MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII

UNIVERSITATEA „VALAHIA” DIN

TÂRGOVIŞTE
IOSUD – ŞCOALA DOCTORALĂ DE ŞTIINŢE
ECONOMICE ŞI UMANISTE
DOMENIUL FUNDAMENTAL ŞTIINŢE
UMANISTE
DOMENIUL ISTORIE

TEZĂ DE DOCTORAT

Destinul petrolului românesc

1857 – 1948

CONDUCĂTOR DE DOCTORAT:
Prof. Univ. Dr. IOAN OPRIŞ

DOCTORAND:
MARIUS DANIEL MIHU

2022
 “Informaţia înseamnă putere de cea mai înaltă calitate” – dr. Marius Petrescu

Introducere

1. Interesul temei cercetate

În contextul în care, după schimbarea de regim politic din anul 1989, în anii care au
urmat, în România, au fost distruse, demolate sau închise 1256 de mari întreprinderi, aşa
cum a fost menţionat în revista Cuvântul Ortodox, în numărul din 27.05.2013, în articolul
„Bilanţul unei distrugeri premeditate” 1, am propus ca temă de doctorat o analiză a
industriei de petrol din spațiul românesc în perioada 1857 – 1948, a evenimentelor externe
care au influențat-o, un studiu de caz asupra uneia dintre entităţile economice rămase
viabile, rafinăria “Româno – Americană”, pentru că, în ciuda schimbării a două regimuri
politice, aceasta funcționează și astăzi, sub denumirea „Petrotel – Lukoil” Ploieşti.
Analiza acestei societăţi emblematice din industria română de petrol ne-a ajutat să
determinăm secvențe importante asupra modului în care s-au manifestat influenţele în
conturarea destinului petrolului românesc în perioada 1904 – 1948, titlul și obiectivul
acestei lucrări.
Pentru a determina destinul petrolului românesc în perioada menționată, am analizat
modul în care industria de petrol a influenţat modificarea graniţelor ţării, sistemul politic,
cum şi-a manifestat prezenţa în cultură şi în factorii de progres, precum şi implicaţiile în
dezvoltarea societăţii româneşti, luând în calcul şi evenimentele care au avut loc la nivel
mondial.
Între anii 1904 şi 1906 s-au înfiinţat şi alte societăţi petroliere care, desigur, aveau
rafinării importante, cum ar fi “Concordia”, cu capital german, “Creditul Petrolier”,
“Vega”, “Italo – Română” sau, în 1906, “Unirea”, “Aquila Franco – Română” şi
“Colombia” 2.
Semnificativ pentru a arăta necesitatea subiectului a fost şi articolul semnat de
lingvistul şi scriitorul Ion Coja care, în 1979, a primit premiul Academiei Române pentru
piesa de teatru Credinţa 3. Acesta, în data de 02.09.2009, a publicat articolul „Jalea din
economie”, în care arăta că „mai presus şi mai dureros decât răul provenit de la marii

1
https://www.amosnews.ro/lista-intreprinderilor-romanesti-distruse-dupa-1989-2015-08-22
2
Ivănuş Gheorghe, Ştefănescu Ion Şt., Antonescu Niculae Napoleon, Mocuţa Ştefan-Traian, Coloja Pascu
Mihai, Industria de petrol şi gaze din România, Editura AGIR Bucureşti, 2008, pag. 136.
3
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Coja

1
jegmănitori şi profitori ai privatizării este răul produs de cei care au acţionat premeditat
nu ca să fure, ci ca să distrugă economia românească” 4.
O analiză pertinentă pe aceast subiect a făcut şi General de brigada (r), dr. Gheorghe
Văduva, în articolul „România, ţara distrusă cu bună ştiinţă” 5.
Însă, trebuie spus că, în acest domeniu al trăiniciei obiectivelor industriale, supuse
doar oscilaţiilor din economia capitalistă, lucrurile s-au reglementat. Un astfel de caz este
reprezentat de dispariţia "Întreprinderii de Frigidere Găeşti", în locul ei fiind înființată S.C.
Arctic S.A., mult mai puternică decât fabrica din care provenea şi care, în 2019, s-a clasat
pe locul patru în Top 100 „Cele Mai Puternice Branduri Româneşti” 6. În prezent,
“activitatea de cercetare – dezvoltare constituie o prioritate naţională şi are un rol
determinant în strategia de dezvoltare economică durabilă” 7.
La scrierea acestei lucrări de doctorat nu am ignorat, de fiecare dată când a fost
necesar şi elocvent, datele care ţin de cultura generală şi, din punct de vedere istoric, au
avut relevanţă.
Considerăm că o astfel de abordare, nuanțată prin cuvintele care pot suna uneori
metaforic, nu trebuia omisă, îmbogăţind, în acest mod, substanţa informativă şi
originalitatea acestei lucrări. Totodată, am utilizat analiza documentelor ca principală
metodă de documentare şi fundamentare a acestei cercetări.
Am avut în vedere materiale informative relevante pentru întreaga industrie de
petrol, în special românească, cum ar fi cercetări care şi-au găsit finalitatea în publicarea
sub formă de cărţi, de interviuri sau prezentări la dezbateri ştiinţifice, inclusiv cele pe care
le-am realizat, de-a lungul timpului, sau mai recent.
Am luat în calcul şi documente legislative, tratând modul în care au evoluat, modul
în care au fost îmbunătăţite şi adaptate noilor situaţii.
În afară de domeniul legislativ, am inclus în această lucrare şi materiale “surpriză”,
care au avut influenţe semnificative în evoluţia acestei industrii.
Documentele pe care le-am găsit au fost analizate nu doar din perspectivă cantitativă,
ci, mai ales, calitativă. În mod concret, este vorba de analiza cantitativă în cazul
interpretării datelor care au apărut în tabele şi rapoarte statistice, şi de analiza calitativă în
cazul interpretării textelor, cu menţiunea că, în special, am căutat să descoperim relaţiile

4
https://ioncoja.ro/jalea-din-economie/
5
https://veghepatriei.wordpress.com/2017/07/30/general-de-brigada-r-dr-gheorghe-vaduva-romania-tara-
distrusa-cu-buna-stiinta/
6
https://www.arctic.ro/compania/
7
Hotărâre de Guvern nr.26/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei Naţionale,
publicată în M. Of. nr. 51 din 18.01.2017.

2
dintre evenimente, mai ales cele care, până acum, nu au fost relevate. Considerăm că
studiul documentelor este nu doar un lucru util, ci chiar plăcut, pentru a reuşi o “rafinare” a
informaţiilor ce pot fi concretizate printr-un parcurs academic.
O motivaţie specială a alegerii acestei rafinării, sugestivă pentru evoluția destinului
petrolului românesc, a constituit-o faptul că se pot trage concluzii benefice din evoluţia
acesteia în ceea ce priveşte transformările sociale ale societăţii româneşti până la
naţionalizarea din 1948, precum și a ceea ce am numit destinul petrolului românesc.
Desigur, subiectul poate fi mult mai amplu, de aceea, în funcţie de evenimente, am
menţionat instituţii economice care au avut importanţă, prin determinări, asupra evoluţiei
industriei româneşti de petrol.
Acestă analiză are trei capitole distincte în ceea ce privește evoluţia Societăţii
Comerciale “Româno – Americană”, implicit a rafinăriei cu acelaşi nume.
Înainte de dezbaterea subiectului privind apariţia acestei societăţi, am considerat că
era necesară introducerea unui capitol distinct, referitor la primele repere despre petrol în
spaţiul românesc, încă din perioada Daciei Romane. În acest capitol au fost prezentate
beneficiile aduse societăţii româneşti, modul în care dezvoltarea unei industrii de petrol
naționale a influențat dezvoltarea țării.
Printre acţiunile demarate prin influenţa petroliştilor au fost cele care au dus la
înfiinţarea de şcoli, de puncte medicale, influenţând transformarea unor cătune şi sate
modeste în oraşe.
Este important de observat faptul că, acolo unde s-au înfiinţat rafinării – precum la
Câmpina (“Steaua Română”), dezvoltarea a fost mult mai accentuată, cu mai multe
realizări, pe diverse planuri. “Steaua Română” a fost prima societate străină care activează
în România încă din 1897, la periferia oraşului menţionat. Cea mai importantă dintre
rafinăriile româneşti din perioada Regatului român condus de Regele Carol I, judecând nu
doar după vechime, fiind înfiinţată în 1895, ci şi după capacitatea de producţie, a fost
“Steaua Română”, din Câmpina, a cărei clădire există încă, dar a fost închisă şi abandonată
(la momentul actual s-a reușit punerea ei în conservare, în vederea înființării unui muzeu).
Aceasta a avut un capital iniţial de 2.400.000 lei, dar, după numai trei ani, a ajuns la un
capital de 10.000.000 lei, și a fost dominată de capitalul german de la “Deusche Bank”. În
1897, la inaugurare, această rafinărie era printre cele mai moderne şi mai mari din Europa 8.
Atunci a absorbit “Rafinăria lui Hernea”, cunoscută și sub denumirea “Rafinăria
veche”, construită în 1886. “Fabrica cea nouă de petrol”, s-a construit în apropierea căii

8
Ibidem, pag. 111.

3
ferate Câmpina – Telega. A fost permanent extinsă şi modernizată, astfel că, în 1909,
conducerea ei l-a anunţat pe Regele Carol I, care a mers acolo în vizită, că “după rafinăria
“Nobel Fréres”, din Baku, este cel mai mare stabilliment de acest fel din Europa” 9. Acest
lucru a fost valabil până în 1920. Era o rafinărie cu un “personal de elită format din
operatori şi specialişti români” 10.
Nu a fost întâmplător faptul că “Şcoala de maiştri sondori”, o premieră mondială,
prin iniţiativa lui Constantin Alimăneişteanu, s-a înfiinţat tot la Câmpina, în 1904.
Comparativ, se poate vedea modul de evoluţie, de dezvoltare faţă de alte localităţi care au
avut în perimetrul lor doar schele de producţie, fiind doar locuri de extragere a petrolului.
În mod necesar, oriunde a existat o cantitate de petrol mai mare, s-au construit
depozite şi drumuri pentru un transport cât mai eficient, și nu numai între localităţi. Un
astfel de exemplu, chiar dacă iese din intervalul de timp cercetat în această lucrare, îl
constituie construirea unei linii de tramvai care leagă centrul oraşului Ploieşti de
“Platforma Industrială Telejen”, lucru care s-a petrecut încă din anii de început ai perioadei
comuniste.
Cu timpul, în apropierea drumurilor dintre localităţi, s-au construit căi ferate, apoi
reţele de transport al petrolului prin conducte.
Pe ansamblu, putem spune că existenţa, descoperirea, extragerea şi prelucrarea
petrolului au avut un aport direct la dezvoltarea infrastructurilor locale în multe zone din
România, în special în Ţara Românescă şi în Moldova, în perimetrul oraşului Bacău. La
fel, în punctele de lucru, la instituţiile din acest domeniu, au apărut politici care ţin de
resursele umane.
Astfel, în primul capitol, independent de momentul în care rafinăria “Româno –
Americană” a devenit operaţională, am analizat cele mai importante date şi informaţii
despre petrol din ţările române, precum şi primele încercări ale companiei americane
“Standard Oil” de a înfiinţa o rafinărie în România.
Alegerea României ca loc de amplasare a acestei rafinării nu a fost un moft
economic, ci a avut alte determinări. În acea perioadă, România era deja cunoscută pentru
performanţele sale de nivel mondial, cât şi pentru resursele abundente de petrol şi gaze
naturale. Aceste performanţe româneşti au fost prezentate în acest capitol şi, deşi s-a mai
scris despre ele, am venit cu noutăţi sub formă de imagini care nu au mai fost publicate,

9
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 167.
10
Ibidem, pag. 167.

4
fotografii din arhiva “Muzeului Petrolului Ploieşti”, sau din expoziţiile organizate, precum
și din analiza istoriei perioadei din care au reieșit influențe directe.
De asemenea, am considerat că este necesar ca performanţele obţinute de români să
fie analizate şi din alte puncte de vedere, nu ca un “dat”, ci la modul în care să se releve
motivaţiile care au dus la realizarea lor. În mod socratic, trebuia văzut “de ce”!
Întrebările cele mai importante de pus în relaţie cu performanţele românilor – prima
rafinărie din lume, primul oraş iluminat cu gaz, prima producţie de ţiţei înregistrată oficial
au fost: de ce noi, de ce atunci?
Am considerat absolut necesară relaţionarea dintre industria de petrol, chiar în faza
incipientă, cu conjuncturile politice prin care au trecut Ţara Românescă şi Moldova, exact
statele din care ale căror localităţi există date că se strângea petrol încă din anii 1440.
În afară de aceste informații, am tratat subiectul unei alte reuşite româneşti, anume
faptul că, aşa cum este publicat pe mai multe pagini web, precum “descoperă.ro” 11, suntem
prima ţară din lume exportatoare de benzină, dar fără a se demonstra pe site acest lucru.
Validitatea acestei ipoteze am analizat-o din toate sursele la care a avut acces.
Tot la acest capitol am prezentat “Expoziţia Universală din 1900”, „Primul Congres
Internaţional al Petroliştilor”, rezultatele obţinute de români, evenimente care au influențat
destinul petrolului românesc.
Pe măsură ce industria de petrol din teritoriile românești a evoluat, s-au îmbunătăţit
şi transporturile. Un merit covârşitor l-a avut Anghel Saligny.
Toate aceste lucruri au fost analizate într-un subcapitol, iar informaţiile de profil au
fost continuate şi în capitolele următoare, pentru că am ales ca prezentarea tematică să fie
făcută cronologic, în modul acesta evidenţiindu-se mai clar evoluţia. În plus, pentru a nu
ignora ceva din evoluţia întregului sistem economic din industria de petrol, am inclus
subcapitole care descriu aspecte ce ţin de geologie, de la stadiul în care “studiul” era făcut
de ţărani simpli - care vorbeau de “iviri” când descopereau urme de petrol prin bălţi şi
câmpuri - la apariţia şcolii naţionale de profil.
La toate aceste aspecte derulate de la sfârşitul secolului XIX şi primii 19 ani din
secolul XX am păstrat, în toate citatele, expresiile şi cuvintele folosite în epoca respectivă,
deşi acestea au fost înlocuite ulteorior în limba română de neologisme. Am făcut acest
lucru pentru a păstra autenticitatea perioadei şi farmecul acesteia. Poate părea paradoxal,
dar cuvintele acelea simple erau mult mai bogate în sensuri decât cele care le-au înlocuit.

11
https://www.descopera.ro/

5
 Un astfel de exemplu este verbul “a răzbi”, folosit atunci când, dând de zăcământul
de petrol, se putea începe extracţia acestuia. Acest cuvânt a fost înlocuit de verbul “a găsi”
dar, prin folosirea lui se pierd multe din sensurile iniţiale. Modul de a trata în lucrare aceste
aspecte ar putea fi considerat un gen de interdisciplinaritate cu domeniul lingvistic. În
unele cazuri poate fi aşa.
Dezvoltarea industriei naţionale de petrol s-a făcut și datorită investiţiilor străine, pe
lângă cele româneşti. De fapt, din studiul perioadei, făcută de Constantin Schifirneț,
această dezvoltare s-a datorat unor factori reprezentați de “trei personaje colective:
boierimea, străinătatea și burghezia” 12. În acest context, evoluţia legislaţiei din acest
domeniu a avut o importanţă vitală. Pentru ca acest lucru să fie eficient, era nevoie de
învăţământ, iar din învăţământ decurge o altă atitudine, mereu benefică.
Cea mai elocventă nuanţă pe acest subiect o avem de la un român care, conform
Cărţii Mondiale a Recordurilor, în 29 mai 2020, a primit titulatura de cel mai longeviv
bărbat din lume. Este vorba despre Dumitru Comănescu, din Bucureşti 13, născut pe 8
noiembrie 1908 la Proviţa de Jos, judeţul Prahova, în zona cu zăcăminte de petrol foarte
bogate, care, la 30 mai 2021, avea vârsta de 112 ani şi 202 zile. Întrebat ce le-ar transmite
tinerilor, ţinând cont de vârsta şi experienţa lui, răspunsul a fost rapid şi clar: “Să înveţe” 14!
Într-un subcapitol al primului capitol am prezentat situația geologiei la nivel național,
dar și mondial, în alt subcapitol, invenţiile româneşti care au schimbat industria petrolului
pe întreaga planetă. La prezentarea lor am contribuit, în special, cu fotografii de arhivă încă
neutilizate.
Capitolul 2 cuprinde perioada de la înfiinţarea Societăţii “Româno – Americană”,
schimbările de-a lungul anilor care au dus la făurirea României Mari. Aici sunt cuprinse
informaţiile despre evoluţia rafinăriei din anul înfiinţării, 1904, în primii doi ani din Primul
Război Mondial, iar, după încheierea lui, în mod special, am analizat şi prezentat
informaţiile din anul 1920, din momentul încheierii Păcii de la Paris, începută la 18
ianuarie 1919.
Am analizat informaţiile legate de Tratatul de pace încheiat între Puterile Aliate şi
Asociate – România, pe de o parte, şi Ungaria, pe de altă parte, semnat la 4 iunie 1920, la
Trianon. La acest punct am tratat, în mod special, modul în care a fost trasată graniţa de

12
Schifirneț Constantin, Formele fără fond, un brand românesc, Editura Comunicare.ro, 2007, București,
pag. 176.
13
https://specialarad.ro/e-roman-si-de-astazi-este-cel-mai-batran-om-din-lume-conform-cartii-mondiale-a-
recordurilor/
14
Ştirile ProTv, 30.05.2020.

6
vest a României Mari, funcţie de interesele puterilor învingătoare faţă de industria
petrolieră românească.
Referitor la unirea Basarabiei și Bucovinei cu România sugestive sunt informațiile
găsite în cărțile publicate în străinătate, precum este cartea lui Nicolas Basilesco, La
Roumanie dans la guerre et dans le paix, publicată de Librarie Félix Alcan, în 1919.
Pentru a fi cât mai elocvenţi, am întocmit “Fişa de interese” a marilor puteri, atât
aliaţi, cât şi inamici, iar acest titlu nu a fost ales întâmplător pentru că, astfel, are o
sonoritate şi tehnică, şi economică. La o simplă privire asupra istoriei naţionale, observăm
că Imperiul Roman a fost atras pe teritoriul ţării noastre de anumite bogăţii naţionale: aur,
sare, posibilitatea de a lua sclavi. Imperiul Otoman a prădat ţările române cu scopul de a
lua aur, sare şi robi. În epoca modernă, după unirea Ţării Româneşti cu Moldova, interesul
principal pentru spaţiul românesc a fost dat de resursele de petrol.
Tot un punct de mare atracţie pentru străini l-a reprezentat şi de inteligenţa
românească. Elocventă a fost observația lui David Day, delegatul guvernului şi şeful
serviciului minelor din Statele Unite: “…nicăieri nu am văzut atâta metodă şi pricepere în
lucrări ca în România” 15. Una dintre explicaţii a constat în intensificarea procesului de
învăţământ românesc. Am tratat într-un subcapitol acest aspect, mai mult decât în cel
anterior, în funcţie de evenimente.
În continuare, pentru o imagine cât mai fidelă a evoluţiei epocii, am abordat
invenţiile şi inventatorii de importanţă mondială într-un subcapitol separat. Noutatea adusă
am realizat-o prin includerea în text a unor fotografii de arhivă, cele mai multe nefiind
vreodată în atenţia publicului, fiind prinse în arhivele “Muzeului Petrolului”. După o
selecţie atentă, am constatat că erau, totuşi, foarte numeroase. De aceea, o parte dintre
acestea, relevante subiectului pe care îl analizăm, au fost incluse la anexe.
Capitolul 3 cuprinde evoluţia în perioada interbelică, cele mai importante momente
din industria mondială a petrolului care au influențat destinul petrolului românesc. Pe
măsură ce am descoperit informaţii care ţineau de legislaţie, transport, invenţii, programe
speciale ale Societăţii „Româno – Americană”, situaţii speciale, le-am analizat în
subcapitole distincte.
În Capitolul 4 am analizat Societatea “Româno – Americană” în perioada celui de-Al
Doilea Război Mondial, naţionalizarea, momentele tragice care au urmat, în timp ce
această societate a devenit Rafinăria “Teleajen”. Un subcapitol deosebit este intitulat “Un
Dictat prin Ultimatum, şi invers”, în care am evidenţiat acţiunile prin care vecinii țării, sub

15
Monitorul de Petrol, anul VIII, nr. 30, pag. 773 (M. P. în continuare).

7
oblăduirea lui Adolf Hitler, sau prin acţiunea directă a lui I. Stalin, au deteterminat
destrămarea România Mare.
Am încercat să demonstrăm că, în subsidiar, forţele fasciste de la conducerea
Ungariei şi Bulgariei au participat la această acţiune sub diverse pretexte, dar, mai ales, din
dorinţa lui Hitler ca Germania să ajungă mai uşor la petrolul românesc.
Am încheiat fiecare dintre cele patru capitole enumerate anterior cu o concluzie iar la
final am analizat etapele parcurse de această rafinărie şi de industria română de petrol.
Desigur, informaţia din aceste capitole, despre modul în care petrolul şi industria
română de petrol au influenţat mai mult, mai puţin, sau într-un grad nedefinit, graniţele
ţării şi sistemele politice prin care a trecut, a depins şi de factori pe care nu i-am putut
determina, cum ar fi “misterele” în care sunt învăluite deciziile politice, aspectele secrete
care decurg din ele.
Evidente sunt, pentru oricine, motivaţiile transformării Rafinăriei “Româno –
Americană” în Rafinăria “Teleajen”, pentru că efectele generate de procesul istoric al
naționalizării este un truism, nu numai în cercetarea ştiinţifică.
„Ţintele” ştiinţifice ale acestei lucrări de doctorat sunt „ochite”, analizând integral
Monitorul de Petrol, acesta fiind sursa principală de informaţie iar, pentru o mai mare
acuitate, sursele de informație publicate în străinătate, în special în franceză și engleză,
care au venit în completarea informațiilor analizate din surse românești.
În afară de anii 1917 şi 1918, această revistă apărută între 1900 şi 1948, cele mai
multe numere depăşind 1.400 de pagini, cuprinde foarte multă informaţie relevantă,
inclusiv pentru domenii conexe industriei de petrol. Un astfel de exemplu a fost înfiinţarea
unui spital în Ploieşti, cu finanţarea Rafinăriei „Predinger”. Informațiile din anii în care nu
a fost publicat, din cauza Primului Război Mondial, au apărut retroactiv în revistele
Monitorul de Petrol din 1919. De asemenea, această lucrare a pornit şi cu o întrebare
despre valoarea acestei surse de informare, câtă concurenţă avea această revistă la nivel
mondial. Răspunsul l-am aflat abia într-un număr din 1939, unde a apărut o reclamă a
revistei Petroleum Times, în care se observă şi anul primei apariţii a acesteia: 1899, deci cu
un an înaintea monitorului românesc.
Se aprecia în epocă faptul că „Monitorul de Petrol este astăzi una dintre cele mai
bune şi apreciate publicaţii de specialitate din lume” 16.
La fiecare dintre aceste capitole distincte am urmărit câteva repere care au fost
imuabile. Acest lucru a determinat ca, la final, concluziile să nu „sufere” daune generate de

16
Calcan Gheorghe, În universul petrolului românesc, Editura MEGA, Cluj Napoca, 2022, pag. 83.

8
ignoranţă sau omisiuni, care ar fi putut decurge din neurmărirea constantă şi fermă ale
aceloraşi aspecte – reper, precum şi a modificărilor substanţei lor, generate de trecerea în
altă etapă istorică.
În sinteză, am urmărit ceea ce s-a întâmplat în cele trei perioade distincte din istoria
României, fragmentate de războaiele mondiale, sub aspect social, economic, tehnologic, al
programelor inedite, măsuri pentru determinarea progresului, accidente de muncă, situaţii
şi cazuri speciale.
Reperele de care am ţinut cont în realizarea lor s-au bazat pe doctrina “metodologia
cercetării ştiinţifice” şi puteau contribui, aşa cum se preciza, la “dezvoltarea spiritului
ştiinţific, a spiritului critic, de neignorat fiind rigoarea, respectul faţă de ideile altuia,
probitatea intelectuală, cultul probei” 17.
Am ales acestă rafinărie pentru a determina cât mai sugestiv destinul petrolului
românesc pentru că ştiam, înainte de a demara proiectul, că, încă de la înfiinţare, această
entitate economică a avut o evoluţie specială în petrochimie, inclusiv cu beneficii pentru
angajaţii ei, cât şi pentru familiile lor.
În domeniul evoluţiei tehnologice, Rafinăria “Româno – Americană” nu a făcut rabat
de la noutăţile apărute pe plan mondial în domeniul petrochimiei.
Relevantă a fost şi perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, la acest capitol
prezentând informații în premieră. Astfel, am prezentat un interviu cu unul din participanții
la bombardarea rafinăriei oraşului Ploieşti, pe 5 aprilie 1944, inginerul de bord de pe un
bombardier “Liberator”, William Fili (Anexa 4.7). Tot de aceiași factură a fost şi faptul că
am inclus la textul despre declaraţiile prizonierilor americani în România şi fotografiile lor,
găsite, după o cercetare minuțioasă, în arhiva Muzeului Petrolului din Ploieşti. De
asemenea, o dovadă concretă a bombardării caselor civililor și a efectelor produse a constat
într-un document autentic al perioadei, o “Foaie de despăgubiri”, “Fişa imobilului
bombardat” în data de 31 mai 1944, la Ploieşti, eliberată de Primăria oraşului, la 15 iunie
1945, pentru victimele bombardamentelor americane în misiunea care viza chiar Rafinăria
“Româno – Americană” (Anexa 4.5).
Spre finalul anilor ’80, preşedintele de atunci, Nicolae Ceauşescu, a solicitat să i se
prezinte un film documentar despre industria petrochimică românească, în care să fie
relevat un istoric al acesteia. S-au strâns date, imagini, care s-au depozitat la întreprinderea
“Azomureş”, urmând ca materialul să fie făcut în “Laboratoarele Buftea”, dar, din păcate,

17
Rădulescu Mihaela Şt., Metodologia Cercetării Ştiinţifice, Elaborarea lucrărilor de licenţă, masterat,
doctorat, ediţia a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2011, pag. 13.

9
acesta nu s-a mai realizat! După evenimentele din decembrie 1989, filmuleţele au ajuns
într-o debara a acelei instituţii. Prin întâmplări care ţin de hazard şi noroc, acestea au fost
salvate şi au ajuns la un împătimit de realizări media, Florin Negoescu, de la “Muzeul de
Ştiinţele Naturii Ploieşti”, care le-a convertit în sistem digital. Ulterior ni s-a propus
scrierea unui scenariu în care aceste imagini în premieră să devină film documentar. Am
acceptat provocarea şi am realizat scenariul, care, în cea mai mare parte, se bazează chiar
pe această temă de doctorat.
În afară de aceste imagini, ca un adaos neaşteptat la interviul cu William Fili, mai
există şi un filmuleţ realizat chiar de americanii care au bombardat Rafinăria “Româno –
Americană” în aprilie 1944. Acele imagini, existente în arhivele Pentagonului, au fost
primite de la realizatorul lor, ing. William Fili.
Mai precizăm că tema propusă pentru această teză de doctorat a pornit de la câteva
întrebări dar, cum am precizat anterior, şi de la anumite răspunsuri, a căror probitate ne-am
propus să o verificăm.

2. Actualitatea temei cercetate şi gradul ei de studiere

Înainte de a începe această teză de doctorat, am încercat să descopărim ce a mai

rămas viabil după 1990 din ceea ce a fost economia României din industria ei petrolieră,
construită cu foarte mari sacrificii în perioada comunistă, ca un tot unitar, în ce formă se
prezintă azi părţile care mai funcţionează şi cui le aparţin.
Căutarea răspunsurilor, decriptarea celor pe care le-am găsit, au reprezentat o tuşă la
tabloul actual al industriei româneşti de petrol.
Ştiam, înainte de a începe derularea subiectului, că aveam o tradiţie, aveam
performanţe și că am fost frecvent pe primul loc la nivel mondial, în diverse aspecte ale
industriei petroliere. Ni s-a părut interesant de urmărit efectele pe care le-a generat
progresul apariţiei acestei industrii la români. Cea mai potrivită comparaţie considerăm că
este cu Anglia secolului XVIII când, după declanşarea revoluţiei industriale, societatea
engleză s-a schimbat radical. Multe realităţi socio – economice asemănătoare între
Imperiul britanic şi ţările române, Moldova şi Ţara Românescă, este posibil să aibă
similitudini, evident, cu deosebiri de nuanţă.
Am căutat să le descoperim, pentru că principiile erau acelaşi, doar combustibilul
diferea, deşi, metaforic, cărbunele şi petrolul au purtat acelaşi nume la începuturile
obţinerii de energie în mod industrial: “aur negru”, o coincidenţă interesantă, sugestivă prin

10
mesajul ei. Deci trebuia văzut, înainte de a intra în detaliile care conduc la alcătuirea
subiectului românesc, care erau condiţiile la nivel mondial.
Revoluţia industrială, adică acea “construcţie” care a schimbat arhitectura lumii, a
început în Anglia, la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Motivul principal, în afara
inventivităţii englezilor, îl constituie faptul că aveau la dispoziţie cantităţi imense de fier şi
cărbune. Exact acest lucru a fost deteminant şi pentru ţările române, pentru progresul lor,
cu deosebirea că era vorba de rezervele de petrol. Practic, cărbunele a fost detronat din
poziţia de lider energetic nu doar în preocupările industriale, ci şi în această sintagmă, iar
lucrul acesta s-a întâmplat la nivel global!
Un alt element important în demararea revoluţiei industriale în Anglia l-a constituit
elementul politic. În acel moment, Anglia era stabilă politic şi avea cel mai mare imperiu
colonial. Stabilitatea politică în ţările române, după apariţia “Regulamentelor Organice”,
abrogarea obedienţelor oficiale faţă de Înalta Poartă, au deschis drumul spre mari realizări,
a coagulat energiile novatoare ale românilor şi a generat mediul în care starea de progres a
devenit posibilă, devenind liderii lumii în industria de petrol, prin realizările pe care le-am
avut, câteva dintre ele premiere mondiale.
Pentru a fi mai lămuritori în demersul acesta, am oferit câteva detalii despre ce a
însemnat revoluţia industrială în Anglia, ţinând cont că transformările din ţările române
seamănă foarte mult cu ale englezilor, mai ales cele sociale.
În Anglia, în primul rând, s-a schimbat industria textilă. Produsele care se realizau în
mici manufacturi au început să fie produse la scară industrială, prin apariţia fabricilor.
Impulsul principal l-a dat James Hargreaves, care a inventat o maşină de cusut care realiza
concomitent mai multe cusături. Aceasta a fost celebra “spinning jenny”, cel de al doilea
cuvânt fiind prescurtarea cuvântului “engine”, adică “motor”. A fost atât de eficientă, încât,
la moartea lui Hargreaves, în 1778, erau fabricate deja 20.000 de maşini.
Iar succesele inventivităţii englezeşti au continuat în industria fierului. Se remarcă
reuşita lui Henry Bessemer, care a găsit o metodă pentru producerea în masă a oţelului.
Pentru a-l produce, era nevoie de cărbune. Abundenţa acestei materii prime extrasă din
mine a devenit posibilă datorită invenţiei lui James Watt. El a îmbunătăţit motorul cu aburi
inventat de Thomas Newcomen, în 1712, folosit la extragerea apei din minele de cărbuni.
Mai mult, în varianta lui J. Watt, acest motor a putut fi folosit şi în alte domenii industriale.

11
 Cum în acest domeniu totul este complementar, au urmat revoluţii în domeniul
transporturilor, în comunicaţii şi în economie 18. Aspecte asemănătoare au apărut şi în ţările
române, în urma progreselor generate în domeniul industriei de petrol.
Au apărut şi personalităţi remarcabile. Pe multe dintre acestea le-am prezentat în
capitolul doi, fiind mai uşor de înţeles cine au fost şi ce au realizat, precum şi ce merite au
avut.
Alegerea acestei rafinării a fost determinată de istoria ei bogată, nu doar sub aspect
temporal, cum este firesc, ci şi din punct de vedere geografic, tehnologic, social.
De neignorat a fost şi faptul că, de mult timp, petrolul şi gazele naturale au ocupat
prima poziţie în gama combustibililor. Petrolul, în ciuda eforturilor susţinute ale
cercetătorilor de a-l înlocui cu energia electrică, rămâne un produs indispensabil în
transport. La fel, dar în modul absolut, rămâne şi în industria petrochimică. Gazele
naturale, în afară de utilizarea casnică, sunt, alături de cărbune, materia pe baza căreia se
producere energie electrică şi termică. Evident, acestea ocupă o poziţie încă indestructibilă
în industria chimică. O altă justificare pentru alegerea acestei societăți comerciale a fost
chiar descoperirea motivaţiilor speciale a celor care, în perioada “Româno – Americană”,
respectiv anii 1904 – 1948, au lucrat în această rafinărie.
Conducerea instituţiei a aplicat metode de motivaţie pentru a fi performanţi, în mod
special în România, după modelul american al companiei “Standard Oil”, firma “mamă”.
Despre ce a fost vorba, ce implicaţii sociale au avut, ce efecte au existat la nivelul
societăţii, sunt ţintele urmărite în această lucrare. Din informațiile pe care le avem putem
afirma cu siguranță că subiectul acestei teze de doctorat nu a mai fost abordat, singura
rafinărie analizată într-o teză de doctorat fiind Rafinăria “Concordia”.

3. Problematica acestei cercetări

Principala problemă, în cazul acestei cercetări, l-a reprezentat refuzul conducerii

rafinăriei „Lukoil”, moștenitoarea arhivei Societății „Româno – Americane”, de a ne
permite accesul la arhive.
Pentru realizarea acestei cercetări, am utilizat mai multe surse informaţionale: în
principal cărțile din diverse biblioteci și materialele din arhivele existente, județene sau
naționale. Cele mai multe informații le-am selectat din cele peste 75.000 de pagini

18
https://www.descopera.ro/istorie/16142400-revolutia-care-a-schimbat-lumea-din-temelii-de-ce-revolutia-
industriala-a-inceput-in-marea-britanie

12
analizate din Monitoarele de Petrol care, după o sută de ani de la publicare, sunt degradate;
unele au foile atât de poroase, încât se rup la întoarcerea lor, sau vitrificate, încât se sparg.
De aceea, nu mai sunt puse la dispoziţia publicului fără o aprobare specială; astfel, există
multe articole de specialitate, cărţi, dar şi surse de informare care nu au fost, în trecut, şi
nici nu sunt, în prezent, accesibile de către public, materiale depozitate în arhiva Muzeului
de Petrol Ploieşti. Cele mai multe, mai interesante, cu implicaţii în legătură cu subiectele
acestei teze de doctorat, le-am consemnat, analizat şi publicat în această lucrare.
Pentru continuarea cercetării asupra rafinăriei, după anul 1948, când Societatea
“Româno – Americană” a fost naţionalizată, am recomandat câteva surse de informaţii la
finalul tezei.
O problematică reală este lipsa accesului la unele date aflate la arhive din S.U.A., dar
şi la cele din Anglia. Pentru a suplini aceste neajunsuri, am considerat că putem folosi
informaţii, când s-a putut, din surse colaterale, în special cărțile publicate în străinătate, în
limbile engleză și franceză.
O situaţie în care nu am găsit informații și din alte surse a fost în cazul exportului de
benzină primordial, din datele găsite în Monitorul de Petrol nr.1, din 1900, reieşind că
recordul îi aparţine României.
Colecția integrală a Monitoarelor de Petrol din arhiva Muzeului Petrolului Ploiești a
devenit principala sursă de informație. Sunt considerate “cea mai importantă revistă a
industriei petroliere românești din prima jumătate a secolului al XX-lea”, după cum este
menționat și în cartea de studii “În universul petrolului românesc” 19.
Despre acest muzeu considerăm necesară o scurtă prezentare, așa cum a fost făcută
de prof. dr. Ioan Opriș în cartea Istoria Muzeelor din România, apărută în 1994: “Muzeul
Republican al Petrolului a fost inaugurat la 8 octombrie 1961, expoziția sa tematică fiind
structurată pe patru secții. Patrimoniul muzeului a crescut de la 362 piese în 1961, la circa
20.000 piese cu valoare documentară și expozițională, independente” 20.
În prezent, în 2022, conform muzeografului Adriana Mihai, “patrimoniul muzeului
este compus din 9.924 bunuri culturale mobile, din care 683 sunt utilaje și 9.241
documente, cărți, albume, cărți poștale. Opt exponate sunt în categoria “Tezaur”.
Muzeul dispune de depozite în care sunt păstrate documente originale, fotografii,
cărţi, albume, cărţi poştale, diplome şi depozitul de aparate de măsurat – teodolitul şi alte
aparate necesare în industria petrolieră”.

19
Calcan Gheorghe, În universul petrolului românesc, Editura MEGA, Cluj Napoca, pag.78.
20
Opriș Ioan, Istoria Muzeelor din România, Editura Museion, București, 1994, pag. 116.

13
 O altă problemă a constat în falsitatea unor date furnizate de Rafinăria “Lukoil –
Teleajen”, care, confruntate cu datele din colecţia Monitorului de Petrol, s-au dovedit
eronate. De exemplu, pentru a realiza subcapitolul despre serviciile şi instalaţiile de la
Rafinăria “Româno – Americană”, am analizat datele de la “Direcţia Judeţeană a Arhivelor
Naţionale”. Negăsind nici un dosar explicit pe acest subiect, am abordat o metodă inversă,
şi anume am cercetat dosarele angajaţilor de atunci – cu concedii, concedieri, împrumuturi,
cursuri de perfecţionare, etc., şi, din analiza meseriilor lor, am reuşit să deducem care erau
secţiile şi instalaţiile unde aceştia lucrau.

4. Scopul cercetării

Scopul cercetării l-a reprezentat în primul rând evidenţierea şi analiza performanţelor

mondiale realizate de români.
Considerăm că tema aleasă este necesară şi pentru a descrie cât mai pertinent modul
în care viaţa socială s-a dezvoltat prin contribuția în exploatarea acestei bogăţii naturale a
României. Prin diversitatea locaţiilor în care a fost descoperită, dar şi ca mărime
cantitativă, a determinat importante schimbări în structura socială a ţării, precum şi în
opţiunile pe care le va lua clasa politică, împreună definind destinul petrolului românesc.
Noutatea cercetării a constat în demersul de a vedea cum reprezentanţii marilor
puteri învingătoare în Primul Război Mondial, aliaţii noştri, au trasat graniţa de vest a
României, cât de mare sau de mică era dimensiunea Transilvaniei, nu doar pe principiul
etnic, cum s-a spus oficial şi a apărut în toate documentele acelei perioade, ci şi conform cu
interesele determinate de industria de petrol.
Desigur, nu se poate afirma indubitabil că aceste motivaţii au fost definitorii pentru
modul în care au “alunecat” instrumentele de scris pe hărţi, sau cât de gros sau subţire era
vârful lor, dar, după cum veţi vedea în prima parte, în subcapitolul acestei teze, intitulat
“Fişa de interese”, ele nu sunt deloc de ignorant şi corespund matematic modului de trasare
a graniţei de vest. La fel şi în cazul subcapitolului despre anul 1940, “Un Diktat prin
Ultimatum, şi invers”, în care analizăm modul în care țara a pierdut teritorii româneşti în
timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Tot în plan social sunt relevante şi transformările care s-au produs în strânsă legătură
cu parametrii economici şi politici, şi care nu au fost mereu pozitive. Unul dintre efectele
negative, din nefericire durabil pe o perioadă îndelungată, a fost poluarea apărută în zonele
de exploatare a petrolului, precum şi în rafinării. La fel, în zonele de exploatare, la schele,

14
defrişările au fost ample, lucru urmat uneori de alunecări de teren. Fotografiile pe care le-
am inclus în această teză de doctorat vor demonstra acest subiect cu cea mai mare acribie.
În unele zone din judeţul Prahova, aspectele negative au fost combinate cu cele pozitive,
influenţa factorului antropic fiind decisiv în crearea unei noi imagini a zonelor de
exploatare a petrolului.
Două situaţii se disting clar în această combinaţie de bine şi rău:
- cu banii obţinuţi din exploatarea petrolului s-au construit şcoli. Pentru construcţia
lor a fost necesar să fie defrişate terenuri pe care se aflau numeroşi copaci, uneori păduri
întregi;
- pentru ca o rafinărie să funcţioneze, are nevoie de petrol şi, pentru a-l procura, nu
din import, cum este şi cazul Societăţii “Româno – Americană”, era nevoie de sonde în
ţară de unde să îşi ia materia primă, ideal cât mai aproape de locul de rafinare.
Sondele de unde extrageau petrol, zonele de lucru, au devenit un perimetru în care
accidentele, nu neapărat de muncă, au devenit, din rarităţi, lucruri destul de probabil a se
întâmpla.
Astfel, în urma unui incendiu, cum a fost cel al Sondei 160 româno – americane de la
Moreni 21, care a ars din 1929 până în 1931, poluarea a fost foarte amplă în jurul acestei
sonde, datorită căldurii degajate, şi astfel putem spune că, în iarna 1929 – 1930, a fost
primăvară, dar, din nefericire, una întunecată!
Rafinăria “Româno – Americană”, precum şi altele, despre care vom menţiona mai
detaliat în capitolul “O istorie a petrolului până în 1904”, precum Rafinăria “Astra”,
sucursală a “Royal – Dutch Shell”, urmau modelul companiei care investise în România
pentru crearea lor.
Rafinăriile construite după model străin aveau în componenţă, în afară de partea
esenţială, adică tot ceea ce înseamnă partea de rafinare a petrolului, şi departamente care
desfăşurau activităţi care îi asigurau materia primă: secţii de prospecţiune, de cercetare, de
foraj, de extracţie, de transport. Toate acestea au reprezentat modalitatea completă în
exploatarea şi valorificarea zăcămintelor de petrol.
O altă preocupare importantă a conducerii rafinăriilor a constituit-o grija faţă de forţa
de muncă, prin construirea de baze sportive: tenis, fotbal, ştranduri. La început de secol
XX, echipamentele de protecţie erau atât de atractive, încât unii dintre angajaţii rafinăriei
le purtau cu mândrie la evenimentele speciale ale familiilor lor, precum nunţi, botezuri,

21
Stoica Ion, Dragomir Vasile, Moreni, Un secol de petrol: 1900 ‒ 2000, Editura Marian Irimia, Ploieşti:
Karmat Press, 2001, pag. 67.

15
cununii. În acelaşi tipic, pentru a ajunge la serviciu – la schela de extracţie, sau la rafinărie,
angajaţii erau luaţi cu maşinile instituţiei şi transportaţi la locul de muncă.
Efectul cel mai benefic al acelor investiţii este şi acum vizibil. Zone care arătau
pauper înainte de a începe activităţile de exploatare a petrolului, uneori şi a gazelor
naturale, la nivel industrial, s-au schimbat într-un mod benefic. Ele au devenit prospere,
lucru care le-a făcut atractive pentru cei care erau foarte săraci, lipsiţi de posibilităţi de
progres, de variante de lucru, în localitatea din care proveneau. Multe localităţi prahovene,
cătune sau târguri izolate, au devenit localităţi urbane dezvoltate, chiar înfloritoare.
În această situaţie au fost multe localităţi din judeţul Prahova care au devenit oraşe.
O astfel de dezvoltare datorată industriei de petrol au avut localităţile Băicoi (atestată
documentar în 1597 şi declarat oraş în 1948), Boldeşti – Scăieni (Boldeşti este atestată
documentar în 1569, Scăieni este atestată documentar în 1543, iar oraş este declarat în
1968), Câmpina (atestatată documentar în 1503, comună urbană din 1864 şi municipiu din
1994) şi chiar Ploieştiul (atestat documentar în 1503, oraş – târg din 1599, iar din 1968
municipiu) 22. Este de remarcat faptul că, în ultimele două locaţii enumerate, s-au dezvoltat
rafinării, lucru care a impulsionat cel mai mult dezvoltarea lor.
Analizând prin comparaţie, se poate vedea că la Băicoi, Buştenari şi Boldeşti –
Scăieni au existat doar schele de producţie, în zonele lor apărând multe sonde, dar şi o
depășire a nivelului maxim admis de poluare (Anexa 1).
Fără a avea rafinării, unele localităţi au rămas doar localități mai puțin dezvoltate,
precum Buştenari, Proviţa de Jos, Proviţa de Sus, Poiana, unde erau amplasate doar sonde
de extracţie. Practic, evoluția lor a fost în strânsă legătură cu amplitudinea importanţei pe
care au căpătat-o în industria de petrol.
După apariţia primelor exploatări de petrol în arealul localităţilor, dar la nivel
industrial – pentru că, încă din secolul XVIII, sau chiar mai devreme, cum este în cazul
ultimelor două localităţi menţionate, se scotea petrol din apele de la suprafaţă – o
dezvoltare evidentă a existat. Totuşi, fără a se remarca prin schimbări radicale, cum a
existat în alte zone, aceste sate prahovene au reuşit să dezvolte comunităţi stabile şi
prospere, într-un timp destul de scurt. La redimensionarea lor, ca număr de locuitori şi
standard de viaţă, au contribuit mult şi oamenii veniţi din alte localităţi, aproape din toate
zonele ţării.

22
Mihai Bogdan-Andrei, Adrian Nedelc, Cezar Buterez, (coord.), Judeţul Prahova, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 2016, pag. 303.

16
 Acolo unde a existat un punct industrial, a apărut o mare atracţie pentru numeroşi
lucrători. În speranţa îmbunătăţirii vieţii în aceste zone, au venit muncitori cu diverse
pregătiri, şi calificaţi, şi necalificaţi. Au existat multe cazuri ale unor oameni săraci care au
plecat din zonele lor spre Prahova, pentru a găsi un standard de viață mai ridicat. În scurt
timp, lucrând în acest domeniu generator de prosperitate, mulţi au reuşit să asigure
bunăstarea familiilor lor, cumva situaţiile semănând cu ale românilor care emigrează azi în
state dezvoltate din Occident sau în S.U.A. Poate şi mai clară este situaţia celor care, din
state foarte sărace din Asia, imigrează în România.
În toate aceste cazuri, şi atunci, ca şi acum, este evident cum componenţa etnică a
comunităţilor locale se modifică.
Luând în calcul, ca într-o balanţă sensibilă, ceea ce s-a realizat bine – situaţia aceasta
fiind cel mai des întâlnită, mai ales că s-a desfăşurat în cele mai multe domenii ale
societăţii, dar şi ce s-a dovedit dăunător, rezultanta dominantă este starea de progres. Deşi,
pe 4 septembrie 2020, în Ploieşti, doza de noxe, poluarea, cum s-a anunţat pe posturile de
radio, a fost depăşită de 15 ori! Şi nu a fost singura întâmplare de acest gen, pe 7.06.2021
nivelul maxim admis de poluarea a fost, din nou, depășit 23.
Trebuie văzut, într-o altă lucrare, şi în ce mod poluarea mediului este activă, dacă
avem o poluare veche produsă cu tehnologii mai noi, sau o poluare nouă generată de
tehnologii vechi.
În ciuda închiderii şi dezafectării multor rafinării, progresul nu este oprit de tot. După
informaţiile guvernului, prinse în materialul „Rafinarea şi produsele petroliere în
prezent” 24 (2019), situaţia este următoarea:
„În prezent România are o capacitate de prelucrare a ţiţeiului mai mare decât
cererea internă de produse petroliere. Rafinăriile româneşti, care achiziţionează producţia
naţională de ţiţei şi importă circa două treimi din necesar, au în prezent o capacitate
operaţională de 12 milioane tone/an...
În paralel, la nivel mondial, are loc diversificarea modului de propulsie a
autovehiculelor, prin utilizarea biocarburanţilor, a gazelor naturale şi biogazului, dar şi a
energiei electrice şi, marginal, a hidrogenului” 25.

23
VIDEO Prahova: Rafinăria Vega, amendată cu 100.000 lei după poluarea de vineri din Ploieşti |
AGERPRES • Actualizează lumea.
24
http://energie.gov.ro/transparenta-decizionala/strategia-energetica-a-romaniei-2019-2030-cu-perspectiva-
anui-2050/, pag. 23.
25
Ibidem, pag. 23.

17
 Privind retrospectiv, se remarcă şi faptul că dezvoltarea industriei extractive şi
prelucrătoare a petrolului în România a reprezentat o modalitate definitorie care a aşezat
statul român modern în atenţia intereselor politico – economice a companiilor dezvoltate
de pe glob. Chiar în funcţie de ele avem, pentru această rafinărie, de-a lungul a peste 100
de ani, trei denumiri principale.
Relevantă este perioada interbelică, atunci când România era cel mai bun etalon
european în acest domeniu, ceea ce este firesc pentru că, aşa cum demonstrează un material
tehnic, în anul 1913, România avea cea mai bună industrie de petrol din lume şi se afla în
plină evoluţie. Subiectul despre această performanță mondială nu apare nici în volumul
Academiei Române, dedicată acelei perioade. La scurt timp după accederea lui Adolf
Hitler la putere în Germania, interesul pentru petrolul românesc a luat dimensiuni
nebănuite, frecvent chiar şi nedorite. Când ne referim la dimensiunea luată de aceste
interese, nu putem să ignorăm modificarea dimensiunilor României Mari, pierderea multor
provincii româneşti, chiar dacă, în est, graniţa ţării a ajuns pe Nipru, în timpul celui de-Al
Doilea Război Mondial!
Desigur, lucrurile nu s-au oprit aici, după instaurarea comunismului în România
interesele sovieticilor au devenit dominante şi s-au manifestat ca atare.
Este de remarcat şi evoluția situației românilor autohtoni dintre Nistru şi Nipru.
Pentru a înţelege cât mai corect realitatea din această zonă, este relevantă cartea lui Anton
Raţiu, Românii de la est de Bug, căreia academicianul Vladimir Trebicici i-a scris prefaţa,
Cuvânt despre neuitare 26.
Revenind la subiectul economic, a urmat dezvoltarea amplă dintre anii 1948 și 1990,
cu multiple implicaţii. Ea a produs mutaţii socio – morale şi politice, iar consecinţele au
dăinuit câteva decade.

5. Limitele studiului şi sugestii pentru o viitoare cercetare

Această cercetare ştiinţifică nu a acoperit întregul subiect, pentru simplul motiv că

domeniul acesta nu a fost epuizat, subiectul Rafinăriei “Teleajen” poate fi studiat sub toate
aspectele evoluţiei sale, între 1948 – 1998. După această dată poate fi cercetat subiectul
rafinăriei actuale, „Petrotel – Lukoil”. În perioada socialistă, când funcționa ca Rafinăria
“Teleajen”, au apărut şi alte momente negative, situaţii de necontrolat, care au condus la

26
Raţiu Anton, Românii de la est de Bug, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994.

18
momente speciale în tragismul lor, precum devastatorul cutremur din 4 martie 1977 şi
accidentul de la secţia Piroliză, din noiembrie 1983.
În analiza destinului petrolului românesc, cu date definitorii, merită cercetat modul în
care a influenţat procesul de schimbare a sistemului politic românesc plecarea preşedintelui
Nicolae Ceauşescu în Iran, în decembrie 1989, pentru a realiza contracte pentru industria
de petrol.
Deci, în această lucrare, începem analiza cu o necesară incursiune în istoria
petrolului din teritoriile locuite de români.

19
 Singurul bine este cunoaşterea, singurul rău este ignoranţa” (Socrate)

Capitolul I
O istorie a petrolului până în 1904

1.1 Ce este petrolul?

Înainte de a începe demersul ştiinţific în această istorie a industriei româneşti de

petrol, apoi a uneia dintre rafinăriile încă viabile, care a purtat denumirea Rafinăria
“Româno – Americană” până în anul 1948, considerăm că trebuie prezentate datele
ştiinţifice esenţiale, teoriile despre apariţia petrolului pe planetă, despre ceea ce este acesta,
în esenţa lui.
La “Universitatea de Petrol şi Gaze” din Ploieşti, generaţii întregi au învăţat
informaţiile pe care le voi reda în continuare. Pentru a fi mai exacţi, am folosit o carte
publicată la acest institut, în anul 1979 27.
Dintre zăcămintele fosile bogate în carbon, rezultate din plante şi animale, care s-au
format în milioane de ani, se disting două clase: cărbunii de pământ şi bitumenele. Acestea
din urmă sunt definite ca fiind amestecuri de substanţe organice care se găsesc în scoarţa
terestră, îmbibate în roci anorganice, cum sunt şisturile şi argilele bituminoase. De obicei,
bitumenele sunt de culoare neagră, iar starea lor de agregare este solidă, semi-solidă,
lichidă sau gazoasă. Ele se împart în patru categorii, în funcţie de materia organică din care
s-au format. Aşa sunt gazele naturale, ţiţeiul sau petrolul brut, asfaltul natural, ceara de
pământ – numită şi ozocherită.
Dintre toate aceste bitumene, cea mai mare importanţă economică, desigur, în
prezent, o prezintă ţiţeiul. La temperatura mediului, ţiţeiul are o culoare neagră cu reflexe
roşii – verzi. Este insolubil în apă, având un aspect vâscos, ceea ce îi conferă o greutate
specifică (densitate) mai mică decât a apei. Cercetătorii au stabilit că, în funcţie de
hidrocarburile parafinoase pe care le conţin, există ţiţeiuri parafinoase (4 – 14%
hidrocarburi solide), semiparafinoase şi neparafinoase. Diferenţa dintre tipurile de ţiţei – de
aceea, la rafinare, depinde foarte mult din ce zăcământ provin – este dată de clasa de
hidrocarburi dominantă, în orice ţiţei existând hidrocarburi parafinice, naftenice şi
aromatice.

27
Antonescu Lucia, Chimie, vol. II, Institutul de Petrol şi Gaze, Ploieşti, 1979.

20
 Există diverse teorii care au încercat să explice originea ţiţeiului, dar două au jucat un
rol important. Este vorba de teoria anorganică şi de cea organică, aceasta din urmă fiind
considerată cea mai adecvată.
Ipoteza originii anorganice a apărut în urma studiilor francezului Berthelot 28 şi a fost
continuată de Mendeleev. Ideea principală a acestei teorii este că ţiţeiul s-a format din
transformarea hidrocarburilor ce au rezultat din unele substanţe anorganice. Mendeleev a
stabilit existenţa unor reacţii: bioxidul de carbon este redus cu hidrogen. Apoi există reacţia
carburilor metalice cu apa, cu formare de acetilenă sau metan. Mai există şi cazul în care
cărbunele, în reacţia cu apa, la temperatură ridicată, formează aşa numitul “gaz de sinteză”.
În prezenţa catalizatorilor existenţi în sol, conduce la hidrocarburi.
Teoria a fost infirmată de unele constatări de ordin chimic sau geologic. De aceea,
teoria originii organice s-a impus. Aceasta a fost începută de Lomonosov, apoi continuată
de Engler şi Hoffer 29. Potrivit acesteia, ţiţeiul s-a format dintr-un nămol provenit în cea
mai mare parte din vieţuitoarele microscopice – plancton şi mai puţin din corpul
animalelor depuse pe fundul mărilor. Materialul organic, la adâncimi mari, unde apa este
lipsită de oxigen, dar poate avea o abundenţă de hidrogen sulfurat, cum este şi în prezent în
largul Mării Neagre, a suferit întâi transformări biologice. Sub acţiunea bacteriilor
anaerobe s-a format sapropelul. Într-un proces lent, de hidrogenare, bacteriile îl transformă
în ţiţei. Din diversitatea materialului biologic, supus la aceste procese de transformare, s-au
format diverse tipuri de petrol. Acesta este unul dintre argumentele cele mai acceptate în
susţinerea teoriei organice.
Până s-a ajuns la această concluzie cercetările au fost multiple.
În 1926, Frederick D. Rossini, în Adunarea anuală a “American Petroleum Institute”,
împreună cu alţi oameni de ştiinţă, de la “National Bureau of Standard”, Statele Unite, au
hotărât să întreprindă un studiu aprofundat şi sistematic asupra constituţiei petrolului.
La început, au fost două persoane implicate în proiect, dar, în 1937, numărul lor a
ajuns la 10. Timp de 10 ani aceştia au studiat “cu mijloace tehnice suficiente, în linişte,
toate fracţiile petroliere” 30.
Rezultatele obţinute au fost prezentate într-un documentat raport.

28
Ibidem, pag. 81.
29
Ibidem, pag. 82.
30
M. P., anul XXXVII, nr. 24, pag. 1889.

21
 1.2 Un scurt istoric

1.2.1 Din antichitate în spaţiul românesc

Înainte de a prezenta datele despre prezenţa petrolului în perimetrul României, se

cuvine să indicăm primele informaţii despre petrol, la nivel mondial. Este probabil ca ele
să fi existat primordial în spaţiul românesc, dacă luăm în calcul că aici a apărut unele dintre
primele scrieri de pe planetă, cum demonstrează „Tăbliţele de la Tărtăria”, de acum 7.500
ani 31, dar nu s-a păstrat nici o urmă materială ale acestora.
Prima informaţie la nivel mondial apare despre bitum încă din timpul civilizaţiei
sumeriene. „Acum 6.500 de ani vasele de transport pe mare ale luntraşilor din oraşul
Eridu dădeau pe vasele lor cu bitum, să le etanşeizeze. Următoarea informaţie este despre
asirieni care utilizau bitumul la construirea edificiilor din cărămidă. În Facerea (XIV, 10)
se spune că Valea Siddim, adică Marea Moartă, era plină de puţuri de bitum” 32. Toate
informaţii sunt menţionate în articolul Originile industriei petrolului, de ing. şef I.
Ganiţchi.
În “Micul Dicţionar Enciclopedic Român”, publicat în 1978, la definiţia petrolului
era scris: “Petrol – rocă sedimenară caustobiolitică lichidă ... denumită în mod curent
ţiţei” 33.
În vechile documente româneşti, cam până la sfârşitul secolului XIX, denumirea sub
care apare este cea de păcură. Explicaţia ne-o oferă istoricul Constantin C. Giurescu:
“păcură vine din picula, picătură, denumire care se explică prin aceea că în unele zone
petrolifere, petrolul, căruia până astăzi poporul îi zice păcură…iese la suprafaţa
pământului, musteşte, prelingându-se apoi sub formă de picături pe coastele înclinate.
Faptul se poate observa în zilele noastre între Băneşti şi Câmpina. Denumirea de “titia”
se presupune că ar proveni de la latinescul titia – zer de lapte” 34.
În România este probabil ca, încă de pe vremea tracilor, respectiv a dacilor, să fi fost
folosit petrolul care apărea în apele curgătoare, dar şi în râuri. Cert este că, din acea
perioadă, s-au găsit doar mărturii că era folosit, cel mai probabil la iluminat, cum ar fi
“modestele ulcele şi zveltele amfore cu pereţii smoliţi, de la Târguşorul – Vechi (Prahova),

31
https://www.thevintagenews.com/2016/11/17/dating-back-to-2700-bc-the-tartaria-tablets-earliest-form-of-
writing-in-the-world/
32
M. P., anul XXXII, nr. 21, pag. 869.
33
Mic Dicţionar Enciclopedic Român, Editura Științifică și Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pag. 726.
34
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit. pag. 76.

22
de la Sucidava (Calafatul de azi), Budureasca, Histria şi Tomis,” aşa cum este menţionat şi
în cartea “Industria de petrol şi gaze din România”, scrisă de un colectiv condus de
Gheorghe Ivănuş.
În anul 1977 ni se spunea la ora de istorie că, la asediul Sarmizegetuzei de către
romani, dacii trăgeau de pe metereze cu săgeţi pe ale căror vârfuri era pusă otravă de
viperă, ori ţesături care fuseseră înmuiate în păcură şi apoi erau aprinse. Întrucât aceste
materiale erau de la început condamnate la distrugere, probe ale folosirii petrolului nu s-au
găsit, realitatea, prin elemente fizice, fiind imposibil de demonstrat.
Cercetările întreprinse de profesorul Radu Vulpe, timp de mai mulţi ani, în cetatea
dacică de la Poiana, au scos din stratul atribuit secolului I î.Hr. o perlă de bitum şi garnituri
conice din bitum acoperite cu o pojghiţă de argint 35. În Prahova, săpăturile arheologice au
evidenţiat folosirea păcurii, a smoalei şi a bitumului de pe vremea daco – romanilor la
Târgşorul Vechi (lângă Ploieşti), Ţintea, Băicoi, Păcureţi 36.
La “Muzeul Petrolului din Ploieşti” există, într-o vitrină a instituţiei, o cănuţă romană
cu urme de păcură şi bucăţele de smoală scoasă din pământ la Sucidava, actualul Calafat,
de profesorul Dumitru Tudor. De asemenea, într-o campanie de săpături desfăşurată de
academicianul Emil Condurachi la Histria, s-au descoperit în stratul romano – bizantin
(sec. V – VI d.Hr.) amfore întregi sau fragmente de amfore cu urme de bitum (fig. 1.1).
În cartea menţionată, Industria de petrol şi gaze din România, se precizează:
“Menţionăm că analizele chimice efectuate de către Laboratorul de analize chimice
şi industriale al Politehnicii din Bucureşti, pentru Muzeul Petrolului din Ploieşti au
confirmat, în mod cert, originea bituminoasă rămasă pe obiectele descoperite la Sucidava
şi Histria”.

Fig.1.1 Cană romană cu urme de bitum [ 37]

35
Ibidem, pag. 76.
36
Ibidem, pag. 76.
37
În expoziţia permanentă a Muzeului Petrolului Ploieşti.

23
 O remarcabilă contribuţie ştiinţifică la cercetarea acestei epoci îndepărtate îi aparține
arheologului prahovean Victor Teodorescu (muzeograf la “Muzeul de Istorie şi
Arheologie” al Judeţului Prahova) şi muzeografului Ion Ştefănescu 38 (care a devenit
director, în 1975, al “Muzeului Republican al Petrolului” Ploieşti), care au desfăşurat
importante săpături arheologice la Târgşorul Vechi, lângă Ploieşti.
Dovezile descoperite în acest areal certifică utilizarea resurselor petroliere locale în
patru epoci diferite, regăsindu-se la strămoşii geto – daci, apoi la daco – romani, urmaţi de
străromâni şi românii vechi:
„…o bucată de bitum, fără indici de folosinţă, provenită dintr-o groapă din sec. III
e.n. din zona necropolelor prefeudale de la Târgşor. Această bucată îşi datorează prezenţa
unor practici magico – rituale, dat fiind că în acelaşi sit se mai aflau şi alte obiecte de cult,
printre care o ceaşcă dacică, obiect de cult în lumea strămoşilor noştri... Ceramica lucrată
cu roata olarului sau manual, obiecte de uz gospodăresc şi podoabe, amfore şi fragmente
ceramice cu urme de bitum, sunt atribuite sec. V – VI d. Hr. Sunt vase de tradiţie geto –
dacică, dar şi romane, cu urme bituminoase, care sugerează ideea că ele au fost folosite la
păstrarea păcurii sau chiar la impermeabilizarea vaselor crăpate, cu smoală” 39.
Despre faptul că resursele de petrol ale României erau cunoscute şi exploatate încă
din perioada Daciei romane avem aceste date certe şi din urmele care au rămas pe mici
cioburi. Astfel de repere ale „aurului negru“, numit atunci picula, au fost găsite pe unele
piese de ceramică datând din secolul al II-lea.
O foarte interesantă nuanţare este făcută în cartea “Contribuţii la istoria petrolului
românesc”, şi anume:
“Poporul român a folosit pentru acest produs al subsolului în limba vorbită şi scrisă
cuvântul păcură. Faptul că acest cuvânt derivă din latinescul “picula” şi că nu există în
limba nici unui popor cu care ne învecinăm, constituie un argument că această denumire a
fost dată de către romani în timpul stăpânirii lor în Dacia” 40.
Victor Teodorescu, după ce a analizat resturile bituminoase din toate gospodăriile
cercetate la Târgşorul Vechi, a concluzionat că resursele petrolifere din actualul judeţ
Prahova, erau bine cunoscute, exploatate sporadic şi folosite la unsul roţilor, la iluminat şi
încălzit, impermealizarea vaselor şi în scopuri empirico – terapeutice sau la rituale.

38
Ivănuş Gheorghe ş.a., op. cit., pag. 3.
39
Idem, pag. 77.
40
Boncu M.C., Contribuţii la istoria petrolului românesc, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1971, pag.
18.

24
 1.2.2 Călători străini prin Valahia şi Moldova. Mărturii despre petrol

Conform analizei inginerului – geolog Armand Rabischon, în cartea Cucerirea

petrolului în România de către fântânari – moşneni (1550 – 1854) şi mica burghezie
autohtonă (1854 – 1896), publicată – fragmente în Monitorul de Petrol de la 1 noiembrie
1925, data probabilă a primelor exploatări petroliere este anul 1550 41.
Acest lucru reiese dintr-un zapis din 15 august 1676, care certifica faptul că moşnenii
din Hizeşti – Păcureţi (Prahova), au stăpânit, în deplină proprietate, puţuri de petrol.
În epoca feudală au apărut mărturiile scrise, mai ales prin prisma străinilor care au
vizitat ţările române. Astfel, în anul 1596, Giovanni Bottero Benese remarca faptul că,
lângă Târgşorul Vechi, era “un puţ de unde izvorăşte bitum negru, ce miroase a ceară” 42.
Tot despre bitum pomenea şi Francisi Sivori – secretarul lui Petru Cercel (29 August
1583 – 16 Aprilie 1585), care menţiona că din munţii din Ţara Românească provine și o
specie de bitum din care, prin purificare, se obţine o parte de gudron şi alta de ceară neagră
care arde perfect 43.
În jurul anului 1591, un călător olandez, în descrierea pe care o face Ţării Româneşti
menţiona că “lângă Ţarigrad e păcură. După analizele lui Nicolae Iorga acestă localitate
e o veche denumire a Târgşorului” 44. Este interesantă această călătorie documentară, în
care călătorul descria şi organizarea administrativă, râurile şi alte bogăţii ale teritoriilor
româneşti vizitate pentru ca, peste secole, în 1910, olandezii de la „Royal Dutch – Shell” să
investească în România, punând bazele Rafinăriei „Astra Română”.
Petrolul din Ţara Românească este menţionat şi de misionarul slav Bacsici, în timpul
domniei lui Matei Basarab, acesta vizitând-o în 1640 45. Precizează de “minele de aur, de
aramă, de păcură neagră ce arde ca ceara” 46.
În 1646, călătorul Bandinus, aflat în vizită prin ţările române, afirma că văzuse “pe
Valea Tazlăului Sărat, în localitatea Lucăceşti câteva izvoare care ţâşnesc din vinele
pământului cu o culoare transparentă care, după un scurt timp, iau culori diferite” 47.
Despre începuturile istoriei industriei de petrol, se spunea că este “cea mai puternică
în Europa și datează din timpuri străvechi”. La începutul timpurilor moderne, în 1640,
41
M. P., anul XXV, nr. 22, pag. 1804.
42
Boncu M.C., pag. 20.
43
Pascu Ştefan, Petru Cercel şi Ţara Românească, Editura Cartea Românească din Cluj, Sibiu, 1944, pag.
172.
44
Boncu M.C., op.cit., pag. 18.
45
Giurescu C.C., Istoria Românilor, vol. III, Editura All, București, partea a II-a, pag. 561.
46
Ivănuş Gheorghe ş.a., op. cit., pag. 81.
47
Boncu M.C., op.cit, pag.18.

25
călugărul savant Bandinus, venea în România, la Tițești – Lucăcești, unde a găsit
numeroase puțuri de petrol. Atunci petrolul își găsise utilizarea în medicină 48.
Poate cea mai importantă informaţie din secolul XVII provine de la Iohan Ioachim
Becher, care, pe la 1680, a scris un tratat de chimie a mineralelor şi substanţelor naturale,
în care arata că petrolul făcea parte din compuşii chimici pământoşi.
Autorul clasifica petrolul după locul de extracţie, stabilind pentru fiecare categorie
câteva proprietăţi fizice şi chimice. O foarte importantă observaţie este aceea că făcea o
paralelă “între bitumul babilonic – cunoscut încă din antichitate şi cel valahic, care are o
consistenţă fluidă, culoare gălbuie şi miros specific, care poate fi folosit la iluminat” 49.
Tot din secolul XVII este menţionat de către episopul de Prisern, Francisc
Samirovich, faptul că “în apropiere de Târgovişte se găseşte o substanţă neagră din care
se fac lumânări care ard asemenea celor de ceară” 50.
Despre o altă utilizare a petrolului brut au vorbit şi alţi doi călători străini, în ultimele
decenii ale secolului XVIII, care remarcau prezenţa la Telega a două fabrici de gudron.
Evident, în 1778 “nu existau nicăieri fabrici, adică distilării, rafinării de prelucrare a
petrolului, ci erau gropi în care se colecta ţiţeiul şi unde era lăsat până când căpăta o
vâscozitate mai pronunţată” 51.
Ar mai trebui menţionat, ca reper lingvistic, faptul că din secolul al XIII-lea până în
1857, petrolul a început să fie cunoscut în Evul Mediu românesc sub numele de “păcură”.
“Se poate vorbi, în istoria petrolului românesc, de o perioadă a păcurii, în sensul că
era singurul produs de ţiţei care avea întrebuinţări concrete” 52.
Ulterior, sub denumirea de petrol, în epoca modernă şi contemporană, a jucat un rol
esenţial în dezvoltarea economică a ţării.

1.2.3 Secolele XV – XVI

Cel mai vechi document care menţionează păcura este Uricul din 4 octombrie 1440,
de la Cancelaria domnitorilor moldoveni Ştefan şi Ilieş, în care era pomenită păcura de la
Lucăceşti, pe Tazlăul Sărat. În Ţara Românescă s-a emis un document la 22 noiembrie
1517, în care domnitorul Basarab Voievod preciza: „Io, Basarab Voievod dă domnia mea

48
Essad Bey, L’ Epopee du Petrole, Payot Paris, 106, Boulevard Saint-Germaine, 1934, pag. 268.
49
Boncu M.C., op.cit. pag. 19.
50
Ibidem, pag.19.
51
Ibidem, pag. 19.
52
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit, pag. 79.

26
sfintei mănăstiri a jupânului Drăgici din Cricov...şi din locul cu răchiţi, peste dâmb la
Păcuri...” 53
Există multe documente, în special acte de danie, care menţionau păcura. Primul
document este prezentat în figura 1.2 [54].
În aceste acte se precizează faptul că diverşi domnitori au dăruit sau întărit unor
supuşi, drept răsplată pentru serviciile lor, sate care aveau „fântâni” de păcură.
În unele cazuri, domnitorii au oferit numai veniturile obţinute din exploatarea lor.

Fig. 1.2 Primul document despre petrol [ 54]

Un astfel de caz sugestiv, una dintre cele mai vechi danii menţionate este cea din 14
aprilie 1570, prin care Alexandru Lăpuşneanu, domnul Moldovei, îi întărea lui Dinga-
Vornicul stăpânirea asupra satului Fârloeşti, de pe Tazlău, cu „a treia parte din păcură”.
În aceiaşi zonă, dar pe 12 aprilie 1607, domnitorul Simion Movilă punea pecetea pe
un document prin care se întăreau drepturile călugărilor mănăstirii Tazlău „ca să fie tari şi
puternici a stăpâni şi a apăra o fântână de păcură, ce este în hotarul satului lor, Tăţeşti, în
ţinutul Bacăului” 55.
Această situaţie a actelor de danie devine foarte interesantă la finalul acelei perioade
şi, mai ales în secolul XVII, pentru că în ele era pomenită tot mai des păcura, ceea ce arată
că oamenii înţelegeau tot mai mult utilitatea acesteia şi îşi doreau terenuri unde aceasta
putea fi găsită şi extrasă.
În documentaţia analizată nu am găsit nicio informaţie clară că cineva ar fi preferat
un teren cu fântâni din care pot scoate păcură, în dauna unui teren pe care existau fâneţe,

53
Gheorghiu M., Neculau Tr., Ionescu Balea Em., Ştefănescu I., Muzeul Republican al Petrolului – Ploieşti,
ghid, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1972.
54
Arhiva Muzeului Petrolului Ploieşti.
55
Boncu M.C., op.cit., pag. 21.

27
heleşteie, păduri dar, din multitudinea actelor de danie cu terenuri petrolifere, se poate
concluziona că suzeranii oferă vasalilor, “drept răsplată pentru serviciile aduse ţării” 56,
astfel de beneficii.
Dorinţa de a avea un teren sau chiar sate care aveau în perimetrul lor astfel de
„fântâni” devenea dominantă. Acest aspect rezultă din informaţiile din cartea scrisă de
colectivul format din Gheorghe Ivănuş, Ion Şt. Ştefănescu, Niculae Napoleon Antonescu,
Ştefan-Traian Mocuţa şi Mihai Pascu Coloja. Analiza lor observă această schimbare de
optică a românilor: “cele mai multe dintre documentele interne care au pomenit păcura au
fost acte de danie”, fapt care dovedește că păcura a devenit o substanţă din ce în ce mai
importantă, iar, cu trecerea timpului, această situaţie devine tot mai evidentă. Un argument
în plus pentru această concluzie este şi faptul că “în obişnuitele acte de moştenire sau de
zestre, alături de alte bunuri mobile sau imobile care făceau obiectul unor asemenea
documente, a început să fie pomenită, cu insistenţă revelatoare, păcura” 57.

1.2.4 Secolele XVII – XVIII

La 6 februarie 1660, Gheorghe Ghica, “voievod a toată Ţara Ungrovlahiei” dăruia

mănăstirii Pietriceaua (din zona Brebu, în Prahova) “nişte fântîni cu păcuri car-i sântu pre
lângă Valea Puturosul” 58, mai precis, în zona comunei Buştenari.
În Moldova, o zonă foarte importantă datorită bogatelor zăcăminte de petrol este
Moineştii, de unde se aproviziona curtea domnească din Iaşi.
Dimitrie Cantemir preciza în cartea lui în care descrie Moldova că Valea Tazlăului,
cea despre care am amintit opinia călătorului Bandinus, din 1646, l-a impresionat prin
“numeroasele izvoare de păcură, ieşită la suprafaţă odată cu apa” 59.
În anul 1744, răzeşii din Moineşti erau în conflict cu egumenul mănăstirii Bistriţa
pentru nişte fântâni de păcură. În anul 1798, ei mărturiseau că “prin jurământ strâmb…s-
au lăcomit de-au pus stăpînire pe nişte gropi de păcură” ce se aflau pe moşia Lucăceşti,
proprietatea mănăstirii Bistriţa, cu care fuseseră în conflict în urmă cu 44 de ani 60. Această
localitate va deveni foarte importantă peste aproximativ 150 de ani pentru industria de
petrol a României.

56
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 79.
57
Ibidem, pag. 80.
58
Ibidem, pag. 79.
59
Cantemir Dimitrie, Descrierea Moldovei, Editura Tineretului, București, 1961, pag. 57.
60
Boncu M.C., op.cit., pag. 22.

28
 Aria de extracţie a petrolului din Moldova a fost interesantă pentru Dimitrie
Cantemir, mai precis perimetrul cuprins între Tazlăul Sărat, Tazlău şi Trotuş.
Importantă a fost şi evoluţia societăţii, cam pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea
orânduirea feudală a început să se destrame şi s-au impus treptat relaţiile de producţie
capitaliste, ceea ce a dus şi la extinderea zonelor din care petrolul începe să fie extras. Au
apărut şi documentele care menţionau aceste lucruri. Într-un astfel de document,
“vidomostia din 23 septembrie 1832” 61, se menționa că în judeţul Bacău existau 73 gropi
de extragere a păcurii. Notificarea avea criteriul următor: nu erau menţionate gropile de
păcură la care producţia era mai mică de 100 de vedre anual 62 (vadra este o veche unitate
de măsură a capacităţii, folosită pentru lichide, echivalentă cu circa zece ocale, adică de
aproximativ 10 litri).
Este de observat că producţia din această zonă rivaliza cu cea care se obţinea în Ţara
Românească, în zona Păcureţi – Câmpina. Şi solicitarea unui astfel de produs a crescut, cu
cât s-au impus în ţările române relaţiile economice de tip capitalist de-a lungul secolului
XIX. Cele mai multe date despre această problemă au apărut în arhivele bisericeşti, precum
Mitropolia Bucureştiului 63, aşa cum se arată în cartea lui Constantin M. Boncu. Aflăm
astfel că, după domnia lui Constantin Şerban (1654 – 1658), “voievodul a toată Ţara
Ungrovlahiei, Gheorghe Ghica”, exista un document, datat 6 februarie 1660, în care se
menţiona extragerea petrolului pe Valea Prahovei, mai precis în Valea Puturosul, situată pe
teritoriul comunei Buştenari. Tot în aceeași zonă, la mijlocul secolului XVIII, erau amintite
fântânile lui Petco Braşoveanul, ale camarazilor lui din Câmpina, care aveau o producţie
anuală de 700 de vedre 64.
Descoperirea a tot mai multe locaţi din care se putea extrage petrol, adică păcură cum
se spunea atunci, a dus la creşterea interesului manifestat de boieri, dar şi de călugării din
mănăstiri. Unele terenuri petrolifere au fost pierdute de proprietarii lor, la preţuri foarte
mici. Foarte atenți la terenurile care aveau zăcămintele de petrol s-au dovedit a fi două
personalități cu același nume, Mihai Cantacuzino, care deținea funcția de spătar, și
respectiv Mihai Cantacuzino, cu funcția de vel-vistiernic. Despre cel dintâi aflăm dintr-un
document în care moşnenii din Câmpina, Maria şi fiii săi, împrumutând o sumă de bani de
la spătarul Mihai Cantacuzino dăduseră zălog, “…încă de mai multă vreme…partea lor de
moşie…”, dar, neputând înapoia suma împrumutată, au fost constrânşi de creditor să vândă

61
Ibidem, pag. 22.
62
https://dexonline.ro/definitie/vadr%C4%83
63
Boncu M.C., op. cit., pag. 22.
64
Ibidem, pag. 23.

29
moşia, cu tot venitul obţinut din vânzarea păcurii, mănăstirii Sinaia, al cărui ctitor era chiar
vel-vistiernicul Mihai Cantacuzino. Această informaţie a apărut într-un document din 16
ianuarie 1704. Peste 62 de ani, povestea s-a repetat cu moşnenii Dumitru Lungeanu şi
Bucur Lungeanu şi alt Mihai, tot Cantacuzino! Cei doi moşneni au arătat, cum se remarcă
în zapisul din 15 octombrie 1763 că, la insistenţele vel-vistiernicului menţionat anterior, au
acceptat să-i vândă o pădure cu 4 fântâni de păcură, oferindu-li-se o sumă destul de mică
pentru acel timp, doar 230 de taleri 65.
În acest mod, multe terenuri cu subsol bogat în zăcăminte de ţiţei și-au schimbat
proprietarii, cele din zona Câmpinii ajungând în posesia Mănăstirii Sinaia. Au devenit mai
bogaţi vătafii de moşii, boierii, mănăstirile, dar, în acelaşi timp, moşnenii sunt tot mai
săraci.
Ca o concluzie a acestei istorii, în care ţăranii şi-au pierdut terenurile petrolifere,
Armand Rabischon spunea că: “timp de trei secole au fost în principatele dunărene ţăranii
care, cu cazmaua în mâinile lor aspre, au cercetat acest pământ de atâtea ori râvnit de
hoardele străine – pământul cel mai fertil, care cu drept cuvânt era numit grânarul
Orientului – ţărani care, riscînd în fiecare moment viaţa lor, coborau în rărunchii
pământului, reţinuţi de nişte simple frânghii” 66.
Importante sunt şi prevederile din “Codul Calimach”, din 1817, aplicat în Moldova,
în care se preciza că “nici o persoană particulară nu are voie să-şi însuşească cele din
sânul pământului”. Deci, stăpânirea era proprietara absolută. În Muntenia exista “Codul
Caragea” în care era scris, la art.1: “Orice lucru care nu este al nimănui va fi al celui ce va
apuca să-l ia înainte, cu excepţia comorilor îngropate cari sunt domneşti”.
În “Regulamentul Organic”, care completa, fără a anula, aceste coduri, se reglementa
dreptul proprietarului pentru minele care s-ar găsi în subsolul suprafeţei sale. Practic, în
acest act se reglementa dreptul la exploatare, păstrându-se proprietatea pentru stăpânire.
“Păcura (adică petrolul), neavând atunci nici o valoare economică, era lăsată la libera
exploatare a proprietarului, fără redevenţă către stat” 67.
După această incursiune în istorie putem spune că, după ce societatea umană a trecut,
în dezvoltarea ei, prin epoci definite de specialişti după materialele folosite predominant de
oameni, de la cele mai simple, cum a fost piatra, urmată de bronz, apoi de fier, după mii de
ani de evoluţie, suntem, de un secol şi ceva, într-o epoca a petrolului, care este materia
dominantă!

65
Ibidem, pag. 22.
66
M. P., anul XXV, nr. 22, pag. 1812.
67
Idem, anul XXVI, nr. 5, pag. 397.

30
 Dar, înainte de petrol, cărbunele a fost combustibilul solid care, în a doua jumătate a
veacului al XX-lea, a contribuit substanţial la prosperitatea economică a Marii Britanii,
Germaniei şi S.U.A. 68 De fapt, după cum au decis istoricii, după ce a fost lansată bomba
atomică de la Hiroşima, pe 6 august 1945, acum ne aflăm într-o epocă a atomului. Însă,
până când prezenţa energie nucleare va fi definitorie în cât mai multe domenii ale vieţii, în
special în transporturi, petrolul deţine încă supremaţia. El este actualul “aur negru”,
interesantă fiind şi definiţia anterioară a acestei sintagme, pe Valea Jiului, în secolul XIX,
cărbunele fiind astfel denumit 69.
Cu trecerea timpului, în măsura în care ştiinţa, tehnologiile, invenţiile se dezvoltau,
eficienţa utilizării petrolului s-a impus, cărbunele trecând în plan secundar, pentru că
utilizarea lui începuse să fie concurată serios de produsele obţinute din ţiţei. În primul rând,
din punct de vedere energetic, petrolul este mai eficient, adică randamentul lui este
superior (1 kg ţiţei = 1,7 kg cărbune) 70.
Versatilitatea petrolului a fost remarcată de René Sédillot, care afirma: „din timpurile
biblice şi până în pragul epocii moderne, petrolul a fost un produs „bun la toate” – la
iluminat şi încălzit, în războaie, la construcţii şi ca medicament.
Până în urmă cu aproximativ 100 – 150 de ani, când s-au descoperit calităţile
specifice ale petrolului – pentru început la iluminat şi încălzire, apoi aceea de combustibil
ideal produsul a avut „prea multe utilizări” însă „nici una hotărâtoare” 71.
O determinare decisivă o dau invenţiile care foloseau drept combustibil produsele
obţinute din petrol, cum ar fi benzina şi motorina. Dar, despre ele, vom oferi detalii când
vom analiza epoca înfiinţării lor. Existând aceste produse, era nevoie de a li se stabili o
destinaţie exactă, cât mai benefică şi mai eficientă.

1.3 Începuturile industriei petroliere, secolul XIX

1.3.1 Recorduri mondiale

Deosebit în istoria României, dar şi a lumii, este anul 1857 când, viitoarea industrie
petrolieră a ţării a luat startul, stabilind, de la început, trei premiere mondiale.
68
Buzatu Gheorghe, O istorie a petrolului românesc, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Casa Editorială
Demiurg, Iaşi, 2009, pag. 14.
69
Emisiunea de cultură generală „Câştigă România”, episodul din 16 decembrie 2019, orele 20.
70
Ibidem, pag. 14.
71
Sédillot René, Istoria petrolului, Bucureşti, Editura Politică, 1979, pag. 53.

31
 Performanţa aceasta este menţionată în foarte multe cărţi, fiind punctul fundamental
pe care îl prezintă vizitatorilor muzeografii de la “Muzeul Petrolului” din Ploieşti. Astfel,
după cum apare în cartea “Istoria Ploieştiului în date” 72, precizăm că:
“Intră în funcţiune, în martie 1857, prima rafinărie de petrol din România, şi prima
rafinărie de tip industrial din lume, Rafinăria “Lumina” 73.
Acestă informaţie lapidară din acest volum este dezvoltată în multe surse de
informare în domeniul petrolului, menţiunea ei fiind găsită şi în cartea “Industria de petrol
şi gaze din România”. Este normal să bănuim că încercări de distilare a petrolului au mai
fost în lume, dar trebuie să analizăm de ce reuşita de la Ploieşti este cea mai importantă.
În volumul menţionat sunt prezentate informaţii pe care istoria petrolului le-a reţinut.
Conform datelor istorice, singurele certitudini par să fie: „distileria fraţilor Dubinin în
Caucaz, în anul 1823; cea a galiţianului Abraham Schreiner, din anii 1826 – 1830,
precum şi o distilerie în Anglia, în anul 1838, toate având ca obiect de activitate
producerea petrolului lampant pentru arderea în lămpi cu fitil şi prevăzute cu cilindri de
sticlă, produs mult mai ieftin şi mai eficient decât lumânările de ceară, uleiul de rapiţă sau
păcura opaiţelor. Şi în ţările române au mai existat încercări, experienţe, cum au fost cele
din 1840 ale lui N. Choss care a construit la Lucăceşti, jud. Bacău, o primă distilărie de
petrol. Mai sunt notate încercările lui M. Heimsohn precum şi multe găzării plasate în
Valea Arinilor, un sat din judeţul Bacău. S-a reţinut că, la acestea, instalaţiile erau
formate din mai multe alambicuri verticale, reunite în baterii, la baza cărora se făcea
focul cu lemne. Se obţinea un gaz lampant de calitate modestă, dar, totuşi, superior
celorlalte substanţe folosite pentru iluminat de până atunci. Foarte aproape, temporal,
este distilăria construită de către Dimitrie Nicolau şi fiul său Constantin, la Arpătac, în
Covasna, în 1853” 74.
Conform opiniei lui Constantin Alimăneştianu, inginer şef de mină, într-un material
publicat cu ocazia împlinirii a 40 de ani de industrie a petrolului în România, în 1906,
existau şi alte date istorice demne de menţionat:
„Deşi încă de la 1832 sunt date certe de exploatarea petrolului p’o scară mai mare,
ca material de uns carele, un început temeinic, în sensul întrebuinţărilor de azi, nu se
constată decât dela 1855 – 1856 şi efectiv de la 1857.

72
Chirculescu Marian, Gheorghe Marinică, Dinu Oana, Sandu Mihaela, Istoria Ploieştiului în date, Editura
Ploieşti – Mileniul III, Ploieşti, 2010, pag. 51.
73
Ibidem, pag. 51.
74
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 99.

32
 Găsim că Teodor Cincan, un ţăran puţar, asociat cu Fotache Manolescu din
Târgovişte, luase în concesiune de la ministerul de Culte, la 24 noiembrie 1855
exploatările de pe moşia Colibaşi, pendinte la Mănăstirea Sinaia, cu 10% din brut”.
Evident, chiar cu toate aceste semnale, nu poate fi ignorată reuşita lui Teodor
Mehedinţeanu, “bancher şi întreprinzător român” 75.
Şi în opinia lui Constantin Alimăneştianu: „aceasta este prima fabrică de distilat
ţiţeiul, mai cu seamă că pare a fi cea dintâi distilărie sistematică în industria petrolului din
lumea întreagă” 76.
Ţinând cont şi de construcţia din Ardeal, de la Arpătac, remarcăm faptul că în tot
spaţiul locuit de români, în cele trei provincii istorice de la nordul Dunării, folosind acelaşi
procedeu, au existat încercări de a se trece de la ocupaţia casnică a distilării producţiei de
prune, pentru a face ţuică, la tentative de a obţine gaz lampant. Era vorba de acelaşi
principiu, cunoscut de sute de ani de români.
Luând în calcul toate realizările obținute de această distilărie, proiectul de la Ploieşti
se va impune la scară mondială. Pentru că, prin realizare şi rezultate, ”fabrica de gazuʹ” a
fraţilor Mehedinţeanu, nu este o distilerie, ci chiar prima rafinărie din lume.

1.3.2 De ce noi, de ce atunci?

Întrebarea aceasta probabil nu a fost ridicată niciodată, cel puţin într-o lucrare
ştiinţifică, însă din ea rezidă şi germenii răspunsului. Cum spuneam anterior, inversând
parametrii problemei, obţinem un răspuns căutând întrebarea. Pentru aceasta, facem o
scurtă analiză a epocii.
În perioda 1800 – 1857 cererea de petrol, atât pe piaţa internă, cât şi la nivel mondial,
a crescut foarte mult.
Într-o analiză din anul 1938, inginerul V. Velehorsky a constatat cum începuse
exploatarea petrolului prin puţuri şi galerii la Sărata Monteoru:
“După Păcureţi (Moineşti) în Moldova, Şantierul Sărata Monteoru este cea mai
veche exploatare petrolieră din România. Ţiţeiul a fost observat aici pe la 1840 într-o
groapă de unde a fost întrebuinţat de către locuitori pentru uns căruţele. În 1845 au venit
din comuna Moineşti patru oameni, puţari de meserie, care au făcut câteva puţuri; de la
1850 puţurile s-au înmulţit. Erau săpate la distanţe mici care, deseori, nu atingeau nici 10

75
M. P., anul VII, nr. 13, pag. 345.
76
Ibidem, pag. 346.

33
metri. Au apărut câteva „fabrici de gaz primitive”. În 1865 s-a construit o distilerie
sistematică lângă gara Monteoru iar în 1880 s-a pus în funcţiune Prima fabrică de petrol
Gr. C. Monteoru” 77. Extragerea ţiţeiului se făcea din puţuri care au ajuns şi la 200 de metri
adâncime cu ajutorul crivacelor, sau hecnelor (fig. 1.3).

Fig. 1.3 Extragere ţiţeiului cu ajutorul crivacelor [ 78]

Atunci, în majoritatea cazurilor, petrolul era folosit în spaţiile exterioare, la

iluminatul curţilor domneşti şi boiereşti, dar, datorită fumului şi mirosului degajat, nu
putea fi folosit în spaţiile interioare.
O utilizare frecventă era cea din domeniul militar, armatele otomane şi austriece
având nevoie de petrol pentru ungerea osiilor de la roţile carelor şi tunurilor.
Primul impuls al dezvoltării pe care au cunoscut-o oraşele a apărut după încheierea
„Convenţiei de la Akerman”, un tratat semnat pe 7 octombrie 1826 de Imperiul Rus şi
Imperiul Otoman, în oraşul Cetatea Albă (denumit pe atunci de către turci Akkerman,
astăzi în Ucraina).
Două dintre prevederile tratatului au impulsionat domeniul economic în ţările
române, şi anume: armata otomană a trebuit să se retragă din ambele Principate dunărene,
unde staţionau încă din 1821, şi faptul că turcii au fost de acord să retrocedeze muntenilor
controlul asupra porturilor dunărene Giurgiu, Brăila şi Turnu 79. Sultanul Mahmud al II-lea
nu a fost de acord cu acestă convenţie, aceasta reprezentând pretextul pentru declanşarea
războiului ruso – turc din 1828 – 1829. Şi de data aceasta, domeniul militar a impulsionat
dezvoltarea. Războiul s-a încheiat cu Pacea de la Adrianopole, din septembrie 1829, iar
prevederile ei au dat impulsul final! Printre măsurile importante ale acestui acord încheiat
între cele două puteri, au existat câteva care au stimulat inventivitatea românească.

77
M. P., anul XXXIII, nr. 9, pag. 671.
78
Ibidem, pag. 671.
79
https://ro.wikipedia.org/wiki/Conven%C8%9Bia_de_la_Akkerman

34
 Astfel, “Tratatul de la Adrianopole” prevedea:
- autonomia Principatelor Române, graniţa fiind stabilită pe talvegul Dunării;
- libertatea comerţului pentru toate produsele (desfiinţarea monopolului turcesc);
- libertatea circulaţiei pe Dunăre cu vase proprii 80.
În articolul Dunărea noastră, semnat de prof. N. Dascovici (fig. 1.4), secretarul
general al Ministerului Educaţiei Naţionale, în 1938, exista o observaţie care argumenta în
plus aceste observaţii: “Dunărea e marele nostru izvor de putere, singurul drum de apă
care ne dă putere să ieşim în lume, e cu adevărat plămânul care asigură respiraţia
economică şi politică a ţării” 81. Mai mult, include şi remarca “diplomatului Talleyrand, de
pe vremea marelui Napoleon”, care a spus: “Centrul de gravitate al lumii nu-i nici pe Elba,
nici pe Adige, ci e acolo departe, la marginile Europei, pe Dunăre” 82.

Fig. 1.4 N. Dascovici [ 83]

Toate prevederile din acordurile de la Akermann şi Adrianopole au stimulat rapid

dezvoltarea economică a Principatelor, au influenţat iniţiativele particularilor, au înlăturat
teama de secole a românilor că bogăţiile ţării luau drumul, fără a fi plătite, spre Turcia.

1.3.3 Prima rafinărie din lume

Încă din 1855, administraţia Primăriei Bucureştiului era tot mai convinsă că
iluminatul public de cea mai bună calitate se realiza cu petrol lampant, comparativ cu
iluminatul de până atunci, care se făcea cu lumânări sau ulei de rapiţă.

80
Giurescu Constantin C. (coordonator) ş.a., Istoria românilor în date, Editura Enciclopedică Română,
Bucureşti, 1972.
81
M. P., anul XXXVIII, nr. 20, pag. 1603.
82
Ibidem, pag. 1606.
83
Idem, anul XXXVIII, nr. 20, pag. 1605.

35
 Dar să analizăm cum s-a ajuns la această concluzie şi la scoaterea la licitaţie a
iluminarii străzilor Bucureştiului pentru anul 1856, pentru a se face cu petrol lampant.
Licitaţia a fost câştigată, fără a avea contracandidat, de Teodor Mehedinţeanu. În scurt
timp s-a constatat că acesta nu era pregătit să acopere toate clauzele contractuale şi, din
această cauză, licitaţia a fost anulată. Dar Mehedinţeanu nu a renunţat! A pleacat într-o
călătorie în vestul Europei, pentru a se informa, a reuşit să afle informaţiile de care avea
nevoie şi, la întoarcere, a demarat ambiţiosul şi ineditul său proiect.
În figura 1.5 este prezentată o machete a rafinăriei în prezent, iar în figura 1.6 –
prima machetă (1961 – 2007) [84, 85].

Fig. 1.5 Machetă a rafinăriei în prezent [ 84]

Fig. 1.6 Prima machetă (între 1961 – 2007) [ 85]

Aşa s-a ajuns că Ploieştiul a stabilit, în 1857, o premieră mondială, devenind primul
oraş din lume cu rafinărie. „Fabrica de gazu’“ a fraţilor Mehedinţeanu a avut, încă de la
inaugurare, echipamente din Germania. În acelaşi an, în luna aprilie, calităţile petrolului
lampant obţinut la Ploieşti au făcut ca proprietarii să câştige, tot prin licitaţie, concesiunea
pe mai mulţi ani a iluminării cu gaz a Bucureştilor.
În figura 1.7 este prezentată o placă comemorativă , iar în figura 1.8 – o hartă a
locului în care s-a construit rafinăria.

84
Machetă realizată de Florin Ghioc. Expoziţia permanentă a Muzeului Petrolului, Ploieşti.
85
Muzeul Petrolului, prima machetă, din anii ’60.

36
 Fig. 1.7 Placă comemorativă [ 86] Fig. 1.8 Hartă a locului în care s-a construit
rafinăria [ 87]

Pentru a avea succes, Mehedinţeanu se documentase şi făcuse comenzi la o firmă din

Hamburg, Germania, care construia aparate de distilat şisturi bituminoase şi cărbuni. El şi-
a văzut finalizat proiectul în primăvara anului 1857, când "fabrica de gazu’” a fost dată în
funcţiune, pe numele fratelui său, Marin Mehedinţeanu, arendaşul unor întinse zăcăminte
de ţiţei pe moşia Păcureţi, Prahova. Preţul acestei reuşite, incluzând achiziţionarea
tehnologiei, transportul, montajul, etc, a fost de 80.000 lei aur 88.
Dar, “după mărturisirile lui T. Mehedinţeanu, greutăţile au fost mari pentru a trece
de la încercările de laborator la distilarea petrolului pe cale industrială. A trebuit să
cutreiere oraşele mari ale Europei, să ia consultaţii de la chimişti însemnaţi, ca Payen,
profesor la şcoala Centrală din Paris”, scrie în 1906 Constantin Alimăneştianu, inginer şef
de mine, într-o lucrare prezentată la aniversarea a 40 de ani de domnie a regelui Carol I 89.
Privind retrospectiv, instalaţiile rafinăriei erau destul de simple, dar foarte
performante pentru acea vreme. Toate utilajele erau formate din vase cilindrice din fier sau
fontă, încălzite direct cu foc de lemne, și au fost comandate la firma Moltrecht în
Germania.
Rafinăria de petrol a lui Marin Mehedinţeanu, care purta, sugestiv pentru scopul
pentru care a fost construită, denumirea “Lumina” 90, se întindea pe o suprafaţă de 4 ha şi
avea o capacitate de lucru pe an de 2.710 t (în medie 7,5 t/zi) 91 (fig. 1.9).

86
http://ph-online.ro/eveniment/item/84802-ploiestiul-mai-face-un-pas-spre-consacrare-fratii-mehedinteanu-
au-incepand-de-astazi-un-monument-istoric
87
Din Arhiva foto a Muzeului Petrolului, Ploieşti.
88
Emisiunea “Istoria petrolului în România”, Naţional 24 Plus Tv, din 28.07.2020, ora 20,30.
89
M. P., anul VII, nr. 13, pag. 345.
90
Stănescu Gheorghe, Nicolae Gabriel, Minescu Mihail, Petrolul Românesc, 160 de ani de istorie ilustrată,
Editura Boldaş, România, 2017, pag. 46.

37
 Fig. 1.9 Rafinăria “Lumina”, grafică de Otto Barabas [ 92]

De data aceasta, aşa cum se spune şi în cartea “Industria de petrol şi gaze din
România”, era vorba despre o rafinărie în adevăratul sens al cuvântului, “fiind net
superioară vechilor distilării, din ţară şi din străinătate”.
Explicaţiile, conform specialiştilor care au scris această carte, sunt:
- se compunea din cazane cilindrice, de 10.000 litri fiecare, dispuse vertical şi legate
în baterii, domuri deflegmatoare şi răcitor de apă;
- baza cazanelor era încălzită cu lemne dar şi cu foc produs de arderea unui amestec
de păcură şi benzină prin intermediul unor injectoare rudimentare;
- noutatea absolută este faptul că produsul finit, petrolul lampant, era rafinat iniţial cu
ajutorul unei leşii de cenuşă şi, ulterior, cu o soluţie de sodă caustică şi acid sulfuric 93.
Dar să analizăm informațiile despre fraţii Mehedinţeanu, cât de pregătiţi erau, cum
au ajuns oameni de afaceri de succes mondial. Se ştie cert că aceștia îşi aveau originile în
Oltenia. Tatăl lor, Mihai Medinţeanu, era originar din Podeni, judeţul Mehedinţi. A fost
înrolat în armata lui Tudor Vladimirescu şi, la un moment dat, împreună cu camarazii lui
de arme, s-au ascuns la Matiţa, jud. Prahova unde, după pacificarea acelui timp, s-a şi
stabilit şi s-a implicat în afaceri cu petrol.
Toma Gârniceanu, în articolul “Un mare inventator şi investitor autohton”, a analizat
viaţa acestei familii, concluzionând că “Teodor Mehedinţeau s-a detaşat din rândul
semenilor săi din ţară şi străinătate prin interesul pentru inventivitate şi invenţii, pe lângă
faptul că era bine instruit, educat şi informat” 94.

91
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit, pag. 101.
92
Din Arhiva foto a Muzeului Petrolului, Ploieşti.
93
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit, pag.101.
94
Gârniceanu Toma, Un mare inventator şi investitor autohton, “Revista română de petrol”, nr. 3/1997, pag.
462.

38
 Ca urmare a investigaţiilor pe care le-a făcut meticulos, Teodor Mehedinţeau a
devenit primul capitalist din România 95, după ce distilăria sa, adică o adevărată rafinărie,
devenise operaţională şi începuse să primească bani de la primăria capitalei, pentru a
asigura iluminatul public.
În anul 1857 însă, preocuparea principală a ploieştenilor, “26.468 de locuitori care
respirau aerul duhnind a gaz a oraşului” 96, era politica. Era anul în care s-au organizat
Adunările “Ad-hoc”, în scopul realizării unirii dintre Ţara Românească şi Moldova.
Oamenii de rând nu prea ştiau despre ce este vorba, dar erau foarte entuziaşti. În acel an au
vizitat Ploieştiul un comisar englez şi apoi, un francez, Talleyrand de Perigord, ca să ne
asigure că ţările lor sunt de acord cu unirea acestor două ţări române 97. După doi ani s-a
realizat Unirea.
După 29 ianuarie 1859, în drumul de la Iaşi la Bucureşti, Alexandru Ioan Cuza s-a
oprit la Ploieşti. “Conform aceleiaşi surse, noul domnitor va fi întâmpinat de o delegaţie de
oficialităţi. Printre cele câteva persoane este şi Marin Mehedinţeanu” 98. Acesta îşi
demonstrase capacitatea de a determina alţi oameni să se implice în proiectele lui
novatoare. Printre aceştia s-a numărat şi farmacistul curţii domneşti, Adolf Stegee care, în
1848, an plin de revoluţii în întreaga Europă, a desfăşurat tot o activitate de cercetare. Aşa
a reuşit să obţină, prin distilarea unor şisturi bituminoase, petrol lampant, adică gaz lichid,
bun pentru a fi ars în lămpi. Produsul era nerentabil, pentru că materia primă trebuia adusă
de la distanţe prea mari. Dar Stegee nu a renunţat, şi-a continuat experienţele distilând,
într-un alambic, petrol brut, obţinând astfel petrol lampant. Arderea lui în lămpile folosite
în domeniul casnic s-a dovedit superioară produsului obţinut prin distilarea şisturilor
bituminoase.
Informaţiile acestea, ca şi cele despre activitatea lui Teodor Mehedinţeanu, au ajuns
la cei care conduceau “Administraţia” Capitalei, care au înţeles rapid superioritatea luminii
obţinute prin arderea în lămpi a petrolului lampant comparativ cu cea dată de lumânări sau
de lămpile care foloseau rapiţă, cum bănuiau. Astfel, în anul 1855, s-au hotărât să scoată la
licitaţie, pentru anul următor, iluminarea străzilor oraşului Bucureşti cu gaz lampant.
Deznodământul vă este cunoscut, dar am ţinut să prezentăm aceste informaţii
suplimentare, pentru a evidenţia o altă calitate a lui Teodor Mehedinţeanu, pe lângă cele
prezentate în literatura de specialitate, şi anume perseverenţa, fără de care marea
performanţă este imposibil de realizat.

95
Ivănuş Gheorghe ş.a. op. cit., pag. 28.
96
Groşescu Ioan, Mahalalele Ploieştilor, Ed. Karta ‒ Graphic, 2008, pag. 72.
97
Ibidem, pag. 72.
98
Ibidem, pag. 72.

39
 Din momentul în care rafinăria a devenit operaţională, s-a ajuns rapid la cea de-a
doua performanţă, care fusese chiar scopul eforturilor lui Teodor Mehedinţeanu.
Putem afirma, deci, că a doua performanţă mondială ţine tot de locul întâi mondial.

1.3.4 Primul oraş din lume iluminat cu gaz din petrol a fost Bucureştiul, tot în
anul 1857

Înainte de a prezenta această performanţă românească, ar trebui să vedem care era

situaţia la nivel mondial.
Un început al luptei gazului împotriva beznei a fost înregistrat la Londra, în 1807,
când străzile capitalei Imperiului britanic încep să fie iluminate cu gaz obţinut din cărbune.
Acesta era adus la lămpile amplasate pe străzi, felinare concepute de William Murdock.
Observându-se beneficiile aduse de această procedură, în 1812 a luat naştere Compania
„London Gas Light and Coke” care, până în 1837, a reuşit să lumineze întreaga Londră cu
gazul obţinut din cărbune.
S-au mai încercat şi alte metode, cum ar fi cea inventată în 1807 de Humphry Davy,
primul sistem de iluminat cu arc electric, care producea o lumină puternică. Avea însă un
dezavantaj care nu a putut fi ignorat: degaja mult fum şi căldură.
Prin urmare tot lampa cu petrol a devenit, la nivelul acelor ani, soluţia optimă.
Inventarea ei „aparţine cu siguranţă unei ţări care dispunea de resurse de petrol, uşor de
transportat şi distribuit pentru consumatorii răspândiţi pe arii întinse” 99.
În figura 1.10 este prezentată o figură de găzar, iar în figura 1.11 – o pagina din
contractul încheiat cu Primăria Bucureștiului [100; 101].

Fig. 1.18 Găzar, 1860 [ 100] Fig. 101 Contractul cu Primăria Bucureştiului [ 101]

99
Ivănuş Gheorghe ş.a.,op.cit, pag 17.
100
Din Arhiva foto a Muzeului Petrolului, Ploieşti.

40
 Cercetătorii din domeniul petrolului, publicaţiile de specialitate, sunt în unanimitate
de acord să atribuie prioritatea acestei invenţii românilor 102.
În preajma anului 1850, lumea înţelesese cât de util era petrolul, că, prin prelucrarea
lui, se puteau obţine multe beneficii. Una dintre preocupările din acea perioadă a fost
căutarea unor soluţii pentru ca iluminatul public să se facă mai bine, să fie de o mai bună
calitate, faţă de ceea ce se obţinea prin arderea lumânărilor şi a păcurii.
În acei ani, manufacturile erau din ce în ce mai multe, activitatea comercială s-a
intensificat, programul de lucru continua şi după apusul soarelui, aşa că iluminatul
devenise o problemă. Nu erau deficienţe doar în cazul iluminării locurilor de muncă, a
locuinţelor, ci şi a locurilor publice prin care treceau tot mai mulţi oameni. Primul lucru
care s-a întâmplat a fost creşterea necesarului de păcură. Evident, prin folosirea ei la o
scară mai mare, au început să devină tot mai deranjante efectele secundare, oraşele fiind
învăluite tot mai mult, odată cu venirea nopţii, de fumul gros şi neplăcut mirositor. O
problemă şi mai gravă apărea în ateliere, la locurile de muncă aflate în spaţii închise, unde
păcura nu putea fi folosită pentru iluminat. Rezolvarea a venit treptat, aşa cum se
menţionează în cartea “Industria de petrol şi gaze din România”, din observaţia că “tocmai
substanţele volatile, rezultate din procesul de oxidare lentă sau forţată a ţiţeiului în scopul
obţinerii păcurii, aprinse accidental, produceau o lumină mai puternică şi curată, fără
efecte secundare negative”103.
Ţinând cont de aceste aspecte, exploatatorii de petrol au început să caute soluţii
pentru separarea fracţiilor uşoare. Primele metode folosite proveneau din informaţiile pe
care le aveau de la distilarea uleiurilor vegetale, a cărbunilor şi a şisturilor bituminoase.
Cert este că istoria petrolului nu a reţinut numele celui care a reuşit să obţină primul petrol
lampant, doar reuşita lui Teodor Mehedinţeanu este sigură. Având acest produs, a semnat
contractul cu primăria capitalei, la data de 8 octombrie 1857.
În el se prevedea:
- iluminarea străzilor Bucureştiului cu un număr de 1.000 de „lampe” din care 772
lămpi vechi, folosite anterior la iluminatul cu ulei de rapiţă, care trebuiau recondiţionate şi
adaptate pentru folosirea petrolului lampant şi la care se adăugau 228 lămpi noi;
- lămpile urmau să fie amplasate pe stâlpi, nominalizaţi de primărie, la distanţă de 3
stânjeni între ele (spre mijlocul secolului XIX stânjenul avea în cele trei provincii

101
Expoziţia permanentă, Muzeul Petrolului Ploieşti.
102
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 17.
103
Ibidem, pag. 98.

41
 istorice româneşti aproximativ următoarele valori: 1,896 m în Transilvania; 1,962 m în
Ţara Românească; 2,230 m în Moldova) 104;
- întreţinerea în stare de funcţionare a lămpilor revenea antreprenorului şi se făcea pe
cheltuiala acestuia;
- un fanaragiu, angajat al antreprenorului, avea sarcina de a supraveghea 30 de lămpi;
- lămpile urmau să fie aprinse 290 de seri dintr-un an, la o jumătate de oră după
asfinţitul soarelui, iar lumina să fie de bună calitate;
- antreprenorul avea obligaţia să asigure, pe cheltuiala sa, rezerva necesară de petrol
lampant şi accesoriile pentru lămpi;
- pentru recondiţionarea şi adaptarea vechilor lămpi la arderea petrolului lampant,
antreprenorul urma să primească de la primărie câte 26 de lei pentru fiecare lampă, iar
pentru lămpile noi, 186 lei pentru fiecare;
- Primăria oraşului Bucureşti se obliga să achite anual antreprenorului suma de 355
lei de fiecare lampă;
- termenul de valabilitate a contractului a fost stabilit la 4 ani, de la data semnării lui;
- contractul putea fi reziliat de către părţi în caz de nerespectare a cauzelor
stabilite 105.
În figura 1.12 este prezentată o secvență a iluminării unei străzi din București cu
petrol lampant [106].

Fig. 1.12 Iluminarea în Bucureşti [ 106]

104
https://ro.wikipedia.org/wiki/St%C3%A2njen
105
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit, pag. 102.
106
https://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/bucuresti-555-de-ani/bucuresti-555-primul-oras-din-lume-iluminat-
cu-petrol-671990.html

42
 La 1 aprilie 1857, străzile centrale ale oraşului Bucureşti, locurile în care se aflau
instituţiile publice şi reşedinţele multor notabilităţi ale ţării au fost iluminate cu petrol
lampant.
Într-o carte publicată la Paris, L’ Epopee du Petrole, în 1934, a fost precizat: “La 1
aprilie 1857 lumea asista la un spectacol fără precedent. Bucureștiul a fost iluminat cu
petrol distilat. Rezultatul a fost magnific. Țăranul român și-a dat seama că era mai
avantajos să caute petrol decât să cultive cereale. Cum nu avea bani să facă sonde, a
realizat puțuri manuale. În câțiva ani România s-a acoperit de nenumărate fântâni de
petrol 107.
Acest proiect realizat de români, prin inspiraţia şi veniturile lor, a plasat oraşul, care
va fi denumit “Micul Paris” 108 – sintagma apare treptat în ultimele decenii ale secolului al
XIX-lea şi se impune în jurul anilor 1900, în fruntea lumii.
De această reuşită au fost surprinşi edilii din marile oraşe ale Europei, şi nu numai,
atât de mult, încât fraţii Mehedinţeanu au devenit notorii nu doar în ţară, ci şi în străinătate.
În scurt timp, ei au fost căutaţi de edilii multor oraşe româneşti pentru a trece la acest gen
de iluminat public, pentru a intra în noua eră deschisă de aceştia, care au închis etapa
păcurii şi au deschis-o pe cea a petrolului lampant.

Fig. 1.13 Iluminarea Bucureştiului cu gaz lampant [ 109]

107
Essad Bey, op.cit, pag. 269.
108
https://adevarul.ro/cultura/istorie/de-s-a-numit-bucurestiul--micul-parisi1_5a8ed0abdf52022f75dadeee/
index.html
109
Expoziţia permanentă, Muzeul Petrolului Ploieşti.

