a format credinţa
că acel profet avea într-adevăr o parte din natura divină; iar
după ce a încetat din viaţă i-a atribuit onoruri divine, atât
pentru meritele ce le avea, cât şi pentru cunoştinţele sale
astronomice şi a aplicat numele de Uranos (Munteanul) la
cer, de o parte fiindcă cunoştea foarte bine răsăritul şi apusul
astrelor - cum şi alte fenomene cereşti - iar pe de altă parte ca
să înalţe meritele lui şi toţi să-l numească rege pe vecie.
Despre Uran se spune că a avut 45 de prunci cu mai multe
muieri, dintre cari 22 cu soţia sa Titaea (Titana), mama
Titanilor, care pentru meritele şi înţelepciunea sa a fost pusă
după moarte între zei, dându-i-se numele de Gaea’. În timpul
lui Uran, statul Pelasg avuse - după cum rezultă din
tradiţiunile vechi - o organizaţiune puternică, politică şi
militară. Cea dintâi clasă a nobilimii o formau aşa numiţii
Titani, cu epitetele de pământeni, glorioşi şi divini (Hesiod /
‘Teogonia’), fiindcă ei aparţineau dinastiei regale. O altă
clasă a societăţii Pelasge din timpurile acelea o formau
meseriaşii, cari se ocupau de tot felul de lucrări şi care
figurează la Hesiod sub numele de Cyclopi. Constituţiunea
statului era teocratică; toate afacerile publice se conduceau în
numele divinităţii. Uran era un monarh absolut: el a unit în
mâinile sale întreaga putere politică, administrativă, judiciară,
militară şi sacerdotală. Uranos - ca nume personal - e un
simplu apelativ geografic ce derivă de la ‘oros’ = ‘munte’ cu
sufixul ‘anos’ şi cu înţelesul de Muntean / om de la munte.
Pelasg avea aceeaşi genealogie, aceeaşi patrie şi aceleaşi
caractere civilizatoare ca Uran. După învăţatul Apollodor
(‘Biblioteca’ 3:8), Pelasg era strămoşul Titanilor iar la
Hesiod, Uran era părintele Titanilor. După Pindar, Pelasg a
fost cel dintâi strămoş al Hyperboreilor de lângă Atlas. Uran
domnise peste regiunile de la Oceanos potamos (Istru sau
Dunărea de Jos), peste plaiurile munţilor (Carpaţi), peste
Pontos, considerat ca fiu al Gaeei şi peste Sciţia unde era
adorat sub numele de Papaeus / Moş (la Herodot 4:59, Vesta /
Terra era soţia lui Papaeos iar la Diodor Sicul 6:2 era soţia lui
Uran); spre Sud de Oceanos potamos, domnia lui Uran se
extindea peste Peninsula Hemului / Balcanică. În Tracia şi
Macedonia, Uran era venerat ca ‘Zeus Urius’, despre care
Eschil a scris că era ‘marele începător al genului omenesc,
împărat prin puterea sa proprie’. După tradiţiuni, domnia lui
Uran se extindea în părţile meridionale şi dincolo de
Mediterană, pe şesurile Nilului. Încă din timpuri foarte
depărate, triburi Pelasge, în migraţiunile de la Carpaţi spre
479
Sud, ocupară şi regiunile de miazănoapte ale Africii; acele
grupe transportară cu dânsele în Africa cele dintâi elemente
ale civilizaţiunii preistorice: au întemeiat cele dintâi aşezări,
construiră cele dintâi oracule şi puseră astfel fundamentele
celei dintâi vieţi politice în părţile acelea. Acei locuitori
primitivi se numeau Rami şi aparţineau după credinţele lor
religioase şi după tradiţiuni la familia cea veche şi puternică a
Arimilor din Nordul Traciei. Regii cei vechi ai Egiptului au
fost - după cum spuneau preoţii Egipteni - din neam în neam
Pi-Rami, un cuvânt care (după cum a scris Herodot) însemna
‘om onest / generos’. Caracterul piramidelor nu este specific
Egiptean; vechimea piramidelor de la Gizeh e din timp foarte
depărtat (Francezul Jean Champollion - care a descifrat
hieroglifele - le considera anterioare de 5000 î.C). Cel dintâi
rege din dinastia divină care a domnit peste Egipt a fost, după
cele mai vechi liste monumentale, Min / Mentu; era acelaşi
nume care în teogoniile Greceşti apărea sub forma de Uranos,
adecă Muntean (în cele mai vechi papirusuri, Montu / Mentu
mai apare şi ca Atum, fiind onorat cu titlul de Moş - un
cuvânt ce nu era Egiptean - în ‘Cartea Morţilor’ atribuindu-i-
se epitetul de ‘Altaika’). Montu - cel dintâi domn al Egiptului
- mai era ştiut şi ca Ra, rege; în limba Ţiganilor - numiţi
Egipteni în diferite ţări - ‘raya’ înseamnă ‘domn’. Despre
detronarea lui Uran, la sfârşitul mileniului II î.C. preotul
Fenician Sanchoniaton a scris: ‘Uran avuse o soră cu numele
Gaea, pe care o luase în căsătorie iar cu alte femei avuse o
mulţime de copii. Când Uran încercă să ucidă pe Titani - fiii
născuţi de Gaea - aceea ceru ajutor iar mai târziu, când Cron /
Saturn ajunse la maturitate i-a propus să se răzbune asupra
tatălui pentru injuriile ce le făcuse mamei sale şi astfel - cu
ajutorul secretarului Hermes - începu războiul cu Uran, pe
care Cron îl alungă din împărăţie, ocupând scaunul domniei.
După un timp oarecare, Uran - exilat din imperiul său -
trimise pe Rhea la Cron, ca să-l piardă prin înşelăciuni şi
mijloace ascunse, însă Cron îi cuceri inima prin dragoste şi o
luă în căsătorie. În anul 32 al domniei sale, Cron prinse pe
tatăl său Uran într-un loc Mediteran şi-l castră’. Despre
domnia lui Cron / Saturn asupra Lumii Vechi a scris Diodor
Sicul: După moartea lui Uran, puterea suverană a trecut la
solarul Hyperion / Hyper-ion şi sora sa Regina; însă Hyperion
încetând din viaţă, Cron / Saturn, fratele lui - care luase în
căsătorie pe sora Rhea - a domnit, centrul politic aflându-se în
părţile de Nord ale Istrului. La Homer şi Hesiod, Cron /
Saturn era înfăţişat ca rege al Titanilor sau al nobilimii vechi
şi puternice de la Oceanos potamos. Pliniu a făcut de
asemenea amintire de un civilizator al Lumii Vechi, numit
Dokius, fiul lui Uran / Caeli; sărbătorile sale erau numite
Cronia (la începutul anului). Marea de Nord - sau Îngheţată -
se numia la geografii vechi ‘Mare Cronios’.”
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
“Clasele superioare sau privilegiate ale Babiloniei -
a preoţilor, militarilor, proprietarilor de moşii şi păstorilor - le
formau de la început numai Titanii şi Giganţii, cuceritorii
vechi ai regiunii, veniţi din părţile de Nord ale Istrului;
coloniile - clasele de jos ale populaţiunii, compuse din
elemente de diferite popoare subjugate, din sclavi de război şi
din triburi Semitice - au fost luate şi din Egipet. Giganţii cari
au locuit pe teritoriul Babiloniei - a scris istoricul Carian
Polyhistor din Milet în secolul I î.C. - au fost prăpădiţi prin
diluviu iar cei care au putut scăpa din catastrofa aceea au
construit apoi Turnul Babel, care în urmă distrugându-se,
Giganţii s-au împrăştiat (în secolul I, istoricul Grec Thallus a
scris că Belus - la Români ‘bălai’ e ‘blond’, semnificaţia
Latină fiind ‘frumos’ - împreună cu Titanii stabiliţi în
Babilonia au dat ajutor lui Cron / Saturn în conflictul ce-l avu
cu Zeus); rezultă aşadar că regatul Babiloniei - în cele mai
vechi timpuri ale existenţei sale politice - a fost guvernat de
Titani şi că acel regat constituia de fapt numai un stat vasal,
supus autorităţii suverane divine. Pe când Cron / Saturn se
afla în etate înaintată şi obosit de expediţiunile sale multe şi
prin ţări depărate - ca să întemeieze o singură monarhie peste
întreaga Lume Veche, acelaşi guvern, aceleaşi legi şi aceeaşi
religiune - dânsul avu să susţină cu fiul său Zeus un război
480
lung şi înverşunat de un deceniu, ce se termină cu detronarea
sa şi cu distrugerea nobilimii vechi Pelasge, a Titanilor; acel
război în literatura veche Grecească a fost cu numele de
‘Titanomahia’, ca învingerea divină asupra acelei rase
puternice şi arogante. O parte din Titanii credincioşi lui Cron
/ Saturn au fost închişi împreună cu el în adâncimile numite
Tartaros. În colindele şi în legendele religioase ale poporului
Român, Cron / Saturn figurează sub numele de Crăciun,
bătrânul / Moş Crăciun, un rege păstor: un cioban foarte avut,
căpetenia ciobanilor, stăpânul stăpânilor. În timpurile
domniei lui Cron / Saturn, a fost - după tradiţiunile vechi, Era
cea fericită a omenirii, etatea de aur pe pământ, când puterea
de producţiune a pământului se caracteriza printr-o fertilitate
exuberantă, clima era mai dulce şi primăverile mai lungi,
când câmpiile produceau de sine tot felul de fructe - în
abundenţă - iar oamenii trăiau fără griji, fără necazuri, fără
mizerii şi cu sufletul deplin liniştit (conform lui Hesiod,
Ovidiu, ş.a.); Platon a scris că în timpul lui Cron / Saturn,
modul de guvernare şi modul de viaţă al societăţii omeneşti
au fost din cele mai fericite şi faima despre acea Eră fericită a
omenirii a ajuns până la noi. Cron / Saturn înţelegând că
natura omenească, dacă era lăsată a se administra pe sine,
după arbitrariul său propriu, se putea umple de insolenţe şi
nedreptăţi, a pus guvernatori peste state, nu oameni de rând,
ci Genii dintr-un neam mai superior şi mai divin; dânsul - în
iubirea sa pentru binele omenirii - a pus la guvernare un neam
de Genii mai excelent şi aceia au introdus pacea, ruşinea,
ascultarea de legi şi cea mai întinsă domnie a dreptăţii. O
etimologie a lui Saturn o aflăm la Cicero, care i-a redus
numele la verbul ‘saturare’: Cron s-a numit Saturn fiindcă era
sătul de ani (‘Saturnus, quia se saturat annis’). Zeus ceru
ajutorul lui Vulcan şi Hercule ca să-i învingă pe Giganţi. În
vechime, Vulcan era venerat nu numai ca zeu al faurilor, dar
totodată şi ca zeu al flăcării; lui Hercule i se atribuia ridicarea
celor 2 columne grandioase de lângă Oceanos sau din ţara
numită Atlantis (după o notiţă geografică - ce o aflăm la
Pliniu ‘Aetheria appellata est deinde Atlantia’ - teritoriul ce la
Platon era numit Atlantis purtase la început numele de
Aetheria). La Homer, Neptun / Poseidon era numit ‘Pontios’,
adică stăpânitorul Pontului. Din ultima parte a dialogului
notat de Platon despre Atlantida rezultă că din punct de
vedere istoric nu putea fi vorba de o dispariţiune sau
submersiune totală a uriaşului ţinut numit ‘Atlantis’, ci numai
de o inundare extraordinară, însă trecătoare. O probă în
această privinţă o avem la Diodor Sicul 3:57, care vorbea de
unele tradiţiuni istorice ale Atlanţilor, culese mult mai târziu
de timpurile cele depărtate (despre care vorbeau preoţii din
Sais). Istoria politică a rasei Pelasge începe astfel la Dunărea
de Jos. Uran - cel dintâi rege - a domnit în jur de 6000 î.C.
(despre timpul când au domnit cei dintâi regi Pelasgi sunt, la
diferiţi autori, diferite cronologii): astfel, preotul Manethon
din Egiptul secolului III î.C. calculase o durată totală de
24925 ani pentru cele 3 dinastii divine, a zeilor, semizeilor şi
moşilor / Manilor; dacă adăugăm încă 5604 ani (după
Eusebiu) pentru dinastiile următoare - până când s-a născut
Christos - atunci iese 30529 î.C. Socot aşadar începutul
domniei Pelasge în Egipt - cu aproximaţiune - pe la 6000 î.C.
Data se mai confirmă printr-un izvor, cu totul independent de
cronologia Egipteană: Turdii din Peninsula Iberică - care
emigraseră acolo în timpuri depărtate din răsăritul Europei -
aveau un codice de legi în versuri, vechi de 6 milenii (cum
afirmau dânşii şi a scris Strabon în ‘Geografia’). Acele legi
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
erau identice în fond - şi poate chiar în formă - cu legile în
versuri ale Agatârşilor din Carpaţi ori (cu alte cuvinte)
aparţineau aceleiaşi legislaţiuni vechi Pelasge ce se atribuia
lui Hermes, care trăise în timpurile lui Uran şi Cron / Saturn.
În timpurile preistorice, gintea Pelasgă avuse o extensiune
vastă geografică; ea formase totodată şi o mare unitate
politică, un imperiu enorm. Reşedinţa principală a acelor regi
se afla în Nordul Dunării de Jos, pe pământul Daciei vechi.
Aceasta o confirmă tradiţiunile geografice ale vechilor Greci
şi aceasta rezultă din istoria cea sacră a Egiptenilor,
Fenicienilor, Mesopotamienilor şi Perşilor. Triburile dotate
cu mari calităţi civilizatoare de la Dunăre au întemeiat cea
dintâi domnie politică peste Egipt (Manethonis, fragmentul
2); cea mai veche Dinastie Egipteană - denumită Dinastia
Zeilor / Deilor - a fost de origine Pelasgă (Diodor Sicul 1:13).
Memoria acelor regi glorioşi trăieşte şi astăzi în tradiţiunile
poporale ale Românilor de la Dunărea de Jos. În cântecele
epice şi religioase ale poporului Român se vorbeşte despre
puterea şi virtutea lor cea mare, despre războaiele şi faptele
lor glorioase, cum şi despre fericirea cea legendară a genului
uman în timpurile acelea. Ei au fost onoraţi cu titlul de
împăraţi, de zei-împăraţi, feciori de împăraţi, crai, domni,
viteji şi căpitani; ei s-au luptat pentru onoruri împărăteşti şi
purtau însemne împărăteşti. Curţile lor erau înalte,
împărăteşti; au cutreierat toată lumea şi s-au luptat cu toate
oştile de pe pământ. Ei au fost numiţi domni ai pământului,
domni ai tuturor şi ai Românilor, fiind înmormântaţi în
grădina împărătească de la Dunărea de Jos. Cântecele care
celebrau memoria lor erau cântece împărăteşti; doamnele şi
fiicele lor erau împărătese, domniţe împărătiţe şi fete de
împărat”. (Se poate observa calculul corect al savantului
Român pentru începutul Pelasg - mileniul XXXI î.C. - ca
fiind acela confirmat de cercetările genetice actuale pentru
extincția Neandertală; de asemenea, s-au mai ivit datarea din
mileniul VII î.C. ale legilor cântate de Turzi - așa cum a scris
Anatolianul Antic Strabon - de la vremea Potopului Pontic ori
începerea Civilizatorie Pelasgă în Egipt din mileniul VI î.C. /
adică din mileniul următor plecării Atlanților de la Pont).
Câți oameni se văd?
481
În vechiul Egipt, războinicul Zeu Montu - asociat cu
un şoim - a fost înlocuit de vânătorul Zeu Khon / “Kh-On”
(asociat cu luna); “Kh-On” / Khonsu era fiul Marii Mame
Maut / Ninus (numită Rhea şi de Chaldei / Gharghei) şi a fost
primul patron al Misteriilor.
Ourea Munteanul
Mitologia Greacă l-a indicat pe Munteanul Ourea,
fiul Gheii, drept “protogen” - adică prim Zeu - cu
reprezentarea ca un bătrân bărbos, el patronând Munţii şi a
înfăţişat Titani zămisliţi de Pământ / Gaia şi Cer / Uran: fiice
(printre care Rhea, Tethys, Themis) şi fii (printre care
Cronos, Oceanos şi Iapetus); Munteanul Ourea / Uran putea fi
în legătură cu Munţii Ural sau cu Munţii TaUrus, la fel de
bine putând fi reprezentantul Montan al bărbaţilor din Munţii
Caucaz ori din Munţii Carpaţi (= arhetipul Caucazienilor /
Carpaticilor). După cum a scris Anatolianul Hesiod în
“Teogonia” 188, la care Kronos / Cronos avea titlul de Mέγας
/ “Megas”, adică “Marele”, Zeul Cronos și-a castrat tatăl
Uranos cu secera din piatră - probabil obsidian - numită
“harpe”, confecționată intenționat pentru așa ceva chiar de
Gaia, pentru ca alţi urmaşi Titani să nu mai apară (de pildă,
poetul Alcman din secolul VII î.C. în fragmentul 5 l-a
echivalat pe Cronos cu Poros, acelaşi Zeu fiind ştiut Asiatic
drept Kalpa iar European ca Aion: şi Hurianii iar apoi Hitiţii
şi-au transmis despre Cerul Anu că a fost castrat de propriul
fiu, numit Kumarbi / echivalat Kronos de către vechii Greci
iar Cron/os era cel numit Crăciun de către stră-Români);
corespunzător “Dicţionarului de simboluri”, “secera apărută
în mâna bătrânului Crăciun - Cronos / Saturn - zeul şchiop al
timpului, ca unealtă oarbă, tăia iluziile din lume şi permitea
accesul spre domeniul realităţilor”. Este de știut că la
castrarea tatălui, Cron / Poros a fost ajutat de fratele său
Ciclop Arges, zis Pyrae-mon (după cum l-a notat poetul
Vergiliu în “Eneida” 8:425); Ἄργης Arges în vechea Greacă
însemna “Strălucitul” / “Stră-lucitorul” (după cum a observat
și lingvistul Olandez Michiel de Vaan - profesor universitar
de Indo-Europenistică - în anul 2011).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

fost atestat în Carpaţi înaintea existenţei lor, împreună cu

Circe, muierea sa) iar în mitologia Greacă Eros / Zeul
Dragostei a fost reţinut şi concret ca fizic fiul Zeului Ghergan
Hermes cu Afro-dita / Zeiţa Frumuseţii “Afro”. În anul 2004,
profesorul Betegh Gabor de la Universitatea Europeană din
Budapesta - instituție interzisă în anul 2017 de Guvernul
Ungariei - a observat poziţia lui Phanes / “Ph-An” ca
anterioară Zeilor Uran şi Cron, sub forma că “Phanes a adus
lumina, perechea sa fiind Nyx / Noaptea; Uran a domnit întâi
peste întuneric iar apoi Cron a domnit peste oameni:
genealogic, se poate interpreta ‘Phanes’ ca ‘falusul primului
rege’ iar conform celor scrise de Proclus, între Phanes şi
Noapte / Nyx a fost uniune, nu cununie ca între Pământ şi
Cer, căci primul mariaj din Univers a rămas ştiut cel dintre
Ga şi Uran. Înghiţirea falusului apare în sursele Huriano-
Hitite: vicleanul Zeu Enlil / Kumarbi - echivalat de vechii
Greci cu Kronos - a retezat ‘coapsa’ / ‘penisul’ Zeului
Cerului Anu şi după ce a înghiţit prada l-a generat pe Zeul
Vremii (Zeus la Greci); mitul falusului înghiţit a fost
substituit de cel al lui Kronos înghiţându-şi pruncii, episod
din care a apărut Zeus, prin vomitare”. Deoarece Cronos - fiu
al nocturnului Uran, care “a domnit întâi peste întuneric” - n-
avea vederea bună / fiind deja bătrân, adică “Moş Cron”,
Rhea i-a oferit să înghită în locul pruncului o piatră / pe care a
scuipat-o, străvechiul Zeus fiind crescut de nimfa Ida (e de
ştiut că zânele Românilor erau numite “nimfe” de către vechii
Greci).

Spaţiul Caspic-Pontic

În vremurile lor - aşa cum a fost de “la început” -

“măsurarea” timpului se baza pe Lună: perioada era pre-
diluviană (după Potop, măsurătoarea timpului n-a mai fost
selenară, ci solară). Tradiţia Orfică - ca de exemplu
fragmentul 57 al “Teogoniilor” lui Athenogoras - a egalat
explicit Timpul Kronos cu Herakles / vechiul Hercule,
susţinând că Eros (dorinţa sexuală, divinitate hermafrodită cu
denumirea “protogenă” de Phanes, în legătură cu Poros,
dimensiune indicată inclusiv de către filozoful Platon în
“Symposium” 187) a apărut din Oul Cosmic ca primă creaţie,
cu înaripare aurie şi a predat puterea întâi Cerului nocturn
Uran / “Ur-An” iar apoi Timpului Cron / “Cr-On”, adică
acelora ştiuţi cu unicul generic de An; pentru clarificări
(deoarece unii cercetători Moderni se străduie să-i trateze ca
entităţi diferite): istoricul Antic Plutarh în lucrarea “Despre
Isis şi Osiris” a explicat că la vechii Greci era similaritate
între Timpul “Khronos” / Cronos şi personificarea sa prin
Titanul “Kronos” / Cronus (ca atare, echivalenţele - sau
unirile unor roluri din vechi vremuri - nu au de ce să fie
distorsionate acum prin manevre abuzive, consemnările
Grecilor vechi fiind de fapt despre Gherganul Crăciun, care a Eros / Phanes
482
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Ceea ce a consemnat Diodor Sicul despre domnia
nocturnului Uran, că stăpânea partea cea mai mare din
Vechea Lume, anume părțile “dinspre apus și miazănoapte”,
e foarte important: era străvechea direcție de expansiune
Pelasgă în Europa. În mileniul I î.C., Gherghinul Hesiod a
scris în “Teogonia” 185 că Uran şi Gaia au fost şi părinţii
Giganţilor - alt gen de Uriaşi decât Titanii - iar la începutul
mileniului I, mitograful Latin Hyginus a scris că Giganţii au
fost zămisliţi de Gaia cu Tartarus (respectiv Gargar / în
versiunea străveche: “Marele Abis” = “Hăul”; lumea înaltului
fără sfârşit sau a adâncului profund se ştia ca “Hău” = “Abis”
- popular la Români folosindu-se “Hău” - acela în toate
cosmogoniile fiind în univers atât origine, cât şi punct final,
de exemplu abisala Lume “de Dincolo” fiind cârmuită de
Zeul Hău / “Ha-des”, adică Hades la vechii Greci). Ambele
categorii de Uriaşi - Titanii şi Giganţii - au fost în mari lupte
cu divinii Olimpieni, respectiv cu cei de pe Sacrul Munte
Olimp, “al lămpii” / al luminii (câştigătorii în cele din urmă ai
conflictelor, cârmuiți de “Zău” = “Zeus”, fiul fraţilor Titani
Rhea şi Cronos, ultima luptă fiind numită “Gigantomahie”;
Zău la stră-Români era Zeus la vechii Greci iar “lampă” în
Sanscrită e “laimp”, Muntele Sacru Olimp fiind luminat de
lămpi). Aramaic, Giganţii au fost notaţi ca “Gabbăre”: acei
ultimi Uriaşi erau ştiuţi ca fiii Gardienilor, notaţi Grec ca “E-
Gregoras”, Aramaic şi ca “Îr”, ş.a. (aşadar, Gardienii Gregori
au fost taţii = tătânii Giganţilor / adică Giganţii au fost pruncii
Titanilor). Este interesant ce au consemnat Romanii Varro în
“Limba Latină” 7:20, Servius în “Aeneida” 6:268, ş.a., că
Olympus era sinonim cu Caelus / Caelum, respectiv cu Cerul
(echivalentul Zeului Uranos al Grecilor): cel dintâi Olimp n-a
fost în Peninsula Balcanică (dintre Mările Egee şi Ionică), ci
în Peninsula Anatolică (dintre Mările Neagră / Pont şi Egee).
Savantul A/Român Gheorghe Muşu în “Lumini din depărtări”
din anul 1981 a reflectat: “Titanii stau cap şi începătură
galeriei de zeităţi, eroi şi personaje. Evocând numai
încercările de a le pune numele în legătură cu verbul
‘titainein’ cu sensul ‘a se încorda’ (în străduinţele lor de a
răsturna pe olimpieni) ori în sensul phallic - în măsura în care
aceştia erau reprezentaţi asemenea lui Dionysos ‘orthos’, erau
‘orthanai’ (sau chiar puşi în legătură cu ‘tethe’ / ‘titthe’ de la
‘than’ = ‘a suge’, când verigă între ultimul şi cele dintâi era
numele mamei lor Titaia), explicaţii antice declarate toate
‘fără valoare’ la controlul exercitat de cercetătorii moderni -
să remarcăm una din ele, care, deşi ‘cu capul întors’, ne poate
pune pe drumul cel bun, dacă este interpretată cuvenit, ceea
ce însă n-au făcut cercetătorii. Ea se prezintă în practicile
misteriilor orfice, unde adepţii se ungeau cu ipsos / var, spre
amintirea faptului că, după învăţătura orfică, titanii ar fi fost
arşi până la calcinare, de Zeus. ‘Titainein’ era înţeles ca
‘entenein’ = ‘a întinde’, Titanos a fost atestat la Homer ca
numire a unui munte calcaros. Termenul ‘titan’ aparţine
limbii pre-elenilor. ‘Titanes’ (forma de singular ‘titan’ n-a
apărut la început) nu poate fi decât un numitor comun, o
expresie generică, nicidecum specifică. Toţi cercetătorii sunt
de acord să-l considere pe Tithonos o personificare mitică a
luminii: a zilei sau a soarelui; iar noi, trecând la considerarea
acestor explicaţii, spunem din capul locului că pentru
redescoperirea înţelesului cuvintelor pre-elenice în cauză nu
are importanţă dacă Tithonos reprezenta lumina solară sau pe
cea a zilei. Pentru originea sa ‘indigenă’ şi întinderea sa spre
răsărit, să amintim nota din Suidas: Tithonos era adorat şi de
locuitorii din Susa. Caracterul lui Tithonos de zeitate a
483
luminii şi anume a luminii zilei a fost arătat în ‘Iliada’ 11:1-2
prin versuri-formulă, dovadă - chiar prin aceasta - a marii sale
vechimi încă de pe atunci: ‘Zborul îşi luă Aurora, din pat, de
la mult strălucitul / Tithonos, să aducă lumină la zei şi la
oameni’. Ca soţ al Aurorei ni-l înfăţişează mai departe tradiţia
la Hesiod, Pindar, ş.a.; numai în vremea relativ târzie a fost
numită Hemera = Ziua ca soţie a sa (ca de pildă la Hellanicos
în secolul V î.C.), noua versiune în care se răsfrângea totuşi
ceva din însuşi caracterul ‘soţului’. ‘Gigantes’ din vechea
greacă nu avea corespondenţe în limbile indoeuropene.
Formele sumeriene din inscripţiile în limba hitită ‘Gig-An-te-
es’ pentru ‘boală’ şi ‘Gig-An-ti-s’ pentru ‘bolnav’ sunt
comparabile; daimonul egiptean al bolilor era ‘Anit’ iar
‘durerea’ era ‘Anut’ (în secolul VII î.C., poeta Sappho din
insula Lesbos a scris despre ‘chin’ ca ‘Ania’). Vestitul şchiop
Hephaistos / Vulcan era ştiut cu ambele picioare betege /
răsucite. Formele contorsionate exprimau forţa plurivalentă
robustă / herculeană (enormă, din naştere); echilibrul la limită
trecea în anormal / boală: pandant la cei 2 poli semantici ai
cuvântului. Însumând în manifestările lor un stadiu anterior -
semn al unei îndelungi istorii în vremea când au fost atestaţi -
în cele mai vechi izvoare motivul enormităţii lor s-a dezvoltat
în imagini din planul etic, când Uriaşii aveau picioarele
înfăşurate de şerpi şi eul umflat; caracterizaţi prin enormitate
şi ieşire din fire - la propriu şi la figurat - ieşind din legile
umane, din viziunea de armonie, în natură şi societate,
giganţii se proiectau după măsura firii lor (de aceea ‘Odiseea’
i-a numit ‘trufaşi’, ‘nelegiuiţi’, ‘sălbatice seminţii’). N-a lipsit
nici evocarea înfăţişării lor fizice: căpcăunii - aşa cum sunt în
folclorul nostru - erau asemeni giganţilor, nu oamenilor. În
‘Teogonia’ lui Hesiod, întunecatul lor ultim caracter a fost
arătat prin naşterea din Gaia, odată cu Furiile, zămislite din
părţile genitale ale mutilatului Uranos, fecundând - în stropi
de sânge - pe Gaia; cât despre înfăţişarea lor fizică, ei ‘păşeau
mari’. Hercule a luptat alături de zei împotriva giganţilor din
semnificativul temei al culturii arhaice că Uriaşii nu puteau fi
învinşi decât de Uriaşi”. Când domnea “Munteanul” Uranus -
fiul Eterului, adică al aerului cald de sus, sub care era Hăul,
adică Haosul la Greci - a fost slăvit Zeul apelor Pont Gargar
(fratele său vitreg, căci aveau aceeaşi mamă Ga); când
domnea “Timpul” Cronus, a fost slăvit Zeul apelor dulci
Oceanos (fratele său bun): ei erau fiii Cerului / Uran şi
Pământului / Gaia (la fiecare, aşa cum pe linie masculină se
găsea traversarea Anului - Uran / “Ur-An” şi Cron / “Cr-On”
- aşa se găsea pe linie feminină şi Pământul, ca Ga / Gaia). În
mileniul XI î.C., odată cu “Nepotul” acelor Ani, s-a înfiinţat
Atlantida: el “poseda Edenul” / “Ed-Enul”, de aceea fiind
ştiut de vechii Greci ca “Poseidon” (acela cumulând atât
domnia, cât şi divinizarea - ca Zeu al celor peste care
stăpânea - deoarece era întemeietorul primului Imperiu al lui
Homo Sapiens); de atunci, pentru circa 3 milenii, Imperiul
Atlant a fost cârmuit de 10 dinastii - începând cu Atlas şi
geamănul său Gadeir / Prometeu, pruncii Zeului Anax /
Poseidon - apoi intervenind Potopul Pontic, când apa sărată a
acoperit vechea împărăţie.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Marea Neagră - despre care în “Geografia” I 3:4
Anticul Anatolian Strabon a scris că într-un timp îndepărtat
forma numai un imens Lac, atunci fără ieşire la Marea
Mediterană - a fost în centrul a ceea ce omenirea a reţinut ca
diluviu. Toate Țările riverane Pontului / Mării Negre - acum
(geografic în sens orar) Ucraina, Rusia, Georgia, Turcia,
Bulgaria şi România - au avut Gherga printre cârmuitori, din
timpuri străvechi până recent, cu atestare istorică,
onomastică, genetică, etc. Zona a aparţinut Imperiului Borean
/ Atlant (mistic reţinut ca Eden / Rai). De altfel, 3 poveşti
vechi - despre Imperiul Atlant / Atlantida, despre Eden / Rai
şi despre diluviu / Potop - au provenit din acelaşi loc (de la
actuala Mare Neagră / Pont), dezvoltarea pornind de la
aceeaşi stare de fapt. Indexarea cefalică umană pe glob în
anul 1896 a relevat că oamenii cu capetele rotunde erau
majoritari în Asia Centrală (Tracii - conform paleolingviştilor
- aveau o denumire pentru aceia: Tărtăneţi / nume apropiat de
Tărtăria, corespunzător studiului despre “Lexiconul Trac” din
anul 2006 al Dr. Sorin Paliga de la Universitatea Bucureşti,
care a indicat de altfel şi că denumirea Tărtăria - la rândul său
- era însă şi foarte legată de pre Indo-Europeanul “Ţurţur”):
probabil Tărtia / Tărtăria a fost un loc de aglutinare a
484
brahicefalilor în dauna dolihocefalilor (regula fundamentală
fiind despre numele vechi că totdeauna însemnau ceva foarte
concret).
Brahicefalii Pelasgi - formând populaţia umană
străveche - erau renumiţi pentru capetele lor rotunde, nu
alungite ca dolihocefalii (Pelasgii Ghergari erau brahicefali,
capul rotund datorându-se dormitului pe spate încă de la
naştere, astfel reducându-se mortalitatea infantilă: un truc
folosit din vechime - pentru înmulţirea speciei - statistic
părinţii observând la copiii cu capul rotunjit că nu mureau aşa
frecvent ca pruncii cu capul presat lateral); e de remarcat că
în Europa tipul genetic Gherga se găseşte îndeosebi în răsărit,
din Turcia până în Suomi / Finlanda, inclusiv în Câmpia
Rusă. În “Problema substratului dacic al limbii române”, Dr.
Gavril Cornuțiu a scris: “Englezescul ‘black’ vine de la
anglo-saxonul ‘blaece’. Englezescul ‘white’ vine de la anglo-
saxonul ‘blac’. Există anglo-saxonele ‘blanch’ = a albi și
‘bleac’ = palid. Avem franțuzescul ‘blanc’ pentru alb.
Denumirea medievală (cel puțin) a românilor a fost și aceea
de ‘blahi’, ‘vlahi’, apoi ‘valahi’ care este posibil să se refere
la culoarea populației autohtone pentru neamurile migratoare
și este posibil să aibă înrudire de substrat lingvistic cu cele de
mai sus. De altfel, sunt recunoscute de către comunitatea
științifică cuvintele ‘bălan’, ‘bălaie’, ‘blond’, ca fiind de
origine dacică. Ele fac parte din grupul de semnificații
vehiculate de cuvintele de mai sus. Deci, s-ar putea gândi
vlahii-blonzii. Interesant este că în antichitate și grecii erau o
populație blondă și dolicofeală (vezi statuile). Se și credeau
coborâți din Hiperboreea. Textele lor abundă de descrieri de
blonzi și blonde. Cel mai eclatant este chipul zeiței Demetra.
Digresionând, până și Cristos a fost descris, de către spionii
lui Tiberius, ca fiind o persoană blondă. Se pare că populațiile
din sudul Europei au suferit o schimbare a aspectului exterior,
prin progresia spre Occident a Orientului”. Dr. Nikolay Jirov
în studiul său din anul 1964 despre “Atlantida” a scris: “Toți
cercetătorii sunt de acord că există un hiatus între sfârșitul
paleoliticului egiptean și neolitic. Este posibil - de asemenea -
ca acest neolitic egiptean dezvoltat să fi apărut parțial în afara
Africii. După mileniul V î.C., există elemente clare de origine
străină. A apărut tehnica înaltă a prelucrării pietrei și scrierea
enigmatică - nedescifrată încă - de tip hieroglific. Acea
cultură a fost legată de Delta Nilului și de pătrunderea în
Egipt a primelor triburi brahicefale. Tot atunci au apărut
navigația pe Nil și comerțul, oamenii din acele timpuri
cunoscând bumerangul. Năvălirea în Egipt - în perioada
predinastică - a unor populații străine a fost atestată de
desenele pe stânci aflate pe drumul de la Marea Roșie la
Koptos, reprezentând nave maritime cu pupa și cu prova
înalte; acele nave se deosebeau vizibil de navele băștinașilor
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
(au fost - poate - corăbii venite din India, din regiunile celei
mai vechi culturi din Valea Indusului / Mohenjo-Daro și
Harappa”. (Coptos / Gheptu pe Nil era capătul răsăritean al
“Căii / Drumului Ghirga” - care în neolitic ducea până în
Oaza Kharga - traseul fiind foarte circulat de caravane, pe
parcursul său apărând la sfârșitul neoliticului primul faraon,
în prima capitală a Egiptului, anume Gherga în orașul numit
după el ca Gherga, cel care a unit Egiptul de Sus cu Egiptul
de Jos și a purtat țuguiata coroană alb-roșie de piele, tipică
primelor dinastii faraonice). În prezent, n-are nici o noimă
imaginarea altor legende sau mituri - despre cele întâmplate
cândva - decât cele rămase în consemnările cele mai vechi,
mai ales că-s confirmate istoric, genetic, etc.: ştiinţific, cele
rămase din bătrâni nu-s contrazise, astfel încât reprezintă date
demne de considerat (alte relatări de fapt nici nu sunt, aşa că
prezumţiile că-s fără bază reală sunt neîntemeiate / false).
În “Etnicul Românesc” - ultima lucrare de amploare
a psihologului Rădulescu Motru (1868-1957), preşedintele
Academiei Române - apărută în anul 1942, savantul a scris:
“Ştim că populaţia românească, luată în întregime, aparţine
tipului alpin hiperbrahicefal într-un procent de aproximativ
41%, tipului dinaric brahicefal într-un procent aproximativ de
30%, tipului nordic mezocefal într-un procent de 26% şi
tipului mediteranean dolihocefal de 3%; aceste procente nu
sunt repartizate în mod proporţional pe densitatea de
populaţie a diferitelor regiuni: distribuţia tipurilor însă - chiar
dată în cifre pe ţara întreagă - nu oglindeşte sufletul
populaţiei, adică etnicul. Media pe ţara întreagă este o simplă
abstracţie, căci pe lângă distribuţia tipurilor trebuie cunoscut
coeficientul de vitalitate al populaţiei; problema localizărilor
sufleteşti nu s-a elucidat privind la materia nervoasă a
creierului, ci prin controlul manifestărilor sufleteşti asociate.
Cu cunoştinţele de astăzi, psihologul nu este silit să invoce
protecţia spiritelor bune ca să-i vină în ajutor; el trebuie să
stea alături de antropolog şi de biolog, primind îndrumări de
la aceştia şi dând la rândul său îndrumări, căci numai prin
colaborarea reciprocă a tuturor se poate ajunge la cunoştinţa
etnicului. Între condiţiile care întreţin existenţa etnicului,
aceea care nu lipseşte niciodată - şi care se poate numi
fundamentală - este conştiinţa de comunitate. Fără o
485
conştiinţă de comunitate nu există societate, chiar dacă
societatea este redusă la familie. Societatea omenească
presupune ca având în existenţa ei funcţiunea conştiinţei, care
singură poate explica dezvoltarea limbajului şi a tehnicii de
muncă. Între condiţiile fundamentale ale societăţii omeneşti -
prin urmare şi ale etnicului - stă conştiinţa de comunitate.
Primele manifestări ale ei au îmbrăcat forma tradiţiilor
religioase. Membrii societăţii - fie cât de primitive - se
simţeau în legătură de comunitate între ei prin cultul închinat
fiinţelor supranaturale, în voinţa cărora îşi puneau soarta.
Fixăm 3 stări de evoluţie pentru conştiinţa de comunitate:
conştiinţa comunităţii de origine, conştiinţa comunităţii de
limbă şi conştiinţa comunităţii de destin. În etnicul fiecărui
popor, cu lungă viaţă istorică, întâlnim câteştrele aceste stări,
nu însă într-un grad egal. Conştiinţa comunităţii de origine
este prima în ordine istorică; pe ea se fundează primele
organizări sociale. Membrii acestor organizări - cu cât mai
primitive, cu atât mai puţin numeroase - se consideră ca
având la originea lor strămoşi sau ocrotitori comuni;
conştiinţa comunităţii de origine trebuie luată în înţeles larg:
ea se referă mai des la faptul ocrotirii, decât la acela al
descendenţei biologice. Această conştiinţă de origine comună
întreţine obiceiurile, ritualul cultului şi toate tradiţiile
societăţii; membrii săi socotesc că orice abatere de la aceea ce
ei au pomenit că trebuie făcut din generaţie în generaţie, este
o ameninţare directă la existenţa societăţii însăşi. Dacă ei sunt
înrudiţi, organizarea lor socială poate dura atunci îndelungat
fără nici o schimbare, făcând impresia unui mecanism
instinctiv (dar aceasta se întâmplă foarte rar); societăţile
formate numai pe baza conştiinţei de origine, dacă în energia
lor proprie nu găsesc mijlocul de a evolua, sunt destinate
degenerescenţei şi pieirii (acesta este cazul multora dintre
societăţile de sălbatici care vegetează până în zilele noastre).
În mod obişnuit, societăţile evoluează transformându-şi
treptat conştiinţa comunităţii de origine în conştiinţa
comunităţii de limbă: limba este instrumentul care înlesneşte
comunicarea între membrii societăţii şi prin aceasta face
posibilă cultura, adică acumularea experienţei sociale de la o
generaţie la altă generaţie; limba apoi îndeplineşte şi un rol de
creaţie, căci ea incită pe om la inovaţii. Tehnica muncii se
îmbogăţeşte prin putinţa ce i se dă de a fi fructul colaborării
între oameni distanţaţi în timp şi spaţiu: inteligenţa membrilor
societăţii câştigă aripi ca să se înalţe, cuvântul - prin
virtualităţile lui de a crea convingeri - spiritualizează tot ce
întâlneşte în jur; societatea prinde prin limbă conştiinţa
unităţii sale de cultură şi această conştiinţă are o potenţialitate
cu mult mai vastă decât avea aceea de origine. Conştiinţa
comunităţii de origine este prinsă pe rădăcini adânci dar ea
este oarbă cât timp nu vine conştiinţa comunităţii de limbă ca
să-i dea orizont; pe baza comunităţii de limbă - şi nu pe aceea
de origine - s-au trezit în conştiinţa popoarelor aspiraţiile spre
suveranitate. Fără primejdiile provocate de războaie, poate că
această stare a conştiinţei de comunitate ar fi încă dominantă;
cumpăna vremurilor a voit însă altfel: naţiunile ameninţate în
existenţa lor au trebuit să-şi asigure viitorul printr-o nouă
conştiinţă de comunitate iar aceasta este conştiinţa
comunităţii de destin. Originea şi limba nu sunt de aci înainte
uitate dar cad pe al doilea plan; pe primul plan vine voinţa
naţiunii de a trăi, înfruntând războiul. Membrii comunităţii de
destin sunt aceia cari - având conştiinţa vieţii lor primejduite -
sunt hotărâţi la sacrificii; apărarea destinului cere disciplină şi
conducere competentă, pe când apărarea originii şi a limbii
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

pot fi lăsate pe seama improvizaţiilor individuale. Apărarea

destinului aduce o schimbare profundă în raporturile dintre
popoare; alianţele făcute după înrudirile de origine şi de
limbă sunt de aci înainte înlocuite cu alianţele dintre
popoarele apropiate prin destin; în direcţia aceasta, conştiinţa
comunităţii de destin aduce cu sine o adevărată revoluţie:
sincera întovărăşire de destin e grija de pe primul plan. În
special în satele româneşti montane este puternic ancorată
conştiinţa de origine. Obiceiurile legate de familie au fost şi
sunt încă de o fixitate care n-are pereche la alte popoare;
aceasta a făcut puterea de rezistenţă a satelor româneşti, cu
toate băjeniile forţate din trecut; dar alături de fixitate
constatăm şi mobilitate. În obiceiurile satului a pătruns -
mulţumită acestei mobilităţi - ritualul religios, împletindu-se
în ele într-un chip aşa de armonic, încât dă impresia că
ritualul introdus este tot aşa de vechiu ca şi obiceiurile.
Credinţele, legendele, formulele de vrajă, simbolurile folosite
de locuitorii satelor româneşti sunt minunate încrucişări
spirituale născute din păgânism şi creştinism, cum nu se mai
întâlnesc niciunde în lume. Etnicul românesc de sat a început
a se constitui în neolitic, este deci un etnic vechiu şi ca atare
trecut prin numeroase transformări; în el se găsesc elemente
de valoare diferită: superstiţii alături de observaţii
pătrunzătoare, frumuseţi alături de obscenităţi, învăţături
morale sublime alături de poftiri la desfrâu. În fiecare mediu,
practicarea manifestărilor tipice nu se face în mod absolut
uniform; chiar în mediul restrâns al unui sat există locuitori
cari practică obiceiurile cu mai multă nobleţă decât alţii. În
atitudinea lor, în gesturile şi în vorbele lor, este ceva care-i
distinge de ceilalţi şi care constrânge pe ceilalţi să-i ia drept
modele. În satele româneşti, acest lucru se observă foarte uşor
şi foarte des. Modelele sunt alese dintre aceia cari au un
prestigiu aparte de curăţenie sufletească sau - cum se zice
deseori - de omenie. În satele româneşti acest prestigiu aparte
este legat totdeauna de vechimea la care se datează familia.
Satul românesc când trebuia să migreze, o făcea cu totul.
Cultura sau civilizaţia unui popor - zic oamenii de ştiinţă - nu
consistă în transformările materiale externe, care înconjoară
sufletul poporului, ci ele consistă în dispoziţiunile sufleteşti
ale acestuia, în deprinderile morale şi intelectuale pe cari
poporul le cucereşte şi le adaogă deprinderilor sale animalice.
Munca de la baza culturii şi a civilizaţiunii nu este altceva
decât ‘actualizarea’ deprinderilor sufleteşti. Între mediul
extern care trebuie transformat şi deprinderile sufletului, cari
sunt energia potenţială din care are să vină cauza
transformărilor externe, stă faptul muncii, adică ‘actualizarea’
deprinderilor sufleteşti. În cultura văzută a unui popor nu se
găseşte decât atât cât s-a putut ‘actualiza’ din disposiţiunile
sufletului său, adică atât cât s-a putut exterioriza prin muncă”.
Astfel - prin catalogarea savantului Român - se poate
interpreta ceva întâmplat în Epoca Pietrei, că la scară mai În timpul topirii gheţurilor ultimei glaciaţiuni,
extinsă ambele Civilizaţii pre-diluviene (cea Nordică a Anatolia - actuala Turcie - era intersecţia acelor Civilizaţii
Imperiului Atlant şi cea Sudică a Cornului Abundenţei) erau pre-diluviene: cea a Cornului Abundenţei din S şi cea a
deja Civilizaţii cu “conştiinţă de destin”; ca o paralelă, un Imperiului Atlant din N, lanţul Munţilor Anatolieni Taurus
exemplu contemporan - al acestor zile, în secolul XXI - este geografic reprezentând demarcaţia influenţelor lor în timpul
Uniunea Europeană (bazată economic, fiind fosta “Piaţă Potopului Pontic, conform şi studiilor din anul 2009 ale
Comună” din secolul XX): o comunitate Civilizaţională cu arheologilor Jean Pierre Bocquet, Stephan Naji, Marc Linden,
conştiinţă de destin, din care - printre alţii - Românii fac Janusz Kozlowski, ş.a. (adică despre timpuri din urmă cu 10
parte. milenii, de când - prin topirea calotei polare Nordice - a
început umflarea apelor iar apoi s-a ajuns la revărsarea lor
catastrofală); în Anatolia, Munţii Taurus separau în V Likia
de Karia / Caria, în N Kilikia de Capadochia iar în E aveau ca
486
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

limită Fluviul Eufrat, dincolo de care erau Armenia şi Munţii trăirea religioasă a fost politeistă decât monoteistă iar în
AntiTaurus (totuşi, ca de exemplu cum a notat în Antichitate funcţie de timp, limbile credincioşilor, etc., pe de o parte
Anatolianul Arrian din Nicomedia / Bytinia, ca Taurus erau pentru aceleaşi divinităţi s-au folosit nume diferite şi pe de
numite inclusiv lanţurile Muntoase din răsărit Elburz şi Hindu altă parte, unele roluri divine s-au suprapus ori s-au despărţit
Kuş, acelea identificându-se ca Elburz separând regiunea (ceea ce a dus la o diversitate nu numai onomastică, ci şi
Caspică de Platoul Iranian - Zagros separând Platoul Iranian funcţională, mai ales că încă din Antichitate se afirma că unii
de Mesopotamia - partea apuseană a Munţilor Hindu Kuş, dintre Zeii curenţi au fost de fapt cândva oameni deosebiţi):
considerată Antic ca Taurus, fiind Munţii Gherghi): lanțul ca atare, în lucrarea “Originea Gherga” s-au intersectat atât
Montan Hindu Kuș era al Munților Kușilor dinspre Indieni comparările religioase (exprimate de către specialişti), cât şi
(Biblia - în Vechiul Testament - a scris despre etnonimul Cuș deducţiile raţionale (exprimate într-o oarecare logică de către
că a fost cel mai mare Hamit, unchi al Sf. Gherghe, urmașii autor), pentru parcursul prin labirintul credinţelor şi al altor
săi populând capetele rutei comerciale dintre Afgani-stan și dovezi, inclusiv ştiinţifice.
Sudan, pe care încă din neolitic se transporta de exemplu
prețiosul și frumosul lazurit). Ţinutul “domnului
constelaţiilor” An / Anu - Zeul Timpului şi Cerului - era
Anatolia / Asia “Mică”, locul unde au sosit primii Gherghi /
Gherg-Ani din Asia Centrală, însă ameninţarea acolo n-a
ajuns să fie războiul, ci natura (care a dus la încheierea Erei /
Timpului de Aur, adică a perioadei celebrării euforice a
victoriei de către Homo Sapiens, ca singura specie umană
rămasă).

În mitologia Română, cele 2 Civilizaţii pre-diluviene

- Imperiul Atlant din N şi Cornul Abundenţei din S - au
rămas în amintire ca stăpânite de 2 fraţi “de cruce”, popular
zişi Fârtatul şi Nefârtatul (aducând cu zisa “fără tată”, adică
fără tată Neandertal, ci cu tată Homo Sapiens = pozitiv,
respectiv cel indicat prin dubla negație ca având tată
Neandertal = negativ; academicianul Romulus Vulcănescu -
care în anul 1987 a publicat studiul său despre “Mitologia
română” - a enunţat: “Raiul - în concepţia străveche a
protoromânilor - prezintă alt aspect decât cel transfigurat de
viziunea biblică; Rai însemna lumea cealaltă, un tărâm
apropiat pământului”. Aşa cum în prezent Dumnezeu la
creştini e Allah la musulmani, în trecut Zeus de la vechii
Greci era Jupiter la Romani, ş.a.; mult mai multe milenii

487
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

La Români, Moş Ene - amintind de Moşul An/u - e

special: vine oricând în an, nu doar la zile mari (Moş Ene a
rămas şi în cultura populară a Europenilor Nordici, ca acela
care aduce vise frumoase prin presărarea pe pleoape a
prafului său Magic); în mod obişnuit, folclorul l-a asociat pe
Moş Ene cu Moş Crăciun (e foarte posibil ca somnul greu -
prelungit din iarnă, ca al hibernării vieţuitoarelor - să fi
corelat aşa ceva, pe lângă faptul că atât Moș Ene, cât și Moș
Crăciun, erau dinaști An). Principala misiune a Moşului Ene
este de a aduce somnul - inclusiv să adoarmă copiii / cei mai
plini de viaţă, respectiv de energie - pentru ca apoi aceia să
fie capabili de mai multă vioiciune; sezonul său favorit aşadar
a fost mereu în apogeul iernii - între Crăciun şi Mărţişor -
parcurs de oameni împreună cu el, “Domnul Nopţii”
(anotimpul respectiv reproducea anual - în mod tipic -
caracteristica esențială a fostei glaciațiuni = îndelungata
perioadă premergătoare a “Erei de Aur”): el nu doar arunca
“lapte” în ochi, ci şi toropea prin suflu în ceafă, aducând
numai gânduri bune, etc. În vechea Greacă, αἰνή “Ainu”
însemna “lăudat”, de pildă legendarul Troian Aenea / Enea -
strămoşul gemenilor Romulus şi Remus - fiind astfel numit
(literalmente, o combinaţie între An şi Ene): aşa ceva rezona
cu cel căruia stră-Românii îi ziceau Caloian / “Calo-ian”
adică “Frumosul” Ian = An (Ene ori Ion), străveche efigie
pluviometrică. Cu prezenţa atestată din Epoca Pietrei, Zeul
An/u era aniversat anual în Bazinul Dunării, la trecerea din
Anul Vechi în Anul Nou. Iniţial / pre-diluvian, An iar apoi
urmaşii Anuna, ş.a. au posedat teritoriul Atlant (din S căruia
făcea parte Anatolia, care îi reproduce numele An în rădăcina
denumirii sale An-Atolia, segmentul Atolia fiind de la Atlas):
An - Zeul Cerului şi Timpului, tatăl prinţilor Anuna / Gregori
- în vechime a fost respectat pe un areal întins, vreme
îndelungată; faţă de Anatolia, An a ajuns venerat în toate
direcţiile geografice, de exemplu atât în V / Bazinul Dunării,
cât şi în E / Bazinele Eufrat şi Tigru, etc., adică în Banat,
Canaan, Mesopotamia, ş.a.m.d. (Mesopotamia - însemnând
“regiunea dintre Fluvii” - vecina Sudică a Anatoliei, avea
desfăşurarea mai largă decât spaţiul strict dintre Fluviile
Eufrat şi Tigru, cuprinzând de fapt Bazinele cursurilor
inferioare ale acelor Fluvii, delimitarea fiind în N de Munţii
Taurus, în E de Munţii Zagros, în S de Golful Persic /
Oceanul Indian şi în V de Stepa Siriei / acum preponderent
deşertică). Este de observat că aceleaşi consoane din perechea
tată-fiu An-Atla (N, T, L) sunt în denumirea Anatoliei,
străvechea patrie a natalităţii / fertilităţii, cuvinte ca
“natalitate”, “nativă”, etc. provenind din Anatolia; de altfel -
totuşi nu la scară aşa mare ca Anatolia - de-a lungul
timpurilor şi Banatul a fost natal multor milioane de
persoane. Despre Titanul Atlas / primul născut al lui An, fiind
cel mai mare dintre prinţii Anuna, se ştia că susţinea lumea pe
umerii săi, anume “crugul” / adică bolta cerului - cultural de
la el în cartografie impunându-se denumirea de “atlas” - şi
semnificativ a fost reprezentat din vechime împreună cu
globul (sfera celestă, nu Pământul) în cârcă:

An/u
488
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Atlas
Culoarea asociată Zeilor Cereşti - lui An, lui Atlas,
prinţilor Anuna, ş.a. - era albastru deschis / turcoaz
(denumirea culorii turcoaz rezonând mitic şi sonor - în stil
Ghergan - cu “gurgo-as” / “as” fiind unul din sufixele des
folosite în mare vechime, împreună cu celelalte terminaţii din
grupa sa, “-es”, “-is”, “-os”, “-us”); azi, Anatolia aparţine
Turciei / “Țara turcoazului” (savanţii au documentat şi
constanta influenţă Altaică asupra Anatoliei, de-a lungul
timpului). Faptul că An / Anu era de mare vechime a fost
redat inclusiv de un text Sumerian, intitulat “Mitul cornutelor
şi al grânelor”: “Când de pe înălţimile Cerului pe Pământ / I-a
făcut Anu pe Anuna să coboare / Grânele încă nu încolţiseră,
încă nu rodiseră / Nu era capră / Nici ied nu fusese fătat /
Oaia încă nu-şi cunoscuse mieii / Ţesutul nu se ivise încă /
Nu era cunoscut”. Numele lui An, Zeul Cerului şi Timpului,
care poseda Edenul / “Ed-Enul” (respectiv câmpia udă din N
Anatoliei şi Stepa Siberiei), a rămas fixat în denumirea
Anatoliei şi a fost folosit ca atare - ca An / Anu - în Bazinul
inferior al Dunării, Bazinele Fluviilor Eufrat şi Tigru formând
Mesopotamia, etc. Ziua lui An / Anu era deodată cu ziua
Marii Zeiţe Ga / Kî, la 1 III - Anul Nou din Epoca Pietrei,
sărbătorit în acea dată - cu 3 săptămâni înaintea echinocţiului
de primăvară / 21 III, când la jumătatea distanţei dintre
Ecuator şi Pol, adică şi la latitudinea României, durata nopţii
egalează durata zilei, atunci celebrându-se cununia lor
(sărbătorile acelea au fost puternice timp de milenii, în toată
vasta lor zonă de influenţă: Latinul cuvânt “echinox” /
“echinocţiu” însemna “egală cu noaptea”, echinocţiul de
toamnă - când din nou durata zilei o egalează pe cea a nopţii -
fiind după jumătate de an); rârâiţii Pelasgi şi apoi vechii
Greci l-au considerat pe An ca Zeul Cerului “Ur-An” /
Uranos - prefixul “Ur” de la Uranos fiind acelaşi cu cel de la
“Uriaş” - Titanul tată al “Curgătoarei” Rhea (care împreună
cu fratele ei “Cr-On” / Cronos - adică “Timpul”, numit
489
Gargaros / Tartaros - a zămislit prinţii Poseidon, Zeus, ş.a).
Despre veridicităţi, de pildă la sfârşitul secolului IV î.C. şi
Euhemeros din Kardamyla / Insula Chios în “Istoria sacră” a
scris că miturile erau cea mai pură istorie iar Uranos şi
Cronos într-adevăr au fost mari împăraţi într-un timp
preistoric, veneraţi pentru binefacerile aduse oamenilor; el a
și localizat proveniența Marelui Uran ca Asiatică, explicit
menționând în străvechiul traseu al aceluia până și îndepărtata
Arabie “Fericită” = “Fecundă”, adică Yemen. Se poate
remarca asocierea dintre urs, Uriaş şi Uranos / “Ur-Anos”
(cerul cu Ursa Mare şi Ursa Mică strălucind / “stră-lucind”
noaptea pe boltă): pe lângă apropierea cosmică a dimensiunii
celeste dintre cer şi urs, se poate observa şi aspectul
lingvistic, în versiunea Română la urs lipsind iniţiala
consoană “C” de la Cer, aşa după cum şi la Cer în versiunea
Greacă a lipsit; Anos, respectiv Onos, la Greci / Anul la
Români a apărut împreunat la ambele mari divinităţi, “Ur-
Anos” / Cerul şi “Cr-Onos” / Timpul - Tatăl şi Fiul -
explicând străvechea credinţă în faptul că ei erau Unul / Anul
patronând deopotrivă cerul dominând tot şi totodată timpul
urzindu-le pe toate (iată aşadar că “Unul” - respectiv Uriaşul
Onos ori Anos sau Anul - era legat de urs, ca reminiscenţă a
animismului, căci Magia, şamanismul şi animismul erau
străvechi practici ale Epocii Pietrei, animismul ca rezultat al
gândirii prereligioase, prin personificarea animalelor şi
naturii, investite cu atribute umane). Cercetători ca Scoţianul
Alexander Hislop în anul 1862, Canadianul Herbert Rose în
anul 1928, Austriacul Michael Janda în anul 2010, ş.a., n-au
putut găsi etimologia Greacă directă pentru Kronos / Cronus,
sugerând rădăcina Indo-Europeană “Ker” de la cosmogonia
“tăierii” cerului (în legătură cu “terk” = “oblic” sau “terg” =
“întors”) şi reflexia rădăcinii Indo-Iraniene “Kar” legată de
“creaţie”, în sensul că Zeul printr-o tăietură a creat nobleţea
celestă, “Kairoi” în Greacă însemnând “timpuri” / “Kairos” la
singular: Zeul Kairos a fost cel al momentului oportun / adică
al şansei - simbolizând ocazia - iar Aion a fost Zeul Veşniciei
/ întruchipând puterea eternă care făcea posibilă acţiunea sa
asupra lucrurilor (Sanscrit, Aion era Kalpa, definind ciclul
temporal egal cu o zi şi o noapte a lui Brahmă), personajele
fiind European asimilate în Chronos, Zeu recunoscut de
Romani ca Saturn / “Sat-Uran”, tatăl lui Zeus / Jupiter, poetul
Roman Horaţiu de pildă folosind expresia “Carpe diem”,
adică “trăieşte Clipa”. Cosmogonia Feniciană (descrisă şi de
Philon / Filon din Biblos / Liban) era: Aerul a existat de la
început şi a creat vântul Kolpia; acela - împreună cu
întunecata Ba’u - l-a avut ca fiu pe “vocea cerească” Aion /
însemnând şi “viaţă”, tatăl Zeiţei Mamă Genea a muritorilor,
patroana luminii şi focului (când “vocea cerească” Kolpia a
grăit în întuneric “să fie lumină” s-a făcut lumină, apărând
viaţa). Aşa a fost Începutul Lumii - la voinţa Kolpia / Kalpa -
tatăl şi fiul Aion fiind “Unul” (după cum a studiat şi preotul
Francez Samuel Bochart în “Geografia sacră” din anul 1646 /
acelaşi savant enunţând legăturile dintre Fenicieni şi
Anatolieni, dovedindu-le pe partea stângă / Sudică a Râului
Meandru cu Caria iar pe partea dreaptă / Nordică a Râului
Meandru cu Lydia, având denumirea ca Fenicianul “Lud”,
aşa cum s-a numit cândva Fluviul Nil, acela fiind numit și
An-Nîl: în Bazinul Meandrului, Sanctuarul Gherga din Karia
a fost un mare şi multimilenar aşezământ religios, vizitabil şi
acum). Biblia a început cu ceea ce se ştia înaintea scrierii sale
în Orient, despre puterea extraordinară cu numele Kalpa în
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
India, Kolpia în Fenicia, etc.; hinduşii au indicat şi numele
celui care va veni la Sfârşitul Lumii: Kalki, ultimul avatar.
Aion în Roata Timpului
Perechea Zeilor An şi Ga îşi avea aceeaşi zi de
naştere - de Mărţişor - deoarece el şi ea erau gemeni; de
altfel, ei transmiteau motivul gemenilor din ciclul precedent
al omenirii, de divinizare a energiei sufletului / vitalităţii Ka
şi a soarelui Ra - existent de la extincţia Neandertală -
veneraţia de atunci fiind atât pentru energia sufletului
patronat de Marea Mamă a Pământului, cât şi pentru Cer:
sufletul era considerat fierbinte ca soarele, apele constituind
contra-partida lor firească de echilibru (se poate observa la
conceptele de cald, călduri, etc. că de fapt reflectă Garg,
Gărguri, ş.a). Până în Antichitate (în timpul păgânilor Geto-
Daci din Bazinul Istrului, anterior creştinilor) a rămas ştiut
din vremuri ancestrale că Mama Gemenilor Divini era
490
Fecioară şi că i-a creat din propriul corp, la naştere venind
dinspre răsărit - adică de la Marea Neagră - Magi cu daruri):
în Asia Centrală, timp de milenii au fost foarte puternici
Masa-Geţii (literalmente - în sensul vechi - ei fiind Geţii
Sacrei Luni / adică Geţii “Ma-sa”, iubitori ai peștilor, ştiuţi şi
ca Masivii / Marii Geţi). Mama Ga - Marea Zeiţă a
Pământului, caracterizată de Magie - era foarte respectată mai
ales de înalţii Gherga din Ghergania / S Caspic: în
Antichitate, ei au fost bine cunoscuţi ca Magi / Mezi -
populând Media, Regatul Magilor - Grecii vechi instaurând şi
cuvântul “Mega” pentru cei înalţi / mari; Mezii erau
MesaGeţi / MasaGeţi - adică “Mari Geţi”, inclusiv pentru
Gherga foarte semnificativ în Bazinul Dunării inferioare fiind
constituirea de către Geţi / Gheţi a Anticului Regat Geto-Dac
pe locul actualei Românii. Despre “Graiul românesc al
MasaGeţilor” (studiu din anul 2014 al Dr. Lucian Cueşdean),
e de remarcat şi ceea ce dintotdeauna au observat lingviştii,
că o limbă cu cât a fost mai veche cu atât avea mai multe
onomatopee iar Româna e cea mai onomatopeică limbă din
Europa. În anul 2016, Dr. Iulia Brânză Mihăileanu a scris:
“Strămoșii noștri din preistorie ne-au lăsat moștenire o limbă
formidabilă inspirată din marea orchestră a naturii. După
lingvistul Tudor Diaconu, ‘vechimea limbii noastre este
evidentă prin onomatopeele sale întrețesute organic în familii
de cuvinte (a foșni, a sâsâi, a sforăi, a guița, a mârâi, a
cotcodăci) imitative, identice sunetelor din natură’. Savantul
japonez Masaru Emoto, care a studiat puterea cuvintelor
reflectată în structura cristalelor de apă înghețată, sublinia în
mod deosebit despre cuvinte că nu sunt arbitrare: ‘Toate
cuvintele provin din vibrațiile universului’. Lingviștii noștri
consideră cuvintele doar niște instrumente de comunicare. În
timp ce savantul nipon ne spune că acestea ‘mai au și o altă
funcție importantă. Cuvintele conțin elementul vibrație, care
joacă un rol vital în marele plan al naturii’. El afirmă același
lucru, ca și Platon: ‘Fenomenele neplăcute sau plăcute la care
au fost martori strămoșii noștri au fost exprimate în cuvinte
care au preluat natura fenomenelor’. El a demonstrat acest
lucru prin faptul că apa expusă unor cuvinte frumoase
formează cristale frumoase, în timp ce apa căreia i s-au vorbit
cuvinte negative formează cristale pocite iar, uneori, ceea ce
formează numai cristale nu pot fi numite. Omul preistoric,
care avea al șaselea simț mult mai dezvoltat decât noi și trăia
în armonie cu lumea din jur, a luat primele cuvinte de la
păsări, animale, copaci și fenomene naturale, cum ar fi vântul,
tunetul, furtuna, ploaia, izvorul, râul. Tocmai aceste formații
onomatopeice alcătuiesc ‘fondul comun de cuvinte rămas din
acele vremuri, adică de pe atunci când procesul de
individualizare - atât al popoarelor, cât și al limbilor - nu-și
făcuse apariția’. Al doilea tip de cuvinte sunt cele legate de
animalele de hrană și pradă. Tudor Diaconu consideră că
silaba ‘ca’ însemna ‘carne’. De aici prezența acesteia în multe
cuvinte din limbile indo-europene care denumesc
animale: cal, capră, vacă, cămilă, catâr (în geto-dacă). Noi
completăm cu: ‘cow’ (vacă în engleză), ‘korova’ (vacă în
rusă), ‘koni’ (cal în rusă și ucraineană), ‘koza’ (capră în rusă),
‘muca’ (vacă în italiană). Grăitoare sunt și unele cuvinte ce
denumesc produse din carne: cârnat, caltaboș. Și chiar însuși
cuvântul ‘carne’ în geto-dacă. Tudor Diaconu afirmă pe bună
dreptate: ‘Spiritualitatea unei lumi se oglindește mai cu
seamă în limba pe care o stăpânește’. Nu este greu de
observat că rădăcina ‘pl’ exprima fenomene legate de
apă: a ploua, a plânge, a pluti, a plescăi, ploscă, plin,
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
plaur (masă de plante putrede ce plutește pe bălți și
mlaștini), plavie (grămadă de crengi și ierburi care plutesc pe
apă), ploștină (teren umed și mocirlos). Se regăsește și în
cuvintele altor limbi: greacă πλεω ‘a pluti’,
lituaniană ‘plauju’, ‘plovian’, ‘plauti’ =a spăla, în
rusă ‘plavati’ = a înota, ‘placati’ = a plânge, ‘plevati’ = a
scuipa, în engleză ‘plaint’ = plângere, etc”.
Rhea / Ghirghe şi Cronus / Gargaros
Raiul ceresc era însorit de Ra şi se oglindea în
Râurile Rheii ce udau Raiul terestru, tărâm ud denumit Eden /
“Ed-En”, adică al “Zeului / Domnului An”, aflat între Râurile
umflate de topirea calotei Nordice, de unde s-a consolidat
denumirea “Dănu” pentru Râu. Zeul Anu / “An-zu” se trăgea
din Apsu - patronul apei primordiale dulci - de la care a
rămas şi cuvântul “abis” pentru adâncul mlaştinii, stăpânind
şi bolta cerească, ştiută ca “empireu” (ca urmare, în lăcaşurile
de cult venerând împărăţia cerească au rămas vasele cu apă
sfinţită - numite în Mesopotamia Epocii Pietrei chiar “apsu” -
de exemplu mult ulterior creştinii având în Biserici baptiserii
iar Coranul 86:6 specificând pentru musulmani că “omul a
fost creat dintr-o apă ce se revarsă”); împreună cu Muma
Pământului Kî, An a format perechea An-Kî (în Egiptul
Vechi, crucea Ankh fiind simbolul vieţii veşnice, în V
Anatoliei Ankaios fiind ştiut ca fiul Zeului Anax / Poseidon,
cu venerare deosebită de pildă pe Muntele Kerkis din Insula
Samos aflată în largul Kariei / Cariei, adică al Ţării
Gherghiţilor): An-Kî era perechea Cer-Pământ, cuplul Cer-
Glie fiind regăsit peste tot prin urmaşi ca Gher-Ga / Gherga
(la Români, Tradiţia a conservat importantul fapt că Muma
Pădurii era rudă cu Omul Codrului / respectiv cu Moşul
Pădurii - străvechea expresie “Codru-i frate cu Românul”
fiind în legătură iniţială cu Moşul Codrului / Pădurii =
“Fârtat” - şi e de observat că în vechea Aramaică pentru
“Tată” se folosea cuvântul “Aba” iar în vechea Turcă “Apa”).
De proto Indo-Europeanul / proto Kurganul “apo” -
însemnând “înapoi” / “în-apoi” - au fost legate “în apă”,
“apus”, “apoi”, “din-apoi” / “dinapoi”, “apă”, etc. (în Paştună
- limba Kurgană / Indo-Europeană a Afganilor - pentru “apă”
e termenul “obă”; în apusul Siberiei, cel mai lung Fluviu din
491
Rusia - de 5410 km - e “Ob/i”, zis şi “As”, avându-şi
denumirea derivată de la cea Paştună / Afgană a apei, Bazinul
său întinzându-se între Munţii Altai şi Marea Kara).
Gorgonă / “Gorg-Onă”
După cum a studiat şi istoricul Austriac Alfons Barb
1901-1979, pentru ceea ce patrona apele primordiale - cu
notarea Sumeriană ca Apsu - la vechii Greci era feminina
Abyzou (egalată de Evreii vechi cu Lilu / Lilith, prima muiere
a lui Adam, cea dinaintea Evei), o Gorgonă / “Gorg-Onă”:
noţiunea folosită de “Abis” era cea publică, deoarece numele
divinităţii se păstra secret (căci exista credinţa că dezvăluirea
adevăratului nume permitea controlarea divinităţii); după cum
au cercetat şi alţi savanţi - ca Matthias Klinghardt, Joseph
Naveh, Shaul Shaked, Sergio Giannobile, ş.a. - numele ei real
era Karkhous / Gyllou sau Kharkha-nistrea (în secolul VII
î.C., poeta Sappho din Insula Lesbos colonizată de Amazoane
a notat în fragmentul 178 numele Gello - suprapunerea peste
Ghero - indicat de istorici ca Walter Burkert, Martin West,
ş.a. ca având echivalentul Sumerian Gallu, pentru stăpânirea
subteranului). Atât European, cât şi oriental, Abyzou era
acuzată de mortalitatea infantilă / ca invidioasă că ar fi fost
infertilă - practicile Magice despre ea ajungând până în Evul
Mediu - în amulete fiind înfăţişată ca peşte / şarpe (de-a
lungul timpului, în multe locuri - după cum a observat şi
cercetătoarea Mary Fulgum - atribuindu-i-se diverse nume, în
căutarea celui real, pentru a putea fi “manipulată”). În
versiune masculină la vechii Greci, echivalentul Abis - din
care se trăgea An - era Pont Gargar, Zeul apelor (mai degrabă
decât fratele său, Grec numit Ocean, Zeul apelor dulci); Zeul
Abis / Apsu era al apelor dulci, căci cei 2 fraţi patronau cele 2
areale acvatice dulci: Pontos Gargaros stăpânea uriaşul Lac
dulce în care curgea Okeanos Potamos (după Potopul Pontic,
cele 2 - Pontos şi Potamos - individualizându-se ca Marea
Neagră şi ca Fluviul Dunărea). Abisalul Zeu al apelor dulci -
după cum au reţinut “Su-Merii” / Sumerienii - l-a avut ca
important fiu pe Anzu = “An-zu” (adică “An-zeul”, care a
furat “Tăbliţa Destinelor”, personificarea vântului Sudic);
echivalat cu Pontos - după cum au reţinut vechii Greci - cei
mai semnificativi fii pe care acela i-a avut au fost Gherghinii /
Telchinii. În neoliticul Timișoarei (cartierul Ronaț) s-a găsit
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

pe un vas ceramic reprezentarea, după cum a constat
arheologul Nicolae Vlassa, a lui “Imdugud” = Anzu - vultur
cu cap de leoaică - având orbitele adâncite, ca în piesele
similare de plastică din perioada timpurie a Mesopotamiei,
concluzia specialiștilor fiind că în Banat au existat pre-
Sumerieni, care au migrat ulterior spre răsărit. Grecii vechi au
fost printre cei care au reţinut destul de consistent cele
petrecute din mare vechime pe direcţia principală în mijlocul
căreia se aflau (anume, în apusul Anatoliei, între cei străvechi
din Cornul Abundenţei / SE dominat de “Su-Meri” /
Sumerieni şi cei străvechi din Imperiul Atlant / NV dominat
de stră-Români); o caracteristică arhitecturală a fost şi în
genul locuinţelor celor 2 Civilizaţii: cea Nordică a Imperiului
Atlant avându-le rotunde (aşa cum e tipul iurtei în EurAsia, în
strânsă relaţie cu nomadismul) iar cea Sudică a Cornului
Abundenţei avându-le pătrate (aşa cum a rămas de pildă tipul
caselor orientale, în strânsă relaţie cu sedentarismul).
geamăn pe An, care poseda Edenul (iar vechii Greci l-au
numit Anax / Poseidon pe urmaşul său, care a moştenit
stăpânirea peste el, Tatăl şi Fiul fiind Unul: o străveche
formulare pentru un proces denumit ştiinţific azi “clonare”);
An-Atolia = Anatolia i-a preluat numele (căci a fost stăpânită
de Atlas, primul fiu al lui An / Poseidon, genericul unic An -
pentru Cer și Timp - acoperindu-l și pe posesorul Edenului)
iar în rest - adică în actualul spaţiu Român, N Indiei,
Mesopotamia, Canaan, ş.a. - An a fost ştiut ca atare, direct cu
numele său. La început, Sfânta Treime reprezenta trilaterala
socială - formată din bărbaţi, femei şi copii - personalizată
religios prin Tatăl, Mama şi Pruncul:

An

Adoraţia cerescului An / Anu pentru Ghea / Ke - sau

Ghirghe / Kirke - a rămas în amintirea Greacă drept aceea
pentru fiica lui Gorgon / “Gorg-On”, Medusa Gorgonă (în
Tradiţia Română, “Medusa” fiind “Mătuşa”, denumirea ei
fiind legată de Media / Țara Magilor = Ghergania - căci
“Medu-sa” se poate vedea ca “sfânta din Media” - în Tradiție
fiind știută cu părul foarte lung și blond), petrecută anterior
de cununia lui An cu regina Grigo / Clito: Grigo-ris / Clito-
ris. De altfel, Gherghinul Homer a scris că “la început” nu era Anat
decât o singură Gorgonă. Pământul Ga l-a avut ca frate
492
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

acum din păcate, dar care reuşeau să le redea universul ideatic

în mod cât se poate de eficient. Atât caracteristicile
anatomice, cât şi cele genetice (s-a descoperit în ADN-ul
Neandertal o genă existentă şi la Homo Sapiens, implicată în
dezvoltarea capacităţii de a vorbi) arată că erau perfect
capabili să grăiască. Vorbind pițigăiat - cu sunete apropiate
de trilurile păsărilor cântătoare - puternicii Neandertali erau
ca bărbații Homo Sapiens castrați ori țipând; de aceea, în
vremurile îndepărtate rugăciunile erau strigate: au fost de fapt
ecouri ale oamenilor vorbind profund, ca amintiri ale
incantărilor înaintașilor.

Atlas

În urmă cu 8 milenii, prima scriere din lume - din

spațiul Carpatic - pomenea că deja Gherga, pe atunci, era
străvechi, parte în crearea lumii: au fost mai multe milenii ale
transmiterii nescrise decât scrise, aşa că sonorizarea /
fonetizarea Gherga (uneori guturală, rârâită, etc.) a precedat
scrierea Gherga; nuanţele literare ale transcrierilor - atât ale
consoanelor, cât şi ale vocalelor - s-au regăsit doar mult
ulterior, deseori cu aspecte neuniforme, în funcţie de
Graiurile locurilor şi timpurilor. În anul 2008, Coren Apicella
de la “Departamentul de Antropologie” al Universităţii
Americane Harvard şi David Feinberg de la Universitatea
Canadiană Hamilton au demonstrat ştiinţific că vocea
profundă era o percepţie relevantă în lumea vânătorilor-
culegători pentru recunoaşterea mai ales a bărbaţilor fertili:
“în culturile Epocii Pietrei - conform testelor efectuate de noi
- bărbaţii preferau ca partenere femeile cu voce stridentă, în Pontus, Zeul Apelor (“Muzeul din Constanţa”)
timp ce sexul opus avea puternice preferinţe pentru bărbaţii
cu voci grave; probabil bărbaţii apreciau glasurile înalte ale Diluviul / Potopul a impresionat puternic omenirea:
acelor femei ca semne de fecunditate iar probabil femeile între relatările de la vechii Indieni până la vechii Egipteni - cu
apreciau glasurile groase ale acelor bărbaţi ca bune investiţii reluări redate şi de vechii Eleni, vechii Evrei, ş.a. - sunt
masculine”. În anul 2011, profesorul Bob Franciscus de la corelaţii în toate dimensiunile despre timpurile “începutului”,
Universitatea Americană Iowa comparând aparatul fonator al ceea ce confirmă acelaşi Potop şi aceleaşi aventuri umane
omului de Neandertal cu cel al omului contemporan şi legate de acela; natural, apele Potopului proveneau din
observând factorii care influenţează vocea, a ajuns la topirea calotei glaciare. Pre-diluvian, din Anatolia înspre N se
concluzia că Neandertalii aveau laringele mai scurt şi mai lat întindea Imperiul Atlant, în jurul fostului Lac Pont / actuala
decât al omului actual, fiind mai apropiat de cel al femeilor Mare Neagră (cu malurile, conform şi studiilor profesorului
din ziua de azi. Prin urmare, este posibil ca bărbații Bogdan Brukner 1931-2006 de la Universitatea din Novi Sad
Neandertali să fi avut voci mult mai ascuţite decât se credea / Serbia, puternic populate - în raport cu regiunile
iniţial. Un piept mare, o cavitate nazală şi o gură foarte bine înconjurătoare - aşa după cum rezultă din densitatea
dezvoltate au dus - probabil - la formarea unui sunet înalt şi relicvelor arheologice din Epoca Pietrei ale arealului, prin
dur. Neandertalii foloseau un limbaj articulat, vorbeau, adică, comparaţie cu alte părţi): era structura de celebrare a victoriei
la fel ca oamenii Homo Sapiens, rostind cuvinte neștiute Homo Sapiens - singura specie rămasă pe Pământ după

493
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
dispariţia Cro-Magnon - o formă de manifestare a
străvechilor pescari şi vânători (transformaţi în războinici iar
apoi deveniţi păcurari / păstori, Nordicii din Imperiul Atlant
având de-a face cu animalele mai mult decât Sudicii din
Cornul Abundenței care aveau de-a face mai mult cu
plantele), Uriaşii Titani şi Giganţi fiind nu doar foştii
Neandertali şi Cro-Magnon, ci şi corciturile lor cu Homo
Sapiens, adică hibrizii umani rezultaţi din asemenea
amestecuri.
Imperiul Atlant / Borean - populat de “Pelasgii
Hiperborei”, adică de “migratorii extrem Nordici” - era din
Anatolia (S) până la calota polară (N) şi din Bazinul Volgăi /
“Rha” (E) până în Bazinul Dunării / “Râul Rheii” (V); Titana
Rhea - fiica Cerului şi a Gheii - era considerată Marea Zeiţă
(în vechea Greacă, “Ρέα” / Rhea însemna “Curgătoarea”), ea
avându-l ca fiu pe Anax / Poseidon iar Zeii Pont / Pontus şi
Okean / Oceanus erau fraţii ei: aveau aceeaşi mamă, Ghea /
Pământul Ga (Pontus a fost partenerul mamei Ga, Oceanus a
fost fiul lui Ga iar Poseidon a fost nepotul lui Ga). “Curg” ca
prefix lingvistic - de pildă la “a curge” (în vechime şi “a
râura”), la “curgeri”, etc. - derivă din rădăcina “Gurg” dar şi
“Gorg” / în evidentă legătură sonoră cu Gherg, din Gherga, a
curge zgomotos fiind a gâlgâi (de pildă, în cronologia mitică,
Zeul Timpului şi Cerului An / Anu a fost precedat de “Gorg-
On” / Gorgon, tatăl Gorgonelor; perechea bunicilor lui
Gorgon era cea formată din Gargar / Tartar şi Ghea / Gaia).
Este de observat că la vechii Greci nici unul dintre cei 3 Zei
acvatici, Pontus, Oceanus şi Poseidon - din generaţii divine
succesive - nu era din Bazinul Mediteran: după Zeul apelor
Pontus a rămas între Caucaz şi Anatolia regiunea Pont iar
fostul Lac Pontic a devenit Pontus Euxinus / acum Marea
Neagră, după Zeul apelor dulci Oceanus a rămas ştiută
reţeaua Fluvială Oceanus - de exemplu Dunărea / Râul Rheii,
ce se varsă în Marea Neagră, având atributul de “Cornul lui
494
Oceanus” - iar despre Zeul apelor sărate Poseidon
consemnarea filozofului Platon a fost că acela era stabilit
“după Coloanele lui Hercule”, deci nu în Mediterana
(“coloane” - ca şi “columne”, “culme”, “cer”, etc. - derivând
din proto Indo-Europeanul “Kel” pentru “înconjurare”); e de
observat - pentru a respecta cronologia - că despre Atlanţi
înaintea filozofului Platon a scris de exemplu pe larg istoricul
Herodot Karka. Zeul Poseidon - fiul Zeiţei Rhea, nepot al
Ghergarilor fraţi Pontus şi Oceanus / de aceea, conform şi
filologului Francez Georges Dumezil 1898-1986, fiind numit
“Nepot” = “Neptun” de către Romani, literalmente el fiind
nepotul lui An, respectiv “Noul An” şi tatăl lui “Novac” =
“Noe” - a ajuns să întemeieze Imperiul Borean / Atlant,
delimitat de Fluviul Rha / Ră în răsărit şi de Râul Rheii în
apus (ambele mari ape, Volga / Rha şi Dunărea / Râul Rheii -
cele mai mari ape curgătoare din Europa - purtau numele
mamei sale; Atlantida înfiinţată de el n-avea ce căuta departe
de apele materne, ci se afla între ele: mai mult, de exemplu
cei care ulterior au perpetuat datele Atlante în Asia s-au
stabilit între marile ape curgătoare alimentate de topirea
gheţurilor Himalaiei, între Fluviile Mesopotamiei, etc., fiind
consecvenţi organizării aşa, pe malurile apelor dulci
curgătoare). Pentru Fluviul Ră, denumirea instaurată ulterior
de Volga poate fi apropiată atât de “val” (datorită valurilor pe
care le are marea apă), cât şi - prin varianta existentă “Borga”
/ traseului renilor i se spunea “vorga” - de Gorga, transferul
de la “V” la “G” în cazul Volga-Gorga consonantic fiind prin
“B” sau “D”, regăsindu-se Medieval pe Dunărea inferioară de
exemplu şi la Dicienii care populau Vicina, la Dii ce era
Vidin (“Bi-Din” sau “Bu-Dyn” / “Bu-Dun” = port bun pe
Dunăre, știut în Vechea Lume și ca Bononia), etc.:
echivalenţele “D”=“G”, respectiv “L”=“R” au fost temeinic
demonstrate lingvistic; prin denumirea păstrată până azi,
măreţia celei mai mari ape curgătoare din Europa - Volga /
“Vol-Ga” - e sugestivă, fiind “Valul Gheii” / Pământului (un
transfer similar de la “Garga” a fost şi “barba”, pentru
numirea din timpurile vechi a ceea ce ajungeau să poarte
adulţii, astfel ajungând în legături şi apelativele de bărbaţi,
berbeci - animale masculine păroase - Barbari, Berberi, ş.a).
Este de ştiut că radicalul proto Indo-European “kray” a dat
atât Grecul vechi “krîos” pentru “berbec”, cât şi proto-
Germanicul “xraina” pentru “ren” (iar denumiri Ghergane ca
de pildă “crai” sau “capră” au provenit din acelaşi filon). În
cartea din anul 2013 “Sub semnul Pământului Mamă”, Dr.
Adrian Poruciuc a scris: “Etnologii români de azi au păreri
divergente în ce priveşte proporţia de materie ‘arhetipală’ şi
‘etnografică’ de găsit în producţii folclorice româneşti care
(încă) au funcţii rituale. În acea privinţă, latura referenţială a
celor mai arhaice colinde este încă subiect de dezbatere. În
România, stratul arhaic de folclor s-a păstrat mai bine în
regiunile sud-vestice Banat şi Ardeal iar peste Carpaţi în
Oltenia. Savantul Petru Caraman în anul 1982 a cules o
variantă din judeţul Arad în care câinii salvau oile de furia
mării şi de la Grădiştea din judeţul Ialomiţa în care nu marea,
ci un ‘Duf’ ameninţa oile iar ‘berbeciul’ îl ameninţa că va fi
prins şi ucis de câinii ciobăneşti, adăugând că ‘Duful’ va fi
jupuit iar din pielea lui se va face o tobă de alungat lupii:
‘Pielea ţi-or lua / Tobă ţi-or făcea / Unde toba-mi bate / Fug
lupii de moarte’. În 2001, etnologul Ion Taloş în ‘Gândirea
magico-religioasă la români’ a făcut mai multe observaţii:
‘La români berbecul e considerat sacru. Funcţia sa e de a
conduce turma şi de a o feri de mare şi de delfin / Dulf. Se
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

pare că în România a existat încă în neolitic un cult al

berbecului’. Oile domesticite din neoliticul timpuriu nu
proveneau din vreo varietate sălbatică locală, ci erau de
sorginte asiatică (mai precis, proveneau din oi aduse în
Europa ca specie deja domesticită). Un ‘zeu-berbec’ (de
sorginte pre-grecească) era celebrat, sub numele Karnos, în
aproape toate regiunile dorice. O colindă ardeleană -
menţionată de Dr. Ilin Stancu în 1985 - face referirea la un
cadru natural neaşteptat, reprezentat de un ostrov de mare. Se
ştie că Marea Neagră, aşa cum a fost cunoscută în perioada
istorică, este practic lipsită de insule notabile, o excepţie fiind
Insula Şerpilor. Este greu de decis dacă textul se referea la o
mare imaginară sau reprezenta o ceţoasă amintire a Lacului
Euxin, care (având un nivel mult mai jos) va fi avut şi
ostroave bune pentru iernatul turmelor. Într-o colindă
publicată de acelaşi istoric literar - Dr. Ilin Stancu, în 1985 -
marea e denumită expres şi este reprezentată de un ‘duh’
(denumire sub care se ascunde ‘dulf’ / ‘dolf’, care însă nu e
mâncător de mere, ci de oi) iar berbecul năzdrăvan nu e doar
luptător, ci şi cuvântător, asemeni mioriţei, urările de la
sfârşit adresându-i-se unui Gheorghe: ‘Berbeciu-mi grăia / -
Duhul Mării Negre / Rău ti-ai învăţat / Cum seara-nserezi /
La obor te tragi / Tot oi mari mănânci / Mieluşele-mi strici /
De m-oi mânia / Şi m-oi scutura / Oi dalbe-oi scula / Clopote-
or suna / Stăpâni di-o auzea / Şi ei c-or venea / Cu cincizeci
de câini / Tot câini căţelandri / Cam pe urma lor / Mama
javrelor / În goană ti-or luară / Şi mi ti-or goniră / Pân’ la
Marea Neagră / Prin satele rare / Cu fetile mari / Nimenea nu-
l vede / Numai Ioana-l vede / Îl vede-l fericeşte / Fericean de
el / Şi de maica lui / Zile ce-a născut / Parte ce-a avut / De
taică, de maică / De oiţe multe / Multe şi-s mărunte / Câtu-s
petre-n munte / Şi Gheorghe-ăl voinic / Fie sănătos!’ În 1999, “În 1991, Dr. Marija Gimbutas a observat: ‘Oile şi
Dr. Vasile Filip a comentat: ‘Nu negăm concursul factorului caprele erau animalele domestic predominante, urmate de
etnografic, al atâtor catastrofe reale în care vor fi pierit turme bovine şi porci. Totuşi, suprafaţa păşunilor disponibile de-a
sau, dimpotrivă, vor fi fost salvate de ciobani vrednici, la lungul râurilor era prea limitată pentru un păşunat pe tot
vehicularea şi perpetuarea unui atare tip de colindă. Dar, parcursul anului, deci turmele trebuie să fi fost mânate către
ştiind că memoria populară receptează faptele doar zonele colinare pe timpul primăverii şi începutul verii’. În ce
asimilându-le unor structuri mitologice, unor arhetipuri, nu ne priveşte implicaţiile mitico-rituale ale unor animale precum
vom mulţumi cu această explicaţie’. Oare ce fel de ‘catastrofe berbecul şi taurul (ovicaprinele fiind domesticite înaintea
reale’ ar fi putut provoca talazuri marine care să ameninţe bovinelor), există nenumărate dovezi neolitice. Ne putem
turme ale unor păstori preromâni sau români timpurii? Marea întreba dacă un cioban ardelean care n-a văzut niciodată vreo
Neagră nu a avut niciodată maree, deci imagini ale unor mare simte înţelesul mai adânc din colindele referitoare la o
fluxuri catastrofale (care se mai produc în unele părţi ale mare ‘lăudăroasă’ şi ameninţătoare sau el nu face decât să
lumii) nu ar fi avut cum să pătrundă în memoria colectivă cânte asemenea colinde, la ocazii speciale (mai precis, o dată
românească. De asemenea, cu greu ne-am putea imagina pe an) doar pentru că aşa l-au învăţat să facă părinţii sau
posibilitatea ca vreo furtună puternică pe Marea Neagră să bunicii săi. În plan mai general, ne putem întreba şi dacă
producă valuri în stare să înece turme întregi care pasc în vreun foarte îndepărtat strămoş al ciobanului nostru ardelean
apropierea mării. Deci, realist vorbind, suntem obligaţi să ne a fost martor al vreunui puhoi de apă marină precum cel
imaginăm: 1) fie că textele colindelor se referă la o mare înfăţişat concis, dar impresionant, în nenumărate colinde
preistorică diferită de Marea Neagră de astăzi, 2) fie că e româneşti. Oricât de paradoxal ar suna, dintr-un punct de
vorba de o amintire (mitologizantă) a unei catastrofe care a vedere strict cronologic, cele mai multe colinde româneşti,
avut loc nu în mediul Pontic, ci altundeva, unde vor fi vieţuit culese pe parcursul ultimelor secole, sunt mai vechi în spirit
anume strămoşi ai celor care au plămădit cele dintâi versiuni decât mai sofisticatele mituri sumeriene scrise pe tăbliţe de
ale unor cântece rituale cu motivul păcurarul-şi-marea. După lut care au avut norocul să ajungă la noi peste milenii.
unele păreri mai recente, a existat şi posibilitatea producerii Colindele româneşti nu fac referire la ploaie ca sursă a unei
unor valuri de tip ‘tsunami’ cu o unică ocazie, cea a revărsări catastrofale (nu am luat în consideraţie aici
cataclismului care în mileniul VII î.C. a dus la formarea Mării producţiile folclorice româneşti care se referă la Noe şi la
Negre aşa cum o cunoaştem azi. Trebuie să avem în vedere că potopul biblic). Unele din colindele respective arată fata-şi-
toate culturile egeo-mediteranene şi circum-pontice se arătau cerbul (sau fata-şi-bourul) trecând peste ape învolburate; cele
a fi înrudite genetic încă din neoliticul timpuriu”. mai reprezentative variante sunt cele care redau imaginea
unei teribile revărsări marine, fără menţionarea vreunei ploi
diluviale. Românii din vremurile noastre au moştenit, dintr-un

495
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

foarte adânc substrat al culturii lor tradiţionale, imaginea Pont - aparţinând Culturii Mării Negre - răspândindu-se cu
mitizată a unei catastrofe cauzate de năvala unei mase uriaşe timpul în întregul Bazin Mediteran (cunoscută de Egiptenii
de apă marină, a cărei forţă distructivă a atins până şi culmile vechi şi propagată mai ales de către Grecii vechi, Tradiţia
împădurite ale unor munţi (fenomen care cu greu s-ar putea reţinând ca sărbătoare consumul ritualic al peştilor în
petrece în cadrul configuraţiei geologice a României actuale). amintirea sa / după cum a observat în anul 2005 şi
Se poate observa că formula ‘vine marea mare’ este bine cercetătorul Britanic Peter Dunstan); Poseidon s-a iubit cu
fixată ca laitmotiv, şi nu cred că fixarea respectivă s-a produs frumoasa Gorgonă Medu-sa / Meduza, nepoata lui Pontos /
doar datorită coincidenţei de formă între adjectivul ‘mare’ şi Pontus, Zeul apelor (este interesantă apariţia în lume a lui
substantivul ‘mare’. Zgomotul terifiant este un element care Pontus - care, conform Gherghinului poet Hesiod - a fost
apare şi în versiunea mesopotamiană a mitului potopului cea născut “fără cuplare” de Gaia / Mama Pământului şi apoi ei s-
mai timpurie, despre Atrahasis, în care ni se spune că au însoţit: imaginat călărind un delfin deasupra valurilor, el a
‘potopul mugea precum un taur; răgeau vânturile precum un fost tatăl Gherghinilor / Telchinilor, aceia mitic, după cum a
măgar sălbatic’. Acea asociere dintre revărsarea de ape şi taur scris Hesiod în “Teogonia”, fiind ştiuţi şi drept copiii lui
merită şi ea luată în consideraţie în legătură cu ciclul de Gargarus / Tartarus, ceea ce completează numele Zeului
colinde româneşti care conţin motivul potopului marin în apelor ca Pontus Gargarus). Zeul apelor Pontus - în vechea
combinaţie cu fata-şi-bourul. În sfârşit, se poate observa şi că, Greacă “Pontus” însemnând “Puntea” / “Calea”, numele
în colindele cu ‘vine marea mare’, în concordanţă cu acea complet al lui aşadar fiind “Puntea” Gargarus / “Calea”
formulă apar şi o serie de verbe, mai ales onomatopeice, Gargar, în concepţia străveche legăturile pe pământ fiind
precum ‘a bui’, ‘a hurduca’ (verb care redă mai degrabă asigurate de punte, aşa după cum legăturile pe cer erau
zguduiri tectonice decât vuiet de ape), ‘a urla’, etc. Se cuvine asigurate de curcubeu, în sens religios ambele căi, puntea şi
să analizăm acea reprezentare şi ca amintire a unei experienţe curcubeul, asigurând conectările cu “Lumea Cealaltă” - i-a
traumatice colective pe care au avut-o îndepărtaţi strămoşi avut pe Gherghini / Telchini cu acvatica Thalassa, fiica
sud-est europeni, însă nu am găsit asemenea corespondente, Eterului (a cărei echivalentă a fost Titana Thetys - Zeiţa
despre vreun potop ne-biblic în folclorul altor popoare sud-est Umidităţii / “Mama Râurilor” - sora şi soţia lui Oceanus);
europene. Supravieţuirea unui motiv distinct al potopului vechii Români numeau curcubeul şi “cearcăn”, prin acelaşi
marin, prin perpetuare orală din preistorie până la românii “cearcăn” înţelegând inclusiv cercul luminos de vapori din
istorici reprezintă un adevărat miracol. Colindele care conţin jurul Soarelui ori Lunii - ca un halou / nimb - la ochi
motivul respectiv evocă aspecte sociale şi ritual-cultuale cearcănele fiind cercurile vinete de pe pleopele inferioare
extrem de arhaice, din vremuri în care Potopul încă nu (proto Indo-Europeanul “kerbero” însemna “pestriţ”, în
ajunsese să fie prezentat ca o formă de pedepsire a omenirii Sanscrită “karbara” era “multicolor”, etc. iar termenul arhaic
păcătoase, ci mai degrabă ca un inevitabil fenomen natural, “Pontos” era înrudit cu Indo-Iranianul “panthă” pentru
fără implicaţii teologice. În 2011, Dr. Harald Haarmann a “cale”).
reconstituit ce a fost: ‘Masele de apă sărată care au năvălit în
lacul de apă dulce au izbit cu atâta forţă bazinul acelui lac,
încât s-au format valuri înalte de mai mulţi metri / ‘tsunami’;
acele valuri s-au deplasat ca nişte ziduri uriaşe, care au lovit
cu mare viteză malurile, producând mari distrugeri. Ruperea
podului terestru din zona Bosforului în jurul anului 6700 î.C.
a dezlănţuit forţe de neimaginat. Năvala puhoiului trebuie să
fi produs un zgomot asurzitor, vâltoarea în mişcare făcând să
se cutremure pământul din jur. Iar pe malurile Lacului Euxin
uriaşa cascadă trebuie să fi stârnit o spaimă apocaliptică.
Dintre locuitorii de pe malurile lacului, cei care au
supravieţuit aveau să rămână marcaţi de acea impresie
traumatică. Vuietul care s-a produs atunci când valurile
tsunami au izbit zonele de coastă trebuie să se fi auzit într-
adevăr ca urletul unor fiare sălbatice’.” Pentru Fluviul
Dunărea, Romanul Samonicus a exprimat ceea ce bănuia el în
secolul II, că “dă nori”: o afirmaţie Antică din partea unui
ignorant meteo, Latin dintr-un timp când nu se mai folosea
popular străvechiul înţeles Central Asiatic “dănu” pentru Râu
şi nici prioritatea religioasă a sacrei ape dulci curgătoare,
cândva patronată de Marea Zeiţă Rhea. Elementele Atlante
indicate cu meticulozitate de Platon nu-s de neglijat, ci de
considerat (ca de exemplu acelea legate de spaţiu şi timp / ca
suprafaţa Atlantă de milioane de kmp, ca vechimea apogeului
În anul 2013, cercetătorul Dan Alexe în “Oroarea de
Atlantidei faţă de momentul actual de 11 milenii - cu peste 8
peşte, Marea Neagră şi originea grecilor” a scris: “Eroii lui
milenii înaintea apariţiei Daco-Geţilor de pe partea cealaltă a
Homer nu mâncau peşte, limba greacă nu are un termen
Mării Negre în Bazinul Dunării - etc.); altfel - neţinând cont
propriu pentru a desemna marea, afară de termeni metaforici
de datele elementare Atlante / ca aria, momentul, etc. - orice
sau împrumutaţi. Lingvistica şi antropologia culturală ne aduc
încercări despre Imperiul Atlant / Atlantida sunt
confirmarea solidă a faptului că grecii preistorici au ajuns în
nesemnificative. Povestea lui Poseidon era de la Pelasgii din
peninsula balcanică dintr-o zonă continentală suficient de
496
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

îndepărtată de mare ca ei să nu aibă un termen pentru imaginile următoare se poate vedea reproducerea totuşi a unui
asemenea entitate geografică: întinderea de apă sărată. Limba Telkhin / Gherghin şi pruncul Zeus la picioarele Uriaşilor
greacă nu are un termen pentru ‘mare’: ‘thalassa’ a fost Cureţi (de asemenea, Cureţii l-au patronat şi pe Zagreus -
împrumutat de la o populaţie ne indo-europeană (probabil clona / dublura lui Zeus - cel echivalat şi ca Dionysos):
nord caucaziană, un termen similar se întâlneşte în
Daghestan). Eroii homerici n-au mâncat niciodată peşte; când
le era foame, tăiau o oaie şi o făceau la proţap: doar carnea de
animal cu copite era o hrană demnă de acei războinici cu
morală tribală. Oroarea de peşte a acelora a fost totală şi nu
şi-a avut echivalentul decât în oroarea de peşte şi de tot ce
iese din apă pe care o au şi astăzi populaţiile din Afganistan,
îndepărtate de orice mare şi pentru care peştele nu e decât o
scârboşenie. Grecii veneau iniţial dintr-o regiune continentală
ce a trebuit să se situeze departe de orice mare. Faptul că
grecii nu au un termen pentru ‘mare’ - ci doar cuvinte
împrumutate - mai e dovedit şi de etimologia Mării Negre.
‘Pontos’ - se ştie - e un termen arhaic ce desemnează drumul
sau un pasaj, înrudit cu indo-iranianul ‘panthă’. În greacă el a
ajuns să desemneze marea ca loc de trecere, pasaj. Pe litoralul
Mării Negre locuiau nomazii războinici sarmaţi, în a căror
limbă de tip iranian pronunţia ‘ahşaina’ desemna o culoare
închisă; derivatul în linie dreaptă e şi azi ‘şin’ în paştună,
limba din Afganistan - cu ‘i’ lung, ca ‘şiin’ - desemnând fie
albastru închis, fie verde închis (paştunii desemnează atât
culoarea mării, cât şi a cerului sau a ierbii cu acelaşi termen
‘şin’). ‘Ahşaina’ s-a păstrat de altfel şi mai fidel în limba
iraniană vorbită de populaţia din munţii Pamir: ‘ăkşin’;
dificultatea pronunţiei a trebuit să ducă la grecescul
‘euxeinos’.”

Marmara = ProPontis, Mediterana = Thalassa

Ascendenţa Gherghinilor / Telchinilor a fost indicată

şi altfel: ca “spirite ale morţilor” - în secolul V î.C. de poetul
Bachilide - drept copiii Titanului Gargar / Tartar şi ai Zeiţei
Răzbunării, OceanIda Nemesis (supraveghetoarea echilibrului
dintre bine şi rău), etc.; Karianul / Carianul Hesiod în
“Teogonia” 359 a consemnat că prima OceanIdă a fost Asia.
Datorită străvechii superstiţii de nereprezentare, Zeul Gargar /
Tartar şi fiii săi Gherghini / Telchini n-au fost înfăţişaţi
artistic / prin desene, sculpturi, etc.; nici n-avea cine altcineva
să-i reprezinte decât dacă o făceau ei înşişi, căci vechii Greci
- după cum a scris şi Diodor din Sicilia 5:55 - ştiau despre
realizatorii primelor statui din lume că au fost tocmai
Gherghinii / Telchinii, în secolul III î.C. poetul Calimah din
Kyrene / zona Libiană Barka enunţând despre cuvântul
“fascinant” că etimologic era în legătură cu ei şi că aceia erau
aşa de talentaţi încât n-aveau nevoie de Muze (fantasticile
zâne lunare / Selenare ale Marii Mame): ei - Gherghinii /
Telchinii - erau cei care confecţionau uneltele Zeilor. În Gherghin / Telkin
497
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Zeus la picioarele Gherghilor / Cureţilor
Primordialul Zeu Gargar / Tartar era imaginat ca
stăpânul părţii pământene de sub bolta cerească a uriaşei
scoici - ori coji de ou - a universului (aşa după cum era
conceput / văzut pe atunci spaţiul de trai uman); conform
Gherghinului Hesiod în “Teogonia” 119, Gargar / Tartar era
fiul Haosului (“Neant” în Română, cu pronunţia “Nun” =
“Noun” la vechii Egipteni, “Chaos” / Haos în vechea Greacă
însemnând “Abis”, Biblia notându-l chiar din al doilea verset
al Vechiului Testament - în “Facerea” / “Geneza” 1:2 - ca
“adânc”) iar în Antichitate, poetul Aristofan îl considera pe
Gargar / Tartar chiar anterior Mamei Ga şi Cerului: primul
Zeu Gargar / Tartar, Zeul Timpului Cronos / Gargaros, Zeul
Apelor Pontus / Gargarus şi mulţi dintre cei conectaţi cu ei
erau din acelaşi neam Gargar / Gherga. Înainte de scrierile
vechilor contemporani Greci ori Evrei, de exemplu cei din N
Gyagar (Indiei) au enunţat, cu înaltă înţelepciune, în “Rig
Veda” - scrierea hindusă anterioară Bibliei - că Zeitatea
supremă nu a creat tot, ci mai degrabă păzea, precizând că pe
atunci “nici o fiinţă şi nici o nefiinţă nu existau încă. Ce era
ascuns? Şi unde? În protecţia cui se aflau secretele? Cine ştie
cu adevărat? Cine ne-o poate spune? Unde s-a născut şi de
unde vine această creaţie? Adevărul e că nimeni nu poate şti
care este începutul creaţiei, nici cine l-a produs sau dacă l-a
produs cineva. Doar el, cel care o supraveghează, este în
cerurile cele mai înalte. Şi el este singurul care ştie sau poate
nu ştie”. Sfânta Treime hindusă e responsabilă cu naşterea,
prezervarea şi moartea, fiind formată din creatorul Brahma al
universului, conservatorul Vişnu şi distrugătorul Şiva; triada /
trinitatea exista pretutindeni în lumea păgână, de pildă atât în
Sumer (Kurgal / Ghiengar), cât şi în vechiul Egipt. Sfânta
Treime creştină (termen care nu apare în Biblie, lansarea
învăţăturii provenind de la Teofil 2:15, patriarhul Antiohiei în
169-181) e formată din Tatăl Creator, Fiul Mântuitor şi Duhul
Sfinţitor.
498
Gargoris
Fiii Titanului Gargar / Tartar, misterioşii Magicieni
Gherghini / Telkini - vrăjitori, preoţi ai Zeilor, artişti sau
agricultori - de pildă au fost strămoşii Kureţilor / Cureţilor, al
căror prim rege Gargo, notat “Gargo-ris” = Gargoris (“ris”
fiind sufixul regal), a fost menţionat întâi în Peninsula
Anatolică iar apoi în Peninsula Iberică, corespunzător
migraţiei generale din E în V: migraţia clasică / tradiţională a
fost dinspre EurAsia spre Oceanul Atlantic, nu invers
(oriental, cu ultimii Kureţi / Cureţi au ajuns să fie
contemporani în Caucaz şi Churiţii / Hurianii - prinţesele
Gargare ale acelora devenind faimoase faraoane - iar în
Anatolia şi Hitiţii). Anatolianul Strabon în “Geografia” X 3:7
a semnalat că în timpul său unii îi considerau de asemenea şi
pe Cabeiri, Ciclopi, Coribanţi, Dactili, ş.a., înrudiţi cu Kureţii
/ Cureţii, respectiv cu predecesorii Telchini / Gherghini
(Diodor din Sicilia în “Biblioteca istorică” 3:55 a scris despre
Coribanţi că erau fiii Mamei Zeilor iar Strabon din Anatolia
în “Geografia” X 3:19 a scris că Telkinii Rheii erau Cureți iar
despre Koribanți / Coribanţi a scris că erau Genii, prunci ai
lui Kronos / Cronos - sosiți în Phrygia / Frigia şi Troia din
Bactria împreună cu Kolkii / Georgienii - în timpul Titanilor,
ca preoții înarmați ai Marii Rhea = Kirke / Ghirghe); pre-
diluvian au fost mulţi Gherghini / Gherga, regăsiţi şi ulterior,
post-diluvian (însă marcaţi de ultima mutaţie genetică -
survenită chiar înaintea Potopului Pontic - aşa că există
deosebiri între tipul uman actual Gherga şi cel anterior
Gherga / dinaintea mutaţiei genetice: Gherga n-a apărut după
Potop - decât ca tipul uman actual - căci, conform dovezilor,
exista dinainte).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Georgiano-Anatolianul Strabon a continuat - după ce

a scris că Rodos cândva se numea Telkines - în “Geografia”
XIV 2:8 că “după Telkini, regii Rodosului au fost fiii soarelui
Helios; Kerkafos - unul dintre ei - a întemeiat Lindos, Ialysos
şi Kameiros (unii spun că şi Telkinii erau fiii lui Helios)” / cei
egalând pe Kerkafos cu Telkinii - toţi ca fiii soarelui -
anunţând de fapt continuitatea stăpânirii Insulei Rodos de
către Gherghini (una dintre cele 7 minuni ale lumii în
Antichitate a fost Colosul din Rodos, închinat Zeului Soarelui
Helios, realizat de un artist din Lindos / oraşul lui Kerkafos):
Rodos - marea Insulă din SE Mării Egee, menţionată ca
Pelasgă de Anatolianul Strabon X 3:7, Diodor din Sicilia
5:55, ş.a. - este chiar în faţa coastelor fostei Carii / Ţara
Marea Zeiță Cybela privind Coribanții cu Zeus la picioare Gherghiţilor (în secolul VII, Sf. Isidor în “Etimologii” 13:16
a scris că “Marea dintre Rodos și Egipt este denumită
Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au Carpatică de la Insula Carpathos, ce se află acolo”).
scris în “Dicţionar de simboluri” despre Pelasgii Cabiri: “Au
fost nişte demoni falici, având cult special mai ales în Insulele
Egeeii (ca Lemnos, SamoTracia, etc). Cabirii uneori erau
consideraţi descendenţi ai lui Hefaistos / Vulcan ori
identificaţi - la romani - cu Triada Capitolină (Jupiter / Zeus,
Minerva / Athena, Mercur / Hermes); le era caracteristic
faptul că nu puteau fi numiţi fără ca acela care o făcea să fie
pedepsit: au făcut parte din cortegiul Rheii, soţia lui Cronos
(cabirii fiind servitorii aceleia, au fost confundaţi cu
coribanţii şi cu miticii cureţi iar mai târziu au fost consideraţi
drept protectorii navigatorilor, fiind corelaţi cu dioscurii,
misterul lor rămânând însă de nepătruns). Cabirii - rareori
evocaţi de altfel - s-au prezentat în mitologie ca nişte demoni
enigmatici; probabil că ei corespundeau aspectului cel mai
secret, mai ascuns, al divinităţii, misterul incomunicabil al
energiei divine: poate că de aceea apăreau ca simbolul
energiilor latente, ca o rezervă de forţă inefabilă şi
incalculabilă”. În imaginile următoare se pot vedea dansul
Coribanţilor și Cabiri / Cabeiri:

Perspectiva dinspre Rodos spre N

În largul uscatului Carian / Ghergan e foarte

interesantă pe de o parte asocierea fostei Insule Telkină /
Gherghină - Insula Rodos - cu onomastica Insulei vecine
Chalcia / Halki (la 6 km în V său, scăldată de apele Carpatice
ale Insulei Carpathos) și pe altă parte, în Vestul continental
European, în cel mai apropiat mare lanț Montan, al Munților
Carpați, traiul Ghergan, care există și azi. Anticul Anatolian
Strabon în “Geografia” X 5:14 a scris că apele Carpatice - din
jurul Insulei Carpathos / Karpathos 35,35 lat. N, 27,08 long.
E - scăldau Insula Chalcia / Halki iar Romanul Pliniu a
afirmat că numele Rodos provenea de pe vecina Insula
Chalce / Chalki 36,14 lat. N, 27,34 long. E (Chalki e în
499
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
evidentă rezonanță cu Gharghi dar și cu Caria a lui Gherga,
un bunic / moș Gherga fiind solarul Her, străvechi înaintaș
știut ca “Her-mes” / Hermes). Este de remarcat că Zeul
Soarelui Helios (nume provenit din vechiul Her al moșului
Her știut ca “Her-mes” / Hermes, prin frecventa transpunere
“L” peste “R”) printre fiicele sale le-a avut pe Kirke şi Gorgo;
în colecţia de legende “Astronomica” 2:13 - realizată în
secolul II de mitograful Roman Hyginus - apare că la
începutul războiului cu Titanii, Gorgo a fost ucisă de Zeus,
care şi-a făcut din pielea ei clopul protector norocos pentru
confruntările ce urmau / cu ciucuri strălucitori (Gorgo era
echivalată cu Capra, autorul Latin notând obiectul protector
ca “Aex” pentru ceea ce Grecii vechi numeau “Aegis”): e de
observat că mult ulterior, Dacii încă purtau mândri ciucuri la
marginea veşmintelor / ciucurii ce sunt din acelaşi trunchi
lingvistic cu ţurţurii, ciorchinii, moţul de păr purtat pe o parte
a capului, etc. (în Evul Mediu, Tătarii - consideraţi de
“Letopiseţul Cantacuzinesc” ca descendenţi Huni, ei
întinzându-se îndeosebi între Volga / Kazan și Crimeea - au
fost ultimii intraţi în spaţiul Român care au purtat moţ).
Proporția genetic masculină Tătară
În anul 1986, Dr. Azade Rorlich de la Universitatea
Americană Stanford a documentat că Tătarii din Bazinul
Fluviului Volga - capitala Tatar-stan fiind Kazan 55,47 lat. N,
49,06 long. E / Rusia - au fost vechii Vulgari / Bulgari
afirmați după invazia Mongolă din secolul XIII prin Hoarda
de Aur, alături de rudele Cumane, după cum a prezentat și Dr.
Agnes Kefeli pentru Universitatea Americană Princeton în
anul 2004; în Evul Mediu, înaintea formării celor 3 state
Române principale - Transilvania, Valahia / Țara
Românească și Moldova - spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic
a făcut parte atât din Imperiul Scito-Vlah / Bulgaro-Armân,
cât și din Imperiul Cuman: existența genetică similară pe linie
masculină Românească Gherga și veche Bulgară / Scită,
respectiv Cumană confirmă științific în secolul XXI vechile
contacte știute din istorie, rădăcinile fiind străvechi,
multimilenare. În prefaţa lucrărilor sale, acelaşi astronom
Hyginus a scris că Typhon - fiul lui Tartar şi Gaia - a fost
tatăl lui Gorgon iar apoi, într-o fabulă, a consemnat că
Medusa / Meduza era fiica lui Gorgon şi a lui Ceto / Keto
500
(fiica Zeului apelor Pontus Gargarus - cel născut de Gaia fără
acuplare, pentru a-i fi partener - Ceto, având ca emblemă
delfinul, fiind etnonima cetaceelor).
Oceanus, Zeul apelor dulci
Din mitologia Greacă se cunoaşte că Graiele erau
surori cu Gorgonele, toate ca fetele primei Zeiţe acvatice
Crataeis / Keto, fiica Zeului apelor Pontus Gargarus (după ce
“Mătuşa” / “Medusa” Gorgonă a murit, Poseidon a rămas cu
“Pe-Gas” / Pegas - strălucitorul ei “cal înaripat”, de la care s-
a păstrat simbolul de “cal alb” - despre care Gherghinul poet
Hesiod a notat că aparţinea unchiului Okean / Oceanus, Zeul
apelor dulci, fiul Gaiei cu Cerul / e de remarcat din relatarea
lui Platon că Poseidon, nepotul Zeului Okean, avea în
Templul Atlant un “car înaripat”; de altfel, scriitorul Roman
Pliniu “cel Tânăr” 61-112 a notat că “patria cailor cu aripi era
- după legendele vechi - în particular ţinuturile de lângă
Istru”). Despre cele 3 surori Graie - vorbind în “Grai” - e de
observat că erau Veghetoarele / Gardienele celor 3 surori
Gorgone ale lor, una brunetă, una roşcată şi una blondă,
dintre care mezina Meduza / Medu-sa (sufixul “sa” era
atributul oriental al nobleţii, preluat European ca “os”/“us”,
de exemplu dintotdeauna Românii folosind terminaţia “-sa”
în cuplul mirilor, cununia mirelui fiind cu mirea-sa,
evidenţierea ei lingvistică fiind “amprenta” matriarhală) se
deosebea de toate celelalte surori Ghergane ale sale prin 3
însuşiri: era cea mai tânără, cea mai frumoasă şi singura
muritoare. “Riş” - însemnând înţelept / cârmuitor - deriva din
comprimarea “Ra-sa” / pentru “rasă” dar şi “rază” (în care
“Ra” era Soarele şi “sa” era nobleţea), “ris” devenind şi
apelativul regal pentru rege / regină, construcţia lingvistică
fiind consonantic bazată pe “R-G”. “Ba-sa” (“suflet nobil”) s-
a fixat ca “bază”, însemnând reazem / bizuire; “Basaris” /
“Ba-sa-ris” (Ba = suflet, “sa” = nobilitatea şi “ris” / “rica” =
regalitatea) a fost rădăcina lingvistică a grupării înţelepţilor /
bătrânilor în Sfat / Adunare pentru judecăţi sau în scop cultic,
folosinţa - denumirea regăsindu-se Latin ca “basilica” - fiind
în uz acum ca “biserică” doar în Română şi se referă nu
numai arhitectural pentru clădire, ci mai ales la ansamblul
clerului şi mirenilor / credincioşilor. În anul 2005, Gheorghe
Șeitan a cercetat “Bha-Sarabha” / Basaraba ca “numele unei
caste și nu al unei familii domnitoare” la Români; anterior,
academicianul Petriceicu Hașdeu a susținut că Basarabă de
fapt era forma compusă “Ban-sarabă”, unde “sarabă” a fost
“numele castei nobiliare la Daci” și din “ban”, care era un
titlu de cârmuitor Dac (conform și Dr. Mihai Vinereanu, în
anul 2023). “Ca-sa” / casa reproducea locuinţa patronată de
nobila Ka / Ga - Zeiţa Pământului - respectiv locul de pe
pământ unde sălăşuia omul, ce era “casa”. “Ma-sa” / masa
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
(mâncarea / hrana servită împreună, ca rit de agregare) s-a
înscris în acelaşi străvechi concept, atribuindu-se forţei
spiritului “Ma” sufixul nobleţei “sa”; e de completat că în
Cercheză (dar şi în Armeană, Persană, etc.) “Masa” era luna
de pe cer: luminătoarea nocturnă a Marii Mame. Exemplele
de gen sunt numeroase (de pildă mai existând “fa-sa” / “faza”
pentru vigilenţă, fazele lunii, etc., “va-sa” / “vaza” în legătură
cu vederea, faima, ş.a., deseori “V” suprapunându-se peste
“B”, însă cele legate de Soarele Ra, ca Rai, Râu, regal, etc.
sau de Pământul Ga ori de forţa spiritului Ma - credinţa, casa
şi masa fiind importante pentru oricine - sunt totuşi îndeajuns
pentru surprinderea ideii): nu e vorba despre “limba” /
limbajul Gherga - cu toate că Medieval a fost atestat Jargonul
Gherga în Europa - ci de străvechile rădăcini proto Indo-
Europene, din timpul constituirii popoarelor fostului Imperiu
Atlant / Borean, ale unor cuvinte ce s-au păstrat peste milenii,
cu toate modificările permanente ale limbilor (conform
tuturor evidenţelor, se vorbea Româneşte dinaintea existenţei
României ca stat). Distanţele lexicale dintre limbile Europene
actuale sunt ilustrate în schema următoare - preluată din
“Metateoria lingvisticii” din anul 1999, publicată în Rusia - în
care se observă locul distinct al Românei (postura sa aparte
datorându-se bazelor filologice mai vechi faţă de restul
limbilor Românice, ce au fost influenţate Latin mai mult, din
cauza Imperiului Roman):
Româna şi Latina au avut aceeaşi limbă precursoare,
identificată de specialişti ca Pelasgă / “priscă” (adică
“bătrână” / Barbară). În urmă cu peste un secol, cercetătorul
Nicolae Densuşianu (originar din Ardeal, de la limita cu
Banatul) a scris: “Limba Română, astfel cum se vorbeşte şi la
Istru şi în Istria, nu este o limbă formată în momentul
cuceririi Romane, nici în cursul Evului Mediu. Ea nu este o
modificare a limbei Latine Italice, nu este născută din
amestecul limbei Latine cu o limbă oarecare indigenă şi nici
nu este compusă din diferite dialecte ale unor trupe
schimbătoare. Limba Românească de la Istru şi Carpaţi a ieşit
de mult din periodul său de formaţiune. Ea a ajuns la forme
regulate, la un grad de consolidare şi stabilitate, cu mult mai
înainte de limbile Românice apusene, cari faţă de limba
Română sunt în adevăr limbi noi. O probă în această privinţă
este că pe teritoriul vechii Dacii, începând de la şesurile cele
mai deschise invaziunilor şi până în sânurile cele mai
nestrăbătute ale Carpaţilor, nu aflăm nici o variaţiune de
limbă Românească. Ea pare uniformă în toate regiunile, din
Moldova şi din pustele Ungariei până departe prin stepele
501
meridionale ale Rusiei Europene, cu un dialect rotacizat al
aceleiaşi limbi; unitatea limbei Române, identică pe întreg
teritoriul celor 2 Dacii Romane - şi care din Crimeea până în
Panonia şi din Balcani până în şesurile Galiţiei nu are nici un
dialect particular - atestă de asemenea că această limbă nu s-a
format în Evul Mediu, ci din contra, originea formaţiunii sale
e din timpuri foarte vechi. Cea mai veche limbă Latină - ne
spune Isidor - a fost numită de unii autori ‘lingua prisca’,
adică limba bătrână. Limba priscă nu se formase în Italia. Ea
a fost limba triburilor pastorale, ea se vorbise în timpurile
marelui Imperiu Pelasg şi era astfel identică cu limba Barbară
veche. În ce priveşte originea istorică şi formaţiunea limbei
Române, ea nu este o limbă neolatină ori un dialect al limbei
Italice de la Tibru / Roma. De altfel, Enniu 239-169 î.C.
afirma că limba celor din Spania era considerată ca o limbă
Romană coruptă cu toate că Romanii abia în acel timp intrau
pentru prima oară în Peninsula Iberică iar limba Barbarilor
Gali (din Franţa) conform istoricului Roman Iustin 43:4 - şi
lui Hieronymus - era privită ca o limbă rustică Romană.
Astfel se explică pentru ce diferite forme ale limbei Române
le aflăm în Antichitatea Grecească, pentru ce în limba
Română de la Carpaţi există şi astăzi o mulţime de cuvinte cu
un sens mult mai primitiv de cum îl au aceleaşi cuvinte în
limba Latină clasică ori în limba rustică a Laţiului / Romei.
Limba Română de la Carpaţi a putut în cursul secolelor să
schimbe unele vocale, să înmoaie ori să elimineze unele
consoane, să scurteze terminaţiunile, să piardă unele cuvinte
şi să adopteze altele, să modifice unele forme ale verbelor,
aceasta fiind o revoluţiune normală, prin care trece fiecare
limbă”. Limba este un organism viu, în permanentă
schimbare; specialiştii filologi au identificat în limba Română
un “buchet” de cuvinte Geto-Dace / Antice, pe lângă acelea
fiind şi o seamă de cuvinte mult mai vechi (împreună de
ordinul miilor, lăsate în dicţionare şi pe nivelul de
“etimologie necunoscută” / generic comod şi generos): în
Română s-au fixat străvechi cuvinte, cu aceleaşi pronunţii şi
cu aceleaşi înţelesuri avute timp de milenii, provenind din
Epoca Pietrei (ca multe alte limbi, Româna este Indo-
Europeană, însă dată fiind vorbirea ei în inima fostului spaţiu
Atlant / Pelasg, a păstrat rădăcini lingvistice străvechi,
precursoare vorbirii Indo-Europene iar în plus - ceea ce
interesează în această lucrare de filogenie - este faptul că în
spatele unor vocabulare Indo-Europene = Kurgane se află
Gherga, cu o vechime mai mare decât a Indo-Europenilor).
Profesorul Mark Pagel de la Universitatea Britanică Reading
a susţinut: “Acum 10 milenii în spaţiul Carpatic a existat o
cultură şi un popor care vorbea o limbă unică, precursoare a
Sanscritei şi Latinei”. În anul 2013 - cu editarea de către
Colin Renfrew de la Universitatea Cambridge din Regatul
Britanic - Mark Pagel, Quentin Atkinson, Andreea Calude și
Andrew Meade au schițat filogenia lingvistică în EurAsia (cu
rădăcinile în arealul unde a fost ultima mutație genetică a
bărbaților Homo Sapiens Gherga):
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
După cum afirma Dr. Adrian Poruciuc - profesor la
Facultatea de Litere a Universităţii Ioan Cuza din Iaşi /
România - în studiul său despre arheolingvistică şi
arheomitologie (domeniu ce include arheologie, mitologie
comparată şi folclor) din anul 2012, “limbile mor, cuvintele
supravieţuiesc; afirm şi insist despre contextul mileniului VII
î.C. al spaţiului pontic că e cel în care se înrădăcinează
numeroase nume proprii, încă în uz: în sud-estul european a
fost o unitate onomastică străveche - cu corespondenţe
hamite, aşa cum s-a regăsit până chiar în Egipt / cu mai multe
elemente apropiate indo-europenilor decât semiţilor - stocul
comun aparţinând conglomeratului uman implicat în
‘revoluţia’ neolitică (vestigiile lingvistice de acest tip au fost
observate şi de alţi cercetători). Limbile indo-europene când
au început să fie fixate în scris - ca de exemplu hitita în
Anatolia - au cuprins elemente din substratul anterior:
populaţia pre indo-europeană a Anatoliei şi populaţia
predinastică a Egiptului erau asemănătoare; fonologia şi
vocabularele substratului au răzbătut şi în română. Cele mai
primitive cuvinte au fost monosilabice - sau mai precis,
monoconsonantice - pe baza lor cuvintele noi fiind create
întâi prin duplicare iar apoi prin compunere şi derivare. Spre
exemplu, rădăcina indo-europeană ‘ar’ pentru ‘a ara’ / ‘a
aranja’ îşi avea corespondentele egiptene ‘ăr’ însemnând ‘a
crea’ şi ‘ărit’ pentru ‘creaturi’ iar aceeaşi rădăcină indo-
europeană ‘per’ pentru ‘procreare’ şi cea egipteană ‘per’
pentru ‘a naşte’ / ‘a apărea’ nu era prin coincidenţă; sunt
multe exemple de acest gen. Susţin şi public mulţi termeni
din substratul neolitic al sud-estului european ce au
echivalenţe la verii pre-dinastici egipteni; ‘săpând’ în
domeniul lingvistic până la bazele monoconsonantice
primitive găsim formele preistorice ale idiomurilor, ce nu
puteau să dispară fără să lase urme în limbile ‘clasificabile’
istoric”.
De altfel, întâi oamenii au vorbit iar apoi au scris
(nicicând şi niciunde n-a fost invers); savanţii ştiu despre
unele limbi că formează o parte consistentă din construcţia
istoriei nescrise: în general, doar la studierea istoriei începând
cu timpurile de când au apărut scrierile s-ar potrivi
chestionări de genul “unde scrie asta?” iar pentru timpurile
502
anterioare scrierilor - când cuvintele erau doar rostite -
ştiinţific clasificate ca din preistorie, sunt elocvente
exprimările străvechi (fixate nu scriptic, ci în vorbire, ele
fiind “gravate” nu altundeva decât chiar în Grai - vehiculul
care le-a transmis în timp - fiind de observat și că abia în a
doua jumătate a secolului XIX, după constituirea României
Moderne, Românii au trecut la folosirea oficială a alfabetului
Latin). Îndeosebi faţă de preistorie, căci nu tot trecutul e
“scris”, diversiunile de tip “unde scrie asta?” nu ţin la cei care
direct înţeleg ceea ce văd ori aud, prioritar utilizându-şi
cunoaşterea şi simţurile - conectate de propriul spirit şi de
propriul suflet - înaintea preluării interpretărilor filtrate de
cunoaşterea şi simţurile altora (categoria pasivilor, mulţumită
doar să fie alimentată de categoria activilor, fiind în
dezavantaj evident). Pe lângă “rază” / ra-ză, termeni ca “bere”
/ be-re, “dar”, “a dărui”, “dâră” / dâ-ră, “a dori” / do-ri, “a
dura” / du-ra, “a durea” / du-rea, “duri”, “ger”, “gir”, “a gira”
/ a gi-ra, “greu”, “gură” / gu-ră, “guru” / gu-ru, “hora” / ho-ra,
“mere” / me-re, “miere” / mie-re, “ră-chie” / “ra-chiu”, “a
râde” / râ-de, “râs” / legat atât de verbul “a râde”, cât şi de
felina Carpatică, “a reda” / re-da, “a reuşi” / reu-şi, “roade” /
roa-de, “roată” / roa-tă (roata - inventată în neolitic de
Kurgani şi numită Ghirgalu de Armâni - a provenit din simpla
copiere a lunii pline, însă simboliza şi mişcarea solară Ra
peste Pământul Ga, fiind evident asociată şi onomastic cu
stăpânirea Gherga), “rocă” / ro-că, “a rodi” / ro-di, “roşu” /
ro-şu, “a roti” / ro-ti, “roz” / sau “roză” pentru floare ori
“roza” vânturilor, “rudă” / ru-dă, “rută” / ru-tă, “sare” / sa-re,
“seara” / sea-ra, “soare” / soa-re, “soră” / so-ră, “a sări” / să-
ri, “sârii” (petrecerea după şezătoare), “sur”, “şir”, “şiră” / şi-
ră, “şura” / şu-ra, “tare” / ta-re, “tărie” / tă-rie, “a trăi”, “tură”
/ tu-ră, “ţara” / ţa-ra, “ţâră” / ţâ-ră (puţin), “a zări” / ză-ri,
“zori”, “zare” / za-re, “zăr” / “zer”, “zero” / ze-ro, “zoriu”
adică rapid, “a zurui”, ş.a.m.d., codifică acelaşi nobil / Sfânt
sau Zeu / divin Ra, exprimarea fiind mai ales prin particula
“sa” / “za” (cu derivatele “dă” / “tă”, etc.) pentru Soarele Ra,
cu care feminina Rhea era în evidentă legătură: Româna este
o limbă care a prezervat denumiri din străvechiul Cult Solar,
spre exasperarea lingviștilor de factură nouă, care caută în
Română doar termeni noi (limba Română cuprinzând cuvinte
păstrate în vocabular prin puterea conferită de vechimea lor,
în Europa celelalte limbi avându-şi - pe scara istorică - surse
mai recente; aceste aspecte fac Româna de o extraordinară
valoare în comparaţie cu alte limbi în studiul străvechilor
elemente, Latinizarea ulterioară fiind de mai mic impact decât
influenţa primordială a vechii limbi). Soare / Soa-Re e un
cuvânt străvechi păstrat în Română, de la Sacru / Sfânt =
“Soa” şi de la Ra = “Re”; consonantic, “R” a fost mai vechi
decât “L” (soarele Latin era “solis”, cerul Latin era “caelum”,
etc.): de exemplu, în anul 1995 lingvistul Olandez Jeroen
Weijer a investigat comparativ fonologic continuităţile,
particulele cu “R” având continuităţi, pe când cele cu “L”
prezentând discontinuităţi. Româna nu este o limbă
“împrumutată” - dicţionarele în prezent punând majoritatea
cuvintelor Româneşti în legătură cu tot felul de alte limbi în
loc de autohtonia cuvenită, cu masiva excepţie a prea multor
cuvinte declarate ca având “etimologie necunoscută” - iar
Româna nu este nici o Latină “stricată”, nici de “mâna a
doua”, etc., căci Româna încă se ţine ca o limbă de primă
categorie (Românii păstrează, pe lângă bogatul vocabular
străvechi / în bune părţi catalogat cu etimologie
“necunoscută”, o mulţime de obiceiuri originale - rămase
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
unice în lume - provenind din aceleaşi timpuri ale cuvintelor
pre-Latine); în accepţiunea paradoxală a celor care studiază
nivelul de “mâna a doua”, doveditele tradiţii multimilenare
ale Românilor se pare că au fost traduse - la modul intens şi
imens - în Română de generaţiile mai recente, toată imensa
moştenire, cu atât de multe străvechi colinde, cântece, doine,
poveşti, basme, legende, mituri, etc. fiind astfel refăcute (nici
măcar una dintre tradiţiile păstrate însă neconservându-se în
limbajul primar), ele masiv şi tenace fiind recompuse cu
milioane de noi rime pentru păstrarea ritmurilor dar şi a
sensurilor lor iniţiale, prin constante şi uriaşe eforturi a
nenumăraţi traducători voluntari anonimi, ş.a.m.d.
Colindători
Dr. Adrian Poruciuc - profesor la Facultatea de
Litere a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi / România
- în cartea “Sub semnul Pământului Mamă” din anul 2013 a
scris: “Unul dintre studenţii mei m-a întrebat cum s-ar putea
explica incredibila perpetuare a colindelor româneşti de
factură pre-creştină. Ca un început de explicaţie, am scos în
evidenţă caracterul ritual al colindelor, asemenea producţii
folclorice impunând mai mult respect din partea interpreţilor,
în ce priveşte atât forma, cât şi conţinutul. Apoi am ajuns la o
explicaţie chiar mai simplă: dacă, să zicem, acum 7 milenii
un cântec cu fata-şi-bourul (cu text compus în oarece idiom
preistoric sud-est european) avea deja o funcţie ritual-cultuală
legată de solstiţiul de iarnă, atunci el a fost, de atunci şi până
astăzi, cântat ‘doar’ de 7 mii de ori (pe când orice cântec
‘profan’ se putea cânta şi de sute de ori pe an, fără restricţii
sau reţineri speciale, căci colindele erau numai la ocazii
speciale, o dată pe an). Condiţia fundamentală pentru un aşa
tip de perpetuare este, fără îndoială, continuitatea demică
(măcar parţială), la care se adaugă existenţa unor motivaţii
cultuale şi rituale pentru traducerile succesive din idiomuri
autohtone - la care se renunţa treptat, din motive pe care le-
am numi acum ‘socio-politice’ - în idiomuri alogene impuse
sau adoptate. Perpetuarea unor producţii folclorice arată a
avea origini mai vechi decât identitatea românească propriu-
zisă. Ca lingvist, cu suficiente cunoştinţe de arheologie şi
folclor, am ajuns la concluzia că anumite colinde româneşti,
oricât de ciudate şi obscure ne vor fi părând ele în prezent,
conţin material preistoric ce merită analizat în amănunt de cei
503
interesaţi de rădăcinile sud-estului European, ca şi cele ale
Europei în general. Tot ca lingvist, preocupat în particular de
glotogeneză, voi trage şi următoarea concluzie: româna, ca
limbă istorică neo-latină, este cu siguranţă de dată mai
recentă decât motivele de bază din multe colinde. Se impune
ideea că incredibila perpetuare a unor asemenea motive
(unele interpretate şi ca ‘miteme’) nu reprezintă un caz de
continuitate glotică propriu-zisă, ci mai degrabă de
persistenţă a unui anume tip de populaţie şi a unui anume
‘nucleu de tradiţie’. Tocmai o asemenea continuitate demică
şi, implicit, culturală a creat un cadru în care producţii
folclorice cu caracter ritual-cultual au fost succesiv traduse,
din idiomuri locale mai vechi (pe cale de pierdere) în
idiomuri impuse şi/sau adoptate (aşa cum a fost latina pentru
strămoşii autohtoni ai românilor)”. În secolul XIX,
academicianul Ardelean Timotei Cipariu 1805-1887,
“părintele filologiei Române”, a considerat că limba Română
a fost mama Latinei iar academicianul Petriceicu Haşdeu -
fiul Galiţianului Alexandru Hâjdău 1811-1872, scriitor în
Basarabia - a dovedit existenţa în limba Română a unui
substrat “Dac” (savantul enunţând că în realitate Dacii i-au
dominat pe Romani, printre alte afirmaţii având-o şi pe cea
nuanţată că “omul se naşte din 2 părinţi - o limbă de
asemenea - Româna fiind fiica dialectului Dac al limbii Trace
şi a Latinei”); la fel cum ramurile / crengile - ce se văd - nu
formează un copac decât împreună cu trunchiul şi cu
rădăcinile (nu există copac fără rădăcini), o limbă n-are
numai dialectele / Graiurile populate de cuvinte, ci îndeosebi
trunchi şi rădăcini. Aşa după cum la oameni nu există “tabula
rasa”, nici în domeniul lingvistic nu există “tabula rasa”
(nicicând, o limbă nu a fost radical nouă - 100% - niciunde;
Latina nu a făcut excepție de la regulă, așa că Latina nu a fost
o limbă mult deosebită față de altele din vremurile apariției
sale). Surse de pe tot globul au consemnat fapte interesante
despre cei de demult din spaţiul actualei Românii. Poetul
Roman Marţial 40-103 în “Epigrame” 9:46 i-a scris unui
prieten că stânca lui Prometeu Gadeir - cel care a adus focul
oamenilor - se găsea în Ţara Geţilor. Teologul Antic Hipolit
în “Respingerea tuturor ereziilor” 1:2 a notat că “Tracul
Zalmoxe învăţase pe druizi - printre altele - şi divinaţia” (așa
cum a studiat și cercetătoarea Americană Iona Miller, druizii
se numeau astfel de la drapelele “Draco” - cu dragoni - pe
care le purtau, tipice Dacilor, Sciților și populațiilor răsăritene
/ din Asia). La Strâmtoarea Bosfor dintre Europa și Asia, în
secolul VII “Nova Roma” / Noua Romă = Constantinopolul /
“Constantino-polul” (adică orașul lui Constantin, împăratul
“cel Mare” care a mutat capitala Imperială a Romanilor acolo
- în Tracia - anterior cu 3 secole) s-a Grecizat: exact în acel
timp - când Latina dispărea oficial - e susținută de unii ivirea
actualei limbi Române din Latină (în sens invers față de
realitatea istorică, deoarece o limbă în extincție nu s-ar fi
putut impune ca o limbă în expansiune); Blahii / Vlahii -
aliați cu Bulgarii / Sciții din secolul VII - vorbesc și azi
Românește, în schimb urmașii bizantinilor (adică ai celor care
au avut capitala în Noua Romă = fosta cetate Bizanț,
respectiv Constantinopol în Tracia, acum Istanbul) nu
vorbesc vreo limbă Latină / Românică. Cine o fi fost mai
“Latini” dintre cei de la începuturile Medievale - Valahii sau
Romanii - încă suscită idei ca: Romanii au răspândit Latina,
însă au fost printre primii care au abandonat-o dar alții, la
mare distanță geografică de Roma sau de Noua Romă - străini
atât de Romani, cât și de limba Latină - aflați și la mare
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

distanță temporală / în timp, au conservat numele ca Români

iar limba au decis s-o numească Română (o grozăvenie ce n-a
fost făcută de Romani - stăpânii Vechii Lumi, vorbitori de
Latină - ci foarte concret de Valahi, cei ai căror urmași
Români trăiesc în România de azi). Un studiu din anul 1922
al Universităţii Cambridge - instituţie de prestigiu mondial - a
constatat că faza primară a Culturii Vedice s-a desfăşurat în
Carpaţi, cel mai probabil în Ardeal, unde s-ar fi găsit Vechea
Indie. În anul 1787, academicianul Francez Alexandre
d’Hauterive - aflat în Moldova - a scris: “Latina, departe de a
fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi, s-ar putea zice că e
mai puţin în firea cea dintâi Romană, că ea a schimbat mai
mult vorbele sale cele dintâi şi dacă nu m-aş teme să dau o
înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste aş zice că ea e
cea mai nouă dintre toate, sau cel puţin a aceea în ale cărei
părţi se găsesc mai puţine urme din Graiul popoarelor din
care s-a născut. Limba Latină în adevăr se trage din acest
Grai iar celelalte limbi - mai ales Româna - sunt însuşi acest
Grai”. Istoricul Polonez Aleksander Maciejowski 1792-1883
(profesor la Universitatea din Varşovia / capitala Poloniei) în
lucrarea “Geto-Dacii Vistulieni şi Niprieni, strămoşii
Polonilor” a afirmat că Romanii nu au ajuns în Maramureş,
cu atât mai puţin în şesul dintre Carpaţii Păduroşi şi Marea
Baltică, spaţiu de expansiune al populaţiei Carpatice Antice;
acolo şi-au organizat atacurile contra Imperiului Roman
armatele Geto-Dace, numite de unii şi Gotice. De altfel, așa
după cum Românii / Valahii au fost “Varahii” care populau
așezările urbane denumite “Var” din Văile apelor curgătoare
dulci ale Carpaților, Polonezii au fost de la început aceia de la
poalele Munților Carpați care au populat mai ales Valea
Vistulei / Vislei (apa sa e axa hidrografică a Poloniei, Fluviul
izvorând din Munții Bes-kizi / Carpați, ei trăind pe toată
câmpia de pe cursul său, aflată la N de Carpați - leagănul
Românesc / Valah - până la Marea Baltică, gura Fluviului
Wisla / Vistula fiind în Pomerania; Polonia în Estonă e Idolul din Zbruci / Bazinul Nistrului superior
“Poola”, în Letonă e “Polja”, etc.): se știe că până la ultimul
război mondial, România oficial se învecina în Nord direct cu Este de știut că la mijlocul secolului II geograful
Polonia (fosta graniță comună - între gura Zbruci 48,32 lat. N, Antic Claudiu Ptolemeu a scris că pe atunci - în timpul său -
26,27 long. E / Râu ce se varsă în Nistru, acolo fiind zona Finicii încă se găseau în partea răsăriteană a Fluviului
Camenița și Vârful Stogu 47,58 lat. N, 24,33 long. E din Vistula: stră-Românii / Valahii și străvechii Finici au fost
Munții Maramureșului / TransCarpați - este acum în vecini în Valea Vistulei (Ptolemeu nota Valahii ca
Ucraina), zona Carpatică Nordică de unde izvorăște Fluviul “Ouolkai”). În Greacă - “lingua franca” Antică, adică limba
Vistula / Visla - cu denumirea apropiată de “Vâsla” / vâslirea universală a Antichității / cam așa fiind Engleza acum, în
ajutând navigarea pe cursul său - fiind și acum cel mai Epoca Modernă - urbele au fost denumite “polis”, astfel că
semnificativ areal Vlah / Român din Polonia. În imaginea numerosul popor Nordic, grupat în ele pe tărâmul de
următoare se vede păgânul “Idol din Zbruci”, ca un stâlp miazănoapte, între Munții Carpați și Marea Baltică, a avut de
totemic de gresie având 2,67 metri, aruncat în Râul Zbruci - fapt aceeași etimologie ca a orășenilor Varahi / Valahi,
afluent al Fluviului Nistru - la creștinarea zonei, începută în confirmându-se și așa cercetarea savantului Polonez, că
secolul IX (artefact găsit după un mileniu în fosta albie strămoșii Polonilor au fost Geto-Dacii (aceiași care au fost și
datorită schimbării cursului acelei ape curgătoare): printre strămoșii Valahilor / Românilor): de altfel, în școlile
Medievale Poloneze se învăța despre strămoșii Daco-Geți ai
Polonezilor, poporul de la poalele Nordice ale Carpaților
(termenul Polonez “pole” e “câmp” iar “pulj” / “pyll” la
Albanezi e “pădure”, în Bască “padura” fiind “mlaștină” /
“mocirlă”, etc.); Valahii printre Poloni erau denumiți Volohi
iar popular Polonii erau denumiți de Vlahi ca Leahi (iar “Po-
Leahi” / Poloni erau “Sfinții Leahi” / foști Leri). Arheologul
American William Schiller a afirmat: “Civilizaţia şi istoria au
început acolo unde locuieşte azi neamul românesc” (enunţuri
similare au fost exprimate de-a lungul timpurilor de mulţi
cercetători). În anul 2010, istoricul George Cadar din
Maramureş a scris în “Origini”: “Iarba verde a Pământului n-

504
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
ar fi încolţit niciodată, dacă n-ar fi fost sfinţită de lacrimile
sacre ale Cerului iar omul nu ar fi fost plămădit din lut, dacă
n-ar fi fost umezit de apa vieţii cu care Dumnezeu a
transformat lutul în ‘humă’, botezându-l pe om ‘Humanus’.
Acest om a rămas pe veci legat de apa care menţine şi dă
viaţă. Dacă toate acestea nu s-ar fi întâmplat, colbul
neatingerii ar fi cuprins pământul şi nici o transformare nu s-
ar fi produs, cuvântul lui Dumnezeu n-ar fi spart muţenia
materiei şi muzica îngerilor n-am fi auzit-o niciodată. În
limba bătrână, cuvântul ‘pământ’ însemna locul unde s-a
aşezat ‘mintea’, fapt ce demonstrează indubitabil că ‘mintea’
a venit din altă parte. Părerea mea este că strămoşii noştri au
fost primii, cei dintâi descoperitori ai Europei, care s-au
stabilit în zona carpatică, pe care au considerat-o cea mai
protejată şi mai bogată, în comparaţie cu locul de unde
migraseră. Strămoşii noştri au venit din zona Egiptului
preistoric, cu o perioadă de popas în Etiopia, trecând apoi
prin zona Indiei nordice. Când vorbim despre arborele
genealogic al unui neam, trebuie să ţinem cont de pădurea în
care creşte acel arbore, de amprenta pădurii care supune
bietul arbore-vlăstar la acordul sau dezacordul celorlalţi
copaci, atunci când urmărim încrengătura dintre ascendenţii
şi descendenţii respectivului. Românul, suficient de indolent,
de boem şi de cinstit, ca orice păstor care ştie că în afara
responsabilităţii turmei nu este răspunzător decât în faţa
bunului Dumnezeu, a neglijat să se galoneze şi a fost aruncat
pe creanga neînsemnată a genealogiei periferice, astfel încât
dintre primii făuritori de civilizaţie a ajuns aproape ultimul.
Una dintre erorile poporului nostru a fost înnobilarea latină.
Poporul nostru nu s-a omorât prea mult cu scrisurile. Acestea
sunt pentru lumea muritoare obişnuită. Neamul acesta s-a
ocupat de făurire, nu de ode. De ode se ocupă poate acum -
mai mult decât oricând - şi de aceea pare a lucra în
contratimp. Când cei cinstiţi vor conduce lumea - dacă omul
va demonstra că poate să acceadă la cinstea conducerii -
atunci arborele genealogic al acestuia va fi altul decât cel
reprezentat în expoziţiile lumii. Arborele genealogic arată că
o persoană nu reprezintă nimic prin sine, ci prin strămoşii
care au condus-o spre civilizaţia zilei în care îşi desăvârşeşte
prezentul. Dacă istoria spune că Enea, întemeietorul
poporului roman, a fost troian / trac, cum de noi vlahii /
românii ne tragem din latini şi nu invers? Cuvântul reprezintă
întruparea gândului, numai el zboară de la un om la altul şi de
aceea consider că este mai potrivit a spune a zbura decât a
vorbi. Ele, cuvintele reprezintă de fapt zborul ideilor noastre
şi dacă noi, românii, avem în limba noastră veche acest verb
atribuit rostirii, cu siguranţă este un semn în plus că ne-am
aflat pe pământurile Europei din primele timpuri. Dialectul
aromân al limbii noastre mai utilizează şi astăzi expresia a
zbura armâneşte, în loc de a vorbi armâneşte, fapt ce
dovedeşte o dată în plus că fenomenul contaminării latine
vine târziu peste un popor care stăpânea deja peste o limbă
bine structurată, avea o istorie şi un trecut, dar suferea
blestemul existenţial al unui păcat pe care nici unul dintre
istoricii români nu s-a străduit să-l elucideze. Ieşită din
interesele drumurilor europene şi poate din jocul făcăturilor
istoriei, comunitatea armânească, parte intrinsecă a poporului
daco-român autentic păstrează şi dă şanse poporului român de
a-şi reabilita istoria, apelând la studiul a ceea ce a mai rămas
autentic din imensele, consider, colosalele cultură şi tradiţie
româneşti care, deşi tăvălite de vicistitudinile vremurilor, s-au
mai păstrat în locurile izolate ale refugiului nostru existenţial.
505
Teritoriile locuite de aromâni, Maramureşul istoric, legăturile
albaneze şi ramificaţiile Carpaţilor Beskizi - pe care mai
trăiesc români goruli - trebuie să intre în atenţia autorităţilor
pentru a susţine şi cerceta trecutul adevărat al unui popor, de
care avem nevoie nu numai noi românii, ci şi Europa
doritoare de a-şi cunoaşte geneza. În ce mă priveşte, nu sunt
în căutarea a ceva spectaculos care să evidenţieze poporul
român în mod excepţional, dar în studiile mele mi s-a părut
de-a dreptul straniu ca pe cel mai prolific teritoriu european
râvnit de o mulţime de alte seminţii, să nu existe, să nu se
păstreze măcar un semn de continuitate vizibilă. Am fost
acuzaţi de istorici diletanţi că noi suntem un neam de
făcătură, care n-avem acte scrise să ne dovedim identitatea şi
că nu avem edificiile unui popor de blazon, ca atâtea neamuri
europene. Domnilor istorici, autohtoni ori străini, un popor de
veşnică avangardă nu are nevoie de molozul marilor palate
pentru a traversa istoria în drumul spre eternitate, un popor de
început care, poate, în originile sale l-a supărat pe Dumnezeu
şi încă nu conştientizează acest lucru, nu are nevoie de
perisabilităţi asemenea lucrurilor supuse uzurii. Abia acum,
spre finalul timpului meu, am convingerea că am descoperit
particularitatea veşniciei, a permanenţei poporului român.
Am convingerea, credinţa că ne aşteaptă vremuri pozitive ca
popor, că vom ştii prelua, stoca, descărca şi prelucra colosala
informaţie care va curge peste noi în vremurile ce vor să vină.
Dacă de acolo, din străfundurile minţii noastre bătrâne, vom
scoate la iveală adevărata limbă a poporului nostru, cea
nealterată de sindromul latinităţii, apelând printre altele la
culoarul lingvistic sanscrito-armâno-maramureşean, poate
vom înţelege semnele înscrise pe răbojul coloanei lui
Brâncuşi. Căci, geometria acestei coloane regăsită pe stâlpii
porţilor maramureşene nu este întâmplătoare, ea trebuie doar
decriptată spre a arăta lumii că poporul alb îşi are originile în
Carpaţi. Ceea ce dă însă magie spiritului românesc este
cuvântul. Cuvintele autentice ale poporului nostru au
specificitatea caracterului sinonimelor multiple, ale
înţelesurilor multiple. De aceea la poporul nostru, în
vremurile desăvârşirii limbii sale, au apărut atâtea proverbe şi
zicători. Şezătorile româneşti nu erau reuniuni scrise, ci
reuniuni orale; ori, şezătoarea la români reprezenta un act de
cultură orală, manufacturier-tradiţională, generalizată în
instituţie cu caracter naţional, atunci când în Europa nu
existau şcoli”.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

spuneau ‘Sacru Rumanu’. Acel teritoriu locuit în timpurile

pre-creştine din Carpaţi şi până în peninsula italiană se chema
Imperiul Românesc cel sacru. Bineînţeles că ceea ce afirm
poate părea exagerat, la câtă muncă de acoperire s-a depus,
dar nu similitudinile, ci identitatea de limbă în esenţa ei
profundă ne leagă într-un unic popor, român şi italian
deopotrivă. Numeroase au fost prezenţele carpatice în
peninsula italiană, ca de pildă în catedrala din Ravenna, fosta
capitală imperială, din timpul împăratului Teodoric cel Mare,
de origine getică: în imensul mozaic al aceleia, apar cei 3
magi îmbrăcaţi ca daci, purtând căciuli gete; în urma lor, apar
sfintele mucenice îmbrăcate în costumaţie ţărănească,
românească (cămăşi albe cu poale lungi, catrinţe decorate cu
motive variate, marame albe cu franjuri către glezne şi opinci
Şezători legate cu nojiţe)”.

“Noi, românii, suntem un popor al cuvintelor şi -

dacă mai întâi a fost cuvântul - asta însemnează că noi suntem
copiii de început ai bunului Dumnezeu. Nealunecând pe panta
asfaltizării drumului său mental, românul are şansa de a-şi
apăra satul, primordialitatea, sacralitatea, are privilegiul de a
simţi sub talpa desculţă a piciorului respiraţia pământului din
care l-a plămădit bunul Dumnezeu, are binecuvântarea
întâlnirii raiului pământesc. Când lumea europeană se va trezi
din hipnoza robotică a civilizaţiei, va avea nevoie, pentru a-şi
salva mentalul şi existenţa, de sprijinul ierbii, de verdeaţa
nealterată a clorofilei energetice. Va dori să se întoarcă în
lumea de basm a pădurilor virgine, va blestema asfaltul ce a
încorsetat pământul, va tânji după protecţia nealterată şi sacră
a naturii şi, mai ales, cred că va constata eroarea unui drum
care a îndepărtat lumea de Creator. Noi, românii, avem şansa
de a depăşi târziul. Avem tot ce ne trebuie pentru aceasta şi -
mai mult decât atât - cred că avem îngăduinţa şi
binecuvântarea bunului Dumnezeu. Va veni o vreme când
Europa ne va descoperi înscrisurile şi atunci nu va mai râde
de ţăranul român şi nici de civilizaţia lui neasfaltată. Va mai
fi salvată o dată lumea. Nu degeaba ne numim poporul care
rămâne, rumâne. Particularitatea înţeleptului este aceea de a
vorbi. Înţelepţii sunt făcuţi să vorbească, ei dacă ştiu a vorbi
Ca și căciula purpurie purtată tradiţional de
nu au nevoie de înscrisuri. Vorba lor sigur se păstrează şi se
Saturnalii, populara căciulă roșie a Moşului Crăciun - în
transmite din generaţie în generaţie. Sunt singurii privilegiaţi.
timpurile recente universal cunoscută pe glob datorită
Avuţia cea mai de preţ dată de Dumnezeu a fost Sf. Graal,
propagandei dusă mai mult de către compania Coca-Cola
adică sfântul grai: cuvântul. Poporul român de astăzi trebuie
decât de către creştinii care au preluat sărbătoarea
să ştie că majoritatea informaţiilor legate de trecutul său
Crăciunului pentru Christos - s-a bucurat de mare succes
istoric sunt false şi neîndeajuns de temeinic studiate. M-am
peste tot, prin ea reproducându-se simbolica emblemă a
întrebat de nenumărate ori dacă nu cumva istoria şi limba
stăpânirii în tradiţionalele culori alb-roşu (“Cartea Cărţilor” =
noastră n-au fost ascunse tendenţios, pentru a anula
Biblia - formată din Vechiul Testament şi Noul Testament - a
potenţialele pretenţii ale unui popor de început. M-am
fost răspândită în lume nu de către Evrei / care nu recunosc
întrebat cum se face că în teritoriul nostru s-au găsit cele mai
decât Vechiul Testament, ci de către creştini, care o acceptă
vechi înscrisuri de pe pământ, cum se face că poporul nostru
integral, adică împreună cu Noul Testament şi care sunt
trăieşte răspândit din zona Carpaţilor Nordici până în zona
totodată mult mai numeroşi decât Evreii); în fiecare An la 25
Mediteranei, că şi astăzi - ca şi demult - păzeşte trecătorile
Decembrie sunt 2 personaje importante: bătrânul Crăciun şi
Balcanilor şi că partea continentală a Greciei locuită de
pruncul Iisus (atunci mereu Moşul Crăciun apărând
aromâni se chema, în timpurile bătrâne, Valachia. Poporul
reprezentat mai puternic decât Mântuitorul, îmbrăcat şi în
român trebuie să ştie că limba pe care astăzi o vorbeşte îşi are
purpuriu / roşu, culoarea favorită a muierii sale, Marea Mamă
rădăcinile în limba sfântă şi că - în esenţa lor - cuvintele sunt
Circe = Ghirghe). La 25 XII, imaginea moşului îmbrăcat în
identice cu cele de la începutul lumii. Majoritatea răutăţilor
roşu este - şi în Epoca Modernă - mai puternică decât a
au început de la acele războaie fratricide daco-romane şi de la
pruncului din iesle; de altfel, Gherganul Crăciun a fost
falsa teorie a latinităţii poporului român. Nu întâmplător ne
anterior Galileeanului Iisus (cu multe milenii): cea mai veche
chemăm români şi nu de la Roma ni se trage numele. Numele
atestare pe glob a asocierii Moşului Crăciun cu renii -
capitalei vine de la denumirea poporului pe care îl reprezenta
respectiv cu cerbii - a fost în spaţiul Carpatic, în neolitic /
acea capitală şi pe care sarzii, migraţi de la Dunăre, îi
Epoca Pietrei (când Evreii nu existau, căci aceia au apărut în
506
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
următoarea Eră, anume în Epoca Bronzului, un timp când
Galileea era stăpânită de Gherghe-sei, după cum a consemnat
şi Biblia în Vechiul Testament). Vechii Greci, observând că
deopotrivă Cronos / Crăciun și Cristos încep consonantic la
fel - cu “CR” - au preluat pentru creștini monograma “Chi-
Rho”, asemănătoare cu cea a timpului (ca spițele roții):
Chi (X) - Rho (P)
507
În Antichitate, la fiecare 25 XII era Festivalul
Corbilor - în cinstea Zeului Mitra / asimilat cu Moș Crăciun -
numit “Coracina” (așa cum a scris de pildă săptămânalul
Arădean “Biserica și Școala” din 23 XII 1918 / după
proclamarea la Alba Iulia a Marii Uniri - a Transilvaniei și a
Banatului - cu România). Aniversat la fiecare 25 Decembrie
(sfârșit de An), Mitra - Zeul Luminii de la răsărit - era aliat al
beneficului Zeu Mazda = “Înțeleptul” contra răului, fiind
răspunzător și de război; Anul Nou începea cu luna Martie - a
lui Marte / Zeul Războiului - la fiecare 1 Martie (început de
An): în cele 2 momente calendaristice anuale de iarnă - cu
colinde, ale Anului Vechi și Anului Nou - era de fapt
aniversat același războinic Zeu, numit anagramat Mitra în 25
XII și Marte în 1 III (stră-Românii celebrându-l prin Crăciun
și Mărțișor - ambele sărbători fiind și marcate prin exact
aceeași combinație de 2 culori dominante, anume alb-roșu -
respectiv pe bărbatul Kerke / Cerce al Marii Mame Kirke /
Circe, nominalizarea Gherga putând fi remarcată de pildă și
prin Gerge / Girga).
Căciula Getă, atestată în neolitic, purtată în Asia
Centrală din Epoca Bronzului de către Marii Geţi, adică de
MasaGeţi / MesaGeţi, tipică în vechime printre Mezii din
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Ghergania (din S Mării Caspice), printre Misii din Anatolia, Ceea ce apare interesant în imaginea anterioară pe
printre Moeșii din Balcani ori printre “Mak-Edoni” / acel vas neolitic găsit în Valea Dunării inferioare sunt
Makedoni = “Marii Edoni”, până în Epoca Fierului și apoi în lalelele: flori răspândite în Europa - din Asia - abia în Evul
Antichitate la marii Daco-Geţi de la Dunărea inferioară / Mediu (primele lalele în Europa Medievală au fost enorm de
strămoşii Goţilor, era cea ce e caracteristică şi azi Moşului scumpe). La vremea sa, Cultura Gumelnița a reprezentat
Crăciun, cu moţul aplecat la început însă mai mult în faţă - apogeul Civilizațional în Europa (în afară de vasul pe care au
datorită părului lung strâns sub căciulă în coc / chică - decât fost redate lalele - flori existente pe atunci numai în Asia
cu moţul aplecat mai pe spate ca în vremurile Moderne, când îndepărtată - unele ceramici erau pictate cu aur); studiile
în general părul bărbătesc e scurt: nu este întâmplător că - din paleogenetice efectuate pe un lot reprezentativ de schelete
toate modelele posibile pentru căciula Moşului Crăciun - în provenite din necropole Gumelnița au relevat faptul că acea
Epoca Modernă tipul său e chiar cel Get / Got; Moş Crăciun - populație era foarte apropiată genetic de populația
cu căciula sa caracteristică - nu era din vreun deşert oriental contemporană din România - comparativ cu alte populații din
sau din vreo savană, ci era categoric din zona rece / extrem EurAsia - ceea ce l-a făcut pe Ernest Oberlander Târnoveanu
Nordică a Lumii Vechi locuită în Era de Aur, adică în Epoca / directorul “Muzeului Național de Istorie” să afirme față de
Pietrei (cronicarul Nicolae Costin 1660-1712 în letopiseţul Români: “Prin venele multora dintre dumneavoastră curge
său a notat cu “glugă” ceea ce cercetătorul George Pruteanu a sângele acelor oameni” (astfel marcând formal 6 milenii de
scris în anul 1998 că era “frate bun cu cagulă” iar Dr. continuitate). În Drăgănești 44,10 lat. N, 24,31 long. E /
Gheorghe Iscru a susţinut în “Strămoşii noştri reali” din anul județul Olt, pasionatul de neolitic Traian Zorzoliu 1936-2015
2010 că “celebra căciulă dacică se numea glugă”). “Fontes a reconstituit o uliță dintr-un sat al Culturii Gumelnița:
Historiae Daco-Romanae” 4 a menţionat: “Σαγουδατοι /
SaguDaţii, trib neindentificat, al cărui nume poate fi pus în
legătură cu ‘sagum’ = manta de lână / glugă” (deci purtători
de glugi sau căciulari, aşa după cum a scris academicianul
Vasile Alecsandri în “Peneş Curcanul” despre “dorobanţi”, că
toţi erau “căciulari”, adică “Români de viţă veche”). Gluga =
acoperământul în formă conică şi Gherga = strămoş Român
care purta aşa ceva - dar şi Moş Crăciun cu tipica sa căciulă -
ori altele de acelaşi gen, sunt rezonanţe inclusiv lingvistice
conectate la aceeaşi realitate veche, când nobilii la frig îşi
acopereau capul, păzindu-şi astfel de vremea rea şi părul (fapt
cu profunde semnificaţii, inclusiv religioase); la cei care nu
purtau părul strâns pe cap, vârful căciulii nu pica în faţă, ci
căciula stătea conică / ţuguiată, drept în sus: denumirea
căciulii respective - cu vârful în faţă la Geto-Daci, ţuguiată la
alţii - în Greacă era “pilos” iar în Latină era “pileus” (a fost
atestată pe teritoriul României de pildă în Cultura Gumelniţa
din neolitic, cu mult înaintea existenţei chiar a Geto-Dacilor,
Grecilor sau Latinilor).

Vas cu lalele vechi de 6 milenii (Cultura Gumelnița)

508
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Se poate observa că moțul din pene de pe capul

păsărilor era numit “cucui” (cuvânt bazat pe “chiu”, cel mai
vechi termen Românesc identificat lingvistic), în trecut prin
“cucui” știindu-se și “gluga”, verbul “a se cucuia” folosindu-
se atât pentru “a se cățăra / “a se urca”, cât și pentru “a se
împodobi peste măsură” / “a se corcodi”. Despre vorbire /
chiar şi în Graiuri, unii filologi, îndeosebi Români (apăruţi
numai în Epoca Modernă) sunt însă “maeştri” dedicaţi
unilateral, în a prezenta pe larg cuvinte “împrumutate” din
alte limbi de către Română - de parcă limba Română ar fi un
“burete” imens - iar pentru asemenea specialişti influenţa
cuvintelor Româneşti altundeva ar fi fost şi ar fi rămas cvasi-
inexistentă: aşa ceva în filologia lumii constituie o
“performanţă” rarisimă; concret, până acum foarte puţine
cuvinte Româneşti sunt “admise” ca preluate de alţii - printre
exemple fiind altar, Crăciun, masă, must, oţet, etc. - începând
cu vecinii (se poate observa că Românii n-au sosit de undeva
în spaţiul în care sunt, spre deosebire de vecini, toţi
documentaţi istoric ca stabiliţi în Evul Mediu lângă Români).

Cum de Românii - mai vechi - au reuşit să preia mai

multe cuvinte de la vecinii mai noi (decât invers) e de
domeniul explicaţiilor lingviştilor; un exemplu e oferit de
popularul cuvânt “pizda” (cu atestarea chiar aşa în proto
Indo-Europeană, având vechimea de multe milenii), folosit
identic de Români, unii cercetători Români - după ce au
descoperit că şi vecinii aşezaţi lângă Români în Evul Mediu îl
au asemănător în uz - iraţional afirmând că Românii l-ar fi
preluat de la Slavi, neglijând atât atestarea vechimii mai mari
a Românilor decât a vecinilor în areal, cât şi faptul că tot de
multe milenii, în spaţiul Român era practicat Cultul Vulvei
(matri-liniar, legat de slăvirea Marii Mame) iar toţi vecinii
veniţi în jur erau patri-liniari / o organizare de la care de
asemenea nu se justifica asemenea împrumut lingvistic.
Cultul Vulvei / feminin şi Cultul Solar / masculin - de
venerare a părinţilor divini - au fost istoric evidenţiate ca
existente din Epoca Pietrei inclusiv în ceea ce acum e
România.

509
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Cultul Vulvei
În Epoca Pietrei, Gherga era parte a unei numeroase
populaţii în Bazinul Mării Negre, care a ajuns acolo din Asia
Centrală; atât vechimea Gherga, cât şi numărul Gherga au
fost printre elementele ce au influenţat efectele ulterioare în
cadrul culturilor şi Civilizaţiilor (în care desigur s-a regăsit
apoi - din nou - şi Gherga). Conform Anatolianului Herodot
Karka - “părintele istoriei”, după cum i-a zis filozoful Roman
Cicero - la mijlocul mileniului I î.C. cele mai mari popoare
din lume erau în Asia cel Indian şi în Europa cel Trac, la baza
ambelor regăsindu-se prolificii Gherghi: Indo-Europenii au
apărut odată cu sfârşitul Epocii Pietrei - difuziunea lor fiind
din Bazinul Mării Negre - proto Indo-Europenii fiind în
neolitic (Era de Argint) iar pre Indo-Europenii fiind în
paleolitic (Era de Aur); despre Gherga e de observat că nu
doar a fost atestat în Era de Aur / paleolitic (fiind pre Indo-
European), ci şi că iniţial a fost chiar ne Indo-European, abia
apoi - mult ulterior - regăsindu-se între părinţii Indo-
Europenilor, atât în N Indiei, cât şi în Europa / România.
Răspândirea Indo-Europeană
Dr. Mihai Vinereanu a scris: “Limbile anatoliene au
fost mai deosebite și - în principiu - mai arhaice decât
510
celelalte limbi indo-europene; acele limbi s-au rupt mai
devreme de trunchiul proto indo-european decât celelalte. De
fapt, o serie de lingviști consideră că limba proto anatoliană
din care au derivat limbile anatoliene trebuie considerată o
soră a limbii proto indo-europene, nu o ramură a sa. Situația
diferenței de gen dintre limbile indo-europene și cele
anatoliene este un indiciu clar în acest sens. Privind originea
indo-europenilor, multă vreme s-a crezut că vatra indo-
europenilor a fost în nordul Mării Negre, de unde s-au
răspândit prin 3 valuri începând cu mijlocul mileniului VI
î.C., distrugând Vechea Civilizație Europeană și asimilând
populația ne indo-europeană. O altă teorie, apărută în urma
unor descoperiri arheologice, a dovedit că indo-europenii au
ajuns în Europa din Anatolia cu mult mai devreme, cu circa 9
milenii în urmă. Din păcate, arheologii nu țin cont de datele
lingvistice în stabilirea teoriilor lor iar lingviștii nu sunt prea
mult preocupați de racordările în timp dintre lingvistică și
arheologie”. Britanicii Robin Ryder şi Geoff Nicholls de la
“Departamentul de Statistică” al Universităţii Oxford în
lucrarea din anul 2010 “Modele filogenetice ale diversificării
limbii” au scris: “Procesul diversificării limbii este similar
evoluţiei filogenetice. Recent, a apărut interesul modelării
acestui proces, astfel încât să fie soluţionate unele probleme
pe care metodele lingvistice tradiţionale nu le puteau rezolva,
ca de exemplu estimarea strămoşului comun al limbilor Indo-
Europene. Am creat un model matematic - validat pe limbile
cunoscute prin măsurarea frecvenţelor principalelor rădăcini
ale cuvintelor, comparând apariţiile lor istorice, vocabularul,
fonetica şi sintaxa - pentru a reconstrui statistic distribuţia ce
lipsea din arbore şi modelul a dat vârsta cu cea mai mare
probabilitate de expansiune a limbilor pre Indo-Europene din
intervalul de timp plasat în urmă cu 9750-7100 ani (deci
dinaintea Culturii Kurgane care le-a răspândit), confirmând
astfel ipoteza ‘Anatoliană’. În ultimii ani, lingvişti celebri din
întreaga lume au studiat aceasta în maniera lor şi au ajuns la
rezultate asemănătoare (rădăcina presupusă de dânşii fiind în
urmă cu circa 8800 de ani), modelul nostru statistic
confirmând - în altă abordare ştiinţifică - de fapt asemenea
cercetări, cu o certitudine în proporţie de 95%. Cauza
diversificării limbilor a fost o catastrofă majoră întâmplată în
zona Anatoliei”. Printre fiice, Zeus / fratele mai mic al lui
Poseidon a avut Graţiile - Gharighe / Kharites în vechea
Greacă - personificări ale graţiei şi frumuseţii feminine (de la
care s-a instaurat în vocabular şi “charisma” / “cha-ris-ma”);
Carianul Pausania a menţionat că mama Graţiilor era una din
fiicele lui Thet/ys, Zeiţa umidităţii şi Ocean/os, Zeul apelor
dulci: Graţiile erau verişoarele Gherganelor Graie şi Gorgone
(ipostaza iniţială a lui Zeus a fost Ghergară - celebrat ca atare
pe creştetul Gargaros al Masivului Anatolian Ida - prin care a
fost tatăl nu doar al Graţiilor, ci şi a altor copii, reţinuţi în
timp ca Gherga).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

“Ur-AN” / Uranos pentru Cer, “Cr-ON” / Cronos pentru

Timp, ş.a). SuMerii / Sumerienii ştiau că “eternul” AN / Anu,
Zeul Cerului şi Timpului - împreună cu descendenţii săi
Anuna - poseda Raiul iar vechii Greci l-au numit ca stăpânul
Raiului pe Anax / Poseidon, fiul Timpului (care l-a organizat
în ceea ce a fost Imperiul Borean / Atlant, cârmuit apoi de
descendenţi): comun era atributul divin - adică Zeiesc,
inclusiv temporal, “Su-Merii” / Sumerienii venerându-l mai
ales ceresc, vechii Greci venerându-l mai ales acvatic - şi
stăpânind acelaşi areal, după cununia cu o pământeancă
(Sumerii / Sumerienii, vechii Greci, ş.a., au insistat pe
mariajele dintre Zei şi oameni, principalii implicaţi fiind pe
de o parte clanul pământean al Marii Zeiţe Mamă / Ki la
Sumerieni, Ga la vechii Greci, ş.a. iar pe de altă parte clanul
ceresc al lui An / Zeul Cerului la Sumerieni, al lui “Ur-An” /
Zeul Cerului la vechii Greci, ş.a.; de exemplu, vechii Egipteni
Graie utilizau crucea Ankh - simbolul vieţii - reprezentând cununia
dintre An şi Kî, vechii Greci consemnând cununia dintre “Ur-
An” şi Ga). De altfel, “Ki” era cu sensul de “a fi”.

