Crimă pe palier

- Ion Băieșu –
PERSONAJELE
PAMFIL, - 40 ani, mărunțel, slab, nervos și neapărat cu mustață
AVOCATUL, - 50 ani, cît se poate de gras și impunător
DOCTORIȚA, - 50 ani, fizic normal
FOTOGRAFUL, - 25 ani, înalt, slab, cu ochelari, comportament de astenic în ultimul hal
M.N. ZISU, 40 ani, un munte de om, de asemeni astenic
FILOFTEIA, 40 ani, foarte măruntă, foarte slăbuță și foarte energică

Acțiunea s-a petrecut ieri, se petrece azi, se va petrece mîine.

Nu contează !

Holul unui bloc, sus, la etajul 7. În fund, peretele din sticlă al luminatorului.
În dreapta și în stînga – ușile a două apartamente, iar la mijloc, scara
blocului, care coboară spre etajul inferior și urcp spre etajul superior. Pe
această ușă vor intra și ieși majoritatea personajelor. La ridicarea cortinei,
Pamfil se coțopenește să scoată pe ușa apartamentului său din partea stîngă o
uriașă plantă ornamentală, sădită într-o găleată de tablă. Așază cu efort
planta în fața peretelui de sticlă a luminatorului, alături de alte plante
ornamentale, care, împreună, se constituie într-o adevărată perdea verde.
Apoi, intră din nou în apartament și se întoarce cu o rangă de fier. Face cu
resectivul obiect cîteva probe de luptă, lovind un adversar imaginar, și o
așază într-un rastel special, în care se află alte două răngi. Intră din nou în
casă și se întoarce cu o ghioagă de lemn, ceva în genul celor imaginate de
caricaturiști atunci cînd își propuneau să- demaște pe agenții electorali din
trecut. Probează și ghioaga, după care scoate la iveală un buzdugan din
secolul 17, desigur, piesă de muzeu valoroasă. În sfîrșșit, Pamfil aduce din
casă și o armă de vînătoare veritabilă, împreună cu o cartușieră doldora de
cartușe, cu care se instalează la pîndă în spatele plantelor ornamentale. Peste
cîteva clipe, pe scări urcă un tip de aproximativ 60 de ani, masiv și greoi, cu
lavalieră bogată la gît. Pamfil, ascuns în spatele plantelor, îndreaptă țeava
puștii spre musafir și îl urmărește încordat pas cu pas. Acesta se apropie
precaut de ușa apartamentului lui Pamfil, în fața căruia se află un superb preș
de lână de culoare roz cu floricele albastre. O clipă, musafirul se simte tentat
să se șteargă pe respectivul preș, dar renunță și apasă pe butonul soneriei. În
aceeași clipă, Pamfil răcnește din spatele perdelei verzi.
PAMFIL: Pe cine căutați?
AVOCATUL (tresare, se întoarce, observă țeava puștii îndreptată fără
avertisment și ridică mâinile): Vă rog să nu trageți fără avertisment și mai
ales fără a vă convinge în prealabil cu cine aveți de-a face. Am oroare să fiu
împușca din confuzie.
PAMFIL: Nimănui nu-i face plăcere să fie împușcat, fie din confuzie, fie cu
premeditare. Dar să terminăm cu vorbăria, spune cine ești.
AVOCATUL: Îmi permiteți? (Îi întinde mâna.) Maestrul M.N.C., avocat,
fost șef de barou.
PAMFIL (iese din spatele plantelor, edificat): Maestre M.N.C., vă rog foarte
mult să mă scuzați. (Îi întinde mâna respectuos.) Dar vă rog foarte mult să
mă scuzați. Vă așteptam din moment în moment. Mă recomand: Pamfil. P.
Pamfil, chiriaș principal.
AVOCATUL: Iertați-mă, domnule chiriaș principal, dacă am să vă declar că
în lunga mea carieră am vizitat numeroși clienți la domiciliu, dar nici unul
dintre ei nu m-a așteptat înarmat până în dinți ca dumneata.
PAMFIL (îi arată un scaun în spatele plantelor): Vă rog să luați loc, domnule
maestru. N-aș vrea să vă faceți o impresie necorespunzătoare despre mine.
N-aș vrea câtuși de puțin.
AVOCATUL: Dar nici nu mă gândesc, domnule, să-mi fac o impresie
proastă despre dumneata. Intenția mea este să-mi fac o impresie bună.
PAMFIL: Să știți că nu aș fi tras fără a vă identifica în prealabil. V-am
somat din prudență.
AVOCATUL: Tot din prudență v-am rugat și eu să nu trageți fără preaviz.
De ce m-ați chemat?
PAMFIL: V-am chemat, maestre, ca să mă apărați într-un proces.
AVOCATUL: Ce fel de proces?
PAMFIL: Proces de crimă.
AVOCATUL (nespus de plăcut surprins) : Crimă?! Excelent! Este vorba
de...crimă, crimă?
PAMFIL: Exact: crimă-crimă! Cu sânge, cu martori, cu tot ce trebuie.
