ANECDOTE PROVINCIALE

DE A. VAMPILOV
REPREZENTAȚIE TRAGICO-COMICĂ ÎN DOUĂ PĂRȚI
„ Zică cine ce-o zice, dar asemenea năzdrăvănii se mai întîmplă în lumea asta –
arareori, dar se întîmplă.” ( N.V.Gogol)

O ÎNTÎMPLARE CU UN METRANPAJ
( Anecdota întîi )

PERSONAJE:
KALOȘIN - administrator la hotel.
POTAPOV - metranpaj sosit în deplasare.
RUCOSUEV – medic, prieten de-al lui Kaloșin.
KAMAEV – tînăr învățător de educație fizică.
MARINA – soția lui Kaloșin, chelneriță la restaurantul hotelului.
VICTORIA – fată venită să se aranjeze la lucru.

1
 VOCEA CRAINICULUI: O cameră pentru o singură persoană într-un hotel de
provincie. Un pat, o masă, un dulap, două fotolii și o noptieră pe care stă telefonul
și radioul. Peretele din fund este acoperit de niște portiere simple și viu colorate.
Se aude deschizîndu-se ușa și în cameră intră Victoria – o fată drăgălașă, în jurul
a douăzeci de ani. Își scoate din mers pardesiul, pantofii, deschide dulapul și,
dosită de ușiță, își schimbă hainele. O vedem apoi în halat și papuci de casă.
Victoria se apropie de perete, dă la o parte portierele din dosul cărora apare
fereastra, partea opusă a străzii și alte geamuri la fel de puternic luminate.
Fata privește un timp prin fereastră, străbate apoi camera, încuie ușa, ia o carte de
pe masă și o deschide, fără a-și rupe ochii din carte, vine lîngă pat, deșterne
cuvertura, își lasă papucii și se întinde în pat.
Tot atunci se aud bătăi insistente în ușă. Victoria sare în picioare, își pune
papucii, aruncă cuvertura pe pat și-și potrivește coafura. Bătăile se repetă. Victoria
deschide ușa.
În prag apare Potapov, nu prea înalt, în jurul a patruzeci de ani, poartă pantaloni
cenușii, cămașă de culoare deschisă, cravată și o haină ieftină de catifea. Acest om,
modest la înfățișare, pare foarte necăjit, înciudat.

POTAPOV: Bună ziua! Vă lucrează difuzorul?

VICTORIA: Difuzorul?
POTAPOV: Difuzorul!
VICTORIA: Dar ce s-a întîmplat?
POTAPOV: Lucrează ori nu lucrează?
( Victoria deschide difuzorul din care tot atunci răbufnește vocea comentatorului
sportiv. Se transmite un meci de fotbal. Potapov se strecoară în vîrful degetelor
spre difuzorul de pe noptieră )
VOCEA COMENTATORULUI: ...la Husainov, Husainov plasează lui Iankin,
Iankin se deplasează pe partea dreaptă a terenului... este atacat, plasează iarăși...
dar vai, lovitura este imprecisă și acum începe atacul Șalimov... Șalimov plasează
iarăși imprecis și balonul e din nou la Husainov...
VICTORIA: Fotbal, iar eu credeam că...
POTAPOV: Liniște!
VOCEA COMENTATORULUI: Husainov cîștigă în fața lui Șalimov...

2
VICTORIA: M-ați băgat în toți sperieții...
POTAPOV: Mai încet!
VOCEA COMENTATORULUI: ... dar este atacat de doi apărători...
VICTORIA: Luați loc...
VOCEA COMENTATORULUI: Husainov transmite balonul în careul de
pedeapsă, iar acolo...
VICTORIA: Luați loc...
POTAPOV: Poți să taci odată?
VOCEA COMENTATORULUI: ... acolo nu e nimeni, nimeni afară de
apărătorul echipei „Torpedo”... Dar iată și semnalul arbitrului... Așa dar, prima
repriză s-a încheiat fără nici un rezultat! Zero- zero...Zero- zero... Se anunță pauza,
dragi radioascultători, iar peste cincisprezece minute ne vom întîlni din nou, pentru
a afla cine sunt învingătorii acestui spectaculos și încordat meci.
VOCEA CRAINICULUI: Scurt program de muzică ușoară.

( Potapov i-a loc în fotoliu)

POTAPOV: Dacă pierd de astă dată, să știți că... Nu răspund de viața mea!
( o scurtă pauză )
VICTORIA: Pot spune și eu ceva?
POTAPOV: Ce? ( de odată foarte amabil) Îmi cer iertare! Sunt o speță de om
pentru care fotbalul... Vă rog să înțelegeți, dar fotbalu-i...
VICTORIA: Nu pot înțelege așa ceva. Aș mai zice să fii acolo de față, să vezi cu
ochii tăi ce se face, pe cînd să urmărești la radio, nu-nțeleg ce plăcere...
POTAPOV: Îmi cer iertare pentru deranj...
VICTORIA: Nu-i vorba de deranj.
POTAPOV: Dar vedeți, suntem vecini – eu locuiesc în camera de alături –
urmăream tocmai meciul și cînd era cel mai interesant moment, hop și se
defectează... Muțește! Ies atunci pe coridor, fuga-ncolo, fuga-ncoace – țipenie de
om! C-a trecut de unsprezece, lumea doarme și dacă am văzut la dumneata lumină,
am dat buzna fără să-mi dau seama ce fac...
( Potapov se îndreaptă spre ușă)
POTAPOV: Încă o dată îmi cer iertare.
3
VICTORIA: O clipă, vă rog.
( Potapov se oprește )
VICTORIA: De ce să plecați? La ora asta n-o să găsiți în altă parte...
POTAPOV: Am să-ncerc să găsesc undeva...
VICTORIA: La urma urmei, puteți lua aparatul meu, mi-l întoarceți mîine
dimineață.
POTAPOV: Pot să-l iau?
VICTORIA: Da, desigur.
POTAPOV: Vă mulțumesc frumos. ( ia difuzorul) Încă o dată vă mulțumesc și vă
zic noapte bună!
( Potapov dispare. În timp ce Victoria se pregătește de culcare se aud – de astă
dată destul de delicat – bătăi în ușă. Victoria deschide. Intră Potapov. Ușa care dă
în coridor rămîne întredeschisă )
POTAPOV: Îmi cer iertare, dar nu vrea să lucreze în camera mea. ( înapoiază
Victoriei difuzorul.)
VICTORIA: Ca să vezi ce necaz...
POTAPOV: Se vede că s-a defectat șnurul.
VICTORIA: Și ce s-ar putea face?
POTAPOV: Habar n-am. Încă o dată vă mulțumesc. Am să-ncerc să mă descurc
într-un fel...
VICTORIA: Fie ce-o fi!
( Victoria introduce difuzorul în priză )
VICTORIA: Luați loc și urmăriți cît v-o plăcea!
POTAPOV: Chiar?
VICTORIA: Da... decît să deranjați tot hotelul, mai bine...
POTAPOV: Dar dumneata trebuie să dormi.
VICTORIA: Nu mi-o fi nimic. Eu mă culc tîrziu.
( Victoria împinge fotoliul spre noptieră)
VICTORIA: Treceți mai aproape.
POTAPOV: Mulțumesc, domnișoară.

