Îmi e nespus de greu să exprim ceea ce înseamnă realitate pentru mine.

Asta pentru că
deseori cuvintele nu au forța necesară de a spune sau a indica exact ceea ce vreau să transmit,
înfățișând exact ceea ce se află în mintea mea.

O cafea băută subit într-un moment de semi-ebrietate n-ar putea reda vederii nimic din
vigoarea lăuntrică de altădată, tot așa cum nici cel mai îndemânatic machiaj peste oboseala unui
chip femeiesc nu e capabil să reflecte gingășia sufletului, grația-i pur feminină.

Cu toate acestea, sunt ferm convinsă de faptul că totul e relativ. Întreaga realitate
exterioară poate prinde noi contururi sub mrejele nestatornicei noastre priviri interne.

Îmi place să pălăvrăgesc aproape întreaga zi. Încă de mică făceam asta în timp ce mă
jucam prin mocirla care deseori se formează în spatele curții după o ploaie zdravănă. Vorbesc de
una singură ca să nu-mi pierd ideile sau de frica de a nu se amesteca aiurea în mintea mea înainte
ca să le dau ocazia să prindă un sens concret. Și totuși, sunt de o încetineală terifiantă, cu toate că
gândurile-mi curg pe retina minții într-un ritm halucinant. Tind să cred că această modalitate de a
exista se datorează nevoii mele constante de a fi și a face totul perfect.

Dar ce e perfecțiunea până la urmă? Să nu fie oare doar un mod de auto-sabotaj într-o
lume a acțiunilor contrafăcute? Să fie oare ceva ce mă ajută în bunul mers al evoluției mele în
viață sau dimpotrivă, doar un simplu efect potrivnic al prea multor gânduri întortocheate?

Deseori mi se spune că sunt prea aspră, prea serioasă față de ceea ce mi se revelă la un
anumit moment dat. Alteori, mi se sugerează că aș fi prea blajină, că nu sunt suficient de fermă
în a-mi expune punctul de vedere și a mă face auzită. Dar eu consider că e firesc să fiu așa căci
până la urmă totul depinde de fluxul meu lăuntric care, așa cum am menționat anterior, e într-o
continuă preschimbare.

Niciodată nu m-am chinuit să fiu, să exist. Poate pentru că întreaga existență capătă
proporții extra-ordinare în ochii mei. Nimic nu e prea „banal” sau „obișnuit” pentru mine fiindcă
orice discuție aparent „măruntă” cu cineva are o potențială șansă de a naște ceva extravagant, așa
cum nimeni nu ar fi putut bănui că se va întâmpla. Chiar și așa, încă nu sunt categoric
încredințată că acest “destin” al meu are vreun sens precis, clar definibil, palpabil sau cel puțin
inteligibil...de către mine însămi.
 Cu toate acestea, eu rămân o fată cuminte sau, așa cum ar spune cei incapabili de a-mi
înțelege vulnerabilitatea înnăscută și deschiderea spre sursele inepuizabile ale imaginației, o
„naivă”, o “ființă mult prea sensibilă pentru lumea asta”.

În plus, sunt de o încăpățânare nemaiîntâlnită atunci când mă încumet, rareori ce-i drept,
să particip la vreun soi de dezbatere lumească. În acele momente, argumentele mele se
preschimbă în săgeți a căror țintă principală devine ego-ul. Cu cât mai precis le „arunc”, cu atât
mai vizibil e efectul: cei vizați încep să se debaraseze încet de acest artificiu uman inutil și chiar
nefast. Căci numai renunțând la el, își pot găsi o oarecare stare de limpezime și tihnă interioară.
Sau cel puțin așa am impresia.

Dar chiar și așa, îmi pare că cei din jurul meu cred cu tărie că tot ce fac e foarte
important, tocmai de aceea, am senzația că se întristează atunci când mă văd demoralizată,
pierdută în vreun gând amar ce ajunge să mă macine ore întregi, poate chiar zile. Ei sunt convinși
că de-a lungul călătoriei mele prin lume, voi aduce ceva excepțional omenirii, că în fiece clipă a
ei, voi da peste lucrul spre care mă îndrept și tocmai de aceea continuă să se asigure că nu voi
renunța niciodată, dând dovadă de un devotament pe care nici eu însămi nu știu exact cum să-l
percep.