AVOCATUL: Eu îmi voi încheia în curând cariera, domnule Pamfil. O
carieră strălucită, domnule chiriaș principal, pe care nu aș fi vrut să o
sfârșesc cu un proces stupid de delapidare sau insultă de mamă. Voiam un
proces final cu crima. N-am mai avut o crimă din ’39, când lucram împreună
cu maestrul Haneș. Ați auzit, desigur, de marele maestru Haneș, strălucitul
Haneș.
PAMFIL: Desigur, domnule. Pasiunea vieții mele au fost procesele. Fugeam
de la școală, ca să mă duc la tribunal.
AVOCATUL: Eu am fost elevul maestrului Haneș. Tocmai primise în ’39 o
crimă fantastică, pe care, generos cum îl știți, mi-a încredințat-o mie. Poate
vă mai aduceți aminte: un copil precoce în vârstă de doi ani și jumătate ș-a
asasinat mama cu cuțitul de bucătărie deoarece a prins-o cu amantul în
dormitory.
PAMFIL (continuă subiectul pe nerăsuflate, perfect informat) : După ce a
omorât-o pe respectiva și nefericita mama, copilul asasin i-a spus:
„Nenorocito, în loc să mă alăptezi la timp, tu-l înșeli pe tata?” La care,
mama, muribundă, i-a răspuns: „Copile nevinovat, nu cel absent este tatăl
tău, ci cel de sub pat”. Și a murit.
AVOCATUL: Exact. După care asasinul și-a pus olița pe cap și a plecat la
plimbare, fluierând. Pentru ca apoi eu să-l salvez de la o condamnare sigură
la muncă silnică pe viață printr-o strălucită pledoarie pe tema complexului
lui Oedip în societatea modernă. Domnule Pamfil, contează pe mine pânî la
capăt. Chiar dacă ai săvârșit un masacru, tot te salvez. Ce crimă ai făcut?
PAMFIL: Încă nu am făcut nici o crimă. O fac acum.
AVOCATUL: Acum?
PAMFIL: Sunt gata cu toate pregătirile.
AVOCATUL: Și pe cine vrei să omori?
PAMFIL: Pe vecinul de vizavi. (Arată spre apartamentul din dreapta.)
AVOCATUL (se duce și citește numele vecinului de pe plăcuța prinsă pe
ușă): M.N. Zisu. (Notează) Va să zică, pe victima o cheamă Zisu.
PAMFIL: Peste aproximativ zece minute nu va mai fi victima, va fi cadavru.
AVOCATUL: Care e mobilul crimei?
PAMFIL: Imposibilitatea conviețuirii în comun.
AVOCATUL: Motivul este excelent, deși puțin cam literar. Aș vrea să fiți
ceva mai concret.
PAMFIL (SEC): S-a șters pe preșul meu.
AVOCATUL (studiază cu atenție preșul de la ușa lui Pamfil): Acesta este
preșul dumitale personal?
PAMFIL: De lână pură.
AVOCATUL: Se vede. E foarte plăcut la pipăit.
PAMFIL: Poate vi se pare un lux că mă folosesc de un preș de lână pură?
AVOCATUL: Da, dar n-are importanță.
PAMFIL: Domnule maestro, eu am un principiu în viață: mă șterg mai rar,
dar pe ceva de bună calitate. Mai puțin, mai rar, dar de bună calitate.
AVOCATUL: Probele?
PAMFIL: Care probe?
AVOCATUL: Unde sunt urmele, probele că vecinul dumitale s-a șters pe
preșul dumitale?
PAMFIL: Urmele nu mai sunt, pentru că le-am spălat, dar îl aștept acum să
se șteargă din nou, după care îl omor pe loc. Acum este exact ora când se
întoarce de la serviciu și se șterge pe preșul meu. După cum observați, are și
el preșul lui.
AVOCATUL (constată): Da, are.
PAMFIL: Dar nu se șterge pe al lui. Se șterge pe al meu.
AVOCATUL: Cum l-ați depistat?
PAMFIL: Vă povestesc imediat. Într-o dimineață… (Se aud pași pe scară.
Pamfil ascultă, încordat.) Veniți imediat lângă mine și ascundeți-vă.
AVOCATUL (speriat): Vine?
PAMFIL: Cred că da.
AVOCATUL: Cu ce vrei să-l omori?
PAMFIL (în șoaptă): Încă nu m-am hotărât. Depinde de el. Dacă se șterge
bland, mă port și eu blând. Adică îl împușc. Dacă se șterge în mod grosolan,
îl deșel cu ghioaga asta. Dacă îmi rupe preșul, atunci îi sparg șeasta cu
buzduganul. (Îi arată buzduganul.) Piesă unică, secolul 17, împrumutată
anume de la un muzeu. O singură lovitură și victima e făcută terci.
AVOCATUL (înfiorat): Domnule Pamfil, poate că totuși nu-l omori.
PAMFIL: De ce să nu-l omor?
AVOCATUL: Dacă e o crimă prea abominabilă, nu știu dacă…
PAMFIL: Sst! Vine!