4
( Potapov se așează)
POTAPOV: Și să-ți dea Domnul un mire din cei aleși.
VICTORIA: Vă mulțumesc.
VOCEA CRAINICULUI: În ușă apare Simion Nicolaevici Kaloșin. Are în jurul
a șasezeci de ani, e chel, durduliu și degajat. Nu prea înalt, se ține însă dîrz. Capul
un pic înclinat pe spate, sprîncenele încruntate, ochii ușor mijiți. Grație acestor
caracteristici, arată destul de impozant, încît crede că nici nu există oameni mai
înalți ca el. Poartă costum închis de gală, care însă atîrnă ca un sac pe el. Înainte de
a spune ceva, are prostul obicei să arunce o privire critică asupra celor din jur.
KALOȘIN: E unsprezece, tovarăși! Ora unsprezece, și toate persoanele străine
sunt rugate să treacă în camerele lor!
VICTORIA: Aici nu avem persoane străine. Toți suntem de aici. Tovarășul e
vecinul meu.
POTAPOV: Sînt de-alături.
KALOȘIN: Nu importă. Conform regulamentului, după unsprezece, toată lumea
trebuie să fie acasă.
VICTORIA: Da, dar vedeți... Vorba e că...
KALOȘIN: Toate vorbele vi le spuneți mîine. Iar azi vă rog să părăsiți camera.
POTAPOV: Ascultați...
KALOȘIN: Nu vreau s-ascult nimic!
VICTORIA: Bine, îndată pleacă...
KALOȘIN: Nu îndată, ci acum!
VICTORIA: Acuma, chiar acuma pleacă...
KALOȘIN: Vă previn, am să vin să vă controlez.
( Kaloșin dispare )
VICTORIA: Mult mai bine a fi să nu-l luăm în seamă.
POTAPOV: Da, trebuie să plec...
VICTORIA: Ba nu, m-ați înțeles greșit. Duceți-vă, închideți camera și vă
întoarceți...
POTAPOV: Cel mai bine ar fi să nu te legi cu el.
VICTORIA: Tocmai, închidem ușa, dăm aparatul mai încet și Dumnezeu cu el.
Dar mai întîi ușa...
5
POTAPOV: Fie așa cum zici, domnișoară...
( Potapov dispare și tot atunci reapare)
POTAPOV: Am închis-o.
VICTORIA: S-a făcut!... Dacă nu erau – la mine și la dumneata – ușile deschise,
nu se întîmpla nimic.
( Victoria dă mai încet aparatul )
VICTORIA: Te scurg cum vor de bani, și-ți mai cer să le umbli și în vîrful
degetelor.
POTAPOV: Sînteți în deplasare aici?
VICTORIA: Sînt pe o singură noapte, mîine mă mut la cămin. Am venit să mă
aranjez la construcție. Și dumneavoastră?
POTAPOV: Eu sînt în deplasare.
( Potapov se așează în fotoliu)
VICTORIA: Și de unde sînteți?
POTAPOV: Din Moscova.
VICTORIA: Deci, cum ne-am înțeles – dumneavoastră urmăriți reportajul, eu
mai citesc puțin, iar ușa, ușa...
( Victoria se duce să încuie ușa. În aceeași clipă ușa se deschide și în prag apare
Kaloșin )
KALOȘIN: Așa... Vroiați să vă zăvorîți...
VICTORIA: I s-a defectat difuzorul...
KALOȘIN: Chiar aș crede...
VICTORIA: Se termină meciul și pleacă...
KALOȘIN: Meciul, ai zis?
VICTORIA: Da, meciul.
KALOȘIN: De fotbal?
VICTORIA: Întocmai, de fotbal.
KALOȘIN: Așa... De fotbal, vasăzică?
POTAPOV: De fotbal, desigur. E atît de greu să înțelegi?
KALOȘIN: Sigur că înțeleg. Că nu sînt copil să nu înțeleg.
6
POTAPOV: Cum vine asta, și ce vreți să spuneți?
KALOȘIN: Tocmai ceea ce vroiam. Vă dați perfect de bine seama ce!
POTAPOV: Ce anume?
KALOȘIN: Să nu credeți c-ați dat peste niște proști.
POTAPOV: Dar mai concret?
VICTORIA: Ei, să v-auzim ce-aveți de spus!
KALOȘIN: Bine, dar voi, voi ce ziceți?... Fotbal, ai?
POTAPOV: Și numai!
KALOȘIN: Ha, poveste veche – fotbalul! Atunci, aș vrea să vă întreb – de ce
totuși v-ați închis? Dacă era vorba de fotbal – și numai – de ce să se încuie ușa?
VICTORIA: Of, nu mai pot, e imposibil!... De dumneata, auzi, de dumneata
ne-am închis. Ca să nu-ți bagi nasul și să deranjezi lumea!
KALOȘIN: „Să nu deranjez lumea”... Cam asta ziceam și eu – să nu deranjăm
lumea. Cui îi place să fie deranjat?!
POTAPOV: Ascultă... Imposibil să vorbești cu dumneata!
KALOȘIN: Ba da, ba foarte posibil. Numai că dumneavoastră, tovarăși, nu prea
știți cum se vorbește. Cu părere de rău. Pentru care lucru rog să părăsiți chiar acum
camera.
POTAPOV: Bine, plec.
VICTORIA: Ba să nu plecați. ( către Kaloșin) Dumneata pleacă!
( Victoria deschide ușa )
VICTORIA: Să plece dumnealui!
KALOȘIN: Cum, adică, să plec?
VICTORIA: Uite-așa! Plecați și-am terminat povestea. Ne descurcăm noi și fără
ajutorul domniilor voastre. Aici eu sînt stăpînă.
KALOȘIN: Ce?
VICTORIA: Asta e! Nu v-a poftit nimeni, așa că fiți bun și scutiți-mă de toată
trăncăneala asta.
KALOȘIN: Adică, cum? Dumneata nu cunoști legea sau te prefaci?
VICTORIA: Nu o cunosc!
KALOȘIN: Nu?! Aș putea să ți-o amintesc!
7
POTAPOV: Ascultă...
KALOȘIN: ( către Potapov) Nici dumneata, se vede, n-o prea cunoști?... Aș putea
să ți-o explic și dumitale!
VICTORIA: Ei?
KALOȘIN: Mai întîi căsătoriți-vă după toată legea și pe urmă zăvorîți-vă cît
doriți și cum vă place. N-am nimic împotrivă. Ce, n-ați știut acest lucru? S-
admitem că nu, în schimb altă dată o să știți. Iar acum vă rog să părăsiți camera
femeilor!
VICTORIA: Of, nu mai pot, e imposibil!...
POTAPOV: Bun, plec... Dar să știi, ai să-ți ceri iertare. De la dumneaei!
KALOȘIN: Și pentru ce, mă rog?
POTAPOV: Pentru ofense. E atît de greu să înțelegi c-ai ofensat-o?
KALOȘIN: În primul rînd, nu eu am să-mi cer iertare, iar în al doilea rînd, iertare
ai să-ți ceri chiar dumneata! Și nu de la dumneaei, ci de la propriați soțioară, da...
Iar pînă atunci, fii bun și poftește în camera dumitale. Cît îi lucru cu cinste!
( La difuzor muzica încetează. Se dă legătura cu stadionul. Se aude vacarm de
stadion )
POTAPOV: Gata! Acum nici dracu nu mă mai scoate de-aici!
VICTORIA: Chiar așa.
KALOȘIN: Ba te scoatem noi.
POTAPOV: Cată să nu mă scoți!
( Potapov se așează în fotoliu lîngă difuzor )
VOCEA COMENTATORULUI: Așa dar, sîntem din nou pe stadionul
„Dinamo”, unde continuă meciul pentru cupa țării la fotbal între cele două echipe
ale capitalei – „Spartac” și „Torpedo”...
KALOȘIN: Îți pare că n-ai să ieși, dar de fapt, ai să zbori glonte!
POTAPOV: N-am să ies!... Fă ce vrei, n-ai decît să chemi miliția... Eu rămîn să
urmăresc pînă la capăt meciul...
VOCEA COMENTATORULUI: Prima repriză, după cum știți, s-a încheiat la
egalitate și...
( Kaloșin închide difuzorul )
KALOȘIN: Atît!
8
POTAPOV: V-aș ruga să nu-mi încurcați, cît îi lucru cu cinste, vorba dumitale!
( Potapov redeschide difuzorul )
VOCEA COMENTATORULUI: ... înaintarea și apărarea...
( Kaloșin închide difuzorul. Potapov îl redeschide. Kaloșin îl închide iarăși și-l
înșfacă pe celălalt de braț )
POTAPOV: Să nu pui mîna pe mine!
KALOȘIN: Nu vrei cu binișorul... Nu știi să înțelegi de cuvînt...
POTAPOV: Să nu-ndrăznești.
VICTORIA: N-aveți dreptul!
( Se produce o încăierare lîngă ușă, în urma căreea Potapov e scos afară. Cei doi
stau față în față de o parte și de alta a ușii. Amîndoi respiră din greu )
KALOȘIN: Te-am prevenit? ... Te-am prevenit!
POTAPOV: Ai să răspunzi pentru toate astea.
VICTORIA: Pentru toate!
POTAPOV: Ai cuvîntul meu că n-o să-ți treacă așa!
KALOȘIN: Hai-da, hai!
POTAPOV: Ai să mă ții minte multă vreme...
VICTORIA: Toată viața o să-l pomeniți.
POTAPOV: Ai cuvîntul meu!
( Potapov pleacă )
KALOȘIN: Hai-da, hai... Am mai văzut eu donjuani de-alde dumneata...
VICTORIA: Plecați de-aici!
KALOȘIN: Ai răbdare...
( Kaloșin înaintează și i-a loc în fotoliu )
KALOȘIN: Uffff!.....

