Crimă pe palier

- Ion Băieșu –
PERSONAJELE
PAMFIL, - 40 ani, mărunțel, slab, nervos și neapărat cu mustață
AVOCATUL, - 50 ani, cît se poate de gras și impunător
DOCTORIȚA, - 50 ani, fizic normal
FOTOGRAFUL, - 25 ani, înalt, slab, cu ochelari, comportament de astenic în ultimul hal
M.N. ZISU, 40 ani, un munte de om, de asemeni astenic
FILOFTEIA, 40 ani, foarte măruntă, foarte slăbuță și foarte energică

Acțiunea s-a petrecut ieri, se petrece azi, se va petrece mîine.

Nu contează !

Holul unui bloc, sus, la etajul 7. În fund, peretele din sticlă al luminatorului. În dreapta și în stînga
– ușile a două apartamente, iar la mijloc, scara blocului, care coboară spre etajul inferior și urcp
spre etajul superior. Pe această ușă vor intra și ieși majoritatea personajelor. La ridicarea cortinei,
Pamfil se coțopenește să scoată pe ușa apartamentului său din partea stîngă o uriașă plantă
ornamentală, sădită într-o găleată de tablă. Așază cu efort planta în fața peretelui de sticlă a
luminatorului, alături de alte plante ornamentale, care, împreună, se constituie într-o adevărată
perdea verde. Apoi, intră din nou în apartament și se întoarce cu o rangă de fier. Face cu
resectivul obiect cîteva probe de luptă, lovind un adversar imaginar, și o așază într-un rastel
special, în care se află alte două răngi. Intră din nou în casă și se întoarce cu o ghioagă de lemn,
ceva în genul celor imaginate de caricaturiști atunci cînd își propuneau să- demaște pe agenții
electorali din trecut. Probează și ghioaga, după care scoate la iveală un buzdugan din secolul 17,
desigur, piesă de muzeu valoroasă. În sfîrșșit, Pamfil aduce din casă și o armă de vînătoare
veritabilă, împreună cu o cartușieră doldora de cartușe, cu care se instalează la pîndă în spatele
plantelor ornamentale. Peste cîteva clipe, pe scări urcă un tip de aproximativ 60 de ani, masiv și
greoi, cu lavalieră bogată la gît. Pamfil, ascuns în spatele plantelor, îndreaptă țeava puștii spre
musafir și îl urmărește încordat pas cu pas. Acesta se apropie precaut de ușa apartamentului lui
Pamfil, în fața căruia se află un superb preș de lână de culoare roz cu floricele albastre. O clipă,
musafirul se simte tentat să se șteargă pe respectivul preș, dar renunță și apasă pe butonul
soneriei. În aceeași clipă, Pamfil răcnește din spatele perdelei verzi.

PAMFIL: Pe cine căutați?

AVOCATUL (tresare, se întoarce, observă țeava puștii îndreptată fără avertisment și ridică
mâinile): Vă rog să nu trageți fără avertisment și mai ales fără a vă convinge în prealabil cu cine
aveți de-a face. Am oroare să fiu împușca din confuzie.
PAMFIL: Nimănui nu-i face plăcere să fie împușcat, fie din confuzie, fie cu premeditare. Dar să
terminăm cu vorbăria, spune cine ești.
AVOCATUL: Îmi permiteți? (Îi întinde mâna.) Maestrul M.N.C., avocat, fost șef de barou.
PAMFIL (iese din spatele plantelor, edificat): Maestre M.N.C., vă rog foarte mult să mă scuzați.
(Îi întinde mâna respectuos.) Dar vă rog foarte mult să mă scuzați. Vă așteptam din moment în
moment. Mă recomand: Pamfil. P. Pamfil, chiriaș principal.
AVOCATUL: Iertați-mă, domnule chiriaș principal, dacă am să vă declar că în lunga mea carieră
am vizitat numeroși clienți la domiciliu, dar nici unul dintre ei nu m-a așteptat înarmat până în
dinți ca dumneata.
PAMFIL (îi arată un scaun în spatele plantelor): Vă rog să luați loc, domnule maestru. N-aș vrea
să vă faceți o impresie necorespunzătoare despre mine. N-aș vrea câtuși de puțin.
AVOCATUL: Dar nici nu mă gândesc, domnule, să-mi fac o impresie proastă despre dumneata.
Intenția mea este să-mi fac o impresie bună.
PAMFIL: Să știți că nu aș fi tras fără a vă identifica în prealabil. V-am somat din prudență.
AVOCATUL: Tot din prudență v-am rugat și eu să nu trageți fără preaviz. De ce m-ați chemat?
PAMFIL: V-am chemat, maestre, ca să mă apărați într-un proces.
AVOCATUL: Ce fel de proces?
PAMFIL: Proces de crimă.
AVOCATUL (nespus de plăcut surprins) : Crimă?! Excelent! Este vorba de...crimă, crimă?
PAMFIL: Exact: crimă-crimă! Cu sânge, cu martori, cu tot ce trebuie.
