Îmi e nespus de greu să mă situez într-un anume cadru real.

Asta pentru că deseori

cuvintele nu au forța necesară de a spune exact ceea ce vreau să transmit.

O cafea băută subit într-un moment de semi-ebrietate n-ar putea să redea vederii nimic
din vigoarea lăuntrică de altădată, tot așa cum nici cel mai îndemânatic machiaj peste oboseala
unui chip femeiesc nu e capabil să reflecte gingășia sufletului.

Îmi place să pălăvrăgesc aproape întreaga zi. Încă de mic făceam asta în timp ce mă
jucam prin mocirla care deseori se formează în spatele curții după o ploaie zdravănă. Vorbesc de
unul singur și sunt de o încetineală terifiantă, cu toate că gândurile-mi curg pe retina minții într-
un ritm halucinant.

Deseori mi se spune că sunt aspru și blajin în același timp, dar eu consider că e firesc să
fiu așa. Niciodată nu m-am chinuit să fiu, să exist. Poate pentru că întreaga existență capătă
proporții extra-ordinare în ochii mei. Nimic nu e prea „banal” sau „obișnuit” pentru mine și orice
discuție aparent „măruntă” cu cineva are o potențială șansă de a naște ceva extravagant, așa cum
nimeni nu ar fi putut bănui că se va întâmpla.

Cu toate acestea, eu rămân un băiat cuminte sau, așa cum ar spune cei incapabili de a-mi
înțelege vulnerabilitatea înnăscută și deschiderea spre sursele inepuizabile ale imaginației, un
„naiv”, o “ființă mult prea sensibilă pentru lumea asta”.

În plus, sunt de o încăpățânare nemaiîntâlnită atunci când mă încumet, rareori ce-i drept,
să particip la vreun soi de dezbatere lumească. În acele momente, argumentele mele se
preschimbă în săgeți a căror țintă principală devine ego-ul. Cu cât mai precis le „arunc”, cu atât
mai vizibil e efectul: cei vizați încep să se debaraseze încet de acest artificiu uman inutil și
nefast. Căci numai renunțând la el, își pot găsi o oarecare stare de limpezime și tihnă interioară.
Sau cel puțin așa am impresia.

Dar chiar și așa, îmi pare că cei din jurul meu cred cu tărie că tot ce fac e foarte
important, tocmai de aceea, am senzația că se întristează atunci când mă văd demoralizat, pierdut
în vreun gând amar ce ajunge să mă macine ore întregi, poate chiar zile. Ei sunt convinși că de-a
lungul călătoriei mele prin lume, voi aduce ceva excepțional omenirii, că în fiece clipă a ei, voi
da peste lucrul spre care mă îndrept și tocmai de aceea continuă să se asigure că nu voi renunța
niciodată, dând dovadă de un devotament pe care eu nu știu exact cum să-l percep.