(Apare un tip mic și gras, cu o gentuță de medic în mână. Acesta se
îndreaptă spre ușa apartamentului lui Pamfil, vrea să se șteargă pe preș,
dar maestrul nu se poate abține și strigă.)
AVOCATUL: Nu te șterge!
DOCTORUL (nu știe de unde s-a strigat): Poftim?
AVOCATUL (se ridică în picioare): Domnule, nu te șterge pe preș, că… nu
e bine!
DOCTORUL: Dar nici prin cap nu-mi trece să fac așa ceva. Eu îl caut pe
clientul meu, domnul Pamfil.
AVOCATUL: E aici.
PAMFIL (se ridică, pune pușca în rastel și-I întinde mâna Doctorului,
afabil): Vine ai venit, doctore. Dânsul este maestrul M.N.C., avocatul meu.
Te-am chemat pentru un consult. Vreau să-mi consulți sistemul nervos.
DOCTORUL (derutat): Atunci să mergem înauntru.
PAMFIL: Nu. Aici, pentru că aștept pe cineva. Este vorba de vecinul meu,
pe care doresc să-l ucid și pe care îl aștept să sosească dintr-o clipă într-alta.
Acest vecin m-a jignit mortal deoarece s-a șters pe preșul meu. Dumneata,
doctore, trebuie să certifici că l-am omorât în deplinătatea facultăților
mintale. Adică l-am oorât conștient și lucid. Consultă-mă. (Pamfil își scoate
cămașa și rămâne gol până la brâu.)
(Nedumeriți, medicul îi ia tensiunea, pulsul, apoi îi lovește genunchii cu un
ciocănel.)
DOCTORUL (grav): Aparent, sunteți sănătos.
PAMFIL: De ce aparent?
DOCTORUL: Pentru că va trebui să vă fac un examen mai detalitat. De
altfel, teoria mea personală, pe care am prezentat-o recent la Congresul
mondial al diagnosticienilor de la Singapore, spune că nu există oameni
sănătoși, că toți, într-un fel sau altul, ne naștem bolnavi. Dar asta n-are
nicio importanță. Dumneavoastră arătați normal. Ceea ce nu e deloc
puțin.
PAMFIL: Mă rog. Ia loc aici lângă noi. Monstrul s-ar putea să vină dintr-un
moment într-altul. Te rog să iei parte la ceremonia lichidării lui. Ești
invitatul meu de onoare. (Către Avocat.) Și cum vă spuneam maestre, într-o
dimineață… (Se oprește brusc. Se aud pași pe scară.) Vă rog să vă ascundeți
în spatele plantelor și să fiți calmi. Vine monstrul.
(Cei trei se ascund în spatele plantelor. Pamfil își pregătește armele de
atac. Îm hol apare un tânăr înalt și slab, cu o pălărie fistichie pe cap și cu
un aparat de fotografiat agățat de gât. El se îndreaptă spre ușa
apartamentului lui Pamfil și, înainte de a suna, simte, instinctive, o pornire
elementară și ancestrală de a a șterge pe preșul de la intrare. Medicul îl
împiedică la timp, strigând îngrozit.)
DOCTORUL: Nu te șterge!
FOTOGRAFUL (candid): De ce, domnule, să nu mă șterg? Eu vreau să intru
în casa clientului meu curat pe picioare.
PAMFIL: Dumneata nu șeti cumva de la cooperative „Prestarea în imagini”?
FOTOGRAFUL: Ba da. Dar nu cumva am onoarea chiar cu clientul pe care
îl caut și care se numește Pamfil. P. Pamfil?
PAMFIL: Exact. Treci aici, în spatele plantelor și pregătește-ți
instrumentele. Aș vrea să-și alegi un loc potrivit ca să poți fotografia o scenă
care se va petrece cam acolo unde ești dumneata acum.
FOTOGRAFUL: Este vorba de un instantaneu? Pentru că, dacă este vorba
de un instantaneu, eu sunt exact specialistul de care aveți nevoie. E vorba
despre un flagrant delict?
PAMFIL: Da, domnule, este vorba despre un flagrant delict.
FOTOGRAFUL: Fantastic! Sunt un maestro în materie de flagrante. Soția?
PAMFIL: Nu, că sunt burlac. Nu m-am căsătorit tocmai din această pricină.
Adică de frica flagrantului. Căci, dacă o prindeam în flagrant delict, ce
făceam? O omoram.
FOTOGRAFUL: Într-adevăr, au fost cazuri. La câteva am participat chiar
eu. Ea era ăn flagrant, eu am fotografiat-o și el a omorât-o. Totul a durat un
minut. Țaca-paca. Dar acum despre ce flagrant e vorba, domnule?
PAMFIL: E vorba de un vecin pe care dumneata îl vei fotografia în clipa în
care se va șterge pe preșul meu, în clipa în care eu voi trage asupra lui cu
arma și în clipa în care el va cădea mort. În total, trei poziții.
FOTOGRAFUL: Doriți color?
PAMFIL: DESIGUR. Ca să se vadă sângele. Cât mai mult sânge.