9
VICTORIA: Ce, nu mai aveți nici strop de putere, ați secătuit cu totul?
KALOȘIN: Crezi că-i așa de simplu, domnișoară?...
VICTORIA: Și-acum după ce v-ați făcut hatîrul, sînteți satisfăcut? Se cheamă că
sîntem oameni în toate mințile!
KALOȘIN: Ce mai meserie și treaba asta de administrator. Cît îi ziulica asta de
mare, sus-jos, jos-sus, de la un etaj la altul ca să te alegi și cu cîte un scandal pe
deasupra! Ei, spune și dumneata, cum să lucrezi cu niște oameni ca voi, naiba știe
de unde veniți? Hai, spune cum? Cu binișorul nu iese nici o brînză, iar dacă cer să
se respecte ordinea și legea – vă sare țandăra pe loc! Că era să-mi sucească mîna,
nătărăul cela...
VICTORIA: Bine, dar dumneavoastră de ce l-ați îmbrîncit?
KALOȘIN: Să țină minte altă dată.
VICTORIA: Și dacă-și spărgea capul de perete?
KALOȘIN: Nu-i era nici pe dracu. Se scărpina la ceafă și-i trecea. Că nu-i cine
știe ce mare mahăr.
VICTORIA: De unde știți că nu-i?
KALOȘIN: Se cunoaște. Am aicea vreo cincisute de-alde voi și dacă fiecare și-ar
face de cap, ce-ar ieși din toată treaba asta? Ei, spune – de ce trebuia să
se-mbîrzoaie atîta? Parcă nu se putea cu binișorul? Ce, nu știe cum se fac toate
astea?
VICTORIA: Ce să se facă?
KALOȘIN: Dumitale, treacă-meargă, ți se mai iartă – ești un copil – pe cînd el, la
ce s-a gîndit?
VICTORIA: Ba dumneavoastră sunteți de vină! Ați spus atîtea gogomănii... Nu
vă făcea niciun rău. Are omul o slăbiciune – se dă în vînt după fotbal, în colo-i om
de treabă și venit tocmai din Moscova.
KALOȘIN: De unde?
VICTORIA: Din Moscova.

KALOȘIN: Cum adică, din Moscova?

VICTORIA: Da, din Moscova. De ce v-ați speriat?
KALOȘIN: Fleacuri... Mare scofală – din Moscova... Sînt și-n Moscova ceea, tot
felul de vîntură-lume!
10
VICTORIA: Dar dacă-i un șef, atunci ce vă faceți?
KALOȘIN: Nu cumva vrei să spui că nu știi cine este?
VICTORIA: Sigur că nu știu.
KALOȘIN: Și nu minți?
VICTORIA: Vă spun că nu-l cunosc. Și dacă, totuși, e un pic de șef?
KALOȘIN: El – șef?.. Pe dracu șef!.. Un biet învățătoraș sau așa ceva...
VICTORIA: Și totuși – dacă?..
KALOȘIN: Ce „dacă” ? Care „totuși”? Haină de catifea, cravata – vai de ea, se
vede de la o poștă cine e și cît poate duce!..
VICTORIA: Nu haina îl face pe om!
KALOȘIN: Ba și haina! În postul acesta al meu, ochiul face ce face!.. Că dacă aș
sta să-l controlez pe fiecare în fișă, ar trebui să mă rup în șapte părți...
VICTORIA: Vasăzică - haina? Există și oameni care se îmbracă modest, și eu
am impresia că...
KALOȘIN: Atunci, n-ai decît să ai... Te privește... Mie să nu-mi umbli cu
impresiile pe aici...
( Kaloșin se ridică din fotoliu. Se apropie de telefon și culege un număr )
KALOȘIN: Sunt mort de oboseală și te mai pomenești, că și soția mă așteaptă
jos... Ca să vezi – dumneaei are impresia...
( Kaloșin pune receptorul și formează același număr )
KALOȘIN: Se vede că am trecut pragul acestui hotel blestemat într-un ceas rău...
Și-mi propuneau un lucru ca lumea, liniștit și fără bătaie de cap. Dar nu, m-am
lăcomit că leafa-i mare... ( la telefon) Recepția? Administratorul Kaloșin... Vedeți
acolo, cine ocupă camera 211... Două sute unsprezece, zic! Potapov? Cine este, de
unde vine? Din Moscova?

KALOȘIN: Și cine-i? N-aud, ce-ai spus? Metranpaj? Mantr-an-paj! Și ce-o mai fi

însemnînd și asta? ( către Victoria) Ce înseamnă metranpaj?
VICTORIA: Nu știu.

11
KALOȘIN: ( la telefon) Clarificați cine-i acest metranpaj, dar cît mai iute... Avea
număr comandat din timp? E în deplasare? Unde a venit? La ce instituție? Nimic
din toate astea nu scrie în fișă? De cîte ori să vă tot spun să cereți clienților să
complecteze din scoarță în scoarță fișa? Neobrăzare totală! Cînd a sosit?... Chiar
azi? Și cine-i? Întreb, ce înseamnă metranpaj? Ce? Nimeni nu știe? Cum așa, să nu
știe nimeni? Chiar acum aflați! Dacă apare, fiți amabilă cu el... ( lasă receptorul)
Metranpaj... ce-o mai fi însemnînd și asta?...
VICTORIA: Metranpaj... Cred că-i de la „OBHS”
KALOȘIN: Ei ba!.. Ai zis-o... Metranpaj... ce mai cuvînt!.. Dracii să-l priceapă!..
Dar poate că-i pe linia sindicatului?...
VICTORIA: Și dacă-i deputat?
KALOȘIN: Nu, nu ! Să nu mă iei cu toate de-odată! S-ar fi – dacă era deputat –
instalat într-o cameră de lux și ne-ar fi prevenit... Doar sîntem de fiecare dată
preveniți...
VICTORIA: Ei și ce dacă sînteți de fiecare dată? Dumnealui a luat și a venit fără
să vă prevină. Ca să vadă ce mai pozne faceți pe-aici.
KALOȘIN: Nu – nu! Spune ce-ai de spus, și nu te-ntrece cu vorba. Metran-paj...
Paj? Pe vremea țarului așa ceva era la curte, ai? Era?
VICTORIA: Poate-o fi fost, dracu să-i știe...
( Kaloșin se îndreaptă spre telefon. Formează un număr )
KALOȘIN: ( la telefon) Restaurantul? Muza Hanonovna? Atunci, cine-i mă rog?
Ascultă, dragă, n-ai putea să-mi spui ce înseamnă metranpaj?.. Chiar așa, de unde
să știi dumneata? Este și soția mea pe-acolo? Lucrează? Atunci nu, nu-i nevoie s-o
deranjăm. Ea, la sigur, nu știe... ( pune receptorul) Nimeni să nu știe!.. Ce mai
instituție și asta?! Întunecime globală și ignoranță totală... Și-mi propuneau post la
studiou, la filmele de actualități, instituție cu adevărat cultă, da eu l-am căutat pe
dracu și iată l-am găsit... ( formează alt număr) Andrei Vasilievici?.. Bună seara...
Kaloșin... Îmi cer iertare că vă deranjez atît de tîrziu, dar... Da, cu o treabă, adică
nu chiar treabă, dar totuși treabă... Andrei Vasilievici, fii bun și spune-i
întunecatului de mine ce-ar putea să însemne metran-paj?.. N-ați auzit niciodată?
Un fleac de întîmplare... Nu, nimic ieșit din comun. Îmi cer iertare. Iertare, zic. Ei,
noapte bună. ( pune receptorul) Și a terminat două facultăți, ignorantul! Ca să vezi
cum se întîmplă... Și cînd te gîndești că acolo la studiou știe pînă și o
garderobieră... Pe cînd aici?!.. ( formează un număr) Recepția?.. Ei, ați clarificat?
Și cine-i metranpajul? De la ziar? Ce? Vi se pare? Dar mai precis nu puteți afla?
Ziarele au redactori, corespondenți, pe cînd acesta cine-mi este?..

