TRĂSNETUL

NU CADE DIN SENIN

BLESTEMUL FAMILIEI STUART

1
2
 AȘA A VRUT DESTINUL

Când am ajuns la hotel miezul nop ții trecuse de mult.

Deși zona în care acesta era amplasat era foarte aproape fa ță de
circuitul unde urma să se desfășoare ultima cursă a formulei unu
eu am ales să merg, spre locul unde eram cazat, pe căi ocolite.
Realitatea este că am pornit pe căi ocolite cu bună știin ță. Eram
nervos și confuz. Speram că a mersul pe jos mă va calma și îmi
va limpezi mintea. Adevărul era că nu făceam altceva decât să
amânn cât mai mult clipa în care voi hotără pe ce drum să
pornesc. De regulă decizia cea mai bună o iei atunci când ai
mintea limpede însă eu nu o aveam. Și nu o aveam pentru că
trăiam un moment greu. Extrem de greu.
Îmi era greu și pentru faptul că până la această vârstă am
cam „plutit” și nu eram pregătit pentru un asemenea impas.
Niciodată nu îmi imaginasem că viață, într-o singură clipă, poate
să dărâme totul chiar de la temelie. Poate exagerez dar într-o
asemenea stare mă găseam eu în momentul pe care îl descriu.
Mergeam și analizam. Totul era degeaba. Nu-mi era
limpede ce decizie să iau. Chiar dacă era în firea mea ca atunci
când viața îmi purta pașii la răscruce de drumuri să merg agale
nu vedeam lumina care să mă îndrume în ce direc ție să o apuc.
Sunt convins că dacă mă privea cineva î și putea da lesne
seama că, în anumite momente, vorbeam singur. Nu numai că
vorbeam dar și gesticulam. Și o făceam pentru că în mintea mea
se dădea o luptă continuă. Pentru a mă calma încercam tot felul
de metode învățate de-a lungul timpului. Nici-una însă nu dădea
rezultat. În ultimă instanță am repetat de mai multe ori motto-ul pe
care mi l-am fixat și l-am scris cu majuscule atunci când am
început să țin un jurnal:
„ NU LUA DECIZII CÂND EȘTI NERVOS!”
Îmi amintesc că în ziua în care am împlinit unsprezece
ani ceva m-a nemulțumit atât de tare încât m-am ascuns și cu
lacrimile șiroind am început să scriu. Primele cuvintele pe care a

3
le-am notat atunci a fost motto-ul de mai sus și pe care le-am
repetat ori de câte ori am fost într-o situa ție delicată. Era ceva
mistic. Când sfârșam de spus ultimul cuvânt mă sim țeam relaxat
și ca prin farmec venea un înger care îmi șoptea la ureche:
„Acum ești pe drumul cel bun!”
Au trecut anii și iată-mă într-o situa ție aproape fără ie șire.
Când spun „aproape” mă refer la nemulțumirea pe care în acest
moment o trăiește sufletul meu. Realitatea este că durerile
sufletului sunt cu atât mai dureroase cu cât omul înaintează în
vârstă. De ce oare a fost setat omul în acest fel?
Cred că am pus o întrebare stupidă nu-i a șa! Sau poate
că nu.
În țara în care mă aflu acum drumul către hotelul în care
sunt cazat l-am parcurs de mai multe ori. Nu știu de ce tocmai în
această seară mi se părea că totul este cuprins de întuneric. De
întuneric era cuprinsă și mintea mea din momemnt ce nu eram în
stare să găsesc o soluție la problema cu care mă confruntam. Și,
ca de obicei, când sunt într-o situa ție ca cea de acum și nu
găsesc drumul cel mai bun de urmat mă întreb: Oare de ce îngerii
nu zboară noaptea?
Evident nu mă refer la noaptea reală cât mă refer la
noaprea minții mele mai ales că mă sim singur și descumpănit.
Îmi amintesc că la fel de singur și descumpănit am fost și în ziua
în care am împlinit unsprezece ani. Atunci eram doar un copil și
pentru că nu aveam curajul să răbufnesc am început să scriu. Și
am început scrind pe prima pagină motto-ul de mai sus. Posibil să
fi auzit cuvintele care îndeamnă la analiză spuse de bunicul.
Posibil să le fi citit pe undeva. În acest moment însă nu-mi mai
amintesc exact starea de spirit trăită atunci. Cert este că ani la
rând, ori de câte ori eram furios, după ce repetam în gând de
câteva ori, „nu lua decizii când e ști nervos” vedeam lucrurile cu
totul altfel.
Din clipa în care am împlint unsprezece ani au trecut
multe zilele. În tot acest timp viața m-a învă țat să mai adaug ceva:

4
 ”Niciodată nu lua decizii influien țat de primul om care î ți
relatează un eveniment. Ascultă-l foarte atent doar cu o ureche.
Cu celaltă ascultă și părerea altora despre acela ș lucru!”
Pentru mine partea proastă era că nu aveam de unde
asculta o altă părere. Dar oare atunci când trebuie să faci un lucru
care îți schimbă drumul în viață este bine să ascul ți și de al ții ori
să îți asumi propriile decizii? Greu de spus cum este mai bine.
Dacă nu-ți iese în mod cert vei fi mâhnit.
La vârstă pe care o am și, zic eu, la o analiză a drumului
parcurs în viață până în clipa de față am motive să mă consider
un om echilibrat. Cu toate acestea iată că sunt foarte aproape de
a lua o decizie la nervi. Sunt tot mai sigur că se va întâmpla a șa
deoarece în clipa în care am intrat în camera de la hotel, fără a
ține seama că este o oră târzie și că trebuie să respect oamenii
cazați aici, am trântit ușa cu atâta furie încât zgomotul făcut de
aceasta m-a surprins chiar și pe mine atât de mult încât am stat
câteva clipe nemișcat. Ba chiar în încercarea de a mă mai calma
am început să spun în șoaptă:
-Calm băiatu! Fii calm!
Nimic însă nu mă putea calma. Ba mai mult în clipa în
care îmi comandam să mă temperez simțeam cum în mine cre ște
o agitație pe care nu o puteam stăpâni. În urechii îmi tot suna o
voce care îmi dicta că trebuie să îmi fac bagajele. Fără a analiza
prea mult chiar am început să fac acest lucru. Și am început să o
fac cu mișcări precipitate. Abia într-un târziu am constatat că
eram atât de nervos încât nici nu știam ce să pun în ele. Și nu
știam pentru că în timp ce zeci de întrebări mă asaltau eu vedeam
clar doar un singur lucru. Că vreau, pentru via ța mea, un alt drum.
Ceea ce nu știam era pe ce drum și în care direcție trebuie să
pornesc. Oricât mă întrebam nu aveam nici cea mai vagă idee.
Ba chiar eram atât de confuz în momentul în care îmi făceam
bagajul încât luam în mână diverse lucruri pe care le puneam în
geamantan pentru ca după câteva clipe să le arunc și să iau
altele.

5
 De regulă, când hotărăști că trebuie să începi un nou
drum în viață, primul gând, este să scapi de anumite lucruri, de
anumite amintiri. Este momentul în care vrei să ui ți chiar și de
anumiți oameni care te-au dezamăgit.
Nu știu ce simt alți dar eu cred că această clipă este
crucială în viața unui om. De ce? Pentru că este greu, ba chiar
enorm de greu când nu ști „ce să iei” și „ce să la și”.
Acest lucru îl simțeam eu deși mă consideram că sunt un
pic hârșit de viață. Și chiar aveam argumnete să mă consider a șa.
Câți oare se pot lăuda că la doar câteva zile după ce au împlinit
optsrezece ani au fost aruncați în lumea tumultoasă a curselor de
formula unu?
Corect este să recunosc că într-un col ț al mim ții mele
păstram secretul că încă nu m-am maturizat. Poate acest lucru se
datora faptului că timp de patru ani am privit „fenomenul formula
unu” mai mult de pe margine. Atunci când nu e ști direct implicat
totul pare extrem de simplu și, mai ales, u șor. Ba chiar extrem de
ușor. Iată însă că a venit momentul în care sim țeam și eu
încordarea piloților aflați pe grila de start a șteptând culoarea
verde.
Abia acum începeam să înțeleg ce înseamnă frac țiunea
de secundă pe care o ai la dispozi ție pentru a te înscrie pe trasa
câștigătoare. Pentru mine fracțiunea de secundă însemna să plec
cât mai repede de aici pentru a mă înscrie pe un alt drum al vie ții.
Și mă grăbeam pentru că îmi era teama ca nu cumva să apară
vărul meu Ayrton sau pate altceva neprevăzut care să mă
determine să mă răzgândesc.
Deși era trecut de miezul nopții, moment în care oamenii
care au o viață normală au deja la activ câteva ore de somn, eu
aveam în minte un singur lucru. Că trebuie să încep prin a-mi
dezmorți picioarele, prin a-mi înhă ța inima în din ți și, apoi, să fug
cât mai departe de tot ceea ce am trăit până acum pe drumul pe
care am fost împins și pe care l-am urmat pentru a fi pe placul
familiei. Mai corect spus este că, de fapt, până acum mi-am
sacrificat visul de a studia Dreptul pentru a fi pe placul bunicului

6
Emmerson Stuart. Oricine și ori ce ar spune realitatea este că
bunicul a dirijat mereu totul. Iată că pentru mine a venit clipa
schimbării., clipa din care trebuie să iau singur deciziile, clipa în
care să încep a mă lua la trântă cu destinul.
Nu pot spune că până acum mi-a fost greu dar nici nu am
fost foarte fericit. Și nu am fost pentru că în tot acest timp nu am
mers pe drumul pe care l-am visat eu.
Acum sunt într-un moment de cumpănă și pentru a-l
depăși tot încerc să îmi fixez în minte un singur lucru. Că pentru a
reuși nu trebuie să mă mai uit înapoi. Nu trebuie nici măcar să
întorc privirea pentru a-mi lua adio chiar dacă mă torturează o
întrebare:
-Dacă plec acum când mai sunt doar trei zile până la
ultima cursă a campionatului de formula unu și las totul baltă ce
vor crede și vor spune despre mine to ți cei care mă cunosc?
În mod cert, mai mult pentru a mă lini ști, am găsit
următorul răspuns: Ceea ce vor crede și vor spune oamenii
despre mine este treaba lor. Nimeni nu poate trăi în locul meu.
-Dar dacă la capătul drumului pe care vreau să pornesc
voi eșua?, a venit următoarea întrebare.
Cât de greu poți trece peste momentul în care consta ți
că nu ai făcut nici un singur pas și deja oscilezi. Pentru moralul
meu acest mod de a gândi nu este bun. Și nu este pentru că
niciodată nu trebuie să îți spui: Și dacă nu-mi iese? Trebuie mai
întâi să încerci și după aceea să tragi concluzii.
În tot acest timp nu trebuie să uți și să ai clar în minte
următorul lucru: Că timpul vindecă orice dar, mai ales, și că se
răzbună atunci cînd ești prea temător.
De fapt marea mea problema este că nu am răbdare să
ofer timp, timpului. Pentru a mai diminua frica de a pleca spre o
destinație cuprinsă încă de întuneric mi-am spus că nimeni nu
poate stabili cu certitudine dacă este bine să î ți for țezi limitele
chiar dacă mori tânăr sau să aștepți ca totul să se întâmple și să
îmbătrânești frumos. Ba chiar sunt convins că oricât m-a și agita
viața va curge în ritmul ei. Nimeni nu poate anticipa clipa în care

7
trebuie să părăsești această lume. Aceasta poate veni pe
neașteptate așa cum vine un trăsnet din senin. Și atunci ce atâtea
calcule?
După zeci de întrebări pe care mi le-am tot pus am
hotărât că trebuie să plec pe un drum pe care încă nu l-am definit.
Și totuși ceva tainic mă făcea să cred că în clipa în care voi
ajunge la capătul lui voi trăi bucuria împlinirii chiar dacă, în acest
moment de răscruce, sunt temător. Și sunt temător pentru sunt
convins că de acum încolo voi fi singur, că niciunul dintre cei dragi
mie nu va fi de acord cu gestul meu. Ei și!, o spun mai mult pentru
a mă încuraja. Eu tot voi porni. Și, ca nu cumva să mă răzgâdesc,
iată, strig cu voce tare și răspicat chiar dacă nu-mi este foarte
clară destinația. Strig acest lucru pentru a mi-l inocula în minte și
suflet. Strig și pentru a fi cât mai convingător pentru to ți cei care
încă se mai îndoiesc că am curajul dar mai ales puterea să
părăsesc „siguranța” și să pornesc pe un drum cufundat în
întuneric. Strig pentru a rezona, în sufletul și în mintea mea, strig
cu voce clară, tare și pe silabe:
-Vreau să am dru-mul meu!
Este foarte probabil să greșesc dar, indiferent ce se va
întâmpla, nu mai vreau să mă opresc. Dacă reu șesc să fac primul
pas, deși bezna în care pornesc îmi toarnă în suflet teamă și
panică, simt că voi fi câștigător. Și simt pentru că trăiesc ceva
mult mai puternic. Că vreau să uit tot ce am gre șit. Poate că,
acum, iau o hotărâre pripită dar pornesc de la ideea că via ța
poate fi trăită și altfel. Chiar dacă mul ți îmi vor spune, că este
destul de târziu pentru ceea ce vreau să fac, eu am convingerea
că este bine și acum. Și este pentru că am ajuns să în țeleg că
viața este făcută și pentru a uita de și, pentru a nu mai gre și,
trebuie să îmi aduc aminte de trecut. De fiecare dată însă trebuie
să îmi aduc aminte totul în altfel.
Din tot acest zbucium am fost trezit de sunetul strident al
telefonului. Omul de la recepție mă anun ța că a sosit taxiul și
pentru a ajunge în timp util la aeroport trebuie să mă grăbesc. A

8
fost clipa în care, pentru a opri șirul întrebărilor cu care mă
torturam am strigat: Stop!
Acum, când analizez totul detașat, îmi place să cred că
acesta a fost momentul declicului care m-a smuls din bra țele
ezitării. Nu voi uita niciodată că de multe ori, în via ță, oricât de
hotărât ești să o iei de la capăt, tot trăi ști clipe de incertitudine.
Pentru a nu lua amintiri care să-mi înmoaie voin ța am părăsit
camera precum o furtună. După câ țiva pa și însă am sim țit că încă
nu mi-am lipmezit gândurile. Chiar dacă timpul mă presa iar eu
mă aflam la etajul unsprezece în loc să iau liftul am hotărât să
cobor pe scară. Pășeam agale. Și o făceam pentru că încă mă
luptam cu două stări de spirit. Ceva mă împingea să plec cât mai
repede de aici în timp ce altceva mă îndemna să rămân.
Adevărul este că încă eram confuz. Încă eram în bra țele
incertitudinii în clipa în care am urcat în taxi. Îmi amintesc că după
ce am închis ușa privirea mi s-a lipit de fa țada hotelului. De
câteva ori am fost tentat să cer șoferului să întoarcă. Poate chiar
am spus-o. Acum sunt sigur că am făcut-o doar în gând dacă sunt
deja în avion și îmi tot repet:
Trăiește viața așa cum te poartă viața. Fă acest lucru
plecând de la convingerea că oricât vei întreba, nu vei afla o
rețetă și nimeni nu-ți poate da un răspuns sigur, privind calea cea
mai bună de urmat. Cert rămâne un singur lucru. Că numai tu î ți
poți stabili drumul de urmat. În aceste clipe îmi tot spuneam că
pentru început trebuie să schițez un plan cât mai simplu. Și totu și
oricât ar fi de simplu planul de urmat cel mai important este să am
încredere în MINE. Tot timpul trebuie să cred că a șa este bine
pentru viața mea și nu pentru că așa voi fi mai plăcut pentru
ceilalți. Ba chiar pentru a nu-mi mai pune singur piedici, trebuie să
mă întreb cât mai des:
-Cine sunt de fapt ceilalți?. Ce mi-au oferit până acum?
Este evident că nimeni nu poate trăi singur dar în via ță
sosește momentul în care trebuie să define ști exact cine e ști, ce
vrei și mai ales unde vrei să ajungi. Chiar dacă vei e șua în dorin ța

9
de a face ceva în care tu crezi cu adevărat că î ți va face ție via ța
mai frumoasă nu mai asculta la ceea ce spun ceila ți.
Febra gândurilor mă prinsese atât de mult, încât, de și eu
eram convins că dialogul se purta doar în mintea mea în mod cert
îmi mișcam buzele și scoteam anumite sunete. Și sunt convins de
acest lucru pentru că am fost trezit din medita ția în care mă
cufundasem în clipa în care am auzit o voce:
-Doriți ceva?
Era stwardesa. Surprins am răspuns mecanic:
- Mulțumesc! Nu!
Evident că în clipa următoare am revenit la vechea stare
spunându-mi:
-Și nu uita Dodo. Când îți trasezi un plan nu mai pierde
timpul cu micile detalii. Întotdeauna acestea te vor încetini în
drumul tău către țintă. Dacă în clipa în care vei face primul pas pe
drumul la care atât de mult ai visat să îl urmezi o parte din mintea
ta este preocupată de trecut ești pierdut din start. Trebuie să pleci
de la convingerea că singurul moment din timp în care po ți să
schimbi ceva este prezentul.
Trecutul îți poate furniza doar amintiri plăcute. Sau poate
că nu. Și apoi, orice ai face, trecutul nu-l mai po ți schimba.
Viitorul este ceva ce poate îți va ofere trăirea unui vis
împlinit. Sau poate că nu. Și atunci ce te împiedică să te bucuri de
ceea ce este cert? De clipa pe care cu atâta muncă tu însu ți ți-ai
oferit-o. De ce uiți că o clipă plăcută, pe care dacă tu nu o provoci
să se întâmple, nimeni nu ți-o va oferi gratis.
Păi dacă așa sună filosofia vieții, omule, de ce nu la și
grijile deoparte?
După ce, în sinea mea, am rostit cuvintele de mai sus mi-
am întors privirea spre hublou. Doream să văd stelele însă am
avut surpriza să prind momentul în care avionul intra în nori.
Pentru puțin timp am fost dezamăgit. Cum mă tot frământam să
fac ceva pentru ca timpul să treacă mai repede mi-am amintit că
în clipa în care am părăsit hotelul și am predat cheia băiatul de la
recepție acesta mi-a dat un plic. Înainte de al scoate din bunar am

10
sta puțin pe gânduri. Îmi era teamă că poate fi ceva care îmi va
modifica hotărârea luată cu puțin timp în urmă. De și eram în
avionul care mă purta spre casă și apoi spre visul vie ții mele am
simțit fiori reci ca gheața cum îmi străbat trupul.
Dacă acum mă prăbușesc sunt pierdut mi-am spus în
gând și pentru a nu mai oscila am spus cu glas tare:
- Hei, Dodo, cum dracu poți tu să te „ lupți cu destinul”
când îți este teamă să deschizi un plic?
Chiar dacă eram concentrat la problemele care mă tot
frământau am simțit priviri ațintite asupra mea. Furat de gânduri
uitasem cu desăvârșire că sunt într-un avion alături de al ți
pasageri. Un pic buimăcit m-am scuturat încercând să mă trezesc
la realitate. Și am început prin a privi pasagerii afla ți lângă mine.
Am constatat că toți mă priveau curio și și, în mod cert, acest lucru
se datora, probabil, faptului că am vorbit singur. Surprins de
situație am făcut un gest cu mâna pentru a-mi cere scuze de și îmi
venea să le spun:
-Este foarte bine când vorbești singur pentru că nu te
contazice nimeni!
Evident nu am spus nimic și rușinat am aplecat capul.
Momentul delicat pe care l-am trăit a durat foarte pu țin. Și a durat
pentru că subconștientul a început să-mi furnizeze tot felul de
idei. De fapt subconștientul nu trebuie ignorat niciodată. Mare
grijă ce treabă îi dai de făcut. Omul a fost creat să gândească cu
creierul dar și cu inima. Și totuși creatorul, neavând încredere în
cele două funcții cu care l-a înzestrat pe om a mai creat una. La
mai dotat cu încă ceva. Cu subcon știent. Întotdeauna de aici vin
cele mai bune soluții. Și vin exact în clipa în care e ști pe marginea
prăpastiei. Atunci subconștientul îți oferă solu ția salvatoare.
Evident că ți-o oferă doar dacă tu îi transmi ți că vrei să te salvezi.
Dacă îi ceri că vrei să te prăbușești cu certitudine că și în această
situație îți va oferi cea mai simplă cale.
Dar să revin. După câteva clipe de șovăire mi-am făcut
curaj și am deschis plicul. Rândurile pe care le-am citit mi-au

11
oferit o surpriză de proporții: Am fost admis pentru a urma
cursurile de drept ale universității Harvard.
M-am ridicat de pe scaun și am început să țopăi când pe
un picior când pe altul de bucurie. Sim țeam că sunt privit de unii
pasageri cu înțelegere și care abia a șteptau să afle ce mi-a adus
o asemenea bucurie. În același timp simțeam că al ții sunt irita ți de
modul în care mă comportam.
Trăisem foarte mult timp în tumultul admiratorilor curselor
de formula unu așa că nu mă deranja. Sunt oameni și oamenii.
Fiecare cu modul lui de a fi. Țopăiala mea a durat doar câteva
clipe. După ce mi-am cerut scuze pentru comportamentul
exuberant am intrat, cum mi se părea că este normal, în lumea
mea și am continuat dialogul cu mine:
-Gata Dodo! Nu mai amâna! Nu mai privi la propria- ți
viață ca un spectator. Iată, culoarea verde, pentru ca tu să pleci
pe un nou drum s-a aprins. Ce mai a ștep ți. Porne ște omule. Uită
de griji și începe prin a face azi un mic pas, mâine altul. Foarte
curând vei constata că maratonul este o joacă. Trăiam totu și un
entuziasm ponderat mai ales că eram con știent că, de foarte
multe ori, de la exuberanță la agonie este foarte pu țin. Uneori nici
nu apuci să te bucuri.
Acest lucru aveam să-l constat foarte curând. În via ță
grijile ne pot ajuta să evităm multe probleme a șa cum la fel de
evident este și faptul că acestea, odată scăpate de sub control,
ne va domina ele pe noi. Ne va împiedica să trăim o via ță a șa
cum o vrem, așa cum o visăm.
Păi dacă grijile nu ne aduc nici un folos de ce ne pierdem
în hățișul lor?, mă tot întrebam. De ce ne complicăm via ța când
este suficient să ne bucurăm de clipele în care aerul curat și roua
dimineții ne face să întrezărim că putem trăi zile frumoase, zile
pline de speranțe?
Este bine știut faptul că în viață cel mai u șor este de a da
sfaturi. Cel mai greu este cum să rezolvi problemele pe care via ța
are grijă să ți le pună zi de zi. Pornind de la acest mod de a gândi,
lucrurile se complică atunci când la o problemă la care ai bifat un

12
răspuns de care tu ești convins că este corect, imediat te relaxezi.
Nici nu-ți dai seama că ți-ai creat deja o altă problemă și mai
mare. Și ți-ai creat-o pentru că te-ai relaxat fără să a ștep ți ca via ța
să valideze răspunsul pe care tu îl consideri bun la problema pe
care o crezi rezolvată. De multe ori în via ță cel mai greu este să
atingi un anumit prag și apoi să rămâi acolo. Acest prag se
numește echilibru. De ce o spun? Pentru că de multe ori în vreme
ce trăiești o euforie prelungită via ța te va trezi foarte curând la
realitate. Cum o va face? Simplu. Foarte repede ai să consta ți că
în momentele în care tu te relaxai că ai rezolvat o problemă a
apărut o alta mult mai grea.

Avionul a aterizat la Rio în jurul orei unsprezece. Am

calculat că dacă iau un taxi în cel mult patruzeci de minute ajung
acasă. Cum în situația în care mă aflam mi s-a părut cea mai
bună variantă nu am mai stat pe gânduri. Am urcat în primul
taximetru care mi-a ieșit în cale. După ce am dat adresa șoferului
am închis ochii. Doream să mă relaxez și să mă bucur că în
curând visul de a urma cursurile unei universită ți cu renume se va
împlini.
Acum când a trecut atât de multă vreme îmi permit să
dau un sfat. Dacă visezi să împărtășești o asemenea bucurie cu
cei dragi ție nu încerce așa ceva fără o prealabilă analiză. Nu
vreau să generalizez deși totul este foarte u șor de în țeles. Nu
trebuie decât să întrebi un tânăr care a trecut examenul de
admitere la facultatea la care a visat să ajungă fără a avea
acordul părinților și ai răspunsul. Într-o asemenea situa ție mă
aflam eu. Îmi făceam planuri de viitor. Deja sim țeam emo țiile zilei
în care voi păși pe poarta prestigioasei universită ți Harvard și
pentru a-i face părtași la bucuria pe care o trăiam, pe cei dragi
mie, pe tot parcursul drumului către casă am formulat și repetat
de mai multe ori fraza pe care urma să o spun:
-Sunt student la Harvard!

13
 Și totuși, în viață, chiar și în momentele pregătite minu țios
nu totul curge așa cum dorești. Pentru mine a venit foarte repede
clipa în care am trecut de la vis la realitate. Întâmplător, am ajuns
acasă exact în momentul în care se sărbătoarea ziua în care
străbunicul dăduse un nou start vie ții familiei Stuart. Faptul că nu
îi mai văzusem pe cei dragi mie de ceva vreme la care se adăuga
ineditul zilei dar mai ales ceea ce urma să le comunic îmi crea o
mare emoție. Cu mâna tremurândă am deschis poarta. Sub stejar
masa era deja pregătită. În afara de Antonio și a mea, care eram
plecați cu treabă, până în această zi nici unul din membrii familiei
nu a lipsit.
Așa cum era obiceiul bunicul stătea în capul mesei.
Deși am încercat să deschid poarta cât mai u șor
zgomotul făcut de aceasta a atras aten ție celor care a șteptau
binecuvântarea bunicului.
Am citit pe fața lor curiozitatea a șa că m-am apropiat
sfios, chiar dacă aveam o vârstă.
Cei care își respectă bunicii și părin ții în țeleg o
asermenea trăire. Când am ajuns lângă masă am spus, „bună
ziua!”, și am sărutat mâna bunicului și pe a mamei.
Surprins de liniștea care a cuprins aproape din senin
petrecerea am privit, preț de câteva clipe, pe fiecare membru al
familiei în parte. Am constatat că toți mă priveau mira ți. Probabil
nu-și puteau explica de ce l-am părăsit pe Antonio cu trei zile
înainrea ultimei curse în care se decidea titlul de campion mondial
al formulei unu.
Eu le înțelegeam nedumerirea dar ce puteam zice. Cum
să le explic ce s-a întâmplat între mine și Antonio. În naivitatea
mea am crezut că nu trebuie să mă justific în nici un fel și că am
să fiu înțeles. Ba chiar pentru a fi cât mai convingător în ceea ce
urma să spun am arborat o mină serioasă. Îmi amintesc că pentru
a nu fi timorat de privirile încruntate a țintite asupra mea ochii mi s-
au fixat pe vârful stejarului. Poate doream să transmit că și eu voi
ajunge un falnic urmaș al lui Jachie Stewart. Chiar dacă pentru
mine era un moment solemn și îmi impuneam să fiu cât mai

14
relaxat înainte de a scoate primul cuvânt am sim țit un imens nod
în gât. Pentru a-mi reveni am înghițit în sec de câteva ori. Apoi,
pentru a fi cât mai convingător am rostit tare și dintr-o singură
suflare:
-Am fost admis la Universitatea Harvard unde vreme de
patru ani voi studia Dreptul!
La auzul cuvintelor spuse de mine s-a auzit un murmur
care mie mi se părea că nu se mai temină. Apoi, dintr-odată s-a
lăsat o liniște de mormânt.
Eram descurajat. Privirea îmi alerga de la unul la altul
încercând să descopăr un gest încurajator. Zadarnice speran țe.
După ce au trecut clipele de stupefac ție pricinuite de vestea pe
care le-am dat-o i-am văzut cum au început să- și arunce unul
altuia ocheade cu subânțeles. Apoi, ca la o comadă nevăzută,
toții m-au privit cu îngăduință.
Eram consternat pentru că nu puteam în țelege pozi ția lor.
Dacă însă analizam puțin găseam repede explica ția. Totul era
foarte simplu. În familia noastră până în momentul la care mă
refer nimeni nu luase o decizie fără acordul bunicului.
Acum când privesc lucrurile cu alți ochii sunt convins că
în acea clipă toți m-au crezut nebun.
Având în vedere situația înclin să le dau dreptate. Poate
chiar și-au zis: Băiatul ăsta și-a pierdut min țile dacă a îndrăznit
să-și părăsească vărul înaintea ultimei și totodată celei mai
importante curse în care se decide titulu de campion mondial.
Am stat un pic în cumpănă. Primul meu gând era să spun
ceva cu care să-mi motivez decizia. Acest gând a durat doar o
clipă pentru că privirea celor dragi mie îmi transmitea că ori ce aș
încerca este peste puterea lor de înțelegere. Și înclin să le dau
dreptate. Să vi pe nepusă masă și să clamezi cât po ți de tare că
vrei să studiezi dreptul după ce ai crescut de mic copil demontând
și montând motoare este evident, mai ales pentru ce-i care te
cunosc destul de bine, că ceva nu mai este în regulă cu tine.
Primul care s-a foit neliniștit a fost bunicul. Și-a frecat
îndelung mâinile după care și-a sprijinit fa ța în palme. A stat a șa

15
nemișcat minute bune. În tot acest timp, privirea mea alerga de la
un membru al familiei la altul. Am constatat cu uimire că nimeni
nu numai că nu mă privea dar parcă nu mai îndrăznea nici să
respire. După un timp, care pentru mine a părut o ve șnicie,
bunicul s-a ridicat de la masă, a mutat scaunul în fa ța sa după
care și-a sprijinit palmele pe spătarul acestuia. Apoi, cu privirea
ațintită spre vârful stejarului, a spus cu vocea inconfundabilă a
unui Stuart:
-Pe mine să nu mai contați. Poate am gre șit pe undeva
deși, acum, nu-mi este limpede nici unde și nici când.
Începând din această clipă nu vreau să mai fiu o piedică
în calea nimănui așa că voi pleca. Să nu mă căuta ți. Dacă numele
de Stuart mai înseamnă ceva faceți ceea ce crede ți voi că este
bine. Dacă nu...
În cuvintele spuse de bunicul se simțea multă obidă. Apoi
a dat să plece. Nici nu a apucat să facă un pas că și-a dus mâna
la tâmplă ca și cum și-ar fi adus aminte de ceva. După ce ne-a
privit îndelung pe fiecare a mai spus:
-Cât veți trăi să nu uitați că tradiția în acestă familie
trebuie să continuie chiar și fără mine. Sau poate, dacă nu vă
deranjază, doar cu amintirea mea.
După aceste cuvinte bunicul a plecat cu pa și târ și ți
clătinând din cap. Buzele i se mișcau fără însă a se mai auzi vre-
un cuvânt. Cred că deja începuse să vorbească singur.
Am privit la ce-i din jur. Se a șternuse o lin ște aproape
sinistră. Nimeni nu avea puterea și nici curajul să spună un
cuvânt. Toți priveau în urma bunicului Emmerson Stuart, a șa cum
acesta obișnuia cu mândrie să se prezinte, îndreptându-se spre
poarta casei. Ajuns aici s-a oprit, a întors capul, ne-a mai privit
odată după care a făcut un gest cu mâna înso țit de mai multe
clătinări ale capului care transmitea o imensă suferin ță. To ți cei
prezenți au auzit când bunicul a spus mai mult pentru sine:
- S-a terminat! Pentru mine totul s-a terminat! Poate că
familia asta a fost trasă la sorți să aibe parte doar de nenoroc.

16
 Uluit, cu atât mai mult cu cât nu eram pregătit pentru o
astfel de primire, și, mai ales, deznodământ, am privit către cei
așezați la masă. Toți aveau privirea în pământ.
Într-un târziu, mama, care era distrusă de durerea
pricinuită de o tragedie petrecută în urmă cu patru ani în familia
noastră m-a privit îndelung și abia mi șcându- și buzele a șoptit:
-Și cu tradiția de piloți a acestei familii ce ai de gând să
faci Dodo? Numai tu și Antonio o puteți duce mai departe. Află că
nu întâmplător ai fost trimis să-l înso țe ști pe vărul tău la curse.
După tot ceea ce s-a întâmplat cu Luciano voi a ți rămas singurii
băieți care poartă acest nume. Ți-a trecut cel pu țin o clipă prin
gând că lumea va uita de familia Stuart? Că falnicul nume Stuart,
nemaiavând cine-l duce peste vremi, se va pierde?
O priveam pe mama și nu înțelegeam cum de putea
vorbii așa. Îmi venea să strig:
-Eu sunt mort pe dinăuntru și tu îmi vorbe ști de tradi ția
familiei?!
Poate aș fi făcut-o dacă nu eram convins că totu-i în
zadar. Și era pentru că, mă amăgeam eu în acest moment, știam
ca nimeni altul, istoria familiei noastre din clipa în care străbunicul
a sosit în această țară și până în această clipă.
În primul rând faptul că bunicul a avut două fete care nu
a pilotat mașini până acum nu a fost o problemă.
În al doilea rând că atunci când cele două fete s-au
căsătorit niciuna nu au abandonat numele de Stuart.
Și mai era ceva Eu eram viu. Antonio la fel. Nu sufeream
niciunul de vre-o boală. De ce oare doar pentru faptul că doream
să fiu student am adus atâta îngrijorare tuturor. De când și de ce
membrii unei familii trebuie să practice aceea și meserie nu o
puteam înțelege. Oare a porni în via ță pe drumul pe care tu sim ți
că ai chemare să fie un lucru grav? Dacă-i a șa de ce străbunicul
a plecat fără a mai privi în urmă la locul unde s-a născut? Și mai
este ceva la care nu găsesc răspuns. Nu cumva bunicul, urmărit
de anumite neîmpliniri a viselor sale, a ridicat ni ște ziduri peste

17
care, în acest moment, cei dragi mie, nu numai că nu pot vedea
dar nu au nici curajul să privească?
Am fost trezit din dialogul meu interior de glasul
inconfundabil al mamei:
-Dacă aceasta este hotărărea ta atunci pleacă!, am auzit-
o pe cea care mi-a dat viață vorbind pe un ton răspicat, un ton pe
care nu i l-am auzit niciodată până acum.
-Ce mai aștepți!, a contiunuat. Eu nu vreau să am un
copil rebel. Pleacă!
Nici nu s-au stins bine ultimele cuvinte spuse de mama
că din ochii i-au țâșnit lacrimile. Abia în aceste clipe am văzut
slăbiciune la o descendentă directă a familiei Stuart de și până
acum nimic nu părea că o poate îngenunchea.
Luat prin surprindere de tot ceea ce se întâmpla am
privit-o mirat pe mama. Mă așteptam ca cel pu țin ea să mă
înțeleagă însă în asemenea moment ce puteam să-i spun? Că
orgoliul nemăsurat pe care străbunicul l-a transmis bunicului
Emmerson și acesta, cu o tenacitate spartană, ni la inoculat nouă,
a făcut ca acum să fim o familie închistată în anumite reguli?
Cuvântul „pleacă” spus de mama cu o furie pe care nu o
înțelegeam mi s-a înfipt în inimă precum o săgeată. De și mă
durea enorm s-o văd pe mama în lacrimi nu știu de unde am găsit
puterea să spun cu foarte mult calm:
- Fiți foarte atenți la ceea ce vă spun acum. Orice a ți face,
orcâte lacrimi vor curge visul vostru legat de mine nu se va împlini
niciodată. Și nu se va împlini pentru că eu nu mai vreau să fac
lucruri doar pentru a fi pe placul nu doar al vostru ci al nimănui.
Nu mă mai priviți mirați! La baza gândirii mele stă ceva
important. Exrem de importatnt. Poate nu ve ți în țelege dar trebuie
să luați în calcul ceea ce vă spun:
Eu nu mai am timp de pierdut. Am ajuns la vîrsta la care
cred numai în lucrurile pe care le în țeleg. Dacă pute ți pătrunde
aceste cuvinte înseamnă că totul este în regulă. Dacă nu...ave ți o
mare problemă!

18
 Îmediat după ce am rostit cuvintele de mai sus mi-am
înșfăcat geanta cu care venisem și în care aveam doar câteva
lucruri și dus am fost.

19
 DUPĂ PATRU ANI

Nimic nu anunța că viața mi se va schimba într-o cu totul

și cu totul altă direcție decât cea pentru care mă pregătisem eu.
Și totuși, de multe ori, aproape din senin, apare ceva neprevăzut
care îți schimbă întreg planul. Când te confrun ți cu o asemenea
problemă, oricât de pragmatic te crezi, în următoarele clipe stai în
cumpănă și tot analizezi:
De ce oare m-am sucit dintr-o dată mai ales că planul de
urmat a fost pus la cale după analize minu țioase?
Oricât de multe întrebări ți-ai pune te zba ți degeaba. Nu
vei găsi o explicație care să îți aducă lini ștea că schimbarea pe
care o faci te va duce pe drumul cel bun. Trebuie să te obi șnuie ști
cu gândul că sunt forțe mai puternice decât voin ța ta. Sau, dacă
vrei să te amăgești, poți invoca destinul.
Viața se scurge cu suișuri și coborâșuri, cu bune și cu
rele. Sunt evenimente pe care nu le ui ți. Și cum să ui ți mai ales
momentele plăcute pe care le-ai trăit. Întotdeauna î ți vei aduce
aminte, cu mare plăcere, de aniversările zilelor de na ștere a ta și
a celor dragi ție ca să nu mai spun de clipele trăite atunci când ai
terminat liceul ori facultatea.
Pentru mine prima zi de toamnă a anului două mii
unsprezece o asimilez cu o nouă zi de na ștere. Și o fac pentru că
îmi place să cred că evenimentele petrecute atunci mi-au
schimbat modul de a gândi, mi-au schimbat modul de a percepe
lumea. De fapt iată ce s-a întâmplat:
În ziua despre care vorbesc cerul era cenu șiu iar soarele
abia se zărea prin perdeaua norilor care, încet, încet, coborau de
pe creasta munților. Undeva în zare fulgerele urmate de bubuitul
tot mai asurzitor al trăsnetelor anun țau ploaia mult a șteptată de
cei care cultivau pământul. Păsările din crângul învecinat zburau
speriate pentru a se adăposti de furtuna ce urma să vină.

20
 În toată această gălăgie eu stăteam calm cu privirea
ațintită spre răsărit și cugetam. Mă aflam la răscruce de drumuri și
nu eram hotărât în ce direcție să o apuc.
Am fost trezit din meditația în care mă cufundasem de
ceva vreme de sunetul insistent al telefonului. De și eram obi șnuit
să răspund, indiferent cine mă apela, azi eram hotărât să stau
departe de tot ceea ce mi-ar putea influen ța decizia pe care urma
să o iau. Venisem la cabana străbunicului pentru a cugeta în
liniște pe ce drum trebuie să pornesc. Deja, din dorin ța de a fi pe
placul tuturor, am lăsat să treacă mult, chiar foarte mult timp pe
lângă mine. M-am ocupat de toți și de toate și nu a fost bine.
Până în urmă cu patru ani, am acceptat să fac orice însă
nimic din ceea ce trebuia să însemne drumul meu în via ță. Acest
lucru s-a datorat mai ales faptului că niciodată nu am găsit în
mine tăria de a spune stop celor care mă manipulau cum le dicta
lor interesul.
Acum eram proaspăt absolvent al Universită ții Harvard
unde studiasem Dreptul. În sfârșit îmi împlinisem visul de mic
copil. Îmi amintesc că ani în șir, părin ții, dar mai ales bunicul, mi-
au reproșat că sunt un însingurat, că petrec prea mult timp ținând
cărțile în brațe. Niciodată însă nu m-au putut convinge că au
drepatate. Nici un argument al lor nu-mi putea clinti convingerea
că fiecare om are un anume fel al lui de a fi. Admit că eram, și
încă sunt, un visător. Poate de aceea azi, în loc să sărbătoresc
împreună cu colegii momentul treceri cu brio al examenului de
licență eu, stăteam rezemat de stejarul situat în curtea în care
străbunicul construise o cabană. Ba mai mult în loc să mă
concentrez pe ceea ce trebuie să fac eu depănam amintiri. Prin
fața ochilor curgeau imagini acoperite de colbul vremii. Fără să
îmi dau seama vorbeam în șoaptă:
-Doamne, cât de repede a zburat timpul. Chiar dacă în
această clipă sunt conștient că întâmplările care mi se derulează
prin fața ochilor le-am trăit cu foarte mult timp în urmă de ce totul
îmi pare atât de viu? Abia acum, când analizez totul la rece, sunt

21
tot mai convins că anumite răni pe care le port în suflet nu se vor
cicatriza niciodată.

Timpul are însă „prostul” obicei să î și vadă de treaba lui.

Vreme de patru ani și eu mi-am văzut de treaba mea la
Universitatea Harvard. Când am ajuns la final media ob ținută la
examenul de absolvire au determinat mai multe firme de prestigiu,
care urmăreau studenții ce se făceau remarca ți, să-mi ofere un
loc de muncă. Acum marea mea dilemă era în a alege între o
celebră casă de avocatură și o companie multina țională care
avea nevoie de cineva specializat în întocmirea contractelor.
Specializat nu eram pentru nimic dar fizic arătam bine,
aveam oratoria în sânge ceea ce mă recomanda pentru a pleda la
bară. Pe de altă parte cunoștițele acumulate mă ajutau să pot
elabora un contract aproape fără cusur, în orice tip de afacere.
Această abilitate mă avantaja dacă optam pentru a doua ofertă.
În momentul la care mă refer pentru mine un singue lucru
era cert. Adică acela că eu nu prea mai aveam timp de încercări.
Împlinisem deja douăzeci și șapte de ani și nu îmi mai puteam
permite un rateu. De fapt acesta era și motivul pentru care
stăteam în cumpănă. Încă nu știam ce să aleg.
Casa de avocatură, care avea tradiție și mai ales faimă,
îmi oferea posibilitatea de a pleda la bară alături de nume celebre
din branșă și de la care aveam foarte mult de învă țat. La aceste
avantaje trebuie să adaug că pentru început mă ispitea cu un
salariu atrăgător.
Compania multinațională contrabalansa cu tenta ția de a
călători. Avea filiale în toate țările lumii și în fi șa postului figura
obligația de a trece, pentru a face verificări și aviza contracte, pe
la sediul fiecăreia. Nu știu de ce, deși aveam proaspăt în memorie
că în urmă cu patru ani, când am hotărât să urmez cursurile
universități al cărui absolvent eram azi, jurasem că mă voi stabilii
în țara în care m-am născut, tocmai acum, la ceas de cumpănă,

22
oscilam. Deși, în aceste clipe, cuvintele cu care atunci am spus
jurământul îmi loveau timpanul precum limba unui clopot nu-mi
pot explica de ce înclinam mai mult pentru oferta făcută de
compania multinațională. Poate că a șa cum spunea bunicul
Emmerson cei din neamul nostru au în genă neastâmpărul de a
se mișca, de a călători.
După mai multe minute în care am tot chibzuit ce drum să
aleg mi-am amintit că am fost apelat a șa că am mers spre locul
unde îmi lăsasem telefonul. Numărul afi șat pe ecran era al
mamei. Emoționat m-am grăbit să o sun. Trecuseră patru ani de
la momentul în care mi-a spus ”pleacă”. În tot acest timp nu ne-
am văzut și nici nu am vorbit.
Am sunat și la apel mi-a răspuns o vocea stinsă pe care
nu am recunoscut-o și care mi-a transmis multă nelini ște:
-Alo! Ce faci Dodo? Pe unde ești?
-Eu sunt la cabana străbunicului. Dar cine este la telefon?
-Dacă nu-mi mai recunoști nici glasul atunci când ai să
mă vezi cu atât mai puțin. Sunt cea care ți-a dat via ță!
-Sărut mâna mamă! M-ai surprins și...
-Știu Dodo. Nu trebuie să te scuzi. Au trecut mul ți ani de
când nu ne-am văzut și nici auzit. Știu că încă e ști supărat pe
mine. Poate că într-un moment în care nu trebuia am fost aspră
cu tine. Toți greșim. Mai ales noi cei cu mai pu țină știin ță de carte.
Deh! Fiecare generație cu felul ei de a fi. Dar cum nimeni nu-i
perfect eu cred că doar ca un minim respect pentru ceilal ți am
putea fi un pic mai toleranți. Cu certitudine nici nu pierdem și nici
nu ne costă nimic. Păcat că am înțeles acest lucru cam târziu.Uite
că mă iau cu vorba. Te rog nu percepe ceea ce am spus ca și
cum aș vrea să-ți fac morală. Nu mai vreau să te supăr încă odată
cu modul meu învechit de a gândi. Mi-e teamă Dodo că nu mai
am timp să mă împac cu tine. Niciodată nu vei în țelege ce durere
trăiește o mamă când nu vorbește cu fiul ei a șa că revin. Pe unde
ești și ce mai faci?
-Ți-am mai spus mamă. Sunt la cabana străbunicului.
Înainte de a veni acasă am hotărât să trec mai întâi pe aici.

23
Mărturisesc că am rămas surprins să găsesc totul aproape ca în
urmă cu patru ani. E drept că am sosit doar de câteva clipe. Ca
să fiu sincer mi-a fost rușine să vin direct acasă mai ales că a
trecut atâta vreme și nu am dat nici măcar un telefon. Recunosc
că de fapt pentru a-mi face curaj să vin să te văd m-am oprit mai
întâi la cabană. Și mai este ceva. Am venit în acest loc unde
încerc să mă adun pentru a vedea pe ce drum să o apuc. Faptul
că au cam trecut anii peste mine și încă nu mi-am făcut un rost în
viață mă face să fiu nesigur. După cum prea bine ști, cu mult timp
în urmă am ales, la insistența bunicului Emmerson, cu inima și nu
a ieșit bine. Acum nu mai am timp de experimente a șa că vreau
să chibzuiesc în liniște. Vreau ca în zilele pe care le mai am de
trăit să fac totul de plăcere. De fapt mi-am ales și un motto: „Fă
ceva cu viața ta. Cu ceea ce a mai rămas din ea!” Ei, ce zici?
Cum sună?
-Păi eu zic să te hotărăști și să-ți faci un rost cât mai
aproape de casă. Îmi ajunge că am pierdut un fiu. Nu mai suport
să fiu singură. Când ajungi la o anumită vârstă sim ți cum
singurătatea îți ia mințile și te ucide pu țin câte pu țin în fiecare zi.
Nu-mi pot explica de ce simt că îmi va fi mai u șor dacă știu că e ști
pe undeva cât mai aproape.
-Până acum nu am hotărât nimic mamă. Încă nu reu șesc
să uit o după amiază de acum patru ani. De și a trecut foarte mult
timp de atunci tot nu am reușit să fac pace cu mine. Îmi repro șez
că nu am mai stat cu Antonio până în ziua cursei. Că nu am ...
-Fiul meu. Ascultă-mă cu mare aten ție! Noi nu am mai
vorbit de patru ani. Ei bine în tot acest timp am analizat
evenimentele care s-au petrecut atunci în tote felurile. Acum te
rog să i-ei aminte la ceea ce urmează să- ți spun. În tot ceea ce s-
a întâmplat tu nu ai nici o vină. Chiar dacă ai mai fi stat trei zile,
așa cum crezi tu că era bine, tot nu puteai schimba ceva. Destinul
este destin. În fine, nu vreau să mai vorbim despre trecut. Eu te-
am sunat pentru cu totul și cu totul altceva. Și te-am sunat pentru
că se pare că cineva, care ne prive ște de sus, de la stele, nu ne

24
lasă să uităm și mai ales să credem în minciunile cu care, în urmă
cu patru ani, a fost îmbrobodită toată lumea. Ai văzut știrile?
-Nu. Ce s-a mai întâmplat?
-Marcos, pilotul acela care la împins pe Antonio...
-Mamă, te rog! Nu ai voie să faci supozi ți doar pe impresi,
pe ce a zis unul și altul. Ancheta făcută atunci a stabilit altceva.
-Întotdeauna oamenii stabilesc ce le convine lor sau ce
pică bine intereselor celor care îi plătesc. Totu și de undeva, încă
nu se știe, vin momente în care, unii oameni, ce se cred de
neatins, simt cum îi pleznește palma celui care ne veghează.
Ascută-mă Dodo: În viață nimic nu este întâmplător, nimic nu
scapă nepedepsit. Mai există și o altfel de justi ție. Trist este că de
multe ori suferă cei care nu au nici o vină. Dar poate că a șa
pedeapsa este mult mai aspră, mult mai dureroasă pentru cei
care ajung să se creadă zei. Când...
-Mamă, te rog, oprește-te! Nu mai face presupuneri și
mai ales... Eu zic că este mai bine să facem în felul următor.
Promit că am să mă uit la știri și mâine vin acasă. Este bine a șa?
-Este! Abia aștept să te văd. Și totuși să nu ui ți cât vei
trăi. Ba chiar să o spui și copiilor tăi:
„TRĂSNETUL NU CADE NICIODATĂ DIN SENIN!”.
Și mai este ceva ce în naivitatea mea nu în țeleg. De ce
omul doar atunci când este „lovit de soartă” se uită spre cer și
întreabă: Dar ce am făcut Doamne?
-Mamă! Încă odată te rog. Oprește-te!
-Dacă așa vrei tu atunci așa să fie. Și nu uita. Ia decizia
cea mai bună pentru tine. Cînd consideri că te-ai lin știt te a ștept
acasă dragule.