Gorgone

Graţii

Vechii Greci urmau celor care posedau arealul lor

EurAsiatic înainte de ei, anume “rârâiţilor” Pelasgi (de la care
au rămas denumiri ca “Gorg-ON” pentru tatăl Gorgonelor,

511
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Faraoni cu cruci Ankh la Templul Karnak
(pe Nil, în Egiptul de Sus)
Este de ştiut că atât la “Su-Meri” / Sumerieni, cât şi
la vechii Români - conform şi “Dicţionarului de arhaisme
române” din anul 2002 - “Calga” însemna “urmaş” /
“locţiitor” (dar şi “sfat” / “respect”); sonor rezonând cu Garga
/ Gherga şi având acelaşi înţeles nu era un fapt izolat,
nenumărate cuvinte vechi având aceleaşi pronunţii şi aceleaşi
sensuri în cele 2 străvechi Civilizaţii, un alt exemplu fiind
Românescul “înger” (în Sumeria “inger” / la plural “ngiri”),
etc. Zeul Anax / Poseidon era nepotul Zeiţei Pământului Ga şi
al Zeului Cerului “Ur-An” / Uranos; filozoful Platon a indicat
precis în dialogurile sale de la bătrâneţe - “Timaios” şi
“Critias” - un timp important, ulterior manifestării lui
Poseidon, Zeul Mărilor, adică al apelor sărate (fratele mai
mare al lui Zeus): mijlocul mileniului X î.C. / la sfârşitul
ultimei glaciaţiuni, când nivelul apelor Mărilor tot creştea,
acela stabilizându-se aproximativ la nivelul costier actual la
sfârşitul Epocii Pietrei. Ulterior, savantul Roman Pliniu “cel
Bătrân” în “Istoria naturii” 35:15 a notat că Egiptenii pictau
cu 6 milenii dinaintea Grecilor (ceea ce însemna din timpul
Atlant). Momentul notat de Platon, filozof renumit în lume ca
foarte serios, care a indicat sursa ca Egipteană, era cel al
512
încetării pictărilor masive în peşteri şi al apariţiei primei
aşezări umane permanente în Balcani, manifestarea Zeului
Poseidon, relatată ca precedentă, fiind anterioară probabil cu
un mileniu, după cum rezultă atât din direcţia privirii Marii
Sfinte / Sfinxului Egiptean spre cerul acelui timp, aflat de
veghe pe Nil înaintea intrării Fluviului în Delta sa / azi în
marginea metropolei Cairo, cel mai mare oraș nu numai din
Egipt, ci şi din Africa, în vechime un braţ curgând pe lângă
Marea Sfântă / Sfinx, cât şi din alinierea piramidelor
construite alăturat, pe Platoul Ghiza / Gizeh - toponimul
reproducând numele Mamei Pământ Gheia - celebrând
“Începutul” (adică - foarte posibil, dat fiind contextul -
“Începutul” putând fi întemeierea Atlantidei, Egiptenii vechi
declarându-se urmaşii Atlanţilor / “Oamenilor bărcilor”,
faraonii respectând habotnic şi arca: un model de barcă
sfântă, în general mai mare decât cele navigând pe Nil,
Platoul “Ghi-za” / Ghiza având în faţa sa, pe partea opusă a
Fluviului, aparţinând Provinciei “Go-şen” / Goşen, coloanele
Templului Annu / On dedicate Soarelui, într-o străjuire
bipolară Ghiza-Goşen a intrării în mlăştinoasa Deltă a
Nilului, cu fertile crânguri, ca şi Coloanele Strâmtorii
Garganele / Dardanele străjuind intrarea pe apă în
mlăştinoasa Atlantidă, cu crânguri fertile); ulterior, în vechea
Greacă, “ἄρχω” / “ἀρχή” = “ărkho” / “arke” a însemnat chiar
“început”. Cel mai vechi tip de ambarcaţie cunoscută a fost
“pi-roga” / piroga = monoxila (în Greacă însemnând “dintr-
un singur lemn”), începând cu Epoca Pietrei: barcă primitivă,
făcută dintr-un trunchi scobit. “Muzeul Marinei Române” din
Constanţa găzduieşte de exemplu o pirogă / monoxilă veche
de 7 secole de pe Râul Crişul Alb (găsită în mlaştina de la la
Răpsig 46,25 lat. N, 22,01 long. E / judeţul Arad), ce folosea
la transportul sării din Ardeal spre Panonia, cu dimensiunile
de 0,75 metri lăţime, respectiv de 10 metri lungime şi a fost
făcută dintr-un singur trunchi de stejar; în anul 2010, Dr.
Andreea Atanasiu a explicat că “monoxilele erau realizate
printr-un anumit procedeu. Se nivela, prin cioplire, partea de
sus, apoi se puneau legături de paie cărora li se dădea foc.
Jăraticul era îndepărtat şi se continua procesul de ardere, până
la un anumit moment, când trebuia făcută partea din spate,
unde se sprijineau picioarele, pentru a avea stabilitate, apoi se
finisa prin cioplire. Era gata în câteva zile. O monoxilă putea
transporta o duzină de oameni şi o cantitate mare de sare. Se
putea naviga destul de uşor. Tipul acela de ambarcaţiune a
fost întâlnit din Antichitate până în Evul Mediu, fiind folosită
pe râurile interioare, pe Dunăre şi în navigaţia maritimă
costieră. În relatările vremii e avansată o cifră de 200
monoxile în flota lui Vlad Dracul”.
Pirogă / monoxilă din Crişana
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Este de remarcat că la sfârșitul mileniului II î.C.,

după ce robii / sclavii Evrei au fugit din Egipteana zonă
Goșen / știută ca “Tărâmul Onias” - unde erau Coloanele On -
aceia și-au stabilit capitala la poalele “Si-On” / Sion (nume
pre-Israelit, conform și cercetătorului American Terry Briley
în anul 2000), în orașul Ierusalim al Iebu-seilor, frații Sudici
ai Gherghe-seilor / Sfinţilor Gherghe din Canaan (regiunea
Ca-naan / Ka-naan - în pronunție “Canăn”, căci “a” prelungit
= “aa”, notat ca “dublu a”, poate fi “ă” - literalmente însemna
că era a “pruncilor pământului”, fii regali / prinți sufletiști).
“Sionismul” practicat de Evrei - adică emanciparea lor,
inclusiv în Epoca Modernă - își are denumirea preluată prin
imitaţie / mimetism de la Muntele Si-On al Iebu-seilor / În Tărâmul Onias / Goșen din Delta Nilului, Zeul
Sfinţilor Iebu, unde dinaintea sosirii Evreilor din Egipt era Pământului era Kherty, care cârmuia barca pe ultimul drum
slăvit Sf. On / Sf. An (corespunzător Bibliei / Vechiul (era paznicul decedaţilor și al mormintelor acelora), egal în
Testament - lucrare realizată de către Evreii vechi - Iebuseii putere cu Zeul Ra, fiind echivalat cu Aken, patronul
erau urmaşii fratelui mai mare al lui Gherghe-seu); dintre cele sufletelor, reprezentat ca un marinar navigând, aflat în b/arcă
7 populații autohtone ale Sacrei Țări Canaan, “Cartea în picioare; Zeul Kherty / Kherti a fost proeminent la
Cărților” Biblia - în Vechiul Testament - a nominalizat 2 începuturile Egiptenilor, el străjuind calea spre Zeița Ma’at -
populații ca sfinte: Nordicii Gherghe-sei / Sf. Gherghe în muierea lui Hermes / Thot - fiind Gardianul intrării în
Galileea (organizați patriarhal) și Sudicii Iebu-sei / Sf. Iebu în “Lumea Cealaltă” (peste care își împărțea stăpânirea cu
Iudeea (organizați matriarhal). Acel loc de început al Deltei Osiris): se poate observa asemănarea dintre vechiul Egiptean
Nilului, Fluviu căruia vechii Evrei îi ziceau “Ghe-On” / Geon Aken (patronul sufletelor, divinul luntraş din Nordul celui
- al ramificației brațelor de la străjuirea Ghiza-Goşen - se mai lung Fluviu din lume) şi Okean / Ocean (patronul apelor
numea, așa după cum a consemnat Herodot Karka în “Istorii” dulci, divinul stăpân al marii reţele Fluviale din Nordul
2:15, 2:17 și 2:97 Kerkasoros / “Kerkas-oros” = vechilor Greci). Romanul Vergiliu în “Eneida” 6:297 a
“KerkaSuros” / “Kerka-suros” (adică literalmente “Orașul descris Râul mlăştinos Akeron / “Aker-On” ca principal în
Kerkas” / Orașul Gherga, respectiv “Kerka-suros” drept Tartarus - adică în Lumea “Cealaltă” - sub supravegherea lui
“Kerka-soarele” / “Soarele Kerka”), apoi notat Kerkesyra / Kharon / Char-On, filozoful Platon consemnând în “Phaedo”
Cercesura de geograful Grec Strabon ori Latin “Cercasorum” 112 că direcţiile de curgere ale lui Okean la suprafaţă şi
de Romanul Pomponiu Mela: după cum a relevat de pildă și Akeron în subteran erau reciproc opuse: toate acele paralele
savantul Englez Jacob Bryant, “Orașul Kerka” / “Soarele dintre vechii Egipteni şi vechii Greci - onomastice, de roluri,
Kerka” (Kerkasoros) era pe partea apuseană / “Libiană” a etc. - nu erau întâmplătoare; până în Antichitate - când au fost
Nilului - acolo unde e Marea Sfântă / Sfinxul Egiptului, oprite - luptele pe viaţă şi pe moarte dintre gladiatori au fost
toponimele Kerke păstrându-se în Oaza Fayum din apropiere sub semnul lui Kharon / “Khar-On” (sfârșitul a demarat în
până în Evul Mediu - iar pe partea răsăriteană / “Arabă” era anul 200, când împăratul Septimius Severus al Imperiului
On, respectiv în ceea ce Grecii vechi numeau Heliopolis / Roman - de origine Ghetul, respectiv Ghet din N African - a
Helio-polis, “Orașul Soarelui”; în secolul XIX, cercetătorul interzis luptele gladiatoarelor / căci au existat și femei
German Heinrich Brugsch a studiat străvechea numire a gladiatoare).
arealului Marii Sfinte / Sfinxului Egiptean sub forma Kerk-
Osiris iar filologul German Peter Erman a interpretat
semnificaţia ca “habitatul lui Osiris” - observând că radicalul
Kerk din conţinut s-a regăsit şi în aşezarea Gherga din susul
Nilului, care a fost prima capitală a faraonilor - savantul
Francez Gaston Maspero în “Zorii Civilizaţiei, Egipt şi
Chaldeea” indicând locaţia Kerka-Suros / Kerk-Osiris până în
suburbia Embabeh a actualei capitale Egiptene, Cairo (pe
malul Vestic al Nilului). Pe malul Estic al Nilului - la
marginea zonei inundabile - era înălţimea Kheraha / Khereha;
așadar, la începutul labirintului reţelei apelor dulci ale Deltei
Nilului, în partea apuseană Kerka era asociat cu Ghiza /
Gizeh (unde se găsește Marea Sfântă / Sfinxul) iar în partea
răsăriteană Kheraha - vechiul Cairo, conform cercetătorului
American Garry Matheny în “Exodul” din anul 2011,
metropola preluându-şi numele de la cel al vechii înălţimi,
sensul Arab al denumirii fiind “Victoriosul” / “Marte” - An /
On era asociat cu Goșen: acolo geograful Maur Al Idrîsi a
văzut în secolul XII al doilea Sfânt / Sfinx (feminin - după
cum a consemnat - realizat din pietre şi cărămizi, nu sculptat
într-un singur monolit ca acela din vechime, de pe malul
opus, monument aflat pe atunci în dezmembrare, părţile sale
servind la unele construcţii Medievale din Cairo). Khar-On
513
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
În NE Africii / Egipt, Mesopotamia şi N Indiei,
“Arka” / arca transporta Zeul Soarelui (Ra la vechii Egipteni,
Şamaş la “Su-Meri” / Sumerieni, Surya la hinduşi); aşa ceva
merită atenţie, transportul Zeul Soarelui fiind cu o
ambarcaţiune (iar nu cu carul, ca la vechii Greci ori la alţi
Europeni): motivul transportării Zeului Soarelui cu arca a fost
anterior Indo-Europenilor. “Upanişada Brhadăranyaka” a
scris că Arka / arca a apărut odată cu sacrificiul de sine al
Creatorului: “La început nu a fost nimic aici. Totul era
învăluit de moarte sau de foamete, căci foametea este moarte.
El - cel numit moarte - dori: ‘Să mă întrupez!’ şi dădu naştere
raţiunii. Şi el se urni binecuvântând iar din binecuvântarea lui
se născu apa. ‘Cu adevărat - zise El - când am binecuvântat,
s-a ivit apa. De aceea firea ei este Arka’. Ceea ce a fost
spuma apei s-a întărit şi s-a făcut pământ. El s-a istovit. Şi din
El, cel istovit şi arzând în flăcări, a răsărit strălucirea - esenţa
Lui - care este focul” (Pentru spiritul mitic, focul era mai
mult decât ceea ce era fizic, fiind şi o “fiinţă”, cu obiceiuri
închipuite în analogie cu ale omului: focul avea pasiuni,
“mânca” tot ce întâlnea şi era în foarte mare duşmănie cu apa;
ca şi lumina ce nu se poate evidenţia decât în întuneric, aşa şi
ansamblul contrariilor apă-foc). Ghargheii / Chaldeii ştiau că
arca după Potop - cârmită de înţeleptul Atra-hasis / Sumerian
zis Ziusudra, preluat de Evrei ca Noe - a ajuns pe Muntele
Korkura. Arca diluviului nu a fost prima ambarcațiune din
Vechea Lume, ci a apărut ca încununarea unei Tradiții
acvatice îndelungate, serioase. Arca era numită de vechii
Evrei, Armeni, Greci, ş.a. ca “baris” / “berith” (iar o rădăcină
Indo-Europeană semnificativă - după cum au demonstrat cei
mai reputaţi specialişti în paleolingvistică din lume - a fost
guturalul “gher” / “ber”, legat de “bherga”). Gherga -
simbolic fiind legătura dintre Cer și Pământ - dintotdeauna a
fost apropiat de celelalte elemente principale: aerul vieții, apa
Raiului, focul divin, etc.
Argha
În anul 1803, teologul Anglican George Stanley în
“Dizertaţie despre Misteriile Cabirilor” a scris: “Conform
Carianului Pherekydes, Zeus i-a dăruit mamei lui Hercule
cupa în formă de arcă numită ‘Carchesium’; tradiţia relatată
Antic reproducea de fapt istoria diluviană, căci Hercule era
Zeul solar al arcei - numele Hercule provenind din Arcă - cu
care a fost identic Noe. La hinduşi, emblema Zeiţei Mamă
Durga era Argha încadrată de Yoni, însufleţită de Penisul /
Linga Zeului Şiva / Maha-Deva - biblic echivalat cu Ham - în
forma de navă pe care vechii Greci o ştiau ca Argo; Etruscii
reproduceau Yoni prin Juno, hinduşii numeau discipolii Marii
Mame ca Yoniani - aceiaşi cu Ionianii din V Anatoliei, numiți
Yauna de către Iranieni / Perși - etc. (de altfel, Ionianii erau
deopotrivă celebri prin Misteriile Orgiilor şi Cultului Falic
extraordinar ce-l aveau, Anatolia fiind plină de falusuri
ridicate în memoria Potopului). Ceea ce hinduşii aveau ca
514
Argha şi Elenii ca Argo, în Caucaz era simbolizat de Medeea
(se poate observa metamorfoza, în sensul feminităţii la ‘Me-
Dea’ / Medeea, respectiv la Şiva în sensul masculinităţii
Maha-Deva) şi se poate înţelege afirmaţia despre Colchii
apropiaţi bizantinului Tzetzes - Georgian după mamă - că
aceia erau Indo-Sciţi; Argonauţii au scăpat de urmăritori pe
Marea Neagră datorită Me-Deii”. (În legături cu Arca de la
Potop sunt de remarcat: Argha pe malurile Indiene era vasul
sacru pentru libații - vasele pentru libații fiind Karkesii la
vechii Greci - Argo în Marea Neagră a fost vasul legendar
pentru navigat, etc.; unirea dintre Yoni și Lingam era cea
unică a celor 2 genuri - feminin și masculin - dintre spațiul
pasiv și timpul activ, din care a provenit viața). Filozoful
William Drummond - din clanul fondat în Scoția secolului XI
de bastardul Arpadian George / primul dinast Negru Vodă al
Românilor - a scris în anul 1810: “Ştim de la Varro că Juno
semnifica Luna; Strabon ne-a informat despre Cureţi că le
celebrau anual pe Juno şi Leto / Latona pe Muntele Solmissus
/ Sol-missus (la poalele căruia era Efes iar în apropiere avea
aşezarea Cybellia). De unde venea numele Juno - Iona în
Lydia - sau Iana (respectiv Diana)? În Efes, Artemida / Diana
era împodobită cu ghirlande de flori - la fel fiind şi Isis în
Egipt - mereu asociată cu Sfinxul; între Anatolia şi Egipt - via
Fenicia - au fost mari legături. Aşa după cum în zonă preoţii
lui Dionis au învăţat Cultul Cybelei, în apropiere fiind
Muntele Corycus, pe Muntele Mimas din Lydia - un loc
indicat de poeţii Antici ca al Uriaşilor rebeli - preotesele
vinului erau Mimallone, care le-au iniţiat în orgii şi pe
femeile Trace / Makedone, după cum au scris Plutarh,
Eustaţiu, ş.a. (Fenicienii notau ‘Uriaşii focului’ ca ‘Mi-mas’):
cele supranumite Mimallone cunoşteau Misteriile Orfice şi le-
au instruit pe Edonele din Munţii Haemus / Balcani, devenite
faimoase apoi în lume pentru excesele lor (la Efes,
conducătoarele orgiilor pentru Cybela purtau ‘târşuri’ / cârje
ceremoniale, Lydienele - conform şi Carianului Dionisie din
Halicarnas - fiind strămoaşele Etruscilor / E-Truscilor).
Conform lui Herodot, Jocurile Ludice şi reprezentările
scenice au fost inventate în Lydia. Riturile Lydiene prin
Etrusci au ajuns şi la Romani, Zeul Janus la ei fiind Asiaticul
Ion - notat Iavan în secolul I de Evreul Iosif Flaviu - adică
apelativul Anatolian al lui Apollo / Soarele (după cum au
scris Euripide, Macrobiu, ş.a.), ‘Echion’ fiind şi partenerul
Fenicianului Cadmus; Ion, Iao, Io = rădăcina Latinului Ianus,
Iovis, căci Ion - acelaşi cu Ianus - provenea din On, simbol
solar pe 3 continente (regăsit în Creta, Egipt, Fenicia,
Babilon, etc)”. Însă Ianus / cu echivalentul Românesc Ioan -
aşa cum a studiat Dr. Ion Culianu / de origine Aromână -
“totalizând caracterele solar-lunare (masculin-feminin) era
androgin” (Ianus / Yanus - adică “strălucitul An”, numele
rezultând din alăturarea prefixului “I” al strălucirii și cel al
Zeului An - avea natură dublă, redată prin chip dublu,
sceptrul său fiind bifurcat, în formă de “Y”); despre Cadmos /
“Cad-mos” - din Canaan, care avea ca simbol Sfinxul = Sacra
leoaică, sora sa fiind Europa - e de ştiut că avea înţelesul de
“cârmuitor”, “împodobit” sau “corcodit”, o variantă fiind şi
Cosmos, adică universul ordonat, strălucitor prin curăţia sa
(Cad-moș, adică moșul Cad, prin stilul invers - procedeu
uzual în Vechea Lume - efectiv se vede ca moș Dac). Au fost
cercetători care l-au echivalat pe apuseanul Ianus cu
orientalul Iahve; cheile lui Ianus / An deschideau uşile
solstiţiale, permiţând accesul la fazele ascendentă şi
descendentă ale ciclului anual (cele 2 feţe ale sale erau
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
întoarse una spre pământ şi cealaltă spre cer). “Dicţionarul de
simboluri” a consemnat: “Simbolismul solstiţiilor reţine
atenţia pentru că nu coincide cu caracterul general al
anotimpurilor corespunzătoare. Într-adevăr, solstiţiul de iarnă
deschide faza ascendentă a ciclului anual iar solstiţiul de vară,
pe cea descendentă: de unde simbolismul porţilor solstiţiale,
reprezentate de cele 2 feţe ale lui Ianus. Este uşor de constatat
că poarta hibernală permite păşirea în faza luminoasă a
ciclului iar poarta estivală, în faza sa de întunecime. În mod
asemănător, în tradiţia hindusă, solstiţiul de iarnă deschidea
‘calea zeilor’ iar solstiţiul de vară ‘calea strămoşilor’,
corespunzând - bineînţeles - porţilor zeilor şi ale oamenilor”.
În Epoca Pietrei, întregul Univers - Lumea “Asta” şi Lumea
“Cealaltă”, cea văzută şi cea nevăzută - era sub stăpânirea
Marii Zeiţe Ga / divinitatea supremă: ea patrona peste Pământ
/ Gos şi peste Cer / Cos (ceea ce - fiind din mare vechime - a
dus la denumirea de “Cos-mos”); femeile dar şi bărbaţii din
marele trecut care aveau însemnătate purtau sufixul
vremurilor îndepărtate “mos”, “mis”, “meş”, etc. (după cum
au fost nume ca Arte-mis, Ghilga-meş, ş.a). Pare relevant că
Româna încă utilizează apelativele moşeşti la cei bătrâni ori
la înaintaşi = “stră-moşi” (ceea ce în limbile Europene - toate
mai recente - nu mai apar decât cu alţi termeni / înlocuitori ai
celor străvechi); pe de altă parte, Româneasca “moaşă” în
Georgiană e “meda”, în Greacă e “maia”, etc. Se pot observa
apropierile dintre denumirea Sanscrită “linga” pentru “penis”
și verbul Român “a linge” - în Latină “lingere” - datorate
adorației manifestată prin Cultul Fertilităţii / de exemplu,
cuvântul Ebraic pentru “bărbat” e “zachar”; de altfel, vechii
Evrei, Romanii, ș.a. își întăreau spusele - de pildă când își
lăsau moștenirile, etc. - jurând cu mâna pe testicule / de unde
a și provenit cuvântul “testament”: în Lumea Veche, Cultul
Falic - pe largi arealuri şi pe timp îndelungat - a fost foarte
puternic (“puritanismul” / pudoarea a intervenit doar mult
ulterior în timpurile istorice, pentru “lepădarea” de trecutul
orgiastic, de pildă în satele Româneşti - până în Epoca
Modernă - străvechile apucături păgâne determinând ca în
general toată lumea să fie înrudită cu toată lumea).
Cercetătorul Francez Fernand Robert în “Religia
greacă” din anul 1981 a scris: “Scena amoroasă dintre Zeus şi
Hera pe Gargaros, în Masivul Muntos al Idei din Troada - aşa
cum ne-o prezintă cântul 14 din ‘Iliada’ - transpunere,
adaptată la trama epopeii, a unei tradiţii locale proprii
Sanctuarului din Samos, dă o strălucire magnifică unei teme
căreia îi cunoaştem mai multe variante. Metamorfozele în
păsări erau un procedeu drag lui Zeus pentru a seduce zeiţe
sau muritoare. S-a putut cu uşurinţă demonstra că fantezia
515
neruşinată a sculptorilor a multiplicat intermediarii între
‘phallos’ şi pasăre, trecând prin falusul prevăzut cu aripi.
Pelasgii adoratori ai phallosului i-au creat lui Zeus o imagine
pe gustul lor”. În răsăritul Mării Egee, Insula Samos / “Sa-
mos” - adică Insula “Sf. Moş” / Sumerienii folosind “Șamu”
pentru Cer - e la gura Râului Meandru, în largul Ţării
Gherghiţilor - Karia / Caria - din V Anatoliei (unde cel mai
apropiat oraş de marele Sanctuar Gherga a fost în Antichitate
Alabanda, întemeiat de fiul lui Car, eponimul zonei şi
etnonimul locuitorilor): în hieroglife şi cuneiforme - primele
scrieri din areal - Karia a fost consonantic notată KRK /
acelaşi schelet onomastic ca GRG (Templul Gherga - din
piatră, vechi de milenii - mai există şi azi, vizitabil acolo,
acum fiind partea SV a Turciei); în înțeles străvechi, dacă
Sumerienii aveau “Șamu” pentru Cer, atunci Regatul Carian -
având Samos în fața țărmului - poate fi considerat Ceresc,
cârmuit de către Cereștii Gherghiți. Cea mai timpurie relatare
despre Sami, primii locuitori ai Insulei Samos, provine din
poemul localnicului Aspius - contemporan în secolul VI î.C.
cu localnicul Pitagora - care a afirmat despre Zeul Poseidon /
Anax că a avut un fiu numit “An-Ka-ios” / Ankaios, care a
fost şi primul rege al Lelegilor, instalat acolo împreună cu
femeia sa Samia / fiica lui Meandru = Mândrului şi cu
anturajul lor (în vecina Insulă Chios, legenda întemeierii era
similară, acolo fondatorul fiind amintit ca Ion / An); conform
istoricului Herodot Karka 1:171 - în secolul V î.C. - prin
Lelegi se înţelegea o veche denumire a Cereștilor Cariani /
Gherghiţi din V Anatoliei iar privind localităţile Magnesia şi
Antiohia de pe Râul Meandru / Mândru, în secolul II î.C.
Insula Cerescului Sfânt Moş “Sa-mos” / Samos a emis 2
decrete (câte unul pentru fiecare oraş), anunţând rudenia lor,
ca descinzând din aceeaşi străveche familie.
Simbolistica păgână (începând din Epoca Pietrei)
ridica linga / penisul în poziția supremă - cu sau fără vulvă,
contra-partida sa, împreună reprezentând mai ales divina
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

ființă androgină numită Argha / Ghargha - emblemele falice / Argha - în vechiul Egipt, Osiris era purtat în Arcă de oamenii
erecte dominând societățile aproape pretutindeni; mai multe săi”. În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Jean Chevalier şi
penisuri împreună însă semnifica castrare. În Română s-au Alain Gheerbrant au scris: “Termenul ‘lingam’ înseamnă
fixat verbe vechi ale acţiunilor conectate (de pildă, un verb ‘semn’. Rădăcina acestui cuvânt e aceeaşi cu ‘langala’ =
atestat Traco-Dac pentru “a linge” a fost “a licăi), ca - încă în ‘plug’, rădăcina desemnând atât hârleţul, cât şi falusul.
uz - “a pupa” / “pu-pa”, “a linge” / “lin-ge”, “a suge” / “su- Lingamul a fost deci falus şi simbolul procreaţiei. Lingamul
ge”, etc.; de altfel, în spaţiul Român în Epoca Bronzului a era semnul izvorului vieţii. Numai dualitatea cu ‘Yoni’ - care
fost atestată existenţa Sigină, cu legături între Sfinţii Gini din simboliza organul genital feminin - îi permitea trecerea de la
Ghergania / Media - Ţara Magilor - în acel areal Caspic de principiu la manifestare. Yoni = matricea era altarul / cuva
pildă populaţia Sa.Gaz în mileniul III î.C. (strămoşii SaGarti / care înconjura lingamul. Fertilizarea pământului se exprima
Sf. Gardieni, ai Guţilor Sumerieni, respectiv ai Geţilor, ş.a.) în mod ideal prin lingamurile naturale - existând prin ele
fiind a celor care la început au fost bine primiţi, în însele - pietre înălţate în vârful munţilor. Lingamul - simbol
IndoEuropeană “gos” fiind “oaspete”, înţelegându-se prin central - era şi un simbol axial; în Yoga, unirea dintre lingam
“Sa-Gaz” = “Sfinţi oaspeţi”, aşa cum “goşti” în Banat şi yoni dă naştere cunoaşterii”. Arca a fost cunoscută în
înseamnă la fel / de pildă “guest” acum în Engleză, apoi ei străvechiul Egipt. Marile monumente din N Egiptului - la
devenind sfinte gazde după cum a rămas consemnat istoric, distanţă geografică relativ scurtă / apropiată faţă de locaţia
de exemplu la Amazoanele de la poalele Caucazului fostei Atlantide - sunt acolo orientate nu faţă de timpul
dezvoltându-se aşa “sacra prostituţie”, când localnicele presupus de mulţi ca al realizării lor, ci faţă de cerul
pământene se împreunau şi cu străinii / văzuţi ca vizitatori mijlocului mileniului XI î.C. (după cum a reieşit din
divini: ritul era moştenit Pelasg (oglindirea dintre goști și reconstituirile astronomice computerizate, atât pentru Marea
gazde reflectând ambele sensuri - atât a Sfinților oaspeți / Sfântă / Sfinx, cât şi pentru cea mai mare piramidă din lume,
“goștii” = “goş-tii”, cât și a divinilor stăpâni sau a stăpânelor singura ce mai există dintre “minunile” Vechii Lumi - ele
divine / “gazde” = “gaz-de” - împreunările sexuale având loc fiind pe Platoul Ghiza / Gizeh din Egipt - aşa după cum se
totdeauna pe jos, pe sacrul Pământ Ga, nu în interioarele poate vedea în imaginile următoare); privirea Marii Sfinte /
colibelor ori corturilor sau în paturile din odăi, ci în iarba din Sfinxului era spre Constelaţia Leului (aşa cum îşi avea poziţia
grădini, fiind foarte importantă unirea sub cer). “Dicţionarul pe cerul mileniului XI î.C. din Emisfera Nordică, sub
universal al limbei române” din anul 1929 a definit “poala” constelaţia Ursa Mare şi constelaţia zisă Lupărie de Români =
ca “spaţiul dintre pântece şi genunchi” (când şade o persoană Leul Mic), mărturiile culese din Egipt de Europeni
ţinând de pildă pe cineva astfel) iar “Dicţionarul explicativ al Mediterani - ca Platon ori Diodor Sicul - indicând tot mileniul
limbii române” din anul 2009 a enunţat că expresia “a duce XI î.C. ca acela de referinţă iar eroziunea pluvială a Marii
pe cineva în poală” însemna “a proteja” / “a ocroti”; ţinând Sfinte / Sfinxului în arida sa locaţie, unde ploile sunt reduse
cont că înţelesul pentru “poală” a fost şi de “sân” de milenii, conducând către o concluzie similară, spre aceaşi
(corespunzător “Dicţionarului limbii româneşti” din anul mileniu XI î.C. de “la început”: 3 abordări diferite -
1939, “Dicţionarului etimologic roman” din anul 1966, etc.), astronomică, istorică şi geologică - completează abordarea
legătura “poalei” cu părţile intime ale gazdei ocrotitoare au circumstanţială, despre contextul raţional al vechimii de fapt
ajuns foarte apropiate, datorându-se aceleiaşi generări. În anul Atlante, că şi-a avut debutul Imperial în mileniul XI î.C.
1875, cercetătorul Englez Thomas Inman a scris că “se poate
remarca: denumirea Yoni era masculină și denumirea Linga
era feminină; în marele trecut, ambele organe genitale au fost
embleme sfinte (cam așa cum e crucea azi pentru creștini).
Unirea lor producea energie - puterea generatoare naturală -
astfel provenind sursa vieții (la fel cum se observa că era de
la soare / cer și pământ)”. “Enciclopedia lumii hinduse” din
anul 1992 - editată de Răm Garg - descrie: “Argha = simbolul
special al Zeiţei Durga / Părvatî, ca o cupă din mijlocul căreia
răsare virilul organ Lingam, marginea fiind numită Yoni.
Argha de la hinduşi e aceeaşi cu ceea ce vechii Greci au
numit Argo. Hinduşii dăruiesc Argha miresei: e un vas în
formă de navă, utilizat la nuntă pentru libaţii iar apoi se
foloseşte la păstrat parfum sau apă sfinţită”. (În Sanscrită,
“lingam” însemna şi “corn”). “Cyclopaedia” Galezului
Abraham Reese 1743-1825 a prezentat: “În Argha se pune o
floare - cu numele Sanscrit ‘p’hulla’ - având sensul mistic al
unirii puterilor, prin libaţii; ideea că ‘p’hulla’ a dus la Grecul
‘phalus’ (ori Latinul ‘bulla’) corespunde puternic, în sensul că
Şiva - partenerul Zeiţei Durga - avea ca simbol tridentul, la
fel ca Poseidon / Neptun, obiect Sanscrit numit Trifula /
Triphala, indicând trifurcaţia, la fel ca şi cei 3 ochi. În timpul
Potopului, puterile generatoare - feminină şi masculină - au
prezervat umanitatea, reprezentarea fiind dată de Argha, prin
elementele sale, Yoni şi Linga; similar ca în vechea Indie -
unde erecţia lui Şiva / Maha-Deva era reprezentată prin

516
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Înaintea citaților Antici Europeni Mediterani, în
secolul V î.C. Anatolianul Herodot Karka în “Istorii” 2:143 a
consemnat ce a aflat în capitala Egiptului de atunci, Teba
(nume ce-şi avea corespondentul EurAsiatic Deva / Dava -
din “diva”, adică “sacrul suflet” DiBa / DaBa - după cum au
studiat lingviştii, echivalenţele “T”/“D” şi “B”/“V” fiind
temeinic demonstrate, o versiune similară pentru TeBa fiind
şi Ghe-Ba = “Sufletul Pământului”), că “de la domnia zeilor
au trecut 345 de generaţii”, ceea ce - conform aritmeticii lui,
bazată pe considerarea a circa 3 generaţii / secol - ar fi
însemnat mileniul XII î.C., adică exact cel de la începutul
Holocenului, ultima parte a Cuaternarului = cea mai recentă
perioadă geologică; mai interesant e că istoricul Herodot a
scris despre acele generaţii din Egiptul pre-dinastic ca fiind
ştiute nominal drept “Piromis” / “Piro-mis” (literalmente ale
“moşilor soarelui sacru” / “bătrânilor focului”, însemnând -
după cum a notat - ale “oamenilor onorabili”): cu
reprezentările în interiorul Templului din Teba ca nişte coloşi
din lemn, erau vechii cârmuitori de pe Valea inferioară a
Nilului, ca ramură Pelasgo-Arimă similară celei a vechilor
cârmuitori de pe Valea inferioară a Dunării. Arabii numesc
piramidele “Haram” - adică monumente Arime - în România
construcţiile mari străvechi fiind ştiute ca ale Uriaşilor
Pelasgi / Arimi; de altfel, “Enciclopedia orașului Târgoviște”
(publicată în anul 2012 de către Primăria Târgoviște) a scris
despre Imperiul Arimilor / Pelasgilor că era sub cârmuirea
Tergastai = “Terga-stai” - însemnând “Casa Împărătească” -
“care și-ar fi avut așezarea exact pe locul Târgoviștei
actuale”, Terga rezonând cu Gherga iar “stai” fiind locul unde
stătea Gherga, respectiv “casa”, ceea ce echivala numele
Gherga cu calitatea sa, de “împărat” / “rege”: Dr. George
Coandă - istoric din familia academicianului A/Român Henri
Coandă, numele Condu fiind frecvent la Aromânii din
Crușova / Macedonia - întemeietor al Universității Valahia
din Târgoviște, susține puternic și public această ipoteză (că
Imperiul Pelasg și-a avut cândva capitala la Târgoviște,
cârmuit de Uriașul Terga = împăratul Gherga). Istoricul
Anatolian Herodot Karka explicit a scris “πίρωμιν ἐκ
πιρώμιος”, adică “Piromis după Piromos” = “Piro-mis după
Piro-mos”: neîntrerupt, acei vechi cârmuitori ai Egiptului au
condus timp de 345 generaţii, de la “domnia zeilor” până la el
(acelaşi şir de statuete - “Piro-mis” / “Piro-mos” - fiecare
realizată de câte un Mare Preot la timpul său, a fost văzut în
Templul din Teba înainte de către Carianul Hecateu din Milet
și de către Carianul Herodot din Halicarnas); ţinând cont de
contextul de atunci, aproximativ ultimul sfert dintre acele
reprezentări - cele mai recente - erau ale faraonilor. În
“Dicţionarul de simboluri” stă scris: “Templul este o
reflectare a lumii divine. Arhitectura sa e aidoma
517
reprezentării pe care o au oamenii despre divin: efervescenţă
a vieţii în templul hindus, măsură în templele greceşti,
înţelepciune şi dragoste în templele creştine, legământul
dintre pământ şi cer în moschee, etc. Templele sunt replici
pământeşti ale arhetipurilor cereşti, ca şi imagini cosmice;
teologia şi cosmologia devin astfel solidare în mintea
oamenilor, ca în lucrările lor închinate zeilor. ‘Templum’
însemna - la origine - porţiunea de cer pe care augurul roman
o delimita cu ajutorul beţişorului său şi înlăuntrul căreia
urmărea fie fenomenele naturale, fie zborul păsărilor; acest
termen a ajuns să desemneze locul sau edificiul sacru în care
se practica observarea cerului. Tot astfel, cuvântul grecesc
‘temenos’, care vine din acelaşi radical indo-european ‘tem’
(a tăia, a delimita, a împărţi), desemna locul rezervat zeilor,
incinta sacră dimprejurul unui sanctuar şi care era un loc
inviolabil. Rezumat al macrocosmosului, templul este o
imagine şi a microcosmosului: el e deopotrivă lumea şi
omul”. Este de remarcat despre prima perioadă a Egiptului că
a fost Pelasgă, atât din perspectivă etnică, cât şi religioasă.
Pentru aşa ceva stau mărturie atât vechile tradiţii, cât şi
descoperirile arheologice, relevând că înaintea Egiptului
faraonic a existat Egiptul Pelasg. Primii cârmuitori ai
Egiptului predinastic / pre-faraonic au fost zeii iar singurii
dintre cei străvechi având epitetul de “divini” au fost Pelasgii.
Egiptenii credeau despre ei că erau cei mai vechi oameni din
lume, asemeni Pelasgilor (după cum a scris şi istoricul Diodor
din Sicilia). Tot caracter Pelasg avea şi religia vechilor
Egipteni: ei credeau în părinţii primordiali Cer şi Pământ,
adică în cei 2 Zalmoxe / “Zal-moxe” = “Zei-moşi” (e de ştiut
că “Lexicograful Suida” din capitala Imperiului Bizantin a
consemnat despre Zalmoxe că era şi numele supremei
divinităţi feminine - adică se folosea şi pentru Marea Mamă
Ghea - pe lângă puterea creatoare a Cerului ca forţă
luminoasă / strălucitoare, Cultul Pelasg adorând şi puterea
productivă a Pământului Ga); în vechiul Egipt genurile
asociate Cerului şi Gliei au fost inverse faţă de cele adorate în
vechea Europă. În “Cartea Egipteană a morţilor” se face
amintire de “Țara cea divină şi fericită de la miazănoapte,
situată lângă râul mare şi sacru, unde s-au născut zeii”: aşa
ceva faţă de Egipt corespunde spre Nord tocmai cu spaţiul
actualei Românii, având Valea Dunării, fiind parte a
Imperiului Atlant / Borean = Raiul, adică spațiul unde erau
Zeii. Vechii Egipteni aveau aceeaşi credinţă în nemurire ca
Hiperboreii (iar întreitul stâlp ceresc = Coloana Cerului figura
printre ornamentele lor, Obeliscurile fiind “stâlpi de priponire
solari”). Vechii Egipteni numeau “Lumea Cealaltă” ca
“Neteru Khert” (desigur aşa pronunţând “Gherg”), popular
zicându-i “Tuat” / “Duat”, adică un “tot” al “duetului” format
împreună de către Cer şi de către Glie: în “Ţara Zeilor
Muntelui” era “Marea Casă a celor Doi” (Cerul şi Pământul,
adică cei 2 Zalmoxe / “gemeni divini”, aşa cum mai erau
ştiuţi); Duatul era conceput ca un cerc divin, în apropiere
având un mare Râu cu multe braţe şi Munţi cu trecători
(inclusiv “Cartea lui Enoh” - dedicată Erei pre-diluviene - a
descris aşa “Ţara Zeilor”), asemenea caracteristici
corespunzând la N de Egipt numai spaţiului Carpato-
Dunăreano-Pontic. În secolul III, Anatolianul Diogene
Laertius a notat că Egiptenii posedau însemnări despre 373 de
eclipse solare şi 832 de eclipse lunare iar calculele
astronomice de control au arătat că acelea cuprindeau o
perioadă de 10 milenii: un timp al începutului observării
sistematice a cerului anterior - cu puţin - celui notat de
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Platon. În imaginile următoare se pot vedea cele 2 specii de
lei “Panthera leo” ce existau pe atunci în spaţiul Carpato-
Dunăreano-Pontic, acum dispărute - de peşteră “spelaea” / în
extincţie la Potop şi Asiatică “persica” / înfrânată până în
Antichitate - leoaicele lor fiind emblematice timp de milenii
ca însoţitoarele favorite ale Marii Mame a Pământului Ga /
Ghirghe:
În “Legile” 3:677, Platon a scris că anterior lui cu un
“myriad” de ani (adică 10 milenii) au fost o mulţime de
inundaţii: într-adevăr, atunci - în mileniul XI î.C. - se încheia
ultima glaciaţiune a planetei, aşadar consemnarea sa a fost
precisă. Probabilitatea întemeierii Atlantidei la mijlocul
mileniului XI î.C. nu e o presupunere “abruptă”, ci pe de o
parte poate fi legată simetric de mileniul scurs între
înfiinţarea primelor aşezări în Peninsula Anatoliană, respectiv
în Peninsula Hemului / Balcani (la mijlocul mileniului X î.C.)
şi înfiinţarea primei aşezări în Hem / Egipt (la mijlocul
mileniului IX î.C.), tot un mileniu putând fi pe lângă acel
mileniu şi durata anterioară, marcând începutul Civilizaţional
întemeiat de cuplul Clitoris-Poseidon iar pe de altă parte
poate fi legată de reperele astronomice ale Constelaţiilor
Leului şi Orion - celebrate prin cele mai mari monumente ale
Egiptului - ca fiind ale “începutului”; se poate observa că
partea leonină era reprezentată prin Sfinx = cea mai mare
statuie megalitică din lume și e de remarcat că Orion era
considerat inima Universului iar “Hema” însemna “sânge”
(provenind din “incandescent” / “cald”). Cu alte argumente -
căci sunt foarte multe în acest sens - etnograful Român
Adrian Bucurescu a ajuns la concluzii similare: fabuloasa
Atlantida s-a scufundat în Marea Neagră iar în cinstea ei
vechii Egipteni au realizat la Ghiza / Gizeh - lângă care a fost
aşezarea On / Heliopolis, oraşul lui Ra - Marea Sfântă /
Sfinxul, cea mai mare statuie din lume, a leoaicei privind spre
518
Constelaţia Leo aşa cum era pe cerul mijlocului mileniului XI
î.C. (e de observat că Horus, Hermes, Helios, ș.a. făceau parte
din aceeași familie cerească). Constelaţiei Orion îi era asociat
Osiris, Zeul “Lumii Celeilalte”; pe lângă apropierea dintre
Orion și Uran, e de observat că țăranii Banatului sunt
tradițional numiți “paori” / “pa-ori” (“pa” fiind “Sfinți” iar
“ori” fiind “Solari”), putându-se înțelege în denumire
străvechiul lor statut de “Sfinți Solari”. Orion / “Ori-On” era
ştiut de Sumerieni / Ghiengar ca mesagerul / curierul dintre
Cer şi Pământ - fiind păcurarul / păstorul lui Anu, Zeul
Cerului - iar vechii Greci, printre care şi Gherghinul Hesiod /
anterior lui Platon, au indicat că Gigantul Orion era fiul
Euryalei / Gorgonei mijlocii, nepoată a lui Pontus, cu
Poseidon (vechii Evrei îl numeau Ghibor pe Orion): numele
Sumerian al lui Orion - ştiut ca “lumina Raiului” - era Uru-
Anna iar vechii Greci au notat că Uriaşul vânător Orion (de
străvechi origini Egeene, nepotul Zeului Poseidon) a fost
pruncul Gorgonei mijlocii, Uriaşul “Ori-On” / Orion
apărându-le ca acela care trecea Strâmtorile şi Marea prin
vad; pe baza papirusurilor din secolul III î.C. ale poetului
Elen Euphorion, cercetători ca arheologul Canadian Peter
Oleson, Britanicul Robert Graves 1895-1985, ş.a. au presupus
legătura dintre Orion şi “urină” ca fiind de la străvechiul
ritual de fertilitate instituit de marele vânător / păstor, prin
care se credea că sperma sau urina taurului colectată într-o
hârcă (tigvă / țeastă) de taur şi îngropată pentru 10 lunaţii -
durata unei sarcini umane, de circa 9 luni solare - transfera
practicanţilor apreciatele însușiri ale sale. În “Lumini din
depărtări”, savantul A/Român Gheorghe Muşu a notat:
“Despre Orion, fără vreo relaţie cu fondul indoeuropean, se
poate vedea că în hatită era ‘ureş’, în hitită era ‘uri’, în luvită
‘ura’, etc. Reprezentarea lui Orion era ca Uriaş care aducea
pe umeri primăvara - asemenea lui Hercule - reprezentare ce
evidenţia atât forţa colosală a respectivilor, cât şi
‘slăbiciunea’ anotimpului frumos la începuturile sale, adus de
peste mări şi ţări”. De pe Marea Mediterană, intrarea în Delta
Nilului se făcea obligatoriu pe la Karba / numele vechi
Egiptean (Tarichea / numele menţionat de istoricul Anatolian
Herodot sau Heracleum / numele menţionat de geograful
Anatolian Strabon): port acum scufundat, în care se afla
Templul lui Hercule (pe uscat, lângă el, împăratul Makedon
Alexandru “cel Mare” a întemeiat Alexandria, acum cel mai
mare oraş al Egiptului după capitala Cairo).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

diversificarea dorită, creşterea unora depinzând de nivelul

social, cultural sau economic urmărit, ceea ce înseamnă că ele
nu erau necesare anterior (de pildă, metalurgia şi scrierea au
devenit foarte valoroase, dezvoltându-se într-o societate
agrară Europeană). Cuprul - prim metal prelucrat, ca şi aurul -
avea denumirea în rădăcina ne-IndoEuropeană ‘khalkos’,
derivată din rădăcina (de asemenea ne-IndoEuropeană)
‘khalke’ pentru culoarea purpurie; scrierea era ideografică - la
fel fiind şi apoi în N Indiei - fundamentată religios şi nu
economic (după cum mult ulterior a fost în Mesopotamia).
Stereotipul de ‘Lumea Veche’ şi-a confirmat statutul
European şi s-a instalat astfel în lume; la modul global,
În anul 2006, Dr. Harald Haarmann - savant German arheologii şi istoricii culturali care nu includ în paradigmă
stabilit în Luumaki 60,55 lat. N, 27,34 long. E / Finlanda - a Vechea Civilizaţie Europeană şi Civilizaţia din N Indiei - ca
scris: “Măsurătorile geologice la Lacul Aral şi Marea Caspică protagonistele ce îmbracă Mesopotamia şi Egiptul - sunt
au relevat că acelea în mileniul X î.C. au fost puternic mărginiţi, limitaţi în deficienţa de a aborda doar ‘modelele
alimentate de topirea calotei polare, tot atunci crescând marile standard’ ale respectării Mesopotamiei şi Egiptului (ulterioare
lacuri din N Europei - Onega, Ladoga, etc. - pe locul actualei în timpul istoric): de exemplu, puterea Europeană post-
Mări Negre fiind Lacul Pontic, puţin afectat de acel prim diluviană s-a evidenţiat prin egalitatea genurilor feminin şi
aflux. Atunci în N Pontic s-a format stepa E Europeană; masculin iar puterea hindusă - tot post-diluviană - s-a
populaţiile, în amestec cele din Ural cu cele pre- evidenţiat prin egalitatea economică rurală cu cea urbană
IndoEuropene, nu vânau animalele mari - ca mamuţii sau (egalităţi ce de la ele nu s-au mai întâlnit în lume),
rinocerii lânoşi - dar nici nu se avântau în deşii codri sau pe simbolurile religioase Europene fiind ultima oară regăsite în
râurile mici, preferând habitatul pe lângă fluvii (la S de Troia timpurie şi Ugarit iar cele economice hinduse în
Anatolia s-a instaurat un climat arid iar la N de Anatolia Sumeria. Memoria colectivă - ce lucrează ca motorul
climatul era blând, ceea ce a determinat mari migraţii din V identificării culturale - este în orice mediu o acumulare
Asiei în E Europei, Bazinul Dunării inferioare fiind una continuă (dovedită ca genetic codată) şi nu e liniară, procesul
dintre destinaţiile preferate). Înaintea Potopului, existau transmiterii şi al transformării fiind aleator; multe ecouri ale
legături strânse între Mesopotamia şi Europa, aşa după cum celor care au fost s-au propagat de-a lungul mileniilor, post-
reiese din cercetările comparative arheologice şi culturale diluvian începând cu arealul circum-Pontic”.
despre Epoca Pietrei; Potopul a fragmentat fosta arie de
convergenţă, în timp efectele accentuându-se prin
caracteristicile dobândite oriental, respectiv European. Nu
toate miturile diluviene din Mesopotamia se referă la o mare
catastrofă, unele fiind despre inundaţii locale; în V Asiei şi în
SE Europei însă s-au păstrat mituri diluviene despre
distrugerea ‘Vechii Lumi’. Se pare că dezastrul natural a fost
în mileniul VII î.C., afectând riveranii Mării Negre; nu e
surprinzător că mitologia Potopului este cea mai extinsă la
populaţiile din regiunea Pontică (în contrast, miturile altor
populaţii se referă la cele mai mari catastrofe ca distrugerile
recoltelor, eventual la schimbări climatice, etc). În jurul Mării
Negre, datorită experienţelor traumatizante ale catastrofei,
impactul şocant s-a regăsit în dezechilibrările emoţionale şi în
activităţile mentale ale oamenilor afectaţi, cauzând reacţii
complexe asupra corpurilor lor (atât sufleteşti, cât şi
spirituale): o colaborare între componentele de bază ale acelui
complex asigura supravieţuirea (pe fondul spusei că ‘orice mă
provoacă, mă face mai puternic’), în timp ce un răspuns
haotic conducea la decesul cultural şi chiar personal. Se poate
presupune că urmările Potopului au fost variate, între colapsul
psihic şi stimularea productivă pentru condiţii mai sigure de
trai: în orizontul cultural post-diluvian se pot observa
întăririle prin lucrul colectiv de întemeiere a aşezărilor,
adoptarea stilului agrar de trai, introducerea de tehnici
inovatoare, etc.; de pildă, metalurgia şi scrierea au apărut în
Europa mai devreme decât în Asia, însă cronologia nu e atât
de importantă, cât relaţiile reţelei culturale cu era pre-
diluviană şi transformările experimentate post-diluvian, căci
civilizaţiile nu apar din vid: o civilizaţie rezultă din
transformarea unei reţele culturale existente într-una cu
caracteristici mai avansate şi proprietăţi mai eficiente.
Ansamblul instituţiilor noi depinde de extinderea şi
519
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Imaginile următoare redau o colibă consolidată cu
oase de mamut - din timpul ultimei glaciaţiuni - de la
Mezihirich / Mezhi-rich 49,38 lat. N, 31,24 long. E, în
regiunea Cherkasî din Ucraina (cucerită de Homo Sapiens de
la Cro Magnon):
Primul nume al Mării Negre - formată pe locul
Lacului Pontic - a provenit de la numele primului dintre cei 3
Zei acvatici (Pontus, Oceanus, Poseidon): de la Pontus
Gargarus. Denumiri Ghergare s-au păstrat în întregul areal
circum-Pontic, în toponimie relevante fiind Anatoliana
regiune Pontus - numită Antic Garghia / Khaldia - şi
Caucaziana Gorghis / Kholkis (din Georgia), vecine:
constituiau zona dintre Caucaz şi Anatolia care era populată
de “zânele Marii Mame” / adică de Ama-zoane şi Ghergari.
Pentru migratorii din Asia Centrală ajunşi acolo, marele Lac
cu apă dulce de la poale - controlat de Ghergari - era
“Pontus”: “Puntea” către “Lumea Cealaltă” - adică spre
însoritul Rai - întins pe zona dulcilor ape din Nord, unde era
“Ținutul Dănelor” = “Eden”, de la răsărit la apus fiind
curgătoarele paleo-ape / “Dăne”, ale Fluviului Ră (adică ale
Rheii - respectiv Gorga / Volga - cea mai mare apă curgătoare
din Europa), Don = “Fluviul”, Danaper / “Dana-per” adică
“Fiul Fluviului”, respectiv Dnieper / Nipru, Danaster /
”Danas-ter” adică “Fluviul Terei / Pământului”, respectiv
Dniester / Nistru şi Dănu-Rhea / Dunărea = “Fluviul Rheii”; e
de ştiut că pre-diluvian, Niprul, Nistrul şi Istrul / Dunărea au
constituit împreună o deltă uriaşă în N Lacului Pontic (pe
actuala platformă Nordică a Mării Negre, Dobrogea şi
Crimeea pe atunci fiind unite), Insula Şerpilor / Dragonilor
fiind un rest din vechiul mal al Fluviului Dunărea / Istru, la
locul unde primea Nistrul, apoi ea - cea mai notabilă Insulă
din Marea Neagră - fiind reţinută de folclorul Ucrainean ca
“Ostrovul Zmeilor”.
520
În anul 1936, profesorul Gheorghe Năstase de la
Facultatea de Geografie din Iaşi / România a descris
îndeaproape Văile submerse ale Dunării / Istrului, Nistrului şi
Niprului, arătând foarte clar că Lacul Pontic avea nivelul cu
peste 100 metri mai jos decât Marea Neagră actuală, înaintea
inundării (a peste 100 de mii kmp din N său) având ţărmul
apusean la circa 100 km spre E; în anul 2008, cercetătorul
Român Sergiu Haimovici în “Transgresiunea Mării Negre din
neoliticul timpuriu” a revenit la o observație anterioară cu 3
decenii: “În 1978, Alexandra Bolomey şi-a pus întrebarea de
ce în Dobrogea a lipsit cu totul Cultura Criş - răspândită în
restul României - iar în Dobrogea neoliticul a început doar cu
Cultura Hamangia din neoliticul terminal. Este posibil ca
‘potopul’ din Marea Neagră să fie răspunzător de această
absenţă”. (Îngroziţi de Potopul Pontic, Atlanţii au trecut
Carpaţii, în Ardeal, Banat şi Crişana / stabilindu-şi centrul de
putere la Gherdap). Pre-diluvian, pe malul Sud Pontic, adică
N Anatolian - din Gorghis / Kolkis până la Garga-nele /
Dardanele, Strâmtoare ce era una din “Porţile Raiului” /
anume cea principală - Ghergarii şi partenerele Ama-zoane /
fiicele Marii Mame, vegheau intrarea în Rai, toți împreună
fiind ştiuţi drept Gardieni. Apelativul de “pontifi” pentru
mesagerii dintre Cer şi Pământ, aşa cum ulterior au perpetuat
înţelesul în lume împăraţii şi înaltul cler, provenea de la
nobilii Ghergari / Gregori Pontici, Gardienii care vegheau /
observau (îşi păzeau Raiul, posesia / proprietatea lor): erau
“îngerii” / “cheru-vimii” Gherga care făceau legătura
(constituiau şi facilitau “puntea”) dintre Cher / Cer şi Glie /
Ga - după cum se reflectă atât din nume, cât şi din
semnificaţii - ajutând comunicarea între Civilizaţiile
diluviene “gemene”, cea Sudică a Cornului Abundenţei
patronată de Marea Mamă ale cărei brunete Hamite iubeau
culoarea roşie / purpurie şi cea Nordică a Imperiului Atlant
patronată de Zeul Timpului şi Cerului ai cărui blonzi
Hiperborei iubeau culoarea albastră / turcoaz; e de observat
despre culoarea purpurie / roșie - numită “khalkhe” /
“garghe” în vechea Greacă - că o reda pe cea a extremității
penisului, care era “pură” (considerare derivată din Cultul
Falic - larg răspândit cu mult dinaintea vechilor Greci, încă
din paleolitic - vulva dezvăluind aceeași culoare,
vascularizările puternice relevând de fapt esența vieții, anume
sângele). În anul 1885, istoricul literar Român Dem
Teodorescu a publicat o colindă “de flăcău” despre
“vânătorul de însurătoare”, voinic care a sărit în mare, a
trecut-o în 3 zile, apoi a ieşit “neapătat” pe malul celălalt;
îndată ce a dat ochii cu “Grădina Raiului” - unde “la umbra
merilor” era în toi “hora zânelor” - după ce a dat “bună ziua”
numai o zână i-a răspuns, anume cea care de fapt l-a ales de
mire (e de ştiut că Tunguşii evitau să calce pe umbrele altora
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
iar Yakuţii / “Ya-Kuții” interziceau copiilor să se joace cu
ele). Dr. Adrian Poruciuc a comentat în anul 2013: “Elemente
precum hora zânelor şi raiul de peste mare ne îndreaptă spre
un substrat mai arhaic al folclorului românesc, anume unul
dominat nu de viteji călăreţi (dintre cei care reprezentau mai
ales tradiţii patriarhal-androcentrice indoeuropene), ci de
fecioare măiestre, reprezentante ale imaginarului preistoric
specific zonei denumite astăzi, de către tot mai mulţi
specialişti, ‘Vechea Europă’.” (Potopul Pontic s-a întâmplat
înaintea domesticirii cailor, fapt petrecut pe malurile Pontice;
post-diluviana Civilizaţie a Vechii Europe n-a apărut din
senin, ci era continuatoarea celei diluviene a Imperiului
Atlant din răsăritul Europei, care îşi avea la Potop baza
Pontică: după Potopul Pontic, Vechea Europă şi-a avut baza
la Gherdap, în Defileul Dunării de la Porţile de Fier, prudent
aflată la distanță de relativ periculoasa Mare Neagră).
Europa Estică
(Imperiul Atlant)
Orientul Apropiat
(Cornul Abundenţei)
521
Annuna / “An-nuna” erau prinţii “nun” ai Zeului An,
derivaţia regală de “prinţ” = “nun” provenind din “prunc” (o
perspectivă ar putea fi și înțelegerea Annuna / Anuna ca
pruncii prinți - “ai nunilor” / “A-nuna” - însă dublul original
“n” din “An-nuna” / Annuna face distincția, referința fiind
directa conectare cu Zeul An); “dă-nu” însemna “Sfânt
prunc”, căci “dă” era particula divină pentru “ză” / “Zeu” ori
“Sfânt” iar particula “nu” deriva din “nun” pentru “prunc” /
“prinţ”: Râul / apa curgătoare “dănu” era pruncul divinei
Rhea (lingviştii, printre care şi Românii Marian Ciucă,
Margareta Sfirschi ş.a., au demonstrat că în vechime deseori
“G” era acoperit prin alofonul lui “N”, de tipul consoanei
sonore nazală velară, astfel încât literalmente “Nun” era de
fapt “Gug” / “Nuna” = “Guga” / “Gâgă”, An-nuna - pruncii
lui An - fiind prinţii Guga sau Gâgă / Ghighi, copiii lui An).
La Români “nuni” / “nănaşi” au rămas să fie “naşii de la
nuntă” (în Sanscrită “nana” = “mama”, în vechea Greacă
“nanna” = “mătuşă” iar “nonnos” = “bunic”, în Albaneză
“nane” = “mamă” iar “nun” = “naş”, etc.; academicianul
Român Petriceicu Haşdeu în “Istoria critică” a arătat că
sufixul “-aş” era de origine Tracă). De altfel, conform
“Dicţionarului etimologic român” din anul 1966, “goghe” la
Români e “copil” / “prunc” (ca termen dovedit Trac, sub
forma “gogă” însemna “fantomă” / “stafie”); o preocupare de
gen a avut mai pe larg în anul 1893 academicianul Român
Petriceicu Haşdeu (nepot al Vlahului Tadeu Hâjdeu 1769-
1835 din S Polonez), care a scris: “Egalităţile ‘ghi’ = ‘bi’ şi
‘ki’ = ‘pi’ (ca ‘ghine’ pentru ‘bine’, ‘corghi’ pentru ‘corbi’,
‘cerghi’ pentru ‘cerbi’ sau ‘luki’ pentru ‘lupi’, ‘kicior’ pentru
‘picior’, ‘okinci’ pentru ‘opinci’, ‘kiatra’ pentru ‘piatra’, etc.)
erau la Români un fonetism străin graiului bărbătesc,
caracterizând în specie graiul femeiesc, aşa că bărbaţii cari
rostiau astfel erau porecliţi cu despreţ ‘feciori de babă’.
Nimic mai femeiesc ca noţiunile de ‘piept’ şi ‘pieptene’ în
lupta cea seculară între fonetismul bărbătesc şi cel femeiesc
(‘ki’ arătându-se aproape pretutindenea mai forte decât ‘ghi’)
iar vorbele isolate ‘kiept’ şi ‘kieptene’ au izbutit a se furişa
până şi la Istriano-Români. De aici rezultă că: 1)
guturalizarea labialelor există în toate dialectele, cel Daco-
Român, cel Macedo-Român şi chiar cel Istriano-Român; 2) ea
este foarte veche, deoarece se urcă mai sus de formarea
acestor dialecte, a căror despărţire nici într-un caz n-a putut fi
mai nouă de secolul X; 3) în toate aceste dialecte ea se
înfăţişează ca un element de tot femeiesc, persistând chiar
acolo unde nu s-a putut încuiba în restul graiului; 4) oriunde
s-a introdus la noi şi s-a propagat acest element de tot
femeiesc, el a întâmpinat o crâncenă rezistenţă din partea
elementului cel bărbătesc al conservării labialelor. Dar cum
oare să se explice o asemenea dezbinare lingvistică între cele
2 sexuri în sânul unei singure naţiuni? Pretutindenea unde o
naţionalitate s-a născut prin cucerire, elementul cuceritor cel
bărbătesc vorbia la început o limbă cu totul alta decât
elementul cucerit cel femeiesc. Dintre copiii născuţi din
căsătoriile bilingve, băieţii se dezlipeau mai curând,
sustrăgându-se astfel înrâuririi mumelor, pe când fetele,
rămânând totdeauna sub această înrâurire, conservau cu
stăruinţă tradiţiunea graiului femeiesc, pe care veacurile o
puteau şterge numai treptat-treptat, aşa că la urma urmelor -
după ce se plăsmuise deja din amestec o singură limbă pentru
bărbaţi şi pentru femei - trebuia totuşi să mai treacă mult timp
până să dispară orice deosebire fonetică. Dintr-o cauză
analoagă la Eschimoşii din Groenlanda numai femeile
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
schimbă pe ‘k’ în ‘ng’ şi pe ‘t’ în ‘n’. La Români, elementul
cuceritor fiind Latinii iar elementul cucerit sau femeiesc fiind
Dacii, fenomenul lingvistic ‘ghi’ = ‘bi’, ‘ki’ = ‘pi’ întrucât
este femeiesc, nu poate fi decât o rămăşiţă Dacă, nicidecum
Latină. Dacii rosteau ‘ghi’, ‘ki’ iar Latinii ‘bi’, ‘pi’. Aplicarea
Dacilor - sau mai bine zicând a Tracilor în general - de a
guturaliza dinaintea lui ‘i’ poate ea singură să dezlege o
enigmă din Heschyus; acel culegător în Greacă a adus
pluralul ‘serghi’ în loc de Latinul ‘cervi’ / ‘cerbi’, întocmai ca
la Români în ‘cerghi’: el nu spune de unde a luat-o dar
nefiind nici Grecească, nici Italică, este învederat că acea
glosă nu putea fi decât Tracă”. Pe de altă parte, Românii (dar
şi Bulgarii, Albanezii, ş.a.) folosesc “nană” ca “termen de
respect cu care se adresează la ţară cineva unei surori mai
mari sau unei femei mai în vârstă” - conform “Dicţionarului
explicativ al limbii române” din anul 1998 - la bărbaţi fiind
“nene”; de pildă, Suomi / Finicii folosesc şi acum “nainen”
pentru “femeie”. În anul 1999, inclusiv cercetătorul Danez
Jens Elmegard - în studierea lingvistică comparativă dintre
Indo-Europeană şi Eschimosă - a evidenţiat că pentru
“guozd” şi “penis” se foloseau “gulgu” / “kulku”, totul în
vechea legătură cu focul. Pentru Marea Neagră, primul nume
- de la “patronul” Pontus Gargarus, din prima generaţie
divină - s-a păstrat până în Antichitate, începând cu Lacul
Pontic (dacă după a doua generaţie divină s-a introdus
Oceanus, după a treia generaţie divină posesoare a Raiului s-a
practicat denumirea Atlantă, de la Atlas = primul născut al
Zeului Anax / Poseidon), ultima denumire, de “Neagră”,
provenind atât din faptul că era “Nordică” faţă de botezători,
cât şi de la culoarea sa întunecată pe timp de furtună; e de
observat că în Latină, “furtuna” / “furtunos” era “Gurges” (ce
însemna şi “vârtej”, respectiv “mare”).
Gurges: roata furtunii
În natură, uriaşele spirale de aer cald ridicate în
vârtej ca o pâlnie prin interiorul cărora coboară aerul rece
sunt grozavele tornade, considerate încă din mare vechime ca
exprimând puterea divină; imensa lor forţă a fost respectată în
dimensiuni religioase din trecutul îndepărtat. Trecerea aerului
polar peste Sudicele ape încălzite provoacă asemenea
fenomene de rotaţie rapidă - însoţite de descărcări electrice şi
de sunete grave, ca mugetele - ducând apoi la ploi torenţiale.
În timpul încălzirii globale ce a condus la încheierea ultimei
glaciaţiuni, în marginea calotei polare Nordice aflată în
procesul topirii s-au manifestat tornade în mod regulat, foarte
522
frecvent, pentru timp îndelungat şi cu intensităţi diverse, ceea
ce s-a fixat în amintirile rămase, prin suprema venerare -
ajunsă inclusiv personalizată - a spiralei (cea a furtunii fiind
mai însemnată decât cea a focului), a fulgerelor, a intensităţii
audio de tip “muget”, a debitului revărsat prin ploaie, etc.; ca
atare, străvechiul vocabular religios a păstrat nu doar
“Gurges” pentru “roata furtunii”, ci şi vârtejul tornadei ca
emblematic pentru Gherga, respectiv concepţia religioasă
despre Gherga a contemporanilor ca făcând posibile
asemenea manifestări, prin puterea deosebită derivată din
cununia Cerului cu Pământul, deopotrivă definind familia
Ghergară a Zeilor şi familiile credincioşilor Gherghi /
Ghergoi corespunzători (mai ales în timpurile din urmă cu
circa 10-8 milenii când - în conjunctura sfârşitului glaciaţiunii
- asemenea fenomene se petreceau curent în Bazinul Pontic şi
la poalele Carpaţilor, îndeosebi la N de Dunăre: de altfel, cea
dintâi denumire post-Potop a Mării Negre a fost de “Pont
Axein”, adică “ne-ospitalieră”, arealul fiind celebru din cauza
deselor furtuni, ce cu timpul s-au tot redus, traversarea însă
rămânând tradiţional recomandată totuşi numai pe timp
senin). Marea Neagră nu îşi avea denumirea de
“neospitalieră” din cauza vreunui inconfort minor al
riveranilor săi (în marele trecut, riveranii altor Mări nu şi le-
au numit negativ), ceea ce îndreptăţeşte atenţia de gen asupra
sa, îndeosebi fiindcă străvechile mărturii au indicat că
etimologia sa se datora climei: vântul / aerul dintotdeauna a
fost unul dintre elementele principale ale vieţii, la fel ca apa
sau argila (lutul / pământul).
Tornade pe Marea Neagră
Savantul Nicolae Densuşianu - membru
corespondent al Academiei Române din anul 1878, ales pe
când preşedintele Academiei Române era Ion Ghica iar
secretarul Academiei Române era Petriceicu Haşdeu - în
“Dacia preistorică” a studiat “Originea numelui ‘Pontos’
pentru Marea Neagră”: “Tradiţiunea despre podul Soarelui la
Marea Neagră, ori pe Dunăre, după cum ne spun legendele
Române, ascunde în sine, incontestabil, oarecari elemente
istorice. Vechile legende Greceşti amintiau de asemenea că
Soarele avea o barcă de aur (Pherekydis 33, Apollodori 1:5)
cu care dânsul se întorcea în timpul nopţii pe Ocean - Dunăre
şi Marea Neagră - iarăşi la reşedinţa sa. Aceeaşi tradiţiune o
aveau şi Egiptenii; după credinţele acelora, barca Soarelui se
afla pe râul divin numit Nun / Dunăre. La Romani, cel mai
înalt ministru al cultului religios se numia ‘pontifex’, adică
‘făcătoriul de poduri’ şi într-adevăr, după cum spuneau Varro
şi Plutarh (‘Numa’ 9) în atribuţiunile vechilor Pontifici
Romani mai era construirea şi restaurarea podurilor; numirea
de ‘pontifex’ se baza aşadar pe oarecari tradiţiuni şi uzuri
Antice ale preoţimei Latine. De fapt, vechia religiune a
Latinilor era Apolinică: Ianus ca divinitate reprezenta Cultul
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Soarelui (Romanul Macrobiu în ‘Saturnalia’ 1:7 a scris că

Ianus a fost cel dintâi care a ridicat altare lui Saturn - ca unui
zeu / cu toate că din vechime se ştia că a fost muritor - şi a
dispus ca Grecul numit Cronos patronând timpul să fie
considerat ca înaltă autoritate religioasă, căci a fost
începătorul unui mod de viaţă mai bun); tot asemenea şi
sărbătorile numite ‘Latinae feriae’, care se ţineau în fiecare an
la Alba Longa, ne prezintă întru totul acelaşi caracter al
ritului şi instituţiunilor Apolinice, ca şi praznicele
Hyperboreilor / Pelasgilor de la Istru, ca şi festivităţile cele
mari comune ale Pelasgilor insulari la Delos. În particular,
tradiţiunea Română despre podul construit de Soare la Marea
Neagră, ori pe Dunăre, ne prezintă o lumină neaşteptată cu
privire la originea numirii Pontos dată Mării Negre în
timpurile ante-Elene. Grecii numiau cu deosebire Marea
Neagră Pontos. Însă pentru ce - şi care era sensul fundamental
al acestui cuvânt - nici un autor nu ne-a putut spune. De fapt
însă această numire de ‘Pontos’ dată Mării Negre devenise
învechită încă în timpurile lui Homer şi Hesiod. În literatura
istorică Modernă s-a exprimat de unii scriitori părerea că
probabil numirea de Pontos se reduce la un cuvânt arhaic de
Zona Egee în timpul glaciaţiunii
‘pons’ (punte sau pod), ce ar fi existat în timpurile preistorice
la strâmtorile dintre Asia Mică şi Europa. Din punct de
Despre Anax / Poseidon - pe lângă că a fost Zeul
vedere istoric, însă nu la ‘pons’, ci la ‘ponto’ (‘onis’) se
apelor sărate / era fiul Titanilor fraţi Rhea şi Timp / Cronos,
reduce originea acestei numiri arhaice. În limba cea veche a
copiii Cerului şi ai Gaii - din aceleaşi relatări ale lui Platon se
populaţiunilor de origine Pelasgă, cari se extindeau de la
ştie că a întemeiat Atlantida, ca locul unde să trăiască
Marea Neagră până la Oceanul Atlantic, cuvântul ‘ponto’ mai
împreună cu muritoarea Grigo / Clito pe care în fine şi-a ales-
avea încă în Era Romană însemnarea de ‘luntre’ sau ‘pod
o ca soţie, de la ea (Clito-regina fiind Clito-ris) derivând
umblătoriu pe râuri’. Podul Soarelui de la Marea Neagră - ori
denumirea “clitoris” / organul erectil al vulvei, provocând
de pe Dunăre - de care ne face amintire legendele Române,
plăceri; ea nu era androgină / asexuată aşa cum era atributul
care apare în tradiţiunile Greceşti ca o barcă pe Oceanul din
divin, deci fără cruda excizie - adică extirparea clitorisului -
Nordul Traciei iar în legendele Egiptene ca o barcă pe Râul
practicată religios oriental încă şi azi (de exemplu, în
Nun, se numia aşadar ‘ponto’ încă în primul period al
Indonezia - cea mai mare Țară musulmană din lume - şi în
dominaţiunei Pelasge la Marea Neagră şi Dunăre. În acea Eră
prezent este oficială): în credinţa practicanţilor, clitorisul e
depărată preistorică, comunicaţiunea pe Marea Neagră, ori pe
caracterul masculin al femeii, de unde originea exciziei (care,
Istrul de Jos, ni se înfăţişează astfel ca un privilegiu particular
suprimând ambivalenţa naturală, constituie o confirmare a
al Templului lui Apollo Hyperboreul din insula de la gurile
feminităţii).
Dunării iar Hercule, după cum ne spun legendele Greceşti,
voind să vină din ţinuturile Sud-Vestice ale Asiei la
Hyperborei, a trecut peste mare cu barca Soarelui (Apollodori
2:5). Partea de jos a Dunării de lângă Deltă (Eri-dan) mai
purta încă numele geografic de Pad-os (Diodori 5:23), adică
‘Pod’; iar Iordanes - care probabil a fost născut în Mesia - ne
spune că Thamiris, regina Geţilor, după o luptă ce o avuse cu
regele Cyr, a trecut în Sciţia Mică / Dobrogea şi în locul
numit ‘Podul Mesiei’ (‘Pons Moesiae’) a numit oraşul unde
era şi adorată. Împrejurarea că numirea de Pontos s-a dat nu
numai Mării Negre dar şi la o parte din ţărmurile de Nord-Est
ai Asiei Mici, pe unde se făcea comunicarea peste mare între
părţile de sus ale Eufratului şi Sciţia, confirmă pe deplin că
originea acestui termen geografic de Pontos se reduce la
numele ce s-a dat în vechimea preistorică staţiunilor de unde
se făcea îmbarcarea cu luntrile numite ‘ponto’.” (Este de ştiut Mutilarea genitală feminină în prezent
că un termen vechi în Română pentru barcă - navă / mai rar
corabie - era “naie” / termen apropiat de “nou” dar şi de Este de observat că vulva - partea externă a
“Noe”). organului genital feminin - în argou Român are sinonime ca
gaură, găoază, păsărică, puţă, târtiţă, ţurcă, etc. (în Latina
veche era “volva” - în Sanscrită “ulva” era uterul iar
pântecele ca “garbhe” - rădăcina Indo-Europeană fiind “wel”
pentru “învârtire” / “spiralare”, aceeaşi ca şi pentru solarul
“helix”: de la mişcarea produsă în timpul actului sexual;
rotirea - respectiv cercul - provenea din străvechiul Kerka iar
Svasticii, simbolisticii rotitoare, emblematică și pentru
523
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Gherga, i se zicea vârtelniţă). În mare vechime, stră-Românii
/ Valahii - după cum le-a rămas numele, în armonie şi cu
Indo-Europeanul / Kurganul “wel” - nu erau preocupaţi doar
de procreare, ci şi de zvârlit masiv bumerangul = armă
Gherga, la vânători sau în lupte, după cum au rămas în arealul
lor cele mai vechi urme arheologice din Europa (completate
inclusiv prin inscripţionările simbolicelor Svastici şi spirale).
Cercuri
În proto Indo-Europeană (conform dicţionarului
lingvistului Julius Pokorny din anul 1959), pentru “vulvă” se
folosea “pizdă” - exact aşa fiind şi în limba Română actuală -
iar pentru “penis” se folosea şi “guozd”; a rămas consemnat
istoric că “gazdele” Amazoanelor erau Ghergarii: nu ei
mergeau peste ele, ci ele îi căutau - pentru procreare - anual
primăvara, în cadrul ritualului de fecunditate / fertilitate
(Amazoanele erau găzduite de Ghergari / Gargari în orgii
îndelungate - până se asigurau că erau gravide - în sezonul
sexual primăvăratic, ce ţinea un timp total de 2 luni, între
524
sărbătorile reținute de Români ca Dragobete / cea a dragostei
și a Sfântului Gheorghe / cea a deschiderii Anului Pastoral).
Străvechile Amazoane trăgeau entuziaste în
devălmășie la străvechii Ghergari (“guozdi” / “pulalăi” în
jargon Român), care entuziaști le “găzduiau” - mărturiile
Antice incontestabile despre asemenea Tradiţii străvechi
impresionând inclusiv Lumea Veche - iar acelea nu aveau alţi
protagonişti decât pe faimoşii Gherghi cu care se împreunau
zânele Marii Mame / Amazoanele (iubitoarele dragilor gazde
Gherga din vârful Munţilor - de pe piscuri - apropiaţi de
divinul Cer); una dintre sursele proverbialei ospitalităţi
Româneşti poate fi dedusă şi din găzduirea interesată sexual,
înrădăcinată în acele vremuri străvechi (în plus, ritualul
primirii cu “pâine şi sare” - în cinstea Zeiţei Frumuseţii - a
fost atestat la Carianii = Gherghiţii Anatolieni care în
Antichitate au colonizat Dobrogea, inclusiv azi fiind foarte
popular printre Români: în Vechea Lume, la concepția
copiilor a fost observată reglarea pH-ului părinților,
încurajându-se de pildă consumul de alimente sărate pentru a
avea băiat sau consumul de pește pentru a avea fată). De
altfel, dicţionarele Româneşti descriu “gazda” - în raport cu
oaspeţii săi - ca “stăpân” (cel care posedă / care domină) iar
corespunzător “Dicţionarului explicativ al limbii române”,
prin “gazdă” se înţelege şi “bogătan”, “Dicţionarul de argou
al limbii române” din anul 2007 indicând “gazda” chiar ca
persoana proprietară de bordel. Conform - de exemplu -
“Dicţionarului explicativ al limbii române” din anul 2009,
“zânei” i se zicea popular “vâlvă” (acelaşi termen - foarte
apropiat de “vulvă” = “pizdă” - se mai folosea pentru
“vrăjitoare” dar şi la “Mag”, “Geniu” sau “duh”); “vâlva” a
fost considerată fiinţă Magică, cu ea fiind în legătură și
“zarva”: din așa ceva a derivat fala / faima. În anul 2013, Dr.
Ion Ghinoiu - profesor universitar, secretarul ştiinţific al
“Institutului de Etnografie şi Folclor” din Bucureşti al
Academiei Române - a explicat: “Vâlva era prototip al Zeiţei
Mamă, însumând atribuţiile mai multor reprezentări mitice
din Panteonul românesc. Ca duh al Pământului, Vâlva era
prezentă pretutindeni, în tot şi în toate: Vâlva Zilelor, Vâlva
Apelor, Vâlva Băilor în caverne, Vâlva Pădurii în codri,
Vâlva Lupilor, etc.; avea înfăţişare de femeie frumoasă (cu
stele în ochi) sau de pasăre, ş.a”. Pelerinajele Pelasge
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

(religioaso-sexuale) au dus și la echivalarea vechii denumiri aşeza (sed-) - epi- (pe ceva, jos). ‘Piz-do’…unde rădăcina
Grecești “Pelasgos” / “Pelas-Gos” pentru Pelasgi cu ceea ce ‘sed-’ devine ‘zd-’ în compoziţie cu prefix. O formaţie
literar ar avea înțelesul neaoș de “pularăii / pulalăii paralelă este ‘niz-do’, ‘nest’, ‘nidus’, respectiv ‘cuibul’,
pământencelor”, străvechile obiceiuri de ospitalitate ducând numele compus al căsuţei păsării, de la ‘ni-’ ce indică mişcare
deopotrivă la dăruirea sexuală față de străini - inclusiv la în jos şi acelaşi ‘sed-’ = a se aşeza; la fel: ‘piz-do’, a se aşeza
“prostituția sacră” față de pelerinii / “pele-rinii” Pelasgi, adică făcând presiune, a se trânti greoi. ‘Niz-do’ = ‘nest’, ‘nidus’,
“pulalăii solari”, ai Zeului Ra - cât și la vizitele Amazoanelor cuib…‘(e)pi-zdo’ = curul, cel pe care te aşezi. Verbul exista
pentru orgii la Ghergarii recunoscuți ca Pelasgi (de altfel, în sanscrita arhaică: ‘pidayati’ (derivat de la ‘pisd-’), adică a
vechii Greci au şi păstrat “phule” / φυλή pentru “rase” / se aşeza greu pe ceva / cineva; a presa, şi în grecul arhaic cu
“clanuri”, de pildă în Dobrogea mileniului I î.C. ca “phyle” / acelaşi sens ‘piezdo’ (mă aşez greu pe ceva). Că sensul iniţial
“phylai” fiind ştiuţi acolo coloniştii V Anatolieni din Ţara era cel de fund, cur, partea din spate, e confirmat de faptul că
Gherghiţilor = Caria, coloniile lor fiind denumite “poleis” / în latină, potrivit fonetismului ei propriu, ‘pizd-’ a dat
πόλεις; în Bască - cea mai veche limbă ne Indo-Europeană / ‘pedere’, a trage vânturi, aşa cum ‘nizd-’ / cuib a dat ‘nidus’.”
adică ne Kurgană din Europa - pentru “penis” încă se În vechea Egipteană, pentru vulvă era termenul “şed”; la
foloseşte termenul popular “berga” / considerat de Dr. Harald vechii Egipteni, Zeul Bes - reprezentat mereu gol - era
Haarmann în studiul despre etnogeneza Bască din anul 1998 ocrotitorul familiei / gospodăriei iar în Tracia Antică,
ca “împrumut Românic”): pe lângă calendarele cu momentele luminoșii Besi / Pesi își venerau etnonimul Bes: acum în
de “dezlegări” și cu perioadele de “post”, ulterioara Anatolia vecină se vorbește Turca, pentru care “baș”
instituționalizare pe lângă așezămintele religioase a înseamnă “cap”. Este interesant că în limbile Românice
derivatelor unor practici din cadrul Cultului Fecundității și pentru “sărut” există cuvintele Românesc “bezea”, Italian
Fertilității au dus - cu ecouri până în prezent - la necesitatea “bacio”, Spaniol “beso”, Portughez “beijo” şi Francez
celibatului unei părți a clerului, la abstinența sexuală a unei “baiser” sau că (prin sinonimia “S”-“Z”-“J”) “bijuteria”
părți din personal, etc. O incursiune în termenii Europeni Română e Franceza “bijou”, ş.a.
pentru organul sexual masculin (“pulă” în Română) redă
cuvinte ca: Armeanul “plor”, Finicul / Suomi “kalu”,
Albanezul “kar”, Grecul “pouli”, Catalanul “polla”, etc.; la
Hitiți - formând populația Khetă din Anatolia mileniului II
î.C. - termenul “pulla” se folosea pentru “fiu” / “prunc”.
Pelasgii nu “vrăjeau”, ci “pălă-vrăjeau” = pălăvrăgeau,
iscusinţa lor oratorică - în timpurile când cuvântul dat era mai
important decât cuvântul scris / acum e pe dos, în prezent
scrisul contând în locul discursului - remarcându-se din
timpuri străvechi, elocinţa discursivă fiind apreciată ca atare
(mai ales de către sexul opus, contribuind inclusiv şi astfel la
împlinirea actului pro-creării semenilor / “harul îngeresc”
fiind considerat suprem). În Greaca veche, “phylon”
semnifica “rasă” (la plural folosindu-se şi “phyla”), “philos”
= “iubit” / acum doar “prieten”, “phileo” = “dragoste”, etc. iar
ca “phyloi” au ajuns să fie înţelese asocierile tribale, cum au
fost în Anatolia de pildă “amestecaţii” din Pamphylia / “Pam-
pylia” - cu capitala Perga, fiind zona învecinată cu cea a
Pisidiei / cu consoanele “p”, “s” și “d” - ambele între Lycia şi
Cylicia; la vechii Greci, prin “polus” / πολύς - acum “poli” - Barza la Bes
se înţelegea “mult”, la fel ca în Sanscrită “puru” (în Latină a
ajuns “plus”): la Români, “polul” - în legătură şi cu “polar”, Din mare vechime - din Epoca Pietrei, inclusiv pe
etc. - desemnează regiunea din extremitatea unei axe (în teritoriul actualei Românii - se practica în modul cel mai
conexiune cu Grecul “polos” pentru “par” / “stâlp”). Despre firesc Cultul Falic, uneori chiar mai intens decât cel al vulvei:
Cilix - etnonimul Cilicilor din Khilikka / Kilikya - e de ştiut penisul era simbolul energiei şi potenţialului divin (în
că era frate cu Phoenix, Cadmos, Europa, Thasus / eponimul Antichitate, Romanii aveau amulete de gen, denumite “bulla”
Insulei Tasos, ş.a.; ei au fost nepoţii Zeului Anax = Poseidon, - căci la mulţi din aceia, ca şi la Arabi, le era dificilă
căci erau născuţi de către nora aceluia, fiica lui Nilus / pronunţia “P” şi de aceea foloseau “B” - Românii păstrând
patronul Fluviului Nil (se poate observa că Insula Tasos se cuvântul corect, Spaniolii având termenul “polla” dar şi
afla la întâlnirea a 3 zone, anume zona Sudică Egeeană - a “verga”; de altfel, în spaţiul Românesc acel cult era practicat
Insulelor dintre Peninsulele Anatolică și Balcanică - cu cu mult înaintea existenţei Romanilor şi Imperiului Roman, în
zonele Nordice continentale Europene, cea răsăriteană Trakă imaginea următoare putându-se vedea falusuri de la sfârşitul
și cea apuseană Makedonă). O incursiune în termenii Epocii Pietrei, din Cultura Cucuteni / cu originile în Cultura
Europeni pentru organul sexual feminin (“pizdă” în Română, Turdaş-Vincea).
cu consoanele “p”, “z” și “d”) redă cuvinte ca: “pizda” în
Rusă, “pyzda” în Ucraineană, “pidhi” în Albaneză, etc.
Cercetătorul Dan Alexe în “Lingvistica aşa cum n-aţi învăţat-
o la şcoală: de unde vine ‘pizda’?” din anul 2013, a enunţat:
“Forma primitivă poate fi reconstituită drept ‘(e)pi-sed’: a se

525
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

“Pu-Ra” / “Su-Ra”

Este de ştiut despre “cucută” - planta întrebuinţată ca

medicament, însă în exces fiind otrăvitoare - că provine din
radicalul Indo-European “gwenă”, acelaşi ca la “zână” (de
unde şi denumirea de “cocote” a femeilor de moravuri uşoare
= “curve”); în Cultura Cucuteni - desprinsă din Cultura
Turdaș-Vincea centrată în triunghiul Gherdap, Parţa, Tărtăria
Tranziția dintre Epocile Pietrei și Bronzului
- orgiile erau parte firească din ritualurile pentru fertilitate
în Marea Câmpie Est Europeană
(Cultura Cucuteni - neolitică, în care se practicau inclusiv
s-a datorat celor din zona stră-Română
sacrificiile umane - a fost contemporană cu sosirea primului
val Gorgan / Kurgan din Stepa Nord Pontică în actualul
Din Epoca Pietrei, penisul (“pura”, cu devenirea în
spaţiu Român, pe care probabil că l-a și provocat / din cauza
timp - datorită echivalenței lingvistice “R”=“L” - “pula” şi
extinderii peste zona sa obișnuită de influență). Ar fi de
respectiv sinonimul după Sacrul Ra = “Su-Ra” / “Sura”, adică
remarcat că în anul 2004 Dr. Siiri Rootsi din Estonia a datat
“Su-la” / “sula”) a fascinat viaţa, fiind cu prezenţa în
bărbații genetic Gherga cu vechimea cel puțin neolitică - deci
reprezentări publice peste tot, îndeosebi în erecţie, chiar la
din Epoca Pietrei - în Europa; până acum însă probe genetice
modul uriaş; simbol de virilitate, penisul era venerat mai ales
bărbătești Gherga fizice efective au fost găsite în Panonia (azi
de femei prin respectarea forţei şi închinarea la sex, căci
Ungaria) cu vechimea de 3 milenii - din Epoca Fierului -
reprezenta puterea: Cultul Falic era în armonie cu Cultul
după 2 milenii de la Epoca Pietrei. În anul 2021 echipa
Vulvei - dominat de cel al supremei Mari Mame, dătătoarea
internațională de geneticieni formată din Siiri Rootsi, Lehti
de viaţă - ambele fiind atestate ca existente de la începutul
Saag, Lauri Saag, Samuel Griffith, Anu Solnik, Maere Reidla,
Erei de Aur. De exemplu, în neoliticul Văii Dunării era
Kristiina Tambets, Aivar Kriiska, Ene Metspalu și Mait
slăvită “pura” lui An prin Cultul Falic, similar fiind și în
Metspalu de la Universitatea din Tartu / Estonia, Liivi Varul
neoliticul Văii Nilului, unde aceeași slavă falică / potentă era
de la Universitatea din Tallinn / Estonia, Sergey Vasilyev,
întruchipată de “phara-on” / faraon, adică întruchipată de
Dmitri Gerasimov și Svetlana Oshibkina de la Academia
avatarul Sacrului Ra al lui An: “pha-Ra-On” (unde “pha”
Rusă, Natalia Kosorukova de la Universitatea din Cerepoveț /
echivala cu “sa”, respectiv “sacru”), având înţelesul pentru
Rusia, Eugenia D’Atanasio de la Institutul de Biologie
faraon / “Pha-Ra-On” şi de “Sfânta lumină a lui An”; inclusiv
Moleculară din Roma / Italia, Toomas Kivisild de la
azi, în Iran şi în jurul său - unde se mai manifestă
Departamentul pentru Genetică Umană din Leuven / Regatul
reminiscenţe ale străvechiului Cult Piric / al Focului,
Belgiei și Christiana Lyn Scheib de la Universitatea
zoroaştrii venerează focul etern ca simbol divin - iar locurile
Cambridge / Regatul Britanic a demonstrat prin laborioase
sacre au atributul “pir”. Dansul Piric - îndeosebi la vechii
analize științifice că tranziția dintre Epocile Pietrei și
războinici Greci - răspândit din Trapezus / Pont până la Traci
Bronzului în Marea Câmpie din Estul Europei și-a avut
era mai ales cel al Cureţilor şi al Coribanţilor, cu teme ca ale
sorgintea în spațiul stră-Român:
Gârgălăilor / cocorilor, Caryatis pentru Marea Zeiţă
Artemida, etc. (arta dansării, denumită “orchestike” / “orkes-
tike”, implica exerciţii ale întregului trup, pornind de la
marşurile din jurul altarelor - când cântau în coruri - până la
acrobaţii gimnastice, care au dat naştere cariatidelor):

526
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

transmis efectiv - incluzând frumusețile mesajelor lor - până

azi); asocierea Atlanți-Cariatide nu s-a datorat vreunei
întâmplări, ci străvechii realități a existenței lor împreună. O
mică vizită în dicţionarele proto-IndoEuropean şi
IndoEuropean relevă conexiunile unor anumiţi termeni cu
anumite concepte, ca de exemplu “părul”, ca și “parul”,
literalmente fiind în legături cu “pula” - la fel transmiţându-se
şi în Sanscrită - ceea ce asociază tăierea părului de tăierea
coaielor (Indo-European, testiculele erau “orghi” - în vechea
Greacă erau “orkhis” - iar Altaico-Uralian, la Nordicii Saami
/ Sa-meni = “Sfinții oameni”, testiculele erau “guolla”, etc.);
ambele acţiuni - scalparea şi castrarea, adică retezarea părului
şi respectiv retezarea coaielor / “orghi” - au avut străvechi
valenţe ritualice. Primele Ghergane aveau păr foarte lung
(netăiat toată viața) iar primii Gherghi - pe lângă părul lung -
aveau şi bărbi lungi; femeile îşi păstrau clitorisul iar bărbaţii
nu erau castraţi, putându-se jura pe “orghi” / testicule pentru
ceea ce lăsau moştenire: au fost Pelasgi / “Pela-sgi” (începând
cu necastraţii / potenţii îngeri Gregori - pruncii Anuna ai
Zeului ceresc An - care ca prinţi neandrogini au instaurat
regalitatea pe Pământ, bucurându-se în trecut de cea mai mare
faimă). La începutul secolului XIX, cercetătorul Britanic
George Stanley a scris: “Cu notarea Greacă ‘Pyrra’, ‘Pura’
însemna “focul solar” (iar ‘purros’ era ‘culoarea focului’ /
roşiatic). Misteriile Orgiilor - ‘Orgas’, ‘Erga’ - celebrate în
locurile cu multe lemne şi cu multe ape numite ‘Orgades’,
erau aceleaşi pentru Marea Zeiţă Rhea, Dactilii Idei, Cureţi,
Coribanţi, Cabiri, ş.a.: denumirile erau legate de ceea ce
vechii hinduşi ştiau ca Argha iar vechii Greci ştiau ca Argo”.
În imaginea următoare se pot vedea Dactili / “Daktyloi”
însemnând “degete”, cu referinţă concretă nu în general, ci
precis la cele 10 degete / ceea ce poate fi interpretat şi ţinând
cont de faptul că Zeul Anax = Poseidon - posedând Raiul - a
avut exact 10 fii, tocmai gemeni în 5 perechi (aceia - adică
Dactilii gemeni, la fel ca fiecare deget care îşi are geamănul
pe celălalt membru - au fost slujitorii Idei, în V Anatoliei
piscul Muntelui Sacru al Marii Mame Ida numindu-se
Gargaros):

Dansuri Pyrice

Despre Cariatide = muierile ce cu eforturi continue

susțin greutăți se știe că și-au avut ecoul masculin prin Atlanți
= bărbații goi ce cu eforturi continue susțin greutăți: ambele
reprezentări - de Atlanți și de Cariatide - au fost formele
Vechii Lumi de a arăta forțele celor mai puternici oameni de
pe atunci (prin arhitectură atât Atlanții, cât și Cariatidele s-au Dactili
527
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
În Vechea Lume, mesajul transmis prin simbolismul
gemenilor cârmuitori era că puterea izvora in frăție (iar
omenirea a cunoscut deopotrivă frății familiale, religioase și
de alte feluri): resursele umane au fost mereu mai importante
față de resursele materiale. Dr. Nicolay Jirov a studiat
“Atlantida” în anul 1964: “Triburile străvechi de Uriași au
fost menționate în numeroase mituri la diferite popoare
(fenicieni, greci, scandinavi, ș.a.) precum și în Biblie; erau
amintiri despre vechii reprezentanți cu talie înaltă ai omului
rațional, oameni de tip Cro Magnon, a căror statură era de
aproape 2 metri. Presupunem despre cultura Atlantidei și a
celor mai apropiați urmași ai săi că s-a caracterizat prin
tendințe spre gigantism și ciclopism. Arhitectura și sculptura
atlanților trebuia să fi fost - înainte de toate - antiseismică;
există motive temeinice să afirmăm că Atlantida a fost țara
unor cutremure foarte frecvente și foarte puternice. Într-o
astfel de țară viața trebuia să-i învețe pe oameni, chiar și în
cele mai timpurii etape ale dezvoltării lor, să se adapteze la
particularitățile locale. În multe cazuri au fost folosite -
incontestabil - procedeee de arhitectură antiseismică,
acordându-se totodată atenție deosebită construcțiilor
ciclopice. Blocurile neregulat organizate crează în timpul
loviturilor și oscilațiilor seismice repartizări neregulate ale
mișcării materialelor construcției; această neregularitate
originală crează o neritmicitate necesară și organizată pentru
a atenua forța seismică. O serie de construcții din vechiul
Egipt și din Mesopotamia au avut multe elemente de
antiseismism gândit. Considerăm că - în realitate -
construcțiile religioase din Atlantida erau mai curând temple
fără acoperiș, în care condițiile naturale erau folosite pentru a
crea atmosfera religioasă corespunzătoare. Este foarte
discutabil despre capitala Atlantidei dacă a existat sub forma
unui oraș cum apar - de obicei - orașele antice. Poate că (și
aceasta este mai probabil) capitala Atlantidei se limita - de
fapt - numai la teritoriul acropolei, în jurul căreia erau situate
colibele primitive ale restului populației. Pe cât se pare,
Platon n-a descris întâmplător numai acropola singură. Poate
nici n-avea ce să descrie mai mult? Acropole de acel tip se
cunosc în multe locuri (străvechiul Ierihon, Cnossos /
capitala-palat a străvechii Crete, ș.a). În anul 1953,
academicianul rus Jukovski a arătat - pe bună dreptate - că
civilizațiile agricole din vechime așezate în văi, lângă râuri,
au fost secundare. Civilizațiile primare au fost cele de munte.
Astfel, cultura sumerienilor din Mesopotamia a fost creată de
oameni veniți din ținuturi muntoase. Platon a notat despre
originea semidivină a primilor oameni din Atlantida și despre
faptul că strămoșii lor au apărut independent de restul
omenirii; este o indicație foarte interesantă. Prima regină a
Atlantidei a fost Clito. Din cununia lui Poseidon cu Clito s-au
născut 5 perechi de gemeni. Numărul lor și indicația că toți
gemenii au fost de sex masculin are - incontestabil - un
anumit sens simbolic, a cărui semnificație n-a fost stabilită
deocamdată. Împrejurarea că toți fiii lui Poseidon au fost,
zice-se, gemeni simbolizează poate faptul că toate regatele pe
care ei le-au cârmuit erau așezate simetric” (adică stăpânirile
regilor gemeni existau pe ambele părți / maluri ale Lacului
Pontic, de fapt împrejurul aceluia, care după Potop - ce a
scufundat Atlantida - a devenit Marea Neagră; în arealul
Mării Negre / Anatoliei se ciocnesc plăcile tectonice ale Asiei
și Europei, ceea ce provoacă dese cutremure dar la Atlantida
cea mai relevantă oglindire pare să fi fost cea redată de
gemenii săi cârmuitori, care poate au fost astfel cei
528
perpetuând anterioara putere a Vechii Lumi în noua
organizare umană - exercitată integral de către Homo Sapiens
- fără aportul concret al predecesorilor Uriași / ajunși doar
imitați). Mult ulterior, cei dintâi Greci nu au fost în Balcani,
căci - după Războiul Troian, pentru întâia oară în istorie -
Grecii au apărut nu altundeva decât în răsăritul Egeeii /
respectiv în apusul Anatoliei (zona dominată de Gargaros în
Nordul Troian şi de Gherghiţi în Sudul Carian); în mitologia
Greacă, Pyra - fiica Pandorei - era soţia lui Deucalion / “Deu-
Calion” = “Zeul Frumos” (fiul Zeului Gadeir / Prometeu =
“Primul Zeu” / “Prome-Teu”): ei ar fi fost singurii
supravieţuitori ai Potopului Pontic şi prin aruncarea în urmă a
“oaselor” bunicii Ghea - adică pietre - pentru ca din acelea să
apară actualii oameni, ei astfel au devenit “părinţii” omenirii.
Cultul Focului şi Cultul Falic au fost străvechi şi erau
conectate; e semnificativ că “foc” în Greacă este “φωτιά” - în
pronunţie “fotiă” - rezultat din ceea ce se încingea cu ajutorul
său: lângă căldura focului, fierbinţile fete - care întreţineau
flacăra veşnică - literalmente, la propriu, se futeau (în
vremurile îndepărtate, era mare necaz dacă în vatra cuiva se
stingea focul, atunci când se întâmpla aşa ceva fiind trimis
flăcăul la Templul local să aducă jar de la preotesele care
aveau misiunea sfântă să întreţină focul veşnic al aşezării iar
sexul - ca “prostituţie sacră” - a fost atestat din urmă cu
milenii în Temple şi în preajma acelora, în grădinile de lângă,
unde se aflau crăcile pentru întreţinerea focului, locuri în care
câteodată se petreceau adevărate orgii). Verbul regulării -
pentru “a pune în ordine” - vine în rezonanță cu potența
regală de a regla comportamentul corect al stăpânelor
Amazoane, partenerii lor preferați rămânând în legendă că au
fost Caucazienii Ghergari. De altfel, în “Dialogul Cratylos”
410, filozoful Platon a consemnat ce a zis maestrul Socrate
(studentul înţeleptei Cariane Aspasia / “Asp-Asia”,
însemnând “Iapa Asiei”): “Focul mă pune în încurcătură şi
mă tem să nu mă fi părăsit muza sau ca acest cuvânt să nu fie
din cale-afară de greu. Îmi închipui că Elenii, mai cu seamă
cei care se află în ţinuturi supuse de Barbari, au împrumutat
un mare număr de numiri de la aceştia. N-am fi în încurcătură
dacă am voi să arătăm că aceste cuvinte sunt potrivite cu
limba Greacă, nu cu aceea din care au fost luate? Vezi aşadar
dacă numele acesta ‘pyr’ nu e şi el cumva Barbar, căci - pe
de-o parte - nu e uşor să-l punem în legătură cu limba Greacă
iar pe de alta, e ştiut că Frigienii îi spun la fel”. Focul exterior
(sfânt, solar) şi focul interior (sufletesc / spiritual) se
îngemănau în făcutul dragostei, organul masculin - “pura” /
pula - satisfăcând organul muieresc - vulva / pizda -
amândouă organele atunci devenind fierbinţi ca focul “Pyrra”
(“y” în vechea Greacă fiind rostit “u”): Indo-European,
“uterul” era numit “ghelb” iar penisului i se mai zicea şi
“gvozd” (conform “Enciclopediei Culturii IndoEuropene” din
anul 1997 - publicată de Douglas Adams de la Universitatea
din Moscova / Idaho şi James Mallory de la Universitatea din
Belfast / Irlanda de Nord - pentru “penis” = “pulă” se mai
folosea şi “kapr”), Dr. Michael Swanton de la Universitatea
Britanică Durham 54,46 lat. N, 1,34 long. V legând de gazda
/ stăpânul înzestrat cu bât denumirea IndoEuropeană a suliţei
ca “ghazdo”; până în Evul Mediu, Românii - dar şi Turcii, ş.a.
- au avut termenul “kargi” pentru suliţa scurtă (iar după
Războiul Troian, traseul celebrilor “Lăncieri” / ziși “Doriani”
a fost între actualele Țări România și Turcia, ei fiind de pe
atunci numiți Heraclizi = sulițași / lăncieri Kargi). Este
interesant că termenul “Pula” poate fi legat de “Pelasg” (în
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
sensurile atât sexual, cât și de gazdă): etimologia “Pela-sgă” /
“Pelasgă” încă n-a fost lămurită - deplin științific - în
dimensiunea falică (se știe că Pelasgii erau “agenții” Sacrei
Ga, Mama Pământului). La vechile Grecoaice, “polos” /
“poloi” era coroana Marii Mame, evidenţiate în legarea falică
a părului, la purtatul vaselor pe cap sau la Caryatide:
“Polos” / “Poloi”
Este interesant că “gwiazda” în Poloneză înseamnă
“stea” iar echivalentul Ucrainean “zorya” are etimologia
legată de Poloneza “zorza”, ce e “aurora” (în Bielorusă
“steaua” e “zorka”); în Poloneza Medievală “gwozd” /
“gozd” era “pădure” iar “piron” și azi - în Poloneza actuală -
e “gwóźdź”, ceea ce ar sugera o veche conexiune cu virila
gazdă din codru / pădure dar și cu “Copacul Cosmic” (având
rădăcinile bine înfipte în pământ și ramurile până în cer):
zicala “precum în cer, așa și pe pământ” exprima o credință
larg răspândită în Vechea Lume. Carianul Pausania 9:20 a
scris că Hermes / “Her-mes” = “moșul Her” - biblic egalat cu
529
Ham, bunicul lui Ghergheseu - s-a născut pe Muntele
Kerykios, lângă care era “Polos”, locul unde bunicul său
Atlas a meditat profund asupra Iadului şi Raiului. În “Lexicon
etimologic al elementelor autohtone (traco-dace) ale limbii
române” din anul 2006, Dr. Sorin Paliga - lingvist de la
Universitatea din Bucureşti / capitala României - a scris: “la
traco-daci, ‘pulă’ însemna penisul în erecţie al unui adult;
figurativ, era ca un ‘pisc erotic’. Româna clar discriminează
penisul unui copil ca ‘puţă’ - în relaţie cu ‘puţin’ / tot cuvânt
trac - faţă de pula bărbatului. Relaţia cu (mai târzia) denumire
latină ‘puella’ pentru ‘fată’ probabil a fost o întâmplare. Din
rădăcina tracă ‘pur’ pentru ‘foc’ au fost atestate nume
personale ca Pyrula, Purula, ş.a. (însemnând roşcaţi ca focul),
‘pururi’ fiind pluralul de la ‘pur’ = ‘foc iar forma ‘de-a
pururi’ se referea la focul veşnic / etern, de pildă Parâng
(munţii din sudul Şureanu) avându-şi numele astfel
înrădăcinat, la fel ca şi Peleaga - cel mai înalt vârf al Munţilor
Retezat - în denumirea tracă legată de Pula”. Peleaga 45,21
lat. N, 22,53 long. E / judeţul Hunedoara - de 2509 metri
altitudine - literalmente însemnând “Pula Pământului” are în
apropiere, cu oglinda apei la 2030 metri altitudine, cel mai
mare Lac glaciar din România: Lacul Bucura - tot o denumire
Tracă - putându-se lesne remarca despre capitala României că
acum e Bucureşti / nume inspirat din ceea ce în timpuri
arhaice se folosea pentru “frumusețe”; în jargonul Românesc,
pentru Uriaş se foloseşte şi “pălugă” - termen echivalat cu
“prăjina” - substratul lingvistic înrădăcinat fiind falic de fapt
(în legătură cu “pulă lungă”). De altfel, în Greacă “pouli” =
pasăre, “poulari” = mânz, etc.; în Vechea Lume, transferurile
de sonorizări și înțelesuri au avut în general, pe lângă tentele
religioase și pe cele mercantile.
Ca alte exemple, Apulum pentru Alba Iulia pe malul
Mureşului a fost denumirea Latină corespunzătoare celei pre-
Latină Apulon / Apoulon a fortificaţiei Dace de acolo,
populată de Apuli, începând de pe Piatra Craivii din comuna
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Cricău, judeţul Alba (cu amplasamentul exact la intrarea pe oierilor. Ţinând cont că pe vremea aceea pădurile erau foarte
culoarul ducând la Munţii cu aur ai Dacilor / locul unde se dese şi sălbatice, era normal că turmele erau duse pe jos,
pare că a murit Decebal, ultimul lor rege = “g/herțeg”, după călăuzite spre locul de iernare, dar mărfurile erau încărcate pe
ce i-a căzut capitala din Ţinutul Haţegului, cu poziţia Sudică plute şi rapid trimise pe apă. La fel se proceda cu multe alte
faţă de acel loc din Valea Mureşului): denumiri foarte mărfuri, printre care cel mai important era lemnul, atât de
sugestive - atât pentru oameni, cât şi pentru poziţionarea lor - necesar dincolo de Tisa. Convoaiele de mărfuri pe ape erau
mai ales că locul era populat din Epoca Bronzului de Traci iar mai sigure şi la adăpost de eventualii atacatori iar transportul
anterior, din neolitic era marea aşezare “a soarelui” în N mai ieftin şi mai rapid. Pe malurile acelor ape se formaseră
oraşului actual (care a fost iniţial capitala Ardealului, aşa cum nenumărate aşezări care beneficiau de pe urma acestui mod
alte așezări au fost capitale anterioare, de exemplu Târgovişte de transport şi contribuiau la un comerţ prosper şi înfloritor, a
din Muntenia a fost capitala Ţării Româneşti înainte de căror existenţa se baza şi pe creşterea turmelor”.
Bucureşti iar înainte de Târgoviște au fost altele ori Suceava
din Bucovina a fost capitala Moldovei înainte de Iaşi sau de
Chișinău iar înainte de Suceava au fost altele); cele ce veneau
din Epoca Pietrei au fost aşa de viguroase, încât au străbătut
cu tărie mileniile (foarte populare în vechime au fost
flacoanele numite “ampulă”, în care se păstrau câteva picături
de sânge ale vreunui martir, apă sfinţită, ulei sfânt ori
parfum). Orașul Alba Iulia a fost dominat după Războiul
Troian de pe partea cealaltă / Sudică a Râului Mureș de fortul
Teleac 46,05 lat. N, 23,37 long. E (comuna Ciugud / județul
Alba). La început, oamenii s-au deplasat pe ape cu plute şi
pirogi (prototipurile caiac-canoe / gondolelor, respectiv ale
luntrilor / adică bărcilor şi corăbiilor). Este de ştiut că
Apulum în Antichitate a fost port-cheie pe Mureş, Mureşenii
fiind plutaşi / vâslaşi vestiţi, ghilda / breasla lor ajungând
Latin acolo drept “Collegium Nautarum”; de exemplu, într-un
baso-relief de marmură descoperit în Alba Iulia era înfăţişat
un “Genius Nautarum”, ilustrând un vâslaş / plutaş Antic
(plutăritul pe Mureş - ducând sare, lemne, grâne, aur, oameni,
etc. - s-a încheiat în Epoca Modernă, datorită apariţiei
şoselelor şi căilor ferate, care au preluat transporturile ce până
atunci erau efectuate pe “autostrada” formată de apa
curgătoare a lungului Râu din spaţiul Român). În anul 2006,
Dr. Horia Ciugudean (de la “Muzeul din Alba Iulia”) a
afirmat că numeroasele bucăţi ceramice găsite la fiecare arat
pe terenurile de la Tărtăria / Turdaş sunt neolitice: “Au fost
case aici, acum 6-7 milenii; case mari, din lemn ‘muruit’ cu
lut, cu minim 2 camere şi acareturi. La acea vreme, aşa ceva
nu mai exista în restul Europei. Cunoşteau meşteşugul pictării
lutului, plămădind adevărate opere de artă. Ba mai mult,
stăpâneau şi arta navigaţiei! Pe fundurile unor vase au fost
găsite incizii cu reproducerile exacte ale unor ambarcaţiuni cu
pânze. Nu trebuie să ne surprindă. Aurul ardelean circula
chiar pe cale acvatică, existau legături pe ape între
comunităţile respective. Cel care a desenat corăbiile e sigur
că le-a şi văzut, în realitate, cu ochii săi. Altădată, Mureşul a
fost mare, încâlcit, se revărsa mereu, între malurile
îndepărtate, arătând ca o mare. La Tărtăria, ca 2 scobituri în
ţărm, au fost 2 ‘vălaie’ mari (adică un fel de ecluze), săpate
de oamenii preistorici. Ambarcaţiunile se încărcau de la
muchia ţărmului şi se lansau pe apele crescute ale Mureşului
până la vărsarea în Tisa. În lunca Mureşului era un furnicar
de oameni trăind laolaltă - ocupându-se cu agricultura,
mineritul, negoţul, ş.a. - timp de multe generaţii”.
Cercetătoarea Maria Pirtea din Oradea / judeţul Bihor - în
lucrarea “Columna lui Decebal” din anul 2006 - a reflectat:
“Principalul sistem de comunicaţii al Dacilor era pe apă. Pe
Mureş se desfăşura, din primăvară până în toamnă, o
navigaţie intensă (ceea ce denotă că aveau şi ce transporta).
Pe râu, în luntri şi pe plute, coborau până pe Tisia / Tisa Principalele sectoare ale plutăritului
lemne, lână, piei şi mai ales sarea atât de cerută de lumea

530
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

În anul 2014, cercetătorul Român Cojocaru Ţuiac a

notat despre “Nostalgia plutelor”: “Plutăritul a fost o ocupaţie
a locuitorilor bazinelor multor râuri din România. Plutăritul s-
a practicat pe multe râuri. A conduce o plută nu însemna
numai statul pe buzarul aceleia şi manevrarea alene cu o
mână a cârmei ori schimbarea de vorbe de duh - uneori cu
mai multe înţelesuri - cu muierile de pe maluri, care ghileau
pânza sau pescuiau zlăvoci cu crâsnicul”. Se poate observa
onomastica Ghergană a principalilor afluenţi - Tarcău şi
Cracău - ai Bistriţei, ultimul Râu din spaţiul Român pe care s-
a înregistrat în istorie practicarea plutăritului, cu continuarea
sa pe Siret până la Gherghina / adică suburbia Barboşi a
oraşului Galaţi; acolo, urmând neoliticei Culturi Cucuteni, în
Epoca Bronzului a fost capitala Moldovei - adică a “davelor”
/ cetăţilor de pe mal - grupate în statul vasal Troiei numit
Regatul Heraclid: cel mai mare debit în Dunăre dintre toți Cultul Soarelui reflectat în Cultul Puric / Pyric,
afluenții din România e al Râului Siret / zis de unii Cultul Pizdei și Cultul Pulii (pre-diluviene toate - din Era de
Moldoveni și Siriat, ce până în Evul Mediu și-a avut gura mai Aur - fără a fi vulgare) au fost legate prin ceea ce a statuat
spre Sud, lângă Brăila (de aceea sunt foarte apropiate cele 2 Zeul Gadeir / Prometeu despre lumină şi credinţă: Sfânta
orașe reședințe de județe acum - Brăila și Galați - căci gura lumină şi sacra credinţă sunt şi azi valori supreme în diverse
Siretului a ajuns la Galați, pe vechea albie a Râului Bârlad, religii. Din mitologie se știe că Prometeu a adus focul -
din cauza lucrărilor poruncite de Vodă Ștefan “cel Mare”). Ca purificator a orice - într-un timp când Cultul Pizdei / Vulvei
un sinonim conectat cu udarea / umezeala, regăsit de pildă la (ei vizitându-le) şi Cultul Pulii / Falic (ele vizitându-i) au
ghizdul fântânii - cuvântul “ghizd” însemnând “marginea / generat prin fuziunea lor Argha, ca simbolul pur dat de futai /
cheiul fântânii” fiind “din fondul pre-latin” conform Dr. zis așa, pur și simplu Românește; “fotia” = “focul” (așa cum
Mihai Vinereanu - termenul de “ghizdă” pentru în Greacă s-a prezervat ceea ce vechii Români - Ra-mani /
“deschizătură” poate fi apropiat de “brazdă” pentru Ru-mâni - aveau ca “futai”) era esența pentru ceea ce a fost
“despicătură”, sensul străvechi al denumirii organului sexual Argha: o reflectare din Gargha - divina împreunare dintre
feminin “pizdă” constatându-se ca legat de asemenea noțiuni masculinul ceresc Gher și muiereasca pământeană Ga în
anterioare chiar și Geto-Dacilor; în anul 2008, cercetătorul Gher-Ga / Gherga - cu derivate și în faimoasa Arcă, în
Moldovean Vlad Cubreacov a scris: “daco-românul ‘pizdă’ e fantastica Garuda / pasărea Phoenix, ș.a. (astfel în istorie au
pronunțat macedo-român / aromân și megleno-român rămas știute - din Epoca Pietrei - celebrele manifestări cu
‘chizdă’. Reținem atestarea în greacă a cuvântului dialectal genericul generos de Cultul Fecundității și Fertilității, cu baza
‘pidhe’, care înseamnă același lucru. Reținem existența în fertilă Gherga, exercitarea fiind prin bărbații Gherga și
limba nuristani - iraniană, vorbită în Afganistan și Pakistan - femeile Gherga, cărora li s-au atașat în timp și în locații
a cuvântului ‘părî’, derivat din vechiul ‘pizdikă’. Rădăcina diferite, ritualuri diverse).
indo-europeană a cuvântului ‘pizdă’ - restabilită de lingviști -
este ‘pis-dos’ (etinom arhaic și pentru ‘pișare’ / ‘a se pișa’).
Unii au găsit aceeași rădăcină și în cuvintele românești
‘pisică’ / ‘pisoi’. Cuvântul românesc ‘pizdă’ este parte a unui
arbore semantic indo-european și provine din fondul lexical
traco-dac”.

Ar fi de remarcat şi că piesa vestimentară

ornamentată - ce face parte din costumul Tradiţional ţărănesc
Românesc femeiesc - este “fota”, constând din cele 2 şorţuri
531
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
(din faţă şi din spate), realizarea fiind din ţesătură de lână, cu
decoraţiuni bogate; “fota” e şi şorţul purtat de cârciumari (i se
mai spune şi “peştiman”), cu contur dreptunghiular: la
început, fota era cârpa ce ţinea locul fustei (era folosită şi ca
prosop de baie, cu încingerea la brâu). În vocabularul
Românesc a rămas şi reflexivul desemnând relaţiile sexuale
cu cineva, sub forma de a se “încurca”, verb de gen Gherga,
apropiat de alt verb de gen Gherga, anume a se “culca” cu
cineva; pe de o parte, se poate observa că “încurcat” era şi
“înnodat” iar “a descurca” însemna “a limpezi”, pe de altă
parte la modul tranzitiv “culcat” echivalând cu adăpostirea
peste noapte - având sensul de “găzduire” - “culcuşul” fiind
locul de relaxare. În imaginea următoare se poate vedea
semnul utilizat şi azi în Yoga pentru vulvă, Sanscrit având
denumirea “Yoni” - în pronunție Europeană “Uoni” /
asemănător cu “Ani” - marginală în ceea ce global s-a fixat ca
Argha:
“Yoni”
(În suplimentul “Atlasului linguistic Român” - editat
de Academia Română în anul 1942 - pentru organul genital al
femeii apăreau termeni ca “vâlvă” în Oltenia, “păsărică” =
simbol al fecundităţii / în Muntenia, “vulfă” în Moldova, etc.
iar eufemisme pentru penis erau “mădulariu” în Banat,
“vână” în Moldova, “vulvă” în Dobrogea, etc). Primul născut
al reginei Clito / Clito-ris şi al Zeului Anax = Poseidon a fost
Atlas / tatăl Pleiadelor şi al Hesperidelor, socrul Gherganului
Sarmis / Hermes: întâi Lacul Pontic - acum Marea Neagră - a
fost “Atlantic” / “Atlan-tik” adică “Ochiul lui Atlas”, având
ca emblemă Svastica / “Svas-tika”, apoi a fost “Sarmat” (în
“Teogonia” 517, Gherghinul poet Hesiod l-a notat pe tatăl lui
Atlas ca “Iapet” - adică “Însemnat” - fiind fiul Cerului şi al
Gaiei iar pe tânăra mamă a lui Atlas a notat-o ca Oceanida
Clymene / fiica lui Ocean, Zeul apelor dulci, ea fiind ştiută şi
ca Asia, conform poetului Licofron din Insula Chalcis,
istoricul Herodot Karka 4:45 considerând-o pe Asia nu ca
mama gemenilor Atlas şi Prometeu, ci ca soţia lui Prometeu;
nepoată a lui Poseidon, ea anterior, dintr-o dragoste cu vărul
Apollo Gherghitios - fiul Ghergarului Zeus - a avut pruncul
Phaeton / luat spre creştere de Africanul Merops, încredinţare
întâmplată probabil atunci când unchiul Poseidon, Zeul
apelor sărate, s-a cununat cu ea, prinţesa apelor dulci).
Atlantica / “At-lan-tika” poate fi descifrată și ca “Ochiul
Stepei Asiei” (căci “At” / “As” = Asia, “lan” = Stepă și “tika”
= al treilea ochi), poziția din N Pontic - unde Fluviul Don
marca limita apuseană a Asiei în Vechea Lume - fiind văzută
atât dinspre răsărit, cât și dinspre apus ca ochiul din fruntea
Marii Stepe Asiatice; de altfel, Fenicienii de pe coasta
532
Asiatică - din răsăritul Mediteranei - foloseau termenul
“Atlath” pentru “Apus” / “beznă” (iar zona Atlantică a fost la
Vest de ei, în NV Africii de pildă denumirea Munților Atlas
provenind din vocabularul lor, ca - de altfel - și denumirea
Oceanului Atlantic, transportată de ei acolo, dinaintea
Grecilor). În Antichitate, Marea Neagră, adică Nordică în
Vechea Lume, a fost ştiută şi ca Marea Getică, însă înainte de
aşa ceva - începând cu Epoca Pietrei, de pe când era Lacul
Pontic - a fost “Ghergară” (ca şi cea răsăriteană Caspică);
împrejurul său era populat de Gherghi, de la E la V - din
Caucaz până în Carpaţi - atât prin S Anatolian / cu
demarcarea în Strâmtoarea Gherghel, cât şi pe coasta Nordică
/ cu demarcarea în Strâmtoarea Gherg (sau Kerch, unde e
fosta Mare Karga = “Balta Meotidii”, acum Azov): pe acolo
vechile mărturii au redat că trăiau nu numai Amazoane, ci şi
partenerii lor preferaţi, anume bărbaţii Gherga (cu
consemnări de către istoricul Herodot Karka în secolul V î.C.
ca Jurcae / Iurcae, de către geograful Strabon după jumătate
de mileniu ca Gurghi / Gheorghi, după încă jumătate de
mileniu ca Dardani, ş.a). În Tradiţia Română - prin legendele
despre pruncul frumos şi aurit - Albul apare ca fiul unei
divinităţi Marine; în Epoca Fierului, Anatolianul Homer a
scris / în “Iliada” 7:452 că în urmă cu 5 milenii zidurile Troiei
Pelasge au fost ridicate cu ajutorul Zeilor Poseidon şi Apollo
- alăturarea acelora fiind ca tată şi fiu - în Antichitate
Aristotel, care nu era Elen, afirmând despre “cel dintâi
Apollo”, respectiv Apollo / “A-Pollo” din vechime că a fost
fiul lui Poseidon iar Apollodor în “Biblioteca” 1:7 notând că
primul fiu al lui Poseidon se numea “Opleus” / “O-Pleus”
(Diodor Sicul în “Biblioteca istorică” 5:55 a scris că Poseidon
s-a iubit cu Halia / Haria, sora Telkinilor / Gherghinilor, care
i-a născut pe lângă cei 6 fii și pe fiica Rodos - partenera lui
Helius / Soarele - iar pe Insula Rodos era slăvit Zeul Telchin
Apollo / “A-pollo”: de altfel, Zeului Apollo i se zicea Aplu -
însemnând Alb - de către Lelegii din Peninsula Anatolică,
Tesalii din Peninsula Balcanică, Etruscii din Peninsula
Apeninică, ş.a). Ținând cont de frecventa conversie “R”/“L”
(apărută în Vechea Lume de exemplu și la Ler pentru
cârmuitor), se pot vedea în Lelegi inițialii Reregi / “Re-regi”,
însemnând “solari nobili” sau literalmente “Regii Soarelui”.
În “Dialogul Timaios”, Platon a transcris ce i-a spus un preot
Egiptean lui Solon: “Aveţi doar şi voi o legendă care spune că
odinioară Phaeton, fiul soarelui, a pornit carul de foc al tatălui
său, însă neavând putere să-l îndrepte pe drumul ce-l urma
tatăl, a pârjolit totul pe pământ şi a murit, lovit de trăznete”;
povestea lui Phaeton / PhaetOn - în pronunţie “Făt-On”, în
înţeles fiind “fătul / fiul lui An” - era Hiperboree şi a fost
scrisă dezvoltat apoi de către poetul Roman Ovidiu, exilat pe
malul Mării Negre la “To-mis” / Tomis: academicianul
Bănăţean Athanasie Marienescu afirma că “Phaet-On” /
Phaeton îşi avea numele de la cel numit de Români “Făt-
Frumos” / “zeitatea de lumină” (un “prunc” / fecior chipeş).
Solon - care a acumulat avere din comerțul Maritim - a fost
deopotrivă în Egipt și în Lydia / N Cariei (a fost la curtea
bogatului rege Croesus, așa cum a scris inclusiv istoricul
Carian Herodot, în prima sa carte): în peregrinările lui, Solon
a auzit și pe coasta Vest Anatoliană multe povești străvechi,
pe atunci Grecii navigând constant între Delta Dunării /
Istrului și Delta Nilului (Carianii au fost faimoși pirați în
Estul Mediteran, descendenți ai “Oamenilor Mării” din Epoca
Fierului; e de știut că imediat după Războiul Troian au rămas
de povestit urmașilor îndelungatele rătăciri pe apele sărate ale
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Aheilor încărcați cu cele jefuite de la Troiani, căci pe Mare s-
au ferit atât de răzbunările Heralcizilor / Dorianilor din N
Balcanic, cât și de atacurile piraților din Vestul Anatolic /
dominați de corăbierii Gherghiți). Privind străvechea legendă
a lui Phaeton / “Phaet-On”: ceea ce ştia mai frumos să facă
veşnicul fecior erou strălucitor Făt Frumos era descris chiar
de numele său, Făt; în basmele Românilor, dimensiunea
sexuală focoasă a lui nu e de neglijat, ci e de considerat, căci
era reprezentant al puternicului Cult Falic (după cum strălucit
/ “stră-lucit” reiese din toate relatările străvechi ale
potenţialului lui).
Strâmtoarea Kerch la Marea Karga / Azov și fortul Kerch
Dr. Maria Crișan a studiat că Anticul poet Ovidiu a
fost exilat de către Romani în Tomis / Crimeea, nu în Tomis /
Dobrogea, anume la Farul Kerch / azi numit Yeni-kale 45,21
lat. N, 36,36 long. E, aflat la marginea Imperiului Roman -
fortăreața Kerch de acolo străjuind Strâmtoarea Kerch legând
Mările Neagră și Azov = Lacul “Maiotis” / Karga - și a murit
la Tyras / Cetatea Albă 46,12 lat. N, 30,21 long. E, la gura
Nistrului (acelea fiind foste colonii Gherghite / Cariane, de la
începuturile lor aflate în legături strânse cu compatrioții lor
Tomitani / Milesieni); în răsăritul Tauris / Crimeeii, zona
Karga - a fostei Bălți / Lac Maeotis, pe acele maluri
stabilindu-se Milesienii - era mlăștinoasă (pentru care vechii
533
Greci foloseau termenul πηλός “pelos”). În “Importanța
geografiei istorice”, cercetătoarea Maria Crișan a scris,
referindu-se la poetul Roman Ovidiu: “Istoria este - înainte de
toate - geografie! (așa au fost de părere împăratul Napoleon
Bonaparte și istoricul Jules Michelet). În drum spre exil,
corabia a intrat în Marea Neagră și poetul a notat - când a
depășit Constanța / Tomis - plin de zăduf: ‘Sarmația-i ținutul
spre care ne-ndreptăm / Văd bine că-s obligat sălbatice
țărmuri ale Pontului s-ating / Și să mă depărtez mai mult de
țara mea iubită / Spre a vedea ținutul unde-s tomitanii așezați:
ce tomitani? / De ei de multișor ne-am depărtat, ce tomitani?’
Altă cetate cu numele de Tomis, în afară de Constanța din
zilele noastre, nu era cunoscută decât de către localnici,
situată pe malul mării în dreptul farului Jenikale, fiind vorba
de portul ce reglementa navigația dintre Marea Neagră și
Lacul Maiotis. Imperiul Getic cuprindea tot sudul Rusiei de
azi și estul până la granița cu Regatul Amazoanelor iar
granița de nord a Imperiului Roman era Marea Azov / Lacul
Maiotis, extinsă doar cu câțiva ani înaintea exilării lui Ovidiu.
Poetul a murit la Cetatea Albă, ultimul lui loc de exil (au
depus mărturie Dimitrie Cantemir și Mihail Kogălniceanu).
Toponimul omonim ‘Tomis’, adică Tomisul lui Ovidiu de la
Bosforul Cimerian / Strâmtoarea Kerch, ca orășel portuar, ni
l-a deslușit Sf. Teofan ‘Mărturisitorul’ în a sa operă
‘Chronologia’ (de la începutul secolului IX). Exegeții nu au
luat în considerație spusele lui Ovidiu din ‘Tristia’ (3:12):
‘Zefirii-nmoaie frigul, sosită-i primăvara / Dar mie iarna asta
de la Lacul Maiotis / Mai lungă îmi păru ca cele dinainte’.
‘Lacus Maiotis’ - ce era Marea Azov - a fost tradusă cu Sciția
iar cei care și-au însușit acea traducere eronată au avut o
atitudine neștiințifică și de condamnat la nivel de filolog
clasic. Toponimul Tomis al lui Ovidiu nu era cunoscut decât
de către localnici: situat pe malul mării în dreptul farului,
numele și-l trăgea de la grecul ‘tomos’ = ‘bucată’ și verbul ‘a
tăia’, căci pe o porțiune de teren s-a construit mult mai târziu
de momentul căsăpirii lui Abyrtos de către sora lui, Medeea
(conform ‘Legendei Argonauților’ a lui Apollonius din
Rodos, probabil orășelul zăcând de mult pe fundul mării -
inclusiv cu obiecte ale poetului - căci regiunea a fost bântuită
de cutremure și inundații): ‘Iată de ce Tomis i s-a spus acestui
loc, pentru că aici o soră și-a căsăpit fratele’ (adică l-a tăiat în
bucăți / ‘Tristia’ 3:9). Consider că dacă s-ar recurge la
arheologia acvatică s-ar putea găsi cel puțin una din cele 2
statui ale sale: una ridicată în timpul vieții, pentru că își
apărase patria adoptivă ca oștean; o alta fusese ridicată după
moarte, la poarta cetății. Se bătuseră și monede cu chipul său
și se emiseseră decrete, unul prin care era scutit de dări.
Poetul Ovidiu l-a înștiințat pe împăratul Octavian August
unde se afla de fapt Tomisul în care fusese exilat, fiind vorba
de un orășel portuar al cărui nume avea bază reală. Prezența
statuii lui Ovidiu la Constanța - operă a sculptorului Ettore
Ferrari - are o istorie de ordin politic, și anume un pact în
legătură cu raptul Basarabiei din 1812; denumirea de Ovidiu
a insulei din Lacul Siutghiol a fost dată de către generalul
francez Camille Allard în timpul Războiului din Crimeea
1854-1856. Așadar, să acordăm atenția cuvenită acestui
desăvârșit poet cult și onest observator al tuturor faptelor
înconjurătoare: Ovidiu a scris ‘Chersonesus Taurica’ =
Crimeea / nu Pont, ‘Lacus Maiotis’ = Marea Azov / nu Sciția,
etc. Ideea este că orașul Constanța de azi nu era Tomisul lui
Ovidiu; adevărata localizare a aceluia a fost în sudul Rusiei
de azi (unii exegeți români când s-au confruntat cu date de
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
geografie istorică însă au falsificat pur și simplu textul, în loc
să fi cercetat fondul problemei)”. De altfel, în anul 1581
filologul Italian Hercule Ciofano l-a localizat pe Anticul
Ovidiu în Bazinul Niprului, la Kiev (răsăritul spațiului
Român). Despre “raptul Basarabiei” - adică împărțirea
Moldovei istorice - e de știut că a survenit după ocuparea sa
din anul 1806 de către Rușii în fruntea cărora era țarul
Alexandru I Romanov, deoarece Moldovenii erau aliați cu
Francezii cârmuiți de către împăratul Napoleon Bonaparte
(corespunzător textului de Liuba Iana apărut în “Foaia
diecesană / organ al Eparhiei Greco Ortodoxe Române a
Caransebeșului” din 8 I 1895, despre Bănățeanul Trăilă
Gherga din Măidan / Oravița a rămas - pe dosul unei
Circulare din anul 1785 - însemnarea “luat în cătane când a
fost bătae la Franțoz” și n-a mai venit acasă; ar fi de știut că
“Analele Banatului” din anul 1930 când au prezentat “Date
privitoare la istoria satului Maidan / județul Caraș” la același
an al primei Bătălii de pe Câmpia Mierlei din Kosovo - dintre
creștinii Balcanici și musulmanii otomani - cuprins la
Măidanul din Banat s-a ivit notarea “în 1389 se amintește
Gergefalva, a rămas ogașul Ghergonilor”: literalmente din
Maghiară, Gerge-falva = satul Gherghilor).
Moldovenii au existat și la răsărit de Nistru
dintotdeauna / strămoșii Geți fiind de altfel atestați din N
Pontic de la Lacul Maiotis / Marea Azov = Marea Karga până
în N Balcanic de-a lungul întregii Antichității: se poate
observa că în Evul Mediu, cel mai puternic domnitor al
Moldovenilor - Vodă Ștefan “cel Mare” - se referea la Țara
Românească sub forma de “cealaltă Valahie” (așa cum
domnitorul a scris în anul 1477 oficial Veneției, deci Românii
din Moldova Medievală erau cu prioritate înțeleși ca Valahi
de către cârmuitorul lor). Dr. Florin Rotaru a scris în anul
2003: “Manuscrisul ‘Ex Ponto’ de la ‘Biblioteca
Batthyaneum’ din Alba Iulia este, îndeosebi pentru
cercetătorii români, un monument literar, lingvistic, istoric,
geografic și etnografic creat în exil de martorul ocular,
Publius Ovidius Naso, mort la Cetatea Albă în anul 18, cel
mai erudit poet al Erei Augustice. Împotriva voinței lui, a trăit
pe meleagurile noastre timp de aproape un deceniu. Spre
534
sfârșitul vieții, a scris ‘Halieuticon’, un tratat de pescărie,
legat de sturionii din Marea Azov. A fost un cunoscător direct
al acelor realități văzute cu ochiul lui scrutător, cu mintea lui
strălucită și cu probitatea conferită inclusiv de conștientizarea
că talentul său avea să dăinuie peste milenii, convingere
repetată justițiar în mai multe rânduri. Anumite afirmații
făcute de poet au permis identificarea corectă a locurilor de
exil. Cercetătoarea Maria Crișan, extrem de insistentă în
lămurirea corectă a aserțiunilor poetului, a stabilit a fi fost 3
la număr. Unul din acele locuri de exil - și în care Ovidiu a
zăbovit cel mai mult - cel puțin 6 ani, a fost la ‘Bosforul
Cimerian’, un orășel portuar, numit în graiul localnicilor
‘Tomis’ și legat de legenda argonauților. Era un loc de
îmbarcare care asigura circulația maritimă și fluvială dintre
Marea Neagră, Marea Azov și Fluviul Don. Acel orășel îl
găsim la Herodot (4:12 și 4:25) sub numele de ‘Porthmeion
Kimmerikon’, de la verbul ‘porthmeuo’ = ‘a trece de pe un
tărâm pe celălalt’, ‘a traversa’) iar la Strabon (VII 2:2 și XI
2:5) sub cel de ‘Kimmeris’, de la populația cimeriană (himeri
/ cimbri / zimbri) care în secolele VI-III î.C. avuseseră un
mare imperiu, întins pe cuprinsul de astăzi al Basarabiei,
Bucovinei, Ucrainei, Cubanului și Caucaziei, exact unde,
după aceea, avea să ființeze Regatul Pontului, împărțit - în
vremea exilului lui Ovidiu - între regii clientelari. Prieten cu
Ovidiu, poet la rându-i, regele clientelar Cottys a fost primul
care a intervenit pe lângă împăratul August, la rugămintea
expresă a lui Ovidiu, contribuind la schimbarea primului loc
de exil al poetului, aflat după toate probabilitățile, în Pocuția,
lângă localitatea Isak, dar pentru foarte scurtă vreme
(conform lui Sarnitius în ‘Descriptio Sarmatiae’). Tomisul de
la Bosforul Cimerian a fost amintit de Teofan Mărturisitorul /
‘Theophanis Confessor’ în ‘Chronographia’ 14:28 iar cu
același nume fusese numită o fâșie de pământ din sudul
Crimeeii, conform ‘Nicephori Breviarium’ 15:25. Ulterior,
cercetătoarea Maria Crișan a descoperit încă 3 toponime
omonime: o insulă, un râu și un sat, deci în total 6 toponime
Tomis, conform și lui Sarnicus în ‘Descriptio Veteris’.
Toposul ‘Porthmeion Kimmerikon’ / ‘Kimmeris’ sau
Bosforul Cimerian se regăsește în ‘Manuscrisul Ponticelor’
de la Alba Iulia sub numele de ‘Zegrinus’, apoi cu variantele
Cerberion / Cherson, azi Kerci. Al treilea și ultimul loc de
exil a fost la Cetatea Albă / ‘Moncastrom’, pomenit de
Sarnicius în ‘Anale’ și de Dimitrie Cantemir în ‘Descriptio
Moldaviae’. În ‘Manuscrisul Ponticelor’ lui Ovidiu de la Alba
Iulia regăsim aceleași caracteristici fonetice despre care
glăsuiesc și cărturarii nordici relativ la limba getă, inclusiv
savantul belgian Bonaventura Vulcanius Brugensis (‘De
literis et lingua Getarum sive Gothorum’), anume
palatalizarea consoanelor guturale și dentale, fenomen
specific mai ales idiomului moldovenesc. Primul care a
întocmit un comentariu extrem de aplicat despre acest
manuscris a fost ilustrul clasicist, profesorul clujean Nicolae
Lascu 1908-1988. Sperăm că, în sfârșit, se va pune capăt
pentru totdeauna ideilor preconcepute care au făcut și mai fac
încă atâta rău științei, nu numai ținând-o pe loc, ci, pur și
simplu împiedicând-o, uneori secole, să lămurească niște
fapte pe care Ovidiu le-a văzut cu proprii ochi și le-a auzit cu
propriile-i urechi, le-a așternut ca atare pe pergament, mai
întâi din respect pentru sine, apoi față de cititor. De aceea,
răstălmăcirea aserțiunilor ovidiene, mistificarea lor, pornindu-
se de la idei preconcepute, este un act de mare impietate, ce s-
ar cere cel puțin blamat”.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

care ţinea Coloanele Cerului, el fiind personificarea Axei

Lumii” (Imperiul Hitit domina în Epoca Bronzului o bună
parte a Anatoliei iar Anatolia este a patra Peninsulă Nord
Mediterană în ordine de la Oceanul Atlantic - numărând după
Iberică, Italică şi Balcanică - din Peninsulele Europene
lipsind orice mărturie anterioară celei Anatoliene despre
Atlas, Atlantic sau Atlantida).

În anul 2016, cercetătorul Lucian Costi în cartea

“Limba Română - nașterea și falsurile istorice” a scris:
“Schiții erau ‘oamenii apelor’ iar numele de Schiția poate fi
interpretat și ca ținutul locuit de acei schiți și ca ținutul cu
schituri; e neclar cui aparținea (dificultatea e de a stabili ce
anume spunea cuvântul în antichitate); în vechime, numele
consemnat de autorii străini pentru Dobrogea era Scythia
Minor, redată greșit în românește prin Sciția, când de fapt se
pronunță Schiția. Deoarece asta e adevărata pronunțare,
atunci cuvântul seamănă izbitor cu vorba ‘schit’ din
românește și ar putea avea explicația că străinii au fost frapați
de numărul de schituri din ținut, care a avut o reputație de
oază religioasă din timpuri străvechi. Schiturile adăposteau
călugări, care se izolau de lume. Călugării existau cu mult
înaintea creștinismului. A se compara numele de ‘Scythia’ cu
‘Basilicata’ din Italia și numeroasele toponime ce includ
‘Kirke’, ‘kerk’, ‘church’, etc. în tot vestul european”.
Denumirile religioase sunt apropiate de clericii Gherga mai
ales în N Europei (unde semnificativ au migrat mulți din
spațiul Scit / inclusiv Român) iar colonizarea în Antichitate a
Dobrogei / Sciției Mici de către clericii Gherga din Caria nu e
deloc în afara contextului respectiv.

Poseidon, Zeul apelor sărate

Sursa denumirii “domnului apelor” Poseidon a fost

Julius Pokorny - lingvist Evreu din Austria - în
“Dicţionarul etimologic indo-european” a notat că vechii
Greci îl ştiau pe Atlas - fiul posesorului Edenului / Raiului şi
al reginei Grigo / Clito-ris - de la predecesorii Hitiţi (care
înaintea Războiului Troian au stăpânit o mare parte din
Anatolia): “Grecii l-au preluat pe Atlas de la Hitiţi, drept zeul
535
studiată de lingvişti prestigioşi, ca de exemplu Italianul
Lorenzo Rocci, Francezul Pierre Chantraine, Germanul
Walter Burkert, Olandezul Paul Beekes, Suedezul Martin
Nilsson, ş.a. Poseidon / “Posei-Don” însemna “Posesorul
Edenului” (Grecul “Πόσις” / “posis” fiind “Stăpân” / “Domn”
peste “stup” iar “δῶν” / “don” reprezentând Eden - ambele,
Don şi Eden, consonantic reproducând “DN” - ca ţinutul udat
de “dăne” / “Râuri”): în accepţiunea Erei de Aur a Epocii
Pietrei, vasta câmpie udată de Râuri era “Eden”, adică Rai
(după cum a echivalat şi Biblia); între Fluviile Rha / Volga şi
Danu-Rhea / Dunărea, se întindea Raiul Marii Zeiţe Rhea -
mama lui Poseidon - de exemplu o apă curgătoare importantă
între ele fiind Don (cu lungimea de 1950 km, ce se varsă în
Marea Azov / fostă Karga), Fluviu ulterior cunoscut şi ca
Tanais, până în Antichitate considerat limita dintre Asia şi
Europa. De Karga / “Kar-Ga” se poate apropia şi înţelesul de
“agricultor” al lui Gherga / Gheorghe: Iranianul “Kar” = “a
munci”, deci “Kar-Ga” = “Munca Pământului”, pentru mai
multe milenii dinaştii Gherga / Karga fiind ştiuţi faţă de Iran
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
înspre răsărit (în N Indiei) ca “Gar-ga” / Garga iar înspre apus
(în Caucaz) ca “Gar-gari” / Gargari; pe de altă parte, în Osetă
/ Alană - veche limbă Iraniană, vorbită în N Georgiei - pentru
“apă” şi azi se foloseşte cuvântul “Don” (ambii termeni
Iranieni - Karga şi Don - întâlnindu-se la Marea Azov / Lacul
Maiotis). În areal - pe lângă Don şi Dunăre - şi Doneţ (1053
km), Dnieper / Nipru (2290 km) ori Dniester / Nistru (1362
km) au aceeaşi etimologie, bazată pe străvechiul “DN” /
“dănu” însemnând “Râu”; în secolul XIX, savantul Român
Treboniu Laurian scria că înainte de Geto-Daci “ținuturile
Dunastrului, Dunaprului și Dunului - ca și ținuturile Prutului,
Argeșului și Oltului - erau locuite de Scuți” / Sciți. Este de
ştiut că Dunărea dă jumătate din debitul tuturor tributarilor
Pontici iar gurile Dunării se află nu altundeva decât în spaţiul
Român, cealaltă jumătate din apa scursă în Bazinul Pontic
provenind din apele Nordice, ale căror numeroase canale - ca
de pildă din fosta Deltă a Donului post-diluvian ajunsă pe
fundul Mării Karga / Azov - înainte de Potopul Pontic
constituiau mândria emblematică a Imperiului Borean /
Atlant, îmbinându-se (împreună cu canalele paleo-apelor
vecine ca Nipru, Nistru, etc.) cu uriaşele ramificaţii de la
vărsare ale paleo-Dunării: corespunzător și cercetătorului
Român Ion Năvălici în anul 2012, povestea biblică a celor 4
Râuri paradisiace a fost transmisă oriental - spre răsărit -
tocmai pe baza Fluviilor consonantice “DN” din Edenul Nord
Pontic (așa ceva fiind încă un argument pentru Raiul aflat în
spațiul Român). Larga platformă continentală submersă a
Nordului Mării Negre e mărturia Raiului - ce înaintea
Potopului Pontic era acolo - udarea fiind de către
numeroasele braţe / Râuri ale dulcei reţele acvatice
“Okeanos”, climatul încălzit din timpul său datorându-se
puternicului “Ra” / Soarelui care a topit calota polară, arealul
respectiv fiind populat de strămoşii actualilor Români (pe
atunci ştiuţi ca “Atlanţi” - adică riveranii Nordici ai Pontului
= “HyperBorei” - fertili colonişti / Sfinţi nomazi ai
vremurilor, respectaţi ca “Pelasgi”, Uriaşi religioşi veneraţi ca
descendenţi direcţi din Zei); faptul că de la Pont s-a
înregistrat marea mișcare spre E s-a datorat și simplului fapt
că închinătorii la Soare voiau să ajungă în ținutul de unde
venea acela, adică la răsărit: dacă după glaciațiune s-a
înregistrat o mare migrație spre NV - cauzată de încălzirea
globală provocată de Soare - oamenii bucurându-se de trai în
Rai / Eden - după traiul în Eden s-a înregistrat și o mare
migrație în sens opus, spre SE.
Nordul Pontic înainte şi după Potopul Pontic
Este de observat că la hinduşi Zeiţa apelor
primordiale era D/Anu - respectiv Danu - fiica Zeului Creaţiei
Dakşa (“Îndemânaticul”, băiatul supremului Zeu Brahma / al
cărui nume provenea din aceeaşi rădăcină Indo-Europeană
“Blagh-men” ca “Blajinul”): e de remarcat că la stră-Români
cu denumirea de “Bloj” era ştiut Zeul patern în cetele
masculine de colindători (Căluş, Cerb, ş.a., jucat de un bărbat
mascat), necuvântând dar fertilizând - uneori cu falusul de
536
lemn legat la brâu - natura înconjurătoare; “Da” era Ga, adică
Marea Mamă a Pământului iar particula “nu” era de la prunc
(respectiv prinţ / “nun”, datorită divinităţii). De altfel, Danu /
Danayu - fiica Zeului Dakşa - l-a avut ca fiu pe Vala / Bala:
desigur că valul era progenitura Zeiţei Apelor iar de la Vala la
Valah chiar n-a fost o distanţă lingvistică prăpăstioasă (aşa
după cum e şi apropierea dintre vâslaş şi Valah). În anul
2014, cercetătorul Anatol Basarab a afirmat: “Cu 4 milenii în
urmă, cuvintele ‘valac’ şi ‘dac’ se remarcau ca aparţinând
naţiunii române. Alături de zeitatea ‘Valac-Hilya’ era la mare
preţ în mitologia vedică zeul ‘Dakşa’, considerat creator,
‘strămoşul primordial al tuturor fiinţelor lumii’. Sub
denumirea de Valac erau acei nobili Arya, care au devenit
conducători în India”. Concret, Poseidon poseda Edenul,
adică fiul Rheii era stăpânul Raiului. Românii / “Ro-mânii”
(sau în trecut “Ru-mânii”), respectiv “Oamenii Rheii” /
“Oamenii Raiului”, erau cei străvechi aşezaţi pe Râuri; de
altfel, România reproduce şi Rai, Om, An: o denumire foarte
sugestivă; inima sa - în interiorul arcului Carpatic - e Ardeal /
Har-Deal, ştiut ca “Grădina Domnului” iar Raiul = Eden era
“Grădina Domnului”. “Râ-mânii” / “Ru-mânii” - adică
“Oamenii Soarelui” / “Oamenii Râurilor” - au fost stră-
Românii, respectiv strămoşii Ro-mânilor; în general au fost
numiţi - corespunzător criteriilor timpurilor - Daci de către
Romani, Geţi de către vechii Greci, Ghiauri / însemnând
“necredincioşi” de către otomani, Valahi de către alţii,
ş.a.m.d.: Românii s-au autonumit astfel dintotdeauna -
multimilenar / de multe milenii - limba vorbită păstrându-se
ca Româna iar nu ca “Daca”, “Geta”, “Valaha”, etc.
Continuitatea Românească în spaţiul României = “spaţiul
Carpato-Dunăreano-Pontic” a fost dovedită între Epoca
Pietrei şi Epoca Modernă, aşa ceva explicând atât
considerarea poporului Român printre părinţii Europenilor,
cât şi solida identitate naţională a Românilor în timp, cu toate
că înaintea constituirii actualului stat Românesc înaintaşii au
trăit separaţi în 3 principate, anume Medievalele Transilvania,
Moldova şi Valahia, în care autohtonii nu vorbeau
“Transilvana”, “Moldoveana” sau “Valaha”, ci Româna:
explicaţia faptului că mult anterior unirii Românilor Moderni
se vorbea Româneşte în formaţiuni statale diferite n-avea
legătură cu Epoca Modernă, ci cu vremuri mult anterioare,
mai ales că majoritatea era analfabetă, ca atare însuşi sistemul
de gândire bazându-se pe limba maternă, ceea ce însemna
lung timp structural. (De altfel, geograful German Wilhelm
Hoffmann în “Descrierea Pământului” din anul 1832 - aşadar
cu câteva generaţii înaintea unirii Românilor Moderni - a
scris: “nicăieri nu vei putea găsi o putere de înţelegere mai
rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoţit cu
mlădierile purtării, cum o să afli la cel din urmă Român; acest
popor unit şi ridicat prin instrucţie, la cea mai înaltă
civilizaţie, ar fi apt să se găsească în fruntea culturii
umanităţii”; însă tot în Germania, 16 ani mai târziu, părinţii
homosexuali ai comuniştilor - Evreul Karl Marx şi Germanul
Friedrich Engels - au cerut public, literalmente / explicit,
distrugerea Românilor). Exact din spaţiul actualei Românii,
preistorica Rumânie / Ramânie (a Epocii Pietrei) a dezvoltat
Vechea Civilizaţie Europeană: era succesoarea
prediluvianului Rai / Eden şi a fost mai întinsă decât
ulteriorul Imperiu Get cârmuit de către împăratul Burebista
ori ca Antica Dacie / Goţie sau decât România Mare din
perioada interbelică; la sfârşitul mileniului I î.C., Imperiul
Geto-Dac, al Gheţilor şi Dacilor cârmuit de împăratul
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Burebista, se întindea din Balcani până în Bavaria, având în

centrul întinderii sale zona mlaştinilor Banatului, până la
Balaton / Baal-Aton (la mijlocul mileniului I Imperiul Goto-
Hun, al Goţilor şi Hunilor cârmuit de împăratul Gepid /
Ghepid Attila Gerei / Gherei, se întindea până la Baltica,
ultimul Imperiu Barbar din Europa fiind cel al Varegilor /
Vikingilor, cârmuit de dinaștii Garða, stins la începutul
mileniului II, prin creştinarea defăşurată deja pe atunci de un
mileniu, proces iniţiat în lume de Gherghe-seii din Galillea;
despre vitejii Vikingi / Varegi = ultimii Barbari Europeni
organizați, se știe că au fost influențați Gotic - adică Getic -
de la început, ei fiind prezenți și la nașterea Imperială Rusă /
corespunzător atestărilor istorice, documentarea înrădăcinării
fiind evidentă de la Goți / Geți). În Antichitate, Nordul
Balcanic era populat de Edoni în răsărit şi de “Mak-Edoni” /
Makedoni în apus: populaţii a căror onomastică încă
reproducea fostul Eden (similari erau Hiperboreii “Is-Edoni” /
Isedoni descrişi de Carianii Herodot, Pausania, ş.a. ca trăind
în Siberia - plasaţi de geograful Georgiano-Anatolian Strabon
XI 6:2, Mela 2:1, ş.a. până la Meotida, adică Karga / Azov iar
de geograful Makedon Ptolemeu din Egipt până în Bazinul
Tarîm şi Altai - ei având caracteristici apropiate de ale
MasaGeţilor / “Marilor Geţi” şi Tibetanilor; de pildă, femeile
şi bărbaţii aveau statut egal, îşi mâncau ritualic morţii, etc).

Puţini ştiu că în secolul XIX academicianul Vasile

Alecsandri / Evreu după tată - mason prieten cu masonul Ion
Ghica din Ghergani / de origine Aromână - a adaptat
Vrâncean şi a popularizat poemul “Mioriţa” după ce a auzit
“Colinda păcurarului” şi alte produse folclorice când a fost în
staţiunea Bănăţeană Băile Herculane (cea mai veche staţiune
din România, funcţională din Antichitate, inscripţia Romană
anunţând-o ca dedicată lui “Hercule din Media”, adică din
Ţara Magilor = Ghergania, în relativă apropiere, lângă
Bănăţeana Mehadia 44,55 lat. N, 22,21 long. E, judeţul
Caraş-Severin - cu denumirea Antică Media - Romanii
realizând castrul Praetorium, pe străvechiul spaţiu Zidina),
Essedoni / Is-Edoni
publicând versiunea “Mioriţei” culeasă de la un grup aflat în
staţiune, sosit din Belinţ, judeţul Timiş, comună Bănăţeană ce
Actualul spaţiu Român se află în zona care cândva a
pe atunci era dominată de numeroşii Gherga; o discuție
fost Rai (populat de “Ru-mâni” / Rumâni, grăind Rumână);
despre Mehadia / “Meha-Dia” ar fi privind onomastica sa
de la sacrul Rai (“Pi-Rai” în vechime, “pi” / “pu” fiind
legată de Marea Zeiță (la fel cum vechii Greci au avut
particula pentru sfinţenie) a derivat la Români cuvântul
“Mega” pentru “Mare” și “Dia” pentru Zeița “Gia” a
“plai”. Popular (ca ecouri ale acelui fapt) a rămas vorba
Pământului, ea în răsăriteana Anatolie - vecină cu Media -
despre “România - ruptă din Rai” sau de pildă, colindul /
fiind alintată Ida / apropiată de Dia sau Sanscrit “Maha-
balada “Mioriţa” - creaţie specific Românească - ce începe
Deva” = “Marele Zeu”) iar vecinul Mehedinți / “Mehe-Dinți”
astfel:
- în aceeași accepțiune - rezona cu Ținutul “Marilor Sfinți”.
“Pe-un picior de plai,
Tot din Belinţ, compozitorul Român Sabin Drăgoi în secolul
Pe-o gură de rai,
următor a cules cântarea “Mioriţei” pentru realizarea
Iată vin în cale,
“Rapsodiei Bănăţene” - baza “Rapsodiei Române” - după
Se cobor la vale,
cum a evidenţiat în cercetările sale muzicologice Dr.
Trei turme de miei,
Constantin Stan de la Academia de Muzică “Gheorghe Dima”
Cu trei ciobănei”.
din Cluj-Napoca (Cetăţean de Onoare al comunei Belinţ /
judeţul Timiş); e de știut că pe atunci, în perioada interbelică
- așa cum a documentat sociologul Ilie Radu - erau 38 de
familii Gherga din totalul de 710 familii în Belinț, numele de
familie Gherga fiind în localitate ca răspândire pe locul 1

537
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
(studiu publicat în revista de sociologie din anul 1936 a
Institutului Social Român condus de academicianul Aromân
Dimitrie Gusti). În anul 2010, Dr. Mircea Tapan de la
“Muzeul Banatului Montan” din Reşiţa / reședința judeţului
Caraş-Severin a scris despre “ornamentica tradiţională” din
zona etnografică Belinţ (din NV Lugojului), judeţul Timiş:
“Costumul popular de acolo e ilustrativ pentru patrimoniul
întregii provincii istorice a Banatului. Colecţia de port
popular din zona etnografică Belinţ întregeşte ceea ce muzeul
reşiţean deţine deja pentru acest domeniu din zone
etnografice cu puternice şi străvechi tradiţii etno-culturale,
precum Valea Dunării, Almăjul sau Culoarul Cerna-Timiş.
Comentariul ştiinţific suscitat de piesele colecţiei vizează
anumite elemente decorative ce ţin de reprezentările
geometrice şi cele geometrizante, considerate de specialişti
cele mai vechi şi cele mai încărcate cu semnificaţii mito-
simbolice. Se remarcă - în acest sens - repetarea obsesivă a
unor itemuri de bază precum rombul, spirala cu laturi drepte
(simplă sau dublă), pătratul (îndeosebi sprijinit pe unul din
colţuri), meandrul, linia ondulată, crucea (dreaptă sau în X),
coloana (alcătuită cel mai adesea din romburi legate între
ele), cercul, copacul cosmic (plasticizat în moduri variate),
etc., figurate nu izolat, ci în asocieri complexe. Cei care s-au
ocupat cu decodificarea unor asemenea elemente figurative
au ajuns la anumite concluzii: ceea ce e sigur este faptul că
fabuloasa redundanţă a menţionatelor elemente simbolice
(considerate de altfel de bază) nu e întâmplătoare, aici având
de-a face cu un mesaj venit din adâncurile istoriei spirituale a
umanităţii cuplat cu o intenţionalitate apotropaică, cu sensuri
abia intuite sau poate într-adevăr pierdute de noi cei moderni;
oricum, antropologii, etnologii şi istoricii religiilor şi ai
culturii se străduiesc să redescopere ceea ce ele spuneau
oamenilor de odinioară”.
Este de observat că în Banat vechiul sinonim cu
stâna era “arţar” (filologii doar presupunând tulpina
lingvistică “arţă”, însă după cum Munţii Ţarcu din Banat
onomastic au legătură cu Gherga, derivarea poate fi
asemănătoare; de altfel, bercă / bârcă era oaia cu lână creaţă
şi măruntă - “bărcăria” fiind adăpostul pentru oi în câmp - iar
pentru Tracia / Trakia vechea pronunţie era Berca, notată şi
Perke). În plus, e de reţinut ce a explicat Dr. Mihai Vinereanu
538
în “Dicţionar etimologic al limbii române (pe baza
cercetărilor de indo-europenistică)”: “Reamintim că în pre
indo-europeană ‘K’ urmat de ‘E’ a dat ‘Ţ’ în traco-dacă şi
română; ‘ţugui’ = ‘piscul’ are aceeaşi origine cu ‘cucui’ /
‘gugui’ sau Gurgui / Kogaionon”. În Munţii Godeanu,
pornind de la ceea ce încă dinaintea Antichităţii era consacrat
drept “Cavalerul Trac”, numit Gherghis sau SânGiorz, aşa
după cum a rămas sculptat în piatră şi în Sanctuarul Gherga
din Krka / Karia = Caria - adică din Ţara Gherghiţilor,
entitate din care a fost colonizată masiv Dobrogea în cursul
mileniului I î.C. - Marele Preot Deceneu = “Dacul nou” al
împăratului Get Burebista lucra cu preoţii militari numiţi
“Kogai” în secolul I î.C. / după cum a afirmat cercetătorul
Român Timotei Ursu în anul 2012 (în paralel, Romanii aveau
termenul de “Pontifex Maximus” pentru “Marele Preot”,
acum Vaticanul folosind pentru papă titlul de “Summus
Pontifex” = “Supremul Preot”); Tradiţia Geto-Dacă a
preoţilor militari - “pileaţi” / nobili înarmaţi cu cuţitul curbat
numit “sica” ori cu un satâr, ca străjeri / Gardieni ai locurilor
sacre - a fost şi în mileniul următor pe Muntele Athos la
primii preoţi creştini de acolo / ulterior aşa ceva fiind
inspiraţia Ordinelor Cavalerilor, monastico-militare, ivite prin
mimetismul catolic în cruciade (așa cum a arătat în anul 2021
istoricul Român Dan Oltean, Dekeneu - înțeles ca “Dacul
nou” - în fruntea Dacilor cu totem lupesc s-a aliat Imperial cu
împăratul Burebista al Geților cu totem ursar, ei poate chiar
devenind rude, puterea rezultată Geto-Dacă impresionând
Vechea Lume). Cavalerii des au fost asociați cu pozițiile
călare, căci în vremurile timpurii călăreții cailor din
g/herghelii reușeau să călătorească foarte departe - în
comparație chiar milenară cu orice alt mijloc de transport
contemporan lor în diverse vremuri / inclusiv față de
navigatorii pe apele curgătoare sau stătătoare = “autostrăzile”
Vechii Lumi - ceea ce i-a catalogat pe Cavaleri deopotrivă ca
eroi dârji / duri dar și ca mari comercianți, ei fiind oamenii
moșului Her = Gher, adică ai străvechiului Zeu Hermes,
patron și al negustorilor (iar Hermes / “moșul Her” se știe că
a fost echivalat biblic cu Ham: bunicul Sfântului Gherghe din
Sacra Țară Canaan / pe coasta răsăriteană a Mediteranei =
“Marea dintre tărâmuri”; mai înspre răsărit - la S de Marea
Caspică - au fost chiar 2 tărâmuri de mare importanță pentru
Gherga, anume Media / Țara Magilor și Ghergania /
Hyrkania, de proveniență a strămoșilor, inclusiv a Cavalerilor
Gherga, care cândva, în trecutul îndepărtat, s-au deplasat de
pe plaiurile Iraniene pe plaiurile Europene, în Română plaiul
fiind denumit “ghergheleu”). Totemul Hiperboreilor / Finico-
Ugrilor a fost ursul, totemul Kurganilor / Indo-Europenilor a
fost lupul iar Turanicii / Turkii au preluat, pe lângă totemul
tipic Altaicilor care era vulturul - inițial răpitoarea fiind de
asemenea la Hiperborei - deopotrivă ursul și lupul (după cum
au studiat de exemplu în anul 2013 soții Rysbai de la
Universitatea din capitala Kazahă, Țară întinsă între Europa și
China, având o bună parte a Stepei EurAsiei). Este interesant
că “Ursul sacru” la Kazahi era denumit Jorga / Zhorga =
Жорға - invocarea sa prin cântec făcând parte acum din
patrimoniul imaterial mondial UNESCO - iar pentru “Lupul
sacru” vechii Kurzi au folosit Gorga, Iranienii Gurg, Arameii
Gurga, ș.a.; observând și că “Vulturul sacru” era denumit de
Indo-Europeni ca Garuda / Karka - sau la Oseți / Alani ca
Cherghes - etc., se poate conchide că denumirile Ghergane
pentru totemurile animale (ca ursul, lupul, vulturul dar și
altele) de fapt se datorau supremelor divinități de care erau
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
conectate, anume: fie Marea Mamă Ghirghe a Gliei / a
Pământului Ga, fie Marele Zeu An/u al Cerului. Conform Dr.
Andrei Groza - conferențiar universitar de istorie Basarabean
- termenul Geto-Dac pentru “Cavaler” era “Cneaz” (Got - în
Europa - era “Kun”, în Asia era “Khan”); e semnificativ că
vechii Finico-Ugri aveau cuvântul “Kein” pentru “Lup” (așa
cum a analizat de exemplu în anul 1992 Dr. Evgenii
Tsypanov de la Filiala Urală a Academiei Ruse): străvechii
Cavaleri din răsăritul Europei aveau simbolul lupesc, așa cum
se cunoaște de pildă emblema Cavalerilor Geto-Daci. Privind
Europeanul “Cavaler”, în lumea Germanică s-a ajuns la
formele Engleze de “Knight”, respectiv “King” la “Rege” /
“Konig” în Germană, “Kiraly” în Maghiară, “Karalius” în
Lituană, “Karalis” în Letonă, “Kuningas” în Estonă și Suomi
/ Finică, etc. iar în lumea Slavică a ajuns sub formele “Kniaz”
în Bulgară, “Knez” în Sârbo-Croată, “Knyaz” în Ucraineană
și Rusă, etc. (iar teritoriul stăpânit de Cneazul Rus se numea
“Volost” - echivalat cu “Județ” sau “Raion” - împărțirea în
“Voloste” / “Volo-ste” folosindu-se acum numai în Karelia
Rusă, populată masiv de Finico-Ugri: termenul de “Volost” s-
a consacrat din timpurile când Volohii / Valahii au avut în
spațiul lor de trai - dintre Volânia / Ucraina de azi și Vlahia
Mare / Tesalia - numeroase “Vlăhii” = “Românii populare”
după cum le-a denumit academicianul Neculai Iorga). În
1992, Dr. Evgenii Tsypanov de la Academia Rusă a mai
scris: “Străvechii Finico-Ugri au fost în contacte cu Sudicii
Indo-Europeni din Stepa EurAsiei; în limbajul Finico-Ugrilor
a intrat de exemplu termenul Indo-Iranian ‘Koin’ pentru
‘Lup’ (apoi, Indo-Europenii s-au despărțit în marile grupuri
pre-Iranian, pre-German, pre-Slav, ș.a). Pre-Iranienii au fost
strămoșii Alanilor și Sciților care au ajuns să se învecineze cu
Finico-Ugrii vreme de peste un mileniu, timpuri în care mulți
termeni ai vieții curente - în legături cu agricultura, creșterea
animalelor, metalurgia, cultura, etc. - au trecut dinspre lumea
Indo-Iranianilor în lumea Finico-Ugrilor. În mileniul I,
contactele lor au slăbit, căci între cele 2 lumi au intervenit cei
din lumea Turkilor (care au migrat între ei și s-au stabilit între
ei, începând cu pătrunderile prin Valea Volgăi)”.
Stână
La Români, respectiv “Volohi” = cuvântul Slav
utilizat pentru Valahi, deopotrivă sonor și ca sens, între
“stâncă”, “stână” (cuvinte Românești) și “stan” - orientalul
pentru “ținut” / “țară” - sunt apropieri lingvistice și de
teritorialitate, ceea ce în Marea Stepă a EurAsiei au înțeles
539
vecin cu atât mai mult cu cât de-a lungul mileniilor între
răsăritul său, adică zona unde e practicat termenul “stan” și
apusul său, adică zona unde e spațiul Român, au fost atestate
numeroase legături, multe foarte puternice: acelea au fost
cauzate mai ales de migrări - ale oamenilor și animalelor -
consacrările cuvintelor datorându-se etniilor / neamurilor
transhumante cu imensele lor turme. Arheologul Teohari
Antonescu în “Cultul Cabirilor în Dacia” din anul 1889 a
atras atenţia că în spaţiul Român există dovezi arheologice
despre practica Asiatică - specifică Anatoliei - a sacrificării
unui tânăr de către 2 fraţi ai lui după un ritual ale cărui
elemente s-au regăsit în “scenariul” Mioriţei (primii Cabiri -
corespunzător lui Hesychius din Alexandria - au fost
Karkinoi), conform Dr. Mircea Eliade fiind transfigurarea
unui rit funerar arhaic; denumirea de Cabiri provenea de la
Fenicieni, având sensul de “Cei numeroşi”, deoarece
termenul “KBR” avea sensul de “a înmulţi” (iar în vechea
Arabă a ajuns să însemne “a fi mare”). În anul 1900, poetul
Român George Coșbuc în “Elementele literaturii populare” a
considerat că “Miorița” avea corespondență în cântecele
vechilor Inzi iar după peste un secol, o perspectivă
antropologică Română a identificat același subiect mioritic și
în străvechiul Iran, etc. Ghergheleu în limba veche Română -
după cum a relevat în anul 2002 “Dicţionarul de arhaisme şi
regionalisme” realizat de Dr. Gheorghe Constantinescu-
Dobridor şi Dr. Gheorghe Bulgăr - era păşunea / platoul
(adică plaiul). Academicianul Petriceicu Hașdeu a scris:
“Radicala ‘dhi’ înseamnă în limba Sanscrită ‘a cugeta’ iar în
Persană ‘dhi’ = a vedea”; forma participială este ‘dhina’ /
‘dina’: ‘cugetat’ / ‘văzut’. De aici femininul ‘dhaina’ / ‘daina’
- ‘ceva cugetat sau văzut‘ - ia înţelesul de ‘cântec’ deja în
acea Eră preistorică în care familia Ario-Europeană nu se
trunchiase încă în diverse ramuri. Gintea Tracică, cel puţin
fracţiunea sa Dacică - căci cuvântul nu se găseşte la Albanezi
- a conservat acea străveche semnificaţiune, transmiţând-o
apoi Românilor. Pe de altă parte o conservă şi Lituanii.
Gintea Persană, din contră, a modificat sensul primitiv al
cuvântului, schimbând pe ‘cântec’ în ‘lege’, după cum şi
Latineşte ‘carmen’ = ‘cântec’ a căpătat cu timpul înţelesul de
formulă judiciară: ‘cruciatus carmina’, pe când exemple
contrare de trecere logică de la ‘lege’ spre ‘cântec’ nu ne
întâmpină nicăieri. Dacii şi Lituanii au fost dară, dintre toate
nemurile congenere, singurii care au păstrat intact în fond şi
în formă, pe daina, una din moştenirile cele mai frumoase ale
primordialei limbi Ario-Europene, care ni-i arată pe străbunii
noştri comuni, cu mult înainte de cele mai vechi inscripţiuni
monumentale, numind poezia ‘cugetare’ şi ‘viziune’, după
cum îl numeau pe Dumnezeu ‘luminos’. Dar rezultatul
studiului de faţă, constatând originea nelatină a doinei
Române, prezintă un alt interes mai imediat, mai special,
mărginit în sfera familiei Românice. Dacă poezia poporană la
noi şi anume acea lirică, nu este de provenienţă Latină, atunci
ea nu poate fi de provenienţă Latină nici la fraţii noştri din
Occident, deoarece Romanii au fost o naţiune deopotrivă
prozaică pretutindeni. Acolo încă substratul etnic ante-Latin
n-a fost Tracic, ca la Dunăre, ci a fost parte Iberic, parte
nedeterminat încă, dar mai cu seamă Celtic. În Galia şi într-o
regiune întinsă din Spania şi Italia, Latinii s-au impus Celţilor
întocmai după cum în Carpaţi ei s-au suprapus Dacilor. Deci
poezia poporană, lirică în Francia aproape peste tot, aceea
Spaniolă şi Italiană mai pe jumătate, negreşit nu ca limbă, ci
ca inspiraţiune, ca gen şi ca spirit, trebuie să fie de proveninţă
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Celtică. Aşadar, la toţi neo-Latinii doina era autohtonă: la pildă românul trăieşte inconştient în spaţiul mioritic.
Apus - Celtică, la Răsărit - Dacică”. În “Problema Cântându-şi doina, românul îşi evocă în permanenţă duhul
substratului dacic al limbii române”, Dr. Gavril Cornuțiu a legănat al spaţiului-matrice al său. Faţă de o situaţie, atât de
scris: “Oidos în greaca veche = cântăreț (etimologie indo- tulburătoare prin labilitatea şi sinuozităţile ei de-o parte, şi
europeană). Doină = cântec, etimologie indo-europeană. prin fixitatea ei aproape nefirească de altă parte, problema nu
Limba lituaniană are cuvântul dainas cu aceeași semnificație mai poate fi pusă în termenii aţipiţi ai teoriei mediului. Se
ca doina românească, iar limba lituaniană este considerată cea impune o diferenţiere netă de concepte. Una e peisajul real,
mai arhaică limbă indoeuropeană, cu asemănări remarcabile caleidoscopic, în care se aşază întâmplător un suflet, şi
cu sanscrita vedică și greaca veche homerică (conform lui altceva e orizontul spaţial inconştient, menhir care rezistă
Marius Sala și Ioana Vintilă Rădulescu în ‘Limbile Lumii’). tuturor intemperiilor”.
Asta înseamnă că dacii aveau doine, spuneau doină, sau ceva
mult asemănător. Sărbătorile lui Dionisos sunt consemnate ca
fiind de origine tracică. Oină - joc, cel mai vechi joc din
Europa. Abandonat total. Avem noi mândrie națională? Avem
noi responsabili, oameni de decizie capabili de a înțelege
semnificația conservării acestui joc, sau nu avem decât cârpe
bune de șters…și tremurând după ‘biștari’?” Academicianul
Lucian Blaga - însurat cu Cornelia Brediceanu din Lugoj /
oraşul Bănăţean cel mai apropiat de Belinţ - a scris în
“Trilogia culturii” din anul 1944: “Doina românească posedă
ca fundal un spaţiu: plaiul, cu anumite posibilităţi ritmice (un
plan limitat, înalt, scurs în vale, cu zarea închisă, şi dincolo de
zare iarăşi piept şi vale la infinit). Orizontul acesta este al
unui infinit ondulat. Vorbim aici nu numai despre plaiul
amintit în poezia populară, precum în Mioriţa, ci mai ales
despre plaiul neamintit cu cuvinte, din poezia şi muzica
noastră populară, despre acel plai omniprezent, ca spaţiu
sufletesc al cântecului. Doina şi balada noastră au rezonanţa
specifică a infinitului ondulat; complementul organic al
doinei şi al baladei noastre ni se pare ‘plaiul’ sau spaţiul
ritmic alcătuit din podiş înalt şi vale. Sufletul românesc, care
se simte acasă la el numai pe plai, are un mers, care-i aparţine
şi-l diferenţiază. Mersul acesta e un ritmic suiş şi coborâş.
Starea sufletească, cea mai insistent cântată în poezia noastră
populară, e ‘dorul’. Spaţiul imaginar, despre care vorbim, îl
presimţim nu numai în doină şi în baladă, ci şi în alte
creaţiuni ale sufletului românesc. Acest spaţiu e chiar unul
din factorii dominanţi în structura acestuia. Ceva din
legănarea lentă şi din rotunda zare a plaiului, ceva din ritmul
fără violenţe al dealului şi al văii, ghicim şi în jocurile
noastre. Dansul nostru e dansul lent al unui om, care suie şi
coboară, chiar şi atunci cînd stă pe loc, sau al unui om
definitiv legat de infinitul ritmic alcătuit din deal şi vale, de
infinitul ondulat. Nu e locul să intrăm în amănunte şi în
descrierea lor, avem însă convingerea că în sprijinul viziunii “Orizontul inconştient, cu darul său de a străbate
spaţiale, ce o relevăm, se pot aduce exemple edificatoare din ‘personant’ până în creaţiile spirituale de fiecare moment ale
cele mai disparate domenii ale vieţii populare. Casele în apus acestui suflet, e de o eficienţă neegalată de nici o
manifestă tendinţa creşterii în sus, în dreaptă potrivire cu materialitate. Sentimenul destinului e înrâurit de orizont, şi
verticala sentimentului ceresc, stăpânitor acolo. Casele în colorat de sensul fundamental, ascuns, atribuit oricărei
Rusia, cele de la ţară, manifestă mai mult tendinţe orizontale, mişcări posibile în cadrul acestui orizont. Ascultând o doină
ca şi planul interior al vieţii ruseşti. Casa românească nu românească, nu e greu să desluşeşti în ea rezonanţa unui
urmăreşte exclusiv - sau ostentativ - nici verticala, nici specific sentiment al destinului. Omul spaţiului mioritic se
orizontala, ci pe amândouă în stăpânită îmbinare şi armonie, simte parcă în permanentă, legănată înaintare, într-un infinit
căci cadrul ei spaţial (dealul-valea) nu îngăduie hipertrofia ondulat. Omul spaţiului mioritic îşi simte destinul ca un
unei tendinţe în dezavantajul celeilalte. Cultura populară veşnic, monoton repetat, suiş şi coborâş. Nu e greu să ghicim
românească posedă aşadar şi ea o viziune spaţială specifică, deschizându-se în dosul doinei un orizont cu totul particular.
care ia forma determinată a infinitului ondulat. Să numim Acest orizont e plaiul. Plaiul adică un plan înalt, deschis, pe
acest cadru inconştient al vieţii noastre ‘spaţiu mioritic’. Un coamă verde de munte, scurs mulcom în vale. O doină
suflet, individual sau colectiv, poate să trăiască inconştient cântată, nu sentimental-orăşeneşte de artiste în costume
într-un anume orizont spaţial chiar şi atunci când peisajul real confecţionate şi nici de ţiganul de la mahala dedat
al vieţii sale cotidiane contrazice la fiecare pas structura arabescurilor inutile, ci de o ţărancă sau de o băciţă - cu
spaţiului inconştient. Astfel avem motive să credem că de sentimentul precis şi economic al cântecului şi cu glasul
expresie a sângelui, care zeci de ani a urcat munţii şi a
540
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
cutreierat văile sub îndemnul şi porunca unui destin - evocă
un orizont specific: orizontul înalt, ritmic şi indefinit alcătuit
din deal şi vale. Să adâncim problema şi perspectivele potrivit
teoriei noastre despre orizonturile inconştientului. Orizontul
spaţial al inconştientului e înzestrat cu accente sufleteşti care
lipsesc peisajului ca atare. Fără îndoială că şi în doină găsim
un asemenea orizont părtaş la accente sufleteşti: se exprimă în
ea melancolia, nici prea grea, nici prea uşoară, a unui suflet
care suie şi coboară, pe un plan ondulat indefinit, tot mai
departe, iarăşi şi iarăşi, sau dorul unui suflet care vrea să
treacă dealul ca obstacol al sorţii, şi care totdeauna va mai
avea de trecut încă un deal şi încă un deal; sau duioşia unui
suflet care circulă sub zodiile unui destin ce-şi are suişul şi
coborâşul, înălţările şi cufundările de nivel, în ritm repetat,
monoton şi fără sfârşit. Cu acest orizont spaţial se simte
organic şi inseparabil solidar sufletul nostru inconştient, cu
acest spaţiu-matrice, indefinit ondulat, înzestrat cu anume
accente, care fac din el cadrul unui anume destin. Cu acest
orizont spaţial se simte solidar ancestralul suflet românesc, în
ultimele sale adâncimi, şi despre acest orizont păstrăm
undeva, într-un colţ înlăcrimat de tataia, chiar şi atunci când
am încetat de mult a mai trăi pe plai, o vagă amintire
paradisiacă: ‘pe-un picior de plai / pe-o gură de rai’. Să
numim acest spaţiu-matrice, înalt şi indefinit ondulat, şi
înzestrat cu specificele accente ale unui anume sentiment al
destinului: spaţiu mioritic. Acest orizont, neamintit cu
cuvinte, se desprinde din linia interioară a doinei, din
rezonanţele şi din proiecţiunile ei în afară, dar tot aşa şi din
atmosfera şi din duhul baladelor noastre. Acest orizont,
indefinit ondulat, se desprinde însă, ceea ce e mult mai
important, şi din sentimentul destinului, din acel sentiment
care are un fel de supremaţie asupra sufletului individual,
etnic sau supraetnic. Destinul aci nu e simţit nici ca o bolta
apăsătoare până la disperare, nici ca un cerc din care nu e
scăpare, dar destinul nu e nici înfruntat cu acea încredere
nemărginită în propriile puteri şi posibilităţi de expansiune.
Sufletul acesta se lasă în grija tutelară a unui destin cu
indefinite dealuri şi văi, a unui destin care, simbolic vorbind,
descinde din plai, culminează pe plai şi sfârşeşte pe plai.
Sentimentul destinului, încuibat subteran în sufletul
românesc, e parcă şi el structurat de orizontul spaţial, înalt, şi
indefinit ondulat. De fapt orizontul spaţial al inconştientului
şi sentimentul destinului le socotim aspecte ale unui complex
organic, sau elemente care, din momentul nunţii lor, fac
împreună un elastic, dar în fond inalterabil, cristal. Admiţând
că sufletul popular românesc posedă un spaţiu-matrice deplin
cristalizat, va trebui să presupunem că românul trăieşte,
inconştient, pe ‘plai’, sau mai precis în spaţiul mioritic, chiar
şi atunci când de fapt şi pe planul sensibilităţii conştiente
trăieşte de sute de ani pe bărăgane. Şesurile româneşti sunt
pline de nostalgia plaiului. Solidaritatea sufletului românesc
cu spaţiul mioritic are un fel mulcom, inconştient, de foc
îngropat, nu de efervescenţă sentimentală sau de fascinaţie
conştientă. Se probează încă o dată că aici ne mişcăm prin
zonele ‘celuilalt tărâm’ al sufletului, sau într-un domeniu de
investigaţie a adâncimilor. Aderenţele acestea spaţiale aparţin
etajelor subterane ale existenţei noastre psihospirituale, dar
ele ies la iveală în cântec şi în vis. Nici harnicii filologi, nici
spornicii istorici nu sunt în situaţia să precizeze când s-a
născut poporul românesc. Nu suntem desigur aşa de
copilăroşi să căutăm o precizare calendaristică, dar o
precizare teoretică şi oarecum definitorie am fi poate în drept
541
să cerem. Limba a evoluat în etape infinitezimale, necontenit,
neindicând însă de la care să datăm naşterea. Cât priveşte
istoria, aceasta este realitate mai recentă, ivită relativ târziu în
raport cu existenţa preistorică ce i-a premers. Numai
consideraţiile stilistice şi cercetarea adâncimilor ne-ar putea
pune în împrejurarea de a da un răspuns întrebării formulate.
Poporul românesc s-a născut în momentul când spaţiul-
matrice a prins forme în sufletul său, spaţiul-matrice sau
orizontul inconştient specific, care alături de alţi factori a avut
darul să determine stilul interior al vieţii sale sufleteşti. Graiul
românesc a putut să evolueze şi să îndure mutaţii, peisajul
geografic chiar a putut să fie inconstant; ceea ce s-a păstrat,
cu statornicie de cleştar, a fost, dincolo de grai şi de peisaj,
spaţiul-matrice”.
Academicianul Romulus Vulcănescu în “Mitologia
română” a scris: “Păstorii charismatici din Carpaţi au format
o categorie care nu era alcătuită din oameni de rând în
Carpaţi, ci de făpturi excepţionale, dotate cu însuşiri
suprafireşti, dintre care unele rostuite chiar de Fârtaţi. Păstorii
aceia erau numiţi când ‘sfinţi-păstori’, când ‘păstori-demoni’.
Prin ‘sfinţi-păstori’ înţelegem pe aceia care fiind în posesia
unei forţe magico-mitice îşi conduceau turmele de la distanţă,
prin operaţii de clarviziune şi porunci teleghidate,
împiedicând fiarele sălbatice să se apropie de stâna lor,
încleştând gurile fiarelor în faţa prăzii - ca şi cum ar fi fost
sătule sau indiferente - care abăteau ploile şi împrăştiau
furtunile de la păşuni, care făceau ca produsele turmelor lor
să fie excelente. Alţi păstori excepţionali erau numiţi ‘păstori-
demoni’ pentru că - în concepţia populară - posedau calităţi
infernale dobândite printr-o îndelungată iniţiere în folosirea
duhurilor necurate ale subpământului, pământului şi
văzduhului. Între sfinţii-păstori şi păstorii-demoni existau şi
alte soiuri de păstori. ‘Păstorii-vrăjitori’ foloseau o mână de
mort pentru a-şi vrăji propria turmă să meargă singură la
păscut, să se ferească de prăpăstii şi de fiarele sălbatice. Spre
deosebire de acele categorii de păstori, literatura populară
menţionează şi ‘păstorii-domni’, o specie aparte de făpturi
excepţionale, cu puteri ereditare, de căpetenii mitice, rostuite
din strămoşi să apere destinele semenilor lor; Octavian
Buhociu susţinea că acea categorie de păstori era stimulată de
‘magia domniei’: ‘păstorul-domn era cel care avea harul
creşterii vieţii sociale şi animale pe teritoriul de care legat
prin strămoşii săi’. Trăsăturile charismatice ale ‘căpeteniilor
de păstori’ cu valenţe de eroi mitici trebuie luate în
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
consideraţie pe sexe şi vârste. Dintre ‘căpeteniile de păstori’
fac parte în tradiţia română şi ‘femeile bărbate’. Trebuie
menţionat că prin ‘femeia bărbată’ nu înţelegem ciobăniţa
care este soţie, soră sau fiică de cioban, care munceşte alături
de rudele ei tot ciobani, care îşi păstrează feminitatea în
clanul ciobanilor, ci pe femeia care moştenea şi depăşea prin
temperament şi inteligenţă funcţia de conducătoare a
păstorilor. ‘Femeia bărbată’ era un fel de amazoană, care
stăpânea pe păstori prin forţa ei morală şi fizică, care se
comporta ca un bărbat, lupta cu duşmanii stânei şi nu era
înfrântă în luptă, ci dimpotrivă, biruia mereu. Ciobanul din
balada ‘Mioriţa’ condamnat la moarte, într-un simulacru de
judecată, a primit moartea nu dintr-o resemnare mistică sau
filozofică, ci din respectul ‘legii pământului’, care nu putea şi
nu trebuia încălcată de nimeni, pentru că în acea lege a
pământului stătea tăria neamului lui. Mitul Cabiric deşi se
referă în cele din urmă la existenţa a 3 fraţi divini, dintre care
cel mai tânăr este totdeauna ucis de ceilalţi 2, relevă un
dualism gemelar al fraţilor ucigaşi. Corpul neînsufleţit reînvie
în anumite condiţii rituale. În conţinutul lui mitul transpare
din figurile şi simbolurile folosite în plastica iconografică
descoperită îndeosebi pe teritoriul Daciei anteromane. În
elementele ei mitologice, tema sacrificiului Cabirilor ar putea
să preceadă sau să inspire tema sacrificiului ciobanului din
Mioriţa. Paleozoologii şi istoricii români afirmă că resturile
fosile ale calului sălbatic au fost descoperite pe teritoriul
României încă din paleolitic şi că în neolitic caii sălbatici au
fost vânaţi pentru carnea, pieile şi oasele lor; din neolitic au
fost descoperite figurine reprezentând cai sălbatici, cărora li
s-a atribuit când rolul de jucării pentru copiii olarilor, când de
obiecte magice de cult. În folclorul românesc apare ‘calul de
priveghi’, care urmărea călăuzirea sufletului mortului în
lumea cealaltă - ca şi ‘pasărea sufletului’ - peste Apa
Sâmbetei, prin Porţile Văzduhului. Spectacolul funerar numit
‘Gogiul’ - cu calul de priveghi - se desfăşura la miezul nopţii,
în jurul mortului şi al persoanelor care privegheau stând în
jur. Prin Gogiu se înţelegea umbra mortului purtată de cal, o
reminiscenţă mitică a Cavalerului trac; copârşeul sau tronul în
care se aşeza mortul înainte de a fi dus la groapă se numea
metaforic ‘cal’. Calul de priveghi apare şi în ipostaza ‘calului
acvatic’, care nu trebuie confundat cu ‘calul de mare’. Caii
acvatici erau cursieri mitici iar caii de mare erau făpturi
zoomorfe marine. Se cunosc 2 categorii de cai acvatici:
delfinii şi caii mitici de apă. Delfinii în Marea Neagră
călăuzeau corăbierii pe furtună şi în caz de naufragii se lăsau
călăriţi de naufragiaţi până îi scoteau la mal; aşa au fost
prezentaţi delfinii în Marea Neagră şi Marea Egee de
geografii şi istoricii elini. ‘Caii mitici de apă’ erau acoliţii
zeului Pontos, apoi ai divinităţii feminine a Mării Negre; ei
trăgeau carul acvatic al lui Pontos şi scoica Vâlvei Mării
Negre. Calul ceresc deţinea un rol opus calului de priveghi.
La români, calul ceresc se înfăţişează în câteva ipostaze:
stihială, astrală, celestă, pirică, năzdrăvană. Calul stihial
dezlănţuia stihiile lumii: apa, pământul, lumina, aerul prin
prezenţa lui, însă nu pentru a provoca dezechilibrul lor
catastrofal, ci pentru a restabili echilibrul rupt de caii
priveghiului în natură. Caii astrali purtau astrele mici în cer,
pe frunţile lor, iar astrele mari - cum sunt soarele, luna şi
luceferii - în vehicule trase de ei; dintre caii astrali, cei solari
semnificau cursierii pe care călătorea Soarele în călătoria lui
pe cer sau în incursiunile lui cosmice după sora sa Luna (caii
solari de obicei erau albi sau aurii, interpretaţi şi ca razele
542
Soarelui, care străbăteau cerul şi pământul cu viteza
gândului). Prin caii celeşti, poporul înţelegea şi caii lui sân
George, cu care acela înconjura pământul, pentru a înverzi
câmpiile şi codrii, anunţând sosirea primăverii. Caii pirici
erau cai de foc (caii roibi) care purtau zorii dimineaţa şi
amurgurile seara, care purtau căldurile în luna lui cuptor şi
ardeau pe oameni, animale şi plante cu limbi de foc (de altfel,
caii pirici incitau spiritul creator în dorinţa de a se întrece cu
natura). În fine, caii năzdrăvani - adică minunaţi, cu puteri
supranaturale - erau cai obţinuţi de eroul de basm mitic
printr-un regim alimentar special şi un ritual deosebit; nu toţi
caii năzdrăvani posedau aripi pentru a zbura până în înaltul
cerului şi a coborî până pe Celălalt tărâm. Imaginea complexă
şi interdependentă a calului sacru, ca şi alte imagine de
animale sacre din mitologia română ne amintesc de cultul
străvechi al calului la autohtoni. Caii albi - consideraţi în
general solari - deţin o permanentă funcţiune apotropaică.
Ţestele de cai, curăţate până la albire, se înfigeau în parii
gardurilor de curţi, în vii, în boldurile de pe crestele caselor,
în cosoroabele ce ieşeau peste coama casei, ca însemne
apotropaice”. Este de reţinut că în Româna arhaică
“ghergheleu” era plaiul (platoul / păşunea) iar grupurile de cai
- animale domesticite în neolitic - erau numite “gherghelii”.
Gherghinoii / Karkinoii - ulterior notaţi Cabiri / de la ei
provenind numele de “crabi” - erau Magi similari
Gherghinilor / Telchinilor şi Ciclopilor, veneraţi de pre-Indo-
Europenii Pelasgi (de exemplu, au fost patronii atât ai Insulei
SamoTracia, cât şi ai capitalei Trace Kazanlâk / “Kazan-lâk”
42,37 lat. N, 25,24 long. E din Bulgaria, din Valea
Trandafirilor, unde erau înhumaţi regii Traci în Gorgane, azi
aparţinând patrimoniului mondial UNESCO); modelul
“floral” cu 4 petale dispuse cruciform pe fresca mormântului
regal din secolul IV î.C. din Kazanlâk s-a păstrat până pe unul
din scuturile regelui = “g/herțegului” Decebal de la începutul
secolului II (ca gherg, respectiv “g/herb” = blazon dinastic, pe
lângă cel cu caduceul stilizat al neamului său Zuraz / Duras,
așa cum a apărut pe scena 145 a Columnei Traiane), apoi cu
inscripția regală “rex” fiind folosit pe unele morminte până în
Epoca Modernă:
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Stilizarea existentă din Epoca Fierului pe steagul
Iranian “Derafș Kaviani” - cu roza în 4 colțuri ca simbol regal
- a apărut atât în Europa pe drapelul cu Soarele Macedoniei,
cât și în Asia la Săsani (în mileniul I au fost și apropieri - cel
puțin onomastice - între Săsani, Sciți, Secui, Șvabi, Sași,
Scandinavi, Scoțieni, ș.a.); Geții aveau semnul solar iar Dacii
aveau semnul lupesc (culorile de bază mereu fiind cele 3
regăsite la tricolorul Românilor Moderni: roșu, galben și
albastru). Este de ştiut că dinastia regilor Geto-Dacilor (care a
cârmuit Tracii Nordici) a fost numită - în diversele limbi ale
vremurilor - ca Duras / Ghiura sau Zuraz / Gurag, de fapt
fiind Gherghină / Ghergană, adică Gherga; în mileniul I î.C.,
coasta Dobrogeană a Mării Negre a fost masiv colonizată de
cei din Caria = Ţara Gherghiţilor (de pe coasta V Anatoliană
a Mării Egee), unde cel mai mare aşezământ religios era
Sanctuarul Gherga, administrat de aristocraţii Gherga,
deopotrivă preoţi şi nobili: aceia au fost astfel atât în
Anatolia, cât şi în Balcani - Dobrogea fiind regiunea
Balcanică a spaţiului Român - iar Decebal a fost ultimul
“g/herțeg” = rege al Daciei independente (actualii Români
sunt continuatorii Daco-Geţilor). La începutul mileniului I,
istoricul Anatolian Dio “Chrysostom” / adică Dion “Gură-de-
543
Aur” - contemporan cu “g/herțegul” Decebal - a scris că regii
Geto-Dacilor erau de neam Zarab (respectiv “Sfânt
cârmuitor” - după cum îşi avea înţelesul “Za-rab” -
cercetătorii conectând Anticul Zarab de Medievalul Basarab
= “Ban-Zarab”); numele Zarab şi Zuraz - inscripţionat
inclusiv Zurazis - au fost în evidentă suprapunere funcţională
/ regală, lingvistic utilizându-se des “Z” pentru “G”: de
exemplu, documentele Medievale l-au consemnat la dreapta
domnitorului Român Mircea “cel Bătrân” - din casta
Basarabă - pe dregătorul Gorga ca Zorza (chestiunea
“G”=“Z” a fost valabilă timpi îndelungaţi şi în alte zone ale
lumii, nu numai în spaţiul Român). Altfel, preotul ortodox
Nicolae Feier din Ardeal în cartea “Zestrea strămoșească” din
anul 2009 a scris că în vechime nobila pasăre - cu notarea
“pasarevs” - putea fi cea conectată cu Basarab / Pasarab (de
unde onomastica regală “reus” a cârmuitorilor Românilor
pentru timpi îndelungați): de pildă, pajura, acvila, vulturul,
șoimul ori corbul au fost emblematice pe ghergurile /
herburile Românești. Privind vechimea unor oameni - iar în
spațiul Românesc de exemplu au fost atestați Cabirii
puternici, adică Gabrisți, în Epoca Bronzului - pe Insula
SamoTracia / Electria, Kabirii erau ştiuţi ca “Sfinţii Focului”
iar corespunzător lui Pindar / poet din mileniul I î.C. primul
om de pe Pământ a fost un Kabir numit Adamas (în Tradiţia
de pe vecina Insulă Tracă “Lemn-os” / Lemnos, “Ad-amas” /
Adam însemna “om din Eden”); literalmente, Kabirii / “Ka-
Bi-Rii” semnificau “forţele sufletului solar” (unde Ka =
energie, Ba = suflet, Ra = soare). Senatorul Roman Nigidius
Figulus 98-45 î.C. a scris despre “Cei Măreți” - știuți în
lumea Antică drept “Penați”, care și penetrau - sosiți pe
Insula SamoTracia într-o navă făurită din “foc cosmic”,
poveste pe care a cules-o și a consemnat-o atunci (în secolul I
î.C., adică la sfârșitul mileniului I î.C.): “Aceia au ajuns pe
Pământ într-o stea în flăcări care, atunci când s-a prăbușit pe
Insula SamoTracia, a spart stâncile în bucăți mici; acolo, Cei
Măreți și-au făcut casa” (Penații / străjerii depozitelor erau
divinii asociați cu Larii - găzduiți de Vestale - adorați întâi de
Troiani iar apoi de Romani, în forme de statuete portabile
care protejau gospodăriile, primii Gardieni Lari fiind pruncii
Gherganului Hermes cu nimfa Lara, ştiută ca “Tacita” /
“Muta”, după cum a scris pe malul Pontic poetul Roman
Ovidiu în “Fastele”, Festivalul “Larentalia” Antic fiind
imediat după solstițiul de iarnă, în fiecare 23 XII, cu
invocarea Geniilor / spiritelor şi Manilor / sufletelor din
“Lumea Cealaltă”); despre termenul de nevastă / “ne-vastă”
se poate observa că era “ne-vestală”, adică “ne-fecioară” /
“ne-virgină” (Vestala întreținea focul cu prețul vieții, căci
stingerea aceluia atrăgea stingerea vieții ei). Medical a fost
explicat şi prin întârzieri mentale fenomenul de para-rotacism
(adică tulburarea de articulare / de pronunţie numită dislalie,
prin care “R” ajunge înlocuit de “L”, aşa cum des s-a
întâmplat în trecut). Este interesant că termenul Scandinav
pentru “argilă” s-a fixat ca “Ler” - “Lera” în Suedeză, “Leire”
în Norvegiană - la Români ştiindu-se din mare vechime de
“Lerui, Ler” / incantaţia ce a generat “Aleluia” (prin
personificare, venerarea datorându-se calităţii nemuririi, fiind
cunoscută şi apreciată stăpânirea Erelor / vârstelor sau
timpurilor / vremurilor), în Canaan folosindu-se “Aleluia” în
Epoca Fierului. De pildă, în acele timpuri, Celţii - Keltoii =
Ghergoii - îl aveau pe Zeul Llyr al Mărilor şi Furtunilor iar
prea-înaltul tânăr Zeu al Războiului la contemporanii Etrusci,
care se desemnau ei înșiși drept “Rasenae”, se numea Laran /
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
“Lar-An” (Etruscul “Lars” însemna “înalt”). Polar / “Po-Lar”
= “Sf. Lar” (căci “Po” = “Sfânt”); onomastic, ancestralul
polar / Sf. Lar semnifica că era extrem Nordic, Hiperboreu:
iată aşadar şi argumentarea literară / lingvistică despre
sorgintea respectivă, începând cu Românescul Ler. O altă
abordare semnificativă ar fi că Balaur / “Ba-Laur” = Sufletul
Larului / Lerului (căci “Ba” = “Suflet”): ancestralul “suflet
regal” = “Balaur” era conectat cu sorgintea din Stepă - unde
şarpele a fost stimat totemic, ca atare de pildă apariţia
reptiliană regăsindu-se în străvechiul tablou al şerpăriei din
părul Gorgonei ori stindardul dragonic fiind emblematic
înfipt în suliţă mai ales la Geţi / stăpânii Marii Stepe a
EurAsiei, șarpele având și o dimensiune acvatică -
conexiunile străvechi evident legând “sufletul regal” ştiut ca
Balaur de tipologia zmeului (echivalat cu fostul soi Uriaş Cro
Magnon sau Neandertal); cârmuitorii - adică regii - oamenilor
din Stepă erau urmaşi ai Uriaşilor, respectul faţă de ei
impunându-se în timpurile îndepărtate şi prin forţă ori teamă
(doar provenienţa nobilă clamată singură neconvingând).
Cercetătorul Dan Alexe a susţinut în anul 2015: “În paştună,
limba indo-europeană a talibanilor din Afganistan, ‘bală’ cu
‘a’ lung este un monstru înfricoşător din basme cu care sunt
speriaţi copiii. În nenumărate alte cazuri paştuna prezintă
arhaisme, de gramatică sau lexic, ce o apropie de latină,
albaneză şi de multe alte limbi indo-europene occidentale. În
paştună, ‘bală’ (sau ‘belă’) e omofon şi a fuzionat cu
împrumutul din persană ‘bală’ = ‘necaz’, ‘calamitate’,
‘dezastru’; acesta, la rândul său, a trecut în turcă cu acelaşi
sens: ‘belâ’ = ‘necaz’, ‘nenorocire’, de unde a ajuns în
română ca ‘belea’. Prezenţa în 3 puncte ale domeniului indo-
european (Afganistan, Balcani, Roma) a lui ‘bala’ / ‘belua’
pentru a desemna un monstru imund (cel pe care, din noaptea
timpurilor, îl mai chemăm şi ‘Bau-Bau’), nu poate fi o simplă
coincidenţă şi ne trimite la trecutul preistoric al celor care s-
au extins din India până la Oceanul Atlantic, indo-europenii”.
Rai = Eden
Aproape toate aspectele pre-diluvienei Atlantida
sunt explicabile, însă arheologic încă n-a fost găsită (dacă ar
fi găsită, atunci poate ar apărea alte aspecte de explicat, ca de
exemplu tehnologia sa neobişnuită faţă de nivelul vremurilor,
etc). Locaţia Atlantidei de-a lungul timpului a pasionat mulţi
cercetători - deoarece urmele sale fizice n-au fost găsite în
Oceanul Atlantic / locul presupus la prima impresie -
posibilitatea cea mai apropiată de impresia aşezată logic fiind
pentru capitala ei fundul Mării Negre actuale (fostă “Pontus
Euxin”). Un străvechi concept era că marele Okean / Oceanus
544
înconjura pământul ca un enorm Râu ce alimenta cu apă
proaspătă dulce toate apele potabile din natura planetei:
straturile acvifere, izvoarele, marile Fluvii, inclusiv norii;
Okean forma limita lumii locuite (şi nu oceanul planetar,
format din apă sărată). Titanul Oceanos / Okeanos, fiul
Cerului / Uranos şi Pământului / Gaiei, a fost patronul
enormei ape - dulci şi curgătoare - având cu sora şi soţia sa
Tethys, fiica Cerului / Uranos şi Pământului / Gaiei (patroana
Meandrului, Nilului, etc., ea fiind Zeiţa Umidităţii) mulţi
copii, printre care nimfele, geniile naturii: Oceanide, Nereide
şi Naiade; e de ştiut că nici sirenele, “femeile fatale”, fiicele
Gaiei conform tragicianului secolului V î.C. Euripide, nu
aparţineau Mărilor / oceanelor, respectiv apelor sărate - toate
acele făpturi mitologice trăind pe maluri - sanctuarele lor
fiind izvoarele, fântânile, mlaştinile şi stâncile (“Cartea lui
Enoh” - ce descrie viaţa dinaintea Potopului - a precizat că
sirenele erau “muierile care i-au ispitit pe îngerii Gregori”,
întâi în N Galileeii, pe Înălţimile Golan / “Gol-An”: un loc
Muntos îndepărtat de Mări sau oceane dar apropiat de Râuri,
de Lacuri şi de fântâni / respectiv de apele dulci). În
“Dicţionar de simboluri” stă scris despre nimfe: “divinităţi ale
apelor limpezi, ale izvoarelor. Ele aduceau pe lume şi
creşteau eroi. Trăiau şi în peşteri, prin locuri umede: de aici,
un anume aspect htonian, de temut, orice naştere fiind în
relaţie cu moartea şi invers. Divinităţi ale naşterii - mai cu
seamă ale naşterii întru eroism - ele au suscitat o veneraţie
amestecată cu teamă. Nimfele furau copii şi tulburau minţile
oamenilor când li se arătau. Amiaza era momentul epifaniei
nimfelor. Cel care le vedea cădea pradă unui entuziasm
nimfoleptic. De aceea, se recomanda ca la amiază să nu te
apropii de izvoare, cursuri de apă sau de umbra anumitor
arbori. O superstiţie mai târzie s-a referit la nebunia care-l
cuprindea pe acela ce zărea o formă ieşind din apă, sentiment
ambivalent de atracţie şi teamă, fascinaţie exercitată de
nimfe, aducând după sine nebunia, abolirea personalităţii. Ele
simbolizau ispita nebuniei eroice, care năzuia să se desfăşoare
în isprăvi războinice, erotice sau de orice alt fel”. Este de
remarcat că mezalianţele om-animal au apărut din Epoca
Pietrei prin făpturile feminine, întâi ca sirene (cu trup de peşte
/ delfin), apoi ca Sfântă / Sfinx (cu trup de leoaică); atât
“fecioarele apelor” (după cum erau numite sirenele), cât şi
Marea Mamă / patroana Pământului (sub formă de Sfântă /
Sfinx), aveau rude înaripate des reprezentate ca Gardienele
porţilor Templelor: e de reţinut că întâi sirenele au fost ale
Lacurilor iar apoi ale Mărilor. Corespunzător “Dicţionarului
armânesc-românesc” redactat de către Dr. Tache Papahagi,
dintotdeauna pentru “fecioară” / “tânără” s-a folosit termenul
“Ghergheană” iar pentru “fecior” / “tânăr” s-a folosit
termenul “Ghirghenu” (“simpaticii” fiind “Ghirghini”; astfel
a derivat şi “virghir/ă” = “virgin/ă”): în Aromână s-au
conservat astfel sugestiv numele celor care au fost în Vechea
Lume “nuni” = “prunci”, anume că aceia erau tocmai
Ghergani (nominalizarea începând cu cele mai îndepărtate
vremuri, din zona mitologică patronată de supremul Zeu An,
ai cărui prunci / prinți generic se numeau “nun”, de exemplu
Sumerienii numind descendenții Marelui An ca Anunaki). În
Antichitate, Ţara Magilor era ştiută ca aceea a Mezilor -
Media, adică Hyrkania / Ghergania, a Gherganilor - aflată în
S Mării Caspice, la N de “Gol-An” / Golan şi respectiv de
Galileea (este de remarcat că Marea Caspică e cel mai mare
Lac sărat din lume iar Lacul Galileeii e cel mai jos Lac dulce
din lume); Imperiul Median - al Mezilor = Magilor - s-a întins
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
dintre Afgani până între Azeri (adică între ceea ce sunt
actualele Afgani-stan şi Azerbaidjan), arealul stăpânit în
maxima extindere cuprinzând deopotrivă Aryana / Platoul
Iranian şi Arran / Albania Caucaziană: Ţara Ghergarilor. Se
poate observa că numele acelei Ghergane mame Tethys /
Thetys (de fapt “Thet-us” = Thet / vechiul termen Grec
“tethe” însemnând “bunică”) era al străvechii Zeiţe, versiunea
masculină Egipteană fiind prin vechiul Zeu Thot; poeţii
Homer şi Hesiod din Anatoliana Cume, matematicianul
Thales din Anatolianul Milet, ş.a., atribuiau lui Thet / Thetys
întreţinerea tuturor fiinţelor (pe de altă parte, vechii Egipteni
îl ştiau pe Thot ca “arhitectul Universului”, după planurile
căruia fiind realizate marile lor monumente / care fizic există,
însă ale căror schiţe inginereşti n-au fost găsite arheologic
până acum niciunde şi sunt destule monumente măreţe,
implicând eforturi sofisticate de concepere şi de ridicare: în
vechiul Egipt, Zeul Thot era considerat la On / “Heliopolis”
ca “inima lui Ră”, adică sediul inteligenţei divinităţii solare
iar la Memphis ca “limba lui Pitah”, adică “limba Egiptului” -
Pitah / Ptah fiind numele iniţial al Egiptului, aşa după cum
Put era vechiul nume al Libiei, conform numelui fratelui
Hamit mai mare al lui Canaan, în imediata vecinătate cu
Egiptul regiunea fiind cunoscută ca Berqa / Barka - căci Thot
era ştiut drept “Verbul Creator”, patronul ştiinţelor, care ca
Mag suprem a iniţiat-o în Magie pe Sacra Mamă Isis / “I-
sys”). Este de observat că în cadrul ritualurilor de iniţiere,
misţii - adică iniţiaţii - erau împopoţonaţi cu nişte pălării mari
în formă conică, confecţionate din ierburi înalte (interpretarea
populară fiind că tichia ascuţită sau gluga erau considerate
simboluri falice). În Vechiul Testament / Biblie, “Facerea”
10:6 a anunţat cei 4 prunci ai lui Ham, fiul patriarhului Noe,
care în timpul Potopului a fost pe arcă (vechii Egipteni îşi
ziceau Hemi iar vechii Evrei - care au scris Vechiul
Testament - au emigrat din Egipt): “Iar fiii lui Ham au fost
Cuş, Miţraim, Put şi Canaan”; primul născut Cuş a fost
etnonimul unor însemnate populaţii din Africa şi Asia,
Miţraim / “Miţ-raim” era sinonim cu “Moşul Raiului”,
Babilonian notat ca “Mus-Ri” / Musri - fiind egalat de către
istoricul Philon din Byblos cu Misor, cel care a introdus în
lume uzul sării, fiul Titanului Magos şi tatăl “Taurului Solar”
Taaut / Thoth iar conform cronicarului bizantin George
“Syncellus” / “Co-locatarul” el corespundea primului faraon
Menes, stăpân peste Egipt, tărâmul pisicilor / mâţelor - Put a
fost eponimul Libiei şi în fine, mezinul Canaan a fost tatăl lui
Gherghe-seu / Sf. Gherghe (iată că şi biblic Ghergheii au fost
notaţi drept Canaaniţi, respectiv cei mai tineri Hamiţi,
inclusiv genetic Ghergheii fiind ştiuţi ca recenţi pe scara
temporală). Așadar, Hamitul Sf. Gherghe din Canaan - Vestul
Asiei - avea din partea paternă (a tatălui) unchii și verii
primari în NE Africii:
545
Stăpânirile fraților mai mari ai lui Canaan
În perspectivă geografică, cei 4 feciori ai lui Ham au
fost - în ordinea biblică a nașterilor - Etiopian, Egiptean,
Libian și Canaanit (azi Palestinian / Israelian): așa s-au și
înmulțit bărbații Homo Sapiens - la început, toți negri - treptat
de la S spre N; se poate observa că stăpânul Egiptului a fost
“Mis-Raim” / “Miț-Raim” = “Moșul Raiului” și e de știut că
“Negru” s-a fixat la Suomi / Finici ca “Musta” / “Mus-Ta”,
de exemplu Marea Neagră în limba lor fiind “Musta Meri”
(ca Marea Moșului-Tată, adică Marea bunicului).
Masculinizarea a fost practicată şi de vechii Greci - plasați
între Egipteni și Suomi / Finici - de pildă Gherghinul Homer
în cântul 14 din “Iliada” (“195. Pân’la hotarul pământului
vreau să mă duc spre vederea / 196. Lui Okeanos, al zeilor
tată, şi-a mamei lor Tethys”, “240. …apele lui Okeanos / 241.
Râul din care cu toţii noi zeii ne tragem fiinţa”, etc.),
făcându-l pe Zeul apelor dulci Okeanos - fratele Rheii -
eponimul Fluviului Istru, care era “Râul Rheii” = “DunăRea”
/ Dunărea: apa curgătoare patronată de sora sa (mama lui
Anax / Poseidon, Zeul apelor sărate); sorgintea unor
asemenea transferuri se explică prin străvechimea lor, cu
rădăcinile în timpurile androginilor (ale făpturilor umane fără
sex / gen definit precis ca de formă imprecisă, adică nici
muieresc, nici masculin). De altfel, Dr. Mihai Vinereanu a
arătat în anul 2018 că atât Ga pentru “Pământ”, cât și Get ca
“omul Pământului” au provenit din rădăcina proto Indo-
Europeană “*g‘hđ-em” / “g‘hđ-om” (rezonând deopotrivă cu
Ham și Om) ce se folosea de pre Kurgani la indicarea
“Pământului”. Denumirea Caspiană - pentru Marea Caspică
împreună cu zona înconjurătoare - era strâns legată de
străvechii Kaspi / Caspi, de pildă Anticul Georgiano-
Anatolianul Strabon în “Geografia” consemnând la începutul
mileniului I că “întregul perimetru Caspic - inclusiv marea -
aparținea Albanilor / tribul după care și-a primit numele acum
fiind dispărut”: arheologul German Ernst Herzfeld 1879-1948
i-a identificat pe Kaspioi / Caspi cu Kasiții / Kușanii anteriori
Indo-Europenilor, care populau Munții Zagros (geograful
Georgiano-Anatolian Strabon XI 1:7 a mai scris despre
Caspica şi că era Marea Hyrkană). În anul 2016, savantul
Olandez Karel van der Toorn - profesor universitar de religie
veche - a evidențiat prezența militarilor Caspici în secolul V
î.C. pe Insula Elefantina a Fluviului Nil (corespunzător unui
papirus scris în Aramaică, pe vremea stăpânirii Egiptului de
către Imperiul Perșilor, un regiment Caspic asigura
garnizoana de acolo).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Marea Gorgană / Caspică
Anticul Strabon a scris explicit în “Geografia” XI
4:5 “Teritoriului Albanilor aparține și Caspiana; această
regiune poartă numele neamului Caspian dispărut, după care
este desemnată și Marea Caspică”. Sir Percy Sykes în “Istoria
Persiei” din anul 1958 a conectat onomastica Mării Caspice
de populația din Ghilan - colțul SV, de pe țărmul Mediei - Dr.
Calvin Kephart a susținut în anul 1960 despre Caspi că erau
Dahi (Dahae / Dahiya Jat) iar Dr. Balbir Singh Dhillon în
cartea “Istoria Jată” din anul 1994 a localizat Caspii pe partea
Vestică a Mării Caspice, ca MasaGeți. Dr. Mohammad Ajam
a explicat despre “Numele Mării Caspice”: “Numele său a
derivat de la oamenii care i-au populat țărmurile, toponimia
reflectând prioritar suzeranitatea istorică; Marea Caspică este
cel mai mare lac din lume, pe malurile sale urmele
arheologice dezvăluind existența paleolitică a primilor
oameni civilizați vreodată. De-a lungul timpului, Marea
Caspică s-a numit Gorgan / Jorjan, Ghilan / Jilan, Kharazm,
Korasan, etc., Europenii spunându-i Hyrkan, Morgan,
Khazar, Caspică, ș.a.” (De-a lungul timpurilor, stăpânii
Gorgani riverani ai Caspicii au fost numiți Dakhi în E,
Hyrkani în S, Albani în V, etc., de pildă în Munții Caucaz din
apus prezervându-se ca Gargari / Ghergari, căci cei de pe
înălțimi, în mediu mai izolat, s-au dovedit întotdeauna mai
conservatori decât cei de la joase altitudini, unde mediul
permite circularea mai amplă; în Antichitate, MasaGeţii din N
Caspic au fost ştiuţi ca Alani: despre Halani / Iazygi se ştie că
au fost rudele Alanilor / Oseţilor din Caucaz şi că au ajuns să
numească pe teritoriul României de exemplu “târgul Iaşilor”
iar Yesza / Yassa în Panteonul Polon / “Po-Alan” a ajuns
Zeul suprem, protejat de Amazoana Lada). În Epoca Pietrei,
Ghergarii au populat malurile Caspicii - Mare denumită
Gorgană datorită lor - dar totuşi, fiind sărată în mică măsură,
la o treime din valorea medie globală, i-a determinat pe
546
Gherghi / Ghergari să ajungă şi pe malurile Pontului dulce,
care era un uriaş Lac cu apă dulce alimentat din topirea
Nordicei calote polare înainte de a deveni Marea Neagră
(sfârşitul dulcelui Lac Pontic şi începutul săratei Mări Pontice
a fost în mileniul VII î.C., după cum au reţinut şi străvechile
relatări ale Românilor, foştii oameni ai Raiului, ai soarelui Ra
şi ai Râurilor; la sfârşitul glaciaţiunii, “Ru-mânii” / “Ro-
mânii” au coborât “din cer” - adică de pe înălţimile Munţilor -
în Văile ce se încălzeau, prezenţele lor la Vale fiind lângă
valurile apelor curgătoare dulci, astfel ajungând să fie ştiuţi şi
ca Valahi mai ales în Vestul Pontic).
Mama Isis
Cercetătorul Român Petre Morar a scris: “Un
important postulat se enunță astfel: ‘Un nume propriu provine
din limba și cultura în care are o semnificație ca substantiv
comun, adjectiv sau verb’. Zeul zeilor vedici a fost Diaus
Pitar = Tatăl Ceresc (pe vremea romană, Diaus Pitar a devenit
marele Jupiter; observați aici mecanismul de agregare a 2
nume vechi, ca proces de formare a unui nume propriu nou).
Diaus Pitar la greci a devenit Cronos, care analog lui Pitar a
fost deposedat de către propriul fiu, în cazul vedic Indra, care
l-a prins pe Pitar de picior și l-a tras jos din Ceruri. Găsim în
limba română cuvântul ‘pitar’ explicat: ‘titlu dat boierului
care se ocupa de aprovizionarea cu pâine’. Cuvântul
românesc ‘pitar’ este asociat cu pita, exact cum era și în
vechime, unde era folosit ca titlu de familie, dat bărbatului
care era responsabil cu câștigarea pitei. Este o potrivire
sintactică și semnatică perfectă între însăși numele regelui
zeilor vedici, marele Pitar / Tatăl Cerurilor și substantivul
românesc ‘pitar’. Numele vedic Pitar are corespondent în
limba română substantivul comun ‘pitar’, deci numai poporul
care vorbește limba română a putut crea numele vedic de
Dyaus Pitar (cu multe milenii în urmă acest popor a fost
poporul arian din spațiul carpatin, popor devenit mai târziu
traco-geto-dac)”. A rămas interesantă credința vechilor
Egipteni despre Zeul Focului Pitah / Ptah că s-a retras în Sud,
de unde controla apele Nilului, înaintea plecării realizând
primul oraş, pe care l-a numit On - în onoarea Zeului Cerului
An - unde şi-a instalat fiul Ra / Zeu atât al Cerului cât şi al
Pământului, care la On (identificat ca Heliopolis, azi Cairo /
oraş mai populat decât oricare de acum din Europa) a făcut un
mare altar, unde şi-a adăpostit “obiectul sacru” cu care
călătorea; “Lumea Cealaltă” / din adâncuri - unde mergea Ra
- la Egiptenii vechi se numea “Tuat”, respectiv Khert / Gherg
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
şi literalmente însemna “Tărâmul Zeilor Muntelui” (cu
reprezentare prin “Textele Piramidelor” sub bolta cerului, ca
o uriaşă Vale ovală înconjurată de Munţi înalţi, prin care
curgea un Râu cu foarte multe braţe - ce însă în cea mai mare
parte a timpului nu erau navigabile, aşa încât arca lui Ra era
utilizată ca “barcă de pământ” / sanie - ţinta destinaţiei după
traversarea Lacului de pe fundul acelei genuni / cuve alungite
fiind scara celestă din vârful “Muntelui Luminii”, pe care se
ţinea legătura şi cu Cerul): între ceea ce în S Mediteran era
Zeul Focului Ptah (tatăl protector al pâinii făcută în vatra
incandescentă / cuptor) şi ceea ce în N Mediteran era Zeul
Făurar “He-Phaistos” / Vulcan, iscusit mânuitor al focului -
patronul meşteşugarilor - au fost echivalenţe semnificative.
Zeul Hefaistos / Vulcan
În anul 2003, Camelia Tripon din România a
reflectat într-un studiu: “Cercetătorii au dovedit că vechii
egipteni erau albi iar americanul Edgar Cayce a afirmat că
‘Marea Piramidă a fost construită de Ra-Ta şi tribul său; ei
veneau din Carpaţi’. Hathor era zeiţa egipteană a asfinţitului
şi călăuză a morţilor. După cum ştim, oamenii când mor trec
‘hotarul’ dintre lumea celor vii spre lumea cealaltă. Hathor a
fost soţia zeului Ra şi mama lui Horus, fiind patroana
muzicii, dansului, dragostei şi bucuriei. De aici un alt cuvânt
legat de numele ei este şi ‘hatâr’ (a face cuiva pe plac). În
‘Larousse’ se afirmă că ‘Nu se ştie de ce egiptenii au
547
considerat-o pe Hathor şi Doamnă a Puntului’. Dacă facem
legătura dintre imnul înălţat lui Amon-Ra, în care se spunea
că zeul-soare venea din ‘Punt’, înţelegem; de asemenea,
inscripţiile egiptene de la mijlocul mileniului II î.C.
menţionau că ei au ajuns la un ţărm jos şi au navigat în lungul
unui fluviu, unde locuitorii aveau pielea asemănătoare cu a
egiptenilor, purtau barbă şi părul lung, şi au adus aur de
acolo. Prin acea relatare ajungem la Dunăre - la aurul ce
putea fi transportat pe la Porţile de Fier - şi ajungem la
vechimea Doamnei din Punt sau din Pontul Euxin, cum i s-a
spus în istorie. Termenul vechi indo-european Hatha-Yoga
defineşte un sistem hindus care prin exerciţii fizice şi posturi
necesare purificării conduce la ‘eliberări’, adică la trecerile
hotarului dintre vii şi ceilalţi. ‘Dicţionarul explicativ român’
menţionează că ‘hotărî’ are aceeaşi rădăcină cu ‘hotarul’,
ignorând că din Altai s-a trecut peste teritoriul locuit de indo-
europeni. Unor lingvişti le este greu să cunoască istoria, când
mai simplă este deschiderea unui dicţionar al vecinilor. Cum
s-au înţeles egiptenii, grecii, macedonenii, persanii cu geto-
dacii atunci când făceau schimburi comerciale? Ne spun
Ovidiu şi Horaţiu, născuţi înaintea lui Iisus: dacii aveau un
idiom asemănător latinei. Dacă am intrat în ‘hora’ cuvintelor,
putem să-i reabilităm şi acestui termen originea: acum 6
milenii - cu 2 milenii înaintea chinezilor - hora era incizată pe
vasele Culturii Cucuteni, când a fost şi un cult solar, cu
semne cunoscute ca Yang-Yin (păstrate în desene şi
sanctuare); poate aceasta este explicaţia la spusele lui Jean
Vertemont, care afirma că indo-europenii au dus civilizaţia
lor până în China. Hora este un dans ritualic închinat soarelui.
El leagă românii de egiptenii care au avut un cult solar şi o
trinitate prin Ra, Hathor şi Horus, ce reprezentau o horă a
ciclului diurn. Coroana Boreală - constelaţia ce străjuieşte
cerul României - în popor se numeşte ‘Hora’ iar o astronomie
de excepţie s-a practicat la Sarmisegetuza (sora cunoscutului
Stonehenge)”. În anul 2012, cercetătorul Român Costel
Popescu a scris: “La Sarmisegetuza, în Munţii Şureanu, la
Grădiştea Muncelului, lângă Orăştie, se află un sit arheologic,
care după numele Sarmis-Se-Getuza însemna Sarmis /
Hermes - Nemuritorul - Geţilor. Sarmis sau Hermes era
nepotul Titanului Troian / Atlas, rege / bazileu peste cele 2
Sarmaţii, adică fostele regate ale lui Uran în nord (viitoarea
Atlantidă) şi Ra în sud, Mare Preot al Soarelui în sud şi - ca
orice mare preot al sudului - purta numele de Apolo, numit şi
Io-An = Ianus cel cu 2 feţe (2 regate), Armis sau Hermes
Mercurius Trismegistul (de 3 ori mare, rege, profet şi
înţelept)”. Însemnarea Egipteană veche despre “Lumea
Cealaltă” - numită “Neteru Khert” = “Gherg” sau “Duat” -
era prin următoarele simboluri (Duat / Tuat făcea referire la
“Casa celor 2”, adică a Cerului și Gliei):
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

