Cei doi orbi

Hellen Keller, prea iubita scriitoare americană oarbă, surdă și mută, și-
a imaginat ce i-ar plăcea cel mai mult să vadă dacă ar putea vedea doar pentru
trei zile. În articolul ei „Trei zile să văd”, ea a scris că i-ar plăcea să vadă pe
cei pe care îi iubea în prima zi- să îi privească adânc și cu iubire în față pe
oamenii a căror bunătate, amabilitate și prietenie i-au făcut viața mai
frumoasă, incluzând-o pe profesoara ei, Ann Sullivan, toți prietenii ei dragi și
chiar câinii ei loiali. La sfârșitul zilei, ea ar face o plinbare prin pădure pentru
a se bucura de peisajul rural și noaptea ar privi la lumina care arde în
întunericul din casă.
Ziua următoare, ea ar merge la muzee pentru a vedea istoria prezentă și
trecută, apoi ar vizita muzeele de artă pentru a studia exprisia artistică și a
examina sculpturile și picturile și ar încheia prin participarea la teatru, la film,
la dans sau o piesă de teatru seara.
Și în ultima zi, Keller ar merge în oraș pentru a admira podurile,
turnurile și oamenii și apoi ar sta într-un colț, doar pentru a privi la oameni și
pentru a înțelege ceva din viețile lor, din zâmbetele lor, bucuria lor,
determinarea și chiar suferința. La sfârșitul ultimei zile ea ar fi mers la
shopping, s-ar fi plimbat pe străzi și ar fi vizitat toate vecinătățile pe care le-ar
fi putut. www.afb.org/Section.asp?
SectionID=1&TopicID=193&SubTopicID=17&DocumentID=121
Orbii pot trăi vieți productive azi, dar nu în timpul lui Isus. În Matei 9,
Isus a vindecat doi orbi care erau pregătiți pentru întâlnire, răbdători în scopul
lor și practice în credința lor.
Există oare un lucru ca credința oarbă? De ce Dumnezeu așteaptă
oameni dezavantajați să vină la El în credință ca oricine altcineva? Cum ajută
credința celor suferinzi să îi transforme din victim în oameni biruitori?
Să citim Scripturile: „Când a plecat de acolo, s-au luat după Isus doi
orbi care strigau și ziceau: „Ai milă de noi, Fiul lui David!” (Matei 9:27)
Un om a mers să îl vadă pe Papa în timp ce vizita Europa. Era o
mulțime de oameni acolo, dar el a mers printre ei. A privit în timp ce Papa s-a
oprit în fața fiecăruia și îi șoptea ceva la ureche. El era îmbrăcat în cel mai bun
costum pentru că el dorea ca Papa să vorbească cu el, în timp de Papa a trecut
de el și s-a oprit la un bărbat care era homeless și îmbrăcat în zdrențe.
 Astfel, omul și-a spus: „Știu de ce s-a oprit la el, el este homeless!”.
Astfel omul a plătit tipului fără locuință 50 de dolari pentru a folosi hainele
acestuia și a mers din nou în mulțime ziua următoare. Ei bine, de această data,
Papa s-a oprit la el, s-a aplecat și i-a șoptit la ureche: „Am crezut că ți-am spus
ieri să ieși de aici!”
Se pare că cei doi orbi cunoșteau teologia israeliților. Necunoscuți
pentru alții, ei nu aveau nici un handicap în interepretarea lor și în analiza
Scripturii. Titlul „Fiul lui David”, este o expresie semnificativă în evanghelia
după Matei, unde el apare de 10 ori, mai mult decât în toate celelalte trei
evanghelii la un loc. Nicăieri altundeva în evanghelii nu are această
răspândire. Titlul apare de patru ori în Luca, și de trei ori în Marcu, dar
niciodată în Ioan. Matei a descoperit că cei doi orbi erau pionieri în
recunoașterea, descoperirea și anunțarea lui Isus ca Fiul cel Așteptat al lui
David către tovarășii lui iudei. . ei erau orbi, dar ei erau bine informați și bine
pregătiți.
Orbii erau, de fapt, primii oameni care recunoșteau pe Isus ca Fiul lui
David în evanghelii. Matei a intenționat să portretizeze pe Isus Hristos ca Fiul
lui David (Mat. 1:1) și să prezinte pe cei doi orbi ca purtători de cuvânt ai
Veștii Bune. (9:31)
Identificarea Fiului lui David nu a fost niciodată ușor de observat sau
de urmărit. 14 generații dintre descendenții lui David s-au perindat între
Babilon și Palestina înainte de sosirea lui Isus (Mat. 1:17). Cum se face că
acești bărbați știau? Nu erau ei oameni dezavantajați? Ei nu au citit VT, nu au
studiat raportul genealogiilor și nu au mers la școlile rabinice, dar prin harul
lui Dumnezeu, ei au înțeles ceea ce teologii, istoricii și rabinii nu au putut: că
Isus era Fiul lui David, nu al lui Iosif și al Mariei.
Credința face distincție între aceia cu vedere și cei cu înțelepciune,
evaluează terenul dintre cei care pot vedea și cei care nu pot vedea și separă pe
cei care nu pot vedea și cei care nu văd și nici nu ar vedea.
Cei doi orbi aveau credința de a cere imposibilul. Dumnezeu nu vindecase
niciodată pe cineva care era orb în VT. Cu o ocazie, Dumnezeu a vindecat pe
atacatorii sirieni ai lui Elisei, care fuseseră temporar orbi, nu permanent orbi
sau născuți orbi. (2 Regi 6:18). Cei doi orbi invocă înaintea lui Isus cuvinte
preluate din Psalmi, prezente în multe din rugăciunile lui David (Psalmi 4:1;
6:2; 31:9), dar o expresie a atras atenția. Rugăciunea „Ai milă de mine” o
întâlnim la David, dar pluralul „Ai milă de noi” Îl impresionează pe Isus.
Referința originală din Psalmi 123:3-4 este cutremurătoare: „Ai milă de noi,
Doamne, ai milă de noi, căci suntem sătui de dispreț;
123:4 ne este sătul sufletul de batjocurile celor îngâmfați, de disprețul celor
trufași.(Psalmi 123.3.4)