AVOCATUL: Eu îmi voi încheia în curând cariera, domnule Pamfil. O carieră strălucită, domnule
chiriaș principal, pe care nu aș fi vrut să o sfârșesc cu un proces stupid de delapidare sau insultă
de mamă. Voiam un prces final cu crimp. N-am mai avut o crimă din ’39, când lucram împreună
cu maestrul Haneș. Ați auzit, desigur, de marele maestru Haneș, strălucitul Haneș.
PAMFIL: Desigur, domnule. Pasiunea vieții mele au fost procesele. Fugeam de la școală, ca să
mă duc la tribunal.
AVOCATUL: Eu am fost elevul maestrului Haneș. Tocmai primise în ’39 o crimă fantastică, pe
care, generos cum îl știți, mi-a încredințat-o mie. Poate vă mai aduceți aminte: un copil precoce în
vârstă de doi ani și jumătate ș-a asasinat mama cu cuțitul de bucătărie deoarece a prins-o cu
amantul în dormitory.
PAMFIL (continuă subiectul pe nerăsuflate, perfect informat) : După ce a omorât-o pe respectiva
și nefericita mama, copilul asasin i-a spus: „Nenorocito, în loc să mă alăptezi la timp, tu-l înșeli
pe tata?” La care, mama, muribundă, i-a răspuns: „Copile nevinovat, nu cel absent este tatăl tău,
ci cel de sub pat”. Și a murit.
AVOCATUL: Exact. După care asasinul și-a pus olița pe cap și a plecat la plimbare, fluierând.
Pentru ca apoi eu să-l salvez de la o condamnare sigură la muncă silnică pe viață printr-o
strălucită pledoarie pe tema complexului lui Oedip în societatea modernă. Domnule Pamfil,
contează pe mine pânî la capăt. Chiar dacă ai săvârșit un masacru, tot te salvez. Ce crimă ai făcut?
PAMFIL: Încă nu am făcut nici o crimă. O fac acum.
AVOCATUL: Acum?
PAMFIL: Sunt gata cu toate pregătirile.
AVOCATUL: Și pe cine vrei să omori?
PAMFIL: Pe vecinul de vizavi. (Arată spre apartamentul din dreapta.)
AVOCATUL (se duce și citește numele vecinului de pe plăcuța prinsă pe ușă): M.N. Zisu.
(Notează) Va să zică, pe victim o cheamă Zisu.
PAMFIL: Peste aproximativ zece minute nu va mai fi victim, va fi cadavru.
AVOCATUL: Care e mobilul crimei?
PAMFIL: Imposibilitatea conviețuirii în comun.
AVOCATUL: Motivul este excellent, deși puțin cam literar. Aș vrea să fiți ceva mai concret.
PAMFIL (SEC): S-a șters pe preșul meu.
AVOCATUL (studiază cu atenție preșul de la ușa lui Pamfil): Acesta este preșul dumitale
personal?
PAMFIL: De lână pură.
AVOCATUL: Se vede. E foarte plăcut la pipăit.
PAMFIL: Poate vi se pare un lux că mă folosesc de un preș de lână pură?
AVOCATUL: Da, dar n-are importanță.
PAMFIL: Domnule maestro, eu am un principiu în viață: mă șterg mai rar, dar pe ceva de bună
calitate. Mai puțin, mai rar, dar de bună calitate.
AVOCATUL: Probele?
PAMFIL: Care probe?
AVOCATUL: Unde sunt urmele, probele că vecinul dumitale s-a șters pe preșul dumitale?
PAMFIL: Urmele nu mai sunt, pentru că le-am spălat, dar îl aștept acum să se șteargă din nou,
după care îl omor pe loc. Acum este exact ora când se întoarce de la service și se șterge pe preșul
meu. După cum observați, are și el preșul lui.
AVOCATUL (constată): Da, are.
PAMFIL: Dar nu se șterge pe al lui. Se șterge pe al meu.
AVOCATUL: Cum l-ați depistat?
PAMFIL: Vă povestesc imediat. Într-o dimineață… (Se aud pași pe scară. Pamfil ascultă,
încordat.) Veniți imediat lângă mine și ascundeți-vă.
AVOCATUL (speriat): Vine?
PAMFIL: Cred că da.
AVOCATUL: Cu ce vrei să-l omori?
PAMFIL (în șoaptă): Încă nu m-am hotărât. Depinde de el. Dacă se șterge bland, mă port și eu
blând. Adică îl împușc. Dacă se șterge în mod grosolan, îl deșel cu ghioaga asta. Dacă îmi rupe
preșul, atunci îi sparg șeasta cu buzduganul. (Îi arată buzduganul.) Piesă unică, secolul 17,
împrumutată anume de la un muzeu. O singură lovitură și victima e făcută terci.
AVOCATUL (înfiorat): Domnule Pamfil, poate că totuși nu-l omori.
PAMFIL: De ce să nu-l omor?
AVOCATUL: Dacă e o crimă prea abominabilă, nu știu dacă…
PAMFIL: Sst! Vine!