inclusiv castrare, triumful mezinului, etc. - au fost relatate de

vechii Egipteni, de vechii Eleni, de vechii Evrei dar şi de
vechii Etiopieni (de exemplu prin “Cartea lui Enoh”, cu eroii
principali ca îngerii Gardieni Gregori) sau de către Sumerieni
/ autonumiţi Ghiengar, despre Gardienii Kurgar-Ru, partea
Muntoasă a Sumeriei de altfel fiind numită Kurgal: la
Sumerieni “kurgaru” era “sămânţa vieţii” iar în Română s-a
fixat “curvaru” cu sensul de persoană destrăbălată
(întreţinând relaţii sexuale cu oricine). “Latino-maniacul”
Dan Alexe în cartea sa “Dacopatia şi alte rătăciri româneşti”
din anul 2015 a admis: “Kurva e un termen preistoric”;
însemnând “dragă”, “latinescul ‘cara’ - de unde vine ‘cherie’
în franceză, ca şi ‘cara’ în italiană - are aceeaşi etimologie cu
‘curva’.” Mama lui Anax / Poseidon, Ghergana Zeiţă Rhea -
fiica Cerului şi Pământului Ga - ai cărei credincioşi erau
numiţi Kureţi / Cureţi de către vechii Greci, conform
filozofilor Antici ca Platon sau Chrysippos 279-206 î.C. din
Soli 36,44 lat. N, 34,32 long. E / Kilikia, prin numele său
însemna “Curgătoarea”, etimologic atribuită unei mari
întinderi de apă, a cărei oglindă reflecta soarele Ra (însuşi
cuvântul “Marea” / “Ma-Rhea” provenind de la Mama Rhea),
cum au fost în acea familie lingvistică toate cele legate de ea,
ca “măreţ”, etc.; inclusiv denumirea Dunării (principala apă
curgătoare la Marea Neagră) a apărut din combinaţia “Danu”
- orientalul pentru Râu - şi divina “Rhea”: concret, Dunărea
era “Râul Rheii” (e de ştiut şi că paleo-Dunărea avea debit
mai mare decât Dunărea acum).
Mărturiile vechilor Egipteni au rămas că ridicarea
celor mai mari monumente ale lor a fost cu ajutorul
“Gardienilor Cerului” - nominalizat fiind însă doar Zeul Thot
- dar planurile încă lipsind, ne-existând fizic niciunde, până
azi (nici măcar o schiţă n-a fost găsită, în consecinţă deducţia
ajungând la ideea că machetarea acelor vechi monumente de
fapt nu aparţinea localnicilor, ceea ce confirmă Tradiţia
Egipteană că autorul a fost Zeul Ceresc Thot). Respectivul
cuplu de Titani Oceanos-Thetys / Ocean-Thet s-a evidenţiat
prin neimplicarea - pe lângă liderul Erei de Aur, fratele lor
Cron / Cronos, însemnând “Timp” / cu înţeles similar Evreii
vechi indicându-l pe Cain, primul născut al lui Adam şi Eva -
în fapte reţinute ca semnificative pe atunci (de la Khronos /
Cronos - care purta coarne - a rămas în vocabular coroana):
nici în castrarea tatălui lor “Ur-An” / Uranos şi nici în
bătăliile nepoţilor de pe Muntele Sacru Olimp (denumire ne-
Cuva Mării Negre
Indo-Europeană, “Olimp” / “Ulimp” însemnând “Iluminat”,
aşa după cum Luna - unde “L”, ca şi “Il”, era prefixul
În secolul IV î.C., filozoful Aristocles - zis Platon -
sfinţeniei - literalmente era Sf. Una = “L-Una” / Luna, prin
fiind în vârstă a redat în 2 “Dialoguri” ceea ce era consemnat
Una înţelegându-se contrapartida feminină a masculinului
cu hieroglife pe o coloană a Templului lui Net din Zau / Sais
Unu / An sau Anos / Onos); coarnele - înţelesul lor fiind de
30,57 lat. N, 30,46 long. E / Delta Nilului (acolo se pare că în
raze - încununau în formă de coroană luminatul şi
tinereţe a fost sclav, vândut de Dionisie “cel Bătrân”,
nemuritorul cârmuitor, numit Cron/os, adică Timp. Sunt
comandantul Siracuzei / Sicilia); Net / Neit la Egiptenii vechi
multe exemple de vechi alegorii, ca aceea despre dezavuatul
era fiica soarelui Ra - atestată din timpul primei dinastii,
Cain - de către rudele sale - ce a fost confirmată de istoria
adică de la sfârşitul mileniului IV î.C., în postura de “vaca
omenirii (că nomadul a fost ucis de timp) iar pe de altă parte
Raiului” fiind considerată şi ca Nut / Nuit, patroana Cerului,
despre timp, sub forma dezavuatului Cron - de către rudele
existentă predinastic în Egipt - iar coloana cu povestea
sale - care a ajuns în abisul Tartar / Gargar. Nepot al lui “Ur-
Atlantidei acolo putea fi din acel timp, instalată în Templul ei
An”, Poseidon - fiul lui Cron/os şi al surorii Rhea - după ce
din Sais la sfârşitul mileniului II î.C., atunci când a fost
(ca parte a taberei Olimpienilor) a fost printre învingătorii
ridicat (ca unul din parii / stâlpii întemeietori ai Sfântului
vechilor Uriaşi, a luat în stăpânire Mările / apele sărate iar
locaş): Zeița Nut / Net a avut 4 copii, cununați între ei (Osiris
celălalt nepot, Zeus / fratele mai mic al lui Anax = Poseidon,
și Isis, respectiv Set și Nebtet), datați în mileniul V î.C. Este
a luat în stăpânire Cerul cârmuit cândva de “Ur-An” / Uranos;
de știut despre cea mai veche inscripție Cariană din Egipt că a
variante asemănătoare despre primii oameni - cuprinzând
fost una bilingvă tocmai pe soclul statuii Zeiței Net / Neith
păcatul primordial, fratricid / omor în familie, sexualitate /
aflată acolo - în Templul ei propriu din Sais - datând din
548
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
timpul faraonului “Psame-tik” / Psametik I (secolul VII î.C.),
care a reușit să se elibereze de tutela Asiriană; pe atunci,
Carianii - Gherganii din SV Anatoliei - asigurau garda
faraonului iar textul însemna “Pruncii Zeiței Net sunt
Cariani”:
. Carianii / Gherganii putând fi chiar cei care au ajutat
Inscripție Cariană / Ghergană în Sais
Este evident că printre depozitarii de prim rang ai
cunoașterii Atlante au fost Carianii Gherghi: exact din acel
timp al angajării lor la vârful puterii Egiptului (secolul VII
î.C.) au început colonizările puternice ale Pontului - fostul
areal Atlant - de către Cariani. Coincidența etnică și
coincidența temporală nu au fost deloc întâmplătoare: printre
urmașii vitejilor pirați Cariani - din rândurile cărora se
recrutau atât viteji mercenari pentru faraon, cât și viteji
coloniști pentru coastele Mării Negre - se știau multe despre
Atlanți (însuși “părintele istoriei” - Carianul Herodot - a scris
firesc despre Atlanți, în secolul V î.C). Coloniile se întemeiau
corespunzător unei geografii sacre iar Carianii - care au
fondat multe colonii pe malurile Pontice locuite de Geți - nu
au făcut excepție de la așa ceva, ba dimpotrivă: s-au așezat
temeinic pe fostele locuri Atlante din Bazinul Mării Negre
(așa cum nu erau coincidențe de timp ori de etnie, nu au fost
nici coincidențe de geografie). În Marea Mediterană s-au
răspândit mari culturi ale Vechii Lumi; o întrebare potrivită ar
fi: unde să fie căutată Atlantida? Spre răsăritul Mediteran ori
spre apusul Mediteran? Vechiul Egipt nu și-a datorat apariția
prin contactul cu capătul apusean al Mediteranei - acolo unde
în Antichitate au ajuns să fie fixate Coloanele lui Hercule - și
nici n-a fost influențat de vreo Civilizație oceanică, de
dincolo de Gibraltar dar se știe că primii faraoni (dinaintea
Antichității cu aproape 3 milenii), stăpâni în Valea Nilului
inferior și în Delta Fluviului, se mândreau de străvechile
contacte ale înaintașilor cu Atlanții, adică cu “Oamenii
bărcilor”: așa ceva reprezintă încă un element despre
proveniența Atlanților / “Oamenilor bărcilor” (Platon notând
că aceia au fost în conflict cu băștinașii Balcanilor - din ceea
ce se numea Peninsula Haemus - Egiptul fiind Țară Hamită);
așadar - din perspectivă Egipteană - direcția spre Atlantida n-
a fost Vestică, ci Nordică. Filozoful Crantor 350-275 î.C. din
Ghirighia / Kilikia a verificat ceea ce a redat Platon, în
Templul lui Net / Nut din Sais găsind coloana respectivă, care
relata în hieroglife cele afirmate în manuscrisele
“Dialogurilor” (de altfel, aceeaşi poveste era cunoscută şi
Sumerilor / Sumerienilor - care au instaurat “Paradisul pe
Pământ” - ori vechilor Indo-Iranieni). O ipoteză este însă
despre nivelul cunoștințelor hieroglifice ale investigatorului
Anatolian, care putea să fi fost amăgit de relatările și
traducerile localnicilor despre “Oamenii Mării” de la sfârșitul
mileniului precedent: “Oamenii Mării” au format o putere
într-adevăr cutezătoare, pornită tot din N, în conflicte atât cu
vechii Eleni, cât și cu vechii Egipteni (filozoful Platon a scris
despre precedenții cutezători Atlanți = “Oamenii bărcilor” că
au avut lupte deopotrivă în Balcani și în N Africii); Dorianii /
Heraclizii și “Oamenii Mării” - la sfârșitul mileniului II î.C.,
unii pe uscat și unii pe apă - erau înrădăcinați în Nordul
Vechii Lumi (Bazinul Pontic), tot de acolo provenind și
Atlanții / “Oamenii bărcilor”, însă anterior lor cu 5 milenii.
Se poate observa că în Sais / Egipt înaintea vizitei Elenului
549
Platon din secolul IV î.C. au trăit Cariani / Ghergani - din
secolul VII î.C. - care desigur că știau chiar mai multe decât a
scris filozoful Platon (aveau cunoașterea avansată deopotrivă
deoarece au fost anteriori - deci mai apropiați de sursă -
fiindcă au trăit acolo și nu au vizitat locul ca Platon, respectiv
transmiterea legendei Atlante); o dovadă scrisă a fost din
secolul precedent filozofului Elen Platon ceea ce a scris
istoricul Herodot Karka despre Atlanți (marele istoric Carian
a fost în Egipt). Atunci când Gardienii Cariani au scris că
erau din aceeași familie pe soclul sfintei statui a Zeiței Net în
Templul din Sais al ei, orașul Egiptean respectiv din Delta
Nilului a fost reședința faraonului pe care îl păzeau acei
străjeri Anatolieni (cu rang de capitală, localitatea existând de
pe timpul când profetul Moise a fugit de acolo cu robii Evrei
neleproși); așa după cum a scris și filozoful Antic Elen
Platon, preoții timpurilor știau multe - ei fiind în general și
păstrătorii cunoștințelor importante - reciproca fiind valabilă
la Cariani, care în Țara lor de pe partea cealaltă a Mării
Mediterane aveau drept cel mai întins așezământ religios ceea
ce a fost Sanctuarul Gherga (impozant, lung de circa 1,5 km,
având în centrul său Templul Gherga / modest dar foarte
semnificativ), oficiat de preoții Gherga: rolul concret Gherga
a fost de “placă turnantă” - asigurând cel mai important nod
Carian, inclusiv din punctul de vedere al cunoașterii - pe
relațiile de la Templu la Templu (între Gherga / Caria cu Sais
/ Egipt pe de o parte și cu coloniile Pontice, de pe tărâmurile
ex-Atlante, pe de altă parte). Ținând cont că până în prezent
Sanctuarul Gherga din SV Turciei nu a fost cercetat
arheologic, ipoteza că ar putea revela artefacte surprinzătoare
e deschisă: în secolul VII î.C. - când în Sanctuarul Anatolian
Gherga pe lângă construcțiile din lemn au început să fie
realizate și primele construcții din piatră - cele 2 așezăminte
religioase (din Sais / Egipt = NE Africii și din Caria /
Anatolia = SV Asiei “Mici”) erau cele mai relevante locații
cultice pentru liderii ambelor popoare riverane, tema Atlantă
fiind așa de pregnantă încât a determinat interes colonizator
Carian ferm, implicând puternice desfășurări de forțe în
Bazinul Pontic = S Europei, timp de secole; în spațiul
României, pe coasta Dobrogeană - la S de Delta Dunării - și
azi pot fi văzute vestigiile ruinate Cariane ale acelor timpuri
(ca de exemplu Histria, Tomis / azi Constanța = cel mai mare
oraș al regiunii și cel mai mare port al României, etc).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Cu numele iniţial “Zau” - adică “Zeu” - Egipteanul
oraş Sais literalmente însemna “Sfânta fiinţă divină” (de
pildă, la Etrusci “ais” = “fiinţă divină” iar în timpul lor, cei
mai respectaţi erau “Aus-Onii” / AusOnii, denumirea
provenindu-le din legătura cu străvechiul termen “ais”: erau
dintre divinii urmaşi ai lui An); Ausonica - Ausena / Aseana -
poate fi conectată de multe în Vechea Lume. Anticii Eseni /
“Es-Eni” din Canaan - oriental “Hasan” fiind numele pentru
“Frumos” - Asanii / Asăneştii Medievali = Aromâni Imperiali
ori înaintea lor Geţii “As” de asemenea ştiau că erau din
neam divin, de pildă Valahii fraţi Asan / AsAn, care au
întemeiat Imperiul Româno-Bulgar la sfârşitul secolului XII,
de fapt fiind “corciţi” Cuman, ceea ce n-ar avea de ce şoca
unii rasişti actuali visând purităţi entice, căci în fond Cumanii
descindeau din Marii Geţi şi de altfel, în Evul Mediu
Românii, descendenţi din Geţi, şi Cumanii, descendenţi din
Marii Geţi, au constituit împreună Ţara Românească, alt
element “incomod” privind primii voivozi Români fiind
confesiunea lor creştină, nu ortodoxă ca a majorităţii
supuşilor, ci catolică datorită lucrului lor îndeosebi cu
Cavalerii Ioaniţi şi Templieri, trecerea oficială la ortodoxie a
cârmuitorilor de la vârf fiind în secolul XIV, după
interzicerea Ordinului Templierilor și datorită acţiunii
viguroase a Sf. Nicolae Gherga = Sf. Nicodim, Aromân
înrudit cu dinaştii Basarabi (Sf. Nicodim - alias Nicolae
Gherga - ca șef al ortodoxiei Valahe a fost contemporan cu
domnitorii Alexandru / fiul lui Basarab “Întemeietorul”,
Vladislav I, Radu I, Dan I, Vlad “Uzurpatorul” și Mircea “cel
Bătrân” ai Țării Românești). De exemplu, istoricul Britanic
Steven Runciman 1903-2000 în “Istoria cruciadelor” a scris
despre naţionalitatea Vlahă / Română a celor din Dinastia
Asan / Asen - care în anul 1185 au întemeiat Imperiul
Româno-Bulgar - iar Dr. Matei Cazacu în anul 2013 a
susţinut că “Asan era porecla” (Cumană - dată de mama
fraţilor - însemnând “sănătos”, numele lor de familie, după
tată, nefiind ştiut): istoricul Bulgar Plamen Pavlov în anul
2000 a scris despre bijuteriile Cumane ale dinaştilor Asani, de
problemele din secolul XII la Izvorul Sf. Atanasie de pe
Muntele Athos cu luptătorii Cumani Assen, etc. (diversitatea
etnică a multora de pe glob - inclusiv a celor aparţinând
naţiunii Române - fiind mult mai bogată decât ar părea la
prima vedere, ceea ce s-ar putea observa şi relativ facil
oricând chiar pe vreo stradă din România actuală, privind la
întâmplare varietatea grozavă a tipurilor de trecători,
majoritatea cetăţeni Români, foarte diverși, deloc omogeni,
înfățișările extraordinar de diferite neprovenind dintr-o
conjunctură actuală / contemporană). În anul 1912,
cercetătorul Bucovinean Isidor Ieșan în “Istoria Balcanului” a
scris ce se știa la vremea sa, anume că dinaștii Asănești au
fost Mușați, descendenți ai împăratului Samuil al Imperiului
Scito-Vlah / Bulgaro-Armân (958-1014) iar urmașul Asan -
de la care a rămas nomenclatura - a fost de fapt notat Crasian
/ Crassianus de către contemporanul cruciat Austriac
Ansbertus, în anul 1189. Descendent al regelui Codrus al
Atenei care a fost ucis de Doriani / Heraclizi în anul 1068
î.C., legislatorul Solon sosit din Balcani - discipolul
înţeleptului AgaTârs Anacharsis din spaţiul Românesc - a fost
în capitala Zau / Sais a Egiptului faraonic în secolul VI î.C. /
în anul 590 î.C., când acolo garda faraonică era formată din
Cariani / Ghergani (gazdele sale de limbă Greacă, la care nu
numai că a tras, ci acei Anatolieni fiindu-i şi îndrumătorii,
pentru a cunoaşte organizarea locală); după cum a scris
550
Balcanicul Plutarh, preotul Sonchis de la Templul lui Net din
Sais i-a prezentat atunci lui Solon povestea Atlantă
(Balcanicul Solon - care a călătorit şi pe coasta V Anatoliană
- a fost un discipol al maeştrilor Gherghiţi / Ghergani,
învăţând atât de la Cariani, cât şi de la nobilul AnaCharsis
dintre AgaTârşii Dunăreni, înţelept omorât în propria familie
din acea cauză / pentru ceea ce a făcut). În Egiptul pre-
dinastic, Nut - protectoarea Cerului, acoperită cu stele, având
ca simbol scara - a fost sora şi soţia lui Gheb / Keb, patronul
Pământului, echivalaţi de Plutarh cu Rheia şi Timpul /
Cronos; e de remarcat că la cei vechi a rămas nostalgia
puternică după cei de la miazănoapte - chiar din Nordul
îndepărtat / denumiţi Hiperborei - nu după cei din Vest (aşa
după cum e poziţionat Oceanul Atlantic faţă de Africa şi
EurAsia): principalele locuri de intersecţie între Finico-Ugrii
Nordici şi Hamiţii Sudici au fost Caucazul şi Anatolia (e de
ştiut că Finico-Ugrii aparţin Uralicilor iar Turkii aparţin
Altaicilor). În particular, interesul vechilor Egipteni / Hamiţi
de reţinere a poveştii a fost şi deoarece Atlanţii venind din N
s-au aşezat la apus de ei, în Libia (după cum numeau zona
Africană din apusul lor); mai mult, este de observat că în
concepţia veche Egipteană, sufletele morţilor se îndreptau
întotdeauna spre V de ei - peste Sahara - acolo unde s-au
stabilit Atlanţii: strămoşii spre care se îndreptau defuncţii
(străvechea credinţă era că atunci când mureau, răposaţii se
alăturau / se integrau marii familii a înaintaşilor), un rol
similar în apusul Imperiului Atlant fiind îndeplinit - pe când
acela funcționa - în spațiul Românesc, de regiunile Banatului
şi Maramureşului, la marginile Carpaţilor Vestici, aflate
“dincolo” de Ardeal, ca părţi ale tărâmului unde se duceau cei
care nu se mai întorceau. (Dacă Imperiul Atlant era acolo
unde azi sunt apele Oceanului Atlantic, atunci la Vest exista
America: pe continentul din Emisfera Vestică - “Lumea
Nouă” - până acum nu s-au înregistrat însă ecouri Atlante de
aceleaşi intensităţi cu acelea din “Lumea Veche” /
“Oicumenă”, aflată în Est; “Ecuatorul longitudinal”, adică
meridianul Greenwich - numit astfel după un cartier al
Londrei / capitala Britanică - convenţional delimitând
Emisferele E şi V, trece prin apusul Europei şi Africii).
Eternul Zeu Pitah / Ptah - după care Egiptenii vechi şi-au
numit Țara de pe Valea Nilului - era al realizatorilor de bărci,
echivalentul său Elen ajungând Poseidon, Zeul apelor sărate /
redându-se astfel un parcurs istoric, de la apele dulci la apele
sărate; cârmuitorii vechilor Egipteni s-au tras din Atlanţi =
“Oamenii bărcilor” (la început, lui Pitah i se zicea “Tatenen” /
“Tanu”, fiind un aspect al lui Gheb: Zeul pământului din
ape). În Egiptul vechi a fost o situaţie mlăştinoasă Fluvială
echivalentă temei oceanice Atlante, aşa cum stă scris şi în
“Dicţionar de simboluri”: “În mitologiile egiptene, naşterea
pământului şi a vieţii era concepută ca o ieşire din apele
oceanului, asemenea peticelor de nămol rămase după
scăderea apelor Nilului. Creaţia - chiar şi cea a zeilor - s-a ivit
din apele primordiale. Zeul dintâi era numit ‘Pământul care
iese la suprafaţă’.” Povestea Atlantidei şi-a găsit în Egipt
teren prielnic de păstrare timp de milenii datorită
fenomenului revărsării Nilului cu regularitate - menţinând
fertilitatea Văii inferioare a Fluviului - ceea ce a favorizat
întreţinerea mitului diluvian (la fel petrecându-se în mediile
umede Fluviale Asiatice, din Ghienghir - vechiul nume al
Mesopotamiei - ori vechiul Bazin Ggargha / Ghaggar din N
Indiei).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
În “Trilogia culturii”, filozoful Lucian Blaga -
academician din România - a enunţat: “Miturile nu pot fi
tălmăcite în graiul ideilor. Ceea ce ni se revelează prin mituri,
nu este revelabil decât pe această cale. Acest ceva e
inaccesibil ideii. Întocmai cum ceea ce este ‘poezie’ într-o
poezie, nu poate fi tradusă în proză. A prozaiza mitul
înseamnă a-l degrada la alegorie, şi este o ocupaţie seacă şi
fără duh a pedanţilor, care focului astral îi preferă zgura.
Miturile şi ideile au obiective diferite; în realitate, ele nu se
întâlnesc deloc prin revelările lor. Astfel, ideile nu vor fi
niciodată în stare să înlocuiască miturile, sau să le facă de
prisos. Fapt e că oricât omul modern a găsit că trebuie să se
dezbare de mituri ca de un balast inutil, el continuă, fără a-şi
da seama, să trăiască pasionat într-o permanentă atmosferă
mitică. Ca o mărturie despre această atmosferă mitică stau
chiar cuvintele noastre: întocmai cum diferitele obiecte
poartă, fiecare în diversă măsură, o sarcină electrică, tot aşa
cuvintele noastre, chiar izolate, poartă în diversă măsură o
sarcină mitică. Cuvinte precum ‘cer’, ‘pământ’, ‘înalt’, ‘jos’,
etc., sunt încărcate cu o cu totul altă sarcină mitică decât
cuvinte ca ‘vertical’, ‘linie’, ‘superior’, ‘inferior’, etc.
Cuvântul ‘toiag’ poartă altă sarcină mitică decât cuvântul
‘baston’, care e deşertat de orice asemenea sarcină. Şcoala
psihologică modernă s-a oprit la formula că miturile ar fi
expresii simbolice ale realităţilor noastre inconştiente, adică
visurile colective ale popoarelor, întocmai cum, după şcoala
psihanalitică, în visuri şi-ar găsi un ventil simbolic, anume
porniri refulate şi legate de străfundurile vieţii noastre
inconştiente, tot aşa în mituri şi-ar găsi un ecou simbolic
străfundurile vieţii inconştiente colective. Astfel zeii cosmici,
stăpânii lumii luminii, ar exprima simbolic conştiinţa umană,
câtă vreme contra-zeii întunericului, demonii haosului, ar
exprima - tot simbolic - inconştientul uman, cu toate pornirile
sale monstruoase. În luptele mitologice, de proporţii cosmice,
dintre zei şi demoni, s-ar oglindi şi s-ar concretiza imaginar
lupta dintre conştiinţă şi pornirile inconştiente ale omului;
încuviinţăm că interpretarea e ingenioasă. Dar interpretarea
preface o trans-semnificaţie într-o semnificaţie materială;
mitul e din nou prefăcut în alegorie. Ne îngăduim deci
observaţia, că mai înainte ca miturile să exprime simbolic
structurile psihice ale omului, situaţia reală ni se pare tocmai
pe de-andoaselea. În realitate, psihanaliza nu s-a mărginit la
sondaj psihic, ci a imaginat structurile psihice ale omului în
analogie cu imaginile mitologice. Psihanaliza, în pofida
faptului că se crede aşa departe de orice gânduri
551
‘preconcepute’, închipuie de fapt conştiinţa ca lume a zeilor,
iar inconştientul ca haos, ca iad, ca lume a demonilor. Iată o
dovadă, cât de mult omul modern, chiar în exemplare
intelectualizate şi cu maniacă grijă de a se deparazita de aşa-
zise prejudecăţi, trăieşte sub sugestii mitice. Din parte-ne ne-
am ridicat în orizont şi stil împotriva concepţiei despre
inconştient ca haos şi dezordine, în favoarea unui inconştient
cosmotic. Chiar dacă am admite analogii materiale între
visuri şi mituri (în acest sens fiind interpretată de pildă
mitologia indică), nu trebuie să scăpăm din vedere
dizanalogiile: ele sunt aşa de impresionante şi prezintă un
profil atât de viguros, încât - odată surprinse pe zare - vom fi
împiedicaţi o dată pentru totdeauna de a mai defini miturile
ca ‘visuri’. Caracterizez miturile ca încercări ale spiritului
uman de a revela metaforic, analogic - şi în material de
experienţă vitalizată - anume trans-semnificaţii: miturile sunt
plăsmuiri de intenţie revelatorie, şi întâiele mari manifestări
ale unei culturi. În această calitate a lor ele vor purta
întotdeauna pecetea unor determinante stilistice; ele vor fi
modelate, interior, de categoriile abisale ale unui popor.
Miturile se desprind din matricea stilistică a unui neam sau
grup de neamuri, întocmai ca şi celelalte produse ale culturii.
Cu aceasta se rosteşte însă şi diagnoza diferenţială faţă de
visuri. Să se remarce că visul nu apare niciodată stilistic
modelat. Visul, cel de pe planul psihologic, e a-stilistic, ca
orice fenomen natural. Psihanaliza, în unul din momentele ei
fericite şi de inspirată seriozitate, a definit ‘visul’ ca un ventil
pentru redobândirea unui echilibru psihologic. Iată
caracterizarea unui rost conceput sobru şi verosimil, care ni
se pare însă de tot eronată - ori cel puţin piezişă - când vrea să
însumeze şi miturile. Dacă visul e a-stilistic şi face parte din
tehnica echilibristicei psihice, ţinând astfel pur şi simplu de
ordinea naturală a omului şi oarecum de aparatura securităţii
sale interioare, cu totul altul e cazul miturilor. Mitul apare în
coordonate stilistice, e determinat de categoriile abisale, şi
ţine de destinul creator sau demiurgic al omului: tot atâtea
aspecte şi planuri de desfăşurare, cu care visul n-are nici un
contact. Se ştie că teogonia grecească începe cu haosul dar
culminează în orânduirea cosmosului; zeităţile intermediare
dintre haos şi cosmos - ca Uranos sau Cronos - au fost
înlăturate de Zeus, mai presus de toate un reprezentant al
ordinei: de făptura şi fiinţa zeilor greceşti ţin şi limitele,
limitele în genere (zeii nu se deplasează decât creând
margini)”. Demonii erau consideraţi ca fiinţele divine
asemănătoare Zeilor prin puterile deţinute; demonul fiinţei
umane a fost identificat cu voinţa divină (şi - prin urmare - cu
destinul omului). Demonii au fost Geniile intermediare între
Zeii nemuritori şi oamenii muritori (fiecărui om i se atribuia
un Geniu care îndeplinea rolul sfetnicului de taină, permiţând
vederea mai departe); spre deosebire de demonul interior - un
fel de simbol al legăturii omului cu o conştiinţă superioară,
îndeplinind uneori rolul de înger păzitor - pentru mulţi
“primitivi” demonii au fost fiinţe distincte, ivindu-se atât în
împrejurările bune, cât şi în cele rele ale vieţii: de fapt “de-
mon” = “al doilea om” (la modul literar). Dublul divin -
Geniu sau demon - poate fi văzut ca un ecou al Lumii
“Celeilalte” / Lumii “de Dincolo” (găzduind nemuritori,
îngeri, ș.a.); egalitățile dintre Genii / demoni și Gherghi - fie
Gregori sau Gherghe-sei / Ghirga-șiți ori Karkinoi / Cabiri,
ș.a., toți în general vestiți și ca mari dansatori - au fost solid
evidențiate prin surse multiple din timpuri străvechi, începând
cu vremurile pre-diluviene.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Abundenţei: ambele Civilizaţii - Civilizaţia Imperiului Atlant

şi Civilizaţia Cornului Abundenţei - au fost pre-diluviene;
imediat după Potopul Pontic au fost post-diluvienele
Civilizaţii Europeană, Indiană, ş.a.m.d. Situaţia a demarat în
mileniul XI î.C., odată cu aglutinarea Atlanţilor, adică a
“Oamenilor bărcilor”, în Estul Europei. În mileniul X î.C.,
începerea topirii calotei glaciare din N Europei a condus la
alimentarea puternică a apele curgătoare din Câmpia E
Europeană, paleo-Râurile umflate (în cele mari fiind şi
delfini, a căror amintire - îndeosebi fiindcă au fost
emblematici Atlantidei - păstrându-se în veneraţia Antică faţă
de ei) vărsându-se la S în 2 locuri aflate sub nivelul
Oceanului planetar: în Marea Ghergană / Caspică - pe atunci
mai întinsă decât acum, al cărei nivel e şi în prezent cu 28 de
metri sub cel al Oceanului planetar - şi în Lacul Pontic, pe
atunci cu oglinda apei mult mai jos decât nivelul Oceanului
planetar (Marea Neagră, aflată pe locul fostului Lac Pontic,
Paleo-ape în EurAsia
cu suprafaţa mult mai mare decât acela, în prezent e conectată
la Oceanul planetar şi de aceea acum are nivelul egal cu el /
Civilizaţiile diluviene
delfini încă existând, protejaţi de convenţiile internaţionale).
La N de Caucaz, zona joasă şi mâloasă dintre cele 2 Mări,
Caspică şi Neagră - cu multe noroaie - a fost prielnică
răspândirii însămânţărilor, în umiditate fiind mai mare decât
cea a Cornului Abundenţei / Semilunii Fertile, în care zona
Mesopotamiei (regiunea dintre Fluviul Tigru de 1850 km
lungime şi Fluviul Eufrat de 2800 km lungime, Fluvii ce curg
în Golful Persic din Munţii Taurus şi respectiv din “Ar-Arat”
/ Ararat) era cea mai fertilă; treptat (datorită şi dezvoltării
habitatului în condiţiile cele mai grozave ale lumii pe atunci),
Imperiul Atlant / Borean - centrat pe mult mai josul Lac
Pontic decât Marea Caspică - a ajuns să fie considerat Rai. În
lucrarea “Renaşterea” din anul 2013 a cercetătorului
Bănăţean Ion Jugănaru / alias “Raven Alb” - stabilit în SUA -
stă scris: “analizând harta şi ştiind pe unde trecea marginea
calotei, reiese de ce vechii Egipteni, vechii Greci şi
bineînţeles Atlanţii au crezut că Europa însăşi a fost o insulă
enormă; toată partea din Nord care a fost acoperită de gheţari
a fost considerată apă îngheţată, Mediterana mărginea Sudul
iar Atlanticul Vestul, acel teritoriu imens fiind Atlantida
originală”.

Încă din Vechea Lume s-a fixat credința răsplatei

divine pentru oameni ca fiind Raiul / Edenul: fericitul loc de
început, apoi pierdut: deşi tot globul a auzit de Atlantida şi de
importanta sa cultură, foarte puţini iau în considerare însă la
modul serios Civilizaţia Atlantă; mai mulţi se referă la
descendentele imediate ale Civilizaţiei Atlante, anume
apreciază Vechea Civilizaţie Europeană / Civilizația
Dunăreană şi Civilizaţia Indului ori şi mai mulţi iau ca repere
succesoarele Civilizaţii Sumeriană, Egipteană, etc. Autorul
Originii Gherga face parte dintre cei care nu ignoră
Civilizaţia Atlantă - chiar dacă fizic capitala Imperiului Câmpia Est Europeană
Atlant încă n-a fost găsită - şi o consideră în contrast cu o altă
Civilizaţie (contemporană, pe atunci), anume cea a Cornului
552
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Elefanţii reprezintă şi acum cele mai mari animale
de pe uscat. După cum a consemnat Platon, Imperiul Atlant
era faimos şi pentru “marele număr de elefanţi”: cei mai mari
elefanţi au fost mamuţii - gen mamifer din familia
“Elephantidae”, a strămoşilor elefanţilor - ce au existat în
toată Epoca Pietrei, ultimele exemplare dispărând în Epoca
Bronzului.
Elefantul și lebăda
Un număr mare de mamuţi necesita desigur un
spaţiu mare de trai: corespunzător notițelor filozofului Antic
Platon, Imperiul Borean / Atlant era în suprafaţă “mai mare
decât Asia şi Libia la un loc”, adică mai întins decât “Asia” =
Anatolia / Asia “Mică” şi “Libia” = Sahara, împreună, ceea
ce concret pe teren însemna o bună parte a Anatoliei, Marea
Neagră şi cea mai mare parte a Câmpiei E Europene, laolaltă;
inclusiv actuala Mare Azov - iniţial având numele Karga - pe
atunci era o câmpie mănoasă (accesul dinspre N la Lacul Pont
/ Sarmat era prin Defileul Kerch al paleo-Fluviului Don,
acum Strâmtoarea Kerch).
Arheologii au prezentat felul în care îşi consolidau
locuinţele cei din Epoca Pietrei în EurAsia: colibele aveau
armături din uriaşii fildeşi ai mamuţilor şi pereţii întăriţi de
553
marile oase ale coastelor mamuţilor. Printre uneltele cu care
hăcuiau carnea mamuţilor erau lamele din obsidian
(considerat metal până în Antichitate - ca “auri-Garg” / “auri-
calc” - “oricalc” = cupru aurit de Platon): este o sticlă
vulcanică, formată prin răcirea rapidă a lavei ieşită la
suprafaţă - de obicei neagră, ce prin fracturare are marginile
foarte tăioase - principala sursă de provenienţă în Epoca
Pietrei fiind ocurenţele din Capadochia / centrul Anatoliei
(favoritele Marii Zeiţe Ghea / Ghirghe - divinitatea
Pământului - erau pietrele negre, adică obsidianul din
Anatolia populată de Ghergari, meteoriţii de oriunde şi
respectiv şunghitul din Karelia / zona Nordică având cea mai
mare densitate genetică Gherga din Europa; în vechime,
căderea meteoriţilor i-a făcut pe unii să creadă că bolta
cerească era pietroasă, conceptul despre Cer în Vechea Lume
- după cum scris în “Etimologii” și episcopul Isidor al
ViziGoților din Sevilla în secolul VII, ViziGoții cârmuiți de
dinaștii Balți fiind “Viteji” / “Îndrăzneți”, după cum a
interpretat în “Getica” din secolul VI cronicarul Iordanes,
Latinul “audax” având echivalentul vechi Germanic “baltaz”
însemnând așa ceva - fiindcă acela era rotund, rotitor și
arzător / fierbinte). Privind denumirea Capadochiei / Kapa-
Dokiei (regiunea din centrul statului Turc): e interesant că în
limba Turcă “Poartă” e “Kapî”, ceea ce conduce pentru Capa-
Dochia la înțelesul de “Poarta Dokiei”. Pe de altă parte, e de
ştiut despre rădăcina Greacă “Mes” - de la cel mai vechi
nume al Lunii - după cum a studiat şi cercetătorul Francez
Rene Alleau în anul 1953, că a dat termenul “metallon”
pentru “metal” (iar oricalcul / obsidianul din Capadochia de
la început a fost categorisit ca metal, întâi așa având
denumirea sticla vulcanică iar apoi cuprul aurit). În termenul
“oricalc” - astfel cum a notat filozoful Elen Platon - ca încă o
confirmare că sursa sa a fost autentică străveche, se poate
facil recunoaşte “strălucirea Gherga”: “ori-calc” = “auri-
Garg”; aceeaşi rădăcină a strălucirii “ori” a fost şi pentru
“Olimp” / Muntele Sacru (strălucita / “stră-lucita” denumire
olimpică întâi consolidându-se în Anatolia, apoi trecând în
Balcani). Probabil primul Munte Sacru Olimp - căci de-a
lungul vremurilor au fost mai mulţi Sacri Munţi Olimp, într-o
răspândire de la E la V - era vulcanic, bogat în aflorimente de
obsidian / oricalc (adică “auri-Garg”): Muntele Sacru Olimp
era gazda Zeilor iar primul din respectivul lanţ Montan (care
a şi transmis denumirea) şi-a căpătat numele de la “strălucitul
Gherga”. Oricalcul / Obsidianul a fost o resursă Anatolică
Montană dar şi Carpatică de mare preţ în paleolitic / Era de
Aur, sticla vulcanică respectivă fiind comercializată de pildă
cu succes inclusiv în S / în Cornul Abundenţei (îndeosebi în
Canaan şi Mesopotamia, după cum au relevat cercetările
arheologice, acolo obsidianul paleolitic fiind dovedit ca
Anatolian); limita dintre Cornul Abundenţei din S şi Imperiul
Atlant din N a fost Anatolia (celălalt areal mare de utilizare al
oricalcului / obsidianului a fost cel Carpatin, aparţinând
integral Civilizaţiei Atlantidei): obsidianul = oricalcul a
aparţinut Imperiului Borean / Atlant (mult ulterior - în
Antichitate - prin termenul Grec “oreichalkos”, respectiv
Latin “aurichalcum”, s-a numit unul dintre metale, anume
“alama”).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Obsidian
Marginile Imperiului Borean / Atlant erau străjuite
de ape dulci (în N fiind gheţurile calotei iar în rest fiind
paleo-Râurile, paleo-lacurile, paleo-bălţile şi paleo-mlaştinile
datorate uriaşei topiri), interiorul său fiind de asemenea
brăzdat de numeroase ape mari, ceea ce a provocat în areal un
avans al vieţii fără precedent; baza Imperială era în capitala
Atlantă, organizată pe o Insulă aflată “dincolo de Coloanele
lui Hercule”. La timpul de demult când cei din vechiul Egipt
au reţinut povestea Atlantidei, prin “Coloanele lui Hercule”
nu se înţelegea Strâmtoarea Gibraltar (ca în vremea mult
ulterioară a lui Platon), ci Strâmtoarea Garganele /
Hellespont, la început “dincolo” de Coloanele Ghergarului
Hercule - ale celui vechi dintre cei 2 Hercule care au fost
descrişi de Greci / primul Ghergar, al doilea Elen - fiind zona
actualei Mări Negre, nu Oceanul Atlantic; că zona a fost
populată de Ghergari rezultă şi din toponomiile celor 2
Defilee devenite post-diluvian Strâmtori ale Mării Negre:
Gherghel / Bosfor în S (cu Marea Marmara / Albă) şi Kerch
în N (cu Marea Azov).
554
Primul Hercule - cel străvechi / “din bătrâni” - era
Ghergan (din Ghergania / Media după cum a rămas scris şi pe
inscripţiile sale în Bănăţenele Băi Herculane, din cea mai
veche staţiune a României): se poate observa şi că numele
Hercule reda puterea Ghergule, a Gardienilor Ghergari,
preocupaţi de paza trecătorilor și strâmtorilor (popular,
Românii zic “Gârlici” unei intrări strâmte, în mitologia
Română rămânând şi descrieri ale călătoriilor spre
“ostroavele blajinilor” / fericiţilor - de pe “celălalt tărâm” -
prin Gârliciul Pământului, înfăptuite de către eroi mitici); de
altfel, a rămas consemnat că G/Hercule a învăţat de la
Nordicul Teutar / Gheugar să tragă cu arcul (în Muntenia
până la sfârşitul mileniului II pentru arc s-a folosit “harc” /
cuvânt apropiat de Hercule, al cărui puternic arc a fost găsit
de Ahei în Lemnos - Insula consacrată Zeului Pelasg Vulcan -
căci o profeţie era despre cine-l avea că putea învinge Troia,
ceea ce apoi s-a şi întâmplat). În spaţiul Românesc, arcurile
erau realizate mai ales din lemnul alb de “gladiş” (“Acer
Tataricum” / care produce cea mai multă miere dintre toate
speciile de arţari); mult ulterior, Elenii vechi au auzit de
extraordinarul voinic Ghergar Hercule şi l-au preluat ca fiul
Ghergarului Zeus (însă cu unele acţiuni atribuite de către ei
interesat îndreptate tocmai contra celor cu care era înrudit). În
anul 1810, filozoful Scoţian William Drummond - din clanul
fondat în secolul XI de către nobilul Maurice / Marius, al
cărui tată a fost Arpadianul Gyorgy / Gheorghe = fondatorul
Dinastiei “Negre” în Nordul Dunării, de unde a fost Negru
Vodă, ultimul exponent, ca întemeietorul Țării Românești la
sfârșitul secolului XIII - a cercetat etimologia Hercule:
“Practica obişnuită a vechilor Greci era să preia nume
orientale (cel mai vechi Grai Grec a fost în Dialectul Lydian
din Peninsula Anatolia - provenind de la Pelasgi - cu care
prima versiune a limbii Etrusce ce au vorbit-o cei migraţi
după Războiul Troian în Peninsula Italică a avut mari
afinităţi), la fel procedând apoi Latinii, preluând şi ei nume
Asiatice pentru marii Zei, de exemplu Janus fiind Zan / On
sau Oan / Oannes. În Lumea Veche, Iana era Zana iar Zan era
Zeul An. În Graiul Eolian / Eolic - din Vestul Anatolic - Zan
era Jupiter / Ju-piter şi Zana era soţia sa (după cum se poate
vedea în lucrarea filozofului Porphyry / Porfiriu despre viaţa
lui Pitagora). Fenicienii aveau Ana pentru Lună; în limbile
orientale străvechi, An / Un sau On însemna Soarele iar Ana /
Una sau Ona însemna Luna: Ana în Sanscrită era Mama (se
poate vedea legătura cu Luna). În trecut, Hercule a fost
respectat pe 3 continente, în Africa / ca de exemplu în Egipt,
în Asia / ca de exemplu în Fenicia şi în Europa. Diodor din
Sicilia a afirmat că Hercule era o divinitate Egipteană iar
Hesychius din Alexandria i-a indicat numele Egiptean ca
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Gigon / Chon; în vechiul Egipt, Chon era echivalat şi cu
Saturn / Set (care - sub forma de Chion în Orientul Mijlociu -
era acelaşi cu Moloch). Plaut - părintele teatrului Roman - îl
numea pe Saturn la fel cum o făceau Fenicienii: Chion
(primul nume al Italiei a fost Chonia / Chone - de la Hercule
‘Chone’ - după cum a notat Castella, Hesychius indicând că o
parte a Italiei se numea Saturnia). Însă Moloch - către care se
făceau sacrificii umane - era numele Egiptean atât pentru
Marte, cât şi pentru Hercule, deci numele lui Hercule nu
provenea din N Africii / Egipt, chiar dacă era venerat acolo ca
unul dintre zeii proprii. În Asia, de pildă în Fenicianul Qart /
Tyr - port pe coasta Est Mediterană - Templul lui Hercule era
probabil cel mai vechi, de la întemeierea oraşului, acolo fiind
supranumit Melicertus, însemnând ‘puternicul rege’ (nume
compus, din ‘Melec’ = ‘rege’ şi ‘Ereţ’ = ‘Terra’). Mitologia
era conectată cu astrologia: Soarele era mai iubit iarna decât
în restul anului iar simbolul său solar - fie Saturn, Chon,
Hercule, Moloch ori Marte - era deosebit de venerat, căci prin
cele 12 munci depuse în parcurgerea anului reprezenta cele
12 luni / zodiace; Macrobiu a pus egalitatea între Hercule şi
Marte, ca acelaşi spre care se îndreptau rugăciunile preoţilor
‘Sali’ (după cum a menţionat Vergiliu), el remarcând despre
Chaldei că au numit drept Hercule planeta denumită de alţii
Marte. Athenagoras a afirmat că Orfeu folosea pentru Hercule
aceleaşi epitete ca pentru Zeul Timpului şi îl considera pe
Hercule egal cu Saturn. Vechii Greci şi Romanii îl ştiau pe
Hercule ca soarele iernii, pielea de leu - panteră Hyrkană /
cea mai mare felină din lume - în care umbla indicând evident
sezonul; ghioaga sa emblematică, prezentată anual de Hercule
fiului Maiei - care i-o returna înfrunzită - era o alegorie
elegantă a întoarcerii primăverii, când toată vegetaţia
înverzeşte. Hercule nu era legat doar de Set / Saturn, ci şi de
Horus - patronul anotimpurilor - fiind iubit de la început în
Egipt, ca soarele universal, steaua din centrul sistemului
planetar, în jurul său vechii Egipteni ştiind că gravitau toate
(inclusiv Pământul, Marte, Jupiter, etc). Vechiul nume al lui
Hercule era ‘Hercle’ / ‘Her-chul’. La Egiptenii vechi, ‘Hor’
însemna ‘Soare’ dar şi ‘rege’ (la fel cum în Ebraică cuvântul
‘aur’ a ajuns ‘foc’ / ‘lumină’): era rădăcina primei silabe a lui
Hercule; pe cealaltă parte, ‘koli’ era ‘vulcan’ (‘munte ce
arde’). Nu am mari dificultăţi în a deduce că Hercule a
derivat din ‘aor’ / ‘hor’, adică ‘aur’ şi ‘chul’ / ‘chol’, adică
‘universal’: prin ‘Hercul’ - eroul Hercule - se exprima ‘focul
universal’ (păgânii venerau imens focul)”.
Porţiuni inundate (cu roşu) la Potop
În cel mai îngust loc al Strâmtorii Dardanele /
HellesPont, azi în Turcia, Coloanele lui Hercule erau pe
ambele maluri - pe cel Anatolian / Troian la Abydos 40,12
lat. N, 26,24 long. E şi pe cel Balcanic / Trac la Sestos 40,13
lat. N, 26,23 long. E, în Peninsula Chersoneos / Gallipoli -
555
străjuind “poarta” ariei portuare a Imperiului Borean / Atlant
(ProPontis, adică Marea Marmara, ştiută ca Marea Albă),
apoi încadrând vadul de traversare al apei, folosit timp de
milenii; în urmă cu 5 milenii, Gherganii Troiani au realizat
acolo prima instalaţie de iluminare costieră din lume, prin
constanta întreţinere a focurilor pe ambele maluri (utile ziua -
pe ceaţă - prin răspândirea mirosului de fum iar noaptea şi
prin luminare, administrarea făcând-o din motive comerciale,
ceea ce le-a adus o mare prosperitate), Troianii ridicând şi
faruri acolo - pe locurile Coloanelor lui Hercule - la Abat-On
/ Abydos realizând primul Far din lume, faimos încă din
mileniul III î.C.: veşnicele focuri din Strâmtoare indicau locul
plăţii vămii / trecerii dar mai erau utile şi navigatorilor, pentru
preluarea de sfinţita apă proaspătă, lângă ele servind o masă
caldă (ori focul putea fi luat pe bărci / corăbii, pentru gătit).
În anul 2015 și colectivul de geneticieni coordonat de către
Dr. Ayca Omrak de la Universitatea din Stockholm / Regatul
Suediei a evidențiat că principala sursă genetică Europeană a
oamenilor neolitici a fost Anatolia: “Stabilirea numeroaselor
complexe culturale în Egeea și Balcani n-a apărut înainte de
circa 8 milenii și jumătate față de prezent, după mai mult de 2
milenii de când ele existau în zona de bază; am analizat
genetic rămășițe umane din urmă cu aproape 7 milenii, din
Kum-tepe - dealul de lângă mai recenta Troie - având afinități
cu actualele populații dintre Caucaz și Sardinia, concluzia
fiind că de acolo a avut loc expansiunea neolitică în Europa”.
Numele Coloanelor, atribuite Ghergarului Hercule (cel cu
mult dinaintea Elenilor vechi - existenţi din mileniul II î.C. -
care i-au preluat aventurile dar au şi adăugat altele, ca de
exemplu din cele prezentate de Elenii vechi la imaginarul lor
Hercule unele fiind împotriva Ghergarilor), era “Garganele”,
dat şi Strâmtorii unde se afla “poarta” portului Atlant, ulterior
Coloanele respective fiind ştiute ca marcând vadul pentru
traversarea cea mai convenabilă între Anatolia şi Balcani: de
aceea, de la Coloane, e pluralul Dardanele pentru Garganele
(corupţia lingvistică “D” peste “G” fiind frecventă în
vechime, dovedită nu numai de practica populară - ca Marea
Mamă Ga devenită “I-Da” / Ida, eroul Gargan ştiut ca Dardan
- ci şi ştiinţific); acolo, Strâmtoarea putea fi şi înotată (în
trecut era mai îngustă, în prezent e mai largă, având 1,2 km,
justificând focurile noaptea pe maluri pentru delimitare, utile
atât bărcilor la navigare, cât şi traversărilor dintre maluri,
oamenii transportându-şi turmele, etc., peste apă, des
apucându-i întunericul la operaţiunile transferurilor repetate
între maluri până erau trecute toate fiinţele şi toate bunurile /
ceea ce contrastează cu Strâmtoarea Gibraltar dintre Africa şi
Europa - unde mult ulterior s-a mutat denumirea de
“Coloanele lui Hercule” - lată de 14,3 km, în vechime cu
trafic mult redus, atât pe apă între Mare şi Ocean, cât şi între
maluri, prin comparaţie cu Strâmtoarea dintre Asia şi
Europa). De altfel, pluralul transmis peste timp al
Dardanelelor nu se datora doar Coloanelor, ci simplu
derivând masculinul Garga-nele se poate înţelege prin sufixul
“nele” tocmai acei mari prinţi (adică “nuni”) de la care s-a
fixat apelativul respectuos de “nea” pentru “nene”: acolo - pe
ambele maluri ale Strâmtorii - îngrijirea Coloanelor era
asigurată de familiile Ghergare, stăpânele zonei marcate de
ele; în mileniul I î.C., Carianul Hecateu i-a numit pe cei de
lângă Coloanele lui Hercule ca “Mostinoi” / Moştenitori.
Savantul Român Nicolae Densuşianu în “Vechile tradiţiuni
despre Columnele lui Hercule” a reflectat: “Pindar a scris că
Hercule a pus acele columne ca mărturii celebre pentru
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
navigaţiune fiindcă el a făcut marea navigabilă, el a scrutat
vadurile apelor şi a însemnat totodată (prin ‘mete’) şi
pământul, afirmând că apoi ultimele puncte ale călătoriei pe
apă şi pe uscat erau la Hiperborei. Pliniu a scris că după ce
munţii de pe amândouă părţile au fost împreunaţi şi s-a
deschis strâmtoarea lăsând să curgă marea, indigenii au dat
numele de Columnele lui Hercule la cei 2 munţi ce formau
strâmtoarea: ‘Abila Africae’ pe un promontoriu alb şi
‘Europae Calpe’. Situaţiunea geografică a acelor columne -
după cum rezultă din sentinţele oracolelor şi din unele
descrieri topografice mai autentice - a fost în primele timpuri
ale istoriei foarte bine cunoscută. Mai târziu însă, când
navigaţiunea pe apele cele mari a trecut din mâinile Pelasgilor
sub Imperiul Fenicienilor, când Oceanul Homeric a fost
confundat cu marea externă sau cu Oceanul Iberic, adevărata
poziţiune a Columnelor lui Hercule a devenit enigmatică
pentru lumea Grecească din părţile meridionale. Acea
obscuritate geografică a făcut apoi pe o mare parte din autori
să presupună că Columnele lui Hercule se aflau nu lângă
Oceanul Pelasgic - sau al teogoniei - ci lângă Oceanul Iberic,
care de altminteri numai foarte târziu a început să fie
cunoscut lumii comerciale din părţile de răsărit ale
Mediteranei. Astfel se introduse în literatură credinţa generală
despre Columnele cele miraculoase ale lui Hercule că
trebuiau să se afle la strâmtoarea Mediteranei dintre Spania şi
Maroc iar fiindcă în acele părţi nu existau nici tradiţiuni, nici
monumente privitoare la Hercule, numele de Columne a fost
aplicat la cele 2 promontorii ale Europei şi Africii, cel din
partea de Nord fiind numit Calpe şi cel de Sud Abila. Acea
transpoziţiune a Columnelor lui Hercule de la Oceanul
Homeric la Oceanul Iberic aduse apoi o confuziune enormă în
geografia, în etnografia şi istoria timpurilor pre-Herodotice”.
În secolul II î.C., geograful Artemidor din Efes / Anatolia a
verificat Strâmtoarea Gibraltar şi n-a găsit pe partea Africană
nimic în legătură cu Abila iar savantul Strabon - tot din
Anatolia - în “Geografia” III 5:5 a adăugat că aveau motive
raţionale aceia care susţineau despre Coloanele / Columnele
lui Hercule că au fost în altă parte. Paralele între Strâmtorile
Gibraltar şi Dardanele se pot observa inclusiv din denumiri:
Calpe / în Europa şi Abila / în Africa la Strâmtoarea
Gibraltar, respectiv Gallipoli / în Europa şi Abydos / în
Anatolia la Strâmtoarea Dardanele: Calpe-Gallipoli pe partea
Europeană, Abila-Abydos pe partea Africană; e de ştiut că
Strâmtoarea Dardanele se află între Europeanul ţărm Trac al
Peninsulei Gallipoli şi Anatolianul ţărm Troian, Abydos
aflându-se spre Frigia, care în vechime era numită Afriki
(“Africanele”, anume Anatolienele Abila / Abydos erau
confirmate atât onomastic, cât şi topografic, opuse
Europenelor Calpe / Gallipoli, de altfel - datorită presiunii
Anticilor Eleni din S - Tracii ajungând să întemeieze pe
litoralul Pontic al Bitiniei chiar colonia Calpe / Kerpe 41,09
lat. N, 30,13 long. E, căci malurile Pontului / Mării Negre au
fost puternic colonizate în Antichitate mai ales de Cariani,
foştii Troiani de pe coasta Anatoliei apusene şi urmaşii lor
fiind împinşi încolo nu numai de către regrupările ancestrale,
ci şi din cauza agresiunilor vechilor Eleni Balcanici, care în
Marea Egee începând cu mileniul II î.C. au devenit tot mai
insistenţi). În anul 1892, Ioan Neniţescu - membru
corespondent al Academiei Române - aflat în trecere prin
portul Galipoli, în lucrarea “De la Românii din Turcia
Europeană” a afirmat despre ceea ce era pe atunci în jur: “În
Munţii Peninsulei Galipoli se găsesc Armâni păstori, cu
556
deosebire Fârşeroţi” (la Moscopole - fosta metropolă Armână
din Albania / cea mai însemnată așezare din Balcani - unde
Casa Comercială Gheorghiu / Gherga a fost principală în
Evul Mediu pentru emanciparea localităţii, erau acelaşi tip de
Armâni).
Grafică imaginând primele Coloane ale lui Hercule
Ca fapt divers, e de observat că la Români a rămas
în vocabular ca “troiene” mormanele de nea iar ca “surduc”
denumirea pentru trecerea strâmtă, cu coaste râpoase şi
pietroase (strâmtoarea se numea “surduc”, cu aşa nume
cunoscându-se de exemplu un pas în Valea îngustă a Râului
Jiu - apă curgătoare conectată divin de Jeu / Zeu de către unii
cercetători Români - ori diverse locaţii în apusul Munţilor
Poiana Ruscă, în Banat). Prin Coloană - “Hermă” / piatra
falică a Gherganului Hermes iar apoi prin stilizare Obelisc -
se poate înţelege Pomul Cunoaşterii (binelui şi răului),
Arborele Vieţii, Copacul Cosmic; Hermele / Coloanele
Ghergarului Hercule străjuind Grădina Raiului îşi pot avea
paralela biblică prin pomii sădiţi în Eden, menţionaţi de
Vechiul Testament în “Facerea” / “Geneza”: nu era ceva
neobişnuit, căci şi filozoful Platon a scris despre coloanele
din principalul Templu Atlant (ce pot fi înlocuite cu pomi / ca
al cunoaşterii, de la începuturi cunoaşterea fiind preţioasă, ca
şi azi). De altfel, coloanele din Templele Anatoliene ale
timpului Atlant s-au păstrat (dezvelite arheologic - de
exemplu din piatră peste 2 sute de coloane, înalte şi de 6
metri, în formă de “T” - pe “Dealul Buricului” sau “Poarta
Soarelui” / Portasar, azi Gobekli Tepe, în Turcia, științific
constituind cel mai vechi ansamblu de arhitectură
monumentală din lume, acolo întâi fiind aşezarea religioasă
cu scopuri sacrificiale şi apoi aşezarea urbană, dezvăluind că
în paleolitic nomazii culegători și vânători aveau capacități
pentru asemenea realizări monumentale, nu doar ulterioarele
comunități sedentare, așa cum a studiat și Dr. Ian Hodder de
la Universitatea Americană Stanford) cu decoraţiunile lor
sculpturale semnificative, Coloanele lui Hercule de la poarta
portului Atlant - Strâmtoarea Garga-nele / Dardanele, la
Marea Albă / Marmara - încadrând ceea ce a rămas în
memoria colectivă ca “Poarta Raiului”; iar “la poartă” până
recent, constant în lume - de-a lungul mileniilor - s-a practicat
comerţul, tradiţional târgurile fiind aşa organizate (în cadrul
porţilor, la porţile aşezărilor / cetăţilor, etc.), specific în cazul
Atlant menirea portului său din Marmara / “ProPontis” fiind
tocmai cea de mare negoţ şi nu militară, după cum a
consemnat cu scrupulozitate Platon. Corespunzător
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
generalului Sicilian Hermocrates - din secolul V î.C. / care
era din Siracuza şi a fost anterior lui Platon - capitala Atlantis
a Imperiului Atlant avea 2 colonii importante, una mai mare
la peste 700 km SE şi una mai mică la aproape 600 km NV
(după cum au notat în anul 2010 şi cercetătorii Diego Marin,
Ivan Minella, ş.a.): se poate observa că pe un asemenea
aliniament se încadrează 3 locaţii esenţiale, anume Poarta
Soarelui / Dealul Buricului în Sud-Est / Anatolia - la graniţa
Imperiului Atlant cu Cornul Abundenţei - respectiv capitala
Atlantida a Imperiului Atlant şi colonia Imperiului Atlant din
fosta Deltă a Dunării (acum pe fundul Mării Negre) în Nord-
Vest / Europa. Prin comparaţie cu vestigiile de la Anatoliana
Poartă a Soarelui - de pe Dealul Buricului - se pot imagina
splendorile contemporanelor Coloane Imperiale (ştiute ca ale
lui Hercule), se pot imagina facilităţile descrise de filozoful
Platon ale AtlantIdei / capitalei Imperiale, etc.: Imperiul
Atlant - care se desfăşura la N de Poarta Soarelui / Dealul
Buricului, inclusiv în spaţiul actualei Românii - constituia la
timpul său partea cea mai dezvoltată a lumii / planetei. Pe
ambele maluri ale Garga-nelelor, exemplele ulterioare denotă
valorificări asemănătoare, într-o oarecare continuitate
istorică: Regatul Troian pe malul Anatolian imediat după
sfârşitul Epocii Pietrei a prosperat prin comerţul Maritim,
Imperiul Otoman pe malul Balcanic din Evul Mediu cârmuia
prin “Înalta Poartă” iar în Balcanii Medievali - după cum a
observat şi istoricul Român George Cadar în “Origini” -
“Vlahii erau paznicii, stăpânii trecătorilor; şi se ştie că, cine
stăpânea trecătorile, controla vama”. Coloanele Ghergarului
Hercule au încadrat atât Strâmtoarea Garganele / Dardanele,
cât şi vadul apoi dintre Abydos şi Sestos - dintre Anatolia şi
Balcani, respectiv între Asia şi Europa - marcând ritualic /
ceremonial trecerea, cu simbolizare milenară (începând de la
Poarta Raiului - până la celelalte semnificaţii - fiind un
important centru mondial de difuziune al riturilor /
ceremoniilor de trecere).
Troada / Troia (NV Anatolic)
Dr. Mircea Eliade în “Folclor şi literatură” a scris:
“Poarta joacă în viaţa poporului român - ca şi a altor popoare
- roluri care pot surprinde câte simboluri vreţi; ea e o făptură
magică, o stăpână cu puteri nevăzute, care veghează la toate
557
actele capitale din viaţă. Prima trecere pe sub poartă
înseamnă intrarea în viaţă, în viaţa reală de afară. Poarta
veghează la cununie şi pe sub poartă mortul este dus - solemn
- spre lăcaşul de veci. E - atunci - o reîntoarcere la lumea
dintâi; ciclul e închis şi poarta rămâne mai departe - cu un om
mai puţin - să vegheze alte naşteri, alte cununii, alte morţi”.
În anul 1909, etnograful Francez Arnold van Gennep în
“Riturile de trecere” a notat: “Viaţa individuală - oricare ar fi
tipul de societate - constă din a trece succesiv de la o vârstă la
alta şi de la o ocupaţie la alta. Acolo unde vârstele şi
ocupaţiile erau separate, trecerea era însoţită de acte speciale
- cum ar fi ucenicia pentru meserii - care, la semi-civilizaţi,
constau din ceremonii, pentru că la ei nici un act nu era
absolut independent de sacru. Orice schimbare în starea unui
individ comporta la ei acţiuni şi reacţiuni între sacru şi
profan, ce trebuiau reglementate şi supravegheate astfel încât
societatea generală să nu sufere deteriorări. Viaţa individuală
consta astfel dintr-o succesiune de etape ale căror începuturi
şi finaluri formau ansambluri de acelaşi ordin: naşterea,
pubertatea, cununia, paternitatea, specializarea ocupaţională,
moartea; şi fiecăruia dintre acele ansambluri i se raportau
ceremonii al căror obiect era identic, adică realizarea trecerii
individului dintr-o situaţie determinată la o altă situaţie
determinată (obiectul fiind acelaşi, era absolut necesar ca
mijloacele folosite pentru a-l atinge să fie cel puţin analoge,
individul transformându-se după ce a străbătut mai multe
etape şi a depăşit mai multe frontiere). De aici, asemănarea
generală a ceremoniilor naşterii, pubertăţii, logodnei,
cununiei, paternităţii, funeraliilor; de altfel, nici individul,
nici societatea nu sunt independente de natură, fiind supuse
ritmurilor care influenţează viaţa oamenilor. Şi în univers
există etape şi momente de trecere, avansuri şi stagnări
relative, suspendare; am putea adăuga ceremoniilor de trecere
umane şi pe cele privind trecerile cosmice: de la o lună la alta
(ceremoniile de lună plină, de exemplu), de la un sezon la
altul - echinoxuri, solstiţii, etc. - de la un an la altul, etc. Până
cu puţin timp în urmă, trecerea de la un domeniu seniorial la
altul - frontiera fiind ca o linie ideală trasată între piloni sau
borne - se însoţea prin formalităţi de ordin magico-religios; în
mod obişnuit, teritoriul ocupat de semi-civilizaţi era definit de
accidentele naturale, locuitorii şi vecinii ştiind foarte bine în
ce limite teritoriale se întindeau drepturile şi prerogativele
lor: depăşirea bornelor naturale - fie copaci, stânci sau ape
sacre - era interzisă, sub ameninţarea unor sancţiuni
supranaturale. De cele mai multe ori, limita / hotarul era cu
marcarea prin pietre în picioare - borne, stâlpi, porticuri -
plasate de-a lungul său şi însoţite de rituri de consacrare;
protecţia interdicţiei putea fi imediată sau mediată (prin
divinităţi de frontieră, ca de exemplu Hermes, ale cărui borne
- ţăruşi, pietre, etc. - erau asociate cu falusul / penisul în
erecţie aproape oriunde). Prin fixarea ceremonială a limitelor
cu borne, un anumit spaţiu determinat era luat în posesie de o
anume grupare determinată, încât încălcarea - ca străin - a
acelui spaţiu rezervat însemna un sacrilegiu identic cu acela
de a pătrunde ca profan într-o pădure sacră sau într-un altar /
templu, etc. (uneori s-a confundat acea credinţă într-un
teritoriu sacru astfel determinat cu credinţa sacralităţii
întregului pământ, ca Pământ-Mamă; fiecare parcelă era sacră
pentru posesorii săi). Deci interdicţia de a pătrunde pe un
teritoriu avea caracter magico-religios propriu-zis, ea
exprimându-se prin borne, etc.: se înţelege că acele semne nu
erau puse în toată lungimea frontierei, ci doar în locurile de
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
trecere, pe drumuri şi la intersecţii; mai complicat decât un
ţăruş întărit cu un snop era ridicarea unui portic - format din 2
pari / stâlpi înfipţi de care atârnau ouă, cranii, etc. - marcând
trecerea. Mereu teritoriul avea în jur o zonă neutră: fâşia
neutră de graniţă - ce era a ‘nimănui’ - deseori o pădure unde
fiecare putea vâna cu drepturi depline, etc. (zona era sacră
pentru locuitorii ambelor teritorii învecinate); din punct de
vedere magico-religios, oricine trecea de la un teritoriu la
altul se afla - pentru un timp mai mult sau mai puţin
îndelungat - într-o situaţie specială, căci ‘plutea’ între 2 lumi
(acea situaţie-limită se regăsea evidenţiată în toate
ceremoniile ce însoţeau trecerea dintr-o parte în alta).
‘Porticul’ ritual nu acţiona totdeauna direct, în unele cazuri
constituind adăpostul unor divinităţi speciale: ‘păzitorii’ care
luau câteodată proporţii monumentale, ducând porticul,
pragul, etc., în plan secund. Lor li se adresau rugile şi
sacrificiile: ritul trecerii materiale a devenit rit de trecere
spirituală (nu mai reprezenta un act de trecere ce realiza
pasajul, ci forţa individualizată care asigura pasajul în mod
imaterial, prin ceremonii). Printre riturile de trecere se cuvine
a cita cel de străbatere al trecătorii cu depunerea de ofrande şi
invocaţii faţă de geniul locului, ca în Maroc, anume Kerkur;
trecerea apei era frecvent însoţită de ceremonii, la fel
îmbarcarea sau debarcarea, frecvent însoţite de rituri de
separare la plecare şi de rituri de agregare la întoarcere.
Diverselor rituri de fixare a geniului protector le urmau
riturile de agregare: libaţiuni, vizite ceremoniale, consacrarea
diverselor părţi, împărţirea bunurilor, mesele în comun, etc.;
riturilor de intrare le corespundeau riturile de ieşire, ce erau
fie identice, fie inverse. Riturile de intrare, de aşteptare şi de
ieşire formau împreună riturile de trecere”. Coloanele lui
Hercule n-au străjuit doar Strâmtoarea Garganele / Dardanele;
cercetătorii le-au identificat inclusiv la Porţile de Fier - pe cel
mai mare defileu European, numit Gherdap - şi în alte părţi
de la graniţa Atlantă (căci ele marcau porţile Imperiale ale
Raiului): de aceea, exprimarea din exteriorul Imperiului
Atlant sub forma “dincolo de Coloanele lui Hercule” însemna
indicarea interiorului Atlantidei. Aceea a fost cea mai mare
putere navală a timpurilor, bărcile desigur fiindu-i necesare
atât pentru faptul că îşi avea capitala pe o Insulă Vestică a
Lacului Pontic, cât şi deoarece pentru deplasările în vastul
Imperiu - întins din Sudica Anatolie spre Nord până la calota
polară - erau nenumărate ape de străbătut; descrierea sa
includea faptul că suprafaţa îi era formată din “cea mai
grozavă câmpie împădurită din lume” şi o înşiruire muntoasă
ce separa accesul celor din Imperiul Atlant de Mare: aceea
era în S coama Anatoliană foarte abruptă, în locul unde acum
e Bosforul fiind bariera până la care se întindea Mediterana
prin Marmara / ProPontis, de acolo provenind soţia Clito a lui
Anax = Poseidon, care i-a născut 5 perechi de gemeni / care
au devenit 10 proprietari, fiecare a câte unei părţi din
Imperiu, după numele primului fiu Atlas fiind numite, aşa
cum a consemnat Platon, atât Insula de la Lacul Pont pe care
s-au stabilit, cât şi oceanul înconjurător - de apă dulce - ca
“Atlantic” (conform descrierii Antice, Imperiul Atlant era
brăzdat de lungi canale ce conectau aşezările, bărcile
transportând cele necesare într-un trafic cum nu mai era
întâlnit niciunde în Lumea Veche).
558
Reconstituirea capitalei Atlante (perspectivă din N)
Accesul din capitala Atlantă spre Marea exterioară -
aceea fiind Mediterana - e descris ca fiind “dintr-o vastă zonă
portuară, printr-o strâmtoare”, ambele elemente geografice
indicate corespunzând tocmai Mării Marmara / ProPontis şi
Strâmtorii Garganele / Dardanele (în Oceanul Atlantic e
dificil de conceput o asemenea conectare, din moment ce era
Insula Atlantidei şi accesul Maritim putea fi de jur-împrejur -
oricum - aşa fiind firesc la o Insulă; însă în cuva alungită /
ovală a actualei Mări Negre - din care priveliştea
înconjurătoare era formată doar de înălţimile marginilor - ca
Insulă aflată la marginea Lacului Pontic, legătura Maritimă a
Atlantidei cu restul lumii se făcea prin parcurgerea în partea
Imperială Sud-Vestică a povârnişului de câteva sute de metri
diferenţă de nivel a locului ce a devenit Bosfor, pentru a
ajunge în Cornul de Aur al actualului Istanbul: loc foarte bun
pentru alte bărci, de navigare Marină şi nu de navigare
Pontică ori Fluvială ca în circuitul intern al Imperiului Atlant
/ de altfel, descrierea lui Platon cuprindea în “continentalul”
Imperiu Atlant Muntenii din zona aflată la altitudine, care
locuiau înălţimile înconjurătoare ale capitalei ce era “lângă
câmpie”, adică jos, la poale). Civilizaţia Imperiului Borean /
Atlant a dezvoltat corăbiile, ca “sufletele Gherga”: corabia /
“co-ra-bia” reproducea pământul Ga, soarele Ra şi sufletul Ba
(forma sa primară - barca / interpretată invers, într-o practică
orală străveche, fiind apoi co-ra-bia / corabia - era expresia
regală a sufletului iar arca indica nava solară). Faptul că
onomastica Gherga era în zonă se datora îndeosebi celor
sosiţi din Munţii Gherghi - coborâţi de pe malurile apelor din
înaltele Văi ale nodului Pamirului şi ajunşi acolo într-o
migrare ce a fost dinaintea Potopului Pontic până în mileniul
VII î.C. inclusiv - împreunaţi cu localnicele populând fosta
genune / cuvă a Mării Negre, pe fundul căreia se afla Lacul
Pontic; percepţia Atlantelor - locuind joasele pământuri - a
fost de împreunare cu acei Munteni Gherga ca fiinţe coborâte
de la mari înălţimi, “din cer”: mitul că făpturi divine
masculine - foarte pricepuţi la multe - s-au cununat cu
frumoasele pământence nu doar s-a fixat, ci s-a şi propagat,
regăsit ulterior de exemplu la Sumerieni / “Ghiengar”, relatat
de patriarhul Enoh / ca despre “îngerii Gregori”, ş.a. (locaţia
fiind şi transferată de aceia pe partea cealaltă a lanţului
Muntos Caucazian, acolo fiind primele tentative ale
oamenilor de refacere ale Raiului, prin Paradisul pe Pământ).
Este de ştiut că “genunea” (cuvânt autohton Românesc,
conform academicianului Petriceicu Haşdeu în anul 1894 -
care în “Cuvinte den bătrâni” a afirmat şi că de fapt era
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
folosit de Daci - Dr. Ioan Russu în anul 1981, ş.a.) înseamnă
“apă adâncă” / “troscot în codru” - adică “lemne pe apă”
corespunzător Dr. Tache Paphagi în anul 1925 - fixându-se în
Română ca “abis” / “hău”: “prăpastie adâncă” / “ochi de apă”,
în vechime având înţelesul de “mare”, pentru “genune”
Românii folosind şi “gerure” (iar cuvântul Latin “caerula” a
ajuns să însemne “albastrul Mării / Mare”).
Lanţul Caucaz
Gherganii sosiţi din Munţii Gherghi / Asia Centrală
în jurul Lacului Pontic - pe actualul fund al Mării Negre, de la
limita Asiei cu Europa - au realizat în areal împreună cu
Atlantele primele din extraordinarele Grădini Hesperide știute
ca Vestice / desigur fiind așa pentru realizatorii lor Estici
(răspândite apoi îndeosebi în Bazinul Mediteran, odată cu
migrarea Atlantă acolo, grădinile rămânând celebre în istoria
Vechii Lumi ca mediile favorite pentru orgii, ca ecouri şi a
junglelor de cândva); din împreunările Gherga cu Atlantele
au rezultat copii, fii şi fiice Gherga: în Grădinile
Hesperidelor, Merele de Aur au fost fructele nemuririi.
Hesperidele erau Gardienele grădinilor cu mere de aur
(paznicele livezilor cu gutui, respectiv ale aflorimentelor cu
pepite de aur): Amazoane / Ghergane; e de observat că Indo-
Europeanul “mer” - însemnând “a străluci” - s-a regăsit ca
rădăcină atât la Românescul “mere”, cât şi la Muntele Sacru
Swarga / Meru din N Indiei ori la Mărţişor, Zeul Marte, luna
Martie, măreţ, etc. (proto Indo-Europeanul “Greg” / “Ghera”
însemna “strălucire” / “stră-lucire”).
Semnul Swarga
În Era de Aur, pentru cununii unele daruri poate
constau în mere împănate cu pepite, la Români păstrându-se
până în Epoca Modernă obiceiul ca unii peţitori să-şi anunţe
intenţia oferind mere în care erau înfipte monede (interesul
dolfului pentru mere fiind de fapt cel pentru bulgării de aur).
559
Conform celor mai vechi mărturii, fiii Gherga au fost
“Uriaşi”, “viteji”, “vestiţi” şi reciproc, Gorgonele /
Ghirgheanele - femeile Gherga / fiicele Gherga - au fost
partenerele Atlanţilor. Datorită ştiutei ipostaze Ghergare a lui
Zeus - mezinul Zeilor - se poate înţelege şi că Zeul Anax /
Poseidon (fratele mai mare) era Ghergar, fapt confirmat nu
doar prin descendenţi, ci şi prin ascendenţi: părinţii lor erau
GherGa (fiind copiii Cerului şi Pământului Ghea / Ga).
Potenţialitatea seismică
Povestea Atlantidei relatează despre capitala
circulară - alimentată de ape naturale atât calde, cât şi reci,
având clădiri decorate cu obsidian / “oricalc” la Platon - că a
fost zguduită de multe cutremure (geologic, placa Anatoliană
este foarte activă seismic) şi “s-a înnămolit, scufundându-se”,
din cauza unui cataclism natural neobişnuit; înnămolirea era
deoarece Atlantida avea o reţea de canale între Insule, ce s-au
colmatat prin acumularea de aluviuni: conform lui Platon,
Imperiul Atlant era compus - pe lângă capitala de pe Insula
Atlantida - şi din multe alte Insule, adică teritorii înconjurate
de ape (cvasi-majoritatea acelora de fapt fiind în N
Anatoliei). Nu altundeva decât în Anatolia, în locația
denumită “Poarta Soarelui” / “Dealul Buricului”, la Portasar /
Gobekli Tepe în Turcia (parte și a Civilizaţiei care a inventat
agricultura, dezvoltată în “Cornul Abundenţei”), se află cel
mai vechi sanctuar din lume - contemporan deopotrivă cu
Atlantida, fiind oficial atestat de la mijlocul mileniului X î.C.
- plin de coloane / stâlpi şi sculpturi împodobite cu oricalc /
obsidian:
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Portasar / Gobekli Tepe: Dealul Buricului
Cu numele Armean de Portasar (aflându-se în apusul
Armenilor, în zona Kurzilor) și însemnând “Dealul
Buricului” sau “Buricul Montan” - tradus în Turcă ca Gobekli
Tepe - în Română acel Sanctuar PortaSar / “Porta-sar” ar fi
“Poarta soarelui”, interpretarea denumirii fiind elocventă
pentru ceea ce era, la limita Imperiului Atlant: așezământ
religios şi vamă, din Epoca Pietrei; în anul 2009,
matematicianul Armean Vachagan Vahradyan - pe baza
orientării monumentelor din areal față de Constelația Lebedei
- a încadrat vechimea respectivei așezări între mileniile XVII
î.C. şi X î.C., corespunzând redării acelui timp, fapt apreciat
ca posibil și de către Dr. Klaus Schmidt, arheologul German
care a excavat locul în premieră şi a afirmat că de acolo
începea Grădina Raiului (“Poarta Soarelui” a funcţionat pre-
diluvian / dinainte de Potopul Pontic). Complementar
savantului German Karl Schmidt / care a condus șantierul
560
Gobekli Tepe până în anul 2014 când a murit, în anul 2015
Dr. Dragoș Gheorghiu - profesor universitar în București /
capitala României - în mod semiotic (adică pe baza științifică
a studierii semnelor din Sanctuarul de la Gobekli Tepe și a
relațiilor acelora cu mesajele codate transmițând ideile de
atunci și de acolo) a prezentat un exercițiu de imaginare
arheologică sub forma unui “Râu de traversat”, cuprins în
cartea “Râurile din preistorie” editată internațional de Andrea
Vianello / Italia: iconografia preistorică a Sanctuarului de la
Gobekli Tepe a interpretat-o ca uriașa hartă a mediului
înconjurător prezentată spațial, în piatră, de realizatorii
paleolitici (Dr. Klaus Schmidt a imaginat Sanctuarul de la
Gobekli Tepe ca un loc de atragere a nomazilor vânători și
culegători din areal, în zona respectivă ulterior mai ivindu-se
monumente similare, toate contribuind în timp la
sedentarizările oamenilor). Relația oamenilor cu apa este o
trăsătură culturală universală. Potrivit chimistei Jolanta
Wagner din Polonia (în anul 2003) “sănătatea noastră depinde
în mod critic de sursele dietetice de acizi grași esențiali, care
se găsesc predominant în mediile umede”. În secolul XX,
arheologii au acordat atenție acestei relații dintre oameni și
apă, în special în zonele aride ale Pământului, de exemplu
geologul American Raphael Pumpelly în anul 1908,
arheologul Australian Gordon Childe în anul 1928, ș.a.,
propunând modelul de oază pentru a explica domesticirea
animalelor și apariția agriculturii. Așadar, începând cu
societățile Vechii Lumi, apa era foarte importantă. În anul
2004, Marc Verhoeven de la Universitatea din Tokyo /
capitala Japoniei a susținut că “inițial plantele au fost
cultivate lângă râuri, lacuri, mlaștini și izvoare”. Paleo-
economiile depindeau de resursele acvatice nu doar pentru
procurarea hranei, ci și pentru schimburile comerciale. În
multe regiuni orientale, starea apelor curgătoare fluctua
sezonier: în anul 2012 Alisha Steward de la Universitatea din
Brisbane / Australia, Daniel von Schiller de la Universitatea
din Girona / Regatul Spaniei, ș.a. au afirmat că albiile uscate
constituiau coridoare de comunicare terestră, facilitând
contactele, fiind de mare importanță pentru nomazii
preistorici, vânători și culegători. Râurile nu au fost doar
mijloace de subzistență, ci și parte a cosmogoniei străvechi,
apele ajungând să fie incluse în mitologiile populațiilor
primordiale pentru multe motive. Dr. Dragoș Gheorghiu a
observat că la Sanctuarul de la Gobekli Tepe animalele
reprezentate iconografic pe stâlpii de piatră erau din medii
diverse, atât uscate, cât și umede, ceea ce l-a ajutat în
concluzia că așa ceva indica deopotrivă și spațiile acelor
viețuitoare, ca o hartă preistorică. Metoda redărilor cognitive
ale locurilor surmonta dificultatea plasării geografice bi- ori
tri-dimensionale, fiind preferată de străvechile cartografii, ce
prin abordările vizuale favorizau evocările; corespunzător
acelei perspective, o viețuitoare era contextualizată prin
asocierea cu un habitat specific, așa că reprezentarea era atât
zoomorfică, cât și topomorfică. În Epoca Pietrei, veneratele
totemuri erau legate de anumite animale, astfel că implicit
rezulta și unde activau oamenii, anume în ariile geografice de
trai ale acelor viețuitoare. Unele sculpturi înfățișează plase, în
care puteau fi prinse deopotrivă păsări în aer, diverse animale
pe pământ ori pești din ape. Geograful Brian Harley în anul
1989 a accentuat aspectul retoric al străvechilor înfățișări
cartografice: “pașii făcuți pentru realizarea unei hărți - anume
selectarea, omisiunea, simplificarea, clasificarea, crearea
ierarhiilor și simbolizarea - sunt inerent retorici”. Sanctuarul
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
de la Gobekli Tepe a fost în sine o hartă retorică a vremii
sale. “Citirea” se făcea din poziția centrală - cu publicul situat
în mijlocul structurilor circulare - privind spre stâlpii având
animalele prezentate coborând pe ele, într-o mișcare
centripetă; mai mult, dacă structurile erau acoperite - și se
pare că uriașii stâlpi “T” au fost pilonii de susținere ai
acoperișurilor - luminile necesare dar înșelătoare agitau (ca
irizațiile apei vreunui Râu) dinamica imaginilor animaliere,
văzute chiar ca în mișcare: în Vechea Lume, apa a jucat un
rol esențial în simbolismul societăților Tradiționale - astfel
cum au documentat învățați ca Românul Mircea Eliade,
Francezul Gilbert Durand, Americanca Preston Blier, ș.a. - iar
coborârile respective pe toți stâlpii ale animalelor șerpuitoare
semănau semnificativ cu cascadele (ceea ce - după conținutul
amănunțit al fiecărei imagini animaliere și poziționarea în
peisajul mai ud sau mai uscat - oferea înțelegerea locației
respective, în sensul apropierii sau îndepărtării de ape,
importanței mitice / mitologice, etc).
În Anatolia s-au întâlnit 2 Civilizaţii pre-diluviene:
cea Nordică a Imperiului Atlant / dominată mai ales de
vânători şi cea Sudică a Cornului Abundenţei / dominată mai
ales de culegători, populate post-diluvian în majoritate de
Hiperborei / Nordici şi Hamiţi / Sudici, ele post-diluvian
561
trecând îndeosebi la creşterea animalelor / în N, respectiv la
cultivarea plantelor / în S; convenţional, Potopul Pontic a
marcat transformarea străvechilor vânători în vechii păcurari /
păstori şi a străvechilor culegători în vechii agricultori,
grăbindu-se sfârşitul îndelungatei Epoci a Pietrei, sincron în
Asia apărând prima Civilizaţie post-diluviană independentă
din lume în NV Indiei / în Bhărat iar în SE Europei apărând
Vechea Civilizaţie Europeană centrată în Banat, care au avut
mai multe culturi regionale / locale (descendenţii celorlalţi 2
fii ai patriarhului Noe, conform Vechiului Testament / Bibliei
- Iafeţii şi Semiţii, mai puţin numeroşi - în general s-au
răspândit similar, în N şi respectiv în S, Iafeţii fiind albii
“însemnaţi” / adică tatuaţi, purtând podoabe / zorzoane ca de
exemplu cercei, femeile și bărbații purtând cerceii în urechi
pentru a se feri de deochi, etc. iar Semiţii fiind mulatri
“corciţi” / metiși, un exemplu celebru fiind patriarhul Ibrahim
/ Avram = strămoșul Arabilor și Evreilor, care a avut mama
Hamită / Gorgonă). Vechiul Testament a descris ordinea celor
3 fii ai patriarhului Noe ca Iafet, Sem, Ham (blond, roșcat,
brunet); primul născut a fost “Însemnatul” Iafet / strămoșul
Iafeților (“Facerea” 10:2), apoi Sem / strămoșul Semiților
(“Facerea” 10:21 notând că Sem era “fratele mai vârstnicului
Iafet”, în unele interpretări apărând însă, în mod diversionist,
că Sem ar fi fost “fratele mai mare al lui Iafet”, ignorând
deopotrivă la fratele Iafet adjectivul scris Evreiește ‫גדול‬
“gadol” = “cel mare” / “vârstnic” și prima traducere în
Greacă din “Septuaginta” - realizată în Alexandria secolului
III î.C. - ce explicit a consemnat că Iafet era primul născut al
lui Noe) și în fine mezinul Ham / strămoșul Hamiților
(“Facerea” 9:24), acela fiind bunicul Sfântului Gherghe =
Gherghe-seu / Ghergheseu (“Facerea” 10:16); Evreii în
enumerarea biblică a fraților l-au trecut - ca Semiți - pe
strămoșul lor Sem mereu cel dintâi, însă textele n-au
confirmat că așa ar fi fost și ordinea nașterilor acelora.
“Jidovii”, în Tradițiile Românilor, au fost străvechii Uriași iar
ca “Jidani” au fost denumiți mult mai recenții Evrei; genetica
a demonstrat că din haplogrupul masculin “IJ” s-au ramificat
bărbații “I” / majoritari printre Români și bărbații “J” /
majoritari printre Evreii Semiți: așadar, asemănarea
onomastică a bărbaților din cele 2 spații - European și Asiatic
- revelată deopotrivă lingvistic și religios a ajuns confirmată
și prin înrudirea relevată științific (iar așa cum din mare
vechime au fost legături între ziditorii Jidovi / Valahi și
vălurire, ulterior Jidanii tipic s-au zidit în ghetouri ori în
Israelul actual îi îngrădesc fizic pe vecinii Palestinieni, în
Europa asemenea hotar - după căderea Zidului Berlinului / la
sfârșitul Războiului Rece - mai existând în S Panonic, pe
granița Ungariei cu Serbia, gard de frontieră contra
migranților orientali). Grecul Homer în “Iliada” 8:478 a scris
despre Iafet că era fratele Zeului Cronos iar Grecul Hesiod în
“Munci și zile” a precizat că “Însemnatul” Iafet a fost tatăl
“Chibzuitului” Prometeu / Gadeiros (“promotorul” focului),
frate geamăn cu Zeul Atlas (eponimul Atlantidei): iată că
Iafet a existat în vechile scrieri atât ale Grecilor, cât și ale
Evreilor. Noe a avut 500 de ani când a devenit pentru întâia
oară tată (“Facerea” 5:32) și a avut 600 de ani la Potop
(“Facerea” 7:6); Sem era de 100 de ani când a avut primul
fiu, la 2 ani după Potop (“Facerea” 11:10), deci Noe avea 502
ani când i s-a născut Sem. Nu se știe despre Ham (cel mai
tânăr fiu al lui Noe / “Facerea” 9:24) când s-a născut - căci
Biblia nu precizează - intervalul posibil pentru apariția
mezinului Ham fiind după nașterea lui Sem până cu ceva ani
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

înainte de Potop, căci Ham imediat după Potop a fost destul
de mare, având și copii, atunci când și-a văzut tatăl Noe beat
și gol, astfel încât a atras un blestem de la acela pentru ca
mezinul său Canaan să-și servească unchii, respectiv frații
mai mari ai tatălui Ham, adică pe Iafet și pe Sem: așadar,
printre Homo Sapiens n-a fost armonie nici post-diluvian,
patriarhul Noe hotărând astfel. Genetica a confirmat textul
“Genezei” / “Facerii”, în sensul că Gherga e tip relativ recent
Homo Sapiens iar biblicul Gherghe-seu = Sfântul Gherghe
era fiul mezinului Canaan al mezinului Ham al patriarhului
Noe, deci băiatul celui mai tânăr fecior al celui mai tânăr fiu
al lui Noe, adică tip relativ recent: scrierea religioasă a fost
confirmată de știință. Gherghe-seu a fost fiu al lui Canaan
(conform Vechiului Testament / “Facerea”) iar urmașii
Gherga-sei au dominat N Canaanului timp îndelungat, Biblia
notând că Iisus - în secolul I - l-a exorcizat pe Gherghe-seu în
Ghergasa (pe malul Galileeii - Lac dulce alimentat de Râul
Iordan - areal foarte fertil în Orientul Apropiat). “Cornul
Abundenţei” cuprindea Bazinele Tigrului şi Eufratului în
zona răsăriteană / Asiatică, un renumit loc al său (în zona
apuseană / Africană) fiind Pitah - “Ţinutul Pitei / Pâinii” - pe
fertila Vale a Nilului: “Ptah” = Vechiul Egipt.
însemnând “valuri” iar Gea / Ga era Marea Mamă, în vechea
Greacă impunându-se de altfel “aigos” pentru “Capră”, ceea
ce de fapt ilustra numele tradiționalului totem (după cum a
apreciat și filozoful Român Vasile Lovinescu). Astfel se
explică atât prezenţele din vechi timpuri ale Gorgonelor şi
Ama-zoanelor / “zânelor Mamei” (femeilor Atlante /
însoţitoarele angrenate ale Atlanţilor) din Caucaz şi Carpaţi /
respectiv Caucazul Vestic, până în N African - unde de pildă
influenţa din Pont în Pitah / Ptah, adică Egipt, a fost relatată
chiar de către vechii Egipteni - cât şi puternicele aspecte
Hiperboree în Lumea Veche, începând din paleolitic: marile
migraţii mereu au fost de la răsărit spre apus (în Epoca Pietrei
nu s-a înregistrat nici un aport Civilizaţional dinspre Atlantic
spre E, în sensul susţinerii ipotezei existenţei Atlantidei în
Oceanul Atlantic); de altfel, monitorizarea răspândirii
vestigiilor culturale - cele mai avansate din lume ale
vremurilor diluviene fiind în EurAsia - indică răspândirea lor
generală dinspre Asia spre Europa, nu invers (iar mai
importantă decât locaţia Atlantidei - indiferent unde a fost -
pentru această lucrare de filogenie umană e alăturarea sa cu
Gherga). După Potopul Pontic, Tradiţiile Atlante ale
navigatorilor pre-diluvieni din Pont / Reţeaua Okean au fost
preluate de Pelasgii marinari ai Egeeii, îndeosebi de cei de pe
coasta Anatoliană şi perpetuate insularilor de acolo: aceea a
fost realitatea neolitică în areal.

Cornul Abundenţei

După ce i-au învins pe foştii Cro-Magnon,

războinicii Atlanţi au intrat în conflict cu cei similari lor,
Homo Sapiens din Balcani, mulți Atlanți migrând până în
Africa Nordică - peste Sahara verde - în locurile unde au fost
atestaţi ulterior, în Munţii de pe coasta N Africană a
Oceanului Atlantic, numele lor fiind preluat acolo de Munţii
Atlas şi de Oceanul Atlantic (în legătură cu plasarea
Atlantidei în Oceanul Atlantic, este greu de imaginat o
înnămolire în Oceanul Atlantic - mai ales că geologii n-au
putut identifica în el un teritoriu cu o suprafaţă aşa de vastă ca
aceea anunţată de Platon, de milioane de kmp - şi apoi un
conflict al Atlanţilor în Mediterana tocmai cu a treia
Peninsulă Europeană în ordine de la Oceanul Atlantic, după
Peninsulele Iberică şi Italică / mari Peninsule în care n-au fost
consemnate preistoric ori istoric evenimente conflictuale de
acel gen: Atlanţii, în refugierea lor de la Lacul Pontic -
devenit Marea Neagră prin spargerea Bosforului de către
Marea Mediterană / Marmara datorită cutremurelor şi
inundarea Raiului în care trăiau - au avut incidente, după cum
a scris Platon, nu cu alţii decât desigur cu vecinii din S
Balcanic, adică de la Marea Egee, în tranzitul spre SV (e de
remarcat proto Indo-Europeanul / proto Kurganul “dgher”
pentru “inundare” / “Dgher-Ga” literalmente fiind inundarea
Ga, a pământului); etimologia Egeeii apare la Anticul
Hesychius din Alexandria - port pe coasta Sudică a
Mediteranei - care a scris despre vechiul cuvânt Grec “aiges” Migrări neolitice
562
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

În plus - după Pontus Gargarus, Zeul tuturor apelor,

din prima generaţie divină - se adaugă succesiunea mitică
păstrată de legende, anume că Oceanus / Zeul apelor dulci,
din a doua generaţie divină, l-a precedat pe nepotul Poseidon
/ Zeul apelor sărate, din a treia generaţie divină: parcursul de
la dulce la sărat a fost în cazul Atlant (în Marea Neagră, nu în
actualul Ocean Atlantic ce mereu a fost sărat, Insula capitalei
Atlantidei fiind înconjurată de apa dulce a Lacului Pontic / pe
larg Imperiul Atlantidei - format nu din una, ci din mai multe
“Insule”, conform relatării lui Platon - de asemenea fiind
înconjurat de apa dulce scursă din gheţuri a Reţelei Okeanos);
Imperiul Atlant nu era constituit doar din Insula Atlantidei pe
care era capitala, ci era format - aşa după cum a consemnat
Platon - din multe pământuri înconjurate de ape, cârmuite de
10 mari proprietari, scurgerile din uriaşa calotă polară pe
Câmpia E Europeană, până la Lacul Pontic, formând
“Oceanul Atlantic” (adică al apelor dulci ale lui Oceanos, a
cărui reţea acvatică străbătea şi înconjura “lumea” de atunci)
care a intrat în stăpânirea lui Poseidon / fiul Rheii şi a celor
10 urmaşi Atlanţi ai săi, cronologic în Marea Neagră apa
sărată urmând apei dulci, aşa după cum a fost demonstrat şi
de cercetările submarine ale Epocii Moderne. În Oceanul
Atlantic (presupus mult ulterior ca “gazda” Atlantidei) pe de
o parte, geologic n-a existat nici un parcurs de la apa dulce la
apa sărată, nicicând; pe de altă parte, mitic toate relatările
Vechii Lumi despre Atlantida au fost din surse foarte
depărtate de Oceanul Atlantic (şi nu din zonele apropiate de
el).

Oceanus / Zeul apelor dulci

Pontus / Zeul apelor

Poseidon / Zeul apelor sărate

De altfel, descendenţa din Zeul apelor dulci / al

apelor proaspete - numit Apsu / Abzu - a fost redată şi în
Karduniaş / Babilon, din Epoca Bronzului, de lucrarea despre
creaţie “Reorganizarea lumii” / “Emuna Eliş”, prezentând
aceeaşi intrigă între Zei ca şi cea redată ulterior de Elenii
vechi (menționând că Marele Zeu An - notat în Mesopotamia
și Anum - a fost zămislit de Tatăl An-șar și Mama Ki-șar,
inclusiv că pre-diluvian lumea ştiută era cârmuită de 10 regi /
pe acea bază consolidându-se sistemul zecimal, utilizat azi,
mai ales că era în concordanţă cu cele 10 degete; e de ştiut că
563
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
în Sumeria / Babilonia, unul dintre cei mai vechi Zei
autohtoni era purificatorul Gerra / Gibil - al luminii şi focului
- zis şi Gebal / Gabil, prunc al Zeului An şi Mami Antu / Ki,
în consonanţă cu Marea Mamă numită Kubaba / Kybele).
Atlas a fost primul născut dintre prinţii Anuna, respectiv cel
dintâi dintre pruncii Zeului An (care poseda Edenul, poreclit
de aceea Poseidon de către vechii Greci); posesiunea lui Atlas
- fiul lui An - era “An-Atolia”: Anatolia (partea Sudică a
Atlantidei / Imperiului Atlant). Restul Imperiului Atlant era
stăpânit de ceilalţi 9 fraţi ai lui Atlas / Proteu (fratele geamăn
al lui Atlas era Gadeir / Prometeu, ceilalţi fraţi - ca 8 patriarhi
- făcând parte din celelalte 4 perechi de gemeni, după Potopul
Pontic răspândirea urmaşilor lor fiind de altfel în cele 4
direcţii cardinale). Oricine poate uşor observa
discontinuitatea cazului Atlant, atât în timp, cât şi în spaţiu:
primele mărturii (cele mai vechi şi cele mai consistente) au
fost în V Asiei, respectiv în E Europei şi E Africii; la început
n-a fost nici o problemă a locaţiei. Mult ulterior - după
milenii - Atlantida a fost “smulsă” din contextul său şi plasată
în Oceanul Atlantic, la V de EurAsia şi Africa; explicaţia
discontinuităţii este inclusiv onomastică: la început, oamenii
numeau locurile unde se stabileau iar doar după întemeieri
unii oameni au acceptat să preia nume de la locurile unde
trăiau (capcana de acest gen în timp a fost şi în alte cazuri,
confuzia provenind din cauza concentrării pe aspectul
sedentar al oamenilor - fiind neglijat aspectul nomad al
oamenilor - căci unii migratori, aşezaţi pentru o vreme într-o
zonă, foarte des prin integrare au ajuns să fie consideraţi
acolo autohtoni sadea, de multe ori mai patrioţi locali decât
localnicii cu rădăcinile mai vechi în zona respectivă). Omul
nu este o vieţuitoare sedentară, ca planta (cei antrenaţi să
vadă istoria doar în mod static fiind în dizarmonie cu aşa
ceva, poate şi cu mişcările / migrările prezentate de Originea
Gherga). “Oamenii bărcilor” / Atlanţii - urmaşii lui Atlas -
conform relatărilor din Sais şi din Atena / consemnate de
Platon, erau numiţi după părinte, care era de la Marea Neagră
şi nu erau numiţi după coasta V Africană a Oceanului
Atlantic, unde sunt Munţii Atlas: filozoful Elen explicit a
notat asta, că numele Atlanţilor provenea de la părinte şi a
fost dat locului, nu invers; iar Anatolia / “An-Atolia” -
posedată de divinul An - reproducea prin Atolia ceea ce
vechii Greci au înţeles ca Atlas, primul rege Atlant (Anatolia
/ “An-Atolia” era Peninsula lui Atlas - din clanul lui An - şi
făcea parte din Imperiul Atlant). Faptul că după migrarea
post-diluviană în apus toponimia a preluat denumirea Atlantă
confirmă regula dintotdeauna că oamenii botezau locurile - în
geografie numele nu existau din neant - şi nu locurile botezau
oamenii (de altfel, în secolul II î.C. Apollodor din Atena a
scris că Atlas era Hiperboreu / din Nordul său - nu Libian,
deci nu din Sudica Africă - iar în secolul I î.C. geograful
Anatolian Strabon a indicat că numele iniţial al Munţilor
Atlas de pe coasta Oceanului Atlantic era Douris, aşa că
pretenţia originii Atlante dinspre Oceanul Atlantic, toponimia
fiind târzie, apare fără sens); aşadar, printr-o abordare eronată
/ mult ulterioară, Atlantida a fost asociată cu Atlanticul (ca şi
Raiul cu Mesopotamia sau Potopul cu Araratul): în prezent,
mulţi ignoră dovezile Antice, greşit “ştiind” - din vreo sursă
dubioasă, nedezvăluită nimănui - despre denumirea târzie de
Atlantic că e cea a locului iniţial Atlant, o plăsmuire ce
desigur n-a dus la nici o descoperire concretă, cu toată
scotocirea Atlanticului (mai mult, despre Gadeiros - respectiv
Prometeu, fratele geamăn al lui Atlas - se ştie că a rămas
564
pironit în Caucaz iar introducerea a mii de km de la o
ipotetică Insulă din Oceanul Atlantic până la graniţa
Caucaziană dintre Europa şi Asia e anacronică, deoarece
gemenii stăpâneau împreună Atlantida). Gemenii Gregori
Atlas şi Gadeir / Prometeu - primii născuţi ai “Însemnatului”
An / Poseidon - se pot vedea în imaginea următoare (de pe un
vas din secolul VI î.C.):
Gemenii Gregori Atlas şi Gadeir / Prometeu
De altfel, în mileniul I î.C., învăţatul Anatolian
Hecateus - din Teos / Ionia, zona adoratorilor Yoni, adică ai
vulvei, care a predat Trakilor / Tracilor în Abdera 40,57 lat.
N, 24,59 long. E / pe malul opus Insulei “Ta-so” / Thassos - a
clarificat că Oceanul Hiperboreilor nu era nici Oceanul
Atlantic, nici Oceanul Arctic, ci Marea din Nordul vechii
lumi Greceşti, numită “cea mai admirabilă dintre mări”;
imediat după el, Apoloniu din Rodos (Insula al cărei prim
cârmuitor a fost Kerka-phos) în “Argonautica” 4:282 a
afirmat că Dunărea inferioară / Istru era “Keras Okeanio”:
“cornul lui Oceanus” (Dunărea a fost şi este principala apă
curgătoare în Marea Neagră) iar Bazinul Dunării inferioare -
conform datelor istorice, geografice, logice, etc. - a făcut
parte din Imperiul Borean / Atlant. De altfel, în “Teogonia”,
Gherghinul Hesiod a indicat că “Hesperidele - dincolo de
Okeanos cel strălucitor - aveau grijă de frumoasele mere de
aur şi de pomii ce rodeau acele fructe” (în acele îndepărtate
vremuri - în arealul respectiv climatul fiind mai cald decât în
prezent - “merele de aur” erau considerate gutuile, provenind
din Caucaz). În “Dicţionarul de simboluri” stă scris despre
teogonie: “Luptele dintre zei, eroi, uriaşi, care apar în diferite
mitologii - şi în special în opera lui Hesiod - îşi au izvoarele
în amintirile străvechi transfigurate în mituri, în arhetipurile
conştiinţei colective sau într-o dramaturgie a pasiunilor
omeneşti. În 1952, Paul Diel a stabilit o corespondenţă între
cele 3 generaţii de zei ale lui Uranos, Cronos şi Zeus cu cele
3 niveluri de dezvoltare ale conştiinţei: inconştientul,
conştientul şi supraconştientul. În 1965, Andre Virel a
interpretat aceste 3 generaţii ca un simbol al dezvoltării
individuale şi sociale: o primă fază de proliferare haotică şi
iraţională, bogată în ambivalenţe; o oprire violentă, brutală a
creşterii; reluarea progresului sub semnul organizării. Într-un
cuvânt, o vitalitate explozivă; o separare netă a
ambivalenţelor; o integrare a contrariilor printr-o stabilire de
planuri şi o depăşire, sursă continuă a progresului. Având
aceste chei, putem să găsim şi altele noi, care nu sunt cu
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
siguranţă cele pe care le conştientizau limpede şi vechii
autori; astfel devine posibilă o interpretare simbolică foarte
coerentă a ceea ce trece sub privirea prea multor cititori
superficiali drept dezmăţul şi neruşinarea unei imaginaţii
delirante”. Sedimentele transportate de curentul sărat
Mediteran în Marea Neagră s-au depus de-a lungul timpului
în mari cantităţi (spre comparaţie, Fluviul Dunărea - cu debit
mai mic - construieşte vizibil la suprafaţă Delta Dunării); în
consecinţă, de exemplu la N de Istanbul - în Marea Neagră -
cele ce au fost cândva aproape de maluri (colibele inundate
din Epoca Pietrei, rămăşiţele străvechilor localnici, etc.) acum
sunt îngropate adânc.
Salinitatea la Bosfor
Savanţi ca Dr. Robert Ballard / arheolog Marin
American, Dr. Siegfried Schoppe / istoric German, ş.a., au
studiat temeinic urmele Atlante în Marea Neagră (Dr. Fredrik
Hiebert / arheolog American a afirmat despre o fostă aşezare
din N Anatoliei, aflată la peste o sută de metri adâncime în
Marea Neagră - pe traseul a ceea ce era în paleolitic “Drumul
Mierii” - că “această mare descoperire va rescrie istoria
culturilor din EurAsia”); din Timişoara, Dr. Ion Pachia a datat
Pelasgii în acele timpuri, cu răspândiri de la Marea Neagră
până la Oceanul Atlantic. Victoria oamenilor Homo Sapiens
şi asupra Cro Magnon (după ce - mult anterior - a fost asupra
Neandertal) s-a concretizat în dezvoltarea Atlantidei: cel mai
565
grozav loc de trai din lumea acelor vremuri, în timpul topirii
gheţurilor calotei Nordice; Atlanţii = “Oamenii bărcilor” se
întindeau Imperial în E Europei din Peninsula Anatolia până
în Peninsula Kola, vestigiile Saami / Sa-meni, adică ale
“Sfinților oameni” - ale populaţiei cu cel mai mare procent
genetic Gherga din Europa, care avea ca pasăre sfântă lebăda,
celebrată în Martie, vechii Greci notând lebăda Cygnos ca
născută de Kalyke - fiind datate de arheologi din mileniul VII
î.C., îndeosebi în N Peninsulei Kola (ce e complet aflată
dincolo de Cercul Arctic, unde pe atunci - în mod poate
ciudat / paradoxal - clima era mai propice vieţii pe coasta
Oceanului Arctic decât pe coasta Sudică a Peninsulei Kola, la
Marea Albă, greu locuibilă şi în prezent). Lebăda - pasăre
acvatică iernând în România mai ales în Delta Dunării iar
apoi cuibărind în N Europei și Siberia - a fost respectată în
Nordul EurAsiei uneori cu aceeași venerație ca și leul înaripat
/ cu pene din Sudul EurAsiei, simbol al maiestății (denumirea
Sudică de “leoaică” poate că s-a întâlnit mitologic cu cea
Nordică de “lebădă”). Este de remarcat că Munții Pirinei - în
mijlocul căruia trăiesc Vasconii / Bascii care vorbesc o limbă
ne Indo-Europeană - și-ar avea denumirea în legătură cu
termenul ne Indo-European “piiri” având înțelesul Nordic
European (adică HiperBoreu) de “margine” / în Finică,
respectiv înțelesul de “hotar” / în Estonă; în sens vechi
Grecesc / Indo-European, zona ar fi fost numită după Pyrene /
soția Zeului Ares, denumire sub care mai era știută Kalyke,
mama lui Cygnos, având ca simbol lebăda (prieten bun cu
Phaeton / “Phaet-On” = Fătul-frumos din Bazinul Dunării).
Bascii / Vasconii numesc cortul / coliba ca “olha” (o stranie
rezonanţă cu Olah / Valah): cortul e locuinţa nomazilor. În
Peninsula Kola sunt piramide estimate în anul 1997 de
academicianul Valery Cudinov, Dr. Vladimir Demin, Dr.
Dmitry Subetto, Sergei Smirnov şi alţi savanţi Ruşi ca vechi
de 9 milenii:
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
După pierderea Imperială Atlantă - datorită
catastrofei naturale menţionată de Platon, inclusiv pe baza
celor reţinute de vechii Egipteni - au apărut atât Vechea
Civilizaţie Europeană în Bazinul Dunării inferioare, cât şi
prima Civilizaţie post-diluviană din lume în Bazinul Ghargar
/ Ghaggar din N Indiei (acolo azi fiind Fluviul Ind, curgând în
Marea Arabiei / Oceanul Indian): prima Civilizaţie post-
diluviană propriu-zisă din lume a pornit din mileniul VII î.C.
calendarul în Bazinul Gharggar / Ghaggar - un mediu umed
ca Atlantida - sub patronajul Mamei Ghirghe, în aşezări
urbane ca în Cornul Abundenţei; Vechea Civilizaţie
Europeană care a apărut în mediul mai apropiat de Atlantida
al Bazinului Dunării inferioare - cu realizări începând tot din
mileniul VII î.C., ca primele exploatări aurifere, prima scriere
din lume, etc. - era continuatoarea Atlantidei (după cum au
dovedit şi arheologul submarin Petko Dimitrov în anul 2004
pe baza descoperirilor din dreptul coastei Bulgare, Dr. Adrian
Poruciuc de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi
care a publicat în anul 2010 cercetările sale despre motivul
Potopului în folclorul Român - diferit de ulteriorul Potop
biblic ploios, în mod esenţial fiind despre revărsarea sălbatică
a Mării - ş.a.), tot sub patronajul Mamei Ghirghe, având
aşezări urbane aşa cum existau şi în Cornul Abundenţei. În
completare - şi pentru comparare - se pot vedea primele
semne din scrierile Dunăreană şi Indiană (din cele 2
Civilizaţii post-diluviene - Vestică / Europeană şi Estică /
Asiatică - succesoarele imediate ale Nordicei Civilizaţii
Atlante):
Gherdap
Defileul Dunării
566
Ghaggar
Bazinul Indului
În marja temporală cea mai generoasă, existenţa
Civilizaţiei Atlante poate fi apreciată pe o perioadă maximă
de 5 milenii, între mijlocul mileniului XI î.C. şi mijlocul
mileniului VI î.C. Lămurirea cadrului temporal, politic,
cultural, social, etc., este necesară înţelegerii celor întâmplate
în zonă: spre exemplu, Bazinul Dunării inferioare timp de
aproape 4 milenii - de la mijlocul mileniului XI î.C. până la
mijlocul mileniului VII î.C. - a fost parte a organizării umane
pre-diluviene, cu climatul calm al fericiţilor Pelasgi din
Imperiul Atlant; din mileniul VII î.C. au început să se aşeze
masiv printre ei Anatolieni, împreună cu care au dezvoltat -
din motive religioase - prima scriere din lume, ca parte a
Vechii Civilizaţii Europene pe care au avut-o în perimetru, cu
baza în Banat. Influenţa Atlantă asupra Egiptului vechi nu
putea fi în primele sale 2 milenii Imperiale - căci Platon a
notat apariţia primei aşezări permanente în Egipt la mijlocul
mileniului IX î.C. - ci în următoarele 3 milenii ale puterii
Atlante (adică mileniile VIII-VI î.C. / perioadă în care a fost
fixat Potopul Pontic de către majoritatea specialiştilor) iar în
mileniul V î.C. pe Valea Nilului s-au structurat deja mai mult
decât localităţi: primele formaţiuni statale atunci, care au
apărut acolo în Nordica Deltă a Nilului / adică în Egiptul de
Jos şi în Sudul Nilului / adică în Egiptul de Sus (Gherganii
lansând apoi - de la sfârşitul mileniului IV î.C. - faraonii din
aşezarea Gherga de pe Valea Nilului, prima dinastie unind
Egiptul); de altfel, iniţial termenul de “faraon” / “fara-on”
(“pharaon” / “phara-On”) a provenit din “peraa”, ce însemna
acolo “casă mare”, respectiv “faraon”, cu înţelesul de “marea
casă a lui On” / “fala lui On”). În EurAsia, în ambele vechi
Civilizaţii - adică la E în cea Veche Asiatică, din Bazinul
Ghargar / Ghaggar şi la V în Vechea Civilizaţie Europeană /
urmaşa Atlantidei - au fost evidenţiate de către savanţi mai
ales legăturile Anatoliene, respectiv a zonei din S Mării
Negre; din fosta Cultură a Mării Negre, Atlanţii au avut ca
partenere Ghirgheanele / Gorgonele - inclusiv în migraţia lor
spre N Africii - iar Amazoanele / descendentele Atlante au
avut ca parteneri favoriţi Ghergarii, mărturiile despre acele
vechi parteneriate fiind multiple (mitice, istorice, genetice,
ş.a.), ca parte a povestirii Gherga. Istoricul Rus Valeri
Briusov 1873-1924 în “Dascălul dascălilor” a cugetat:
“Comunitatea de elemente, care a stat la baza culturilor foarte
variate și foarte îndepărtate una de cealaltă din vremurile
timpurii - Egeică, Egipteană, Babiloneană, Indiană veche, etc.
- nu poate fi explicată pe de-a-ntregul prin împrumutarea de
către unele popoare de la altele, prin influențe reciproce și
prin imitații. Trebuie căutată la baza tuturor culturilor
străvechi o anumită influență unică, care singură poate
explica analogiile minunate dintre ele. Trebuie căutat dincolo
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
de limitele vremurilor timpurii o lume civilizată, necunoscută
încă de știință, lume care a dat cea dintâi impulsul spre
dezvoltarea tuturor civilizațiilor cunoscute nouă. Egeenii,
Egiptenii, Babilonenii, Grecii, Romanii au fost dascălii noștri,
dascălii Civilizației Moderne. Dar cine au fost dascălii lor?
Cui putem da numele de mare răspundere de ‘dascălul
dascălilor’? Tradiția răspunde la această întrebare:
Atlantida!”
Iată ce a scris Platon în “Dialogul Timaios” - dintre
un bătrân preot Egiptean şi înţeleptul Solon, petrecut în
secolul VI î.C. la Templul din Sais al Zeiței Net - începând cu
indicarea întâietăţii activităţii străvechii Mari Zeiţe în
Balcani, faţă de Egipt (alegând ca “oamenii să fie
asemănători cu Ea însăşi”, Gherghinul Homer - înaintea lui
Platon - anunţând în “Odiseea” 10:135 că Marea Zeiţă Kirke
era nepoata Zeului Okeanos al apelor dulci; acele Zeițe - ca
Marea Mamă Ghirghe / Kirke, Net, ș.a. - au fost venerate de
către Amazoanele contemporane cu Atlanții și cu Gorgonele,
după cum a scris și istoricul Diodor din Insula Sicilia):
“Solon, îţi voi povesti totul ţinând seama de tine şi de patria
ta şi - mai ales - pentru a cinsti zeiţa care proteguieşte şi
cetatea ta, şi pe a mea, şi care le-a ridicat şi le-a instruit; pe a
ta a întemeiat-o prima, cu un mileniu înaintea cetăţii mele,
dintr-o sămânţă de la Ghea şi de la Hefaistos, zeul focului.
Apoi a întemeiat-o şi pe a mea; de atunci s-au scurs 8 milenii.
Acesta este numărul scris în sfintele scripturi. Aşadar, îţi voi
înfăţişa pe scurt instituţiile şi cele mai mari fapte ale
strămoşilor de acum 9 milenii. Vom relua totul în amănunt,
cu textele în faţă. Îţi vei face o idee despre legile lor,
cunoscându-le pe ale noastre, căci multe din legile de atunci
le vei găsi şi acum la noi. Astfel, în primul rând, preoţii sunt
separaţi de ceilalţi oameni, la fel şi meşteşugarii, la care
fiecare îndeletnicire are munca ei specială, fără să se
amestece una cu cealaltă, ca şi cea a vânătorilor, a păstorilor,
a plugarilor; în ceea ce priveşte războinicii, ai observat - fără
îndoială - că sunt separaţi de toţi ceilalţi, acelora fiindu-le
interzis prin lege să se ocupe de orice alt lucru în afară de
război. Adaugă la acestea forţa armelor - a scuturilor şi a
lăncilor - pe care noi le-am folosit înaintea oricărui alt popor,
învăţând să le mânuim de la zeiţa care întâi v-a învăţat atâtea
pe voi. Cât despre ştiinţă, vezi desigur cu câtă grijă ne-am
preocupat de ea încă din primele timpuri, fiindcă am vrut să
ştim alcătuirea lumii; plecând de la acest studiu al lucrurilor
divine, s-au descoperit toate artele folositoare vieţii omului,
până la arta prezicerii şi a medicinii ce veghează asupra
sănătăţii noastre. Constituţia şi ordinea au fost stabilite de
567
zeiţă, mai întâi la voi - când a întemeiat cetatea voastră -
alegând locul unde v-aţi născut, cel mai potrivit pentru a da
naştere celor mai inteligenţi oameni. Cum ea iubea în acelaşi
timp ştiinţa şi războiul, şi-a ales ţara în care urmau să se nască
oamenii cei mai asemănători cu ea însăşi, şi pe aceea a
întemeiat-o cel dintâi, ca stat. Şi voi v-aţi condus după aceste
legi şi altele mai bune încă, întrecându-i pe toţi oamenii în
toate felurile de virtuţi, cum era de aşteptat de la astfel de
copii şi învăţăcei ai zeilor. Noi păstrăm aici - în scris - multe
din marile fapte ale cetăţii voastre, pe care le admirăm, însă
una dintre ele le depăşeşte pe toate, în măreţie şi eroism. Într-
adevăr, scrierile spun că cetatea voastră a nimicit odinioară o
putere uriaşă, care se îndrepta cutezător dinspre Marea
Atlantică asupra întregii Europe și asupra Asiei deopotrivă.
Pe atunci, acel ocean putea fi traversat, căci exista o Insulă în
faţa strâmtorii, numită - după cum spuneţi voi - ‘Coloanele lui
Hercule’. Acea Insulă era mai mare decât Libia şi Asia
adunate la un loc. Din ea, cei care călătoreau pe atunci puteau
trece în celelalte Insule şi de acolo se putea ajunge oriunde pe
continentul ce se întindea în faţa lor spre mare. Căci tot ce era
dincoace de strâmtoarea de care vorbeam semăna cu un port
având intrarea îngustă, în timp ce cele aflate dincolo erau într-
o adevărată mare iar pământul ce o înconjura putea fi numit -
pe bună dreptate - continent. În Atlantida, regii au întemeiat o
mare şi admirabilă putere, care îşi întindea dominaţia asupra
întregii Insule şi asupra multor altora; în afară de aceasta,
dincoace de strâmtoare - de partea noastră - ei erau stăpânii
Libiei până în Egipt şi ai Europei până în Tirenia (Nordul
Peninsulei Italice). Într-o bună zi, acea putere - adunându-şi
toate forţele - a încercat să supună dintr-o singură lovitură
ţara voastră, a noastră, şi toate popoarele de pe cealaltă parte
a strâmtorii. Atunci, valoarea şi forţa cetăţii voastre, Solon,
străluci în ochii întregii lumi. Cum le întrecea pe toate
celelalte în curaj şi arta războiului, ea veni în frunte şi
sprijinindu-se numai pe forţele ei, datorită neajunsurilor
create de ceilalţi - ajunsă astfel în primejdia cea mai mare - ea
îi învinse pe năvălitori, ridică un trofeu, salvă de sclavie
popoarele care nu fuseseră încă supuse şi acordă cu
generozitate libertatea tuturor celor care, asemenea nouă,
locuiesc dincoace de ‘Coloanele lui Hercule’. Dar începură
cutremure şi inundaţii nemaivăzute şi în cursul unei singure
zile şi nopţi nefaste numeroşii voştri luptători au fost înghiţiţi
dintr-o dată de genune iar Insula Atlantida prăbuşindu-se în
mare dispăru, de asemenea. Iată de ce încă şi azi acea mare
nu poate fi străbătută şi cercetată, navigaţia fiind împiedicată
de nămolul căruia i-a dat naştere Insula prăbuşindu-se”.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Bazinul colector al Mării Negre
Faptul că relatarea Antică a indicat despre Atlanți /
“Oamenii bărcilor” că inițial au mers din locația lor
“acvatică” în Europa și Asia (explicit fiind notat că așa ceva a
fost deopotrivă / sincron în cele 2 continente), plasează
Atlantida în EurAsia - între Europa și Asia - pentru că altfel,
dacă Atlantida ar fi fost în Oceanul Atlantic, atunci puteau fi
consemnate Europa și Africa ori Americile, etc.; apariția
Asiei în mit - pe atunci mai ales Anatolia fiind știută cu așa
denumire - provenea din poziția Atlantidei între Anatolia =
Asia “Mică” și Europa: acolo e Pontul (Marea Neagră).
Filozoful Platon a scris explicit că Atlantida era înconjurată
de atâta pământ încât era “numit - pe bună dreptate -
continent”: realitatea este că pământul înconjoară Marea
Neagră integral (față de Marea Egee spre deosebire - de
exemplu - ce e deschisă către restul Mării Mediterane, etc.;
mai mult decât o “adevărată Mare” este Oceanul Atlantic, ce
nu e înconjurat de vreun continent - așa cum e fostul Pont /
Marea Neagră în EurAsia - ci separă continentele din
Emisfera Estică de cele din Emisfera Vestică, astfel încât
apare încă un argument despre poziția Imperiului Atlant /
Atlantida, că nu putea fi în Oceanul Atlantic). Numai cine nu
vrea altceva decât Oceanul Atlantic pentru Atlantida, nu
poate vedea: Oceanul Atlantic nu este - și nici nu a fost -
înconjurat de vreun continent; apa Atlantidei însă -
corespunzător relatării Antice - a fost astfel, înconjurată de
mult pământ (iar acela a și fost numit exact - anume EurAsia
- tot de către relatarea Antică, drept supercontinentul unde s-a
exercitat dintâi puterea Imperială a Atlanților = “Oamenii
bărcilor”, textul explicitând că “puterea uriașă se îndrepta
cutezător dinspre Marea Atlantă asupra întregii Europe și
asupra Asiei deopotrivă” / respectiv Asia “Mică” = Anatolia).
Privind limita Marină dintre Europa și Asia, aceea acum e
formată din Mările Neagră și Caspică; până în Antichitate,
granița acvatică dintre Europa și Asia era formată din Fluviul
Don și Marea Neagră (Marea Caspică fiind considerată
Asiatică): așadar, prin eliminarea din analiză a Mării Caspice,
iată încă un argument despre plasarea Atlantidei, aflată între
Europa și Asia, în fostul Lac Pontic - în prezent, Marea
Neagră - dimensiunile aceluia mai reduse (consemnate cu
rigoare de către Platon) putându-se compara cu cele ale
ulterioarei Mări Negre, ivită peste, în aceeași cuvă
continentală. Reușita Imperială paleolitică Atlantă de
extindere a stăpânirii sale până în Nordul Africii a fost
dovedită prin influența neolitică a Vechii Civilizații Europene
- succesoarea Civilizației Atlante - din Bazinul Dunării prin
568
Peninsula Italică, Insulele Sicilia și Malta, până în Tunisia,
Libia, etc.
În “Dialogul Critias” - prin intermediul aceluiaşi
preot, în acelaşi Templu Egiptean - Platon a prezentat
Atlantida (în descrieri se pot remarca elemente ciudate, că
doar o parte insulară Atlantă era spre Mare, ca dimensiunile
fostului Lac Pontic de 360 km / 540 km - Marea Neagră
având 600 km / 1150 km - se poate înţelege scurgerea
dinaintea Potopului Pontic a scurtelor Râuri de pe
povârnişurile înconjurătoare până în genunea / cuva ovală a
Mării Negre actuale, etc.): “Am mai vorbit despre cum şi-au
împărţit zeii lumea - în părţi mai mari sau mai mici -
instituind cultul lor, aducându-li-se cinstirea cuvenită în
temple şi prin sacrificii. Zeului Poseidon i-a revenit Insula
Atlantida. Două izvoare scăldau Insula, unul cu apă caldă,
celălalt cu apă rece. Pământul era mănos, roadele sale erau
bogate şi felurite. În mijlocul Insulei, în partea dinspre mare,
se întindea o câmpie: cea mai frumoasă din lume şi cea mai
roditoare. În centrul acelei câmpii, la o distanţă de
aproximativ 50 de stadii (9 km) se vedea un munte nu prea
înalt. Acolo trăia Clito, ai cărei părinţi tocmai au murit şi
Poseidon s-a îndrăgostit de ea, având împreună 5 perechi de
gemeni. Poseidon a împărţit Insula-continent în 10 ţări,
hotărând ca fiecare din ele să aibă un monarh, o populaţie şi
un teritoriu bine delimitat şi a dat fiecăreia dintre ele un
nume. Monarhul cel mai vârstnic a fost numit Atlas şi -
deoarece lui îi revenea cârmuirea supremă a întregii Insule -
aceea s-a numit Atlantida iar oceanul ce o înconjura s-a numit
Atlantic. Nici o dinastie regală nu a avut şi nu va avea
vreodată bogăţii asemănătoare. Suveranii dispuneau de toate
resursele interne şi externe (multe bogăţii proveneau din afara
Imperiului) dar majoritatea bunurilor necesare vieţii se găseau
în Insulă: în primul rând, toate metalele, solide sau fuzibile,
ce se extrăgeau din mine şi îndeosebi un metal special, de la
care a rămas doar numele - oricalcul - era o bogăţie rară, cel
mai preţios dintre metalele cunoscute pe atunci. Pădurile
Insulei erau dese şi ofereau din belşug locuitorilor materiale
de construcţie. Animalele sălbatice şi domestice găseau hrană
suficientă, în păduri, pe câmpii, de-a lungul bălţilor, al
lacurilor şi al râurilor. Pe Insulă era un mare număr de
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
elefanţi. Florile, ierburile, fructele, răspândeau o mireasmă
dulce şi foarte plăcută iar pământul roditor le producea cu
dărnicie. Pentru hrana lor zilnică, oamenii foloseau tot soiul
de cereale şi de legume iar pentru completarea meselor se
înfruptau din fructele proaspete sau uscate (din care ştiau să
prepare de asemenea şi băuturi), fructe minunate ce îmbinau
nevoia unei hrane sănătoase cu voluptatea gustului,
parfumului şi a frumuseţii lor aparte; toate acelea - şi probabil
încă multe altele - se găseau din belşug în acea Insulă
însorită. Datorită resurselor sale imense, precum şi bogăţiei
sale, Atlantida punea la dispoziţia locuitorilor săi toate
mijloacele pentru înfrumuseţarea aşezărilor; se construiau
temple, palate, porturi, arene sportive. Au făcut poduri peste
canalele cu apă ce înconjurau metropola, pentru asigurarea
unei legături cu exteriorul şi cu palatul regal. De la început,
palatul fusese ridicat pe locul ales de zeu. Fiecare rege adăuga
noi frumuseţi palatului moştenit de la predecesorul său,
dorind ca măreţia lui să fie neîntrecută. De la mare până la
incinta exterioară au săpat un canal cu o lăţime de 3 pletre (90
metri), o adâncime de 100 picioare (33 metri) şi o lungime de
50 stadii (9 km), înlesnind accesul vaselor venite din larg;
gura canalului avea o deschidere destul de largă, pentru ca şi
vasele cele mai mari să pătrundă cu uşurinţă. Insula ce
adăpostea palatul regal avea un diametru de 5 stadii (900
metri); ea a fost înconjurată cu un zid din piatră lat de o pletră
(30 metri), ca şi cele 2 capete ale podului. În afara palatului
regal, trebuie menţionat templul din centrul acropolei,
consacrat lui Poseidon şi Clito. Templul era împrejmuit cu un
gard de aur, pentru că intrarea era interzisă. Acolo zeii îi
zămisliseră pe cei 10 - Atlas şi Gadeiros în graiul lor
(Eumelus în limba noastră), Autochton şi Mneseus,
Ampheres şi Evemon, Elasippus şi Mestor, Azaes şi
Diaprepes - care guvernau cele 10 ţări ale Atlantidei. Acolo
se aduceau ofrandele, acolo se făceau sacrificiile, după
anotimp. Templul era lung de o stadie (180 metri), lat de
jumătate de stadie şi cu o înălţime pe măsură. Aspectul lui
avea totuşi un caracter Barbar: la exterior era îmbrăcat în
argint, în afara acroterelor (piedestalelor pentru statui), ce
erau din aur; bolta era din fildeş încrustat cu aur, argint şi
oricalc (totul - zidurile, coloanele, lespezile - era ornamentat
cu oricalc). Erau statui din aur şi se remarca îndeosebi cea
reprezentându-l pe zeul fondator, în picioare, cu statura lui
impunătoare (capul statuii atingea bolta), în carul său înaripat;
apoi, aşezate în cerc în jurul lui, 100 de Nereide călare pe
delfini. La exterior, în jurul templului se ridicau statuile de
aur ale tuturor prinţeselor şi prinţilor - descendenţi ai primilor
10 regi - şi alte numeroase statui de dimensiuni
impresionante, oferite şi de cetăţeni obişnuiţi, din capitală sau
din ţările supuse autorităţii Atlante. Mai era şi un altar,
executat la dimensiuni proporţionale cu edificiul; de altfel,
palatul era şi el proporţional cu măreţia Imperiului. Cele 2
izvoare - unul cu apă caldă, celălalt cu apă rece - cu un debit
remarcabil, erau ideale pentru nevoile locuitorilor prin
proprietăţile lor deosebite şi plăcerea pe care le-o ofereau, în
jurul izvoarelor fiind aliniate clădiri special amenajate pentru
băi, înconjurate de copaci mulţi, creând un cadru natural
atrăgător. Atlanţii realizară şi bazine, unele acoperite,
destinate băilor calde pe timp de iarnă. Regilor le erau
destinate bazine separate de ale persoanelor particulare.
Femeile le aveau pe ale lor. Fiecare bazin era realizat în
funcţie de destinaţia sa. Apa ce se scurgea din bazine era
transportată în Crângul Sacru al lui Poseidon, unde creşteau
569
toate varietăţile de arbori, de o mărime şi de o frumuseţe
neasemuită, datorită calităţii solului. În numeroasele porturi
ale Atlantidei poposeau nenumărate vase şi se adunau
negustori din lumea întreagă, zi şi noapte fiind strigăte, zarvă
şi zgomote de tot felul. Ţara era situată la altitudine, falezele
coborând abrupt spre mare. Capitala era înconjurată de o
câmpie, încercuită de un lanţ muntos ale cărui pante coborau
până la mare. Suprafaţa ei avea o formă lunguiaţă, măsurând
3 mii de stadii (540 km) iar până la centru - luând ca referinţă
nivelul mării - avea 2 mii de stadii (360 km). Insula capitalei
era orientată spre Sud, fiind ferită de vânturile din Nord;
munţii ce o înconjurau erau de o frumuseţe şi de o măreţie
nemaivăzute. Aşezările omeneşti erau numeroase, din cauza
condiţiilor climatice blânde, iar nesfârşitele bogăţii naturale
ofereau mijloace de trai îndestulătoare. Numeroasele sate de
munte, locuite de oameni liberi, erau bogate; râurile, lacurile,
pajiştile produceau din plin hrana necesară animalelor iar
pădurile cu arbori de esenţe diferite ofereau materia primă
necesară multor meserii. Câmpia avea forma unui patrulater;
uşoarele neregularităţi erau corectate de un şanţ al conturului.
În privinţa adâncimii, lungimii şi lăţimii şanţului, trebuie să
ţinem seama de ce a rămas relatat: fusese săpat la adâncimea
de o pletră (30 metri), lăţimea lui fiind de o stadie (180 metri)
şi deoarece pe lungime înconjura întreaga câmpie, ajungea la
10 mii de stadii (1800 km). Şanţul era alimentat de apele ce
izvorau din munţi, coborau repede pantele, făceau înconjurul
câmpiei, ajungeau la oraş prin cele 2 capete ale sale, apoi se
scurgeau în mare. De la partea cea mai de sus a oraşului
porneau canale de circa 100 picioare (33 metri) lăţime, ce
tăiau câmpia în linie dreaptă şi se descărcau în şanţul situat
aproape de mare; de la un canal la altul era un interval de 100
stadii (18 km). Ele erau folosite pentru plutărit - se coborau
buştenii tăiaţi la munte - şi pentru transportul cu navele al
altor bunuri specifice fiecărui anotimp, prin canale mai mici
ce porneau din cele principale, asigurând astfel mijlocul de
comunicare între canale şi între canale şi oraş. De reţinut că
în fiecare an erau 2 recolte, pentru că iarna ploile erau
binefăcătoare iar vara erau folosite apele ce ţâşneau din
pământ, aduse prin şanţuri. În privinţa numărului de militari
recrutaţi din regiunile de şes, în caz de război acela era
precizat de un şef, pe care îl desemna fiecare ţinut în parte:
mărimea ţinutului era de 10 x 10 stadii; în total, erau 60 de
mii de soldaţi. Numărul celor recrutaţi din ţinuturile muntoase
era nesfârşit; repartizarea lor se făcea pe localităţi, pentru
fiecare ţinut, care îşi avea comandantul său. În plus, obligaţia
principală a fiecărui comandant de unitate de luptă consta în
asigurarea a 4 marinari, astfel încât să fie echipate 1200 de
vase. În acel fel fu reglementată organizarea militară a
capitalei; celelalte 9 provincii aveau propria lor organizare. În
momentul când trebuia să se ia o hotărâre judiciară, cei 10
regi se încredinţau - unii pe alţii - de fidelitatea şi
devotamentul lor într-un fel deosebit: în incinta Templului lui
Poseidon se aflau tauri în libertate; cei 10 regi, rămaşi singuri,
rugau zeul să le îngăduie să prindă victima pe care el binevoia
s-o desemneze. Apoi, începeau să hăituiască animalul,
înarmaţi cu bâte şi parâme. Ei aduceau la coloană taurul
prins, îi tăiau gâtul şi lăsau sângele să curgă pe inscripţie (pe
coloană erau gravate legile şi un jurământ, având un vas
ritualic în formă de cap de taur - ce putea conţine ulei pentru
ofrande - şi osândea, cu blesteme cumplite, pe cei care nu i se
supuneau). După ce sacrificau victima, ei consacrau tot trupul
taurului, umpleau un crater (vas mare) cu vin, aruncau în
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
numele fiecăruia dintre ei un cheag de sânge şi puneau restul
pe foc, după ce purificaseră în prealabil coloana; luau cupe de
aur şi le umpleau cu lichidul din crater, făceau o libaţie
deasupra focului şi jurau că vor judeca în conformitate cu
legile scrise pe coloană şi că vor pedepsi pe oricine le-ar fi
încălcat şi că pe viitor nu vor încălca - de bunăvoie - nici una
din dispoziţiile înscrise, că nu vor comanda şi nici nu se vor
supune unui comandament decât conform legilor străbune ale
strămoşului lor. După ce fiecare rege îşi lua angajament
pentru el şi urmaşii săi, putea bea şi îşi consacra cupa din care
băuse Templului Zeului; după toate acelea, ei se ocupau de
masă şi de ceremoniile cuvenite. Când se lăsa noaptea şi focul
aprins pentru sacrificii era stins, regii începeau să se
pregătească pentru solemnitatea ce urma: mai întâi, îşi puneau
superbe tunici turcoaz, special făcute pentru acea ceremonie,
apoi se aşezau pe locul unde era cenuşa rămasă de la focul
mistuitor al sacrificiului, de fapt locul unde făcuseră
legământul de credinţă. Restul nopţii era dedicat hotărârilor
judecătoreşti: erau judecaţi sau judecau, dacă vreunul dintre
ei îl acuza pe celălalt de încălcare a legii. După ce pronunţau
hotărârea, o înscriau pe o tăbliţă de aur, odată cu ivirea
zorilor; în plus, erau instituite multe alte legi referitoare la
prerogativele fiecărui rege în parte, dintre care cele mai
importante priveau drepturile şi obligaţiile monarhului: să
evite orice conflict armat cu alt suveran - într-un fel, un
război fratricid - să se sprijine şi să se ajute unii pe alţii în
cazul în care unul dintre ei ar umări să distrugă urmaşii unei
familii regale din statul său (să se sfătuiască împreună - ca şi
înaintaşii lor - în privinţa hotărârilor ce trebuiau luate în caz
de război sau în legătură cu alte probleme de interes comun,
hegemonia fiind atribuită numai neamului lui Atlas). Regele
nu avea dreptul să condamne la moarte pe nici un membru al
neamului său, fără să fi obţinut aprobarea majorităţii (cel
puţin 6 din 10). Când elementul divin care sălăşuia în ei a fost
pângărit de contopirea frecventă cu elementul pământean
vremelnic şi când a predominat latura omenească supusă
tuturor poftelor nechibzuite, atunci au început să fie lipsiţi de
măsură şi de cuviinţă, nemaiajungându-le prosperitatea de
care se bucurau. Cei care ştiau să discearnă binele de rău şi
adevărul de minciună i-au văzut în toată urâţenia lor, lipsiţi de
orice respect al valorilor reale; cei a căror lăcomie era
nemăsurată şi dorinţa de a domina, excesivă, i-au văzut ca o
întruchipare a unei vieţi frumoase şi fericite”.
Aşa s-a întrerupt relatarea lui Platon despre
Atlantida (după care a murit / a fost ultima lui scriere, ca
mărturisirea unei taine de către un muribund); de altfel -
înaintea lui Platon - Anatolienii Gherghini din Societatea
570
Homerizilor şi Gherganii / Carianii întemeietori ai Şcolii din
Milet / Anatolia anunţau că totul provine din apă (Miletul -
din Caria = Ţara Gherghiţilor / “campioana” metropolă a
colonizărilor Greceşti ale Vechii Lumi - inițial, la sfârșitul
Epocii Pietrei, pe când era o Insulă la gura Meandrului, s-a
numit Anactoria, după primul său cârmuitor, Uriaşul Anax /
“An-Ax”: fiul Cerului Uran şi Pământului Ga). Carianul
Pausania - localnic de lângă Sanctuarul Gherga - a scris
(1:36) că Asterios / fiul lui Anax, alt Uriaş, având 4,25 metri,
a fost îngropat pe Insula Lade din faţa portului Miletului / la
gura Râului Meandru. Cercetătorul Englez George Stanley a
observat: “Merită remarcat că Insula Delos a fost cândva
numită Asteria - după numele diluvienei surori a Titanei
Latona - Fenicienii zicându-i Astarte iar Zeul Arcei se numea
Asterius / Taurus” (acelaşi ca denumirea lanţului Muntos
Anatolian). Indicarea apei termale în Atlantida denotă
prezenţa unei falii tectonice - sunt şi acum foarte multe în
jurul Anatoliei - inclusiv în urmă cu 5 milenii Troada / Troia
fiind întemeiată în Valea Meandrului Negru / Scamandru, cu
“un izvor cald şi unul rece” (apa termală însă dispărând apoi).
Conform datării lui Platon despre începutul
stăpânirii în Imperiul Atlant şi conform datării savanţilor
despre sfârşitul catastrofal, durata de influenţă a celor 10
Dinastii Atlante a fost aşadar în total de 28 secole: o
suficientă perioadă de măreţie pentru a se consolida în
memoria urmaşilor, peste timp, fixându-se ca fapt istoric.
Însemnările lui Platon despre întâmplări îndepărtate - de
genul celor despre Atlanţi - n-au fost izolate faţă de restul
Vechii Lumi, ci pot fi coroborate cu scrieri Sumeriene,
Indiene, etc. (care n-au apărut întâmplător şi nu întâmplător s-
au referit la aceleaşi întâmplări; în plus, toate acele vechi
însemnări au afirmat solemn că relatau adevăruri - verificate
istoric - aşa că nu pot fi aruncate la gunoi, ca deranjând de
pildă viziunea spălăcită / seacă a unora cu pretenţii de
“cunoscători” a ceea ce a fost, cercetătorii incompleţi / de
suprafaţă dorindu-se mai fericiţi dacă asemenea dovezi nici n-
ar fi existat, competenţele lor consumându-se eronat prin
specializarea mai mult pe contemplarea efectelor, decât pe
studierea cauzelor). Preocupări științifice de gen au fost încă
din secolul XVIII; de exemplu, academicianul Jean Bailly
1736-1793 (mason care a devenit primarul Parisului în timpul
Revoluţiei Franceze din anul 1789) a scris despre Atlantida
prezentată de filozoful Platon că reflecta o poziţie Nordică în
EurAsia şi că a influenţat Civilizaţiile ulterioare: “De pildă,
cei din Nordul Indiei au fost instruiţi de oameni mult mai
vechi ca ei. Mândria naţională a avut interesul eliminării
indiciilor. De altfel, oare câţi dintre cei beneficiind de daruri
îşi slăvesc binefăcătorii? În ştiinţă sunt permise dubiile - ca
mobilizând stabilirea adevărului - însă până la un punct:
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

instituţiile stabilite acolo au fost foarte vechi şi plasate la graiul celor din Nordul Finlandei / Suomi, Nils Idman a găsit
începuturile orientale iar marile monumente ale cunoaşterii asemănări deosebite cu cuvinte vechi Grecești iar Suedezul
nu sunt ale unora începând să se ridice, ci ale unora care au Olaus Rudbeck a găsit legături între cele folosite de Saami și
ajuns la un bilanţ; un palat nu e ridicat de copii! Platon a Evrei. Plutarh a scris despre Cron / Zeul Timpului că a
indicat o inteligenţă superioară străveche, din care doar o devenit prizonierul fiului său Zeus / Zeul Vremii, în mijlocul
parte nesemnificativă a dus la apariţia Atenei. Insularii unei mări înghețate, numită Saturnal. Ipoteza climatică este
Atlanţi aveau nevoie de bărci pentru a se deplasa şi astfel s-a de remarcat: echilibrul temperaturii atmosferei Pământului n-
ivit navigaţia. Hesiod numea frasinul Nordic - din lemnul a fost mereu constant; glaciațiunea a cauzat mișcări puternice
căruia se făceau vase cândva - ca ‘astar’. În vechime, ale vânturilor, formând 2 zone distincte, Nordul rece și Sudul
uneltele, armele şi bărcile erau din lemn. Inclusiv sorgintea cald, de la strămoși rămânând amintirea Erei de Aur dar și a
Fenicienilor - mari navigatori - era din Caucazul frasinilor, ei durului său sfârșit”. Către finalul ultimei glaciaţiuni,
continuând răspândirea în lume a Cultului Soarelui (provenit activitatea mărită a soarelui şi vânturile puternice apărute din
din Nord, fost primordial al Atlanţilor). Nu e surprinzător că cauza mişcărilor violente ale aerului - produse din acea cauză
în toate Templele lui Hercule erau 2 coloane: una dedicată solară, ce a dus şi la mutaţia genetică masculină Gherga - au
soarelui (atât de rar în zonele reci) şi una dedicată vântului impresionat semnificativ oamenii acelor vremuri paleolitice,
(ce făcea viaţa mai ospitalieră). Elenii - care au fost cei mai cele mai importante manifestări de asemenea gen
mari jefuitori Antici - au furat de toate: poveștile națiunilor, înregistrându-se în Nordul Vechii Lumi (începând cu fostul
eroii, inventatorii științelor, fabulele, inclusiv memoria marii Rai, din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic, populat de Uriaşii
catastrofe diluviene. Diodor din Sicilia a relatat că Uriașii au stră-Români, strămoşi ai actualilor Români); Gurges - “roata
fost zămisliți de Cer și Pământ, în Atlantida. Pheredykes din furtunii” - a fost o denumire relevantă dată grozavelor tornade
Syros a afirmat că Uriașii erau Hiperborei. Prin urmare, de către Gherghii care populau arealul, după Era de Argint în
Atlantida - Ținutul Uriașilor - era Hiperboree. Cine erau acei fruntea Panteonului apărând ca divinitate supremă fratele mai
Uriași? Ei trăiau într-un ținut întunecos denumit Tărtăria iar mic al lui Anax = Poseidon, anume cerescul Zeus Gargaros /
Orfeu și Pliniu au spus că Uriașii erau lângă marea înghețată “Zeul Zeilor” patronând fulgerele, foarte cunoscut peste tot în
din Nordul EurAsiatic; teritoriul lor a fost vast iar atunci când Pont, mai ales în cele 2 Peninsule din S: Anatolică şi
în fine unii și-au găsit locații permanente, memoria publică a Balcanică.
pierdut treptat amintirea așezărilor succesive anterioare. Din
asemenea cale parcursă, au fost totuși reținute punctele de
start și de sosire, începută sub domnia unui lider și încheiată
cu alt lider. Atlantida a cuprins Anatolia și Grecia, cu extensii
până în Orientul Apropiat și Africa de Nord. Nu e de neglijat
semnificația sacră a Coloanelor lui Hercule, de marcare a
hotarului: înaintea Coloanelor de la Gibraltar, altundeva au
existat Coloanele lui Hercule; în timp, ele s-au tot mutat,
pentru a fixa noile limite atinse ale expansiunii (de exemplu
și Fenicienii în Tyr aveau 2 Coloane ale lui Hercule iar
anterior așa ceva trebuie să fi existat în Nordul EurAsiei, însă
timpul - care a alterat și amintirea lor - le-a fărâmat). Uriașii
pomeniți de vechii Greci au rămas captivi în întunericul
Nordului Pământului, fiind aceiași cu Uriașii menționați în
defileele Caucazului de strămoșii Perșilor sau de cei din
Nordul Indiei; Uriașii s-au născut în Munți Nordici și la un
moment dat s-au deplasat spre Sud, rămânând venerația
multora deopotrivă pentru Munteni și pentru Nordici.
Diviziunea dintre Nordici și Sudici a fost un fapt adevărat,
notat de Platon în ‘Dialogul Critias’ că exista deja cu 9
milenii înaintea sa, începând cu națiunile de dincolo de
Coloanele lui Hercule. Tacit a scris despre existența
Coloanelor lui Hercule în Nordul Vechii Lumi, în timpuri
demult trecute fiind o individualizare evidentă în EurAsia,
redată și de cumulul tradițiilor. Pe de o parte, combatem
plasarea Atlantidei în Canare sau America iar pe de altă parte,
principalele națiuni ale Asiei au serioase legături Caucaziene,
strămoșii Perșilor și celor din N Indiei fiind Atlanți Nordici;
Hercule - care a mers în Grădinile Hesperidelor - era
Caucazian, Phaeton a căzut în Eridan, lumea zeilor / Lumea
Cealaltă era în Nord, etc. Plutarh a scris că Nordicii - unde
soarele luminează o oră pe zi - întâi îl slăveau pe Hercule, Spiralele tornadelor
apoi pe Cron; așa ceva se potrivește Laponiei: nici că se putea
o descriere mai adecvată a Arcticii. Plutarh n-avea în fața Basarabeanul Victor Kernbach în “Enigmele
ochilor hărți ale teritoriilor Nordice; el relata ceea ce s-a miturilor astrale” a scris: “Trecutul a cunoscut Uriaşi
păstrat din trecutul îndepărtat, despre Nordul EurAsiei. În depăşind înălţimea de 2 metri. Această categorie umană -
571
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
corespunzând limpede tipologiei terestre cunoscute - ar putea
fi plasată pe teritoriul Atlantidei. Prin compararea legendelor
cu imaginile mai ales din frescele egiptene, se remarcă
oameni cu statura înaltă, figura plăcută, cu nas acvilin, frunte
largă, ochi profunzi iar aşa ceva seamănă surprinzător de bine
cu tipul Cro Magnon. Platon a atribuit o origine celestă
primului părinte al poporului atlant, cât şi cunoştinţelor
gospodăreşti care i-au fertilizat traiul: Atlantida fusese
organizată de Poseidon - zeu sosit din cer - care se cununase
cu localnica Clito şi făcuse cu ea 10 fii. Urmaşii - laolaltă cu
băştinaşii - au învăţat să lucreze pământul, au pus bazele unei
bune industrii extractive şi ale unei arhitecturi de rară
soliditate şi frumuseţe. În centrul capitalei Atlante era templul
cel mai important, unde slujitorii iniţiaţi se îmbrăcau în
timpul ritualului cu haine frumoase azurii închise, culoarea
amintind originea cerească; serviciul divin nu părea să fie
public, vulgul necunoscând de fapt ce se petrecea în interiorul
secret al templului, al cărui zid extern strălucea mereu ca
văpaia focului şi ferea de priviri coloana de oricalc din
mijloc, pe care se gravaseră legile principale. Ce era - la urma
urmei - această stranie Atlantidă?” (Se poate observa că
termenul Românesc de “Văpaie” a ajuns în vechea Greacă
“Hephaistos” iar Latinește “Vulcan”: Zeul respectiv - însurat
cu Afrodita / Zeița frumuseții, cea ivită “din spuma Mării”,
care avea principalul centru cultic în Caria = Țara
Gherghiților, lângă Sanctuarul Gherga - a fost divinizat ca
mare cunoscător al luminii, el personificând focul; acvatica /
umeda femeie și focosul bărbat erau împreună ca focul cu
apa). Pentru Grecii vechi, Zeul Anax / Poseidon a rămas
asociat cu cutremurele şi valurile uriaşe, consumul ritualic de
peşte fiind în amintirea sa (strămoşii Elenilor - de exemplu
cei din Războiul Troian, ca Ahile, Ulise, ş.a. - nu mâncau
niciodată peşte, chiar şi când erau rupţi de foame / de altfel ei
neavând nici măcar termen pentru “Mare”, de care la început
le era teamă); în urmă cu 10 milenii, sacerdoții Atlanți -
slujind în sanctuarul central din capitala Atlantida a
Imperiului Atlant - erau înveșmântați în albastru (turcoaz /
azuriu) deoarece în întâiul rând erau conectați cerește cu
Timpul An = Tatăl și abia în celălalt rând erau conectați
acvatic cu Apele Mamei, care reflectau Cerul pe Pământ.
Temperatura medie pe glob
572
După Potop, treptat în multe locuri așa-zisul
egalitarism social și comod al Epocii Pietrei a fost înlocuit de
ierarhii; de fapt, oamenii au fost inegali dintotdeauna:
nicicând și niciunde nu au existat oameni egali. Potopul a fost
consemnat de majoritatea mărturiilor umanităţii. Geologii au
stabilit că singurul fenomen cu caracter general a fost
creşterea nivelului Mărilor şi oceanelor la sfârşitul ultimei
perioade glaciare. Istoricul religiilor Mircea Eliade scria în
anul 1968 că “miturile Potopului sunt cele mai numeroase şi
cunoscute pretutindeni (deşi extrem de rare în Africa); acest
sfârşit al omenirii nu a fost reprezentat ca şi ceva radical, ci
mai degrabă ca sfârşitul vechii omeniri, urmând o nouă
omenire. Instituţia regalităţii a descins din Cer, în acelaşi timp
cu însemnele sale, tronul şi tiara (coroana din piele, ornată cu
pene scurte). Deoarece ordinea socială pe Pământ reprezenta
un aspect al ordinii cosmice, regalitatea era considerată ca
existând de la începutul lumii. După Potop, ea a fost pentru a
doua oară coborâtă pe Pământ. Credinţa într-o pre-existenţă
celestă a instituţiilor avea o importanţă deosebită pentru
ontologia arhaică. Ea a fost atestată pentru prima oară în
documentele umeriene dar rădăcinile sale veneau din
preistorie: teoria modelelor celeste a prelungit şi a dezvoltat
concepţia arhaică, universal răspândită, după care acţiunile
omului nu erau decât repetarea / imitarea actelor revelate de
către fiinţele divine. Regalitatea a trebuit adusă din nou din
Cer după Potop, deoarece catastrofa diluvială echivala cu
sfârşitul lumii: ‘lumea veche’, populată de o umanitate
decăzută, a fost scufundată sub ape şi - la câtva timp după
aceea - o ‘lume nouă’ a răsărit din haosul acvatic. Potopul a
fost rezultatul ‘păcatelor’ - sau greşelilor rituale - ale
oamenilor, a rezultat pur şi simplu din dorinţa unei fiinţe
divine de a pune capăt umanităţii. Decizia a fost luată din
cauza ‘păcătoşilor’. Motivele principale ale diluviului s-au
aflat atât în păcatele oamenilor, cât şi în decriptitudinea lumii.
Prin simplul fapt că exista, adică era viu şi producea,
Cosmosul s-a degradat treptat şi a sfârşit prin a se stinge;
acela a fost motivul pentru care el a trebuit să fie recreat.
Altfel exprimat, Potopul a realizat la scară macrocosmică
ceea ce, simbolic, se efectua în timpul sărbătoririi Anului
Nou: ‘sfârşitul lumii’ şi al unei umanităţi păcătoase, pentru a
face posibilă o nouă creaţie”. (Timpul acela uriaş - în
comparaţie cu durata unui an - a fost enunţat de către vechii
Indieni ca “Yuga” / “Yu-Ga” sau “Anul Mare” de către alţi
Antici; destrămarea Atlantidei datorită Potopului a dus la
încercarea refacerii Raiului mereu de către urmaşii acelor
oameni primordiali - se poate observa că puterea regalităţii se
exercita de la Curte, etimologic fiind apropierea dintre Curte
şi Gurghe / mai ales că a fost atestată istoric introducerea
regalităţii în lume de către îngerii Gregori - transmisia
dorinţei întipărindu-se peste generaţii până în prezent. Este de
remarcat că tăbăcirea pielii - a “argăsi” / “argă-si” -
consonează cu Gărga, ca o îndeletnicire practicată de
Gherga). Cronologia Indiană a Marelui An = Yuga a cuprins
4 Ere legate de ciclurile lumii, fiecare Eră având câte o
zecime din durată dedicată apariției și amurgului desfășurării
sale propriu-zise, astfel:
 1. Krita Yuga (400+4000+400=4800 ani)
 2. Treta Yuga (300+3000+300=3600 ani)
 3. Dwanara Yuga (200+2000+200=2400 ani)
 4. Kali Yuga (100+1000+100=1200 ani)
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

popoarelor lor”. De altfel - așa cum a observat în anul 2012

filozoful Român Andrei Pleșu - în Epoca Fierului viziuni
similare despre semnele viitorului a avut Vest Anatolianul
Hesiod (din Societatea Homeride, cu sediul în portul Egeean
Cume al Gherghiților): “discernământul - ca percepţie a
deosebirii dintre bine şi rău - se va şubrezi, instituţia
respectului va intra în derivă (vor fi respectaţi, preponderent,
cei nedemni), vor câştiga teren neruşinarea, călcarea
cuvântului dat, invidia, între părinţi şi copii vor apărea
obstacole greu de trecut, forţa va prevala asupra dreptăţii,
ospeţia va declina, vulgaritatea va împânzi totul, etc”.

Fixând anul celui numit asemănător cu Crișan,

anume Krișna în India - anul 3102 î.C. - între cele 4 Ere Yuga
/ “Yu-Ga”, literalmente reflectând “Iluminarea Pământului”,
apar la cele 2 Ere anterioare că ar egala în Epoca Pietrei
paleoliticul și neoliticul (limita dintre ele - anume anul 6702
î.C. - fiind în același secol atât cu debutul calendarului Indian,
cât și cu Potopul din Pont) iar după cele 2 Ere ulterioare ca
încheindu-se Antichitatea și începând Evul Mediu: probabil
atunci au fost făcute calculele respective despre cele 4 Ere
Yuga (rămânând ca atare). Textul Sanscrit / Indian “Linga Pe lângă oscilaţiile mari ale nivelului celei ce în
Purana” - datând tocmai de la acea vreme a socotelilor prezent e Marea Neagră - de la Lacul Pontic / Sarmat din
hinduse, din mileniul I - a descris intuitiv modul prin care se timpul glaciaţiunii la ceea ce e acum - chestiunea Potopului s-
va încheia ultimul ciclu al Civilizației, anume Kali Yuga, a întâlnit anterior scrierii Bibliei (care a început să fie fixată
astfel (2:39-40): “Coeficientul de ură din sufletul fiecărui om în scris de Evrei de la sfârşitul mileniului II î.C.): în
va cunoaşte o alarmantă creştere. Oamenii vor deveni din ce Mesotopotamia exista Civilizaţia Sumeriană (căreia printre
în ce mai iritabili. Toate marile achiziţii de cunoaştere vor fi altele i se datorează împărţirea orei în 60 de minute şi a
deturnate spre scopuri impure, adică spre amplificarea răului cercului în 360 de grade), aflată în strânse legături cu cea din
din lume. Se va înmulţi numărul şefilor de stat de extracţie Bazinul Ghaggar / Valea Indului şi cu cea din Egipt, care în
joasă şi de proastă calitate. Lucrătorii manuali şi mileniul III î.C. a produs Epopeea lui Ghilgameş - primul text
negustorimea vor fi înălţaţi la rang de intelectuali, iar epic din lume / cea mai veche scriere literară a umanităţii,
intelectualii vor fi puşi în condiţii subalterne. Va avea loc, cu episoade din ea, conform Americanului Stephen Mitchell în
alte cuvinte, un destructurant amestec al castelor, o anul 2004, circulând verbal din mileniul VII î.C. - unde e
destrămare dramatică a ierarhiilor fireşti, o ireparabilă consemnat că stăpâna înţelepciunii a anunţat dezlănţuirea
dezordine socială. Necinstea va căpăta o răspândire fără Potopului la modul că “omule...dărâmă-ţi casa, fă-ţi o navă,
precedent, la toate nivelele. Hoţii vor deveni lideri. Femeile lasă bogăţiile, cată să-ţi scapi viaţa, dispreţuieşte bunurile
nu vor mai pune preţ pe propria virtute. Proştii, impostorii, pământeşti, păstrează-ţi vie suflarea vieţii şi încarcă în navă
naturile rudimentare şi gălăgioase vor fi luaţi drept înţelepţi. orice sămânţă de viaţă”; de exemplu, în Epopeea lui Ghilga-
Oamenii drepţi, de bună calitate, vor avea tendinţa de a se meş a rămas consemnat că înainte ca oamenii şi pământurile
retrage din viaţa publică. În pieţe se va vinde mâncare gata- să dispară sub ape, “digurile ce apărau uscatul” au fost
preparată. Limbile vor sărăci, vorbirea se va trivializa. Vor fi “sparte” de năvala apelor, drept urmare ţărmurile fiind
mai multe femei decât bărbaţi, vor prolifera asociaţiile măturate de şuvoaie.
criminale, va creşte numărul celor care nu găsesc de lucru. Se
vor răspândi, pretutindeni, bolile de stomac. Se va extinde
moda părului purtat în dezordine şi se va generaliza starea de
letargie, de lehamite, cu corolarul unei cronice incapacităţi de
acţiune. Vor apărea nenumărate organizaţii religioase
necanonice, blasfemia va convieţui cu fanatismul. Se va
practica, pe scară largă, uciderea fătului în pântecul matern şi
se vor asasina direct sau simbolic eroii fiecărei comunităţi.
Deţinătorii puterii nu o vor mai folosi în beneficiul
573
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Oan / Oannes
Mitologia Annunanki - în străvechea Mesopotamie -
susținea că Zeii săi aveau trăsături acvatice, inclusiv
acoperirea cu solzi, ca peștii (de pildă, în Antichitate - așa
cum a scris în Biblie evanghelistul Matei 4:19 - Iisus a cerut
discipolilor să fie “pescari de oameni”, primii creștini și
identificându-se prin pește = simbolul lor dinaintea Crucii).
Este de observat că în Babilonia - care la început era numită
Kardu-niyăş - echivalentul lui Oceanos era “Oan-nes” /
Oannes (conform istoricului Diodor Sicul 2:28, Ghargheii /
Chaldeii au fost primii locuitori ai Babiloniei); cercetătorul
Basarabean Victor Kernbach 1923-1995 în “Miturile
esenţiale” a scris că “în Babilon, pământul era imaginat ca un
capac plutind pe Oceanul mondial ce înconjura ca un fluviu
circular lumea locuită şi de aceea vasele de cult, cu capace, se
numeau ‘oceane’. Sacerdotul Bel-Usur / Berosos din Babilon
a relatat un mit ce nu e asemănător cu nici unul; Oannes - în
babiloniană U-Anna - era o făptură care ar fi apărut înainte de
Potop, după cum a scris episcopul Eusebiu din Cezareea în
‘Pregătirea întru evanghelie’, care l-a citat: ‘Berosos
aminteşte de nişte scrieri păstrate la Babilon despre un şir de
15 milenii, ce povesteau istoria cerului şi a mării, naşterea
omenirii, precum şi istoria celor care au avut puterea de
suverani. În timpul celui dintâi an, Oannes s-a ivit venind din
574
Golful Persic. Trupul îi semăna cu al unui peşte: avea
picioare omeneşti, însă trupul său se sfârşea cu o coadă de
peşte. Graiul îi era articulat. Făptura aceea stătea de vorbă - în
răstimpul zilei - cu oamenii şi nu mânca deloc: i-a învăţat
ştiinţele şi artele, le-a arătat cum să-şi zidească locuinţe, să
întemeieze temple, să se folosească de legi, le arătă cum să
deosebească grânele pământului; pe scurt, le-a băgat în minte
tot ceea ce era în stare să-i umanizeze. Învăţătura sa era într-
atât de universală, încât nu a mai cunoscut vreo îmbunătăţire
însemnată. La asfinţitul soarelui, făptura aceea se cufunda în
mare, petrecându-şi noaptea în adâncuri: era o făptură
amfibie’.”
Schiță de Chuan Wang și Hui Li
(Universitatea Fudan din Shanghai / China, 2013)
Mesajul mitului este foarte important pentru Gherga
şi anume faptul că pescarul Oannes / U-Anna, fiul lui Anu /
Zeul Cerului, al cărui mediu favorit era cel acvatic - de aceea
fiind ştiut şi ca “Adapa” / “Uan” - pre-diluvian (din mileniul
XV î.C., calcul rezultat deoarece în Babilon se folosea
calendarul lunar al timpului) a adus înţelepciunea dinspre
răsărit, exact din arealul pe atunci populat de strămoşii
genetici Gherga (în Sudul Asiei, grupul genetic “N” al lui
Gherga şi-a făcut apariţia în mileniul XIX î.C. prin
desprinderea din grupa genetică umană “NO” din cauza
mutaţiei genetice “231”, datorată - cel mai probabil - unei
erupţii solare); se poate observa că bărbații genetic “NO” s-au
împărțit în cei de tipul “N” - răspândiți în Nordul extrem al
supercontinentului EurAsiei, între Oceanele Pacific și
Atlantic - și cei de tipul “O”, existenți masiv în Orientul
îndepărtat / extremul răsăritean Asiatic (de gen - la modul
general - ca “N” = nomazi și “O” = sedentari). După Potop -
când în Nordul acelei zone “de baştină” deja a fost mutaţia
genetică “LLY22G”, echivalată (fiind palindromă)
nomenclatural cu mutația genetică “232”, care a dus la
formarea tipului Gherga actual - Gherga a reîntărit acel areal
Sudic prin instaurarea acolo a primei Civilizaţii post-
diluviene independente din lume, întinsă din Bazinul Ghargar
al NV Indiei până la Golful Persic: mai mult, Sanchoniathon /
primul istoric Fenician - la sfârşitul mileniului II î.C. - l-a
notat pe “Oann-es” / “Oan” ca “Dercetus” / reproducând
astfel în sonorizarea limbii sale pe Gherghetus.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Sirena Derketo (ilustraţie din 1652)
Ca derivate Gherghe, verbele Indo-Europene
“dergh” pentru “a înţelege” şi “derk” pentru “ a vedea” s-au
regăsit în divina Derketo / Derceto din Orientul Apropiat
(nume dar şi funcţii echivalente cu Keto / Ceto a vechilor
Greci - fiica Zeului Apelor Pontus Gargarus - eponima
cetaceelor, mama Gorgonelor şi Graielor). Patroana lunară a
umidităţii şi a pescuitului, Ghergheto / Derketo era cunoscută
din N Siriei până în Canaan şi ca Atar-Gatis, venerată
inclusiv de Fenicieni (care nu îndrăzneau să plece pe Mare
fără să i se roage pentru binecuvântare iar pentru dreptul la
pescuit îi plăteau gras preoţii). În secolul II, scriitorul Lucian
din Samosata 37,34 lat. N, 38,28 long. E / Turcia - de pe
malul drept / Vestic al Fluviului Eufrat - în lucrarea “Despre
Zeii Siriei” a comparat-o pe Derketo cu Marea Mamă Kibela
şi i-a descris cultul ca având caracter falic, cu multe penisuri
uriaşe în forme de Obeliscuri în faţa Templului ei din
Hierapolis 36, 32 lat. N, 37,57 long. E / Siria (în N
Mesopotamiei), care anual erau decorate prin căţărare
ceremonială; între zidurile Templului - unde personalul era
format din 300 de adulți, cu mulţi minori ca ajutoare - se
practicau orgii şi automutilări. Acoperişul Templului era
placat cu aur - la fel şi porţile sale - iar în interior statuile
Zeiţei erau din aur, ornamentate cu pietre preţioase; Templul
avea un bazin cu peşti sacri (despre care apoi autorul Roman
Claudiu Aelian a scris că făceau minuni iar istoricul
Procopius din Cezareea Palestinei a notat şi că aşezarea
găzduind Templul - Hierapolis însemnând “oraşul sacru” -
era cea mai grozavă localitate din acea parte a lumii la timpul
său). Alte centre importante de devoţiune ale ei erau în
Ascalon, portul la Mediterana al străvechii aşezări Canaanite
Beth Gherga (localitate distrusă integral în secolul XX de
Statul Israel), la Palmyra în Siria (distrusă în secolul XXI de
teroristul Stat Islamic), la Urhâi / Edessa în Turcia, etc.: şi în
portul Efes / din V Anatoliei, Zeiţa Lunii Arte-mis - patroana
vietăţilor Pământului - avea caracterele ei; la Ugarit - port pe
coasta Siriană, reședința Ținutului Kharu, zis și “Pa-Canaan”,
astfel cum a documentat în anul 2020 Dr. Raafat Abbas,
ministrul antichităților Egiptene - Derketo / Atar-Gatis era
aceeaşi cu Zeiţa Anat, adică Marea Mamă / “Doamna Mării”
(sufixul “Gatis” a dat Grecul “gatos” pentru “peşte”, termenul
fiind înrudit cu Grecul “ketos” pentru “cetacee”,
“Enciclopedia Evreiască” din anul 1906 consemnându-l ca
derivat din Aramaicul pentru “poartă”, cu înţelesul de “vulvă”
sau “gaură” la Hesychius). În Antichitate, Palmyra se afla în
mijlocul Coele-Syria / Sudul Siriei (care avea la miazănoapte
575
Siria cuprinzând inclusiv cetatea Garga-miș / Carchemiș pe
Eufrat, la răsărit Mesopotamia - vadul la Eufrat fiind Phaliga /
Circesium - la miazăzi Decapolis iar la amurg Valea Beqaa,
biblicii Gherghesei din Galileea fiind Syrieni = “Oamenii
Soarelui”, anteriori față de Palestinieni):
Sudul Syriei se numea “Coele”
Deoarece Ghergheto / Derketo era Zeiţa Dragostei -
cu peştele asociat ca simbolul fertilităţii şi al vieţii apelor -
academicianul Rus Mikhail Rostovtzeff 1870-1952 a numit-o
“amanta Syriei”; Carianii, după cum a notat Anticul Pausania,
au preluat-o ca Afrodita / Zeiţa Frumuseţii - ca “Aphro-ditas”
/ “Apiru-dita”, literalmente însemnând “Focoasa zeiță”, la
Romani fiind Venus - şi la răsărit de Sanctuarul Gherga i-au
dedicat principalul centru de cult, în oraşul Afrodisia / străjuit
de Fortul Gordiu, cu Gardieni Gherghiţi (în apropiere fiind
graniţa cu Frigia, unde au domnit dinaştii Gordias, până la
ocuparea de către Perşii care au fost înfrânţi de Makedonii
împăratului Alexandru “cel Mare”: Aphriki / “A-Phriki” =
Frigienii / A-Frigienii - focoși apropiați cu denumirea de
verbul “a frige” - au populat regiunea Anatoliană dintre
Sudicii Philistini / Palestineni, respectiv Sudicii Phoenici /
Fenicieni şi Nordicii Finici, onomastic putându-se observa
aproprierile dintre Afrike și Africa, respectiv dintre Fenicieni
și Finici): e de știut și despre existența Gotrei Jate Afridi la
Afgani. În ediția re-editată în anul 1988 de profesorul John
Boardman de la Universitatea Oxford / Anglia a “Istoriei
Antice” publicată în anul 1926 de Universitatea Cambridge,
apare “coincidența denumirii Aparytae notată de Herodot
3:91 cu tribul Afridi din apusul Peshawar, care e imaginată de
alăturata denumire Dadicae, a Muntenilor Daradas - Gilgit /
Ghilghiți - a căror distribuție în vechime era mai extinsă decât
acum”: în timp, au fost 3 mari locații ale acelorași oameni
migrați din răsărit spre apus, anume Afganii Afridi din Asia
Centrală, Anatolienii Afriki - mai ales în Frigia - adică în
Asia “Mică” / Estul Mediteran și aceia de la care apoi întreg
continentul din S Mediteran și-a primit numele de Africa;
ceea ce a fost mai interesant a rămas asocierea cu ei a
Ghilghiților în Asia Centrală, a Gherghiților în Anatolia și
respectiv a Gherghilor în Africa (iar așa ceva chiar contează -
foarte specific - în studiul “Originea Gherga”). Despre
populația Derdae din Asia Centrală au consemnat și Antici ca
Strabon, Pliniu “cel Bătrân”, Ptolemeu, ș.a.; în secolul XIX,
Dr. Gottlieb Leitner a scris despre “Dardi-stan” ca fiind zona
grupând E Afgan, N Paki-stan și Cașmir iar cercetătorul
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Henry Bellew - care a arătat în cartea sa “Rasele Afgane” că
“Afrida la Iranieni însemna ‘ființă creată’, astfel urmașii
primind numele Afridi, știuți și drept Khyba-ris” - a scris că
“Dardi-stan conținea Balti-stan = Ghilghit în Valea Indului
superior” (arheologul Britanic Alexander Cunningham a
egalat “Balti” / “Gilgit” cu “Micul Tibet”): Ghilghiții
formează și acum o Gotră Jată - între Jații Asiei și Geții
Europei ar fi încă o coincidență, deloc întâmplătoare - fiind
de știut că la hinduși “Jati” înseamnă “Naștere” (iar în
Antichitate, Asia “Mică” = Anatolia însemna că era “A
Nașterii”).
. ca atare în Lumea Veche; azi dulcele Lac Sevan (cel mai
Gegham; malurile sale, din provincia Geghar-kunik a
Armeniei (la granița cu Azerbaidjan), erau populate de
Ghergari: acolo era marginea apuseană a Țării Ghergarilor =
Regatul Albaniei Caucaziene. Arealul hidrografic Ban-SeBan
(al Lacurilor Van-SeVan) din zona Caucaziană, cu populația
majoritar alcătuită de Armeni și arealul hidrografic al regiunii
Vanat / Banat din zona Carpatică, cu populația majoritar
alcătuită de Români, au avut legături vechi, facilitate de
Amazoane și de partenerii Gherghi (știuți ca Gargari /
Ghergari în E și respectiv Ghergani / Gherga în V): ambele
medii de viață erau foarte favorabile traiului și s-au evidențiat
mare din Caucaz, se află la 1925 metri altitudine - în urmă cu
un secol era cu 20 metri mai sus dar a scăzut din cauza
exploatărilor - acum are 1256 kmp) e în provincia Armeană
Geghar-Kunik iar săratul Lac Van / Argeș (cel mai mare din
Turcia) e în provincia Turcă Van, la graniță cu Iran. O altă
apropiere - îmbinând tot aspectele de gen hidrografic-
onomastic dintre spațiul Caucazic și spațiul Carpatic - se
poate observa între Bazinul având Lacul SeVan / Gegham cu
afluenții săi din Munții Caucaz, respectiv Lacul Van / Argeș
cu afluenții săi din Munții Caucaz și Bazinul având Râul
Argeș cu afluenții săi din Munții Carpați: acele Bazine au fost
populate de Gherghi, așa după cum au fost atestări explicite
Antice în Caucaz și Medievale în Carpați (documentate și în
această lucrare, despre “Originea Gherga”). Conform
istoricului Diodor Sicul - de la sfârşitul mileniului I î.C. -
împărăţia lui Ninus avea amploarea așa cum se vede:

Bazinele cumulate ale apelor Caucazului

Juno, fiica Zeiţei Derketo - ştiută corespunzător

Aramaicului “Talmud” şi ca Targatah - a fost prinţesa numită
Sumerian Semiramis / “SemiRa-mis”, cununată întâi cu
generalul Onnes iar apoi cu şeful aceluia, cu prinţul Ninus Imperiul lui Ninus
(eponimul oraşului Ninua / Ninive din N Mesopotamiei, de
pe malul drept / Vestic al Tigrului, opus oraşului Mosul de pe
partea cealaltă a Fluviului); vechii Armeni o ştiau ca
întemeietoarea oraşului Argeş - Ban / Van - căruia inițial îi
ziceau popular chiar aşa, Argeş (istoricul Roman Ammianus
Marcellinus a scris că ea a fost prima din lume care a castrat
un tânăr iar Syriacul Lucian din Samosata a afirmat că pentru
cinstirea mamei sale Derketo a întemeiat magnificul Templu
din oraşul sacru Hierapolis: numele de Van unde era cinstită
cea care apoi a fost numită Venus - după cum au studiat
Marina Kurkchiyan, Edmund Herzig, ş.a. - a provenit de la
Ghergheii / Chaldeii “Biaina”, de sorginte Ariană / Huriană,
vechii Greci ştiind-o pe “Bia” / “Via” ca fiica Titanului
Pallas, foarte plină de viaţă dar şi plină de violenţă).
Poartă la Ninive
Principalele Lacuri pentru Armeni au fost Van și Sevan, adică
- prin betacismul “B”/“V” - Ban și Sf. Ban (e de remarcat că
Pe baza Kerygmei Romanului Chremente / Clement
la Traci “a băni” = “a trăi”, ceea ce ar conferi înțelesurile
din secolul I, care l-a egalat pe prinţul Ninus cu regele
respectivelor Lacuri Caucaziene de “Viață” și “Sfânta
Nimrod, preotul Scoţian Alexander Hislop 1807-1865 a
Viață”). Lacului Ban / Van (adică “Viață”) i se zicea Argeș;
afirmat că “SemiRa-mis” / Semiramis a fost de fapt consoarta
malurile sale erau populate de Gargari (bărbați foarte iubiți de
regelui Sumerian Nimrod - echivalat în Europa cu Hercule -
către Amazoane, care îi preferau ca partenerii lor favoriți,
care a ridicat biblicul Turn Babel în marginea Babilonului
redați astfel de străvechile legende, până în Antichitate).
(văr primar cu Gherghe-seu din Canaan, taţii lor fiind fraţi,
Lacului Se-Ban / Se-Van (adică “Sf. Viață”) i se zicea
576
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

conform Vechiului Testament aceia fiind regii Nimrod / Marea Ghergană / Caspică, pescuitul dar şi navigaţia fiind
“Nim-rod” de la “Neam cu rod” / “Neam rodnic” în fruntea printre atributele lor: pe Valea Oksos, marele Fluviu Ox /
căruia se afla şi Gherghe-seu, adică Sf. Gherghe, cu acelaşi Amu-Darya e navigabil şi acum începând tocmai din portul
bunic: Ham / Hermes); corespunzător relatării din secolul V Kerki / fost Karkuh pentru Iranieni, azi Atamurat în
î.C. a Carianului Ctesias din Knidos / Anatolia - medicul Turkmeni-stan; aşa ceva s-a regăsit pe Okean / Dunăre, unde
personal al împăratului Perşilor ArtaXerxes II - Ninus / navigaţia fără oprelişti e de la cataractele numite tocmai
Nimrod era fiul Marelui Zeu Ba’al / Bel, adică Paal / Pel Gherdap până la Pont / Marea Neagră (Pont - în care curge
(numit biblic Cuş) iar cercetători ca Mandell Creighton în Dunărea / Okean - primindu-şi de altfel numele de la Pontus
anul 1888 ori Avram Yehoshua în anul 2011 au relevat că Gargarus, similar cum Marea Caspică - unde curgea Oksos -
Semiramis / “SemiRa-mis” era de sorginte Babiloniano-Vest s-a numit Marea Ghergană) dar şi pe dispărutul Ghaggar din
Anatoliană / zona din apusul Asiei “Mici” în Vechea Lume N Indiei / uriaş Fluviu cu izvorul în Munţii KaraKoram, în
fiind puternic populată de Gherghiți. Despre numele acelui ambele direcţii - adică în Vechea Civilizaţie Europeană şi în
Antic savant Ctesias, e de știut că deriva din “Caspic” iar Civilizaţia Ghaggar din Asia - reproducându-se Civilizaţia
portul Carian din care era se numește Tekir azi; în secolul VI, Atlantă, în cârmuirea căreia au fost atestaţi inclusiv acei
cronicarul Iordanes din Moesia / Dobrogea = Sciția “Mică” a Gherghi Pamirieni, rudele deopotrivă ale puternicului
scris în “Romana” 14 că Avram - strămoșul Arabilor și Herkules / Ghergures şi Marii Mame Ghirghe / Kirke, după
Evreilor - înainte de ajunge în Canaan (unde a fost găzduit de cum au fost atestările din neoliticul Banatului / regiunea din
regele Melchi-sedec al Gherghe-seilor) a trecut prin Chaldeea N Gherdap. În secolul III - datorită apariţiei creştinismului
legendarei Semiramis. În secolul II, istoricul Cephalion - care propagat şi de Ghergheseii din Galileea / N Canaanului -
a scris în Dialect Ionian / Anatolian și despre care inclusiv castrarea în cinstea Zeiţei a fost interzisă, sub pedeapsa tăierii
Dr. George Huxley a scris în anul 2002 că era Gherghit - a suplimentare a mâinii celui care se castra (ceea ce a oprit
afirmat că Ninus / Nimrod a fost de fapt Gargo-Sfântul = ritul).
Magul Zoroastru (despre care se ştie că a plecat din Valea
Oksos / Ox); astfel, traseul primului Hercule - cel vechi - se
poate reconstitui că a fost între Bazinul Oksos populat de
Gherghi, via Media / Ghergania şi Anatolia (la Garganele /
Dardanele fiind Coloanele lui Hercule, străjuind poarta
AtlantIdei), până în Bazinul Okeanos / Dunării, la Gherdap
(zona acum populată de Gherga cel mai consistent), în toate
acele zone răspândindu-se legendele despre el, în timpurile
desigur după ce a plecat: Ghergarul Hercule (Ghergu-res,
adică regele Ghergu, devenind Hercules) a organizat
împreună cu oamenii săi garnizoanele vămilor Sudice ale
Imperiului Borean / Atlant - “Porţile Raiului” - din Caucaz
până în Carpaţi, via Capadochia şi Dardanele. Gardianul
Garganelelor - primul Hercule / cel vechi - care prin
Coloanele lui Hercule străjuia principala poartă acvatică (de
navigaţie) a Imperiului Atlant, a fost marele viteaz Ghergar
“de la răsărit” coborât de pe înălţimile Asiei Centrale la
Strâmtoarea Asiei “Mici” cu Europa, îmbrăcat cu blană de
panteră Hyrkană / Ghergană şi dotat cu ghioagă;
corespunzător Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic
al limbii române” / 2009 “ghioagă era un termen legat de
proto Indo-Europeanul ‘ghalgh’ / ‘gholgh’ pentru ‘ramură’ /
‘par’ (goţii aveau ‘galga’ pentru ‘par’ / ‘paloş’), românescul
‘ghioagă’ provenind de la forma mai veche ‘Golga’, după
care lichida a metatizat dând ‘gloga’, apoi ‘ghioaga’, de
origine traco-dacă”. Pentru “buzdugan” - armă dezvoltată din Doamnă şi vază mare din Warka (mileniul IV î.C.)
ghioagă - Aromânii au păstrat termenul de “stupugan”, Kurzii
îi spun “gurz” iar vechii Iranieni aveau termenul “gorza”; Enciclopedia “Britannica” a consemnat că numele
ghioaga - buzduganul / măciuca - a fost arma preferată a lui Civilizatorului U-Anna / Oannes, adică Derketos / Dercetus, a
Hercule dar şi a lui Mitra / “Moşul Raiului” (zeitatea fost găsit şi pe o Tăbliţă din Warka / Uruk, respectiv Ὀρχόη /
zoroastră). De bază pentru Imperiul Borean / Atlant a fost “Orkoe” în vechea Greacă (oraş Sumerian în care Altarul
dulcele Pont - care îi găzduia capitala AtlantIda pe o Insulă a Zeului An/u era cel mai vechi) iar mai mult, în mileniul I î.C.,
sa - uriaşul Lac devenit Marea Neagră, cu cele 2 Strâmtori preotul Berosos în Babilon a notat că “înaintea Potopului
semnificative de comunicare: în Nord Gherg / Kerch cu lumea a fost stăpânită de 10 regi”, indicaţi în secolul I î.C. de
Marea Karga / Azov iar în Sud Gherghel / Kerkel (acum istoricul Alexandru “Polhystor” - însemnând “Cunoscătorul”
Bosfor) cu Marea Albă / Marmara. Ce puteau avea în comun - ca Gharghei / Chaldei (preotul Berosos a fost special angajat
Muntenii Pamirieni / “Pa-Mirieni” din Munţii Gherghi ai de Dinastia Seleucidă pentru a consemna istoria
Asiei Centrale şi Civilizaţia Atlantă (a reţelei Fluviale Okean) Mesopotamiei, aşa după cum preotul Manethon a fost special
a Europei Estice se poate observa şi din coborârea acelora - angajat de Dinastia Ptolemeică pentru a consemna istoria
documentată de cercetători - pe Fluviul Oksos, ce se vărsa în Egiptului: ambele Dinastii Makedone - stăpânind în
Mesopotamia şi Egipt - erau ale generalilor împăratului
577
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Makedon Alexandru “cel Mare”, care i-au împărţit Imperiul).
Savantul Italian Marco Melini a afirmat că “pe tăbliţele
arhaice din depozitul de la Uruk / Warka, multe dintre semne
sunt identice sau foarte asemănătoare celor de la Tărtăria /
România; orice paralelă între inscripţiile din Tărtăria şi
scrisul din Mesopotamia trebuie să ţină cont de faptul că
dezvoltarea scrisului descoperit în Ardeal a precedat curentele
evoluţionare similare din Mesopotamia cu aproape un
mileniu”. În anul 2015, cercetătoarea Română Daciana Matei
în “Pelasgia, leagănul civilizaţiei româneşti” a scris: “În
tăbliţele sumeriene se relatează despre venirea poporului
dintr-o regiune muntoasă, înconjurată de ape. Dar nici una
dintre regiunile învecinate Sumerului nu posedă aşa ceva.
Singura regiune care corespunde acelei descrieri din
apropierea Sumerului este Depresiunea Transilvaniei, fiind
descrisă ca o cetate naturală muntoasă înconjurată de ape. De
fapt, Tărtăria înseamnă Tartaria, adică teritoriu înconjurat de
râuri”. (Este de remarcat că în secolul XVIII - aşadar înaintea
descoperirilor secolului XX din comuna Cioara / Săliştea la
Tărtăria - academicianul Francez Jean Bailly, preocupat de
Imperiul Atlant, a scris explicit despre Tărtăria ca locaţia
Nordică a Uriaşilor Vechii Lumi). De altfel, în anul 1976
cercetătorul Azero-American Zecharia Sitchin a scris despre
“Sumer - tărâmul zeilor”: “Dacă zeii sumerieni sunt număraţi,
lista lor ajunge la câteva sute; dar pe măsură ce sunt
clasificaţi, se observă clar că nu sunt doar un amalgam lipsit
de orice logică: ei erau conduşi de un panteon de Mari Zei,
guvernaţi de o Adunare a Zeilor şi în strânsă relaţie unul cu
celălalt (pe dată ce numeroşii nepoţi, nepoate şi alţi urmaşi
sunt eliminaţi, reiese un grup destul de restrâns de zei, fiecare
cu un anume rol şi cu anumite puteri şi responsabilităţi).
Aceia erau - considerau sumerienii - ‘zei din ceruri’. În
textele despre vremurile ‘de dinainte de a fi create lucrurile’,
nu se pomeneşte niciodată că acei zei ar fi venit vreodată pe
Pământ. Dacă privim cu atenţie la acei ‘zei’ care existaseră
înainte ca Pământul să fie creat, observăm că ei erau de fapt
corpurile cereşti ce alcătuiesc sistemul nostru solar; aşa-
numitele mituri sumeriene referitoare la acele fiinţe celeste
erau - de fapt - concepţii cosmologice precise şi ştiinţific
plauzibile despre cum a luat naştere sistemul nostru solar.
Mai erau şi alţi zei, mai puţin importanţi, care erau ‘de pe
Pământ’; centrele lor de cult erau - în general - în aşezările
provinciale: nu erau decât zeităţi locale. Cel mult, primeau o
serie de însărcinări limitate, ca de exemplu ‘zeiţa berii’, care
supraveghea prepararea băuturilor. Despre ei nu există nici o
legendă; nu aveau arme supranaturale iar ceilalţi zei nu
ascultau de ordinele lor. Între acele grupuri era cel al ‘zeilor
Cerului şi Pământului’, cei numiţi ‘vechii zei’: erau ‘zeii
bătrâni’ din legende şi - conform credinţelor sumeriene - ei
veniseră pe Pământ din Cer. Ei nu erau zeităţi locale, ci
naţionale, ba chiar internaţionale: unii dintre ei erau pe
Pământ încă înainte de apariţia omului; se pare chiar că însăşi
existenţa omenirii se datora acelor zei. Erau puternici,
capabili de fapte dincolo de puterea de înţelegere a
muritorilor; asta, deşi acei zei nu numai că arătau ca oamenii,
dar şi mâncau ca oamenii, beau ca oamenii şi - în general -
aveau aceleaşi emoţii şi aveau aceleaşi sentimente umane,
iubindu-se, urându-se, fiind credincioşi sau infideli. Cu toate
că rolurile şi poziţia ierarhică a unora s-a modificat de-a
lungul mileniilor, unii dintre ei nu şi-au pierdut niciodată
poziţia, iar cultul lor n-a încetat niciodată. Dacă privim cu
atenţie acest grup, obţinem imaginea unei dinastii de zei, o
578
familie divină, cu relaţii de rudenie foarte strânse, dar şi
foarte divizată. Capul acestei familii era An (sau Anu în
textele babiloniene): el era tatăl zeilor, regele lor; teritoriul
său era întinderea Cerului iar simbolul său, o stea. În scrisul
sumerian, semnul stelei însemna atât An, cât şi Cer, ‘fiinţă
divină’ sau ‘zeu’ (inclusiv pentru descendenţii lui An); acele
semnificaţii s-au păstrat de-a lungul timpului, de la semnele
cuneiforme sumeriene la cele stilizate babiloniene. Din cele
mai vechi timpuri până când scrisul cuneiform a început să
fie uitat - din mileniul IV î.C., până aproape de era noastră -
acel simbol al steluţei era pus înaintea numelui unui zeu,
indicând că numele scris acolo nu era al unui muritor, ci era
de origine divină. Reşedinţa lui An/u şi tronul său se aflau în
ceruri: acolo mergeau ceilalţi zei pentru a primi indicaţii sau
favoruri, unde se strângea Adunarea Zeilor, pentru a rezolva
disputele dintre ei sau pentru a lua decizii importante;
numeroase texte descriu palatul lui An/u (ale cărui porţi erau
păzite de zeul arborelui vieţii şi de zeul pomului cunoaşterii),
tronul său, felul în care ceilalţi zei se apropiau de el şi cum
stăteau în faţa lui. Textele sumeriene au înregistrat nu numai
vizite ale zeilor la reşedinţa lui An/u dar şi vizite ale anumitor
muritori, cărora li se permisese să ajungă la el, în general
pentru a primi nemurirea; o astfel de legendă se referă la
Adapa / ‘model de om’, care era atât de desăvârşit, încât a
aranjat să fie adus în faţa lui Anu, primind următoarea povaţă:
‘Adapa, vei merge în faţa lui Anu, Regele / Şi drumul Cerului
îl vei lua / Când vei ajunge în Cer / Şi te vei apropia de poarta
lui Anu / Îi vei vedea pe Purtătorul de Viaţă / Şi pe
Păstrătorul Adevărului / Care la poartă stau’. Adapa ‘la Cer s-
a urcat / şi s-a apropiat de poarta lui Anu’ dar când i s-a oferit
şansa să devină nemuritor, a refuzat să mănânce ‘pâinea
vieţii’, crezând că mâniosul An/u îi oferea mâncare otrăvită; a
fost retrimis pe Pământ, făcut preot, rămânând însă muritor.
Sugestia din poveştile sumeriene că şi muritorii puteau ajunge
la ‘reşedinţa zeilor’ - în Cer - şi-a avut ecou în Vechiul
Testament despre ridicările la ceruri ale profeţilor Enoh şi
Ilie. Deşi An/u locuia în Cer, există unele povestiri despre
coborârea pe Pământ, fie în vremuri de mare criză, fie în
vizite ceremoniale; cum el nu locuia permanent pe Pământ,
nu era nevoie să i se acorde exclusivitatea asupra unui centru
de cult. Locuinţa lui - sau ‘casa cea mare’ - a fost ridicată în
oraşul Uruk / biblicul Erec, având cornişa ‘lucind ca arama’,
casa ‘încântând privirea, cu o ispită de neînfrânt’, textele
indicând scopul pentru care a fost realizată, căci era ‘o casă
pentru coborârea din Cer’. Unii specialişti văd în Adapa -
modelul de om al lui Enki - pe biblicul Adama / Adam;
paralele biblice pot fi şi cele 2 zeităţi gardiene - ale vieţii şi
adevărului - Eva însemnând ‘viaţă’, cealaltă femeie (numită
Lilu / Lilith de către Evrei) fiind legată de cunoaştere”. Enki
= Ea / cu pronunția “aya” l-a avut ca frate pe Enlil = El / cu
pronunția “al” (printre pruncii lui El au fost Elohim / “Elo-
Him” și Baal / Bel = “Ba-El”): ambii, Ea și El, respectiv
“Aya” și “Al” - recunoscuți ca Zeul acvatic al cunoașterii /
înțelepciunii și ca Zeul vântului / tornadei - au fost primii
născuți ai lui Eno, adică An = Zeul ceresc al timpului; e de
ştiut o consemnare interesantă din “Cartea lui Enoh / Eno” -
anume o versiune din Manuscrisele de la Marea Moartă,
găsită în Grota Qumrân 4 - despre cel care a sedus-o pe Eva,
că a fost îngerul Gadriel, “prunc al Cerului”. În anul 2011,
cercetătorul Josua Mark din New York / SUA a afirmat:
“Mitul lui Adapa provine din secolul XIV î.C. - când Kuşanii
/ Kuşiţii domneau în Babilon - aşa după cum reiese din
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
tăbliţele cuneiforme traduse în anul 1912 de Robert Rogers;
Anu / Zeul Cerului s-a supărat că vântul din S nu mai bătea şi
printr-un mesager a aflat că vântul ar fi fost oprit de Adapa -
furios că vântul acela i-a răsturnat barca - ceea ce a adus
supărarea lui şi l-a făcut muritor. În secolul III î.C., Berosos l-
a numit Oannes pe Adapa şi l-a descris ca amfibianul
Civilizator, el de fapt urmând tradiţia Sumeriană a preoţilor
pre-diluvieni ai lui Enki” (Zeul “En-Ki” / Enki al apelor
dulci, acoperit cu solzi ca un crap și purtând caduceul, care
din mileniul II î.C. a început să fie notat cu ideograma
numerică sacră “40”, conform lucrării “Enuma Eliş” /
“Reorganizarea lumii” din Epoca Bronzului, a cârmuit
împreună cu fratele său geamăn “En-Lil” / Enlil cele câteva
sute de Genii numiţi Sumerian ca Anunaki / Anuna - prinţii
“Celeilalte Lumi” - înalţii fii şi nepoţi ai lui Anu / Zeul
Cerului şi Ki / Zeiţa Pământului, care s-au încrucişat cu
pământenele; de altfel, supărarea faţă de încetarea vântului
Sudic - ce la început favoriza climatul Atlant ca foarte
prielnic traiului - se datora opririi curenţilor de aer din
Emisfera Nordică în timpul topirii gheţurilor ultimei
glaciaţiuni, fenomen meteorologic demonstrat ştiinţific:
topirea calotei Nordice a încetat prin calmarea activităţii
solare, atunci oprindu-se vântul cald Sudic şi s-a instaurat
clima actuală, în zona temperată a planetei - în care e şi
Marea Neagră - acum iernile fiind potrivit de reci / uneori
geroase iar verile potrivit de calde / uneori caniculare). Se
poate observa că mai târziu, după cum a studiat și cercetătorul
Român Bogdan Lupescu, termenul folosit în ghematria
Anatoliană pentru “40” - ideograma străvechiului Zeu Enki al
apelor - a fost Cârc / Kîrk (ar fi de remarcat că și azi “Kırk”
în Turcă e 40); ținând cont că fratele său - Zeul Enlil al
tornadelor - era știut ca Gurges / Kalkal (atât în Anatolia, cât
și în Mesopotamia), reiese identitatea lor, ca fiii Zeului An /
Anu: erau Ghergari (Gurges și Cârc - respectiv Kalkal și Kîrk
- împreună cu tatăl lor au constituit Sfânta Treime Sumeriană,
cunoscută ca formată din primii 3 Zei, anume An / “Anu”,
Enlil / “An-Lil” și Enki / “An-Ki”). Poziţia urmaşilor lui Anu
în Sumeria - Kurgal / Ghiengar - a reieşit și printr-un sistem
unic: “rangul numeric” al marilor Zei; cea mai mare valoare
în sistemul hexagesimal era atribuită lui An / 60, apoi lui
Enlil / 50 iar după Enki / 40 erau luna Sin / 30, soarele Şamaş
/ 20, etc. (în Kurgal / Sumeria, cele câteva sute de Zei
Annuna - descendenţii lui An - se ocupau cu treburile “de
jos”, Zei mari fiind doar o duzină / primii 12).
579
Povestea era ştiută în Mesopotamia aşadar dinaintea
relatării sale de către “prima carte a lui Moise”, de către
preotul Fenician Sanchoniathon ori de către dialogurile
filozofului Elen Platon (verificate în Egipt de către
contemporanul filozof Kilikian Crantor): pe cele 3 continente
(Europa, Asia, Africa, întâlnindu-se în Estul Mediteran) era
aceeaşi relatare; pe lângă aceia, în secolul III î.C. preotul
Manethon din Egipt a afirmat că Țara “Siriat” - adică însorita
Atlantida - s-a scufundat în urma unei mari catastrofe
petrecută în timpul lui Thot / Hermes. Este semnificativă
instrucţiunea Gherganului Hermes despre cum se începea
intonarea “Imnului înnoirii”: seara, cu faţa la vântul de
miazăzi (o reminiscenţă pre-diluviană); de exemplu, acel vânt
cald Sudic - constant şi puternic - când a topit gheţurile
calotei Nordice a dus şi la formarea Lacurilor glaciare / alpine
din Carpaţi (aflate în “Căldări” / depresiuni circulare, în
corelaţie cu Gărgări, căldarea - vasul cu toartă folosit pentru
transportul lichidelor - fiind în aceeaşi semnificaţie acvatică,
pentru așa ceva mai fiind şi denumirea de găleată, limba
Română rămânând una dintre puţinele de pe glob în care s-au
păstrat cuvinte străvechi, consacrate de milenii, încă în uz,
resursa pe care o constituie străvechiul vocabular Românesc
pentru timpurile îndepărtate fiind chiar de rang mai însemnat
decât vechile consemnări Grecești din E Mediteran, Sanscrite
din N Indiei, etc). Aerul rece, fiind mai greu, totdeauna e la
joasă înălţime - de pildă e staţionar în depresiuni - iar în
compensare aerul cald se ridică pe înălţimi, relatările
străvechi pomenind vântul cald de la miazăzi (opus celui rece
polar de la miazănoapte) din timpul dezgheţării ultimei
glaciaţiuni. În preistorie, degajarea constantă de aer polar de
către calotă spre S a determinat oamenii să trăiască mai mult
pe Munţi, deasupra grohotişurilor, unde bătea vântul cald
dinspre miazăzi (asemenea fenomen din timpul ultimei
glaciaţiuni - cu stabilirea paleoliticilor deasupra grohotişurilor
- a fost studiat în anul 1976 de arheologul Francez Jean
Clottes şi în Pirinei, la strămoşii Vasconilor / Bascilor): aerul
rece - fiind mai greu - era pe Văi iar aerul cald - fiind mai
uşor - bătea spre înălţimi (inclusiv azi oricine poate observa
că în depresiunile Montane temperaturile medii sunt mai
reduse decât mai sus, de pildă “polul frigului” din România
fiind la curbura Carpaţilor - în Ţinutul Secuilor, cu climatul
cel mai “neprietenos” din Țară - în depresiunile căruia mereu
se strânge cel mai greu aer, cel rece). Când glaciaţiunea s-a
încheiat, aerul cald dinspre miazăzi s-a oprit, căci n-a mai fost
cauzat ca să bată, de către aerul rece dinspre N (ce s-a redus
la puterea de azi); în schiţele precedente se observă că
întotdeauna înaintarea aerului rece / mai dens înlocuieşte
aerul cald / mai uşor, determinându-i deplasarea sub formă de
vânt cald (iată de ce oamenii au început să adore Munţii -
înălţimile pe care erau, inclusiv mai aproape de Cer - Soarele
oferind căldură fiind desigur și mai apreciat de către Nordici
decât de către Sudici, întărind astfel Cultul Soarelui). De
altfel, spre deosebire de Sudicii care preferau să se deplaseze
în răcoarea nopţilor - sub patronajul lunii - Nordicii preferau
să activeze diurn, în căldura Soarelui. Mărturiile despre
vechile vremuri diluviene, diferite în timpi şi în locaţii -
Hermes instaurând rugăciunea spre vântul Sudic, Adapa
bănuit că a oprit vântul Sudic, Platon anunţând că Atlantida
era orientată spre Sud, ferită de vântul Nordic - erau aceleaşi
faţă de puternicul şi constantul vânt cald dinspre S, ce era
venerat în Nordica Atlantida (în raport cu Cornul Abundenţei
/ Semiluna Fertilă).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Acum numit în Libia “Ghibli” iar în apusul său

“Chergui”, vântul cald din Sudica Sahară - denumit şi
“Siroco” / “Scirocco” - bate dinspre Sud înspre Nord peste
Marea Mediterană, atingând Balcanii ca “Jugo”: un ciclon
tropical în SE Europei, masa sa de aer fierbinte, uscat şi
prăfos, la întâlnirea aerului rece din Nord provocând mari
furtuni şi ploi masive; opus acestui vânt cald din Sud este
puternicul “Gregal”, vântul rece Nordic, provenind din
Balcani. În prezent, circulaţia şi respectiv schimbul
atmosferic dintre N şi S (dintre frontul rece de la miazănoapte
şi frontul cald de la miazăzi) nu mai e la intensitatea masivă
din urmă cu 10 milenii, când uriaşa platoşă a calotei polare
provoca - similar cu un imens frigider - puternicul vânt
fierbinte / tropical, rămas mitic în amintiri; străvechile nume
ale ambelor vânturi însă s-au conservat - sub formele de
Gregal / Gregale şi respectiv Ghibla / Chergui - deoarece au
fost de la Gherganii aflaţi sub influenţele lor, inclusiv la
sfârşitul ultimei glaciaţiuni. Privind tandemurile vânturilor
reci şi calde, e de ştiut că în vechime inclusiv perechea
contrariilor cald-rece se găsea într-un tandem lingvistic:
rădăcina proto Indo-Europeană era aceeaşi “kel”, atât pentru
“cald”, cât şi pentru “rece”; lingvistul Julius Pokorny a arătat
că proto Indo-European noţiunile atât de cald, cât şi cea de a
răci, aveau sensul subsidiar de “a arde” şi astfel în diferite
limbi Indo-Europene termenii de “cald” şi de “rece” - unul
sau amândouă - aveau asemenea sens (sinonim “frig” şi
“frige” - cuvinte atestate ca Trace - s-au contaminat reciproc
ori azi în limbile Indo-Europene se pot observa de pildă că
Românescul “cald” are opusul Englez “cold” = “rece”, etc).
În anul 2019, Dr. Bruno Glaser de la Universitatea Halle-
Wittenberg din Germania a demonstrat științific că în vremea
glaciațiunii oamenii nu trăiau în Văi, ci pe culmile Munților
(iar nu pe perioade sezoniere, ci îndelungate, dovezile
existând arheologic): “la mari înălțimi, cu toate că oxigenul e
mai puțin, oamenii timpurii se bucurau de precipitații mai
abundente iar viețuitoarele se adunau mai numeroase, atrase
Ghibla de condițiile de acolo, ceea ce sus nu consuma energiile
oamenilor pentru a le vâna așa ca jos, deci beneficiau și de
mai multă carne; fenomenul a fost dovedit inclusiv în Munții
Bale ai Etiopiei, chiar de 2 ori, în urmă cu 45 de milenii și în
urmă cu 10 milenii”.