Profită de oportunitate
Vers. 27.28
O poveste interesantă spune cam așa. Un om a bătut la ușă: cioc, cioc!
O voce din interior a întrebat: „Cine este?” Bărbatul a răspuns:
„oportunitatea”. Vocea a răspuns: „Nu-i adevărat!”. Omul a întrebat: „De ce
nu?” La care vocea a continuat: „Pentru că oportunitate nu bate decât o singură
dată”
Cuvântul românesc pentru oportunitate vine din latinescul ob portu, de
unde este derivat cuvântul românesc pentru port. În zilele dinaintea timpurilor
moderne, o corabie trebuia să aștepte fluxul înainte ca ea să ancoreze în port.
Ca un surfer care navigheză pe valuri, o corabie într-un port așteaptă pentru
moment când puteau înainta către turnul din port. Căpitanul și echipajul
trebuiau să fie pregătiți în orice moment, pentru că ei știau că dacă ei ratau, ei
trebuiau să aștepte o altă ocazie pentru a intra.
S-a spus că patru lucruri nu se pot întoarce: cuvântul rostit, săgeata
trimisă, timpul trecut și oportunitatea neglijată (Charles Swindoll, Growing
Strong in the Season of Life, 178)
Cei doi orbi nu doar că au inspirație. Ei au și curaj. Cei doi orbi aveau
motive să ajungă la Isus și să invadeze în viața Lui. Următorul pas al lui Isus
era să părăsească Capernaumuul și să plece în alte orașe și sate împreună cu
ucenicii Lui. Misiunea Lui era de a învăța și a predica în sinagogile din Iudea
(Luca 4:43.44) și în orașele Galileii (Mat. 11:1). El și ucenicii Lui aveau să
părăsească Capernaumul înainte de finalul capitolului și oportunitatea lor ar fi
dispărut.
Provocarea orbilor, la fel ca majoritatea suferinzilor, nu a fost
combaterea durerii oamenilor, ci a depăși propriul lor sentiment de neputință și
lipsă de speranță într-o societate normală. Oamenii orbi erau bine pentru puțin.
Ei erau cerșetori în zilele din vechime, maseuri în multe părți ale lumii de azi,
deși unii au o educație înaltă, unii din ei încheie ca operatori de telefonie sau
alte slujbe plătite prost. În vremea aceea, oamenii nu aveau la dispoziție nici o
invenție Braille, câini de ghidare sau legi de discriminare pentru a le face viața
mai ușoară. Ce imagine! Ei au umblat îndeaproape în spatele Lui, au așteptat
inteligent pentru oportunitatea potrivită și s-au asigurat că nu s-au pierdut unul
de altul și de Isus.
Isus Se oprește, este momentul prielnic și cei doi orbi știu că este
momentul de acum ori niciodată. Întrucât Isus nu a oprit pentru ei, ei trebuiau
să-L oprească înainte ca el să dispară și să închidă ușa. Așa că ei L-au urmărit,
au strigat și au pătruns înpuntru. Curios, ei erau acolo neinvitați, dar nu erau
nedoriți. Ei au invadat timpul și spațiul lui Isus, dar Isus nu a respins prezența
lor și nici nu a împiedicat intrarea lor. De fapt, hotărârea lor neclintită, spiritul
de neoprit și mintea disperată au atras ochii lui Isus. Ce unitate, ce îndrăzneală.