(Apare un tip mic și gras, cu o gentuță de medic în mână. Acesta se îndreaptă spre ușa
apartamentului lui Pamfil, vrea să se șteargă pe preș, dar maestrul nu se poate abține și strigă.)
AVOCATUL: Nu te șterge!
DOCTORUL (nu știe de unde s-a strigat): Poftim?
AVOCATUL (se ridică în picioare): Domnule, nu te șterge pe preș, că… nu e bine!
DOCTORUL: Dar nici prin cap nu-mi trece să fac așa ceva. Eu îl caut pe clientul meu, domnul
Pamfil.
AVOCATUL: E aici.
PAMFIL (se ridică, pune pușca în rastel și-I întinde mâna Doctorului, afabil): Vine ai venit,
doctore. Dânsul este maestrul M.N.C., avocatul meu. Te-am chemat pentru un consult. Vreau să-
mi consulți sistemul nervos.
DOCTORUL (derutat): Atunci să mergem înauntru.
PAMFIL: Nu. Aici, pentru că aștept pe cineva. Este vorba de vecinul meu, pe care doresc să-l
ucid și pe care îl aștept să sosească dintr-o clipă într-alta. Acest vecin m-a jignit mortal deoarece
s-a șters pe preșul meu. Dumneata, doctore, trebuie să certifici că l-am omorât în deplinătatea
facultăților mintale. Adică l-am oorât conștient și lucid. Consultă-mă. (Pamfil își scoate cămașa
și rămâne gol până la brâu.)
(Nedumeriți, medicul îi ia tensiunea, pulsul, apoi îi lovește genunchii cu un ciocănel.)
DOCTORUL (grav): Aparent, sunteți sănătos.
PAMFIL: De ce aparent?
DOCTORUL: Pentru că va trebui să vă fac un examen mai detalitat. De altfel, teoria mea
personală, pe care am prezentat-o recent la Congresul mondial al diagnosticienilor de la
Singapore, spune că nu există oameni sănătoși, că toți, într-un fel sau altul, ne naștem bolnavi.
Dar asta n-are nicio importanță. Dumneavoastră arătați normal. Ceea ce nu e deloc puțin.
PAMFIL: Mă rog. Ia loc aici lângă noi. Monstrul s-ar putea să vină dintr-un moment într-altul. Te
rog să iei parte la ceremonia lichidării lui. Ești invitatul meu de onoare. (Către Avocat.) Și cum vă
spuneam maestre, într-o dimineață… (Se oprește brusc. Se aud pași pe scară.) Vă rog să vă
ascundeți în spatele plantelor și să fiți calmi. Vine monstrul.
(Cei trei se ascund în spatele plantelor. Pamfil își pregătește armele de atac. Îm hol apare un
tânăr înalt și slab, cu o pălărie fistichie pe cap și cu un aparat de fotografiat agățat de gât. El se
îndreaptă spre ușa apartamentului lui Pamfil și, înainte de a suna, simte, instinctive, o pornire
elementară și ancestrală de a a șterge pe preșul de la intrare. Medicul îl împiedică la timp,
strigând îngrozit.)
DOCTORUL: Nu te șterge!
FOTOGRAFUL (candid): De ce, domnule, să nu mă șterg? Eu vreau să intru în casa clientului
meu curat pe picioare.
PAMFIL: Dumneata nu șeti cumva de la cooperative „Prestarea în imagini”?
FOTOGRAFUL: Ba da. Dar nu cumva am onoarea chiar cu clientul pe care îl caut și care se
numește Pamfil. P. Pamfil?
PAMFIL: Exact. Treci aici, în spatele plantelor și pregătește-ți instrumentele. Aș vrea să-și alegi
un loc potrivit ca să poți fotografia o scenă care se va petrece cam acolo unde ești dumneata
acum.
FOTOGRAFUL: Este vorba de un instantaneu? Pentru că, dacă este vorba de un instantaneu, eu
sunt exact specialistul de care aveți nevoie. E vorba despre un flagrant delict?
PAMFIL: Da, domnule, este vorba despre un flagrant delict.
FOTOGRAFUL: Fantastic! Sunt un maestro în materie de flagrante. Soția?
PAMFIL: Nu, că sunt burlac. Nu m-am căsătorit tocmai din această pricină. Adică de frica
flagrantului. Căci, dacă o prindeam în flagrant delict, ce făceam? O omoram.
FOTOGRAFUL: Într-adevăr, au fost cazuri. La câteva am participat chiar eu. Ea era ăn flagrant,
eu am fotografiat-o și el a omorât-o. Totul a durat un minut. Țaca-paca. Dar acum despre ce
flagrant e vorba, domnule?
PAMFIL: E vorba de un vecin pe care dumneata îl vei fotografia în clipa în care se va șterge pe
preșul meu, în clipa în care eu voi trage asupra lui cu arma și în clipa în care el va cădea mort. În
total, trei poziții.
FOTOGRAFUL: Doriți color?
PAMFIL: DESIGUR. Ca să se vadă sângele. Cât mai mult sânge.
