PATRIMONIUL

Originea etimologică a cuvântului patrimoniu este latinescul

patrimonium; acesta derivă de la pater familias, care era proprietarul
întregii averi familiale.
Pornind de la clasificarea drepturilor subiective civile, după
criteriul de clasificare al conţinutului economic, în drepturi patrimoniale
şi drepturi nepatrimoniale, se impune a se analiza noţiunea de
patrimoniu.
Legislaţia civilă, deşi foloseşte noţiunea de patrimoniu, nu conţine
şi o definiţie a termenului.
Potrivit art. 31 alin. 1 C.civ., orice persoană fizică sau juridică este
titulara unui patrimoniu, ce include toate drepturile şi datoriile ce pot fi
evaluate în bani şi aparţin acesteia.
In doctrina veche s-a opinat că în Codul civil anterior ar fi fost
sesizat “un rudiment de definiţie” în cuprinsul articolului 1718.
Art. 1718 Cod civil din 1864 reglementa gajul general al
creditorilor chirografari asupra patrimoniului unei persoane, prin
creditori chirografari înţelegând acea categorie de creditori ai unui
debitor care nu au nici o garanţie specială – aşa cum ar fi o ipotecă, un
gaj ori un privilegiu – asupra bunurilor acestuia, situaţie în care
legiuitorul le-a permis să urmărească patrimoniul debitorului, respectiv
toate bunurile existente în patrimoniu la data începerii urmăririi. Acele
bunuri care au ieşit din patrimoniu până la respectiva dată nu vor putea fi
urmărite deoarece debitorul poate dispune de orice bun al său. Dacă
debitorul nu-şi execută însă obligaţia la scadenţă, creditorul chirografar
are opţiunea de a urmări orice bun, indiferent dacă acest bun există ori
nu în patrimoniul debitorului la momentul asumării obligaţiei.
Noţiunea de patrimoniu a fost folosită şi în alte acte normative ce
conţineau norme de drept civil, cum ar fi Decretul nr. 31/1954, privind
persoanele fizice şi juridice, Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, etc.
Doctrina a dezbătut problema elaborării unei definiţii a
patrimoniului, ajungând, de cele mai multe ori la definiţii asemănătoare.
Astfel, prin patrimoniu, ca entitate juridică distinctă, se înţelege
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică ce aparţin unui
subiect de drept.
De remarcat o altă definiţie a patrimoniului oferita de doctrina mai
veche: totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor aparţinând unei persoane,
sau grevând aceeaşi persoană, având caracterul comun de a fi apreciabile
în bani şi formând un tot distinct de elementele care îl compun.
Patrimoniul este alcătuit dintr-o latură activă şi una pasivă;
totalitatea drepturilor cu conţinut economic constituie activul
patrimonial, iar totalitatea obligaţiilor cu conţinut economic reprezintă
pasivul patrimonial. Celelalte drepturi şi obligaţii, care nu au un conţinut
economic, nu intra în patrimoniul persoanei fizice sau persoanei juridice.
Doctrina juridică a privit patrimoniul prin prisma a două teorii:
teoria personalistă (numită şi teoria patrimoniului-personalitate sau
teoria clasică) şi teoria patrimoniului de afectaţiune (numită şi teoria
patrimoniului-scop sau teoria obiectivă).
Teoria personalistă a fost fondată de autorii francezi Aubry şi Rau
care considerau patrimoniul ca fiind unul dintre atributele personalităţii
umane, o aptitudine a persoanei. Această teorie, care a fost îmbrăţişată
majoritar în doctrina franceză până la sfârşitul sec. al XIX-lea, este în
prezent criticată între altele datorită faptului că afirmă indivizibilitatea
patrimoniului.
Teoria patrimoniului de afectaţiune, apărută la începutul secolului
al XX-lea în doctrina germană şi îmbrăţişată ulterior inclusiv de autori
francezi – înlocuieşte persoana cu scopul. Ideea centrală este aceea că
esenţială nu este apartenenţa universalităţii la o anumită persoană, ci
afectaţiunea sau scopul pe care titularul le-a dat-o drepturilor şi
obligaţiilor. Această abordare, cu o mai puternica componenta obiectiva
şi cu o componenta subiectiva estompata, ajunge la concluzia că o
persoană poate avea mai multe patrimonii; mai mult chiar, se admite că
poate exista patrimoniu fără subiecte de drept, respectiv patrimoniu-
scop.
Cu toate că această concepţie a fost apreciată de către unii autori ca
fiind mai apropiată de realităţile şi nevoile practice ale economiei de
piaţă, şi această teorie a suportat critici deoarece nu se ia în seamă că
persoana este singurul subiect de drept şi că patrimoniul trebuie să
aparţină unei persoane.