La auzul veștii pe care mi-a dat-o mama, nerăbdător, am

deschis televizorul. Pe post se transmitea, în direct de la fa ța
locului un accident care a avut loc pe o pârtie de schi. Pentru a-mi
da seama de amploarea pe care o poate lua un asemenea

25
eveniment, mai ales când în centrul aten ției este o vedetă, am
butonat telecomanda. Toate posturile de televiziune au întrerupt
programele și transmiteau aceeași știre. Ba mai mult majoritatea
au deplasat, foarte rapid, echipe întregi pentru a transmite live de
la locul unde paramedicii dădeau primul ajutor.
Pe pârtie era un vacarm de nedescris. Reporterii urlau în
microfoane și se împingeau pentru a fi cât mai aproape de zona
unde cel care suferise accidentul era întins pe o targă. Se a ștepta
elicopterul pentru ca victima să fie dusă la spital. Un post de
televiziune, știut fiind faptul ce concuren ță este pentru a face un
rating cât mai ridicat, punea la dispozi ție propriul elicopter aflat
deja la câțiva metri de locul unde era victima. Ba chiar repoterul
respectivului post țipa în microfon și cu gesturi, pe care le vezi, de
regulă, la oameni fără discernământ, arăta spre mijlocul de
deplasare aerian cu care, credea el, putea fi transportat cel
accidentat. În zadar paramedicii îi explicau acestuia că aparatul
deținut de postul de televiziune respectiv nu are dotarea necesară
acordării asistenței medicale de care avea nevoie rănitul în
drumul către spital și că cel construit special pentru astfel de
cazuri va sosi în câteva minute pentru că reporterul, care dorea
exclusivitatea, bătea câmpii incitând pe de o parte oamenii
prezenți dar și ținta finală, telespectatorii.
Realitatea este că pe lângă profesioniști în mass-media
au pătruns mulți, ba chiar extrem de mul ți neaveni ți. De fapt
pentru a face un reportaj ca la carte pe lângă studii de specialitate
mai trebuie să ai și chemare. Dacă nu te-ai născut cu acea tainică
scânteia pentru a practica o meserie nu mai încurca lumea.
Cautăți locul pentru care ești hărăzit. Sub soare este loc pentru
toată lumea.
Priveam scârbit la modul suburban în care unii oameni
pentru a-și păstra locul de muncă uită, dacă au învă țat cumva, ce
înseamnă cuvântul deontologie. Pentru a face rating apelează la
orice mijloace. Mă întrebam dacă era de făcut o cursă pentru a
salva ori a duce hrană unor oameni lovi ți de o catastrofă naturală,

26
respectivul reporter mai proceda în acest mod. Dar acum când în
centrul atenției era o vedetă...
Orice s-ar spune, pentru ca o știre să fie publicată într-o
anumită formă primează interesele celui care plăte ște. Cel mai
trist este că o știre cu rolul de a ascunde adevărul modifică modul
de a vedea lucrurile multor oameni. De fapt ai ține pe oameni în
„întuneric” este cel mai simplu mod de ai manipula.
Am umblat foarte mult prin lume și am cunoscut oameni a
căror gesturi curg natural. Evident am cunoscut și oameni care
imită diverse vedete fără ași da seama că mai mult îi coboară
decât îi ajută un astfel de comportament. De multe ori am rămas
șocat să văd cum cineva clamează: Eu sunt ”om”!, de și
comportamentul lui se modifică în func ție de situa ție. Adică azi
iepure, mâine vulpe și peste ceva timp hienă.
Le cer scuze bietelor animale că fac o asemenea
comparație. Și o fac pentru că ele, animalele nu au ra țiune pe
când oamenii... În acest moment sunt convins de un lucru. Că voi
muri fără a primi un răspuns la întrebarea care mă macină încă
de când eram copil: Ce simt acest soi de oameni când se privesc
în oglindă!?
Admit că pot judeca greșit cu atât mai mult cu cât sunt
prea scârbit de oamenii cu comportament animalic. Poate că
modul meu de a gândi este influențat de vorbele bunicului care
încă îmi bubuie în urechi:
-Niciodată să nu uiți Dodo! Cei șapte ani de acasă și apoi
anii de școală sunt determinanți în formarea oricărui om. Și mai
este ceva ce nu poate fi înlocuit oricât te-ai zbate: Aluatul din care
ești zămislit.
Au trecut multe minute în care am privit la televizor
hărmălaia iscată în jurul evenimentului petrecut pe pârtia de schi
până în momentul în care mi-am dat seama că gândurile î-mi
zburaseră cu ani în urmă. Imagini de mult apuse se derulau, ca
într-un un film, prin fața ochilor mei de parcă totul s-ar fi întâmplat
acum. Am scuturat din cap ca atunci când vrei să te treze ști dintr-
un vis urât. Simțeam cum furia mă cuprinde. Îmi repro șam că

27
niciodată nu am găsit în mine puterea să spun ”nu!” Ba de multe
ori am trăit clipe destul de neplăcute numai și numai pentru a fi pe
placul altora. Îmi reproșam că am fost pasiv și nu am putut spune
”nu!” decât în clipa în care m-au for țat împrejurările.
Pentru a scăpa de amintiriile care mă năpădeau am
închis televizorul și am început să mă plimb prin încăpere.
Pășeam agale prin cameră încercând să revin la momentele pe
care le trăiam înainte de telefonul mamei. Adică la a-mi alege
drumul în viață. Încercarea mea de a-mi regăsi lini ștea de dinainte
de telefonul mamei era în zadar. Și era pentru că spre orice
perete îmi îndreptam privirea vedeam diplome, medalii, cupe. A
trebuit să treacă minute bune pentru ca într-un târziu să mă
dumiresc că de fapt totul era expus într-o anumită ordine, într-o
anumită cronologie. Abia într-un târziu mi-am dat seama că totul a
fost aranjat după o lungă chibzuială. A șa ceva numai bunicul
Emmerson putea concepe. Când deschideai u șa pentru a intra în
camera de zi nu aveai cum să nu privești peretele din fa ță și care
era orientat spre apus. Imediat aten ția î ți era captată de un imens
tablou al Jachie Stuart, străbunicul meu. Sub acest tablou atârna
un altul. Acesta îl înfățișa pe bunicul Emmerson. Artistul care
realizase lucrarea a pus în eviden ță privirea de vultur a bunicului.
Atenția mi-a fost atrasă de o coală care era lipită chiar sub tabloul
bunicului. Surprins am citit următoarele rânduri a șternute cu un
scris îngroșat :
- Da, acum sunt apusul. Dar să nu uita ți că de fapt eu am
fost răsăritul. Că eu am deschis drumul spre glorie a acestei
familii. Poate mă veți privi ciudat mai ales că ave ți foarte multe
lucruri să-mi reproșați. Înainte de a o face vă rog să analiza ți
puțin. Veți constata că oriunde în lume nici un deschizător de
drumuri nu a putut anticipa câți oameni vor cădea victime până
când drumul va junge să strălucească. Un singur lucru vă rog.
Rețineți! Vă rog! Poate veți fi un pic cotraria ți de acest mod de a
mă exprima având în vedere că nu prea mi-a stat în fire să rog pe
cineva. Ei bine iată că a venit vremea să fac și acest lucru. Și îl
fac pentru că sunt convins că numai așa ve- ți ține minte.

28
 În ziua în care Dodo a spus că va merge la universitate
am hotărât să nu mai impun nimănui nimic și să vă cer scuze
pentru tot răul pe care l-am făcut propriei mele famili.
Sper ca înainte de a mă condamna pentru modul meu de
a mă purta să luați în calcul că pe drumul pe care eu am pornit
pentru a cuceri glorie am fost singur. Că nu am avut cu cine mă
sfătui și am făcut așa cum am crezut că este bine. Oricine poate
greși când încearcă să-și croiască un drum al său. În via ță po ți
rămâne un fir de grâu din imensul lan sau o floare de mac. Și unul
și celălalt are rolul lui. Cu boabele firului de grâu po ți face o mică
pâine cu care ostoiești foamea unui om. Cu floarea de mac po ți
aprinde imaginația unui pictor iar tabloul acestuia va încănta
privirea întregii lumi. Eu, Emmerson Stuart, am vrut să fiu floarea
de mac din lanul cu grâu. Când decizi de unul singur este greu să
alegi cea mai bună soluție. Nimeni nu trebuie să uite că via ța î și
urmează cursul și în funcție de anumite decizii. Întondeauna o
problemă poate fi rezolvată destul de simplu dacă alegi momentul
potrivit. Este suficient să pierzi doar o clipă și rezultatul...
-Așa este bunicule, m-am trezit vorbind. Poate de aceea,
după ce îmi spun rugăciunea adaug: Dodo, pre țuie ște timpul!
Cu greu mi-am desprins privirea de la tabloul bunicului
care era încadrat, de-a stânga și de-a dreapta de trofeele pe care
acesta le-a câștigat în scurta sa carieră de pilot de curse. Orice s-
ar spune bunicul Emmerson este cel care a deschis drumul spre
glorie în sportul pe patru roți pentru familia Stuart. De ce s-a oprit
după doar două sezoane de participare la campionatul formulei
unu deși se bătea pentru titlu de campion totul rămâne învăluit
într-un mare mister. De ce apoi nu numai că nu și-a înso țit nepo ții
la concursuri dar nici nu a mai participat la vreo cursă nici cel
puțin ca spectator rămâne la fel o enigmă greu de dezlegat.
Îmi amintesc că de-a lungul timpului, noi, cei trei nepo ți, l-
am tot tachinat pe bunicul pe această temă fără a afla însă ceva.
De fiecare dată când îl asaltam cu întrebări pe această temă
bunicul dădea evaziv din mână:

29
 -Lăsați asta. Veți afla când va veni timpul. Acum face ți
ceea ce vă spun eu.
De fapt acest „faceți ceea ce vă spun eu” în realitate era
„ce vă impun eu”. Mai concret era obligatoriu ca zi de zi să
respectăm programul stabilit de bunicul. Îmi amintesc că făceam
și ceea ce, în mod normal, trebuia să facă el. Mai concret de și nu
știam cu ce se mănâncă o cursă de karting și, mai târziu, de
formula unu, dacă un membru al familiei noastre concura trebuia
ca un alt membru să fie prezent pentru al veghea și a avea grijă
de cel care era pe pistă. Cel care concura trebuia să se
concentreze doar la cursă. Celelalte probleme cădeau în sarcina
celui care îl însoțea..
Dar să revin. Peretele situat în partea stângă, adică spre
sud, era acoperit de tabloul fratelui meu Luciano și cu tot ceea ce
a căștigat el. Pentru a scăpa de amintiriile foarte triste pe care
acesta mi le stârnea am întors privirea spre dreapta. Adică spre
nord. Aici erau două tablouri cu vărul meu Antonio.
Dintr-unul zâmbea șmecherește arătând cu degetul spre
cupa pe care a cucerit-o când a ieșit pentru prima dată campion
mondial al Formulei Unu. De fapt aceste momente le cunosc
foarte bine. Ori de câte ori le retrăiesc îmi stârnesc amintiri care
îmi bucură sufletul.
În cel de-al doilea tablou Antonio are o privire enigmatică
aș putea spune că încerca să ascund o imensă durere. De fapt
această imagine mi-a rămas pe retină atunci când, în urmă cu
patru ani, ne-am certat. Privirea tristă a lui Antonio m-a determinat
să închid ochii. Am retrăit clipa imortalizată pe hârtia tabloului cu
aceeași emoție ca atunci când ea s-a petrecut aevea. Apoi, ca și
într-un film, prin fața ochilor mei s-au derulat anii trăi ți lângă și cu
Antonio. Simțeam că leșin. Am întins bra țele sprijinindu-mă de
fotolilul din fața mea. Făceam eforturi disperate de a reveni la
realiate. Și totuși zâmbetul acela enigmatic al lui Antonio pe care
nu reușeam să-l descifrez mă ținea captiv.
Niciodată nu voi putea spune cu certitudine cât a durat
starea în care am retrăit momentele petrecute cu ani în urmă

30
alături de vărul meu. Ceea ce îmi aduc aminte cu certitudine este
faptul că m-am trezit vorbind cu voce tare:
-Hei Dodo! Tu ai venit aici pentru a- ți trasa viitorul. Ai
promis că vei uita de trecut și niciodată nu vei mai lua hotărâri cu
inima.
M-am scuturat ca atunci când vrei să te treze ști dintr-un
vis pe care nu vrei să ți-l mai aminte ști. Ba chiar îmi aduc aminte
că am spus cu voce tare următoarele cuvinte: Dacă nu reu șesc
să mă sustrag amintirilor care îmi înce țo șază gândirea nu voi
avea mintea limpede și sigur voi lua o decizie proastă în privin ța
alegerii locului de muncă. O decizie proastă am luat și cu nouă
ani în urmă când abia terminasem liceul. E drept atunci încă
gândeam ca un copil. Și apoi influen ța bunicului era foarte
puternică și asupra celor maturi dar-mi-te asupra mea.
Bunicul domina pe oricine. Avea un stil de a ș impune
dorința încât niciodată nu găseai argumente cu care să spui că nu
poți face ceea ce ți-a cerut. Ba mai mult, te sim țeai onorat că ți-a
cerut să-l ajuți și, pentru ai face pe plac, căutai tot felul de solu ții
pentru ai îndeplini cât mai bine dorin ța.
După minute care mi s-au părut o veșnicie, pentru a mă
smulge din ghearele confuziei în care eram prins, am mers spre
etajera unde tronau mai multe căr ți cu care bunicul se delecta ori
de câte ori venea la cabană. Am luat una la întâmplare și am
făcut câțiva pași spre dormitor. Gândul meu era să citesc pu țin
pentru a-mi elibera mintea de stresul în care trăiam de ceva timp
și apoi, după o noapte de somn, să decid cu ce angajator voi
porni la drum. Ardeam de nerăbdare ca în clipa în care totul îmi
va fi clar să merg pentru a-mi revedea mama. Înainte de a face
acest lucru trebuia să iau o decizie importantă pentru via ța mea
iar pentru acest lucru aveam nevoie de lini ște. De fapt acesta era
motivul pentru care venisem la cabana bunicului. Ei bine iată că
în acest moment constatam că mi-am făcut un plan gre șit. Și cum
să nu fie așa când în orice direcție privesc amintirile mă
răscolesc.

31
 Imediat cum am ajuns în dormitor m-am întins în patul
moale și cu mișcări încete am deschis cartea care începea prin a
face un elogiu autoarei. Citeam și pe măsură ce întorceam
paginile nu puteam înțelege cum o poveste plină de dulcegării și
pe care eu le consideram de doi bani, se vindea ca pâinea caldă.
Furios am închis cartea și am aruncat-o.
-Cum dracu, am izbucnit, din câte căr ți sunt în acea
cameră am nimerit-o tocmai pe aceasta. Păi dacă cineva ar scrie
despre dramele prin care a trecut familia Stuart cu siguran ță
cartea ar furniza cel mai bun scenariu de film. Dar cine să scrie?
Cine să așternă pe hârtie și apoi să umble pe la producătorii de
film pentru ai convinge că au în față un scenariu de senza ție? Că
întâmplările trăite de bunicul Emmerson, de fratele meu Luciano,
dar mai ales vărul Antonio sunt unice?
Am trăit o noapte chinuitor de lungă. De și am încercat tot
felul de tertipuri pentru a putea dormi nu am reu șit. Ceva ce nu
puteam defini mi se tot înfigea în minte. Încercam să mă amăgesc
spunându-mi că sunt neliniștit pentru că încă nu știu pe ce drum
să pornesc și că este normal să fii tensionat când începi un
proiect nou. Că este normal să trăiești o anume nesiguran ță și că
chiar dacă ai planificat totul ca la carte pot apărea situa ții
neprevăzute. Știam că a sosit momentul în care nu am voie să
dau greș. Că trebuia să fac abstracție de tot și de toate și să iau
cea mai bună hotărâre pentru viața mea. Și totu și de și trecuseră
peste mine destui ani și mă consideram matur, de și cunoscusem
foarte multe locuri și oameni iată că trăiam clipe în care sim țeam
teamă. Teamă să nu greșesc. Știam că trebuie să mă folosesc de
tot ceea ce învățasem până acum. Că decizia pe care o voi lua
trebuie să nu aibe nici măcar o fisură care să mă facă să regret
drumul ales. Și asta cu atât mai mult cu cât, în acest moment,
nimeni din familie, nu mai putea să mă influien țeze. A șa gândeam
după o noapte de nesomn în a doua zi a toamnei două mii
unsprezece. De fapt îmi cream iluzi. Acest lucru aveam să-l costat
câteva minute mai târziu. Și anume că nu luasem în calcul ceva

32
care mie mi se părea minor dar care, a șa cum ve- ți constata mai
departe, va avea asupra mea o influen ță covâr șitoare.
Dacă în modul meu de a gândi luam în calcul cel mai
simplu element găseam răspuns la nelini ștea pe care o trăiam.
Analiza pe care o făceam mergea însă într-o altă direc ție și nu
vedeam că doar faptul că mă găseam în cabană era suficient să
simt autoritatea bunicului, autoritatea celui care a preluat și a pus
cele mai solide cărămizi la soclul numelui Stuart. Când mi-am dat
seama de acest lucru am simțit că personalitatea bunicului
Emmerson impregnase până și aerul care înconjura cabana.
Despre ceea ce vedeam în interior nici nu mai trebuie să vorbesc.

Am avut multe nopți în care grijile nu m-au lăsat să pun

geană pe geană dar nu pot asemăna nici una cu cea care tocmai
a trecut. Și nu o pot asemăna pentru că a fost pentru prima dată
când în mintea mea s-au derulat atât de multe scenarii. Oricât
încercam să privesc totul cu detașare nu reu șeam a șa că la prima
clipire a zorilor deja eram prezent în camera pe care bunicul o
transformase într-un mic muzeu al familiei. Chiar dacă la fiecare
pas pe care îl făceam îmi spuneam că atunci când voi părăsi
această încăpere drumul pe care îl voi urma va fii clar definit
simțeam o frământare. Simțeam că ceva mă ține pe loc. Că sunt
stăpânit de o teamă care nu avea nici o legătură cu faptul că
trebuie să plec în necunoscut. Ba chiar pot spune cu certitudine
că teama era legată de faptul că retrăiam trecutul și că emo țiile
îmi tulbură gândirea.
Pentru a scăpa de emoțiile care începuseră să-mi
paralizeze mișcările am rostit cu voce tare:
-Gata! Plec! Vă spun „la revedere domnilor!”
Odată spuse aceste cuvinte am ridicat privirea spre
tabolul străbunicului. Ba chiar am făcut câ țiva pa și pentru al
atinge. Străbunicul, pe care nu l-am cunoscut în timpul vie ții era
pentru mine un mare mister. Știam câte ceva despre el din ceea

33
ce mi-a spus mama. Un mare mister era chiar și pentru bunicul.
Nici chiar acesta nu știa ce l-a determinat pe stăbunicul să- și
părăsească țara în care s-a născut pentru a se stabili aici și, mai
ales, să nu mai țină legătura nici chiar cu părin ții.
Furat de gânduri m-am trezit lângă tabloul străbunicului.
Am întins mâna pentru ai mângâia fa ța acoperită de o barbă
neagră, extrem de deasă. În clipa în care am atins tabloul acesta
s-a desprins de pe perete și a căzut pe etajera pe care erau
expuse cupele cucerite de bunicul în cursele de formula unu.. Am
tresărit și speriat ca nu cumva tabolul să se fi deteriorat l-am
ridicat pentru al așeza la locul lui. Căutând să văd cum era agă țat
am observat o bombătură a cartonului care proteja pânza. Primul
gând a fost că bombătura s-a format de la umezeală a șa că am
apăst cartonul. Surpriză! Acesta nu revenea. Ciudat era faptul că
bombătura avea forma perfectă a unui dreptunghi.
Pentru a mă lămuri ce se află sub carton am mers în
bucătărie pentru a lua un cuțit. Dupîă ce am revenit în camera de
zi am îndepărtat cuișoarele care fixau cartonul. Sub el am găsit
un plic voluminos. În clipa în care l-am a șezat pe masă inima îmi
bătea atât de tare încât simțeam că mă sufoc. Mâinile îmi
tremurau atât de tare încât cu greu am reu șit să deschid plicul.
Iată ceea ce a scris străbunicul cu doar câteva luni înainte de a
pleca la stele:
Până la finele campionatului mai erau șapte zile. Uneori
șapte zile înseamnă o enormitate. Alteori câteva clipe. Pentru
mine timpul era extrem de condensat mai ales că țineam mor ți ș
ca soția mea să fie prezentă la ultima cursa. Era cursa la al cărui
finiș se desemns campionul. Adică eu. Îmi era atât de dor de
Flavia încât simțeam că dacă nu va fi în tribună nu voi putea lua
startul. Pentru a motiva și a obține cîteva zile libere am spus ceea
ce trăiesc inginerului șef. Acesta m-a ascultat cu un interes care
mi s-a părut disimulat apoi a zâmbit. Dacă nu eram cu capul în
nori îmi dădeam seama că era zâmbetul unui om care a rezolvat
o problemă fără a face nici cel mai mic efort. Acest lucru l-am

34
realizat mult mai târziu. De fapt extrem de târziu. Pentru moment
m-am lăsat amăgit de zâmbetul și vorbele dulci ale inginerului șef.
-Sunt convins că dacă soția ta nu va fi lângă tine când vei
fi încoronat rege al „formulei unu” vei trăi o bucurie ciuntită. Mergi
și adu-o pe frumopasa ta soție. Din câte știu este însărcinată.
Sunt convins că dacă va fi prezentă la triumful tău și î ți va dărui
un băiat acesta va simți vibrațiile unei curse de formula unu. De
aici și până a ajunge pilot de „formula unu” nu-i nici măcar un pas.
Evident cuvintele spuse de inginerul șef m-au ame țit aq șa
că mergeam înfoiat ca un păun. Pentru a-mi aduce so ția mi s-a
pus la dispoziție cea mai bună ma șină. Și până la Iscra am
condus ca un nebun. Când am intrat pe uli ța satului meu
zgomotul scos gâștele care se fereau din calea ma șinii a creat o
agitație greu de descris în rândul vecinilor care s-au bulucit la
porți.
Femeile își făceau cruce în vreme ce bărba ții dădeau a
lehamite din mână:
-Este nebunul lui Pintea. Ăsta nu va ajunge bine.
Niciodată nu a fost pe treba lui!
Abia am oprit în fața casei că am și început să strig:
-Flavia! Iubit-o unde ești?
În pridvor a apărut mama.
-De ce strigi așa zăludule! De patru luni nu ai mai călcat
pe acsă și vrei să te așteptăm la poartă.? Ei drăcie. Vezi că de
cțnd umbli în lumea largă ai uitat de bunul sim ț. Dacă ai uitat nu-i
bai băiatul mamei. Bățul cu care te „mângâiam” când erai mic
este aici. Pentru ca să te aduc cu picioarele pe pământ este
suficient o pălitură. Cu asta vrei să încep?

Din Italia doua zi plecam de pe prima grilă. Nimic nu mă

mai putea împiedica să fiu campion cu atât mai mult cu cât mai
aveam nevoie doar de un singur punct. Vă da ți seama? Un singur

35
punct pe care eram ferm convins că îl voi face în orice situa ție.
Deja pluteam
Am revenit însă cu piciorele pe pământ foarte repede. În
clipa în care am ajuns la standul echipei inginerul șef mi-a spus
sec:
-Te așteaptă patronul!
Tonul cu care a rostit cuvintele a făcut să mi se facă
pielea de găină. Pe șira spinării sim țeam picuri reci. Totul se
datora faptului că patronul echipei la care activam ers un tip dur.
Un tip extrem de dur. Se vorbea în șoaptă că pentru a și satisface
poftele nu se dădea înapoi de la nimc. Absolut de la „nimic”. De
fapt eram hotărât ca după ce se termina ultima cursă a
campionatului să invoc un motiv pentru a mă retrage pentru o
perioadă. Nici nu se punea problema să plec la o altă echipă.
Dacă făceam acest pas aș fi sfârșit într-o gură de canal. Cert este
că nu mă simțeam în siguranță.
Am ieșit de la inginerul șef și cred că mă îngălbenisem
pentru că mecanicul șef care îmi un foarte bun prietem m-a
întrebat?
-Jachie, ce-i cu tine? De ce ești îngrijorat. Mâine nu se
poate întâmpla nimic rău. Pleci de pe prima grilă și există nici un
motiv care să te oprească să nu termini în puncte.
Simțeam un nod în gât așa că am avut nevoie de câteva
clipe pentru a vorbi.
-Ceva nu-i în regulă Silvio. Mă cheamă patronul și simt că
ceva nu-i în regulă cu atât mai mult cu cât nu a vorbit cu mine
niciodată.
-Calmează-te. Dacă tremuri în fa ța lui a șa cum o faci
acum nu vei fi lucid și nu vei în țelege ceea ce vrea să- ți spună.
Trebuie să fii calm, să-i analizezi fiecare gest, fiecare cuvânt pe
care îl va rosti. Ai grijă ce semnez. Ști că nici eu nu-l simpatizez
dar asta este. Trebuie să câștigăm o pâine și cum el ne-o oferă...
-Mi-e teamă Silvio. Îmi este cumplit de teamă. De ce mă
cheamă tocmai acum. Titlul este o fomalitate și totu țși.

36
 -Poate vrea să se asigură că vei concura pentru echipa
lui și la anul.
-Nu încerca să mă amăgești Silvio. Ști destul de bine că
nimeni nu pleacă de aici când vrea.
-Orice s-ar întâmpla contează pe mine. Am să te a ștept
pe banca situată în spatele stejarului din parc. Nu vreau să fim
zăriți împreună.
-Am înțeles. Parcă m-am mai linițtit un pic după ce m-ai
asigurat că ești lângă mine.
După discuția cu Silvio am mers în clădirea unde î și avea
biroul patronul. Abia am deschis u șa de la intrare că un tip cât un
bivol, cu ochelei fumurii m-a prins de bra ț și mi-a strigat în ureche:
-Șeful te așteaptă în mașină. Să mergem!
Duritatea cu care a vorbit m-a făcut să înghe ț. Dacă nu
mă ținea strâns de braț sunt convins că m-a și fi prăbu șit.
În momentul în care am ajuns la ma șină portiera de lângă
șofer s-a deschis și am fost împins înăuntru. Priveam speriat în
toate direcțiile în timp ce căutam o cale de ie șire. Din spate a
tunat o voce care, așa cum îmi imaginam, era a patronului.
-Ești agitat și asta nu îmi place. Ce-i care muncesc pentru
mine trebuie să fie relaxați altfel nu dau randamentul pe care îl
aștept. Dar hai să pierdem timpul. Iată de ce am venit să vorbesc
cu tine. Doar cu „ti-ne”. După cum vezi în ma șină suntem doar noi
doi. Cred că nu mai este nevoie să accentuiez că tot ceea ce î- ți
voi spune trebuie să rămână aici. Până aici ai în țeles?
-Da!. De fapt a fost un da leșinat la fel cum eram și eu.
-Ei bine mâine pentrtu că pleci de pe primul loc vei
conduce cursa erxact unspezece tururi. Apoi abandonezi.
-Bine dar eu...
-Dacă nu am fost destul de clar.repet. După ce ai încheiat
al unsprezecelea tur în prima curbă ie și în decor, a tunat patronul.
Vreau să faci totul ca un profesionis. Dacă cineva „simte” că a
fost „regie” vei avea probleme mari. Nici jhnu- ți imaginezi cât de
„mari”. Oricum vreau să ști că mi-am luat măsuri de siguran ță.
Adică până când vei îndeplini ceea ce ți-am cerut iubita ta so ție

37
 va sta zălog într-un anumit loc. Dacă îndrăzne ști să te aba ți
îndiferent cât de puțin de la plan nu- ți vei vedea so ția niciodată. O
voi duce-o într-un bordel unde va fi exploatată până la epuizare
iar copilul pe care îl aștepți fie că-i fată ori băiat va avea ceia și
soartă. Să nu încerci să faci ceva necugetat pentru că dispari și
tu. Ne-am înțeles?
Tremuram atât de tare încât nu reu șam să articulez nici
un cuvânt. Imediat am simțit o mână care mă strângea de gât și
în urechi mi-a bubuit întrebarea:
-Deci ne-am înțeles?
Am dat din cap în semn că da.
-Atunci coboară dracului din mașina mea!
Am auzit când a bătut în geam. Era un semn pentru
„bivolul” de afară care a descvhis portiera, m-a prins de braț
trăgându-mă afară. Peste câteva secunde ma șina a demarat în
trombă.

În această stare de spirit am început să mă plimb prin

camera de zi a cabanei. Nu a trebuit să fac decât câ țiva pa și
pentru ca privirea să mi se pironească pe tabloul bunicului.
Instantaneu mi s-a părut că aud o voce. Am fost atât de surprins
încât am rămas nemișcat ascultând foarte atent. Pentru a nu face
nici un fel de zgomot am încetat chiar să mai respir. Îmi roteam
doar privirea prin încăpere sperând că voi surprinde sau auzi
ceva. Nimic nu s-a întâmplat care să-mi atragă aten ția. Pu țin mai
liniștit am închis ochii. Chiar în clipa în care pleoapele mi s-au lipit

38
mi-a apărut imaginea bunicului Emmerson care cu vocea lui
inconfundabilă a rostit:
-Tu ești băiatul rebel din neamul nostru. Accept că nu ai
moștenit talentul de a conduce o mașină de curse. Poate că în
nici-o familie tradiția nu este dusă la infinit. Totu și, eu știu, că tu ai
un alt talent. Acela de a scrie. Și mai este ceva. Tu e ști cel care
știe o mare parte din povestea vie ții mele, a lui Luciano, dar, mai
ales, a lui Antonio, cel mai mare talent pe care la zămislit
omenirea în a pilota o mașină. L-ai înso țit la curse, ai fost tot
timpul aproape de el așa că ai datoria să sco ți la lumină modul în
care familia Stuart a scris cele mai frumoase pagini în marea
carte ce se numește Formula Unu. Dacă nu vei face acest lucru
am să te blestem să nu ai liniște. Și o fac pentru că în acest
moment, nu îți cer să mă asculți orbește, așa cum am cerut
mereu tocmai celor dragi din viața mea, ci „te rog!”. Te rog să
povestești despre modul în care ai trăit tu evenimemntele. Să
așterni pe hârtie adevărul Dodo. De rest se va ocupa o altă
instanță. Cea nevăzută. Cea implacabilă.
-Am înțeles bunicule dorința ta!, m-am trezit vorbind, dar
cine vrei să scrie despre aceste lucruri. Eu m-am pregătit pentru
cu totul și cu totul alceva. Am studiat patru ani...
Nu am apucat să-mi duc gândul până la sfâr șit că în
urechi mi-a sunat, imperativ, vocea bunicului Emmerson exact ca
în clipele când vroia ca dorința lui să devină literă de lege:
-„Cum cine să scrie?, TU”!
După ce cuvintele de mai sus au căzut ca o poruncă nu
mi-am mai găsit liniștea. Nu am crezut și nu cred în blestem. De
fapt eu nu cred nici în destin. Și totuși...
Trecusem peste o noapte în care nu am putut dormi un
minut, o noapte în care am retrăit clipe care mi-au marcat via ța.
Așa cum am spus, eram confuz. Oricât încercam nu reu șeam să
mă adun. Am deschis ochii și mai mult mecanic am început să
privesc încă odată, foarte atent, tot ceea ce se găsea în camera
de zi a cabanei. Ochii mei zăboveau pe fiecare tablou, pe fiecare
diplomă, pe fiecare cupă. De fapt fiecare dintre acestea avea câte

39
o poveste. Pentru mine a povesti despre trofeelor cucerite de
Antonio era floare la ureche. Problema era cu celelalte. Și era
pentru că nu știam mai nimic despre ele.
Pentru a scrie biografia unei famili cel care se
aventurează să facă acst lucru are nevoie de foarte multe date și
mai ales să îi cunoască foarte bine.
Poți scrie o biografie și întrebând în stânga și în dreapta.
Nciodată însă aceasta nu va putea reda emo țiile trăte decât dacă
sunt relatate de cineva care le-a trăit aievea.
Plecând de la această ipoteză am început prin a-mi
aminti cele mai intense clipe de bucurie trăite lângă bunicul și
ceilalți membri ai familiei mele. Încet încet am început să dau
timpul înapoi. Deodată m-am oprit. Și m-am oprit pentru că mi-am
dat seama că nu poți evoca numai ceea ce a fost frumos.
Întotdeauna fericirea este scurtă. Chiar prea scurtă. De
multe ori trece pe lângă noi fără să ne dăm seama. Și trece
pentru că beția acestei clipe ne „adoarme” în a șa fel încât
așteptăm, și tot așteptăm, să urce în intensitate. Când ne trezim
constatăm că a trecut.
Oare de ce a trebuit să vină acest moment pentru a
realiza că mulți dintre cei care vin în tribună pentru a urmări o
cursă de formula unu nici nu bănuiesc de câtă muncă, de cât
zbucim este nevoie pentru a cuceri un trofeu. Că pentru o singură
clipă de glorie pe care în luminile rampei o trăie ște doar pilotul o
echipă trudește mii și mii de ore.
A compara munca pe care eu am depuso în patru ani de
studi la universitate cu munca și consumul fizic dar mai ales
emoțional depus de un pilot pentru a câ știga un titlu de formula
unu este o inepție.
Cum eram ferm convins că pentru a ajunge acolo unde
visez trebuie să muncesc în continuare enorm de mult și că nu
mai pot pierde nici o clipă am vrut să ies din cameră pentru a
merge să o văd pe mama.
Se spune că între a vrea și a putea există o mare
diferență. Iată că a sosit momentul să constat cât de adevărată

40
este povața de mai sus. În ciuda eforturilor mele de a părăsi
camera nu am putut face un pas. Picioarele nu mă ascultau.
Simțeam o forță care mă ținea pe loc și că ceva urma să se
întâmple. Oricât încercam să dezleg misterul nu mă puteam
dumiri. După mai multe minute de buimăceală am respirat adânc
de câteva ori încercând să revin la linia de plutire care pentru
mine oricum era destul fragilă. Apoi am privit, încă odată, cu mult
calm și luare aminte totul în speran ța că voi descoperi ceva care
să îmi atragă atenția.
Încercare zadarnică. Totul avea luciri magice. La un
moment dat, ceva, poate o forță nevăzută, m-a determinat să mă
postez în centrul camerei. De fapt încercam să-mi explic de ce nu
pot părăsi încăperea. După câteva clipe am sim țit un fior. De și
încercam să evit acest lucru totuși privirea îmi era atrasă în mod
inexplicabil de tabloul bunicului Emmerson.
Mi-am făcut curaj și m-am apropiat de locul care îmi
transmitea atâtea emoții. Pentru a scăpa de tremurul care mă ține
captiv am aplecat privirea. Ba chiar am încetat să mai respir. În
această stare au trecut mai multe clipe. Puteau să treacă la infinit
pentru că ochii mei priveau în acela și loc fără să clipesc.
Simțeam că bunicul Emmerson dorea să îmi mai spună
ceva dar ce anume nu puteam înțelege. Nu știu cât am stat,
aproape paralizat, în fața tabloului celui care ne-a marcat atât de
mult viața. Ceea ce știu sigur este că, la un moment dat, pentru a
scăpa de privirea aceia cu care obi șnuia bunicul să te pironească,
mai ales când dorea să te convingă să faci ceea ce dorea el, am
închis ochii. Dacă în clipa următoare mă răsuceam și ie șeam din
cameră drumul meu în viață ar fi fost altul. Nu am găsit însă în
mine această forță așa că am deschis ochii.
Evident, între timp, nimic nu s-e schimbase. Și totu și de
ce mă privește atât de crunt bunicul, era întrebarea care mă
tortura și nu-mi dădea pace. Nu m-am mai putut stăpâni și
aproape am strigat:
-Doamne, cum de m-am nimerit în acest loc plin de
amintiri tocmai în clipa în care Marcos a suferit acest accident

41
care a consternat o lume întreagă? Și de ce toate aceste
întâmplări se succed la perioade de timp aproape egale? De ce în
urmă cu patru bunicul i-a spus lui Antonio: „Dacă te întâlne ști pe
pistă cu Marcos, un pilot care în mod sigue va debuta și el în
formula unu, încearcă să fi-ți prieteni!”
Poate că totuși, așa cum spune mama, nimic nu-i
întâmplător.
Răvășit și, așa cum am mai spus-o, confuz, am început
să pășesc agale, prin cameră, de colo colo. În orice col ț al
încăperii mă plasam privirea bunicului rămânea a țintită asupra
mea. Încercam să mă liniștesc spunându-mi că marii arti ști au
darul de a picta un tablou astfel încât din orice unghi îl prive ști să
trăiești cu impresia că persoana imortalizată se uită la tine.
Realitatea este că de fapt, eu căutam aproape febril, să
mă dumiresc ce mă atrage în această cameră. Trăiam clipe în
care uitasem cu desăvârțire că venisem la cabana străbunicului
pentru cu totul și cu totul altceva. Oare ce s-a întâmplat între
timp?
De minute bune tot încerc să mă conving că a venit
momentul să spun stop și să plec de la cabană. Iată că totu și
lucrurile nu se petrec așa cum îmi doresc.
În cursul existenței sale omul trăie ște momente și
momente. Momentele plăcute te fac să sim ți cât de frumoasă este
viața. În altele, ca și cum nu ar fi suficien ți norii care te înconjoară,
se prăbușesc peste tine amintiri încărcate de durere.
Pentru a scăpa de ezitarea ce mă ține captiv îmi spun în
gând:
- Gata, plec!
Nu apuc să-mi duc hotărârea la bun sfâr șit pentru că
observ pe o etajeră aflată chiar sub tabloul bnicului un album.
Este un album cu poze de familie.
Deși sunt contrariat cum de nu l-am văzut până acum
întind mâinile care îmi tremură, îl iau și apoi mă a șez la biroul
bunicului. Ceva greu de definit mă îndeamnă să-l răsfoiesc.
Constat că fotografiile sunt așezate în ordinea cronologică în care

42
s-au petrecut evenimentele. Sunt surprins să văd poze cu bunicul
Emmerson și bunica Alegra încă de câd erau copii. De fapt a șa
cum sunt îșiruite pozele îți poți face u șor o imagine despre modul
în care a evoluat familia noastră. Cuprins de nostalgie întorc
pagină după pagină. Când ajung la ultima am parte de o im,ensă
surpriză. Pe partea interioară a copertei este lipit un pachet de
mărimea albumului. Privirea îmi este atrasă de un bile țel lipit în
colțul din partea de sus a acestuia și pe care cu litere îngor șate,
scrise cu majuscule citesc:
„NUMAI PENTRU DODO”
O emoție puternică mă cuprinde și inima începe să-mi
bată cu putere. Cu gesturi tremurânde dezlipesc pachetul pe care
îl așez pe masă. Constat că este legat cu o panglică ro șie în
formă de cruce. Peste nodul panglicii a fost turnată ceară ro șie iar
în mijloc, ca un fel de sigiliu este prinsă verigheta bunicului. Deja
simt picuri reci pe frunte.
-O doamne!, m-am auzit vorbind, oare ce mai dore ște
bunicul de la mine. Știu că trăiește undeva la sute de kilometri de
aici. Primul meu gând este că nu mai sunt copil a șa că orice ar
încerca nu mă mai poate influența. După câteva minute constat
că nu fac altceva decât să privesc a șa că îmi spun: Dacă te crezi
atât de stăpân pe tine de ce îți este teamă să deschizi pachetul?
Primul răspuns care îmi vine în minte este că atunci când
am hotărât să vin la cabană eram ferm convins că aici voi găsi
liniște.
Că am dat un răspuns greșit am constatat imediat. În loc
ca sufletul meu să fie invadat de tihna la care atât de mult am
visat simțeam mă cuprinde îngrijorarea.
Nu știu de ce dar după cele aproape douăzeci de ore de
când am ajuns aici deja regret pasul făcut. De fapt că vrei sau că
nu vrei vin clipe în care te tot întrebi: De ce oare în momente
importante ale vieții oscilezi atunci când trebuie să iei o decizie?

43
 Cu fiecare clipă care trece sunt tot mai hotărât ca mâine
să scriu celor de la Compania multina țională și să le comunic că
le accept propunerea. În mod cert călătoriile mă vor purta departe
de locurile copilăriei și astfel am să uit amintirile neplăcute care
încă mușcă din mine. Sunt tot mai convins că aceasta este cea
mai bună alegere chiar dacă, în mod cert, o voi întrista pe mama.
Totuși pentru a nu o supăra prea tare am să-i spun că pentru
început trebuie să capăt un pic de experien ță și apoi mă stabilesc
pe undeva pe aproape de casă. Dar oare este bine să o mint? Și
dacă ajung în orașe în care l-am însoțit pe Antonio la curse cum
scap de amintiri?
Citesc încă odată ceea ce a scris bunicul pe bile țel:
”NUMAI PENTRU DODO” De ce a scris bunicul a șa ceva? Pentru
mine nu este nevoie de nici o analiză. Acesta este stilul
inconfundabil al bunicului. Când nu cere ceva imperativ o face
subtil. Nu îmi pot stăpâni curiozitatea care mă prinde în tentacule.
Deși mîinile îmi tremură reușesc să rup panglica cu care
este legat pachetul și să desfac hârtia ceruită în care este învelit
conținutul. Descopăr un jurnal și un plic sigilat. Brusc îmi amitesc
că și eu am ținut ani la rând un jurnal. De fapt jurnalul este
singurul loc unde poți da frâu liber oricărui gând. Îmgina ți-vă ce
tulburare m-a cuprins în clipa în care am văzut jurnalul bunicului.
Îmi fac curaj și îl deschid. Pe prima pagină văd un desen. Încep
să-l cercetez atent pentru a-i deslu și sensul.
Desenul reprezentă arborele genealogic al familiei Stuart.
Diferența dintre un arbore genealogic clasic și cel făcut de bunicul
constă în originalitate.. Până și aici bunicul a vrut să- și pună
amprenta. Am studiat foarte atent ceea ce a desenat bunicul
precum și însemnele făcute.
Punctul de pornire este un dreptunghi care simbolizează
bucata de pământ cumpărată de străbunicul. De la poarta
proprietății începe o scurtă potecă plină de noroi. Aceasta
continua cu o alee pietruită pe care scrie: Emmerson. În locul
unde se termină aleea, de-a stânga și de-a dreapta, în mod
surprinzător bunicul lipise două poze din care zâmbea cele două

44
fiice ale sale. Nu știu de ce dar cred că datorită faptului că
acestea nu i-au călcat pe urme, ba mai mult, nici nu au vrut să
urce la volanul unei mașini așa cum dorea bunicul la determinat
pe acesta să nu le atribuie, în arborele desenat nici o por țiune de
drum.
Mai departe aleea se lărgea și după câ țiva metri aceasta
continua cu un drum asafalt pe care era scris cu majuscule
numele fratelui meu Luciano. Nu mică mi-a fost surprinderea când
am costat că acolo unde drumul lui Luciano se oprise bunicul
desenase o cruce și, din același punct, în partea dreaptă a
acesteia, pornea o cărare abia perceptibilă care se pierdea într-o
pădurice de plopi tremurători. La doar doi pa și de primi plopi care
forma păduricea era scris numele meu. Dodo. Acesta era urmat
de un mare semn de întrebare.
De la crucea unde se termina drumul lui Luciano pornea
un imens bulevard, iluminat strălucitor, și care se continua la
infinit. Bulevardul avea un nume: Antonio. Până aici îmi era clar
un singur lucru. Bunicul îi avea la inimă pe fratele meu Luciano și
pe vărul Antonio pentru că îi călcaseră pe urme și au iubit enorm
de mult sportul cu motoare.
Realitatea este că eu am iubit și iubesc căr țile pe care le
citesc și le recitesc de fiecare dată cu mare plăcere. Faptul că
bunicul a prevăzut că drumul pe care am pornit în via ță se va
sfârși într-o pădure de plopi tremurători m-a pus pe gânduri. După
cum se știe plopii tremurători sunt foarte nelini ști ți. Oare a șa va fi
și viața mea? Cine poate ști.
Am tot analizat arborele genealogic desenat de bunicul.
M-am luminat într-un târziu. Abia acum îmi era clar că în
concepția bunicului cine nu urma tradi ția familiei nu prea era bun
de nimic. Chiar dacă acum nu mai conta, totu și, nu-mi pot explica
cum a ajuns bunicul să gândească în acest mod. Și nu-mi pot
explica mai ales datorită faptului că el nu a făcut nici măcar un
pas pe drumul pe care l-a îndrumat străbunicul.
Ajuns în acest punct m-am blocat. Am luat jurnalul pe
care l-am apropiat de piept ca pe o comoară și am mers în

45
dormitor. Cu gândurile împrăștiate m-am a șezat pe primul sacun
care mi-a apărut în cale.
A trebuit să treacă mai multe minute pentru a mă aduna
ca să pot începe să citesc jurnalul în care erau notate tot felul de
întâmplări din viața sa și a familiei. Când am ajuns cu cititul la
ultima pagină am simțit cum mă cople șe ște o puternică emo ție.
Și m-a cuprins pentru că modul în care mi se adresa bunicul
Emmerson m-a cutremurat. De ce? Păi iată cum începea:

-Domnule Dodo!
Poate te surprinde că folosesc acest apelativ dar modul
meu de a interacționa cu ceilalți s-a schimbat în clipa în care l-ai
abandonat pe Antonio. Orice motiv ai invoca pentru mine este
egal cu zero. Nu am fost prezent la disputa voastră dar orice s-ar
fi întâmplat între voi mintea mea refuză să accepte că tu, tocmai
tu care ai citit enorm de mult, nu ai putut găsi o solu ție pentru a
ieși din impas. Să fiu bine înțeles. Nu- ți imput nimic. Dacă a gre șit
cineva acela sunt eu. Am greșit când te-am „rugat” să-l înso țe ști
pe Antonio la curse. Știam că visul tău era să mergi la facultate.
De fapt este în legea firii ca fiecar om să facă ceea ce dore ști cu
viața lui. Eu însă nu am ținut seama de acest lucru și te-am
împins pe un alt drum numai și numai pentru că a șa am crezut că
este bine. Am sperat că te vei îndrăgosti de curse a șa cum a
făcut-o Antonio când l-a însoțit pe Luciano. Pot spune că am dorit
să mă amestec în a-ți scimba...destinul. Acum chiar dacă timpul a
trecut și această hotărâre a mea este catalogată, ca de altfel
multe altele, o aberație, nu se mai poate face nimic. Totu și nu
vreau să rămâi cu convingera că ceea ce am făcut a fost numai
din dorința de a-mi împlini, prin voi, un vis pe care eu nu am fost
capabil să-l realizez. Nici acum nu știu dacă ceea ce am făcut a
fost din instinct sau din pasiune. Și nu pot face diferen ța pentru că
nu am avut posibilitatea să merg la școală a șa cum a- ți avut-o voi.
Nu vreau să mai spun că dorința celor care conduc lumea este de
a avea supuși cu cât mai puțină școală. Mai bine spus că au
nevoie de ”roboți” umani.

46
 Oricine și orice mi s-ar spune în mintea mea între instinct
și pasiune este o mare diferență. Chiar dacă voi gre și încercând
să-mi dau cu părerea despre acest lucru eu tot am să o fac. Și o
fac prin a supune spre analiză următorul fapt:
În lumea animală viața își urmează cursul după instinct.
Poate când vei citi aceste rânduri a șa vei gândi și tu că am făcut
și eu. Probabil că anumite fapte ale mele î ți dă dreptul să mă
judeci în acest fel. Sau poate nu. Să plecăm totu și de la ceva
concret. De la momentul în care două păsări formează o pereche
și își contruiesc un cuib. Acest lucru este echivalent cu doi
oameni care își declară iubire și apoi își construiesc o casă. În
cuib păsările depun ouă din care ies pui. Oamenii dau na ștere
unui copil sau poate la mai mulți pe care încep să-i educe fiecare
cum se picepe. Păsările își cresc puii și îi înva ță să zboare și să
se hrănească singuri. Din momentul în care și-au luat zborul din
cuib părinții nu mai știu nimic despre ei. Omul însă duce grija
puilor lui până când moare. Pune suflet și munce ște de multe ori
până la epuizare pentru ca ”puiul” lui să ajungă pe o treaptă cât
mai înaltă. Așa am gândit și am vrut să fac și eu cu voi. Doream
să ajungeți „cineva” pentru ca să mă pot făli cu acest lucru. Nu
mi-a ieșit. A trebuit să simt pe pielea mea că în agita ția în care
trăim nimeni nu mai are timp să-l înțeleagă și să-l ajute pe omul
care trăiește drama în care vede cum puiul lui se stinge și nu
poate face nimic pentru al salva. Când un om are parte de o
asemenea tragedie ce mai poți aștepta de la el? Cum să mai
gândească limpede? Cine poate descifra ce se petrece în inima
lui?
Viața pentru unii oameni are multe meandre. Uneori prea
multe. Puțini sunt cei care reușesc să iasă.
Dodo, pentru a ajunge ca lumea să te recunoască și să î ți
rețină numele trebuie să faci ceva deosebit. SĂ FACI! A spune nu
este întotdeauna egal cu a face. Trebuie să înva ți să depă șe ști
obstacolele cu care te confrunți. Oricât de mari ar fi acestea și
oricât de greu îți va fi nu ceda. Tot timpul mintea ta trebuie să fie
prezentă și să caute soluții. Poți pierde azi, po ți pierde chiar și

47
mâine. Ba poate ai să pierzi mai multe zile la rând. Ei și! Dacă e ști
convins că într-o zi vei câștiga atunci a șa va fi. Ca să ajungi la
acea zi trebuie să începi prin a înțelege ce înseamnă „tenacitate”.
Disecă acest cuvânt. Fă-o de sute, de mii de ori. În clipa în care
ești convins că i-ai înțeles sensul treci la treabă. LA TREABĂ! Și
fă-o zi de zi. După ce a trecut o zi, o singură zi analizează. Vezi
de unde ai plecat și unde ai ajuns. Dacă rezultaul este negativ cu
certitudine nu ai fos tenace. Numai urmând un plan spartan ajungi
să fi cineva. Numai tu poți alege să fi în vârf sau unul dintre cei
mulți pierduți în sistem. Oricât de greu îți pare drumul trebuie să fii
atent la lucrurile mărunte. Nu le scăpa din vedere pentru că ele
aduc bucuriile cele mai mari. Și mai este ceva. Abia atunci când îi
simți pe cei care te susțin că se bucură de reu șitele tale te vei
simții împlinit.
Dodo, nu știu dacă m-am făcut înțeles. Din dramele pe
care le-am trăit am învățat, este corect să recunosc destul de
târziu că omul nu trebuie să impună traiectoria pe care să zboare
puii lui. Să-i ajute să crească, să-i îndrume, da, dar nu să le
impună drumul de urmat și mai ales să-i pedepsească dacă
aceștia hotărăsc că vor altceva de la via ță.
Pe tine, Dodo, te-am judecat gre șit. Și cu toate astea
chiar și acum nu mă pot abține să nu te rog ceva care, poate, te
va abate încă odată de la drumul pe care tu îl visezi. Știu că de
foarte multe ori o rugăminte a cuiva către altcineva care mai este
dăruit și cu foarte mult bun simț, așa cum e ști și tu, se transformă
intr-o corvoadă greu de dus. De multe ori ajungi chiar să î ți
distrugi viața numai și numai pentru faptul că nu vrei să- ți superi
bunicul ori părinții. Sau pentru simplul fapt că într-un anumit
moment îți este rușine să spui „nu!”. Realitatea este că omul nu
știe cum să procedeze pentru a fi bine.
În fine acesta sunt eu și nu mă mai pot schimba. Judecă-
mă cum vrei pentru că oricum pentru mine nu mai contează.
Evident când spun acest lucru mint. Contează al dracului de tare
dar...