12
Dacă n-ați aflat, ce mama dracului?.. Clarificați și cît mai iute!.. ( lasă receptorul)
De la gazetă, vasăzică!
VICTORIA: De la ziar?
KALOȘIN: Da, dar de la care ziar? De la „Trud” sau poate e chiar de la
„Izvestia”, parcă poți ști? Dar dacă-i mai mare peste toate ziarele? Ce mă fac
atunci?! Atunci... face ce vrea! Mă pune pe palmă, suflă o dată și s-a zis cu mine!
Mă suflă ca pe-o pană și se poate întîmpla să zbor și să tot zbor, în cît să nu mai
pot ateriza niciodată!
VICTORIA: Aha, a și intrat frica în dumneavoastră?!
KALOȘIN: Unde-i?.. Îmi cer iertare. În clipa asta-mi cer!
( Kaloșin iese grăbit. Din coridor se aud bătăi la ușa vecină, și vocea umilă a lui
Kaloșin )
KALOȘIN: Tovarășe Potapov.
( Kaloșin bate foarte delicat )
KALOȘIN: Tovarășe Potapov... Tovarăș-ș-ș-ș-ș... Metranpaj...
( Kaloșin apare în cameră )
KALOȘIN: Unde-i? Unde a dispărut? Încotro?
VICTORIA: Nu știu. Poate chiar la miliție...
KALOȘIN: Ce să facă la miliție?
VICTORIA: De unde să știu eu? Cine a încurcat ițele, acela să le descurce...
KALOȘIN: Cum vine asta? Dar dacă...? Și încă și miliția pe lîngă toate.
VICTORIA: Așa vă trebuie. Ca să fiu sinceră, nu mi-i de loc milă de
dumneavoastră.
KALOȘIN: Și pentru ce, se-ntreabă? Ce i-am făcut?... De ce a tăcut și n-a spus
niciun cuvînt? De ce n-a spus cine-i? Cine face așa? Și eu-s om, nu-s o oaie... Să
stai și să te învîrți cît îi ziulica asta de mare pe aici! Am scleroză și hipertonie, și
nu mi-au rămas decît trei ani pînă la pensie! Și în general sînt c-am nervos. Eu,
poate...
( Kaloșin se oprește locului, ca și cum i-ar fi venit o idee și vorbește cu hotărîre )
KALOȘIN: Dar, nu! Multe mi s-au întîmplat în viață. Pe mîna judecătoriei însă
n-am ajuns. Și n-am s-ajung niciodată! Și la închisoare n-am să stau!
( către Victoria) Fetița mea, fii bună și te du de-l caută. Auzi ce zic?

13
VICTORIA: Cu ce ocazie?
KALOȘIN: Găsește-l! Vorbește-i! Spune-i că administratorul își mănîncă mîinile
de tot ce-a făcut, tremură, se teme să apară în fața lui, și, în general, spune-i că nu
mă simt în apele mele. Ei?! De dragul prieteniei noastre.
VICTORIA: Ce fel de prietenie?! Descurcați-vă cum știți, eu trebuie să dorm.
KALOȘIN: Copila mea! Eu am de dat un telefon, așa că, fii bună! Te rog și-ți zic
cu binișorul! Am să-i cer scuză. Lui... și dumitale. Dumneata, scuză-mă chiar
acum.
VICTORIA: Tare-mi mai trebuiesc scuzele dumneavoastră!
KALOȘIN: Am să-ți fiu recunoscător. Și cît mai iute, ai? Viața mea atîrnă, poate,
de-un fir de păr.
VICTORIA: Fie. Dar să nu credeți că de dragul domniei voastre o fac. Telefonați
odată și cărați-vă de-aici! Vreau să dorm.
( Victoria iese din cameră. Kaloșin formează un număr la telefon )
KALOȘIN: Minți, minți... minți. Nu, n-ai să mă iei ca din oală! ( la telefon)
Katea? Kaloșin... Soțioru-i acasă? E de servici?... Atît, Katea, în rest altă dată.
( culege două cifre ) Salvarea? Am nevoie de Rukosuev! Da, da! Întocmai, de
Boris Petrovici! ( așteaptă ) Minți, n-ai să mă iei... ( la telefon) Boris? Semion te
deranjează... Boris, salvează-mă! Pe mine, da, salvează-mă, zic! O neghiobie... La
hotel. Am dat de belea... Eu am dat. Ia-mă la spital! Da. Sănătos, dar am nevoie de
un certificat, că adică nu-s chiar în apele mele... Nu-s în apele mele, zic, înțelegi?
Sînt un țicnit! Un epileptic! Nu, pe dracu... Sănătos tun! Zic, tun! Au chemat, se
pare, și miliția... miroase a justiție, înțelegi? Acum ți-i clar? Vino și cît mai iute.
Ce?... Nu-s mașini? Dar cînd o să fie? Iute, Borea, iute. Mă prăpădesc... Ard. Mă
pierd! Am să-ți fiu toată viața recunoscător. Te-aștept!... La hotel, etajul doi...
210... Boris! Boris! O clipă, Boris. Ce înseamnă metranpaj? Met-ran-paj!... Nu
știi? Poate s-o fac - pînă sosește - pe nebunul? Adică... să țip, să-mi fac de cap?!
Să... nu prea?!... Înțeles...Ei bine, n-am s-o fac atunci pe nimeni... În pat? Clar!
Iute, zic, iute.
( Kaloșin formează un alt număr)
KALOȘIN: Recepția? Ați clarificat? Asta am auzit-o. Vă întreb – ce post are?...
Lăsați totul baltă! Și clarificați imediat!... Soția mea nu a apărut pe-acolo? Dacă
apare, spuneți-i să plece acasă... Da, fără mine... Am o chestie importantă. Da, să
nu mă aștepte... De îndată ce aflați ce înseamnă metranpaj, telefonați-mi încoace,
camera 210... Mă interesează ce fel de șef este! Dar cît mai exact.
( Kaloșin lasă receptorul)
14
KALOȘIN: Oricine-ai fi, trebuie să știi, frate, că nu-l iei pe Kaloșin ca din oală!
Kaloșin – chiar dacă nu-i un metranpaj – să nu crezi că-i un nu știu ce sacagiu
acolo...
( Kaloșin își scoate haina, apoi cravata, ghetele, ca pînă la urmă să se culce și să
se ascundă sub plapumă. Dar tot atunci sare și-și împrăștie îmbrăcămintea prin
cameră. O clipă cade pe gînduri, apoi își descheie gulerul și-și scoate cămașa din
pantaloni )
KALOȘIN: Am să vă fac, dragii mei, o tănănaie că n-o să știți încotro s-o
apucați!
( Kaloșin se culcă din nou, dar tot atunci sare și scrutează un timp camera. Scoate
ochelarii și-i pune pe nas, ia cartea de pe noptieră, o deschide și se culcă. Apare
Victoria )
VICTORIA: Nu-i nicăieri.
( Victoria crede că a nimerit în altă cameră )
VICTORIA: Îmi cer iertare.
( Victoria se retrage și închide ușa )
KALOȘIN: Nu l-a găsit. Acum ține-te, tovarășă metranpaj! Nu se știe încă cine
de la cine o să-și ceară scuză...
( Victoria precaut deschide ușa )
KALOȘIN: Pe cine căutați?
( Victoria nedumerită închide ușa la loc )
KALOȘIN: Nu mă recunoaște.
( Victoria apare pentru a treia oară )
KALOȘIN: Pe mine mă căutați? Atunci, poftim, intrați...
VICTORIA: Ce văd?!
KALOȘIN: Intră, nu te rușina...
VICTORIA: Ce-o mai fi însemnînd și asta?!
KALOȘIN: Nu-nțeleg.
VICTORIA: Ce faceți?
KALOȘIN: Eu?! Păi, stau în pat.
VICTORIA: Văd că stați, dar... Ce înseamnă toate astea?

15
KALOȘIN: Nimic. Stau și-atît... Am hotărît să mă mai odihnesc, să stau lungit, să
citesc o cărțulie... De ce te-ai mira?
VICTORIA: Da, dar asta-i... ciudat, foarte ciudat!
KALOȘIN: Nu-nțeleg despre ce vorbești?!
VICTORIA: Asta-i curată nebunie... E... Nici nu știu ce să zic...
KALOȘIN: Dar ce-i? Ce te neliniștește? Dacă-i din cauza că ți-am ocupat patul,
atunci n-ai decît, spune... Și eu mă pot da mai spre perete...
VICTORIA: Ce?
KALOȘIN: Aș putea să mă dau mai spre perete, zic. Poftim.
VICTORIA: Ce, chiar într-adevăr v-ați... Vă purtați ca un huligan. Sau poate
chiar v-ați țicnit?
KALOȘIN: Ei, de-acui nevoie? Nu-s mare mahăr, nu-s nici măcar un metranpaj
oarecare, așa că mă pot da mai spre perete...
VICTORIA: S-a țicnit! Ce-i cu dumneavoastră? Cum vă simțiți?
KALOȘIN: Mulțumesc. Mă simt excelent, transmite-ți în continuare...
VICTORIA: S-a țicnit! Poate chem doctorul?
KALOȘIN: Poate...
VICTORIA: ( la telefon) Salvarea? Veniți pînă la hotel... Un om, se simte prost...
Cred că și-a ieșit din minți... Vă așteptăm. Camera 210... Ce nu-s? Mașini? Și cînd
o să fie? Bine... ( către Kaloșin) Acuș, acuș vine.
KALOȘIN: Cine vine?
VICTORIA: Vine doctorul.
KALOȘIN: De ce să vină?
VICTORIA: De ce? Așa în ospeție.
KALOȘIN: În ospeție?... Atunci, să vină... Dar pînă vine, să mai citim cîte ceva.
Cred că n-ai nimic împotrivă? ( citește cu glas tare)
„С утра покинув приозерный луг,
Летели гуси дикие на юг.”