Din definiţia dată şi corelând noţiunea de patrimoniu cu

problematica analizată anterior, se pot determina următoarele caractere
juridice:

A. Patrimoniul este o universalitate juridică

Noţiunea de universalitate juridică desemnează un ansamblu de
bunuri, de drepturi şi obligaţii cărora li se aplică, în principiu, aceluiaşi
regim juridic. Patrimoniul, privit ca universalitate juridică, nu se
confundă cu conţinutul său şi este distinct de elementele sale
componente, respectiv drepturile şi obligaţiile aflate în compunerea sa.
Patrimoniul există pe toată durata vieţii unei persoane şi trece la
succesorii universali sau cu titlu universal.
Doctrina, în încercarea de a ilustra modul de funcţionare a entităţii
abstracte care este patrimoniul, a recurs la comparaţii între patrimoniu şi
alte situaţii de fapt existente în viaţa de zi cu zi: fie a fost comparat cu un
portofel care poate conţine bani (activul), fie poate fi gol sau chiar poate
conţine facturi de plată (conţinut negativ), fie cu un cont curent al unei
persoane, în care sunt evidenţiate toate drepturile şi obligaţiile sale şi a
cărui valoare este supusă unor fluctuaţii permanente prin naşterea,
modificarea sau stingerea unor drepturi sau obligaţii.
Spre deosebire de patrimoniu, care este o universalitate juridică, o
universalitate de drept a cărei existenţă nu depinde de voinţa titularului
ei, există şi universalităţi de fapt (universitatis facti), cum ar fi o
bibliotecă, o colecţie de discuri ce conţin muzică sau filme, o colecţie de
vinuri vechi sau una de ilustrate poştale ori chiar o turmă de vite,
universalităţi de fapt unde elementele componente se află alăturate în
mod material, însă fără a presupune un regim juridic comun.

B. Orice persoană are un patrimoniu deoarece orice persoană

(fizică sau juridică) are drepturi şi obligaţii evaluabile în bani.
 O persoană, fizică sau juridică, nu poate exista în lipsa unui
patrimoniu propriu. În cazul persoanelor juridice, se impune precizarea
că patrimoniul acesteia trebuie să fie distinct de patrimoniile persoanelor
fizice care compun respectiva persoană juridică.

C. Unicitatea patrimoniului
O persoană nu poate avea decât un singur patrimoniu, regula
consacrată de art. 31 alin. 1 C.civ. Aceasta idee, provenind din teoria
personalista, a fost contestata de susţinătorii teoriei patrimoniului de
afectaţiune. Consacrarea în legea civila a noţiunii de patrimoniu de
afectaţiune, caracterizat de art. 31 alin. 3 C.civ. ca diviziune a
patrimoniului unic al persoanei, nu are semnificaţia multiplicării
patrimoniilor, ci conferă doar atributul divizibilităţii.

D. Divizibilitatea patrimoniului
Aşa cum precizăm, cu toate că patrimoniul este unic, el este însă
divizibil în mai multe mase de bunuri cu regim juridic distinct şi bine
determinat.
Potrivit art. 31 alin. 2 C.civ., patrimoniul unui subiect de drept,
persoana fizica sau juridica, poate face obiectul unei diviziuni sau unei
afectaţiune, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
De exemplu, în cazul persoanelor căsătorite, fiecare dintre soti
poate avea în patrimoniul sau atât bunuri proprii, cât şi bunuri comune,
potrivit regimului matrimonial pe care soţii şi l-au ales. Spre deosebire
de dispoziţiile fostului Cod al familiei, care prevedeau ca unic regim
matrimonial al soţilor comunitatea de bunuri a acestora, art. 312 C.civ.
dispune ca viitorii soţi au posibilitatea să îşi aleagă regimul matrimonial
(comunitate legală, separaţie de bunuri sau comunitate convenţională).
Dacă soţii şi-ar alege, de exemplu, regimul comunităţii legale, aceştia
vor avea în patrimoniul lor atât bunuri comune proprietate devălmaşă,
cât şi bunuri proprii.
Art. 353 C.civ. dispune ca bunurile comune ale soţilor nu pot fi
urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi. În caz de
neîndestulare după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor,
creditorul sau personal poate cere partajul bunurilor comune, însă numai
în măsura necesară acoperirii creanţei sale.