43
 Oraşele care au urmat exemplul Bucureştiului vor fi prezentate după o nouă
incursiune în evenimentele vremii, dar, ca un prolog, evidenţiem că vechea capitală a Ţării
Româneşti, Târgovişte, a fost iluminată cu gaz în 1862.
Cea de-a treia performanţă mondială se referă la producţia de petrol.
Odată cu punerea în funcţiune a “găzăriei”, cum a fost numită oficial, în 1857,
România, deşi în acel an avea în componență doar Ţara Românescă, a intrat în rândul
ţărilor care prelucrau industrial petrolul.

1.3.5 România a fost prima ţară din lume cu o producţie de petrol înregistrată
oficial în statisticile internaţionale

The Science of Petroleum, editată de Oxford University Press certifica în 1938, faptul
că România a fost prima ţară din lume, în 1857, cu o producţie de petrol de 275 de t
înregistrată în statisticile internaţionale. Am cercetat subiectul pentru că doar această
informație este menționată în literatura de specialitate și am descoperit că 220 de t au fost
obţinute din zăcămintele de la Buştenari, Călinet, Grâuşor, în judeţul Prahova, şi 55 t la
Colibaşi, Reşca, judeţul Dâmboviţa 110. A fost urmată de S.U.A., care, în 1859, a avut o
producţie de 274 t. Deci, doi ani mai târziu şi cu o producţie mai mică cu o tonă.
Următoarea ţară care a produs ţiţei într-o cantitate suficientă pentru a fi înregistrată, a fost
Italia, în 1860. Interesant este în acest caz faptul că, de la această primă producţie, până la
cea obţinută în 1890, cumulativul este de doar 6.000 de t. Această ţară europeană a fost
urmată de Canada, în 1862, şi de Rusia, în 1863. După mai mulţi ani, în secolul următor, o
altă ţară a reuşit să fie trecută în această statistică. Este vorba de Mexic, în 1901. A urmat
Persia, în 1913 111. E de precizat, după o evaluare din
1923, că valoarea producţiei, cele 275 de t, era de
11.000 lei 112.
În figura 1.14 este prezentată o secvență cu
menționarea primei producții de petrol, în The Science
of Petroleum [112].
Fig. 1.14 Menţionarea primei producţii de petrol
[ 113]

110
M.P., anul XXXV, nr.18, în Suplimentul Monitorului de Petrol, din 15 septembrie 1935, pag. 1308.
111
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit, pag. 97.
112
M. P., anul XXIII, nr. 5. pag. 299.
113
Expozitia permanentă, Muzeul Petrolului Ploieşti.

44
 1.4 Cum se extrăgea petrolul până la apariţia sondelor

Informaţiile următoare, din subcapitolele 1.4.1 – 1.4.5 sunt, în principal, o sinteză din
cartea „Industria de petrol şi gaze din România”, scrisă de colectivul condus de Gheorghe
Ivănuş, la care am contribuit adăugând, spre exemplificare, imagini de arhivă.

1.4.1 Gropile de strâns petrol

La început, petrolul se găsea în aflorimente, adică în deschideri naturale. Ieşea la

suprafaţa apelor, a bălţilor, şi putea fi colectat uşor cu o găleată. Prima soluţie în domeniu a
fost săparea unor şanţuri, în aval, aşa încât petrolul care plutea pe apă, să curgă spre gropi
săpate cu scopul de a face colectarea lui mai uşoară (fig. 1.15).
Despre ele pomenesc şi călătorii străini care au vizitat ţările române în secolele
XVII-XIX, vorbind de „gropi de păcură”.
Pentru a putea păstra petrolul până era colectat cu găleţile, pereţii gropilor erau
căptuşite cu argilă. Iar această structură mai avea un rol: datorită căldurii solare, gazele din
compoziţia lui se evaporau, astfel reducându-se şi riscurile de a apărea incendii. Astfel
rămânea ceea ce au denumit “păcură”.

Fig. 1.15 Exploatarea păcurii prin gropi şi şanţuri, anul 1550 [ 114]

114
Expoziţia permanentă, Muzeul Petrolului Ploieşti.

45
 1.4.1. Băile

După o perioadă, în funcţie de munca depusă de cei care colectau, dar şi de epuizarea
debitului de petrol care ieşea din aflorimente, oamenii care se ocupau de acest tip de
extracţie – păcureţii , cum au fost denumiţi, au apelat la metodele folosite în minerit.
Aceștia lucrau în ceea ce numeau „baie”. Termenul acesta provine din limba rusă sau din
maghiară, „banya” 115, şi are câteva înţelesuri: mină, ocnă, izvor mineral, baie.
„Regulamentul Organic” stabileşte această denumire pentru orice lucrare minieră şi se
impune astfel.
Metoda aceasta se pare că este mult mai veche, extracţia ţiţeiului prin băi fiind
practicată încă din a doua jumătate a secolului XVI şi, cel mai mult, în secolul XVII116.
Primele băi au fost amplasate pe locul vechilor aflorimente şi presupunea săparea cu
târnacopul, hârleţul şi lopata a unei suprafeţe pătrate cu laturi cam de 4 – 5 metri. După ce
se realiza cavitatea, aceasta era căptușită cu grinzi de stejar îmbinate la capete. De remarcat
este adâncimea, băile săpându-se cam până la 18 – 20 metri. O astfel de baie a fost
descoperită la Delniţa, în Valea Păcurii, judeţul Buzău 117.

1.4.2. Spălătoarele

O idee care s-a dovedit mai eficientă, pentru că presupunea mai puţină muncă, era
săparea gropilor pentru strângerea păcurii în argile sau marne impermeabile. Aici munca se
făcea prin încălzirea ţiţeiului cu apă caldă, erau spălate nisipurile bituminoase până când
păcura începea să plutească deasupra apei. De acolo era colectată cu linguri mari de lemn.
Şi în practicarea acestei metode de extracţie s-a înregistrat un progres, anume faptul că
spălătoarele au devenit din lemn. Erau nişte vase etanşe lungi de 1,5 metri şi late de 1,2
metri, având o înălţime de jumătate de metru. Acest vas era împărţit în două
compartimente inegale. În despărţitura mai mare era pus nisipul bituminos, care urma să
fie spălat. Efectul era acela că ţiţeiul se ridica la suprafaţa vasului, unde, spre al doilea
compartiment, erau făcute nişte orificii. Pe acolo curgea „producţia” de ţiţei obţinută.
Metoda aceasta a fost utilizată multă vreme, chiar în perioada în care prelucrarea ţiţeiului
se făcea industrial. Multe „spălătoare” puteau fi întâlnite pe marginea albiilor unor râuri

115
Banya (sauna) ‒ Wikipedia
116
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit, pag. 84.
117
https://ro.wikipedia.org/wiki/Geoparcul_%E2%80%9E%C8%9Ainutul_Buz%C4%83ului%E2%80%9D

46
care, în curgerea lor, colectau ţiţeiul ieşit din pământ. Astfel de „instalaţii” au existat mult
timp pe râul Dâmbu, care trece prin partea de est a Ploieştiului 118.

1.4.3. Puţurile

În a doua jumătate a secolului XVIII, puţurile de mină au început să fie folosite

pentru extracţia petrolului. În aproape tot secolul XIX metoda aceasta a fost dominantă.
Fiind atât de prezente în acţiunile de extragere a petrolului, au fost şi foarte des
perfecţionate. De aceea, înainte de apariţia procedeelor industriale, ele reprezintă un succes
al tehnicii manuale în extragerea ţiţeiului.
În funcţie de structura terenului unde urma să se sape, se alegea forma pe care o vor
avea, adică pătrate sau circulare. Din cauza modului în care au fost realizate, s-a putut să se
atingă adâncimi mult mai mari comparativ cu cele atinse de băi.
Datorită faptului că în Moldova rocile erau mai dure, iar presiunea straturilor era mai
mică, s-a optat frecvent pentru săparea de puţuri cu forme circulare, în marea lor majoritate
cu un diametru de 1,5 metri. Cele mai multe apar în judeţul Bacău, în zona Moineştiului, în
Valea Tazlăului Sărat, Lucăceşti şi Mosoarele, lângă Târgul Ocna. În schimb, în Muntenia,
puţurile cu formă pătrată sunt predominante. Laturile puţurilor aveau lungimi cuprinse
între 0,8 şi 2,8 metri, la suprafaţă, pentru ca, pe măsură ce adâncimea puţului creştea, să se
ajungă la baza lui la o dimensiune de 0,75 metri.
De mare ajutor a fost experinţa pe care o aveau muncitorii de la săparea fântânilor de
apă. În plus, faţă de cazul săpării unui puţ de apă, s-au adoptat măsuri de protecţie pentru a
preîntâmpina accidentele de muncă, care puteau fi mai frecvente odată cu creşterea
adâncimii.
Dintre acestea se remarcă apariţia căştilor de
protecţie, de fapt o pălărie de tablă, aşa cum se
poate vedea din figura 1.16, aflată la Muzeul
Petrolului Ploieşti [118].

Fig. 1.16 Pălăria şi pacorniţa muncitorului [ 119]

118
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit, pag. 84.
119
Expoziţia permanentă, Muzeul Petrolului Ploieşti, pălărie de protecţie şi pacorniţă.

47
 Lângă ea este aşa numita „pacorniţă”, recipientul cu care, cei care coborau în puţ,
umpleau găleata cu petrol.
Datorită spaţiilor de lucru înguste, uneltele de lucru erau simple, având cozi scurte:
târnacop, lopată, cazma. Când întâlneau roci dure, muncitorii care lucrau în puţ aveau în
dotare şi „ţiul”, o daltă de fier cu patru laturi şi un ciocan. Cu trecerea timpului, apare şi
bomba de fier, o unealtă în greutate de 10 – 15 kg, utilizată la spargerea pietrelor mari.
Dacă era insuficientă, muncitorii mai foloseau şi sfredelul, o rangă de fier lungă de 2 până
la 4 metri. Acesta avea la partea inferioară, cea care lovea roca, un tăiş lat, armat cu oţel,
iar la partea superioară un inel, de care se putea lega cu o frânghie pentru a putea fi coborât
în puţ. Acest sfredel mai avea şi un alt rol, și anume cu ajutorul lui se săpa în pereţii
puţului pentru a putea depista anticipat existenţa „nisipurilor fugitive cu apă, gaze
irespirabile, petrol” 120. Lucrările erau efectuate de echipe de 5 – 6 muncitori, numiţi
„puţari”. Echipele se numeau „tarafe” sau „cete” 121.
Munca lor, la un puţ de extras petrol, se termina când ajungeau la adâncimea de la
care putea începe extracţia. Multe dintre acestea au fost săpate până la adâncimi care
depăşeau şi 250 m 122. După toată această muncă grea, urma o parte frecvent şi mai dificilă,
şi anume extracţia ţiţeiului.
Problema cea mai mare consta în faptul că, din pereţii zăcământului, puteau ieşi
spontan gaze, în aşa fel încât muncitorul surprins acolo, la adâncimi mari, unde aerul era
destul de puţin, se putea sufoca şi muri. În plus, munca era dificilă şi datorită faptului că,
odată cu creşterea adâncimii sondei, temperatura creşte cu 1 grad Celsius la fiecare 33 de
metri 123.

Variația temperaturii cu adâncimea este

prezentată în graficul din figura 1.17 [123].

Fig. 1.17 Grafic gradient [ 124]

120
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit, pag. 85.
121
Ibidem, pag. 85.
122
Buzatu Gheorghe, op.cit., pag. 26.
123
http://www.forajepompedecaldura.ro/index.php/geotermie/surse-de-caldura/pamantul
124
Ibidem.

48
 1.4.4. Hecna cu cal

Pentru a uşura munca, mai ales la aducerea la suprafaţă a ţiţeiului strâns de la baza
puţului, începe să fie folosit crivacul şi hecna cu cal.
Constructiv, crivacul era un lemn cilindric cu diametrul de 12 – 15 cm şi o lungime
de aproximativ 1,8 metri. Era aşezat pe doi stâlpi în formă de furcă. La capătul acestei
bârne, la extremităţi, avea câte o manivelă, de aceea crivacul era manevrat de doi
muncitori. Muncitorul coborât în puţ pentru a colecta ţiţeiul găsit, îl culegea şi îl trimitea la
suprafaţă în găleata cu care coborâse. Mai rămânea un scurt timp pentru a mai continua să
sape. Acţiunea aceasta avea rolul de a mai spori afluxul de ţiţei cu cât săpa mai mult în
stratul productiv. De obicei, crivacul era folosit pentru puţuri care aveau adâncimea
cuprinsă între 20 şi 40 de metri.
Odată cu creşterea adâncimii puţului, s-a recurs la o nouă metodă: apare hecna cu
cal, o „tehnologie” preluată din domeniul minier, cel mai probabil de la Salina Slănic
Prahova. Eficienţa ei faţă de crivac, pe care l-a înlocuit total, consta în faptul că efortul
fizic al oamenilor era mult diminuat, tot efortul de la suprafaţă fiind preluat de cal.
“Hecna era construită din două părţi: porumbarul şi grătarul (fig.1.18) [124].

Fig. 1.18 Hecnă [ 125]

Fig. 1.19 Machetă hecna cu cal, expusă în anii 1961 – 2007 [ 126]

125
Muzeul Petrolului Ploieşti, în curte.

49
 În figura 1.19 este prezentată o schemă a hecnei cu cal, cu cele două componente de
bază: porumbarul și grătarul.

Fig. 1.19 Hecnă – detalii tehnice

Prima piesă, porumbarul, era un ax vertical pe care era fixat un dispozitiv cilindric
prins în lagăre de metal care îi permiteau o mişcare de rotaţie în ambele sensuri, la stânga
şi la dreapta. Pe el se înfăşurau în sens contrar două frânghii sau două cabluri, unul în
partea de jos şi celălalt în partea superioară, la capete acestea avînd două găleţi, sau
hârdaie cum le spunea în epocă. Când porumbarul era rotit, prin forţa calului, se realizau
două operaţiuni. Găleata cu ţiţei era ridicată şi, în acelaşi timp, cea goală, era coborâtă în
puţ.
Calul era înhămat la un fel de hulubă fixată pe axul porumbarului şi se mişca
circular, în jurul axului vertical.
Grătarul era un cadru construit din stejar de care se prindeau doi scripeţi la înălţimi
diferite. Se aşeza deasupra gurii puţului, la aceeaşi înălţime cu porumbarul şi era
consolidat cu alţi stîlpi şi cu ţambre puse în diagonală, ceea ce mărea stabilitatea întregii
instalaţii.
Săparea puţului era o muncă în care apăreau multe provocări. Trebuia să se ţină
cont, anticipat, de posibilele accidente cum erau cele de prăbuşire a pereţilor puţului sau
de emanaţiile de gaze.
Problema consolidării pereţilor puţului era rezolvată în funcţie de geometria lui: la
cele cu secţiune pătrată erau folosite ţambre care se îmbinau, între ele, la capete (Fig.
1.20).
La cele circulare consolidarea era făcută cu împletituri de nuiele şi, căptuşind
puţurile cu roci dure, erau rezistente" 127.

126
Ibidem, arhive.
127
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit, pag. 86.

50
 Fig. 1.20 Puţ de păcură întarit cu ţambre [ 128]

Cea mai dificilă problemă, odată cu creşterea adâncimii puţului, era aerajul.
Toxicitatea cea mai mare este dată de emanţiile de gaze care conţin compuşi ai sulfului
(hidrogen sulfurat) 129.
La început, când puţurile erau de mică adâncime, se folosea un mănunchi de ramuri
legate cu o frânghie manipulate de la suprafaţă, dar eficienţa acestei soluţii era foarte
redusă. Următoarea idee pusă în aplicare a venit din atelierele potcovarilor: foalele! Cele
de mare capacitate, acţionate într-un ritm susţinut, puteau trimite în puţ 6 metri3 de
aer/minut 130. Uneori, când în puţ erau degajări ample de gaz, se foloseau câte 2 – 3 foale,
care trimiteau aerul proaspăt prin burlane de tablă, lungi de 2 metri, îmbinate între ele
printr-un sistem telescopic. În funcţie de mărimea foalei, aceste burlane începeau şi de la
diametrul de 15 cm.
O altă problemă la săparea şi la lucrul într-un astfel de puţ era iluminatul.
La începuturi s-au folosit obiecte care dădeau o flacără directă: opaiţe, lumânări,
torţe, sau chiar lămpi de miner sau lămpi cu petrol. Cum gazul emanat din zăcământul de
ţiţei era explozibil, accidentele au fost numeroase şi grave.
Soluţia, destul de precară, dar mult mai bună decât coborârea cu flacără directă, a
fost folosirea de la suprafaţă a oglinzilor, care direcţionau în puţ razele soarelui. Evident,
utilizarea lor era bună doar când erau zile însorite. Obligatoriu, metoda oglinzilor era
folosită la puţurile care depăşeau 50 – 60 de metri, acolo lucrătorul fiind într-o beznă
completă. Oglinzile folosite aveau o formă dreptunghiulară, de obicei cu laturile de 35/25
cm. Erau fixate pe un ax mobil ceea ce permitea înclinarea lor (fig. 1.21) [130] .

128
Muzeul Petrolului Ploieşti, colecţii fotografii.
129
M. P., An XXVI, nr.21, pag. 2048.
130
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit, pag. 87.

51
 Fig. 1.21 Iluminarea cu oglindă [ 131]

Munca în aceste puţuri era foarte grea şi extrem de riscantă. Muncitorii, dacă scăpau
de accidentele de muncă, în puţuri, se îmbolnăveau de altceva, de obicei, reumatism sau
meningită. În ciuda muncii istovitoare – la un astfel de puţ se înainta într-o zi de lucru cam
0,60 metri, maximum 1,50 metri. Cu cât adâncimea creştea, cu atât mai greu era să
avansezi.
În funcţie de acest criteriu, dar şi de constituţia solului, muncitorul stătea în puţ
maximum trei ore şi era schimbat cu altul. În cazurile în care se simţea şi prezenţa
emanaţiilor de gaze natural, lucrătorul era schimbat şi la o jumătate de oră. Au fost şi multe
cazuri când, datorită condiţiilor de muncă, în special căldura în exces, umezeala, efortul
fizic, muncitorul era scos afară deseori în stare de inconştienţă. Datorită acestor condiţii de
muncă, săparea unui puţ de 200 metri dura şi doi ani!
Dar şi aici românii au înregistrat câteva recorduri. Au rămas în istoria petrolului din
România câteva performanţe, probabil imbatabile, chiar în contextul în care această
metodă de lucru ar fi rămas viabilă încă mult timp. Astfel, puţul “Aneloaia” de la
Lucăceşti, judeţul Bacău, a atins 250 de metri adâncime, dar recordul absolut este un puţ
săpat lângă Câmpina, Prahova, care a ajuns la adâncime de 320 metri 132!
Academia Română, în lucrarea Istoria românilor, publicată în 2003, menționează:
„În privința tehnicii exploatării, au fost înregistrate unele progrese; gropile au fost
înlocuite prin puțuri căptușite, dar acestea nu puteau depășii o anumită adâncime,
exploatarea nu se realiza prin sonde cu toate acestea la Matița, jud. Prahova, s-a utilizat
pentru prima oară sfredelul lung de 60 metri” 133.

131
Barabas Otto, Grafică, peniţă şi acuarelă, Expoziţia permanentă, Muzeul Petrolului Ploieşti.
132
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit, pag. 89.
133
Istoria românilor, Academia Română, Editura Enciclopedică, Vol. VII, tom II, 2003, pag. 609.

52
 Problemele cele mai multe s-au datorat accidentelor de muncă. Acestea sunt
menţionate în istoricul exploatărilor petroliere.
Aşa aflăm că: “la Podenii Noi o erupţie a îngropat de viu un lucrător; la Sărata
Monteoru, în patru ani au fost şase cazuri mortale; la Gura Ocniţei, lucrătorul Ghiţă Iosif
s-a asfixiat în puţ, la Berca – Pâclele într-un puţ la o adâncime de 80 de metri, din cauza
unei scântei care a aprins gazele, s-a produs o explozie care a ucis un lucrător şi a
accidentat grav pe alţi doi, care lucrau la crivac” 134.
O secvență din schela Glodeni (1886) este prezentată în figura 1.22 [133].

Fig. 1.22 Schela Glodeni, 1886 [ 135]

Aceste realităţi triste au deteminat promulgarea unor legi şi regulamente, cum a fost
Regulamentul din 21 decembrie 1893, care stabilea măsuri generale pentru siguranţa
muncitorilor şi obligativitatea patronilor de a despăgubi pe cei mutilați, sau familiile celor
ucişi 136.

1.5 Noutăţi la nivel mondial!

Totuşi, noul mod de a extrage petrol, prin intermediul sondelor, va uşura enorm viaţa
muncitorilor petrolişti. Acest nou capitol, în domeniul extracţiei, începe în Statele Unite,
unde colonelul Drake, Edwin L. Drake, “un om fără o ocupaţie precisă, bun la toate,
jovial, prietenos” 137, a descoperit la 27 august 1859, la Titusville, pe valea unui râu, Oil
Crake, (pârâul petrolului) în Pensilvania, “cel mai mare zăcământ de petrol al vremii” 138.

134
Ibidem, pag. 609.
135
Din Arhiva foto a Muzeului Petrolului, Ploieşti.
136
Boncu M.C., op.cit, pag. 181.
137
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit, pag. 29.
138
Ibidem, pag. 29.

53
 1.5.1 Dilema americană

Cine a construit prima rafinărie americană? Până acum, literatura de specialitate îl

prezenta pe Francisc Drake într-un mod aproape absolut. Vă prezentăm informaţiile
conform mai multor surse.
Despre debutul industriei de petrol în S.U.A. există detalii şi în romane. Dar se spune
că Samuel Kier, în căutare de sare, forând solul, a găsit petrol 139.
Ce a urmat nu se ştie exact, în afară de faptul că, pentru continuarea planurilor de a
găsi petrol, este chemat Edwin L. Drake. Acesta, “la Titusvilee, o localitate cu 125 de
locuitori, excelenţi pădurari, hotărăşte să pornească un derricks (o instalaţie care face să
pătrundă ţeava în adâncuri), numită aşa de muncitori, cu siguranţă irlandezi, porecla
instalaţiei venind de la ghilotina irlandeză140.
În acelaşi an, 1859, S.U.A. obţinea prima ei producţie de petrol, 274 t.
Colonelul Drake moare în 1880, după ce, în ultimii ani de viaţă, trăise în ignoranţa
celor implicaţi în noua industrie americană, cea de petrol. Evident, era un om sărac. Abia
în 1902, Henry Rogers, directorul executiv de la Standard Oil, “mama” rafinăriei noastre,
“Româno – Americană”, după ce l-a reînhumat la Titusville, i-a ridicat un monument
funerar. Pe el, în semn de recunoştinţă, a fost inscripţionat:
“Chemat de împrejurări să rezolve o mare problemă minieră, el a dovedit în mod
triumfal priceperea americană şi, lângă acest loc, s-a pus fundaţia unei industrii” 141.
În figura 1.23 este prezentată o schemă a instalației de foraj percutant din America,
iar în figura 1.24 [141] – a unei instalații de foraj de la Mosoarele [142].

Fig. 1.23 Sondaj american [ 142] Fig. 1.24 Sonda de la Mosoarele [ 143]

139
Constantin Dumitru, Miliardarii Magii banilor murdari, Editura Facla, Timișoara, 1986, pag. 30.
140
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit, pag. 33.
141
Ibidem, pag. 29.

54
 La două zile de la descoperirea acelui zăcământ, colonelul Drake, cu o instalaţie
hibridă de foraj, concepută de el, care era acţionată atât manual, cât şi mecanic, atingea
stratul petrolifer, la o adâncime de 23 metri.
Concepţia acestei prime sonde din lume arăta astfel: deasupra puţului se construia o
turlă de lemn în vârful căreia era prins un scripete. Pe el era înfăşurată o sfoară, de obicei
de cânepă care, antrenată de un balansier, acţionat manual sau mecanic, se mişca spre sol.
La capătul dinspre pământ era agăţată o greutate cu care se percuta solul. Turla, concepută
după viziunea lui Drake, avea laturile de patru metri şi înălţimea de 12 metri.
Eficienţa acestei instalaţii s-a impus, deşi performanţa definită prin adâncime nu se
putea compara cu puţurile săpate manual în România, puţuri de 10 ori mai adânci.
Totuşi, din cercetările pe care le-am efectuat, rezultă că prima rafinărie americană
pentru distilarea ţiţeiului obţinut din sonda lui Drake a fost construită de Kier, la
Pittsburgh, în 1859144 (fig. 1.25).
Informaţia din Monitorul de Petrol, însoţită şi de o o fotografie, este revelatoare. Ea
nu apare în nici o lucrare de specialitate. Probabil pentru că americanii au eludat-o, pe
acest subiect legat de exploatarea petrolului abundând informaţiile despre Edwin L. Drake.
Dar, cum forajul, exploatarea şi rafinarea
sunt etape distincte în prelucrarea ţiţeiului,
considerăm că adevăratul pionier din
prelucrarea petrolului în America, oricât de
lapidare sunt informaţiile despre el, trebuie să
figureze în această lucrare.

Fig. 1.25 Samuel Kier. Constructorul

primei rafinării americane [ 145]

142
Starostescu N. Cucu, Petroleul, derivatele şi aplicaţiunile sale, Bucuresti, Tipografia “Românul”, 1881,
pag. 65.
143
Muzeul Petrolului Ploieşti, în curte.
144
M. P., anul XXXIV, nr. 10, pag. 1308.
145
Ibidem, pag. 1308.

55
 În Moldova, la doar doi ani după americani, în 1861, la Mosoarele, judeţul Bacău,
lângă Târgul Ocna, a fost forată prima sondă de petrol din România, cu o instalaţie tip
Drake, îmbunătăţită. Acest lucru însemna folosirea unor prăjini de lemn, şi o sapă tip
burghiu. Prima sondă românească a forat până la adâncimea de 150 metri 146. Cu ea a
început forajul şi extracţia petrolului cu sonde în România.
În acel moment, rezultatele acestor foraje au fost nesemnificative, dar, în scurt timp,
cum se întâmpla şi la nivel mondial, în America şi Rusia în special, producţia de petrol a
crescut rapid, eficienţa acestui tip de foraj devenind incontestabilă. În aceeași lucrare,
publicată sub egida Academiei Române, se precizează:
„În 1860 producția atinge 1188 t, iar în 1865 ea să fi atins aproape 4.000 t numai pe
teritoriul de la sud de Milov. Obedenaru, la rândul său, semnala creșterea accelerată a
producției de petrol, de la 37.730 hectolitri în 1862 la 174.400 hectolitri în 1873” 147.
Evoluția, în România, până la sfârșitul secolului XIX, arată astfel (fig. 1.26):
1857 – 275 t;
1870 – 11.690 t;
1880 – 15.900 t;
1890 – 53.000 t;
1900 – 250.000 t 148.

Fig. 1.26 Evoluţia producţiei de petrol [ 149]

146
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 128.
147
Istoria românilor, Academia Română, Editura Enciclopedică, Vol. VII, tom II, 2003, pag. 450.
148
Ibidem, pag 110.

56
 Creşterea producţiei a făcut ca România să exporte ţiţei şi produse din ţiţei – gaz
lampant, benzine, uleiuri.
Cifrele produselor exportate demonstrează acest lucru: 1880 – 9.579 t, 1890 – 11.808
t, 1900 – 78.270 t 150 (fig. 1.27).

Fig. 1.27 Creşterea exportului de petrol [ 151]

Cu toate acestea, în decurs de numai 10 ani (1859 – 1869), concurenţa petrolului

american a provocat scăderea cu peste 75% a preţului ţiţeiului românesc vândut în Europa,
ceea ce a însemnat un mic „dezastru” pentru industria română de ţiţei 152.
Dacă până pe la 1860 exploatarea petrolului era o ocupaţie încă nesemnificativă,
fiind o ocupaţie a ţăranilor liberi, după acest an exploatarea petrolului a avut nevoie de
capitaluri tot mai mari. Din această cauză, rolul ţăranilor a scăzut în favoarea proprietarilor
unor bogate terenuri petrolifere, de regulă aceştia activând în aria judeţelor Prahova şi
Dâmboviţa.
Totuşi, chiar dacă au început săparea mecanică a sondelor din 1861, din diverse
cauze, cum ar fi faptul că instalaţiile erau destul de rudimentare, iar cei care le foloseau nu
se prea pricepeau, extracţia ţiţeiului s-a făcut tot din sondele săpate manual.

149
Sursă: autor.
150
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag.111.
151
Sursă: autor.
152
Buzatu Gheorghe, op.cit., pag. 28.

57
 Prin 1880, “inginerul Gheorghiu începe săparea unei sonde mecanice lângă Doftana.
Când începe să funcţioneze, produce cinci vagoane de petrol pe zi. Până în 1895, numărul
de puţuri creşte la 70” 153. Nu se preciza cum au fost săpate, manual sau mecanic.
În ciuda dezavantajelor date de instalaţii, numărul de sonde s-a mărit foarte mult, la
fel şi aria judeţelor în care se găseau.
În 1897, existau 71 de sonde productive şi 63 de sonde neproductive, dar şi 87 de
rafinării 154! Ele erau amplasate în judeţele Prahova, Dâmboviţa, Buzău şi Bacău.
Cum geologia nu era încă o meserie vitală pentru descoperirea zăcămintelor de
petrol, de bază era tot intuiţia şi deducţia care se baza pe anumite repere, cum era faptul că
în anumite râuri sau bălţi apăreau, la suprafaţă, urme de petrol. Poate de aceea numărul
sondelor neproductive era aproape egal cu cele de la care se obţinea producţie.
Astfel, ca localizare, în 1897, în judeţul Bacău, existau cele mai multe sonde
productive, un număr de 40, iar în Prahova erau săpate cele mai multe sonde neproductive,
adică 45. Cu toate acestea, judeţul Prahova se impune în privinţa cantităţii de ţiţei extras, în
1857 având 80% din producţia ţării. Situația va rămâne neschimbată și în următorii doi ani.
Statisticile arată, pentru acei ani, următoarele:
- în primul an după unire, în 1860, Dâmboviţa conduce în clasamentul producţiei de
ţiţei;
- la trei ani după unirea din 1859, situaţia producţiei se schimbă iar, pe primul loc
trece, în 1862, judeţul Bacău. Producţia obţinută, 1.576 de t de ţiţei, însemna aproape
jumătate din producţia României, mai precis 48,85% 155.
După 1896, s-a impus forajul mecanizat. Nu a fost un lucru surprinzător, cu trecerea
timpului apăruseră explicaţii care anticipau această situaţie.
Într-un articol din Monitorul de Petrol se menţiona:
„Nu ar fi de loc de mirare dacă într-un interval de câţiva ani am auzi ca de un lucru
cu totul rar vorbindu-se despre exploatarea ţiţeiului prin puţuri de mână. Pe o bună parte
din puţurile de mână ce există, epuizându-se stratul ce îl exploatează, se aşează sonde
mecanice care au fost adâncite până la stratul de petrol imediat următor. Producţiunea
puţurilor, rămase încă în activitate, diminuând treptat, se va ajunge într-un timp relativ
scurt ca pe ele să se aşeze sonde. Puţurile de mână dispar încetul cu încetul, şi desigur
pentru totdeauna” 156.

153
M. P., anul XLVIII, nr. 7 ‒ 8, pag. 185.
154
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 111.
155
Boncu M.C., op.cit., pag.119.
156
M. P., anul VII, nr. 11, pag. 310.

58
 În acest context, beneficiind de progresul care apăruse în tehnologie, s-a intensificat
competiţia şi efuziunea economică în industria de petrol.
Până la sfârşitul secolului XIX, s-au înfiinţat 37 de societăţi care au activat în
domeniul petrolier.
Acestea, precum apar expuse la Muzeul Petrolului Ploieşti, sunt prezentate în figura
1.28.

Fig. 1.28 Panou, societăţi de petrol 1857 – 1900 [ 157]

De remarcat este şi faptul că, începând cu 1880, s-a produs o dezvoltare fără
precedent a numărului unor astfel de societăţi. Ne-am întrebat iar: de ce?

1.6 Dezvoltarea, din două motive principale

Analiza acestei perioade duce la două constatări.

În primul rând, motivaţia generată de evenimente politice este fundamentală. Cel mai
important dintre acestea a fost obţinerea independenţei României, în 1877, lucru validat la
Conferinţele de pace care au urmat, de la San Stefano şi Berlin, ceea ce a condus la apariţia
unor situaţii benefice pentru naşterea unor industrii.

157
Expoziţia permanentă, Muzeul Petrolului Ploieşti.

59
 În domeniul petrolier, un prim motiv ar fi faptul că în componenţa României a intrat
Dobrogea, deci ieşirea la mare a presupus o facilitate fără precedent, o dezvoltare a
transporturilor, deci a unei noi şi importante posibilităţi de a dezvolta exportul.
În anul 2006, la Parcul Memorial “Constantin Stere” Bucov, de lângă Ploieşti, am
realizat un interviu cu Ion Iliescu – fost preşedintele al României, care era însoţit de
senatorul Adrian Năstase 158. Pentru că erau unul lângă celălalt, i-am întrebat pe amândoi ce
ar fi decis dacă ar fi fost în situaţia regelui Carol I. Alegerea regelui putea fi între Valea
Timocului, zonă aproape total populată de români, mai precis de aromâni, care chiar
participaseră la luptele împotriva Imperiului Otoman, şi Dobrogea. Amândoi au răspuns,
aproape în cor, fără nici o ezitare: Dobrogea! Iar preşedintele de atunci a completat:
“Pentru dezvoltarea ţării, ieşirea la mare era vitală”.
Până în 1878 tranzacţiile de acest fel, comerţul exterior, se făceau pe Dunăre,
preponderant prin portul Galaţi. Un astfel de exemplu concret este cel consemnat în 1864.
Atunci, la 15 iulie, francezul Olivier de Lalande anunţa Ministerul de Finanţe al României
că “a găsit capitalul necesar în Franţa pentru exploatarea petrolului timp de 20 de ani, pe
moşia Ocna, în schimbul unei rente de 10 % din producţia obţinută”, precizând că urma să
sosească în portul Galaţi personalul şi materialele necesare pentru demararea proiectului 159.
Cert este că, “după ce Serbia a declarat război turcilor (20 iunie 1876) s-au răsculat
şi românii timoceni (29 iunie 1876). S-au păstrat numele unor conducători ai răscoalei:
episcopul Partenie, învăţătorul Ion Ciolac, preotul Pop Dumitru, Ion Troacă etc. Între
Vidin şi Timoc răscoala a cuprins 14 sate româneşti şi 4 bulgăreşti. După ce armata sârbă
s-a retras din zonă, răscoala a fost înăbuşită cu cruzime de către turci. România a trimis
la Cladova mai mulţi medici şi farmacişti care să ajute victimele represiunii.
În urma represaliilor ordonate de către turci în jur de 15.000 de locuitori din zona
Timocului s-au refugiat în Serbia şi România.
În timpul bătăliilor duse la sud de Dunăre de armata română în războiul din 1877 –
1878, acesteia i s-au alipit batalioane de voluntari formate din români timoceni.
Astfel, la asediul Vidinului au participat voluntari din stânga Timocului, conduşi de
Ilie Nicolae din Cobişniţa, precum şi din zona oraşului asediat sub comanda lui Vancea
Predoi din Bregova.

158
Arhiva noiembrie 2007 ‒ HotNews.ro
159
Boncu M.C., op.cit., pag.162.

60
 În rândul voluntarilor au fost şi copii şi tineri, între care 37 de fete, care distribuiau
oştenilor români hrană, muniţie şi ajutau pe cei din serviciul sanitar. Mariţa, o fetiţă de 12
sau 14 ani, se spune că a cărat, cu o găleată de lemn, apă pentru militarii armatei române.
Prima dintre fetele care au căzut răpuse de gloanţele inamicului a fost chiar
Mariţa” 160.
Al doilea motiv care a impulsionat accelerarea apariţiei acestei industrii de petrol a
fost faptul că solicitarea de produse obţinute din rafinarea petrolului s-a intensificat. Nu
este de ignorat faptul că, în acea perioadă, s-au înmulţit invenţiile care utilizau produsele
obţinute din rafinarea petrolului drept combustibil. O astfel de invenţie a fost motorul cu
explozie internă utilizat, la început, la automobile.

1.7 O legislaţie a statului român din ce în ce mai statornică

Din acest moment, putem vorbi de o dezvoltare fără precedent a legislaţiei româneşti.
În noiembrie 1864, au apărut prevederi speciale în Codul Civil al lui A.I. Cuza. Acest
cod respecta prevederile Regulamentelor Organice: proprietatea pământului cuprindea
proprietatea suprafeţei şi a subfeţei. Exceptând petrolul şi ozocherita, erau declarate
monopol de stat bogăţiile miniere.
O nuanţă interesantă a fost faptul că “statul păstra dreptul de a exploata zăcămintele
de petrol existente pe proprietăţi particulare, în cazul în care proprietarul lor nu se
preocupa de exploatare, în timp de un an şi jumătate, de la descoperirea acestora” 161.
Evident, pentru a nu rata şansa de a impozita astfel de activităţi care aduceau
beneficii importante, juriştii statului au elaborat un regulament privind condiţiile
concesionării terenurilor cu astfel de bogăţii 162. Dar lucrurile au evoluat, mai ales că a
crescut numărul solicitanţilor care doreau să-şi facă o afacere din extracţia ţiţeiului. Astfel,
din 29 ianuarie 1893, a intrat în vigoare un nou regulament, cel semnat de Petre Carp,
ministrul agriculturii, comerţului şi domeniilor. În acest material legislativ intitulat
“Regulament şi condiţiuni generale pentru acordarea dreptului de a căuta şi exploata
petrolul pe moşiile statului” se preciza:
“Se acordă dreptul de concesionare şi arendare oricărui solicitant român sau străin;
condiţionarea concesiunii prin obligaţia solicitantului de a face investigaţii pentru

160
https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_de_Independen%C8%9B%C4%83_al_Rom%C3%A2niei
161
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 108.
162
Ibidem, pag. 108.

61
identificarea terenurilor petrolifere; libertatea solicitantului de a deschide câte puţuri
doreşte în termen de un an de la obţinerea concesiei şi obligaţia acestora de a consemna
zilnic mersul lucrărilor” 163.
Cam de la data apariţiei regulamentului, putem spune că statul român a devenit din
ce în ce mai interesat ca forarea sondelor să fie intensificată, astfel urmând, în cazurile în
care se obţinea şi o producţie de ţiţei, ca veniturile acumulate din taxele percepute să
crească. Importanţa exploatării petrolului devine din ce în ce mai interesantă pentru clasa
politică.
Din acest moment s-a acordat o atenţie sporită legislaţiei din acest domeniu. Pe 21
aprilie 1895, s-a trecut de la acest regulament la un nou act normativ, care va fi Legea
Minelor, prin intermediul căreia petrolul capătă o atenţie specială, aşa cum rezultă şi din
articolele acesteia. Astfel, în articolul 65 se preciza că sunt exceptate de la monopolul
statului petrolul, ozocherita – apare din oxidarea petrolului parafinos, este o hidrocarbură
fosforescentă (numită şi parafină naturală, ceară de pământ sau ceară fosilă) şi provine din
distilarea naturală a petrolului, asfaltul, precum şi toate bituminoasele găsite pe terenurile
particularilor. Aceste prevederi au dus la un aflux al capitalurilor străine, deoarece subsolul
petrolifer a fost lăsat la dispoziţia proprietarului suprafeţei, care putea dispune de el fără
nici un amestec sau control din partea statului. Iar această prevedere avantaja exploatarea
petrolului, comparativ cu celelalte substanţe miniere (aur, fier, cărbuni ş.a.). Poate şi mai
important, după cum subliniază Gheorghe Buzatu în O istorie a petrolului românesc, a
fost că momentul adoptării legii miniere a coincis cu creşterea pe plan mondial a rolului
combustibilului lichid în urma invenţiei motoarelor cu explozie 164.
Practic, în chiar anul promulgării Legii Minelor, 1885 – Karl Benz şi, în 1886,
Gottlieb Daimler, a inventat motorul cu explozie internă care, la început, a folosit păcura
drept carburant. Invenţiile lor s-au concretizat prin construirea primelor automobile pe
care, în curând, americanii au început să le fabrice în serie. Un caz celebru este al lui Henry
Ford care, începând cu anul 1908, lansează “Ford Model T” şi îl produce în serie la fabrica
din Detroit, Michigan. O altă situaţie, de aceeaşi factură, a fost că, în industrie, motoarele
cu abur au început să fie înlocuite, tot mai intens, cu acest tip de motoare care foloseau
hidrocarburile drept combustibil.
Una dintre prevederile cele mai importante ale Legii Minelor a fost că proprietarul
suprafeţei unde se găsea petrol păstra dreptul de preemţiune şi dreptul de întovărăşire în
163
Buzatu Gheorghe, op.cit., pag. 28.
164
https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/04/03/inventii-in-istorie-automobilul/

62
exploatare. Statul urma să câştige şi din dreptul pe care îl acorda proprietarilor de terenuri
petrolifere, acela de a-şi arenda terenul solicitanţilor, români sau străini. Din această
acţiune, el va încasa o redevenţă pe care statul o va impozita. O prevedere din “Regulament
şi condiţiuni generale pentru acordarea dreptului de a căuta şi exploata petrolul pe
moşiile statului” este precizată şi în această lege, ea fiind acum mai detaliată, fiind valabilă
atât pentru proprietatea de stat, cât şi pentru cea privată. În această lege a minelor s-a arătat
clar că “exploatatorul este obligat să aibă o evidenţă zilnică la punctul de lucru, planul
lucrărilor, un registru de activităţi zilnice precum şi un alt registru în care să fie
evidenţiate cantităţile de ţiţei extrase şi vândute” 165.
După numai patru ani, această lege a fost modificată pentru a o adapta la progresele
înregistrate în societate. Urmarea a apărut în două puncte principale: primul era mărirea
redevenţei statului, care fusese cuprinsă între un minim de 8% şi un maxim de 14%, iar cel
de-al doilea era mărirea duratei de concesionare. Acum redevenţa a fost stabilită la 15%,
iar suprafaţa ce putea fi concesionată a crescut de la 40 hectare, la 100 hectare. Mărindu-se
suprafaţa, devine logic ca şi perioada de exploatare să crească, astfel concesiunile putând fi
încheiate pe mai mult de 30 de ani, cât fusese în varianta din 1895. S-a stabilit ca durata
maximă a unei concesiuni să fie de 50 de ani 166.
După unele statistici, pe la 1870 – 1880, un procent de aproximativ 9/10 din industria
de ţiţei se afla în mâinile românilor, astfel că, iniţial, industria petrolului a avut
predominant un caracter naţional. Exploatatorii zăcămintelor, care au realizat frumoase
capitalizări din comercializarea cantităţilor extrase, proveneau îndeosebi din rândul
proprietarilor de perimetre petrolifere (familiile Mehedinţeanu, Monteoru, Stănculescu,
Mateescu, Grigorescu, Câmpeanu etc.) 167.
În anul 1880, producţia de petrol a României atingea 15.900 de t 168, iar statul român
a adoptat în 1895 o primă lege a minelor, care a deschis drumul capitalurilor străine în
industria petrolieră românească şi a dus la apariţia celor mai importante companii
petroliere româneşti 169. Partidul Conservator a propus această lege “care va crea condiţiile
necesare exploarării petrolului” 170.

165
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 109.
166
Ibidem, pag. 90.
167
Buzatu Gheorghe, op.cit., pag. 28.
168
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 129.
169
Ibidem, pag. 108.
170
Istoria românilor, Academia Română, Editura Enciclopedică, Vol. VII, tom II, 2003, pag. 80.

63
 1.8 Alte rafinării înfiinţate

Bazele celor dintâi întreprinderi de exploatare şi prelucrare a petrolului s-au pus între
1860 şi 1895, cei care au investit în această nouă industrie fiind şi români şi străini. Primul
a fost tot Teodor Mehedinţeanu care, în 1864, cu o investiţie de cinci milioane lei, a creat
societatea “Roumanian Petroleum Co. Ltd”. Peste trei ani, în 1867, un grup de economişti
şi politicieni români fondează “Compania anonimă română pentru exploatarea şi comerţul
cu păcură”. Şi străinii au început să investească în afacerile cu petrol, cum a fost
înfiinţarea, în 1864, de către englezul Jackson Brown a Societăţii “Valachian Petroleum
Co. Ltd”, care avea un capital de patru milioane franci.
O constatare interesantă făcută de Constantin Alimănişteanu, în 1906, arată că: până
pe la 1860 principalii exploatatori de ţiţei în Ţările Române au fost ţăranii liberi, care erau
cunoscuţi sub denumirile de “băieşi” sau “gropari” 171.
După 1860, când exploatarea „aurului negru” necesita capitaluri tot mai însemnate,
rolul ţăranilor a scăzut în favoarea proprietarilor unor bogate terenuri petrolifere. Acest
fenomen a fost caracterizat de inginerul Armand Rabischon (fig. 1.29), ca fiind cel al
trecerii iniţiativei în industria petrolieră de la „fântânarii – moşneni” la „mica burghezie
naţională” 172.
În lipsa unui serios aport al capitalurilor străine, românii aveau încă o poziţie
predominantă în industria de ţiţei din ţară 173, însă lucrurile se vor schimba!

Fig. 1.29 Armand Rabischon [ 174]

171
Alimănişteanu Constantin, Patruzeci de ani în industria petrolului din România, 1866 ‒ 1906, în
„Convorbiri Literare”, nr. 3 ‒ 5/1906, pag. 447.
172
M.P., nr. 23/15.XI.1925, pag. 19, articol Rabischon Armand, Cucerirea petrolului în România de către
fântânarii moşneni (1550 ‒ 1854) şi mica burghezie autohtonă (1854 ‒ 1896).
173
Buzatu Gheorghe, op.cit., pag. 28.
174
M. P., anul IX, nr. 33, 1908, pag. 1223.

64
 Întrucât domeniul petrolului şi al exploatărilor miniere se afla în plin avânt,
conducerea României a sesizat necesitatea unor reglementări legislative. A fost un prim
efect de răspuns la emulaţia care apăruse între administraţiile oraşelor ţării, care doreau să
adopte iluminatul cu petrol lampant. După Bucureşti, străzile Iaşului au fost iluminate
astfel în anul 1858, combustibilul fiind cumpărat de la o distilerie special construită la
Solonţ. După aceste două oraşe urmează Romanul – 1858, Buzăul – 1859, Ploieştiul,
Craiova şi Brăila – 1860. Aici apare o problemă de nuanţă, în aceiaşi carte se menţionează
că “Ploieşti a fost al doilea oraş din ţară iluminat cu petrol lampant” 175!
Diferenţele în această ierarhie apar probabil din modul în care sunt interpretate
documentele vremii, de modul în care s-au desfăşurat licitaţiile, de calitatea gazului
lampant, de data semnării contractului pentru iluminat public, dar şi de data finalizării
lucrărilor.
În anul 1860, au urmat alte două oraşe de la ţărmul Dunării – Turnu Severin şi
Zimnicea. Olteniţa, deşi lucrările erau programate să fie date în exploatare în data de 15
decembrie 1860, a rămas în program pentru anul 1861, împreună cu târgurile Horezu şi
Baia de Aramă. În anul 1862, a fost iluminat oraşul Târgovişte, precum şi cinci oraşe din
Moldova: Târgul Frumos, Bârlad, Focşani, Vaslui şi Piatra Neamţ. Anul următor a dus
lumina produsă de felinarele care funcţionau cu petrol pe străzile din Tecuci şi Odobeşti.
Unul dintre oraşele mari, rămas mai la urmă, era Constanţa, iluminat astfel după
Războiul de Independenţă, în 1878, pentru că era în componenţa României. Atunci, în luna
noiembrie 1878, a început iluminarea portului şi oraşului cu 46 de lămpi. Remarcând
beneficiile acestui mod de iluminare, consiliul comunal al oraşului Constanţa a aprobat
mărirea numărului de lămpi cu încă 30 176. Dar lucrurile nu s-au oprit aici pentru că, după
27 de ani, în 1884, Timişoara a devenit primul oraş din Europa cu străzile iluminate
permanent prin electricitate. A început cu 731 de lămpi electrice puse pe 59 kilometri de
străzi 177.
Revenind la petrol trebuie relevat şi faptul că, în restul Europei, primul oraş iluminat
astfel a fost Viena, în 1859 178!
Este posibil ca austriecii să fi reuşit şi ei o astfel de performanţă, pentru că în capitala
Imperiului austro – ungar se fabricau felinare adaptate la consumul de gaz lampant 179.

175
Ibidem, pag.103.
176
Boncu M.C., op.cit., pag. 114.
177
https://evenimentulistoric.ro/primul-oras-din-europa-cu-strazile-iluminate-electric-permanent-era-din-
romania.html
178
Boncu M.C., op.cit., pag. 103.

65
 Bazată şi pe aceste solicitări multiple, producţia de ţiţei a ţării a crescut, în 1862 fiind
obţinute 3.226 t. Deşi la export plecau mari cantităţi de ţiţei brut, nici gazul lampant nu a
rămas mai prejos. România a exportat atunci mari cantităţi în Austria, Turcia, Anglia,
Franţa, iar aceste solicitări au făcut ca numărul de distilării şi rafinării să crească, în 1863
existând în funcţiune 58 180.
Motivarea o reprezintă faptul că oamenii care erau implicaţi în acestă incipientă
industrie petrolieră au sesizat că este mult mai eficient să scoţi la vânzare produse
petroliere prelucrate şi nu să vinzi ţiţei brut, de aceea a luat amploare construcţia de
rafinării, deşi realizarea lor însemna un cost mai ridicat decât săparea unei sonde.
În doar 34 de ani, s-au construit alte 29 de rafinării.
În anul 1890, a apărut şi prima schelă de petrol din România, la Câmpina, aceasta
înregistrând, în 1891, o producţie de 18.000 t 181.
Cum arătam anterior, în anul 1897 s-a ajuns la un număr de 87 de rafinării, la nouă
dintre ele acţiunea principală realizându-se cu forţa generată de abur. Cifra aceasta este
importantă, de aceea şi insistăm asupra ei, pentru că arată clar “explozia” care defineşte
avântul industriei de petrol, implicit interesul foarte mare pe care l-a generat acest domeniu
în contextul libertăţii în care era regatul României.
Ar mai fi de precizat că, în 1897, Societatea olandeză “Amsterdam” de la Câmpina
sapă primele trei sonde din lume, pe malul râului Prahova, cu ajutorul energiei electrice 182.

1.9 Evoluţia industriei petroliere româneşti

Se observă, studiind datele statistice, că impulsul dat investiţiilor străine de Legea

Minelor din 1895 a generat două etape prin care capitalul străin a intrat în România.
Prima etapă este cuprinsă între ani 1895 și 1903. În această perioadă s-au făcut multe
investiţii, au apărut multe societăţi în industria de petrol, dar totalul lor nu poate fi
considerat de o importanţă covârşitoare, mai ales comparând cu ce s-a întâmplat în a doua
etapă, cea cuprinsă între anii 1903 și 1916, când investiţiile de capital în industria română
de petrol au luat amploare!
„De o mare importanță pentru dezvoltarea industriei a fost și Legea Minelor adoptată
de partidul Conservator în anul 1895, care va crea condițiile necesare exploatării petrolului.

179
Ibidem, pag. 102.
180
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 107.
181
Ibidem, pag. 131.
182
Ibidem, pag. 135.

66
Prin lege era separată proprietatea asupra solului, ultimul aparținând statului, cu toate
resursele sale. În cartea Istoria românilor, editată de Academia Română este menţionat că
articolul 65 al legii prevedea „Petrolul precum și toate bituminoasele, în afară de huila și
lignitul bituminos, rămân cu derogare de la prezenta lege, la libera dispoziție a
proprietății suprafeței” 183.
În anul 1903, în industria de ţiţei din România activau, în total, 31 de firme, dintre
care 12 româneşti (capital 12,8 milioane lei aur), 18 austro – ungare (18,8 milioane lei aur),
6 olandeze (14,8 milioane lei aur), 4 britanice (6,1 milioane lei aur), 2 belgiene (4,8
milioane lei aur) şi una franceză (300.000 lei aur) 184.
Dacă aceste informaţii trecute în cartea “O istorie a petrolului românesc”, de
Gheorghe Buzatu, sunt corecte, numărul total de firme este 43.! (Fig. 1.30).

Fig. 1.30 Investiţii în anul 1903 [ 185]

Prima companie petrolieră de anvergură a fost “Steaua Română”, înfiinţată cu capital

german în septembrie 1895, când s-au pus bazele acestui proiect. Aceasta a pornit cu o
investiţie de 2.400.000 lei aur, care a crescut cam în aceeaşi proporţie în fiecare an, în aşa
fel încât în trei ani, în 1898, a ajuns la 10.000.000 lei. La originea ei s-a aflat “Societatea
română pentru industria şi comerţul petrolului”, creată anterior de către un grup român cu
concursul firmei vieneze “Offenheim und Singer”.

183
Istoria românilor, Academia Română, Editura Enciclopedică, Vol. VII, tom II, 2003, pag. 81.
184
Buzatu Gheorghe, op.cit, pag. 28.
185
Sursă: autor.

67
 În 1895, firma austriacă a trecut prin mari dificultăţi financiare şi a cedat Băncii
ungare pentru comerţ şi industrie din Budapesta interesele deţinute în România 186. În 1897,
această companie petrolieră a construit la Câmpina, Prahova (zona în care “Steaua
Română” deţinea un total de 305 hectare de câmpuri petroliere), cea mai mare şi mai
modernă rafinărie din Europa de atunci. Se remarcă faptul că, la început, capacitatea de
prelucrare a rafinăriei “Steaua Română” ajungea la 1.200 de t de petrol pe zi.
Fără o legislaţie clară, aşa cum a fost Legea Minelor din 1895, toate aceste lucruri nu
ar fost posibile. Precizările din lege, avantajele pe care le-a creat celor ce doreau să
investească în tânăra industrie petrolieră a României, le-au permis acestora să intre în
posesia a multe terenuri petrolifere, unele aparţinând statului, altele particularilor. Astfel şi-
au asigurat materia primă pe care o foloseau la rafinare, pentru a obţine produse
diversificate: gaz lampant, benzină, motorină şi uleiuri.
Înfiinţarea rafinăriei “Steaua Română” a însemnat, conchide istoricul Gheorghe
Buzatu, demararea procesului de pătrundere a capitalului străin în industria de petrol a
României. Capitalul, pentru acest proiect, provenea de la “Deutsche Bank”.
După acest an, îşi sporesc participarea în industria de petrol a României capitalurile
olandeze şi englezeşti, prin intermediul lor înfiinţându-se alte multe societăţi. Piesa de bază
a acestor construcţii a fost “Royal Dutch – Shell”, companie înfiinţată în 1907 de H.
Detering, prin fuziunea a două mari trusturi petroliere, englez şi olandez. O altă companie
importantă în industria petrolieră românească a fost Societatea “Astra Română”, constituită
în 1910 (iniţial a fost o modestă fabrică de petrol de la marginea Ploieştiului, fondată în
1880). Între 1910 şi 1948, Rafinăria “Astra Română” a aparţinut trustului olandez “Royal
Dutch Shell”.
Până la începutul Primului Război Mondial s-au mai înființat şi companiile:
“Româno – Americană”, ulterior “Petrotel”, în prezent “Lukoil” Ploieşti (fondată în 1904
ca filială a companiei americane “Standard Oil” deţinută de magnatul J.D. Rockefeller),
“Vega” (înfiinţată în 1905 la Ploieşti cu capital german), “Creditul Petrolifer” (1905),
“Concordia” (1907), “Societatea de Petrol Franco – Română” (creată în 1905 şi
considerată cea mai mare infuzie de capital francez de pe piaţa petrolieră românească) şi
Compania franco – română “Unirea Aquila” (1906).

186
Buzatu Gheorghe, op.cit, pag. 30.

68
 Un anume efort, proporţional cu dorinţa de a ajunge la petolul românesc, a depus
firma americană “Standard Oil”, trust fondat în 1882 de Rockfeller. Dăm detalii asupra ei
deoarece Rafinăria “Româno – Americană” era o anexă a societăţii americane, o filială.
Încă de la început, emisarii de la “Standard Oil” au solicitat oficialităţilor române un statut
privilegiat, prin care ar fi căpătat controlul asupra industriei de petrol româneşti, dar nu l-
au obţinut. De aceea, “Standard Oil Trust” a decis să înfiinţeze o nouă societate, Societatea
“Româno – Americană”, în anul 1904.
Revenind la situaţia banilor străini în România, conform lui Nicolae Xenopol, după
cea de-a doua etapă, cea a amplelor investiţii în industria de petrol românească, repartiţia
capitalurilor investite, după sursa lor de provenienţă, până la începutul Primului Război
Mondial, arăta astfel 187:
Natura capitalului (în milioane lei aur) (Fig. 1.31):
german 160 – 35,0%;
englez 115 – 25,2%;
olandez 60 – 13,1%;
francez 10 – 10,0%;
italian 45 – 2,2%;
belgian 10 – 2,2%;
american 25 – 5,5%;
austro – ungar 6 – 1,3%;
românesc 25 – 5,5%.

Fig. 1.31 Provenienţa capitalului în lei aur [ 188]

187
Buzatu Gheorghe, op. cit, pag 147.
188
Sursa: autor.

69
 1.10 Geologia

În acest domeniu, totul a început cu săparea fântânilor, pentru a scoate apă. Uneori se
întâmpla ca această apă să fie amestecată cu petrol. Chiar dacă scopul pentru care fusese
săpat puţul era compromis, utilitatea petrolului, a păcurii, cum îi spuneau atunci, nu a fost
ignorată.
Despre ce a fost vorba în evoluţia geologiei, în obţinerea unui statut fundamental în
exploatarea petrolului, am aflat din cartea lui North 189, Petroleum Geology, care, la nivel
mondial, a distins cinci etape în evoluţia cercetărilor geologice.
Acestea sunt:
1. Etapa denumită a “ivirilor de petrol” a fost cuprinsă între anii 1842 şi 1901.
2. A doua etapă a fost cuprinsă între 1901 şi 1925.
3. Între 1925 şi 1945 s-a desfăşurat a treia etapă.
4. A patra etapă a fost cea cuprinsă între 1945 şi 1960.
5. În 1961, arată studiile de specialitate, a început a cincea etapă în evoluţia
cercetărilor geologice, care continuă şi în prezent.
Prof. N. Mezaroș, în introducerea cărţii “Pagini din istoria geologică a României” 190
afirma că ”Geologia este un act de cultură și civilizație“.
În galeria ilustră a geologilor români sunt câteva nume de referinţă mondială.
Povestea acestui subiect a început cu înfiinţarea catedrelor de geologie la cele două
universităţi din România. Prima a fost înfiinţată la Iaşi în 1863, condusă de Grigore
Cobălcescu, în timp ce Grigoriu Ştefănescu a devenit titular al catedrei de geologie a
Universităţii Bucureşti, înfiinţată în 1865. Cea mai bună sinteză a acestor subiecte despre
geologie se află în cartea lui Gheorghe Ivănuş, de acolo provenind şi informaţiile din acest
subcapitol despre geologie.
În figura 1.32 este prezentată
o secvență a sediului Universității
București din perioada regelui
Carol al II-lea [191].

Fig. 1.32 Universitatea

Bucureşti [ 191]

189
Ivănuş Gheorghe ş.a, op.cit, pag 117.
190
Bucur Ion C., introducere la Pagini din istoria geologică a României, Petrom S.A., București, 1998.

70
 Din anul 1880, geologii români au lucrat în “Biroul Geologic” – 1882, şi „Serviciul
Apelor” care, inclus în „Ministerul de Domenii” – 1896, a devenit „Serviciul Minelor”.
În afara celor doi geologi menţionaţi anterior, s-au făcut remarcaţi alţi nouă, printre
care cei mai importanţi se vor dovedi Sabba Ştefănescu, Ludovic Mrazec, R. Sevastos.
Aceştia au adus importante contribuţii la cunoaşterea structurii geologice a ţării.
Remarcabilă a fost şi apariţia primei hărţi geologice a României publicată de M.
Drăghiceanu în anul 1880, în Anuarul Institutului Geologic din Viena 192.
Începuturile cercetărilor în domeniul geologiei petrolului, a fost atribuit lui Pilide,
care a studiat zonele petrolifere productive, în 1877, din judeţul Prahova 193. Pentru meritele
avute, pentru modul în care au influenţat destinul petrolului românesc îi prezentăm lapidar
în această lucrare.
O figură reprezentativă în domeniul geologiei în România a fost Grigoriu Cobălcescu
(1831 – 1892) (Fig. 1.33).

Fig. 1.33 G. Cobălcescu [ 194]

A fost primul profesor de geologie şi mineralogie activând întreaga viaţă la

Universitatea din Iaşi.
O mare recunoaştere a activităţii lui Grigoriu Cobălcescu s-a produs la 20 martie
1887, când a fost ales membru al Academiei Române.
În plus, o insulă îi poartă numele. A fost descoperită în 1898 de Expediţia antarctică
belgiană „Belgica”, a cărei naturalist a fost românul Emil Racoviţă, şi denumită astfel de el
în memoria geologului Grigore Cobălcescu, profesorul lui Racoviţă în timpul liceului 195.

191
Universitatea (old) - Universitatea din București - Wikipedia
192
Pătruţ I, Paraschiv D., Diacea O., Consideraţii asupra modului de formare a structurilor diapire din
România, Revista Petrol şi Gaze, nr. 9, 1973.
193
Ivănuş Gheorghe ş.a, op.cit., pag. 119.
194
https://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Cob%C4%83lcescu
195
Ibidem.

71
 În privinţa originii petrolului, în aceea perioadă discuţiile între specialişti fiind încă
în contradictoriu, geologul român avea o opinie fermă considerând că, pentru zăcămintele
din România, ipoteza originii anorganice este cea corectă. Cu trecerea timpului, pe baza
rezultatelor cercetărilor ştiinţifice din domeniul geologiei şi a geochimiei petrolului au
condus la argumente care au validat ipoteza teoriei organice.
Un loc aparte în galeria iluștrilor geologi români îi revine lui Gregoriu Ştefănescu
(1838 – 1911) (Fig. 1.34).

Fig. 1.34 G. Ştefănescu [ 196]

Şi-a început activitatea ca profesor de liceu iar, după înfiinţarea Universităţii

Bucureşti (1864), a început să activeze acolo ca profesor de geologie – mineralogie.
Se numără printre fondatorii Academiei Române (1866). Totodată a înfiinţat un
“Birou Geologic” (1882) şi “Muzeul de Geologie şi Paleontologie”, pe care l-a condus
mult timp. Activitatea ştiinţifică a acestui geolog se întinde pe o perioadă de 45 de ani 197.
Din 1906, când s-a înfiinţat Institutul Geologic în România, dezvoltarea geologiei a
luat amploare. Atunci au apărut geologi iluştri, cum ar fi Ludovic Mrazec, Gheorghe
Munteanu – Murgoci, Sava Athanasiu, Gheorghe Botez.
Ludovic Mrazec (1867 – 1944) a fost unul dintre cei mai prolifici geologi. Între anii
1894 şi 1937 a ocupat Catedra de mineralogie a Universităţii Bucureşti. Activitatea i-a fost
recunoscută la cel mai înalt nivel din 1907, devenind membru titular al Academiei
Române. Totalul lucrărilor sale, cuprinzându-le şi pe cele făcute prin diverse colaborări cu
alţi geologi, sunt în număr de 93 198.
În figura 1.35 este prezentată o secvență a Institutului Geologic din București [199].

196
Arhiva Muzeului Petrolului Ploieşti.
197
Ivănuş Gheorghe ş.a, op.cit, pag. 123.
198
Ibidem, pag. 123.

72
 Fig. 1.35 Institutul Geologic Bucureşti [ 199]

Gheorghe Munteanu-Murgoci (1872 – 1925) (fig. 1.36) este o altă personalitate de

seamă din domeniul mineralogiei. În cei 30 de ani, cât a durat activitatea de geolog, a
publicat 154 de lucrări.
În figura 1.37 este prezentată coperta unui Curs de Mineralogie și Petrografie [201]

Fig. 1.36 Gheorghe Munteanu-Murgoci [ 200] Fig. 1.37 Curs [ 201]

Sava Athanasiu (1861 – 1946) (Fig. 1.38) este o altă figură reputată a geologiei
româneşti. A activat 26 de ani la “Catedra de geologie” a Universităţii Bucureşti, unde i-a
urmat lui Grigore Ştefănescu.

Fig. 1.38 Sava Athanasiu [ 202] Fig. 1.39 Harta lui Sava Athanasiu [ 203]

199
https://orasulluibucur.blogspot.com/
200
https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Munteanu-Murgoci
201
Arhiva Muzeului Petrolului Ploieşti.
202
https://en.wikipedia.org/wiki/Sava_Athanasiu

73
 Conform literaturii de specialitate, cea mai importantă lucrare a lui Sava Athanasiu
este Harta geologică a Carpaţilor şi Subcarpaţilor din Moldova, realizată la scara 1:
200.000 204.
Ion Popescu-Voiteşti (1876 – 1944) i-a avut ca profesori la Universitatea Bucureşti,
Facultatea de Ştiinţe, secţia Ştiinţe Naturale pe Ludovic Mrazec, Ghe. Munteanu-Murgoci
şi pe Grigoriu Ştefănescu şi a reuşit să se ridice la valoarea lor!
În 1910 şi-a susţinut, la Paris, teza de doctorat. Ca geolog, a avut o activitate amplă,
publicând 140 de lucrări. Prima lucrare de sinteză geologică a României îi aparţine şi se
numeşte Privire generală asupra geologiei României (Sinteza Carpaţilor actuali) şi
conţine o hartă geologică la scara 1:1.500.000 205.
Gheorghe Botez (1881 – 1916) a activat la Institutul Geologic şi a studiat zonele
petrolifere din Muntenia. Deşi a avut cea mai scurtă activitate profesională dintre toţi
geologii remarcabili ai României, a desfăşurat-o la cel mai înalt nivel, unele dintre
rezultatele publicate ale cercetărilor sale fiind folosite, în sintezele lui, de Ludovic Mrazec,
care i-a validat activitatea şi rezultatele cercetărilor în Raport asupra activităţii Institutului
Geologic al României, în anul 1914 206.

1.11 Transportul

Odată cu creşterea producţiei de ţiţei, cu înmulţirea puţurilor de extracţie a petrolului,

cu apariţia sondelor, multe în locuri „sălbatice”, izolate, aflate pe dealuri greu accesibile, s-
a acordat o atenţie sporită construirii de drumuri.
La început, transportul, aşa cum se poate vedea şi în filmul căruia i-am scris
scenariul, Petrolul şi Ploieşti, o replică a acestei lucrări de doctorat, sub formă de film, s-a
făcut cu căruţele, pe drumuri destul de rudimentare.
Situaţia cea mai bună pentru transportul petrolului şi a produselor obţinute din
prelucrarea lui era în cazul rafinăriilor, pentru că, unul dintre criteriile care au stat la baza
construcţiei lor, consta în modul în care exista acces la reţeaua de drumuri, mai ales a celor
de fier! Amplasarea lângă o cale ferată era foarte benefică pentru planurile de construcţie a
unei rafinării. A fost valabilă şi situaţia inversă, amplasarea rafinăriei în zona în care
producţia de petrol era lesne de realizat, ca apoi calea ferată să fie adusă până la rafinărie.

203
M. P., anul XIV, nr. 1, pag. 25.
204
Ivănuş Gheorghe ş.a, op.cit., pag. 279.
205
Lupu P., Olteanu Gheorghe, Ingineri, geologi şi tehnicieni de seamă ai industriei de petrol din România,
Revista de Petrol şi Gaze, nr. 9 ‒ 10, sept ‒ oct. 1957.
206
https://ro.wikipedia.org/wiki/George_de_Bothezat

74
 Un astfel de caz a fost la Rafinăria „Steaua Română” de la Câmpina (Fig.1.40). În
figura 1.41 este prezentată secvența unei stații de încărcare.

Fig. 1.40 Intrarea în rafinăria “Steaua Română” [ 207]

Fig. 1.41 Staţia de încărcare [ 208]

Cea mai mare reuşită în acest domeniu s-a dovedit amenajarea portului Constanţa şi a
căilor de transport a petrolului în incinta lui (Fig.1.42).
Timp de 10 ani, inginerul Anghel Saligny a fost directorul general şi şeful
proiectului 209.

Fig.1.42 Portul Constanţa, anteproiect şi planul radei [ 210]

207
http://furcuta.blogspot.com/2009/07/steaua-romana-refinery-at-campinaold.html
208
Ibidem.
209
https://adevarul.ro/locale/constanta/discursul-anghel-saligny-inaugurarea-portului-constanta-spunea-
inginerul-urma-110-ani-1_5cc01b7f445219c57ee58615/index.html
210
Ibidem.

75
 Lucrările de construcţie ale Portului Constanţa au început în anul 1896 şi au durat 13
ani. Pe 27 septembrie 2019 s-au împlinit 110 ani de la inaugurarea unuia dintre cele mai
importante proiecte ale Dobrogei: Portul Constanţa (Fig.1.43).

Fig. 1.43 Vedere port [ 211]

În 1896, la eveniment a participat protipendada, începând cu familia regală, şi cei

mai importanţi oameni ai oraşului. Desigur, nu a lipsit artizanul lucrării, inginerul Anghel
Saligny, cel care a fost un deschizător de drumuri la nivel mondial în construcţiile metalice
şi de beton armat. A realizat multiple invenţii şi a găsit soluţii unice în proiectarea şi
construirea podurilor şi a construcţiilor industriale.
În biografa sa s-a spus: “Sistemul de poduri de la Cernavodă este o adevărată operă
de artă inginerească, cea mai grandioasă de acest fel din Europa continentală la ora
construirii sale şi încă multă vreme după aceea” 212.
“La 16 octombrie 1896, toată floarea cea vestită a României se afla la Constanţa,
unde avea loc un moment istoric. Adunarea era ţinută pe malul Mării Negre, aproape de
Cazino, lângă actuala intrare principală în Portul Constanţa”.
Familia regală a României a urmărit citirea documentului oficial prin care Regele
Carol I a evidențiat naşterea unuia dintre cele mai mari obiective strategice ale României
pentru următoarele sute de ani: Portul Constanţa.
Micul port al Constanţei se întindea pe 4 hectare, avea un singur cheu din lemn şi
piatră, iar acvatoriul avea o adâncime de 5,25 metri. Fusese construit de compania engleză
“Danube and Black Sea Railway and Kustendge Harbour Company Ltd”, care realizase, la
comanda Imperiului Otoman, la mijlocul anilor 1800, calea ferată a Dobrogei, de la
Cernavodă la Constanţa.
211
Ibidem.
212
https://ro.wikipedia.org/wiki/Anghel_Saligny

76
 Discursul inginerului Anghel Saligny:

Sire,
Prezenţa Majestăţii Voastre şi a Augustei Voastre familii la această serbare are o
mare însemnătate pentru ţara noastră.
Nu sărbătorim numai săvârşirea unor lucrări din portul Constanţa, ci îndeplinirea
unui întreg program urmat cu atâta stăruinţă de Majestatea Voastră.
Prin facerea liniilor Bucureşti – Feteşti, Făurei – Feteşti şi a podului de peste
Dunăre, Aţi dat putinţa ca produsele de tot felul ale patriei noastre să se scurgă la mare,
fără întrerupere şi în timp de iarnă.
Prin facerea Portului Constanţa cu adâncime şi instalaţii speciale pentru cereale,
Aţi dat putinţa de a se reduce navlul cerealelor prin sporirea capacităţii vapoarelor şi
scurtarea timpului de încărcare. Toate acestea vor contribui ca să putem susţine mai cu
folos concurenţa pe pieţele mondiale. În ce priveşte industria noastră de petrol, ea nu ar fi
putut lua dezvoltarea de acum, fără lucrările pe care le inauguraţi azi. Sire, primul proiect
al portului a fost făcut în anul 1881 de vestitul inginer Hartley, atunci când corpul nostru
tehnic nu avea ingineri experimentaţi în acest fel de lucrări. Un al doilea proiect, a cărui
executare s-a început în anul 1896, a fost conceput de Inspectorul General Cantacuzino, în
anii 1891 – 1894, având de sfătuitor pe Inspectorul Guerard, fost director al portului
Marsiliei. De atunci încoace, atât sub direcţiunea mult regretatului inginer Duca, cât şi
sub actuala direcţiune, numai ingineri români, mai toţi ieşiţi din şcoala noastră de poduri
şi şosele, au lucrat la conceperea şi executarea lucrărilor portului.
Toţi inginerii sunt adânc recunoscători Majestăţii Voastre, care, prin nestrămutata
încredere ce Aţi avut în forţele lor, le-aţi dat prilejul să dovedească, prin marile lucrări
săvârşite sub glorioasa şi binecuvântata Voastră Domnie, că merită încrederea pe care Aţi
pus-o în ei.
Cu inima plină de cel mai nemărginit devotament pentru Majestatea Voastră, ei
unesc glasul lor cu al meu spre a striga:
Să trăiţi Majestate,
Să trăiască M.S. Regina!
Să trăiască dinastia! 213

213
https://adevarul.ro/locale/constanta/discursul-anghel-saligny-inaugurarea-portului-constanta-spunea-
inginerul-urma-110-ani-1_5cc01b7f445219c57ee58615/index.html

77
 Atunci, conform fotografiilor găsite în arhive, primele rezervoare de petrol şi planul
întregului port, în 1903, arătau ca în figurile 1.44 și 1.45:

Fig. 1.44 Rezervoare [ 214]

Fig. 1.45 Vedere din port [ 215]

Desigur, nu doar în Dobrogea construcţia de drumuri şi căi ferate a luat amploare.
Acest lucru s-a întâmplat în întregul regat, la fel ca şi în teritoriile locuite de români,
în acea perioadă.
Cum transportul de marfă şi produse petroliere a luat amploare, considerăm că
imaginea din figura 1.46 este sugestivă.

Fig. 1.46 Calea ferată Oraviţa – Anina [ 216]

214
https://furcuta.blogspot.com/2009/06/petroleum-tanks-at-constanta.html
215
http://vechiul-regat.blogspot.com/2013/07/portul-din-constanta-in-1903.html
216
https://motosudvestresita.wordpress.com/2012/02/17/atractii-turistice-caras-severin-linia-de-cale-ferata-
oravita-anina/

78
 1.12 Cel puţin două noi premiere mondiale în industria petrolului din România

Începutul secolului XX, în industria de petrol, poate fi considerat timpul în care

România s-a afirmat ca ţară producătoare de petrol, substanţa din ce în ce mai râvnită de
marile trusturi ale vremii.
Iată cum arăta, în perioada 1902 – 1903, situaţia în principalele centre de
exploatare 217. Practic, toată acţiunea se desfăşura în patru judeţe, conform tabelelor 1.1 și
1.2, respectiv figurii 1.47.

Tabel 1.1 - Situația principalelor centre de exploatare (1)

Număr Judeţul Puţuri Sonde Producţie (tone)

1 Prahova 953 235 288.076.790

2 Dâmboviţa 213 14 23.411.215

3 Buzău 514 35 4.849.170
4 Bacău 710 90 8.398.687
Total 2390 374 324.735.862

În numai trei ani producţia de petrol se dublează, chiar mai mult.

Tabel 1.2 - Situația principalelor centre de exploatare (2)

Număr Judeţul Puţuri Sonde Producţie (tone)

1 Prahova 229 298 631.924.346
2 Dâmboviţa 100 10 25.528.242
3 Buzău 68 8 13.496.448
4 Bacău 308 50 10.546.879
Total 705 366 681.495.915

217
Stănescu Gheorghe ş.a., Petrolul Românesc, 160 ani de istorie ilustrată, pag. 58.

79
 Fig.1.47 Producțiile aferente tabelelor 1.1 şi 1.2 [ 218]

Faptul că extracţia petrolului a evoluat se remarcă imediat, comparând cele două

etape: numărul de puţuri s-a redus cu mai mult de trei ori, în timp ce, cam la acelaşi număr
de sonde (de fapt mai puţine cu opt), producţia de petrol a depăşit cu mai mult de două ori
ceea ce se obţinuse în etapa anterioară.
Este elocvent ceea ce s-a afirmat la aniversarea a 40 de ani de domnie a lui Carol I:
“Producţia de petrol a crescut, în ultimii patru ani, cu mai mult de 100%, faţă de
producţia de acum 10 ani, producţia anuală s-a înzecit, iar faţă de cea de acum 40 de ani
s-a însutit. De asemenea se constată că judeţul Prahova dă singur peste 90% din producţia
întregii ţări” 219.
Evoluţiile în domeniul performanţei mondiale continuă.
În această abundenţă de investitori şi de societăţi comerciale din industria de petrol a
fost impulsionat şi învăţământul din domeniu pe tematici legate de petrol. Guvernanţii au
înţeles că dezvoltarea unui învăţământ tehnic era mai mult decât utilă, era necesară.
Cunoştinţele din acest domeniu erau şi ele la nivelul cel mai ridicat pe plan mondial în
tehnică, cercetare geologică, metode de foraj, extracţie şi prelucrare a petrolului.
Specialiştii români, care au venit în contact cu cei străini, şi au lucrat împreună cu aceştia
au asimilat rapid din experienţa lor. Pentru a simplifica lucrurile, în învăţământul liceal şi
superior au fost introduse lecţii despre petrol. O reuşită importantă a fost faptul că, încă din
1881, România era printre puţinele ţări din lume care dispunea de un tratat complet care

218
Sursă: autor.
219
Stănescu Gheorghe ş.a, op. cit., pag. 58.

80
conţinea cunoştinţe despre originea petrolului, proprietăţile acestuia, zăcămintele
cunoscute, exploatarea şi procesele industriale, produsele obţinute şi folosirea acestora,
precum şi o statistică economică 220.
În literatura tehnică despre petrol a apărut o nouă premieră mondială în 1881, cartea
lui N. Cucu Starostescu, Petroleul, derivatele şi aplicaţiunile sale 221 (Fig.1.48). Nu am
găsit o altă carte în literatura lumii despre industria de petrol care să devanseze apariţia
aceastei cărţi. De aceea, această reuşită românească rămâne de apreciat ca performanţă
mondială.
Faţă de toate celelalte surse, cartea, la Capitolul I, a precizat că petrolul era menţionat
şi în Biblie: “Bibli’a santa vorbesce de aceasta substanţa în repeţite ronduri:< Ier, în
valea sarata, puţuri de asfalt (ereau)> (Genes’a, cap.XIV, v.10) şi mai departe: <Supt’au
miere din petra şi uleu din petra dură.> (Deuteronom, cap.XXXII, v.13). Istori’a profana’l
citeza pentru prim’a ora în descrierea Ninivei, veche cetate în Asiţa, ale cărei ziduri ereau
cimentate cu un mortar de asfalt, cari nu provenia de cât din residuele evaporaţiunii
petroleului” 222.
Cartea are 270 de pagini, cu următorul cuprins:
Cap.I – Istoricul, formaţiunea şi gisementele petroleului
Cap. II – Composiţiunea şi proprietăţile petroleului
Partea II
Cap. I – Estracţinea
Cap. II – Aplicaţiunile petroleului brut
Partea III
Cap. I – Distilaţiunea petroleului, purificarea şi tratamentul productelor distilaţiunii
Cap. II – Descripţiunea aparatelor
Cap. III – Îmmagasinarea şi transportul uleurilor de petroleu
Cap. VI – Dispoziţiunea generală a usinelor
Partea IV
Cap. I – Esenţele de petroleu
Cap. II – Fotogenul seu uleul de iluminat
Cap. III – Uleurile grele şi remaşiţele fabricaţiunii 223

220
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 112.
221
Starostescu N. Cucu, op.cit, pag. 5.
222
Ibidem, pag. 1 şi 2.
223
Ibidem, pag. 267 ‒ 270.

81
 Fig. 1.48 Prima pagină a cărţii [ 224]

După această nouă reuşită, în 1904 a mai apărut încă o premieră mondială: s-a
înfiinţat prima şcoală de maiştri sondori din lume, la Câmpina, în aşa numita “Casa cu
grifoni”, în prezent Primăria oraşului. Se numea “Foremen” şi înfiinţarea ei a fost aprobată
de guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza 225. Ulterior, din 1919, şcoala va pregăti şi
maiştri rafinori 226. Acestă nouă performanţă mondială s-a realizat cu suma de 12.000 lei!
Totul a pornit de la raportul întocmit la 1 decembrie 1903 de C. Alimăneştianu pe
care l-a înaintat guvernului. În el a precizat “necesitatea înfiinţării uneia astfel de şcoale,
cum şi rolul ei important pentru industria petrolului”. Totodată, acesta a întocmit şi un
proiect de program al cursurilor ce se vor preda la acea şcoală. Redactorii Monitorului de
Petrol, încântaţi de acest demers, se gândeau să publice acest program, dar “numai în
limba română”, iar cititorii erau invitaţi “să-l studieze cu atenţie şi să-şi spună părerea în
scris pentru a se ţine seama la întocmirea programului definitiv” 227.
În figura 1.49 este prezentată “Casa cu grifoni” , iar în figura 1.50 – elevii din
promoția 1920.

Fig. 1.49 Casa cu grifoni [ 228] Fig.1.50 Elevi, promoţia 1920 [ 229]

224
Ibidem, prima pagină.
225
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 231.
226
Ibidem, pag. 60.
227
M. P., anul V, nr. 1, pag. 9.
228
Muzeul Petrolului Ploieşti, expoziţia permanentă.
229
Ibidem.

82
 În raport, C. Alimăneştianu, pe atunci directorul “Industriei, Comerciului şi
Minelor”, a motivat de ce s-a gândit la realizarea unui astfel de proiect:
“Exploatarea petrolului în ţară, pentru ca să se ridice la desvoltarea necesitată de
importanţa bogăţiilor subsolului are nevoie de organisarea metodică a factorilor cari
contribuesc la desăvîrşirea desvoltărei ce voim să-i dăm. Printre aceşti factori pregătirea
şi selecţiunea elementului muncitor, în special a maeştrilor sondori, e una din
preocupările care trebuie să vie în primul rînd ca cestiune tehnică, economică,
naţională” 230.
În scurt timp şcoala a avut un mare succes.
La prima înscriere, deşi erau doar 30 de locuri, s-au depus 96 de cereri. S-a
suplimentat numărul de locuri de şcolarizare la 67.
Programul lor era astfel: în primele şase luni lucrau la sonde ca simpli lucrători, în
următoarele participau la cursuri teoretice şi practice în ateliere, urmând alte saşe luni ca
ajutori de maeştri sondori. După această pregătire urma examenul de absolvire 231.
Treptat, şcoala de maiştri sondori se dezvoltă.
Astfel, în 1910 avea următoarele secţii:
- Secţiunea maeştrilor sondori;
- Secţiunea fochiştilor sau a maeştrilor fierari, înfiinţată în 1908;
- Secţiunea rafinorilor sau a maeştrilor de rafinărie;
- Secţiunea montorilor şi a maşiniştilor 232.
O altă performanță mondială a constituit-o realizarea primului export de benzină.
Produsele uşoare şi grele nevând, la început, o utilizare definită, reprezentau o problemă
pentru rafinori şi încercau să scape de ele. „Tăria rea” de la începutul distilării – benzina,
era produsul de care se căuta să se scape mai întăi. Urmau „posletele” – motorina, şi, la
urmă, „rămăşiţa”, păcura groasă folosită la uns. Scopul principal al distilării era obţinerea
„oleului de luminat”, adică gazul lampant 233. La începuturi, pentru a obţine o cantitate mai
mare şi de o calitate mai bună, acesta era îmbunătăţit prin turnarea de benzină şi motorină.
Dar, odată cu dezvoltarea accentuată a motoarelor cu explozie internă, benzina şi motorina
şi-au găsit cea mai bună destinaţie.

230
M. P., anul V, nr. 1, pag. 9.
231
Ibidem, anul V, nr. 8, pag. 242.
232
Ibidem, anul XI, nr. 5, pag.177.
233
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag.179.

83
 Un astfel de lucru a făcut ca, în 1900, România să devină, probabil, prima ţară din
lume care a exportat benzină, cum apare în multe adrese pe net 234.
În figura 1.51 este prezentată situația exportului de petrol prin Constanța și Predeal
[237].

Fig. 1.51 Situația exportului [ 235]

Spunem „probabil” pentru că nu am găsit informaţii despre alte ţări care au exportat
benzină înainte de 1900, sau în acel an, iar dacă ele există, ar trebui să apară în statisticile
americane – Annales industrielles 236, ruseşti, franceze – memorii publicate în Dările de
seamă ale Academiei de sciinţe din Paris, începute de H. Sainte Claire Deville, din ordinul
şi cu cheltuiel’a imperatorului Napoleon III 237.
În Imperiul Austro – Ungar informaţiile despre petrol au apărut în Le Mesager de
Vienne 238, și în cele engleze, în revistele britanice Petroleum London şi Dingler Journal 239.
Cert este că, pentru România, au existat, în primul Monitor de Petrol, din 1900, precizări
care au certificat absolut acest lucru 240.
În figura 1.52 este prezentată o situație a prețurilor din diverse localități [243].

Fig. 1.52 Preţuri [ 241]

234
https://stiinta-mister.ro/romania-avut-prima-sonda-petroliera-din-lume-prima-rafinarie-si-fost-prima-tara-
care-exportat-benzina-
235
M. P., anul I, nr. 7, pag. 123.
236
Starostescu N. Cucu, op.cit., pag. 97.
237
Ibidem, pag.101.
238
Ibidem, pag. 28.
239
Ibidem, pag.198.
240
M. P., anul I, nr. 6, pag. 105.
241
Idem, anul I, nr. 7, pag. 122.

84
 De remarcat este faptul că, prin vama de la Predeal, s-a exportat benzină în Austria,
valoarea acesteia fiind de 25 lei, dar şi de 154.000 lei, în acelaşi an, în Germania! Totodată,
în acelaşi articol, sunt menţionate şi echivalenţa unităţilor de măsură: un dolar = 5, 34 lei; o
rublă = 2, 67lei, un copec = 1/100 rublă; un gallon = 4, 568 litri; un pud = 16, 380kg 242.
După debutul din anul 1900, comerţul cu benzină, aşa cum se consemna în Monitorul
de Petrol, din 1910, a trecut “mereu prin crize”. A fost interesant că acestea erau legate “de
anii răi de desfacere a vinului” 243.
Trebuie remarcată aici coincidenţa iniţială: rafinarea petrolului, precum în rafinăria
lui Mehedinţeanu, se făcea la fel ca distilarea borhotului, în alambic, pentru obţinerea
ţuicii! Explicaţia acestei crize a fost următoarea: “în 1902 în urma unei campanii perfect
organizată de industriaşii de alcool şi susţinută de puterile publice, comerţul de petrol şi
alcool a avut se susţinut o vie luptă împotriva unei inundaţiuni de aparate proprii a utiliza
alcoolul pentru iluminat, încălzit şi ca forţă motrice” 244.
Abia după 1904 comerţul cu benzină a început să devină stabil, în Franţa
importându-se 1.010 t, în acel an, şi, crescând cererea, s-a ajuns la 2.000 t, în 1909.
Exportul de benzină s-a dovedit benefic nu numai pentru firmele din petrol. Un exemplu l-
ar putea reprezenta banii care se obţineau din transportul acestui produs. În 1912, pe
distanţa Câmpiniţa – Berlin, tariful Căilor Ferate Române era de 546 lei/vagonul pentru
benzina brută, şi 899 lei/vagonul pentru cea rafinată 245.
În figura 1.53 este prezentat un monument dedicat primului export de produse
petroliere din România (portul Constanța).

Fig. 1.53 Monument dedicat exportului [ 246]

242
Idem, anul I, nr. 6, pag. 105.
243
Idem, anul XI, nr. 3, pag. 162.
244
Ibidem, pag.162.
245
M. P., anul XIII, nr. 14, pag. 566.
246
https://www.stirilernl.com/presa-italiana-elogiaza-romania-o-tara-care-a-scris-istorie-in-industria-
petrolului/

85
 1.13 Consumul intern de produse petroliere

Am văzut până acum grija care s-a acordat pentru a facilita exportul de produse
petroliere, dar interesantă este şi situaţia acestora, consumul care exista în interiorul
graniţelor României. Elocventă este statistica lui Nicolae Xenopol, care analiza consumul
diverselor produse obţinute din rafinarea petrolului.
Până la intrarea României în Primul Război Mondial, consumul intern de diverse
produse petroliere a fost în creştere. Totuşi, s-a constatat că el nu a depăşit 40% din
producţia realizată 247.
Cele mai utilizate produse din aceste derivate din petrol erau gazul lampant şi păcura.
Cea din urmă avea un consum mai mare, pentru că era întrebuinţată şi în domeniul
industrial, la motoarele din fabrici şi la locomotive.
În lipsa unor însemnate cantităţi de cărbune superior, România, încă din ultimii ani ai
veacului al XIX-lea, îşi reorganizase transportul pe căile ferate, energia necesară pentru
deplasarea trenurilor fiind obţinută pe bază de reziduuri petroliere. S-a generat astfel o
combinaţie aducătoare de progres, statul român devenind unul dintre cei mai mari
consumatori interni de derivate petroliere.Urmarea firească, promptă, logică, a fost că
solicitările de petrol şi derivate au crescut, ceea ce a impulsionat creşterea producţiei.
Statisticile arată fără echivoc că între 1900 şi 1905 consumul intern de reziduuri a
înregistrat un spor de 700%, iar cel de uleiuri minerale, de 752% 248. Totuşi, în concluzie,
conform datelor înregistrate în statistici, până la Primul Război Mondial, cea mai mare
parte a producţiei de ţiţei a României a fost destinată exportului, peste 60%, cum rezultă
dintr-un calcul simplu.

Situaţia, pe ani, este următoarea 249 (Fig.1.54):

- 77.656 tone în 1900;
- 214.345 tone în 1905;
- 586.151 tone în 1910;
- 1.036.446 tone în 1913.

247
Xenopol Nicolae, La richesse de la Roumanie, Atélières Graphiques Socec et Co.S.A., Bucarești, 1916,
pag. 57.
248
Hălăceanu C, Pacea de la Bucureşti şi chestiunea petrolului, Imprimeriile Independenţa, Bucureşti, 1891,
pag. 196.
249
Ibidem, pag. 32.

86
 Fig.1.54 Creşterea exportului românesc [ 250]

Analizăm care era situația în America de Nord, ținând cont că de acolo va veni un
investitor foarte important în România.
“Primul trust, „Standard Oil Co”., a fost fondat în domeniul industriei de petrol, de
John Rockeffeler, în America, în anul 1882. Istoria lui începe de fapt în 1859, când
americanul a investit 5.000 de $, o sumă mică pentru ceea ce înseamnă o investiţie
eficientă în acest domeniu. Primii paşi au fost modeşti, abia peste 11 ani, în 1870 s-a
format societatea „Standard Oil of Ohio”. Această societate avea ca activitate principală
nu extragerea petrolului ci rafinarea şi transportul lui 251.
În America, după 1870, transportul ţiţeiului prin conducte („pipe-lines-uri”) a
cunoscut o dezvoltare însemnată, iar Rockeffeler, în numai 7 ani, a reuşit să-şi asigure
monopolul asupra acestor conducte petroliere. Acest lucru l-a pus în poziţia de a putea
subordona cei mai mulţi dintre producătorii interni din America, în special cei care erau
izolaţi 252. Mai mult, în 1882, Rockeffeler (Fig.1.55) şi-a organizat societatea sub formă de
trust, ceea ce a permis „Standard Oil” ca în următoarele trei decenii să dețină 86,5% din
producţia americană şi 90% din conductele de transport a petrolului 253. În 1882 se scria
ceva foarte asemănător într-o carte publicată în Franța: „Standard Oil controla încă 85%
din producția mondială de petrol. Odată cu apariția englezului Deterding procentajul a
scăzut rapid. Lupta dintre Shell și Standard Oil a fost, prin urmare, o parte a războiului
invizibil dintre SUA și Marea Britanie” 254.

250
Sursa: autor.
251
Buzatu Gheorghe, op.cit, pag. 14.
252
Damougeot-Perron G., La Standard Oil Company (1870 –1925), Paris, Edition Jean Budry, 1925, pag. 33.
253
Buzatu Gheorghe, op.cit, pag. 14.
254
Essad Bey, op. cit., pag. 124.

87
 Fig.1.55 Rockeffeler John Davison [ 255]

În acelaşi timp, trustul lui Rockeffeler a reuşit ca până în 1910 să domine comerţul
cu petrol lampant în Europa şi China. Lucrurile se derulau foarte bine, când situaţia acestui
trust a început să fie periclitată de alte companii, în special de cele europene.
Bătălia principală s-a dat pentru acapararea resurselor de ţiţei din lume, dar şi a
pieţelor de desfacere. Principalul concurent era „Royal Dutch – Shell”, companie înfiinţată
în 1907. Principalul ei fondator a fost Henry Deterding 256, care a reuşit să reunească
interesele engleze, „Compania Anglo – Saxon Petroleum” şi cele olandeze, precum
„Bataafsche Petroleum Maatschappif” 257. Compania, „Royal Dutch – Shell” a beneficiat de
sprijinul guvernelor englez şi olandez, astfel că a reuşit să acapareze tot mai multe terenuri
petrolifere în Europa, Asia şi, acasă la „Standard Oil Co.”, în America, dar şi să îşi asigure
un monopol pentru desfacerea produselor petroliere.
În 1909, s-a format un alt trust important, „Anglo – Persian Oil Co. Ltd.”, care avea
principal scop exploatarea unei imense concesiuni, de 500.000 mile2, obţinute de la şahul
Persiei, în 1901, de Societatea „Burmah Oil Co.” De acest proiect s-a ocupat chiar
guvernul englez care, după intervenţia lui Winston Churchill, deţinea 56% din capitalul
trustului 258.
Până în 1914 au existat multiple încercări ale unor grupuri economico – financiare
europene conduse de Rothschild sau Nobel, bănci precum „Deutsche Bank”, companii ca
„Royal Dutch – Shell”, de a deturna spre ele monopolul lui Rockefeller.

255
M. P., anul XXIX, nr. 13, pag. 1287.
256
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 111.
257
Ibidem, pag. 60 ‒ 61.
258
Buzatu Gheorghe, op.cit., pag. 15.

88
 Acelaşi lucru l-a efectuat şi guvernul Gemaniei, pentru că împăratul Wilhelm al II-
lea avea nevoie de petrol pentru a-şi realiza planurile expansioniste. De aceea, încă din
1897, a propus Rusiei încheierea unui acord petrolier îndreptat împotriva „Standard Oil
Co.” 259
Planurile guvernului german nu au avut succesul scontat, pentru că, deseori, firmele
din această ţară s-au confruntat între ele. Aşa s-a întâmplat în 1900, în România, şi 1911 în
Germania, când „Deutche Bank” a avut ca adversară „Disconto Gesellschaft – S”, care nu
a ezitat să se alieze chiar cu adversarul american, „Standard Oil Co.”
În iulie 1905, „Deutche Bank” a reuşit să unifice producătorii europeni, care s-au
constituit într-un trust, „Europaische Petroleum Union” (E.P.U.). Datorită divergenţelor
interne, „E.P.U.”, care, în principal, reprezenta interesele lui Nobel, Rothschild şi „Deutche
Bank”, nu a reuşit să înlăture „Standard Oil” din Europa. Mai mult, în 1907, a încheiat un
cartel chiar cu adversarul, valabil pe 8 ani. Singurul succes notabil al grupurilor germane a
fost acela că şi-au asigurat influenţa în Europa. Până în 1914 deţineau câmpuri petrolifere
importante în România, dar şi în Rusia şi Galiţia, precum şi în Turcia, care atunci stăpânea
Mossul şi Bagdad. Chiar cu o lună înainte de declanşarea Primului Război Mondial,
„Deutsche Bank”, „Royal Dutch – Shell” şi „Anglo Persian Oil Co. Ltd.” au obţinut de la
guvernul turcesc o întinsă concesiune în cele două perimetre. Pentru a le exploata, cele trei
companii au constituit „Turkish Petroleum Co.” 260 Acest lucru nu a însemnat doar o
colaborare.
În 1914, lupta pentru supremaţie a celor patru trusturi internaţionale era în plină
desfăşurare, ajungând chiar la apogeu. Cele trei se confruntau şi între ele, cu scopul de a-şi
mări sferele de influenţă. Evident, cea de-a patra, adversara lor declarată, „Standard Oil
Co.” era un „beligerant” normal.
Este semnificativ de menţionat că, în perioada antebelică, politica pe care o
desfăşurau guvernele din ţările lor, a avut o importanţă deosebită pentru ceea ce se
întâmpla în industriile de petrol. Cei mai “amabili” au fost membrii guvernului englez care,
de la început, au acordat o largă asistenţă trusturilor cu origini britanice, anume „Royal
Dutch – Shell” şi „Anglo – Persian Oil Co. Ltd.”. Acestea erau internaţionale conform cu
geografia în care îşi desfăşurau activitatea, dar, conform cu natura capitalului lor, erau
englezeşti.
O motivaţie economică a constituit-o chiar faptul că, în 1911, când Winston
Churchill a preluat conducerea Amiralităţii, a găsit un vast program de înarmare, în plină
desfăşurare. Cel mai important punct consta în faptul că vapoarele aflate în construcţie
urmau să funcţioneze pe bază de combustibili lichizi, şi nu pe cărbune.

259
Ibidem, pag.15.
260
Damougeot-Perron G., op.cit., pag. 188 ‒ 189.

89
 Avantajele date de motoarele care foloseau petrol erau copleşitoare.
În primul rând, viteza şi raza de acţiune a vapoarelor erau mai mari. Lucrul acesta
este de remarcat imediat pentru că petrolul are un randament superior cărbunelui, în
principiu cu 52,8% mai mare, cum reiese din calcule. De acestă eficienţă mărită şi-au dat
seama toţi competitorii, curând guvernele german, american şi francez având aceeaşi
atitudine ca şi cel britanic. Singura nuanţă diferită s-a înregistrat în S.U.A., unde abuzurile
săvârşite de Societatea „Standard Oil Co.” – în primul rând stabilirea unor preţuri ridicate
la produsele petroliere – au declanşat o reacţie a opiniei publice. Efectul cel mai important
a fost că la data de 2 iulie 1860 preşedintele S.U.A., Benjamin Harrison a semnat un act
antitrust, Sherman Act 261. La articolul 1 se declara ilegal orice contract care ar fi restrâns
libertatea afacerilor sau a comerţului. Efectul asupra „Standard Oil Co.” a fost acela că, în
afară de statul New Jersey, peste tot în America, începând cu anul 1892, trustul condus de
Rockefeller a fost declarat ilegal 262.
Această companie a avut şi în România o atitudine asemănătoare. La începutul
secolului XX, a încercat să îşi desfăşoare afacerile şi în zona Ploieştiului. Emisarii acestui
trust au vrut, de la început, un statut privilegiat faţă de concurenţi. Negocierile cu Guvernul
României nu au avut succes pentru americani, aşa că şi-au abandonat intenţia iniţială, în
contextul în care au existat contestaţii din partea celorlalte firme ce activau în România,
precum au fost şi din partea opiniei publice. Soluţia găsită a fost înfiinţarea unei rafinării.
În 1904, a apărut Societatea „Româno – Americană” 263 care, la Ploieşti, în partea de est a
oraşului, au înfiinţat o mare rafinărie. În zona de nord a oraşului, în scurt timp, şi nemţii,
care erau sprijiniţi de Societatea comercială „Deutsche Bank”, după ce au înfiinţat
Societatea „Vega”, au construit rafinăria cu acelaşi nume.
În 1908, în România, o altă concurenţă a americanilor, trustul anglo – olandez
“Royal Dutch – Shell” a înfiinţat şi el Societatea „Astra”. Peste doar doi ani, aceasta a
fuzionat cu Societatea „Regatul Român”. Efectul a fost apariţia unei societăţi comerciale
puternice, „Astra Română”, care nu a întârziat prea mult şi a înfiinţat, tot la Ploieşti, o nouă
rafinărie 264. Toate aceste investiţii din România, rafinăriile apărute, au fost cele care, mai
mult de patru decenii, au însemnat cea mai importantă parte a industriei române de petrol.
Deosebit a fost şi faptul că, la punctele lor de lucru, a ajuns cea mai nouă tehnologie a
vremii. Locurile în care şi-au desfăşurat activitatea nu au fost doar în Ploieşti, pentru că au
concesionat numeroase terenuri, cu scopul de găsi şi extrage petrol. Au investit mult în

261
Buzatu Gheorghe, op.cit., pag.15.
262
Damougeot-Perron G., op.cit., pag. 68.
263
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 111.
264
Ibidem, pag. 111.

90
transport şi în crearea sau îmbunătăţirea capacităţilor de prelucrare. La rândul lor,
războaiele vor produce modificări.
Până la Primul Război Mondial, au avut loc războaie de dimensiuni mai mici, cu mai
puţine state beligerante, dar cu implicaţii evidente ale unor trusturi de petrol. Un astfel de
exemplu a fost războiul dintre dintre Mexic şi S.U.A., ţară care a fost obiect de dispută
între societăţile „Royal Dutch – Shell” şi „Standard Oil Co.” între 1910 şi 1919, pentru
acaparea unor zăcăminte cât mai mari şi mai multe de petrol. Sprijinite de guvernele din
ţările lor, cele două trusturi au reuşit să provoace în Mexic războaie civile şi revoluţii,
frecvente lovituri de stat. Mai ales când preşedintele acestei ţări, Carranza, a încercat, în
1917, să tempereze lucrurile naţionalizând subsolul ţării 265.
În Europa, evoluţia lucrurilor depindea de desfăşurarea Primului Război Mondial.
Ţinând cont de aceste interese, engleze, germane, americane, pare evident că, la
declanşarea conflictului, ele au fost mai importante decât glonţul tras mortal de Gavrilo
Princip asupra arhiducelui austriac, Franz Ferdinand 266. În cursul războiului, fiecare a
urmărit înlăturarea celorlalţi concurenţi. A pierdut competiţia, datorită deznodământului
acestui război, concernul german, “E.P.U.” După război situaţia nu a fost definitiv calmă,
trusturile aliate, cele engleze şi americane, se vor înfrunta între ele 267.
În România a urmat o modificăre în legislaţie.
În Monitorul Oficial nr. 72 din 1/14 iulie 1900 a fost publicat un decret în care sunt
prevăzute modificări în regulamentul privind exploatarea petrolului pe proprietăţile statului
român. La articolul 5 se consemna că: “orice doritor de a lua o concesiune este dator să
adreseze o petiţie administraţiuni regionale căreia îi aparţine localitatea unde se află
situat perimetrul ales, indicînd, cu precisiune şi cât se va putea mai amănunţit, semnele
caracteristice perimetrului cerut. În mijlocul perimetrului va fixa un stâlp pe care se vor
sclupta iniţialele numelui său şi data depunerii stâlpului…în termen de 20 zile libere de la
data depunerii stâlpului va face cerere ministrului referinţe privitoare la acordarea
concesiunii. Va înainta un plan cât mai complet al perimetrului făcut la scară 1/2500 în 5
exemplare” 268. La articolul 12 se preciza: “va fi decretată concesiunea, iar contractul se va
face în triplu exemplar, din care unul pentru minister, altul pentru concesionar, iar al
treilea pentru archiva statului” 269.
În aprilie 1904 această lege a concesiunilor de petrol a suferit mici modificări.

265
Buzatu Gheorghe, op.cit., pag. 31.
266
https://en.wikipedia.org/wiki/Gavrilo_Princip
267
Buzatu Gheorghe, op.cit. , pag. 92.
268
M. P., anul I, nr. 6, pag. 101.
269
Idem, pag. 114.

91
 1.14 Expoziţia universală din 1900 și Primul Congres Internaţional al Petroliştilor

La Paris, în 1900, între 16 şi 28 august, a avut loc „Congresul Internaţional al

Petroliştilor”, inclus în prima expoziţie universală pentru produsele miniere şi asimilate.
A fost încă un prilej pentru industria românească de petrol să jubileze la nivel
mondial. Conform numărului 7 din Monitorul de Petrol, triumful românesc a fost
covârşitor, ţinând cont de modul în care s-a impus în această competiţie. Iată ce s-a
consemnat:
„Trebuie să insistăm asupra faptului că România obţine 5 mari premii de onoare
pentru 18 exposanţi pe când Statele Unite nu au decât 11 pentru 1.223 exposanţi şi
Ungaria 2 pentru 50” 270.
Făcând proporţia între numărul de expozanţi şi cel de premii câştigate, obţinem 0,277
pentru România, pentru S.U.A. 0,009, iar pentru Ungaria 0,04! Am încercat redarea acestor
date printr-un grafic, dar concurenţa nu se distinge clar. Păstrând proporţia, concluzionăm
că la 277 de premii primite de firmele româneşti, S.U.A. ar fi trebuit să obţină 9, iar
Ungaria 40! Mai mult, trebuie precizat că Marele Premiu a revenit României pentru
„esponimentele petrolului şi derivatelor cu care s-a prezentat în vitrina A a expoziţiei”! A
fost un succes extraordinar: primul congres mondial, prima vitrină (Fig. 1.56), primul
premiu din concurs! Juriul internaţional l-a acordat “Institutului Central de Chimie” pentru
lucrările ştiinţifice relative la petrol şi derivate 271.

Fig. 1.56 Vitrina românească [ 272]

270
M. P., anul I, nr. 7, pag. 116.
271
Idem, anul I, nr. 12, pag. 204.
272
Ibidem, pag. 205.

92
 La acest congres au participat şi doi români, fiind consideraţi delegaţi speciali. Este
vorba de Constantin Alimăneştianu şi Lazăr Edeleanu, atunci chimist la minister. Succesul
românesc a fost de mare importanţă internaţională, pentru că, după încheierea lucrărilor de
la Paris, preşedintele congresului, D. Lippmann a trimis familiei regale a României, la
Sinaia, o telegramă, cu acest text:

Majestăţilor Lor
REGELE CAROL ŞI REGINA ELISABETA
Sinaia – România
Membrii primului congres al petrolului, în şedinţa de astăzi, au ţinut a consacra
succesul cel mare al exposiţiei romîne, desemnînd oraşul Bucureşti ca loc de întâlnire a
viitorului congres, şi trimit omagiile lor respectuase Majestăţilor Lor Regele Carol şi
Regina Elisabeta 273.
Această telegramă nu a fost ignorată nici de Constantin Alimăneştianu, directorul
Industriei şi Comerţului, şeful delegaţiei româneşti, fiind un prilej de a face câteva
“corecturi” atitudinii unora care discreditau industria de petrol a României. Dintre ideile
atinse de acesta menţionăm câteva care pot fi considerate un germen al imboldului primit
de reprezentanţii Societăţii „Standard Oil Co.”, şi nu numai, de a investi în România:
“La congresul Petrolului ţinut la Paris industria noastră petroliferă a câştigat în
importanţă chiar peste aşteptările multora din cei care se ocupă cu această mănoasă
ramură de activitate…S-a spulberat discreditul ce cîţi-va interesaţi reuşise să arunce
asupra întreprinderilor petrolifere din România” 274.
Efectele au apărut rapid. Aceasta a fost cea de-a doua etapă importantă de aflux de
capital străin în industria de petrol a României, situaţie de al cărei debut precizam în
capitolul anterior, la subcapitolul „Evoluţia industriei petroliere româneşti”.
Conducerea „Standard Oil Co.” trimite un delegat în România care, timp de câteva
luni, prospectează economia de petrol a ţării. A venit D. Porter. “Sub pretext de a aduna
date statistice asupra starei economice din România, d-sa s-a ocupat în special despre
chestiunile referitoare atât la bogăţia subsolului cât şi la mijloacele cele mai avantajoase
de explorare a acestor bogăţii”, este scris în Monitorul de Petrol, anul I, nr.11.
Interesantă este nuanţa despre acest “pretext”, de aceea am redat citatul exact.
Concluzia a fost că D. Porter a făcut un raport către “Standard Oil Co.” favorabil

273
M. P., anul I, nr. 7, pag. 144.
274
M. P., anul I, nr. 11, pag. 179.

93
României, urmând ca Rockfeller să decidă dacă atrage şi ţara noastră în sfera de interese a
companiei la care era acţionar majoritar 275.
Dar americanii nu erau singurii care erau atunci interesaţi de petrolul românesc. De
la “marea instituţie financiară din Berlin, Disconto Gesellschaft”, a venit geologul Sorge,
care a desfășurat o activitate similară cu a americanului Porter, dar punând un accent
special pe studiiile geologice. Raportul făcut către „Disconto” avea aceeaşi concluzie: să
înființeze întreprinderi la noi în ţară 276. După analizele făcute de cei din conducerile celor
două companii internaţionale, guvernului României i s-au făcut propuneri concrete.
“Standard Oil” a cerut concesia de a construi o conductă principală şi să construiască
rafinării, dar nu a solicitat nimic legat de exploatarea petrolului, considerând că acest lucru
constituia un risc de capital. Modul în care au făcut această propunere a arătat că
americanii se fereau de concluzii similare celor din S.U.A., că “ar dori să monopolizeze
industria românească de petrol”, propunerea cu asemenea nuanţă fiind a priori ignorată de
guvernul României 277.
Reprezentanții “Disconto” au fost mai clari, adică au solicitat concesionarea a 10.000
de hectare de teren petrolifer, de pe proprietăţile statului şi a unei conducte de transport
petrol, paralelă cu calea ferată. Cum această firmă avea un ascendent asupra Societăţii
“Standard Oil”, datorită relaţiilor financiare dintre ea şi statul român, dacă se dorea în mod
ferm, i-ar fi anihilat complet pe americani. Autorul articolului sugerează că între cele două
firme competitoare ar fi intervenit o înţelegere 278. Evident, în favoare lor şi în dauna
României, ştiut fiind că acesta era modul de operare a celor de la “Standard Oil” chiar în
ţara de baştină!
La fel de interesantă este şi atitudinea, bazată pe observaţii reale, ştiinţifice, despre
atitudinea marilor puteri, pe care o prezentăm într-o scurtă analiză.
La Bucureşti, atitudinile lor au fost înţelese foarte corect încă din 1900. A fost
percepută, de asemenea, importanţa petrolului într-un viitor conflict armat. Fără comentarii
asupra unui articol, care parcă anticipa Primul Război Mondial și implicaţiile acestuia,
prezentăm informaţiile de care dispuneau cititorii românii din revista Monitorul de Petrol:
“Anglia, cu tot vastul ei imperiu, Germania, Franţa, Austria şi Italia sunt, cel puţin
până în prezent, aproape cu totul lipsite de posibilitatea de a-şi procura petrolul în cazul
când America şi Rusia ar închide graniţele şi deci sunt într-o sdrobitoare inferioritate

275
Ibidem, pag. 180.
276
Ibidem, pag. 180.
277
Ibidem, pag. 179.
278
Ibidem, pag. 181.

94
pentru casurile de conflagraţiuni navale şi organizări de transportoare maritime. Mai ales
de când cu veleităţile Statelor Unite ca putere războinică, apucăturile Rusiei fiind îndestul
de cunoscute, o adevărată panică a cuprins pe cei mai mulţi din cei cari se îngrijesc de
isbânda conflagraţiunilor viitoare şi o întreagă armată de specialişti dublaţi, de multe ori
fără voia lor, de fel de fel de samsari, cutreeră globul în lung şi lat, pentru a găsi şi a
acapara terenuri petrolifere” 279.
Peste câţiva ani, în 1905, problema aceasta a devenit şi mai clară:
“Chestiunea petrolului, în una din feţele sale este şi o chestiune politică şi strategică.
Petrolurile vor înlocui cărbunii pentru marină, în general, pentru cea de război în
particular. Oricine cunoaşte constelaţiunea politică şi diferitele ipoteze cari se pot face
asupra războaielor viitoare îşi poate da desigur seama cît interes au statele mari din
Europa Occidentală centrală să se aprovisioneze la noi. Iată încă un cuvânt pentru care
petrolul român reprezintă un mare interes european, precum reprezintă şi un mare interes
românesc” 280.