FOTOGRAFUL: Fantastic, domnule, fantastic! Iată o comandă pe care o
execut cu foarte multă placer. Să fac și câteva prim-planuri de rezervă. (Îl
fotografiază pe Pamfil.) Asasinul înainte de crimă. (Îi fotografiază ăe Avocat
și pe Doctor.) Martorii înainte de crimă.
DOCTORUL (neplăcut surprins de perspectiva de a devein martor):
Domnule, eu nu voi fi martor. În timpul crimei mă întorc cu spatele. Eu
voi participa doar ca medic. Adică voi constata decesul victimei.
AVOCATUL (speriat): Domnule Pamfil, îți atrag atenția că vei fi autorul
unui omor premeditate și că sarcina mea, în aceste condiții, va fi dintre cele
mai dificile. Poate că nu trebuie neapărat să-l omori. Poate că ar fi suficient
să-l sperii puțin.
PAMFIL: Adică cum să-l sperii?
AVOCATUL: Adică să te faci că tragi. Să fii clement.
PAMFIL: Domnule avocat, nu înțeleg unde bateți cu insinuarea. Va să zică,
el se șterge ca un nemernic și ca un grosier pe preșul meu personal, iar eu să
fiu clement? Clement în numele cui?
DOCTORUL: Domnule Pamfil, dar e o chestiune de onoare la mijloc. Nu
poți să tragi într-un om fără să-l faci atent și fără să-I acorzi dreptul să se
apere. Nu se poate trage direct într-un om, ca într-un copac.
FOTOGRAFUL: Într-un om – nu, dar într-un vecin – da.
DOCTORUL: Dumneata ești un sadic. Ți se citește acest viciu pe față.
FOTOGRAFUL (violent): Da, domnule, sunt sadic, dar nu din naștere. Până
acum doi ani eram un om pașnic și milos. Până atunci nu știam ce e Acela
un vecin. Acuma știu și am devenit astenic. Se vede pe figura mea că sunt
astenic?
DOCTORUL: Nu prea.
FOTOGRAFUL: Aflați că sunt foarte astenic. Noaptea vorbesc în somn.
Vorbesc și ziua în tramvai. Plus că uit îngrozitor. De pildă, acum nu mai știu
ce trebuia să spun.
AVOCATUL: Poți să taci, nu te obligă nimeni să vorbești.
FOTOGRAFUL: Mi-am adus aminte. Într-o zi, s-a mutat alături de mine, în
același apartament, o vecină. Mai précis, o femeie. De circa 40 de ani și
ceva. S-a uitat în camera mea și mi-a zis: „Camera asta îmi place, mi-ar
trebui pentru extindere. În două luni te fac să te muți.” „E bine, i-am zis – că
sunt și ambițios – nu mă mut.” „Ba o să te muți”, a zis ea. Și ce credeți că a
făcut? A început să-mi facă viața un infern. Avea un cățel pe care îl bătea
numai după miezul nopții, ca să urle și să nu mă lase să dorm. Era un cățel
cât pumnul, dar care urla cât unul ciobănesc. Ca să scap de el, într-o zi l-am
atuncat în WC și am tras apa. Dar bestia de vecină ce-a făcut? Avea urletele
lui înregistrate pe bandă de magnetofon și le punea după miezul nopții, ca să
mă înnebunească. Am reușit să-I iau banda și să i-o rup. Mi-a rupt și ea o
ureche în timpul încăierării, dar nu contează, a trecut. Dar ce idee diabolică
i-a venit bestiei? S-a dus într-un parc, a adunat câțiva greieri și i-a aruncat în
casa mea. Noaptea, greierii cântau de mama focului, iar eu îi căutam prin
toate crăpăturile. Până am devenit astenic. Și atunci vă întreb pe
dumneavoastră dacă un astfel de vecin poate fi numit om și dacă merită să ai
față de el onoare sau milă?
DOCTORUL: Domnule fotograf, realitatea mă obligă să recunosc că
suferințele suportate te îndreptățesc să urăști și să disprețuiești ideea de
vecin. E dreptul dumitale de om. Aș vrea să te întreb, însă, dacă te-ai
răzbunat în vreun fel pe femeia aceea barbară.
FOTOGRAFUL: Desigur că m-am răzbunat, domnule doctor, și încă într-un
chip la fel de barbar. M-am însurat cu ea!
AVOCATUL (sadic): Bine i-ai făcut.
DOCTORUL: Pentru că veni vorba despre problema vecinilor, am și eu o
teorie personală, pe care aș vrea să v-o expun pe scurt. După părerea mea,
oamenii au trait în cele mai excelente relații atâta vreme cât nu au fost vecini
unii cu alții. Din clipa în care au devenit vecini, oamenii au început să se
urască unii pe alții. Eu eram, de plidă, foarte bun prieten cu un coleg de
serviciu. Iată însă că viața și întâmplarea au făcut ca el să devină vecinul
meu, iar eu vecinul lui. Din aceeași clipă am început să ne urâm. Am ajuns
chiar la violență. Într-o zi, de pildă, respectivul mi-a dat cu o scândură în cap
pe motiv că, stropindu-mi florile din balconul meu, l-am stropit pe el în cap,
în timp ce se afla în balconul lui. Ce puteam să fac? Să mă adresez
tribunalului? Mi-era rușine. Nu voiam să mă știe lumea.