Divizibilitatea patrimoniului şi patrimoniile de afectaţiune

Potrivit art. 31 alin. 2 C.civ., patrimoniul unui subiect de drept,
persoana fizică sau juridică, poate face obiectul unei diviziuni sau al
unei afectaţiune, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Art. 31 alin. 3 C.civ. prevede ca patrimoniile de afectaţiune sunt
mase patrimoniale afectate exercitării unei profesii autorizate, precum şi
alte patrimonii astfel determinate.
Noţiunea tradiţională de „divizibilitate a patrimoniului” are un sens
larg, vizând orice constituire a unor mase de bunuri cu regimuri juridice
diferite în cadrul aceluiaşi patrimoniu, indiferent că izvorul acestei
grupări este legea sau voinţa titularului. Articolul 31 din Codul civil
aduce modificări sub aspect terminologic, folosind noţiunea de
„divizibilitate” într-un sens restrâns, care desemnează numai formarea
maselor patrimoniale în temeiul legii, iar pentru constituirea acestora
prin voinţa titularului este folosit termenul „afectaţiune”.
Actele normative care reglementează statutul celor ce practica
profesii liberale (avocat, medic, executor judecătoresc, notar, experţi
contabili, contabili autorizaţi, practicieni în insolvenţă) conţin
reglementări conform cărora bunuri din patrimoniul acestor persoane
primesc o destinaţie specială, ca patrimoniu de afectaţiune. Acestea vor
servi atât la exercitarea profesiei, cât şi la îndestularea creditorilor ale
căror creanţe s-au născut în cadrul exercitării profesiei respective.
Conform art. 33 C.civ., constituirea masei patrimoniale afectate
exercitării în mod individual a unei profesii autorizate se stabileşte prin
actul încheiat de titular, cu respectarea condiţiilor de formă şi de
publicitate prevăzute de lege, dispoziţie aplicabilă şi în ipoteza măririi
ori micşorării patrimoniului de afectaţiune profesional individual, iar
eventuala lichidare a acestui patrimoniu are a se face în condiţiile
lichidării patrimoniului societăţilor constituite în temeiul dispoziţiilor
noului Cod civil.

E. Inalienabilitatea patrimoniului
 O persoană nu poate să-şi înstrăineze patrimoniul însuşi, care este
o virtualitate juridică, prin acte inter vivos, întrucât patrimoniul este o
parte a personalităţii sale juridice; el poate transmite însă, prin acte
juridice între vii fiecare bun în parte sau pe toate.
Transmisiunea universala a patrimoniului poate avea loc doar la
decesul persoanei fizice sau, în cazul persoanelor juridice, la momentul
reorganizării prin divizare parţială şi la momentul încetării existenţei
persoanei juridice.

3. Funcţiile patrimoniului

a. Patrimoniul asigură realizarea dreptului de gaj general al

creditorilor chirografari
Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu dispun de
garanţie reală asupra unui bun determinat al debitorului lor.
Potrivit art. 2324 alin. 1 C.civ. (preluat din art.1718 din vechiul
Cod civil), debitorul răspunde pentru îndeplinirea obligaţiilor sale cu
„toate bunurile, mobile şi imobile, prezente şi viitoare“. Creditorii care
nu au o garanţie reală (gaj, ipotecă, privilegiu) au un drept de gaj general
asupra patrimoniului debitorului.
Debitorul poate să dispună de patrimoniul său în sensul că poate să
înstrăineze bunurile ori să-şi asume noi obligaţii, deci să-şi mărească ori,
micşoreze activul şi pasivul patrimoniului, însă dacă nu îşi execută
obligaţiile la scadenţă, creditorul poate să urmărească orice bun situat, la
data urmăririi, în patrimoniul debitorului.
Creditorul nu poate să urmărească bunurile care au ieşit din
patrimoniu ori nu au intrat patrimoniul debitorului
Creditorii cu garanţii reale se vor plăti cu preferinţă din preţul
obţinut prin vânzarea bunurilor care servesc de garanţie, deci înaintea
creditorilor chirografari.
Exercitându-şi dreptul de gaj general asupra patrimoniului – care
este o universalitate juridică abstractă – creditorii chirografari au un
drept egal asupra masei de bunuri, aflându-se în concurs cu ocazia
împărţirii sumelor rezultate din vânzarea bunurilor, iar dacă suma este
neîndestulătoare, vor primi proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia.
În situaţia divizării patrimoniului în mase de bunuri, dreptul de gaj
general al creditorilor chirigrafari, se poate exercita numai asupra masei
de bunuri cu care s-a născut creanţa. Spre exemplu, creditorii comuni ai
soţilor pot urmări bunurile comune ale soţilor, iar creditorii personali ai
acestora pot urmări bunurile proprii ale soţului debitor.
Se dă astfel eficienţă fungibilităţii elementelor componente ale
patrimoniului, calitate în baza căreia bunurile pot fi înlocuite, unele prin
altele, într-o plată. Aceasta implică echivalenţa de valoare a bunurilor de
gen, situaţie în care creditorul nu va putea pretinde să fie executată
obligaţia de către debitor prin restituirea aceloraşi piese.
Potrivit art. 2324 C.civ., nu pot face obiectul gajului general al
creditorilor chirografari, neputând deci fi urmărite de către aceştia,
bunurile insesizabile.