1.15 Transportul petrolului, 1882 – 1907

O foarte importantă ramură a industriei de petrol a constituit-o, de la începuturi,

modul în care se putea transporta petrolul, din locul de extracţie la rafinării sau, de la
acestea, transportul produselor finite spre locurile de desfacere.
În anul 1882 s-a efectuat primul transport de produse petroliere, pe calea ferată, pe
ruta Ploieşti – Predeal. În acel an, în parcul C.F.R. existau 29 de vagoane care erau
destinate unui astfel de transport de produse petroliere 281.
În scurt timp, la început de secol XX, principalele rute pe care era transportat petrolul
de la sondele de extracţie până la rafinării însemnau o cale ferată de 9 km între Buştenari şi
Câmpina și de 13 km între Buştenari şi Băicoi. De acolo petrolul era transportat tot pe
calea ferată, 19 km, la Ploieşti. Mai existau căi ferate între Moreni şi Ploieşti, de 38 km.
Petrolul mai era transportat de la Băicoi la Ploieşti, direct la Rafinăria “Astra Română”.
Lungimea totală a acestui traseu, cu tot cu centura de cale ferată din jurul oraşului de
destinaţie, era de 25 km.

279
Idem, anul I, nr. 13, pag. 201.
280
M. P., anul VI, nr. 9, pag. 255.
281
Stănescu Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 150.

95
 Transportul pe calea ferată era periculos. Aşa s-a demonstrat în cazul accidentului
din 7 spre 8 septembrie 1901 pe linia ferată Craiova – Severin, la staţia Palota (Fig.1.57).
La cinci minute după ce trenul accelerat a plecat spre Severin, s-a dat drumul, în aceeaşi
direcţie şi pe aceeaşi linie, unui tren compus din 15 vagoane cu petrol. Linia fiind
construită pe o pantă abruptă, “trenul cu petrol a pornit la vale şi, în câteva minute, a ajuns
acceleratul. Ciocnirea a fost aşa puternică încât ambele trenuri au fost complet sfărâmate.
Petrolul care s-a scurs s-a aprins şi atunci dezastrul a fost şi mai înspăimântător. S-a
produs una dintre cele mai îngrozitoare catastrofe din câte se cunosc până acum în lume.
Focul a durat pînă a doua zi seara, pînă cînd a fost complect consumată materia ce-l
producea. După relaţiunile oficiale au murit 9 oameni” 282.

Fig.1.57 Accidentul de la Palota [ 283]

În anul 1902, au început lucrările la staţia de petrol din portul Constanța, dar exportul
se intensifică tot pe calea ferată, spre Germania şi Ungaria 284.
Mai exista o formă de transport, în afara căii ferate directe, între schela de la Moreni
– locul unde erau sonde ce aparţineau de două rafinării, “Româno – Americană” şi “Steaua
Română”. Acea metodă consta în transportarea petrolului la staţia de pompare Băicoi,
lucru care s-a întâmplat în special în anul 1912 285.

282
M. P., anul II, nr. 35, pag. 870.
283
Ibidem, pag. 870.
284
Lăpuşan Aurelia, Lăpuşan Ştefan, Drumuri în istorie, Editura Mondograf, Constanţa, 1998, pag. 38.
285
Stănescu Gheorghe ş.a, op. cit., pag. 152.

96
 În cea mai veche lucrare de specialitate din industria petrolieră, din lume, “Petroleul,
derivatele şi aplicaţiunile lui” scrisă de N. Cucu Starostescu, în 1881, este menţionat: “Este
de necontestat că linia centrală a căii noastre ferate, împreună cu cea de la Ploieşti –
Predeal, a micşorat considerabil greutăţile ce le întâmpina altă dată transporturile de la
centrele petrolifere din apropierea acestor linii; însă nu s-a făcut totul. Tarifele ridicate şi
lipsa vagoanelor cisternă au făcut ca industria petrolului să nu profite până acum pe
deplin de toate înlesnirile ce oferă în alte ţări aceste instrumente de transport ce se numesc
căi ferate” 286.
În această privinţă trebuie remarcat primordialul merit al englezilor, pentru că, în
1829, inventatorul George Stephenson prezintă locomotiva sa, pe care a numit-o „Racheta”
(engleză The Rocket). Deşi un prim model funcţional a fost creat şi construit de pionierul
vapoarelor cu abur, John Fitch, în anii 1780 sau 1790, cea a lui Stephenson este considerată
prima locomotivă rentabilă. Aceasta a fost folosită pentru transportul de persoane între
oraşele Liverpool şi Manchester 287. În România, prima locomotivă a fost construită la
Reşiţa, oraş atunci inclus în Imperiul Austro – Ungar, la “Uzinele StEG”, în 1872 288.
Dincolo de acest început mai timid, transportul pe căile ferate a luat avânt.
În 1892, în România, existau 126 de vagoane pentru ca, în 1908, parcul C.F.R. să
numere 2.000 289! În 1907, petrolul care era trimis la export se făcea exclusiv cu aceste
vagoane – cisternă. Pe ruta Câmpina – Mogoşoaia (lângă Bucureşti) – Constanţa şi retur
circulau zilnic 8 trenuri, cu câte 28 de vagoane fiecare 290. Acest lucru a făcut ca producţia
de petrol să crească. La această situaţie au contribuit şi modernizările introduse în industria
de ţiţei, cererile care au crescut atât pe piaţa internă, cât şi pe cea externă.
După 1895 sporirea producţiei de petrol s-a petrecut într-un ritm accelerat. Astfel,
dacă în 1895 s-au extras 80.000 t ţiţei brut, producţia a urcat la: 250.000 t în 1900; 614.790
t în 1905; 1.352.407 t în 1910; 1.885.619 t în 1913 şi 1.673.145 t în 1915. Nivelul atins în
1913 – cel mai ridicat dinaintea izbucnirii Primului Război Mondial – a situat România pe
locul al patrulea în lume, între ţările producătoare de combustibil lichid (după S.U.A.,
Rusia şi Mexic) 291.
În figura 1.58 este prezentată evoluția mondială a producției de petrol [293].

286
Starostescu N. Cucu, op.cit., pag. 263.
287
https://ro.wikipedia.org/wiki/Locomotiv%C4%83_cu_abur
288
https://expressdebanat.ro/prima-locomotiva-cu-aburi-la-resita/
289
Zidaru Constantin, Din istoria transportului ţiţeiului prin conducte în România, Editura Silex, Bucureşti,
1998, pag. 55.
290
Stănescu Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 152.
291
Buzatu Gheorghe, op.cit., pag. 34.

97
 Fig.1.58 Evoluţia mondială a producţiei de petrol [ 292]

Pentru a creşte eficienţa transportului de petrol, pentru a micşora costurile, dar şi

pentru a beneficia de o parte din ele, prin taxe, guvernul României a solicitat să se facă un
proiect pentru construirea unei conducte de 300 km, care să se întindă de la Buda, jud.
Prahova, la Constanţa. În afară de aceasta, s-a solicitat “construirea unui conduct tot din
punctul Buda până în portul dunărean Giurgiu, având o lungime de 158 kilometri” 293.
Este interesantă motivaţia pentru care a ales acest punct nesemnificativ de pe harta
economică a României. Intenţia a fost dezvăluită tot în acel articol: “S-a fixat staţia Buda
ca punct principal de pornire a conductelor, pe motiv că ar fi cel mai avantajos situat
pentru a putea fi legat printr-o reţea întreagă de conducte mici atât cu actualele centre de
exploatări cât şi cu cele ce urmează a se crea mai imediat” 294. Aflându-se că Societatea
“Steaua Română” ar dori să construiască o conductă, s-a cerut opinia directorului societăţii,
D. Hertzog despre acest subiect. Acesta a declarat că nu s-a făcut o astfel de ofertă şi “nici
nu se va face pentru că e încă departe de a fi convenabilă, pentru că nu e rentabil.
Producţia totală a României e de 30.000 vagoane anual, care nu se exportă în cantităţi
însemnate. La rafinat pierde aproximativ 40% din cantitate. Chiar dacă “Standard Oil” ia
concesia nu-i convine să construiască conductul înainte de 10 ani” 295.

292
Sursă: autor.
293
M. P., anul I, nr. 11, pag. 182.
294
Ibidem, pag. 182.
295
Ibidem, pag.187.

98
 În afară de aceste proiecte pentru transportul terestru, s-a hotărât folosirea
reziduurilor petroliere drept combustibil la vapoare, pentru a îmbunătăţii eficienţa
transportului pe apă. Primul din România a fost vaporul “Regele Carol”, în 1906 296.
În ceea ce priveşte transporul prin conducte, este interesant de analizat opinia celor
de la “Standard Oil”. În ciuda multiplelor întâlniri dintre reprezenţii guvernului României
şi cei ai firmei americane, nu s-a ajuns la nici un rezultat, opinia lor fiind că “acel conduct
nu poate fi o afacere financiară, căci de la început ar fi o afacere rea” 297.
În acel moment, transportul pe calea ferată era mult mai convenabil decât prin
conducte. Singura reticenţă era aceea că “e de temut a fi o aglomeraţie şi chiar
imposibilitate de a face transportul regulat în cazul în care producţia ar ajunge a se
dubla” 298. Scepticismul românilor era legat şi de modul de lucru al celor de la „Standard
Oil”, „mod destul de cunoscut. Riscurile le-a lăsat totdeauna pe seama altora şi Standard
a tras numai profituri sau a împiedicat pe alţii de a profita. Prin conduct, caută a deveni
stăpână pe industria noastră petroliferă. Cesiunea conductei este de vitabilitate pentru
industria noastră petroliferă. Pentru aceste motive se preconizează construcţia conductei
de către Stat. Pentru moment credem că am arătat pericolul care ne ameninţă aruncându-
ne orbeşte în braţele lui Standard” 299. La următoarea întâlnire cu reprezentanţii guvernului,
cei de la Societatea “Standard Oil” au fost tranşanţi şi ironici. Iată ce spun: “vă e frică să
nu monopolizăm producţia Romîniei? Dar ce să monopolizăm? Acum petrolul e de fapt
monopolizat în pământ şi nu produce nimic… Scoţându-l şi fabricându-l câştigă şi ţara”300
(intenţia celor de la “Standard Oil” era să concesioneze şi 15.000 ha situate în regiuni
cunoscute ca fiind petrolifere). Despre construirea conductei, răspunsul a fost la fel de
tranşant:“În adevăr, nu vă înţeleg! Ce să facem cu pipe-line în starea actuală de lucruri,
dacă n-avem petrol să transportăm prin ea” 301? Până la urmă, acest diferend s-a rezolvat
într-un mod radical. Guvernul a ţinut cont de faptul că “demult nu s-a văzut în ţară un
curent mai formidabil cum era cel ce se crease împotriva lui “Standard Oil” şi
“Disconto”, care voiau să acapareze minele de petrol ale României”, şi a întrerupt
negocierile 302.

296
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag 115.
297
M. P., anul I, nr. 14, pag. 236.
298
Ibidem, pag. 236.
299
Ibidem, pag. 238.
300
Idem, anul II, nr. 32, pag. 761.
301
Supliment la M. P., nr.14, pag. 253.
302
M. P., anul I, nr. 16, pag. 298.

99
 Această retragere a fost dezbătută în revista englezească Petroleum, menţionându-se
faptul că “Standard” s-a retras din România pe deplin desgustat şi de guvern, şi de
public” 303. Dar ecourile acestei poveşti au continuat. În presa vremii a apărut un articol cu
titlul “Imposibilitatea revenirei lui « Standard Oil » în România”, în care s-a menţionat că
„în contra Standard Oil n-a fost dusă o campanie care este împotriva capitalurilor streine,
ci exclusiv împotriva acestei companii americane” 304.
Un argument în plus, care a apărut într-un raport ministerial, era şi următorul:
“construcţia unei conducte – pe englezeşte Pipe Line – care să lege puţurile de exploatare
şi de producţie cu Dunărea şi cu portul Constanţa este de o necesitatea pe cît de
nediscutabilă pe atît şi de grabnică” 305. Dincolo de acest argument, a venit şi un impuls
din partea austriecilor. Guvernul lor intenţiona, după ce întocmise un proiect de
regulament, interzicerea transportului petrolului brut şi a benzinei pe Dunăre. Cum
România producea în 1902 aproximativ 1.500 vagoane de benzină I, din care o mare
cantitate era trimisă în Germania de sud, şi solicitările erau în creştere, intenţia Austriei, cu
care România avea relaţii cât se poate de bune, “face atitudinea lor incalificabilă. Desigur
că acest regulament se face sub influenţa politică a polonezilor spre a avantaja interesele
Galiţiei, care exploatază petrolul din 1884” 306, se mai scria în articolul apărut în Monitorul
de Petrol.
Guvernul României a aflat şi informaţia că în S.U.A. s-a mai construit o conductă de
transport petrol brut, între Bakersfield şi San Francisco, ceea ce a redus costurile cu o
treime. În realizarea ei, 450 de verste 307 (unitate de măsură rusească, 1 verst fiind egal cu
1.067 km), s-a implicat “Standard Oil Company” 308.
Conform ziarului guvernului, Voinţa Naţională, s-a hotărât construirea de către stat,
cu propriile resurse, a conductei Câmpina – Constanţa, investiţia fiind estimată la
12.000.000 franci 309. Acest fapt, concomitent cu ceea ce i se întâmplase companiei
americane în Indiile Olandeze, unde i s-a refuzat concesionarea unor terenuri petrolifere
pentru exploatarea lor, propunerea americanilor “nefiind găsită avantajoasă decît pentru

303
Idem, anul II, nr. 20, pag. 414.
304
Idem, anul II, nr. 21, pag. 429.
305
Idem, anul I, nr. 2, pag. 32.
306
Idem, anul III, nr. 45, pag.134.
307
https://www.dictionary.com/browse/verst
308
M. P., anul III, nr. 56, pag. 611.
309
M. P., anul III, nr. 57, pag 635.

100
Standard Oil” 310, a determinat conducerea acestei companii să se reorienteze, redevenind
interesată de exploatările din România.
Din bugetul statului român, în exerciţiul financiar 1901 – 1902, a rămas “un excedent
de 21 milioane lei. Din această sumă 0,5 milioane lei sunt destinate pentru facerea
studiilor necesare construcţiei conductelor de petrol din districtul Prahova la Dunăre şi la
Marea Neagră. Neapărat, această lucrare ar cere în întregul ei o sumă însemnată, între 9
şi 10 milioane” 311.
Desigur, mai mulţi ingineri petrolişti din România au estimat sume cuprinse între 4 şi
12 milioane lei. La suma de 7 milioane lei investiţi în conductă rezultă aproximativ 20.000
lei/km, sumă puţin mai mică decât cea cheltuită în Rusia, 22.000 lei/km.
În anii 1903 și 1904, „Comisiunea petrolului”, alcătuită atunci din Constantin
Alimăneştianu, Vintilă Brătianu şi Anghel Saligny, a desfăşurat o intensă activitate
concretizată într-un vast plan de lucrări menite să înlesnească dezvoltarea industriei de ţiţei
în România.
Obiectivele stabilite de această comisie au constat în: depistarea zonelor petrolifere
prin cercetări geologice ale teritoriului ţării, construirea unor conducte de transport la mare,
instalarea unor rezervoare la Constanţa.
Lucrările recomandate de comisie au început să fie cu promptitudine executate de
către statul român, care astfel a avut şi puterea de a îşi păstra şi monopolul asupra lor. În
acest proiect, începând din 1904, s-au construit 25 mari rezervoare şi portul petrolier la
Constanţa, organizându-se şi serviciul tancurilor fluviale pentru transportul ţiţeiului pe
Dunăre. În 1904, în portul Constanţa se construiseră 2.014 metri de diguri, 1.381 metri
chieiuri, farul principal, două faruri mai mici, sirena şi farul de la Tuzla 312. Pănă la sfârşitul
anului 1914, au fost date în exploatare în Portul Constanţa 40 de rezervoare, unul singur
mai mic, de 1.250 m3, celelalte 39 având o capacitate de 5.000 m3. Astfel, capacitatea
totală de depozitare ajunsese la 203.000 m3, din care Societatea “Româno – Americană”
deţinea 5 rezervoare 313, adică 35.000 m3.
În figura 1.59 sunt prezentate câteva secvențe legate de vasele care ancorau în portul
Constanța [315].

310
Idem, anul III, nr. 58, pag 659.
311
Idem, anul IV, nr. 7, pag. 200.
312
Cotovu Virgil, Le port de Constantza, Imprimeriile Naţionale, Bucureşti, 1936, pag. 12.
313
Ibidem, pag. 66.

101
 Fig.1.59 Vase în portul Constanţa [ 314]

Analizând capitalul de care era nevoie pentru realizarea unei conducte de la Câmpina
la Constanţa, 320 km, s-a constatat că, pentru construcţia şi exploatarea ei, statul va cheltui
2.300.000 lei 315. În anul 1912 au început lucrările la conducta de ţiţei spre Constanţa dar,
pentru că, din 1916, România s-a implicat activ în Primul Război Mondial, această
conductă avea să fie dată în folosinţă abia în 1919 316.

1.16 Societatea “Standard Oil” în România; primii paşi

După ce compania americană, cea mai puternică din lume în perioada aceea, a fost
urmărită de români în buletinele de ştiri despre petrol, după ce fusese refuzată de guvernul
României, în mod just, situaţia s-a schimbat. Anunţul revenirii acestei firme către industria
de petrol românescă, cu mari posibilităţi de accedere, a fost privită, dintr-o dată, ca un
succes.
Numărul 10, din 20 mai (3 iunie 1903) al Monitorului de Petrol a prezentat, pe prima
pagină, într-un mod elogios, interesul manifestat de Compania “Standard Oil” de a activa
în România:
314
M. P., anul VIII, nr. 8, 1910, pag. 263.
315
Idem, anul VIII, nr. 6 pag. 166.
316
Buzatu Gheorghe, op.cit., pag. 58.

102
 “Trei representanţi autorizaţi ai marii Companii Americane Standard Oil au sosit în
România acum vro 10 zile. Oricare ar fi intenţiunea cu care aceşti oaspeţi au venit de astă
dată, vizita lor nu este lipsită de folos pentru industria noastră de petrol. Doi dintre ei,
domnii Chauncey F. Lufkin (Fig.1.60) şi Frank G. Barstow sînt din cei cari au fost în ţară
în anul 1900 şi au tratat cu guvernul romîn concesiunea exploatarei terenului Statului şi a
conductei. Ar fi nefolositor de tăgăduit marea schimbare care s-a produs în spiritul public
de la noi – în special opiniunea cercurilor petroliste din România, – de la anul 1900
încoace, în ceia ce priveşte pe acea Companie. Pentru rezoane cari se credeau întemeiate
toţi petroliştii se asociase la campania ce se ducea împotriva acelei Societăţi, care solicita
de la stat concesiuni extra-legale” 317.

Fig.1.60 Chauncey F. Lufkin (poză făcută la Bucureşti) [ 318]

După această întâmpinare călduroasă, “industriaşii de petrol din România” şi-au

manifestat speranţele aşteptând să vadă Compania „Standard Oil” contribuind cu „capital,
inteligenţă şi experienţă” la dezvoltarea exploatărilor. Evident, au existat câteva persoane
care au amintit şi „pericolul care ne-a ameniţat altă dată din parte acestei societăţi”.
Printre aceştia s-au numărat şi cei de la revista L’independence Roumaine, cu care
Monitorul de Petrol a intrat într-o polemică, dar şi primul ministru Sturdza şi ministrul de
finanţe E. Costantinescu.
La plecarea reprezentanţilor “Standard Oil” din România s-a concluzionat că aceasta
a avut loc “datorită atitudinii ostile a guvernului” şi că “e loc la noi în ţară pentru multe
societăţi ca Standard, Disconto, The Shell Transport” 319.

317
M. P., anul IV, nr. 10, pag. 295.
318
Colecţia foto Muzeul Petrolului Ploieşti, din Monitorul de Petrol, anul 5, nr. 18, pag. 655.
319
M. P., anul IV, nr. 11, pag. 317.

103
 Pentru a calma spiritele, dar şi regretele unora că „Standard Oil” a plecat din ţară, s-
au publicat articole care aveau scopul de a demonstra că toţi greşesc, începând cu presa
europeană, când considera că “ocupaţia la care americanii se pricep cel mai bine e
monopolul în industria de petrol”. Un contrargument era faptul că în S.U.A., din 26.000 de
sonde productive, această firmă deţine 20%, iar profitul pe care îl încasau proprietarii
terenurilor petrolifere era de 15 milioane $. Despre afacerile pe care această firmă le-a
încercat în Birma, se preciza că „Standard Oil” nu poate întreprinde nimic, pentru că toate
întreprinderile de acolo erau rezervate, prin lege, exclusiv englezilor 320. Contestatarii
firmelor străine doreau ca acelaşi lucru, să se întâmple şi în România, ceea ce era, cum
spuneau adversarii lor, „o greşeală economică de neiertat” 321.
Problema intră și în atenția politicienilor români. De fapt, fiecare încercare a unei
companii străine de a intra pe piaţa românescă era un prilej, mai ales din 1900, ca partidele
politice, liberalii şi conservatorii, să-şi expună opinia, şi să urmărească realizarea ei.
Partidul Liberal, ca partid al burgheziei, era interesat în dezvoltarea poziţiilor
factorilor naţionali (iniţiativă, muncă şi capital) în viaţa economică a ţării 322. Programul
“Prin noi înşine” a cunoscut în primele decenii ale secolului XX o evoluţie permanentă în
domeniul petrolului. În jurul anului 1900, au fost avansate cele dintâi principii în acest
sens, de către C. Alimănişteanu 323.
În 1904, premierul liberal D. A. Sturdza a analizat problema petrolului românesc.
Într-o intervenţie prilejuită de un banchet al exploatatorilor de ţiţei de la Buştenari (1/14
iunie 1904), liderul liberal a combătut orice alianţă cu Societatea “Standard Oil Co.”
Sturdza i-a chemat pe toţi cei prezenţi să contribuie la izbânda devizei “Prin noi înşine”.
Era pentru prima dată când formula liberală se referea în mod special la petrol 324.
În cadrul Partidului Liberal, conform lui C. Alimănişteanu, în problema petrolului
românesc s-a implicat Vintilă Brătianu care, de atunci pentru mai multe decenii a devenit
„mentorul Ţării Româneşti în materie de combustibil lichid” 325.
Începând cu anul 1900, acest politician liberal s-a preocupat constant de “chestiunea
petrolului”, pentru că intuise rolul şi importanţa lui atât la nivel national, cât şi mondial. A
publicat numeroase articole de presă, lucrări, intervenţii în Parlament, astfel, Vintilă
Brătianu a transformat ceea ce se întâmpla în industria petrolului într-o chestiune de stat 326.

320
Ibidem, pag. 336.
321
Ibidem, pag. 341.
322
Buzatu Gheorghe, op.cit., pag. 57.
323
Ibidem, pag. 57.
324
Buzatu Gheorghe, op.cit., pag. 50.
325
Ibidem, pag. 50.
326
Ibidem, pag. 50.

104
 În modul de abordare a acestui domeniu al economiei naţionale apar trei etape
distincte: 1900 – 1910, 1910 – 1914 şi 1914 – 1918 327.
Între 1900 și 1910 problemele principale pe care le-au tratat politicienii se refereau la
concesionarea terenurilor petrolifere ale statului; între 1910 şi 1914 s-a încercat
relaţionarea clară a industriei petroliere în raport cu interesele naţionale.
În timpul Primului Război Mondial politica petrolieră a României a suferit influenţe
generate de evenimentele ce se produceau la nivel internaţional 328.
Guvernul liberal, condus de D. A. Sturdza (1901 – 1904), s-a străduit să
restabiliească echilibrului bugetar al statului român numai pe baza resurselor interne.
Acţiunile lui au fost încununate de succes, între 1901 şi 1905, deficitul bugetar a fost
înlocuit cu un excedent totalizând 89 milioane lei aur. În 1903, acest guvern a negociat cu
grupurile germane pentru convertirea a 175 milioane lei aur în bonuri de tezaur. Germanii
de la “Disconto Gesellschaft”, una dintre companiile implicate în această problemă, s-au
oferit să acorde unele facilităţi pentru România, în schimbul obţinerii unor concesiuni
petrolifere. D.A. Sturdza a răspuns că se poate implica în orice negociere legată de petrol,
dar numai separat de convertirea bonurilor de tezaur. Ca urmare, cele două probleme s-au
discutat separat la Berlin: în ianuarie 1903 – problema bonurilor de tezaur, iar în iunie
1903 – cea a petrolului.
Problemele referitoare la petrol nu au avut nici o rezolvare, aşa că guvernul liberal a
ajuns la concluzia că terenurile petrolifere ale statului nu puteau fi concesionate unui grup
străin, fără a se ivi pericolul instaurării unui monopol. Grupurile germane, eşuând în
tentativa lor din vara anului 1903, de a concesiona terenurile petrolifere ale statului român,
au trecut grabnic la crearea unor puternice filiale în ţară pentru exploatarea zăcămintelor de
ţiţei aflate pe proprietăţile particulare, ca şi pe cele de stat, concesionate până atunci. În
august 1903, “Deutsche Bank” reuşeşte să preia Societatea “Steaua Română” 329.
Curând, modul de a acţiona al băncilor germane a fost urmat de mai multe grupuri
străine, precum cele americane, engleze, olandeze, franceze care au reuşit să înfiinţeze
filiale în România 330.
În perioada 1904 – 1907 puterea politică a revenit guvernului conservator, prezidat
de G. Gr. Cantacuzino 331.

327
Ibidem, pag. 51.
328
Ibidem, pag. 51.
329
Ibidem, pag. 52
330
Ibidem, pag. 52.
331
Buzatu Gheorghe, op.cit., pag. 53.

105
 Între anii 1904 și 1905, a început o nouă ofensivă a trusturilor internaţionale pentru
acapararea terenurilor petrolifere ale statului român. Evenimentele petrecute cu acest prilej
i-au determinat pe cei care ajungeau la guvernare, în România, să formuleze câteva
principii ale politicii petroliere care au fost păstrate până după terminarea Primului Război
Mondial 332.
Premierul român, G. Gr. Cantacuzino, după ce a precizat faptul că problema
concesionării terenurilor petrolifere era deosebit de importantă şi complexă pentru statul
român, justificând „toată luarea aminte şi toată solicitudinea noastră” 333, a făcut
următoarele menţiuni:
„Trei idei principale trebuie să ne călăuzească în soluţiunea ce se va da:
1. Păstrarea unei porţiuni a terenurilor petrolifere ale statului ca rezervă de viitor;
2. Evitarea monopolizării acestor terenuri petrolifere într-o singură mână;
3. Păstrarea pe sama statului a tuturor mijloacelor de transport al petrolului şi derivatelor
lui prin calea ferată şi prin conductul (pipe – line) ce trebuie să fie construit şi exploatat
numai de stat, la momentul oportun” 334.
Cu acest program a fost imediat de acord “oponentul” D. A. Sturdza, care a mulţumit
premierului conservator pentru răspunsul „neted şi clar” pe care 1-a dat. El a mai
completat ideea că “programul expus, în trei puncte, scurt, dar cuprinzător, e şi programul
Partidului Naţional Liberal în chestiunea petroleului. Putem deci merge cu toţii, în această
chestiune, mână în mână” 335.
A fost prima dată când s-a realizat un acord între cele două partide din România
asupra unor aspecte importante ale politicii petroliere și a fost respectat de către toate
guvernele care s-au aflat la conducerea ţării, până în 1918.
Conform liberalului Vintilă Brătianu, care era şi director politic al unuia dintre
ziarele care reprezenta „opinia publică”, la ziarul L’Independance Roumaine 336, cel puţin
două puncte ale unei politici petroliere adecvată intereselor naţionale mai puteau fi incluse
în declaraţia premierului conservator.
În acest mod, s-ar fi putut prevedea obligativitatea continuării cercetării regiunilor
petrolifere din ţară, precum şi „proclamarea principiului în puterea căruia terenurile

332
Ibidem, pag. 52.
333
Ibidem, pag. 55.
334
Buzatu Gheorghe, op.cit., pag. 55.
335
Ibidem, pag. 55.
336
M.P., anul IV, nr. 10, pag. 106.

106
statului trebuie să fie un mijloc de a se face să participe de fapt elementul naţional, sub
toate formele, la exploatarea uneia din cele mai mari bogăţii ale noastre” 337.
Între partidele liberal şi conservator, la data de 24 mai/6 iunie 1905, s-a semnat un
acord care a devenit baza a două legi pentru „darea în concesionare a terenurilor
petrolifere ale statului 338”.
Prima lege, gândită de ministrul conservator I. Lahovary, a intrat în vigoare la 28
ianuarie 1906. Prin aceasta s-au stabilit, în legătură cu modul de exploatare a terenurilor
statului pe viitor, mai multe principii:
- împărţirea terenurilor în loturi de câte 100 ha care se acordau separat, pentru a se
evita monopolizarea;
- un concesionar nu putea obţine mai mult de trei loturi;
- obligaţia pentru concesionarul perimetrului maxim de exploatare (100 ha) de a
explora un perimetru de 1.000 ha în scopul asigurării rezervelor; la alcătuirea loturilor de
exploatare, statul trebuia să-şi păstreze „rezerve pentru viitor”, după cum urmează: 1/3 din
loturile cunoscute şi 1/2 din cele necunoscute;
- statul îşi rezerva în mod „exclusiv” dreptul de exploatare a mijloacelor de transport
ale derivatelor petroliere; cuantumul redevenţelor a fost stabilit între 10 şi 14%; asigurarea
participării statului român la beneficiul net al exploatării (până la 50%) 339.
O prevedere importantă în ceea ce priveşte capitalul naţional a fost introdusă în
regulamentul pentru aplicarea “Legii Lahovary”. Este vorba despre articolul 9, care obliga
societăţile cu capital străin, care ar fi primit concesiuni petrolifere de la stat, să pună „la
dispoziţia publicului român 1/3 din capitalul menit a fi subscris şi pe preţul emisiunii 340.
Legea aceasta nu s-a aplicat deoarece la 18 aprilie 1909, a fost înlocuită de către
cabinetul liberal cu o altă lege. În aceasta era precizată o stipulaţie specială pentru
îndrumarea şi stimularea capitalului autohton în exploatarea petrolului. La articolul 1 se
stabilea că “1/4 din loturile petrolifere ale statului se acordau, prin licitaţie publică, numai
întreprinderilor posedând acţiuni nominale rezervate exclusiv detentorilor români”.
Probabil pentru că era considerată de către specialiştii străini, mai ales prin alte două
prevederi (sporirea cuantumului redevenţelor la 9 – 20% şi limitarea lotului maxim de
exploatare concesionabil la 30 ha), o lege „drastică” 341, nici aceasta nefiind practic
aplicată.

337
Buzatu Gheorghe, op.cit., pag. 55.
338
Ibidem, pag. 55.
339
Ibidem, pag. 56.
340
Ibidem, pag. 53.
341
Ibidem, pag. 56.

107
 Ministrul de finanţe al României, Emil Costinescu, primeşte, la 5 (18) iunie 1903, o
delegaţie a “Asociaţiunei exploatatorilor şi fabricanţilor de petrol”. Printre problemele
discutate a fost şi „chestiunea cu Standard Oil”. Concluzia lor a fost că această firmă
„poate veni oricînd să cumpere de la particulari ce voieşte căci întru cît se va conforma
legilor nu va întîmpina nici o piedică din partea guvernului. Acesta n-a urmărit să
împiedice acea companie de a participa la desvoltarea exploatărilor particulare ci a vrut
numai să-i dea un avertisment că dacă vrea să se stabilească aici la noi, apoi să facă
politica industrială şi comercială care se face în Europa, iar nu pe acea a trusturilor care
se face în America” 342.
Probabil, atentă la aceste nuanţe la care ţineau foarte mult românii, Societatea
„Standard Oil” revine în România fără să mai ceară guvernului monopolul concesiunii
conductelor de transport petrol în întregul interior al ţării, pe un termen de 30 de ani, şi
concesiunea terenurilor statului 343.
În campania de presă desfăşurată de Monitorul de Petrol, favorabilă Societăţii
“Standard Oil” şi opusă ziarului liberal L’Independance Roumaine, au fost prezentate
argumentele pentru ca firma americană să desfăşoare activitaţi în România.
În afară de schimbarea atitudinii acesteia, au fost prezentate argumentele următoare:
- trebuie să se aibă în vedere că terenurile noastre prezintă dificultăţi de exploatare
foarte însemnate şi nu pot fi comparate cu cele din Pennsylvania;
- nu avem lucrări de exploatare suficiente;
- ne trebuie mijloace financiare foarte însemnate şi foarte ieftine, unite cu o
experienţă şi pricepere deosebită pentru lucrări de explorare şi exploatare.
Concluzia articolului era clară: “avem tot interesul să atragem o companie ca
“Standard,” iar nu să o înlăturăm” 344. Schimbarea de percepţie asupra acestei societăţi
comerciale, faţă de anul 1900, o exprimă şi C. Alimăneştianu (Fig.1.61) la o şedinţă a
Asociaţiunii Exploatatorilor şi fabricanţilor de petrol, al cărei preşedinte era:
“Azi Standard Oil Co. are în lume o putere extraordinară, care stă tocmai în
fenomenul economic paradoxal, că ea plăteşte mai scump ca oricine marfa producătorilor
şi o dă mai ieftin ca oricine consumatorilor, iar ea realizează cu toate acestea beneficii
considerabile”.

342
M. P., anul IV, nr. 11, pag. 348.
343
M. P., anul IV, nr. 13, pag. 371.
344
Ibidem, pag. 394.

108
 Succesul companiei, analizat de politicianul român, a constat în două lucruri: foarte
buna organizare, pe care o califică drept “genială”, şi faptul că are „o singură direcţiune
care gândeşte şi dispune” 345.

Fig.1.61 Constantin Alimăneştianu [ 346]

345
Ibidem, pag. 398.
346
Ibidem, pag. 346.

109
 1.17 Concluzii

Subiectele analizate în primul capitol sunt cele mai importante evenimente din
domeniul petrolului, în spaţiul românesc, până în anul 1904, anul înfiinţării Societății
“Româno – Americană”. Le-am prezentat și analizat luând în considerare importanța lor și
relevanța pentru subiectul acestei lucrări.
Înainte de a ajunge la anul 1857, când industria de petrol a debutat în ţările române,
în Valahia mai precis, ceea ce a însemnat o performanță mondială, am prezentat istoricul
exploatării petrolului din cele mai vechi timpuri. Ne-am axat pe ceea ce a fost în Dacia
romană, acolo de unde avem primele urme ale acestei ocupaţii și am prezentat evoluția
modului de a colecta petrolul şi a-l folosi de către oameni. După trecerea a mai mult de
2000 de ani, singurele urme materiale descoperite constau într-o perlă de bitum şi garnituri
conice din bitum acoperite cu o pojghiţă de argint. Acestea au fost descoperite de
profesorul Radu Vulpe în cetatea dacică de la Poiana, în urma cercetărilor întreprinse timp
de mai mulţi ani. În urma campaniei arheologice, obiectele acestea au fost scoase din
stratul atribuit secolului I î.Hr. Un alt succes arheologic remarcabil a fost găsirea unei
cănuţe cu urme evidente de bitum, descoperită îngropată în fosta localitate dacă Sucidava,
actualul Calafat. Această descoperire îi aparține profesorului Dumitru Tudor, care, ulterior,
a trimis-o la datarea cu carbon 14, care reprezintă principal metodă prin care cercetătorii
estimează vârsta obiectelor dezgropate în siturile arheologice. Rezultatele analizelor
efectuate la Laboratorul de analize chimice şi industriale de la Politehnica din Bucureşti
pentru Muzeul Petrolului din Ploieşti au confirmat, în mod cert, originea bituminoasă,
adică faptul că este vorba de petrol.
Au urmat și alte descoperiri. În campania de săpături arheologice desfăşurată la
Histria de academicianul Emil Condurachi s-a descoperit, în stratul romano – bizantin (sec.
V – VI d.Hr.), amfore întregi sau fragmente de amfore tot cu urme de bitum. Şi în acest
caz, analizele întreprinse în laborator au confirmat ipoteza academicianului.
Mai mult, dovezile descoperite în acest areal au certificat utilizarea, în patru epoci
diferite, a produselor petrolifere. Perioada de timp din care proveneau acestea s-a întins de
la strămoşii geto – daci, apoi la daco – romani, urmaţi de străromâni şi românii vechi.
În subcapitolul Din antichitate în spaţiul românesc, am relevat evoluţia
descoperirilor care au rezultat din urmele despre utilizarea petrolului, lăsate de către

110
strămoşii noştri. Le-am prezentat în 3 subcapitole și anume: Călători străini prin Valahia
şi Moldova; mărturii despre petrol; Secolele XV – XVI; Secolele XVII – XVIII.
Dintre cele mai remarcabile realizări ale perioadei, se disting șapte dintre acestea,
care se înscriu în categoria performanţelor de nivel mondial, şi anume:
1. prima rafinărie la Ploieşti;
2. primul oraş iluminat cu gaz din petrol a fost Bucureştiul;
3. România a fost prima ţară cu o producţie de petrol înregistrată oficial în statisticile
internaţionale;
4. prima carte despre petrol publicată;
5. cel mai adânc puţ săpat;
6. prima şcoală de maeştri sondori.
7. prima țară care a exportat benzină.
Un exemplu de apreciere din partea străinilor am găsit în cartea L’ Epopee du
Petrole, publicată la Paris, în 1934. În ea se precizează “La 1 aprilie 1857 lumea asista la
un spectacol fără precedent. Bucureștiul a fost iluminat cu petrol distilat”.
Ţinând cont de obținerea atâtor succese, ne-am întrebat de ce noi, de ce atunci?
Întrebarea aceasta, într-o abordare ştiinţifică despre acest subiect, probabil nu a fost
pusă niciodată. Dar tot în ea se găsesc şi germenii răspunsului. Pentru a-l afla, am făcut o
scurtă analiză a epocii. Am descoperit că între anii 1800 – 1857 cererea de petrol a crescut
într-un mod impresionant. Utilizarea cea mai frecventă a petrolului în Europa de sud – est
era în domeniul militar, armatele otomane şi austriece având nevoie de petrol pentru
ungerea osiilor de la roţile carelor şi tunurilor.
În demersul despre aflarea adevărului legat de succesele româneşti, prima constatare
a venit în urma analizării prevederilor incluse în „Convenţia de la Akerman”, tratat semnat
la 7 octombrie 1826 de Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, în oraşul Akkerman (localitate
aflată astăzi în Ucraina). Două dintre aceste prevederi au impulsionat în mod deosebit
domeniul economic în ţările române, și anume faptul că armata otomană a trebuit să se
retragă din ambele Principate Dunărene, unde staţionau încă din 1821, şi prevederea că
turcii au fost de acord să cedeze muntenilor controlul asupra porturilor dunărene Giurgiu,
Brăila şi Turnu. De la început sultanul Mahmud al II-lea a dezaprobat acest acord iar,
pentru Imperiul Țarist, acest motiv a fost suficient pentru declanşarea războiului ruso – turc
din 1828 – 1829. Războiul se va încheia cu „Pacea de la Adrianopole”, din septembrie
1829. Printre prevederile importante pentru români ale acestui acord încheiat între cele
două puteri sunt trei care au stimulat inventivitatea în Valahia.

111
 În „Tratatul de la Adrianopole” se consemna:
- autonomia Principatelor Române, graniţa fiind stabilită pe talvegul Dunării;
- libertatea comerţului pentru toate produsele (desfiinţarea monopolului turcesc);
- libertatea circulaţiei pe Dunăre cu vase proprii.
Prevederile menţionate anterior au condus la dezvoltarea economică a Principatelor,
au determinat iniţiative economice ale moldovenilor şi valahilor, teama devenită
obişnuinţă, că produsele muncii lor, ca şi bogăţiile naturale ale ţării, pleacau gratis, spre
Turcia, fiind înlăturată.
Subiectul performanțelor românești din acest domeniu s-au aflat, de-a lungul
timpului, în atenţia multor specialişti.
În documentarea noastră, ne-am bazat pe cărţile şi articolele scrise pe această temă,
aportul nostru desfăşurându-se în două direcţii:
- relaţionarea cu evenimentele politice ale perioadei; -
descoperirea de imagini, fotografii ale acestor evenimente cruciale pentru orice industrie de
petrol.
Monitoarele de Petrol şi arhiva Muzeului Petrolului din Ploieşti ne-au oferit, în
principal, posibilitatea descoperirii unor astfel de informaţii. Din acest punct, a devenit
necesar să descoperim care au fost motivele principale ale acelei dezvoltării, şi am găsit
două motive: obţinerea independenţei României în 1877, fapt politic care a dus la
încorporarea Dobrogei. Acest lucru, a fost foarte important, în primul rând datorită
simplificării enorme a modului de export a petrolului și a intensificării solicitărilor de
produse obţinute din rafinarea petrolului.
Toate aceste lucruri au arătat capacitatea românilor de a inova care, în multe situaţii,
ne-a transformat în repere ale civilizaţiei şi evoluţiei tehnice la nivel mondial.
La fel de importantă a fost şi transformarea pe care o parcurge situaţia petrolului
care, de la începutul culegerii lui din râuri şi bălţi, “iviri”, cum li se spunea, a ajuns la un
nivel atât de amplu în exploatare şi prelucrare, încât a atras atenţia conducătorilor ţărilor
dezvoltate care, de la implicarea paşnică în industria noastră, vor urma şi căi belicoase. Pe
toate acestea le vom releva în subcapitole distincte, în funcție de perioadă.
Pentru a nu pierde bogăţia de sensuri a cuvintelor folosite la începutul secolului XX,
am consemnat citatele redându-le identic cu forma lor originală, cu grafia de atunci. Am
considerat că așa redăm un pasaj de istorie, la modul cât mai veridic.

112
 În acea perioadă am remarcat transformarea amplă a societății românești prin
intermediul petrolului, dezvoltarea nu a mai fost un deziderat, ci o realizare, pe foarte
multe paliere.
Din punct de vedere statistic, s-a evidențiat existenţa a două etape de investiţii în
petrolul românesc. Cea mai importantă a fost a doua etapă desfăşurată în primii 10 ani din
secolul XX. Pentru a fi cât mai elocvenți, am făcut grafice care prezintă mai simplu cum au
evoluat investițiile, care a fost sursa capitalului investit în industria românească de petrol și
societățile străine înființate. Pe primul loc, în cea de a doua etapă, cu 35% era capitalul
german, urmat de cel englezesc, cu 25,2 %. De asemenea, am prezentat și un grafic cu
evoluția mondială a producţiei de petrol.
Tot în acest capitol am scos în evidență dezvoltarea unor situaţii care au accentuat
progresul, precum cele din subcapitolele despre transport, dar şi apariţia, din necesitate şi
nu din dorința de imita ceea ce se întâmpla în străinătate, a unor noi domenii care definesc
această evoluție, analizate în subcapitolele despre învăţământul din acest domeniu, mai
ales în geologie.
În ultimul domeniu menționat am remarcat opinia profesorului N. Mezaroș din cartea
Pagini din istoria geologică a României, care a conchis: ”Geologia, act de cultură și
civilizație“.
O informație importantă, reieșită în urma analizelor științifice despre dezvoltarea
industriei de petrol, a fost cea despre omologul din America a lui Teodor Mehendiţeanu, și
anume Samuel Kier, şi nu Edwin Drake, așa cum apare în literatura de specialitate. La
acest subiect am reușit să includem și o fotografie a acestui american care a construit prima
rafinărie în S.U.A.
În privinţa Societăţii “Româno – Americană”, am relevat că primii patru ani de
dinaintea inaugurării oficiale au fost foarte agitaţi. Originală a fost lupta ideatică dintre cei
care doreau ca societatea americană “Standard Oil”, cea mai puternică la nivel mondial în
acei ani de început de secol XX, să investească aici, să înfiinţeze o sucursală în România şi
cei care doreau ca americanii să ne ocolească în acest demers. Aceştia din urmă, analizând
prestaţia americanilor în propria ţară erau foarte sceptici.
Opiniile românilor referitoare la modul de lucru al celor de la Standard Oil au reieșit
din acest citat: „Riscurile le-a lăsat totdeauna pe seama altora şi Standard a tras numai
profituri sau a împiedicat pe alţii de a profita”.
Lucrurile au avut o evoluție fluctuantă. După toată agitația provocată de ideea că
societatea „Standard Oil” dorea să vină în România, ca investitor, în momentul în care

113
acest lucru s-a produs a fost considerat “un eveniment de cea mai mare însemnătate pentru
industria de petrol”. Probabil, așa cum am găsit prezentat în literatura vremii, românii
erau influențați și de “războiul” care se ducea între americani și englezi în domeniul
petrolului.
Cei implicați în politică se temeau că această firmă, prin societatea Societatea
“Româno – Americană” ar putea avea același comportament ca în America, mai ales în
privința prețurilor, unde stabiliseră valori ridicate la produsele petroliere. Chiar
preşedintele S.U.A. a intervenit în această problemă, ceea ce a dus la apariţia unei legi
denumite “Sherman Antitrust Act”, din 1890. Din 1892, în afară de statul New Jersey,
trustul condus de Rockefeller a fost declarat ilegal peste tot în America.
Prezentăm în acest capitol întreaga poveste a efortului depus de această firmă, cu
renunţări şi reveniri asupra proiectului de a investi în România.
Subliniem doar un argument oficial care a apărut într-un raport ministerial:
“construcţia unei conducte – pe englezeşte Pipe Line – care să lege puţurile de exploatare
şi de producţie cu Dunărea şi cu portul Constanţa este de o necesitatea pe cît de
nediscutabilă pe atît şi de grabnică”.
Prin investiția pe care o programau americanii în România, prin construcția unei
rafinării, însemna și că se vor face noi investiții în mijloace de transport, pentru că se dorea
mărirea numărului de conducte pentru transportul petrolului și a produselor obținute din
distilarea lui.
Pentru ca planul de export anticipat să fie viabil, s-au început amenajări ample în
portul Constanța începând din 1904, când s-au construit 25 mari rezervoare şi portul
petrolier concomitant, organizându-se şi transportul ţiţeiului pe Dunăre, primul pas fiind
organizarea serviciului tancurilor fluviale. Până la sfâșitul anului, în portul Constanţa se
construiseră 2.014 metri de diguri, 1.381 metri cheiuri, farul principal, două faruri mai
mici, sirena şi farul de la Tuzla. Până la sfârşitul anului 1914, au fost date în exploatare în
Portul Constanţa 40 de rezervoare, 39 având o capacitate de 5.000 m3 și doar unul singur
fiind mai mic, de 1.250 m3.
Tot în 1904, Guvernul României a aflat şi faptul că în S.U.A. s-a mai construit o
conductă de transport petrol brut, între Bakersfield şi San Francisco, ceea ce a redus
costurile cu o treime, și i-a stimulat pe Români să proiecteze o lucrare de același gen. În
anul 1912 au început lucrările la conducta de ţiţei spre Constanţa, dar ea va fi finalizată și

114
dată în folosinţă abia în 1919. Întreruperea s-a datorat faptului că, din 1916, România s-a
implicat ca țară beligerantă în Primul Război Mondial.
În afara acestui argument în favoarea faptului că era avantajos ca “Standard Oil” să
investească în România, a venit şi un impuls din partea austriecilor. Guvernul lor
intenţiona, după ce a întocmit un proiect de regulament, interzicerea transportului
petrolului brut şi a benzinei pe Dunăre. Cum România producea în 1902 aproximativ 1.500
vagoane de benzină I, din care o mare cantitate era trimisă în Germania de sud, şi
solicitările erau în creştere, intenţia Austriei, cu care atunci România avea relaţii cât se
poate de bune, “face atitudinea lor incalificabilă. Desigur că acest regulament se face sub
influenţa politică a polonezilor spre a avantaja interesele Galiţiei, care exploatază petrolul
din 1884”. Această mențiune a apărut într-un articol apărut în Monitorul de Petrol.
În ciuda acestor argumente, au continuat reacţiile participanţilor la dezbaterile pe
subiectul venirii firmei americane în România. Dezbaterile au fost atât de agitate, încât par
a se găsi într-un roman de dragoste, şi nu într-o revistă tehnică. Acest subiect a devenit și
un răspuns la întrebarea comună a celor care analizează industria română de petrol, și
anume dacă petrolul “a fost blestem sau binecuvântare” – lucru evidențiat și în filmul
realizat pe această temă.
În acest capitol am cercetat și modul în care oamenii politici, premierul liberal D. A.
Sturdza și Vintilă Brătianu au dezbătut problema petrolului românesc. S-a remarcat opinia
lui Constantin Alimănişteanu despre Vintilă Brătianu, director politic al ziarului care
reprezenta „opinia publică”, L’Independance Roumain, unde a desfășurat mai multe
campanii de presă pe acest subiect, că “de atunci pentru mai multe decenii a devenit
mentorul Ţării Româneşti în materie de combustibil lichid”.
În modul de abordare a industriei de petrol de către politicienii români au apărut trei
etape distincte: 1900 – 1910, 1910 – 1914 şi 1914 – 1918.
Între 1900 și 1910 problemele principale pe care le-au tratat se refereau la
concesionarea terenurilor petrolifere ale statului; între 1910 şi 1914 acțiunea lor a fost de
relaţionare a industriei petroliere în raport cu interesele naţionale ca, în timpul Primului
Război Mondial, politica petrolieră a României să fie influenţată de evenimentele care se
produceau datorită evoluțiilor de pe scena internaţională.
Cea mai dezbătută problemă, analizată în multe campanii de presă, a fost cea a
concesionării terenurilor petrolifere. Una dintre campaniile de presă, care a devenit și
opinia politicienilor decidenți, a fost că “avem tot interesul să atragem o companie ca
“Standard,” iar nu să o înlăturăm”.

115
 Până la urmă firma americană a investit în România, în 1904, și a început construirea
Rafinăriei Româno – Americană.
Este cert că, în vreme de pace, existenţa petrolului în spaţiul românesc a fost o
binecuvântare, un argument fiind investiţiile majore în acest domeniu, lucru care a
transformat profund societatea. Un răspuns mai argumentat va putea fi găsit în capitolele
viitoare. Desigur, există şi motivaţii care, în alte etape istorice, prezintă petrolul ca un
bluestem, și vom evidenția acest aspect cum rezultă din evenimentele politice din anul
1940.
Totuşi, în final de capitol, bazându-ne pe informaţiile de până acum, putem afirma că
petrolul a reprezentat, indubitabil, elementul care a dat tărie şi elan constructiv societăţii
româneşti.

116
“O tempora! O mores!”
Cicero

Capitolul II – Începuturi ale Societății “Româno–Americană”

2.1 Introducere

Publicaţia care cuprinde cele mai importante surse de informaţii pentru perioada
1900 – 1948 o constituie tot Monitorul Intereselor de Petrol Române (iniţial denumit
Moniteur des Interets Petrolifers Roumains). În fiecare an cele mai importante noutăţi din
acest domeniu, din ţară şi din străinătate, au fost consemnate cu acribie şi într-un spirit
critic, în această publicaţie.
În figura 2.1 este prezentată o reclamă din anul 1900 a acestei reviste.

.
Fig.2 Revista Petroleum Times [ 347]

Revista a apărut bilunar, în ediţie bilingvă – în română şi franceză. Subiectele pe care

le conţinea sunt din domeniile tehnice şi ştiinţifice, legislative şi economice, fiind rampa de
lansare a unor idei şi opinii ştiinţifice, tehnice şi economice novatoare. De-a lungul
timpului, în coloanele ei au apărut, în serie sau integral, importante studii de cercetare
fundamentală şi aplicativă 348. E posibil să fi fost a doua revistă de gen, căci, în numerele

347
M. P. anul XXXIX, nr. 23, pag. 1512.
348
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 112.

117
anului II de existenţă, se citează sau se polemizează cu „confratele nostru englez, revista
Petroleum World”.
În orice caz, în numai doi ani, chiar în revista românească 349 se specifică faptul că a
devenit populară în 14 ţări din Europa, în cinci state din S.U.A, iar în Asia este citită în
Japonia, Sumatra şi Java.
În scurt timp de la apariţie, în aprilie 1904, această revistă care şi-a schimbat numele
în Monitorul Petrolului, era citată în Parlamentul României, în Camera Deputaţilor, de
către ministrul de finanţe, Emil Costinescu, care afirma că: „această revistă la care
colaborează cei mai eminenţi specialişti pe care îi avem este una dintre cele mai
interesante ce cunosc” 350.

2.2 Înscrierea la Tribunalul Ilfov; Fondarea Societăţii “Româno – Americană”

La data de 20 noiembrie (3 dec.) 1903, Societatea “Standard Oil Co.” a venit oficial
în România, la Bucureşti, pentru că emisarii ei au înscris, la “Tribunalul de Ilfov”, în mod
neaşteptat, firma comercială. Această implicare în economia românească a fost considerată
“un eveniment de cea mai mare însemnătate pentru industria de petrol” 351.
După un calcul simplu, observăm că, în acel moment, în România, în această
industrie, existau trei mari firme: “Disconto”, “Deutsche Bank” şi “Standard Oil”.
“Deşi sunt independente una de alta nu este exclusă posibilitatea unei înţelegeri
comune, ceea ce n-ar putea avea nici un dezavantaj pentru interesele industriei noastre”,
este precizat într-un articol din Monitorul de Petrol, “organ autorizat al industriei de
petrol din România” 352.
La un banchet, primul ministru Sturdza le-a prezentat celor prezenţi convorbirea cu
reprezentanţii “Standard Oil Co.”, despre care a precizat că intenţionau să activeze în
România prin crearea unei societăţi pe acţiuni. Invitații de la acest eveniment i-au
semnalat primului ministru că, “pentru a înlătura orice suspiciune, pentru a fi convingători
de loialitatea lor, să desemneze însuşi domnia sa persoanele ce urmează să compună
majoritatea consiliului de administraţie a societăţii ce urmează a funda” 353.

349
M. P., anul II, nr. 30, pag. 707.
350
Idem, anul V, nr. 7, pag. 213.
351
M. P., anul IV, nr. 22, pag. 691.
352
Ibidem, pag. 692.
353
M. P., anul V, nr. 11, pag. 340.

118
 În figura 2.1 este prezentat actul de înființare al Societății anonime “Româno –
Americană” [354], iar în figura 2.2 – o reclamă a acesteia [355].

Fig. 2.1 Actul înfiinţarii [ 354] Fig. 2.2 Reclama Companiei [ 355]

La 4 iunie 1904, s-au depus la Tribunalul Ilfov actele constitutive ale Societăţii
“Româno – Americană”, care avea un capital de 2.500.000 lei, împărţit în 5.000 de acţiuni
la purtător. Domeniile de activitate ale societății vizau industria, comerţul şi exportul
petrolului. Principalii fondatorii sunt F. Lufkinm (fig.2.3), cu 1.800 de acţiuni, M. Page cu
1.580 acţiuni, I. Eggelston cu 1.120 acţiuni.

Fig. 2.3 Chauncey F. Lufkin şi Geo F. Southard [ 356]

354
Idem, anul V, nr. 13, pag. 471.
355
Colecţia foto, Muzeul Petrolului Ploieşti.
356
Ibidem.

119
 Din partea română se distins G. Negroponte, cu 260 acţiuni. Acesta, împreună cu D.
Dobrescu, B.G. Assan şi Virgil Arion fac parte şi din consiliul de administraţie, alături de
trei americani 357. Dintre aceştia cel mai important este Chauncey F. Lufkin, despre care se
ştia că se ocupa de afacerile cu petrol din anul 1859, de când acestă resursă s-a descoperit
în S.U.A. Până în 1887 a exploatat petrol pe cont propriu, iar de atunci “s-a identificat cu
interesele referitoare la petrol ale giganticei companii “Standard Oil”, conducând
serviciile de exploatare până în 1893 când a primit însărcinarea de a reprezenta interesele
companiei în diferite ţări din Univers în care există petrol” 358.
În statutul noii societăţi se menţiona, la operaţiunile ce urmau să le desfăşoare,
următoarele:
- Exploatarea de petrol, ozocherită 359 (fig. 2.4) (substanţă bituminoasă solidă, de
culoare galbenă, brună, verzuie sau negricioasă, translucidă, cu miros aromatic, constituită
dintr-un amestec de parafine naturale şi răşini şi folosită la fabricarea lumânărilor, a
cerurilor – ceară de pământ), şi alte produse similare, fie pe terenuri proprii care urmau să
fie cumpărate, fie pe cele care se vor lua în arendă, sau în orice alt mod şi cu orice titlu de
exploatare;

Fig. 2.4 Ozocherită [ 360][ 361]

- Exploatarea, prelucrarea şi comerţul de petrol, uleiuri minerale şi toate derivatele

lor, cumpărarea, înfiinţarea şi exploatarea tuturor industriilor respective şi conexe;
- Construirea, luarea cu chirie sau cumpărarea de fabrici, rezervoare, instalaţii de
conducte şi de mijoace de transport pe uscat sau pe apă;
- Toate aceste operaţiuni societatea le va face „fie însăşi, fie prin alţii”;
- Societatea va putea înfiinţa sucursale şi agenţii, atât în ţară cât şi în străinătate.

357
M. P., anul V, nr. 13, pag. 340.
358
Idem, anul V, nr. 18, pag. 655.
359
https://dexonline.ro/definitie/ozocherit%C4%83
360
https://www.desteptarea.ro/lacrimile-muntilor-uitate-pe-valea-slanicului/
361
http://www.johnbetts-fineminerals.com/jhbnyc/mineralmuseum/37025.jpg

120
 La capitolul III al statutului societăţii se menţiona că “membri Consiliului de
Administraţie, compus din cel puţin şapte membri, aleşi pe doi ani, sunt reeligibili.
Remuneraţia se va fixa în fiecare an” 362.
Încă de la început se remarcă convingerea conducerii Societăţii “Româno –
Americană” că minele de petrol din România erau inepuizabile, că „vor trece multe decenii
de exploatare intensivă, fără a putea vorbi de secarea lor” 363. De la această convingere
fermă, pornită de la studiile aprofundate pe care le-au făcut zăcămintelor, Societatea
“Româno – Americană” era interesată „la creşterea producţiunii generale şi de a ridica
România în al treilea rang ca ţară producătoare de petrol din lume” 364. Pentru a-şi
îndeplini acest scop, aceasta porneşte cu intenţia de a săpa cât mai multe sonde, la
adâncimi cât mai mari. Primul pas l-a constituit îmbarcarea de echipamente pentru 12
sonde, din New York, S.U.A.
Experţii de la Monitorul de Petrol considerau că, “în afară de experienţă şi bani,
americani vor aduce în România şi mijloacele de lucru cele mai noi şi cele mai economice
– ultimul cuvânt al ştiinţei tehnice şi al economiei” 365.
Această nouă relaţie româno – americană era privită ca un avantaj bivalent, pentru că
“domnii Lufkin, Eggleston şi Page ştiu că şi ei au de învăţat de la muncitorii români aşa că
câştigul va fi reciproc şi mare” 366.
În primele planuri pe care le avea în România, Societatea “Româno – Americană”
intenţiona să continue săparea după petrol, în zonele cunoscute ca productive, dar şi în
altele noi, precum şi construirea de rezervoare numeroase, pentru depozitarea ţiţeiului, în
toate zonele ţării. O atitudine deosebită în comerţul cu petrol şi-a propus în ceea ce priveşte
modul de achiziţionare a acestuia. Astfel, Societatea “Româno – Americană” a anunţat că
va plăti acelaşi preţ şi celui mai mic producător, oricât de neînsemnată va fi cantitatea pe
care o va vinde, la fel ca şi marilor producători, pentru că “înţelege să ofere producătorului
mic aceleaşi avantaje ca şi celui mai mare, deoarece interesul ei este ca şi acesta să se
dezvolte” 367.
Dar planurile acestei societăţi erau mult mai ample. Odată cu lucrările de sondare şi
cu construcţia de rezervoare, a construit o rafinărie, la început mai mică, însă care a fost
mărită treptat. Scopul ei era exportul. Imediat după constituirea Societăţii “Româno –

362
M. P., anul V, nr. 12, pag. 428.
363
Ibidem, pag. 445.
364
Ibidem, pag. 445.
365
M. P., anul V, nr. 13, pag. 446.
366
Ibidem, pag. 446.
367
Ibidem, pag. 446.

121
Americană”, s-a demarat construirea rafinariei pe un teren cumpărat pe moşia Bereasca,
din apropierea oraşului Ploieşti, în suprafaţă de 375 ha. Practic, rafinăria de la Teleajen a
Societăţii “Româno – Americană” a intrat în funcţiune în mai 1906, producând la început
petrol lampant, benzină, uleiuri minerale şi alte derivate ale ţiţeiului brut 368.
Societatea „Româno – Americană” a încheiat la 20 iulie 1904 prima tranzacţie în România
(fig. 2.5). Aceasta a constat în luarea în concesiune, numai pe bază de redevenţă, a tuturor
terenurilor petrolifere pe care marea firmă engleză „European Petroleum Co. Ltd.” le avea
în Prahova. De asemenea, a luat în arendă şi conducta pe care acea firmă o avea între
Buştenari şi staţia Găgeni, împreună cu toate rezervoarele de ţiţei. În articolul din
Monitorul de Petrol se menţiona că această tranzacţie a fost facilitată şi de faptul că firma
engleză nu a dat niciodată prea mare atenţie lucrărilor ei din România, pentru că îşi are
concentrată toată activitatea în industria de petrol din Baku, în comerţul cu petrol rusesc.

Fig. 2.5 Debutul [ 369]

Ceea ce a cumpărat Societatea “Româno – Americană” consta în 800 de pogoane de

terenuri petrolifere, a căror situaţie, din punctul de vedere al exploatării petrolului, „este
excelentă”. Mai mult, petrolul extras era trimis prin conducta principală, până la staţia
Găgeni, în rezervoare a căror capacitate era de aproximativ 10.000 t370.
În scurt timp, Societatea a luat în concesiune, în comuna Boldeşti, jud. Prahova, 600
de pogoane 371 (adică jumătate de hectar, mai exact 5011,79 m2), pe termen de 30 de ani, cu
drept de prelungire pe alţi 30 372.

368
Din Arhiva Rafinăriei “Petrotel ‒ Lukoil”.
369
Ibidem, pag. 553.
370
Idem, anul V, nr. 15, pag. 554.
371
https://dexonline.ro/definitie/pogon
372
M. P., anul V, nr. 16, pag. 583.

122
 Curând a sosit şi vaporul cu materialele pentru construcţia a 12 sonde. Conform
“Legii Minelor”, societatea a cerut guvernului scutirea de taxe vamale a tuturor pieselor
importate pentru construcţia de sonde şi rezervoare, iar cererea a fost aprobată 373. Vaporul
s-a oprit la Sulina, nu a putut merge mai departe, pe Dunăre, aşa că totul a fost descărcat
acolo şi încărcat pe barje cu primă destinaţie portul Brăila.
Ţinta finală au fost trenurile petrolifere luate în concesiune în Prahova, dar au existat
totuși şi excepţii, cum ar fi luarea concesiunii de la Grozeşti, Bacău, proprietatea lui G.
Negroponte, membru în consiliul de administraţie a Societăţii „Româno – Americană” 374.
Se mai remarcă atitudinea românilor, specialişti sau nu în petrol, care erau atunci
foarte bucuroşi de venirea şi stabilirea americanilor în industria românească.
A apărut un articol în revista englezească The Petroleum World, care consemna că
“există o mare deosebire între apariţia societăţii Standard Oil în anul 1900, în iarna 1903
şi cea de acum. Se poate spera că Standard Oil va împinge băncile germane la o activitate
şi mai intensă pe terenurile petrolifere care se află sub controlul lor. Păşim într-o eră
nouă, a celui mai mare avânt al industriei de petrol din România şi foloasele vor fi
durabile şi solide” 375.
Ideea din ziarul englezesc despre naşterea unei „noi ere” au rezonat perfect cu opinia
românilor, fiind cel mai ferm exprimată în legătură cu prima promoţie de maeştri sondori
de la şcoala din Câmpina. Atunci, cel care a avut această idee a creării unei şcolii de acest
gen şi a reuşit să o pună în practică, Constantin Alimăneştianu, a spus:
“Numai când ţara va număra sute şi mii de maeştri sondori, nu numai bine pregătiţi
şi disciplinaţi, dar născuţi şi crescuţi aici, adică legaţi de pământul ţării şi nu ca element
flotant şi migrator, numai atunci vom putea spune că suntem pregătiţi să înfruntăm orice
greutăţi” 376.
Concomitent cu proiectul de realizare a rafinăriei în zona de nord – est a Ploieştiului,
în cartierul Bereasca, Societatea s-a dezvoltat pe mai multe planuri.
În primul rând, Adunarea Generală Extraordinară a Acţionarilor a majorat capitalul
de la 2.500.000 lei, la 5.000.000 lei. Apoi a început săparea primei sonde, din cele 15
propuse în primul an de la înfiinţare, la Păcureţi. Pe lângă sondele cumpărate, Societatea
„Româno – Americană” avea instalate în total patru sonde.

373
Ibidem, pag. 636.
374
M. P., anul V, nr. 18, pag. 669.
375
Idem, anul V, nr. 19, pag. 769.
376
Idem, anul V, nr. 24, pag. 908.

123
 În vaporul sosit din America existau instalaţii pentru a se realiza 28 de sonde, nu 12,
cât s-a spus iniţial, alături de instalaţiile necesare, pompe şi diverse maşini, pentru
rafinărie, precum şi conducte care vor lega localitatea Moreni de rafinăria de la Ploieşti 377.
O nuanţă foarte interesantă este aceea că Societatea “Româno – Americană” era de
partea României în lupta Europei cu America, în industria de petrol. Despre această
“luptă”, de fapt o concurenţă acerbă, vorbeşte, în şedinţa Senatului României, Dimitrie A.
Sturdza, la data de 13 mai 1905:
“Ţările cu mine de petrol se împart în două grupuri – producătoare şi consumatoare.
America şi Rusia stau în capul producţiunei petrolifere a lumei. Balanţa e aproape egală.
S-a născut deci o luptă naturală între America de o parte şi Rusia de altă parte. În această
luptă au intrat în timpurile din urmă Galiţia şi România, fireşte în contra Americei. În
lupta aceasta noi suntem cei mai tineri şi înapoiaţi: dar avem un mare avantaj, şi anume,
că petrolul nostru e de o calitate superioară, că e mai ieftin şi ca produs şi ca transport.
Standard Oil Company şi banca germană cunoscută Diskonto Gesellschaft au propus
statului român să le conceadă lor exploatarea minelor de petrol pe mai mulţi ani înainte.
Aceste societăţi care lucrau în comun acord nu au putut ajunge la o înţelegere cu statul.
Negocierile s-au rupt ... Chestiunea exploatării minelor de petrol ale statului trebuie să fie
astfel rezolvită ca să fie în folosul ţării. Să fim cu toţi atenţi 378.

2.3 O nouă eră în industria română de petrol

Şi politicienii României au devenit atenţi, 12 zile mai târziu, în şedinţa din 24 mai
1905 a Senatului României, al cărei scop declarat era “de a fi de o însemnătate
extraordinară în dezvoltarea industriei de petrol”, şefii partidelor conservator şi liberal au
căzut de acord “atât asupra modului cum trebuie procedat cu darea în exploatare a
terenurilor petrolifere de pe proprietăţile statului cât şi asupra direcţiunilor pe care statul
să o urmeze pe viitor” 379.
În Senat, primul ministru conservator G.Gr. Cantacuzino ţine un discurs despre
lucrările care trebuiau făcute în industria de petrol, iar D.A. Sturdza a afirmat, “în
aplauzele unanime ale senatului că domnia sa şi partidul liberal sunt de perfect acord cu
vederile exprimate de domnul prim ministru”.

377
M. P., anul VI, nr. 10, pag. 295.
378
Idem, anul VI, nr. 15, pag. 435.
379
Idem, anul VI, nr. 16, pag. 453.

124
 În Monitorul de Petrol se preciza că “ideile exprimate de G.Gr. Cantacuzino au fost
primite cu satisfacţiune de toţi românii căci ele corespundeau sentimentului public şi
intereselor superioare ale naţiunii şi marchează o nouă eră în industria română de
petrol” 380.
În discursul lui G.Gr. Cantacuzino a precizat că „prin exploatarea raţională a
bogăţiilor sale naturale, România a devenit California Europei.
Numai păstrând statului toate drepturile de mare proprietar de mine de petrol şi
toată puterea de a imprima direcţia dezvoltării economice, România va putea să ajungă a
avea în Europa rolul însemnat la care o va chema calitatea sa de ţară producătoare şi
furnizoare de combustibil lichid la flotele comerciale şi militare a câtorva din marile state
europene” 381.
Din măsurile concrete adoptate menţionăm:
- Păstrarea unei porţiuni a terenurilor petrolifere ale statului ca rezervă pentru viitor;
- Evitarea monopolizării acestor terenuri petrolifere într-o singură mână;
- Păstrarea pe seama statului a tuturor mijloacelor de transport al petrolului şi
derivatelor sale 382.
La o nouă eră în industria română de petrol se cuvenea şi o nouă lege a petrolului.
Aceasta a fost elaborată de primul ministru, G. Gr. Cantacuzino, şi a intrat în atenţia
Senatului României. Importanţa ei a constat mai ales în aceea că înlătura pentru totdeauna
principiul cesiunii în bloc a terenurilor statului şi, deci, a monopolului acestor terenuri.
Totodată, se specifica în primul articol că, “guvernul este autorizat să dea în
concesiune loturi cu o întindere maximă de 100 hectare, în cazul terenurilor cunoscute ca
petrolifere, 1.000 de hectare din cele necunoscute, pe o perioadă maximă de 50 de ani.
Consiliul de Miniştri este în drept a aproba sau a respinge orice cerere de concesiune” 383.
Aceste aspecte au fost subliniate şi de principele Ferdinand care, într-un ziar austriac,
afirma:
“Avuţia României o constituie bogăţiile subsolului. Principala sursă de existenţă a
românilor va fi întotdeuna agricultura pe care orice guvern e dator să o ridice şi să o
încurajeze. Pe temeiul agriculturii se va clădi apoi şi o industrie sănătoasă. În zăcămintele
noastre petrolifere se află deasemenea o mare bogăţie şi dacă exploataţiunile noastre
petrolifere vor fi conduse cum trebuie, cu excluderea oricărei tendinţe de monopolizare

380
Ibidem, pag. 453.
381
Ibidem, pag. 453.
382
Ibidem, pag. 473.
383
M. P., anul VI, nr. 38, pag. 1064.

125
ceea ce ar constitui o primejdie serioasă pentru ţară – atunci vom avea în curând o
industrie petroliferă foarte întinsă, care va aduce ţărei imense foloase” 384.
Preocupările de acest gen au continuat în funcţie de situaţie, de necesităţi, de realizări
şi s-au acordat diverse avantaje pentru firmele implicate în industria de petrol, în general
scutiri de taxe vamale.
Un astfel de exemplu a avut loc la sfârşitul anului 1912, când, pe 28 decembrie,
Consiliul de Miniştri a decis să se acorde scutire de vamă pentru ţevi şi vagoane – cisternă
pentru toate „fabricile de petrol” din ţară 385.

2.4 Al doilea Congres de Petrol, la Liège

Deşi al doilea Congres Mondial al Petroliştilor trebuia să se desfăşoare la Bucureşti,

aşa cum se hotărâse la terminarea celui de la Paris, în 1900, acesta a avut loc la Liège, în
Belgia, între 16 şi 28 august 1904.
România nu fusese pregătită, mai ales financiar, pentru a organiza un astfel de
eveniment. Exista un regret printre petrolişti, mai ales că primele două congrese au avut loc
în ţări care nu au exploatări de petrol.
În figura 2.6 este prezentată o secvență a sediului românesc [386].

Fig. 2.6 Sediul românesc [ 386]

384
Idem, anul VII, nr. 11, pag. 300.
385
M. P., anul XIV, nr. 3, pag. 120.
386
Idem, anul VI, nr. 24, pag. 682.

126
 Este relevant faptul că, la acest congres, dintre toate statele producătoare de petrol,
doar România a fost prezentă. A avut un pavilion special pentru petrol, construit într-un stil
românesc de arhitectul Grigore Cerchez, iar partea culturală a fost asigurată cu muzică
ţigănească, după cum se vede şi în panoul din imagine, ceea ce a constituit un lucru
regretabil, având în vedere că George Enescu scrisese prima sa simfonie 387.
Dintre toate firmele româneşti a fost prezentă doar “Asociaţiunea Exploatatorilor şi
fabricanţilor de petrol”. Aceasta a prezentat o colecţie de probe geologice, produsele
Ministerului de Domenii şi produsele firmelor „Steaua Română”, „Aurora”, „Aquila
Franco – Română” şi „I. Grigorescu” 388.
De aceea, românii au început să se concentreze cât mai mult la această problemă:
“Congresul de la Bucureşti va avea un caracter oficial şi va fi pregătit cu mijloace
îndestulătoare. Guvernul român, prin domnul ministru de domenii a invitat oficial viitorul
Congres la Bucureşti, aşa că guvernul este obligat a face ca organizaţiunea viitorului
congres să fie la înălţimea prestigiului ţărei. Acesta se va prezenta sub un nou aspect,
adică sub cel oficial, care îi va da o importanţă incomparabil mai însemnată decât cele de
până acum” 389.

2.5 Societatea „Româno – Americană”, între performanţă şi decepţie

Tot din acest moment, Monitorul de Petrol a început să consemneze ceea ce va

denumi „Literatura Petrolului”, o rubrică despre care această tematică va fi prezentă în
revistă, cu orice ocazie importantă.
Primul articol al rubricii a fost despre „Standard Oil”, material scris de Ida M.
Tarbell. Aceasta a realizat un istoric al companiei americane şi, în revistă, se spunea:
“Istoricul “Standard Oil Company” nu este numai istoricul unei simple societăţi, ci
este istoricul industriei actuale de petrol în general, căci aceasta nu se poate concepe fără
geniul aproape fără de pereche al lui John D. Rockefeller. Ca un roman din vremuri
clasice îţi apare modul cum Rockefeller s-a ridicat de la un simplu funcţionar la situaţia de
stăpân puternic nu numai a industriei petrolului ci a întregii mişcări economice
internaţionale 390.

387
https://romania.wikia.org/wiki/George_Enescu
388
M. P., anul VI, nr. 24, pag. 680.
389
Idem, anul VI, nr. 20, pag. 557.
390
Idem, anul VI, nr. 27, pag. 769.

127
 Reprezentanţii acestui trust arătau, de asemenea, că erau extrem de bine documentaţi
asupra bogaţiei zăcămintelor petrolifere româneşti, că erau dispuşi să cumpere orice
disponibilităţi de ţiţei şi că rafinaria urma să fie dotată cu instalaţii dintre cele mai
moderne, care vor realiza o prelucrare complexă şi eficientă a ţiţeiului. Cu suma de
200.000 lei, Societatea a mai cumpărat un drept de concesiune asupra terenurilor din
Băneşti, lângă Câmpina. La Ploieşti şi în judeţul Prahova a mai luat, pe la începutul anului
1905, 2.000 de pogone în concesiune, cu 10% redevenţă şi bani.
Din analiza contractului făcut de specialiştii de la Monitorul de Petrol a rezultat că
“societatea nu trece în contracte şi sumele de bani plătite, aceasta probabil în scop de a
evita să plătească taxele de înregistrare către stat prevăzute de lege” 391. Negăsind în nici
un act sumele folosite de firmă, este foarte probabil ca ipoteza lor să fie adevărată.
Ca o demonstraţie indirectă a unor metode dolosive folosite de firma “mamă”, în
ziarul Universul, de la Bucureşti, a fost publicată o telegramă de la Berlin, în care se
spunea că în contra trustului „Standard Oil” s-a format o opoziţie în câteva state ale
Uniunii, îndreptată în contra metodelor folosite. Acestea nu mai sunt trecute cu vederea,
preşedintele S.U.A., Roosevelt, ordonând o anchetă riguroasă.
Povestea este prea frumoasă şi sugestivă pentru a o ignora:
“Un război în toată regula a izbucnit între guvernul statului Kansas şi Standard Oil.
Odată cu punerea în aplicare a legilor contra trusturilor guvernul de acolo a impus contra
acestei companii anumite restricţii. Ca răspuns Standard Oil a anunţat că refuză a mai
vinde petrol în Kansas. Şi s-a pus în grevă! Guvernul s-a văzut nevoit să-şi construiască
propria rafinărie. Cum însă toţi lucrătorii aparţin comapniei Standard guvernul va
recurge la munca condamnaţilor din închisori. Trebuie să recunoaştem că originalitatea
procedurilor este reciprocă” 392!
În acel moment, Societatea “Standard Oil” era firma dominantă în industria
petrolului.
“Împărţirea pieţelor întregului Univers este întocmită sau se întocmeşte astfel:
America este sub dominaţia absolută a marii întreprinderi a lui John D. Rockefeller,
concentrată în societatea Standard Oil Cy., care, cu toate atacurile care i se aduc, este o
întreprindere exemplară şi de prim rang. În Europa domină de asemenea Standard Oil Cy.
în asociaţie cu firmele conducătoare ale industriei ruseşti, Nobel şi Rothschild. Industriaşii
români şi austrieci se anunţă ca viitori adversari însă, pentru moment, concurenţa lor nu

391
M. P., anul VI, nr. 6, pag. 156.
392
Ibidem, pag. 158.

128
poate fi de nici o importanţă. Australia aparţine lui Rockefeller iar în Africa are toate
pieţele importante. Doar în Asia Standard Oil Cy. nu are un rol dominant 393.
În articolul “Industria română de petrol”, aflat pe prima pagină, a Monitorului de
Petrol publicat pe 1(14) ian. 1906 se menționa:
„Dintre toţi ofertanţii, cel care prezintă cea mai multă încredere şi atracţie, atât din
punctul de vedere al mijloacelor financiare cât şi al capacităţii de lucru este fără îndoială
compania Standard Oil care are în mâinile sale 85% din producţia totală a Americii, şi 75
% din comerciul întregului Univers” 394.
În România, în investiţiile făcute de firma americană, apăreau şi cheltuieli sigure,
taxabile, cum rezultă din faptul că Societatea “Româno – Americană” a comandat un
număr de 50 vagoane cisterne. Însă rămân alte metode deranjante cum a fost, de altfel,
intenţia declarată de a cumpăra disponibilităţile de ţiţei existente. Şi această metodă de
lucru făcea parte din practica obişnuită a trustului “Standard Oil”. Ulterior, prin prelucrarea
acestuia, scotea pe piaţă mari cantităţi de derivate la preţuri care încurcau celelalte firme
concurente, ceea ce, de multe ori, a dus la ruinarea micilor producători autohtoni. Pentru a
stopa acest lucru, peste 7 ani de la venirea americanilor, în anul 1912, guvernul român a
intervenit pentru a fixa preţuri pentru derivatele de petrol, la consumul intern. O parte
dintre materialele sosite din America cu vaporul, la finalul anului 1905, au fost trimise şi
către şantierul de la Ploieşti pe care se decisese construirea rafinăriei. Pe alte şantiere ale
companiei, cu materialele sosite, alte proiecte se apropiau de final. Aşa era conducta
rafinăriei dintre Moreni şi Găgeni, de aproximativ 36 de kilometri şi rezervoarele de
depozitare 395.
În afară de acest vapor, în România a sosit şi un nou ambasador al S.U.A, domnul
Ridlle. Despre această schimbare a relatat ziarul bucureştean Epoca: “Până acum România
nu are nici o reprezentanţă diplomatică sau consulară în S.U.A. şi, din acest punct de
vedere, numirea domnului Ridlle merită o specială atenţie. Ea dovedeşte că Statele Unite
s-au convins de importanţa politică şi economică a României. S-a crezut, se vede, în
America că este nevoie de sprijinul unui representant diplomatic pentru a secunda
afacerile mari lansate de miliardarii S.U.A. în România aşa cum este Societatea “Româno
– Americană” 396.
Problema nu a fost ignorată nici în Parlamentul României.

393
Idem, anul VI, nr. 17, pag. 497.
394
Idem, anul VII, nr. 1, pag. 5.
395
Idem, anul VI, nr. 21, pag. 605.
396
Idem, anul VI, nr. 6, pag. 158.

129
 La 4 martie, Ioan. I. C. Brătianu a ţinut un discurs cu subiecte legate de petrol, în
care se întreaba şi îşi întreaba colegii dacă “este normal ca noi, cum a făcut Partidul
Conservator, să deschidem uşile şi să chemăm această putere primejdioasă care pentru
noi este totodată şi străină”? Iar primul ministru, conservatorul G. Gr. Cantacuzino i-a
răspuns: “Dacă pericolul de care vorbeşte ar exista vreodată noi vom fi primii care ar lua
apărarea intereselor economice ale ţării” 397.
Este interesant de ştiut şi ce însemna câştigul celor ce investeau în petrol, în
extragerea lui. Conform datelor prezentate în Parlamentul României, la şedinţa Senatului
din data de 24 mai 1905, de către Dimitrie A. Sturdza, cifrele erau elocvente: un vagon de
petrol brut, adică 10 t – se vindea cu 300 lei. Cheltuielile de producţie au fost de 200 lei,
câştigul net fiind de 100 lei, adică 33,33% 398. Şantierul, aflat pe o suprafaţa de 30 ha, era
situat pe un teren situat la 6 km de Ploieşti, în comuna Ploieştori, prezenta şi avantajul de a
fi foarte aproape de halta Teleajen, pe ruta căii ferate Ploieşti – Buzău. S-a lucrat intens în
anul 1904 şi în 1905.
Oficial, la 28 martie 1905, s-a precizat faptul că “Societatea “Româno – Americană”
lucrează cu multă activitate la construirea rafinăriei ei. Peste 200 de lucrători lucrează în
permanenţă la construirea liniei de garaj. Lucrările de începere a clădirei vor începe
foarte curând” 399.
La 20 februarie (5 martie) 1906 se menţiona: “Rafinăria Societăţii “Româno –
Americană” din Ploieşti, şi-a început funcţionarea regulată 400.
În afară de profesionalismul celor de la această firmă, este important că aceștia au
avut şi noroc. Mai mult sau mai puţin, celelalte societăţi competitoare au avut probleme a
căror rezolvare nu a depins întotdeauna de conducerile acestora, dar la Societatea “Româno
– Americană” lucrurile au mers bine, aşa că petroliştii din România erau miraţi. Activitatea
acestei firme, în domeniul exploatării, “face obiect de uimire generală, prin lipsa aproape
completă de insuccese” 401.
La începutul anului 1906, însă, foarte rapid, şi la această rafinărie încep să apară
probleme. În luna mai a anului 1906, această rafinărie avea o capacitate totală de prelucrare
de 151.680 t.

397
Ibidem, pag. 255.
398
Idem, anul VI, nr.16, pag. 461.
399
Idem, anul VI, nr. 8, pag. 237.
400
Idem, anul VII, nr. 6, pag. 165.
401
Idem, anul VI, nr. 30, pag. 855.

130
 Rafinăria avea în organigramă, la acel moment, un director, 2 ingineri, 3 chimişti, 26
mecanici, 3 electricieni, 6 distilatori şi 167 lucratori, din care în atelierul mecanic erau 67,
iar restul de 100 în rafinărie 402.
Directorul afacerilor de export al Societăţii “Standard Oil”, W.H. Libby, declara,
unui ziarist de la New York Herald că:
“În România am construit o rafinărie pentru a obţine astfel un depozit în imediata
apropiere a pieţelor din Europa şi a putea în acest mod concura cu succes marfa
rusească” 403.
În anul financiar 1906 – 1907, rafinăria a prelucrat 65.060 t, obţinînd 8.714 t benzină,
ceea ce reprezenta 13,39%; 22.483 t petrol distilat şi rafinat, cel mai mare procent din
producţia ei – deci 34,55%; ulei mineral 2.757 t – 4,23%; reziduuri – 25.947 t 39,88% 404.
De aceste cantităţi vor beneficia atât consumatorii de pe piaţa românească, cât şi cei
pentru care s-a exportat, mai ales prin porturile Constanţa, Brăila și Giurgiu.
Rafinăria “Româno – Americană” dispunea de 8 cazane de distilare în sistem
discontinuu, care a fost foarte repede înlocuit prin distilarea continuă, care prezenta
următoarele avantaje: scurta durata operaţiei de distilare, reducea consumul de combustibil
şi permitea efectuarea reviziilor tehnice mult mai uşor 405.
Între timp, la Rafinăria “Româno – Americană” lucrurile se schimbau în rău.
Rezultatele nu erau în măsură să uimească, pentru o sucursală a unei companii care “are în
mâinile sale 85% din producţia totală a Americii, şi 75 % din comerciul întregului
Univers” 406, cum fusese prezentată încă din 1906. Reuşitele erau puţine, după dorinţele
americanilor, și nu numai, la fel şi după aşteptările celor din Regatul României.
În Monitorul de Petrol a apărut un articol în care se menţiona:
“Petroliştii de la noi sunt din ce în ce mai surprinşi de rezultatele cu totul prea slabe
ale Societăţii „Româno – Americană”. De unde la început toţi se aşteptau ca Societatea să
facă minuni şi – de unde mai toţi se gândeau cu oarece groază la puterea pe care această
Societate o va avea în scurt timp asupra întregii industrii – după doi ani de activitate a
ajuns la rezultate cu totul mai prejos de aşteptări 407.
Despre aceste rezultate slabe s-a discutat tot mai intens. Celor de la Monitorul de
Petrol nu le-a scăpat acest lucru, au căutat explicaţii pe care le-au menţionat într-un articol:

402
Din Arhiva Rafinăriei “Petrotel ‒ Lukoil”.
403
M. P., anul VI, nr. 30, pag. 855.
404
Ibidem, pag. 855.
405
Din Arhiva Rafinăriei „Petrotel ‒ Lukoil”.
406
M. P., anul VII, nr. 9, pag. 258.
407
Ibidem, pag. 258.

131
 „Se afirmă că centrala de la New York ar fi foarte rău impresionată de rezultatele cu
totul prea slabe ce societatea a obţinut în România sub raportul producţiunei. Se ştie că
Societatea aceasta şi-a adus din Statele Unite toţi maeştrii sondori de care are nevoie,
poate aproape 50 de persoane. Pentru a se putea aprecia de ce fel de spirit de ordine şi
devotament sunt animaţi unii dintre aceşti tehnicieni, e destul să povestim aceia ce se
afirmă, că, într-o dimineaţă, lipsind unt proaspăt de la cafeaua maeştrilor sondori din
schela Moreni, şi de la bucate, ei au lăsat lucrul şi s-au dus la Ploeşti, distanţă de peste 30
kilometri, spre a dejuna bine. Lucrul ar fi de necrezut, dar ne-a fost afirmat de persoane de
confienţă” 408.
Lucrurile s-au reglementat curând şi au apărut menţiunile că Societatea “Româno –
Americană” a exportat petrol rafinat prin portul Constanţa, astfel:
- pe 18 martie, cu vaporul “Sophie” 409, 2.006.253 kg;
- pe 5 iunie 1906, cu vaporul olandez “Charlois”, 3.629.019 kg în Belgia 410;
- pe 19 iulie, cu vaporul “Manhattan”, 4.411.000 kg, în Italia 411.
Capacitatea de prelucrare a rafinariei a crescut rapid la 301.596 t, fiind a doua
rafinărie ca mărime din Regatul României, după Societatea “Astra Română” 412. Cum în
această rafinărie se lucra intens, în ziua de 26/9 mai 1906 acţionarii Societăţii s-au întrunit
din nou, într-o adunare extraordinară, pentru o nouă şi necesară schimbare, cu scopul de a
nu mai dezamăgi pe nimeni. În numele consiliului de administraţie a vorbit B.G. Assan,
care afirma:
“Capitalul social de 5.000.000 lei, în urma dezvoltării ce au luat afacerile, devenind
insuficient, propun sporirea capitalului la 12.500.000 lei şi emitem o nouă serie de 15.000
de acţiuni, a câte lei 500, pentru suma de 7.500.000 lei” 413.
În noiembrie 1907, una dintre sondele săpate de Societatea Comercială „Româno –
Americană”, la Teţcani, în judeţul Bacău „a făcut erupţii, dând o jumătate vagon ţiţei pe zi
dela 300 metri adâncime” 414.
Totodată, continuându-şi planul de a putea concura cu succes marfa rusească,
“Standard Oil” a făcut rafinăriilor galiţiene, după cum este notat într-un articol din
Monitorul de Petrol, propunerea „de a le cumpăra o importantă cantitate de produse

408
Idem, anul VII, nr. 10, pag. 286.
409
Ibidem, pag. 285.
410
Idem, anul VII, nr. 17, pag. 469.
411
Idem, anul VII, nr. 22, pag. 611.
412
Din Arhiva Rafinăriei “Petrotel ‒ Lukoil”.
413
M. P., anul VII, nr. 15, pag. 407.
414
Idem, anul VIII, nr. 40, pag. 1115.

132
rafinate, dar e refuzată. Decizia a fost ca, în interiorul Austro – Ungariei să-şi
construiască propriile ei rafinării. Foarte curând, se va vedea dacă rafineriile au făcut o
greşeală dând posibilitatea lui “Standard” să se stabilească în Galiţia. Părerea noastră e
că procedând aşa cum au procedat, rafinăriile au făcut o greşeală neertată şi ireparabilă.
Cu atât mai bine pentru ele dacă părerea noastră nu va corespunde realităţii” 415.

2.6 Al III-lea Congres Internaţional de Petrol, la Bucureşti, în 1907

Pentru acest congres, anticipat de către români că va fi cel mai bun din toate
desfăşurate până atunci, s-a desfăşurat la Bucureşti, sub „înalta protecţiune a A.S. Regale,
Principele Ferdinand al României”, iar preşedinte a fost ales Anghel Saligny, care atunci
era şi preşedintele Academiei Române.
Anghel Saligny s-a născut la 14 mai 1854 în comuna Şerbăneşti, jud. Tutova, într-o
familie de origine franceză, atestată din 944, Chantillon – Coligny. În urma evenimentelor
din noaptea Sf. Bartolomeu, familia se refugiază în Olanda, Anglia, Prusia. Prin 1850, în
Prusia, Constantin de Saligny, încântat de poveştile valahe, a vizitat Moldova şi a publicat
o culegere de folclor, Fleurs Roumains. I-a plăcut foarte mult spaţiul românesc, aşa că s-a
mutat în Moldova, pe moşia lui Ion Ghica, iar Mihail Kogălniceanu l-a ajutat să primească
cetăţenia română. Anghel Saligny (fig. 2.7) i-a promis tatălui său următorul lucru: "Voi
ajuta la construirea unei ţări cu tocul şi cu calculele mele" 416. Din comisia de organizare
internaţională, din partea României, au făcut parte C. Alimăneştianu, Dr. L. Edeleanu şi
Dr. Prof. L Mrazec 417.

Fig. 2.7 Anghel Saligny [ 418] Fig. 2.8 Vedere a Ateneului Român [ 419]

415
Ibidem, pag. 1117.
416
Lăpuşan Aurelia, Lăpuşan Ştefan, op.cit., pag. 29.
417
M. P., anul VIII, nr. 24, pag. 689.

133
 Inaugurarea a avut loc duminică, 26 august, la Ateneul Român iar, până la 31 august,
şedinţele s-au ţinut la Universitate. Temele abordate au fost împărţite pe trei secţiuni,
fiecare condusă de cei trei români prezentaţi anterior: Geologie, Explorare, Exploatare –
producţia mondială de petrol brut, cu lucrări din domeniile chimiei şi tehnologiei,
legislaţiei şi comerţului. Ţările participante au fost: Austria, Germania, Anglia, Belgia,
Bulgaria, Canada, Franţa, Statele Unite, Guatemala, Italia, Ungaria, Mexic, Olanda,
Portugalia, Rusia, Serbia, Suedia şi România.
În Parcul Carol, la pavilionul Regal (fig. 2.9), s-a organizat o expoziţie internaţională
de petrol.

Fig. 2.9 Pavilionul Regal

(vedere) [ 420]

În afară de aceste sesiuni ştiinţifice, invitaţii au mers şi în excursii (fig. 2.10).

Despre ceea ce s-a remarcat în aceste ocazii, la obiectivele industriale, este
interesantă opinia lui David Day, delegatul guvernului şi şeful Serviciului Minelor din
Statele Unite, care a spus că: “În nici una dintre uzinele lui Standard Oil din America, nu
am văzut ocupaţi atâţia oameni de ştiinţă câţi am văzut în uzinele societăţilor Aurora şi
Steaua Română şi nicăieri nu am văzut atâta metodă şi pricepere în lucrări ca în
România” 421.

Fig. 2.10 Excursioniştii [ 422]

418
M. P., anul VIII, nr. 8, pag. 513.
419
Idem, anul VIII, nr. 24, pag. 707.
420
Ibidem, pag. 699, inclusiv foto.
421
Idem, anul VIII, nr. 30, pag. 773.
422
Ibidem, pag. 773.

134
 La finalul congresului, s-a stabilit ca viitoarea întâlnire, Congresul al IV–lea, să se
ţină în Statele Unite, în 1910 423. Despre acest eveniment, Nicolae Iorga, pe când deținea
funcția de preşedinte al Consiliului de Miniştri, a concluzionat: “Congresul internaţional
din 1907, de la Bucureşti, a avut un succes remarcabil” 424.

2.7 Distribuirea produselor petroliere

La 1 iunie 1908 s-a înfiinţat Societatea anonimă pentru distribuirea produselor

petrolului, „Distribuţia”, cu un capital de 500.000 lei. Menirea ei era de a centraliza
produsele rafinăriilor şi a le vinde în interiorul ţării. Primele două societăţi comerciale care
au aderat la acest proiect au fost „Steaua Română” şi „Româno – Americană” 425.
În „contractul de comision”, semnat cu Societatea “Româno – Americană”, erau
stabilite următoarele prevederi:
- Societatea “Româno – Americană” încredinţează societăţii pentru distribuţie dreptul
exclusiv pentru vânzarea şi distribuirea cantităţii de petrol ce se va pune în vânzare în ţară;
- Durata contractului este de 9 ani şi 11 luni, începând cu 1 iunie 1908;
- Contractul a fost încheiat pe 30 aprilie 1908 şi se prelungea în mod tacit din 2 în 2
ani, dacă nu era denunţat de una dintre părţi cu cel puţin 9 luni înainte de expirarea
primului termen de 9 ani şi 11 luni, sau a viitoarelor termene de câte doi ani.
Societatea “Româno – Americană” a înaintat toate cererile de ofertă Societăţii pentru
distribuire, singura în drept a le rezolva. Preţul pe care Societatea de distribuire îl bonifica
Societăţii “Româno – Americană” era acela fixat periodic de către Ministerul de Finanţe,
din care comisionul de vânzare era de 2%, iar decontarea se făcea lunar 426. Capitalul
acestei Societăţi, de 500.000 lei, a fost dublat în acelaşi an.
În anul 1938, Societatea “Distribuţia” avea investiţii de 630 milioane lei în 340
depozite, pompe, etc., şi deţinea 67% din consumul total al ţării.
Între timp, în America, firma-mamă a fost dată în judecată de un procuror american!
Deznodământul a fost că „Standard Oil” era amendată cu 29 milioane $ pentru
„nesupunere la legile americane şi pentru procedee nepermise în comerciul cu petrol.

423
Idem, anul VIII, nr. 33, pag. 837.
424
Pizanty Mihail, Le petrole en Roumanie, Ateliers Graphiques „Eminesco” S.A., 1931, Introducere de
Nicolae Iorga.
425
M. P., anul IX, nr. 22, pag. 794.
426
Ibidem, pag. 798.

135
 Sentinţa a avut nu numai un efect moral însemnat ci şi unul material căci acţiunile
companiei respective a scăzut la burse cu aproape 45%” 427.
Dacă în S.U.A veştile erau proaste pentru „Standard Oil”, în România Societatea
“Româno – Americană” a înregistrat un mic succes. „Lăcăreşte petrol amestecat cu nisip
aproximativ 8.000 kilo pe zi, la sonda numărul 3, care a răzbit pe concesiunea Speranţei.
Şi când sonda va fi curăţită e de aşteptat ca producţia ei să fie sporită”. Tot în aceeaşi
context, “la Moreni Societatea începe lucrările unei noi sonde, cea cu numărul 40. În
prezent producţia schelei Moreni aparţinând acestei Societăţi se menţine în jurul cifrei de
31 vagoane pe zi” 428.
În acel moment, Societatea “Româno – Americană” avea sonde în funcţiune la 4
schele: Buştenari, Moreni, Păcureţi şi Bacău 429. Producţia Societăţii de la schela din
Moreni era de 40 – 45 de vagoane pe zi 430.
În mai 1909, au fost prezentate terenurile cunoscute din România ca având zăcăminte
de petrol. Au fost publicate într-o anexă la „Regulamentul pentru darea în concesionare a
terenurilor petrolifere ale Statului”, elaborată de Ion Lahovary, ca ministru al domeniilor,
pe baza legii pentru concesionarea terenurilor statului din 1905. Această “tabelă” a
prezentat un deosebit interes.
Conform tabelului publicat şi în Monitorul de Petrol, statul român poseda terenuri
petrolifere cunoscute în următoarele locaţii:
- Glodeni-Sbiglezea Reşca ........47 ha;
- Gura Ocniţei – Moreni ...........156 ha;
- Apostolache .............................12 ha;
- Verbila – Păcăloaia ................100 ha;
- Poiana de Verbilău ...................64 ha;
- Lucăceşti .................................175 ha;
- Caşin ........................................60 ha.
Total – 411 ha 431.
De atunci au mai fost recunoscute alte terenuri ale statului ca petrolifere, aşa că se
poate spune că existau 500 hectare, din care 200 la Moreni 432. Cu aceste informaţii, au
urmat dezbaterile şi votarea unei noi legi în Parlament, în ceea ce priveşte concesionarea

427
Ibidem, pag. 808.
428
Idem, anul IX, nr. 23, pag. 849.
429
Ibidem, pag. 853.
430
Idem, anul IX, nr. 26, pag. 961.
431
Idem, anul X, nr. 11, pag. 371.
432
Ibidem, pag. 371.

136
terenurilor petrolifere ale statului. Noua lege a fost validată cu 53 de voturi pentru şi 11
împotrivă 433.
Tot în acea perioadă, la Societatea “Româno – Americană” a avut loc o convocare a
acţionarilor. În Adunarea Generală, din 5/18 mai 1910 s-a hotărât întrebuinţarea întregului
beneficiu pentru „amortizări, rezerve şi reportare în comptul anului viitor” 434.
Printre punctele vizate de şedinţă era şi aprobarea bilanţului general până la 31
decembrie 1908. Stabilit în franci, acesta consemna că Societatea deţinea terenuri
petrolifere, o rafinărie şi conducte în valoare de 14.915.157 franci, mărfuri şi materiale în
depozit de 6.564.237 franci.
La capitolul debit – pierderi, au fost menţionate conducte abandonate, de 392 franci
şi sonde abandonate în valoare de 1.180.486 franci.
Însumând, rezultă că Societatea avea la 23 martie/5 aprilie 1909 active în valoare de
23.187.588 franci şi un debit de 4.244.046 franci 435. În lei, Societatea avea un profit de
1.009.516 436.
În aprilie 1909, societatea extrăgea petrol de la 4 schele de producţie: Buştenari,
Moreni, Păcureţi şi Bacău, cea de la Moreni fiind cea mai importantă 437. Mai mult, la
această schelă sondele săpate erau din ce în ce mai productive, cum a fost sonda 21
„răzbită” în seara de 29 mai, la o adâncime de 510 metri. A început prin „a face o
puternică erupţiune, dând în interval de 5 – 6 ore o cantitate de aproape 100 de
vagoane” 438! Dar sonda aceasta foarte productivă s-a înnisipat în luna iunie şi nu a mai
erupt.
Evident, cei de la rafinărie şi-au concentrat eforturile pentru a rezolva problema
existentă: „Se munceşte frenetic în aducerea ei la parametrii de lucru în aşa fel încât, la 15
iulie a început a face erupţiuni. Dar, în continuare, sonda produce şi mult nisip. Cu toate
acestea producţia este de 30 – 70 vagoane de petrol/zi” 439!
În scurt timp, lucrurile s-au simplificat și în ceea ce priveşte transportul petrolului
pentru export din portul Constanţa.
Calea ferată Ploieşti – Slobozia, cu o lungime de 100 km, era „aproape
terminată” 440. „Trenurile de serviciu şi circulă pe dânsa. Ea este de cea mai mare

433
Ibidem, pag. 395.
434
Idem, anul XI, nr. 1, pag. 12.
435
Idem, anul X, nr. 11, pag. 374.
436
Idem, anul X, nr. 14, pag. 504.
437
Ibidem, pag. 515.
438
Idem, anul X, nr. 16, pag. 588.
439
Idem, anul X, nr. 21, pag. 768.
440
Idem, anul X, nr. 24, pag. 875.

137
însemnătate pentru transporturile de petrol din bogatele regiuni petrolifere ale judeţului
Prahova, căci scurtează cu aproape o pătrime drumul dintre aceste regiuni şi portul
Constanţa. Linia duce din Ploieşti prin Urziceni şi Slobozia la Feteşti unde întâlneşte linia
actualmente în serviciu ce duce la Cernavodă la Constanţa” 441.
Scopul acestui proiect feroviar era de a ajunge la portul Constanţa, a cărui
modernizare era în lucru. Acesta este terminat şi inaugurat la 27 septembrie 1909.
În figura 2.11 este prezentat sistemul de rezervoare [442].

Fig. 2.11 Rezervoare [ 442]

Atunci, M.S. Regele, „însoţit de familia princiară, de întreg Ministerul, de

preşedinţii corpurilor leguitoare, de numeroşi dregători civili şi militari a inaugurat
această măreaţă lucrare a tehnicei româneşti”, condus fiind de inspectorul general Anghel
Saligny, directorul şi sufletul marilor lucrări executate în acest port 443.
Din punct de vedere tehnic, “portul de petrol” era compus dintr-o staţie de recepţie,
rezervoare de înmagazinare, instalaţia de încărcare, bazinul de petrol – cu o adâncime de
până la 9 metri. Din suprafaţa totală de 192 de hectare a portului, 60 de hectare erau
ocupate de bazine. Cheiul avea o lungime de 6.420 metri, din care cheiul bazinului de
petrol 1398 metri.
Importanţa portului consistă în repeziciunea cu care se putea face încărcarea, adică se
puteau încărca în 40 – 50 ore patru vase – tancuri cu o capacitate de 5.000 t fiecare 444.
Pentru o eficienţă cât mai mare, a fost votată prin lege construirea unei conducte
pentru transportul petrolului.

441
Ibidem, pag. 875.
442
Idem, anul XII, nr. 1, pag. 1005.
443
Idem, anul X, nr. 28, pag. 1003.
444
Ibidem, pag.1003.

138
 Pe 28 martie 1912, a fost promulgată “Legea pentru construirea conductelor pentru
transportul ţiţeiului şi petrolului lampant Băicoi – Constanţa”, depusă de Petre P. Carp,
ministrul de finanţe. S-a deschis „pe seama Ministerului de finanţe un credit extraordinar
de 18 milioane lei pentru studierea şi construirea unui conduct de petrol Băicoi – Ploeşti –
Buzău – Făurei – Feteşti – Cernavodă – Constanţa. Acest credit se va acoperi prin
emisiune de obligaţiuni 4%, garantate de stat. Construirea şi administrarea conductei se
vor face de către ministerul lucrărilor publice prin direcţia căilor ferate” 445.
Pentru a demonstra necesitatea construirii conductei care să alimenteze instalaţiile
pentru încărcat vase cu petrol pentru export din portul Constanţa, P.P. Carp (fig. 2.12) a
prezentat Parlamentului o “expunere de motive”, fără a ignora şi tentativa similară pe care
a avut-o guvernul pe care îl conducea în 1900.

Fig. 2.12 P.P. Carp [ 446]

Acesta bănuia importanța unei astfel de realizări pentru industria de petrol a

României, mai ales că, în acel an, înainte de a decide construirea Rafinăriei “Româno –
Americană” de la Ploieşti, “Standard Oil Co.” propusese guvernului român să construiască
această conductă 447.
De data aceasta argumentele, în special cele economice, au fost covârşitoare. În
expunerea de motive se preciza:

445
Idem, anul XIII, nr. 9, pag. 355.
446
Idem, anul XII, nr. 1, pag. 27.
447
Idem, anul XIII, nr. 9, pag. 358.

139
 “Producţia de ţiţei a României, în 1911, a fost de 1.544.000 tone din care, în ţară, s-
au prelucrat 1.404.000 tone, adică 91% din producţia totală. Prin distilare s-au obţinut
1.381.000 tone din care 525.000 tone s-au consumat în ţară. S-au exportat, prin portul
Constanţa, 618.000 tone, adică 91%. În total, numai dus, au fost 1.373 trenuri (450 tone
un tren). Calculele efectuate demonstrează clar că transportul prin conducte, de la Băicoi
la Constanţa, este mult mai eficient decât pe căile ferate” 448.
Aceste argumente au făcut ca Parlamentul României, fără nici o ezitare, să voteze
proiectul pe 14 martie în Camera Deputaţilor şi pe 15 martie 1912 în Senat.
O schemă a traseelor de conducte este prezentată în figura 2.13.

Fig. 2.13 Trasee de conducte [ 449]

În aceiaşi perioadă, şi Căile Ferate Române a publicat o dare de seamă de 400 de

pagini, “lucrare extrem de importantă, o oglindă fidelă a celei mai importante instituţiuni
de stat” 450. În aceasta era prezentat şi modul în care transportul de petrol a luat amploare
după anul 1897. La fel de important, pentru industria de petrol, era şi faptul că
locomotivelor (fig. 2.14) li s-au adaptat aparate de ars păcură. În total existau 595 de astfel
de utilaje şi doar 96 care nu ardeau combustibil lichid.

448
Ibidem, pag. 356.
449
Idem, anul XIV, nr. 1, pag. 25.
450
Idem, anul XIV, nr. 13, pag. 522.

140
 Fig. 2.14 Reclamă la locomotive [ 451]

2.8 Totalul rafinăriilor din România

În 1908 s-a realizat o statistică a rafinăriilor existente în România 452. Acestea erau
clasate astfel:
- 9 care pot lucra peste 40.000 t ţiţei/an.
- 5 care pot prelucra peste 10.000 t ţiţei/an.
- 40 care pot prelucra mai puţin de 10.000 t ţiţei/an.
Capitalul investit în aceste rafinării era de 42.167.164 lei.
Pentru conducătorii ţării şi pentru economia românească era importantă naţionalitatea
capitalului. Situaţia era următoarea:
Naţionalitatea Numărul rafinăriilor Capitalul investit (lei)

Germană 5 14.773.312
Olandeză 3 9.098.496
Engleză 1 550.000
Belgiană 1 1.250.000
Franceză 2 2.546.707
Americană 1 6.632.604
Italiană 1 1.000.000
Austro-Ungară 1 2.555.143
Română 45 3.760.902
În figura 2.15 este prezentat numărul de rafinării din România aferent diferitelor
naționalități [456].

451
Idem, anul XIII, nr. 16, pag. 671.
452
Idem, anul X, nr. 26, pag. 932.

141
 Fig. 2.15 Numărul rafinăriilor în România [ 453]

În analiza făcută de ing. Virgil Toroceanu (fig. 2.16), şeful de serviciu în Ministerul
Industriei şi Comerţului, se concluziona:
„Observăm disproporţiunea mult prea exagerată ce există azi în România între
producţiunea ţiţeiului pe de o parte şi potenţialitatea de fabricare de alta, între capitalul
investit în exploatarea zăcămintelor şi acela al fabricilor” 454.

Fig. 2.16 V. Toroceanu [ 455]

În 1908, capitalul investit în exploatarea zăcămintelor a fost de 222.202.957 lei 456!

În 1910 guvernanţii au întocmit un proiect de lege ferm şi clar pentru „contractul
muncei” 457. În fapt, era o continuare a două proiecte de regulamente mai vechi, care au

453
Sursa: autor.
454
M. P., anul X, nr. 26, pag. 941.
455
Idem, anul XXV, nr. 19, pag. 1580.
456
Idem, anul X, nr. 26, pag. 940.
457
Ibidem, pag. 102.

142
suferit numeroase îmbunătăţiri, a căror necesitate a pornit din întâmplări nefericite şi nu
din mimetism faţă de străinătate.
Aşa arăta primul proiect întocmit în 1906:
Proiect de Regulament pentru Asistenţă Medicală 458:
“În industria de petrol a României, în urma şedinţelor comitetului “Asociaţiei
Exploatatorilor şi Fabricanţilor de petrol” s-a discutat, în urma apariţiei unei epidemii de
“febră tiphoidă” în 1905, în regiunea petroliferă cea mai bogată şi populată din ţară –
regiunea Câmpina – Buştenari – să studiem cum am putea mai bine să prevenim boalele
sau să le vindecăm. Apare un regulament pentru asistenţă medicală în care se specifică
ferm că medicul societăţii este obligat a constata starea sanitară a oricărei persoane,
trimisă de administraţie în acest scop. La un alt articol se specifică faptul ca medicul să
viziteze cel puţin o dată pe săptămână, toate locuinţele angajaţilor şi dependinţele lor
pentru a se încredinţa de starea higienică şi a prescrie măsurile ce va crede de cuviinţă.
Să facă Administraţiei un raport după fiecare vizită. De asemenea, se va îngriji ca cutia de
farmacie să fie totdeauna aprovizionată cu medicamente necesare primei asistenţe,
prescriind la timp ce să se comande 459.
Din păcate, acest proiect nu s-a materializat devenind lege, fiind în vigoare doar la
locul de muncă. Foarte curând a apărut un al doilea regulament, numit “Regulament de
Administraţie şi poliţie minieră, pentru exploatarea petrolului”.
Acesta a fost promulgat prin Decretul regal Nr. 156 din 10 octombrie 1906 460.
Avea mai multe capitol, dintre care cele mai importante sunt:
I Autorizarea şi dispunerea lucrărilor
II Personalul
III Conducerea exploatării
VI Poliţia lucrărilor
VIII Raportul dintre explorator şi lucrători
În ceea ce priveşte legislaţia în domeniul asistenţei medicale în muncă, se specifica
faptul că “fiecare explorator trebuie, pentru 20 – 100 lucrători să aibă o infirmerie cu un
pat şi un infirmier. Schelele care au între 100 și 500 lucrători trebuie să aibă un medic” 461.
Era o legiferare extrem de utilă pe piaţa muncii, pentru că abuzurile de orice fel
puteau fi stopate, pentru că legea se aplica „ori şi cărui fel de muncitor industrial”, iar
muncitorul trata direct cu patronul sau „prepusul” său, „ori ce interacţiune a unui terţiu e
exclusă”.

458
Idem, anul VII, nr. 16, pag. 425.
459
Ibidem, pag. 426.
460
Idem, anul VII, nr. 29, pag. 814.
461
Idem, anul VII, nr. 30, pag. 845.

