Nichita

Stănescu
Balada
motanului

Motan m-aş
fi dorit să fiu
cu coada-n
sus, cu
blana-n
dungi,
cu gheare şi
musteţe
lungi,
c-un ochi
verzui şi-un
ochi căprui.

La ora când
târâş-grăpiş
zăpada
nopţii se
adună
eu, cocoţat
pe-acoperiş,
să urlu a
pustiu la
lună.

Şi-atuncea,
şapte
gospodine
să dea cu
bolovani în
mine
şi să mă-
njure surd,
de Domnul,
că le-am
stricat,
urlând, tot
somnul.

De sus, din
vârful
săptămânii,
să le rânjesc
urlat,
scârbos:
iubesc doar
locul nu
stăpânii,
precum fac
câinii pentr-
un os.

Şi iarăşi
şapte
gospodine
să dea cu
bolovani în
mine,
iar eu să
urlu, urlu-
ntruna
atât cât n-o
apune luna.

Motan m-aş
fi dorit să fiu
cu coada-n
sus, cu
blana-n
dungi,
cu gheare şi
musteţe
lungi
c-un ochi
verzui şi-un
ochi căprui.

Când zorii
ziua o
deznoadă
să mă tot
duc, să mă
tot duc
şi tinicheaua
prinsă-n
coadă
s-o
zdrăngănesc
pe străzi,
năuc.

Jegos şi
obosit, apoi,
cu maţele în
liturghie,
să mă adun,
să mă-
ncovoi
prin
albiturile-n
frânghie.

Ca-n faţa
unui şobolan
spinarea să
mi-o fac
colan
să scuip, să
scuip şi-n
urmă iar
hai-hui să
plec pe
străzi,
hoinar.

Pisicile de
prin vecini
să le gonesc
pe la pricini,
să-mi fete
fiecare-un
pui
c-un ochi
verzui şi-un
ochi căprui.

Iar când o fi
uitat să mor
la cârciuma
din mahala
sorbită-n
calea
pumnilor
posircă acră
viu să stea.

"Hei... viaţă,
viaţă... ieşi
din cort
hai, pune-mi-
te iar pe
danţ...
te uită...
zace colo-n
şanţ
motanul
mort,
motanul
mort..."

11 august
1955