b. Patrimoniul asigură realizarea subrogaţiei reale cu titlu

universal.
Prin subrogaţie se înţelege înlocuirea, substituirea a ceva cu
altceva.
Subrogaţia este personală când o persoană este înlocuită într-un
raport juridic cu o altă persoană
Subrogaţia este reală, când un lucru este înlocuit cu un alt lucru.
De exemplu, în cazul vânzării unui bun, locul lui va fi luat de preţul
primit, iar dacă se cumpără un bun, locul preţului va fi luat de acel bun.
Când înlocuirea se face în cuprinsul unui patrimoniu, subrogaţia
este cu titlu universal, iar dacă se referă la un bun izolat este cu titlu
particular.
Subrogaţia reală cu titlu universal poate explica corect dreptul de
gaj general al creditorilor chirografari, întrucât numai prin posibilitatea
schimbării unui bun cu altul se poate asigura ca la scadenţă creditorii să
poată urmări bunurile existente la acea dată în patrimoniul debitorului.
Subrogaţia reală este subordonată caracterului divizibil al
patrimoniului, ea realizându-se în cadrul fiecărei mase de bunuri din
patrimoniu. Spre exemplu, prin vânzarea unui bun propriu al soţului,
preţul obţinut face parte tot din masa bunurilor proprii.
Totodată, subrogaţia reală asigură destinaţia maselor de bunuri şi
nu permite trecerea bunurilor dintr-o categorie în altă categorie. Astfel,
în situaţia mai multor moştenitori care nu vor să-şi împartă în natură
bunurile, ele vor fi vândute, iar suma realizată va fi împărţită datorită
subrogaţiei reale cu titlu universal.
Subrogaţia reală cu titlu particular priveşte un bun luat în mod
izolat şi se produce când legea o prevede în mod expres sau părţile au
convenit aşa. În acest sens, art. 21 din Legea nr 18/1990 privind fondul
funciar, a prevăzut că în cazul schimbului de terenuri, fiecare teren ia
situaţia juridică a terenului înlocuit.
Privitor la natura juridică a subrogaţiei reale doctrina juridică este
divizată: unii autori susţin că este o ficţiune juridică, iar alţii afirmă că
este o operaţiune de tehnică juridică, ceea ce are ca efect, ca în prima
situaţie subrogaţia să fie de strictă interpretare, iar în a doua situaţie, să
se aplice ori de câte ori există bunuri cu regimuri juridice diferite în
cuprinsul aceluiaşi patrimoniu.

c. Patrimoniul asigură realizarea transmisiunii universale sau

cu titlu universal în cazul decesului persoanei fizice sau reorganizării
persoanei juridice.
Transmisiunea este universală când întreg patrimoniul se transmite
unui singur succesor şi este cu titlu universal când patrimoniul se
transmite într-o fracţie matematică la doi sau mai mulţi succesori. În
ambele cazuri se transmite atât activul, cât şi pasivul, fracţionat sau
nefracţionat, după caz, deosebirea rezumându-se doar la cantitatea
transmisă.
Transmisiunea cu titlu particular priveşte un bun determinat şi nu
se poate analiza în corelaţie cu patrimoniul care este o abstracţie
juridică.