143
 În proiectul de lege mai erau specificate prevederi de care angajatorul era obligatoriu
să țină cont, lucruri care uşurau foarte mult viaţa şi activitatea angajaţilor, în special a celor
care nu aveau nici studii elemenare.
Enumerăm principalele prevederi:
- patronul trebuie să dea lucrătorului o muncă în condiţii igienice;
- să nu-l oblige la mai mult de 10 ore de lucru, dacă are 16 ani;
- salariul nu poate fi plătit decât în monedă, el nu poate fi plătit în cantine, cârciume
sau prăvălii. Dacă nu trece de 5 lei, se plăteşte cel puţin la 7 zile, cel ce nu trece de 10 lei,
se plăteşte la 15 zile, celelalte la lună;
- lucrătorul datoreşte patronului respect, îngrijire la lucrul ce execută, paza
materialelor şi a siguranţei;
- orice atelier de cel puţin 10 lucrători trebuie să aibă un regulament aprobat de
ministerul industriei;
- pentru cazul de accidente, patronul este dator să asigure pe fiecare lucrător care are
o leafă maximă de 2.500 lei anual, de 1.000 de ori leafa zilnică;
- dreptul la pensie începe la 65 de ani, iar în caz de invaliditate, începe la orice
vârstă.
Proiectul acesta, depus la Parlament de Mihai Orleanu 462, ministrul industriei şi
comerţului, a fost aprobat de Senat, dar la Camera Deputaţilor s-au solicitat modificări,
specificându-se faptul că, în toată acestă acţiune, “a fost departe de industriaşi, vreun gând
politic” 463.
Totodată, legislaţia a fost îmbunătăţită şi pe alte planuri, unul dintre cele mai
importante regăsindu-se în „Noua Lege a Industriei”.
Senatul a votat această lege pentru încurajarea industriei naţionale, urmând
Sancţiunea regală, pentru a intra în vigoare.
Concluzia specialiştilor a fost că „marea problemă a stabilizării condiţiunilor de
funcţionare a industriei e rezolvată, mulţumită legei lui Dimitrie Neniţescu, ministrul
industriei” 464. Totodată urmează și alte acțiuni validate prin lege.
Dintre aceste acţiuni în favoare muncitorilor, s-a distins şi constituirea oficială a unui
sindicat la Moreni, cu aprobarea ministrului secretar de stat în departamentul industriei şi
comerţului. Ideea de la care a pornit constituirea acestui sindicat era “constatarea

462
Idem., anul XI, nr. 11, pag. 380.
463
Idem, anul XI, nr. 12, pag. 401.
464
Idem, anul XIII, nr. 5, pag. 210.

144
pericolului comun ce-l prezintă împrăştierea în atmosferă a ţiţeiului şi gazelor din sondele
eruptive şi a celor în lăcărit din zona Moreni – Bana” 465.
În decizia ministerială din 6 iunie 1913, se specifica, la trei puncte, demersurile care
trebuiau urmate şi era valabilă pentru „toţi exploatatorii din zona menţionată, actuali şi
care vor mai veni”.
Aceștia au fost invitaţi să se constituie în sindicat, pentru a lua următoarele
măsuri:
- captarea ermetică a ţiţeiului;
- captarea gazelor de la sondele în lăcărit;
- înfiinţarea unui număr suficient de jandarmi pentru paza, ordinea şi siguranţa în
schelă 466.

2.9 Invenţii româneşti deosebite

Pe măsură ce industria de petrol se dezvolta în România, au apărut şi invenţiile a

căror valoare erau de nivel mondial. Două dintre acestea, cea a dr. Lazăr Edeleanu şi a lui
Virgiliu Tacit au schimbat industria de petrol în toate ţările lumii care aveau activitate
industrială în acest domeniu. Prezentăm esenţialul lor, pentru că ţinem cont de modul în
care au fost utilizate şi de Rafinăria „Româno – Americană”.

2.9.1 Dr. Lazăr Edeleanu – O nouă metodă de rafinare a petrolului

Dr. Lazăr Edeleanu (fig. 2.17), de profesie chimist, a inventat şi brevetat, în anul
1908, o nouă metodă de rafinare a petrolului. Pentru a-l face cunoscut, menţionăm câteva
date biografice: “Inventatorul s-a născut în 1861, la Bucureşti. După ce a terminat studiile
liceale la Bucureşti a mers în Germania, la Universitatea „Friederich Wilhem”, din
Berlin. Datorită meritelor sale ştiinţifice este ales, în 1910, membru de onoare al Societăţii
de Ştiinţe Naturale din Moscova, membru de onoare al Institution of Tehnologies din
Anglia, în 1925, director al Allgemeine Gesellscaft fur Chemishe Industries, în Germania.
În 1932 i se acordă Medalia Redwood, drept recunoaştere a meritelor sale ştiinţifice”467.

465
Idem, anul XIV, nr. 17, pag. 586.
466
Idem, anul XIV, nr. 18, pag. 786.
467
Ivănuş, Gheorghe ş.a., op. cit. pag. 31.

145
 La publicarea anunţului în Monitorul de Petrol se specifica faptul că ”metoda e
brevetată în principalele State” 468 (fig. 2.18).

Fig. 2.17 Lazăr Edeleanu [ 469] Fig. 2.18 Procedeul de rafinare a petrolului [ 470]

În prezentarea acestei noi metode se menționa:

„Pentru a obţine benzină, lampant, uleiuri de uns şi alte derivate de petrol, petrolul
brut este supus unei distilaţiuni fracţionate, urmate de o rafinare prin acid sulfuric şi
alcali. Cu toate că acest procedeu, în multe cazuri, nu dă rezultate satisfăcătoare, totuşi el
nu s’a putut înlocui până acum printr’un alt procedeu care să fie economic şi în acelaşi
timp adaptat pentru a fabrica produse utilizabile… Pierderile de distilat şi marea cantitate
de acid sulfuric consumat cu metodele vechi micşorează prea mult rentabilitatea
fabricaţiunei. Invenţiunea despre care ne ocupăm aci are de scop a oferi industriei un
procedeu care să nu prezinte inconvenientele menţionate mai sus. Acest procedeu consistă
în a trata petrolurile brute cu bioxid de sulf lichid sau cu bioxid de sulf în condiţiuni de a
se putea lichefia. S’a constatat că impurităţile, materiilele colorate, odorante şi
hidrocarburile grele mai bogate în carbon, ce prejudiciază calităţile produselor din petrol
se dizolvă în bioxid de sulf lichid, pe când hidrocarburile de valoare ce constituiesc
produsele rafinate se dizolvă cu greu sau aproape de loc în bioxid de sulf lichid.
Această metodă se aplică în mod special la petrolurile brute din România, Galiţia,
Texas, California şi alte similare” 471.
În concluzia articolului erau prezentate „avantagiile principale ale procedeului”, şi
anume:

468
M. P., anul IX, nr. 31, pag. 1155.
469
Colecţia foto Muzeul Petrolului Ploieşti.
470
M. P., anul XXIV, nr. 8, pag.606.
471
Idem, anul IX, nr. 31, pag. 1156.

146
 - Reactivul dizolvant, bioxidul de sulf, se poate fabrica cu uşurinţă şi ieftin prin
arderea sulfului, calcinarea piritelor;
- Nu se produce aproape nici o pierdere;
- Reactivul dizolvant se poate recâştiga în mod cantitativ;
- Absorţia de căldură ce are loc în timpul evaporării bioxidului de sulf lichid poate fi
utilizată pentru a răci produsele ce trebuie să fie tratate 472.
Despre ce înseamna această metodă, notificările au continuat (aici trebuie menţionat
că forma uzuală, actuală, este „dioxid de sulf” în loc de “bioxid de sulf”).
S-a menţionat că dr. Lazăr Edeleanu, directorul Laboratorului de Chimie de pe lângă
Institutul Geologic, şi-a brevetat în toate statele noua metodă şi “actualmente se execută
aci la noi în ţară o instalaţie în mic, proprie noei metoade de rafinaj pentru a se face
experienţe pe o scară mult mai întinsă decât laboratorul a permis până acuma şi, fără
îndoială, noua metodă va fi aplicată la o rafinărie mare” 473.
În 1925, dr. Lazăr Edeleanu a devenit membru de onoare al „The Institution
Petroleum Technologist” din Londra. În scrisoarea trimisă pentru a-l înştiinţa despre acest
lucru, se menționa că alegerea „e o slabă recunoaştere a serviciilor preţioase pe care le-a
adus industriei mondiale de petrol” 474.
În esenţă, procedeul a constat în tratarea distilatelor petrolului cu dioxid de sulf lichid
şi se baza pe proprietatea acestuia de a dizolva cu uşurinţă hidrocarburile aromatice şi pe
cele ciclice nesaturate, relativ bogate în carbon. Scopul principal era de a obţine un gaz
lampant de cea mai bună calitate 475.
Procedeul acesta românesc a îmbunătăţit confortul a milioane de oameni.
Pentru a avea o imagine corectă asupra epocii, considerăm interesantă şi necesară
statistica în care este prezentat consumul de petrol lampant pe cap de locuitor în 1911,
inclusiv numărul de locuitori.
- România avea o populaţie de 7.000.000 oameni şi consuma 6,3 kg/locuitor;
- Austro – Ungaria: 52.000.000 – 6,2 kg/locuitor;
- China (1910): 374.000.000 – 1,3 kg/locuitor;
- S.U.A.: 93.500.000 – 29,4 kg/locuitor;

472
Ibidem, pag. 1156.
473
Idem, anul IX, nr. 31, pag. 1165.
474
Idem, anul XXV, nr. 9, pag. 743.
475
Idem, anul XIV, nr. 12, pag. 503.

147
 - Canada: 7.000.000 – 13,6 kg/locuitor.
În Monitorul de Petrol se specifica faptul că, “într-o ţară civilizată, consumul de
lampant este cuprins între 8 şi 12 kg” 476.
Dar aceasta nu a fost singura invenţie brevetată în România, în acel an.
Inginerul Beldiman, “fiul d-lui Beldiman, ministrul României din Berlin” 477, a
inventat un sistem de foraj considerat atât de util, încât firma “A. Borsing” din Berlin, care
şi-a luat asupra ei experimentarea şi exploatarea brevetului, a format o societate distinctă
pe acţiuni, cu un capital de 700.000 mărci, din care 500.000 subscrise în Germania, iar
restul în România.
Interesul a fost atât de mare şi în ţară, încât strângerea banilor a fost patronată de
Eugeniu Carada, co-fondator, alături de Ion C. Brătianu, în 1880, și unul din directorii
Băncii Naţionale a României care „pentru întâiaş dată în timp de 25 de ani de când se află
în direcţia B.N.R. patronează crearea unei întreprinderi cu caracter particular” 478. Era
vorba de ceea ce este numit de specialişti în tehnologiile utilizate în industria petrolului
„sistemul de foraj cu motor la talpa sondei” 479.
Invenţia lui A. Beldiman, care realizase un sistem de foraj prin spălare cu apă, a fost
"completată" cu dispozitivul de foraj tip Cantili, în care se folosea un motor electric. Acest
lucru ducea la creşterea vitezei de foraj, obţinându-se chiar şi o viteză de 2 metri/oră 480!
În timp ce restul Europei se pregătea de război, lista invenţiilor pacifiste a fost
continuată de români cu cele ale lui V.Tacit şi V.Puşcariu.

2.9.2 Virgiliu Tacit – Valeriu Puşcariu: Prevenitor de erupţie

Pentru că, în exploatarea sondelor, exista frecvent un pericol de incendiu, în special

la sondele eruptive, Virgiliu Tacit (fig. 2.19 și 2.20), inginer de mine, şeful regiunii a IV
miniere, Ploieşti, a găsit soluția în iunie 1912. În anul următor era militar în armata
română, înrolat pentru Primul Război Balcanic. Fotografia ataşată în continuare este de la
acel moment.

476
Idem, anul XIV, nr. 8, pag. 347.
477
Idem, anul IX, nr. 31, pag. 1165.
478
Ibidem, pag. 1165.
479
Ivănuş Gheorghe ş.a., op. cit., pag. 219.
480
Lăpuşan Aurelia, Lăpuşan Ştefan, op.cit., pag. 66.

148
 Fig. 2.19 Virgiliu Tacit, soldat [ 481] Fig. 2.20 Virgiliu Tacit, oficial [ 482]

Despre soluţia găsită împotriva incendiilor explica, într-un articol publicat în

Monitorul de Petrol, care a fost punctul de plecare: “Este cunoscut că petrolul, atât în
momentul întâlnirii sale în zăcământ cât şi un timp oarecare de la răsbire, are tendinţa de
a ieşi singur la suprafaţă acţionat fiind de forţa expansivă a gazelor. După calculele
efectuate 40 – 45% din petrolul exploatat provine din erupţiuni. Faţă de numărul lor mare
şi faţă de cantitatea colosală de păcură ce o debitează – chiar şi 500 de vagoane zilnic,
măsurile ce se iau sunt departe de a corespunde valoarei produsului acestor sonde şi, de
aceea, din timp în timp, înregistrăm catastrofe” 483.
În figura 2.21 sunt prezentate două exemple de erupții libere.

Figura 2.21 Erupții libere [ 484][ 485]

Soluţiile “clasice” constau în împiedicarea proiecţiei petrolului la înălţimi prin
amplasarea de grinzi de lemn în turnul sondei, plăci de fier sau “lentile de tuci” ancorate în
pământ şi plasate la 2 – 3 metri deasupra găurii de sondă.

481
Din arhiva foto a Muzeului Petrolului Ploieşti.
482
Ibidem.
483
M. P., anul XIII, nr. 16, pag. 637.
484
Idem, anul XI, nr. 13, pag. 455.
485
Idem, anul XIII, nr. 14, pag. 579.

149
 Cu timpul, soluţiile acestea empirice au evoluat, la Societatea “Astra Română” a
început să se folosească o lentilă (fig. 2.22), care se monta la „o înălţime de 2 până la 3
metri” 486, pentru a stopa împrăştierea ţiţeiului în atmosferă.

Fig. 2.22 Lentila [ 487]

În caz de necesitate, pentru a închide sonda, se adapta la gura burlanelor şi un ventil.

Era o roată mai mare care se închidea prin învârtirea ei, ca un volan. Problema cea mai
frecventă, chiar atunci când exista un astfel de dispozitiv de prevenţie, era faptul că nu se
închidea mereu într-un timp eficient pentru a împiedica erupţia. În general, această situație
se producea din două cauze: sau erau gaze în jurul sondei eruptive, sau era deja incendiu, şi
nimeni nu se mai putea apropia.
Cunoscând bine aceste probleme, Virgiliu Tacit a căutat o soluţie. Împreună cu
Valeriu Puşcariu, directorul Serviciului Minelor, Virgiliu Tacit a proiectat şi construit un
ventil hidraulic, „un dispozitiv sigur pentru a închide sondele eruptive în orice timp şi de la
orice distanţă” 488 (fig. 2.23).

Fig. 2.23 Schiţe ale ventilului hidraulic [ 489][ 490]

486
Idem, anul XIII, nr. 16, pag. 637.
487
Ibidem, pag. 637.
488
Idem, anul XIII, nr. 17, pag. 680.
489
Ibidem, pag. 681.
490
Idem, anul XVI, nr. 12, pag. 549.

150
 Principiul de acţionare al acestuia era următorul: închidea gura sondei prin
manevrarea în direcţia burlanelor a unui piston masiv de fier sau oţel închis într-un cilindru
(B) care forma un întreg cu corpul propriu zis al ventilului (A). Era construit pentru a
rezista până la o presiune de 100 atmosfere. Pistonul era acţionat prin presiunea apei
obţinută foarte uşor din instalaţiile existente la fiecare schelă.
Tacit a recomandat montarea lui sub duşumeaua sondei.
În detaliile de funcţionare se menționa: “imediat ce se produce erupţia şi dorim să o
stăvilim, se deschide conducta de apă ce leagă pompa cu ventilul hidraulic. Datorită
presiunii apei pistonul se mişcă în direcţia erupţiei şi va închide gura sondei” 491.
După închiderea gurii sondei, ţiţeiul care vinea din strat era evacuat printr-un sistem
de ţevi şi de burlane. Acest dispozitiv a primit numele de „Salvator” 492 (fig. 2.24).
În imaginea următoare este reprezentat dispozitivul “Salvator”, montat la sonda nr.
15 a Societăţii “Româno – Americană”.

Fig. 2.24 Dispozitivul “Salvator” [ 493]

Cel mai eficient test a avut loc tot la o sondă a Societăţii “Româno – Americană”, și
anume sonda 26 de la Băicoi – Fierbători, situată la câte 40 de metri de sondele societăţii
Steaua Română.
La mijlocul lunii aprilie “a fost răzbită la adâncimea de 424 metri”. Pentru că se
aşteptau la erupţii violente deasupra ultimei coloane, a fost fixat un ventil obişnuit, iar
deasupra un ventil sistem Tacit – Puşcariu, care era manevrat de la o distanţă de 150 metri
de sondă, prin conducte de 2 ţoli. Sonda a erupt violent pe data de 20 aprilie. Nu a avut loc
niciun accident, pentru că ventilul sistem Tacit – Puşcariu “a funcţionat într-un mod
admirabil” 494.

491
Ibidem, pag. 549.
492
Idem, anul XIII, nr.18, pag. 724.
493
Ibidem, pag. 550.
494
Idem, anul XVII, nr. 12, pag. 508.

151
 În afară de această foarte importantă invenţie, V. Tacit a scris şi multe cărţi, foarte
importante fiind „Exploatarea petrolului în România” – în colaborare cu ing.Tănăsescu, şi
„Monografia oraşului Câmpina”.
În figura 2.25 este prezentată coperta 1 a lucrării “Contribuții la studiul exploatărilor
de petrol din România” [495].

Fig. 2.25 Coperta cărții lui V. Tacit [ 495]

Acesta s-a distins și prin donarea unei sume de 1.000.000 lei pentru înfiinţarea unei
burse pentru studiul ingineriei de mine 496.
S-a remarcat eficienţa dispozitivului, astfel că, la 15 mai 1912, a fost patentat în
România sub numărul 2.745, în Germania (brevet nr. 2.745), în Austria (nr. 59.471), în
Ungaria (nr. 6.688), în Mexic (nr.14.974), urmând patentarea lui în toate ţările în care se
exploata petrol 497.
Alte imagini despre activitatea lui Virgiliu Tacit sunt prezentate în Anexa 2 –
Virgiliu Tacit.
În acelaşi an, 1913, românii constatau, „într-un mod evident că în diverse state se fac
sforţări pentru a îndruma chestiunea petrolului pe o cale ştiinţifică”. Probabil și succesele
din domeniul inventivității românești au determinat ideea că era nevoie de înfiinţarea unui
institut de petrol. În acel moment existau doar câteva institute geologice care studiau
zăcămintele de petrol şi tehnologiile folosite, şi anume:
- Institutul geologic din S.U.A., care publica datele cele mai complete pentru
producţia mondială, deşi le lipsea baza ştiinţifică serioasă;
- Institutul geologic al României, unde studiul petrolului a luat o dezvoltare deosebită
atât în geologie, chimie, tehnologie, cât şi în statistică;

495
Colecţia Muzeului Petrolului Ploieşti.
496
M. P., anul XXXV, nr. 10, pag. 720.
497
Idem, anul XVI, nr. 12, pag. 549.

152
 - Institutele geologice din Mexico, Japonia, Austria şi Rusia, unde se fac studii
speciale asupra zăcămintelor de petrol.
Între şcolile superioare unde se studia şi petrolul, excluzând şcolile de foraj de la
Câmpina şi Boryslav (atunci în Austro – Ungaria), în Europa existau: Universitatea
Birmingham (Anglia), Şcoala politehnică imperială şi regală din Lemberg (Austria), Şcoala
tehnică superioară din Karlsruhe şi cea din Berlin (Germania), Institutul Politehnic de pe
Don şi Universitatea de femei din Tiflis ( Rusia).
În S.U.A existau “The Ohio State University şi “Case School of aplied Science” în
Cleveland, tot în statul Ohio 498.
Concluzia românilor, “examinând în modul cel mai obiectiv această chestiune” 499,
era că ar fi fost preferabil să se centralizeze într-un institut tot ce se referă la petrol, iar
concluzia aceasta a evoluat: “România e locul cel mai indicat pentru înfiinţarea unui
institut de petrol”.
Dintre motivele “obiective”, s-a remarcat faptul că aveam o ţară cu o producţie
însemnată de petrol, rafinării din cele mai mari şi transportul cel mai variat. În plus, faţă de
alte ţări europene, avem şi avantajul de a fi cel mai bine situată geografic, “cam în centrul
Europei”.
În tabelul 2.1 cu distanţele dintre regiunile de producţie şi cele de desfacere a
petrolului, în kilometri [ 500], prezentat în continuare, se certifică această ipoteză.

Tabelul 2.1
Porturile de America, de la Rusia, de la România, de la
destinaţie New York Batum Constanţa
Hamburg 6.350 7.100 6.350
Anvers 5.550 6.300 5.600
Londra 5.500 6.300 5.600
Le Havre 5.400 6.200 5.050
Bordeux 5.250 5.750 4.050
Lisabona 4.750 4.750 3.000
Marsilia 6.300 3.700 2.800
Trieste 8.000 3.500 1.300

498
Idem, anul XIV, nr. 18, pag. 811.
499
Ibidem, pag. 811.
500
Ivănuş Gheorghe ş.a., op. cit., pag. 215.

153
 Port-Said 7.500 2.000 7.300
Bombay 13.000 8.000 10.100
Calcuta 15.800 10.800 15.300
Shanghai 21.000 16.000 16.800
Yokohama 22.500 17.500 18.000
Sydney 24.000 19.000 15.028

Scopul înfiinţării unui astfel de institut a fost acela de a studia cât mai
“ştiinţificeşte” 501 toate problemele referitoare la industria de petrol, din punct de vedere
mondial. Se remarcă faptul că o încercare similară s-a încercat în America, în 1910, unde
se proiectase însă un Institut de petrol care să centralizeze toate informaţiile din America.
Acesta nu s-a mai realizat, iar explicaţia, absolut fascinantă, s-a publicat în Monitorul
de Petrol: “Sub această formă de imperialism în ştiinţă bineînţeles că nu s-a putut ajunge
la nici un rezultat” 502.
La sfârşitul anului 1913, Nicolae Xenopol, ministrul industriei şi comerţului, anunţa
că s-a hotărât înfiinţarea, la Bucureşti, a Institutului Internaţional de Petrol. Reprezentanţii
industriei de petrol au decis să ofere 60.000 lei anual, urmând ca statul român să acorde o
subvenţie egală. Institutul va fi condus de „eminentul director al Institutului Geologic, Dr.
Ludovic Mrazek”, noua instituţie urmând “a fi alipită pe lângă acesta” 503.

2.10 Mobilizarea şi petrolul

Despre influenţa şi importanţa petrolului în destinul dimensiunilor României avem o

primă menţiune în Monitorul de Petrol din 20 iunie 1913. Articolul se numea simplu:
„Mobilizarea”, pe care îl redăm aşa cum a fost exprimat, în mod oficial:
“M.S. regele a semnat pe ziua de 20 iunie decretul prin care se mobilizează întreaga
oştire. Ţara întreagă a primit cu satisfacţiune această ştire.
Industria de petrol va suporta şi ea cu drag sacrificiile grele ce’i vor impune nevoile
ţarei în momente atât de mari şi uneşte urările ei cu ale tuturor fiilor acestei ţări, ca actele

501
Ibidem, pag. 811.
502
Idem, anul XIV, nr.19, pag. 860.
503
Idem, anul XIV, nr. 35, pag. 1525.

154
României să fie încununate de cel mai mare succes, iar armele iei – dacă războiu va fi – să
fie acoperite de glorie” 504.
Acest subiect a fost urmărit îndeaproape şi de cei care erau implicaţi în industria de
petrol. A urmat un articol intitulat „Acţiunea militară a României şi petrolul”, primul scris
cu litere mai mari, fără a avea, în această revistă, nici o semnătură.
Dintre ideile cuprinse în el se remarcă:
„Mobilizarea şi starea de război au impus sacrificii tuturor locuitorilor ţărei. Nimeni
nu a cârtit contra lor, nu s’a plâns de dânsele. Binele şi interesul României este mai presus
de orice alte interese. Industria de petrol a României va avea şi ea să sufere din greu,
mobilizarea i-a retras multe braţe... Când, mulţumită gestului României, binefacerile păcei
se vor revărsa asupra ţărilor balcanice, cari de opt luni turbură viaţa normală a Europei –
industria noastră de petrol, sub protecţia pavilionului unei Românii mai mari şi mai
strălucitoare ca prestigiu, îşi va relua activitatea acum întreruptă în parte” 505.
Al Doilea Război Balcanic a început la 30 iunie 1913, când Bulgaria, fără declaraţie
oficială de război, şi-a atacat foştii aliaţi din primul război balcanic: Serbia şi Grecia.
Cu acordul Franţei şi Rusiei, armata română a început să mobilizeze, între 3 și 6 iulie,
437.000 de soldaţi. La 10 iulie, s-a dat acordul de intrare în Bulgaria, ca o respingere
publică a acordului cu Austro – Ungaria 506.
La 31 iulie, România a acceptat un armistiţiu din partea Bulgariei, pe care îl analizăm
în Capitolul 4.
În conformitate cu prevederile Tratatului de pace de la Bucureşti, Bulgaria ceda
României porţiunea cunoscută ca Dobrogea de Sud (Cadrilaterul), de la vest de Turtucaia
până la malul vestic al Mării Negre, la sud de Ecrene.
Cadrilaterul (fig. 2.26) avea o suprafaţă de aproximativ 6.960 km², o populaţie de
circa 286.000 de locuitori şi includea fortăreaţa Silistra şi oraşele Turtucaia (port la
Dunăre) şi Balcic (port la Marea Neagră) 507.

504
Idem, anul XIV, nr. 18, pag. 831.
505
Idem, anul XIV, nr. 19, pag. 839.
506
Voicu Alexandru, „România şi războaiele balcanice”; în
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/romania-si-razboaiele-balcanice
507
https://ro.wikipedia.org/wiki/Participarea_Rom%C3%A2niei_la_cel_de-
Al_Doilea_R%C4%83zboi_Balcanic

155
 Fig. 2.26 Cadrilaterul [ 508]

2.11 Modernizarea, tot pe bază de petrol

Prima ţară care a sesizat eficienţa mai mare a motoarelor care folosesc petrol, mai
precis păcură, la nave, este Anglia 509. Englezii au observat acest lucru şi datorită faptului
că pe acolo a trecut vaporul cu motor Diesel care purta numele „Seladia”, care aparţinea
Companiei „East Asiatic Co.”, din Copenhaga. În mod interesant pentru România, acest
vapor “nu arde decât păcură românească şi face călătorii între Europa şi Bangkok”.
Analizându-se capacitatea tehnică a vasului, s-a constatat că acesta putea face o
călătorie în jurul pământului, fără a trebui să se aprovizioneze cu păcură.
„Iată un avantaj care impresionează spiritul practic al englezului şi dacă dreptul de
prioritate îl are Vulcanus – nu mai puţin Seladia – va rămâne primul care a atras atenţia
publicului englez asupra marelui viitor al petrolului” 510.
Urmarea acestui fapt a fost promptă, mai multe societăţi au comandat vapoare de
acest gen. „În Anglia se construiesc 12 vapoare cu motor Diesel, cel mai mic fiind de 4.500
t, iar cel mai mare de 8.000 t”. Mai mult, englezii au construit şi 21 de vapoare cu motoare
Diesel, menite a servi ca tancuri pentru transportul petrolului.

508
https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=71828477
509
M. P., anul XIII, nr. 7, pag. 295.
510
Ibidem, pag. 296.

156
 O altă nuanţă, socială, nu a scăpat lumii. În Monitorul de Petrol, se menționa că
„marea grevă a minerilor din Anglia e apă la moară industriei petrolului. Atenţia multor
industriaşi se îndreaptă acum spre combustibil lichid cu gândul de a înlocui astfel
cărbunele. Cereri multe şi inzistente de păcură s-au manifestat din toate părţile, aşa că
cererile acesteia s-au urcat simţitor” 511. Pragmatismul englezilor s-a manifestă tot mai
mult în acest domeniu. Noutatea momentului a fost dată de primul lord al amiralităţii,
Winston Churchill, care, în Camera Comunelor, a ţinut o cuvântare despre care se poate
spune că are o însemnătate istorică pentru industria de petrol. În esenţă, Churchill stabilea
„definitiv şi strălucit importanţa covârşitoare a petrolului ca combustibil pentru
bastimentele de război” 512.
Faţă de întrebuinţarea cărbunelui, utilizarea petrolului la navele de război se
distingea prin câteva avantaje:
- la aceiaşi eficacitate, cheltuiala este mai mică;
- raza de acţiune este mai mare, acelaşi spaţiu înmagazinând mai multă forţă;
- vasele se pot încărca mult mai uşor cu combustibil, chiar în largul mării, deci
avantajul era că nu trebuiau să se îndepărteze de locul bătăliei.
În 1913, Anglia avea construite, sau în construcţie, mai mult de 100 de
contratorpiloare (nu se spune numărul exact, această informaţie fiind considerată în epoca
respectivă secret militar).
A fost analizat şi consumul de petrol, concluzia fiind că la o producţie mondială, de
50.000.000 t, în 1912, consumul total al flotei engleze a fost de 200.000 t 513. Într-o şedinţă
a acţionarilor de la Societatea “Româno – Americană”, din 19 iunie 1914, se spunea că “au
existat rezultate frumoase în 1913 datorită cererii mereu crescânde mai cu seamă de
combustibil lichid pentru marinele militare şi comerciale ale diverselor state din Europa.
Exportul nostru s-a făcut pe o scară foarte întinsă deşi a fost întrucâtva stânjenit în timpul
mobilizării (din 1913) datorită dificultăţilor de transport pe calea ferată” 514.
La Societatea “Româno – Americană” are loc o şedinţă a acţionarilor, după intrarea
în vigoare a legii despre asistenţa medicală. Sunt tratate probleme diverse, analizându-se
activitatea rafinăriei. În şedinţă s-a afirmat că anul 1909 a fost, „pentru industria petrolului
în general şi pentru societatea noastră în special, un an de muncă încordată şi de luptă

511
Idem, anul XIII, nr. 7, pag. 297.
512
Idem, anul XIV, nr. 14, pag. 917.
513
Ibidem, pag. 936.
514
Idem, anul XV, nr. 17, pag. 835.

157
aprigă” 515. Demonstraţia rezidă şi în faptul că producţia de ţiţei a fost de 120.456 t faţă de
111.447 în 1908 516.
Acesta a fost doar începutul. La Societatea „Româno – Americană”, pornindu-se de
la această legislaţie pentru muncitori, lucrurile vor evolua din ce în ce mai bine. În
favoarea lor, dar cu o irizare eficientă asupra întregului. Acest lucru a însemnat implicit,
după cum a înţeles foarte bine conducerea, un beneficiu pentru întreaga societate
comercială. În perioada interbelică vor apărea programe speciale, unice în industria
românească de petrol.
În figura 2.27 este prezentată o vedere a unei sonde aparținând Societății „Româno –
Americană” [517].

Fig. 2.27 Sondă din Moreni

(Societatea “Româno – Americană”) [ 517]

În ciuda succeselor înregistrate la producţia de petrol obţinută la schelele din ţară, la

21 aprilie 1911 s-a constatat că, pe anul 1910, Societatea “Româno – Americană” a ieşit în
pierdere. În şedinţa acţionarilor a fost prezentat bilanţul, iar concluzia a fost că există un
deficit de 722.289,13 lei 518!
În anul următor s-a constatat, în şedinţa acţionarilor din 29 aprilie 1912, că Societatea
a obţinut, în 1911, un beneficiu de 280.913,78 lei 519.
În anul 1912, producţia de ţiţei în fiecare zi era cuprinsă între 40 şi 70 de vagoane,
cea mai mare obţinându-se de la schela Moreni. Un astfel de exemplu este cel din
noiembrie 1912 când, din 42 de vagoane/zi, 40 s-au obţinut la Moreni 520.
Este de precizat că un tren de petrol era considerat ca având 480 de t 521.
Situaţia s-a îmbunătăţit din ce în ce mai mult şi a început să semene cu ceea ce

515
Idem, anul XI, nr. 12, pag. 424.
516
Ibidem, pag. 424.
517
Idem, anul XI, nr. 13, pag. 456.
518
Ibidem, pag. 459.
519
Idem, anul XIII, nr. 12, pag. 484.
520
Idem, anul XIII, nr. 33, pag. 1380.
521
Ibidem, pag.1494.

158
aşteptau petroliştii şi politicienii de la această firmă și mai ales cu ceea ce sperau acţionarii
şi oamenii implicaţi în activităţile Societăţii să se întâmple.
În ianuarie 1913, s-a înregistrat o producţie neaşteptat de mare, 85 de vagoane la
schelele de producţie de la Moreni, Băicoi, Bordeni, Grâuşor-Stejar şi Teţcani 522.
În aceeași perioadă, Societatea “Româno – Americană” avea şi un număr de 22 de
sonde abandonate, destul de puţin faţă de “Astra Română”, care avea 78 astfel de sonde 523.
Recordul acesta negativ îl deţinea Societatea “Concordia”, cu un număr de 150 de sonde!
La şedinţa Consiliului de Administraţie din 30 aprilie a fost prezentat profitul pe anul
1912, în sumă de 1.505.579, 64 lei 524.
În august 1913, la Constanţa, aşa cum aflau acţionarii acestei firme, s-a terminat
„instalaţiunea” pentru export.
Totodată a fost mărită rafinăria de la Ploieşti a Societăţii „Româno – Americane”.
Instalaţiile pentru distilarea continuă a petrolului erau proiectate să ajungă de la 300 t/zi la
500 t/zi încă din primele luni ale anului 1914. A fost modernizată şi instalaţia de
rectificare, fiind considerată „de sistemul cel mai nou” pentru că, aşa cum a dovedit-o, era
foarte economică şi furniza produse superioare. Pentru alimentarea suficientă a rafinăriei
cu apă s-a săpat un puţ care furniza 5.000 t/zi. De asemenea, pentru a înlesni manipularea
ţiţeiului şi produselor obţinute prin distilare, capacitatea de rezervare a fost mărită cu
10.000 t. Nici condiţiile de lucru ale personalului nu au fost ignorate, pentru directorul
tehnic al rafinăriei fiind construită o locuinţă. Afară de aceasta, „diferite îmbunătăţiri au
fost aduse pe linia de garaj, cât şi în diferite părţi ale fabricei” 525.
Îmbunătăţirile s-au manifestat pe mai multe planuri. S-au mai înfiinţat diverse
„anexe”, cu scopul de a îmbunătăţii activitatea Rafinăriei “Româno – Americană” și s-a
apelat la “anunțuri”, precum cel din figura 2.28.

Fig. 2.28 Anunţ [ 526]

522
Idem, anul XIV, nr. 4, pag. 170.
523
Idem, anul XIV, nr. 5, pag. 200.
524
Idem, anul XIV, nr. 10, pag. 445.
525
Idem, anul XIV, nr. 28, pag. 1226.
526
Idem, anul XV, nr. 6, pag. 298.

159
 Informații despre această rafinărie se regăseau şi în literatura de specialitate. Din
păcate, ocazia a fost cea dată de acţiunea de autodistrugere a industriei româneşti de petrol,
din 1917, pentru a nu fi capturată de trupele germane în timpul Primului Război Mondial.
Descrierea îi aparţine englezului John Norton – Griffiths, care a participat la această
acţiune, din partea Angliei.
Acesta afirma: “Era cea mai mare rafinărie în jurul Ploieştilor şi dispunea de cea
mai însemnată capacitate de stocare a petrolului. În pregătirea acţiunii noastre, a trebuit
să avem mare grijă ca, odată aprins focul, acesta să nu scape de sub control şi să se
răspândească prea repede de la un rezervor la altul sau la alte echipamente. Pentru a ne
asigura că totul va fi complet distrus, am creat o reţea de conducte prin care petrolul urma
să ajungă în mod controlat la fiecare instalaţie. S-au făcut unele îndiguiri la marginea de
est a rafinăriei, iar apoi au fost umplute cu reziduuri de petrol şi li s-a dat foc. Alte 100 de
rezervoare au fost incendiate unul câte unul şi, la final, instalaţiile au fost aprinse şi
fiecare bazin şi cazan a explodat. A fost o privelişte cu adevărat spectaculoasă, mai ales
că s-au ridicat nori uriaşi de fum, unii întinzându-se şi pe aproape 100 de kilometri.
Situaţia trebuie să fi fost foarte neplăcută pentru trupele inamice, aflate în cealaltă parte a
oraşului, mai ales că vântul bătea înspre ele. Au fost distruse circa 120.000 tone 527.
Despre acest subiect al autodistrugerii industriei româneşti de petrol vom aduce mai
multe precizări, respectând criteriul cronologic al întocmirii acestei lucrări. Tot în acea
perioadă au apărut alte firme sub denumirea “Standard”. Una dintre ele a fost “Standard
Oil Refinery of Roumania”, fondată în iulie 1912, cu un capital de 140.000 £, care deţinea
totalitatea acţiunilor Societăţii române “Standard” și declara un dividend interimar de
10% 528. Americanii au înfiinţat şi „The Standard Petroleum Exploration Co. Lim.”, cu un
capital de 230.000 £. Scopul ei era acela de a continua achiziţionarea de terenuri petrolifere
în România, în acel moment deţinând peste 1.000 de acri, situați în Prahova, în regiunea de
sud a Buştenarilor şi în zona Băicoi – Ţintea.
Se remarcă, fapt care sporeşte atracţia pentru petrolul românesc, că multe zone nu
erau dezvoltate la potenţialul maxim. Dar industria de petrol se afla în evoluţie, de la 1899,
când s-a obţinut o producţie de 250.000 t, aceasta crescând la 1.806.942 t, în 1912 529. De
mai mulţi ani producţia de petrol cea mai importantă a Societăţii “Româno – Americană”

527
Vasile Lucian, (editor), Cârciumi, gloanţe şi palate, Editura AEDU, Bucureşti, 2021, pag. 123.
528
Ibidem, pag. 450.
529
M. P., anul XIV, nr. 23, pag. 1012.

160
era obţinută de la Moreni. Un astfel de exemplu este cel din august 1913, când producţia a
fost de 88 de vagoane zilnic, 3 de la schela Buştenari, 2 de la schela Băicoi, unul de la
Teţcani, iar celelalte, 82, de la schela Moreni 530. În noiembrie, s-au obţinut 110 vagoane de
petrol din care 105 la Moreni 531. În 1914 s-a ajuns la un număr record de 122 vagone
zilnic 532. Tot de la Moreni – Ţuicani, Sonda nr. 74 a răzbit, la 742 metri, un strat bogat de
petrol şi, timp de 5 zile, până la înnisipare, producea un debit de 200 vagoane pe zi533.
După operaţiile de lăcărit, sonda a început să producă, stabilindu-se un nou record, 220
vagoane zilnic 534! Tot atunci mai este de remarcat un eveniment și anume că la sonda nr.
16 a Societăţii „Astra Română” a izbucnit un incendiu, cel de-al doilea într-o perioadă
scurtă de timp. Ceea ce urmează a fost consemnat prompt de ziariştii de la Monitorul de
Petrol, având în vedere că „nu putem să trecem cu vederea, pentru că e un caz de
recidivă”. În esenţă, era vorba de faptul că „ţevile de abur al acestei Societăţi treceau pe
un teren al celor de la Româno – Americană. Acesta a profitat de momentul în care
erupţiile sondei s-au întrerupt pentru a tăia pur şi simplu ţevile Astrei Române,
împiedicând-o astfel câtva timp de a lucra. Societatea Româno – Americană a mai
procedat odată la fel cu ocazia erupţiei sondei nr. 1 Columbia. Chiar dacă ne punem în
ipoteza cea mai favorabilă pentru Româno – Americană, aceea de a fi avut dreptul să
reclame pentru sondele eruptive oarecari măsuri de siguranţă, încă nu avea dreptul ca
prin forţă brutală şi cu de la sine putere să se atingă de averea şi de instalaţiile care
aparţin unei societăţi vecine. Într-o ţară civilizată, cârmuită de legi, în care autoritatea
statului apără dreptul fiecăruia, nimeni nu are cădere să-şi facă singur dreptate. Cu atât
mai rău a procedat societatea Româno – Americană cu cât şi ea trece cu ţevi şi instalaţii
de ale ei pe terenuri aparţinând altor societăţi” 535.
Până la urmă, între cele două societăţi s-a ajuns la o înţelegere. Lucrul cel mai
important, din acest incident, a fost faptul că se observă, printr-un exemplu concret, că
Legea Minelor nu avea în prezentarea ei niciun articol despre dreptul unei societăţi de a
trece cu o instalaţie peste terenuri străine. Iar acest drept, spun petroliştii, era indispensabil
pentru exploatările petroliere. De aceea, au solicitat modificarea legii.
În imaginea din figura 2.29 se remarcă apropierea dintre sonde.

530
Ibidem, pag. 1028.
531
Idem, anul XIV, nr. 33, pag. 1474.
532
Idem, anul XV, nr. 5, pag. 242.
533
Idem, anul XV, nr. 24, pag. 1173.
534
Idem, anul XV, nr. 27, pag. 1275.
535
Idem, anul XV, nr. 10, pag. 498.

161
 Fig. 2.29 Sonde la Moreni, Cricov, 1925 [ 536]

Printre altele, noile prevederi au reglementat şi distanţa minimă dintre sonde, luându-
se în calcul standardele englezeşti şi americane. Printr-o ordonanţă, s-a interzis instalarea
de sonde la o distanţă mai mică de 165 picioare engleze 537. Trebuie precizat că „un picior
englez” înseamnă 0,3046 metri 538, deci distanţa minimă era de 50 metri.
În figura 2.30 este prezentat sistemul de amplasare a sondelor la Societatea “Româno
– Americană” din Moreni [539].

Fig. 2.30 Amplasarea sondelor la Moreni [ 539]

536
Din arhiva foto a Muzeului Petrolului Ploieşti.
537
M. P., anul XXII, nr. 13, pag. 741.
538
https://www.metric-conversions.org/ro/lungime/convertor-de-picioare.htm
539
M. P., anul XV, nr. 12, pag. 585.

162
 Pentru cei de la Societatea “Româno – Americană” a urmat un timp pentru explicaţii,
care erau considerate de petrolişti ca favorabile intervenţiei lor. Aceştia au explicat
acţiunea prin faptul că aveau şase sonde productive care înconjurau sonda nr.16 a Societăţii
„Astra Română”, care erau ameninţate de erupţiile acesteia. Din această cauză, aveau
dreptul de a trece la prima încetare a erupţiilor pentru a lua toate măsurile de siguranţă
impuse de împrejurări 540.
În şedinţa acţionarilor de la Societatea “Româno – Americană” din 19 iunie 1914, s-a
decis majorarea capitalului social de la 12.500.000 la 25.000.000 lei, prin emiterea a
25.000 acţiuni noi a 500 lei 541.
În figura 2.31 este prezentat un plan schematic al traseelor aferente conductelor din
zonele Târgoviște – Moreni – Ploiești – Câmpina [542].

Fig. 2.31 Plan schematic al traseelor de conducte [ 542]

2.12 România, cea mai rentabilă industrie de petrol din lume

Românii, prin Vasile Iscu (fig. 2.32), doctor – inginer de mine, au făcut o comparaţie
care viza rentabilitatea industriei de petrol din România, Rusia şi America. Pentru a fi
obiectiv, acesta se baza doar pe cifre, pentru a nu putea fi învinuit că ar avea vreo
preferinţă faţă de vreuna dintre aceste trei ţări.
Pentru aceste calcule a avut în vedere mai multe criterii, precum:
- costul extracţiei;
- costul transportului pe apă şi pe uscat;
- preţul de vânzare pe piaţa comună de desfacere.

540
Idem, anul XV, nr. 11, pag. 546.
541
Idem, anul XV, nr.17, pag. 837.
542
Idem, anul XIV, nr. 11, pag. 477.

163
 Fig. 2.32 Vasile Iscu [ 543]

Pe baza criteriilor luate în calcul, Vasile Iscu a concluzionat, fără nici un comentariu,
că acordarea concesiunilor în România era supusă unor greutăţi mult mai mici decât în
America. Valoarea redevenţei pentru ţiţeiul extras primită de statul român era cea mai
mică. În privinţa costurilor extracţiei, rentabilitatea cea mai mare o avea România.
Despre preţurile transportului, situaţia era evidentă de la început, ţinând cont de
faptul că în România distanţele sunt mult mai mici, comparativ cu celelalte două state.
După studii complexe, care au inclus şi calcule matematice, concluzia a fost
următoarea: „Cea mai mare rentabilitate a industriei petrolului o are România, a doua
Rusia şi a treia America.”
Conform raportului:
Ra<Ro>Ru 544
În afară de această analiză, mai exista un criteriu. În mod sigur, acesta putea fi dat de
faptul că au apărut tot mai multe anunţuri în presă (fig. 2.33), date de oameni bine pregătiţi
care căutau un serviciu în industria română de petrol.
Fără a face o analiză a lor, prezentăm două astfel de solicitări:

Fig. 2.33 Anunţuri în presă [ 545][ 546]

543
Idem, anul XLI, nr. 12, pag. 541
544
Idem, anul XIV, nr. 30, pag. 1310.

164
 În 2020, specialiştii români, din diverse domenii, inclusiv petrol, „cu excelentă
pregătire”, solicitau în Germania un loc de muncă, eventual, cum este publicat în mass
media, la „cules sparanghel” 547.
Înainte de începerea Primului Război Mondial, datele de bilanţ ale anului 1914 arătau
valoarea capitalurilor investite, în funcţie de originea lui, adică un total de 403,6 milioane
lei aur (fig. 2. 34):
- american 6,19%;
- german 26,37%;
- anglo – olandez 47,89%;
- franco – belgian 8,6%;
- italian 1,85%;
- românesc 8,1% 548.

Fig. 2.34 Investiţii în petrolul românesc, în 1914 [ 549]

În cartea L’ Epopee du Petrole tipărită la Paris în 1934, s-au publicat informații

asemănătoare, și anume că în 1914 străinii controlau 93% din petrolul românesc, doar 7 %
fiind în posesia românilor 550.

545
Idem, anul XIV, nr. 7, pag. 303.
546
Idem, anul XV, nr. 12, pag. 598.
547
Posturi Tv româneşti, mai 2020, orele 20.
548
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag 112.
549
Sursă: autor.
550
Essad Bey, op.cit, pag. 274.

165
 2.13 Începutul Primului Război Mondial

În numărul din 2 august 1914, stil nou, a Monitorului de Petrol, a apărut primul
articol despre începutul acestui război, numit atunci “răsboiul austro – sârb”. Se scria că
starea de război s-a repercutat din primele zile asupra industriei române de petrol.
Problema era generată de întreruperea circulaţiei pe căile ferate pentru a exporta benzină şi
gaz lampant în Germania, Franţa, Elveţia, dar şi pe Dunăre 551.
După numai două săptămâni a apărut un articol despre „un cataclism cum nu l-a mai
văzut istoria care s-a abătut asupra Europei”. S-a anticipat că „sângele preţios al celor
mai civilizate ţări ale lumii, Anglia, Austro – Ungaria, Franţa, Germania va curge în
valuri” 552.
Cel mai frumos pasaj, aproape poetic, este următorul:
“Altă dată oamenii, la apropierea războiului, îşi îngropau comorile în pământ.
Natura a îngropat comoara ce o constituie petrolul în aşa chip încât munca adevărată şi
pacifică o poate găsi” 553.
În luna septembrie exportul pe mare, în vapoare – tancuri a fost complet întrerupt.
Depozitele de petrol (fig. 2.35) şi produse distilate s-au umplut. În total, capacitatea de
depozitare în România era de 1.723.000 t, din care 1.411.000 era capacitatea rezervoarelor
care aparţin marilor rafinării 554.

Fig. 2.35 Hartă cu depozite [ 555]

551
M. P., anul XV, nr. 21, pag. 1070.
552
Idem, anul XV, nr. 22, pag. 1093.
553
Ibidem, pag. 1094.
554
Idem, anul XVII, nr. 11, pag. 462.
555
Idem, anul VII, nr. 14, pag. 670.

166
 Au apărut mici note precum “Monitorul Petrolului şi războiul”. În prima dintre
acestea se evidenția că dr. L. Muffelmann, apreciat colaborator, a primit „Crucea de Fer
pentru fapte eroice” 556; în scurt timp au apărut informații şi despre vechiul colaborator,
George Baliste, din Franţa și se concluziona: “Suntem reprezentaţii în ambele tabere care
se găsesc în luptă şi le dorim din inimă tuturor să se înapoieze cu bine la ocupaţiunile lor
şi să continue opera lor paşnică” 557.
Dar optimismul nu a durat mult. A urmat publicarea necrologului lui Fritz Strauss, de
25 de ani, fratele directorului general de la Societatea “Steaua Română”, iar articolul
revistei se încheia cu opinia că: “Groaznică e opera războiului” 558.
O primă demonstraţie economică a apărut în comparaţia dintre luna octombrie 1913
şi cea din octombrie 1914: veniturile celor ce transportau produse petroliere pe calea ferată
a scăzut cu 4.380.778 lei 559, ceea ce însemna 1/3. La sfârşitul anului, capitalul investit în
industria de petrol, cu cele 24 milioane lei alocate de statul român pentru construirea
conductei de petrol, a fost de 500 milioane lei 560. S-a aprobat ca “marea conductă, de la
Băicoi la Constanţa” să fie compusă “dintr-o conductă de ţiţei şi două de lampant” 561.
Pentru a se urgenta construcţia conductei, Societatea „Româno – Americană”,
împreună cu alte 5 societăţi, au pus 2.750.000 lei la dispoziţia C.F.R. 562
Situaţia s-a reabilitat la sfârşitul lunii februarie 1915, când “exportul s-a îmbunătăţit
în ultimele zece zile relativ considerabil”. Adică de la 40 – 60 vagoane zilnic, la o medie
de 100 de vagoane 563. Cu toate acestea, în depozite cantitatea era în continuă creştere, cea
de produse fabricate fiind de 600.000 t, iar cea de petrol de 250.000 t 564. Acest lucru a
determinat ca ministrul industriei, Alexandru Radovici, să-i convoace într-o şedinţă pe
industriaşii din petrol şi să-i anunţe că, datorită exportului blocat, se putea ajunge la o
situaţie critică pentru industria română 565.
Nu a avut dreptate în totalitate căci, pe 26 aprilie 1915, exportul a fost reluat pe căile
ferate. Contractele noi, care s-au încheiat atunci, sunt “la preţuri bune” 566.

556
Idem, anul XV, nr. 27, pag. 1281.
557
Idem, anul XV, nr. 28, pag. 1326.
558
Ibidem, pag. 1329.
559
Ibidem, pag. 1381.
560
Idem, anul XVI, nr. 3, pag. 121.
561
Idem, anul XVI, nr. 8, pag. 372.
562
Idem, anul XVI, nr. 10, pag. 486.
563
Idem, anul XVI, nr. 4, pag. 192.
564
Idem, anul XVI, nr. 5, pag. 244.
565
Idem, anul XVI, nr. 9, pag. 414.
566
Ibidem, pag. 436.

167
 În cazul Societăţii “Româno – Americană” însă, lucrurile au stat conform opiniei
ministrului. În raportul Consiliului de Administraţie din 7 iunie 1915 se preciza:
“Exporturile fiind reduse a făcut ca stocurile noastre să îngrămădească. Pentru a
remedia această situaţie am construit în grabă un număr de rezervoare şi am închiriat de
la CFR, ca celelate rafinării, un număr de rezervoare la Teleajen şi Constanţa. În
rafinărie am făcut numeroase adăugiri în urma cărora capacitatea de distilare a crescut
de la 310.646 tone anual la 434.251 tone. Beneficiul obţinut de rafinărie este de 9.847.590,
78 lei” 567.
În 1916, exportul de petrol şi derivate petroliere al României era variabil, dar “în
general puţin satisfăcător, putând fi evaluat la o medie de 60 vagoane pe zi” 568.
În perioada aceasta, datorită stării de război în care era implicată Franţa, a început un
export masiv în Elveţia. Prin vama de la Predeal au ieșit din ţară “trenuri complecte, de
câte 45 de cisterne” 569.
În luna mai a anului 1916 s-a încheiat un acord comercial cu Germania, prin care
cele două ţări se obligau să îşi furnizeze reciproc mărfurile de care au nevoie. De această
convenţie urma a se folosi şi industria de petrol, pentru a-şi exporta produsele şi a importa
materialele necesare pentru multiplele ei proiecte 570.
La „Cercul de Studii Economice şi Financiare”, în seara de 25 aprilie 1916, inginerul
C. R. Mircea (fig. 2.36) a ţinut o conferinţă. Subiectul era surprinzător, dar de înţeles în
contextul în care tot mai mulţi români remarcau faptul că însăşi dezideratul Unirii devenea
posibil: naţionalizarea industriei petrolului 571!

Fig. 2.36 Inginerul C.R. Mircea [ 572]

567
Idem, anul XVI, nr.11, pag. 514.
568
Idem, anul XVI, nr. 7, pag. 306.
569
Ibidem, pag. 306.
570
Idem, anul XVI, nr. 7, pag. 314.
571
Ibidem, pag. 373.
572
Idem, anul XXV, nr. 12, pag. 1247.

168
 Ideile principale exprimate de C. R. Mircea erau radicale:
“Am ajuns în starea tristă de a vedea cum pe propriul nostru pământ, două grupări
de capitaluri se bat pentru acapararea petrolului nostru”.
“Un pericol ne ameninţă şi trebuie să naţionalizăm industria noastră de petrol cu
orice preţ. Se poate face în două forme:
- obligativitatea personalului român în toate întreprinderile industriale;
- naţionalizarea capitalului din industrie, eliminarea definitivă a capitalului străin
sub orice formă şi înlocuirea lui cu capital românesc, exclusiv românesc” 573.
Ca o completare, şi Vintilă Brătianu, primul ministru, se gândea la o monopolizare a
industriei de petrol. Cei de la Monitorul de Petrol numeau o astfel de măsură “o
sinucidere”, iar aplicarea ei “ar tăia industriei de petrol aripile avântului şi ar păgubi
ţara” 574.
În acele condiţii de nesiguranţă, la rafinăria “Româno – Americană” a crescut
producţia de ţiţei extras de la schele firmei. Surpriza a venit de a la Băicoi, care a extras 70
şi ½ vagoane zilnic. În total, la toate cele patru schele – Moreni, Băicoi, Buştenari (nicio
producţie) şi Chiciura, producţia era de 131 de vagoane zilnic, adică 1.310 t. În acel an, 1
franc era cotat la 1,032 lei 575.
În data de 6 iunie 1916, Adunarea Generală a Acţionarilor de la Societatea “Româno
– Americană” a distribuit dividendele şi a decis mărirea capitalului social de la 25.000.000
lei, la 37.500.000 lei 576.
La fel a crescut şi producţia de petrol, în luna iunie aceasta a ajuns la 145 de vagoane
pe zi. Înainte de a se autosuspenda, datorită intrării României în Primul Război Mondial,
Monitorul de Petrol a publicat, în data de 16 noiembrie 1916, un ultim articol cu titlul
“Industria de petrol şi răsboiul nostru” 577. Era şi un articol avertisment. În el se preciza că,
„în războaiele trecute, industria şi comerţul încetau îndată ce tunul bubuia dar, în războiul
modern industria trebuie să rămână activă, să dea randamentul cel mai mare ca produsele
obţinute să servească armatei”.
Dacă teoretic lucrurile stăteau astfel în România, „industria de petrol face asta”. În
afară de produse, această industrie „furnizează apărării naţionale oameni: ingineri,
chimişti, lucrători, specialişti în tot felul” 578. Iar concluzia era elocventă: “oricare au fost
deosebirile de păreri în amănunt sunt mândri de folosul ce aduce opera lor ţării în clipele

573
Idem, anul XVI, nr. 7, pag. 376.
574
Idem, anul XVII, nr. 10, pag. 414.
575
Ibidem, pag. 440.
576
Idem, anul XVII, nr. 11, pag. 484.
577
Idem, anul XVII, nr. 20 ‒ 21, pag. 721.
578
Ibidem, pag. 721.

169
cele mai grele ale istoriei noastre. În convingerea absolută ce au că răsboiul nostru va da
rodul în vederea căruia l-am făcut, sunt fericiţi să ştie că acest rod se va datora… într-o
parte destul de însemnată şi industriei de petrol” 579.
În figura 2.37 este prezentată harta României Mari, conform dorințelor și cerințelor
românești, iar în figura 2.38 – harta scolastică conformă cu principiul etnic [584]

Fig. 2.37 România conform dorinţelor şi cerinţelor româneşti [ 580]

Fig. 2.38 Harta scolastică – aşa ar fi arătat România, conform principiului etnic [ 581]

579
Ibidem, pag.721.
580
https://vremuritulburi.com/2015/11/30/traiasca-romania-mare/
581
https://www.muzeulhartilor.ro/event-item/cartografii-sonore-harta-scolastica-a-daciei-si-a-romaniei-de-azi/

170
 Pentru a vedea cum s-a realizat acest deziderat românesc, la 1 decembrie 1918, din
perspectiva industriei de petrol, modul cum s-a trasat graniţa de vest a ţării, am realizat şi
prezentăm un material rezultat din analiza tuturor companiilor din această industrie care
aveau investiţii în România. Este ceea ce am denumit „Fişa de interese”, pentru că ea
cuprinde toate societăţile străine de petrol (fără Olanda şi Belgia) din ţările ale căror
reprezentanţi au trasat graniţa de vest a României.
Cum şi cei din tabăra învinşilor, Germania, Austria şi Ungaria, aveau interese mari în
industria de petrol românească, adică pierderi mari, ce vor fi “omologate” de tratatele de
pace, am considerat necesar să le cuprindem şi pe ele, mai ales că situaţia evolua, iar foştii
inamici ne-au devenit aliaţi în 1940.
Partea cea mai interesantă a fost cum s-a dezbătut situaţia României la Conferinţa de
Pace de la Paris, începută la 18 ianuarie 1919.
Inedit va fi modul cum, până la 4 iunie 1920, când se semnează la Trianon Tratatul
de pace dintre Puterile Aliate şi Asociate (România) pe de o parte, şi Ungaria, pe de altă
parte, s-a trasat această graniţă, al cărei argument suprem a fost „principiul etnic”.

2.14 Fişa de interese

Vintilă Brătianu spunea, încă din 1915, că: ”Războiul a arătat tuturor marele folos al
petrolului” 582.
Aceeași idee fusese vehiculată și în presa occidentală, în 1913: „Petrolul va decide
următoarele războaie. Mai mult de 35 milioane de barili ai producției mondiale sunt
furnizate de americanii de la Standard Oil” 583.
Este interesant de văzut ce interese economice aveau la semnarea tratatelor de pace,
după Primul Război Mondial, ţările aflate în tabăra învingătorilor, mai ales acelea care ar fi
trebuit să fie total de partea României. Le-am analizat din perspectiva afacerilor în petrol,
acolo unde existau cele mai mari investiţii şi, evident, se aşteptau cele mai mari profituri.
De neignorat este şi faptul că, între marile societăţi de petrol, în afara “luptelor”
economice, se stabileau şi alianţe, în funcţie de interesele avute la un moment dat. Aşa s-a
ajuns la o colaborare strânsă între germani – ruşi – români, în iunie 1906, prin care s-a
înfiinţat o firmă care avea drept scop principal vânzarea produselor rafinăriei „Steaua
Română” 584.

582
Idem, anul XVI, nr. 2, pag. 85.
583
Essad Bey, op.cit. pag.122.
584
Idem, anul VII, nr. 17, pag. 470.

171
 De menţionat că, în acel an, puternica firma engleză „Shell Comp.” s-a retras din
comerţul european, pentru că „n-a mai putut rezista pagubelor însemnate ce i-a pricinuit
imprudenta luptă contra firmei americane Standard Oil” 585.
În mod interesant, încă din 1910, după ce au existat multe articole, precum „Lupta pe
pieţele mondiale de petrol”, jurnaliştii au sesizat că începea “Răsboiul petrolului”.
În Monitorul de Petrol această rubrică a prezentat câte un articol care se repeta în
funcţie de evenimente. Primii artizani au fost societăţile comerciale „Standard Oil” şi
„Shell Transport and Trading Company”, care duceau „un răsboiu lung şi dureros,
dezastruos pentru învins şi învingător, şi care va distruge multe din întreprinderile mai
mici, prinse fără voie între cei doi giganţi” 586. Iar, cu timpul, “răsboiu petrolului” a
devenit “marele război al petrolului” 587!
În 1916, pentru Aliaţi, problema petrolului nu era aşa complicată ca pentru Puterile
Centrale, pentru că importau din S.U.A., în timp ce adversarii aveau doar 60.000 t anual
din Pechelbronn, 150.000 t din Galiţia, tot atât din Westfalia, în timp ce consumul era de
1.200.000 t 588, adică mai mult de 3,3 ori.
Intrarea României în război şi alăturarea ei Antantei a provocat un şoc violent
Puterilor Centrale, motiv pentru care şi-au concentrat acţiunile militare cu prioritate spre
România, cât şi spre Galiţia şi Caucaz, obiectivul principal fiind ocuparea exploatărilor
petrolifere din aceste teritorii. În mod evident, România era ţinta prioritară, fiind cea mai
aproape. În scurt timp, situaţia Puterilor Centrale a devenit disperată, ceea ce l-a determinat
pe generalul Ludendorf să spună: "Ca să putem trăi, trebuie să învingem România” 589.
Au reuşit parţial şi temporar, la 6 decembrie 1916 trupele germane şi austro-ungare
au ocupat Bucureştiul iar, la 14 decembrie, s-a instituite administraţia militară germană 590.

2.14.1 Învingătorii

Aliații tradiționali

Franţa

1. şi 2. Capitalul francez investit în industria de petrol viza rafinăriile „Aquila Franco

– Română” şi „Colombia”.

585
Ibidem, pag. 453.
586
Idem, anul XI, nr. 29, pag. 1009.
587
Idem, anul XII, nr. 25, pag. 950.
588
Ivanuş Gheorghe, op. cit. pag. 245.
589
Ibidem, pag. 245.
590
Giurescu C.C. ş.a., Istoria românilor în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, pag. 313.

172
 În 1904, acest capital intră în România prin firma „Demarais frérès, care a luat în
arendă, la început pe trei ani, rafinăria de la Plopeni, o localitate la nord de Ploieşti” 591.
Despre felul în care arătau relaţiile cu Franţa aflăm exact din Adunarea Generală a
Societăţii „Aquila Franco – Română” din 28 mai 1905.
Preşedintele consiliului de administraţie, Georges Mavrocordat, îi informa pe
acţionari: „Pe exerciţiul financiar 1904/1905 avem un beneficiu net de 139.856, 93 lei.
Acest rezultat este foarte satisfăcător dacă ţinem cont că zăpezile din timpul iernii a
întrerupt adesea comunicaţiile noastre cu Constanţa. Suntem fericiţi a vă anunţa că graţie
relaţiunilor noastre cu Franţa am luat un loc de invidiat în exporturile noastre de produse
petroliere” 592.
În şedinţă s-a citit şi raportul cenzorilor semnat de doi cetăţeni francezi, H. Doyen şi
S. Rosenthal.
Relaţia cu Franţa era bivalentă, adică şi românii construiau în această ţară. Astfel a
fost cazul dr. Alexandru Flachs, directorul instalaţiunilor de petrol, care prin intermediul
Societății anonime “A. Andre fils” a construit la Quevilly şi St. Louis 593. Este vorba de
două rafinării, ambele situate pe malul Mării Mediterane, construite astfel încât vapoarele
să descarce direct „în rezervoarele fabricelor” 594. La rândul lor, francezii importau mult
petrol din România.
3. La 10/23 noiembrie, francezii au mai înregistrat o societate anonimă pe acţiuni, de
petrol, Societatea Româno – Franceză „Colombia”, cu sediul la Bucureşti. Capitalul de
pornire era de 1.200.000 lei, divizat în 2.400 de acţiuni. În „fişa lor de interese”, regăsim
„explorarea şi exploatarea de terenuri petrolifere, operaţiunile accesorii cât, şi toate
operaţiile relative la industria şi comerciul petrolului” 595.
4. „Omnium International des Petroles” a fost fondată la Paris, cu un capital franco –
belgian de 20.000.000 franci, centraliza interesele franceze şi belgiene din „Colombia” 596.
5. Cu o procură obţinută la Paris, la 1 octombrie 1913, Leon Lepetre, industriaş,
împreună cu alţi 6 francezi, au venit la Bucureşti să constituie o societate comercială pe
acţiuni, care purta denumirea de Rafinăriile „Predinger”. Scopul ei era să activeze în
industria şi comerţul petrolului. Se spunea că Lepetre era succesorul lui M. Predinger şi
noua societate făcea „toate operaţiile industriale şi comerciale şi mai cu deosebire

591
M. P., anul V, nr. 9, pag. 278.
592
Idem, anul VI, nr. 16, pag. 480.
593
Idem, anul VI, nr. 21, pag. 596.
594
Ibidem, pag. 607.
595
Idem, anul VI, nr. 34, pag. 949.
596
Idem, anul XIV, nr. 3, pag. 104.

173
distilarea şi rafinarea petrolului, a naftei, a benzinelor, a păcurii şi a altor derivate de
petrol, cumpărarea în România sau în străinătate, vânzarea, transportul maritim şi pe
uscat al petrolului brut şi rafinat şi al uleiurilor de tot felul” 597.
Societatea şi-a stabilit sediul social la Ploieşti. Capitalul său social era de 1.600.000
lei, împărţit în 3.200 de acţiuni a câte 500 lei.
Cert este că, la Ploieşti, numele de Predinger a supravieţuit şi rafinărilor sale, şi
schimbărilor de regim politic, datorită faptului că au construit un spital cu acest nume, în
zona Bisericii Sf. Vineri (fig. 2.39).

Fig. 2.39 Spitalul Predinger (prima clădire în dreapta) [ 598]

La nord – est de clădirea fostului Liceu Comercial, actualul Colegiu Naţional “I.L.
Caragiale”, apărea numele străzii "Predinger", unde se vede şi clădirea spitalului (Anexa 2
– 1). Spre sud, pe Bulevardul Krețulescu (astăzi Bulevardul Petrolului), se afla rafinăria 599.
În statisticile de după Primul Război Mondial, rafinăria “Predinger”, care prelucra
25.000 t/an, nu a mai apărut 600. Se menționa doar că Rafinăriile “Predinger”, cu un capital
nominal de 1.600.000 lei, în 3.200 de acţiuni, care nu erau introduse în nici o bursă, îşi
încetau activitatea.
Se preciza că, la retragerea în Moldova din 1916, rafinăria a fost distrusă complet, nu
a fost refăcută, aşa că întreprinderea nu avea nici o activitate 601. Cu toate acestea, în 1924,
la 27 iulie, a avut loc o şedinţă a acţionarilor. S-a votat indemnizaţia membrilor din
Consiliul de Administraţie pentru că, în ciuda lipsei de activitate în rafinarea petrolului, de

597
Idem, anul XV, nr. 1, pag. 34.
598
https://ploiestii.files.wordpress.com/2010/03/picture-016.jpg
599
http://sanutesuperipeploiesti.blogspot.com/2012/11/spitalul-si-rafinaria-predinger.html
600
Ivanuş Gheorghe, op cit., pag. 317.
601
M. P., anul XXIII, nr. 4, pag. 237.

174
la guvernul francez s-au primit 1.919.711,70 franci francezi, ca avans asupra
despăgubirilor pentru distrugerea rafinăriei. I-a primit Leon Lepetre, dar banii nu au fost
trecuţi în registrele societăţii, fapt care a determinat refuzul acționarilor, în frunte cu
preşedintele ei, M. Predinger, de a mai vota vreo măsură 602.
Mai mult, deşi în cartea “Industria de petrol şi gaze din România”, coordonată de
Gheorghe Ivănuş, se preciza clar că, “în Monitoarele de petrol de după Primul Război
Mondial, nu mai apare nici o informaţie, rafinăria încetându-şi activitatea”, dar în
decembrie 1938 a apărut, în limba franceză, contul de profit şi pierderi a acestei societăţii,
conform uzanțelor din contabilitate, ceea ce înseamna că rămăseseră creanțe de rezolvat,
iar aceste se rezolvau în timp. O dovadă este balanța comercială “Predinger” (fig. 2.40):

Fig. 2.40 Balanţa comercială “Predinger” [ 603]

Au existat şi situaţii în care şi spitalele au sprijinit industria de petrol, şi nu numai

prin tratarea pacienţilor care activau în această industrie.
Prin Decretul nr.1890 apărut în Monitorul Oficial nr. 106 din 13 mai 1926:
„Eforia spitalelor civile din Bucureşti este autorizată să concesioneze Societăţii
Uniunea Petroliferă perimetrul ce-l deţinea de la Societatea Concordia, în localitatea
Scorţeni, judeţul Prahova, pe 50 de ani. Decretul, semnat de regele Ferdinand, precizează
că Societatea va da Eforiei 500.000 lei, în fiecare an, sumă ce se va garanta eforiei chiar
dacă venitul oferit prin redevenţă este mai mic” 604.
6. Întreprinderile „Maisels Petroleum Trust, Ltd.” (cu un capital de 6.250.000 franci)
şi „United Crude Oil Producers and Refineries, Ltd.” (cu un capital de 7.812.500 franci) au
intrat în industria românească de petrol în 1914 605.

602
Idem, anul XXIV, nr. 18, pag. 1461.
603
Idem, anul XXXVIII, nr. 12, pag. 995.
604
Idem, anul XXVI, nr. 10, pag. 1009.
605
Idem, anul XV, nr. 2, pag. 60.

175
 7. S-a înfiinţat la Paris Societatea „Victoria”, care avea un capital de 2.400.000 franci
şi care are în program exploatarea unor terenuri de la Băicoi – Ţintea 606.
8. Un sindicat franco – belgo – englez, care lucra în România sub denumirea „B.
Margulies”, a investit 3.400.000 franci pentru a cumpăra societatea comercială a fraţilor
Seceleanu, care deţinea terenuri productive la Buştenari – Gropi – Chiciura 607.

Italia

1. Capitalul italian investit în industria de petrol viza Societatea Comercială „Italo –

Română”. La 27 octombrie 1905 s-a depus la Tribunalul Ilfov actul de constituire a acestei
societăţi, cu numele oficial de Societatea Petroliferă „Italo – Română”. Capitalul social cu
care și-a început activitatea este de 7.500.000 lei, împărţit în 5.300 de acţiuni de 500 lei.
Scopul societăţii era exploatarea şi dezvoltarea industriei petrolului şi a tuturor industriilor
ce erau în legătură cu aceasta. Cel mai mare număr de acţiuni îl avea Fausto Morani, 4.800,
care a semnat un contract de concesiune cu Societatea Câmpeni, din Bacău, pentru punerea
în valoare a terenurilor petrolifere existente şi deţinute acolo 608, implicit rafinăriile.
2. În 1913, a apărut Societatea anonimă „Importazioni Olii”, creată împreună cu – şi
acest lucru este foarte important – „Societé anonyme d’armament, d’industrie et de
commerce” din Anvers, în care erau implicaţi Nobel şi Rotschild 609.

Anglia „Abundenţă englezească” de investitori

Un lucru clar pentru petroliştii români, în legătură cu firma englezească "Shell”, era
acela că vindea toate produsele de petrol româneşti ca provenind din Pennsylvania, S.U.A.,
Rusia sau India 610, un amănunt interesant pentru acel pasaj de epocă, dar a urmat ceva cu
totul deosebit: o abundenţă de investitori din Anglia! Era clar că rezervele româneşti de
petrol erau interesante pentru oricine dorea să facă afaceri în România, cu atât mai mult
pentru Imperiul britanic, datorită distanţelor mult mai mici, ceea ce se reflecta direct nu în
comoditate, ci în reducerea semnificativă a preţurilor de transport. Şi mai trebuie precizat
faptul că Regina Maria, soţia regelui Ferdinand, era englezoaică, dar nu se ştie despre nicio

606
Ibidem, pag. 60.
607
Ibidem, pag. 60.
608
Idem, anul VI, nr. 32, pag. 915.
609
Idem, anul XIV, nr. 3, pag. 105.
610
Idem, anul VI, nr. 23, pag. 662.

176
posibilă legătură a acesteia cu industria de petrol. Nicio informaţie evidentă nu apare în
documentele din acea perioadă.. Să vedem câteva date despre aceasta: Maria, născută
Marie Alexandra Victoria de Saxa Coburg şi Gotha, a fost mare prinţesă a Marii Britanii şi
Irlandei, fiind nepoata reginei Victoria a Marii Britanii.
Cea mai sugestivă informaţie despre ce a urmat este aceasta: “S-a căsătorit la 29
decembrie 1892 cu Ferdinand I” 611, deci cu zece ani înainte de a începe iureşul britanic de
investitori în industria română de petrol! Prezenţa acestora s-a oglindit în modul în care a
fost trasată graniţa de vest după Primul Război Mondial, informații pe care le vom prezenta
în subcapitolul “Frontiera de vest şi nord – vest dezbătută la Trianon”, cu precizarea că
prinţesa Maria, devenită regină a României, se va implica direct în mersul tratativelor:
“În perioada Conferinţei de Pace de la Paris (1919), dar şi după încoronarea,
alături de Regele Ferdinand, ca suverani ai României Mari (Alba Iulia, 15 octombrie
1922), a participat la o campanie diplomatică pentru recunoaşterea internaţională a
statului român reîntregit, având întrevederi oficiale sau informale cu suveranul englez, cu
preşedintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, prim-ministrul Franţei,
Georges Clemenceau sau cu reprezentanţii de marcă ai mass-mediei europene” 612.
Să trecem în revistă firmele englezeşti care au venit să activeze în industria română
de petrol:
1. În România, englezii investiseră în cumpărarea producţiei Societăţii Comerciale
„Aurora” – ale cărei acţiuni, de la 15 dec. 1902, fuseseră cumpărate de români (ne-am
asigurat influenţa necesară şi controlul asupra acestei societăţi industriale) 613, a cărei
producţie o vindeau prin „Shell Transport & Trading Co.” 614
2. În 1904, în România interesele englezilor erau legate şi de Societatea „Telega Oil
Company Limited”, fondată de ei la 23 martie 1901, cu un capital de 4.375.000 lei, (25 lei
= 1 liră sterlină) 615.
Până la data de 30 septembrie 1903, această societate a avut o producţie de 7.263
vagoane, a câte 10 t fiecare 616. Tot atunci industriaşii de petrol prevedeau o eventuală
contopire a societăţilor din Prahova, „Aurora, Internaţionala, Buştenarii şi Telega Oil Co.
pentru că toate aceste societăţi sunt în mâinile aceloraşi grupuri financiare” 617.

611
https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Maria_a_Rom%C3%A2niei
612
Ibidem.
613
M. P., anul V, nr. 2, pag. 114.
614
Ibidem, pag. 42.
615
Idem, anul XII, nr. 4, pag. 151.
616
Ibidem, pag. 73.
617
Ibidem, pag. 91

177
 3. În 1910 englezii mai aveau o firmă care acţiona în România, este vorba de
Societatea „The Anglo – Roumanian Petroleum Company Ltd.” care avea la momentul
respectiv un capital social de 3.750.000 franci 618.
Sediul central era la Londra iar un sediu secundar se afla în România, la Buştenari 619.
Totodată s-a remarcat, pe baza aceloraşi interese comerciale, o colaborare a firmelor
englezeşti „The Shell Transport” şi „The Asian Trust”, care deţineau marea majoritate a
exportului românesc, cu firma americană „Standard Oil”.
4. În 1910, pe 6 iunie, s-a înfiinţat compania „Astra Română” care a devenit curând
cea mai puternică din Regatul român. Aceasta aparţinea de „Royal Dutch Shell” 620.
5. Tot în acel an, la 5/18 februarie, a apărut în România societatea cu capital englez,
„Orion”. Aceasta a înfiinţat la Ploieşti, în zona de sud a oraşului, o rafinărie proiectată la
început să prelucreze 60 vagoane de petrol pe zi. În 1948, după naţionalizare, a fost
comasată cu rafinăria „Astra Română”, cu care se afla “gard în gard” 621.
6. O altă societate englezească care a fost înfiinţată în 1912, „Anglo – Roumanian
Oil and General Trust”, cu un capital de 1.500.000 lei, adică 60.000 de £ la valoarea din
acel an, acesta fiind şi numărul de acţiuni scoase pe piaţă 622.
7. Cu 75.000 lire, la 18 octombrie 1912 s-a mai înfiinţat şi compania cu nume
derutant, “Russo – Roumanian Oil Company Ltd”, cu sediul la Londra. Transformată în
lei, suma capitalului era de 1.875.000. Principalii acţionari au fost generalul englez Sir
Bindon Blood şi contele francez Louis de Clercq, inginer expert. Primele lucrări pe care şi
le-au propus sunt pe terenurile petrolifere aflate la Bordeni şi Proviţa de Sus 623.
8. La adunarea generală a acţionarilor de la Compania „British Colonial Petroleum
Cy”, care a avut loc la Londra, pe 31 decembrie 1913, unul dintre directori, John
Parkinson, îşi anunţa colegii: „Compania noastră va primi vreo 15.000 metri pătraţi în cea
mai bună regiune a României” 624. Era vorba despre terenuri situate în Prahova.
9. Societatea „Băicoi Petroleum Ltd.” s-a fondat la Londra, în 1914, cu un capital de
15.000 £ (375.000 franci) 625.

618
Idem, anul XI, nr. 14, pag. 494.
619
Idem, anul XI, nr. 17, pag. 600.
620
Ivănuş Gheorghe ş.a., op. cit., pag. 137.
621
Ibidem, pag.170.
622
M. P., anul XIII, nr. 3, pag. 95.
623
Idem, anul XIII, nr. 30, pag. 1243.
624
Idem, anul XV, nr. 1, pag. 37.
625
Idem, anul XV, nr. 2, pag. 59.

178
 10. „Anglo Continental Oil Company, Ltd.”, fondată în 1912, a cumpărat rafinăria
„Speranţa” din Ploieşti pe care a refăcut-o complet. Societatea mai poseda şi terenuri
petrolifere în România 626.
11. „Petrol Supply Cy. Ltd.” s-a fondat la Londra, cu un capital de 30.000 £ (750.000
franci) şi a luat în arendă rafinăria „Aurora” din Târgovişte 627.
12. S-a înființat la Londra Societatea „Traian Roumanian Oil Cy. Ltd.”, cu un capital
de 250.000 £ (6.250.000 franci) care a preluat activul fostei societăţi româneşti „Traian” 628.
13. S-a fondat Societatea „Motor Petrol Association” cu un capital de 1.000.000 £
(25.000.000 franci). Societatea aceasta a achiziţionat exploatarea „Coroana Română” din
Buştenari şi a furnizat membrilor ei din Anglia benzină românească 629.
14. „Premier Roumanian Oilfields Ltd.”, s-a înfiinţat la Londra, cu un capital de
5.000 £ 630.
15. S-a înfiinţat la Londra Societatea „Sphinx Petroleum Cy. Ltd.”, cu un capital de
150.000 £. Ţinta principală era activul întreprinderii „Delta”, care deținea o sondă şi
terenuri petrolifere la Ţintea, Gropi, Chiciura, etc. 631.
16. Grupul „Roumanian Consolidated Oilfields Ltd.” s-a constituit la Londra, cu un
capital de 500.000 £, Societatea „Chiciura Oilfields of Roumania Ltd.” 632
17. Societatea „Paclele (Roumania) Oil Cy. Ltd.” a fost înfiinţată la Londra, cu un
capital de 150.000 £, care a urmărit achiziționarea unei sondă din judeţul Buzău 633.
18. Cu 125.000 £, s-a înfiinţat la Londra întreprinderea „Moreni and Păcuri Oilfields
634
Ltd.”
19. „The Parsani Oil Estate Syndicate” s-a fondat, la Londra, cu un capital de 40.000
£ şi a preluat activul exploatării „K. Ozinga” din Bordeni – Pârşani 635.
20. Cu 30.000 £, s-a înfiinţat întreprinderea „Midland Roumanian Oil Ltd.” 636
21. Identic, tot la Londra, s-a înfiinţat întreprinderea „The Bordeni Oil Lands Ltd.” 637
Abundenţa aceasta de firme englezeşti a fost completată, într-o notă a Monitorului
de Petrol, cu alte 20 de companii, despre care se spunea că „nu există decât cu numele,

626
Ibidem, pag. 60.
627
Ibidem, pag. 60.
628
Ibidem, pag. 60.
629
Idem, anul XV, nr. 2, pag. 60.
630
Ibidem, pag.60.
631
Ibidem, pag. 61.
632
Idem, anul XV, nr. 2, pag. 62.
633
Ibidem, pag. 62.
634
Ibidem, pag. 62.
635
Ibidem, pag. 62.
636
Ibidem, pag. 62.
637
Ibidem, pag. 62.

179
neavând nici o activitate în ţară” 638. Deci, în total, înainte de Primul Război Mondial, dar
în luna ianuarie 1914, în România existau 41 de firme englezeşti, iar altele li s-au alăturat
după această dată. Unele firme au fost şi invitate pentru a investi în industria română de
petrol, cum s-a întâmplat la Londra, în mai 1924, când regele Ferdinand, primit în mod
solemn de către lord-primarul Londrei, în istoricul Guildhall din Cetatea Londrei, a rostit o
cuvântare: „Bogăţiile României de petrol şi produsele pământului său fertil oferă un câmp
de activitate imens capitalului şi comerţului englez” 639.
Dar acest lucru se desfăşura de ceva vreme, având în vedere că la sfârşitul lunii
februarie 1914, „Syndicatul B.B. Extension Ltd.”, fondat la Londra pe 3 februarie același
an, s-a extins în România şi a cumpărat schela „Constantin S. Drăghici” din Buştenari,
compusă din o sondă şi un puţ productiv, plus două puţuri în lucru, precum şi diferite
terenuri la Croitoru, Arde Pământ, Valea Stâlpilor şi Ţonţeşti. În acel moment, producţia
schelei era de 10 vagoane lunar 640.

Canada

S-a constituit Societatea „Surani Oilfields Ltd.” cu un capital de 200.000 $ care a

cumpărat terenuri la Surani, Prahova, unde sapă o sondă de explorare 641.

America

Societăţile „Româno – Americană”, „Standard Oil Refinery of Roumania” şi „The

Standard Petroleum Exploration”.

Japonia

În 1910 şi japonezii au devenit interesaţi de a face afaceri cu petrol în România.

Astfel, doi petrolişti japonezi, K. Nagano, preşedintele Societăţii „Nakano Oil Company”
şi T. Takakuva, chimist la Societatea „Hoden Oil Refinery” din Yokohama, au venit în
România.

638
Idem, anul XV, nr. 2, pag. 64.
639
Idem, anul XXIV, nr. 10, pag. 810.
640
Idem, anul XV, nr. 4, pag. 190.
641
Idem, anul XV, nr. 2, pag. 59.

180
 Au vizitat schela Societăţii „Steaua Română” din Câmpina, unde au avut prilej să
asiste la „frumoasele erupţiuni al unei sonde eruptive şi rafinăriile Steaua Română şi
Vega”.
Cei doi au manifestat un „interes deosebit pentru industria română de petrol” 642.
În articolul din Monitorul de Petrol s-au prezentat şi două vederi cu exploatări
petroliere din Japonia, aparţinând societăţii „Nakano Oil Company” 643 (fig. 2.41).
În acel an, România exportase 6.000 t de petrol în Japonia, care producea atunci
300.000 t anual, iar românii sunt foarte atenţi faţă de această ţară îndepărtată.
În 1924, profesorul S. Nomoto, de la Societatea petrolieră japoneză „Nippon Oil
Co.”, însoţit de ataşatul de la Legaţia japoneză Noboru Ogava, a venit în România să
viziteze ţinuturile petrolifere, pentru a studia toate ramurile de activitate. „În unele cercuri
de la noi se spune că această vizită ar fi în legătură cu anumite proiecte şi tranzacţii
comerciale şi industriale” 644. Aceasta a fost menţiunea oficială despre această vizită și a
reprezentat un moment în care japonezii au venit în România să înveţe de la specialiștii
noștri.

Fig. 2.41 Instalații de la Societatea “Nakano Oil Company” [ 645]

În 1927, japonezii aveau un total de 30 de rafinării, iar capacitatea zilnică de rafinare

a celor mai importante dintre acestea era de 3.000 de barili, iar a celor mai mici, de 50 de
barili 646. De precizat că un baril are 158,98 litri 647, de unde rezultă că producţia maximă
zilnică era de 476.940 litri!

642
Idem, anul XI, nr. 17, pag. 777.
643
Idem, anul XI, nr. 17, pag. 778.
644
Idem, anul XXIV, nr. 23, pag. 1903.
645
Idem, anul XI, nr. 17, pag. 777.
646
Idem, anul XXVII, nr.17, pag. 1814.
647
Idem, anul XXVII, nr. 4, pag. 291.

181
 Datorită creşterii numărului de “auto – motoare”, consumul de benzină, în 1927, a
fost de 65 milioane de galoane, adică 295.327.500 t din care, mai mult de jumătate, au fost
importate din S.U.A. 648

România

Prin 1905, românii au înţeles că ar fi bine să înfiinţeze societăţi care să se ocupe de

afacerile de petrol, fără să mai implice şi capital străin. Aşa au apărut societăţile „Regatul
Român” – societate industrială anonimă română pe acţiuni 649, şi Societatea „România”,
înfiinţată între 15 şi 18 mai 1905 650.
Dimitrie Sturdza, fost preşedinte al Consiliului de miniştri al Regatului român, a
argumentat:
“Am contribuit la fondarea unei societăţi naţionale, menită a încorda poporul român
la o muncă mai intensivă şi a crea un avânt energic pentru a ridica statul şi poporul
român pe o treaptă mai înaltă a dezvoltării lor economice. Toată lumea vede că România,
a cărei stare economică era încă foarte primitivă, a prosperat şi s-a îmbogăţit mult sub
domnia Regelui Carol I. Veniturile statului s-au împătrit, de la 59 milioane în 1866 la 247
milioane lei în 1904. În asemenea condiţiuni ar fi fost oare natural ca românii să nu ia nici
o parte la explorarea şi exploatarea acestui combustibil, şi să-l lase în toată întregimea lui
în mâinile altora? Oare românii să fie singura naţiune oarbă care să nu vadă ce se petrece
în jurul ei, la popoare culte, mari ori mici?
Trei idei principale trebuie să ne călăuzească:
- păstrarea unei porţiuni a terenurilor petrolifere ale statului ca rezervă pentru
viitor;
- evitarea monopolurilor;
- păstrarea pe seama statului a tuturor mijloacelor de transport al petrolului pe
calea ferată şi prin conduct care va trebui să-l construim la momentul oportun 651.
În România, în 1916, existau mai multe societăţi cu investitori români, dintre care, pe
cele mai importante, le menţionăm în această lucrare de doctorat.
Astfel este Societatea care deţinea Rafinăria „Standard”, care prelucra, în 1914,
5.000 t/zi 652.

648
Idem, anul XXVIII, nr. 7, pag. 621.
649
Idem, anul VI, nr. 34, pag. 974.
650
Idem, anul VI, nr. 36, pag. 1011.
651
Ibidem, pag. 1012.
652
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag.171.

182
 La Cernavodă, aproape de pod, cu „putere normală de lucru”, de 7.500 vagoane/an,
exista rafinăria „Helios” care, din 1906 aparţinea Societăţii Române de Petrol „Traian” 653.
În 1910, s-a înfiinţat Societatea „Română”, cu un capital social de 50.000 lei 654.

2.14.2 Învinşii

Nu eludăm nici interesele existente în tabăra învinşilor pentru că, aşa cum scria un
filozof din tabăra acestora, austriacul Ludwig Wittgenstein, în Tratatul Logico –
Filozofic, publicat în 1921, contează “totalitatea lucrurilor” 655.
Cu unele dintre aceste societăţi comerciale ne vom întâlni şi în afacerile cu petrol din
România Mare.
Un argument în plus este cel al lui Alexandru Ştefănescu, „cunoscut petrolist din
Câmpina” care, într-o scrisoare din 15/28 martie 1912, trimisă la Monitorul de Petrol, după
un turneu european, spunea:
„În afară de Austria şi Germania, ţări care ne cunosc puţin mai bine, pentru că au şi
interese politice şi interese economice să ne cultive mai de aproape, în ţările celelate ale
Occidentului aşi putea afirma că aproape nimeni nu bănuieşte existenţa ţărei noastre
printre popoarele civilizate din Europa” 656.

Germania, Austria şi Ungaria

1. În 1904, la 8 ianuarie, la Berlin s-a înfiinţat Societatea „Deutsche Petroleum

Actien Gesellschaft” cu un capital de 20 milioane mărci, sau 24,7 milioane lei, pentru
exploatarea petrolului brut, fabricarea şi vânzarea produselor lui. Printre acţionari erau
„Deutsche Bank” şi „Wiener Bankerein”. Fondarea acestei societăţi a fost o consecinţă a
preluării de către „Deutsche Bank” a societăţii „Steaua Română”, întemeiată în 1896, care
era cea mai bine cotată societate de petrol în anul 1904, în România.
Atunci avea o producţie de ţiţei de 600 t/zi, în medie. În această afacere era implicată
şi „Banca Ungară pentru industrie şi comerţ” din Budapesta 657.
2. „Telega Oil Co.” s-a ridicat la rangul întâi, după „Steaua Română”, în 1904.
Investitorul principal la această firmă era „Disconto Gesselschaft”.
În figura 2.42 este prezentată o vedere a Rafinăriei Vega, iar în figura 2.43 – o
imagine din sala de pompe a acestei rafinării.
653
Ibidem, pag. 171.
654
Ibidem, pag. 171.
655
https://en.wikipedia.org/wiki/Tractatus_Logico-Philosophicus
656
M. P, anul XIII, nr. 11, pag. 448.
657
Idem, anul V, nr. 2, pag. 58.

183
 Fig. 2.42 Vedere Rafinăria “Vega” [ 658]

Fig. 2.43 Sala de pompe a Rafinăriei “Vega”[ 659]

3. La 19 mai/1 iunie, nemţii au mai fondat o societate pe acţiuni, „Câmpina –

Moreni”, al cărei scop era exploatarea petrolului. Investiţia iniţială a fost de 5 milioane
lei 660.
4. În 1904, „Disconto Gesselschaft” împreună cu casa „S. Bleichroder” au fondat o
Societate anonimă sub numele de „Creditul Petrolifer”.
Capitalul iniţial a fost de 3.000.000 lei. Scopul societăţii era dezvoltarea industriei
române de petrol, în special prin construirea de conducte de la localităţile de exploatare, la
staţiile de cale ferată şi la rafinării. Unul dintre cele mai importante puncte ale programului
său consta în „a acorda credite la exploatatori pentru continuarea lucrărilor”, în special

658
Idem, anul VII, nr. 26, pag. 713.
659
Ibidem, pag. 713.
660
Idem, nr. 10, pag. 306.

184
„societăţilor mai mici şi exploatatorilor mai mici. Important este în primul rând că iarăşi
capitalul german este acela care ia această iniţiativă” 661.
Pentru a pune în valoare cât mai simplu petrolul, pe care îl extrăgeau prin societăţile
de exploatare a zăcămintelor, „Telega Oil” şi „Buştenari”, la 5 ianuarie 1905, nemţii de la
„Disconto Gessellschaft”, împreună cu francezii de la „Compagnie Industrielle des
Petroles” au constitut Societatea „Vega”, cu scopul de a rafina acest ţiţei.
În figura 2.44 este prezentată o altă imagine a Rafinăriei „Vega” [662].

Fig. 2.44 Rafinăria „Vega”[ 662]

Au stabilit un capital de 3.750.000 lei iar, la 1 mai 1905, au început construirea unei
rafinării lângă Ploieşti. Această firmă, „Vega”, a fost cea mai eficientă, la 18 noiembrie
acelaşi an, rafinăria începând să producă. „Dacă cineva, venind de la Sinaia se apropie de
staţia Ploieşti zăreşte în partea de sus a oraşului întinderea considerabilă pe care este
întinsă rafinăria. Privirea e impresionată de numeroasele zidiri, în care sunt aşezate
cazanele de distilare, precum şi o mulţime de rezervoare în care sunt înmagazinate ţiţeiul
şi produsele societăţii Vega. Un laborator bine organizat are controlul tuturor produselor
fabricaţiunii” 663.
Ar mai trebui amintit faptul că germanii, în 1906, s-au concentrat şi pe faptul că, în
ţara lor, în loc de cărbune puteau găsi petrol.

661
Ibidem, nr. 25, pag. 930.
662
Colecţie foto, Muzeul Petrolului Ploieşti.
663
Idem, anul VII, nr. 26, pag. 713.

185
 Se stabileşte o uniune a producătorilor germani şi a rafinorilor, dar apartenenţa la ea
era posibilă numai dacă „vor cumpăra sau prelucra petrol german, 500.000 kg/an” 664.
Totodată s-a adoptat o lege care interzicea căutarea de cărbuni, ceea ce a făcut ca
societăţile comerciale care activau în acest domeniu să îşi schimbe obiectivele. Astfel,
pornesc în căutare de petrol.
Una dintre companii, urmând exemplul celor mari, s-a orientat spre România, iar
„Deutsche Tiefbohractiengesellschaft”, spre Germania, scopul fiind de a: “lucra la
fuzionarea tuturor societăţilor de petrol din Alsacia într-o singură societate mare” 665.
O altă mişcare importantă a capitalului german a avut loc la începutul anului 1912,
când „Deutsche Erdol A.G.” a preluat activele „Disconto Gessellschaft” şi „S.
Bleichroder” pe care le aveau în industria de petrol românească. Acest lucru a fost privit ca
o veste excepţională, pentru că, “fără a pierde sprijinul atât de puternic al băncilor
Disconto Gessellschaft şi S. Bleichroder conducerea a trei societăţi mari din ţară trece
asupra unei societăţi de importanţa Deutsche Erdol A. G. care are mijloace financiare
foarte importante” 666.
La Berlin s-a constituit întreprinderea „Apostolache Roumanische Oelgesellschaft
m.b.H”, cu un capital de 20.000 mărci, pentru a cumpăra terenuri petrolifere în localităţile
prahovene Apostolache şi Drajna de Sus 667.

2.14.3 Concluzie, pe total investori

Însumând, în România, în perioada 1860 – 1916 s-au construit şi au activat foarte

multe rafinării care, la debutul activității, aveau o capacitate de rafinare de până la 10.000
t/an. Multe dintre aceste s-au dezvoltat, ajungând rafinării mijlocii, având o capacitate de
prelucrare de până la 40.000 t/an. După 1907, existau 62 de rafinării, dintre acestea
detaşându-se „Steaua Română” din Câmpina, „Aurora”, din Băicoi, precum şi cele din
Ploieşti: „Astra Română”, „Româno – Americană”, „Traian” şi „Colombia”, care prelucrau
circa 95% din ţiţeiului produs în ţară.
În anul 1913 în Regatul Român activau 69 de societăţi comerciale, cu capital
românesc sau străin. După acest criteriu, pe primul loc era tot „Steaua Română” din

664
Idem, anul VII, nr. 20, pag. 549.
665
Ibidem, pag. 549.
666
Idem, anul XIII, nr. 2, pag. 55.
667
Idem, anul XV, nr. 2, pag. 63.

186
Câmpina, cu un capital estimat la 50.000.000 franci. Societatea “Româno – Americană” se
situa pe locul şase. Suma totală, capitalul existent şi depus în acţiuni la aceste societăţi era
de 339.426.822 franci 668. Capacitatea reală de prelucrare a rafinăriilor, în pragul Primului
Război Mondial, era, în total, de circa 4.600.000 t/an 669. În privinţa consumului, într-o
analiză a berlinezului A. Schropp, din 25 ianuarie 1914, se menționa: consumul benzinei în
1913 a fost de 249.106 tone în Germania, circa 300.000 tone în Anglia, iar în Franţa de
180.000 tone 670. Este cert faptul că existau foarte multe şi foarte mari interese ale străinilor
generate de industria românească de petrol!
După război, reţinem opinia lui Nicolae Iorga, publicată sub egida Institutului
Economic Român:
„Marele război, 1914 – 1918, nu a schimbat stăpânii din industria de petrol
românească. Ea este o sinteză dintre trei elemente indispensabile: ştiinţa românească,
capitalul internaţional şi muncitorii indigeni” 671.
De asemenea, se cuvine să menţionăm şi prietenii României care, în acea perioadă,
au ajutat la crearea ţării în graniţele cunoscute, însă, neocupând funcţii politice, au fost
ignoraţi frecvent; meritele lor, în schimb, sunt de netăgăduit.
Un astfel de caz este cel al francezului Robert Ficheux. Practic, acesta a contrazis
informaţiile intenţionat eronate prezentate de unguri, conform cărora Ardealul, în zonele de
munte nu avea locuitori. Meritele sale sunt consemnate de etnologul, publicistul şi
scriitorul Radu Anton Roman.
Fără a interveni în articolul publicat, menţionăm:
„ …Cine crede că Marea Unire s-a datorat numai Adunării Româneşti de la Alba –
Iulia din decembrie 1918 şi intelectualităţii greco – catolice, are o viziune patriotic –
idilică asupra istoriei. Marile puteri victorioase, hotărîseră, destul de corect, să împartă
înfrântul si destrămatul Imperiu Austro – Ungar, după criteriile populaţiilor majoritare.
Aveau loc recensăminte, se făcuseră hărţi ale tuturor provinciilor imperiale după
naţionalităţi, se pregăteau infiinţarea de noi ţări şi frontiere. Ungaria înaintase Parisului,
unde aveau loc negocierile, hărţi ale Transilvaniei, în care, zona montană, platourile
locuite numai de români din Maramureş, Oaş, Haţeg, Lăpuş, Apuseni, Năsăud etc.
apăreau ca pustii.

668
Idem, anul XIV, nr. 3, pag. 106.
669
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 172.
670
M. P., anul XV, nr. 4, pag. 171.
671
Pizanty Mihail, Le petrole en Roumanie, în Ateliers Graphiques „Eminesco” S.A., 1931, Introducere de
Nicolae Iorga.

187
 Într-o primă variantă, populaţia maghiară, aglomerată în oraşe (acolo unde
românilor le era interzis să se aşeze) şi în satele de câmpie, apărea ca majoritară în
Ardeal, cu consecinţele ce ar fi urmat de aici.
E meritul unor misiuni de geografi francezi, de-a fi urcat pe toate cărările
transilvane şi de-a fi inventariat şi anunţat existenţa unor numeroase comunităţi române,
acolo unde hărţile maghiare marcaseră pete albe, lucru ce a contribuit determinant la
decizia marilor puteri de la Trianon.
Acele misiuni de geografi francezi au fost conduse de geograful Robert Ficheux.
Acestui om, România şi românii îi datorează enorm de mult.
Practic şi lui Robert Ficheux i se datorează reuşita Marii Uniri de la 1918 şi
existenţa Romaniei între frontierele ei de azi” 672.

2.15 Tratatul de pace de la Paris – Anul 1919

Pentru a se constata pagubele suferite de industria română de petrol în anii 1917 şi

1918 s-a constituit o comisie engleză, însărcinată de guvernul englez şi francez, al cărei
preşedinte era colonelul A. Hearn. Alături de această comisie activa şi una românească 673.
Conform tradiţiei, pentru România era firesc să se implice o comisie franţuzească.
Doar că “Fişa de interese”, unde am prezentat faptul că Anglia avea cele mai multe firme
interesate în industria românească de petrol, explică limpede motivul pentru care nu a fost
aşa. Existau 41 de companii englezeşti active, comparativ cu 8 franţuzeşti!
Înainte de acest eveniment, trebuie precizat că provinciile româneşti, aflate sub
dominaţie străină, care s-au unit cu Regatul României: Basarabia la 27 martie/9 aprilie,
Bucovina la 15/28 noiembrie, iar Transilvania la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, au decis
unirea în urma unor largi adeziuni populare 674.
Recunoaşterea internaţională a Marii Uniri a avut loc la Conferinţa de Pace de la
Paris din anii 1919 – 1920.
Chiar dacă la Conferinţă marile puteri au avut rolul decisiv, s-a impus principiul
naţionalităţii, al voinţei popoarelor de a dispune de ele însele, în conformitate cu hotărârile
adoptate în anul 1918.

672
https://ro.wikipedia.org/wiki/Robert_Ficheux
673
M. P, anul XVIII, nr. 2, pag. 62.
674
Agrigoroaiei Ion, Calcan Gheorghe, România şi Conferinţa de Pace de la Paris, 1919 ‒ 1920, Ploieşti,
Ed. Prahova, 2001, pag. 3.

188
 România şi-a susţinut revendicările cu argumente istorice, geografice, etnice,
etnografice, de tradiţie, limbă şi cultură. Pentru că hotarârile din acel an au fost în deplină
concordanţă cu principiul central al conferinţei, României i s-a recunoscut valabilitatea
actelor din anul 1918 675. De asemenea, a prezentat şi situația jefurilor făcute de germani în
timpul ocupaţiei, în afara produselor petroliere. E vorba de rechiziţionarea şi transportarea
peste graniţă a maşinilor, stocurilor agricole, obiecte de îmbrăcăminte. În cei doi ani cât a
durat ocupaţia, au fost scoase din ţară 1.273.182 t grâu, 94.613 t de cereale şi leguminoase,
262.592 t de alte alimente şi furaje. Ocupanţii au luat 530.345 cai, 641.617 bovine şi
3.560.812 porci, în afara produselor consumate de armata de ocupaţie. Calculele care au în
vedere distrugerile provocate de război au fost estimate la 17.722.307.999 franci aur 676.
Despre acest eveniment, informaţiile cele mai bine structurate le-am găsit în
materialul de pe site-ul “Academia.edu” 677.
În anul 1919, la Paris, începând cu data de 18 ianuarie, a început Conferința de Pace.
Au fost reprezentanţi a 32 de state, peste 10.000 de delegaţi: oameni politici, diplomaţi,
consilieri, experţi. Delegaţiile cele mai puternice au fost cele ale marilor puteri. Lucrările
Conferinței au început cu o surpriză: deşi preşedintele american, conform cutumelor de la
Casa Alba, nu avea voie să părăsească teritoriul ţării 678, Woodrow Wilson a venit în
capitala Franţei în fruntea unei delegaţii în care erau incluşi cei mai de seamă reprezentanţi
ai vieţii politice, economice, ştiinţifice şi militare americane. La fel arătau delegaţiile
Franţei, Marii Britanii, Italiei şi Japoniei – aceasta din urmă nefiind însă reprezentată de
împărat, iar membrii lor nu au lipsit din niciunul din consiliile de lucru ale Conferinţei.
Adesea au deliberat însă fără să consulte şi statele mai mici.
“Posedând cele mai multe arme şi cele mai puternice flote de război – scria Robert
Lansing la 9 iunie 1919 – cele patru mari puteri şi-au asumat chiar de la început
conducerea lucrărilor Conferinţei, impunându-şi cuvântul lor restului lumii. Ele s-au
constituit într-o aristrocraţie a naţiunilor, într-o tiranie care refuză aplicarea principiului
democraţiei în relaţiile mutuale dintre naţiuni”.
Modul de desfăşurare a Conferinţei, adoptat de marile puteri, a determinat pe mulţi
contemporani să o caracterizeze drept o ”oligarhie autocratică” 679.

675
Ibidem, pag. 3.
676
Istoria românilor, Academia Română, Editura Enciclopedică, Vol. VII, tom II, 2003, pag. 450.
677
https://www.academia.edu/24772545/Romania_si_Conferinta_de_Pace_de_la_Paris_1919_1920?email_w
ork_card=view-paper
678
Moisuc Viorica, (coord.), România şi Conferinţa de Pace de la Paris, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1983, pag.
278 ‒ 279.
679
Ibidem, pag. 280.

189
 Din martie 1919, acest consiliu s-a divizat în Consiliul şefilor de state, cu denumirea
oficială de ”Consiliul celor patru”, sau ”Cei patru mari”, şi Consiliul miniştrilor de externe,
cu denumirea oficială de ”Consiliul celor cinci”, sau ”Cei cinci mici”.
Forma aceasta de organizare, “Consiliu al celor patru”, le-a facilitat marilor puteri
instituirea controlului asupra negocierilor de pace, cu scopul de a-şi asigura o autoritate
necontestată în faţa micilor naţiuni.
În urma acestor decizii ale marilor puteri, reprezentanţii statelor mici prezenţi la
Conferinţă s-au revoltat împotriva modului în care marile puteri înţelegeau să aplice în
practică relaţiile dintre state, principiile de echitate internaţională. Reprezentantul Belgiei,
Camille Huysmans, a protestat împotriva împărţirii arbitrare a statelor admise la Conferinţă
în cele două categorii, iar şeful delegaţiei române, Ionel Brătianu, s-a raliat acestui protest,
arătând că ”reprezentantul Belgiei a exprimat un punct de vedere într-o chestiune de
principiu cu care România este pe deplin de acord” 680.
Mai trebuie remarcat un lucru foarte important. Intrarea României în război de partea
Antantei a dat peste cap planurile Puterilor Centrale. România n-a intrat în război decât la
27 august 1916. Două luni mai târziu, “armata sa părăsea lupta dar Germania n-a găsit
decât puțuri de petrol înfundate și utilaje distruse” 681. De fapt armată română s-a retras în
Moldova unde a continuat lupta. Petrolul românesc reprezenta o mare atracţie pentru ele.
Imediat acestea şi-au reorientat acţiunile militare spre România, obiectivul principal fiind
cucerirea ţării şi ocuparea exploatărilor petroliere. După ocuparea ei şi instituirea
administraţiei militare a germanilor, s-a semnat pacea, dar cu intenţia românilor de a
reintra în război, pentru întregirea ţării.
Încă de la sfârşitul lunii octombrie 1918, când devenise clară înfrângerea Puterilor
Centrale, problema clarificării raporturilor dintre România şi Puterile Aliate şi Asociate s-a
accentuat, iar în România, a început să se facă pregătiri intense, în strânsă colaborare cu
guvernele aliate, în vederea reintrării ţării în război. Însă mica pauză românească a dat
ocazia aliaţilor noştri să se simtă foarte deranjaţi. A urmat o luptă a diplomaţilor României,
ocazie nedorită de noi.
Conferinţa de Pace trebuia să marcheze sfârşitul războiului şi victoria luptei unor
popoare pentru independenţă şi unitate naţională, dar nereconsiderarea poziţiei guvernelor
aliate faţă de România atrăgea în mod automat neparticiparea ei la Conferinţa de Pace, deci
imposibilitatea susţinerii drepturilor poporului român la unitate naţională în cadrul
graniţelor sale etnice şi istorice. Acest lucru era foarte grav, pentru că însemna că România

680
Ibidem, pag. 282 ‒ 283.
681
Essad Bey, op. cit, pag. 268.

190
nu participase la război, iar toate sacrificiile umane şi materiale la care poporul român a
consimţit, doar pentru a putea uni în graniţele sale şi celelalte provincii româneşti, era
iluzorie. Din partea României, Constantin Diamandy a făcut o primă încercare pe lângă
guvernul francez, de a obţine o schimbare a punctului de vedere aliat. El a înaintat, la 30
octombrie 1918, o notă ministrului afacerilor străine al Franţei, în care, pornind de la faptul
că guvernele Puterilor Aliate şi Asociate declaraseră în mod repetat, mereu oficial, că “nu
recunosc tratatul cu Germania de la Bucureşti”, arăta că o astfel de premisă ducea la
concluzia că “alianţa cu România nu a încetat să existe”. Acest argument a fost folosit şi
mai benefic de diplomaţia românească după 13 noiembrie 1918 când, în armistiţiul cu
Germania, Aliaţii au introdus un articol prin care Germania era obligată să renunţe la
“tratatele de la Bucureşti şi de la Brest – Litovsk şi la tratatele complementare”. Deşi
Germania renunţă, Aliaţii au continuat să reproşeze guvernului român încheierea tratatului
de pace.
În acest punct, deşi nu apar informaţii în istoriografia românească despre acest
moment, o lămurire ar putea veni chiar din ceea ce este scris în subcapitolul “Fişa de
interese”, acolo unde sunt trecute firmele engleze ce activau în România.
În această atmosferă plină de incertitudini pentru România, a apărut un element nou,
care avea să joace un rol important în elucidarea întregii situaţii: este vorba de interesul pe
care guvernul englez începuse să-l arate problemelor româneşti.
La 12/25 decembrie 1918, Ambasada Marii Britanii la Paris a înaintat o notă
Ministerului Afacerilor Străine al Franţei, prin care se interesa de punctul de vedere al
guvernului francez faţă de problema reprezentării României la Conferinţa de Pace.
Totodată, nota făcea cunoscut guvernului francez ”speranţele cele mai serioase” pe care le
nutrea ministrul britanic în România, sir George Barclay, că aceasta ”va fi reprezentată la
Congresul de Pace ca o aliată”. Pentru ajutorul dat, pentru corectitudinea lui, trebuie să
spunem că a contat şi faptul că sir George Barclay (fig. 2.45) cunoștea foarte bine
realităţile din acest spaţiu european, fiind ambasadorul
Angliei în România, iar bunicul lui matern, James Jay, a fost
ambasador al Statelor Unite în Imperiul Austro – Ungar.

Fig. 2.45 Sir George Barclay [ 682]

https://en.wikipedia.org/wiki/George_Head_Barclay#/media/File:1917.01.07_Le_Miroir_-
682

_Ambasadorul_Marii_Britanii_la_Bucuresti_George_Braclay.

191
 La Quai d’Orsay nota ambasadei engleze, ce arată o schimbare radicală a poziţiei
guvernului britanic faţă de România, a fost considerată ca un semnal de alarmă, ea a alertat
cercurile guvernante franceze şi le-a determinat să urgenteze luarea unor hotărâri cu privire
la poziţia juridică şi politică a României faţă de Aliaţi şi statutul participării ei la
Conferinţa de Pace” 683.
Relevând vitejia şi eroismul armatei, al întregului popor român, I.I.C. Brătianu arăta
că “armistiţiul încheiat pe frontul român nu a fost rezultatul descurajării noastre”, ci al
situaţiei de ansamblu de pe frontul oriental, iar Pacea de la Bucureşti, nu a însemnat decât
“o oprire a luptei care trebuia să reînceapă”, nu era decât “un mijloc de a aştepta
evenimentele. Nici legal, nici practic, nici moral noi n-am fost nici un singur moment în
pace reală cu inamicul. Tratatul de la Bucureşti nu a fost niciodată sancţionat, nici
ratificat de rege. Moralmente regele, la fel ca şi armata şi poporul său, nu încetaseră să
aştepte cu nerăbdare momentul reintrării lor în acţiune. Reprezentanţii militari şi civili ai
Aliaţilor la Iaşi îşi continuau cooperarea lor în vederea acestui moment. De asemenea,
fără nici o zi întârziere, România a răspuns la chemarea Aliaţilor, când aceştia au crezut
că posibilităţile unei acţiuni militare erau favorabile României şi chiar în ziua în care
armata generalului Berthelot trecea Dunărea, trupele române eliberau linia tranşeilor,
care nu încetase niciodată, în timpul păcii de la Bucureşti, să fie o linie fortificată între
două popoare inamice” 684.
După luptele de pe front, a urmat o bătălie a diplomaţilor. Despre dificultăţile cu care
s-a confruntat România la Paris, în legătură cu recunoaşterea statutului de aliat, André
Tardieu, membru al delegaţiei franceze, mărturisea: “Am dus lupte dure pentru a face să i
se recunoască lui Brătianu şi României calitatea de aliat. Eu aveam împotriva mea pe
Clemenceau care nu-i ierta armistiţiul său, pe Wilson care declara că nu ţine cont de
tratatul nostru de alianţă din 1916, pe toţi juriştii pentru care pacea din 7 mai 1918 cu
Germania despuiase România de calitatea sa de aliat ” 685.
Este interesant de văzut ce opinii aveau despre petrol decidenţii de la Paris.
“Petrolul este sângele care căştigă războaiele”, iată opinia primului ministru al
Franţei, George Clemenceau (1876 – 1929).
Pe aceeaşi temă s-a exprimat şi un viitor prim ministru al Angliei, W.Churchill, care
a afirmat "valoarea unei naţiuni în lume depinde de bogăţiile sale petrolifere".
Aceste idei sunt foarte interesante, mai ales pentru adversari. Demonstraţia cea mai

683
Moisuc Viorica (coord.), op.cit, pag. 307 ‒ 308.
684
Ibidem, pag. 312 ‒ 314.
685
Moisuc Viorica, op.cit., pag. 314 ‒ 315.