48
 Ceea ce doresc enorm este ca tu să pui pe hârtie
povestea trăită de familia Stuart. Nu am mai avut puterea să te
caut pentru a-ți cere acest lucru. A fost suficient că am cerut
celorlați doi nepoți ceva. Ba nu. Mă exprim gre șit. Că am impus
celorlați doi nepoți drumul pe care să meargă în via ță și nu a ie șit
bine. Acum pe tine te rog să scrii ceea ce s-a întâmplat chiar dacă
sunt convins că vor ieși la lumină gre șelile făcute de mine. Sper
totuși ca oamenii să înțeleagă că gloria ob ținută prin muncă
cinstită se plătește cu lacrimi. Cu foarte multe lacrimi și uneori cu
sânge. Tu ai trăit lângă Antonio momente unice care, zic eu, te-au
format ca om.
Știam că lumea în care eu v-am împins era plină de hiene
care abia așteapta să vă sfârtece la primul pas gre șit dar nu am
ezitat să o fac. Și nu am ezitat pentru că adevăra ții bărba ți cresc
și se formează în lumea care a devenit o junglă și nu într-o turma
de oi. Spun și susțin acest lucru cu atât mai mult cu cât eu am
trăit această experiență pe pielea mea. La fel a trăit fratele și vărul
tău. Tu ai fost martor la multe scene ne știute de admiratorii
curselor din formula unu așa că nu ai dreptul să taci. Dacă vei
face acest lucru zilele pe care le mai ai de trăit vor fi asemenea
frunzelor plopului tremurător.
După tot ceea ce s-a întâmplat sper să pot trăi clipa în
care să iert răul pe care mie mi l-au făcut anumi ți oameni. Cred că
numai așa îmi pot scoate sufletul din închisoarea în care eu
singur l-am băgat. De foarte multe ori am încercat să fac pace cu
mine și nu am reușit așa că am plecat în țara în care s-au născut
părinții mei și în care eu am fost zămislit. Am plecat cu speran ța
că în acest loc voi găsi liniștea la care tot visez de și abia acum
am înțeles că singur mi-am făcut din timp un du șman.
Dodo, când crezi că ești pregătit caută-mă. Am de onorat
o promisiune față de tine. Cea cu... „secretul” .

49
 Când am terminat de citit rândurile de mai sus sim țeam
că, încă odată, bunicul îmi va schimba drumul în via ță.
Pentru a scăpa de această presim țire am foit pe scaun.
Privirea mi-a căzut pe telecomandă a șa că am deschis
televizorul. Rulau aceleași știri. Tocmai se transmitea interviul dat
de Marcos în urmă cu patru ani când a câ știgat primul său titlu
întrecându-l pe vărul meu Antonio. De și când a avut loc cursa la
care s-a întâmplat tragedia ce a zguduit lumea eu eram departe
totuși în mintea mea se derulau imaginile din ultimul tur al cursei
surprinse de camerel de luat vederi. De fap erau fragmente
pentru că datorită modului în care au fost amplasate acestea nu
au filmat o porțiune de douăzeci și șase de metri. Adică exact
porținea de traseu unde a avut loc acro șajul. Îmi amintesc că
imagininile de la aces cursă le-am văzut și revăzut de zeci poate
chiar de sute de ori. Niciodată nu am dat crezare că în cei
douăzeciși șase de metri s-a petrecut ceva necurat. Abia acum
când mama a spus ceva de justiția divină, de faptul că trăsnetul
nu cade din senin în mintea mea a început să se strecoare u șor,
ușor îndoiala. Retrăind clipele pline de suferin ță am început să
tremur. Simțeam, ca și atunci, că le șin din cauza durerii și a
neputinței de a face ceva.
În această stare am trăit mai multe minute până când
deodată, cuprins de revelație, am strigat:
-Acest lucru dorea să mi-l transmită bunicul cu uitătura
aceea aprigă a lui. Adică acela de a nu mai pierde vremea și de a
începe să aștern pe hârtie povestea familiei mele începând cu
stăbunicul Jachie Stuart. Acesta a fost motivul pentru care a scris
pe pachetul care conține jurnalul „Numai pentru Dodo!”.
În mintea mea abia acum totul se leagă. Faptul că am
venit aici, accidentul lui Marcos, telefonul mamei dar mai ales
fotografia care a surprins privirea pirdută a lui Antonio dinaintea
cursei.
De fapt eu eram cel care cunoștea cel mai bine ce s-a
petrecut în sânul familiei Stuart. Țineam minte absolut totul încă
de când aveam vârsta de patru ani. Eram, cum se spune,

50
enciclopedia vie a familiei. Chiar dacă nu am fost nepotul favorit
al bunicului am trăit alături de marele Antonio momente pe care
nu le mai știe nimeni. Eu și numai eu pot spune cum s-au derulat
evenimentele cu adevărat.
Cum sunt totuși o fire care oscilează, imediat m-au
asaltat întrebările: Dar cui să spun? Și dacă le spun cui îi pasă?
Evident că nu am scăpat de dorin ța bunicului de a scrie
tot ceea ce știu și în mod firesc a venit o altă întrebare: Dar dacă
voi așterne pe hârtie tot ceea ce știu oare ce se va întâmplă?
În mod cert voi deranja multă lume. Foarte multă.
Adevărul întotdeauna deranjază. Și totu și dacă nimeni nu mai are
curajul să spună ceea ce gândește, cum s-au întâmplat cu
adevărat anumite evenimente, de ce mai trăim? De ce acceptăm
o istorie falsificată doar pentru că a șa este vrerea unuia sau a
altuia care vremelnic stă cățărat pe scaunul din care se dictează
celor mulți?
Simt că dacă am să tac nu voi avea parte de lini ște
indiferent calea pe ași alege-o. Sunt un om dezorintat ajuns la o
răscruce unde nu există nici un semn, nici o indica ție. Ajuns în
acest punct știu un singur lucru. Știu că pentru a reu și pe drumul
pe care am să-l aleg trebuie să las în urmă regretele, triste țile, dar
mai ales greșelile. Să nu îmi mai aduc aminte de oportunită țile
ratate în trecut. Ele nu fac altceva decât să îmi aducă durere,
blocaje și greutate emoțională în prezent.
Bunicul m-a învățat că a-ți aminti mereu de gre șeli
înseamnă să-ți pui singur piedici în drumul pe care cu atâta grijă ți
l-ai trasat. Este inutil să mai vorbesc de faptul că bucuria trebuie
trăită la fiecare reușită dar și avut grijă că prea multă exuberan ță
te poate duce lesne pe nisipuri mișcătoare. Odată ajuns aici cu
greu te mai poți salva.

Ca prin farmec am uitat că am venit la cabana familiei

pentru a hotărâ unde este mai bine să mă angajez. Bm am uitat

51
chiar și de promisiunea făcută mamei și am început să bat
grădina în lung și în lat. Îmi făceam tot felul de planuri care mai de
care mai fantezist.
A trebuit să vină seara pentru a-mi da seama că de fapt
nu fac altceva decât pierd vremea în loc să mă apuc cât mai
repede să aștern pe hârtie povestea familiei mele. O poveste
tulburătoare. O poveste cu visuri împlinite și neîmplinite, cu
speranțe, glorie, drame, și, ceea ce dă savoare vie ții, iubire.
O Doamne! Acum când dau timpul înapoi nu-mi vine a
crede câte lucruri se pot întâmpla în via ța unei familii.
Ajuns în acest punct chiar dacă am pus mîna pe stilou și
mi-am așezat cu grijă mai multe coli pe care să scriu m-am
blocat. Nu știam cum și cu ce să încep.
Emoția care mă copleșea îmi transmitea o anumită
neliniște astfel că oricât încercam nu puteam scrie nici un singur
cuvânt. Trăiam îndoiala care mușca din mine și îmi transmitea că
niciodată nu voi fi în stare să fac acest lucru. În aceste clipe de
descumpănire în fața ochilor mi-a apărut desenul arborelui
genealogic făcut de bunicul Emmerson. Faptul că acesta
prevăzuse pentru mine o biată cărare care se pierdea undeva,
într-o pădurice, m-a făcut să mă trezesc. Am dat cu pumnul în
tăblia mesei și, poate pentru a mă încuraja, am strigat:
-Dacă până acum încă nu mi-am găsit un drum pe care
să mă simt împlinit nu înseamnă că voi rămâne pierdut în
pădurea aceea de plopi așa cum mi-ai prezis tu bunicule! Nu voi
avea liniște până nu voi scrie istoria familiei Stuart și nu voi afla
secretul pe care l-ai ascuns de noi, de cei dragi ție! Nu voi avea
liniște până nu te voi face să te mândre ști cu mine. Știu că nu ai
pus mare preț pe nepotul catalogat de tine „cel cu capul în nori”,
pe cel numit Dodo Stuart dar jur că voi face tot ceea ce depinde
de mine pentru a te determina să-ți schimbi părerea.
Știu că lucrurile bune vin în viață cu un pre ț. Ei bine eu
sunt pregătit să îl plătesc.
După acest strigăt de disperare ca prin farmec m-am
liniștit și am început să citesc, încăodată, ceea ce a scris bunicul.

52
Chiar dacă anumite evenimente le voi scrie a șa cum le-am
perceput și trăit eu pentru început voi transcrie primele rânduri cu
care bunicul își începea jurnalul:
-Chiar în clipa în care ți-ai fixat ținta porne ște fără nici o
ezitare spre ea. În fiecare zi porne ște la drum cu gândul că
trebuie să învingi. Dacă nu ai izbândit nu-i nimic. Este bine dacă
ai învățat ce să faci pentru ca mâine să nu mai gre șe ști.
Este musai ca la sfârșitul zilei când faci o analiză să tragi
următorul învățământ: Nu contează dacă ai că știgat sau ai
pierdut. Dacă faci acest lucru în mod cert niciodată nu ai pierdut.
Dacă cumva vezi un drum drept în fața ta să ști că a venit
momentul ca primi pași să-i faci cu multă băgare de seamă. Fii
pregătit pentru tot felul de obstacole. Trebuie să- ți fixezi în minte
că drumul drept doar pare ușor și că dacă mai este și presărat cu
flori nicodată nu te va duce spre glorie. Vei constata foarte curând
că realitatea este cu totul alta. Dacă încă de la plecare și uneori
pe traseu vei fi însoțit de aplauze și tu nu vei reu și să faci
deosebirea între cele care vin din inimă și cele care sunt de
fațadă cursa ta este pierdută. Întotdeauna ochii min ții tale trebuie
să anticipeze piedicile ce-ți vor fi puse în cale de cei care te
urmăresc din umbră și care te vor vorbi, indiferent cât de sus vei
fi, numai de rău.Ție nu trebuie să îți pese și nimic să nu te abată
de la drumul tău altfel gândurile negative î ți va ruina ziua și mai
ales îți va strecura îndoiala că poți învinge. Nimic nu este mai rău
decât indecizia care îți va încețoșa mintea. Foarte repede vei
constata că luciditatea cu care ai pornit la drum a dispărut și în
locul ei un munte de beznă s-a ridicat în fa ța ta. Nu vei mai putea
zări nici măcar un licăr de speranță. Imediat ți se va înrădăcina în
minte că te îndrepți spre eșec. Nu claca și opre ște-te câteva clipe.
Analizează dacă nu a sosit momentul să- ți ajustezi un pic
pânzele. Poate că cei invidioși nu fac altceva cu falsele lor elogii
decât să te împingă spre eșec.
Dacă ai obținut o victorie nu te lăsa cuprins de infatuare.
Numai așa vei constata că ai de învă țat câte ceva și de la cel pe
care poate îl consideri ultimul om. Chiar și faptele unui escroc

53
poate fii o lecție de viață. În drumul tău către țintă nu trebuie să
uiți că pot fi și etape pe care trebuie să le parcurgi mergând agale
dar în siguranță.
Oricare ar fi ritmul în fiecare zi trebuie să vizualizezi
destinația și să nu uiți că ai nevoie de prieteni pentru a ți atinge
visul. De adevărații prieteni. Energia motoare se găse ște însă în
tine. Numai în tine. Dă tot ce ai mai bun și chiar dacă nu î ți iese
nu trebuie să ai nici cel mai mic regret.

După ce am citit și recitit aceste rânduri în jurnalul

bunicului am început să privesc totul cu deta șare de și simt cum o
umbră de teamă mi se cuibărește în suflet. Este teama că retrăind
trecutul emoțiile mă vor tulbura și rândurile pe care le voi a șterne
pe hârtie vor purta o amprentă subiectivă. Ori eu doresc să redau
totul așa cum s-a întâmplat deși sunt ferm convins, a șa cum am
mai spus-o, că voi deranja multă lume și mai ales îmi voi face
mulți dușmani. Mai știu că adevărul supără întotdeauna și pornind
din acest punct pentru mine se naște o întrebare? Dacă nimeni nu
mai are curajul să spună ceea ce gânde ște ori să redea lumii
faptele așa cum s-au petrecut de ce mai trăim?
Acum un lucru îmi este clar. Ori ce s-ar întâmpla, orice mi
s-ar întâmpla nu am voie să tac. Nu o fac pentru mine. O fac, mai
ales pentru cei dragi mie care acum mă privesc de sus, de la
stele.
Plec de la premisa că trecutul oricum nu-l mai pot
schimba și că oricum greșelile pe care le-am făcut mă vor urmării
ori unde voi merge. De fapt în viață, pentru a reu și, trebuiesc
lăsate în urmă regretele, tristețile, dar mai ales gre șelile. Să nu î ți
mai aduci aminte de oportunitățile ratate în trecut pentru că
acestea nu fac altceva decât să- ți aducă durere, blocaje și multă
greutate emoțională în prezent. Ați aminti tot timpul de gre șeli
înseamnă a-ți pune singur piedici în drumul pe care cu atâta
muncă ți l-ai trasat. Este inutil să mai vorbim de trăirea emo țională

54
la care ai visat. Păi dacă acesta este modul sănătos de a gândi
ce mai aștept?
-La treabă Dodo! Acesta este drumul tău!, am spus-o
răspicat.
Chiar dacă am strigat acest îndemn în loc să mă apuc de
scris în clipa următoare m-am ridicat de pe scaun și am pornit la
plimbare prin curtea cabanei. Mergeam clătinând din cap. Încă
eram temător. În sufletul meu se dădeau două lupte:
În primul rând nimic nu mă înspăimântă a șa de mult
precum o făcea o anume teamă care mi se cuibărise în suflet, și
de care oricât încercam nu puteam scăpa. Era teama că retrăind
tot ceea ce s-a întâmplat îmi voi pierde din nou lini ștea pe care
abia am recăpătat-o în decursul celor patru ani de studii.
Este drept să spun că această teamă dura doar câteva
clipe pentru că în urchi o voce tainică îmi șoptea: Oricât ai suferi
trebuie să o faci mai ales pentru cei dragi.
Ore în șir mă chinuiam să mă detașez de tot și de toate.
Știu că o liniște interioară există în noi toți. Dar cum să ajungi la
ea când la fiecare pas pe care îl faci totul vibrează a nesiguran ță,
a neîncredere. Cum poți găsi calea de mijloc. Adică cea între
renunțare și împlinire.
Încet, încet în mine crește convingerea că tot ceea ce mă
poate face fericit există aici și acum. Am învă țat că invidia,
lăcomia, teama pentru ziua de mâine dar mai ales lipsa de
concentrare în ați îndeplini visul sunt ingredientele care te vor
conduce în mod cert la eșec, la a trăi o via ță ștearsă.
Destinul nu te așteaptă căit, cu ochii pleca ți, dornic să nu
te mai lase să greșești. Și nici nu are milă de tine. Nu. Te va lăsă
să te zbați și să bați multe drumuri. Ba chiar îți va conduce pa și
pe drumurile cele mai înnoroiate fără a ține seamă că tu deja ai
tălpile pline de noroi. Și tu, cel care încă viseazi, dacă nu găse ști
puterea în tine să te zmulgi de aici, chiar dacă nu vezi nici o
ieșire, după un timp, sleit de puteri te vei prăbu și în noroiul din
care de zbați de o viață să scapi. Dacă în clipa în care te-ai
prăbușit noroiul în care zaci nu a omorât și speran ța în care încă

55
mai crezi, abia șoptit, vei spune: Destinule, ajută-mă să mă ridic
de aici și lasă-mă să gust doar câteva clipe de fericire.
Dar poate fi și invers. Speranța, această ve șnică
amăgire, a murit în clipa în care te-ai prăbu șit. Noroiul ți-a
acoperit gura și nu mai poți scoate nici măcar un singur cuvânt. În
acea ultimă clipă de luciditate îl vei ruga pe cel de sus să te ajute
să ajungi cât mai repede pe tărâmul uitării. Poate în ultima clipă
vei mai găsi în tine forța pentru a ridica mâna și a desna atât de
durerosul adio și înainte de a-ți da ultima suflare vei spune numai
pentru tine: Regret că nu am fost consecvent și m-am min țit
singur. Dacă aș mai putea să o iau de la capăt...

56
 BUNICUL EMERSON

Au trecut deja șapte zile și eu nu am reu șit să a ștern pe

hârtie nici o frază. De fapt primele trei zile le-am pierdut tot
încercând să definesc cum se va numi pomposul meu roman cu
care, visam, voi cuceri lumea.Timpul trecea pe lângă mine și eu
nu mișcam nimic. Și nu mișcam pentru că mi se părea enorm de
grea muncă la care m-am înhămat. Ba mai mult în clipa în care
mă așezam la masa unde hârtia și stiloul mă a șteptau să încep a
scrie imediat auzeam o voce lăuntrică:
-Dodo, tu ești nebun! Ce dracu a fost în capul tău de ai
dat cu piciorul la un contract care î ți oferea lini ște, care î ți oferea
posibilitatea să călătorești în toată lumea pentru ceva ipotetic?
Cine îți poate garanta ție că vei avea succes într-un domeniu de
care habar nu ai? Tu ști ce înseamnă să scri o carte?!
Adevărul era că chiar nu știam nimic despre cum se scrie
nici măcar un articol de presă darmi-te un roman. Cu toate că îmi
munceam mintea ore în șir nu reușeam să găsesc un răspuns la
întrebările care mă torturau. În acest mod au trecut mai multe zile
în care nu am făcut altceva decât să privesc pierdut la
imensitatea albă a colii pe care încercam să scriu și care mă
descuraja.

57
 Oare de câte surprize voi mai avea parte aici la cabana
străbunicului?

am deschis, încă odată, jurnalul bunicului. Din el a căzut

o filă. Am fost atât de surprins încât a trebuit să treacă minute
bune până am ridicat-o. Evident că înainte a o citi am exclamat:
-Cum de nu am văzut aceste rânduri deși am citit destul
de atent acest jurnal?
Emoționat am început să citesc. Ei bine, da. Cuvintele
scrise pe această pagină au fost scânteia de care aveam nevoie
pentru a porni la drum. Și cine oare mai poate pierde timpul când
primește următorul sfat:
„Când vrei să faci ceva cu adevărat mare, ceva care să
dureze, ai două variante:
-Ori îți sufleci mânecile și începi să sapi temelia pe care
visul tău își va găsi împlinirea;
-Ori te sperii de „muntele” care se ridică în calea ta și
pentru a-ți scuza „lenea” începi să te min ți că ți-ai clădit un vis
imposibil de realizat. Cel pu țin ai satisfac ția că nu te mint al ți ci o
faci tu singur.
Dacă „întâmplător!!!” te-ai hotărât pentru prima variantă
obligatoriu trebuie să-ți fixezi un motto. Adică, mai pe în țelesul tău
Dodo, un crez cu care să te culci dar mai ales să te treze ști. La
prima oră mintea și trupul tău trebuie să fie pregătite pentru a
porni în cursă, iar cursa în care porne ști, este musai să o câ știgi.
Dacă nu pornești cu acest gând ai pierdut timpul degeaba iar
cursa o câștigă oponentul tău. Nu contează că este colegul de
clasă, de echipă, timpul...
De fapt în viață mai mereu se va găsi cineva sau ceva
care să te țină pe loc. De tine depinde însă cât de repede vei găsi
soluția care să-ți niveleze drumul pentru a merge mai departe.
Dacă nu vei găsi în tine acea forță cu care poți mătura din drumul
tău chiar și o stâncă, fie ea cât de mare, vei rămâne în țepenit în
neputință plângându-ți singur de milă.

58
 Odată ce ziua a trecut nu pleci la culcare până nu î ți vei
face un bilanț. Nu te împăuna cu tot ceea ce a venit facil.
Analizează doar clipele în care ai pierdut. Chiar și pe cele în care
doar ai respirat sau ai privit cum se agită lumea fără ca tu să
înveți ceva din această zbatere. Dacă după analiză î ți bagi în
subconștient că a mai trecut o zi pe lângă tine fără să faci nimic
tot este un câștig. Și mai ales să nu ui ți că aceste zile nu sunt la
dispoziția ta la nesfârșit. Se termină când nici nu te a ștep ți. De
multe ori nu ai timp nici să spui la revedere atât de repede și pe
neașteptate vine sfârșitul.

După ce am citit și recitit povața bunicului m-a izbit

cuvântul „întâmplător” pus între ghilimele și la final trei semne de
exclamare. În limbajul jocului de șah trei semne de exclamare
înseamnă o „mare surpriză”. Mergând pe această linie înseamnă
că în mintea bunicului ar fi o mare surpriză ca eu să reu șesc ceva
care să mă facă cunoscut. Abia acum mi-am dat seama că în loc
să studiez cum se scrie o carte eu eram calat să găsesc răspuns
la ce m-a determinat să mă înham la această treabă.
De multe ori pentru a găsi drumul pe care trebuie să
mergi trebuie să ajungi într-o fundătură. Eu eram de foarte mult
timp într-o fundătură dar încă nu realizam. Orbit de bucuria pe
care ți-o aduce gloria mă vedeam deja pe culmi. Târziu mi-am dat
seama că cele câteva pagini scrise de bunicul în jurnalul său nu
erau suficiente pentru a putea da glas unei drame trăite de o
familie de-a lungul a mai multor genera ții. În mod cert aveam
nevoie de foarte multe informații care trebuiau puse cap la cap.
Nu mai vorbesc de volumul de muncă. Dar cine să facă acest
lucru din moment ce eu zi de zi trăiam două stări de spirit:
Una dimineața, când citeam povețele bunicului care mă
înflăcărau, dar, din care nu învățam nimic.

59
 Alta după amiaza când mă cuprindea mole șala și mă
amăgeam spunându-mi: În definitiv nu mă aleargă nimeni. Sunt
tânăr și încă am timp!
M-am trezit cu adevărat după ce am rupt plicul în care
am găsit telefonul lui Antonio. Am introdus parola și, cum eram
foarte curios, mai întâi am citit atent toate mesajele. Apoi am
ascultat o înregistrare făcută chiar în timpul ultimei curse la care a
participat. În clipa în care vocea inconfundabilă a lui Antonio a
rostit ultimul cuvânt am înlemnit. A fost momentul care s-a produs
un declic în mintea mea. A fost momentul în care am uitat nu
numai de ofertele pe care le primisem ci și de mama. Mă sim țeam
obligat să scriu despre modul în care sa terminat acea zi pentru
Antonio și cum a câștigat Marcos.
Abia acum, când pe toate posturile rulau imagini cu
accidentul suferit de Marcos i-am dat dreptate mamei când a spus
că mai există și o altfel de justiție.
Abia acum mintea mea accepta și ideia că în acea zi
ceva nu a fost curat.
Am început să trăiesc febra zilei în care rândurile scrise
de mine va scoate la lumină modul în care s-a desfă șurat ultima
cursă de formula unu. Ceva tainic îmi spunea că romanul va
aduce alinare milioanelor de fani ai lui Antonio.
Cu gândul la acest vis frumos m-am rupt de tot și de
toate și am început să scormonesc peste tot. Știam că pentru
mine nu mai exista drum de întoarcere. Adică ori reu șesc în ceea
ce mi-am pus în gând ori ajung în hău. Aveam la dispozi ție două
variante. De altfel ca și în viață. Va fi alb ori va fi negru.
Învățasem de la bunicul că celelalte culori sunt create pentru a
desfăta privirea doar pentru câteva clipe. Tot la fel de bine
învățasem că în istorie rămân numai cei care ajung numărul unu.
Locul doi este ocupat de primul învins.
Ceea ce nu mi-a plăcut să ascult și nici să învă ț atunci
când mă tot pisolăgea bunicul am trăit pe viu în urmă cu patru ani.
Atunci am simțit cât de mult doare clipa în care consta ți că e ști
„nimeni”.

60
 Realitatea este că mie nu mai trebuie să-mi explice
nimeni că pe locul unu se ajunge cu foarte multă muncă. Cu
foarte multe lacrimi. Uneori, chiar cu foarte mult sânge.
A constata este un lucru și a face altul. Zilnic eu nu
făceam altceva decât să constat că nu fac nimic. De fapt mă
agitam fără rost.
La prima oră a dimineții mă tot amăgeam că de mâine voi
sparge norii. Seara când îmi făceam bilan țul constatam că a mai
trecut o zi în care m-am mințit singur. Cuprins de furie îmi făceam
un alt plan pe care a doua zi îl abandonam amânând startul
pentru următoarea zi.
Deci bunicul Emmerson avea mare drepatate când
spunea: „Cel puțin ești împăcat că nu te mint al ții. Te min ți
singur”.
Acest lucru îl făceam eu. Mă amăgeam, dar și mai grav,
mă mințeam. Trăiam ca și cum eram prezent la un spectacol tot
așteptând clipa în care gongul va suna sfâr șitul pentru a începe
un altul în care personajul principal voi fi eu. Încă nu realizam că
sunt spectator la propria-mi viață pe care o lăsam cu non șțalan ță
să treacă pe lângă mine chiar dacă eram tot mai convins că
bunicul a lăsat intenționat o anume fraza neterminată. Adică cea
în care spunea: „Dacă tot este vorba despre via ța ta și vrei să fi
nimeni”...
Deși moștenisem un nume respectat și până acum eu nu
am cotribuit cu nimic la a-l face mai strălucitor, de și aveam o
educație și o pregătire de care nu foarte mul ți au parte, iată că
voința mea era pulbere. Pentru a mă înscrie total pe o linie facilă
mai trebuia să încep prin a vinde proprietă țile mo ștenite, amintirile
bunicului și să încep să-mi injectez...
Ajuns cu gândul în acest punct am în țeles de ce sfâr șesc
cei bogații înecați în alcool, în droguri ori trăgându- și un glonte în
cap. Și o fac pentru că bogăția a venit ca o avalan șă peste ei.
Dacă pentru a agonosi ceea ce le cade plea șcă ar trebui să
transpire în mod cert...

61
 Ω

M-am tot scăldat în incertitudine întreaga noapte. În clipa

în care la geam s-au ivit zorii și soarele bătea în geam privirea mi
s-a oprit pe calendarul lipit lângă fereastră.
Stranie coincidență. Era unsprezece septembrie două
mii cinsprezece. Exact cu douăzeci șapte de ani în urmă am venit
pe lume. Deci un motiv să pot spune că m-am născut din nou.
Evident cu un alt nivel de a înțelege lucrurile.
Pentru moment am simțit un imbold. Să încep să învă ț
cum se scrie o carte. Cu acest gând am lenevit în pat până mi-a
trecut dorința. Ba chiar am zâmbit când mi-am adus aminte de
vorbele unui coleg de facultate care m-a văzut că după ce am citit
câteva rânduri dintr-un curs l-am aruncat și m-am întins înapoi în
pat:
-Prietene ai ratat șansa vieți tale. Era cât pe-aci să- ți
învingi lenea!
În definitiv era ziua mea aniversară. Nimic nu m-a
împiedicat să nu meditez ore în șir. Ba chiar la un moment dat mi-
am spus:
-Ce ar fi să uit de tot ceea ce am citit în jurnalul bunicului,
de ceea ce i s-a întâmplat lui Antonio și să îmi văd de drumul
meu. Să mă prefac că nu știu nimic.
Dar oare voi putea trăi cu această minciună? A ș putea
oare să o privesc în ochi pe mama? De bunicul nici nu mai
vorbesc. De ce oare am mai studiat atâ ția ani dacă îmi umblă
asemenea gânduri prin cap?
După ce în mintea mea s-a dat o lungă luptă am hotărât
că este mult mai bine să strâng din din ți și să încep o muncă de
documentare și mai apoi să mă apuc de scris.
Cert este că atunci când ai o vârstă niciodată nu o po ți
lua de la zero. Cum oare poți face abstrac ție, de tot ceea ce ai
trăit, când deja ai douazeciși șapte de ani. Orice s-ar fi întâmplat
în viața ta, chiar dacă timpul a trecut anost pentru tine nu se
poate să nu îți fi rămas ceva în suflet. Oricât de pu țin. Oricât de

62
mult te-ar durea acel puțin atunci când î ți aminte ști. Anumite
greșeli pe care le-ai făcut oricât ai încerca să le negi, ele sunt
marcate în sufletul tău.
Seara am bătut cu pumnul în masă și am strigat: Gata
totul începe din acest moment. Nu mai amân nici o clipă. Voi
începe cu un somn bun. În sinea mea zâmbeam. De fapt am ales
cea mai convenabilă variantă. Evident nota de plată a venit
dimineața. Și a venit pentru că a trebuit să strâng din din ți pentru
a mă ridica din pat. Am constatat cât îmi este de greu să-mi
înving comoditatea. De fapt să îmi înving lenea pentru că de fapt
așa se chiamă această stare pe care o trăiam. Evident dacă e ști
sincer cu tine și nu vrei să o “fardezi”.
De foarte multe ori pentru a face ceva deosebit în via ță
trebuie să ajungi într-un punct unde nu mai ai de ales. Abia atunci
îți aduni forțele și pornești pe un nou drum.
Eu încă nu eram animat pregătit să scriu ceva care să fie
apreciat în, și de întreaga lume. Orice s-ar spune indiferent de
culoare, de religie oamenii trăiesc atât bucuria cât și triste țea la
fel. Așa cum plăcerea face inima să râdă tot a șa durerea
deschide zăvorul lacrimilor. Nu contează vârsta, pozi ția socială
sau contul din bancă. Și mai este ceva. Pentru oameni nimic nu
are valoare mai mare decât adevărul. Ca să redai a șa ceva
trebuie să asociezi evenimentele exact a șa cum s-au întâmplat cu
imaginile și cu sunetele vremii în care acestea s-au petrecut.
Jurnalul bunicului și tot ceea ce era stocat în telefonul lui
Antonio îmi erau suficiente pentru început însă drumul erea lung.
Sunetele vremii încă îmi vuiau în urechi a șa că mai
aveam nevoie de imagini. Și ce imagini pot fi mai elocvente decât
cele din albumul familiei. Cu acest gând am deschis albumul
aranjat cu mare grijă de bunicul. Doream să îmi fixez în minte
cum arătau, în anii adolescenței, membri familiei mele dar mai
ales cel care ne-a marcat pe viață cu modul său de a fi, bunicul
din partea mamei, bunicul Emmerson.
Eram curios să văd cum arăta bunicul Emmerson Stuart.

63
 Îmi amintesc că de multe ori mama, când ne vedea că
stăm mai mult la joacă și amânam să ne facem temele, încerca
să ne dea un imbold folosind ca exemplu pe bunicul:
-Nu aveți pic de ambiție! Bunicul vostru, Emmerson, nici
nu împlinise șase ani și spunea că cel mai mult dore ște să ajungă
să trăiască gloria.
Chiar dacă bunicul nu a atins pragul pe care l-a visat
datorită faptului că oamenii lângă care a trăit l-au șicanat și i-au
pus tot felul de piedici a continuat să viseze și mai ales să facă tot
ceea ce a depindea de el pentru a trăi clipa de glorie. Au trecut
foarte mulți ani după ce el a eșuat dar nu s-a resemnat. S-a
înhămat la o muncă enorm de grea. Chiar mai grea decât la
galere. Când a fost convins că pentru el nu mai este nici o
speranță a continuat să viseze că va ob ține ceea ce atât de mult
și-a dorit prin cele două fiice pe care i le-a dăruit bunica Alegra.
Nici de această dată nu i-a ie șit a șa că a a șteptat răbdător până
când am apărut pe lume noi, cei trei nepo ți. Spre noi și-a
îndreptat privirea. Ne-a vegheat și cu o răbdare greu de redat ne-
a condus pașii pentru ca noi să câștigăm acolo unde el a e șuat.
De fapt eram patru, pentru că vărul meu Antonio mai
avea o soră, pe Viviane, dar, cum deja era de notorietate în
familia noastră, bunicul nu punea mare pre ț pe fete. Când am
crescut mai mari și îl tachinam pe această temă ne privea
superior și după câteva clipe de medita ție, ne povă țuia:
-Să țineți minte cât veți trăi! Fetele prind viteză doar când
le inviți să se urce în pat. Odată ajunse acolo după câteva clipe
de împotrivire simulată deschid picioarele și te-au prins în
capcană. Dacă peste nouă luni îți livrează un copil po ți fi sigur că
ești gata. Grijile și problemele care vin odată cu acestă nouă
situație, în care singur te-ai băgat, nu te vor mai lăsa niciodată să
gândești limpede. Abia atunci te vei trezi și vei realiza că drumul
care, până ieri, ți se părea atât de ușor de străbătut pentru a- ți
realiza visele, s-a prăbușit îngropând, de multe ori, chiar și
speranța că vei mai păși pe el vreodată.

64
 Am deschis albumul și privirea mi-a fost atrasă de o
fotografie care îl înfățișază pe bunicul Emmerson când acesta
avea vârsta de optsprezece ani. Aveam în fa ța ochilor o fotografie
făcută cu foarte mult timp în urmă. O fotografie în care bunicul
ținea în brațe o fată deosebit de frumoasă și pe care o sărută cu
patos. Am tresărit. Apoi un soi de infatuare m-a cuprins. Mă
simțeam important. Și mă simțeam pentru că frumoasa fată pe
care bunicul o ținea în brațe era Alegra. Adică bunica mea. Mult
mai târziu aveam să aflu că Alegra însemnă „aprins”. Poate
acesta a fost motivul care l-a determinat pe bunicul să o
răpească, pur și simplu, de la casa ei. Adică ia „aprins ” inima. Am
privit îndelung fotografia. De fapt studiam trăsăturile bunucului.
Încă de la acea vârstă chipul său exprima personalitate. Abia
acum îmi explic de ce domina pe oricine se găsea în preajma lui.
Bunicul Emmerson avea trăsături frumoase. Buze cărnoase și
roșii așezate sub un nas ușor ridicat în vânt, ochii negri precum
tăciunele se încadrau perfect pe un chip ce afi șa un calm greu de
definit având în vedere momentul în care a fost făcută fotografia.
Am scos poza din album și m-am apropiat de fereastră
unde lumina era mai clară. După cîteva clipe de contemplare am
întors poza. Pe spate, cu inconfundabilul scris caligrafic al
bunicului Emmerson, era notată ziua în care a fost făcută
fotografia. De fapt era ziua în care bunica Alegra a fost pur și
simplu răpită de la casa ei. Oricât încercam nu-mi puteam explica
de ce mă uimea calmul afișat pe fa ța bunicului având în vedere
situația în care se afla.
Mama îmi povestea că după ce a răpit-o pe bunica a
urmat un scandal imens dar „răul” fusese deja făcut. Având în
genă neastâmpărul și hotărârea de a lua decizii, cum se spune,
fără a șovăi, pentru a fi sigur că nimeni și nimic nu îi mai poate sta
în cale, a dus-o pe bunica la cabana din vie a străbunicului unde
s-a și culcat cu ea. Aici și-au jurat dragoste ve șnică. Evident au
urmat zile pline de reproșuri din partea ambelor familii. Fiecare
visa pentru copilul lor altceva dar nimeni nu a mai putut stinge
focul iubirii celor doi adolescen ți.

65
 Așa era bunicul. Îi încolțea ceva în minte și nu se lăsa
până nu-și împlinea gândul.
Deja prin fața ochilor mi se derulează imagini de când
eram copil. Nu cred că bunicul depă șea înăl țimea de un metru
șaptezeci. Avea un păr negru, ușor ondulat, pe care îl purta în
plete. Țin minte că se mândrea până și cu firele albe care se tot
îndeseau odată cu trecerea anilor. În afară de părul pe care
uneori și-l împletea în coadă bunicul Emmerson se distingea
printr-o privire ca a unui vultur. Odată ce te prindea cu fulgerele
ochilor aceia negri nu mai scăpai. Când dorea să ob țină ceva î și
ațintea privirea asupra ta, vorbele îi curgeau precum apa la
cascadă iar gesturile mâinilor și mimica fe ței făceau ca dorin ța lui
să devină literă de lege. Până nu o îndeplineai nu aveai scăpare.
Bunicul Emmerson era tot timpul în mi șcare, era, cum îl
descriau cei care îl cunoșteau cât de cât, în tot și în toate un om
ce nu avea stare dar mai ales un om inventiv. Trebuia să facă
mereu ceva care să-i consume energia. De mic a fost atras de
motoare. Fugea de acasă pentru a privi cursele de karturi pe care
le organiza un întreprinzător ce avea o pistă la marginea ora șului.
Îmi amintesc o scenă din ziua în care am împlinit
optsprezece ani. Întreaga familie era strânsă în jurul mesei și mi
se cânta „mulți ani trăiască”! Eu mă pregăteam să suflu în
lumânări când deodată s-a auzit dinspre stradă un scrâ șnet de
frâne și apoi zgomotul asurzitor al unui motor care era turat la
maxim. Deși se sărbătorea un eveniment important în familie și
trecuseră foarte mulți anii de când bunicul nu mai asistase la o
cursă a strgat:
- Liniște!
Toți am tresărit îndreptându-ne privirea spre locul unde
acesta se afla. Bunicul a închis ochii și apoi a șoptit: Vă rog pu țină
liniște! Se aude o melodie care mă face să plutesc. Cu aceste
tainice sunete care î-mi îmbată sufletul și î-mi gâdilă urechile a ș
vrea să mă sting!
Dar să revin. Este evident că desele plecări neanun țate
de acasă nu rămâneau nepedepsite. Totul era în zadar. Până la

66
urmă străbunicul, așa cum o face dealtfel orice părinte, care de și
își dorește cu totul și cu totul alceva pentru copilul lui, a sfâr șit
prin a accepta dorința bunicului autolini știndu-se cu un sec: Poate
ăsta este destinul lui!
Destinul bunicului Emmerson a fost motoarele. Nebunia
vitezei. A început prin a spăla karturile. Făcea această muncă, pe
care mulți o priveau ca o corvoadă, cu o plăcere greu de exprimat
în cuvinte. De fapt mângâia mașinile a șa cum jocheul mângăie
calul înainte de a lua startul într-o cursă. Priceperea pe care o
etala când conducea karturile spre atelierul unde se făceau
reviziile a atras atenția proprietarului. Pentru munca prestată, pe
lângă banii pe care îi primea, bunicul era lăsat, când se sfâr șau
cursele, să facă și el câteva tururi. To ți cei care îl priveau erau
convinși că s-a născut cu îndemânarea de a conduce.
De fapt omul se naște cu multe talente. Depinde de
mediul în care se dezvoltă. Pe unele, după multă muncă, le
scoate la suprafață. Pe altele, mai ales dacă nu nimere ște într-un
mediu propice, nu.
Îmi amintesc că atunci când vărul meu Antonio pleca la
fotbal pe plajă fără a spune și tatăl lui vroia să-l pedepsească
bunicul îi lua apărarea.
-Lăsți-l! Omul se naște cu „talentul” de a fi liber. De aici
pornește totul. Dacă nu-ți antrenezi acest „talent” și aceep ți să fi
dominat ai pierdut totul. Vei face în via ță ceea ce ți se dictează.
Toate abilitățile cu care te-ai născut nu se vor mai dezvolta și vor
muri câte puțin în fiecare zi în care tu accep ți resemnarea. Voin ța
ta va fi anesteziată clipă de clipă de cei care te exploatează și au
grijă să-ți picure în ureche că acesta îți este destinul.
Cine a hotărât că un individ este unsul domnului iar altul
născut pentru a fi sclav?, erau de regulă cuvintele bunicului cu
care îl determina pe cel căruia i le adresa să bată în retragere.
Bunicul a urcat în kart pentru prima data în ziua când a
împlinit unsprezece ani. De mic era foarte atletic în ciuda faptului
că față de vârsta lui era cam mic de statură. Poate că acest lucru
îl avantaja când se așeza la volanul kartului a șteptând cu

67
nerăbdare să se dea startul în cursele organizate illegal. De fapt
Carlos, proprietarul pistei și a peste douăzeci de karturi, fire
întreprinzătoare, a deschis la doi pa și de locul unde se găsea linia
de start ca și cea de sosire un mic local cu terasă. După ce l-a
studiat atent pe bunicul și-a dat seama de talentul acestuia de
pilot. Momeala de început au fost banii. Pe lângă ace știa avea
grijă să-i amintească, zi de zi, că îl va ajuta să ajungă un mare
campion dacă nu-i va ieși din cuvânt. A șa a ajuns bunicul să
lustruiască karturile, să spele pista și să se întrecă cu cei mai buni
copii în curse. Niciodată nu a bănuit că la cursele la care participa
el se făceau pariuri. Carlos, un columbian foarte abil, stătea în
umbra studiind atent pe cei care asistau la curse. De fapt în
fiecare duminică veneau la pistă copii, înso ți ți de părin ții lor,
pasionați să conducă un kart. Pe marginea pistei luau loc foarte
mulți amatori ai acestui tip de întreceri.
În momentul în care Carlos constata că paharele golite
de cei avizi de adrenalină le-a înfierbântat mintea organiza curse.
Avea grijă să-i incite pentru a pune pariuri. De regulă concurau
doi maximum trei piloți. Printre ei aproape invariabil se găsea
bunicul care după ce căștiga două-trei curse și mizele urcau
amețitor pe următoarea, în mod inexplicabil, o pierdea. Niciodată
nu a aflat și nici nu și-a dat seama că atunci când se făcea
alimentarea cu benzină a kartului pe care îl conducea omul de
încredere a lui Carlos umbla la reglaje în a șa fel încât oricât se
strădiua termina al doilea ori al treilea. Nimeni nu bănuia ce se
întâmplă cu atât mai mult cu cât îl vedea pe bunicul cât de afectat
era când pierdea.
A doua zi când aburii alcoolului consumat se risipea cei
împătimiți în a paria constatau că au rămas fără nici o le țcaie.
După ce stăteau cu privirea pierdută minute în șir jurau că nu vor
mai călca pe la pista lui Carlos. În momentul în care se încheia
săptămâna de muncă vreme în care uitarea își făcea treaba o
luau de la capăt.
Timpul a trecut și iată-l pe bunicul Emmerson ajuns la
vâsta de opsprezece ani și căsătorit. Banii pe care îi primea de la

68
proprietarul pistei erau singurul lui venit. Orice s-ar spune bunicul
avea, încă de mic copil, o minte brici. Re ținea fiecare amănunt al
configurației unui traseu astfel că atunci când pornea în cursă
alegea cele mai bune trase. Această abilitate îl ajuta să scoată
timpi net superiori față de cei care se antrenau zilnic și participau
la concursuri organizate în lumea largă.
După ce cursele se terminau bunicul î și petrecea ore în
șir ajutând mecanicii să repare carturile. Acest lucru ia dezvoltat o
altă competență care a contat enorm. Ajunsese să demonteze și
să monteze un motor aproape cu ochii închi și. Ba, mai mult,
atunci cînd apăreau probleme mai greu de rezolvat, venea de
foarte multe ori cu soluții care îi surprindea pe cei cu ani mul ți de
experiență în meserie.
Îndemânare de a conduce ca și aceea că își depana
cartul când avea o problemă chiar pe pistă a fost observată, intr-o
bună zi, de un individ, care se prezenta că este promotor. De fapt
nu făcea altceva decât să cutreiere întreaga lume cu scopul de a
descoperi talente în ale pilotajului pe patru ro ți.
Ceea ce a urmat întrece orice închipuire. La terminarea
unei curse bunicul a început să înjure și a trântit cu casca de
pistă. Era extrem de furios că a pierdut cursa din motive pe care
nu și le putea explica.
În clipa în care bunicul a coborât din kart străinul s-a
apropiat de el și i-a vorbit câteva minute în șoaptă. Ce i-a spus
nimeni nu a putut afla. Cert este că bunicul nu a mai vrut să
concureze la următoarea cursă. Oricât a încercat Carlos să-l
convingă oferindu-i o sumă imensă de bani a fost în zadar.
Bunicul o ținea pe a lui:
-Am terminat. Cred că știu de ce pierd doar în anumite
curse așa că voi pleca de aici.
-Unde vrei să pleci?, a strgat Carlos. Ți-am dat o
grămadă de bani până acum.
-Pentru bani am muncit. Voi pleca cu Domnul, ți a arătat
spre cel ce se prezenta că este în căutare de talente.

69
 Imediat s-a iscat o ceartă între Carlos, proprietarul pistei
și străin. Judecând după tonul cu care se vorbea și invectivele pe
care și le arunca unul altuia părea că diferendul se va încheia cu
vărsare de sânge.
Spre surprinderea tuturor celor care asistau la
„spectacol” dintr-un colț al pistei s-a auzit o voce de intensitatea
unui tunet:
-Lasați-mă să trec!
Era străbunicul. Venise să vadă pe unde își pierde dragul
său fiu, proaspăt căsătorit, timpul. De și era o situa ție delicată,
străbunicul, fire împăciuitoare, cu dorin ța de a trăi în bună
înțelegere cu toată lumea a invitat la discu ții pe cei doi și pe fiul
său. După ce atmosfera s-a mai calmt străbunicul le-a explicat, cu
mult calm:
-V-am urmărit pe amândoi când vă certa ți. Partea urâtă
este că la mijloc se află copilul meu. Vreau să vă fie clar la
amândoi! Fiul meu că nu trebuie privit nici ca sclav nici ca obiect
de vânzare. Pornind de aici și a pune punct acestei dispute el va
hotărâ. Eu nu mă voi opune dorinței lui de a face ceea ce îi place.
Odată spuse aceste cuvinte s-a întors către bunicul
Emmerson căruia i sa adresat:
-Tu ce zici? Nu m-ai ascultat și uite în ce a-i intrat.
Părerea mea este că acesta este doar începutul. Vei trece prin tot
felul de probleme mai ales în lumea pe care tu ți-ai aleso. Dacă î ți
spun să rămâi aici, lângă familia pe care abia ți-ai întemeiat-o,
sunt convins că te oblig să rămâi într-un țarc. Dacă î ți spun pleacă
pentru a-ți urma visul și nu iese bine tot eu voi fi vinovat. Te las pe
tine să alegi. Atenție însă! Dacă pleci să nu dea dracu să ui ți că
aici rămâne femeia căreia, pentru a o convinge să te urmeze, i-ai
promis luna de pe cer. Tu ai ales-o și, ca să fi sigur că va fi a ta, i-
ai picurat în ureche, zi de zi, cât de mult o iube ști determinând-o
astfel să te urmeze.
Acum vrei să pleci. Oriunde vei merge și oricâtă gloria vei
cunoaște trebuie să ți minte că nu ai voie să ui ți de ea.

70
 Eu am terminat ceea ce doream să spun. Acum te ascult
și pentru ca nu cumva să fi timorat în decizia pe care o vei lua te
asigur că voi ține cont numai de părerea ta.
-Vreau să merg cu domnul, a răspuns răspicat bunicul, și
a arătat cu mâna spre cel care vâna talente. Bani pe care mi-i
oferă sunt foarte mulți iar contractul odată semnat îmi dă
siguranță. Nu vreau să mai vorbesc despre perspective, a mai
adăugat bunicul Emmerson cu o voce foarte convingătoare.
-Să fie cum spui tu, a venit răspunsul străbunicului, însă
ai grijă. În lumea în care pășești tenta țiile sunt multe. Toate
aceste tentații îți vor absorbi banii, mai dihai decât un burete. Sunt
clipe în viață în care uiți că ace ști bani îi câ știgi cu foarte multă
trudă. De multe ori chiar riscâdu- ți via ța. Cu riscul de a deveni
plictisitor o repet: Primii oameni la care trebuie să te gânde ști
atunci când banii câștigați încep să- ți modifice gândirea sunt cei
pe care îi iubești. Dacă uiți de ei chiar și pentru o clipă e ști
pierdut. Și ești pentru că prin a uita de cei dragi ai ales calea de
a-ți tăia singur rădăcinile. Iar un om cân î și taie rădăcinile ajunge
un „nimeni”. Cât despre contract ce să- ți spun. Eu sunt adeptul
unei înțelegeri făcute între doi oameni care se privesc ochi în ochi
și o simplă strângere de mână. Că a fost inventat contractul se
datorează, pe de o parte faptului că oameni de onoare au ajuns
rara avis, iar, pe de alta că și specia umană a ajuns să aibe
paraziții ei. Adică a apărut o categorie de oameni care trăiesc din
munca celor care de foarte multe ori își riscă via ța pentru o
bucată de pâine în vreme ce ei inventează te miri ce pentru a
suge precum căpușa. Nu vreau să par filosof dar această
categorie de oameni a apărut chiar în clipa în care omul a coborât
din copac și a pornit la vânătoare. Mă refer la cel care rămânea
să păzească vânatul. Poate cu altă ocazie voi fi mai explicit de și
plec de la faptul că sigur nu voi fi în țeles ori voi fi catalogat ca fiind
un ciudat.
După aceste cuvinte străbunicul s-a ridicat de la masă
spunându-le: Pentru moment asta-i tot. Să fie într-un ceas bun!,
apoi a strâns mâna celor prezenți.

71
 Pe fața bunicului care așteptase încordat vedictul a
înflorit un zâmbet de ușurare. Evident acest gest nu a scăpat
străbunicului care imediat s-a aplecat la urechea fiului său pentru
ai șopti: Dacă tentațiile lumii în care ai hotărât să pleci te vor face
să îți pierzi capul uită de noi și de acest loc!