16
VOCEA CRAINICULUI: Se aud bătăi și tot atunci se deschide ușa. Apare
Marina, soția lui Kaloșin. Marina are peste treizeci de ani, este destul de
atrăgătoare, deși-i vulgară și mult prea fardată. Poartă pardesiu, ciorapi țipători,
pantofi la modă.
( Kaloșin sare din pat, dar imediat se culcă la loc. Pauză. Nimeni nu știe ce să
întreprindă. Kaloșin negăsind altceva mai bun, continuă să citească poezia )
KALOȘIN: „А позади за ниткою гусиной
Спешил на юг косяк перепелиный.”

MARINA: Și cum, adică, să înțeleg toate astea?

KALOȘIN: Cred c-ar trebui să înțelegi că vine toamna.
MARINA: Și ce faceți aici, ai? Cu ce vă ocupați, vă-ntreb? Răspundeți oadată,
dezmățaților!
VICTORIA: Aveți răbdare...
MARINA: Asta cum se cheamă?
VICTORIA: Așteaptă o clipă, nu striga!
MARINA: Cum se cheamă asta?! Asta-i chestiunea ta importantă?!
KALOȘIN: Da... asta-i, și-i importantă...
MARINA: IMPORTANTĂ?!
VICTORIA: Ascultați...
MARINA: Ce rușine, să vezi ce rușine!
VICTORIA: Ascultați odată ce vă spun! Dumnealui e nenormal!
MARINA: Ce e?
VICTORIA: Nenormal, zic. Și-a ieșit din minți.
MARINA: Și tu, în loc să-l scoți pe spate afară te-ai bucurat.
VICTORIA: Să nu strigați, zic! S-a smintit, nu-i în toate mințile...
MARINA: Dar tu ești în toate mințile, toanto, dacă te-ai legat cu un biet
moșneag?!
VICTORIA: Încetează odată! Mai întîi încearcă să înțelegi despre ce merge
vorba!
MARINA: Leoarba!

17
VICTORIA: Ascultă.
MARINA: Să taci!
VICTORIA: Ascultă, zic.
MARINA: Gura, ticăloaso.
VICTORIA: Ticăloasă ești dumneata!...
MARINA: Nemernico!
VICTORIA: Numai de la o nemernică poți auzi așa ceva!
MARINA: Că-ți zmulg pe dată coama!
VICTORIA: Cată să nu mă sperii.
KALOȘIN: Hai-da, hai. Ziceți-i mai departe, că-i ziceți bine!
VICTORIA: Ca să vezi ce gură face! Cine ești dumneata?
MARINA: Eu? Cine sunt eu?
VICTORIA: Da, da, dumneata?! Cine ești? ( către Kaloșin) Cine-i? Soția ori
cine-i?
KALOȘIN: Ea? Habar n-am. Prima dată o văd.
( Marina împietrește pe cîteva clipe holbîndu-și ochii și rămînînd cu gura căscată )
VICTORIA: Așa că n-ai de ce striga. Mai întîi trebuie să înțelegi ce se-ntîmplă,
pe urmă să...
MARINA: (către Kaloșin): Ești... ești... o cutră neobrăzată! Îți dai seama ce spui ?

VICTORIA: Tocmai că nu-și prea dă...

MARINA: Cine-s eu?
KALOȘIN: Dumneata? Dumneata-a-a-...
MARINA: Cine-s?
KALOȘIN: Tu?... Tu-u-u-...
MARINA: Nu mă cunoști?
KALOȘIN: Te cunosc! ( Victoriei) Am mai întîlnit-o undeva, dar... dar cine-i, nu-
mi pot aminti.
MARINA: Cine-s ?

18
( Marina îl amenință pe Kaloșin cu cartea )
KALOȘIN: Mi-am amintit!
MARINA: Cine-ți sînt eu?
( Marina din nou îl amenință pe Kaloșin cu cartea )
KALOȘIN: Nevastă! Ești soția mea. (către Victoria) Foarte mult seamănă cu soția
mea. Două picături de apă. Numai că nevastă-mea nu-i chiar așa de toantă...
MARINA: Ce?!
KALOȘIN: Soția mea e o femeie bine crescută...
VICTORIA: (către Marina) Și totuși, cine ești? Ești nevastă-sa ori nu ești?
MARINA: Vorbește odată, mișelule!
KALOȘIN: Asta nu-i nevastă-mea.
VICTORIA: Ei, acum s-a lămurit afacerea?
MARINA: Nu cumva îți închipui c-ai putea să-ți bați joc de mine, ghiuj bătrîn ce
ești?!
KALOȘIN: Te rog sa nu-mi strigi! Știu, să nu crezi că nu știu eu că știi să țipi și să
faci scandal! La făcut gălăgie și aruncat tot felul de cuvinte ești mare meșteriță!
Dar iată ce înseamnă, spre exemplu, metranpaj, nu cred să te-ajungă mintea să știi!
MARINA: Ascultă, Simeon. Bagă-ți mințile-n cap și n-o fă atîta pe idiotul!
VICTORIA: N-o face, aveți cuvîntul meu că n-o face. Și de urcat în pat s-a urcat
tot în lipsa mea, după ce-am ieșit...
MARINA: Ce-e-e?! Drept cine mă iei, duduiță?
VICTORIA: Vă spun că și-a ieșit din minți. Ce, nu înțelegi nici atîta lucru?
MARINA: Să n-ai nici o grijă. Lasă că-l știu eu, parșivul dracului, văd eu ce-i cu
el! Auzi – și-a ieșit din minți!
VICTORIA: Cu dumneata nu se poate vorbi omenește. Acuș sosește doctorul, și-
atunci totul se va...
MARINA: Ce?!
VICTORIA: Zic, vine doctorul, și-atunci...
MARINA: Ai chemat doctorul?
VICTORIA: Da, l-am chemat.

19
MARINA: (către Kaloșin) : Scoală de-acolo. Scoală, și să nu mai văd urmă de-a ta
pe-aici. Sus, chiar acum!
KALOȘIN: Nu.
VICTORIA: Dar ce, nu vă puteți ridica?
KALOȘIN: Nu mă pot.
MARINA: Ce rușine! S-ajungi să chemi doctorul! Și-a găsit ocupație la bătrînețe...
și cu inima bolnavă! Nerușinat ce ești!
VICTORIA: Nu mai pot...
MARINA: Să te văd tot acum în picioare! Asta mai lipsea, să vină doctorul și să te
găsească lungit aici în pat. Scoală, dacă-ți spun!
KALOȘIN: N-am voie! Imposibil! Știți cine sînt eu? Eu sunt o gînganie, un
gîndacel, sînt vaca domnului. Și dacă mă ridic de aici, mă ia vîntul.
MARINA: Scoală, potlogarule.
KALOȘIN: Nu.
MARINA: (către Victoria) : Ajută-mă!
VICTORIA: Lăsați-l în pace.
MARINA: Scoală, Simeon, c-o să fie mai rău!
KALOȘIN: Mai rău, imposibil.
MARINA: Vă bateți joc de mine? Nu vi-i de-ajuns că v-ați făcut de cap, acum
vreți să mă mai și murdăriți pe de-asupra? Vreți să mă faceți de rîsul orașului? Păi,
să știți că n-o să vă iasă! Vă găsesc eu ac de cojoc! Credeți că-s cu totul neapărată
și vă puteți bate joc de mine? Vă-nșelați.
( Marina se îndreaptă spre telefon)
MARINA: ( la telefon) Muza Hanonovna? Aici e Marina. Muza, vezi te rog, dacă
mai e Oleg pe-acolo.
KALOȘIN: Care Oleg?
MARINA: Păi, un cunoscut. (la telefon) Oleg? Marina la telefon, urcă în camera
două sute zece. Dar iute!
KALOȘIN: L-ai chemat încoace?
MARINA: Dar ce, nu-ți place?
KALOȘIN: Pe el? Aici?