FOTOGRAFUL: Și atunci?
DOCTORUL: I-a dat și ea cu o scândură în cap.
AVOCATUL: Perfect. Între noi fie vorba, eu, ca om al legii, sunt pentru
acest principiu: litigiile dintre vecini să se resolve între ei, în afara legilor.
De aceea, te-aș sfătui și pe dumneata, domnule Pamfil să te răfuiești cu
domnul Zisu între patru ochi.
PAMFIL: Domnilor, eu v-am chemat aici nu ca să-mi dați sfaturi, ci ca să vă
îndepliniți obligațiile dumneavoastră profesionale. Știu cum trebuie să mă
răfuiesc cu domnul Zisu. Mai exact, știu cum să-l lichidez. Totul e să vină.
Să vină mai repede.
AVOCATUL: Domnule Pamfil, iartă-mă, dar înainte de a sosi domnul
doctor, dumneata tocmai îmi povesteai ceva foarte palpitant.
PAMFIL: Palpitant?
AVOCATUL: Tocmai începuseși să-mi spui cum l-ai depistat pe răufăcător.
Adică cum l-ai descoperit pe Zisu că se șterge pe preșul dumitale.
PAMFIL: Într-adevăr, domnilor, nu mi-a fost ușor să-l descopăr pe bandit. A
trebuit să mă chinui o lună de zile, mi-am luat concediu de odihnă, plus o
săptămână de boală. Cum am procedat?
L-am pândit pe inamic câteva nopți la rând. Ședeam în casă și mă uitam pe
gaura cheii. Dar nu reușeam să-l depistez. Privirea mea nu era suficientă. Era
nevoie de ajutorul științei. Și atunci cum am procedat? Am luat câteva probe
de noroi de pe preșul meu, noroi care provenea evident de pe încălțămintea
grosolană a agresorului, și evident de pe încălțămintea grosolană a
agresorului și i le-am dus unui cumnat care lucrează la un laborator de
cercetare a pământului. Peste două zile, cumnatul mi-a dat răspunsul:
pământul respectiv era un cernozion de Bărăgan. Am făcut cercetări în tot
blocul pentru a afla care dintre locatari lucrează în Bărăgan. Cu ajutorul
femeii de servici, o ciubucară ordinară, dar cu un bagaj de informații foarte
bogate, am aflat că însuși vecinul meu, Zisu, este un navetist ordinar care
venea în fiecare seară și se ștergea cu bocancii lui încărcați de cernoziom pe
preșul meu de lână. Ajuns în posesia acestor date, m-am dus să-l dau în
judecată. La tribunal, au râs de mine și m-au dat afară. Au zis că sunt nebun:
„Cum să dai în judecată un om pentru că s-a șters pe un preș? Ăsta nu e un
motiv.” „Nu e motiv?! Ei bine, le-am strigat, o să mă descurc singur!” L-am
reclamat la ziar, la radio, la televiziune, la PROTV, la KANAL D, la
ANTENA 1, inclusiv la O.N.U. De nicăieri n-am primit nici un răspuns
favorabil. Atunci, pe bună dreptate, am stat și mi-am zis: dacă nici un organ
nu-l poate ajuta pe un vecin năpăstuit de alt vecin să-și facă dreptate, atunci
nu-mi mai rămâne decât să-mi obțin singur satisfacție. Cu alte cuvinte, să-l
omor. De aceea v-am chemat pe dumneavoastră: ca să asistați la ceremonia
acestui gest care va rămâne, sper, un exemplu viu pentru toți vecinii actuali
și viitori.
FOTOGRAFUL (își șterge o lacrimă): Iartă-mă domnule Pamfil dacă
povestea dumitale m-a impresionat până la lacrimi. Căci pe mine mă face să
sufăr orice suferință omenească, darămite suferința unui vecin! Căci și eu
sunt vecin, domnule Pamfil, și am suferit și eu îngrozitor cu o bestie de
vecină care avea un câine…
AVOCATUL (îl întrerupe): Domnule fotograf, chiar adineaori ne-ai povestit
penibila tărășenie cu câinele și greierii.
FOTOGRAFUL (uimit): V-am povestit? Fantastic. Ca să vedeți, domnule
doctor, cât de astenic sunt, căci ziceați că nu se vede pe figura mea.
DOCTORUL (concesiv): Se vede.
AVOCATUL: În orice caz, domnilor, sper că vom cădea cu toții de accord
că situația prietenului nostrum Pamfil, luată în special, este dintre cele mai
disperate. Nu există, domnule, o legislație specială care să-l apere pe vecin
în fața celorlalți vecini. Căci nimic pe lume nu poate fi mai periculos ca un
vecin. Nimeni pe lume nu te poate invidia mai mult ca un vecin. De aceea,
cred că vechiul dicton latin care spune că „homo homini lupus” se poate
modifica astfel: „Homo homini vecinus”.