Cruță timpul.
Vers. 28-31
Un bărbat a căzut de pe o stâncă, dar s-a apucat de o creangă a unui
copca în căzătura lui. Apoi el a cerut ajutor: „Este cineva acolo?” O voce i-a
răspuns din ceruri: „Sunt aici. Sunt Eu, Domnul! Ai încrederea în mine?”. În
disperare el a strigat: „Da, Doamne, Am încredere, dar nu mai mă pot ține prea
mult”
Imediat vocea i-a spus: „OK, dacă tu în adevăr crezi, nu ai de ce să te
îngrijorezi. Te voi salva. Doar trebuie să dai drumul la creangă”, a spus vocea.
Un moment de pauză, apoi omul a spus în mintea lui: „Mai este cineva acolo
sus?” (Bits and Pieces, 6/24/93
În final, orbii au fost răsplătiți nu doar pentru inspirația lor, ci și pentru
înțelepciunea lor. Răspunsul orbilor primul din cele patru răspunsuri „Da,
Doamne” din evanghelii, așa cum întâlnim în limba greacă. Celelalte au fost
femeia canaanită (Mc. 7:28), Marta (Ioan 11:27) și Petru (Ioan 21: 15-16). Isus
se pricepea să întrebe mulțimea și pe ucenici, fie că el învăța sau vindeca sau
dacă el putea obține un răspuns sau nu. Dar El nu a lăsat niciodată oamenii
orbi să plece doar cu vederea restaurată, dar cu o participare insuficientă și cu
o înțelegere incompletă.
Cei doi orbi nu au fost singurii orbi pe care Isus i-a întrebat. Isus l-a
întrebat și pe orbul de la Betsaida dacă putea vedea ceva (Marcu 8:23). El l-a
întrebat și pe Bartimeu „Ce vrei să-ți fac?” (Marcu 10:51). În Ioan 9, Isus S-a
întors ca să-l întrebe pe orbul exclus din sinagogă: „Crezi în Fiul Omului?”
(Ioan 9:35). De fapt, nici unul dintre orbi , inclusiv orbul posedat de demon
(Mat. 12:22) nu a plecat fără ca Isus să îi întrebe. Prin această întrebare, El
urmărea să planteze un sâmbure de credință în ei, sâmbure care avea să
încolțească și să dea rod.
Întrebarea pusă celor doi orbi a servit mai multe scopuri. Nu doar că
Isus avea grijă să se întâlnească și să vorbească cu ei, ci El, de asemenea, avea
grijă să-i instruiască și să-i corecteze. Mai târziu, Isus i-a încurajat și s-a atins
de ochii lor (vers. 29). Orbii sunt neîncrezători în oameni. Ca mulți alți
oameni, ei fac față descurajării când ei nu sunt acceptați, discriminați și
discreditați. A apela la mila lui Dumnezeu este primul pas, dar credința este
încă pasul personal pe care cineva trebuie să-l facă- singura cale care duce la
Dumnezeu. Cineva spunea o dată: „Dacă nu-ți pasă ție, este greu să le pese
altora”. Evrei 11:6 spune: „Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui.
Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este și că
răsplătește pe toți cei ce-L caută”.
Concluzie: Credința vine din înțelegerea noastră interioară, și nu din
vederea noastră. Ochi noștri, într-o zi vor avea nevoie de ochelari, vor crește
lentilele sau vom pierde vederea, dar credința va învinge vederea slabă,
handicapul vârstei înaintate. Ai lăsat absența vederii, disputa asupra evidenței,
sau prezența opoziției să te împiedice să te întâlnești cu Dumnezeu. Vederea
este credință pentru cei fără asigurare, convingere și speranță, dar credința este
vedere pentru cei care au credință în Dumnezeu ca Ghidul lor, Îngrijitorul și
Prietenul lor. Dumnezeu a promis că El nu îi va lăsa niciodată, nici nu îi va
dezamăgi pe cei care se încred în El. Este credința ta puternic înrădăcinată și
Cuvântul lui Dumnezeu și fixată în Fiul lui Dumnezeu? Este o credință
insistentă? Sau este trecătoare, fragilă și slabă?

7 bariere în calea realizării miracolelor:

1. Nu puteau vedea clar

 a. Matei 9:27- „doi orbi”
2. Ridicularizare publică
a. Mat. 9:27- „strigau”
b. Expresia greacă folosită înseamnă că ei țipau cât puteau, nu
doar cereau politicos. Ei strigau fără să le pese ce gândesc
mulțimile
3. Mândria personală
a. Mat. 9:27- „Ai milă de noi”
4. Ignoranța
a. Mat. 9:27- „Fiul lui David”
5. Insistența
a. Mat. 9:28- „Când a intrat în casă”
6. Îndrăzneala
a. Orbii au venit la El
7. Credința
a. Mat. 9:28b-30a