20
MARINA: Văd că ți-a trecut sminteala.
KALOȘIN: Adică, l-ai chemat încoace. Și foarte bine, bravo ție! Cu el o să ne fie
mai vesel.
VICTORIA: Îmi închipui cît de vesel. Poate totuși, ne descurcăm fără el?
MARINA: Asta nu-i treaba ta. E prietenul meu, ai înțeles? Și eu, printre altele, cel
mai mult prețuiesc prietenia între un bărbat și o femeie. Nu ca alții... (către
Kaloșin) De-azi înainte Oleg o să ne facă vizite.
( Bătăi în ușă. Kaloșin se cutremură )
MARINA: Intră, Oleg.
VOCEA CRAINICULUI: Apare Kamaev, un tînăr de vreo 30 de ani. Solid,
rumen și bine îmbrăcat. Și-a însușit drept normă de comportare un fel de politețe
obraznică. După toate semnele, pachetul din mînă ascunde o sticlă.
KAMAEV: Salut, la toată lumea!
MARINA: Treci, Oleg. Fă cunoștință. Acesta, cu cartea-n mînă, este soțul meu.
KAMAEV: Soțul?!
MARINA: Soțul în carne și oase.
KAMAEV: Dacă zici... îmi pare bine. Oleg... Kamaev... Învățător. Vă simțiți
prost?
MARINA: Se simte cam obosit.
KAMAEV: Înseamnă c-ar trebui să se odihnească. Și asta e fiica dumneavoastră?
MARINA: Da de unde? Este stăpîna acestei camere de hotel.
KAMAEV: Chiar?! Îmi pare bine. Oleg... Kamaev... Învățător.
VICTORIA: Am auzit.
KAMAEV: Și de ce domnișoara e atît de indispusă?
MARINA: Ce, nu înțelegi nimic?
KAMAEV: Nimic. Sînt o fire veselă. Și ce, mă rog, ar trebui să înțeleg?
MARINA: Închipuie-ți că le-am încurcat...
KAMAEV: Ce-ai spus?
MARINA: Le-am încurcat.
KAMAEV: Lor?! Așa ceva – exclus!

21
MARINA: Nu mă crezi?
KAMAEV: Serios?!
MARINA: Ești un copil, Oleg.
VICTORIA: Poate v-ajunge?
KAMAEV: Felicitările mele! (către Kaloșin) Ridicați-vă, să bem cu această
ocazie ceva...
MARINA: Închipuie-ți că nu se poate ridica din pat.
KAMAEV: Da?
MARINA: O să fii nevoit să-i dai o mînă de ajutor.
KAMAEV: Nu se poate ridica?! Ce spui? (către Victoria) Felicitările mele...
KALOȘIN: (aparte): Răbdare...
MARINA: Ce-ai spus?
KALOȘIN: Răbdare, copii, nițică răbdare și toate au să fie cum trebuie, cum vreți
voi...
KAMAEV: Ce-a spus?
MARINA: Închipuie-ți c-o mai face și pe țicnitul pe lîngă toate.
KAMAEV: Da? Și de ce i-ar trebui?
MARINA: Desigur, a facut-o lată, ș-acum vrea s-o împăturească...
VICTORIA: Ba nu, e chiar smintit de-a binelea. Și dumneavoastră în loc să...
MARINA: Gura! (către Kamaev) S-o fi auzit ce dădea odinioară din ea! Credea
să mă convingă, c-adică el s-ar fi urcat în pat, cînd ea nu era în cameră. Îți închipui
așa ceva?
VICTORIA: Gata, nu mai pot. Nu mai sunt în stare. La naiba!
( Victoria se așează în fotoliu cu spatele la ceilalți )
VICTORIA: Descurcați-vă cum vă ajunge capul!
KALOȘIN: Răbdare, copii...
MARINA: Hai, înhață-l și scoate-l de-aici. Dacă nu l-ai ști, ai putea crede că e
nebun de-a binelea.
KAMAEV: Văd că petreceți minunat timpul aici.
VICTORIA: Vorbă să fie!
22
KAMAEV: Păi, mă alăturez și eu. Pentru început să bem cîte ceva.
MARINA: Ba nu, mai întîi, să-l ridicăm.
KAMAEV: De-a cui nevoie? Odihnească-se.
MARINA: Nu se poate! Din clipă în clipă trebuie să sosească doctorul.
KAMAEV: Ei și?
MARINA: Cum adică – ei și ... Închipuie-ți cîte vorbe au să scoată, dacă-l
găsește...
KAMAEV: Am înțeles.
MARINA: O să geamă orașul de atîta vorbă, și la ce bun?
KAMAEV: Exact, nimeni n-are nevoie de așa ceva (către Kaloșin) Are perfectă
dreptate, trebuie să vă ridicați.
KALOȘIN: Răbdare, copii...
KAMAEV: N-are nici un rost să tărăgănăm.
KALOȘIN: Nițică răbdare.
KAMAEV: N-ar fi rău – chiar dacă sînteți nebun – să vă gîndiți și la reputația
dumneavoastră.
KALOȘIN: Răbdare, copii, și totul va fi cum doriți.
KAMAEV: Grăbiți-vă. Cît mai sîntem între-ai noștri, incidentul acesta nu
depășește cadrul unei întîmplări particulare. Din clipa în care își va face apariția un
străin, gata!... Gîndiți-vă cum o să ieșiți în lume, gîndiți-vă la opinia publică...
MARINA: Nu mai vorbi în zadar cu el. Umflă-l pe sus și s-a zis.
KALOȘIN: Să nu puneți mîna pe mine. Sînt o gînganie, o musculiță, dar pot să și
înțep. Mai bine să mă lăsați în pace.
MARINA: Înșfacă-l de guler și nici un fel de...
KAMAEV: De-a cui nevoie toată zarva asta? (către Kaloșin) Noi și fără suntem în
stare... că sîntem oameni culți, nu-i așa?
KALOȘIN: Sîntem niște gîze, niște gîngănii...
KAMAEV: Destul! Sînteți om civilizat, și vă da-ți perfect de bine seama ce
înseamnă decăderea morală. Așa că – sus!
MARINA: Oleg, ce tot tărăgănezi atîta?

23
KAMAEV: Vă rog să nu mă faceți să fiu nevoit să-mi pun mușchii în mișcare.
Sînt un om bine crescut, și n-ar fi de dorit să...
KALOȘIN: Dacă zici că ești bine crescut, că ești om civilzat... Dacă zici că ești
om inteligent, atunci, spune-mi – ce înseamnă metranpaj?
VICTORIA: Nu, mai mult nu mai pot. Spuneți-i dacă știți... din cauza asta s-a
smintit.
KAMAEV: Din ce cauză?
VICTORIA: Din cauza metranpajului.
KAMAEV: Adică?
VICTORIA: Iat-așa. În camera mea a venit un om, iar el l-a scos pe sus afară...
KAMAEV: Așa...
VICTORIA: Abia după aceea și-a dat seama ce-a făcut. Adică, l-a scos pe sus
afară, dar nu se știe pe cine anume...
KAMAEV: Așa...
VICTORIA: Anume că nu știa. A telefonat jos la recepție și de acolo i-au răspuns
că e un oarecare metranpaj. Metranpaj, dar ce înseamnă asta – nimeni nu poate ști.
KAMAEV: Așa-i, așa...
VICTORIA: Cine este și de unde a venit? Poate fi și un grangur oarecare? Și iată
atunci s-a împotmolit cu totul. A telefonat peste tot, dar degeaba – nimeni nu știe.
I-au spus că-i de la ziar, nimic însă precis. Și-atunci s-a tulburat definitiv.
KAMAEV: Așa...
VICTORIA: Asta-i tot. S-a smintit. De frică.
MARINA: Minte!
KAMAEV (Marinei): O clipă. (Victoriei) Adică, nimeni nu știe ce înseamnă
metranpaj?
VICTORIA: Tocmai aici e buba. Dacă știți, lămuriți-l. S-ar putea întîmpla să-i
ajute.
KAMAEV: Mă-ndoiesc. Mă tem să nu se tulbure și mai și.
( Kaloșin, care i-a ascultat cu multă atenție, nu-și mai poate stăpîni emoțiile și
frica )
VICTORIA: Ei, cine-i? Spuneți-i odată!
KAMAEV: Mda... (către Kaloșin) Nu l-ați lovit?
24
KALOȘIN: Nu, nu!
KAMAEV: Recunoașteți cinstit, c-aici toți suntem de-ai noștri. L-ați lovit ori nu?
KALOȘIN: Nu, nu! Nici de gînd. Mă jur!
VICTORIA: L-a îmbrîncit.
KAMAEV: L-ați îmbrîncit? Nu-i bine. Dar nu i-ați zis nimic?
KALOȘIN: Ce să-i zic?
KAMAEV: Vorbe mai pipărate. Înjurături.
KALOȘIN: Nu, nu!
VICTORIA: I-a zis donjuan.
KAMAEV: Donjuan unui metranpaj?! Asta e cam... Deloc nu-i bine.
VICTORIA: Și cine-i metranpajul? Spuneți-i odată.
MARINA: Cine-i?
VICTORIA: Știți ori nu știți?
KALOȘIN: Ce înseamnă metranpaj?
KAMAEV: Văd că vi s-au întors mințile la loc. Cu atît mai rău. În locul dumitale,
ar fi mai bine să rămîi nebun.
KALOȘIN: Ce înseamnă metranpaj?
KAMAEV: Metranpaj, asta-i ceva. Da, dragul meu, ai nimerit într-o situație destul
de neplăcută.
VICTORIA: N-o mai întindeți atîta.
KAMAEV: Metranpaj, dragii mei, nu cred să poată fi altceva decît un om de la
minister. Om mare.