PAMFIL: Într-adevăr. Ați exprimat câteva cuvinte dintre cele mai înțelepte,
care au țâșnit parcă din inima mea. Completându-vă, aș spune că acțiunea
noastră unită din această seară nu are doar o importanță particulară, dar are
și o importanță generală pe plan mondial.
FOTOGRAFUL: De acord.
PAMFIL: Domnilor, permiteți-mi să vă exprim recunoștința mea pentru
înțelegerea pe care mi-ați acordat-o. Cred că…
(De pe scări se aude un zgomot infernal. Peste câteva clipe, în hol apare
Filofteia, femeia de serviciu a blocului, persoană foarte mărunțică și slabă,
nervoasă și beată. Fumează țigară de la țigară și poartă ăn spinare găleți,
perii, mature și alte ustensile necesare acestei profesii.)
AVOCATUL (către Filofteia): Vă rog, mai puțin zgomot. Aici vorbește
cineva.
FILOFTEIA (aruncând ustensilele cu un zgomot cumplit la picioarele celor
patru): Și dacă vorbește, ce? Să vorbească la el în casă. Aici e hol. Și holu-i
hol!
PAMFIL (nervos și jignit): Madam Filofteia, te rog foarte mult!
FILOFTEIA (calmă și provocatoare): Hai roagă-mă!
PAMFIL: Te rog să nu-ți permiți!
FILOFTEIA: Ei, uite că-mi permit. Eu am dreptul să-mi permit. Dumneata
ești locatar, eu sunt salariată!
FOTOGRAFUL (combative): Tovarășă, te rog să fii mai conștientă, mai
demnă! Ești salaritaă, fii și demnă! Aici se discută chestiuni și principii
serioase. Nu le vulgariza cu prezența dumitale.
FILOFTEIA: Auzi, măi nervosule? Vulgară e mămica ta, nu eu!
 (Brusc, îl pocnește cu mătura în cap pe fotograf. Acesta se ascunde în
spatele plantelor ornamentale și o fotografiază pe Filofteia cu mătrua în
mână.)
FOTOGRAFUL (isteric): Te-am fotografiat! În flagrant delict! Te distrug!
Agresoareo! Te distrug!
FILOFTEIA (către Pamfil): Tovarășe locatar, ia-ți invitații de aici, că eu
trebuie să fac curat și nu știu multe. Eu acu vă iau la mature, de vă fac
vraiște pe toți!
PAMFIL (încearcă să se dea bine pe lângă Filofteia): Tovarășă Filofteia, noi
ne cunoaștem de mult și am colaborat împreună în cadrul unor treburi de
interes comun. (Confidențial) De pildă, pentru cele succinte informații
despre domnul Zisu, mi-ai luat 50 de lai și un chil de lichior de anason.
Recunoașteți?
FILOFTEIA: Recunosc. Era de anason.
PAMFIL: Mai vrei unul?
FILOFTEIA: Original?
PAMFIL: Garantat.
FILOFTEIA: Primesc.
PAMFIL: Atunci încearcă să nu ne deranjezi. Eventual, chiar să dispari. Aici
se pune la cale o crimă. Vrei să fii implicate într-o crimă?
FILOFTEIA: Implicată, nu, dar vreau să iau parte. Dacă se petrece pe holul
meu, sunt obligată să iau parte. Ba chiar să fiu implicata. De ce să fii
implicat dumneata, iar eu să nu fiu implicata, care sunt salariată aici?
(Hotărâtă.) Unde e crima? Cine-I criminalul?
PAMFIL (în șoaptă): Zisu.
FILOFTEIA: Eram sigură. Puteam să pun și pariu. Știu și de ce. (Râzând
complice.) S-a șters ăe ăreș.
PAMFIL: Exact. Dar dumneata taci din gură.
AVOCATUL (confidențial către Pamfil): Să scăpăm de ea, ne incomodează.
FILOFTEIA: Eu trebuie să-mi fac datoria. Trebuie să fac curat. Întâi facem
curat și pe urmă facem crima. (Către Pamfil, confidențial.) Vezi ce faci cu
anasonul între timp.
PAMFIL: Tovarășă Filofteia, începi să mă enervezi. Fă repede curat și lasă-
ne în pace.
Pe scările blocului urcă M.N.Zisu, vecinul și inamicul lui Pamfil, persoană
în jurul a 40 ani, statură și alură de boxer, figură fioroasă și impunătoare.
Văzându-l atât de solid, cei patru încremenesc, apoi se ascund în spatele
baricadei. Filofteia își continuă treburile. În toiul curățeniei, din neatenție
sau cu intenție, ea mută preșul lui Pamfil la ușa lui Zisu și invers, fără ca
cineva să fi observat manevra. Între timp, atmosfera devine din ce în ce mai
 încordată. Zisu se îndreaptă cu pași mari spre ușa apartamentuluisău.
Pamfil și ceilalți îl pândesc încordați. Filofteia se apropie de Zisu, zâmbind
superior, mândră că deține un secret important.)
FILOFTEIA: Tovarășe locatar Zisu!
ZISU: Poftim.
FILOFTEIA (zâmbind complice): Ce faci?