192
bună a făcut-o chiar împăratul Germaniei, Wilhem al II-lea care, în timpul Primului Război
Mondial, a venit la Ploieşti "să se convingă personal despre cât de docili au fost românii în
distrugerea propriei industrii de petrol pentru ca să nu cadă în mâinile germanilor" 686.
A doua zi după ce Consiliul Suprem Interaliat hotărâse asupra reprezentării statelor
la Conferinţa de Pace şi asupra modului în care urma să-şi desfăşoare lucrările, delegaţia
română a sosit la Paris. Luând cunoştinţă de lista membrilor comisiilor de lucru, delegaţia
română condusă de Ionel Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, a constatat imediat
că România nu era reprezentată în multe comisii care urmau să dezbată probleme ce o
interesau în mod direct. Brătianu a protestat împotriva excluderii României din comisia
pentru instituirea Ligii Naţiunilor, din care făceau parte S.U.A., Anglia, Franţa, Italia,
Japonia, Belgia, Brazilia, China, Portugalia, Serbia. În faţa acţiunii unite a celor
nedreptăţiţi, marile puteri au fost nevoite să admită includerea în această comisie a
reprezentanţilor mai multor state, printre care şi România 687. În cursul negocierilor,
delegații țării noastre au remarcat faptul că aspecte care interesau în cel mai înalt grad
România erau discutate şi soluţionate fără participarea lor. Problema cea mai neplăcută,
cea mai delicată, constatată de membrii delegaţiei româneşti, a apărut în momentul în care
s-a ajuns la problema frontierelor.

2.16 Campania din Ungaria și petrolul

În acea perioadă de după Primul Război Mondial, a fost semnificativă şi o acţiune

care are o legătură directă şi cu industria română de petrol, și anume campania militară din
Ungaria. În afară de motivaţiile politice ale acestei acțiuni, mai există şi o informaţie
ignorată frecvent, și anume împrumutul de bani de la americani! Guvernul român a accesat
aceste credite pentru finanţarea “efortului militar din 1919” 688. Cum, în 1919, nu exista
decât o campanie militară a românilor, deducem că este vorba de campania militară din
Ungaria, încheiată la 4 august 1919 cu cucerirea Budapestei.
Despre împrumutul făcut de statul român atunci, care a avut o importanţă majoră şi
pentru refacerea economică a ţării după Primul Război Mondial, prezentăm detaliile în
capitolul următor.
Povestea acestei acţiuni armate româneşti este prezentată pe site-ul
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/, dar şi în cărţile Sub semnul Marii Uniri,

686
Boncu M.C., op.cit., pag. 19.
687
Moisuc Viorica, op.cit. pag. 315 ‒ 319.
688
Stanciu Ion, În umbra Europei, Editura Silex, 1996, pag. 55.

193
campaniile armatei române pentru întregirea ţării 1916 – 1920, scrisă de Dumitru Preda,
în Huzarul negru, a generalului Marcel Olteanu, apărută în 1926, precum şi în cartea
generalului Gheorghe Măldărăscu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea
Budapestei – şi alte mărturii, apărută în două ediţii, 1922 şi în 2010, la editura Marist 689:
“Una din paginile de glorie a fost anul 1919 când, într-un timp record, armata
română a cucerit Ungaria, pentru a o elibera. Guvernul bolşevic de la Budapesta, condus
de Béla Kun refuza să recunoască unirea Transilvaniei cu România şi, în aprilie 1919, a
atacat armata română...
Între 11 şi 13 iunie 1919 delegaţiei române i se comunică noile frontiere cu Ungaria
şi Iugoslavia prin care se recunoşteau de către Aliaţi unirea Banatului, Crişanei,
Maramureşului şi Ardealul cu Regatul României” 690.
De comun acord cu guvernul, regele a decis respingerea agresorului şi înaintarea
trupelor române până la hotarul stabilit prin Conveţia cu Antanta, din august 1916.
La 20 iulie, maghiarii au atacat din nou. De acestă dată s-a hotărât o ripostă decisivă,
până la înfrângerea Ungariei. În data de 26 iulie, armata maghiară a fost complet înfrântă,
iar corpurile de armată maghiare făcute prizoniere au fost dezarmate 691.
Regele Ferdinand şi regina Maria, aflaţi în Transilvania, au asistat, în ziua de 30
iulie, la trecea Tisei de către trupele române, în dreptul satului Tiszabo. Ofensiva
românească a fost extrem de energică. Armata bolşevică ungară a lui Béla Kun, coordonată
direct de la Moscova (de Lenin), a fost realmente zdrobită, iar vechiul guvern ungar a fost
reinstalat. Explicaţia militară era că “armata română reuşise să-şi dezvolte o capacitate de
luptă remarcabilă”. La succesul ei au participat şi “ofiţerii români din fosta armată austro
– ungară” 692.
Acţiunile militare ale României împotriva Ungariei, sau a “Republicii Sfaturilor”
(133 de zile de existenţă), au fost puse în practică de comun acord cu Comandamentul
Aliat de la Salonic şi Consiliul Politic al Marilor Puteri de la Paris 693.
Liderul bolşevic al Ungariei Béla Kun a fugit în Austria şi apoi în Rusia Sovietică.
Actele oficiale au recunoscut ziua de 4 august 1919 ca dată a ocupării Budapestei. A
fost singura capitală inamică ocupată de un stat din Antanta prin acţiune militară directă, în
cursul sau ca urmare a Primului Război Mondial.

689
Dacia Nemuritoare, nr. 86 ‒ oct.2020, pag. 7.
690
Preda Dumitru, Sub semnul Marii Uniri, campaniile armatei române pentru întregirea ţării 1916 ‒ 1920,
Ed. Militară, Bucureşti, 2019, pag. 298 ‒ 299.
691
Idem, pag. 317.
692
http://www.romania-actualitati.ro/campania_armatei_romane_in_an_1919-64389
693
Ibidem, autor Manuel Stănescu.

194
 În privința petrolului și a produselor petroliere, în Campania din Ungaria, avem
câteva informații precum:
- Comandamentul militar roman a fost solicitat să intervină in sprijinul asigurării
carburanților și materiilor prime, pentru buna funcționare a întreprinderilor industriale, a
minelor de cărbuni sau instituțiilor școlare și spitalicești. La 15 octombrie 1919, primarul
Budapestei, Dr. Body Teodor, adresa generalului Mărdărescu, printr-o scrisoare,
rugămintea de a se asigura capitalei ungare cantitățile necesare de combustibili.
„Populația, arăta el, suferă enorm, printre altele, de lipsa petrolului și a benzinei, lipsă
care la apropierea iernii sumbre se resimte din ce in ce mai dureros” 694.
- La 30 octombrie 1919, Asociația Industriei Țițeiului din Budapesta „Olszovetseg”
mulțumea, printr-o scrisoare, generalului Mărdărescu pentru ajutorul dat la incheierea unui
contract cu delegatul Ministerului roman al Comerțului și Industriei privind livrarea unei
mari cantități de benzină necesară agriculturii și industriei ungare. Exprimandu-și
recunoștința pentru prețul echitabil la care fusese obținută benzina românească,
reprezentantul firmei declara in finalul scrisorii: „Nutrim speranța că anarhia economică de
care suntem amenințați prin șomajul uzinelor agricole și industriale va putea fi evitată cel
puțin pe durata săptămânilor următoare” 695.
În perioada în care armata română a ocupat Ungaria, inclusiv Budapesta, conducerea
Ungariei a trecut formal sub conducerea prinţului Jozsef (6 august – 23 octombrie 1919),
iar apoi sub conducerea lui Istvan Friedrich (23 octombrie – 1 martie 1920).
Trupele armatei române au staţionat pe teritoriul Ungariei, pentru a readuce starea de
pacea şi siguranţă în această ţară, până în martie 1920, dar şi pentru a aştepta, la Budapesta,
deciziile Conferinţei de Pace de la Paris, cu privire la frontiera de vest a României 696.
O imagine din această campanie militară e inclusă în Anexa 2b – Ungaria.

2.17 Frontiera de vest şi nord – vest dezbătută la Trianon

Majoritatea noilor teritorii ale României au fost stabilite prin Tratatul cu Ungaria (4
iunie 1920), la Trianon 697. La acest tratat, în fruntea delegaţiei româneşti nu a mai fost
liberalul Ionel Brătianu, care demisionase din fruntea guvernului.

694
Preda, Dumitru, op cit, pag. 336.
695
Preda Dumitru, op cit, pag. 339 și 340.
696
Ibidem, pag. 7
697
Tudose Corina Ionela, Relaţiile româno ‒ americane la Conferinţa de Pace de la Paris, Slatina, Ed.
Didactic Pres, 2006, pag. 29.

195
 Aflăm cum s-au desfăşurat lucrările din cartea “Relaţiile româno – americane la
Conferinţa de Pace de la Paris”:
“Încheierea Tratatului de la Trianon a prezentat mai puţine dificultăţi. Demisia lui
Ionel Brătianu a produs satisfacţie în Consiliul celor patru, astfel încât guvernul lui Vaida-
Voevod nu a întâmpinat prea mari dificultăţi. Un moment dificil l-a constituit în timpul
negocierilor tratatului cu Ungaria planul unei confederaţii danubiene. Acţiunea
diplomatică a României de a împiedica realizarea confederaţiei danbiene făcea parte
integrantă din complexa activitate dusă în scopul de grăbi semnarea tratatului cu
Ungaria. La 3 martie 1920, Consiliul Suprem, care-şi ţinea lucrările la Londra, a luat în
discuţie tratatul cu Ungaria. Marile puteri arătau din ce în ce mai multă înţelegere faţă de
România. Delegaţia română la Conferinţa Păcii avea în componenţa sa un membru de
valoare în persoana lui Nicolae Titulescu, care apăra cu deosebită competenţă interesele
ţării. La 4 iunie 1920, se semnază tratatul de pace între Puterile Aliate şi Asociate, pe de o
parte şi Ungaria, pe de altă parte. Tratatul de la Trianon reprezintă o victorie a
principiilor de drept internaţional, potrivit cărora popoarele au dreptul inalienabil de a
decide propriul lor destin. Pe baza acestor principii, România îşi vedea recunoscut, pe
plan internaţional, statul naţional unitar” 698.
Conform principiilor de care s-a ţinut seama la aceste conferinţe de pace, respectând
principiul etnografic, România,
în 1919, arăta ca în figura 2.46:

Fig. 2.46 Harta etnică [ 699]

698
Ibidem, pag. 64.
699
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/91/Austro-
Ungaria_si_Romania_%28harta_etnica%29.jpg

196
 În figura 2.47 sunt prezentate, sistematic, variantele pentru trasarea frontierei româno
– ungare, propuse la Trianon.

Fig. 2.47 Variante pentru trasarea frontierei [ 700]

Variante pentru trasarea frontierei româno – maghiare propuse la Trianon (1920) 701.
1. Cerută de România în 1916;
2. Propusă de experţii englezi;
3. Propusă de experţii francezi;
4. Propusă de acad. Gyula Varga în 1912;
5. Propusă de experţii americani;
6. Propusă de experţii italieni;
7. Propusă de experţii sârbi;
8. Propusă de contele Ştefan Bethlen în 1912;
9. Frontiera actuală, fixată la Trianon (1920).

700
https://www.researchgate.net/figure/Figura ‒ 2 ‒ Variante-pentru-trasarea-frontierei-romano-maghiare-
propuse-la-Trianon-1920_fig1_282286012
701
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/07/12/cum-a-fost-trasata-frontiera-romano-ungara-in-
urma-tratatului-de-la-trianon-din-4-iunie-1920-video/

197
 Cea mai valoroasă concluzie, având la dispoziţie toate datele necesare în această
problemă, considerăm că este acea pe care, conform conştiinţei lui, o trage fiecare cititor.
Remarcăm modul în care au trasat frontiera de vest englezii şi, apoi, francezii, cumva
proporţional cu investiţiile în industria de petrol românească. Anglia deţinea 41 de societăţi
comerciale, Franţa 8 şi Italia 2. Adăugăm doar mirarea că “duşmanii” maghiari Gyula
Varga şi Ştefan Bethlen au văzut cu totul altfel decât “prietenii” şi aliaţii sârbi.
Este de remarcat felul în care a făcut-o Nicolae Titulescu, cel care a semnatat,
împreună cu Ioan Cantacuzino, Tratatul de la Trianon, “Documentarul fără pereche al
Ungariei”.
Cităm din acel material:
“Ungaria este un exemplu. Când, în ianuarie 1920, delegaţia maghiară, condusă de
contele A. Apponyi (fig. 2.48), soseşte la Paris, la invitaţia Conferinţei de Pace, ea este
însoţită de 38 de experţi aleşi dintre personalităţile ştiinţifice cele mai strălucite ale
inteligenţei ungare, mulţi dintre ei specialişti în problemele româneşti şi, în mod special, în
problemele Transilvaniei 702.
Am adăuga, pe lângă inteligenţă, şi caracter!

Fig. 2.48 Contele maghiar Albert Apponyi [ 703]

În 1919, după Marea Unire, suprafaţa teritoriului a crescut cu 128% şi populaţia cu

118% 704. O nuanță foarte importantă este următoarea: “După cum este cunoscut, în
componența statului național român unitar a intrat și populație de alte naționalități…
Conform recensământului din 1930, structura etnică a României, care număra la acea dată
18.057.074 locuitori, era următoarea: români – 73%, maghiari – 7,1%, evrei – 4,01%,

702
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/tratatul-de-la-trianon-96-de-ani-batalia-pentru-transilvania
703
https://www.britannica.com/biography/Albert-Grof-Apponyi
704
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 255.

198
germani – 4%, ucrainieni – 3,2%, bulgari – 2%”, găgăuzi – 1,4%, turci, tătari – 1,1%,
polonezi – 0,3%, sârbo – croați – 0,3%, greci – 0,1%” 705.
În imaginea din figura 2.49 este harta României Mari, aşa cum a existat şi a fost
cunoscută până în vara anului 1940.

Fig. 2.49 Împărțirea României interbelice pe regiuni [ 706]

Frontiera între România şi Ungaria avea o lungime de 448 kilometri, dintre care
415,9 km era frontieră terestră şi 32,1 km frontieră fluvială. Ea urma o direcţie sud – vest –
nord – est, şi separa vestul României (Transilvania) de Ungaria 707.
Revenind cu analiza la granițele din est, și nord – est, la subiectul Basarabia și
Bucovina, remarcăm și prezentăm o opinie definitorie publicată într-o revistă franțuzească,
în 1919, care se referea momentul istoric când Moldova a pierdut cele două provincii:
„Conform dreptului pur acele concesii sunt nule și neavenite, și ar trebui considerate ca și
cum nu ar fi existat, pentru că Bucovina și Basarabia aparțin Moldovei, patria lor
mamă” 708. Această opinie doar a consfințit realitatea politică obținută de români.

705
Moisuc Viorica, Calafeteanu Ion (coord.), Afirmarea statelor naționale unitare din centrul și sud-estul
Europei 1821-1923, pag. 40.
706
http://www.istoria.md/uploaded/harti/Istoria_Romanilor/Romania/Hara_Romaniei_Perioada_Interbelica_1
918-1940(redus).jpg
707
https://ro.wikipedia.org/wiki/Frontiera_%C3%AEntre_Rom%C3%A2nia_%C8%99i_Ungaria
708
Basilesco Nicolas, La Roumanie dans la guerre et dans le paix, Librarie Félix Alcan, 1919, pag. 357.

199
 2.18 Concluzii

Primă perioadă a marilor modernizări poate fi definită, în industria de petrol a

României, perioada dintre anii 1904 și 1919. Modernizarea s-a desfăşurat în principal în
tehnică, învăţământ, legislaţie.
A fost o perioadă a invenţiilor, dintre care am evidențiat pe cele ale lui Lazăr
Edeleanu şi Virgiliu Tacit fiind folosite în întreaga lume a petrolului. Apariția unui mare
aflux de capital a fost cea de-a doua mare etapă a investiţiilor, iar statisticile epocii prezintă
clar ceea ce s-a întâmplat în acest domeniu. Conform datelor pe care le-am găsit, în acest
capitol prezentăm evenimentele cu menţiunea că aportul nostru, în afară de redescoperirea
lor, după multe decenii în care au fost ignorate, constă în descoperirea relaţiilor dintre ele.
Partea complet nouă în domeniul istoriografiei României debutează cu subcapitolul
„Fişa de interese”, în care prezentăm toate societăţile industriale ale ţărilor care vor trasa
sau aproba graniţa de vest a României la Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919 şi, în
special, la Traianon. Acest subcapitol include şi situaţia învinşilor, societăţile comerciale în
care investiseră afacerişti din Germania şi Austro – Ungaria, pentru ca imaginea de
ansamblu să fie completă.
În mod cronologic, cele mai importante evenimente ale perioadei 1904 și 1919, în
special bazate pe realizările din timp de pace, sunt sintetizate în acest capitol. Facem
menţiunea că am inserat şi aspecte care ţin de Războaiele Balcanice, în special cel din
1913, unde am inserat o fotografie a lui Virgiliu Tacit de pe front, poză descoperită în
arhiva Muzeului Petrolului. Am prezentat și date relevante pentru destinul petrolului
românesc din primii doi ani ai Primului Război Mondial. Aceste informații au fost
analizate ţinând cont de influenţa pe care au avut-o asupra Rafinăriei “Româno –
Americană” şi a industriei române de petrol.
În 1908 s-a realizat o statistică a rafinăriilor existente în România, capitalul investit
în aceste rafinării de societăţi comerciale din 9 state, inclusiv România, a fost de
42.167.164 lei. Cea mai importantă investiţie a fost a Germaniei, care deţinea singură sau
împreună cu alţi investitori, 5 rafinării, cu un capital de 14.773.312 lei. În acel moment,
englezii aveau doar o rafinărie în România, cu un capital de 550.000 lei. În privința
numărului de rafinării, România conducea detașat dar suma investită era de 3,9 ori mai
mică decât a germanilor, situație pe care am prezentat-o într-un grafic.
Am descoperit și o acţiune unică a românilor, aceea de a înfiinţa un sindicat
antipoluare, la Moreni. Dincolo de ideea “oamenilor simplii” care au ajuns la “constatarea

200
pericolului comun ce-l prezintă împrăştierea în atmosferă a ţiţeiului şi gazelor din sondele
eruptive din zona Moreni – Bana” este de remarcat şi faptul că înfiinţarea lui s-a desfăşurat
în mod oficial, la cel mai înalt nivel, cu aprobarea ministrului secretar de stat din
departamentul industriei şi comerţului!
Mari progrese s-au înregistrat în domeniul transportului petrolului şi a produselor
obţinute din distilare, această activitate efectuându-se prin conducte, sau pe calea ferată.
Partea cea mai importantă în acest domeniu a fost construirea tronsonului Ploieşti –
Slobozia, cu o lungime de 100 km care a fost de cea mai mare însemnătate pentru
transporturile de petrol din bogatele regiuni petrolifere ale judeţului Prahova, căci
scurtează cu aproape o pătrime drumul către portul Constanţa. Pentru a facilita transportul
petrolului pentru export, lucrările de la portul Constanţa au fost finalizate, iar inaugurarea a
avut loc la 27 septembrie 1909.
În această perioadă sunt de remarcat și anunţurile specialiştilor străini care căutau un
serviciu în industria de petrol românească. Acum ar părea inedit, dar atunci astfel de
situaţii erau normale.
Legislaţia a fost mult îmbunătăţită stabilindu-se asistenţa medicală pentru muncitorii
din industria de petrol, dar şi pentru cei din minerit. În 1910, guvernanţii au întocmit un
proiect de lege „ferm şi clar” pentru „contractul muncii” și a reprezentat finalizarea unui
proiect de regulament pentru asistenţă medicală început în 1907. Mai mult, este o
continuare de îmbunătăţire a două proiecte de regulament mai vechi, a căror necesitate a
pornit din întâmplări nefericite, şi nu din dorința de a copia ceea ce se întâmplase în alte
state.
Un succes deosebit, cu desăvârşire uitat, a fost faptul că, în 1913, România avea cea
mai rentabilă industrie de petrol din lume, informație care lipsește și din lucrările
Academiei Române. Această performanță a reieșit din studiul întocmit de Vasile Iscu,
doctor – inginer de mine. Autorul a făcut o comparaţie care viza rentabilitatea industriei de
petrol din România, Rusia şi America. S-a bazat doar pe cifre, pentru a nu putea fi învinuit
că ar avea vreo preferinţă faţă de vreuna dintre aceste trei ţări.
Pentru aceste calcule a avut în vedere mai multe criterii, precum: costul extracţiei;
costul transportului pe apă şi pe uscat; preţul de vânzare pe piaţa comună de desfacere.
După studii complexe, concluzia a fost următoarea: „Cea mai mare rentabilitate a
industriei petrolului o are România, a doua Rusia şi a treia America”. Conform raportului,
așa cum l-a trecut în studiul său, formula era următoarea:
Ra<Ro>Ru!

201
 În industria de petrol a României au apărut idei radicale, inedite şi surprinzătoare
pentru societatea românească înainte ca ruşii să facă Marea Revoluţie din Octombrie. La
Cercul de Studii Economice şi Financiare din Bucureşti, în seara de 25 aprilie 1916,
inginerul C. R. Mircea a ţinut o conferinţă cu un subiect uluitor, dar de înţeles în contextul
în care tot mai mulţi români percep, mai acut, posibilitatea unor evenimente radicale, în
special faptul că unirea provinciilor românești ar deveni posibilă.
Inginerul C. R. Mircea a propus altceva, de aceeaşi factură revoluţionară:
naţionalizarea industriei petrolului! A explicat auditoriului său: “Am ajuns în starea tristă
de a vedea cum pe propriul nostru pământ, două grupări de capitaluri se bat pentru
acapararea petrolului nostru”.
Din ideile principale, desigur toate radicale, exprimate de C. R. Mircea enumerăm:
“Un pericol ne ameninţă şi trebuie să naţionalizăm industria noastră de petrol cu
orice preţ.
Se poate face în două forme:
- obligativitatea personalului român în toate întreprinderile industriale;
- naţionalizarea capitalului din industrie, eliminarea definitivă a capitalului străin sub
orice formă şi înlocuirea lui cu capital exclusiv românesc”.
Despre înfiinţarea Rafinăriei “Româno – Americană”, în sinteză, este vorba de
următoarele informaţii: “La tribunalul Ilfov, în mod neaşteptat pentru multă lume care
activa în domeniul petrolier, „Standard Oil Co.”, prin emisarii ei, au înscris firma
comercială”. A fost considerat “un eveniment de cea mai mare însemnătate pentru
industria de petrol”. Acţiunea îi determină pe aceştia, inclusiv pe politicieni, să se bucure
de faptul că în acel moment, în anul 1904, în România activau trei mari firme de anvergură
mondială: “Disconto”, “Deutsche Bank” şi “Standard”. S-a menționat în literatura acelei
perioade, că “între americani și englezi există un adevărat război, la nivel planetar, în
domeniul petrolului”. Din analiza noastră a rezultat că germanii aveau o situație foarte
puternică, primele două firme menționate anterior erau controlate de nemți, și în domeniul
petrolier relațiile cu concurenții se desfășurau acceptabil.
Pentru cei care mai erau încă sceptici de ceea ce s-ar putea întâmpla în industria de
petrol a României cu acest cumulativ de forţă economic reprezentat de cele trei mari firme,
cei de la Monitorul de Petrol, “organ autorizat al industriei de petrol din România”, a
explicat:
“Deşi sunt independente una de alta nu este exclusă posibilitatea unei înţelegeri
comune, ceea ce n-ar putea avea nici un dezavantaj pentru interesele industriei noastre.

202
De acest lucru se ocupă primul ministru Sturdza care, celor prezenţi acolo, le-a spus
despre convorbirea avută cu reprezentanţii Standard Oil Co. care intenţionau să activeze
în România prin creerea unei societăţi pe acţiuni”.
Atunci i-au spus primului ministru că, “pentru a înlătura orice suspiciune, pentru a fi
convingători de loialitatea lor, să desemneze însuşi domnia sa persoanele ce urmează să
compună majoritatea consiliului de administraţie a societăţii ce urmează a funda”.
Din acel moment, lucrurile au intrat în normal, mai ales după 4 iunie 1904, când s-au
depus actele constitutive ale Societăţii “Româno – Americană”, cu un capital de 2.500.000
lei, împărţit în 5.000 de acţiuni la purtător.
În revista englezească The Petroleum World a apărut un articol în care s-a consemnat
că “există o mare deosebire între apariţia societăţii Standard Oil în anul 1900, în iarna
1903 şi cea de acum. Se poate spera că Standard Oil va împinge băncile germane la o
activitate şi mai intensă pe terenurile petrolifere care se află sub controlul lor. Păşim într-
o eră nouă, a celui mai mare avânt al industriei de petrol din România şi foloasele vor fi
durabile şi solide”.
Prima acţiune a societății americane, în România, a fost să ia în concesiune, numai pe
bază de redevenţă, toate terenurile petrolifere pe care marea firmă engleză „European
Petroleum Co. Ltd.” le avea în Prahova luând în arendă şi conducta pe care o avea între
Buştenari şi staţia Găgeni, Prahova, împreună cu toate rezervoarele de ţiţei. Acţiunile de
tipul acesta au continuat pentru a-şi asigura o bază de lucru după terminarea rafinăriei pe
care intenţionau să o construiască la ieşirea din Ploieşti, pe terenul de 600 de pogoane
(jumătate de hectar, mai exact 5.011,79 m) luat în concesiune pe termen de 30 de ani, cu
drept de prelungire pe alţi 30. Rafinăria se va înfiinţa ca unitate industrială şi va începe să
lucreze intens. În acelaşi timp, societatea a continuat să cumpăre mai multe terenuri, în
special în judeţul Prahova, pentru a-şi construi conducte de transport a petrolului şi a
produselor prelucrate. Unele dintre terenuri sunt cumpărate pentru a putea construi
rezervoare de depozitare.
La 20 februarie (5 martie) 1906, opinia publică a aflat că Rafinăria Societăţii
„Româno – Americană” din Ploieşti şi-a început funcţionarea regulată.
La doi ani de la înfiinţare, în 1906, Rafinăria “Româno – Americană” funcţiona cu o
capacitate de distilare de 8.000 t/an şi, în scurt timp, şi-a mărit capacitatea foarte mult,
ajungând la circa 450.000 t/an.
Despre scopurile societăţii, directorul afacerilor de export al societăţii “Standard
Oil”, W.H. Libby, a declarat unui ziarist de la New York Herald că:

203
 “În România am construit o rafinărie pentru a obţine astfel un depozit în imediata
apropiere a pieţelor din Europa şi a putea în acest mod concura cu succes marfa
rusească”.
Un aspect interesant în această etapă din activitatea rafinăriei a fost dat de fluctuaţiile
rezultatelor obţinute. Acestea nu trec neobservate, rafinăria având ori rezultate foarte slabe,
ori foarte bune. Pentru ele s-au găsit explicaţii, iar, dacă au fost erori, au fost corijate.
Consiliul de Administraţie, în diverse momente, a decis majorarea capitalului social.
În urma deciziilor luate în şedinţa din 9 mai 1906 s-a trecut de la 5.000.000 lei, la
12.500.000 lei, prin emiterea unei noi serii de 15.000 de acţiuni a câte 500 lei, pentru suma
totală de 7.500.000 lei. Cu afluxul de capital s-au programat diverse acţiuni de îmbunătăţiri
la rafinărie, vizându-se majorarea ei. A fost modernizată instalaţia de rectificare în aşa fel
încât să dispună de ultima tehnologie a momentului, foarte economică şi cu capacitatea de
a furniza produse superioare. S-a avut în vedere şi alt gen de noutăţi, precum săparea unui
puţ care să poată alimenta rafinăria cu apă, într-un volum de 5.000 tone/zi. Pentru a înlesni
manipularea ţiţeiului şi produselor obţinute prin distilare, capacitatea de rezervoare a fost
mărită cu 10.000 t şi s-au adus îmbunătăţiri la garaje, cât şi în diferite părţi ale fabricii.
Măriri de capital social se mai fac treptat. În data de 6 iunie 1916 Adunarea Generală a
Acţionarilor de la Societatea “Româno – Americană” a decis majorarea capitalului social
de la 25.000.000 lei la 37.500.000 lei.
O altă atitudine deosebită a conducerii acestei societăți a constat în îmbunătăţirea
condiţiilor de lucru ale personalului. Un astfel de exemplu a fost construirea unei locuinţe
pentru directorul tehnic al rafinăriei. Dincolo de perimetrul acesteia s-au făcut şi alte
lucrări, precum terminarea instalaţiei ce va fi folosită pentru export, lucru finalizat în
august 1913, la Constanţa.
Instalaţiile pentru distilarea continuă a petrolului a fost proiectată să ajungă de la 300
t/zi la 500 t/zi, încă din primele luni ale anului 1914.
În acest capitol prezentăm şi două evenimente internaţionale foarte importante pentru
industria română de petrol, cu efecte asupra destinului petrolului românesc, precum al
Doilea Congres de Petrol, de la Liege, Belgia, în perioada 16 şi 28 august 1904. A ieșit în
evidenţă faptul că la acest congres, dintre toate statele producătoare de petrol, doar
România a fost prezentă. Pentru români evenimentul a fost important și prin faptul că a
construit un prolog pentru al III-lea Congres Internaţional de petrol, de la Bucureşti.
Acest congres din vara anului 1907, care fusese anticipat de către români că va fi cel
mai bun din toate cele desfăşurate până atunci, s-a desfăşurat la Bucureşti, sub „înalta

204
protecţiune a A.S. Regale, Principele Ferdinand al României”, iar preşedinte a fost ales
Anghel Saligny, care atunci era și preşedintele Academiei Române. Despre evenimentele
care aveau loc în industria română de petrol, se remarcă concluzia exprimată de David
Day, delegatul guvernului şi şeful serviciului minelor din Statele Unite, care a afirmat:
“În nici una dintre uzinele lui Standard Oil din America, nu am văzut ocupaţi atâţia
oameni de ştiinţă câţi am văzut în uzinele societăţilor Aurora şi Steaua Română şi nicăieri
nu am văzut atâta metodă şi pricepere în lucrări ca în România”.
Un alt lucru deosebit, foarte util petroliştilor, a fost că la 1 iunie 1908 s-a înfiinţat
„Societatea anonimă pentru distribuirea produselor petrolului” „Distribuţia”, cu un capital
de 500.000 lei. Menirea ei era de a centraliza produsele rafinăriilor şi de a le vinde în
interiorul ţării.
Primele două societăţi comerciale care au aderat la acest proiect au fost „Steaua
Română” şi „Româno – Americană”.
În „contractul de comision” semnat cu Societatea “Româno – Americană” s-a
menționat că „Societatea Româno – Americană încredinţează societăţii pentru distribuţie
dreptul exclusiv pentru vânzarea şi distribuirea cantităţii de petrol ce se va pune în
vânzare în ţară”.
Un reper foarte important al modernizărilor prin care a trecut România a decurs şi
din faptul că atunci au apărut două invenţii româneşti deosebite, una realizată de dr. Lazăr
Edeleanu, iar cea de-a doua, dispozitivul “Salvator” a lui Virgiliu Tacit – Valeriu Puşcariu,
care sunt de nivel mondial. Deşi s-a mai scris despre ele, nu le-am ignorat, pentru că
importanţa lor influenţează decisiv industria română de petrol. Aportul nostru la acest
subiect a constat şi în prezentarea unor imagini care nu au mai fost în atenţia publicului
precum şi în analiza modului în care au fost folosite la Rafinăria „Româno – Americană”.
Fiind vorba de inteligenţa românească în plină acţiune, având rezultate remarcabile, un caz
concret de utilizare a noilor tehnologii chiar la rafinăria care face obiectul studiului de caz
al acestei lucrări, era necesară şi foarte potrivită.
Observându-se inventivitatea deosebită a românilor, a succeselor lor foarte
importante, ale descoperirilor făcute de aceştia, s-a impus nevoia înfiinţării unui institut de
petrol. S-a făcut o analiză la nivel mondial, în anul 1913, iar românii au constatat, „într-un
mod evident că în diverse state se fac sforţări pentru a îndruma chestiunea petrolului pe o
cale ştiinţifică”.
În acel moment existau doar câteva institute geologice care studiau zăcămintele de
petrol şi tehnologiile folosite, şi anume:

205
 - Institutul geologic din S.U.A., care publică datele cele mai complete pentru
producţia mondială, deşi le lipseşte baza ştiinţifică serioasă;
- Institutul geologic al României, unde studiul petrolului a luat o dezvoltare deosebită
atât în geologie, chimie, tehnologie, cât şi în statistică; -
Institutele geologice din Mexico, Japonia, Austria şi Rusia, unde se fac studii speciale
asupra zăcămintelor de petrol.
Concluzia românilor, “examinând în modul cel mai obiectiv această chestiune”, a
fost că ar fi bine să se centralizeze într-un institut tot ce se referă la petrol, iar concluzia a
evoluat: “România e locul cel mai indicat pentru înfiinţarea unui institut de petrol”.
Dintre motivele “obiective”, s-a remarcat faptul că avem o ţară cu o producţie
însemnată de petrol, rafinării din cele mai mari şi transportul cel mai variat. În plus, faţă de
alte ţări europene, s-a evidenţiat şi avantajul de a fi cel mai bine situată geografic, “cam în
centrul Europei”. Scopul înfiinţării unui astfel de institut a fost de a studia cât mai
“ştiinţificeşte” toate problemele referitoare la industria de petrol la nivel mondial. S-a
remarcat faptul că o încercare similară s-a încercat să se realizeze în America, în 1910,
unde se proiectase însă un Institut de Petrol care să centralizeze informaţiile existente din
America.
Acesta nu s-a realizat iar explicaţia, total specială, a apărut în Monitorul de Petrol:
“Sub această formă de imperialism în ştiinţă bineînţeles că nu s-a putut ajunge la nici un
rezultat.” La sfârşitul anului 1913, Nicolae Xenopol, ministrul industriei şi comerţului, a
anunţat că a fost hotărâtă înfiinţarea la Bucureşti a „Institutului Internaţional de Petrol”.
Reprezentanţii industriei de petrol au decis să ofere 60.000 lei anual, urmând ca statul
român să acorde o subvenţie egală. Institutul urma să fie condus de „eminentul director al
Institutului Geologic, Dr. Ludovic Mrazek”, noua instituţie urmând “a fi alipită pe lângă
acesta”.
Despre influenţa şi importanţa petrolului în destinul graniţelor României avem o
primă menţiune în Monitorul de Petrol din 20 iunie 1913. Articolul se numeşte simplu,
„Mobilizarea”, pe care l-am redat aşa cum a fost prezentat în mod oficial.
Războiul acesta, din a doua decadă de la începutul secolului XX, a fost un prim pas
spre făurirea României Mari, și cu participarea petroliştilor, printre aceştia aflându-se şi
Virgiliu Tacit îmbrăcat în militar, ale cărui poze făcute în Primul Război Balcanic, le
prezentăm în “Anexa 2 – V. Tacit”.
Un subcapitol despre influenţa tot mai mare a petrolului în economia mondială este
“Modernizarea, tot pe bază de petrol”. Prima ţară care a observat eficienţa mai mare a

206
motoarelor care folosesc petrol, mai precis păcură, pentru nave, a fost Anglia. Şi vapoarele
ei, de la care a pornit ideea modernizării, adică a înlocuirii cărbunelui, implicit a
motoarelor care funcţionau cu acest combustibil, cu motoarele care funcţionează cu petrol,
a început cu vaporul cu motor Diesel, „Seladia”, despre care se preciza că “nu arde decât
păcură românească”.
În privința legislației am remarcat cum, în România, o întâmplare reală va duce la
modificarea unei legi. Situația a fost generată de o întâmplare de la sonda nr. 16 a societăţii
„Astra Română” unde a izbucnit un incendiu, cel de-al doilea, într-un timp scurt.
Întâmplările care au urmat nu au scăpat redactorilor de la Monitorul de Petrol, având în
vedere că „nu putem să trecem cu vederea pentru că e un caz de recidivă”. Era vorba de
faptul că „ţevile de abur al acestei societăţi treceau pe un teren al celor de la „Româno –
Americană”. Acesta a profitat de momentul în care erupţiile sondei s-au întrerupt, pentru
a tăia pur şi simplu ţevile „Astrei Române” împiedicând-o astfel câtva timp de a lucra.”
Lucrul cel mai important, din acest incident, a fost faptul că s-a observat, printr-un
exemplu concret, că Legea Minelor nu avea în structura ei nici un articol despre dreptul
unei societăţi de a trece cu o instalaţie peste terenuri străine. Iar acest drept, au
concluzionat petroliştii, “este indispensabil pentru exploatările petroliere”, iar
reprezentanţii lor au solicitat refacerea legii.
Un alt punct din acest capitol se referă la faptul că, rafinăria „Predinger” a avut
activitate şi după încheierea Primului Război Mondial. Practic, nu mai exista pentru că
fusese distrusă complet, dar activitatea descoperită a constat în întocmirea unui bilanț
comercial pe care îl prezentăm într-o fotografie.
Depăşind cadrul temporar al acestui capitol cu prezentarea Păcii de la Paris din 1920,
menţionăm că, pentru a răspunde cât mai adecvat la modul în care a influențat petrolul
destinul României prin modificarea graniţelor şi a sistemului politic, a fost necesară şi
prezentarea campaniei militare din Ungaria, care, la 4 august 1919, s-a încheiat cu
cucerirea Budapestei. Aceasta a validat, în plus, rezultatele obţinute de poporul român în
privinţa Marii Uniri.
Harta de atunci a României trebuie analizată, într-o alăturare, cu harta care a rezultat,
peste 21 de ani, în urma Dictatului de la Viena. Le prezentăm pe ambele în capitolul 4.
În subcapitolul “Frontiera de vest şi nord – vest dezbătută la Trianon”, am prezentat
modul în care industria noastră de petrol a avut un rol foarte important în a-i determina pe
diplomaţii participanţi să respecte principiile pe care se întemeia conferinţa, “principiul
etnic”. Este de observat cum modul în care a fost trasată graniţa de vest a ţării corespunde

207
aproape perfect aritmetic cu interesele ţărilor reprezentate acolo, “afaceri în industria
românească de petrol”, prezentate integral în subcapitolul “Fişa de interese”. Dar, dincolo
de această idee de a găsi concordanţe şi determinări, se evidenţiază şi hărţile pe care le
prezentăm, hărţi găsite foarte greu, până acum nepublicate în nicio carte studiată.
O informaţie deosebită a constituit-o modul în care s-a demonstrat că Ardealul era
locuit de români, acolo unde maghiarii prezentaseră hărţii în care zonele, în special de
munte, erau evidențiate ca fiind nelocuite. Meritul demonstrației că erau pline de falsuri îi
aparţine francezului Robert Ficheux.
Tot în acest subcapitol, mai sunt de remarcat două lucruri reieșite din analiză:
abundenţa de investitori englezi, atât de mulţi, încât şi redactorii de la Monitorul de Petrol
au renunţat să mai dea detalii despre ei, rezumându-se la a trece doar numele societăţii şi
capitalul investit, precum și faptul că în România acelei vremi, 1910, au venit doi delegaţi
din Japonia să analizeze industria noastră şi, eventual, să vadă ce au de învăţat.
Despre această industrie românească a scris şi Nicolae Iorga. Acesta concluzionează,
peste ani, în 1931, că: “Istoria exploatărilor de petrol românesc merită să fie scrisă în
paginile Istoriei României”.
Parafrazându-l pe Cicero, dar acum cu sens admirativ pentru acele vremuri, îi cităm
expresia celebră: O tempora! O mores!

208
Victor Hugo: „cartea înseamnă libertate”

Capitolul III – Perioada interbelică

3.1 La lucru

După o pauză de aproape trei ani, datorată evoluţiilor din Primul Război Mondial,
revista Monitorul de Petrol a revenit pentru petrolişti cu îndemnul “Începe munca!” (fig.
3.1).

Fig. 3.1 La muncă [ 709]

În primul plan s-a aflat o concluzie a evenimentelor care s-au petrecut din noiembrie
1916, „când duşmanii au călcat pământul ţării, pentru a nu se retrage de pe dânsul decât

709
Colecţia Octav Negrea.

209
în noiembrie 1918, ca învinşi...industria de petrol, parcă pentru a lumina mai bine
celelalte jertfe de sânge şi avut s-a jertfit singură în interesul apărării patriei”. Se mai
afirma că “o muncă grea e de îndeplinit înăuntru şi trebuie reorganizat comerţul extern de
petrol” 710.
Începând cu invazia germană şi retragerea armatei române şi a autorităţilor în
Moldova, guvernul român “în acord cu aliaţii săi, găsind că interesele superioare de
apărare naţională reclamă distrugerea tuturor exploatărilor şi instalaţiilor industriei de
petrol, o comisie româno – engleză a luat măsurile necesare pentru înfundarea temeinică a
tuturor sondelor productive şi în lucru din toate şantierele din Dâmboviţa, Prahova şi
Buzău” 711.
De asemenea, s-au incendiat rezervoarele care cuprindeau toate cantităţile de produse
petroliere şi s-au distrus în întregime instalaţiile rafinăriilor iar, la dispoziţia inamicului au
rămas câteva, acele instalaţii care, incendiate, ar fi putut periclita retragerea armatelor
române sau aliate în Moldova.
După război, pentru a depăşi obstacolele, guvernul român s-a împrumutat de la
guvernul american, în 1919. În 1921, România avea o datorie de 36.128.494 $ doar către
U.S.A., ca urmare a accesării unor credite pentru finanţarea aprovizionării civile şi
fiinanţarea efortului militar din 1919 712.
Comparativ cu a altor state, precum Iugoslavia – 51 milioane $, Cehoslovacia – 91,8
milioane $, Polonia – 159,6 milioane $, datoria României era cea mai mică. Era mai redusă
comparativ şi cu datoriile pe care le avea faţă de Anglia – 23 milioane £, sau Franţa – 1
miliard de franci 713. Pentru achitarea acestei datorii s-au desfăşurat multiple negocieri. O
soluţie propusă de americani a fost ca România să achite 5% în rate anuale, timp de 62 de
ani. La 21 noiembrie 1925, Nicolae Titulescu a reuşit, în convorbirile cu americanii, să
schimbe aceste condiţii, cerând şi obţinând reducerea datoriei şi a condiţiilor de plată 714.
Această problemă a fost de durată, suma de rambursat de România fluctuând în
funcţie de dobânda negociată cu americanii. Dobânda a fost eşalonată pe 62 de ani, urmând

710
M. P., anul XVIII, nr. 1, pag. 1.
711
Ibidem.
712
Ibidem, pag. 55.
713
Ibidem, pag. 55.
714
Stanciu Ion, În umbra Europei, Editura Silex, 1996, pag. 59.

210
ca la achitarea ei, în 1987, suma totală să fie de 107.488.330 $ 715, adică de aproximativ trei
ori mai mult decât împrumutasem!
Partea bună, aşa cum remarca Vintilă Brătianu, a fost că „acordul are o mare
însemnătate înlăturînd îndoielile americanilor privind România ca bun platnic şi
recunoscând în acelaşi timp dificultăţile ei economice de după război” 716.
Cert este că, la 1 aprilie 1938, datoria restantă a statului român era de 88.800.850 $,
suma respectivă fiind a treia, ca mărime, după datoriile în lire şi franci aur 717. Dacă luăm în
calcul mărimea datorilor şi ţările cărora le datoram bani, cu dobânzi copleşitoare, intrarea
României în Al Doilea Război Mondial, în tabăra lui Hitler, capătă un argument în plus.
Depăşirea momentelor de criză în relaţiile româno – americane din vara anului 1924
au adus în anii următori o relaxare în relaţiile dintre ţări, deşi scopurile Societăţii “Standard
Oil” au rămas neschimbate 718. Scopul Societăţii americane era „dominarea industriei
petroliere româneşti” 719.

3.2 Marea conductă a ţării mari

Acest subiect este important datorită faptului că transportul petrolului și a produselor

petroliere în țară și la export a devenit mult mai facil.
La intrarea României în război, în august 1916, marea conductă Băicoi – Cernavodă
– Constanţa, compusă din trei linii de ţevi, două de câte 5 ţoli şi una de 9 şi 10 ţoli, era
aproape terminată. Mai rămăsese doar tronsonul dintre Feteşti şi Cernavodă, iar pentru
acesta urma să sosească din Germania pompele de refulare şi să se termine racordarea
peste podul de la Braţul Borcea. În locul pompelor a venit însă ocupaţia germană!
Aceştia, având interes să trimită petrolul în ţara lor, pe Dunăre, au demolat în cea mai
mare parte conductele de 5 ţoli, pentru a construi două linii de transport, de la Ploieşti la
Giurgiu. După război, a fost benefic pentru români că această conductă, care a început să
funcţioneze de la începutul anului 1918, a rămas intactă, după retragerea nemţilor, şi
funcţională pentru exportul ţării. Românii trebuiau să repare şi să completeze conducta de
10 ţoli de pe tronsonul Buzău – Feteşti, de 130 km. Din ea lipsea doar un tronson de câţiva
kilometri, bucăţile pe care nemţii le-au inclus în conducta Ploieşti – Giurgiu, împreună cu
cele de pe tronsonul Băicoi – Buzău.

715
Ibidem, pag. 60.
716
Ibidem, pag. 60.
717
Ibidem, pag. 182.
718
Ibidem, pag. 71.
719
Ibidem, pag. 76.

211
 În 1919, a început coordonarea activităţii de către “Direcţiunea Conductei de petrol”
care spera ca, în cel mult o lună – două, să poată să dea în funcţiune această conductă, cu
debit restrâns, inclusiv pe tronsonul Cernavodă – Constanţa. Cele mai mari probleme au
fost întâlnite la Cernavodă, unde clădirile erau grav avariate şi toate instalaţiile lipsă.
În rafinăria Societăţii “Colombia” urmează montarea a două pompe, prin intermediul
lor urmând ca produsele să fie trimise de la Cernavodă la Constanţa. Pe acel tronson de 60
km conductele de 5 ţoli erau parţial demontate, iar cele rămase erau parţial avariate, într-un
număr mare de puncte.
Duminică, 31 august 1919, a început pomparea petrolului lampant distilat de la
Băicoi spre Constanţa, prin marea conductă de 300 km (fig. 3.2). Evenimentul a fost foarte
important pentru toată ţara, această acţiune fiind considerată "o modalitate practică de a
reumple cele 24 de rezervoare din port cu petrol şi de a relansa exportul" 720.

Fig. 3.2 Conducta cea mare [ 721]

Istoricul acestei conducte debutase cu proiectul din anul 1899 realizat de Anghel
Saligny, de a cărei utilitate s-au convins toţi guvernanţii României. Dar abia în 1912
aceştia au elaborat legea din 14 martie, prin care s-a decis construirea conductei Băicoi –
Constanţa. Proiectul inţial prevedea realizarea a două conducte de 5 ţoli, pentru a
transporta un debit anual de 340.000 t de petrol lampant. Era prevăzută construirea unei
conducte de 9 ţoli, de la Băicoi la Buzău, continuată cu una de 10 ţoli, de la Buzău la
Constanţa, prin care să se transporte un volum anual de 1 milion t de ţiţei.

720
Lăpuşan Aurelia, Lăpuşan Ştefan, Drumuri în istorie, Editura Mondograf Constanţa, 1998, pag. 91.
721
M. P., anul XXV, nr. 19, pag. 1581.

212
 Construirea unei conducte de transport a petrolului care să lege zonele cele mai
importante de extracţie, Prahova şi Dâmboviţa, de Constanţa a avut un prim termen de
realizare în 1916. Nu s-a reuşit punerea ei în funcţiune, deşi se înregistraseră progrese, pe
etape. Ideea realizării ei presupunea legături prin Brăila şi Cernavodă mai ales că, în cea
din urmă localitate, exista şi o rafinărie a cărei aprovizionare ar fi fost mult uşurată.
Depozitele particulare pentru export, instalate în porturi, active în 1916, se aflau la
Constanţa şi aparţineau societăţilor următoare:
- „Steaua Română”, 16 rezervoare de stocaj şi 11 de recepţie – capacitatea totală
fiind de 38.000 metri3;
- “Astra Română”, 52.000 metri3;
- „Româno – Americană”, 10 rezervoare mari de depozitare, 50.000 metri3;
- „Aquila Franco – Română”, 13 rezervoare însumând 32.000 metri3.
Depozitele acestea erau legate prin conducte la instalaţiile de export ale statului 722.
Important a fost şi oraşul Olteniţa, care devenise un port petrolier de importanţă, prin
construirea de către societăţile „Astra Română” şi “Româno – Americană” a instalaţiilor de
export. La Societatea “Româno – Americană” s-au construit “două rezervoare cu o
capacitate totală de 3.500 m3, casă de pompe şi faclităţile necesare funcţionării
normale” 723.
În 1925, după ani de muncă, în România Mare existau trei conducte mari de petrol.
Cea mai importantă era “Conducta mare”, care pornea de la Băicoi – în legătură cu
Câmpina, şi începea cu un diametru de 9 ţoli (229 mm) până la Buzău, de unde continua cu
diametrul de 10 ţoli (254 mm) până la Constanţa, trecând prin Făurei, Feteşti şi Cernavodă,
urmând aproape în întregime traseul căii ferate.
Existau două conducte de 5 ţoli (127 mm) care, de la Băicoi, urmau acelaşi traseu
până la Ploieşti, continuau spre Bucureşti, înconjurau capitala pe linia de centură şi
mergeau spre Giurgiu. A treia mare conductă, tot de 5 ţoli, tot de la Băicoi, alimenta
capitala cu combustibil lichid. Era deja montată şi urma a fi activă 724.
Problema cea mai mare de transport al petrolului prin aceste conducte o reprezenta
temperatura mediului, pentru că petrolul este uşor de afectat: existau ţiţeiuri parafinoase la
Moreni care congelau la 22 grade Celsius 725.
În afară de această problemă, au apărut şi altele artificiale, cum a fost cea din
sărbătorile de iarnă, din anul 1924, când angajaţii au fost liberi, iar conducta, la Făurei, a

722
Ivănuş Gheorghe ş.a, op.cit., pag. 205.
723
Ibidem, pag. 206.
724
Idem, anul XXVI, nr. 3, pag. 197.
725
Ibidem, pag. 201.

213
rămas la discreţia capriciilor vremii. Cu mult noroc, spunea ing. Corneliu Toroceanu 726,
directorul general al Societăţii „Conductelor Statului”, s-a evitat un accident grav datorat
diferenţelor de presiune apărute în conducte, cauzate de variaţiile termice ale mediului pe
care îl străbătea 727.
Peste un an, Ministerul Comunicaţiilor a elaborat un proiect prin care se dorea
înființarea Societăţii „Marilor Conducte de Petrol”. Aceasta exploata conductele Câmpina
– Băicoi – Ploieşti – Buzău – Făurei – Feteşti – Constanţa, Câmpina – Băicoi – Bucureşti şi
Câmpina – Băicoi – Giurgiu 728. Această societate comercială s-a aflat sub controlul
guvernului român care, din 9 membri ai consiliului de administraţie, a redus numărul la 5.
De asemenea, s-au pus bazele unui nou proiect: construcţia unei conducte de benzină între
Băicoi şi Constanţa cu diametrul interior de 203 mm, pe lângă traseul conductei de petrol.
În total era proiectată să aibă 295 km şi un debit de 1.400 m3/zi, adică 100 vagoane
zilnic 729.
În figura 3.3 este prezentată o schemă cu conductele statului din anul 1929 [745].

Fig. 3.3 Conductele statului în

1929 [ 730]

În 1930, s-a inaugurat o

nouă staţie de pompe şi rezervoare
la Giurgiu [746], acest lucru
constituind un nou impuls pentru
creșterea exportului (fig. 3.4).

Fig. 3.4
Staţie pompare Giurgiu [ 731]

726
Zidaru Constantin ş.a., Din istoria transportului ţiţeiului prin conducte, Editura Silex, 1998, pag. 121.
727
Ibidem, pag. 203.
728
M. P., anul XXVI, nr. 19, pag. 1895.
729
Idem, anul XXVIII, nr. 16, pag. 1568.
730
Idem, anul XXIX, nr. 3, pag. 895.
731
Idem, anul XXX, nr. 1, pag. 895.

214
 În 1932, s-a constatat că există o creştere masivă a exportului de benzină prin
Constanţa, ceea ce făcea necesară construcţia unei conducte speciale de transport a
benzinei pe traseul Băicoi – Constanţa, prin care să se poată exporta anual 1.280.000 t.
Scopul era ca aceasta să fie la fel de eficientă ca aceea prin care se transporta anual gaz
lampant, 760.000 t 732.
În anii crizei economice, conductele statului au avut cheltuieli reduse de exploatare şi
“au rămas impasibile la zvârcolirile industriei. În 1933 veniturile i-au sporit cu 86% faţă
de 1929 iar beneficiile recoltate din preţurile de mizerie cu care exportatorii au vândut
produsele lor s-au mărit cu 73%” 733.
Desigur, taxele au crescut, de exemplu la o tonă de benzină de la 4.250 lei în 1929, în
1933 se percepea o taxă de 6.000 lei. Cea mai mare taxă era însă la uleiuri, creşterea fiind
de 444% 734!

3.3 Ocupaţia germană

În tabelul 3.1 și graficul 3.5 este prezentată evoluția producției de petrol din România
în perioada 1913 – 1919.
Tabelul 3.1 – Producția de petrol din România (1913 – 1919).

An Tone
1913 1.885.619

1914 1.783.547
1915 1.673.145
1916 1.244.493

1917 507.991

1918 1.214.219
1919
920.000

732
Idem, anul XXXII, nr. 5, pag. 193.
733
Idem, anul XXXIIIV, nr. 18, pag. 1151.
734
Ibidem, pag. 1151.

215
 Tone
2000000

1500000

1000000

500000

0
1913 1914 1915 1916 1917 1918 1919

Fig. 3.5 Graficul variației producției de petrol [ 735]

Din grafic, se remarcă imediat influenţa defavorabilă a războiului asupra industriei

române de petrol.
O întâmplare interesantă este aceea că inginerii români retraşi în Moldova au reuşit
să dubleze, și chiar mai mult, producţia de petrol de la schelele de acolo, “a căror
importanţă a fost foarte neglijată” 736.
În statistica despre producţia de petrol din teritoriul ocupat de germani, în anul 1917,
Rafinăria “Româno – Americană” a extras şi prelucrat 140.372 t, cea mai mare cantitate
provenind din toate rafinăriile româneşti rămase pe mâna germanilor 737.
Pentru a fi cât mai eficienţi, germanii au constituit “Comandamentul exploatatorilor
de petrol din România”, pe scurt “Kodol”, având sediul la Câmpina. Era compusă din două
servicii, și anume Serviciul Tehnic, care urmărea asigurarea exploatării petrolului, și
Serviciul Militar, care se ocupa de paza regiunii petroliere 738. Acesta a invitat toate
societăţile şi întreprinderile din teritoriul pe care îl controlau de a începe de urgenţă
refacerea schelelor şi aducerea sondelor în stare de producţie 739. Evident, românii nu s-au
prea conformat.
Dacă în iulie 1916 existau 962 de sonde în producţie, în judeţele Prahova, Dâmboviţa
şi Buzău sub ocupaţia germană, au fost “revitalizate” doar 437, adică mai puţin de jumătate

735
Sursă: autor.
736
M. P, anul XVIII, nr. 1, pag. 5.
737
Ibidem, pag. 5.
738
Racilă Emil, Contribuţii privind lupta românilor pentru apărarea patriei în Primul război mondial 1916 –
1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, pag. 126.
739
Ibidem, pag. 5.

216
în doi ani 740. În schimb, după retragerea ocupantului, de la cele 437 de sonde active, în
doar 6 luni s-a ajuns la 508.
O muncă intensă s-a desfăşurat şi la Rafinăria “Româno – Americană” unde toate
cele 25 de rezervoarele, cu o capacitate totală de 58.200 m3, au fost distruse, la fel ca şi
racordurile, în cazul în care nu au fost demontate.
În afară de aceste lucruri, s-au reparat şi clădirile, toate grav deteriorate, cu prioritate
cele care erau strict necesare pentru repunerea în funcţiune a conductelor de 9 şi 10 ţoli,
prin care se va transporta produsele petroliere. Lucrul a fost mai greu decât se anticipa,
pentru că toate piesele, sculele, materialele din magazii lipseau 741.
În ciuda faptului că Primul Război Mondial a produs mari pagube firmelor petroliere
din România, “Româno – Americană” fiind societatea comercială cea mai păgubită, cu
pierderi materiale evaluate la 2.099.000 $, aceasta s-a refăcut repede datorită faptului că a
fost ajutată de “Standard Oil” 742. Remarcăm că atunci apar informații despre ce am
observat că este un tratat care a fost tratat!
Am consemnat informaţiile cele mai importante din Pacea de la Bucureşti cu
Germania, care, în timpul Primului Război Mondial, ocupase Muntenia și Oltenia. Datele
acestea, din 1916, credem că trebuie să fie comparate cu cele de peste 30 de ani, din 1946,
din Tratatul semnat cu Uniunea Sovietică.
Trebuie văzute asemănările şi deosebirile dintre cei doi “prieteni” imperialişti, modul
în care au tratat România, în modurile lor “pacifiste” de a fi.
Documentele vremii consemnau un lucru foarte interesant:
“Germanii îndată ce au intrat în România au luat în stăpânire exploatările
petrolifere şi cu toate că distrugerile fuseseră efectuate în mod sistematic, ei reuşiseră,
graţie mijloacelor ce le aveau la îndemână, să le pună din nou în producţie parţială” 743.
“Personalul nostru” – spuneau cei de la Societatea “Nafta, “crede că nu mai puţin de
5.000 de vagoane – cisterne de petrol brut ne fură astfel răpite din diferitele noastre
schele; cerem rambursarea lor” 744.
Un material bine documentat, amplu şi trist, cu titlul Petrolul în tratatul de la
Bucureşti, precizează cu acribie momentele tragice prin care a trecut țara atunci. Era foarte

740
Idem, anul XVIII, nr. 1, pag. 6.
741
Ibidem, pag. 6.
742
Ibidem, pag. 6.
743
M. P., anul XVIII, nr. 3, pag. 91.
744
Ibidem, pag. 91.

217
bine scris, foarte interesant, aşa că redăm pasaje din întregul pe care l-au citit românii de
atunci:
“Ca un vis oribil de urât ne amintim de tratatul de la Bucureşti anulat prin victoria
aliaţilor. Dar un moment acest vis a fost o crudă realitate, care a ameninţat şi industria de
petrol. Convenţiunile care o priveau, dacă nu mai au, din fericire, nici o valoare efectivă,
vor avea însă totdeauna o valoare documentară, istorică. Monitorul Petrolului, credincios
programului său, de a fi arhiva complectă a industriei de petrol publică deci şi aceste
documente, marcatoare şi acuzatoare ale unei politici de violenţă şi de acaparare” 745.
Pentru a fi eficienţi, românii, întruniţi la 28 august 1919 într-o şedinţă sub preşedinţia
prof. dr. Ludovic Mrazec, desfăşurată la Ministerul Industriei şi Comerţului, au decis
împărţirea şantierelor distruse în trei regiuni, urmând a se evalua pagubele împreună cu
experţii englezi. În această problemă foarte importantă se distingea de la început Decretul –
Lege numărul 1404, din 8 martie 1919, semnat de regele Ferdinand.

Fig. 3.6 Regele Ferdinand [ 746]

La primul punct se sublinia că “orice prelungire sau reînoire de concesiuni de la 1

noiembrie 1916 şi până la 6 luni după încheierea păcii generale sunt nule şi de efect
nul” 747.
În Convenţia petrolului, semnată cu ocupantul, în 1916, primul lucru precizat era
acela că, pentru 30 de ani, nemţii au dreptul exclusiv de a exploata toate terenurile
petrolifere ale statului. Celelalte minerale găsite în sol “nu sunt atinse de această
convenţiune” 748. În schimb, dacă pentru exploatare nemţii ar fi avut nevoie de lemnărie,
“statul român e dator să o pună la dispoziţie.” Societatea germană care exploata aceste
bogăţii ale subsolului, “Oellandereinen Pacht G.m.b.h.”, a fost admisă pentru a funcţiona în
România ca o societate românească întemeiată după dreptul românesc. La punctul 3, era

745
Idem, anul XVIII, nr. 8, pag. 248.
746
Istoria românilor, Academia Română, Editura Enciclopedică, Vol. VII, tom II, 2003, pag. 609.
747
Idem, anul XVIII, nr. 5, pag. 160.
748
Idem, anul XVIII, nr. 8, pag. 248.

218
evidenţiat faptul că au dreptul să folosească toate instalaţiile de transport (şosele, căi ferate,
canale, telefoane, telegrafe), inclusiv instalaţiile de transport şi înmagazinare a uleiurilor
minerale şi produselor de petrol, dar va plăti în mod corect taxele şi impozitele aferente.
Statul român avea dreptul de a participa la beneficii 749.
Dar acest contract nu a fost suficient. La 18 februarie 1918 s-a mai semnat o
“convenţie între guvernul român şi administraţia militară a României lucrând în teritoriul
ocupat în numele statului român şi Oellandereinen Pacht G.m.b.h.” Scopul era de a
concesiona firmei germane spre exploatare terenurile petrolifere ale statului român.
În acelaşi timp România a înființat un monopol de stat pentru comerţul cu produse
petroliere, ale cărui drepturi erau transmise unui grup financiar indicat guvernului român
de guvernele german şi austro – ungar. Mai mult, Germania şi Austro – Ungaria dispuneau
exclusiv de “acţiunile de prioritate” 750. Românii dispuneau de un singur drept major, şi
anume obligaţia de a pune la dispoziţia „Oellandereinen Pacht G.m.b.h.”, la cerere,
instalaţiile, imobilele şi mijloacele de exploatare. Construcţia de noi rafinării şi mărirea
celor existente urmau fi supuse aprobării societăţii monopolului comerţului, adică la
discreţia ocupantului. Tot la fel se întâmpla şi cu dreptul de export. Pentru a nu părea un
jaf, Societatea monopolului comerţului trebuia să plătească statului român o taxă de 3,4 lei
pentru o tonă de petrol, sau 4 lei pentru o tonă de produse din petrol exportate 751!
După război, la 15 noiembrie 1919, Monitorul de Petrol a publicat această veste bună
din acest domeniu: stabilirea pagubelor pentru distrugerile din 1916 în industria de petrol.
Pagubele au fost împărţite în două categorii, după putinţa evaluării lor, exacte sau
probabile.
Pentru o sondă pierdută definitiv, care nu a mai putut fi repusă în producţie, s-a
stabilit o sumă de 50.000 lei de fiecare vagon de producţie lunară. Pentru o sondă cu o
producţie de un vagon zilnic, urma să se plătească o sumă de 1.500.000 lei 752. Aacest
material despre despăgubirile datorate de Puterile Centrale era semnat de inginer A.
Weinfeld 753.
La data de 10 mai 1920, “Comisia anglo – franceză pentru despăgubiri” şi-a terminat
lucrările de constatare şi evaluare a pagubelor cauzate industriei româneşti de petrol de la
evacuarea din 1916, în decursul ocupaţiei inamice, şi a părăsit România.

749
Ibidem, pag. 250.
750
Idem, anul XVIII, nr. 9, pag. 285.
751
Ibidem, pag. 286.
752
Idem, anul XVIII, nr. 8, pag. 271.
753
Ibidem, pag. 271.

219
 Pentru ca nici un român sau societate comercială românească să rămână păgubită,
aliaţii României îl lasă pe colonelul L. Wegner 754 la Hotelul Bulevard din Bucureşti,
urmând ca la acesta să fie strânse reclamaţiile sau documentele care ar putea completa
raportul comisiei.
În luna octombrie 1920, acesta a mers la Londra pentru a examina împreună cu
englezii condiţiiile în care trebuie fixate indemnizaţiile pentru pagubele suferite de
industria de petrol a României în 1916.
O nuanţă foarte importantă despre reprezentantul francez a fost consemnată în
Monitorul de Petrol:
“Cum d. Wegner cunoaşte chestiunea á fond şi cum nu ne îndoim de sentimentele
amicale ce d-sa nutreşte pentru ţara noastră, sentimente de care a dat numeroase dovezi,
voim a spera că va putea contribui la o cât mai apropiată soluţionare dreaptă a
chestiunii” 755.
În 1925, la 24 septembrie, Vintilă Brătianu, atunci ministru de finanţe, a făcut un
raport către Consiliul de Miniştri: “la 19 noiembrie 1916, Sir Barclay, ministru
plenipotenţial al Angliei, a trimis o telegramă prin care, conform instrucţiunilor
guvernului său, ne cere să luăm dispoziţiile necesare pentru ca societăţile petrolifere să
distrugă petrolul, sondele şi rafinăriile ce le aparţin. Ţările aliate se angajează a
despăgubi guvernul român de pierderile care vor fi consecinţă a acestei măsuri” 756.
Această cerere a fost confirmată de ministrul englez printr-o altă telegramă primită
de Take Ionescu, ministrul român de externe. Din analiza pe care am făcut-o în
Monitoarele de Petrol rezultă că nu s-a ezitat o clipă şi s-au distrus 1.677 sonde, din care
atunci 1.047 erau productive, 26 de rafinării, precum şi rezervoarele care aveau 827.000 t
de derivate petroliere 757.
Când generalul Averescu a început tratativele pentru o pace preliminară cu nemţii, a
mai primit o telegramă de la Sir Barclay, care confirma notele de angajament ale Angliei,
cu menţiunea că “despăgubirea făgăduită guvernului român nu trebuie să ajungă un
beneficiu pentru inamicii noştri”.
Englezii au fost informaţi, la 18 mai 1918, când încă eram într-o pace relativă cu
Puterile Centrale, că despăgubirea revine înainte de toate guvernului român care el trebuie
să despăgubească sinistraţii 758. În 1926 problema s-a rezolvat: “Guvernul român are
onoarea de a vă comunica faptul că a decis a ajunge la o regulare a daunelor aduse

754
Idem, anul XIX, nr. 10, pag. 302.
755
Idem, anul XXI, nr. 20, pag. 1030.
756
Ibidem, pag.1030.
757
Ibidem, pag.1030.
758
Idem, anul XXV, nr. 24, pag. 1985.

220
sondelor şi rafinăriilor de petrol distruse în 1916. Anglia a făgăduit să despăgubească
industria noastră de petrol. Urmează Franţa. Cel mult, dacă despăgubirile s-ar plăti cu
bonuri, industria noastră ar putea conta pe vinderea lor” 759.
În 1927, s-a încearcat o înţelegere cu Germania în scopul reluării relaţiilor
economice. La Geneva, Germania “recunoaşte, în principiu, despăgubirile ce le datorează
României” 760.
În figura 3.7 este prezentat graficul scăderii producției care a fost cauzată de ocupația
germană.

Fig. 3.7 Scăderea producţiei cu “ajutor” german

3.4 Societatea “Româno – Americană” între 1917 – 1938 (Fig. 3.8)

Fig. 3.8 Rafinăria Teleajen (Societatea “Româno – Americană Ploiești”)[ 761]

În acest subcapitol, subiectul pe care îl urmărim este modul în care Societatea

“Româno – Americană” a evoluat, pe multiple planuri.

759
Idem, anul XXV, nr. 7, pag. 681.
760
M. P., anul XXVII, nr. 19, pag. 1997.
761
Arhiva Muzeului Petrolului Ploieşti.

221
 3.4.1 Evoluţia capitalului, a forajului, a numărului de sonde și a rafinării
petrolului

La Societatea “Româno – Americană” s-a desfăşurat o primă şedinţă postbelică a

acţionarilor. Conform raportului aprobat, societatea avea, la 31 decembrie 1916, un profit
de 89.005.155,68 lei şi o pierdere de 30.000.000 lei. La 31 decembrie 1918, profitul era de
88.436.775 lei şi pierderea de 745.150 lei 762.
Din analiză a reieşit că de la 31 decembrie 1919, după exact un an, suma a crescut de
la 24.656.347,03 lei, la 60.028.651,59 lei, atât fiind evaluate terenurile, sondele, rafinăria,
conductele şi investiţiile.
La Ploieşti, staţia de pompare sistem “Erkelenz”, care conţinea şase rezervoare cu o
capacitate totală de 4.750 m3, nu a putut să fie aşezată pe vechea ei poziţie, cea de la
Teleajen, ci pe un teren alăturat 763. Ea urma să deservească principalele rafinării din zonă.
Imaginea ei, fotografie făcută cu ocazia montării acesteia, este prezentată în figura
3.9.

Fig. 3.9 Staţie de pompare temporară [ 764]

Următoarea şedinţă a avut loc pe 21 iunie 1920. Pentru a avea drept de vot, acţionarii
trebuiau să fie proprietari a cel puţin 25 de acţiuni care trebuiau depuse la “National City
Bank of New York”. Pare foarte complicat dar, pentru a uşura misiunea lor, devine
acceptată şi casa societăţii existentă la Bucureşti 765.
În luna septembrie, s-a hotărât majorarea capitalului social de la 37.500.000 lei la
150.000.000 lei, cu menţiunea ca alte 50 milioane lei să mai poată fi adăugată acelei sume,
atunci când consiliul de administraţie ar considera necesar.

762
M. P., anul XVIII, nr. 3, pag. 95.
763
Ibidem, pag. 109
764
Ibidem, pag. 108.
765
Idem, anul XIX, nr. 12, pag. 365.

222
 Totodată, s-a decis şi ca numărul de consilieri să fie mărit cel puţin la 9 766. Suma s-a
împărțit în 300.000 acţiuni a câte 500 lei. Totuşi, se menţionează că acest capital era
deţinut în totalitate de marea companie americană “Standard Oil Cy.”, iar acţiunile nu au
fost introduse în nicio bursă 767.
Prin această majorare de capital, Societatea “Româno – Americană” a ajuns pe
primul loc între societăţile active din industria românească de petrol, fapt confirmat de
revista Bursa 768, având un capital de 150.000.000 lei, în timp ce o companie puternică
precum “Şantierele Române dela Dunăre” avea un capital de 4.000.000 lei 769. Totuşi,
comparând capitalul societăţilor comerciale din România din acea vreme, s-a dovedit că
Societatea “Româno – Americană”, la nivel naţional, a ocupat locul 7 770.
În şedinţa acţionarilor din luna septembrie 1920, s-a comunicat acestora că
Societatea nu intenţiona să le distribuie niciun dividend pentru acel an, şi întregul beneficiu
urma să fie trecut în rezerva pe care a creat-o, pentru a acoperi pagubele de război.
În figura 3.10 este prezentată o reclamă aferentă șantierelor române de la Dunăre
[771].

Fig. 3.10 Reclamă din epocă la “Şantierele Române dela Dunăre” [ 771]

Modul în care acţionarii au hotărât mărirea capitalului, precizând că ar putea fi

necesară şi o a doua etapă, dezvăluie un lucru: s-a luat în calcul nu doar nevoia de a majora
investiţiile în dezvoltare, ci, mai ales, de a acoperi costurile refacerii, pagubele suportate în
timpul războiului.
Într-un material ce are ca subiect situaţia industriei de petrol românească publicat în
Monitorul de Petrol se menționa:
“Una dintre rafinăriile cele mai radical distruse cu ocazia retragerii din 1916 a fost
a societăţii “Româno – Americană”. Apoi a fost greu încercată prin ridicarea de către
ocupanţi a tuturor materiarelor şi instalaţiunilor rămase în stare bună sau de întrebuinţat,

766
Idem, anul XIX, nr. 21, pag. 722.
767
Idem, anul XXI, nr. 3, pag. 92.
768
Stanciu Ion, op.cit, pag. 59.
769
M. P., anul XIX, nr. 20, pag. 682.
770
Stanciu, Ion, op.cit., pag. 77.
771
M. P., anul XXI, nr. 1, pag. 26.

223
din cari cauze refacerea ei a fost mai dificilă şi a întârziat mai mult. Date fiind necesităţile
imperioase ale societăţiii şi dificultăţile de procurare de materiale societatea a reînceput
în primăvara anului 1920 reconstruirea parţială a rafinăriei cu materiale sosite din
America” 772.
Totuşi, pe primul loc în privinţa distrugerilor, cel mai de nedorit, a fost Rafinăria
“Predinger”, care, la retragerea din 1916, a fost distrusă complet 773.
În acel moment a apărut şi o acţiune socială foarte importantă: oraşul Ploieşti urma
să fie alimentat cu gaze naturale. De acest lucru urma să se ocupe grupul financiar englez
“Roumanian Consolidated Oilfields Ltd.”
Pentru a uşura situaţia, firma britanică a preluat o sondă de gaze de la Societatea
“Steaua Română”, săpată în localitatea Ariceşti, la 10 km de Ploieşti, care exploata un
zăcământ foarte bogat de gaze naturale. Acest proiect a fost mai important decât pare la
prima vedere, pentru că multitudinea de rafinării din jurul oraşului putea utiliza aceste gaze
naturale în locul păcurii, “sporind astfel cantitatea de păcură disponibilă pentru consumul
intern, atât de redusă acum şi de care ţara duce atât de mare lipsă” 774.
După refacerea instalaţiilor, rafinăria a reintrat în cursa dintre societăţile de petrol,
având capacitatea de a rafina 60 – 70 vagoane pe zi, ceea ce echivala chiar cu producţia de
petrol pe care o putea extrage de la sondele ei.
Din acel moment, Societatea “Româno – Americană” nu mai depindea de alte
rafinării pentru a-i procesa ţiţeiul, aşa cum se întâmplase în decembrie 1918. O veste foarte
bună pentru această societate a fost că sonda 44 de la Băicoi erupea constant câte 20 – 25
vagoane ţiţei/zi 775.
La 23 septembrie 1920, capitalul social a ajuns la 200.000.000 lei 776.
Iar veştile bune au continuat, după toate eforturile făcute pentru redresarea societăţii
după război. Pentru prima dată după acel eveniment distrugător pentru industria
românească de petrol, la această societate bilanţul contabil de la sfârşitul anului 1921 a
înregistrat un beneficiu important, de 193,5 milioane lei, sumă obţinută din activitatea
rafinăriei şi din comerţul cu produsele obţiute. Acest lucru s-a întâmplat după ce, în anii
1919 şi 1920, “n-a exportat aproape nimic ca, în 1921, să exporte în condiţii de preţ foarte
bune”. Iar partea bună era că societatea mai avea mărfuri şi materiale aflate în stoc în
valoare de 317 milioane lei 777. În continuare, s-a majorat capitalul social la 300 milioane
lei, divizat în 600.000 acţiuni de 500 lei fiecare, şi s-a intenţionat o nouă majorare, spre a

772
Idem, anul XIX, nr. 20, pag. 688.
773
Idem, anul XXI, nr. 3, pag . 99.
774
Idem, anul XIX, nr. 17, pag. 579.
775
Idem, anul XXI, nr. 24, pag. 1257.
776
Idem, anul XXII, nr. 2, pag. 96.
777
Idem, anul XXII, nr. 11, pag. 628.

224
se ajunge la 500 milioane lei 778. Acest lucru s-a datorat şi faptului că două din sondele
societăţii de la Moreni şi Băicoi au avut erupţii bogate, de câte 5 – 6 vagoane zilnic fiecare.
În 1921, producea 252.695 t de ţiţei, pentru ca în anul 1923 producţia de 223.324 t să
o situeze pe locul trei în România, după „Astra”, şi foarte aproape de „Steaua Română”, în
timp ce la foraj ocupa locul 4, imediat înaintea ei fiind Societatea „Columbia”.
Preocuparea conducerii, în acei ani, a fost modernizarea extracţiei, precum şi a
forajelor în perimetrele de la Runcu, Păcureţi, Ariceşti, în Prahova şi la Berceni şi Berca, în
judeţul Buzău. Acest program a făcut ca, la sfârşitul anului 1923, societatea să aibă 30 de
sonde în producţie şi 64 de sonde care erau în stadiul de şantier 779.
La sfârşitul anului 1922, pe 1 decembrie, societatea a informat, printr-un anunţ
publicat în Monitorul de Petrol, că şi-a mutat birourile din Bucureşti, din strada
Stavropoleos nr.6, în Calea Victoriei nr. 126 (fig. 3.11).

Fig. 3.11 Anunţ Societatea “Româno – Americană” 780

În 1924, cei de la această rafinărie au primit o veste foarte bună, neaşteptată, plină de
speranţă, de la schela lor din Băicoi. La una dintre sondele de explorare a descoperit, în
mod neaşteptat, gaze, printr-o erupţie puternică. Această întâmplare a fost catalogată “o
chestiune de o deosebită importanţă” 781, întrucât se credea că acest strat de gaze putea fi
urmat de unul din care să se extragă petrol. Problema i-a fost expusă geologului Emil
Sanielevici care, după ce a vizitat regiunea, a făcut o notiţă care va fi predecesoarea unui
studiu mai amănunţit:
“Am afirmat recent că în această regiune există un anticlinal de un kilometru, cu o
formă a boltei aproape regulată. Se ştie că această formă, asemănătoare zăcămintelor din

778
Idem, anul XXII, nr. 12, pag. 670.
779
Stanciu Ion, op.cit., pag. 77.
780
M. P., anul XXIV, nr. 24, pag. 1498.
781
Idem, anul XXIV, nr. 17, pag. 1419.

225
Pensilvania, este tipică pentru bogăţia în gaze şi petrol de aceea, la 456 metri a dat de un
zăcământ de gaze. După epuizarea lor se va fora mai adânc, în căutare de petrol” 782.
Tot în acest an, 1924, succesele acestei societăţi comerciale au continuat iar, odată cu
acestea, aprecierile s-au intensificat:
„O erupţie de o violenţă nemaivăzută e consemnată în şantierul Runcu, la două
sonde. La una dintre ele erupţia a fost aşa violentă că a prefăcut cablurile sondei în
bucăţele mici. S-a intervenit, dar fără succes, că sonda a început să facă erupţii de o
violenţă extraordinară ajungând la a produce 300 vagoane de petrol în 24 de ore. Este de
remarcat că captarea ţiţeiului produs într-un interval de timp scurt s-a făcut în mod
perfect, graţie ajutorului dat de toate societăţile din prejur, care, cu multă bunăvoinţă, au
pus la dispoziţie organizaţiile lor. S-a pierdut doar 10 % din ţiţeiul produs” 783.
Este de remarcat schimbarea de atitudine a petroliştilor faţă de anul 1914, despre care
am scris în subcapitolul „Modernizarea, tot pe bază de petrol”.
Acum, acţiunea s-a desfăşurat în perimetrul de exploatare petrolieră de la Mislea (fig.
3.12).

Fig. 3.12 Harta şantierelor din Mislea [ 784]

782
Ibidem, pag.1420.
783
Idem, anul XXIV, nr. 22, pag. 1815.
784
Ibidem, pag. 1847

226
 Înainte de apariţia „Legii Minelor”, în 1924, Societatea “Româno – Americană” avea
o producţie de ţiţei de doar 162.753 t. Ca urmare a promulgării acestei legi şi a măririlor de
capital al societăţii, extracţia a crescut la 220.032 t, în 1925 pentru ca, în 1929, să ajungă la
o cantitate aproape dublă, mai precis să extragă 426.640 t 785. O statistică elocventă arată
cum a evoluat capacitatea de distilare a rafinăriei în 10 ani, de dinaintea intrării României
în Primul Război Mondial, în 1916, când era de 453.760 t, ocupând locul 4 în ţară, şi în
1926, cu 520.000 t, locul 3 786.
Aceste diferenţe de cantitate dintre tonajul de petrol disponibil şi cel prelucrat se
datorau faptului că, “în general, folosea doar în parte capacităţile de produţie de care
dispunea” 787.
În 1928, numărul de sonde în producţie a ajuns la 71, cele mai multe aflate la Moreni
şi Ceptura, adică destul de aproape de rafinărie 788.
O altă noutate, preluată după modelul american de la “Standard Oil”, a fost
introducerea în procesele tehnologice a procedeului de cracare. Astfel, cracarea termică a
păcurii a fost introdusă în România în anul 1925, la Societatea “Româno – Americană” 789.
Specialiştii afirmă că benzina de cracare este recunoscută ca superioară benzinei de
distilaţie primară 790. Pentru a realiza acest această operaţie erau folosite mai multe
procedee şi tipuri de instalaţii, precum: “Burton – Clark”, elaborată chiar de firma
“Standard”, patentele “Cross”, “Tube&Tank”, “Holmes” şi “Manley”. Instalaţiile care
funcţionau după procedeul “Dubbs” erau cele mai numeroase. La nivel global, în 1931,
dintr-un număr de 206 unităţi, 76 erau de acest tip 791. Instalaţiile de cracare termică erau
astfel dimensionate pentru a prelua excesul de păcură disponibil de la distilare, exces care
rămânea după ce o parte din aceasta era utilizată pentru producerea de uleiuri si bitum.
Folosirea acestei metode a devenit tot mai des folosită astfel că, în 1939, când
rafinăria avea o capacitate de prelucrare de 1.250.000 t/an, mai mult de o treime, 450.000 t
de ţiţei, era prelucrată prin cracare 792.
La şedinţa Consiliului de Administraţie a Societăţii “Româno – Americană” din 6
oct. 1927, s-a aprobat forarea a cinci sonde la Moreni, şantierul de la Gura Ocniţei,
considerat cel mai bogat în petrol din ţară. S-a estimat “o producţie 4.000 de vagoane,
785
Stanciu Ion, op.cit., pag. 77.
786
M. P., anul XXVI, nr. 20, pag. 1950.
787
Stanciu Ion, op.cit. pag. 78.
788
Ibidem, pag. 77.
789
Ivănuş Gheorghe ş.a, op cit., pag. 327.
790
Ibidem, pag. 330.
791
Ibidem, pag. 330.
792
Ibidem, pag. 338.

227
capacitatea de producţie medie totală a unei sonde, deci un total de 64.000 vagoane de la
toate cele 16 sonde aflate acolo”. Şi estimarea a fost făcută la un nivel minim, întrucât
“sonda nr. 304 a produs singură 10.000 de vagoane şi mai produce 8 – 10 vagoane pe
zi” 793.
Sperând la succese viitoare, la şedinţa acţionarilor din 30 aprilie 1928, “beneficiul de
25.656.391 lei nu se împarte între acţionari, ci se trece la fondul de rezervă special pentru
eventuale investiţii” 794, iar lucru acesta s-a dovedit benefic.
În 1928, capacitatea de prelucrare a rafinăriei a ajuns la 1.000.000 t şi a crescut
treptat, până la 1.400.000 t, în 1938795. Datorită măririi capacităţii de producţie
sortimentele s-a diversificat. S-au produs importante cantităţi de benzină, petrosin,
motorină, păcură, uleiuri şi unsori industriale 796. Activitatea de foraj s-a intensificat,
Societatea “Româno – Americană” situându-se pe locul II pe ţară cu 2.891 metri, după
Societatea “Steaua Română”, cu 3.710 metri 797. Peste trei ani, analizându-se perioada 1
ianuarie – 30 noiembrie 1929, s-a constatat că s-au forat 5.744 metri liniari, dar producţia
rafinăriei a scăzut din cauza numărului mic de metri liniari. De aceea s-au cumpărat noi
terenuri în zona Moreni, Floreşti, Ceptura – Urlaţi 798. Tot în acel an, înainte de declanşarea
marii crize economice, această societate avea o capacitate de distilare a petrolului de
520.000 t 799.
În figura 3.13 este prezentat un titlu de proprietate din
acea perioadă.

Fig. 3.13 Titlu de proprietate [ 800]

În Adunarea Generală Ordinară şi Extraordinară a Societăţii “Româno – Americană”,

din beneficiul net de 37.663.568 lei s-a decis ca alţi 33.897.212 lei să treacă în fondul de
rezervă special alocat pentru alte investiţiile viitoare 801. În anul 1930, capitalul societăţii a
fost majorat de la 500.000.000 lei la 1.250.000.000 lei.

793
M. P., anul XXVII, nr. 20, pag. 2113.
794
Idem, anul XXVIII, nr. 12, pag. 1112.
795
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 265.
796
Ibidem, pag. 265.
797
M. P., anul XXVIII, nr. 12, pag. 1160.
798
Idem, anul XXX, nr. 1, pag. 60.
799
Stanciu Ion, op.cit., pag. 78.
800
Din colecţia Muzeului Brâncoveanu, Potlogi.
801
M. P., anul XXXI, nr. 13, pag. 692.

228
 Condiţiile crizei economice au determinat ca această majorare să fie doar temporară,
conducerea societăţii văzându-se obligată să reducă acest capital la 900.000.000 lei şi a
rămas la această valoare până în 1939 802.
O achiziţie foarte importantă s-a petrecut în 1934 când, pentru 18.000 £, s-au
cumpărat drepturile de redevenţă de 9% din producţia Societăţii “Sospiro”. Mai mult, fiind
creditoarea acestei societăţi cu capital englezesc, Societatea “Româno – Americană” a luat
în gaj terenuri petrolifere, aproximativ 20.000 hectare, estimate la 1.247.250 £ 803.
La 19 iunie 1936, a avut loc o nouă adunare generală a acţionarilor. Aceasta a hotărât
ca din beneficiul de 234.887.507 să se oprească 29.887.507 pentru fondul de rezervă, iar
banii rămaşi să se lase la dispoziţia consiliului 804. În noiembrie, în Consiliul de
Administraţie mai au intrat şi R.P. Walters şi M.G. Rarincescu 805. Suprafeţele terenurilor
de pe care societatea exploata petrol era, în 1936, de 4,395 ha 806.
În 1938, Societatea “Româno – Americană” importa 95.000 kilograme de tuburi
pentru coloanele de foraj din Cehoslovacia, în valoare de 1.881.000 lei. Acestea au fost
transportate pe Dunăre, până la Giurgiu 807.
Preţul unei sonde de încercare, în 1938, săpate până la 2.000 – 3.000 metri, varia
între 10 şi 15 milioane lei 808. În 1939, societatea avea un număr de 135 de sonde în
exploatare. Producţia totală de petrol extras a crescut de la 427.000 t în 1929, la 653.000 t
în 1935, şi a ajuns la 780.000 t în 1939.
Primul loc era ocupat de Societatea “Astra”, cu 1.368.000 t de petrol extrase în acel
an. În total, de la începutul activităţii în 1904, Societatea “Româno – Americană”
extrăsese, până în 1938, 11,7 milioane tone de petrol, ceea ce înseamna 10,95 % din
întreaga cantitate de petrol extrasă în România 809.

3.4.2 Instalaţii şi meserii

Într-o notă informativă primită de la compania rusească „Lukoil”, moştenitoarea

Societăţii „Româno – Americană”, implicit a arhivelor, este scris:

802
Stanciu Ion, op.cit., pag. 194.
803
Idem, anul XXXIV, nr. 3, pag. 180.
804
M. P., anul XXXV, nr. 13, pag. 1271.
805
Idem, anul XXXVI, nr. 24, pag. 1813.
806
Stanciu Ion, op.cit., pag. 195.
807
M. P., anul XXXVIII, nr. 3, pag. 213.
808
Idem, nr. 6, pag. 479.
809
Stanciu Ion, op.cit., pag. 195.

229
 “Industria de petrol românescă a cunoscut în perioada interbelică o dezvoltare
aparte, la acest progres contribuind într-un mod foarte important societatea Româno –
Americană prin rafinăria sa de la Teleajen.
În această perioadă, rafinăria avea următoarele servicii: Direcţiunea Schelelor,
Direcţiunea rafinăriei, Departamentul Producţiei, Contabilitatea rafinăriei, Serviciile de
Personal, Casierie, Salarii, Buget, Liniile ferate, Statistica, Taxe, Facturări, Ateliere
mecanice, Centrale termice, Infirmerie.
Rafinaria acorda salarii bune lucrătorilor săi, plătind şi orele suplimentare, sporuri
de inflaţie. Concedieri s-au făcut numai în cazuri de forţă majoră. În general, se căuta ca
lucratorii specialişti de la secţiile vitale ale rafinariei să fie păstraţi.
În perioada interbelică a crescut numărul lucrătorilor, dar mai ales al specialiştilor,
care de regulă erau străini (americani, austrieci, englezi, germani)” 810.
Având în vedere că solicitările noastre repetate au fost ignorate şi fiind o teză de
doctorat la istorie, am considerat că trebuie să abordăm această tăcere informativă în mod
istoric. Primul pas a fost să stăm de vorbă cu generalul de radiolocaţie Costică Drăghici,
născut în 1933, acum general în retragere. Este considerat “părintele rachetelor de la
Crângul lui Bot, Prahova” 811. Despre această societate, Nicolae Ceauşescu a spus, în mai
1987, după vizita la prima fabrică de rachete din România, la Crângul lui Bot, unde a văzut
rachetele aer – aer româneşti, adresându-se ministrului Industriilor de atunci: “Îmi place ce
am văzut aici. Dacă am avea toate întreprinderile ca asta, ţara ar fi departe” 812.
În legătură cu colaborarea cu ruşii, generalul C. Drăghici a precizat:
“Am lucrat între 1955 și 1958 cu specialiştii din Uniunea Sovietică. Apreciez ca fiind
o colaborare rodnică de ambele părţi, benefică pentru sistemul de apărare al ţării noastre.
Am constatat la ei bunăvoinţa de a ne ajuta, de a ne pregăti şi de a exploata tehnica
primită de la ei. Aceasta venea şi cu personal, maiştri militari, care erau foarte bine
pregătiţi. Ne ajutau. Era 1955. Apoi nu am mai colaborat cu ei, dar am aflat că exista
atunci o colaborare în aceleaşi condiţii foarte bune” 813.
Ţinând cont că domnul general, directorul acelei prime fabrici de rachete româneşti,
m-a atenţionat că “vremurile s-au schimbat”, am căutat alte surse de informare. În arhiva
“Direcţiei Judeţene de Statistică” Prahova am găsit însă mult mai multe informaţii.

810
Arhiva Rafinăriei „Lukoil ‒ Teleajen” Ploieşti.
811
Ziarul Informaţia Prahovei, nr. 4261/31 ianuarie 2020, pag. 6.
812
Russescu Marius-Alexandru (coord.), Personalităţi ale ştiinţei şi tehnicii militare româneşti, Monografie,
vol. 2, Editura AGIR, Bucureşti, 2019.
813
Interviu, 21.01.2021.

230
 Pe parcursul anilor, în perioada interbelică, au apărut mai multe secţii, precum:
Direcţiunea Tehnică, Contabilitate, Producţie, Biroul de control (din 1938), Direcţia
transport gazolină murdară, Staţia de dezbenzinare.
Din nomenclatorul de meserii rezultă o mare varietate de funcții. Lista cu personalul
începe astfel: distilator 814, focar, pompagiu, fabricant vitriol, rafinor, măsurător815,
laborant, mecanic, electrician, ungător, tâmplar, modelier, rotar, dulgher, vopsitor,
geamgiu, pontator, calfe, ucenici, modelier, fierar.
Pentru o mai mare acurateţe, lista personalului continuă cu un număr de 14 secții, în
care aceştia activau.
În figura 3.14 este prezentată o imagine a Rafinăriei Teleajen din anul 1921.

Fig. 3.14 Imaginea rafinăriei în 1921 [ 816]

Iată, deci, totalitatea secţiilor 817:

Atelier mecanic: strungar, ceasornicar, calfiţă, borist, scular, lăcătuş, tinichigiu,
logofăt;
Atelier electric: electrician, bobinor, lăcătuş, constructor telefonic, pontator;
Atelier cazangerie: cazangiu, sudor, scular;
Atelier garaj: şofer, mecanic, vopsitor, vulcanizator;

814
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Prahova, Dosar 9/1931, fila 7.
815
Ibidem, fila 9 ‒ 11.
816
Arhiva Muzeului Petrolului Ploieşti.
817
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Prahova, Dosar 9/1931, fila 12 ‒ 29.

231
 Atelier turnătorie: turnător, cuptorar;
Casa de pompe: lăcătuş, mecanic, băieş;
Montaj: lăcătuş, monteur;
Magazie: manipulant, logofăt,
Secţia Muncitori: isolator;
Secţia Grajd: portar, servitor;
Secţia Zidărie: zidar, cărăuş;
Secţia Gardieni;
Diverşi: telefonist, bucătar, spălătoreasă, băiat de birou, arhivar, uşier, aprovizioner;
Secţia Depou: şef manevră, frânar, încărcător, funcţionar.
Instalaţiile rafinăriei, în 1932, erau:
- Instalaţia de Tar Stills: deşi nu era predilect pentru fabricarea asfaltului, acesta era
fabricat în instalaţie;
- Instalaţia Foamite, folosită pentru amestecarea solvenţilor 818.
- Instalaţia Vacum Stills (fig. 3.15) fabrica ulei mineral şi, în 1938 producţia ei, faţă
de 1937, creşte cu 45,9%;
-

Fig. 3.15 Despre Vacum Stills [819]

Pentru a da o mai bună reprezentare a acestor instalaţii, mai multe imagini ale
acestora sunt prezentate în Anexa 3 – Instalaţii şi Anexa 3 – Şantiere.
Imagini despre şi din aceste locaţii, fotografii încă nepublicate, unele din timpul
construcţiei, existente în arhiva Muzeului Petrolului Ploieşti, sunt prezentate şi în Anexa 3
– Clădiri şi Anexa 3 – Angajaţii.

818
Ibidem.
819
Idem, Dosar 2/ 1932 fila 20 ‒ 21.

232
 În rafinărie, în perioada interbelică, au mai funcţionat şi alte instalaţii vitale pentru o
funcţionare performantă. Conform cărţii lui Gheorghe Ivănuş, acestea sunt:
- o baterie de distilare continuă cu cazane şi o instalaţie tubulară sistem “Standard
Oil”;
- o baterie continuă şi una tubulară tip “Foster Wheler”.
Distilarea în vid se făcea în două tipuri de instalaţii:
- bateria “D.A.” (distilare atmosferică) utilizată la distilarea ţiţeiului neparafinos,
care avea o capacitate de prelucrare de 700.000 tone/an şi era echipată cu opt blaze şi 18
coloane de rectificare;
- instalaţia de vid era formată din şase blaze, cu o capacitate tot de 70.000 tone/an şi
producea fracţiile de ulei. Pentru rectificarea benzinei era utilizată o baterie de trei
cazane, cu o capacitate de 70.000 tone/an.
De asemenea, exista instalaţia de cracare de tip “Tube & Tank” care prelucra
400.000 tone/an de păcură parafinoasă. Cea neparafinoasă era oxidată la bitum în patru
cazane care puteau prelucra 30.000 tone/an.
Pentru finalul procesului tehnologic, în cazul benzinelor comerciale, în instalaţia de
etilare se ridica cifra octanică a acesteia 820.

3.5 Exportul

În mod neaşteptat, “reîntregirea ţării” generează probleme în privinţa exportului de

petrol, “stânjenit de întregirea ţării” 821!
Într-un articol din Monitorul de Petrol se scria:
“În general, chestiunea exportului nostru de petrol este mult mai complicată acum,
când prin alipirea la Patria mamă a Transilvaniei, a Basarabiei şi a Bucovinei avem de
îndestulat un consum intern aproape îndoit ca cel de dinaintea războiului dintr-o producţie
mult redusă faţă de cea de care dispuneam atunci” 822. Vestea bună era că fusese complet
reparată conducta Câmpina – Băicoi – Constanţa. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu
conducta Câmpina – Giurgiu (Ramadan), care a funcţionat în timpul primăverii şi verii
anului 1918. În urma analizei făcute de autorități s-a constatat că deteriorarea lor a apărut
datorită stării vremii din iarna 1918 – 1919 (fig. 3.16).

820
Ivănuş Gheorghe ş.a., op cit., pag. 361.
821
M. P, anul XVIII, nr. 5, pag. 125.
822
Ibidem, pag. 125.

233
 Fig. 3.16 Deteriorare a conductelor de la frig [ 823]

Pe întregul traseu al conductelor, comunicaţiile s-au îmbunătăţit, prin apariţia unei

reţele telefonice speciale, independentă de circuitele căilor ferate. În afară de telefoanele
existente la staţiile de pompare “echipele de întreţinere şi paznicii sunt înarmaţi cu aparate
portative” 824.
Pentru că între Prahova şi Giurgiu exista o conductă foarte importantă, specialiştii în
petrol au considerat necesară multiplicarea de astfel de facilităţi, dar ştiau că “ar fi prea
îndrăzneţ pentru ţara noastră să vorbim acum de conducte Buzău – Galaţi, Ploieşti – Cluj,
Buzău – Iaşi – Cernăuţi” 825.
Petroliştii români considerau de admirat situaţia din America, unde existau zeci de
mii de kilometri de conducte, sau din Rusia, unde conductele de petrol străbăteau aproape
tot imperiul. În România Mare se considera necesar crearea de mari centre de desfacere în
toate porturile dunărene şi marine, precum şi în localităţile Drâncova, Moldova-Veche,
Turnu Severin, Calafat, Corabia, Turnu Măgurele, Zimnicea, Călăraşi, Brăila, Galaţi, Reni,
Ismail, Chilia Nouă, Cetatea Albă, Silistra şi Turtucaia. În unele puncte, cum a fost la
Copăceni, podul peste Argeş (fig. 3.17), deteriorările cele mai grave au fost produse de
germanii în retragere. În astfel de locaţii au existat doar proiecte de refacere, ceea ce a fost
mult mai simplu decât construcţia lor în întregime.
În noiembrie 1921, în această zonă, unde s-a descoperit un zăcământ de petrol destul
de bogat, au fost amplasate două sonde 826. Cumva, dezastrul iniţial provocat de germani
căii de transport a atras atenţia românilor, iar cei de la Societatea “Colombia” au
transformat dezavantajele în avantaje.

823
Idem, anul XVIII, nr. 6, pag. 177.
824
Idem, anul XVIII, nr. 8, pag. 240.
825
Idem, anul XIX, nr. 1, pag. 17.
826
Idem, anul XXI, nr. 22, pag. 1154.

234
 Fig. 3.17 Deteriorarea unui pod de către nemţi [ 827]

În portul Constanţa existau 24 de rezervoare de 5.000 t cu un spaţiu de înmagazinare

de 120.000 t.
La 19 şi 20 martie 1919 au fost încărcate complet şlepurile “Sf. Spiridon” şi
“S.R.D.I.” cu 900.490 kg de petrol, care au plecat la Odesa 828.
Vestea bună era şi faptul că navigaţia pe Dunăre începea să se desfăşoare normal.
O problemă o constituia însă lipsa de locomotive pentru a desfăşura o activitate
normală de aprovizionare cu produse petroliere, în noile provincii ale ţării.
Un alt punct foarte important pentru industria de petrol rezultă din Circulara 43.277,
din 22 august 1919, prin care guvernul României, prin Ministerul de Industrie şi Comerţ,
definea “baza pentru stabilirea şi estimarea pagubelor cauzate industriei de petrol pentru
distrugerile ordonate în 1916” 829. Expertiza urma să fie făcută împreună cu experţi anglo –
francezi.
La Iaşi s-a înfiinţat, de la 15 noiembrie 1918, o societate anonimă de petrol “Steaua
Basarabiei”, cu un capital de 600.000 lei, scopul principal fiind de a furniza produse
petroliere în principalele localităţi din Basarabia.
În privinţa Banatului şi Transilvaniei s-au luat măsuri pentru aprovizionarea cu
produse petroliere. Se preciza că acele teritorii erau aprovizionate de Ungaria din ţiţeiul
scutit de taxe vamale importat din România, dar şi din cel adus din Galiţia.
Cum pe teritoriul României se aflau şi rafinăriile făcute de unguri la Braşov şi
Orşova, “Consiliul Dirigent al Ardealului şi Banatului a creat la Bucureşti un serviciu
care s-a ocupat de alimentarea lor cu petrol pentru a se evita ca un număr mare de
lucrători ocupaţi de acele fabrici să rămâie fără lucru” 830.

827
Idem, anul XVIII, nr. 6, pag. 181.
828
Idem, anul XVIII, nr. 8, pag. 240.
829
Idem, anul XVIII, nr. 6, pag. 127.
830
Idem, anul XVIII, nr. 8, pag. 265.

235
 În total, 6 rafinării au revenit României, cu o capacitate de lucru de 150.000 t anual,
însă, pentru anul 1919, se preciza că “toate aceste rafinării nu pot acoperi întregul consum
al Transilvaniei dar au şi o parte foarte bună, înzestrarea unora dintre ele cu aparatele
cele mai performante” 831.
La 16 septembrie 1919, în Monitorul Oficial, a apărut un Decret – Lege care
îmbunătăţea “Legea pentru Încurajarea Industriei” 832. În el se preciza că, pe lângă
Ministerul Industriei şi Comerţului, se instituia o comisie industrială, formată din 15
membri, care să vegheze la aplicarea acestei legi.
Toate aceste îmbunătăţiri au condus către o nevoie din ce în ce mai mare de
specialişti în industria de petrol. Totodată, în presa vremii au apărut şi solicitări ale
acestora pentru a-şi găsi un loc de muncă. De asemenea, presa vremii nu a ignorat nici
momentele delicate prin care a trecut ţara şi, implicit, industria ei de petrol.
În 1921, familia lui G. Gr. Cantacuzino, după statul român, deţinea cea mai mare
parte de terenuri petrolifere din România. „Le-a cumpărat când trebuia, preţul de arendă
fiind, cu 25 de ani în urmă, achitat cu un timbru de 25 de bani, de la stat, sau cu 40 – 50
de lei de la particulari”. În 1921, un pogon ajungea la preţul de 200.000 lei 833.
Pentru a fi cât mai eficienţi, familia lui G. Gr. Cantacuzino a constituit o societate
petrolieră, „Drăgăneasa”, cu un capital iniţial de 1.200.000 lei 834. La rândul ei, această
societate a constituit o alta, „Sospiro”, cu un capital de 3.000.000 lei, din care 1.500.000 lei
reprezintă valoarea terenurilor societăţii „Drăgăneasa”.
Terenurile deţinute de G. Gr. Cantacuzino în acel an se pot vedea în imaginea din
figura 3.18:

Fig. 3.18
Hartă a terenurilor
“Sospiro” [ 835]

831
Ibidem, pag. 265.
832
Ibidem, pag. 168.
833
Ibidem, pag.161.
834
Idem, anul XXI, nr. 2, pag. 49.
835
Idem, anul XXI, nr. 8, pag. 349.

236
 Din acel moment, în industria de petrol a României a început o abundenţă de
investitori români. Cei care aveau sume mai mici de bani au cumpărat acţiuni, iar cei care
dispuneau de sume mai mari, au înfiinţat o societate petrolieră.Pentru că nu existau decât
foarte puţine terenuri libere care dispuneau de zăcăminte de petrol, a început specula 836.
Ludovic Mrazec (fig. 3.19), „savantul geolog şi petrolist român“, preciza că mai toate
terenurile private, cunoscute ca petrolifere, erau concesionate deja până în ajunul
războiului 837.

Fig. 3.19 Ludovic Mrazec [ 838]

La Londra, la fel ca la București, s-a declanșat o „abundenţa” englezească de

investitori în industria română de petrol iar, cei mai mulţi dintre aceștia, au înfiinţat noi
societăţi care aveau ca obiectiv diverse tipuri de activităţi – prospectare, foraj, rafinare, în
timp ce un număr mai mici a cumpărat acţiuni, în special la firmele englezeşti care lucrau
deja în România. În unele cazuri, a avut loc ceea ce a fost denumită o „amalgamare” 839,
prin fuziunea câtorva întreprinderi engleze, un exemplu fiind apariția Societății comerciale
„Phoenix Oil and Transport Cy. Ltd.”, cu un capital de 1.050.000 £.
În figura 3.20 este prezentat un anunț pentru cumpărări și concesionări a unor
terenuri petrolifere [840].

Fig. 3.20 Anunţ cumpărări [ 840]

836
Idem, anul XXI, nr. 7, pag. 288.
837
Ibidem, pag. 288.
838
Idem, anul XXV, nr. 12, pag. 43.
839
Idem, anul XXI, nr. 2, pag. 53.
840
Idem, anul XXI, nr. 10, pag. 489.

237
 Încă din 1919, pentru a reduce din problemele majore care existau în domeniul
transportului, în special naval, pentru a impulsiona exportul, guvernul României a închiriat
nave de la “întreprinderile mondiale de petrol”, care, chiar din timpul războiului, au reuşit
să deţină, fără a fi deteriorate, tancuri petroliere. În această situaţie era chiar firma mamă a
Societăţii “Româno – Americană”, Compania „Standard Oil”, cu care s-a încheiat un
contract pentru exportul a 70.000 t produce petroliere, adică 7.000 vagoane 841. Produsele
exportate erau 17.740 t – benzină uşoară rectificată (1.316.998 $), benzină grea – 8.580 t
(497.125 $) şi 42.680 t – petrol rafinat (1.315.270 $). În total, marfa exportată prin
porturile Brăila şi Constanţa a fost de 3.156.270 $. Acesta a fost începutul exportului după
Primul Război Mondial.
Foarte importantă pentru această activitate a fost Societatea Comercială
“Distribuţia”, cu un capital de 500.000 lei, care a fost dublat în acelaşi an. Scopul societăţii
era de a vinde şi distribui în ţară toate produsele care se puteau obţine din prelucrarea
ţiţeiului. Cu timpul, Societatea “Distribuţia” a evoluat, în 1938 aceasta avea investiţii de
630 milioane lei în 340 depozite, pompe, etc., şi deţinea 67% din consumul total al ţării.
La Bucureşti, pentru a facilita exportul, s-a înfiinţat “Birex”, abrevierea de la “Biroul
de Export”. Într-un jurnal al Consiliului de Miniştri a apărut informaţia că s-a înfiinţat
“Direcţia Refacerii”, de care se ocupa Ministerul Industriei. Maşinile aflate în baza ei
materială proveneau, în general, din “prada de război găsită în teritoriul ocupat sau în
Ungaria” 842.
La 1 mai 1920 s-a elaborat Decretul – Lege prin care se autoriza exportul. La art.1 se
preciza că mărfurile disponibile puteau fi exportate numai în urma autorizării de către
Ministerul Industriei şi Comerţului.
În sinteză, cele mai importante noutăţi erau cele referitoare la faptul că toate
produsele de petrol necesare pieţei interne erau făcute exclusiv de către stat şi la dispoziţia
lui se aflau toate mijloacele de transport şi depozitare. Acestea vor fi răscumpărate.
Decretul a fost emis cu scopul de a stopa specula şi de a reorganiza industria naţională.
Datorită faptului că “Societatea pentru distribuirea produselor petroliere” avea un
capital german de 58%, a intrat în lichidare. Acest lucru a lăsat o mare dezordine în reţeau
de desfacere, dar lucrurile au fost reglemente şi prin faptul că acest decret a fost urmat, în
timp scurt, de un altul, privind regimul tranzacţiilor petroliere 843.

841
Idem, anul XVIII, nr. 4, pag. 121.
842
Idem, anul XXI, nr. 6, pag. 168.
843
Lăpuşan Aurelia, Lăpuşan Ştefan, op.cit., pag. 86.

238
 În data de 3 ianuarie 1921, a început pomparea spre Constanţa, pentru a fi exportate
în Franţa 3.000 vagoane de petrol distilat. În topul exportatorilor se situa şi Societatea
“Româno – Americană”, cu 550 vagoane 844. În acel moment, chiria percepută, în cazul
transportului pe căile ferate, s-a majorat cu 6 lei la 100 kg marfă încărcată 845. De menţionat
că în 1920 chiria era de 1 leu la 100 kg de marfă încărcată 846.
Pentru exportul produselor de petrol, statul român percepea taxe. În martie 1921,
sortimentele de derivate petroliere erau:
- Benzină uşoară – 11.000 lei/vagonul;
- Benzină grea – 11.000 lei/vagonul;
- Petrol distilat/rafinat – 4.000 lei/vagonul;
- Uleiuri uşoare – 3.500 lei/vagonul;
- Uleiuri grele – 7.000 lei/vagonul 847.
Într-o circulară trimisă autorităţilor vamale, Ministerul de Finanţe adauga ceea ce
omisese iniţial, şi anume că motorina se taxa tot cu 3.500 lei/vagonul, iar un vagon avea
10.000 kg.
La finalul anului 1921, s-a consemnat că “exportul e activ şi cu preţuri foarte
bune” 848.
La mijlocul anului 1922, exportul de produse petroliere s-a intensificat, în special în
Ungaria şi Cehoslovacia.
Preţurile de vânzare erau de 14,75 lei pentru benzina uşoară, 10,25 lei pentru benzina
grea şi de 3,30 lei pentru gazul lampant 849.
Pentru piaţa internă, prin decizia rafinorilor de petrol şi acceptată prin decizie
ministerială, preţurile erau mult mai mici!
Astfel, pentru benzina uşoară, fără taxe, preţul era de 3 lei, pentru benzina grea 2 lei,
1,80 lei pentru gazul lampant, 1,50 lei pentru motorină şi 1,20 lei pentru păcură 850. Nu era
trecută cantitatea, dar a rezultat că acestea erau preţurile pe litru!
România şi-a extins exportul şi în alte ţări, precum Italia – cu un total de 574.714 t
benzină (17%, din necesarul acestei ţări), şi Spania.

844
M. P., anul XXI, nr. 2, pag. 78.
845
Idem, anul XXI, nr. 4, pag. 180.
846
Idem, anul XIX, nr.15, pag. 476.
847
Idem, anul XVIII, nr. 6, pag. 266.
848
Idem, anul XXI, nr. 24, pag. 1257.
849
Idem, anul XXII, nr. 15, pag. 917.
850
Idem, anul XXII, nr. 16, pag. 994.

239
 În 1930, au fost cumpărate 175.000 t de către compania deţinătoare a monopolului
petrolului din Spania. România acoperea 56% din importul spaniol, dar numai 9% din
necesarul Franţei 851.
Situaţia era mult mai bună în cazul Iugoslaviei, unde România deţinea un loc de
frunte la furnizarea de produse petroliere, mai ales datorită exportului Societăţii “Româno
– Americană” 852.
În ceea ce priveşte Grecia, acesteia i se asigura 54% din necesarul ei de produse
petroliere, şi se importa de 10 – 12 ori mai puţin decât se exporta. Pentru a încuraja
importul de benzină, uleiuri şi motorină din România, grecii au redus taxele cu până la
75% 853.
În 1932, țara noastră se situa pe locul 1 în topul ţărilor care exportau produse
petroliere în Tunisia şi Egipt 854.
În acel an, România exporta produse petroliere în 36 de ţări, cel mai mult în Anglia,
dar şi în Maroc, Algeria şi chiar în America, chiar dacă doar o tonă de gaz lampant şi una
de petrol brut 855!
În figura 3.21 este prezentată harta rutelor de transport.

Fig. 3.21 Harta rutelor de export [ 856]

851
Idem, anul XXX, nr. 22, pag. 1303.
852
Idem, anul XXX, nr. 23, pag. 1357.
853
Idem, anul XXXI, nr. 17, pag. 863.
854
Idem, anul XXXII, nr. 17, pag. 698.
855
Idem, anul XXXII, nr. 19, pag. 769.