( Bătăi în ușă. Kaloșin se cutremură și cade în pat. Bătăile se aud din nou.
Marina întredeschide cu multă atenție ușa și se uită în coridor. )
MARINA: Boris? Tu ești?
VOCEA CRAINICULUI: Apare Rucosuev, cam de aceeași vîrstă cu Kaloșin. E
în halat alb, poartă ochelari și are cu el o valijoară.
MARINA: Ne-a mers! Acesta-i Boris, un vechi prieten de-al lui.
25
KAMAEV: Kamaev...Oleg...Învățător.
MARINA: Nu-ți fă prea mari griji, mai mult se preface...
RUCOSUEV: Se preface? Și de ce s-ar preface?
MARINA: Iat-așa. Are mari încurcături și nu-l ajunge capul cum s-o descurce.
RUCOSUEV: Semion... Semion...
MARINA: Ce, ai surzit?
RUCOSUEV: Semion!
( Marina îl scutură pe Kaloșin. Kaloșin geme )
MARINA: Ți-ajunge s-o tot faci pe prostul.
RUCOSUEV: Semion, asta-i în plus.
MARINA: Ți-ajunge s-o faci atîta pe nebunul. Acesta-i Boris, ce nu vezi?...
A surzit ori ce-i cu el?
RUCOSUEV: Semion... Vezi că întreci orice măsură...
KAMAEV: Artist, ce mai vorbă...
VICTORIA: Ridică-te, ți-ajunge cît te-ai maimuțărit.
RUCOSUEV: Semion... Ce-i cu tine?
MARINA: Răspunde, caraghiosule.
RUCOSUEV: Aveți răbdare.
MARINA: Ca să vezi ce neobrăzat s-a făcut...
RUCOSUEV: Liniște!
( O scurtă pauză )
RUCOSUEV: I s-a făcut rău.
MARINA: Ce?
RUCOSUEV: Și-a pierdut cunoștința.
KAMAEV: Vorbiți serios?
RUCOSUEV: Foarte serios.
MARINA: Cum adică?
RUCOSUEV: Liniște. Acces de inimă.

26
( Rucosuev îi face o injecție lui Kaloșin. Toți tac. Rucosuev îi ia din nou pulsul și-i
ascultă inima. )
VICTORIA: Ei?
MARINA: Cum se simte?
RUCOSUEV: Rog liniște... Moare.
MARINA: Moare?!
( o scurtă pauză. Kaloșin geme.)

KALOȘIN: Ce-ai spus? Boris? Tu ești? Tu ai spus?

MARINA: Simeon!
KALOȘIN: Te-am auzit... Ai spus că mă sfîrșesc... E adevărat?
RUCOSUEV: Liniștește-te, Simeon. Și nu vorbi.
KALOȘIN: Simt și eu că mă duc...
MARINA: Simeon, dragul meu.
KALOȘIN: Nu juca teatru, Marina. Ai jucat toată viața și-i de-ajuns.
RUCOSUEV: Simeon, n-ai voie să vorbești.
KALOȘIN: Boris, să nu mă minți... S-a zis cu mine...
MARINA: Simeon, fie-ți milă. Nu vreau să mori...
KALOȘIN: Minți...
MARINA: Simeon...
KALOȘIN: Toți cei șase ani...
MARINA: Taci, Simeon...
KALOȘIN: Ai așteptat clipa asta.
MARINA: N-ai voie să vorbești...
KALOȘIN: Acum n-ai decît să te bucuri.
RUCOSUEV: Păstreaza-ți calmul, Simeon, păstrează-ți calmul...
KAMAEV: Doctore, simt că străinii n-au ce face aici
KALOȘIN: Dînsul mai e pe-aici? Încă n-ai plecat?

27
KAMAEV: Cine, eu?
KALOȘIN: Piei din ochii mei, cîine ce ești!
RUCOSUEV: Liniștește-te, am zis.
KALOȘIN: Să nu te văd!
MARINA: Simeon...
KALOȘIN: Și tu, viperă, marș de-aici!
RUCOSUEV: Liniștește-ște, liniștește-te.
KALOȘIN: (către Marina și Kamaev) : Să nu vă văd! Vreau să mor într-o
societate de oameni cumsecade...
MARINA: Simeon...
KALOȘIN: Marș!
( Rucosuev îi conduce pe Kamaev și Marina )
RUCOSUEV: Simeon, îți interzic să vorbești
KALOȘIN: Nu mi-o fi nici pe dracu... Prea mult am tăcut.
RUCOSUEV: N-ai voie să te agiți. Liniștește-te.
( Rucosuev îi ia din nou pulsul lui Kaloșin. Se aud bătăi în ușă. Victoria se apropie
de ușă )
KALOȘIN: Cine-i?
RUCOSUEV: Să nu deschideți.
KALOȘIN: Da poate-i metranpajul?
RUCOSUEV: Să nu deschideți, oricine ar fi!
KALOȘIN: De ce? Lasă-l să intre. Metranpaj, fie și metranpaj. Mi-i totuna. Scuip
pe el. Ca să vezi, a venit... Oamenii de treabă nu vin așa. Așa vin numai hoții și
afaceriștii.
( Bătăile în ușă se repetă )
KALOȘIN: Deschide-i... Am să-i spun ceva la despărțire. Să știe altă dată.
RUCOSUEV: Păstrează-ți calmul, Simeon.
KALOȘIN: Cu toate că-i metranpaj, totuna-i muritor și el.
VICTORIA: E soția dumneavoastră, nu metranpajul.

28
KALOȘIN: Ei să nu-i deschideți... Dacă nu m-a lăsat să trăiesc, să mă lase măcar
să mor omenește.
( Se aude sunetul telefonului )
VICTORIA: Da, două sute zece... Aveți nevoie de Simeon Nicolaevici Kaloșin?
RUCOSUEV: Nici un fel de nevoi. Pune receptorul.
VICTORIA: Dumnealui... dumnealui este ocupat. Ce să-i transmit? Metranpaj? Și
de unde-i? De la tipografie? Ce? Culegător? Chiar culegător?!... Bine, am să-i
transmit. (pune receptorul) Metranpaj înseamnă lucrător tipografic.
KALOȘIN: De la tipografie?
VICTORIA: Culegător.
KALOȘIN: Culegător?! Șoarece de tipografie... Păduche de frunză! Gînganie!
Dar să vezi ce spaimă-am tras! M-a speriat de moarte...
RUCOSUEV: Liniștește-te, Simeon.
KALOȘIN: Mai zi după asta că nu-s un idiot. M-am speriat de-un cuvînt, de-un
sunet, de-un scîrțîit de căruță. Rușine și iar rușine.
RUCOSUEV: Te rog să taci...
KALOȘIN: Așa-mi trebuie. Bădăran am fost, bădăran am să mor.
RUCOSUEV: Stai liniștit!
KALOȘIN: De-a cui nevoie? Mor, Boris, ce mai atîta... Inima. Simt cum încetează
să-mi bată...
(Rucosuev îi întinde o pastilă )
RUCOSUEV: Înghite...
KALOȘIN: N-are nici un rost. Nu mai are nici un rost!
RUCOSUEV: Înghite, Simeon!
KALOȘIN: Nu, Boris. Ce ți-i scris, în frunte ți-i pus...

KALOȘIN: Demult, pe cînd eram șef la baie, țin minte că mi-a spus odată un om
luminat. Cu caracterul dumitale, zice, ai putea să ajungi departe, dar vezi să te dea
de sminteală propria-ți bădărănie. Ca pînă la urmă să se întîmple chiar așa...
Vroiam să fug de destin: ștergeam urmele, mă zbăteam, făceam fel de fel de