Gregal

580
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

O dovadă în plus despre vremurile străvechi a fost

fixarea pe “Tăbliţele Sumeriene” din mileniul III î.C. a
Epopeii lui Ghilga-meş - a “moşului Ghirga”, adică a lui
Gherga din bătrâni / din vechime - întâiul text epic din lume /
prima scriere literară a umanităţii (genurile literare sunt 3 -
epic, liric şi dramatic - iar începutul literaturii în lume a fost
cu genul epic). În Antichitate de exemplu în “Cartea
Uriaşilor” - scrisă de pre-diluvianul patriarh Enoh, lucrare
transcrisă în timp și păstrată printre Manuscrisele de la Marea
Moartă - eroul Ghirga a fost indicat ca pre-diluvian, fiind
notat de Anticul profesor Claudiu Aelian 175-235 ca
Γίλγαμος = Gîlga-moş / “Moş Gîlga”; academicianul
Alexandru Dima 1905-1979 (care a tradus în Română
Epopeea lui Ghilgameş) a scris: “Mai veche decât ‘Iliada’ şi
‘Odiseea’, mai veche decât Biblia, epopeea care cântă
vitejiile şi suferinţele lui Ghilgameş avea să-şi ia locul de
cinste - rânduită în 12 Tăbliţe numerotate cu grijă - în
faimoasa bibliotecă a regelui asirian Assurbanipal, la Ninive.
Ea constituia pentru Asia Occidentală ceea ce aveau să fie
poemele homerice pentru Grecia mileniului I î.C.: glorificarea
unui erou, chintesenţă a bravurii poporului său. Poemul nu-şi
datoreşte însă valorea universală datorită vechimii, ci mai cu
seamă deosebitelor sale merite care privesc deopotrivă
calitatea şi caracterul operei. Amestec de întâmplări
minunate, de multe ori dramatice, cu profunde învăţături
morale, ne înfăţişează pe cel dintâi erou tragic al tuturor
timpurilor. Este, desigur, aceasta una din explicaţiile faptului
că o poveste ale cărei izvoare se pierd în negura mileniului III
î.C. are atât farmec şi atâta prospeţime, încât să poată fi citită
- cu susţinut interes - până în zilele noastre, adică aproape 5
milenii după crearea ei. Ghilgameş a trăit efectiv. Opera
babiloniană s-a infiripat din vechi poeme şi balade sumeriene.
Lucrarea ni-l prezintă pe Ghilgameş ca rege. Deşi încă legat
de obştea din care a purces şi ale cărei sfaturi, prin Adunarea
Bătrânilor, le mai primeşte - ceea ce indică stadiul patriarhal
al orânduirii timpului - Ghilgameş s-a diferenţiat prin forţă,
vitejie şi înţelepciune (aşa cum ni se spune în epopee) şi a
ajuns să se impună semenilor săi: el i-a silit să construiască
zidurile capitalei sale - dezgropate sub oraşul Warka - căci
‘zeii i-au hărăzit să domnească asupra popoarelor’.
Ghilgameş l-a doborât pe monstruosul stăpân al Pădurii
Cedrilor - localizat de savanţi ca stăpân în Liban şi
Capadochia - fiind o îndepărtată înrudire tipologică a lui cu
Hercule. Mitul omorârii balaurului - cântat de creştini în
legenda Sf. Gheorghe - prin tăbliţele dezgropate în
Mesopotamia e dovedit ca avându-l strămoş pe însuşi
Ghilgameş”. (Ninive / Irak, pe malul Fluviului Tigru - locul
unde era păstrată Epopeea vechiului Ghirga de către
biblioteca acelui rege al Asiriei, în timpul căruia oraşul era
cel mai mare din lume - îşi avea numele Ninive de la “nuna”,
însemnând “prinţ” = “prunc” Sfânt, în Siriacă / Aramaică
preluat pentru “peşte” şi scris în formă de semilună).

Eroul Ghirga = Ghilga-meş / Gilgameş

581
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Între peşte şi vulvă s-au observat asemănări
deopotrivă de formă - ca în schiţa anterioară - şi de iz / miros;
de altfel, simbolul creştinilor a fost peştele înaintea folosirii
crucii: Iisus vorbea Siriaca = Aramaica iar numele Maria al
Mamei Sale era mistic legat de Mare / Marin - apa cea mai
mare, având cei mai mulţi peşti - inclusiv Lacul Galileea, pe
malurile căruia s-a manifestat public cel mai mult, ajungând
să fie numit şi ca “Marea Galileeii” / la N de “Marea Moartă”
(ce n-avea însă pește). Înainte de Iisus, la Marea Egee, în
portul Efes al Ionianilor (unde primul cârmuitor a fost regele
Gargo = “Gargo-ris” / Gargoris), Zeiţa Artemida - cu talie de
peşte, al cărei Templu de acolo a fost una din minunile Vechii
Lumi - era reprezentată acoperindu-şi vulva cu un peşte:
amuleta din peşte suprapusă organului genital feminin a fost
un motiv foarte popular, peştele sacru fiind “peştişorul de
aur”. Peștele - fie de apă dulce, fie de apă sărată, fie cu carne
albă, fie cu carne roșie, fie din ape calde, fie din ape reci - a
fost mereu apreciat pentru însușirea sa prolifică, fiind evident
legat de străvechile ritualuri ale fertilității: nu întâmplător, în
folclor a rămas “peştişorul de aur” - îndeplinind dorinţe -
având o posibilă legătură chiar cu blonda vulvă Ghergană,
deosebită de neagra vulvă Amazoană. Există de asemenea
conexiunea dintre peşte şi peşteră / peşte-Ră: similar după
cum peştele a fost pus în legătură cu vulva, aşa şi peştera era
văzută ca vulva pământului, sufixul “-Ra” de la “peşte-Ra”
făcând deosebirea, cu indicarea sa pe măsura puternicului Ra
(mai mari decât găurile în pământ ale Troglodiţilor ori decât
grotele, întunecoasele şi umezile peşteri / “peşte-ri” erau
partenerele - constituiau contrapartida - luminosului Ra
ceresc): udele peşteri erau simbolic considerate în Pământul
Ga ca “peştii lui Ra”. În imaginea următoare se poate observa
un peşte iar prin rotire în sens orar, o fată:
În “Collectarium canonum” din anul 1012, episcopul
German Buchard din Worms 49,37 lat. N, 8,21 long. E (de pe
Rinul superior) scria despre vrăjile Medievale de dragoste că
- pentru a mări atracţia partenerilor - unele femei “iau câte un
peşte viu şi-l vâră în sex, îl ţin acolo până ce moare iar apoi îl
gătesc şi-l dau bărbatului să-l mănânce, pentru ca ardoarea
aceluia pentru ele să sporească”. De fapt, deseori peştele a
fost şi un simbol cultural falic, Hope Werness în
“Enciclopedia simbolismului animalier în artă” din anul 2003
argumentând că sculpturile mileniului VII î.C. de peşti găsite
582
la Gherdap - Defileul Dunării - indicau credinţa (de atunci şi
de acolo) că oamenii erau “Pruncii Fluviului”. Privind prima
epopee din lume, începută între Fluviile Ghiengar / Kurgal,
adică între marile ape ale Mesopotamiei / Sumeriei, în Tăbliţa
5 a “Epopeii lui Ghilgameş” apare că vechiul = “moşul” rege
Ghilga / Ghirga şi prietenul său Enkidu au tăiat cedrii dintre
însoritul Masiv Chermon / Hermon - cel mai înalt al
Înălţimilor Golan, zis Sirion de către Sidonieni / descendenții
celui mai mare frate al biblicului Ghergheseu, corespunzător
cărții a cincea a lui Moise, “Deuteronomul” 3:9 - şi Poarta
Zeului / Terasa din Baalbek, amicul Enkidu descoperind
“locuinţa tainică a zeilor Anunaki” iar în Tăbliţele 9-11 ale
Epopeii e descris voiajul vechiului erou Ghirga / Ghilgameş
(“moş”, adică din bătrâni) în căutarea nemuririi; chinuit de
teama morţii, s-a dus să ceară secretul vieţii veşnice unicului
supravieţuitor al Potopului, spre Muntele Maşu / Caprei
(“Maşu” / “Meşa” însemnând Arian dar şi Sanscrit “Capră”)
“aflat în Calea Soarelui” - adică spre Vest - unde s-a adresat
celor care vegheau: “Pornit-am pe un drum lung, ca să ajung
la străbunul meu, cel care a izbutit să fie de faţă la Sfatul
Zeilor, căci vreau să-l iscodesc despre moarte şi viaţă!”
primind răspunsul ca să traverseze “şirul muntos” (drumul
dintre Mesopotamia şi Marea Neagră trece doar prin Munţi,
Ghilga-meş anunţând în Epopee că era sosit dinspre răsărit).
Ajuns pe partea cealaltă, însuşi Şamaş - Zeul Soarelui - l-a
sfătuit să se ducă pe malul Mării şi s-o caute pe hangiţa
Siduri, care locuia într-o casă singuratică şi umbla acoperită
cu văl / pe atunci vălul având denumirea “khirqa”; regele
Ghirga - învelit într-o cergă - i s-a prezentat ca fiind
învingătorul Taurului Ceresc şi cel care l-a doborât pe
stăpânul Pădurii Cedrilor, anunţând că doreşte să ajungă la
străbunul său, la care ea i-a răspuns: “Nimeni, din cele mai
îndepărtate timpuri, n-a străbătut marea în afară de Şamaş,
însă luntraşul e aici şi încearcă cu el iar dacă nu e cu putinţă,
întoarce-te la mine”. (Este de ştiut că în trecut exoticii cedri
veşnic verzi formau codri de conifere şi în spaţiul Carpato-
Dunăreano-Pontic, copacul trăind multe secole - până la un
mileniu - atingând înălţimi de zeci de metri, exemplarele
Nordice fiind cele mai de calitate, având proprietăţi curative:
frunzele sale consumate măreau potenţa masculină şi
rezistenţa la diverse boli, după cum a studiat şi academicianul
German Peter Pallas 1741-1811, de pildă călugărul Rus
Grigori Rasputin 1869-1916, care şi-a petrecut viaţa în orgii,
provenind dintr-o zonă Siberiană cu cedri sunători; o bucăţică
din lemn de cedru în casă alunga moliile - ceea ce era esenţial
pentru păstrarea cergilor de lână - iar din el se făceau cutiile
de rezonanţă ale instrumentelor muzicale / cele mai
valoroase, mobilier cu miros plăcut ori ambarcaţiuni. Pe de
altă parte, un conifer răspândit în Carpaţi e ienupărul, popular
numit “turcel”; deoarece fructele sale parfumate se coc chiar
şi iarna, ienupărul e considerat cel mai puternic antibiotic
natural: privind denumirea populară, termenul pre Indo-
European “terk” însemnând “ramură” pare să fi fost rădăcina
pentru coniferele mici “turcei”, aşa cum încă sunt numiţi
ienuperii în Munţii Retezat din Carpaţii Sudici / Meridionali).
Priceputul luntraş i-a zis “Ghilga-meş, ridică-ţi securea de
luptă, afundă-te în codru, taie nişte prăjini, fă vâsle şi adu-le”.
După ce a traversat “Apele Morţii” ale Mării (probabil
sulfuroase, cum au fost ale Mării Negre după Potop), Ghirga
l-a întâlnit pe bătrânul său străbun - singurul om nemuritor /
nepieritor - căruia i-a cerut: “Povesteşte-mi cum ai luat parte
la Sfatul Zeilor şi cum ai dobândit nemurirea”, la care acela i-
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
a spus că “Dintr-o dată, zeii cei mari, conduşi de tatăl lor
Anu, hotărâră să dezlănţuie Potopul” şi i-a povestit cum şi-a
făcut nava - având toate dimensiunile egale în mărimi - astfel
ca să supravieţuiască împreună cu soţia, pe care a urcat “toate
neamurile, prietenii şi meşteşugarii, turme rătăcitoare şi fiare
sălbatice” până când apele s-au liniştit, acostând pe Muntele
Nitsir, atunci când corbul căruia i-a dat drumul de pe navă nu
s-a mai întors. Zeul Enlil / “En-Lil” - sfetnicul Zeului Anu -
“s-a urcat pe navă şi luându-mă de mână, m-a dus pe punte; a
dus-o şi pe soţia mea şi a pus-o în genunchi lângă mine. După
ce ne-a atins frunţile, s-a aşezat între noi şi ne-a binecuvântat:
‘Mai înainte vreme eraţi făpturi omeneşti, acum sunteţi
asemenea nouă - zeilor - şi să trăiţi departe de oameni, la
obârşia apelor’, astfel că după aceea am ajuns în acest tărâm
îndepărtat”. Cei 2 soţi vârstnici (nemuritori datorită Zeului
Enlil, care avea fratele geamăn Enki / numit Oannes de către
Babiloneni) l-au ospeţit pe Ghirga şi i-au spus că nemurirea e
asigurată de o buruiană aflată pe fundul mării, ai cărei spini
ca ai trandafirului sfâşie mâinile, Ghirga reuşind s-o culeagă.
Bucuros, viteazul Ghirga a pornit spre casă cu buruiana
nemuririi “leac împotriva spaimei, prin care se dobândeşte
vindecarea desăvârşită, din care eu însumi voi mânca şi mă
voi întoarce la anii mei tineri”, însă (pe când se scălda la un
izvor) i-a furat-o un şarpe / numit “leu de pământ” de către
Ghilga-meş, lunga şi greaua călătorie fiind zadarnică în acea
privinţă, rămânând - prin ceea ce a redat Epopeea eroului
Ghirga / Gherga - beneficiul pentru cunoaşterea universală.
(Povestea a fost reluată în secolul V î.C. de tragicianul Elen
Eschil din Eleusis, care l-a localizat ca “Pontios” pe muritorul
pescar Glaukos, despre care se ştia din vechime că a observat
învierea unui peşte prins de el după ce a atins o iarbă / algă
din Mare şi atunci a sărit în apă exact în acelaşi loc, fiind
admis de fraţii Oceanos şi Tethis alături de ei şi făcut Zeu /
nemuritor).
Ghirga / Ghilga
583
În Vechea Lume exista ceremonia deschiderii gurii,
oficiată de preoți la înmormântări, pentru a elibera din trup
sufletul persoanei răposate; deschiderea gurii conta enorm
inclusiv la cei vii, pentru vorbele rostite din suflet, căci pe
atunci - în absența scrierii - cuvintele ieșite pe gură valorau
decisiv: cuvântul dat era suficient / final. Mitul Sumerian al
înţeleptului Atra-hasis Gardu - reluat sub forma poemului
“Când zeii erau încă oameni” în cuneiformele mileniului II
î.C. din Mesopotamia / înaintea scrierii Bibliei - explică
riguros cauzele antropogoniei şi Potopului, construind şi
ipostaza umană insolită a fugii din lumea evidentă, furnizând
informaţii complementare Epopeii lui Ghilga-meş (de altfel,
în Tăbliţa 11 a poveştii eroului Ghilga / Ghirga fiind
menţionat Atra-hasis Gardu): “Când zeii erau încă oameni, îşi
luau asupră-le povara muncii şi îndurau truda; mare era truda
zeilor, grea le era munca şi lungă era suferinţa lor. Cei 7 mari
zei Anunnaki voiau să-i facă pe Dîn-Gîri să îndure munca.
Părintele Anu era regele lor, sfetnicul lor era Enlil
războinicul, cămăraşul lor era Ninurta iar Ennugi era străjerul
lor. Fiecare zeu şi-a luat în mână paharul, a aruncat zarurile şi
fiecare şi-a primit partea: Anu a urcat în Cer, Enlil a dobândit
Pământul pentru fiinţele sale, prinţului Enki i s-au dat apele.
După 4 decenii de chin, Dîn-Gîrii s-au revoltat şi au refuzat
lucrul. ‘Veniţi, haideţi să-l ridicăm din jilţul său pe Enlil -
sfetnicul zeilor - Eroul! Acum vestiţi războiul, să ne avântăm
în luptă!’ Zeii auziră chemarea; Din-Gîrii şi-au pus foc peste
unelte. Prinzându-se unul de altul, veniră la poarta altarului
lui Enlil, Eroul. Noaptea era la veghea de mijloc, locul fu
împresurat fără să ştie Enlil. Dar portarul Kalkal stătea de
veghe şi se nelinişti; Kalkal îl trezi pe Zeul Focului Ghera,
fiul lui Anu. Ghera îşi trezi fratele - stăpânul Enlil - şi-l sili să
se scoale din pat: ‘Stăpâne Enlil, suntem împresuraţi, bătălia
se apropie’. Enlil deschise gura şi îi spuse crainicului Ghera:
‘Ia-ţi armele şi stai în faţa mea!’ Ghera îşi luă armele şi stătu
în faţa lui Enlil: ‘Stăpâne, copiii tăi te cinstesc, de ce te-ai
teme chiar de copiii tăi? Dă poruncă să fie coborât aici Anu şi
să fie adus dinaintea ta fratele Enki’. Enlil deschise gura şi
zeilor - rudelor sale - le grăi: ‘Pentru ce i-am învinui? Truda
lor este grea şi cazna lor este lungă; zilnic ei scormonesc
pământul, grea este plângerea lor. Se află poate vreun leac
pentru necazurile lor. Este acolo Născătoarea: să facă dânsa o
fiinţă omenească, Omul, ca să poarte el jugul, lăsându-i liberi
pe zei. Ei o chemară pe zeiţă şi o întrebară pe moaşa zeilor,
pe înţeleapta Mami: ‘Tu Născătoare, eşti cea care fi-vei
făuritoarea omenirii. Fă o fiinţă omenească ca să poarte jugul
- din porunca dată de Enlil - pentru ca omul să ia asupră-şi
povara asprei trude a zeului’. Mami deschise gura şi marilor
zei le spuse: ‘Nu e datoria mea să fac asta, sarcina asta este
treaba lui Enki; el este cel care limpezeşte toate lucrurile: să-
mi dea lut, ca să mă apuc de lucru!’ Enlil deschise gura şi le
grăi marilor zei: ‘Voi pregăti scăldătoarea de curăţire. Să fie
tăiat un zeu, iar ceilalţi zei, cufundându-se în sângele lui, să
fie purificaţi! Cu carnea şi cu sângele acestui zeu, Mami să
amestece lutul, astfel ca zeul însuşi şi omul să se afle
amestecaţi laolaltă în argilă; fie ca în vremurile care vin să
auzim sunetul tobelor. Cel ieşit din această carne de zeu să fie
un duh şi omul să se cunoască prin semnul acesta de fiinţă
vie, să nu se uite că se cuvine să fie un duh!’ Marii Anunnaki
- cei care se îngrijesc de destine - răspunseră în Adunare
‘Da!’ şi atunci Enlil pregăti scăldătoarea de curăţire. În
Adunarea lor, zeii îl tăiară pe zeul Gheştu, înzestrat cu
inteligenţă. Cu carnea şi cu sângele său, Mami amestecă
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
argila. În şirul vremurilor, ei auziră sunetul tobelor. Ieşit din
carne de zeu, el a fost un duh şi recunoscut a fost Om prin
semnul acesta de fiinţă vie, ca să nu se uite ce se cuvenea, el
făcutu-s-a duh. După ce Mami frământase lutul acela, i-a
chemat pe marii zei Anunnaki. Marii zei şi Din-Gîrii scuipară
argila. După 10 luni, buricul special s-a deschis şi Omul s-a
născut”.
Ombilic Babilonian (mileniul II î.C.)
“Atunci Mami deschise gura şi grăi către zeii cei
mari: ‘Mi-aţi dat o poruncă. Am împlinit-o. Aţi înjunghiat un
zeu cu tot cu inteligenţa lui. V-am curmat truda voastră
supărătoare şi munca voastră cea aspră am dat-o în sarcina
omului. Aţi strămutat tânguirile voastre în omenire, v-am
desfăcut jugul, v-am statornicit libertatea’. Când zeii o auziră
spunându-le acestea, alergară spre ea să-i sărute picioarele:
‘De acum înainte numi-te-vom Stăpâna tuturor zeilor, fie
acuma numele tău!’ Atunci intrară în Casa Destinelor prinţul
Enlil şi înţeleapta Mami. Când se strânseră născătoarele - şi
călcând argila - se făcură lehuze, Mami nu mai încetă să
răspândească descântecul pe care, şezând lângă dânsa, îl
poruncise Enlil să fie rostit. Când îşi isprăvi descântecul, ea
rupse 14 bucăţi de argilă: 7 bucăţi puse la dreapta şi alte 7
bucăţi la stânga, iar între ele aşeză o cărămidă. Şedeau
adunate 7 şi 7 învăţatele născătoare: 7 din ele aduseră pe lume
făpturi bărbăteşti, 7 aduseră pe lume făpturi femeieşti. Mami,
cea care făureşte soarta - după ce ele sfârşiseră a le face
perechi şi când isprăviră a le aşeza perechi, dinaintea ei - făcu
omenirii legi. 12 secole nu trecuseră încă şi ţara locuită se şi
întinsese, popoarele se înmulţiră. Pământul oamenilor mugea
584
ca un taur şi din pricina larmei pe care îl făceau zeul se simţea
tulburat. Enlil auzi ţipetele lor şi le grăi marilor zei: ‘Este
prea împovărătoare pentru mine larma omenirii, gălăgia pe
care ei o stârnesc mă lipseşte de somn. Ivească-se o ciumă
care să-i silească să tacă!’. Nu trecuseră iarăşi alte 12 secole
şi ţara locuită iar se întinsese şi se înmulţiseră popoarele.
Pământul oamenilor mugea ca un taur şi din pricina larmei pe
care o făceau zeul se simţea tulburat. Enlil auzi ţipetele lor şi
le grăi marilor zei: ‘Este prea împovărătoare pentru mine
larma omenirii, gălăgia pe care ei o stârnesc mă lipseşte de
somn. Curmaţi-le oamenilor toate mijloacele de hrană, încât
faţă de foamea lor să se rărească ierburile, Ramman - fiul
meu - să-şi oprească ploile şi acolo jos să înceteze creşterea
apelor, vântul să bată şi să usuce pământul, norii să se adune
fără să verse o picătură de ploaie, împuţineze-şi ţarina darul,
zeiţa secerişului să-şi acopere pretutindeni pieptul şi nici o
bucurie să nu le mai rămână oamenilor’. Lui Ramman
oamenii îi zidiră un templu. Ei vestiseră aceasta şi crainicii
strigară, împrăştiind zvonul. Dinaintea lui Ramman ei aduseră
turte coapte iar lui îi plăcu prinosul lor de aluat copt. Faţă de
acele daruri, lui Ramman i se făcu ruşine şi el ridică mâna. În
toate dimineţile el făcu să plouă din ceaţă iar în fiecare noapte
lăsă roua să pice pe furiş, să nu afle Enlil. Grânele încolţiră pe
ascuns în câmp, oamenii se hrăniră şi foametea plecă de la ei.
Sus în Cer însă ploile încetară, jos izvoarele nu mai crescură
din apele subpământene, sânul Gliei nu mai odrăsli ierburi şi
copaci nu mai crescură din ţărână, nu se mai zăreau oameni la
muncă. Negre fuseseră ogoarele, acum erau albe iar câmpia
cea largă se acoperi de sare. În anul dintâi, oamenii se hrăniră
cu pir. În anul al doilea mâncărimi îndurară. Când veni al
treilea an, chinurile lor ajunseseră de nerecunoscut din pricina
foamei: acoperite erau feţele lor ca de malţ; ajunseseră la
capătul vieţii. Verzui păreau feţele lor şi cu toţii umblau
încovoiaţi. Când veni al patrulea an de foame, umerii lor laţi
se făcuseră înguşti şi picioarele lor lungi se făcuseră scurte.
Când veni al cincilea an, fiica pândea intrările mamei, însă
mama nu-i deschidea uşa fiicei ei; fiica urmărea cumpăna
mamei, mama urmărea cumpăna fiicei. Când veni al şaselea
an, părinţii mâncau la prânz carnea fiicei lor şi se ospătau din
carnea fiului lor. O casă se năpustea asupra alteia; ei abia îşi
mai târau zilele spre capătul unde viaţa se curmă. ‘Tu să iei
seama bine la cuvântul pe care doresc a ţi-l rosti! Gardule,
ascultă cu luare-aminte, fii cu băgare de seamă la toate
vorbele mele: nimiceşte-ţi casa, înjgheabă-ţi o navă,
scârbeşte-te de toate averile şi viaţa ta s-o scapi! Nava pe care
va trebui să ţi-o faci să aibă aidoma una cu alta toate
mărimile. S-o acoperi încât soarele lăuntrul ei să nu-l vadă;
podită să fie deasupra şi dedesupt şi toată alcătuirea ei să fie
trainică iar catranul să-l întinzi gros, ca să dureze. La ceasul
sorocit - când Şamaş cel care porunceşte cutremur la apus va
face să plouă cu belşug de păsări şi puzderie de peşti - ia
seama bine la clipa când te voi chema: atunci să intri în navă
şi să tragi uşa după tine. Ia-ţi cu tine grânele, bunurile, pe
femeia ta, neamul tău şi aşişderi meşteri lucrători, vitele de pe
câmp, fiarele sălbatice. Voi vesti, pentru ca ele să se afle în
preajma uşii tale’. Atra-hasis deschise gura şi grăi lui Enlil,
stăpânului său: ‘N-am făcut niciodată o navă, zugrăveşte-mi
planul ei în ţărână’. Sfatul primit a fost ca să-şi nimicească
locuinţa şi cu acele materiale să construiască arca. Enlil
deschise clepsidra, o umplu cu nisip, ce-i prevesti, după o
săptămână, Potopul. Atra-hasis adună pe Cei Străvechi şi le
grăi: ‘Zeul meu nu mai cade la învoială cu al vostru. Enki şi
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Enlil s-au mâniat unul pe altul. Ei m-au alungat din casa mea.
Dar întrucât nu am încetat vreodată să-l cinstesc, Enki iată ce
mi-a vorbit: anume că nu mai pot să rămân împreună cu voi şi
nu se mai cuvine să pun piciorul pe pământul lui Enlil’. Atra-
hasis îşi sui toată familia în navă. Apoi mâncară şi băură cu
toţii; el tot intra şi ieşea, fără să se aşeze ori măcar să se
ghemuiască pe vine, căci inima îi era sfâşiată, fierea i se
urcase în gură. Înfăţişarea vremii se schimbă. Ramman tună
în nori. Când răsună glasul zeului, se aduse catranul spre a
fereca uşa. După ce se închise uşa, Ramman tună mai departe
în nori. Potopul se dezlănţui. Furia lui - ca o bătălie - se
rostogoli peste oameni; nu se mai putu zări om cu om: în
prăpădul acela, nimeni nu se mai putea recunoaşte. Potopul
mugea ca un taur şi vântul cârâia ca un vultur, răcnind; bezna
era groasă iar soarele nu mai era nicăieri!”
În anul 2013, Dr. Johanna Tudeau de la
Universitatea Britanică Cambridge l-a descris pe Zeul Focului
Ghera / Girra (la vechii Greci Zeul - şchiop / falic - Hefaistos
Khalkeus, echivalat de Romani ca Vulcan): “A fost un Zeu
Sumerian venerat în Mesopotamia până în perioada seleucidă,
jucând un important rol în ritualurile de purificare. ‘Lista
Genouillac’ a indicat că inițial existau 2 Zei ai luminii și
focului, Girra și Gibil. ‘Lista Weidner’ a Zeilor a indicat
contopirea lor în perioada veche a Babiloniei. Fiu al lui Anu,
Zeul Girra a fost patron al metalurgiștilor și a fost asociat cu
Șamaș, Zeul Soarelui; semnul său era răsăritul planetei
Mercur iar simbolul lui era torța”. Șamaș în Mesopotamia era
echivalentul masculin al divinei Șemeș care în Canăn /
Canaan era Zeița Soarelui, fiica Așerei / A-Șerei, știută ca
“Torța Zeilor” (venerarea ei era prin prosternarea / înclinarea
în zori spre răsărit); Zeul Soarelui adesea avea asociate
leoaice, în vechea Persană Șir / Ser însemnând “leu” iar la
vechii Sirieni “leu” era “Arya”. De altfel, despre Pelasgii
Cabiri din Insulele Egeeii - având ca emblamă peștele - şi Dr.
Sorin Paliga de la Universitatea Bucureşti / România a scris
în anul 2013: “Numele cabirilor trebuie să fi fost enigmatic
chiar şi anticilor. Herodot ne asigură că era un cult extrem de
vechi, din vremea pelasgilor, fapt care asigura anticilor
veneraţie şi consideraţie. Tot Herodot ne-a spus că legenda
585
lor era circumscrisă unui Hermes falic, ceea ce însemna - în
limba vulgară - un Hermes cu penisul în erecţie. Epitetele
cunoscute ale cabirilor erau: ‘sacrul zămislitor’, ‘vrednicul
mire’, ‘cel care despică folosind securea’, ‘sacrul agricultor’,
etc. Paralela mire - plugar, respectiv ‘a ara’ / ‘a fertiliza
pământul’ dar şi ‘a fertiliza o femeie’ / ‘a întreţine un raport
sexual’ făcea parte din firea lucrurilor celor vechi. Cultul
cabirilor se axa pe paralela ‘agricultor’ - ‘mire’, respectiv ‘a
însămânţa’ - ‘a insemina sexual’, explicându-se prin
epiglesele ‘kersai’ = ‘a tăia’ / adică ‘a ara’ şi ‘a avea raport
sexual’ iar ‘kerses’ = ‘nuntă’. Cultul iniţiatic al cabirilor se
baza aşadar pe asocierea agrar-sexuală ‘a ara’ - ‘a fertiliza o
femeie’ / ‘a avea raport sexual’; e o asociere arhaică ce vine
din neolitic, de la străvechile civilizaţii pre-indo-europene ale
sud-estului european. Putem presupune - prin analiza
comparată a datelor lingvistice şi religioase - că iniţierea se
baza pe această asociere, specifică populaţiilor de vânători şi
de agricultori, cum au fost iniţial toate grupele etnice din
vechime. Cultul cabirilor trebuie să fi fost unul ‘popular’,
accesibil celor mulţi”. Ca observaţii, sunt că în mult ulterioara
Latină de la “mire” s-a instalat “miles” pentru “soldat” /
“ostaş”, ce a dus apoi la “militar” = “mirele ţării” iar cel care
se bate / “Ba-Te” pentru “sufletul Gheii / Gliei”, respectiv
luptă pentru Terra, inclusiv cu bâtul / bățul, în pre Kurgană /
Indo-Europeană - conform “Dicționarului” lingvistului Julius
Pokorny - provenea din străvechea rădăcină sufletistă “bhău”,
din care a derivat și orientalul “bet” ca simbol falic. La vechii
Greci, falicul / şchiopul Hefaistos Khalkeus era ruda mai
mare a Pelasgilor Cabiri / Gherghini (Telchini / Karkinoi);
așa-zisa infirmitate a Zeului, denumită “gargam”, literalmente
însemna “cu coapsa curbă”, crăcănarea sa poate provenind de
la călăritul îndelungat, ceea ce-l asocia Kurganilor / Indo-
Europenilor. În anul 2014, arheologul Irving Finkel de la
“Muzeul Britanic” a descifrat povestea cuneiformă a
Potopului de pe o Tăbliţă Mesopotamiană / Irakiană, în care
arca era descrisă ca rotundă, cu instrucţiuni despre conţinut,
ca vieţuitoarele să intre pe arcă “din fiecare câte 2”, etc.;
faptele indicate de poemul “Când zeii erau încă oameni” - al
lui Atra-hasis Gardu - că nava n-avea ferestre şi că după
îmbarcare trebuia “trasă uşa” denotă că era ermetică în toate
privinţele: elemente neobişnuite la o corabie obişnuită - căci
arca era altceva / era specială - chiar circulară, spre deosebire
de biblica arcă a lui Noe, descrisă de “prima carte a lui
Moise” / nume însemnând “Moşul” ca realizată dintr-un
material necunoscut denumit “lemn gofer” şi paralelipipedică
în formă (corespunzător “Fecioarei Lumii” - “Kore Kosmou”
din “Corpus Hermeticum” - lăcașul Zeului Hermes =
“moșului G/Her” era o sferă). Din instrucţiunile primite de
către Atrahasis Gardu (aparţinând înţelepciunii gemenilor
Enlil şi Enki) “Vasul să fie MA.GURGUR, o uriaşă corabie
care poate să se răstoarne şi să facă tumbe” - ca vasele lui
Apsu / “Ap-zu”, termenul folosit fiind “soleleth” însemnând
“submarin” - de asemenea se poate observa caracteristica
navei de a fi etanşă, atât pentru aer, cât şi pentru apă.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Anticarul Britanic Claude Conder în lucrarea “Hitiţii
şi limba lor” din anul 1898 a scris: “Adorarea vieţii şi teama
de moarte apar la baza tuturor religiilor. Numele divin
‘Din.Gir’ (în Turcă ‘TenGri’ / Tengri) semnifica ‘dătătorul de
viaţă’, apelativul fiind al ‘nemuritorilor’, ‘strălucitorilor’,
‘puternicilor’; titlul regal Hitit - dar şi al celor din jur - era
Tarkon, regăsit la Etrusci ca Tarquin, la Turci ca Targan ori la
Mongoli ca Dargo”. Prin echivalența dintre “G” și “T” -
câteodată și “D” - practicată în Vechea Lume, acele nume se
pot facil decripta ca fiind Gengri / Tengri, Gargan / Targan,
ș.a.; în vechea Turkă “Tanrî” înseamna “Tatăl” / “Unicul” iar
în actuala Turcă e “Zeul” (credința nu era doar în el, ci și în
spiritele care-l însoțeau). În Siberia, Tunguşii / TunGuşii erau
cei “din Cer”, în Asia Centrală de pildă Cuş / Kuş însemnând
“Cer”, regăsirea fiind atât la Cuşi / Kuşi = “Oamenii
Cerului”, cât şi la toponime ca Munţii Hindu Kuş, etc.:
denumirile erau preluate de la credincioşii pământenei Ka /
Ga; și azi Turcii folosesc termenul “kuș” pentru “pasăre” - în
timpuri îndepăratate pasărea considerându-se ca făcând
medierea dintre Cer și Pământ - iar așa ceva a devenit
emblemă Kușă (Dr. Murad Adji notând în anul 2007 despre
heraldica regilor Kuși că - având ca simbol șoimul “khorug” -
provenea din Altai, ei “fiind numiți de Chinezi ca ‘Gui’ -
asimilați sufletelor cîteodată demonice, câteodată de ajutor -
și descriși ca roșcovani, cu capetele ascuțite din cauza
tichiilor”, aspectul lor semănând celor din zona Altai-Iran).
De exemplu - din mitologia Iraniană - în “Zend-Avesta”
simbolul coroanei era șoimul, apoi figurând și alte ființe
înaripate, ca dragonul cu aripi, pantera cu aripi, etc.; vechii
Greci - începând cu vechii Anatolieni / cei din Asia “Mică” -
au reținut despre oamenii Vechii Lumi că au fost Pelasgi,
nomazi ca păsările dar și purtând mândri penele diverselor
păsări totemice (literalmente Pelasgii având și acel înțeles de
migratori, precum păsările): Kușii au format străvechi
populații, deopotrivă în Africa și în Asia (știuți drept Kușani /
Cușiți). Arheologul Laurent Davin de la Universitatea
Ebraică din Ierusalim împreună cu Jose Tejero, cercetător la
Universitatea din Viena / capitala Austriei în urma
analizărilor spectrale ale flautelor paleolitice găsite în Ain
Mallaha 33,05 lat. N, 35,34 long. E / Israel au afirmat că
586
“suntele emise coincideau cu cele ale șoimilor”: acele vechi
instrumente muzicale imitau cântecele păsărilor - în acel caz
specific din străvechiul Canaan fiind șoimii - cu utilizarea
mai ales în ceremonii.
Kușiții / Cușanii (la V și la E de Peninsula Arabă)
În anul 2007, Dr. Murad Adji - din Moscova /
capitala Rusiei - a scris: “În partea orientală a Vechii Lumi,
toți protectorii dinastiilor regale aveau aripi: aceia erau îngerii
păzitori. Când au început Marile Migrații, exista deja credința
în ‘Prea-Înaltul’: zeul asimilat eternului cer albastru. Cei din
Altai credeau că de la el venea binele și răul din lume,
divinitatea având cea mai mare înțelepciune, de la care
oamenii o primeau prin mesaje, corespunzător meritelor. În
mod nejustificat a apărut în lume prejudecata că patrimoniul
Altaic ar fi fost sălbatic, păgân, Barbar. Cu milenii în urmă,
cei din Nordul Indiei au scris despre nou-veniții Nordici, care
aveau frumoase fețe albe și trupuri dragonice (exista
străvechea credință că reptilele - numite Năga - încolăcindu-
se / fiind înnodate natural, protejau gospodăriile); de pildă, cu
semnul dragonului - ca Năga - a rămas legendar cârmuitorul
Aji Dakha / Azi Dahăka, stăpân în Iran (știut ca străin, din
Munții Nordici, respectiv Altai). Foarte ciudat, în cele mai
vechi scrieri Indiene sunt poeme dedicate Cerului Nordic,
invizibil din India (e menționat soarele de la miezul nopții,
apar ode către constelații vizibile după orizontul de acolo,
etc.); geografic, din Altai - adică din Sudul Siberiei - deja
asemenea fenomene cerești încep să fie observabile: acela a și
fost locul de origine al Arianilor (denumirea ‘Arian’ concordă
cu vechiul termen Turk ‘aryg’ = ‘nobil’). În Altai, plantele
folosite în fumigații - ca ienupării / turceii ori diverse
buruieni, cu nume ca ‘archyn’, ‘arjan’, etc. - își aveau
denumirile derivate din arhaicul termen Turk ‘ary’ pentru
‘curățat’ / ‘purificat’ reflectând înțelesul de ‘nobil’ /
‘imaculat’ pentru ‘drept’ / ‘sacru’, în concordanță cu sensul
‘Arya’ din ‘Avesta’ și ‘Vede’. În Altai, rugăciunile către
‘Prea-Înaltul’ se făceau prin tonuri corale, cântate sub
emblema crucii echilaterale poreclită ‘Aji’, de către clericii
numiți ‘șamani’ - termen preluat universal - traducerea pentru
‘Șam’ egalând înțelesul de ‘Magic’ (fie cu sensul de vraci, fie
ca acela de infirmier). ‘Maha-Bhărata’ nu e o colecție de
basme, ci este o lucrare istorică având multe legende în
conținut, dintre care Muntele Sacru ‘Meru’ poate fi
recunoscut ca ‘Su-Mer’ în Altai, citadela spirituală ‘Șam-
bala’ putând fi decriptată prin înțelesul ‘Șamo’ = Cupola
Mănăstirii Tibetane, etc. (‘Șamo’ însemna și ‘Stareț’,
referința generală fiind la partea cea mai înaltă a
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
așezământului religios / fie construcție, fie om). Dinastiile
regale solare din Nordul Indiei au provenit din Altai. Scrierile
Indiene despre Nordici au reținut mai multe decât doar despre
Năga sau Ariani, de exemplu lângă parcul Rummindei din
Lumbini / Nepal existând inscripția că familia Șakya a lui
Budah / ‘Bu-Dah’ - fondatorul budismului - era din Nordul
îndepărtat. Urmele Altaice sunt vizibile mai ales în Parția, a
cărei întindere era între Bazinul Caspic / N și Bazinul Indului
/ S. Rudele Parte conduceau Media, Albania Caucaziană,
Armenia, etc.: făceau parte dintr-o dinastie foarte puternică,
reprezentând întregul Orient Mijlociu în politicile Vechii
Lumi. Parții - printre care dominau tradițiile Altaice,
monoteismul Altaicilor potrivindu-se cu monoteismul
zoroaștrilor din Iran, al venerării focului - au concurat cu
succes altă putere Antică, cea a Romanilor. Națiunile
fondatoare ale Iranului au fost Dakhe; etimologia termenului
Dakh era Altaică, fiindcă ‘Dakh’ = ‘Munte’ (în vechea
Turkă). Imperiul Part a fost întemeiat de Dakhii dintre
Fluviile Syr-Darya și Amu-Darya, despre care Anticul
Anatolian Strabon a scris că erau mari crescători de animale”.
(În secolul VI, istoricul Iordanes a scris în “Getica” că Parții
au apărut în Asia ca fiii arcașilor Geți care au plecat din
armată și nu s-au mai întors să-și termine serviciul militar).
Este de știut că la Indieni “inteligența” e “medha” în
Sanscrită și “buddhi” în hindi; printre numeroasele fiice ale
Zeului Sexului Dakșa erau și cele numite chiar așa - Medha,
respectiv Buddhika - ele fiind nepoatele Marelui Brahma
(căci Dakșa era fiul Zeului Brahma): însuși Dakșa însemna
Sanscrit “Competent”, deci Tatăl “Competent” Dakșa le-a
avut ca fiice pe “Inteligenta” Medha și pe “Intelectuala”
Buddhika (se poate observa și că în legătură cu vechiul
cuvânt Românesc pentru “Cârmuitor” de “Vodă”, anume
pentru cel care “vedea” mai bine, a fost - de la început -
inclusiv “Buda” / Buddha, prin obișnuita echivalență
“V”=“B”). În secolul V î.C. (la începutul Antichității),
Anatolianul Herodot Karka în “Istorii” 7:62 explicit a scris că
“Mezii anterior erau numiți de către oricare ca Ariani”,
savantul Ghergan - Carian / Grec - indicând în “Istorii” 1:101
și că printre “triburile Mede erau cele formate din Magi,
Budii, Busae, ș.a.” (e de remarcat că Budii = Vudii, Herodot
4:21 plasând populația de Budini - adică de urmași ai lui
Vodă / Buddha - lângă Lacul Maeotian / Karga, azi Azov iar
pe de altă parte, Busae proveneau din capitala Mediei, în V
Asiei și E Europei ajungând curând foarte cunoscută
populația de Bessi, desigur înrudită, deopotrivă onomastic și
etnic); hindușii l-au avut pe divinul Budha - diferit de
ulteriorul Buda / Buddha = părintele budismului - știut și ca
Soumya / fiul Lunii, a cărui zi era “Budhavara”, adică
Miercuri: soția lui a fost divina Ida, menționată de literatura
Vedică și ca iluzoria Ila, deoarece și-a schimbat sexul
(corespunzător “Linga Purana” dar și “Mahabharatei”, ea a
fost fiica cea mare a lui Manu - progenitorul oamenilor - însă
fiindcă tatăl a vrut băiat s-a rugat Zeilor, devenind posibilă
transformarea genului în masculin).
587
În anul 2010, cercetătorul Azero-American Zecharia
Sitchin a observat după studierea mai multor psalmi
Sumerieni - printre care şi “Doamne, tu primul născut al lui
Enlil / Când barca cerească la ceruri se urcă / Mare gloria ta
este / Enlil în mâna ta a pus / Nemuritorul sceptru” - că
“biblicul Eden, însemnând ‘sălaşul celor drepţi’ şi notat
cuneiform ‘E.dîn’, deriva din prefixul ‘Dîn.Gîri’ indicând zeii
în Sumer” (prefixul “Dîn” / “Dân” de la Zeii Gîri din
Ghiengar / Sumeria rezona cu prefixul “Ăn” de la Ăn-Giraş -
“îngeraşii” Gărga - din Bazinul Ghargar / NV Indiei); ambele
denumiri folosite - în India şi în Mesopotamia - se refereau la
aceiaşi “zei” / “îngeri” pre-diluvieni, cu nuanţa Sumeriană că
Anunnaki / Gregori erau liderii Sfinţilor Dîn.Gîri (toţi
avându-l ca Tată Ceresc pe An, stăpânul Raiului, prinţii
Anuna / Anunnaki fiind - prin sufixul titulaturii lor - fiii
Născătoarei Ki): așadar, în Sumeria / Ghiengar, cei vechi au
afirmat că îngerii Gregori / Anuna ajunși pe Pământ au
devenit de cel mai important rang pentru pământeni. Înger /
“în-ger” însemna “în cer”; “Dîn-Gîr” literalmente a ajuns să
însemne “Din Cer”: povestea pre-diluviană a bărbatului din
Cer / “văz-duh” - Zeul An al spaţiului şi timpului - care a avut
progenituri cu 2 femei, una celestă şi una terestră (cu cea
celestă / cerească pe Din-Gîri iar cu pământeanca născătoare
Ki pe prinţii Anuna / Gregori, copii ştiuţi împreună ca
“îngeraşi” Ăn-Giraş în Bazinul Ghargar) a fost preluată şi de
vechii Evrei pentru descrierea celor petrecute pre-diluvian,
atât pentru Adam care s-a însoţit întâi, în Raiul ceresc, cu Lilu
/ Lilith şi apoi, plecat de acolo, cu Eva, cât şi pentru relatarea
co-existenţei pre-diluviene a oamenilor cu Uriaşii / copiii
îngerilor “căzuţi” Gregori, desigur din Cer. Este de ştiut că
sacrificiul celor din cer pentru pământence era şi în basmul
Românilor “Fata din grădina de aur” (ce a fost folosit de
marele poet Mihai Eminescu în “Luceafărul”; e de observat
că pentru Venus - “luceafărul” cerului - vechii Greci utilizau
“Hesperus”). Conform şi altor savanţi - ca Dr. Mircea Eliade,
Dr. Fritz Hommel, Dr. John Holt, Dr. Haluk Berkmen, ş.a. -
între “Dîn-Gîr” / Dingîr din Kurgal / Sumeria şi Zeul celest
Altaic Tengri / Tăngri din Altai au fost depline legături
identitare (Dr. Aaron Barton a considerat în anul 1934 că
Zeul Cerului Anu era foarte important în Asia Centrală /
Orientul Mijlociu, adică atât în Altai, cât și în Mesopotamia,
astfel egalându-se DinGîr cu TenGri = “Din Cer” / “Prea-
Înaltul”); e interesant că mitul lui Atra-hasis Gardu a cuprins
mai mult decât crearea oamenilor: şi controlul populaţiei
umane (numele Atra-hasis - însemnând “extraordinarul
înţelept” - în mileniul I î.C. a fost notat de preotul Berosos în
formă inversată, Sisi-tros, acelaşi cu apelativul ultimului
dintre cei 10 regi pre-diluvieni pe care i-a menţionat). Gardul
menţionat la începutul mesajului dat de “En-lil” / Enlil
extraordinarului înţelept Atra-hasis era adresarea oraculară
prin împletitura de stuf a altarului unde acela îi venera pe Zeii
Anunnaki / Gregori (e interesant că dintre gemenii Zei
Anunnaki / Gregori Enlil şi Enki, “En-lil” a preluat pământul
iar “En-ki” a preluat apele: era o simetrie a fiilor “En-“, adică
“ai lui An”, în forma “-ki” / glie faţă de ape şi în forma “-lil” /
sacru faţă de pământ). Mesajul e important: deja dinaintea
Potopului Zeii cereşti au luat în stăpânire pământul şi apele;
faptul că şi după Potop a continuat cununia mai ales dintre
Cer şi Glie este de asemenea important pentru Gherga,
explicând îndelungata existenţă Gherga (şi totodată prezenţa
divină).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Atra-hasis Gardu
SuMerii / Sumerienii au anunţat în scrierea lor
cuneiformă că regalitatea a fost adusă pe Pământ din Rai de
către Gregori / Anuna (în multe culturi, regii au fost veneraţi
ca şi cum ar fi fost Zei), notându-l pe Atra-hasis Gardu ca
Ziusudra: ultimul rege dinaintea Potopului (trebuie știut că nu
a existat alfabet cuneiform, ci doar scriere cuneiformă); e
semnificativ că Sumerienii aveau “Șamu” pentru Cer,
respectiv “Ilum” pentru Zeu.
588
Anunnaki / Gregori
În Asia, ambele mari şi vechi Civilizaţii post-
diluviene - cea Sumeriană din Bazinul Mesopotamian /
Ghiengar dominată de Ghirga şi cea din Bazinul Ghargar /
Ghaggar în N Indiei, cârmuită de Dinastia Gărga - au fost
întemeiate în zonele lor intens umede şi masiv mlăştinoase,
de oameni ajunşi acolo din N, ştiuţi inclusiv ca Siberieni. În
literatura Vedică, “Purana lui Vişnu” = “Veșnicul” 2:2 s-a
referit la “Atala, Insula Albă din Oceanul Vestic” - termenii
Atala şi Insula Albă fiind menţionaţi şi de “Bhavişya Purana”
din mileniul I î.C. - iar “Cartea lui Karna” / fiul Zeului Surya
(a opta din “MahăBhărata”) a menţionat că “Atala şi
locuitorii săi s-au scufundat în Oceanul Vestic”; despre
termenul Sanscrit “purana” ori din “Avesta” / Iranianul
“paro” pentru ceea ce însemna “înainte” / “anterior” sau
vechiul cuvânt Grec “paros” cu aceeaşi semnificaţie, e de
ştiut că erau înrudite iar între Atala și tărâmul Atlant al Zeului
Atlas - inclusiv Insula AtlantIda - asemănarea apare evidentă:
mai mult, o interpretare onomastică a divinului Vișnu -
Sanscrit notat și “IșNu” - ar rezona cu Sfântul = “Iș” Noe care
a cârmuit arca la Potopul biblic (după cum a prezentat în anul
2003 așa observație Americanul Mark Karikas din Seattle
47,36 lat. N, 122,19 long. V / Washington). Învăţatul Indian
Bâl Tilak 1856-1920 în lucrarea “Casa Arctică în Vede” a
scris: “În Vede, existenţa calendarului luni-solar indică o
‘Casă Arctică’ timpurie. În cele mai vechi lucrări din N Indiei
e pe larg menţionată durata pentru zei a zilei şi a nopţii, de
câte 6 luni fiecare; de exemplu, în ‘Rig Veda’ 1:69, Manu
afirma: ‘Un an pentru om e o zi şi o noapte pentru zei’.
Inclusiv Mazda la Iranieni afirma despre locul originar că
acolo soarele răsărea o dată pe an. Scripturile Parsi şi Hindi
se referă la Cercul Arctic, ca prima casă. Că strămoşii trăiau
în zonele polare o indică şi zeităţile vedice, îmbrăcate cu toate
atributele Nordice. Sacrul Munte Meru - de pildă - poseda
toate caracteristicile polare. Zorii vedici fac referiri explicite
la lungii zori polari, când admiraţia prelungitei răsăriri a
soarelui era evenimentul anului. Splendoarea apariţiei
soarelui - o caracteristică specială polară - este celebrată în
multe imnuri vedice, cele mai frumoase din întreaga colecţie;
nu este vorba de scurta răsărire la Est - proces rapid, de
câteva minute - din zonele temperate sau tropicale, ci de
majestuoasa şi aşteptata apariţie a soarelui în partea polară a
Pământului, când lumina zorilor se roteşte îndelungat la
orizont: o splendoare vizibilă doar în zona Arctică (răsăritul
rotitor / repetat a fost menţionat în literatura vedică)”.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

aveau împreună ceva comun: moartea, numită Nirrti (forma

masculină a numelui - Nirrta - era a lui Rudra / Şiva)”.

Soarele pe cerul verii Arctice în 24 de ore

“Corespunzător ‘Rig Veda’ 1:164, carul solar avea

doar o roată: soarele însuşi era conceput ca o roată - înaintea
inventării roţii ori utilizării roţilor la căruţe - carul solar fiind
un monociclu. Totodată, scripturile vedice anunţă şi
întreruperea ‘lungului întuneric’; din nou, nu oamenii, ci zeii
trăiau în îndelungatul întuneric (de exemplu, zeului Agni i s-a
spus că a stat ‘timp prea lung, în întunericul prelung’): acelea
erau amintiri vechi de milenii, referindu-se la lungile nopţi
polare (ce nu există în India dar există în zona Arctică). Mai
mult, ziua şi noaptea au fost personalizate ca 2 surori, care
însă - pe lângă însuşirile fiecăreia din cuplu, de strălucire şi
de întuneric - mai luau în aspect şi ‘multe alte forme’; aceea
era aurora boreală - jocul de lumini strălucitoare pe cerul
întunecatei nopţi polare - cu vizibilitate doar din zona Arctică
(astfel surorile separate având şi ‘multe alte forme’).
Păstrarea focului sacrificial cu ardere neîntreruptă în perioada
vedică este o altă evidenţă desprinsă din recele Nord,
conservată de la strămoşii locuind în regiunile circum-polare
“Hesiod în ‘Teogonia’ a scris că toate râurile şi
(persistenţa lui fiind viaţă, întreruperea lui fiind moarte).
fântânile derivau din Okeanos. În ‘Rig Veda’ 10:64 e
Datorită lungii nopţi polare - de jumătate de an - numeroase
menţionată curgerea ‘triplă’ a 7 râuri, adică 21 râuri (mai
ritualuri s-au păstrat nocturne; pe de altă parte, numărul de
mult decât cele 5 râuri mari din Punjab sau decât ‘Sistemul
primi 7 înţelepţi poate fi în legătură cu marele preot oficiant
celor 7 râuri’ din N Indiei / prin adăugarea Fluviilor Gange şi
şi ceilalţi preoţi responsabili fiecare de câte o lună luminată
Yamuna): sursa nu era Indiană, ci Nordică; zeii vedici sunt
pentru serviciile religioase (mai la Sud calendarul având 7
descrişi că utilizau nave cu care îşi făceau apariţia la orizont
luni de zi şi 5 luni de noapte, respectiv şi mai la Sud 8 luni de
iar zeul Indra l-a înfrânt pe demonicul Arbuda - patronul
zi şi 4 luni de noapte, etc., duratele depinzând de latitudini):
apelor - cu gheaţă (şi nu utilizând fulgerul, arma sa preferată),
diviziunea temporală ‘Yuga’ iniţial forma timpul uman - cu
apele încetând să mai înainteze atunci când au îngheţat.
durata mai scurtă de un an, ce apoi a ajuns ca transfer divin
Conform ‘Rig Veda’ 8:40, zeul Indra a acţionat în zona unde
pentru lungile perioade ale Erelor - caracterul acela fiind
‘oceanul avea o parte deschisă’ - în rest ‘acela având multe
acordat de familiile lui Manu, Ăngiras, ş.a., care erau de mari
adâncimi’ - ceea ce a condus la concepţia vedică, regăsită şi
preoţi. Ăngiraşii au fost cei din N cu timpul de serviciu
la vechii Egipteni ori Greci, a ‘celeilalte lumi’, aflată sub
religios cel mai îndelungat - ‘de 10 luni’ - şi au fost cunoscuţi
această lume, spre care accesul la început se făcea acvatic.
ca ‘pruncii Raiului’, respectiv ‘părinţii noştri’; de la ei s-a
‘Apah’ - lumea apelor - ocupă un rol important în Vede:
ajuns la calendarul sacrificial vedic anual, clar instalat pe 12
conectarea ‘lumii celeilalte’ atât cu apele, cât şi cu
luni de către fiii zeului Agni. Este relevant că Arianii din
întunericul, a fost concepută de barzii hinduşi ca ducând la
mileniul II î.C. în N Indiei aveau un calendar de 10 luni
diviziunea ‘celeilalte lumi’ în Rai şi Iad - în mod similar
(urmate de o lungă noapte) iar în mileniul I î.C. primul
împărţirii dintre Cer şi Pământ, respectiv Paradis şi Infern -
calendar Roman - introdus de Romulus, cel mai vechi rege al
cu deosebirea apei dulci (numită ‘Okeanos’ de vechii Greci
Romei - era cu 304 zile în an (fără a considera iarna): ambele
sau ‘Âşayâna’ în Sanscrită) şi apei sărate a mării. ‘Casa
constituiau relicve ale strămoşilor care au trăit în Nord.
Arctică’ - zona originară Ariană, a celor ajunşi în mare
Teoria Arctică a originii Civilizaţiei din Nordul Indiei explică
vechime în N Indiei - a fost împărţită în 10 zone de
şi de ce zeul Indra s-a luptat într-o zonă îndepărtată,
responsabilitate, aşa după cum reiese din imnurile vedice:
întunecoasă şi plină de ape; el a eliberat vitele când s-au
protejaţii zeului Indra au fost cele 10 ajutoare Dasa - conform
dezlănţuit apele - liberarea animalelor şi năvălirea apelor n-au
‘Rig Veda’ 6:20 - alături de el şi când a băut Soma /
fost evenimente separate - iar după aceea soarele a domnit
corespunzător ‘Rig Veda’ 8:52 (dar apoi - mult ulterior -
mereu. Lupta lui Indra - care a durat 40 de ani, perioadă în
urmaşii unor Daşi din cei stabiliţi între Azerbaidjan şi
care a făcut multe eforturi şi a întreprins multe căutări,
Afganistan au atacat N Indiei condus de Dinastia Gărga). În
suferind şi de foame - s-a dat ‘la porţile spre tărâmul zeilor,
acest sens sunt specifice şi cele 10 avataruri - adică
care domneau într-o zonă aflată la mare distanţă, abundentă
manifestările trupeşti - ale zeului Vişnu: fenomenul
în ape’, între o mare întunecată şi un ocean strălucitor,
descinderii deliberate divine prin apariţiile lor între hinduşi
luminat de soare; au fost distruse prin inundaţii multe aşezări.
(doctrina avatară a fost detaliată în lucrarea numită ‘Gita’ -
Povestea a fost relatată nu doar de ‘Rig Veda’, ci reluată şi de
respectiv ‘Cântecul preafericitului’ - de avatarul Krişna, care
Aitareya Brahmana; nici o teorie n-a reuşit s-o explice pe
în mileniul IV î.C. a fost năşit şi educat în N Indiei de marele
deplin: apele au fost atât pământeşti, cât şi cereşti. Atunci şi
preot Gărga). ‘Rig Veda’ 8:3 menţionează primii 10
acolo s-au întâlnit puterile Apelor, Pământului şi Cerului, ce
589
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
conducători ‘de aur’, care au fost ajutaţi atât de către zeul
Indra, cât şi de către zeul Varuna / ‘Rig Veda’ 7:33; Varuna
era justiţiarul oceanelor (venerat în mileniul III î.C. şi de
triburile Daşa din Munţii Gherghi / Afgani-stan: o zonă aflată
în Asia Centrală, departe de Oceanul Indian). Din epopeea
‘Ramayana’ (în pronunţie ‘Râmâuana’, riguros documentată
istoric) se poate afla că adversarul lui Rama / Râmâ - avatar
al lui Vişnu înaintea lui Krişna - deja era monstruos, având
‘10 capete’. Parcursul de la primii 7 înţelepţi la cei 10 poate fi
simplu interpretat Arctic drept corespunzător timpilor şi
zonelor de sacrificiu; nici o altă teorie n-a explicat
satisfăcător până acum acele diviziuni vedice. Aşa de multe
aspecte nu sunt coincidenţe accidentale şi nu apar doar în
redările vedice. Legendele ‘Avesta’ arată că strămoşii
Iranienilor cunoşteau zilele şi nopţile polare de câte jumătate
de an, menţionând oprirea inundaţiilor provocate de marile
ape şi instaurarea puterii solare; primele 2 capitole din ghidul
ecleziastic Vendidad - care par a nu avea legătură cu restul,
fiind incorporate datorită vechimii lor în tradiţie - pomenesc
de regiunea Nordică, cu 10 luni friguroase şi 2 luni
călduroase. Printre ţinuturile primordiale - dintre care 10 pot
fi identificate nominal - se afla şi Hyrcania (Ghergania de la
Marea Caspică, menţionată în legătură cu un păcat
neobişnuit), primul fiind Ţinutul ‘Airyana Vaejo’,
caracterizat prin ierni dure şi multă zăpadă: singurul ţinut de
acel tip dintre ele de fapt, ce nu putea fi decât Nordic şi a
rămas ştiut drept fostul ‘Rai’, unde ‘soarele răsărea numai o
dată pe an’ iar ‘un an părea o zi’. Corespunzător geologilor,
Era post-glaciară a început în 8000 î.C. iar cele consemnate în
Vendidad sunt clare (când creatorul s-a adresat lui Yima /
conducătorul lumii, cu numele derivat din cel pentru gemenii
Yama): ‘O Yima, fericita ta lume - cu apele curgând prin
câmpurile pline cu ierburi şi cu abundentele zăpezi topite în
care se păstrează urmele animalelor - va fi distrusă; de aceea,
fă-ţi un cerc mare cu focuri roşii, în care să-ţi aduci oamenii
şi animalele’. Pasajul descrie explicit - şi climatic - ruinarea
iminentă a unui spaţiu, în termeni la fel cum ar fi făcută şi
acum, dacă ar fi de înfăţişat distrugerea mediului Arctic.
Desigur că strămoşii acelor oameni existau dinaintea
glaciaţiunii; catastrofa care i-a lovit i-a determinat să migreze
spre S. Povestea s-a păstrat de-a lungul mileniilor, chiar dacă
sensul său primar şi-a pierdut înţelesul complet, cercetările
ştiinţifice recente - inclusiv geologice - completând
distorsionarea datorată lungului timp scurs de atunci. De pildă
în N Indiei, Şatapatha Brahmana (lucrare din Epoca Fierului)
scrie că după Potop - cauzat de ‘prâleya’, adică datorită
zăpezii / conform învăţatului Pâninî - primul om Manu s-a
împreunat cu Ida, de atunci primăvara fiind ştiută ca
aparţinându-le. Manu de la Indieni şi Yima de la Iranieni sunt
2 descrieri ale unui personaj implicat în acelaşi fenomen
geologic. Inclusiv vechii Europeni s-au referit la Potop, de
exemplu pentru Aristotel în lucrarea sa meteorologică acela
fiind indiscutabil. Desigur că multe populaţii neolitice erau
autohtone în locurile din EurAsia unde au trăit, însă tot aşa de
adevărat este că altele au ajuns printre ele din zona Arctică (în
N, oamenii au trăit şi între glaciaţiunile anterioare Potopului,
cu multe zeci de milenii înainte / maximul ultimei glaciaţiuni
a fost în urmă cu 25 de milenii). Conform lucrării mele
‘Orion şi cercetarea vechimii Vedelor’, în mileniul VIII î.C. a
început migraţia în EurAsia pentru căutarea unor noi locuri
potrivite de trai: au fost peste 2 milenii de explorări pentru
aşezare în EurAsia, până în mileniul VI î.C.; atunci a apărut
590
caracterul polar al imnurilor vedice, începând cu mileniul V
î.C. fixându-se în ‘Rig Veda’ tradiţia Casei Arctice”. Este de
ştiut că “Vendidad” - scriptură “Avesta” de la începutul
mileniului I î.C. - a prezentat printre naţiunile de seamă pe
cea din S Caspic notată Chakrem / Kakhra, formată din
persoane brave şi drepte (“Chakrem” - conform “Imnului
Yaşt” 13:89 - semnifica “Roata” iar în context zoroastrian
însemna că se opunea demonilor; în Sanscrită “Chakhram”
avea înţelesul de “căruţaşul tărâmului” = “cârmuitor”: până
atunci, în Vest, Arianii / Hurianii au fost recunoscuţi ca abili
mânuitori de care). În “Dicţionar de simboluri”, Francezii
Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier au scris: “Chakră era
termenul sanscrit însemnând ‘roată’ şi desemnând punctele
oculte de joncţiune ale canalelor subtile (‘nădi’) prin care -
conform fiziologiei hinduse - circulă energia vitală; aceste
centre, etajate de-a lungul coloanei vertebrale până în vârful
capului, pot fi calificate drept ‘vârtejuri de materie eterică’.”
Filozoful Român Vasile Lovinescu a comentat: “Vedele
afirmă categoric tradiția habitatului primitiv al hindușilor, nu
în țara desemnată astăzi cu numele de India, ci într-un ținut
extrem nordic, chiar polar. Informația este cu atât mai
prețioasă, cu cât Tradiția hindusă e ieșită din marea Tradiție
Primordială a ciclului, de origine nordică. Grecii o numeau
‘hyperboreană’ (‘Suprem Nordică’); Homer a pomenit de
‘Ogygia’ unde erau ‘revoluțiile Soarelui’, expresie enigmatică
ce nu ar putea avea altă semnificație decât că acolo Soarele
avea o mișcare de rotație în jurul Zenitului, fără să apună
niciodată. Cine are date exacte despre Tradiția Primordială și
localizarea ei geografică își dă seama că Hyperborea și
Atlantida nu se exclud și că ultima era riguros subordonată
primei, pentru că Tradiția atlantă a fost o readaptare relativ
tardivă a Tradiției hyperboreene”. Cercetătorul Grec Nicholas
Kazanas - născut în Insula Chios din Marea Egee - a insistat
în anul 2013 pe evidenta implicare Kurgană / post-diluviană
în N Indiei, el reuşind argumentarea că asemănările relatărilor
celor mai timpurii texte Sanscrite şi ale celor mai timpurii
texte Greceşti nu erau de la influenţele reciproce dintre ele, ci
proveneau din aceeaşi sursă comună străveche Indo-
Europeană (savantul a scris în anul 2006 şi despre evidenţa
Finico-Ugră la Indo-Ariani: “Un timp, Indo-Arianii au fost la
Marea Caspică, vecini cu Ugro-Finicii; există multe cuvinte
comune în Sanscrită şi în familia lingvistică Finico-Ugră”).
Corespunzător “Dicționarului Indo-European” al lingvistului
Julius Pokorny, un vechi termen Indian pentru “alb” a fost
“Karka”, provenind din aceeași rădăcină ce a dat și termenul
de “zăpadă înghețată” (Sanscrit “Kharjura” ajungând să fie
“argint”).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Este de ştiut că în vechime, “avatar” era persoana cu
puterea de a readuce la viaţă iar dacă semăna cu cineva care
nu mai era, atunci personificarea era văzută ca “reîncarnare”;
Manu a fost strămoşul omenirii, salvat de Veșnicul Zeu =
“Vişnu” din apele Potopului / astfel, atributele separate ale lui
Adam şi Noe - redate de Evreii vechi - erau împreunate de
hinduşi iar Yam / Yaw era Zeul Apelor în Canaan, fiind notat
şi consonantic YW, acolo Dumnezeu apoi ajungând notat
YHWH (abrevierea sa prelungindu-se cu “H”): Manu era
reducerea onomastică a lui Ra-Manu, prin apariţia sa post-
diluviană din mileniul VII î.C. (“Ra-Man” = “Ro-Mân”, adică
“omul însoritului Rai”, Manu după Potop simplu însemnând
doar “Omu”). Etnologul Român Ion Ghinoiu - profesor
universitar - în “Lumea de aici, lumea de dincolo” din anul
1999 a enunţat: “Remarcăm cu surprindere că zeul indian al
morţii Yama apare cu aceeaşi denumire şi cu aceeaşi funcţie
şi la români. Deosebirea constă în faptul că la indieni acela ia
sufletele oamenilor iar la români sufletele necuvântătoarelor
(de pildă, în Muntenia se spune frecvent - când animalele mor
în urma unei molime - că a dat ‘iama’ în ele). Nu este singura
legătură posibilă între panteonul vedic şi cel carpatic. Zeul
indian al ploii Rudra era invocat de cetele de copii însoţind o
ciudată mască fitomorfă - Paparuda, pronunţată uneori
Paparudra - în zilele secetoase ale verii iar marele zeu Şiva
are o colindă de neconfundat în ziua de Crăciun: ‘Leru-i
Doamne, domn din cer / Ce mi-e-n Cer şi pe Pământ? / Mi-
este o dalbă mănăstire. / Între dalbe mănăstiri / Şade bunul
Dumnezeu / Şi cu Maica Precista / Lângă Maica Precista /
Şade bătrânul Crăciun / Cu busuiocul în dreapta / Cu
cruciuliţa în stânga / Şi-mi judecă pe Siva: / Sivo, leo /
Vasilco, leo / Ce-ai băut şi ce-ai mâncat / De mi te-ai
îngrăşat? / Sus la munte m-am suit / Jir şi ghindă mi-am
mâncat / De-aceea m-am îngrăşat / Mai la vale m-am coborât
/ Apă rece mi-am băut / Grădinile le-am izbit / Românii că m-
au văzut’. (Zeul Siva din Panteonul românesc era sacrificat -
prin substituţie, la solstiţiul de iarnă - capul porcului jertfit la
Ignat numindu-se Siva / Sila, prin contopire cu Vasilca /
Vasile). Modelul neolitic al morţii şi renaşterii timpului a fost
preluat şi continuat de indo-europeni, în Epoca Bronzului şi
Epoca Fierului, cu deosebirea că drama n-a mai fost trăită de
zeiţă (aşa cum era iniţial), ci de zeul solar, Crăciunul. Specific
strămoşilor autohtoni ai românilor, Crăciunul a fost
identificat cu zeul iranian Mitra ori cel roman Saturn; peste
sărbătorile Crăciunului s-au suprapus Saturnaliile (la
începutul mileniului I î.C., zeul Saturn se celebra la Roma
între 7 şi 23 Decembrie) iar după apariţia creştinismului,
Naşterea lui Iisus. Mai mult de un mileniu, creştinii au
sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun; în unele sate
bănăţene şi ardelene, ziua de 1 Ianuarie - care a preluat nu
numai obiceiurile, ci şi denumirea sărbătorii - se numeşte
Crăciunul Mic. Determinativul de ‘Moş’ purtat de Crăciun
sugerează, asemănător Babei Dochia la Anul Nou Agrar,
vârsta zeului care trebuia să moară şi să renască la Anul Nou.
Prin unele sate româneşti - ca de pildă cele de la confluenţa
Someşurilor - ziua de 28 Decembrie încă e ‘îngropatul’
Crăciunului. Feciorii adunaţi la casa ‘jocului’ aleg pe cel care
va interpeta rolul mortului: acela este aşezat pe targa funerară
- o scară de lemn - şi se acoperă pentru a nu i se vedea faţa;
pe ultimul drum, ceata de feciori care alcătuieşte cortegiul
funerar cântă ‘morţeşte’, lăutarii cântă ca la înmormântările
adevărate, cu ceteraşi, popa slujeşte, cantorul ajută. Textul
ritual, cântat pe melodia prohodului, descifrează semnificaţia
591
parodiei de înmormântare: ‘Măi Crăciune, măi Bătrâne /
Astăzi te-ngropăm pe tine / Haideţi toţi, cu mic, cu mare / Să
ducem Crăciunu-n vale / Şi să-l băgăm în produc / Pe el să
punem butuc / O Crăciune, o Bătrâne / Du-te de la noi cu bine
/ Meri pe apa Sâmbetii / Şi-napoi nu mai veni / C-a veni altu
Crăciun / Şi-a fi ca tine mai bun’. La ‘produc’ (denumirea
copcii sparte în gheaţă), după ce se luau iertările şi se
dezlegau păcatele, mortul era aruncat de pe scară pe gheaţă;
în acel moment, mortul învie, se ridică în picioare pentru a fi
văzut la faţă şi se ia după cei prezenţi pentru a-i lovi cu un
săculeţ umplut cu cenuşă. Noul Crăciun, împreună cu ceata
de feciori, se întoarce la casa ‘jocului’, unde urmează pomana
Crăciunului, o noapte de pomină, cu mâncare şi multă
distracţie, cu excese de băutură. Cortegiul funerar devine alai
de sărbătoare, cu strigături şi melodii de joc. Ospăţul atingea
forme dionisiace, de vreme ce beţia era ceva obişnuit la
îngropatul Crăciunului; dacă o persoană se îmbăta în cursul
anului, oamenii îi spuneau cu ironie că ‘a îngropat
Crăciunul’.” Precesta / Precista - titulatura Maicii = Marii
Mame - însemna “Preacinstita” / “Preacurata”. Acelaşi savant
a notat în “Dicţionar - mitologie română” din anul 2013:
“Baba Dochia e identificată în Panteonul românesc cu Gaea,
marea zeiţă agrară celebrată la începutul lunii Martie, care
torcea firul Mărţişorului; răpusă din cauza gerului (îngheţată
de vie) de Măcinici - în ziua de 9, o reducţie simbolică a
lungimii anului de 12 luni - se transforma în stană de piatră,
local având denumirea ca om de piatră (substanţa primordială
a vieţii pe Terra), cu identificarea de către localnici în mai
multe masive carpatice. Decesul ei însemna naşterea
pruncului Dochia. La solstiţiul de vară devenea Drăgaică /
zeiţă-fecioară iar la echinocţiul de toamnă Maica Precesta /
zeiţă-mumă; spre solstiţiul de iarnă şi echinocţiul de
primăvară, Baba Dochia - zeiţă la vârsta senectuţii - trebuia să
moară şi să renască împreună cu timpul: aşadar, Dochia
uzurpa metamorfozele calendaristice ale Marii Zeiţe
neolitice”. (Academicianul Român George Coşbuc în
“Elementele literaturii poporale” a afirmat că legenda Dochiei
- Mama Omenirii / Zeiţa Fertilităţii - este una dintre cele mai
vechi poveşti ale lumii).
Mitologia Iraniană a precizat că au fost 12 milenii de
luptă până la victoria binelui, perioadă corespunzând exact
duratei - măsurată ştiinţific - dintre dispariţia Neandertal şi
dispariţia Cro-Magnon (ambele eliminări datorându-se lui
Homo Sapiens, prin Titanomahie şi Gigantomahie); după ce
Neandertal n-a mai fost, ivindu-se ceremonios Marea Mamă
Ghirghe, ea a avut cu Timpul / Zurwăn 2 gemeni antagonici:
“luminosul” Mazda / Ormuzd asociat cu binele şi
“întunecatul” Mainyu / Ahriman asociat cu răul. Codicele
“Avesta” - atribuit Sfântului Gargo = Magului Zoroastru /
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
prima religie monoteistă din lume - a anunţat lunga durată a
conflictului dintre cei 2 flăcăi, ce s-a încheiat prin apariţia
omului primordial, de o netă structură arhetipală: Yima /
Homo Sapiens cel mai recent; atunci - după victoria şi asupra
Cro-Magnon - a fost întemeiat Imperiul Atlant, ca expresia
stăpânirii de către singura specie umană, cuceritoarea
universului celeilalte specii umane rămasă din preistorie. În
religia zoroastră, Magii au fost preoţii Cultului Soarelui care
practicau şi medicina (de la ei rămânând în Română inclusiv
verbul “a amăgi” = “a ispiti”); termenul de “medici” a
provenit de la ei, de la oamenii Mediei, care practicau
medicina mai mult decât ca vraci - ei fiind Magi / Mezi -
cunoscând cel mai competent știința lecuirii, din moși-
strămoși, recunoscuți ca mari gânditori (renumiți atât ca
meditând îndelung mereu pentru a lua corect măsuri, cât și ca
măsurând mereu corect apoi, pentru modul lor chiar modest
dar foarte corect de acțiune fiind deosebit de stimați în
Vechea Lume). Poetul naţional al Iranului Hakim Firdousi
935-1025 din Tus (lângă Afgani-stan şi Turkmeni-stan) în
“Şah-name” / “Povestea şahilor”, termenul pentru cârmuitor
de “șah” provenind din anteriorul “șar” - parte a istoriei
zoroastre - a scris: “În munţi, în urmă cu 10 milenii, au existat
oamenii care apoi au devenit Ariani; primul lor conducător a
fost Gaio-mer / Kaiomers, care a dat legi. Pe atunci, oamenii
trăiau din vânătoare şi din cules; nu ştiau să cultive dar aveau
turme de animale cu care se mutau dintr-un loc în altul,
îmbrăcaţi în pieile lor. Gaio-mer / Kaiomers a fost o persoană
foarte inteligentă. Hărţuit de triburi geloase pe prosperitatea
oamenilor săi, în lupta pe care a pregătit-o împreună cu
nepotul lui, i-a învins, apoi acela urmându-i la domnie,
dinastia instaurată conducând pentru timp foarte lung”.
Tradiţia Armeană a reţinut că “Gaio-mer” = “Șeful Terrei”
era originar din Mesopotamia de Sus şi că era fiul lui Eno /
Enoh iar în manuscrisele musulmane a rămas menţionat că
șeful Gaio-mer / Kaiomers a cunoscut adevărul din cărţile lui
“Id-rîs” / Idrîs, adică ale lui Hermes / Enoh; în mitologia
Armeano-Caucaziană - studiată şi de Dr. Joseph Karst,
profesor la Universitatea din Strasbourg - Enoh era identificat
cu geniul Karapet, numele provenindu-i de la cuvântul
Georgian pentru “poartă”, căci era “Stăpânul Porţii”, cu
sensul general de “mesager”. Magul Gargo-“Sfântul” =
Zoroastru, fiul Zeului Mazda / “Maz-da”, era din Valea
Oksos / Oxus (actualul Afgani-stan), din răsăritul Daxiei /
Bactriei de la poalele Pamirului - azi Ai Khanoum / Kohna
Qala 37,10 lat. N, 69,23 long. E, ştiut ca “Oraşul Lunii” -
străjuind vadul Fluviului, zona fiind foarte bogată în aur,
lazurit şi rubine; se poate observa apropierea onomastică
dintre “Maz-da” pentru divinul tată al Magului Zoroastru
(după cum a scris filozoful Platon) şi “Masa” pentru “Luna
Sacră”: în vechiul spaţiu Iranian, Zeul Lunii era Mah (la
vechii Egipteni se numea Iah, corelându-se astfel și apariția
ulterioară la vechii Evrei a denumirii Yahve pentru Zeul
suprem). După cum a arătat academiciana Mary Boyce în
“Enciclopedia Iranică” din anul 1983, “Mazda” era înrudit cu
Sanscritul “Medha” pentru “Înțelept” (nomenclatura având
aceeași sorginte ca aceea Medă, anume a Mezilor din Mezia
/Media). În secolul VI, istoricul bizantin Agathias - din portul
Myrina 38,50 lat. N, 26,59 long. E de pe coasta V Anatoliană
/ Aeolia, între Pergam şi Izmir - a reluat ideea că Magul
Zoroastru a fost fiul Zeului Ahura Mazdă (echivalat cu
Grecul Zeus); fratele geamăn al bunului Ahura Mazdă era
Ahriman Mainyu (întruchiparea răului): ambii erau fiii lui
592
Zurvan = “Timpul” (Crăciun la Români). Zeul Zurvan -
creatorul întunericului și luminii - avea ca emblemă 2 Svastici
înlănțuite, una reprezentând binele, cealaltă reprezentând răul.
Ra şi Mitra
În acelaşi areal - populat de urmaşii străvechilor
Gherghi - era iubit Zeul Soare şi Hermes, Magul Zoroastru
fiind numit de Platon ca fiul lui Mazda (“Maz-da” =
partenerul divinei Luni / Selenei Masa, un alt fiu al Zeului
Mas-da / Mazda considerându-se şi Mitra / Mit-Ra = “Soarele
nebiruit”) iar pentru Plutarh, Zartoșt / Zoroastru era Magul
fondator al întregului sistem de ştiinţe practicat de Magi: e de
ştiut că Bactria / “Vactria” a fost vatra strămoşească a
iubitorilor focului iar din termenul local “atharvan” pentru
“preotul focului” a provenit “vatră” (de unde a rezultat
Bactria - denumire echivalentă a regiunii Daxia - acolo
apărând şi vechea metropolă “Zari-aspa” = Balkh 36,45 lat.
N, 66,54 long. E din Nordul Afgan ştiută ca “Mama
Oraşelor”, având citadela de 11 kmp, unde era Poarta
Şambalei, cunoscută ca Agharta / “A-Gharta”, anume spre
“centrul guvernării lumii”, zicându-i-se Şamis-Balkh / “Şa” =
“Apă” dar și “Soare”, “mis” = “moş”, Balkh = “Înălţat”,
maestrul sufi Idries Shah 1924-1996, născut în India din
nobili Afgani, speculând că denumirea ŞamBalei / “Șam-
Balei” provenea astfel, de la “Sanctuarul Soarelui”, acolo
fiind venerată Zeița Anahita și ştiindu-se că s-a lansat dar a și
murit Sf. Mag Gargo = “Zarto-șt” / Zoroastru, căci a fost
principalul său loc de propagandă); Sanctuarul Soarelui =
“Șam-Bala”, după cum a documentat academicianul
Ferdynand Ossendowski 1876-1945, era știut ca Agharti / “A-
Gharti” (echivalentul Grec avându-l în Tartar). De la Valkh /
Balkh a apărut denumirea pentru Paktra / Bactria, a cărei
capitală a fost acel mare oraș (cu care apoi a rivalizat
Babilonul); măreţul oraş Balkh - numit de către Armeni
“Bahl” dar zis și Kuş, de pe străvechiul drum al lazuritului
comercializat din Epoca Pietrei - şi-a atins apogeul atunci
când în extremitatea Vestică a Anatoliei a apărut portul Troiei
de veghe la Strâmtoarea Dardanele (adică în mileniul III î.C.,
căci acolo - în stăpânirea Regatului Troadei - funcţiona foarte
importantul vad comercial cu Peninsula Balkanică). Pe de altă
parte, Șaman / “Șa-man” e o denumire străveche însemnând
deopotrivă “Omul Soarelui” dar și “Omul Apei” (iar similar,
“Ro-mân” = “Omul Râului” dar și “Omul Soarelui” - astru
știut ca Ra - respectiv sinonimul Valah al său fiind cel
acvatic, legat de valurile apei): între străvechii șamani - foarte
populari în Lumea Veche - și stră-Români au fost legături
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

strașnice (iar în Europa, Hiperboreii Saami = “Oamenii
Soarelui și Vântului”).
apă’! Atât prezentul latin al verbului neregulat ‘andare’ /
‘vado’, cât şi grecescul ‘baino’ = ‘a merge’, însemna
etimologic ‘a traversa apa prin vad’. ‘Vado’ în latină venea de
la ‘vadum’ = ‘vad’ / ‘punct de trecere al apei’ (şi la fel
grecescul ‘baino’). ‘Vado’ de la ‘vadum’, traversarea apei...
prin ‘vad’ (!) a fost persoana I a verbului în latină şi aşa a
rămas până în italiana de astăzi. În română, ‘vado’ a dispărut,
rămânând sub o formă atrofiată doar în expresia ‘mai va’ iar
verbul a fost înlocuit cu cel care avea sensul imediat apropiat:
‘mergo’, ‘mergere’, tot ‘a intra în apă’... a trece prin ‘vad’
(acesta din urmă rămânând intact ca substantiv = ‘vadul
apei’). ‘Vado’ = ‘mergo’... tot o traversare de apă, dar prin
vad!”

În anul 2015, cercetătorul Dan Alexe a scris “Prin

vadul lingvistic: etimologia lui ‘a merge’ în sfârşit explicată”
(cu observaţia despre perspectiva acvatică, anume că în
dispăruta Latină era încă păstrat sensul primar al legării
mersului de traversările vadurilor, ceea ce însă nu s-a mai
conservat în Română): “Verbul ‘a merge’ a constituit
întotdeauna o enigmă pentru romanişti. Din punct de vedere
formal, verbul - cu întreaga sa conjugare modernă
românească - corespunde perfect latinescului ‘mergo’,
‘mergere’... care însemna însă ‘a se s/cufunda’. Nu există nici
un dubiu aici iar verbul latinesc şi toate derivatele lui nu au
avut niciodată alt sens: de la ‘immergo’, ‘immersio’ până la
‘emergo’ şi ‘submergo’, totul are de-a face cu intratul în apă.
Flexiunea română corespunde celei latineşti în toate
chestiunile de detaliu: de la perfectul (ego) ‘mersi’, care
corespunde românescului (eu) ‘mersei’, până la participii şi la
supinul ‘mersum’, care corespund ‘mersului’ românesc; în
latină însă, ‘mersul’ românesc era întotdeauna o
‘im/mersiune’. Din punct de vedere al mecanismului evoluţiei
limbilor românice - aşadar - nu există nici o îndoială: avem Metropola Afgană Balkh / Valkh
de-a face cu acelaşi verb... numai că e imposibil de conciliat
sensul latinesc al verbului cu cel românesc. E drept, verbul Sfântul Mag Gargo = Zarto-șt / Zoroastru - care a râs
latin ‘mergo’, ‘mergere’ a mai avut şi sensul figurat al unei la naştere, uimind lumea - aparţinea unei familii de războinici
dispariţii, precum în ‘caelum mergens sidera’ - ‘stelele care de la poalele Pamirului (în secolul V î.C. Lydianul Xanthus,
dispar în cer’ - numai că pista e înşelătoare, pentru că şi acolo în secolul IV î.C. Eudoxus din Knidos, apoi Hermodoros,
avem o imagine de dispariţie ca în apă... stelele erau înghiţite Plutarh, ş.a., au afirmat că deja în timpurile lor Zarto-șt /
de negrul cerului, ele plonjau în eter. Nici aşa nu putem Zoro-astru era considerat ca vechi de 6 milenii, adică de la
ajunge la sensul banal românesc al deplasării: ‘a merge’. Au mijlocul mileniului VII î.C. / imediat după Potop; de
fost lingvişti exaltaţi care au văzut aici o dovadă a faptului că exemplu, în secolul III î.C. Anatolianul Hermippus din
românii ar fi trăit refugiaţi în vârf de munte etern ceţos: un Smyrna / Izmir l-a plasat pe faimosul Zoroastru cu 5 milenii
călător care coboară spre vale... dispare treptat în ceaţa văii, înaintea Războiului Troian). Magul Zoroastru / Gargo-șt -
în care se scufundă, din punctul de vedere al privitorului profet oriental literalmente înțeles ca “Mare Cântăreț” - a
rămas pe pisc, ca şi cum ar intra în apă. După ce s-a stins creat Imnurile Găthă, răspândite dinspre răsăritul de unde era,
hohotul de râs, putem aborda problema într-un mod cât se condamnând sacrificiile sângeroase şi a făcut din focul sacru
poate de simplu. Desigur, explicaţia pe care o voi da nu simbolul credinţei sale (în mileniul I, a fost religia oficială a
constituie o dovadă. E mai degrabă o remarcă de ordin Imperiului Săsanilor - promulgată de Marele Preot Ghirgîr /
cultural decât o ‘demonstraţie’. Chiar şi în latină, verbul care Kartîr în dauna maniheismului, cumpăna dintre bine şi rău
desemna deplasarea - ‘vado’ - însemna de fapt ‘a traversa o fiind ţinută de Mitra - ultimii adepţi rămânând Guebrii): ca
593
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Zeu venerat de Veghetorii vadurilor, Mitra era Gardian al
apelor iar împreună cu tatăl Mazda şi cu Burz - suprema
divinitate Indo-Iraniană a apelor înfăţişat de hinduşi ca “Var-
Una” / Varuna iar de vechii Greci ca Uran / Zeul Cerului şi de
“Rig Veda” ca Zeul suprem al creaţiei numit “Apam Napăt”
de la compusul dintre “Apă” cu “Nepot” - era alcătuită triada
(respectiv Sf. Treime) “Ahura” = “Asura”; privind Indo-
Europenii, încă o legătură se poate vedea lingvistic între
nepotul Poseidon = posesorul Edenului, nepotul Anului - știut
ca Neptun de către Romani - și cuvântul Sanscrit “nápāt”
pentru nepot. În “Teogonia Indiană”, savanta Sukumari
Bhattacharji 1921-2014 a enunțat: “Secretul puterii
supranaturale a Zeului Varuna era Măyă (așa a notat literatura
timpurie vedică); lui i se zicea Măyin și Asura (‘Asu’ era
sufletul, utilizat de ‘Rig Veda’ 10:15 în legătură cu ‘pitarah’
= ‘strămoșii’). Varuna - căruia i se zicea Asura - avea puterea
numită Măyă: el astfel uda pământul, prin ploaia ce o putea
declanșa; demonii Asura și-au pierdut puterea lor Măyă din
cauza Zeului Varuna. La început, Măyă a însemnat ‘puterea
extraordinară a înțelepciunii’ dar ulterior a rămas doar cu
sensul de ‘iluzie’ / ‘magie’.” Așadar, din Afgani-stanul
Nordic (zona dintre Pamir și Altai) s-a difuzat post-diluvian
zoroastrismul = primul monoteism din lume, răspândit de
către profetul Sfânt “Gargo-șt” / Sf. Mag “Zarto-șt”, născut în
“Orașul Lunii” / Kohna Qala - la un mare vad al Fluviului
Oksos - și mort în metropola Vahl / Balkh de lângă delta unui
afluent Vestic al acelei mari ape curgătoare (cu izvorul în
Lacul Ghalcha / Zorkul din Pamirul “Mare”, care pe atunci se
vărsa în Marea Caspică).
594
“Oraşul Lunii” de pe Oksos, la poalele Pamirului
Ştiut ca parte a “Caucazului Indian”, Pamir / “Pa-
mir” - termenul pentru cei mai înalţi Munţi după Himalaia -
literalmente însemna “sacrul mir” (căci “pa” = “sacru” iar
prin “mir” nu se numea doar unsoarea sfinţită din mijlocul
frunţii, ci se înţelegea şi “trăznet”, “a lua mirul” cuiva
însemnând a-l omorî iar “a trage la mir” = “a lovi în frunte”):
oriental, pe frunte - între ochi - era marcat “al treilea ochi”,
“mirenii” fiind cei însemnaţi astfel, drept credincioşii în sacra
treime, însă neaparţinând clerului (dar urmându-i crezul, mai
ales în marea vechime, când totul era religios); oriental, Meru
era Muntele Sacru unde a fost mariajul pământenei Mame -
patronând luna Ma - cu cerescul Ra (semi/luna şi soarele fiind
simbolurile puternice ale divinului pentru timp îndelungat şi
cu o uriaşă răspândire, foarte des figurate împreună), la S de
Pa-Mir / adică de “Sf. Mir”, rolul Meru de Munte Sacru fiind
preluat de Tibetanul Kailaş / Muntele Fericirii din Himalaia.
S-ar observa că Turcii au “kilise” pentru Templu, Grecii au
“ekklesia” pentru Biserică, etc. (în opinia Dr. Murad Adji -
exprimată în cartea “Europa, Turcii, Marea Stepă” din anul
1998 - onomastica s-a legat de Muntele Sacru Kailaș). În anul
2016, cercetătorul Român Lucian Costi a scris: “Ritualul
mirungerii este foarte vechi la români, după cum ne confirmă
dovezile din religia vedică și cele dăruite din propria zestre a
vocabularului nostru. Mărturia este dată și de denumirea
românească a unei anumite plante, ‘miruța’, plantă cu flori
purpurii / violete (‘Anchysa officinalis’). Dacă mirul e un
untdelemn - cum avem în ritualul creștin - de ce oare i-au zis
strămoșii noștri plantei acesteia ‘mir-uța’, un diminutiv de la
‘mir’? Pentru că mirul era nu o ungere în religia noastră
străbună, precreștină, ci era un punct roșu; de aici asemuirea
florilor plantei cu culoarea mirului a condus la atribuirea
numelui ei, ca un diminutiv de la mir. Înțelepciunea
românilor ce au zămislit aceste cuvinte ne ajută azi să
pricepem ce înseamnă ele, cine le-a născocit, în ce perioadă,
ce semnificau și ce concluzii putem trage despre vechea
noastră religie. Așadar, numele ‘mireasă’ e intim legat de alte
cuvinte românești care-i lămuresc proveniența, de ritualul
punerii ‘mirului’ pe frunte, corelat cu denumirile plantei
‘miruța’ cu flori purpurii și plantei ‘mireasa’, având culori
roșii. Etimologia cuvântului ‘mireasă’ este aceea de cuvânt
românesc străvechi. Fiind un termen religios, ‘mireasa’ face
parte azi din vocabularul esențial al slujbei creștine în
celebrarea tainei cununiei, continuând fără întrerupere un
ritual multimilenar. Termenii de logodnică, mireasă, nevastă
nu pot fi analizați despărțit. Nevasta e o consecință a faptului
că tânăra a fost mireasă și a trecut prin ritualul cununiei: întâi
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

apare numele de mireasă, apoi cel de nevastă (mireasa era identificate au fost rare (şi atunci operaţia n-a aparţinut direct
statutul ei în ziua ceremoniei sacre, religioase, când preotul mitologiei, ci teologiei).
aplica mirul sfânt pe fruntea celor 2 tineri și care precedă
creștinismul cu milenii). Instituția întemeierii familiei
consfințită prin punerea mirului data la noi dinainte de roirea
spre India a neamurilor din spațiul Carpatic; punerea mirului
roșu - posibil și mirungerea - sunt mai vechi decât practicile
creștine cu milenii, dovadă prezența unor ritualuri similare în
derivatele indice ale vechii religii vedice din Carpați”. Post-
diluvian, Mehr / Mitra, ca Zeul Luminii, a fost slăvit mai ales
spre apus - începând cu Valea Oksos - de adepţii Magului
Gargo / Zoroastru din Oraşul Lunii iar arealul de unde a
pornit acel prim monoteism în lume pe atunci era populat de
Gherghi, care (datorită activităţii solare intense din timpul
ultimei glaciaţiuni) erau cei apăruţi acolo prin ultima mutaţie
genetică, cea moştenită până în prezent.

Bazinul Oksos în prezent

Înţelesul originar al arhetipurilor - de modele

primitive sau de imagini arhaice din tezaurul comun al
omenirii - lasă loc ideii că toate ar fi copiile unor modele
arhetipale cereşti, însă mai există o categorie mitologică, a
aşa-numiţilor eroi-Civilizatori, consideraţi semizei: ei au fost
de fapt eroii arhetipali, primii învăţători ai grupurilor umane,
primii descoperitori ai elementelor Civilizaţiei (navigaţia,
focul, construcţiile, arcul, agricultura, roata, medicina, scrisul,
etc.), primii organizatori ai triburilor, primii codificatori ai
principiilor juridice şi morale, primii sacerdoţi şi profeţi.
Oamenii arhetipali adesea au produs acte de eroi Civilizatori:
de exemplu, Adam a dat nume plantelor, animalelor şi
lucrurilor, descoperind împreună cu Eva, îmbrăcămintea (la
început, femeile îşi acopereau coapsele cu un sac doar când
aveau ciclu sau când ţineau doliu). Când marile descoperiri
au căpătat răsunet mitic în întreaga arie de emancipare a
omenirii - ca de pildă agricultura - eroii Civilizatori (uneori
chiar în grupuri ierarhizate) erau veneraţi de urmaşi.
Omenirea a personificat în mituri nu actele Civilizatoare în
sine: formarea miturilor despre arhetipurile eroilor
Civilizatori a fost un proces spiritual - adesea îndelungat - de
sincretism iar detaliile portretelor dinamice ale eroilor
arhetipali s-au selecţionat după ce se colectaseră prin
aglomerare de informaţii şi se îngroşaseră până la trăsăturile
ideale; cazurile de zeificare ale unor personaje istorice
595
Aspecte din Oraşul Lunii de la Fluviul Oksos
În “Avesta” e notat despre timpurile când cadavrele
oamenilor erau lăsate să fie ciugulite de păsări: “Eu, care sunt
Mazda, am creat universul acolo unde nu fusese nimic.
Potrivnic acestei lumi care este numai viaţă, Mainyu a dat
naştere alteia, care este numai moarte şi unde nu sunt decât 2
luni de vară iar iarna e lungă şi ţine 10 luni, răcind într-atâta
pământul, încât până şi lunile verii sunt îngheţate şi frigul este
începutul tuturor relelor. Apoi, eu am făurit un lăcaş
numindu-l Ghaon, care era locul cel mai încântător de pe
pământ; acela era semănat cu trandafiri şi acolo se năşteau
păsările cu pene de rubin. Atunci Mainyu a făcut insectele
care vatămă plantele şi animalele. Apoi, eu Mazda, am
întemeiat Muru - oraşul cel sacru şi minunat - iar Mainyu a
strecurat într-însul vorbele răutăcioase şi minciuna. După
aceea, eu Mazda, am creat fermecătorul Bakhdi - înconjurat
de păşuni grase - dar Mainyu a trimis acolo fiare lacome, ce
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

înfulecau vitele folositoare pentru oameni. Apoi am zidit Nişa chibzuit, întrebând: ‘În ce chip voi putea să fac acest loc
- oraşul rugăciunii - iar Mainyu a strecurat în el îndoiala care înzidit despre care mi-ai spus, Mazda?’ Atunci Mazda i-a
roade credinţa. Eu Mazda, am zidit oraşul Haroju - cel cu răspuns lui Yima: ‘O Yima, preafrumosule fiu, iată pământul
palate bogate - iar Mainyu a zămislit acolo trândăvia şi acesta cu călcâiele tale călcându-l, îl vei frământa în acelaşi
curând oraşul a căzut în ticăloşie. Astfel, fiecare dintre chip şi cu mâinile tale, mânuindu-l întocmai aşa cum
minunile pe care le-am dăruit oamenilor - întru fericirea lor - obişnuiesc oamenii să frământe lutul umed’. Isprăvind de
a cunoscut împotrivire din partea lui Mainyu, prin darurile lui făcut ceea ce Mazda îi poruncise, Mazda îi mai spuse lui
nenorocite; din pricina lui pământul a fost spurcat de pornirile Yima: ‘Luminile care lumina-vor acest Var vor fi lumini
cele rele, el a statornicit datina tâlhărească de a-i îngropa pe meşteşugite, fiindcă nevăzută va fi lumina soarelui, a lunii şi
morţi în pământ sau de a-i arde pe ruguri, precum şi toate a stelelor. Iar după fiecare răstimp de 4 decenii, fiece pereche
celelalte rele care întristează neamul omenesc. Eu care sunt de oameni va naşte altă pereche şi tot astfel fiecare din toate
Mazda, celui dintâi dintre muritori i-am rostit cuvântul meu, celelalte soiuri de vieţuitoare. Iar pasărea sfântă va aduce
descoperindu-i legea: ‘O, tu frumosule Yima, vino la mine ca acolo legea’.” Geograful Strabon XI 11:8 (Georgiano-
învăţat întru credinţa mea, să-i fii răspânditor!’ Dar el a Anatolian care a scris în Antichitate) a consemnat: “Caspianii
răspuns că nu era vrednic, căci n-avea ştiinţa de a fi crainicul expun în pustiu pe bătrânii care au trecut de 70 ani după ce i-
legii. Eu care sunt Mazda, astfel i-am grăit: ‘Dacă, aşadar, nu au lăsat mai întâi să moară de foame. Apoi, observându-i de
vii nici preot, nici crainic legii mele să-i fii, vai, toate aceste la distanță, dacă văd că sunt răpiți de păsări de pe patul lor, îi
făpturi pământeşti ale mele ocroteşte-le tu, o Yima, şi să le socot fericiți, dar dacă sunt înșfăcați de fiare, sunt considerați
creşti, înlocuindu-mă ca paznic al făpturilor pământului, vino mai puțin norocoși. În sfârșit, dacă nu-i apucă nici un animal,
să le fii ocrotitor!’ Şi atunci preafrumosul Yima mi-a răspuns: îi cred de-a dreptul blestemați”.
‘Voi face să propăşească făpturile tale pământeşti, aceste
făpturi ale pământului eu le voi face să crească. Te voi ajuta
fiind paznicul şi ocrotitorul acestor făpturi ale tale’. Eu care
sunt Mazda, i-am rânduit atunci o oaste şi un plug cu totul de
aur. Şi Yima a dobândit în mâinile sale puterea regească. Iar
între timp, Yima domnind, s-au scurs astfel 3 secole până
când tot pământul larg s-a umplut de cirezi, de cântece, de
oameni, de păsări şi de roşii focuri arzând. Mazda s-a întors
către Yima: ‘O preafrumosule Yima, iată un prăpăd de geruri
este gata să vină în lumea pământească şi furtună de zăpadă
se va prăbuşi de la început peste munţii care sunt mai înalţi şi
în jos, spre văi. Atunci Yima, va pieri a treia parte din cirezile
acestui pământ şi tot ce se află în locuri mai primejdioase şi
care sunt în piscuri de munţi şi cei ce umblă prin văgăunile
văilor. Peste lumea de trupuri căde-vor ierni ce vor aduce
frigul ucigător şi vor lăsa să cadă zăpezile geroase. Tot ce
este vietate în ţinuturile pustii sau pe munţi va fugi să se
ascundă în adăposturi subpământene. Mai înainte de venirea
iernii, ierburi şi plante vor fi pretutindeni dar după iarnă se va
socoti minunat locul unde se va ivi măcar o urmă de picior de
oaie. Vei face loc înzidit în Var. Îl vei face lung cât o fugă de
cal pe fiecare din cele 4 laturi ale sale; şi înăuntru vei aduna
laolaltă din cirezile de vite de fiece soi, şi din oameni, şi din
păsări. Vei strânge sămânţă de focuri ce ard cu culoare
roşcată. Apa o aduci pe o cale lungă şi să mai ai grijă de
păsările dinăuntru, îndestulându-le cu grăunţe coapte şi grâul
bălan să nu lipsească ori să se împuţineze cu mâncarea făcută.
Apoi vei înălţa clădiri cu coloane, cu săli şi cu încăperi
retrase. Şi să mai aduni acolo pe toate femeile şi pe toţi
bărbaţii cu obârşia cea mai frumoasă, pe cei mai frumoşi
dintre ei, pe cei mai puternici; şi să culegi cât mai multe
seminţe de arbori dintre cei mai aleşi, dintre cei mai
înmiresmaţi ce se află pe pământul acesta. Chiar acum să
aduci câte o pereche fără cusur din oricare neam, ca să-şi facă
locuinţă - şi acestea împreună cu tine, Yima - în locul înzidit. După cum a observat în anul 2004 şi Norvegianul
Să nu fie niciodată acolo chipuri cocoşate, nici sluţenie, o Oktor Skjaervo de la Universitatea Americană Harvard,
Yima, nici gângăveală, nici ticăloasă pierzanie, nici vreo corespunzător mitului zoroastru de întemeiere a tărâmului
fiinţă măruntă sau pocită, nici cu dinţii prea lungi şi cu nici Iranian redat de “Videvdad” 1:11 - adică de codul ecleziastic
unul din multele semne nefericite pe care le adaugă Mainyu “Avesta” - homosexualitatea masculină a apărut întâi în lume
celor ce trăiesc pe pământ. Cu un bold de aur să-i călăuzeşti din influenţa demonică pentru a îmbolnăvi Hyrkanii /
într-acolo pe toţi, Yima - în locul cel înzidit - şi zidurile să Gherganii din S Caspic (care formau cea mai sănătoasă
ocolească totul de jur împrejur’. În clipa aceea Yima a creaţie a Zeului Mazda); în sfera morală a doctrinei zoroaste,
“arta” / “așa” a fost cunoscută ca “decisiva concepție
596
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
confesională”, de importanță cardinală în respectiva teologie
monoteistă. Este de ştiut că Zeului Mazda în Asia Centrală i
se zicea Gorăn / “Gor-Ăn” = “Cerescul An”, tărâmul unde era
puternică ştiinţa despre el fiind numit Khura-san (iar în
Vechea Europă, a existat “Khar-On” / Kharon, luntraşul spre
“Cealaltă Lume”, patronul gladiatorilor); refugiul avestic
“Var” a rămas ştiut ca “loc înzidit” (în asemenea conexiune
“var” fiind rădăcina pentru “oraş” iar “orăşenii” = “varahii” /
“valahii” - adică genericul străinilor pentru Români, rocada
“var” / “val” mulându-se din cauza clasicei înlocuiri “R” cu
“L” inclusiv în onomastica orăşenilor stră-Români de pe
malurile Râurilor, ei de altfel având primele oraşe din Europa
- mult ulterior de exemplu la Latini “bărbatul” fiind “vir” iar
la Unguri “oraşul” numindu-se “var”: de pildă, în Maghiară
Timişoara = “Temes-var” / după cum a observat în anul 2014
lingvistul Boris Hlebec de la Universitatea din Belgrad,
particula “var” / “bar” ajungând valabilă şi în Timoc pentru
cele mai timpurii prelucrări ale cuprului). Este de știut despre
gospodăriile “de la țară” că erau “vile” (de exemplu, în
Antichitate, Romanii au ajuns să-și numească Latin așezările
rurale ca “villae”). Valahii în Europa au fost nu doar
realizatorii valurilor de pământ și a vilelor în mediul rural, ci
şi orăşenii care au zidit în mediul urban (unde şi-au şi văruit
lucrările, albeaţa lor apropiindu-le astfel cumva de strălucirea
/ “stră-lucirea” mult apreciată a divinităţilor): cronologic, se
poate lesne observa că iniţial Valahii au fost cei din Văi
iubind valurile, stabiliţi apoi pe maluri în aşezări tot mai mari
(rotacizarea reliefând relaţia “var”-“val”): Valahii au fost
cunoscuți ca străjerii / Gardienii valurilor de pământ
protectoare ale așezărilor lor urbane (de străvechi tip “var”,
unde se strângeau “Varvarii” / “Barbarii”). În asemenea
context, merită o remarcă şi proto Indo-Europeanul “vihros”
pentru “bărbat” - legat de străvechiul “vânător” / “erou” - ce a
dus la “vârtos” dar şi la “virtute” (forţa castă), “viril”, etc.,
calităţi tipice şi străvechilor Ghergani; pe de altă parte, în
Latină “vir” = “om” / “bărbat” iar “virago” în Latină era
“femeie” / “Amazoană”: sensul de luptă era la fel atât
Sanscrit / Iranian ca “vîra”, cât și Tocarian ca “wir” sau Got
ca “wair” - Kurzii folosesc “miro” iar Galezii “gwr” / care
înseamnă și “soț” - vechile așezări “var” devenind în caz de
război taberele întărite ale războinicilor (actualul termen
Englez “war” pentru “război” fiind sugestiv, la fel de
semnificativ ca termenul Român de “vardist” / “gardist”
pentru “polițist” = popularul agent de pază al orașului). În
anul 2012, profesorul universitar Oktor Skjaervo de la
Harvard a analizat mitul lui Yima (perechea Avestană a
Sanscritului Yama): “A cârmuit în Era de Aur și a salvat
viețuitoarele de o mare catastrofă prin adăpostirea celor mai
bune specimene în așezarea sa denumită Var iar ca atare e
sărbătorit la Anul Nou Iranian. Yima a aflat la o întâlnire cu
Zeul Ahura Mazda că urma să vină o iarnă severă, cu
rezultatul reducerii dramatice a populației planetei iar apele
din topirea zăpezilor vor potopi pământul. Pentru ca
viețuitoarele să nu piară, Ahura Mazda i-a descris lui Yima
cum să realizeze Vara, anume adăpostul cu laturile egale ca
un pătrat unde să păstreze în viață ființele pe vremea urgiei
reci: i-a explicat cum să lucreze solul și cum să lumineze
interiorul (cu 2 feluri de surse, naturale / ferestre și artificiale
/ lămpi). Yima a selectat pentru subteranul Var câte o pereche
- fără defecte - dintre viețuitoare și a găzduit acolo 2 mii de
oameni sănătoși, cerând fiecărui cuplu să nu facă mai mult de
2 prunci, pentru a păstra echilibrul; Yima a săpat în
597
adâncimea Var fântâni și canale colectoare pentru a avea apă
curată / pură. Acolo a fost un adevărat tărâm al fericirii,
condus de Yima: trebuie ca acest mit să fi fost mai vechi ca
învățăturile zoroastre”. (Pe lângă amintirea glaciațiunii, în
Vechea Lume, ecouri Troglodite - ca orașele subterane din
CapaDochia / Sudul Mării Negre, studiate de pildă de
profesorul universitar de arheologie Andrea DeGiorgi ca
datând din vremea Khetă / a Hitiților și Frigienilor - sau
coborârea îndelungată a lui Zalmoxe în Grota de pe Muntele
Sacru Kogaionon al Geto-Dacilor din Vestul Mării Negre par
a fi fost în legături cu mitologia orientală a străvechiului
Yima; arca lui Noe din Biblie de asemenea a redat mai multe
elemente conectate de Vara lui Yima).
Dacă în Epoca Pietrei Civilizaţiile au fost Fluviale
(ca pre-diluvian cea a Imperiului Atlant având Fluviul
Oceanus sau cea a Cornului Abundenţei bazată pe Bazinele
Fluviilor Mesopotamiei şi Bazinul Nilului inferior ori post-
diluvian ca aceea din Bazinul Ghargar în N Indiei / Bhărat
sau aceea a Vechii Civilizaţii Europene în Bazinul Dunării
inferioare / Banat, etc.), apoi - după Epoca Pietrei -
Civilizaţiile au fost şi Maritime, ca de exemplu cea a Troiei
Ghergarilor / Gherghiţilor în Epoca Bronzului sau cea a
Feniciei Ghergaşilor în Epoca Fierului, ş.a.: încă o confirmare
- de tip istoric, generală - a parcursului de la apa dulce la apa
sărată. De exemplu, argila / lutul folosit la început în creaţia
umană era un material tipic Culturii Fluviale. Simetria
tipologică a Civilizaţiilor - întâi Fluviale, apoi Maritime - n-a
fost perturbată de pre-diluviana Atlantida ca Maritimă
(chipurile existentă în Oceanul Atlantic), căci ea a fost
Fluvială; Imperiul Borean / Atlant - cu uscat de dimensiune
continentală, dispărut datorită diluviului - nu era în actualul
Ocean Atlantic (geologii categoric au infirmat posibilitatea
existenţei vreunui aşa uscat în Oceanul Atlantic, ce n-a avut şi
n-are decât Insule mult mai mici în suprafeţele lor): cei 10
regi care stăpâneau uscatul Imperiului Atlant nu domneau
Maritim, ci Fluvial (apele din Imperiul Atlant nu erau
stătătoare şi sărate, ci erau curgătoare şi dulci). Civilizaţional,
ordinea cronologică a fost Fluvială-maritimă-oceanică:
“Okean” explicit a fost cunoscut de vechea lume ca Fluviu,
curgător şi dulce, ceea ce face Fluvială Civilizaţia Atlantă,
geografic marcată de vechile defilee Gherg şi Gherghel (pe
lângă descendenţele Ghergane ale stăpânilor), cu ieşire la
Marea cea mai mare din lume - Marea Mediterană - prin
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Strâmtoarea Garganele / Dardanele; Civilizaţiile ce au
succedat-o (ca Vechea Civilizaţie Europeană centrată pe
Dunăre / “Râul Rheii”, al Titanei Ghergane cu care Oceanus
era frate - unde a rămas cea mai mare concentraţie nominală
Gherga din lume - şi cea din Bazinul Ghargar din N Indiei, a
Fluviului cu debitul cel mai mare din lumea timpului său din
cauza topirii gheţurilor Himalaiei) au fost şi ele categoric
Fluviale. Iată 3 Civilizaţii Fluviale ale vremurilor (una pre-
diluviană şi diluviană / a Atlantidei, împreună cu două post-
diluviene / succesoare ale sale în EurAsia, respectiv în
Bazinele Dunării şi Ghargar) având prezenţa confirmată
Gherga, realizările penetrând apoi și alte părți ale lumii; abia
ieşirea din Epoca Pietrei a adus Civilizaţiile Maritime iar apoi
pe cele oceanice, a Imperiilor ce într-adevăr au stăpânit
oceanele. De aceea - fiind atâtea argumente / de ordin
geografic, istoric, onomastic, mitic, genetic, etc. - n-are nici
un rost “forţarea” în sensul de a face Imperiul Atlant o
Civilizaţie acvatică a Oceanului Atlantic, trebuind acceptat că
era de fapt Civilizaţia “Oceanică” a Fluviului Okean /
“Oceanus”: o Civilizaţie a celor care trăiau pe terenurile ude -
în timpul topirii gheţurilor ultimei glaciaţiuni - nu o
Civilizaţie Marină. La sfârşitul mileniului II î.C., preotul
Fenician Sanchoniathon - care a scris după însemnele de pe
coloanele celui mai vechi Templu din Byblos / Liban, numele
Byblos = Vyvlos fiind de la “Vyv-Ros” adică “Viul Ra” - a
anunţat că vechiul Egipt a fost dat de Cronos / Gargaros în
stăpânirea lui Thoth / cârmuitorul Cabirilor şi a indicat ca
strămoşii a 4 naţiuni importante străvechi pe 4 fii (Atlas şi
Autochton cu gemenii lor) dintre cei 10 fii ai lui Anax /
Poseidon, stăpâni în Imperiul Atlant, nominalizaţi în mileniul
următor de Platon, afirmaţii ce conectau Fenicienii atât cu
Atlantida, cât şi cu vechiul Egipt; în anul 1882, congresmenul
American Ignatius Donnelly a enunţat că “Fenicienii şi-au
extins aria de dominaţie peste vechea extindere a celor din
Imperiul Atlant, de la ţărmurile Mării Negre, în Marea
Mediterană, până la coasta Vestică a Africii (zonă unde
Strabon a estimat că aveau 300 de localităţi). Preotul
Sanchoniathon pretindea că învăţăturile vechilor Egipteni,
vechilor Eleni şi vechilor Evrei derivau din cele ale
Fenicienilor (urmaşi atât ai celor din Imperiul Atlant, cât şi al
unora din Golful Persic)”. Înaintea Antichității, în mileniile
II-I î.C. (în Epocile Bronzului și Fierului) se pot urmări atât
migrarea Ghetulilor de la Dunărea inferioară în N African -
dinaintea Războiului Troian - cât și după Războiul Troian,
migrarea Heraclizilor / Dorianilor, tot de la Dunărea
inferioară, în Caria / Karka iar ulterior dezvoltării de către ei
a pirateriei prin “Oamenii Mării” în Mediterana, după
colonizarea coastei Canaanului de către ei / știuți ca Fenicieni
KRK, unde principalul lor port era Qart, numit și Sur / Tyr,
au ajuns să înființeze Karkedon / Cartagina în cea mai
Nordică Peninsulă Africană; deopotrivă capitala Cartagina și
Imperiul Fenician au fost întemeiate de Gherghii din Canaan:
598
Rutele Feniciei / Cartaginei (Karkhedon)
Conform mitologiei Canaanite, Zeii nu locuiau în
altă parte - dintre toate direcţiile cardinale - decât în Nord.
Apoi, vechii Evrei stabiliţi în Canaan, relatând Potopul în
Biblie, au indicat locul salvării patriarhului Noe - din cele 4
puncte cardinale faţă de ei - nu altundeva decât la N de
Canaan, pe Vulcanii Ararat din Turcia actuală / cu poziţia
între Marea Neagră şi Marea Mediterană (“Facerea” 8): “3.
După 150 de zile, a început a se scurge apa de pe pământ şi a
se împuţina. 4. Iar în luna a şaptea, în ziua 27 a lunii acesteia,
s-a oprit corabia pe Munţii Ararat”; pentru “Pământ” se
foloseau în Aramaică “Aratha”, “Erd” în Kurdă, “Eretz” în
Ebraică, “Airtha” în Gotă, “Erda” în Germana veche, “Jord”
în Daneză, etc. (iar “Ar-Arat” / Ararat a fost notat ca Bariş /
“Ba-riş” în secolul I de istoricul Evreu Iosif Flaviu, ceea ce în
traducere însemna literalmente “Sufletul înţelept”).
Cercetătorul Basarabean Victor Kernbach - în “Miturile
esenţiale” - a enunţat: “se poate presupune că mitul
mesopotamian şi cel biblic nu s-au influenţat, ci ambele ar fi
variantele folclorice ale unei naraţiuni arhaice comune”.
Raiul Atlant (din SE Europei) a încercat apoi să fie reprodus
prin Grădina Edenului (din V Asiei), cei ajunşi în N Africii
neavând acelaşi succes paradisiac, datorită uscării Saharei;
pentru ceea ce în Română s-a perpetuat ca “Rai”, vechii
Egipteni aveau denumirea de “Aaru” / “Iaru”, înţelegând aşa
îndeosebi un idealist şes cu stuf, plin de Insule cu papură, ca
“Lumea lui Osiris”: plasarea sa nu era spre Vest, unde - după
arida Sahară - se află Oceanul Atlantic, ci era în Est, spre
răsăritul de unde apărea în fiecare zori Soarele, ca tărâm etern
bun pentru pescuit şi vânatoare, plin de sufletele persoanelor
dispărute / uşoare ca penele, trecute spre Lumea “Cealaltă”
prin balanţa operată de soţii Maat şi Thot = “Her-mes” (în E,
Mesopotamia - cu cele 2 Fluvii - corespundea Egipteanului
Rai, la fel ca Delta Dunării, din N, de altfel pe uscat ruta
dintre Nordica Deltă a Dunării şi Sudicul Egipt fiind numai
prin E). Este de observat că în timpul primului Potop erau 4
ape de referinţă pentru Gherga sub nivelul oceanului planetar:
2 în Cornul Abundenţei, pe Valea Iordanului (Marea Moartă
şi Lacul Galileeii) şi 2 în Imperiul Atlant / E Europei (Marea
Ghergană / Caspică şi Lacul Pont / Sarmat); din cele 4, acum
3 au rămas sub nivelul oceanului planetar, căci una a dispărut,
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
prin deschiderea Strâmtorii Bosforului - la început numită
Strâmtoarea Gherghel - respectiv prin umplerea fostului Lac
Pont / Sarmat, formându-se actualele Mări Neagră şi Azov /
Karga, evenimentul geologic datorându-se Potopului şi
rămânând fixat ca atare în memoria colectivă, atât istorică, cât
şi religioasă. Gherga a fost în miezul Civilizaţional şi înaintea
Potopului Pontic; ultimele Civilizaţii pre-diluviene - ale
“Timpului de Aur” - au fost ale Cornului Abundenţei şi
Imperiului Atlant, cu puternice urmări Ghergane în Cultura
Mării Negre (şi în jur) inclusiv după Potopul Pontic. Așa cum
a afirmat în anul 2015 Dr. Harald Haarman, pe malurile
Lacului Pontic se practica agricultura în mileniul VII î.C.
(corespunzător și rezultatelor unor foraje submarine efectuate
de Bulgari la 35 km în larg față de țărmul actual): până în
mileniul VII î.C. Anatolia / Asia “Mică” și Europa au fost
unite, căci comunicau pe platforma continentală Pontică,
despărțirea lor survenind atunci când apele Mediterane au
străpuns Bosforul și a inundat Bazinul Pontic, formându-se
astfel Marea Neagră (acum interpusă între cele 2 continente).
Fostul Lac Pontic - din minim 3 perspective - a fost
protagonistul implicat în Rai, Atlantida şi Potop, dezvoltând 3
poveşti separate “puternice”, derivate însă dintr-o singură
situaţie, anume că în Rai era Atlantida, ce a fost distrusă de
Potop. Între Rha / Volga şi Râul Rheii / Dunăre erau multe
Râuri - cu aport de ape din calota polară - arealul cu multe
“Insule”, ca atare şi plin de stuf / papură, fiind considerat Rai,
patronat de Marea Zeiţă Rhea: zona era favorita pescarilor şi
vânătorilor Homo Sapiens, care - atunci când au dispărut
rivalii Cro Magnon, din cealaltă specie umană rămasă după
vremea Neandertalilor - au întemeiat acolo Imperiul Atlant, o
putere Civilizaţională Nordică faţă de cea Civilizaţională
Sudică a culegătorilor şi a primilor agricultori (antropologii
au apreciat că în Epoca Pietrei, timp de circa un mileniu după
primul contact, vânătorii şi agricultorii s-au evitat reciproc).
Sub genericul “Atlantida”, Imperiul Atlant a dominat
împrejurimile fostului Lac Pont timp îndelungat - de câteva
milenii în accepţiunea lărgită, de la formare până la dizolvare
- sfârşitul fiindu-i marcat de spargerea Bosforului de către
apele ProPontis / Marmarei, în urma unui puternic cutremur
local (generat de întâlnirea plăcilor tectonice Anatoliană şi
Balcanică), ceea ce a determinat năvălirea apelor Mediteranei
în actuala cuvă a Mării Negre. Academicianul Ucrainean Iurii
Mosenkis în anul 2016 a atras atenția asupra așa-zisei
“perioade Atlantice” de la începutul neoliticului că a fost
cauzată de erupția Vulcanului Harga - azi denumit Erciyes
599
Dagi - din centrul Capadochiei, ce a pornit corespunzător
“Institutului Smithsonian” în 6880±40 î.C., cu cenușa depusă
corespunzător geologilor Francezi de la Universitățile
Grenoble, Bourgogne, etc. și în Valea Baalbek din Liban
până în anul 6591 î.C. (geoloaga Yvone Hamann din Elveția
împreună cu colegii de la Universitatea Washington / SUA au
precizat prin studiul publicat în anul 2017 că perioada
răspândirii materialelor piroclastice - cenușă vulcanică, lapili,
bombe vulcanice, etc. - a fost pe o rază de multe sute de km
în jurul Vulcanului Anatolian Harga / Erciyes în intervalul
6960-6680 î.C.); activitatea vulcanică serioasă de atunci a dus
în anul 6777 î.C. la ruperea Bosforului și inundarea Atlantidei
din mai josul Pont / Marea Neagră de către apele de mai sus
ProPontice, ale Mării Marmara / Mediterane.
Vulcanul Harga / CapaDochia
Migrările localnicilor în cele 4 zări au propagat
nostalgia după Rai, mitul despre măreţia Atlantă şi legenda
Potopului, fiecare din teme fiind redată corespunzător
conjuncturilor trăite de povestitori, reluările / ecourile diverse
- dar asemănătoare - datorându-se inclusiv percepţiilor
culturale ale ascultătorilor (şi timpurilor lor, mult ulterioare
faptelor). Ca atare, Raiul nu-i de căutat în Mesopotamia (unde
prin Paradis s-a încercat refacerea), Atlantida nu-i de căutat în
Oceanul Atlantic - numit astfel după urmaşi - iar urmele
Potopului nu-s de căutat pe Masivul Ararat: toate cele 3 -
Raiul, Atlantida şi Potopul - îşi au sorgintea în jurul fostului
Lac Pontic / acum Bazinul Mării Negre; de altfel, în ordinea
distanţelor faţă de Strâmtoarea Bosfor - legătura dintre Marea
Neagră şi restul apelor planetare - cel mai departe este
Oceanul Atlantic / presupus de unii al Atlantidei, mai
apropiat fiind Bazinul Mesopotamiei (“Paradisul pe Pământ”)
iar cel mai aproape e Masivul Ararat (legat de Potop). Raiul
Atlant reflecta Raiul Ceresc iar Paradisul pe Pământ reflecta
Grădina Edenului; dinainte de Kurgani, Imperiul Atlant era în
apusul Siberiei - aşadar în răsăritul Atlantidei se afla Siberia -
a cărei uriaşă Stepă era generic ştiută ca Eden (o denumire
sacră - Eden fiind tărâmul Idei, adică al Marii Mame a
Pământului - împrumutată pe “Ruta Edenului” şi de Sudica
Sumerie / Kurgal, cu înţelesul de zonă joasă, fertilă). Biblia -
în Vechiul Testament - descrie în “Facerea” / “Geneza” 2:8
cum a fost la început: “Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o
grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l
zidise” (adică pe Adam); e de observat că “Facerea” /
“Geneza” 3:23 - “De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din
grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese
luat” - confirmă mitul Sumerian al lui Atra-hasis / Sisi-tros
Gardu, că Zeii erau pentru huzur iar oamenii au fost creaţi
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
pentru muncă (scrierile erau din milenii diferite, cea biblică
după cea Sumeriană: e de observat că “munca” la vechii
Români era ştiută şi ca “tortură”, respectiv “chin”, “caznă”).
Conform aceleiaşi cărţi biblice, Cain / “Ka-in” - având un
nume ca reproducând perechea Ka-An / primul fiu al lui
Adam - a fost mai departe, căci el “s-a dus de la faţa lui
Dumnezeu şi a locuit în Ţinutul Nod, la răsărit de Eden” /
“Facerea” 4:16 (e de remarcat că, în vechea Română,
literlamente “Nod” = “Gâlca”: o reproducere Gârga /
Gherga). Se poate lesne constata că ambele relatări biblice
despre cele întâmplate pre-diluvian (sădirea grădinii “spre
răsărit” iar apoi mutarea juniorului “la răsărit” şi de acea
grădină) erau văzute dinspre apus, arealul calificat pentru
perspectivă fiind Bazinul Dunării - Anatolia; Eden în înţeles
Sumerian însemna “Țară deschisă” / “câmpie” (lingvistul
Britanic Alan Millard arătând că rădăcina consonantică “DN”
semnifica “abundentă / luxuriantă” iar din textul biblic că
grădina a fost sădită în Eden - dar şi din explicaţia distinctă a
“Talmudului” - se înţelege că Eden era un loc mai mare decât
grădina paradisiacă): la E de Raiul Atlant era marea / uriaşa
Siberie, un loc documentat ca numit Eden în Epoca Pietrei,
din care proveneau “Su-Merii” / Sumerienii (şi din care era
însuşi denumirea / de exemplu, în Mesopotamia mileniului III
î.C., Akkadienii prin Eden încă înţelegând Stepa din Asia
Centrală) iar mai la E era Bazinul Ghargar din NV Indiei.
Caracterul de “tărâm sacru” al Anatoliei s-a manifestat pe
malul apusean al Mării Negre în Vechea Civilizaţie
Europeană - succesoarea Imperiului Atlant - prin întoarcerea
cu faţa spre răsărit la rugăciuni (în direcţia geografică a
Anatoliei); acea direcţie - fiind şi a apariţiei soarelui - a întărit
venerarea astrului şi împărţirea cu timpul a divinizării
atotputernicei Mame Ga cu geamănul ei An: Anatolia a fost
locul naşterii lor. Pre-diluvian, Zeiţa Pământului Ghea / Ke
împreună cu soarele Ra au însemnat Cerul, numit Ke-Ra
(soarele Ra a fost mult timp subordonat Marii Zeiţe Ghea /
Ga, inclusiv ordinea pronunţiei reflectând aceasta, întâi fiind
ea şi apoi el). Cerescul Zeu An - al Timpului - era fratele ei
geamăn şi se reflecta în apele Zeiţei Ghea / Ga, progenitura
acvatică fiind Rhea. De la apa curgătoare asociată Zeului Anu
/ adică lui “Dă”-Anu (căci “Dă”/“Ză” era prefixul divin
însemnând Zeu / Sfânt pentru Anu) a derivat “dănu” pentru
Râu, apa curgătoare a Sfântului Anu; locul cununiei /
împreunării Zeiţei Rhea - fiica Zeului An / Anu - chiar cu
tatăl ei, patronul Cerului şi Timpului, a fost Bazinul Dunării,
care prin onomastica sa le cumulează numele: Râul Zeului
Anu / “Dănu” era şi Râul Zeiţei Rhea, căci Dănu + Rhea =
Dunărea (în zona EurAsiatică de interes Gherga, în general
Râurile mari erau numite “dănu” - ale Zeului / “Zăului” Anu -
doar Gorga / Volga, cel mai mare Fluviu din Europa, fiind
Ugro-Finic numit Ră / Rhea iar următorul ca mărime fiind
nominalizat comun, ca al Zeilor Anu şi Rhea, anume
Dunărea). Vechiul Testament în “Facerea” / “Geneza” a
consemnat incesturile de la început - când populaţia umană
era redusă - începând pre-diluvian cu copiii lui Adam şi Eva,
un exemplu post-diluvian în capitolul 19 fiind şi al lui Lot,
considerat strămoșul Iordanienilor (era fiul lui Aran / Haran,
cu care era frate patriarhul Ibrahim / Avram și cu care a fost
soră Milca, strămoașa Arameilor), salvat din Sodoma
împreună cu cele 2 fiice ale sale, de 2 îngeri:
“30. Apoi a ieşit Lot din Ţoar şi s-a aşezat în munte,
împreună cu cele două fete ale sale, căci se temea să
600
locuiască în Ţoar, şi a locuit într-o peşteră, împreună cu cele
două fete ale sale.
31. Atunci a zis fata cea mai mare către cea mai
mică: ‘Tatăl nostru e bătrân şi nu-i nimeni în ţinutul acesta,
care să intre la noi, cum e obiceiul pământului.
32. Haidem dar să îmbătăm pe tatăl nostru cu vin şi
să ne culcăm cu el şi să ne ridicăm urmaşi dintr-însul!’
33. Şi au îmbătat pe tatăl lor cu vin în noaptea aceea;
şi în noaptea aceea, intrând fata cea mai în vârstă, a dormit cu
tatăl ei şi acesta n-a simţit când s-a culcat şi când s-a sculat
ea.
34. Iar a doua zi a zis cea mai în vârstă către cea mai
tânără: ‘Iată, eu am dormit astă-noapte cu tatăl meu; să-l
îmbătăm cu vin şi în noaptea aceasta şi să intri şi tu să dormi
cu el ca să ne ridicăm urmaşi din tatăl nostru!’
35. Şi l-au îmbătat cu vin şi în noaptea aceasta şi a
intrat şi cea mai mică şi a dormit cu el; şi el n-a ştiut când s-a
culcat ea, nici când s-a sculat ea.
36. Şi au rămas amândouă fetele lui Lot grele de la
tatăl lor.
37. Şi a născut cea mai mare un fiu, şi i-a pus
numele Moab, zicând: ‘Este din tatăl meu’. Acesta e tatăl
38. Şi a născut şi cea mai mică un fiu şi i-a pus
numele Ben-Ammi, zicând: ‘Acesta-i fiul neamului meu’.
Acesta e tatăl Amoniţilor, care sunt şi astăzi”.
Familia Semitului Lot - nepot al patriarhului Ibrahim
/ Avram al Semiților - a fost totuși considerată cea mai puțin
depravată din Sodoma, căci nu practica homosexualitatea ca
restul (Semiții nu au scris favorabil în Biblie nici despre
vecina localitate Gomora, a cărei populație Gomoriană era și
aceea păcătoasă, din motive însă neprecizate de Cartea
Sfântă): familia Semitului Lot provenea din păcătoasa
localitate Sodoma - unde a fost indigenă - așa că incestul a
ajuns cu consemnare biblică, deoarece era practică sexuală
diferită de homosexualitate. Semiții au scris în Biblie mai
amănunțit despre ei înșiși ca Semiți și numai în general
despre celelalte 2 ramuri umane (în afară de ei), anume
despre Iafiți - urmașii “Însemnatului” Iafet, al cărui prim
născut a fost Gomer / strămoșul Gomerienilor, echivalați în
Epoca Fierului cu Cimerienii - și despre Hamiți, urmașii lui
Ham, al cărui mezin Canaan a fost tatăl Sfântului Gherghe;
“Facerea” - cartea dintâi a Bibliei - între Gomer și Gomora, în
afara faptului că i-a plasat în același capitol (menționându-i
pentru început la 10:2 și 10:19) și în afara legăturii
onomastice, nu a mai făcut nici o altă legătură explicită:
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
privind “Însemnatul” = Iafitul Gomer / “Go-mer” se poate
ține cont de însemnătatea cuvântului Sanscrit “go” pentru
“vite”, denumirea “go-mer” redând înțelesul de “stăpânul
vitelor” - căci “mer” = “stăpân” - probabila devianță sexuală
din depravata așezare Gomora fiind zoofilia, adică sexul cu
animale (de altfel, Evreii mereu au folosit pentru oamenii
diferiți de ei termenul “goimi” însemnând “animale” iar - așa
cum a documentat Dr. Mihai Vinereanu în anul 2020 - în
vechea Ebraică s-a folosit “khomar” pentru măgar / în Caucaz
și Balcani folosindu-se “gomar”). Așadar, cele 2 așezări
biblice depravate de la Marea Moartă (ambele distruse în
Epoca Bronzului de Dumnezeu după anunțul prin îngerul
Gavriil / Gabriel, așa cum a precizat și Coranul în sura 26) s-
ar fi evidențiat - pe lângă larga homosexualitate - și prin alte
păcate, anume Sodoma Evreilor prin incest iar Gomora ne-
Evreilor prin zoofilie; mesajul extras din asemenea episod
biblic - ținând cont inclusiv de cel care a pedepsit divin - ar fi
că mai mult decât devălmășia deranjau actele între aceleași
sexe, învingătoare fiind “morala” contemporană practicată
public de vestitele Amazoane cu vestiții Ghergari din N
Canaanului (anume, în Caucaz), căci aceia celebrau festiv
sexul uman mixt iar nu monosexul, sexul animalier sau alte
devianțe: iar așa ceva a contat semnificativ în vremurile
Vechii Lumi.
Amoniţii și Moabiţii s-au aşezat în Iordania - lângă
Gharqa, Karka, etc. - ajungând până în ceea ce acum e
capitala Țării: Amman (cu denumirea sugestivă - Amonită -
în legătură și cu Amun-Ra / Amon-Ra = Zeul Soare din
Egipt, acolo discul solar fiind Aton iar soarele fiind Ra): un
sugestiv rege al Moabiților a fost Balac / Valac - pomenit de
Vechiul Testament în “Numerii” 22 - ca oponent trecerii
vechilor Evrei pe la el (atunci când aceia au invadat Țara
601
Sfântă / Canaanul, regele a cerut profetului păgân Valaam să-
i blesteme, acela însă ajungând să fie omorât de către vechii
Evrei, corespunzător “Numerii” 31:5). În anul 2022,
Ardeleanul Dragoș Bîrlea a scris: “Pe regele moabit cel care
împreună cu midienii mezi s-a războit cu israeliții la venirea
lor din Egipt îl chema Balak; pe urmașul lui Pacorus, regele
part arsacid aliat cu Decebal, îl chema
Vologases, Walagash în parta pahlavi, Valakh-ash, om Valah,
valoros, curajos, puternic, domn, baal”. Este de observat de
exemplu că în multe sate Româneşti - până de curând -
majoritatea locuitorilor, dacă nu chiar toţi, se ştiau înrudiţi (în
diferite grade), nu din alte raţiuni decât genetice / prin
motivaţie religioasă însă evitându-se cununiile între rudele
cunoscute ca prea apropiate. Dr. Nicolae Lăbușcă în anul
1922 a scris că “un sat aparținea odinioară uneia și aceleiași
familii; toți locuitorii, fără deosebire, erau rude de sânge,
urmașii unui strămoș, care statornicise granițele satului”. Așa
au fost de exemplu Medievalele Gherghița și Ghergani,
ajunse târguri importante în Țara Românească. În anul 1929,
academicianul Niculae Iorga a considerat satul Românesc:
“tot o comunitate genealogică, având un strămoș comun”.
Dr. Constantin Miu a studiat “Moștenirea lexicală de
sorginte geto-dacă” și a scris în anul 2014: “Zeul suprem al
dacilor era Zalmoxe pe care Herodot îl considera Tatăl Cer.
Lexicograful lui Suidas ne-a adus la cunoştinţă că Zalmoxe a
fost şi numele unei divinităţi feminine, iar acea divinitate
feminină - care purta acelaşi nume cu Marele Zeu - nu a fost
alta decât Muma Pământ, numită în antichitate şi cu numele
de Geea, căci pe lângă puterea creatoare a Cerului, ca forţă
luminoasă şi creatoare, cultul primitiv (pelasg) mai adora şi
puterea productivă telurică a pământului sub numele de Gaia
şi, mai târziu, Terra. Acea Geea, după concepţiile teologice
pelasge, reprezenta divinitatea naturii în forma sa feminină,
ca mama născătoare şi educatoare. În legătură cu acea
divinitate, Nicolae Densuşianu afirma: ‘Originea acestei
divinităţi, ca principiu şi personificare, se reducea la nordul
Dunării de Jos, acolo unde Homer şi Hesiod au pus geneza
zeilor, la vechiul râu numit Okeanos Potamos sau Istru, unde
se afla insula cea sfântă a Geii cu merele de aur’, la care face
referire basmul românesc ‘Prâslea cel voinic şi merele de aur’
şi care a fost preluată în mitologia greacă sub numele de
Grădina Hesperidelor”. Ce ştia cel mai bine An - ca Zeul
Cerului - a fost de exemplu descris de poemul Kardu-niaş /
Babilonian al eroului Etana / “Et-Ana”, în care e prezentată
călătoria post-diluviană a aceluia către Anu, pentru a dobândi
“planta naşterii” / “iarba nemuririi”, leac ca să aibă un fiu
(Etana - cu ajutorul “Vulturului” - s-a înălţat, într-un zbor
asemănător cu cel din “Prâslea-cel-voinic şi merele de aur” /
basm Românesc cules în secolul XIX de folcloristul Petre
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Ispirescu, ucenic al Aromânului Zaharia Karkaleki /
Carcalechi, al cărui erou “Prâslea” în vechime era ştiut ca
Gheorghe, detaliile oferind priveliştea văzută pe măsura
îndepărtării lui de pământul natal): “După un dublu ceas de
zbor repezit îi spune Vulturul lui Etana: ‘Priveşte - prietene -
cum e Pământul acuma, priveşte marea dinspre lanţul de
munţi’. ‘Pământul arată ca un munte, marea arată ca apa din
fluviu’. După 2 ceasuri duble de zbor repezit îi spune
Vulturul lui Etana: ‘Priveşte - prietene - cum e Pământul
acuma’. ‘Pământul arată ca un crâng’. După 3 ceasuri duble
de zbor repezit, îi spune Vulturul lui Etana: ‘Priveşte -
prietene - Pământul, acuma ce e cu el’? ‘Marea-i acuma cât în
stropitoarea grădinarului’!” (Versiuni ale poemului sunt
scrise în cuneiforme în 3 limbi şi au fost găsite între Ninive şi
Susa; într-una, lui Etana i s-a făcut frică de călătorie şi s-a
întors, în alta a găsit “planta naşterii” avându-şi astfel
urmaşul dorit iar în alta a trebuit să călătorească după leac
deasupra cerului lui Anu, în cerul zeiţei): “După un dublu
ceas de zbor repezit, Vulturul spune: ‘Priveşte - prietene -
cum e Pământul acuma’. ‘Pământul acum arată ca discul lunii
iar marea îndepărtată cât o curte-i de mică’. După 2 ceasuri
duble de zbor repezit, Vulturul spune: ‘Priveşte - prietene -
cum e Pământul acuma’. ‘Pământul acum arată ca o turtă şi
marea îndepărtată nu-i mai mare decât un coş pentru pâine’.
După 3 ceasuri duble de zbor repezit, Vulturul spune:
‘Priveşte - prietene - cum a dispărut Pământul de tot’. Şi pe
marea îndepărtată nu s-a mai odihnit ochiul meu” (ultimele
rânduri sunt alterate, complet ilizibile; se poate reflecta
asupra faptului că în urmă cu atâtea milenii, în Mesopotamia
se prezenta ceva ce depăşea simpla intuiţie păstorească
Sumeriană, anume: imaginea de disc a Pământului văzut din
Cer). Eroul Sumerian Etana / “Et-Ana” era din acelaşi stoc cu
prinţii D/Anuna - urmaşii Tatălui Ceresc An - identificaţi de
patriarhul Enoh ca îngerii Gregori iar eroul Român “Prâslea”
/ însemnând “Mezinul” din versiunile iniţiale Româneşti ale
basmului “Prâslea-cel-voinic şi merele de aur” era Gheorghe
(după cum a identificat Dr. Adrian Poruciuc de la
Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi); de altminteri -
pe lângă aceeaşi onomastică - şi rolurile lor erau similare, ale
prinţilor / îngerilor Gregori de Gardieni iar al prinţului
Prâslea-Gheorghe de a găsi hoţul merelor de aur din grădina
împărătească a tatălui său. (În basmele Române au mai fost
personaje de legendă din aceeaşi “familie” onomastică a lui
Prâslea Gheorghe, ca Gheonoaia, Greuceanu, ş.a., mai mult
sau mai puţin fantastice, gheona / gheonoaia fiind cucuveaua
/ bufniţa, Graucenii fiind Agatârşii - agitând cârjele - etc).
Episodul “vulturesc” - acelaşi în toate versiunile, că prinţul se
îndrepta cu acel mijloc de transport către tată - în forma
relatată de Români a fost dedicat “alimentării” păsării
prietene, după ce Prâslea-Gheorghe (aflat într-o genune /
prăpastie) i-a salvat puii: “Să mă scoţi pe tărâmul celălalt,
spuse Prâslea. ‘Greu lucru mi-ai cerut’, îi zise zgripsoroaica;
‘dară pentru că ţie îţi sunt datoare mântuirea puilor mei, mă
învoiesc la asta. Pregăteşte 100 oca de carne făcută bucăţele
de câte o oca una, şi 100 de pâini’. Făcu ce făcu Prâslea, găti
pâinile şi carnea şi le duse la gura groapei. Zgripsoroaica zise:
‘Pune-te deasupra mea cu merinde cu tot şi, de câte ori oi
întoarce capul, să-mi dai câte o pâine şi câte o bucată de
carne’. Se aşezară şi porniră, dându-i, de câte ori cerea, pâine
şi carne. Când era aproape, aproape să iasă deasupra, pasărea
uriaşă mai întoarse capul să-i mai dea de mâncare; dară
carnea se sfârşise. Atunci Prâslea, fără să-şi piardă cumpătul,
602
trase paloşul şi-şi tăie o bucată de carne moale din coapsa
piciorului de sus şi o dete zgripsoroaicei. După ce ajunseră
deasupra şi văzu că Prâslea nu putea să îmble, îi zise
zgripsoroaica: ‘Dacă nu era binele ce mi-ai făcut şi
rugăciunea puilor mei, mai că te mâncam. Eu am simţit că
carnea care mi-ai dat în urmă era mai dulce decât cea de mai
înainte, şi n-am înghiţit-o; rău ai făcut de mi-ai dat-o’. Apoi o
dete afară dintr-însa, i-o puse la loc, o unse cu scuipat de al
său, şi se lipi. Atunci se îmbrăţişară, îşi mulţumiră unul alteia,
şi se despărţiră; ea se duse în prăpastia de unde ieşiseră şi
Prâslea plecă către împărăţia tatălui său”. În anul 2003, Dr.
Emil Moldovan a afirmat: “Un număr de legende şi basme
răspândite din Caucaz în Europa au ca motiv hrănirea unei
păsări fantastice cu carne umană; este vorba de basme ca cel
românesc ‘Prâslea-cel-Voinic şi merele de aur’, cele
georgiene despre eroul Amirani, dublura caucaziană a lui
Prometeu, etc: motivul este universal răspândit. În unele
basme româneşti, eroul este înghiţit şi scuipat afară de către
pasăre, motiv care reflectă arhaicul ritual de înghiţire urmat
de renaşterea iniţiatică. Fiinţa fabuloasă are o calitate
fundamental ascensională. Motivul hrănirii zgripţorului cu
carne umană ar putea să reproducă o realitate anterioară
mitului, realitate surprinsă parţial de frescele de la Catal
Hoyuk; altfel spus, este posibil ca formarea legendei să se
întemeieze pe o practică funerară reală, pre-indoeuropeană (în
Tibet, oamenii credeau că sufletul unui defunct abandonat
intenţionat, din care ciuguleau păsările sau duceau cu ele părţi
din carne, ajungea în cer iar sufletul celor sfâşiaţi de câini sau
porci era condamnat renaşterii pe pământ). În zona Asiei
Centrale, anumite popoare vechi reprobau profanarea
pământului prin înmormântarea cadavrelor, expunându-şi
morţii, pentru descărnare. Apolloniu din Rodos în secolul III
î.C. scria de obiceiurile funerare ale popoarelor caucaziene
(în special al celor din Colchida): ‘Creşteau acolo în şiraguri
mulţi arbori cu mlădioase ramuri şi deopotrivă sălcii mari în
care atârnau morţii legaţi de crengile din vârf cu funii. Şi azi
în Colchida e o nelegiuire mare să arzi pe ruguri răposaţii;
nici în pământ nu se cuvine să-ngropi bărbaţii şi deasupra să-
nalţi o piatră funerară, în schimb în crude piei de taur sunt
leşurile-nfăşate, departe legate de arbori. Aşa e datina acolo.
Femeile sunt în schimb înhumate. Acest obicei funerar este
practicat de oseţi, până în zilele noastre’. Pasajul confirmă
speranţa în reînvierea oamenilor prin asocierea cu virtuţile
regeneratoare ale arborilor; mărturia e legată de un obicei -
universal răspândit - cu origini în tradiţiile vânătorilor
paleolitici, al adunării oaselor şi depunerii lor într-o piele de
animal, cu credinţa regenerării fiinţei umane pornind de la
acele oase. În spaţiul românesc, analiza antropologică a
fragmentelor de oase de la începutul epocii bronzului a
condus către concluzia existenţei unui ritual în care scheletele
erau ţinute o anumită perioadă pentru descărnare iar apoi,
ceea ce rămânea era înhumat sub pietre (în perioada
descărnării, oasele se împrăştiau duse de ploi şi vânturi sau
erau împrăştiate de păsările cerului; după un anumit timp,
ceea ce era pe tărgi sau în vecinătatea lor era înhumat printre
pietrele tumulului, fiind ridicate unele pietre şi depuse
resturile scheletelor, apoi adăugate alte pietre pentru
acoperirea completă). Spaţiul caucazian şi cel sud-est
european nu sunt atât de îndepărtate cultural: potrivit
cercetărilor din domeniul pastoralismului românesc, s-a
dovedit de exemplu că până la mijlocul secolului XX ciobanii
din Mărginimea Sibiului (centrul Ținutului Amlașului
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

stăpânit înaintea întemeierii Valahiei / Țării Românești de

către Negru Vodă) obişnuiau să-şi poarte turmele de oi spre
Basarabia, Crimeea şi Caucaz, urmând rute de transhumanţă
cunoscute din tată în fiu; în trecut, raporturile dintre cele 2
regiuni fuseseră destul de intense, după cum o arată o serie de
convergenţe între cultura folclorică a Carpaţilor româneşti şi
cea a Caucazului”. Episodul zborului cu vulturul a existat din
Babilon până în România (ca al lui Gheorghe-Prâslea) iar cel
implicând carnea de om - după cum a observat în anul 2015 şi
cercetătorul Dan Alexe - a fost reţinut inclusiv de către “A-
Varii” / Avarii din Daghe-stan / Ţara Ghergarilor; Merele de
Aur - caracteristice Grădinilor Hesperidelor - au existat
pentru Mezinul Gherga = Prâslea Gheorghe atât în România,
cât şi în Georgia (unde în Epoca Bronzului mai era un alt
artefact deosebit de important, anume Lâna de Aur):
deopotrivă Georgia şi România - de pe malurile E Pontic şi V
Pontic - au făcut parte din Imperiul Atlant (e de remarcat că
în Georgia statistica oficială arată că în prezent George
გიორგი este cel mai răspândit nume).

Catal Huyuk / Anatolia

Este de ştiut că la V de “Colina bifurcată” = Catal

Hoyuk încă din mileniul VIII î.C. exista aşezarea Hagilar
37,36 lat. N, 30,06 long. E (în E Cariei / Ţării Gherghiţilor):
Hagilar / Hacilar a fost întemeiată în timpul Imperiului Atlant
şi a fost părăsită după Potopul Pontic / în neolitic; în casele
sale intrările erau prin acoperişuri (n-aveau uşi).

Relicve din Hagilar / E Cariei

603
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Diluviul / Potopul a fost un eveniment major
întâmplat în cuva ovală / alungită Pontică, adică a Mării
Negre - geografic aflată între Munții Caucaz şi Carpaţi -
punând capăt Erei de până atunci, cea “de Aur”; miturile
Antice despre “Insulele Fericiţilor” au fost ecouri ale
tărâmurilor Atlante, de pildă generalul Roman Quintus
Sertorius 126-73 î.C. (aliat cu piraţii Cyliciei / Khilakku şi
negociator cu formidabilul Eupator 134-63 î.C. = cârmuitorul
Pontului, descendent din amestecul dinastiei împărateşti a
Perşilor cu familiile generalilor Makedoni ai împăratului
Alexandru “cel Mare”), a notat că între Insulele Fericiţilor şi
Africa erau 2 mii de km: e de observat că literalmente
“Perșii” / “Pe-rșii” însemnau “Sfinții înțelepți” (prin particula
“Pe” = “Sfânt” și particula “rși” = “înțelepți”). Într-adevăr,
distanța dintre Marea Neagră - găzduind “Insulele Fericiților”
pe când era marele Lac Pontic cu apă dulce - și Africa de
Nord este de chiar 2 mii de km. În spaţiul Carpato-
Dunăreano-Pontic al Epocii Pietrei, “aur” - pentru “Era” /
“Timpul de Aur” dar şi pentru metalul respectiv - împreună
cu “a ura” sau “hora” erau toate legate de “Ur-An” / Zeul
Cerului, al strălucitorului soare Ra, partenerul Rheii, Marii
Mame; la horă - în cercul simbolizând soarele Ra - se strigau
“urări” şi “urale” în “cor” către cer de către rârâiţii Pelasgi,
oamenii Zeilor Rhea şi Ra, care şi după Potop se mutau “ca
păsările”, îndeosebi în scop matrimonial (de pildă -
Anatoliano-Georgianul Strabon afirmând în “Geografia” V
2:4 - “ca berzele”), post-diluvian fiind “Era Argintului”:
“Timpul de Argint” (o perioadă mai austeră decât cea fericită
anterioară), instaurându-se ca obicei solid în Vechea
Civilizaţie Europeană întoarcerea pentru rugăciuni cu faţa
spre răsărit - locul apariţiei soarelui şi cel de unde proveneau
strămoşii, spre care, fiindcă erau “departe”, rugăciunile erau
strigate, ca să fie auzite - Gherga avându-şi prezenţa
confirmată în areal, inclusiv prin notarea ca Ghirghe / Kirke,
de către prima scriere din lume, cu centrul în Banat. Despre
“Strigă și strigoi, alte spaime comune cu albanezii”,
cercetătorul Dan Alexe a scris în anul 2014, cu completări în
anul 2015: “Avem verbul ‘a striga’ ca rămăşiţă dintr-un întreg
complex mitologic de orori nocturne. Strigă și strigoi sunt în
română 2 termeni de foarte mare antichitate. Lucrul e dovedit
de supraviețuirea lor simultană în italiană și albaneză, ceea ce
arată - ca toți termenii comuni celor 3 limbi - un continuum
neo-roman din Italia și Balcani până la Marea Neagră. În
italiană avem ‘strega’ = vrăjitoare și ‘stregone’ = vrăjitor; în
albaneză: ‘ștriga’, masculin = ‘ștrigan’. În română s-a produs
o deplasare de sens, căci ‘striga’ și ‘strigoiul’ au mai degrabă
de a face cu lumea celalaltă și cu moroi, decât cu vrăjitoarele
și Harry Potter. ‘Striga’ e așadar un termen comun italiano-
albano-român. Este extrem de arhaic, vine din latina
balcanică, dovada fiind că în albaneză ‘st-’ a trecut la ‘șt-’,
exact ca ‘ștrat’ de la ‘stratus’ (în albaneză, ca și în română,
ștrat mai înseamnă și cearșaf, ‘strat-stratur’, ‘ștrat-ștrater’).
Nu e termen latinesc istoric, e probabil un împrumut latin din
grecescul ‘stryx-strygos’ (în latina populară, așadar, ‘striga’
provenea din greacă, ceea ce pentru noi nu are nici o
importanță, căci chiar și așa e doar un latinism). Albaneza e o
limbă semi-latinizată, iar lexical e la fel de neo-latină ca și
româna, doar gramatica ei arată alt model, care însă a
influențat profund româna. Știm așadar că termenul vine din
cea mai adâncă antichitate, pentru că prezintă evoluția
fonetică a lui ‘st-’ spre ‘șt-’ în albaneză, la fel după cum știm
invers, că stabilind regula corespondenței fonetice, în poziţie
604
iniţială, dintre ‘ş’ albanez şi ‘s’ românesc, devine limpede
că ‘stopan’ albanez (baci de la stână, stăpân de oi) nu poate fi
decât un împrumut recent în albaneză. Dacă termenul albanez
ar fi fost vechi, el ar fi devenit, prin automatismul
transformărilor fonetice, ‘ștepan’. ‘Stopan’ nu poate fi decât
împrumutat de albaneză din aromâna vlahilor din Balcani sau
din proto-română. De fapt, după cum putem vedea aici, este
vorba de un re-împrumut al unui vechi termen albanez.
‘Striga’ și ‘strigoiul’ sunt, așadar, în română, 2 termeni
arhaici din marele fond latinesc pe care româna îl împarte cu
albaneza și pe care lingvistica tradițională ni l-a ascuns.
Deseori, latinismele sunt mai bine păstrate în albaneză decât
în română. Astfel, latinescul ‘fossatum’, care trebuia să
desemneze așezările încercuite cu un șanț, ‘fossa’, de unde
‘fossatum’, a dat în albaneză ‘fșat’, extrem de regular fonetic,
dar în română doar ‘sat’, fără fricativa inițială. În română,
însă, spre deosebire de albaneză, ‘st-’, ‘sc-’ și ‘sp-’ nu au
evoluat niciodată spre ‘șt-’, ‘șc-’ și ‘șp-’ (spre deosebire chiar
de multe dialecte italiene), nici măcar în cazurile tulburi în
care un ‘-s’ final a devenit ‘-ș’, precum în ‘spiritus’ >
‘spiriduș’, sau în ‘cărăbuș’, care, cu toată prudența lingvisticii
tradiționale, vine în mod sigur de la ‘scarabaeus’. Etimologia
ezitantă care face să derive verbul a ‘striga’ de la ‘strigă’ este
convingătoare și neliniștitoare. Ce ciudat că atâtea generații
de lingviști, de la Școala Ardeleană încoace, nu au văzut
etimologia simplă a ‘cărăbuşului’! Școala Ardeleană o
ghicise, iar Sextil Pușcariu dăduse etimologia corectă din
latinul ‘scarabaeus’, dar ea a părut forțată. Dat azi în
dicționare fie ca ‘fără etimologie’, ori ca fiind - aparent
convingător - turcescul ‘karabaș’ = ‘cap
negru’, ‘cărăbuş’ (grecul ‘κάραβοϛ’, latinul ‘s/carabaeus’)
este în mod limpede unul din cele mai vechi împrumuturi
greco-latinești în limba ce avea să devină româna. Că el vine
din cea mai adâncă antichitate și că e înrudit cu
latinul ‘scarabaeus’ și cu grecul ‘κάραβοϛ’ avem ca dovadă
faptul că cei 2 ‘a’ neaccentuați au devenit ‘ă’, iar ‘-s’ final s-a
şopotizat în ‘-ş’. Dacă ar fi fost un turcism ‘karabaș’ recent
(care de altfel în turcă nu desemnează un gândac, ci vite cu
capul negru), atunci el ar fi fost împrumutat și ar fi
fost ‘carabaş’, la fel cum au fost împrumutate ‘caraghios’,
‘caraghioslâc’, ‘calapod’ și o grămadă de alte turcisme și
grecisme recente în care ‘a’ neaccentuat nu s-a mai închis
în ‘ă’ precum în împrumuturile din antichitate, procesul
nemaifiind productiv în epoca recentă. În schimb, precum
latinescul ‘spiritus’ care a dat ‘spiriduş’, tot așa latino-grecul
‘κάραβοϛ’ (împrumutat și în latină cu un ‘s-’ protetic
inițial ‘scarabaeus’) a dat ‘cărăbuş’. Și-apoi domnii
etimologiști n-au văzut probabil niciodată un ‘cărăbuş’, care
nu e negru, ci verde-auriu. Rădaşca e în schimb neagră și
hâdă, iar etimologiștii orăşeni probabil că le confundă.
Derivația fonetică e simplă și impecabilă, și cu toate astea
spun de 2 secole despre el că n-are etimologie, săracuţul de
‘cărăbuş de aramă’, despre care scria Blaga că ‘vrea să îl
luăm în seamă’.” În cele mai vechi Upanişade, “Sat” = “fiinţa
care este”, fiind originea şi pentru Românescul “sat” = “ceea
ce este”, întemeiat de un “moş” care îşi aşeza locuinţa -
pentru el şi pentru urmaşi - în ceea ce se numea “sat”, care
lua fiinţă astfel, reprezentându-i totodată şi “moşia” sa:
printre cele mai vechi aşezări - poziţionate pentru accesul
facil la apă şi ferirea de fiare - au fost satele întărite de pe
maluri (dezvoltate apoi ca nişte “cetăţui”), o zonă plină de
asemenea “dave”, adică întărituri pe malurile Râurilor în
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

“tărâmul dănelor” / Eden, al lui An, fiind încă din Epoca “Gherga-Anii” au existat în timpul Potopului (atât pre-
Pietrei de pildă Mol-dova; literalmente, numele zonei diluvian, cât şi apoi, post-diluvian), numeroşii Gherghi /
Moldave e a celei știută din mare vechime ca având pe mal Gherga de-a lungul Timpului / “Anului” - cu simbolizarea
dave - parte a fostului Eden / Rai, străbătut de multe râuri / prin cerc, ca şi cerul - consecvent străbătând mileniile.
“dăne” - iar în Balcani Râul Strymos / “Stry-mos” era
legendar ştiut ca fiica Gherghiţei Ida şi a Râului Troian
Scamandru / “Sca-Mandru” adică “Meandrul negru” (Râul
Meandru propriu-zis fiind cel mai important al Cariei = Ţării
Gherghiţilor, în V Anatoliei). Graiul “îndărăt” relevă
străvechiul termen “dave” / “da-ve” ca “ve-da” / “veda”, ceea
ce apropia inclusiv în sens onomastic universul Indian de cel
European, în așa-zisa lume Indo-Europeană = Kurgană /
Ghergană. Faptul că de Gherga sunt legate - mai mult sau mai
puţin evident - nume ca Ardeal, Carpaţi, Crişana, Oltenia şi
multe cuvinte din spaţiul Românesc (dar nu numai) nu e
surprinzător, ci confirmă vechimea sa imensă. Imperiul Atlant
a fost nu numai populat şi de “Gherga-Ani” / Ghergani, ci
aceia s-au regăsit chiar în cârmuirea sa. De Ghergan / Geneza Gherga
“Gherga-An” era legat termenul de “Cerc” / “Gherg” pentru
Zeul Timpului An, adică reprezentarea plană a “helixului” /
spiralei timpului (cu simbolizarea oferită de piciorul îndoit al
cocostârcului / berzei, adică al gârgălăului / gruiei sau de
bumerangul rotitor, semnul Svasticii - nume Sanscrit, în
Română “vârtelniţă” - fiind 2 bumerange încrucişate,
reprezentând cei 2 “Zal-moxe” / “Zei-moşi”, adică vechi,
anume Cerul şi Glia: emblema Gherga; de la reprezentarea
circulară a Zeului An au derivat şi denumirile de “inel”,
“unire”, “bun” / însemnând “Sufletul lui An”, “sân”, etc. iar
în vorbirea urmaşilor Atlanţilor - ca moştenitorii Zeului An -
la multe cuvinte s-a fixat sufixul “an” / “on”).