240
 La sfârşitul anului 1933, se constata că exportul de produse petroliere, în ciuda crizei
economice, a crescut cu 13,4% faţă de 1932, iar valoarea acestuia era de 7.750.000.000 lei,
cu 7,4% mai mult ca în anul cel mai acut al crizei, 1932 857! Societatea “Româno –
Americană” a exportat în 1933 un total de 893.156 t de produse petroliere, din care, cele
mai multe, în Franţa, Anglia şi Portugalia 858.
Remarcăm şi faptul că importanţa petrolului devenise foarte mare pentru România.
În totalitatea produselor exportate, ca valoare, produsele petroliere însemnau 13,1%
în 1932, 55,3% în 1933, 52,8% în 1934, 51,7% în 1935 şi 41,3% în 1936 859.
În 1937, din multitudinea de ţări în care România exporta produse petroliere, doar
Turcia, Anglia, Egipt, Palestina, ţările scandinave şi ţările baltice erau singurele ţări care
cumpărau produse petroliere româneşti şi achitau cu devize libere care erau necesare
industriei româneşti pentru că, astfel, se achitau materialele necesare pentru efectuarea
“lucrărilor curente” 860.
În 1937, România încă exporta produse petroliere în Palestina – 105.945 t, depăşind
Iranul – 69.075 t şi Egiptul – 12.148 t. De asemenea, se situa pe primul loc în privinţa
cantităţii de benzină exportată, cu 39.800 t. Era urmată de Iran, cu 1.215 t 861. Peste un an,
în 1938, taxa percepută pentru export era de 12% 862.

3.6 Factori determinanţi în dezvoltarea industriei românești de petrol

Din ce în ce mai mult, din ce în ce mai intens, solicitările de produse petroliere,

benzină şi motorină, au crescut în domeniul transporturilor. Extinderea electrificării, în
ţările cele mai avansate economic, a făcut ca solicitarea de gaz lampant să scadă, în timp ce
nevoia de combustibil pentru autovehicole să crescă. Cu toate acestea, datorită fiscalităţii,
în România, gazul lampant consumat în 1935 a fost doar de 8,6 kg pe cap de locuitor, în
timp ce în Anglia, Belgia şi Olanda a fost între 17 şi 25 de kilograme 863. Se intenţiona
realizarea iluminatului satelor cu gaz lampant. Preţul lui de vânzare era de 5 lei/litru, iar
consumul pe cap de locuitor a crescut în perioada 1936 – 1937 la 9,5 kilograme 864.
Pentru a vedea explicit modul în care industria română de petrol a devenit din ce în
ce mai importantă, mai necesară, am prezentat statisticile care arată evoluţia la nivel

856
Idem, anul XXXI, nr. 17, pag. 836.
857
Idem, anul XXIV, nr. 1, pag. 3.
858
Idem, anul XXXIV, nr. 16, pag. 1071.
859
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 293.
860
M. P., anul XXXV, nr. 16, pag. 1212.
861
Idem, anul XXXVIII, nr. 13, pag. 1053.
862
Idem, anul XXXVIII, nr. 9, pag. 725.
863
Idem, anul XXXVI, nr. 3, pag. 176.
864
Idem, anul XXXVII, nr. 8, pag. 651.

241
mondial, a celor care devin principalii consumatori – automobilele. Această creştere a
înseamnat o cerere sporită a produselor obţinute din petrol și am considerat-o cauza care a
condus la apariția factorilor determinanți, primul fiind construcția de autoturisme.

3.6.1 Autoturisme

A fost tot mai clar că înmulţirea numărului de autovehicole a devenit factorul

determinant în creşterea producţiei de benzină şi motorină. Implicit, această creştere a
determinat şi evoluţia industriei româneşti de petrol, influenţa ei asupra graniţelor ţării şi,
la final, asupra sistemului politic!
Numărul de automobile la nivel mondial ajunsese, la 1 ianuarie 1920, la 32.028.584
unităţi, cu o creştere de 7% în ultimul an şi de 8% la autocamioane.
Aceasta a făcut ca între 1926 – 1929 consumul de benzină să crească cu 20% 865.
Urmărind evoluţia creşterii numărului de automobile, principalele consumatoare de
benzină, am constatat că în 1931, în S.U.A., numărul lor a ajuns la 25.096.353, adică 1 la 5
locuitori, în Franţa 1.713.368, 1 la 24 de persoane, 1.570.173 în Anglia, 1 la 32 de
persoane, 672.633 în Germania, 1 la 95 de persoane, iar în Japonia 100.734 automobile, 1
la 643 de persoane 866.
În ianuarie 1933, numărul de autocamioane la 1.000 de locuitori era de 26,7 în
S.U.A., 11,3 în Franţa şi de 8,35 în Anglia. Germania, la venirea lui Adolf Hitler la putere,
avea un procent de 2,3, iar România 0,3 867.
Cum scopul final al industriei de petrol devenise producerea de combustibili pentru
autovehicule, prezentăm şi două modele româneşti de automobile, primul din 1908, iar al
doilea din 1945. Înainte de acestea
însă, prezentăm în imaginea din
figura 3.22 primul automobil
înmatriculat în România, în 1900,
care se află la “Muzeul Naţional de
Istorie al României Bucureşti”.

Fig 3.22 Primul vehicul înmatriculat în București [ 868]

865
Idem, anul XXX, nr. 7, pag. 416.
866
Idem, anul XXXII, nr. 16, pag. 682.
867
Idem, anul XXXIII, nr. 22, pag. 1272.

242
 În anul 1908, “s-a înfiinţat la Arad o fabrică de automobile, numită MARTA.
În figura 3.23 este prezentată prima mașină produsă în România [847].

Fig. 3.23 Primul automobil construit în România [ 869]

Firma franceză Westinghouse, din Le Havre, filială a Firmei Westinghouse din

S.U.A., a construit fabrica pe un teren pus la dispoziţie de Primăria Arad.
Primul automobil 100% românesc a fost produs la mijlocul secolului trecut, la
uzinele Malaxa de la Reşiţa (fig. 3.24). Un articol al vremii relevă că la acesta au lucrat şi
tehnicieni de la IAR Braşov, prima fabrică de avioane din România” 870.

Fig. 3.24 Automobil 100% românesc [ 871]

Au apărut tot mai multe benzinării. În 1929, consumul mondial de benzină, conform
economiştilor americani, a fost de 488.000.000 barili, adică 77.592.000 t 872.
În figura 3.25 sunt prezentate schemele unor pompe de benzină și bidoane de ulei, iar
în figura 3.26 – schema unei benzinării.

868
Muzeul de Istorie al României – Capodopere: Istoria Tehnicii: Automobil FN HERSTAL (capodopere
2019.ro)
869
https://specialarad.ro/marta-sau-malaxa-care-a-fost-primul-automobil-romanesc/
870
Ibidem.
871
Ibidem.
872
M. P., anul XXX, nr. 5, pag. 311.

243
 Fig. 3.25 Pompe benzină şi bidoane ulei [ 873] Fig. 3.26 Benzinărie (schema) [ 874]

În 1933, americanii produceau 1.959.000 automobile faţă de 1.370.673 în 1932, deşi

indicele numărului de lucrători, în întreprinderile din Detroit, a scăzut la 52,2 de la 75,1875.
Tot americanii au descoperit că vechile cutii de lemn, de dimensiuni mari, folosite pentru
depozitări, puteau fi transformate în rulote trase de automobile (fig. 3.27).

Fig. 3.27 Rulote americane [ 876]

În Europa, numărul de automobile a crescut, cu 186.543 în Anglia, care se situa pe

primul loc în acest domeniu, în timp ce în România creșterea a fost de 1.024, ceea ce
înseamna 44,2% faţă de anul anterior.
Creşterea cea mai mare procentual la autocamioane şi autobuze a avut loc în
Germania, de 64,9%, iar singura ţară, unde numărul chiar a scăzut era Cehoslovacia, cu
mai puţin de 64% autocamioane 877.
Peste doi ani, clasamentul acesta a înregistrat mici modificări. Primul loc era ocupat
tot de Anglia, cu 226.631 de autoturisme, iar pe ultimul se situa Letonia, cu 70 de maşini.

873
Idem, anul XXXII, nr. 22, pag. 921.
874
Idem, anul XXXV, nr. 11, pag. 772.
875
Idem, anul XXXIV, nr. 5, pag. 320.
876
Idem, anul XXXVI, nr. 21, pag. 1819.
877
Idem, anul XXXIV, nr. 13, pag. 874.

244
 În România existau în circulaţie 2.082 878 iar importul anual era de 3.000 de unităţi 879.
În 1938, cele mai multe automobile din România, 28.850, erau de fabricaţie
americană, numărul total de maşini aflate în circulaţie fiind 41.180. Procentual acesta
însemna 70,1% 880.
În 1934, compania Ford a construit la Bucureşti, la Floreasca, o uzină proprie de
asamblaj, care urma să producă 2.500 de automobile pe an. Acest lucru a făcut ca preţul
unei maşini să scadă de la 260.000 lei la 200.000 lei 881.

3.6.2 Construcţia de drumuri

Cu excepţia industriei automobilelor, s-a dezvoltat industria care construia drumuri,

având tot petrolul ca materie primă, precum şi cea a aviaţiei.
Construcția de drumuri constituie cel de-al doilea factor determinant.
O informaţie elocventă despre necesarul de petrol este cea referitoare la bitum,
folosit la construcţia drumurilor.
Pe primul loc se afla, în 1934, Statele Unite, care producea 65,6% din producţia
mondială. Această ţară este urmată de Anglia, Germania şi Franţa, toate patru reprezentând
88,1 % din producţia mondială 882. Este interesant de menţionat faptul că în S.U.A., peste
50% din producţia de bitum a fost obţinută din petrolul importat. Aceste informaţii au
apărut în cartea “Bitumen, 1934, 10, pag. 233 – 240”, scrisă de W. Schmidt şi au fost
preluate de Monitorul de Petrol.
În 1935, datorită cererii sporite de asfalt, o astfel de fabrică, pe o suprafaţă de 40 de
hectare, era construită în Olanda, la Rotterdam 883. Acest lucru nu a fost benefic pentru
industria română de petrol, cel puţin în luna ianuarie 1936, când, faţă de aceeaşi lună a
anului 1935, exportul României a scăzut de la 63.629 t la numai 817 t.
Explicaţia oficială a fost că acordul de clearing, încheiat la 10 februarie 1935, nu a
fost pus în aplicare 884.
Pentru a repara şoselele şi drumurile din zonele petrolifere “deteriorate din cauza
marii circulaţii”, s-a emis un decret regal, apărut în Monitorul Oficial din 16 dec. 1937, la
numărul 291. Se preciza că Prefectura judeţului Dâmboviţa era autorizată să împrumute

878
Idem, anul XXXVII, nr. 16, pag. 1299.
879
Idem, anul XXXVII, nr. 23, pag. 1841.
880
Stanciu Ion, op.cit., pag.169.
881
Ibidem, pag. 192.
882
M. P., anul XXXV, nr. 13, pag. 946.
883
Idem, anul XXXV, nr. 15, pag. 1155.
884
Idem, anul XXXV, nr. 13, pag. 1051.

245
10.000.000 lei, cu dobândă maximă de 7%, de la una dintre instituţiile de credit ale
statului. Suma trebuia utilizată exclusiv în acest scop 885.
În 1938, s-a aprobat un „credit extraordinar pentru construirea şi întreţinerea de
şosele”, valoarea acestuia fiind de 800.000.000 lei 886.
Este posibil să fi existat o inspiraţie din Germania şi, mai ales, din Anglia unde,
pentru acest lucru, din 1935, s-a alocat un buget de 100.000.000 £ 887.
În 1936, Asociaţia Industriaşilor de Petrol din România întocmeşte un memoriu pe
care l-a înaintat ministrului lucrărilor publice, în care era semnalată utilitatea bitumului
pentru construcţia şi întreţinerea şoselelor. Sunt exemplificate cazuri ca ale Ungariei,
Cehoslovaciei, Iugoslaviei, care importau bitum din România 888!

3.6.3 Aviaţia

Al treilea factor determinant este generat de aviație, datorită faptului că industria

aeronautică era în plin avânt. Într-o combinaţie cu asfaltarea drumurilor şi a pistelor de
aterizare, în 1936, în ţară aveam următoarea reţea de aeroporturi (fig. 3.28).
În figura 3.29 este prezentată o vedere a aeroportului de la Băneasa [890].
Fig. 3.28 Reţea aeroporturi [ 889]

Fig. 3.29 La aeroportul Băneasa [ 890]

Inginerul Radu Irimescu a publicat în 1937 un material în care arata contribuţia
aeronauticii la dezvoltarea industriei de petrol din România. În cadrul acestuia, se preciza:

885
Ibidem, pag. 67.
886
Idem, anul XXXIX, nr. 14, pag. 1195.
887
Idem, anul XXXIX, nr. 15, pag. 1281.
888
Idem, anul XXXVII, nr. 1, pag. 75.
889
Idem, anul XXXVI, nr. 15, pag. 1148.
890
Ibidem, pag. 1151.

246
 “Potrivit unei credinţe larg răspândite, aviaţia este socotită numai ca un însemnat
consumator şi atât. Contribuţia departamentului aviaţiei şi marinei este mult mai
importantă, preocuparea de căpetenie a ministerului aerului şi marinei a fost aceea de a
obţine unui lubrefiant naţional de cea mai bună calitate” 891.
Deocamdată, industria română de petrol devenea din ce în ce mai importantă datorită
şi acestor trei factori determinanţi, precum și alţii care pot apărea în această cercetare.
Având în vedere că aceştia sunt determinaţi în ceea ce privește creşterea cererii de
petrol sau produse petroliere, urmărim cu atenţie evoluţia acestora.
De asemenea creşterea numărului de vapoare care funcţionau cu păcură poate fi
considerat un alt fator determinant. Am prezentat evoluţia lor în funcţie de tonaj, aşa cum
au apărut în statisticile de atunci.

3.7 O nouă grevă a petroliştilor

Dar probleme tot au apărut, în industria română de petrol s-a declanşat o altă grevă,
care a durat până la 24 august 1919 892. Cauza s-a datorat situaţiei economice precare în
care se afla ţara după război. Greva a început după mai multe tentative pe care oficialii din
industria de petrol au reuşit să le aplaneze, însă muncitorii nu au renunţat la cererile lor.
În chestiunea revendicărilor lucrătorilor din industria de petrol, ca răspuns la cererile
formulate de aceştia, şefii întreprinderilor petroliere, care afirmau că “suntem animaţi de
cele mai bune sentimente faţă de preţioşii noştri colaboratori din schele, ateliere şi fabrici,
pentru a dovedi marea noastră solicitudine pentru cererile lor juste” 893, au adresat un
memoriu ministrului industriei, în care se preciza că:
- nu este o soluţie continua urcare a salariilor, care nu ar contribui decât la o
scumpire şi mai mare a vieţii, de aceeea considerăm nimerit de a veni cu propunerea de a
procura muncitorilor noştri pentru ei şi familiile lor alimente şi îmbrăcăminte, care ar
duce la o economie de 500 – 800% faţă de preţurile pieţei;
- în cele mai importante ţări producătoare de petrol, cheltuielile de producere nu au
suferit o urcare mai mare de 25 – 50%, pe când la noi aceasta se cifrează până la 300% la
salarii şi 1000% în medie, la materiale 894.

891
M. P, Numero consacre au 2 Congres Mondial du Petrole, 14 ‒ 19 juin 1937, pag. 23.
892
Idem, anul XVIII, nr. 4, pag. 121.
893
Idem, anul XVIII, nr. 1, pag. 30.
894
Ibidem, pag. 30.

247
 Pentru a rezolva situaţia, societăţile petroliere erau dispuse să garanteze diferitelor
categorii de lucrători un minimum de câştig pe zi, astfel:
- Sondaje: maistru sondor şef – 20 lei; maistru sondor – 16 lei; sondor – 7 lei;
- Strungărie: maeştri şefi – 22 lei; maistru – 18 lei; lucrători categoria I – 14 lei;
ucenici anul I – 3 lei;
- Tâmplari: maistru şef – 20 lei; lucrători categoria I – 12 lei; ucenici anul I – 3 lei.
În rafinării, salariile propuse sunt: maistru şef distilor – 18 lei; ajutor – 12 lei; focar –
8 lei; pompagiu – 10 lei; ungător – 4 lei; grăduitor – 6 lei; muncitor fără meserie, după
pricepere şi constituţie 4 – 6 lei.
În afara acestor salarii, angajaţii au primit alimente şi îmbrăcăminte, făină pentru o
pâine, sau una deja preparată, de 1 kg pentru angajat (în valoare de 80 bani) şi 250 grame
pentru oricare membru din familie. Angajatorii și-au asumat şi alte obligaţii față de
personal de la firmă, precum:
- 2 kg zahăr pentru cei însuraţi şi cu copii, 1 kg pentru celibatari;
- 2 kg orez pentru cei însuraţi şi cu copii, 1 kg pentru celibatari;
- 250 gr ceai;
- 3 cămăşi şi 3 perechi pantofi, cu preţul de 6 lei bucata;
- 20 metri pânză pentru cei însuraţi, la valoarea de 2 lei/metru;
- Un costum de vară la preţul de 20 lei;
- Un costum de iarnă la preţul de 70 lei;
- O pereche bocanci la preţul de 30 lei 895.
Până ce lucrurile au intrat în normal, s-a constatat că, în august 1919, greva cauzează
industriei de petrol pagube considerabile 896.
În figurile 3.30 și 3.31 sunt prezentate două grupe de lucrători pe rampa de la
Teleajen.

Fig. 3.30 La rampă, la rafinăria R.A. [ 897]

895
Ibidem, pag. 30.
896
Idem, anul XVIII, nr. 2, pag. 61.

248
 Fig. 3.31 Pe rampă [ 898]

Greva a continuat. S-a manifestat un interes tot mai evident ca la sfârşitul ei să nu fie
nici învinşi, nici învingători. Pentru a facilita găsirea unei soluţii între patroni şi muncitori,
“Asociaţia inginerilor de mine” s-a implicat şi a prezentat câteva contra-propuneri. Din ele
rezultă că inginerii au găsit soluţii în favoarea muncitorilor. S-au oferit câteva exemple din
cele legate de activitatea în rafinării. Astfel, un pompagiu avea 15 lei, faţă de 10 lei cât au
propus patronii, iar un maistru distilor, 28 lei/zi, faţă de 18 lei.
Totodată aceştia au găsit soluţii care sunt şi în favoarea lor. Muncitorii care lucrau în
condiţii speciale beneficiau de plăţi speciale, cum ar fi ca orele suplimentare, în zilele de
lucru, se plăteau cu un spor de 50%, în timp ce munca în zilele de sărbătoare erau plătite cu
un spor de 100%. Plata salariilor făcea de 2 ori pe lună. O cerere specială se referea la
zilele de grevă, acestea fiind propuse a fi plătite şi ele.
Concluzia menţionată în Monitorul de Petrol a fost că “cererile lucrătorilor de a li se
plăti de către societăţi, exploatatori şi rafinării zilele nelucrate din această grevă nu s-a
putut admite în schimb societăţile s-au declarat gata de a acorda avansuri muncitorilor
care şi-au epuizat mijloacele. În dezbatere a rămas doar chestiunea plăţii zilelor de grevă,
lucrul fiind reluat curând pe şantiere 899.
Efectul cel mai important al grevei, pentru industria română de petrol, a fost că în
lunile iulie şi august 1919, producţia a fost redusă la minim 900.

897
Colecţia Octav Negrea.
898
Ibidem.
899
M. P., anul XVIII, nr. 3, pag. 103.
900
Idem, anul XXI, nr. 4, pag. 142.

249
 3.8 Noi invenţii şi descoperiri

Un lucru care atesta valoarea tot mai mare a şcolii româneşti, a absolvenţilor ei, este
şi faptul că, în Grecia, un român descoperise petrol. Explorările efectuate în această ţară, cu
un teren majoritar stâncos, în diverse puncte, relevau existenţa zăcămintelor petrolifere
considerate foarte importante. O astfel de locaţie a fost descoperită în Epir, la câţiva
kilometri de Ianina. Săpăturile au fost efectuate de către “Syndicate Franco – Hellenique”,
numai că această companie, în prospecţiunile efectuate, a fost condusă de inginerul de
mine M.D. Niculescu 901. Încurajaţi de succesele obţinute, compania aceasta, cu sediul la
Paris, a hotărât să-şi extindă activitatea, urmând să facă prospecţiuni în Etoliua, Acarnia şi
Pelopones. Inginerul român a decis să refacă şi săpăturile efectuate cu ceva timp în urmă
de o societate americană în Insula Sante, iar acesta găseşte petrol!
În Franţa, încă din 1905, dr. Alexandru Flachs, directorul instalaţiunilor de petrol a
societăţii anonime „A. André fils” a început construcţiile la Quevilly şi St. Louis. Este
vorba de două rafinării, ambele situate pe malul Mării Mediterane.
În ţară numărul invenţiilor a crescut, astfel că, în Monitorul Oficial din 28 mai 1920,
s-au publicat două brevete regale pentru brevete noi. Sunt nouă în total, din care remarcăm
pe cel al comandorului Niculescu Rizea Constantin – Aparatul “Pyr” de ardere a păcurei în
combinaţie cu apa, Vasile Iscu – “Sistem pentru închiderea apelor la sonde”, Victor
Lupescu – “Dispozitiv pentru alimentarea cu păcură a tuturor sobelor unei clădiri” 902.
Lista brevetelor de invenţii devinea tot mai lungă. Din 1925 au apărut tot mai des
inventatori străini care îşi brevetează invenţiile în România, cum ar fi Stanislaus Prus
Szczepanowski, S. Van de Werk, Johns Manville, Walter Martin Cross 903. Dar şi mai
interesant era faptul că în România continuau să fie brevetate multe invenţii ale străinilor
din ţări care ţineau la performanţele lor, reglementate prin politica de stat, aşa cum era în
Germania condusă de Adolf Hitler. Aşa a fost emis, în dosarul nr. 23.279, din 1936
„Procedeu pentru producerea de produse de condensaţie” de către “I.G. Farbenindustrie
A.G.” 904
Astfel, în Anglia, existau astfel de activităţi, spiritul englezesc nu s-a dezis în această
etapă istorică, dar nu invenţiile, ci descoperirile au impresionat întreaga lume civilizată,
cum a fost atunci când s-a descoperit o invenţie îngropată în pământ (fig. 3.32). La

901
Idem, anul XXI, nr. 16, pag. 816.
902
Idem, anul XIX, nr. 11, pag. 342.
903
Idem, anul XXV, nr. 11, pag. 934.
904
Idem, anul XXXVI, nr. 16, pag. 1285.

250
Birmingham, pe când se făceau săpături lângă calea ferată, s-a descoperit un automobil cu
două roți (fig. 3.33) care s-a dovedit a fi invenţia din 1912 a unui avocat rus, contele Peter
Schilowsky, care a construit maşina din panouri de aluminiu la caroserie, care au fost
descoperite deteriorate, în timp ce şasiul din fier era în stare bună!

Fig. 3.32 Descoperirea [ 905] Fig. 3.33 Maşina cu două roti [ 906]

Automobilul, conform inventatorului, acţionat după principiul giroului, era eficient

că avea un motor mai mic decât cel necesar la o maşină cu 4 roţi, caroseria şi întreaga
structură având o greutate mai mică. Maşina a funcţionat la Londra, în 1914, dar începutul
Primului Război Mondial a întrerupt studiile şi cercetările. După descoperirea ei, a fost
dusă la un muzeu de istorie 907.
Printre multele invenţii româneşti exista şi invenţia inginerului român Emil
Mărdărescu, un nou sistem de foraj rotativ. Aceasta a fost doar prologul a ceea ce va urma,
şi anume cazul dr. Ion Basgan (fig. 3.34).

Fig. 3.34 Dr. Ion Basgan și coperta cărții acestuia [ 908][ 909]

905
Idem, anul XXXVIII, nr. 17, pag. 1148.
906
Ibidem, pag. 1148.
907
Ibidem, pag. 1148.
908
Colecţia Muzeului Petrolului Ploieşti.
909
Ibidem.

251
 Ion Ştefan Basgan (1902 – 1980) a fost atât inginer, cât şi inventator, devenind
celebru pentru invenţia forajului cu aplicaţia sonicităţii. S-a născut la Focşani în anul 1902
şi a studiat la Liceul Internat din Iaşi. Din partea Societăţii „Steaua Română” a obţinut o
bursă de studiu pentru “Şcoala Superioară de Mine şi Metalurgie” din Löben, Austria 910.
În perioada 1920 – 1924 a studiat în Austria, iar din 1925 a lucrat la societatea
„Steaua Română”, ca inginer şef de exploatare, şef de secţie, director al exploatării din
judeţul Bacău. Din anul 1932 a început să cerceteze domeniul forajului petrolier, obţinând
primele brevete.
În anul 1933, a obţinut titlul de doctor la Löben, iar între anii 1934 și 1944, a lucrat la
Catedra de Studiul Petrolului, a Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din
Bucureşti. În perioada 1934 – 1943, a activat şi ca director tehnic, apoi director al
Societăţii „Petrolifera Muntenia”. În 1940 a înfiinţat Societatea „Igenco”, iar din 1943 a
fost numit consilier la Societatea „Mica”. Între anii 1944 și 1954 a lucrat în cadrul mai
multor întreprinderi din domeniul petrolier şi minier, iar din anul 1954 a activat în
domeniul forajelor hidrologice şi alimentărilor cu apă 911.
Lui Ion Basgan i se datorează descoperirea unei metode pentru îmbunătăţirea
randamentului şi perfecţionarea forajului rotativ, prin rotaţie percutantă şi prin amortizarea
presiunilor hidromecanice, care a fost brevetată în România. O altă invenție a sa, brevetată
însă în S.U.A., a fost „Rotary Well Drilling Apparatus”, care a fost perfectată ulterior în
România sub denumirea „Forajul prin ciocan Rotary”. Aceste invenţii ale lui Ion Ştefan
Basgan au revoluţionat forajul, fiind extinse nu numai la nivel naţional, dar şi internaţional
(începând din anul 1937, acestea au fost aplicate şi în S.U.A.). A realizat şi alte inovaţii pe
care le-a brevetat în Franţa, Emiratele Arabe Unite, Portugalia şi S.U.A.
Prima menţiune despre “invenţia românească mai bună decât orice metodă de
exploatare a zăcămintelor, la nivel mondial” 912 , a debutat lent. A fost o lucrare cu caracter
tehnic, discutată la congresul Asociaţiei Generale a Inginerilor din România desfăşurată
între 14 şi 17 octombrie 1934, la Galaţi. Autorul, ocupându-se de explorarea zăcămintelor,
arăta că, “deşi Legea Minelor din 1924 şi 1929 a dat o deosebită atenţie acestor probleme,
ea fost neglijată în fapt” 913.
Cu acel prilej, inginerul Basgan a făcut o amplă analiză a chestiunilor de ordin
ştiinţific ce puteau fi rezolvate prin cercetări, a prezentat ample statistici din toate ramurile

910
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., Editura AGIR, Bucureşti, 2008, pag. 798.
911
Ibidem, pag. 798.
912
M. P., An XXXV, nr.2, pag. 88.
913
Ibidem, pag. 88.

252
industriei române de petrol, cazuri similare din S.U.A, şi a susţinut “creerea unui organ de
stat care să centralizeze toate problemele de rezolvat”. La finalul cuvântării recomanda
“urgentarea campaniei de inventariere a zăcămintelor din regiunile noi presupuse ca
petrolifere şi mărirea industrializării producţiei de ţiţei” 914. În scurt timp a găsit o soluţie,
concretizată în propria invenţie, care a remodelat industria petrolieră la nivel mondial!
Pentru petrolişti, şi nu numai, Ion Ştefan Basgan, a ajuns o personalitate de marcă. A
avut o carieră rapidă şi fulminantă, autor a cinci brevete de invenţie şi a peste 50 de lucrări
tehnico – ştiinţifice apărute în publicaţiile din ţară şi străinătate. Foarte importantă a fost
invenţia menţionată anterior, cea înscrisă în Brevetul Regal nr. 22.789 din 1934, intitulată
“Metode folosite pentru îmbunătăţirea randamentului şi perfecţionarea forajului prin
rotaţie percutantă şi prin amortizarea presiuniii hidromecanice” 915. A fost înscris în
Biroul American de Brevete şi a plătit toate taxele pentru cei 17 ani de protecţie. La 21
decembrie 1937, a primit de la Biroul de Brevete City of Washington U.S.A. scrisoarea de
brevetare – Letters Patent 2.103.137 – prin care statul american se obliga “să garanteze şi
să protejeze pe autorul şi proprietarul brevetului de orice utilizare abuzivă”. A fost un
lucru corect doar la nivel teoretic, căci metoda Basgan, folosită intens în S.U.A., a adus
beneficii de miliarde de $ societăţilor petroliere americane, fără ca autorul brevetului să fie
recompensat în vreun fel 916.
Valoarea totală a acestor beneficii, aşa cum reiese din cartea lui Gabriel Năstase,
“Ion Basgan, un inventator de geniu”, publicată la Editura Rapana din Bucureşti, în 1997,
era atunci de 8.634.458.000 $! La fel se menționează şi în cartea lui Gheorghe Ivănuş 917.
Desigur, aceste lucruri au generat un litigiu între inventator şi statul american care,
cu toate acţiunile românului şi ale statului român, în 2021 era încă nesoluţionat. Dacă luăm
în calcul faptul că aveam de plătit o datorie din 1921, de 36 milioane $, eşalonată până în
1987, adică în 62 de ani, facem proporţia, şi aplicăm sistemul gândit de aceștia pentru
România, rezultă că americanii şi-ar achita această datorie peste 14.869, 666 ani, fără a mai
aplica şi dobânda de 5% .
Dar, pentru acest român excepţional, continuăm să prezentăm datele importante ale
vieţii sale, aşa cum au fost consemnate în cartea Industria de petrol şi gaze din România.

914
Ibidem, pag. 88.
915
Ivănuş Gheorghe ş.a, op.cit., pag. 264.
916
Năstase I. Gabriel, Ion Basgan, Un inventator de geniu, Editura Rapana, Bucureşti, 1997, pag. 292.
917
Ivănuş Gheorghe ş.a, op.cit., pag. 264.

253
 Tot în 1934, mai obţinea un brevet de invenţie pentru “Un procedeu pentru forarea
puţurilor de ţiţei şi gaze, utilizând metoda combinată şi de percuţie” – Brevet S.U.A. nr.
739.632 din 1934. Ion Basgan nu s-a oprit aici.
În anul 1936 dr. ing. Ion Basgan s-a ocupat intens de situaţia industriei române de
petrol şi a publicat studiul critic, în care prezinta şi soluţii, cu titlul “Politica petrolului în
funcţie de situaţia exploatărilor şi problema combustibilului” 918.
În anul 1967, Basgan a inventat un „Sistem de foraj rotativ şi percutant cu frecvenţe
sonice, limitarea efectului presiunii arhimedice, precum şi instalaţia şi aparatura
respectivă”, prin aceasta depăşind adâncimea de 8.000 metri 919.
Foarte interesant este faptul că inventatorii români s-au sprijinit şi ajutat în munca lor
de cercetare, frecvent soldată cu invenţii inegalabile. Un astfel de caz l-a reprezentat și
colaborarea dintre Ion Basgan şi Gogu Constantinescu, ambii inventatori de talie mondială.
În toată această redutabilă carieră, Ion Basgan a publicat peste 60 de lucrări ştiinţifice
şi a prezentat o parte dintre acestea la conferinţele şi simpozioanele de specialitate, care
abordau problematica tehnicii forajului. A mai obţinut un brevet de invenţie în perioada
comunistă, tot de la capitaliştii americani, şi anume “Procedeu şi sistem pentru forajul
rotativ cu fluide de foraj şi vibraţii sonice” – Brevet S.U.A. nr. 3.507.341 din 1970.
La începutul anului 1938 a apărut o enciclopedie a petrolului la Universitatea
Oxford, cu titlul Ştiinţa Petrolului, făcută sub direcţiunea englezilor A.E. Dunstan şi A.W
Nash şi a americanului B.T. Brooks, din New York. Lucrarea este divizată în 44 de
secţiuni, împărţite şi ele în trei volume. La realizarea ei au contribuit şi corespondenţi din
Franţa şi Europa Centrală şi este de remarcat că nu a fost invitat să participe nici un
român 920.
În schimb, în 1937, în revista editată de Monitorul de Petrol, în suplimentul cu titlul
“Numero consacré au 2 Congres Mondial du Petrole, 14 – 19 juin 1937” erau incluse cele
mai reprezentative personalităţi ale acestui domeniu industrial.
Am impresionat la expoziţia Arte şi Tehnici de la Paris (fig. 3.35), la secţiunea
despre petrol, unde se menţiona că am produs 8.385.000 t, adică lungimea unui tren ale
cărui vagoane ar acoperi distanţa de la Paris la Bombay 921.

918
M..P., anul XXXVI, nr. 4, pag. 313.
919
http://noema.crifst.ro/doc/2012_3_08.pdf
920
M. P., anul XXXVIII, nr. 7, pag. 582.
921
Ibidem, pag. 58.

254
 Fig. 3.35 Sala românească [ 922]

3.8.1 O analiză după “Cronica Ştiinţifică”

În 1925, Monitorul de Petrol a reluat un articol publicat în Petrol Times în 1924,

precum şi în Journal de Petrol nr. 48/1925. Redăm cele mai importante fragmente din
acesta apărute la “Cronica Ştiinţifică”, o rubrică permanentă în revista românească, făcută
de chimistul Cristian Leu (fig. 3.36):

Fig. 3.36 Cristian Leu [ 923]

“În momentul de faţă nu se cunoaşte nici un procedeu pentru transformarea

petrolului în uleiuri sicative şi în produse comestibile. După război au fost numeroase
încercări înregistrate. Recent Sherlock şi Blair au reuşit să obţină exclusiv formaldehidă
prin oxidarea diferitelor hidrocarburi. Cum acestea pot fi convertite în carbohidraţi,

922
Ibidem, pag. 44.
923
Idem, anul XXV, nr. 19, pag. 613.

255
oxidarea petrolului poate fi considerată un pas decisiv spre transformarea petrolului în
produse alimentare.
De altfel, problema preparării sintetice a substanţelor necomestibile, a transformării
petrolului se desemnează pentru generaţiile viitoare ca una dintre problemele capitale
care se vor pune cu toată insistenţa, sub presiunea nevoilor. Încercările actuale, cărora
momentan nu li se poate acorda importanţă decât într-un cadru pur teoretic, merită să fie
urmărite cu toată atenţia” 924.
Tot în această revistă englezească, dar în 1925, la pagina 631, se scria despre
încercările de a obţine alcool din olefine, substanţă folosită la cracarea petrolului. Până la
urmă, în materie de alcool, au apărut şi succese: “s-au obţinut la preţuri acceptabile
diverşi alcooli ca isopropil, butil, hexil” 925.
Aceste tentative aveau totuşi şi un alt merit, au devenit un argument în plus în
favoarea teoriei organice de formare a petrolului. În acest sens, în anii Primului Război
Mondial, Dr. Bergius din Heidelberg a făcut experimente de hidrogenare a lignitului,
obţinând o substanţă foarte apropiată compoziţional de petrol 926.
S-a analizat şi situaţia inversă, în care petrolul să fie păstrat, iar în locul lui să fie
utilizate alte substanţe. Scopul acestui experiment era ca benzina să fie înlocuită sau
combinată cu altceva. Experimentul a fost realizat de francezi care, la o maşină normală,
căreia i s-a făcut doar un reglaj de carburator, au încercat patru variante de combustibil.
A. Alcool metilic;
B. Carburantul naţional francez (50% benzină, 50% alcool etilic);
C. Benzină 80% + 20 % lampant;
D. Benzină 70% + 30 % lampant.
Rezultatele, trimise la Academia de Ştiinţe a Franţei, sunt cele din tabelul 3.2.
Tabelul 3.2 Date tehnice pentru patru variante de combustibil.
Date tehnice A B C D
Parcurs total (km) 544 414 86 120
Consum total (litri) 119 48 11 14
Consum la 100 km 22 11,6 12,7 11,7
Viteza medie (km) 46,7 50 62 55
Vit. maximă (km) 80 85 93 90

924
Idem, anul XXV, nr. 8, pag. 1587.
925
Idem, anul XVI, nr. 5, pag. 634.
926
Idem, anul XXV, nr. 12, pag. 965.

256
 Din tabel rezultă că eficienţa cea mai bună, în privinţa consumului de combustibil,
este carburantul naţional francez, adică alcoolul etilic. Ţinând cont de faptul că alcoolul
metilic era cel mai ieftin de produs printr-o fabricare sintetică din oxid de carbon – în
România din gazul metan, cercetătorii francezi au optat pentru prima variantă 927. Dar toate
aceste eforturi ştiinţifice au părut a fi, dintr-o dată, zadarnice. Totuşi, soluţia descoperită
este aproape banală: obţinerea de combustibil pentru motoarele cu explozie din carbonit.
Explicaţia ar fi aceea că: “preparatul special din cărbunele de lemn îi este rezervată o
importanţă deosebită prin carbonit. Acesta se obţine din deşeuri de lemn (deci este foarte
ieftin) care se întrebuinţează în gazeogene speciale amenajate direct pe automobile.
Carbonitul este foarte dens, dur ca şi cocsul, iar la ardere se obţin 8.000 calorii. O maşină
de 4,5 tone a consumat 24 – 25 kg de carbonit pe oră în loc de 28 litri de benzină”928.
Invenţia a fost făcută tot de francezi.
În Germania s-au făcut eforturi intense, “ceea ce nu se vede în Anglia sau S.U.A.” 929
Cercetătorii germani combinau diverse amestecuri din produse, în majoritate locale, din
cărbune, gudroane, uleiuri minerale, substanţe de origine animală sau vegetală.
Toate aceste eforturi din Germania, Anglia, Franţa, vor avea o mare importanţă din
1939, după declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Totalitatea celor mai
importante încercări şi realizări sunt consemnate în subcapitolul “Benzina sintetică”,
pentru a vedea cum au influenţat şi determinat deciziile politice din acea perioadă.
O invenţie foarte importantă îi aparţine inginerului Gogu Constantinescu (fig. 3.37),
fost elev al “Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele” din Bucureşti, “și unul dintre cei mai
vechi exploatatori şi industriaşi de petrol de la noi” 930…

Fig. 3.37 Gogu Constantinescu [ 931] Fig. 3.38 Motor sonic [ 932]

927
Idem, anul XXV, nr. 18, pag. 1513.
928
Idem, anul XXVII, nr. 9, pag. 855.
929
Ibidem, pag. 1045.
930
Idem, anul XXI, nr. 4, pag. 161.
931
Ibidem, pag. 279.
932
Idem, anul XVIII, nr. 9, pag. 277.

257
 Reîntors de la Londra,“în zilele de 5 şi 7 noiembrie, în amfitreatul şcolii, a prezentat
bazele ştiinţei sonice inventată pe de-a-ntregul de domnia sa 933”.
Guvernul englez, ca întotdeaua atent la ştiinţă, i-a pus la dispoziţie circa 3 milioane
de şilingi, ca sonicitatea să nu rămână doar teorie. Încă de la început era evident că invenţia
românului (fig. 3.38) putea fi folosită în multe domenii ale industriei, mai ales în cel al
petrolului.
Lămuritor în cazul forajelor este pasajul următor: “prin această metodă se va asigura
continuitatea neîntreruptă a lucrărilor evitând întreruperile datorită ruperilor curelelor,
transmisiunilor şi va asigura siguranţa lucrătorilor prin evitarea incendiilor” 934.
Principiile esenţiale ale acestei ştiinţe sunt următoarele: bazându-se pe
compresibilitatea apei, Gogu Constantinescu a întrebuinţat mediul acvifer pentru formarea
şi transmiterea de unde, pe care le-a numit sonice, întrucât se propagă cu o viteză apropiată
de a sunetului. În aplicaţii practice s-a folosit de acestea pentru transmiterea energiei.
Curenţii sonici se transmit în ţevi de oţel umplute cu apă şi sunt produşi prin generatori
sonici, pompe fără supape care, prin mişcarea alternativă a pistonului, produc pulsaţii.
Acestea ajung la receptoare speciale care servesc ca motoare sonice.
După calculele efectuate de inventator, randamentul unui astfel de motor este şi de
95%. Cea mai bună utilizare a lor constă în înlocuirea generatoarelor şi motoarelor
electrice trifazate, evitându-se inconvenientele acestora produse de scânteile electrice,
sursa principală de risc de incendiu la sondele eruptive şi a celor cu puternice emanaţii de
gaze. Motoarele sonice sunt extrem de simple şi mai au şi avantajul că pot funcţiona şi sub
apă. În încheierea prezentării lor se mai spunea că “invenţiunea, am zice chiar
descoperirea domnului inginer G. Constantinescu îl onorează şi-l înalţă pe el, dar se
reflectează asupra întregei naţiuni române 935”.
În afară de această invenţie de nivel mondial, în Monitorul Oficial nr. 44 din 28 mai
1920 au mai fost publicate două decrete regale prin care se acordă încă 10 brevete noi, „de
perfecţionare şi importanţă” 936, care interesau în special petrolul şi industria lui. A urmat o
altă invenţie foarte importantă, care a primit tot un brevet regal, „Lingura de lăcărit ţiţeiul”,
inventată de celebrul Virgiliu Tacit în colaborare cu J.T. Hayward. Aceasta a fost denumită
Duplex. Calitatea ei principală era aceea că “va permite în orice împrejurare şi presiune se

933
Ibidem, pag. 279.
934
Ibidem, pag. 279.
935
Idem, anul XVIII, nr. 9, pag. 277.
936
Idem., anul XIX, nr. 11, pag. 342.

258
va găsi coloana de ţiţei în gaura de sondă să se extragă o cantitate maximă de lichid,
închizându-se automat când va fi plină” 937.
În 1933, cele mai mari progrese tehnice, în special în foraj şi extracţie, le-au
înregistrat românii, în aşa măsură că ele “au ridicat industria noastră la nivelul celei
americane” 938.
Remarcăm activitatea lui Henri Coandă în domeniul industriei de petrol (1886 –
1972) 939, care este celebru pentru invenţiile sale în domeniul aviaţiei, însă trebuie
menţionate şi contribuţiile sale la dezvoltarea industriei petroliere. Academician, inginer,
fizician, pionier al aviaţiei şi inventator al motorului cu reacţie, Henri Coandă a fost şi
autorul unor invenţii brevetate care au vizat domeniul petrolier.
În anul 1926, în România, Henri Coandă a realizat un “dispozitiv de detecţie a
lichidelor în sol”, care a fost folosit în prospectarea petroliferă.
În Golful Persic, Coandă a construit un rezervor din beton subacvatic care putea fi
întrebuinţat pentru stocarea rezervelor de petrol 940.
Un alt aspect interesant în comportamentul petroliştilor l-a reprezentat, de la început,
limbajul uzual la serviciu. Existau acele denumiri create de petrolişti care, fie că nu aveau
traducere în limba română, fie că, mai potrivit, mai familiar, le-au regăsit în lucrurile
cunoscute. A apărut un argou tehnic viabil şi astăzi, prin omologarea de către timp şi
experienţă. Multe dintre aceste cuvinte sunt menţionate în cartea „Locuri, oameni,
întâmplări” aşa cum le-a descoperit autorul Mihail Caffe.
Astfel, poate cel mai important cuvânt al acestei industrii, exploatarea petrolieră
numită „schelă”, are acest nume, pus de români, pentru că turlele sondelor seamănau cu
nişte schele, mai ales cele care, la început, erau din lemn.
Un alt cuvânt foarte interesant este „geamblac”, reprezentând platforma din vârful
turlei, unde muncitorii se urcau să prindă sau să desprindă, piesele necesare, prin nişte
scripeţi, coloana de ţevi sau prăjinile de foraj, agăţate de vârful sondei.
Adaptarea cuvântului original a fost foarte simplă pentru români; scripeţii erau făcuţi
de o firmă americană a cărei nume era „James Blake”. Denumirea s-a transformat întâi în
“Jim Blac”, pentru a deveni în final geamblac! La fel s-a petrecut şi în cazul „mesei
rotary”, care se învârte pe loc ca să rotească „ştanga”, o coloană al cărei nume a fost şi mai
simplu de obţinut. Cuvântul original al acestei ţevi pătrate este de origine germană şi, în

937
Idem, anul XIX, nr. 23, pag. 801.
938
Idem, anul XXIV, nr. 1, pag. 35.
939
https://ro.wikipedia.org/wiki/Henri_Coand%C4%83
940
Dicţionar enciclopedic român, Editura Politică, Bucureşti, 1962, pag. 675.

259
acea limbă, îi spune „spilstanga”. Revenind la „masa rotary”, trebuie să precizăm că au
existat şi pompe cu numele acesta, denumirea fiind preluată de la firma producătoare de
echipament petrolier „Rotary” 941.
În arhivele prahovene există acte care evocă activitatea de la Societatea „Româno –
Americană” a tatălui acestui scriitor, inginerul C. Caffe (fig. 3.39):

Fig. 3.39. C. Caffe senior [ 942]

Cuvintele cele mai importante și mai uzitate sunt prezentate în Anexa despre cuvinte
uzuale în petrol.

3.9 Al IV – lea Congres Internaţional de Petrol

În 1921, “Comisia Internaţională de Petrol”, creată oficial în 1907, la Bucureşti, a

primit mandatul de a prezenta programul lucrărilor celui de al IV–lea Congres.
Înainte de toate, totuşi, trebuie menţionat că, la finalul congresului de la Bucureşti,
din 1907, se stabilise ca, viitoarea întâlnire, Congresul al IV–lea să se ţină în Statele Unite,
în 1910 943. Din motive neprecizate, acest lucru nu a mai avut loc.
Pentru organizarea celui de-al IV–lea Congres Internaţional de Petrol au fost
implicaţi patru români celebri în întreaga lume, în special în industria de petrol, dar şi din
mediul academic. Preşedintele de onoare al comisiei a fost Anghel Saligny, iar preşedinţi
profesorul Ludovic Mrazec, Dr. Lazăr Edeleanu şi ing. Constantin Alimănişteanu 944.

941
Caffe Mihail, Locuri, oameni, întâmplări, Editura Dune Publishing House, f.a., f.l.
942
D.J.A.N. Prahova, Dosar 3/1938, fila 102.
943
M. P., anul VIII, nr. 33, pag. 837.
944
Idem, anul XXI, nr. 21, pag. 1061.

260
Inginerul francez, implicat în acest proiect, A. Guiselin, secretarul general al comisiei, a
propus ca în lucrările acestui congres să existe şi un proiect care să pună bazele înființării
unui Institut Internaţional de Petrol, care să aibă sediul la Strasbourg 945.
Până în 1925 nu au mai apărut informaţii despre acest subiect. Atunci, printr-un aviz
primit de la “Crystal Palace”, s-a anunțat că între 21 şi 9 mai 1926, pe o suprafaţă de
30.000 m2, la Londra, se organiza o expoziţie despre petrol, în care urma să se prezinte
amănunţit cum aveau loc producţia, rafinarea, transportul şi distribuţia petrolului. Cu acea
ocazie, s-a proiectat să aibă loc şi un congres internaţional de petrol, la care “sunt invitate
guvernele principale din întreaga lume” 946.
Tot la Londra, în octombrie 1928, la Conferinţa Internaţională de Combustibili,
Gustav Egloff a prezentat o comunicare despre noutăţile în procedeul de cracking 947,
întrucât benzina obţinută prin această metodă era considerată un combustibil cu proprietăţi
superioare benzinei normale 948. Lucrul acesta era cunoscut mai demult, în 1925, dar acum
a fost demonstrat ştiinţific.
Anii trec şi nu a apărut nici o veste despre organizarea acestui congres foarte
important şi foarte costisitor, probabil datorită crizei economice care se făcea tot mai
simţită.În schimb, la Paris, la 15 septembrie 1929, a început al Doilea Congres
Internaţional de Foraje. Din partea României a ţinut un discurs profesorul Ludovic Mrazec,
cel care era iniţiatorul şi organizatorul acestor congrese tematice 949. Tot la Paris, în 1932 s-
a desfăşurat o conferinţă petrolieră cu scopul de a se ajunge “la un aranjament mondial
prin care să se rezolve grelele probleme ce s-au deschis industriei petroliere în ultimii
ani” 950.
În figura 3.40 este prezentată delegația
României la Paris.

Fig. 3.40 Delegaţia românească la

Paris [ 951]

945
Ibidem, pag. 1088.
946
Idem, anul XXV, nr. 25, pag. 2125.
947
Idem, anul XXVIII, nr. 21, pag. 1992.
948
Idem, anul XXVIII, nr. 22, pag. 2025
949
Idem, anul XXIX, nr. 19, pag. 1577.
950
Idem, anul XXXII, nr. 14, pag. 569.
951
Ibidem, pag. 571.

261
 În privinţa României, concluzia unor congresişti a fost că era bine să îşi reducă
producţia cu 15% faţă de anul 1931 952. După terminarea analizelor, conferinţa s-a încheiat
cu un acord. Delegaţia română a obţinut un rezultat notabil, având în vedere că se
considera “o salvgardare a intereselor româneşti pe pieţele de desfacere”, întrucât “ni se
garantează posibilitatea nestânjenită de a acoperi în aceiaşi măsură cotele de export spre
fiecare ţară” 953. Ca o consolare pentru nerealizarea celui de-al IV–lea Congres
Internaţional de Petrol şi ca necesitate pentru industria română de petrol, în Bucureşti, în
Parcul Carol, s-a organizat o expoziţie (fig. 3.41) care s-a inaugurat pe 21 septembrie
1934 954.
Principalii expozanţi au fost societăţile comerciale “Steaua Română”, “Astra
Română”, “Concordia” şi “Româno – Americană”.

Fig. 3.41 Expoziţia din Parcul Carol [ 955]

La 22 noiembrie 1933, un mare număr de societăţi petroliere, la propunerea ing.

Osiceanu, preşedintele „Asociaţiei Industriaşilor de Petrol” au hotărât înființarea unui
Institut Român de Petrol. Arhitectul Sache Covu, de la Academia de Arhitectură Bucureşti,
a întocmit proiectul. Clădirea urma să cuprindă Institutul Român de Petrol şi, la etaj,
Institutul Internaţional de Petrol 956.
Macheta clădirii este prezentată în figura 3.42 [970].

952
Ibidem, pag. 571.
953
Idem, anul XXXII, nr. 15, pag. 609.
954
Idem, anul XXXIV, nr. 19, pag. 1233.
955
Ibidem, pag. 1233.
956
Idem, anul XXXV, nr. 13, pag. 1061.

262
 Fig. 3.42 Macheta clădirii [ 957]

3.10 O „radiografie” retro a industriei de petrol postbelice

Remarcăm şi o informaţie despre un eveniment foarte puţin mediatizat. Ne întoarcem

în timp şi descoperim că, pe 30 noiembrie 1919, la Ploieşti, s-a desfăşurat un congres al
petroliştilor, care a reprezentat o radiografie a industriei româneşti de petrol încă de la
începuturi. Din concluziile acestuia enumerăm: în politica de stat din industria de petrol se
determină două curente: unul de libertate largă, altul restrictiv, menit să distrugă orice
efort al capitalului şi sacrificiile individuale 958.
În figura 3.43 este prezentat un grup de lucru la unul din birourile Societății
“Româno - Americane” [959].

Fig. 3.43 La birou, la Societatea “Româno – Americană” [ 959]

În figura 3.44 este prezentată o secvență din viața Societății “Româno – Americană”.

957
Ibidem, pag. 1061.
958
M. P., anul XVIII, nr. 11, pag. 353.
959
Colecţia Octav Negrea.

263
 Fig.3.44 Secvență din viața societății [ 960]

Dr. D. Economu a afirmat că nici una dintre aceste politici nu trebuia admisă.
Argumentele lui s-au bazat pe date statistice. Astfel, s-a evidenţiat faptul că “Mehedinţeanu
şi o serie întreagă de societăţi engleze, austriece şi ungare s-au ruinat” 961.
Conform datelor care au fost prezentate, în anul 1903 a existat un capital englez de
17 milioane lei, austro – ungar de 14 milioane, german de 2 milioane, olandez de 20
milioane, belgian de 5 milioane, francez de 200.000 lei, iar român de 18.500.000 lei. Mai
toate s-au pierdut, a subliniat analistul. Şi a continuat:
După îmbunătăţirea legislaţiei în 1904, situaţia era mult ameliorată. Din 1908 şi
până la evacuarea în faţa inamicului invadator, s-au investit capitaluri de diferite
provenienţe, de aproape 1 miliard lei 962.
În ultimii ani se investiseră sume considerabile, mai ales de către capitalul naţional,
iar totalul trecea de 1 miliard de lei. În anul 1916, existau 27 de rafinării mari şi mijlocii şi
37 mici. În 1916, existau 962 sonde cu o producţie de 450 vagoane/zi. În 1918, după
gonirea inamicului, au rămas 437 sonde productive, iar în 1919 se ajungea la 508.
În tabelul 3.3 și figura 3.45 sunt prezentate numărul de sonde și evoluția acestora în
perioada 1916 – 1919 [975].
Tabelul 3.3 Numărul de sonde (1916 – 1919)
An Număr sonde

1916 962
1918 437
1919 508

960
Colecţia Octav Negrea.
961
M. P., anul XVIII, nr. 11, pag. 353.
962
Ibidem, pag. 353.

264
 Fig. 3.45 Evoluţia numărului de sonde 1916 – 1919 [ 963]

Concluzia oratorului a fost că industria de petrol avea nevoie de sume enorme.

Acesta a acuzat statul de intenția de a monopoliza această industrie, mai ales de intenţia de
a expropria subsolul, ceea ce ar fi dus la deposedarea de terenuri a zeci de mii de ţărani.
Un semn distinctiv că industria de petrol românească trecea printr-un proces de
modernizare a rezultat şi din faptul că a apărut un “regulament, pentru aplicarea art.73 din
legea sanitară relativ la depozitarea, vinderea şi transportarea petrolului şi a derivatelor
lui”.
Acestea erau împărţite în trei grupe, în funcţie de gradul de inflamabilitate. Pentru a
desfăşura toate aceste acţiuni era nevoie de autorizaţii speciale, după ce substanţa era în
prealabil verificată “în laboratoarele statului sau ale comunei” 964.
În 1921, structura capitalului din industria română de petrol era (fig. 3.46):
- 33,6% englezesc (214.000.000 £);
- 24,3% românesc (8.000.000.000 lei);
- 17,9% franco – belgian (308.000.000 franci francezi);
- 7% olandez (7.000.000 guldeni) 965.

963
Sursă: autor.
964
M. P., anul XXII, nr. 19, pag. 1162.
965
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 287.

265
 Fig. 3.46 Structura capitalului din industria română de petrol în 1921 [ 966]

În lei, capitalul englezesc însemna 11.061.000.000 lei, cel franco – belgian

589.000.000 lei, iar cel olandez 230.450.000 lei, suma totală a acestor capitaluri fiind de
1.988.045.000 lei, adică 82,8%. Despre procentul de 17,2%, care descoperim că rămâne
după însumarea celor trei tipuri de capital, nu se specifică cărei naţionalitate aparţine, de
unde sunt investitorii, capitalul acestora fiind de aproximativ 413.000.000 lei.
În 1927, România se afla pe locul şase în lume în ceea ce priveşte producţia de
petrol. Procentual, pe primul loc era S.U.A. cu 119.715.323 t – 72,1%, urmată de Rusia cu
9.589.404 t – 5,8%, Venezula cu 8.529.801 – 5,1%, Mexic cu 8.492.866 – 5,1%, Iran cu
4.874.172 t – 3% şi România cu 3.661.358 t – 6,7% 967.
Din calculele efectuate, am constatat faptul că există o greşeală de calcul în cartea
Industria de petrol şi gaze din România, proporţia cu care țara noastră se înscria în acest
clasament fiind de 2,22%.
Cu acest procent prezentăm graficul din figura 3.47:

Producția de petrol în 1927

100
SUA
Rusia
0 Venezuela
Mexic
Iran
România

Fig. 3.47 Ţări exportatoare de petrol [ 968]

966
Sursă: autor.
967
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 289.
968
Sursă: autor.

266
 În 1930 structura capitalului din industria română de petrol se prezenta astfel (fig.
3.48):
36,83% anglo – olandez, (758.479.207 lei);
26,62% românesc, (537.568.932 lei);
21,93% franco – belgian, (438.653.465 lei);
10,1% american (208.000.000 lei) 969.
Din suma totală a acestor capitaluri investite în industria română, 1.942.701.604 lei,
cele mai mari reprezentau tot investiţiile anglo – olandeze. Însumate, rezultă un procent de
95,48%. Tot în anul 1930, despre diferenţa de procentaj care apare, acum de 4,52% nu se
specifică naţionalitatea investitorilor, capitalul investit de aceştia fiind de 93.085.148 lei.

Fig. 3.48 Structura capitalului din industria română de petrol în 1930 [ 970]

O informație foarte importantă în ceea ce privește destinul petrolului românesc este

cea care precizează numărul de oameni implicați în industria română de petrol. Cifrele
fluctuează, astfel că, în 1930, un număr de 28.899 au activat în această industrie, pentru ca
în 1938 numărul să fie de 23.600. În schimb, numărul celor care au activat în rafinării a
crescut de la 7.500 în 1938, la 7.900 în 1939, dar personalul tehnic superior a scăzut de la
210 la 100 971.
O altă problemă a petroliştilor români îl reprezenta faptul că au încasat banii pentru
vânzarea petrolului şi produselor obţinute din petrol, luând ca reper galonul american, care
avea 3,7835 litri, în timp ce, la vânzarea cantităţilor de petrol, s-a luat în calcul galonul

969
Stanciu Ion, În umbra Europei, Editura Silex, 1996, pag. 80.
970
Sursă: autor.
971
Calcan Gheorghe, În universul petrolului românesc, Editura MEGA, Cluj Napoca, 2022, pag.187.

267
englez, acesta având 4,5435 litri 972, ceea ce însemna aproape cu un sfert mai puţin din
suma ce trebuiau să o încaseze! Aceasta poate fi numită o afacere galonată.
Tot o eroare s-a făcut şi în cazul vânzării benzinei, când s-a asimilat benzina uşoară
românească cu un produs american, dar inferior. Eroarea era cu atât mai ciudată cu cât, în
1908, după al treilea Congres Mondial al Petrolului, de la Bucureşti, şi-a început
activitatea, la Londra, “Comisia Internaţională pentru Unificarea Metodelor de Analiză”,
care avea afiliate comisii naţionale 973.
În 1921, în Camera Deputaţilor, prof. dr. I. N. Anghelescu a susţinut un raport asupra
proiectului de lege privitor la comerţul produselor de petrol în România şi a enumerat
câteva exemple: “Anglia avea, în 1911, plasate în alte ţări 84 miliarde franci ceea ce le
aduce un venit de peste 8 miliarde franci anual. În momentul acela Anglia tindea să devină
o ţară a cărei întreagă populaţie trăieşte din rentă. A fost războiul iar acum, dacă va
exploata mai departe situaţia avantajoasă în care se găseşte, englezii vor deveni cu toţii un
popor de rentieri pentru care va muncii lumea întreaga” 974.
Analiza deputatului român a continuat cu referinţe despre importanţa petrolului faţă
de cărbuni, lucru pe care tot Anglia l-a sesizat prima. Redăm fără nici o intervenţie citatul
despre modul în care patru englezi „s-au asociat, au stabilit un plan pe care l-au urmărit
cu perseverenţă, au investit sute de milioane, au provocat şi alimentat revoluţii”. Iar
concluzia deputatului român a fost: „În această situaţie se manifestă puterea voinţei,
prevederii şi genialităţii unui popor superior, prin acţiunea unor oameni reprezentativi ai
rasei” 975. Şi a enumerat câteva exemple: Lord Curzon, Sir Marcus Samel, conducătorul
Societăţii Shell Transport, Lord Cowdray şi Sir John Cadman, profesor la Universitatea din
Birmingham, menţionând şi faptul că „nimeni nu a ştiut de această asociere”.
Despre modul în care “superioritatea” poate fi folosită în mod distructiv a apărut un
model care va deveni tragic. Ne referim la implicaţiile care pornesc din o carte tipărită, în
1924, Mein Kampf – Lupta mea, autobiografia şi expunerea ideilor politice ale lui Adolf
Hitler 976.
În perioada 1923 – 1926 s-au remarcat, în industria română de petrol, cele mai bune
prețuri, la nivel mondial.
O analiză a costurilor în cazul unei sonde de 600 metri adâncime, efectuată în
ianuarie 1923, arată un preț de 12.073 lei/metru. Comparând preţul total, inclusiv extracţia

972
M. P., anul XXIV, nr. 1, pag. 25.
973
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 178.
974
M. P., anul XXI, nr. 6, pag. 243.
975
Ibidem, pag. 243.
976
Layton Geoff, Germania: Al Treilea Reich, 1933 ‒ 1945, Ed. BIC ALL, Bucureşti, 2001, pag. 159.

268
şi transportul, rezultă faptul că, în România, preţul în cazul unei astfel de sonde era de 20%
– 50% mai mic faţă de preţurile mondiale.
Problema în acel moment era că preţul materialelor pentru efectuarea de sondaje era
mai mare ca în oricare altă ţară 977. Acest lucru nu i-a impiedicat şi pe unii capitaliști să
înfiinţeze societăţi de exploatarea petrolului, la începutul anului 1923 existând 160 de
astfel de firme 978, multe dintre ele activând în mai multe puncte de exploatare. În acel an,
în România existau 267 de firme 979, iar până la 1 decembrie 1923 numărul lor a ajuns la
305 980.
La începutul anului 1926, şi ca efect a noii legi a minelor, acestea au ajuns la 400 de
puncte de exploatare 981, din luna august 1925 apărând unul şi în Bucovina, la Vijniţa 982.
Din datele Institutului de Statistică Generală a Statului rezultă că suprafaţa tuturor
terenurilor petrolifere, în 1926, era de aproape 56.000 hectare. Mai exact, era o suprafaţă
de 55.763 ha, din care particularii deţineau 54.039 ha – 97%, iar statul era proprietar pe
1.724 ha – 3%. Se exploata pe o suprafaţă de 4.212 ha, din care 3.379 erau ale
particularilor 983.
După intrarea în vigoare a noii legi a minelor, în noiembrie 1924, se depăşesc 350 de
puncte de exploatare.
Tot în 1923, pentru a rezolva şi problema materialelor necesare, la sonde la „Uzinele
de Fier” (fig. 3.49) şi „Domeniile” din Reşiţa a început construcţia de sape de foraj.

Fig. 3.49 Sape de foraj în lucru la Uzinele de Fier [ 984]

977
M. P, anul XXIII, nr. 1, pag. 42.
978
Idem, anul XXIII, nr. 2, pag. 93.
979
Idem, anul XXIII, nr. 3, pag. 169.
980
Idem, anul XXIII, nr. 23, pag. 1686.
981
Idem, anul XXVI, nr. 11, pag. 31.
982
Idem, anul XXV, nr. 11, pag. 873.
983
Idem, anul XXVII, nr. 24, pag. 2448.
984
Idem, anul XXIII, nr. 8, pag. 559.

269
 Producţia s-a diversificat, astfel că, în 1934, la Uzinele „Vulcan” din Bucureşti, care
şi-au perfecţionat şi mărit utilajele, se produc tuburi de foraj, acoperind 35% din necesarul
României. Atunci se importau anual 800 de vagoane cu astfel de produse 985.
Spre sfârşitul anului 1921, pe 9 decembrie, într-un raport al directorilor Companiei
„Roumanian Consolidated Oilfields Limited”, a reapărut în actualitate un proiect foarte
important pentru locuitorii oraşului Ploieşti. Era vorba de faptul că această companie
obţinuse dreptul exclusiv de a furniza în acest oraş gaze naturale, pentru „încălzit şi pentru
forţa motrice”. Totul era pregătit pentru demararea proiectului, dar România a intrat în
Primul Război Mondial şi lucrurile au fost abandonate.
În raport se afirma că în timpul ocupaţiei inamice lucrurile au fost „necesarmente
oprite”. După armistiţiu a fost obţinută o prelungire a concesiunii şi cei de la companie îşi
asigurau serviciile „unui inginer american experimentat în chestiunile gazelor
naturale” 986. Concomitent cu această acţiune, cei de la „Roumanian Consolidated Oilfields
Limited” au obţinut noi concesiuni importante de terenuri conţinând zăcăminte de gaze
naturale, la 11 km de Ploieşti, în localitatea Ariceşti. După ce s-au făcut prospecţiuni
amănunţite, s-a decis forarea unei sonde și s-a constatat că zăcământul de gaze naturale era
foarte bogat. Proiectul s-a dezvoltat, avându-se în vedere săparea mai multor sonde. Până
atunci compania construiese o conductă de la această sondă până la oraş. De acolo a urmat
rapid amplasarea de conducte prin Ploieşti, pentru a deservi un număr de rafinării şi alte
fabrici, între timp nici locuitorii oraşului nefiind ignoraţi, pentru că „se iau toate
dispoziţiunile necesare pentru a pune aceste gaze şi la dispoziţia trebuinţelor
domestice” 987. Următorul pas pe care această companie intenţiona să-l facă a fost crearea
unei firme subsidiare, care să se ocupe exclusiv de distribuirea gazului în Ploieşti.
În 1924, şi Societatea “Româno – Americană” fora sonda nr. 1 la Ariceşti, pe moşia
Ariceşti – Rahtivani şi, la 715 metri, a dat de un strat foarte bogat de gaze naturale. Despre
manifestările ei se afirma: „erupţia acestor gaze a fost atât de puternică, încât aruncă
pietrele din interiorul sondei la înălţimi foarte mari şi zgomotul făcut de erupţie se auzea
până la Câmpina, ba chiar până la Buştenari. Presiunea gazelor este enorm de mare, dar
nu se poate preciza în cifre” 988.
La un moment dat, o piatră a lovit în turla de fier a sondei şi a produs o scânteie. A
urmat un incendiu a cărei coloană de flăcări atingea 65 – 70 de metri. În faţa unei astfel de

985
Idem, anul XXXV, nr. 14, pag. 1077.
986
Idem anul XXI, nr. 24, pag. 1243.
987
Ibidem, pag.1243.
988
Idem, anul XVIII, nr. 1, pag. 30.

270
situaţii, locuitorii din Ariceşti au fost evacuaţi. Până la urmă incendiul s-a stins singur, tot
din cauza unui accident care, din cauza căldurii, s-a produs firesc : s-au prăbuşit coloanele
sondei şi nu a mai fost alimentat cu oxigen.
Luându-se în calcul amplitudinea zăcământului de gaze naturale, în Monitorul
Oficial nr.192 din 2 septembrie 1925, printr-o decizie ministerială, pe baza unui referat al
Institutului Geologic Bucureşti, regiunea Ariceşti din judeţul Prahova, pe o suprafaţă de 58
km2, a fost declarată „câmp de gaze” 989. Gazele pe care societatea le extrăgea cu sondele
de la Ariceşti vor fi folosite ca forţă motrice la uzina societăţii „Steaua Electrică” din
Floreşti 990.
În S.U.A., în octombrie 1928, erau alimentate cu gaze naturale 4.600 localităţi 991. De
menţionat şi faptul că, în 1930, România era recunoscută ca a doua mare posesoare de gaz
metan din lume, după Statele Unite 992.
În privinţa petrolului, succesul cel mai important a fost “răzbirea” unei sonde la
Moreni – Stavropoleos care, după precizările geologului Emil Sanielevici (fig. 3.50),
„deschide un câmp de activitate intens în această regiune” 993.

Fig.3.50 Carte de vizită [ 994]

Vestea era bună şi pentru primăria localităţii, căci, pentru fiecare vagon cu
hidrocarburi, în 1927, li s-a plătit o taxă de 7.000 lei 995. Ca reper asupra preţurilor din acei
ani, precizăm că abonamentul anual la revista bilunară Monitorul de Petrol, 111 pagini, un
exemplar costa 1.500 lei 996, iar o pagină de publicitate, în 1928, costa 37.500 lei/an997.
Pentru întreaga colecţie pe un an preţul era de 2.000 lei 998.

989
Idem, anul XXIV, nr. 18, pag. 1555.
990
Idem, anul XXVI, nr. 20, pag. 1967.
991
Idem, anul XXVIII, nr. 19, pag. 1829.
992
Stanciu Ion, op.cit, pag. 79.
993
Idem, anul XXVI, nr. 23, pag. 2255.
994
M. P., anul XXVII, nr. 7, pag. 668.
995
Idem, anul XXVII, nr. 6, pag. 563.
996
Ibidem, pag. 600.
997
Idem, anul XXVIII, nr. 14, pag. 1365.
998
Idem, anul XXIX, nr. 12, pag. 1009.

271
 Implicarea în astfel de programe în favoarea cetăţenilor face ca primarul Ploieştiului
să acorde titlul de „Cetăţean de Onoare”, la 29 decembrie 1921, directorului general al
Societăţii „Astra Română”, A. Guest, fiind premiat cu suma de 300.000 lei, pentru
realizarea „lucrărilor de şoseluire, pavaje, etc., a Bulevardului nou care va lega Bariera
Bucureşti cu Gara de Triaj 999. În luarea lui de cuvânt, A. Guest a răspuns: „Chiar cei
dintre noi care suntem de naţionalitate străină ne simţim sufleteşte cetăţeni ai acestei
ţări” 1000.
Cei de la Monitorul de Petrol au concluzionat:
„E un gest care corespunde perfect opiniei economistului care a spus că unde se
înalţă o sondă, se pune baza unui nou progres al civilizaţiei” 1001.
Astfel de acţiuni continuă şi, pentru prima dată, gazele pentru consum casnic au fost
introduse la Ploieşti de către Societatea „Astra Română”, în 1928, urmând ca din
septembrie 1929 şi locuitorii oraşului Câmpina să beneficieze de un astfel de program 1002.
Repere ale acestui progres, încă vizibile, sunt prezentate în Anexa 3 – I.R.D.P. şi
Steaua Română 1003. Sunt documente care reprezintă acţiuni, scopul oricărei activităţi
comerciale în societatea capitalistă, de la Societăţile Comerciale „I.R.D.P.” – „Industria
Română de Petrol”, şi „Steaua Română”.
La „I.R.D.P”., la 2 iunie 1922, director general era I. Al. Ghika, iar o acţiune costa
500 lei 1004. Despre „I.R.D.P.” se spunea că este “o mare întreprindere fondată exclusiv cu
capital românesc şi are o conducere de asemenea exclusiv naţională” 1005.
La Societatea „Steaua Română”, în 1926, data la care s-au emis acţiunile, director
general era Rogers 1006.
În 1920, guvernul român a achiziţionat acţiuni de la Societatea „Steaua Română” şi
le distribuie în Elveţia, la bursă, la „Züerich” 1007, prin „Societe de Credit Suisse”. Dar acele
acţiuni trebuiau ştampilate. Cu întârziere, conform domnului Derussi, ambasadorul român
în acea ţară, s-a reuşit acest lucru, după ce cumpărătorii, 300.000, au fost chemaţi cu ele
pentru „a intra în legalitate” 1008.
Faptul că nici în 1924 acţiunile Societăţii “Româno – Americană” nu erau cotate la
nici o bursă şi nu erau tranzacţionate, acestea sunt imposibil de găsit fizic. Ele aparţineau

999
Idem, anul XXII, nr. 3, pag. 161.
1000
Ibidem, pag. 261.
1001
Ibidem, pag. 261.
1002
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 291.
1003
Colecţia personală.
1004
M. P., anul XXI, nr. 24. pag. 665.
1005
Idem, anul XXI, nr. 24, pag. 1516.
1006
Idem, anul XX, nr. 1, pag. 31.
1007
Idem, anul XXIV, nr. 16, pag. 1337.
1008
Idem, anul XXI, nr. 24, pag. 1516.

272
marii companii americane Standard Oil Cy 1009. Până în acel an, în fiecare Monitor de
Petrol a apărut anunţul cu un ton de mirare: “acţiunile ei nu sunt cotate la nici o
bursă” 1010. Ar mai fi de adăugat că, la Camera de Comerţ a Franţei, s-au emis monede
în 1923, de fapt bonuri, în strânsă legătură şi cu industria de petrol, în valoare de 2 franci.
Cu mult noroc în achiziţionarea lor, suntem în măsură să le prezentăm (fig. 3.51).

Fig. 3.51 Monede (faţă/verso) emise Camera de Comerţ a Franţei [ 1011]

3.11 Legea Minelor din 1924

Prin Decretul regal nr.1360, din 28 martie 1923, a fost promulgată Constituţia
României întregite. La punctul 19 era prevăzută naţionalizarea bogăţiilor miniere ale
ţării 1012. De aici atenţia străinilor cu interese în industria română de petrol a început să
crească. “O poziție clară și vehementă împotriva înscrierii în proiectul Constituției a
principiului naționalizării subsolului” a fost adoptată de “Asociația Petroliștilor din
România”, în cadrul unei mari întruniri la Ploiești – la 25 februarie. Toți vorbitorii s-au
pronunțat împotriva naționalizării subsolului” 1013.
Pentru a pune în aplicare acest punct 19, trebuia aprobată o nouă lege a minelor.
Deja realitatea naţionalităţii investiţiilor se schimbase, în sensul în care participarea
românească la capitalul investit crescuse de la 8,1%, în 1914, la 24,3, în anul 1921 (8
miliarde lei) 1014.
Cel mai multe investiţii le aparţineau englezilor, 214 milioane £, adică 33,6% 1015.

1009
Idem, anul XXIV, nr. 3, pag. 174.
1010
Ibidem, pag. 174.
1011
Colecţia personală.
1012
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 258.
1013
Calcan Gheorghe, Industria Petrolieră din România în perioada interbelică, Editura Tehnică, București,
1997, pag. 20.
1014
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 255.

273
 După dezbateri îndelungate, propuneri şi revocări de idei, agitaţii din partea
petroliştilor, în 18 iunie 1924 a fost votată Legea Minelor, cu 83 bile albe şi 4 negre, în
Senat, şi cu 134 în Camera Deputaţilor, unde opoziţia s-a abţinut 1016. Legea a fost
promulgată prin Decretul Regal nr. 2294 din iunie 1924, şi publicată în Monitorul Oficial
nr.143/4 iulie 1924, când intra în funcţiune.
Referitor la petrol, se preciza că sunt proprietate de stat bitumurile solide, lichide şi
gazeiforme. Petrolului i se acorda o atenţie specială, perimetrul maxim concesionabil fiind
de 400 ha, (art.183), iar durata concesiunii trebuia să fie de maximum 20 de ani, pentru
suprafeţele de până la 10 ha, şi 30 de ani, pentru cele mai mari de 10 ha (art.185) 1017.
Principalele obiective ale acestei legi au fost:
- o cât mai bună valorificare a zăcămintelor;
- dezvoltarea economiei naţionale;
- adaptarea intereselor economiei naţionale la piaţa internaţională 1018.
În primele dezbateri referitoare la această lege s-a menţionat faptul că “discuţiile
asupra ei nu vor înceta, dimpotrivă, ele vor începe abia şi vor avea în favoarea lor
sprijinul realităţilor, căci, până acum, discuţiile au fost teoretice” 1019.
În toată polemica a predominat “chestiunea capitalului străin”. Toată lumea angajată
în discuţii a fost de acord că el era necesar. La fel şi în cazurile referitoare la românizarea
industriei de petrol, ca şi a industriei miniere în general. Unanimitatea de opinii a încetat
însă în cazul nuanţelor, “polemica a fost aprigă şi cu un complect dezacord de vederi
asupra cestiunii dacă în condiţiile legii minelor capitalul străin va veni să se mai plaseze
în industria noastră de petrol şi dacă românizarea ei se poate obţine pe cale bruscă,
prevăzută de această lege, sau trebuie aşteptat dela evoluţia economică naturală” 1020.
Până în acel moment, după o evaluare a ministrului industriei, Tancred
Constantinescu, investiţiile străine au fost considerabile, avându-se în vedere că este vorba
de lei – aur. Corelate cu valoarea cursului monetar de atunci, era vorba de o sumă de 18
miliarde lei, fără a menționa sumele de capital străin care s-au pierdut la începutul
industrializării şi care nu figurau în calcule, multe dintre societăţile comerciale
nemaiexistând. Pentru a argumenta împotriva celor care se temeau de efectul pe care l-ar
putea avea capitalul străin în industrie, cei de la Monitorul de Petrol au fost radicali:

1015
Ibidem, pag. 287.
1016
M. P., anul XXIV, nr. 13, pag. 1075.
1017
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 258.
1018
Ibidem, pag. 288.
1019
Ibidem, pag. 288.
1020
M. P., anul XXIV, nr. 13, pag. 1007.

274
 “Încă nu există exemplu în care capitalul străin să fi putut deznaţionaliza o
ţară” 1021.
În scopul de a simplifica eventuala rectificare a unora dintre prevederile aceastei legi,
12 societăţi petroliere cu capital românesc au trimis ministrului de industrie şi comerţului
un memoriu. În care se preciza că:
“Societăţile petrolifere cu capital naţional ţin în primul rînd să mulţumească onor
guvernului că a depus în Parlament proiectul de lege a minelor, prin votarea căruia
dispoziţiunile legale din întreaga ţară vor fi aceleaşi şi tot de odată va înceta o stare de
lucruri neprielnică reluării normale a activităţii miniere” 1022.
Pentru ca legea să fie în armonie cu interesele generale şi permanente ale economiei
naţionale, cele 12 societăţi petroliere şi-au prezentat opiniile la fiecare dintre punctele
tratate de lege: 1.
Explorări – era necesar ca legea să încurajeze explorările. Perimetrul de explorare pentru
bitumene trebuia urcat la 500 ha. Durata permiselor de explorare trebuia să se fixeze la 5
ani, astfel evitându-se întocmirea de studii incomplete. Redevenţa statului, de pe primul
perimetru concesionat exploratorului, să fie jumătate din cea obişnuită; 2.
Concesiuni – prima concesiune de exploatare trebuia să fie acordată exploatatorului într-un
anumit termen ce ar trebui să fie fixat de această lege, spre a da posibilitatea acestuia să
execute la timp lucrările;
3. Naţionalitatea capitalului – prin actualele dispoziţii ale legii nu se compensa
inegalitatea dintre societăţile cu capital străin şi cel cu capital românesc;
Principalele regiuni petrolifere din ţară au fost puse în valoare cu capital şi muncă
românească, profitul însă a fost al altora. Faptul că terenurile erau productive a fost
dovedit prin puţuri de mână. Şi se exemplifică: Moreni prima sondă în Cricov a fost săpată
de Negroponte, la Păcureţi de societatea Speranţa, la Câmpina de Hernea, la Colibaşi de
Grigorescu, la Chiciura de Seceleanu, la Gura Vitioarei de Colibăşeanu, adevăraţi
pionieri şi îndrumători ai industriei de petrol. Toate acestea justifică dreptul pe care îl au
societăţile cu capital românesc la întâietate 1023.
4. Redevenţe – acestea trebuiau să fie prelevate din brut, adică din totalitatea
sondelor productive şi neproductive ajunse la straturi, făcându-se media pe sonde şi zi. În
cazul personalului angajat, se propunea ca 75% să fie români, care să aibă aceleaşi salarii
şi drepturi ca personalul străin. La încetarea concesiunii, instalaţiile să nu treacă în posesia

1021
Ibidem, pag. 1009.
1022
Ibidem, pag. 1010.
1023
Ibidem, pag. 1013.

275
statului sau a noului proprietar fără o justă despăgubire.
Ca o concluzie, ministrul industriei, Tancred Constantinescu, a declarat: „Mi-am spus
să facem o lege dreaptă, o lege echitabilă, o lege care să ţină cont de capitalul străin... dar
în acelaşi timp să facem o lege naţională care să apere şi să îndrume capitalul şi energia
spre industrie...” 1024
După adoptarea Legii Minelor, cu modificări minore, s-a considerat că era o victorie
a politicii făcută de liberali, prin metoda „prin noi înşine”, pentru că, “judecând
împotrivirea puternică a marilor interese şi trusturi occidentale, apare ca un fapt
deosebit” 1025.
Presa americană, în frunte cu New York Times, ca şi presa britanică, au inserat ştiri şi
comentarii despre „stipulaţiile inacceptabile ale acestei legi” 1026.
Totuși, englezii au fost marii beneficiari ai legii. Românii nu au uitat de modul în
care reprezentații Angliei au trasat granița de vest a României. Printre efectele economice
generate de această Lege a Minelor, sesizate în scurt timp și de investitorii străini a fost că
“producția englezilor se dubla, iar cea a Româno – Americană se diminua. Englezii au
fost intenționat avantajați de Guvernul României” 1027.
Și în Franța legea are interpretări defavorabile, unele chiar ironice. Un astfel de
exemplu este următorul: „În 1924 regele României promulga „legea roșie” a petrolului pe
care exploatatorii au catalogat-o imediat o lege bolșevică, nihilistă și revoluționară.
Legea precizează că toate rezervele de petrol românesc devin proprietatea statului” 1028.
Walter Teagle, preşedintele Societăţii Comerciale “Standard Oil”, declarase la 3
august 1921:
“Viitorul industriei petrolului în România atât în ce priveşte companiile americane,
cât şi celelalte companii în funcţiune depinde în mare măsură de modul în care
pământurile neutilizate ale statului şi coroanei ce conţin petrol, vor fi negociate” 1029.
Pentru a fi mai eficienţi, la Londra s-a creat un sindicat cu scopul de a reprezenta cât
mai bine interesele anglo – olandeze, franceze şi româneşti 1030.
În favoarea acestei legi, în 1924, au intervenit şi englezii, prin Sir Edvard Manville,
care a afirmat că „e îmbucurător că terenurile petrolifere ale statului care, până acum, au

1024
Ibidem, pag. 1075.
1025
Stanciu Ion, În umbra Europei, Editura Silex, 1996, pag. 71.
1026
Ibidem, pag. 71.
1027
Essad Bey, op. cit, pag. 275.
1028
Ibidem, pag. 274.
1029
Stanciu Ion, op.cit., pag. 71.
1030
Ibidem, pag. 80.

276
fost păstrate cu atâta dragoste vor fi la îndemâna oricărei societăţi care are o
predominare de 55% capital românesc” 1031.
O prevedere foarte importantă prin dimensiunea ei naţională a constituit-o faptul că
“75% din fiecare categorie de personal, să fie români. La orice control unde nu se va
constata respectarea acestei prevederi se va considera că e vorba de o contravenţie” 1032.
În câţiva ani şi Turcia, dorind să aibă o industrie de petrol pe teritoriul naţional, a
legiferat aceste potenţiale industriale. În legea adoptată de această ţară se preciza că,
“pentru încurajarea iniţiativei private, se acordă deplină proprietate la 25% din terenul
identificat ca petrolifer, restul de 75% revenind statului” 1033.
Opinia lui Vintilă Brătianu, ministru de finanţe, apărută într-un interviu publicat tot
de un ziar englezesc, Financial Times, referitor la legea românească, era clară: “Dorim să
cooperăm cu capitalul străin în industria petrolului… căutăm să rezervăm controlul ei
pentru capitalul naţional… Iată scopul principal al legii minelor…” 1034
Legea Minelor a făcut parte, ca punct culminant, dintr-o serie mai amplă de măsuri
economice, cu efecte juridice (legile comercializării, energiei şi apelor), elaborate de
guvernul I. I. C. Brătianu, în spiritul politicii liberale “prin noi înşine” 1035.
Primul lucru pe care îl putem afirma este faptul că a anticipat chiar ceea ce vor a face
Statele Unite începând din primăvara anului 1925: “conservarea propriilor resuse de
petrol” 1036.
Dar cât a fost de bine elaborată, sau dacă a avut greşeli majore, vom descoperi după
analiza crizei economice din 1933. Până atunci, aces tact normativ a mai suferit modificări,
mai precis pe 28 martie 1929 1037. În 1929 a apărut o nouă lege minieră, mult mai favorabilă
capitalului american 1038.
La 12 iulie 1928, s-a publicat în Monitorul Oficial nr. 157 Regulamentul Special
pentru supravegherea şi controlul exploatărilor de petrol şi gaze. Au apărut modificări la
rubricile “Planuri”, “Registre”, “Autorizarea lucrărilor”, “Distanţe”, “Poliţia lucrărilor”,
“Măsuri privitoare la zăcământ şi producţie”, “Incendii”, “Accidente”, “Măsuri disciplinare
şi sancţiuni”, etc. Se preciza că distanţa între sonde va fi fixată pentru fiecare şantier în

1031
M. P., anul XXIV, nr. 14, pag. 1197.
1032
Idem, anul XXIV, nr. 18, pag. 1829.
1033
Idem, anul XXVI, nr. 6, pag. 522.
1034
Idem, anul XXIV, nr. 18, pag. 1449.
1035
Buzatu Gheorghe, op.cit., pag. 203.
1036
M. P., anul XXV, nr. 5, pag. 403.
1037
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 260.
1038
Essad Bey, op.cit, pag. 275.

277
parte, prin programul general de lucru. Vechea distanţă dintre sonde, de minimum 50
metri, se va păstra doar între sonde şi staţiile de rezervoare 1039.
Legea Minelor, cu toate intervenţiile ulterioare a fost, totuşi, foarte bine elaborată.
Un argument l-a reprezentat şi faptul că guvernul columbian, care dorea să adopte o
legislaţie în domeniul resurselor naturale, a solicitat guvernului român, în 1929, “să-i
desemneze un expert în materie de legislaţie petrolieră” 1040.
Privind retrospectiv, valoarea acestei legi este dată și de frecventa ei îmbunătăţire.
Practic, modificările apărute în cuprinsul ei au depins de modul în care au alternat la putere
Partidul Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc.
O astfel de schimbare a apărut în următoarea lege a minelor, realizată de guvernul
liberal condus de Gheorghe Tătărăscu 1041, care a intrat în vigoare la 24 martie 1937. Scopul
ei principal a fost să încurajeze societăţile cu capital românesc, precizând clar că o parte
din perimetrele statului se atribuiau dezvoltării societăţilor cu capital românesc 1042. În
această lege apărea un articol cu titlul “Consideraţiuni asupra noii legi a minelor”, în care
se explicau motivele pentru care, în 1929, au fost necesare modificări faţă de varianta
originală, cea din 1924, care s-a călăuzit după trei principii:
a. O cât mai bună valorificare a zăcămintelor;
b. Dezvoltarea economiei naţionale prin armonizarea tuturor factorilor producţiei;
c. Apărarea intereselor economiei ţării pe pieţele de desfacere.
S-a remarcat faptul că un capitol din lege a necesitat o atenţie deosebită, şi anume
distribuţia şi comercializarea produselor petroliere.
A fost suprimat articolul care prevedea că produsele acestea nu se mai pot
comercializa liber, ci de către stat, în asociaţie cu rafinăriile 1043. Acest lucru a fost posibil
şi datorită evoluţiilor de pe scena politică. Astfel, schimbarea guvernării liberale cu cea
naţional – ţărănistă, condusă de Iuliu Maniu (noiembrie 1928 – iunie 1930), aducea noi
schimbări. Guvernarea naţional – ţărănistă a ajuns la putere într-o perioadă economică
destul de complicată, datorată declanşării crizei economice în 1929. După instaurarea
noului guvern, în politica economică se impunea o altă orientare, cea a „porţilor deschise”,
specific naţional – ţărăniştilor, care înlătura principiul liberal „prin noi înşine.” Susţinerea

1039
M. P., anul XXVIII, nr. 15, pag. 1435.
1040
Idem, anul XXIX, nr. 5, pag. 393.
1041
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 261.
1042
Ibidem, pag. 293.
1043
M. P., anul XXXVII, nr. 7, pag. 449.

278
acestui guvern avea drept rezultat adoptarea altei legi a minelor, care s-a impus în 1929,
după dezbateri intense în Parlament, între cele două grupuri politice aflate în opoziţie.
Maniu îşi justifica decizia pentru modificări folosind ca argument atragerea
capitalurilor străine în egală măsură cu cele româneşti. Prin crearea unei situaţii favorabile
de egalitate, renunţând la toate dispoziţiile restrictive ale legii din 1924, căuta să deschidă o
cale de atragere a simpatiei capitaliştilor străini 1044.
În cele din urmă, în redactarea legii s-au regăsit noi principii: egalitatea deplină între
capitalul străin şi cel românesc, înlăturarea dispoziţiilor cu caracter limitativ în privinţa
personalului utilizat, precizarea răspunderii ministeriale pentru toate măsurile de ordin
minier şi libera circulaţie a acţiunilor 1045.
Curentul pornit de Maniu era sprijinit de ministrul Industriei şi Comerţului, Virgil
Madgearu. Într-o expunere, înainte de votarea viitoarei legi, a precizat: „regimul minier în
spiritul naţionalismului agresiv a fost o greşeală, pentru că aplicarea ei n-a izbutit să
creeze trustul de petrol naţional care să înfrunte trusturile internaţionale … a contribuit
într-o largă măsură la îndepărtarea curentului de capital străin” 1046.
Tot în 1929 s-au întocmit hărţi despre România minieră şi industrială (figurile 3.52 și
3.53).

Fig. 3.52 Harta minieră: petrol, cărbune, gaz natural [1057] Legendă

1044
Buzatu Gheorghe, op.cit., pag. 226 ‒ 229.
1045
M. P., anul XXIX, nr. 1, pag. 61.
1046
Idem, anul XXIX, nr. 2, pag. 105 ‒ 107.

279
 Fig. 3.53 Harta industrială în 1929 [ 1047] Legendă

În 1927, în urma declaraţiilor inginerului C. Osiceanu, preşedintele „Asociaţiei

Industriaşilor de Petrol din România”, într-un articol din ziarul Viitorul, din 14 octombrie,
oficiosul guvernului, “se stabileşte că industria de petrol trece printr-o criză trecătoare,
astfel cum au mai fost şi altele. Datoria ei este de a se aşeza pe baze solide, căutând
prosperitatea prin sporirea consumului şi prin eficentizarea producţiei” 1048.
Printre argumentele exprimate de acesta, în favoarea tezei crizei economice, a fost că
preţul păcurii a scăzut de la 1.500 lei la 1.275 lei/tonă. A propus trecerea la „economiile
cele mai severe”, pentru că a venit momentul, cum spune românul, „să strângem cureaua”.
Dar conchidea: “Să nu uităm că petrolul nu este numai arma prin care se câştigă
războaiele, el este puterea pusă în slujba libertăţii economice a unei ţări” 1049.
Peste câţiva ani, inginerul C. Osiceanu a ajuns directorul general al Societăţii “Steaua
Română”, dar, cel mai interesant lucru este faptul că, printre uleiurile aflate atunci în
comerţ, era unul care se numea “OSIN” (fig. 3.54) (denumit şi “Soarele
automobilismului”) 1050, nume dat în onoarea lui. Probabil că acesta trebuia să fie uleiul de
motor dorit pentru avioane de inginerul Radu Irimescu. La fel a fost şi în cazul benzinei cu
cifră octanică superioară, care se numea OSIN “Fulger” 1051 .

1047
Idem, anul XXIX, nr. 19, pag. 1529.
1048
Idem, anul XXVII, nr. 20, pag. 2039.
1049
Ibidem, pag. 2062.
1050
Dobrescu Constantin, Băjenaru Carmen, Petrol, politică şi cultură la Ploieşti, Editura Prahova, 2014,
pag. 45.
1051
Ibidem, pag. 45.

280
Lui C. Osiceanu (fig. 3.55), în 1938, guvernul francez i-a acordat ordinul Legiunea de
Onoare, în grad de comandor 1052. În total, a primit 9 mari distincţii din România, Franţa,
Italia şi Olanda.

Fig. 3.54 OSIN (model) [ 1053] Fig. 3.55 C. Osiceanu [ 1054]

La Ministerul Economiei Naţionale se lucra, în 1938, la revederea articolelor din

Legea Minelor, varianta ultimă, cea din 29 martie 1929, pentru a o pune în acord cu
realităţile sau, cum spuneau oficialităţile „se urmăreşte soluţionarea sinceră şi echitabilă a
problemelor cunoscute care sugrumă posibilitatea de a valorifica zăcămintele
cunoscute” 1055.
Printre aceste realităţi luate în calcul erau şi următoarele: în 1929, în industria de
petrol a României existau 146 de societăţi comerciale cu capital în lei. Cea mai bogată era
Societatea “Astra Română”, cu un capital de 1.356.000.000 lei, controlată de englezi şi
olandezi, urmată de “Steaua Română”, cu 1.000.000 lei, acţiuni deţinute de români,
francezi şi englezi 1056. Pe locul 8 în acest clasament, cu “un capital emis şi deplin vărsat”,
era deţinut de Societatea “Româno – Americană” 1057. În funcţie de natura capitalului, se
remarcă faptul că existau şi alte societăţi. Cu un capital în lire sterline erau active 15
societăţi, în franci francezi şi belgieni funcţionau 32, în florini olandezi, 2.
O altă informaţie importantă este aceea că, în 1929, România a făcut un împrumut
extern cu scopul de a realiza o stabilizare monetară. Acesta era cel de-al doilea împrumut,
după cel din 1919, pe care l-am menţionat anterior. În 1929 s-a împrumutat suma de 106,5
milioane $, consecinţa acestui lucru fiind creşterea stocului de aur, iar specialiştii în
economie au afirmat că „s-ar putea emite, fără niciun risc, 60 miliarde lei, la cursul de
stabilizare” 1058.

1052
M. P., anul XXXVIII, nr. 3, pag. 203.
1053
Idem, anul XXXI, nr. 23, pag. 1137.
1054
Idem, anul XXVII, nr. 20, pag. 2061.
1055
Idem, anul XXXIX, nr. 16, pag. 1355.
1056
Idem, anul XXIX, nr. 3, pag. 165.
1057
Ibidem, pag. 167.
1058
M. P., anul XXIX, nr. 4, pag. 307.

281
 Au urmat importuri masive de tehnică petrolieră, precum masa rotativă (rotary table),
din figura 3.56. Practic, doar această piesa s-a mai păstrat din aceea perioadă, fiind
importată în 1930 de una dintre societăţile petroliere care activa la schela Ochiuri din
judeţul Dâmboviţa. În prezent, aceasta se află în patrimoniul Muzeului Petrolului din
Ploieşti, fiind expusă în curtea instituţiei.

Fig. 3.56 Rotary Table [ 1059]

Concluzia a fost că după achitarea împrumutului către S.U.A., pe care România îl

contractase după Primul Război Mondial, s-a remarcat depăşirea momentelor de criză în
relaţiile româno – americane, apărute în vara anului 1924, iar în anii următori s-a produs o
relaxare în relaţiile dintre cele două ţări, deşi interesele “Standard Oil” au rămas
neschimbate 1060. Scopul societăţii americane era „dominarea industriei petroliere
româneşti” 1061. Apoi guvernanţii s-au concentrat asupra relaţiilor cu ţările europene. În
luna octombrie 1929, Virgil Madgearu (fig. 3.57) a obţinut „un răsunător succes” 1062 la
Londra şi Paris, unde se dusese în vederea îmbunătăţiri relaţiilor economice cu cele două
ţări.

Fig. 3.57 V. Madgearu [ 1063]

1059
Muzeul Petrolului, în curte.
1060
M. P., anul XXIX, nr. 4, pag. 71.
1061
Ibidem, pag. 76.
1062
Idem, anul XXX, nr. 1, pag. 9.
1063
Idem, anul XXIX, nr. 9, pag. 728.

282
 În industria petrolieră, se aşteapta ca situaţia să fie benefică, primul scop fiind acela
de a se introduce „o serie întreagă de inovaţiuni în domeniul exploatării şi rafinării care
nu au putut fi aplicate pe o scară mai largă din cauza lipsei de capital”. Acesta era
sprijinul pe care îl aşteptau rafinăriile, pentru a fi “modernizate şi dotate cu unităţi care să
le dea posibilitatea de a extrage într-o proporţie mai însemnată, produsele scumpe” 1064.

3.12 Efectele progreselor la Societatea „Româno – Americană”

La Societatea “Româno – Americană” s-a hotărărât desfăşurarea unui amplu proces

de modernizare, după cum se poate vedea şi în fotografiile aflate în colecţia Muzeului
Petrolului Ploieşti, prezentate în Anexa 3 – “Româno – Americană” Interbelic. La data de 3
mai 1929, a avut loc o şedinţă a acţionarilor care au hotărât ca 34.164.010 lei să fie trecuți
în fondul de rezervă special în vederea investiţilor viitoare 1065.
La firma „mamă” lucrurile au mers şi mai bine, Societatea „Standard Oil”
înregistrând un beneficiu net în 1928, de 108.485.686 $, ceea ce le-a depăşit aşteptările.
Explicaţia oficială pentru aceste rezultate era că au desfăşurat “un control sever al
metodelor de extracţie şi de exploatare” 1066.
Mai mult, angajaţii firmei au beneficiat de programe prin care munca lor era
stimulată, beneficiile obţinute peste salariu îi determinau să fie creativi şi inovatori. Fără
acces la arhivele americane nu putem şti cu certitudine ceea ce s-a întâmplat în America,
dar, ţinând cont de ceea ce s-a aplicat în România, este lesne de înţeles. Normalitatea
înseamna ca programele americane să fie aplicate şi la avatarul lor din România.
Destinul petrolului românesc poate fi evidențiat și prin evoluţia tuturor rafinăriilor
româneşti care s-au dezvoltat în perioada interbelică, lucru ce a permis ţării o capacitate de
export mai mare.
Capacitatea de prelucrare a ţiţeiului a crescut de la 4.593.474 t/an, în 1916, la
9.434.000 t/an, în 1940, în timp ce extracţia lui a crescut de la 1.885.619 t/an, în 1913, la
8.704.000 t, în 1940, ceea ce însemna o creștere de 4,6 ori 1067.
Încă din 1918, „Standard Oil Company” a demarat un proiect îndrăzneţ în Statele
Unite, care determina angajaţii ei să îmbunătăţească productivitatea firmei, ideile eficiente
fiind plătite de societate. Programul, numit în America „Coin your ideas”, în România a

1064
Idem, anul XXIX, nr. 4, pag. 309.
1065
Idem, anul XXIX, nr. 11, pag. 928.
1066
Idem, anul XXIX, nr. 12, pag. 1071.
1067
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 319.

283
devenit „Planul pentru răsplata ideilor bune” 1068. În sinteză, scopul urmărit era de a-i
îndemna pe angajaţi să conceapă idei, metode, operaţiuni mai eficiente, chiar originale,
care se puteau utiliza în domeniul tehnic şi administrativ 1069.
Într-un prolog, care apare în actele oficiale denumit “Introducere”, semnată Paul
Ruedemann, conducerea Societăţii “Româno – Americană” a anunţat că „se aşteaptă ca
toţi angajaţii, indiferent şi pentru cine vor lucra, trebuie să contribuie la bunul mers şi
progresul societăţii din care fac parte. Salariaţii care participă la mărirea activităţii şi
reduc cheltuielile, prelungesc dincolo de această perioadă existenţa ei şi dau posibilitatea
de a angaja pe alte persoane şi performează astfel un act de beneficiu pentru societatea
lor.
Pe de altă parte ei desfăşoară inteligenţa şi iniţiativa lor, manifestând un mai mare
interes pentru munca ce exercită. Pe lângă aceasta salariaţii arată societăţii capacitatea
lor grăbind-o de a lua măsurile necesare pentru plasarea lor după merite şi contribuind
astfel la edificarea unei organizaţiuni eficace” 1070.
Dar acest program nu a fost singurul în motivarea angajaţilor. S-au luat în calcul şi
situaţiile în care angajaţii “vin la serviciu într-un mod reflex” generat doar de faptul că
„aveau serviciu”. În aceste cazuri, în “Introducere”, se preciza: „Există, de bună seamă,
persoane care găsesc satisfacţia de a lucra în continuu, într-un mod cu totul mecanic, fără
să recurgă la inteligenţa lor, pentru propăşirea lucrului. Astfel de angajaţi, şi experienţa a
dovedit-o, nu numai că nu contribuie la sporirea societăţii, ci şi întârzie progresul ei. De
aceea direcţia anunţă cu cea mai vie satisfacţie tuturor salariaţilor ei inaugurarea
planului pentru răsplata ideilor bune” 1071.
Orice propunere care se dovedea utilă era recompensată, de aceea “sugestiunile
salariaţilor vor trebui încercate pentru un timp pentru a stabili meritele lor într-un mod
mai definit” 1072.
Pentru a fi cât mai eficienţi, conducerea Societăţii “Româno – Americană” a întocmit
un Regulament care cuprindea criterii prin care se stabileau participanţii, categoria şi
ierarhia recompenselor. În “Definiţia” acestui program se afirma că „Planul pentru
răsplata ideilor bune” era un organ prin care salariaţii pot supune direcţiei ideile lor care să
aducă o îmbunătăţire în felul de lucru al societăţii, iar cele care vor fi merituoase vor fi

1068
D.J.A.N. PH, dosar „Româno ‒ Americană”, nr. 16/1936 ‒ 1948, fila 1.
1069
Ibidem, fila 1.
1070
Ibidem, fila 11.
1071
Ibidem, fila 11.
1072
Ibidem, fila 11.

284
răsplătite. “Scopul” era de a îndemna pe salariaţi să se gândească de a îmbunătăţii lucrările
lor. Pe foaia oficială a acestui program (figura 3.58) au apărut ştersături, ceea ce arată
modul prin care autorii au încercat să găsească formularea cea mai bună.

Fig. 3.58 Proiectul [ 1073]

La acest program puteau participa salariații, conform primului criteriu stabilit, numit
“Eligibilitatea”:
A. lucrători,
B. funcţionari,
C. şef – supraveghetori în a căror sarcină imediată intră salariaţii din categoriile A
şi B,
D. supraveghetorii imediaţi ai şefilor supraveghetori din categoria C 1074.
Proiectul a fost administrat de către un “Comitet Local” stabilit de direcţiune. De
asemenea, exista şi un “Comitet Central”, care a stat la dispoziţia comitetului local.
Ţinând cont de categoriile de competitori care erau excluși (directori, subdirectori,
şefi de echipe, funcţionari superiori, ingineri, chimişti) era evidentă dorinţa realizatorilor
de a stimula pe cei care, altfel, era foarte greu să propună idei conducerii, ţinând cont de
obstacolele date de ierarhie.
Nici cei excluşi de la acest proiect nu erau ignoraţi, pentru ei existând alte proiecte ce
îi puteau face să avanseze profesional. Pentru ingineri şi chimişti existau programe de
formare şi perfecţionare în străinătate, de obicei în America, la baza firmei “mamă.”
Modul de ierarhizare a recompenselor avea în vedere patru categorii, stabilite în
funcţie de recompensele care puteau fi câştigate. Pentru a fi eficienţi, fiecare răsplată este
definită clar.

1073
Ibidem, fila 1.
1074
Ibidem, fila 1.

285
 - Categoria iniţială – cu sume cuprinse între 500 – 7.500 lei;
- Categoria suplimentară – cu sume până la 20.000 lei;
- Categoria principală – peste 20.000 lei;
- Categoria specială – nu se mai specifică o sumă anume, ea fiind acordată rar şi
pentru idei cu totul excepţionale 1075.
Sumele de bani erau gândite în funcţie de valoarea leului pentru fiecare perioadă. În
anii ’30, aceste sume reprezentau o valoare mult mai mare decât în timpul celui de-Al
Doilea Război Mondial iar, după devalorizarea leului, valoarea stimulativă rămâne doar
faptul că angajatul care a făcut-o a fost inclus în program. Ierarhizarea iniţială era
argumentată de meritele fiecărei idei şi era admisă de un “Comitet de Răsplată a Ideilor
Bune”.
Argumentul, în cazul premierii suplimentare, a constat în aplicarea ideii pe parcursul
întregului an. Ea era supusă unei cercetări şi, dacă se justifica mărirea celei iniţiale, se
aproba, bazându-se pe reevaluarea ideii. În cazul categoriei principale, care presupunea o
motivare financiară deosebită, erau impuse mai multe condiţii: ideea trebuia să fie suficient
de valoroasă pentru a merita recompensa care depăşea 20.000 lei, trebuia să fie pusă în
aplicare cel puţin un an, începând cu 1 ianuarie a anului în care a fost luată în considerare,
şi trebuia să fie aprobată de către conducerea societăţii.
Comitetul care avea sarcina de a prelua ideile valoroase şi potenţial realizabile în
practică, era compus dintr-un supraveghetor din fiecare secţie a companiei – producţie,
vânzare, administraţie, contabilitate – şi un inginer 1076. O dată pe lună comitetul se întrunea
pentru a studia noile idei propuse, le analiza şi făcea recomandări. Acest program s-a
desfăşurat continuu până după reforma monetară din 15 august 1947, făcută după venirea
comuniştilor la putere și explică, în plus, reuşitele Societăţii “Standard Oil” în America.
Dar, înainte de a încheia acest subiect, trebuie prezentat şi unul dintre cazurile care
au fost încununate de acest program. Pentru că, fără el, este ca şi cum am vorbi de o
olimpiadă, dar nu prezentăm nici un campion olimpic.
Este vorba despre un caz din 16 martie 1944 când, în vreme de război, un angajat de
la Societatea “Româno – Americană” a câştigat concursul pentru că a îmbunătățit modelul
de puşcă de perforat colone de sondă. Invenţia, după cum spune memoriul înaintat
comitetului de către “Serviciul de Studii Tehnice”, consta în perfecţionarea şi modificarea

1075
Ibidem, fila 1.
1076
Ibidem, fila 1.

286
acestei puşti și fusese făcută de electricianul Niţă Gheorghe de la “Secţia de perforări de
sonde” (fig. 3.59). Analizată de specialiştii societăţii, se concluzionează că aceasta este mai
bună ca modelul vechi şi “face o economie importantă” 1077. Premiul primit a fost de
30.000 lei.

Fig. 3.59 Atestarea premiantului [ 1078]

3.13 Un „incendiu monstru” la Societatea „Româno – Americană”

Astfel a fost descris în Monitorul de Petrol incendiul izbucnit în noaptea de 24 spre

25 iulie 1925, la sonda nr.1 Româno – Americană de la Moreni, schela Pleaşa – Moreni
Nord (fig. 3.60). Trecuse doar un an de la incendiul produs tot la Societatea „Româno –
Americană” la sonda nr. 1 de la Ariceşti, pe moşia Ariceşti-Rahtivani remarcat prin
coloana de flăcări care atingeau 65 – 70 de metri.
În 1925, acest al doilea incendiu s-a declanşat când sonda atinsese al treilea strat
productiv, la adâncimea 1.143 metri. Fiind sub o mare presiune a început o violentă erupţie
care a aruncat în aer aparatul de foraj. Acesta s-a lovit de o piesă metalică, probabil de
schelă, sau de un burlan, a generat o scânteie care întâi a aprins gazul, apoi petrolul. Sonda
a continuat să erupă violent şi gaze, şi petrol, ceea ce a făcut imposibilă stingerea focului.
Se spera înnisiparea, ceea ce ar fi dus la stingerea focului. Pe o rază de 200 de metri, s-au
oprit toate lucrările, iar accesul a fost interzis 1079. După o lună, intensitatea focului era
aceeaşi. “Debitul ei este evaluat la 500 sau 800 tone pe zi” 1080!

1077
D.J.A.N. PH, dosar „Româno ‒ Americană”, nr. 16/1936, fila 124.
1078
Ibidem, fila 129.
1079
M. P., anul XXV, nr. 15, pag. 1306.
1080
Idem, anul XXV, nr. 17, pag. 1473.

287
 Fig. 3.60 Harta locaţiei [ 1081]

În figurile 3.61 și 3.62 sunt prezentate câteva aspecte aferente operațiilor de salvare
din anul 1927.

Fig. 3.61 Salvare în 1927 [ 1082]

Fig. 3.62 Imagini cu incendiul, acţiunea de stingere prin tunel [ 1083][ 1084][ 1085]

1081
Idem, anul XXIV, nr. 22, pag. 1815.
1082
Arhiva Muzeului Petrolului, Album 22, nr. Inventar 3.141.443

288
 Până la urmă, acest incendiu a fost stins, doar impresia despre puterea lui fiind
durabilă. Dar nici aceasta nu a dăinuit prea mult timp, pentru că un eveniment de acelaşi
fel, mult mai puternic, mult mai periculos, a urmat la aceeaşi schelă de producţie peste
patru ani.

În figurile 3.63 și 3.64 sunt prezentate câteva

imagini privind incendiul de la sonda 260 (1929) și
sonda 160 (1930).

Fig. 3.63 Incendiul de la sonda 160, în 1929

[ 1086]

Fig. 3.64 Incendiul de la sonda 160, în 1930

[ 1087]

În figura 3.65 este prezentat un grup de muncitori petroliști angajați în lupta cu acel
incendiu “monstru”.

Fig. 3.65 Muncitorii la tunel [ 1088]

1083
Colecţia Octav Negrea.
1084
M. P., anul XXV, nr. 12, pag. 1306.
1085
Idem, anul XXV, nr. 21, pag. 1733.
1086
Idem, anul XXIX, nr. 13, pag. 1287.
1087
Arhiva Muzeului Petrolului, Album 27, nr. Inventar 3.141.448.

289
 Ceea ce a făcut ca incendiul prezentat să pară minor este ceea ce a urmat, peste 4 ani,
la sonda 160 a Societăţii “Româno – Americană”. Prezentăm în continuare concluziile
desprinse din studiul acestui caz.
Un nou incendiu a început pe 28 mai 1929 la schela Moreni – Ţuicani. Sonda
ajunsese la 1.453 metri şi se extrăgeau prăjinile de foraj. Din 662 mai rămăseseră 25 de
bucăţi când, o erupţie de noroi le-a aruncat afară din sondă. Prăjinile s-au lovit de o ţeavă
metalică, s-a produs o scânteie şi imediat a izbucnit violent incendiul, ca şi în cazul
incendiului precedent. Foarte rapid, focul s-a propagat la 14 sonde, 6 dintre acestea
aparţinând Societăţii “Astra Română”, 6 erau ale Societăţii “Româno – Americană” şi 2 ale
“I.R.D.P”. Această explozie, din dimineaţa de 28 mai, se soldează cu 29 de răniţi şi un
mort 1089. Realimentat cu gaze, incendiul se manifestă din nou violent, coloana de flăcări
având circa 50 de metri. În afară de punctul în care s-a produs incendiul la această sondă cu
numărul 160, la celelalte focarele “au fost localizate şi stinse” 1090. La 1 iulie 1929, s-a
anunţat oficial că incendiul sondei 160 de la Moreni nu a putut fi localizat 1091. Tot atunci se
menţiona că focul ardea cu intensitate. Dar a fost doar începutul evenimentelor tragice,
pentru că, din eroare, un muncitor a lovit într-o coloană şi s-a produs o scânteie. Din cauza
gazelor, are loc încă o explozie şi mai mor 2 oameni, iar alţi trei sunt grav răniţi 1092.
Povestea acestui incendiu a fost relatată în întregime în luna august 1929, în
Monitorul de Petrol, când speranţele de a fi stins rapid erau tot mai reduse.
Încercările de stingere au fost tot mai numeroase, dar, alimentat continuu de gazele
din zăcământ, focul nu a putut fi stins. Când s-a încearcat săparea unui tunel, cu scopul de
a găuri coloana de erupţie şi a capta pe cale deviată ţiţeiul şi gazele, încă 3 persoane au fost
rănite. S-a ajuns la coloană, la 30 metri adâncime, s-a reuşit captarea hidrocarburilor, dar a
fost insuficient. Au venit reprezentanţii guvernului, s-au organizat comisii împreună cu
specialiştii, s-a încearcat stoparea incendiului cu ajutorul oamenilor de la toate socităţile
care aveau sonde la Moreni, dar nu s-a reuşit. Din cauza deselor infiltraţii de gaze, lucrările
înaintau foarte încet 1093. S-a reîncearcat stingerea de la suprafaţă, dar, datorită faptului că
raza de acţiune a focului a crescut, în decembrie 1929 s-a renunţat la această metodă 1094. În
ciuda acestei decizii, în atelierele Societăţii “Româno – Americană” “se lucrează intens la
noi aparate”, pentru a se încerca stingerea de la suprafaţă 1095.