Bunicul Emerson pornise frumos în via ță. A șa cum o

cerea un vechi obicei din țara sa natală, străbunicul a dăruit
tinerilor căsătoriți, o casuță și o bucată de pământ. Bucata de
pământ avea, în gândirea străbunicului, rostul de al determina pe
bunicul să-și construiască o casă și să asigure existen ța tinerei
familii. Pământul primit drept ”zestre” a șa cum era un obicei
străvechi nu a reușit însă să schimbe nimic din comportamentul
bunicului. Și apoi orice s-ar spune via ța evoluează. Ceea ce ieri
era ceva normal mâine nu mai este. Vechile obiceiuri, dorin ța de
a păstra tradiția, oriunde te-ai decis să trăie ști, este privită, din ce
în ce mai des, ca ceva bizar.
La scurt timp după căsătorie bunica Alegra a rămas
însărcinată. Cum bunicul stătea foarte pu țin timp pe acasă nu a
avut timp să afle fericitul eveniment pe care îl visa înainte de a
semna contractul cu Străimul..
Faptul că a crescut mai mult printre motoare l-a ajutat să
deprindă, destul de repede, arta de a pilota. De aici până a
participa la curse a fost doar un pas. Sigur avea ceva în genă
pentru că în foarte scurt timp a devenit invicibil pe pista de
karting. Oriunde concura, dacă nu avea o problemă tehnică, era
abonat la locul unu. Și totuși oricât de bune erau rezultatele
obținute de bunicul lăcomia celor care organizau cursele nu avea
limite. Acest lucru îi determina să nu mai aibe răbdare ca totul să
se desfăsoare în modul dictat de timp. Setea de a avea cât mai
mult le-a întunecat în asemenea mod gândirea încât nu mai
înțelegeu că omul trebuie să parcurgă drumul vie ții în ritmul în
care a fost creat. Că nu se poate și că nici nu trebuie să sari

72
peste anii copilăriei. Dacă ai doisprezece ani nu te po ți comporta
cu unul care are optsprezece.
Și totuși cei care au câștigat bani frumoși de pe urma
talentului, în a pilota mașinile, a bunicului meu nu au avut nici un
fel de scrupule în a-i modifica vârsta din buletin și a-l înscrie la
curse unde nu avea voie să participe. Lăcomia este în mod sigur
cancerul la care nu se va găsi leac și care va distruge omul.
Această lăcomie îl prinsese în tentaculele lui și pe a șa zisul
promotor cu care bunicul semnase contractul. Be ția pe care o
trăia când vedea stivele de bani pe care îi câ știga nu mai putea fi
satisfăcută decât cu o stivă mai mare. Nu-l interesa că expunea
pe bunicul la tot felul de pericole. Pentru el conta doar acea stivă
colorată cu care se simțea, pe zi ce trece , tot mai puternic, tot
mai important.
De fapt banii pentru foarte mulți oameni nu au miros. Sau
poate au un miros ce le aducea acea be ție pe care nimeni nu o
poate înțelege și nici nu o poate explica. Părerea mea este că
banul acumulat în cantitatea care depă șe ște limita necesită ții
reprezintă drogul doar pentru o categorie de oameni „bolnavi”
care nu mai pot respira decît atunci când dorm pe un munte
format din aceste hârtii. În demența care îi cuprinde uită că
aceștia pot devenii inutili doar peste o singură clipă.

Prins de febra curselor bunicul dispărea de acasă, uneori,

luni întregi. Când revenea, pentru a scăpa de dojana bunicii
Alegra, arunca pe masă un teanc de bani. Erau banii pe care îi
câștiga la cursele de karturi organizate în diverse ora șe de către
cei care se ocupau cu o astfel de afacere. De fapt lumea asista la
nașterea unui altfel de circ. Mult mai modern și mai captivant.
Dar, ca de obicei, atunci când se schimbă ceva, ceea ce încă nu
sesiza mulțimea era faptul că în compara ție cu circul arhicunoscut
cu clovni și animale dresate, în spatele cortinei noului circ se

73
făceau tot felul de afaceri. Cel mai elocvent exemplu este bunicul
care habar nu avea că de fapt cursele la care participa erau doar
de fațadă. O fațadă care acopera o rețea ilegală de pariuri.
Niciodată nu și-a pus întrebarea cum se face că de regulă câ știga
patru-cinci curse și apoi, aproape din senin, la cea mai
importantă, unde era mare favorit, pierdea aproape invariabil în
fața unor începători a căror cotă la pariuri era enormă. Cine avea
curajul să parieze pe aceștia se îmbogă țea peste noapte.
Bunicul a descoperit motivul pentru care pierdea curse la
care nu găsea o expliucație logică târziu. Poate prea târziu.
De fapt, așa cum filosofa bunicul, ori cât de savant sau
de ignorant ai fi zilele trec și nu întreabă pe nimeni. Timpul î și
vede de ale lui. Și își vede pentru că oricine percepe timpul în
sensul strict în care este definit s-a alăturat celor perdan ți din
start. Și s-a alăturat pentru că timpul înseamnă înainte de orice
VIAȚĂ. Cei care au învățat cum să folosească timpul în fiecare
dimineață pornesc la drum cu o certitudine. Că via ța nu poate
trece pe lângă ei. Cei care nu au învă țat...

Înt-o zi de toamnă, încărcat de cadouri, bunicul a revenit

acasă. A doua zi se împlineau zece luni de la căsătoria cu aleasa
inimii lui, bunica Alegra. A deschis u șa entuziasmat de câ ți bani
câștigase la concursurile la care participase în ultimele opt luni.
Nici nu a apucat să facă mai mult de doi pa și și bagajele i-au
căzut din mână. Bunica Alegra ținea la piept o copilă. De fapt era
cea care peste douăzeci de ani avea să-mi fie mamă. Emo ționat
și surprins bunicul a întrebat:
-Este?...
-Da! Este fiica noastră! a răspuns candid bunica Alegra
legănând copila pe care o strângea cu multă dragoste la piept. Ia-
o în brațe, sărut-o și privește-o cât de frumoasă este!
-Adică vrei să-mi spui că ai adus pe lume o fată? a tunat
dezamăgit bunicul.

74
 -Da! Bucură-te! Este primul tău copil!
-O fată?, a mai strigat odată bunicul. Adică eu îmi risc
viața la curse pentru a câștiga bani și când vin acasă tu îmi spui
că ai născut o fată?
-O doamne! Nu înțeleg ce-i cu tine. De când hotărăsc eu
ce sex poate avea un copil?
-Nu vreau nici să aud de așa ceva și nici să vă mai văd!
Pentru a întări cele spuse bunicul a lovit cu piciorul u șa și
dus a fost.
Cum sezonul de curse se încheiase și nu avea unde
merge bunicul a intrat în prima cârciumă care i-a ie șit în cale. Aici
a golit pahar după pahar. Cînd nu l-a mai ținut picioarele și a
căzut sub masă cei care serveau în local l-au târât în stradă până
lângă locul unde se depozitau gunoaiele. În clipa în care se
trezea din beție o lua de la capăt.
Au trecut astfel aproape două săptămâni de când bunicul
plecase de acasă și nimeni nu mai știa de el. Cu pa și repezi se
apropiau sărbătorile de iarnă așa că străbunicul a luat-o, a șa cum
îi era obiceiul, pe străbunica de mână și au plecat la cumpărături
prin oraș. Cum mergeau privind la vitrine și vorbind, ba de una, ba
de alta, deodată, străbunica s-a oprit brusc. S-a albit la fa ță și fără
a mai putea scoate un cuvânt a întins mâna.
-Ce s-a întâmplat, a întrebat-o străbunicul surprins de
gest. Văzându-și soția crispată a privit în direc ția în care aceasta
arăta cu mâna. Abia într-un târziu buzele bunicii s-au mi șcat
pentru a șopti:
-O doamne! Privește! Este Emmerson.
Rezemat de o cutie plină cu gunoi bunicul Emmerson
dormea profund așa cum dorm oamenii cuprin și de o be ție cruntă.
Avea pantalonii uzi semn că alcoolul îi paralizase sim țul care îi
transmitea că trebuie să meargă la toaletă.
Stăbunicul s-a frecat întâi la ochii apoi a făcut câ țiva pa și
spre locul arătat de bunica. Dorea să se convingă că nu trăie ște
un vis urât. Și nu-l trăia. Cel rezemat de cutia plină cu gunoi și

75
mirosind a urină era fiul lui. Unicul său fiu. Era copilul pentru care
părăsise țara natală cu dorința de ai oferi o altfel de via ță.
Primul gest a fost să-l lovească cu piciorul dar a fost oprit
de străbunica.
-Nu ! Nu rezolvi nimc acum și aici. Să-l luăm acasă. Apoi
vom vedea.
-Ai dreptate, a răspuns străbunicul și imediat a chemat un
taxi.
Scrâjnind din dinți l-a luat în bra țe pe bunicul Emerson și
l-a așezat pe perna din spate a ma șinii. După ce a urcat și a dat
șoferului adresa unde trebuie să ajungă străbunicul și-a prins
capul în palme și a repetat la nesfârșit:
-Doamne luminează-mi mintea să nu fac un gest
necugetat și pe care să-l regret mai târziu!
A doua zi de la întâmplarea mai sus men ționată bunicul
și-a revenit din beție. În clipa în care a deschis ochii l-a cuprins
teama. Nu recunoștea locul. Era obișnuit cu boxele unde mirosul
de benzină și ulei îi gâdila simțurile. Locul în care se trezise avea
un miros înțepător de balegă. După ce a scuturat din cap pentru a
se dumirii a văzut la doar câțiva pa și de el doi cai și mai multe
vaci care mâncau în liniștite.
-Sunt într-un grajd, a fost prima remarcă a bunicului. Cum
dracu oi fi ajuns aici?
În următoarea clipa a auzit un scârțiit și a văzut că u șa
grajdiului se deschide. Când la văzut pe străbunicul cu figura lui
autoritară pășind înăuntru și-a dat seama că este groasă rău de
tot și că dacă scapă fără a încasa o chelfăneală zdravănă are o zi
norocoasă.
Străbunicul, care ținea în mână furca cu care distribuia
furajele la animalele din grajd, a făcut câ țiva pa și apoi s-a oprit. A
proptit furca în față sa după care s-a rezemat de ea. Apoi i-a
aruncat bunicului Emmerson o privire din care țâ șneau fulgere. A
urmat, așa cum mi-a povestit bunicul peste ani, un minut de lini ște
care parcă nu se mai termina. În tot acest timp străbunicul la
măsurat îndelung apoi, deodată, a tunat:

76
 -Dacă rușinea pe care ai adus-o familiei s-ar șterge printr-
un singur gest ași înfige furca în tine fără nici cea mai mică
remușcare. Când am părăsit țara în care m-am născut am făcut-
o cu un motiv. Și motivul ai fost TU! Bețiv și om de nimic puteai
ajunge și acolo. Eu am dorit pentru tine să trăie ști via ța altfel.
Până și vitele lângă care ai dormit în noapte ce abia a trecut au o
limită. Pentru a nu le jigni comparându-te cu ele, mai ales că avut
amabilitatea de a te suporta, și pentru că mie î-mi sunt dragi ca
ochii din cap te rog să părăsești acest loc. Până și balega acestor
animale miroase mai frumos decât tine. Nu vreau să mai vorbesc
despre faptul că balega lor mai este și folositoare. Iar tu! Tu ce
ești?
Cu foarte mulți ani în urmă, pentru că în țara în care m-
am născut nu puteam să-ți ofer un viitor am plecat în necunoscut.
Când am hotărât să plec știam că dacă dau gre ș puntea pe care
mă puteam întoarce era ruptă. Aveam de ales în a merge mai
departe în beznă ori a mă arunca peste bordul vasului pe care m-
am îmbarcat. A mă arunca în brațele mor ții era simplu. Dacă
făceam acest gest rezolvam doar problema mea. Ce făceam însă
cu cealaltă problemă pentru că nu eram singur. Cu mine era
femeia care ți-a dat ție viață. În clipa în care am hotărât să mă
căsătoresc îmi asumasem responsabilitatea de a o ocroti pe cea
căreia i-am jurat iubire veșnică și cu care am pornit la drum.
Mai știu și cât de ușor este să te abandonezi în bra țele lui
Bachus. Ce repede uiți de cei de lângă tine. Și eu puteam alege
alcoolul așa cum a-i făcut-o tu. Nu trebuia decât să întind mâna.
Acesta este însă refugiul oamenilor primitivi, al celor fără ra țiune.
Când am pornit la drum eu mi-am impus să epuizez orice
speranță îmi oferă viața și să mă bucur de fiecare zi ce mi-a fost
dată să o trăiesc.
Deși simt că vorbesc în van tu trebuie să în țelegi, acum și
aici, că atunci când ți se întunecă rațiunea, alcoolul și modul în
care vrei să mori le ai la îndemână oricând. Până atunci însă
trebuie să te bați și să te bucuri pentru fiecare clipă. Să cau ți și să

77
găsești, oricât îți va fi de greu, calea pe care Domnul vrea să o
urmezi.
Mai vreau să ții minte cât vei trăi: Iubirea pe care o
nutrești pentru un om este „combustibilul” care te împinge să
realizezi lucruri la care nici nu visezi. Iubirea pentru un om te ajută
să te reinventezi mereu și mereu. Chiar dacă nu posezi nimic
material vei găsi tot timpul lăngă tine fiin țe care î ți dă sens vie ții,
care îți dă aripi. Acele ființe reprezintă busola care î ți arată viitorul.
Ce altceva mai vrei? Ce drog poate fi mai puternic decât iubirea?
Și eu am greșit în viață. Dar eu am gre șit când mi-am
făcut timpul adeversar. Am învățat târziu, foarte târziu că timpul
trebuie să-ți fie mereu un aliat. Și pentru că nu mă pricep la vorbe
meșteșugite iar după modul în care mă prive ști nu cred că am fost
convingător vreau să ții seamă de cceea ce î ți spun acum. Și o
fac pentru ultima dată:
Ori te schimbi și ai grijă de femeia cu care te-ai căsătorit
și care ți-a dăriut un copil, chiar dacă este fată, ori pleci unde vei
vedea cu ochii și uiți că existăm. Numele Stuart poate fi dus mai
departe și de o femeie. Tu nu meriți să por ți acest nume dacă ți s-
a întunecat minte doar pentru faptul că so ția ta ți-a dăruit o fiică.
În fața mea să mai apari doar în clipa în care sim ți că îi po ți
respecta pe cei cărora le-ai spus că îi iube ști atunci când ți-a picat
ție bine. De oameni care fac ceva doar pentru a- și potoli pornirile
animalice nu vreau să aud. Să nu apari în fa ța mea cu teori că
sunt alte vremuri, că oamenii evoluează, că până și natura se
schimbă. Cu mine nu merge cu astfel de teorii. Poate sunt alte
vremuri și este normal ca omul să evolueze. Aten ție! Omul, nu
animalul cu chip de om care nu face altceva decât să distrugă
natura care îi hrănește. Tu nu privi la faptul că natura este atât de
darnică încât hrănește și pe cei care nu fac nimic. Acest lucru
încă se petrece. Și se petrece pentru că mai sunt, cum le spune ți
voi ”fraieri” care muncesc pentru a între ține și asemenea
specimene. Eu sunt convins că timpul îmi va da dreptate. Nu
contează că va fi peste un an ori o mie. Cînd natura se va răzvrăti

78
voi ăștia care vă considerați evoluați nu ve ți găsi loc unde să vă
pitiți.
Acum pleacă! În acest moment eu nu văd că tu e ști în
stare să faci ceva deosebit. Ceva care să îi facă pe oameni să te
privească ca pe o icoană. Să mai ști că nu este mare scofală să
te faci cunoscut. Arta stă în a face ca acel ceva să fie deosebit
pentru ca să fi recunoscut.
În țara din care am plecat eu am găurit pământul cu
lacrimile neputinței. Acum, în această clipă vreau să î ți intre bine
în cap și să nu uiți că atunci când am venit aici nu aveam nimic!
Eram doar eu și mama ta. Dormeam sub cerul liber dar ne
simțeam bogați și împliniți. Așa trebuie să rămână o familie care
se respectă și vrea să fie respectată. Vei trăi momente când
oricât ai cere și oricât ai striga nu vei primi ajutor! Suntem singuri!
Vreau să înțelegi că încerc să te trezesc cât încă mai este timp.
Altfel în curând vei trăi clipa în care vei spune: „Ce am făcut cu
viața mea”!?
După acest discurs străbunicul s-a întors și a făcut câ țiva
pași. Apoi a ridicat furca și a trântit-o de cimentul cu care era
pavat grajdiul cu atâta furie de au sărit scântei.

Evident după acest episod bunicul s-a făcut mielu șel.

Avea bani destui așa că a cumpărat câteva cadouri cu care a
mers la bunica Alegra. Folosind cuvinte bine me ște șugite și
profitând de faptul că veneau sărbătorile de iarnă a fost destul de
ușor să-i facă pe toți să dea uitării un episod atât de urât.
Ei dar cum a venit primăvara neastâmpărul a pus
stăpânire pe bunicul Emerson. A fost suficiient să fie căutat de un
celebru constructor de mașini care i-a oferit un contract destul de
avantajos pentru a fi pilot de încercări.
Așa cum am mai spus-o bunicul Emerson o avea
pasiunea pentru mașini în sânge. Nimic nu-l captiva precum
motoarele. În afară de arta de a conduce, chiar dacă nu a urmat

79
studii de specialitate bunicul avea abilitatea de a găsi, ca nimeni
altul, tot felul de soluții cu care îmbunătă țea aerodinamca și viteza
cu care se putea deplasa un monopost construit pentru curse. Și
mai era ceva. După episodul petrecut în grajd bunicul Emerson
nu s-a mai atins niciodată de alcool.
În privința alcoolului ne dădăcea mai mereu sfaturi.
Poate din această cauză mie mi-a rămas întipărit în minte
momentul în care mi-a spus:
-Dodo, poți accepta mai ușor că ai luat o decizie gre șită
când, din varii motive, ți s-a întunecat ra țiunea. Dacă ai luat însă o
decizie sub influența alcoolui și aceasta ți-a condus pa șii pe un
drum greșit nu te vei ierta toată viața. Și mai este ceva. Eu cred
că cel mai mare rău pe care îl poate trăi un om este acela să
moară fără a se putea împăca cu sine însu și.
Cu mici excepții toți cei patru nepoți ne-am petrecut
copilăria și adolescența în prejma bunicului. În tot acest timp ne-a
vegheat și împins cu calm și răbdare pe drumul pe care a vrut el.
La orice încercare de împotrivire găsea argumente cu care
reușea să ne schimbe gândurile în câteva clipe. Știa ca nimeni
altul să ne facă să simțim că putem atinge orice culme dacă
muncim planificat dar mai ales dacă vom ști să ne înconjurăm de
prieteni adevărați. Dacă îndrăznea vreunul dintre noi să vorbim pe
cineva de rău în prezența lui ne alegeam cu o morală pe care nu
o mai puteai uita toată viața. Și nu o puteai uita pentru că o făcea
rar dar cu mult tact. De fapt nu era omul care să te certe pentru
orice. Nu. Lăsa să se adune gre șelile ți apoi cu o simplă frază te
aducea cu picioarele pe pământ.
Eu am învățat de la bunicul, care avea darul de a te face
să înțelegi, că nu trebuie să deschizi gura spunând ceva care ar
putea deranja ori răni un om. Acest lucru mi-a rămas întipărit atât
de adânc încât dacă mi se întâmpla să gre șesc a doua oară
număram în gând pentru a analiza dacă nu cumva este mai bine
să tac.
Și acum îmi sună în urechi glasul lui sfătos:

80
 -Ai văzut iarba rea cât de repede cre ște? Tot a șa-i și
cuvântul plin de pizmă pe care îl spui. Găse ște loc în sufletul
oamenilor și prinde rădăcini adânci. Nimeni nu-l mai poate scoate.
Și de-ar rămâne măcar îngropat acolo fără a mai ie și la suprafa ță
tot ar mai fi ceva. Dar nu. Cuvântul plin de pizmă se întinde și
înfrățește mai dihai decât pirul și va aduce un mare rău atât celui
care îl poartă și îl spune cât și celui care îl ascultă.
Voi trebuie să mai știți că cei din neamul nostru avem în
sânge viteza. Chiar și atunci când iubim nu știm s-o facem pe
îndelete. Ne apridem ca o torță și ne punem pe tavă sufletul în
fața femeii pe care o iubim atât de mult încât ajungem să o
divinizăm. Când ne dezmeticim, dacă între timp nu am fost trezi ți
brusc la crunta realitate de clipa în care ne vedem iubita în bra țele
altuia, deja nu mai este nimic de făcut. Poate că încă nu ar fi totul
pierdut dacă din această tristă experien ță am învă ța ceva. Dar nu.
Nouă ni se întunecă mintea și în loc să analizăm unde am gre șit,
în clipa următoare ni se împăienjenează privirea și fără a mai sta
pe gânduri ne aruncăm în primul hău care ne-a ie șit în cale doar,
doar, sperăm noi, o vom impresiona pe cea care abia ne-a părăsit
să se întoarcă. Cu acest mod de comportament nu facem decât
să ne înjosim. Urmașele Evei, niciodată, nu cred în lacrimi.
Ce l-a determinat pe bunicul să ajungă la această
concluzie rămâne un mare mister. De fapt un mare mister rămâne
ce a făcut în toată perioada în care a fost plecat, dar, mai ales, de
ce nu a mai participat, nici cel pu țin ca spectator la curse.
Oare ce motive te pot opri ca după ce îți cre ști nepo ții
printre mașini spunându-le zi de zi că meseria de pilot de formula
unu nu poate fi asemuită cu nimic, iar când ei ajung să urce pe
cea mai înaltă treaptă a podiumului tu să nu fi prezent!?
Oare ce motive te pot opri ca în clipa în care Ayrton
ajunge pentru a treia oară consecutiv campion mondial la sportul
care a înseamnat tot ceea ce a fost mai frumos în via ța ta iar tu
nu ești lângă el pentru a trăi, pe viu, triumful!?.

81
 De ce bunicul Emerson Stuart, el însu și mare pilot, nu la
însoțit pe fratele meu Luciano ca să nu mai vorbesc de Ayrton cel
care avea să devină o legendă rămâne un mare mister.
Abia acum îmi dau seama că în clipa în care am hotărât
să scriu istoria familiei Stuart nu am luat în calcul un lucru
esențial: Dacă nu voi reuși să aflu secretul bunicului Emmerson
am eșuat.
Acest crunt adevăr m-a determinat să mai spun încă o
dată:
-Dodo, tu ești nebun! Ce dracu a fost în capul tău de ai
dat cu piciorul la..

LUCIANO

După o generație de fete în familia Stuart s-a născut

primul băiat. A fost botezat cu numele de Luciano. La doar câteva
zile după ce a trecut acest eveniment, fără a ține seama de
părerea cuiva, bunicul Emmerson l-a luat în primire.
„Când s-a născut Luciano bucuria pe care o trăia bunicul
tău nu putea fi măsurată, spunea mama. Dacă ar fi câ știgat
premiul cel mare la loterie nu ar fi fost atât de fericit. Nimeni nu
avea voie să se apropie de noul născut. Chiar și eu după ce îl
alăptam eram nevoită să stau cât mai departe. Bunicul Emmerson
îl îmbăia, îl înfășa ca să nu mai spun că dormea în camera
alăturată. La primul scâncet pe care îl scotea Luciano bunicul tău
era în picioare și nu avea liniște până când nu-l vedea gângurind
liniștit”.
Așa a crescut fratele meu Luciano. Abia după doi ani,
când am apărut eu pe lume, mama a sim țit ce înseamnă să te

82
ocupi de un copil. Chiar dacă la trei luni după mine, în familia s-a
născut un alt băiat, Antonio, vărul meu, pe bunicul nu sa mai
purtat la fel. Avea deja „jucăria” lui. Luciano îi ocupa toată ziua.
De fapt fratele meu a avut partea de o aten ție aproape sufocantă.
Jucăriile cele mai sofisticate și hainele cele mai frumoase în
camera lui Luciano le găseai Totul a durat până în ziua în care a
împlinit vârsta de doi ani. După ce a fost sărbătorit acest
eveniment la întoarcerea în camera sa Luciano nu a mai găsit nici
o jucărie. Degeaba a plâns. Bunicul a rămas insensibil. Ba chiar îi
spune de parcă vorbea cu un adolescent:
-Nu te mai consuma. S-a terminat cu jucăriile. De acum
ești băiat mare. Pregătește-te pentru că de mîine vei începe un
program menit să facă din tine un adevărat bărbat. Un adevărat
Stuart.
Evident bunicul s-a ținut de cuvânt și de a doua zi
Luciano a început lecțiile. Prima a fost mersul pe bicicletă. După
foarte puțin timp, urmând programul impus de bunicul fratele meu
deja mergea pe bicicletă fără ca aceasta să aibe supor ți de
sprijin. Nu conta că în aceste zile genunchi lui Luciano s-au
umplut de julituri, că bunica și mama îl tot pisolăgeau pe bunicul
să-l lase în pace. Nimic nu conta. Realitatea este că nici Luciano
nu se plângea de nimic fapt ce îl încuraja pe bunicul să clameze:
-Luciano trebuie să fie un bărbat adevărat. Ajunge căte
muieri și mai ales bărbați-muieri sunt în neamul ăsta!
Evident când spunea bărbat-muiere se referea atât la
tatăl meu cât și la al lui Antonio. Adevărul este că pe undeva avea
dreptate deoarece în fața bunicului nimeni nu mi șca în front.
Zilele se scurgeau una după alta și în ritmul impus de
bunicul, Luciano a ajuns să conducă un go-kart la vârsta de patru
ani. Când a împlinit șapte ani era deja campion la categoria sa de
vârstă. Nici un concurent nu-i putea face fa ță. Rezultate ob ținute
de fratele meu Luciano îl încuraja pe bunicul care, dacă era privit
după modul în care se agita, nu mai avea răbdare și nu știa cum
să ardă anumite etape. S-a ajuns în situa ția în care bunicul îl
înscria la concursuri la care ceilal ți participan ți aveau cu cel pu țin

83
trei-patru ani mai mult decât Luciano. Talentul fratelui meu
înlocuia diferența de vârstă.
Această nebunie a bunicului îi captiva pe to ți a ș că noi,
ceilalți nepoți, ne vedeam liniștiți de copilăria noastră. Nebăga ți în
seamă ni se părea nouă pentru că de fapt bunicul ținea un ochi
ațintit asupra a tot ceea ce făceam. Ba mai mult erau zile în care,
împotriva dorinței noastre, trebuia să urcăm în go-kart și să
conducem. Scâncetele noastre nu-l impresiona pe bunicul care,
de fiecare dată, avea cam același discurs:
-Nu vă mai smiorcăiți! Timpul trece foarte repede. Ca
mâine veți fi adolescenți și cu siguranță prietenele voastre o să vă
ceară să le conduceți cu mașina într-o excursie. Atunci să vă văd!
O să rămâneți ca niște proști cu buza umflată când vi le va sufla
chiar prietenii voștri care știu să conducă o ma șină.
Saltul de la go-kart la formula trei a fost destul de rapid
pentru Luciano. Deși abia împlinise optsprezece ani fratele meu
era catalogat ca un pilot de mare talent. Cu toate acestea bunicul
a ținut morțiș ca la debutul în formula unu să fie înso țit de un
membru al familiei. Știa el ce știa................... Și cine altul o putea
face decât vărul meu Antonio. De ce tocmai el? Evident bunicul
avea planurile sale deși acestea nu coincideau cu ale vărului meu
Antonio. Dar ce conta acest „mic amănunt” pentru bunicul. A șa s-
a întâmplat și cu ceea ce dorea bunicul Emmerson. Oricât de
autoritar era a avut totuși nevoie de timp și multă abilitatea pentru
al convinge pe atât de tenacele Antonio să-l înso țească pe
Luciano la debutul acestuia în formula trei.
Pentru a realiza ce muncă a trebuit să ducă bunicul cred
că a soit momentul să scriu despre Ayrton.

Jucăriile dispărute din camera lui Luciano au reapărut

când m-am născut eu și Antonio. Jumătate la mine, jumătate la
vărul meu.

84
85
 AYRTON

-Ayrton, azi nu pleci nicăieri, s-a glasul ferm al mătu și

Rose. Stai în magazin și faci curat. Dacă se întâmplă să avem un
client mă chemi.
-Dar vreau să merg la fotbal pe plajă cu băie ții, se auzi
vocea voit plângăcioasă pe care Ayrton o folosea doar atunci
când era ferm convins că ceea ce dorea nu depinde de voin ța lui.
-Nu ai văzut cât ești de stângaci și că toți copiii râd de
tine?, interveni Viviane, sora cu doi ani mai mare ca Ayrton.
-Dacă merg în fiecare zi să mă antrenez am să ajung cel
mai bun. În viață poți realiza orice dore ști dacă înve ți și apoi
repeți. De ce nu vreți sî pricepeți un lucru care este atât de
simplu?, încercă Ayrton să-și convingă în acela și timp pe cele mai
aptige contestatare.

86
 Când voi ajunge vedetă o să vă pară rău că mă chinui ți
acum.
-Du-te și antrenează-te în magazin. Chiar dacă ne aduce
un venit foarte mic totuși este palpabil și cu el am resu șit să vă
cresc până acum. Nu te miști de acolo până nu vin eu, a căzut
implacabilă hotărârea mamei lui Ayrton.
Când în glasul acesteia se simțea accentul dur, specific
neamului Stuart și care nu mai lăsa loc că va reveni asupra
deciziei, pentru Ayrton, era clar că oricât ar insista nu mai poate
schimba nimic.
De ciudă Ayrton a început să plângă. Știa că ziua care
abia începuse și-o va petrece lustruind podeaua și aranjând
marfa pe rafturile magazinului în care zile în șir nu intra nimeni.
Oricât încerca nu putea înțelege de ce trebuia să piardă timpul
așteptând.
Ayrton se născuse cu un neastâmpăr care îi tot da ghes
să alerge. La vârsta de patru ani avea o constitu ție fizică destul
de robustă. Dacă însă era comparat cu copiii din genera ția sa
avea un handicap: Înălțimea. Avea cam cinsprezece centimetri în
minus ți părea mai mult rorund. De aic și-a atreas porecla de
Gălușcă. Evident acest lucru îl deranja foarte mult. Când cineva i
se adresa cu acest apelativ Ayrton strângea pumnii și, dacă nu i-
ar fi sunat în urechi povața bunicului Emmerson, care ne sfătuia
pe toți să ne temperăm pornirile primitive, în clipa următoare era
prăvălit în țărână peste cel care i-a adus ofensa lovindu- și
adversarul cu pumnii până când acesta îți cerea scuze..
În secunda în care scăpa de la magazin Ayrton pornea ca
o vijelie spre plajă. Aici îți petrecea restul zilei bătând mingea cu
băieți. Dacă era o zi în care în oraș se disputa un meci al echipei
din prima ligă pe Ayrton îl găseai pitit într-un col ț al tribunei cu
lacrimile șiroind. Așa trăia Ayrton momentele de frustrare când î și
vedea prietenii, componenți ai echipei de juniori, care evoluau în
deschidere meciului din prima ligă și care erau aplauda ți cu
frenezie ori de câte ori reușeau o fază frumoasă. Erau momente

87
în care jura că nimic nu-i va sta în cale până când nu va ajunge
pe culmile gloriei.
Îmi aduc aminte că într-o zi pentru a scăpa de corvoada
de a sta în magazin unde pierdea inutil timpul, Ayrton a încercat
să-și convingă tatăl că ar trebui să pună la u șă o sonerie.
Cred că era pregătit să fie întâmpinat cu un refuz pentru
că în clipa în care a văzut privirea mirată a acestuia la propunerea
sa imediat a argumentat:
-Când vine un client acesta își va anun țe prezen ța
apăsând pe buton. În acel moment cel mai apropiat membru al
familiei va merge să îl servească și nimeni nu va mai pierde
timpul. Nu-i așa că am o ideie genială, a mai spus Ayrton
privindu-și tatăl cu un licăr de speran ță.
Așteptare în zadar. După câteva gesturi ce transmitea
lehamitea tatăl lui Ayrton care avea cicăleala în genă și care de
regulă începe cu o frază pe care o tot repeta:
-Nu uita că eu sunt autorul tău!
Și pentru a fi cât mai convingător tatăl lui Ayrton ducea
degetul arătător spre centrul pieptului. Apoi, după câteva secunde
de pauză a continua:
-Să ții minte cât vei trăi. Dacă o singură picătură cade
într-un pahar și tu nu a-i depus nici un efort pentru ea nu închide
robinetul. Ia încearcă să faci o mică socoteală. Dacă ai avea o
mie de robinete și o mie de pahare în care ar curge câte o
picătură iar tu treci din când în când și doar aduni totul. Ei! Ce mai
zici acum?
În vreme ce tatăl lui Ayrton își expunea cu înflăcărare
teoria pe care o considera de necontestat gândurile vărului meu
zburau la băieții care se zbenguiau pe plajă jucând fotbal. De fapt
toți copiii din cartier visau să ajungă vedete. Când Didi și Santos
veneau în urbea în care s-au născut în automobile de lux înso ți ți
de fete cu forme de zâne și mulțimea îi privea salivând, îl auzeam
pe Ayrton, care stătea ghemuit pe treptele magazinului șoptind:
-Când voi crește mare eu voi fi în centrul aten ției. To ți
locuitorii orașului se vor îmbulzi să mă vadă. Circula ția ora șului va

88
fi oprită pentru ca eu să trec. Ba nu. Ora șul este prea mic. Chiar
și țara este prea mica. În clipa în care voi intra pe teren toată
planeta va sta la televizor pentru a mă urmări. Voi fi cel mai bun
fotbalist. Abia atunci magazinul familiei mele se va umple de
clienți.
Deja Ayrton își imagina cum tatăl său va povesti
jurnaliștilor, umflându-se în pene ca un păun, cum încă de la o
vârstă fragedă acesta fugea de acasă pe plajă pentru a juca
fotbal și că el, pentru al mai tempera îi aplica din când în când
corecții fizice. Apoi, pentru a-și scuza metodele, considerate de
mulți, primitive, va adăuga:
-Făceam acest lucru doar pentru al ambi ționa. Dacă
Ayrton este azi cel mai bun din lume în mare parte este meritul
meu. Am simțit că va ajunge pe culmi chiar în clipa în care s-a
născut. Și am simțit pentru că și atunci când plângea o făcea într-
un mod deosebit. De fapt era normal ca lucrurile să evolueze în
această direcție. Așa este logic din moment ce eu “sunt autorul
lui” va conchide în fața reporterilor de la cele mai mari posturi ale
televiziunilor care vor da năvală să afle totul despre marea vedetă
Ayrton Stuart.
-Ce faci piciulină? Și azi ești paznic la magazin? Oricum
nu vine nimeni așa că mai bine haide la fotbal, au sunat cuvintele
cu care Ayrton a fost trezit din visare de vocea inconfundabilă a
lui Tostao.
Deși era cu aprope un cap mai mic, chiar și în
comparație cu Ayrton nimic nu-l împiedica pe Tostao să-i
persifleze pe aproape toți copiii. Nu conta că sunt de seama lui ori
mai mari. Atuul lui era vocea cu care îi timora. Cee ce îl împingea
pe Tostao să facă acest lucru nimeni nu- și putea explica chiar
dacă mulți își puneau întrebarea:
-Poate că este talentul inegalabil cu care jonglează cu
mingea?
-Poate că este tupeul pe care la deprins de la mediul în
care trăiește?
Greu de găsit un răspuns.

89
 Pentru a nu rămâne dator Ayrton a replicat:
-Azi nu am chef.
-Când nu ai voie să mergi pe plajă la fotbal în acest fel se
minte mai nou așa-i?, a venit plin de ironie răspunsul lui Tostao.
-Dacă vrei să-ți boțesc mutra mai scoate doar un singur
cuvânt, se înfoiă ca un cocoș Ayrton.
Greu de explicat este faptul că doar în fa ța lui Tostao,
care era cel mai scund băiat din cartier, Ayrton îndrăznea să
deschidă gura iar acesta nu mai avea curaj să-l provoace. Ba mai
mult chiar schimba tonul:
-Am glumit Ayrton! Știu cât ești de cătrănit pentru faptul
că pierzi timpul. Eu zic că fparte curând vei ajunge cineva. Ai tu
un talent ascuns. Evident că la fotbal e ști „zero”!
Imediat după ce pronunța cuvântul „zero” Tostao o lua
râzând la fugă.

Timpul are un obicei prost. Se scurge fără a te întreba ce

faci. Pentru Ayrton se apropia ziua în care va împlini optsprezece
ani și el încă lustruia treptele magazinului. Totul se scurgea în
liniște până când, într-o bună zi, bunicul Emmerson s-a a șezat
lângă vărul meu.
-Ayrton, tu ești supărat sau mi se pare mie?, se auzi
vocea molcomă a bunicului.
-Doar nu ai vrea să sar în sus de bucurie atunci când
păzesc magazinul, răspunse Ayrton fără a ridica privirea din
pământ. Din vocea băiatului se simțea lehamitea.
-Dacă mergi să-l ajuți pe vărul tău Luciano promit că
rămân eu în locul tău la magazin. Chiar mă gândeam că a cam
venit timpul să exersezi mai mult cum se conduce un kart și apoi
o mașină adevărată. Și pentru al atrage în „cursa” pe care cu
multă abilitate o întindea bunicul a continuat:
Sunt convins că peste foarte puțin timp îmi vei da
dreptate. Și când spun acest lucru plec de la premisa că vei

90
ajunge, așa cum visezi tu, fotbalist. Cum ai să- ți sco ți iubita la
plimbare? Deocamdată nu faci altceva decât să pierzi timpul.
Dacă mă asculți acum și vei face ceea ce îți spun într-un viitor
apropiat poți ajunge pilot de formula unu.
-Bunicule!, a răspuns Ayrton. De la bun început vreau să-
ți fie clar un lucru. Mie nu-mi place ce face Luciano. Eu voi fi un
mare fotbalist și nu un lustragiu de mașini a șa cum este el și cum
ai fost și tu.
-De unde ști tu ce și cum am fost eu?
-Mi-a spus mama câte ceva.
-Și cam ce ți-a spus?
-Că imediat după nuntă ai plecat lăsănd-o pe bunica
Alegra singură. Când ai revenit și ai constatat că a născut o fată ți
sa întunecat mintea. Zile în șir ai tras ni ște be ții crunte. Norocul
tău s-a numit străbunicul. Evident că nu ai suportat „ țarcul” și ai
plecat iar în lume sperând că vei ajunge un mare campion al
formulei unu. E drept că mai veneai din când în când pe acasă
pentru a aduce bani dar niciodată nu ai spus cuiva ce faci și pe
unde umbli. După câțiva ani ai venit pleo știt aducând cu tine
câteva tinichele pe care le numeai cupe și cinci hârburi de karturi.
Nici nu ai spus bine bună ziua că a-i și început să- ți chinui fetele
să învețe să piloteze pe acele vechituri. Sperai că acolo unde nu
ai reușit tu o vor face ele.
-Ascultă-mă numai puțin nepoate, a răspuns cu mult calm
bunicul. Sunt de acord că am făcut multe gre șeli în cursul vie ții
mele. De fapt nici acum nu înțeleg de ce mă judecă unul și altul
atâta vreme cât nu am cerut nimănui nimic. Că am venit după ce
am umblat prin lume mai mulți ani cu mâna aproape goală asta
este. Recunosc că eu nu am înțeles multe lucruri în via ța mea a șa
că nici în acest moment nu am să pot în țelege de ce agonisirea
de bunuri este atât de importantă pentru foarte mul ți oameni. Știu
că am ajuns la o anumită vârstă dar de ce oamenii î și risipesc
zilele cu o înverșunare greu de explicat pentru „a avea” și nu
pentru „a fi” să mă bată Dumnezeu dacă pricep. Poate am eu o
percepție greșită a lucrurilor. Pornind de aici am tot întrebat și

91
încă mai întreb: Gloria, faima pe care o câ știgi când urci pe cea
mai înaltă treaptă după ce ai câștigat un concurs nu este tot o
valoare?
Ei bine află că până acum încă nu am primt nici un
răspuns. Și nu l-am primt pentru că sunt faorte pu țini cei care știu
să se bucure de viață, pentru că sunt foarte pu țini cei care ajung
să trăiescă aerul îmbătător al gloriei clădită pe enorm de multă
muncă.
Acum, după ce au trecut anii peste mine, eu tot cred că
gloria este mai de preț decât orice palat oricât ar fi el de
impunător. Să ții minte că pentru a câ știga o medalia trebuie să
muncești ani și ani. Abia în clipa în care ridici trofeul te sim ți rege.
Abia în acea clipă îți dai seama că a meritat efortul. Și a meritat
pentru că atunci când atingi cea mai înaltă treaptă a podiumului
începi să plutești.
Să te simți obosit și fericit în acela și timp este combina ția
perfectă, ține minte ce îți spun. Doar atunci te sim ți important.
Doar atunci simți că respiri aerul pe care numai zeii îl respiră.
Acea clipă divină va fi hrana care te va împinge să mai vrei acolo,
în vârf.
Gloria, dragul meu nepot, este ca și drogul. Vrei s-o
trăiești iar și iar. Nu te mai saturi. Ei bine eu cred că a venit
momentul să înveți că aici este cheia. Că trebuie să ști cum să te
bucuri de acele momente care sunt foarte rare în via ța unui om.
Chiar dacă nu mă vei întreba eu tot am să îți spun ceva. Și î ți
spun pentru că nu vreau să fi surprins de hă ți șurile vie ții.
Niciodată nu trebuie să ajungi sclavul gloriei. Să nu ui ți
acest lucru niciodată! Oricât de sus vei ajunge vor veni și clipele
în care luminile rampei nu vor mai fi a țintite asupra ta. Atunci
nimeni nu te mai cunoaște. Să nu fi mirat când vei constata că au
dispărut de lângă tine și cei pe care îi considerai prieteni. Abia
atunci constați că pentru ei nu mai ești interesant. Via ța este o
junglă. Toți vor să se împăuneze că au vânat cel mai falnic
exemplar. Cei care nu pot să facă acest lucru se strecoară cumva
în apropierea lui. Așa se întâmplă peste tot. Dacă a doua zi

92
regele abia se mai târăște vei vedea zeci de că țelandri dornici să
îi ia locul chiar dacă până atunci nici nu îndrăzneau să privească
spre o așa zare. Pornind din acest punct dacă vei fi atent ai să
vezi lângă tine foarte mulți oameni cu limbă de catifea. Ace știa
sunt profitorii. Mai există o specie care au un sim ț aparte și nu știu
decăt să culeagă roadele celor care cu eforturi inumane se
chinuie să ajungă în vârf. Dar ce- ți tot povestesc eu. Poate că
încă nu a sosit timpul să înțelegi. Sunt totu și bucuros să constat
că ești destul de înțepat la limbă. Asta îmi place. Este
caracteristic genei familiei noastre. Cu timpul ai să înve ți că
fiecare este liber să-și aleagă drumul în via ță dar mai ales să nu
uite un lucru. Dacă Dumnezeu nu te-a dăruit cu un dram de har
pentru a face acel „ceva” care ți s-a năzărit oricât de mult ai
muncii, oricât te-ai zbate și ai visa niciodată nu- ți va ie și. Nu faci
decât să te amăgești. Ca să reușești trebuie să sim ți în inimă
acea tainică chemare pentru ceea ce faci altfel te vei chinuii ani în
șir iar când vei trage linie vei constata că rezultatul este zero. Un
lucru făcut doar din ambiție nu are culoare iar sufletul tău nu va
trăi niciodată savoarea visului împlinit.
Și acum gata cu dădăceala.Revin. Dacă te rog să mergi
pentru al ajuta pe Luciano o faci?
Pentru prima dată în viața sa bunicul Emerson ruga pe
cineva. Toți ce-i care îl cunoșteau erau obi șnui ți cu un alt mod al
lui de a fi. Adică să-și ia singur ceea ce dore ște ori să
poruncească și ceilalți să se supună. Mirat de faptul că bunicul
Emmerson îl roagă ceva tocmai pe el, Ayrton, îl privi cercetător
câteva clipe întrebându-se în gând: Oare ce urmăre ște?
De fapt bunicul Emmerson ne „citise”, cum se spune, pe
toți și îi era clar câte parale facem fiecare. Când dorea să ob țină
ceva își alegea, cu mult tact, modul de abordare în func ție de
omul cu ajutorul căruia putea să- și atingă interesul. Odată cu
trecerea anilor diplomația luase locul deciziilor pe care de regulă
le lua fără nici o analiză. De ar fi studiat pshihologia și nu cred că
ajungea la o așa înțelepciune. Ce-i drept nici cu vărul meu Ayrton
nu-mi era rușine. Era copie la indigo a bunicului Emmerson.

93
Poate de aceea, deși încerca să nu se trădeze, cine era atent la
discuția purtată de cei doi observa cum fa ța bunicului se însenina
când îl vedea pe Ayrton cum reacționează. De multe ori bunicul
zâmbea aproape impercemtibil chiar și când Ayrton devenea
insolent.
Cum spuneam vărul meu Ayrton avea în sânge un soi de
obrăznicie. Evident în sensul bun al cuvântului. Cred că se
născuse cu ea. În ziua despre care vorbim după câteva clipe în
care a privit îndelung spre plaja unde copii băteau mingea ridică
din umeri, strâmbă din buze plictisit pentru ca apoi să spună
următoarele cuvinte:
-Nu! Să-l ajute fratele lui, Dodo.
Auzind răspunsul lui Ayrton bunicul Emmerson care în
timpul discuției, probabil pentru a și impune dorin ța se a șeză
înapoi pe treapta prăvăliei învăluindu- și nepotul cu o privire
surprinzător de caldă mai ales pentru cei care îi cuno șteau firea.
După câteva clipe de tăcere bunicul tu și u șor apoi făcu
un gest larg cu amâdouă mâinile continuându- și discursul.
-Să ști că mi-ai dat o idee bună. Totu și nu am în țeles un
lucru. Tu ce vrei să te faci?
-Fotbalist!
-Foarte bine. Partea proastă este că nu ai nici statura și
nici talentul pentru acest sport. Și mai este ceva. Cei din familia
noastră nu s-au născut pentru a ajunge fotbali ști. Noi avem sădită
în genă viteza. Muzica ce ne încântă sufletul este cea a
motoarelor. Când zburăm pe pistă cu trei sute de kilometri la oră
ne simțim împliniți. Încă nu ai gustat din această tainică be ția
vitezei.
-A fi fotbalist este cea mai frumoasă meserie! continuă
Ayrton care parcă nu a auzit nimic din ceea ce spunea bunicul
Emmerson. Când înscri un gol și o sută de mii de spectatori se
ridică în picioare pentru a te aclama sim ți că ai atins culmea
despre care tocmai vorbeai tu. Să mai adug că un fotbalist foarte
bun are parte de glorie, de bani, de cele mai frumoase fete! Că
are toată lumea la picioare! Ție nici nu- ți trece prin minte o a șa

94
trăire darmi-te să o mai și visezi. Habar nu ai ce po ți sim ți în clipa
despre tocmai ți-am povestit!
-Așa crezi tu!
-Așa „es-te”! răspuse Ayrton silabisind cuvântul pentru a
fi cât mai convingător. Nu discutăm despre ce cred eu ci despre
realitate. Tu trăiești în trecut iar eu nu pot să te trezesc. Nu vrei să
înțelegi că timpul tău a apus. Să nu-mi vi cu teoria aia, cum că
noi, generația de acum..., că nu mai suport. Mi-e suficient că o
aud, aproape zilnic, de la tata, de la mama care sunt mult mai
aproape de ceea ce se întâmplă în lumea de azi darmi-te de la
tine. Poți să te superi pe mine dar în țelege odată că e ști istorie. Și
nici măcar una grozavă.
Luciano, continuă Ayrton, căruia tu ia-i împuiat capul și l-
ai convis să participe la curse ce va avea? Î și riscă via ța de
fiecare dată când urcă în monopost.
-Ar trebui să ști că toți ne riscăm viața chiar din momentul
în care am coborât din pat, îi răspunse gânditor bunicul
Emmerson.
Apoi odată spuse aceste cuvinte spuse s-a a șternut o
tăcerea apăsătoare. Au trecut clipe lungi în care nimeni nu a mai
spus nimic. Doar foșnetul valurilor oceanului care mângâiau plaja
mai tulbura liniștea.
Primul care a întrerupt liniștea apăsătoare a fost bunicul.
Puțin îngândurat, folosind cuvinte care aveau darul să te împingă
la meditație a spus:
-Ești sigur că visul tău de a deveni fotbalist î ți va aduce
gloria la care visezi? Să analizăm pu țin. Hai să zicem că ajungi un
mare fotbalist. Că înscri un gol. Dar la faptul că el vine intr-un
moment în care adversarii conduc cu trei la zero și mai și joci pe
teren propriu te-ai gândit? Ei, cum este? Te mai aclamă
suporterii?
Ascultă-mă Ayrton! Mai ai puțin și vei împlini optsprezece
ani. Cei care visează să ajungă fotbali ști sunt cu sutele de mii.
Foarte mulți dintre cei care au vârsta ta deja joacă la juniori și
sunt pregătiți în academii de fotbal. În ziua de azi nimic nu este

95
lăsat la voia întâmplării. Nu neg că mai apar excep ții. Că mai
răsare de pe ici, de pe colo, câte un talent care nu a urmat cursul
firesc al acestei meserii. Aceste excep ții sunt pote unu la o sută
de mii. Poate chiar la mai mult. Oricum nu doresc să te conving
că nu vei reuși pe drumul pe care vrei tu să mergi. Te va convinge
viața cât de curând.
-Bunicule, ști ceva, a răspuns Ayrton cu un calm greu de
redat față de situația și mai ales vârsta lui. Hai să dăm căr țile pe
față. Cu toți știm că ești un maestru al vorbelor. Du-te și convinge-
l pe Dodo să-l ajute pe Luciano. Și nu uita un lucru înainte de a
încerca să mă convingi să fac altceva care acum mie nu-mi place.
Că eu, Ayrton, vreau să ajung cât mai sus. Să las un semn. Nu
penru a fi un nimeni mi-a dat Dumnezeu cel mai nepr țuit dar care
se numește viață.
Ca și când nu ar fi auzit ceea ce a spus Ayrton bunicul,
uimit de sensul cuvintelor rostite de îndărătnicul nepot, a
continuat:
-Dodo nu are stofa ta și a lui Luciano. Dodo, care acum
este cu capul în nori, are talent pentru cu totul altceva. În orice
familie fiecare își are locul lui. Ca să mă în țelegi studiază numai
puțin cum trăiește și rezistă un stup de albine. Vezi cât de bine
este organizat stupul dar mai ales ia aminte la faptul că acolo nu
există invidie. Acolo când cineva nu- și face treaba este rapid
eliminat. Fără explicații, fără regrete. Ce altceva să- ți mai spun.
Eu pot să-ți dau sfaturi însă puterea de a în țelege și mai ales de a
aplica ceva o găsești doar în tine. A șa cum nimeni nu poate trăi în
locul tău tot așa nimeni nu poate lua decizii în locul tău. Acum
ascultă-mă cu atenție Ayrton. Să zicem că eu am e șuat a șa cum
ți-a povestit ție mama ta. Da. Este adevărat că nu am câ știgat
titlul de campion. Sunt motive pe care nu le po ți în țelege acum.
Vreau totuși, să ști, chiar dacă ai o vârstă fragedă, că eu am fost
singur. Nu am avut pe nimeni lângă mine ca să nu mai vorbesc
de susținere. Eu am luat viața în piept și m-am luat la trântă cu
destinul. Nu m-am plâns niciodată nimănui oricât de greu mi-a

96
fost și oricât de mult m-a durut. Și am trăit aceste clipe de foarte
multe ori. Dar de fiecare dată am plâns în mine.
Ayrton! Poate nu am știut să mă apropii de voi. Admit că
am greșit în multe privințe dar să nu ui ți un lucru toată via ța ta.
Dacă te doare ceva și te plângi cui nu trebuie s-ar putea să te
doară și mai tare. Acum ce pot să mai spun. Poate a șa cum zici
tu nu am reușit deși am câștigat câteva curse. Într-o zi am să- ți
arăt cupele și medaliile pe care tu le nume ști tinichele dar care au
făcut să se vorbească despre numele Stuart cu care vă mândri ți
azi cu toții.
-Bunicule poate că nu ști sau nu vrei să auzi ce se spune
despăre tine.
-Ce?
-Că ai avut vise mari și realizări puține!
Auzind aceste cuvinte din gura lui Ayrton, bunicul
Emerson puse capul în pământ, fără a mai scoate un cuvânt. Într-
un târrziu se ridică de pe treptele magazinului și plecă cu pa și
târșiți. Cert este că cine îl cuno ștea cât de cât și îl vedea în
această ipostază nu îl mai putea recunoa ște. Din falnicul om de
acum câteva minute se transformase într-un bătrân gârbovit.
Avea ochii plini de lacrimi iar buzele i se mi șcau murmurând
cuvinte ce nu puteau fi auzite..
Acum, când percep viața în alt fel pot spune că bunicul
poate a greșit de multe ori în viața lui dar niciodată nu a ofensat
pe cineva. Privind din acest unghi nimeni nu avea voie să-l
judece. Cu atât mai puțin Ayrton mai ales că era doar un copil.
Toți dorim să ajungem cât mai sus. Există totu și un prag. Între
dorință și realizare nu întotdeauna se poate pune semnul egal.