Migrarea omenirii

Nu oricine are talent în “citirea” urmelor, fie pentru

interpretarea trecutului, fie pentru prevestirea viitorului; iată
exemple de mesaje, pe care unii le înțeleg, însă alții nu:

Vârtelniţe

Iniţial tatuate, apoi şi cusute pe iile Româncelor /

cămăşile Românilor, vârtelniţele - ştiute de Europenii Nordici
ca Yarga - simbolizau mişcarea timpului, energia
regeneratoare, fiind însemnarea străveche pentru înaripare,
forţă şi bine: ele făceau lucrurile să se întâmple, povestea
ştiută a lor demult legându-se de cele mai puternice 4 vânturi
din lume care s-au luat la întrecere, pentru că fiecare voia să
stăpânească pământul; îndârjirea le-a făcut să tragă dar n-au
reuşit decât să învârtă lumea prin cele 4 anotimpuri. În anul
1981, savantul A/Român Gheorghe Muşu a scris în cartea
“Lumini din depărtări” despre “Gherg-On”, notat Grec şi
Gyrton / “Gyrt-On” (citit “Gurt-On”) ori Gyrtion: “Gyrton
putea fi, pe plan mitic, zeitatea apelor care înconjurau
insulele, ţările şi în ultimă instanţă pământul, reprezentarea
clasică pentru Okeanos; putea fi numirea conducătorilor cu
asemenea descendenţă mitică din marele zeu al mărilor În anul 2010, istoricul Britanic Paul Lunde a scris
Poseidon; în Anatolia numirea Ankyra / An-kyra pentru despre primele coduri: “Este evident că oamenii au dezvoltat,
Ankara de astăzi ori în Tesalia a cetăţii Gyrton exprimă încă din cele mai vechi timpuri, capacitatea de a descifra
aceleaşi realităţi” (despre Ankara ar mai fi de știut - astfel înţelesul modelelor naturale ale lumii din jur; a fost un factor
cum a scris Anticul Pausania 1:4 - că a fost localitate semnificativ pentru supravieţuirea şi evoluţia spre
întemeiată de fiul regelui Gordios al Frigiei). Gherganii / transformarea în specia dominantă pe Pământ. Odată cu
605
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
dezvoltarea primelor comunităţi, oamenii şi-au elaborat
propriile sisteme complexe - limbajul, număratul, scrisul - ce
implicau procese de gândire abstractă, organizare şi o
capacitate de a crea sisteme de simboluri, creând primele
cifruri. Lucrând cu dovezi materiale deseori fragmentare,
arheologii au folosit şi tehnici criptografice pentru a dezvălui
cum s-au dezvoltat şi au funcţionat acele vechi sisteme.
Pentru primii oameni, supravieţuirea depindea de capacitatea
de a înţelege procesele ce guvernau lumea înconjurătoare. Pe
măsură ce grupurile sociale primitive se dezvoltau, devenea
critică abilitatea lor de a căuta şi a vâna pentru a se hrăni, de a
găsi adăpost şi de a evita calamităţile. Strângerea şi
interpretarea unor astfel de informaţii a fost, probabil, primul
exemplu de abilitate umană în perceperea modelelor
disimulate în lumea înconjurătoare, ceea ce a căpătat o
importanţă tot mai mare pe măsură ce oamenii au început să
adopte un stil de viaţă migrator, de vânători şi culegători,
răspândindu-se treptat pentru a coloniza cea mai mare parte a
globului, adaptându-se la regiuni biogeografice diverse.
Peşterile ofereau primilor oameni adăpost natural în faţa
vremii, deşi găsirea lor putea fi o adevărată provocare.
‘Citirea’ semnelor din peisaj a fost una din rădăcinile
ingeniozităţii umane: stâncile indicau posibilitatea unei
peşteri, pentru adăpost şi deseori pentru apa de infiltraţie
(terenul înalt era de asemenea un bun punct de observaţie);
colina era o poziţie dominantă, la care se adăuga posibilitatea
existenţei apei de băut iar vegetaţia semnala prezenţa apei în
sol, posibilitatea găsirii de plante comestibile, fiind şi un
punct de atracţie pentru vânat (identificarea plantelor
comestibile a implicat - probabil - încercări repetate). Unul
dintre cele mai vechi exemple de oameni capabili să
‘decodeze’ informaţii a fost legat de şiretenia necesară
vânătorii, bazată pe capacitatea de a citi diversele semne
lăsate de pradă: urme în mâl, nisip, zăpadă, etc. Este limpede
că grupurile de migratori aveau nevoie de mijloace sofisticate
de comunicare silenţioasă, implicând mişcări ale mâinilor şi
trupului în timpul pândei şi de posibilitatea de a transmite
celorlalţi membri ai grupului semnale - precum cercetaşii sau
militarii acum - folosind coduri cu beţe pentru a-şi lăsa
mesaje pe câmp (indicând direcţia de urmat, mesaje despre
grup, etc.); în peşteri au apărut petroglife primitive / desene
stilizate, reprezentând diferitele forme de activităţi umane:
icoane ce nu intenţionau să redea exact formele vieţuitoarelor,
ci să transmită mesaje, formând pictograme (ca un cod
vizual), în intenţia de transmitere a informaţiilor specifice -
de marcare a succesului - cu timpul încercările fiind tot mai
sofisticate pentru a oferi înţeles imaginilor”. Este de observat
că pe glob peşterile / grotele pictate în Epoca Pietrei au fost
doar pe un areal relativ restrâns, între Siberia şi Atlantic (cu
Gherga s-a aflat în legătură etimologică grota, având radicalul
Indo-European “keue”). Arhetipul omului primordial a fost
androgin (asemenea îngerilor): adevărul tradiţional a socotit
întâi divinitatea ca androgină - asexuată şi nemuritoare - fiinţa
supremă neputând fi în nici un chip limitată (teologia a
lămurit că divinitatea nu trebuie înţeleasă prin categorii
umane ca sex, vârstă, etc.); însă credinţa religioasă din toate
timpurile a intuit divinitatea ca persoană concretă (de pildă,
ca ecouri creştine s-au regăsit prin faptul că întocmai după
cum Eva s-a născut din primul bărbat Adam, similar Fecioara
Maria a zămislit fără ajutorul bărbatului).
606
În Epoca Pietrei, pământul - pentru o conştiinţă
religioasă primitivă - era un dat imediat: întinderea,
soliditatea, varietatea lui orografică şi a vegetaţiei pe care o
suporta, alcătuiau unitatea vie şi activă prin însăşi “forma” sa
populată de tării, saturată de sacru. Cea dintâi valorificare
religioasă a pământului a fost “indistinctă” (adică nelocalizată
în stratul teluric propriu-zis), ci contopind într-o singură
unitate toate revelaţiile sacre ce se împliniseră în mediul
înconjurător. Intuirea primară a pământului ca “formă”
religioasă putea fi redusă la formula de receptacol al forţelor
sacre, ca fundament al tuturor manifestărilor: tot ce era pe
pământ era laolaltă, alcătuind o mare unitate. Pământul - cu
tot ce susţinea şi rodea - a fost de la început un izvor neistovit
de existenţe, care se revelau omului în chip nemijlocit.
Pământul era Mamă fiindcă năştea forme vii din propria-i
fiinţă; pământul era “viu” pentru că - în primul rând - era
fertil: tot ce se năştea din Pământ / materie (inclusiv omul)
era înzestrat cu viaţă şi tot ce se reîntorcea în Pământ
redobândea viaţă. Ceea ce era viaţă şi moarte erau doar 2
momente diferite din destinul Mamei Pământ: viaţa însemna
detaşarea din pântecul teluric, moartea reducându-se la
reîntoarcerea “acasă” (dorinţa - atât de frecventă - a cuiva de
a fi îngropat în pământul patriei nu era decât o formă profană
a sentimentului de autohtonie mistică, adică nevoia de a se
întoarce la “casa sa”). În mod constant, luna - supranumită
popular de Români ca “Ochiul Maicii” - este cel mai “vioi”
corp ceresc: este singurul obiect permanent de pe cer care-şi
schimbă vizibil forma de la noapte la noapte (soarele arată
mereu ca un disc luminos ce străluceşte / “stră-lucește”
orbitor; celelalte planete şi stele sunt doar nişte puncte
sclipitoare). Luna trece printr-o serie de schimbări progresive
şi repetitive; în anumite nopţi, luna apare la orizontul vestic -
îndată după apusul soarelui - cu aspectul unui corn foarte
subţire; se deplasează apoi de la noapte la noapte către Est iar
cornul devine tot mai plin. Cam într-o săptămână ajunge un
semicerc luminos şi continuă să crească, până când - după
încă o săptămână - devine un cerc complet luminos. Apoi
începe să descrească: o săptămână mai târziu ajunge iar un
semicerc (dar de data asta este luminată cealaltă parte a
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

cercului) şi - în final - după încă o săptămână ajunge să arate cu totul neînsemnat; bărbaţii domesticeau fiarele, bărbaţii
ca un corn subţire pe cerul Estic, vizibil înainte de răsăritul descopereau păşunile, ei apărau turmele. Agricultura a aşezat
soarelui; după aceea dispare pentru 2 nopţi şi apoi întregul oamenii, i-a legat de pământ; şi în orice societate stabilă, rolul
ciclu se reia. femeii câştigă în importanţă. Unii învăţaţi au afirmat chiar că
descoperirea agriculturii a fost o invenţie feminină. Spiritul
de observaţie limitat dar foarte precis - şi (s-ar spune) orientat
spre pământ - al femeii a făcut posibilă trecerea de la etapa
culegătorilor de fructe şi seminţe la agricultură. Numai o
femeie - spun unii învăţaţi - a avut timpul şi curiozitatea să
observe că din seminţele anumitor plante păioase sălbatice
creşteau altele în acelaşi loc unde au căzut; dar rolul femeii în
societăţile agricole nu s-a mărginit: seminţele au fost
îngropate în pământ - pământul fiind închipuit ca o mare
matrice, în care rodeau tot felul de germeni. Pământul a
devenit - aşadar, el însuşi - ‘o femeie’. Gestul semănatului a
căpătat semnificaţii oculte; era un gest generator şi plugul (la
început, simplu par ascuţit), a devenit o emblemă falică.
Omologarea actului agricol cu actul sexual e bine cunoscută
în istoria religiilor. Dar pământul rămâne neroditor fără
ploaie; femeia telurică trebuia fecundată prin furtuna
cerească. Iar ploaia - amănuntul acesta a fost observat din
cele dintâi timpuri ale agriculturii - era în strânsă legătură cu
luna şi ritmurile lunare. Ritmuri ce stăpâneau nenumărate
niveluri cosmice: mările şi ploile, creşterea vegetalelor,
femeia. În jurul lunii s-au cristalizat cele dintâi sinteze
mentale ale umanităţii. Luna ‘unifica’, ‘totaliza’ niveluri
cosmice aparent deosebite: apele, ploile, pământul, viaţa
vegetală, femeia, etc. Este de la sine înţeles, deci, că într-o
Apare firească ideea că luna este o fiinţă vie: se
societate agricolă, în care soarta omului stătea strâns legată de
naşte, creşte, ajunge la dimensiunea sa maximă, apoi se stinge
ploaie - femeia avea în ‘puterea’ ei secretele vieţii şi ale
şi moare, trecând prin toate aceste etape în timp de o lună.
morţii. Femeia singură participa la magia lunii; ea singură
Chiar şi acum se utilizează “lună nouă” pentru cornul subţire
putea conjura ploaia, căci virtuţile acvatice numai ea le
de pe cerul Vestic iar “lună plină” e discul luminos de la
înţelegea. De aceea, în toate ritualele agricole de aducerea
mijlocul ciclului. Acest ciclu de faze ale lunii a dus la
ploii luau parte exclusiv femeile (Paparudele, ş.a). În faţa
alegerea lunii ca unitate de măsură a timpului, aflată la baza
secetei ce ameninţa, nuditatea rituală a femeii avea o valoare
primelor calendare. Pentru încadrare, explicaţiile Dr. Mircea
magică: Paparudele goale atrăgeau pe marele bărbat sideral;
Eliade 1907-1986 din “Drumul spre centru” sunt binevenite
nuditatea feminină şi ritualele magice redeşteptau virilitatea
(maestrul Român - în lume cel mai proeminent istoric al
celestă, chemând-o asupra brazdelor nerodite”.
religiilor până acum - printre altele a consemnat şi ceea ce se
ştia din mare vechime în Asia Centrală despre primii şamani
din lume, că au fost Ghergani): “La început, omul ‘primitiv’ a
dat mai multă importanţă lunii decât soarelui, deoarece ‘viaţa’
lunii era mult mai aproape de om decât gloria maiestuoasă a
soarelui. În neolitic, cu începerea agriculturii, omul a legat
ritmurile lunare de fertilitatea pământului, precizând
adevărate sinteze mentale, ce uneau niveluri diferite: luna,
femeia, pământul, fertilitatea. ‘Concepţia’ sa unitară despre
Tot nu era abstractă, ci vie, dramatică, ritmică, pe care şi-a
fondat şi magia, încă din paleolitic. Luna are - de altfel -
oarecare asemănare cu omul: are, înainte de toate, ‘viaţă’.
Luna ‘devine’: se naşte, creşte şi moare, întocmai ca şi omul.
Soarele - mereu egal cu sine - este oarecum exterior structurii
vieţii umane. Lunii în sanscrită i se spunea ‘Mami’. Fără
îndoială că numai într-o societate matriarhală, cu descendenţă
matriliniară, s-a putut instaura supremaţia cultului unei
divinităţi feminine. Acolo unde femeia şi mama aveau rol
precumpănitor, Cosmosul şi viaţa nu puteau fi create de un
zeu, ci de o zeiţă. A contribuit, de bună seamă, la statornicirea
cultelor Zeiţei-Mamă şi descoperirea agriculturii. Căci
agricultura nu numai că a făcut posibilă o nouă intuiţie a
Cosmosului - în care virtuţile feminine, fertilitatea şi naşterea,
au capătat funcţiune de principiu - dar a acordat femeii un rol
de frunte. Într-un popor de păstori nomazi, femeia avea un rol
607
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
“Aşadar, Marea Zeiţă - din care toate porneau şi în
sânul căreia toate se întorceau - era slujită în general de către
femei. Agricultura a răspândit pretutindeni Cultul acelei Mari
Zeiţe. Totuşi, în timpurile istorice, s-au găsit Mari Zeiţe şi la
populaţii care nu se îndeletniceau îndeosebi cu agricultura: la
Barbari, nomazi, păstori sau la populaţii maritime, care-şi
câştigau viaţa din negoţul pe ape. Pretutindeni însă, Marea
Zeiţă a izbutit să-şi impună unul din atributele sale principale.
Căci ea nu orânduia numai ritmurile agricole. Ea era şi Zeiţa
Apelor: a fluviilor în Iran, a mărilor la pre-eleni şi la greci.
Emblemele ei aparţineau simbolismului acvatic, ca scoicile,
perlele, etc. Realitatea - viaţa - îşi avea izvorul în fundul
mării. Eroii ca şi sfinţii - virilitatea ca şi sacralitatea - erau
consacraţi prin atingerea rituală cu apa oceanului sau cu o
emblemă acvatică, fie chiar oala cu apă. Căci apele erau
guvernate de lună; perlele erau picături din lumina lunii,
născute în valvele cu semnificaţia atât de feminină a scoicii
(scoica = vulva). Aşadar, toate culturile arhaice - fie ele
agricole, fie maritime - au venerat principiul feminin sub
forma unei Mame, a unei Mari Zeiţe, creatoare şi păstrătoare
a Cosmosului. Fiecare trib, fiecare popor a avut un cult local,
dând Zeiţei un nume propriu. Când legăturile între popoare au
devenit mai frecvente şi mai strânse, călătorii au observat că
Marea Zeiţă se întâlnea pretutindeni - aproape întotdeauna cu
aceleaşi atribute divine şi aceleaşi embleme iconografice. Şi
în jurul acelei ‘Mari Mame’ s-a realizat ceea ce s-ar putea
numi cel dintâi ‘internaţionalism’. Unitatea genului omenesc
a fost descoperită după ce s-a descoperit unitatea Cosmosului;
căci Marea Mamă era o mamă a totului, a zeilor ca şi a
oamenilor. Marea Mamă a avut rolul formulei ce unifica.
Unifica nu numai Cosmosul (arătând că existau relaţii directe,
cauzate între niveluri cosmice atât de diferite - lună, ape,
femeie, pământ, moarte, viaţă), ci unifica însuşi neamul
omenesc. Căci fel de fel de societăţi umane - Barbari ca şi
civilizaţi, săraci ca şi bogaţi - îşi găseau puncte de contact şi
posibilităţi de înţelegere în cultul aceleiaşi Mari Zeiţe. Este de
observat funcţia ‘unificatoare’ a Marii Zeiţe, realizată în jurul
şi prin dinamica principiului feminin, făcută printr-o
‘totalizare’ progresivă a diferitelor niveluri; ‘totalizarea’
Cosmosului în jurul principiului feminin se făcea prin intuiţii
vaste şi totdeauna pe ‘realităţi vii’: nu o aglomerare de
atribute, ci o ‘unire’ concretă între realităţi diverse. Luna era
unită cu pământul şi ploaia printr-un fenomen concret: nunta
între Cer şi Pământ, fecundarea matricii telurice; exemplele
pot fi multiplicate la infinit. Pare - la început - ciudat că
Marile Zeiţe orientale au fost în acelaşi timp divinităţi ale
fertilităţii pământului şi ale războiului. Pare într-adevăr ciudat
că o Mare Zeiţă, principiu al creaţiei universale, emblemă a
fertilităţii şi maternităţii neodihnite, era în acelaşi timp o
divinitate tutelară a războiului. Nici o virtute feminină nu-şi
găseşte fructificarea în război. E drept, Marile Zeiţe asiatice
nu erau divinităţi militare: nu aparţineau soldaţilor, ci
războiului. Ele erau venerate de femei în timp de pace şi de
bărbaţi în timp de război. Bărbaţii - vorbind în general -
cădeau sub stăpânirea acelor Mari Zeiţe numai în timp de
război. Prin război, atributele Marilor Zeiţe se făceau
‘cunoscute’, se ‘impuneau’ şi bărbaţilor. Iar acele atribute, ce
se revelau bărbaţilor în timpul războiului, implacabile ca un
destin, erau luptă - moarte. De aceea Marile Zeiţe asiatice,
divinităţi ale rodniciei şi ale germenilor, ‘protejau’ războiul;
pentru că războiul era cel mai precis şi mai frecvent
instrument al morţii: era - într-o expresie - o ‘formă a morţii’.
608
Şi nu e deloc întâmplător că în Marea Mamă coincidea
izvorul vieţii cu biruinţa morţii, latenţele tuturor formelor vii
cu matricea amorfă a morţii. Gândirea mitică a fost
întotdeauna coerentă, ‘sistematică’. Marea Mamă fiind o
divinitate a ‘Totului’, în ea co-existau extremele: viaţa şi
moartea, binele şi răul, beatitudinea şi durerea. Într-adevăr,
Marea Mamă - în ordine morală - contopea ‘binele’ şi ‘răul’.
Zeiţa care era slujită de fecioare - era slujită în acelaşi timp de
curtezane. În cultul oricărei Mari Zeiţe asiatice era măcar un
singur festival când fecioara ‘coincidea’ cu curtezana, când
limitele între bine şi rău erau şterse. De altfel, sensul abscons
al orgiei rituale acela era: contopirea tuturor lucrurilor,
suprimarea tuturor limitelor, suspendarea oricărei ‘forme’, a
oricăror distanţe şi discriminări. Orgia rituală era săvârşită
doar în anumite împrejurări (când Marea Zeiţă cerea
realizarea pe pământ - în condiţia umană - a ceea ce era
permanent în Cosmos: ‘Totul’, fără forme, fără limite, fără
deosebiri). Orgia rituală se realiza la începutul primăverii,
pentru a asigura o bună recoltă. Era aşadar un gest magic, de
promovare a fertilităţii pământului. Căci, pe de o parte, orgia
simboliza - prin ştergerea tuturor limitelor - marea contopire
subterană, desfacerea grăuntelui şi trecerea lui în ‘altceva’;
întocmai ca şi în orgie, obscuritatea telurică ‘unifica’, totaliza,
topea contururile şi limitele. Adoratorii Marilor Zeiţe de
origină şi structură agricolă credeau că stimulau forţa
productivă a pământului prin imitarea magică a actului
creaţiei vegetale, ce nu presupunea numai dezlănţuirea
deşănţată a exceselor erotice orgiastice în legătură cu orice
ceremonie agricolă ci, în primul rând, realizarea unei confuzii
în care nici o ‘formă’ şi nici o ‘lege’ nu se mai putea distinge:
trebuia realizată / ‘experimentată’ starea primordială, pre-
formală, ‘haotică’ - starea care, în ordinea cosmică,
corespundea nediferenţierii de dinainte de creaţie - pentru a
promova prin virtutea magiei imitative topirea germenilor în
aceeaşi matrice telurică şi actul rodirii. Orgia rituală stătea în
strânse legături cu viaţa vegetală. Legăturile dintre femei,
pământ şi Marea Zeiţă s-au păstrat, în societăţile agricole,
foarte mult timp. Viaţa în societăţile arhaice a fost strâns
legată de ritmurile cosmice; acele ritmuri nu erau dirijate
exclusiv de lună, de noapte, de umiditate, de întunericul
subteran. Soarele, lumina, uscăciunea, etc. au avut şi ele
partea lor de răspundere în conducerea vieţii omeneşti. Mama
Totului era în acelaşi timp - şi cu egală fervoare - zeitatea
vieţii şi a morţii. Mintea omenească a intuit divinitatea - din
cele mai străvechi timpuri - ca o totalitate de atribute, ca o
‘sumă’ în care toate contrariile coincideau; ceea ce era
despărţit şi antagonic în realitatea cosmică - era unificat,
‘totalizat’ în divinitate: acea coincidenţă a contrariilor nu
putea fi ‘înţeleasă’ de mintea omenească, întocmai după cum
nu putea fi realizată de experienţa umană. Era o ‘taină’, ce îşi
dezvăluia înţelesul numai în anumite împrejurări. ‘Taina’
aceea a fost cunoscută - fără îndoială - de adoratorii Marii
Zeiţe, din preistorie şi până în timpurile imediat
premergătoare creştinismului. În Cultul Marii Zeiţe,
‘contrariile’ coincideau pe toate planurile: moral, religios,
social, etc.: fecioarele practicau prostituţia sacră pentru
promovarea rodniciei câmpurilor, curtezana coincidea cu
fecioara neprihănită, ‘sacrul’ coincidea cu ‘profanul’, omul
liber coincidea cu sclavul. ‘Totalizarea’ se realiza prin
‘răsturnarea tuturor valorilor’. Acea coincidenţă a contrariilor
se verifica pe nivelul ‘biologic’ al cultului: deşi Zeiţa
Pământului era considerată pretutindeni ca un izvor al
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
opulenţei - ritualul era sălbatic şi cuprindea practici
sângeroase: experienţa religioasă realizată în cultele
divinităţilor agricole făcea să coincidă suferinţa trupească cu
beatitudinea spirituală. Întocmai după cum puritatea morală
coincidea cu desfrâul şi non-valoarea / profanul coincidea cu
valoarea / sacrul - tot aşa durerea coincidea cu beatitudinea;
în toate acele ceremonii se urmărea o totalizare a ‘formelor’,
o coincidenţă a contrariilor. Numele Marii Zeiţe se potrivea
tot atât de bine ca şi contrariul său, întocmai după cum Ielele
erau numite şi Milostivele. Kâlî - populara zeiţă indiană -
însemna ‘cea blândă şi binevoitoare’, deşi iconografia ei a
fost terifiantă, cu cel mai sângeros cult din Asia şi cel mai
popular în acelaşi timp. În Orient, Marile Zeiţe au fost uneori
reprezentate cu un fus în mână; ele torceau firul vieţii: aşa a
fost - bunăoară - zeiţa cu fusul din Epoca Bronzului, la Troia.
În acea funcţie - de păstrătoare a ‘firului vieţii’ - se ghiceşte
caracterul ambivalent al Marii Zeiţe; întocmai după cum
conducea ritmurile cosmice (luna, apa, ploaia), tot aşa
stăpânea soarta omului: firul pe care îl torcea era mai lung sau
mai scurt, după voinţa sa. Soarta omului era formulată, mitic,
prin firul vieţii: o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp.
În anumite culturi, Marea Zeiţă a jucat şi rolul de divinitate a
timpului şi destinului. Bunăoară, în India ‘timpul’ se numea
‘kâla’, cuvânt foarte aproape de Kâli, numele Marii Zeiţe;
termenul ‘kâla’ = ‘timp’ însemna şi ‘negru’ / ‘întunecat’:
‘timpul’ era ‘negru’ pentru că era iraţional, dur, neiertător (cel
care trăia sub stăpânirea timpului era un om supus unui şir
întreg de suferinţe). După concepţia indiană, omenirea de
mult trăieşte în Kâli-Yuga, adică în ‘era întunecată’, în care
sunt posibile tot felul de confuzii spirituale, ultima etapă a
unui ciclu ce se încheie; şi nu e deloc întâmplător că în
numele acestei epoci cosmice co-există noţiunile: timp,
întunecat şi Mare Zeiţă. Trecerea de la Mama Pământ la
Marea Zeiţă agricolă a fost o trecere de la simplitate la dramă,
o trecere de la placida beatitudine la tensiunea morţii şi
renaşterii (verificată pretutindeni în istoria religiilor); de la
cel mai modest obicei în legătură cu sfinţenia telurică până la
hierogamia cosmică între Pământ şi Cer, a fost aceeaşi
intuiţie centrală: că pământul rodea forme vii, că era o
matrice în neodihnită zămislire”.
Dacă în Sanscrită lunii i se zicea Mami, în Sumeria
Zeiţa Mamă era Mami, creatoarea omului prin modelarea
pământului - lutului / argilei - peste care a insuflat viaţă
inteligentă; partenerul său a fost Erra, puternicul zeu al
războiului şi al bolilor, care şi exorciza, apoi Hitit perpetuat
ca Jari - cu înţelesul de “arsură” - având incantaţia
609
onomatopeică / repetitivă de Gar-Gar: a fost etnonimul celor
ştiuţi la Marea Neagră ca Gari / Gheri, formând populaţia
legată de Caucazienii Gargari / Ghergari (e de observat că în
Sanscrită “jagara” înseamnă stare de veghe). Este de ştiut şi
că Orgia era denumirea Greacă a sărbătorilor vinului,
cuvântul “orgie” - cu toate semnificaţiile sale - provenind prin
aspiraţia “G” de la Gorghii / Gherghii Caucazieni, care au
practicat-o de la început, echivalentul său Latin - după cum a
indicat şi Gotul Isidor din Sevilla = “Doctor al Bisericii” -
fiind “ceremonie”; orgia erotică urma întotdeauna orgiei
cântecelor, dansului şi beţiei. Pe scurt - durata fiind de milenii
- inventarea agriculturii de către femei a atras pricepuţii
bărbaţi Gherghi din Munţii Asiei Centrale, îndemânatici la
multe altele, parteneriatele lor regăsindu-se atât întâi în
EurAsia, între Ghergari şi Amazoane (carnivore,
nemâncătoare de pită / pâine), cât şi apoi în N Africii, între
Gorgone şi Atlanţi; totodată, s-a răspândit şi fenomenul
gemenilor sau al fraţilor complementari: unul nomad (întâi
vânător, apoi păcurar / păstor) şi unul sedentar (întâi
culegător, apoi agricultor), cei care pre-diluvian au fost
vânători-culegători ajungând post-diluvian păcurari-
agricultori. Vechile istorisiri despre împreunările sexuale dar
şi despre însoţirile bazate pe profesii au fost confirmate nu
doar onomastic, ci şi de cercetările istorice - din toate
timpurile - în plus coroborându-se şi recentele cercetări
genetice. Tipul uman Gherga e Caucazian (prin Caucaz în
vechime se înţelegea lanţul Munţilor EurAsiatici, în ordinea
descrescândă a înălţimilor: în Asia Caucazul Indian era
Himalaia, Caucazul a fost şi a rămas cu acelaşi nume la limita
dintre Asia şi Europa iar în vechea Europă şi Carpaţii erau
ştiuţi drept Caucaz; în Europa lanţul Carpaţilor e mai lung cu
peste 500 km faţă de cel al Munţilor Caucaz propriu-zişi - de
aceea are şi populaţia cea mai numeroasă - însă n-are
diversitatea oamenilor aşa de mare ca aceea a creuzetului
Caucazian, Carpații fiind dominați de Români). În primul
mileniu de la mutaţia genetică Gherga - datorită mişcării
Gherga de la E la V - succesiv au apărut 3 mari centre
Caucaziene de difuziune Gherga, în cele 3 părţi Caucaziene:
la început a fost în răsărit - la poalele Caucazului Indian /
Himalaiei - apoi în Caucazul ce şi-a păstrat onomastica până
azi şi în fine la apus, în spaţiul Carpatic / Caucazul Vestic, loc
unde în prezent e cea mai mare concentraţie Gherga din lume
(fiind şi cea mai omogenă populaţie Caucaziană în
comparaţie cu diversitatea răsăriteană); deplasarea Gherga a
fost din Ţara lui Gherghi - Central Asiatică, oficial numită
chiar aşa - până în regiunea Europeană Banat, cu influenţe
semnificative în cele 3 zone majore în care s-a manifestat de
la început (Asiatic între Bazinul Ghargar din N Indiei şi
Siberia, Caucazian peste Anatolia şi Orientul Mijlociu,
Dunărean în Europa şi N Africii). Negrul a fost asociat Marii
Zeiţe deoarece iniţial ea a fost negresă Homo Sapiens,
pământul roditor era negru, cerul nocturn era negru (inclusiv
piatra neagră din cer - meteorică, literar notată AN.NA de
SuMeri / Sumerieni - era mistic conectată de ea) şi de aceea
negrul a fost legat de fericire, de nobilitate dar şi de
principalul reper natural Nordic / la latitudini mari negura
polară a nopţii fiind mai lungă, etc.; întâi a fost credinţa unirii
mitice dintre planeta Ga şi satelitul său natural de pe Cer în
Sistemul Pământ-Lună (ciclul femeii - menstrual - e egal cu
ciclul lunar), apoi a Sistemului cu Soarele. În “Studiu asupra
istoriei”, Britanicul Arnold Toynbee 1889-1975 a explicat:
“Tema întâlnirii dintre 2 personificări supraomeneşti a fost
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

insistentă, larg răspândită - printr-o varietate de forme - fiind mutaţia genetică, solicitând rearmonizarea frecvenţelor de
concepută ca unică, având urmări vaste; termenul cel mai vibraţie ale organismului cu frecvenţele arhetipale universale
important din ecuaţie a fost reacţia actorilor, anume elementul (ale Cerului şi ale Pământului). Particularitățile consonantice
psihologic. Au existat civilizaţii - ca indică, babilonică, hitită, Europene au fost reflectate de Dr. Alexander Young de la
etc. - care, pe măsura dezintegrării lor, par a fi revenit la etica Universitatea Washington astfel:
omului primitiv, dovedită prin insensibilizarea lor aparentă
înaintea prăpastiei ce se lărgea necontenit între sexualismul
abandonat al religiei lor şi ascetismul exagerat al filozofiei
lor: în cazul societăţii indice a apărut contradicţia între cultul
falic şi yoga, contrastau în societatea babilonică prostituţia
sacră practicată şi filozofia sa astrală, aspectele orgiastice şi
cele ascetice ale cultului hitit al Cybelei, etc.; e cu putinţă să
fi existat un filon comun de extravaganţă sadică în practicarea
concomitentă a abandonului şi autocontrolului de către
membrii acelor civilizaţii, filon ce poate explica existenţa
unei armonii emoţionale între asemenea practici ce par a
desfide orice posibilitate de reconciliere”.

Zeiţa Mamă Iraniană

Gherga, “un nume străvechi şi încărcat de conotaţii”,

afirma în anul 2011 Dr. Mariana Brandl-Gherga (1956-2018),
profesoară la Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea
de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării:
milioanele de Gherga care au trăit până acum au impresionat
puternic Civilizaţia (într-o retrospectivă a ultimelor 10 milenii
- după mutaţia genetică din mileniul VIII î.C. petrecută în
Ţara lui Gherghi din nodul Pamirului până acum, la începutul
mileniului III - au fost de exemplu mulţi întâlniţi în Bazinul
Ghagar din N Gyagar / Indiei în mileniul VII î.C., Banat în
mileniul VI î.C., Caucaz în mileniul V î.C., Egipt în mileniul
IV î.C., Anatolia în mileniul III î.C., Canaan în mileniul II
î.C., Grecia în mileniul I î.C., Balcani în mileniul I şi
România în mileniul II). Întreaga viaţă vine de la Soare, cu
consecinţe ce se răsfrâng la nivelul vieţuitoarelor atunci când
el îşi modifică activitatea, influenţând inclusiv ADN-ul (care
are rolul de receptor foarte fin - ca o antenă pentru energia
primită - vibrând pe frecvenţe chiar foarte înalte, de tipul
luminii “condensate”); transformările energetice conduc la
mutaţii genetice manifestate prin abilităţi cu distingere netă
faţă de cele ale generaţiilor anterioare: încărcarea
potenţialului datorită unei influenţe energetice deosebite -
împreună şi cu alţi factori - a dus la transformarea ştiută ca
610
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
În accepţiunea istorică veche şi în logica mai simplă
- ţinând cont de transferul gutural “K” / “G” - Kerka / Gherga
a rezultat din unirea energiilor cerului Ker şi Ka a pământului
/ gliei (la rândul său, proto Indo-Europeanul Ker provenind
din fuziunea Ke-Ra / şi în Sanscrită Go însemnând Pământ).
Este de observat că harta genetică a oamenilor dintre India şi
Europa de-a lungul timpului a fost “fluidă” datorită migrărilor
şi nu corespunde hărţii lingvistice a Indo-Europenilor (mai
ales că şi aceea nu reflectă totdeauna raportul iniţial al
vreunei naţiuni sau Țări cu limba utilizată, deseori
impunându-se majorităţii limba minoritarilor cuceritori;
referinţele la pre- sau proto- IndoEuropeni complică şi mai
mult suprapunerea hărţilor genetică şi lingvistică, de aceea
contextele particulare fiind esenţiale în analiza situaţiilor).
Criptograful Indian Subhash Kak în anul 1996 a ilustrat
conceptul Indo-European:
În mileniul I î.C., poetul Gherghin Hesiod - din
portul V Anatolian Cume, lângă care a funcţionat timp de
611
peste un mileniu Templul Gherga - a scris în “Teogonia”
(adică “Naşterea zeilor”): “Pământul / Gaia născu la început o
făptură egală sieşi, în stare s-o acopere întreagă, Cerul
înstelat, care trebuia să ofere zeilor prea fericiţi o aşezare
pentru totdeauna sigură”; perechea aceea primordială zămisli
familia nenumărată a Zeilor, Ciclopilor şi celorlalţi (e de
remarcat despre Uriașii Ciclopi - cei cu un ochi pe frunte - că
erau din timpul Titanilor, împotriva lor ridicându-se Timpul
Cron, care i-a închis în Tartar / Gargar, apoi Imperiul Atlant
primindu-și numele de la Atlan-tik, însemnând ochiul
primului său rege Atlas, la Atlan-tik / Ocean putându-se
observa filiația Atl-An a clanului An, marca “An” regăsindu-
se la tatăl Poseid-On, bunicul Cr-On, străbunicul Ur-An ori
strămoșul An sau la tărâmul lor binecuvântat de sub cerul
înstelat, reținut ca Ed-En). Pe cealaltă parte primordială, una
din primele teofanii ale pământului - ca atare - a fost
maternitatea sa: neistovita capacitate de rodire. Înaintea
intuirii ca Zeiţă-Mamă, ca o divinitate a fertilităţii, pământul
s-a înfăţişat direct ca Mamă (evoluţia ulterioară a cultelor
agricole desluşind cu o fermitate tot mai accentuată profilul
unei mari Zeiţe a vegetaţiei şi recoltei, a făcut să se şteargă
urmele ei). Mama Pământ - şi cu reprezentanta sa umană,
femeia - deşi juca un rol preponderent, nu mai avea un rol
exclusiv: zămislirea se datora nu numai femeii sau
pământului, ci şi bărbatului / Zeului; fertilitatea era precedată
de hierogamie. În sorgintea Gherga - ca sinteză GherGa - se
poate considera şi că Zeiţa Ga a Pământului a fost fecundată
de KerKa, rezultând fuziunea KerGa dintre Cer şi Pământ /
Ga, ulterior fiica (deoarece la început domnea primatul
matern) preluând însuşirile mamei ajungând a fi recunoscută,
în diferite contexte, sub diverse denumiri, drept Kerka,
Kerga, Kirke, Ghirghe, Gherga, etc.; de altfel, comunicarea
dintre Cer şi Pământ era de sorginte şamanică, în actualul
spaţiu Românesc practicienii fiind ştiuţi în timpul Geţilor şi
ca “grindinari” - sau “salmani” / “solomonari” - Uriaşi păroşi
roşcovani care săgetau norii când descântau ploile şi purtau
câte o toacă agăţată la gât, ei mai fiind asemuiţi şi cu vulturii /
hultanii (conform Dr. August Scriban, grindinei - ploii
înghețate - i se zicea “țârțără” / termen Ghergar): “sal-manii”,
înalţi Magi, de fapt erau “Oamenii soarelui” - puternicul astru
stăpân al Cerului, servindu-l pe “Zal-moxe” / adică pe “Zeul-
moş” - iar roşcovanii ca tipologie umană au provenit din ceea
ce azi este Iran (e de remarcat că înaintea Geto-Dacilor -
foarte stimaţi de majoritatea istoriografilor Români - trecutul
actualei Românii a fost şi mai fabulos). În anul 2016,
cercetătorul Român Cătălin Manole a consemnat că în Valea
Mare 45,30 lat. N, 21,48 long. E, comuna Fârliug / județul
Caraș-Severin, Solomonarii au fost cunoscuți ca “Vâlhași” iar
acolo - unde Antic a existat așezarea Geto-Dacă Aizis / Aigos
- “au fost întâmplări cu ei pe la ape” (se poate observa că în
Greaca veche termenul “Aigos / “Aegis” a dus la ceea ce a
fost știută ca “egida” Gorgonei, anume “pielea de capră”;
totodată, “Aigis” însemna și “vreme furtunoasă”: așa ceva
apropia vestita egidă a Medusei Gorgona de acea realitate
Antică Bănățeană, conferită deopotrivă atât de străvechea
denumire a localității, cât și de practicile Magice ale
autohtonilor). Marea Mamă Ga / Gheia - care exista dinaintea
Potopului Pontic - la Potopul Pontic s-a cuplat cu Ker (Ki-Ri)
sau Ker-Ka şi post-diluvian, adică după Potopul Pontic, l-a
născut pe Ker-Ga / Gherga: de la Potopul Pontic încoace,
fiicele Gherga - care au preluat însuşirile Mamei - au născut
alţi Gherga, ş.a.m.d.; e de observat că încă din marele trecut,
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
pronunţia Kerka s-a consolidat Gherga, pe diversele filiere ale
descendenţilor. Proto-Greaca a păstrat rădăcina “Gher”
însemnând “veche” / “venerabilă” şi rădăcina “Ga” ca aceea
folosită la denumirea Pământului, astfel încât compusul Gher
+ Ga a ajuns să fie “pământeană venerabilă” sau “ţărancă din
vechime” (o combinaţie anterioară cronologic ar duce prin
Gher = “vechi” şi Ka = “energia sufletului” / “vitalitatea” la
forma GherKa = “vechea energie a sufletului” / “vechea
vitalitate”). Mitologia Greacă a prezervat spiritele feminine
ale morţii denumite Kere - la singular, Ker / Cer - ca
acţionând dacă decesul n-a fost paşnic, ci violent, în numele
sorţii (chiar osândei / în Greacă “Moros”, în Română Moroi,
inclusiv pruncii morţi fiind ştiuţi aşa); demonicele Kere erau
ştiute ca în strânsă legătură cu Infernul, ca purtătoarele de
influenţe malefice de acolo, căci se hrăneau cu spiritele
neliniştite ale morţilor în lupte, din cauza accidentelor,
crimelor, epidemiilor sau altor cauze decât răposarea datorită
bătrâneţii (printre altele, îndeosebi în Civilizaţiile agricole,
morţii şi puterile “Celeilalte” Lumi guvernau rodnicia şi
distribuţia bogăţiilor). Axioma era că viaţa se transmitea prin
moartea violentă, apărând actul sacrificiului atunci când
moartea era împlinită cu sens ritualic: numai moartea violentă
a unei făpturi extraordinare era creatoare, ea sporind
întotdeauna realitatea, căci o viaţă care-şi torcea firul până la
capăt şi lua sfârşit într-un chip firesc nu rodea (era sfârşitul
sterp al unei vieţi); dimpotrivă, orice viaţă jertfită - înainte de
a-şi fi istovit toate posibilităţile sale de manifestare - printr-o
moarte violentă se transforma într-o nouă formă a vieţii
(fiecare moarte era o “reintegrare” în univers / în cosmos).
Este de observat că “moroi” era în legătură cu vechiul radical
“mer” - având sensul de preamărit - din aceeaşi sinonimie
derivând “mărirea” / “slăvirea”, inclusiv mirii (mireasa
măritându-se cu mirele); mult după, de pildă, creştinii
neaparţinând clerului - cuvântul “cler” / “klerikos” în vechea
Greacă, etimologic a derivat de la preoţimea Gherga - au fost
mereu ştiuţi ca mireni (“ir” a fost termenul popular Român al
unsorii pentru răni făcută din diverse grăsimi - ca de exemplu
din seu de oaie - împreună cu răşini, diferite ierburi de leac şi
diverse mirodenii: e de ştiut că “mir” provine din pre Indo-
Europeanul “smeru” pentru “grăsime” iar despre “mire” se
poate observa că şi la Afgani e “mîreh”). În accepţiunea
legăturii dintre suprafaţa Pământului / Ga şi subteranul său
(unde era localizat Infernul), Ker-Ga însemna “spiritul
pământului”. (Ulterior vechilor Greci, echivalentul Roman
pentru Kere a fost “Tenebrae”: umbre; se poate observa
rezonanța dintre Skiti / așa cum era termenul pentru Sciți ori
Șchei / așa cum era termenul pentru Rumânii dinspre Slavi și
Grecul σκιές / “skies” = “umbre”; e interesant că și azi
Albanezii din Balcani își zic Șchiptari / nu se știe cum își
ziceau Albanezii din Caucaz, cei care au trăit lângă primii
Șchei / Sciți). Corespunzător “Dicţionarului etimologic
roman” din anul 1966, “spirite” = “gorgoane” (termenul
desigur fiind indicat acolo ca “de origine necunoscută” / ca
multe altele din familia lingvistică Gherga).
612
Rădăcinile spirituale dar şi lingvistice / etimologice
Gherga au fost atât “spiritul pământului” Ker-Ga, cât şi
“mana cerească” Ker-Ka, din cununia lor - a Cerului / Ker cu
Pământul / Ga - reieşind tot Gherga (roua - ca picături ori
lacrimi - ce cădea din “Copacul Cosmic” / “Lumii”,
“Arborele Vieţii” sau “Pomul Cunoaşterii” era considerată
mana cerească a pământenilor, adică reprezenta simbolic
Magica energie). Dr. Robert Lanza din SUA - care în anul
2007 a lansat teoria biocentrismului - a măsurat nucleul
energetic uman ca având puterea medie de circa 20 waţi;
aşadar, relaţiile energetice dintre natură şi oameni pot fi nu
doar observate, ci şi măsurate (căci în general, ceea ce e
observabil ar trebui să fie şi măsurabil), savantul dovedind
ştiinţific că moartea nu există în sens deplin: la decesul
trupului mai rămâne “pachetul” de 20 waţi de “energie
informaţională” / vitală al persoanei. Receptor de energie şi
depozitar de informaţie, ADN-ul separat de trup - fiind
material - se degradează / e distructibil dar fiindcă e
sistematic transmis de la părinţi la copii se perpetuează
(inclusiv transmiţând mutaţiile genetice survenite de-a lungul
timpului), reprezentând evidenţa fizică şi informaţională a
înaintaşilor fiinţei, începând cu momentul primordial al
facerii: este un excelent instrument natural de memorie
înmagazinată a tuturor înaintaşilor; ADN-ul funcţionează pe
baza nedistructibilei energii vitale, măsurată ca având puterea
de circa 20 waţi pentru o persoană (suficientă ca să lumineze
un bec). Nu doar procesul apariţiei pe lumea aceasta a unui
om durează, fiind de maxim 9 luni - de la concepţie la naştere
- ci şi procesul ieşirii din lumea aceasta a unui om durează:
experienţa populară a rezervat un timp de maxim 3 zile
desfacerii nucleului energetic al persoanei (despărţirii
sufletului de spirit), un timp de maxim 6 săptămâni aşezării
sufletului în matricea pământului şi un timp de maxim 1 an
înălţării spiritului la cer; aşadar, un om nu apare brusc pe
lumea aceasta (odată cu naşterea) şi nici nu dispare brusc de
pe lumea aceasta (odată cu decesul), momentele respective,
jalonând viaţa oricui, fiind atât precedate, cât şi urmate, de
procesele tripartite - în dimensiunile materială, energetică şi
informaţională - ale închegării şi dezmembrării corpului
(existenţa oricărei persoane având 3 etape, cea pre-natală a
formării fătului, cea dintre naştere şi deces a “vieţii pe
Pământ” - în “Lumea Asta” - respectiv cea post-mortem a
descompunerii).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Cornul / trâmbița arhanghelului Gavriil - care va
suna la “Judecata de Apoi” - are o formă geometrică bizară,
cu suprafața infinită dar cu volumul finit: matematicianul
Italian Evangelista Torricelli 1608-1647 (inventatorul
barometrului) i-a acordat deosebită atenție. “Banda lui
Mobius” - studiată iniţial în anul 1858, ce poate fi obţinută
prin lipirea celor 2 extremităţi ale unei benzi răsucite de
hârtie, de exemplu - arătând paradoxal o suprafaţă cu doar o
faţă, are proprietăţi stranii: peretele din “afară” e totodată şi
cel “dinăuntru”, tăiată pe mijloc de-a lungul său nu dă 2
benzi, ci una dublă ca lungime, etc.; infinitatea aşadar e şi
“palpabilă”. Categoria conceptuală care exprimă natura
absolută este infinitul, având proprietatea nesfârșirii în timp,
în spațiu și în alte dimensiuni (necunoscute direct oamenilor
dar existente, până acum probate doar parțial matematic și
fizic); lipsirea marginilor - atribut divin - depășește hotarele
înțelegerii iar ca atare, oamenii s-au regăsit prin a fixa reperul
fundamental începând cu sine. “Precum în Cer, așa și pe
Pământ” a sintetizat - în exprimare religioasă - postulatul
cosmic / universal “Precum în mare, așa și în mic”. “Buricul
Lumii” / Pământului în vechime era considerat locul unde s-a
aşezat Marea Mamă, încărcată de sămânţa umană. În “Religia
greacă” din anul 1981, cercetătorul Francez Fernand Robert a
scris: “Omphalos aparţinea Cultului Zeiţei-Pământ; mai
târziu, expresia ‘omphalosul Pământului’ a fost interpretată în
sensul de ‘buricul sau mijlocul lumii’. Omphalosul era din
punct de vedere cultual înrudit (cu condiţia desigur să
excludem orice raport etimologic) cu phallosul iar anumiţi
613
istorici ai religiei argumentează, probabil îndreptăţit, că cele 2
elemente ar fi caracterizat în acelaşi fel Cultele Fecundităţii și
Fertilităţii. Phallosul era un simbol de forţă şi de sănătate
fecundă şi - figurat de exemplu la colţurile caselor - avea
valoare apotropaică, alungând nenorocirile. A fost mai întâi
obiect de cult; s-au găsit o mulţime de ‘phalloi’ în sanctuare”.
Bănăţenii şi azi sunt făloşi iar aşa ceva - cultual cuprins
identitar în fiinţa autohtonilor - se înrădăcinează chiar în
străvechiul om falic (fără a fi o aparenţă de moment). Buricul
fiecărui om e “buricul Universului”: ţinând cont că atât
macro-cosmosul, cât şi micro-cosmosul, sunt infinite,
jumătatea intervalului dintre cele 2 cosmosuri - care împreună
constituie Cosmosul oamenilor - poate fi oriunde; mereu
oamenii au fost egocentrici, adică sistematic s-au plasat în
centrul lumii iar centrul personal a început la fiecare cu
buricul, legat până la naştere prin cordonul ombilical de
mamă (al cărei buric, la rândul său, a fost cândva legat de
mama sa, etc.; de altfel, în anul 1958 “Dicţionarul limbii
române” a egalat “buricat” cu “gurguiat”). Considerând
ecuaţia relativităţii (valabilă pentru macro-cosmos), că
energia indistructibilă este multă lumină cu puţină materie
distructibilă şi considerând fizica cuantică (valabilă pentru
micro-cosmos), că aceea ce e în mare e şi în mic -
cosmosurile conţinându-se reciproc - se poate aprecia şi că
puterea energiilor vitale cumulate ale tuturor înaintaşilor este
uriaşă, de ordinul miilor de miliarde de waţi, materialul ADN
al fiecărei persoane rezonând ca receptor al uriaşului “nor”
energetic, în funcţie de fineţea constructivă proprie şi de câtă
lumină beneficiază. La nivel macro-cosmic (adică tot ce este
mai mare decât omul, până la infinitul “mare”), echilibrul
dintre materie şi energie - dintre distructibil şi indistructibil -
este asigurat de lumină: relaţia universală a omului cu macro-
cosmosul e reglată de lumină. La nivel micro-cosmic (adică
tot ce este mai mic decât omul, până la infinitul “mic”), sunt
alte legi - ale fizicii cuantice - în care masa nu mai rezultă din
împărţirea energetică a luminii iar timpul nu se mai opreşte,
aşa cum au arătat calculele că ar face-o la viteza luminii:
relaţia universală a omului cu micro-cosmosul e reglată de
negură / întuneric (de altfel, întunericul valorifică lumina, în
sensul că lumina nu se evidenţiază decât în întuneric).
Este de știut că în anul 2001, Dr. Konstantin Meyl
din Germania - specializat în studiul vârtejurilor energetice -
privind cercetarea savantului Aromân Nicolae Tesla (numele
iniţial al familiei sale ortodoxe fiind Drăghici, după cum a
studiat în anul 2010 și academicianul Croat Petar Simonuvic,
el s-a născut în satul Smiljan 44,34 lat. N, 15,19 long. E din
comuna Gospic / Croaţia, la poalele lanțului Montan Velebit
al Vlahilor Negri = “Regali”, fiind botezat ortodox de preotul
Vlah Toma) a confirmat-o în domeniul transmiterii
electricității fără fir și a demonstrat că amplificarea reciprocă
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
a undelor scalare poate depăși viteza luminii, rezultatele
având consecințe încă necalculate și despre transformarea
energiei în masă la nivel cuantic, torsionarea spațiu-timp, etc.
În anul 2014 şi profesorul Român Ioan Câmpan a observat
“paralele surprinzătoare între personalitatea istro-românului
Nicolae Tesla şi personalitatea gânditorului de geniu al
românilor Mihai Eminescu” (savantul din Dalmaţia a fost cu
6 ani mai tânăr ca marele poet din Bucovina; despre originea
savantului Nicolae Tesla e de știut și ce a susținut
academicianul Bogumil Hrabak 1927-2010 din Serbia, că
“avea înaintași Vlasi”: în anul 2017, cercetătorul Pompiliu
Sfera din Serbia a scris că “Sârbii au încercat permanent să-i
înrobească pe Vlahi, deci nu e de mirare că Nicolai Tesla nu
se lăuda cu originea lui Vlahă”). În “Luceafărul”, creaţie
publicată în anul 1883 şi declarată de către Academia
Recordurilor Mondiale drept cel mai lung poem de dragoste
din lume, Mihai Eminescu a scris “Şi căi de mii de ani
treceau / În tot atâtea clipe” ori în poezia “La steaua” -
compusă de Mihai Eminescu în anul 1886 - apare “La steaua
care-a răsărit / E-o cale atât de lungă / Că mii de ani i-au
trebuit / Luminii să ne-ajungă”: menţionările erau despre
dilatarea timpului şi despre distanţele colosale din cosmos. Ca
premiere mondiale s-au regăsit în formulări ştiinţifice unele
dintre cele scrise de către autorul Român Bucovinean, ca de
pildă în Manuscrisul 2267: “Ceea ce numiţi rază a soarelui n-
are cele 7 culori. Acestea sunt numai creaţiuni ale simţurilor
noastre. Cercul întreg trebuie luat. Să ne-nchipuim că razele
soarelui ar fi ca nişte fire subţiri de mătasă, din care unele se
torc drept, altele c-o ondulaţiune din ce în ce mai mare. Ele
dau de forţa pământului, moleculul atins de ele începe să se-
nvârtească ca un mosoraş mic şi le deapănă în jurul său.
Toate organismele sunt asemenea unei depănători, cari prefac
mişcarea în linie dreaptă - care ar fi infinit de lungă - într-o
linie învălătucită împrejurul ei ca la ghem. Gheme de lumină.
Ceea ce nu se cheltuieşte în mişcare se păstrează ca energie”.
Formula “v = m x c2” scrisă de el în documentul din secolul
XIX (unde a explicat despre “c” că însemna “repejunea
finală” şi anume cu descrierea - în Manuscrisul 2270 - că
“repejunea propagării electricităţii e în orice caz tot atât de
mare ca a luminei” / respectiv circa 300 de mii km pe
secundă) în Europa a fost plagiată în secolul următor, adică în
secolul XX, de Evreul Albert Einstein, care a păstrat-o
identic, înlocuind doar echivalenţa notată “v” cu “e”,
ajungând la “e = mc2”. Creaţiile vizionarului Mihai Eminescu
au devenit ştiute în mediul folosind Germana fie via
comercianţii Evrei în capitala Imperială Viena scăldată de
valurile Dunării, fie prin academicianul mason Titu
Maiorescu 1840-1917 - Aromân după tată, familia numindu-
se de fapt Trifu - care a tradus unele dintre ideile marelui
Mihai Eminescu, ajunse astfel cunoscute şi de către Albert
Einstein (care - născut în oraşul German Ulm 48,24 lat. N,
9,59 long. E de pe Dunăre - avea 10 ani când a murit Mihai
Eminescu; Evreul Einstein s-a însurat în anul 1903 cu o
Sârboaică din Voivodina iar la vârsta de 26 ani a publicat
teoria relativităţii restrânse): interesant este că ambii
contemporani străluciţi - Mihai Eminescu şi Nicolae Tesla,
aparţinând aceleiaşi etnii Române, din acelaşi stat / anume
din Imperiul Austro-Ungar - au fost consideraţi de unii ca
atinşi de “nebunie” (cotat de Americani la justa sa valoare ca
om de ştiinţă, în anul 1931 teoreticianul dar şi practicianul
Nicolae Tesla - “părintele” curentului electric pe glob - cu 23
de ani mai vârstnic decât Albert Einstein, a afirmat despre
614
acela că era “un cerşetor îmbrăcat în purpură, pe care
ignoranţii îl cred rege”).
Poate părea paradoxal, însă o plauzibilă explicaţie
este că “pachetul” energetic vital al omului se crează din
combinarea sufletului aparţinând micro-cosmosului şi a
spiritului aparţinând macro-cosmosului, perechea lor
desfăcându-se la deces, când moare trupul. Savanţi ca
biologul Rupert Sheldrake în anul 1981, astronomul Robert
Gilman în anul 1984 şi mulţi alţii au studiat existenţa
câmpurilor morfogenetice ce transmit în timp informaţii de la
generaţiile precedente, unele retrăiri - manifestate de exemplu
în situaţii limită - fiind generic cuprinse în ceea ce popular e
numit “instinct” pentru ceea ce e “înnăscut”, însă oamenii des
au depăşit reflexele necondiţionate, având acte determinate pe
care alte fiinţe sunt incapabile să le facă / organizeze; teoria
morfogenetică enunţă despre câmpurile morfice - ce compun
“norul informaţional” - că formele organismelor şi
comportamentele trecute le influenţează pe cele prezente şi
viitoare, favorizând apariţia unor conexiuni şi deprinderi
uluitoare iar ADN-ul uman nu este doar matricea
informaţional-structurală, ci mai degrabă este “antena de
emisie-recepţie” pentru schimburile de informaţii cu “norul”
(ceea ce se regăseşte în societăţi, până de exemplu la emoţiile
apartenenţei la aceeaşi familie ori naţiune). În secolul V î.C.,
filozoful Democrit din Abdera / Tracia afirma existenţa
atomului în microcosmos şi a pluralităţii lumilor în
macrocosmos, exprimându-se despre lumile din Univers
astfel: “Lumile ordonate sunt nelimitate şi diferă ca mărime
iar intervalele cosmice dintre ele sunt inegale. Unele lumi
ordonate - adică planetele - au produs animale, plante şi mai
ales apă”. În legătură cu Tracia, locul unde preda filozoful
respectiv, e de ştiut despre Thraki / Traci - formând populaţia
Indo-Europeană din N Balcanilor şi Bazinul Dunării /
existentă din Epoca Bronzului până în Antichitate - că s-au
numit astfel fiindcă erau aliaţii Europeni ai Teukrilor /
Troianilor din Asia, cârmuiți de Gherga; Thrakii / Tracii au
fost pentru prima oară menţionaţi documentar de poetul
Anatolian Homer, de partea Troadei / Troiei asediată în
secolul XIII î.C. de Ahei (de exemplu, lingvistul Sorin
Olteanu a demonstrat şi că etnonimul Thraikios al Tracilor
avea aceeaşi etimologie ca Graikos al Grecilor vechi). Pe de
altă parte, savantul Român Nicolae Densuşianu a scris depre
mimetismul Aheilor (strămoşii Elenilor, ajunşi în S Balcanic -
adică în Moreea / Peloponez - printr-o migrare la sfârşitul
Epocii Bronzului din Delta Nilului): “În Arcadia, cel mai
vechi teritoriu Pelasg din Peloponez, se aflau lângă oraşul
Orchomen - după cum spune Pausania 8:16 - mai multe
movile de pietre acumulate, gorgane ce au fost ridicate în
onoarea oamenilor căzuţi în război, însă nu există nici o
inscripţiune, zice dânsul, şi nici locuitorii din Orchomen nu
mai au nici o tradiţiune, cu cine s-a purtat acel război.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Peloponezul întreg se numea odată Argos. Arg(os) în limba
Pelasgă însemna ţară. ‘Arge’ nu poate avea alt înţeles decât
de ‘ţăran’ sau ‘din ţară’. În limba Pelasgă, ‘Oche’ însemna
‘apă mare stagnantă’ cuvânt cu care a fost identic Latinul
‘aqua’, Germanul vechiu Ache / Aache, etc. La forma
primitivă se reduce şi etimologia cuvântului ‘Achei’, cu
înţelesul de locuitori riverani”. (La Români, Argeş de pildă e
în evidentă legătură etimologică, argeşenii fiind ţăranii din
Bazinul acelui Râu; la Pelasgi = pământenii stăpâni, adică din
Stepă, ai Vechii Lumi - Okean era cea mai mare apă).
Deoarece infinitul “mare” şi “mic” converg în infinitul
“absolut”, omul nu este altceva decât o expresie în infinitul
absolut: o întâlnire a contrariilor, care de fapt nu sunt viguros
opuse, ci complementare. Înaintea descoperirilor telescopului
şi microscopului (pentru explorările vizuale ale macro-
cosmosului şi micro-cosmosului), filozoful Medieval Filippo
Bruno - călugărit Giordano - a explicat: “Universul este
imobil, deoarece - fiind infinit - nu are unde să se mişte;
mişcarea nu se întâlneşte decât în interiorul Universului, la
diferitele lui părţi. Fiind infinit, Universul nu poate avea un
centru sau îi putem fixa un centru în orice punct al lui. Un
centru au numai lumile finite din Universul infinit. Fiecare
stea se învârte în jurul propriului ei punct central. Mişcarea
corpurilor cereşti e explicată printr-o forţă atractivă bazată pe
înrudire, forţă ce face posibil echilibrul între ele şi necesară
existenţa fiecăruia. Dumnezeu este în acelaşi timp infinitul
mare şi infinitul mic. El se înfăţişează ca infinit mare dacă
privim Universul în totalitatea lui, fără limite în spaţiu şi fără
început sau sfârşit în timp. Şi se înfăţişează ca infinit mic
dacă-L privim ca germen individual determinant al oricărui
lucru finit, căci fără determinarea individuală nu poate fi
gândită viaţa. Fiecare dintre monadele Universului - minimul
metafizic / substanţa individuală - este o oglindă a lumii; ea
este în acelaşi timp întregul şi totuşi deosebită de toate
celelalte: pretutindeni este aceeaşi forţă cosmică, într-o altă
înfăţişare / întregul este numai întrucât este viu în lucrurile
particulare iar lucrurile particulare sunt numai întrucât poartă
în ele forţa întregului”. Matematicianul Blaise Pascal 1623-
1662 din Clermont-Ferrand / Franţa (realizatorul primei
maşini de calcul din lume) a filozofat despre omul între cele 2
infinituri: “Suntem în imensitatea Cosmosului ca şi pierduţi
pe o Insulă pustie. Raţiunea noastră nu va ajunge niciodată să
cunoască infinitul, mare sau mic. Adevărata natură a omului e
divertismentul. Fiindcă oamenii nu au putut vindeca moartea
şi ignoranţa, au găsit o singură cale pentru a se face fericiţi: a
nu se gândi la ele. De aceea, distracţia este aşa de importantă
şi omul face orice pentru a o obţine. Nu putem rămâne singuri
cu noi, ca să nu simţim vidul din noi. Faţă de natură, omul e
mizerabil: natura îl striveşte. Dar omul o ştie şi această
conştiinţă - pe care natura nu o are - formează superioritatea
lui; omul este un rege deposedat. Toată demnitatea noastră
constă în raţiune”. Cugetătorul Giambattista Vico 1668-1744
din Napoli a completat: “Viaţa popoarelor n-a fost constituită
niciodată din raţionalitate. Viaţa popoarelor s-a depănat în
faze. S-a trecut de la Era în care oamenii erau aproape
asemenea unor fiare rătăcitoare prin marea pădure a
Pământului, cu membre foarte dezvoltate şi creier extrem de
redus în care stăpânea ‘simţul’ cu manifestări ale violenţei şi
forţei, la o Eră unde teama ce s-a suprapus faţă de o putere
supraomenească a instaurat religiozitatea, care e cultul zeilor
şi a eroilor divinizaţi, cult al mormintelor, al căsătoriilor
civile, la care s-a adăugat încătuşarea religiei, a respectului
615
faţă de îndatoriri, devenite sacre, fiind juruite pe mormintele
decedaţilor; Eră deci, în care oamenii au căpătat în adăposturi
statornice şi din punct de vedere fizic forme armonioase şi
omeneşti, în care stăpânea ‘fantezia’ cu manifestările sale de
mit sau de divinaţie şi personificare a tot ceea ce apărea
extraordinar ori supraomenesc. Erelor ‘simţului’ şi ‘fanteziei’
le-a urmat a treia, aceea a ‘raţiunii’, adică Era în care oamenii
şi-au dat seama - prin cercetare ştiinţifică - de fenomene mai
înainte neexplicate şi de aceea considerate ca supraomeneşti
şi divine. De aici a rezultat că nu s-a putut instaura un drept
unic pentru toate timpurile şi pentru toate condiţiile de viaţă
ale popoarelor. În Era ‘simţului’, izvorul dreptului a fost
violenţa. În Era ‘fanteziei’, izvorul dreptului a fost prestigiul
şi autoritatea de origine divină. În Era ‘raţiunii’, izvorul
dreptului e adevărul. Dreptul poate avea valoare de
concretizare doar considerat dinamic, conceput în formă
circulară, pe vestitele cicluri istorice, ce trebuie înţelese ca o
spirală” (în Erele respective - ale “simţului”, “fanteziei” şi
“raţiunii” - se pot recunoaşte perioadele preistorică, istorică şi
curentă). Filozoful Român Nicolae Bagdasar în “Teoria
cunoştinţei” a scris: “Este posibilă o reconciliere între religie
şi ştiinţă. Când ştiinţa va fi cu totul convinsă că explicaţiile ei
sunt apropiate şi relative, şi când religia va fi cu totul
convinsă că misterul pe care ea îl contemplă este absolut, o
pace permanentă va domni între ele. Nici una din ele nu se va
mai amesteca în treburile celeilalte, ci fiecare se va mărgini la
domeniul ei propriu, mulţumindu-se să afirme în legătură cu
acestea ceea ce-i îndreptăţit să se afirme, ceea ce-i
necontradictoriu şi consecvent logic”. Simbioza din trupul
omului a sufletului ataşat de inimă şi a spiritului ataşat de
creier poate fi apreciată multidimensional, ca mai greul suflet
colorat roşu-închis (purpuriu spre negru) şi fierbinte / adică
având mai multă energie - formând cadrul vieţii - iar mai
uşorul spirit colorat roşu-deschis (roz spre alb) şi răcoros /
adică având mai puţină energie, completând inteligent cadrul;
în afara acestor informaţii - provenite în timp de la diverse
observaţii - mai sunt alte dimensiuni (depăşind simţurile
umane dar existente în Univers, conform calculelor
savanţilor, însă şi exploatate de milenii, din ceea ce în
perioada Vedică învăţaţii Gărga aflaţi în Bazinul Ghargar -
organizând prima Civilizaţie post-diluviană independentă a
lumii - numeau “Akaşa”, adică eterul ce emană viaţa / pentru
Grecii vechi “eterul” însemnând “strălucitor” = “stră-lucitor”,
cu “înregistrări” accesibile mai ales prin transă de
“persoanele speciale” având harul clarviziunii şi cu practici
derivate introduse de Ghergari, ca ghicitul în palmă,
astrologia, zodiacul, etc., devenite foarte populare: despre
“memoria cosmică” - prezentată de Dr. Rudolf Steiner 1861-
1925 ca înmagazinând fidel toate evenimentele produse
vreodată, ca o “bibliotecă a destinelor” - au relatat şi alte
credinţe, în alte zone, timpuri şi culturi decât cea a Vedelor,
ca Biblia în “Deutoronom”, islamul prin conceptul Qadar al
Tablei sfinte numită “Cartea Decretului”, ş.a). În anul 1991,
Dr. Geoffrey Lloyd de la Universitatea Cambridge în
“Metode şi probleme în ştiinţa Greciei antice” a scris: “În
secolul IV î.C., Aristotel considera inima partea cea mai caldă
a trupului şi creierul partea cea mai rece a trupului. Pentru
vechii greci multe opoziţii naturale au avut asociaţii
simbolice puternice. Deşi nu putem vorbi de o tabelă a
opoziţiilor dezvoltată sau sistematică la Homer sau Hesiod,
este interesant de urmărit corelaţiile făcute pe de o parte între
polii pozitivi ai multora din aceste perechi şi între polii
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

negativi pe de altă parte. Identificarea luminii, estului, acei părinţi fiind copiii Cerului / Uranus şi Pământului /
albului, cerului şi a direcţiei în sus pe de o parte, respectiv a Gaiei).
întunericului, vestului, negrului, pământului şi a direcţiei în
jos pe de alta, corespunde anumitor întâmplări observabile.
Concepţia că pământul este feminin - sau mamă - iar cerul
este masculinul generator e bazată pe analogia evidentă între
creşterea plantelor şi reproducerea sexuală (de exemplu, în
‘Iliada’ 12:238 găsim că dreapta este identificată cu estul şi
cu soarele iar stânga cu ‘negurosul vest’)”.

Gherga şi Gherghi

Pamir

Direcţia de migrare spre V a rămas până în prezent o

caracteristică generală a omenirii, o dovadă istorică fiind şi că
polii Civilizaţiilor post-diluviene s-au tot mutat astfel în lume
de-a lungul mileniilor; în imaginea următoare se poate vedea
sistemul cumulat Aral-Caspic cu albastru - complex acvatic
știut la sfârșitul mileniului I ca Bazinul Gurghian, după cum a
scris Dr. Zhivko Voynikov în anul 2018 - și Bazinul vecin
Pontic cu galben:

Pe scurt, într-un succint rezumat post-diluvian (adică

după Potop / respectiv topirea calotei glaciare din Emisfera
Nordică), prezenţele Reţelei Gherga au fost astfel: Gherga
care în Asia Centrală - nodul Pamirului, unde sunt Munţii
Gherghi - a avut mutaţia la actualul tip genetic în mileniul
VIII î.C., s-a îndreptat spre fosta Atlantidă ce se găsea în
apus, pe direcţia “mersului” soarelui, venind din răsărit;
conform relatărilor lui Platon - după cele ştiute în Egiptul (Schiță de Dr. Chris van Baak, Regatul Țărilor de Jos)
faraonic - filozoful Antic introducând povestea ca
“extraordinară, adevărată în orice privinţă”, Atlantida a fost Gherganii coborâţi din Munţii Gherghi au urmat
întemeiată în mileniul XI î.C. de Poseidon / după ce s-a iubit Valea Oksos / Oxos - a Fluviului cu cel mai mare volum de
cu frumoasa Medusa, mezina Gorgonelor (Zeul Mărilor apă din Asia Centrală - până la Aral / “Lacul Albastru” şi
Poseidon era fiul Timpului / Cronos şi al Rheii / Marea Zeiţă, Marea Caspică, apoi au urmat Valea Arax din Caucaz, în
616
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

mileniul VII î.C. urmaşii fiind pe malurile Sudice ale fostului perioada Epocii Pietrei când pietrele erau doar cioplite -
Lac Pontic / acum Marea Neagră iar în mileniul VI î.C. au Neandertalii au dispărut şi vechile ritualuri Magice ale
fost puternic atestaţi în Banat (partea lor Nordică s-a retras vânătorii au fost părăsite, impunându-se noua credinţă legată
treptat - ajungând în ceea ce acum e Finlanda / Suomi - iar cei de fecunditate şi fertilitate, în care central figura Marea Zeiţă
din partea Sudică către sfârşitul mileniului V î.C., după Mamă a Pământului; naşterea divinităţii a coincis cu moartea
trasarea Brazdei lui Iorgu din Banat până în Basarabia, erau Neandertală, fiind referinţa supremă religioasă pentru Homo
în N Africii şi la sfârşitul mileniului IV î.C. au înfiinţat Sapiens până la sfârşitul Epocii Pietrei (respectiv încheierea
Egiptul, cu prima capitală în oraşul Gherga din Valea Nilului, neoliticului, adică a perioadei şlefuirii / lustruirii pietrei): un
ridicând apoi acolo, după prototipul Gorganelor din Epoca timp de peste 20 de milenii. La Potop, ea s-a împreunat cu
Pietrei, piramide); Ghergarii Caucazieni aflaţi în mileniul V Zeul Cerului, post-glaciar partenerii fiind veneraţi deopotrivă,
î.C. la S de Marea Neagră au dominat Anatolia mai ales bărbatul preluând întâietatea începând cu timpurile metalelor:
începând cu mileniul IV î.C. şi au întemeiat Troada / Troia la odată cu Epoca Bronzului, acum 5 milenii (mitologia pietrei -
începutul mileniului III î.C. (distrusă de Ahei / strămoşii cioplită ori şlefuită - a fost urmată de mitologia metalelor, de
Elenilor la sfârşitul mileniului II î.C., în acelaşi timp sclavii la aur şi argint, până la bronz şi fier).
Evrei din Egipt invadând bogaţii Gherghe / Ghirga din
Canaan, după cum a relatat şi Biblia). În mileniile I î.C. şi I,
datorită succesivelor Imperii Macedon, Roman şi Bizantin,
Gherga din Orientul Apropiat s-a manifestat inclusiv în
Balcani, consolidându-se în mileniul II în Banat (în acelaşi
mileniu II, oficial o parte din Europenii Gherga au ajuns în N
Americii). Din Asia Centrală, o altă parte Gherga din mileniul
VIII î.C. a pornit în mileniul VII î.C. calendarul în N Gyagar /
Indiei, întemeind acolo prima Civilizaţie post-diluviană
independentă din lume - existentă în Bazinul Ghargar /
Ghaggar până la sfârşitul mileniului III î.C., când a secat
principalul Fluviu de alimentare - cu influenţe în Sumeria /
Sumer între mileniile VI î.C. şi III î.C. (cu amestecuri în
Anatolia, Huru / Canaan şi Hemi / Kem = Egipt); pe lângă
acest tablou general, extensii în timp şi spaţiu au mai fost -
îndeosebi orientale - începând cu mileniul II î.C. în Bazinul
Gange şi apoi în Indo-China, respectiv Siberia, până în
mileniul II. În prezent - la începutul mileniului III - cea mai
mare grupare Gherga de pe glob este în Banat.

Epoca Bronzului

Pe o întindere temporală din Epoca Pietrei până în

Antichitate, în locuri de exemplu ca Siberia, N Indiei, Sumer,
Sahara, Caucaz, Anatolia, Balcani, Banat, etc. a fost explicit -
direct şi clar - dovedită Mama Gherga: practic, vestea despre
puterea ei a dominat religios oamenii timp de milenii (o
performanţă unică în istoria omenirii). În paleolitic - adică
Epoca Fierului
În Epoca Pietrei organizarea societăţii era matri-
liniară - adică neamurile erau ştiute prin mamă - Gherga fiind

617
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
o rezonanţă apărută din timpurile Neandertale, întâi prin Ga
pentru Pământ / Glie şi apoi, prin împreunarea din timpul
Potopului cu Cerul, ca GherGa; pe atunci era politeism:
Mama Zeiţă era cea mai mare divinitate. Din perechea
formată de Mama pământeană Gherga şi Tatăl ceresc,
“povestea” Gherga a continuat: o veste ştiută de omenire în
ultimele 10 milenii (o sută de secole). Marea Mamă, cuplată
cu bărbatul cerului, era femeia Gherga, mama copiilor
Gherga: Mama Gherga era respectată nu doar de Gherga, ci şi
de alţii care au cunoscut-o.
Zeiţa Mamă Anatoliană
Primul milion de oameni a trăit pe glob doar după
Potop (înainte de acela populaţia era mult mai redusă), nodul
Pamirului fiind centrul de difuziune umană apărut, loc unde
s-a dovedit în anul 2007 de către Proiectul Genografic
producerea mutaţiei genetice pentru actualul neam Gherga.
Primele Civilizări din lume - Indiană, Sumeriană, Egipteană /
în ordinea vechimii lor de la răsărit la apus, în paralel cu
Cultura Europeană - aşa cum se poate vedea pe harta
următoare, realizată de antropologul Canadian Arthur
Custance, n-au fost altfel decât Hamite, de exemplu cu
prezenţa Gherga ca Gherghe-seu (unul dintre nepoţii lui Ham,
fiul lui Noe), începând cu Pa-mir: din Caş-mir / în N Indiei,
prin Su-mer / în Mesopotamia, până la Nar-mer / în Egipt,
terminaţiile denumirilor (“mir”, “mer”) referindu-se la zone,
respectiv oameni; parcursul şi altor grupuri genetice umane a
fost prin nodul Pamirului (de exemplu majoritatea
Europenilor), acolo Gherghi-stan - respectiv actualul Hindu
618
Kuş din SV Pamirului, geografic calculat drept centrul
populaţiei lumii / la cea mai apropiată distanţă medie de
oricine pe glob - fiind esenţial pentru Gherga.
Primele Civilizări în Vechea Lume
Mulţi savanţi, printre care Dr. Spencer Wells,
coordonatorul proiectului mondial Genografic - de pildă prin
lucrarea “Germenul Pandorei” din anul 2010 - au fost nevoiţi
să admită că omenirea actuală și-a avut începutul acum 10
milenii în Asia Centrală: un timp şi un loc ce în arborele
genetic uman corespunde tocmai mutaţiei Gherga. După
mutaţia genetică de la începutul mileniului VIII î.C. din Asia
Centrală, au sosit de acolo primii Gherga în Banat; timp de
milenii apoi, centrul de iradiere şi echilibru între cele 4 zări
ale Civilizaţiilor post-diluviene principale - Vechea
Civilizaţie Europeană şi cea din Bazinul Ghargar, desprinse
din Imperiul Atlant, respectiv Sumeria şi Egiptul, desprinse
din Cornul Abundenţei - a fost nucleul Caucazian Ghergar. În
imaginea următoare se poate observa răspândirea fondului
genetic al mutaţiei paterne precedente Gherga, din care îşi are
sorgintea actualul tip uman Gherga (areal în care a fost iniţial
întâlnită Marea Mamă):
Unul dintre “părinţii” proto-cronismului / adică al
istorisirii “dinaintea timpului”, cercetătorul mason Cezar
Boliac (1813-1881), a scris în anul 1870: “Poate că nu vom
şti nimic despre cei care au asistat la formarea şi la
erupţiunile Mării Negre, la cataclismele şi mai vechi poate
decât cele menţionate pre locurile ocupate mai în urmă de
zişii Argieni, la un mileniu înainte de războiul Troiei. Milezii
- zişi mai întâi Cari - poate că vor fi lăsat ceva din omonimia
lor în numele munţilor care arată pre vârfurile lor fosilele de
vieţuitoare ale adâncurilor mărilor; negreşit că n-au ştiut însă
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

nimic nici ei despre oamenii ce au locuit aceste locuri cu alte costumul lui, cât şi în armarea lui, cât şi în religiunea lui.
forme, cu alte clime. Ş-apoi cât timp nemăsurat a trecut din Convin că civilizaţiunea Dacă a fost târzie, a mers încet, şi că
Era când Dacul a făcut cea dintâi cucerire, bătându-se cu nici n-a ajuns la gradurile celorlalte civilizaţiuni ale altor
ursul şi doborându-l, luându-i pielea spre a se acoperi el cu popoare din vechime, pre care le admirăm în rămăşiţele lor
dânsa de injuriile uraganelor şi de asprimea viscolelor şi anteistorice, precum India şi Egipt, şi în rămăşiţele lor
luându-i vizuina spre a se adăposti el într-însa, până când să istorice, precum Grecia şi Italia; susţin însă, cu documentele
ajungă în înveştmântarea perfectă şi de lux chiar, precum îl în mână, că civilizaţiunea Dacilor este foarte veche şi
vedem pre monumentele ce au scăpat până la noi? Ce timp contemporană poate cu cele mai vechi din Orient”. De altfel,
nemăsurat a trebuit să treacă de când femeia lui, canibală asemănările dintre post-diluvienele Civilizaţii Dunăreană şi
poate, năştea prin scorburi, prin vizuini şi prin peşteri, până Indiană se datorau aceleiaşi influenţe, ambele provenind din
când s-o vedem înveştmântată la perfecţiune, cu coafura cea Atlantă, centrată diluvian în jurul Pontului; dintre Indii,
elegantă, cu marame luxoase şi înfăşându-şi copilul, precum partea Nord-Vestică, chiar a Bazinului Indului (unde post-
vedem pe reliefurile Coloanei Traiane? Câţi paşi a trebuit să diluvian era puterea Ghaggar) s-a desprins în anul 1947 ca
facă civilizaţiunea, dezvoltarea inteligenţei şi a raţiunii în Țară independentă - care de altfel şi-au primit de acolo
pruncia ei, mergând de-a buşilea; câte generaţiuni au trebuit onomastica - iar acum se numeşte Paki-stan, în prezent
să treacă, spunând abia câte ceva una alteia, de când Dacul se majoritar musulmană, nu hindusă. Civilizaţia Ghaggar -
bătea corp la corp cu ursul cu ciomagul numai, rupt din dezvoltată în Bazinul fostului Fluviu Ghaggar - funcţiona în
pădure, numai cu atâta măiestrie ca şi a ursului - până la Paki-stan dinaintea perioadei Vedice şi a hinduşilor:
perfecţionarea arcului cu săgeţi şi cu pene colorate - precum
le descrie Ovidiu - până să-şi facă acea pavăză ovală cu aşa
ornamente, până să-şi facă acel stindard balaur, cu atâta
măiestrie încât să se umfle şi să se restrângă în suflarea
vânturilor, acel bucium cu care deştepta văile, nu cred că
vreun istoric sau chiar vreun filozof serios se va hazarda
vreodată s-o spună. Civilizaţiunea în vechime n-a putut să
progreseze cu paşii cu care a progresat şi progresează în
timpii moderni, şi cu cât vom urca mai sus în aceste vechimi,
cu atâta trebuie să vedem această civilizaţiune învârtindu-se
şi reînvârtindu-se în cercuri vicioase, staţionară şi bătând apa
în piuă. Omul izolat, omul rar, abia ici şi colo, omul
contemplând natura numai, fără idee măcar s-o studieze, s-o
explice, ştia puţin să spună urmaşului său. Nu ştim dacă
Dacul primitiv, din stânca lui, avea altă cugetare când se
întâlnea cu semenul său din cealaltă stâncă decât să-l omoare
şi poate să-l şi mănânce; necum să cate a se înţelege cu
dânsul prin ceva semne sau sunete, nefixate prin nici o
convenţiune, spre apărarea în comun de fiare, de intemperie şi
de foame. Fi-vom mai ştiutori ocupându-ne şi chiar numai de
omul post-diluvian al Carpaţilor? Ştim noi ceva mai mult
despre aceia pre care îi numim Daci decât cele ce au putut
parveni prin fragmentele scăpate din diluvii timpurilor
istorice ale câtorva istoriografii ale Grecilor şi Latinilor, care
au făcut cunoştinţă cu Dacii tocmai atunci când Dacii îşi
dădeau suflarea în apogeul lor? Timpul ce a trebuit să treacă
de la Dacul în scorbure şi în peşteră până la Dacul în ogrăzi,
case şi cetăţi - precum îl vedem pre Coloană - ar fi să-l
calculăm poate cu aceeaşi măsură în această adâncime morală
cu care calculează geologul adâncimile stratelor pământului.
Ţara noastră este plină de artefacte istorice, şi mai plină de
artefacte pre-istorice. Comerţul Mării Negre - al acestui Pont,
care se zicea înainte Axin în loc de Euxin, adică neprimitor -
e dovada cea mai mare că pe coaste se ţinea intens prin
Persia, din fundul Indiilor, cu aceste părţi de locuri. Este
necontestat că prima civilizaţiune venea din Indii prin Persia,
până încă să nu înceapă a veni cealaltă, prin Tracia. Dacia a
avut o civilizaţiune înnăscută, cea Pelasgă din Orient şi apoi
civilizaţiune Traco-Greacă, venită mai târziu. Civilizaţiunea
proprie, în natura şi caracterele ei, a absorbit civilizaţiunile
venite de aiurea, încât a făcut ca Dacii, când s-au putut
cunoaşte, s-au găsit cu o civilizaţiune aparte, cu un stil al lor
aparte, încât Dacii să fie un popor distinct, nici Indian, nici
Ghaggar
Egiptean, nici Persan, nici Grec, atât în viaţa lui cât şi în

619
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Privind anteriorul atribut al Pontului, neprimitorul
“Axin” - care a precedat ospitalierul “Euxin” - se poate reține
înțelesul Anatolian / Turc “Aksi” însemnând “Rebel”, cu
ecouri ancestrale ca la denumirea Văii Axios / Vardar din
Balcani, a Râului Axius izvorând din Valea Beqaa / Liban
unde în mileniul V î.C. a fost înhumat rivalul Indian al Zeului
“Osi-ris” / Osiris, etc. (pe Valea Beqaa sunt faimoasele
podgorii Libaneze, la Baalbek existând Poarta Soarelui a
Imperiului Atlant cu Cornul Abundenței; ar fi de observat că
în anul 1959 savantul Evreu Matest Agrest - născut în
Moghilău / Belarus - a enunțat public în capitala Abhază,
anume Suhumi / oraș inițial numit Apa, port pe țărmul
răsăritean al Mării Negre, că Baalbek a fost în vremurile
imemoriale ale Vechii Lumi un loc de referință pentru
Observatorii Cerului Gregori = Veghetori divini / îngerești
agregați pe Muntele Hermon și Înălțimile Golan, care în
Epoca Pietrei au dominat în general Nordul Canaanului). Este
foarte interesantă la Nord de Români distribuția cuvântului
pentru “castravete” (legumă ca un corn, provenind din
teritoriul Indiei de azi, utilizată în Antichitate și la tratarea
mușcăturilor scorpionilor, la îndepărtarea șoarecilor din
hambare, etc.):
Circulaţiile dintre Bazinele Indus şi Istru (adică
dintre Bazinele Ghaggar şi Dunărean) de-a lungul timpului
doar au completat moştenirea comună Atlantă: ultima migrare
semnificativă dintre Indieni între Români a fost cea
Medievală a Ţiganilor / Romilor, astăzi - datorită globalizării
- existând fluxul altor oameni, mai ales al migranţilor Indieni
pentru rezidenţă în România / mai mulţi decât emigranţii
Români în India. Cu mai mult de un secol în urmă,
cercetătorul Nicolae Densuşianu - membru corespondent al
Academiei Române - în “Dacia preistorică” a descris foarte
documentat mişcările Pelasgilor începând din Asia Centrală
în Carpaţi şi difuziunile post-diluviene ale urmaşilor acelora,
până după căderea Troiei, în Antichitate: “Înainte de
civilizaţiunea Egipteană, o civilizaţiune mult mai veche se
revărsase asupra Europei. Aceasta a fost civilizaţiunea morală
şi materială a rasei Pelasge, care a deschis un vast câmp de
activitate geniului omenesc. Influenţele acestei Culturi
Pelasge au fost decisive pentru soarta muritorilor pe acest
pământ. Primele mase neolitice, compuse din triburi imense,
după ce plecară de lângă Munţii Altai din Asia Centrală şi
după ce făcură o staţiune de mai multe secole lângă Marea
Caspică, îşi continuară încet drumul lor de migraţiune spre
620
apus, atrase de o climă mai dulce şi de o vegetaţie mai
abundentă, revărsându-se cu turmele lor nesfârşite peste văile
fertile ale Moldovei şi Ţării Româneşti. Urmele extensiunii
etnografice ale acelor Pelasgi / Arimi sunt la izvoarele Oxus
din Asia Centrală şi Arax din Caucaz. Ariman - spun
doctrinele lui Zoroastru - înfăţişat ca părintele sau principiul
răului în religiunea naţională a vechiului Iran, fu alungat de
Zeul Luminii şi precipitat în Infern; personalitatea lui Ariman
din ‘Avesta’ era una şi aceeaşi cu personalitatea lui Typhon -
fiul lui Tartaros şi al Gaiei - din teologia Egipteană şi
Grecească (Zoroastru trăise cu mii de ani în urma
memorabilului eveniment petrecut la Dunărea de Jos şi el
resumase numai vechile tradiţiuni, credinţe şi legende ale
apusului, transmise în Media prin imigraţiuni / după cum a
consemnat Isidor în ‘Origini’). Aici, la Dunărea de Jos, s-a
format centrul cel mare şi puternic al populaţiunei neolitice în
Europa: centrul unei rase noi de oameni, de o statură înaltă şi
viguroasă, cu idei severe religioase. Forma de Arimi
corespunde la Rimi. După importanţa ce le-o da Homer,
aceşti A/Rimi constituiau în prima Eră eroică cea mai întinsă
populaţiune Pelasgă; aceşti A/Rimi - după cum spunea
Hesiod în ‘Teogonia’ 305 şi 731, aparţinând unei lumi
străvechi iar amintirea lor chiar în timpul său se prezenta ca
un răsunet depărtat - locuiau la marginea de miazănoapte a
pământului cunoscut de Greci. Ei răspândiră în Europa noile
elemente de civilizaţiune şi deteră o nouă direcţiune pentru
destinele omenirii. Pe piscul Grădeţului - la izvorul
Topolniţei - se mai văd şi astăzi ruinele unei întinse zidării
uriaşe numită ‘Zidina Dachilor’; resturile acestei puternice şi
colosale fortificaţiuni aparţin unui sistem arhaic de apărare.
‘Nu am întâmpinat până astăzi - scria Cezar Boliac - nici o
altă cetate Dacă cu aşa întindere şi tărie pe o aşa înălţime’. În
împrejurimile acestui puternic centru de apărare întărit de
natură şi de mâna omului se mai găsesc şi azi diferite
instrumente de piatră şi de olărie neolitică. Aici spun
tradiţiunile că a fost în vechime teatrul unei mari acţiuni de
război cu un popor din părţile de miazăzi. Dar ceea ce
prezintă o deosebită importanţă este că în această zonă, lângă
izvorul Bârzei, nu departe de muntele Grădeţ, se află plaiul
Curecea, în peştera căruia e tradiţiunea populară că a fost un
jidov (Gealat / Uriaş). Istoria politică a Pelasgilor s-a încheiat
cu căderea Troiei, de aici încolo fiind numai simple amintiri
de resturi împrăştiate, deoarece au fost siliţi de inamicii lor să
emigreze din o ţară în alta, spre a-şi căuta o nouă patrie”.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Bazinul Oksos / Oxos
Este de ştiut că locul de provenienţă al Arimilor /
Pelasgilor, indicat şi de autorul respectiv în susul Oxos / Oxus
- “Fluviul Bovinei”, Gozan pentru Afghani, Vaksu pentru
Indieni, Amu pentru Iranieni - e o mare apă curgătoare,
aproape cât Dunărea, cu lungimea de 2400 km, ce izvorăşte
din Pamir / N Afghani-stanului şi se varsă acum doar în Lacul
Aral, fiind navigabil de la portul Kerki 37,51 lat. N, 65,14
long. E / Turkmeni-stan pe 1400 km, până la delta de la
vărsare (a fost graniţa dintre Turan / zona Turanicilor din
răsărit şi Iran din apus: în vechea Turcă, “tora” însemna
“lege”). Fluviul Amu - Vaksu şi Oxos fiind versiuni în limbi
diferite ale denumirii sale - începe prin Râul Pamir, ce
izvorăşte în Lacul Ghalcha / Zorkul 37,27 lat. N, 73,42 long.
E de la graniţa dintre Afgani-stan şi Tadjiki-stan, din Munţii
Hindu Kuş, însemnând Munţii “Păsării Indiene”
(academicianul Galez Thomas Pennant 1726-1798 a scris că
“Munţii Gherghi-stanului erau Hindu Kuş sau Caucazul
Indian”; Pelasgii / Arimii - care au ajuns de la izvorul Oxos /
Amu în Anatolia, Balcani şi spaţiul Român - erau ştiuţi,
inclusiv de vechii Greci, drept mutându-se mereu, “ca
păsările”). Este de reţinut că până la începutul mileniului I
î.C. Fluviul Oxos / Amu se vărsa atât în Marea Caspică - prin
vechiul braţ Uzboi / Uzboy - cât şi în Lacul Aral, numit și
Apa Sakâ = “Apa Seacă”, după riveranii Dahi cu acel nume
din S său (intrarea în Europa a celor plecaţi de la izvorul
Ghalcha / Gharga al Fluviului Amu Darya - notat Vakșu व ु
de Sanscrita Vedică - fiind pe la Marea Caspică, Su-Merii /
Sumerienii înţelegând prin “Aralu” că era “Lumea Cealaltă” /
“tărâmul de neîntors”), toată acea zonă fiind numită
Chorasmia / oraşul său Gurganj în 1077-1212 devenind şi
capitala Imperiului Chorasm / Khurasan, areal despre care
specialiştii ştiu că a fost “leagănul zoroaştrilor” iar explicit şi
semnificativ Anticul geograf Georgiano-Anatolian Strabon
XI 8:8 a scris că era populat de MasaGeţi = Mari Geţi.
621
Vechile guri Amu şi vechiul Khurasan
Vechiul braț Uzboi / “Uz-boi” al Fluviului Oksos -
străbătând ceea ce azi a devenit Deșertul Garagum / Karakum
- avea gura în Golful Balkan al Mării Caspice (semnificativă
fiind denumirea de Balkan a regiunii străbătută la vărsare în E
Caspic, în fosta Dahi-stan / acum Turkmenia); în N Afgan - la
poalele Munților Pamir / Hindu Kuș - cursul Fluviului Oksos
străbătea regiunea Balkh aparținând Bactriei / Daxiei: pe
acolo de-a lungul timpurilor au migrat mulți dintre cei
stabiliți la Fluviul Okean / Dunărea și în Balkani ca Pelasgi,
Daci, Sciți / Bulgari, ș.a. Ţinând cont de echivalenţele literare
dintre formele orientale şi cele Latine “CH”=“G”=“K”=“Q”
şi “L”=“R”, prin Ghalcha se înţelege Gharga / Gherga (de
exemplu, cercetătorul German Frank Bliss în anul 2006 a
reliefat că însuşi Pamir la început avea numele acela:
Gharga). “Enciclopedia Britanică” descria în anul 1914
populaţia Gharcha de la izvorul Oksos / Oxus ca “diferită de
vecinii Iranieni şi Tadjici, fiind formată din oameni înalţi, cu
păr brunet sau roşcat, ochi căprui ori cenuşii, feţe ovale,
nasuri uşor acviline, vorbind minim 2 limbi”; în anul 1916,
cercetătorul American Madison Grant în “Bazele rasiale ale
istoriei Europei” enunţa că “introducerea în India şi Iran a
limbilor Ariane - Ghalcha / Gharga şi Sanscrita - a fost o
cucerire lingvistică, nu etnică”. “Dicţionarul Triburilor” editat
în anul 1911 la New Delhi / capitala Indiei afirma: “Rasa
Ghalcha ocupă partea Nordică a Munţilor Hindu Kuş şi
aparţine tipului montan de oameni; au capete mari şi aparţin
clar rasei Alpine; în Persană, numele său Ghalcha are
semnificaţia de ţăran / rustic” (mult ulterior, în vechea
Greacă, Gheorghe a căpătat un înţeles asemănător, de
agricultor / cel care lucra pământul, Garga şi “agra” fiind
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
sinonime prin aspiraţia “G” şi prin practica rotirii
consonantice Grece); în vechea Română, “zeran” era “ţăran”
(de unde şi titulatura de “suzeran” pentru stăpânul / posesorul
pământului, zerul aparţinând denumirii fiind lichidul scurs
din lapte după obţinerea caşului). Dr. Wilhelm Eilers 1906-
1989 (orientalist German) a scris în anul 1988 despre rusticii
Munteni din Pamir / “Pa-mir”: “În Bazinul Oxus sunt urmaşii
celei mai vechi populaţii rurale, numiţi Gălca de vecinii
Tadjici şi Tadjici de Ruşi (Tadjiki-stan se învecinează cu
China în E, Afgani-stan în S, Uzbeki-stan în V şi Kîrghizia în
N). Oamenii Gălca vorbesc o Persană / Iraniană răsăriteană şi
sunt împărţiţi în mai multe grupuri: Ruşăni pe Valea Oxus,
Sogni pe Valea Gunt şi Bărtang pe Valea cu acel nume; sunt
câteva mii de persoane în total (unii au rude în Afgani-stan,
alţii au fost asimilaţi de Tadjici). Nici una din limbile
Pamiriene nu e scrisă; o încercare a sovieticilor de a-i
alfabetiza pe localnici n-a fost acceptată. Nu există vreo
diferenţă semnificativă între Gălca Pamirului şi Tadjici în
privinţa stilului de viaţă, culturii materiale sau organizării
sociale: Gălca sunt sedentari / ţărani, care îşi irigă terasele de
la poalele văilor, se ocupă cu pomicultura (meri, nuci, etc.) şi
cresc turme de rasă, cu care migrează şi acum, însă doar pe
distanţe scurte”. În anul 1969, orientaliştii German Bertold
Spuler, Britanic Nevill Barbour şi Elveţian Hans Kissling au
precizat că la început populaţia Ghălca / Gharga era formată
de “Oamenii grotelor” din Pamir; în anul 2007, Proiectul
Genografic a anunţat - pe baza analizei genetice Gherga - că
în urmă cu 10 milenii, Gherga a avut ultima mutaţie genetică
în Pamir: iată aşadar că după 38 de ani, geneticienii Nord
Americani au confirmat studiul istoricilor Europeni despre
ceea ce a fost cândva în Asia Centrală. Specialiștii Pierre
Zalloua, Glynnis Breen, Colby Bishop și Marc Haber de la
Proiectul Genografic au afirmat în anul 2012 că “majoritatea
Afganilor au un patrimoniu genetic unic, provenit din
populația ancestrală care a constituit prima Civilizație acolo,
cuprinzând cele mai timpurii comunități de fermieri; analizele
genetice au relevat și că diferitele migrări ori invazii au fost
asimilate în diverse proporții, Afganii din prezent încă având
o varietate genetică unică în Asia Centrală, la așa ceva
contribuind și poziția geografică a Afganistanului, la
întretăierea rutelor majore de mișcări ale oamenilor, ceea ce a
determinat inclusiv dezvoltări culturale deosebite”.
622
Arkar / Argali
Cele mai vechi reprezentări ale oamenilor din Altai -
inclusiv consemnările din vechile documente Chineze /
vecinii lor din răsărit, al căror nume inclusiv pentru Țara lor
China a fost preluat de la nativii Kirăta ai Himalaiei, numiţi
Gurka / Gorkha în Nepal, ştiuţi ca oamenii “Rai” - îi
înfăţişează ca albi, cu păr lung şi ochi de culori deschise,
având feţe largi, cărora le plăceau străinele (în vechile
suprapuneri, “L” era utilizat peste “R” iar “T” era utilizat
peste “G”, astfel încât iniţial Altai era Argai: o aspiraţie din
Gargai; de altfel, cele mai mai mari oi sălbatice din lume -
provenind din acel areal Montan - sunt şi acum ştiute ca
“arkar” / “argali” = “Ovis Ammon”). Dr. Ştefan Puşcaşu a
afirmat în anul 2009: “Oaia străveche - numită de specialişti
‘arkar’ - a fost strămoaşa tuturor raselor de oi din Europa; nu
exclud posibilitatea ca oaia dacică să fi fost de fapt o
subpopulaţie a oii arkar, adică o rasă ce s-a format în neolitic,
în spaţiul carpato-pontic, în mileniul V î.C. Pe atunci, zonele
agricole europene se aflau în bazinele mijlociu şi inferior ale
Dunării. Cum oile aveau nevoie de hrană diferită de cea a
omului, acesta a trebuit să urmeze turmele în căutare de zone
unde se găsea iarbă din abundenţă, apă şi umbră; acestea 3
sunt elementele fundamentale pentru o turmă. Aşa a luat
naştere păstoritul, considerat printre cele mai vechi ramuri ale
agriculturii. Din oaia arkar a rezultat oaia dacică, din care
provin cam toate rasele de oi din Europa Estică şi Centrală;
concret, din oaia dacică a rezultat grupa ţurcană. Oaia cea mai
veche de pe teritoriul României e ţurcana, moştenită direct de
la daci. Ţurcana e oaia din interiorul Carpaţilor; Haşdeu
spunea că ţurcana era vechi cuvânt dac, ce însemna ‘oaie’ /
‘capră’. Ţurcana este oaia rustică ce are şi azi, după câteva
mii de ani de evoluţie, aceeaşi conformaţie, aceeaşi rezistenţă
la boli, cât şi aceeaşi grosime şi lungime a firului de lână.
Ţurcana este oaia de munte, cu lâna aspră, care nu se îmbibă
de apă atunci când plouă; ‘raţca’ (oaia ţurcană, cu coarnele
răsucite spiralat în tirbuşon) e o rasă mai puţin cunoscută, cu
aria de răspândire mai redusă, doar în Munţii Banatului. În
scenele cu daci se poate observa îmbrăcămintea făcută din
lâna oilor, având un soi de pături cu ciucuraşi, purtate ca
mantii; îmbrăcămintea dacilor prezenta ciucuri lungi, care nu
puteau proveni decât de la ţurcană. Între dovezile arheologice
sunt oasele de oi descoperite între ofrandele aduse de daci
zeilor, ce era în special primăvara, când începea anul agricol:
oaia ocupa un loc foarte important în viaţa dacilor. Cele mai
vechi modalităţi de creştere a oilor sunt nomadismul şi
transhumanţa. În cazul nomadismului, păstorul şi oile
pribegeau toată viaţa în căutare de păşuni, neavând o aşezare
stabilă, pe când în cazul transhumanţei păstorul se întorcea
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

iarna la aşezarea sa. Cum oile se înmulţeau repede, era nevoie Europa (ramura lor în Asia fiind formată din Marii Geţi,
mereu de păşuni noi, şi aşa au început deplasările cu turmele, întinşi spre E până în India şi Siberia). Academicianul
nucleul de plecare constituindu-l Munţii Carpaţi. Unele Bănăţean Athanasie Marienescu afirma în anul 1890 “Despre
variante din Mioriţa afirmau că păstorii ajungeau la mare originea şi antichitatea numelor geografice şi istorice” că este
după vreo 2 săptămâni de mers. Distanţele mari nu erau o de “interes istoric şi lingvistic a studia numele geografice,
problemă, păstorii din Carpaţi băteau cu piciorul Peninsula pentru că aceste numiri sunt documente istorice şi limbistice
Balcanică iar Mările Neagră şi Adriatică erau aproape pentru pentru istoria şi limba popoarelor antecesoare; în toate ţările,
ei (au colonizat şi Dalmaţia). O parte din păstori a pornit spre numirile geografice purcese din limba popoarelor de azi sunt
vest; slovacii recunosc că oile lor - din rasa ‘valaska’ - sunt la minoritare: majoritatea numirilor geografice aparţin limbelor
origine oile păcurarilor din Maramureş. În fosta Iugoslavie, altor popoare, mai vechi”.
de asemenea e rasa ‘valaska’ (adică ‘românească’, de la
‘valah’); e bine ştiut că majoritatea clasei nobiliare din Serbia
era formată din descendenţi ai bogaţilor păcurari aromâni.
Vlahii care au ajuns în Munţii Bulgariei au dus la formarea
oii de munte bulgăreşti (care - până la primul război mondial
- a fost numită ‘ţurcană’); triburile aromânilor care au ajuns
până în Macedonia şi Tesalia au adus cu ei rasa ‘vlahiko’. O
parte din păstori a pornit spre nord, către Pocuţia, unde s-a
format ulterior - prin secolul XIV - rasa ‘gorska’; o altă parte
a plecat spre est, unde au găsit câmpiile întinse din actuala
Ucraină. Unul din locurile preferate pentru păşunat ale
urmaşilor păstorilor daci a fost Peninsula Crimeea, unde au
rămas până la începutul primului război mondial. Trebuie să
reţinem că nu doar păstorul era cel care pleca împreună cu
turma, ci întreaga sa familie, nevasta, copiii, plus ajutoarele
sale, deci o mică comunitate care ajungea să aibă şi alte
îndeletniciri. Păstorul era un fel de ‘patriarh’ peste
comunitate, care împărţea dreptatea, hotăra nunţile şi
înmormântările, ş.a.m.d. Deplasările se făceau cu turme de
peste o mie de oi (până la zeci de mii de oi)”. Mult timp s-a
zis “cârlană” lânii mărunte a mielului - ulterior similar
spunându-se şi iedului ori mânzului înţărcat / adică aceluia
care s-a oprit din supt - animalele tinere respective fiind
“cârţare” ori “cârlane” (păcurarii / ciobanii lor au fost numiţi
În “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr.
“cârlani” iar “cârțan” - însemnând “om naiv” - după cum a
Mircea Eliade a scris: “Populaţiile vorbind limbi altaice au
observat în anul 2017 cercetătoarea Valentina Tofan din
ocupat un teritoriu imens: Siberia, Asia Centrală, nordul
România, era tânărul inocent ori de vârstă precoce), rădăcina
Chinei, Mongolia şi Turcia. Se deosebesc 3 ramuri principale:
proto Indo-Europeană “keră” fiind şi cea care a dat Englezul
1) uigură / turcă; 2) buriată / mongolă; 3) tungusă. Habitatul
“hair”: denumirile erau înrudite cu vechile “cârd” / “krudo”
iniţial al popoarelor altaice a fost stepele din jurul munţilor
(din fondul pre-Românic), “kerlany” (în vechea Maghiară),
Altai, dintre Tibet şi China întinzându-se la nord până în
“gherlenk” / “jahrling” (în vechea Germană) pentru copilul de
taigaua siberiană. Diversele grupări altaice, precum şi
un an, etc.; de exemplu, Românii ziceau mielului / iedului
populaţiile finico-ugrice, practicau vânătoarea şi pescuitul în
“gâţ” (proto Indo-Europeanul era “ghidh” / “kidh”) iar
regiunile septentrionale, nomadismul pastoral în Asia
pruncilor care învăţau să meargă le spuneau “târtani”. Este de
Centrală şi agricultura în zona meridională. Din preistorie,
observat că în vechime, oamenii liberi - părinţi şi prunci -
nordul EurAsiei a fost influenţat de culturile şi ideile
purtau părul lung (la maturi - atât femei, cât şi bărbaţi -
religioase sosite din sud; însă acele influenţe nu au izbutit
pilozitatea era apreciată iar chelia era ruşinoasă); tunşi erau
întotdeauna să modifice sensibil structurile religioase
sclavii: semn clar de recunoaştere socială. Ciucurii atârnând
originare. Unele credinţe şi obiceiuri specifice vânătorilor
la mantii - ca şi părul de pe capete atârnând - semnificau
paleolitici au mai supravieţuit în EurAsia Septentrională,
puterile persoanelor (după cum de exemplu rezultă din textele
putându-se distinge anumite concepţii caracteristice: credinţa
Mesopotame ale mileniului II î.C.), ei putând fi atinşi /
într-un zeu celest - stăpân peste oameni - un tip specific de
apucaţi de supuşi, înodaţi pentru a pecetlui vreo alianţă sau
cosmogonie, solidaritatea mistică cu animalele, şamanismul.
tăiaţi când era vreo repudiere; dreptul Sumerian - prelungit de
Dintre toţi zeii popoarelor altaice, cel mai important şi
pildă în Capadochia / Anatolia - prin retezarea poalelor
cunoscut a fost Tăngri; existent încă din preistoria Asiei,
veşmântului înţelegea un act juridic apropiat de cel al
numele său a cunoscut un destin aparte: aria lui de răspândire
retezării părului, indicând puterea de a dispune de acea
în timp, în spaţiu şi de-a lungul civilizaţiilor, a fost imensă. El
persoană, cu drept chiar de viaţă şi de moarte, în Canaan
le-a servit ‘păgânilor’ altaici ca să le desemneze zeii, precum
“prima carte a regilor” 24 arătând că David l-a surprins pe
şi Zeul Suprem; cuvântul Tăngri era întrebuinţat pentru a
Saul într-o grotă şi i-a tăiat încetişor poala hainei, cruţându-i
exprima divinul, desemnând un etern zeu celest, făcător, înalt,
viaţa (prin acel gest David asigurându-şi dominaţia asupra
înzestrat cu putere, alb. Organizarea lumii şi a societăţii,
regelui Saul): respectivul obicei oriental al ciucurilor a fost
precum şi destinele oamenilor, depindeau de Tăngri; prin
foarte puternic prezent la Geto-Dacii contemporani din
urmare, orice suveran trebuia să-şi primească investitura de la
623
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Cer. Khagan era Fiul Cerului iar suveranul era trimisul sau
reprezentantul Zeului-Cer, Cultul lui Tăngri fiind menţinut de
suverani în toată puterea şi integritatea. Zeul celest al
altaicilor era omniscient. Conducătorii urcau pe vârful
munţilor (imagine privilegiată a Centrului Lumii) să se roage
Zeului sau - înaintea expediţiilor - conducătorii se izolau cu
zilele în corturile lor iar ceilalţi invocau Cerul. Tăngri îşi
manifesta nemulţumirea prin semne cosmice: comete,
inundaţii, secete. Lui i se aduceau rugăciuni şi i se sacrificau
animale. Cosmologia şi cosmogonia popoarelor altaice
prezintă un mare interes: ele păstrează elemente arhaice,
atestate în numeroase culturi tradiţionale (pe de altă parte,
formele în care au fost transmise indică un lung proces de
asimilare şi de reinterpretare a anumitor idei primite din
afară, în plus cosmologia nepărând solidară mereu cu mitul
cosmogonic cel mai răspândit din Asia). Tăngri nu avea
temple şi e îndoielnic să fi fost reprezentat vreodată sub
formă de statuie. În Asia, ca şi în multe regiuni ale lumii,
structura Universului era, în mare, concepută ca având 3 etaje
- Cerul, Pământul, Infernul - unite între ele printr-un ax
central; acel ax străbătea etajele printr-o ‘deschizătură’,
printr-o ‘gaură’: prin acea deschizătură coborau zeii pe
Pământ iar morţii în regiunile subpământene şi tot prin ea
sufletul şamanului putea să zboare sau să coboare în
călătoriile sale celeste sau subpământene. Cele 3 lumi - în
care locuiau zeii, oamenii şi morţii - erau deci imaginate ca 3
plăci suprapuse. Numeroase popoare altaice îşi imaginau
Cerul ca un cort: Calea Lactee era ‘cusătura’ şi stelele erau
‘găurile’ prin care intra lumina; din când în când, zeii
deschideau cortul ca să se uite pe Pământ şi atunci apăreau
stelele căzătoare. Cerul mai era imaginat şi ca un capac: se
întâmpla ca acel capac să nu fie fixat prea bine de marginile
Pământului şi atunci prin crăpăturile interstiţiale pătrundeau
vânturile; tot prin acele spaţii strâmte, eroii şi alte fiinţe
privilegiate se puteau strecura pentru a accede la Cer. În
mijlocul Cerului strălucea Steaua Polară, care - asemenea
unui ţăruş - susţinea cortul; ea se chema ‘Stâlpul Soarelui’,
‘Stâlpul de Aur’, etc. Cum era de aşteptat, acea cosmologie
şi-a găsit o replică în microcosmosul oamenilor: Axa Lumii a
fost reprezentată la modul concret fie prin stâlpii ce susţineau
locuinţa, fie sub formă de ţăruşi izolaţi, numiţi ‘Stâlpi ai
Lumii’. Când s-a modificat structura locuinţei (de la coliba cu
acoperiş conic s-a trecut la iurtă), funcţia mitico-religioasă a
stâlpului a fost preluată de deschizătura din vârf, prin care
ieşea fumul; acea deschizătură corespundea celei similare din
‘Casa Cerului’, echivalând cu ‘spărtura’ pe care o făcea
Steaua Polară în bolta cerească: acest simbolism a fost extrem
de răspândit. Ideea subiacentă era credinţa în posibilitatea
unei comunicări directe cu Cerul. Pe plan macrocosmic, acea
comunicare era figurată printr-o axă (stâlp, copac, munte); pe
plan microcosmic, ea era semnificată de stâlpul central al
locuinţei sau de deschiderea superioară a cortului, ceea ce
voia să însemne că fiecare locuinţă omenească era proiectată
în ‘Centrul Lumii’ sau că oricare altar, cort sau casă făcea
posibilă ruptura de nivel şi deci comunicarea cu zeii sau chiar
(în cazul şamanilor) urcarea la Cer. Imaginile mitice cele mai
răspândite (încă din preistorie), ale ‘Centrului Lumii’ erau
Muntele Cosmic şi Copacul Lumii: aceste imagini se
întâlnesc la populaţiile altaice şi mai peste tot în Asia.
Cosmologic, Copacul Lumii se înălţa în centrul Pământului,
în ‘buricul’ acestuia şi ramurile lui atingeau mijlocul Cerului:
el lega cele 3 regiuni cosmice, căci rădăcinile lui se împlântau
624
în adâncul Pământului. La buriaţi, zeii (Tangeri) se hrăneau
din fructele Copacului; alte populaţii altaice credeau că
sufletele copiilor, înainte de naştere, se odihneau asemenea
unor păsărele pe ramurile Copacului Cosmic şi că şamanii
puteau ajunge acolo, în căutarea lor. Despre tobele şamanilor
se credea că erau făcute din lemnul Copacului, înăuntrul
iurtelor găsindu-se imagini ale sale şi şamanii - de asemenea -
îl desenau pe tobe. În plus, escaladând stâlpul ritual, şamanul
altaic se urca efectiv în Copacul Cosmic. Mitul cosmogonic
cel mai cunoscut la populaţiile Asiei Centrale şi
Septentrionale / Nordice a fost aproape universal răspândit,
deşi în forme destul de diferite; arhaismul său, răspândirea sa
considerabilă - mai fiind atestat în India preariană, în Asia de
sud-est, etc. - şi multiplele modificări pe care le-a suferit în
decursul vremii, fac din acest mit una din cele mai pasionante
probleme. Pentru a pune în evidenţă caracterele specifice
versiunilor Central-Asiatice şi cele ale Europei Orientale, să
prezentăm ceea ce se poate a fi fost formele dintâi ale mitului;
peisajul a fost întotdeauna acelaşi: Marile Ape dinaintea
Creaţiei. Scenariul prezintă variante: 1) Dumnezeu - sub
formă de animal - se scufundă în hăul apelor ca să aducă
puţin pământ din care să facă Lumea; 2) sau trimite pentru
aceasta o pasăre de apă; 3) sau face să se scufunde o fiinţă
despre care nu ştia până atunci că există şi care se arată - în
cele din urmă - a fi adversarul său (şi în ‘Legenda Mării
Tiberiade’ / Lacului Galileea - apocrifă din care se păstrează
manuscrise medievale - Dumnezeu, care zbura în văzduh, l-a
zărit pe Satanail sub formă de pasăre de apă). Plonjonul
cosmogonic este atestat, de asemenea, la finico-ugrici,
precum şi în Europa Răsăriteană. Şamanismul - în sensul
strict al cuvântului - a dominat mai ales în Asia Centrală şi în
regiunile arctice; şamanii erau de neînlocuit în orice
ceremonie ce se lega de încercările sufletelor: boli (stăpânirea
sufletului de duhurile rele), moarte (când sufletul trebuia
însoţit pe celălalt tărâm), în unele părţi din Asia apelându-se
la şamani când se rărea vânatul sau pentru darul lor de a
stăpâni tehnici extatice (divinaţie, clarviziune, etc).
Coborârile extatice în Infern (mai grele decât ascensiunile la
Cer) au avut o importanţă deosebită în religia şi cultura
popoarelor altaice; şamanii întreprindeau acele coborâri ca să
dobândească binecuvântarea Suveranului morţilor asupra
animalelor şi recoltelor dar mai ales pentru a le arăta drumul
celor răposaţi sau ca să găsească şi să elibereze sufletele celor
bolnavi, prizonieri la demoni (scenariul era mereu acelaşi,
doar episoadele dramatice variau de la o populaţie la alta):
şamanul mima dificultăţile coborârii - singur sau împreună cu
ajutoarele sale - la sosirea lor sufletele morţilor refuzând nou-
veniţilor intrarea şi trebuind să fie îmbunate cu băuturi, la
întoarcere ei aducând fiecăruia din asistenţă salutări din
partea rudelor moarte. Dar principala funcţie a şamanului era
vindecarea, în general bolile fiind puse pe seama rătăcirii sau
‘raptului de suflet’: şamanul căuta sufletul rătăcit, îl captura şi
îl introducea în trupul bolnavului; şamanul întreprindea
călătoria întâi în sens orizontal - ca să se asigure că sufletul
nu s-a ‘rătăcit’ undeva în regiuni vecine - şi apoi în sens
vertical, identificând în Infern ‘captivitatea’ aceluia,
‘smulgându-l’ de acolo (căutarea sufletului de către şaman
constituia un spectacol). Pe scurt, şamanii au jucat un rol
esenţial în apărarea integrităţii comunităţilor, ei fiind luptători
antidemonici, elemente războinice; la modul general, se poate
spune că şamanii apărau viaţa, sănătatea, fecunditatea, lumea
luminii, fiind împotriva bolilor, sterilităţii, nenorocului şi
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

tărâmului ‘beznelor’: în afară de zei şi de fiinţele atestat pre-diluvian ca faimos Gardian - s-a evidenţiat prin
supranaturale - cărora li se aduceau rugăciuni şi li se ofereau realizarea de garduri încă din Epoca Pietrei, începând cu
sacrificii - existau ‘specialiştii sacrului’, oamenii în stare să protejarea aşezărilor de pe malurile apelor / bălţilor; în anul
‘vadă’ sufletele / spiritele, să urce la Cer sau să coboare în 2009, Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii
Iad. Probabil că un mare număr de trăsături ale ‘geografiei române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” a notat:
funerare’, precum şi un mare număr de teme ale mitologiei “baltă = apă stătătoare, mlaştină, lunca inundabilă a Dunării,
morţii sunt rezultatele experienţelor extatice ale şamanilor. E e conectată de termenul proto indo-european ‘bhel’ pentru
posibil, de asemenea, ca euforia pre-extatică să fi constituit o ‘alb / strălucitor’ (deşi asocierea noţiunii de alb cu cea de
sursă a poeziei lirice: când îşi pregătea transa, şamanul bătea baltă nu este destul de clară). Existenţa unui cuvânt trac
în tobă, chema spiritele ajutătoare, vorbea un ‘limbaj secret’ ‘balta’ nu este pusă la îndoială, datorită existenţei toponimice
ori ‘limbajul animalelor’, imitând mai ales cântecul păsărilor; ‘Di-baltum’ în regiunea băltoasă a golfului Burgas. În
el sfârşea prin a dobândi o ‘stare secundă’, ce declanşa creaţia lituaniană ‘bală’ = ‘baltă / mlaştină’. Marea Baltică are un
lingvistică şi ritmurile poeziei lirice. Religiile ce au nume care nu poate fi decât de origine geto-dacă, de la geto-
caracterizat popoarele aparţinând grupurilor lingvistice paleo- dacii nordici. Dr. Grigore Brâncuş a arătat că marea
siberiene, urale şi finico-ugrice au semănat cu cele ale răspândire a acestui cuvânt în sud-estul Europei, în nordul
popoarelor altaice, având multe din elementele caracteristice continentului european, precum şi în unele dialecte italiene,
ale acelora; solidaritatea mistică dintre om şi lumea animală - este o dovadă că termenul e din fondul trac”.
concepţie magico-religioasă atestată chiar la vânătorii
paleolitici - a supravieţuit în Scandinavia prin credinţele în
stăpânii sălbăticiunilor (credinţe aproape dispărute în culturile
agricole): în Europa, numeroase obiceiuri arhaice au mai
supravieţuit la populaţiile baltice, balcanice, în Carpaţi, etc.
Religia baltă - la fel ca şi aceea a popoarelor finico-ugrice -
prezintă un mare interes tocmai pentru că arhaismul ei poate
fi pus în lumină cu ajutorul etnografiei şi folclorului; într-
adevăr, aşa cum arată Marija Gimbutas, ramura precreştină a
folclorului balt ‘este atât de veche, încât urcă fără îndoială în
vremile preistorice, cel puţin până în epoca fierului sau chiar,
în ceea ce priveşte unele elemente, cu mai multe milenii
înainte’.” În “Dicţionar de simboluri” stă scris: “După cum
există un ‘buric al pământului’, tot astfel Steaua Polară - în
jurul căreia pare să se rotească firmamentul - e deseori numită
‘buricul cerului’, butucul roţii sau ţâţâna cerului. Aşa stau
lucrurile la numeroase popoare din nordul EurAsiei, cum ar fi
koriakii, finicii, estonii, laponii, ş.a. În poezia populară
scandinavă ea e numită ‘buricul lumii’.”

Altai

Conform şi istoricului Murad Adji din Moscova /

Limbile Finico-Ugre acum
Dr. Sorin Paliga de la Universitatea Bucureşti /
capitala României a studiat originea termenului de “baltă”,
grupat în aceeaşi străveche familie lingvistică stră-Română
având şi “daltă” ori “gard” iar Gherga - patronimul familiei,
capitala Rusiei - care a înfiinţat “Fundaţia Internaţională Sf.
Gheorghe” - “prin vechiul Altai se înţelege un teritoriu mai
larg decât cel asociat acum cu Altai: acel străvechi Altai
cuprindea întreg Sudul Siberiei între Lacul Baikal / E şi
Pamir / V, învecinându-se cu Tibetul, în timp fiind
caracterizat prin mari explozii demografice, până la Marile
Migraţii Medievale dintre Baikal şi Dunăre” (despre Tibet /
“Ti-bet” - având centrul istoric în regiunea U - e de ştiut că se
întinde de asemenea pe o suprafaţă serioasă).

625
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Pamir, la Vest de Nordicul Altai și de Sudicul Tibet
Arimii au fost menţionaţi de vechii Greci ca Homer,
Hesiod, Poseidonios, Strabon, ş.a. drept cei aparţinând unei
străvechi populaţii - deja, în timpul lor - de sorginte orientală
iar în legătură şi cu Arax, tipul Caucazian Gherga reflectă
aceasta, în plus fiind bogat confirmat istoric acolo
parteneriatul sexual al Ghergarilor cu “Ama-zoanele” /
“zânele Mamei”. Academicianul Bănăţean Athanasie
Marienescu a scris în anul 1895: “Arii au locuit de la mijlocul
fluviului Ox la marea Caspică şi s-au întins până în Caucas;
apoi spre apus au trecut preste Media şi Mesopotamia, spre
Asia Mică. Înainte de Christos cu mai bine de 2 milenii Arii
au început a trece preste fluviul Ind şi a se lăţi până la fluviul
Gange. Aici Arii ca şi cuceritori au amalgamisat popoare
Indice şi prin amestecarea aceea s-a născut Sanscrita
poporală. Acei Indo-Ari au compus cărţile religionare ‘Veda’.
Din trunchiul Aric s-au rupt ramuri de popoare şi din acelea,
cari au venit spre Europa şi-au luat calea preste Asia Mică,
aşezându-se în Grecia; altele şi-au luat calea pe dincolo de
Caucas, în direcţiunea Dunării şi a Carpaţilor, oprindu-se la
gurile Dunării şi Carpaţi. Teritoriul vechiei Arii în general se
numeşte Iran”. Influenţele Culturii Ghergare Caucaziene
“Kura-Arax” în mileniul IV î.C. au fost prezentate în anul
2007 de cercetătorii Stephen Batiuk şi Mitchell Rothman
până în Munţii Zagros din Iran şi în Canaan:
626
Britanicul Arnold Toynbee - autorul enciclopediei
“Studiu asupra istoriei” - a sintetizat: “Geneza religiilor
superioare e ilustrată prin unul din locurile comune ale
geografiei istorice; pe hartă e consemnată o porţiune relativ
îngustă de pe suprafaţa totală a uscatului Lumii Vechi: este
situată în Bazinele Fluviilor Oxos / Amu-Darya şi Iaxarte /
Syr-Darya (acolo a fost şi locul de naştere al MahăYănei /
Mahayanei, în forma în care ea s-a răspândit asupra lumii
orientale / ca mare vehicul religios, ce a dus până la inspiraţia
actualului budism). Care poate fi explicaţia unui asemenea
fapt? Când este cercetat specificul Bazinelor Oxos-Iaxarte,
apare însuşirea că zona era înzestrată de natură cu însuşirea
de a sluji de placă turnantă pentru drumuri, ce venind din
orice direcţie puteau fi continuate în orice altă direcţie: spre
placa turnantă a Asiei Centrale converg drumurile de-a
curmezişul Podişului Iranian, spre India, spre Bazinele
Tigrului şi Eufratului, prin Bazinul Tarîmului spre Orientul
Îndepărtat şi stepa EurAsiană adiacentă (cu capacitatea de
conductibilitate ca ‘a doua Mediterană’, atestată de altfel şi
prin supravieţuirea fragmentară sub forma Lacului Aral,
Mării Caspice, etc.); menirea hărăzită de natură a acelui
centru a fost îndeplinită necontenit şi în cursul mileniilor
scurse de la apariţia celor dintâi civilizaţii, Bazinele Oxos-
Iaxarte fiind scena unde s-au întâlnit - în perioade succesive -
civilizaţiile indică, sumeriană / siriacă şi sinică”.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Din vechea Greacă, se pot observa asemănările

onomastice dintre Fluviile Oksos şi Okean - adică dintre
actualele Amu Darya ce curgea în Marea Caspică / fostă
Ghergană şi Dunărea ce curge în Marea Neagră / fostă Getică
- inclusiv lungimile lor aproape egale şi faptul că încă din
Epoca Pietrei Bazinele lor au fost populate de Gherghi.
Munţii Elburz au limita în E cu Munţii Hindu Kuş pe apa
curgătoare Hari - având fostul nume Grec Arius / Latin Tarius
- cu lungimea de 1100 km (izvorul fiindu-i în Masivul Afgan
Baba) iar în V au limita cu Munţii Zagros. În imaginea
următoare - realizată în anul 2006 de fotograful German
Cristoph Hormann - e lanţul Munţilor Alborz / Elburz, văzuţi
dinspre răsărit (având Marea Caspică la dreapta), pe la
poalele Nordice ale cărora au migrat în mileniul VIII î.C.
vânătorii-culegători Gherghi dinspre zona Pamir-Altai înspre
zona Caucaz:

Gherdap / Porţile de Fier

Ruta EurAsiatică dintre Ţara Gherghi - Munţii

Munţii Alborz / Iran
Se poate remarca multiplicarea nomenclaturală din
N Iranului, de la Munţii Alborz, la poalele de miazănoapte ale
cărora era Ghergania - adică Ţara Magilor / Media - în V
Caspic, unde a fost Albania / Ţara Ghergarilor (cu numeroase
toponime Gherga), până în S Rus şi E Mării Negre, cel mai
înalt vârf al Munţilor Caucaz fiind fostul Vulcan Elbrus; e de
observat că un afluent al Sârdariei / Syr Darya e Râul
Chirchik din Uzbeki-stan iar printre primii sosiţi în Europa
din Bazinul Oxos / Amu-Darya au fost Gherganii Civilizației
Atlante și întemeietori ai Vechii Civilizaţii Europene: cu
numele de Ghergari unii au rămas în Caucaz - lanţul Muntos
ce separă Asia de Europa - iar unii dintre acei Gherga au
ajuns în Bazinul Dunării inferioare, stabilindu-se mai ales în
Banat / “Ba-Anat”, începând să fie activi în noul mediu
European sub marele patronaj Kirke / Ghirghe (e de ştiut că
dintotdeauna şi oriunde generarea culturală a apărut doar
datorită înmulţirii populaţiei).
Gherga / Asia Centrală şi Gherganii Bănăţeni / Europa a fost
confirmată nu numai istoric, ci şi genetic. Este de observat că
în Epoca Pietrei deplasarea Gherghilor / Ghergarilor din Altai
în Banat via Caucaz şi Anatolia - petrecută imediat după
mutaţia genetică Gherga - a făcut parte din prima difuzie
“Indo-Europeană”, ştiută ca formată din mulţimi Gargare, cu
centrul de iradiere din nodul Pamirului, premergătoare cu
câteva milenii Indo-Europenilor propriu-zişi, urmaşi Gorgani
ai Culturii Kurgane (care au ridicat gorgane / termenul
Mongol pentru Epoca Bronzului fiind “khirig-suur”). Se
poate remarca despre substantivul “gargară” că s-a fixat în
vocabular ca operațiunea de clătirea gurii cu apă sărată pentru
păstrarea vocii, un înțeles al “gargarei” mai fiind și cel de
relatare nesfârșită: probabil era ceea ce transmiteau - prin
cântare - mesagerii Gargari (“părinții” limbii Indo-Europene
= Kurgana / Gurgana); metoda muzicală a fost cea mai veche
formă de circulare a mesajelor importante, probată ca
eficientă încă din vremurile când lipseau scrierile sau
înțelegerile diverselor Graiuri ale migratorilor / nomazilor
(vânători, culegători sau pescari). Ghergarii primului “val”
uman (pre Indo-European / începând cu mileniul VIII î.C.) au
susţinut matriarhatul iar Gherganii următorului “val” uman
(proto Indo-European / începând cu mileniul V î.C.) au
susţinut patriarhatul: “clasicii” Indo-Europeni s-au răspândit
în lume doar din mileniul III î.C. (după încheierea Epocii
Pietrei).

627
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Dunării, la Schela Cladovei - denumirea derivând din ceea ce

Medieval a fost Portul lui Glad, acum cartier al Drobetei
Turnu Severin / oraş patronat spiritual de Sf. Gheorghe - un
loc unde la început singurul animal domestic existent era
câinele, auxiliar al omului la vânătoare sau în Fratelia, acum
cartier al Timişoarei, cu locuire de la mijlocul mileniului VII
î.C., etc). În continuare se poate vedea traseul Gherga de la
mutația genetică din centrul Asiei / mileniul VIII î.C. în
centrul Europei / mileniul VII î.C. (schițat între Caucazul
Estic / Pamir și Caucazul Vestic / Carpați), inclusiv pe fondul
înrudirilor genetice umane schițat de academicianul Italian
Cavalli Sforza în anul 2000:

Altare în Pamir şi Altai

Prima migrare Gherga din Asia Centrală (de

referinţă până de curând în Vestul nodului Pamirului fiind
“Ţara lui Gherghi” / Gherghi-stan iar în Nordul nodului
Pamirului fiind Munţii Cherga / Gherga din Altai, zona dintre
ele reprezentând “izvorul” Gherga - locul celei mai recente
mutaţii genetice Gherga - acolo fiind şi izvorul fizic Gharga /
Ghalcha al Fluviului Amu, pe cursul căruia au coborât noii
Gherga la Marea Caspică, pentru a intra în Europa) a fost în
cuva / genunea Mării Negre - ştiută pe atunci, în timpul
topirii calotei glaciare, ca o apă întinsă - aşezările fiind pe
vechile albii ale apelor curgătoare ce o alimentau, până pe
paleo-Nistru, paleo-Istru, etc.; deplasarea Gherga din nodul
Pamirului a fost spre apus după succesul strămoşilor lor,
primiţi foarte bine - de exemplu ca “îngerii Gregori” - de
societatea matriarhală care exista în zonele de mai joasă
înălţime din Vest. În general, Bazinul Aral colectează apele
Pamirului (în trecut, apele Pamirului ajungeau și în Marea
Caspică), acum Țările dând ape fiind în ordine alfabetică
Afganistan, Iran, Kazahstan, Kârgâstan, Rusia, Tajikistan,
Turkmenistan și Uzbekistan:

Traseul Gherga - de la E la V - în mileniile VIII-VII î.C.

Gherga la Gherdap

Bazinul Lacului Aral

Inundarea locurilor prin creşterea masivă a nivelului

apei în cuva / genunea Mării Negre a determinat migrarea pe
Valea Dunării în susul Fluviului până în Banat, unde Gherga
s-a stabilit: după Gherdap / Porţile de Fier, aşa motivându-se
începutul brusc al Civilizaţiei Homo Sapiens în Europa (de
altfel, prezenţa Anatoliană în Banat a fost dovedită pentru
mileniul VII î.C. inclusiv pe malul stâng / Românesc al
628
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Delimitarea dintre Panonia (Bazinul Dunării
mijlocii) și Bazinul Istrului (al Dunării inferioare) este prin
Gherdap = Defileul Dunării, în Carpații Sudici: Gherdap la N
leagă regiunile Banat și Bănia din România iar la S are
regiunea Balcanică populată majoritar de Români din Serbia
zisă a Timocului / Craina; “Dicţionarul armânesc-românesc”
din anul 1963 de Dr. Tache Papahagi menţionează termenul
“ghirdapi” = “cataracte de râu”. Pe Dunăre, canionul Gherdap
- cel mai lung defileu din Europa - se termină la Porţile de
Fier, cele 2 regiuni vecine (separate de Fluviu), anume cea
Balcanică = “Timoceană” și cea Bănățeană, aflate pe partea
dreaptă şi respectiv pe partea stângă a marelui Fluviu, având
fiecare câte un Bazin semnificativ al principalelor lor Râuri,
cu popularea încă din Epoca Pietrei de către “tătânii” Titani /
adică de “taţii” Neandertali: Timoc / “Ti-moc” în S şi Timiş /
“Ti-miş” în N (Râuri - cele mai importante din regiunile lor -
ce în afirmaţia categorică din anul 2006 a Dr. Sorin Paliga
trebuie conectate, denumirile lor fiind folosite de Traci,
ambele reflectând aceeaşi rădăcină Indo-Europeană); ambele
Râuri (“Ti-moc” şi “Ti-miş”), din ambele regiuni, curg în
Dunăre, prin sufixele din onomasticele lor reflectând “moşii”
- adică vechii “tătâni” / Titani, fiii Gheii - care le-au populat
cândva Văile, mari iubitori ai valurilor, apele respective
având în paleolitic debite mult mai mari faţă de cele din
timpurile ulterioare (în Dunăre, Ti-miş de pe partea stângă se
varsă înainte de Gherdap iar Ti-moc de pe partea dreaptă se
varsă după Gherdap, în Valea Dunării între gurile lor aflându-
se primele aşezări permanente din Europa). În Graiul
Românesc Bănăţean - vorbit nu doar în Banat, ci şi peste
Dunăre, în regiunea învecinată Timoc - acelaşi prefix are
aceeaşi pronunţie, anume “Ci-moc”, respectiv “Ci-miş”;
academicianul Colin Renfrew - profesor de arheologie la
Universitatea Britanică Cambridge - a susținut în anul 1987
că proto Indo-Europenii (adică primii Kurgani) au trecut la
începutul neoliticului din S Pontic, adică din Anatolia, în
Europa pe la Gherdap, unde au întemeiat primele așezări
stabile de pe continent / iar nu temporare așa cum au fost cele
paleolitice: ulterior acelora, astfel cum a studiat arheoloaga
Lituaniano-Americană Marija Gimbutas - cu care a lucrat
savantul Englez / ea fiind mai mare cu 16 ani - au pornit din
N Pontic valurile Kurgane (ambele mișcări umane neolitice,
ale pre-Kurganilor din Sudul Pontic și ale Kurganilor din
Nordul Pontic, erau ale riveranilor Pontici spre aceeași
destinație, anume la Dunărea inferioară - ce începe cu
Gherdap - arealul fiind stră-Român). Gherdap e în centrul
sistemului circulator din zona sa, format de marile ape
curgătoare afluente Dunării: Tisa, Morava, Sava, Drava, etc.;
așa ceva a atras oamenii neolitici, care au dezvoltat acolo nu
numai Vechea Civilizație Europeană - ce continua Civilizația
Atlantă - ci și prelungirea directă, prin Civilizația Dunăreană.
În jurul Mării Negre, în vremea diluviului din Epoca Pietrei
stăpânii Defileelor şi Strâmtorilor erau Gherghi: situaţia a
rămas cunoscută şi prin toponimia Ghergară, răspândită din
Caucaz până în Carpaţi, de exemplu, în N Lacului Pontic
iniţial fiind Defileul Kerch spre Câmpia Karga (ce a devenit
Strâmtoarea Kerch cu Marea Asov / Azov) iar în S Lacului
Pontic exista între Marmara și Egeea Strâmtoarea Garganele
denumită apoi HellesPont - însemnând “Strălucitoarea Punte”
- și exista între Marmara și Pont Trecătoarea Gherghel ce a
devenit Strâmtoarea Bosfor; Defileul Dunării - prin care
Fluviul a străpuns Carpaţii - din mare vechime a ajuns să fie
ştiut ca Gherdap.
629
Schiţă de Sergiu Haimovici, 2008
În anul 2004, profesorul Dusan Boric de la
Universitatea Cambridge a profitat de golirea Lacului de la
Porţile de Fier şi a descoperit mormântul unei femei - dintr-o
eroare săgetată mortal la vânătoare - aparţinând Culturii
Vlasac, cu vechimea de 9 milenii şi jumătate (respectiv cu
circa 7 secole înaintea Potopului Pontic), având scoici
Marine, prima sa concluzie despre cei de la Gherdap fiind că
erau în contact cu cei de pe litoralul Mării. Cercetătorul
Român Gabriel Gheorghe în lucrarea “Valah” din anul 2012 a
scris că “analize riguroase despre vechimea întregului
complex de locuire de la Porțile de Fier, a polenului de
cereale, a boabelor de grâu găsite în zonă - făcute la cele mai
precise laboratoare din Europa, de exemplu la Bonn /
Germania și la Groningen / Regatul Țărilor de Jos - au
dovedit că s-a situat la 6620 î.C.; în laboratorul din Oxford /
Anglia, pe baza colagenului din oase, din scheletele găsite în
cercetările din jurul Schelei Cladovei, s-a stabilit o vechime
de la 6620 î.C.: o concordanță perfectă între datele obținute
pentru cei care - cu mare probabilitate - au produs boabele de
cereale descoperite în spațiul cercetat și data producerii
acelora”. (În anul 2015, muzeograful Marin Neagoe de la
“Muzeul Porţile de Fier” din Drobeta Turnu Severin a afirmat
despre zecile de morminte descoperite în cele mai vechi
aşezări umane din Europa - anume cele din Gherdap, ca de
exemplu Schela Cladovei - că locuitorii erau “adevăraţi
Uriaşi: aveau peste 1,90 metri înălţime”). În scrisoarea către
Vitorius Marcellus din volumul “Silvae” 4:4 a poetului
Roman Papinus Statius, Poarta Caspică (dintre Asia / Azia şi
Europa / Evropa, cunoscută acolo ca Pasajul Herga, aflată în
Derbent / Daghe-stan, fosta capitală a Albaniei Caucaziene -
Ţara Ghergarilor - denumită Arran de Iranieni) a fost asociată
cu Gherdap / Porţile de Fier de la Istru, adică de la Dunăre:
“At tu si longi cursum dabit Atropos aevi / Forsitan Ausonias
ibis frenare cohortes / Aut Rheni populos, aut nigrae litora
Thules / Aut Istrum servare latus, metuendaque portae limina
Caspicae”; de altfel, în partea Europeană a Rusiei se pot
remarca 2 Râuri Istra (unul afluent al Râului Moscova şi unul
în regiunea Kaluga). În Caucaz, la Oseţi / Alani “don-istyr” =
“apă mare” (Românescul “dunăre” e folosit şi ca substantiv
comun, cu sensul de “apă mare” / “apă multă” ori în expresia
“a creşte dunăre” = “a creşte peste măsură”, etc). Similar cu
legătura Zeului Atlas cu Anatolia / “An-Atolia”, a fost şi
legătura lui cu Alutus / vechi nume al Râului Olt, stăpânirea
sa fiind aşadar marcată din Anatolia până în Oltenia (ceea ce
s-a confirmat şi cu primordiala migrare masivă din mileniul
VII î.C., petrecută exact pe direcţia Anatolia-Oltenia). Un mit
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

de la Gherdap (publicat de Sandu Cristea 1916-2012 din poporul. Cei 2 fraţi împăraţi se întristară văzându-l aşa singur
Timoc - adică regiunea de pe malul drept Gherdap, vecina şi gol şi desculţ, numai cu o nuia, un săcui şi un fes. Încercară
Sudică a regiunii Banat de pe malul stâng Gherdap - să-l însoare cu o fată bogată şi să-l îmbrace în haine de
cercetător stabilit în Timişoara) prezintă călătoriile în spaţiu purpură, însă zadarnic când n-ai pe cine. El se simţea mai
şi timp ale ginerelui Mumei Pământului: “Colindând în lung bine în zdrenţele lui. Îşi luă în curând rămas bun şi plecă la
şi lat pământul, văzu multe lucruri vrute şi nevrute. Ba se sui Muma-Pământului, la marginea mărilor, călătorind pe aripile
şi în cer, că doar nu-i era greu dacă avea fesul roşu la vântului cu fesul roşu pe cap. Muma-Pământului când îl văzu
îndemână. N-avu de lucru şi astupă toate găurelele de pe bolta mare-i fu bucuria. Strigă o dată şi toate vietăţile mărilor se
cerului, pe unde curgea apa când ploua. Odată, când zbura adunară ca să meargă s-o caute pe Zâna-Zânelor, fiica ei, ce
spre zările albastre, ridică nuiaua şi apa se prefăcu în plecase să se scalde în mările cele albastre de la miazăzi.
pietricele de gheaţă, că fu gata-gata să omoare multe vieţi pe Plecară în căutare peştii zburători pe deasupra iar în apă toate
pământ. Se plimbă el prin lună şi prin stele, se luptă cu lighioanele mării scormoniră. Iată că fiica Mumei-Pământului
oameni care aveau capul cât baniţa, mâinile cât răşchitoarele fu înştiinţată şi - punându-şi aripi de zefir - zbură la palatul de
şi picioarele cât prăjinile. Când unul din aceia a vrut să surpe cleştar unde era chemată. Mumă-sa îi spuse că ar avea dorinţa
pe el un munte, copilul a ridicat nuiaua şi omul se prefăcu să-i fie voinicul acela ginere şi ei să stăpânească amândoi
într-un stei de piatră, căzându-i jos din mână un glob de aur, cerul şi pământul”.
pe care-l băgase în săcui. Trecuseră milenii de când el zbura
ca gândul în adâncurile văzduhului şi porni în zdrenţele lui
vechi spre palatul frăţiorilor. Mergând puţin cam îngândurat
că i-a venit vremea de-nsurat şi n-are nici un rost pe lume,
băgă de seamă că pământul era copt şi pârjolit de arşiţa
soarelui, că nu mai avea nici iarbă şi nici viaţă. Toate
pieriseră! Nu mai erau nici oameni şi nici ierburi. Numai
palatele de marmură ale fraţilor mai străluceau în bătaia
fierbinte a soarelui. Nu-şi putea da seama nici când au murit
şi nici unde sunt îngropaţi. Soarele îşi arunca razele
dogoritoare din belşug, că era gata-gata să-l topească dacă nu-
i trecea prin minte să-şi pună fesul pe cap şi să fugă la
coadele mărilor, la marginea pământului, unde ar mai putea
găsi o înghiţitură de apă să se răcorească. Când ajunse acolo,
găsi mările secate şi în mijloc de mare mai rămase o fiinţă
mare cu cap de femeie şi corp de peşte mare, cu solzii de aur,
care spunea că era Muma-Pământului. Copilul bău din apa
mării de-şi potoli setea iar Muma-Pământului îi spuse că dacă
nu plouă într-o zi, are să sece şi apa mării adunată într-o
afundătură şi cu asta viaţa pe pământ se sfârşeşte iar pe
pământ nu vor fi decât vânturi sălbatice şi nisipuri veşnice.
‘Lasă să piară tot, să pieri şi tu Muma-Pământului, dacă n-am
avut noroc să-mi găsesc frăţiorii’ zise copilul cel năzdrăvan.
‘Dar de unde ai venit tu copile, de nu ţi-ai găsit fraţii’? ‘M-am
abătut prin stele şi am zăbovit prea mult căutându-mi pe
acolo o mireasă pe plac’. ‘Dacă dai apă să răsară ierburile şi
să fie din nou viaţă în ape şi pe pământ, îţi dau mireasă pe
Fiica-Pământului, cea mai frumoasă, că e Zâna-Zânelor’.
Băiatul îşi aminti greşeala ce o făcuse dând în băierile cerului Gherdap: Marea Mamă
cu nuiaua, prefăcând picăturile de apă în gheaţă. Puse fesul pe
cap şi se sui în creştetul cerului. Se uită bine şi văzu toate La Gherdap / Porţile de Fier, Marea Mamă = Marea
găurelele pe unde trebuia să plouă înfundate cu gheaţă. Dădu Muică era reprezentată “hibrid” cu faţă de peşte şi aripi de
o dată puternic cu nuiaua, gheaţa căzu şi ploaia începu să pice pasăre - aşa după cum se poate vedea în imaginea precedentă,
pe pământ. Dacă nu i-ar fi dat în gând să-şi puie fesul, ploaia a uneia din multele statuete din mileniul VII î.C. de acolo -
l-ar fi strivit azvârlindu-l pe pământ. Ploua de parcă s-ar fi desfăcându-și labiile Vulvei, gestul fiind semnificativ ritualic
vărsat mările din cer. Din izbitura apei i-a căzut însă din săcui al Cultului Fecundității. Zânele - adică “dânele” /
globul de aur. Într-un târziu, zburând el în jos spre pământul suprapunerea “Z” peste “D” fiind demonstrată de filologi,
întunecat de apă, a văzut o flacără puternică, care lumina tot uneori folosindu-se şi “dzâne” - “divine” derivând tot din ele,
pământul. Când ajunse jos, găsi pământul înverzit, plin de iniţial erau Zeiţele Râurilor: erau figuri feminine
ierburi şi de vietăţi. Găsi oraşe şi sate cu lume veselă care-şi supranaturale (uneori frumoase şi benefice, alteori
vedea de munca câmpului sau de păşunatul vitelor. Gândi el: neatrăgătoare şi aducătoare de rele); “doinele” la Români
‘Globul meu de aur o fi făcut viaţa pe pământ! Poate l-o fi (“dainas” la Balți / Baltici) provin din colindarea lor - a
furat omul acela înalt cât casa din soare, că aşa minune n-am divinelor dâne / zâne, cele care erau în Văile / luncile
mai văzut’. Merse la palatele fraţilor săi şi-i găsi cu Râurilor numite “dănu” - constituind, conform şi
împărătesele şi pruncii petrecând şi veselindu-se, căci după cercetătoarei Miriam Dexter de la Universitatea Californiei
un somn greu şi lung s-au sculat şi iarăşi sunt fericiţi, cu tot din Los Angeles / SUA “adevărate tezaure de elemente mitice
şi folclorice pre-indoeuropene: de exemplu, ‘dolful’ care fura
630
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
mere poartă semne ale substratului pre-indoeuropean, ca
dovezi ale extraordinarei vechimi a unor elemente. Dr.
Adrian Poruciuc este de părere că templul-pântec, delfinul (ca
fiinţă uteriformă) şi ‘dolful’ mâncător de mere din colindele
româneşti ne conduc înapoi spre paleoliticul din Europa sud-
estică; dânsul a studiat şi cântece care conţin referiri la un
mare Potop, pe care îl consider, pe baza unor argumente
credibile, a avea de-a face cu revărsarea Mării Negre,
fenomen petrecut în neoliticul timpuriu. Deseori, în cântecele
referitoare la mare, apare un cerb sau taur mitic, între
coarnele căruia şade o eroină (sau o divinitate a vegetaţiei), ca
viitoarea mireasă a unui ‘făt-frumos’. Punând în paralel
dovezile arheologice care conţin reprezentări de ‘fecioară’ şi
‘taur’ şi dovezile greceşti privitoare la Zeus şi Europa, dânsul
demonstrează că folclorul românesc conţine material mai
vechi în spirit (şi mai puţin patriarhal) decât corespondentul
său din antichitatea greacă. Marea apare şi în alte tipuri de
cântece, cum ar fi unele din ciclul ‘ciobanul şi marea’ sau
anumite bocete; în comparaţie - de exemplu cu textele
mesopotamiene referitoare la Potop - asemenea cântece
româneşti nu conţin elemente teologice, materialul lor
dovedindu-se astfel a avea o mai mare vechime, referirea
originară fiind probabil la revărsarea prin care s-a format
actuala Mare Neagră, pe la 6700 î.C”.
“Dolful” / “dulful” era un spirit al apelor sosit din
Marea Neagră, întâlnit de exemplu în descântece începând
din Delta Dunării, de familia sa lingvistică fiind legat uterul -
“delphys” în vechea Greacă - delfinul, dulăul, duhul, etc.; în
anul 2002, Dr. Adrian Poruciuc a observat la miturile
Româneşti despre catastrofa Potopului că relatează situaţii
mai vechi decât cele păstrate în Mesopotamia sau India, ele
asociind şi Marea cu Munţii, ceea ce în relieful litoralului
Românesc nu e cazul, însă putea fi când exista Lacul Pontic -
cu nivelul mult mai jos - pe locul actualei Mări Negre:
“merită menţionat despre colindele române referitoare la
potop că deseori încep cu versul ‘vine marea mare’, ea ‘urlă’
şi ‘hurducă’ (ceea ce ar descrie mai degrabă un cutremur
decât o inundaţie), magia lor amintind de un timp când
revărsarea n-a fost văzută ca o pedeapsă datorită păcatelor, ci
ca parte a ordinii universale”. În lucrarea “Colinde, colinde”
din anul 2010, dânsul a redat unele povestiri, sub forma
personificării “dolfului” ca acela care a păgubit merele din
zonă şi ca urmare eroul păzitor Ion l-a săgetat, savantul
conectând numele eroului cu Gheorghe, motivul mitic al lui
Ion Gheorghe fiind bine reprezentat folcloric şi în cântul lui
631
Iorgu Iorgovan. (În studiul din anul 1988 “Valori ale culturii
populare româneşti”, cercetătorul Adrian Fochi a determinat
statutul Uriaşului Iorgovan şi a demonstrat că “este firesc să-l
integrăm pe Iorgovan al nostru printre figurile celebre, ca
Hercule, Indra, Marduk, Horus, Ghilga-meş, Apollo, Sf.
Gheorghe ş.a.; întru totul asemănător este Gruia în variantele
bănăţene”: e de știut că în Ghiengar / Sumeria, Zeul Marduk /
“Mar-Duk” - patronul Babilonului, echivalentul lui Nimrod /
Orion - considerat moștenitor al Zeului Anu, era pronunțat
“Marutuk”, reflectând apropierea sonoră deopotrivă de Zeul
Marte, Martie, Martin ori de termenul Sanscrit “marut”
însemnând viscol / vifor). În Maramureșul anului 2021,
proiectul muzical “MA RA MU” a redat colinda arhaică
“Vine marea cât de mare” privind Potopul Pontic despre care
a scris cercetătorul Ioan Sorin Apan din Maramureș în cartea
sa “Taina Mării Negre” (cântarea e disponibilă la liber pe
Internet). În anul 2000, cercetătorul Iosif Herţea din
Maramureş a publicat în “Colinde româneşti” o colindă care
prezenta dolful ca o creatură cu sălaşul în Marea Neagră:
“Prunduleţul Mării Negre / Măru-i merişor di aur / Măru roşu
face mere / Face mere-n toate vere / Şi le face, nu le coace /
Din pricina Dulfului / Cum dă soarele-n deseară / Sare-un
Dulf din mare-afară / Sare-n sus, sare-n pământ / Sare-n vârf
la măru’ roşu”. În anul 1985, Dr. Ilin Stancu a publicat o
colindă “dolfică” semnificativă - culeasă în Muntenia - din
care reiese că evident dolful aparţinea unei lumi diferită de
cea obişnuită: “Dolful s-o-nădit / Merile-o mâncat / Ghiorghi
voinicu / Acasă o alergat / Arcu ş-o luat / Arcu şi săgeata / În
dolf o-ndreptat / Dolfu s-o supus / - Stă, voinice, nu da / Pe
aripi ti-oi lua / Sus ti-oi ridica / Sus la munţi cărunţi / La
dragii părinţi / Undi iarba creşte / În trii s-împleteşte”. În
cartea “Sub semnul Pământului Mamă” din anul 2013, Dr.
Adrian Poruciuc a comentat: “Anumite fapte şi argumente
conduc spre ideea că un strămoş al fabulosului dolf poate să fi
fost o entitate mitică asociată, dacă nu cu Marea Neagră aşa
cum o cunoaştem în prezent, măcar cu ceea ce geologii şi
oceanologii au denumit ‘Lacul Euxin’. Acea uriaşă sursă de
apă dulce trebuie să fi fost binecunoscută vânătorilor şi
culegătorilor euro-siberieni încă din paleoliticul superior.
Dacă în ea trăia o varietate de delfin sau dacă o asemenea
varietate a venit abia mai târziu din Mediterana (după
catastrofa tectonică din care a rezultat Bosforul în mileniul
VII î.C.), nu aş fi în măsură să afirm în deplină cunoştinţă de
cauză. De fapt, un dolf mitic primordial putea arăta ca un
sturion (deci ca un peşte de apă dulce / sărată), mai degrabă
decât ca un delfin. În Europa, sturionii producători de icre
negre sunt cunoscuţi ca peşti de un tip primitiv (cu schelet
cartilaginos), care trăiesc în apele sărate ale Mării Caspice şi
ale Mării Negre, dar îşi depun icrele în apa dulce a unor râuri
care se varsă în mările respective. Ar fi greu de stabilit dacă
strămoşii de la Gherdap (cei care au transformat bolovani din
Dunăre în imagini ale unei divinităţi arhaice) aveau
cunoştinţe atât despre anume delfini, cât şi despre sturioni
(morun, nisetru, cegă, etc). Pot însă face presupunerea că acei
strămoşi (de sorginte pre-neolitică locală) puteau să fi
desemnat respectivii bolovani sacri prin termeni care aveau să
fie perpetuaţi în forme precum ‘dolf’ sau ‘bolf’.” (Este de
precizat că “pre-neolitic” = paleolitic, adică perioada Epocii
Pietrei care a durat până în mileniul VII î.C). În ciclul
legendar “Păstorul şi marea”, dulăii - o asemănare lingvistică
cu ceea ce a rămas ca “dolfi” / “dulfi”, observată şi de către
cercetătoarea Ana Chelariu - aveau rolul de a-l avertiza pe
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
păcurar / cioban prin lătrări de creşterea apelor Mării, pentru
a-şi duce turmele pe înălţimi, ca să le salveze; dintr-un
eveniment ca Potopul ar fi derivat semnificaţia în ritul funerar
al bradului - ca puntea zânelor, spre “Cealaltă Lume” - ori
ameninţarea “dolfică” a flăcăului şi de către leoaice /
simbolul Marii Mame, mit regăsit ulterior prin stăpânirea
leului de către Ghergarul Hercule, etc. În anul 2005, Dr.
Adrian Poruciuc a scris: “În general, cele mai multe colinde
despre ‘dolf’ - cu variante regionale ‘dulf’ - îl au ca erou pe
Gheorghe (ca de exemplu în primele versiuni ale basmului
‘Prâslea cel voinic şi merele de aur’); în unele colinde
bulgare, Gheorghe nu omora un zmeu / balaur, ci un peşte. Ca
lingvist, afirm că geneza românescului ‘duh’ provine din
‘dulf’ / ‘dolf’; rădăcina ‘dolf’ stă la baza şi altor cuvinte, ca
‘dolofan’, ‘bolovan’, etc.: monumentul de piatră - respectiv
megalitul - era numit ‘bolovan’ (adică piatră ‘dolofană’),
oriental ‘balvan’ / în Anatolia fiind ‘balbal’, de acolo
desprinzându-se rădăcina indoeuropeană ‘bhelgh’ pentru
suflare, falic, taur, etc. Din vechi timpuri, imaginile divine
erau inscripţionate pe copaci şi pe pietre; în tundra de lângă
calota glaciară în retragere, strămoşii din EurAsia - lipsindu-
le taigaua plină de copaci - au marcat ceea ce era important
pentru ei prin Cultul Bolovanului, prototip al menhirului
(plăcile marcând mormintele erau şi în sudicul Canaan - după
cum a consemnat Vechiul Testament - numite acolo ‘beth-el’,
cu înţelesul de ‘casa divină’). Cultul Bolovanului - din motive
religioase - a existat în perioada dintre glaciaţiune şi apariţia
taigalei în zona boreală a EurAsiei, la Porţile de Fier
ajungând şi sub forma de bolovani în formă de ou, asociaţi
Marii Mame. În neolitic, Cultul Bolovanului s-a răspândit de
la euro-siberieni prin Kurgani, inclusiv cu aspectul falic.
EurAsiatic s-a răspândit din vechime ‘baba’ pentru bolovanul
strămoşului, în strânsă legătură onomastică cu anatolianul
cuvânt ‘balbal’: totul provenea din paleolitic. În mileniile
VII-VI î.C. au fost sculptate în bolovani la Porţile de Fier
zeiţe dolofane; Cultul Bolovanului până în mileniul IV î.C. a
fost introdus de Kurgani în Europa până la Atlantic. La
Porţile de Fier - unde patrona Marea Zeiţă cu aspect de peşte
- mormintele celor din Epoca Pietrei aveau o mulţime de
dulăi îngropaţi în ele; în vechea greacă, uterului i se zicea
‘delphis’, folosit de exemplu la Delphi, loc sacru în Balcani
(dar şi la ‘delfin’, ca ‘delphax’ pentru ‘purceluş’, ca
‘aderphos’ pentru frate, etc., fiind şi atribut pentru Apollo).
Minunata sursă a vieţii a fost bine cunoscută de vânătorii şi
culegătorii euro-siberieni; indiferent dacă au existat sau nu
delfini în marile paleo-ape de la Lacul Pontic, un mare peşte
ca sturionul - fără solzi, prezent îndeosebi în mările Caspică
şi Neagră, trăitor în ape dulci şi sărate, producătorul icrelor
negre / caviarului - putea fi acel mitic ‘dolf’, ce a devenit duh
dolofan”. (Conform lingvistului Român Ion Nania 1934-
2009, “dolofan se numea puiul cucului: el creşte în cuibul
pitulicii şi-i omoară pe bieţii puişori care rămân cât nuca;
originea cuvântului dolofan era comună cu vechiul cuvânt
grec ‘dolofonia’ pentru ‘asasinat / omorâre pe ascuns’.” Este
de observat că proto Indo-Europeanul “gheghaug” a fost
indicat de unii lingvişti ca rădăcina pentru “cuc” /
“guguştiuca” fiind folosită şi pentru “turturica” iar
“dolofan/ă” în vechea Română era “durd/ă”, ceea ce a
constituit rădăcina pentru durdulie / durduliu). După cum a
scris Dr. Ove Hansen în anul 1997, la Sanctuarul Gherga din
Caria / Anatolia a fost străvechiul Cult al Bolovanului - acolo
fiind o mulțime de stânci inscripționate Gherga dar și statui
632
Gherga ori alte monumente Gherga - având același tipar tip
“Huwasi” regăsit inclusiv în Hatușa / “Hatu-șa”: capitala
Imperială Hitită / Khetă (mileniul II î.C.); specialiștii au
evidențiat că pietrele Huwasi - fasonate corespunzător
divinității venerate - în Epoca Bronzului (ori anterior) marcau
la izvoare ori în crânguri / dumbrăvi locurile sacre înaintea
realizărilor lăcașelor de cult. Sfintele pietre - din Cultul
Bolovanului - erau spălate cu apă sfințită și unse cu ulei
înaintea sărbătorilor iar în apropierea lor se depuneau
ofrandele credincioșilor; procesiunile la ele erau în alaiuri
împlinind diverse ritualuri și se rosteau diferite rugăciuni
(ulterior, aspectele sculptate au redat nivelul mai avansat al
portretizării prezenței divine, cu o forță revelatoare mărită).
Exemple celebre au fost de pildă cele străvechi de Sfinx - ale
stâncilor prelucrate, existente inclusiv în Carpați / România -
până la modelarea Zeului patron al locului (așa cum explicit
nominal a fost Gherga în Sanctuarul purtându-i numele în
centrul Țării Gherghiților / Karka = Caria din SV Anatoliei).
Academicianul Bănățean Atanasie Marienescu a scris în anul
1895: “Dulfu se află nume familiar Românesc, din ‘dul’ =
deal și ‘fa’ = prejur; dulfan înseamnă om cu posițiune înaltă,
om de frunte, om avut. La noi dulău în unele locuri e
căpitanul, capul satului; în altele, e cânele cel mai mare din
toți”.
Leoaică Anatoliană (granit Huwasi)
Până la construcţia din secolul XX a barajului de la
Gherdap / Porţile de Fier, pe Dunăre se pescuiau în fiecare
sezon mii de sturioni - grei de până la 2 tone pe exemplar - de
atunci ruta lor de migraţie în amonte pentru reproducere fiind
întreruptă = catastrofă ecologică; în secolul XVII, Dr. Edward
Brown / călător Englez a notat că Dunărea şi “Ti-sa” / Tisa
erau cele mai bogate ape curgătoare din Europa, fiind “două
treimi cu apă şi o treime cu peşte” iar geologul Italian Luigi
Marsilius 1658-1730 a scris că la Gherdap, pe fosta
Gherghena / Kerkena sau Insula Cercina / Cerne - denumită
într-un raport din 22 II 1430 al Cavalerilor Teutoni ca “Saan”
(echivalentă cu Sf. An / SiOn) iar de Turci în acelaşi secol
XV ca “Ada Kale”, însemnând “fortăreaţă”, din faţa Ruşavei /
Orşovei, acum dispărută, inundată de Lacul de acumulare al
barajului de la Porţile de Fier - zilnic se prindeau 100 de
moruni / cei mai mari sturioni, pentru capturi acolo făcându-
se instalaţii speciale numite “garda”, punându-se plase în
compartimente de lemn realizate în apa de lângă maluri. Este
de ştiut că plasa în formă de sac legată la colţuri de capetele
curbate a 2 nuiele încrucişate şi fixată pe o prăjină lungă se
numea “cercală” / azi “crâsnic” (cu acelaşi termen creştinii
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
apoi numind îngrijitorul Bisericii - paraclisierul - rolul de
“pescarul oamenilor” fiind şi cel ortodox al lui Iisus / Fiul lui
Dumnezeu, nu de “păstorul oamenilor”: de altfel, primii
apostoli ai lui Iisus au fost pescari Galileeni, cel mai vârstnic
dintre ei fiind Sf. Andrei, cu misiunea creștinării în special a
Dunărenilor; în secolul VII, episcopul ViziGoților Isidor -
“Doctor al Bisericii” - a scris în “Etimologii” 14:3 că
Galileenii se deosebeau de vecinii Palestineni și fiindcă erau
mai deschiși la piei). Este de remarcat că pentru “sturion” dar
și pentru “rechin” s-a fixat termenul Grec “karkharos”, cu
echivalentul Latin “carroco”; rădăcina proto-Turkă pentru
“morun / sturion” era “kor/t” iar Cumană / Tătară fiind
“qurtî” (în plus, un termen Ghergan folosit de Ciuvași -
urmașii pe Fluviul Ră / Volga ai Sabirilor, adică Huni
Siberieni, de la Sabiri derivând și numele de Ciuvași, după
cum a studiat și Dr. Anton Salmin în anul 2014, având peste
un sfert dintre bărbați cu profilul genetic Gherga - a fost
“kărkke” pentru “păstrăv”, tot de sorginte Ciuvașă fiind și
denumirea capitalei Finice ca Helsinki, din “khel” pentru
“iarnă” și “senkke” pentru “somnolență”, literalmente prin
Helsinki desemnându-se un loc al hibernării: limba Ciuvașă
provine din Scita / Bulgara veche, după cum a studiat în anul
1961 și John Krueger de la Universitatea Indiana, Ciuvașii
“de Sus” - de pe cursul superior al Fluviului Volga - ziși
Viryal / “Vir-yal”, fiind știuți, împreună cu vecinii Ugro-
Finici Mari, drept Cheremis / “Chere-mis” = “moșii iernii”
sau “Jurk Mari” = de pe înalțimi, ei în vechime folosind
pentru femei cuvântul “Amazyn”). Pe de altă parte, la
Gherdap - Defileul Fluviului Dunărea - Dr. Zivojin Andrejic
de la “Centrul Sârb pentru Studierea Mitologiei” a afirmat:
“în neolitic, uriaşii moruni - ‘mamuţii’ apelor - erau monştrii
adâncurilor iar la Gherdap ritualul de trecere a unui tânăr în
rândul adulţilor era ca să-şi arate maturitatea prin prinderea
unui asemenea exemplar acvatic; în neoliticul de la Gherdap,
majoritatea caselor trapezoidale şi a sculpturilor erau în forma
capului de morun, peşte mare renumit prin producţia de icre,
numeroasele ouă confecţionate din piatră rămase peste tot în
areal reprezentându-le, ca şi ouăle păsărilor asociate Marii
Mame”. În Lumea Veche, pietrele ovoidale erau cele ale
Cibelei / Maicii Mari; în Egiptul vechi, pe Valea Nilului - de
pildă la Hermopolis - oul primordial nu era altcineva decât
Querehet, stăpâna forţelor vitale ale speciei umane. În
prezent, principala producătoare din lume de icre negre -
caviarul fiind denumit, datorită valorii sale nutriţionale, ca
“hrana hranei” pentru bogăţia sa în proteine, vitamine şi
minerale - a rămas Marea Caspică / Marea Ghergarilor,
alimentată din Nord de către Fluviul Ră / Volga (cel mai mare
din Europa) şi care avea pe ţărmul său Sudic Ghergania / Țara
populată de Gherga: “Paradisul” caviarului; e de remarcat că
până în Epoca Modernă pe malurile Caspice baza alimentației
a constituit-o peștele iar nu produsele agricole. În anul 2006,
Dr. Walter Brenneman - profesor la “Departamentul de religii
comparate” din Universitatea Americană Vermont / fost
student al Dr. Mircea Eliade, la Universitatea Chicago - a
enunţat: “Potopul recrea materia primă, a apelor primordiale
din care a provenit totul, luând rolul Marii Mame - maestra
tuturor posibilităţilor - abisul în care ajung toate şi din care
apoi totul reiese. Simbolismul central al Potopului este că
totul a fost acoperit, însă nu totul a fost distrus. Viaţa a
renăscut din adâncuri, din buricul care plutea pe ape: arca.
Imersiunea a adus moartea persoanei naturale şi renaşterea
fiinţei supranaturale / spirituale, aşa cum în aceeaşi manieră o
633
face botezul; de aceea este ambivalenţa diluviană, ca
inundaţie şi re-creaţie. Potopul n-a fost ceva ciclic ca
revărsarea obişnuită a Nilului, ci un eveniment mitic
neobişnuit, care a introdus celebrarea Anului Nou pe un areal
la fel de extins ca şi răspândirea poveştii sale. Conform
structurii sale acvatice, Potopul a primit dublul simbolism al
morţii şi vieţii, moartea fiind prin înecare şi pedepsire iar
viaţa fiind prin re-creere şi purificare. În Sumer n-a fost
prezentată nici o cauză a catastrofei, aşa cum mai târziu a
apărut în Potopul biblic”. În legătură cu ceremonia botezului:
la început, în apele din natură, cetele grupate pe sexe se
îmbăiau ritualic înaintea orgiilor; prima îmbăiere rituală din
viaţa cuiva era “botezul” (când se lepăda de ce a fost rău, căci
începea fericirea în viaţă). Totdeauna orgiile erau însoțite de
sfinte băi, un exemplu de străvechi aşezământ religios dedicat
- plin de rezervoare pentru apa sfinţită / pe lângă apele
curgătoare din jur - fiind în Anatolia Sanctuarul Gherga din
Kerka / Krka = Karia / Caria (activ cu construcţii de piatră
timp de peste un mileniu - în Epoca Fierului şi Antichitate -
anterior facilităţile cultice de acolo fiind din lemn). Este de
observat că numele Dunării provine din Iranianul “danu”
pentru Râu (în vechime, de la Gherdap în jos - până în Deltă -
Fluviul era ştiut ca Istru), ca Dunăre / Dună-Re fiind “Râul
Rheii” iar ca Danubiu = “Danu-Biu” / “Danu-Viu” fiind
“Râul Sufletului”: “Ba” însemna suflet (“Viu” egalându-l);
pruncii Zeului Anu erau Anuna / Danuna (prin “Danu”
confirmând dimensiunea acvatică a părintelui lor). O altă
rezonanță Danubiană ar fi cea a înțelesului pentru riveranii săi
ca Danubieni / “Danu-bieni”, ceea ce (datorită betacismului
“B”=“V”) îndeamnă la sensul că riveranii “Danu-vieni”
efectiv erau Finicii Fluviului: “Danu” = Fluviu iar “vieni” ar
fi tocmai luntrașii, așa cum e termenul Finic (cei veniți pe
apă). În anul 2006, Dr. Siegfried Schoppe - profesor la
Universitatea Hamburg / Germania - a schiţat aria de
influenţă a Culturii Mării Negre până la mijlocul mileniului
VI î.C. (cuprinsă cu linia roşie, în NV incluzând Gherdap /
din fostul Rai = “Țara Sfântă” HiperBoree / Hesperă iar în SE
incluzând Bazinele Eufratului superior din Mesopotamia și al
Iordanului / inclusiv Galileea din Canaan = “Țara Sfântă”
orientală), conectarea cu restul apelor planetei prin spargerea
Bosforului ducând la recunoaşterea fostului Lac Pontic /
Sarmatic ca “Atlantic”; albastrul deschis arată zona inundată:
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Dr. Dan Monah a scris în anul 2010: “Primele care original era ‘Argi’, cu forma prescurtată ‘Arg’ (aşa cum
comunităţi neolitice de pe teritoriul României, în ciuda unei au arătat şi documentele din Niya / Bazinul Tarîm, din
oarecare izolări, par să fi fost deosebit de dinamice, Sogdia, din Iran, etc)”. În anul 1985, academicianul Britanic
pătrunzând adânc printre vânătorii-culegătorii autohtoni, cu Walter Bailey a scris despre oraşul Karaşar 42,01 lat. N,
care relaţiile au fost complexe; probabil şi aici noii veniţi, 86,33 long. E din Bazinul Tarîm (fostă staţie pe Drumul
care mânau înaintea lor turme de animale domesticite, care Mătăsii) că “se numea Ark / Argi, Sanscrit fiind Agni,
însămânţau puţin cunoscutele cereale şi practicau o religie însemnând ‘Foc’; regiunea era denumită Arka / Arga (termen
nouă, au fost priviţi cu interes şi primiţi, ca şi în alte locuri - Iranian). În graiul Prakrit, acolo era ‘holul focului’ (adică
Mesopotamia, Anatolia - cu relativă bunăvoinţă” (maniera de vatra permanentă) iar Chinezii îi numeau pe locuitori ca
a subjuga oamenii întâi a fost religioasă, apoi prin forţa ‘Ărşi’, semnificaţia actualei denumiri a reşedinţei Karaşar
armelor şi bogăţia economică). În “Istoria românilor” fiind pentru autohtonii Uiguri de ‘oraş negru’.” (Despre
publicată de Academia Română în anul 2010 e consemnat: Uiguri - populația din NV Chinei - e de știut că geneticienii
“Cultura de la Porţile de Fier, spre finalul ei, a putut fi au demonstrat că-s descendenții înalților Tochari din Bazinul
contemporană cu primele comunităţi neolitice pătrunse în Tarîm). Prakrit - știut și ca Pali sau Gandhari - era Graiul
zonă, ceea ce ar explica eventuala adaptare a unor aspecte de “practic” vorbit iar Sanscrita / “San-scrita” era “Sfânta
viaţă neolitică. Evoluţia comunităţilor a fost întreruptă, se scriere”; versiunea Română pentru Arghi / Agni e Ignat,
pare în mod brusc, prin apariţia grupurilor neolitice cu celebrat înaintea solstiţiului de iarnă, respectiv precedând
ceramică. Toate staţiunile acelei culturi au sfârşit prin sărbătoarea lui Moş Crăciun: prin arderea completă se
distrugeri violente, unele schelete prezentând urme de moarte împlinea purificarea (iar concret, când venea iarna se punea
violentă, cauzată de săgeţi, ceea ce presupunea existenţa unor pe foc tot ce prisosea din anul scurs), procesul de purificare
lupte cu o populaţie străină. Neolitizarea s-a produs pe datorându-se deopotrivă focului arzând orice, ca și apa
teritoriul României printr-un impuls uman şi de civilizaţie divinizată spălând orice.
venit din lumea Asiei anterioare, ce aducea aici un neolitic pe
deplin constituit, în toate componentele sale principale.
Atunci a fost atestată, pentru prima oară pe teritoriul
României, utilizarea incineraţiei în practica funerară, paralele
fiind cunoscute, la acel nivel cronologic, doar în Cultura
Sesklo din Tesalia. Judecând după religia neolitică anatoliană
- cu care religia neolitică din actuala Românie a prezentat
evidente similitudini - principiul feminin primordial a dat
naştere principiului secund masculin; judecând după ceea ce
se ştie despre religia neolitică din Orientul Apropiat şi ceea ce
a fost lăsat să se întrevadă de manifestările religioase ale
primilor neolitici din România, sistemul religios ‘importat’
era complet şi complex, perfect structurat şi - în ceea ce
priveşte componentele sale esenţiale - n-a evoluat şi nu s-a
schimbat mai multe milenii (ceea ce a fost receptat ca fiind o
evoluţie a religiei neolitice n-a fost decât o diversificare şi o
perfecţionare a caracteristicilor pre-existente)”. Este de
reţinut că incinerarea - un obicei remarcat şi la pasărea
Phoenix / nume în legătură cu Românul “voinic” dar şi cu
“Finiq”, Fenni, ş.a. - în EurAsia s-a datorat întâi Vechii
Civilizații Europene (prosperă în codrii stră-Românilor unde
se ardea ritualic butucul Crăciunului, se incendiau ritualic
așezările ce urmau să fie părăsite / abandonate ori se
incinerau ritualic morții, obiceiul la decedați ajungând să fie
agreat de cei din N Indiei, la care patronul absolut al
sacrificiilor cultuale prin arderea integrală a fost Agni, însă în
Asia totuși asceţii şi Yoghii / Yoghinii nu erau incineraţi, ci
îngropaţi; ulterior, budiștii au preluat incinerările ritualice). În
Vechea Lume Europeană incinerările - dezvoltate din
neoliticul lemnos Românesc, astfel cum au cercetat
specialiștii nu doar din Academia Română, ci din multe Țări -
au fost practicate obișnuit de către unii păgâni prin diverse Marea Neagră
părți chiar până în Evul Mediu; e de remarcat că - la fel ca
unii Indo-Europeni - Hitiții în general și-au incinerat Dr. Nicolae Panin a scris în anul 2010 pentru
răposații. Influența zoroastră - care nu admitea pângărirea cu Academia Română, în “Istoria românilor”: “Creşterea
cadavre a focului sacru - a făcut ca în Iran oasele regale să fie catastrofală a nivelului mării a determinat un exod
păstrate chiar pentru divinizări iar la creștini relicvele nemaiîntâlnit până la acea dată a unor populaţii care locuiau
Sfinţilor (rămăşiţe existente material, nu distruse prin ardere) în zonele în prezent submerse ale platoului continental al
au devenit sacre. În 1949, lingvistul Walter Henning din Mării Negre, populaţii cu nivel de dezvoltare superior
Pomerania a scris: “Agni a fost versiunea Sanscrită a numelui comunităţilor umane din alte regiuni ale Asiei şi Europei.

634
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Acele populaţii, care au trăit până atunci (cu circa 9000 de ani Garganele
înainte de prezent) pe cursul văilor şi în zona litorală a Mării
Negre - de fapt a marelui Lac Pontic - au fost nevoite să fugă
din faţa mării ce le inunda aşezările. Astfel s-ar explica
apariţia aproape simultană a unor culturi în diferite părţi ale
continentului european. Cascada de apă mediteraneană de la
Bosfor şi creşterea uriaşă a nivelului mării ar fi rămas în
memoria populaţiilor din jurul mării şi ar fi constituit nucleul
mitului Potopului”. În EurAsia, un fenomen petrecut în
vechime a impresionat ca Potop, întâmplat în Marea Neagră,
una dintre cele mai întinse Mări închise din lume: acum
suprafaţa sa este de 423x103 km2, adâncimea maximă a apei
este de 2212 metri, volumul total de apă este de 534x103 km3
/ iar volumul de apă improprie existenţei vieţii, abiotică,
contaminată cu hidrogen sulfurat, sub nivelul de 167 metri,
este de 432x103 km3.

Gherg Dardanele / HellesPont

(Marmara - Mediterană)

(În triada Strâmtorilor Gherg-Gherghel-Garganele se

poate observa distorsionarea denumirilor Ghergane pe măsura
vechimii; Gherdap nu e Strâmtoare, ci Defileu, aliniindu-se
într-un fel onomasticii Gherga). Este de ştiut că Strâmtorile
denumite HellesPont şi Bosfor - dintre Mările Mediterană şi
Neagră - iniţial se numeau Garganele şi Gherghel; legătura
Mării Mediterane cu Marea Neagră se realizează prin
sistemul de Strâmtori HellesPont / Dardanele şi Bosfor (în
vechime Kerkel / Cherchel): Dardanele a fost denumită după
Garganele iar Cherchel era Gherghel (între ele e Marea
Marmara / fostă Marea Albă, străjuită de cele 2 Strâmtori -
căile sale de acces - fiind botezate conform cuplului Gherga:
masculinul Gargan-El = Dardanele / Hellespont şi feminina
Gherg-El = Bosfor, ”El” de la ambele numiri fiind străvechea
particulă pentru sacralitate, la început cu utilizare ca sufix, în
timp ajungând, în mai multe limbi, ca prefix); pe de altă parte
Kerch
- în N, între Marea Neagră şi Marea Azov - denumirea
(Azov - Neagră)
Defileului Gherg s-a transferat în ulterioara Strâmtoare
Kerch. De altfel, în zonă a fost folosită - inclusiv de marinarii
Gherghel
Români - denumirea de “gârgâr” pentru unealta de încercuit
şi adunat bancurile de “ham-sii” / hamsii (peştii numiţi
“gavros” = “gabros” în vechea Greacă - preferaţii lui Ham,
bunicul lui Ghergheseu - consumaţi cu lăcomie şi de către
zărgani / peşti răpitori al căror areal extrem răsăritean de
răspândire e Marea Neagră); geograful Roman Pomponiu
Mela - născut lângă Carteia / Tartesos - a observat în
“Descrierea Pământului” 32:11 că “animalele citate de Ovidiu
nu se găsesc la nici un alt autor, poate pentru faptul că trăiesc
în Pont, unde poetul şi-a început acea operă în ultimii ani ai
vieţii şi anume: cercirul ce trăieşte printre stânci (probabil
steluţă de Mare, frumos colorată), perca (probabil ghibanul /
bibanul ce se întâlneşte doar la gurile Dunării), etc”. Este de
ştiut că în vechime la Egipteni, în Latină, etc. pentru “cârligul
undiţei” se folosea termenul “ham”, acelaşi regăsit în prefixul
hamsiilor sau Hamiţilor: Egiptul a fost “Ţara lui Ham” (iar
axa Egiptului fiind partea inferioară a Fluviului Nil - la fel
cum partea inferioară a Fluviului Dunărea e la Români -
peștii și-au avut dintotdeauna locul cuvenit în viețile
riveranilor). Academicianul Român Mihai Băcescu
(directorul “Muzeului de Istorie Naturală” din Bucureşti) în
Bosfor lucrarea “Peştii, aşa cum îi vede ţăranul-pescar român” din
(Neagră – Marmara) anul 1947 a scris că ţăranii Români au fost pescari neobosiţi,

635
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
ca şi străbunii lor - Geţii şi Dacii - şi a studiat ce au devenit
Getele sau Dacele nume de peşti, constatând că multe dintre
denumirile Româneşti ale peştilor din apele dulci sau Marine
îşi au originile în cele Geto-Dace.
Gavros
Ham-sii
Cercire
Steluţe de mare
Ghebus / Ghiban
Perca
“Gura Pontului” - adică Bosforul - este o Strâmtoare
destul de îngustă (cu o lăţime de 0,76-3,6 km) şi puţin adâncă
(32 de metri la prag), îngreunând schimbul de ape în 2 sensuri
între Marea Neagră cu salinitate mai scăzută (1,7% la
suprafaţă şi 2,2% la adâncime) şi cea sărată a Mării
Mediterane (3,8%). Deplasarea de la suprafaţă a apei mai
puţin sărate a Mării Negre este estimată la aproximativ 600
636
km3/an, în timp ce curentul de adâncime al Mării Mediterane,
cu apă mai sărată - ce se deplasează în Marea Neagră - poartă
circa 22000 m3/zi şi încă pătrunde submarin zeci de km în
interior (după debit fiind cea mai mare scurgere din Europa /
pe uscat ar fi al şaselea Fluviu al planetei). Pe măsură ce
calota glaciară se topea, nivelul tuturor Mărilor din lume
continua să crească. Populaţiile Epocii Pietrei au fost
influenţate de modificările de mediu; un exemplu ar fi
migraţiile de populaţii provocate de asemenea schimbări:
incursiunile în zona ţărmului, în funcţie de poziţia nivelului
Mării, au fost urmate de întemeierea unor aşezări de către
comunităţi în căutare de locuri propice vieţii, de-a lungul
Văilor Râurilor şi în zona litorală (când nivelul apei era foarte
jos au existat aşezări mult în interiorul liniei de coastă din
prezent).
Cherchel / Bosfor (dintre Mările Marmara şi Neagră)
În aceeaşi perioadă, nivelul Mării Mediterane a
continuat să crească - fiind conectată la Oceanul Planetar -
ajungând la mijlocul mileniului VIII î.C. la nivelul Bosforului
şi deversând apoi în Marea Neagră o infuzie masivă de apă
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
sărată. Fluxul a fost de câteva sute de ori mai mare decât cea
mai mare cascadă a Pământului şi a provocat o creştere a
nivelului Mării Negre cu până la 20 cm/zi, umplându-i
Bazinul la nivelul aproximativ al liniei de coastă actuale
(bineînţeles că aşezările populaţiilor existente în cuva /
genunea Mării Negre au ajuns pe fundul apei; până atunci,
Marea Neagră era un Lac cu apă dulce, alimentat de Fluviile
ce sunt şi azi dar şi de gheţarii Europeni în curs de topire: era
o oază naturală într-un ţinut arid / ploaia biblică aducând
celălalt Potop). Mecanismul cataclismului a fost că pe atunci
între Marmara / ProPontis cu apă sărată şi depresiunea în care
se afla Lacul Pontic cu apă dulce exista o creastă de uscat iar
deoarece apele Mediteranei creşteau continuu, presiunea
asupra fragilei limbi de pământ era tot mai puternică; împinsă
de masa Mediteranei, Marmara a devenit o forţă concentrată,
ca un stilet lichid - iar ceva trebuia să cedeze şi a cedat (în
urma şi a unui cutremur local): începând ca un şuvoi de apă
dar ajungând rapid un torent, fără egal în timpurile sale (în
vechea Greacă, torentul era numit “kharădră”), Marea a
străpuns bariera şi s-a năpustit asupra uscatului de dincolo de
ea. Prin spărtura străjuită azi de Istanbul - acum cel mai mare
oraş European / pe fosta parte Tracă, a cărui parte Anatoliană
se numeşte Khalkedon / Chalcedon iar a cărui suburbie
Insulară în ProPontis / Marea Marmara s-a numit Chalki
40,52 lat. N, 29,05 long. E, acum Insula Heybeli Ada - au
trecut până la 42 km3 apă de Mare pe zi.
Inundaţia a modificat regimul climatic al întregii
regiuni, norii formaţi ulterior prin evaporare aducând şi ploi
torenţiale de proporţii nemaiîntâlnite; vuietul se auzea de la
mari depărtări (calculele au indicat că de la peste o sută de
km) şi era ceva cumplit, ce nu mai pomenise nimeni,
niciodată: nu putea fi - în concepţia acelor oameni - decât
pedeapsa Zeilor. Aşezările de pe ţărm, din zonele azi Marine
ale Georgiei, Turciei, Bulgariei, României, Ucrainei şi Rusiei,
au dispărut sub valuri. Uscatul din jurul marelui Lac fiind jos
şi plat (regăsit pe actuala platformă Marină, mai extinsă în
N), viitura a erodat tot solul superficial, sedimentele şi rocile
friabile. Locuitorii surprinşi de înaintarea apelor au fugit spre
zone mai înalte, trebuind să parcurgă împreună cu bunurile
lor mai de preţ - inclusiv cu materialele de construcţie
esenţiale ale colibelor / iurtelor - cel puţin un kilometru pe zi
ca să scape / o direcţie de stabilire fiind şi pe Valea Dunării,
printre Pelasgii autohtoni (Pelasgii au constituit populaţia
Epocii Pietrei din jurul Mării Negre); aportul refugiaţilor de
la Marea Neagră între cei din prima Civilizaţie Europeană -
centraţi în Banat, care în premieră mondială au practicat
metalurgia aurului / în vechime colierul fiind ştiut ca
“ghirdar” - a fost de catalizare a apariţiei scrierii religioase: o
altă premieră mondială. Vechea Civilizaţie Europeană a fost
637
nucleul Pelasgiei / Imperiului Pelasg (denumire preluată de la
străvechii Pelasgi, care existau dinaintea Hiperboreilor şi
Atlanţilor), cu apogeul ce a durat circa 2 milenii, trasarea
Brazdei lui Iorgu - de hotar, numită şi “Asa” / A-sa, respectiv
Axa - marcând împărţirea sa şi începutul sfârşitului / în S
atunci fiind lansat calendarul vechiului Egipt. În Banat -
centrul Imperiului Pelasg, conform poetului Grec Hesiod în
“Naşterea zeilor” - au apărut Anatolieni în mileniul VII î.C.,
datările vechi fiind confirmate în anul 2001 şi de Dr. Ion
Pachia din Timişoara; profesoara Americană Cynthia Stokes,
autoarea în anul 2008 a cărţii “Istoria lumii de la Big Bang
până în prezent”, nota că oamenii nevoiţi să se mute din
Bazinul Mării Negre au ajuns în mileniul VI î.C. până în
actualele Slovacia şi Irak.
Pelasgia
Echipa exploratorului American Robert Ballard -
care a descoperit şi epava Titanicului - a stabilit în anul 1999
ţărmul Pontic străvechi la 167 metri adâncime: erau acolo
plaje, promontorii, praguri de nisip şi cochilii de moluşte care
aveau aceleaşi caracteristici privind vârsta şi trecerea de la
apa dulce la apa sărată ca şi cele identificate de către
universitarii Americani William Ryan şi Walter Pitman în
anul 1993 - când a fost verificată ştiinţific pentru prima oară
această ipoteză, în anul 2000 ei fiind medaliați de
Universitatea Columbia / SUA pentru cercetarea respectivă în
Marea Neagră, ca exemplară în domeniul geologiei Marine,
datarea specialiştii realizând-o după stratul de tranziţie dintre
sedimentele de la dulce la sărat - drept o catastrofă ce a avut
proporţii suficient de mari mai ales în mileniul VII î.C., cât să
explice viziunile apocaliptice, istorisirea transmiţându-se pe
cale orală de la părinţi la copii, ruperea Bosforului fiind
consemnată şi în scris de către Antici (un proces similar a fost
anterior în Canionul Gibraltarului, când creşterea nivelului
Oceanului Atlantic a dus la pătrunderea apelor în cuva
Mediteranei); de altfel, arheologii Turci au dezvelit în
Istanbulul anului 2008 ruinele din Cornul de Aur ale primei
aşezări aflată acolo, ştiută mult ulterior de Traci ca Lygos,
datându-i vechimea ca de 8700 ani, adică exact de la crearea
Strâmtorii Bosforului.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au

arătat în “Dicţionar de simboluri”: “După riturile de
consacrare, în jurul coloanei din templul central al capitalei
atlante erau săvârşite riturile de purificare (legile erau înscrise
pe coloană şi în preajma ei erau rostite legămintele, după cum
a scris Platon în ‘Critias’ cu privire la moravurile atlanţilor).
Coloanele lui Herakles / Hercule ar fi fost înălţate de erou la
sfârşitul călătoriei sale în Africa de Nord (în Antichitate
Libia) unde, ajungând la Tarter / azi Tanger, a răpus numeroşi
monştri. Una dintre coloane se află în Africa (stânca Ceuta),
cealaltă în Europa (stânca Gibraltar). La drept vorbind, ele
erau destinate nu atât să marcheze nişte hotare geografice şi
să despartă cele 2 continente, cât să micşoreze trecerea dintre
ele, cu scopul de a separa mai bine Bazinul Mediteran de
Oceanul Atlantic, împiedicând astfel monştrii să treacă prin
strâmtoarea Gibraltar. Era vorba de o frontieră de protecţie ce
nu trebuia depăşită. Au mai fost semnalate coloane - zise tot
ale lui Hercule - în Marea Neagră, etc.: coloana simboliza
limita protectoare ce nu trebuia trecută, cea dincolo de care
omul nu trebuia să se aventureze pentru că acolo zeul nu-şi
mai exercita puterile. Coloanele indicau nişte limite şi - în
genere - încadrau porţi: ele marcau trecerea de la o lume la
alta”.