FOTOGRAFUL: Fantastic, domnule, fantastic! Iată o comandă pe care o execut cu foarte multă
placer. Să fac și câteva prim-planuri de rezervă. (Îl fotografiază pe Pamfil.) Asasinul înainte de
crimă. (Îi fotografiază ăe Avocat și pe Doctor.) Martorii înainte de crimă.
DOCTORUL (neplăcut surprins de perspectiva de a devein martor): Domnule, eu nu voi fi
martor. În timpul crimei mă întorc cu spatele. Eu voi participa doar ca medic. Adică voi constata
decesul victimei.
AVOCATUL (speriat): Domnule Pamfil, îți atrag atenția că vei fi autorul unui omor premeditate
și că sarcina mea, în aceste condiții, va fi dintre cele mai dificile. Poate că nu trebuie neapărat să-l
omori. Poate că ar fi sufficient să-l sperii puțin.
PAMFIL: Adică cum să-l sperii?
AVOCATUL: Adică să te faci că tragi. Să fii clement.
PAMFIL: Domnule avocat, nu înțeleg unde bateți cu insinuarea. Va să zică, el se șterge ca un
nemernic și ca un grosier pe preșul meu personal, iar eu să fiu clement? Clement în numele cui?
DOCTORUL: Domnule Pamfil, dar e o chestiune de onoare la mijloc. Nu poți să tragi într-un om
fără să-l faci atent și fără să-I acorzi dreptul să se apere. Nu se poate trage direct într-un om, ca
într-un copac.
FOTOGRAFUL: Într-un om – nu, dar într-un vecin – da.
DOCTORUL: Dumneata ești un sadic. Ți se citește acest viciu pe față.
FOTOGRAFUL (violent): Da, domnule, sunt sadic, dar nu din naștere. Până acum doi ani eram
un om pașnic și milos. Până atunci nu știam ce e Acela un vecin. Acuma știu și am devenit
astenic. Se vede pe figura mea că sunt astenic?
DOCTORUL: Nu prea.
FOTOGRAFUL: Aflați că sunt foarte astenic. Noaptea vorbesc în somn. Vorbesc și ziua în
tramvai. Plus că uit îngrozitor. De pildă, acum nu mai știu ce trebuia să spun.
AVOCATUL: Poți să taci, nu te obligă nimeni să vorbești.
FOTOGRAFUL: Mi-am adus aminte. Într-o zi, s-a mutat alături de mine, în același apartament, o
vecină. Mai précis, o femeie. De circa 40 de ani și ceva. S-a uitat în camera mea și mi-a zis:
„Camera asta îmi place, mi-ar trebui pentru extindere. În două luni te fac să te muți.” „E bine, i-
am zis – că sunt și ambițios – nu mă mut.” „Ba o să te muți”, a zis ea. Și ce credeți că a făcut? A
început să-mi facă viața un infern. Avea un cățel pe care îl bătea numai după miezul nopții, ca să
urle și să nu mă lase să dorm. Era un cățel cât pumnul, dar care urla cât unul ciobănesc. Ca să
scap de el, într-o zi l-am atuncat în WC și am tras apa. Dar bestia de vecină ce-a făcut? Avea
urletele lui înregistrate pe bandă de magnetofon și le punea după miezul nopții, ca să mă
înnebunească. Am reușit să-I iau banda și să i-o rup. Mi-a rupt și ea o ureche în timpul încăierării,
dar nu contează, a trecut. Dar ce idee diabolică i-a venit bestiei? S-a dus într-un parc, a adunat
câțiva greieri și i-a aruncat în casa mea. Noaptea, greierii cântau de mama focului, iar eu îi
căutam prin toate crăpăturile. Până am devenit astenic. Și atunci vă întreb pe dumneavoastră dacă
un astfel de vecin poate fi numit om și dacă merită să ai față de el onoare sau milă?
DOCTORUL: Domnule fotograf, realitatea mă obligă să recunosc că suferințele suportate te
îndreptățesc să urăști și să disprețuiești ideea de vecin. E dreptul dumitale de om. Aș vrea să te
întreb, însă, dacă te-ai răzbunat în vreun fel pe femeia aceea barbară.
FOTOGRAFUL: Desigur că m-am răzbunat, domnule doctor, și încă într-un chip la fel de barbar.
M-am însurat cu ea!
AVOCATUL (sadic): Bine i-ai făcut.
DOCTORUL: Pentru că veni vorba despre problema vecinilor, am și eu o teorie personală, pe
care aș vrea să v-o expun pe scurt. După părerea mea, oamenii au trait în cele mai excelente relații
atâta vreme cât nu au fost vecini unii cu alții. Din clipa în care au devenit vecini, oamenii au
început să se urască unii pe alții. Eu eram, de plidă, foarte bun prieten cu un coleg de serviciu.
Iată însă că viața și întâmplarea au făcut ca el să devină vecinul meu, iar eu vecinul lui. Din
aceeași clipă am început să ne urâm. Am ajuns chiar la violență. Într-o zi, de pildă, respectivul
mi-a dat cu o scândură în cap pe motiv că, stropindu-mi florile din balconul meu, l-am stropit pe
el în cap, în timp ce se afla în balconul lui. Ce puteam să fac? Să mă adresez tribunalului? Mi-era
rușine. Nu voiam să mă știe lumea.