Bunicul Emerson a lăsat să trecă mai multe zile de la

discuția pe care a avut-o cu Ayrton. Știa el ce știa. Sădise
sămânța într-un sol fertil și aștepta ca aceasta să răsară. Acum
nu mai era nevoie decât să o ude fluturând prin fa ța lui Ayrton cât

97
de sublime sunt clipele de glorie, cât de îmbătătoare sunt
sunetele ovațiilor pe care ți le adresează fanii.
Timpul avea să confirme că bunicul intuise bine. Ayrton s-
a născut pentru a fi pilot de formula unu. O doamne, și încă ce
pilot.
Într-o bună zi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat cu ceva
timp în urmă, bunicul Emmerson care îl urmărise zile în șir pe
Ayrton pentru a-i vedea starea de spirit, s-a a șezat din nou pe
treptele magazinului. Îl lăsase pe vărul meu să fiarbă în suc
propriu până în clipa în care a considerat că a venit momentul să
își împlinească vrerea:
-Am o mare rugăminte la tine Ayrton. Nu mă simt prea
bine și peste două zile Luciano participă la un concurs în țara
vecină. Îsoțește-l tu la cursă. Este impotant pentru el să fie cineva
din familie. Fă-o pentru mine. Plătesc totul. Ba mai mult promit că,
după ce se termină cursa și veni ți acasă, am să te ajut să ajungi
la o echipă de fotbal. Sunt prieten cu antrenorul de la clubul din
oraș și pun o vorbă pentru a te lăsa și pe tine să te antrenezi cu
băieții.
-Este OK bunicule! a răspuns Ayrton căruia îi luceau ochii
de bucurie. Voi merge cu Luciano. Dar ține minte: Oricât încerci
să mă convingi să îndrăgesc cursele nu- ți va ie și. O faci degeaba.
Eu zic să-ți păstrezi energia pentru o cauză mai bună dar mai
ales să te trezești. Fotbalul este privit de cel pu țin un sfert din
populația acestei planete. Nici o televiziune nu pierde ocazia de a
lua interviuri celebrităților acestui sport dar mai ales de a
transmite meciurile cele mai importante. Cele mai mari sume de
bani se învârt în jurul acestui fenomen care poartă numele de
Fotbal și așa va rămâne în veci.
-În parte ai dreptate nepoate. Constat că ai un simț
analitic foarte bun așa că te invit să prive ști atent și fenomenul
„Formula Unu”. E drept că în sportul despre care î ți vorbesc eu
sunt mai puțini admiratori decât la fotbal dar și aici se învârt sume
uriașe de bani. Și aici cei de la vârf câ știgă enorm chiar dacă nu
prea înțeleg eu de ce oamenii sunt atra și și mai ales subjuga ți de

98
grămezile de bani. Evident acest lucru implică o altă discu ție pe
care sper să o purtăm altădată. Poate peste câ țiva ani când, sper
eu, vei perce viața în alt mod. Și totuși, după cum constat, dacă
banii pentru tine reprezintă totul, îmi permit, în acest moment, să
îți pot spune doar atât: Formula Unu este, întradevăr, o lume mai
mică decât cea a fotbalului. Dar ce lume! Câtă pasiune! Câtă
minte îți trebuie pentru a pune în mi șcare monopostul. Doamne,
ce muzică emite motorul! Parcă asculți o piesă de Bethoven.
Simfonia fantastică este puțin spus. Ascultă-mă Ayrton. În acest
sport totul este condensat. Chiar și ura. Uff!..Cred că m-au furat
amintirile și m-am luat cu vorba. Permite-mi te rog să mai adaug
doar atât:
Câștigă tu un titlu la Formula Unu și apoi mai vorbim de
bani. Câștigă doar un singur titlu și abia atunci să faci compara ția
între „Formula Unu” și „Fotbal”. Dacă mai ai răbdare să mă ascul ți
voi mai spune doar cîteva cuvinte și, sigur ai să- ți dai seama
imediat ce face diferența între cele două discipline.
La fotbal echipa are unsprezece componen ți. La formula
unu doar doi. La fotbal primul care ridică ridică trofeul este
căpitanul. De regulă el este cel care se bucură de cea mai mare
publicitate și primește un salariu pe măsură, de și nu întotdeauna
este și cel mai bun. Revenind la trofeu după ce ova țiile fanilor au
pierdut din amplitudine acesta îi lasă și pe ceilal ți componen ți ai
echipei să-l țină în brațe. La formula unu tu ai câ știgat, tu ridici
trofeul și tot tu pleci cu el acasă. Gloria se trăie ște la alt nivel. A
doua zi când te trezești vezi nu o fotografie în care erai și tu „pe
acolo”, cum se întâmplă la fotbal, ci un trofeu pe care îl va admira,
peste ani, și urmașii familiei tale. La fotbal istoria ține minte
numele echipei. La formula unu și pe a pilotului. Dar, după cum
citesc acum pe fața ta se pare că nu în țelegi. Sunt de acord că
lumea a evoluat și că este firesc să se întâmple a șa. Părerea mea
este că nu orice direcție a acestei „evolu ții” este bună și mai ales
benefică. Pornind de aicic când spun că familia noastră este pu țin
dezorientată nu o spun fără temei. În această „evolu ție” nu mai
știm să ne bucurăm de ceea ce ne-a dat Dumnezeu. Nu mai știm

99
să ne sprijinim unul pe altul. Chiar și între noi invidia î și arată col ții
la tot pasul. Ne risipim în nimicuri dar ne credm importan ți. Cel
mai bun exemplu este tatăl tău care, după cum o po ți constata se
pare că a „încheiat” un contract cu licoarea care se măsoară în
multe grade. Ca să mă exprim mai clar cu alcoolul de proastă
calitate. Ayrton, deja am obosit. Vreau totu și să- ți mai spun ceva.
De ce ți-o spun ție? Pentru că simt că te-ai născut cu talentul de a
pilota mașinile, că poți ajunge un mare campion. În încercarea
mea de a-ți schimba modul de a gândi cred că deja am vorbit
prea mult. Mai spun doar atât: Te rog să-l înso țe ști pe Luciano la
cursa care are loc peste două zile. Și te rog mai mult pentru faptul
că deși are talent cu carul a mo ștenit, nu știu de unde, un soi de
infatuare. În anumite momente această „însu șire” este chiar bună
dar cînd ajunge să te controleze ea pe tine până la o dramă nu-i
nici măcar un pas. Pe mine acest lucru mă apasă enorm. Și mă
apasă mai ales că eu l-am îndrumat spre motoare, spre pilotaj.
Partea proastă este că infatuarea pe care o afi șază cu atâta
nonșalanță este dublată, în ultimul timp, de suficien ța în pregătire.
Luciano a câștigat câteva curse și a pierdut contactul cu
realitatea. Se crede deja zeu. Când încerc să-l aduc cu piciorele
pe pământ devine irascibil. Știu că am gre șit undeva în modul în
care l-am îndrumat și acum nu mai pot schimba nimic. Tu, însă, o
poți face. Sunteți apropiați ca vârstă și sunt sigur că un sfat al tău
nu va fi taxat ca cel care vine de la mine. Și asta pentru că ave ți
voi un fel de a ne privi și de a ne-o repeta ori de câte ori ave ți
ocazia cam în felul următor:
-„Sunteți depășiți nu numai de vârstă ci și de modul în
care percepeți lucrurile. Fiecare genera ție are modul ei de a
vedea viața. Orice a-ți face nu putem în țelege filozoficele voastre
sfaturi!”
Ei bine pornind de la acest mod al vostru de a privi totul
sunt convins că tu și Luciano vă ve-ți înțelege.

100
 A doua zi Ayrton era prezent încă de la prima oră pe pista
bunicului. Surprins că nu vedea pe nimeni a privit mirat în toate
părțile. Zadarnic. După ce și-a privit ceasul a stat în cumpănă. Era
convins că dacă va pleca își încălca promisiunea făcută bunicului.
Să aștepte, fără a face ceva, nu prea era în firea lui. Cum un kart
rămăsese pe pistă a urcat în el l-a pornit și a început să-l
accelereze. Spera că zgomotul îl va trezi pe Luciano dar mai ales
pe bunicul de la care Ayrton primise asigurări că îl va ajuta să
ajungă fotbalist.
Au trecut câteva minute și chiar dacă zgomotul kartului ar
fi trezit și un mort nu s-a simțit nici o mi șcare. Enervat Ayrton a
apăsat accelerația și a pornit într-o cursă nebună pe pistă. Tăia
curbele pe partea închisă foarte aprope de zona unde era spa țiul
verde iar momentele în care mergea pe două ro ți erau tot mai
dese. Pedala accelerației era la podea iar pe țeava
eșapamentului scânteile zburau precum la un joc de artificii. Chiar
dacă Luciano și băiatul care avea grijă de karturi și de pistă se
treziseră și făceau semne disperate ca Ayrton să oprească totul
era în zadar. Ayrton era în tran șă și trăia la paroxism be ția vitezei.
Pentru el agitația celor de pe marginea pistei nu exita. Și totu și în
această nebunie era cineva care privea cu mult calm zâmbind în
barbă. Acel cineva era bunicul Emmerson care nu putea fi văzut.
Stătea rezemat de un maldăr de cauciucuri uzate și savura clipa.
Niciodată nu-l văzuse pe Ayrton surescitat. De și era convins că în
curând motorul kartului se va cala nu-i păsa. Pierderea pricinuită
era infimă pe lângă câștigul nesperat. Abia acum era convins că
foarte curând Ayrton va iubi motoarele și va urca pe culmi. Nu mai
conta ziua când o va face. Pentru bunicul Emmerson conta doar
faptul că apăruse speranța să-și poată îndeplini visul prin Ayrton.
Că familia Stuart va da un campion al formulei unu.

101
 EU SUNT DODO

În viață nu toate îți ies așa cum le planifici. Nici lui bunicul
Emerson nu i-au ieșit oricât de pragmatic se credea. Ceea ce mă
uimea însă era faptul că bunicul nu ceda niciodată de și a primit și
primea lovituri care ar fi îndoit și cel mai falnic munte. Pentru a
porni din nou pe drumul la capătul căruia spera să î și vadă visul

102
împlint avea nevoie de foarte puțin timp. Se orienta rapid pentru a
găsi omul potrivit care să-l ajute.
Pentru mine ultima zi de liceu a trecut ca o părere.Când
clopoțelul a sunat sfârșitul ultimei ore de curs colegii mei au
izbucnit în urale. Mie în schimb mi s-au umezit ochii. Venise
vremea să mă despart de colegi, de prieteni și să pornesc pe un
alt drum. Pentru prima dată în via ță percepeam bucuria în alt fel.
Am pornit agale către casă cu sufletul plin de triste țe. Mai mult ca
niciodată simțeam nevoia să fiu singur și abia a șteptam să ajung
în camera mea.
De multe ori în viață chiar în clipa în care dore ști ceva cu
ardoare apare ceva neprevăzut. Chiar în clipa în care am deschis
poarta am auzit glasul mamei:
-Dodo, te cheamă bunicul!
-Pe mine?, am răspuns mirat. Bunicul a avut timp doar
pentru Luciano. După accidentul acestuia s-a concentrat asupra
lui Ayrton. Eu nu am contat pentru el mai ales că nu m-am născut
cu talentul de a conduce un kart a șa cum s-au născut Luciano și
mai ales Ayrton. Cred că ași uitat cu to ții că azi am terminat liceul
și că abia aștept să merg la banchetul de adio cu colegii.
-Eu cunosc destul de bine lucrul acesta, mi-a răspuns
mama. Te rog însă fă-i pe plac bunicului tău și ascultă-l câteva
minute.
-O fac pentru tine mamă dar dacă începe cu vestitele
sale amintiri și sfaturi mă ridic și plec.
-Cum vrei tu dar fă-o politicos. În felul lui va iubit și vă
iubește pe toți.
În câteva minute am ajuns la cabana familiei. Bunicul era
așezat la masa de sub stejar. Acesta era locul unde obi șnuia să
citească sau să își planifice visele. Auzind pa și bunicul a ridicat
privirea apoi a închis cartea din care citea.
-Sărut mâna bunicule! Mi-a transmis mama că vrei să mă
vezi. Ce a devenit așa presant?

103
 -Ia loc Dodo! A răspuns bunicul și precum un școlar care
nu și-a pregătit lecția începu să- și frece mâinile căutând o solu ție
pentru a ieși din încurcătură.
După câteva minute de tăcere în urechi mi-a sunat
vocea inconfundabilă a bunicului:
-Am să încep direct Dodo. Te rog să îl înso țe ști pe Ayrton
la prima lui cursă în formula unu. De și au trecut doi ani de la
tragicul accident al lui Luciano el este la fel de abătut ca în acea
fatidică zi. Ba mai mult în ultimul timp este extrem de agitat și
nervos. L-am studiat mai multe zile după ce a făcut pasul spre
formula una. Abia așteaptă să ia startul. Nu poate în țelege că un
titlu de formula unu îl poți câștiga chiar și terminând toate cursele
pe locul doi sau trei. Că cel mai Important lucru într-un campionat
este să aduni puncte.
- Tocmai tu spui acest lucru bunicule!, m-am trezit
vorbind. Nu te mai recunosc. Dacă îmi permi ți hai să analizăm
puțin. Oare ce strălucire poate avea acel titlu fără a câ știga cel
puțin cinci, șase curse pe parcursul unui campionat? Sunt convins
că nici tu nu crezi în ceea ce spui.
-Păi... atunci gata, nu mai spun nimic în această privin ță.
-Și de ce să-l însoțesc tocmai eu pe Ayrton?
-Pentru că tu ești... mai echlibrat. Chiar dacă ai cu doi ani
mai puțin decât Ayrton ai putea considera că e ști fratele lui mai
mare. Îl poți sfătuii, Dodo. Vreau să ști că datorită faptului că în
timpul cât ai fost elev la liceu ai fost „abonat” la premiul numărul
unu vărul tău te apreciază enorm. De multe ori l-am auzit înainte
de a lua o decizie spunând: „În problema asta am să mă consult
cu Dodo”.
-Ca de obicei ai cuvintele la tine bunicule.
Ca și cum nu ar fi auzit ceea ce am spus bunicul a
continuat.
-Simt că încă de la debut va câștiga cursa. Va trăi însă o
bucurie ciuntită când va constata că nimeni dintre cei dragi lui nu
este prezent. E drept că publicul din tribună te aplaudă a șa cum o
face la orice spectacol, dar cu sufletul vibrând de bucurie o face

104
doar al tău. Nici nu vreau să mai vorbesc de ce se întâmplă când
pierzi. Nu poți mânca, nu poți dormi. Sunt zile în care nu vrei să
vezi pe nimeni. Sunt zile în care e ști furios pe tine chiar dacă
pentru a te maturiza, ai nevoie și de această stare. Să ți minte cât
vei trăi: Nimic bun nu vine fără ca durerea să mu ște din tine.
Momentul care doare nespus de mult este atunci când tu, staful
tău, toți cei pentru care tu ești un idol sunte ți pregăti ți de
sărbătoare și totul se năruie într-o clipă.
Revenind la problemă în mod normal tu ar trebui să fi ca
un tată pentru Ayrton. Adică să fii cel care se bucură alături de el
dar și cel care îl temperează pentru că are obiceiul de a sări calul.
De a se crede foarte greu de învins. De și a trecut prin tot felul de
probleme și chiar dacă a căștigat zeci de concursuri în formula
trei totuși încă nu s-a maturizat. Încă nu în țelege că formula unu
este cu totul și cu totul altceva.
Și mai este ceva care pe tine, cu siguran ță, te va încânta.
Te va încânta pentru că tu privești și percepi lucrurile altfel. Abia
acum vei afla că partea frumoasă a vie ții este să cau ți. În fiecare
clipă, în fiecare zi să cauți. Acest lucru trebuie să-l faci toată via ța.
Neobosit. De fapt tu o ști destul de bine că atunci când mergi pe
stradă și găsești „ceva”, „o valoare”, nu sim ți nici o bucurie. Și nu
o simți pentru că bucuria adevărată vine doar atunci când ai
transpirat pentru a obține acel „ceva”.
Dar să nu o mai lungim. Abia aștept să-mi poveste ști tu
cum a fost cursa. Eu sunt deja convins că vei trăi alături de Ayrton
momente inedite. Că te va marca pe via ță clipele acelea lungi,
pline de suspans, când piloții se bat pentru victorie. Î ți va rămâne
mult timp în urechi acea tainică melodie pe care o cântă
motoarele turate și scrâșnetul frânelor. Ce poate fi oare mai
frumos ca momentul în care un adeversar conduce cursa cap-
coadă și tu, în ultimul tur, găsești o fisură și țâ șne ști și ocupi locul
unu. Strigătul de bucurie al fanilor tăi este precum ambrozia
zeilor. Te hrănește și îți aprinde imagina ția pentru următoarele
curse. Ajungi să nu mai dormi tot așteptând următoarea clipă de
extaz.

105
 Îl priveam pe bunicul care se transfigurase. Gesticula și
rostea cuvintele cu atâta patos încât uitase de mine. Pentru ai
atrage atenția am întins mâna și în timp ce loveam cu degetele în
tăblia mesei l-am întrebat:
-Altceva mai ai de spus bunicule? Până acum nu m-ai
convins. Eu cred că tu poți fi cel mai bun sfetnic pentru Ayrton. Ce
să-i spun eu care nu știu nimic despre ma șini și reguli?
-Nu vreau să-ți stric ziua copile, a continuat bunicul cu o
voce care ar fi înduplecat și pe cel mai îndărătnic om. Te rog să-l
îsoțești doar la acest concurs. Rolul tău este să fii atent la tot ce
se întâmplă. Tu ești născut cu rigoarea în sânge. Nu trebuie să- ți
sacape nici un amănunt și mai ales să-i fi lui Ayrton tot timpul
aproape. În rest el știe ce are de făcut. Și apoi are o întreagă
echipă care să-l sfătuiască. Încă odată te rog să mă în țelegi. Încă
nu realizezi cât de mult contează când ai lângă tine pe cineva
drag.
Promit că după ce se încheie această cursă nu îți voi mai
cere nimic niciodată.
De când îl cunosc pe bunicul nu l-am auzit vorbind
aproape umil. Dacă mai spunea câteva cuvinte sunt convins că
îmi dădeau lacrimile. Pentru mine era destul de clar că nu puteam
să-l refuz dar nici să accept fără a ob ține ceva a șa că am tras
adânc aer în piept. Simțeam că este momentul meu și că nu
trebuie să-l ratez. Pentru a nu mi se sim ții emo ția am răspuns
aproape poruncitor:
-În regulă bunicule. Voi merge cu Ayrton doar dacă îmi
promiți că îmi vei spune motivul pentru care tu nu numai că nu ai
mai concurat dar nu ai mai privit nici măcar ca spectator la vreo
cursă de formula unu. Acesta este târgul pe care ți-l propun.
Fără a sta o clipă pe gânduri bunicul mi-a răspuns:
-Dacă îl însoțești pe Ayrton promit că atunci când va veni
vremea doar ție am să-ți spun ce s-a întâmplat. Când consideri că
ești pregătit să mă asculți caută-mă.
Bucuros că voi afla scretul care vreme de peste patruzeci
de ani a fost ascuns atât de bine de bunicul am uitat de banchet,

106
de prieteni și am mers să-mi fac bagajele. Nu știu de ce
dintrodată mă simțeam deja important că îl voi înso ții pe Ayrton la
prima sa cursă în formula unu.
Probabil pentru a fi sigur că nu mă răzgândesc, a doua zi,
dis-de- dimineață bunicul a venit și a bătut la u șa camerei mele:
-Bună dimineața! Am venit să-ți duc bagajul la ma șina.
Îmediat am deschis ușa. Eram fost atât de surprins încât
nu am putut scoate nici un cuvânt. Văzându-mi uimirea bunicul a
venit cu explicația:
-Vă conduc eu la aeroport. La această oră traficul este un
infern și nu vreau să pierdeți avionul. Știu câteva scurtături a șa că
vom ajunge la timp. Și mai este ceva. Dodo. Vreau să- ți
mulțumesc că a-i acceptat să-l înso țe ști pe Ayrton. Te rog să ai
grijă de el. Când simți că o ia pe arătură treze ște-l. Cu mult calm!
Cu mult tact! Știu că poți.
După ce mi-a așezat bagajele cu mare grijă în portbagaj
a privit câteva clipe spre stejarul din curtea cabanei de peste
drum după care a spus cu o voce din care nu se sim țea nici cea
mai mică notă de îndoială:
-Peste șase zile, adică duminică, Ayrton va ocupa locul
unu la prima sa participare într-un concurs de formula unu. Va fi o
surpriză imensă pentru toți. O mlădiță a familiei Stuart va urca pe
podium.
În colțul ochilor i-au apărut lacrimile. Îl sim țeam pe
bunicul cum făcea eforturi să le oprească. S-a întors cu spatele și
a șoptit: Mi-aș da toate zile pe care le mai am numai să trăiesc
această clipă pe viu. Apoi s-a întors și privindu-mă fără a clipi a
spus:
- În curând se va naște un nou rege care va domina
formula unu. Am însă o singură temere. Că aerul îmbătător dar
mai ales liota profitorilor care vor apărea imediat ce va câ știga
prima cursă îl va schimba. Că foarte curând nu va mai sim ți
contactul cu pământul. Beția dată de măre ție este cel mai mare
dușman al unui sportiv.

107
 Bunicul nu a mai put termina ce avea de spus deoarece
pe alee a apărut Ayrton. L-am privit încercând să deslu șesc ce
avea așa deosebit de la convins pe bunicul Emmerson că va
ajunge regele formulei unu.
Abia acum constatam că Ayrton avea trăsături care îl
definea și îl făcea inconfundabil. Pă șea drept, pieptul era pu țin în
față, privirea ațintită tot timpul, undeva, în zare. Cine nu îl
cunoștea își putea imagina ușor că trece printre oameni fără a
vedea pe cineva. Când a ajuns lângă ma șină a spus scurt:
-Sărut mâna bunicule! Mergem?
Am simțit în glasul lui siguranță dar mai ales nerăbdare.
Poate destinul îl chema să împlinească ceea ce îi era hărăzit. Ori
poate Ayrton dorea să forțeze destinul. Nimeni nu poate da un
răspuns la așa ceva.
-Mergem!, a venit promt răspunsul bunicului. A șteaptă
doar o clipă pentru că vreau să-ți dăriuesc ceva. Din portbagaj a
scos o cască pe care ia întins-o. Ține! Este darul meu. Să nu o
schimbi niciodată! Îți va purta noroc și poate, sper eu, din când în
când, îți va aduce aminte de mine.
-De tine îmi voi aduce aminte mereu bunicule...
Nu a apucat Ayrton să termine ceea ce avea de spus că
bunicul l-a oprit punându-i un deget pe buze.
-Acolo unde pleci te așteaptă o agita ție greu de descris.
Chiar după prima cursă pe care sunt sigur că ai să o câ știgi vei
simți cum te absoarbe un vârtej la care cu greu te po ți împotrivi.
Știu că te-am dădăcit încă de când erai copil. Mai acceptă te rog
doar două vorbe. Fi atent la ceea ce spun și tu Dodo. Și î ți cer să
fi atent pentru că tu trebuie să-l aduci cu picioarele pe pământ
dacă îl vei vedea că nu este concentrat la ceea ce are de făcut.
Ayrton, ține minte că nu trebuie să te influen țeze nimeni
și nimic. Să nu cumva să te descurajezi dacă nu ocupi primul loc
pe grila de start. Când ți-ai fixat în minte că pleci de la început cu
șansa a doua numai o minune te mai poate scoate din groapa pe
care singur ți-ai săpat-o. Obiectivul tău trebuie să fie întotdeauna
numărul unu. Sper că am fost destul de clar. Și acum la drum.

108
 Peste treizeci de minute mașina condusă pe un traseu
numai de bunicul știut a oprit la intrarea în aeroport. După ce am
coborât bunicul a deschis porbagajul, a întins mâna arătând spre
bagaje și cu un zâmbet care nu era al lui a spus:
-Serviți-vă domnilor! Treaba mea pentru ziua de azi se
termină aici. Treaba voastră este ca duminică să-mi oferi ți motivul
pentru care să mă îmbăt. Nu am pus alcool în gură de patruzeci
de ani. Duminică o voi face. O VOI FA-CE!, pentru că încă de
acum sunt convins că tu, Ayrton, vei câștiga!
Vă mai rețin câteva clipe chiar dacă am opbiceiul să repet
și să vă plictisesc. Totuși trebuie să vă spun ceva care este
valabil pentru amândoi:
-Nu vă legați sufletește de nimeni. Știu că ave ți o vârstă
și că tentațiile, mai ales cele cu fustă, sunt mari. Sper să rămâne ți
echilibrați. În special tu Ayrton să ai grijă la capcane.
-Ce fel de capcane, a întrebat nedumerit vărul meu.
-Acum nu pot să-ți spun. Și chiar dacă ți-a și spune nu știu
căt ai înțelege. De fapt nici un caz nu seamănă cu altul. Tu
trebuie să simți cănd ți se întinde o capcană. Vei întâlni oameni
care te privesc în ochii și îți vor spune lucruri în care tu crezi. Și ai
să crezi cu atât mai mult cu cât sunt spuse de a șa zi și prieteni.
Durerea pe care o vei trăi va fi însă imensă când vei constata că
te-au mințit fără să clipească.
Mai este ceva. Niciodatyă să nu uiti că pe pistă e ști
singur. Este bine că ai ajuns la o echipă al cărui patron nu are
printre piloți pe fiul său. Ba, mai mult, sunt convins că ai un mare
avantaj că fiul acestuia este inginerul care se ocupă de
motorizare. Tu trebuie doar să conduci elegant iar în momentul în
care trebuie să faci o depășire fă-o spectaculos. Cucere ște cu
stiulul tău oamenii. A intra în inima celor care iubesc acest sport
este aproape egal cu un loc unu. A cuceri un loc unu fără a avea
în urechi muzica pe care o cântă ce-i pe care i-ai făcut ferici ți nu
este o mare scofală.
Și acum gata. Plecați până nu-mi dau lacrimile.

109
 REGELE AYRTON

Mărturisesc că în comparație cu Ayrton care participase

la foarte multe concursuri de karting, și apoi la formula trei, timp în

110
care deprinsese obișnuința să se deplaseze cu avionul eu, care
abia acum urcam pentru prima dată într-un astfel de mijloc de
transport eram temător. Adevărul este că până la îmbarcarea în
avion am mers în spatele vărului meu și îi copiam gesturile.
Evident acesta a simțit și cum moștenise ceva din modul ocrotitor
al bunicului după ce m-a prins de umăr s-a aplecat șoptindu-mi la
ureche: Stai relaxat! O să fie totul bine! Foarte curând vei
deprinde modul de a trăi aproape ca un nomad. A sări dintr-un
avion în altul va deveni obișnuință.
Obișnuință era pentru Ayrton. Acest lucru aveam să îl
constat când am aterizat, după mai multe escale și schimbări de
avion, pe undeva prin Malaysia. De și trecuseră foarte multe ore
de zbor Ayrton arăta proaspăt dar mai ales volubil. Îl priveam cu
admirație și încercam să înțeleg unde gre șesc eu de nu pot fi ca
el. Nu am apucat să-mi răspund la întrebare pentru că totul s-a
derulat foarte repede. Când am ie șit din aeroport o ma șină a
echipei pentru care urma să concureze Ayrton ne-a dus la hotel.
Nici nu am intrat bine în cameră că vărul meu care parcă era
cuplat la o priză care îi pompa energie a spus:
-Despachetăm bagajele mai târziu! Acum vreau să merg
pentru a inspecta pista!
-Bine dar...
-Nici un dar. Eu vreau să văd și să pipăi totul acum. Dacă
te simți obosit rămâi. Credeam că e ști curios să vezi ceva nou.
Doar azi poți face acest lucru. De mâine încep antrenamentele,
apoi calificările, dumincă urmează concursul, premierea și gata, la
aeroport. Altă țară, alt oraș, altă cursă,
Deși eram frânt de cele peste optsprezece ore de zbor și
schimbare de fus orar am lăsat totul baltă. Încercam să țin pasul
cu Ayrton deși nu-mi puteam explica de unde are atâta vigoare.

Am luat un taxi care ne-a lăsat la câ țiva metri de locul

unde Ayrton va debuta în formula unu peste câteva zile. Când am

111
ajuns pe pistă Ayrton s-a oprit. Pe față i se putea citi un zâmbet
șmecheresc și evident m-a surprins cu modul în care încerca să
mă binedispună.
-Vino lângă mine! Trebuie să vă fac cuno știn ță!
A întins mâna și a continuat:
- Dânsul este circuitul Kuala Lupur!
Apoi arătând spre mine a continuat:
-Iar dânsul este Domnul Dodo!
Îl priveam mirat pe Ayrton iar în gând îmi spuneam: Eu
simt că pic de somn și vărului meu îi arde de glume.
Nu am apucat să-mi duc gândul la bun sfâr șit că Ayrton a
continuat:
-Acum după ce prezentările au fost făcute să trecem la
treburi serioase. Din acest moment începe munca. Să mergem!
Odată ce ultimul cuvânt a fost rostit de Ayrton mimica
feței i sa schimbat și s-a pus în mișcare. Cu mers alert Ayrton a
pornit să facă un tur al pistei. După aproape o sută de metri de
mers a simțit că abia mă târăsc a șa că a întors capul. Probabil
arătam jalnic pentru că l-am auzit:
-Așeză-te aici. Dacă între timp nu te va lua somnul mă vei
vedea venind din parte aceea, și a făcut un semn cu mâna pentru
a fi sigur că am înțeles. O să ai de a șteptat un pic. Circuitul
măsoară cinci mii cinci sute patruzeci și trei de metri.
Apoi fără a-mi mai acorda nici cea mai mică aten ție a
pornit privind în stânga și în dreapta. Se oprea cam din cincizeci
în cincizeci de metri pentru a cerceta compozi ția pistei si a nota
ceva într-un carnețel. Modul meticulos cu care făcea totul m-a
trezit. A fost pentru prima dată în via ța mea în care m-am sim țit
inutil. Bunicul își pusese toate speran țele că voi sta lângă Ayrton
pentru ai fi de ajutor, iar eu, în momentul în care a început să se
scrie prima pagină de glorie pentru familia Stuart, aveam o
singură dorință. Să dorm.
Ce a făcut Ayrton pe traseu nu pot spune. Cert este că
până în clipa în care a ajuns în locul în care m-a lăsat mi s-a părut
că a trecut o veșnicie.

112
 Îmi mai amintesc că au urmat patru zile în care Ayrton a
făcut antrenamente și a tot discutat cu membri echipei. Termeni
pe care îi folsea mi se păreau spuși într-o limbă de care habar nu
aveam. Erau tot mai dese momentele în care mă întrebam ce
caut eu aici. Dacă nu mi-ar fi fost rușine să dau ochii cu bunicul
ași fi urcat în primul avion pentru a merge acasă. Noroc că mai
toată ziua mi-o petreceam pe pistă. Probabil pentru a nu mă
plictisi Ayrton mi-a dat un cronometru și un carne țel în care
trebuia să notez timpii pe care îi scotea el la antrenament. Cred
că a făcut acest lucru pentru a nu mă plictisi deoarece foarte
repede am descoperit că ceea ce făceam eu o mai făcea, cu
foarte multă rigoare, anumiți membri ai echipei pentru care Ayrton
concura.
Având totuși această activitate timpul a trecut și iată că a
sosit și ziua în care se ținea ședința calificărilor. De și nu
pricepeam mare lucru îl urmăream pe Ayrton cum se zbate pentru
a obține un timp cât mai bun. Aveam să aflu că în func ție de acest
timp se stabilește locul pe grila de start a cursei care urma să
aibe loc a doua zi.
După mai multe încercări lui Ayrton nu i-a ie șit mai nimic.
O fi fost de vină monopostul? O fi fost de vină lipsa lui de
experință? Nu știu ce să zic. Cert este că Ayrton urma să plece în
prima sa cursă de pe ultimul loc al grilei de start. Imediat mi-a
zburat gândurile la bunicul. Ba chiar mă gândeam că-i mai bine
că nu este prezent. Cel puțin nu trăie ște dezamăgirea e șecului pe
viu cu atât mai mult cu cât era convins că Ayrton va ocupa locul
unu.
În acele zile am trăit momente în care sim țeam că timpul
se târăște ca melcul. Și totuși, pe nesimțite, a sosit ora startului
primei curse a campionatului modial al pilo ților de Formula Unu la
care participa vărul meu.
Ayrton, un pilot necunoscut, debuta pentru o echipă care
până acum nu terminase mai sus de locul șase de și avea o
finanțare destul de bună. Aveam să aflu că echipa pentru care
concura Ayrton era de fapt echipa a doua și că era sus ținută de

113
un mare producător de mașini care, pentru a nu pierde lupta cu
alți mari constructori, deja experimeta noile moatoare, în condi ții
de concurs.
Fiind prima cursă la care participam mi-a rămas întipărit
în minte foarte multe detali așa că o pot descrie în amănunt. În
acel an regele pistei era un francez, Alan. Avea câteva titluri
mondiale cucerite fapt ce îi determina pe to ți să îl privească cu
mult respect. Pe toți în afară de Ayrton. Îmi amintesc cî în seara
dinaintea cursei eram la hotel. Ayrton, extrem de relaxat urmărea
un film la televizor. Contrariat de lini ștea pe care o afi șa, mai ales
că pleca de pe ultimul loc al grilei de start, l-am întrebat:
-Deja te-ai resemnat?
-La ce te referi?, mi-a răspuns Ayrton fără a clipi semn că
era concentrat la ceea ce vedea.
-La faptul că mâine nu ai nici o șansă!
-Cine a spus asta?
-Rezultatul pe care l-ai obținut azi în calificări.
-Azi a fost doar o zi de încălzire. Mâine este o altă zi.
-Și dacă și mâine te „încălzești” la fel ca azi?
Deși sunt convis că Ayrton a simțit îțepătura cuvintelor
mele mi-a răspuns împerturbabil:
-Ascultă Dodo. Dacă faci un singur pas și ți-ai strecurat în
minte ideea că nu poți fi cel mai bun e ști pierdut din start. Mai
bine culcă-te pentru că mâine avem foarte multă treabă.
Nu m-am putut abține și am continuat:
-Ceea ce ai spus acum câteva clipe este un citat din
bunicul?
-Ceea ce ți-am spus este un citat din mine. E timpul să
înveți să mă cunoști.
Ca prin minune după acest dialog filmul a luat sfâr șit.
Pentru mine clipele de liniște ce au urmat au fost chinuitor de
lungi. Pentru Ayrton a fost suficiente să ajungă în bra țele lui Mo ș
Ene. A fost prima dată în viața mea când am învă țat că nu trebuie
să fii copleșit de griji. Mai ales ale altuia chiar dacă î ți este rudă.
Este clar că fiecare om are o anumită strategie și nu îl ajută cu

114
nimic faptul că tu vi cu tot felul de presupuneri. Această
convingere mi-a fost întărită de respira ția lini ștită a vărului meu. Și
nu numai. Vreți un alt argument? Ei bine în vreme ce eu, plin de
griji, nu puteam dotmi tot gândeam la bunicul care sigur aflase de
la televizor timpii scoși de Ayrton în calificări el nu a dat un telefon
pentru a întreba ce se întâmplă.

Ora în care urma să se dea startul cursei a venit pe

nesimțite. După ce am mâncat la restaurantul hotelului am mers
cu Ayrton la locul unde era boxa echipei și unde se găsea tot
staful. Toți își puneau speranța în Gerhard considerat pilotul
numărul unu al echipei. Ba chiar am surprins o discu ție între
inginerul șef și unul dintre mecanici:
-Cine dracu a avut ideea să îl aducă pe pu știul ăsta în
echipă nu știu. La antrenamente ne-a spart două motoare pentru
ca acum să plece ultimul. Dacă tata își păstrează ambi ția de a-l
ține în echipă până se termină campionatul anul acesta vom fi
ciuca bătăilor. Noroc cu prima echipă care sigur va urca pe
podium.
În ciuda acestui pronostic sumbru chiar în prima cursă
Ayrton a terminat cu peste trei sute de matri avans fa ță de
campionul în funcție câștigător al ediției precedente. De și era un
pilot necunoscut spectatorii erau în extaz. A șa cum se știe în
tribune iau loc, pe lângă suporterii tradi ționali ai echipelor
competitoare, și foarte mulți oameni care vin pentru spectacol.
Aceștia fac parte, de regulă, dintre cei care se plictisesc de cel
care câștigă cursă de cursă. Ca și în viață când anticipezi ce va
urma și nu apare nimic neprevăzut plictiseala este la ea acasă.
Acest lucru a fost atât de evident atunci când Ayrton a făcut turul
de onoare și mai apoi când a ieșit din cocpit. Uralele cu care a
fost primit nu mai conteneau. L-am privit pe Ayrton cum mergea
spre locul de premiere. Plutea. Mi-l imaginam pe bunicul
Emmerson. O Doamne, cât de mult doream să-l văd trăind

115
bucuria acestui imens succes. Oare ce a făcut să nu merite
trăirea unei asemenea clipe?
Ayrton a urcat sigur de el pe prima treaptă a podimului.
După ce ridicat trofeul și a urmat bătaia cu șampanie reporterii de
la cele mai cunoscute canale de televiziune se îmingeau pentru a
obține o declarație a învingătorului. Efortul acestora a fost în
zadar. Ayrton nu a scos nici un cuvânt. A făcut un gest, în care se
vedea ironia, arătând reporterilor să-i pună întrebări lui Alan.
Gestul ia surprins pe toți deși avea un fundament solid. Este
vorba de faptul că pe Ayrton nu l-a băgat nimeni în seamă de
când a sosit în acest oraș. De fapt acest lucru este valabil pentru
foarte mulți dintre cei care bat la por țile afirmării. Pentru cei care
ar da orice numai să fie, doar și o clipă, băga ți în seamă. Oare de
ce doar atunci când ajungi pe culmi e ști „sufocat”?
Într- asemena situație se găse Ayrton. Abia în această
clipă realizam câtă drepatae avea bunicul când spunea că după
prima victorie apar...
Orice s-ar spune surpriza a fost uria șă. Nimeni nu se
aștepta ca marele Alan, campionul în funcție să fie învins. Venise
momentul în care, de obicei, se spune: Regele a murit! Trăiască
noul rege!

Frustarea pentru Alan fost atât de mare încât a jurat că

se va răzbuna pe acest mucos care a îndrăznit să-l umilească,
tocmai pe el, marea vedetă. Alan gândea de parcă se născuse să
fie regele formulei unu pe viață. Și totu și poate că peste umilin ța
de a fi întrecut de un debutant Alan ar fi trecut mai u șor dacă nu
ar fi fost de față iubita și familia lui.
În clipa în care Alan a urcat pe treapat a doua a
podiumului s-a aplecat spre Ayrton și i-a șuierat la ureche:
-Ești un om mort! Când ne vom întâlni la următoarea
cursă îți ve găsi sfârșitul zdroboit de parapet. Spune-le părin ților
să îți comande deja sicriul.

116
 -La următoarea cursă mă vei pupa în fund a șa cum ai
făcut-o și azi!, a fost replica lui Ayrton
Făcea aluzie la faptul că Alan, la cursa care abia s-a
încheiat, nu s-a putut apropia la mai pu țin de trei sute de metri.
-Și să ți minte!, a continut vărul meu. Pe mine mă chiamă
Ayrton nu Luciano pe care l-ați omorât împingândul în parapet.
Mi-am abandonat visul de a ajunge fotbalist numai și numai
pentru a-l răzbuna. Și o voi face. Azi am câ știgat doar o cursă. La
sfârșit voi fi campion. Să nu uiți niciodată ziua de azi
Aveam să constat mult mai târziu că pentru cei care s-au
născut și crescut în țările care au avut colonii, care au dominat și
încă domină lumea nu dădeau doi bani pe cei care se ridicau din
lumea săracă. Deh. Deprinderi de-ale unor oameni care sunt
educați că acolo unde forșa fizică și talentul nu-i ajută să învingă
trebuie să folosească pușca.
La finalul sezonului Ayrton a terminat pe locul unu. În
dreptul numelui său era contabilizat: zece curse câ știgate și un
avans de saizeci de puncte. Deși era echipa a doua în
clasamentul constructorilor a ocupat locul numărul unu. Ineditul
situației a făcut ca toată lumea să fie în delir. Pentru mine a fost
momentul în care am prins curaj și am mers la inginerul șef căruia
i-am zis:
-Cine dracu a avut ideea să aducă în echipă pu știul ăsta
care deja a spart două motoare...
Nu am apucat să termin ceea ce aveam de zis că a și
venit răspunsul:
- Îmi cer scuze!, Când am rostit cuvintele pe care mi le
reproșezi am greșit. Ceea ce a reușit Ayrton pentru mine a fost o
lecție din care am învățat că mă pricep mai bine la motoare și mai
puțin la oameni.

În pauza competițională lui Alan ia fost comunicat faptul

că în campionatul care urmează va fi rezervă. Patronul acestuia

117
nu a digerat înfrângerea și a făcut o ofertă de nerefuzat lui Ayrton
și echipei pentru care acesta a concurat. Lăcomia patronului cu
care Ayrton mai avea doi ani de contract a contat și vărul meu a
ajuns la o altă echipă.
Se părea că lucrurile au intrat în normal în sezonul care
urma să înceapă. Așa părea doar la suprafa ță. Alan, marele
învins al ediției precedente nu a digerat și nu a putut accepta
faptul că vine o vreme în care volens nolens trebuie să te dai
deoparte.
Pentru Ayrton a început al doilea în care era de neoprit.
Nu conta că a schimbat echipa, că ma șina de și era mai pu țin
performantă decât cea cu care a concurat în sezonul precedent.
Talentul său de pilot îl ajuta să depă șască toate problemele
tehnice. Parcă era abonat la locul întâi. A câ știgat an fanfar al
doilea titlu de campion al formulei unu.
În tot acest atimp Alan s-a afundat tot mai mult în
depresie iar de aici până la a bea cantită ți imense de alcool care îl
făceau să își piardă echilibrul și să meargă în patru labe, precum
monopostul pe care îl conducea cu pu țin timp în urmă, nu a fost
decât un pas.
Evident mas-media a preluat și făcut publice diverse
ipostaze ale celui care până ieri era idol fapt ce a făcut ca
sponsorii să renunțe în ai mai promova imaginea iar echipa a
renunțat la serviciile sale înlocuindu-l cu un tânăr pilot ce venea
ca și Ayrton de aproape nicăieri.
Dar să nu anticipăm.

118
 START SPRE UN NOU TITLU

După primul titlu cucerit de Ayrton am plecat în vacan ță.

La câți bani a câștigat vărul meu costurile în ținuturile exotice spre
care am plecat era o nimica toată. Problema pe care am sim țit-o
era cu totul și cu totul de altă natură. Este vorba de timp. Lângă

119
Ayrton trebuia să faci totul aproape pe fugă. Poate că lupta pe
care acesta o ducea pentru a scoate mereu timpi mai buni îi
deformaseră și modul de a trăi. Pornind de la această constatare
chiar mă mir de ce tocmai eu îmi pun o asemenea întrebare. De
fapt în modul cel mai serios eu am simțit presiunea factorului timp
în momentul în care a venit vremea să ne facem bagajele. Mai
era foarte puțin timp până când Ayrton trebuia să ia startul pentru
a doua oară în formula unu.
Ocupați ba cu una ba cu alta nici nu am sim țit cât de
repede a sosit momentul în care trebuia să pornim către aeroport.
Deși eram în întărziere în mod paradoxal Ayrton nu dădea semne
să se grăbească. Ba chiar m-a surprins când la privirea mea
întrebătoare a răspuns:
-Vom face o mică escală. Vreau să trecem pe la bunicul!
Am să-i transmit ceva foarte important, a fost răspunsul vărului
meu văzându-mi nedumerirea.
Nu am spus nimic. Știam că în anumite momente Ayrton
„conduce” dincolo de reguli.
Peste câteva ore eram la bunicul. Surprins acesta ne-a
privit miraț:
-Păi voi nu trebuia să fiți deja în ora șul.... unde debutează
un nou campionat?:
-Ba da bunicule, a răspuns vărul meu. O să ajungem și
acolo numai că eu doresc enorm ceva. Mă cuno ști destul de bine
așa că nu mai trebuie să vin cu argumente. Deci vreau să fii sigur
că nu voi lua startul în prima cursă a noului campionat dacă nu vi
să asiști la cursă. Am o lojă rezervată și vreau ca tu să prive ști
totul de acolo. Dacă vrei poate sta și Dodo cu tine.
-Păi eu...
-Nu trebuie să îți povestesc eu ce sărbătoare este când
începe un nou campionat. Ca să nu mai lungesc vorba decizia
mea este următoarea: Dacă nu vi nu mă voi prezenta la start. Ba
chiar mă gândesc să mă retrag definitiv.
-Deși miroase a șantaj dacă așa stă treaba am să vin
nepoate! Am să vin. Nu știu care va fi rostul meu. Cred că am să

120
te încurc. Atâta vreme cât îl ai pe Dodo cu tine eu zic că totul va
merge bine. Sunt convins încă de pe acum că prezen ța mea va
stârni animozități. Ai tu nevoie de a șa ceva?
-Nu mă interesează ce va zice unul sau altul. Am și eu
hachițele mele. Deci nu iau startul dacă nu apari în lojă.
-În regulă nepoate. Voi trece mai întâi pe la boxe a cedea
dacă mai cunosc păe cineva. Apoi voi lua loc unde dore ști tu.
Este bine așa?
-Perfect. Te rog fă-ți bagajele. Vei merge cu noi, a spus
Ayrton după care cu multă bucurie l-a strâs pe bunicul în bra țe.

FLORENA

121
 Cursa desfășurată la Monaco a fost plină de suspans
chiar din clipa în care s-a dat startul și până s-a încheiat. A avut
de toate. Carambol la pornire. Depă șiri la limită, acro șări,
abandonuri.
După o luptă înverșunată, care a ținut întreaga asisten ță
încordată, Ayrton a cucerit al treilea titlu de campion al formulei
unu. Pentru prima dată în istoria circuitului trofeul a fost înmânat
câștigătorului de o femeie. Cine și de ce a hotărât acest lucru
nimeni nu știa. Întreaga asistență era surprinsă de ineditul
situației mai ales că fata nu era o personalitate cunoscută și nici
fiica vreunui patron care investea în formula unu. Aveam să aflu,
mult mai târziu că pentru a distrage aten ția unui pilot care nu
poate fi învins pe pistă se folosesc fel și fel de metode care mai
de care mai murdare.
Fata în jurul căreia se crease atâta vâlvă ewra
prezentatoare pentru o celebră casă de modă prezentatoare iar
numele ei era Florena. Este corect să spun că era extrem de
frumoasă.
După ce a înmânat trofeul lui Ayrton a făcut un gest care
m-a uimit și a uimit întreaga lume cu atât mai mult cu cât până
acum nimeni nu a mai făcut așa ceva. Adică l-a cuprins în bra țe
pe Ayrton ia șoptit ceva la ureche după care la sărutat îndelung
pe gură. Mie mi sa părut că totul a durat o ve șnicie poate și
datorită rumorii stârnite de Florena cu gestul ei. În fine după ce
fata s-a depărtat l-am văzut pe Ayrton, care se îmbujorase tot, că
privea pierdut în urma ei. Ante ția cu care Ayrton se uita la fundul
femeii pe care i se cantonase privirea ia fost distrasă de jetul
șampaniei cu care îl stropeau colegii de podium. Totul a durat
însă numai câteva zeci de secunde pentru că Ayrton a pornit în
grabă spre ieșire deși miile de fani îl aclamau și a șteptau celebrul
său salut. De fapt acesta era momentul în care împăr țea bucuria
cu cei care îl încurajau și îl adulau ca pe un zeu. Nici murmurul de
uimire al fanilor nici faptul că patronul echipei a încercat să-l
oprească nu a contat. Și-a făcut loc printre reporterii care îl

122
asaltau pentru a culege informații despre cum a fost cursa, pe unii
chiar împingându-i, și dus a fost.
Toți membri echipei care munceau pentru ca lui Ayrton să
nu-i lipsească nimic și să poată ajunge campion s-au privit unii pe
alții neînțelegând nimic. După câteva clipe de uluială și-au
îndreptat, în corpore, privirile întrebătoare către mine. Eram și eu
la fel de nedumerit, ba chiar mai mult decât ei. Stânjenit de
situație dar mai ales îngrijorat am pornit spre hotelul unde aveam
bagajele. Eram convins că Ayrton trebuie să vină aici. Și a venit.
Fără nici o explicație și-a strâns lucrurile. Când a juns la u șă s-a
întors către mine și mi-a aruncat sec:
-Plec în vacanță. Am terminat-o cu formula unu. Să
auzim de bine!
-Ayrton dar...
-Ce ști tu. Azi am simțit primii fiorii ai iubirii! Sunt fericit
omule!
-Ayrton dar...
Doar atât am mai apucat să spun. Ayrton deja era pe
scări. Cobora sărind câte trei trepte deodată.
Debusolat m-am întors în cameră. De și încercam să
găsesc o soluție nu mă puteam liniști. O sim țeam din modul
precipitat în care măsuram camera cu pa și mari și repezi atât în
lung cât și în lat fără a găsi un răspuns la întrebarea pe care o tot
repetam:
-Eu acum ce fac? Eu acum...
După minute bune am hotărât să-mi fac bagajul. Mă
gândeam să iau prinul avion și să mă întorc acasă de și mă tortura
o întrebare la care nu găseam răspuns. Adică eram convins că
atât bunicul precum și ceilalți membrii ai familiei mă vor întreba de
Ayrton. Ce oare puteam să le răspund când eu nu știam în ce
direcție a luat-o.
Cum mă tot frământam mi-a venit o idee. Universită țile î și
începuseră cursurile cu o lună în urmă a șa că visul meu de a fi
student trebuia să mai aștepte. Pentru a fi sigur că nu voi mai rata
și anul viitor am aplicat la câteva universită ți în speran ța că voi fi

123
admis. Împlinisem deja douăzeci și unu de ani și abia acum
constatam că nu eram calificat pentru nimic și nici nu știam să fac
mai nimic. După ce mi-am bagajele și am expediat plicurile a venit
firesc întrebarea:
Și acum unde plec?
Mulțumită lui Ayrton aveam suficienți bani în cont pentru
a nu duce grija zilei de mâine și a călătorii oriunde doream. De și
eram cunoscut în foarte multe locuri nu eram hotărât în ce direc ție
să o apuc așa că am deschis harta lumii. Am închis ochii și am
pus degetul la întâmplare. După câteva clipe, pu țin emo ționat, am
deschis ochii. Degetul meu se fixase pe un sătuc, uitat de lume,
pe undeva prin Transilvania. Aha, mi-am zis. Țara lui Dracula. De
fapt țara unde s-a născut srăbunicul meu Jachie Stuart.
O fi o simplă întâmplare? O fi chemarea rădăcinilor?
Numai Dumnezeu știe.
Îmi amintesc ca și cum totul s-ar fi întâmplat cu pu țin
timp în urmă că am spus cu voce tare: Dodo, cum pentru moment
nu ai altceva mai bun de făcut mergi la plimbare! Acum ai timp
suficient să vezi totul pe îndelete.