29
șmecherii, și cîte locuri și meserii am schimbat eu în viața mea... Peste cîte am fost
eu mai mare și cîte am condus! Și depozite, și băi, și oficiu al stării civile și
restaurante. Și la sindicate, și la cizmărie, și aprovizionare, și la sport – și numai în
ce sfere nu m-am învîrtit! Și cu cine oare n-am avut de-aface!
Și cu turiști, și cu invalizi, și chiar cu potlogari de tot neamul! Ce-i drept, mare șef
n-am fost eu niciodată, dar totuși... O vreme oarecare am lucrat chiar director de
cinematograf. Și peste tot mi se întîmpla cîte o nenorocire. Dacă inventarul era în
ordine, atunci neapărat trebuia să mă dea de sminteală studiile. Mi s-au întîmplat
atîtea, nu pot spune însă că nu mi-a mers. Se întîmpla că mă scufund, iar cînd colo
mă pomeneam iarăși stăpîn pe situație... Soarta, numai ea mi s-a împotrivit, m-a
oprit. Și după atîtea griji și nenorociri să mă aleg cu hotelul ăsta! Și un metranpaj
pe de-asupra... Șefii totdeauna m-au băgat în sperieți. De nimica nu m-am temut pe
lumea asta ca de șefi... Mai mult chiar, din clipa în care am ajuns și eu șef, am
început să tremur în fața mea. De multe ori stăteam în cabinet și chibzuiam oare să
fiu eu acesta? Mă mai gîndeam c-ar putea să se întîmple s-ajung să mă trimit eu
însumi pe mîna judecătoriei. Firește, cu vremea m-am deprins, dar totuși... Am
trăit, aș putea spune, toată viața într-o stare de permanentă încordare și nervi.
Acasă, ca acasă, treacă-meargă, dar cum ajungeam la serviciu, pe loc începeau...
Cu unii trebuia să joci într-un fel, cu alții – în alt fel, și toată vremea să te gîndești
cum s-o legi și cu s-o dregi ca să nu te umilești. Dar nici s-o faci prea pe grozavul.
Prea umilit tot nu-i bine, dar și-atunci cînd te grozăvești peste măsură iese și mai
rău... Zile și nopți chibzuiam cum să fac s-o scot la mal. Dacă vrei să știi, Boris,
abia acum respir liniștit. Acum, în fața morții...
RUCOSUEV: Stai nu te grăbi, Simeon...
KALOȘIN: Nu, Boris, mi-am trăit traiul
( Din nou se aud bătăi în ușă )
KALOȘIN: Cînd ai s-o întîlnești pe Clava, prima mea soție... și pe fiică-mea – să
le spui că în clipa de pe urmă am fost cu gîndul la ele... Eh, Boris! Cît ești tînăr,
viața-i viață și totu-i frumos... Mai ții minte pe cînd lucram la navigația fluvială...
Remorcherul nostru se numea ”Grigorii Kotovski”, îți amintești? Mai apoi am
lucrat și pe nava ”Leitenantul Schmidt”, ții minte?
RUCOSUEV: Țin, cum să nu, dar liniștește-te!
KALOȘIN: Da ”Ivan Turgheniev”? Eh, Boris! S-a zis cu viața mea! Gata! Și cine
crezi că-i vinovatul? Crezi că-i metranpajul?
( Se aud bătăi în ușă )
KALOȘIN: Sau soția de-a doua?
RUCOSUEV: Nimeni nu-i vinovat, nu te agita atîta!
30
KALOȘIN: Vinovatul sînt eu... Eu sînt vinovat de toate astea...
( Din nou se aud bătăi în ușă )
VICTORIA: Soția roagă să fie lăsată să intre.
KALOȘIN: Atunci – să intre.
RUCOSUEV: Nu, nu-i voie.
KALOȘIN: Las-o să intre. Ce rău mi-a făcut ea? Că știam, doar știam totul. Atît
că mă prefăceam toată vremea. Și ei ce să-i pese? E tînără, frumoasă și vrea să-și
trăiască viața. Că-i de două ori mai tînără ca mine, ș-aș putea spune că eu am
nenorocit-o. Să intre, trebuie să ne iertăm.
( Victoria deschide ușa. Kamaev și Marina intră în cameră. )
MARINA: Simeon! Cum se simte? Cum te simți, Simeon?
KALOȘIN: Dumnezeu cu tine, Marina, te iert și iartă-mă și tu. Să nu mă
pomenești de rău. Înmormîntează-mă și după, n-ai decît să te măriți. Nici un păcat.
Mărită-te cît nu-i tîrziu...
MARINA: Simeon, ce spui?
KALOȘIN: Mărită-te chiar cu ăsta, cu... Dacă-ți place. Ei, ce-ai de zis, Boris?...
Uită-te la ei...
MARINA: Simeon, n-am să te uit o veșnicie.
KALOȘIN: Dumnezeu cu voi. Trăiți.
KAMAEV: Ce?
KALOȘIN: Căsătoriți-vă, zic... Ce, nu cumva ești împotrivă?
KAMAEV: Eu?! Nu, eu... ca să fiu sincer, nici prin minte să-mi treacă așa ceva.
MARINA: Cum așa, nici prin minte nu ți-a trecut?! Doar îmi spuneai mereu că...
KAMAEV: Îți spuneam?
MARINA: Nu te fă, Oleg...
KAMAEV: Înseamnă că spuneam. Dar de gîndit, nu m-am gîndit încă.
MARINA: Ce-i de capul tău, Oleg? Iese că m-ai mințit?
KAMAEV: Nicidecum, dar... nu se poate chiar în felul ăsta... Omul moare, iar noi
umblăm cu însurătoarea. Nu-i bine.

31
KALOȘIN: Nu-i nimic. Vila i-o da-ți Clavei, iar locuința fie a voastră. Și trăiți în
pace și bună înțelegere. Nu vă alungați după bani și posturi. Principalu-i s-aveți
conștiința împăcată.
RUCOSUEV: Ai rabdare, Simeon...
KALOȘIN: Atît. Totul e clar. Mi-a venit sfîrșitul. Inima. Simt c-o să-mi
plesnească din minut în minut. ( către Kamaev) Cît privește metranpajul, trebuie să
vă spun, nu-i de la minister. E muncitor tipografic, un culegător.
KAMAEV: Ce spuneți?!
KALOȘIN: Trebuie să mai înveți carte, carte, tinere... Dacă aș mai avea o viață...
aș trăi-o altfel cum am trăit-o!
( Rucosuev îi prinde mîna lui Kaloșin. Ascultă pulsul. )
KALOȘIN: Marina, să-mi pui o piatră funerară... modestă. Nu costă scump. Iar pe
piatră să scrii...
RUCOSUEV: Nu înțeleg nimic...
KALOȘIN: Deși... mai bine să nu scrii nimic... Doar prenumele, numele, numele
după tată, anul nașterii și...
RUCOSUEV: Simeon! Tu... tu ai... Ai pulsul destul de normal.
( O scurtă pauză )
RUCOSUEV: Ai pulsul cît se poate de normal. Simeon, ți-i mai bine!
( Pauză )
KALOȘIN: Cum, adică, mai bine?
RUCOSUEV: Așa! Să știi că te-ai ridicat din mormînt!
KAMAEV: Serios?
RUCOSUEV: Foarte, foarte serios...
MARINA: Simeon...
KALOȘIN: Să trăiesc? Dar... cum așa?
RUCOSUEV: Ai să trăiești, Simeon... Ce, nu ești mulțumit?
KALOȘIN: Atunci cum rămîne?... Cum, adică, vine asta?
KAMAEV: Și ce, mă rog, vă incomodează? Trăiți în pace și bună înțelegere! Va
mers din plin.
MARINA: Trăiește, Simeon, desigur...
32
KALOȘIN: Ș-acum ce să?... Cum?
KAMAEV: La urma urmei, nu s-a-ntîmplat nimic. Dacă vă incomodează
testamentul pe care l-ați declarat aici... atunci n-aveți de ce vă incomoda. Să rămîie
totul cum a fost. Eu, de exemplu, n-am nici o pretenție.
MARINA: Iată cum?
KAMAEV: Da. La drept vorbind asta-mi convine mai mult...
MARINA: Tu însă... îmi spuneai toată vremea că...
KAMAEV: Ei, ce-ți spuneam eu toată vremea? Ascultă, ai idei fixe. Mă faci să
roșesc, zău așa... Omul abia a scăpat din gura morții, și tu, în loc să te bucuri... Să
știi că nu te înțeleg...
VICTORIA: Nu mai pot, imposibil...
MARINA: Dar eu, mi se pare, te-am înțeles.
RUCOSUEV: Simeon, ce-i cu tine? Îți pare rău?
MARINA: Să știi, c-așa nu mai merge! Să uităm tot ce-a fost! Simeon, iartă-mă!
Iartă-mă, Simeon, dacă n-ai nimic împotrivă... eu... eu rămîn cu tine! Iar el, el...
Nici nu vreau s-aud de numele lui!
KALOȘIN: Și slavă Domnului.
MARINA: Simeon, iartă-mă...
RUCOSUEV: Vino-ți odată în fire!
MARINA: Simeon! Uită-te la mine! Spune ceva...
( Se aud bătăi în ușă )
VICTORIA: Cine-i acolo? Imposibil, nu mai pot...
( Bătăile în ușă se repetă )
VICTORIA: Intrați!
( apare Potapov, foarte agitat )
POTAPOV: (către Victoria) Poți să mă feliciți. Au cîștigat... Dar ce se întîmplă
aici, la dumneavoastră? Lîngă ușa dumitale s-a adunat tot hotelul.
KALOȘIN: Tot hotelul? La naiba cu hotelul ăsta! De mîine încep o viață nouă...
Plec, chiar de mîine... plec la studiou, cronica de actualități.
VICTORIA: Nu. Așa ceva e imposibil, nu mai pot!
( CORTINA )
33
34