FOTOGRAFUL: Și atunci?
DOCTORUL: I-am dat și eu cu o scândură în cap.
AVOCATUL: Perfect. Între noi fie vorba, eu, ca om al legii, sunt pentru acest principiu: litigiile
dintre vecini să se resolve între ei, în afara legilor. De aceea, te-aș sfătui și pe dumneata, domnule
Pamfil să te răfuiești cu domnul Zisu între patru ochi.
PAMFIL: Domnilor, eu v-am chemat aici nu ca să-mi dați sfaturi, ci ca să vă îndepliniți obligațiile
dumneavoastră profesionale. Știu cum trebuie să mă răfuiesc cu domnul Zisu. Mai exact, știu cum
să-l lichidez. Totul e să vină. Să vină mai repede.
AVOCATUL: Domnule Pamfil, iartă-mă, dar înainte de a sosi domnul doctor, dumneata tocmai
îmi povesteai ceva foarte palpitant.
PAMFIL: Palpitant?
AVOCATUL: Tocmai începuseși să-mi spui cum l-ai depistat pe răufăcător. Adică cum l-ai
descoperit pe Zisu că se șterge pe preșul dumitale.
PAMFIL: Într-adevăr, domnilor, nu mi-a fost ușor să-l descopăr pe bandit. A trebuit să mă chinui
o lună de zile, mi-am luat concediu de odihnă, plus o săptămână de boală. Cum am procedat?
L-am pândit pe inamic câteva nopți la rând. Ședeam în casă și mă uitam pe gaura cheii. Dar nu
reușeam să-l depistez. Privirea mea nu era suficientă. Era nevoie de ajutorul științei. Și atunci
cum am procedat? Am luat câteva probe de noroi de pe preșul meu, noroi care provenea evident
de pe încălțămintea grosolană a agresorului, și evident de pe încălțămintea grosolană a
agresorului și i le-am dus unui cumnat care lucrează la un laborator de cercetare a pământului.
Peste două zile, cumnatul mi-a dat răspunsul: pământul respectiv era un cernozion de Bărăgan.
Am făcut cercetări în tot blocul pentru a afla care dintre locatari lucrează în Bărăgan. Cu ajutorul
femeii de servici, o ciubucară ordinară, dar cu un bagaj de informații foarte bogate, am aflat că
însuși vecinul meu, Zisu, este un navetist ordinar care venea în fiecare seară și se ștergea cu
bocancii lui încărcați de cernoziom pe preșul meu de lână. Ajuns în posesia acestor date, m-am
dus să-l dau în judecată. La tribunal, au râs de mine și m-au dat afară. Au zis că sunt nebun: „Cum
să dai în judecată un om pentru că s-a șters pe un preș? Ăsta nu e un motiv.” „Nu e motiv?! Ei
bine, le-am strigat, o să mă descurc singur!” L-am reclamat la ziar, la radio, la televiziune, la
PROTV, la KANAL D, la ANTENA 1, inclusiv la O.N.U. De nicăieri n-am primit nici un
răspuns favorabil. Atunci, pe bună dreptate, am stat și mi-am zis: dacă nici un organ nu-l poate
ajuta pe un vecin năpăstuit de alt vecin să-și facă dreptate, atunci nu-mi mai rămâne decât să-mi
obțin singur satisfacție. Cu alte cuvinte, să-l omor. De aceea v-am chemat pe dumneavoastră: ca
să asistați la ceremonia acestui gest care va rămâne, sper, un exemplu viu pentru toți vecinii
actuali și viitori.
FOTOGRAFUL (își șterge o lacrimă): Iartă-mă domnule Pamfil dacă povestea dumitale m-a
impresionat până la lacrimi. Căci pe mine mă face să sufăr orice suferință omenească, darămite
suferința unui vecin! Căci și eu sunt vecin, domnule Pamfil, și am suferit și eu îngrozitor cu o
bestie de vecină care avea un câine…
AVOCATUL (îl întrerupe): Domnule fotograf, chiar adineaori ne-ai povestit penibila tărășenie cu
câinele și greierii.
FOTOGRAFUL (uimit): V-am povestit? Fantastic. Ca să vedeți, domnule doctor, cât de astenic
sunt, căci ziceați că nu se vede pe figura mea.
DOCTORUL (concesiv): Se vede.
AVOCATUL: În orice caz, domnilor, sper că vom cădea cu toții de accord că situația prietenului
nostrum Pamfil, luată în special, este dintre cele mai disperate. Nu există, domnule, o legislație
specială care să-l apere pe cevin în fața celorlalți vecini. Căci nimic pe lume nu poate fi mai
periculos ca un vecin. Nimeni pe lume nu te poate invidia mai mult ca un vecin. De aceea, cred că
vechiul dicton latin care spune că „homo homini lupus” se poate modifica astfel: „Homo homini
vecinus”.
