BETLEEM

O aşezare sărmană. Un orăşel micuţ, din îndepărtata Galilee, de odinioară. Un orăşel ca

multe altele din acea vreme zbuciumată. Nesemnificativ. Fără rezonanţă. Încă. Nebăgat prea
mult în seamă. Încă. De fapt, contând numai pentru locuitorii din împrejurimi.
Cândva fusese ceva de seamă. Fusese "Cetatea lui David", mîndria poporului lui Israel.
Dar, acum, nu mai era la fel. Gloria de odinioară trecuse. Efes, Corint, Alexandria, şi, o, da,
Roma, desigur, erau nume mult mai cunoscute pe tot cuprinsul. Şi mult mai râvnite. Să fi fost
cetăţean al unui asemenea oraş însemna cu siguranţă ceva deosebit! Totuşi, numele acelui mic
târguşor din Galileea avea să fie mai târziu un punct de referinţă pentru istoria umanităţii.
O seară. O seară de neuitat pentru foarte mulţi. După aceea. Însă avea să treacă multă
vreme până să devină unică, evocată în cântece de bucurie. Aceea nu era, atunci, decât o seară
obişnuită, ca toate celelalte, friguroasă, străină. Cel puţin aşa părea, la prima vedere. La drept
vorbind, nu s-a întâmplat nimic neobişnuit în micul orăşel. Şi nici nu avea să se întâmple de-a
lungul începutului de noapte. Cel puţin, aşa l-au trăit locuitorii săi. Desigur, nu era, acolo şi
atunci, niciun ochi priceput să observe ce avea să se petreacă pentru viitorime.
Un prunc. Un copil obişnuit. Ca mulţi alţii care se năşteau, în acea vreme, ca şi azi.
Înfăşurat în scutece sărmane. Aşezat, nu într-un pătuţ, cum te-ai fi aşteptat poate, ci într-o iesle.
Între necuvîntătoare. Un copil ce s-a născut la ceas de seară, într-o noapte obişnuită, atunci; de
neuitat, dupa aceea, însă. Un copil plângea, avea nevoie de hrană, avea nevoie de ocrotire, de
căldură. Un simplu copil. Nimic mai mult. Oare chiar aşa să fi fost?
Ceva neobişnuit? Absolut nimic. Lumea mergea înainte, cu durerile ei, cu bucuriile
sale, cu tot ce avea şi năzuia. Totul era la locul lui, totul părea atât de normal. Nimeni
n-a băgat de seamă ce s-a întâmplat, de fapt. Nimeni, nici chiar Maria, măicuţa pruncului, deşi
ştia cine este copilul, nu a înţeles pe deplin semnificaţia momentului. Doar îngerii din ceruri,
care cântau slava noului venit pe lume, doar ei şi, cu osebire, El, Dumnezeu, Cel ce a creat
toate lucrurile, făpturile, ştiau ce avea să se întâmple: fiului Său şi al Omului urma să ia chip de
om, să se limiteze la a fi o biată fiinţă nevoiaşă, pentru a-l întoarce pe om la Dumnezeu, pentru
a readuce chipul lui Dumnezeu în om, pentru a reda adevăratul rost şi scop omenirii: acela de
a-şi cunoaşte Creatorul, ca şi propriul loc.
Există o lecţie pe care Betleemul, cu ieslea lui, ne-o oferă mereu. Dincolo de
frământarea plină de larmă a lumii, de viermuiala fără sens, pe care spectacolul lumii îl oferă
necurmat; în ascuns, în linişte, în obişnuit, în lucrurile mici şi aparent nesemnificative, există şi
cresc adevăratele valori fără moarte. Le căutăm în lucrurile mari, avem dorinţe uriaşe,
încercăm să facem lucruri la fel de mari, în schimb, adevăratele valori încep de la lucrurile
mici. De la o iesle. De la un copil obişnuit. De la un orăşel obscur. Sau, dacă ar fi să
actualizăm: de la o rugăciune, de la stăruitoarea aplecare asupra unei cărţi, de la truda zilnică,
de la un mărunt ajutor oferit cuiva, de la o personală renunţare de dragul altcuiva, de la un sfat
prietenesc dat din inimă, menit să întărească şi să ridice din ţărână o frunte, de la o vorbă de
încurajare spusă până şi unui om necunoscut. Lucruri mici, nu-i aşa? Dar fundamentale pentru
El şi pentru noi.
Dumnezeu, Împăratul suprem, a ales să vină şi să ia întruchiparea cea mai modestă pe
care omenirea o poate oferi. Nu s-a născut într-un palat. Putea să o facă. A ales, dinadins, ca
Pruncul să se nască într-o iesle, să plângă precum toţi puii de om, voind ca o stea să-i
călăuzească pe cei cu suflet curat înspre Betleem. Ne-a oferit o lecţie. O lecţie şi un model de
neuitat, pentru a ne face să pricepem că, oricât de sus am fi sau ne-am crede, trebuie să ştim a
coborî la nivelul celui de lângă noi, oricât de jos ar fi el. Şi aceasta nu s-ar putea tălmăci decât
printr-un singur cuvînt: SMERENIE.