ZISU (sobru): Despre ce e vorba?
FILOFTEIA (secret): Ce facem cu anasonul acela promis?
ZISU: Ți-am promis eu vreun anason?
FILOFTEIA: Păi da. Ca să ți-l spun p-ăla de se șterge intenționat pe preșul
dumitale de import.
ZISU: Și mi-l spui?
FILOFTEIA: Ți-l spun. Și dacă și-l spune, ce-i faci?
ZISU: Bineînțeles că-l omor.
FILOFTEIA (aparte): Crimă dublă, anason dublu. (Către Zisu.) Păi așa și
merită, domnule Zisu. Îi dai una-n cap și-l lași lat. Păi ce e preșul dumitale?
Bătaie de joc?
ZISU: Coană Filofteio!
FILOFTEIA (sobră): Zi-mi „tovarășă”, că sunt salarită.
ZISU: Tovarășă Filofteio, dă-mi-l pe mână și-o să vezi cum ți-l cocoșez.
(Pamfil și aliații săi se privesc unii pe alții, îngrijorați.)
FILOFTEIA: Păi e aici, te așteaptă. Că cică și el vrea să te cocoșeze. Tot din
caquza preșului.
ZISU (fioros): Pe mine?! Să mă cocoșeze el pe mine?! Unde e?
FILOFTEIA: S-a ascuns în buruienile-alea.
PAMFIL (iese din ascunzătoare, viteaz): Aici sunt, domnule! De mult
doream să mă aflu față-n față cu dumneata ca să-și spun... (vrea să zică ceva
„tare”, dar se răzgândește) că nu faci bine ceea ce faci. (Conciliator.) De ce
ții dumneata să te ștergi pe preșul meu? Ce câștigi dumneata dacă te ștergi
pe preșul meu?
ZISU: Eu mă șterg pe preșul dumitale? Dumneata te ștergi pe preșul meu! Îl
găsesc în fiecare dimineață murdar și batjocorit de două picioare străine. De
ce faci asta? Că-mi vine să te strâng de gât!
PAMFIL (îngrozit de amenințare): Domnule, nu te atinge de fiziculmeu, că
sunt înarmat și nervos. Doamne ferește, să nu te omor...
ZISU (care e un colos în comparație cu Pamfil): Dumneata pe mine?
Dumneata pe mine? (Îl ia cu mâinile de gât.)
PAMFIL (deși e aproape sugrumat, se ține viteaz): Da, te omor! Ca să te
înveți minte pe viitor să te mai ștergi pe preșul meu!
DOCTORUL (speriat către Fotograf și Avocat): Domnilor, aici iese o crimă
abominabilă. Eu mă retrag la timp. (Se strecoară neobservat pe scări.
Avocatul și Fotograful dispar și ei în aceeași manieră.)
PAMFIL (gâtuit): Domnule, nu mă strâge așa tare, că trag!
ZISU (în culmea mâniei): De ce te ștergi, dmnule vecin, pe preșul meu? De
ce? (Brusc începe să plângă) De ce, domnule? Dumneata știi că din cauza
asta mă enervez îngrozitor și plâng ore în șir? E sunt bolnav de nervi. Din
cauza preșului ăstuia nenorocit am devenit astenic și plâng din te miri ce. Ce
ai cu preșul meu? Nu-i un preș elegant, dar e durabil și e al meu.
FILOFTEIA (care a asistat curioasă la răfuială, rezemată în coada măturii):
Hai dom’le, strângeți-vă odată de gât, că mă țineți din treabă! Eu sunt în
timpul serviciului.
PAMFIL (care devine și el sentimental): Eu am un preș de lână, că mie-mi
place să mă șterg pe ceva moale și plăcut. E tabietul meu. (Își șterge câteva
lacrimi.) Sunt singur pe lume, orfan și burlac. Unica mea bucurie sunt
tabieturile. (Cei doi vecini astenici se îmbrățișează și ălâng câteva clipe unul
pe umărul celuilalt, frățește.) Ce-ai avut cu preșul meu? Nu ți-a fost milă de
el? (Se îndreaptă spre ușa apartamentului său ca să ia preșul pentru a-l folosi
ca demonstrațoe, dar constată cu surprindere că preșul nu e al lui.) Dar ce e
cu preșul dumitale la ușa mea?
ZISU: Dar ce e cu preșul dumitale la ușa mea?
FILOFTEIA (nu mai are încotro): Ei, poate că eu le-o fi încurcat. În toiul
serviciului. Cine muncește greșește. Numai paraziții și pensionarii nu
greșesc!
PAMFIL (are o revelație): Domnule Zisu, în această clipă cred că realizez
marea eroare căreia i-am căzut amândoi pradă. Această lucrătoare pe tărâmul
curățeniei și prietenă intimă a anasonului ne încurcă în mod intenționat
preșurile, ca să ne învrăjbească. (Către Filofteia, fioros) Tovarășă Filofteia,
treci imediat la mărturisiri complete!