Arheologul Vasile Boroneanţ - preşedintele secţiei

de istorie a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România - a
explicat ce a fost la Gherdap / ulterior “Porţile de Fier”: “În
Clisura Dunării erau condiţiile cele mai potrivite pentru
producerea unui salt de civilizaţie. Clima era blândă, sub-
mediteraneană, mai caldă decât în restul Europei. Curenţii
calzi dinspre Marea Neagră şi Mediterană contribuiau şi ei la
un climat propice, Orientul Mijlociu era relativ aproape.
Dunărea oferea condiţii foarte bune de trai. Încălzirea climei
a dus la apariţia de bălţi şi lacuri, existau deci apă dulce, mult
638
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
peşte, păsări, vegetaţie şi animale din belşug. Alternanţa
anotimpurilor a jucat şi ea un rol esenţial în saltul ce s-a
produs: oamenii erau obligaţi să se preocupe de adăposturi,
îmbrăcăminte, să producă noi tipuri de unelte. Încălzirea
climei i-a determinat să renunţe la blănuri şi să treacă la ţesut,
să dezvolte noi metode şi noi instrumente. Odată ce s-au
aşezat într-un loc şi au început să stocheze rezervele de hrană,
au trebuit să se gândească şi la mijloacele de depozitare.
Varietatea aceea de situaţii i-a determinat să observe şi să
experimenteze permanent. Dar - în acelaşi timp - au ajuns să
aibă şi mai mult timp liber, nefiind obligaţi să alerge zilnic
după vânat; în acelaşi timp, s-a trecut de la cules la cultivarea
plantelor: zona a fost un centru de dinamică istorică, aici se
plămădeau zorii civilizaţiei (aici se produceau invenţiile, aici
apăreau ideile noi şi se răspândeau spre restul Europei).
Schela Cladovei era un fel de capitală a Europei acelor
timpuri, în vreme ce vestul şi nordul continentului erau încă
populate de vânători şi culegători. Pe Valea Dunării există
multe bumeranguri din corn de cerb, vechi de 7000 de ani:
primele bumeranguri de acel tip din Europa”. Ghergul /
Cerbul gigantic EurAsiatic “Megaloceros Giganteus” - înalt
de 2 metri, cu coarne de 3 metri - a dispărut în mileniul VI
î.C. (din coarnele sale au fost confecţionate primele
bumerange / simbolul Gherga):
Cerbul gigantic
Specialiştii s-au pronunţat asupra dimensiunilor
coarnelor cerbului gigantic că acţionau ca un fel de “antene”,
reflectând şi amplificând undele sonore - pentru a sesiza
639
pericolele din jur - mărimea lor indicând la împerechere
femelei cu cine avea de a face (în paleolitic, pe lângă cerbi, în
spaţiul Român erau şi reni, după cum au relevat arheologii).
“Legenda cerbului” - evidenţiată la sfârşitul mileniului II ca
faimoasă în S României de folclorista Tony Brill - e
semnificativă: “Dumnezeu, după ce a făcut toate vietăţile, a
orânduit apoi fiecăreia felul de viaţă şi locul unde să-şi ducă
traiul. A rânduit ca peştii să trăiască în ape. Păsările să
zboare. Şerpii şi alte jivine, în pământ. Urşii, lupii, cerbii şi
căprioarele în codri şi aşa a dat fiecăreia locul de trai şi felul
de viaţă. Dintre toate animalele care trăiesc în codru, cerbul -
mai mândru şi mai încrezut în el - ca mai mare al codrilor şi
munţilor. Dumnezeu primi să împlinească dorinţa cerbului,
dar îi puse o singură condiţie şi anume: ‘E sigur că va putea
să dobândească ascultarea celorlalte dobitoace?!’ Cerbul -
mândru - făgădui că da, el se simte în stare să se facă ascultat
şi iubit de supuşii săi. Dumnezeu - văzând aşa - a dat
binecuvântarea cerbului şi-l trimise să-şi împlinească
obligaţia. Cerbul - plin de recunoştinţă - mulţumi lui
Dumnezeu, şi-I mai ceru ceva înainte de plecare, cam cu
sfială ce-i drept, dar ceru: ‘Doamne, ca să fiu cunoscut de
supuşi, dă-mi un semn după care să mă deosebesc de toţi şi să
fiu văzut de la depărtare!’ Atotştiutorul propuse cerbului: ‘Să-
ţi vopsesc blana în roşu? Să te fac bălţat cu alb şi negru?’
Cerbul nemulţumit: ‘Doamne, cred că mi-ar sta bine cu o
coroană mare pe cap, aşa cum se cuvine unei căpetenii peste
codrii munţilor’. Dumnezeu spuse: ‘Bine cerbule, fie precum
ţi-e voia. Fiindcă ţie nu ţi-am dat coarne - cum am dat boilor
şi altor făpturi ale mele - iată, te binecuvântez să porţi pe cap
2 crengi verzi, frumoase şi rămuroase, de gorun, care să-ţi
stea falnice’. Şi zicând aşa, înfipse în capul cerbului 2 crengi
verzi de gorun. Cerbul mulţumi lui Dumnezeu pentru
podoaba ce i-a dat şi mărirea în care l-a blagoslovit şi plecă să
stăpânească codrii. În clipa când cerbul îşi luă rămas bun de
la Făcătorul-Lumii, acela îi aminti să nu-şi uite făgăduinţa. Şi
plecând cerbul la datoria lui, întări din nou făgăduiala ce
făcuse lui Dumnezeu, că va şti să fie la înălţimea misiunii ce i
s-a încredinţat. Dumnezeu - care ştia tot ce are să se întâmple
- urmărea cu priviri neîncrezătoare cum falnicul cerb o luă la
goană spre împărăţia tainică a codrilor. Cum ajunse la
marginea codrului, scoase cerbul un strigăt puternic, ca să
adune animalele care trebuiau acum să-i dea ascultare lui,
noul voivod al brazilor. Căprioarele, caprele, viezurii, vulpile,
începură să se adune, pentru a asculta porunci de la cel ce de
Dumnezeu era ursit să le fie acum stăpân. Un lup flămând nu
voia însă să bage în seamă cele ce spunea cerbul şi în fugă, se
îndreptă către o stână din apropiere, pentru a-şi face rost de
ceva de ale gurii. Cerbul - se înţelege - căuta să impună
ascultare lupului dar lupul, dispreţuindu-l, îi arătă nişte colţi
încât a înfiorat de spaimă pe cel care ceruse lui Dumnezeu să
fie mai mare peste codrii. Şi dacă cerbul n-o lua la sănătoasa,
nu se ştie ce se putea întâmpla. Atunci cerbul înspăimântat -
revoltat şi mâniat de obrăznicia lupului - o luă în goană la
Dumnezeu, să I se plângă împotriva lupului. Cum îl văzu,
Atotputernicul îi zise: ‘Aşa a fost vorba, îngâmfatule? Păi nu
eşti cel care te încumetai a te crede vrednic să te faci respectat
şi ascultat de toate fiarele codrilor?’ Cerbul - ruşinat - nu putu
să răspundă nimic. Înţelesese că Dumnezeu i-a împlinit voia,
numai ca să-l convingă de neputinţa lui. Îşi dădu seama acum
de proverbul care s-a adeverit că ‘planul de-acasă nu se
potriveşte cu cel din târg’. Văzuse că a fost necugetat şi prea
mult încrezut în puterile sale, care nu erau deloc după cum îşi
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
închipuise. De aceea, plecă capul ruşinat în faţa
Atotştiutorului şi tăcu chitic. Dumnezeu voi să-l pedepsească
pe cerb - pentru că s-a încumetat să ceară ceea ce nu i se
cuvenea, şi nu merita - însă îl lăsă în pace zicându-i: ‘Să
rămâi fălos precum eşti şi fricos, cum nu te credeai! Ramurile
verzi şi frumoase ce ţi le-am înfipt ca o coroană pe cap, să se
usuce, rămânând numai lemnul lor, ca un semn că ţi-ai
pierdut rangul de căpetenie a codrilor’. Şi în adevăr, povestea
spune că de atunci a rămas cerbul fălos, dar şi amarnic de
fricos; iar acele ramuri uscate de gorun i-au rămas pe cap
până azi, în chip de coarne”.
Căprioara și foca
Dr. Ilin Stancu a publicat în “Poezia obiceiurilor de
iarnă” din anul 1985 o colindă în care un cerb uriaş purta
peste ape o “văduviţă” (tânără femeie), ceea ce provoacă
gândul la peisajul diluvian din spaţiul Român: “- Lin, mai lin
/ Cerbe stretin / C-am trei fraţi / La curte daţi / Şi la curte /
‘Nvaţă multe / Câteştrei / Sunt vânători / De şoimei /
Asmuţitori / Ei pre tine / Te-or vedea / După mine / Or alerga
/ Cu şoimeii / Te-or goni / C-ogăreii / Te-or sili / Cu suliţi /
Te-or îmboldi / C-ai mei fraţi / De te-or vedea / O să-mi facă /
Nuntiţa / Cu sărmană / Carnea ta”. (Colinda continua cu o
prezentare - în amănunt - a tot ce se va face din trupul
cerbului sacrificat: din oase se va “dulgheri” casa fetei, din
piele se va face acoperiş, sângele va deveni zugrăveală, din
cap se va găti “praznicul”, din copite se vor face pahare - “să
bea boieri mari” - iar “căpăţâna” / craniul “or pune-o-n
portiţă”).
640
Gherdap: așezarea neolitică Lepenski Vir
și reconstituirea unei colibe acolo
Schela Cladovei este cea mai veche aşezare stabilă
din Europa, având o “soră” pe malul celălalt al Dunării, acum
inundată de Lacul Porţilor de Fier, la Lepenski Vir 44,33 lat.
N, 22,01 long. E, în Timoc - la care e de remarcat și numele
de străveche așezare “Var”, având “Vir” - aflate în strânsă
comunicare, locuitorii de pe cele 2 maluri ale Defileului
Dunării / Gherdap fiind conştienţi de unitatea lor de limbă şi
cultură, acolo până la apariția din Epoca Modernă a Sârbilor
trăind în continuitate același popor, anume cel Român
(arheologul Bănățean Gheorghe Lazarovici a afirmat că
probabil în areal cei vechi se tratau de sănătate și că
inscripțiile primitive arătau că reproduceau de fapt ceva mai
vechi, anume scrierea Atlantă). Ca exemplu de mediu
Românesc, Insulele Poreci - însemnând Slav “bazinale” iar în
Română “cu porci” - aflate în aval față de Lepenski Vir au
fost în Evul Mediu (în secolul XVI) native haiducului Valah
Baba Novac, ajuns general al domnitorului Mihai “Viteazu”:
în prezent, Insulele “Porcilor” au ajuns sub apele Lacului de
acumulare Porțile de Fier, în dreptul lor pe partea stângă a
Fluviului (pe partea dreaptă a Fluviului fiind Lepenski Vir)
aflându-se localitatea Bănățeană Svinița - însemnând “carne
de porc” - căci acolo era vechea măcelărie / abatorul de porci
dar și de alte animale ori de vietăți acvatice; denumirea
“Lepenski Vir” - tradusă din Sârbă - ar fi “Lipiciosul Vârtej”
din cauza apei învolburate a Fluviului acolo (așa cum era apa
brațului dintre cea mai veche localitate din Europa - “sora”
Schelei Cladovei - și Insulele dispărute în Epoca Modernă).
Este de observat că Svastica - imaginea bumerangului rotitor,
realizat din coarne de cerb - a fost un simbol puternic al
Epocii Pietrei: semnul stilizat al bumerangului, similar
piciorului îndoit al gârgălăului / gruiei, adică al cocostârcului
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
/ berzei, a fost utilizat în Banat de prima scriere din lume iar
apoi atât hieroglific în vechiul Egipt, cât şi de alfabetul vechi
Grec - dar şi de alte scrieri - pentru a marca Gherga (de
exemplu, Dr. George Boeree din SUA în studiul său despre
originea alfabetului, cercetătorul American David Sacks în
anul 2003 despre istoria alfabetului, ş.a., au remarcat
stilizarea bumerangului şi în semnul Fenician “Gimel”,
folosit de vechii Greci ca “Gamma”, etc).
Reconstituire Gherdap
Dr. Ştefan Dorondel de la Universitatea Alba Iulia în
“Preistoria unui simbol: coloana cerului” din anul 1995 a
reflectat: “Oamenii din preistorie, înzestraţi cu aceleaşi
însuşiri intelectuale ca şi cei din ziua de azi, au încercat să-şi
imagineze ‘lumea’ în care trăiau şi forţele ce o conduceau.
Explicaţiile pe care şi le-au formulat erau de ordin mitologic,
născându-se astfel marile mituri ale omenirii. Mitul
cosmogonic ocupă un rol central în religiile arhaice, ca şi în
cele ‘primitive’. Imaginea mitică a susţinerii Cerului pe
coloane este o imagine universal atestată, funcţionalitatea
sacră a coloanei fiind şi la populaţiile cele mai arhaice.
Arheologii se simt stânjeniţi, atunci când sunt nevoiţi să
analizeze fenomenele religioase preistorice, de lipsa
‘dovezilor’ clare; nu rareori se face o eroare fundamentală de
metodologie: se analizează fenomenele religioase cu aceleaşi
metode ca şi în cazul fenomenelor de cultură materială.
Descoperirile arheologice sunt creaţii materiale, scopul unora
fiind însă pur religios. Experienţa sacrului cunoscută de omul
neolitic nu poate fi sesizată decât prin intermediul a ceea ce
spune el despre acea experienţă, adică prin intermediul acelor
creaţii materiale; şi pentru că sacrul - aşa cum a dovedit
Mircea Eliade - este ireductibil şi inerent fiinţei umane, nu
poate fi analizat printr-o singură hermeneutică, ci printr-o
cooperare de metode înglobate în ştiinţa religiilor. Metoda
esenţială pentru ştiinţa religiilor este comparaţia, prin această
metodă completându-se insuficienţa informaţiilor asupra
‘istoriei’ unei credinţe, în cadrul unei societăţi, prin fapte
împrumutate de la alte medii şi din alte timpuri. La baza
comparatismului stă uniformitatea psihicului uman.
Contactele culturale ale zonei carpato-danubiene cu Orientul
sunt bine atestate în neolitic, marea axă a Dunării fiind
legătura între Orient şi Occident; sunt bine atestate şi
legăturile culturale a zonelor dunărene-balcanice cu Egiptul
predinastic. Nu se pot aduce în discuţie religiile arhaice fără a
descrie câteva din caracteristicile majore ale aşa-numitelor
religii primitive: cercetările noi din domeniul psihologiei
abisurilor consideră că există în om o reală funcţie mitică;
astfel se poate explica existenţa unor mituri asemănătoare la
641
popoarele civilizate ale vechiului Orient şi la populaţiile
aflate într-un stadiu primitiv de dezvoltare. Câteva exemple
sunt: răspândirea şamanismului, mitul Potopului, mitul
susţinerii Cerului pe stâlpi sau coloane, mitul Pământului-
mamă şi al Cerului-tată ori legătura fizică dintre Cer şi
Pământ, Mircea Eliade ajungând la concluzia că experienţa
revelării sacrului este metaculturală. Există diferite expresii
ale unei forme de comportament uman universal atestate. Cu
alte cuvinte, simbolurile sunt dezvoltări ale unei scheme
arhetipale; nu trebuie însă confundat arhetipul cu simbolul:
arhetipul e static / fiind ideea, doar simbolul se schimbă /
fiind reprezentarea (iar universalitatea arhetipului nu o
antrenează obligatoriu şi pe cea a simbolului). În cadrul
aceluiaşi arhetip, cel ascensional - al legăturii dintre Pământ
şi Cer - simbolurile sunt multiple: copac, stâlp, coloană,
scară, etc.; în culturile tradiţionale exista o idee dominantă,
aceea că între Pământ şi Cer comunicarea era realizată printr-
un mijloc fizic oarecare (munte, liană, columnă, scară, etc).
Reprezentarea motivului simbolic al scării este bine atestată
în zona carpato-danubiană, încă din paleolitic. În peştera de la
Gaura Chindei, în strâmtoarea Pescari, printre alte picturi
rupestre, a fost desenată o scăriţă alături de pasăre. În
numeroase tradiţii, pasărea reprezenta unul dintre simbolurile
ascensiunii. Şamanul, în timp ce urca treptele stâlpului,
întindea mâinile - ca o pasăre aripile - şi ajuns în vârf striga:
‘Am atins cerul, sunt nemuritor’. În tradiţia chineză se spune:
‘Pot călători cocorul şi mă pot înălţa deasupra cerurilor’. În
numeroase culturi este atestat vastul izomorfism între
ascensiune şi pasăre. În cazul desenului din peştera Gaura
Chindiei, alăturarea celor 2 simboluri este dovada acelui
izomorfism. Acolo (în peştera-sanctuar) sunt şi cele mai vechi
reprezentări de brazi din România: Copacul Lumii. Şi în alte
arii culturale Copacul Cosmic era asimilat Axei Lumii: cu
prilejul sacrificiilor la populaţiile de păstori din Asia Centrală
se introducea în iurtă un arbore al cărui vârf ieşea prin
deschizătura din partea superioară, susţinând astfel Cerul;
rădăcinile erau în Infern, creştea deasupra Pământului şi urca
spre Cer, unde locuiau zeii. Legătura Arborelui Vieţii cu
Centrul Lumii şi cu concepţiile arhaice cosmogonice este
ilustrată la peştera Gaura Chindiei de cercurile desenate în
vârfurile brazilor. Cercul - figură geometrică sacră - exprima
centrul, pe plan cosmic simbolizând Cerul, în opoziţie cu
pătratul ce era simbolul Pământului (redarea brazilor s-a făcut
ulterior şi pe ceramica din Banatul neolitic). Strâns legat de
simbolul centrului era simbolismul Axei Lumii: construcţia
centrului nu se făcea numai în ordinea ‘spaţiului’, ci şi a
‘timpului’; sanctuarul nu era doar centrul Cosmosului, ci şi
cadranul indicator al timpului. Omul preistoric, ‘primitiv’, nu
putea trăi decât în Cosmos, adică într-un teritoriu creat de
supranatural: a ‘cosmiciza’ un teritoriu însemna a-l sanctifica
iar locul devenea consacrat când era posibilă de acolo
comunicarea cu lumea divină; locul în care se afla copacul
sacru sau coloana sacră era considerat centrul lumii, căci în
jurul său se desfăşura mitic întreaga activitate terestră. Cultul
coloanei sacre este atestat şi în Sanctuarul de la Parţa (din
Banat, cel mai vechi din România), ridicat în centrul aşezării
la jumătatea axei N-S; coloana - ce nu pare a avea vreun rol
arhitectonic - a fost înfiptă în pământ: era din pământ nears,
cultul implicând şi totemismul, la coloană fiind ataşate coarne
de taur. Cultul coloanei a fost reprezentat grafic şi pe
ceramică, fiind transfigurarea unei reprezentări concrete,
printr-un sens niciodată abstract; culturile ‘tradiţionale’
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
exprimau un simbolism foarte riguros, în strânsă legătură cu
concepţiile cosmogonice (astfel de imagini au existat în
numeroase culturi arhaice, ca ulterior pe sarcofagele
egiptene), căci casa, templul, sarcofagul, constituiau pentru
populaţiile vechi un micro-cosmos: la egipteni, sarcofagul
reprezenta universul iar templul era ca şi cerul, în toate
aranjamentele lui. Imagini sau modele de sanctuare (în mintea
omului arhaic - ca şi în mintea celui ‘primitiv’ - imaginea
unui obiect era de fapt chiar acel obiect, atât imaginea cât şi
obiectul având aceleaşi valenţe sacre) erau, în perioada
primitivă, numeroasele reprezentări având o origine magică:
magia simpatică, prin care obiectele erau reproduse. A
reprezenta un obiect era acelaşi lucru cu a-i da viaţă, ca şi
când chema un nume”.
Scara urcă ori nu?
În concepţia străveche, Axa Lumii unea Pământul cu
Cerul, mai exact centrul lumii terestre cu centrul lumii cereşti,
fiind calea regală dintre 3 lumi: lumea subterană, lumea
terestră şi lumea celestă. Axa Lumii era cordonul ombilical
legând Cerul cu Pământul iar cercul era semnul eternei
reîntoarceri, al timpului - ce e ciclic - spre deosebire de
timpul istoric / linear, punte între ce a fost şi ce va fi; timpul
mitic era al repetabilităţii, orientat ritual către origini: un timp
al eternei întoarceri la izvoare - la rădăcini - la momentul
iniţial al creaţiei, nu întotdeauna retroactiv, ci şi prospectiv,
prin cercurile de foc oamenii “ajutând” soarele să renască,
alungând tenebrele.
642
În Banat, despre Strâmtoarea Pescari - ce are peştera
Gaura Chindiei / judeţul Caraş-Severin, în care lumina
soarelui pătrunde abia la chindii / adică spre asfinţit, aşa
fiindu-i şi numele - este de ştiut că se află pe Dunăre în
amonte de Bănăţeana aşezare Orşova 44,43 lat. N, 22,23
long. E, judeţul Mehedinţi / localitate ce în vechime avea
numele de Ursa (judeţul Mehedinţi şi-a primit numele de la
Mezii - oamenii din Media / Ţara Magilor - care au fost în
anturajul marelui viteaz Hercules, ajunşi acolo împreună cu
regele Ghergu, adică Ghergu-res / Hercules, din S Mării
Ghergane / Caspice, pentru a păzi Defileul Gherdap,
importantă poartă a Imperiului Atlant); între Gaura Chindiei
şi Schela Cladovei este Defileul Dunării / Gherdap, de peste o
sută de km: cel mai lung defileu din Europa. Axa ce unea cele
3 niveluri cosmice - subteranul, pământul şi cerul - simboliza
regenerarea naturii şi reînnoirea timpului; analog a devenit
vlăstarul omenesc, prezenţa axială respectivă sacră fiind în
toate riturile de trecere primare (inclusiv ultimul din viaţă, de
la fiinţă la nefiinţă). Arborele a devenit obiect religios prin
“puterea” sa, adică prin ceea ce “manifesta”, căci el repeta
prin simpla prezenţă puterea şi prin propria modalitate de a fi
regenerarea: ceea ce era - pentru existenţa arhaică - simbolul
universului, în istoria omenirii fiind consideraţi sacri
“Copacul Lumii / Cosmic”, “Arborele Vieţii” şi “Pomul
Cunoaşterii” (structuri diferite între ele, apropierile
funcţionale realizându-se între “Copacul Lumii” / “Cosmic”
ca bradul şi “Arborele Vieţii” ca gorunul / stejarul, însă
“Pomul Cunoaşterii” / ca mărul, simbol al vieţii, dragostei şi
fertilităţii în Epoca Pietrei - dar şi părţi ale vegetaţiei ca
ierburile / verdeţurile din grădini fiind ştiute ca zarzavaturi -
rămânând în netă deosebire, de pildă Biblia în “Facerea” /
“Geneza” 2:9 consemnând îngrijorarea divină după ce primii
oameni au gustat din mărul “Pomului Cunoaşterii” ca să nu
guste şi din curmalele “Arborelui Vieţii”, să nu cumva
oamenii să devină nemuritori, ca Zeii; în Orient, curmalul a
fost ceea ce în rest era echivalat cu gorunul, din pulberea
ghindei căruia şi acum se face un surogat de cafea cu efect la
fel de energizant, însă fără cofeină / Biblia în capitolul 3 din
“Facerea” consemnând că după ce au gustat din fructul
cunoaşterii, primii oamenii au făcut ochii uluiţi). Ochiul -
oglinda sufletului - la Homo Sapiens prin bulbucare cel mai
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
des reflectă hipertiroidismul; cei mai mari ochi îi aveau
Neandertalii, permiţându-le să vadă bine la mari distanţe şi pe
întuneric, însă o porţiune semnificativă a creierului lor era
ocupată să prelucreze informaţiile rezultate dintr-o vedere aşa
pătrunzătoare (creierul mai mare al Neandertalilor procesa şi
relaţiile cu ceilalţi oameni - deveniţi tot mai mulţi - în dauna
însă a acumulărilor cognitive, așa cum au studiat Eiluned
Pierce de la Universitatea Oxford, Chris Stringer de la
“Muzeul de Istorie” din Londra, ş.a.), după ce au conviețuit
relativ pașnic pentru mult timp, Homo Sapiens preluând
controlul; la Neandertali inclusiv nasul mărit - adaptat la
traiul glaciar din preajma calotei polare Nordice - permitea și
mirosirea mai performantă ca la Homo Sapiens (în vechile
povești Românești apar referințe despre vremurile când
existau ființe “fabuloase” - ca Uriași sau zmei - capabili să
simtă mirosul oamenilor de la mari depărtări). Interpretarea
succintei relatări din “Facerea” / “Geneza” prin fixarea în
timpurile pre-diluviene numai la Homo Sapiens e limitată:
înainte de Potop, biblic a fost menționată existența - pe lângă
cea a oamenilor - și a Uriașilor, de către aceeași primă carte
din Vechiul Testament (Uriași numiți de vechii Greci ca
Titani și Giganți). Pe de altă parte, știința a numit Neandertal,
Cro Magnon și Homo Sapiens ca speciile umane
contemporane dinaintea Potopului Pontic (ceea ce confirmă
vechile basme Române dar și consemnările scrise ale vechilor
Evrei, ale vechilor Greci ori ale altora), întâi prin corcirea
dintre tații Neandertal și mamele Homo Sapiens apărând Cro
Magnon, la Potop - adică după sfârșitul ultimei glaciațiuni -
rămânând doar Homo Sapiens. Știința a anunțat că primii
Homo Sapiens au fost negri - apăruți în E African - iar albii ar
fi apărut mult ulterior în EurAsia, ca o adaptare la frigul
Nordic (în EurAsia pe atunci trăind Neandertal - altă specie
umană decât Homo Sapiens - deschisă la culoare, geneticienii
dovedind hibridizarea Neandertal - Homo Sapiens, prin
compatibilitatea care făcea posibilă existența urmașilor doar
cu împreunarea dintre bărbații Neandertal și femeile Homo
Sapiens). Așadar, conform surselor tradiționale legendare /
mitice, religioase și științifice, Adam - numele său însemnând
“argilos” / “roșcat” - era de fapt bărbatul care s-a despărțit de
femeia sa Gheia (numită Abis / Apsu de Sumerieni, Lilu /
Lilith de vechii Evrei, Gello / Karkhous de vechii Greci, etc.)
pentru a se împreuna cu negresa Eva dintre Homo Sapiens,
numele ei însemnând “viață”: într-adevăr, perpetuarea umană
a avut loc până în prezent prin Homo Sapiens, Uriașii pre-
diluvieni dispărând (de altfel, prima crimă a omenirii fiind și
consemnată biblic, sub forma că primul născut Cain - care s-a
sedentarizat “la răsărit de Eden” / adică la Est de Rai - și-a
omorât fratele nomad Abel, adică lumea biblică pre-diluviană
a început când țăranul a ucis ciobanul; pe de altă parte, îngerii
Gregori - fiii Gheii și ai Domnului - după ultimele manifestări
sexuate cu pământenele înaintea Potopului, post-diluvian au
rămas doar în “Lumea de Dincolo” / în “Lumea Cealaltă”,
dintre ei fiind atestat ca activ, inclusiv ulterior, mai ales
îngerul Gavriil / Gabriel, drept mesagerul luminosului /
strălucitorului Domn). Se poate observa că Vechea Civilizație
Europeană - continuatoarea directă a Civilizației Atlante - a
fost cea rămasă în același loc, centrată pe Gherdap (având ca
protagoniști stră-Românii = “Oamenii Raiului”), la răsărit /
respectiv la E de Eden / Rai ajungând cei profund emoționați
de schimbarea bruscă a habitatului obișnuit, cei mai expansivi
ajungând până în N Indiei / Gyagar, unde au dezvoltat prima
Civilizație post-diluviană independentă din lume: acolo - în
643
Bazinul Ghaggar - mediul terestru ud oarecum reda fostele
condiții Atlante; cei rămași în spațiul stră-Român / și în jur s-
au nevoit îndeosebi agricol în noile condiții neolitice dar
totodată au perpetuat “vârful” omenirii pe următoarele
milenii, zona rămânând cea mai dezvoltată a globului până
spre sfârșitul Epocii Pietrei (cu ecouri până în Epoca
Modernă, Europa rămânând știută universal ca “Lumea
Veche” sau “Vechiul continent”).
Migrarea masculină
Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier au
scris în “Dicţionar de simboluri” despre biblicul Cain (care -
din perspectivă păgână - provenea dintre descendenții lui
Anax / Poseidon): “Potrivit ‘Facerii’, Cain a fost primul om
născut din bărbat şi femeie, primul agricultor, primul
sacrificator - a cărui ofrandă însă n-a fost primită de
Dumnezeu - primul ucigaş; el a dezvăluit faţa morţii, căci -
până la săvârşirea fratricidului - nimeni nu ştia cum arăta un
om mort. Cain a fost primul rătăcitor care a cutreierat lumea
în căutarea unui pământ roditor şi primul care a construit un
oraş. El a fost - de asemenea - primul om însemnat de
Dumnezeu, pentru ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare;
era primul om care ‘s-a dus de la faţa lui Dumnezeu’ şi a
călătorit la nesfârşit spre răsărit. Aventura lui Cain - de o
măreţie fără seamăn - a fost cea a omului lăsat singur, care şi-
a asumat toate riscurile existenţei şi toate consecinţele actelor
sale. Cain a fost simbolul responsabilităţii umane. Numele lui
însemna ‘posesie’: mama lui l-a numit Cain pentru că era
prima ‘dobândire de om’, prima naştere a unui om. Cât
despre lucrurile peste care el visa să se înstăpânească, acelea
erau pământul şi - mai întâi de toate - propria fiinţă, care să-i
permită să pună stăpânire pe tot restul. Dacă am vrea să
găsim un corespondent în tradiţia greacă, ne-am gândi la
mitul lui Prometeu, care a voit să cucerească o putere divină
pentru omenire, s-o elibereze de o dependenţă totală oferindu-
i focul, principiu al tuturor schimbărilor viitoare, fie el flacără
a spiritului sau a materiei; ca şi Prometeu, Cain simboliza
omul care şi-a revendicat partea sa în opera de creaţie”. Este
de remarcat că scânteile aruncate prin arderea crenguţelor
bradului erau “artificiile” plăcute ochilor și minților
primitivilor, care evident îşi ofereau aşa spectacole (multe
dintre vetrele găsite nu foloseau încălzirii, ci efectelor
dramatice produse de flăcări / mai ales în ceea ce era “Focul
Viu”; în timpul practicilor ritualice - oricum purtând blănuri -
oamenii Epocii Pietrei nu doreau să se încingă mai mult,
îndeosebi dacă dansau ori se drogau, etc.: nu făceau focurile
doar ca să transpire - când erau obişnuiţi cu climatul - ci
eventual pentru ospeţe şi lumină).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Brad argintiu
De la început a avut mare temei expresia despre
frăţia dintre Român şi codru (până la sfârşitul mileniului II,
spaţiul Român s-a menţinut printre cele mai împădurite din
Europa); vechii Greci îşi făceau catargele corăbiilor din brad -
având lemnul uşor şi moale - copacul fiind închinat Zeului
Poseidon (“Posesorul Edenului” / Raiului). În stră-Română,
asemănător cu “Dună-Rhea” / Dunărea a apărut “pădurea” /
“pă-Du-Rhea”: sacrul codru - ca de exemplu cu denumirea
Hercinică pe Valea Dunării - era al sacrei (“pă”) Zeiţe (“Du”)
Rhea, cu patronarea de către ea şi populat de cei care credeau
în ea; Pădurea Hercinică a fost cel mai mare codru al Europei
(iar filozoful Platon a consemnat că anterior - în Imperiul
Atlant - era un uriaş codru, apropiat mai degrabă de taiga
decât de junglă, căci Hiperboreii erau desigur Nordici, nu din
alte direcţii cardinale). Taigaua - începând din Siberia / Asia -
era dominată de brad iar uriaşul Codru Hercinic din Europa
era dominat de stejar / gorun; cu ambele specii pomicole (ale
principalelor păduri din paleoliticul EurAsiatic) Gherga a
avut puternice conexiuni: prin bradul (emblematic de pildă la
Crăciun ca împodobit / stejarul fiind ars) mai “ceresc” şi
gorunul (emblematic de pildă onomastic) mai “pământean”,
se denotă inclusiv cele 2 silabe unite în Gherga / Gher-Ga =
Cer-Pământ; din mare vechime, a fost observată predilecţia
fulgerelor pentru stejar / gorun, fenomen interpretat ca o
atenţie divină deosebită pentru acela. Cercetătoarea Luiza
Barcan a studiat în anul 2008 “Relația om-arbore în cultura
orală tradițională”: “Aproape toate genurile creaţiei orale
tradiţionale abundă în imagini şi simboluri ale lemnului.
Desigur, prezenţa acestora nu este deloc întâmplătoare.
Aprofundând textele de factură orală ale liricii ori ale epicii
tradiţionale româneşti, descoperim la tot pasul lemnul sau
644
arborele, în diferite ipostaze, ca motive ordonatoare ale vieţii,
ale universului, ale micro şi macrocosmosului, ca punte de
legătură între pământ şi cer. Relaţia - organică am putea
spune, fără teamă de a greşi - dintre om şi lemn ca materie
vie, dintre om şi arborele ce-i dublează existenţa, este
reflectată în imagini literare de o inegalabilă frumuseţe şi
profunzime, izvorâte din rosturile spirituale ce guvernau
lumea tradiţională. Inventarierea şi studierea comparată a
acestora ar contribui, credem, la consolidarea unei
perspective contemporane asupra ansamblului de mentalităţi
tradiţionale legate de relaţia om-lemn, om-arbore. De altfel,
legătura organică dintre fiinţa umană şi lemn ca materie
primordială se regăseşte nu doar în creaţia orală, ci şi în
mărturiile meşterilor populari, sădirea, recoltarea şi
prelucrarea arborilor fiind însoţite de ritualuri bine
consolidate şi respectate cu religiozitate de-a lungul
veacurilor. Mai mult decât atât, lemnul copacilor ori copacii
ca atare sunt pe rând substitute ale omului sau însoţitori ai
acestuia în ritualurile de trecere, aşa cum relevă nenumărate
mărturii literare orale de largă circulaţie. În numeroase texte
de factură orală, dar şi în ritualurile tradiţionale, întâlnim pe
de o parte motivul lemnului în starea lui naturală, respectiv
arborii de felurite esenţe, mulţi fructiferi (mărul, părul, alunul
etc.), dar şi arbori specifici pădurilor din spaţiul nostru
geografic (bradul, teiul, plopul, salcia, etc.), fiecare dintre ei
având o funcţiune practică precisă şi însoţindu-l pe om în
ciclul vieţii. Pe de altă parte, lemnul este valorificat artistic în
cel puţin 3 ipostaze culturale: mitică, rituală şi poetică. Fără
îndoială, sursa cea mai importantă, atât a prezenţei lemnului
ca motiv în literatura tradiţională, cât şi a ansamblului de
mentalităţi legate de relaţia om/lemn, o constituie textele
sacre ale principalelor doctrine religioase cunoscute în
ansamblul lor sau doar fragmentar în zilele noastre. De aceea,
punerea în valoare a surselor culte, în măsura posibilităţii
identificării lor, credem că ar aduce necesare clarificări ale
prezenţei motivului lemnului în creaţia orală din spaţiul
românesc. În prima versiune a textului Bibliei de la Bucureşti,
de la 1688, se cuvine a observa că pretutindeni în Geneză
cuvântul pom, pe care-l întâlnim în versiunile mai recente,
apare ca lemn. Mai precis, în versiunile mai noi, cuvântul
lemn, desemnând una dintre primele forme ale Creaţiei lui
Dumnezeu, este înlocuit prin pom, de unde şi identitatea
lemn-pom sau lemn-arbore manifestată în oricare dintre
textele de circulaţie orală. În mod obişnuit, considerăm
lemnul a fi un material a cărui existenţă depinde în mod direct
de arborii din care este el debitat şi prelucrat. În viziune
tradiţională, însă, lemnul este un material primordial, relaţia
dintre lemn şi arbore fiind echivalentă cu cea dintre esenţa
unui lucru şi aparenţa sub care se prezintă simţurilor acel
lucru. Filozofii greci ai Antichităţii considerau lemnul a fi
materia primă prin excelenţă. Lemnul apare ca material
încărcat cu conotaţii fiinţiale încă de la Facerea Lumii, aşa
cum ne-o relevă, în câteva versete de o importanţă majoră,
însuşi textul ‘Genezei’ din Vechiul Testament. Iată primul
moment al existenţei arborelui: după apariţia Luminii şi
despărţirea ei de întuneric, după separarea apelor de uscat, în
cea de a treia zi a Creaţiei, Dumnezeu scoate din pământ
iarba şi arborii: ‘Şi a spus Dumnezeu: Să rodească pământul
iarbă verde, care să semene sămânţă după felu-i şi
asemănarea-i şi pom roditor purtător de fruct, a cărui sămânţă
să fie cuprinsă într-însul, după felu-i pe pământ. Şi s-a făcut
aşa’. A doua notare a prezenţei arborelui se leagă strâns de
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
ziua a şasea a Creaţiei, când Dumnezeu face om după chipul
Lui: ‘Şi Dumnezeu a spus: Iată v-am dat toată iarba
purtătoare de sămânţă de semănat, care se află pe întreg
pământul, şi tot pomul care are în el fruct cu sămânţă de
semănat, ca să vă fie spre mâncare’. În capitolul 2 al Genezei,
în grădina raiului, se definitivează legătura om primordial -
arbore: Şi a făcut Dumnezeu să răsară din pământ pomi
frumoşi la vedere şi cu roade bune de mâncat, şi pomul vieţii
în mijlocul raiului, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului’
(versetul 9), apoi: ‘Şi i-a poruncit Domnul Dumnezeu lui
Adam spunându-i: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, din
pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci; în ziua
când vei mânca din el, de moarte vei muri’ (versetele 16-17).
Cum prea bine ştim, ispitită de şarpe, Eva a muşcat din
fructul pomului interzis şi l-a ispitit la rându-i pe Adam să
guste din acel fruct, dobândindu-şi astfel amândoi conştiinţa
nudităţii, izgonirea din rai şi, în final, moartea. Nu doar în
Vechiul Testament întâlnim această relaţie organică,
aducătoare de viaţă sau prevestitoare de moarte, între om şi
lemn. Ea apare în toate culturile, încă din cele mai vechi
timpuri. În creaţia românească orală, paradigma lemnului
cunoaşte o mare bogăţie, iar lemnul este ‘carnea’ şi spiritul
arborelui deopotrivă. Nicicând această materie nu e lipsită de
viaţă, nici măcar când, din raţiuni practice ori ritualice,
arborele e tăiat. Relaţia inseparabilă om-arbore se stabileşte la
toate nivelurile, de la cel pragmatic la cel simbolic. E demult
un loc comun afirmaţia că ‘românul e frate cu codrul’, dar nu
ni se pare deloc de neluat în seamă faptul că, trăind într-o
civilizaţie a lemnului, din cele mai vechi timpuri, trăitorii în
spaţiul carpatin au valorificat această materie în toate felurile
cu putinţă. Omul premodern a trăit, de voie-de nevoie, în
comuniune cu natura şi, implicit, cu pădurea care i-a fost
adăpost, sursă de trai, prilej de meditaţie şi de creaţie”.
Taigaua azi
Cercetătorul Ilie Tudor a scris: “Bradul a fost
considerat în obiceiurile de pe tot cuprinsul României un
veritabil pod - o punte - între pământ şi cer; prin apropierea
de el - ca de un adevărat mijlocitor pentru oameni în faţa
divinului - era ajutată eliberarea emoţională, fiind susţinut
astfel postul, rugăciunea sau orice apel către divin. Stejarul
era un adevărat simbol al longevităţii şi al forţei interioare,
fiind considerat dintotdeauna rege printre arbori: are trunchi
şi coroană masive, extrem de puternice, în pământ dezvoltând
rădăcini impresionante, rivalizând cu cele ale ramurilor
întinse spre cer; s-a observat statistic faptul că persoanele care
645
trăiesc chiar şi în preajma unui singur stejar secular sunt mai
longevive şi mai puţin predispuse la îmbolnăviri, secretul
fiind extraordinara energie a arborelui, ce ajută înlocuirea
emoţiilor negative cu cele sănătoase, cum ar fi cele de calm,
demnitate şi generozitate”. În cartea “Sub semnul Pământului
Mamă” din anul 2013, Dr. Adrian Poruciuc a scris: “În ce
priveşte funcţia rituală a motivului potopului marin, e de
amintit că în unele dintre cele mai arhaice bocete şi / sau
cântece funerare româneşti se vorbeşte de ‘marea fără nume’
care reprezintă hotarul dintre lumea aceasta (‘lumea albă’) şi
lumea cealaltă (‘lumea neagră’): comunicarea dintre cele 2
lumi se făcea pur şi simplu printr-o poartă de la ‘capul
pământului’, poartă prin care se trecea din ‘lumea albă’ în
‘lumea neagră’ (numită şi ‘lumea zmeilor’, după cum a scris
în 1988 cercetătorul Sandu Cristea din Timoc, stabilit la
Timişoara). Un fragment ilustrativ e oferit de un cântec
funerar ‘despre brad’ din Banat (cules de academicianul
Simion Florea): ‘Vine marea, vine / Ce-aduce cu sine? /
Miluri / Şi cămiluri / Brazi din rădăcini / Ruga, mi se ruga /
Tânăra Măriuţa / - Brade / Fi-mi-ai frate! / Întinde-ţi, întinde /
Tu trupina ta / Să trec peste ea!’ Mulţi intelectuali entuziaşti -
dintre cei pasionaţi de cultura tradiţională - au avut tendinţa
de a interpreta producţiile folclorice româneşti (păstrate din
generaţie în generaţie de ţărani analfabeţi) în lumina
mitologiei clasice. Pe acea linie, în marea învolburată din
texte intelectualii respectivi vedeau un clasic ‘Okeanos’
grecesc (închipuit ca un râu ce înconjura pământul, dincolo
de el zăcând cealaltă lume). Totuşi, destul de multe
argumente vin în sprijinul ideii că materia ritual-cultual-
mitică păstrată (oricât de imperfect) în cântece rituale
româneşti vine din vremuri cu mult anterioare celor mai
timpurii forme de civilizaţie grecească propriu-zisă. Consider
că textele sunt suficient de ‘neaoşe’ (în substanţă şi în
coloratură) pentru a nu fi percepute ca efecte ale vreunor
influenţe străine sau ca simple proiecţii arhetipale care s-ar fi
putut produce oriunde în lume. Că asemenea texte au o sferă
de referinţă direct legată de preistoria (şi chiar de geologia)
Europei sud-estice este o idee care îşi găseşte sprijin şi într-un
alt ciclu de cântece rituale româneşti (tot cu fundal marin):
‘păcurarul şi marea’. În Banat şi Ardeal au fost culese cântece
funerare, foarte lungi, care conţin un dialog între sufletul
răposatului şi bradul de pe cealaltă lume. Sufletul, aflat în
pericol de a fi înecat de valurile învolburate ale mării ‘ce
lumea-mi desparte’ roagă bradul să-şi aplece vârful sau
crengile şi să devină astfel o punte către cealaltă lume. După
ce bradul refuză, sufletul se vede obligat să menţioneze că a
lăsat acasă familia, care ar putea veni să taie bradul şi să facă
din el o punte. Abia la această ‘ameninţare’ bradul se apleacă,
astfel că sufletul poate trece ‘marea fără nume’ către lumea
cealaltă (sau către rai). În variante, e menţionată şi o serie de
‘vămi’ prin care sufletul trebuie să treacă după traversarea
mării. Abia după acele vămi se ajunge la bifurcarea drumului
şi la alegerea rutei ‘de pe mâna dreaptă’.” (Labirintul fiind un
motiv frecvent în străvechile menţiuni: era legat de cotloanele
peşterilor, de multitudinea canalelor mlaştinilor, de intestinele
animalelor vânate, de misterele primelor aşezăminte
religioase plasate în aer liber, de grădinile mai elaborate,
reprodus de paşii dansaţi, etc). Înaintea existenţei creştinilor
(care după solstiţiul de iarnă celebrează Crăciunul cu brad
împodobit, vechiul verb Românesc pentru “a împodobi” / “a
dichisi” fiind “a corcodi”), Romanul Pliniu în “Istoria naturii”
16:10 a scris: “Bradului îi place munţii şi frigul, este arbore
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

de moarte şi se pune la poartă, ca semn de doliu”. (Inclusiv în

prezent, bradul e pom pentru Crăciun iar nu pom pentru Iisus
/ a cărui naștere creștinii o celebrează de Crăciun).

Zeul Suprem An / Ene

Zeul Timpului Cron / Crăciun

Încă din Epoca Pietrei / pre-diluvian (în “Era de

Aur”), fiul Cerului / “Ur-An” era “Sat-Uran” / Timpul, numit
de Români Crăciun / “Crăci-Un”, de vechii Greci “Cr-On” /
Cronos, etc.; autori vechi ca Mnaseas, Laerţiu, Hesychius, ş.a.
l-au numit pe Saturn / “Sat-Uran” (Crăciun la vechii Români /
Cronos la vechii Greci) ca Zalmoxe / “Zal-moxe”: “Zeul-
moş” era Moş Crăciun / “Crăci-Un” (consonantic, Crăciun -
prin tripleta de consoane CRC - era forma populară veche
Română pentru Gherga, având tripleta consonantică GRG).
Concret, Timpul (Cronos / “Cr-On”) s-a născut de ziua lui
Moş Crăciun, în 25 XII - fiind “Zeul-moş” / Zalmoxe - şi
renăştea anual odată cu celebrarea naşterii sufletistei Circe /
Mume Ghirga (Baba / “Ba-Ba”), în 1 III, înviat ca An Nou,
după ce butucii săi au ars toată iarna pentru întreţinerea vieţii,
cenuşa acelora fiind leac bun de deochi; ambii - Crăciun şi
Circe, adică Moşul Cronos şi Baba Ghirga / Kirke - nu erau
bătrâni, ci erau “din vechime”, el solar / ceresc (ca Zalmoxe =
Zal-moxe, adică Zeu Vechi) şi ea pământeană (ca Marea
Zeiţă): în 25 Decembrie - la 3 zile după solstiţiul de iarnă,
când noaptea a fost cea mai lungă şi ziua cea mai scurtă - deja
durata mărită a zilei, luminată de soare, devine vizibilă, ceea
ce în marele trecut echivala cu moartea întunericului şi
naşterea Cerului Tată luminos, valabilă inclusiv pentru
Timpul Fiu “clonat” / avatar, căci “Tatăl şi Fiul sunt Unul”
(un enunţ străvechi, pre-creştin pentru ceea ce s-a fixat cu
genericul An, jertfele umane ale părinţilor sau pruncilor
pentru aşa ceva fiind obişnuite pe atunci, în cadrul unor
ceremonii elaborate, vizând cele mai puternice aspecte,
Zeul Montan Uran / Uriaș moartea şi viaţa, marele şi micul, Cerul şi Glia / Pământul).

646
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Cu denumirea de “Dulcele Crăciunului” a fost mereu
ştiută perioada de după Crăciun, până primăvara (în timp, cu
diverse momente de încheiere: la Mărţişor, la echinocţiul de
primăvară - adică la egalitatea zilei cu noaptea - sau la Paşti).
Dulcele Crăciunului mereu a fost intervalul de timp fără
interdicţii alimentare, liber pentru orice distracţii, marcat de
culorile roşu-alb (preferatele Marii Mame Circe / Ghirghe),
atât la sărbătoarea Crăciunului, cât şi la sărbătoarea
Mărţişorului. Culorile respective erau cele caracterizând
lumile, adică a călduroasei Mari Mame, de aici (purpuriul
sângelui = vehiculul vieţii) şi a strălucitoarei / “stră-lucitoarei
lumi patronată de răcorosul ei partener, de dincolo: alb sau
auriu. Zeul An era “adormit” în timpul iernii (între Crăciun şi
Mărţişor) şi se trezea în primăvară; în cartea “Zei, eroi,
personaje” din anul 1971, savantul A/Român Gheorghe Muşu
a scris: “Zeii vegetaţiei puteau apărea şi sub forma de bătrân,
exprimând astfel încetinirea ritmului naturii şi pieirea ei,
formă bine cunoscută în Europa şi în celelalte continente. Ea
va fi existat şi la noi în figurări ca aceea a lui Moş Crăciun,
deşi respectivul aparţine ciclului solar. Dar reprezentarea care
trăieşte încă şi astăzi metaforic în înfăţişarea anului nou ca un
copil presupune şi aspectul complimentar a vechiului,
bătrânului an”. Încă din Epoca Pietrei existau marile sărbători
Crăciun, Mărţişor, Paşti, toate marcate de culoarea roşie
(favorita Pământului); favoritul Cerului era albastrul / azuriul:
culoarea Zeului “Ur-An” / Muntean.
647
Este de remarcat că încă la vechii Români ajunul
solstiţiului de iarnă era Ignat = “ziua focului” / 20 XII iar
după solstiţiul de iarnă - 21/22 XII - sărbătoarea îmbrăca
haina mitică, fiind pentru patronul său, Moş Crăciun aşteptat
de colindători purtând măşti de cornute (Capră ori Turcă,
adică vită), în 25 XII: era mobilizarea pentru susţinerea
bătrânului soare, spre a-i da noi puteri (peste acel moment de
sărbătoare a lui Crăciun / Cronos, din mileniul I creştinii
suprapunând naşterea lui Christos, deoarece biblic asemenea
important reper despre Iisus n-a fost indicat deloc exact iar
străvechea ceremonie păgână era mult prea puternică pentru a
fi ignorată). În “Originea cuvântului Crăciun” din anul 2001,
cercetătorul Român Gabriel Gheorghe a scris: “Aproape în
totalitate cuvintele din lexicul de bază al limbii române
ţărăneşti nu au origine cunoscută. Crăciunul în sensul de
creaţie, semnificând un început, ca zi de naştere a lui Christos
şi implicit al unei noi ere - creştine - dar în acelaşi timp şi
prima zi a anului, sunt toate afirmaţii false. Propunerea ca
anii să se numere de la naşterea lui Christos a aparţinut
dobrogeanului Dionisie cel Semerit - sau Dionisie Românul -
propunere acceptată în 527. Pentru a intra în graţiile mulţimii
- pentru a se putea răspândi - biserica creştină a fost nevoită
să facă concesii; că lucrurile s-au petrecut astfel rezultă şi din
următoarea relatare (de Adolphe Bitard, în 1922): ‘Când Sf.
Augustin în 596 a fost trimis în Anglia, de papa Grigore cel
Mare, pentru a propovădui Evanghelia, a primit sfaturi anume
de a respecta tradiţiile popoarelor la care merge să le
convertească, de a le potrivi în caz de nevoie cu ceremoniile
creştinilor în aşa mod încât să facă în curând un mijloc de
convingere şi într-un chip oarecare să găsească cele mai bune
părţi din riturile speciale ale sărbătorilor solstiţiului de iarnă
în folosul aceleia a Naşterii Domnului’. ‘Dicţionarul
Academiei Române’ din 1940 a indicat: ‘Moş Crăciun era
stăpânul păstorilor şi staulului unde s-a născut Mântuitorul’.
Că sărbătoarea instituită de creştinism la 25 Decembrie este
exclusiv o sărbătoare a Naşterii reiese şi din numele
sărbătorii: în latină Natalis, în italiană Natale, în franceză
Nativite / Noel, în spaniolă Natividad / Navidad, în
portugheză Natal, etc. Înainte de creştini, naşterea Soarelui
nebiruit (‘Sol invictus’ în latină) era sărbătorită la 25
Decembrie, de la care zilele încep să crească; în ritualul
sărbătorii, la miezul nopţii, credincioşii ieşeau şi strigau:
‘Fecioara a născut, lumina creşte!’ Pe de altă parte, Cultul lui
Mithra (fundamentul creştinismului fiind similar aceluia),
răspândit din Mesopotamia şi nordul african până în vestul
european - reprezentând duhul luminii, al adevărului şi al
bunei credinţe - prăznuia naşterea lui Mithra la 25 XII, când
Vechea Lume sărbătorea creşterea luminii, ce biruia forţele
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
întunericului. În cinstea lui Deus Daciae - o foarte veche
zeitate agricolă - inclusiv în vechea Romă până la 25
Decembrie se sărbătorea Saturnalia. În toate cazurile e vorba
de zeităţi care mor şi apoi se nasc. Sărbătoarea Naşterii
Domnului a fost instituită deliberat, cu scopul precis de a
şterge din mintea credincioşilor, prin suprapunere, prăznuirea
unor sărbători cu acelaşi conţinut - mai vechi - dedicate lui
Sol invictus / Helios, lui Mithra ori lui Saturn, pentru
câştigarea de aderenţi; ea a apărut ca o măsură politică, de
mare importanţă pentru răspândirea creştinismului, însă fără
legătură cu Crăciunul - prăznuit de români - una din mărcile
de străvechime ale Neamului Românesc. În legătură cu
Crăciunul, poporul nostru a creat expresii populare:
‘Crăciunul sătul / Paştile fudul’, ‘A intra în lemne de
Crăciun’, etc. Crăciunul - ca şi Drăgaica, Mărţişorul, etc. - e o
sărbătoare românească şi numai românească. Însuşi
compozitorul Bartok Bela a scris: ‘Materialul muzical
românesc privitor la cântecele de Crăciun este incomparabil
mai bogat decât al tuturor popoarelor vecine’. Numai românii
au în mitologia lor un Moş Crăciun, o divinitate străveche.
Moş Crăciun este foarte probabil o reprezentare folclorică a
lui Saturn cel Bătrân. Macrobiu a scris: ‘Saturnaliile au
precedat cu multe secole fundarea Romei’. În Era de Aur,
Moş Crăciun aducea daruri, oferea oamenilor un trai uşor,
fericit, fără griji, ceea ce l-a făcut celebru. În viziunea
populară, cea mai evidentă notă este străvechimea lui Moş
Crăciun, exprimată prin adjectivul ‘bătrân’ şi ‘sfânt’: ‘Şezi
Crăciun sfânt bătrân şi ridică pe Sion’ / Si-On, ‘E ziua lui
Crăciun, lui Moş Crăciun cel bătrân’, etc. Crăciun era
sărbătoarea crăcilor de aur. Asocierile mentale ale omului din
zorii societăţii umane erau simple, directe, uşor de reţinut prin
transmisia orală, scrisul neexistând sau nefiind în uz curent.
Sărbătoarea crăcilor de aur se regăseşte în multe zone din
Europa, însă numai în spaţiul de formare al popoarelor
europene şi-a păstrat numele său primitiv. Ce crăci au putut
determina stabilirea uneia din cele mai vechi, mai importante,
mai pitoreşti, mai bogate în obiceiuri populare sărbători ale
anului? Este vorba de crăcile sacre, având puteri magice,
strict necesare vieţii oamenilor şi animalelor, aşa-numitele
crăci de aur cunoscute în etnografie sub titulatura generică
‘creanga de aur’. Crăcilor de aur li se atribuiau puteri ca
deschiderea porţilor infernului şi asigurarea ieşirii - viu şi
nevătămat - din împărăţia subpământeană, ofereau protecţie
eficace împotriva vrăjitoriei, asigurau succes la vânătoare, se
purtau ca talismane în lupte, descopereau comorile îngropate,
etc. Druizii - sacerdoţii celţi - credeau că nimic nu este mai
sacru decât stejarul / gorunul pe care creşte vâscul, planta
sacră, capabilă să vindece bolile, având virtuţi magice; vâscul
medicinal - ce creşte în spaţiul carpatic - este verde şi peste
iarnă. În spaţiul primordial al Europei - cel carpatic - acoperit
în vechime majoritar de codri, cu ierni grele şi lungi, datorită
lipsei fructelor şi legumelor verzi, lipsa de vitamine era acută
(iar în absenţa din alimentaţie a vitaminei C, oamenii acelor
timpuri se îmbolnăveau de scorbut); în acele situaţii, unii
recoltau crăci de vâsc şi le duceau în aşezări, învăţându-i pe
oameni cum să le folosească, pentru ei şi pentru animalele lor
(decoct, infuzie, tocarea şi mâncarea frunzelor verzi crude)
pentru a se vindeca de acea boală cumplită / înainte de a
cunoaşte existenţa vitaminei C. Sărbătoarea a fost dedicată
moşilor aducători de leacuri salvatoare; un astfel de călugăr -
purtând crăci sacre în cârcă, era numit moşul cu crăci sau
Moş Crăciun. S-a păstrat din vremi imemoriale credinţa că
648
craca de aur aducea noroc, că le merge bine în anul următor
celor care stăteau ori se sărutau sub cracă în noaptea de
Crăciun, o manifestare cu acelaşi scop fiind uratul cu
‘sorcova’: atingerea ritmică a trupului celui sorcovit cu
creanga / craca de aur. Rezultă că sărbătoarea Crăciunului - a
crăcilor sacre, vindecătoare - a fost instituită demult, în
preistorie, ca reflex al unui aspect existenţial vital; astfel de
legături - dar artificiale - au apărut mai târziu pe ţărmurile
Mediteranei, unde inexistenţa de ierni aspre făcuse ca sensul
originar al sărbătorii să cadă în uitare, datorită schimbării
condiţiilor de mediu”. (La Vedici, vâscul era sacru, asociat
Zeului Indra).
În anul 2014, cercetătorul Român Eugeniu
Lăzărescu a studiat că “ferirea de duhuri rele prin obiceiul
ancestral de punere deasupra porţii de ramuri de vâsc cu
ocazia Anului Nou e moştenirea cultului vedic al vâscului; în
tradiţia populară, agăţatul se făcea deopotrivă a vâscului
deasupra uşii şi a panglicii cu culorile roşie şi albă de pereţi:
culoarea roşie simboliza canalul drept al sistemului subtil
uman al acţiunilor iar culoarea albă simboliza canalul stâng al
emoţiilor, ambele susceptibile de a fi atacate de duhurile
rele”. Cordeluțele / panglicile - foarte populare în Vechea
Lume, acum răspândite puternic între Pamir și Tibet - erau
văzute în trecutul îndepărtat ca “plete de lumină”, ca atare
însoțind oamenii ori simbolurile lor, ca steagurile, sub forma
de ciucuri sau franjuri la haine ori la drapele. În anul 2011,
profesoara Olimpia Cotan-Prună a enunțat: “Elementele ce
compuneau stindardul dacic s-au desprins din lumea daco-
getă cultică iniţiatică străveche, a începuturilor
cosmogenetice, păstrate în istoria scrisă, dar mai ales
nescrisă, ca ‘Tradiţie primordială’, ce se exprimă în
diversitatea religiilor lumii, în veşminte specifice. Să ne
oprim la prezenţa panglicelor / cordeluţelor multicolore ce-şi
fac simţită prezenţa şi în zilele noastre. Homer a semnalat
cordelele permanente ca semn al demnităţii sacerdotale (în
‘Iliada’). În Antichitate solul / vornicul, purta panglici şi
năframă înălţată pe o prăjină să fie identificat pentru a putea
trece spre autoritatea momentului (ne informează Vergiliu).
Vornicul / ‘vor-nikul’ însemna alesul prin voia Nikăi să
poarte mesajul şi era de neatins. În dansul
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

cultic ‘Căluşarii’ sunt nelipsite panglicele / coardele

multicolore, indicând perioade istorice cultice de demult.
‘Creiţele’ - varianta feminină a ‘Căluşeilor’ - poartă ca semn
distinctiv acele cocarde, bentiţe, panglici multicolore cultice.
Prăjina de brad de la nuntă este plină de panglici colorate şi
se numeşte ‘buştean’. Fota-fusta din costumul popular
românesc din Banat este marcată de şuviţe multicolore ce
atârnă până la poale şi înviorează mişcarea dansului, a
corpului în mişcare. Şuviţele multicolore înconjoară costumul
naţional românesc sub numele de franjuri, care s-au
transformat în ‘colţişori’. Drapelul / stindardul este tivit cu
franjuri mişcătoare, expresie a energiilor
care înviorează acţiunea de luptă exprimată prin conceptul de
bălăngănit dintr-o parte în alta după curenţii de aer. Ce
simbolic e păstrată lumina unui Nou An prin ‘Re-belion’ /
Rebelion - adică Revelion - când măştile refac vremuri
demult apuse, oamenii alungă prin luptă Anul Vechi, să nu
rămână de izbelişte, chiuie, strigă, fluieră, joacă, beau şi
mănâncă bucurându-se de acea mare izbândă a timpului
răzbit. Soliile geto-dacilor erau costumate în alb
ca Baal strălucitorul / ‘Albul’ şi purtau o năframă albă în
vârful unei prăjini împodobită cu cordeluţe multicolore, ca
semn că erau din neamul oamenilor cerului însemnat de
curcubeu”. Bănăţeanul Maghiar Bartok Bela 1881-1945 (din
Sânnicolau Mare / judeţul Timiş, decedat la New York /
SUA), care a studiat temeinic colindele Româneşti, a afirmat
despre vechile colinde că se deosebesc de cântecele de
Crăciun din Europa şi că n-au nici o legătură cu sărbătoarea
creştină echivalentă. Carpaţii erau preponderent acoperiţi de
brazi (la latitudinea spaţiului Român, cu răspândirea în
general la înălţimi de peste 1000 metri altitudine), verzi tot
anul, fiecare simbolic fiind Copac Cosmic / Copacul Lumii.
Lemnul moale de brad e bun la construcţii dar şi la foc, omul
cărând crăci / crengi din sfântul brad pentru a ajunge aurul
jarului din cenuşa vetrei fiind foarte respectat, în nevoia de
căldură a iernilor (iar Crăciunul în calendar este în miezul /
apogeul iernii din Emisfera Nordică); înfăţişarea sa cu băţul
în mână pentru echilibru pe coastele înălţimilor - parcurgând
cărările Montane - ca şi cârja bătrânilor, a condus craca /
creanga pe un traseu de la atribuirea bastonului / toiagului
sacru al călătorului ori misionarului până la sceptrul regal:
Moş Crăciun a rămas în legendă drept străvechiul conducător
- al oamenilor dar şi al turmelor / cârdurilor de animale - din
timpul ultimei glaciaţiuni, al Hiperboreilor (cei din Nordul
Vechii Lumi), cel care ştia multe despre moarte dar şi despre
viaţă.

Regișor Bănățean
(Eugen Gherga, secolul XX)

649
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Moşul Crăciun era Timpul - pe care-l traversa - şi
era eternul Cer, pe care-l personaliza: apariţia sa era celebrată
atunci când soarele începea să-şi facă simţită prezenţa timp
mai îndelungat, astfel instaurându-i-se sărbătoarea, imediat
după solstiţiul de iarnă; dacă pentru străvechii Ra-mani =
“Oamenii Raiului” / “Oamenii soarelui” - din actualul spaţiu
Român - era Crăciun, pentru vechii Greci era Cron / Cronos,
fiul lui Uran / Uranos (Timpul “Cr-On” / Cron era fiul
Munteanului ceresc “Ur-An” / Uran, coborând de pe
înălțimile cereşti cu crengi), asocierea sa cu crăci fiind până
la simbolul Arborelui Vieţii, furca sau tridentul / târşul ori
caduceul / kerykeionul Zeului Hermes / “Her-mes”, adică
“moşul Her” care patrona şi hora ce se încingea lângă vatra în
care trozneau crăcile arse, de unde săreau în spirale
scânteiuţele datorită crengilor de brad, la fel cum hora se mai
încingea şi în jurul vânatului capturat, adus de vreun vânător,
pentru hrană (pentru spirală, vechii Greci foloseau “helike”).
Încă din mare vechime, suportului făcut din lemne încrucişate
pe care se tăia i se zicea “capră” - până la Crăciun trebuind
date toate lemnele de foc necesare pentru trecerea iernii /
operaţiune denumită “crăparea” lemnelor - iar în vechime,
Românii aveau obiceiul de a arunca pe apele curgătoare în
ajunul Crăciunului nu aşchii de lemn, ci coji de nuci iar în
ajunul Paştilor coji de ouă (atunci era săptămâna “tărcată” -
“cârneleaga” / “hârţa” - când era “dulcele” sărbătorilor, cu
consum moderat permis de carne, ca preludiu la ospăţul /
praznicul ce urma): cojile plutind anunţau debutul
ceremonial. În “Dicţionar etimologic al limbii române (pe
baza cercetărilor de indo-europenistică)” din anul 2009, Dr.
Mihai Vinereanu a scris: “Cercetătoarea Ana Chelariu a
considerat în 2003, pe bună dreptate, că sărbătoarea
Crăciunului îşi are originile în vechile tradiţii indo-europene.
Din punct de vedere etimologic, autoarea îl leagă de radicalul
‘perku’ = ‘stejar’, radical din care provine latinul ‘quercus’
pentru ‘stejar’ dar şi Codrul Hercinic, etc., amintind obiceiul
multor popoare indo-europene de a aduce în vatră, în
perioada solstiţiului de iarnă, ‘butucul Crăciunului’ care este
aprins şi lăsat să ardă până în primăvară. La români,
buşteanul din seara de Crăciun se numeşte ‘călindău’.
Termenul care defineşte butucul respectiv însă provine de la
un radical diferit de cel de la care provine Crăciun, încât este
puţin probabil ca românul Crăciun să provină de la radicalul
‘perku’, care defineşte stejarul. Astfel, cei 2 termeni trebuie
separaţi. În plus, nu este evident că acest butuc trebuia să fie
numai din lemn de stejar. Arderea butucului în vatră până
primăvara este un simbol al menţinerii vieţii pe perioada
anotimpului rece. Românescul Crăciun trebuie să definească
tot ‘discul / cercul solar’ - iar nu altceva - şi trebuie să
provină de la acelaşi radical care defineşte cercul în limba
română. Reiese, cât se poate de clar, că românul Crăciun
provine din proto indo-europeanul ‘s/ker’ = ‘a îndoi, a
încovoia’, radical destul de productiv în limba română, din
care provine şi românescul ‘cerc’ (dar şi cârlig, cârmă, etc).
Astfel, filiaţia a fost: proto indo-europeanul ‘ker’ - proto
tracul ‘kerkion’ - traco-dacul ‘Kerkun’ - românul Crăciun.
Forma arhaică ‘Cărţun’ ne îndreptăţeşte să credem că
metateza lichidei ‘r’ a avut loc destul de târziu, dar nu putem
preciza când. În concluzie, sărbătoarea Crăciunului are
rădăcini vechi indo-europene având un caracter agrar neolitic;
în esenţă, este o celebrare a solstiţiului de iarnă, a soarelui, iar
denumirea însăşi a Crăciunului este de origine traco-dacă,
preluată apoi de celelalte popoare din Europa de Răsărit şi
650
Centrală. Sensul pentru ‘a crăpa’ este apropiat de cel al proto
indo-europeanului ‘ker’ / ‘kor’ (onomatopee pentru sunete
aspre, dure sau pentru a reda sunetele scoase de unele
animale), la care s-a adăugat formantul ‘p’; sanscritul ‘krpate’
= ‘a geme’. În 1988, lexicograful American Robert Barnhart a
făcut trimiterea la proto indo-europeanul ‘grag’ / ‘krak’. Prin
urmare, forma română este de natură onomatopeică. Pentru
‘codru’, putem reconstitui un radical indo-european ‘keld’ /
‘kald’ = ‘pădure’ / ‘munte’; în cazul românei, a avut loc
metateza şi apoi rotacizarea lichidei ‘l’ (exista proto indo-
europeanul ‘kaito’ pentru ‘pădure’, de la care a provenit şi
românescul ‘coică’ pentru ‘culme împădurită’ / ‘teren
nelucrat’). Numele de Criş (la Iordanes ‘Grisia’) vine din
proto indo-europeanul ‘kers’ = ‘negru’. Denumirea râurilor
Criş s-a transmis din proto indo-europeană prin traco-dacă în
română, ca şi în cazul altor macrohidronime din regiune”. În
legătură cu “Kerk-Un” / Crăciun şi faptul că el crăpa lemnele
aduse: de la acţiunea sa aşa s-au regăsit şi termenii de tăiere -
inclusiv pentru tăierea pietrei dar şi pentru tăierea organelor
genitale, părului, urechilor, nasului, limbii, gâtului / capului,
animalelor, recoltelor, colacilor, etc. - ca de pildă cum a fost
Ugro-Finicul “Kerga”, termen de sorginte Anatoliană;
străvechiul “Crăciun” = “Zeul Timpului” a fost strămoş
Gherga (aşa după cum şi Ghirghe / Circe - femeia lui Crăciun
- a fost strămoaşă Gherga). Corespunzător cercetătorului Sjur
Papazian în anul 2016, la Armeni “krak” = “foc” iar așa ceva
conta, de exemplu “Ar” (versiunea scurtă de la “Ara” =
“Creator”) având aceeași origine, la fel ca și particulele
“Khar” / “Khor”, etc.; dintr-o astfel de perspectivă lingvistică,
Gher-Ga ar fi “focul / lumina Pământului” (“Gher” preluând
asemenea înțeles strălucitor / “stră-lucitor”, “Ga” fiind
Pământul). În anul 2017, cercetătoarea Ionela Achim din
România a scris în cartea “Gog și Magog: prima civilizație a
rasei albe europene sau Protoistoria popoarelor europene”
despre neolitic: “Cum în vechime se scria în ambele sensuri și
la sumerieni și la nord de Dunăre, Ra era totuna cu Ar citit ‘în
oglindă’, de aici și terminologia de ramani, respectiv de arieni
sau arimani”. (Ariman a fost unul dintre marii Zei ai
Arianilor, adică ai vechilor Iranieni). Deoarece oriunde în
lume toponimele proveneau de undeva - regula fiind că
înainte ca un loc să dea numele unei persoane, un loc putea fi
denumit după numele unei persoane - Crăciun a fost naşul
regiunii Crişana (apoi de acolo apărând Crişan ca localnic);
instituţia năşiei patrona naşterile (deopotrivă şi cununiile):
persoane foarte importante, naşii tutelau noii apăruţi în
societăţi (cu statusuri fie de născuţi, fie de cununaţi).
Conform convenţiei străvechi - prin care direcţiilor cardinale
le erau asociate culori - semnificaţia neagră a Crişanei nu era
datorită culorii locuitorilor, regiunii ori apelor curgătoare, ci
datorită poziţiei Nordice faţă de Banat / regiunea de suflet a
Mamei; similar, în Banat toponimul Caraş însemna că era
negru - adică Nordic - faţă de Gherdap / Defileul Dunării, ce
era Fluviul Mamei. Cerna de pildă - pentru Râul Cărăşan /
Bănăţean - dar şi verbul “a cerni” (a trece prin ciur) se
înrădăcina cu proto Indo-Europeanul “kers” = “negru”; pe de
altă parte, în Banat mai există şi Râul Caraş, însemnând
“Negru”. Academicianul Petriceicu Haşdeu, referindu-se în
anul 1873 la epitetul “zârnă” dat oii negre, l-a apropiat şi de
planta otrăvitoare “Solanum nigrum”, Dac numită “Dierna” -
aşa cum era notată şi Cerna, căci scrierile în Greaca veche sau
în Latină nu-i puteau reda numele corect - savantul Cicerone
Poghirc raportând “zârnă” la Indo-Europeanul “dherg-no”.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Cârjancăi / plăticii - peşte comun în apele Române - i se mai
spune “zorcan” (cuvânt înrudit cu “zori”, de la faptul că
străluceşte / “stră-lucește). Peştii de apă dulce “caras” şi
“crap” sunt de asemenea specifici în areal; pentru caras, în
Ugro-Finică apare radicalul “karaka” iar pentru crap, e de
ştiut că Latin se numea “carpa” (după cum a notat şi
Cassiodorus), speciile având denumirile Trace:
Zorcan / Cârjancă
Karaka / Caras
Carpa / Crap
Cercetătorul Lucian Costi în studiul “Limba Română
- nașterea și falsurile istorice (taina formării cuvintelor,
recuperarea originilor reale)” din anul 2016 a scris cumulat
despre pește/ră și val/e astfel: “Cuvântul ‘val’ în românește
are 2 sensuri: val de apă și val de pământ. Un val poate fi o
ridicătură de apă și poate fi o ridicătură de pământ, amândouă
fiind sensuri perfect logice pentru o minte evoluată. Val se
referă la o ridicătură spațială în care dimensiunile
determinante sunt înălțimea și lățimea, fără să specifice ceva
despre lungimea valului, materia din care e constituit sau
forma sa, care poate fi liniară, șerpuitoare, scurtă, medie,
lungă, etc. Mai mult, româna are și sensul negativ pentru
vorba ‘val’, adică sensul opus unei ridicături, și anume o
scobitură, o ‘val-e’, construind singură un nou cuvânt prin
651
adăugarea vocalei ‘-e’, de data aceasta cu sens antonimic.
Cine a trecut bacalaureatul știe că o sinusoidă e compusă din
secțiuni simetrice față de linia abscisei, alternativ deasupra și
dedesubtul ei, unele convexe, altele concave, rămânând
mereu curba aceleiași funcțiuni. Nu e normal ca o ridicare de
aceeași formă convexă în spațiu, fie că e vorba de o masă de
apă, fie că e vorba de o masă de pământ, să fie denumită la
fel, adică un ‘val’, iar forma concavă să fie o ‘val-e’? Exact
asta spune româneasca. Cei care au construit limba
rumânească au pus în vorbe simple concepții complicate.
Observarea atentă a spațiului e legată și de forme exterioare și
de formele reciproce interioare. De exemplu, dacă ‘val’ este
un concept studiat în teoria undelor, nu mai puțin surprinzător
e conceptul pe care-l aflăm în făurirea cuvintelor românești
de spațiu plin văzut dinspre exterior și spațiul gol de aceeași
formă văzut dinspre interior. ‘Peș’ este o monosilabă ce
făurește cuvinte atât pentru un spațiu plin în formă de
umflătură privit dinspre exterior, cum e vizibil în forma
generală a unui ‘peș-te’, sau de spațiu gol ca un balon privit
din interiorul său, cum e o ‘peș-teră’, un spațiu scobit /
scorburos ce pornește printr-o gură și crește în volum în
măruntaiele Terrei, ca un fel de tipar negativ de turnat al unei
statui care ar semăna cu un pește. Avem de-a face în ambele
exemple cu conceptul binar, algebric de folosire a aceluiași
grup sonor (ca ‘val’ / ‘val-e’) pentru noțiuni opuse, extins în
cadrul conceptelor antinomice din geometria în spațiu (ca
‘peș-te’ / ‘peș-tera’) care e un alt tip de ‘+/-’ (plus/minus)! Un
‘peș’ se referă mai degrabă la un spațiu care este fusiform
(‘fus’ e o alunecare de la ‘peș’, cum se vede din cuvântul
german ‘fisch’, englezul ‘fish’). Codurile ‘p*ș’ / ‘p*s’
cuprind noțiuni legate de acea formă a spațiului! Asta spune o
‘păs-taie’, care e fusiformă și are margini tăioase. În ‘peș-
tera’, al doilea element e păstrat intact în latină și italiană: ‘-
terra’, ceea ce ne convinge că româna străveche dispunea de o
varietate de rostiri, nu numai ‘țara’, ‘țărâna’, ‘țăran’, ci și
‘tera’; componenții slovei ‘peș-tera’ se regăsesc în latină
(‘pis-ces’, ‘terra’). ‘Peștera’ e un cuvânt strict românesc.
Existența cuvintelor ‘val’ / ‘val-e’ și ‘peș-te’ / ‘peș-tera’ ne
spune că spațiul originar trebuia să fi fost vălurit, că trebuia
să aibă peșteri, deci zone carstice (Carpații Meridionali,
Apuseni, Peninsula Istria în nordul Dalmației, Alpii
răsăriteni, Munții Macedoniei), că trebuia să aibă mare,
pentru că avem sensul de val de apă, că trebuia să aibă munte.
Marea Adriatică era limita apuseană a spațiului nostru antic.
Spațiul reconstituit prin studiul limbii noastre coincide cu aria
Vechii Europe - sau Pelasgia - ceea ce face ca faptele de
limbă să fie în concordanță cu sursele arheologice / istorice.
Limba română - studiată temeinic - e răspunsul viu dat tuturor
năvălitorilor care au pretenția că nu ne-au găsit în această
parte a lumii atunci când i-a apucat dorul de migrat”.
Academicianul Simeon Marian în “Înmormântarea la
Români” din anul 1892 a consemnat: “Mai demult era datina
de a se pune înaintea casei mortului - ca semn că acolo se afla
un mort - un brad tânăr, ’nalt şi frumos, ce era împodobit
numai cu flori, cu cununi şi cu năfrămi, cu formă ca un steag;
în unele părţi ale Banatului era datină ca bradul, numit
altminterea şi prapor, să se aducă din codru de juni numa’ pe
umeri, nicidecum pe car. Bradul / buşteanul zânelor însemna
‘trecătoarea apelor’ spre cealaltă lume”. Academicianul
Simeon Marian a publicat în aceeaşi lucrare cântecul funerar
Bănăţean ca parte din ceremonia funerară cunoscută sub
denumirea de “petrecerea mortului”, textul combinând foarte
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
arhaice elemente de folclor ritual Românesc (trecerea
sufletului peste Mare, amintirea Potopului şi bradul ca punte
între lumi): “Sufletu despărţit / De multe mâhnit / Pleacă şi se
duce / Marea o ajunge / Vine marea mare / Vine-n tulburare /
Greu urlând şi urducând / Toată lumea spăimântând / Unda sa
aduce / Lumea s-o îmbuce / Tot mălini, călini / Brazi din
rădăcini / Iar în râpa mărilor / Unde-i bradul zânelor /
Trecătoarea apelor / Sufletul stătea / Şi mi se ruga / - Brade,
brade / Să-mi fii frate / Întinde-ţi, întinde / Eu să le pot prinde
/ Vârfurile tele / Să trec preste ele / Marea în cea parte / Ce
lumea-mi desparte!”
Etnologul Romulus Antonscu în “Dicționarul de
simboluri și credințe tradiționale românești” din anul 2009 a
scris: “Trebuie remarcat rangul nou pe care îl dă podul de
oase de bour atestat de textele folclorice; pe când obiectele
din oase de bour pot da putere și prosperitate ca piese
individuale, podul capătă un înțeles particular; astfel, de la
oasele-obiecte de cult individual la ospăț, la scheletul-casă,
locuință a noii familii, care a putut fi în preistorie și un
templu, s-a ajuns în mod firesc, în cadrul civilizației
animaliere, la podul de oase, indicație că familia trebuia să
progreseze în spațiu, ca să-și asigure prin muncă viața; totuși,
podul are și un rol de opoziție la stihia apei, pe care o domină
și care trebuie îmbunată; să nu uităm că la romani marele
preot se chema pontifex, ceea ce însemna constructor de
poduri. Mutându-se din această viață, fiecare om, înainte de a
ajunge în împărăția cerurilor, trece peste o mulțime de râuri și
pâraie mai mici și mai lesne de trecut, dar și peste altele mai
mari, mai late și mai adânci, peste care nimeni nu poate trece
fără ajutor; ca să i se înlesnească trecerea, în drumul lui de
acasă la cimitir, neamurile mortului așează așa-numitele
poduri sau punți: pe pragul casei sau al tindei, lângă poarta
ogrăzii, la răspântii, la intrarea în curtea bisericii și la portița
cimitirului, dar mai cu seamă la toate podurile, punțile,
râurile, pâraiele, șanțurile și gârlele pe unde trece cortegiul
funerar se pune câte o bucată de pânză curată, de casă, sau
câte un ștergar, sau o pereche de mâneci de cămașă, sau o
năframă, numite poduri / punți; ele se pun de-a curmezișul
drumului unde se mai adaugă un colac și o lumânare”. Este
de remarcat că Banatul e una dintre cele mai îndepărtate
regiuni Româneşti de Marea Neagră, realitatea după Potopul
din mileniul VII î.C. fiind că Vechea Civilizaţie Europeană s-
a centrat aşa tocmai ca să fie la distanţă sigură de fostul Lac
Pontic, de aceea Potopul ajungând să fie copios menţionat în
Banat / partea răsăriteană a Bazinului Panonic; neoliticul Lac
Valaton / Balaton din Bazinul Panonic amintea la scară mai
redusă paleoliticul Lac din Bazinul Pontic, al măreţiei
652
Atlante: în regiunile Româneşti mai apropiate de Bazinul
Marin nu imediat după Potop ci doar mai târziu au apărut
culturi semnificative, acelea însă derivate din trunchiul
Vechii Civilizaţii Europene, cea care a fost continuitoarea
imediată a Civilizaţiei Atlante. O discuție relativ importantă
privind Bazinul Pontic ar fi despre Pannonia - din Vestul său
- în Vechea Lume: “Pan-nonii” - literar complet fiind cu 2
“N” - erau efectiv “pruncii luntrașilor”, căci “noni” =
“prunci” iar “Pan” reda “Ban”, respectiv “Van”, adică
“pirogă” / “barcă” în înțeles HiperBoreu (până în prezent se
identifică “P” cu “B”/“V”, atât în pronunții, cât și scriptic);
etimologic și termeni ca “bine” ori “bun” s-au ivit în
conexiune cu cei care veneau pe ape (luntrașii cu pirogile zise
“vene” inclusiv azi, la Finici). Cea mai joasă parte a
Pannoniei e de altfel Banatul, regiune ce poate fi înțeleasă -
prin echivalarea “B”=“V” ca fosta bază “Vanat”, aglutinând
navigatorii cu pirogile “vene”; ca reper în pustă, la Dealul
Buda efectiv era mare Vad iar în Pesta era venerată Vesta (de
către Vestale): Buda-pesta = “Vadu peste” Fluviu - Buda era
Vadu peste Dunăre - concret Buda-pesta fiind “Vadu vestit”
(iar până și în Epoca Modernă, Imperiul Austro-Ungar a fost
centrat în Pannonia / “Van-nonia” pe Dunărea mijlocie, având
ca principale porturi - Fluviale - tocmai Viena și Vuda /
Buda). “Năstrușnicia” abordării Panoniei și Banatului din
Lumea Veche în corelație cu Finicul “vene” pentru “bărci” e
de văzut corespunzător realității existențelor în areal a
bărbaților Gherga genetic “N”, cu răspândirea cea mai
numeroasă din Europa tocmai în Nordicul mediu Finic: așa
cum e dovedită prezența profilului masculin HiperBoreu la
Gherga în Banat / Pannonia, e de considerat și profilul
lingvistic Finic al zonei respective, aparținând Bazinului
Pontic.
Bazinul Pontic = Bazinul Mării Negre
Tradiţia bradului de Crăciun a fost păstrată şi de
creştini, care pentru Naşterea Mântuitorului, mutată în 25 XII,
nu au simbolic vreun palmier / “pal-mier” sau alt pom
tropical din Betleem / “Bet-Leem” - locul din Canaan al
Naşterii lui Iisus ca om - ci au preluat simbolul de la Potopul
anterior celui biblic, anume mândrul brad (foarte răspândit în
Carpați), exprimând prin cetina sa mereu verde visul uman în
nemurire: străvechiul Copac al Lumii (tipic atât mistic, cât şi
mediului Nordic / zona dominată de Crăciun); iar conul de
brad în Vechea Lume simboliza îndeosebi cunoașterea și
fertilitatea.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

în acele timpuri rămase în amintirea colectivă ca fericite,

“Blajinii” / “Vlajinii” - reprezentările oamenilor primordiali,
numiţi Rahmani, Rohmani, Rugmani, etc. - erau păroşii care
o dată pe an se întâlneau cu femeile pentru a face copii
(mereu primăvara - în sezonul învierii - când erau “Paştile
Blajinilor” cu tradiţionalul ospăţ al viilor şi morţilor). Pe
atunci - în timpurile începuturilor - moartea era considerată
fericita trecere în “Cealaltă” Lume şi nu însemna jale. În anul
2000, Dr. Vasile Boroneanţ în “Arheologia peşterilor şi
minelor din România” a consemnat despre cercetările sale din
Banatul Românesc: “Trecuse glaciaţiunea şi se intrase în
climatul cald post-glaciar, în care ambianţa faunistică şi
floristică era alta. Oamenii puteau să circule şi să gândească
liberi. Imaginile păstrate prezintă o lume cu o altă ideologie,
cea care se dezvoltase datorită acelor schimbări. Ele sunt pe
deplin reflectate în reprezentările din peştera Gaura Chindiei
II - Coronini / sat fost Pescari, judeţul Caraş-Severin (cea
dintâi peşteră cu reprezentări în culoarea roşie din țară):
reflectă aspiraţiile începând cu aproximativ 6000 î.C., cu sute
de realizări de artă rupestră”. Acolo se pot vedea soarele,
pasărea figurând-o pe Zeiţa Gaia şi clara impresiune a unei
palme:

Annunaki cu conul de brad

În Epoca Pietrei - un timp al sacrificiilor umane -

când era Crăciunul (ceremonia marcând depăşirea celei mai
lungi nopţi din an), Soarele era rugat să revină cu puterea sa
de căldură şi lumină, jertfa supremă pentru aşa ceva constând
uneori din viaţa unui om ales special ca mesager / sol sfânt,
trimis intenţionat pe Lumea “Cealaltă” cu bucurie unanimă,
răceala cadavrului / mortului de altfel egalând temperatura
iernii în toi, ca semn al “trecerii”, complementară fierbinţelii
sufletului / spiritului; ulterior, adulţii au decis sacrificarea
primului născut, ca dar de Crăciun, integral ars pentru a trece
în “Cealaltă” Lume, pe de o parte micuţul scăpând de iarnă
pentru totdeauna iar pe de altă parte Cerul fiind chipurile
astfel “îmbunat” să permită trecerea peste frig, în sensul ca să
nu fie iarnă grea: puterea grozavă izvorâtă din aşa ritualuri
străvechi s-a transmis peste vremuri, inclusiv azi creştinii de
Crăciun - în 25 Decembrie - rugându-se divinului din Cer şi
oferind daruri (bradul împodobit - corcodit cu zorzoane - care
cândva marca mortul ca dar Crăciunului a rămas doar ca
simbol verde în iarnă iar cadourile credincioşilor nu-s mai
trimise către Cer, ci schimbate reciproc între ei, rugăciunile
transformându-se corespunzător confesiunii acceptate). Se
poate închipui că marele dar de Crăciun - foarte firesc în
Epoca Pietrei - era jertfa umană; “târgul” consta în solul
uman suprem sacrificat pentru ca să fie mesagerul rugii către
Crăciun - ceremonia în ziua străvechiului Crăciun - în
schimbul iernii blânde şi binecuvântării solare, festivităţile
respective reluându-se anual (de obicei, curierul spre divin
fiind câte un tânăr ales din comunitate, bradul împodobit
marcând în momentul solemn locul sfinţit al sacrificării sale:

653
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

creatoare. Valoarea magico-religioasă a unei arme - de lemn,

de piatră sau de metal - supravieţuieşte încă la populaţiile
rurale europene şi nu numai în folclorul lor. Mai ales
‘dominarea distanţei’, cucerită graţie armei-proiectil, a produs
nenumărate credinţe, mituri şi legende. Ar trebui să
reamintim cel puţin câteva din credinţele şi mitologiile
uneltelor, în primul rând ale armelor, pentru a înţelege mai
bine tot ceea ce pietrele cioplite ale paleantropilor nu mai pot
să ne comunice. Orice document, chiar contemporan, este
‘spiritual opac’ câtă vreme nu ajungem să-l descifrăm
integrându-l într-un sistem de semnificaţii. O unealtă
preistorică sau contemporană nu poate să releve decât
intenţionalitatea sa tehnologică: tot ceea ce producătorul sau
posesorii ei au gândit, au simţit, au imaginat, au sperat în
relaţie cu ea ne scapă. Dar trebuie să încercăm, cel puţin, să
ne ‘imaginăm’ valorile non-materiale ale uneltelor
preistorice. Căci, altfel, această opacitate semantică poate să
ne impună o înţelegere complet eronată cu privire la istoria
culturii. Riscăm, de exemplu, să confundăm apariţia unei
credinţe cu data când ea este clar atestată pentru prima dată.
Reamintim şi mitologiile articulate în jurul lăncilor / suliţelor
ce se înfig în bolta cerească şi permit înălţarea la cer sau
săgeţile ce zboară prin nori ori străpung demonii”.

Dr. Mircea Eliade, în “Istoria ideilor şi credinţelor

religioase” a consemnat despre culoarea roşie: “Omul
preistoric se comporta deja ca o fiinţă înzestrată cu inteligenţă
şi imaginaţie. Cât despre activitatea inconştientului - vise,
fantezii, viziuni, fabulaţii, etc. - putem presupune că ele nu se
distingeau decât prin intensitate şi amploare de cele ale
contemporanilor noştri. Dar trebuie să înţelegem termenii
intensitate şi amploare în sensul lor cel mai puternic şi cel
mai dramatic. Căci omul este produsul final al unei decizii
luate ‘la începutul Timpului’: aceea de a ucide pentru a trăi.
Timp de mulţi ani, paleo-antropii au trăit şi din vânătoare;
fructele, rădăcinile, moluştele etc., recoltate de către femei şi
copii, erau insuficiente pentru a asigura supravieţuirea
speciei. Neîncetata urmărire şi doborâre a vânatului a sfârşit
prin a crea un sistem ‘sui generis’ de raporturi între vânător şi
animalele masacrate. ‘Legătura mistică’ între vânător şi
victimele sale este relevată prin însuşi actul de a ucide;
sângele vărsat este întru totul asemănător sângelui omenesc,
Cercetătorul Moldovean Batog Bujeniţă în
în ultimă instanţă ‘legătura mistică’ cu vânatul dezvăluind
“Fascinaţia ipotezelor” din anul 2014 a scris: “Ne punem
înrudirea între societăţile umane şi lumea animală. Utilizarea
întrebarea dacă picturile rupestre, indiferent unde s-ar afla
ocrului roşu era substitut ritual al sângelui, deci ‘simbol’ al
(cele mai multe din România sunt în Carpaţii Apuseni)
vieţii”. (Emblematic pentru vânătorii preistorici era roşul
reprezentau forme primordiale de artă sau dacă o civilizaţie
sângelui de pe ei - căci erau stropiţi de sângele animalelor
străveche avea o nevoie profundă de a reprezenta scene din
vânate - ceea ce era o marcă a succesului avut la vânătoare;
viaţa cotidiană, în condiţii destul de greu de realizat, hrănind
întoarcerile vânătorilor - cu posibila carne de împărţit - erau
un timp destul de îndelungat artiştii timpurilor, într-o vreme
evenimente speciale de triumf, apreciate ca atare de restul
când hrana nu era uşor de procurat. Care era motivaţia unor
membrilor grupului: momentele erau deosebite în viaţa
asemenea atitudini? Studiile istorice au demonstrat că
colectivităţii, întărind legăturile familiale ori de prietenie,
întotdeauna motivaţiile de tip religios au fost acelea care au
bazarea pe ceilalţi fiind un liant al coeziunii sociale). Despre
dus la asemenea mobilizări de forţe, având ca final adevărate
bumerang (simbol pentru Gherga), savantul a scris: “Este de
opere de artă. Iar acele reprezentări, specifice unei activităţi
neconceput ca uneltele să nu fi fost încărcate de o anumită
umane foarte riscante, vânătoarea, dar şi cu un grad înalt de
sacralitate şi să nu fi inspirat numeroase episoade mitologice.
responsabilitate (era vorba de uciderea unor fiinţe!), necesitau
Primele descoperiri tehnologice - transformarea pietrei în
un anumit gen de iniţiere sau poate chiar de ispăşire, de
instrumente de atac şi de apărare, dominarea focului - au
purificare, după săvârşirea unui omor. Să nu uităm că şi în
asigurat nu numai supravieţuirea şi dezvoltarea speciei
timpurile noastre sacrificările animalelor au unele ritualuri
umane, ci au produs, în egală măsură, un întreg univers de
care ne duc cu gândul la o rugăciune pentru iertarea păcatului
valori mitico-religioase, au incitat şi hrănit imaginaţia
uciderii. Prin urmare, întreaga grafică rupestră avea ca fundal
654
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
o societate umană aflată preponderent în ciclul de dezvoltare
în care vânătoarea era principala sursă de hrană. Folclorul
spaţiului carpatic - unul dintre acelea destul de puţin afectate
de influenţele religioase sau de alte culturi de contact - are
legenda lui Grui-Sânger, care aminteşte despre o peşteră
pictată, dar şi, metaforic, despre menirea ei în raport cu
activitatea umană preponderentă în paleolitic, vânătoarea.
Această legendă, destul de puţin cunoscută în original, dar
prelucrată de Vasile Alecsandri şi adaptată cerinţelor poetice
şi normativelor romantismului târziu (a fost tipărită în 1875),
este aparent simplă: Un vânător, Grui-Sânger, personaj
prezentat într-o sumbră măreţie, trăieşte într-un codru
întunecat ca şi firea sa îngrozindu-i pe cei din jur, care nu mai
sunt vânători, ci păstori sau agricultori, cu firea sa
sângeroasă, cu nestăvilita sa dorinţă de a ucide. La un
moment dat, tatăl său vine în codru pentru a-l dojeni însă
confundat fiind de mintea rătăcită a fiului este ucis. Apoi, plin
de remuşcări acela se retrage într-o peşteră, unde aprinde un
foc. La lumina flăcărilor vede pictate pe pereţi animalele pe
care le ucisese, dar şi altele, considerate de Sânger ca fiind
nemaivăzute (destul de ciudat pentru un vânător care, putem
presupune că ştia fauna pe care o vâna). Sau poate tigrii de
peşteră (cum a fost felina de la Cuciulat) sau rinocerul de la
Coliboaia îi erau necunoscute? Flăcările şi chinurile sufleteşti
ale personajului dau o ciudată impresie de mişcare a fiinţelor
de pe pereţii peşterii. În nebunia sa, Sânger aruncă săgeţi spre
ele, în timp ce, însufleţite parcă de flăcări, reprezentările se
materializează şi îl sfâşie cu ghearele şi colţii, iar altele, cu
copitele, îi amestecă trupul în solul pietros al peşterii. Mai
târziu, ca o eternă aducere aminte a acestei osânde divine,
dreaptă şi necruţătoare, din sângele său a crescut un arbore cu
frunze roşiatice numit sânger (‘Cornus Sanguinea’). Acest
arbore intră şi el în legende, fără nici o legătură aparentă cu
prima, fiind, la un moment dat, considerat lemnul din care a
fost cioplită crucea Mântuitorului (este vorba desigur de
interpretări târzii, influenţate evident de creştinism şi care au
o importanţă deosebită, chiar şi în abordarea de faţă). Poetul
Vasile Alecsandri a pus în versuri această legendă şi i-a
modificat sfârşitul, dar problematica de bază rămâne. Cum
ştim însă din definiţie că o legendă conţine un sâmbure de
adevăr (povestirea tradițională în proză transmisă, de obicei,
pe cale orală, în care faptele fantastice sau miraculoase pot
avea un suport istoric real), cred că este foarte important să ne
străduim a ajunge la acest sâmbure. Este cert că legenda
certifică existenţa unor peşteri care au pe pereţi reprezentări
de animale dar cu referire, s-ar părea destul de strictă, la
activitatea de vânătoare, sugerând însă şi o funcţie ritualică a
ansamblului, fie ea şi de pedepsire a abuzurilor. Este posibil
ca această funcţie să fi fost determinată şi de o nevoie
asemănătoare celor din zilele noastre, respectiv, împuţinarea
sau dispariţia fondului cinegetic, incluzând toate consecinţele
acesteia, până chiar la înfometarea comunităţii umane, deci
posibila dispariţie a sa. Figura vânătorului Grui-Sânger este
prezentată cu o evidentă admiraţie deşi ea nu exprimă defel
încredere sau simpatie: ‘Ivindu-se pe munte o-naltă arătare /
Ce stă în dreptul lunei c-o bardă groasă-n mână… Şi până-n
ziuă urlă dulăii de la stână”… Grui-Sânger, ucigaşul, e regele
pădurei! Aşa cum biblicul conflict între Cain şi Abel pune în
discuţie starea de încordare dintre populaţiile de păstori şi
cele de agricultori, acum este prezentă fascinaţia, dar şi
groaza, pe care vânătorul ancestral o exercita asupra
populaţiilor de păstori. Figura sa este, într-un fel, tragică,
655
marcată de un fel de blestem sanguinar, cumva nefirească
într-un timp în care hrana poate fi procurată fără să ucizi
fiarele pădurii sau ale câmpiilor, o situaţie văzută ca fiind aşa
cum am mai spus şi înfricoşătoare dar şi plină de o sumbră
măreţie. Nu se poate elimina discuţia asupra activităţii
omului-vânător, întrucât de-a lungul întregii sale existenţe
societatea umană a fost depozitara tuturor activităţilor chiar
dacă cea de bază era păstoritul sau agricultura. Constatăm că,
în timp, a fi vânător este un privilegiu, condiţionat însă de
respectarea unor reguli foarte stricte. Precum ştim, în întregul
Ev Mediu, dar şi mai târziu, dreptul de a vâna îl aveau,
exclusiv nobilii, iar practicarea acestui gen de activitate de
către ţărani era pedepsită cu moartea. Chiar şi în
contemporaneitate vedem că pentru a vâna îţi trebuie nu
numai documente care să-ţi ateste acest drept ci şi unelte
scumpe, o anumită uniformă şi, mai presus de orice, un
anume comportament bazat pe un cod deontologic. Nu lipsesc
nici insignele specifice, o gastronomie rafinată şi laborioasă,
literatura dedicată acestei pasiuni (de multe ori cu puternice
accente dramatice), întâlnirile de pregătire sau comuniunile
având un foarte bine conturat caracter exclusivist: baluri cu
tematică, întreceri sportive (ca trasul la ţintă), etc. Cu alte
cuvinte, un segment social cu specificul său bine delimitat,
însoţit si acum de un gen de mistică admirativă, chiar dacă,
uneori, cu accente satirice (poveştile vânătoreşti). Putem
spune deci, că lucrurile nu s-au schimbat fundamental ci doar
formal, adaptându-se nevoilor sociale. Peşterile cu picturi,
redescoperite în timpurile noastre au însă o caracteristică. Par
uitate de timp şi de oameni, în aşa măsură, încât acum
readuse în lumina cunoaşterii, abia după decenii de dezbateri
ştiinţa le găseşte un loc în cultura umanităţii, încercând să le
stabilească şi rolul. Legenda vânătorului Sânger ne spune însă
că el ştia despre peşteră, iar accesul în interior nu-i ridica nici
o problemă (spre deosebire de prezent, când în peştera
Coliboaia, spre exemplu nu se poate ajunge decât prin
traversarea unui curs de apă subteran, imposibil de făcut fără
echipamente adecvate). Numai că pereţii cavernei pictate
poartă urme de gheare ale urşilor de peşteră, o specie
dispărută din fauna arealului cu mii de ani în urmă
(aproximativ 30 milenii). Prin urmare, se poate concluziona
că, probabil în perioada marilor frământări tectonice datorate
marelui dezgheţ petrecut cam cu 10 milenii în urmă intrările
în peşteri s-au modificat, de fapt întreaga orografie a locurilor
a suferit transformări severe. Cu toate acestea, amintirea lor a
rămas în tradiţiile culturale străvechi ale umanităţii şi se
verifică acum prin datările cu mijloace moderne. Coincid
deci, atât datările, cât şi ipotezele istorice ale vremurilor când
omenirea a trecut de la stadiul de vânător la cel de păstor /
agricultor, rămânând a fi de acord că şi vechimea acestei
legende ar fi, logic vorbind, cam aceeaşi. Nu ştim desigur cât
de bine delimitată în arealul considerat acum românesc este
legenda lui Sânger, însă racordarea ei la mitologia creştină
demonstrează că această legendă era cunoscută înainte de
evenimentele care au făcut posibilă răspândirea
creştinismului pe continentul European, iar aducerea în
discuţie a blestemului cu care arborele numit sânger
traversează mileniile, este edificatoare pentru impactul
emoţional deosebit de puternic al acestei creaţii culturale.
Toate aceste sunt doar ipoteze: oricând discutabile sau
interpretabile, dar să nu uităm că - păstrând proporţiile - tot
ipoteze au fost şi acelea ale lui Heinrich Schliemann, un
visător care a avut curajul să creadă că scrierile lui Homer
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

conţin informaţii istorice; iar de atunci, istoria nu a mai fost la

fel!”

Ka în Timocul Bulgăresc

De exemplu, în Peştera Măgura 43,43 lat. N, 22,36

long. E din Timocul Bulgăresc - după cum a prezentat şi Dr.
Andrea Arca de la “Institutul Italian de Protoistorie şi
Preistorie” în anul 2014 - unde a fost documentată folosirea
în neolitic a calendarului cu anul solar din 366 zile, sunt
picturi rupestre neolitice semnificative, ce pot fi comparate cu
reprezentări similare contemporane din Bazinul Dunării ale
dansatoarelor în poziţii de orantă, respectiv ale muierilor cu
braţele ridicate pentru rugi; în imaginile următoare apare
înfăţişată invocarea vitalităţii = energiei sufletului Ka
(respectiv Ga, căci conceptul provenea de la Gaia, Mama
Pământului), pe vase din mileniul VI î.C. - de pe Valea
Râului Pogăniș, de la Zorlenţu Mare 45,27 lat. N, 21,57 long.
E / judeţul Caraş-Severin, loc populat de Gherga inclusiv în
Epoca Modernă, așa cum a fost de pildă atestat oficial
dascălul Stachie Gherga în Zorlențu Mare de “Anuarul
Băncilor Române” din anul 1911 - la acele timpuri neolitice
ritualul fiind cu ridicarea mâinilor spre Cer, ca ramurile unui
copac, la moarte fantoma Ka, respectiv stafia / duhul sau
conştiinţa umană, rămânând ancorată Pământului Ga, după
cum se vede:

Ka în Banatul Românesc

În neolitic, “Ka” era răspândit nu numai în actualele

Bulgaria și România, ci și în ceea ce azi e Serbia, anume atât
în Timocul Sârbesc, cât și în Banatul Sârbesc; mai mult, la
vechii Egipteni - organizați dinastic la sfârșitul neoliticului,
începând cu primul faraon, din așezarea Gherga de pe Nil -
“Ka” semnifica dublura oricărei persoane (“Ka” făcând parte

656
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

din grupa unde au mai fost nocturnul Zeu Dionys - dublat de

diurnul frate Apollo - miticii gemeni, avatarurile, Kabirii /
Karkinoii Vechii Lumi, etc). În anul 1965, antropologul
Francez Andre Virel a scris despre conceptul Ka: “Braţele
ridicate exprimă o stare pasivă, receptivă. Deschiderea
braţelor deasupra capului înseamnă acelaşi lucru ca şi
deschiderea coarnelor deasupra animalului sacru. În
amândouă cazurile, deschiderea condiţionează şi semnifică
primirea forţelor cosmice: cerul omului face parte din cerul
Universului”. În “Simboluri sacre”, Robert Adkinson a notat
despre vitalitate: “Forţa creatoare şi puterea vieţii şi-au găsit
expresia în ‘ka’. Simbolizat de 2 braţe ridicate în aer, ‘ka’-ul
era dublul persoanei. Postura defensivă a braţelor era gândită
să îndepărteze forţele malefice care puteau ataca vitalitatea
purtătorului. Fiecare persoană s-a născut cu propriul său ‘ka’,
fiind un însoţitor permanent în timpul vieţii, continuând să
trăiască după moarte, întorcându-se la sursa sa divină. Totuşi,
‘ka’-ul avea nevoie de îngrijire şi chiar mâncarea era privită
ca având propriul ‘ka’. În formele sale timpurii, ‘ka’
reprezenta potenţa masculină”.

Ulterior, Kurganii = Indo-Europenii - care cunoşteau

valorile Magico-religioase ale cuvintelor şi cântecelor şi au
reuşit să impună patriarhatul - au utilizat pentru ele, inclusiv
pentru incantaţii, rădăcina “Kan”. În aceeaşi aşezare neolitică
Bănăţeană Românească, tezaurul foarte bogat descoperit a
cuprins şi alte artefacte, după cum se pot vedea câteva în
imaginile următoare, înfăţişând un cuplu cu măşti, un vas cu
figurine şi un capac prosopomorf (vechi de peste 7 milenii,
toate realizate din argilă arsă):

Interesant este că în concepţia creştină bazată pe

închipuirea celor din Kanaan / Canaan despre Gheena, cu
regăsire de exemplu şi în Valea Gurghiului / Ardeal - din cele
mai recente 2 milenii doar, căci în patru cincimi din cele 10
milenii ale perioadei analizei Gherga a fost altfel - Infernul
fiind legat de Pământ iar divinul de Cer, ceea ce, considerând
lingvistic clasica translaţie “K”/“G”, ar corespunde
etimologiei “forţei cosmice” / “spiritului ceresc” pentru
Gherga = Ker-Ka (din proto Indo-Europenele Ker pentru
“cer” şi Ka pentru “energia sufletului” / “mana”, adică forţa
impersonală cu caracter sacru aflată în orice lucru sau fiinţă,
fiind potenţa fecundă - de calitate - a substanţelor, încă
utilizându-se expresii ca “mană cerească”); conform unor
lingvişti, Gheena pentru Glie / Pământ s-a agregat cu “erga”
pentru “lucru”, rezultând Ghe-erga: lucrătorul Gheenei sau
657
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
chiar al “Lumii Celeilalte” ori grădinarul (cu forme ca
Gherga, respectiv Gheorghe). În anul 1884, Englezoaica
Charlotte Yonge în “Istoria numelor creștine” a scris despre
împreunarea vechilor termeni Grecești “ergo” pentru lucru și
“Ghe” pentru pământ, rezultând Gheorgos: lucrătorul
pământului.
Captură din “Istoria numelor creștine”
de Charlotte Yonge, 1884
Primele cuvinte din Biblie sunt: “Întru început a
făcut Dumnezeu cerul şi pământul” / glia (erau cele mai
importante elemente); asociaţia masculin-feminin opera
ordonarea universală, pe principiul contrariilor care se
completau. Este de înţeles că un aşa concept era propagat şi
de cea mai veche Civilizaţie post-diluviană independentă din
lume Ghargar / Ghaggar, din N Indiei / N Gyagar (acolo Gha-
Ggar pentru “feminina Glie - masculinul Cer” echivala cu
Ggar-Ga însemnând acelaşi mariaj Cer-Glie, Civilizaţia
Ghaggar fiind dezvoltată în Bazinul Ghaggar - zonă ce a
păstrat aşa denumire inversă - de către Garga / stăpânii acelui
ţinut, persoanele păstrându-şi însă numele). În Banat,
prezenţa Gherga din vechime s-a probat atât lingvistic prin
sensul din mileniul VII î.C. datorat fuziunii celor 2 silabe ale
sale - însemnând prima Cer şi respectiv a doua Glie / Pământ
- fiind numele purtat de Marea Mamă a Epocii Pietrei =
Doamna-zeu (femeia / soţia lui Dumnezeu, nerecunoscută de
monoteiştii ultimelor milenii), cât şi scriptic începând cu
mileniul VI î.C. prin consemnarea sa nominală - ca Ghirghe /
Kirke - de prima scriere din lume, cea practicată atât în
Banatul de sus / Montan, cât şi în Banatul de jos / mlăştinos.
Arhetipul Mamei - prima formă de experienţă, căpătată
inconştient - s-a concretizat de la Marea Zeiţă până la
imaginea propriei mame a fiecăruia: figura mamei umple
copilăria şi însoţeşte viaţa oricui, în timpurile arhaice adoraţia
faţă de instituţia maternităţii găsindu-şi expresia mistică în
Cultul Marii Zeiţe Mamă a Pământului, zămislitoarea tuturor
formelor de viaţă, aliniată gliei roditoare şi apei stagnante
(din care se credea că au purces toate formele de viaţă,
Banatul Epocii Pietrei corespunzând foarte bine, fiind şi plin
de mlaştini); de altfel, în Română a rămas feminina “glebă”
pentru brazda de glie (bulgărele pământului cultivat). Mama
divină, ca duh al fecundităţii universale, patrona naşterile dar
dădea şi moarte, ambivalenţa sa - de tânără ori bătrână - fiind
658
în opoziţie cu arhetipul Tatălui / întruchiparea raţiunii şi
voinţei; de la începuturi a fost credinţa că fiecare se naşte ca
să moară: naşterea era considerată ca un dar al voinţei divine
iar moartea era considerată ca o obligaţie faţă de divinitate. În
mare vechime, pe lângă peşteri, îndeosebi locurile vulcanice
şi mlaştinile erau căutate de oameni, pentru că acelea pe de o
parte erau mai productive agricole iar pe de altă parte,
deoarece mistic acolo se întâlneau Cerul cu subteranul (de
pildă, conform Gherghinului Homer, Zeul Hefaistos / Vulcan
- fiul Herei - a fost crescut de mama Graţiilor, el lucrând cu
ajutorul Ciclopilor, după cum a consemnat şi poetul Roman
Vergiliu în “Eneida”, bizantina enciclopedie “Suida” de la
sfârşitul mileniului I atribuindu-i Zeului Vulcan şi fabricarea
celor dintâi instrumente agricole “Gheorghina” iar unul dintre
fiii săi, conform Carianului Pausania 2:31, era Ardalos,
inventatorul fluierului, Strabon X 10:19 indicând Cureţii ca
maeştri fluierari, geograful Anatolian precizând că Telchinii /
Gherghinii erau însoţitori ai Zeiţei Rhea şi că erau Cureţi; se
poate vedea în “făurarul” Ardalos - fiu al Zeului Vulcan -
eponimul Ardealului, unde au fost primele extrageri de aur
din lume, iniţial prin culegerea cu cerga din Râuri, apoi prin
săpături în Munţi). Numele Grec Hefaistos - literar scris
Hephaistos - era acelaşi cu Românescul “hopaiţ” / “opaiţ”
(atributul său era Khalkeus - legat şi de prelucrarea cuprului -
Romanii numindu-l Vulcan); ar fi de știut că încheierea
neoliticului a fost prin perioada calcolitică - a prelucrărilor
cuprului - în avangarda Epocii Bronzului ce a urmat Epocii
Pietrei. De altfel, întâi vechii Egipteni - după cum a
consemnat în secolul I î.C. filozoful Cicero - îl numeau Opas
pe Vulcan (Muntele Sacru Olymp - “Olump” în pronunţia
originală - era luminat de lămpile sale): Hefaistos Khalkeus -
făurarul Zeilor, ştiut şi ca Opas / Vulcan, ai cărui nepoţi erau
Karkinoi / Gherghini - a fost cel care a asigurat luminarea
Vechii Lumi (conform istoricului Herodot Karka 3:37,
inclusiv în Memphis / Egipt a fost un Templu al Pelasgilor
Cabiri, de la ei instaurându-se termenul oriental “kavir”
pentru “măreţ”; mama Cabirilor era numită Kabeiro /
Koridwen - patroana riturilor Cabire din Frigia şi Tracia -
echivalată cu Zeiţa Rhea).
Filozoful Român Mircea Eliade afirma despre sacru:
“O simplă contemplare a bolţii cereşti uneori este suficientă
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

pentru a declanşa o experienţă; de aceea, cerul este un simbol întunecată - angoasantă a gliei / pământului - a fost întreţinută
cvasi-universal prin care se exprimă credinţa într-o forţă printr-un sistem de simboluri ale regimului nocturn, derivate
divină, creatoare a universului ce garantează fecunditatea din arhetipurile fiinţelor fantastice ori prin simbolurile
pământului. Însuşirile sale observabile - îndepărtarea, adâncurilor (mormânt, labirint / ca marile adâncuri ale
imuabilitatea, grandoarea, frumuseţea sublimă - s-au contopit peşterilor, etc). Prinţesa / frumoasa adormită din pădure sau
în conştiinţa mito-poetică şi religioasă cu o seamă de eroii basmelor Româneşti - plecaţi în zone neobişnuite după
caracteristici axiologice: transcendenţă, superioritate, forţă, zmei - se confruntau cu morbul somnului letargic, deseori
perenitate, creativitate, sacralitate, etc. Cerul şi pământul atunci când adormeau ivindu-se “Hăul” / “Haosul” (sau
(glia) formează polaritatea primordială în sistemul gândirii “Dezordinea”), inclusiv cu exponenţi ca balaurii: de fapt, era
mitologice. Cerul e un principiu activ masculin; e un fel de conflictul dintre diurni şi nocturni, aţipirea - ducând chiar la
‘suflet al universului’.” Ca regulator al ordinii cosmice, cerul somn prelungit - apărând din cauza dublei osteneli, mentală şi
e sediul zeilor uranieni şi tatăl conducătorilor. Mitul cununiei fizică (fie că erau oameni sau chiar Zei / inclusiv Creatorul s-
cerului cu pământul (glia) e cunoscut în multe părţi ale lumii. a odihnit); oboseala - fie că era umană sau divină - se datora
Cerul şi pământul (glia) au fost despărţite fie prin actul contactului prelungit cu “Hăul” / “Haosul” (opus “Ordinii” ce
cosmogonic - adică apariţia lumii / creaţia universului - fie căuta a se instaura - la începuturi - în Vechea Lume). Dr.
prin greşelile oamenilor; dar şi îndepărtate unul de altul, Andrei Oişteanu în “Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura
aceste 2 nivele ale universului comunică între ele prin razele tradiţională românească” a observat că preocupaţi de
solare, prin ploi, prin înălţimi (Munţi, copaci, construcţii), deşteptarea oamenilor, colindătorii începeau cu formule ca
prin solii cerului trimişi pe pământ, prin jertfele şi rugile “Sculaţi, nu dormiţi”, considerându-se că veghea oamenilor şi
oamenilor destinate cerului. Despre razele soarelui e de ştiut a Zeilor contrabalansa vigoarea demonilor / zmeilor.
că în anul 1998, Dr. Ioan Ţicleanu - conferenţiar la
Universitatea Bucureşti - afirma că “raza” e străvechiul
cuvânt format din “Ra” (care a fost şi numele zeului solar în
Egipt) şi “za” de la “zeu”. Plutarh în “Isis şi Osiris” 20 a
scris: “Aşa cum curcubeul este o imagine a soarelui divers
colorată de reflectarea razelor sale în nori, mitul este
imaginea unui anumit adevăr ce oglindeşte o gândire identică
în medii diferite”. În anul 1985, Ernest Bernea, în “Cadre ale
gândirii populare româneşti”, susţinea că “tot ce-i pe pământ -
cred românii - se naşte şi moare; nimeni nu poate opri asta.
Ce-i în cer e veşnic; acolo-i locul bun: cu lumină şi cu
dulceaţă, căci acolo Dumnezeu e aproape”. Lumina era un
principiu al binelui, ca expresia forţelor cereşti / uraniene
fecundante, asociată căldurii vieţii: produsă de foc, era legată
de naşterea vieţii (lumina fecunda întunericul ca masculul
femela, cele 2 întregindu-se, fiind complementare, ca
perechea primordială din care au derivat toate făpturile şi de
aceea divinităţile erau luminoase); lumina a rămas simbolul
dragostei, salvării, elevaţiei spirituale - inclusiv a stării
extatice din gândire - opunându-se haosului / hăului şi morţii.
Filozoful Lucian Blaga considera că în virtutea transcendenţei
ce coboară - specifică Românilor - există credinţa că la
anumite date (îndeosebi primăvara, de Paşti ori de Sf.
Gheorghe) “cerul se deschide” şi lumea asta ia contact cu
Lumea “Cealaltă”, căpătând puteri şi frumuseţi noi. Pământul
era asociat cu pântecul matern, fiind cvasi-răspândită din
Epoca Pietrei mitologia gliei materne; simbolizarea sa era
prin chip feminin, ca soţie a cerului. Nunta cerului şi a gliei /
pământului reprezintă motivul central al multor mitologii.
Filiaţia fiinţelor umane cu glia e reflectată de miturile în care
omul este un embrion crescut în pântecul pământului (în
multe limbi, denumirea de “om” este înrudită cu a Curcubee
“pământului”); pământul e matricea tuturor vieţuitoarelor:
matricea universală, atribuindu-i-se puteri regeneratoare. Dar Istoricul Ştefan Stanciu în “Poporul român -
pământul e şi un spaţiu infernal, tărâm al suferinţei şi morţii; continuator al civilizaţiei neolitice europene” a sintetizat:
însuşirea gliei de a da şi de a primi totul înapoi o înscrie într- “Deşi frământată în decursul istoriei sale de numeroase
un veşnic circuit al naturii: naştere, creştere şi moarte. războaie, Europa reprezintă o mare şi străveche sinteză
Basarabeanul Victor Kernbach în “Miturile esenţiale” a culturală, receptivă la influenţele exterioare dar, dincolo de
consemnat: “Între cele 2 categorii de atribute (viaţă-moarte) aparenţe, statornică în dezvoltarea sa continuă, cu structuri
există un raport de echilibru: chipul e surâzător, trupul darnic, spirituale a căror vechime sunt atestate în urmă cu 8-9
sânul rodnic, însă pântecul care înghite şi digeră este milenii. Pe la 7000 î.C., o dezvoltare timpurie a început pe
conceput ca zona infernală a marilor taine subterane”; faţa arii extinse în sud-estul Europei unde, timp de aproape 4
659
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
milenii s-a constituit Vechea Civilizaţie Europeană. Marile
realizări ale acelei civilizaţii - aşezări urbane, un sistem de
scriere şi temple complicat ornamentate - au constituit
matricea spirituală de la care a pornit iradierea culturală în
arealul european. Vechea Civilizaţie Europeană a început
după introducerea economiei producătoare de alimente prin
cultivarea efectivă a pământului, evidenţiată prin complexul
orz-grâu-capră-oaie-vită-porc ce a apărut chiar înainte de
7000 î.C. în Orientul Apropiat, în Anatolia, în bazinul Dunării
inferioare şi în România. Pe acea arie extinsă au existat
schimburi şi influenţe reciproce, dar vechea Europă a urmat
un drum propriu, generând culturi asemănătoare, cu legături
directe, care prin realizări distincte s-au unificat într-un
complex de sine stătător şi original, diferit de ceea ce se
întâmpla în Orientul Apropiat şi în restul Europei. În jurul
anului 6500 î.C., în Vechea Europă a apărut ceramica arsă la
temperaturi înalte şi lustruită. Treptat, a apărut şi ceramica
pictată, cu vase de forme şi stiluri diferite, ceea ce sugerează
extinderea unei idei originale fără legătură cu migraţia şi
transferul. La sfârşitul mileniului VII î.C., în centrul Anatoliei
şi în sud-estul Europei a avut loc o dezvoltare explozivă a
artelor şi tehnologiilor, schimbul între cele 2 mari regiuni
fiind făcut permanent. Numeroasele figurine de lut
descoperite pe teritoriul României, Bulgariei, în Serbia şi în
sud-estul Ungariei, datate înainte de 6000 î.C., prezintă
afinităţi cu cele din Mesopotamia. Imagistica mitică
răspândită în acest imens areal, indică o uniformitate
evidentă, reflectată şi în arhitectură: case rectangulare, unele
fiind prevăzute cu contraforturi, fundaţii din piatră, pereţi din
cărămidă şi acoperiş din plante pe structură din lemn. Astfel
de case rectangulare au constituit satele neolitice din Vechea
Europă, unele fiind prevăzute cu şanţuri de apărare şi ziduri.
Cultura neolitică în întregul său areal sud-est european s-a
manifestat aproape unitar, fiind cunoscută distinct în zone
regionale, după terminologii atribuite de cercetători în urma
descoperirilor arheologice din epoca modernă. Complexele
culturale neolitice din spaţiul românesc, conturate în
intervalul de timp 6500-3500 î.C., au fost cunoscute sub
diverse denumiri, depăşind geografic graniţele statului
modern. Până către anul 5000 î.C., s-a cristalizat cultura
‘veche europeană’, cu variantele sale regionale, prezentând
tradiţii semnificative în arta ceramicii, arhitectură,
organizarea cultică, instituţiile de conducere, o scriere
rudimentară şi specializări meşteşugăreşti. Către sfârşitul
perioadei neolitice s-a extins utilizarea metalelor, a cuprului
în special. Populaţiile de agricultori şi meşteşugari neolitici
trăiau în sate mari, destul de numeroase (au fost cunoscute
câteva mii de aşezări), devenite chiar de tip urban, şi-au
ridicat temple, au creat o lume mitică reprezentată în figurine
de lut şi vase de cult, indicând o intensă viaţă spirituală.
Interpretarea unor semne incizate pe ceramică, descoperite în
aşezările neolitice au condus la concluzia unor cercetători
asupra existenţei unei scrieri ‘vechi europene’ ce a precedat-o
pe cea sumeriană cu 2 milenii. Vechea Civilizaţie Europeană
a creat pe distanţa a 4 milenii un substrat suficient de
puternic, extrem de profund, ce a stat la baza vieţii spirituale
şi a culturilor europene din epocile ulterioare, cu pregnanţă în
regiunile de manifestare a neoliticului. Simbolurile şi
imaginile grafice ale Vechii Civilizaţii Europene au constituit
gramatica şi sintaxa unui fel de meta-limbaj prin care s-a
transmis un întreg sistem de gândire mitică. Zeiţele şi
simbolurile naturale din neolitic ‘vorbesc’ şi astăzi în
660
culturile europene într-un limbaj ce atestă perenitatea şi
continuitatea creatorilor matricei spirituale a continentului”.
Actualul steag European are pe fond azuriu o duzină de stele
aurii, plasate în cerc, reprezentând duzina apostolilor creștini:
Steagul Europei
În “Cultura românească în Banat”, Dr. Viorel
Boldureanu a scris: “Vechea Civilizaţie Europeană a fost
anterioară infiltrării popoarelor indoeuropene: o civilizaţie
care a cunoscut aşezări urbane, un sistem de scriere şi temple
complicat ornamentate, care a înflorit în sud-estul Europei
începând cam cu 7 milenii înaintea Erei noastre şi a durat
timp de peste 3 milenii. Consolidarea unui astfel de bloc
cultural cu rădăcini şi identitate proprie îndată după apariţia
unei economii producătoare de hrană face din acea realitate
culturală şi de civilizaţie o entitate independentă şi nicidecum
o reflectare provincială a evoluţiei culturale din Orientul
Apropiat prin ‘importuri’ şi ‘migraţii’, termeni care - în
consecinţă - sunt nejustificaţi în explicarea originii primei
civilizaţii europene. Năvălitorii indoeuropeni, venind din
regiunea Niprului inferior, trăind în comunităţi mici şi fiind
apţi să călărească, puteau să ajungă uşor în regiunile de la
vest de Marea Neagră, unde găseau condiţii ideale pentru
păşunat. Cu toate că doar în mică măsură era formată din
cultivatori, populaţiei acesteia, numită Kurgan, îi era mai uşor
să pătrundă în zone deja cultivate, decât să cultive în stepă.
Este de mare însemnătate că deşi predominant păstori, aceia
nu erau nomazi de tipul populaţiilor central-asiatice
cunoscute în epocile ulterioare. Prin urmare, predispoziţiile
de stabilizare a acelei populaţii indoeuropene, firave la
început, puteau să fie stimulate în acest areal dens populat -
încă din mileniile anterioare - şi deosebit de prielnic al
‘Vechii Europe’. Multe dintre zeităţile străvechi au continuat
să existe în basme, în credinţa şi în cântecele mitologice, într-
o varietate de ipostaze. Cultura Vechii Europe a fost matricea
unor credinţe şi practici mult ulterioare. Rafinamentul,
frumuseţea şi forţa tradiţiilor sale religioase sunt o parte
esenţială a moştenirii culturale europene. Credinţa în puterea
elementului feminin, adaptarea la ciclurile naturale,
îmbinarea sacrului cu profanul şi celebrarea vieţii şi
regenerării au multe lucruri de spus până azi. După opinia
noastră (fondată pe argumentele oferite de folcloristica
bănăţeană) ponderea cea mai mare în persistenţa unor
embleme şi simboluri din ‘Vechea Cultură Europeană’ în
cultura populară românească se concentrează în ceea ce am
putea numi ‘religia casnică’ trecută în clandestinitate după
invaziile indoeuropene şi practicată în familie de bunică şi
mamă, deci tot în mod matrilinear, realitate etnoculturală şi
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

spirituală semnalată în legătură cu Banatul până la sfârşitul

Evului Mediu şi numită - după cum se ştie, de Lucian Blaga
şi în chip similar de Mircea Eliade - drept ‘teologie populară’.
Aspectul ‘polimorf’, grandioasa dezvoltare a mitologiei
tradiţionale româneşti până la a fi ajuns o ‘teologie populară’
se explică prin faptul că la rândul lor, politeismul şi
panenteismul vechii religii s-au fixat, s-au dezvoltat şi au
persistat datorită permeabilităţii, complexităţii şi
compatibilităţii substratului ‘Vechi European’ din zona
carpato-dunăreană, în speţă din partea sud-vestică a
României, suprapunerile indoeuropene, ca şi cele din
timpurile istorice de mai târziu (ale culturii mediterane,
orientale, greco-latine, clasice) fiind asimilate şi detectabile
aici în stratificarea lor pe substratul ‘Vechii Culturi
Europene’. Pentru mai dreapta cunoaştere şi înţelegere a
contribuţiei ‘sintezei bănăţene’ la fundamentele ideatice ale
edificiului ‘Vechii Europe’ e necesară examinarea atentă:
‘Vechea Europă’ se caracteriza printr-o civilizaţie sedentară,
locuind în aglomerări mari, având o structură comunitară de
tip matrilinear, egalitar şi paşnic; ideologia ei era axată pe
aspectele eterne ale naşterii, morţii şi regenerării, simbolizată
prin principiul feminin al Mamei Creatoare. Acea Creatoare
sau ‘Atotdăruitoare’ era reprezentată ca o zeitate
antropomorfă cu funcţii nu opuse, ci mai degrabă
complementare - dăruitoare ale vieţii dar şi de cunoaştere a ei.
‘Atotdăruitoarea’ a descins în sistemul religios preistoric în
chip categorial; în a doua categorie, ea este zeiţa regenerării şi
transformării, întruchipând reînnoirea şi renaşterea forţei
vitale, ori potenţialul embrionic al vieţii. În a treia categorie,
zeiţa conota fertilitatea, nemurirea şi ca zeiţă-gravidă se
reîntorcea la complementaritatea iniţială: Mama-glie şi
Mama-morţilor. Zeitatea creatoare Atotdăruitoare - într-un
raport de interferenţă cu acel principiu - crea lumea, o încărca
cu energie, o susţinea cu lichidul dătător de viaţă şi împărţea
moartea la momentul oportun. Zeiţa regenerării era
promisiunea de viaţă, apărută miraculos din moarte, şi
cârmaciul timpului ciclic. Ei îi aparţinea darul
transformărilor. Tărâmul zeiţelor era cerul, pământul şi lumea Răspândirea agriculturii în Europa
subpământeană. Conceptul de principiu divin feminin era
manifestat în formă umană, animală şi abstract-simbolică. De În “Nostalgia originilor”, Dr. Mircea Eliade a
aici, am spune noi, în spaţiul culturii tradiţionale româneşti explicat “ireductibilitatea creaţiilor spirituale la un sistem pre-
poate mai mult, dar fără îndoială mai evident şi mai armonios existent de valori: în universul mitologic şi religios, orice
decât în alte civilizaţii tradiţionale ale etniilor europene, creaţie îşi re-crea propriile structuri. În mare, se pot distinge:
fuziunea între tărâmuri, între nivelurile realului din ontologia 1) grupele de polarităţi cosmice şi 2) acele polarităţi care erau
tradiţională românească, comunicarea dintre ele - toate direct legate de condiţia umană. Desigur, exista o solidaritate
acestea mult mai strânse, mult mai apropiate, coerente, structurală între dihotomiile şi polarităţile cosmice şi acelea
nepolarizate antagonic. De aceea este relativ dificil de înţeles care se raportau la condiţia de a fi a omului. Plecând de la un
pentru noi, modernii, sensul fertilităţii în accepţia ei originară, anumit moment istoric, mai ales polarităţile de al doilea tip au
aşa cum a apărut în paleolitic. Fertilitatea pământului a deschis calea speculaţiilor filozofice sistematice. Printre
devenit o preocupare primordială numai în Era producerii polarităţile cosmice se pot discerne cele ale structurii spaţiale
hranei”. Pe baza introducerii grâului, se poate observa (dreapta / stânga, sus / jos, etc.), ale structurii temporale (zi /
răspândirea agriculturii în Europa (kyr = mileniu): noapte, ritmul anotimpurilor, etc.) şi în fine, cele exprimând
procesele vieţii cosmice (viaţă / moarte, ritmurile vegetaţiei,
etc.); în ce priveşte dihotomiile şi polarităţile legate de
condiţia umană şi uneori servindu-i drept cifru, ele au fost
mai numeroase şi - s-ar putea spune - mai ‘deschise’.
Perechea fundamentală era de tipul bărbat / femeie, dar
existau şi dihotomii etnice (‘ai noştri’ / străinii), dihotomii
mitologice (gemenii antagonici), religioase (sacru / profan,
care - de fapt - exprimau o dihotomie totală, raportându-se
deopotrivă la cosmos, viaţă şi societatea umană; zei /
adversari ai zeilor, etc.) şi dihotomii etice (bun / rău, etc).

661
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Ceea ce frapează de la început în această clasificare
provizorie şi incompletă este faptul că un mare număr de
dihotomii şi polarităţi se implică reciproc, ca - de pildă -
polarităţile cosmice şi dihotomiile sexuale sau religioase. În
cele din urmă, ele exprimau modalităţi ale Vieţii sesizate ca
ritm şi alternanţă”. Despre hierogamie - adică împreunarea
Zeilor ori a principiilor de sex opus - Dr. Mircea Eliade în
“Morfologia religiilor” a scris: “Hierogamiei îi corespundea,
în general, orgia. Unirii perechii divine trebuia să-i răspundă,
pe pământ, desăvârşita frenezie. Alături de perechile tinere
care repetau hierogamia pe brazde, trebuia să aibă loc o
potenţare maximă a tuturor forţelor colectivităţii. Oamenii nu
făceau altceva decât să imite modelul divin - mai ales când de
acea imitaţie depindea bunăstarea întregii lumi şi îndeosebi
destinul vieţii vegetale şi animale. Excesele împlineau un rol
precis şi salutar în economia sacrului. Ele rupeau zăgazurile
între om, societate, natură şi zei; ajutau să circule forţa, viaţa,
germenii dintr-un nivel într-altul, dintr-o zonă a realităţii în
toate celelalte. Ceea ce era vidat de substanţă se împlinea,
ceea ce era fragmentat se reintegra în unitate, ceea ce era
izolat se topea în marea matrice universală. Orgia făcea să
circule energia biotică şi sacră. Pretextele pentru dezlănţuirea
ei erau îndeosebi momentele de criză cosmică sau de
opulenţă. În timp de secetă, în multe părţi alergau femeile
goale pe câmp, ca să trezească virilitatea Cerului şi să
provoace ploaia; în alte regiuni, nunţile sau naşterile
gemenilor se sărbătoreau prin uriaşe, înspăimântătoare orgii:
ele erau în legătură fie cu drama vegetaţiei, fie cu
ceremonialele agrare. Pământul trebuia însufleţit, Cerul
trebuia îndârjit, ca hierogamia cosmică - ploaia, căldura - să
se împlinească în condiţii optime, ca grânele să crească şi să
rodească, femeile să nască fii, animalele să se înmulţească şi
morţii să-şi poată îndestula nefiinţa cu fiinţă. Pot fi
descoperite urme falice în ceremoniile agrare europene:
‘Bătrânul’ era uneori înfăţişat falomorf iar ultimul snop era
numit pe alocuri ‘Târfa’ sau i se alcătuia un cap negru cu
buze roşii (originar culorile magic simbolice ale organului
generator feminin). Excesele aveau loc la anumite sărbători
arhaice ale vegetaţiei. Orgia se dezlănţuia pentru a exacerba
şi maximaliza forţele de reproducere şi creaţie ale întregii
naturi. Orice decenţă era uitată pentru că era vorba de un
lucru mult mai serios decât respectul normelor şi obiceiurilor:
era vorba de asigurarea continuităţii vieţii. Orgiile nu se
articulau cu exclusivitate în ansamblurile agrare, deşi ele au
păstrat întotdeauna anumite incidenţe cu riturile de regenerare
(‘Anul Nou’) şi fecunditatea; se poate surprinde o perfectă
analogie între fenomenul şi mistica agricolă şi orgia ca
modalitate a vieţii colective. Întocmai ca seminţele ce-şi
pierdeau contururile în marea contopire subterană,
desfăcându-se şi devenind ‘altceva’ (germinarea, încolţirea) -
oamenii îşi topeau individualitatea în orgie, totalizându-se
într-o singură mare unitate vie. Astfel realizau o definitivă
confuzie, în care nici o ‘formă’ şi nici o ‘lege’ nu se mai
putea distinge. Se reactualiza experimental starea primordială
pre-formală - ‘haotică’ - stare ce promova, prin virtutea
magiei imitative, topirea germenilor în aceeaşi matrice
telurică: omul se reintegra într-o unitate bio-cosmică, chiar
dacă acea unitate însemna o regresiune de la modalitatea
persoanei la acela de germen; într-un anumit sens, orgia
îngăduia omului o condiţie agricolă. Abolirea normelor, a
limitelor şi a individualităţilor, trăirea deplină a tuturor
posibilităţilor telurice şi nocturne echivala cu dobândirea
662
condiţiei seminţelor ce se descompuneau în pământ,
abandonându-şi formele pentru a da naştere unei noi plante.
Între alte funcţiuni pe care le îndeplinea în economia
spirituală şi psihologică a unei colectivităţi, orgia o avea şi pe
aceea de a face posibilă şi a pregăti ‘reînoirea’, regenerarea
vieţii. Trezirea dintr-o orgie putea fi omologată cu ivirea
colţului verde din brazdă: o nouă viaţă începea şi pentru acea
viaţă nouă orgia l-a îndestulat pe om cu substanţe şi elan.
Ceva mai mult: orgia, reactualizând haosul mitic dinaintea
creaţiei, făcea posibilă repetarea acelei creaţii; omul regresa
provizoriu în starea amorfă, pre-formală, nocturnă a
‘haosului’ - pentru a renaşte cu mai multă vigoare în forma sa
diurnă. Orgia - ca şi cufundarea în apă - anula creaţia, însă în
acelaşi timp o regenera; se poate identifica în structura orgiei
dorinţa de repetare a unui gest primordial: creaţia organizând
haosul. Orice ‘sărbătoare’ cuprindea vocaţia orgiastică.
Regenerarea se ‘dobândea’ - prin gesturi magice, prin Marea
Zeiţă, prin prezenţa femeii, prin puterea erosului, prin
colaborarea cosmosului (ploi, căldură, etc.); ceva mai mult:
toate acelea erau posibile întrucât repetau un gest primordial -
fie el hierogamie, fie regenerarea timpului (‘Anul Nou’), fie
orgia ce reactualiza regimul haotic arhetipal. Nimic nu se
obţinea de-a gata; câştigarea vieţii era numai muncind şi
acţionând în conformitate cu normele intuite de conştiinţa
agricolă: repetând gesturile primordiale. Deci, speranţele pe
care şi le lega omul agricol de exemplul vegetaţiei erau de la
început orientate către ‘fapt’: procedând într-un anumit fel,
acţionând după anumite modele, omul putea spera în
regenerare (actul ritual era indispensabil). Misterele vechi nu
numai că au păstrat urme de ceremoniale agrare dar nu se
puteau organiza ca religii iniţatice dacă n-are fi avut înapoia
lor o lungă preistorie de mistică agrară: adică dacă
spectacolul regenerării periodice a vegetaţiei nu ar fi relevat -
cu multe milenii înainte - solidaritatea între om şi sămânţă şi
speranţele într-o regenerare după şi prin moarte. Se
obişnuieşte a se spune că descoperirea agriculturii a schimbat
radical destinul omenirii, asigurându-i o hrană abundentă şi
îngăduind o creştere prodigioasă a populaţiei; se pare că
descoperirea agriculturii a avut consecinţe hotărâtoare pentru
cu totul alte motive: nu creşterea populaţiei sau supra-
alimentaţia a decis destinul omenirii - ci ‘teoria’ pe care şi-a
însuşit-o omul descoperind agricultura (ceea ce a ‘văzut’ el în
grâne, ceea ce a învăţat el din contactul cu ele, ceea ce a
‘înţeles’ din exemplul seminţelor ce-şi pierd forma sub
pământ au alcătuit lecţia hotărâtoare). Agricultura a relevat
omului o anumită unitate a vieţii organice (analogia femeie -
câmp, act generator - semănat, etc.) şi de la acea revelaţie au
pornit cele mai fundamentale sinteze mentale: viaţa ritmică,
moartea ca regresiune, etc. (esenţiale pentru evoluţia omenirii
au fost acele sinteze mentale, făcute posibile numai după
descoperirea agriculturii); una dintre principalele rădăcini ale
optimismului se afla în mistica agrară preistorică: întocmai ca
sămânţa, mortul putea nădăjdui într-o revenire la viaţă, sub o
formă nouă”. Începuturile în Europa apar pe hărţile Epocii
Pietrei, sub patronajul Zeiţei Ghirghe (de la jumătatea
mileniului VII î.C., când se obişnuia reîntoarcerea sezonieră
sistematică pe aceleaşi locuri, potrivit practicii transhumanţei
- consacrată din Epoca Pietrei, cu multe migraţii - de pildă,
cea mai recentă mişcare de amploare pe aceeaşi direcţie fiind
invazia Medievală otomană):
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Kurganizarea / Indo-Europenizarea
Bazinului Dunării inferioare
(În prezent, la începutul mileniului III, în Vestul
Anatoliei încă poate fi vizitat Templul Gherga, datând din
Dr. Gheorghe Ivănescu 1912-1987 (membru
mileniul I î.C. prin forma sa realizată pietros, versiunea
corespondent al Academiei Române) a afirmat: “O sarcină
anterioară - mult mai veche decât cea vizibilă azi a Templului
ştiinţifică care încă nu şi-a găsit decât în mică măsură
pietros Gherga din mileniul I î.C. - fiind din lemn / așa după
realizarea este aceea a identificării cuvintelor de împrumut
cum e înfățișat sculptural acolo, în Sanctuarul Anatolian
din limba indoeuropeană primitivă. Lucrul acesta trebuie
Gherga, mare și milenar așezământ religios). Din mixajul
făcut ţinându-se seama de cele mai noi cercetări arheologice
acelor populaţii s-a format cel mai vechi popor din Europa, în
privitoare la patria primitivă a indoeuropenilor şi la cultura
actualul spaţiu Român (cuprinzând Gherghi, credincioşii
lor şi la cele mai vechi migraţii indoeuropene, adică printr-o
Marii Mame Ghirghe, pe atunci Doamna-zeu şi al lui An /
confruntare a ideilor lingvistice cu cele arheologice. În
Zeul Timpului şi al Cerului): în Bazinul Dunării, nomazii /
legătură cu procesele de glotogeneză a limbilor din
păcurarii Nordici s-au amestecat cu sedentarii / agricultori
Antichitate nu s-au putut spune până astăzi lucruri
Sudici; apoi, în migraţiile lor, “primitivii” Indo-Europeni au
interesante, pentru că n-au fost lămurite procesele de
asimilat continuu populaţiile sedentare agricole, mai evoluate
glotogeneză în general şi nu au fost bine cunoscute migraţiile
şi mai bogate decât ei, deoarece societăţile pastorale nu
indoeuropene. Dat fiind însă că o populaţie cuceritoare
puteau fi independente de ale cultivatorilor. Amestecul celor
impunea în Era preistorică limba sa populaţiilor cucerite fără
2 culturi - nomadă (războinică, pastorală, patriarhală) şi
constrângerea unor state ca cele sclavagiste, trebuie să
sedentară (paşnică, agricolă, maternă) - a dus la împrumuturi
concludem că atunci Erele de glotogeneză durau mai mult (nu
reciproce; ritmurile vieţii animale - bazate pe reproduceri şi
câteva secole, ci mai mult decât un mileniu). Lingvistul Illic
sacrificii - s-au suprapus ciclurilor agricole iar în grupările
Svityc a reuşit să descopere corespondenţele fonetice dintre
familiale s-au întrepătruns raporturile bărbăteşti determinate
indoeuropeana primitivă şi ugrofinica primitivă”. Dr. Theofil
de sanguinitate (ierarhii masculine legate de categoriile de
Simenschy a enunţat: “Indoeuropeana primitivă a fost una din
vârstă) cu cele feminine determinate de afinitate: asocierea
formele pe care le-a luat o limbă vorbită mai înainte. Pentru
sub un acelaşi acoperiş a mai multor femei străine, care au
explicarea ei, va trebui deci să se arate că există alte limbi
născut mulţi Gherga, atât păcurari Gregori / Grigori cât şi
înrudite; dacă - după cum se pare - caucaziana,
agricultori Gheorghe / George. Indo-Europenii au respectat
indoeuropeana, limba ugrofinică şi limbile mediteraneene au
numele Gherga, respectiv societăţile apărute s-au structurat
ieşit din aceeaşi limbă străveche, se va putea constitui o nouă
către Civilizaţia actuală / Banatul fiind primul loc de întâlnire
gramatică pentru o perioadă anterioară”. În Epoca Pietrei,
în Europa (Ghergarii / Gherganii ridicând megalitic Gargare
vânătorii deseori puneau foc vegetaţiei pentru a scoate
şi Gorgane, ca mărturii ale puterii lor):
animalele din habitat, în scopul de a le captura pentru hrană,
îmbrăcăminte, etc. (acea metodă însemna însă distrugerea
mediului prin uciderea mai multor animale decât aveau
nevoie - inclusiv privarea culegătorilor de a mai avea plante
663
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
bune pentru cules - şi implica deplasările pe mari distanţe în
căutarea de noi teritorii); când au început să se aşeze -
domesticind animalele şi cultivând pământul - au avut şi timp
pentru a se concentra pe religie, artă, arhitectură, etc.:
Civilizaţiile nu s-ar fi putut dezvolta fără inventarea
agriculturii. Oamenii au început să cultive cereale pentru că
prin fermentarea lor obţineau bere, băută religios
(literalmente - prin compusul dintre sufletul “Ba” şi soarele
“Ra” ori al Mamei Rhea - “berea” / be-rea era “sufletul
soarelui” Ra sau “sufletul Rheii”). La început, cultivarea
cerealelor n-a fost pentru hrană (deoarece pe atunci existau
surse de hrană mult mai variate pentru culegători, care nu
aveau nevoie neapărată de cereale), ci pentru a produce
cantităţi mai mari de alcool, recoltele mai mari de cereale
fiind astfel absolut necesare; de altfel, e de observat
paralelismul dintre “a alege” şi “a culege” (de pildă, întâi
zerul se fierbea, ca să se aleagă din el urda dulce, culegerea şi
alegerea întrepătrundu-se în unele semnificaţii). Iniţial, ţăranii
însă lucrau mai mult decât culegătorii sau vânătorii dar
agricultura avea un mare avantaj: creşterea animalelor şi
recoltele pe o suprafaţă limitată permiteau susţinerea unei
populaţii mai mari, ceea ce însemna putere. Odată ce oamenii
au înţeles asta, au început să se aşeze temeinic; ţăranii au
curăţat locurile pentru plantări dar turmele crescute necesitau
mai mult teren pentru păscut; construcţiile erau din lemne -
folosite şi la foc, “dordola” fiind un arhaism Român pentru
“buturugă”, în Albaneză “kercu” / “dalta” instaurându-se ca
un cuvânt rezonând cu Garga pentru unealta cioplitoare, de
fapt o persoană “cioplită” fiind o persoană cultă, etc. - ceea ce
a dus la eliminarea pădurilor din jurul localităţilor (condiţiile
climatice uneori nefiind propice - fie ca veri uscate, fie ca
ierni umede erodând solul - şi regenerarea naturii
neîmplinindu-se, au determinat populaţiile să-şi abandoneze
uneori aşezările, în căutarea altor locuri mai bune de trai). Dr.
Mircea Eliade - ales post-mortem membru al Academiei
Române - în “Istoria ideilor şi credinţelor religioase” a scris:
“La început, agricultura a pătruns lent în unele regiuni ale
Europei. Pe de o parte, climatul postglaciar permitea
societăţilor să subziste din produsele de vânătoare şi pescuit.
Pe de altă parte, cultura cerealelor trebuia adaptată la zona
temperată şi cu păduri. Primele comunităţi agricole s-au
dezvoltat de-a lungul cursurilor de apă şi la liziera marilor
păduri, propagarea agriculturii dovedindu-se un proces
ineluctabil - în pofida rezistenţei unor populaţii - difuziunea
culturii plantelor alimentare fiind mai ales după cristalizarea
păstoritului. Procesul indo-europenizării - caracterizat de
migraţie, cucerirea de noi teritorii, supunere urmată de
asimilarea locuitorilor - n-a încetat până în Epoca Modernă;
nu se mai cunoaşte un exemplu similar de expansiune
lingvistică şi culturală de asemenea proporţii”. Academia
Română în “Istoria românilor” din anul 2012 a indicat:
“Păstoritul a fost una din ocupaţiile cu o bogată simbolistică,
ale cărei origini pot fi identificate în timpul domesticirii şi
creşterii primelor animale, când figura păstorului se bucura de
prestigiu sacral; păstorul / ciobanul era mai aproape de natură
decât agricultorul / ţăranul, consecinţa fiind unele valenţe
magice atribuite primului. După unele opinii, a existat chiar o
divinitate arhaică a păstorilor şi a păstoritului: Zeul-Moş
(mulgerea animalelor avea o semnificaţie aparte, fiind
considerată un adevărat ritual sacru, înconjurat de o mulţime
de reguli menite atât să protejeze animalul de influenţe
malefice, cât şi stimuleze producţia de lapte). Muncile
664
agricole - cunoscute în tradiţia românească drept iniţiate de 2
fraţi - erau integrate în ritmurile naturii şi prin pildele
inspirate de ele dezvăluiau taine ale împărăţiei cereşti; un bun
agricultor ştia când trebuia să semene şi când să culeagă,
după cum ştia şi să descifreze semnele naturii”. Este de ştiut
că ritul / ritualul - cuvânt legat de Sanscritul “rită” - era
aspectul practic al mitului iar a cunoaşte miturile înseamnă a
afla originea lucrurilor. Sociologul Evreu Emile Durkheim
1858-1917 în “Formele elementare ale vieţii religioase” a
susţinut: “Riturile au fost moduri de acţiune născute doar în
sânul grupurilor reunite şi erau destinate a suscita, a întreţine
sau reface anumite stări mentale colective (apoi şi
reprezentările religioase au fost reprezentări colective,
exprimând realităţi colective); toate faptele religioase au fost
lucruri sociale, produse ale gândirii colective. Credinţele
religioase sunt întotdeauna comune unei colectivităţi
determinate care aderă la ele şi îi practică riturile; ele nu sunt
admise doar cu titlu individual de către membrii colectivităţii,
ci constituie ceea ce conferă unitatea grupului uman: indivizii
care îl alcătuiesc se simt legaţi între ei prin chiar credinţa lor
comună. Vorbim o limbă pe care nu noi am creat-o, invocăm
drepturi instituite de alţii, tezaurul de cunoştinţe este transmis
unei generaţii fără ca aceasta să-l fi adunat, etc.; datorăm
societăţii diversele câştiguri ale civilizaţiei şi - dacă în general
nu cunoaştem surse de unde provin ele - ştim (cel puţin) că nu
reprezintă opera noastră: or, ele sunt cele ce conferă omului o
fizionomie personală printre celelalte fiinţe, deoarece omul e
om doar datorită civilizaţiei”.
Începutul Civilizaţiei Europene
În “Dacia preistorică”, savantul Român Nicolae
Densuşianu a scris despre “Columnele lui Hercule numite
Gherdapuri”: “Columnele lui Hercule poartă la poetul Pindar
155 numele de ‘Porţile Gadira’. În ‘Iliada’ lui Homer 8:15,
acea vestită poartă a Europei e cunoscută sub numele de
‘Porţile de Fier’, care se aflau în Ţara Arimilor, acolo unde a
fost aruncat într-o peşteră adâncă Typhon, legendarul balaur
al teogoniei (Hesiod 820); iar la poetul Claudian 237, ele
figurează sub numele de Porţile de Fier ale Geţilor. De aici
înainte comunicaţiunea pe vechiul Oceanos Potamos - sau
Istru - ne apare extrem de dificilă pentru vasele ţinuturilor
meridionale. Lângă Columnele lui Hercule, spuneau cei
vechi, se afla o fâşie lungă şi lată de stânci colţurate, unele
vizibile iar altele ascunse sub suprafaţa apei, şi cari se
întindeau de-a curmezişul prin vechiul Oceanos de la un
ţărmure la altul (Scylacis Periplus 122). Lângă acea barieră
înfricoşătoare de stânci, ce forma locul cel mai periculos al
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Istrului, se afla pe ţărmurele de Nord aşa numita ‘Poartă de
Fier’, o strâmtă potecă pentru călătorii pe uscat, desigur
închisă odată cu o Poartă. Care era însă originea numirii?
După uzul limbei Române, obstaculele naturale, de stânci şi
petre mai mari, ce se întind de-a curmezişul prin albia unui
râu de la un mal la altul - şi unde apa în cursul său, izbindu-se
de ele, formează o linie de talazuri - poartă numele de ‘gard’.
În vechile tradiţiuni Greceşti, Prometeu a fost adus în legătură
cu diluviul ce acoperise într-un timp îndepărtat pământul
Greciei. Zeus - după cum a scris Apollodor 1:7 - a hotărât să
stingă genul de aramă al oamenilor; Prometeu l-a învăţat pe
fiul său Deucalion - care părăsind Caucazul ajunse rege în
Tesalia - să construiască o arcă, în care să-şi pună toate
lucrurile necesare pentru trai. Îndată după aceea, Zeus slobozi
din cer torenţi de ploaie, acoperi cu apă partea cea mai mare a
Greciei, încât au pierit toţi oamenii, afară de aceia cari
fugiseră pe munţii cei mai înalţi. Pe Prometeu - egalat cu Zeul
Mitra, care avea ca simbol corbul - popular vechii Români îl
numeau Corbea sau Gruia şi ştiau că hrana în locul unde se
afla îi era dusă de corbi; Deucalion (Deu-Calion însemnând
Zeu-Frumos, Românii aveau Făt-Frumos), considerat fiu al
lui Gadeir / Prome-teu, a plecat din Caucaz în Tesalia când
nivelul marin creştea. Urmele acestei legende Prometeice le
mai aflăm şi azi la poporul Român: ‘Despre un jidov (Uriaş)
se povesteşte că dând Dumnezeu Potop, ca să-i prăpădească,
el a pus un picior pe un munte şi un picior pe un alt munte, de
o parte şi de alta a Oltului, dar punându-se păsările cerului pe
el, a căzut în apa Oltului. Acolo Oltul face şi acum un tălaz
mare, formând o brazdă de-a curmezişul apei, ca şi cum ar
trece peste un gard. Oamenii numesc locul ca acela unde a
căzut Uriaşul; se află în judeţul Vâlcea, mai sus de Râmnic’.
După o altă variantă, în fond identică cu cea precedentă:
‘Uriaşii au pierit de când cu Potopul. Atunci ei de frica
înnecului s-au suit pe vârfurile munţilor iar păsările cerului,
cari umpluseră văzduhul cu mulţimea lor, neavând unde a se
odihni, s-au pus pe Uriaşi, şi cum ele erau flămânde, i-au tot
ciugulit de carne, până ce i-au isprăvit’. Tot astfel - ca gard -
interpretau şi vechii geografi numele locului Gadir, de lângă
Columnele lui Hercule. După autorii Romani - ca Pliniu 4:36
- Gadir în limba Punică însemna ‘gard’. Această numire însă,
care la autorii Greceşti apare sub forma Gadeira, nu aparţinea
idiomei Feniciene din Libia (Claudius Iulius - sau Iolaus -
care scrisese o istorie a Fenicienilor, cercase a deriva din
limba Feniciană cuvântul Gadeira, însă dânsul nu a aflat
pentru etimologia acestuia nici un cuvânt mai apropiat). Gadir
corespundea cu Grad, având sensul de fortificaţiune;
aparţinea idiomei Pelasge de la Dunăre (uzul de a întemeia
fortificaţiuni pentru apărarea căilor de navigaţiune pe anumite
puncte mai importante a existat şi în preistorie; după Strabon
în ‘Geografia’ XVII 1:18, Milesienii ocupând gura Nilului
numită Bolbitinon, au construit acolo o fortificaţiune cu
valuri şi şanţuri: ‘Grădişcea Milesienilor’). În nomenclatura
topică Română s-a păstrat mai mult forma de ‘Grădişce’ -
adică locul unde era o veche fortificaţiune - decât ‘Grad’ /
‘Grădeţ’; la vechiul termen de ‘Grad’ / ‘Gradus’ este a se
reduce şi epitetul de Gradivus al lui Marte, ca zeu al castrelor,
citadelelor şi al fortificaţiunilor (Silius Italicus 4:222).
Vechea populaţiune a Africei de Nord - supusă în mare parte
Cartaginei - era de origine Pelasgă. Getulii - locuitorii cei mai
numeroşi al Libiei - emigraseră acolo, după cum spuneau
tradiţiunile, din regiunea Geţilor Europeni (Isidori 9:2).
Cuvântul Gadir după forma şi sensul său, ce i-l dau textele
665
Latine, nu este decât o reproducere alterată a terminului
poporal Pelasg de ‘gard’ / plural ‘garduri’. De aici numirea
Grecească (în formă plurală) Gadeira, de aici numele de
Poarta de lângă gardul de stânci ce tăia de-a curmezişul albia
vechiului Oceanos. Aceeaşi intepretare a numelui Gadeira,
însă sub o altă formă, aflăm şi de la vechii autori Greceşti.
Hercule - spune ‘Suida’ - a aruncat petre enorme în gura
Oceanului, ca să împiedice intrarea bestiilor sau monştrilor; el
făcuse aşadar - după legende - un gard de petre de-a
curmezişul prin albia Fluviului Oceanos. În Antichitatea
Grecească se atribuiau lui Hercule mari merite pentru
facilitarea navigaţiunii pe diferite ape curgătoare. Cu
deosebire, Hercule apare ca una din divinităţile care veghiau
asupra navigaţiunii pe Istru (de exemplu, după cum a scris
Trog Pompei, Filip II / regele Macedoniei - al cărui urmaş a
fost împăratul Alexandru cel Mare - a voit să ridice la gura
Istrului o statuie de aramă lui Hercule, probabil pentru
succesul transporturilor de la Dunăre). Numele de Gadeira a
navigatorilor Greceşti a fost odată foarte poporal în regiunea
Porţilor de Fier. Locuitorii din Serbia mai numesc şi astăzi
cataractele sau gardul de stânci de lângă Porţile de Fier
Gherdapuri”. Pentru geamănul lui Atlas, Gadeir - Prometeu /
Mitra sau Sarmis / “Sar-mis” - înţelesul era de “bătrânul” /
“vechiul” Soare sau literalmente “moşul solar” “Sar-mis” /
“Mit-Ra” (sărbătoarea numită Sâmedru în Română - la 26 X /
creştin = Sf. Dumitru - încheie tradiţional deopotrivă atât vara
pastorală, cât şi vara agricolă, cu focuri purificatoare de brad
şi hore în jurul acelora; după cum a studiat în anul 2012 şi Dr.
Constantin Miu, în mitraism principalul festival era
primăvara - în zilele de Paşti - şi toamna, naşterea lui fiind
celebrată 3 zile după solstiţiul de iarnă: de Sâmedru - ca şi de
Sângiorz - se practicau “soroacele”, când se puneau la cale
schimburi economice, se făceau învoieli între păstori, se
dădeau socoteală pentru cele vechi, etc. / practica Magică de
aflare a norocului la sărbători, în Banat şi Ardeal numindu-se
Gogea).
Mitra sacrificând taurul
Atlas - geamăn cu Pro-Meteu / MitRa - avea ziua
nașterii în 25 XII, de Crăciun / “Crăci-Un”; ambii frați - Atlas
și Prometeu - erau fiii Zeului An, a cărui zi de renaștere /
înviere se celebra (la fel ca a Tatălui Cer / Ra) odată cu cea a
Marii Mame, în 1 III, de Mărțișor: primii născuți ai lui An /
respectiv ai Moşului Crăciun - frații gemeni Atlas și
Prometeu - au apărut la 9 luni după festivalul de la
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
echinocțiul primăverii, ei patronând deopotrivă 2 sărbători,
cele de debut și de încheiere ale verii pastorale (ce dura
jumătate de an): Sângiorz din Aprilie și Sâmedru din
Octombrie. Învierea / renașterea în timpurile străvechi a
migrat de la Paști, echinocțiul primăverii, Mărțișor, la Anul
Nou fixat - Antic, de Romani - în miezul iernii, la 1 I /
rămânând așa până în prezent. Sărbătorile erau marcate de
beţii rituale, ca mod de exaltare a facultăţilor, practicanţii
eliberându-se de condiţionări (fie ale lumii exterioare, fie ale
vieţii controlată de conştiinţă), “înţelepţii” băutori devenind
celebri; chefurile / banchetele aveau valoare de comuniune şi
de alianţă, caracteristice îndeosebi fiind beţiile nocturne: se
credea că atunci oamenii intrau în contact direct cu “Cealaltă”
Lume, a Zeilor (cea mai lungă perioadă de confuzie voită -
indusă prin beţie - era în întunericul iernii, între Crăciun şi
Mărţişor, adică între dispariţia Anului Vechi şi apariţia
Anului Nou). Apropierea onomastică dintre Zeii Gadeir /
Prometeu şi Gradivus / Marte se datora şi faptului că
aparţineau aceleiaşi familii divine: Gardianul agriculturii şi
patronul războiului Marte care aducea moartea - ştiut de
Greci ca Ares / “A-res”, adică literalmente “Regele” - a fost
fiul Ghergarului Zeus, respectiv era văr primar cu Prometeu /
“Pro-Me-teu” (taţii lor fiind fraţi); ei au fost cunoscuţi în
multe spaţii unde Gherga a fost atestat din străvechi timpuri,
inclusiv Român, Grec, etc. (renumitul fiu al Zeului Ares /
Marte a fost Thrax, însă în secolul V î.C. poetul Euripide din
Insula Salamis a scris în “Alcestis” 58 că “Thrax, patronul
Traciei” a fost chiar Ares / “A-res”, având scutul decorat cu
semiluna numită “Pelta” şi fiind celebrat în fiecare Martie
prin Festivalul “Gra-divus” = Gradivus, mitologia Greacă
reţinând despre prima consoartă a Zeului Ares - care în
versiune Greacă s-ar putea înţelege şi ca “Arian” - că a fost
soţia Zeului Hefaistos / Vulcan, anume frumoasa Zeiţă
Afrodita din Caria / Ţara Gherghiţilor). Este de știut despre
Zeul Mars Gradivus și ce a scris Romanul Vergiliu în
“Eneida” 3:35, anume că “era stăpânul și apărătorul hotarelor
agricole Getice”.
Plasarea “Oamenilor bărcilor” = Atlanţilor în reţeaua
Fluvială Okean / Oceanos - a Râurilor afluente Dunării
inferioare - din actualul spaţiu Român, împreună cu calitatea
traversând timpurile de “Ru-mâni” / “Ro-mâni” ca “Oamenii
Râurilor” şi cu atributul Românilor / Valahilor ca oamenii
venerând valurile apelor de la Vale, sunt 3 conectări
“acvatice” ale oamenilor din acelaşi areal: 3 legături prea
666
puternice pentru ca să fie întâmplătoare. În studiul “Lumini
din depărtări” din anul 1981 savantul A/Român Gheorghe
Muşu a scris despre primul Hercule, pe care l-a tratat în
dimensiunile acvatică şi solară: “Cea mai veche indicaţie a
numelui mamei lui Hercule (conform lui Cicero în ‘De natura
deorum’ 3:40) a fost Lysithoe, fiica lui Okeanos, care apare
în numele unui râu din Asia Mică, Lysis (la Titus Livius
38:15). Condiţionarea geomitică a figurilor marine şi solare le
aducea în mod necesar în relaţie - în multe ţinuturi de coastă
şi din insule soarele răsărind şi apunând la orizont în apele
mării - de unde genealogii corespunzătoare ale dinaştilor şi
căpeteniilor vremii sau încă contexte mitice cu asemenea
reprezentanţi. La Heracles nu e lămurită partea finală a
numelui eroului ‘cles’ deoarece apare acomodat în Greacă”
(răstălmăcirea în Heracles era ca să-l apropie de Hera). Faptul
că Deucalion (“Deikoon” corespunzător lui Apollodor în
“Biblioteca” 2:165) a fost indicat de fabula 162 a lui Hyginus
ca unul din fiii lui Heracles / Hercule - pe când alţii anunţau
că Deikoon / Deucalion era fiul lui Prometeu / Gadeir -
suprapune rolurile lui Gadeir şi Hercule, ca tatăl Gherga al
celui scăpat de Potop: Cles - conform şi limbii “îndărăt” /
“întoarsă” - era de la Clito / regina Grigo, mama lui “Hera-
Cles” şi a geamănului frate Atlas, făcuţi cu tatăl Zeuth / Zeus
“cel Bătrân” (aşa cum era cunoscut şi numit Poseidon, fratele
mai mare al lui Zeus, ambii - Zeuth=Poseidon / Zeus “cel
Bătrân”, întemeietorul Atlantidei şi mezinul Zeus / anume cel
de-al doilea Zeus, ajuns şeful Muntelui Sacru Olimp - fiind
băieţii lui Cron / Crăciun, cel care a fost Gargaros; de altfel,
ţinând cont şi că Zeul Poseidon patrona deopotrivă seismele
şi apele sărate, “Dicţionarul de simboluri” a scris despre
faptul că “în tradiţia Greacă tunetul a fost mai întâi legat de
bubuiturile din măruntaiele pământului, fiind - de bună seamă
- vorba despre o reminiscenţă a cutremurelor de la facerea
lumii, el ajungând în mâinile lui Zeus / Zeul cerului după ce
acela şi-a mutilat şi detronat tatăl, pe Cronos cel viclean”).
Zeul Cronos = Crăciun a avut cu Zeița Ria = Rhea 3 fii, așa
cum se pot vedea în imaginile următoare (Horkos peste Hăul
Gargar / Tartar, zis “Ha-des”, Pontios / Poseidon care poseda
Edenul / Raiul și mezinul Zeus Herkeios, ulterior cunoscut ca
Jupiter / “Ju-piter” = patronul luminii / stăpânul fulgerelor):
Zeul infernal Hades / al Hăului
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Zeul acvatic Poseidon / al Edenului
Zeul ceresc Zeus / Ju-piter
Dr. Gheorghe Iscru în cartea “Strămoşii noştri reali”
din anul 2010 a scris: “În spaţiul carpatic, Crăciunul este mult
prea vechi, străvechi, bătrânul Crăciun fiind asimilat lui
Saturn din ‘Era de Aur’. Saturn a fost preluat cu acel nume de
Roma peninsulei Italice (la greci - Cronos), care la 25
Decembrie sărbătorea Saturnaliile, în cinstea lui Saturn, ‘Zeul
Daciei’ (‘Deus Daciae’ - de reţinut). Era solstiţiul de iarnă,
când ziua / lumina începea să crească, puţin câte puţin, pe
seama nopţii. Zalmoxianismul şi teologiile derivate / inspirate
din această sărbătoare la 25 Decembrie celebrau ‘Ziua
creşterii luminii’, care biruia forţele întunericului”. În anul
2011, Dr. Harald Haarmann şi Joan Morler au scris: “În
mileniul VII î.C. n-a fost o migrare masivă din Anatolia în
Europa; influxul a constat în mici grupuri de colonişti, care în
prima parte a mileniului VII î.C. au trecut puntea de uscat
667
dintre Asia Mică şi Balcani - din N Mării Marmara - porţiune
de uscat folosită din preistorie de cei cu turmele de vite
(există un consens între arheologi şi geologi că asemenea
punte de legătură intercontinentală a existat până în mileniul
VII î.C.): Strâmtoarea Bosforului s-a deschis în secolul
LXVII î.C. iar dezbaterile specialiştilor sunt numai dacă
inundaţia a fost catastrofică sau treptată, etc. Credinţele vechi
nu au dispărut, ci au fuzionat cu stilul agricol de viaţă, ducând
la un amalgam de noi idei şi comportamente. Studiile de
religie comparată au identificat între vechii Europeni tradiţia
animistă - populară şi în Siberia - în care şamanii aveau
prinicipalul rol; deoarece agricultura - din cauza climatului -
nu e productivă în N Europei, Finico-Ugrii şi-au păstrat timp
îndelungat cultura animistă cu spirite protectoare feminine
(aşa cum accentuează Emilia Pasztor, persoanele specializate
în animism au dăinuit în Carpaţi până în Epoca Bronzului, ca
‘mediatori spirituali’ = ‘şamani’ - aşa cum erau numiţi
Siberian - în loc de o ierarhie preoţească). La Gherdap =
Defileul Dunării, continuitatea habitatului uman a fost
dovedită ca neîntreruptă din mileniul IX î.C., cu zeci de locuri
rituale orientate spre fluviu, corespunzător cercetătorului
Arkadiy Anisimov şamanele arătându-se acolo drept
gardienele şi totodată proprietarele acelei ape. Sculpturile
hibride de la Porţile de Fier ale Dunării (între femei şi diverse
creaturi, ca peşti sau păsări) poate au reprezentat un răspuns
artistic la experienţa de schimbare naturală trăită în mileniul
VII î.C.: Valea Dunării pe atunci a fost masiv inundată iar
sculpturile simbolice probabil înfăţişau divinităţile fluviului.
Primele societăţi agrare ale Europei nu s-au dezvoltat într-un
vid: tranziţiile spre neolitic ale indigenilor pe alocuri au durat
timpi îndelungaţi; Valea Dunării a întrunit condiţiile de a fi
primul mediu propice din Europa pentru succesul noii
paradigme, începând de la Gherdap cu mileniul VII î.C.
(atunci a fost singurul loc de pe Valea Dunării - şi respectiv
din Europa - unde s-a manifestat, astfel debutând neoliticul).
Imaginile gravidelor au început să fie asociate cu cele ale
depozitelor de grâne. Semnificaţiile spaţiilor sacre s-au
dezvoltat în neolitic: la Gherdap, populaţia pre-agrară folosea
mai ales grotele şi vârfurile munţilor, ceea ce s-a păstrat în uz
şi când populaţia a devenit agrară dar a apărut şi o inovaţie,
anume combinaţia între spaţiu deschis şi spaţiu închis;
sanctuarul caracteristic a fost cel din Parţa / Banat, cu curtea
doar îngrădită având la mijloc altarul acoperit (ceea ce s-a
păstrat până în Epoca Bronzului, cu denumirea veche Greacă
de ‘Temenos’ pentru perimetrul sacru pătrat)”. Ca exemplu
de implicare științifică: Dr. Mircea Țicleanu de la “Institutul
Geologic” al României a susținut în anul 2010 includerea
Gherdap în fostul Imperiu Atlant.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
După cum a scris în anul 1963 antropologul Rus
Arkadiy Anisimov, la preistoricii şamani Tunguşi (având
Cultul Ursului dar şi al Renului / Cerbului) combinaţia de
jumătate om şi jumătate animal se numea Khargi, însemnând
dublura din “Cealaltă” Lume: era sufletul şamanic, care avea
abilităţile să călătorească între lumi (“Khergu” la ei era lumea
subterană). În “Dicţionarul de simboluri”, Francezii Jean
Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris: “În Siberia, ursul a
fost asimilat cu Luna pentru că dispărea odată cu iarna şi
reapărea primăvara, ceea ce presupunea legături cu ciclul
vegetal (şi el guvernat de Lună); la giliaki, koriaki, tunguşi,
ş.a., ursul apărea în ceremoniile de iniţiere, jucând un rol
esenţial în ceremoniile paleoliticului (iakuţii din Siberia
credeau că ursul auzea tot şi că îşi amintea tot, neuitând
nimic). Pentru a vorbi despre urs, cei mai mulţi dintre
vânătorii siberieni foloseau nume convenţionale, precum
‘bătrânul’, ‘moşul negru’, stăpânul codrului’ şi foarte adesea
termeni de rudenie precum ‘bunica’, ‘mătuşa’, ‘bunicul’,
‘unchiul’, ş.a. În Europa, suflul misterios al ursului emana din
peşteri; la laponi, le era interzis să calce pe urmele ursului. În
mitologia greacă, ursoaica întovărăşea pe Artemis, divinitatea
lunară cu rituri crude; era adesea şi forma pe care o lua zeiţa
când îşi făcea apariţia. Animalul lunar întruchipa una dintre
cele 2 feţe ale dialecticii legate de mitul lunar: putea fi
monstru sau victimă, sacrificatoare sau jertfă. Ursoaica a fost
capul celor 2 constelaţii polare pe care le cunoaştem. Ursa
Mare a fost pe vremuri reprezentată de un mistreţ; transferul
la ursoaică a fost un semn al înfrângerii mistreţului, adică al
preeminenţei puterii temporale. În tradiţia hindusă, Ursa Mare
a fost locuinţa celor 7 Rişi, simboluri ale înţelepciunii şi
tradiţiei primordiale. Constelaţia a fost deci locul de şedere al
Nemuritorilor şi centrul, arca în care se păstra cunoaşterea
tradiţională”. În anul 2016, cercetătorul Lucian Costi a scris
în cartea “Limba Română - nașterea și falsurile istorice” că
“Gherdap este pe românește”: “Gherdap este definit în
dicționarele române ca un loc îngust și stâncos de pe malul
unei ape, ori loc de pe cursul unui râu cu căderi de apă
periculoase pentru navigație. Etimologia din turcul ‘girdap’
este fundamental greșită; prezența termenului în turcește, cu
deformări, nu se datorează invenției sale în acea limbă, ci
moștenirii din substratul vechi al limbii locuitorilor Anatoliei,
mult anterior invaziei turcești medievale. Cuvântul ‘gherdap’
este un compus românesc din 2 particule fundamentale de
construcție, ‘gard’ și ‘apa’, larg folosite la edificarea
somptuosului palat numit limba românească. Totdeauna când
limba preferă o schimbare a conotației, menținându-se însă
sfera generală a semnificației, apare și o modificare
consonantică sau vocalică. În cazul de față, modificarea a fost
de la ‘gard’ la ‘gherd’, care este ca un gard, dar nu e tocmai
gard. Particula ‘gherd’ din ‘gherdap’ se aude aproape la fel cu
‘garda’ în suedeză ori ‘gjerde’ în norvegiană. Vechimea lui
‘gherd’ poate fi trasată la faza istorică a despărțirii neamurilor
nordice de populația Văii Dunării. ‘Gherd’ e un obstacol
stâncos, ca un ‘gard’ (din codul consonantic ‘GRD’); ca
urmare, ‘gherdap-uri’ este un cuvânt ancestral românesc
compus din ‘gherd’ și ‘ap’, unde ‘gherd’ e derivat al codului
‘GRD’, al cărui principal membru este azi ‘gard’, iar ‘ap’ este
o abreviere prin sincoparea vocalei finale din ‘apa’. Accentul
pe vocala ‘a’ din silaba finală ‘ap’ din ‘gherd-ap’ subliniază
interesul românilor pentru ‘apa’ fluviului căreia i se pune
stavilă, nu pentru stâncile care o sugrumă. ‘Gherd-ap’ =
‘Gard făcut apelor’. Acolo unde fluviul Dunărea întâlnește
668
Carpații, ‘gherdurile’ naturale stâncoase străjuiesc apa și o
strâng ca într-un clește. Rara configurație naturală i-a
impresionat pe strămoși; așa se face că românii au păstrat
numele Gherdapuri dat Cazanelor sau Porților de Fier ale
Dunării. Toate 3 denumirile sunt străvechi românești (fără
vreo legătură cu invadatorii slavi ori turci); era și firesc să fie
așa, oamenii care s-au născut și au stăpânit aceste locuri din
paleolitic au fost strămoșii noștri, cei care au dat nume
văzduhului, plantelor, munților și apelor. Stăpânii adevărați ai
locurilor, românii din Banat și din Timoc (ancestrala noastră
provincie, antica Tribalie), păstrează multimilenara denumire
de Gherdapuri dată defileului de circa 140 km lungime”. Este
de știut că partea Sudică a Gherdapurilor, pe lângă Fluviul
Dunărea, anume regiunea “Craina” - adică “Marginea” - e
numită și Timoc după importanta sa apă curgătoare (Râul
Morava - delimitând-o la V - era Antic numit Margus);
Timocul Alb apare la Gurgusovăț / azi Knajevac 43,30 lat. N,
22,25 long. E iar prin unirea cu Timocul Negru la Zăicear /
“Zăi-Cear” (oraș însemnând ca al “Zeului-Cer”) se formează
Râul Timoc ce curge în Dunăre: în Epoca Modernă, din
Gurgusovăț a fost academicianul Tihomir Georgevici /
Đorđević 1868-1944, celebru istoric și etnograf în Serbia.
Academicianul Român George Vâlsan 1885-1935 în
“Leagănul poporului Românesc” din anul 1928 a scris:
“Carpații și Dunărea sunt 2 linii de direcțiune deosebită, care
se încrucișează la Porțile de Fier. Nu trebuie să ne închipuim
că, în acele timpuri de mică densitate de populație, Românii
locuiau în toate regiunile. Ei erau fixați și urmăreau
complexul Munților din Maramureș până în Balcani, precum
erau fixați și urmăreau cursul Dunării din Sirmium până la
Mare, având elasticitatea de mișcări pe care o impune viața de
seminomadism pastoral și pescăresc, în care e cuprinsă
deplasarea, dar care implică în primul rând zonele fixe de
unde se propagă deplasarea. Răspântia de la Porțile de Fier,
unde se încrucișează cele 2 fâșii de populație Românească,
era poate ținutul cel mai statornic și mai intens populat de
Români. Această răspântie era una dintre cele mai potrivite
felului de trai Românesc - agricultura de munte, păstorie și
pescărie - și pe deasupra era dintre cele mai apărate de la
natură. În adevăr, aci îi găsim pe Români din cele mai vechi
timpuri, și aci, după toate probabilitățile, trebuie pus leagănul
poporului Român, căci numai astfel se împacă ideea
permanenței Carpatice, care are argumente foarte temeinice,
cu ideea influențelor Balcanice”.
Defileul Dunării
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Gherganele
Geneza unei Zeităţi e interesantă în măsura în care
ajută surprinderea geniului religios al credincioşilor săi,
divinitatea reuşind să-şi reveleze virtuţile prin rezultatul unei
grandioase sinteze, într-un lung proces de confruntare şi
simbioză; percepţia veche Greacă a preoteselor care o slujeau
pe divina Gherghiţia - Ghirghe în Epoca Pietrei - era sub
forma de Gorgone (la singular Γοργώ / Gorgo, în unele vechi
Dialecte Greceşti Gorgo căpătând semnificaţia de “austeră”
iar Gorgos căpătând semnificaţia de “rapid”), despre care
localnicii ştiau că la început au fost Hiperboree, provenind
din apropierea tărâmului morţilor.
Sf. Gorgo
Când sunt de considerat stră-Românii / vechii
Români, vechii Egipteni, vechii Indieni, vechii Greci, ș.a.
trebuie ținut cont de faptul că în Vechea Lume ei toți și-au
avut locurile - sociale, culturale, Civilizaționale - cu trăsături
de caracter (respectiv tipologii personale) diferite față de
actualii lor descendenți. Din Epoca Pietrei, pentru Indieni
Gorgona era Kalî, nevasta lui Şiva, credincioşii ei fiind
denumiţi Kala (Zeului Șiva îi era asociată culoarea albastră,
la fel fiind de exemplu și la îngerul Gavriil); conform purănei
lui Brahma, Maha-Bharatei, etc., cei din N Gyagar / Gargya =
“Gargua” (adică al Indiei) la sfârşitul mileniului IV î.C., deci
669
dinaintea Epocii Bronzului, îl ştiau pe Kala-Yavana, fiul lui
Gărgya / Gherghia, drept regele Yavana - adică al Ionianilor -
în plus, învăţaţii din V Anatoliei fiind denumiţi de Indieni în
mileniul I î.C. ca Garga-Charyas: discipoli Gherga. Existenţa
Cariei în SV Anatoliei n-a fost deloc întâmplătoare: era Ţara
Gherghiţilor, a discipolilor Gherga (acolo - în Caria = Ţara
Gherghiţilor - cel mai mare aşezământ religios a fost
Sanctuarul Gherga); în Lumea Veche, Gorgonele erau ştiute
ca muierile / preotesele Ghergane, celebre în mult mai multe
părţi decât doar în Ţara Gherghiţilor. Grecii vechi le ştiau pe
Gorgone / Gherghide până şi în Bazinul Nigerului, unde
prezenţa lor a fost arătată a fi fost în mileniul IV î.C. - la
sfârşitul Epocii Pietrei - de istorici din mileniul I î.C. ca
Dionisie din Insula Lesbos, Diodor din Insula Sicilia, ş.a.
Academicianul Evreu Albert Einstein, cel care a formulat
ştiinţific teoria relativităţii, afirma că “îţi poţi trăi viaţa doar
în 2 moduri: sau crezi că nu există magie sau crezi că totul e
magie” (“Magia Albă” a rămas cunoscută ca “Teurgia”, o
practică în rezonanţă cu Ghergia; prin “Misteriile Teurgice”,
Anticii Europeni încercau să purifice “sufletul spiritual”).
Istoricul Jona Lendering - profesor universitar în Regatul
Țărilor de Jos - în “Magii” din anul 2006 a scris: “Magii au
fost experţi în tradiţiile (probabil orale) religioase Iraniene,
fiind poate Mezi; Magii trebuie distinşi de preoţi şi n-aveau
de a face cu Magia (confuzia era foarte veche, notată şi de
Heraclit din Efes în secolul VI î.C). Magii venerau focul şi
credeau în viaţa de apoi: o idee religioasă populară în Iran.
Xenofon - care în 401 î.C. a fost în Imperiul Perşilor - i-a
etichetat pe Magi ca ‘experţi în tot ceea ce era religios’
(‘Cyropaedia’ 8:3) iar filozoful Aristotel s-a simţit dator să
expliciteze că ‘Magii nu ştiu şi nici nu practică vrăjitoria’. La
Perşi, Magii erau controlorii şi contabilii administraţiei
imperiale; pentru cele mai importante sacrificii, nu preoţii, ci
Magii erau responsabili: Magii erau implicaţi la cel mai înalt
nivel în religia de stat a Imperiului Perşilor. În Capadochia,
Magii erau ştiuţi ca aprinzătorii focurilor: ei erau păstrătorii
focului veşnic şi - după cum a scris Anatolianul Strabon în
‘Geografia’ XV 3:15 - Magii ‘îşi acopereau obrajii şi buzele’
cu un voal din înalta lor tichie (probabil pentru ca respiraţia
lor să nu polueze sacrul foc)”. Geograful Anatolian Strabon i-
a notat pe Magii păstrători ai focurilor în vetrele Capadochiei
ca “Pyraethi” (ei treceau totul prin foc).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Lumina la Sf. Mormânt din Ierusalim
În anul 2008, istoricul Elen Michael Kalopoulos a
demonstrat în direct la televiziune că lumina de la Ierusalim,
apărută la Paștile ortodox fără vreo sursă de foc se datora
impregnării lumânării patriarhului cu fosfor alb - existent din
abundență în apropiere, la Marea Moartă - substanță foarte
inflamabilă (și chibritele au în vârf fosfor), ce în contact cu
aerul umed, datorat respirației din timpul rugăciunii rostite, se
aprinde spontan; cercetătorul respectiv a afirmat despre
calitățile fosforului că erau cunoscute din Antichitate, folosit
de exemplu de către Magii Gharghei / Chaldei în mileniul I
î.C. De altfel, în anul 1788 istoricul Britanic Edward Gibbon
a scris: “Musulmanii zâmbeau cu condescendență la flacăra
miraculoasă ce se aprindea de Paști. Această fraudă pioasă
era apreciată de cruciații Latini și este repetată anual de către
preoțimea ortodoxă, impunând-o asupra spectatorilor creduli
pentru beneficiul propriu și al tiranilor care îi conduc. Cu
timpul, toleranța asupra acestui fenomen a fost sporită și de
interes, veniturile crescând în fiecare an datorită miilor de
străini veniți să observe fenomenul”. La Biserica “Sfântul
Mormânt” din Ierusalim, miracolul nu se întâmplă cu
lumânarea de ceară utilizată de catolici ori de alții, doar la cea
locală având fosfor alb, folosită ortodox (chestiunea nefiind
de credință, ci chimică). “Vrăjitoarele” Gherga erau cele care
purtau măştile asociate cu viaţa dinamică - numite Gorgoneia
/ Gorgoneion în Greacă - ce reprezentau în esenţă imaginea
Europenelor în ritualul alungării răului (în anul 1912,
Englezoaica Jane Harrison a acordat atenţie acelei Magii
arhaice în studiul său despre originile sociale ale religiei
Greceşti, explicând şi că mătuşa “The-mis” / Themis -
însemnând “soartă” - era un nume rămas din timpul Uriaşilor
pentru fiica Cerului şi a Terrei / Pământului, care prezida
Adunările, ajunsă pentru Grecii vechi simbolul dreptăţii;
670
Themis - Dreptatea - a fost a doua soţie a lui Zeus / prima
soţie fiind Prudenţa, mama Athenei).
Magi
În Banat, cu o denumire asemănătoare Themis, cel
mai important Râu se numeşte Timiş / ce nu delimitează, ci
traversează regiunea (conform şi împăratului bizantin
Constantin “Porfirogenetul” 905-959 / însemnând “Cel născut
în purpură”, Themis personifica Râul Timiş - ce ca “Ghi-miş”
/ “Ci-miş” în Graiul local putea fi mai degrabă al “moşului
Pământului” sau chiar al vechii Gheia, Mama Pământului, ca
şi Artemis / “Arte-mis” care era vechea Zeiţă Arte / Garghe -
după cum tot aşa, Zeiţa Dreptăţii Dicia, conform şi juristului
Roman Ulpian 170-223, reprezenta regiunea Daciei); e de
observat că şi în Bucegi, pe Valea Prahovei - în judeţul
Braşov - e utilizată denumirea Timiş: “Ti-miş” (în Epir / “E-
pir” = “zonă focoasă” există Râul Thyamis iar Thames a
ajuns în Anglia ca denumirea apei pe care i se află capitala,
pe malurile tuturor acelor ape curgătoare atestările fiind că au
locuit Anticii Ghergai / Keltai).
Peștera Coryciană (lângă care a fost Oracolul Delphi)
În Balcani, Themis / “The-mis” a fost ştiută ca
întemeietoarea Pelasgă a Oracolului “Matricii” - zis Pita, în
Greacă “Delphi” / “Del-Phi” - pe locul unde iniţial era
venerată Zeiţa Mamă, la poalele Muntelui Parnas ce avea
Peștera Korykiană / Coryciană a Nimfelor. Oracolul Pita / din
Delphi - de lângă Peștera Coryciană - a fost închinat apoi lui
Apollo / “A-Pollo” şi distrus de împăratul bizantin Arcadius
377-408 (se poate vedea că “oracole” rimează prin consoane -
“C”/“G” şi “L”/“R” - cu “Gora-Gore” / “Goragore”, respectiv
ceea ce făceau unele Ghergare, iniţiala “G” fiind aspirată); o
piaţă importantă de metale a fost indicată de poeţii vechi -
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Grec Homer şi Roman Ovidiu - ca existând mult anterior lor
în N Istrului / Dunării, la Temesa (probabil în legătură cu
denumirea Timiş din Carpaţi / denumirea Tracă a Banatului
fiind Tibisia, o denumire Antică semnificativă, ca a aşezării
Tibiscum - Trac însemnând “loc mlăştinos” - azi Jupa 45,27
lat. N, 22,11 long. E lângă Caransebeş, judeţul Caraş-Severin:
capitala Ţinutului Gugulanilor, zonă unde Gherganii şi în
prezent sunt numeroşi / în Evul Mediu, Caransebeşul - iniţial
târgul provinciei / districtului Sebeş - a fost sediul Banatului
Severinului, având numai primari Români / “Severin” așa
cum se știe Românește având semnificația de “Dur”). În anul
1996, cercetătorul Bănăţean Simion Lugojan a presupus că
locul natal al lui Decebal - ultimul rege al Geto-Dacilor - a
fost Diupa / Jupa, pe Râul Timiş (lângă care s-a dezvoltat
capitala Gugulană: Caransebeș). Etnologul Romulus
Antonescu în “Dicționarul de simboluri și credințe
tradiționale românești” din anul 2009 a scris: “În zona
montană a Banatului, se practică până astăzi semnul boatei
(bățului) pus la ușa casei sau a colibei ocupată temporar pe
timpul sezonului pastoral atunci când stăpânul lipsește;
trecătorul poate intra să bea apă ori să-și ia de-ale gurii,
urmând ca, la plecare, să lase semnul tot așa cum l-a găsit la
venire”. În legătură cu Gugulanii (după cum a prezentat şi Dr.
Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii române
pe baza cercetărilor de indo-europenistică” din anul 2009): “a
guguli”, “a gugiuli”, “a giugiuli” e verbul Românesc pentru
“a (se) drăgosti”, “a dezmierda”, “a mângâia” (o formaţie de
natură imitativă); “a măguli” - adică “a flata” / “a linguşi” - e
tot autohton Românesc, similar ca formă cu “a guguli” / “a
giugiuli”, cu trecerea lui “g” iniţial la “m”, prin procesul de
disimilare. În “Descrierea Eladei” 10:5, Carianul Pausania a
notat despre Delfi / Delphi (Sanctuarul Peninsulei Balcanice
ca replica Sanctuarului Insulei Cicladice Delos): “Boio, o
femeie din partea locului, care a compus Imnul pentru Delfi,
afirma că Oracolul pentru cinstirea lui Apollo a fost întemeiat
de oameni veniţi din Ţara Hiperboreilor şi că printre ei se afla
şi Olen (muzician din Lycia / Anatolia); acela a fost cel dintâi
prezicător şi a fost primul care a dat prezicerile în hexametric.
Boio a compus următoarele versuri: ‘Statorniciră într-adevăr
aici un Oracol infailibil / Copiii Hiperboreilor’. După ce
enumeră câţiva Hiperborei, către sfârşitul imnului îl aminteşte
pe Olen: ‘Şi Olen, care a fost cel dintâi prezicător al lui
Phoebos / Şi care cel dintâi a compus un cântec inspirat din
vechi poeme’. Cu toate acestea, nu s-a mai păstrat amintirea
nici unui alt prezicător iar darul profeţiei este legat numai de
femei”. (Hiperboreul Olenos - care, conform poetului Roman
Ovidius, era pruncul purtătorului de păcate de pe Gargaros /
Anatoliana Ida, unde era şi un stâlp de piatră în memoria sa -
a trăit în Epoca Fierului; la începutul mileniului I, scriitorul
Roman Gaius Hyginus în “Astronomica” 2:13 a afirmat că
Olen era unul dintre Kureţi / Cureţi - fiu al lui Hefaistos /
Vulcan - şi că a fost tatăl celor 2 Nimfe care l-au îngrijit pe
Zeus, ceea ce înseamnă că Hiperboreul Olenos / cântăreţ în
Anatolia, ajuns în Balcani la Delphi, purta numele celui
cinstit în Epoca Bronzului de Ghergari pe Gargaros din
timpurile străvechi ale Epocii Pietrei: la poalele Gherghidei /
Gargaros - ale Masivului Ida, patronând la început Edenul din
care făcea parte o bună parte a Anatoliei - în urmă cu 5
milenii s-a format Troada / Regatul Troiei). Academicianul
Român Papadopol Calimah a scris: “Despre Hiperborei
istoria ne spune multe. Hiperboreii cu grifonii păzeau aurul.
De la Hiperborei se trimiteau anual daruri la Oracolul din
671
Delfi, care a fost fondat de ei, după mărturia unanimă a
întregii Antichități Grecești. Olen, poet mai vechi decât
Homer, a scris istoria celor 2 tinere care, venind din Țara
Hiperboreilor, au introdus cultul lui Apollo și Artemis, adică
al Soarelui și al Lunii. Un monument, la Delos, a stat multe
secole, înălțat în onoarea lor. Melanopos de la Cuma a scris în
versuri istoria Hiperboreilor. Aristeas de la Proconnes,
anterior lui Herodot, a scris despre Hiperborei; el a știut mai
mult decât alții despre dânșii, căci a călătorit până la Issedoni
și a studiat tot ce se atingea de Hiperborei”. În anul 2013,
cercetătorul Makedono-Armân Branislav Stefanoski a
afirmat: “Numele ‘Del’ e de origine hyperboreană şi însemna
‘soare’. Ştefan din Bizanţ a denumit ‘Del’ / ‘Dil’ ca Pelasgia.
În greceşte, soarelui i se spune ‘ilios’; în albaneză, termenul e
întâlnit în forma lui originară ‘dili’. Este mai mult decât
evident că între ‘Dil’ / ‘dili’ şi ‘ilios’ a existat o legătură
semantică şi etimologică. În limba greacă arhaică ‘deilios’ =
‘soarele’. După Vergiliu (în ‘Eneida’ 4:152), la sărbătorile
ioniene din Delos luau parte şi Agathyrsi din Carpaţi,
îmbrăcaţi în haine cusute cu flori”. (Troia era ştiută ca Ilion
iar Dinastia Gherga - care în Caria a avut Sanctuarul Gherga
şi a stăpânit Insula Delos / “cordul” Cicladelor - a cârmuit
Troada / Regatul Troian). În Peștera Korykiană / Coryciană
au fost slăvite mai multe divinități: era desigur venerată
Nimfa Naiadă Korykion de la care își avea denumirea -
despre care geograful Antic Strabon IX 3:1 a scris “în zona
Muntelui Parnas cel mai cunoscut și mai frumos loc este
Peștera Korykion închinată Nimfelor, care poartă același
nume cu Peștera Nimfelor din Kilikia” - era divinizat Pan /
fiul Zeului Hermes, care patrona sălbăticia (astfel cum a scris
Pausanias 10:32) și uneori era celebrat Zeul Dionysos, atunci
când acela nu cobora la Vale în Sanctuarul din Delphi să-l
înlocuiască pe fratele său Apollo acolo. Astfel cum a scris
Anticul Apollodor în “Biblioteca” 1:6, în Peștera Korykiană a
ajuns din Kilikia / Anatolia infernalul Typhon - un fiu bestial
al Gaiei / Marea Zeiță Mamă a Pământului - care a reușit
după o luptă cu Zeus (în care l-a rănit pe acela) chiar să-l
închidă pe acela; Zeul Hermes însă l-a ajutat pe tatăl său Zeus
să scape. Despre Nimfele Korykiane / Coryciane ar fi de știut
că erau 3 surori care locuiau pe Muntele Parnasus: Corycia,
Melaina și Kleodora. Corycia / eponima Peșterii l-a avut - cu
Zeul Apollo - pe fiul Lycorus: acela a fost eponimul așezării
Lykoreia de pe Munte, populată de Doriani. De asemenea,
unii au considerat că Melaina a născut unul dintre copiii lui
Apollo, pe nume Delphos, după care se spunea că a fost
numit Sanctuarul Delphi, administrat de Dorianii Lykorei.
Kleodora a fost cunoscută pentru că l-a născut - pentru Zeul
Poseidon - pe fiul Parnas / eponimul Muntelui. Ar fi de știut
că Naiadele au fost Nimfele apelor dulci (celelalte 2 categorii
de Nimfe fiind Nereidele ale Mărilor și Oceanidele ale
Oceanelor); o celebră Naiadă a fost Gorgyra, zisă Styx după
Râul din Infern unde era (Dr. Joseph Eddy Fontenrose 1903-
1986, profesor emerit la Universitatea Berkeley / California a
evidențiat - conform lui Apollodor din Atena în “Biblioteca”
1:5 - că Gorgyra = Styx l-a născut, pentru Acheron / fiul
Zeului Okeanos, pe Askalof: paznicul semințelor din Infern).
Înainte şi după Războiul Troian, Gorgonele / Gherganele au
fost vizitate de jefuitorii şi siluitorii călători Ahei (ca Perseu,
Iason, Ulise şi alţii), mărturiile despre impactul întâlnirilor lor
în diverse contexte şi diferite locaţii având ecouri foarte
puternice, pe timp îndelungat; Gorgonele erau divinele
reprezentante ale vechii societăţii, surori cu Nimfele, urmaşe
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
ale lui Forcu / Phorcys, fiul Gheii (de la care a derivat
“porphyra” / “Porhy-Ra” = purpura): Phorcys / Phorkys -
purtătorul făcliei / torţei - era fiul cuplului Pontus-Ga, Zeu
acvatic, frate cu Ceto, care ca soţie i-a născut Graiele şi
Gorgonele (conform Gherghinului Hesiod în “Teogonia”
270).
Gorgo
Din mitologia Greacă se pot observa egalităţile
dintre Phorkys şi Gorgon ca fiu sau dintre Typhon / “Taifun”
- în vechea Greacă însemnând “vârtej” / “uragan”, conform și
“Dicționarului limbii românești” din anul 1939 editat de Dr.
August Scriban - şi Pontus Gargaros ca tatăl aceluia ori linia
ascendentă a vechiului rege Gargo / “Gargo-ris” la Gherghini
/ Telkini iar apoi la Gargar / Tartar; similaritatea rolurilor
dintre Gorgo şi Phorcys / Forcus a fost confirmată şi de către
specialiştii lingvişti, care au demonstrat inclusiv onomastic că
numele tatălui Medusei a derivat din proto Indo-Europeanul
“Gorg” (“Phork” / “Forc” a provenit din “Gorg”, la fel ca şi
Indo-Europeanul “tork”, rădăcina pentru “mistreţ” = “Sus
Scrofa”): Gorg a fost tatăl Medusei Gorgona. Pe de o parte, la
Gherga / Gorga se poate observa apropierea nomenclaturii de
“tork” / “gorg” pentru “porc” ca având chiar valoare
totemică; pe de altă parte, asocierea dintre Gorgon / Gherga
atât cu porcul (ca animal), cât şi cu Phorkys (ca divin), a
reflectat realitatea că nu era Semit - care nu suportă porcul -
ci Hamit, după cum a precizat Biblia în “Facerea”:
Ghergheseu - adică Gherghe-Sfântul - a fost nepotul lui Ham
de pe arca lui Noe (de pe nava cărând numai familia Homo
Sapiens, urmaşii negri Hamiţi şi negresele Hamite formând
cel mai mare număr, “Însemnaţii” Iafiţi şi hibrizii / “Corciții”
Semiţi fiind în numere mai reduse). Este interesant că al
treilea avatar al Zeului Vișnu - o ființă jumătate om, jumătate
porc mistreț - a fost Varaha; filozoful Român Vasile
Lovinescu a scris: “Sensul strict al termenului Avatar era
Principiu. Avatarele din primele vârste ale umanității n-au
avut înfățișare omenească, ci au apărut ca Pește, Leu și Porc.
Pământul sacru polar se numea Vârâhî = ‘Țara Mistrețului’.
Dat fiind caracterul ‘solar’ al acestuia, apare identitatea sa cu
‘țara solară’ sau ‘Syria’ primitivă (centrul spiritual
primordial). Pe de altă parte, rădăcina ‘Var’ - ca nume a
672
mistrețului - se regăsește în limbile Nordice sub forma ‘Bor’
(de aici germanicul ‘Eber’ ori englezescul ‘Boar’);
echivalentul exact este deci ‘Boreu’ și adevărul e că numele
obișnuit de ‘HyperBorea’ a fost întrebuințat de greci la o
vreme când pierduseră deja sensul acelei străvechi designații
(la noi, vântului de Nord i se spune și ‘Borilă’, de unde
‘boare’, etc). Mistrețul a reprezentat în vechime constelația
‘Ursa Mare’; se poate vedea transferul dintre urs (în germană
‘Bar’, în engleză ‘Bear’) și mistreț ‘Bor’ ori ‘Boreea’, însăși
‘Țara Mistrețului’. Istoricul Constantin Giurescu a observat
că, după Tabula Peutingeriană, Vrancea se numea mai demult
Varanha / Țara Mistreților, locul unde s-a împlinit jertfa
ciobanului din ‘Miorița’. Cloșca cu pui / Găinușa a fost
numele popular al constelației Pleiadelor. Se știe însă mai
puțin că Pleiadele - fiicele lui Atlas - au devenit, la un
moment ciclic, anume în perioada predominării atlante,
substitutul zodiacal al Ursei Mari, constelație polară (aici
atingem un nod vital de o extremă importanță, în legătură
direct cu ‘Misterele Polului’). Într-o anumită perioadă,
numele de ‘Sapta-Rikșa’ - cei ‘7 Rikși’ / Luminători - nu a
mai fost aplicat Ursei Mari (constelație compusă din 7 stele),
ci Pleiadelor / Cloșca cu Pui, care și ea cuprinde 7 stele: acel
transfer de la o constelație polară la una zodiacală a
corespuns unei treceri de la simbolismul solstițial la acela
echinocțial, implicând o schimbare în punctul de plecare al
ciclului anual, ca și în ordinea de predominare a punctelor
cardinale aflate în relație cu diferitele faze ale acelui ciclu.
Această schimbare este de la Nord în direcția Vest, referindu-
se la perioada atlantă: faptul se găsește confirmat net de greci,
pentru care Pleiadele erau fiicele lui Atlas (eponimul
Atlantidei) și - ca atare - numite de asemenea Atlantide. Când
Tradiția Primordială hiperboreană și Centrul Suprem care o
păstra s-au ocultat, reprezentanții lor accesibili au fost alte
tradiții, derivate. Una din cele mai importante din acele
tradiții substitutive - care au lăsat urme în memoria omenirii -
a fost civilizația atlantă; simbolismul său nu a mai fost polar
și solstițial Nord-Sud, ci solar și echinocțial Est-Vest. În
tradițiile Nordice, direct ieșite din Tradiția Primordială, Ursul
simboliza casta Războinicilor, pe când Mistrețul pe aceea a
Preoților. Despre civilizațiile chaldeană și egipteană se spune
că ar fi de origine atlantă. Rene Guenon crede că civilizația
celtă (numele ‘celt’ nu e designația unui popor, ci al unei
caste sacerdotal-regale, identic cu numele de ‘chaldean’) a
fost rezultatul unei întrepătrunderi dintre un curent metafizic
hyperborean N-S și un curent hermetic atlant E-V. Punctul de
joncțiune principal al celor 2 curente s-a întâmplat în Dacia”.
O literă dispărută din vechiul alfabet Grec a fost “digamma”,
având sinonimul numeral denumit “stigma” - ca ecou pentru
ceea ce cândva era Barbar / arhaic - cu regăsire şi în scrierea
Troiei / Ilionului drept Wilusa, ca prima literă (numele
Sanscrit al său era “Forkwas” - ca simbol falic al sacrului
mariaj - iar în Latină a produs litera “F”):
Dispărutul “DiGamma”
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Apropiat de Svastică, la începutul alfabetului Grec

era semnul unic “DiGamma” pentru An / Gherga (literă care
a dispărut în Antichitate). În “Gramatica elementară a limbii
Greceşti” din anul 1846, Dr. Raphael Kuhner a scris despre
DiGamma că “a fost dublu ‘G’, care dacă avea poziţia
fruntaşă înaintea cuvântului însemna un suflu tare iar
pronunţia a ceea ce urma era obligatoriu silabică” (după cum
a explicat acea literă dispărută în Antichitate Carianul
Dionisie din Halicarnos); numele Gherga / Gher-Ga are 2
silabe (ambele începând cu “G”), astfel încât “dublul G”
DiGamma pare a fi emblematic pentru Gherga, mai ales că
grafia sa se apropia de Svastica având 2 bumerange
încrucişate - cu simbolistică străveche la Gherga dar şi la An -
iar rostirea DiGamma era apropiată de cea folosită acum
pentru “W”, respectiv “uau”, însă alungită, anticipativ sunând
ca An. De altfel, în timp a fost şi trecerea lui “P” - sau “PH” -
în “F” (ca în exemplul de la termenul “pulă” la “falic” prin
“phallus”, etc.); astfel, în “Finn” - pentru cineva din tărâmul
Finlandei / Suomi - se poate vedea “Sfinţenia” străveche, la
care se folosea particula “Pi”, aşa că Nordicii “Fini” sau
“Phinni” / “Pheni” = “Ph-Ini” / “Ph-Eni” erau de fapt
literalmente “Sfinţii Ani” (denumire emblematică pentru
Sfinţii oameni ai lui An): o conexiune - relevată de lingviști -
a apropiat denumirea Finicilor ca străvechi luntrași de “vene”
= bărci / pirogi (Zeul An - fiind suprem în acvatica Atlantida
- desigur că era respectat de către străvechii luntrași,
regăsindu-se în denumirea credincioșilor săi). Paleo-lingvistic
se remarcă învecinările vechiului termen naval “vene” - prin
betacism - de “baie” ori “bun” sau mai direct se observă
aproprierile de Româneștile “a veni”, “a vâna”, “vână”, În Bazinul Ghaggar - din N Indiei / N Gyagar -
“vânt” dar și de “vină”, “venin”, “vin”, etc. ori Sanscritul prezenţa pe sute de sigilii = ştampile sacre a semnului
“vanati” pentru “a dori”, Avesticul “vanaiti” pentru “a tridentului era de fapt unirea braţelor ridicate în poziţia Ka
câștiga”, Tocharul “win” pentru “plăcere”, Hititul / Khetul a mătaniei (de forma “U”) împreună cu simbolul sceptrului
“went” pentru “a copula”, Ilirul “Veneti” pentru “Cei iubiți” regal (de forma “Y”/“I” ca a Zeului Ianus) şi se citea “Ras”;
sau în Latină “venustus” = “grațioasă”, ș.a.m.d. Fostul semn când semnul tridentului era precedat de 3 linii verticale,
al piciorului ridicat de către fertila barză, al bumerangului, atunci era simbolul Marii Mame Găyatri / Sarasa-tri ori
cârjei, plugului, etc. - folosit pentru “G” - ulterior a produs în Saraswati (“Sa-Rasa” / “Sarasa” = “mlaştina” sau “esenţa” iar
alfabetul Latin literele “C” și “G” (fonetic fiind și K): “tri” era de la “treime”, astfel încât se înţelegea că ea era
“esenţa trinităţii”): cel mai vechi sceptru din Europa a fost
Litera G găsit la “Var-na” / Varna, pe coasta Pontică Bulgară (de
vechime apreciată ca Atlantă) iar mai mult, tot în arealul
Pontic, sceptrul Zeului Poseidon - care poseda Edenul / Raiul
- era tridentul. Este de remarcat că în Vechea Lume religiile
inițiale plasau la început Trinitatea: Pământul-Mamă, Cerul-
Tată și Văzduhul-Fiu. Dr. Harald Haarmann - care a observat
și preluarea unor semne din Scriptul Dunărean de către
scrierea lineară Egeeană / printre care și cel al tridentului - a
Fenician Grec Roman
afirmat în documentarul din anul 2014 despre Civilizația
Dunăreană: “Nomazii Finici din Stepa EurAsiei au ajuns la
În alfabetul Grec - în care toate literele aveau
Varna și i-au preluat centrul lucrativ de negoț; acolo ei s-au
semnificaţii profunde - din “Gamma” Γ a derivat scrierea
instalat ca o elită iar localnicii au trebuit să se adapteze la
literei “Pi” Π (particulă des uzitată la sacralitate) iar litera
noile condiții. Atunci când Indo-Europenii au migrat dinspre
“Phi” Φ, în pronunţie “Fi”, reproducea aspectul organului
Nord spre acele locuri, a existat un gen de presiune asupra
sexual feminin; după cum au studiat unii specialişti, însuşi
populației Europene vechi; o parte a emigrat spre Sud,
semnul tridentului “Psi” Ψ - simbolul Zeului Poseidon,
producând o ‘derivă culturală’ în Balcani și zona Egeeii:
semnificativ apropiat de “An-Coră” / ancoră - era legat de
aceia și-au luat cu ei - firește - vechea cultură (în mod
reprezentarea vulvei (cu înţelegerea de către unii şi ca ghiara
corespunzător, au dus cu ei și cunoștințele de scriere spre
curcii / puicuţei, respectiv “semnul dropiei”, pasărea tipică
Creta, unde - după o pauză de reorganizare - au reînceput să
Stepei EurAsiei - “Otis tarda” - cea mai grea zburătoare din
scrie)”:
lume, având trupul lung de peste un metru şi deschiderea
aripilor de aproape 3 metri):

673
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Echivalență între Scriptul Dunărean și cel Egeean linear “A”
Dintre cele 3 surori Gorgone reprezentative în
formarea treimii Gorgone, despre Medusa Gorgonă (cea mai
tânără şi cea mai frumoasă dintre ele), savantul Nicolae
Densuşianu - bibliotecarul / arhivarul Academiei Române - a
scris în “Dacia preistorică” că era “Mătuşa” vestită pentru
frumuseţea ei, spre deosebire de hidoşenia ce i-a fost atribuită
ulterior: “După Pindar (secolul V î.C.), în ‘Odele Olimpice’
3:28 şi 8:46, Hyperboreii erau locuitorii de pe ţărmurile
Istrului sau a Dunării de Jos; după Apollodor 2:4 (secolul II
î.C.) merele de aur ale Hesperidelor erau în Ţara Hyperboree
a lui Atlas iar Clement Alexandrinul 4:213 (secolul III), l-a
numit Hyperboreu pe Zalmoxe. Hyperboreii, locuitorii unei
ţări foarte fertile şi fericite, un popor pastoral şi agricol,
oameni plini de virtuţi, religioşi şi drepţi, contemporani cu
zeii Olympului, se considerau născuţi din rasa cea glorioasă a
Titanilor (conform lui Pindar); ei constituiau o întinsă
populaţie Pelasgă din Nordul Mării Negre şi al Istrului. În
secolul IV î.C., cronicarul Palaiphatos - discipol al filozofului
Macedonean Aristotel - a scris în ‘Istorii incredibile’ 31 că
tatăl Gorgonelor era Phorcys din Insula Cerne / Ruşava; e
foarte probabil că Insula Ruşavei - ce domină Strâmtoarea
Dunării în dreptul Orşovei din Banat / de la gura Cernei - a
avut în timpurile vechi un fel de ‘grădişce’ sau fortificaţie
primitivă (în timpul Roman se numea Tierna, la Procopiu 4:6
‘Zernes’). Numele celor 3 Gorgone, care locuiau pe ţărmul de
Nord al râului celebru Oceanos, era - după Hesiod /
‘Teogonia’ 276 - Stheno, Euryale şi Medusa. Mătuşa /
Medusa, una şi aceeaşi cu Clymena (‘Vestita’ de frumoasă), a
fost la început o personalitate cu totul distinctă de Gorgona
cea legendară. Legenda despre Atlas este următoarea: Perseu
- fiul lui Zeus şi al nimfei Danae - a fost trimis de
conducătorul Insulei Serifos ca să-i aducă capul Gorgonei
Medusa, care avea puterea magică să împietrească pe
muritori. Perseu a sosit la cataractele Istrului - unde se aflau
cele 3 Gorgone legendare / conform versurilor 274-281 din
‘Teogonia’ lui Hesiod - tăie capul Medusei, îl puse în traistă
şi plecă înapoi. În drumul său, Perseu se abătu pe la regele
Atlas din Ţara Hyperboreilor, căruia îi ceru ospitalitate pentru
o noapte. Atlas însă aducându-şi aminte de un vechi oracol,
că odată un fiu al lui Zeus îi va răpi poamele sale de aur, îi
răspunse brusc: să plece îndată mai departe, fiindcă altcum
nu-l va scăpa de mânia sa nici vitejiile sale mincinoase, nici
tatăl său Zeus. Atunci Perseu scoase din traistă capul cel urât
al Medusei şi de îndată Atlas - pe cât era de mare - fu
prefăcut într-un munte. Aceea a fost voinţa zeilor - a scris
Ovidiu în ‘Metamorfoze’ 4 - şi acum Cerul cu toate stelele
sale se reazămă pe Atlas. Titanul Atlas al mitologiei Greceşti
- acel reprezentant al vechii generaţii Pelasge - a fost unul din
eroii legendari de la Dunăre şi Carpaţi. În cele mai vechi
monumente ale literaturii Greceşti, zeul cel mare al lumii
Pelasge avea epitetul de ‘cel care ţine egida’ sau scutul;
674
‘Iliada’ lui Homer descrie acel scut ca foarte preţios, pe care
timpurile nu-l puteau îmbătrâni şi care nu putea pieri
niciodată. De el erau suspendaţi 100 de ciucuri de aur
împletiţi foarte frumos, având fiecare ciucur o valoare de câte
100 de boi. Jur-împrejur, acel scut al puternicului zeu era
înconjurat cu o frică religioasă. Pe el era reprezentat capul
Gorgonei. Acel scut a fost fabricat şi dăruit lui Zeus de
Vulcan. Însă după cum rezultă din alt loc al ‘Iliadei’, scutul
marelui Zeus era de marmură - dură şi lucitoare - iar la acea
particularitate se pare că se refereau cuvintele lui Homer, că
timpurile nu puteau îmbătrâni egida / scutul şi că egida /
scutul nu putea pieri niciodată. Acela era scutul cel miraculos
ce inspira - de o parte curajul de luptă, de altă parte o teroare
marţială - şi da învingere tuturor acelora în a căror tabără se
afla. După vechile tradiţii, Zeus a apărut mai întâi cu acel scut
în luptele ce le avuse cu Titanii şi cu Giganţii. În memorabilul
război ce-l purtară Aheii cu Troianii, Zeus trimise pe Apollo
în ajutorul Troianilor, îi împrumută acel scut, spunându-i să-l
scuture pe teatrul de război şi va face pe Ahei să se retragă
înspăimântaţi la corăbii (‘Iliada’ 15:229); însă Athena / fiica
lui Zeus, în înţelegere cu Hera / soţia lui Zeus, luă acel scut -
fără ştirea lui Zeus - şi alergând cu el în tabăra Aheilor îi
îndemnă la război contra Troianilor (‘Iliada’ 2:447). După
cum a scris Pliniu 6:36, Gorgonele erau nişte femei sălbatice
păroase; iar după Diodor Sicul 3:54, Gorgonele erau un popor
de femei care se aflau în continuu război cu Amazoanele.
Legenda vechii Gorgone - sau a Gorgonei cea teribilă - o
aflăm şi din cântecele eroice Române (după cum a cules
Bănăţeanul Gheorghe Cătană în ‘Balade’): ea era o fată
sălbatică care locuia în ‘Câmpia Nistrului’, la ‘marginea
mărilor’, o figură sinistră, căci când cineva o vedea, fiori de
moarte îl cuprindea; eroul cel mai războinic al tradiţiei
Române - Novac cel Bătrân - a plecat să taie capul acelei fete
sălbatice, pe care a aflat-o adormită, o deşteptă, se luptă cu
dânsa, îi tăie capul, îl puse în suliţă şi-l duse acasă, ca semn
de învingere”. Ceremoniile sfinte patronate de Ghergane /
Gherghide erau reminiscenţe din timpul matriarhatului; spre
exemplu, în anul 1819 cercetătorul American Robert Mays de
la Universitatea Princeton le-a acordat atenţie prin lucrarea sa
despre un nou sistem de mitologie, prezentând cronologia
descrierii lor începând din Epoca Bronzului (trebuie ştiut că
la Grecii vechi numele copilului nu era pus de mamă, ci de
tată sau de bunic, ceea ce încă o dată confirmă numele
Gherga: atât prin credinţă, cât şi prin filiaţia paternă în
general din ultimele 5 milenii). Ele uneori erau secretoase
(datorită rarităţii unora dintre resursele utilizate, ale unor
manifestări câteodată de necontrolat ce nu erau sortite
întotdeauna publicului, fiind greu de înţeles, etc.), de unde
caracterul lor încărcat de Misterii. În spaţiul Grec vechi au
circulat pentru secole multe monede înfăţişând Medusa
Gorgonă, ca de exemplu:
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Ghergane / știute Antic Grec ca Gorgone notate Medieval

acolo Zarze:

Zeiţa Fertilităţii era asociată cu imaginea de

Gardiană a Infernului / Iadului, confruntându-se cu demonii
Incantația din zori către străvechile Gorgone,
pe care îi înţelegea - la intersecţia vieţii cu moartea - având
notate Medieval Zarze
puterea respectării unei ordini considerată ameninţătoare
pentru oameni (scoaterea limbii - imagine cu care uneori
În anul 1994, filozoful Francez Pascal Quignard a
Gherganele / Gorgonele au fost reprezentate - era un obicei
încercat să explice în “Sexul şi spaima” transformarea
Tibetan de alungare a spiritelor rele, Zeiţa Kali de exemplu
aceleiaşi Meduse din preafrumoasă în monstruoasă, prin
fiind aşa reprezentată); ajutorul necesar împotriva
sindromul “paralizării” din cauza unei emoţii puternice -
necunoscutului era asigurat de către preotesele Gorgone /
fenomen de încremenire în faţa a ceva care stârneşte
Ghergane care slujeau transmiterea Misteriilor prin legăturile
amestecul straniu de fascinaţie şi oroare, de venerare şi
ce le făceau cu supranaturalul, inclusiv prin ritualuri extatice
spaimă - a cărei menţionare a fost că s-a petrecut la întâlnirea
(ca de exemplu utilizând băuturi “magice” - vin, miere
privirii cu Gorgona: “Cel ce vede Gorgona Medusa scoţând
fermentată, etc. - ce alterau mintea, determinând pierderea
limba din gura strâmbată de acel rictus teribil, cel care vede
identităţii proprii şi preluarea alteia). Gherganele îşi
sexul feminin (orificiul turpitudinii) din faţă, cel ce vede
transmiteau puternicele valori ale învăţăturilor la fiecare
‘Medusa’ cade numaidecât în starea de pietrificare (erecţie),
generaţie, parcurgând astfel milenar istoria, prin Ghergane /
care este forma dintâi a artei statuare”. Frecvent s-a întâmplat
Gherghide înţelegându-se surorile Gorgone şi Graie,
împiedicarea fugii de ceea ar fi trebuit, deseori oamenii
împreună cu verişoarele Graţii. Mezinei Gorgone Meduza
preferând spaima decât să-şi scape pielea; în mod asemănător,
vechii Greci i-au atribuit şi înaripatul cal Pegas / “Pe-Gas”
vechii oameni se blocau în faţa frumuseţii Gherga: este ceea
(nume derivat din Luvianul pentru “fulger” / Luviana fiind
ce a relatat mitul, ieşirea din aşa ceva corespunzând firii
limba din Epoca Bronzului a Levantului), Pegas într-o
brutale tipică unora pe atunci, prin uciderea Gorgonei (în
legendă Evreiască fiind calul regelui Nimrod / vărul lui
sensul că mai bine să nu fie, decât să tulbure privitorii).
Gherghe-seu (Ka-naan / Canaan din timpuri străvechi a fost
Îndeosebi în apusul Europei, în Evul Mediu, primele Biserici
ştiut ca “Tărâmul Sacru”, în care trăiau Sfinţii Gherghe;
catolice aveau sculpturi exhibiţioniste ale vulvei, ca ecouri ale
ulterior - la sfârşitul mileniului II î.C. - Evreii stabiliţi ajunşi
Zeiţei Fertilităţii de cândva, pentru a ura noroc creştinilor -
în zonă au perpetuat conceptul, ca “Ţara Sacră”, notându-i pe
foşti credincioşi ai Marii Mame, care recunoşteau facil aşa
Sfinţii Gherghe de acolo ca autohtonii “Gherghe-sei” /
ceva - şi pentru a-i feri de rău:
“Ghirga-şiţi”). Arhaic - la vechii Români - bătrânei / babei i
se zicea “gorgună”.