PAMFIL: Într-adevăr. Ați exprimat câteva cuvinte dintre cele mai înțelepte, care au țâșnit parcă
din inima mea. Completându-vă, aș spune că acțiunea noastră unită din această seară nu are doar
o importanță particulară, dar are și o importanță generală pe plan mondial.
FOTOGRAFUL: De acord.
PAMFIL: Domnilor, permiteți-mi să vă exprim recunoștința mea pentru înțelegerea pe care mi-ați
acordat-o. Cred că…
(De pe scări se aude un zgomot infernal. Peste câteva clipe, în hol apare Filofteia, femeia de
serviciu a blocului, persoană foarte mărunțică și slabă, nervoasă și beată. Fumează țigară de la
țigară și poartă ăn spinare găleți, perii, mature și alte ustensile necesare acestei profesii.)
AVOCATUL (către Filofteia): Vă rog, mai puțin zgomot. Aici vorbește cineva.
FILOFTEIA (aruncând ustensilele cu un zgomot cumplit la picioarele celor patru): Și dacă
vorbește, ce? Să vorbească la el în casă. Aici e hol. Și holu-i hol!
PAMFIL (nervos și jignit): Madam Filofteia, te rog foarte mult!
FILOFTEIA (calmă și provocatoare): Hai roagă-mă!
PAMFIL: Te rog să nu-ți permiți!
FILOFTEIA: Ei, uite că-mi permit. Eu am dreptul să-mi permit. Dumneata ești locatar, eu sunt
salariată!
FOTOGRAFUL (combative): Tovarășă, te rog să fii mai conștientă, mai demnă! Ești salaritaă, fii
și demnă! Aici se discută chestiuni și principia serioase. Nu le vulgariza cu prezența dumitale.
FILOFTEIA: Auzi, măi nervsoule? Vulgară e mămica ta, nu eu!
(Brusc, îl pocnește cu mătura în cap pe fotograf. Acesta se ascunde în spatele plantelor
ornamentale și o fotografiază pe Filofteia cu mătrua în mână.)
FOTOGRAFUL (isteric): Te-am fotografiat! În flagrant delicr! Te distrug! Agresoareo! Te
distrug!
FILOFTEIA (către Pamfil): Tovarășe locatar, ia-ți invitații de aici, că eu trebuie să fac curat și nu
știu mute. Eu acu vă iau la mature, de vă fac vraiște pe toți!
PAMFIL (încearcă să se dea bine pe lângă Filofteia): Tovarășă Filofteia, noi ne cunoaștem de
mult și am colaborat împreună în cadrul unor treburi de interes comun. (Confidențial) De pildă,
pentru cele succinte informații despre domnul Zisu, mi-ai luat 50 de lai și un chil de lichior de
anason. Recunoașteți?
FILOFTEIA: Recunosc. Era de anason.
PAMFIL: Mai vrei unul?
FILOFTEIA: Original?
PAMFIL: Garantat.
FILOFTEIA: Primesc.
PAMFIL: Atunci încearcă să nu ne deranjezi. Eventual, chiar să dispari. Aici se pune la cale o
crimă. Vrei să fii implicate într-o crimă?
FILOFTEIA: Implicată, nu, dar vreau să iau parte. Dacă se petrece pe holul meu, sunt obligată să
iau parte. Ba chiar să fiu implicate. De ce să fii implicat dumneata, iar eu să nu fiu implicate, care
sunt salariată aici? (Hotărâtă.) Unde e crima? Cine-I criminalul?
PAMFIL (în șoaptă): Zisu.
FILOFTEIA: Eram sigură. Puteam să pun și pariu. Știu și de ce. (Râzând complice.) S-a șters ăe
ăreș.
PAMFIL: Exact. Dar dumneata taci din gură.
AVOCATUL (confidențial către Pamfil): Să scăpăm de ea, ne incomodează.
FILOFTEIA: Eu trebuie să-mi fac datoria. Trebuie să fac curat. Întâi facem curat și pe urmă
facem crima. (Către Pamfil, confidențial.) Vezi ce faci cu anasonul între timp.
PAMFIL: Tovarășă Filofteia, începi să mă enervezi. Fă repede curat și lasă-ne în pace.
Pe scările blocului urcă M.N.Zisu, vecinul și inamicul lui Pamfil, persoană în jurul a 40 ani,
statură și alură de boxer, figură fioroasă și impunătoare. Văzându-l atât de solid, cei patru
încremenesc, apoi se ascund în spatele baricadei. Filofteia își continuă treburile. În toiul
curățeniei, din neatenție sau cu intenție, ea mută preșul lui Pamfil la ușa lui Zisu și invers, fără
ca cineva să fi observat manevra. Între timp, atmosfera devine din ce în ce mai încordată. Zisu se
îndreaptă cu pași mari spre ușa apartamentuluisău. Pamfil și ceilalți îl pândesc încordați.
Filofteia se apropie de Zisu, zâmbind superior, mândră că deține un secret important.)
FILOFTEIA: Tovarășe locatar Zisu!
ZISU: Poftim.
FILOFTEIA (zâmbind complice): Ce faci?
ZISU (sobru): Despre ce e vorba?