1088
Idem.
1089
M. P., anul XXIX, nr. 13, pag. 673.
1090
Idem, anul XXIX, nr. 16, pag. 1413.
1091
Idem, anul XXIX, nr. 21, pag. 1773.
1092
Idem, anul XXIX, nr. 15, pag. 1327.
1093
Idem, anul XXIX, nr. 22, pag. 1847.
1094
Idem, anul XXX, nr. 1, pag. 51.
1095
Idem, anul XXIX, nr. 23, pag. 1919.

290
 Cum incendiul dura de aproape un an, în luna mai 1930, pe şantierul de la Moreni a
venit ministrul industriei, Ed. Mirto, însoţit de directorul general al minelor, E.
Balasinovici şi, împreună cu specialiştii, au examinat detaliat situaţia 1096.
Dar soluţiile găsite devin inutile curând, o nouă explozie făcând mai multe victime.
S-a reuşit diminuarea intensităţii focului, când s-a produs o altă explozie la sonda nr. 82,
aflată la 10 metri distanţă (deşi în Legea Minelor distanţa minimă dintre sonde era
legiferată la minim 50 de metri).
În timp ce sonda 160 ardea, s-a continuat forajul la o altă sondă aparținând Societății
„Astra Română”, aflată la o distanţă de 230 metri.
În iunie 1929, la o adâncime de 1597 metri a fost pusă în producţie o sondă care
produce 400 tone/zi. Acest succes îi determină să sape şi alte sonde şi, până în iunie 1931,
sunt puse în producţie 68 de sonde 1097.
Cum nu se înregistrează nici un progres în stingerea incendiului, timp de un an nu
mai apar alte informaţii. Prima informaţie apărută datează din august 1931, când se spunea
că sonda 160 continua să ardă, cu toate că, după un procedeu inventat de doi ingineri
americani, s-au făcut trei încercări de stingere cu dinamită 1098! A urmat aplicarea unui
procedeu de stingere care avea la bază un procedeu românesc proaspăt brevetat.
Informaţii despre valoarea totală a daunelor produse de incendiu nu au existat, dar,
de remarcat faptul că, în doar o lună, alte 16 invenţii “interesând industria de petrol” au
fost brevetate 1099.
Pe 18 septembrie 1931, cei doi americani au reuşit să stingă incendiul, înainte de a fi
aplicată invenţia românească, dar numai pentru câteva zile, pe 27 septembrie, “din cauze
necunoscute”, acesta s-a reaprins 1100. Informaţiile despre stingerea acestui incendiu, cel
mai mare din industria petrolieră românească, sunt contradictorii, unele precizând că
românii au stins incendiul, altele că americanii.
Articolul final despre stoparea acestui eveniment tragic relata:
“După o durată de 2 ani şi circa 4 luni a fost stins în noaptea de 18 septembrie, în
urma surpării unui bloc însemnat de teren de la gura craterului sondei, bloc care a astupat
această gaură de 40 metri lăţime şi 20 metri adâncime. Trebuie să recunoaştem că
încercările de stingere prin dinamitare efectuate inginerii americani, Kindlay şi Shopp, au
fost elemente indirecte care au contribuit la provocarea situaţiei finale. Elemente care au

1096
Idem, anul XXX, nr. 10, pag. 611.
1097
Arhiva Muzeului Petrolului Ploieşti, dosar 7504, nr. Inventar 40222404.
1098
M. P., anul XXX, nr.16, pag. 819.
1099
Ibidem, pag. 827.
1100
Idem, anul XXXI, nr. 19, pag. 935.

291
ajutat la stoparea focului au constat în captarea gazelor şi devierea lor prin conducte
precum şi răcirea cu apă a pereţilor craterului sondei” 1101.
Din acel moment, reprezentanții de la Societatea „Româno – Americană” au trecut la
curăţarea craterului şi instalarea unui coş prin care gazele rămase să fie îndepărtate.
În afară de cuantificarea pagubelor, inclusiv morţi şi răniţi, concluzia finală este că,
în România, a existat un incendiu care a durat 2 ani şi aproape 4 luni! A fost apreciat drept
cel mai mare incendiu al unei sonde de petrol din România, chiar din Europa.
Acest incendiu a impresionat atât de mult, încât a devenit subiect de literatură.
Un astfel de exemplu a apărut în cartea Peceţi în aur negru, de Damian Ionescu,
care a scris că „Faima acestei sonde 160 Americana a străbătut întreaga lume”1102. Şi
detaliază: “Locuitorii Morenilor şi a altor vreo şapte, opt sate dimprejur, au fost treziţi din
somn de o groaznică explozie, înzecit mai puternică decât toate care fuseseră până
atunci” 1103. Din fericire, acest contra – record nu a fost depăşit! Făcând comparaţia între
cele două incendii, este clar că al doilea a fost adevăratul „incendiu monstru”, cum fusese
denumit atunci.

3.14 Prezenţa petrolului în artă

În afara prezenţei acestui incendiu în literatură, atât în cea română, cât şi în cea
străină, industria de petrol a avut o influenţă neaşteptată în viaţa de zi cu zi a românilor,
fiind prezentă şi la petreceri! Un exemplu elocvent este apariţia a două cântece în care este
vorba şi de petrol.
Primul este cântecul “Ionel, Ionelule”, apărut în 1937 1104, compus de George
Sbârcea, alias Claude Romano, care fusese ameninţat de directorii Teatrului Alhambra că
va fi concediat, dacă nu compune o melodie de succes. Rezultatul a fost că a apărut
cântecul nemuritor lansat în 1937. Primele interprete ale melodiei “Ionel, Ionelule” au
fost Lulu Nicolau şi Lisette Verea, un duet de succes al epocii.
De remarcat prima strofă: “Când se duce luna la culcare/ Cine stă beat în
cârciumioare/ Şi în fiecare dimineaţă/ Cine sta cu felinaru-n braţe”. În Bucureşti, în acea
perioadă, încă domina iluminarea cu gaz lampant pe străzi.

1101
Ibidem, pag. 941.
1102
Ionescu Damian, Peceţi în aur negru, Editura Albatros, Bucureşti, 1980, pag. 51.
1103
Ibidem, pag. 53.
1104
http://audiovideotecanationala.blogspot.com/2015/02/istoria-hitului-ionel-ionelului.html

292
 Acelaşi lucru se observă şi la melodia „Costică, Costică”, ale cărei versuri sunt scrise
de Gică Petrescu 1105. Chiar şi după Al Doilea Război Mondial, gazul lampant încă era
folosit cu precădere. O spune şi acest cântec, încă din prima strofă: „Costică, Costică/ fă
lampa mai mică 1106...
Prezenţa industriei de petrol a apărut şi în scluptură sau grafică. Un exemplu este cel
al scluptorului Arthur Hoffman care „în timpul liber a realizat busturi ale marilor
personalităţi ploieştene sau din România, care au umplut muzeele oraşului Ploieşti”1107.
Recent, în memoria dr. ing. Nicolae Debie, în faţa I.P.I.P. Ploieşti, a fost amplasat un
ansamblu scluptural monumental, operă a artistului plastic Alfred Dumitriu. Sunt trei piese
distincte, „Portret leonin”, „Tetraedru” şi „Fântâna cu 7 izvoare” 1108.
În grafică şi pictură remarcăm activitatea lui Otto Barabas-Teleajen care a avut o
bogată şi diversă carieră. Despre acesta se spunea că: „Se remarcă o serie de lucrări
realizate pe baza studierii literaturii de specialitate şi la faţa locului, care prezintă o
incursiune în istoria trecută şi prezentă a petrolului românesc” 1109. Mai mult decât atât,
artistul este cel care a omagiat, în 1957, împlinirea unui secol de industrie petrolieră în
România. A realizat tablouri, grafică şi, în mod special, machete prin care vor fi tipărite
timbre. Una dintre ele, care există şi în patrimoniul Muzeului Petrolului din Ploieşti este
prezentată în figura 3.66, iar în 3.67 apare o altă realizare, stema R.S.R. în care figurează o
sondă, una dintre implicaţiile elocvente ale destinului petrolului românesc în artă.

Fig. 3.66 Machetă timbru 1 leu [ 1110] Fig. 3.67 Stema R.S.R. [ 1111]

1105
https://muzeulgicapetrescu.wordpress.com/2009/12/16/costica-costica/
1106
https://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/centenar-gica-petrescu
1107
http://www.gociman.com/mircea_gociman/sport/arthur_hoffmann.htm
1108
Broşura “In memoriam ‒ Dr. ing. Carol Nicolae Debie”.
1109
https://www.cjph.ro/evenimente/551%E2%80%92expozitia-istoria-petrolului-prin-ochi-de-artist-otto-
barabas-teleajen-110-ani-de-la-nastere
1110
Arhiva Muzeului Petrolului Ploieşti.
1111
https://ro.wikipedia.org/wiki/Republica_Socialist%C4%83_Rom%C3%A2nia

293
 Mai multe dintre realizările acestui artist sunt prezentate în Anexa 3 – Otto Barabas.
În filmografie, atât în cea românească, cât și străină, au fost ecranizate multe filme pe
acest subiect, cum este filmul artistic apărut în anul 1944, “Gaslight” 1112, petrolul și gazul
fiind metafore. Serialul american „Dallas” şi filmul românesc „Pruncul, petrolul şi
ardelenii” sunt două dintre cele mai cunoscute filme din România.
Printre ultimele realizate sunt filmele documentare „A Crude Awakening: The Oil
Crash (2006)”, „Who Killed the Electric Car? (2006)”, „Dreamland (2009)”, „Crude
(2009),” „GasLand (2010)”, ”Inteligenţa Artificială, oportunitate şi pericol, un documentar
despre petrolul viitorului,” 1113 şi „Deepwater Horizon” 1114.
Apreciem că reprezentarea cea mai importantă a acestei industrii de petrol în artă a
fost făcută prin prezenţa simbolică a unei sonde pe stema Republicii Socialiste România.
Practic, industria de petrol românească nu a fost ignorată în aceste genuri artistice.
De asemenea, o altă influenţă a industriei petroliere româneşti poate fi observată în plan
edilitar – administrativ. Există multe străzi care poartă numele unor petrolişti
reprezentativi, sau al unor instituţii sau activităţi din acest domeniu. Dintre ele, în Ploieşti,
enumărăm: “Bulevardul Petrolului”, “Băicoi”, “Buştenari”, “Chimiei”, “Energiei”,
“Făcliei”, “Furnalului”, “Laboratorului”, “Industriei”, “Marin Mehedinţeanu”, “Moreni”,
“Păcureţi”, “Petrochimiştilor”, “Rezervoarelor”, “Rafinorilor”, “Sondelor”, “Ţintea”,
“Ţiţeiului”, “Vega”, etc. 1115
Şi în domeniul sănătăţii există două instituţii cu nume preluate din industria română
de petrol: Spitalul municipal „Petrolul” şi Policlinica „Petrolul”, iar în domeniul sportiv,
Stadionul „Petrolul”. Cunoscutele echipe de fotbal „Petrolul” şi „Astra” (cu stadionul C.S.
“Astra”) au marcat puternic opinia publică a localităţii, şi nu numai.
Clubul Sportiv „Petrolul” funcţioneză neîntrerupt în oraş din anul 1958 1116.
În afară acestor prezenţe, în Ploieşti există şi un sistem de învăţământ cu nume şi
activităţi în acest domeniu şi multe instituţii şi unităţi economice de profil.

3.15 Economie în timp de criză

Înainte de a aborda subiectul crizei economice în relaţie cu industria de petrol,

propunem studierea hărţii următoare, din 1931, în care este reprezentată situaţia acestei
industrii în întreaga Europă. Harta a fost publicată în cartea lui Mihai Pizanty, Le pétrole
1112
Dumitrescu Nicolae, Filme de referinţă ale secolului XX, Editura Printeuro, Ploieşti, 2005, pag. 234.
1113
https://www.descopera.ro/dnews/19078065-inteligenta-artificiala-oportunitate-si-pericol-un-documentar-
despre-petrolul-viitorului
1114
Deepwater Horizon Deepwater Horizon: Eroi în largul mării (2016) Film CineMagia.ro.
1115
9_02_Avram_Lazar_Calcan_Gheorghe_ICONN_2.pdf (onomasticafelecan.ro), pag. 987.
1116
Ibidem, pag. 987.

294
en Roumanie, care are o introducere de Nicolae Iorga care anticipa că, în curând, dincolo
de problemele de ordin economic care apăreau accidental, se va declanşa o situaţie care va
afecta întreaga planetă. Era vorba despre ceea ce istoriografia a numit Criza economică din
1933. Primele semne au apărut încă din 1929 şi, în ciuda măsurilor luate, situaţia s-a
agravat.
În figura 3.68 este prezentată harta industriei petroliere din Europa anilor 1931, iar în
figura 3.69 – o copie după prima pagină a revistei Le pétrole en Roumanie”.

Fig. 3.68 Hartă Europei în industria petrolieră, 1931 [ 1117] Fig. 3.69 Prima pagină [ 1118]

În literatură, cea care preia informaţiile lui Richard Lewinson din Historie de la crise
(1929 – 1939) 1119 se afirmă că un element important a fost faptul că “prosperitatea
americană intrase în faza speculaţiilor, şi cei mai mult îi interesa bursa de pe Wall Street.
În noiembrie 1928 tranzacţiile atingeau zilnic şase milioane de $, iar creditele cinci
milioane de $. Joi, 24 octombrie, această instituţie primeşte lovitura de graţie”.
Această zi a fost denumită “joia neagră” 1120.
Inginerul C. Osiceanu, director general al Societăţii “Steaua Română”, a făcut, pe 20
iulie 1929, o expunere economică, despre industria română de petrol, la Moreni. A
subliniat şi faptul că scopul primei rafinării din lume, construită de Teodor Mehedinţeanu a
fost să vândă gaz lampant nu doar la Bucureşti, ci şi la Stockholm!
Situaţia economică continua să se agraveaze la nivel mondial, iar, după cum se scria
în ziarul Times, la 30 mai 1930, exista “o perioadă de depresiune generală” 1121.

1117
Pizanty Mihai, Le pétrole en Roumanie, Ateliers Géographique „Eminens” S.A., Bucureşti, 1933, pag.
288.
1118
Arhiva Muzeului Petrolului Ploieşti.
1119
Constantin Dumitru, op.cit., pag. 181.
1120
Ibidem, pag. 181.

295
 În România, preţul benzinei era de 7,75 lei, iar din acesta producătorului îi reveneau
2,5 lei, restul fiind taxe 1122. Vestea bună, în acel an, a constat în faptul că, în agricultură se
produceau 258.000 vagoane grâu, 31.000 vagoane de secară, 248.000 vagoane de orz şi
124.000 vagoane de ovăz. S-au înregistrat şi performanţe în industria petrolieră, de
exemplu, o sondă, la Moreni, cu adâncimea de 1599 metri, era forată în 120 zile 1123.
Aceste reuşite locale erau însă minore când au fost incluse în situaţia generală a
economiei mondiale. A fost semnalat faptul că “se parcurge o criză grea determinată de
situaţia mondială a petrolului, o criză de durată, cu vădite tendinţă de permanentizare
deşi, temporar, intensitatea ei scade” 1124.
La 8 iunie 1930, rege al României devine Carol II (fig. 3.70). Acesta a declarat: “sunt
convins că punerea în valoare a marilor bogăţii ale ţării şi ridicarea ei economică cere
colaborarea cu finanţa străină” 1125.

Fig. 3.70 Carol II [ 1126]

La sfârşitul acelui an au apărut mai accentuat semne ale unei posibile crize
economice ample, “condiţii cu totul anormale răsturnînd ierarhia preţurilor”. Cauzele
erau date de “supraproducţie şi criza de consumaţie” 1127. Un exemplu edificator era cel al
gazului lampant care, la începutul acelui an, costa 2,40 lei/kg la rafinărie şi, la sfârşitul
anului, ajunsese la export 0,50 lei, ceea ce însemna cam de 5 ori mai puţin! La benzină
situaţia este asemănătoare, preţurile se reduc la jumătate 1128. Explicaţia acestor întâmplări
era faptul că piaţa de produse americane înregistreau noi scăderi, ceea ce s-a repercutat şi
asupra preţurilor de export ale României.

1121
M. P., anul XXIX, nr. 12, pag. 639.
1122
Idem, anul XXIX, nr. 15, pag. 1281.
1123
Idem, anul XXX, nr. 9, pag. 507.
1124
Idem, anul XXXI, nr. 13, pag. 645.
1125
Ibidem, pag. 729.
1126
Idem, anul XXX, nr. 12, pag. 729.
1127
Ibidem, pag. 1345.
1128
Idem, anul XXX, nr. 23, pag. 1343.

296
 La începutul anului 1931 concluzia specialiştilor era că bilanţul anului 1930, deşi
bogat în evenimente, a fost „negativ în chiar aşteptările cele mai modeste faţă de
programul desfăşurat, capitalurile şi energia cheltuită”.
Lapidar, a fost „un an de criză acută şi fiscalism excesiv” 1129, la care s-a ajuns prin
descreşteri relevante la preţul ţiţeiului şi a produselor petroliere. Această stare se remarcă
prin evoluția unor prețuri: în iulie 1914, înainte de începerea războiului mondial, un vagon
de ţiţei costa 29,1 £, pentru ca în iulie 1930 să coste doar 8,6 £. Foarte curând se aplică
taxe și, în luna mai 1930, aceeaşi cantitate costa 16,15 £ 1130, ceea ce reprezenta o sumă
aproape dublă. În România preţul vagonului de ţiţei era 6.800 – 7.000 lei.
Un caz elocvent pentru descrierea fiscalităţii avem și la benzină. Preţul de pe piaţă
era de 8,70 lei, din care taxele (fiscală, comunală, de drumuri, cifră de afaceri) însumau
6,41 lei 1131.
Aflat la Berlin în 1931, cel mai bun specialist al industriei de petrol la nivel mondial,
Sir Henry W.A. Deterding (fig. 3.71), conducătorul grupului „Royal Dutch – Shell” a
afirmat următoarele despre situaţia critică a industriei de petrol româneşti: „Stă în pragul
ruinei din cauza sarcinilor fiscale excesive şi din cauza măsurilor inamicale pe care
regimul Vintilă Brătianu le-a luat” 1132.

Fig. 3.71 Deterding [ 1133]

Situaţia era de-a dreptul aberantă, deoarece taxele percepute de comercianţi şi cei
care depozitau marfa erau de 5 – 8 ori mai mari decât valoarea mărfii 1134.
Despre W.A. Deterding, în multe cărţi de specialitate, pornind de la cea a lui
Gheorghe Buzatu, se precizează că este un „Napoleon al petrolului” 1135. Formularea
1129
Idem, anul XXXI, nr. 1, pag. 6.
1130
Ibidem, pag. 6.
1131
Idem, anul XXXI, nr. 2, pag. 88.
1132
Idem, anul XXXI, nr. 4, pag. 171.
1133
Idem, anul XXXI, nr. 4, pag. 171.
1134
Idem, anul XXX, nr. 15, pag. 783.

297
completă am descoperit-o într-un articol din revista Monitorul de Petrol din 1939 şi îi
aparţine Lordului Fisher, amiral al flotei britanice, care „recunoscând avantagiile cari
rezultau pentru amiralitate din înlocuirea cărbunelui cu combustibil lichid, propusă de
Deterding, care au dus la menţinerea supremaţiei flotei britanice” îl numeşte “un
Napoleon prin curaj şi un Cronwell prin profunzime” 1136. Încă din 1913 Lordul Fisher
putea constata cu satisfacție că Deterding avea în România, Rusia, California și Mexic
întâietate în toate afacerile cu petrol 1137.
Un element care a agravat situaţia economiei româneşti a fost şi activitatea Rusiei
sovietice, care forţa producţia ei de petrol, fără a se sinchisi de rentabilitate. Mişcarea
următoare a ruşilor a fost să arunce pe pieţele de petrol cantităţi imense fără a lua în calcul
nevoile lor, ceea ce a dus la o scădere dramatică a preţurilor, implicit a beneficiilor
obţinute de comercianţi. O anumită frână pusă la adresa ruşilor era că, în 1930, producţia
americanilor a înregistrat 122.847.079 t, iar a Rusiei 17.803.892 t (de menţionat că Rusia a
început să producă petrol abia în 1863) 1138.
În 1930, România s-a situat pe locul 5 mondial, cu o producție de petrol de 5.750.000
t 1139. În ciuda acestor date, a avut loc şi o realizare importantă pentru industria de petrol a
ţării: exportul a crescut cu 36,6 % 1140.
În 1931, într-o cronică financiară care a apărut în cartea L’ Epopee du Petrole, s-a
concluzionat că „dacă bilanţurile firmelor n-au fost o bucurie pentru acţionari au arătat
că întreprinderile naţionale, inclusiv cele cu capital străin, au rezistat crizei” 1141. Cum
greutăţile de neînvins pe care le străbat societăţile petroliere, de la o vreme încoace, au
sporit, cauza principală fiind faptul că oferta depăşea cu mult cererea, Parlamentul
României se gândeşte, în 1932, că ar trebui să dea o lege prin care societăţile petroliere
româneşti să fuzioneze într-o singură companie care să se numească Societatea Naţională
de Petrol care să pornească de la un aport de 300 milioane lei constând în terenuri,
redevenţe şi, eventual, o sumă în numerar 1142. S-a constatat şi că taxele împovărau foarte
mult industria de petrol, exemplul următor fiind edifiator: 1 litru de benzină costa, la
rafinărie, înainte de război, 0,30 lei, iar în 1932 ajunge la 1,50 – 1,80 lei, adică de 5 ori mai
scump.
1135
Buzatu Gheorghe, O istorie a petrolului românesc, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, pag. 15.
1136
M. P. anul XXXIX, nr. 4, pag. 266.
1137
Essad Bey, op.cit, pag. 124.
1138
Idem, anul XXXI, nr. 8, pag. 386.
1139
Idem, anul XXXI, nr. 6, pag. 256.
1140
Idem, anul XXXI, nr. 7, pag. 315.
1141
Idem, anul XXXI, nr. 12, pag. 615.
1142
Idem, anul XXXII, nr. 7, pag. 281.

298
 Scumpirea se datora taxelor fiscale şi a tarifelor de transport 1143. Primul pas concret
spre rezolvarea situaţiei a fost făcut de Ministerul Finanţelor, printr-un nou import de bilete
de bancă străine 1144.
În 1933, guvernul naţional – ţărănist al României a continuat să inventeze noi taxe. A
apărut taxa pe automobile, în funcţie de greutatea acestora: până la 1.500 kg taxa era de
6.000 lei/an, iar pentru maşinile de lux, cele de peste 2.000 kg, taxa era de 12.000
lei/an 1145.
În plin exces de zel, guvernanţii au pus o taxă de 44% pentru importurile din
Germania condusă de Hitler. Era similară cu taxa impusă românilor care făceau export,
care, pentru acesta, primeau o primă de 10%, dar plătau o alta de 44%, peste cursul oficial
al devizelor, pentru maşinile importate. În scurt timp, ca represalii, şi nemţii au pus o taxă
de 44% asupra exporturilor româneşti de petrol 1146.
Pentru a vedea dacă situația politică, schimbările de guvern au influențat criza
economică, am analizat situația prin intermediul cărții Guverne și Guvernanți 1916 – 1938,
care “este o sinteză consacrată epocii tumultoase și dramatice a anilor 1916 – 1938 din
perspectiva activității guvernamentale. Recreare a unei epoci, cartea este și o restituire a
vieții unor oameni care și-au propus și au reușit să făurească istorie” 1147.
Cartea se deschide cu cel de-al XXXVIII-lea cabinet ministerial și se încheie cu cel
de-al LXV-lea 1148. Din carte reiese că, în perioada crizei economice, România n-a fost
afectată de instabilitate politică, la conducere fiind doar două guverne, și anume al LIX-lea
guvern (14 ianuarie – 9 noiembrie 1933), cu Alexandru Vaida-Voevod, președintele
Consiliului de Miniștri și Nicolae Titulescu, la Afacerile Străine 1149 și al LX-lea guvern (14
noiembrie 1933 – 3 ianuarie 1934) cu Ion G. Duca, președintele Consiliului de Miniștri, și
Nicolae Titulescu, la Afacerile Străine 1150.
Totuși, probleme generate de corupție au existat, precum afacerea “Skoda”, care s-a
declanșat la 10 martie 1933. Atunci, după efectuarea unei descinderi la sediul din București
al acestei firme, au fost descoperite numeroase documente cu caracter secret vizând
sistemul de apărare al României. S-a constata că guvernul lui Iuliu Maniu a acceptat prețuri

1143
Idem, anul XXXII, nr. 8, pag. 327.
1144
Idem, anul XXXII, nr. 11, pag. 459.
1145
Idem, anul XXXIII, nr. 5, pag. 253.
1146
Idem, anul XXXV, nr. 13, pag. 969.
1147
Mamina Ion, Scurtu Ioan, Guverne și guvernanți 1916 – 1938, Silex, Casa de Editură Presă și
Impresariat, București, 1996, Introducere.
1148
Ibidem, Introducere.
1149
Mamina Ion, Scurtu Ioan, op.cit, pag. 97.
1150
Ibidem, pag.104

299
superioare prețurilor acceptate de acea firmă de la alte state, deoarece negociatorii au
primit comisioane „grase” 1151.
Pe plan mondial situaţia economică fiind precară, americanul J.B. Kessler face un
„Apel pentru cooperare internaţională” 1152.
La New York a avut loc o discuţie între reprezentanţii concernelor americane şi
englezeşti cu ruşii şi ajung la un acord principial de colaborare în materie de petrol 1153.
În momentul în care criza a devenit mult mai gravă faţă de 1932, după primele trei
luni din 1933 „teascul fiscal a reuşit a creea o situaţie imposibilă multor întreprinderi
petroliere eliminând o bună parte din ele din viaţa activă” 1154. Prima soluţie găsită de
industriaşii din petrol a fost ruperea acordului de limitare a producţiei, mai ales că
americanii, fiind chiar iniţiatorii acestuia, nu-l respectau, ţinând să aibă tot 60 – 61% din
producţia mondială 1155.
Alte decizii nu s-au mai luat, lumea aşteapta concluziile „Conferinţei Economice
Mondiale” de la Londra, unde au ajuns 66 de delegaţii din întreaga lume 1156. Dar, după trei
săptămâni, guvernul României a început să-şi dea seama că nu ne putem aştepta la mare
lucru de la această întâlnire, rezultatele fiind lamentabile 1157.
Primele semne de depăşire a crizei au apărut în iulie 1933, când, ca urmare a creşterii
exportului, preţurile s-au îmbunătăţit foarte mult, sunt exprimate în $ aur, sunt mai bune şi
„ferme” 1158.
În scurt timp, pe 19 iulie 1933, a urmat, tot la Londra, Congresul Mondial de Petrol.
Românii au înscris ca delegaţi pe inginerii C. Osiceanu, M. Constantinescu, A. Ţânţăreanu
şi I. Basgan. În afară de aceştia, ca membrii ai congresului, au fost înscrişi Dr. L. Mrazec,
R. L. Wilson şi Dr. L. Edeleanu 1159.
În noiembrie 1933, A. Kessler (fig. 3.72) a revenit cu noi idei în combaterea crizei.
Porneşte de la cauzele ei, anume că, în majoritatea ţărilor, preţurile de vânzare a mărfurilor
erau inferioare preţurilor de cost. Soluţia propusă de american a constat în reducerea
cheltuielilor de transport 1160. Statistica pe care a prezentat-o, deşi preciza că transportul cu

1151
Ibidem, pag.101
1152
M. P, anul XXXII, nr. 10, pag. 387.
1153
Idem, anul XXXII, nr. 11, pag. 433.
1154
Idem, anul XXXIII, nr. 6, pag. 313.
1155
Idem, anul XXXIII, nr. 12, pag. 627.
1156
Ibidem, pag. 673.
1157
Idem., anul XXXIII, nr. 13, pag.752.
1158
Idem, anul XXXIII, nr. 14, pag. 815.
1159
Ibidem, pag. 816.
1160
Idem, anul XXXIII, nr. 22, pag. 1271.

300
automobilul în puţine ţări era cu adevărat dezvoltat, l-a determinat să analizeze taxele. A
concluzionat că sporurile de preţ pentru benzină, la destinaţie, inclusiv taxele, variau între
26% şi 158% în ţările Europei 1161.

Fig. 3.72 A. Kessler [ 1162]

În anul următor, concluzia economistului J.B. August Kessler era clară: “S-a afirmat
de nenumărate ori că murim de foame în mijlocul abundenţei. Ceea ce ne ţine încă în
ghiarele crizei ar trebui căutat în activitatea unui grup de politicieni sau bancheri care se
îmbogăţesc în urma suferinţelor celor muritori” 1163.
În România, a mai fost o problemă socială generată de criză. În cartea Guverne și
guvernanți 1916 – 1938, s-a precizat: „Deteriorarea continuă a situației materiale a
populației a generat amplificarea tensiunilor sociale. Guvernul Vaida a făcut față unor
grave conflicte de muncă, cele mai intense fiind pe Valea Prahovei și București. Motivul
imediat al acestora l-a constituit introducerea de la 1 ianuarie 1933 a celei de-a treia
curbă de sacrificii pe salarii și pensii, prin care acestea se diminuau cu 10 –12 %. Acestea
urmau să se realizeze în contextul în care indicele salariului nominal reprezenta doar 63%
față de nivelul anului 1929. La Ploiești muncitorii petroliști au intrat în grevă, jandarmii
arestând în data de 30 ianuarie mai mulți „agitatori” 1164.
La sfârşitul anului 1933, ajungea la putere Partidul Liberal şi toţi afaceriştii aşteaptau
“însemnate schimbări în viaţa economică a ţării” 1165. Atunci s-a afirmat doar că, „din
nefericire, taxele mult prea ridicate nu ajutau la creşterea consumului intern”.
Într-o analiză financiară din 1934, s-a observat că greutăţile au început în 1929, când

1161
Ibidem, pag. 1274.
1162
Ibidem, pag. 1297.
1163
Idem, anul XXXIV, nr. 20, pag. 1297.
1164
Ibidem, pag. 99.
1165
Idem, anul XXXIII, nr. 23, pag. 1369.

301
preţurile de export au marcat o cale descendentă, dar 83% din producţia rafinăriilor mergea
la export.
În 4 ani, preţul de vânzare a scăzut cu 71%, iar taxele de transport s-au majorat cu
34% 1166. Benzina transportată spre Constanţa, în 1933, a fost de 1.430.000 t faţă de
450.755 t în 1929. Normal ar fi fost, apreciază analiştii economici, ca “tarifele să se
reducă, pierderile fiind recuperate prin creşterea traficului”.
Din păcate, în epoca de depresiune, “fiscalismul a fost ridicat la o nouă dogmă de
stat” 1167 și, „în nici un domeniu economic, nu se constată o creştere mai mare a taxelor ca
în industria de petrol” 1168.
În analiza cauzelor crizei a fost relevat războiul distrugător al preţurilor din 1926,
dumpingul rusesc din 1931 şi 1932, care a scos pe piaţă produse petroliere la preţuri
nerealist de scăzute, urmat de dumpingul american 1169.
După aceste operații economice, Rusia a intrat în regres. Comparativ cu anul
precedent, aceasta a exportat 1.300.000 t de benzină în 1933, faţă de 2.000.000 t, ceea ce
înseamna un procent de 36% mai mic! Cum preţurile pe pieţele mondiale au scăzut, ruşii
au preferat să-şi mărească stocurile 1170. La fel s-a întâmplat şi în cazul exportului de petrol,
care, în 1933, a scăzut la 4.665.200 t faţă de 6.011.300 t 1171!
În luna mai 1935, revirimentul a fost remarcabil, în aşa fel încât cantitatea de petrol
era insuficientă. Preţurile au crescut, un exemplu fiind cel din 14 mai – 31 mai 1935, când
un vagon de petrol care se vindea cu 6.800 lei, a ajuns să coste 7.300 lei 1172!
O analiză făcută de ing. C. Osiceanu, despre criza economică la nivel mondial între
anii 1929 şi 1933, arăta scăderea importurilor de la 35.600 milioane $, la 12.485, iar a
exporturilor de la 33.040 la 11.649 milioane $. O nuanţă şi mai gravă a reprezentat-o faptul
că produsele petroliere exportate au suferit o diminuare a preţului în 1933, faţă de 1929, de
70% faţă de 65%, cât era scăderea generală 1173.
La încheierea anului 1935, exploatarea terenurilor de către stat a fost de 39,45%, din
care 53,27% a concesiunilor particulare, în timp ce 7,28% erau terenuri aflate în explorare
de către statul român 1174.

1166
Idem, anul XXXIV, nr.4, pag. 245.
1167
Ibidem, pag. 246
1168
Idem, anul XXXIV, nr. 5, pag. 263.
1169
Ibidem, anul XXXIV, pag. 303.
1170
Idem, anul XXXIV, nr. 8, pag. 515.
1171
Idem, anul XXXIV, nr. 10, pag. 628.
1172
Idem, anul XXXV, nr. 11, pag. 807.
1173
Idem, anul XXXIV, nr. 22, pag. 1466.
1174
Idem, anul XXXVI, nr. 1, pag. 3.

302
 În figura 3.73 este prezentată o hartă cu amploarea perimetrelor petroliere în Prahova
și Dâmbovița.

Fig. 3.73 Amplasarea perimetrelor petrolifere în Prahova şi Dâmboviţa [ 1175]

Peste doi ani, o delegaţie a conducătorilor principalelor șapte societăţi cu capital mixt
şi străin – printre care şi Societatea “Româno – Americană”, condusă de C. Osiceanu, a
fost în audienţă la Valer Pop (fig. 3.74), ministrul industriei. Scopul a fost de a găsi, în
contextul noii legi a minelor, cea mai bună soluţie pentru efectuarea unor ample lucrări de
prospectare şi exploatare 1176.

Fig. 3.74 Valer Pop [ 1177]

1175
Idem, nr.XVI, pag. 1225.
1176
Idem, anul XXXVII, nr. 7, pag. 553.
1177
M. P, Numero consacre au 2 Congres Mondial du Petrole, 14 ‒ 19 juin 1937, pag. 19.

303
 Printre soluţiile găsite de români în a contracara efectele crizei economice din
domeniul industriei de petrol, remarcăm una salutară, anume că “tehnica românească a
rezolvat o serie de probleme dictate de criza acută prin care trece industria română de
petrol” 1178. Meritul principal era al inginerului A. Drăgulănescu care a modificat tehnica
de tubaj a unei sonde. Rezultatul: tubajul necesita între 30 și 60 kg de tuburi pe metru, faţă
de 380 kg în 1926.
Analizându-se situaţia din industria română de petrol, au ieşit imediat în evidenţă
câteva anomalii „strigătoare la cer”.
S-a constatat că “în 1933, ca şi când vechile taxe nu ar fi fost îndeajuns de
împovărătoare – în raport cu scăderile catastrofale de preţuri – s-au înfiinţat noi sarcini
cu scopul de a construi ... cazinouri. Din banii industriei de petrol judeţele Prahova şi
Dâmboviţa, cu toate cele 6 miliarde ce le plăteşte anual, sub diverse forme statului nu pot
îngrijii o şosea cumsecade, deşi participă cu 200 milioane lei anual la fondul de drumuri.
Şi se înfiinţează noi taxe cu scopul de a construi Cazinoul din Constanţa”1179!
În figura 3.75 este prezentat un drum de acces către sonde [1192].

Fig. 3.75 Drum către sonde [ 1180]

În 1934, industria română de petrol, în foraj, extracţie şi rafinare “a făcut progrese

importante, cu preţul unor grele investiţii însă au existat probleme în privinţa
comercializării care a dus la rezultate contrare celor mai pesimiste prevederi” 1181. Chiar
şi regele Carol II s-a implicat, pentru a cere “să producem rentabil” 1182. În ciuda acestui
fapt, în analiza de început de an din 1935, după ce criza economică a fost depăşită, s-a
observat că persistau alte probleme, cu conotaţii strict naţionale. O eroare cel puţin stranie
1178
Idem, anul XXXVII, nr. 8, pag. 587.
1179
Idem, anul XXXIV, nr. 13, pag. 855.
1180
Idem, anul XXXIII, nr. 16, pag. 969.
1181
Idem, anul XXXIV, nr. 1, pag. 3.
1182
Ibidem, pag. 3.

304
o constituia faptul că în industria română de petrol francul francez se vindea cu 8 lei şi se
cumpăra cu 12 lei! Explicaţia era dată de faptul că “desele schimbări ale regimului
comercial şi al devizelor a produs pretutindeni haos” 1183.
Abia peste trei ani, pentru a repara şoselele şi drumurile din zonele petrolifere
“deteriorate din cauza marii circulaţii”, a fost emis un Decret regal care a apărut în
Monitorul Oficial din 16 dec. 1937, cu numărul 291. În el se preciza că prefectura jud.
Dâmboviţa a fost autorizată să împrumute 10.000.000 lei, cu dobândă maximă de 7%, de la
una dintre instituţiile de credit ale statului. Suma trebuia utilizată exclusiv în acest scop 1184.
Peste un an, în 1938 s-a aprobat un „credit extraordinar pentru construirea şi
întreţinerea de şosele”, valoarea acestuia fiind de 800.000.000 lei 1185.
Posibil să fi existat o inspiraţie din Germania şi, mai ales, din Anglia unde, din 1935,
intrase în vigoare un buget de 100.000.000 £ pentru asfaltarea şi pentru reparea
şoselelor 1186.
Din punct de vedere social, în cazul clasei muncitoare, s-au remarcat evenimentele
referitoare la sărbători și accidente de muncă. La 1 decembrie 1936, asociindu-se la
sărbătorirea generală a ţării, “i se raliază cu toată însufleţirea şi industria petrolieră
română, care valorifică în slujba intereselor generale o bogăţie principală”. S-a specificat
că “noile provincii au adus pe lângă însemnate bogăţii ale subsolului şi o dezvoltată
activitate industrială şi… s-a favorizat avântul pe care l-a luat în ultimul timp întreaga
activitate economică. Unirea are deci ca punct de sprijin nu numai marea majoritate a
locuitorilor ce au revenit la patria lor, ci şi unitatea ce s-a creat în scurtul timp de a Unire
între toate provinciile româneşti” 1187.
În ciuda oricărei raţiuni de eficienţă, în anii crizei economice, România a reprezentat
din nou un caz deosebit în privinţa producţiei de petrol. Cantitatea produsă în ţară a crescut
în mod nejustificat, în comparaţie cu anii anteriori, aşa cum reiese şi din tabelul de mai jos.
Situaţia producţiei de ţiţei a României, comparată şi cu rezultatele înregistrate în acea
perioadă pe plan mondial, reiese din statistica alăturată.
În 1936, cele 8.704.000 t au reprezentat cea mai mare producţie a ţării din perioada
interbelică 1188.

1183
Idem, anul XXXV, nr. 12, pag. 878.
1184
Ibidem, pag. 67.
1185
Idem, anul XXXIX, nr. 14, pag. 1195.
1186
Idem, anul XXXIX, nr. 15, pag. 1281.
1187
M. P., anul XXXVI, nr. 23, pag. 1750.
1188
Ivănuş Gheorghe ş.a., op cit., pag. 267.

305
 În privinţa exportului, deşi era a şasea producătoare mondială, în 1935 România a
ocupat primul loc în Europa 1189!
În tabelul 3.4 este prezentată producția de țiței în România în perioada 1928 – 1936.
Tabelul 3.4 Producția de țiței în România (1928 – 1936) [ 1190]

An Tone
1928 4.269 541
1929 4.827 280
1930 5.744.000
1931 6 657 800
1932 7 350 321
1933 7 387 000
1934 8 473 000
1936 8 704 000

Media zilnică a producţiei în ultimii 10 ani a fost următoarea: în 1926 – 888 vagoane,
în 1930 ajunge la 1.574 vagoane, în anii cei mai intenşi ai crizei economice a evoluat
ascendent, la 1.824 vagoane în 1931, 2.008 în 1932, 2.024 în 1933, pentru a ajunge la
2.300 în 1935.
În figura 3.76 este prezentată variația producției zilnice de țiței în perioada1926 –
1935.

Fig. 3.76 Producţia zilnică de ţiţei între 1926 şi 1935 [ 1191]

1189
Ibidem, pag. 267.
1190
Ibidem, pag. 267.
1191
Sursă: autor.

306
 În ciuda acestor erori, C. Osiceanu, directorul general al Societăţii “Steaua Română”,
avea speranţe de rezolvare: “Am credinţa nestrămutată că, cu o politică chibzuită, ţara
noastră, cu bogăţiile ei, petrol, cereale, lemne, minereuri şi aşezată aici unde este, cu căile
de comunicaţii cu care ne-a hărăzit natura, Dunărea şi Marea, România să fie printre cele
dintâi ţări care vor ieşi biruitoare din această criză fără precedent” 1192.
Din cauza crizei economice, maşinile înregistrate au fost mai puţin folosite, pentru a
nu se plăti taxele de utilizare a lor. În întreaga lume erau înregistrate 33.330.572
autovehicule, în ambele Americi existând 76,92%, ceea ce însemna că pe continentul
american exista o maşină la 10 persoane, în timp ce, în Europa, era una la 93 de
persoane 1193.
Într-o analiză făcută de specialiştii de la Academia de Studii Economice Bucureşti, în
1991, au apărut informaţii elocvente. Dintre concluziile acestor studii le prezentăm pe cele
referitoare la industria de petrol:
“La începutul anului 1929 în unele ramuri ale industrie româneşti au apărut
fenomene de criză de supraproducţie. Indicii cantitativi la producţia de petrol au coborât
în timp ce în depozite creşteau stocurile de mărfuri ce nu puteau fi desfăcute pe piaţă. În
industria de petrol avem de-a face cu o excepţie care nu denotă că această ramură a
economiei ar fi fost în criză. Producţia a sporit, între 1928 şi 1933, de la 4,3 milioane la
7,4 milioane tone, adică cu 72,2%. Problema a fost preţul care se redusese la un sfert,
având o valoare totală, faţă de anul luat drept reper, de numai 43,5 %. Alte manifestări ale
crizei se văd şi în faptul că personalul din această industrie a scăzut de la 30.000 la
14.500”. Partea interesantă este că aceştia „realizau o producţie cu 75 % mai mare” 1194!
În ansamblu, criza financiară s-a manifestat prin scăderea capacităţii de plată a
impozitelor ceea ce a dus reducerea veniturilor şi cheltuielilor statului – adică a cifrei
bugetului – prin mari deficite bugetare, prin accentuarea presiunii financiare în raport cu
veniturile, creşterea considerabilă a datoriei publice. Calculat faţă de anul 1928 indicele
de fiscalitate, în 1931, a fost de 190,9%. La 1 ianuarie 1933 datoria publică a României a
ajuns la 127 miliarde lei 1195.
O altă problemă care a fost de durată, fiind remarcată de specialiştii în petrol şi în
1937, era eficienţa economică scăzută. Din o tonă de ţiţei prelucrat în România se obţinea
1192
M. P., anul XXXIV, nr. 22, pag. 1435.
1193
Idem, anul XXXIV, nr. 1, pag. 47.
1194
Bozga Vasile, Consecinţele marii crize economice dintre 1929 – 1933 asupra economiei româneşti,
„Istoria economiei României”, Academia de Studii Economice, Facultatea de Comerţ, Bucureşti, 1991, pag.
286.
1195
Ibidem, pag. 272.

307
25,9% benzină, în timp ce în America procentul era mai mare de 40% (din distilare, cracaj
şi degazolinare). Aspectul cel mai important care îi deranja pe petroliştii din România era
că “industria de petrol era biciuită de fiscalism şi întârzierea, cu lunile, până când Banca
Naţională să achite contravaloarea devizelor pentru mărfurile exportate” 1196. Acesta a
părut a fi şi motivul pentru care puţini se mai gândeau la îmbunătăţirea proceselor de
producţie.
A fost o formă de criză economică şi s-a observat faptul că, „în ultimii ani a bântuit
în industria petrolieră... regimul de salarizare nu a urmat calea bruscă paralelă scoborârii
preţurilor” 1197. În această industrie, unde lucrau aproximativ 20.000 de oameni, s-au făcut
investiţii importante, în aşa fel încât producţia a crescut cu 220% în 1931 faţă de 1926, iar
salariile, datorită inflaţiei, erau cu 70% mai mici, ca putere de cumpărare.
În 1933, şi exportul era cu 387% mai mare. Doar în rafinării numărul de angajaţi a
crescut de la 5.000 la 8.000. Astfel, la Societatea “Româno – Americană”, pe 1 februarie
1933, muncitorii “care aşteptau soluţionarea unor revendicări, întărâtaţi peste măsură, au
devastat mobilierul birourilor” 1198. Până la urmă, s-a reuşit evitarea unor ciocniri
sângeroase între protestatari şi autorităţi, dar guvernul a decretat starea de asediu pentru
întreaga regiune petroliferă Prahova – Dâmboviţa.
Dintre facilităţile de care beneficiau angajaţii, în afară că salariul era plătit, la timp,
de două ori pe lună, aceştia puteau servi la cantina de la “Astra Română” o masă care
consta “în ciorbă cu carne, un fel de mâncare şi o jumătate de pâine cu 10 lei” 1199.
În scurt timp a apărut un bilanţ oficial al accidentelor de muncă. În statistica
publicată într-o broşură din anul 1936, de către ing. Gheorghe P. Bogdan, s-au luat în
consideraţie ultimii 15 ani.
În anul 1921, existau în industria minieră 15.785 de muncitori şi au avut loc 363 de
accidente, din care 21 mortale. În anul următor, numărul de muncitori a crescut la 16.461 şi
s-au produs 403 accidente, din care 101 mortale, acesta reprezentând cel mai mare număr
de accidente mortale înregistrate; cel mai mic număr a fost în 1932, din 884 de accidente,
doar şase fiind mortale.
În total, în perioada 1921 – 1935, numărul de muncitori a fost de 194.887, s-au
petrecut 7.589 de accidente, din care 364 mortale 1200 (fig. 3.77).

1196
M. P., anul XXXVII, nr. 1, pag. 5.
1197
Idem, anul XXXIII, nr. 4, pag. 195.
1198
Ibidem, pag. 195.
1199
Ibidem, pag. 195.
1200
Idem, anul XXXVI, nr. 21, pag. 1583.

308
 Fig. 3.77 Forţa de muncă şi accidentele [ 1201]

În concluzie, privind retrospectiv această criză formidabilă, şi având cele mai

importante date ale specialiştilor de atunci în legătură cu industria românească de petrol,
putem evidenţia câteva aspecte:
- principala cauză a acestei crize economice, nu doar în România, ci în întreaga lume,
a fost supraproducţia, în timp ce preţurile au scăzut dramatic;
- creşterea nefirească a fiscalităţii manifestată şi prin inventarea unor taxe noi și
stranii;
- dumpingul rusesc din 1931 şi 1932, care a scos pe piaţă produse petroliere la preţuri
mult reduse, urmat de dumpingul american;
- fiscalismul a fost ridicat la o nouă dogmă de stat;
- “activitatea unui grup de politicieni sau bancheri, care se îmbogăţesc în urma
suferinţelor celor muritori”;
- sarcinile fiscale excesive şi măsurile inamicale luate de guverne;
- deturnarea de fonduri provenite din industria de petrol spre investiţii aberante cu
momentul ales (totuşi, referitor la Cazinoul din Constanţa, nu putem ignora faptul că a fost
construit în plină criză economică, iar, după 30 de ani de strădanii de la evenimentele din
decembrie 1989, nu s-au găsit bani nici pentru restaurare).
Ar mai fi de remarcat vitalitatea industriei române de petrol prin faptul că, în anul
1934, în toate cele trei ramuri importante, foraj, extracţie şi rafinare, s-au înregistrat
progrese importante, cu preţul unor grele investiţii.
Un aspect important în timpul crizei economice este şi modul de evoluţie a

1201
Sursă: autor.

309
conflictului “ideologic” dintre orientarea politică a naţional – ţărăniştilor, cea a „porţilor
deschise”, şi a liberarilor, „prin noi înşine” – cum se întâmplase şi în cazul Legii Minelor
care, în 1929, după câteva modificări, s-a impus conform dorinţelor reprezentanţilor
Partidului Naţional Ţărănesc, adică în ideea de a atrage capitalurile străine în egală măsură
cu cele româneşti.
Acuzat de modul în care guverna a fost prim ministrul liberal Vintilă Brătianu, dar, la
fel, au fost aberante şi deciziile lui Iuliu Maniu, care făcuse din taxe o nouă politică de stat!
Despre amândoi, nepărtinitor, au vorbit economiştii de talie mondială, Sir Henry W.A.
Deterding şi J.B. August Kessler, acesta din urmă director – administrator al marii
Companii „Royal Dutch – Shell”.
La 1 ianuarie 1934, cumulativul producţiei de ţiţei pentru perioada 1929 – 1933 a
fost de 529.000.000 t, ceea ce a situat România pe locul doi în lume, depăşind şi Rusia
sovietică, producţia acesteia fiind de 416.100.000 t 1202.
La sfârşitul anului 1935, exploatarea terenurilor de către stat era de 39,45%, din care
53,27% era a concesiunilor particulare, în timp ce 7,28% erau terenuri aflate în explorare
de către statul român 1203.
Pentru a avea o imagine şi mai clară asupra acestui eveniment, am consemnat şi
opinia unui economist contemporan, Florin Dănescu, preşedintele executiv al Asociaţiei
Române a Băncilor, din anul 2011:
“Prosperitatea anilor ‘20 avea să cunoască un sfârşit abrupt în anul 1929. Dezvoltarea
accelerată tehnico – ştiinţifică de la începutul secolului XX a dus la o producţie industrială
ultra – competitivă şi multiplicată, care a devansat capacitatea oamenilor de cumpăra. „Tot
ceea ce se întâmplă se regăseşte în doar patru litere: A – U – T – O” spunea un citat al
vremii.
Supraproducţia a dus la explozia stocurilor de mărfuri şi produse, activele imobiliare
şi acţiunile la bursă au devenit supraevaluate. Băncile au susţinut supraconsumul prin
politica banilor ieftini, oferind împrumuturi cu uşurinţă. Teoria spune că lipsa
reglementării a jucat un rol important în generarea crizei, însă la fel de adevărat este că
lăcomia devansase orice regulă şi crease o ruptură între producţie şi puterea reală de
cumpărare.
Astfel, la 24 octombrie 1929, în joia neagră pe Bursa din Wall Street, cotaţiile au
încetat brusc creşterea şi, pe fondul panicii, se prăbuşesc.

1202
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 293.
1203
M. P., anul XXXVI, nr. 1, pag. 3.

310
 La Bucureşti, în ziarul Universul, a apărut informaţia că „la Bursa de efecte din New
York s-au făcut tranzacţiuni asupra unui număr de circa 14 milioane acţiuni. Şedinţa a
decurs extraordinar de furtunos şi în parte într-o atmosferă de panică, înregistrându-se
scăderi colosale la cursurile celor mai multe hârtii“. Chiar şi după o lună avântul optimist
al creşterii încă persista la noi, iar Ion Mihalache, ministrul Agriculturii, a publicat
Scrisoare către plugari: „agricultura nu se mai face azi numai cu oasele. Trebuie să ne
grăbim şi noi ca să nu ne dea cumpăna lumii peste cap. Credit, organizare şi educaţie sunt
Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh al agriculturii române“.
Debutul crizei s-a făcut prin căderea preţurilor care lovesc exporturile de cereale,
petrol, lemn, vite, etc. Cauza era înlănţuită cu căderea veniturilor exportatorilor agricoli şi
industriali. Cu venituri sub costurile de producţie, salariaţii acestora au resimțit căderea
puterii de cumpărare. Astfel consumul a scăzut şi stocurile au crescut. Producătorii şi
comercianţii interni şi-au văzut lichiditatea imobilizată în stocuri şi au rămas cu marfa
nevândută. „Mâna de lucru” nu mai putea fi plătită şi s-a ajuns la explozia şomajului. Pe
acest fond, veniturile statului se prăbuşesc şi au determinat ca unul din principalii clienţi
din economie să îşi reducă cheltuielile materiale şi salariile bugetarilor, ceea ce a
augmentat căderea consumului.
Panica a dus la pierderea busolei, vocile credibile ale cetăţii au fost înlocuite, iar
încrederea dispare. Lipsa încrederii s-a transferat şi pe sistemul bancar, punând presiune
pe retragerea abruptă a economiilor din bănci. Banii retraşi au fost puşi „la saltea”, sau
schimbaţi pe aur şi devize străine.
Moneda naţională era slabită şi falimentele bancare au început să apară.
Mai târziu s-a dovedit încă o dată că politica şi economia sunt surorile mai mici ale
istoriei. Frustrarea poporului german din Primul Război Mondial este augmentată de
sărăcie, şi foame, şi l-a născut pe Hitler”.
Interesant este şi ceea ce urmează după ce criza economică fusese depăşită de câţiva
ani. În anul 1937 a urmat o descreştere a producţiei de ţiţei a României, de aproape
1.500.000 t, ceea ce însemna 18,22% faţă de 1936.
Scăderea aceasta a fost urmată şi de o scădere a exportului produselor obţinute din
petrol cu 18,48%. Chiar şi exportul de petrol brut a scăzut mai mult chiar, cu 23,28% 1204.
Nici bugetul statului nu stătea mai bine, acesta a scăzut faţă de 1929, cu 38,43%.

1204
Ibidem, pag. 3.

311
 Motivul principal a fost chiar criza economică. Şi acest lucru s-a întâmplat din cauza
majorării sarcinilor fiscale, chiar în contextul în care, în industria de petrol, activitatea a
sporit. O altă explicaţie ar putea fi chiar ghinionul! Explorările terenurilor statului s-au
făcut pe 35.000 metri, iar rezultatele “sunt negative în majoritate şi în mică măsură
submediocre” 1205, după cum era consemnat în primul articol din Monitorul de Petrol de la
1 ianuarie 1938, referitor la criza de producţie.
O altă cauză a fost risipa: din 2,74 milioane m3, producţia gazeiferă din 1936, peste
un miliard, echivalentul a 1.000.000 t de păcură, s-a ars sau s-a pierdut în atmosferă 1206 și,
în mod straniu, producţia a crescut atunci cu 17,06%!
La “taxele de consumaţie”, derivatele petroliere se situau pe primul loc, adică 1,3
miliarde lei, din totalul de 4,13 miliarde lei, doar pe primele 10 luni din 1937 1207.
În 1938 ministru al Industriei şi Comerţului a fost numit Constantin Argentoianu (fig.
3.78)
La numirea în funcţie, acesta a declarat: “Industria de petrol va merge pe căi
normale”.

Fig. 3.78 C. Argentoianu [ 1208]

Până la declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial am analizat cum a evoluat
industria română de petrol şi rafinăria Societăţii “Româno – Americană”.
Prima concluzie certă asupra perioadei interbelice a fost dată de faptul că a crescut
foarte mult capacitatea de rafinare.
Dacă în 1916 era de 4.593.474 t/an, în 1940 a ajuns la 9.434.000 t/an. La fel, şi
producţia de ţiţei a crescut de la 1.885.619 t în 1913, la 8.704.000 t în 1937. Deci de 4,6 ori
mai mult 1209.

1205
Ibidem, pag. 3.
1206
Ibidem, pag. 6.
1207
Ibidem, pag. 58.
1208
Idem, anul XXXVIII, nr. 4, pag. 301.

312
 În 1939, capitalul american în industria de petrol românească, în afara celui de la
Societatea “Româno – Americană”, era de 944 milioane lei, din care 30 milioane lei era
capitalul de la “Vacuum Oil Co.”, 3 milioane lei la “Refoil”, “Photogen” cu 6 milioane lei
şi “Agenţia Americană”, tot cu 3 milioane lei 1210.
Capitalul american ocupa, ca mărime, locul patru în privinţa capitalurilor străine,
după cel englez şi cel franţuzesc.
În 1939, situaţia celor mai importante capitaluri investite în industria de petrol
românească era următoarea (fig. 3.79):
englez – 22,62%;
anglo – olandez – 16,21%;
francez – 15,49%;
american – 8.1%;
românesc – 26,22% 1211.

Fig. 3.79 Capitalul în industria de petrol în 1939 [ 1212]

Este relevant şi următorul aspect: Ion Stanciu, autorul cărţii, a trecut aceste date după
informaţiile existente la New York în 1929, dar le-a prezentat pentru anul 1939!
Ca o ultimă concluzie, subliniem că „Marea depresiune sau Marea Criză din 1929 a
durat până în 1939” 1213.

1209
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 319.
1210
Stanciu Ion, op.cit, pag. 199.
1211
Ibidem, pag. 199.
1212
Sursa: autor.
1213
Enciclopedia Universală Britanică, Editura Litera, 2010, pag. 35.

313
 3. 16 Facilităţi pentru export la Societatea “Româno – Americană

La Societatea “Româno – Americană” anul 1937 a debutat tragic. R.B. Andrews (fig.
3.80), [1214], directorul general al rafinăriei, a murit la 47 de ani, pe data de 18 ianuarie
1937. Acesta conducea societatea din 1935, când l-a înlocuit pe J.P. Hughes.

[ 1214] [ 1215]
Fig. 3.80 R.B. Andrews pozat la București și în Dallas

În cercetarea acestui subiect, ne-am întâlnit cu nepotul lui R.B. Andrews, care ne-a
oferit cea de-a doua fotografie a bunicului său. Ne-a mai povestit că acesta era “din Dallas,
Texas, s-a mutat și a trăit în Bucureşti, unde s-a căsătorit cu o româncă”.
În ciuda acestui eveniment tragic, la Teleajen, unde era locaţia rafinăriei, tot în anul
1937 a început proiectul realizării unei staţii de pompare a gazului lampant de la Ploieşti la
Constanţa, pentru a facilita exportul.
În afară de acest lucru, guvernul a luat şi decizia de a ilumina satele româneşti cu
acest combustibil. Deşi România producea gaz lampant, încă de la debutul industriei de
petrol, situaţia consumului intern era destul de precară. S-a decis amplasarea unei staţii de
pompare în vecinătatea Rafinăriei “Româno – Americană”, în nord – estul oraşului
Ploieşti.
Datele tehnice sunt următoarele:
- Capacitatea de pompaj este de 2.500 t pe zi;
- Suprafaţa staţiei este de 29,5 hectare;
- Pe aceasă suprafaţă se vor amplasa 25 – 30 de rezervoare cu capacitatea între 1.600
şi 4.000 m3.
În figurile 3.81, 3.82 și 3.83 sunt prezentate secvențe privitoare la Stația de pompare
Teleajen, la un șantier de rezervoare și la schema de alimentare a stației [1216], [1217],
[1218].

1214
M. P. anul XXXVII, nr. 3, pag. 193.
1215
Colecţia personală a nepotului lui R. B. Andrews, Greg Andrews, Dallas, S.U.A.

314
 Fig. 3.81 Staţia de pompare Teleajen [ 1216]

Fig. 3.82 Şantier rezervoare [ 1217]

Fig. 3.83 Schema de alimentare a staţiei [ 1218]

1216
M. P., anul XXXVII, nr. 8, pag. 617.
1217
Ibidem, pag. 617.

315
 În total, au fost 15 rafinării din Ploieşti racordate la această staţie de pompare.
În figurile 3.84 este prezentată o hartă a unor conducte de transport al petrolului,
benzinei și gazului lampant [1219], iar în figura 3.85 – un plan general al rezervoarelor,
[1220].

Fig. 3.84 Conducte de transport petrol brut, benzină şi gaz lampant [ 1219]

Fig. 3.85 Plan general rezervoare [ 1220]

3.17 Mica Înţelegere (şi din) petrol și Înțelegerea Balcanică !

Miniştrii de externe din Iugoslavia, Cehoslovacia şi România, care “compun unitatea

politică a Micii Înţelegeri” şi au ca scop „apărarea păcii” 1221, s-au întrunit în octombrie
1938, pentru a reînnoi acordul economic dintre ele. Aceştia au pornit de la faptul că

1218
Ibidem, pag. 402.
1219
Ibidem, pag. 316.
1220
Ibidem, pag. 320.
1221
Idem, anul XXXVIII, nr. 10, pag. 833.

316
România a exportat produse petroliere de 433.896.000 lei în Iugoslavia şi de 2.589.731.000
lei în Cehoslovacia.
Trebuie precizat că Mica Înţelegere (cunoscută şi sub numele Mica Antantă) a fost o
organizaţie politică defensivă, o alianţă între Cehoslovacia, Regatul Iugoslaviei şi Regatul
României, a fost fondată în 1920 1222.
Acordul a fost semnat în ciuda faptului că Germania condusă de Adolf Hitler
devenea tot mai interesată de Cehoslovacia. Chiar cu o lună înainte, primul ministru al
Angliei ceruse şi a obţinut, pentru 15 septembrie 1938, o întrevedere personală cu
conducătorul suprem al Germaniei, „fapt neînregistrat până acum în analele
diplomaţiei” 1223. Printre altele, scopul acestei întâlniri era, printre alte subiecte stringente,
faptul că “industria de petrol aşteaptă prosperitatea sa dintr-o normală dezvoltare a
forţelor economice şi industriale” ce ar rezulta dintr-o “o destindere în raporturile politice
ar constitui un aport imens în favoarea omenirii” 1224. Dar, prin aplicarea Acordurilor de la
München 1225, din 29 septembrie 1938, în fapt un dezacord cu progresul pacifist, Mica
Înţelegere în petrol a devenit inutilă (fig. 3.86).
Cea mai interesantă remarcă pentru românii este faptul că şi cehoslovacii au încheiat
acordul după momentul München!

Fig. 3.86 Dezmembrarea Cehoslovaciei [ 1226]

1. Germania a ocupat Regiunea Sudetă (octombrie 1938);

2. Polonia anexează regiunea Zaolzie, o zonă cu majoritatea populaţiei de
origine poloneză ocupată de armata cehă în perioada 1918 – 1920 (octombrie 1938);

1222
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Mica_%C3%8En%C5%A3elegere.
1223
M. P., anul XXXVIII, nr. 18, pag. 1499.
1224
Ibidem, pag. 1499.
1225
https://www.unitischimbam.ro/acordul-de-la-munchen-29-30-septembrie-1938/
1226
Ibidem.

317
 3. Ungaria ocupă regiunile de graniţă (treimea sudică a Slovaciei) şi sudul,
Regiunea Transcarpatia cu populaţie majoritară maghiară, conform Primului arbitraj de la
Viena (noiembrie 1935);
4. În martie 1939, Ungaria anexează Regiunea Transcarpatia, cu populaţie
minoritară maghiară (care a devenit autonomă din octombrie 1938);
5. Teritoriul ceh rămas devine satelitul german, numit Protectoratul Boemiei şi
Moraviei;
6. Teritoriile rămase din Cehoslovacia devine Republica Slovacă, un alt satelit
german.
Întrucât, peste doi ani se va petrece ceva similar şi în privința României, prezentarea
Primului Arbitraj de la Viena, prolog a celui de al doilea, practic două dictate impuse de
aceleaşi personaje, îşi are locul firesc în această evaluare. Până atunci, este de remarcat şi
atitudinea polonezilor faţă de cehoslovaci, anume coabitarea cu agresorul nazist! Lucrurile
sunt mai evidente, dacă luăm în calcul şi întâlnirea care a avut loc pe iahtul “Luceafărul”,
la Galaţi, unde reprezentanţii Poloniei, prin ministrul lor de externe, colonelul Beck, au
cerut românilor să sprijine chiar revendicările teritoriale ungare. Din partea României, au
participat regele Carol II–lea şi ministrul român de externe, Nicolae Petrescu-Comnen.
Acesta a spus un “nu” categoric 1227. Dar, până la ungurii hortişti, chiar polonezii au luat şi
ei o parte din Cehoslovacia, motivând că era o zonă cu populaţie majoritar poloneză.
În aceeași perioadă, s-a consolidat și Înțelegerea Balcanică, în urma unei conferințe
desfășurate la începutul anului 1936 la București. “S-a subliniat că majoritatea produselor
petroliere necesare acestor țări, Grecia, Iugoslavia și Turcia erau de proveniență
românească”. Efectul a fost că, “în cazul Iugoslaviei exporturile de produse petroliere a
reprezentat, comparativ cu anul 1937, 94% în 1938 și 97% în 1939”. Acest lucru era
explicat prin faptul că importul de produse iugoslave s-a restrâns, ceea ce nu permitea plata
în termene rezonabile a exporturilor românești. În cazul Greciei, exportul de produse
petroliere a reprezentat, comparativ cu 1937, 105% în 1938 și 31% în 1939. Acest lucru era
explicat prin faptul că produsele românești erau cu 150% mai scumpe decât cele pe care
Grecia le putea procura din alte părți. În ceea ce privește Turcia, cel de-al treilea partener al
României din cadrul Înțelegerii Balcanice, exportul a reprezentat, față de anul 1936, 37%
în 1937, 45% în 1938 și 26% în 1939. Această scădere era explicată prin funcționarea
necorespunzătoare a clearingului româno – turc și s-a propus de către “Asociația
Industriașilor de petrol din România” intensificarea importului de bumbac din Turcia 1228.

1227
Agrigoroaiei Ion, Rusu Dumitru, Istoria românilor. Epoca contemporană, Editura Porto ‒ Franco,
Chişinău ‒ Galaţi , 1992, pag. 90.
1228
Calcan Gheorghe, op.cit, Editura Tehnică, București, 1997, pag 220.

318
 3.18 Concluzii

Imediat după încheierea războiului, guvernul României s-a concentrat asupra găsirii
de soluţii pentru a finaliza marea conductă Băicoi – Cernavodă – Constanţa care, la
intrarea României în război, în august 1916, era aproape terminată.
În 1919 coordonarea acestei activităţi a fost făcută de către Direcţiunea Conductei de
Petrol. Rămăsese de reparat şi completat conducta de 10 ţoli de pe tronsonul Buzău –
Feteşti, de 130 km. Munca a fost intensă şi, pe 31 august 1919, a început pomparea
petrolului lampant distilat de la Băicoi spre Constanţa, prin marea conductă de 300 km pe
care am denumit-o “Marea Conductă a ţării mari”. Subiectul a fost important datorită
faptului că transportul petrolului și a produselor petroliere în țară și la export a devenit
mult mai facil.
În momentul în care s-au calculat efectele produse de ocupaţia germană a ţării,
analizată într-un subcapitol cu acest titlu, s-au constatat și contabilizat toate distrugerile
care au afectat industria românească de petrol. Primul lucru remarcat a fost modul în care a
scăzut producţia de ţiţei, ceea ce se remarcă în graficul în care am prezentat evoluţia
producţiei de petrol în România.
Foarte importantă pentru industria de petrol a fost Circulara 43.277, din 22 august
1919, prin care guvernul României, prin Ministerul de Industrie şi Comerţ, a stabilit “baza
pentru stabilirea şi estimarea pagubelor cauzate industriei de petrol pentru distrugerile
ordonate în 1916”. Pentru a nu fi bănuiți de partizanat, expertiza a fost făcută de români
împreună cu experţi anglo – francezi. Din articolul menționat în această lucrare cu titlul
Petrolul în tratatul de la Bucureşti, analizat din Monitorul de Petrol, a reieșit foarte clar
ceea ce se întâmplase în industria română de petrol în perioada de ocupației. Fiind foarte
interesant, fiind foarte bine scris, am redat cele mai concludente pasaje pe care le-au citit
atunci românii. S-a evidențiat faptul că, în timpul ocupaţiei, nemţii au înfiinţat
“Oellandereinen Pacht G.m.b.h.”, al cărei scop era exploatarea terenurilor petrolifere ale
statului român, deci a resurselor de petrol, impunându-se românilor să pună la dispoziţia
acestei firme tot ceea ce li se cerea, mai precis instalaţii, imobile, mijloace de exploatare.
Pentru a face să pară o relație corectă modul în care beneficia de resursele României,
ocupantul german a anunțat că va plăti statului român o taxă de 3,4 lei pentru o tonă de
petrol și 4 lei pentru o tonă de produse din petrol exportate către Germania.

319
 Din documentele din arhive, a reieșit că abia în 1927 se va încearca reluarea relaţiilor
economice cu Germania, specificându-se faptul că la Geneva această țară “recunoaşte, în
principiu, despăgubirile ce le datorează României”.
În subcapitolul „Societatea „Româno – Americană” între 1917 şi 1938” am analizat
şi prezentat evoluţia acestei societăţii comerciale, ținând cont şi de ceea ce se întâmpla la
“Standard Oil”, “firma mamă” din S.U.A. Evoluția societății a reieșit din situațiile care
apar prezentate în detaliu în subcapitolele “Evoluţia capitalului, a forajului, a numărului de
sonde, a rafinării” și “Instalaţii şi meserii”.
O primă concluzie în legătură cu activitatea rafinăriei “Româno – Americană” a fost
că, în timpul ocupaţiei, societatea a extras cel mai mult petrol din toate rafinăriile
româneşti rămase pe mâna germanilor, o cantitate evaluată la 140.372 t. Pentru a fi cât mai
eficienţi în acţiunile de spoliere a României, germanii au constituit “Comandamentul
exploatatorilor de petrol din România”, abreviată “Kodol”. În plin război, comandamentul
german a invitat toate societăţile şi întreprinderile de pe teritoriul pe care îl controlau să
începă de urgenţă refacerea schelelor şi aducerea sondelor în stare de producţie. În acea
situaţie este de remarcat faptul că românii nu s-au prea conformat. Un exemplu al acestei
atitudini a reieșit din datele statistice, astfel: dacă în iulie 1916 existau în judeţele Prahova,
Dâmboviţa şi Buzău, 962 de sonde în producţie, sub ocupaţia germană au fost
“revitalizate” doar 437, ceea ce a însemnat mai puţin de jumătate din numărul lor, în doi
ani. În același timp, inginerii români care s-au retras în Moldova au reuşit să dubleze și
chiar să depășească această proporție, în cazul extragerii petrolului de la schelele din acea
provincie.
A doua concluzie a fost aceea că, după retragerea ocupantului, evoluția industriei de
petrol s-a îmbunătățit remarcabil. Relevante au fost informațiile de la Societatea “Româno
– Americană”, la care a fost declanșată o activitate intensă care s-a reflectat și în faptul că
de la cele 437 de sonde active, în doar 6 luni, s-a ajuns la 508, evoluție care a fost posibilă
și datorită ajutorului primit de la firma americană “Standard Oil”.
O situație foarte importantă care va determina evoluţia Societăţii “Româno –
Americană” a fost modul de evoluție a valorii capitalului ei. Analiza subiectului a dus la
concluzia că, după război, s-au desfăşurat multe şedinţe ale acţionarilor. În prima şedinţă
de amploare, din luna septembrie 1919, s-a hotărât majorarea valoarii capitalului social de
la 37.500.000 lei la 150.000.000 lei, făcându-se menţiunea ca alte 50 milioane lei să mai
poată fi disponibile în momentul când Consiliul de Administraţie al societății va solicita un
spor financiar. Prin această mărire de capital, Societatea “Româno – Americană" am

320
considerat că a ajuns pe primul loc la acest capitol dintre toate societăţile active din
industria românească de petrol, ipoteză care ne-a fost confirmată și de revista Bursa,
nr.1.035, din 17 aug. 1924. Părerea noastră a fost că această societate se situa şi pe primul
loc dintre societăţile comerciale din acea vreme, ţinând cont că, o societate puternică, aşa
cum era compania “Şantierele Române dela Dunăre”, care avea un capital social de
4.000.000 lei, ocupa doar locul 7 dar, din cercetarea subiectului, acest lucru nu a putut fi
confirmat sau infirmat.
O altă concluzie asupra evoluţiei acestei societăţi a reprezentat-o faptul că mărirea
puterii ei comerciale s-a datorat şi deciziei acţionarilor de a renunța temporar să încaseze
banii din dividende, pentru ca banii să fie folosiţi altfel. Un exemplu elocvent a rezultat din
şedinţa acţionarilor din 30 aprilie 1928, când aceștia au hotărât că “beneficiul de
25.656.391 lei nu se împarte între acţionari, ci se trece la fondul de rezervă special pentru
eventuale investiţii”. Nu a fost un caz singular în care s-a procedat astfel. O schimbare s-a
produs şi în atitudinea angajaţilor. Lucru acesta a fost de remarcat printr-un eveniment din
1924, când cei de la această rafinărie au aflat că la schela din Băicoi una dintre sondele de
explorare a descoperit gaze. Evenimentul a fost catalogat “o chestiune de o deosebită
importanţă”, pentru că se credea că acest strat de gaze poate fi urmat de unul din care să se
extragă petrol. De data aceasta “captarea ţiţeiului produs într-un interval de timp scurt s-a
făcut în mod perfect, graţie ajutorului dat de toate societăţile din prejur, care, cu multă
bunăvoinţă, au pus la dispoziţie organizaţiile lor. S-a pierdut doar 10% din ţiţeiul produs”.
Analiza a relevat diferența între atitudinile petroliştilor de la această societate, comparativ
cu reacția din anul 1914, din perimetrul de exploatare petrolieră de la Mislea, când au
profitat de moment “pentru a tăia pur şi simplu ţevile Astrei Române”, întâmplare relatată
în subcapitolul „Modernizarea, tot pe bază de petrol”.
Având în vedere că nu am avut acces la arhiva cu informaţii despre Societatea
„Româno – Americană”, de la Petrotel – LukOil, l-am intervievat pe generalul Costică
Drăghici, care a lucrat cu ruşii din U.R.S.S. în timpul Tratatului de la Varşovia, pentru a
vedea, ca subiect istoric, care a fost situaţia colaborării româno – ruse, cum s-au desfăşurat
lucrurile între anii 1955 – 1957. Ne-a precizat că „Atunci a fost ceva benefic pentru ambele
părţi dar acum, în 2021, vremurile s-au schimbat! Opinia aceasta ne-a fost confirmată
rapid, pentru că actualii proprietari ai arhivei ne-au trimis doar o notă în care erau trecute
serviciile din acea perioadă, 15 în total. Am căutat la „Direcţia Judeţeană a Arhivelor
Prahova” un dosar despre „Instalaţii şi meserii”. Despre acest subiect nu am găsit
informaţii directe, însă existau foarte multe dosare despre angajaţi şi acţiunile lor. Din

321
analiza lor am obținut structura secţiilor şi a instalaţiilor. Le-am menționat în acest capitol
în care am prezentat și toate meseriile celor care lucrau în rafinărie, inclusiv multe
fotografii nepublicate, din arhiva Muzeului Petrolului Ploieşti.
În anul 1925 la rafinăria “Româno – Americană” a apărut o noutate: pentru prima
dată în România, a fost introdusă în procesele tehnologice procedeul de cracare termică a
păcurii preluată după modelul american de la “Standard Oil”. Cum industria română de
petrol românească era într-un progres continuu, am analizat modul în care au apărut
beneficiile în urma introducerii noutăților tehnologice. Imaginea de ansamblu asupra
evoluției a reieșit mai clar din prezentarea hărţii rutelor de export, informație care a relevat
o altă premieră. Din analiza acestei imagini, cea mai neașteptată concluzie a fost faptul că,
în 1937, în Iran şi Egipt, țări definitorii pentru industria de petrol mondială, România a
exportat produse petroliere. Pentru că, la scară mondială, acestea au devenit tot mai
căutate, a înseamnat că pentru industria națională de profil au apărut noi determinări. Am
încercat să le aflăm și analizăm numindu-le “factori determinanți”. Extinderea electrificării
în ţările cele mai avansate economic a făcut ca solicitarea de gaz lampant să scadă, în timp
ce necesarul de combustibil, benzină şi motorină, dar şi uleiuri, pentru autovehicule şi
avioane, a crescut. Modul explicit în care industria română de petrol a devenit din ce în ce
mai importantă, mai necesară, l-am prezentat prin statisticile care au arătat evoluţia la nivel
mondial a noilor consumatori, a maşinilor. Acestea a reprezentat primul factor determinant.
Existând tot mai multe autovehicule, a fost nevoie de drumuri mai multe, şi mai bune.
Acesta a fost al doilea factor determinant. Necesarul de benzină, motorină și uleiuri la
autovehicule a fost valabil şi în domeniul aviaţiei, care a constituit cel de-al treilea factor
determinant. În acea epocă industria aeronautică era în continuă dezvoltare, ceea ce a făcut
ca solicitarea de produse petroliere să fie triplă: pentru construcţia unor piste cât mai bune,
producerea de uleiuri şi benzină de calitate superioară. Pentru că harta civilă a reţelei de
aeroporturi, din perioada interbelică, va avea o importanţă strategică în efortul militar al
României din perioada 1941 – 1945, am prezentat-o conform datelor găsite, inclusiv în
imagini.
Creșterea necesarului de petrol a devenit evidentă, lucru care a generat creșterea
prețului produselor petroliere, cel mai bine situația evidențiindu-se la export, unde s-au
majorat constant în perioada 1938 – 1945. Un exemplu elocvent a reieșit din statistica din
care a rezultat că, datorită cererii și măririi cantității de produse solicitate, prețul benzinei
ușoare a crescut de 30 de ori! De asemenea, din statisticile publicate în acest capitol, s-a
remarcat şi evoluţia ascendentă a necesarului pe piaţa internă.

322
 Tot în privinţa exportului am descoperit că a apărut o problemă stranie. În Monitorul
de Petrol s-a publicat un articol în care s-a precizat că a fost “stânjenit de … întregirea
ţării!” Cauza a fost explicată astfel: “avem de îndestulat un consum intern aproape îndoit
ca cel de dinaintea războiului dintr-o producţie mult redusă faţă de cea de care dispuneam
atunci”.
Pentru creșterea producției de petrol au fost luate măsuri, una dintre ele fiind apariţia
unui Decret – Lege care a însemnat o îmbunătăţire pentru Legea pentru Încurajarea
Industriei. După apariţia acestui decret, s-a produs creșterea numărului de investitori
români. O situație similară s-a constatat şi la Londra, ceea ce s-a evidențiat din
„abundenţa” englezească de investitori în industria română de petrol, situaţie asemănătoare
cu cea dinaintea Primului Război Mondial, pe care am analizat-o în Fişa de interese.
Din punct de vedere social, am prezentat o grevă a petroliştilor, care a durat câteva
luni, de la începutul verii până la 24 august 1919, care a avut cel mai important efect
pentru industria română de petrol reducerea producţiei la minim în lunile iulie şi august
1919.
Un subcapitol despre succesele majore româneşti, de nivel mondial, dar şi cu
probleme care au decurs din acestea, care nu şi-au găsit încă rezolvarea, este cel despre
“Noi invenţii şi descoperiri”.
Înainte de a dezvolta acest subiect, ca un prolog care atestă normalitatea acestor
fapte, am inclus un lucru care a demonstrat valoarea tot mai mare a şcolii româneşti, a
absolvenţilor ei: în Grecia, un român, inginerul de mine M.D. Niculescu, care a condus
compania “Syndicat franco – hellenique”, a descoperit petrol în aceiaşi locaţie unde
fuseseră efectuate săpături de o societate americană care nu a avut succes. Mai eficient și
mai pregătit ca predecesorii străini, românul a reușit, și am remarcat, în urma analizei
subiectului, că avea o determinare care venea din trecut, care a constat în faptul că în 1905
românii au construit în Franţa două rafinării situate pe malul Mării Mediterane, la Quevilly
şi St. Louis, prin dr. Alexandru Flachs, directorul „instalaţiunilor de petrol al Societăţii
Anonime A. Andre fils”.
În privința inventivității românilor am remarcat că, la începutul anului 1920, după
cum a apărut în Monitorul Oficial nr. 44 din 28 mai 1920, au fost publicate două Decrete
Regale, prin care s-au acordat încă 10 noi brevete, „de perfecţionare şi importanţă”, utile
în industria petrolului. Dintre acestea am evidențiat „lingura de lăcărit ţiţeiul”, care a fost
inventată de celebrul Virgiliu Tacit în colaborare cu J.T. Hayward.

323
 În domeniul industriei de petrol s-a remarcat și savantul Henri Coandă. Deşi este mai
puţin cunoscut în activitatea din industria petrolieră, “ascuns” fiind de succesul marii sale
invenţii – cea a avionului cu reacţie, semnificativă a fost şi implicarea în dezvoltarea
acestui domeniu prin faptul că în anul 1926, în România, a realizat un dispozitiv de
detecţie a lichidelor în sol, care a fost folosit în prospectare. Mai mult, în Golful Persic,
Coandă a construit un rezervor subacvatic din beton care a putut fi întrebuinţat pentru
stocarea rezervelor de petrol.
Numărul invenţiilor au continuat să crească la nivel național. Dintre ele remarcăm
câteva cu implicaţii în evoluţia tehnicii în viitor, așa cum a fost invenţia unui nou sistem de
foraj rotativ, realizată de inginerul român Emil Mărdărescu. Deosebit a fost cazul dr. Ion
Basgan care a descoperit o metodă pentru îmbunătăţirea randamentului şi perfecţionarea
forajului rotativ prin rotaţie percutantă, invenție care a fost brevetată în România. A urmat
o altă invenţie brevetată în S.U.A., „Rotary Well Drilling Apparatus”, care ulterior a apărut
și în România cu denumirea „Forajul prin ciocan Rotary”. Deşi americanii au lucrat foarte
mulţi ani după această metodă, având un profit estimat în 1997 la 8.634.458.000 dolari,
românul nu a primit nici o sumă din banii care i se cuveneau, conform drepturilor de autor.
Ar mai trebui spus că încă se mai lucrează după această metodă! Am luat în calcul faptul
că, 1921, aveam de plătit o datorie la un împrumut din S.U.A., de 36 milioane dolari, sumă
eşalonată până în 1987, deci pe 62 de ani, am făcut proporţia şi am aplicat sistemul pe care
americanii îl concepuseră pentru România, iar concluzia a fost că americanii, fără a mai
aplica şi dobânda pe care o cereau ei, 5%, şi-ar achita această datorie peste 14.869,666 ani!
În afară acestei situații, în urma cerecetării, a rezultat că, la începutul anului 1938, a
mai apărut o problemă delicată. La Universitatea Oxford, s-a publicat o enciclopedie a
petrolului, în trei volume, cu titlul “Ştiinţa Petrolului”. Materia din enciclopedie era
împărțită în 44 de secţiuni care, şi ele, au fost fragmentate în mai multe subcapitole.
Interesant a fost că la realizarea ei, în afara britanicilor, au contribuit corespondenţi din
Franţa şi din Europa Centrală, însă nici un român nu a fost invitat pentru a contribui cu
expertiza românească. Atitudinii lor nu i-am găsit nicio explicație mai ales dacă luăm în
calcul faptul că în România inginerul Gogu Constantinescu inventase, înainte de realizarea
enciclopediei, o nouă ştiinţă, Sonicitatea, care a putut fi utilizată în multe domenii, inclusiv
în industria de petrol. Peste câteva luni, am făcut o bună impresie pentru comunitatea
ştiinţifică occidentală la expoziţia “Arte şi Tehnici” de la Paris, în secţiunea despre petrol
unde, printre altele, participanții au remarcat că, în total, de la începutul extracției de petrol

324
înregistrate, am produs 8.385.000 t, ceea ce reprezenta “lungimea unui tren ale cărui
vagoane ar acoperi distanţa de la Paris la Bombay”.
Continuând subiectul descoperirilor ştiinţifice în subcapitolul “O analiză după
Cronica Ştiinţifică”, am remarcat apariția unor invenţii care au devenit “la modă” în
Europa, precum încercările de a obţine carburanţi pentru maşini din altă materie decât
petrol. Subiectul a fost important şi l-am dezvoltat în capitolul următor, pentru că eforturile
de a obţine benzină sintetică au avut în acea perioadă o motivaţie clară: combustibili pentru
sprijinirea eforturilor de război.
După mai mulţi ani de amânări, petroliştii au încearcat să se întâlnească, la nivel
mondial, la al IV–lea Congres Internaţional de Petrol. După o analiză a documentelor, am
descoperit că, încă din 1921, “Comisia Internaţională de Petrol”, creată oficial în 1907, la
Bucureşti, a primit mandatul de a prezenta programul lucrărilor acestui congres.
Înainte de toate trebuie menţionat că, la finalul congresului de la Bucureşti, din 1907,
se stabilise ca viitoarea întâlnire, Congresul al IV–lea, să se ţină în Statele Unite în 1910.
Din motive pe care nu le cunoaştem şi nu le-am descoperit în nici un material ştiinţific,
acest lucru nu a mai avut loc. Pentru organizarea celui de-al IV–lea Congres Internaţional
de Petrol au fost implicaţi patru români celebri în întreaga lume datorită activităților din
această industrie, dar şi din mediul academic. Preşedintele de onoare al comisiei a fost ales
ing. şef Anghel Saligny, iar ceilalți preşedinţi au fost profesorul L. Mrazec, Dr. L.
Edeleanu şi ing. C. Alimănişteanu. Dintre francezii implicaţi în acest proiect, ing. A.
Guiselin, secretarul general al comisiei, a propus ca în lucrările congresului să existe şi un
proiect care să pună bazele creerii unui Institut Internaţional de Petrol care să aibă sediul la
Strasbourg. Despre subiectul al congresului nu mai apar informaţii până în anul 1925,
când, printr-un anunț făcut de cei de la Crystal Palace, s-a menţionat că între 21 aprilie şi 9
mai 1926, se va desfășura o expoziţie despre petrol, la Londra, în care se va arăta
amănunţit cum au loc procesele de producţie, rafinare, transport şi distribuţie a petrolului.
Cu acea ocazie s-a propus să aibă loc şi un congres internaţional de petrol la care să fie
invitate “guvernele principale din întreaga lume”.
Am încercat să prezentăm evenimentele din jurul organizării acestui congres în
subcapitolul „O radiografie a industriei de petrol româneşti” dar, tot ce am descoperit
deosebit, a fost faptul că, în data de 30 noiembrie 1919, la Ploieşti, se desfăşurase un alt
congres al petroliştilor. Prin reprezentaţii lor, aceştia au făcut o radiografie a industriei
româneşti de petrol, încă de la începuturi. La această întâlnire din România s-a remarcat

325
faptul că Primul Război Mondial a determinat scăderea la mai mult de jumătate a
numărului de sonde din țară, de la 962 în 1916, la 437 în 1918.
Un caz care prezintă modul deficitar în care românii au făcut afaceri în industria de
petrol este prezentat în materialul despre O afacere „galonată”, din acest subcapitol. Din
analizarea datelor am reuşit să descoperim care a fost problema apărută într-o tranzacție
economică: comercianţii au încasat banii pentru vânzarea petrolului şi produselor obţinute
din petrol luând ca reper galonul american, în timp ce, la vânzarea cantităţilor, s-a luat în
calcul galonul englez, ceea ce a dus la primirea unei sume aproape cu un sfert mai puţin
decât trebuia. O altă eroare care a condus la pierderi financiare s-a făcut în cazul vânzării
benzinei, când s-a asimilat benzina uşoară românească cu un produs american, dar inferior.
O problemă descoperită în cărţile studiate o reprezintă o greşeală aritmetică la
calculul structurii capitalului din industria română de petrol în 1921. Procentele însumate
ale capitalului englezesc – 33,6%, românesc – 24,3%, franco – belgian – 17,9% şi 7%
olandez, înseamnă 82,8 %. Despre procentul de 17,2% care rămâne după însumarea celor
patru tipuri de capital nu se specifică cărei naţionalitate aparţine, de unde sunt investitorii,
capitalul acestora fiind de aproximativ 413.000.000 lei. Pentru a evidenția situația aceasta,
am realizat un grafic în care apar valorile financiare conform apartenenței lor.
Am continuat analizele costurilor din industria de petrol, în perioada 1923 – 1926. S-
a remarcat faptul că, în România, preţul unei sonde de 600 metri adâncime era de 20% –
50% mai mic faţă de preţurile mondiale, în timp ce preţul materialelor pentru sondaje era
mai mare ca în oricare altă ţară, lucru care nu i-a impiedicat şi pe alţii să înfiinţeze societăţi
de exploatare a petrolului. La începutul anului 1923 existau 160 de astfel de firme, s-a
ajuns la 267 în vară iar, până la 1 decembrie, numărul acestora era de 305.
Această dezvoltare industrială a avut şi un efect benefic direct asupra calităţii vieţii.
În domeniul social a apărut un proiect prin care locuitorii Ploieştiului vor fi alimentaţi cu
gaze naturale.
O concluzie a guvernanţilor din acea perioadă a fost că progresele din industria de
petrol trebuiau sprijinite şi cu o legislaţie adaptată la noile situaţii, lucru pe care l-am
analizat în subcapitolul „Legea Minelor”. A făcut parte, fiind cea mai așteptată, dintr-o
serie diversificată de măsuri economice, precum “Legile Comercializării, Energiei şi
Apelor”, pe care le-a elaborat guvernul I. I. C. Brătianu, conform standardelor politicii
liberale “prin noi înşine”. Primul lucru pe care l-am remarcat după apariția ei a fost că a
anticipat scopul pe care și l-a stabilit Statele Unite din primăvara anului 1925, și anume
“conservarea propriilor resuse de petrol”.

326
 Lege românească a suferit multiple modificări din considerente care au depins de
industria națională de petrol și nu, așa cum am constatat, pentru că a fost contestată în
străinătate. Am prezentat două astfel de exemple: după adoptare, presa americană, în frunte
cu New York Times, ca şi presa britanică, au inserat ştiri şi comentarii despre „stipulaţiile
inacceptabile ale acestei legi”, iar în Franța legea a avut interpretări defavorabile, unele
chiar ironice, precum: „În 1924 regele României promulga „legea roșie” a petrolului pe
care exploatatorii au catalogat-o imediat o lege bolșevică, nihilistă și revoluționară. Legea
precizează că toate rezervele de petrol românesc devin proprietatea statului”.
Printre efectele economice generate de această Lege a Minelor, sesizate în scurt timp
și de investitorii străini, a fost că “producția englezilor se dubla, iar cea a Societății
“Româno – Americană” se diminua. Englezii au fost intenționat avantajați de Guvernul
României. Situația s-a redresat în 1929 după ce a apărut o nouă Lege minieră mult mai
favorabilă pentru investițiile americanilor.
Privind retrospectiv, ca o primă concluzie referitoare la această legiferare din
industria petrolieră românească, am remarcat faptul că valoarea Legii Minelor a fost dată şi
de îmbunătăţirile care i-au fost aduse. Un argument în plus a fost şi că în 1929 guvernul
columbian, care își propusese să adopte o legislaţie în domeniul resurselor naturale, și-a
trimis reprezentanții să solicite guvernului român, “să-i desemneze un expert în materie de
legislaţie petrolieră”.
În țară fluctuaţiile de opinie au apărut şi datorită modificării structurii politice a
factorilor de decizie, alternanţa la putere a liberalilor şi ţărăniştilor.
Pentru o mai bună perspectivă asupra industriei românești de petrol, am prezentat
harta industrială şi harta minieră a României întocmită la apariţia legii, aşa cum au fost
expuse în documentele vremii pe care le-am studiat la Muzeul Petrolului din Ploieşti.
Odată cu îmbunătăţirea legislaţiei, progresele s-au intensificat. Un astfel de caz îl
prezentăm în subcapitolul “Efectele progreselor la Rafinăria Româno – Americană”. Încă
din 1918, „Standard Oil Company” a demarat un proiect îndrăzneţ în Statele Unite, care
determina angajaţii ei să îmbunătăţească productivitatea firmei, ideile eficiente fiind plătite
de societate. Am descoperit că programul, numit în America, la “Standard Oil”, Coin your
ideas, a fost aplicat şi în România unde a devenit Planul pentru răsplata ideilor bune şi a
fost activ până la final, la naţionalizarea Societăţii “Româno – Americană”, în 1948.
Conducerea societăţi a reuşit, urmând strategia din S.U.A., să găsească o modalitate prin
care să-şi încurajeze angajaţii să găsească soluții în vederea îmbunătăţirii productivităţii

327
muncii. Am prezentat un astfel de caz românesc, consemnat în “Direcţia Arhivelor
Judeţene Prahova”.
Continuând analiza industriei românești de petrol, am relevat apariția unui eveniment
nedorit care a fost cel mai mare din punct de vedere al gravităţii. L-am prezentat aşa cum a
fost consemnat în documentele vremii, sub titlul „Un incendiu monstru” la Societatea
„Româno – Americană”. Din analiza documentelor despre evenimentele care au urmat,
incendiul acesta, izbucnit, în noaptea de 24 spre 25 iulie 1925 şi care a durat peste o lună,
şi avea un “debitul evaluat la 500 sau 800 tone pe zi!”, am descoperit faptul că a fost
aproape nesemnificativ faţă de evenimentul care s-a produs, peste 4 ani, la sonda 160 tot a
Societăţii “Româno – Americană”. Acest ultim incendiu a izbucnit pe 28 mai la schela
Moreni – Ţuicani. Cel mai interesant aspect, din perspectivă constructivă, cum a reieșit din
analiza lui, l-a reprezentat faptul că, la data de 18 septembrie 1931, doi americani au folosit
un procedeu total neobişnuit pentru stingerea acestuis, prin folosirea dinamitei. La acest
subcapitol prezentăm imagini care nu au mai fost publicate, inclusiv cele legate de acţiunea
de stingere a lui.
Este de remarcat faptul că acest eveniment tragic a stimulat activitațile inventatorilor
pentru că, în doar o lună, alte 16 invenţii “interesând industria de petrol” au fost brevetate.
Despre acest incendiu au apărut precizări şi în literatura română, cum au fost cartea
lui Ionescu Damian, Peceţi în aur negru, în care s-a menționat că „Faima acestei sonde
160 Americana, a străbătut întreaga lume”. Pornind de la acest punct am căutat prezenţa în
artă a industriei române de petrol, pentru că a avut această influenţă neaşteptată în viaţa de
zi cu zi a românilor. Din analiză a rezultat că a fost subiect în cântece, în scluptură sau
grafică, iar peste ani, au apărut timbre, numismatica neignorînd această industrie, mai ales
prin activitatea pictorului şi graficianului Otto Barabas-Teleajen. Industria de petrol a
devenit prezentă în plan edilitar – administrativ, când s-au construit multe clădiri cu
această destinație, reprezentative ca arhitectură, şi multe străzi au primit nume legate de
industria de petrol. În activitatea sportivă au apărut multe cluburi, în special în fotbal şi
handbal, inclusiv cu denumiri legate de industria de petrol.
Dincolo de toate acestea, prezentarea supremă, artistică, a acestei industrii, credem că
a fost prin reprezentarea ei simbolică, de mai târziu, pe stema Republicii Socialiste
România.
Ca un prolog al unui subiect foarte important, cel despre criza economică din 1933,
am prezentat “Harta Europei în industria petrolieră, 1931”, care a apărut în “Le petrole en
Roumanie”, și a fost semnată de Mihai Pizanty, directorul Monitorului de Petrol, în anul

328
1933. Prin intermediul ei se remarcă mai ușor dimensiunile geografice în care exista
industria de petrol în Europa şi face mai simplă analiza și formularea concluziilor
referitoare la ceea ce s-a întâmplat în acest domeniu.
La acest subcapitol am analizat investiţii, producţii, succese, eşecuri, am consemnat
informaţiile cele mai importante despre acest subiect primite de studenţii de la A.S.E.
Bucureşti. Una dintre cauzele crizei, în România, a fost generată de supraproducţie şi criza
de consumaţie. Un exemplu edificator l-a constituit cel al gazului lampant, care costa 2,40
lei/kg la rafinărie la începutul acelui an şi, la sfârşitul anului, ajunsese la export 0,50 lei,
adică aproximativ de 5 ori mai puţin! În cazul prețurilor la benzină situaţia a fost
asemănătoare, preţurile s-au redus la jumătate. Din analize rezultă că explicaţia este dată de
faptul că piaţa de produse americane a înregistrat noi scăderi, efect care se repercutează şi
asupra preţurilor de export ale României. Concluziile specialiștilor a fost că anul 1930 a
fost “negativ în chiar aşteptările cele mai modeste faţă de programul desfăşurat,
capitalurile şi energia cheltuită”. O comparație a prețurilor, pe piața mondială, arată că în
iulie 1914, înainte de începerea Primului Războiului Mondial, un vagon de ţiţei costa 29,1
£, pentru ca în iulie 1930 să coste doar 8,6 £.
Sir Henry W.A. Deterding, conducătorul grupului „Royal Dutch – Shell” a afirmat
despre situaţia critică a industriei de petrol româneşti: „Stă în pragul ruinei din cauza
sarcinilor fiscale excesive şi din cauza măsurilor inamicale pe care regimul Vintilă
Brătianu le-a luat”. A analizat unul dintre cazuri: taxele percepute de comercianţi şi cei
care depozitau petrol sau produse petroliere erau de 5 – 8 ori mai mari decât valoarea
mărfii. Un alt element care a agravat situaţia economiei româneşti a fost şi activitatea
Rusiei sovietice, care forţa producţia ei de petrol, ignorând complet rentabilitatea urmată
de scoaterea pe pieţele de petrol a unor cantităţi imense, fără a lua în calcul nevoile lor,
ceea ce a dus la o scădere dramatică a preţurilor, implicit a beneficiilor obţinute de
comercianţi. Au fost și multe anomalii, una dintre ele, relevate în urma studiului perioadei
este chiar stranie: francul francez se vindea cu 8 lei şi se cumpăra cu 12 lei.
O altă cauză a fost că, în 1933, guvernul naţional – ţărănist al României a continuat
să inventeze noi taxe: a apărut taxa pe automobile, în funcţie de greutatea acestora. Dintre
măsurile luate de industriaşii din petrol români a fost ruperea acordului de limitare a
producţiei, mai ales că americanii, cei care l-au și iniţiat, nu-l respectau. În afară de această
soluție a mai fost una importantă și neașteptată, anume că “tehnica românească a rezolvat o
serie de probleme dictate de criza acută prin care trece industria română de petrol”. Un

329
astfel de caz este cel din 1933, când tubajul necesita între 30 și 60 kg de tuburi pe metru,
faţă de 380 kg în 1926.
Primele semne de depăşire a crizei, în România, au apărut în iulie 1933, când, ca
urmare a creşterii exportului, preţurile s-au îmbunătăţit foarte mult.
După încheierea crizei economice petroliştii români au sărbătorit Ziua Naţională de 1
decembrie 1936, având şi o motivaţie în plus: în privinţa exportului, deşi era a şasea
producătoare mondială, în 1935 România a ocupat primul loc în Europa! Am prezentat
într-un grafic clasamentul mondial.
Printre efectele negative ale crizei economice s-a înscris şi înrăutăţirea condiţiilor de
trai ale muncitorilor petrolişti care au generat apariția unor conflicte de muncă, chiar la
Societatea “Româno – Americană”.
Atunci s-a publicat şi o statistică pe 15 ani, începând cu 1921, a accidentelor de
muncă, pe care am prezentat-o.
Pentru a trage concluzii definitive, după trecerea crizei economice, am revenit cu un
subcapitol pe acestă temă, “Criza privită retrospectiv”, în care am consemnat opiniile unui
reputat economist, Florin Dănescu, preşedintele executiv al Asociaţiei Române a Băncilor,
în această funcţie din anul 2011.
Prin intermediul unui grafic, “Capitalul în industria de petrol în 1939”, am prezentat
situaţia acestora înainte de declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial.
Indiferent de atmosfera tot mai conflictuală a acelor ani, românii, chiar în zona
Rafinăriei “Româno – Americană”, au continuat să facă proiecte de îmbunătăţire a
facilităţilor de export. S-a remarcat un proiect la care au participat toate rafinăriile din
Ploieşti pentru a avea împreună o staţie de pompare a produselor petroliere la Constanţa.
În privinţa politicii externe românești a apărut o informaţie de o unicitate fascinantă
pentru starea de normalitate. Ignorând atitudiniea tot mai agresivă a Germaniei lui Hitler,
miniştrii de externe din Iugoslavia, Cehoslovacia şi România, s-au întâlnit în octombrie
1938 pentru a reînnoi acordul economic dintre ele. Cel mai remarcabil lucru a fost faptul că
românii şi cehoslovacii au încheiat acordul după ce la München s-a stabilit descompunerea
Cehoslovaciei!
În concluzie, industria română de petrol, în special, şi Societatea „Româno –
Americană”, în particular, au avut influenţe foarte importante în perioada interbelică
asupra societăţii româneşti.

330
”Ejusdem farinae” – Voltaire 1229

Capitolul IV – Spre naţionalizare

4.1 Un alt factor determinant

În afară de cei trei factori determinanţi, dezvoltarea automobilismului, a aviaţiei, a

drumurilor, care au dus la dezvoltarea industriei române de petrol, conform cercetărilor
mai putem adăuga unul: toluenul care este o hidrocarbură aromatică.
Toluenul apare în mod natural în concentraţii mici în petrol şi este produs în mod
industrial în cadrul procesului de obţinere a benzinei prin reformare catalitică 1230 sau prin
cocsificarea cărbunilor de pământ 1231. Este foarte interesant când acesta devine
Trinitrotoluen (adesea abreviat T.N.T.), care este un compus chimic folosit frecvent ca
exploziv, fabricat prin nitrarea totală a toluenului 1232.
În articolul „Industria chimică în legătură cu petrolul” am descoperit că „americanii
evidenţiază importanţa petrolului ca materie de bază pentru procurarea prin
industrializare chimică a unor produse sintetice de cea mai mare importanţă” 1233.
S-a dat ca exemplu cauciucul şi toluenul. Acesta, supus la operaţiuni de sinteză, va
produce diverse substanțe precum şi trinitrotoluen care este un produs explozibil! 1234
Tehnic, se remarcă faptul că dacă tratăm petrolul la 6000 Celsius, obţinem 25%
benzen, 16% xilen şi 32% toluen 1235. De asemenea, petrolul era folosit în domeniul militar,
la aruncătoarele de flăcări, armă folosită în special de americani 1236.

4.2 Societatea „Româno – Americană”, dezvoltarea între 1939 și 1947

Prin folosirea procesului tehnologic al cracării s-a constatat că se economiseşte

petrol.
În 1937, prin folosirea acestei metode, în România, s-au economisit 1.667.000 t ţiţei.
Proporţia ţiţeiului astfel conservat, faţă de producţie, este de 20% 1237.

1229
https://fr.wikipedia.org/wiki/Ejusdem
1230
Mager Sorin, Chimie pentru grupele de performanţă ‒ clasele XI ‒ XII, 2004, pag. 134.
1231
https://ro.wikipedia.org/wiki/Toluen
1232
https://ro.wikipedia.org/wiki/Trinitrotoluen
1233
M. P., anul XLI, nr.6, pag. 295.
1234
Ibidem, pag. 295.
1235
Idem, anul XLI, nr. 21, pag. 863.
1236
Case de demult, Viasat History, 24.05.2022, orele 22,15 – 23,10.
1237
Idem, anul XXXIX , nr. 1, pag. 8.

331
 Producţia zilnică în decembrie 1938 a fost de aproximativ 1.750 vagoane, la
Societatea „Româno – Americană” obţinându-se 220 vagoane/zi, producţia totală fiind de
6.800 vagoane, în acea lună fiind foraţi alţi 1.000 metri 1238.
În privinţa prospecţiunilor, Societatea a primit un permis în baza căruia a desfăşurat
astfel de lucrări în judeţele Arad, Bihor, Sălaj, Satu Mare şi Cluj 1239.
Pentru a inspecta situaţia din România, Societatea „Standard Oil” l-a împuternicit pe
M.E. Holman, conducătorul tuturor exploatărilor societăţii, să viziteze instalaţiile de la
Teleajen şi schelele Societăţii “Româno – Americană” 1240.
Directorul comercial al rafinăriei, M.S. Schmeidler (fig. 4.1) a fost sărbătorit pentru o
activitate de 33 de ani în industria română de petrol, din care 28 de ani ca director la
Societatea „Româno – Americană”. A primit multe distincţii, printre care Coroana
României în grad de Cavaler, apoi în grad de Ofiţer, Meritul Industrial Clasa I.

Fig. 4.1 Schmeidler [ 1241] Fig. 4.2 R.P. Bolton [ 1242]

Firma „mamă”, “Standard Oil of New Jersey”, a luat decizia ca biroul din Bucureşti,
unde lucra R.P. Bolton (fig. 4.2), conducătorul tuturor exploatărilor acestei societăţi în
Europa, Egipt şi Asia, să fie mutat la Haga. Motivaţia principală a fost aceea că la Haga “se
aflau sediile şi grupurilor mondiale de petrol iar dezvoltarea lucrărilor de exploatare s-a
deplasat oarecum”.
Cu toate acestea, “Societatea Româno – Americană reprezintă cea mai importantă
întreprindere pe care Standard Oil o avea în Europa” 1243.
În şedinţa Consiliului de Administraţie a societăţii din Ploieşti, din 25 aprilie 1939, s-
a stabilit remuneraţia membrilor, adică 200.000 lei pentru preşedinte şi 175.000 lei pentru

1238
Idem, anul XXXIX, pag.42.
1239
Idem, anul XXXIX, pag.67.
1240
Idem, nr. 6, XXXIX, pag. 399.
1241
Idem, anul XXXIX, nr. 3, pag. 193.
1242
Idem, anul XXXIX, nr. 7, pag. 477.
1243
Ibidem, pag. 477.

332
fiecare membru al consiliului 1244. Nu se specifică pentru ce perioadă, sau dacă pentru
prezenţa la o şedinţă.
Un nou director general a fost numit la conducerea firmei, inginerul M.P.W.
Lambright (fig. 4.3).
Unul dintre meritele evidenţiate la numirea sa în funcţia de director a fost acela că a
reuşit să ridice producţia rafinăriei de la 7,02%, cât reprezenta în producţia generală a
României în 1936, la 13,6% în 1938 1245.

Fig. 4.3 Lambright, directorul general al Societăţii „Româno – Americană” [ 1246]

Producţia de la sondele societăţii era, în luna august 1939, de 218 vagoane/zi 1247.
Valoarea capitalului obţinut din beneficii a fost de 6.600.517.834 lei, la 31 decembrie
1939 1248. În aprilie 1940 societatea obţinea 217 vagoane pe zi, o poziţie fruntaşă, dar după
“Astra Română”, cu 338 vagoane/zi şi „Concordia”, cu 220 vagoane/zi 1249.
În privinţa producţiei de gazolină, obţinută din gazele naturale, Societatea “Româno
– Americană” dispunea de trei instalaţii situate în şantierele de la Moreni, Ceptura şi
Băicoi. Toate aceste instalaţii foloseau procedeul “Carbo – Union – Lurgi”. Capacitatea de
stocare era de 457 t la Moreni, 569 t la Ceptura şi 160 t la Băicoi”.
În total, pe an, Societatea “Româno – Americană” putea prelucra 380.000.000 m3 de
gaze. În 1939 s-au prelucrat 240.227.400 m3, obţinându-se 27.595 t de gazolină 1250.
În privinţa distilării petrolului prin cracare, Rafinăria “Româno – Americană” aplica
acest procedeu, la 375.418 t de petrol obţinând 96.188 t benzină, 47.202 t gaz, 192.960 t
păcură 1251.

1244
Idem, nr.11, XXXIX, pag. 745.
1245
Idem, nr.13, pag. 907.
1246
Ibidem, pag. 907.
1247
Idem, anul XXXIX, nr. 17, pag. 1167.
1248
Idem, anul XL, nr. 8, pag. 443.
1249
Idem, anul XL, nr. 10, pag. 585.
1250
M. P. anul XL, nr. 20, pag. 1085.

333
 În privinţa insucceselor, în Monitorul de Petrol s-a precizat că, deşi s-a forat la
Ariceşti – Târleşti şi Zeletin până la adâncimea de 1.500 metri, mai exact până la 1458
metri, în jud. Prahova nu s-au găsit hidrocarburi. La fel, la Chiţorani – Valea Călugărească.
În judeţul Bacău, la Scorţeni, s-a realizat un foraj până la 1.502 metri, dar fără rezultate 1252.
Cu toate acestea, în septembrie 1940, se obţinea de pe exploatările sale 6.000
vagoane de petrol 1253. Capacitatea de prelucrare era de 9.386.500 t/an, mult peste
capacitatea de extragere 1254, iar cea de depozitare era de 3.161.337 t 1255.
Este de remarcat modul în care a crescut capacitatea rafinăriilor în perioada
interbelică, aceasta fiind o caracteristică definitorie.
În funcţie de capacitatea de prelucrare, rafinăriile erau grupate în două categorii: cele
mari, care prelucrau peste 150.000 t/an, şi cele mici şi mijlocii, care lucrau sub această
capacitate 1256. Rafinăria “Româno – Americană” a făcut parte din prima categorie.
Capacitatea anuală a rafinăriilor româneşti, în 1940, este prezentată în Anexa 4.1.
În 1938, Germania a importat cel mai mult petrol şi produse petroliere din Indiile
Olandeze de Vest – 1.1951.932 t şi 433.076 t din România, adică 8,71 % 1257 din totalul ei
de import.
Pentru a mări consumul de benzină în România, s-a stabilit dezvoltarea unui program
rutier de modernizare şi de construcţii de noi drumuri, conform hărţii din figura 4.4.

Fig. 4.4 Harta construcţii şosele [ 1258]

Alături de alte opt societăţi petroliere, Societatea “Româno – Americană” s-a

implicat într-un program al “Societăţii Generale de Gaz şi Electricitate” de aducere a
gazelor de sondă în Bucureşti. Proiectul a prevăzut livrarea obligatorie a 40 milioane m3 în
primul an, care să crească treptat la 110 milioane m3, în al cincilea an 1259.

1251
Idem, nr. 16, pag. 925.
1252
Idem, nr. 6, pag. 317.
1253
Idem, nr. 19, pag. 1073.
1254
Preda Gavril, op.cit. pag.35.
1255
Idem, pag. 36.
1256
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 319.
1257
M. P., anul XXXIX , nr. 5, pag. 295.
1258
Idem, anul XXXIX, nr. 3, pag. 147.
1259
Idem, anul XXXIX, nr. 7, pag. 464.

334
 La Societatea “Politehnică” s-a desfăşoarat o şedinţă, la 3 martie 1939, prezidată de
prof. Ludovic Mrazec, la care s-a hotărât constituirea Asociaţiei pentru progresul ştiinţei
petrolului. Scopul ei era de a reprezenta “în mod onorabil şi util interesele de progres ale
industriei ţării sub diferitele ei aspecte, în colaborare internaţională spre care se
îndreaptă năzuinţele Congreselor Mondiale de Petrol” 1260. În iunie 1939 s-a publicat
statutul asociaţiei în care se specifica faptul că “membrii consiliului director nu vor primi
nici o remuneraţie pentru funcţiunile lor” 1261.
În privinţa acţiunilor, pentru anul 1938, Consiliul de Administraţie care s-a întrunit la
20 decembrie 1939 a hotărât în unanimitate ca beneficiul net pentru anul 1938 să rămână la
dispoziţia consiliului 1262.

4.3 Legea Minelor din 1937

Din perioada 1935 – 1936 s-a considerat necesară modificarea Legii Minelor.
Legea Minelor din 1934 a fost supusă unei complete revizuiri din partea forurilor
oficiale, cât şi a celor din industria de petrol, în vederea adaptării ei la noile realităţi
economice. S-a încercat să fie făcute acele modificări care să evite formulări birocratice.
În cartea Industria Petrolieră din România în perioada interbelică, Gheorghe Calcan
preciza: “Principalele idei și observații se refereau la necesitatea asigurării privilegiului
descoperitorului în materie de prospecțiuni; înlăturarea discriminărilor dintre societățile
cu capital român și cele străin; întinderea insuficientă a perimetrelor de exploatare
acordate de stat; mărirea nejustificată a redevențelor și impozitelor” 1263.
În această lege s-a reuşit stabilirea clară a drepturilor exploratorilor asupra
suprafeţelor descoperite şi puse în producţie în raport cu dreptul statului, ca proprietar al
întregului subsol. În total, s-au modificat 120 de articole (din 276) şi s-au adăugat Legii
Minelor din 1924 alte 33 1264, care a devenit “o unealtă pentru dezvoltarea viitoare a
industriei” 1265. Printre alte prevederi, legea stipula că “o parte din perimetrele statului se
atribuie dezvoltării societăţilor cu capital românesc” 1266. Scopul principal, politic, era de a
româniza economia naţională conform ideii că, în doctrina naţionalismului economic, se
considera că “fiecare naţiune constituie o entitate economică autonomă” 1267.