FILOFTEIA: Păi asta e, nu v-am spus? Uneori, seara, când becul e chior, ori
e lipsa, scutur preșurile și pe urmă le încurc. Pe-al dumitale îl pun la dânsul
și așa mai departe (Cei doi locatari privesc furioși, în tăcere.) De aceea le-și
fi găsind fiecare murdare de noroiul celuilalt. (Râde, amuzată se situație.)
Seara, când veniți acasă, fără să vă dați seama, vă ștergeți fiecare pe preșul
celuilalt. Asta e...
PAMFIL (edificat, către Zisu): Prietene, te rog să mă ierți. Te-ai șters fără să
vrei pe preșul meu, iar eu fără să vreau pe al dumitale. Te-am acuzat și te-am
urât nevinovat. Iartă-mă.
ZISU (îl îmbrățișează): Eu te rog să mă ierți, prietene.
 (Cei trei fugari – Doctorul, Avocatul și Fotograful – se întorc pe furiș la
locul încurcăturilor, mai precis în capul scărilor. Se uită nedumeriți la
Pamfil și la Zisu care continuă să fie unul în brațele celuilalt.)
FOTOGRAFUL: Eu nu mai înțeleg nimci. Ce se întâmplă cu cei doi vecini? S-
au strâns de gât și au murit unul în brațele celuilalt?
AVOCATUL (dezamăgit): Cred că s-au împăcat.
DOCTORUL: Eram sigur că așa o să se întâmple. Ne-a pus degeaba pe
drumuri.
PAMFIL (îi vede pe cei trei în capul scărilor): Veniți, prieteni. (Emoționat.)
Astăzi am avut plăcerea să-l cunos îndeaproape pe vecinul meu Zisu și să-i
devin prieten.
FOTOGRAFUL (aparte): Totuși, să le fac o poza, nu se știe ce iese (Îi
fotografiază pe Pamfil și Zisu îmbrățișați.)
PAMFIL (se pregătește pentru un discurs solemn): Prieteni, vă declar
solemn că acest om este un vecin de onoare. Se poate spune chiar că este
un excelent vecin. Un om de suflet care...
AVOCATUL: Domnule Pamfil, ne-ai chemat aici ca să ne pierdem timpul de
pomană. Ne-ai promis o crimă feroce și acum ne oferi un lamentabil
specatcol de bună înțelegere și prietenie cu vecinul dumitale, pe care acum
cinci minute îl urai de moarte. Adio! (Pleacă.)
DOCTORUL: Domnule Pamfil, altă dată să nu mai apelezi la serviciile mele.
Nu ai procedat corect. Dacă ai deranjat niște oameni pentru o crimă, apoi
ține-te de cuvânt și comite respectiva crimă. Adio! (Pleacă.)
FOTOGRAFUL: Domnule, primește disprețul meu odată cu acest bon pentru
cele cinci clișee color executate. Aștept 60 lei lichizi sau gheață.
PAMFIL (zgârcit): Pentru ce 60 de lei?
FOTOGRAFUL: 10 lei de clișeu face 50 lei. Plus 10 lei bacșișul că nu mi-e jenă
să recunosc și să primesc, fiind cooperator. Mă grăbesc. (Pamfil îi dă cu
greutate banii ceruți.) Mersi! Pa! Adio! (Pleacă.)
PAMFIL (către Zisu): Erau niște ciubucari. Bine c-am scăpat de ei. Atunci,
dragul meu vecin, cred că-mi faci cinstea de a primi prietenia mea.
ZISU: Cu mare bucurie, dragul meu.
PAMFIL (solemn): Îngăduie-mi să-ți dau primul semn de prietenie, oferindu-
ți cadou preșul meu de lână. Ți-l fac cadou definitiv. Că eu mai am unu de
rezervă. (Îi pune brațul de la ușa lui.)
ZISU: Mulțumesc. Dă-mi voie să-și răspund cu același gest. (Îi dă preșul lui.)
PAMFIL: Dragul meu, te invit cu acest prilej să bem un păhărel la mine. Sper
că de acum înaite...
ZISU: Sigur că...
(Intră amândoi în apartamentul lui Pamfil. Filofteia se uită lung și
nedumerită după el.)
FILOFTEIA: S-au dus, și de anasonul meu au uitat. Nu-i nimic, îi pedepsesc.
Le inversez din nou preșurile și mâine iar se reped unul la altul să se strângă
de gât. Huliganii! (Le inverseaază preșurile. Apoi își ia tot calabalâcul și
pleacă pe scări. În capătul scărilor scapă din mâini o găleată goală, care se
rostogolește cu un zgomot infernal. Cineva de jos protesteză, indignat.
Filofteia ripostază pe loc.) Ce strigi, tovarășe locatar, ce strigi? (Se împiedică
și cade cu gălețile și cu periile. Alte zgomote infernale. Continuă să
apostrofeze cehement pe cel care a îndrăznit să strige la ea.) Nu știți decât
să strigați... să vă certați... să vă bârfiți... și să cereți liniște. Dacă vreți
liniște, mutați-vă în sânul naturii sau la cimitir! (Se ridică cu greu.) Acolo e
liniște. (Cu dispreț total, în timp ce coboară scările.) Vecinilor!

Sfârsit.