FILOFTEIA (secret): Ce facem cu anasonul acela promis?
ZISU: Ți-am promis eu vreun anason?
FILOFTEIA: Păi da. Ca să ți-l spun p-ăla de se șterge intenționat pe preșul dumitale de import.
ZISU: Și mi-l spui?
FILOFTEIA: Ți-l spun. Și dacă și-l spune, ce-i faci?
ZISU: Bineînțeles că-l omor.
FILOFTEIA (aparte): Crimă dublă, anason dublu. (Către Zisu.) Păi așa și merită, domnule Zisu. Îi
dai una-n cap și-l lași lat. Păi ce e preșul dumitale? Bătaie de joc?
ZISU: Coană Filofteio!
FILOFTEIA (sobră): Zi-mi „tovarășă”, că sunt salarită.
ZISU: Tovarășă Filofteio, dă-mi-l pe mână și-o să vezi cum ți-l cocoșez.
(Pamfil și aliații săi se privesc unii pe alții, îngrijorați.)
FILOFTEIA: Păi e aici, te așteaptă. Că cică și el vrea să te cocoșeze. Tot din caquza preșului.
ZISU (fioros): Pe mine?! Să mă cocoșeze el pe mine?! Unde e?
FILOFTEIA: S-a ascuns în buruienile-alea.
PAMFIL (iese din ascunzătoare, viteaz): Aici sunt, domnule! De mult doream să mă aflu față-n
față cu dumneata ca să-și spun... (vrea să zică ceva „tare”, dar se răzgândește) că nu faci bine ceea
ce faci. (Conciliator.) De ce ții dumneata să te ștergi pe preșul meu? Ce câștigi dumneata dacă te
ștergi pe preșul meu?
ZISU: Eu mă șterg pe preșul dumitale? Dumneata te ștergi pe preșul meu! Îl găsesc în fiecare
dimineață murdar și batjocorit de două picioare străine. De ce faci asta? Că-mi vine să te strâng
de gât!
PAMFIL (îngrozit de amenințare): Domnule, nu te atinge de fiziculmeu, că sunt înarmat și
nervos. Doamne ferește, să nu te omor...
ZISU (care e un colos în comparație cu Pamfil): Dumneata pe mine? Dumneata pe mine? (Îl ia cu
mâinile de gât.)
PAMFIL (deși e aproape sugrumat, se ține viteaz): Da, te omor! Ca să te înveți minte pe viitor să
te mai ștergi pe preșul meu!
DOCTORUL (speriat către Fotograf și Avocat): Domnilor, aici iese o crimă abominabilă. Eu mă
retrag la timp. (Se strecoară neobservat pe scări. Avocatul și Fotograful dispar și ei în aceeași
manieră.)
PAMFIL (gâtuit): Domnule, nu mă strâge așa tare, că trag!
ZISU (în culmea mâniei): De ce te ștergi, dmnule vecin, pe preșul meu? De ce? (Brusc începe să
plângă) De ce, domnule? Dumneata știi că din cauza asta mă enervez îngrozitor și plâng ore în
șir? E sunt bolnav de nervi. Din cauza preșului ăstuia nenorocit am devenit astenic și plâng din te
miri ce. Ce ai cu preșul meu? Nu-i un preș elegant, dar e durabil și e al meu.
FILOFTEIA (care a asistat curioasă la răfuială, rezemată în coada măturii): Hai dom’le, strângeți-
vă odată de gât, că mă țineți din treabă! Eu sunt în timpul serviciului.
PAMFIL (care devine și el sentimental): Eu am un preș de lână, că mi-emi place să mă șterg ăe
ceva moale și plăcut. E tabietul meu. (Își șterge câteva lacrimi.) Sunt singur pe lume, orfan și
burlac. Unica mea bucurie sunt tabieturile. (Cei doi vecini astenici se îmbrățișează și ălâng câteva
clipe unul pe umărul celuilalt, frățește.) Ce-ai avut cu preșul meu? Nu ți-a fost milă de el? (Se
îndreaptă spre ușa apartamentuluyi său ca să ia preșul pentru a-l folosi ca demonstrațoe, dar
constată cu surprindere că preșul nu e al lui.) Dar ce e cu preșul dumitale la ușa mea?
ZISU: Dar ce e cu preșul dumitale la ușa mea?
FILOFTEIA (nu mai are încotro): Ei, poate că eu le-o fi încurcat. În toiul serviciului. Cine
muncește greșește. Numai paraziții și pensionarii nu greșesc!
PAMFIL (are o revelație): Domnule Zisu, în această clipă cred că realizez marea eroare căreia i-
am căzut amândoi pradă. Această lucrătoare pe tărâmul curățeniei și prietenă intimă a anasonului
ne încurcă în mod intenționat preșurile, ca să ne învrăjbească. (Către Filofteia, fioros) Tovarășă
Filofteia, treci imediat la mărturisiri complete!