Gorgona la Sarmisegetusa
(Muzeul din Deva / reședința județului Hunedoara)

Academicianul Aleksander Bruckner 1856-1939

(născut în Berejanî / Galiția) a găsit într-un manuscris
Polonez din secolul XV incantația din zori către cele 3 surori

675
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Ochiul = organul văzului, emblematic atât la

Veghetorii îngeri din Galileea, cât și la Vedicii din Gyagar (în
Vechea Asie, observatorii divini din N Canaanului vedeau
mai bine ca indigenii iar cei din N Indiei s-au remarcat prin
“al treilea ochi” - dintre sprâncene - până azi); în NE Vechii
Africi - anume în Hemi / Egipt ca “Ochiul lui Ra” - sau în
Haemus / N Balcanilor din Vechea Europă ca “Ochiul
Gorgon”, ochiul a fost deosebit de prețuit în Vechea Lume,
încă din Epoca Pietrei. Ochiul a fascinat mereu iar celui uman
i-au fost atribuite şi puteri neobişnuite, ca “oglinda
sufletului”; în Română s-a păstrat denumirea sa străveche, în
legătură cu Marea Mamă Ga / Ka (etimologie similară avea
fiul Marii Mame Ga / Ka, Zeul Oceanus, al cărui nume
Okeanos / “O-Kean” o reproducea pe stăpâna Pământului).

Elenii vechi prin povestea lui Perseu (“Per-seu”,

adică “fiul Zeului” / “fiul lui Zeus” - pentru ei însemnând
“Distrugătorul” - sub patronajul căruia la mijlocul mileniului
II î.C. s-au stabilit Aheii între zidurile construite de Ciclopi în
Micene / Mykene, la poalele înălţimilor Kalkani) au făcut
referire la existenţa Medusei mileniului VII î.C. din actuala
aşezare Armână / Aromână Sesklo 22,49 lat. N, 39,21 long. E
aflată în Tesalia / fostă Pelasgia, de unde în Epoca Pietrei s-a
dezvoltat o Cultură Balcanică puternică, cea care a introdus
cornutele / vitele domestice în Europa, populaţia fiind
demonstrată genetic ca majoritar aceeaşi cu Amazoanele -
Ochiul Gorgon fiicele / zânele Marii Mame - din Caucaz; faptele au fost
analizate de exemplu de către cercetătoarea Americană Joan
Marler în anul 2002 (e de observat că Herodot în “Istorii”
6:54 a scris despre avatarul Perseu că - “în conformitate cu
Perșii” - nu a fost de origine Europeană, ci a avut mama
Danae Egipteană și tatăl Asirian).

676
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Scut din secolul VI î.C. cu Gorgona
O statuie de marmură din Cicladica Insulă Paros
37,04 lat. N, 25,12 long. E din secolul VI î.C. redă o
excepțională Gorgonă arhaică înaripată:
Gorgonă Egeeană
677
În secolul I î.C., istoricul Diodor Sicul pretindea că
frumoasele Gorgone erau în conflict cu aprigele “Ama-
zoane”: competiţia era între fiicele Cerului şi Gliei /
Gherganele cu “zânele Mamei” / Amazoane (care 10 luni pe
an trăiau separat, însă 2 luni pe an trăiau împreună cu
Ghergarii). În secolul I, Romanul Pliniu “cel Bătrân”, al cărui
nume literalmente însemna ceea ce în Românește e “Plin” /
termenul Latin pentru “plin” fiind “plenus”, în “Istoria
naturii” 6:200 a consemnat că fostele Gorgone existau
inclusiv în Insulele Gorgade - din largul coastei Atlantice
Africane - fiind foarte păroase (după cum anterior a scris şi
Xenophon); Românii numeau Cosânzene pe cele cu păr
bogat: ţinând cont de Sanscritul “kesa” = “păr”, aşa ceva
însemna “părul zânei”. Perseu, expulzat din Argos de bunicul
său, n-a fost înspăimântat de “demonicele” 3 surori Gorgone
din Gorgade, tot timpul îmbrăcate în alb (simbolizând
deformările datorate forţelor pervertite a 3 pulsiuni: putere,
sex, spirit) - a căror faimă era ştiută din Gyagar / India până
în lumea numită de Grecii vechi “Celtă” / Ghergă iar de
Romani “Gală”, a oamenilor care trăiau la N de Albia / Alpi -
şi când a ucis-o pe mezină / cea mai mică, Medusa, care era
gravidă cu Poseidon / Zeul Mării, fratele mai mare a lui Zeus,
nu s-a uitat la cap, ea fiind o femeie frumoasă, în faţa sa
bărbaţii împietrind; ca exemple ale prezenţei sale, ea în
Antichitate a fost pe scutul Athenei, acum e pe steagul
Siciliei. Este de ştiut că Zeiţa Athena - a cărei denumire a
provenit din transformarea străvechiului nume al Zeiței Anat
- avea o egidă (existentă doar la tatăl Zeus şi la fiul Apollo /
“A-pollo”): un scut de cristal pe care era reprezentat capul
Gorgonei; prin simpla mişcare a egidei - ce simboliza
atributele puterii - puteau fi provocate furtuni violente
(Gurges în Latină). Ochii mari ai Gorgonei erau divini,
simbolistica lor fiind în mod deosebit apreciată de vechii
Egipteni dar şi azi mai ales în Anatolia, pentru alungarea
răului. Ochii Gorgoni şi povestea lor diabolică s-au răspândit
din acele timpuri întâi în Orient iar apoi pe tot globul;
amuletele ce îi reprezentau erau talismane împotriva
deochiului (privirea fixă / hipnotică fiind considerată capabilă
să întoarcă deochiul spre emitent):
“Nazar”: Ochiul Gorgon
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Aşadar, legendara sursă a “aegis” / “egidei” =
“scutului protector” a fost solara Gorgonă Aex / Aix (un
nume reproducând As, în Greacă “aspida” fiind “scut”); de
fapt, în Vechea Lume pieile din care au fost confecționate
primele egide - cu ce se înveșmântau oamenii - erau tari ca
niște platoșe, slujind deopotrivă pentru căldură și apărare.
Auzind de fapta lui Perseu, bunicul lui s-a ascuns în fortăreaţa
Larisa dar nepotul a ajuns acolo şi l-a omorât. Uciderea
Medusei Gorgona apare în multe sculpturi vechi:
Uciderea Medusei
Carianul / Grecul Pausania 2:21 - originar din apusul
Asiei “Mici” / respectiv din V Anatoliei, din zona unde în
timpul său încă funcţiona Sanctuarul Gherga - a scris în
secolul II: “În piaţa publică din Argos se află o movilă de
pământ care - după cum se povesteşte - ar cuprinde capul
Gorgonei Medusa. Iată ce se spune despre Medusă, lăsând la
o parte legendele din jurul ei: Medusa a devenit regina
populaţiilor din preajma Lacului Tritonis. Se afla în fruntea
Libienilor atunci când aceia porneau la vânătoare sau război
şi tot în fruntea lor merse să-l întâmpine pe Perseu, care avea
cu el oşti destoinice din Peloponez. Şi fiind ea omorâtă cu
vicleşug în timpul nopţii, Perseu a fost atât de impresionat de
frumuseţea ei, încât după ce îi reteză capul îl aduse Aheilor
spre a-l admira. Cartaginezul Procles, fiul lui Eucrates,
socoteşte tradiţia ce urmează mai verosimilă: Pustiul Libiei
hrăneşte multe fiare despre a căror existenţă nu-ţi vine a
crede. Trăiesc pe meleagurile de acolo femei şi bărbaţi în
stare de sălbăticie iar unul din aceia a fost dus şi la Roma.
Procles a presupus că - rătăcindu-se - una din femeile acelea a
ajuns în preajma Lacului Tritonis, unde omora pe locuitori,
până în clipa când a pierit de mâna lui Perseu. La Argos, în
apropierea monumentului Gorgonei se află mormântul
678
Gorgofonei, fiica lui Perseu. Pricina care a făcut să i se dea
acest nume este uşor de dedus după ce ai ascultat aceste
lucruri: după câte se spune, ea a fost cea dintâi femeie care a
avut 2 bărbaţi; până atunci, era obiceiul ca femeile să trăiască
în văduvie, dacă se întâmpla să-şi piardă soţul”. De fapt,
decapitarea Gorgonei de către Perseu a fost furtul unui simbol
emblematic de către acel Aheu: capul Medusei nu era decât o
mască, reprezentând caracterul ei dual. Atacarea Medusei a
fost caracteristică şirului agresiunilor Aheilor din Peninsula
Balcanică faţă de Minoicii din Creta şi Arhipelagul
Cicladelor (afectaţi de dezastrul natural din Thera /
Santorini), faţă de “zânele Mamei” / adică faţă de Amazoane
(prin furtul Lânii de Aur având norocul colaboraţionismului),
faţă de Troada / Troia (distrusă cu vicleşugul Calului de
Lemn), etc. Aheii (care îşi spuneau ei înşişi - cu mândrie -
“pustiitori de cetăţi”) au fost printre predecesorii Elenilor; la
început - chiar piratând - ei s-au insinuat peste Mare în Aeria
/ Creta (cea mai Sudică Insulă Europeană, unde au terminat
Cultura Minoică) şi pe coasta Anatoliană, la Milet şi Efes /
consemnaţi de cronicele Hitite: în mileniul II î.C., Aheii /
strămoşii Elenilor şi vechii Evrei au plecat dintre Egipteni
atraşi de bogăţiile Nordicilor Ghergani (răspândiţi pe atunci
mai ales între Babilon şi Balcani). După Războiul Troian cu
strămoşii Elenilor, Gherganii Anatolieni s-au reimpus în
marile porturi Efes şi Milet - oraşele patronate de gemenii
Gherghiţi Artemis şi Apollo - preluând şi controlul
“Oamenilor Mării”. În anul 462 î.C., în ciuda zidurilor sale
Ciclopice / ştiute ca realizate de meşteri din Lycia / Anatolia,
oraşul Micene a fost distrus de către trupe chiar din Argos
(pronunțiile regiunilor Lycia și Kylicia erau “Lucia” și
“Culucia”, rezonând cu lucirea, respectiv “stră-lucirea”).
Ochiul Gorgon în Capadochia / Anatolia
Grecul Homer, în “Iliada” 5:738, a indicat că egida /
scutul lui Zeus - vechi, din timpul luptelor Uriaşilor - avea
reprezentat capul Gorgon. În Greacă, cuvântul Gorgo a rămas
ca însemnând “teribil” iar în vechea “Ir-landeză” / Irlandeză
ca “sălbatic”. Leoaica Gargo proteja Templul din Dendera /
Egipt:
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Catedrala Notre Dame

Este interesant că în vechea Armeană “mis” însemna

“carne”, oraşul Karkemiş / Gherga-mis putând fi legat şi de
“carnea lui Gherga”; de altfel, Dr. Ran Barkai și Dr. Ben Dor
de la Universitatea din Tel Aviv / Israel au demonstrat
științific în anul 2021 că la bază înțeleptul om Homo Sapiens
“Mătușa” în Greacă e θεία “teia”, în rezonanță cu e carnivor. A rămas binecunoscut de oricine că extraordinarul
θεά “tea” pentru Zeiță (ceea ce - la rândul său - aduce cu Ochi al lui Ra / Horus - atestat Egiptean din mileniul V î.C. -
θείος “teios” folosit în Greacă deopotrivă pentru “unchi” și era Ochi Gorgon / Gorgan (faimos în Gyagar / India încă din
pentru “divin”); de altfel - corespunzător “Lexiconului” lui mileniul VII î.C. - în N căreia au fost produse “Vedele”,
Hesychios / Hesychiu - “daos” în vechea Greacă însemna prezentând Cultura Vedică - principalul promotor în lume al
“lumină” iar în Frigiană același termen se folosea pentru “magicului” ochi acum rămânând Turcia). Gorgonia în Latină
“lup” / “lupoaică” (emblemă la Daco-Geți) pe când în a ajuns să însemne “coral” / “mărgean”.
Română, puterea “mătușii” se vede de pildă în Banat, unde în
Graiul popular s-a ajuns la folosirea de “mătușoi” pentru
unchi. Groteşti reprezentări artistice frontale, inclusiv
arhitecturale, cu rolul de a speria duhurile rele şi astfel a
proteja - numite şi Gargoyle - sau Măşti Gorgone (plasate pe
porţi, ziduri, podele, morminte, etc.) au devenit universale,
fiind utilizate ca talismane populare / provenind îndeosebi din
frica de animale mari, aşa după cum de pildă Thalia Howe şi-
a publicat în anul 1954 studiul în “Jurnalul American de
Arheologie”; cu termenul de “gargui” e denumit jgheabul
sculptat, folosit pentru scurgerea apei de pe streaşina unui
acoperiş: Garguiul Gotic era de obicei o pasăre grotescă,
sprijinită de spatele cornişei şi proiectându-se în afara aceleia,
pentru a permite scurgerea apei departe de clădire (termenul
este folosit adesea în sens mai larg, pentru a desemna orice
animal fantastic, precum himerele - având obârşia în Gherga-
miş / Carchemiş - care decorează zidurile Catedralei
“Doamna Noastră” / Notre Dame din Paris, construită în
secolul XII).

679
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Poveştile diluviene sa “Cometa” din anul 1985 a observat apariţia în străvechile

reprezentări Chineze ale cozilor de comete şi a nucleului, cu 4
braţe îndoite prelungite din el, ca o Svastică - ceea ce a
impresionat - cu vizibilitate doar la suficienta apropiere de
Pământ, astfel încât jeturile de gaze, deviate de rotaţie, ar fi
putut fi văzute. Intensificarea activităţii solare ce pe de o
parte a dereglat orbita unei comete (e bine ştiut că activitatea
soarelui determină orbitele cometelor), pe de altă parte a
grăbit / a zorit dezgheţul calotei boreale, provocând şi mutaţii
genetice - alimentând mitul stelei căzătoare de vestire a
stingerii unei vieţi importante, respectiv anunţând o naştere
importantă - apariţia Gherga probând acestea prin mai mulţi
parametri, inclusiv temporal / orizontul de timp fiind acelaşi,
genetic / radiaţia solară crescută influenţând separarea “N*”
în trunchiul uman, geografic / mediul de trai fiind în Sudul
gheţurilor şi ca relevanţă / numele şi neamul având mare
impact social, cultural, Civilizaţional. Până atunci, de
exemplu, Canalul Mânecii putea fi parcurs pe jos (actualul
Arhipelag Britanic - ştiut iniţial ca “Albi-On” / Albion -
Istoria poate fi enigmatică dacă se doreşte aşa. Sunt făcând parte în acele timpuri din continentul European) iar
mai multe poveşti diluviene, deoarece au fost mai multe conform datărilor Antice, prin sistemul astronomic Garga din
diluvii; pentru cei direct afectaţi - la un moment dat, în N Indiei, al lui Pliniu, ş.a., Dinastiile Gyagar / GarGya =
arealul cunoscut de trai - Potopul a fost catastrofa vieţii: după Indiei au început după Potopul Pontic, în anul 6776 î.C. odată
Potopul Pontic de la topirea ultimei glaciaţiuni, consolidarea cu întronarea lui Manu - fiul cuplului primordial Cerul şi
credinţei în Marea Zeiţă a fost ca în anterioarele Potopuri (de Pământul - printre alţii, Dr. Harald Haarmann în anul 2006
exemplu spargerile Gibraltar şi Gherdap), ce au demonstrat confirmând prin metodele sale timpul Potopului ca imediat
elocvent puterea Mamei Natură. O versiune simplistă este anterior acelui an: răspândirea oamenilor din jurul Pontului a
considerarea diluviană ca fenomen unic, prin preluarea fost extrem de rapidă după dezastru, în Banat de pildă şi
izolată - unilaterală / singulară - şi refuzarea existenţelor altor datările cu carbon de asemenea relevând exact acel timp ca
evidenţe / dovezi. De exemplu, vechi scrieri orientale despre începutul Vechii Civilizaţii Europene. De altfel, în anul 2019
diluvii - în condițiile Sudice mai calde și mai uscate decât Dr. Carlos Quiles a ilustrat atât situația din secolul Potopului
cele Nordice - apar ca ecouri ale unor alte realități decât cele Pontic, cu prezența HiperBoreilor în N Mării Negre -
curente ale mediului în care au apărut; de pildă, vechii Evrei proaspăt formată - imediat după diluviul Atlant, cât și situația
au scris în Biblie / Vechiul Testament despre Potop ca din secolul Potopului biblic (după peste 3 milenii), cu
fenomen ce nu le-a cuprins doar zona lor, ci care a cuprins prezența HiperBoreilor = străvechilor Nordici ai EurAsiei mai
inclusiv Nordul umed (unde trăiau alți oameni, evident amplă în Bazinul Pontic:
diferiți): ce le-o fi venit unora trăind în regiuni aride care au
consemnat situații îndepărtate în timp, cu multă apă, pot fi
explicate fie ca glumele sau fabulațiile lor ivite din iluzii
colective - ori visări colective, fapte neargumentate științific -
fie ca relatările lor serioase ale unor întâmplări chiar
adevărate, petrecute cândva (așa cum au observat Dr.
Christian Cebulj și Dr. Ursula Rudnik în anul 2008, Vechiul
Testament în “Facerea” a comasat relatările de la 2 Potopuri,
unul lung de 40 zile și unul lung de mai multe luni, cu
salvarea fie a câte unei perechi de viețuitoare, fie a câte 7
perechi). Conform versiunii în Greaca veche a Bibliei “Codex
Vaticanus” din secolul IV, Potopul ar fi fost în anul 8094 î.C.;
un verset din Apocalipsa Sfântului Ioan “Teologul” descrie
Potopul în termeni poetici / capitolul 8: “...şi s-a pornit
grindină şi foc amestecat cu sânge şi au căzut pe pământ; şi a
ars din pământ a treia parte, şi a ars din copaci a treia parte iar
iarba verde a ars de tot şi a căzut din cer o stea uriaşă, arzând
ca o făclie, şi a căzut peste izvoarele apelor şi a treia parte din
ape s-a făcut ca pelinul şi mulţi dintre oameni au murit din
pricina apelor, pentru că se făcuseră amare”. Geologul
Austriac Alexander Tollmann - membru de onoare al
Academiei Române din anul 1992 - prin calcule astronomice
pretindea în anul 1994 că o cometă la 23 IX 7553 î.C. a
dezlănţuit Potopul, la locul impactului (Kofels 47,07 lat. N,
10,55 long. E / Austria) analizele copacilor carbonizaţi
confirmând data. Astronomul American Carl Sagan în cartea HiperBoreii post-diluvieni cu albastru
680
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

În anul 2023, “Family TreeDNA” - corespunzător
analizei genetice Gherga - a datat strămoșul pe linie paternă
din care se trag actualii bărbați Gherga ca născut în anul 6635
î.C., anume în secolul următor de la Potopul Pontic:
Așadar iată atestarea științifică a celui mai îndepărtat
Gherga având exact același profil genetic bărbătesc ca al
actualilor Gherga: a trăit la începutul neoliticului, acum 8
milenii, în secolul LIX î.C.; e de observat că numele Gherga a
precedat acel timp. Ar fi de știut că după strămoșul direct
Gherga (“N-L839”) din urmașul “N-L708” s-au desprins 2
ramuri bărbătești, “N-M2005” în neolitic și “N-B211” în
Epoca Bronzului = “frații” Gherga:

Strămoșul direct Gherga s-a născut în secolul următor

Potopului Pontic

Privind datarea strămoșului direct (“N-L839”) al

actualilor bărbați Gherga: extraordinara precizie
computerizată / științifică a laboratorului genetic a confirmat
atât cercetarea geologică a producerii Potopului Pontic, cât și
resursele istorice, inclusiv prin calendarul Indian, pornit odată
cu prima Civilizație independentă post-diluviană din lume
(anterior strămoșului direct al actualilor bărbați Gherga,
legătura cu ancestralul haplogrup “N-Tat” - din vremea
ultimei glaciațiuni - a fost prin tiparul genetic “N-F1419”).
Ulterior strămoșului direct “N-L839”, “FamilyTreeDNA” a
calculat nașterea Gherga cu tiparul genetic “N-L708” -
descendentul aceluia - în anul 5888 î.C.:

“Frații” Gherga, desprinși din tulpina principală consecutiv,

în neolitic și în Epoca Bronzului

“Fratele” neolitic Gherga “N-M2005”, născut în anul

5070 î.C., l-a avut pe “N-CTS9239” în anul 4592 î.C. din care
au descins ramurile “N-L1026” în anul 3706 î.C. și “N-
M2019” în anul 1583 î.C., ș.a.m.d. iar “fratele” Gherga din
Epoca Bronzului “N-B211”, născut în anul 2332 î.C., i-a avut
ca descendenți pe “N-BY10355” în anul 1338 î.C. și pe “N-
B181” în anul 653 î.C., ș.a.m.d.: cei mai mulți urmași ai
vechilor Gherga au fost atestați de statisticile genetice
internaționale în Europa; ar fi de remarcat însă că din
trunchiul originar Gherga - desprins din nodul Pamirian /
Asia Centrală în urmă cu 10 milenii - cei mai numeroși
bărbați “N” se află acum în Extremul Orient / Estul Asiei. În
anul 2010, Alexei Kassian de la “Institutul Lingvistic” al
Academiei Ruse a schițat migrările esențiale din preajma
Potopului Pontic:

Nașterea primului bărbat Gherga al cărui tipar genetic exact

îl are autorul a fost în 5888 î.C.
După paleoliticii stră-Români s-au ivit neoliticii Kurgani
681
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

În anul 2014, același cercetător din Rusia în studiul
despre “Potriviri lexicale între Sumeriană și Huriană: posibile
scenarii istorice” a enunțat că “unii termeni de bază din
Sumeriană - limbă scrisă din mileniul IV î.C. - și din Huriană
sunt fonetic similari; Huriana din Epoca Bronzului s-a înrudit
cu Urartiana din mileniul I î.C. - strămoașa limbii Armene -
toți vorbitorii lor inițiali provenind din arealul Caucazian
Kura-Arax”. Este de remarcat că Bazinul Fluvial Kura-Arax
la sfârșitul Epocii de Piatră a fost leagănul partenerilor
Ghergari ai Amazoanelor: de acolo s-au extins negustori
Sumerieni în Mesopotamia și Gherghesei via Canaan până în
Egiptul pre-dinastic (înaintea faraonilor). Așadar Gherganii
care în paleolitic - la sfârșitul glaciațiunii - au ajuns din Pamir
spre Vest via Caucaz în Bazinul Pontic, s-au răspândit după
Potopul Pontic, anume în neolitic, în toate direcțiile.
rumegătoare, unde predomina marea vânătoare colectivă de
înalt randament, capabilă de a hrăni grupuri importante și de a
permite înmulțirea lor, schimbarea a fost atât de radicală,
încât acele grupuri au fost nevoite, pentru a supraviețui, să se
împrăștie și să se organizeze pe baze cu totul deosebite. Se
pare că dezorganizarea comunităților paleolitice ar fi avut ca
rezultat o diversificare a culturilor, determinată de condițiile
variabile cărora diferitele grupuri li s-au adaptat. Aproape
pretutindeni oamenii s-au instalat în colibe, adesea grupate în
tabere pe malurile râurilor”. Astfel a fost contextul în care a
apărut și s-a dezvoltat în Europa Estică la sfârșitul
paleoliticului Imperiul Atlant; în Vechea Lume au fost
reținute de către multe Culturi povești diluviene -
dimensiunea acvatică a Potopului fiind temă recurentă în
diverse medii - iar autori Antici au scris despre Atlanți, cu
localizări ale prezențelor acelora (ca filozoful Platon în
Europa sau ca istoricul Herodot în Africa): trecutul conectat
acvatic al omenirii a fost o realitate, prezența HiperBoreilor
luntrași - inclusiv în spațiul stră-Român - încadrându-se de
asemenea în contextul respectiv (desigur a fost și că în
Vechea Lume oamenii nu se înghesuiau în zone aride, așa
cum n-o fac nici acum, cu toate facilitățile Epocii Moderne).

În anul 1976, profesorul universitar Andre Capart

din Regatul Belgiei a datat Potopul la mijlocul mileniului VII
î.C iar istoricul Italian Guido Mansuelli 1916-2001 a scris
despre “Civilizațiile Europei Vechi”: “Aproximativ în
mileniul XI î.C., ghețarii din nordul Europei și din Alpi au
început o retragere de mare amplitudine. Dincolo de morene, Relieful în timpul ultimei glaciaţiuni
de sub depuneri și de sub loess, a ieșit la iveală solul și - în
decurs de câteva milenii - continentul nostru a luat aspectul Academicianul Român Mircea Petrescu a scris:
pe care îl are încă și astăzi sub cercul arctic. În urma topirii “după optimul climatic dintre 7000 î.C. şi 5000 î.C. - cu o
ghețurilor a crescut nivelul general al mărilor, izolând climă temperată, mai caldă decât cea actuală - a urmat o
Arhipelagul Britanic și alte insule ale continentului european, perioadă de climă caldă şi umedă între 5000 î.C. şi 3000 î.C.
făcând să pătrundă apele, uneori în profunzime, de-a lungul iar apoi una caldă şi aridă”.
văilor. În timpul încălzirii, etajarea zonelor climatice a
crescut: zona mediteraneană temperată a devenit subtropicală,
zona subarctică centrală a devenit temperată, etc. Zonele
ecologice s-au transformat în același ritm: savana sahariană s-
a ofilit, câmpia eurasiatică a trecut în mare parte de la tundră
la stepă, Europa Vestică și Nordică, cea a masivelor
muntoase, s-a acoperit de păduri. Acea schimbare radicală a
climei, atestată de geologie, floră și faună, precizată de
analizele de polen, a constituit fundalul evoluției umane între
paleolitic și neolitic. Este sigur că mutația culturală, la scara
timpurilor preistorice, a urmat destul de îndeaproape evoluția
climatică. Încălzirea s-a înfăptuit în faze, ale căror date au
putut fi evaluate și datate, și care au supus Europa unei
succesiuni de clime: preboreală 8200-6700 î.C., boreală
6700-5500 î.C., atlantică 5500-3000 î.C. Pe de altă parte,
transformarea consecutivă a vegetației, a faunei și a solurilor,
adică a mediului ecologic, a fost foarte variabilă și nu a
alterat în aceleași proporții diferitele regiuni europene. Dar
într-o foarte mare parte a continentului, în acel mediu relativ
uniform unde se dezvoltaseră imense cirezi de reni și de alte Clima la începutul neoliticului
682
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Mişcarea apelor între Mările Neagră şi Mediterană /
via Marmara a fost şi în sens invers: după umplerea cuvei, în
Marea Neagră nivelul a continuat să se ridice, deoarece
dinspre Nord continuau să sosească întârziatele ape rezultate
din topirea calotei glaciare - alimentate la un moment dat şi
de ploi abundente, consemnate biblic - ceea ce a determinat
pătrunderea apelor spre Sud, în Marea Mediterană (e de
remarcat că Marea Neagră a fost ştiută în trecut şi ca Marea
Sarmatică: denumirea era de la Sarmis / Hermes, bunic
Gherga; de altfel, “Cronica Pascală” din anul 628 - scrisă în
fosta Tracie la Constantinopol / azi Istanbul în timpul
împăratului bizantin Heraclius / Ghergan după mamă, care a
schimbat limba oficială Imperială din Latină în Greacă - a
notat 1:51 că “Sarmaţii se trag din Gergesaeus”, genericul de
Sarmaţi pe atunci cuprinzând populaţiile Iraniene de Alani ca
Roxolani, Gugulani, Iazygi, ş.a., conform istoricului Herodot
Karka 4:110 fii ai Amazoanelor / adică ai femeilor Gherga,
care au ajuns şi în Bazinul Dunării, Marea Neagră în
Antichitate, după cum a notat poetul Roman Claudian, fiind
numită şi “Amazonius Pontus”).
Grecul Hermes
În secolul I î.C., Diodor din Insula Sicilia a descris
vechiul cataclism natural în a cincea sa carte de istorii: “47)
Am să acord acum atenţie Insulelor din vecinătatea Greciei şi
din Marea Egee, începând cu SamoTracia. Acea Insulă -
conform unora - s-a numit Samos în vechime, însă când
Insula ştiută acum Samos s-a consolidat, deoarece numele
erau identice, vechea Samos a devenit SamoTracia, datorită
Traciei aflată în apropiere. Pe ea erau pământeni - oameni ai
locului - astfel încât nici o tradiţie nu s-a pronunţat faţă de
cine au fost primii oameni şi conducătorii lor de pe Insulă;
însă unii afirmă că iniţial s-a numit Saonnesos şi că a primit
denumirea de SamoTracia de la cei sosiţi atât din Samos, cât
şi din Tracia. Primii locuitori vorbeau o limbă specifică lor,
din care multe cuvinte s-au păstrat până acum în ritualurile
sacrificiilor lor. Cei din SamoTracia au o poveste ce relatează
că înaintea inundării altora, un Potop a avut loc la ei, când
spaţiul dintre stâncile Bosforului s-a rupt şi apa a năvălit prin
Dardanele. Marea Neagră avea în acel timp forma unui lac,
care atâta s-a umflat de râurile ce se varsă în ea, încât apele
sale au izbucnit violent prin Dardanele şi au inundat o mare
683
parte a coastei Asiatice, inundând o parte apreciabilă a
SamoTraciei; acela a fost motivul pentru care mai târziu
pescarii au prins în plasele lor vestigii ale aşezărilor acoperite
de mare. Locuitorii surprinşi de inundaţie s-au refugiat pe
înălţimile Insulei şi cum marea continua să crească, s-au rugat
zeilor lor nativi iar când vieţile le-au fost cruţate, pentru a-şi
comemora salvarea au mărginit Insula cu pietre şi au dedicat
altare pe care jertfesc şi în prezent; de aceea, e brevetat că au
locuit SamoTracia dinaintea Potopului. 48) După
evenimentele descrise, un localnic pe nume Saon - după unii,
fiul lui Zeus cu o nimfă dar conform altora al lui Hermes cu
Rhene - a adunat oamenii împrăştiaţi, ale căror locuinţe au
fost răvăşite şi le-a stabilit reguli; numele lui a coincis cu al
Insulei, însă mulţimea de oameni a distribuit-o în triburi,
numite după fiii lui. Şi în timp ce SamoTracii trăiau într-o
astfel de guvernare, se spune că acolo Zeus i-a avut cu Electra
- care a fost una dintre Atlante - pe Dardan, Iasion şi
Harmonia. Dintre acei copii, Dardan - care avea înalte
concepţii şi a fost primul care a ajuns în Asia pe o barcă
realizată de el - a întemeiat aşezarea denumită Dardanos,
organizând Regatul în acea zonă (denumit mai târziu Regatul
Troiei), populat de Dardani: oameni numiţi după el; a condus
mai multe neamuri din Asia iar Dardanii care s-au stabilit
dincolo de Troia au fost colonişti trimişi de el”. În anul 1932,
generalul Român Nicolae Portocală a scris în cartea “Din
preistoria Daciei şi a vechilor civilizaţiuni” ce a fost la
sfârşitul neoliticului după revărsarea apelor Nordice în Marea
Eghee / Egee (eveniment catalogat ca Potopul biblic, ce a
încheiat lunga Epocă a Pietrei): “Către anul 3000 î.C., în
întreg Orientul şi în Egeea s-a produs o vastă mişcare de
popoare. Egeea s-a populat în întregime cu un popor pe care
Grecii i-au numit Pelasgi iar Tucidide Cariani: aceia n-au
venit de pe continentul European. Epoca Pietrei s-a terminat,
metalul şi-a făcut apariţia: perioada aramei a început. În
apropierea Hellespontului, colina Hisarlîk - viitoarea Troie - a
fost locuită pentru întâia oară. În Marea Egee, eşalonarea
Insulelor dintre Asia şi Europa, presărate la distanţe scurte,
făcea accesul de o uşurinţă cum nu există în nici o altă parte a
lumii; într-un amestec extraordinar de pământ şi apă, prezintă
o foarte mare întindere de coaste, care înlesneşte schimburile
comerciale şi de idei într-un mod incomparabil. Poporul care
a locuit în acea parte a Mediteranei a fost numit de Egipteni
ca format din ‘Oamenii mării’, căci erau pretutindeni ca la ei
acasă”. Etimologia cuvântului Românesc barcă este
recunoscută ca orientală / Anatoliană, barca fiind în rezonanţă
cu Darda, respectiv Garga. Primul organizator al fostei Samos
/ “Sa-mos”, devenită Insula SamoTracia, Saon / “Sa-on”
reproducea prin numele său pe Zeul Cerului şi Timpului -
“Za-On” fiind “Zeul An”, în Colchis / Georgia fiind
credincioșii Svan / Sanni, în Canaan Sf. An fiind Sion / “Si-
On”, de la care Evreii apăruţi în zonă mult ulterior s-au
inspirat pentru mişcarea “sionistă” - iar Samos / “Sa-mos” era
Sfântul Moş, prin “Sa” / “Za” înţelegându-se Zeu / Sfânt iar
prin “moş” înţelegându-se “bătrân” / “mai vechi”; din Saon a
derivat ulteriorul nume Iasion / în vechiul Grai Grec, numele
mamei sale Rhene însemna “oaie”, în România limita
Nordică a regiunii Crişana - a străvechiului An - fiind Râul
Someş / “So-meş”, notat în vechime chiar Samos / “Sa-moş”
(corespunzător paleolingvisticii, cuvântul “Sa-mos” / Samos
avea rădăcina pre Indo-Europeană), conectate cu aşa ceva în
V Carpaţilor fiind, conform şi Dr. Sorin Paliga în anul 2006,
multe nume, ca Şimleu, Şimian, Şimand, Şoimuş, Simeria,
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Semenic dar şi “şoim” ceea ce marca prezenţa Gherga, în
străvechii Balcani şoimului zicându-i-se Ghirgo: Banatul -
aflat în S Crişanei, în mijlocul său Carpatic cuprinzând
Munţii Semenic - este regiunea foștilor șamani, a celor
“semeţi” (şi acum Bănăţenii autentici fiind mari făloşi,
mândri a se sumeți când au ocazia), unde Gherga azi are cea
mai pregnantă prezenţă din lume. Este de ştiut despre cel mai
înalt Munte al “Insulei-Mame” Samos / “Sa-mos” (populată
de indigenii Sami) că e Vulcanul Kerkis / Κέρκης - al Mamei
Circe / Κίρκη - iar Insula SamoTracia a fost întâi locuită de
Pelasgi şi de Cariani / adică Ghergani. Pe cel mai înalt vârf al
Insulei SamoTracia din timpurile pre-Greceşti era Sanctuarul
Marii Mame, unde - conform lui Hesychius din Alexandria -
Cultul Misteriilor era derulat de Karkinoi (popular cunoscuţi
apoi drept Kabeiri / Cabeiri), simbolul falic al lor fiind numit
“kerykeion” / caduceul mesagerului divin Hermes având
aceeaşi denumire, purtat inclusiv de către Zeul W/Odin
originar din Caucaz în Europa Nordică; divinii Cabeiri /
Kabeiri - în legătură cu proto Indo-Europeanul “kabeiro”
pentru “zeitate” - aveau corespondenţa hindusă prin
“Gardianul Nordului” Kubera, şeful spiritelor codrilor Yakşi
de la poalele Himalaiei (Fluviul Syr-Darya se numea
Yaksart), Cuşit / Kuşit folosindu-se “kobir” pentru “taur”.
Dr. Mircea Eliade în “Morfologia religiilor” a scris:
“Când cele 2 mări s-au unit, s-au dezlănţuit destul de mari
inundaţii pe insulele din Egee, ca să poată da mai târziu
naştere legendei diluviene. Ştim că Marea Neagră avea un
nivel mai ridicat ca cel al Mediteranei, aşa încât numai acea
contopire furioasă a putut produce un înfricoşător învălmăşag
de ape. Legenda din Samotracia era o amintire foarte veche a
contopirii apelor Mării Negre cu cele ale Mediteranei.
Ulterior, în faţa scepticilor, scoicile - din timpurile geologice
- de aproape peste tot prin munţi prin existenţa lor au ajutat
ideea mitică a Potopului”. De altfel, filozoful Platon a notat -
în ultima lucrare din viaţa sa - că pe scara istoriei cel mai
recent diluviu a fost precedat de altele, pluralul diluviilor
fiind consemnat de el inclusiv cu explicaţii (“Originea
Gherga”, convenţional notând doar Potopurile de la sfârşitul
Erelor de Aur şi de Argint, deoarece privesc Gherga de la
ultima mutaţie genetică încoace: Potopul 1 - fără ploaie şi
fără păcat - din Marea Mediterană / Marmara = Albă în
Marea Neagră în mileniul VII î.C. a încheiat “Era de Aur” iar
Potopul 2 - cu ploaie şi cu păcat - din Marea Neagră în Marea
Albă = Marmara / Mediterană în mileniul IV î.C. a încheiat
“Era de Argint”, peste ultimele perioade ale Epocii Pietrei
suprapunându-se acele prime perioade metalice, apreciate
încă de pe atunci ca “prețioase”); în Insula SamoTracia,
Pelasgii Cabiri au apărut știuți drept “Cadmiloi” în Cultul
684
închinat Cureţilor (iar “Cad-milus” era Hermes cu penisul
erect). E/Truscii l-au numit “Cad-mos” / Cadmos - o
suprapunere peste Gat-moş - pe Hermes / “Her-mes”, curierul
Zeilor, ceea ce-i făcea pe Karkinoi, care conform lui
Hesychius din Alexandria au fost primii Cabiri, preoţii
Cybelei / Marii Mame, ca Gaţi / Guţi, patronaţi de Gherganul
Her-mes. În legătură cu termenul de “Cabiri”, se pot observa
(prin echivalarea “B”=”V”) legăturile cu “cabalinele” şi cu
conceptul de “Cavaleri”; atât în Vest Anatolianul Sanctuar
Gherga (marele aşezământ religios al Cariei), cât şi în partea
Estică a Bazinului Dunării (unde au emigrat numeroşi
colonişti din Caria), s-a impus tipul Antic de călăreţ dârz
denumit Cavalerul Derzis / SânGiorz, emblematic atât în
Balcani / drept Cavalerul Trac, cât şi în Caria / drept
Cavalerul Gherga (tot în Anatolia, din Capadochia, a apărut
ulterior Cavalerul Gheorghe). Ancestrala sursă a Cavalerilor a
fost anterioară apariţiei cabalinelor, fiind înrădăcinată în
Pelasgii Cabiri / Kabiri iar primii dintre aceia - corespunzător
amintirii Antice atestate - au fost Karkinoi = Gherghinoi,
adică Ghergoi; se poate observa că ei proveneau din exact
același areal Pontic unde inițial a fost Imperiul Atlant iar apoi
- tot de acolo - au apărut Kurganii / primii călăreți din lume,
ș.a.m.d.: primul Potop - cel Pontic - i-a separat pe paleoliticii
Karkini / Gherghini de neoliticii Kurgani / Gurgani iar al
doilea Potop - cel biblic - i-a separat pe acei Gurgani /
Ghergani ai Epocii Pietrei de Gargarii / Ghergarii (legendarii
parteneri preferați ai Amazoanelor) din Epoca Bronzului.
Străvechii Cavaleri Gherghi - având ascendența în pre-
diluvienii îngeri Veghetori Gregori / Grigori - mesageri divini
- au reprezentat versiunea masculină (luptătoare / războinică)
a celebrelor Gorgone / Ghergane, cu puteri deosebite, slăviți
din vechimea ancestrală ca Gardieni / păzitori ai oamenilor,
credincioșii manifestându-și respectul până acum și prin
personalizări ca Anticul Cavaler Gheorghe / devenit Sfântul
George sau ca nemuritorul arhanghel Gavriil / Gabriel, nume
care are echivalentul Finic Kaapro; persistența lor, a
urmașilor lor și a poveștilor lor de-a lungul timpurilor - și pe
vaste teritorii - cu consacrarea începută mai ales în jurul
Mării Negre (cu reținerea îndeosebi prin Tradițiile păstrate de
mediile conservatoare ale Munților Caucaz din E și Carpați
din V) au reflectat de fapt existența puternicilor Gherghi /
Ghergani acolo, dinaintea Potopului Pontic, până în prezent.
Diaspora după Potopul Pontic
În anul 2009, Dr. Sorin Paliga și arheologul Eugen
Teodor au scris: “Marile culturi neolitice dintre Marea Egee,
Munții Carpați și Marea Adriatică dezvoltate în intervalul
mileniilor VII-IV î.C. ar fi ‘vechi europene’, respectiv ‘pre
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
indo-europene’. Acei ‘vechi europeni’ s-au sedentarizat
gradual, trecând de la culesul fructelor sălbatice și de la vânat
la o agricultură primitivă, la domesticirea animalelor și - ceva
mai târziu - la prelucrarea metalelor (aurul și cuprul). Era un
tip de societate în care statutul social al femeii era superior,
societate numită ‘matrifocală’. Mai la est de acest bloc
cultural - anume, în nordul Mării Negre - începând cu
mileniul V î.C. s-a conturat un alt grup cultural, complet
diferit de ‘vechii europeni’: războinic, cu rolul preponderent
al bărbatului în societate (el fiind în calitate de șef în
societatea ‘patrifocală’), care - după ce și-a însușit
domesticirea calului de la populațiile trans-uralice - s-a
mișcat în ‘valuri’. Aceia au fost proto indo-europenii sau
populația ‘kurganelor’: conducătorii triburilor erau
înmormântați în morminte somptuoase peste care se ridica o
movilă = ‘kurgan’. ‘Tradiția kurganelor’ a fost tradiția indo-
europeană a ‘războinicilor călare’, care își îngropau morții în
kurgane, adesea cu amenajări subterane somptuoase, în cursul
ritului funerar fiind sacrificate nu numai animale, ci și femei.
Acei ‘cavaleri războinici’ au cucerit ulterior vastul spațiu
euro-asiatic, între India și Marea Baltică, între Marea Egee și
Atlantic. De-a lungul timpurilor, riturile de înmormântare au
fost deosebit de conservatoare, transmițând peste milenii
cutumele din vechime. Kurgan a fost simbolul tradiției, al
războinicului necruțător care trăia într-o societate patriarhală,
unde femeia nu avea doar rol secundar, ci era supusă absolut
bărbatului. Un stadiu lingvistic mai vechi decât cel uzual
numit indo-european a fost grupul proto-boreal, databil în
intervalul mileniilor X-VII î.C. din care s-au dezvoltat limbile
indo-europene, uralice și altaice. Altfel spus, în aproximativ
același spațiu est-european în care au apărut și au evoluat
limbile indo-europene, a fost o ‘patrie primitivă’ comună nu
doar unui singur grup lingvistic, ci celor 3 mari grupe
lingvistice răspândite pe vastul spațiu euro-asiatic: indo-
europenii, uralicii și altaicii (limba coreeană poate să fie
considerată tot de origine europeană, adică derivată din acel
grup proto-boreal, prin migrarea unor grupuri umane spre est,
traversând Uralii. Urmașele de azi ale acelei postulate limbi
proto-uralice sunt limbile finice (finlandeza și estona), limbile
ugrice (maghiara și alte câteva limbi dispersate prin Rusia
europeană) precum și - probabil - idiomurile laponilor.
Limbile altaice mai sunt numite și turcice sau turco-tătare,
având - după limbile indo-europene - o mare răspândire; dacă
într-adevăr și limba coreeană ar fi încadrabilă în acest grup,
atunci prin răspândirea lor - produsă tot în preistorie, paralel
expansiunii indo-europene - avem un tablou impresionant al
marilor migrații preistorice în spațiul euro-asiatic. Deja în
mileniul V î.C. indo-europenii își conturaseră acea ‘ideologie
a kurganelor’ (a mormintelor princiare), respectiv ceea ce s-a
numit ‘ideologia călărețului războinic’, binecunoscută de
altfel din scrierile vechi indiene și din antichitatea greco-
romană. Din perspectiva teoriei proto-boreale, nu pare deloc
surprinzător să constatăm că și uralicii și altaicii erau, la
rigoare, tot ‘populații ale kurganelor’, în mod cert provenind
din aceeași tradiție a agresivității războinice, pe care o
cunoaștem din cele mai vechi texte istorico-literare vechi
indiene, hitite, grecești ori romane. Distribuția spațio-
temporală a limbilor indo-europene precum și a limbilor
cândva înrudite, uralice și altaice, arată cum, dintr-o tendință
de unificare lingvistică a unor idiomuri vorbite pe un vast
spațiu est-european, aproximativ între Urali și Nipru pe axa
est-vest și între Marea Neagră și Marea Baltică pe axa sud-
685
nord, au apărut gradual, prin mișcări de populație și
amalgamare culturală, varii grupuri etnice. Un anume nucleu
convergent ‘proto-boreal’ ce poate fi considerat baza celor 3
mari grupuri lingvistice europene (indo-european, uralic și
altaic) s-a conturat după mileniul X î.C., pentru ca - pe la
începutul mileniului V î.C. - să apară nucleul indo-european =
‘kurgan’. Expansiunea indo-europeană ‘în valuri’ (sau prin
‘roire’) nu a fost singulară. Mișcări similare de populații au
avut loc și ulterior, în diverse perioade istorice. Chiar dacă
acestea nu au fost identice, nici ca motivație, nici ca
desfășurare, ne arată cum - de-a lungul mileniilor - diverse
grupuri etno-sociale s-au deplasat pe distanțe mari, unele
impresionante chiar din perspectiva omului modern. Putem
considera că, începând pe la jumătatea mileniului V î.C. și -
mai ales - ceva mai târziu, expansiunea indo-europeană a fost
răspunzătoare de marile mutații etno-culturale ale preistoriei
europene. Grecii și latinii nu sunt altceva decât expresia unor
ample deplasări de populație ce avuseseră loc cu câteva
milenii mai înainte; ideologia războinicului - așa cum ni s-a
păstrat în ‘Iliada’ și în ‘Odiseea’ - a fost expresia tipică a
acelui model de civilizație, încă foarte tânără, care știa
rușinea (de a nu fi suficient de viteaz) dar încă nu aflase
mila”.
Diluviu Timp Cauză
Potop 1 secolul LXVIII î.C. Terestră
Potop 2 secolul XXXII î.C. Celestă
Malurile Lacului Pontic - şi ulterior ale Mării Negre
- au constituit centrul de difuziune Gherga pentru 2 etape
migratorii, după dublul Potop (anume, Potopul Pontic de la
sfârşitul paleoliticului şi Potopul biblic de la sfârşitul
neoliticului): întâi pe paleo-Râuri datorită înaintării Mării,
apoi numai din cauza ridicării nivelului apelor (după prima
revărsare - a Mărilor Mediterană şi Marmara peste Lacul
Pontic formând Marea Neagră / ce a fost fără ploi deoarece a
fost cauzată de cutremur şi n-a fost însoţită de legenda
păcatului - cea de-a doua revărsare, a Mării Negre peste ele, a
fost însoţită de mesajul păcatului şi de ploaia diluviană,
menţionată în Biblie, cauzată de umiditatea crescută datorită
acumulării în atmosferă a imensei cantităţi de apă evaporate
după căderea asteroidului); mitografi de prestigiu îşi dau
silinţa discernerii celor 2 categorii de mituri - statistic, în jurul
Mării Negre fiind răspândite cele mai multe legende
diluviene din lume - corespunzătoare celor 2 diluvii numite
Potop (cele foarte vechi, fără păcat şi fără ploaie, respectiv
cele mai noi, cu păcat şi cu ploaie), mai ales că sunt
confirmaţi de cercetările istoricilor, climatologilor, geologilor
şi ale altor savanţi, în sensul corespondenţei şi a geografiei
mitice cu geografia fizică, etc. Pentru autohtonii din Asia
“Mică” / Anatolia dar şi din zona Mării Egee (Marea aflată în
comunicare - via Marmara - cu cea Neagră), aceia care au
ajuns să se mute frecvent - “ca păsările” - erau Pelasgi iar faţă
de poziţia lor, erau Hiperborei: din Nordul îndepărtat; de
altfel, “Scoliastul” lui Pindar 3:28 a anunţat că “Hiperboreus
era fiul lui Pelasgos” iar conform lui Eusebiu, tatăl lui Pelasg
a fost Phoroneu, fiul fraţilor Inachus şi Argia după cum a
scris Hyginus în Fabula 143, care erau copiii Zeului Oceanus
(Nimfei frasinului Argia i se zicea “Meliae”, adică
”Mieroasa”).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Urmaşii Hiperboreilor există printre Români:

Gherga - cu profilul genetic extrem Nordic - este un exemplu.
Ambele “valuri” umane de migraţie au păstrat direcţia spre V,
în inerţia deplasării iniţiale, pornită din Ţara lui Gherghi /
Asia Centrală, spre Europa. Înaintea Potopului 1, se bucurau
de veneraţie deopotrivă pământul Ga şi soarele Ra. După
Potopul 1, întâietatea divină a căpătat-o puterea Mamei
Pământului Ga (care îl avea ca partener pe An). După Potopul
2, respectul credincioşilor s-a îndreptat spre puterea Tatălui
Ceresc - stimat ca Mare Zeu - în detrimentul stăpânei Gaia.
Ambele orientări religioase (derivate din primordialele culte
ale Gliei şi Cerului din cele 2 Civilizaţii pre-diluviene / cea
Sudică a Cornului Abundenţei şi cea Nordică a Imperiului
Atlant) au fost cauzate de puterile conferite forţei terestre la
Potopul 1 iar apoi forţei celeste la Potopul 2. În denumirea
Mării Negre, interpretarea fonetică a cuvântului Iranian
“axena” însemnând “neagră” a fost - de către vechii Greci -
întâi “axeinos” (drept “neospitalieră”, ca amintire înfricoşată
a ceea ce a fost), apoi “euxeinos”: “ospitalieră”, când a fost
stăpânită de navigatori şi malurile sale populate stabil;
În aridul Argos / S Balcanic n-a existat nicicând vreo inclusiv geofizic Marea Neagră este o Mare “nouă”.
apă curgătoare ce să fi fost asociată cu Zeul Oceanus, astfel
încât apariţia mitică acolo de aşa gen a fost clar de import:
corespunzător Carianului Pausania 1:39, frate cu Pelasg era
Car - ambii ca pruncii lui Cerdo cu eroul Phoroneu - cel ce a
dus focul în Argos, de la care a provenit numele acropolei
Karia / Caria din Megara (după cum a scris Ştefan din
Bizanţ), căci Car a domnit în Balcanica Megara 38 lat. N,
23,20 long. E; aşadar, Hiperboreus l-a avut ca tată pe Pelasg
iar ca unchi patern pe Car iar faptul că Pelasg a fost născut de
“Pământul cel negru” (după cum a afirmat vechiul poet epic
Asiu din Insula Samos citat de Anatolianul Pausania 8:1) o
lega pe Cerdo sau Ghergo - mama ambilor fraţi Pelasg şi Car
- de Gheia / Gaia = Ga. Grupul genetic “N” al lui Gherga -
masiv răspândit Nordic / direcţia cardinală respectivă fiind
asociată cu negrul - reprezintă de fapt ceea ce în vechime era
ştiut ca Hiperboreu.

Glykon

În “Mitologia română”, academicianul Romulus

Vulcănescu a demonstrat că Potopul biblic a fost de alt tip şi
ulterior Potopului Pontic prezentat de majoritatea legendelor
Româneşti iar totodată, despre cauzele cutremurelor se credea
că erau provocate de zvârcolirile dispăruţilor Uriaşi /
căpcăuni, ca să iasă din peşterile lor (unde ultimii dintre aceia
au fost îngropaţi de vii); dânsul a mai scris: “Arhedemonii şi
spiritele rele horesc în spirale ieşind din Iad, în jurul
pământului şi în văzduh. Simbolismul mitic al şarpelui
cosmic legat de apele primordiale revine şi în mitologia din
Pontul Euxin getic. În cetatea maritimă Tomis / Constanța a
fost descoperită statuia unui şarpe fantastic cu plete, încolăcit
în spirală (reptila desfăşurată având 4,76 metri), numit de
tomitani Glykon. Conceput în apele Mării Negre ca un geniu
Diaspora Atlantă în Europa protector al corăbierilor şi pescarilor, Glykon reeditează un
686
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
mit getic mai vechi, mitul şarpelui apelor primordiale, care a
fost preluat din paleofolclorul local pontic şi adaptat nevoilor
spirituale ale locuitorilor, pe jumătate geţi, ai cetăţilor
maritime greceşti”. (Corespunzător “Istoriei românilor”
realizată de Academia Română în anul 2010, “Glykon a fost
plăsmuit în Paflagonia” / adică Anatolia, fiind “cult
microasiatic”, Geţii de fapt - iar apoi și Grecii - sosind în V
Pontic din S Pontic, adică din acel areal Anatolian; în
mileniul I î.C., amestecul Grecilor şi Geţilor în cetăţile
Dobrogene a dus - inclusiv prin cununii - la emanciparea
dinaştilor Gherga, aceia instalându-se în fruntea Geţilor
atunci când Romanii au ocupat cetăţile Grecilor de pe coastă:
de pildă, sub emblematicul stindard “Draco” închipuind
dragonul = şarpele cu cap de lup, Decebal - ultimul rege
independent al Geto-Dacilor, căci şi el a ajuns să fie înfrânt
de către Romani - a aparţinut Dinastiei Duras / Zuraz, adică
Ghiura / Gurag = Gherga, filiaţie regală lansată din cetatea
Dobrogeană Genucla). În “Dicţionar de simboluri”, Francezii
Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier au scris: “Ca şi omul, însă
contrar lui, şarpele se deosebeşte de toate speciile animale.
Dacă omul se situează la capătul unui îndelungat efort
genetic, trebuie în schimb să plasăm - în mod necesar -
această făptură rece, lipsită de picioare, păr sau pene, la
începutul efortului amintit. În acest sens, Omul şi Şarpele
sunt opuşi unul celuilalt, complementari, rivali. Şarpele e
enigmatic, tainic şi nimeni nu-i poate prevedea hotărârile, la
fel de bruşte ca şi metamorfozele sale; aservindu-şi sexele -
aşa cum îşi aserveşte toate contrariile - şarpele e deopotrivă
femelă şi mascul, geamăn cu sine, ca atâţia zei creatori (care
apar întotdeauna - sub prima lor înfăţişare - ca şerpi cosmici).
Şarpele prezintă aşadar un complex arhetipal, legat de recea,
lipicioasa şi subterana beznă a originilor: toţi şerpii posibili
alcătuiesc împreună o unică multiplicitate primordială, un
Ceva primordial ce nu poate fi dezmembrat şi care se
răsuceşte, dispare şi renaşte neîncetat. Ce este însă acel ‘Ceva
primordial’, dacă nu însăşi viaţa în latenţa ei sau stratul de
viaţă cel mai adânc, rezervorul, potenţialul din care se nasc
toate manifestările? Viaţa din străfunduri trebuie tocmai să se
reflecte în conştiinţa diurnă sub forma unui şarpe. Chaldeenii
aveau un singur cuvânt pentru ‘viaţă’ şi ‘şarpe’. În tantrism,
Kundalini - şarpele încolăcit la baza coloanei vertebrale,
deasupra chakrei stării de somn - închide cu gura meatul
penisului; când se trezeşte, şarpele şuieră şi se întăreşte,
atunci având loc ascensiunea succesivă a chakrelor: astfel
urcă libidoul, reînnoita manifestare a vieţii. Din punct de
vedere macrocosmic, Kundalini îl are ca omolog pe şarpele
Ananta, care stă încolăcit la baza Axei Lumii. Înaintea
ridicării unei case indiene (care - ca orice casă - trebuie să se
afle în centrul lumii), se bătea un ţăruş în capul şarpelui Năga
subpământean, a cărui poziţie era în prealabil determinată de
un geomant (cuvântul Năga însemna deopotrivă şarpe sau
elefant dar era şi genericul străvechilor indigeni). Înconjurând
creaţia ca un cerc continuu, menit a-i împiedica
dezintegrarea, şarpele ce-şi muşcă propria coadă e - în sine -
împreunare sexuală, arătându-i permanenta dimensiune
autofecundătoare dar şi veşnica prefacere a morţii în viaţă,
anume moartea ce iese din viaţă şi viaţa izvorâtă din moarte.
Amintind de imaginea cercului, şarpele e mai cu seamă
dinamica acestuia, adică prima roată, aparent imobilă,
deoarece se învârte pe loc, dar a cărei mişcare e infinită, căci
reîncepe veşnic din sine; animator universal, şarpele
înghiţindu-şi coada nu e numai promotorul vieţii, ci şi acela al
687
duratei: el a creat timpul, după cum a creat viaţa (a fost
părintele zodiacului, un zeu străvechi, o mare divinitate
cosmografică şi geografică). Şarpe era şi Oceanul care
înconjura lumea. Şarpele a fost spiritul apei dintâi, spiritul
tuturor apelor, de sub pământ, de pe faţa pământului sau de
deasupra. Nenumărate râuri din Asia Mică se numeau Draco;
e şi cazul Mamei Gange - care ştim ce mare importanţă
religioasă are - al Maicii Volga, al oricărui ‘fluviu-zeu’. Ca
divinitate a norilor şi a ploilor fertilizatoare, şarpele îşi
adăuga uneori puterile păsării, atunci având de a face cu
dragonii înaripaţi orientali. Cel mai vechi zeu creator din
lumea mediterană a fost şarpele Atum, care a ‘scuipat’
întreaga creaţie - de la începutul timpurilor - după ce singur s-
a înălţat din apele primordiale; fiind însă singur, textele ezită
în privinţa originii acelui ‘scuipat’: unele spun că a ţâşnit nu
din gura, ci din mădularul şarpelui, care se va fi masturbat
(aşa a apărut prima pereche de zei, din care s-au născut Gheb
şi Nut, respectiv pământul şi cerul). Isis purta pe frunte cobra
regală, aşa numita ‘ureus’ din aur pur, simbol al
atotputerniciei, al cunoaşterii, al vieţii şi al tinereţii divine;
aşa s-a întâmplat şi cu Cibela (‘ureus’ apărea şi ca suport al
discului solar). Rolul de inspirator al şarpelui a apărut
limpede în miturile şi riturile privitoare la istorie şi la cultul
celor 2 mari divinităţi ale poeziei, ale muzicii, ale medicinei
şi mai ales ale divinaţiei: Apollo şi Dionysos (născut Zagreus
/ ‘Saba-dios’). Ambivalenţa sexuală a şarpelui se traduce - în
acest aspect al simbolismului său - prin aceea că e deopotrivă
uter şi falus; acest fapt e atestat printr-un mare număr de
documente iconografice din neoliticul asiatic, în care trupul
şarpelui (falic în totalitatea lui) e împodobit cu romburi
(simboluri ale vulvei)”. (Este de reţinut ceea ce se ştia în N
Gyagar / Indiei, anume despre pasărea Garuda, că se hrănea
cu şerpii Năga; o altă pasăre ce distruge şerpii e barza: în
străvechiul Egipt, echivalentul Neka pentru Năga - așa cum a
studiat în anul 1881 cercetătorul Englez Gerald Massey - era
grafic reprezentat ca piciorul îndoit al berzei / gârgălăului).
În arealul Pontic, debutul Anului Piscicol a fost fixat
de 17 III, odată cu celebrarea Zilei Peştelui. În “Atlasul
etnografic român” din anul 2003, Dr. Ion Ghinoiu a scris
despre “Civilizaţia piscicolă” existentă din Epoca Pietrei în
spaţiul Românilor: “În paralel cu marea extindere a
civilizaţiei lemnului şi lutului, în Delta şi Bălţile Dunării şi pe
afluenţii săi s-a dezvoltat peisajul etnografic piscicol.
Abundenţa peştelui, păsărilor de baltă, a stufului se reflectă în
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
ocupaţia principală a oamenilor (pescuitul), în sistemul de
alimentaţie al oamenilor, în utilizarea stufului ca material de
construcţie, în mijloacele de transport pe apă, în folclorul,
obiceiurile şi credinţele legate de apă şi de peşte. Deşi s-a
restrâns neîncetat prin înaintarea terenurilor arabile în zonele
inundabile din lungul Dunării şi râurilor importante, peisajul
piscicol, material şi spiritual, este încă bine conservat. Un
exemplu îl oferă Calendarul popular care numeşte ziua din 17
Martie Ziua Peştelui. În această zi, când se zbate peştele în
apă înainte de depunerea icrelor pentru înmulţire, pescarii nu
ieşeau la pescuit, ajunau sau prindeau un peşte mic, îl
descântau şi îl mâncau crud. Reprezentarea mitică feminină
stăpână a apelor, care se face văzută pe ape numai pe timp de
noapte, este numită Ştima apei. Ca statură, este înaltă şi
îmbrăcată în alb, cu sâni imenşi pe care îi dă pe spate. Poate
să apară şi ca sirenă: jumătate femeie şi jumătate peşte. Pe
vreme rea şi în nopţile cu lună iese la suprafaţa apei, se
scaldă, se scutură şi umblă pe uliţele satului ca un nor: ‘Dacă-
i dai pace, nu zice la nimeni nimica, dar de nu, te muţeşte, te
sluteşte. Umblă până la miezul nopţii, când încep cocoşii a
cânta. Ea trage pe om la înec zicând: Ceasul a sosit / Omul n-
a venit!’ Fiicele Ştimei apelor curgătoare sau stătătoare se
numesc Fetele de apă. Partea de sus a corpului este o femeie
cu părul despletit, partea de jos coadă de peşte. Neîntrecute în
frumuseţe, cu aripi albe în loc de mâini, Fetele de apă ar fi
inventatoarele cântecelor. Înainte de a începe a cânta, se
ridică valuri de apă ca şi cum ar fi stârnite de vânt. Atunci,
Fetele de apă ies la suprafaţă, pe coama valurilor, se joacă,
cântă şi se stropesc cu apă. Îndată ce se sparg valurile, încep a
cânta cu glas divin, încet, şi apoi din ce în ce mai tare. Când
sfârşesc cântecul se afundă, înoată pe sub apă şi ridică la
oarecare distanţă alte valuri pe care ies, se joacă şi cântă alte
cântece. Dacă sunt văzute de un fecior, acesta, fermecat de
frumuseţea trupurilor şi cântecelor, încearcă să le atingă cu
mâna. Atunci fie că se scufundă pe fundul apelor, fie îl îneacă
pe băiat. Dunărea şi afluenţii săi au unit locuitorii din lungul
şi de pe malurile lor. Cel mai arhaic procedeu de traversare a
râurilor a fost căutarea vadurilor de apă. Vadul este acea
porţiune a râului unde panta de scurgere se micşorează, valea
se lărgeşte, iar apele scad în adâncime putând fi trecute de om
cu piciorul, călare pe cal sau cu carul tras de vite. Indiferent
în ce direcţii se orientau drumurile de comerţ, acestea se
strângeau mănunchi la vadurile importante ale râurilor.
Simţul de prevedere al românului de a trece o apă în siguranţă
găseşte deplină acoperire în expresia: ‘Mai bine mergi o zi în-
treagă în lungul râului, decât să te îneci dimineaţa’. Românii
au găsit ingenioase soluţii de construire la repezeală a
podurilor şi podeţelor peste ape. Procedeul simplu şi eficient
de a tăia un copac lung şi a-l sprijini pe cele 2 maluri ale
râului pentru a obţine o punte de picior este întâlnit şi astăzi
în majoritatea satelor de munte, deal şi podiş. Între trecutul
apei cu luntrea şi podul adevărat a fost o fază intermediară,
podul umblător, o podişcă sprijinită pe câteva luntre mişcată
de la un mal la altul. Podul plutitor, numit de popor corabie,
supravieţuieşte până spre zilele noastre. El deservea nevoile
locale de transport ale sătenilor şi putea fi uşor demontat în
caz de pericol. Cârmaciul acestei corabii era podarul. Acesta
trecea de pe un mal pe altul al râului oamenii plecaţi la munca
câmpului, carele încărcate cu bucate şi fân, vitele la păşunat.
Nu este exclus ca peste râurile care taie chei, cu văi
abrupte şi adânci, să fi existat, aşa cum spun legendele,
poduri din piei de animale”. Etnologul Romulus Antonescu
688
în “Dicționarul de simboluri și credințe tradiționale
românești” din anul 2009 a scris: “Una dintre cele mai
surprinzătoare constatări ale cercetării tradițiilor românești
constă în concluzia că viețuitoarele de apă ocupă un loc și o
pondere extrem de reduse, contrar bogăției și diversității
faunei țării; în universul culturii orale, peștele reprezintă o
categorie uniformă, nediferențiată; faptele și puterile atribuite
peștilor nu impresionează, iar implicațiile simbolice ale
acestor viețuitoare sunt departe de varietatea și complexitatea
cu care ne-au obișnuit alte reprezentări, singura ființă a
apelor, cu adevărat pertinentă în plan simbolic, fiind un
mamifer și anume vidra. Faraonii (femeile-pești) locuiesc în
mare, sunt jumătate femei, jumătate pești; ele stau întreaga
săptămână, cât timp marea se frământă, ascunse pe fundul ei,
iar sâmbăta, când și marea se odihnește, ies la suprafața apei;
în acel loc, apare o dungă roșie, una galbenă și una albastră,
femeile-pești se țin de mână și cântă atât de frumos, încât cine
le aude rămâne fermecat, își pierde rațiunea și se îneacă; dar,
dacă este om drept, ține minte cântecele auzite și le aduce pe
pământ, de unde le învață toată lumea; rareori ele ies la malul
mării, aceasta petrecându-se doar primăvara, când este cald,
atunci rânduindu-se pe mal și pe stânci și jucându-se cu
șiraguri de mărgele și cu tot felul de prețiozități ale mării; ele
nu doresc să fie văzute de ochi de pământean și de aceea,
când simt că se apropie vreun muritor, se aruncă în valuri,
lăsând pe maluri scoici, ghiocuri și pietre de toată
frumusețea”.
Cauza primului diluviu / Potopul Pontic a fost
pământeană / terestră: un cutremur Anatolian în secolul
LXVIII î.C. (cei mai riguroşi specialişti au fixat pentru acela
anul 6777 î.C.); cauza celui de-al doilea diluviu / Potopul
biblic a fost cerească, în secolul XXXII î.C., prin căderea din
cer a unui corp - rupt în bucăţi la intrarea în atmosferă - cu
impact pe toată planeta (cei mai riguroşi specialişti au fixat
pentru acela anul 3123 î.C). Înaintea primului Potop a fost
Era / Timpul de Aur; între primul şi al doilea Potop, a fost
Era / Timpul de Argint: după cel de-al doilea Potop, a început
Epoca Bronzului (ambele Ere precedente celei a Bronzului -
de Argint şi de Aur - au aparţinut Epocii Pietrei şi au fost
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
separate între ele de primul Potop / diluviu, întâmplat datorită
creşterii brutale a apelor după vremurile glaciare, în timpul
topirii calotei polare, fapt ce a inundat cuva Mării Negre; Era
de Aur a fost solară / sub semnul soarelui iar Era de Argint a
fost lunară / sub semnul lunii: înaintea Potopurilor a fost
paleoliticul / Epoca Pietrei cioplite iar între cele 2 Potopuri a
fost neoliticul / Epoca Pietrei şlefuite, căci Potopul 1 a
încheiat îndelungatul paleolitic şi a declanşat neoliticul iar
Potopul 2 a încheiat îndelungata Epocă a Pietrei şi a declanşat
Epoca Bronzului (neoliticul a durat între Potopul 1 şi Potopul
2). Reţinerea mitică a 2 fenomene similare - cu genericul de
Potop - însă din cauze diferite, nu a dus la compararea
legendară, căci între ele au fost mai mult de 3 milenii şi
jumătate (iar un mit îşi pierde forţa după circa 3 milenii,
rămânând în istorie doar ca valoare documentară); al doilea
Potop a fost înregistrat şi pe o scară mai largă decât primul
Potop, deoarece nu numai că s-a produs mai recent istoric -
de exemplu scrierile fiind deja mai răspândite - ci şi pentru că
a urmat unui fenomen ceresc vizibil pe toată planeta (şi nu
simţit doar direct de către cei afectaţi teluric în primul caz,
datorat cutremurului Anatolian). Povestea lui Phaeton din
Bazinul Dunării poate fi în legătură cu căderea cometei la
declanşarea primului Potop, însă al doilea Potop are evidenţe
mai categorice legate de cer, ca declanşator (riguros probate
ştiinţific). Textele Sumeriene care reproduceau surse ce erau
“vechi înscrisuri, ale înţelepţilor dinainte de Potop”, aminteau
prima catastrofă ca fenomen brusc / scurt, de pildă sub forma:
“În acea zi, în acea zi de demult / În acea noapte, în acea
noapte de demult / În anul acela, în anul acela de demult /
Când a avut loc Potopul”. Privind a doua catastrofă, un
asteroid căzut în 29 VI 3123 î.C. - datare conformă
Planisferei Sumeriene / ce făcea parte din ciclicul roi al
Tauridelor, adică al “stelelor căzătoare”, sub observaţia
astronomilor Garga din N Indiei = Gyagar încă din mileniul
VI î.C. - a atras la sfârşitul mileniului IV î.C. un climat rece şi
uscat, accentuându-se efectele Oscilaţiei Piora, de reducere a
energiei solare (efectele asteroidului s-au resimţit până pe
Masivul Kilimanjaro, dovezile fiind imortalizate şi acum în
gheaţa celui mai înalt vârf African şi s-a simţit până în N
Indiei - astfel acolo debutând actuala “Eră Întunecată” -
printre altele favorizând unirea Egiptului sub cârmuirea
Dinastiei Gherga a primilor faraoni, ducând în V Anatoliei la
întemeierea de către Ghergari a puterii Maritime a Troadei /
Troiei 39,58 lat. N, 26,13 long. E / Turcia, la înfiinţarea în S
Britanic a Observatorului Gargaros / ulterior numit
Stonehenge 51,10 lat. N, 1,49 long. V, ş.a.; despre
Stonehenge e de știut că în anul 2023 matematicianul Giulio
Magli de la Politehnica din Milano / Italia și astronomul Juan
Antonio Belmonte de la Institutul de Astrofizică din Insulele
Canare / Regatul Spaniei au susținut că nu a fost destul de
precis pentru a servi drept calendar: “simbolic a fost legat de
fenomenele cerești dar acest fapt e departe de spune că era
folosit ca un calendar, fiind un monument ceremonial
construit în memoria strămoșilor”). Este documentat de mulţi
savanţi că la timpul căderii acelui asteroid, în Oceanul Indian
evenimentul a fost cu impact uriaş, ce a produs craterul
Burckle 30,51 lat. S, 61,21 long. E în răsăritul Insulei
Madagascar, la 3800 metri adâncime, cu diametrul de
aproape 30 km: acolo a căzut partea principală a corpului
ceresc, astronomul Garga din Bazinul Ghaggar al Gyagar /
Indiei - primul astronom atestat din lume - consemnând că a
fost “Trişira” (divizat în 3 părţi). Tot tridimensional poate fi
689
văzută onomastica Ghergară implicată, anume cea a numelui
astronomului Garga, cea a locației sale, respectiv Bazinul
Ghagar (GhaGar / Gar-Gha) și cea a Țării sale India, adică
GyaGar = GarGya; în anul 2014, academicianul Indian
Phunchok Stobdan a scris că “Gyagar a fost denumirea Țării
Sfinte India”. Schimbările climatice provocate de bucăţile
acelui corp ceresc - de exemplu, Epopeea “Ramayana” a
consemnat că în India au căzut sute de fragmente meteorice,
după care a fost o ploaie diluviană - au fost urmate de
schimbări istorice pe glob (în America au fost reţinute
amintiri despre Potopul biblic iar în centrul Americii - după 9
ani de la impactul asteroidului - Mayaşii au pornit
calendarul); în lucrarea “Etimologii” 14:6, Sf. Isidor -
“Doctor al Bisericii” - a scris ce se știa pe atunci, la vremea
sa (era secolul VII): “după diluviu, globul a fost într-o noapte
continuă, timp de multe luni; unul dintre primele locuri de pe
întreg Pământul bucurându-se de ivirea razelor solare a fost
Insula Delos, centrul Arhipelagului Cicladelor” (o inundație -
chiar și foarte mare - nu e nicicum însoțită de întuneric așa de
îndelungat, deci fenomenul reținut ca diluviu / potop a fost
într-adevăr ceva deosebit). Producerea valurilor uriaşe de tip
“tsunami” a dus la formarea de dune tipice pe ţărmurile
Madagascarului şi Australiei, în N Golfului Persic fiind
inundată zona joasă a celor 4 Râuri biblice găzduind
Paradisul (alimentând atât mitul Potopului descris de Epopeea
eroului Sumerian Gilgameş, adică Ghirga “moşul” -
însemnând Gherga din vechime, notat Ghilga-meş, prin
frecvent folosita suprapunere lingvistică “L” peste “R” - cât şi
celelalte relatări despre inundaţii neaşteptate); de altfel, bucăţi
din acel corp ceresc au căzut atunci până în centrul Australiei,
la Henbury 24,34 lat. S, 133,08 long. E, în Lacul Umm al
Binni 31,14 lat. N, 47,06 long. E din Irak - pe atunci Kurgal /
Sumeria - dar şi în Egipt, la Kamil 22,01 lat. N, 26,05 long. E
(în S Căii Ghirga), etc. / probabil şi în Marea Neagră,
provocând revărsarea furioasă a apelor în Marea Egee notată
de Diodor din Sicilia, alimentarea catastrofală diluviană
datorându-se şi imenselor ploi ce au urmat: asteroidul încins
de frecarea cu atmosfera s-a rupt - astronomul Garga din
India a observat 3 mari părţi, bucăţile mai mici fiind mai
multe - majoritatea căzând în ape (căci sub o treime din
suprafaţa planetei “albastre” e uscat), producând evaporări
masive, dereglându-se umiditatea generală, rezultând ploi
serioase. În Orientul Mijlociu, cel de-al doilea Potop - spre
deosebire de primul diluviu, cauzat terestru - a fost considerat
ca un cataclism ceresc din cauza păcatelor, Vechiul
Testament indicând în “Facerea” / “Geneza” când a avut loc
Potopul biblic (calculele biblice au dat de asemenea mileniul
IV î.C., ca şi cel indicat de “Su-Meri” / Sumerieni ori de
măsurătorile ştiinţifice recente). Gherga a supravieţuit
primului Potop (cel din secolul LXVIII î.C. / când cuva Mării
Negre a fost inundată), dovada fiind - pe fondul agrar al
secolelor ce au urmat imediat - Cultura centrată în Banat şi
acoperind regiunile învecinate, care sub patronajul Zeiţei
Ghirghe / Marea Mamă a instaurat pe glob premierele
mondiale atestate ale scrisului și metalurgiei. Dinaștii Gherga
au cârmuit atât Imperiul Atlant, cât şi ceea ce a urmat
imediat, anume Vechea Civilizaţie Europeană, entitate axată
pe spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic, despre care Dr. Ion
Ghinoiu a scris în “Dicționarul de mitologie română” din anul
2013 că “ultimele 10 milenii în Europa sunt împărțite de 2
lumi inconfundabile: geomorfă (neolitică) care avea ca ideal
de frumusețe divinitatea cu înfățișarea de om și alta
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
antropomorfă (indo-europeană și creștină) care adoră
divinitatea cu înfățișare de om; arhetipurile fundamentale ale
Vechii Civilizații Europene, deşi pot fi întâlnite în cele mai
neaşteptate unghere ale culturii populare, formează adevărate
tezaure în 2 monumente ale spiritualităţii româneşti, anume
‘Calendarul popular’, balanţă imparţială de apreciere a
creativităţii istorice unui popor, şi ‘Cartea românească a
morţilor’, compusă din texte de iniţiere a sufletului cântate şi
astăzi la moartea omului în unele sate din sud-vestul
României”. Biblicul Noe, în străvechiul limbaj, era “cel
Nou”, la fel cum Novac - care anterior istoric, pornind din
Banat, a făcut uriaşa brazdă megalitică în spaţiul Român - era
“cel Nou” (spre deosebire de Novac “cel Bătrân”, menţionat
de o baladă Română ca posesorul măştii Mătuşii / Medusei
Gorgona, probabil însuşită după Potopul precedent de la
Amazoanele faţă de care s-a delimitat, în calitatea de
precursor patriarhal); e de observat că în preistorie - atunci
când lumea străveche era substanţial înlocuită - liderii
reformatori erau consideraţi cu apelativul de “noi” (astfel
încât aşa se poate înţelege mai bine calificarea de “Nou” la
Noe sau Novac, în timpurile istorice de apoi - de pildă la
Evreii vechi - Noe căpătând înţelesul de “mângâiere”).
În anul 1747, savanţii Britanici conduşi de George
Sale au afirmat în “Istoria universală” că “primul conducător
menţionat de Frigieni a fost pre-diluvianul Nannacus -
Annacus / Cannacus - care avea vârsta de 300 de ani la Potop
iar post-diluvian, familia domnitoare în Frigia a fost cea
Gordiană, avându-l ca prim rege pe Gordius, care a întemeiat
capitala Gordium” (cei 300 de ani lunari - prin divizarea la 12
/ numărul lunilor dintr-un an solar - au fost de fapt 25 de ani
solari: atât era vârsta pre-diluvianului “An-nacus” / “Inacus” -
ori Nus / Noe - primul dintre liderii știuți de către Frigieni).
Este de observat că post-diluvian, legendarul Phrixos - fiul
Nimfei norilor - a fost cel care a dus Cerga / Lâna de Aur în
Gorghis / Kolkis, el putând fi eponimul Phrygiei / Frigiei:
Ținutul preoţilor Geii / Marii Mume a Pământului, zona
Anatoliană mai fiind ştiută în mare vechime şi ca Afriki /
“Af-riki”, onomastica similară fiind şi la Ifriqi / “If-riqi” -
primul nume al Tunisiei - respectiv Africa; autori Romani ca
690
Ovidiu, Tacit, ş.a. au consemnat că în drumul lui Phrixos spre
Caucaziana Gorghis / Kolkis cu Cerga / Lâna de Aur, Helle -
sora sa geamănă - a căzut în apa Dardanelelor şi a murit, de
atunci Strâmtoarea fiind ştiută după numele ei ca HellesPont.
Popular, Frigii / Frigienii - din Frigia / Anatolia - şi urmaşii
lor Europeni, au fost numiţi Frânci (cu aşa denumire de
Frânci fiind până la Francezii actuali / foşti Gali Antici,
cârmuiți la începutul Medieval de Germanicii Franci
proveniţi din Frigia, ce Antic a fost Galia Anatoliană, inclusiv
Mongolii Medievali utilizând pentru toți Europenii denumirea
de Franci); după Războiul Troian din Frigia a fost o emigrație
semnificativă și în N Italic - ca de pildă în jurul Veneției - cei
de acolo fiind de asemenea denumiți Frânci (“Dicționaru
Limbii Românești” de Dr. Augustin Scriban din anul 1939 a
indicat despre Frânc: “European de rasă Latină, mai ales
Italiană”). Cercetătorul Englez Jacob Bryant 1715-1804
(analizând mitologia) a comentat că “adevăratul nume
oriental al supravieţuitorului Potopului, ştiut de Chaldei ca
patriarhul Noe, era Naus - Noas / Nous - interpretat de
Anaxagoras (care a fost în Egipt) şi de vechii Greci ca Dios /
Dionisie, crescut în Nusa / Nysa: Dio-Nus. Suidas l-a notat
Nannacus, Ştefan din Bizanţ l-a notat Annacus iar Eusebiu l-a
notat Inachus, sub forma că ‘prinţul Telegon - fiul păstorului
Orus / însemnând Soare - era al şaptelea descendent din
Inacho’. Ritul din Cariana Magnezie de pe Meandru
(însemnând aşezarea ‘Manilor’ / ‘oamenilor’, nume datorat
exprimării guturale ca ‘Magni’) era ‘Mania Arkaeus’, acelaşi
pentru Noe de pe arcă, astfel provenind şi conceptul de
‘arhaic’. Vechea denumire pentru râu era Dă-Nu - apa lui Noe
- aşa cum sunt cele din Europa de la Dunăre în Nord (ca
Nistru şi Nipru) ori cum sunt cele din Africa de Nord (ca Nil
şi Niger)”. Regele Ghilga-meş în vizita sa la Marea Neagră a
fost primit şi a discutat cu bătrânii din familiile
supravieţuitoare ale celui de-al doilea Potop (cel din secolul
XXXII î.C.); de altfel, e de remarcat că având asemenea
ascendenţă - inclusiv divină - din Epoca Pietrei, Gherga s-a
impus şi în perioadele următoare, de-a lungul mileniilor
confirmând uman ceea ce era ştiut ca rezervat doar ne-
umanilor / Zeilor, adică nemurirea: neamul şi numele Gherga
există şi azi. “Originea Gherga” tratează primul diluviu - de la
sfârşitul glaciaţiunii, când s-a format Marea Neagră - ca
Potopul “Pontic”, cazurile de referinţă la ulteriorul diluviu
(când deja Marea Neagră exista cu aproximativ conturul
actual) în lucrare fiind precizate în mod distinct, cel de-al
doilea Potop indicat ca “biblic”; ambele evenimente diluviene
au avut câte un erou Ghergan, deoarece malurile Pontului
erau populate de Gherga, de exemplu la primul diluviu /
Potop fiind eroul Gheorghe cu piroga reţinut de poveştile cu
“dulf” / duh iar la al doilea Potop fiind Dardan, cu arca (ei n-
au fost lideri singuratici, ci au fost însoţiţi de neamurile
Gherga şi de anturaje: cei care le-au perpetuat poveştile).
Aşadar - după cum ploaia diluviană la al doilea Potop a fost
cauzată de turbulenţele atmosferice apărute din cauza căderii
corpului ceresc (mare parte în Oceanul Indian),
incandescentele bucăţi evaporând mari cantităţi de ape, ce
condensate s-au precipitat, însoţind mişcările nivelului
Mărilor - “Lumea Veche” a fost terminată; Era / Timpul de
Argint a încheiat Epoca Pietrei: de atunci încoace au trecut
peste 5 milenii şi omenirea a parcurs Epoca Bronzului -
Epoca Fierului - Antichitatea - Evul Mediu - Epoca Modernă.
Pentru cei din Bazinul Mării Negre, primul diluviu - peste
josul Lac Pontic - a fost realul Potop; pentru ei, al doilea
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
diluviu / Potop a fost cataclismic mai mult în sensul unei mari
inundaţii (ce a dus la revărsarea apelor îndeosebi în Bazinul
Mării Egee): ploaia ulterioară impactului asteroidului a fost
cea decisivă în Potopul 2 (după cum au notat Biblia, Diodor
Sicul, etc., că a umflat apele). Cauzele diluviilor (la primul
pământeană, prin cutremur şi inundare iar la al doilea
cerească, prin asteroidul ce a lovit relativ rapid şi ploaia
îndelungată) au consolidat consecutiv credinţele în marile
puteri supranaturale - din perechea primordială Gher-Ga /
Gherga - întâi în Zeiţa terestră, Mama Pământului Ghirghe /
Kirke, apoi în Zeul Ceresc: cu multe apelative, până la
Dumnezeu / fără nume propriu. De aceea, în Bazinul Mării
Negre Marea Zeiţă era în legătură cu apele (Ga / Ka - care îl
avea ca bărbat pe Ra / An - a devenit Rhea, uneori şi temută
pentru răutatea ce o putea avea, ca “rea”) iar apoi - după
primul “val” Kurgan / al acelor Ghergani care au domesticit
caii - au mai fost 2 “valuri” Ghergane / Kurgane: cel care a
încheiat Epoca Pietrei (datorită celui de-al doilea diluviu /
Potop) şi curând după acela, ultimul “val” Gorgan / Kurgan -
de la începutul Epocii Bronzului - pentru consolidarea
patriarhatului, inclusiv a credinţei axate pe Tatăl Ceresc.
În “Dacia preistorică”, savantul Nicolae Densuşianu
a studiat principalele divinităţi, notând despre Rhea (sora şi
soţia Timpului / Cron): “Pe când Cron / Saturn în religiunea
ante-homerică era considerat ca personificarea fiinţei
supreme a cerului, Rhea reprezenta divinitatea pământului;
numele de Rhea în vechia limbă Pelasgă era numai un simplu
apelativ, având înţelesul de regină (în forma masculină,
cuvântul ‘Raiu’ cu înţelesul de ‘împărat’ s-a mai păstrat în
unele cântece eroice Române). Acelaşi cuvânt sub forma Ra /
rege îl aflăm în terminologia hieratică a Egiptenilor,
moştenită de la vechii Pelasgi, cari se stabiliseră în neolitic pe
şesurile Nilului (Ra - regele zeilor şi al oamenilor, domnul
cerului şi pământului - era adorat în Egipt). În cultul oficial
Roman, Rhea avea apelativul de ‘regina’ (Macrobiu în
‘Saturnalia’ 1:12); ea era în general considerată ca zeiţa
agriculturii, a viticulturii, ca întemeietoarea aşezărilor (în
acea calitate având numele de ‘Mater Turrita’, conform lui
Vergiliu în ‘Eneida’ 7:785, Ovidiu în ‘Faste’ 4:219, etc). Cu
691
deosebire însă Rhea era venerată ca ‘Mama munţilor’ (Diodor
Siculi 3:58), ca domnind peste codri, văi, izvoare, ca
divinitatea protectoare a păstorilor, turmelor şi stăpâna
animalelor sălbatice. În acea calitate, Mamei mari sau Rheii îi
erau cu deosebire consacrate înălţimile munţilor, izvoarele,
râurile (Pausania 8:44) şi pescerile. Simulacrele ei primitive
existau pe piscurile munţilor încă din timpurile ce trec peste
toată memoria. Cultul Mamei mari sau al Rheii a fost în
preistorie în mare onoare pe Muntele Ida de lângă Troia, unde
ea se şi numia ‘Mater Idaea’ (Cicero 2:9, Livi 29:10, Lucreţiu
2:612); toate extremităţile acelui munte au fost în Antichitate
consacrate divinităţii Mamei mari. Troianii şi Frigienii - cari
locuiau lângă Muntele Ida - venerau cu deosebire pe Rhea,
căreia îi făceau orgii (şi pe care o numiau Mama mare iar
după diferitele localităţi - unde se aflau sanctuarele sale - ea
purta numele de Idaea, Pessinuntica, Cybele, etc. / Strabon X
3:12). Ca divinitate a munţilor şi agriculturii, Rhea sau Mama
mare a fost una din cele mai adorate şi populare figuri în
religiunea triburilor Pelasge imigrate în Peninsula Italică; în
particular, Rhea era considerată ca ‘Mama’ sau ‘Născătoaria
poporului Latin’. Cărţile Sibiline, a căror origine se reducea
la cele mai vechi timpuri ale statului Roman, conţineau o
tradiţiune arhaică cu privire la simulacrul cel sfânt şi făcătoriu
de minuni al Rheii sau al Mamei mari, care ajunsese din cea
mai obscură vechime în proprietatea Frigienilor, întocmai
după cum imaginea din Peninsula Taurică / Crimeea se afla în
posesiunea Pelasgilor din Capadochia (după cum spuneau
dânşii). Când Roma ajunse la putere - şi-şi ridică capul peste
lumea subjugată - preoţii consultând oraculele Cărţilor
Sibiline cetiră acolo, după cum se spune: ‘Mama lipseşte, te
invit Romane să cauţi pe Mama şi când va veni s-o primeşti
cu mâini curate’. Însă părinţii Romei nu sciură cum să
interpreteze acel oracul misterios: ce fel de mamă lipsea şi
unde s-o caute, ei nu sciau; tradiţiunea se pierduse. Spre acel
scop, Senatul decise a se consulta Oraculul lui Apolo din
Delphi şi de acolo li se răspunse să aducă pe Mama care se
afla pe Muntele Ida. Romanii au trimis o legaţiune în Asia
Mică - ca să le aducă simulacrul cel celebru al Mamei mari de
pe Muntele Ida - şi când regele Atal le-a predat chipul cel
vetust al zeiţei, dânsul le adresă următoarele cuvinte: ‘Pleacă!
Tu vei fi şi de aci înainte a noastră. Frigia este leagănul
eroilor Romani’ (Ovidiu, ‘Faste’ 4:259). În părţile din Nordul
Istrului şi ale Mării Negre, cultul divinităţii telurice - sau al
Mamei mari - a fost preponderent încă din cele mai depărate
timpuri pre-istorice. Sanctuarele şi templele acestei zeiţe
purtau în Antichitatea Greco-Romană numele de ‘Matroum’,
adică loc sacru, dedicat cultului religios al marii divinităţi,
numită Mama zeilor; această numire de ‘Matroum’ - ce era
considerată de arhaică încă din timpurile lui Pausania 5:20 -
se prezintă pe teritoriul de odinioară al Daciei sub forma
poporală foarte veche de Motru, originea acestui termin fiind
incontestabil anterioară dominaţiunii Romane. Motru este şi
astăzi numele unui însemnat râu şi numele unei mănăstiri
situată în judeţul Gorj; sunt urme istorice preţioase că odată
în această vale frumoasă şi fertilă a Motrului au existat
diferite Matrouri, un cult religios înfloritor al divinităţii
binefăcătoare Pelasge, Mama zeilor, personificarea
pământului (pe ‘Tabula Peutingeriană’, în această regiune
este însemnată staţiunea Amutria = Ad Mutria, forma plurală
de la Matrium). Acolo unde astăzi se înalţă pe nişte ruine
Turnul de la Severin se construise în timpul dominaţiunii
Romane un portic pentru comercianţi şi călători, dedicat
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Mamei mari, o probă că pe lângă acea colonadă a existat în
timpurile Romane un târg şi un templu renumit, consacrate
marii divinităţi a păstoriei şi agriculturii. Aceleaşi urme de
temple şi sanctuare vechi dedicate Mamei zeilor se prezintă şi
în regiunea cea admirabilă a Oltului, atât în pădurile sale de
brazi, cât şi pe luncile sale cele nesfârşite; aici aceste
sanctuare purtau la populaţiunea pastorală şi rustică numele,
unele de Motru şi altele de Mamu: templul cel mai important
al Mamei zeilor se vede a fi fost acela de la Gura Motrului, la
Mamu (în judeţul Vâlcea) acum fiind o mănăstire de maici”.
“Suida a conservat o preţioasă notiţă istorică despre
începutul Cultului Mamei mari la Athena: ‘Metra-Gurtes
călătorind în Atica a iniţiat acolo femeile în Cultul Mamei
zeilor (după cum spun acei locuitori); pe acela, Atenienii îl
precipitară într-o adâncime şi-l uciseră. Dar curând după
aceea urmă o epidemie şi oraculul îi dojeni, ca să reconcilieze
sufletul celui decedat. Atunci ei construiră pe locul unde au
ucis pe MetraGurtes o curie şi împrejmuind-o, au consacrat-o
Mamei zeilor iar lui MetraGurtes îi ridicară o statuie şi
adâncimea o umplură cu pământ. Acel Matrou a fost
întrebuinţat apoi pentru depunerea şi conservarea legilor’.
Numele de MetraGurtes nu era personal, ci o numire etnică,
după locul de unde era originar acel propagator sau preot al
Mamei mari (Cecrops - cel dintâi rege al Aticei - despre care
Macrobiu spunea că a consacrat un altar acolo Rheii şi lui
Cron - a fost unul din eroii Pelasgi de la Istru). Pe
monumentele Antice divinitatea Pământului sau Mama zeilor
era de regulă reprezentată şezând pe tron, ca o matroană sau
domnitoare (regină, Rhea) iar uneori era înfăţişată pe un car
tras de lei. Rheii sau Mamei mari îi era consacrat şi bradul,
ce-l mai vedem şi astăzi figurând ca un ornament viu pe lângă
intrările şi altarele bisericilor din România, simbol dispărut al
unei religiuni dispărute pastorale-montane. Simulacrele
primitive ale Mamei mari - ce au existat odată şi în parte mai
există şi astăzi în Carpaţi - poartă, în general, numele de
‘Babe’ (singular ‘Babă’). Originea acestei numiri este foarte
veche. Sensul primitiv al cuvântului ‘babă’ în limba Română
este ‘bunică’ sau ‘mamă mare’; acest termin exista şi în limba
poporală întocmai ca şi ‘tată’ şi ‘papă’ (moş). Întocmai după
692
cum Cron/os - venerat ca părintele zeilor - era numit ‘Moşul’,
tot astfel şi Rhea, divinitatea supremă feminină, era
considerată ca Mama mare comună zeilor şi a genului uman.
După cum înălţimile cele mai maiestuoase ale Carpaţilor au
fost odată consacrate divinităţii supreme a cerului, lui Cronos,
sub numele de Tatăl, Tatra, Tartar / Tartaros, Manea, Moşul,
Popău / Papaeus, tot astfel un număr considerabil de culmi,
pesceri şi piramide naturale ale Carpaţilor au fost dedicate
odată Cultului Mamei mari ca Terra Mater, sub numele de
Tatoiă, Matra, Mamă, Tărtăroiă, Mănesă şi Păpuşă (forma
feminină de la Papaeus); Mama mare ca divinitate a
pământului a mai fost adorată şi sub numirea arhaică de
Popina. În dialectul Grecesc din Insula Tasos ‘pupina’
înseamnă ‘bunică’ sau ‘babă’, acea numire fiind aplicată la
Gorganele / tumulele funerare ce se ridicau pe mormintele
persoanelor cu distincţiune. Originea numirii este arhaică. În
cultul vechi al triburilor Etrusce aflăm încă urme de adorarea
unei divinităţi ‘babe’ numită Populonia, după caracterul său
primitiv identică cu Mama mare (Macrobiu în ‘Saturnalia’
3:11); la Vergiliu în ‘Eneida’ 10:172 ea apare sub numele de
‘Populonia Mater’ iar pe o inscripţiune din Dacia este
amintită ca zeiţă naţională suverană sub numele de ‘Regina
Populonia Dea Patria’. Pe monumentele istorice ale
timpurilor Romane, Rhea sau Mama mare apare în formă
oficială ca o vechie divinitate etnică a Daciei; la început, ea a
fost adorată aici întocmai ca şi în alte ţinuturi Pelasge, sub
numele de Rhea: de pildă, pe teritoriul Sarmisegetuzei
Romane satul se numea Rhea (înălţimile din apropiere au fost
consacrate Rheii, divinitatea supremă telurică a lumii
Pelasge). Mai târziu, Rhea a apărut venerată în Nordul
Dunării de jos sub numele de Dacia şi Terra Dacia, ca
divinitate naţională, ca personificarea pământului ţării. După
concepţiunile primitive Pelasge, Rhea sau Mama mare -
considerată ca divinitatea naţională binefăcătoare şi
protectoare - a avut la diferiţii Pelasgi diverse epitete, după
locurile unde se aflau sanctuarele sale mai renumite; de pildă,
pe teritoriul Troiei era venerată ca ‘Mater Iliaca’. Sub numele
de ‘Dacia’, Rhea sau Mama mare apare adorată la Nordul
Istrului în timpurile dominaţiunii Romane; pe una din
inscripţiunile Romane de la Deva, ea este amintită ca
divinitate sub numele de ‘Terra Dacia’ iar locul ei de onoare
este imediat după Zeus / Jupiter. În ce priveşte reprezentarea
iconică a Mamei mari numită ‘Dacia’ sau ‘Terra Dacia’, ea
apare pe o monedă din anul 112 figurată cu căciula naţională
Dacă pe cap: în mâna dreaptă ţinea spice de grâu iar în stânga
un sceptru imperial decorat în vârf cu figura unei acvile;
lângă ea stăteau 2 copii, din cari unul îi oferea spice de grâu
iar celălalt un strugure, atribute ale Mamei mari, ca zeiţă a
agriculturii şi viticulturii (şi cari totodată indică şi fertilitatea
pământului Daciei). Este foarte importantă această monedă:
încă din timpul împăratului Traian se vede reprezentată
divinitatea ‘Dacia’ în formă oficială cu onoruri politice şi cu
atribute telurice, tronând pe Carpaţi cu sceptrul imperial în
mână ca divinitatea protectoare a acestei ţări şi ca ‘Mamă’ a
locuitorilor, cari sub forma a 2 prunci (Dacia superior şi
inferior) îi aduceau primiţiele din recoltele lor; e foarte
probabil că în ultimul mare război dintre Romani şi Daci - la
asaltul Sarmisegetuzei - divinitatea ‘Dacia’ a fost evocată.
După cum Cronos în legendele vechi era numit ‘Dokius filius
Caeli’ - adică ‘Dokiu, fiul Cerului’ - tot astfel sora şi soţia sa
Rhea apare adorată în cultul public sub numele de ‘Dacia,
‘Terra Dacia’ şi ‘Dacia Augusta’: ea era una dintre cele mai
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
importante divinităţi ale Europei orientale. Rhea sau Mama
mare adorată de Pelasgii din Nordul Dunării de jos apare şi în
legendele şi în cântecele poporale Române numită ‘Dochia’ şi
‘Dochiana’. ‘Baba Dochia’ a ieşit pe la începutul primăverii
prea de timpuriu cu oile la munte, a fost îngheţată şi apoi
prefăcută în stană de piatră pe munte; aproape toate imaginile
primitive feminine - sculptate prin stâncile Carpaţilor - sunt
considerate de popor că reprezintă pe ‘Baba Dochia’. Cele
dintâi zile ale lunii lui Marte sunt numite la poporul Român
‘zilele Babei Dochia’ ori ‘zilele Babelor’. În colindele
Române - aceste cântece poporale semi-religioase - ea este
celebrată şi astăzi sub numele de ‘Nina Dochiana’ sau
‘Dochiana’ şi înfăţişată ca o virgină foarte frumoasă, ce nu
îmbătrânea; averea ei părintească consta din multe turme,
mulţi peţitori cerând-o, însă ea refuzând a se mărita ‘până în
dalba primăvară’ (aceleaşi reminiscenţe se păstrară despre
Rhea sau Cybele şi la populaţiunile Pelasge din Asia Mică).
Nu există nici un contrast în aceste 2 genuri de tradiţiuni cu
privire la Baba Dochia cea împetrită şi la Dochiana cea
frumoasă. În colindele Române se celebrează tinereţea,
frumuseţea extraordinară şi castitatea Mamei mari iar
legendele se referă la a doua parte a vieţii sale, în particular la
apoteoza sa. (Dochia sau Dochiana din legendele şi din
colindele Române nu au de a face cu martira creştină
Eudocia: părinţii bisericii, spre a da un caracter creştin
sărbătorii poporale păgâne din 1 Martie - numită Dochia la
Istru şi poate chiar în unele părţi ale Asiei Mici - au consacrat
această zi unei martire Libaneze cu numele de Eudocia; e
interesantă istoria legendară a acelei Eudocia, Martirologul
înfăţişându-l pe împăratul Traian - cuceritorul Daciei - ca
persecutorul Eudociei). Dochia sau Dochiana mai apare în
tradiţiunile poporului Român şi ca Mama întristată, care-şi
căuta în toate părţile fiul său iubit, numit ‘Caloian’: acela se
rătăcise printr-un codru şi nemaiputându-se întoarce, a pierit
acolo”. Poate părea paradoxal, însă “călău” provine din
Caloian, fiindcă aducea frumuseţea întâlnirii cu divinitatea
prin practicarea sacrificiului uman, foarte răspândit în Epoca
Pietrei; de aceea călăul / gâdele era mascat în negru, pe placul
Marii Mame / Ga. În armonie cu “Valach”, prin cuvântul
“gealat” în Română e deopotrivă gâdele dar şi înţelesul pentru
om voinic / violent, gealaţii fiind Uriaşii Potopului (dar şi
muscarii suri: un soi de vrăbii ce iernează la S de Sahara, care
sosesc primăvara, obişnuit găsindu-se pe lângă apele joase ale
spaţiului Românesc). Academicianul Romulus Vulcănescu a
analizat “Hidromitologia” Română: “Dulful a fost o făptură
mitică care trăia în Marea Neagră. Pentru pescari şi corăbieri
era inofensiv atâta vreme cât nu-l provocau în vreun fel.
Noaptea ieşea din mare, se plimba pe ţărm şi unde găsea un
măr roşu, îi mânca fructele. Cei care voiau să-i obţină
ajutorul, azvârleau în valuri mere roşii, în semn că solicitau
sprijinul Dulfului, care ronţăind merele azvârlea miezul lor în
valuri înaintea bărcilor, indicând astfel drumul cel bun pe apă.
Întocmai ca o divinitate fluvială, Dunărea îi ajuta pe toţi care
îi solicitau sprijinul. În conştiinţa mitică a poporului român,
Dunărea e înfăţişată atât ca un fluviu sacru, ca o divinitate
acvatică, cât şi ca un hotar mirific. Ca apă sacră şi ca
divinitate acvatică putea asculta, dialoga cu cei care îi cereau
ajutorul dar şi putea apăra şi răzbuna pe riverani împotriva
duşmanilor. Caracterul său sacru de fluviu protector reiese
din legendele, baladele şi poveştile despre Dunăre. Dacă
considerăm Dunărea partea cea mai consolidată din brâul de
ape ce înconjoară România, se impune să subliniem ideea
693
conştiinţei acestei prezenţe acvatice în concepţia despre viaţă
şi lume a poporului Român. Sacrificiile şi ofrandele se făceau
de credincioşi la marginea apelor şi pe ape. Unele din acele
sacrificii au fost umane, altele animale şi altele vegetale.
Despre sacrificiile umane au rămas unele reminiscenţe
folclorice în basmele mitice cu balauri, care cereau anual
‘vama apei’ sub formă de fecioare. O reminiscenţă veche e
consemnată de sacrificiul pe o apă curgătoare a unei păpuşi în
chip de om - numită Caloian - închipuind o divinitate a apelor
pentru a îmblânzi ploile şi a rodi semănăturile. Cu apa
considerată sacră sau consacrată se stropeau locurile,
obiectele şi făpturile (umane, animale şi vegetale), pentru a le
reda puterea sau pentru a le feri de perfidiile apelor rele; cu ea
se făceau şi ‘abluţiunile’ sau spălarea rituală: a mâinilor, ca şi
a obiectelor sacre - tablete votive, amulete, simulacre de
statuete de zei, semizei şi eroi mitici - ce erau scoase din
incintele sacre sau din case şi spălate ritual. La rândul lor,
fidelii erau purificaţi prin imersiune integrală sau numai a
capului, ca şi prin spălarea rituală a feţei. Cu ajutorul apei se
practica hidromancia: unii vrăjitori prevesteau viitorul prin
divinităţi de apă; vrăjitorii de apă foloseau vase cu apă curată
pentru a ghici în oglinda apei sau citeau în apele liniştite din
fântâni cum şi unde vremuiau ploile şi zăpezilor. Cu apa
lustrală se spălau pruncii la naştere (în creştinism au început
să se boteze copiii). La nuntă se spălau pe mâini şi pe faţă
tinerii cununaţi, se stropeau cu apă nuntaşii pentru a se
purifica nunta. Iar la moarte se spăla cadavrul, se punea apă
într-un vas în camera funerară ca să-şi spele mâinile cei
îndoliaţi când se întorceau de la mormânt. La apa vie - ce
încheia judecata în cete, când cel analizat trebuia să plece să
aducă apă, atunci decizându-se hotărârea, conform obiceiului
pământului - recurgeau ‘ordaliile’; amintirea ordaliilor de apă
se păstrează direct sau indirect în legende şi basme cu fond
mitic”. Etnologul Romulus Antonescu în “Dicționarul de
simboluri și credințe tradiționale românești” din anul 2009 a
scris despre dulf: “Mentalitatea tradițională românească îl
situează între animalele imaginare năzdrăvane, chiar
vorbitoare, investite cu unele trăsături oraculare; în limba
populară i se spune și dolf, duh, duhul Mării Negre. Ca și
delfin - cu sensul de prinț moștenitor - a născut în limba
română o familie de cuvinte interesantă: dolfan, cu sensul de
om de frunte, avut; dolofan - copil grăsuț. Se credea că dulful
își are sălașul în Dunăre sau în Mare; pentru navigatori și
pescari, el era inofensiv, dacă nu era provocat. Dulful de
Mare, balaurul, zmeul, au fost întruchipări prezente în epica
populară, reprezentând simboluri ale unor fenomene ostile,
finalmente învinse în urma unor întâmplări date ca fiind reale.
Se atrage atenția că se pot produce cu ușurință erori de
interpretare asupra locului unde viețuiește dulful, deoarece
termenul dunăre (dunăriță, dunărică, dunăreană) nominaliza,
în vechime, orice apă curgătoare mai mare, expresiile în
limba română fiind o dovadă concludentă în acest sens: ‘a
crește dunăre’, cu sensul de a crește peste măsură; ‘mânios
dunăre’, adică foarte mânios; ‘a se face dunăre’, cu
semnificația de a se mânia foarte tare”. Ordalia / Gorgaria era
Adunarea Gărgară popular ştiută ca “Sfatul Bătrânilor” /
“Consiliul Înţelepţilor”; vechii Greci îi numeau drept Kerykes
pe cei care proclamau Adunările populare - sau ale instanțelor
de judecată - cu rolul de a chema participanții, aceiași Keryke
/ Keryx (Românii având cuvântul “ciraci”) fiind în cazurile de
război mesagerii inviolabili dintre părți iar Parlamentul în
Greacă se numește “Vouli” Βουλή, termen rezonând cu
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

“voia” / legea dar și cu “bula”, de la așezarea membrilor în ‘Gallus’ şi ‘Galleris’ să fie în legătură cu Ebraicul ‘Galim’ -
cerc: în Vechea Lume, Adunările de judecăți se țineau în însemnând ‘valurile mării’ - iar Nergal / ‘Ner-Gal’ (idolul
mediu extern, de unde rămânerea în uz a denumirilor Mesopotamiei) să fi fost în realitate ‘Oceanicul Gallus’: Noe.
“curților” de judecată (fie acelea în practica juridică actuală Lui îi era asociată flacăra veşnică a focului - simbolul
“Curtea de Justiție”, “Curtea de Apel”, “Curtea Supremă”, soarelui - şi cocoşul, pasărea solară (ca şi Zeului Mercur =
etc. ce numai în curți nu se țin, ci în interioare scorțoase, cu Hermes), Latinii preluând ‘Gal’ pentru solarii Gali. Din
acces foarte limitat). ‘Gaulus’ a provenit ‘Cula’ pentru uterul păgânei Mari Mame
iar Venus - dar şi Arca - au fost câteodată numite ‘Colias’
(‘coloniile’ - derivate din Colo-Nus - au fost aşezările post-
diluviene, integrând riturile comemorative ale Arcei); în S
Troiei era Kolonai întemeiată de Cycnus - nume însemnând
‘lebădă’ - care a fost pruncul lui Poseidon iar Colchis /
Georgia şi-a primit numele în onoarea Colei / Arcei”. Despre
“lebădă” e de ştiut că în vechea Germanică se numea “elbiz”:
aceeaşi rădăcină lingvistică cu “alb”; lebăda era pasărea
favorită a Hiperboreilor Gherga / respectată până azi ca sacră
de exemplu de către populaţia Saami din Karelia. Cola / Kola
- denumirea pentru Arcă - deriva de la Kalî / Ka-Rî (Ga-Ra)
apelativul Mamei Gargă, notată în Banat de prima scriere
post-diluviană din lume ca Ghirghe, căci avându-l ca partener
pe Ra, ea patronând Pământul Ga, astfel fiind Gherga; arca
“de suflet” - “Ba-arca” / barca - era mai mică iar corabia mai
mare. Ca figura tridentului - legendara unealtă de pescuit a
Zeului Poseidon - vechii Greci au inventat litera “Psi” Ψ,
simbolul fiind emblematic Dinastiei Rurik (patern genetic
“N” ca şi Gherga), a primilor regi Medievali din actuala
Ucraină şi Rusie; în prezent, acela - tridentul lui Poseidon -
constituie stema Ucrainei (în urmă cu peste un mileniu, a fost
sigiliul regelui Vladimir din Dinastia Rurik - genetic patern
“N” ca Gherga - care din Kiev a introdus creştinismul
În Era de Argint, fizic fostul nucleu Atlant din josul bizantin printre supuşii săi):
Lac Pontic - aflat în N Anatoliei - nu mai era, puternica
moştenire Atlantă fiind continuată prin succesorii din V Mării
Negre (Ghirghe din Vechea Civilizaţie Europeană care au
utilizat scrisul, începând şi metalurgia, respectând cu
prioritate Muma pământeană), respectiv din E Mării Negre
(Kurganii din Stepa N Caucaziană, care au domesticit caii şi
au ridicat Gorgane, respectând cu prioritate Tatăl ceresc): în
Era de Argint s-au mai dezvoltat 2 Civilizaţii, Ghiengar în
Mesopotamia şi Ghaggar în Gyagar / N Indiei (ambele Sudice
şi Asiatice faţă de cele 2 Nordice şi Europene). În anul 1803,
Britanicul George Faber - şeful “Colegiului Lincoln” al
Universităţii Oxford - a scris: “Corespunzător lui Pherekydes,
mama lui Hercule a primit de la Zeus cupa din aur
‘Karkesium’, în formă de navă, tradiţia respectată - pe baza
analizei făcută de Macrobius - fiind că Hercule a traversat
marea cu o navă având forma unei cupe aurite; tradiţia de fapt
relata istoria Potopului, căci Hercule era patronul Arcei. O
altă cupă ştiută a fost ‘Gaulus’, care - ca şi ‘Karkesium’ -
foarte probabil era în formă de navă; e o conjunctură
rezonabilă circumstanţa că pentru Fenicieni cuvântul
‘Gaulus’ semnifica ‘navă’: galeră. Xenophon a notat că
Arameii ziceau navei ‘Galleris’ iar Ovidiu a scris despre
Cabirii Frigieni - preoţii Cybelei - că se numeau ‘Galli’ ca
termen acvatic, legat de arcă (iar ei au dat numele regiunii
Anatoliene). Prin urmare, devoţiunea faţă de riturile diluviene
a unei naţiuni - care odinioară era răspândită aproape în
întreaga Europă - a dus la nume ca Gauli, Galaţi, Gali, Celţi,
ş.a. (toate ca flexiuni ale aceluiaşi nume originar).
Academicianul Britanic Charles Vallancey a precizat despre
Hiperborei că erau chiar cei numiţi Celţi, că Galii erau chiar
cei cuceriţi de Romanii lui Iuliu Cezar, etc.; e posibil ca Ghergul / Stema Ucrainei

694
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
În “Dicţionarul de simboluri” stă scris: “Tridentul a
fost o emblemă solară (dinţii lui fiind raze) şi un simbol al
trăsnetului (dinţii lui fiind fulgere). În India, tridentul a fost
mai ales emblema lui Şiva, transformatorul lumii şi
nimicitorul aparenţelor. Cei 3 dinţi închipuiau ‘trikăla’ sau
‘timpul întreit’ (trecut, prezent, viitor). Tridentul a fost
emblema zeului Poseidon, arătând dominaţia sa asupra
împărăţiei apelor pe care le putea tulbura sau linişti”.
Delimitările oamenilor păsării Phoenix / Paskunji la
Georgieni - iubind deopotrivă soarele şi vântul - au fost
geografice faţă de Pont / Marea Neagră, în vechime iubitorii
soarelui fiind “Su-Meri” / Sumerieni la S şi Saami la N iar
iubitorii vântului fiind Fenicieni la S şi Finici la N
(etimologia Feniciană și etimologia Finică fiind conectată):
Pontul demarca populaţiile respective deoarece a fost
leagănul strămoşilor acelora; ambele soiuri de populaţii faţă
de Marea Neagră / Pont - din Orientul Apropiat / Mijlociu
(Sumerieni, Fenicieni) iar din Nordul chiar extrem /
Hiperboreu (Saami, Finici) - reproduceau onomastic
legăturile ancestrale ale oamenilor lor, iubitori ai soarelui şi
vântului, exemple sinonime mai fiind la Marea Mediterană,
pe coasta Asiatică Liban şi pe cea Africană Libia, pe Râurile
Munţilor Europeni, Români în Carpaţi şi Romani în Apenini,
Karia în Anatolia (între Marea Neagră şi Marea Mediterană)
şi Karelia între Marea Baltică şi Marea Albă, ş.a.m.d.
Distincţiile dintre ele au apărut în neolitic / ultima perioadă a
Epocii Pietrei şi s-au conturat în Epocile Bronzului şi
Fierului, fixându-se Antic iar geografic, nominalizările lor -
în general, cronologic - au fost de la E spre V; e interesant că
în centrul Europei - ca o rezonanță - vântul cald se numește
“foehn”.
Anul 200 în NV Pontic (de Christos Nussli, 1998)
Istoricul Roman Tacit în anul 98 a scris în
“Germania” 46: “Stau la îndoială dacă trebuie să număr
printre Germani sau printre Sarmaţi triburile Peucinilor,
Venedilor şi Fenilor, deşi Peucinii - pe care unii îi numesc
Bastarni - după vorbă, port, aşezare şi felul locuinţelor,
trăiesc ca Germanii. Venedii au luat multe din obiceiurile
Sarmaţilor; căci, câţi codri şi munţi se ridică între Peucini şi
Feni, pe toţi îi cutreieră cu hoţiile lor”. Prin Peucini - primii
nominalizați - respectiv Peukini, se pot înțelege Pheucini,
adică Finici = vestiți luntrași Nordici: prin Venedi - nume
sugerând “venirea” lor inclusiv în Pomerania / regiunea de la
gura Fluviului Vistula (cu izvorul în Carpaţi şi vărsarea în
Marea Baltică), similar cu cel de Veneti / al celor “veniţi” în
laguna Veneţiei sau de Gauli Veneti din Bretania / Peninsula
din NV Francez unde aveau capitala Gwened 47,39 lat. N,
2,45 long. V - se înţelegeau pe atunci unii Geţi de la Pont care
695
s-au refugiat îndeosebi printre Balți / Baltici din cauza
asaltului Romanilor (ei revenind / întorcându-se în spaţiul
natal relativ curând istoric, ca Goţi), agresiunea Romană
începând cu Dobrogea / regiunea Getă de la Pont, acolo Delta
Dunării fiind populată de Peucini; prin Feni au fost notaţi
strămoşii Finicilor / Finlandezilor de la Marea Baltică, acolo
regiunea Karelia - întinsă până la Marea Albă / Oceanul
Arctic - fiind cea populată de Saami, populaţia cea mai densă
genetic patern Gherga din Europa (spre comparaţie, tot până
atunci Karia / Caria din Peninsula Anatoliei - dintre Mările
Mediterană și Egee - era documentată deja de izvoarele
istorice ca “Ţara Gherghiţilor”). După cum a studiat în
secolul XIX Britanicul John Pinkerton - care în anul 1814 a
publicat cercetarea sa despre istoria Scoției - se pot remarca
asemănările nu doar onomastice dintre Peucinii / Peukinii =
Finicii care au ajuns puternici până în Sciția “Mică” /
Dobrogea și Picții Scoției, ci și suprapunerile deopotrivă
temporale și geografice ale rutelor via Scandinavia ale
Vikților = strămoșii Vikingilor, parte a puternicilor Bastarni
prezenți din spațiul Românesc până în Scandinavia, așa cum a
notat inclusiv Anticul Strabon VII 2:4 (stoc din care făceau
parte Peucinii / Finicii); de altfel și în secolul XX cercetători
ca Ivan Duridanov, Dr. Harvey Mayer, ș.a. au studiat
legăturile dintre Traci și Balți / Baltici, argumentând inclusiv
lingvistic evidențele respective (s-ar putea observa rezonanța
că Bastarnii ar fi fost bastarzii Geto-Dacilor liberi). La
mijlocul secolului II - după cucerirea unei părți a Daciei de
către Romani - geograful Antic Ptolemeu 3:5 a scris că la
marginea Sudică a Sarmației, pe Valea superioară a Fluviului
Vistula (lung de 1047 km, ce izvorăște în împăduriții Munți
Beskizi / “Bes-kizi” din Carpații Nordici și curge prin Polonia
până în Pomerania, unde se varsă în Marea Baltică) încă
trăiau Finici, notați “Phinnoi”: erau Hiperboreii care pe atunci
- spre sfârșitul Antic - se aflau la hotarul de miazănoapte al
Daciei, înainte de a se retrage pe malurile celor mai mari
Lacuri din Europa, în Karelia / răsăritul Baltic (împreună cu
ceilalți Finici / Saami); acei Finici erau la întâlnire în Carpații
Beskizi cu cei notați de același geograf Antic ca neamul Dac
format din Biessi “al căror nume amintește pe Besii Traci”
(după cum a scris Dr. Constantin Giurescu în “Istoria
Românilor” din anul 1935, care a mai observat că exact pe
atunci în jurul cetății Histria a Carianilor - pe litoralul Pontic /
Mării Negre - trăiau Traci Besi).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Coagularea Saami
Cercetătorul Andres Paabo din Canada în lucrarea
“Ui-Ra-La / expansiunea navigatorilor din NV EurAsiei după
glaciațiune” (începută din anul 2002, actualizată pe Internet și
în prezent) a scris: “La sfârșitul glaciațiunii, vânătorii-
culegătorii obișnuiți să meargă pe jos au început să utilizeze
ambarcațiunile pentru deplasările prin zonele ude, inundate
de topirea ghețarilor. Oamenii din Sudul calotei polare au
început să înainteze spre Nord, dezvoltându-și un mod de
viață legat de ambarcațiuni. În Europa eliberată de gheață la
sfârșitul paleoliticului, oamenii s-au extins în noi teritorii;
inovarea călătoriilor vânătorilor-culegătorilor cu ajutorul
ambarcațiunilor a fost în acea vreme preistorică / paleolitică
la fel de importantă ca domesticirea cailor pentru călărire ce a
urmat, la începutul neoliticului: amândouă modalități au
permis oamenilor mobilități mult mai mari decât dacă ar fi
rămas numai cu încetul mers pe jos, pe solul solid, așa cum
au procedat strămoșii lor. Arheologii au descoperit primele
plute, pirogi, canoe, bărci, etc. între Bazinul Dunării
inferioare și Bazinul Baltic: nomazii vânători și culegători
deplasându-se cu ambarcațiunile lor pe apele Europei
Centrale erau interesați să ajungă la cât mai multe viețuitoare
acvatice (pentru care foloseau inclusiv harpoane) dar și să
treacă de zonele mlăștinoase - cum era tundra în retragere
spre miazănoapte - pentru a ajunge la turmele de elani, reni,
etc.; pentru așa ceva, își confecționau ambarcațiunile fie din
lemne, fie din piei de animale mari (astfel cum de exemplu a
dovedit-o Cultura Kunda - vecina Nordică a Culturii Cucuteni
- ce s-a întins în E până în Ural și în N până la Marea Albă,
via Bazinul Karelian Onega / On-Ega)”.
696
“În apele Europei Nordice, Finicii - care au ajuns ca
pe lângă țărmuri să vâneze chiar balene - au fost navigatorii
care profitau de oportunitățile stabilirilor primilor agricultori
în zonele îndepărtate, transportându-le bunuri și efectuând
schimburi cu cei de pe apele majore din Sud ale Europei
(negoțul de blănuri, chihlimbar, ceramică, etc., se făcea cu
ajutorul ambarcațiunilor, plutașii / luntrașii = ‘Oamenii
bărcilor’ fiind denumiți ‘Venede’ / ‘Veneti’: la Finici ‘vene’
= ‘barcă’). Crearea noului stil de viață implicând navigarea
oriunde era posibil - pe râuri, pe mlaștini, pe mări, etc. - a
adus acelor oameni viteze ale deplasărilor cu ambarcațiunile
lor de câteva ori mai rapide decât cea a mersului pe jos prin
tundra deschisă; totodată, ei s-au putut răspândi peste tot unde
erau ape navigabile, ceea ce le-a permis să ajungă în locuri
inaccesibile anterior, fără ambarcațiuni. Succesul a fost
semnificativ atât pentru ei, cât și pentru coloniștii agricultori
care s-au așezat din când în când pe rute pentru a-și dezvolta
stilul lor sedentar de viață: navigatorii asigurau legăturile
civilizaționale, au dezvoltat comerțul și au propagat
cunoașterile de tot felul în perindările lor, ajutând fertilitatea -
adică mărirea populațiilor umane - și înfloririle acelora. Se
poate observa că povestea aceasta nu a fost încă relatată
integral, deoarece domeniul e mai puțin studiat de către
savanții clasici, concentrați pe migrările de pe uscat și pe
evoluțiile culturale tradiționale ale populațiilor sedentare.
Oricine își imaginează despre Civilizația Europeană că și-a
datorat existența numai agriculturii neolitice nu are decât să-
și completeze viziunea cu dezvoltarea navigației, care prin
facilitările transportului și comerțului a creat legăturile
necesare progresului; de exemplu, când agricultorii neolitici
au ajuns la Dunărea inferioară, se poate observa ușor că nu ei,
ci descendenții paleoliticilor luntrași - cu abilități acvatice -
au navigat pe fluviu în jos pentru negoț. În stadiile timpurii,
toate Culturile ‘Oamenilor bărcilor’ semănau între ele -
inclusiv având același limbaj - la mari distanțe teritoriale între
ele; diverse clanuri de navigatori și-au alocat diferite rute, de
pildă pentru circuite anuale corespunzând recoltărilor (fie de
produse agricole, fie de articole vânate, etc.), stabilindu-și
zone de influență - în funcție atât de natura fizică, cât și de
natura umană - și păzindu-le / veghiindu-și noile lor teritorii:
așa ceva - în Vechea Lume - însemna că alții nu puteau să se
instaleze ori să preia controlul fără lupte (prin care cei ce
pierdeau erau cuceriți). Ca rezultate, au început să apară
echilibre dinamice între vecini - prin care se respectau
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

reciproc - iar navigatorii nu puteau aparține altora decât

propriei Culturi a celor asociați ca având interese similare;
conflicte se iveau doar când grupuri diferite de oameni doreau
același teritoriu: așa ceva caracteriza vânătorii-culegătorii
(care erau nomazi), în comparație cu pașnicii agricultori
sedentarizați - producându-și hrana în propriile areale - care
nu aveau de ce intra în conflicte teritoriale. În toată lumea,
civilizarea în final însă a dus la sfârșitul navigatorilor
ancestrali - din Epoca Pietrei - prin procurarea hranei mai
facil datorită agriculturii iar tradiția folosirii pirogilor /
bărcilor ca mod de viață a rămas doar la pescuit și transport”.

Timp de milenii, navigatorii Finico-Ugri și-au menținut

aceeași limbă (doar cu variații dialectale)

Geneticienii au identificat profilul bărbătesc “N”

(codificat nomenclatural “N-CTS3103”), vechi de peste 26 de
secole în Kunda / Estonia, în județul Laane-Viru, același tipar
fiind găsit și în Insula Gotland / Marea Baltică, din vremea
Vikingă, cu un mileniu în urmă față de prezent. Lingvistul
Nordic Ante Aikio a scris în anul 2006 despre legăturile
actualilor Saami cu Germanicii: “Saami foloseau ‘Guorgoj’ /
‘Kuârg’ - ‘Karko’ / ‘Karkea’ în Norsă - pentru ‘mormanul de
pietre’ / ‘loc sacrificial’.” În anul 2007, același a cercetat
toponimia Saami din Suomi / Finlanda (unde e Karelia) și a
afirmat: “Kaareeh era renul pletos pe gât (Finii foloseau
Kirakka)”; de altfel, “jacheta” tradițională / populară Saami -
confecționată din piele de ren - se numește “gakti”. Este de
ştiut că genetic feminin - pe linie maternă - grupul “U5” e cel
mai vechi din Europa şi este cel mai des întâlnit în populaţiile
Saami, Estonă şi Finică (Nordice / Baltice); conform
colectivului de specialişti coordonat în anul 2012 de către
Doron Behar de la Universitatea din Tartu / Estonia şi de
către Mannis van Oven de la Universitatea din Rotterdam /
Regatul Țărilor de Jos, circa 11% dintre Europence aparţin
acestui prim grup genetic feminin (care a apărut în timpul
Neandertalilor): corespunzător profesorului de genetică
umană Bryan Sykes de la Universitatea Britanică Oxford,
acelea au fost primele muieri Homo Sapiens care au intrat în
Europa (savantul în anul 2001 indicându-le ca aparţinând
“Clanului Ursula”, al primei dintre cele 7 fiice ale Evei).
Corespunzător analizei genetice efectuată în anul 2020 de
laboratorul European “Living DNA”, la Maria Gherga
(născută Guțu = mama autorului acestei lucrări) a apărut
identificarea ca aparținând haplogrupului feminin “U5a”,
având haplotipul feminin “U5a1a1”; iată un fragment din
descrierea științifică respectivă: “U5a este fiica
macrogrupului U5. A apărut la debutul ultimei glaciațiuni.
Extinderea gheții a separat-o de restul U5. Deoarece o mare
parte din Europa nu era locuită pe atunci, a preferat zona cu
climă mai blândă din SE Europei, unde frecvent se găsește și
acum”.
697
Răspândirea procentuală actuală a femeilor genetic “U5a”
(conform “Living DNA” 2020)
La evidențierile genetice se poate observa că bărbații
au migrat mai mult decât femeile; în anul 2014, geneticienii
Benjamin Vernot și Joshua Akey de la Universitatea din
Seattle / Washington au susținut că s-ar putea găsi printre
actualii Homo Sapiens purtători - pe lângă media obișnuită de
circa 2% moșteniri genetice Neandertale la oameni - chiar și
de o cincime, adică 20%, a genelor Neandertale, vizând
îndeosebi adaptarea la climatul rece (tipologie caracteristică
prin explicația că Neandertalii erau contemporani adaptați în
EurAsia glaciațiunii paleolitice), cu transmiterea numai prin
femei: partenerele Homo Sapiens ale Neandertalilor - și
respectiv ulterioarele mame ale oamenilor Homo Sapiens,
prunci / urmași deopotrivă de gen feminin și masculin - au
fost cele prin care s-au transmis la actualii Homo Sapiens
acele moșteniri genetice Neandertale. Faptul că masiv
străvechii Gherghi au fost Hiperborei - aflați în extremitatea
Nordică a Vechii Lumi - iar în prezent sunt masați în cel mai
mare număr în cele mai Nordice părți ale globului (în
extremul Nord al EurAsiei) corespunde tocmai la așa ceva,
fiind încă unul dintre elementele științifice de identificare și
coroborare, inclusiv genetică, a realităților deopotrivă pre-
istorice dar și istorice: proporțiile moștenirilor Neandertale -
considerate pozitive ori negative - sunt studiate de geneticieni
în funcție de mai mulți parametri (ca depinzând de timp, de
anumite regiuni, de tipurile Homo Sapiens, etc).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Gherghi printre Europeni. De altfel, cele mai mari proporţii

genetice umane masculine cumulate ale grupurilor bărbăteşti
majore ale Europei - “I”, “R” şi “X”/”N” - sunt în Țările
Balcanice şi Baltice, între care e regiunea Banat (în prezent -
corespunzător statisticilor genetice stricte pe Țările Europene
- doar bărbații din cele 3 grupuri sunt în majorități absolute,
anume “I” la Bosnieci, “R” la Britanici și “N”/“X” la Finici,
restul grupurilor masculine umane din Europa fiind în
majorități relative; dintre cele mai semnificative 3 grupări
bărbătești ale Europei, cel mai răsăritean e “N”, care e și cel
mai redus numeric, ceea ce s-a datorat mutației genetice de
tip Gherga, care a fost cea mai recentă dintre toate: așadar,
“R” e cel mai numeros grup, “I” e cel mai vechi grup iar “N”
- transformat de mutația genetică care a dus la clasificarea
“X” - e cel relevant pentru Gherga, instalat la cârmuirea
Europei după glaciațiune). Este de ştiut - după cum au scris în
anul 2002 Ain Haas, Andres Peekna şi Robert Walker în
“Ecouri Baltice ale străvechilor cataclisme” - că la mijlocul
mileniului VII î.C. au apărut Strâmtorile Daneze, atunci apele
sărate ale Mării Nordului amestecându-se cu cele dulci ale
uriaşului Lac Ancylus, formându-se Marea Baltică
(concomitent cu formarea Mării Negre prin năvala apelor
sărate ale Mării Marmara / Mediterana peste dulcele Lac
Pontic): de aceea urmaşii oamenilor fostului Rai Atlant din E
Europei s-au regăsit preponderent post-diluvian între zonele
Balcanică şi Baltică (Țările riverane Baltice sunt - în sens
orar - Suomi / Finlanda, Rusia, Estonia, Letonia, Lituania,
Polonia, Germania, Regatul Danemarcei şi Regatul Suediei,
ele cumulând cele mai ridicate procente de bărbaţi genetic
Gherga din Europa).

Ruta primelor Homo Sapiens spre Europa

În Europa Nordică, combinaţia dintre cele mai vechi

Europene (din “Clanul Ursula”) şi cei mai recenţi Europeni
(din “Clanul Gherga”) relevă rolul cârmuitor Gherga din
urmă cu milenii: în Europa, asocierea femeilor Homo Sapiens
din primul soi n-a fost aşa de mare cu Românii din grupul
genetic masculin “I” ori cu Europenii din grupul genetic
masculin “R”, ci tocmai cu bărbaţii Homo Sapiens din cel
mai nou soi, aparţinând grupului genetic masculin Gherga
“X”, fost “N” (astfel rezultând și vigoarea excelentă a unora
dintre ei). Pe de altă parte, existenţa celui mai vechi grup
genetic masculin major - pe linie paternă - anume “I” (cel mai
mare şi la Români) fiind în proporţia cea mai mare din
Europa în Bosnia şi Herţegovina, este tocmai acolo asociat şi
cu cel mai mare procentaj al grupului genetic al bărbaţilor
Gherga din Europa Sudică: de altfel, chiar în acea zonă
Balcanică e şi densitatea cea mai mare de persoane înalte din
Europa, într-o proporţie asemănătoare regăsindu-se în zona
Baltică. Aşadar, iată că şi numai masculin în Europa e
apropierea dintre cel mai vechi soi uman important şi cel mai
nou soi uman important, ceea ce relevă rolul cârmuitor
Gherga din urmă cu milenii (mereu - oriunde şi oricând - cei Europa post-glacială
mulţi au fost cârmuiți de către cei puţini / invers nici n-ar prea
avea sens); încă sunt observabile în Europa Sudică Îndeosebi în EurAsia, Gherganii au fost în evidente
procentajele masculine relevante pentru Gherga iar în Europa legături, de-a lungul timpului, cu cei cunoscuţi istoric ca
Nordică procentajele mixte (adică masculino-muiereşti) Gherghi din coridorul Pamir-Altai, ca îngerii Gregori, ca
relevante pentru Gherga, ambele de fapt ca mărturii ale Ghergarii Caucazieni / favoriţii Amazoanelor, ca Gorgani /
puternicei dominaţii avute vreme îndelungată de către Kurgani, ca Gherghini / Telchini, Garghinoi / Karkinoi, ca
698
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Gherghiţi Anatolieni, Karki / Cariani, ca Sfinţii prinţi
Gherghe / Ghirga din Golan-Galileea şi Canaan (Gherghe-seii
/ Ghirga-şiţii biblici), ca Guţi, Ghargoi, Greci, Gheţi / Geţi,
Gharghei / Chaldei, Georgieni, Gali, Ghergai / Ghergoi
(Keltoi / Celţi), Gheri, Goţi, Germani, ş.a.; o populaţie
nesemnificativă n-ar fi putut crea descendenţi aşa numeroşi:
din timpuri primordiale (atât pre-diluviene, cât şi post-
diluviene), Gherga s-a manifestat ca o forţă etnonimică
esențială în Vechea Lume. Încă o observație pertinentă -
printre numeroasele altele de gen - a fost în anul 2014 a
cercetătorului de origine Estonă Andres Paabo despre
consemnarea Karianului Herodot = istoric Antic, anume că
Grecii au fost precedați de nomazii Pelasgi ai fostei Civilizații
Dunărene: deopotrivă caracterul migrator al Pelasgilor și
sorgintea lor de la Dunărea inferioară - axa navigațională a
Vechii Europe, Fluviul avându-și gurile Pontice / la Marea
Neagră - se înrădăcina încă din vremurile când înaintea
scobirii pirogilor din bușteni se practica încălecările
buștenilor pentru plutiri (iar abia apoi - mult ulterior - s-au
dezvoltat realizările și utilizările de luntri / bărci, etc).
Cercetătorul respectiv a reflectat: “Nu se poate pretinde că
străvechea navigație s-a răspândit pretutindeni. Ea a progresat
într-o lungă perioadă de timp, sub presiunea mediului, ținând
cont că prima tendință a comportamentului uman e de a
rămâne pe teren ferm, pe fundament solid. Prin urmare, când
sedentarismul a căpătat amploare, inabilitatea fermierilor de a
călători departe a promovat profesionalizarea negustorilor
îndeosebi din rândurile acelor navigatori Nordici, obișnuiți cu
nomadismul. În Vechea Lume - așa cum a fost Europa
preistorică - puternic împădurită și cu mlaștini nesfârșite,
luntrile ajutau transporturile la mari distanțe, căci apele
constituiau căi de urmat pretutindeni. Agricultorii și-au
realizat ferme serioase și nu erau dispuși să călătorească
departe pentru negoț; era mai ușor să accepte serviciile
foștilor nomazi / migratori - deveniți negustori profesioniști -
decât să-și cultive vreun interes în comerțul îndepărtat, ce le-
ar fi șubrezit comunitățile. Luntrașii nomazi care se arătau
uneori sedentarilor permanenți nu reprezentau vreo
amenințare, din moment ce acei vizitatori erau vânători în
sălbăticie ori pescari aiurea, nemanifestând vreo dorință să-și
însușească pământuri / teritorii; prin urmare, agricultorii -
sedentari prin vocație - îi acceptau pe negustorii nomazi sosiți
cu bunuri pentru comercializări: într-adevăr, un asemenea
comportament s-a dovedit trainic de-a lungul vremurilor,
fiind cunoscute numeroase exemple de gen (anume, de
primiri ale migratorilor care aveau ceva de oferit în așezările
permanente). Astfel, categoria negustorilor de profesie a
ajuns să fie formată din agenți mutând valori - inclusiv
culturale - așa cum au dezvăluit multe investigări
arheologice; rețeaua lor a ajuns chiar complicată - pe măsura
trecerii timpurilor - influențele ajungând să fie și în domeniul
lingvistic (ceea ce nu e de neglijat, în plus intervenind și noile
interpretări genetice)”.
699
Sirenă în Cultura Cucuteni
(vas din Cosăuți, vad / prag al Nistrului)
Despre “Misterele Mării Negre” a scris Erica
Negreanu, în anul 2014: “Marea Neagră are o zestre
mitologică extrem de bogată, care îi leagă trecutul de Potop,
de Atlantida, de făpturi legendare precum Sirenele. În Marea
Neagră lipsesc curenţii verticali. În prezent, în adâncurile
Mării Negre nu există oxigen, ci doar hidrogen sulfurat, care
face ca apele de pe fund să rămână moarte; marea e formată
din 2 părţi: una vie şi una moartă. La ţărmul Mării Negre, în
vecinătatea oraşului rusesc Ghelendjik / Torikos există un
munte ce poartă numele de Ararat. În acea zonă s-ar fi
refugiat oamenii şi animalele care au supravieţuit Potopului.
Adevăratul stăpân al Insulei Şerpilor a fost de fapt Poseidon,
stăpânul apelor, în cinstea căruia fusese ridicat pe insulă un
altar. În urma unor săpături făcute în secolul XIX pe insulă au
fost descoperite într-adevăr ruinele unui templu pătrat, de
dimensiuni foarte mari, o latură a aceluia măsurând 29,8
metri. Construcţia avea numeroase încăperi, dintre care una
era destinată sacrificiilor şi ofrandelor oferite în onoarea lui
Poseidon, iar o alta, era destinată ritualului oracolului. Marii
‘raportori’ ai antichităţii, Strabon, Ovidius şi Ptolemaios, au
menţionat toţi acel templu în scrierile lor, notând că geţii
pontici respectau zona ca pe un loc sacru. O teorie, la fel de
răspândită ca aceea legată de Potop, susţine că Atlantida ar fi
fost localizată în Marea Neagră şi că Insula Şerpilor ar fi o
mică bucată rămasă din ce a dispărut. Fiului cel mare, Atlant,
Poseidon i-a dat în stăpânire regiunea bogată centrală a Atlan-
tidei, întinsă pe 160 mii kmp. În urma unor inundaţii,
Atlantida s-a scufundat în mare rapid şi de atunci a tot fost
căutată de numeroşi istorici, apărând chiar ştiinţa numită
‘atlantologie’. Una din aceste teorii susţine că Atlantida s-ar
fi scufundat în marea cunoscută de egipteni sub numele de
‘Siriath’, care ar corespunde cu Marea Neagră. În zona unde
este localizată Insula Şerpilor, arheologii ruşi au descoperit
ruine subacvatice, pe care le atribuie atlanţilor. Ei susţin că
Insula Şerpilor este ultima rămăşiţă a Atlantidei, şi că în
trecutul îndepărtat, locuitorii insulei purtau numele de
‘Blajini’ sau ‘Preafericiţi’ - grecii le spuneau ‘makaron’, ‘fe-
riciţi’ - şi erau văzuţi ca fiind descendenţii atlanţilor” (adică
“Oamenii bărcilor” = luntrași / plutași). “Megaron” -
respectiv primele realizări arhitecturale din neolitic - au fost
încăperile rectangulare având acoperişurile ridicate pe
coloane, cu “ochi” = “oculus” în mijloc (acoperişurile aveau
câte o gaură / deschidere centrală circulară, spre cer, pentru
evacuarea fumului de la vatra unde focul ardea veșnic):
prototipul “megaron” - după cum a studiat şi arheologul
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
American Valentine Muller în anul 1944 - a apărut în Sudul
Rusiei şi a devenit tipic Egeeii (aşa ceva reflectând mişcarea
neoliticilor la miazăzi de Bazinul Pontic). Echivalarea Zeilor
Greci cu dinaștii Atlanți a apărut la cercetători ca de exemplu
congresmenii Americani John Baldwin 1809-1883 în
“Națiunile preistorice” și Ignatius Donnelly 1831-1901 în
“Atlantida: lumea pre-diluviană” dar și la savanți specific
consacrați în domeniu, ca arheologul Scoțian Alexander
Murray 1841-1904 (membru corespondent al Academiei
Germane) în “Manual de mitologie”, ș.a.; mai e semnificativ
și că termenul Finic “uin” - rezonând cu străvechiul An =
ancestralul Mare Zeu - înseamnă “înot” iar “pluta” în Finică e
“korkki”, cuvânt Ghergan.
Savantul Român Gabriel Gheorghe a scris în cartea
“Mitul potopului. Inadvertențe în interpretarea religioasă” din
anul 1982 și despre “Simbolismul acvatic”: “Încă din cele
mai îndepărtate vremuri s-au observat virtuțile apei ca esență
a existenței. La aproape toate popoarele, din momentul în
care intră într-o existență istorică - după apariția și utilizarea
scrisului - se regăsesc exprimate astfel de concepții. În
‘Cosmogonia’, Berossos scria: ‘A fost un timp în care Totul
era întuneric și apă. Peste toate viețuitoarele ar fi domnit o
femeie cu numele Omo-roca (care nume tradus grecește
înseamnă Thalassa), când încă Totul era în stare lichidă și
când în el au luat naștere viețuitoarele’. Thales din Milet
credea că tot ce există își are obârșia în apă, care este o
substanță veșnică. Tot ce are existență se conturează din apă
și când dispare se transformă din nou în apă. Pindar scria (în
‘Olimpica’ 1:1) că apa este cel mai important element.
Euripide în una din piesele asupra Ifigeniei a scris: ‘Marea
spală petele și rănile lumii’. Aceeași idee se regăsea în
Epopeea lui Ghilgameș, Tăblița 11: ‘Să-și spele petele în apa
curată ca zăpada / Să lepede pieile, să le ducă marea departe,
ca să poată fi văzută finețea corpului său’. Nu a fost greu de
observat, încă din cele mai vechi timpuri, că apa constituie
factorul esențial al apariției și conservării vieții, la un anumit
grad de deshidratare organismele vii încetând să mai existe.
Populațiile străvechi - ancorate într-o religiozitate foarte
pronunțată - obișnuite cu numeroase practici rituale, între care
postul reprezenta un eveniment obișnuit, nu puteau evita
700
constatarea că în timp ce organismul poate suporta un post
‘negru’ - cu excluderea totală a alimentației - un timp relativ
îndelungat, până la 30 zile (despre Iisus se susține - Luca 4:2
- chiar că n-a mâncat nimic timp de 40 zile), nu se poate
renunța la apă mai mult de 3 zile fără ca organismul să fie
serios afectat. Apa, simbolizând - concomitent - matricea în
care se formează și abisul în care dispare viața, era de așteptat
ca la cea mai mare parte a popoarelor vechi să apară, încă din
vremi inexplorabile azi, într-o întreagă mitică acvatică, apei
atribuindu-i-se virtuți anamorfozice, de conturare, de
realizare a formelor și în același timp, catamorfozice, de
destrămare, de degradare a formelor. Botezul - de exemplu -
act care se realizează prin scufundare în apă, simbolizează
simultan moartea ființei vechi și nașterea unei ființe noi,
regenerarea ființei, ca intenționalitate implicată ritualului
botezului. Imersiunea reprezintă destrămarea formei ființei
vechi (catamorfoza) iar emersiunea înseamnă apariția ființei
într-o formă nouă, ilustrând acțiunea de îmbogățire a
pământului propriu-zis - a matricei generatoare de viață - cu
prima formă vie plămădită în apă (anamorfoză). Acțiunea
purificatoare a apei era acceptată și practicată la toate
popoarele străvechi de la care ne-au parvenit informații
referitoare la această temă. În cartea 5 din ‘Manava-Dharma-
Sastra’ (intitulată ‘Reguli de abstinență și de purificare’)
pentru zeci de întinări sau abateri de la reglementările rituale
se prescria purificarea prin îmbăiere, prin spălare cu apă. La
romani se practicau - din timpuri imemoriale - ritualuri de
purificare prin stropirea cu apă. Un astfel de ritual se practica
la 21 Aprilie, în cadrul sărbătorii Parilia (după cum a scris și
Ovidiu în ‘Faste’). De sărbătoarea romană Parilia se leagă
unele practici, atașate la popoarele creștine sărbătorii
Sfântului Gheorghe (23 Aprilie, în loc de 21 Aprilie, data la
care se celebra Parilia): purificarea oamenilor prin scăldatul
într-o apă curgătoare înainte de răsăritul soarelui sau spălatul
cu rouă. La numeroase popoare se practică, cu vechiul destin
purificator, spălatul ritual, cu ocazia evenimentelor
determinante pentru existența individuală: la naștere, la botez,
la căsătorie, la moarte. Toate acestea arată că se conferă apei
virtuți purificatoare, că s-a observat că este elementul cel mai
la îndemână, din natură, pentru a spăla, a îndepărta - la
propriu și la figurat - murdăria, atât cea fizică, cât și pe cea
simbolică, referitoare la spirit. Oamenii își spală diferite părți
ale trupului, la sculare și la culcare, când se așază la masă iar
după masă își spală gura, obicei ritual practicat de câteva
milenii la vechile populații ale spațiului carpato-danubian (și
- cel puțin - și la hinduși). Iată 3 exemple din cartea 2
‘Manava-Dharma-Sastra’:
 (ucenicul) ‘după ce a obținut hrană în cantitate
suficientă și după ce a arătat-o învățătorului său
- Guru - fără șiretenie, după ce s-a purificat
spălându-și gura, să-și ia masa cu fața întoarsă
spre răsărit’
 ‘cel născut de 2 ori - ucenicul - după ce și-a
făcut abluția (spălarea rituală), trebuie să ia
masa într-o stare de perfectă reculegere; odată
masa terminată, el trebuie să-și spele gura într-
un fel convenabil și să-și stropească cu apă cele
6 părți deschise / scobite ale capului (ochii,
urechile și nările sale)’
 (ucenicul) ‘să se ferească să mănânce ceva în
intervalul dintre cele 2 mese ale sale - de
dimineață și de seară - de a lua o prea mare
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
cantitate de alimente și de-a merge oriunde după
masă fără să-și fi spălat mai întâi gura’
Pilat - când a văzut că nu-l poate cruța pe Iisus, deși
i se părea nevinovat - ‘luând apă şi-a spălat mâinile înaintea
mulţimii, zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului
acestuia. Voi veţi vedea’ (Matei 27:24). Ne oprim aici cu
exemplificările, nu fără a nota că spălarea rituală a fost - și
este practicată - pe toate meridianele pământului. Această
răspândire a purificării reale sau simbolice prin intermediul
apei emerge dintr-un simbolism acvatic care se regăsește
răspândit în toate mitologiile, din care am notat câteva
exemple mai înainte și care reprezintă fundamentul ritualului
botezului. Numărul celor care au constatat, au analizat și au
discutat echivalența dintre potop și botez - ca forme ale
purificării simbolice prin imersiune în apă - este imens.
Textele și comentariile pertinente la această idee acoperă
multe mii de pagini în care se regăsesc nenumărate exemple
de practici rituale de genul celor citate, în care apa constituie
agentul purificator. În esență, toate aceste expuneri și
comentarii sunt reductibile la constatarea calităților
purificatoare și generatoare ale apei - pe care tocmai le-am
enunțat - și pe care le-am putea rezuma în următoarea
formulare aparținându-i lui Mircea Eliade: ‘în apă totul se
dizolvă, orice formă este dezintegrată, orice istorie e abolită;
nimic din ceea ce a existat înainte nu subzistă după o
imersiune în apă, nici un semn, nici un eveniment. Imersiunea
echivalează pe plan uman, morții și pe plan cosmic,
catastrofei / potopului, care dizolvă periodic lumea în oceanul
primordial. Dezintegrând orice formă și abolind orice istorie,
apele posedă această virtute de purificare, de regenerare și de
renaștere; pentru că tot ce e imersionat în ea moare și - ieșind
din apă - este asemenea unui copil fără păcate și fără istorie,
capabil să primească o nouă revelație și să înceapă o nouă
viață proprie’. Ca atare, se poate spune că echivalența potop-
botez reprezintă exprimarea aceleiași alegorii, la scări
diferite, la scara speciei pentru potop, la scara insului pentru
botez; sau - cu alte cuvinte - potopul reprezintă botezul
speciei umane iar botezul, potopul individului, evident în sens
metaforic. Prin supraviețuitorii potopului, specia a renăscut
purificată, aceia devenind strămoși mitici ai speciei
regenerate, imaculată prin distrugerea de către apele
potopului a formelor (inșilor) impure. Este rațiunea pentru
care - în toate formele mitului cu substrat religios - condiția
701
salvării celor destinați refacerii speciei e considerarea lor fără
pată, sfințenia constituind criteriul de selecție. Din analiza
semnificațiilor date, atât în mitologiile precreștine cât și în
creștinism - celor 2 reprezentări pertinente la tema noastră,
ale simbolicii acvatice - rezultă că atât în sfera individului, cât
și în aceea a speciei, cufundarea în apă are sensul moral al
unei morți simbolice, nu reale, a unei coborâri temporare în
catamorfoză, după care ieșirea din apă semnifică revenirea la
momentul morfologic anterior, prin regenerarea formei
(anamorfoză). Diferențierea între cele 2 stadii o constituie -
metaforic - gradul de puritate”.
Povestirea biblică din Vechiul Testament - în
“Facerea” / “Geneza” - despre timpurile pre-diluviene (traiul
primilor oameni în Grădina Raiului, mutarea apoi din Grădina
Raiului spre răsărit, uciderea fratelui păstor Abel / “A-Bel” de
către fratele agricultor Cain / “Ka-In”, ș.a.m.d., poate fi o
compilație a sfârșitului Epocii Pietrei consemnată în Epoca
Bronzului (vechii Evrei au plecat din Egipt la începutul
Epocii Fierului cu acea carte, ceea ce înseamnă că ea a fost
scrisă înaintea Exodului lor, respectiv a Războiului Troian,
adică în Epoca Bronzului cel puțin): datele din “Facerea” /
“Geneza” - prima carte a profetului Moșe / Moise - despre
cele dinaintea Potopului biblic, ploios și păcătos, petrecut la
sfârșitul Epocii Pietrei și la începutul Epocii Bronzului, au
cuprins descrierile deopotrivă ale unor elemente paleolitice și
neolitice, ca de pildă despre politeismul de la începuturi (cu
mai mulți Zei și mai mulți fii divini, îngeri și Uriași / din
paleolitic, victoria agriculturii / din neolitic, ș.a). Dr. Nicu
Steinhardt 1912-1989 (scriitor Evreu desemnat post-mortem
membru al Academiei Române) a spus: “Așezați literele
ROMÎNIA în altă ordine. Ce iese? OM ÎN RAI. Asta
înseamnă România! Să nu uitați asta niciodată!” Schița
mutărilor oamenilor în Vechea Lume - numerele indicând
anii î.C. - redă ceea a fost la Nord de Cornul Abundenței,
unde Pontul a fost ocolit chiar la vremea Potopului (așa ceva
avându-și cea mai plauzibilă explicație prin dezastrul diluvian
întâmplat tocmai atunci și tocmai acolo):
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Migrările umane la sfârșitul Epocii Pietrei
(încheierea paleoliticului și neolitic)
Povestirea primului Potop, imediat posterior
glaciațiunii - rezumată în stil Gherga - poate fi astfel: A fost
odată ca niciodată Zeul Apelor, unul din fiii Cerului şi
Pământului, nobil așa de strălucitor, încât auriul îi era
caracteristic. Cerul, tatăl său, se numea Gher; semnul lui era
cercul turcoaz. Glia, mama sa, se numea Ga; semnul ei era
pătratul purpuriu. Acest fiu Gher-Ga, ca Zeul Apelor, era
fericit că vântul cald dinspre miazăzi topea gheaţa de la
miazănoapte şi astfel avea multe ape, pe care le străbătea cu
barca. Datorită aşa multor ape, mereu acest Ghergar
deschidea căi noi pe tărâmul său şi fiindcă a făcut multe
punţi, i se zicea Pont Gargar. Soarele era tot mai cald - şi de
aceea foarte iubit de toţi - iar păsările erau tot mai numeroase,
venite cu ajutorul vântului dinspre miazăzi, bucurându-se de
bogăţia tot mai mare a apelor, pline cu peşti. Pont Gargar -
Zeul Apelor - a avut mulţi feciori, ştiuţi ca Gherghini: acei
meşteri - dintre care unii erau Ciclopi, având câte un ochi pe
frunte - făureau uneltele Zeilor; au fost şi primii sculptori din
lume. Unul dintre ei - fiul Gorgon al lui Pont Gargar - a avut
fete devenite vestite: Graiele grăind chiar şi păsăreşte,
împreună cu Gorgonele, care erau cele mai frumoase femei
din lume, în faţa celei mai tinere bărbaţii împietrind. Soarele,
când într-o zi şi-a încetat fierbinţeala - rămânând aşa cum e
ştiut până azi - a făcut ca vântul cald dinspre miazăzi să se
oprească. Deja, tărâmul era plin de ape dulci îmbelşugate,
stăpânit împreună de Zei şi de oameni fericiţi, mari
meşteşugari şi artişti, dansatori în hore şi cântăreţi în cor.
Dintre Ghergari, fratele lui Pont Gargar era Zeul apelor dulci.
Fiul aceluia, nepotul lui Pont, după ce s-a iubit cu mezina
Gorgonă, nepoata lui Pont, care însă era singura muritoare
dintre Ghergari şi a răposat, s-a cununat cu orfana Grigo - o
altă muritoare - având împreună cu ea zece prunci şi a
întemeiat un Imperiu scăldat de apele dulci ale tatălui, pentru
a rămâne urmaşilor, începând cu cei zece prinţi. Vestea
despre asemenea loc s-a dus în toată lumea şi mulţi oameni au
ajuns să trăiască acolo. În împărăţie, toţi s-au bucurat, pentru
mulţi ani, de grădini grozave, în care petreceau fericiţi, având
tot ce-şi doreau, păzindu-şi însă ca Gardieni tărâmul - pe
care-l posedau ca moştenire de la întemeietor - spre veşnica
pomenire. După ce s-a întâmplat însă că Pământul s-a
scuturat tare şi apele sărate deodată au năvălit peste tărâm,
inundându-l pentru totdeauna, urmaşii - salvați datorită
corabiei, adică o barcă mai mare, știută ca arcă - au numit
diferit întemeietorul fostului Imperiu: unii ca Zeul timpului şi
cerului - căci neamul său a domnit mulţi ani şi era divin,
având bunicul sosit cu strălucitorul car solar din cer - iar alţii
ca Zeul apelor sărate, pentru că moştenirea de la el în final a
ajuns sub acelea. Lacul lui Pont - cel mai mare din Imperiu -
nu mai avea apă dulce. Dragile aşezări de pe maluri au fost
toate înghiţite de apele sărate iar peştii au murit. Şi Insula
primului împărat, a nepotului lui Pont, a fost distrusă de apa
702
sărată iar palatul şi Templul lui au ajuns acoperite de Marea
ivită peste Lac. Impresionaţi de uriaşa putere a Pământului,
supravieţuitorii - totuşi numeroşi - s-au strâns la sfat în
Adunări Gherga; Marea înfricoşătoare, devenită neospitalieră,
au numit-o Pontus Axeinos, acum Marea Neagră. Bătrânii
înţelepţi, tinerii războinici, marii pescari, voinicii păcurari,
harnicii cultivatori şi toate sufletele afectate sau care au văzut
ce s-a întâmplat, au hotărât atunci să plece în lume spre locuri
mai bune, începând să se mute, ca păsările. S-au împărţit în
mulţimi Gargare către diverse direcţii şi de atunci n-au mai
vorbit aceeaşi limbă: cei care s-au dus în răsărit şi-au început
noul calendar la poalele celor mai înalţi Munţi din lume -
unde cârmuiți de Gărga şi-au fondat o măreaţă Țară, acolo
unde s-a născut stăpâna pământului Ga, cea însoţită de
leoaice - iar cei stabiliţi în apus au venerat-o mult pe
străvechea Zeiţă Ga, căreia îi ziceau Ghirghe, ca fiind a
Sfântului neam, ei lucrând metalele din măruntaiele
pământului şi apucându-se de scris; despre cei care s-au dus
la miazănoapte mult timp nu s-a mai auzit decât că au
îmblânzit lupii ca pe câini şi că se înţelegeau cu urşii şi cerbii
iar cei care au ajuns la miazăzi - cârmuiți de Gregori şi
Ghiengar - au încercat să refacă grădinile paradisiace ale
Raiului pierdut. Toţi, în fiecare primăvară, la celebrarea
naşterii stăpânilor Cerului şi Pământului - adică a gemenilor
strămoşi - au rămas mereu vizitaţi de păsările căutând cele ce
au fost cândva. Poveşti ca aceasta, de spus nepoţilor, au fost
multe, oamenii neuitând de împărăţia lui Gherga din timpurile
de aur şi argint, când trăiau împreună cu Zeii, folosind până
acum atât cercul carului solar al Cerului, cât şi pătratul babei
Ga a Pământului, considerate încă importante. Chiar şi azi
mai poate fi găsit vreun Gherga, care să confirme tot.
Dr. Andrei Oișteanu - antropolog Evreu - a scris
despre “Motive și semnificații mito-simbolice în cultura
tradițională românească” în anul 1989: “Reconstituirea unei
mitologii pre- şi proto-române ridică unele dificultăţi greu de
depăşit, printre care lipsa izvoarelor scrise autohtone şi
pierderea unor cărţi - cu referiri sigure sau probabile la,
mitologia geto-dacă şi daco-romană - scrise de autori greci
sau romani. Pe de altă parte, informaţiile referitoare la geto-
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
daci provenite de la autori antici sunt relativ sărace, câteodată
ambigue sau contradictorii, fiind dese la a doua sau la a treia
mână. Chiar şi informaţiile despre geţi (atât de importante şi
de controversate), consemnate de Herodot, au fost culese de
acesta ‘de la elenii care locuiesc în Hellespont şi în Pont’, dar,
se pare nu de la cetăţenii greci rezidenţi în Tomis, Histria sau
Calatis (zonă getică), ci de la cei din Olbia (zonă scitică) şi
din Apollonia Pontică (zonă sud-tracică) - două dintre
probabilele escale ale părintelui istoriei în periplul său pontic.
Situaţia devine şi mai acută atunci când e vorba de a
reconstitui credinţele mitice şi practicile magico-rituale ale
geto-dacilor pentru că, pe de o parte, acestea - fiind tainice -
ajungeau cu greu şi fragmentar la cunoştinţa străinilor şi, pe
de altă parte, aceştia din urmă - neputând recepta adevăratele
semnificaţii ale unor credinţe şi rituri specifice, străine de
mentalitatea lor mito-religioasă - fie că omiteau să le relateze,
fie că le ‘înghesuiau’, mai mult sau puţin forţat, între
coordonatele mentalităţii lor proprii. Nu sunt acestea
singurele dificultăţi, dar ar fi totuşi absurd şi ineficient să
rămânem la stadiul deplângerii situaţiei; abordarea inter- şi
pluri-disciplinară a problemelor este în măsură să ne scoată
din impas. Informaţiile (atâtea câte sunt), cuprinse în
izvoarele antice (corect traduse și interpretate), pot fi
coroborate cu datele oferite de arheologi, antropologi, istorici,
lingvişti, paleoetnologi, etc. De asemenea, ni se pare a fi
profitabilă abordarea mitologiei române în context universal,
dar nu cu uneltele comparativismului mecanic - boala
copilăriei etnologiei - ci prin raportarea orientativă la alte
mitologii şi prin folosirea prudentă şi nuanţată a structurilor şi
scenariilor mitice (să le numim) ‘invariante’. Un rezervor
practic nesecat de informaţii privind mitologia română îl
constituie manifestările şi textele folclorice, chiar dacă
acestea au fost, în mod sistematic, culese şi consemnate abia
de la jumătatea secolului XIX. Relația dintre mitologia
populară românească, pe de o parte, şi mitologia pre- şi proto-
română, pe de altă parte, pare a fi problema cea mai delicată
cu care se confruntă cercetătorul care îşi propune o tratare
diacronică a fenomenelor culturii şi mentalităţii populare
autohtone. Este vorba despre o lucidă şi corectă ‘măsurare’ a
aportului - cantitativ şi calitativ - al structurilor şi motivelor
mitice arhaice în cadrul fenomenului cultural complex al
mitologiei române. Poziţia maximalistă, adoptată de unii
cercetători, este spectaculoasă şi seducătoare, dar nu mai
puţin exagerată (câteodată nocivă), decât cea minimalistă
(adesea răuvoitoare), adoptată de alţii. În ambele cazuri este
vorba, de cele mai multe ori, de o implicare subiectivă a
cercetătorului (în fond, nu ne putem aştepta la un nivel zero
al_subiectivităţii), care nu cred că este, prin ea însăşi,
negativă, ci doar prin unele forme de manifestare (rea-
credinţă, tezism, etc). Cultura populară - născută şi perpetuată
de milenii pe teritoriul dintre Carpaţi şi Dunăre - beneficiază
de suficiente merite autentice, pentru a nu avea nevoie ele
false ‘proteze’, fie ele şi de aur. În fond, unul dintre
principalii indicatori care atestă vigoarea, lipsa de complexe
şi maturitatea unei civilizaţii (în speţă, cea contemporană
românească) este curajul de a-şi contempla cu obiectivitate
propria devenire istorică şi culturală, fără menajamente şi fără
înfrumuseţări decorativiste. Este evident faptul că principalele
surse de reconstituire a mitologiei româneşti sunt textele şi
manifestările folclorice, fenomene culturale caracterizate prin
anonimat şi oralitate. Din punctul de vedere al cercetătorului,
dezavantajul pe care îl prezintă o cultură tradiţională,
703
eminamente orală (sărăcia izvoarelor scrise), este din plin
recompensat de un avantaj esenţial: perpetuarea în forme vii a
unor străvechi motive mitice şi practici rituale. Aceste date
culturale s-au transmis - în forme abia schimbate - ‘din gură
în gură’, de la o generaţie la alta, în stare vie, ca elemente
operante încă pentru o mentalitate aproape contemporană şi
nu ca relicve fosilizate sau ca exponate defuncte de muzeu.
Este unul dintre motivele care-l făceau pe Mircea Eliade să
afirme (doar aparent retoric) că ele multe ori ‘credinţe şi
obiceiuri încă vii în anumite regiuni eminamente
conservatoare (printre care trebuie întotdeauna numite
Balcanii şi România), revelează straturi de cultură mai
arhaice decât cele reprezentate, de exemplu, de mitologiile
clasice greacă şi romană’, sau într-o altă formulare: ‘Se ştie
că anumite scenarii mitico-rituale, existente încă la ţăranii din
Europa centrală şi sud-orientală la începutul secolului XX,
păstrau fragmente mitologice şi ritualuri dispărute, în Grecia
antică, înainte de Homer’. Faţă de unele evidenţe şi faţă ele
mulţimea de argumente aduse de cercetătorii din domeniul
(paleo)etnologiei româneşti (la care se adaugă cele aduse de
istorici, arheologi, lingvişti, antropologi, sociologi), punerea
sub semnul întrebării a continuităţii populaţiei carpato-
dunărene poate fi generată fie de ignoranţă, fie de rea-
credinţă. Pentru o cultură populară care s-a transmis pe cale
orală, din generaţie în generaţie, beneficiind exclusiv de
memoria colectivă, ar fi fost necesar şi suficient un hiatus pe
perioada unei singure generaţii, pentru ca toate coordonatele
culturale şi liniile de forţă - care defineau și structurau această
cultură - să se aneantizeze. Pe de altă parte, similaritatea /
identitatea structurilor, scenariilor şi motivelor mitico-rituale
şi, în ultimă instanţă, a mentalităţii mitice pe întreg arealul
românesc, nu lasă nici o urmă de îndoială asupra apartenenţei
locuitorilor la aceeaşi comunitate etnică. Trăsăturile care
determină, în spaţiu şi timp, o unitate etnică, nu sunt atât de
natură antropo-biologică, cât mai ales de natură antropo-
culturală: aspecte de civilizaţie şi de cultură dintre care,
alături de limbă, trebuie în primul rând considerate
mentalitatea mitică, tradiţiile, obiceiurile, etc. generate,
adoptate - într-un cuvânt, perpetuate - de respectiva
colectivitate etnică. Sigur că nu vom cădea în capcana
susţinerii ‘îngheţării’ sau a ‘purităţii’ mitologiei române.
Dimpotrivă, aceasta se prezintă cercetătorului contemporan
ca o ‘fiinţă compozită’ (ca să rămânem în sfera
mitologicului). Structurilor şi scenariilor mitice autohtone li
s-au suprapus elemente de mitologie romană, iudeo-creştină
(prin filieră bizantină), slavă, elemente mitice ale unor
popoare asiate migratoare, ş.a. A rezultat o mitologie
populară vie, evolutivă, un specific produs cultural sincretic,
ale cărui straturi suprapuse de-a lungul timpului sunt, astăzi,
greu de decantat. Felul în care a fost, de exemplu, adoptată /
adaptată mitologia (iudeo-)creştină de către români este
simptomatic. De regulă, în alte ţinuturi, fie noua mitologie /
religie a înlocuit total (sau cvasi total) pe cea veche şi
autohtonă, fie a coexistat un timp cu aceasta din urmă, în
planuri paralele, într-o relaţie de confruntare antagonică (cu
excesele de intoleranţă cunoscute). În ţinutul carpato-
dunărean, cu toate că pătrunderea creştinismului este atestată
încă din secolul IV, mitologia populară autohtonă s-a păstrat,
până în pragul secolului XX, atât de vie şi de profund
înrădăcinată, încât nu a fost niciodată total înlocuită cu cea
creştină şi nici nu s-au dus între ele lupte doctrinare (decât
foarte târziu şi în forme foarte blânde). Credinţele şi practicile
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
mito-folclorice autohtone şi cele mito-religioase creştine s-au
întreţesut cu compromisuri şi adaptări reciproce (fie prin
‘creştinizarea’ celor păgâne, fie prin ‘păgânizarea’ celor
creştine), generând o specifică mitologie sincretică, păgâno-
creştină (în proporţie fluctuantă, de la caz la caz), un
‘creştinism cosmic’, cum l-a denumit Mircea Eliade”.
“Problema este extrem de complexă, dar
simplificând-o şi reducând-o la un model matematic, putem
recepta - în perspectivă diacronică - mentalitatea mitică
autohtonă ca fiind o funcţie de cel puţin 2 variabile. Pe de o
parte, ea a fost supusă unei evoluţii lente (aproape
insesizabile), dar continue (datorate evoluţiei naturale, în
timp, a mentalităţii populare) - s-o numim convenţional
‘evoluţie liniară’ şi, pe de altă parte, a fost supusă unei
evoluţii accelerate, dar (în genere) discontinue (datorate
suprapunerilor şi presiunilor culturale exercitate de diverse
tradiţii exogene) - s-o numim ‘evoluţie în trepte’. Specificul
mitologiei române nu rezidă numai în faptul că structuri
mitice arhaice, autohtone, au supravieţuit în forme
folclorizate în mitologia populară, dar şi în modul în care au
fost asimilate scenarii şi motive mitice exogene. Curba
‘evoluţiei în trepte’ a fost astfel mult aplatizată (‘liniarizată’),
în primul rând, pentru că au fost asimilate numai anumite
motive mitice, care nu intrau în contradicţie flagrantă cu
coordonatele esenţiale şi principiile mentalităţi mitice proprii
şi, în al doilea rând, pentru că motivele mitice preluate nu au
fost calchiate, ci adaptate (prin eliminări, adăugări, schimbări
de semnificaţii sau numai de centre de greutate) conform
aceleiaşi mentalităţi mitice autohtone. Putem vorbi despre
fenomenul de adoptare prin optare şi adaptare. Este cauza
pentru care un motiv sau un scenariu mitic evident ‘importat’
rămâne, totuşi, de cele mai multe ori, definitoriu şi pentru
mentalitatea mitică românească, nu numai pentru cea care l-a
generat şi ‘exportat’. ‘Originalitatea unui popor - scria Lucian
Blaga - nu se manifestă numai în creaţiile ce-i aparţin
exclusiv, ci şi în modul cum asimilează motivele de largă
circulaţie. Fenomenul asimilării devine din cale afară de
interesant şi concludent mai ales când temele sau motivele
asimilate s-au prezentat spiritului etnic cu prestigiul
intangibilităţii, cu aureola magică a lucrului tabu, supus în
prealabil unui regim special de protecţie’. În astfel de cazuri,
704
cercetătorul nu este obligat doar să recunoască şi să pună în
evidenţă preluarea, dar şi să răspundă la întrebări de tipul de
ce a fost adoptat şi în ce fel a fost adaptat respectivul motiv
sau scenariu mitic. Nu numai rămânerea la stadiul deplângerii
penuriei de izvoare scrise vizând paleomitologia autohtonă
este, aşa cum am spus, absurdă şi ineficientă, ci şi rămânerea
la stadiul de a ne felicita pentru bogăţia de informaţii mitice
pe care le conţin creaţiile folclorice. Această imensă materie
culturală (culeasă, tezaurizată, tipologizată şi pusă în
circulaţie de folclorişti) este abia o materie primă pentru
cercetătorul mitologiei populare. Acesta din urmă o supune
unui demers de arheologie culturală - nu numai util, dar
absolut obligatoriu - demers care implică următoarele faze:
intuirea locului unde trebuie ‘săpat’, ‘dezgroparea’ unor
relicve acoperite de aluviuni, interpretarea lor prin decodarea
corectă a simbolurilor şi semnificaţilor, îndepărtarea
elementelor suprapuse (când?, cum?, de ce?) şi adăugarea
celor dispărute (când?, cum?, de ce?), reconstituirea prin
extrapolare, pe baza câtorva fragmente, a unui întreg fenomen
mitic arhaic, argumentarea originii şi evoluţiei fenomenului
socio-cultural respectiv, raportarea lui la fenomene mitice
universale şi aşa mai departe. În cazul mitologiilor unor etnii
europene - care au fost redactate de mitografi în antichitate
(greacă şi romană), în evul mediu (scandinavă şi germanică)
sau în epoca modernă (finlandeză) - se impune, de regulă, un
efort de ‘deliteraturizare’, în vederea depistării motivelor şi
structurilor mitice originare. În principiu, cercetătorul care se
încumetă să reconstituie mitologia română este confruntat cu
o dificultate, într-un fel, antagonistă: adunarea tuturor
motivelor mitice şi îmbinarea lor astfel încât să rezulte un
‘scenariu’ unitar şi coerent. O problemă fundamentală şi
controversată astăzi este aceea dacă putem vorbi despre o
mitologie românească propriu-zisă sau, mai degrabă, despre
un număr (e drept, foarte mare) de teme şi motive mitice. A
doua soluţie este infinit mai comodă şi, la prima vedere, pare
chiar evidentă. Este cauza pentru care, de-a lungul timpului,
mulţi cărturari au optat fie pentru o abordare totală, dar
mitografică, descriptivă, a mitologiei române, fie pentru o
abordare etno-mitologică, în profunzime, dar parțială (la
nivelul unui motiv sau al unei teme mitice). Or, în aceste
cazuri, s-au supralicitat, de regulă, problemele de ‘lexic
mitic’, în dauna celor de ‘gramatică mitică’. Desigur,
cunoaşterea cuvintelor / semnelor care compun o limbă /
limbaj şi a semnificaţiilor acestora este absolut necesară, dar
nu şi suficientă pentru cunoaşterea limbii / limbajului
respectiv. Se pune întrebarea după ce legi iau naştere anumite
mitologeme, în anumite forme specifice şi care sunt regulile
conform cărora ele se articulează pentru a genera un limbaj
mitic coerent. Cu alte cuvinte, ce generează şi uneşte
manifestări mitico-rituale atât de (aparent) diverse şi atât de
(aparent) distincte, cum sunt legendele cosmogonice,
credinţele şi riturile de întemeiere a unui spaţiu locuit,
practicile magice de alungare a molimelor, furtunilor,
eclipselor, etc., valorizarea mito-simbolică a plantelor şi
animalelor, credinţele în atâtea fiinţe fabuloase, (u)topografia
lumii de dincolo, credinţele şi practicile rituale legate de
naştere, căsătorie, moarte, de zilele şi de perioadele anului
(calendarul popular), etc., etc.? Toate acestea compun, într-
adevăr, o mitologie populară, dar - ceea ce este mai important
- ele sunt generate şi guvernate de o (una şi aceeaşi)
mentalitate mitică. Mentalitatea mitică este compusă dintr-un
număr finit de principii mitice (modele de gândire arhetipală),
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

care, aplicate la o infinitate de situaţii diferite, generează o

infinitate de ‘răspunsuri’ mitice aparent diferite, dar, în fond,
convergente. Acestea din urmă şi-ar găsi locul într-o structură
mitică organică - în acel ‘scenariu’ unitar şi coerent, de care
aminteam - dacă am putea stabili principiile mitice care le
generează şi le guvernează. În urma unui demers centripet -
pornind de la un număr mare de motive mitice diferite - am
încercat să delimităm coordonatele unui model de gândire
arhetipală, pe care l-am numit convenţional ‘Cosmos şi
Haos’. Pentru mentalitatea mitică, Haosul nu dispare o dată
cu actul cosmogenezei. Tot aşa cum toate elementele
Cosmosului preexistă - în stare virtuală şi latentă - în materia
Haosului precosmogonic, acesta din urmă supravieţuieşte în
chiar structura Cosmosului. Boala, moartea, furtuna, seceta,
eclipsa, cutremurul, invazia inamicilor, etc. sunt receptate ca
fiind ipostazieri ale Haosului, care disturbă rânduiala
Cosmosului. Principiul Haosului îşi revendică drepturile şi
primatul; el încearcă să readucă lumea în starea haotică,
precosmogonică. Universul (sau orice microunivers: corpul,
casa, satul, etc.) este văzut ca fiind într-un echilibru labil,
oscilând mereu între starea de Haos şi cea de Cosmos ( =
univers ordonat, în sensul pitagoreic al conceptului). În
societăţile arhaice şi tradiţionale, omul nu se comportă ca un
spectator pasiv la acest ‘spectacol cosmic’ ci participă activ,
cu mijloace mitico-rituale, la regenerarea Cosmosului uzat şi
la restabilirea ordinii cosmice care este temporar (uneori,
ciclic) disturbată. Odată restaurat (nu instaurat) acest
principiu al mentalităţii mitice, l-am aplicat - de data aceasta,
printr-un demers centrifug - diferitelor creaţii mito-folclorice
româneşti. Am observat că bună parte dintre legende, colinde,
balade, descântece (prin recitarea lor) şi ceremonii, ritualuri,
gesturi magice (prin practicarea lor) au ca ultim scop
menţinerea sau restabilirea ‘rânduielii lumii’ (cu multiplele
sensuri care se atribuie acestei sintagme). ‘Citite’ fiind cu
ajutorul acestei ‘grile’, motivele mitice şi practicile rituale s-
au dovedit a fi mai uşor decodificabile, au căpătat sens
aspecte considerate gratuite de către comentatori sau au
apărut sensuri noi, în locul celor deja atribuite. Mai mult
decât atât, am sesizat că texte şi manifestări mitico-rituale
tratate fiind ca distincte erau, de fapt, doar ipostazieri formal “De fenomenul mito-religios care a luat naştere în
diferite ale aceleiaşi ecuaţii mitice arhetipale. Se pune spaţiul carpato-dunărean odată cu pătrunderea creştinismului
întrebarea dacă principiul ‘Cosmos şi Haos’ este specific s-au ocupat o serie de cercetători. Majoritatea au consemnat
mentalităţii mitice autohtone şi - dacă da - în ce măsură. Nu şi demonstrat originalitatea şi complexitatea fenomenului.
credem că-l putem considera ca fiind specific, în sensul strict Sincretismul păgâno-creştin este rezultatul unui îndelungat şi
al termenului. Este vorba de un model arhaic şi universal de complicat proces de întrepătrundere, care a început prin
gândire mitică. El este specific mentalităţii mitice autohtone secolul IV şi care, teoretic, nu s-a încheiat nici până în ziua de
în măsura în care s-a manifestat în forme specifice, nu de azi. ‘Biserica a trebuit să lupte împotriva afluxului continuu
puţine ori inedite. Îl mai putem considera ca fiind specific în de elemente păgâne (adică, aparţinând religiei cosmice) în
măsura în care acţiunea sa nu se verifică doar sincronic, pe practicile şi legendele creştine’ notează Mircea Eliade.
întreaga orizontală a spaţiului carpato-dunărean, ci şi ‘Rezultatul acestei lupte înverşunate a fost mai curând
diacronic, pe verticala timpului, mergând de la mărturii modest, mai ales în sudul şi sud-estul Europei, unde folclorul
istorice şi arheologice vechi de câteva milenii, până la şi practicile religioase ale populaţiilor rurale mai înfăţişau
manifestări folclorice, mitico-rituale, aproape contemporane. încă, la sfârşitul secolului XIX, figuri, mituri şi ritualuri din
Pe de altă parte, principiul ‘Cosmos şi Haos’ nu acţionează cea mai îndepărtată antichitate, ba chiar din protoistorie’.
întotdeauna singur, ci corelat cu alte principii mitice care, Despre o atitudine intolerantă a Bisericii, faţă de o
împreună, alcătuiesc o specifică şi destul de precis conturată înrădăcinată şi vie religie populară autohtonă, nu putea fi
mentalitate mitică autohtonă. Abia reconstituind această vorba; o astfel de poziţie rigidă ar fi compromis însăşi
mentalitate, vom fi în măsură să cartografiem un continent pătrunderea creştinismului în rândul populaţiei. O tactică mai
atât de întins, atât de divers şi cu atât de multe ‘pete albe’ abilă, conciliatoare, s-a impus de la sine: preluarea unor zei,
cum ni se prezintă astăzi mitologia română”. credinţe si practici păgâne și adaptarea lor după calapodul
noii religii. Zeul sau eroul ucigător de balaur a devenit Sf.
Gheorghe; zeul furtunii a fost înlocuit cu Sf. Ilie (‘sfânt mare,
cu roşu la calendar’ - indiciu al importanţei zeului furtunii în
705
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
panteonul arhaic autohton); zeiţa fertilităţii a fost asimilată cu
Sf. Maria; duhurile rele au devenit ipostaze ale lui Iuda sau
Scaraoţchi (conform pronunţiei slave a supranumelui lui Iuda
Iscarioteanul - Iskarioţki); vechii preoţi-magi au primit (sau
şi-au luat) ca ‘patron’ pe legendarul rege biblic Solomon (de
unde apelativul ‘solomonari’) şi aşa mai departe. Dar dacă
pentru Sf. Gheorghe, Sf. Maria, prorocul Ilie, apostolul Iuda,
regele Solomon, etc. s-au găsit, într-un fel sau altul, zei sau
eroi cu care (uneori forţat, alteori nu) au putut fi asimilaţi sau
chiar identificaţi, este interesant în schimb de urmărit felul în
care au fost preluate alte figuri biblice, care nu aveau
corespondent în mitologia daco-română. Mitul potopului este
un mit universal, cu arie imensă de răspândire (China, India,
Orientul Apropiat, civilizaţia maya, America de Nord,
Oceania, etc.), dar relativ rar atestat în tradiţiile arhaice
europene: la greci (posibilă influenţă orientală) şi la nordici,
unde potopul este descris în 2 forme diferite - inundaţie cu
sângele uriaşului Ymir şi acoperirea cu zăpezi (probabil o
reminiscenţă din mitologia ariană, pentru că în Avesta este
descris un fenomen mitic similar). Şi la români sunt atestate
legende privind distrugerea prin inundaţii a unor spiţe ‘ratate’
de oameni primordiali - Urieşi, Jidovi, Căpcăuni - ‘răzvrătiţi
împotriva ordinei divine instaurate la antropogenie pe
pământ, pentru că se mâncau între ei şi devastau din răutate
pădurile, câmpiile şi animalele’. Ei ar fi fost înecaţi pentru ca
‘în locul lor să facă (Dumnezeu - nota noastră) alţi oameni
mai mici şi mai ascultători’. Etnologul Romulus Vulcănescu a
considerat că aceste legende sunt de sorginte locală, fiind
generate de un ‘substrat mai vechi european sau indo-
european al mitului care anticipează legenda iudeo-creştină a
potopului lui Noe’.”
“Arca este în primul rând o casă, atât ca înfăţişare -
este paralelipipedică, are pereţi, acoperiş, uşă, fereastră, este
compartimentată şi multietajată - cât şi ca destinaţie, fiind o
construcţie pentru locuit, e drept plutitoare, dar fără să aibă
(paradoxal) sisteme caracteristice navigaţiei (de propulsie, de
ghidare, de orientare, etc.) sau elemente de arhitectură navală
706
(provă, punte, catarg, etc). Pentru Gilbert Durand,
ambarcaţiunea întruchipează ‘arhetipul liniştitor al găoacei
protectoare, al vasului închis, al habitacolului’. Pentru Roland
Barthes, nava este simbolul profund al ‘îngrădirii’:
‘Predilecţia pentru navă constă întotdeauna din bucuria de-a
te închide perfect, a îndrăgi navele înseamnă în primul rând a
îndrăgi o casă superlativă, întrucât e iremediabil închisă nava,
înainte de a fi un mijloc de transport, e un fapt care ţine de
habitat’. De altfel, lăcaşul mântuirii este plutitor doar atunci
când şi doar pentru că potopul este de natură acvatică. Atunci
când stihia distrugătoare este de altă natură (foc, zăpadă, etc.),
fiinţele supravieţuiesc sinistrului în ‘case’ primitive (peşteră,
scorbură) sau în case zidite, ca într-un mit iranian unde Yima
(omul primordial), pentru a supravieţui potopului de zăpadă,
îşi construieşte o casă-cetate, numită Vara = ‘foc înzidit’. Să
mai amintim doar faptul că, în ambele variante ale legendei
babiloniene a potopului, corabia mântuitoare este făcută după
dărâmarea şi probabil din materialele casei. Arca este mai
mult decât o casă; este ‘casa lui Dumnezeu’ (făcută la dorinţa
şi după planurile Sale), deci un ‘templu’. Faptul că, în mitul
babilonian al potopului, este indicat un templu (Apsu, durat
de zeul Ea) ca model arhitectonic al arcei, faptul că, în
diverse legende ale potopului (sumeriană, babiloniană,
biblică, greacă), pe locul unde acostează arca se ridică un
altar sau un templu, analogia etimologică Naus (navă) - Naos
(templu), precum şi analogia metaforică Arcă - Biserică (Arca
lui Noe = Nava lui Cristos), amândouă fiind lăcaşuri ale
mântuirii, sunt doar câteva argumente în sprijinul acestei
echivalări simbolice. În iconografia creştină, de-a lungul
secolelor, arca lui Noe a fost figurată fie ca o simplă ladă, fie
ca o casă plutitoare, fie sub forma unei bazilici cu 3 nave.
Filosoful latin Aurelius Augustinus (354-430) a fost primul
teolog creştin care a făcut comentarii pe marginea acestei
simbolistici (‘De Civitate Dei’ 15:26); el a considerat arca lui
Noe ca fiind o prefigurare simbolică a templului creştin.
Ulterior, ideea va fi vehiculată de diverse interpretări mistico-
alegorice medievale şi de texte bisericeşti, inclusiv de un
‘Molitvelnic, izvodit din slovenie pre limba rumâniască’,
tipărit în 1689: ‘Doamne Dumnezeu, atoateţiitoriule! Tu
arătaşi corabia în chipul besearecii, către direptul și supusul
tău Noe’. În Biblie, arca lui Noe este desemnată prin cuvântul
ebraic ‘tebah’ = ladă, cutie. În limba latină el a fost tradus
prin ‘arca’ (sicriu, casetă, etc.), cuvânt înrudit, se pare, cu
turcescul ‘ardja’ (ladă, cutie), cu numele ‘corăbiei
primordiale’ (Argo) din legenda argonauţilor şi cu cuvântul
românesc ‘argea’ - o relicvă lingvistică al cărei
polisemantism ne sugerează polisimbolismul arcei. Argea,
printre altele, înseamnă:
 (Arhitectură navală) părţile laterale ale unei
ambarcaţiuni; ‘Plutaşii, când fac plute de dulapi
sau scânduri, pe de lături, adică la stânga şi la
dreapta plutei, leagă strâns câte o grindă, numită
argea. Aceste argele apără pluta de a nu se
desface când va fi izbită de valuri, de vrun pod
sau ţărm, etc.’
 (Arhitectură civilă) bordei, odaie, locuinţă
subpământeană (unde ţes femeile), casă,
scheletul unei case, etc.
 (Arhitectură ecleziastică) templu, bolta mare a
bisericii: ‘Argea este bolta cea mare a bisericei
de sub turlă, obicinuit la mijlocul bisericei, locul
din altar, destinat pentru stareţ, şi care este o
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
scobitură boltită în zidul denspre miazăzi al
altarului, se numeşte Argeaoa stareţului’.”
“Cuvântul argea este de origine traco-cimeriană şi
‘este unul din puţinele cuvinte cu prototip preroman atestat în
antichitate’ de Ephoros, Suidas, Ştefan Bizantinul, etc.
Filologii au stabilit că românescul argea are la bază rădăcina
indo-europeană *ar(e)k- / *areg-, cu sensul ‘a închide, a
păstra, a apăra’, din care mai derivă grecescul arkeo,
latinescul arceo, sanscritul raks (toate 3 cu sensul a ‘apăra, a
conserva’), latineștile arca (ladă, casetă), arcanum (secret) şi
arx (cetate), armeanul argael (a stabili), goticul alhs, celticele
argel (loc acoperit) şi argeot (pădure, în sens de fortificaţie
naturală), vechiul indian argala (zăvor, încuietoare), vechiul
saxon rakud (casă), etc. Înrudirea dintre cuvântul latin arcă şi
cuvântul românesc argea este ‘necontestabilă - cum observa
Petriceicu Hasdeu - nu însă prin vro transmisiune directă de
la unii la alţii, ci printr-o afinitate primordială ariană’.
Revenind la valenţele simbolice ale arcei lui Noe, dar mărind
gradul de abstractizare a simbolului, vom observa că arca este
o reprezentare a Lumii (‘imago mundi’): în mitul babilonian,
arca este edificată într-o săptămână, iar zeul Ea sugerează ca
model templul Apsu, acelaşi care a servit ca model
cosmogonic zeului Bel-Marduk. Pe de altă parte, în
majoritatea miturilor diluviene, planurile de construcţie ale
arcei sunt dictate până la cel mai mic detaliu de zeul
cosmocrat: dimensiuni, proporţii, materiale, tehnici de
execuţie, etc; ba chiar, într-o versiune babiloniană, zeul Ea
desenează pe pământ planul corăbiei mântuitoare iar într-o
variantă românească, Dumnezeu îi indică lui Noe scheletul
păsărilor, ca model. Arca este un micro-cosmos, care are
menirea de a regenera macro-cosmosul: pe Oceanul
primordial (Haosul acvatic) pluteşte arca, purtând în pântece
singurele perechi de fiinţe rămase în viaţă (germenii noii
creaţii), ca un ou cosmogonic (sau, mai exact, ou biogonic).
Din punct de vedere mito-simbolic, arca este departe de a fi o
simplă ambarcaţiune de transport; ea este un depozit de date
genetice, o biotecă (greceștile bio = viaţă, theke = ladă,
depozit), un receptacul ermetic care conţine / conservă
germenii lumii şi care trebuie să supravieţuiască sfârşitului
707
acesteia, pentru a face posibil un nou început (în mitul
babilonian al potopului, arca este numită ‘Păstrătoarea
vieţii’). Menirea arcei nu este aceea de a transporta în spaţiu,
ci de a transporta în timp, de a conserva deci, de a feri de
distrugere, de a păstra închisă tainica sămânţă, pentru a
permite noua germinaţie cosmică. Potopul - apa stihială care
distruge vechea lume dar şi apa primordială din care se naşte
una nouă - este un ‘răgaz’ necesar între o formă şi alta de
manifestare a Creatului (în ebraică Noah = odihnă, refacere).
În miturile potopului, arca - insulă plutitoare pe Oceanul
primordial - acostează pe cel mai înalt munte (Axa şi Centrul
Lumii), de unde Cosmosul va fi repopulat. Desigur,
repopularea este doar o formă (diminuată) a recreării
Cosmosului, dar din perspectivă mito-simbolică, cele 2 forme
de regenerare sunt perfect analogabile. Această analogie
explică şi justifică un fenomen de identificare şi de
suprapunere a celor 2 teme mitice, într-o legendă românească
a potopului: după ce corbul - trimis în căutarea pământului -
se întoarce fără rezultat (motiv biblic, cu rădăcini în mitologia
sumero-akkadiană), Noe trimite broasca, în acelaşi scop.
Parcursul acesteia nu mai este, însă, orizontal, în căutarea
‘vechiului pământ’ (ca în cazul corbului), ci vertical, în
căutarea unuia ‘nou’: ‘Broasca s-a lăsat în josul apei 3 zile,
până a dat de uscat’. Motivul ‘plonjonul cosmogonic’
continuă cu toate celelalte motive clasice din legendele
cosmogonice româneşti: broasca aduce de pe fundul apelor,
‘în unghiile de la picioare’, puţin pământ, care e pus de Noe
pe o frunză şi binecuvântat de Dumnezeu. Dracul încearcă să
răstoarne ‘palma de pământ’, dar aceasta creşte şi se fac
munţii, pământul, etc. ‘Palma de pământ pe urmă a crescut şi
s-a făcut mare şi Noe, cu nevasta şi cu dracul, s-au aşezat pe
el. Noe pe urmă a sămănat seminţe şi s-au făcut tot felul de
bucate’. Interpolarea motivului ‘a doua zidire a lumii’ în
arhitectura epică a legendei româneşti a potopului este doar
aparent insolită; semnificaţia cosmogonică a legendei
diluviului justifică din plin acest fenomen. Nu putem încheia
trecerea în revistă a coordonatelor simbolice ale arcei
diluviene fără să observăm că la aceeaşi sferă de semnificaţii
mito-simbolice se raportează un alt motiv mitic universal -
abandonarea pruncului pe apă: Moise pe Nil, într-un coş de
papură etanşat cu răşină şi smoală (Moshe - ebraicul mosheh
= scos din apă); Sargon pe Eufrat, într-un coş de trestie ceruit
(Sargon este întemeietorul legendar al marelui imperiu
akkadian de la sfârșitul mileniului III î.C.); Romulus şi
Remus, într-o albie de lemn, pe apele revărsate ale Tibrului
(imagine a potopului); Perseu pe valurile mării, într-o ladă de
lemn; fondatorul legendar al dinastiei tibetane, pe Gange,
într-o ladă de aramă; Horus în delta Nilului, într-un ‘cuib de
papirus’; Amirani - omologul caucazian al lui Prometeu -
într-un leagăn, pe malul râului, etc. Acest motiv mitic a
penetrat şi în textele folclorice. În unele basme româneşti,
este expus pe apă pruncul nenăscut, aflat încă în pântecele
mamei sale. Astfel se întâmplă lucrurile în basmul ‘Fata de
împărat şi fiul văduvei’ (cules de Petre Ispirescu), în care
prinţesa - rămasă grea ‘dintr-un vântişor’ - este lăsată pe
Dunăre într-un ‘boloboc’, sau în basmul ‘Finul lui
Dumnezeu’ (cules de Dumitru Stăncescu), în care fata de
împărat - fecundată de ‘o aşchie’, aruncată de un băiat - este
lăsată în voia valurilor într-o ‘corabie de sticlă’, care se va
transforma într-un palat (vezi analogia arcă - palat / templu).
Toţi aceşti eroi de mit, legendă sau basm - a căror biografie
începe printr-o zămislire miraculoasă sau doar insolită şi
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
continuă cu expunerea lor pe apă, ca prunci, într-o arcă (ladă,
coş, butoi) - ajung să fie (ca şi Noe sau omologii săi)
întemeietori de seminţii, imperii, cetăţi, etc., clasică alegorie a
creaţiei pornind dintr-un ou cosmogonic plutind pe apele
primordiale. Cele 2 miteme (salvarea într-o arcă şi
abandonarea pruncului pe ape) nu sunt numai analoage, dar
par a fi 2 ipostaze epice ale aceluiaşi arhetip. Un argument în
această privinţă este faptul că arca lui Noe (Geneză / Facere
6:14) şi coşul lui Moise (Exodul / Ieșirea 2:3) sunt desemnate
în Vechiul Testament prin unul şi acelaşi cuvânt ebraic:
tebah”.
“Atât în mitul biblic, cât şi în celelalte mituri ale
potopului, după episodul legământului dintre zeu şi ‘omul
ales’ (Noe, Deucalion, Manu, Utnapistim, Ziusudra) şi după
cel al construirii arcei, se trece la episodul ‘lansării la apă’ şi
al începerii potopului. În timpul edificării arcei nu survine
nici o contradicţie, nici un element epic neprevăzut. Totul se
desfăşoară conform planului dinainte stabilit şi de sus
orânduit. În toate cazurile, Cosmocratorul este omnipotent şi
omniscient, iar omul (chiar dacă este ‘cel ales’) nu are de
făcut decât să urmeze întocmai indicaţiile primite. Situaţia
este esenţial diferită în cazul variantelor româneşti ale
legendei potopului. Pentru mentalitatea arhaică şi tradiţională,
o construcţie nu poate fi durată oricum şi oriunde, mai ales
una cu conotaţii simbolice atât de complexe cum este arca.
Principiul Haosului se opune oricărei creaţii, fie a
Cosmosului, fie a unui microcosmos (casă, templu, arcă) iar
zeul sau eroul demiurg trebuie să-l răpună prin acte ‘magice’
sau ‘războinice’. Un astfel de motiv a fost interpolat în
variantele populare româneşti ale legendei biblice, variante
culese la sfârșitul secolului XIX în diverse regiuni ale ţării.
Iată episodul în rezumat: În pădure, Noe construieşte arca în
secret (impus de Dumnezeu). În timp ce lucrează, se taie la o
mână; din sângele scurs pe pământ creşte călinul. Diavolul
(personaj inedit în economia mitului), simte că se pregăteşte
ceva şi o convinge pe nevasta lui Noe să-l îmbete şi să-l tragă
de limbă pe acesta. Nevrând ca cineva să mai scape în urma
potopului (regresiunea totală în Haos fiind o dorinţă firească a
unei întrupări a acestuia), Diavolul - după ce află unde şi ce
708
face Noe - dezmembrează arca atunci când e gata: ‘corabia se
desface şi lemnele sar în picioare pe la locurile lor, de unde
au fost tăiate’. În timp ce-și deplânge soarta, Noe aude o voce
(Dumnezeu sau un înger) care îl învaţă ce trebuie să facă.
Noe se duce la primul copac pe care l-a folosit la construcţii
(de regulă un paltin), face din el o scândură şi 2 ciocănele şi
începe a toca la rădăcina lui: ‘a luat Noe toaca corăbiei şi a
început a toca; şi au început a se aduna lemnele, unul câte
unul, şi a se aşeza fiecare la locul lor, până ce s-a făcut
corabia întreagă, întocmai cum fusese şi mai înainte’. De
atunci ar fi pe lume toaca, de atunci se face ea din paltin şi tot
de atunci fuge dracul de ea (vezi apelativul ‘ucigă-l-toaca’).
Este evident faptul că, faţă de varianta biblică, acest episod
este inedit. Sursa lui este o legendă apocrifă care apare, de
exemplu, într-o redactare târzie în limba rusă a Revelaţiilor
lui Pseudo-Methodius din Patara: ‘Înainte ca Domnul să
trimeată potopul, i-a poruncit lui Noe să construiască pe
ascuns o arcă şi să nu spună nici nevestei lui despre ceea ce
face. În timp ce Noe lucra în munţi, în pădure, a venit
diavolul şi l-a întrebat ce face, dar Noe nu a vrut să-i spună.
Atunci diavolul s-a dus la nevasta lui Noe şi i-a spus să-i
pregătească o băutură vrăjită ca să afle secretul. După ce Noe
a băut, nevasta a început să-l descoasă şi el i-a spus totul.
Când Noe s-a dus a doua zi la lucru a găsit arca făcută bucăţi.
Diavolul o distrusese. Noe a plâns zi şi noapte şi i-a părut rău
de păcatul făcut. Atunci un înger i-a adus iertarea şi i-a spus
să construiască arca din nou. Când a fost gata, Noe a luat câte
o pereche din fiecare vieţuitoare, ş.a.m.d’. Această legendă
apocrifă a circulat în estul Europei, generând o serie de
legende populare atestate la slavi (ruşi, polonezi, ucraineni) şi
la uralo-altaici (unguri, estoni, voguli, votiaci, ostiaci,
buriaţi). Folcloristul german Oskar Dahnhardt - care a adunat
la un loc mare parte dintre aceste legende (mai puţin pe cele
româneşti, pe care nu le-a cunoscut) - a observat, pe bună
dreptate, că fiecare popor a dat poveştii o tentă proprie,
excluzând sau, dimpotrivă, adăugând episoade noi în textul
legendei apocrife. Este exact ceea ce s-a întâmplat şi pe teren
românesc şi este util de văzut de ce au optat românii pentru
această legendă (în locul celei canonice) şi cum (eventual,
când) au adaptat-o conform propriei lor mentalităţi mitice.
Faţă de variantele culese la sfârşitul secolului XlX (rezumate
de noi mai sus), găsim o atestare mai veche (începutul
secolului XIX) într-o reprezentare iconografică - singura de
această natură pe care am găsit-o în căutările noastre. Este
vorba de o pictură de pe peretele vestic al naosului bisericii
de lemn din Bârsana / Maramureş, pictură realizată în anul
1806 de ‘zmeritul zugrav Hodor Toader din Vişeul de
Mijloc’. Din păcate, imaginea în discuţie şi inscripţia care o
dublează sunt astăzi complet deteriorate, fiind indescifrabile,
dar Nicolae Ţaţu şi Victor Brătulescu au realizat unele
fotografii cu jumătate de secol în urmă (1938), când pictura
era doar parţial distrusă. Din fotoreproducerile publicate și
din cele inedite, rămase în arhivă, se pot vedea următoarele
elemente: arca este reprezentată în forma ‘clasică’ de casă
plutitoare; în faţa ei, stând în picioare, Noe loveşte cu 2
ciocănele într-o toacă agăţată de peretele arcei. Aşa cum am
arătat, inscripţia care însoţea imaginea este astăzi ilizibilă,
dar, din fotografiile realizate se poate descifra următorul text:
‘CÂND A BĂTUT NOE TOACA ŞI S-A FĂCUT
KORABIA’. Nu ARCA, ci KORABIA - cum este, de regulă,
numită ambarcaţiunea diluviană în inscripţiile
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

picturilor murale ale altor ctitorii de lemn din Maramureş  meşterul arhitect  meşterul tâmplar
(vezi naosul bisericii din Rozavlea)”. (Manole) (Noe)
 Vodă, care  Dumnezeu, care
comandă comandă construirea
construirea arcei
mănăstirii  arca (cu
 mănăstirea (sau polisimbolismul ei:
casa, cetatea, casă, cetate, templu,
podul - construcții ‘pod peste ape’)
în jurul cărora se
vehiculau astfel de  diavolul
legende)  dezmembrarea arcei
 stihia distructivă  gestul magic al baterii
 surparea toacei”
mănăstirii
 gestul magic al
sacrificiului