Pe drumul spre aeroport mi-a venit o ideie. Indiferent ce

destinație are primul avion la care găsesc bilet acolo voi pleca.
Întâmplarea a făcut să ajung în Malaysia prima țară pe
care am văzut-o și unde a debutat Ayrton acum trei ani.
Pe tot timpul zborului mi-am tot repro șat că am ascultat
de bunicul și iată trei ani au trecut ca o părere iar eu nu am nici un
rost.
Chiar dacă în fiecare zi porneam la drum cu gândul de a
vizita un nou oraș pentru a mă relaxa după trei ani de încordare și
emoții trăiți lângă Ayrton de fapt nu făceam altceva decât să mă
amăgesc. Nu-mi pot explica de ce nu sim țeam nici un strop de
mulțumire. Și nu simțeam pentru că de fapt eu nu făceam altceva
decât să umplu cu ceva timpul care acum se târa chinuitor de

124
greu. Nu știu ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă nu aveam sădită
speranța că în următorul an voi începe studiile.
Fiecare nouă zi o începeam simțind că în sufletul meu se
dădeau două lupte:
-Una în care simțeam dorința de a pleca într-o cu totul
altă direcție decât cea pe care am umblat până acum.
-Cealaltă, mult mai puternică era de a rămâne pe loc. Și
cum să nu rămâi când în urechi îți sună zgomotul motoarelor
turate la maximum! Ajunsesem, precum spunea bunicul, să nu
mai pot trăi fără această „muzică”.
Dacă se nimerea să fiu într-un ora ș în care se desfă șura
o cursă de formula unu musai trebuia să fiu prezent în tribune
încă din ziua în care începea sesiunea de calificări. Cum Ayrton
nu mai concura încercam să mă sustrag tensiunii pe care mi-o
inocula competiția și să privesc totul cu deta șare. Oricât mă
strădiuam simțeam că îmi lipsește ceva. De fapt îmi lipsea emo ția
pe care o trăiește orice om care a venit la o întrecere pentru că
are un favorit. Când nu ai așa ceva și adrenalina este pe punctul
zero nimic nu contează. Trăiești o zi în care totul decurge în stil
robot.

MARCOS

125
 Aveam să constat, cu un fel de stupoare, că fără a face în
prealabil o planificare pașii mă purtau numai prin ora șe în care se
desfășurau curse de formula unu. Ba, mai mult, în clipa în care
ajungeam într-un asemenea loc mă mai și amăgeam spunând în
sinea mea: Dacă tot sunt aici am să privesc totul cu ochii unui
simplu spectator.
Adevărul era altul. Eu încă nu mă puteam deta șa de tot
ceea ce trăisem până în urmă cu câteva luni. Abia treceau câteva
clipe după ce luam loc în tribună că îmi scoteam agenda unde
începeam să notez. Nu vreau să mai amintesc că aparenta lini ște
interioară îmi era tulburată de o întrebare care revenea ca un lait
motiv:
-Dar dacă destinul îmi impune un anume parcurs?
Greu. Foarte greu de a da un răspuns.și mai ales de a te
schimba după ce vreme de trei ani am trait și mai ales am vibrat
la ceea ce înseamnă „circul pe patru ro ți”.
Pentru mine cert rămâne un singur lucru: Oricât te-ai
zbate, oriunde ai fi și, mai ales, orice ai face, timpul, î și vede de
treaba lui. De fapt, de aici, de la această trecere impasibilă a
timpului vine, de foarte multe ori, rezolvarea multor probleme.
Cea mai simplă analiză scoate în eviden ță că cine știe să se
bucure de frumusețea clipei pe care ți-o oferă via ța este un om
fericit. Cine nu…
Știu că pe această temă se poate discuta mult. Enorm de
mult. Că pot fi scrise tomuri întregi. Ei și? Cine va în țelege? Cine
mai are timp să citească și, mai ales, să ia în seamă anumite
sfaturi?
Tot plimbându-mă prin lume fără o treabă anume am
constatat că viața este trăită într-un ritm trepidant. Poate că acest
lucru nu ar fi chiar rău. Grav este că omul a ajuns să se bucure
numai de clipa în care prețuiește “a avea” și pune o „imensă”
barieră atunci când bucuria venită din „a fi” încearcă să îi
invadeze sufletul. De multe ori nici nu î și dă seama că „bucuria

126
pură” i-a bătut la poartă atât de preocupat este să agonisească
cât mai mult.

Tot hoinărind prin lume fără a avea o anume țintă am

constatat, târziu, foarte târziu că un nou campionat de formula
unu ajunsese deja la jumătate. De fapt m-am trezit cu adevărat la
o cursa ce se desfășura la Hungaroring. Sunt convins că deja
intrasem în transă din moment ce îmi deschisesem agenda și, ca
de obicei, notam totul. Declicul s-a produs în clipa în care lângă
mine am auzit:
-Este bine că încă mai visează!
Am întors privirea spre direcția celui care rostise cuvintele
de mai sus dar acesta deja era în picioare și aplauda pe cel care
câștigase cursa. După doar câteva clipe a dispărut în mul țimea
care se grăbea pentru a prinde un loc cât mai bun în fa ța
podiumului de premiere. Evident m-am scuturat ca atunci când
vrei să te trezești dintr-un vis cu o întrebare pe buze:
-În mod cert „omul” are dreptate. De ce dracu tot notez eu
din moment ce Antonio nu mai concurează?
Pentru a mă liniști că nu am luat-o razna mi-am dat
următorul răspuns:
-În mod cert o fac din rutină.
Dar dacă nu aceasta este realitatea? a mu șcat din mine,
imediat, șarpele îndoielii.
Pentru a scăpa de tortura unor asemenea clipe imediat
după cursă mi-am făcut bagajele și am pornit mai departe fără un
anume țel. Acum sunt convins că-n acele vremuri, când nu știam
să fac nimic, încercam să păcălesc timpul. De fapt nu făceam
altceva decât să mă păcălesc pe mine.
După ce au trecut foarte multe zile în care nu s-a
întâmplat nimic deosebit mi-a rămas întipărit adânc în minte un
eveniment. De ce tocmai acest eveniment, în compara ție cu

127
 .............................................

atâtea altele, târziu am găsit o explica ție. Dar să o luăm

pe rând. Asistam la o cursă care se desfă șura în Germania. În
componența unei echipe de pluton, care de fapt era satelit al unei
echipe de top, și în cadrul căreia aceasta își roda viitoarele
motoare și piloții de perspectivă în condi ții de concurs, la un
antrenament a avut loc un accident destul de grav. Urmarea a
fost că echipa a rămas cu un singur pilot. Cum doar peste trei zile
avea loc o altă cursa trebuia găsită rapid o solu ție. În limbajul
celor implicați în fenomen aceasta este numită de “avarie”.
Cum în joc erau foarte mulți bani patronul a cerut să se
găsească imediat o rezolvare a problemei. Ce-i abilita ți să facă
acest lucru, s-au orintat spre un pilot adus doar pentru încercări.
Numele său era Markus și era de naționalitate germană.
Totul a fost făcut sub presiunea factorului timp. Nimeni nu
mai avea răbdare de analize și evaluări a șa că a doua zi acesta a
participat la ședința de calificări și evident a ocupat ultimul loc.
Faptul în sine nu a generat nici o supărare cu atât mai mult cu cât
echipa nu aspira la un loc pe podium.
Lucrurile au luat o altă turnură în ziua cursei. Imediat
după start Markus a ieșit în evidență prin modul său agresiv de a
pilota. După nici un tur a scos de pe pistă ma șina coechipierului
său pe care a lovit-o violent. Explica ția dată de acesta după cursă
a fost dea-dreptul halucinantă:
-Nu s-a dat la o parte din fața mea în clipa în care am vrut
să-l depășasc.
Cum incidentul s-a petrecut în coada plutonului și a nu
dus la accidetarea vreunuia alt pilot care participa la cursă nimeni
a zis nimic. Totul a fost pus pe seama lipsei de experian ță a celui
care a generat accidentul. De fapt atunci când motoarele sunt
turate la maximum iar în tribune începe vacarmul cine mai are
timp să scaneze sufletul uman. Chiar și când, din varii motive, se
întrerupe o cursă, toți participanții trăiesc momente grele.
Tribunele fierb așteptând să se reia întrecerea iar cei care trebuie

128
să facă micile reglaje la monoposturi urlă și înjură când constată
că s-a rupt sau blocat ceva iar regulamentul ori timpul nu le
permite să remedieze ori să facă schimbări.
Piloții, chiar dacă sunt obișnuiți cu freamătul din tribune și
cu zgomotul din jurul lor, dau semne de nervozitae la gândul că
pot pierde cursa. Dacă mai apare și un reporter care le vâră
microfonul sub nas încercând să ob țină o declara ție la cald
iritarea atinge cote ce pot duce la gesturi greu de anticipat.
Pentru cei care privesc detașat, așa cum o făceam eu în
acest moment, totul pare bizar.
Pentru cei care sunt presați de rezultate totul este o
nebunie.
Pentru cei care însă iubesc cu pasiune acest sport toată
această larmă sună ca o simfonie.
De fapt numai aparent totul pare o hărmălaie greu de
descris. Undeva în fundal stau cei care știu să gestioneze bine
schimbările cerute de evoluția tehnologiei, care știu să men țină
entuziasmul spectatorilor fără de care nimic nu are farmec și care
obțin, și vor obține performanțe și profit indiferent de metode.
Legale sau nu. Nimeni nu va recunoa ște vreodată că a tri șat. La
fel însă, ca în oricare alt sport, și aici, interesul, lăcomia, a
deschis larg porțile neregulilor. Ca peste tot în lume, banul,
această unsoare magică, face să se pună in mi șcare orice
mecanism, chiar dacă acesta a fost gripat ani în șir. Este evident
și faptul că banul a devenit vital atunci când trebuie recompensată
munca. Nimeni nu poate contesta că munca recompensată la un
nivel cât mai ridicat face să apară performan ța în orice domeniu.
Și, orice s-ar spune, performanța determină la rândul ei evolu ția
omului chiar dacă banul a schimbat ceva definitiv și iremediabil.
Ceva ce poate nu a anticipat nici creatorul omului. Ori poate și
acest ceva a fost fixat ca un prag care odată depă șit se va
adăuga la lista păcatelor, și așa destul de mare, care îl duc,
iremediabil, pe om la pierzanie. Este vorba, a șa cum am mai
spus-o, de schimbarea mentalității omului. Adică, din aceea de „a
fii”, în aceea de „a avea”.

129
 Ω

În cei trei ani petrecuți lângă Antonio îmi făcusem prieteni

peste tot. Prin orice colț al lumii mă purtau pa șii tot timpul găseam
oameni zâmbitori, dornici de a comunica. Pentru mine era o mare
plăcere să îi ascult.
Așa cum am mai spus eram în Germania.

...............
La cursa de la ....... a debutat Marcos. Aici, în tribună, l-
am întâlnit pe George, un american care avea contracte de
reprezentare cu diverși piloți. George obi șnuia să meargă oriunde
auzea că se șin concursuri de karturi. Avea abilitatea de a vedea
îndemânarea celor care pilotau de la cea mai fragedă vârstă. De
fapt nu făcea altceva decât să vâneze talente.
În campionatul abia încheiat a fost agentul pilotului
Damon. Cum acesta se retrăsese, acum, a șa cum îi plăcea să se
prezinte, era șomer de lux. Șomer este un fel de a spune pentru
că umbla prin lume și punea ochii pe cei mai talenata ți copii care
participau la concursurile de karturi. De fapt el mi-a povestit cum
la descoperit și cine era Markus.
Despre părinții acestuia nu știa mare lucru de și mie unul
mi s-a părut că Geoerge ori ascunde ori nu poate vorbi despre
acest subiect. Pentru moment mi-am zis că poate este ceva care
îl dezavantajază pe băiat și pentru a nu-l trage înapoi este mai
bine să fie totul trecut sub tăcere. De fapt această tăcere durează
de regulă până în clipa în care începi să străluce ști în luminile
rampei. În clipa în care ai urcat pe podium mas-media de casă te
va ridica în slăvi în timp ce mas-media care î ți este ostilă va
dezgropa morți până la a unsperezecea genera ție și tot va găsă
ceva cu care să te murdărească. Nu contează că tu nu ai nici o

130
vină că stră-străbunicul tău a făcut ceva imoral. Și chiar dacă nu a
făcut tot se va inventa ceva. Fapte inventate, ca de altfel și
judecata făcută cu tendință au devenit cele mai eficiente și
rafinate unelte de a distruge un om. Atunci când „un cineva” nu
reușește să obțină „ceva”, chiar dacă nu merită acel „ceva” îl
transformă, din vanitate, pe cel care a reu șit înaintea lui în
adversar.
Foarte târziu aveam să aflu că bunica lui Marcos, dealtfel
o fată extrem de frumoasă în tinerețe, a fost „folosită” de un
potent om de afaceri în jocurile lui murdare. Acesta, pe lângă o
uzină constructoare de automobile, patrona și o echipă, destul de
bine clasată, în formula unu. Profitând de nevoile în care se
zbătea bunica lui Marcos dar și de frumuse țea ei omnipotentul om
o folosea pentru a obține diverse avntaje. De regulă o strecura în
patul celor cu care urma să încheie un contract pentru a le
distrage atenția de la diverse lucruri necinstite care ie șau la ivelă
când nu se mai putea face nimic..
Prinsă la mijloc în acest „joc” s-a întâmplat ca fata să
rămțnă însărcinată. În clipa în care aceasta și-a dat seama de
acest lucru deja era prea târziu pentru a mai face ceva. Evident
pe întreaga perioadă cât a durat sarcina și nu numai bunica lui
Markos nu a mai putut presta servicii sexuale a șa cum îi cerea
„stăpânul” ei.
Știu că ve-ți fi contrariați că vorbesc despre cineva că ar
putea fi stăpânul uni alt om în secolul douăzeci și unu când nici
măcar nu se mai amintește despre sclavie. Păi cum să se
amintească când acum se practică cea mai rafinată sclavie?
Când acest cuvânt care te duce cu gândul la un secol de mult
apus a fost înlocuit de cuvântul proletar și mai modern salariat ori
partener. De ce doar cuvîntul proprietar cu semnifica ția pe care o
are nu s-a schimbat?
Totuși să trec peste această întrebare care oricum este
retorică. Și este pentru că lumea își urmează cursul după modelul
în care omul a trăit aidoma și pe planeta de unde a venit. Nimeni
nu trebuie să uite că atunci când Adam și Eva au ajuns pe Terra

131
aveau în genă modul evoluat de a fi al omului. Adică cu bune și
cu rele.
Dar să revenim, cum se spune, la oile noastre. Afacerile
sunt afaceri și cei care au mult bun sim ț nu au ce căuta în
această lume. Vor fi perdanți din start.
Protectorul de ieri al bunicii lui Marcos, după ce i-a oferit
o sumă de bani, nu a mai apelat la sereviciile ei. Obi șnuită să
cheltuie mult ceea ce câțtiga ușor în câteva zile a rămas fără nici
o lețcaie. A rămas în schimb cu o fată, care în foarte scurt timp, a
ajuns să-i fie povară.

Peste tot în lume, cei care ajung conducători se îngrijesc

de cu totul și cu totul de altceva. Doar de cei mul ți, de cei
exploatați nu se îngrijește nimeni. Și o fac nu pentru pentru că
sunt limitați în gândire ci pentru că în tot și în toate împortan ți
sunt doar EI. Se cred cei mai BUNI. Ba nu. Odată cu trecerea
timpului, a se citi posesia unui munte de bani cuvântul bun nu li s-
a mai părut expresiv și au inventat un altul. ELITĂ. Din elită fac
parte doar ei și familiile lor. Oare unde or fi învă țat că poate exista
rege fără a privi la supuși și cioban ce nu are grijă de oi?
Evident că așa ceva nu există nicăieri în lume! Și totu și
atunci când un anumit soi de oamenii ajung să se ca țere acolo
unde mintea lor îngustă nici nu a visat și încep să ia decizii pe
care nici un om cu rațiune nu le poate în țelege până la o
catastrofă mai sunt doar câțiva pați. Grav și trist este că cei mul ți
acceptă totul fără a spune un cuvânt.
După ce a terminat banii, pentru a putea trăi și a avea cu
ce își crește copila, bunica lui Markus a trebuit să presteze
„servicii” pe stradă. Obosită, după o zi în care trebuia să se culce
cu tot felul de ciudați și nespălați, pentru a uita de mizeria în care
trăia, se îneca în alcool.
Având în vedere condițiile în care și-a crescut copila este
lesne de înțeles ce a urmat. Aceasta nici nu a ajuns la vîrsta

132
maturități că dat naștere unui copil. Un băiat. A fost botezat cu
numele de Marcos. Cum nimeni nu prea avea timp de copil
acesta a crescut mai mult pe stradă. Pentru a avea ce mânca
aproape zilnic cerșea. De multe ori mergea la o pistă de karturi
care îl atrăgea ca un magnet. Aici era băiat bun la toate. Spăla
pista, alimenta karturile, vindea bilete pentru cei care veneau să
se distreze mizând la pariuri ilegale. Când totul se încheia,
evident la ore târzii din noapte, inainte de a conduce karturile spre
garaj Marcos își permitea să facă câte un tur. De fapt aici a
învățat să piloteze.

Când am ajuns la Hockenheim, îmi povestea George,

primul lucru de care m-am interesat a fost să întreb unde pot
paria la o cursă de karturi ținută ilegal. Pentru a fi credibil am
fluturat, în fața celui pe care l-am întrebat, un teanc de bani având
grijă să spun că sunt dispus să-i pierd numai să văd o cursă unde
nu se respectă nicio regulă. Evident, după ce a sim țit în palmă
mai multe bancnote, care de regulă au darul să dezlege orice
limbă, băiatul m-a studiat atent și abia apoi mi-a vândut pontul.
Așa l-am descoperit pe Markus. Abia împlinise cincisprezece ani.
Era trecut de miezul nopții. La microfon se anun ța cursa regină.
De fapt era cursa unde participau cei mai buni pilo ți și la care se
paria cele mai mari sume având în vedere că rivalitatea antrena
cele mai „titrate” nume din cartierele limitrofe. De fapt era o cursă
numită în argoul străzii „liniuță”. Se desfă șura la miezul nop ții,
departe de ochii autorităților, iar banii din pariurile ilegale umpleau
buzunarele celor care, atunci când soarele vestea o nouă zi,
mergeau pentru a sărbători. În acela și timp marea masă a
oamenilor se trezeau pentru a începe o nouă zi de trudă.
Diferența:
-Băieții „deștepți” se afundau în cluburi unde gustau din
cele mai fine băuturi și sofisticate mâncăruri în timp ce fete
frumoase se frecau de ei.

133
 -Oamenii de rând, „prostimea” cum le place celor poten ți
să-i numească, pleca la muncă obligată să respecte un program
cu tot felul de privațiuni, de insecuritate, iar remunerarea muncii,
aproape animalice, le asigura doar vie țuirea de pe o zi pe alta.

Prietenul meu George a pus ohii și a pariat pe Marcos.

De fapt a fost singurul care a mizat pe cel cu șansa cea mai mică.
Surpriza a venit la finalul cursei. Suma pe care trebuia să o
câștige era destul de mare. Până aici nimic nu era neobi șnuit.
Partea proastă abia acum începea. Omul, adică George, nu era
din cartier și, mai grav, nici neam ț. Deci, a șa cun gândeau cei
implicați în fenomen, cu siguranță străinul, adică George, va pleca
cu banii care nu vor mai intra în „circuit”. A izbucnit un sacndal
aplanat cu greu de cel care dirija totul din umbră după ce George,
care filmase totul, a acceptat să primească doar un sfert din sumă
câștigată și să șteargă filmul cursei. Ba chiar și i-a făcut prieteni în
clipa în care banii câștigați au fost oferiți lui Marcos.
După ce totul s-a liniștit George a plecat împreună cu
Marcos spre locuința acestuia. Aici a cunoscut-o pe bunica și pe
mama băiatului cărora le-a oferit o sumă de bani pentru a semna
un contract care îl împuternicea pe George să-l reprezinte pe
micuțul dar talentatul pilot.
La plecare lui George i-a rămas întipărită în minte o frază
spusă de bunica lui Markus:
-Dacă îl va moșteni pe bunicul lui va ajunge un mare
pilot. Un foarte mare pilot. Numai de nu ar avea parte de un
patron al cărui fiu să fie pilot în echipă și cu ambi ții de al vedea pe
acesta campion!
-Dar cine este bunicul copiluilui?, a întrebat George.
Bunica lui Marcos a făcut un gest cu mâna ce putea fi
lesne tradus că nu dorește să vorbească mai mult. Abia într-un
târziu cu o voce abia șoptită a spus:
-„Las-o așa!”. Este o poveste lungă! Poate prea lungă!

134
 -Eu am tot timpul din lume să o ascul!
-Dacă este scris în ceruri să se afle o va spune bunicul
lui!, a continut vorbind monosilabic bunica lui Marcos.
-Dar unde este bunicul lui?, a întrebat George.
-O fi pe undeva în lumea asta. Cine poate ști.
-Dar eu...
-Simt că ești un om isteț. Cred că am fost destul de clară
când am spus: Las-o așa! Te rog să ai grijă de copil. În rest
Dumnezeu le va orândui cum îi este vrerea! Drum bun și să
auzim numai de bine!

Primul lucru pe care l-a făcut George a fost să-l ducă pe

Markus la un club profesionist de go-karturi unde acesta a început
să se antreneze și să participe la campionatul rezervat categoriei
sale de vârstă.
Timp de trei ani Markus a dezamăgit pe to ți. Nu a câ știgat
nici o cursă la categoria sa de vârstă. Și nu a câ știgat deoarece
era obligat să respecte anumite reguli. Markus încă nu se putea
desprinde de modul de a conduce cu care era obi șnuit la cursele
din cartier. Chiar dacă era apreciat de câ țiva speciali ști pentru
talentul său de pilot, fiind catalogat ca unul dinte cei mai buni al
generației sale, totuși agresivitatea pe care o dobândise în
cursele de la miezul nopții, modul de a rezolva cu pumnul orice
diferend, îl clasa ca pe un tip incomod.
Când Markus a împlinit optsprezece ani, George, care
era un nume cu greutate în lumea agenților, a mizat în continuare
pe el. Știa el ce știa altfel nu risca. După câteva telefoane a
obținut, pentru Markus, un contract pentru un an ca pilot de
încercări la echipa .... De văzut unde a debutat
ȘUMACHER?????

135
136
 MÂNA DESTINULUI

De obicei imediat după finalul unui campionat de formula

unu se trage linie. În funcție de rezultate și de țintele fixate pentru
sezonul următor se schimbă motoarele, se îmbunătă țe ște
aerodinamica monoposturilor și, de multe ori, componen ța
echipelor. Este momentul în care au loc tot felul de mutări.
Pentru a respecta realitatea trebuie spus că de-a lungul
timpului regulile jocului au fost modificate radical. Ca în orice
afacere totul se schimbă în funcție de interesele celor care
manipulează munții de bani. De fapt vremel în care totul era o
artă, în care stilul, grația și noble țea cu care erau conduse
monoposturile în concurs a apus de mult. Ce să mai vorbim de
simțul onoarei. Acest cuvânt pentru foarte mul ți reprezintă ceva
care atunci când îl aud îi determină să îl privească mira ți pe cel
care îl pomenește.
După retragerea lui Ayrton cursele nu mai erau atât de
spectaculoase. Pe circuit nu mai era un idol care trebuia răpus.
Nimic însă nu merge tern la infinit. Via ța are grijă să facă
în așa fel încât zilele să nu semene unele cu altele. A șa s-a
întâmplat și în campionatul din anul ……..Trecuseră opt etape
care mai de care mai șterse. În cea de-a noua cursă totul s-a
schimbat. A apărut pe pistă un pilot necunoscut. Este drept că de-
a lungul anilor mereu apar piloțo necunoscu ți. Uni reu șesc al ți
dispar așa cum au apărut. La distanță de patru ani de când
Ayrton a impresionat un alt nume a avut darul de a se impune
încă de la debut. Numele lui este Marcos.

137
 În viață sunt întâmplări fericite și triste. Pentru Marcos a
fost una fericită.
Campionatul din anul două mii treisprezece era la
jumătate. Urma cursa de la... După antrenamentele de vineri
pilotul Bery Ghat, de la echipa lui Flavio, are o alterca ție într-un
club și este reținut de poliție pentru treizeci de zile. Cum a doua zi
urma sesiunea de calificări Wiliams, managerul echipei de ținute
de Flavio, pentru a nu rata finalul campionatului îi propune
patronului să-l introducă pe Markus în echipă.
-Dar nu a concurat niciodată omule. Și apoi îl ști cât este
de dificil. Nu vreau să am evenimente neplăcute tocmai acum la
final.
-Are superlicență, a argumentat Wiliams. Am discutat și
cu George, scouterul său, și mi-a garantat că va vorbi cu Markus
și totul va fi ok.
-O faci pe răspunderea ta. Eu prefer să concurăm cu un
pilot până la final. Oricum nu mai avem nimic de câ știgat și nici de
pierdut.
-Eu zic că merită să încercăm. În definitiv este doar o
sesiune de calificări.
-Dacă asta este părerea ta ți-o respect. Ai mână liberă.
Oricum eu nu vin la cursă
A început ședința de calificări. La finalul acesteia to ți erau
consternați. Marcus urma ca a doua zi să plece de pe prima grila
de start. Întrega echipă a lui Flavio era cuprinsă de extaz. Până
acum nici un pilot nu reușise o asemenea performan ță. Deja febra
cursei de a doua zi îi cuprinsese pe to ți. Se făceau tot felul de
calcule. Se făceau pariuri.
Și totuși nu întotdeauna ceea ce începe bine se termină
la fel. Cursa de a doua zi nu a mai fost la fel de bună ca cea din
sesiunea de calificări. De fapt pentru Marcus nu a fost nici o
cursă. În clipa în care s-a dat startul acesta a apăsat accelera ția
la maximum și cum doar la câțiva metri se intra în curbă iar pilotul
de pe locul doi tocmai încerca să-l depă șască prin interior Markus
a tras puternic de volan încercând să-l blocheze. Nu a făcut

138
altceva decât să lovească roata din spate a monopostului aflat în
depășire proiectându-și adversarul în decor. Evident nici ma șina
pilotată de Marcus nu a rămas întreagă aceasta fiind izbită de un
alt concurent din spate. S-a creat un carambol în care au fost
implicate șase mașini obligând comisarii să oprească cursa
pentru curățirea pistei.
Cum nu au exista victime totul a fost pus pe seama lipsei
de experiență a pilotului și pe dorin ța de afirmare.
Următoarele trei curse au fost destul de șterse pentru
Markus. De fapt a reușit să termine doar una. Din douăzeci de
piloți câți au luat startul Markus a terminat pe locul șapte, un loc
considerat ca fiind bun având în vedere calitatea ma șinii și
experiența pilotului.
A venit și ultima cursă ce se desfășura la Hungar... De
fapt aceasta era importantă doar pentru stabilirea ordinii finale în
clasamentul constructorilor.
În ședința de calificări Markus a ocupat locul unsprezece.
La standuri se vorbea că odată cu încheierea sezonului Markus
va fi tras pe linie moartă. Caracterul său dificil îi determinaseră pe
foarte mulți să-l ocolească. Nu era, cum se spune, om de echipă.
A doua zi, invitat de George, am luat loc în tribună în
zona ocupată de oficialități. Cert este că George, era un pic
îngrijorat pentru că încă nu reușise să îi găsească lui Markus o
nouă echipă unde să-l rodeze. Investise foarte mul ți bani în
tânărul pilot care până acum a ieșit în eviden ță doar prin faptul că
era rebel.. De fapt nu pierderea banilor era importantă pentru
George cât faptul că până acum nu s-a în șelat în privin ța niciunui
pilot pe care a pus ochii. Chiar îl priveam pe George compătimitor
moment în care m-a uimit. Adică era atât de încrezător în steaua
lui Markus încât mi-a propus să pariez că va câ știga cursa.
Evident am râs.
Trebuie să fi nebun să faci așa ceva când Marcos pleca
de pe ultima grilă. Ba mai mult la o cursă în care trei echipe se
luptau pentru a ocupa primul loc în clasamentul constructorilor. La
cea mai simplă analiză rezulta că marcos în afara faptului că

139
pleca de pe ultimul loc trebuia să se lupte cu șase pilo ți cataloga ți
ca fiind cei mai buni și experimentați. Evident în gând mi-am
spus. George s-a ramolit!
Iată că a venit și momentul ultimului start. Atâta agita ție
nu am văzut niciodată în cei trei ani cât am stat lângă Ayrton.
Tribunele arhipline, televiziunile din toată lumea deplsaseră
echipe numeroase pentru a transmite cursa.
A sosit și clipa în care mașinile au ocupat locurile pe grila
de start. În jurul fiecărui monopost era un furnicar. Se inspecta în
amănut totul. Doar lângă monopostul de pe ultima grilă în care se
găsea Marcos nu era nimeni. Toată echipa se găsea pe grila
numărul unsprezece de unde lua startul colegul său de echipă Și
totuși se pare că situația inedită în care se găsea nu-l deranja pe
Marcos care își ștergea liniștit viziera de la cască. Pentru moment
am simțit compasiune ca să nu zic milă. Nu-l cunoscusem pe
Marcos dar mintea mea, indiferent de comportamentul lui, îl
percepea în primul rând ca pe un om. În definitiv până acum nu
omorâse pe nimeni. Pentru câteva clipe privirea mea s-a plimbat
de la locul unu la ultimul de unde urma să plece Marcos pentru ca
mai apoi să mi se fixeze asupra George. Cum era un om uns cu
de toate a simțit că vreau să spun ceva a șa că nici nu am apucat
să deschid gura. Fără a mă privii, cu o voce abia șoptită a spus:
-Nu mă întreba nimic. Sunt, totuși, curios să știu dacă ai
pariat.
-Eu credeam că este o glumă, i-am răspuns zâmbind. De
fapt nu am pariat în viața mea. Nu am făcut-o atunci când
concura Ayrton și eram sigur că o să și câ știge dar acum.
-Păcat! Ai pierdut niște bani!
-Mă bucur că ești optimist George. Și totuși te întreb
ceva. Pe unde este protejatul tău, Markus, pentru că nu îl văd?
-Vorbim la final Dodo. Oricum am să-i găsesc loc la o altă
echipă. De fapt nu o să-i găsec eu. Prin presta ția de azi î și va
găsi el. Eu doar trebuie să gestionez ofertele și să aleg echipa
care va avea răbdare cu el. Va fi campionul următorilor zece ani.
Indiferent pe ce mașină va concura nimeni nu-l va putea învinge.

140
 -Poate îi vei găsi angajament ca pilot de încercări în vreo
uzină deși tare mi-e teamă că nici acolo.
Între timp s-a anunțat că peste un minut se va da startul
așa că ne-am îndreptat privirea spre prima grilă pentru a vedea
plecarea în cursă.
S-a pornint nebunește. Toți piloții știu că ultima impresie
contează cu atât mai mult cu cât urma vacan ța și evident tot felul
de schimbări în componența echipelor.
Markus a plecat cuminte. De fapt nici nu avea de ce să
se agite. Când pleci de pe ultima grilă, nu ai un motor performant
și mai ești și înconjurat de oameni care te privesc cu neîncredere
și răceală la ce să speri. Oare ce mecanisme trebuie să se
declanșeze în psihicul tău ca să poți face abstrac ție de tot și să te
poți concentra doar la drumul tău. Să ui ți că e ști singur sau să nu
uiți că ești singur și să crezi în tine. Ei bine ce poate fi mai frumos
ca atunci când ești singur, crezi în tine și la final ocupi locul unu.
Ce poate fi mai frumos când la final to ți cei care ți-au analizat
doar partea urâtă se ridică în picioare pentru a te aplauda. Dacă
rămâi cu picioarele pe pământ următoarele trofeie pe care le vei
obține, poate, le va sugera că partea urâtă pe care ai dobândit-o
se datorează și lor. Și se datorează pentru că nu știu altceva
decât să judece fără a schița un gest de al ajuta pe cel care chiar
are nevoie de așa ceva.
Marcos a stat pe ultimul loc zece tururi. Apoi a profitat de
un abandon, a mai făcut și el o depă șire astfel că turul
cinsprezece l-a găsit penultimul. Ei de aici însă a început nebunia.
La fiecare al doilea tur Markos depă șa câte un pilot. Când a ajuns
pe locul doi și frecvența de metronom a fost men ținută tribunele
au luat foc. Marcos îi cucerise cu stilul lui elegant de a pilota de a
alege momentul cel mai bun de a trece pe lângă adversarul din
fața sa. În aer plutea un miros ciudat. În clipa în care Marcos a
început atacul pentru locul unu vocile celor care transmitaeu
cursa s-au transformat în adevărate strigăte.
Totul s-a petrecut fulgerător. Marcos a făcut patru fandări
stânga dreapata. La a cincea doar a mimat că o ia spre stânga.

141
Pilotul din fața sa a plecat cum se spune în limbaj fotbalistic pe
fentă. Imediat Marcos a virat scurt și a țâ șnit ajungând pe locul
unu. De aic totul a devenit o joacă. Până la final Marcos a abordat
cu mare acuratețe curbele, mai ales cele ac de păr și a pus rapid,
între el și pilotul abia depășit o dista ța de peste o sută de metri. În
lojele unde se găseau somitățile era o nedumerire totală. Cei care
pariaseră sume imense pe diverși piloți se priveau consterna ți.
Pentru toți era prea târziu pentru a mai face ceva murdar care să-l
oprească pe Macos din drumul spre victorie.
S-a intrat în ultima tură. Marcos, cu o mână fluturând,
saluta publicul. A fost momentul în care l-am auzit vorbind pe
Geoge:
-Fi liniștit. Nu mă interesează cât ai pariat. Oricum nu voi
spune nimănui.
-Eu cred că am fost destul de clar când ți-am spus că nu
am pariat și că nu o voi face niciodată.
-Atunci ești un prost. Bine că Ayrton nu mai concurează.
Cu un om ca tine lângă el ajungea la ruină.
-Crdeam că-mi ești prieten dar constat că tu nu ști decât
să te folosești de oameni. De azi nu ne mai cunoa ștem, și furios
m-am ridicat pentru a pleca.
-Drum bun fraiere! Să nu uiți niciodată ceea ce î ți spun
azi. Ne vom mai vedea. Ayrton nu poate sta mult departe de pistă
cu atât mai mult cu cât are lângă el o „para șută”. Presimt că
Marcos va fi un coșmar pentru tine și familia ta. Să nu ui ți acest
lucru.

După cursă toți au uitat că pesta ția de până acum a lui

Marcus a pus în pericol atât via ța sa cât și pe a celorlal ți pilo ți. De
foarte multe ori oamenii, cuprin și de euforia clipei, ignoră mizeria
care a dus la trăirea clipei. De fapt acest slogan păgubos, trăie ște
clipa, de parcă viața ar dura doar o clipă a schimbat în rău
gândirea omului. Dar cine mai are timp de analizat.

142
 Cursa câștigată de Marcos a șters într-o singură clipă tot
ceea ce se spunea rău cu foarte pu țin timp în urmă. Deja patronul
care nu mai știa cum să scape de el acum nu știa cum să-i
reânoiască contractul. Imediat după cursă a început nebunia.
Cum era final de campionat celelalte echipe îl doreau pe Makos
făcând să curgă ofertele care mai de care mai tentante. Ba chiar
patronul unei echipe a venit la George propunându-i o sumă
amețitoare pentru a-i ceda contractul de reprezentare a pilotului.
Evident acesta nici nu a vrut să audă de a șa ceva. Știa
că a pus mâna pe un giuvaer care șlefuit de mâna unui bijutier
iscusit va străluci iar valoarea îi va cre ște cu fiecare cursă
câștigată.Cum momentul îi era favorabil George a început să
tragă de timp pentru a putea lua decizia cea mai profitabilă pentru
el. Și a luat-o după ce a văzut că în cont ia intrat o sumă de banii
ce conținea multe zerouri.
Echipa la care a fost angajat Marcos î și făcuse planul să
se bată la titlu în campionatul următor.
Chiar dacă nu era de notorietate totuși circula informa ția
că nu toate echipele aveau norme de conduită morală. Pentru
mulți contau doar rezultatele și mai ales banii pe care îi încasau.
S-a încheiat campionatul. Odată cortina trasă to ți cei care
fac să pulseze inima Marelui Circ au intrat în vacan ță. Este
momentul în care peste tot și toate se lasă o aparentă lini ște. În
spatele aparenței se întâmplă lucruri pe care marea masă de
admiratori o află voalat când în mas-media mai transpiră câte
ceva. De fapt regulile după care se va desfă șura sezonul următor
se stabilesc în birourile capitonate pentru a nu răzbate nici un
gest darmi-te o șoaptă. Se fac planuri, se stabilesc stategii în
două direcții:
-Unde se poate îmbunătății
-Unde se poate fura.
Dacă vă surprinde cuvâtul fura chiar și în acest sport,
aparent curat, înscrieți-vă, fără nici cea mai mică temere, în
categoria naivi. Cuvîntul naivi este universal. De fapt el s-a născut
cu mii și mii de ani în urmă. Lumea a fost obi șnuită că omul este

143
urmașul maimuței care a tot evoluat. Evident fără date certe
această teorie nu a putut fi combătută. Adevărul este cu totul și cu
totul altul. Cine acitit Îngerul Adam și Ispita Eva sunt deja lămuri ți.
..................
Și aici totul depinde de cel care dă informa ția. Cui îi este
aservit. Cât a primit pentru a da drumul la o informa ție nudă sau
a-i pune fard în așa fel încât, cei pasiona ți, adică publicul țintă,
cum sunt catalogați în marketigul de pia ță, să poată fi manipulat.
Cum a ajuns la noua sa echipă Marcus a divizat-o, prin
comportamentul său, foarte repede în două. tabere. Până la
începerea sezonului nimeni nu a spus nimic. S-a muncit la
îmbunătățirea motoarelor și a monopstului într-o tensiune de
nedescris. Marcus era mereu nemulțumit. Ceilal ți scră șneau din
dinți și când nervii li se întindeau la maximum dădeau drumul la
înjurături. De multe ori se trîntea câte un levier sau o cheie de
pardoseala atelierului care zbura necontrolat punând în pericol
integritatea celor care își vedeau lini ști ți de treabă. Dar cum timpul
nu are răbdare startul noului campionat a sosit. Marcus de și nu
are un material de concurs de calitate care să îi permită să se
bată la victorie îi surprinde pe mul ți. Talentul înăscut și doza de
nebunie îl ajută să obțină, chiar dacă sporadic, și câteva locuri pe
podium.
Deși a urcat pe prima treaptă a podiumului o singură
dată a fost suficient ca această victorie să-i acopere toate ie șirile
necontrolate. De fapt era regulă. Marcus ie șea din concurs după
doar câteva tururi evident nu înainte de a produce deranj mare.
Adică de a provoca un caranbol din care ie șau avariate cel pu țin
trei-patru mașini. Din clipa în care intra pe pistă Marcus era privit
de toți ca un pericol. Teama pe care o semăna între colegii de
concurs ia făcut pe toți să devină pruden ți fapt speculat de
Marcus. Când Marcus a câtigat prima cursa la festivitatea de
premiere piloții de pe locurile doi și treii i-au întors spatele
lăsându-l pe cu mâna întinsă. Totu și cum Marcos avea inoculată
în sânge insensibilitatea străzi unde și-a petrecut copilăria a ie șit
rapid din situția jenantă în care colegii săi au crezut că l-au pus.

144
S-a îndreptat rapid spre mulțimea de lângă podimul de premiere
și folsind gesturile băieților de cartier ia cucerit rapid. Uralele și
aplauzele frenetice se auzeau de la distan țe impresionante. A fost
clipa în care s-a născut un nou idol.
Iubitorii sportului știu că adula ția ține atâta timp cât idoli
lor obțin victorii și nu pleacă de la echipele pe care ei le iubesc.
La cel mai mic derapaj sau semn că doresc să schimbe echipa
pentru care au concurat un val de antipatie porne ște u șor ca o
boare și sfârșește ca un uragan ce îl scoate din inimile celor care
până mai ieri îl adulau.
Acest comportament al suporterilor poate părea bizar
însă totul depinde din ce parte se văd lucrurile. De fapt la o aniliză
simplă se poate observa ușor că este vorba de trei entită ți:
-Patronul care urmăre ște doar profitul și promovarea
propriei imagini.
-Echipa ai căror componenți se bat pentru rezultate care
le asigură stabilitate, salarii din ce în ce mai mari și, de ce nu,
glorie.
-Suporterii, cei care plătesc pentru patima lor pre țul
biletelor și a materialelor promo ționale. De fapt această categorie
este cea mai vitregită. Pentru o clipă de bucurie, când î și văd
favoriții victorioși, scot din buzunar bani pentru care au muncit din
greu privându-și familiile de diverse lucruri, suportă, uneori,
vicisitudinile vremii și bastoanele oamenilor de ordine atunci când
își manifestă nemulțumirea. Este drept că în orice întrecere
sportivă trebuie să existe un învigător și un învins. Dar când
interesul unui singur om dictează rezultatul unei întreceri despre
ce mai vorbim. Ce vină au oamenii care au venit să privească
întrecerea ca pe un spectacol și cei din umbră schimbă totul
numai și numai că așa doresc. Numai și numai pentru a și
satisface propriul orgoliu!

145
 După cursa câștigată Macos a fost chemat de patron.
Pentru al domina acesta ia făcut un semn să se oprească lângă
ușă. După câteva minute de tăcere timp în care l-a privit pe
Marcos printre rotocoalele de fum pe care le scotea din trabucul
ținut în colțul gurii i-a spus:
-Mai sunt trei curse. Nu mă interesează cum faci dar le
câștigi pe toate. Până acum mi-ai produs doar pagubă.
Marcus, la auzul cererii, a privit către bossul echipei
abordând un surâs ironic în col țul gurii. După ce a ridicat degetul
arătător a dat glas următoarelor cuvinte:
-Voi încerca să le câștig dar am câteva condi ții.
-Tu ești în situația de a pune condi ții!, a izbucnti Flavio,
patronul echipei.
-Da. Dacă vrei rezultate îmi accepți condi țiile. Aten ție!
Ceea ce îți cer azi este un fleac față de ceea ce am să- ți cer în
sezonul viitor. Ține minte! Că voi concura pentru echipa ta sau
alta eu tot voi ajunge în vârf. Tu însă la ce ma șini ai, la cât
investești în ele nu ai nici o șansă să devi vizibil. Echipa patronată
de tine va fi veșnic una de pluton. Poate par insolent dar ziua de
azi ar trebui să o colorezi în calendar și să o sărbătore ști de acum
încolo ca și cum ar fi ziua ta de na ștere. Ba să o consideri mai
importantă. Știu cât de important te-ai sim țit când am câ știgat
locul unu. Ai fost inspirat că m-ai chemat să vorbim. Să nu ui ți că
atunci când am ajuns la echipa ta ți-a ie șit norocul în cale. E ști
convins că dacă voi câștiga cele trei curse care au mai rămas
până la final televiziunile și reporterii vor face coadă să î ți ia
interviuri. Ți se vor umfla pectorali omule. E ști ahtiat după bani
dar mai ales vrei să fi cunoscut.
-Ce trebuie să fac eu pentru ca tu să câ știgi? Care î ți sunt
condițiile?, a întrebat vădit iritat Flavio.
-La toată echipa salariu mai mare cu cincizeci la sută iar
mie câte un milion de fiecare cursă câ știgată!
-Ești nebun! a venit răspunsul lui Flavio și imediat l-a
sunat pe directorul echipei care a venit în birou.

146
 -Vă ascult!, au fost cuvintele pe care abia le-a putut
articula directorul.
-Vezi cum negociezi cu nesimțitul acesta și cînd se
termină campionatul angajați un alt pilot.
Tremurând de nervi Flavio s-a ridicat din fotoliu și a pornit
cu pași mari spre ieșire. Când a ajuns în dreptul lui Markos a
strecurat printre dinți:
-Adică dorința mea este de a mă face cunoscut?
-Exact! Eu în locul tău spuneam că vreau să fiu
recunoscut, strigă Marcus în urma lui Flavio. Partea proastă este
că tu nu poți face diferența între aceste două cuvinte. A și vrea să-
ți văd fața dacă nu câștig nici o cursă!
-Dacă mai scoți un singur cuvânt pun bodiguarzi să te
scoată de aici.
-Ai grijă cum vorbești omule, îi replică extrem de calm
Markos. Cu mine este greu. Este extrem de greu.

Pentru Markus se încheia anul de contract ca pilot de

încercări. Patronul echipei abia aștepta să scape de el. Marcus
era catalogat ca un tip dificil cu care se lucra foarte greu.
Conflictele pe care le provoca se țineau lan ț. Din cauza lui tot
timpul era tensiune în cadrul echipei. Nimeni nu-l mai dorea fapt
ce îl pusese pe gânduri și pe Geoge care văzuse multe la via ța
lui. Proprietarii echipelor erau la curent cu faptul că băiatul care
era prezentat ca cel mai mare talent al genera ției sale nu se
încadra în standardele morale pe care le pomova atât de iubitul
sport pe patru roți.
Totuși destinul modifică orice calcul oricât de exact ar fii
făcut.
După retragera lui Ayrton spectacolul dispîruse. Întribune
spectatorii erau tot mau puțini. Această acalmie a durat până în

147
momentul în care, până la final, au mai rămas cinci curse. Nimic
nu anunța agitația care a urmat.

După trei ani de supremație a lui Antonio, un pu ști, care

se născuse cu un tupeu greu de digerat de orice om normal a
apărut pe pistă. Rivalitatea a fost dusă dincolo de orice reguli.
Odată cu trecerea la o nouă echipă Antonio jurase că va face tot
ce îi stă în puteri pentru a îmbunătă ți siguran ța pe pistă. Era
marcat de moartea vărului său așa că a hotărât să facă o pauză.
Spera că stand departe de zgomotul motoarelor care ia robit
inima va putea, într-o bună zi să spună adio curselor. Nu mai
suporta răjetul proprietarilor de echipe care se întălneau după
curse și stabileau căștigătorii. Mulțimea după ce era ademenită să
plătească pe biletul care le dădea dreptul să stea în tribună sume
pentru care munceau până la epuizare mai aruncau și ultimii
bănuți la pariuri. Dar, așa cum hotărăsc cei care conduc lumea,
prostimea, în afară de droguri și alcool de proastă calitate trebuie
să mai primească din când în când și circ. Și pentru a-i incita,
actorii, care nu sunt altceva decăt saltimbaci, trebuiesc schimba ți
cilic. Cei care conduc lumea se plictisesc repede și inventază alt
joc. În afară de faptul că sunt bolnavi de putere, un alt cancer
care îi roade este banul. Nimic nu se compară cu banul.
Binecuvântat, spun uni, fie cel care l-a inventat. Banul a fost
inventat de diavol pentru a putea semăna discordie între oameni.
Lumea a evoluat în așa fel încât în ziua de azi, fără bani e ști
nimeni.

De regulă circuitele sunt construite cu foarte multe viraje

și puține linii drepte. Acest lucru duce la diminuarea oportunită ților
de depășire fapt ce duce la tot felul de metode de a tri șa încă dein

148
timpul calificărilor. Este cunoscut că cine pleacă primul de pe grila
de start dacă nu are probleme tehnice are mari șanse de a
câștiga cursa. În calificări pentru a scoate un timp care să îl
propulseze cât mai în față pilotul porne ște cu o ma șină care are
diverse modificări ce se situază în afara regulamentului și după
un tur în care înregitrează un timprecord în mod inexplicabil
derapează izbindu-se de parapet în a șa fel încât partea
modificată se dezintegrează pur și simplu astfel că nu se mai
poate face nici o expertiză. A doua zi se pleacă în concurrs,
chipurile, cu mașina de rezervă dar care în realitate era pregătită
să câștige cursa.