FILOFTEIA: Păi asta e, nu v-am spus? Uneori, seara, când becul e chior, ori e lipsa, scutur
preșurile și pe urmă le încurc. Pe-al dumitale îl pun la dânsul și așa mai departe (Cei doi locatari
privesc furioși, în tăcere.) De aceea le-și fi găsind fiecare murdare de noroiul celuilalt. (Râde,
amuzată se situație.) Seara, când veniți acasă, fără să vă dați seama, vă ștergeți fiecare pe preșul
celuilalt. Asta e...
PAMFIL (edificat, către Zisu): Prietene, te rog să mă ierți. Te-ai șters fără să vrei pe preșul meu,
iar eu fără să vreau pe al dumitale. Te-am acuzat și te-am urât nevinovat. Iartă-mă.
ZISU (îl îmbrățișează): Eu te rog să mă ierți, prietene.
(Cei trei fugari – Doctorul, Avocatul și Fotograful – se întorc pe furiș la locul încurcăturilor,
mai precis în capul scărilor. Se uită nedumeriți la Pamfil și la Zisu care continuă să fie unul în
brațele celuilalt.)
FOTOGRAFUL: Eu nu mai înțeleg nimci. Ce se întâmplă cu cei doi vecini? S-au strâns de gât și au
murit unul în brațele celuilalt?
AVOCATUL (dezamăgit): Cred că s-au împăcat.
DOCTORUL: Eram sigur că așa o să se întâmple. Ne-a pus degeaba pe drumuri.
PAMFIL (îi vede pe cei trei în capul scărilor): Veniți, prieteni. (Emoționat.) Astăzi am avut plăcerea
să-l cunos îndeaproape pe vecinul meu Zisu și să-i devin prieten.
FOTOGRAFUL (aparte): Totuși, să le fac o poziție, nu se știe ce iese (Îi fotografiază pe Pamfil și
Zisu îmbrățișați.)
PAMFIL (se pregătește pentru un discurs solemn): Prieteni, vă declar solemn că acest om este un
vecin de onmoare. Se poate spune chiar că este un excelent vecin. Un om de suflet care...
AVOCATUL: Domnule Pamfil, ne-ai chemat aici ca să ne pierdem timpul de pomană. Ne-ai promis
o crimă feroce și acum ne oferi un lamentabil specatcol de bună înțelegere și prietenie cu vecinul
dumitale, pe care acum cinci minute îl urai de moarte. Adio! (Pleacă.)
DOCTORUL: Domnule Pamfil, altă dată să nu mai apelezi la serviciile mele. Nu ai procedat corect.
Dacă ai deranjat niște oameni pentru o crimă, apoi ține-te de cuvânt și comite respectiva crimă.
Adio! (Pleacă.)
FOTOGRAFUL: Domnule, primește disprețul meu odată cu acest bon pentru cele cinci clișee color
executate. Aștept 60 lei lichizi sau gheață.
PAMFIL (zgârcit): Pentru ce 60 de lei?
FOTOGRAFUL: 10 lei de clișeu face 50 lei. Plus 10 lei bacșișul că nu mi-e jenă să recunosc și să
primesc, fiind cooperator. Mă grăbesc. (Pamfil îi dă cu greutate banii ceruți.) Mersi! Pa! Adio!
(Pleacă.)
PAMFIL (către Zisu): Erau niște ciubucari. Bine c-am scăpat de ei. Atunci, dragul meu vecin, cred
că-mi faci cinstea de a primi prietenia mea.
ZISU: Cu mare bucurie, dragul meu.
PAMFIL (solemn): Îngăduie-mi să-ți dau primul semn de prietenie, oferindu-ți cadou preșul meu
de lână. Ți-l fac cadou definitiv. Că eu mai am unu de rezervă. (Îi pune brațul de la ușa lui.)
ZISU: Mulțumesc. Dă-mi voie să-și răspund cu același gest. (Îi dă preșul lui.)
PAMFIL: Dragul meu, te invit cu acest prilej să bem un păhărel la mine. Sper că de acum înaite...
ZISU: Sigur că...
(Intră amândoi în apartamentul lui Pamfil. Filofteia se uită lung și nedumerită după el.)
FILOFTEIA: S-au dus, și de anasonul meu au uitat. Nu-i nimic, îi pedepsesc. Le inversez din nou
preșurile și mâine iar se reped unul la altul să se strângă de gât. Huliganii! (Le inverseaază
preșurile. Apoi își ia tot calabalâcul și pleacă pe scări. În capătul scărilor scapă din mâini o
găleată goală, care se rostogolește cu un zgomot infernal. Cineva de jos protesteză, indignat.
Filofteia ripostază pe loc.) Ce strigi, tovarășe locatar, ce strigi? (Se împiedică și cade cu gălețile și
cu periile. Alte zgomote infernale. Continuă să apostrofeze cehement pe cel care a îndrăznit să
strige la ea.) Nu știți decât să strigați... să vă certați... să vă bârfiți... și să cereți liniște. Dacă vreți
liniște, mutați-vă în sânul naturii sau la cimitir! (Se ridică cu greu.) Acolo e liniște. (Cu dispreț
total, în timp ce coboară scările.) Vecinilor!

Sfârsit.