Noe bătând toaca / naosul Bisericii din Bârsana, 1806

(conform Dr. Andrei Oișteanu, 1989)

“Dar cea mai veche atestare documentară a unei

astfel de legende este cuprinsă în lucrarea numită ‘Codex
Bandinus’, scrisă între 19 X 1646 şi 2 III 1648 (autorul
acestui manuscris este un arhiepiscop romano-catolic, Marcus
Bandinus ‘arhiepiscop al bisericii mitropolitane de la
Marcianopole în Misia inferioară, în domnia Bulgariei şi
administratorul umil şi nedemn al Durostorului şi al oraşului
Tomis în Scitia la Marea Neagră şi al Moldovei’): ‘Înainte de
tragerea clopotelor, românii precum şi cei mai mulţi din greci
au deprinderea de a bate într-o scândură, care obişnuit se
numeşte toacă. Un oarecare prea învăţat al lor, întrebat fiind
de ce fac aceasta, a înşirat o poveste de babe despre arca lui
Noe, îmbrăcând-o în colorile sacrei scripturi. Dumnezeu de 2
ori a scăpat neamul omenesc. Întâi prin Noe, ca să nu piară
înecat sub apele diluviului, şi a doua oară prin fiul său. Se
bate deci scândura ca să se reamintească timpul acelui
cataclism, adică timpul în care Noe din ordinul lui Dumnezeu
a construit arca, ca să se mântuiască dânsul şi sămânţa
animalelor. Cât lucra la arcă Noe, ajutat de o sută de oameni,
pe zi, diavolul dărâma într-o noapte, deci perduse Noe “Dacă ipoteza noastră este corectă, putem redeschide
speranţa să mai termine arca, până ce spiritul sfânt a insuflat dosarul problemei celei mai vechi atestări documentare a unei
lui Noe să bată o scândură răsunătoare. Făcând aceasta şi legende având ca motiv epic central năruirea construcţiei. Să
lemnele construcţiunii desfăcute de diavol, la baterea uneia consemnăm, în primul rând, o legendă privind întemeierea
numai din scânduri, printr-un divin impuls s-au împreunat cetăţii Poenari, pe râul Argeş (la nord de Curtea de Argeş și
unele cu altele, tocmai cum Noe cu ajutorii săi le împreunase. de comuna Corbeni, județul Argeş), consemnată în ‘Condica
Aşadar, în memoria acestei bătăi de scândură a lui Noe şi a de casă a prea Sfântului Neofit Mitropolitul UngroVlahiei’, la
binefacerii divine, au luat obiceiul de a bate scândura înainte un secol după arhiepiscopul Bandinus, ce conţine elemente
de tragerea clopotelor. Se consideră aceasta ca un oracol importante pentru istoricul problemei:
divin’. Este evidentă asemănarea esenţială dintre legenda  motivul epic ‘surparea zidurilor’
consemnată de Bandinus şi legendele populare, referitoare la  cea mai veche atestare documentară a motivului
potop, culese la distanţă de un sfert de mileniu (la sfârșitul ‘zidirea soţiei meşterului în vederea terminării
secolului XIX). În toate aceste variante (dar mai ales în cea construcţiei’
consemnată de Bandinus), recunoaştem unele motive ale  atestarea, pentru prima dată, a numelui
legendei tip ‘Meşterul Manole’ şi acest fapt nu trebuie să ne ‘vătafului’ Manole, într-un astfel de context
surprindă; legenda potopului a fost adaptată conform  probează circulaţia unei astfel de legende în
credinţelor şi practicilor specifice mentalităţii arhaice imediata vecinătate a Mănăstirii Argeş
româneşti. Recunoaştem funcţionarea aceluiaşi mecanism Însuşi Bandinus a remarcat (ceea ce, evident, nu era
cultural doar că, de data aceasta, cu toate că motivele greu) faptul că este vorba de o arhaică legendă păgână
interpolate sunt mult mai complexe, inserţia nu se mai contaminată cu elemente biblice. Această contaminare însă
produce forţat şi nici cu evidenţa artificiului epic. Una dintre nu ne împiedică să recunoaştem majoritatea motivelor
explicaţii este aceea a asimilărilor lesnicioase: principale din legenda tip ‘Meşterul Manole’:
709
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

 Dumnezeu cere unui meşter (tâmplar, în

variantele populare ulterioare), să ridice o
construcţie (arca), menită (ca şi mănăstirea) să
mântuiască fiinţele.
 Meşterul se apucă de lucru, împreună cu o sută
de ajutoare. Acest motiv epic este evident
interpolat, fiind rezultatul unei contaminări,
pentru că nici în textul biblic, nici în textul
apocrif (şi nici măcar în legendele populare ale
potopului, culese la sfârșitul secolului XIX), nu
se pomeneşte de meşteri care să îl ajute pe Noe.
Mai mult decât atât, un astfel de topos nu ar fi
putut apărea în sânul legendei populare a
potopului, ca o dezvoltare firească a acesteia,
pentru că ar fi intrat în contradicţie flagrantă cu
un alt motiv cheie a legendei - edificarea arcei
în secret: ‘(Dumnezeu) i-a poruncit lui Noe să
construiască pe ascuns o arcă şi să nu spună nici
nevestei lui despre ceea ce face’. În forma
consemnată de Bandinus, motivul meşterii care
ajută pare a fi preluat din legendele tip Meşterul
Manole, unde acest topos este întotdeauna
prezent, inclusiv în cele mai vechi atestări: în
‘varianta Neofit’ (1747), cetatea Poenari este
întemeiată de vătaful Manole, ajutat de meşteri
târgovişteni iar în ‘varianta Struve’ (1793), în
Moldova biserica Trei Ierarhi este ridicată de un
arhitect cu concursul a 80 de meşteri.
 ‘Cât lucra la arcă Noe pe zi, diavolul dărâma
într-o noapte’. Acest topos este analog cu cel
din legenda tip Meşterul Manole, spre deosebire
de textul apocrif şi chiar de legendele populare
târzii, unde arca nu se surpă periodic, ci o
singură dată, atunci când este gata.
 Cauza surpării construcţiei este diavolul -
principiu al Haosului (care se opune Creaţiei) şi
tipic înlocuitor creştin al stihiei haotice / duhului
rău (care surpă mănăstirea ridicată de Manole).
Este, acesta, un motiv dualist (Cosmos-Haos,
Creaţie-Distrugere, Dumnezeu-Diavol, etc.), “Obiceiul de a bate toaca este, probabil, precreştin şi
care se află şi în centrul de greutate al a fost preluat şi încorporat ceremonialului creştin-ortodox în
legendelor cosmogonice româneşti. De altfel, exclusivitate, fiind complet necunoscut la catolici. În limbile
acest motiv (diavolul - cauză a surpării podului, vest-europene nici nu există termeni care să desemneze acest
bisericii, etc.) apare şi în alte legende ale instrument. La jumătatea secolului XVII, arhiepiscopul
construcţiilor, la francezi, ucraineni, etc. catolic Marcus Bandinus era contrariat de această
 Noe îşi pierde speranţa, dar i se dezvăluie ‘deprindere’ pe care o au ‘românii precum şi cei mai mulţi
necesitatea efectuării unui anume act ritual, care dintre greci’ (e vorba, probabil, de greco-ortodocşi).
va anihila manifestarea malefică a stihiei. Semnificaţia ‘bătutului în lemn’ era aceea de a alunga /
 Meşterul efectuează gestul ritual şi construcţia răpune duhurile rele, în cazul nostru, cele care se opun
este terminată, fără să se mai dărâme. creaţiei, cele care aduc în stare de ruină (Haos) o construcţie
S-ar putea reproşa acestei analogii faptul că lipseşte ordonată (Cosmos). Am văzut că, în legendele româneşti ale
tema jertfei umane. Acest topos ni se pare important, dar nu potopului, Noe face toaca din primul copac (folosit) sau, mai
esenţial. Pentru mentalitatea arhaică, esenţiale erau simplu, loveşte cu toporul în primul copac: ‘Noe, mergând la
următoarele motive: principiul Haosului se opune oricărei acel copac (primul - nota noastră) a bătut cu toporul într-însul
creaţii, iar demiurgul produce un act magic (care a îmbrăcat şi mergând la corabie a văzut-o întreagă’. De fapt, motivul
diverse forme, în spaţiu şi timp) de răpunere, alungare sau ‘primului copac’ este o reminiscenţă a motivului ‘singurului
îmbunare a stihiei haotice, reuşind să ducă la bun sfârşit copac’ (monoxilă). Vom regăsi acest motiv dendrolatric în
creaţia”. riturile arhaice privind construirea de simulacre ale coloanei
cerului, în practica de a ridica lăcaşuri, folosindu-se
materialul unui singur copac consacrat (vezi ‘Mănăstirea-
dintr-un-lemn’ din Oltenia sau ‘Schitul-dintr-un-brad’ din
Moldova) şi chiar în unele legende româneşti privind

710
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

edificarea arcei: ‘Noe s-a apucat de lucru într-o pădure,
departe, unde a găsit un copac din care şi-a înjghebat tot
lemnul (pentru arcă)’. În acest ultim caz pare a fi vorba de o
luntre monoxilă, iar toaca şi arca - unul şi acelaşi trunchi
scobit de copac. Imposibilitatea de a realiza practic toată
construcţia din lemnul unui singur copac consacrat, a dus la o
rezolvare simbolică: ‘lemnul sfânt’ (‘hagia xila’ este chiar
numele grecesc al toacei) era încorporat în ‘centrul de
greutate’ al construcţiei: vatra satului, talpa casei, altarul
bisericii, carena corabiei, etc. ‘Coloana cerului, fixată în vatra
satului - notează Romulus Vulcănescu - hotărnicea în
perioada feudală, ca altădată în comuna primitivă, prin aşa-
zişii stâlpi sfinţi, inima aşezării, axele de contact divin-profan
dintre lumi’. Invariabil, în legendele moldovenești altarele
bisericilor sunt făcute pe locul şi din lemnul copacului în care
s-a înfipt săgeata eroului întemeietor. Tot în legende
moldoveneşti se spune că, după ce Noe a reclădit arca, bătând
în toaca de paltin, mai lipsea un singur lemn, în locul căruia a
pus chiar toaca.
2 soţi (cu excepţia unei slujnice credincioase),
dovadă că Ulise - la întoarcerea din lunga-i
peregrinare - este recunoscut de Penelopa doar
după ce trece proba cunoaşterii acestui secret.
Ulise săvârşeşte o acţiune de ordonare rituală a
spaţiului, realizând un microcosmos mandalic,
organizat în cercuri concentrice - măslinul,
patul, iatacul, palatul, etc. - având, în ‘centrul de
greutate’, rădăcinile şi trunchiul copacului
sacru. În alte episoade ale textului homeric,
eroul va utiliza 2 instrumente, confecţionate tot
din lemn de măslin şi tot în vederea răpunerii /
organizării Haosului: o armă de răpunere a
monstrului şi o unealtă de edificare a corabiei.
‘O boată verde de măslin’ îi va sluji eroului
pentru a răpune monstrul Polifem şi, ceea ce ne
interesează în mod deosebit, zeiţa Calipso îl va
înzestra cu o unealtă consacrată, un topor ‘c-o
mândreţe de coadă de măslin’, cu care Ulise îşi
va meşteri corabia care-l va duce spre casă, din
legendara insulă Ogygia.

A) Legende greceşti. Un gest similar cu cele

comentate îl regăsim în legenda edificării unei
alte corăbii primordiale: zeiţa Athena -
protectoarea corăbierilor - a împlântat ‘la
jumătatea carenei’ navei Argo, în ‘centrul’
construcţiei deci, o bucată din stejarul sacru din
dumbrava oracolului lui Zeus, de la Dodona
(Apollonios din Rhodos, ‘Argonanticele’). Este
un gest mitic de ‘sacralizare’ a unei creaţii, care,
probabil, avea corespondente în arhaice gesturi
rituale de construcţie. În ‘Odiseea’, de exemplu,
Ulise îşi construieşte iatacul nupţial în jurul unui
măslin - copac sfânt, consacrat zeiţelor Athena
şi Demetra. Din lemnul şi pe locul copacului din
centrul iatacului, Ulise meştereşte patul
conjugal - o mobilă imobilă, confecţionată din
trunchiul măslinului care a fost lăsat cu
rădăcinile în pământ, marcând pentru totdeauna
‘centrul locului’, cum observa Jean Starobinski. B) O legendă apocrifă. Motivul care ne interesează
Un ritual de construcţie tainic, ştiut doar de cei a fost vehiculat în Europa (inclusiv în spaţiul

711
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
românesc) şi prin intermediul unei legende
apocrife, cunoscută sub titlul ‘Cuvânt pentru
lemnul crucii’. ‘Când vru Solomon să facă casă
lui Dumnezău Svântul Sion slobozi un inel din
ceri şi cu dânsul sorocia dracii şi toţi ascultau de
dânsul. Şi zidi besearecă lui Dumnezău’, dar
numai până la acoperiş, căci pentru bolta
templului nu reuşea să găsească un ‘lemn (care)
să acoapere beseareca’. Solomon trimite dracii
să-i aducă, pe rând, copacul (un măslin) care
crescuse deasupra capului lui Adam (din cununa
acestuia, adusă din rai) şi alţi 2 copaci crescuţi
în rai, de unde au fost dezrădăcinaţi şi scoşi de
apele fluviului Tigru şi, respectiv, de apele
potopului. Semnalăm aici cel puţin 2 topos-uri
solidare temei noastre: Solomon - cu ajutorul
(inelului) lui Dumnezeu - trimite dracii să aducă
lemnele pentru terminarea templului (ca în
legenda românească a potopului şi cea
ucraineană a edificării bisericii şi, respectiv,
neputinţa lui Solomon de a termina construcţia
fără să încastreze în ea un ‘lemn sfânt’, ‘un
lemn ce era însămnat’, un lemn care ‘foarte
făcea minuni mari şi slăvite’). În fond, acest
ultim motiv este analog cu cel al năruirii
periodice a edificiului; în ambele cazuri, creaţia
nu poate fi savârşită fără efectuarea unor rituri
magice de construcţie.
C) Legende sumero-akkadiene. Pentru a demonstra
arhaicitatea motivelor în discuţie vom face apel
la unul din cele mai vechi texte cunoscute:
tăbliţa 12 a Epopeei lui Ghilgameş. Iată-l
rezumat după versiunea akkadiană, care nu este
712
altceva decât o traducere textuală în limba
akkadiană a unui poem sumerian: Un copac -
Huluppu - care creştea pe malul Eufratului, a
fost smuls de ‘Vântul de sud’ şi acoperit de ape.
Zeiţa Inanna l-a luat şi l-a răsădit în grădina
sacră a templului ei din Uruk, cu gândul să-şi
facă din lemnul lui un pat şi un tron. Copacul
adăpostea la rădăcină şarpele ‘care nu cunoaşte
vrajă’, într-o scorbură a trunchiului - demonul
feminin Lilith, iar în vârf - pasărea furtunii,
Imdugud (3 animale simbolice, 3 paliere
cosmice). Cu securea, Ghilgameş răpune
şarpele, distruge cuibul lui Lilith şi taie de la
rădăcină copacul, din lemnul căruia se fac
următoarele obiecte sacre:
1) Din trunchiul copacului - tronul şi
patul zeiţei Inanna (Iştar, la
babilonieni)
2) Din rădăcină - un instrument de
percuţie magic: ‘Pukku - cu putere de
neînvins’
3) Din coroană - un ciocănel magic
‘mikku’, cu care se bătea în ‘pukku’
Nu avem prea multe date despre pomul
Huluppu, dar este evident vorba de un copac cu
atribute cosmice. Îl putem asimila, pe de o parte,
cu arborele vieţii Huapa (al cărui probabil
prototip este) din mitologia iraniană, care creşte
în mijlocul lacului mitic Vourukasha (marea
primordială) şi care (conform Avesta) conţine
germenii vitali ai întregii vegetaţii şi, pe de altă
parte, cu copacul cosmic Yggdrasil (frasinul
lumii) din mitologia nord-europeană, copac care
susţine cele 3 paliere cosmice şi la rădăcina
căruia sălăşluieşte balaurul Haosului, la trunchi
- capra, în coroană - vulturul. Aceste toposuri le
vom regăsi până la identitate în folclorul mitic
românesc, în basme, dar mai ales în bocetele de
‘petrecere a mortului’, în care este descrisă
peregrinarea sufletului care ajunge la ‘marea cea
mare’ în mijlocul căreia, ‘în groapa mărilor’,
creşte ‘bradul zânelor’. Sufletul defunctului cere
bradului să-l treacă în ‘aialaltă lume’, dar
copacul îl refuză pe motiv că în vârful lui ‘a
puiat roşu şoimuleţ’, în tulpină - ‘vidră
lătrătoare’, iar la rădăcină - ‘galbenă şerpoană’.
Sufletul ameninţă copacul că va fi tăiat ‘cu un
toporel’ şi din lemnul lui se va face ‘Punte peste
mare / S-aibă trecătoare / Suflete-ostenite /
Cătră rai pornite’. În legătură cu acţiunea
stihială a Vântului de sud asupra copacului
Huluppu şi acoperirea lui de ape, este vorba de
manifestarea Haosului asupra Cosmosului
(copacului cosmic). Nu uităm că tot Vântul de
sud este acela care distruge şi scufundă corabia
lui Adapa şi tot el cel care aduce potopul asupra
lumii în miturile sumero-akkadiene. Unii
comentatori consideră, fără să intre în detalii, că
pukku este ‘un fel de tobă’. În episoadele
anterioare (tăbliţele 1 și 2) Ghilgameş foloseşte
o tobă, dar aceasta este altfel denumită şi are o
altă destinaţie decât pukku - instrument de
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

percuţie cu nume şi destinaţie inedite. Pe de altă

parte, ambele obiecte (pukku şi mikku) sunt
făcute în exclusivitate din lemnul copacului
Huluppu, fără să se vorbească despre utilizarea
vreunei membrane de piele. Ar fi deci vorba de
o placă de lemn, care este lovită cu un ciocănel -
deci o ‘tobă de lemn’ sau o ‘toacă’. Scenariul
episodului în discuţie conţine clişee care nu ne
sunt străine: răpunerea demonilor din copac cu
ajutorul securii, tăierea copacului sacru,
confecţionarea din trunchi a mobilierului
destinat templului unei divinităţi, confecţionarea
din lemnul rădăcinii (unde se aciuase demonul-
şarpe) a unui instrument magic care va fi
percutat cu un ciocănel făcut din lemnul
coroanei (unde se cuibărise pasărea furtunii).
Confecţionarea din lemnul copacului consacrat
a mobilierului sacru, care marchează ‘centrul’
unui templu (vezi şi prestolul creştin), este
echivalentă, din punct de vedere simbolic, cu
construirea templului însuşi, cu toate
implicaţiile simbolice care decurg din aceasta
echivalenţă, ştiind că templul marchează
‘centrul’ Lumii şi este o ‘imagine’ a ei. Am
văzut că menirea iniţială a copacului Huluppu
era aceea de a servi drept material pentru
confecţionarea numai a tronului şi patului zeiţei.
Este probabil, deci, că instrumentul de percuţie
făcut din lemnul aceluiaşi copac este implicat în
această ‘creaţie’, slujind (ca şi toaca lui Noe), la
îndeplinirea unui ritual magico-muzical care să D) Credinţe şi practici şamanice. Toba şamanului
facă opera să dureze. Altfel, mobilierul sacru, joacă aceleaşi roluri (călăuză şi vehicul); ritmul
implicit templul şi implicit lumea s-ar surpa. ei îi produce acestuia o stare extatică de
Într-adevăr, textul continuă cu descrierea unui ‘călător’ prin cele 3 zone cosmice. O serie de
ceremonial magic de folosire, de către alte topos-uri caracteristice scenariilor mitico-
Ghilgameş, a acestui instrument magic de rituale şamanice ne vor părea cunoscute, fiind
percuţie, dar textul este aproape ilizibil. analoage în unele privinţe cu cele comentate din
Epopeea continuă însă cu un alt episod extrem epopeea sumeriană şi chiar cu cele din legendele
de interesant: din cauza unei greşeli rituale româneşti în discuţie. Astfel, în timpul iniţierii
(ruperea tăcerii), instrumentul cade în lumea de extatice prin care trece viitorul şaman, una din
sub pământ. Enkidu pleacă în căutarea lui, dar viziuni este aceea a călătoriei până la Centrul
în timpul peregrinării în ‘lumea de jos’ nu se lumii, din vârful Muntelui cosmic, unde Marele
mai aminteşte nimic de pukku şi mikku, iar la Zeu îi oferă, din Copacul cosmic, lemnul din
reîntoarcerea pe pământ, Ghilgameş nu-l care şamanul îşi va face toba. Această temă
întreabă (cum ar fi fost logic) despre soarta apare frecvent în miturile şamanilor despre
instrumentului magic după care plecase, ci originea sacră a tobei, dar şi în credinţele şi
despre soarta sufletelor morţilor în lumea de practicile ce însoţesc construirea propriu-zisă a
dincolo. Ni se pare evident faptul că plecarea în acestui instrument: copacul ales în pădure nu
lumea subpământeană după ‘toaca’ magică este este unul profan, el este indicat fie de spirite, fie
o alegorie a călătoriei, întreprinse cu ajutorul chiar de zeu prin fulgerare. Mai mult decât atât,
(ritmului) ei, în această lume. Motivul pare a fi în practicile, credinţele şi visele iniţiatice ale
de structură şamanică. şamanilor vom recunoaşte unele elemente din
scenariul mitic al potopului: călătoria pe mare
până la un munte (ca în majoritatea legendelor
despre potop), sau până la un copac (ca în
legenda indiană a potopului - ‘Shatapatha
Brahmana’), din lemnul căruia şamanul îşi va
face toba; folosirea tobei ca ‘luntre’ cu care
traversează marea; figurarea pe corpul de lemn
al tobei a simbolurilor ţărmului, bărcii, etc.
Mircea Eliade a considerat că şamanismul din
Asia centrală şi nordică - inclusiv rolul magico-

713
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

simbolic al tobei şamanului - a fost puternic

influenţat de diferite sisteme religioase sud-
asiatice, în special de cele ale Indiei, Tibetului,
Iranului, Mesopotamiei. Credem că textul
sumeriano-akkadian comentat de noi poate să
aducă noi date privind problema influenţelor de
care a beneficiat şamanismul asiatic, în speţă
problema originii tobei de lemn a şamanului.
Aceasta cu atât mai mult cu cât motivul
Copacului cosmic, din care şamanul îşi face
toba (motiv central în şamanism) şi, în general,
sistemul cosmologic al şamanilor, sunt probabil
tot de origine mesopotamiană. Nu putem afirma
cu certitudine faptul că toba şamanilor asiatici
îşi are sorgintea în ‘toaca’ (pukku) sumero-
akkadiană. Ceea ce ştim cu siguranţă însă este
faptul că instrumentul de tip tobă
(membranofon) îşi are sorgintea în instrumentul
de tip toacă (idiofon). Iniţial, cu 2 beţe, era lovit
un trunchi de copac căzut, trunchi care ulterior a
fost scobit, fasonat şi, mult mai târziu,
completat cu o membrană de piele cu scopul de
a amplifica intensitatea sunetului. Primatul
acestui protoinstrument muzical nu este
justificat doar de extrema lui simplitate, dar şi
de conotaţiile cosmo-dendrolatrice pe care le
implică. Am încercat să evidenţiem o parte
dintre aceste conotaţii în mituri, credinţe şi
practici care au apărut şi s-au dezvoltat în epoci
şi spaţii diferite şi, mai ales, la civilizaţii aflate
pe trepte diferite ale evoluţiei: Epopeea lui
Ghilgameş, legendele româneşti referitoare la
potop şi credinţele şi practicile şamanilor.
Aceştia din urmă foloseau, probabil, iniţial, tot
un instrument idiofon de lemn, odată ce E) O legendă finlandeză. Această temă, ca şi cea a
sacralitatea tobei şamanului este dată de edificării unei corăbii (‘imago mundi’), din
sacralitatea lemnului din care este făcută. Toaca lemnul unui copac consacrat, se regăsesc într-o
lui Noe, pukku lui Ghilgameş şi toba şamanului legendă finlandeză din cuprinsul Kalavalei
- de la actul confecţionării, până la cel al (cânturile 16 și 17). Pe un ostrov, Vainamoinen
utilizării - au evidente conotaţii dendrolatrice, vrea să-şi construiască o luntre care să-l ducă
cosmologice şi chiar cosmogonice. Vom regăsi până în ţinutul mitic Pohjola, pentru a peţi o
atribute cosmogonice acordate instrumentelor fecioară. Dar lemnele se dovedesc insuficiente
de percuţie şi la alte civilizaţii. În mitologia şi eroul nu are cu ce să-şi meşterească ‘talpa
indiană, de exemplu, zeul Shiva (re)creează luntrii’. În căutarea unui copac adecvat pleacă
Cosmosul cu ritmul tobei sale. Pentru dogoni zeul arborilor şi al vegetaţiei, Pellervoinen,
(Sudan), Cosmosul a fost creat (mitic) şi este re- înarmat cu un ‘topor de aur’ (unealtă
creat (ritual) prin lovirea celor 8 tipuri de tobe consacrată). Plopul îl refuză, pentru că viermele
(fiecare fiind asociată unei alte faze a creaţiei), i-ar fi ros rădăcina, iar pinul, pentru că în vârful
al căror prototip este toba făcută dintr-un fruct lui ar fi croncănit corbul. În fine, după lungi
lemnos de baobab, ‘ou al lumii dintâi’. Gestul căutări, este ales un stejar, în jurul coroanei
lui Noe din legendele româneşti poate fi căruia s-au rotit soarele şi luna (copac cosmic)
circumscris acestui tip de credinţe şi practici: el şi în crengile căruia şi-a făcut sălaş şi a cântat
bate în toacă şi arca (‘ou cosmogonic’ şi ‘imago cucul. Din lemnul acestui copac consacrat eroul
mundi’), se clădeşte de la sine. Aceste câteva face ‘talpa’ şi apoi barca propriu-zisă,
exemple nu sunt decât fragmente dintr-o temă folosindu-se de descântece: ‘Şi-a-njghebat
mult mai amplă, aceea a facerii lumii prin maestru barca / Doar prin vrăji făcut-a luntrea’.
sunete produse sau prin cuvinte emise de Ambarcaţiunea era aproape isprăvită, mai
demiurg. trebuiau îmbinate doar câteva scânduri, dar
Vainamoinen nu-şi mai aminti 3 rune, pentru ca
luntrea să fie pe deplin săvârşită. (Să punem în
paranteză faptul că neputinţa eroului de a
finaliza construcţia - cum am văzut că se
întâmplă şi în legenda apocrifă a zidirii
714
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
templului din Ierusalim - este un motiv analog
cu cel al surpării periodice a edificiului; în
ambele cazuri eroul este obligat să
îndeplinească un act magic, în vederea săvârşirii
creaţiei). Vainamoinen pleacă în Manala
(tărâmul subpământean, infernul), în căutarea
‘cuvintelor vrăjite’ (vezi şi plecarea în infern a
lui Enkidu, după instrumentele magice de
percuţie cu ajutorul cărora Ghilgameş a
construit mobilierul sacru al templului). Echipat
cu opinci de fier (tipice încălţări pentru călătorul
în lumea de dincolo), Vainamoinen - după o
serie de întâmplări semnificative - ajunge în
pântecul uriaşului geoantropomorf Vipunen, pe
care îl constrânge, în final, să-i destăinuie
tainicile rune. Acestea se dovedesc a fi povestea
facerii lumii: ‘Cântece preaminunate / Despre-a
lumii-adânci obârşii / Vrăji ce fost-au la-
nceputuri / Ce nu-s spuse de oricine / Nu le ştiu
nici toţi vitejii / Povesti-n vrăjite vorbe / În
descântece, întocmai / Cum la-a Domnului
poruncă / Prin a Celui Tare milă / S-a născut din
sine însuşi / Aerul, cum apa, iată / Despărţitu-s-
a de aer / S-a nălţat din mări pământul /
Plantele-au ţâşnit din humă / Spuse cum făcuse
luna / Cum au pus în nalturi soare / Cum se
înălţară stâlpii / Aerului, cum, pe vremuri /
Semănă în ceruri stele’. La auzul acestei tainice
povești stihiile încremenesc: ‘Nu s-au mai
zbătut talazuri / S-alinară ape-n golfuri / A uitat
să curgă fluviul / Să vuiască mari cascade’.
Întors la schelăria bărcii neterminate,
Vainamoinen incantează mitul cosmogonic şi
luntrea este complet săvârşită fără ajutorul
uneltelor: ‘Se născu această luntre / Fără-a fi
deloc cioplită / Fără-o aşchie să sară’. Imaginea
este perfect analoagă cu cea din legenda
românească a potopului, în care Noe, în faţa
arcei surpate de diavol, bate toaca de paltin până
ce ‘lemnele, unul câte unul, s-au aşezat fiecare
la locul lor, până ce s-a făcut corabia întreagă’
sau cu imaginea lui Amfion, care clădeşte
cetatea Tebei cântând din lira sa magică sau cu
cea a Meşterului Manole care - conform
credinţelor şi proverbelor greceşti şi aromâne -
‘construieşte cu vorbele şi dedesubt şi deasupra
pământului’ sau cu imaginea lui Iisus - din
apocriful slav ‘Evanghelia copilăriei’ - care,
printr-un blestem, năruie un templu şi, tot prin
puterea cuvântului, ridică în locul lui ‘un
edificiu bun şi nu un lăcaş al diavolilor’. Avem
de a face, în aceste cazuri, cu un topos mitic
universal răspândit: edificarea
(micro)Cosmosului ‘fără ajutorul uneltelor’,
printr-un act magic, în speţă prin sunete emise /
produse de zeul sau eroul demiurg. Analogiile
făcute sunt în măsură să confirme şi să
completeze semnificaţiile simbolice din
subtextul legendei româneşti a potopului: arca
este o ‘imago mundi’, iar toaca de paltin - un
instrument magico-muzical cu valenţe
cosmogonice. Ea face parte din aceeaşi familie
715
cu toba cosmogonică a zeului Shiva, cu toba din
miturile şi riturile cosmogonice ale dogonilor,
cu toaca (pukku) sumero-akkadienilor, cu toba
şamanilor, cu lira lui Orfeu şi cu cea a lui
Amfion, cu flautul ferecat al vrăjitorului din
Hameln, cu buciumul din riturile româneşti (al
cărui sunet ţine departe duhurile rele), cu toate
instrumentele magice şi cuvintele fermecate cu
care eroul de basm ‘vrăjeşte’ stihiile sau ‘leagă’
fiinţele malefice, cu toate ipostazele logos-ului
cosmogonic din credinţele mitice şi religioase
ale lumii. Legenda finlandeză comentată de noi
este extrem de explicită. Ea nu mai reclamă din
partea cititorului un efort special de decodare a
simbolurilor şi alegoriilor: Facerea lumii fiind
creaţia prin excelenţă, cosmogonia devine
modelul exemplar pentru toate soiurile de
creaţii. Logos-ul (sau cântul, sunetul, etc.)
intonat de zeul sau eroul demiurg este bivalent:
poruncă (Să fie!) şi model (Astfel să fie!),
încorporând simultan voinţa şi gândirea
creatorului. El nu este deci numai declanşatorul
creaţiei (micro)Cosmosului, dar şi modelul
(matricea) după care creaţia se produce. Celor 2
corăbii mitice (arca lui Noe şi luntrea lui
Vainamoinen) nu li se insuflă doar impulsul
creaţiei, dar şi modelul acesteia - acelaşi model
după care, la origine, a fost creat Cosmosul prin
ordonarea Haosului. Ele vor avea deci prestigiul
unor ‘imagini ale Lumii’, iar cei 2 meşteri mitici
- prestigiul şi funcţia Demiurgului. Povestea
facerii lumii spusă de Vainamoinen sau sunetele
toacei lui Noe ordonează Haosul - în cazul
nostru, grămada dezordonată de lemne a celor 2
corăbii arhetipale. De aici funcţia apotropaică a
celor 2 manifestări demiurgice: povestea lui
Vainamoinen ‘domoleşte stihiile’, iar toaca de
paltin a lui Noe alungă sau răpune diavolul
(‘Ucigă-l-toaca’).
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
F) Alte legende româneşti. Am văzut că în
Moldova specialiştii au constatat, pe de o parte,
frecvenţa redusă a motivului ‘întemeierea unui
edificiu pe locul unde s-a produs o jertfă de
sânge’ şi, pe de altă parte, o bogată atestare a
motivului ‘întemeierea unei construcţii pe locul
şi din lemnul unui copac consacrat’. De multe
ori - atunci când totuşi jertfa se produce -
motivul apare mascat sau atenuat: moartea este
accidentală şi nu provocată din considerente
rituale, sau este provocată, dar din altă cauză
decât cea rituală, sau este ritual provocată de
meşter, dar acesta este pedepsit tocmai pentru
fapta sa, considerată ca ‘nelegiuită’. Câteodată,
cele 2 moduri rituale de stabilire a locului
propice întemeierii unei biserici (pe locul unde a
murit un om şi, respectiv,_pe locul unui arbore
consacrat) s-au suprapus în economia aceleiaşi
legende. Un astfel de fenomen pare să se fi
păstrat în tradiţia legată de ‘Stejarul din
Borzeşti’. Conform legendei, Ştefan cel Mare ar
fi ctitorit o biserică în Borzeşti, pe locul unui
falnic stejar, în crengile căruia a murit
(accidental) un copil - tovarăş de joacă, din
copilărie, al domnitorului. În unele variante
moldoveneşti ale legendei potopului, Dumnezeu
îi indică lui Noe - pentru a putea săvârşi arca -
efectuarea unui gest magic: să lovească în
‘primul copac’ cu toporul, sau să-şi facă o toacă
dintr-un paltin şi să toace la rădăcina lui. Astfel
în topos-uri supravieţuiesc - în forme şi cu
semnificaţii similare - în ciclul de legende
moldoveneşti, cunoscute sub titlul generic
‘Ştefan cel Mare, ctitor de biserici’. Să spunem,
de la bun început, că ne interesează substratul
mitic al acestor legende şi nu cel (eventual)
istoric. Zecile de variante ale legendei, puse pe
seama diferiţilor ctitori (Ştefan cel Mare,
Alexandru Lăpuşneanu, etc.) şi localizate la
diverse mănăstiri (Voroneţ, Putna, Slatina, etc.),
sunt un semn că tradiţia populară a ‘memorat’
un arhaic substrat mitic şi un complex de gesturi
magico-rituale practicate, cu secole în urmă, în
vederea edificării unor construcţii sacre. Iată un
rezumat sintetic al acestor legende: un schivnic
(de regulă Daniil Sihastrul), pentru a stabili
locul viitoarei mănăstiri ctitorite de un domnitor
(de regulă Ştefan cel Mare), trage cu arcul şi pe
locul şi din lemnul copacului (de regulă un
paltin) în care se înfige săgeata trebuie durat
pristolul sau altarul (‘centrul’ mănăstirii). Dintr-
o confuzie, Ştefan începe construcţia pe locul şi
din lemnul unui alt copac. În timp ce lucrează,
Ştefan (la fel ca Noe) se taie la un deget.
Ctitorul îi arată sihastrului rana şi acesta îşi dă
seama de greşeala comisă de primul. Daniil
caută paltinul consacrat, pune urechea la
rădăcina lui şi aude ‘toaca din cer’ (sau ‘cântări
îngereşti’). Ştefan face acelaşi lucru, auzind şi el
sunetele divine. Sihastrul îl pune pe domnitor să
dărâme construcția incorect plasată şi să o
refacă pe locul magic stabilit şi ritual consacrat:
716
Vezi, i-a zis schivnicul, că nu eşti bun la
Dumnezeu! Iea şi fă altă mănăstire! Ştefan a
stricat-o pe aceea ş-a făcut alta unde era
paltinul. Aici apare o simplificare a motivului
epic, lesne de sesizat: nefiind îndeplinit canonul
ritual, mănăstirea nu se dărâmă totuşi de la sine
(ca în legenda tip ‘Meşterul Manole’), ci o
dărâmă chiar constructorul, la îndemnul
magicianului. Efectul este evident acelaşi:
edificiul nu poate dura atâta timp cât
prescripţiile magice nu au fost riguros
respectate. Aşa cum s-a observat, ne interesează
mai puţin, aici şi acum, problema diferitelor
forme în care s-au cristalizat prescripţiile
magico-rituale în discuţie. În spaţiu şi timp,
prescripţiile au variat; invariantă a rămas
obligativitatea respectării lor. În legendele
Putnei - notează Ovidiu Papadima - căutarea
locului noii mănăstiri se împlineşte cu ajutorul
miracolului şi de aceea nu mai necesită ‘jertfa
zidirii’, care i s-a impus atât de sângeros
meşterului Manole. Ca şi în legenda românească
a potopului, în legendele tip ‘Ştefan cel Mare
ctitorind biserici’, transpare rolul paltinului şi
rolul toacei, chiar dacă, de data aceasta, este
vorba de prototipul ei divin: ‘toaca din cer’ sau
‘toaca lui Dumnezeu’ este ‘tot ca cea de pe
pământ’, ‘asemenea celei de la biserică’ şi cu
aceeaşi menire (‘piere tot ce-i rău’ şi ‘diavolul
nu se mai poate arăta’), doar că, bineînţeles, este
‘o toacă mare’ pe care ‘nu o aud decât oamenii
buni la Dumnezeu, fără păcate’ sau ‘oamenii
năzdrăvani’. Gestul magic al omului şi cel al
zeului sunt complementare şi se produc în
acelaşi timp şi în acelaşi loc. Paltinul - pe locul
şi din lemnul căruia se va ridica lăcaşul - este un
simbol al copacului cosmic care marchează Axa
şi Centrul Lumii. Săgeata sau toaca omului pe
de o parte, şi fulgerul sau toaca zeului pe de altă
parte, converg şi se întâlnesc în acest punct,
singurul loc unde poate începe creaţia,
construcţia mănăstirii (‘imago mundi’). Orice
alt loc, ne-stabilit şi ne-consacrat astfel, se
dovedeşte a fi un loc ne-fast, unde nici o creaţie
(construcţie) nu poate dăinui”.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Autorul Român Petre Morar a scris în cartea “Dacia
Ariană” - printre multe altele - inclusiv despre Potopul Atlant
/ Pontic: “În Potopul Atlantic pământul s-a scufundat și marea
l-a înghițit pentru totdeauna. Am localizat Atlantida în zona
Egeeană, sudul Mării Negre și întreaga zonă dintre ele
acoperită de Marea Marmara la ora actuală. Arheologia va
scoate la lumină în mod neîndoielnic satele Atlanților-
Oltenilor. Nicolae Densușianu în ‘Dacia Preistorică’ a
localizat Atlantida pe valea Dunării în zona Oltenia bazat pe
etimologia numelui ‘Atlantida’. Numele ‘Atlantida’ este cu
siguranță ‘Oltenia’ pe linie etimologică dar relația nu este
‘Atlantida’ aplicată numelui ‘Oltenia’ - așa cum a făcut
Nicolae Densușianu - ci ‘Oltenia’ aplicată ‘Atlantei’. Cu alte
cuvinte, exista în vechime zona numita Atlantă botezată după
Oltenia dar localizată altundeva decât Oltenia și anume în
zona Marmarei. Oltenia a fost evident nepotopită și
nescufundată, pe când Atlanta a fost evident scufundată și
potopită”. Ar fi de observat că în Antichitate Râul Olt
(curgând în Dunăre = “Oceanos Potamos”) era știut - și zis -
ca “Alutus”: nume sugestiv, anterior transmis ca “Atlant”
spre apus de către migrarea post-diluviană neolitică Atlantă -
a Atlanților - până la Oceanul Atlantic.
Numele Gherga
717
Consonantic și semantic, din același radical pre
Kurgan / Indo-European “nomo” pentru locuință par a
proveni cuvintele “neam” și “nume” (la fel fiind inclusiv
“număr”, etc., cuvinte indicate ca străvechi de Dr. Mihai
Vinereanu în “Dicționar etimologic al limbii române (pe baza
cercetărilor de indo-europenistică)” din anul 2009. În legătură
cu 2 elemente identitare importante, numele şi neamul, există
2 axiome: una e că numele Gherga se găseşte purtat şi de
oameni care genetic nu-s Gherga; cealaltă e că sunt oameni
genetic Gherga care însă nu poartă numele Gherga. De aceea,
natura unor oameni - care nu-s ştiuţi din neamul Gherga ori
nu-s numiţi Gherga - e foarte apropiată de cei care deopotrivă
se numesc Gherga şi sunt genetic Gherga (o cauză de pildă a
apărut în trecut datorită unor rituri ce mizau pe puterea
Magică proprie numelui și se putea ca unui prunc de exemplu
să i se schimbe numele, ca să nu-l cunoască boala). În
general, forma scurtă a numelui a precedat forma lungă a
numelui, un exemplu fiind: întâi Gherga, apoi Gheorghe. O
opinie diferită a exprimat-o Vasile Ioniță în cotidianul
“Timpul” din Reșița / reședința județului Caraș-Severin, care
a scris despre “Gheorghe” în 22 IV 1994: “Acest prenume
românesc l-am pus în corelație cu eroul baladei Iovan
Iorgovan (în 1993). Acum mă voi referi în exclusivitate la
prenumele Gheorghe, sărbătorit de creștini la 23 Aprilie, cînd
se prăznuiește ziua ‘Marelui mucenic Gheorghe, purtătorul de
biruință’. Sărbătorirea lui semnifică momentul când natura
iese biruitoare din înfruntarea cu forțele ostile ale iernii. Nu
întâmplător sensul grecescului ‘georgos’, cuvânt care stă la
numelui propriu Gheorghe, este acela de ‘lucrător al
pământului, agricultor, țăran’. În alcătuirea grecului ‘georgos’
se găsesc 2 teme străvechi: ‘ge’ = pământ și ‘érgon’ = muncă
/ lucru. Prima temă este familiară cititorului din termenii
geografie, geologie, geometrie, etc., cealaltă din ergometrie,
ergonomie etc. În funcție de îndeletnicirile predilecte ale
oamenilor - agricultură sau păstorit, deși în genere acestea se
practică în paralel - și obiceiurile prilejuite de această zi au în
vedere ceremonialuri legate de cultivarea pământului sau de
creșterea animalelor. Reproduc una dintre datinele și
obiceiurile legate de această zi, și anume pe cea a proorului:
în ziua de proor, fetele și flăcăii se duc în lunci sau în păduri
să culeagă verdeață. Proor se numește ‘ajunul sărbătorii
Sfântului Gheorghe’, zi în care cel care doarme ‘ia somnul
mieilor’. În noaptea de proor - sau prior - ca să nu se ia mana
vacilor, se unge ugerul acestora cu usturoi. Cum spuneam,
Gheorghe este de origine greacă, dar se pare că, după opinia
unor lingviști, el a pătruns în onomastica română și de la
latini, căci Sângiorgiu, ca nume Sângiorz sau de localități,
cum sunt cele din județele Mureș și Năsăud sau localitatea de
lângă Gătaia (Sângiorge), provin din latinul ‘Sanctus
Giorgius’. Legătura dintre acest prenume și opera
‘Georgicele’ a celui mai mare poet latin, Publius Vergilius
Maro, poem al pământului, care celebrează virtuțile morale
este evidentă, dacă avem în vedere etimologia acestui
prenume. Diminutivele și hipocoristicile provenite din
prenumele Gheorghe sunt extrem de numeroase și variate.
Unele dintre ele sunt greu de dedus pentru că provin din
variante străine ale lui Gheorghe. Românii știu că Gogu sau
Goga provin din Gheorghe și este ușor de bănuit că Giurgiu
(ca nume de persoană sau topic) reprezintă tot străvechiul
Gheorghe. Giurgi - de pildă - este atestat documentar foarte
devreme (la 1322), variantă pe care o găsim într-o formă
slavă și în numele localității cărășene, Giurgiova. Cei care se
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
numesc Guțu, Iucu, Iorgu, Iuga, Jora, Jura, cu diminutivul de
Jurjică, apoi Iordache, Gherga, cu diminutivul Gherguță, atât
de frecvent în Banat, își au numele provenite din același
Gheorghe. Ca prenume feminin, în afară de Ghe(o)rghița,
există o serie de prenume de factură cultă ca Georgeta, cu
hipocoristicele Geta, Gina, Gica, ș.a. În alte limbi, lui
Gheorghe îi corespund englezul George, francezul Georges
pronunțat ‘Jorj’, italianul Giorgio, germanul Georg, spaniolul
Jorge pronunțat ‘Horhe’, bulgarul Ghiorghi, Gherga, Ghera,
Iorgo, ș.a. Prenumele Gheorghe a fost popularizat și datorită
prestigiului de care s-a bucurat prin faptul că a fost purtat de
mari cărturari și oameni de cultură și știință, la români de la
Gheorghe Șincai, Gheorghe Lazăr, pînă la George Coșbuc,
George Enescu și George Călinescu”.
Din Vechea Lume numele Gherga a fost considerat
teoforic, adică divin - deopotrivă păgân și biblic - ca de pildă:
Zeiesc în Bazinul Pontic dar și în Caria, Siria, ș.a., îngeresc la
Veghetorii de pe Înălțimile Golan / Nordul Canaanului, Sfânt
în Capadochia, Caucaz, etc. Numele Gherga e pre-creștin,
respectiv păgân; în Vechea Lume, numele păgân / pre-creștin
Gherga era cunoscut în Africa și EurAsia cu mult înainte de
vremea lui Iisus (deci dinaintea creștinismului): de exemplu,
au rămas în piatră inscripțiile Sanctuarului Gherga - în SV
Anatoliei, datând din mileniul I î.C. / deci dinaintea
creștinismului, din vremea păgână - al cărui Templu Gherga
poate fi vizitat și azi (în Turcia). După ce a studiat Gherga de
pe coasta Est Egeeană din mileniile II-I î.C., Dr. Michele
Bianconi de la Universitatea Oxford - cercetător specializat în
filologie comparată - a publicat în anul 2020 studiul
“Etimologia Gherga și cuvântul Carian pentru alb”, în care a
scris: “Propun o nouă etimologie pentru numele Gherga,
numele unui sanctuar în Caria. Argumentez că Gherga Γέργα
a fost adaptarea Greacă a numelui Carian, ținând cont de
anteriorul lexem Anatolian pentru ‘alb’ (de exemplu Hititul
‘harki’). Așa ceva permite reconstrucția unui lexem Carian
neatestat, reflectând chestiunea mai generală privind
adaptările Grecești ale numelor Anatoliene. Gherga-kome a
fost un sanctuar în aer liber pe Valea Marsyas, afluent al
Râului Meandru din Caria, regiune Vest Anatoliană. (Sunt
718
îndatorat colaboratorilor Paola Dardano, Ignasi Adiego,
Martin Kummel, Craig Melchert și Philomen Probert pentru
ajutorul acordat în realizarea acestui material; mulțumiri de
asemenea merită Serra Somersan pentru că mi-a atras atenția
asupra însemnătății Gherga, inclusiv Marta Capano și Gavin
Blasdel care mi-au favorizat accesul la resurse greu de
obținut: efortul se include în proiectul Ministerului Educației
din Italia despre limbile și scrierile vechi). Cunoaștem numele
locului Gherga din Caria mulțumită unui număr de inscripții
găsite ‘in situ’. Aspectele arheologice au început să fie
considerate în vremurile mai recente dar însemnătatea
numelui încă nu a fost cercetată; onomastica locului era
compusă din numele Gherga și Grecul ‘kome’ pentru așezare.
Primul termen al denumirii însă era ne-Grec: aici nu se vede
armonie. Savanții au lansat câteva ipoteze despre așa ceva; eu
propun o soluție diferită și posibil mai simplă, ce -
corespunzător cunoașterii mele - încă nu a fost avansată.
Ideea - dacă e viabilă - ar da un alt exemplu de beneficiu al
combinării metodelor lingvistice cu lucrul filologic / pe text.
Încep cu câteva considerații lingvistice prin care explorez
posibilitățile formale ale etimologiei Gherga iar apoi mă mut
la analizarea unui pasaj din ‘Istoriile’ lui Herodot - ce ar
putea fi dovada independentă a ipotezei mele - și voi încheia
cu câteva elemente ale combinării filologice-lingvistice, ce ar
încuraja concluziile. Așadar, ce se ascunde după Gherga? Din
punct de vedere formal, dacă presupunem că Gherga era
Anatolian - în mod specific, Carian - ar fi câteva posibilități
ale provenienței sale. Laumonier în 1934 l-a conectat pe
Gherga cu o serie de toponime Egeene-Anatoliene; în mod
concret, a văzut numele doar ca forma similară cu Karkemiș
din Siria, Kerkyra în Marea Ionică, Garganus în Apulia /
Italia ori Carca în Spania (ce aveau toate în comun aceeași
rădăcină, practicându-se echivalarea ‘C’/‘G’/‘K’). Harper în
1978 a sugerat o soluție mult mai simplă, anume că sufixul ‘-
ga’ din numele Gherga era forma pentru pământ iar Gher a
fost adaptarea Greacă a numelui ne-Grec Kar: evident, Kar
era element ne-Grec și ușor putea ajunge în ortografia Greacă
drept Ker sau Gher. Însă apar cel puțin 2 probleme: dacă
Gherga e legat de Kar, eponimul ancestral al Carianilor (în
legătură cu însuși numele Cariei) ne miră că lexemului Kar -
binecunoscut Grecilor - i s-au schimbat atât o consoană, cât și
o vocală; Kar ni s-a făcut cunoscut doar prin Greacă iar
legătura cu denumirea Cariei e clară (la forma Greacă pentru
Gherga însă s-ar fi schimbat atât inițiala, cât și vocala). De
asemenea, Gher-ga deja apare ca nume uman compus, care la
denumirea așezării împreună cu ‘kome’ formează toponimul
redundant (compus tautologic ce nu era totuși neobișnuit în
toponimii, ivindu-se atunci când erau implicate 2 limbi):
Harper afirma că Gherga / Gher-ga era literalmente ‘teritoriul
Car’ iar GhergaKome era așezarea sanctuarului. Held în 2008
a admis că Gherga ar fi putut să fie versiunea Greacă a
cuvântului Carian pentru ‘Carian’, termen cunoscut doar prin
alte limbi, ca: vechiul Iranian Karka, Elamitul Kurka,
Akkadianul Karsa, Arameul Krky, Egipteanul Krs / Grs,
Hititul Karkișa / Karkiya, etc. Aceste denonimări permit
reconstruirea a 2 radicali, Kark și Kars. Held a sugerat că
Gherga putea fi identificat cu Kar și chiar mai mult: ar părea
să fi fost epitetul principalei zeități din GhergaKome, posibil
echivalând zeița Kybele. Conform lui Held, numele poporului
Milesian - format din Gherghiți - de asemenea poate fi
identificat cu al Carianilor nativi. Caria clasică adesea a fost
notată Karkișa / Karkiya de către Hitiți, însă Oreshko în 2019
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

a respins legăturile textelor Hitite cu toponimul de la sfârșitul perfect etimologiei Gherga pe care am propus-o. În opinia
Epocii Bronzului ce ar fi corespuns cu Caria, susținând și că mea, ‘Coloanele Albe’ însemna traducerea Gherga: fie a fost
‘Gherga, așezarea din Caria interioară, greu ar avea ceva de a făcută de către Herodot pentru audiența sa, fie era denumirea
face cu Gherghiții și cu vechii Cariani’. Parker în 2017 a populară a locului; se pare că denumirea populară nu era și
inclus Gherga în lista teonimelor ne-Grecești din Anatolia. cea originală a locului. Dificil e desigur de afirmat cert de
Unele dintre aceste explicații despre Gherga ar putea fi unde au provenit Coloanele: caracterizau locul - fiind
valabile la nivel teoretic, însă nici una nu e convingătoare elementele sale de marcă - însemnând că sanctuarul era mult
pentru a ne elibera complet de problemă (Szidat în 2013 a mai vechi decât s-ar crede. În concluzie: corespunzător
conectat numele Dorian și înapoi la Gorgon), astfel că e intepretării propuse, toponimul Gherga se înrădăcina cu proto
rezonabil să vedem o soluționare complet diferită. Într- Anatolianul ‘harg’ pentru ‘alb’ / ‘strălucit’; acest punct de
adevăr, Grecul Gher putea teoretic să adapteze Anatolianul vedere și-a găsit sprijin în pasajul istoricului Herodot, care a
Kar, Ker, Gar sau Gher. Oricum - din câte cunosc - nimeni nu menționat locul cu ‘Coloane Albe’ din Valea Marsyas, loc
a avansat ipoteza că toponimul nu trebuie considerat ca identificat independent ca GhergaKome. Aici - în acest studiu
provenind de la alt element onomastic (fie nume personal, fie - am ales mai degrabă o abordare agnostică despre legătura
denumirea altui loc), ci s-ar fi putut referi la aspectul fizic ale dintre Gherga și Gherghiți, abținându-mă să iau orice poziții
locului. De aceea cred că rădăcina Anatoliană al cărei reflex față de nume similare din Anatolia sau din Bazinul Egeeii;
s-a regăsit în cuvântul Hitit ‘harki’ pentru ‘alb’ / ‘strălucit’ studii viitoare ar putea face mai multe. Dacă etimologia
poate candida bine. La prima impresie, ‘harki’ și ‘gherg’ pot propusă pentru Gherga ar fi valabilă și pentru denumiri
părea diferite, însă la o analiză mai îndeaproape oricine le similare din alte părți, numai viitoarele cercetări vor putea
poate ușor deriva din aceeași rădăcină. Întâi, să examinăm spune; aici sunt mulțumit că am furnizat o soluție posibilă, a
consoanele: ‘k’ din Hititul ‘harki’ reprezenta ‘g’, așa cum a cărei putere explicatorie în sine e mai mare ca a celorlalte
fost reconstruit în proto Indo-Europeană termenul ‘herg’ etimologii”.
pentru ‘alb’. Fonologic probabil exista forma proto
Anatoliană ‘harg’; deși multe detalii ale fonologiei Cariane
sunt încă disputate, totuși s-au convenit unele elemente
comune, acceptate de către specialiști în general. Adaptarea
Greacă a rezultatului Carian pentru proto Anatoliană ‘harg’
putea fi ceva ca ‘garg’. Dintr-un punct de vedere, Gherga
putea fi versiunea neatestată a cuvântului Carian pentru ‘alb’.
Dar acum apare o întrebare semantică: de ce un asemenea loc
să fie denumit după o culoare? În onomastici - fie personale,
fie toponimice - adeseori a fost inclus componentul ‘alb’,
ceea ce nu mai necesită multe comentarii: de pildă, în nume
faimoase ca Finlanda, Viena sau Monte Venda din regiunea
Veneto, se vede forma Celtă ‘windo’ pentru ‘alb’; alte
rădăcini ‘albe’ apar la Alba Longa în Lazio / Latium, Monte
Argentario în Toscana, Argentoratum = Strasburg, etc. În
cazul Gherga, calificarea putea fi dată de localizarea
muntoasă a sanctuarului: lingvistic, până aici se poate merge. O seamă de oameni se pare că nu au avut ce face
Cred că etimologia propusă corespunde toponimului; totuși,
altceva uneori decât să se refere la Gherga. Despre Gherga,
oricât de convingătoare ar fi, chiar și această soluție poate fi
asemănător cu atenția cercetătorului Italian respectiv - din
admisă ca speculativă iar ca atare nu e mai bună decât
regiunea Pisa, lucrând la Universitatea Oxford din Regatul
celelalte ce există. Însă aici niște texte ajută: derivarea
Britanic - mulți specialiști (din toată lumea) s-au preocupat,
Gherga din lexemul Carian înrudit cu Hititul ‘harki’ ar fi de
prin studierile a diverse aspecte; în lucrarea Originea Gherga
preferat deoarece o dovadă independentă a confirmat această sunt citați unii, atât din trecut cât și de acum, atât din propria
ipoteză. Filologic întrebând unde e Gherga, există ca răspuns
Țară cât și din alte Țări: ceea ce ar fi de observat sunt
un pasaj la Herodot. În sanctuar am numărat 43 de inscripții
deopotrivă marele lor număr, vremurile lor, diversitățile lor,
(42 Grecești și 1 Latină) care cuprind numele locului.
uneori profunzimile lor, autorul Gherga al lucrării având doar
Aspectele literelor, formele cursive ale literelor Alfa, Sigma
modestul rol de a-i semnala. Privind numele Gherga, ar fi de
și Omega, erau în Asia Mică din secolul IV î.C.; este însă remarcat că nu e oarecare (în exemplul dat numele Gherga
foarte posibil că acest sanctuar a fost în uz chiar dinaintea fiind explorat de un Italian aflat între Britanici); în prezent
Erei clasice (singurul înscris Latin fiind adăugat acolo ultimul
numele Gherga e cel mai răspândit din lume printre Români
în timp, ivit odată cu Romanii, în secolul II î.C). Unii savanți
iar chiar dacă referința anterioară a fost despre apariția sa în
au considerat că în secolul V î.C. Carianul Herodot în ‘Istorii’
Turcia, e de constatat ca fiind mai vechi decât existența
5:118 s-a referit la Gherga, indicând locul ca acela al Sfatului
Turcilor în lume (concret, poporul Turc e mai nou ca
Țării ținut pentru lupta contra Perșilor: Carianii s-au strâns la Gherga): se poate afirma că Gherga chiar este un nume
‘Coloanele Albe’ de lângă Râul Marsyas. Locul a fost lângă important.
Râul Marsyas iar Gherga este candidatul ideal pentru așa
ceva. Identificarea astfel a fost propusă deja de Șahin în 1976,
care a sugerat legătura dintre ‘Coloanele Albe’ și Gherga.
Ceea ce e crucial scopului nostru e modul specific prin care
Herodot a notat locul: ‘Coloanele Albe’; așa ceva corespunde

719
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Dicționarele onomastice creștine au indicat numele
păgân Gherga drept creștin; într-adevăr, numele creștin
Gherga datează de la început, din mileniul I, încă din vremea
lui Iisus - adică din secolul I - fiind atestat însuși de Biblie
chiar în Canaan / Galileea, unde au trăit biblicii Gherghesei =
Sfinți Gherghe, dintre care a fost primul episcop din lume, ce
inițial a fost exorcizat în Ghergasa / pe malul răsăritean al
Lacului Galileeii tocmai de către Fiul Domnului. În
Antichitate, numele Georgios era divin, după cum de pildă a
consemnat învățatul Aelius Herodianus în secolul II, care l-a
notat ca “Teofor”, adică “purtător de Zeu”, fapt studiat
inclusiv de către academicianul Jean François Boissonade de
Fontarabie, în anul 1819 (creștinul Cavaler Anatolian
Gheorghe - notat Grec Georgios, născut în secolul III - a fost
martirizat în secolul IV, deci a devenit Sfânt ulterior acelei
atestări documentare, la fel fiind în paralel cu creștinii
Caucazieni Grigori, ș.a.); învățatul Antic Aelius Herodianus
s-a născut în Alexandria / Egipt - portul aflat la jumătatea
distanței dintre orașul Gherga de pe malul Fluviului Nil și
Ghergheseii de pe malul Lacului Galileeii - iar episcopul
Ignatie “Teoforul” al Antiochiei Siriei (port la Marea
Mediterană) pare a fi acel Ghergheseu pomenit de el: există
ipoteze privind numirea de “Teofor” - care poate însemna
atât “purtat de Dumnezeu”, cât și “purtător de Dumnezeu” /
numele teofore fiind cele amprentate divin - anume unii
spunând despre Sfântul Ignatie / însemnând “Înfocatul” că a
fost numit de creștinii din vremea sa deja ca “purtat de
Dumnezeu” din cauza harului cu care Dumnezeu l-a înzestrat
(cum se poate vedea și din scrierile sale) iar alții spunând că
Sfântul Ignatie a fost copilul pe care l-a pus Iisus în mijlocul
ucenicilor, zicând “De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum
pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18:3) și
“cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine
Mă primeşte” (Matei 18:5), de aceea fiind numit “purtător de
Dumnezeu”. Deci teologii - anume specialiștii în Biblie - au
considerat obârșia Galileeană a Sf. Ignatie = “Înfocatul”,
episcopul provinciei Romane a Siriei (a rămas cu numele
Ignatie poate și fiindcă a fost martirizat chiar de ziua sa - de
Ignat - când se sacrifică porcii). Autorul Gherga afirmă că
720
pruncul respectiv (pus de către Iisus în mijlocul ucenicilor)
putea fi al primului episcop din lume, cel din Decapolis -
anume exorcizatul Ghergheseu din Ghergasa / de pe malul
Lacului Galileeii, menționat biblic, de Noul Testament, fiind
consemnat inclusiv faptul că porcii în care i-au intrat demonii
au căzut în apă - ținând cont de încadrările contextuală,
geografică, temporală și nominală. Înfocatul Ignatie Georgios
știut ca “Teofor”, adică purtat divin, a fost ucenic al
apostolului Petru de pe malul Lacului Galileeii iar împreună
cu Sf. Policarp - episcopul Smirnei / Izmirului - a fost și
ucenicul Sf. Ioan evanghelistul / “cuvântătorul de Dumnezeu”
(stabilit la Efes); Sf. Ignatie - părinte apostolic, episcop
începând cu anul 68, vreme de 38 de ani, în portul Antakya /
azi Turcia, promotorul cântărilor creștine antifonice - a murit
la Roma în circ, sfâșiat de lei în 20 XII 107, la celebrările
împăratului Traian care în anul anterior i-a biruit pe Daci
(părticele din moaștele sale azi se află și la Mănăstirea
Tismana).
Sf. Ignatie “Teoforul” = Georgios
(conform contemporanului Aelius Herodianus)
În anul 2012, cercetătoarea Română Olimpia Cotan-
Prună a enunțat: “De la ‘hore’ la ‘orhe’ nu e decât o
anagramă temporală. Pe aria geto-dacă se află cetatea Orhei,
Orheiul Bistriței, Orheiul Secuiesc și neamurile orheenilor.
La geto-daci exista gura sacră a Dunării, Orhe, ce s-a
transformat în patriarhatul creștin în Gheorghe, ca și
denumirile de plante cum sunt ‘gherghinele’ sau
‘gherghinarul’ ori copacul multisecular, numit popular
‘dracilă’, adică ‘Dea Ra’, acea zână a Soarelui cu puternice
valențe vindecătoare de păcate grele (am auzit o ironie din
bătrâni care spune că dacă un om a săvârșit un mare păcat -
pe care nu-l putea mărturisi nici duhovnicului - se ducea și se
spovedea la gherghinar, ce se usca preluând acel păcat). În
Evul mediu românesc, pe ruinele unei străvechi cetăți dacice
s-a înălțat cetatea de scaun Gherghița, la confluența râului
Teleajen cu Prahova. În ‘Gramatica limbii traco-geto-dace’,
autorul Ioan Luca a arătat că ‘orhei’ în vechime însemna
‘punte’ (loc de trecere peste ape / râpe): orheiul era călăuza /
podarul locului. Iată că Sângeorz are aceeași semnificație cu
Gheorghe: ‘heorhe’ care în zilele noastre este Gheorghe. De
Sf. Gheorghe se reiau ciclurile vegetale și agricole ale
plantelor de leac, se invocă fertilitatea pământului, a ovinelor,
vitelor, păsărilor, etc. În noaptea de Sf. Gheorghe înflorește
nucul, numit și ‘pomul lui Gheorghe’. La Sângeorz - în 23
Aprilie - începe Anul Păstorilor. De Sfântul Gheorghe se aleg
turmele pentru vărat, se angajează ciobanii şi văcarii, se
închid ţarinile de păşune şi se rup mieii de la supt, de se
înseamnă. Ciobanii / păstorii îşi aleg la Sfântul Gheorghe
ciomegele din lemn de corn, alun şi sânger. Începe tunsul şi
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

urcatul la munte al turmelor, zi de mare petrecere şi din trecători până în zilele noastre. Cabalinele sunt atacate de
sărbătoare străbună. În lumea vegetală de acum se seamănă albine care nu suportă mirosul cailor, spun bătrânii apicultori.
busuioc şi mei. În seara de Sfântul Gheorghe se face Iată motivul pentru care mulţi istorici antici nu au fost în
focul, rugul aprins al lui Sângeorz, pe care se aruncă sare, se Schyţia sacrilor geţi şi au scris din auzite că dincolo de
împart colăcei, se bea vin pelin şi se trâmbiţează în toate Dunăre era numai pustie şi albine”.
zările anunţând începutul Anului Pastoral. Aceste datini
fac trecerea de la energiile malefice, zise ale Iernii, îmbunate
în ajun de mânecătoare, care deschid energiile de Vară,
inaugurate de Focul sacru (aici pe Vatra Soarelui, la geto-
daci). Mânecătoarea era o specie de stejar din care se făcea
focul din Ajunul de Sângeorz. În zilele noastre planta este
înlocuită cu răchita, ce se anină la porţi, la ferestre, pe stâlpii
gardurilor, în staulul vitelor, la streşinile caselor, etc. De
Sângeorz se îngroapă drobul de sare sub pragul saivanelor sau
pe potecile pe unde trec zilnic oile. Din acest drob de sare
ling oile de prăsilă. Se afumă strunga oilor, grajdul vitelor şi
pomii fructiferi cu plante de leac. Se unge cu usturoi meliţa,
uşile, ferestrele, porţile şi sălaşul animalelor domestice pentru
alungarea şi îmbunarea Mânecătoarei ce poate lua mana
vitelor, în ziua din ajun, la 22 Aprilie. Ajunul de Sângeorz se
numea ‘Proor’. (Steagul bisericesc numit ‘Prapor’ vine din
vremea Marilor Preotese ‘Ore’). A împroora însemna să anini
crengi ale copacilor din pădure în gospodărie. Se anină
ramuri de jugastru, arţar, stejar, salcie ca jertfe vegetale în
toată gospodăria. Fetele se spală cu roua florilor,
culeasă magic, cu sita aşezată pe plante, noaptea, după un
ceremonial străvechi: o rugăciune străbună a
farmagiilor (farmacistele) geto-dacilor. Crengile de copaci
aduse în gospodărie se numeau ramuri de vrajă fiindcă se
“Imaginile ce reprezintă călăreţii antici se apropie
făcea focul cu ele şi se scurmau tăciunii aprinşi; prima
foarte mult de ţinuta femeilor luptătoare de la Istru,
persoană care intra în casă venea cu ramura de vrajă. În ajun
Amazoanele, urmaşele Orelor. Bluzele specifice, din pânză
de Sfântul Gheorghe băieţii mergeau în pădure şi îmbrăcau pe
subţire cu o croială feminină, ce evidenţiază sânii, sunt lungi
unul dintre ei cu crenguţe înfrunzite de fag sau de jugastru, îl
şi cad în cute subţiri peste şolduri, purtate de vânt la portretul
suia pe un cal, iar în urma lui alaiul masculin chiuia, dansa ca
Călăreţului dunărean. Zâna Leto, mama gemenilor divini, este
la nuntă. În sat se mergea pe la case, se arunca apă pe
prezentă în iconografia anticilor ţinând caii de frâu în 2 părţi.
Călăreţul Sângiorzan şi se bea vin. Sfântul Gheorghe este
Pe cei 2 cai se disting clar diferenţele vestimentare dintre
replica religiei creştine ce consfinţeşte patriarhatul, aspect ce
Apollo şi Artemiza. Garda imperială a lui Constantin cel
determină schimbarea traiectoriei trecutului cultic istoric, care
Mare era formată din daci, care purtau mantii dacice albe cu
s-a refugiat în datini, obiceiuri, mitologie. Sfântul Gheorghe
agrafe, iar ca avangardă aveau draconarul, ce înălţa draca
ce-a refuzat să ucidă nu poate fi simbol nici cel puţin în
dacică - drapelul numit Balaurul Dacic - în cele 3 culori de
războaiele de apărare. Preoţii care însoţeau bătăliile nu
bază ce s-au păstrat până în zilele noastre: roşu, galben şi
binecuvântau actele criminale, ci invocau actele pacifiste.
albastru, care compun lumina astrală strălucitoare, deci albă.
Aspectul cel mai revelator este întreaga prezentare a lumii
Mantaua albă era sacră. O purtau şi preoţii războinici ca
matriarhale cu denumiri patriarhale, când arheologia
veşmânt sacru precum Confreria Cabirilor, Cavalerii
argumentează lumea Marilor Preotese în activitatea cultică,
Dunăreni, Sarabii Terrei, regii geto-daci, voivozii /
economică, de apărare şi iniţiere străveche, uitând că tot ce
domnitorii. Este corect să apropii imaginea străveche a
există are mai întâi O Mamă. Mulţimea de artefacte litice
femeilor luptătoare cu cea a Sfântului Gheorghe, fiindcă
descoperite mai ales în zona istriană, numite Cavaleri
numele său era legat de Orhe, mare preoteasă a graiului
Traci ori Cavaleri Danubieni, voinici, vânători, eroi, nu au
ceresc. Acea Mare Preoteasă se numea Ora şi adora Soarele
nici o legătură cu aşa zişii Cavaleri, fiindcă după înfăţişare,
de pe înălţimile insulare situate în Cerurile de deasupra
după ţinută, sunt luptătoarele străvechi ale geto-dacilor -
norilor de după Potop, numite orăştine, ponoare, gruiuri,
Amazoanele - dintre care a răzbit până în timpurile noastre
picioare de plai, ormenişuri, etc. (‘Orațiile’ cuprindeau
Artemiza, sora geamănă a lui Apollo, ultima reprezentantă,
informații transmise direct - prin viu grai - de către ‘orante’,
zână, a matriarhatului geto-dac. Elementul de legătură a
‘oratoare’, ‘oratori’, până în zilele noastre. ‘O-Ra’! era ruga
fost calul, iar cei mai vestiţi erau caii geto-schyţilor nord
de adorație a Soarelui, motiv ce ne conduce la înțelegerea
dunăreni, de unde Hercule lua iepe de prăsilă, ca şi câţi alţi
locurilor de rugăciune de pe înălțimi, cât mai aproape de
mari împăraţi ai lumii. Caii erau vehiculele Antichităţii şi cei
Soare. La localități, particula ‘ora’ la singular / ‘orele’ la
mai importanţi în luptă încă din vechimile istoriei. Dimitrie
plural se găsește numai la români: de regulă, particula ‘oara’ /
Cantemir scria că în Câmpia schytică erau mari herghelii de
‘oare’ indica activitatea de ‘oratoare’; cuvântul ‘odinioară’ ne
cai sălbatici, cu copite late de nu era nevoie să îi potcoveşti.
semnalează vremuri îndepărtate din timpul unor personalități
Geto-daco-schyţii îşi apărau teritoriile cu prisăcile de albine,
cu numele de ‘Ora’, zeul Odin fiind venerat de nordicii
aşezate pe graniţe, care au dat şi numele multor garnizoane
Europei. ‘Mi-Orița’ - ‘a mea Orița’ - l-a vestit pe mândrul
721
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

ciobănel ce-l aștepta. ‘Orgiile’ au fost consfătuirile - Sanctuar Gherga din Caria / Anatolia săpat în piatră din
vorovirea / boscorodeala - la întâlnirile unde se stabileau mileniul I î.C. exact sub numele “Gherga” iar Sf. Gheorghe
‘orânduielile’: întruniri ce se încheiau prin ospeţele iniţiatice (Cavalerul creştin) a apărut ulterior, în mileniul I, tot din
organizate cu acel prilej, gustând din licoarea sacră, ce se Anatolia / anume din Capadochia: aşadar - inclusiv acolo, în
putea foarte bine să se numească ‘horincă’, mai ales că dansul Anatolia - forma numelui Gherga a precedat forma numelui
specific al Orelor era Hora. ‘Ororile’ erau știrile rele iar ‘a fi Gheorghe. Despre cum a fost la stră-Români, Dr. Ion Ghinoiu
onorat’ însemna șansa de a fi prezentat favorabil în orația de a scris în “Zeii pastorali” din anul 2014: “Sângiorzul, patron
elogierea meritelor și înălțarea în ochii celorlalți: înălțarea a al verii pastorale, protector al animalelor şi holdelor
fost mereu ținta eticii străvechi. Legat de locul unde se semănate, a fost substitutul zeului geto-dac cioplit în piatră
realiza ‘Înălţarea de sub Soare’, se conservă cele mai multe numit de arheologi Cavalerul Trac. Din suprapunerea zilei de
denumiri de sub Soare: gorgan, grui, gură, hoară, măgură, celebrare a Marelui Mucenic Gheorghe peste Cavalerul Trac
morman, movilă, maldăr, orgele, ogradă, orăţie, orăştina, a rezultat o reprezentare mitică cu nume de sfânt şi cu
ponor, pridvor, surlă, urmeniş, urlat, urcuş, etc). Învăţăturile atribuţii de zeu (în privinţa reprezentărilor mitice, românii au
primordiale şi-au purtat energiile esenţiale ca liant timpului şi - se pare - mai multe asemănări cu panteonul celtic decât cu
în domeniul cultic, unde icoana acestui sfânt ne dovedeşte că cel greco-roman). Dacii şi celţii pe de o parte iar urmaşii pe
vechile iniţieri au fost temelie credinţelor celor noi. Icoana de altă parte au avut unele reprezentări mitice comune şi un
Sfântului Gheorghe este corectă în sensul că păstrează calendar pastoral cu sărbători şi obiceiuri asemănătoare”.
învăţături de preţ legate de lumea veche, fiindcă îl prezintă ca (Egalarea Cavalerului Trac Derzis - Duras / Zuraz la Geto-
moment de trecere de la o lumea cultică veche la una nouă. Daci - cu SânGiorz a fost sugestivă prin sine atât la Români,
Aşa cum am amintit, Orheiul era trecerea dintr-un loc în altul, cât şi la vechii Greci: onomastic având multe posibilităţi,
de la o lume cultică la alta, doborând balaurul, simbolul lunii echivalarea tocmai aşa a anteriorului Cavaler, atât de către
cultice peste care s-a înălţat religia creştină. Multe biserici stră-Români, cât şi prin inscripţionarea cu numele Gherga în
româneşti au hramul Sfântului Gheorghe, dar Mânăstirea Sanctuarul Anatolian din Caria cu acel nume, incluzând
Voroneţ, numită Capsula Timpului de către Silviu Dragomir, apariţia ulteriorului Cavaler creştin Gheorghe originar tot din
are o importanţă aparte pentru dăinuirea înţelepciunii Anatolia care n-a fost accidentală, mai ales că s-a petrecut în
străbune. A fost înălţată de Ştefan cel Mare, are hramul timpi diferiţi, la etnii diferite, în medii religioase şi geografice
acestui sfânt care este prezent de 4 ori în pictura murală diferite, acumulează prea multe coincidenţe pentru a fi o
interioară şi o dată pe peretele sudic exterior, având întâmplare).
dimensiuni gigantice, indicând măreţia civilizaţiilor oreene
străvechi, preluat în patriarhat de către Orhe, Gheorghe,
Sângeorz. În pisania Mănăstirii Voroneţ, Sfântul Gheorghe
este numit vestitorul, marele purtător de izbândă. Imaginile
interioare îl prezintă şi ca: apărător al fecioarelor
(fiicele orelor) când doboară balaurul ameninţător, ca
mântuitor al nedreptăţilor, luptător împotriva răului din viaţa
oamenilor, dar şi portstindard al cauzei neamului fiindcă
îndruma familia voivodală, curăţa pământul de energiile
negative şi conducea mulţimea oştirilor pentru izbânda
binelui uman. Sfântul Gheorghe a fost replica Zânei Orhe din
străvechimea Marilor Preotese geto-dace. Imaginea sfântului
este prezentă pe cele mai vechi steaguri păstrate integral din
vremea lui Ştefan cel Mare. Sfântul Gheorghe este un sfânt al
Pământului, nu numai cu sensul de ţăran, ci şi de protector al
ţinuturilor geto-dace, unde trăiesc sedentarii şi domnii
pământului neatârnat. Sfântul Gheorghe a fost Sângeorzan al
geto-dacilor, simbolul protejării şi cunoaşterii legităţilor
existenţiale, având cheile anotimpurilor În anul 2017 și Dr. Laura Spăriosu în disertația de la
şi orândelor străbune”. Faptul că vechii Greci l-au apropiat pe Novi Sad / capitala Voivodinei despre “Etimologia numelor
Gheorgos / Ghiorgos de înţelesul “plugar” / “agricultor” a de persoană la Românii din Banatul Central și de Sud” a
confirmat că Gherga / Gheorghe era de fapt exponentul falic observat suprapunerea Cultului creștinului Gheorghe peste
al foştilor Pelasgi, care s-au sedentarizat, ca ţărani; tratarea în Cultul său păgân, pe care l-a preluat: din secolul IV,
batjocură a “ţărăniei” (ca de pildă despre agricultorul / Cavalerul Gheorghe - originar din apropierea păgânului
plugarul Gherga) n-ar fi decât ecoul tardiv al celor invidioşi Sanctuar Anatolian Gherga, care la vremea sa tocmai își
pe potenţa cuiva care a fost clar evidenţiat şi drept încheia activitatea - a devenit Sfânt militar creștin.
fecundatorul fruntaş în societăţile Vechii Lumi. Ca atare,
interpretarea oricui că Gherga ar fi derivat din Gheorghe e
chiar superficială (Gherga e literalmente exact notat aşa în
Greaca veche ori în Română, Gheorgos / Ghiorgos în noua
Greacă fiind Gheorghe în Română). Printre dovezile fizice de
nume în formă scurtă precedând forma lungită sunt de pildă
cele Anatoliene, unde Cavalerul SânGiorz - regăsit ulterior în
Balcani şi România ca Trac / Dunărean - exista în marele

722
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Despre simbolistica numelui Gherga poate

consideraţiile Dr. Traian Stănciulescu din “Miturile creaţiei”
sunt utile: “Motivaţia simbolică a mitului filtrează ontosul
prin logos, imitând nu de dragul lucrurilor, ci pentru a
exprima atitudinea oamenilor faţă de ele. Dreapta potrivire a
cuvintelor-nume invocată de Platon, respectiv ipoteza unei
anumite ‘naturalităţi a limbajului’ se regăseşte în limbajul
mitic în simbolistica numelui, în convingerea omului arhaic
că legătura dintre nume şi persoana denumită cu ajutorul
acestuia nu este numai o asociaţie arbitrară şi ideală, ci o
legătură reală şi esenţială ce uneşte numele cu persoana.
Tocmai prin această consubstanţialitate - având deopotrivă rol
de cauză şi efect pentru practicile magice - se explică
repetarea rituală a scenariului cosmogonic. Credinţa arhaică
presupunea că participarea la prototip, prin reiterarea - de câte
ori era nevoie - a gestului unic şi primordial al creaţiei
cosmogonice, conferea celui care îl repeta puteri mari asupra
lumii. Trecerea de la ontosul natural (universul fizic) la
ontosul artificial (universul cultural) a echivalat cu procesul
de transformare a creaţiei cosmice într-o paradoxală creaţie
umană: mitul cosmogonic. Abordarea psihanalitică i-a condus
pe hermeneuţi la concluzia că gândirea primitivă era o
gândire de tip oniric. Asemeni visului, ea se servea de
simboluri, prezente deopotrivă în rituri şi mituri. Relaţia Într-o monografie sumară interesează concret poate
simbolică ce apropia discursul mitic de realitate pare a fi de numai ultimele generaţii, cele mai recente, nu şi detaliile
natură ontogenetică: ceea ce astăzi este corelat simbolic, etapelor anterioare (respectiv, ca poreclele - un fenomen
probabil în timpuri preistorice era unit printr-o identitate caracteristic Bănăţean - ca influenţele documentate
conceptuală şi verbală. Având în vedere că lumea este interdisciplinar, ca rădăcinile neamului, etc.); în timpurile
dihotomic împărţită între sacru şi profan, sacrul - definit îndepărtate, o persoană putea să-şi schimbe numele sau
negativ din punctul de vedere al acţiunii umane (intangibil, porecla ori de câte ori îşi schimba categoria de vârstă (dar şi
insesizabil, incognoscibil, etc.) - apare ca fiind neprofanul, cea ocupaţională ulterioară): astfel, cineva putea primi de la
respectiv tot ce nu este profan. Paradoxul constă în aceea că, naştere un nume vag, apoi unul cunoscut, apoi unul secret,
asemeni ‘principiului’ grecilor de odinioară, sacrul nu poate fi apoi un nume de clan, ş.a.
cunoscut decât prin intermediul semnelor sale. Or, fiind la
îndemâna intuiţiei şi a percepţiei umane, aceste semne sunt
deja profane. Ipostazierea simbolică a lor în cuvânt, idol sau
gest ritualic evidenţiază doar aspiraţia omului către sacru,
dorinţa sa de a rezona cu acesta, prin intermediul unor
mijlocitori sacralizaţi într-o modalitate convenţională”.

723
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Prenumele cele mai frecvente în Europa actuală
Câteodată grafierea unor denumiri - personale,
toponimice, ş.a. - au fost aproximative, transcrierile din unele
dialecte neavând criterii uniforme (de exemplu, limbile au
evoluat permanent din vechime până în prezent, unele
localităţi având şi mai multe nume / utilizate chiar în paralel
un timp, etc). Puterea Magică acordată semnelor grafice şi
literelor alfabetului în diferite Culturi îşi are explicaţia în
faptul că toate inscripţionările vechi au derivat din ideografia
peşterilor: desenele rupestre erau - în esenţă - figuri
mitologice combinate cu semnele contabilizării elementare de
tip “răboj”; la sacralizarea alfabetelor a contribuit şi puterea
cuvântului întemeietor (cuvintele nu se pot măsura - şi nici
cântări greutatea lor - oamenii fiind impresionaţi de greutatea
reflectată prin rostirea adevărului ori minciunii / câteodată
grele ca pietrele). Datorită rolului social al scrisului, semnele
grafice deveneau purtătoare de sens ascuns şi ţineau de sfera
sacrului iar provenienţa lor era divină (de exemplu, apariţia
Sanscritei în N Indiei, care avea “anna” pentru “hrană”, era
atribuită Zeiţei Găyatri / Sarasvati iar Egipteanul Thot -
străbun Gherga - era atât scrib, cât şi stăpân / “stă-pân” al
destinului; Găyatri / Sarasvati din N Gyagar (Indiei), adică
Marea Mamă, conform lui Polybius din secolul II î.C. în
“Istorii” 10:27 iar apoi şi corespunzător lui Plutarh în “Viaţa
lui Artaxerxe” 27, ş.a., avea cu numele Anahita la poalele
Muntelui Orontes în Ecbatana, capitala Mediei / Gherganiei
“cel mai glorios sanctuar din lume”, în Armenia - vecina
apuseană a Mediei / Gherganiei - fiind adorată ca Anahit:
cunoscută ca “Imaculata”, Zeița fertilității, dragostei și apelor
724
era reprezentată ca fecioară, înveșmântată cu pelerină aurie,
având diademă de diamante și însoțită de păunică - numită
corcodină de Români - fiind considerată virgina din care a
apărut Iranianul Mitra într-o grotă, la nașterea sa fiind
prezenți păstori, el având o duzină de discipoli și s-a sacrificat
pentru pacea lumii, înălțându-se în Rai, rămânând drept
amintiri că știa calea și adevărul).
Zeul luminii Mitra (“Soarele nebiruit”), fiul Zeului Mazda
Literele au apărut ca abrevieri ce se puteau desfăşura
în aserţiuni de mare importanţă; umplerea de sens mistic a
fiecărei litere s-a datorat punerii în relaţie cu elementele
cosmice, cu punctele cardinale, cu culorile înfăţişate complet
de curcubeu, cu părţile trupului omenesc, ş.a.m.d. (în multe
Culturi s-a păstrat omologia între prelucrarea pământului şi
scriere: textul era văzut ca un câmp presărat cu seminţe /
litere, rândurile fiind brazde iar citirea - strângerea recoltei,
etc). Numele reflecta esenţa şi legitima existenţa, fiind o
prerogativă divină (la botez, adesea pruncii primeau numele
unor eroi vrednici, încărcaţi de glorie sfântă); în vechime se
credea şi că a cunoaşte numele însemna a-i stăpâni purtătorul,
de unde au rezultat manipulări Magice (pericolul de a rosti
numele pentru a nu dezlănţui manifestările unor forţe s-a
reflectat şi în menţinerea secretă a numelor, prin înlocuirea
lor cu porecle, fenomenul de folosire a poreclelor fiind încă
foarte puternic de exemplu în Banat). În anul 2004, Dr.
Napoleon Săvescu - cercetător Român stabilit în New York /
SUA - a scris: “Să luăm cuvântul pelasgic ‘Ban’ și să vedem
cum îl tratează arheologia lingvistică; ‘Ban’ este unul din cele
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
mai vechi relicve lingvistice, cotat ca datând cel puțin din
mileniul III î.C. A participat și el la ‘roirea’ populației ariene
din spațiul carpato-danubian, ajungând până în Asia Centrală,
în scrierea sanscrită, având sens principal de ‘Stăpân’.
Polonezii l-au preluat ca ‘Ban’ = ‘Pan’ iar în grecește el a
ajuns să însemne mare, celebru, puternic: Pan. Panonia este
provincia Panilor / Banilor; în România este întâlnit peste tot:
Banat, Drumul Banului, Băneasa, etc”.
Bazinul Dunării
În “Morfologia religiilor”, Dr. Mircea Eliade a
considerat: “Principiu al nediferenţiatului şi al virtualului -
temei al oricărei manifestări cosmice, receptaculul tuturor
germenilor - Apele au simbolizat substanţa primordială din
care toate formele s-au născut şi în care toate se întorc; ele au
fost la început, ele revin la încheierea oricărui ciclu, ele vor fi
neîncetat (deşi niciodată nu vor fi definitiv numai ele), pentru
că Apele sunt germinative, cuprinzând în unitatea lor
nefragmentată latenţele tuturor formelor. În cosmografie, în
mit, în ritual, în iconografie, Apele au îndeplinit aceeaşi
funcţie, oricât de variate au fost structurile ansamblurilor
culturale în care s-au găsit: ele au precedat orice formă şi au
suportat orice creaţie. Imersiunea în apă simboliza
regresiunea în preformal, regenerarea totală, noua-naştere;
căci o imersiune echivala cu o disoluţie a formelor în modul
nediferenţiat al pre-existenţei iar ieşirea din Ape repeta gestul
stabilirii ferme într-o configuraţie precisă. Contactul cu Apa a
implicat întotdeauna regenerarea: pe de o parte, pentru că
disoluţia era urmată de o ‘nouă naştere’ şi pe de altă parte,
imersiunea fertiliza şi sporea potenţialul de viaţă şi creaţie; ea
conferea o ‘nouă naştere’ printr-un ritual iniţiatic, ea vindeca
printr-un ritual magic, ea asigura o re-naştere. Încorporând în
sine toate virtualităţile, Apa a devenit simbolul ‘vieţii fără de
moarte’ (‘apa vie’): bogată în germeni, ea fecunda -
pământul, animalele, femeia”. În majoritatea religiilor, apa
“vie” îşi are locul cinstit: aşa după cum Indienii şi în prezent
se îmbăiază ritualic în Gange coborând la apa “sfântă” pe
căile denumite “Ghat”, Antic Geto-Dacii ritualic beau din
Istru / Dunăre (şi se îmbăiau), străvechiul ritual al botezului
fiind tot prin cufundarea în apă, etc.; cronicarul Iordanes a
scris că Dunărea inferioară a fost numită Istru de către Trakii
/ Tracii Besi - “Pesi / Vesi” = “Lupii Munţilor” Haemus -
venerând-o pe Iştar, Marea Mamă (Zeiţa Iştar - Inana / Anunit
la SuMeri / Sumerieni respectiv Anahit la Armeni / vecinii
Iranienilor, din stocul prinţilor Anuna / Gregori - era stăpâna
cerului).
725
Stema României
Pescuitul - exercitat special de pescari ca ocupaţie
distinctă / permanentă - exista din Epoca Pietrei (atât pre-
diluvian, printre vânători şi culegători, cât şi post-diluvian,
printre păcurari şi cultivatori); e de observat că în Română
năvodului - plasei de pescuit - i se zice “cercală”: un cuvânt
în legătură cu Gerga / Gherga. În lucrarea “România, inima
vechii Europe” din anul 2006, Dr. Lucian Cueşdean susţinea
că numele de “rumân” nu semnifică nicidecum “urmaş al
Romei” (aşa cum spunea cronicarul Grigore Ureche 1590-
1647 în a sa lucrare), ci “Om de pe Râu”: “Rumân este primul
ţăran european. Firesc, numele lui este legat de râu. Nu există
agricultură fără apă. Rumânii sunt primul popor de agricultori
din Europa. Istoria Europei începe cu românii. Nu poate
exista nici un fel de urbanism fără agricultură, fără o sursă
constantă de hrană. Rumânii nu sunt urmaşii Romei, ci
oamenii de pe râuri”. Dânsul mai susţinea că întâi au apărut
“rumânii” iar abia apoi au apărut “vedii” şi “tracii” iar
cuvântul “rumân” ar fi compus din “ru” - o eufonie, o
prescurtare pentru “râu” - şi “mân” o eufonie pentru “man” /
care înseamnă “om” în limbile mai multor popoare înrudite
“rumânilor”: “astfel se explică şi obiceiul de a include numele
râului în numele de grup ale ‘rumânilor’, ca de exemplu
someş-eni, mureş-eni, olt-eni, argeş-eni, etc”. Prin faptul că
vocabularul Român are “vâlcea” ca “vale puțin adâncă” iar
“vâlc” echivala cu “Gârg” / “Gorg” - după cum utilizau
vechii Iranieni, care au ajuns din Ghergania și în spațiul
Român, inclusiv de exemplu în Vâlcea pe Valea Oltului - se
pot corela Valahii Gherga cu Românii de pe Văile Râurilor,
inclusiv din vâlcele: iată legături ale Gherghilor cu Românii,
anume cu “Râurenii” = oamenii de pe Râuri, respectiv cu
Valahii = oamenii de pe Văi / vâlcele. Este de ştiut că Arimii
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
/ Ariminii au fost Pelasgii care populau actualul spaţiu al
Românilor / înaintea Geţilor, Zeul lor cel mai mare fiind
Armunus, numit de Capo-Daci - adică aceia din Capadochia /
“Capa-Dochia” - ca Zeus “Dakiu” iar de Romani ca Jupiter
“Ruminus”; dramaturgul Eschil - “părintele tragediei” -
afirma în secolul V î.C. că “Pelasg a fost fiul lui Gaea şi a lui
Marte, la început ginta Pelasgă stăpânind Pământul”.
Stră-Românii “hoinari” / Pelasgi au fost cunoscuți și
ca Armâni, Arimi, Ramuni, Rămâni, Râmi, Râmni, Rumâni,
Rumi, ș.a. (până în Epoca Modernă chiar, cei mai mari
turmari ai Europei au fost păstorii Români, care hoinăreau -
în transhumanțe - pe distanțe impresionante, ca nimeni
altcineva de pe continent, atestările despre așa ceva începând
cu neoliticul / de exemplu prin scheletele de animale
domesticite, demonstrate ca înrudite cu cele din Carpați);
toponime cu rădăcini Pelasge (arhaic Europene) se întâlnesc
în multe locuri, ca: Ramaiah, Rambouillet, Ramdala,
Ramdevra, Ramdurg, Ramhusen, Ramidava, Ramjibanpur,
Ramiona, Ramlewo, Ramna, Ramsovo, Ramultowice,
Ramvik, Rămeți, Râmești, Râmetea, Râmnicu - Sărat, Vâlcei
- Rimforsa, Rimhorn, Rimini, Rimpar, Rimogne, Rimsberg,
Rimsdorf, Rumanova, Rumbach, Rumejki, Rumelange,
Rumes, Rumenka, Rumhult, Rumia, Rumligen, Rumney,
Rumohr, Rumoka, Rumont, Rumpel, Rumy, etc. (“a râmni”
echivalează verbul “a râvni”, pentru posesia dorită cu ardoare
de către înflăcărații Români).
Academicianul Petriceicu Haşdeu a scris în anul
1894: “Cine anume să fi fost Pelasgii, acei autohtoni dintre
Marea Neagră şi Marea Adriatică şi din care în timpul lui
Herodot abia mai rămânea licărind o urmă? Este probabil că
Pelasgii n-au fost Indo-Europeni, ci mai curând Hamiţi.
Aşezămintele lor în Asia Mică şi Europa Sudică sunt în
dreptul continentului African, unde Egiptul a strălucit ca
centru al Hamitismului. Zidurile Ciclopice ale Pelasgilor par
726
a fi surori cu piramidele Egiptene - cu care le şi asemăna în
vechime Pausania - pe când Indo-Europenilor nu le plăceau
niciodată construcţiile uriaşe. Oricum, fie Hamiţi, fie Indo-
Europeni, Pelasgii n-au fost Greci şi n-au fost Traci; însă
Tracii şi Grecii, descălecând în Europa, găsiseră o groasă
pătură Pelasgă şi pretutindeni s-au amestecat cu ea, astfel că
ei ştiau că nu sunt Pelasgi dar ştiau totodată că se trăgeau din
Pelasgi, de unde aserţiunile contradictorii în aparenţă la
scriitorii Antici, care deosebeau foarte lămurit pe Pelasgi, pe
Traci şi pe Greci unii de alţii şi totuşi adesea îi împleticeau
laolaltă. Cu acest raport de strat şi substrat s-a început istoria
Peninsulei Balcanice”. Este de reținut că fenomenul
“descălecării” practicat de Kurgani a fost precedat de
fenomenul “debarcării” practicat de Pelasgi: în Vechea Lume,
înaintea sedentarizărilor au existat deplasările / migrările,
caracterizând ancestralele populații (începând cu străvechii
vânători, culegători, pescari, neguțători, transportatori /
navigatori, ș.a).
Privindu-i pe cei așezați: numele în forma “Ghe-
erga” a inspirat pe unii să vadă prin vechea Greacă înţelesul
la Gherga de “lucrătorul pământului”, căci “Ghe” = Pământ,
cu “erga” în legătură cu “ergon” = “muncă” (în Armeană
“muncă” = “gorc”, în Gotă = “waurkjan”, în vechea Engleză
“wyrkan” / “weorc”, etc.); chiar şi numele popular al lunii
Aprilie a fost apropiat de Gherga (în multe Graiuri). O
îndepărtată rezonanță “erga” / Gherga poate fi nu doar în
fondul Kurgan / Indo-European ci și în cel Mongolo-Turk, în
mitul fondator Ergenekon al ambelor Culturi - Mongol notat
Эргүнэ хун “Ergune kun”, Turk considerat locul de unde a
fost sacra lupoaică Asena - termen considerat ca legat de
Valea Argun (a Fluviului ce alimentează Bazinul Amur din
răsăritul Mongol). Fondul lingvistic Românesc e bogat în
cuvinte străvechi, aşa după cum de exemplu în hindi mai sunt
şi acum reminiscenţe Sanscrite, Greaca nouă încă mai reflectă
multe din Greaca veche, etc.; de altfel, comparând vechi
limbi, cercetătorul Român Petre Morar în “Dacia Ariană” a
observat că Graiul Ionian - din Vestul Anatoliei - era apropiat
nu doar de “koine” = vechea Greacă populară, ci și de Latină.
Ru-mânii / Râ-mânii care se bucurau de luciul soarelui în
oglinzile apelor au fost ştiuţi şi ca Ra-mani: “Oamenii
soarelui”. Ambele denumiri - de Ru-man şi Râ-man / Ra-man
- au fost utilizate până în Evul Mediu, stabilizându-se în
Epoca Modernă ca Ro-mân; de altfel, de la foştii “oameni ai
soarelui Ra” Ra-mani şi de la “oamenii de pe Râuri” Râ-mani
au provenit numele Romanilor şi Rumânilor / Românilor.
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Medieval - întocmai ca un sinonim Gherga pentru înţelesul de trăiau Ru-mânii în Epoca Fierului şi Antichitate): înaintea
ţăran al lui Gheorghe - “rumânie” însemna “ţărănime”, Latinităţii Românei de fapt a fost Românitatea Latinei. Poate
Rumânii fiind ţăranii legaţi de glie (într-un sens actual de este elocventă observaţia că la întâlnirea a 2 persoane care nu
“cetăţeni”). Denumirea din Epoca Pietrei a parcurs se cunosc, pentru dialog dintotdeauna cercetarea de bază -
neîntrerupt mileniile, prin Anticii Romani, Medievalii consemnată de pildă Medieval / dinaintea legalizării statale a
Romanoi - cetăţenii bizantini - până azi, ca Români, purtătorii României Moderne - mereu s-a întâmplat sub forma simplă
fiind de la cetăţenii Romani (ai Imperiului Roman) până la “ştii Rumâna?” / “vorbeşti Româneşte?” (iar nu “vorbeşti
cetăţenii Români (ai României), în structuri teritoriale ca Geta?” / “vorbeşti Daca?” sau “vorbeşti Latina?” ori
Anticele provincii Romane, Medievalele Romanii populare “vorbeşti Vlaha?”: interogaţia respectivă a traversat timpurile
(Țările Rumânilor în S Dunării) şi Ţara Românească în N astfel deoarece era dinaintea atât a vehiculărilor de tip Geto-
Dunării, până la România Epocii Moderne; în mod similar şi Dac, Latin sau Vlah - dintre care oricare, în cazul că era de
numele neamului Gherga a traversat istoria, pe aceleaşi locuri bază, putea fi preluat în expresie - cât şi dinaintea proclamării
dar şi pe glob. Româna Modernă - ca şi Latina ori celelalte României, cu Românii ca naţiune, din Epoca Modernă).
limbi Românice - este major Indo-Europeană; centrul de
difuziune al limbilor Indo-Europene n-a fost Roma (capitala
Imperiului Roman), ci Bazinul Mării Negre / spaţiul Pontic.
Mulţi lingvişti Români s-au preocupat de influenţa Latinei
asupra Românei (care a acoperit influenţa proto-Românei
asupra Latinei: aceea nu e uşor de decantat, ambele Graiuri
fiind acum dispărute); dar oricine observă că în calea
(temporală, geografică, lingvistică, etc.) dintre Bazinul Mării
Negre (centrul de difuziune Indo-European) şi Roma (centrul
de difuziune Latin) e spaţiul Român iar - în consecinţă -
propagarea realizată de strămoşi n-a “sărit” zona Română
doar pentru ca apoi, în timp istoric relativ scurt / în aceeaşi
Antichitate, să se întoarcă în spaţiul Carpato-Dunăreano-
Pontic, odată cu cucerirea Romană a unei mici părţi a sale. În
absenţa scrisului dar în prezenţa celorlalte argumente, e
iraţională plasarea “începutului” la Roma, putând fi remarcată
şi izolarea răsăriteană a Românilor faţă de corpul celorlalte
populaţii Românice, ceea ce denotă puterea limbii Române
(mai ales că spaţiul Român a fost relativ puţin timp şi doar
parţial stăpânit de Romani iar multe alte zone şi populaţii din
Imperiul Roman - mai mult timp şi integral stăpânite - n-au
rămas cu “moştenire” Latină); cel mai facil pentru lingvişti a
fost documentarea influenţei Latinei asupra limbilor
Românice din mileniul I, fiindcă a fost cel mai recent fapt pe
scara istorică: doar unii specialişti s-au încumetat să
exploreze ce a fost înaintea Latinei (ca fapt istoric din
mileniul I î.C., e de ştiut că atestarea existenţei limbii Latine
utilizată de Romani a fost după atestarea existenţei Geţilor în
ceea ce acum e România iar în acel timp - după cum a afirmat
istoricul Grec Herodot - Geţii erau mai numeroşi decât
Romanii). În logica oricui, ceea ce e mai nou nu poate să fi
fost baza a ceva anterior; spre deosebire de ceilalţi Latini /
Românici (Italieni, Spanioli, Portughezi, Francezi, ş.a.),
numai Românii vorbesc Româneşte; Românii (iar nu ceilalţi
ocupaţi de Romani, integral stăpâniţi pentru mai mult timp)
vorbesc tocmai “Româna”, deoarece noţiunea de Rumân -
“Ru-mân” / om de pe Râu, fost om al soarelui Ra - a precedat
Roma şi Imperiul Roman, faptul respectiv, de mare
importanţă în geneza popoarelor dintre Mările Neagră şi
Mediterană, manifestându-se cu mult anterior, iniţial în
spaţiul Român: ca şi Rumânii / Românii = “Oamenii de pe
Râuri”, Roma a fost a oamenilor de pe un Râu - anume acolo
Tibru - cetate realizată în Epoca Fierului, Romanii în
Antichitate având Imperiul Roman, ş.a.m.d. Nici unul dintre
popoarele de pe cele 3 continente unde au stăpânit Romanii Etnonimul naţional al Românilor e din lexicul
nu s-au autonumit apropiat de aceia (nici măcar Italienii, propriu, nu e cuvânt dat de străini; Româna aparţine
Roma acum fiind capitala Italiei); se ştie doar despre cel mai Românilor: n-a fost o limbă “împrumutată” după secolul II de
vechi nume folosit de Români pentru ei înşişi că a fost cel de la Romani, ci doar vag influenţată Latin iar limba Latină -
Rumâni, nu de Geţi sau Daci (care au stăpânit spaţiul unde acum dispărută - s-a născut din jargonul religios utilizat de
727
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

credincioşii Zeiţei Leto, cu care era asociată lupoaica înfăţişarea Geto-Dacilor de pe Columna lui Traian - de la
(simbolistica respectivă în cronologie întâi fiind la Gheto- începutul mileniului I - fiind în fapt cea Rumânească /
Daki şi apoi la Romani / Râul Tibru pe care e Roma ţărănească chiar și de la sfârşitul mileniului II, în așa mult
derivându-şi denumirea de la Iberii Caucazieni, adică foştii timp cei din N Dunării nepreluând nimic serios sau
Gorghi, actualii Georgieni, aflaţi printre strămoşii Geto- semnificativ din hainele Sudului (este semnificativ că până la
Dacilor, de asemenea sub semn lupesc, istoricul Georgian Columna lui Traian, Romanii n-au ridicat vreo Columnă
Giorgi Melikishvili 1918-2002 susţinând etimologia “Iberă” monumentală pentru a-și marca victoria Imperială - și se aflau
ca derivată din apelativul Armean “Virk” pentru Georgia, la apogeul Imperiului Roman - ceea ce reflecta
acolo în Antichitate regrupându-se şi refugiaţi Gherghesei din extraordinarele raporturi dintre puterile Antice ale Vechii
Galileea, de altfel inclusiv azi pentru “lup” în Tadjikă fiind Lumi; Romanii au făcut-o după ce au reușit ocuparea unei
termenul “gurg”, în Kurdă e “gurjî”, în Turcă e “kurt”, etc., mici părți a vastelor teritorii Geto-Dace, deoarece așa ceva
cuvintele respective aparținând “familiei lingvistice” era chiar faptă deosebită în Lumea Veche: până în secolul II -
Gherga). Comparând cantitativ vocabularele, se poate lesne când a apărut Columna împăratului Traian - au fost porți
remarca bogăţia celui vechi Românesc - cu zeci de mii de monumentale la Babiloneni ori Kheti / Hitiți sau arcuri de
cuvinte arhaice - faţă de săracul dicţionar Latin (având câteva triumf la E-Trusci ori ca acela ridicat de împăratul Roman
mii de cuvinte): vocabularul Românesc vechi formează o Domițian pentru fratele său Titus, care a demolat Templul din
comoară lingvistică foarte incomodă celor cu adevăruri “gata Ierusalim al vechilor Evrei). Vreme de aproape 2 milenii,
făcute” despre cele demult spuse. Cele vorbite de Geţi şi Daci portul Nord Dunărenilor s-a păstrat consecvent, puternic
erau mai apropiate de Graiurile Româneşti decât ar putea conservator (doar la limbă autohtonii ar fi renunţat - conform
accepta azi unii: de aceea - cu toate eforturile depuse - n-a propagandei oficiale din România Modernă - suspect de
fost găsită limba Dacă distinctă (explicaţia fiind că în loc să repede, începând imediat cu sosirea Romanilor din Sud, “într-
fie căutată ca limbă Românică, până acum efectiv a fost o sminteală generală”, după cum plastic s-a exprimat în anul
căutată o altă limbă, ce n-a existat); toate limbile Antice 2012 cercetătorul Român Constantin Olariu, care a mai
dispărute au lăsat urme serioase dar paradoxal nu şi Geto- afirmat: “Termenii noştri care definesc vestimentaţia
Daca vorbită tocmai de cel mai numeros popor European iar tradiţională sunt mult mai vechi decât cotropirea Daciei de
după Antichitate - în Evul Mediu - Valahii n-au ştiut să către romani şi nu au nimic în comun cu limba acelor
vorbească limba Getă, limba Dacă sau limba Valahă / invadatori. Geţii locuiau în cătune, fiind organizaţi pe şatre.
versiunile Antice, respectiv Getă sau Dacă, desigur fiind Romanii pripăşiţi trăiau în aşezările de lângă taberele
“dispărute”, Valahii constituind cazul ciudat al unei naţiuni militare. Nu era nimic comun nici în sistemul administrativ”).
fără limbă maternă, căci populaţia Valahă vorbea încă de la
începutul Medieval nu limba Valahă, ci limba Română (un alt
paradox - susţinut de unii - ar fi formarea limbii Române la
sfârşitul Antic / începutul Medieval, înaintea formării însă a
actualului popor Român / curiozitatea fiind astfel că Româna
la început nu era vorbită de Români, etc). Stolnicul
Constantin Cantacuzino 1639-1716 / unchiul domnitorului
Constantin Brâncoveanu (al cărui fiu - Ștefan Cantacuzino - a
urcat pe tronul Țării Românești după acela), în capitolul
“Vlahii de unde să zic Vlahi, sau alt nume iar mai tot așa,
căruia scriitoriu cum i-a plăcut puindu-le numele și mai ales
de unde se trag ei” din “Istoria Țării Românești” - prima mare
cronică Românească - a scris: “Iară Dachii prea veche a lor
osebită limbă având, cum o lăsară și cum o lepădară așa de
tot, și luară a romanilor, aceasta nici să poată socoti, nici
crede”. (După peste 3 secole de la afirmația de atunci a
O situaţie manipulată similar s-a înregistrat de
învățatului, acum - în prezent - sunt destule persoane care
exemplu privind limba vorbită în Macedonia Antică (Țară azi
susțin însă contrariul). Dr. Nicolae Leonăchescu - profesor
împărţită faţă de dimensiunea sa istorică, ocuparea din
universitar în Bucureşti, care a identificat o mulţime de
prezent fiind sub forma: Sudul de către Eleni, Nordul de către
termeni tehnici Geto-Daci în Română - a afirmat în anul
Slavi); izvoarele istorice de pildă au anunţat în mod explicit
2001: “Unele modele politice reducţioniste au formulat chiar
că limba maternă a împăratului Macedon Alexandru “cel
ideea ‘omului nou’, care - într-un timp dat - ar trebui să
Mare” nu era Greaca (populară pe atunci în Peninsula
renunţe la toată zestrea sa genetică şi să asimileze limbaje,
Balcanică, în N căreia a crescut el, vorbită de Eleni în S şi de
comportamente şi mentalităţi convenabile unor ocupanţi sau
Greci ca limba lor maternă în vecina Peninsulă Anatolică /
unor factori de putere discreţionari. Conform unui aşa model,
din E). Din secolul precedent împăratului Makedon, în vecina
dacii au renunţat brusc la limba lor şi au adoptat-o pe cea a
Peninsulă Italică / din V a apărut Latina, tot din secolul
cuceritorilor romani într-un timp când radioul, televiziunea,
precedent ştiindu-se despre cel mai numeros popor din lume -
şcoala, dicţionarele, cărţile şi cadrele didactice bilingve nu
după cel Indian / din Asia - ca fiind cel Trac / din Europa (iar
existau sau nu operau pe toate coclaurile! Viaţa şi analizele
nu populația Romană din zona unde acum e capitala Italiei).
pe temă au demonstrat aberaţia şi falimentul unor atare
Limba maternă vorbită de Macedonii Antici (care a fost
puncte de vedere”. În viziune etnografică, oricine poate
atestată că nu era Greaca iar Slavii au apărut doar Medieval)
compara elementele de vestimentaţie specifice Romanilor pe
putea fi atunci ori “Barbară” / a apropiaţilor şi numeroşilor
de o parte şi specifice Geto-Dacilor pe de altă parte,
Traci ori Latină / a Romanilor mai îndepărtaţi şi mai puţini;
728
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
evidenţele - până azi - dau doar o limbă constantă a
autohtonilor Makedoni, anume Macedo-Româna / Aromâna,
versiune Românică vorbită de Vlahii / Armânii arealului, ceea
ce în Epoca Modernă a şi fost recunoscută oficial în
Macedonia Nordică = fosta republică iugoslavă a Macedoniei
drept “limba naţiunii constituante” (neadmisă însă de către
celelalte state Balcanice care în secolul XX au hăcuit
Macedonia istorică): de altfel, în prezent propaganda oficială
Elenă îi consideră Eleni / Greci deopotrivă pe Macedoni /
Makedoni și pe Traci / Traki - o parte dintre aceia trăind în
Nordul actualei republici Elene și acum - în ciuda dovezilor
evidente atât la Traki, cât și la Makedoni, ca diferiți de Eleni
(de exemplu, Tracii au fost printre strămoșii Românilor - iar
Românii nu se trag din Eleni - vechimea Tracilor fiind în
istorie mai mare decât a Elenilor, etc). Romanii din Peninsula
Apenină / Italică apoi - când au ocupat Peninsulele Balcanică
şi Anatolică - au afirmat, tot conform izvoarelor istorice, că s-
au întors în patria strămoşilor lor, rădăcinile Troiane (din care
s-au desprins Tracii, vecinii răsăriteni ai Makedonilor) fiind
foarte stimate de ei, până la sfârşitul Imperiului Roman. Un
element important de considerat despre cele vorbite de cei
vechi trăind în N Balcanic - între Mările Neagră şi Adriatică /
Mediterană - a fost faptul admis de toţi lingviştii ca fiind mai
aproape de Română decât de Italiană (limba Italiei, statul cu
capitala Roma, din Peninsula Italică), însă paradoxul indus de
unii este apariţia Românei ca ulterioară dispariţiei Imperiului
Roman, ceea ce o pune doar în legături Medievale cu
Graiurile Nord Balcanice; în consecinţă, concluzia - ce nu
convine unora, din motive / interese obscure - este că până la
mijlocul mileniului I î.C. “Barbara” Tracă era limbă proto-
Română / proto-Latină (de altfel, străvechii Români - din
vremuri îndepărtate, dinaintea apariției Indo-Europenilor -
nici n-au fost așadar Indo-Europeni, fiindu-le anteriori
acelora; dacă n-au fost Indo-Europeni, atunci n-au fost nici
Latini, aşa după cum neştiinţific şi chiar violent s-a acreditat
ulterior). O altă diversiune a fost acreditarea în Epoca
Modernă a așa-zisei “perioade Elenistice” de aproape 3
secole - declarată între dispariția împăratului Makedon
Alexandru cel Mare și apariția primului împărat Roman -
când rolul major în Lumea Veche nu l-au avut Elenii
Balcanici din Sudul Makedonilor, ci Grecii din Anatolia (ca
urmare a colaborărilor EurAsiaticilor, anume a celor din Asia
“Mică” / Micro-Asiaticilor cu Europenii Makedoni / din
Nordul Balcanicilor Eleni): atunci a fost “Grecizarea” unora
din Asia Centrală / Orientul Mijlociu și din Bazinul
Mediteran - inclusiv din Galileea - însă unii propagandiști
interesați în Epoca Modernă de Balcanizarea Elenistică
insistă cu “Elenizarea”, cu perioada “Elenistică”, etc. (în
dispreț față de dovezile istorice). Stolnicul Constantin
Cantacuzino a pomenit în “Istoria Țării Românești” de
existența la limita apuseană - în Ținutul Hațegului din Ardeal
/ vecin cu Ținutul Gugulanilor din Banat - a unor vechi
Makedoni: “Cum dupre Alexandru Machidon voivozii lui cei
mai aleși prin țările cele mai mari și mai bune în Asia au
rămas și s-au așezat, și feciori și nepoții lor pe urmă multe
neamuri moștenire le-au rămas acele țări. Așa și aici dară au
rămas de aceia, și până în vremile de pre urmă s-au tras; și
doară vreo rămășiță de ale acelora și până astăzi, de nu aici,
iar în Ardeal pot fi, cum unii den Hațeg adeverează și să țin
să fie. Acum dară, acestea și aceștia așa viind și fiind, iată
mai încoace numele Vlahi le-au răsărit, și așa și până astăzi să
trage. Ce dară ce de acest nume să zice, și de când acest nume
729
să zice, și de când acest nume le-au rămas mai osebit al lor,
de nu le zic alții acum nici Gheti, nici Dachi, nici Romani, ci
Vlahi mai ales”. Este de știut că până în Epoca Modernă,
preoții Gherga din răsăritul Banatului - din vecinătatea
Ținutului Pădurenilor / Ținutului Hațegului - și-au afirmat
sorgintea Makedonă / Aromână; de exemplu, bunicul
autorului acestei lucrări “Originea Gherga” / preotul ortodox
Aurel Gherga din Blajova, tatăl său / preotul ortodox Ioan
Gherga din Icloda și bunicul său / preotul ortodox Damaschin
Gherga din Pădurani - toți decedați în secolul XX - și-au
susținut ascendența Aromână / Makedonă, la fel ca și tatăl
autorului / Vasilie Gherga din Timișoara: așadar acum,
autorul acestei lucrări “Originea Gherga” / Eugen Gherga ori
fiul autorului acestei lucrări “Originea Gherga” / Șerban
Gherga - trăind în Timișoara secolului XXI - n-au motive
pentru a respinge cele mai recente și mai apropiate mărturii
(culese chiar în propria familie) despre înaintașii neamului,
fie că acestea “convin” sau nu, pe linie paternă, adică
bărbătească / masculină, despre Gherga fiind de reținut și
elementul Aromân / Makedon. La începutul secolului XVIII,
“Istoria Țării Românești” / “Letopisețul Cantacuzinesc” a
notificat prezența Makedonă / Aromână în Ținutul Hațegului;
în secolul XIX, tot la S de Râul Mureș ca și Ținutul
Pădurenilor, a fost înregistrată - în Tradiția tipică a cununiilor
între Aromâni / Makedoni - cununia dintre neamurile
preoțești Makedone / Aromâne Gherga și Barzu, ș.a.m.d.: în
consecință, în timpul ultimelor secole s-a confirmat o realitate
mult mai veche, a prezenței Makedone în areal, confirmările
provenind atât de la stolnicul cronicar din București, cât și
după peste 3 secole de la Gherga din Banat. Ținutul
Pădurenilor - din răsăritul Bănățean - are denumirea
sugestivă; despre Ținutul Hațegului - din vecinătatea sa
Ardeleană - e de știut că însemna Ținutul “Pădurii Tinere”
(căci “hațeg” avea acel înțeles), fiind fostul domeniu Gherțeg
/ regal de vânătoare al liderilor Geto-Dacilor, aflat înspre
Sarmați: codrul vechi a fost în Munții Rușchei / Poiana Ruscă
- în care e Ținutul Pădurenilor - la N de Ținutul Gugulanilor,
existent tot în răsăritul Bănățean (corespunzător
“Dicționarului de arhaisme și regionalisme” publicat în anul
2002 de Dr. Gheorghe Bulgăr și Dr. Gheorghe
Constantinescu-Dobridor “ruscă” = “râpă”, Munții Poiana
Ruscă - găzduind Ținutul Pădurenilor - având multe râpi dar
și plaiuri cu multe pășuni, acolo platoul cu pajiște, din poiană,
purtând denumirea concludentă de “ghergheleu”). Autori
Antici ca Elenul Eschil în fragmentul 73 a notat că Fluviul
Istru era o mare apă curgătoare a Munților Riphaei, Romanul
Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 5:7 a scris despre
Munții Riphaei ai Hiperboreilor, ș.a. (Munții “Riphaei” erau
notați și “Ripaeos” = “Ri-Paeos”): unii cercetători au localizat
acei Munți ca fiind Carpații Vestici populați de Geto-Daci; la
invazia Romanilor, mulți băștinași s-au refugiat în Poiana
Ruscă (o analogie onomastică se poate face cu o grupare
umană din Canaan / Trans-Iordania, anume cea a Uriașilor /
Găliganilor Refaiți / Refaimi - “Rephaimi”, consonantic
notați de Fenicieni “RPM” / aceiași consonantic având
“RMN” pentru ceea ce ulterior a devenit Liban - menționați
de vechii Evrei în Vechiul Testament ca vecinii biblicilor
Gherghe-sei). Istorica Britanică Margaret Drower a scris
(publicată de Universitatea Cambridge în “Istoria veche” II
1:10 din anul 1973): “În Vechea Lume nu s-a utilizat doar o
denumire pentru zona dintre Siria și Palestina. Egiptenii
aveau Retenu pentru părțile înalte / muntoase și Djahy pentru
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
părțile joase / costiere (acelea devenind Lotan, respectiv
Fenkhu). Acum Liban e pe locul fostei Fenicia”. În anul
1892, academicianul Simeon Marian în “Naşterea la Români”
a scris că “Românii numeau binecuvântata femeie însărcinată
drept ‘grea’ - în Banat ‘greoană’ - iar un proverb străvechi
zice: ‘mulţimea copiilor, bucuria Românului’ sau ‘mulţimea
copiilor, averea Românului’; deci, una dintre dorinţele cele
dintâi ale noilor însurăţei - şi cu deosebire ale tinerei neveste -
era şi aceea de binecuvântare cu naştere de fii şi fiice sau,
cum se mai zice, cu ‘gloată’. La Români pentru mult timp s-a
păstrat obiceiul ca soţia să ia numele soţului nu de la cununie,
ci după ce a născut primul prunc”. Între spaţiul etnogenetic
Român - care din Epoca Pietrei până în prezent a produs
nenumărate generaţii, unele foarte numeroase la timpurile lor
- și cel al Vechii Civilizaţii Europene (iar pre-diluvian, acel
spaţiu a aparţinut Raiului) sunt echivalențe clare:
Spațiul Vechii Europe și spațiul etnogenetic Românesc
730
Arheologic, România este centrul geometric al
preistoriei Civilizaţiei Europene; există o triplă continuitate
Civilizațională în același spațiu, anume: Civilizația Atlantă -
Civilizația Dunăreană - Civilizația Română (caracteristica
acvatică fiind permanentă, de la cea “oceanică” Atlantă, prin
cea “fluvială” Dunăreană, la cea “riverană” Română). Dr.
Michael Robinson - profesor la Universitatea Americană
Ohio, specializat pe inundațiile catastrofale - a afirmat că pe
teritoriul României a fost Atlantida și a egalat scufundarea
aceleia (care și-a avut capitala pe o Insulă din marginea
apuseană a Lacului Pontic) cu Potopul Pontic. Un alt savant
American - profesorul Ralph Rowlett de la Facultatea de
Antropologie a Universităţii Missouri - a afirmat:
“Arheologia Română este în mod special interesantă deoarece
conţine elemente ce se regăsesc în aproape toate părţile
Europei. Pe teritoriul României poţi afla - prin intermediul
arheologiei - informaţii despre cea mai mare parte a
preistoriei Europene. Teritoriul României - situat în centrul
geometric al continentului - a servit deseori drept punte între
Europa de Est şi cea de Vest, între Europa de Sud şi cea de
Nord. Teritoriul României actuale a fost - încă acum mai bine
de 6 milenii - unul dintre primele locuri propice pentru
expansiunea culturilor Indo-Europene, întemeiate pe migraţii
ample, explicabile prin folosirea cailor şi a căruţelor şi care
aveau o ceramică bine dezvoltată. De aici, respectivele culturi
s-au răspândit înspre Europa de Vest, spre Marea Mediterană,
Orientul Mijlociu şi Asia de Sud”. (Vechea Civilizație
Europeană din neolitic - continuatoarea directă a Civilizației
Atlante din paleolitic - datorită Gorganilor / Kurganilor a
devenit Civilizația Mării Negre / respectiv Civilizația
Dunăreană până la începutul Epocii Bronzului).
O scurtă privire în urmă este tema următoarelor
rânduri: în înţeles străvechi, Gherga ar însemna “cultivator de
păducel” (de exemplu, meşterul grădinar în gardurile vii la
grădini, etc.); în vechea Greacă, “ăkherdos” însemna tot
“păducel” / “gherghin” în Română (cele mai bune săgeţi se
confecţionau din gherghin / păducel). Planta respectivă a
însoțit oamenii permanent, încă din preistorie. În zonele
așezărilor lacustre din Epoca Pietrei au fost găsite cantități
importante de semințe de păducel / gherghin, ceea ce
sugerează că a fost utilizat și ca aliment pe atunci. Vechii
Greci - care au folosit pentru păducel vechiul termen
“ăkherdos” - considerau gherghinul un simbol al speranței,
fericirii, dragostei și cununiei. Păducelul = Gherghinarul /
Gherghinul sau Gheorghinul / Gheorghinarul a provenit din
Asia Centrală și Bazinul Mediteran (N Africii și S Europei):
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
tulpina îi e contorsionată, are lemnul tare, crește îndeosebi în
zonele de stepă, până pe dealurile chiar înalte. De numele
Gherga este legată denumirea arhaică Gherghin / Ghergh’in a
păducelului (arbust cu ramuri spinoase de mai mulţi metri -
ce înfloreşte primăvara - care preferă soarele direct cât mai
mult, aflat îndeosebi la marginea pădurilor de foioase de pe
coline; planta, numită inclusiv Gherghinar, ştiută ştiinţific
drept “Crataegus” din familia trandafirilor “Rosaceae”, este
cu frunze crestate, are flori albe, dispuse în bucheţele - uneori
spunându-i-se “măceş alb” sau “mărăcin alb” - şi face fructe
rotunde de culoare roşie, comestibile, din ea producându-se
un ceai a cărui infuzare ajută mai ales tratarea bolilor
cardiace). Proto Indo-Europeanul “*gher” înseamna “a
zgâria”; cu formantul “g”: “*gherg”; de altfel, în vechea
Română - conform şi lingvistului Român Vasile Ioniţă -
pentru mărăcini se folosea şi radicalul “arcia” (regăsit şi în
vechea Latină).
În vechiul Egipt, sucul şi ceaiul faraonilor era din
măceşul / răsura numit Karkade - obţinut prin infuzia
petalelor trandafirului roşu Abisinian - cu multe beneficii în
sănătate: hipotensiv, calmant, stimulent în creşterea părului,
în grăbirea vindecării rănilor, puternic antioxidant, etc. În
anul 2003, profesorul Olandez Paul Beekes a atras atenţia că
“numele oamenilor nu derivă din al plantelor”, ci e invers;
Dr. Mircea Eliade în “Morfologia religiilor” a consemnat că
“uneori a fost considerată şi ascendenţa neamului într-o
anumită specie vegetală - identificată drept strămoş mitic - ca
de exemplu ceea ce a relatat un episod din ‘Mahâbhârata’
(1:63): ‘din Gautama - fiul lui Saradvat - şi o tufă de măcieş
s-au născut 2 gemeni, ea Krpî şi el Krpa’; solidaritatea dintre
om şi vegetaţie a fost intuită ca un circuit între nivelul uman
şi cel vegetal sub forma că o viaţă omenească căreia i se
punea capăt în chip violent se continua într-o plantă (de pildă,
la locurile bătăliilor, unde cădeau eroi, răsăreau măcieşi sau
trandafiri). Abandonarea condiţiei umane se reîntorcea - sub
formă de ‘seminţe’ - în vegetaţie, ca o formulă concretă
exprimând o trecere de nivel: oamenii se reintegrau în
matricea germinală, concepţia fiind legată de Mama-Pământ
şi de misticele agricole”. (Gautama a fost unul dintre cei 7
“rişi” - legendari înţelepţi ai Indiei - şi l-a avut ca discipol pe
Gărgya / menţionat de aceeaşi Epopee ca nepot al Bharata,
vechiul nume al Indiei, Bhărat / “Bha-Arata“ literalmente
însemnând “Sacrul Pământ”; la Români, gemenii divini au
731
rămas şi ca asocierile lunii cu Ileana Sânziana pe partea
feminină, respectiv a soarelui cu Făt Frumos pe partea
masculină / despre verbul “a răsări” - referitor la apariţia atât
a soarelui, cât a plantelor - se poate observa că reproduce
fidel Ră-Să-Rhea: e de remarcat că India - Sanscrit zisă
Bhărat - reproduce prin onomastica sa nativă postura
frățească redată de cuvântul Românesc “frate”, echivalat
acolo ca “barat”).
În Epoca Pietrei, prima Civilizaţie a fost cea a
lemnului de fapt, actualul teritoriu Român fiind pe atunci
majoritar împădurit (codrul oferea adăpost, îmbrăcăminte,
hrană: plante comestibile, fructe de pădure, ciuperci, miere,
vânat, peşte, etc.); păducelul / gherghinul e specific Emisferei
Nordice (în Ierusalimul Antic, cununa de spini avută de Iisus
la răstignire a fost realizată din ramuri cu ghimpi de gherghin,
plantă foarte răspândită în Canaan / conform studiilor
paleobotanice). În anul 2011, cercetătoarea Română Rodica
Demian în “Leacurile pădurii” a scris: “Păducelul, cunoscut
în popor cu numele de gherghin, este printre primii arbuşti
care înfloresc primăvara. Cine o ia la drum prin crânguri de
prin Aprilie va vedea pretutindeni exploziile de păducel,
luminând pădurile abia înmugurite. Dar pe lângă dorul de
primăvară şi de natură pe care îl împlineşte cu înfăţişarea lui
diafană, păducelul este şi o miraculoasă plantă de leac,
magicul dar al naturii pentru obositele inimi omeneşti.
Cunoscut în Carpaţi încă de pe vremea dacilor, păducelul /
gherghinul era ştiut mai ales ca plantă magică, cu renume
pentru puterea de a rupe vrăjile şi de a dezlega de deochi. În
vechile obiceiuri populare de primăvară, din ramuri de
păducel înflorit se întocmeau porţi prin care cine trecea se
curăţa de păcate. Toate suferinţele trupului rămâneau agăţate
în spinii plantei, care apoi se ardea. Frunzele şi lemnul de
păducel sunt folosite şi azi la fumigaţii menite să alunge răul
din casă. Toiegele cioplite din lemn de gherghin / păducel
apărau de oboseală. Păducelul, prin simpla sa prezenţă în
natură, le face bine atât oamenilor foarte activi, cât şi celor
care se simt mereu obosiţi. O expunere regulată în faţa lui, în
perioada de înflorire, pe cei irascibili îi linişteşte, pe cei
epuizaţi îi întremează pe loc. Este practic acelaşi efect pe care
îl are planta şi asupra tensiunii arteriale, pe care o scade când
este prea mare, sau o creşte când e vorba de hipotensiune.
Foarte dezvoltată în Scandinavia, mai ales în Finlanda,
energizarea cu arbori conţine câteva tehnici ce trebuie
aplicate, pentru ca exerciţiul să aibă efect. Silvoterapia oferă
posibilităţi nelimitate de a ne adânci relaţia cu natura şi cu
pământul, de a ne reaminti că arborii sunt elemente vii ale
firii, că poartă în făpturile lor scânteia vieţii; silvoterapia
vindecă prin energia fenomenală a copacilor, pe care trebuie
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
s-o captăm, prin contemplare şi prin atingere”. (S-ar putea
remarca despre cădelnițările tămâioase din Biserici că sunt
rămășițele fumigațiilor practicate de milenii în Vechea Lume,
prin arderea unor droguri pentru facilitarea experiențelor
suprarealiste). Extractele de gherghin / păducel sunt cele mai
apreciate medicamente de natură vegetală; planta este
cunoscută în Europa ca a “vieţii” sau a “tinereţii veşnice”,
conferindu-i-se aceleaşi virtuţi ca şi Ginseng-ului de către
Asiatici (de exemplu, în secolul I doctorul Grec Dioskoride îi
ştia proprietăţile, la începutul secolului XI medicul Uzbec
Avicenna - care a lucrat în marile biblioteci / “biblio-teci” din
Gurganj 42,20 lat. N, 59,09 long. E / Turkmeni-stan şi
Gorgan 36,50 lat. N, 54,29 long. E / Iran - îl recomanda
pentru deranjamente stomacale, în secolul XVI alchimistul
Elveţian Paracelsus introducea păducel / gherghin în elixirele
de tinereţe şi de viaţă lungă iar în Banat ca mijloc de luptă
împotriva vampirilor ce se presupuneau că erau cei mai activi
în noaptea ce preceda sărbătorirea Sfântului Gheorghe - pe
lângă usturoi / “ai” în Banat, ce creşte apetitul sexual - era
gherghinul). În anul 2007, acupuncturistul Canadian Dan
Micu afirma că gherghinul previne depresia şi alterarea
capacităţilor mentale ivite odată cu vârsta, studiile făcute în
spitale universitare arătând creşterea cu aproape jumătate a
capacităţii de efort a bătrânilor trataţi cu păducel (stimulativ
în doze moderate, însă în doze mari produce somnolenţă).
Pentru cei vechi, ierburile medicinale îşi datorau valorile
curative faptului că fuseseră pentru prima oară descoperite de
Zei. În privinţa valorii magice sau farmaceutice a anumitor
ierburi, ea se datora unui prototip celest al plantei; nici o
plantă nu era preţioasă în sine, ci numai prin participarea la
un arhetip sau prin repetarea anumitor gesturi şi cuvinte care -
izolând planta de spaţiul profan - o consacra. De exemplu, în
secolul I, medicul şi botanistul Dioscorid / “Dios-Corid” din
Anazarbus 37,15 lat. N, 35,54 long. E, Kylicia / Anatolia -
fostă Kylikia / Ghirighia - a scris “Despre materia medicală”,
unde a consemnat 2:178 că “Dacii foloseau Kerker” /
Ghergher sau “Curcuma” în Latină dar și în Arabă, o plantă
utilizată pentru proprietățile sale ca anti-septică, anti-
bacteriană și anti-inflamatoare în medicina Ayur-Vedică,
adică în terapiile alternative, cu derivare multimilenară din
“Atharva Veda” (identificată cu brânduşa galbenă ca şofranul
/ “Krokos” în Greacă = “Anagallis Arvensis” - arbust cu flori
roşii şi fructe rotunde - buruiană afrodisiacă şi pentru tratarea
rănilor / ce în amestec cu mierea vindeca ulceraţia ochilor,
folositoare şi la muşcăturile de viperă, zisă de Romani
“macia”, ştiută popular de Români deopotrivă şi ca
“scânteiuţa”, adică “merinana” / “meri-nana”, “Moehringia
Trinervia” = “mierea ursului”):
Ghergher în manuscrisul lui Dioskorid
732
Lingvistul Jacob Grimm 1785-1863 în “Istoria
limbii Germane” a afirmat: “Denumirile Dace de plante,
păstrate la Grecul Dioscoride, pot fi găsite şi în fondul limbii
Germane”; de altfel, frații Grimm (mai exista mezinul
Wilhelm 1786-1859, de asemenea doctor în științe) au
susținut că basmele aveau origini ancestrale. Într-adevăr, în
anul 2016 Graca da Silva de la Universitatea din Lisabona /
capitala Portugaliei și Jamshid Tehrani de la Universitatea din
Dublin / capitala Irlandei au demonstrat că anumite basme au
circulat pe cale verbală din Epoca Pietrei încoace, ei - după
cum au afirmat - “utilizând metoda comparativă filogenetică,
ce permite reconstituirea trecutului în absența unor dovezi
fizice, extrăgând informații care au fost prezervate grație
mecanismului moștenirii (comparând basmele găsite în
diferite culturi, am putut deduce ce basme le-au povestit
strămoșii lor comuni)”; corespunzător cercetărilor efectuate
în folclorul Indo-European, dânșii au descoperit de exemplu
că “Frumoasa și bestia” data din Epoca Pietrei (e încă o
dovadă științifică despre basmele cu zmei din spațiul stră-
Român, evident înrădăcinate în Epoca Pietrei): de exemplu,
printre ce au mai cules frații Grimm a fost și basmul “Albă-
ca-Zăpada” (al unei Caucaziene - albă, frumoasă și înaltă -
îngrijită de 7 mineri, mai scunzi și desigur mai negricioși,
până când a rămas cu un bărbat care a scos-o din starea
aceea), ca un ecou al străvechii poliandrii, anterioară
monogamiei. Se poate observa că în aceeași familie botanică
cu Curcuma și Ghimbirul - adică “piperul alb” - este
Cardamomul / “Karda-momul” (unul dintre cele mai scumpe
condimente din lume, întrecut doar de șofran / Sumerian
numit “Kurkanu”) originar din India, cunoscut și ca puternic
afrodisiac. Specific despre Gherghin - arbust tipic de Stepă -
cercetătorul Român Ilie Tudor în anul 2011 a scris ce Tradiţie
practicau Celţii (Keltaii / Ghergaii ce în mileniul I î.C. au
trecut prin spaţiul în care acum e România): “Un ritual antic
era ca tinerii să fie împodobiţi cu ghirlande de gherghin /
păducel, pentru a-şi păstra sufletul viu şi pentru a-şi iubi
perechea toată viaţa. Cei răniţi în dragoste se retrăgeau sub un
gherghin, încredinţându-şi într-un fel de transă sufletul acelui
arbust sacru, pentru a-l tămădui. Când se întorceau - odată cu
apariţia stelelor pe cer - de la ritualul de sub gherghin,
sufletele erau curăţate, fiind din nou libere” (e de observat că
în vechea Română, pentru “ghirlande” se utiliza şi formularea
“gherdane”, prin ghirlande de păducel - în Graiul vechi -
înţelegând gherdane de gherghin). În Vechea Lume se
obișnuia ca vietățile destinate jertfei rituale să fie corcodite /
împodobite cu ghirlande; este de remarcat că în vechea Slavă
pentru păducel se folosea “glogu”. În Epoca Pietrei, dinaintea
Potopului, în lume exista o mare Cultură şamanică;
dintotdeauna şamanii ştiau că toate plantele au o poveste.
Gherghie - de altfel - a fost un cuvânt Românesc utilizat în
general pentru ierburi (conform etimologului Alexandru
Ciorănescu 1911-1999). “Garigă” este formaţiunea vegetală
formată din stejari, tufe şi ierburi, care îmbracă solurile
calcaroase din regiunile Mediterane. Gerba = Jerba a rămas în
Română înţelegerea pentru mănunchiul sau buchetul de flori
aşezate astfel încât să aibă faţa orientată numai într-o parte
(arhaic, prin “ghearbă” se înţelegea mănunchiul cu câteva fire
de cânepă, câlţii fiind firele scurte de cânepă). Dr. Mircea
Eliade a scris despre expresia “copil din flori” (căruia doar
mama îi ştia tatăl) că era în legătură cu străvechea maternitate
a Pământului - pe care creşteau florile - loc de naştere la
multe popoare: “când femeile erau apucate de durerile facerii,
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

se aşezau jos pentru a naşte de-a dreptul pe pământ / obicei Gherghetin

observat inclusiv în nordul Indiei şi la români”. Gherghetin
sau Ghergheci se zicea muşcatelor - “Erodium Cicutarium”,
respectiv “Geranium Pratense” - popular ştiute ca “pliscul
cucoarei” sau “ciocul berzei” = “buruiana de făcut copii” cum
îi ziceau stră-Românii (datorită calităţilor afrodisiace); în
“Zeii pastorali” din anul 2014, Dr. Ion Ghinoiu a remarcat:
“În satele de la sud de Carpaţi unele dintre primele cuvinte
învăţate de copii de la mamele lor sunt ‘ciocul’ şi ‘păsărica’,
simboluri ale virilităţii şi fecundităţii universale”.

Gherghin

Pliscul cucoarei

“Nu-men” / “Numen” în Latină era folosit pentru

divin şi însemna “spiritul gardian”, în anul 1907 Cyril Bailey
de la Universitatea Britanică Oxford demonstrând că era mai
apropiat de magica mană, trebuind să fie distins faţă de
Latinul “deus” pentru “zeu”: “puterea duhului - zisă ‘numen’
- devenea ‘deus’ când dobândea personalitate şi primea un
nume; ‘numen’ era chiar androgin şi mai vechi decât ‘deus’
(la început, Romanii se închinau fără reprezentări imagistice).
Păducel Fondatorul religiei Romane a fost regele Numa, primul
legiuitor. În gospodăria Romană erau 2 divinităţi primordiale:
Ghergheci Geniul (sfântul patron / îngerul păzitor al ginţii / clanului) şi
Larul (Gardianul / străjerul vetrei); Geniul / Genius a fost
totdeauna mai apropiat de ‘numen’.” În timp, numerele
zeităţilor feminine şi masculine au ajuns sensibil egale,
importanţele fiind conferite întâi divinităţilor feminine, apoi
celor masculine. Academicianul Simeon Marian în “Naşterea
la Români” a scris: “Romanii aveau o zeiţă numită Carda sau
Cardea, despre care credeau că păzea odaia în care se afla
femeia ce a născut, stând la uşă, ca să nu intre spiritele cele
rele înăuntru; de aceea ea a fost considerată ca zeiţa intrării şi
a ieşirii, pentru că se pricepea la artele miraculoase şi iubea
ascunzişul. Atributul acelei zeiţe era măceşul sau păducelul,
căruia nu numai în Italia, ci şi în Asia şi Grecia i se atribuia o
putere mare contra influenţelor demonice, din care cauză se
anina la naşteri şi înmormântări deasupra uşii sau se ardea
dinaintea uşii ori se ungeau atât pe sine, cât şi casele, cu alifie
făcută dintr-însul. După credinţa Românilor, măceşul apăra
contra spiritelor celor necurate şi rele, mai ales contra Ielelor;
dar - deoarece nu fiecare moaşă putea să aibă măceş
dindemână - de aceea punea deasupra uşii un canaf sau altă
materie roşie, care după credinţa generală avea putere
apărătoare, mai cu seamă în contra deochiului. Jertfele pentru
zeiţa Carda / Carna au fost îndeosebi măruntaiele godacilor /
purceilor (cârnaţii la Romani erau folosiţi mai ales în timpul
Festivalului Lupercalia - sub semnul lupoaicei - la mijlocul
lunii Februarie). Tot la Romani, prima zână a naşterii a fost
Parca: ursitoarea care cânta ursita atunci când torcea firul
vieţii omeneşti. Toate popoarele vechi - dar şi moderne - au
crezut şi cred că privirea ochilor omului are o putere magică
şi periculoasă, care nu se poate înlătura decât cu nişte
ceremonii particulare. Această superstiţie se urcă în vremurile
vechi până la Indieni, care numesc deochiul ‘docha’. În toată
Ciocul berzei
733
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga

Abisinia (adică Etiopia = Africa la S de Egipt) se crede şi învigorează potenţa şi împiedică îmbătrânirea - înlătură şi
astăzi în deochi şi când vreo persoană cu distincţie vrea să anumite maladii grave (dintre care, vindecă anumite forme de
bea, o slugă îi pune înaintea ochilor o pânză, pentru apărarea glaucom).
de ochii răi. Fiindcă locuitorii Pontului - Mării Negre - aveau
nişte ochi mari, melancolici, ardenţi şi serioşi, dăduse ocazie
la mai mulţi fiziologi din timpul clasic ca să se ocupe mai
înadins cu eroarea cauzelor pentru care acest popor era aşa de
renumit pentru deochiare. Pliniu în ‘Istoria naturii’ vorbeşte
de vrăjitorii Iliri a căror privire ameţea şi putea să dea chiar
moartea; tot Pliniu, vorbind despre deochi, zicea: ‘Este de
însemnat că aceşti oameni au câte 2 pupile în fiecare ochi’.
Credinţa aceasta se întinde nu numai asupra copiilor celor
frumoşi, ci chiar şi asupra semănăturilor şi a animalelor, care
de asemenea pot fi deochiate. Romanii - ca şi Românii -
credeau în aşa ceva, după cum se poate judeca din versul lui
Vergiliu ‘Nu ştiu ce ochi mi-au ameţit mieluşeii’. Românii
cred că - mai cu seamă - un copil de ţâţă nici unei boli nu e
aşa expus ca deochiului: de e grăsuţ şi frumuşel, de are ochi
vioi şi nu e scump la râs, cum se uită cineva lung la dânsul, Pe de altă parte, “Cardo” a intervenit la Romani în
mai cu seamă însă o persoană ‘rea de ochi’ sau una cu ‘ochii planificarea aşezărilor principalul bulevard (orientat N-S) iar
albi’ şi nu va zice îndată ‘să nu-i fie de deochi’, stupind în episcopul Got Isidor din Sevilla a explicat că aşa au fost
acelaşi timp, asupra lui, îndată se deoache; asemenea, dacă se definite şi direcţiile, drept “cardinale”; anterior lui, Romanul
miră cineva de un copil sau îl laudă că e frumos, bun, isteţ, Macrobiu a enunţat despre Zeiţa Sănătăţii Carna - de la care
etc., încă se deoache. Şi dacă nu s-ar întrebuinţa imediat provin cuvintele carnal, carne, etc. - că era şi Gardiana
diferite mijloace, copilul deochiat lesne ar putea nu numai să cordului / inimii, inclusiv a principalelor părţi ale corpului,
se bolnăvească, ci chiar să şi moară. Aşa, Muntencele nu având puterea de a evita strigoii, des reprezentaţi în vechime
arată pe copiii lor cei mai mici în oglindă până nu împlinesc prin bufniţe (numite “ghione” de către Aromâni, “khargală”
anul, căci - după credinţa lor - arătându-se, se deoache singur de către vechii Indieni, ş.a.): singurele păsări care pot deosebi
văzându-şi chipul; alte Românce, nicicând nu pun 2 copii culoarea albastră. Este de ştiut despre costumele şamanilor
mici faţă în faţă, pentru că - după credinţa lor - asemenea se Altaici şi Tunguşi / Siberieni că erau împodobite cu aripi de
deoache. Dacă însă, cu toată precauţiunea copilul totuşi se bufniţă. La vechii Europeni - între care şi stră-Românii -
deoache, atunci nu rămâne altă nemică de făcut decât să caute dintre semnele morţii nici unul nu era aşa de temut ca acela al
- cât mai degrabă - ca să-l vindece; mijloacele cele mai bune cântării bufniţei / cucuveicii: cucuveaua / buha, pasărea
contra deochiului sunt - după credinţa poporului - mai întâi morţii (mai ales ziua pe casă sau în nemijlocita apropiere a
stingerea cărbunilor iar după aceea descântecele de deochi. aceleia, precum pe un arbore din grădină; credinţa era că
Oricare mamă care presupune că e deochiat copilul ei ia atunci cineva din casă sau apropiat celor din casă va muri, ea
îndată cărbuni aprinşi şi-i stinge în apă neîncepută; mama ia - singura pasăre ce distinge culoarea albastră - fiind simbolul
apa - care e bună de leac - şi o parte dintr-însa o dă copilului Athenei). De fapt, cultul “sănătoasei” Carna - alternativ celui
bolnav de băut iar cu cealaltă parte îl spală pe piept şi pe cap al Nimfei Cranea - s-a desprins din Carda, pentru protecţia
(datina de a stinge cărbuni e de obârşie păgână, ca şi credinţa faţă de demoni fiind jertfite măruntaiele porcului / cârnaţii (în
în deochiere). Neajutându-i copilului bolnav stingerea locul organelor vreunui copil), consumul ritualic al porcului
cărbunilor, atunci îi descântă de deochi. Se credea că puterea înlocuind consumul ritualic canibalic în Vechea Lume /
de a deochia - a celor ‘răi de ochi’ - era a celor întorşi la ţâţă, gustul cărnii de porc fiind cel mai apropiat de gustul cărnii de
adică înţărcaţi de 2 ori; de aceea, mamele îşi ungeau sânii cu om; e de observat că vechiul nume pentru porcul mistreţ era
funingine, ca pruncul să nu mai vrea să mai sugă: odată “gligan” - însemnând făptură groasă - iar paznicul de porci se
înţărcaţi, pruncii - şi dacă tânjeau - era bine să rămână numea “ghigar”, porcul necastrat fiind “gir” / “jir” (la Perşi /
înţărcaţi pentru totdeauna”. La cei vechi, amuletele cu Iranieni, mistreţul era “gorăz”): se poate reține că porcul a
albastrul / turcoazul Ochi Gorgon - caracteristic Gherganelor ajuns domesticit de sedentari (căci nomazii nicicând n-au
- serveau la întoarcerea privirilor provocatoare ale deochiului, crescut porci).
oferind protecţia purtătorilor / prin distragerea acţiunii rele
(acţiunea fiind în complementaritate cu Mărţişoarele, având
acelaşi rol); în plus, în Insula Lesbos - în virtutea vechii
Tradiţii - şi acum se mestecă usturoi contra deochiului. În
secolul XVI, cartograful Flamand Abraham Ortelius şi-a
însoţit harta Daciei cu o descriere în care a consemnat că unii
Tribali de la Dunărea inferioară aveau 2 pupile la un ochi şi
că puteau ucide cu privirile - probabil aveau o incidenţă
crescută de glaucom, afecţiune cauzată genetic - totodată a
pomenit şi alte fapte, de pildă că Geţii nu plecau la luptă până
nu beau apă din Dunăre ori că mai demult, regii Babilonului
păstrau apă din Dunăre în visteriile lor alături de cele mai de
preţ lucruri, etc.; melatonina - hormonul nocturn care

734
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
“Sus Scrofa”
Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier au
scris în “Dicţionar de simboluri”: “Simbolismul mistreţului,
de origine străveche, acoperă cea mai mare parte a lumii
indo-europene, ba chiar - sub anumite aspecte - o depăşeşte.
Mitul se trage din tradiţia hiperboreană. Mistreţul
întruchipează aici autoritatea spirituală, care putea fi pusă în
legătură cu retragerea brahmanului ori a druidului în pădure
sau cu proprietatea mistreţului de a dezgropa trufele,
misterioasele produse ale trăsnetului - după cum povestesc
unele legende - şi de a se hrăni cu fructele stejarului, arbore
sacru. Lui i se opune ursul, emblemă a puterii seculare. Ca şi
în Grecia, în Galia mistreţul a fost vânat şi chiar sacrificat.
Este imaginea puterii spirituale urmărite de cea seculară.
Mistreţul are un caracter hiperborean, deci primordial. El a
fost avatarul sub care Vişnu a readus pământul la suprafaţa
apelor şi l-a organizat. Mistreţul era Vişnu intrând în pământ
căutând piciorul stâlpului de foc - care nu era altceva decât
lingamul lui Şiva - în timp ce Brahma îi căuta vârful în slava
cerului. Pentru kirghizi, porcul e un simbol nu numai de
perversitate şi de murdărie, dar şi de răutate. Totuşi, din cauza
înfăţişării prospere a scroafei cu purceii ei, ideea porcului ca
simbol al belşugului a apărut la vechii egipteni pe amuletele
zeiţei Nut - muma veşnică a aştrilor - sub chipul unei scroafe
alăptându-şi purceii. În legendele greceşti, magiciana Circe
avea obiceiul să-i prefacă pe bărbaţii care o pisau cu
dragostea lor în porci; alteori, îi atingea cu bagheta ei
fermecată, transformându-i în animale josnice, porci, câini,
etc., fiecare conform tendinţelor adânci ale caracterului şi
naturii sale” (în Vechea Greacă, pentru “purcel” se uzita
cuvântul “khoiros” provenit din rădăcina pre Kurgană / Euro-
Indiană “ghor”, după cum a studiat și lingvistul Rus Serghei
Starostin). Parca a fost primul nume pentru ursitoare, ulterior
acele zâne - temute de Zei - înmulţindu-se la Grecii vechi şi
Romani, cu nume ca Nuna, Kere, Moroi, ş.a. În anul 2009,
Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii
române” a scris: “În traco-dacă dar şi în unele dialecte
greceşti, labio-velarele au pierdut componenta velară
devenind labiale simple; mai exact ‘Gu’/‘G’ a devenit ‘B’ iar
‘Ku’/‘K’ a devenit ‘P’. Greaca a transformat aspiratele sonore
(‘gh’, ‘dh’, ‘bh’) în aspirate surde (‘ch’, ‘th’, ‘ph’); acest fapt
se explică prin evoluţia aparte a limbii proto-greceşti, întrucât
grecii s-au stabilit în peninsula balcanică în mileniul II î.C.,
venind din Asia Mică. ‘Metateza lichidelor’ - manifestată prin
poziţia lichidelor ‘L’ şi ‘R’ din poziţie silabică finală în
interiorul silabei - a fost un fenomen necunoscut în traco-dacă
şi în română (ca şi în albaneză) iar dacă totuşi a apărut, a avut
735
caracter cu totul sporadic”. (Astfel, în multe denumiri vechi
se pot vedea nume şi mai vechi, ca de pildă Gargani în
Balcani, Karca în Parca - Zâna Naşterii la Români - ş.a.m.d.
iar prin metateza lichidului “R” în onomastica Gherga
existenţa dubletelor de genul Cărciun-Crăciun, Gheorghe-
Grigore, etc). Pe lângă Gorgonă, numele acelor Zeiţe ale
naşterii, împodobite cu ghirlande - Gardiana Carda, sănătoasa
Carna şi ursitoarea Parca - se pot remarca în evidentă
rezonanţă cu Garga, care era o versiune folosită în vechime la
Gărga / Gherga; în mod specific, Romanii aveau pentru Parca
denumirea de “Fata” (de la care au derivat feeria Magică,
faima, etc). Parca a fost numele folosit de Latini pentru
“destin”, vechii Greci având termenul “Moira” (fiicele Zeiţei
Themis au fost Moire). În “Dicţionarul de simboluri” stă
scris: “Moirele erau ţesătoare, care înnodau firul destinului,
fiind divinităţi lunare (a ţese semnifica a crea forme noi);
meşteşugul ţesutului era o muncă de creaţie, o procreare
(când ţesătura era terminată, ţesătoarea tăia firul ce o lega de
meseria ei şi - făcând aceasta - pronunţa formula de
binecuvântare pe care o spunea moaşa tăind cordonul
ombilical al nou-născutului, căci totul se petrecea ca şi cum
ţesutul traducea într-un limbaj simplu o anatomie tainică a
omului). Ţesut, fir, război de ţesut, instrument servind la tors
sau la ţesere (fus, furcă de tors) erau toate - în acelaşi timp -
simboluri ale destinului; ele aveau rolul de a desemna tot ceea
ce conducea sau intervenea în destin: luna ţesea destinele.
Nenumărate zeiţe au ţinut în mână fusuri şi furci de tors,
supraveghind nu numai naşterile, ci şi desfăşurarea zilelor ori
înlănţuirea actelor”. Moirele au fost muierile ursitoare numite
“Torcătoare” de stră-Români. Conform “Dicţionarului de
arhaisme” din anul 2011, vechii Români denumeau
conducerea ursirii prin “Gogă” la “Vergel”, în seara de
Crăciun sau în ajunul Anului Nou (“Vergel” era Tradiţionalul
Revelion al Românilor arhaici, când se prezicea soarta
îndeosebi a tinerilor - folosind beţişoarele / vergelele de la
ţesut pe care se legau firele urzelii în sul, fire de păr de porc,
se ghicea în boabe ori se urmăreau imaginile flăcărilor din
vatră - petrecerea în vechime durând câteva nopţi, vizând
anul ce urma, petrecerea având un puternic caracter social).
Carda
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
Carna
Parca
Conferențiarul universitar Andrei Groza - doctor în
istorie, prim prorector al Academiei de Administrare Publică
din republica Moldova - a scris: “O parte însemnată dintre
vecinii României, atât din imediata apropiere cât şi din
depărtare, i-a numit şi continuă să-i numească pe români
rumâni, iar ţara acestora - nu România, ci Rumânia (a se
vedea: rumân, Rumânia - în limba rusă; rumun, Rumunia - în
limba ucraineană; rumun, Rumani - în limba albaneză;
rumän, Rumänien - în limba germană; rumeen, Rumeenia - în
limba estonă, ş.a.m.d). Francezii, englezii şi alţii, au utilizat
736
anterior cuvântul Rumânia, apoi după formarea statului
român în 1859, l-au înlocuit cu România. Puţine sunt
persoanele care atrag atenţia la faptul că aceste cuvinte
percepute cu acelaşi sens sunt scrise şi pronunţate diferit, iar
dacă se mai găseşte cineva, care încearcă să clarifice de ce se
întâmplă aşa ceva, nu găseşte decât o singură explicaţie -
specificul limbilor, în care cuvintele sunt utilizate, altfel spus,
vinovat este factorul lingvistic. De ce rumân, fiindcă, ar părea
clar de ce român? Când şi cum au apărut, au început a fi
utilizate aceste cuvinte ca etnonime? Analiza izvoarelor scrise
ne arată despre cuvântul rumân că este cu mult, mult mai
vechi decât cel de român şi că rumân înseamnă culoare
rumenă (nuanţă a culorii roşii). Cei care mai târziu au folosit
cuvântul roman / români, au dorit să arate că purtătorii acestui
nume îşi datorează numele romanilor, că îşi trag rădăcinile de
la romani. Aşadar, cu mult timp înainte de fondarea Romei
(anul 753 î.C.), întreg teritoriul Europei, Asiei de Sud-Vest şi
Africii de Nord era populat de un singur neam divizat în mai
multe formaţiuni statale aflate la diferite trepte de dezvoltare
economică, socială, militară şi culturală. Cei din centrul şi
nordul peninsulei Apenine, fiind veniţi din regiunea munţilor
Carpaţi şi nordul peninsulei Balcani, aveau, practic, aceiaşi
zei cu cei rămaşi acasă, printre care zeiţa Rumâna,
ocrotitoarea nou-născuţilor şi mamelor cu copii mici. Numele
Rumâna provenea de la culoarea rumână / rumenă a fructelor
coapte de smochin care aveau forma unui sân de femeie -
smochinul fiind copacul simbol al zeiţei. Existenţa cuvântului
rumân / rumen în acele timpuri îndepărtate ne serveşte ca
dovadă, ca una din multiplele dovezi incontestabile, că acel
mare şi numeros neam era de obârşie strărumână, străromână
dacă se doreşte. Astfel, cuvântul rumân / rumen nu există nici
în limba latină, nici în cea italiană. DEX-ul limbii române, ca
şi în multe alte cazuri, ne induce în eroare când ne spune că
acesta provine din franceză sau slavă, uitând că aceste limbi
s-au format cu multe sute de ani mai târziu. Probabil, foarte
puţină lume cunoaşte că Romul şi Rem, fondatorii Romei,
prin urmare şi romanii, îşi datorează numele acestei zeiţe, la
fel ca rumânii / românii de astăzi. Astfel, conform legendei,
păstrate şi redate în câteva izvoare vechi scrise, fraţii gemeni,
abia născuţi, din cauza păcatelor mamei lor - Silvia Rea, fiica
regelui Numitor, au fost puşi într-un coş şi aruncaţi în râul
Albul, mai târziu redenumit în Tibrul, care tocmai se revărsa
în urma unor ploi puternice (cuvintele rea, numitor, albul în
forma dată şi, corespunzător, în sensul - femeie rea; rege
împăciuitor, care îi aducea pe oameni la un numitor comun;
râu cu apă albă, curată, se întâlnesc numai în limba rumână /
română). Plutind în voia vântului şi a valurilor, coşul s-a
agăţat de un ram de smochin şi, după retragerea apelor,
pruncii au fost găsiţi şi salvaţi de un cioban care îşi păştea
turma prin apropiere. Ţinând cont de faptul că arborele era
simbolul zeiţei Rumâna, ocrotitoarea nou-născuţilor, fraţii au
fost numiţi Romul şi Rem, scrişi mai târziu în limba latină ca
Romulus şi Remus (limbă latină fiind inventată, a fost
utilizată numai ca limbă oficială a statului, cetăţenii simpli au
continuat să vorbească limba strămoşească, limba
străromână). Purtând aceste nume, fraţii se mai aflau şi sub
ocrotirea celui mai mare zeu al strărumânilor, a lui Jupiter,
care de rând cu alte nume aşa ca Tunetul, Fulgerul ş. a., mai
purta şi numele de Rumân. Mai târziu, numele oraşului Roma
s-a extins asupra denumirii statului şi cetăţenilor acestuia.
Astfel, de la Rumână / Rumânul s-a ajuns la Romul şi Rem,
apoi la Roma şi romani. Odată cu trecerea timpului, statul
 Originea Gherga - 2024 - de Eugen Gherga
roman devenea tot mai puternic, iar cei ce se numeau romani
deveneau tot mai numeroşi. Cu toate acestea, cea mai mare
parte a celor învinşi de romani nu au acceptat niciodată
numele de roman, rămânând să-l poarte pe cel moştenit de la
strămoşii lor. Astfel, la sfârşitul secolului III - începutul
secolului IV, după ce italicii pierduseră rolul de conducător în
statul roman şi locul lor l-au preluat traco-dacii din centrul şi
nordul Balcanilor, împăratul Galerius, de origine dac, a
declarat că era duşmanul numelui de roman. La fel şi
Constantin cel Mare, pe care toate izvoarele scrise ni-l arată
clar că era de origine dacă, se considera mai victorios decât
Alexandru Macedon și Traian, fiindcă i-a învins pe romani,
adică pe italici. Anume în perioada domniei sale, după
acceptarea noii religii creştine ca religie oficială a statului,
trecerea capitalei din Roma în noul oraş, Constantinopol, în
centrul pământurilor populate de traco-daci s-a pus începutul
utilizării noii denumiri a imperiului - Imperiul Rumânilor sau
Rumânia. De ce? Fiindcă traco-dacii se considerau copii ai
zeiţei Rumâna şi, în pofida diferitelor denumiri după regiuni,
după numele conducătorilor ş.a.m.d., toţi îşi ziceau rumâni.
Separarea, la sfârşitul secolului IV, a Europei Centrale şi de
Vest de imperiu, venirea încolo la începutul secolului V a
goţilor, crearea de noi formaţiuni statale care nu se mai
supuneau Constantinopolului, adică rumânilor, au condus la o
nouă situaţie în teritoriul rămas în componenţa imperiului.
Ponderea celor care îşi ziceau, se recunoşteau, ca rumâni
devine covârşitoare. Anume din aceasta perioadă, de la
începutul secolului V, în toate actele oficiale ale statului,
acesta începe a se numi Rumania, fiindcă în limba greacă
litera ‘â’ nu exista. Cei mai mulţi însă, foloseau în lucrările
lor forma prescurtată Rum de la care cetăţenii erau numiţi
rumi. Ca rumi se autentificau înşişi cetăţenii care au păstrat
această denumire de-a lungul veacurilor, în pofida
schimbărilor ulterioare din limba greacă. Noile comunităţi
europene, care foloseau limba latină ca limbă comună a
tuturor, nevăzând deosebiri între romanii de altă dată şi
rumânii din Constantinopol (şi aceasta era adevărat, fiindcă
aveau rădăcini comune), au continuat să-i numească pe
aceştia romani, iar statul lor - stat roman. Toate izvoarele
arabe scrise din acea perioadă, iar ele sunt destul de
numeroase (a se vedea lucrările lui Ibn Abu al-Hacam, Abu
Ismail Muhammad Abu, Aba ar-Raşid al Bacuvi, Halal as-
Sabi, Al-Hasan al-Safadi ş.a.), îi numesc pe cetăţenii statului
cu capitala în Constantinopol rumi / rumâni, iar ţara - Rum /
Rumânia. La fel şi numeroasele neamuri ale slavilor,
germanilor, turcilor, alte neamuri mai mici au început a-i
numi pe cei din imperiu rumâni”.
“Astăzi, practic, nimeni nu mai ştie că denumirea
Imperiu Bizantin nu a fost cunoscută celor care au trăit în acel
stat, că aceasta a fost inventată cu o sută de ani mai târziu
după cucerirea Constantinopolului de către turci. Mai concret,
termenul Imperiu Bizantin a fost inventat de istoricul german
Hieronymus Wolf în anul 1557, pentru a face deosebire dintre
perioada existenţei statului cu limba latină ca limbă oficială şi
perioada cu limba greacă ca limbă oficială. Preluată după
aceasta de istoricii de mai târziu din alte ţări şi repetată,
probabil intenţionat, în toate lucrările lor, a condus la aceea
ca denumirea Imperiu Bizantin / Bizanţ să se înrădăcineze
atât de tare încât în prezent toţi ştiu, vorbesc numai de
Imperiul Bizantin / Bizanţ sau, în cel mai bun caz, de
Imperiul Roman de Răsărit şi nimeni nu-şi mai aminteşte
despre denumirile rumân / rumâni şi Rumânia utilizate de cei
care au trăit în acel stat de-a lungul a o mie şi ceva de ani.
Confuzia, neclaritatea existentă astăzi în utilizarea corectă a
acestor cuvinte, falsificarea istoriei, inclusiv a celei medievale
a rumânilor s-a făcut mai târziu de către istoricii şi politicienii
neamurilor mai mari şi puternice pentru a-şi înnobila propria
istorie, pentru a arăta că chiar dacă au existat cândva neamuri
însemnate, cu istorii bogate, aşa ca babilonienii, asirienii,
egiptenii, romanii ş.a., acum acestea nu mai sunt. Temelia
marii falsificări s-a pus în secolele IX-XI, atunci când în
Rumânia, în urma utilizării pe parcursul, aproximativ, a două
mii de ani a limbii greceşti, s-a constituit o pătură de oameni
din rândul conducătorilor statului, celor bogaţi, clerului,
corpului de comandă al armatei, reprezentanţilor ştiinţei şi
culturii, care vorbeau, scriau şi gândeau în limba greacă şi
care, practic, nu mai înţelegeau limba rumână, limba
strămoşilor lor. Aceştia, pentru a se afirma, şi în căutarea
unor explicaţii de unde au apărut, au început a spune că sunt
urmaşii aşa-numiţilor eleni - nume folosit din cele mai vechi
timpuri de una dintre cele mai numeroase şi puternice
comunităţi ale rumânilor din Balcani, care, de asemenea, au
folosit ca limbă oficială limba greacă (rumânii eleni au fost
cei care au inventat în prima jumătate a mileniului I î.C.
limba greacă). Aşa-numiţii eleni, adică rumânii grecizaţi, în
scopul de a se deosebi de confraţii lor rumâni, care continuau
să vorbească limba rumână şi care erau mult mai numeroşi,
încep a-i numi pe aceştia blahi / valahi, ceea ce în limba
greacă de atunci însemna, după cum am vorbit mai sus,
rumân / rumen, de culoare rumână / rumenă. Ceva mai târziu,
în secolele XI-XII, elenii care se considerau mai vechi decât
rumânii / valahii şi chiar decât romanii, recunosc că aceste 2
comunităţi au aceeaşi rădăcină şi ca să arate acest lucru, fac
unele modificări în alfabetul grec, una dintre care fiind
schimbarea denumirii literei care se citea ca ‘u’ mai rar ca
‘ou’. Acesteia, după înlăturarea liniuţei (căciuliţei) de
deasupra încep a-i zice ‘o’ în pofida existenţei în alfabet a
unei asemenea litere. Astfel, alfabetul grec s-a pomenit cu 2
litere ‘o’ şi fără litera ‘u’, în schimb Rumânia a devenit
Romania şi rumân - roman. Elenii de astăzi nu au o explicaţie
plauzibilă, clară de ce alfabetul lor are 2 litere de ‘o’ şi
lipseşte litera ‘u’. Ei ‘au uitat’ adevărul istoric, ca şi mulţi
alţii, sperând că acesta nu va mai fi cunoscut niciodată.