149
150
 AYRTON SE ÎNTOARCE

Așa cum a prevăzut George după un an de pauză Ayrton

si-a anunțat revenirea. Presa și televiziunile comentau
evenimentul. Fanii erau în delir.
Tocmai îmi făcusem planul să plec spre Transilvania
pentru a vdea locul unde s-a născut străbunicul când am fost
sunat de vărul meu:
-Dodo te rog vino urgent * de văzut sediul ultimei echipe
pentru care a concurat*…….
-Ce treabă ai cu mine? i-am răspuns destul de rece.
-Revin pe pistă și simt nevoia să te știu lângă mine.
-Și la sfârșitul campionatului pleci și mă la și baltă. Îmi
ajunge cee ace am trait anul trecut.
-Te rog mult Dodo. Promit că nu se va mai repeat. Între
timp m-am mai maturizat și eu.
-Cât timp este Florena lângă tine nu se va întâmpla acest
lucru niciodată.
-Hai să nu amestecăm lucrurile. Ia primul avion. O să fie
totul altfel. Ai să te convingi.
-La primul derapaj am plecat vreau să- ți fie clar. Și mai
este ceva. Am sris la mai multe universită și și dacă voi fi acceptat
voi începe studiile.

151
 -Până la toamnă este cale lungă și decât să ba ți lumea în
lung și în lat fără nici un rost mai bine vino lângă mine. Mi-am
propus să câștig încă un titlu de campion.
Ca tine să fie.

A doua zi eram lângă Ayrton a cărui înfă ți șare m-a

surprins. Din băiatul pus pe șoti și glume am găsit unul mult mai
sobru care cădea din ce în ce mai des pe gânduri.

Pentru început mi-am zis că este o părere a mea a șa că

am început să-l descos pe unde a fost ș ice a făcut, ce la
determinat să revină. Evident acestea au fost întrebări de
”încălzire” pentru că de fapt eu ardeam de nerăbdare să aflu ce i-
a spus Florena atunci când i-a înmânat trofeul cu un an în urmă
când l-a convins să se retragă și să plece cu ea. Răspunsul lui
Ayrton a fost un zâmbet trist în col țul gurii urmat de un gest făcut
cu mâna și care exprima: Nu te obosi că nu vei afla!
Realitatea este că Ayrton nu mai era cel cu care am
plecat de acasă în urmă cu trei ani.
La echipa cu care a semnat pentru trei sezoane a fost
primit cu brațele deschise. I s-a pus la dispozi ție cea mai bună
mașină și chiar de a doua zi Ayrton a început antrenamentele.
Zilele au trecut și pe nesimțite a venit momentul în care
etapele de concurs prin rezultatele ob ținute trebuie să valideze
munca unei întregi echipe.Au trecut destul de repede cinci curse
și lucrurile mergeau foarte prost. Și mergeau pentru că Ayrton a
înregistrat trei abandonuri, un loc șapte și un loc unsprezece.
Toată echipa era agitate și nu găsea explica ții. Era normal să nu
le găsească din moment ce analizau lucrurile numai din punct de
vedere ethnic. Eu care la naliza pe care o făceam stict pentru
mine și Ayrton am luat în calcul și o altă component. Pe cea a
stării de spirit a pilotului. Starea de spirit a lui Ayrton nu era una
proastă ci una deplorabilă. Sunt convins că acest lucru se datora

152
faptului că între Ayrton și Florena ceva se rupsese. Oricine era un
pic atent observa că aceștia nu mai erau tot timpul împreună.
Întâmplarea a făcut ca intr-o zi, fără să vreau, să fiu
martorul unei discuții petrecute între cei doi când Florena ia șoptit
sarcastic printre dinți:
-Nu mai ai nici un haz campionule. Trăie ști doar din
amintiri.
-Așa mă încurajezi? Ai uitat atât de repede că am
abandonat totul pentru tine? Unde a dispărut fata care cu pu țin
timp în urmă îmi jura veșnică iubire?
-Lucrurile se schimbă. Lumea se schimbă. Ieri eram o
necunoscută azi cele mai mari case de modă se bat pentru a mă
avea pe podiumul de prezentare.
Pentru a nu fi văzut de cei doi și a crea o situa ție delicată
m-am strecurat tiptil din locul în care mă pentru. Am mers glon ț la
hotel unde mi-am așteptat vărul. Ardeam de nerăbdare să am o
discuție ca între bărbați însă oricât mă străduiam nu știam cum să
abordez o asemenea problemă care era extrem de delicată.
Mi-am făcut curaj și am început prin ai propune să
analizăm ultima cursă când a terminat al unsprezecelea fapt ce a
făcut ca Marcos să se detașeze în fruntea clasamentulu. Am fost
surprins de Ayrton care a simțit că de fapt despre alceva vreau să
vorbesc așa că a spus:
Nu pe pistă sunt probleme. Până la sfăr șitul
campionatului este drum lung și totul se poate redresa. Problema
este că un foc pe care nu pot să-l mai potolesc mi-a cuprins inima
și acest lucru nu îmi dă voie să mă concentrez cînd sunt pe pistă.
Adică nu mai văd nimic. De fapt în tot și în toate o văd doar pe
Florena. Iubirea ce i-o port este ca un drog care mă orbe ște cu
atât mai mult cu cât lipsește zile întregi de lângă mine Încerc să
mă liniștesc și nu pot. Am ajuns să cred că nu poate exista fericire
fără durere.
-Este foarte bine să arzi pentru o iubire curată, i-am
răspuns lui Ayrton care privea pierdut. Și totu și nici pentru aceea
nu trebuie să o faci până când ajungi cenu șă. Tu vezi în Florena

153
palatul fericirii. Te sfătuiesc să ai grijă să nu rămâi în sala de
așteptare. Și mai este ceva Ayrton. Adu- ți aminte ce spunea
bunicul: Să nu-ți investești sufletul niciodată mai ales că Florena
nu îți este soșie. Bănuiesc că dacă era treabă serioasă mai ales
că voi sunteți împreună de un an acum totul era oficializat.
-Îmi aduc Dodo aminte de ceea ce spunea bunicul, a
răspuns cu voce stinsă Ayrton. Întotdeauna este u șor de zis.
Partea proastă pentru mine este că am inima zdren țe. Poate a șa
cum îmi spun toți nu știu să iubesc rațional. Cum dracu o fi
sentimentul ăsta nu pot înțelege. Of!

-Tu nu ești un oarecare Ayrton, am încercat să-l fac să

gândească în altfel pe vărul meu. Ai muncit mult până ai ajuns
aici. De ce uiți că viața este un cadou. Că frumuse țea ei constă în
al despacheta, câte puțin în fiecare zi.
........................................

Este greu să pui mâna pe adevăr și să-l faci să

vorbească.
De multe ori am fost la un pas de victorie. Poate și al ții au
fost la fel. Deosebirea începe în momentul în care pasul trebuie
făcut. Fixându-ți o țintă cât mai sus alta este înăl țimea curajului de
la care judecăm lucrurile, altele sunt măsurile care se impun, altul
este efortul pe care trebuie să-l depunem, altele sun prejudecă țile
pe care trebuie să la învingem.
Ce ști tu Dodo. Gloria ca și, zic eu, puterea este o boală.
Odată ce ai gustat din ea nu mai ai leac. Când te sim ți dat la o
parte începi să pierzi lupta cu creierul. Ce ști tu!

154
 Eu m-am retras un an. Ei bine în tot acest timp nu m-a
mai căutat nimeni. NUMENI: Dacă până atunci jurnali știi și
paparazii veneau după mine și la wc-u deodată s-a făcut lini ște.
Am ajuns în situașia în care priveam disperat în toate direc țiile și
nimc. Nici măcar pentru Florena nu mai eram interesant de și
aveam un munte de bani și îi ofeream tot ceea ce dorea. Mul ți
oameni care ajung să fie trăiți de glorie ți putere nu î și dau seama
că deja de la primul pa, orbiți de luminile rampei și ova țiile mul țimii
se îmbolnăvesc iremediabil. Acum când dau timpul înapoi cred că
am stat prea mult în preajma bunicului. Că mi-a inoculat dorin ța
de a fi adulat de mulțime fără a mă pregăti pentru clipele când se
sting luminile rampei. Poate faptul că el nu a atins gloria la care a
visat deși a muncit enorm pentru acest lucru, poate faptul că ia
fost furat dreptul la gloria a pierdut din vedere ce trebuie să faci
când vine anonimatul. Nu imi permit să îl condamn. Nu am acest
drept dar... Acum știu că ai nevoie de un un imens echilibru
interior pentru a trece peste momentul în care a căzut cortina și
ești singur. Pe tine Dodo te invidiez pentru echilibrul tău. Pentru
liniștea cu care privești totul. Pentru bucuria cu care a ștep ți să
răsară din nou soarele. Eu nu voi putea fi niciodată a șa. Simt în
mine un clocot pe care oricât aș vrea nu mi-l pot stăpâni.

Dacă nici atunci cănd Dumnezeu îți luminează drumul tu

continui să mergi pe cel întunecat ce mai vrei. Du-te omule și
lasă-mă. Nu mai este nici o șansă pentru tine. Deja e ști pierdut.

155
 Dodo:
-Ai muncit ca un nebun pentru a fi numărul unu în lume.
Ai câștigat curse în care în care ai văzut moartea și, iată, ai
pierdut cea mai importantă cursă a vie ții tale. Cea în care ai dorit
să cucerești iubirea. Nu ai înțeles că pentru a trăi o adevărată
poveste de dragoste nu trebuie să intri în nici o cursă. Tu însă ai
făcut-o. Este trist că ai făcut-o pentru a cuceri inima unei femei
care nu merita acest lucru. Măcar de ar avea ceva cu care să te
subjuge.
-Lasă-mă Dodo. Am destul de furcă cu mine însumi. Îmi
spui că Florena mă joacă pe degete. Poate ai dreptate. Vreau să
fi convins că nu mă interesează cuceririle facile.
-Antonio! Ascultă-mă cu atenție. Ai câ știgat trei titluri
mondiale. Ești cunoscut în lumea întreagă. Mai trebuie să câ știgi
doar o singură cursă.
-Știu! Pe cea de duminică!
-Nu! Pe cea cu tine! Oricum po ți fi lini știt. Eu mâine plec.
După tot ce s-a întâmplat în această seară este clar că rolul meu
s-a terminat. Merg să-i spun bunicului Emmerson că e ști pe
picioarele tale. Că...
-Că ești gelos că Florena nu te-a ales pe tine. Când cre ști
în umbra cuiva nu ai cum să străluce ști. Și tu, Dodo, a-i crescut în
umbra mea.
-Dacă aceasta este părerea ta atunci află că nu mai
vreau să continui o discuție în care fiecare o ține pe a lui. Este
doar pierdere de timp. Să ți minte un lucru. Pentru a merge mai
departe trebuie să ai o motivație puternică. Foarte puternică.
Când o pierzi mori.
-Citat din bunicul Emerson.
-Citat din dracu să te ia. Cu tine nu se mai poate discuta
rațional. O ști destul de bine din ce cauză.
După ce a spus aceste cuvinte Dodo s-a întors și cu pa și
șovăitori s-a îndrepătat spre ieșire. Înainte de a deschide u șa s-a
oprit. Apoi s-a întors chinuitor de încet. Sim țea că nu a fost

156
convingător în ceea ce a spus. Ori poate gândea că nu este bine
să-și lase vărul singur tocmai acum. O lini ște apăsătoare s-a
așternut. După câteva clipe ce au părut enorm de lungi Dodo a
ridicat privirea pe care și-a fixat-o în ochii lui Antonio. Și-a mu șcat
de mai multe ori buzele după care abia a șoptit:
-Ai grijă de tine Antonio! Duminică câ știgă cursa în primul
rând pentru tine și pentru cei care te iubesc cu adevărat. Dacă iei
startul doar pentru pentru a-ți impresiona iubita mai bine nu o
face. Acum am plecat. Domnul fie cu tine!

În viață tot timpul un lucru trebuie să- ți fie clar: Pe orice

drum alegi să pornești niciodată nu vei afla dacă a-i făcut bine
sau rău. Nu trebuie să regreți atunci când o iei pe drumul care te
desparte de cei dragi și nu îți iese. Chiar dacă o dai în bară cel
puțin ai o satisfacție. Adică poți spune cu voce tare. Am încercat!
Dacă lângă cei dragi trăiam o asemenea dezamăgire sau poate
chiar mai mare tot în acest punct mă aflam. A șa cel pu țin am
mers pe mâna mea și nu am ce să îmi reproșez.

Ce ști tu Dodo. Gloria, ca și puterea, este o boală. Odată

ce ai gustat din ea nu mai ai leac. Când te sim ți dat la o parte
începi să pierzi lupta cu creierul. Dacă nu ai trăit o asemenea
stare nu ai cum să-ți dai seama. Ce ști tu.
Eu m-am retras un an. Ei bine în tot acest timp nu m-a
mai căutat nimeni. NIMENI: Dacă până atunci jurnali știi și
paparazii veneau după mine și la când mergeam la toaletă
deodată s-a făcut liniște. Am ajuns în situa ția în care priveam
disperat în toate direcțiile și nimc. Nici măcar pentru Florena nu
mai sunt interesant deși am în cont un munte de bani. I-am oferit
acestei fete tot ceea ce și-a dorit dar nu a fost suficient.
Am revenit pentru îmi lipsește muzuca pe care o cântă
motoarele. Sau poate am ajuns să fiu trăit de glorie. Poate sunt
bolnav dacă nu văd luminile rampei ori nu aud ova țiile mul țimii.

157
 Acum când dau timpul înapoi cred că am stat prea mult în
preajma bunicului. Că mi-a inoculat dorin ța de a fi adulat de
mulțime fără a mă pregăti pentru clipele când acestea nu se mai
aud
Acum știu că ai nevoie de un un imens echilibru interior
pentru a trece peste momentul în care a căzut cortina și e ști
singur. Pe tine Dodo te invidiez pentru echilibrul tău. Pentru
liniștea cu care privești totul. Pentru bucuria cu care a ștep ți să
răsară din nou soarele. Eu nu voi putea fi niciodată a șa. Simt în
mine un clocot pe care oricât aș vrea nu mi-l pot stăpâni.

În viață faci sau nu. Caută-ți un țel. Fă-ți un plan și apoi

pune-te pe treabă.

158
 ÎNAINTEA ULTIMEI CURSE

ULTIMA CURSĂ (CURSA SPRE MOARTE)

Antonio a ieșit pe terasă. Zarva, fumul de țigară, dar mai

ales mirosul de alcool îl făceau să se simtă rău. Mai trăise
tensiunea dinaintea unei curse în care se stabilea campionulînsă
de fiecare data se putea concentra la ce are de făcut.
Acum lucrurile stăteau cu totul altfel. Din cauza Florenei
gândurile îi erau aiurea și nu se putea aduna. Ba mai mult sim țea
cum un sentiment ciudat îl cuprindea.
-Oare ce se întâplă cu mine? De ce mă simt ciudat? Să
fie de vină comportamentul Florenei?
Întrebările la care nu găsea răspuns veneau ca o
avalanșă peste Antonio. Cel mai greu de suportat era faptul că la
niciuna din întrebările care mușcau din el nu găsea răspuns. Se
simțea singur. Cusufletul pustit se apropie de marginea terasei și
privi în gol. Oare ce viteză voi prinde dacă am să plonjez în gol?
Încercă să facă un calcul luând ca factori greutatea trupului său,
distanța până la sol și viteza gravitațională. Intrase în transă a șa
că se apelecă mult peste balustrada terasei moment în care a
simțit o mână care la prins de tricou și l-a tras cu o for ță care îl
trezi. Era Dodo.
-Ce faci Antonio? Ce este cu tine? Cine a putut să te
tulbure de ai ajuns într-o asemenea stare?

159
 Surprins Antonio răspunse fără să clipească de și
tonalitatea vocii lăsa să se înțeleagă că este cu gândurile în altă
parte:
-Nimic. Sunt bine. Totul este OK!
-Este OK pe dracu. Ești livid. Nu uita că am crescut
împreună și eu sunt cel care este pasionat de psihologie a șa că
este greu să mă minți. Te-am văzut în diverse ipostaze dar
niciodată ca acum.
-Ți se pare.
-Mi se pare ce? Dacă veneam cu câteva secunde mai
târziu acum zăceai pe asfalt.
-Exagerezi ca de obicei. Îmi porți o grijă care mă sufocă.
-Dacă tu simți că te sufoc ei bine află că și eu am obosit.
Cu excepția ultimului an când ai umblat numai tu ști pe unde te-
am însoțit peste tot. Din această cauză pe plan profesional eu nu
am făcut nimic și acum sunt singur. Singur e ști și tu numai că
situația ta este mai rea pentru că trăiești singurătatea în doi.
Antonio vreau să ști că simt nevoia să merg acasă. Să
stau și să admir grădina unde mama trebăluie ște printre flori. Să
merg pe plaja noastră dragă și să privesc cum bat copiii mingea.
Ei bine în seara asta îți spun: Împreună cu tine am bătut
lumea în lung și în lat. Ai trăit gloria a șa cum a-i visat. Ce mai vrei
omule!? În conturile tale zac milioane pe care nu le pot cheltui
zece generații ale familiei tale de acum încolo. Asta admi țând că
vei avea urmași. Ce-ți mai trebuie?
-Simt că nu mă pot rupe de curse Dodo. Că nu pot trăi
fără zgomotul motaorelor și nebunia de pe pistă. Că mor dacă nu
aud la sfârșitul cursei uralele fanilor.
-Oprește-te Ayrton! Ajunge! Sunt convins că gestul
Florenei te-a răvășit.
-Ce gest? Care gest?
-Nu te mai preface omule. Ai fost și ai rămas un actor
prost. Tu ești un ”as” doar acolo pe pistă. În rest ai rămas un copil
tâmp pe care fiecare îl folosește unul și altul în func ție de interes.
Te înțeleg. Ți-ai deschis sufletul și ai dat totul primului venit. Mai

160
correct primei venite.Sunt coștient că orice om mai face și gre șeli.
Tu încă nu realizezi că Florena ți-a frânt inima. În toată treaba
asta cel mai rău lucru este că atunci când intri pe pistă nu te mai
poți concentra. În seara asta toți au văzut-o pe Florena cum îl
privea languros pe Marcos. Cum fremăta de dorin ță. Niciodată nu
am văzut-o, în cele opt luni de când sunt lângă voi să te privească
cu atâta silă ca în această seară. Ține minte ceea ce î ți spun azi:
Ai revenit pe pistă pentru ea. Vrei să-i demonstrezi că e ști cel mai
bun. Ei și! O să o faci anul acesta. Poate vei mai avea for ță să să
o mai faci câțiva ani de aici în colo. Într-o bună zi tot va trebui să
te retragi. Și atunci? Prea târziu vei constata că nu pe tine te-a
iubit. A iubit poziția ta care a făcut-o cunoscută. Este bolnavă de
mărire. În clipa în care nu vei mai fi în vârf î ți va întoarce spatele.
Chiar crezi că te-a iubit vreo clipă? Aiurea. S-a folosit de tine
pentru a se face vizibilă în luminile rampei. Adică prefăcându-se
că te iubește…
-Dacă mai scoți un singur cuvânt îți crăp capul Dodo.
-Fă-o dar nu rezolvi nimic. Nu poți să accep ți că în seara
aceasta Florene s-a aruncat pur și simplu în br țele lui Markos.
Omule! Ai câștigat un munte de bani. Ai cucerit zeci de
trofeie dar ai eșuat lamentabil în a cuceri inima unei femei. Și ști
de ce? Pentru că pui suflet acolo unde nu trebuie. Ascută-mă
Antonio: Dă-o dracului de cursă. Vezi bine că pe noii tăi patroni
nu-i interesează să câștige glorie. De multe ori ți-au programat
monopostul să se defecteze într-un anumit tur. Interesul lor este
să câștige sume uriașe mizâd la pariuri pe turul în care vei
abandona sau pe ce loc vei termina. Totul este programat. Ai
intrat într-o hazna omule.
-De unde ști tu aceste lucruri? De când le ști?
-Le-am aflat acum câteva zile. Vroiam să vorbim despre
acest lucru după cursa care urmează. Când am văzut-o însă pe
Florena că mai avea puțin și se încăleca cu Markos de fa ță cu to ți
și pe tine ajuns în starea de a te arunca în gol m-am decis să- ți
spun. De fapt de câteva zile tot încerc și nu știu cum să te opresc
să nu iei startul în această cursă în care se decide titlul.

161
 -Tu ce interes ai de vrei să mă oprești?
-Nici unul. Nu-mi place atmosfera. Parcă plute ște ceva
ciudat în aer.
Nu-mi place nici acest Marcos cu care te ba ți pentru titlu.
De fapt pentru titlu și pentru Florena.
-Vrei să abandonez tocmai acum?
-Antonio, cunosc două fete superbe. Sunt frumoase dar
mai ales foarte inteligente. Știu să aprecieze frumosul și, ceea ce
este extreme de important, să te facă să sim ți că via ța este o
bucurie. Au colindat multe muzeie și stau foarte mult timp prin
bibiloteci. Cunosc arta de a te face să pre țuie ști timpul. Este
vorba de timpul pe care noi l-am risipit a șa de u șor prin cluburi nu
de timpul pe care tu te bați să-l scurterzi cât mai mult pe pistă. De
la ele am învățat că timpul trebuie mereu folosit și doar când
trebuie petrecut.
Haide omule. Luăm fetele și plecăm pe o insula. Doar noi
patru. Îți dai seama câtă liniște ne așteaptă? Doar plajă și apă.
Aruncăm undițele și punem fetele să ne maseze apoi ne
cufundăm în valurile oceanului. Ce te opre ște omule de la o
asemenea ispită? Nu ai trăit-o niciodată?
-Nu mă intertesează ceea ce îmi spui tu. O repet. Dacă
mai spui un singur cuvânt despre Florena î ți crăp capul. Pleacă
dracului de aici. Dispari. Dispari acum. Sunt încă tânăr. Mai am
multe trofeie de câștigat. Florena mă iube ște imens. E ști gelos
omule. Ești gelos pe succesul meu. Te macină faptul că orice ai
face niciodată nu vei ajunge numărul unu. Niciodată nu ai să sim ți
cât de dulce este șampania care curge pe tine când e ști pe
podium. Te-am făcut să trăiești gloria lângă mine și acum când o
vezi pe Florena atârnată de gâtul meu te macină faptul că e ști
singur. Nu-ți place că lumea te știe doar ca vărul lui Antonio.
- Ascultă Antonio! poate ai dreptate. Încă nu am o carieră
pentru că am fost lacheul tău. Gloria cu care te lauzi ai cucerit-o și
cu ajutorul muncii mele. Sunt unul dintre cei care trudesc în
umbră pentru ca tu să trăiești clipele de glorie cu care te
împăunezi. Sunt unul dintre cei care nu se văd și nici nu dau

162
năvală să se afișeze lîngă tine când e ști pe podium dar care
suferă în tăcere atunic când nu câștigi. Constat, cu triste țe, că a-i
pierdut contactul cu realitatea. Plute ști omule. Grijă mare la cum
vei trăi clipa în care te vei trezi din vis. Acum, a șa cum vrei tu,
Antonio, am să dispar. Dar ține minte un singur lucru: Tu e ști
vedetă și poți avea orice fată. Sunt mii care abia a șteaptă să- ți
cadă în brațe. Nu uita că Zilia, prima fată din via ța ta pe care a-i
sărutat-o și căreia i-ai spus “te iubesc!” , încă te așteaptă. Ai uitat
că toți își doresc o fată cuminte și iubitoare cu care să se a șeze
undeva, să facă copii iar mai apoi să imbătrânească frumos
jucându-se cu nepoții.
Ei bine am terminat în ați mai face morală. Și totu și în
acest moment nu înțeleg ce dracu are a șa de special târfa asta
de Florena de va înnebunit pe to ți. De ce dracu ui ți că atunci când
ai cunoscut-o nu era fecioara Maria. Că a șa cu tu ai luat-o din
brațele altuia tot așa altul o va lua din bra țele tale. Tare mi-e
teamă că acest lucru se va întâmpla foarte curând și că acel
”altul” va fi Marcos. Și încă ceva. Deși văd că orice cuvânt al meu
te irită să nu uiți ceea ce îți spun. Clipa în care vei avea în
preajmă doar pe cei care vor să profite de tine este foarte
aproape. Vei fi înconjurat numai de fal și prieteni și de profitori.
-Dacă mai scoți un singur cuvânt te omor, se auzi vocea
lui Antonio care se transfosmase în urlet.
În momentul în care am văzut chipul transfigurat al
vărului meu speriat și am luat-o la fugă. Imediat am auzit în un
zgomot de geam spart. M-am oprit și am întors capul pentru a
vedea ce s-a întâmplat. Furia îl orbise pe Antonio atât de tare
încât acesta nimerise în geamul u șii de la terasă. Am surprins
momentul în care Antonio se prăbușea peste cioburi. Cred că a
trecut peste un minut până când și-a revinit din șocul lovituri. S-a
ridicat și cu pași împleticiți a mers până la primul sacun care i-a
apărut în cale. S-a așezat și a început să se scuture de cioburi
fără a realiza că își făcea noi răni la mâini. În clipele în care privea
cum îi șiroește săngele pe Antonio îl fulgeră un gând: dacă Dodo
are dreptate?

163
 Cele mai negre gânduri puseră stăpânire pe el. Căuta
febril răspunsuri la sutele de intrebări care veneau ca o avalan șă.
Intensitatea iubirii pe care o sim țea pentru Florena îi întuneca
mintea. Și totuși în mintea lui Antonio de-abia acum parcă se
legau toate. Îi suna în urechi spusele mamei, ale lui Viviane, sora
sa, care nu au fost de accord ca Florena să-i fie logodnică. Auzea
până și vocea lui Dodo care parcă tuna: Este o femeie u șoară. Nu
te-a iubit și nici nu te va iubi niciodată cu adevărat. De fapt tu doar
ai auzit despre iubire. Degeaba sim ți tu cum acest divin sentiment
te face să zbori. Pentru a decola mai ai nevoie de o aripă. Cea a
iubitei. Acum tu zbori în vrie.
Dacă este adevărat ceea ce spune Dodo totu și cum de
m-am lăsat orbit! își repeta la nesfâr șit Antonio. Trebuie să mă
trezesc! Să văd lucrurile cu ochii mei. Să le pipăi. Să le miros.
Dodo a spus foarte multe. Despre curse aranjate. Despre
sabotarea mașinei chiar de echipa mea. Ceea ce mă înconvoaie
în acest moment sunt cuvintele spuse despre Florena. Ce ar fi să
o sun și să-i spun că în această seară trebuie să merg foarte
devreme la culcare. Că m-a sunat principalul sponsor care ține cu
orice preț să fiu în formă maximă la cursa de duminică când se
decide titlul. Trebuie să mă conving singur dacă ceea ce a spus
Dodo este adevărat. De acum orice decizie o voi lua am să o fac
numai după o analiză atentă în care doar argumentele solide să
primeze. Constat că m-am lăst orbit de strălicirea victoriilor și
ovațiile fanilor.

După ce l-am văzut pe Antonio că s-a ridicat mi-am zis că

a sosit momentul să merg la hotel pentru a-mi face bagajele.
Înainte de a pleca m-am strecurat lângă Florena. Am tras-o
deoparte și i-am spus:
-Ascultă fetițo! Când între doi oameni care se iubesc
apare susceptibilitatea nimic nu mai este cum ar trebui să fie.
Acest sentiment îl trăiește acum Antonio. Eu plec. Te rog să nu

164
uiți că rolul tău era să aduci liniște în via ța lui vărului meu și în
schimb ce ai făcut. Dacă tot ți-ai făcut alte planuri de ce nu ai avut
răbdare până se termină cursa de duminică. Orice ar fi eu nu-mi
pot explica cum ai uitat atât de repede că lângă Antonio ai devenit
cunoscută.
Toți știu că ai intrat cu tocurile în via ța lui. Cel pu țin acum
ai delicatețea și ieși pe vârfuri. Nu îmi permit să- ți fac repro șuri
dar sunt convins că intr-un anumit fel te sperie despăr țirea de el.
Ți-e teamă de golul zilei de mâine. Te-ai obi șnuit să fi pe prima
pagină deși oferi nimic ci doar furi din via ța unei vedete care a
muncit zi și noapte ani în șir. Ție ți-a fost destul de simplu. Natura
te-a dotat și, pentru a reuși, a fost suficient să- ți ridici fusta cu
nonșalanță. Probabil chiar în aceste clipe îți spui:
-Ei și ce. Nu va mai este Antonio va fi altul.
-Nu va fi altul. Deja este. Și pentru a nu pleca nedumerit
dar mai ales să ai la ce te gândi pe drum vreau să ști că după
cursa de duminică voi pleca în vacan ță cu Marcos. El va fi
campionul de peste trei zile și al următorilor ani.
-Poate se va întâmpla așa cum spui tu însă nici Marcos
nu va fi campion la infinit. Și mai este ceva. Frumuse țea cu care
orbești azi lumea se va ofili. Abia atunci vei constata că sufletul
tău este iască și oricât ai scormoni prin el nu vei găsi nimic.
Tot ceea ce cucerești astăzi unduindu- ți șoldurile va
dispărea când te aștepți cel mai pu țin. Abia atunci vei sim ți du șul
rece al realități. Vei trăi durerea izolării. Durerea clipelor în care
nimeni nici cei pe care i-ai în șelat nu te vor mai privi ori te vor privi
cu silă.

Înainte de a pleca am bătut la u șa lui Antonio. De și era

foarte târziu încă nu dormea. Mi-a deschis imediat. Îngrijorarea pe
care am văzut-o pe fața lui m-a determinat să mai încerc încă
odată să-l opresc de a lua startul în, a șa cum o numea el, ultima
cursă.

165
 A simțit imediat că vreau să-i spun ceva și nu știu cum să
încep așa că m-a invitat în cameră.
-Te rog Dodo! Intră! Văd că ești pregătit de plecare. Să ști
că nu voi încerca să te opresc deși simt o mare apăsare în suflet.
Am intrat în camera în care era cazat Antonio. Nu pot
trece peste faptul că obișnuia, mai ales când concura la Imola să
nu schimbe nimic. Chiar dacă a câ știgat de fiecare dată când a
concurat aici nu putea uita că Emillio... De această dată de și
rezervarea a fost făcută cu două luni înaintea cursei și proprietarii
hotelului cunoșteau fixurile lui Antonio cu doar câteva zile înaintea
cursei au anunțat că apartamentul nu mai este disponibil. Poate
că și acest fapt îl deranja pe Antonio.
Nici nu am apucat să fac doi pași că Antonio m-a
întrebat:
-Ai venit să îți iei la revedere sau să-mi spui adio?
-Ascultă-mă Antonio, a venit răspunsul meu după câteva
clipe în care chiar nu știam ce să spun pentru a nu-l supăra și mai
mult. Toți te apreciază!
-Așa crezi tu?
-Dar este evident!
-Poate pentru tine. Toți sunt invidio și pentru pozi ția în
care mă aflu. Îi simt cum stau la pândă și mă a ștept la orice pas
să simt cuțitul înfipt în spate. Și ține minte! Acest lucru se va
întâmpla foarte repede.

-Antonio trăia la paroxism și visa mereu. Acesta era

modul lui de viață. Poate părea ciudat dar în clipele când se
trezea din vis vedea limpede sub adevăratul ei pre ț lumea și via ța.
Totul dura însă extrem de puțin. Pentru că în clipa următoare se
lăsa înșelat ca un copil de vorbele mieroase ce-i era picurate la
ureche și se cufunda în visul pe care numai el îl în țelegea. Cred
că avea o jumătate a sufletului în care nu putea intra nimeni și
unde domnea o căldură bolnăvicioasă de unde ie șea la iveală și
înflorea acele visuri nebune.

166
 -Ghicea mereu ce interese are fiecare om care se
învârtea în jurul său. Cu toate astea îi lăsa pe to ți să creadă că l-
au păcălit. De ce totuși pe Florena nu o ghicea? Când iubirea
inundă sufletul unui om oare de ce logica gândirii este anihilată?
Zadrnic încercam să-l trezesc la crunta realitate vorbindu-i de
fapte concrete nu doar de simple bănuieli căci imediat dădea
drrumul unui potop de vorbe cu care încerca să mă convingă că
sunt gelos pe fericirea lui.
După aceea imediat se închidea în lumea lui. Oricât m-
ași fi revoltat era în zadar. Când ne reîntâlneam Antonio avea o
mină liniștită și nici un semn pe fața lui nu amintea de ceea ce s-a
întâmplat cu câteva ore în urmă. Din lumea lui trecea foarte u șor
în lumea noastră.
Chiar dacă mă revolta atâta copilărie, atâta simplitate la
el nu puteam face nimic.
Când începea să vorbească toți erau fermeca ți de modul
în care vorbea Antonio. Întotdeauna surprindea cu câtă rigoare
stabilea strategia pentru cursa ce urma să se desfă șoare. Totul
era aproape fără cusur. Numai creierul lui era în stare să
conceapă așa ceva Făcea lucruri atât de nea șteptate încât mă
înfioram mai ales că gândul mă ducea la faptul că numai nebuni
au astfel de scânteieri.
De multe ori ne spunea: Voi nu trebuie să face ți decât un
lucru. Când vorbiți cu mine să vă da ți seama în care stare mă
aflu: lucid sau visător pentru că în mine sălă șuiesc aceste două
stări de spirit.

În curba Tamburelo, exct acolo unde în urmă cu patru ani

și-a găsit sfârșitul Luciano, Antonio care avea peste trei sute
kilometri la oră a fost proiectat de către Marcos în zid. O tijă a
străpuns casca pătrunzându-i în creier.
Râmas singur Marcos a sprintat spre victorie. Spre prima
sa victorie. Trist rămâne faptul că în vreme ce Antonio era

167
transportat la spital Marcos urca fără pic de remu șcare pentru
ceea ce afăcut, pe prima treaptă a podiumului.
După ce a ridicat cupa deasupra capului și a fost stropit
cu șampanie Marcos a început să strige::
-Sunt cel mai bun! Istoria va vorbi numai de mine. Vă
aștept pe toți la localul hotelului unde voi da o petrecere pe cinste.
După festivitatea de premiere a urmat o scurtă petrecere
la boxele echipei lui Marcos. Când totul s-a terminat acesta a
plecat avâd-o pe Florena atânată de bra ț. Fericitul cuplu abia a
făcut câțiva moment în care a fost oprit de Loran.
-O clipă amice. Vreu să te felicit pentru victorie. Vreau...
-Vreau să dispari din drumul meu! Nu te cunosc! Băie ți!,
spuse Markus și se întoarse spre gărzile de corp. Lua ți gunoiul
ăsta din drumul meu!
Aproape instantaneu un zdrahon de peste o sută de
kilograme îl prinse pe Loran de bra ț și a șa cum fac brutele îl
aruncă peste gardul viu ce împtejmuia aleea.

Loran s-a trezit din leșinul izbiturii după aproape zece

minute. A trebuit să treacă clipe bune pentru a se dumiri unde se
află și cum de a ajuns în această stare. S-a ridicat și a mers
împleticit câțiva pași până când și-a recăpătat echilibrul. Deodată
imaginea lui Antonio cu creierul impră știat pe zidul din curba... i
se întipări pe retină. Simțea cum ceva se revoltă în sufletul și în
mintea lui. Ridică privirea pironită pe asfaltul trotuarului. La nici
zece metri în fața sa se găsea cârciuma al cărui nume devenise
celebru „AICI UIȚI DE NECAZURI”
Cred că au numit-o greșit. Mai corect era AICI, ÎN
ALCOOL, OAMENII ÎȘI ÎNGROAPĂ MIZERIA.
Loran și-a fixat privirea pe ușa localului care promitea că
te face să uiți totul după doar câteva pahare. Ajuns la bar se
cocoță pe scaun și cu privirea în gol, mai mult țipând ceru
băiatului care butona impasibil un telefon: Un pahar și o sticlă de
schoch!

168
 Văzâdu-i licărul ciudat din priviri băiatul de la bar se grăbi
să onoreze comanda.
În clipa în care paharul și sticla ajunseră în fa ța sa Loran
cu gesturi tremurânde umplu paharul pe care îl duse la gură.
Aproape că răsturnă alcoolul în gură. În ciuda dorin ței de al înghi ți
dintr-odată o mare parte îi curse pe la col țurile gurii. În clipa în
care paharul s-a golit cu o furie amplificată poate de visul ciudat
avut în puținele clipe de somn din ultimele zile s-a ridicat de pe
scaun, a luat sticla de scoch pe care a trântit-o de podea strgînd:
-Nu mai suport! Nu mai pot! Chiar dacă mi-a tremurat
mâna și nu am pornit laserul care trebuia să-l orbească pe
Antonio mă simt vinovat. Trebuie să mă spovedesc înainte de a
părăsi această lume împăcat cel puțin cu sufletul meu. Abia acum
sunt convins că Markus m-a atras în această mizerie. Când eu
eram piolot și campion disputa mea cu Antonio a fost una loiala.
Totul s-a disputat pe pistă. Am fost supărat atunci când l-am sim țit
că mă va îminge. Încă nu eram pregătit să părăsesc luminile
rampei cu care eram obișnuit de ani buni. To ți folosesc, atunci
cînd simt că pierd mici trucuri pentru a rămâne atârna ți de glorie
dar până a gândfi să-ți omori rivalul este cale lungă. Da.
Recunosc că și eu la rândul meu, am procedat la fel. De fapt a șa
este viața. Mă voi spovedi însă chiar azi dar nu la biserică ci acolo
unde omul încă păoate face drepătate. În fa ța justi ției.
Loran simți cum o mână i se strecoară sub bra ț.
-Te conduc la duhovnicul tău. Să mergem!
-Nu am nevoie de însoțitor. Voi merge când am eu chef.
-Vei merge acum, auzi Loran vocea care îi șuiera în
ureche și simți cum mâna celui de lângă el îi strănge bra țul ca un
clește.
Mai mult paralizat de furie neputin ței decăt de pu ținul
alcool înghițit Loran se lăsă condus afară din local.

Când ai să-l cunoști MAI BINE pe Marcos o să- ți faci altă

pârere. Poate viața vă va purta pe acela și drum. Adică să face ți

169
echipă la același constructor. Cine păoate intui cărările pe care te
poartă viața.

Nu știu dacă bunicul Emmerson asista la scenele

petrcute între Antonio și Marcos mai spunea a șa ceva dar pe
mine mă intriga cu totul altceva. De ce a accentuat bunicul
cuvintele MAI BINE? Cum se face că tocmai el care a fost și a
rămas un lup singuratic a devenit a șa conciliant? Și apoi de ce nu
spune nimic despre alt pilot și o face tocmai despre Marcos?

ULTIMA CURSĂ

Antonio a ieșit pe terasă. Zarva, fumul de țigară, dar mai

ales mirosul de alcool îl făceau să se simtă rău. Mai trăise
asemenea clipe. Și totuși la nici una din cursele la care luase
startul nu simțise acest gol ciudat care îl cuprinsese acum.
-Oare ce se întâplă cu mine? De ce mă simt ciudat? Să
fie de vină comportamentul Florenei?
Întrebările la care nu găsea răspuns veneau ca o
avalanșă peste Antonio. Cel mai greu de suportat era faptul că la
niciuna din întrebările care mușcau din el nu găsea răspuns. Se
simțea singur. Cu sufletul pustit se apropie de marginea terasei și
privi în gol. Oare ce viteză voi prinde dacă am să plonjez în gol?
Încercă să facă un calcul luând ca factori greutatea trupului său,
distanța până la sol și viteza gravitațională. Intrase în transă a șa
că se apelecă mult peste balustrada terasei moment în care a
simțit o mână care la prins de tricou și l-a tras cu o for ță care îl
trezi. Era Dodo.

170
 -Ce faci Antonio? Ce este cu tine? Cine a putut să te
tulbure de ai ajuns într-o asemenea stare?
Surprins Antonio replică mai mult mecanic de și
tonalitatea lăsa să se înțeleagă că este cu gândurile în altă parte:
-Nimic. Sunt bine. Totul este OK!
-Este OK pe dracu. Ești livid. Nu uita că te cunosc de
treizeci de ani. Nu te-am văzut niciodată în halul ăsta.
-Ți se pare.
-Mi se pare ce? Dacă veneam cu câteva secunde mai
târziu acum zăceai pe asfalt.
-Exagerezi ca de obicei. Îmi porți o grijă care mă sufocă.
-Ști ceva? Am oboist. Sunt lângă tine, aproape zi de zi,
de peste douăzeci de ani. Din această cauză am rămas singur la
fel ca și tine. Simt nevoia să merg acasă. Să stau și să privesc
grădina unde mama trebăluiește printre flori. Să merg pe plaja
nostră dragă și să privesc copiii cum bat mingea. Ajunge Antonio.
Împreună cu tine am bătut lumea în lung și în lat. Ai trăit gloria
așa cum a-i visat. Ce mai vrei omule!? În conturile tale zac
milioane pe care nu le pot cheltui zeci genera ții ale familiei tale de
acum încolo. Asta admițând că vei avea urma și. Ce- ți mai
trebuie?
-Simt că nu mă pot rupe de curse Dodo. Că nu pot trăi
fără zgomotul motaorelor și nebunia de pe pistă. Că mor dacă nu
aud la sfârșitul cursei uralele fanilor.
-Oprește-te Antonio! Ajunge! Sunt convins că gestul
Florenei te-a răvășit.
-Ce gest? Care gest?
-Nu te mai preface omule. Ai fost și ai rămas un actor
prost. Tu ești un AS doar acolo pe pistă. În rest ai rămas un copil
tâmp pe care fiecare îl folosește în func ție de interes. În seara
asta toți au văzut-o pe Florena cum îl privea languros pe Marcos.
Cum fremăta de dorință. Niciodată nu am văzut-o, în cei șase ani
de când sunte-ți prieteni, să te privească în acest fel pe tine. Ține
minte ceea ce îți spun azi: În clipa în care nu vei mai fi în vârf î ți
va întoarce spatele. Chiar crezi că te-a iubit vreo clipă? Aiurea. S-

171
a folosit de tine pentru a se face vizibilă în luminile rampei. Adică
prefăcându-se că te iubește…
-Dacă mai scoți un singur cuvânt îți crăp capul Dodo.
-Fă-o dar nu rezolvi nimic. Ai câștigat un munte de bani.
Ai cucerit zeci de trofeie dar ai e șuat lamentabil în a cuceri inima
unei femei. Și ști de ce? Pentru că pui suflet acolo unde nu
trebuie. Ascută-mă Antonio: Dă-o dracului de cursă. Vezi bine că
pe noii tăi patroni nu-i interesează să câ știge glorie. Î ți sabotează
mașina încă de la stand. Interesul lor este să câ știge sume uria șe
mizâd la pariuri pe turul în care vei abandona sau pe ce loc vei
termina. Totul este programat. Ai intrat într-o hazna omule.
-De unde ști tu aceste lucruri? De când le ști?
-Le-am aflat acum câteva zile. Vroiam să vorbim despre
acest lucru după cursa care urmează. Când am văzut-o pe
Florena că mai avea puțin și se încăleca cu Marcos de fa ță cu to ți
și pe tine ajuns în starea de a te arunca în gol m-am decis să- ți
spun. De fapt de câteva zile tot încerc și nu știu cum să te opresc
să nu iei startul în această cursă în care se decide titlul.
Antonio, cunosc două fete superbe. Sunt frumoase și
foarte inteligente. Știu să aprecieze frumosul și să te facă să sim ți
că viața este o bucurie. Au trăit mult timp în biblioteci și în muzeie.
Știu să prețuiască timpul pe care noi l-am risipit a șa de u șor prin
cluburi. Timpul trebuie folosit nu petrecut Antonio. Haide omule.
Le luăm și plecăm pe o insula. Doar noi patru: Î ți dai seama câtă
liniște ne așteaptă? Doar plajă și apă. Aruncăm undi țele și punem
fetele să ne maseze apoi ne cufundăm în valurile aceanului. Ce te
oprește omule de la o asemenea ispită? Nu ai trăit-o niciodată?
-Nu mă intertesează ceea ce îmi spui tu. O repet. Un
singur cuvânt dacă mai scoți îți crăp capul. Pleacă dracului de
aici. Dispari. Dispari acum. Sunt încă tânăr. Mai am multe trofeie
de câștigat. Florena mă iubește imens. E ști gelos omule. E ști
gelos pe succesul meu. Te macină faptul că nu po ți ridica cupa
deasupra capului. Că nu ai simțit niciodată cât de dulce este
șampania care curge pe tine când e ști pe podium. Te-am făcut să

172
trăiești gloria lângă mine și acum când o vezi pe Florena atârnată
de gâtul meu te macină eșecul tău în dragoste. E ști ranchiunos!
- Ascultă Antonio! Ai dreptate. Încă nu am o famile pentru
că am fost lacheul tău. Gloria cu care te lauzi ai cucerit-o și cu
ajutorul muncii mele. Sunt cel care, chiar dacă î ți este greu să o
recunoști, trudește în umbră pentru ca tu să trăie ști clipele de
glorie cu care te împăunezi fără a arăta un pic de respect pentru
care nu se văd și nici nu dau năvală să se afi șeze lîngă tine dar
care suferă în tăcere atunic când tu nu câ știgi. Constat, cu
tristețe, că a-i pirdut contactul realitatea. Ai ajuns să te crezi zeu.
Grijă mare la cum vei trăi clipa în care te vei trezi din vis. Acum,
așa cum vrei tu, Antonio, am să dispar. Dar ține minte un singur
lucru: Tu ești vedetă și poți avea orice fată. Sunt mii care abia
așteaptă să-ți cadă în brațe. Nu uita că Zilia prima fată din via ța ta
pe care a-I sărutat-o și căreia i-ai spus “te iubesc!” încă te
așteaptă. Toți își doresc o fată neprihănită, iubitoare cu care să se
așeze undeva, să facă copii și mai apoi să imbătrânească frumos
jucându-se cu nepoții. În acest moment nu înțeleg ce dracu are
așa de special târfa aia de Florena de va înnebunit pe to ți. Și încă
ceva. Deși văd că orice cuvânt al meu îți te irită să nu ui ți acest
moment: clipa în care vei în preajmă doar pe cei care vor să
profite de tine este foarte aproape. Vei fi înconjurat numai de fal și
prieteni și de profitori.
-Dacă mai scoți un singur cuvânt te omor, se auzi vocea
lui Antonio care se transfosmase în urlet.
Dodo, chipul transfigurat al prietenului său se sperie și o
luă la fugă. Auzi în spatele său un zgomot de geam spart. Furia îl
orbise în așa fel pe Antonio încât acesta nimerise în geamul u șii
de la terasă. Dodo întoarse capul. Îl văzu pe Antonio cum se
prăbușea peste cioburi.
A trebuit să treacă minute bune până când să- și revină
din șocul lovituri. S-a ridicat și cu pa și împletici ți a mers până la
primul sacun care i-a apărut în cale. Se a șeză și începu să se
scuture de cioburi fără a realiza că î și făcea noi răni. În clipele în

173
care privea cum îi șiroește săngele pe Antonio îl fulgeră un gând:
dacă Dodo are dreptate?
Cele mai negre gânduri puseră stăpânire pe Antonio.
Căuta febril răspunsuri la sutele de intrebări care veneau ca o
avalanșă. Intensitatea iubirii pe care o sim țea pentru Florena îi
întuneca mintea. Și totuși acum parcă se legau toate. Îi suna în
urechi spusele mamei, ale lui Rose, sora sa, iar peste tot vocea
lui Dodo care parcă tuna: Este o femeie u șoară. Nu te-a iubit și
nici nu te va iubi cu adevărat. De fapt tu ai auzit despre iubire.De
trăit acest sentiment la intensitatea care te face să sim ți că zbori
nu o să ai parte niciodată. Nu cu această femeie.
Dacă este adevărat ceea ce spune Dodo totu și cum de
m-am lăsat orbit! își repeta la nesfâr șit Antonio. Trebuie să mă
trezesc! Să văd lucrurile cu ochii mei. Să le pipăi. Să le miros.
Dodo a spus foarte multe. Despre curse aranjate. Despre
sabotarea mașinei chiar de echipa mea. Ceea ce mă înconvoaie
în acest moment sunt cuvintele spuse despre Florena. Ce ar fi să
o sun și să-I spun că în această seară trebuie să merg foarte
devreme la culcare. C principalul sponsor ține cu orice pre ț să fiu
în formă maximă la cursa de mâine când se decide titlul. Trebuie
să mă conving singur dacă ceea ce a spus Dodo este adevărat.
De acum orice decizie o voi lua numai după o analiză atentă în
care argumentele trebuie să primeze. Constat că m-am lăst orbit
de strălicirea victoriilor și ovațiile fanilor.

174
 SECRETUL BUNICULUI EMERSON

Am ajuns cu povestea aproape la final. Nu pot pune

punct deoarece câteva întâmplări, pu țin ciudate, îmi tot dau de
gândit. Poate sunt simple coinciden țe. Dar dacă nu sunt. Dacă
mama are dreptate când spune că „Trăsnetul nu cade din senin!”
În această poveste ceva nu se leagă. Ce anume nu îmi
pot da seama.
Până acum am făcut tot ceea ce a depins de mine. A mai
rămas doar să îl caut pe bunicul. Nu l-am mai văzut de patru ani.
Sunt convins că el îmi va da răspuns la multe întrebări la care nu
găsesc răspuns. Problema este unde îl găsesc păe bunicul. La
cabană unde de regulă își petrecea o parte din timp de aproape
trei luni de când sunt eu aici nu a pus piciorul. For țat de situa ție
am plecat acasă. Aici am găsit-o pe mama stând în grădină unde
mângâia florile. În clipa în care a auzit poarta deschizâdu-se a
ridicat privirea. Când m-a văzut un zâmbet i-a înseninat fa ța iar

175
brațele i s-au deschis așteptând să mă apropii pentru a mă
îmbrățișa.
Timpul săpase adânc pe chipul ei. Poate durerea
pricinuită de moartea fratelui meu Lucino să fi înconvoiat-o atât de
mult. Poate faptul că eu nu am căutat-o vreme de patru ani. Greu
de spus ce se întâmplă în sufletul uni părinte care î și divinizează
pui iar aceștia...
După câteva minute în care nimeni nu a scos nici un
cuvânt mama a întrerupt tăcerea:
-Să mergem în cameră! Brusc mi-a venit poftă să beau o
cafea.
Nici nu a așezat bine mama ceștile cu cafea pe masă că
am rugat-o să-mi povesteacă ce s-a mai întâmplat după ce eu am
plecat.
Am ascultat-o pe mama câteva minute. Văzâdu-mă că
mă tot foiesc pe scaun m-a întrebat:
Dar ce-i cu tine? De ce ești agitat?
Adevărul este că eu ardeam de nerăbdare să aflu unde
este bunicul cu atât mai mult cu cât nu-l zăream pe nicăieri. Cu
vocea un pic tremurată pentru că nu uitasem că l-am supărat
când am hotărât să merg la facultatea am întrebat:
-Mamă! Nu mi-ai spus nimic despre bunicul. De ce?
-Pentru că nu știu nimic nici eu. Imediat după ce a fost
înmormântat vărul tău, Antonio, bunicul a plecat undeva în
Transilvania. Unde se găsește acest loc să nu mă întrebi că nu
știu. Ceea ce știu este că acolo s-a născut străbunicul tău. Și mai
știu ceva. Lasă-mă o clipă să-mi amintesc exact care au fost
ultimele lui cuvinte. A da. Când a ajuns la u șă, a continuat mama
cu un glas momlcom încercând să-l imite pe bunicul, a spus:
-Dacă Dodo va mai fi curios să afle secretul pe am
promis că am să i-l spun să mă caute!
Imediat m-am luminat. Cum aveam harta stăbunicului
totul devenea floare la ureche. A doua zi eram deja în avion. De
la aeroport am închiriat o mașină și am pornit spre sătucul uitat de
lume unde se izolase bunicul.

