Ştefan cel Mare

Cum aţi putut să tot lăsaţi

Bucăţi de ţară, casă sfântă,
Uncheşi, nepoţi, surori şi fraţi,
Înmormântaţi sau amintiri de nuntă,

Pe mâna la hoţul străin,

La pofta lui, care vă fură?
Cum aţi putut acest destin?
De ce sunteţi doar cap fără figură!

De ce doar cap fără un gând

Ca un şopron din moarte lemne?
Sau numai creiere de fund
În care inima nu vă dă semne!

Cum de puteţi să fiţi aşa

Că vă ştiam eroi, nu mită,
Cum de puteţi s-aveţi şi şa
Peste spinarea voastră îndoită?

Cum vă minţiţi că e normal

Să fie ţara sfârtecată,
Moldova mea fără final
Într-un confort de neam de plată?

De aţi uitat vă amintesc

Cum v-am lăsat ţara să fie,
Tot observând ce nefiresc
Cetatea Albă plânge în Chilie...

Nu mai întreb ce aţi făcut

Hotarului după Pocuţii,
Ştefan cel Mare şi cel Sfânt
Vă-întreabă ce aţi făcut cu Cernăuţii?
 Iar dacă m-aş uita spre est
Ce trist soroc e la Soroca,
Of Doamne, dă-mi un ultim gest
Să pot muta în ceruri roca.

Să duc în cripta mea acest

Hotar de spaimă şi de groază,
Să le mai las ca un protest
Întreagă ţara, ca fiinţă trează!

Veneau păgânii să îmi ia,

Moldova, viaţa, munţii, marea
Lumini de Lună sau de stea
Deci moştenirea voastră, toată zarea.

Mi-au tot cerut mereu tribut,

Cum azi vă iau străini dobândă
Pentru umilul împrumut,
Şi eu le-am dat bătaia cea mai cruntă.

Înalta Poartă a decis

Să îmi ucidă iar norodu’,
Dar la Vaslui, în mod precis,
Nu au văzut cât de Înalt e Podu’!

Erau prea mulţi, şi o ştiam,

Noi ţară mică, frăgezime,
La trei duşmani un moldovean
Însă cu noi a fost Sfânta Treime!

Voi credeţi mie nu mi-a fost

Nespus de greu în toată treaba
Dar am impus creştinul rost,
„Atletul lui Christos” îmi spuse papa.

Şi mai veneau şi alţi străini,

Năpraznici în durerea lentă,
Să-mi pună inima în spini
Cu moştenirea voastră, o legendă!
 Creştinii care m-au trădat
I-am pedepsit cu sfânta cruce,
Sau pe Corvin, un renegat,
La Baia l-am spălat în propriul sânge!

Am încercat să îl salvez
Pe vărul Vlad, din sora ţară,
Aveam noi doi acelaşi crez
Plus ţepe ce duşmanii îi omoară!

N-am reuşit, dar au murit

Trimişii mei să-i fie bine,
Şi Ţepeş, Vlad a fost numit
Simbol al morţii început de mine!

Dar multe ar mai fi de spus

Pe 13 drugi de fier, sub piatră,
Unde m-au dus după apus
Dar cineva mă cheamă către soartă!

Mă vizită domnul Mihai

Pământul lui, cu tot cerescu,
Să mă întrebe: „De ce stai?”...
M-a vizitat în moarte Eminescu!

Mi-a spus plângând de Doina lui,

De neam întreg, de nopţi din urmă,
Să ies din criptă şi statui,

Dar ce-am putut e doar o Putnă!

Apus aici în ziduri reci,

Of, fiu al meu, cu gând de geniu
Rămân al morţii pentru veci,
Dau libertatea vieţii în mileniu!

Ştii bine, am luptat atât

De mult, chiar fără şanse bune,
Dar astăzi sunt un mort pământ
Şi nu mai am puteri de o minune!
 Însă la toţi periculos,
Vă strig, din viaţa mea pierdută,
Din Putna, cerul meu de jos,

Haideţi, haideţi urmaşii mei, la luptă!