176
 Am deschis cu multă grijă poartă căsu ței după care am
privit cercetător curtea. Pe veranda casei l-am văzut pe bunicul.
Stătea întins într-un balansoar. Auzind pa și a ridicat privirea.
Când a dat cu ochii de mine și-a mu șcat buzele. Aprope
instantaneu din ochii a început să-i curgă lacrimi.
M-am apropiat și după ce am pus un genunchi pe
scândura cu care era pardosită veranda i-am luat mâna pe care
am sărutat-o.
Clipele de tăcere care au urmat mi s-au părut o ve șnicie.
Într-un tîrziu, după ce și-a șters lacrimile, bunicul a vorbit:
-Dodo, acum pot să îți spun că mă bucur enorm pentru că
ai ales să mergi la facultate. În acest fel tu ai învins destinul pe
care dorean să ți-l impun eu. Te-ai răzvrătit exact când trebuia.
-Poate era mai bine să nu te ascult de la început. Atunci
eram doar un copil și nu am vrut să te supăr făcând altfel. Vreau
să ști că în ultimul timp între mine și Antonio apăruse...
-Nu vreau să știu nimic. Nu ai nici-o vină în ce s-a
întâmplat. Vinovat sunt doar eu. Știu că ai citit jurnalul meu altfel
acum nu ai fi acum aici. Sunt convis că dacă ai citit atent ceea ce
am scris acolo te-ai lămurit că de ce am procedat a șa.
-Și da, și nu. Sunt întrebări pe care mi le-am tot pus și la
care nu am găsit răspuns.
-Știu. Nici nu aveai cum. Dar așa cum ți-am promis am
să-ți spun ceea ce voi numeați secretul meu. Cred că și acesta a
fost un motiv care te-a determinat să vi aici. De fapt citesc pe fa ța
ta că ești atât de curios încât nici nu sim ți oboseala drumului.
-Abia aștep să te ascult însă am o întrebare.
-Azi mă poți întreba orice. De mîine...
-Bunicule cum poți trăi în acest loc uitat de lume? Fără
telefon, fără internet. Ce mai. Fără nimic din ce are lumea
civilizată.
-Am să-ți răspund cu o întrebare. Și dacă am trăit atâ ția
ani în lumea civilizată, ca să nu mai spun că multe dintre ideile
mele au făcut-o să progreseze cu ce m-am ales? Mai bine singur
cu fiarele pădurii care mă mai pradă din când în când dar nu mă

177
pizmuiesc. Pe această temă este foarte mult de discutat a șa î ți
propun să abordăm subiectul care te frământă. Este bine a șa?
Ce mai puteam spune când știam cât de mult a suferit
bunicul în urma decesului lui Emilio și a lui Antonio. Nu am mai
scos nici un cuvânt ci doar am dat aprobator din cap.
După ce m-a privit îndelung bunicul și-a fixat privirea spre
pâlcul de stejari din apropierea casei și cu o voce caldă a început:
-Nu vreau să te plictisesc cu amănunte de genul cum am
plecat de acasă și ce am făcut în anumite momente. Trebuie
totuși să ști că după foarte multă muncă am ajuns pilot de formula
unu. Ba mai mult la a patra ediție am ajuns aproape de culmea pe
care visam să o cuceresc. Dezastrul a venit cum se spune peste
noapte. Eram în extaz pentru că mai aveam de făcut un singur
pas pentru a fi campion și peste doar câteva ore m-am trezit
agonozând în hău.
Totul a început în Germania unde urma să se dispute
ultima cursă. Echipa pentru care concuram era deja campioană.
În această ultimă cursă mai rămăsese de stabilit clasamentul
piloților. De fapt doar a primelor trei locuri pentru că în rest nu se
mai putea schimba mare lucru. Eu ocupam primul loc iar la
cinsprezece puncte distanță, pe locul doi, era Ștefan, colegul meu
de echipă, de naționalitate germană. Locul trei era ocupat de un
englez la un singur punct de Ștefan.
După sesiunea de calificări urma ca eu să plec de pe
prima grilă, Ștefan de pe a doua, iar englezul de pe a treia. Ceea
ce urma a doua zi era limpede pentru toată lumea. Eu trebuia
doar să termin în primii opt. Adică în puncte pentru a nu fi depă șit
de cei doi. Trăiam deja emoțiile câ știgării primului meu titlu de
campion mondial. În urechi auzeam ova țiile fanilor. Îmi imaginam
chiar primirea triumfală de acasă.
În brațele reveriei mă pregăteam să plec de la boxe cu
gândul de a merge la hotel. Am fost trezit din vis de către
inginerul șef care mi-a comunicat că patronul echipei mă a șteaptă
în birou. Am fost puțin surprins mai ales că de regulă acesta nu
prea vorbea cu noi. Totul ne era transmis prin inginerul șef.

178
Surprins și curios în acelaș timp am pornit către locul indicat. Îmi
încolțise în gând ideea că mă cheamă pentru a-mi propune un
nou contract mai ales că înțelegerea pe care o aveam expira
după ultima cursă.
Pentru a scăpa de neliniștea care mă cuprinsese chiar
mi-am spus în gând: ”Faptul că mâine voi fi campion și sigur voi
primi oferte de la mai toate echipele aflate în competi ția cu
certitudine dorește să se asigure că voi concura pentru echipa lui
și în sezonul următor”!
Și totuși, în pofida acestei presupuneri, am intrat, în
camera unde mă aștepta patronul, puțin temător. Nu știu de ce în
mod subit am simțit că ceva nu-i în regulă.
Am intrat în camera unde eram așteptat. Într-un fotoliu
imens, cu piciorele întinse pe biroul din fa ța sa, stătea tolănit
patronul. Am făcut câțiva pași după care am spus bună ziua. Cred
că ineditul situației a făcut să-mi tremure pu țin vocea fapt sesizat
de bosul echipei care a postat un zâmbet ironic în col țul gurii. În
acel moment am devenit circumspect.
-Ia loc, au fost următoarele sale cuvinte spuse pe un ton
poruncitor, arătând cu degetul scaunul pe care să mă a șez.
-Mulțumesc!, am spus puțin deranjat de modul în care a
spus „ ia loc!”.
După ce m-am așezat acesta a continuat. Avea o voce
rece, cu reflexe metalice.
-Uite cum stă treaba. Am să ți-o spun direct. Pentru că
ultima cursă se desfășoară aici, la noi acasă, dorin ța mea este ca
mâine să câștige cursa Ștefan.
Deși doream să termin cum se spune„ an fanfar” pentru
moment am gândit că nu este o tragedie că voi ocupa locul doi
așa că nu am spus nimic.
-Planul de urmat, a continuat patronul, este următorul:
După start îl lași pe Ștefan să treacă în fa ța ta și apoi îi asiguri
spatele până în ultimul tur. Când se intră în ultima linie dreaptă
abandonezi. Oricum se va derula cursa în clasamentul general tu
nu poți cădea mai jos de locul trei.

179
 Auzind motivul pentru care m-a chemat am dat să mă
ridic de pe scaun. Pornirea mi-a fost oprită de faptul că a
îndreptat degetul arătător spre mine continuând cu un ton ridicat.
-A nu mă asculta până la capăt este lipsă de educa ție și
acest lucru mă face să mă mai gândesc dacă te voi mai păstra în
echipă și pentru sezonul următor. Totu și să continui. Gânde ște-te
la stisfacția miilor de spectatori dacă va câ știga Ștefan. Noi
suntem un popor care ne iubim țara și na ția. Ștefan are foarte
mulți fani și eu nu pot fi de acord ca titlul de campion să fie cucerit
de un necunoscut dintr-o țară bananiră iar cona ținalii mei să plece
acasă dezamăgiți.
-Bine dar până acum eu l-am ajuta enorm pe Ștefan să
fie pe locul doi. Știți destul de bine că la foarte multe curse am
blocat pur și simplu pista lăsându-l pe el să câ știge. La altele de și
eram pe primul loc m-am dat la o parte. Dacă nu o făceam
diferența de puncte între noi era atât de mare încât azi nu mai
avea loc această discuție. De ce uita ți am făcut tot ce a depins de
mine pentru ca echipa să câștige titlul de campioană. Tot ceea ce
pot face mâine este să îl ajut pe Ștefan să termine pe locul doi.
Trebuie vă mulțumiți cu acest lucru.
-Nu mă pot mulțumi. Și nu o pot face pentru că noi avem
în genă să luăm totul. Să nu avem milă de cei care nu sunt din
stirpea noastră.
-Îmi pare rău dar v-o spun răspicat. Refuz o astfel de
înțelegere. Pentru mine acum a sosit clipa la care visez încă de
când eram copil. A sosit clipa pentru care am muncit enorm. A
sosit clipa să mă bucur de primul meu titlu. Am și eu fanii mei
care așteaptă să se bucure ca să nu mai vorbesc cât de mândri îi
voi face pe conaționali mei. Abia a ștept să prezint trofeul so ției și
fiicelor mele ca să nu mai voebesc de părin ții mei. Abia acum
sper ca tatăl meu să mă ierte pentru toate problemele pe care i le-
am creat.
-Nu pot înțelege cum un om care vine dintr-o clasă
inferioară poate avea asemenea vise dar în fine. Dacă mâine
conduci cursa așa cum numai tu ști să o faci iar la final Ștefan

180
câștigă ocupă primul loc și apoi abandonezi ai o primă dublă fa ță
de suma pe care o primești pentru titlu de campion.
-Oricât de mare ar fi prima nu mă interesează. Pentru
mine nimic nu echivalează cu titlu de campion, am spus
ridicându-mă de pe scaun.
În clipa în care am terminat de rostit ultimul cuvânt
patronul și-a scos ochelerii pe care i-a a șezat tacticos pe birou.
-Emmerson recunosc că dacă în acest moment suntem
deja campioni pe echipe în mare măsură este meritul tău. Și este
pentru că pe lângă talentul de a pilota ai venit cu foarte multe idei
de a modifica monopostul. Totuși eu zic să te mai gânde ști la
propunerea mea. Îmi dai un răspuns mâine cu două ore înainte
de a începe cursa.
-Vi-l dau chiar acum, am răspuns fără a mai sta pe
gânduri. Este nu!
Evident pentru a fi cât mai convingător am accentuat
când am spus „nu”.
-Emmerson, constat că ai... „principii” de la care nu vrei
să te abați. Pentru mine totul este foarte clar. Ori e ști prost, ori
ești îndoctrinat cu o educație înțepenită în alte veacuri. În țelege
omule că pentru a produce un lucru sau pentru a mânca omul are
nevoie de bani. Eu azi îți ofer bani. Enorm de mul ți bani. După
câte înțeleg tu îi refuzi. Ai mare grijă să nu ajungi în situa ția în
care vei fii nevoit să asiguri cele necesare traiului familiei tale
folosind ca monedă de schimb...„principii”. Sincer î ți în țeleg
supărare dar eu sunt un tip răbdător. Te sfătuiesc să nu ui ți că
întotdeauna noaptea este un sfetnic bun și să mai chibzuie ști
până mâine!
-Nu am la ce mai chibzui pentru că nu am nici cea mai
mică îndoială că și mâine poziția mea va fi la fel. În concluzie nu
are rost să mai pierdem vremea. Răspunsul meu rămâne
categoric: NU!
După ce am pronunțat, de această dată mai mult răstit
„nu”!, patronul echipei s-a aplecat în fa ță îngustând ochi din care

181
parcă ieșeau fulgere. Și-a mușcat câteva clipe buzele apoi cu un
zâmbet ușor ironic a spus:
-Să fie cum dorești tu! Apoi, cu o mi șcare zvâcnită a
degetului arătător, mi-a arăt ușa.
Am părăsit încăperea și pentru a mă lini ști am mers pe
jos spre hotelul unde eram cazat. De fapt hotelul era proprietatea
patronului echipei pentru care concuram. Când am ajuns mi-am
amintit că trebuie să mănânc ceva a șa că am intrat în restaurant.
Ca un făcut azi localul era plin. Am fost pu țin surprins cu atât mai
mult cu cât în nici o zi nu erau ocupate mai mult de jumătate din
mese. Tot rotindu-mi privirea pentru a găsi o masă liberă l-am
văzut pe șeful de sală apropiindu-se de mine.
-Mister Emmerson dacă doriți să serviți masa vă conduc
într-un separeu. Acolo este multă lini ște și vă pute ți relaxa. A, să
nu uit. La masă un loc este ocupat de o domni șoară. Sper că
prezența ei nu vă deranjază.
Realitatea este că eu doream să fiu doar cu gîndurile
mele dar cum nu aveam altă variantă mi-am dat acceptul.
-Nu mă deranjază. Vreau doar să mănânc. Oricum nu
stau mult. Singura mea dorință este să fiu servit cât mai repede,
am răspuns aproape mecanic.
Separeul avea vedere spre stradă. În clipa în care am
intrat domnișoara despre care mi-a spus șeful de sală privea
gânditoare pe geam. Am salutat și am cerut voie să mă a șez.
Aceasta a întors agale capul măsurându-mă din priviri de sus în
jos și invers. Apoi cu o voce care trăda surpriza a spus:
-Ooo!, domnul Emmerson care mâine va urca pe prima
treaptă a podiumului și, flancat de domni șoare frumoase, va ridica
deasupra capului trofeul de campion. Este, cred, cel mai pre țios
trofeu care se acordă în formula unu, nu?
-Da! Așa este.
-Atuncif felicitări și mă mărtueisesc că mă bucur să vă
cunosc!
Imediat mi-a întins mâna prezentându-se: Numele meu
este Evelina!

182
 I-am întins mâna politicos și din dorin ța de a fi galant am
adăugat:
-Cum deja mă cunoașteți nu-mi rămâne decât să-mi
exprim bucuria că voi mânca în compania unei domni șoare a șa
frumoasă.
-Luați loc!, a continuat. Abia aștept să-mi povesti ți ce trăiri
are un pilot în timpul unei curse.
Am luat loc și chiar dacă nu am comandat nimic pe masă
au apărut două pahare cu șampanie.
-Să ciocnim în cinstea momentului că v-am cunoscut dar
mai ales al primului trofeu pe care mâine îl va câ știga marele
Emmerson, a toastat frumoasa domnișoară.
După ce am băut șampania nu prea mai știu cum s-au
derulat lucrurile. Nu îmi amintesc nici ce am mâncat. În ciuda
eforturilor pe care le făceam vedeam totul în cea ță. Sim țeam că
se învârte totul cu mine și că nu prea mă mai țineau picioarele.
Singura mea grijă era cum să ajung în cameră fără ca vre-un
ziarist să mă vadă în starea în care mă aflam.
Din încurcătura în care mă găseam m-a scos Evelina. Cel
puțin așa am crezut eu în acele momente.
-Se pare că nu vă simțiți prea bine. Dacă sunte ți de acord
am să vă iau de braț și am să vă conduc până în cameră. Deci
m,ergem ca doi îndrăgostiți. Bine!
-O ideie bună. Mulțumesc!
Sprijinindu-mă de umărul fetei am ie șit din restaurantul
hotelului și am mers în cameră. Ceea ce s-a întâmplat aici...
Când a juns cu istorisirea la acest moment bunicul a
tăcut. Pe față îi citeam îndoiala cu care se lupta. Să spună sau să
treacă peste ceea ce s-a întâmplat în cameră între el și, a șa cum
o prezentase, frumoasa domnișoară Evelina. Evident că eu care
ascultasem până acum aproape fără a clipii am rămas în aceia și
poziție așteptând nerăbdător. Simțeam după modul în care î și
mișca buzele și îi transpirase mâinile că în mintea bunicului se
dădea o luptă. Trecuse printr-o situa ție delicată și nu știa dacă să
spună sau ce s-a întâmplat în cameră să rămână o intimitate.

183
 Clipele de tăcere ale bunicului au fost destul de lungi
până când s-a hotărât să continuie.
-În fine, l-am auzit vorbind. Am să îți spun dar te rog să
nu pui întrebări. Este ceva delicat. Evelina m-a ajutat să mă
dezbrac apoi s-a întins lângă mine, chipurille, să-mi facă un masaj
pentru a-mi reveni. Urmarea masajului...
A fost pentru prima dată în viața mea când am în șelat-o
pe bunica ta. Pe Alegra. Încă eram ame țit când am plecat la du ș.
Când am revenit în cameră Evelina m-a întâmpinat ținând în
mână două pahare cu șampanie. Nici o clipă nu mi-am pus
întrebarea de unde au apărut. După ce mi-a pus un pahar în
mână a toastat:
-Să bem pentru cea mai frumoasă clipă a vie ții mele!
Am vrut să spun ceva însă ea imediat și-a lipit buzele de
ale mele. Am băut șampania și... m-am trezit a doua zi aproape
de ora treiprezece. De fapt era ora la care se dădea startul în
ultima cursă în care urma să câștig titlul de campion mondial al
piloților de formula unu.
Când am văzut ce oră indică ceasul am sim țit că
înnebunesc. Nici nu știu când m-am îmbrăcat și cum am ajuns la
locul unde era amenajat circuitul. Mi-a rămas însă întipărit în
minte că atunci când am sosit la boxele echipei mai erau cinci
minute până când se dădea startul. Eram hotărât să concurez
chiar dacă porneam de pe ultima grilă.
-Unde îmi este monopostul?, l-am întrebat pe inginerul
șef.
-Pe pistă, a răspuns acesta fără a mă privi.
-Cine-l conduce?
-Pilotul de rezervă care nu are obiceiul să se îmbete și să
ducă târfe în cameră chiar în ajunul celei mai importante curse.
Citește și tu ce scriu ziarele despre tine. Ai muncit degeaba până
acum. Cariera ta este terminată.
Abia acum în mintea mea s-a făcut lumină. Inginerul șef
nu avea de unde ști ce s-a întâmplat la hotel dacă totul nu era
premeditat. Abia acum am realizat că în urma refuzului meu

184
categoric patronul a apelat la o altă solu ție. Dacă eram un pic
„isteț” îi făceam aparent jocul. Adică luam startul și nu mă
dădeam la o parte sau nu abandonam a șa cum îmi ceruse el.
Durerea pe care o trîăiam era imensă. A spune că am
pierdut doar titlul de campion este foarte pu țin. Am pierdut cel mai
de preț lucru. Am pierdut respectul oamenilor.
În acea zi în loc să rămân în istorie ridicând trofeul
deasupra capului eu nu am făut altceva decât să îl arunc în
brațele altuia. Acest lucru a fost posibil pentru faptul că doar o
singură clipă mi s-a întunecat mintea și nu am știut să mă feresc
de tentații.
Eram atât de deprimat încât am izbucnit în plâns. Chiar în
acel moment, de parcă durerea pe care o trăiam nu era
suficientă, de mine s-a apropiat patronul echipei. Și acum după
atâția ani de câte ori îmi amintesc aud cuvintele pecare mi le-a
spus și îi văd rânjetul disprțuitor.
-Tu ce mai cauți pe aici?, a strigat la mine. Ți-am reziliat
contractul. Sunt convins că atunci când l-ai semnat ai citit că dacă
faci ceva care intră în contradicție cu normele morale ale echipei
nu primești nici un ban. Ba mai mult pentru că ai pătat imaginea
echipei ai fost și amendat. Să treci pe la casierie să achi ți suma
datorată.
Apoi a dat din cap și zâmbind ironic s-a aplecat spre
urechea mea. A privit în stânga și în dreapta pentru a se asigura
că nu aude nimeni ceea ce îmi va spune și mi-a șoptit:
-Ai fost un prost. Dacă mă ascultai acum erai pe podium.
Cred că ai agonisit suficiente „principii” care î ți va asigura
existența până la adânci bătrâneți.
Imediat s-a răsucit pe călcâie și din mers s-a adresat
echipei:
-Băieți, după cursă vă aștept la restaurantul hotelului meu
pentru a sărbătorii.

185
 Din acel moment nimeni nu m-a mai privit și nici vorbit.
Cum nu mai cunoșteam pe nimeni am plecat spre hotel pentru a-
mi lua geamantanul. Brusc mi-a venit în minte imaginea Alegrei și
a celor două fete care mă așteptau. Zi de zi ele erau în inima
mea. Ele îmi dădeau curajul de a-mi for ța limitele.
Mergeam și mă tot frământam de unde să fac rost de
bani pentru drum. A mă întoarce după aproape opt luni fără nici o
lețcaie m-a deprimat în așa fel încât atunci când a apărut un
tramvai o secundă m-a fulgerat cel mai negru gând care îi poate
veni unui om când își pierde speran ța. Chiar am șoptit: Un salt și
tot zbuciumul s-a terminat.
În următoarea clipă cineva m-a prins de bra ț.
-Ce faci Emmerson? Unde te grăbești?
Eu eram cu gândurile aiurea așa că l-am văvut pe cel
care ma prins de braț ca prin ceață. Abia după câteva clipe l-am
recunoscut. Era impresarul echipei care terminase campionatul
pe locul cinci. Nu am apucat să scot un cuvânt că a continuat:
-Nu mă interesează să îmi povestești ce sa întâmplat și
nu ai luat azi startul. Și nu mă interesează pentru că fac parte din
fenomen și știu toate jocurile de culise care se fac Sincer eu
așteptam să termini cursa pentru a discuta cu tine pentru a te
convinge să schimbi echipa. Știu că nu este etic să sar peste
impresarul tău dar în viață lucrurile se mai fac și în alt fel. Când
am văzut că nu iei startul am mers la baoxa echipei tale. Acolo
am aflat că tocmai ai plecat și ți-am luat urma.
Uite cum stă treaba. Vreau ca la anul să concurezi pentru
echipa pe care o reprezint. Pentru a fi sigur că nu vei semna cu
altcineva îți dau un avans și mai târziu ne a șezăm la masă pentru
a stabili datele contractului.
Imediat a dus mâna la buzunar de unde a scos un teanc
de bancnote.
-Ține! Știu că ești un om corect așa că o strângere de
mână pentru mine echivalează cât un contract. Și acum mergi
sănătos acasă. Odihnește-te pentru că din părimăvară avem
treabă.

186
 Mi-a întins mâna și cu o voce veselă a spus:
-La revedere!
-Bine dar eu de unde știu când și unde să mă prezint?
-Stai liniștit! Te caut eu.
Bucuros că am bani de drum și de cadouri am plecat spre
casă.
Până acum îl ascultasem pe bunicu aprope fără să respir.
Când am auzit cât de ușor a făcut rost de bani nu m-am mai putut
stăpâni și am spus:
-Păi asta înseamnă că ai avut noroc! Providen ța a...
-Păi asta înseamnă că deși aveam o vârstă încă nu eram
matur. Știu că atunci când erați mici v-am pilictisit tot repetându-
vă anuimite lucruri. O făceam pentru că știam eu ce știam. Nu
trebuie să te surprindă dacă și azi am să te dădăcesc. E ști
absolventul unei universități de renume. Cu toate acestea îmi
permit să îți spun ceva. Acolo nu ai învă țat altceva decât să cau ți
cărțile în care vei găsi răspunsurile la anumiote întrebări. Instan ța
supremă care le validează este via ța. Te văd surprins dar te rog
să ți minte și să nu uiți niciodată: În orice situa ție te-ai afla
niciodată să nu te pripești și să treagi concluzi fără a face măcar o
brumă de analiză. Iar dacă te duce mintea să faci acest lucru
privește lucrurile în perspectiovă.
Dacă la vremea la care mă refer eram matur nu
acceptam un târg într-un moment în care eram la ananghie.
-Bine dar tu ai spus că atunci când ai văzut tramvaiul...
-Știu la ce te referi. Eu am spus că gândul negru mi-a
trecut prin minte doar o secundă. Dacă erai atent re țineai și că am
spus că inima mea era plină de Alegra și fiicele mele.
-Bine dar fără a avea un ban cum mai ajungeai acasă.
Cum puteai să cumperi cadouri pentru a nu le dezamăgi că vii cu
mâna goală?
-Simplu. Ajungeam acasă pe jos. Când iube ști ceva cu
adevărat faci rost de bani muncind ziua și mergând spre casă
noaptea. Sau invers.

187
 Ω

Ajuns în acest punct cu povestirea bunicul și-a țuguiat

buzele apoi a mișcat degetele ca și cum ar fi răsfoit o carte. După
ce și-a masat agale fruntea a continuat:
-Dodo, încerc să-ți povestesc doar ceea ce este mai
important. Adică momentele de cotitură pe care le-am trăit.
Am ajuns acasă încărcat de cadouri. Acesta era, în
mintea mea modul în care credeam că pot șterge e șecul prin care
am trecut. De fapt mi-am făcut griji degeaba. În acele vremuri
formula unu nu era ca înm ziua de azi un sport urmărit de toată
lumea. În țara în care trăiam nu exista televiziune iar presa, la
rubrica sport abia amintea de fotbal care chiar era un fenomen
social. Odată ajuns acasă bucuria de a ne revedea după aproape
șapte luni, cadourile au fost suficiente pentru moment să nu fiu
întrebat pe unde am umblat și ce am făcut. Timpul are însă grijă
ca zilele cu momentele bune să treacă repede. Am cheltuit
nesăbuit și foarte repede am ajuns la fundul sacului care oricum
nu era prea mare și nici nu era al meu. Foarte curând aveam să
constat că făcusem altceva decât să îmi amanetez viitorul.
-Așa este bunicule dar primisei o a doua șansă!, m-am
trezit vorbind.
După ce bunicul a dat a lehamite din cap a continuat
vorbind tărăgănat, alegându-și cu grijă cuvintele. Cred că încerca
să nu mă jignească.
-În regulă Dodo. Am uitat că încă nu e ști hâr șit de via ță
așa că voi folosi un limbaj mult mai simplu. Oricum am să las
teoria de o parte. Sunt ferm convins că vei în țelege mult mai bine
când vei lua viața în piept. De fapt teoria spune că un copil înva ță
să inoate mult mai repede dacă este aruncat în bazin. A șa este și
în viață. Teoria nu spune însă și câți pierd lupta. Câ ți nu î și mai
revin niciodată din șoc.
Ți-am promis că îți voi istirisi lucrurile mult mai simplu a șa
că revin. Am terminat banii. Tata, adică străbunicul tău, care a
fost tot timpul circumspect s-a prins repede că ceva nu-i în regulă.

188
M-a lăsat să mă zbat precum peștele pe uscat și în clipa în care
eram în agonie m-a tras deoparte.
-Ești falit așa-i? Sper ca banii cu care ai venit să nu fie de
furat și să mă trezesc cu polția la poartă
-Tată, te asigur că nu sunt de furat!
-Dar nici ai tăi?
-Nu încă! Evident când am dat acest răspuns eram
convins că în campionatul care urma să înceapă voi face totul
pentru a fi campion și nu voi mai avea nici o problemă de ordin
financiar.
-Încă spei că visul tău se va împlini.
-Nu sper. Foarte curând va fi o certitudine.
-Certitudine, dacă nu ai învățat, este atunci când ai în
mână rezultatul visului. Pricepi?
-Pricepe tu că nu mai sunt un copil, am răspuns iritat.
-Nu mai ești un copil dar nici matur nu e ști. Am tras
concluzia din modul în care ai cheltuit bani. Acum stai ca pe ace
pentru că sigur ești falit. Nu vreau să recunos ști. Vreau să renun ți
la visul tău prostesc și să te apuci de o treabă serioasă. Nu e ști
copt și nu poți face față hățișurilor întinse de oameni.
După ce m-a fixat cu privirea a continuat:
Emmerson! Rămâi aacsă. Nu suntem boga ți dar nici nu
murim de foame. Avem destulă treabă de făcut și mai ales ne
putem bucura în liniște seara de ceea ce am realiazat peste zi.
Îl priveam pe tata temător mai ales că știam că am o
datorie de onorat. Ca și cum mi-ar fi ghicit gândurile a continuat:
-Dacă cel de la care ai luat bani vine spune-mi și eu mă
obilg să-i restitui. Condiția este ca tu să rămâi acasă, lângă
famile. Nu ne înțelegem acum nu ne vom mai în țelege niciodată.
Străbuinicul tău le știa pe ale lui eu pe ale mele. Cum era
să-mi abandonez visul când în urechi îmi suna ova țiile tribunei și
lucirea trofeului pentru titlul de campion îmi întuneca ra țiunea.
-Datoriile făcute de mine vor fi achitate de mine. Nu mai
stăruii tată. Anul acesta am avut ghinion. Te asigur că am învă țat
cum să-l ocolesc.

189
 -Te amăgești. Și o faci pentru că nu ai învă țat că nu
există ghinion. Pe ghinion dau vina numai pro știi. Există doar
neștință, naivitate sau prea mult bun sim ț. Și nu uita că prea mult
bun simț face să simți „înțepături” la ficat iar de aici la alte
complicații nu-i nici măcar un pas.
-Nu te supăra tată dar nu ami am zece ani.
-Fizic nu. Teoretic da. Sunt convins că nu te pot convinge
dar încerc așa că înainte de a încheia voi mai spune doar atât: De
ce nu stai tu acasă. Nu-ți ajunge cât ai umblat prin lume și nu ai
realizat mai nimic. O să crească fetele și nu o să te cunoască.
Potolește-te băiete. Ceea ce faci tu este un sport periculos.
Doamne ferește să ai un accident care să te lase infirm. Din ce
bani va trăi familia ta?

A doua șansă

190
 ...........................
-Defectați această mașină în așa fel încât mâine să poată
pleca în cursă!
Din locul în care mă aflam priveam cu teamă dar și
curiozitae. Oare ce se întâmplă?, îmi spuneam. Ce caută patronul
la oa oră așa târzie aici? Ce mașină trebuia defectată? Mi-am
învins teama și mi-am lipit ochiul de gaura pe care o făcusem în
prelată. Îmaginea pe care am văzut-o m-a făcut să înghe ț.
Inginerul care se ocupa de partea electrică a ma șinii. Schimba
firele care comandau pornirea și sistemul de semnalizare. Când
cineva îți face acest lucru este clar că a doua zi când tu consta ți
că nu mai poate fi pornită mașina cu doar câteva clipe înaintea
startulu pilotul este clar că trăie ști o dramă. Primul meu impuls a
fost să despic prelata și să îl atac pe patron cu cu țitul. Eram
convins că îmi fură munca de un an pentru ca fiul lui să iasă
campion. Mi-am înfrânat gestul mai ales după ce mi-am dat
seama că nu pot rezolva problema în acest mod a șa că am privit
ce face inginerul. În minte îmi încol țise un plan. După ce pleacă
cei doi mă voi strecura înăuntru și voi face acela și lucru
monopostului pilotat de fiul patronului. În această situa ție nu
putea lua startul nici fiul patronului a șa că fără a participa eram
campion. Totul a durat zece minute. La un moment dat l-am auzit
pe inginerul responsabil cu partea electrică a echipei:
-Este ok Boss!. Nici dracu nu mai poate porni acest
monopost în mai puțin de două ore!
-În regulă, a răspuns patronul. Plecăm.
Am lăsat să se scurgă, zic eu acum cam cinci minute. Nu
se mai auzea nici un zgomot. Eram surescitat. Mintea îmi era
confuză. Și îmi era pentru că eu de două săptămâni trăiam visul
câștigării primului titlu de formula unu din via ța mea. De două
săptămâni pluteam. Prin fața ochilor îmi treceau imagini cu ceea
ce visam eu că se va întâmpla. Adică festivitatea de premiere.
Întoarcerea în triumf acasă, cum îmi voi lua fiicele și pe bunica ta
în brațe, privirea admirativă a tatălui meu care până atunci nu a
dat doi bani pe mine. Ce mai. Eu eram în al noulea cer și doar

191
într-o singură clipă m-am trezit în iad. Plin de furie am spintecat
prelata și fără a mai ține cont că fac zgomot am mers glon ț către
monopostul pilotat de fiul patronului. Am ridicat capota??? Și mi-
am îdreptat cuțitul spre firele care porneau de la bateri pe care le-
am tăiat într-o secundă. Cum acționam sunb imperiul furie nu am
auzit nimic. Am simțit doar că sunt prins de bra țe de o parte și de
alta ca într-o menghine. Am întors privirea spre dreapta și am
rămas paralizat. Era doi zdrahoni care asigurau garda de corp a
patronului și care la o un singur gest sfâ șia totul precum o fac
pitbuli. Aproape instantaneu am auzit vocea patronului care a
tunat:
-Faceți poze pentru a afla toată lumea cum pentru a
câștiga titlul pilotul numărul unu își sabotează colegul de echipă.
Să afle toată lumea că interesul personal primează.
Atunci peste mine sa prăbușit cerul. Știam nu numai că
am pierdut titlul dar și că voi fi exclus din formula unu. De la visul
în care toată lumea mă aclama la realitatea cruntă în care voi fi
blamat și detestat au trecut doar căteva minute

.......................................................................

Nu știu dacă îți amintești că înainte cu o lună de a pleca

tu cu Antonio în Malaysia am mers în Germania pentru a închide
un cont. După ce mi-am pus lucrurile în ordine m-am plimbat pe
câteva străzi care îmi stărneau amintiri din tinere țe.. Am retrăit
momente dragi, de mult apuse.
Cum mergeam cu privirea pierdută în urechi mi-a sunat o
voce care îmi părea cunoscută:
-Oo! Iată-l pe Emmerson.
Am întors capul spre direcția de unde venea vocea. O
femeie pe fața căreia alcoolul de proastă calitate î și lăsase
amprenta mă privea.

192
 -Ne cunoaștem? Am întrebat mai mult din polite țe. Nu
aveam chef să vorbesc cu nimeni darmite cu necunoscu ți.
-Ehee. Și încă cum. Eu cred că Dumnezeu mi te-a scos
în cale. Oricât m-am rugat la biserică să mă ierte cel de sus
pentru ce am făcut nu mi-am găsit lini ștea. Dar poate că nu este o
întțmplare că ne-am întâlnit.
-Dar ce ai făcut? Și dacă ai făcut ce legătură are cu
mine?
-Să nu-mi spui că nu mă cunoști.
-Îți spun cu siguranță că nu te cunosc!
Oare atât de mult m-a schimbat timpul!? Sunt Evelina.
Cea pe care ai ținut-o în brațe înaintea ultimei curse. Când trebuia
să ieși campoin la formula unu. A fost în anul... Uite că nu-mi mai
aduc aminte. Și totuși dacă Dumnezeu mi te-a scos în cale
trebuie să afli adevărul. Dacă mă spovedesc ție în fa ța căriua am
greșit sigur îmi voi găsi liniștea. Știu că nu ai să mă ier ți dar orice
am face lucrurile nu mai pot fi scimbate. Ei bine află că atunci
când ne-am întâlnit nu a fost întâmplător. Șeful de sală al
restaurantului de la hotel era salariatul petronului echipei pentru
care tu concurai. El a aranjat totul. În acea zi a plătit mai mul ți
oameni să ocupe mesele restaurantului și astfel să te îndrume
spre separeul unde ne-am cunoscut. Ți s-a pus în șampanie ceva
care să te facă să dormi cât mai mult. Nu trebuia ca a doua zi să
iei startul. Era ordin ca acea cursă să fie câ știgată de Ștefan.
Rolul meu a fost să te țin cât mai mult în hotel. Spre surpriza mea
chiar dacă ai băut un pahar care ar fi adormit și cel mai puternic
taur în pat ai fost senzațional. O mai mare plăcere ca în acea
noapte nu am mai trăit în viața mea. Și crede-mă că în materie de
bărbați am o experiență vastă.
O doamne ce clipe plăcute am trăit cu tine. Cât de frumos
te-ai purtat cu mine în comparație cu ceilal ți clien ți. Îmi amintesc
că atunci când am plecat din cameră tu încă dormeai. Dacă nu-
mio mi-ar fi fost teamă că voi sfârși în apele Rinului tea- și fi trezit.
Îmi amintesc că la plecare te-am sărutat și am spus: „Îmi pare rău
pentru ceea ce ți-am făcut dar am fost for țată! E ști un adevărat

193
domn! Partea proastă este că în via ță nu întotdeauna depindem
de noi. Eu nici măcar o clipă”
Sunt ferm convinsă că atunci când te-ai trezit pentru tine
s-a deschis iadul. Încă nu am uitat cum arătai când ai plecat.
Adevărul este că am stat ore în șir pe partea de vis-a-vis a
hotelului. Parfumul celei mai frumoase clipe a vie ții mele intrase
adânc în inima mea. Înbă pluteam. Când ai ie șit din hotel nu te-
am mai recunoscut. Parcă îmbătrâniseși cu cîțiva ani într-o
singură zi. Simțeam că trăiești o dramă. De fapt o dramă mi-a fost
dat să trăiesc și eu. Cine privește din afară va spune că o clipă de
plăcere trăită în acea noapte mi-a adus numai necazuri. De fapt
este regulă.Tot ceea ce-i frumos are un pre ț. Eu l-am plătit dar nu
îmi pare rău. Acea noapte mi-a dat sens vie ții. Știu că nimeni nu
mă va îmțelege. Ei și ce. Puțin îmi pasa. Nu m-am plâns nimănui.
Este drept că nu aveam cui dar nici de ce. Și de ce să mă plâng
când pentru prima dată în viața mea m-am sim țit om. Un
necunoscut m-a respectat așa cum trebuie respectat un om de și
ajunsesem în brațele lui printr-o minciună. Pentru mine era
important că nu am pus-o la cale eu. Dar să nu mai...filozofăm.
După acea noapte am rămas însărcinată. Iată, a venit momentul
să afli că am născut o fată. Că în afara celor două fiice pe care,
așa cum mi-ai povestit, le aveai în țara ta, aici, în Germania, ți s-a
mai născut una. În amintirea celei mai frumoase nop ți trăite de
mine cu singurul om din viața mea care m-a respectat și nu m-a
tratat ca pe o prostituată, cum eram de fapt, am botezat-o Emma.
Din clipa în care am născut-o și până acum când pronun ț Emma
mi se îcrețește pielea. Din prima clipă am fost con știentă că dacă
voi da naștere copilului conceput cu tine am făcut să- ți pricinuiesc
un mare rău. Acesta a fost motivul pentru care nu te-am căutat
să-ți spun. Dacă, întâmplător, nu ne întâlneam nu ai fi aflat
niciodată. Pentru mine această copilă mi-a dat sens vie ții. Și mi-a
dat pentru că de fiecare dată când o atingeam sim țeam parfmul
acelei nopți. Știu că voi, cei care trăi ți la al ți parametri nu numai
că nu simțiți dar nici nu puteți înțelege a șa ceva. Nu am educa ția
voastră dar sunt convinsă că puteți în țelege cum poate fi

194
condensată viața uni om într-o singură clipă. Și acum gata. Sper
să nu fii prea supărat că am îndrăznit să- ți tulbur lini ștea. Ba chiar
o spun din tot sufletul: IARTĂ-MĂ! În acea vreme eram sclavă. A
vorbi de scșlavie în secolul douăzeci pare hilar dar acesta este
adevărul. Eram sclavă. Și ca să pun punct sunt convisă că ți
acum mai sunt sclavi și...vor mai fi până când planeta aceasta va
dispărea.
Priveam uimit femeia din fața mea. Abia acum găseam
răspunsul la întrebarea pe care mi-am pus-o ani în șir:
-Ce s-a întâmplat în acea noapte cu mine de am putut
dormi atât de mult. De unde știa inginerul șef că am băut și am
dus o femeie în cameră.
După câteva clipe de tăcere Evelina a continuat: Acum
nu știu dacă ai nepoți de la fetele pe care le ai în țara ta. Aici însă
ai unul. Poate vei fi surprins dar să ști că ai un nepot trăsnet. Î ți
seamănă leit. Conduce monopostul la fel de bine ca și tine.
Numele lui este Marcos. Simt că va fi campion. Poate el te va
răzbuna pentru titlul care ți-a fost furat.
O priveam uimit. Era clar că nu știa că eu deja eram
răzbunat de Antonio.

195
 De fapt totul a pornit în urma disensiunilor care au apărut
între mine și Ayrtonio. Atunci am hotărât, brusc, să nu mai știe
nimeni nimic despre mine. Cearta care s-a iscat mi-a dat imboldul
să spun stop, să-i părăsesc pe toți, chiar și pe cei dragi, și să fac
tot ceea ce depindea numai și numai de mine pentru a-mi
îndeplini visul. Adică acela de a urma cursurile universită ții de
Drept.
De fapt ziua în care Ayrtonio mi-a spus că după ultima
cursă a campionatului de formula unu, care urma să aibe loc
peste trei zile se va retrage definitiv am trăit un șoc. Chiar dacă în
toată această perioadă, în care, pentru el, am fost omul din umbră
care avea grijă să nu-i lipsească nimic, câ știgasem foarte mul ți
bani am simțit nu numai că devin inutil, că nu-mi mai văd rostul
dar mai ales că au trecut pe lângă mine, cei mai frumo și ani din
viața. Că în tot acest timp am muncit pentru a deveni un ilustru
anonim. Simțeam că visul de a fi student, de a trăi clipele
fascinante exact în timpul în care setea de a învă ța este neostoită
și cu care nu te mai întâlnești se tot îndepărtează. Nu vreau să
mai vorbesc despre ceea ce urmează dacă î ți întemeiezi o
familie. Cert este că în clipa în care cearta mea cu Ayrtonio s-a
încheiat, am constatat că viitorul pentru mine nu se vede în nici
un fel. Ba mai mult cu cât priveam mai departe cu atât vedeam că
totul se colorează în negru. Acest lucru m-a determinat să scriu la
mai multe universității manifestându-mi dorin ța de a deveni
student. S-a întâmplat să primesc răspunsul, a șa cum am mai
spus-o, chiar în ajunul ultimei curse la care participa vărul meu.
Îmi aduc perfect aminte de ziua respectivă mai ales că a fost plină

196
cu tot felul de evenimente care mai de care mai triste. Ayrton era
extrem de agitat dar ceea ce m-a debusolat complet a fost faptul
că era un pachet de nervi. Și de regulă când e ști nervos nu mai
raționezi. Nimeni nu se mai putea înțelege cu el. De și eram decis
să-i fiu alături la cursa care urma să aibe loc peste trei zile
evenimentele au luat o asemenea turnură încât m-am sucit și,
brusc, am hotărât să plec acasă.

Dar să revin la ceea ce s-a întâmplat cu patru ani în

urmă. Am ajuns acasă exact într-o zi declarată sacră. În această
zi de sărbătoare, la umbra unui stejar enorm, se adunau to ți
descendenții familiei Stuart. Niciodată până în acest moment nu a
lipsit nimeni. Nimic și nici un alt eveniment nu se compara cu
această zi aniversară. Și nu se compara pentru că la această
dată se sărbătorea ziua în care străbunicul a bătut țăru șii cu care
a delimitat bucata de pământ cumpărată în noua țară. A fost
momentul în care, așa cum îi plăcea străbunicului să o spună de
fiecare dată, a dat un restart vie ții sale. Primul lucru pe care l-a
făcut după ce a marcat proprietatea a fost să planteze un stejar
pe care la purtat cu mare grijă pe tot parcursul călătoriei până
aici. Când începea un nou an străbunicul obi șnuia să înmâneze
fiecărui membru al familiei un calendar în care ziua de
unsprezece septembrie era încadrată într-un pătrat colorat în
roșu. Era însemnată în acest fel pentru ca oriunde te aflai și orice
probleme aveai să nu uiți că trebuie să la și totul baltă pentru a fi
prezent la reunirea familiei. Eu nu l-am cunoscut pe străbunicul
însă știam câte ceva despre el din pove știle pe care bunicul avea
grijă să ni le spună seară de seară pentru a nu ne uita rădăcinile.
Știam că în țara în care s-a născut a trăit vremuri grele. La un
moment dat nedreptățile pe care era obligat să le trăiască, zi de
zi, au umplut paharul și la determinat să plece.
O minoritate pentru care legea nu însemna nimic, î și
supuneau conaționali la tratamente inumane care ajungeau până

197
la a le silui nevestele și copilele. Dacă cineva încerca să deschidă
gura stărnea o avalanșă de probleme care îi înrăută țeau și mai
mult viața.
Totul și toate au însă o limită. Când această limită nu a
mai putut fi suportată străbunicul a găsit în el puterea să spună
stop. Deși era conștient că dacă pleacă frumoasa lui gospodărie,
care atrăgea atâta invidie, se va duce de râpă, poate pentru a- și
face singur curaj ori pentru că așa simțea, zilnic spunea celor
dragi: Sunt încă tânăr și pot să construiesc o altă casă mult mai
mare și mai frumoasă. Dacă țara mea nu mă mai vrea asta este.
Eu am puterea să o iau de la capât. De mine depinde totul. Vreau
doar să fiu lăsat în pace. Atâta timp cât eu nu supăr pe nimeni nici
altul să nu-mi tulbure liniștea.
De multe ori m-am întrebat: Oare cît de mare poate fi
deznădejdea unui om pentru a părăsi locul unde s-a născut?
Oare ce simte acel om când este nevoit să lase de izbeli ște
agoniseala mai multor generații și să pornească pentru a o lua de
la capăt într-un loc necunoscut?
Străbunicul a pornit pe drumul bejeniei purtând în suflet
o mare mâhnire. Se întreba la nesfârșit:
- De ce Dumnezeu nu-i pedepsește pe cei care î și
oropsesc, fără un motiv anume, semenii? Oare ce nu le ajunge?
Când a hotărât să plece prima lui grijă a fost să î și
îmbrace soția cât mai urât spre a nu atrage anten ția nimănui mai
ales că aceasta era foarte frumoasă. Srăbunicul avea o vorbă:
femeia frumoasă și punga plină nu se ține la vedere, a șa că a
cusut în tivul fustei acesteia câteva monede de aur pe care le
primise în dar la nunta sa. Era tot ce putea lua mai ales că trebuia
să plece pe ascuns. O altă grijă a străbunicului era a unui pui de
stejar pe care, la plecare, l-a luat cu el. Se gândea că acolo unde
se va stabili va planta stejarul și apoi tot privindu-l în fiecare zi î și
va alina dorul de casa strămoșască. Și totu și, undeva, într-o
tainiță a sufletului, mai avea și un alt gând. Acela de a arăta
copiilor și nepoților că trebuie să crească și să treacă prin via ță
falnici și puternici precum acest arbore. Să simtă, oriunde ar fi, că

198
au rădăcini puternice înfipte în apartenen ța la o familie mândră.
Că doar simpla pronunțare a numelui Stuart trebuie făcută cu
respect.

Pasaj SECRETUL Bunicului.

-Reține că sunt un domn. Puteam să te împu șc ca pe

ultimul borfaș.
-Cine m-a determinat să fac acest lucru?
-Tu nu ai dreptul aă pui asemenea întrebări. Te-ai născut
să fi slugă. Și pentru că timpul meu este pre țios semnează hârtia
pe care o ai în față. Dacă refuzi chem poli ția și la rela țiile pe care
le ma fi sigur că vei sta minim douăzeci de ani la închisoare. În
acest timp îmi voi trimite oamenii pentru ca so ția ta să ajungă
metresa mea. Când mă voi sătura de ia am să mă ocup de
copilele tale care între timp vor cre ște.Evident la mine plictiseala
vine repede așa că am să le plasez într-un bordel unde vor lucra
pentru mine. Sunt convins că voi scoate bani buni mai ales că
sunt frumușele.
După ce ți-am prezentat această perspectivă ce zici?
Semnezi?
-Domnule este mai mult decât rușinos ceea ce faci!
Înțeleg perfect ce îmi asum din momentul în care voi semna
această hârtie dar vreau să-ți fie clar un lucru: Eu tot voi câ știga
un titlu în formula unu.
-Nici o șansă. După ce semnezi încearcă numai să te
apropii de pistă ori de tribună și vei fi un om mort. Atât tu cât și
familia ta. Nu ști cu cine te pui. De dracu nu rămâne ți în țarcul în
care v-ați născut nu pot pricepe. De ce nu vă mul țumi ți cu ceea ce
vă dăm/
-Am înțeles. Totuși repet. Cu sau fără voia ta eu tot voi
câștiga.
-Îți înțeleg încăpățânarea așa că te întreb: E ști pregătit să
plătești prețul pentru un titlu câștigat în formula unu?

199
 -Eu cred că tu nu ai înțeles. Dacă plec de aici viu am să
găsesc o cale de a câștiga. Pentru a fi bine pentru to ți î ți propun
să mă omori acum și să îmi lași familia în pace. Ba mai mult
pentru a nu fi suspectat sunt de acord să-mi înscenezi un
accident.
--Nu mai înțeles. Eu vreau să suferi. Știu cât de mult
iubești acest sport. Faptul că vei sta departe de ceea ce
înseamnă viața ta te va omorâ câte puțin în fiecare zi. Sunt
convina că atunci când va răsări soarele ruga ta va fi ca
Dumnezeu să îți curme chinul. Și atunci de ce să î ți fac pe plac?
Trebuie să înveți că te-ai născut sclav și că nu po ți sta la
masa cu noi. Îți era de ajuns livreaua de lacheu pe care ți-am
oferit-o. Tu însă ai vrut mai mult. Niciodată nu voi în țelege ce se
întâmplă în mintea voastră îngustă.
-Așa crezio tu?
-Așa este. Aluatul din care am fost făcut eu este de altă
caliate.
-Mai ai puțin și-mi vei spune că ești unsul Domnului. Deja
te crezi zeu pe pomânt.
-Nu mă cred. Eu chiar sunt. Este suficient să ridic un
deget și dispari într-un bloc de beton. Ei bine nu vreau un a șa
sfârșit pentru tine. M-ai supărat atât de tare încât bucuria mea de
azi încolo va fi chinul tău.

Cel mai pericol care ameniță omenirea în prezent nu sunt

războaiele, rachetele nucleare ori gaura din stratul de ozon. Nu!
Cel mai mare pericol este faptul că mama pro știlor rămâne mereu
gravidă. Atunci când nu o fecundează „băie ți” care ies „ame ți ți”
din cluburi au grijă să o facă în „vitro” cei care stau de... veghe.

200