1260
Idem, anul XXXIX, nr. 6, pag. 401.
1261
Idem, anul XXXIX, nr. 11, pag. 712.
1262
Idem, anul XL, nr. 1, pag. 45.
1263
Calcan Gheorghe, op. cit, pag. 82.
1264
Gheorghe Buzatu, op.cit, pag. 261.
1265
M. P. anul XXXIX, nr. 8, pag. 483.
1266
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 293.
1267
Gheorghe Buzatu, op.cit, pag. 338.

335
 La începutul anului 1938, cursul democratic a fost întrerupt de instaurarea de către
Carol al II – lea a unui regim monarhic autoritar.
La 20 februarie 1938 s-a publicat o nouă Constituţie ce urma să pună bazele juridice
ale noului regim, în care regele guverna prin Decrete – Legi 1268.
În timpul războiului, pe 17 iulie 1942, a intrat în vigoare Legea Petrolului, care
avantaja societăţile cu capital românesc. Aceasta prevedea reducerea impozitului, a
redevenţelor către stat, a taxelor, scutirea impozitului fiscal asupra dividendului, credite în
bani 1269, iar unul dintre obiective era frânarea pătrunderii capitalurilor germane în industria
românească. Reuşeşte “înfrânarea lor dar nu şi stăvilirea totală a expansiunii lor” 1270.
În privința evoluției tehnicii în România s-au făcut mari progrese. În august 1939 au
fost brevetate 19 invenţii iar, în septembrie, alte 7 invenţii. Printre ele, s-au numărat şi
două invenţii germane, în dosarul cu numărul 29.333 de la Allgemeine Holzimpragnierung,
despre conservarea lemnului şi un procedeu pentru deparafinarea şi rafinarea uleiurilor
hidrocarburice, dosar numărul 29.378, al Aktiebolaget Separator Nobel 1271. Cei de la
„Standard Oil Development Company” au brevetat catalizatorii pentru tratarea
hidrocarburilor.
Este interesant de menţionat că cele două invenţii germane brevetate au fost folosite
în aviaţie de către cei de la Junkers, iar o cameră de combustie a fost utilizată în armata lor
de tancuri, de către cei de la „Daimler Benz” 1272.
O altă invenţie foarte importantă a fost brevetată la sfârşitul anului 1939, de către
Societatea „Standard Oil”. Este vorba de un termometru pentru sonde 1273.

4.4 Taxe pe autovehicole şi pentru conducte

La 1 aprilie 1939 s-a publicat, în Monitorul Oficial nr. 78, Legea privind Impozitul
pe Autovehicole ce consumă benzină. Cel mai mic impozit era de 4.000 lei anual pentru o
cilindree de până la 1,5 litri şi 8.000 lei anual pentru o cilindree între 3 şi 3,5 litri. Tot
8.000 lei anual era şi impozitul pentru autobuzele cu o capacitate a motorului de 3,5 litri, şi
a fost majorat cu 500 lei, la fiecare jumătate de litru. Se taxau cu 500 lei anual motoretele
cu o cilindree de până la 0,3 litri şi cu 2.000 lei anual peste 0,75 litri. În cazul maşinilor cu

1268
Stoica Ion, Dragomir Vasile, Moreni: Un secol de petrol, 1900 ‒ 2000, Editura Marin Irimia, Ploieşti,
Karmat Press, 2001, pag. 101.
1269
Gheorghe Buzatu, op.cit, pag. 341.
1270
Ibidem, pag. 341.
1271
M. P., anul XXXIX, nr.11, pag. 639.
1272
Idem, nr.17, pag. 1176.
1273
Idem, nr. 21, pag. 1520.

336
motoare Diesel, impozitul era de 20.000 lei anual la o cilindree de 5 litri, iar ce depăşea
această capacitate cilindrică se majora cu 1.500 lei, pentru fiecare 0,5 litri în plus 1274.
Pe 9 septembrie, Consiliul de Miniştri a aprobat alte taxe printr-o hotărâre cu nouă
capitole. În aceasta se specifica faptul că, pentru o traversare de drum a unei conducte cu
produse petroliere, taxa va fi de 2.000 lei anual 1275.
La export, taxa pentru benzină uşoară era de 460 lei/100 kg, 300 lei/100 kg motorină,
200 lei/100 kg păcură şi 400 lei/100 kg pentru uleiuri minerale de orice densitate 1276.
La Câmpina locuinţele erau alimentate cu gaze de sondă din anul 1929, reţeaua de
conducte “fiind de o importanţă similară cu a Ploieştiului” 1277.
Consumul a fost repartizat pe două categorii:
- Consumul casnic în oraş şi în coloniile societăţilor „Astra” şi „Steaua Română”,
- Consumul industrial.
Preţurile medii plătite de consumatori au fost de 1,994 lei/metru3, ca în 1939, după
scăderi treptate, să fie de 1,150 lei/metru3.
Este de remarcat faptul că preţul cel mai mic a fost la apogeul crizei economice, de
0,955 lei/metru3 în 1933. De asemenea, analizăm și modul în care a evoluat
automobilismul, în România și pe glob, domeniul în care produsele obținute din petrol erau
foarte solicitate.
În figura 4.5 este prezentat un grafic cu numărul de automobile din Europa,
Australia, Asia, Africa și America de Nord.

Fig. 4.5 Grafic cu numărul de automobile pe continente [ 1278]

1274
Idem, anul XXXIX, nr. 10, pag. 671.
1275
Idem, anul XXXIX, nr. 19, pag. 1288.
1276
Idem, anul XXXIX, nr. 20, pag. 1339.
1277
Idem, anul XXXIX, nr. 14, pag. 804.

337
 Și în România o caracteristică evidentă a perioadei 1919 – 1939 a fost majorarea
consumului intern de produse petroliere, datorită procesului de industrializare.
S-a constatat că “toate întreprinderile industriale lucrează cu un randament sporit,
căutându-se pe cât posibil a se acoperi şi nevoile ce în parte se acopereau prin importuri
de produse finite”. Nevoile bugetare ale statului erau împlinite în bună parte datorită
bogăţiilor petroliere. Un exemplu relevant este faptul că taxa pentru export, la benzină, a
crescut de la 1.107 lei/ t, prin sporiri succesive, la 4.600 lei/t în 1940 1279.
În România, după statistica din 1938, numărul de autoturisme şi autobuze în
circulaţie era de 24.439, iar de autocamioane, de 7.741, fapt îmbucurător pentru români,
care şi-au depăşit vecinii în deţinerea de mijloace de transport. În Ungaria, existau 17.000
de autoturisme şi autobuze, în Iugoslavia 11.000, iar în Bulgaria 3.000.
Statistica era favorabilă pentru români şi în alte rapoarte, un autovehicul exista la 641
locuitori, pe primul loc, în acestă statistică, situându-se Franţa cu un autovehicul la 19
locuitori. Raportate la suprafaţa ţării, românii aveau 103 autovehicole la 1.000 Km2, pe
primul loc fiind Belgia, cu 7.350 autovehicole.
În industria de petrol existau, în august 1944, un număr de 1.436 autovehicule, iar la
1 martie 1945 doar 694, din care 145 rămase de la firmele germane 1280.
În raportarea la lungimea şoselelor românii aveau 220 autovehicule la 100 km, pe
primul loc fiind Germania cu 3.786 autovehicule la 100 km.
Concluzia este că “şoselele României sunt puţin circulate: nu ne lipsesc şoselele, ci
ne lipsesc şoselele bune şi autovehicolele” 1281.
În Monitorul Oficial nr. 306 din 31 decembrie 1942, având în vedere implicațiile
războiului, s-a publicat o decizie prin care circulaţia autovehiculelor se restrângea. Pentru
industria extractivă se mai permitea un autoturism pentru organele centrale, unul pentru
cele administrative, unul pentru cele tehnice şi câte unul pentru fiecare rafinărie. Pentru
întreprinderile cu o producţie medie sub 10 t zilnic se permitea câte un autoturism pentru
toate serviciile 1282.
În privinţa transportului pe căile ferate, în 1926, a apărut prima locomotivă
românească şi, de la acea dată, toate locomotivele pentru C.F.R. au fost construite în ţară.
În privinţa vagoanelor, aceeaşi politică de independenţă a fost inaugurată chiar mai
înainte 1283. O altă reuşită a fost standardizarea vagoanelor pentru că, în 1919, existau peste
200 de tipuri, toate diferite între ele.

1278
Sursă: autor.
1279
M. P., anul XXXIX, nr. 10, pag. 549.
1280
Idem, anul XLV, nr. 7 ‒ 8, pag. 269.
1281
Idem, anul XLIII, nr. 1 ‒ 2, pag. 34.
1282
Idem, anul XLIII, nr. 3 ‒ 4, pag. 87.
1283
Idem, anul XLIII, nr. 3 ‒ 4, pag. 61.

338
 4.5 Exportul României în 1939

Exportul României de produse petroliere ajunsese în 1938, la 34.641.000 t, Anglia şi

Franţa fiind principalele ţări importatoare, cu 58,5%.
Proporţional, creşterea cea mai mare au avut-o Danemarca şi Germania care, “prin
încorporarea Austriei şi regiunilor sudete a trebuit să facă faţă unor cereri considerabil
mărite” 1284.
“Se poate aprecia că producția industriei petroliere românești avea, prin excelență,
un caracter exportativ, pentru că cea mai mare parte a acesteia lua calea distribuirii
externe” 1285, preciza Gheorghe Calcan.
În Monitorul Oficial nr. 46 din 27 martie 1939 s-a publicat lista oficială a firmelor
autorizate să facă export. Erau 46 de astfel de societăţi, printre care şi Societatea “Româno
– Americană” 1286.
După dezmembrarea Cehoslovaciei, au apărut probleme pricinuite de schimbarea
banilor, exportul făcut în Boemia – Moravia, ca şi în Slovacia, urmând a se face tot în
coroane cehe. Pentru a fi mai eficienţi, sumele erau calculate după statisticile Comerţului
Exterior din Ministerul Finanţelor, făcându-se “eforturi necontenite” 1287 în privinţa unei
echivalări corecte.
Pe tot anul 1939 s-a constatat efectuarea unui export de 26,8 miliarde lei, din care
11,2 miliarde a fost dat de produsele petroliere, adică 42%. În aceeaşi perioadă, importul a
fost de 22,9 miliarde lei 1288.
De la 1 februarie 1940, taxa fixă de export de 26 – 40 lei pe tonă a fost înlocuită de
“taxă advalorem”, de 13%, adică 286 – 1.482 lei/ t 1289.
Pentru anul 1939 s-a publicat un raport asupra comerţului exterior al României,
specificându-se faptul că produsele petroliere reprezintau 50%.
În tabelul 4.1 sunt prezentate cifrele importului și exportului de produse petroliere
către Germania, Italia, Anglia și Franța.
Tabelul 4.1 Valorile importului și exportului (Germania, Italia, Anglia, Franța)

1284
Idem, anul XXXIX, nr. 6, pag. 407.
1285
Calcan Gheorghe, op.cit, pag. 209.
1286
Ibidem, nr. 6, pag. 414.
1287
Idem, nr. 17, pag. 1117.
1288
Idem, anul XL, nr. 4, pag. 223.
1289
Idem, nr. 5, pag. 291.

339
 Ţara Import (milioane lei) Export (milioane lei)
Germania 9.000 8.665
Italia 2.017 3.246
Anglia 1.342 3.768
Franţa 1.847 915
Concluzia este că Germania şi Italia erau reprezentate la import cu triplul şi la export
cu aproape dublul comerţului României cu Franţa şi Anglia 1290.
În conjunctura specifică de război, valabilă atât pentru ţările beligerante, cât şi pentru
cele neutre, cererea de produse petroliere a crescut foarte mult, cu cât „o parte din
transporturi nici nu ajung la destinaţie, pierzându-se pe parcurs, odată cu vasele
cisterne” 1291.
Graficele din figurile 4.6 și 4.7 prezintă mai clar care era situaţia în 1939, în afacerile
României cu aceste ţări.

Fig. 4.6 Importuri în 1939 (Germania, Anglia, Franța) [1273]

Fig. 4.7 Exporturi în 1939 (Germania, Italia, Anglia, Franța) [ 1292]

1290
Idem, nr. 14, pag. 836.
1291
Idem, nr.1, pag. 3.
1292
Sursă: autor.

340
 Un aspect foarte interesant, din care rezultă și modul de îmbunătățire a exportului,
este determinat de modul în care evolua tonajul comercial al navelor de care dispuneau
ţările aflate în conflictul mondial, sau care urmau să intre curând. Precizăm că în afară de
această modalitate de export, mărfurile erau trimise în Germania în special, cu trenul sau
cu vapoarele, pe Dunăre.
Procentual, în 1940, în privința capacității de transport maritim, situaţia era
următoarea:
- Anglia împreună cu coloniile sau dominioanele ei deținea 30,6% din tonajul
mondial;
- Statele Unite – 16,8%;
- Japonia – 8,2%;
- Norvegia – 7,1 %;
- Germania – 6,5 %;
- Italia – 5%;
- Olanda – 4,3%;
- Franţa – 4,3%.
Remarcăm faptul că primele 8 locuri însumează 83% din tonajul înregistrat, toate
celelalte state, inclusiv U.R.S.S, aveau un procentaj de 17% 1293. Cel mai interesant este
însă tonajul vaselor petroliere.
În privinţa acestuia, pe primul loc s-a situat Marea Britanie, cu 3.264.241 t, urmată
de Statele Unite cu 2.800.780 t şi Norvegia cu 2.117.381 t 1294. Germania nu a apărut în
acest clasament, Japonia avea 3,8 %, iar U.R.S.S. deţinea doar 1,2% din tonajul mondial.
Situaţia, sintetizată într-o imagine, este prezentată în Anexa 4.2.
La nivel global, tonajul acestor flote de petroliere a crescut, de la un procent de
3,01% în 1914, la 14,32% în 1936 1295.
În 1938, pe primul loc în privinţa tonajului noilor nave, era tot Anglia, urmată de
Germania şi Japonia 1296. Acestea aveau nevoie de capacităţi de transport cât mai mari şi cât
mai multe.
În figura 4.8 este prezentată o secvență a petrolierului Oltenia, iar în figura 4.9 –
legenda aferentă.

1293
Idem, nr. 21, pag. 1349.
1294
Idem, nr. 21, pag. 1353.
1295
Idem, anul XXXVII, nr. 5, pag. 287.
1296
Ibidem, pag. 1353.

341
 Fig. 4.8 Petrolierul Oltenia [ 1297]

Fig. 4.9 Legendă [ 1298]

În România, vasul de transport petrol prezentat anterior era deţinut din 1928 de
Rafinăria „Steaua Română”, din Câmpina.
În anul 1938, situaţia s-a schimbat în privinţa importului de benzină din România,
Germania ocupând primul loc, urmată de Franţa şi Elveţia 1299.
În America tonajul tancurilor petroliere a crescut cu 32% în 1936 faţă de 1929,
reprezentând 14% din tonajul total al flotei americane. Şi la nivel global tonajul acestor
flote de petroliere a crescut, de la o valoare de 3,01% în 1914, la 14,32% în 1936 1300.
În 1938, primul loc în privinţa tonajului era ocupat tot de Anglia, urmată de
Germania şi Japonia 1301.
Doar în privinţa importului de benzină din România, în acel an situaţia s-a schimbat,
Germania s-a situat pe primul loc, urmată de Franţa şi Elveţia! 1302
Flota dunăreană a României, în 1941, era compusă din 95 de tancuri remorchere şi 2
tancuri petroliere cu motor 1303.

1297
Muzeul Petrolului Ploieşti ‒ expoziţia permanentă.
1298
M. P., anul XXXVII, nr. 5, pag. 287.
1299
Idem, anul XL, nr. 21, pag. 1359.
1300
Idem, anul XXXVII, nr. 5, pag. 287.
1301
Ibidem, pag. 1353.
1302
Ibidem, pag. 1359.
1303
Idem, anul XLI, nr. 1, pag. 339.

342
 Traficul de vase comerciale care transportau şi petrol pe mare a fost, în 1941,
următorul (fig. 4.10):
23,5 % – mărfuri transportate cu vase englezeşti;
22,9% vase italiene;
11,2% vase greceşti;
9,9 % vase norvegiene;
9,4 % vase româneşti;
6,9% vase olandeze;
5% vase franceze;
4% vase germane 1304.

Fig. 4.10 Apartenenţa vaselor comerciale care încărcau din Constanţa [ 1305]

Din acest motiv, în România, cererea crescută în domeniul petrolier a determinat

majorarea extracţiei, rafinării, dar şi a numărului de foraje de explorare.
Spre sfârşitul anului 1939 se constată că preţul produselor a crescut cu 136%, în timp
ce producţia de ţiţei, cu 259% 1306. Urmare a acestui fapt, şi Biserica scoate din terenurile ei
la licitaţie, cum este în Parohia Popeşti II, din comuna Valea Dulce, Prahova, preţul de
pornire fiind de 14.500 lei/ hectarul 1307.
Când s-a făcut bilanţul următor, în 1941, s-a constatat că exportul a scăzut cu
9,5% 1308. Cel mai mult România exporta în Germania şi Italia. În 1940 a exportat 80% din

1304
M. P., anul XLII, nr. 13, pag. 383.
1305
Sursă: autor.
1306
M. P., anul XLII, nr. 13, pag. 4.
1307
Ibidem, pag. 26.
1308
Ibidem, pag. 37.

343
producţia obţinută în rafinării 1309. În timpul războiului, marile trusturi au realizat profituri
fabuloase în urma comenzilor militare.
În octombrie 1939, la Haga, s-a stabilit o înţelegere în vederea menţinerii şi în
perioada războiului a vechilor acorduri între companiile “Standard Oil” şi “I.G.
Farebenindustrie”. Conform acesteia, “Standard Oil” primea în zona de influenţă
continentul american, Imperiul britanic şi Imperiul francez zonele pe unde aveau colonii, în
special Africa, iar restul lumii rămânea la dispoziţia nemţilor. În acest context, orientarea
economică românească spre germani nu ar trebui să surprindă 1310.
Prin Decret regal, taxa de export a crescut de la 13% la 20% 1311.
Din statistica următoare vedem cum au fluctuat prețurile de export la produsele
petroliere, în perioada 1938 – 1945 (lei/kg) 1312.

Anul Benzină uşoară Benzină grea Petrol lampant Motorină Păcură

1938 2,95 2,48 2,05 1,81 1,13

1939 3,99 3,13 1,73 2,60 1,64
1940 8,81 7,17 6,71 6,03 2,99
1941 10,18 8,44 7,77 6,96 3,49
1942 14,31 12,48 10,91 9,77 4,94
1943 21,06 19,25 16,40 13,67 8,94
1944 23,70 21,43 17,90 14,79 8,94
1945 90,51 75,54 59,29 47,18 24,15

Se remarcă o creștere de peste 30 de ori, la benzină.

4.6 Spre războiul de agresiune

Prima menţiune făcută de Adolf Hitler în privinţa planurilor ofensive ale Reichului s-
a produs în discursul din martie 1939. La întâlnirea cu cadrele militare, economice şi de
partid, acesta a precizat că între anii 1939 şi 1940 se intenţiona “ocuparea Cehoslovaciei,
nu mai târziu de 15 martie 1939, apoi ocuparea Poloniei”.

1309
Idem, nr. 9, pag. 497.
1310
Ibidem, pag. 101.
1311
Idem, nr. 15, pag. 877.
1312
Axenciuc Victor, Evoluția economică a României. Cercetări statistico – istorice 1859 – 1947, vol. I
Industria, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, pag. 279.

344
 În privinţa Ungariei şi României nu erau specificate acţiuni militare, dar se prevedea
“intrarea lor în spaţiul vital al Germaniei. Căderea Poloniei şi exercitarea unor presiuni
corespunzătoare le vor face, desigur, înţelegătoare. Atunci vom controla pe deplin marile
lor resurse agricole şi sursele de petrol” 1313. De aici au început manevrele politice ale lui
Hitler de a acapara petrolul românesc și produsele obţinute din acesta. “Însemnătatea
României, din punct de vedere al economiei de război germane constă în producerea a
40% din necesarul total de produse petroliere” 1314.
Ţinând cont că, după Primul Război Mondial, cercetările pentru obţinerea
combustibililor sintetici au luat amploare, aducem noi informaţii pentru toate ţările
implicate în acest proces. De aici rezultă şi disponibilul de benzină sintetică al
Germaniei 1315.
În Europa situaţia a devenit tot mai tensionată și nu ne referim doar la atentatele care
s-au produs, având ca ţinte diverşi oameni politici. Se pregăteau şi se desfăşurau planuri
care vizau modificări ale hărţilor geo-politice. Pregătirile pentru un viitor război s-au
desfăşurat pe multiple planuri. Una dintre cele mai importante pregătiri a constat în
obținerea de combustibil sintetic, subiect pe care îl analizăm în continuare.

4.6.1 Combustibilul obţinut sintetic

Pornind de la o invenţie mai veche, ţările din Europa de vest – în special Germania,
Austria, Anglia, Franţa, iar din Asia, Japonia, au început să facă eforturi importante, şi
ştiinţifice, şi financiare, pentru a realiza un înlocuitor pentru petrol, ca materie primă,
pentru obţinerea benzinei, în special.
Din punct de vedere istoric, trebuie precizat că primul camion care folosea alt
combustibil în afara celui produs din petrol a fost construit în 1914 în Franţa, şi era
propulsat cu gazogen, un gaz obţinut din lemne.
Remarcându-se beneficiile acestui combustibil, Franţa, Germania, Italia şi Suedia au
acordat avantaje proprietarilor de astfel de maşini, reducându-le taxele 1316.
Pentru a avea o imagine completă a acestui nou domeniu industrial, analizăm situația
din fiecare ţară implicată în acest proces de dezvoltare, în ordine cronologică, cu accent
asupra ţărilor care vor avea o importanţă mai mare pentru România, asupra hotarelor ţării.

1313
Buzatu Gheorghe, op.cit., Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, pag. 293.
1314
Ibidem, pag. 295..
1315
Articol publicat în Magazin Istoric, Anul LVI, nr. 4 (661), pag. 25 – 28.
1316
M. P., anul XXXVII, nr. 18, pag. 1391.

345
 Trebuie văzut cât combustibil sintetic obţinea Germania lui Adolf Hitler, lucru care
va demonstra, o dată în plus, câtă nevoie avea de petrolul românesc în războiul pe care îl
planifica şi l-a şi declanşat. Toate aceste acţiuni, mai mult sau mai puţin ştiinţifice, au fost
determinante în totalitatea pregătirilor de război desfăşurate de Germania naţional –
socialistă.
Primele informaţii despre obţinerea benzinei sintetice au apărut în vara anului 1924.
În presa vremii sunt publicate ştiri despre un eveniment despre care se spunea că nu
îi lipseşte nota senzaţionalului. Era vorba de prepararea petrolului din grăsimi vegetale şi
animale. Despre acest subiect, chimistul Cristian Leu, care se ocupa de redactarea rubricii
Cronica ştiinţifică în Monitorul de Petrol, a publicat un articol detaliat al procedeelor
chimice. Obţinerea în acest mod de combustibil lichid este un argument pentru teoria lui
Engler – Hofer, teorie care susţinea că petrolul este de origine organică mixtă – grăsimi
animale şi vegetale.
Pentru a contrabalansa avansul luat de Anglia şi S.U.A. în acapararea de terenuri
petrolifere în lume, în Franţa şi Germania se desfăşura o activitate asiduă, pe cale
ştiinţifică, de a descoperi mijloace chimice pentru înlocuirea petrolului. Motivaţia primă a
Franţei a fost că zăcămintele petrolifere de la Pachelbronn sunt prea neînsemnate pentru a
asigura aprovizionarea ţării, prin urmare a organizat cercetarea ştiinţifică la Strasbourg.
În figura 4.11 este prezentată schema unei instalații de obținere a benzinei sintetice,
iar în figura 4.12 – o hartă a zonei Strasbourg [1297].

Fig. 4.11 Instalaţie pentru obţinerea benzinei sintetice [ 1317] Fig. 4.12 Harta zonei
Strasbourg [ 1318]
În Germania extracţia carburanţilor din lignit a făcut progrese considerabile.
Dintr-o tonă de lignit carbonizat se obţineau:
- 270 m3 gaz;

1317
Ibidem, pag. 1262.
1318
Idem, nr.16, pag. 1263.

346
 - Amoniac;
- 180 – 225 kg gudron din care, prin distilare, se obţineau:
- 8 – 25 % uleiuri uşoare şi benzină;
- 10 – 35 % uleiuri grele;
- 10 – 50 % fenoli;
- 5 – 25 % parafină;
- 5 – 30 % reziduuri şi pierderi.
Rezultatul unei astfel de prelucrări în Germania, care avea destul cărbune în zona
Ruhr, a dus la o diminuare de aproape 65% a importului de petrol, în intervalul cuprins
între 1911 şi 1920 1319.
Existau, în acea perioadă, mai multe procedee de obţinere a ţiţeiului care, după
succesele de laborator, aveau perspective de industrializare:
1. Procedeul de hidrogenare (Dr. Bergius);
2. Prepararea din grăsimi animale şi vegetale (Mailhe);
3. Prepararea din cărbune şi apă, respectiv din metan (Andry – Beurgeois şi
Olivier);
4. Amestecuri carburante pe bază de alcool etilic – mai multe patente;
5. Carbonizarea la temperaturi joase a combustibililor minerali;
6. Combustibili coloidali;
7. Combustibili solizi – naftalina, motoare construite în Franţa;
8. Metoda secretă a savantului Charles Henry de la Sorbona.
În acel moment, 1923, singura problemă a combustibilului sintetic era că nu se putea
realiza rentabil 1320. La fel se întâmpla şi în vara anului 1939, când s-a inaugurat la
Bolsover, Franţa, o rafinărie de carbonizare a gudronului, la temperatură joasă, în vederea
obţinerii de derivate combustibile lichide. Valoarea economică era considerată “extrem de
redusă”, din 600.000 t de cărbune obţinându-se aproximativ 40.000 t de gudron 1321.
Procedeul “Bergius” a intrat în proprietatea lui Frederich Bayer, în 1926. Prin acest
procedeu se dorea fabricarea de petrol şi benzină din materii combustibile minerale.
În primul an de producţie se intenţiona obţinerea a 90.000 t de benzină, 100.000 t de
gaz lampant, 3.000 t uleiuri minerale, din prelucrarea a 500.000 t de lignit. Planul pornea
de la faptul că Germania extrăgea anual 100 de milioane t de lignit 1322.

1319
Idem, anul XXIV, nr.21, pag. 1686.
1320
Ibidem, pag. 1689.
1321
Idem, An XXXIX,nr.11, pag.759.
1322
Idem, anul XXVI, nr. 22, pag. 2125.

347
 În acest procedeu de hidrogenare a cărbunelui, pentru obţinerea unei tone de benzină
trebuiau utilizate 2.000 metri3 de hidrogen, gaz obţinut din prelucrarea cărbunelui 1323.
Inventatorul procedeului, doctorul Frederic Bergius, profesor la Heidelberg, Germania – la
42 de ani, în 1926, a participat la o conferinţă internaţională despre cărbune în S.U.A. şi a
susţinut o lucrare cu titlul Transformarea cărbunelui în petrol prin hidratare 1324. Invitaţia
la congres, manifestare ştiinţifică, în sine, a fost făcută de americani şi datorită faptului că
doreau să-şi protejeze resursele de petrol. Invitaţii sunt informaţi şi despre ultima lui
descoperire, din 1923, şi anume un procedeu de lichefiere a cărbunelui care „ar putea fi de
mare importanţă, după cum precizează autorul ei”. La această invenţie a lucrat 10 ani 1325.
În sinteza petrolului, în 1927, atragea atenţia lumii ştiinţifice procedeul “Tropsch –
Fischer”. Cei doi au lucrat cu exces de hidrogen în tratarea cărbunelui şi au obţinut aproape
exclusiv alcooli, cetone şi aldehide şi câţiva acizi graşi superiori.
Din amestecarea primilor doi compuşi s-a obținut un combustibil pentru motoare,
denumit Synthol 1326. Importanţa acestei descoperiri a fost relevată când producţia mondială
a petrolului a început să fie deficitară faţă de cererea de combustibili pentru motoare 1327.
Întrucât dorea să aibă cât mai multă benzină şi, mai ales, motorină, pentru războiul pe
care îl pregătea, Adolf Hitler, a hotărât ca autobuzele să funcţioneze cu gaze, în special cu
gazele derivate din tratarea lemnului.
În 1937, se obţineau „rezultate satisfăcătoare” 1328. Tot în acelaşi an s-au investit 12
milioane mărci pentru a construi o nouă fabrică la Essener, care să producă benzină
sintetică 1329.
După anexarea Austriei, în 1938, în primele trei luni ale anului, producţia de ţiţei,
faţă de aceeaşi perioadă a anului precedent, a crescut cu 19,8% 1330. Pentru industria
română de petrol acest lucru era negativ, dar se aștepta ca, în viitor, această situație să
devină benefică. Explicaţia era dată de faptul că “austriecii achitau anticipat pentru 50%
din valoarea mărfii, în timp ce exportul în Germania era achitat cu mare întârziere” 1331.
Pentru a rezolva aceste problemă, urma să se semneze un acord de clearing cu
Germania, în care să se stabilească cursul financiar. Astfel, la 1 iulie 1938, s-a stabilit un

1323
Idem, anul XXXVII, nr. 15, pag. 1179.
1324
Idem, anul XXVI, nr. 23, pag. 2207.
1325
Ibidem, pag. 2208.
1326
Idem, anul XXVII, nr.1, pag. 32.
1327
Ibidem, pag. 32.
1328
Idem, anul XXXVII, nr. 1, pag. 67.
1329
Idem, anul XXXVII, nr. 2, pag. 129.
1330
Idem, anul XXXVIII, nr. 10, pag. 845.
1331
Idem, anul XXXVIII, nr. 11, pag. 932.

348
curs de conversie, o marcă germană fiind evaluată la 2,15 şilingi austrieci, un şiling
costând 17,67 lei 1332. În 1938, nemţii au cumpărat petrol în valoare de 10 milioane $ din
Mexic, cea mai mare parte urmând a fi achitată cu “maşini şi mărfuri germane” 1333.
La fel ca în Germania, în Anglia, Sir Alfred Mond s-a declarat convins că „Marea
Britanie va putea, peste câţiva ani, să fie independentă pentru aprovizionarea ei cu petrol,
date fiind marile ei resurse de cărbuni” 1334.
Dar cele mai mari succese s-au obţinut tot în Germania. La Leuna, o mică localitate
situată în apropierea oraşului Lepzig, în anul 1927, după apariţia procedeului „Tropsch –
Fischer”, a început construcţia unei uzine de către “I.G. Farbenindustrie”, care era
proiectată să obţină benzină sintetică din cărbune. Instalaţiile pentru producerea benzinei
sintetice de la „I.G. Farbenindustrie” au produs, la început, 2.000 t pe lună, dar noi
instalaţii se aflau în curs de definitivare 1335. După terminarea fabricii de la Leuna (fig.
4.13), Germania a produs 350.000 t de benzină pe an, materia primă utilizată fiind lignitul,
în proporţie de 25%, iar 75% gudroane şi reziduurile de ţiţei. Dezvoltarea acestei uzine a
fost impresionantă, odată cu creşterea necesităţii de produse fabricate. Uzina avea, în 1939,
un număr de 20.000 de muncitori şi funcţionari. Anual a produs 400.000 t benzină sintetică
obţinută din prelucrarea a 1.300.000 t lignit. Întâi, din acesta, se obţinea metanol, apoi
benzină 1336. Se menționa că producţia era de “10 milioane m3 de gaz pe zi, cantitate dublă
comparativ cu cea extrasă din toate puţurile petroliere din România” 1337.

Fig. 4.13 Schema tehnică a uzinei de la Leuna, Germania [ 1338]

1332
Idem, anul XXXVIII, nr. 13, pag. 1117.
1333
Idem, anul XXXVIII, nr. 14, pag. 1211.
1334
Idem, anul XXVII, nr. 1, pag. 43.
1335
Idem, anul XXVIII, nr. 2, pag. 168.
1336
Ibidem, pag. 138.
1337
Ibidem, pag. 134.

349
 În figura 4.14 este prezentată schema unei camere de reacție, iar în figura 4.15 –
schema unor baterii de distilare.

Fig. 4.14 Camera de reacţie [ 1339] Fig. 4.15 Bateriile de distilare [ 1340]

Se constată faptul că, pentru ca Germania să nu mai importe benzină, ar fi trebuit să

investească 400.000.000 mărci 1341.
La “I.G. Farbenindustrie” s-a anunţat, într-un raport oficial, că benzina sintetică
fabricată în 1937 a fost de 950.000 t 1342.
O problemă a apărut în cazul preţurilor acestui combustibil. Benzina sintetică avea
un preţ de 20 pfeningi litrul, în timp ce benzina obţinută din petrol costa 5 pfeningi litrul,
(100 pfeningi = 1 marcă) (fig. 4.16).

Fig. 4.16 Un pfening 1940 [ 1343]

1338
Idem, anul XL, nr. 3, pag. 136.
1339
Idem, anul XL, nr. 3, pag. 137.
1340
Ibidem, pag. 135.
1341
Ibidem, pag. 169.
1342
Idem, anul XXXVIII, nr. 11, pag. 949.
1343
Colecţia personală.

350
 În Franţa, benzina obţinută din petrol costa 0,21 franci litrul şi 1,20 litrul de benzină
sintetică 1344, adică de 6 ori mai mult.
În 1938, Germania se afla pe primul loc în Europa în privinţa consumului de
carburant de substituţie, cum mai era denumit, cu 1.440.000 t, din care 800.000 t o
reprezinta benzina sintetică.
Pe locul următor se situa Marea Britanie cu 392.000 t, din care benzina sintetică era
de 116.000 t, şi, pe locul trei, Franţa, cu 247.900 t, carburantul sintetic fiind de doar 13.000
t 1345.
În Austria, în 1929, guvernul austriac a început să pregătească o lege în care să se
prevadă avantaje fiscale, scutiri de impozite pe termen de 6 ani, pentru societăţile care
întreprind lucrări de explorare pe teritoriul ţării 1346.
În 1932 s-a analizat producţia de ţiţei a Germaniei şi, cu cele 180.000 t de ţiţei
produse, s-a concluzionat că este puţin însemnată.
Cel mai mare avantaj al acestei ţări era că deţinea 34 de rafinării, din care 9 erau în
regiunea Hanovra, 7 în zona Rinului, 7 la Hamburg, 6 în regiunea Brandenburg – Berlin, 3
în Saxonia, 1 în Westfalia şi 1 în Bavaria. Ţiţeiul prelucrat era importat din Venezuela şi
Mexic şi se obţinea o cantitate de benzină de 60.000 t anual 1347.
În 1935, se remarcă faptul că efortul german făcut la Leuna şi cel englez de la
Billingham pentru obţinerea petrolului din cărbune au început să capete „proporţii
industriale”.
Nemţii au sperat să obţină 300.000 t anual, utilizând cărbunii bituminoşi. Procedeul
industrial s-a dovedit rentabil, iar Germania era decisă “să nu mai apeleze în viitor la
produse străine” 1348. Din uscarea distilată a cărbunilor, nemţii au obţinut gaze pe care le
comprimau, utilizând 11 miliarde m3, ceea ce, analizând din punct de vedere caloric,
corespunde la 7 milioane t de benzină 1349.
O altă invenţie consta în alimentarea motarelor cu cărbune pulverizat, şi a fost
realizată de inginerul berlinez M. Wahl, în 1936. Acest procedeu avea însă un
inconvenient, anume depunerea de cenuşă în proporţie de 5 – 15% 1350.
S-au încercat metode de înlocuire a benzinei cu amestecuri pe bază de alcool,
experimente care au făcut ca în Franţa consumul de alcool să crească de la 350.000 hl în
1930, la 2.470.000 hl în 1934 iar, în Germania, în aceeaşi perioadă, de la 230.000 hl la

1344
M. P. anul XXXVII, nr. 15, pag. 1177.
1345
Idem., anul XXXVIII, nr. 23, pag. 1833.
1346
Idem, anul XXIX, nr. 1, pag. 69.
1347
Idem, anul XXXII, nr. 7, pag. 263.
1348
Ibidem, pag.263.
1349
Idem, anul XXXV, nr. 14, pag. 1045.
1350
Idem, anul XXXVI, nr. 3, pag. 232.

351
2.080.000 hl. Pentru a stimula obţinerea unui carburant după această metodă, “guvernul
francez a consimţit la grele sacrificii materiale”, pierderile înregistrate în perioada 1923 –
1934 fiind de 4.156.602.000 franci 1351.
Cu toate acestea, francezii nu s-au oprit aici. Au încearcat un nou vehicul propulsat
cu gazogen. Vehiculul a fost testat chiar în curtea Ministerului Muncii, la 7 martie
1936 1352. Acest tip de motor funcţiona cu lemne şi, ţinând cont că Franţa producea 30
milioane m3 anual, din care 15 milioane m3 nu se vindeau, tipul acesta de carburaţie părea
ideal. Cum maşina era funcţională, francezii s-au gândit că în anul 1936 vor pune în
circulaţie 70.000 camioane cu gazogen, urmând să aibă disponibile 200.000 de camioane,
în cazul unui război apropiat.
În privinţa obţinerii de benzină sintetică din huilă, două societăţi particulare au
investit 40.000.000 franci pentru a construi o uzină cu o producţie de 25.000 t pe an. Statul
francez le-a scutit de taxe pentru acest proiect 1353.
În anul 1937 activa deja „Societatea carburanţilor sintetici ai minelor de la Bethune”.
Acolo s-a construit o uzină care prelucra lignit. Alta era la Lievin, inaugurată la 1 martie
1936, şi avea ca materie primă huila. Se hidrogena 2,4 t/zi şi se obţinea benzină.
Totalul producţiei de benzină sintetică a francezilor s-a ridicat la 50.000 t anual, în
timp ce în Anglia aceasta ajungea la 150.000 t anual. Cea mai mare producţie o avea însă
Germania, cu 900.000 t de benzină sintetică 1354.
Problema francezilor era că locurile de unde se extrăgea cărbunele se situa “în
regiuni care ar fi în permanenţă ameninţate de bombardamentele aeriene” 1355, ceea ce nu
era valabil și în cazul Angliei.
În Franţa s-a proiectat, în ianuarie 1939, construirea a 4 noi uzine de hidrogenare, cu
scopul de a obţine 230.000 t benzină pentru avioane.
Materia primă a fost, pe lângă petrol, şi cărbunele 1356.
Cea mai importantă manifestare științifică în privinţa combustibililor sintetici,
obţinuţi din cărbune, are loc la Roma, între 10 şi 13 septembrie 1937. Acest eveniment s-a
desfăşurat pe mai multe secţiuni, precum: „Carburanţi de înlocuire solizi”, „Carburanţi de
înlocuire lichizi”, „Carburanţi de înlocuire gazoşi”, „Carburanţi de înlocuire în colonii”,
precum şi o secţiune dedicată legislaţiei şi statisticii 1357.

1351
Idem, anul XXXVI, nr. 6, pag. 461.
1352
Idem, anul XXXVI, nr. 7, pag. 543.
1353
Ibidem, nr. 9, pag. 689.
1354
Idem, anul XXXVIII, nr. 1, pag. 50.
1355
Ibidem, nr. 1, pag. 50.
1356
Idem, anul XXXIX, nr. 1, pag. 53.
1357
Idem, anul XXXIX, nr. 4, pag. 245.

352
 Concluziile congresului s-au referit la importanţa tot mai mare a acestor carburanţi
de înlocuire pentru ţările lipsite de zăcăminte de petrol, şi la progresele înregistrate până în
acel moment.
La o lună după izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, s-a constatat că “ţările
implicate în conflict sunt avide de produse petroliere, dar stocurile existente în fiecare ţară
nu pun încă cu acuitate problema”.
Se arăta că “Germania are o producţie de circa 18 vagoane/zi, iar Franţa de 2
vagoane/zi, în timp ce Anglia îl obţine din dominioanele ei. Cantităţile de care dispun sunt
neînsemnate faţă de marile lor necesităţi, carburanţiii sintetici neputând acoperi nevoile
de benzină decât parţial” 1358.
Pornind de la o observaţie a chimistului Volta, din 1778, care spunea că metanul –
numit gaz de baltă, se formează continuu, oamenii de ştiinţă au pus accent pe procesele de
fermentaţie. Christian Berthelot a realizat un amestec de benzină şi benzen, un produs
obţinut din fermentaţia cetonelor. Rezultatul unei combinaţii de 30% benzen, 60% alcool
metilic, 10% acetonă, 1% tetraetil de plumb a fost “atingerea unei iuţeli de 644
km/oră” 1359.
Singurul stat din Europa total dezinteresat de aceste aspecte era România.
Dacă ar vrea, se spunea într-un articol din Monitorul de Petrol, “ar putea ajunge,
datorită zăcămintelor de metan din care se fabrica alcoolul, prima ţară europeană” 1360!
În Anglia, pentru producerea benzinei prin distilarea cărbunelui, s-au construit două
fabrici care prelucrau fiecare 300 t de cărbuni pe zi, având 300 de muncitori. Rezultatele
obţinute, dintr-o tonă de cărbune, însemnau 40 – 50 grame de benzină, 67 kilograme de
motorină şi 750 kilograme de păcură 1361.
Un aspect foarte interesant a apărut cu trecerea timpului. Dacă, în 1857, gazul
lampant obţinut din rafinarea petrolului, înlocuia la iluminat uleiurile obţinute din rapiţă, în
1936 se procedează invers. Un astfel de caz era elocvent în Manciuria, unde autobuzele
mai vechi de 10 ani parcurg drumuri mai lungi de 1.000 de mile, pe drumuri foarte proaste,
alimentate cu uleiuri vegetale. În Spania distanţa dintre Madrid şi Sevilla era parcursă cu
automobile alimentate cu ulei de măsline.
Pentru a creşte eficienţa, s-a încearcat obţinerea de benzină din prelucrarea unor
astfel de uleiuri vegetale, dar încă “nu se depăşeşte faza de experimentare” 1362.

1358
Idem, anul XXXIX, nr. 19, pag. 1277.
1359
Idem, anul XL, nr. 1, pag. 10.
1360
Idem, anul XXXV, nr. 17, pag. 1267.
1361
Idem, anul XXXV, nr. 13, pag. 1120.
1362
Idem, anul XXXVI, nr. 22, pag. 1690.

353
 În 1937, consumul anual al Angliei depăşea peste 1.000.000 vagoane de produse
petroliere. Nevoia de stocare era dublă faţă de Franţa şi triplă faţă de Germania. Cantitativ,
acest lucru înseamna peste 5.000.000 t, adică 57% din producţia României 1363.
La sfârşitul anului 1936, Japonia, printr-un grup de industriaşi, a cumpărat licenţa
pentru fabricarea benzinei sintetice prin procedeul de hidrogenare nemţesc, aplicat de
“Ruhr – Chemie A.G.” Se intenţiona producerea a 40.000 t de benzină şi lubrifianţi 1364. Tot
în anul 1936, aceștia se gândeau la un proiect prin care societăţile străine care importau şi
comercializau produse petroliere în această ţară ar trebui obligate să construiască rafinării,
altfel li se retrăgeau drepturile de comercializare 1365.
În România, media zilnică a producţiei de petrol a crescut în ultimii 10 ani, de la 888
vagoane în 1926, la 2.300 în 1935. Ţara mai avea însă un avantaj, şi anume faptul că preţul
de vânzare a unui litru de benzină era cel mai mic din toate ţările europene. Putem da
exemplul oraşului Hamburg, unde cel mai mare preţ al unui litru de benzina era, convertit,
de 27,6 lei. Şi la români problema o reprezenta tot fiscalitatea, pentru că taxele erau mai
mari doar în Bulgaria şi în Ungaria 1366!
În 1937, în România, s-a estimat la 6 miliarde de lei costul construirii unei uzine de
hidrogenare pentru producerea a 150.000 t de benzină sintetică anual 1367.
După toate aceste experimente la nivel mondial, tot americanii au reușit să fabrice o
benzină pentru aviaţie, denumită izooctan, şi s-a specificat faptul că orice ţară putea să-l
dobândească fără greutate, fiind făcut prin cracajul „Dubbs”.
Despre valoarea lui s-a dat un exemplu foarte artistic: o competiţie dintre aceleaşi
tipuri de avioane rapide, unul alimentat cu benzină normală pentru aviaţia de luptă şi
celălalt cu izooctan. Concluzia: „primul va zbura ca o cioară, al doilea ca un vultur 1368!
În afară de experimentele pentru înlocuirea petrolului în obţinerea benzinei, s-a
descoperit că hidrocarburile pot fi folosite şi ca anestezic! În acest scop este folosit
etilenul, care s-a dovedit mult mai eficient ca eterul. Efectele benefice sunt următoarele:
completa insensibilizare la durere, lipsa sufocării, completa relaxare a organismului, fără
ca activitatea inimii să fie redusă, respiraţie regulată, lipsa apariţiei cianozei 1369.
În Anglia, a început să fie construite benzinării care să distribuie produsul obţinut
prin metode sintetice. Realizarea unei astfel de staţii de alimentare cu gaz era evaluată de

1363
Idem, anul XXXVII, nr. 8, pag. 645.
1364
Idem, anul XXXVI, nr. 23, pag. 1765.
1365
Idem, anul XXXVI, nr. 3, pag. 247.
1366
Idem, anul XXXVII, nr. 20, pag. 1533.
1367
Idem, anul XXXVII, nr. 19, pag.1507.
1368
Idem, anul XXXVIII, nr. 2, pag. 147.
1369
Idem, anul XXXVIII, nr. 4, pag. 254.

354
specialişti la 11.600 £. Pentru adaptările necesare la camioanele de 3,5 t, preţul era de 120
£. Englezii s-au implicat în astfel de proiecte pentru că aveau deja o tradiţie, în Primul
Război Mondial 5.000 de camioane fiind modificate şi funcţionând cu gaz 1370.
După 1940, au apărut multe autobuze care funcţionau având un generator de gaz
montat pe o remorcă, precum se vede în imaginea din figura 4.17.

Fig. 4.17 Autobuz propulsat cu gaz [ 1371]

4.7 Prima campanie a lui Hitler, paşnică

Scopul primei campanii a lui Hitler a fost cea de înşelare a tuturor europenilor
democraţi. Un astfel de exemplu, în relaţie directă cu petrolul, a fost acela de fabricare de
motoare pentru avioanele de vânătoare aflate în construcţie, lucru interzis prin Tratatul de
pace de la Versailles, semnat de Germania la 28 iunie 19191372.
Hitler s-a arătat interesat de maşinile de curse, a finanţat realizarea lor, aceasta fiind
acoperirea pentru fabricarea de motoare pentru avioanele de luptă, iar planul acesta i-a
reuşit 1373. În acelaşi mod a procedat și în cazul programului de autostrăzi, construcţia lor
fiind necesară, de fapt, pentru programul de război pe care îl pregătea.
În privinţa căilor ferate, Germania avea o reţea de 58.967 km, fiind pe primul loc în
Europa, dar neluând U.R.S.S.-ul în calcul, reţeaua de căi ferate a rușilor fiind de 85.000
km 1374.
Oficial, după începerea războiului, nemţii au lucrat la construcţia de avioane cu
injecţie directă a carburantului, care să înlocuiască motoarele cu carburator. Acest sistem
de alimentare prezenta mai multe avantaje, printre care şi o economie de 5% de
carburant 1375.

1370
Ibidem, pag. 687.
1371
Ibidem, pag. 687.
1372
https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Versailles
1373
Emisiunea “Maşinile lui Hitler”, Viasat History, 30 aprilie 2021, orele 22 ‒ 23.
1374
M. P., anul XL, nr. 16, pag. 927.
1375
Idem, anul XL, nr.11, pag. 653.

355
 S-a mai realizat şi prepararea caucicului din petrol, prin polimerizarea izoprenului,
procedeu inventat în Primul Război Mondial, tot de către nemţi 1376.
În Monitorul de Petrol, din luna septembrie 1939, s-a publicat un articol în care erau
menţionate încercările de a stopa izbucnirea unui nou război:
“Îngrijorările de anul trecut, petrecute în aceeaşi epocă, omenirea le are din nou, de
data aceasta sporite în intensitate la maximum şi cu pericolul aproape iminent al
isbucnirii unui cataclism. O declanşare a urgiei armelor va aduce un aşa prăpăd în lume,
încât învingători sau învinşi, vor fi în egală măsură de zdrobiţi. Toate încercările posibile
pentru a stăvili izbucnirea rasboiului s-au făcut. Toate acestea sunt manifestări ce vor
rămâne în istorie ca sforţări de ridicare a omenescului civilizator faţă de zăngănirul
sinistru şi distrugător al armelor. De această dată mijloacele perfecţionate de distrugere
ar duce înapoi Europa cu zeci şi sute de ani, lăsând-o pradă unor infiltraţii asiatice” 1377.
Prima menţiune despre război, între “Germania deoparte şi Polonia, Anglia şi
Franţa de altă parte”, a arătat că „a ridicat toate problemele grave pe care le ridică un
conflict armat” 1378.
Cum România se proclamase neutră, în presa din ţară au apărut multe articole despre
acest subiect. Într-unul dintre ele se preciza că „libertatea economică şi comercială a
neutrului fiind aceiaşi ca înainte de izbucnirea războiului, cu excepţia mărfurilor care pot
fi considerate contrabandă de război pe mare, guvernele neutre sunt libere să ia orice
măsuri legitime din punctul de vedere al siguranţei lor naţionale” 1379.
Pentru a fi cât mai eficienţi, cei implicați în această industrie și-au exprimat
doleanţele “Asociaţiei Industriaşilor de Petrol”.
În Statele Unite a apărut o altă problemă: producţiile din industria de petrol s-au
restrâns din cauza limitării preţurilor la o cifră inferioară rentabilităţii. Pentru 15 zile
americanii au închis şantierele petroliere. După această perioadă s-a constatat că preţul de
cumpărare a ţiţeiului s-a majorat şi s-a revenit la producţia normală 1380.
Germania, prin legaţia ei de la Bucureşti, a emis două comunicate ce au capătat o
importanţă deosebită în ce priveşte mersul normal al relaţiilor de schimb dintre cele două
ţări. Germanii au specificat faptul că au luat măsuri pentru menţinerea exportului din

1376
Idem, anul XL, nr. 12, pag. 667.
1377
Idem, anul XL, nr. 17, pag.1165.
1378
Idem, anul XL, nr. 18, pag.1219.
1379
Ibidem, pag.1187.
1380
Idem, nr. 17, pag. 1221.

356
România şi doreau intensificarea şi mai mult a acestora. Urma ca exporturile petroliere ale
României să fie efectuate pe Dunăre 1381.
La Bursa din Bucureşti, din cauza războiului, cotele acţiunilor au fluctuat. Astfel, o
acţiune la “Astra Română” a crescut de la 500 lei la 800 lei, în timp ce la „Steaua Română”
a scăzut de la 500 lei la 290 lei. De fapt, scăderi importante s-au înregistrat şi la celelate 15
societăţi comerciale din industria de petrol 1382.
Patru societăţi comerciale, printre care şi „Româno – Americană”, la scurt timp de la
declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial, au hotărât să menţină preţurile pe piaţa
internă, independent de fluctuaţiile cotaţiilor exportului și au hotărât să facă acest lucru
„cât va fi posibil, atât timp cât sporirea cheltuielilor de extracţie, rafinaj, manipulare şi
comerciale vor permite. Societăţile comerciale vor prelua asupra lor sacrificiul diferenţei
de preţ” 1383.
La „Uniunea Generală a Industriaşilor din România” (U.G.I.R.) s-a hotărât realizarea
unui proiect prin care se urmăreau:
- Intensificarea actualei producţii şi punerea în funcţiune a întreprinderilor cu
activitate suspendată;
- Măsuri de economisire la materiile prime existente;
- Satisfacerea nevoilor de apărare naţională chiar şi în detrimentul particularilor;
- Impunerea obligaţiei de a se aduna şi întrebuinţa toate rămăşiţele şi produsele
vechi 1384.
Izbucnirea războiului a determinat ca situaţia în industria de petrol mondială să se
schimbe. Chiar şi statele neutre au început să se alimenteze cu petrol din ce în ce mai mult,
lucru ce a condus şi la creșterea preţurilor.
Într-un articol din Monitorul de Petrol din data 1 ianuarie 1940, se menţiona că
„sporul de preţ înregistrat în lunile premergătoare ostilităţilor e atribuit cererilor tot mai
mari pentru stocaj şi pregătirii în vederea evenimentelor” 1385.
Statistic, se observă că preţul produselor de export a crescut la finele anului 1939 în
proporţie de 92% până la 136%, în timp ce sporul producţiei de ţiţei a fost între 196% şi
259%, după calitate 1386.

1381
Ibidem, pag. 1225.
1382
Ibidem, pag. 1238.
1383
Idem, anul XXXIX, nr. 19, pag. 1279.
1384
Ibidem, pag. 1287.
1385
Idem, anul XL, nr. 1, pag. 3.
1386
Ibidem, pag. 4.

357
 În ciuda acestor considerente utile pentru industria română de petrol, a faptului că
“petrolul e de actualitate şi interes primordial”, românii au afirmat că “auspiciile sub care
începe anul 1940 sunt din cele mai puţin promiţătoare pentru normala evoluţie a
civilizaţiei noastre” 1387.
O măsură importantă luată de “Asociaţia Industriaşilor de Petrol din România”, “ce-
şi bizuie activitatea pe consolidarea păcii”, pentru că “aceasta se păstrează cu veghea
mereu trează şi întărirea oştirii”, a fost să strângă bani pentru înarmarea ţării. Un număr
de 29 de societăţi membre au subscris un total de peste 900 milioane lei la “Bonurile
pentru înzestrarea armatei” 1388. Printre ele se afla şi Societatea “Româno – Americană”.
În acelaşi timp, România a semnat un acord comercial cu Germania. În anul 1940, o
marcă germană era evaluată la 49 de lei, creşterea valorii ei fiind de la 41,5 lei 1389. O
măsură suplimentară, de aceeaşi factură, a luat şi Comitetul cetăţenesc din București, “nu
pentru a cuceri pământul altor popoare, ci pentru a ni-l apăra pe al nostrum” pentru că
“România nu doreşte răsboiul” 1390. În aceeaşi idee a avut loc constituirea funcţiei de
“Comisar general al petrolului”. Misiunea principală a titularului acestei funcţii era “de a
asigura producţia suficientă pentru a îndestula nevoile apărării naţionale” 1391.
Ministrul economiei naţionale, C. Angelescu, se ocupa de coordonarea funcţiei,
titularul postului fiind prof. Gheron Netta. Despre acesta se afirma că “are 50 de ani şi este
din Turnu Severin obţinând titlul de doctor în ştiinţe economice şi politice la Zürich. A fost
printre iniţiatorii Asociaţiei Băncilor din România şi preşedinte la C.E.C.” 1392
O primă concluzie economică a românilor, referitoare la război, era că, faţă de anul
anterior, ţările beligerante au consumat cu 2,7% mai mult produse petroliere, în contextul
în care producţia mondială a crescut cu 4,4% 1393. Şi au început să ia tot mai multe măsuri
pentru a întări economia ţării. Pentru conducerea unitară a economiei naţionale s-a emis, în
data de 6 iunie 1940, un Decret – Lege al puterilor excepţionale 1394, scopul primordial
fiind mobilizarea economică naţională în timp de pace. Se avea în vedere, în principal,
“adaptarea interesului particular necesităţilor generale” 1395.
În această funcţie a fost ales Mircea Cancicov (fig. 4.18).

1387
Ibidem, pag. 37.
1388
Ibidem, pag. 47.
1389
Ibidem, pag. 57.
1390
Ibidem, pag. 145.
1391
Ibidem, pag. 165.
1392
Ibidem, pag. 173.
1393
Idem, anul XL, nr.11, pag. 639.
1394
Idem, nr.12, pag. 693.
1395
Ibidem, nr. 12, pag. 699.

358
 Fig. 4.18
Ministrul economiei naţionale, M. Cancicov [ 1396]

Au fost publicate anunţuri precum: „Mândria oştirii şi tăria ei o dau mulţimea

armelor. Contribuind cu mic cu mare la plata dărilor, desăvârşiţi înarmarea ţării şi faceţi
din fiii voştri mândri şi oţeliţi viteji, păstrători ai sfintelor hotare” 1397.
Referindu-se la situaţia generală din Europa, la data de 10 mai, ziua „Regalităţii şi a
Naţiunii”, s-a anunţat festivist că „strâns unită în jurul Tronului şi a Patriei, întreaga
naţiune şi armata sub conducerea luminată a Suveranului, stau strajă neclintită pentru a
apăra patrimoniu cultural şi economic din întregul cuprins românesc” 1398.
A fost publicat un anunţ prin care se anunța că ‘‘începând din prima oră a dimineţii
de 25 iunie a încetat rezistenţa franceză. O etapă a războiului s-a încheiat” 1399. Se
încheiase armistiţiul între nemţi şi francezi. Franţa, în mod concret, din punct de vedere
militar, a capitulat la 22 iunie 1940 1400. Este posibil ca această înfrângere, în afară de
motivele cunoscute, să se datoreze și faptului că Franța și-a revenit cel mai greu din criza
economică mondială, cum se menţionează în Enciclopedia Britanică: “pe de altă parte,
Franța, care a simțit criza acut mai târziu decât celelalte țări, nu a intrat cu adevărat în
faza de revenire din criză până în 1938 1401”.
Din acel moment au început presiunile Germaniei asupra României, dar cu atenţie,
pentru că era posibil ca România să repete acţiunile ei din Primul Război Mondial, acelea
de a îşi autodistruge industria de petrol. Supoziţia era reală, exista planul lui Léon Wenger
realizat din 1 octombrie 1939 1402 şi care, la 18 octombrie 1939, a fost recomandat şi
guvernului din Paris de către generalul Maurice Gamelin, şeful Statului Major General al
Franţei. Planul “Wenger” avea în vedere distrugerea puţurilor de petrol şi blocarea căii
1396
Ibidem, nr. 12, pag. 699.
1397
Ibidem, nr. 12, pag. 699.
1398
Idem, nr. 10, pag. 583.
1399
Idem, nr. 13, pag. 755.
1400
Buzatu Gheorghe, Hitler, Stalin, Antonescu, Editura Ploieşti ‒ Mileniul III, 2005, pag. 76.
1401
Enciclopedia Universală Britanică, Editura Litera, 2010, pag.37.
1402
Ibidem, pag. 76.

359
Dunării, pentru a se reduce cât mai mult, ori chiar întrerupe, legăturile fluviale româno –
germane. La 17 mai 1940, fiind la Paris, Wenger a prezentat oficial acest plan Ministerului
Lucrărilor Publice, solicitând celor în drept permisiunea de a trece la fapte. Înfrângerea
Franţei, eficacitatea contramăsurilor germane şi temerile României în privinţa
perspectivelor imediate ale războiului aveau să determine clasarea dosarului Wenger 1403.
Din cauza existenţei unui astfel de plan, chiar şi teoretic, l-a determinat pe Hitler să
îşi coordoneze acţiunile cu Ungaria, ca mijloc de intimidare a României 1404. În plus, a
apărut şi un exemplu concret, pe 3 iulie 1940, când flota franceză, aflată în portul algerian
Mers-el-Kebir, a fost distrusă de englezi, pentru a nu ajunge la dispoziţia lui Hitler 1405.
În figura 4.19 este prezentată o schemă a exploziei cuirasatului francez “Bretagne”,
aflat în port.

Fig. 4.19 Explozia cuirasatului francez “Bretagne” aflat în port [ 1406]

Prima măsură militară luată de guvernul României a fost să ordone mobilizarea

parţială şi concentrarea trupelor pe graniţa de vest 1407.
Pentru a stopa acţiunile germane, la 23 martie 1939 s-a semnat un tratat economic cu
această ţară, la Bucureşti. Acesta a fost catalogat de ziarul Financial News, din 25 martie
1939, „cel din urmă triumf german nesângeros” 1408. În acest tratat economic româno –
german, nemţii considerau România “un partener cu multă experienţă economică, cu o
înaltă tehnică şi mult spirit de organizare” 1409.
Mobilizarea armatei a părut a fi inutilă până în 1941, fiind pe rând retrasă din faţa
trupelor ruse, maghiare şi bulgare.

1403
Ibidem, pag.76.
1404
Preda Gavril, Importanţa Strategică a petrolului românesc 1939 ‒ 1947, Editura PrintEuro Ploieşti, 2001,
pag. 53.
1405
https://ro.wikipedia.org/wiki/Atacul_de_la_Mers-el-K%C3%A9bir
1406
Ibidem.
1407
M. P. anul XL, pag. 53.
1408
Ibidem, pag. 53.
1409
Ibidem, pag. 54.

360
 La 23 august 1939, a urmat Pactul Ribbentrop – Molotov, prin care „Germania
angajează împotriva României, Moscova, Ungaria şi Bulgaria” 1410, deși adevărata părere a
lui Adolf Hitler despre slavi şi maghiari transpare foarte clar din cartea Mein Kampf.

4.8 Hitler, analizat după cartea lui, Mein Kampf

Pentru a analiza cât mai corect, din punct de vedere ştiinţific, cum a fost posibil
tragicul an 1940 pentru România, am analizat cele scrise în 1924 de Adolf Hitler,
publicate în două volume în 1925 şi 1926, cu titlul “Mein Kampf”, în traducere “Lupta
mea” 1411.
Scopul principal a fost de a vedea dacă noul conducător al Germaniei din 30 ianuarie
1933 a reuşit şi performanţa totalei lipse de caracter de a îşi încălca şi principiile la care
ţinea cel mai mult, cele rasiste. Acest lucru ar însemna ca dictatorul nazist să fie bătut cu
propriile arme. Din carte rezultă că exact acelaşi lucru a urmărit şi Hitler în realizarea
cărţii: “A-i bate pe autorii propagandei cu propriile lor arme” 1412.
Printre primele concluzii care se desprind din analiza cărții, referitor la Pactul
Ribbentrop – Molotov 1413, semnat la 23 august 1939, reținem că “Încheierea unei alianţe
cu Rusia indică deja iminenţa războiului” 1414, pentru că “Frontierele statelor sunt făcute
de oameni şi sunt schimbate de ei” 1415.
Pentru a vedea opiniile despre naţiunile implicate în distrugerea României Mari cu
ajutorul şi cu implicarea agresivă şi mârşavă a lui Hitler, am remarcat opiniile lui,
consemnate în carte, despre maghiari şi bulgari, în sensul în care afirmă despre aceste
popoare că “Mi se pare respingător conglomeratul de rase din Viena, cehi, polonezi, sârbi
şi croaţi, unguri”1416. Şi “dintr-o trăsătură de condei un nenorocit de slav, venit din
Mongolia, este schimbat în <<german autentic>>” 1417.
Opinia despre slavi este în totală contradicţie cu opinia despre urmaşii
latinilor:“Istoria romană va fi întotdeuna cel mai bun ghid pentru prezent” 1418, “Latina te
învaţă să gândeşti în mod riguros” 1419.

1410
Ibidem, pag. 80.
1411
https://www.books-express.ro/mein-kampf/p/shbjd,9781935785071
1412
Preda Gavril, op.cit, pag. 329.
1413
https://ro.wikipedia.org/wiki/Pactul_Ribbentrop-Molotov
1414
Preda, Gavril, op.cit, pag. 470.
1415
Hitler Adolf, Mein Kampf, Editura Pacifica, 1993, pag. 85.
1416
M.P. anul XL, pag. 464.
1417
Ibidem, pag. 309.
1418
Ibidem, pag. 297.

361
 Cum vom vedea, Hitler și-a încălcat însă flagrant propriile opinii în privinţa
urmaşilor Romei, latinitatea pe care o aprecia în Ardeal, Basarabia şi Bucovina de Nord şi
în Cadrilater. Probabil că nimic nu mai conta, nici un principiu, atunci când “Un stat care
veghează posesiv la conservarea celor mai bune elemente ale sale trebuie să devină
stăpânul pământului”1420. Despre necesarul de produse petroliere propoziţia următoare era
edificatoare: “Motorizarea generală a lumii … în războiul următor trebuie să se manifeste
într-un mod zdrobitor şi decisiv” 1421.
Toate aceste opinii arătau clar lipsa totală de scrupule a lui Adolf Hitler, modul în
care chiar şi pe sine însuşi s-a înşelat!
Aceasta era teoria pe care a exprimat-o dar vom vedea concret, mai departe, cum a
pus-o în practică.
Fragmentele următoare, din carte lui, indică faptul că teritoriul cedat Ungariei nu l-a
susţinut din raţiuni rasiale, ci din determinări care urmăreau accesul la potenţialul
industriei române de petrol. “Din zona Sfântul Gheorghe puteau ajunge în Prahova în 1 –
2 ore” 1422, precum şi în zona Bacăului. Reiese clar că ținta principală era Valea Prahovei,
cea mai importată zonă petroliferă a României. Mai mult, pentru că se temea de un atac al
U.R.S.S. “germanii deplasează 10 divizii spre est şi 2 divizii blindate spre sud – estul
Poloniei ocupate, pentru a fi în măsură să înainteze rapid spre România” 1423.
În acelaşi timp şi atitudinea Rusiei a fost motiv de îngrijorare pentru autorităţile de la
Bucureşti. Deşi nu se ştia concret, în arhivele franceze, capturate de nemţi, existau dovezi
clare privind planurile aliate pentru distrugerea zonei petrolifere de la Ploieşti.
Datorită lor, Hitler a declarat, la 28 iunie 1940 că România era printre “duşmanii
fundamentali ai Reichului”. Şi de aceea, în faţa Ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940,
România nu a găsit sprijin la Berlin şi Roma.
În contextul în care U.R.S.S.-ul lui Stalin prevedea “cucerirea zăcămintelor de la
Ploieşti” 1424, cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord de către guvernanţii României de
atunci capătă un argument. Şi s-a demonstrat că, în acel moment, “Germania este
consecventă înţelegerilor de la Moscova, Pactului Ribbentrop – Molotov” 1425.
Caricatura din figura 4.20, publicată într-un ziar britanic, este elocventă.

1419
Ibidem, pag. 294.
1420
Ibidem, pag. 489.
1421
Ibidem, pag. 469.
1422
Preda Gavril, op.cit, pag. 80.
1423
Ibidem, pag. 90.
1424
Preda Gavril, op.cit, pag. 88.
1425
Ibidem, pag. 88.

362
 Fig. 4.20. Daily Mirror Cartoon îi arată regelui român situația periculoasă
pe care o are între Hitler și Stalin [ 1426]

În acel moment în care România suferise grave amputări teritoriale, în Monitorul de

Petrol nu a apărut nici o informaţie, lucru ciudat, ţinând cont de manifestarea
patriotismului la directorul său, Mihai Pizanty, în fiecare situaţie de până atunci. O
explicaţie ar fi că nu mai deţinea această revistă, şi nu se ştie din ce motiv, noul director era
Barbu G. Negoescu, inginer de mine. Menţiunea aceasta a apărut după 15 august 1940,
când noul director declara că va duce revista mai departe „pe calea actuală a înnoirilor, în
vremurile critice pe care economia mai tuturor ţărilor le parcurge” 1427.
În numărul care apare la 1 august 1940 s-a mai publicat o hartă neactualizată atunci,
în limba franceză, cu scopul de a arăta câmpurile petrolifere ruseşti dintre Marea Neagră şi
Marea Caspică (fig. 4.21).
Pusă parcă la colţ, în partea stângă, apare România, încă întreagă!

Fig. 4.21 Zăcăminte ruseşti la Marea Caspică [ 1428]

1426
http://peopletales.blogspot.com/2013/10/oil-industry-in-romania-world-premieres.html
1427
M. P., anul XL, nr. 16, pag. 919.
1428
Idem, anul XL, nr. 15, pag. 890.

363
 Despre ce a însemnat, cum s-a petrecut, cine au fost implicaţi în destrămarea
României Mari, motivaţiile lor din punct de vedere politic şi mai ales al celor din industria
de petrol le vom analiza și din alte documente, din perspectiva destinului petrolului
românesc.

4.9 O poveste reală despre petrolul românesc

Putem prezenta situaţia geo – politică şi strategică a României din 1940 şi a ţărilor
angrenate în Al Doilea Război Mondial sub forma unei metafore, al unui joc de şah.
Împăratul de inimă neagră, cu zvastică în frunte, de la Apus, căruia lumea îi spunea Hitler
şi juca pentru Germania, a încercat să-i dea mat Împăratului de inimă neagră, cu stea roşie
în frunte, de la Răsărit, căruia lumea îi spunea Stalin, şi juca pentru Uniunea Sovietică.
Încercările de şah mat au urmat şi din partea oponentului. “Miza partidei”, în acel meci, era
cucerirea reginei albe, România, care avea o zestre bogată de cereale, lemne, zăcăminte de
petrol şi produse obţinute din petrol necesare celor doi pentru a muta confruntarea pe
câmpuri de luptă. Mai ales petrolul românesc îi era necesară primului dintre ei.
De la început, mişcările dorite de cei doi le-au desfăşurat cu nebunii, pe numele lor
Ribbentrop şi Molotov, care au încheiat un pact “la 23 august 1939, care a generat cele
mai semnificative evoluţii” 1429. Una dintre ele, gravă pentru România, a fost când, conform
înţelegerii numită de istorie Dictatul de la Viena, au dat unui pion, Ungaria, din teritoriile
reginei.
În scurt timp au procedat la fel şi pentru un al doilea pion, Bulgaria, cedând
posesiunea reginei albe, Castelul din Balcic.
Pentru a fi mai atenţi la ce se putea întâmpla cu petrolul românesc, guvernul
României a stabilit un nou regim al exporturilor şi importurilor, iar controlul acestuia cădea
în sarcina unui organ special înfiinţat – “Oficiul schimburilor cu străinătatea” 1430.
La 16 ianuarie 1940 din acesta s-a constituit “Comisariatul general al petrolului,
pentru controlul şi coordonarea exploatărilor de ţiţei” 1431.
Efectul acestor manevre s-a soldat cu prăbuşirea României Mari, care a marcat şi
sfârşitul regimului regelui Carol II, care a abdicat 1432.

1429
Preda Gavril, op.cit, pag. 6.
1430
Buzatu Gheorghe, op.cit., pag. 320.
1431
Ibidem, pag.320.
1432
Buzatu Gheorghe, op. cit., pag. 331.

364
 Pe moment, după aceste mişcări, cei doi au fost mulţumiţi, pentru că “Uniunea
Sovietică şi Germania au putut să îşi satisfacă reciproc interesele în dauna statului
român” 1433, aproape, în Europa, pentru că Şahul Persiei era mult prea departe pentru a
muta partida acolo. Era în zona petroliferă de la Mossul 1434, unde activa “Anglo – Persian
Oil Co. Ltd.” 1435 (fig. 4.22).

Fig. 4.22 Regiunea Mossul [ 1436]

Mai mult, zona aceea era sub influenţa şi în puterea Angliei care avea la dispoziţie,
pentru import, 3.415.658 t anual, (75% din producţia mondială) din ţările transoceanice 1437.
Această partidă ca de şah a fost transformată într-o adevărată vânătoare între Adolf
Hitler şi Iosif Stalin, în tentativa de a acapara petrolul românesc. După distrugerea
graniţelor României Mari, aceştia şi-au umplut mâinile de sânge românesc.
Un exemplu în acest sens îl reprezintă atrocităţile săvârşite de pionul maghiar. Astfel,
în perioada 30 august 1940 – 1 noiembrie 1941, într-un studiu statistic întocmit de
“Secretariatul de stat al naţionalităţilor”, au fost consemnate omorurile, schingiuirile,
bătăile, arestările, profanările, devastările colective şi individuale 1438. Totalul atrocităţilor
împotriva românilor, în această perioadă, în cele 11 judeţe acaparate de Ungaria, a fost de
22.713, din care 919 omoruri 1439. Mulţi dintre români s-au retras în România.
O dovadă palpabilă a existenţei acestor refugiaţi, din foarte puţinele rămase, o
prezentăm prin imaginea din figura 4.23.

1433
Ibidem, pag. 94.
1434
Ibidem, pag. 74.
1435
Ibidem, pag. 90.
1436
M. P., anul XLI, nr. 6, pag. 293.
1437
Preda Gavril, op.cit., pag. 43.
1438
Teroarea Hortisto – Fascistă în nord – vestul României, septembrie1940 – octombrie 1944, Editura
Politică, Bucureşti, 1985, pag. 85.
1439
Ibidem, pag. 91.

365
 Fig. 4.23 Legitimaţie de refugiat, faţă, interior [ 1440]

Despre cum cei doi “ejusdem farinae” au acţionat fără scrupule, există o bibliografie
bogată. Am ales cele mai importante momente, aşa cum au fost surprinse în cartea lui
Gheorghe Buzatu, O istorie a petrolului românesc.
Între anii 1938 şi 1939 Germania a desfăşurat multe acţiuni pentru a pătrunde mai
mult pe piaţa românească, pe care o considerau “dintre partenerii comerciali ideali”1441.
De fiecare dată guvernele de la Bucureşti au atenţionat guvernele de la Londra şi Paris
asupra consecinţelor, solicitându-le să adopte măsuri care să le îngăduie „a lupta la
egalitate cu Germania pe piaţa românească” 1442. Încă din mai 1938, la sesiunea
“Consiliului Societăţii Naţiunilor”, Nicolae Petrescu - Comnen, ministrul român de externe
de atunci, a predat omologilor săi britanic şi francez, Lordul Halifax şi, respectiv, Georges
Bonnet, câte un memorandum 1443.
Acest lucru demonstrează că, după începerea războiului mondial, România nu
acordase „drepturi noi” Germaniei, ci, din contră, le „limitase” pe cele existente 1444. În
Anexa C a memorandumului 1445 erau prezentate datele concrete ce atestau în cifre că, după
1 septembrie 1939, exporturile petroliere în direcţia Marii Britanii şi Franţei sporiseră
„considerabil”, concomitent cu diminuarea celor destinate Germaniei 1446, dar acest fapt nu
a fost adevărat decât într-o primă etapă, ulterior raportul schimbându-se.
Cantităţile, din cifrele calculate de Marguerat, și publicate în cartea Le III-e Reich et
le pétrole roumain, erau: Germania (cu ţările ocupate) a importat 69.691 t în septembrie
1939, 88.835 t în noiembrie 1939 (cota maximă), 28.246 t în ianuarie 1940 şi 44.797 t în
martie 1940; Imperiul britanic a importat 33.578 t în septembrie 1939, 39.088 t în
noiembrie 1939, 145.699 t în decembrie 1939 (nivelul maxim), 123.180 t în ianuarie 1940
1440
Colecţia personală.
1441
Buzatu Gheorghe, op. cit., pag. 330.
1442
Ibidem, pag. 299.
1443
Ibidem, pag. 299.
1444
Hillgruber Andreas, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, Editura Humanitas, 1994, pag. 291 –
292).
1445
Ibidem, pag. 300.
1446
Marguerat Philippe, Le III-e Reich et le pétrole roumain, Sijthoff LEIDEN, 1977, pag. 177.

366
şi 130.398 t în martie 1940, iar Imperiul francez: 8.859 t în septembrie 1939, 58.203 t în
decembrie 1939 (cota maxima), 59.533 t în ianuarie 1940 şi 18.556 t în martie 1940.
Explicaţia constă în faptul că cifrele prezentate de Philippe Marguerat erau, de fapt,
calculate pe 7 luni şi înseamnau un total 206.147 t pentru Germania, 471.943 t pentru
Anglia şi 145.151 t în cazul Franţei.
Conform anexei C a memorandumului guvernului român din 12 februarie 1940,
cifrele erau diferite, iar istoricul Gheorghe Buzatu le prezintă.
Situaţia reală a fost următoarea, dar în ultimele nouă luni ale anului 1939 (fig. 4.24):
- Franţa – 179.723 t importate;
- Marea Britanie – 397.807 t;
- Germania – 662.703 t 1447.

Export petrol românesc Tone

(ian.-sept.1939)
Germania 662.703
Marea Britanie 397.807
Franţa 179.723

Fig. 4.24 Exportul României în perioada ianuarie – septembrie 1939 [ 1448]

Din analiza ambelor variante rezultă că situaţia cantităţilor de petrol exportate este
cea prezentată în tabelul realizat după datele lui Gheorghe Buzatu, care a precizat varianta
corectă, fiind estimată pe mai multe luni. Cantităţile primite de Franţa şi Anglia, însumate,

1447
Ibidem, pag. 313.
1447
Ibidem, pag. 313.
1448
Sursă: autor.

367
nu depăşesc cantitatea exportată în Germania. Cu toate acestea, celor două guverne încă
aliate guvernul român le-a dat asigurări ferme, arătându-le că raporturile economice „n-au
influenţat niciodată cu nimic atitudinea politică a României, care totdeauna a urmărit cu
consecvenţă şi hotărâre aceeaşi linie de conduită inspirată din decizia sa de a-şi menţine
independenţa şi integritatea teritorială”.
Pentru a nu se repeta situaţia din trecut, din 1915, cele două ţări, Marea Britanie şi
Franţa, trebuiau să fie convinse că România le rămânea un aliat, chiar în ciuda acordurilor
încheiate cu Germania, pentru că guvernele de la Bucureşti “nu considerau petrolul mai
mult decât o marfă, devenită – este adevărat – deosebit de importantă în perspectiva
ostilităţilor generale” 1449.
Totuşi, pe 27 mai 1940, România a încheiat cu Germania un acord special, “Qel
Packt” în baza căruia producţia de petrol a României era pusă la dispoziţia trupelor
germane 1450 contra armament.
La 4 decembrie s-au semnat noi acorduri româno – germane, care cuprindeau
dispoziţii speciale cu privire la ţiţei. Conform unuia dintre acestea, România era obligată să
construiască noi conducte spre Giurgiu, pentru a se facilita transportul produselor
petroliere spre Germania. Planul acesta era similar cu ceea ce făcuseră nemţii şi după
ocuparea României, în 1916, când au luat petrol prin portul Giurgiu! Cu ocazia unei
întâlniri de la Berlin dintre Hitler şi Antonescu, führerul a recunoscut că “verdictul de la
Viena nu reprezentase o soluţie ideală” 1451. Declarația aceasta a fost făcută după ce fusese
sigur de accesul la petrolul românesc.

4. 10 Graniţele României Mari mutilate în est, vest, sud – est

Toate subiectele care urmează în ceea ce priveşte modul în care graniţele României
Mari au fost mutilate de trei dintre vecinii săi, în propriul lor beneficiu, au ţinut cont de
determinările pe care le-au avut şi datorită petrolului de care puteau beneficia. Poate mai
puţin Bulgaria, dar, în jocul de alianţe după profit, nu este de ignorat.
Le analizăm pe fiecare ţinând cont, în afara criteriilor exprimate de acestea în
tentativa de a acapara teritorii sau bogăţii din provinciile româneşti, de interesele legate de
industria română de petrol.

1449
Buzatu Gheorghe, op. cit, pag. 300.
1450
Ibidem, pag. 326.
1451
Ibidem, pag. 344.

368
 4.10.1 Un Dictat prin Ultimatum, şi invers!

Încă de la sfârşitul anului 1939, românii au sesizat faptul că pericolul implicării ţării
în război era destul de posibil și au hotărât să strângă bani pentru înzestrarea armatei.
“Mai mult decât oricând, siguranţa o dă forţa şi vigoarea de care fiecare naţiune dă
dovadă în ceasul greu al încercărilor,” se spunea într-un articol din ultimul număr al
acelui an, 15 decembrie 1939, al Monitorului de Petrol. Acesta era prologul unui anunţ
despre acţiunea „Asociaţiei Industriaşilor de Petrol din România”.
Un număr de 20 societăţi au subscris cu suma de 342.000.000 lei, contribuţia
firmelor variind între 300.000 lei şi 100.000.000 lei, iar alte două societăţi „urmează a
răspunde într-o largă măsură”. Suma strânsă „în urma apelului stăruitor al ministrului de
finanţe către toate întreprinderile şi toţi cetăţenii ţării va fi folosită pentru înzestrarea
armatei” 1452. Nu s-a reușit strângerea unei sume suficiente; anticiparea viitoarelor
probleme a fost corectă, în doar câteva luni România era afectată de pretenţiile ruşilor şi
maghiarilor. În plus, au apărut şi pretenţiile bulgare stimulate şi de impasibilitatea
românilor de a-și proteja ţara cu armele. Aceste situaţii nefericite, determinate de nevoia de
petrol a protejaţilor lor, Germania şi Italia, sunt prezentate în continuare.

4.10.2 Ultimatum

Prima acțiune împotriva României Mari a fost făcută de comunistul Iosif Stalin.
Guvernul sovietic a prezentat guvernului României la 26 iunie 1940 un Ultimatum.
Conform acestuia, Guvernul U.R.S.S. “propune” Guvernului Regal al României:
1. să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia;
2. să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei 1453.
Pe 27 iunie a avut loc un Consiliu de Coroană care nu a ajuns la un răspuns clar.
Pentru că românii păreau “în ochii ruşilor” că tergiversau lucrurile, pe 28 iunie a apărut un
al doilea Ultimatum.
În şedinţa organizată de români, s-a prezentat şi s-a analizat situaţia militară. La
aviaţie, raportul cu U.R.S.S. era de 5 ori favorabil ruşilor, iar la infanterie România avea 40

1452
M. P., anul XLI, nr. 24, pag. 1553.
1453
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ultimatumul_sovietic_dat_Rom%C3%A2niei_%C3%AEn_1940

369
de divizii, în timp ce cele trei ţări adverse aveau, în total, 141 de divizii. La Consiliul de
Coroană 19 participanţi sunt pentru acceptarea Ultimatumului, 6 contra, şi o abţinere 1454.
S-a concluzionat că România nu putea să reziste agresiunii U.R.S.S., combinată cu
atacurile Ungariei şi Bulgariei, aşa că decizia a fost de evacuare a celor două provincii
româneşti. Fără a face referinţă şi la ocuparea altor teritorii, ruşii au mai ocupat şi Ţinutul
Herţa, şi câteva ostroave pe Dunăre. Bucovina de nord a fost considerată „o reparaţie
parţială”, „un mijloc de despăgubire” pentru pierderile suferite de U.R.S.S. prin ocuparea
Basarabiei, vreme de 22 de ani 1455.
Un element foarte important în această acţiune de destructurare a ţării a fost şi acela
că la Budapesta şi Sofia erau la putere, în 1940, guverne fasciste, prietene cu guvernul
italian şi german. Despre acest lucru un alt dictator de mai târziu, dar de stânga, Nicolae
Ceauşescu, preciza:
“După Primul Război Mondial fascismul a acaparat puterea politică în Ungaria,
Italia, Portugalia, Bulgaria apoi, în deceniul al patrulea, în Germania şi Spania, iar în
Japonia s-a instaurat regimul militarist japonez” 1456.
Stalin a cerut mai mult decât se aşteptau românii, lucru petrecut cu sprijinul lui
Hitler, care dovedise înţelegere faţă de exigenţele ruse. Chiar a insistat, în iunie 1940, ca
“România să cedeze Basarabia” 1457.
Deoarece garanţiile engleze s-au dovedit insuficiente, guvernul României şi regele
Carol II au renunţat la ele pe 1 iulie 1940 şi, în ziua următoare i-au cerut lui Hitler
trimiterea unei misiuni militare germane în ţară. De fapt, conducătorul german urmărise
acest lucru, nu de dragul României, ci pentru că se temea de un atac prin surprindere al
ruşilor, spre Valea Prahovei, atac care îi putea bloca accesul la petrolul românesc. “Ştiri
sigure” arătau că Rusia avea intenţia "de a depăşi linia de demarcaţie" stabilită în urma
Ultimatumului şi de a se apropia de zona petroliferă, ceea ce reieşea din pregătirile militare
ce le făcea”, se mai precizează în scrisoarea pe care regele Carol II i-o trimite lui Hitler, pe
2 iulie 1940 1458.
În afară de armatele pe care le avea la dispoziţie în sud – estul Poloniei ocupate,
Hitler a trimis o misiune militară în România. Aceasta a sosit în ţară între 12 octombrie şi
15 noiembrie 1940 şi şi-a dislocat trupele şi spre Ploieşti 1459.

1454
Buzatu Gheorghe, Hitler, Stalin, Antonescu, Editura Ploieşti – Mileniul III, 2005, pag. 56.
1455
Ibidem, pag. 53.
1456
Ceauşescu Nicolae, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol. 18,
Editura Politică, Bucureşti, 1979, pag. 240.
1457
Buzatu Gheorghe, O istorie a petrolului românesc, pag. 329.
1458
Scrisoarea regelui Carol al II-lea către Adolf Hitler (www.historia.ro).
1459
Preda Gavril, op.cit., pag. 92.

370
 4.10.3 Dictat

Istoricul Gheorghe Buzatu remarca modul în care Adolf Hitler a început să facă
presiuni asupra României pentru a avea un acces cât mai sigur la petrolul ei: “Reichul
reuşise deja să se asigure în privinţa României: acţiunea Kremlinului împotriva
Basarabiei şi nordului Bucovinei încurajase Sofia şi Budapesta, care au avansat
neîntârziat pretenţii teritoriale, susţinute deopotrivă de Germania, Italia, U.R.S.S. şi,
parţial, de Marea Britanie. Pentru a dezbate cerinţele maghiare, regele Carol II, la fel ca în
cazul Ultimatumului, a convocat două Consilii de Coroană, după ce, la Turnu Severin (16 –
24 august) s-a negociat cu ungurii, care cereau un teritoriu de 68.000 km2 cu 3,9 milioane
locuitori, din care 2,2 milioane erau români. Cum nu s-a putut ajunge la un consens, la 30
august, România a fost silită să cedeze Ungariei 43.492 km2 şi 2,6 milioane locuitori din
care, peste 50%, erau români.
În continuarea analizei sale, Gheorghe Buzatu continua în analiza lui: “Guvernul I.
Gigurtu, emanaţie a regimului lui Carol II, angajat în continuare pe linia integrării în
„noua ordine europeană” patronată de Adolf Hitler, s-a înclinat şi, prin „acordurile”
semnate la Viena (30 august 1940), şi Craiova (7 septembrie 1940), nord – vestul
Transilvaniei a fost cedat Ungariei iar Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) Bulgariei 1460.
În august 1940, Italia şi îndeosebi Germania au fost profund implicate în impunerea
„soluţiei” dictatului de la Viena, astfel că miniştrii de externe ai celor două puteri ale
Axei, Galleazzo Ciano şi Joachim von Ribbentrop, s-au impus ca autori ai odiosului
document 1461. Tot lor le aparţine şi formula <<intrândului>> secuiesc ce extindea zona
cedată Ungariei horthyste până în preajma oraşului Braşov 1462, de unde Reichul german
putea să ţină la 1 – 2 ore sub controlul motorizatelor sale, zona Ploieşti, în cazul unei
agresiuni sovietice împotriva României” 1463.
Pentru că documentul fusese inițiat de nemţi şi italieni, l-au numit “arbitraj”.
Românii l-au acceptat şi l-au numit mai corect, “Dictat”.
În figura 4.25 sunt prezentați Stalin și Ribbentrop, iar în figura 4.26 – ultima foaie a
Dictatului [1443]

1460
Ibidem, pag. 330.
1461
Buzatu Gheorghe, op. cit, pag. 331.
1462
Ibidem, pag. 331.
1463
Ibidem, pag. 331.

371
 Fig. 4.25 Stalin – Ribbentrop [ 1464] Fig. 4.26 Ultima foaie a Dictatului [ 1465]

Crimele care au urmat, făcute de ocupantul maghiar, au fost prezentate anterior.

4.10.4 Pretenţii ale altui stat fascist, Bulgaria

Adolf Hitler afirma: „Dacă Bulgaria ar fi supusă influenţei militare sovietice, atunci
Balcanii şi îndeosebi România şi zăcămintele sale petrolifere ar cădea necesarmente sub
tutela rusă” 1466.
Deşi miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei semnaseră la 30 august 1940 un
document, prin care se oferea garanţia fermă a acestor ţări că României îi era asigurată
integritatea definitivă a teritoriului rămas şi i l-au prezentat lui M. Manoilescu, ministrul de
externe al României, care l-a considerat „o garanţie a graniţelor”, a urmat pierderea
Cadrilaterului 1467. Au avut loc negocieri cu bulgarii, la Craiova, între 19 și 29 august 1940.
Pe 7 septembrie s-a ajuns la următorul rezultat: cedarea integrală a Cadrilaterului, adică a
judeţelor Durustor şi Caliacra.
Anticipând intenţiile Bulgariei, încă de la 1 septembrie 1940 Preşedinţia Consiliului
de Miniştri a anunţat că “autorităţile au permis locuitorilor din judeţele Caliacra şi
Durustor să-şi trimită avutul lor, de care nu au nevoie pentru lucrul lor zilnic, încă de
acum, în interiorul ţării. Se spune că această măsură a fost luată deoarece negocierile
guvernului cu vecinii noştri bulgari, pentru schimbul de populaţie şi care implică şi unele
concesii teritoriale, fiind în curs, autorităţile vor să uşureze evacuările de mai târziu
atunci când drumurile ar putea fi desfundate de ploi. Nu înseamnă că populaţia română

1464
https://ro.wikipedia.org/wiki/Pactul_Ribbentrop-Molotov
1465
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/dictatul-de-la-viena/
1466
Buzatu Gheorghe, op. cit, pag. 329.
1467
Buzatu Gheorghe, Hitler, Stalin, Antonescu, Editura Ploieşti ‒ Mileniul III, 2005, pag. 75.

372
trebuie să-şi părăsească recoltele şi casele şi să plece pripit. Recolta din câmp este a
noastră. Negocierile sunt duse într-un spirit de înţelegere reciprocă. Armata şi autorităţile
sunt la posturile lor şi nu este nici un motiv de îngrijorare. Guvernul sfătuieşte cu
insistenţă pe toţi locuitorii români să rămână la casele lor şi să plece definitiv atunci când
vor primi, în acest sens, ordinele” 1468.
Conform acestui anunţ al forului superior de conducere românesc, atitudinea în
problema Cadrilaterului era de anticipat. Practic, reprezentanții noștri au abandonat această
provincie înainte de a ajunge la un acord cu Bulgaria, adică înainte de a o ceda oficial!
Poate li se părea că nu este chiar o provincie românească, ignorând, ca să dăm un exemplu,
vechimea noastră pe acel teritoriu. Un argument învăţat la şcoala primară este cel a ţării
condusă de jupan Dimitrie, despre care istoria păstrează următoarele informaţii: “Pe o
placă datată din 943, descoperită lângă actuala comună Mircea Vodă, Constanţa apare o
inscripţie în limba slavonă veche menţionând un anume jupan, pe nume Dimitrie. Este
probabil ca Dimitrie să fi fost de origine vlahă şi să se fi despărţit de Bulgaria după
moartea ţarului Simeon I cel Mare” 1469.
Ana Comnena, o prinţesă bizantină născută la 1081, lasă următoarea menţiune: „Căci
trebuie să amintesc numele celor mai mari, chiar dacă cuprinsul istorisirii mele are de
suferit se presupune, deci, că funcţionau şi alte jupanate pe teritoriul Dobrogei” 1470. Mai
apare Formaţiunea lui Tatos în sec. XI 1471. Cea mai importantă realizare a fost, desigur,
statul Asăneştilor, care aveau ca proiect “unirea cu Dacia de la nordul Dunării, formând
un mare regat român, care s-ar fi întins de la Carpaţi la Haemus şi munţii Rodopi” 1472.
De remarcat este și telegrama de la 8/21 iulie 1913 a Regelui Ferdinand al Bulgariei
către regele României, Carol I, în care îl ruga, în plin Război balcanic, să „îşi oprească
trupele şi să nu cucerească şi Sofia”! Un astfel de exemplu de auto – umilinţă nu credem
să mai existe, la un astfel de nivel! În plin război să-ţi rogi inamicul să nu te mai bată este
un lucru uluitor! Dacă nu ar exista şi fizic acea telegramă, totul ar părea o halucinaţie. O
găsim şi în cărţi, precum Note politice, vol. 5, a lui Alexandru Marghiloman 1473, sau în La

1468
M. P. anul XL, nr. 17, pag. 985.
1469
https://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_%28jupan%29
1470
Ibidem.
1471
Baicu Ion Şt., Evoluţia vieţii statale la Români, Editura Ceconi, 2018, pag. 95.
1472
Ibidem, pag. 95.
1473
Marghiloman Alexandru, Note Politice, Editura Institutului de Arte Grafice, Bucureşti, 1927, pag. 216 –
217.

373
Roumanie dans la guerre 1474. În 1940, presaţi de pretenţiile statelor fasciste şi de
comuniştii din U.R.S.S., românii par a fi uitat această situaţie.
Interesant şi ciudat a fost că Regele Carol II a afirmat oficial poziţia paşnică a
României, dar şi hotărârea „că ne vom lupta, cu orice risc, dacă suntem atacaţi1475.
Probabil presiunile politice nu au fost considerate atac, referindu-se doar la cele militare.
Totuşi, teoretic, hotărârea conducerii României a rămas fermă.
Un exemplu în plus este oferit de ministrul de externe Grigore Gafencu, care
transmisese misiunilor diplomatice româneşti de la Paris şi Londra, pe 28 august 1939,
“hotărârea României de a apăra cu orice preţ independenţa şi integritatea hotarelor”1476.
Faptul că nu au procedat astfel generează “nemulţumiri populare provocate de prăbuşirea
graniţelor României Mari” 1477.
Conform hărţii din septembrie 1940, se remarcă că Hitler îşi uşurase misiunea “de a
interveni militar pentru apărarea intereselor sale în zona petroliferă” 1478 și se mai observă
clar că scopul conducătorului Germaniei a fost să ajungă, prin aliata sa, Ungaria, cât se
putea de aproape de Valea Prahovei, de petrolul românesc!
În figura 4.27 este prezentată, după cum anunţam anterior, harta magică a României
Mari din 4.08.1919, iar în figura 4.28, harta tragică din septembrie 1940.

Fig. 4.27 Harta magică, din 4.08.1919 [ 1479]

1474
Le Roumanie dans la guerre et dans le paix, Libraire Felix Alcan, 1919, pag. 331 – 332.
1475
Buzatu Gheorghe, O istorie a petrolului românesc, pag. 297.
1476
Ibidem, pag. 298.
1477
Ibidem, 358.
1478
Ibidem, pag.331.
1479
https://ro.wikipedia.org/wiki/1919#/media/Fi%C8%99ier:4-AUG-1919.png

374
 Fig. 4.28 Harta tragică, din septembrie 1940 [ 1480]

4.11 Fişa agresorilor şi a aliaţilor cu afacerile în petrolul românesc

Foarte important este să vedem care era situaţia pe care o aveau în domeniul
petrolului ţările agresoare, dar şi a aliaţilor României de atunci.

4.11.1 Ungaria

La începutul anului 1939, România a beneficiat, din partea Ungariei, în regimul

vamal şi fiscal, de taxe aplicate în „sistemul clauza naţiunii celei mai favorizate” 1481!
În 1940, ungurii dețineau 7 rafinării, cu o capacitate de rafinare de 583.500 t, adică
0,15% din capacitatea mondială 1482.
O informaţie din octombrie 1940 a arătat că „din presa elveţiană reiese că odată cu
succesele militare ale Germaniei capitalul german se intercalează şi uneori se substituie şi
ia iniţiative noi şi foarte importante în industria petrolului. Terenurile petrolifere deţinute
de societatea Anonimă Ungaro – Americane, o creaţie a lui Standard Oil, sunt preluate de
o firmă germană, Wintershall A. G., care intenţionează să exploreze şi să pună în valoare
noi terenuri petrolifere în Ungaria” 1483.

1480
https://jurnalspiritual.eu/wp-content/uploads/2019/08/3-119.jpg
1481
M. P., anul XXXIX, nr. 2, pag. 105.
1482
Idem, anul XL, nr. 9, pag. 540.
1483
Idem, anul XL, nr. 9, pag. 1129.

375
 4.11.2 Bulgaria

Avea trei rafinării, toate situate în jurul oraşului Ruse. Cea mai importantă era
S.A.B., care dispunea de o capacitate de prelucrare de 30.000 t anual. Aceasta acopera 1/5
din necesarul de produse petroliere ale Bulgariei 1484.
În primul semestru din 1938, Bulgaria importa din România 28.762 t produse
petroliere, cel mai mult păcură – 12.637 t, dar şi sare, celuloză şi lemne. România importa
din Bulgaria zarzavat, ţigări şi pietre pentru construcţii. Balanţa comercială arăta un export
românesc de 63.602.000 leva şi un import de 1.362.000 leva 1485.
Relaţia cu Bulgaria continuă în domeniul economic, după cedarea Cadrilaterului, de
parcă nimic nu se întâmplase. Guvernul ei fascist a hotărât să importe şi mai mult din
România, fiind planificată aprovizionarea cu produse petroliere de 764.882 $, “sumă
garantată de Banca Naţională a Bulgariei, având acoperirea în aur” 1486.

4.11.3 Uniunea Sovietică

În cartea lui N. Cucu Starostescu era menţionat: “Petrolul a început să se spluate în

guvernămintele de la Samar’a şi Simbirisk pe Volga de pe la 1865. Rusia poseda la
Caucas sorginţi de petrole cari, după opiniunea d-lui Daubree, par a fi cele mai însemnate
din Europa” 1487.
Peste ani, opinia lui N. Cucu Starostescu s-a demonstrat a fi foarte corectă, mai mult
chiar, în data de 18 mai 1933 la sonda 45 Lok Batan se obţinea o producţie de 13.700 –
20.000 t de ţiţei pe zi, prin erupţie naturală această sondă devenind cea mai prolifică la
nivel mondial 1488!
În decembrie 1934 s-a desfăşurat “un eveniment de o importanţă politică şi
economică deosebită. Republica de la răsărit şi-a stabilit o reşedinţă diplomatică în
România după o absenţă de aproape 16 ani” 1489.
Ministrul Sovietelor la Bucureşti era Mihail Ostrovski, o personalitate de vază în
lumea petrolieră, originar din Kiev şi care a făcut liceul la Bălţi, în Basarabia. Din acest
moment se spera că “se vor statornicii situaţii noi în favoarea ambelor ţări” 1490.

1484
Idem, anul XXXVIII, nr. 3, pag. 213.
1485
Idem, anul XXXIX, nr. 2, pag. 127.
1486
Idem, anul XLI, nr. 23, pag. 1253.
1487
Starostescu N. Cucu, op.cit, pag. 25.
1488
M. P., anul XXXIII, nr. 15, pag. 900.
1489
Idem, anul XXXIV, nr. 24, pag. 1620.

376
 În 1940, au apărut informaţii şi despre producţia de petrol a ruşilor. Cea mai
importantă zonă petroliferă era cea din zona nordului Mării Caspice, o zonă cuprinsă între
Volga şi Munţii Ural, având oraşul Stalingrad în prim plan.
În 1934, rezerva de petrol brut a fost estimată la 2.830.000.000 t iar în 1938, Rusia a
extras o cantitate de 150.000.000 t.
Importanţa economică a zonei era relevată de M. Molotov la Al XVIII-lea Congres al
Partidului Comunist Rus 1491.
Numărul de rafinării, în aprilie 1940, era de 19, cu o producţie de 31.875.000 t. În
acelaşi an, România deținea 48 de rafinării, cu o capacitate de distilare de 10.900.000 t 1492.
Transportul petrolului, 30.000.000 t în 1938, se făcea pe căile ferate – 41,67%,
maritim şi fluvial – 35%, şi 23,33% – prin conducte. Flota rusă deținea 33 nave cisterne, cu
un tonaj de peste 200.000 t, la care se adăuga flota fluvială, cu peste 160.000 t. A mai
apărut o informaţie, care menţiona că „o nouă cale de transport a fost inugurată în cadrul
schimbului de bunuri ruso – german. Acesta se făcea pe vase petroliere care porneau de la
Cherson, (Marea Neagră), pe Nipru şi Bug, până la Brest Litovsk, graniţa intereselor
germano – sovietice” 1493.
Descoperirea unor rezerve de şisturi bituminoase, estimate la 55 miliarde t, în
regiunea Leningrad şi de-a lungul fluviului Volga, unde existau şi câteva uzine de
prelucrare, a devenit un punct de atracţie suplimentar pentru Germania nazistă. Pentru anul
1942, ruşii au estimat prelucrarea a 40.000.000 t din aceste rezerve 1494.
În figura 4.29 sunt prezentate regiunile petrolifere din Caucaz [1495], iar în figura
4.30 – cele din regiunea Volga [1496].

Fig. 4.29 Regiunile petrolifere

din Caucaz [ 1495]

Fig. 4.30 Regiunea Volga [ 1496]

1490
Ibidem, pag.1620.
1491
M. P., anul XXXIX, nr. 4, pag. 235.
1492
Idem, anul XL, nr. 9, pag. 540.
1493
Idem, nr. 20, pag. 1127.
1494
Idem, nr. 23, pag. 1261.
1495
Idem, nr. 9, pag. 235.
1496
Idem, anul XLI, nr. 5, pag. 240.

377
 4.11.4 Germania

Încă din 1881, în prima carte despre petrol din lume, a lui N. Cucu Starostescu, s-a
precizat: „Din studiele făcute anul trecut (1880) de Institutul Geologic din Viena, prin
îngrijirea Guvernului austriac şi a Dietei galiţiene rezulta că ternele spluatate în Galiţia
au cea mai însemnată cantitate de petroleu” 1497. După încorporarea Austriei în Germania
lui Hitler, şi mai precis, după cucerirea Poloniei, aceste resurse vor fi exploatate de nemţi.
În august 1937 grupului Otto Wolff din Colonia 1498 i se concesiona, pentru doi ani, în
Ecuator, 70.000 hectare presupuse a conține zăcăminte de petrol.
În 1938, până în luna octombrie, balanţa comercială româno – germană a arătat
pentru România un excedent de 51.932.000 mărci. Acesta a rezultat din faptul că nemţii, în
primele 9 luni ale acestui an, au importat cu 132,6% mai mult faţă de aceeaşi perioadă din
1936 şi au exportat doar cu 16,77% mai mult. În principal, nemţii au importat produse
petroliere – 24,2%, animale şi, mai ales, cereale – 68,2% 1499.
Producţia germană de petrol a înregistrat o creştere în 1938, cu 11,8% 1500.
În 1939 s-a semnat un acord româno – german de export de produse petroliere care a
asigurat „un debuşeu constant pentru dezvoltarea capacităţii productive a ţării, care
reprezintă principalul obiectiv” 1501. Din punct de vedere petrolier s-a urmărit „creerea
unei întreprinderi mixte în care materialele necesare lucrărilor să fie procurate din
Germania iar capitalul şi mâna de lucru din ţară” 1502.
La 1 martie 1939, Italia şi Germania au aderat la aranjamentul de la Sinaia din 18
august 1938, prin care Anglia şi Franţa recunoscuseră exerciţiul suveranităţii statului
român asupra gurilor Dunării 1503.
În actele oficiale s-a specificat faptul că “Statul român, suveran pe ambele maluri ale
Dunării maritime, va fi de acum înainte cel care va asigura libera navigabilitate la mare,
fiind realizatorul tuturor intereselor legate de libertatea acestei căi internaţionale de
comerţ” 1504.

1497
Starostescu N. Cucu, op. cit, pag. 28.
1498
M. P., anul XXXVIII, nr. 2, pag. 150.
1499
Idem, anul XXXVIII, nr. 3, pag. 207.
1500
Idem, anul XXXIX, nr. 1, pag. 137.
1501
Idem, anul XXXIX, nr. 7, pag. 453.
1502
Ibidem, pag. 453.
1503
Ibidem, pag. 458.
1504
Idem, anul XXXIX, nr. 11, pag. 757.

378
 Balanţa comercială româno – germană, calculată pe anul 1938, a indicat un deficit
pentru România de 8.348.000 mărci în timp ce, cu un an în urmă, se înregistrase un
excedent de 49.977.000 mărci 1505!
În primele şase luni ale anului 1939, Germania s-a situat pe primul loc între ţările în
care România a exportat produse de petrol, cu 427.836 t, cea mai mare cantitate fiind de
benzină, 238.940 t; incluzând şi exportul către Cehoslovacia, se mai adăuga 128.981 t
benzină 1506.
În 1940, nemţii dețineau 60 de rafinării, cu o capacitate de distilare de 3.438.500 t,
adică 0,91% din capacitatea mondială. O comisie englezească, condusă de vicontele
Falmouth, a analizat cantitatea de combustibil pe care nemţii o aveau la dispoziţie.
Raportul întocmit de acesta arăta că, în anul 1938, Germania a produs 2.000.000 t benzină
sintetică, 300.000 t de alcool şi 500.000 t de benzol, substanţe necesare la fabricarea
muniţiei. Concluzia raportului era că în Germania importul de produse petroliere
predomina 1507.
Se evidențiază capitalurile investite în societăţile anonime care, în 1938, erau englez
(13,59%), francez (9,33%), american (5,88%), italian (3,04%), iar cele germane din
economia României, constituiau doar 0,60% (fig. 4.31).

Fig. 4.31 Investiţii în România în 1938 [ 1508]

În perioada 1939 – 1940, situaţia s-a schimbat: capitalul german avea 11,01%, urmat
de capitalurile francez (3,10%), italian (2,80), englez (2,50%) şi american (1,61%) 1509.

1505
Idem, anul XXXIX, nr. 7, pag. 465.
1506
Idem, anul XXXIX, nr. 17, pag. 1117.
1507
Idem, anul XL, nr. 12, pag. 664.
1508
Sursă: autor.
1509
Buzatu Gheorghe, O istorie a petrolului românesc, pag. 284.

379
 Aceste procente au apărut în urma “transformării capitalurilor aliate, pentru a se
salva, în Europa nazistă devenind capitaluri olandeze, suedeze, elveţiene şi chiar
româneşti” 1510.
De aceea, procentele trecute în cartea lui Gavril Preda le prezentăm şi în graficul din
figura 4.32, remarcând şi observaţia aceasta: “sau creat societăţi mixte germano –
române. Era, în ochii forurilor economice şi militare germane, singurul mijloc de a-şi
asigura de o manieră definitivă monopolul petrolului românesc” 1511.

Fig. 4.32 Proporţia investiţiilor străine în industria românească de petrol [ 1512]

La sfârşitul anului 1940, pe 4 decembrie, Ion Antonescu a semnat o serie de acorduri

economice cu Germania.

4.11.5 Italia

În Italia, “AGIP”, executoare a unei părţi din programul petrolier italian, şi-a orientat
activitatea de explorare spre Africa, în trei colonii, şi, după finalizarea construcţiei unei
rafinării la Veneţia, a prelucrat 213.000 t de petrol lunar, aproape dublu faţă de rafinăria ei
de la Fiume, unde producția era de 113.000 t.
În România, co-asociata firmei italiene era Societatea “Prahova” care, deşi a avut o
producţie diminuată cu 18%, în 1938 faţă de 1936, a acoperit pierderea prin mărirea
preţurilor la produsele obţinute 1513.

1510
Ibidem, la Note, pag. 303.
1511
Marguerat Philippe, op.cit, pag. 131.
1512
Sursă: autor.
1513
M. P., anul XXXVIII, nr. 11, pag. 939.

380
 În primele şase luni ale anului 1939, Italia a importat din România 330.101 t de
produse petroliere 1514. Paritatea leu – liră a fost fluctuantă, 1 liră italiană fiind evaluată la
9,50 lei, la Banca Naţională a României, sau 7,17 lei în cazul unor importuri din Italia,
stabilite între guverne, prin semnarea unui acord de plată 1515. Fiind cel mai important reper
financiar, remarcăm faptul că, la cursul de convertire din aprilie 1940, 1$ era cotat la
211,65 lei.
Italienii dețineau, în aprilie 1940, 10 rafinării, cu o capacitate de distilare de
2.065.000 t.
Rafinăriile de la Livorno şi Bari aveau în program, în 1940, obţinerea a 240.000 t de
benzină sintetică 1516. Analiza economiştilor români a arătat că „prin intrarea Italiei în
conflictul ţărilor apusene s-a întrerupt normala navigaţie comercială din Mediterană” 1517.
Era o situaţie similară cu cea din anul 1915, când exportul României s-a micşorat cu 60%
faţă de anul 1913 1518.
Interesant era faptul că guvernul britanic a anticipat acest lucru înainte de declaraţia
de război a Italiei şi a deviat circulaţia vaselor sale comerciale pe traseul de la Capul Bunei
Speranţe. Distanţa din Anglia în India a crescut pe noua rută, de la 8.100 km prin canalul
Suez, la 19.000 km 1519.
La „Ministerul Economiei Naţionale” s-au desfăşurat tratative prin care s-a ajuns la
un nou acord comercial pentru schimburi de mărfuri. Cursul lirei era stabilit la 9,5 lei.
S-a constatat „cu satisfacţie spiritul de amiciţie şi largă comprehesiune” prin care a
fost posibil exportul în Italia de 575.000 t petrol în 1937, 557.000 t în 1938 şi 635.000 t în
1939 1520. Ignorând rolul Italiei în pierderea Transilvaniei de nord, conducătorul statului,
generalul Ion Antonescu, a făcut, “în urma invitaţiei guvernului fascist, un prilej de
întărire a legăturilor de rodnică şi puternică prietenie care unesc cele două ţări, o vizită la
Roma” 1521.
Un aspect demn de menţionat al curtoaziei româneşti era faptul că Mussolini avea o
stradă în Bucureşti, din 1933 (fig. 4.33).

1514
Idem, anul XXXIX, nr. 17, pag. 1117.
1515
Idem, anul XL, nr. 7, pag. 431.
1516
Idem, anul XL, nr. 12, pag. 664.
1517
Ibidem, pag. 693.
1518
Idem, nr. 12, pag. 695.
1519
Ibidem, nr. 12, pag. 705.
1520
Idem, nr. 17, pag. 973.
1521
Idem, nr. 22, pag. 1207.

381
 Fig. 4.33 Stradă în Bucureşti (Benito
Mussolini)[ 1522]

4.11.6 Anglia

Poetul Octavian Goga, când deținea funcția de prim ministru, a primit pe 8 ianuarie
1938, o delegaţie a „Camerei de Comerţ Britanice”, cu scopul de a se evalua situaţia
capitalului englezesc investit în România. În declaraţia oficială s-a afirmat că “marea stimă
pe care românii o au pentru Anglia este un fapt istoric” 1523. Se aşteapta vizita la Londra a
suveranului român, Carol II, şi Octavian Goga credea că acest fapt va întări relaţiile dintre
cele două ţări.
În ziua de 10 mai 1939, România a semnat cu Anglia un protocol economic la
Bucureşti, în scopul dezvoltării acestor relaţii. Conform acestuia, urma o majorare a
exportului românesc, care „capătă o fericită deslegare prin facilităţi de garantarea unei
sume până la 5.000.000 £ ce va fi pusă la dispoziţia guvernului român” 1524.
Deși britanicii aveau interese în România, “nu au oferit soluții pentru a stopa
Germania lui Hitler, care oferea tentații, convingeri sau desfășura presiuni” 1525.
În privinţa petrolului, exista un pasaj în care erau prevăzute următoarele aspecte:
Guvernul regal român recunoaştea că „este în interesul economiei româneşti ca societăţile
petrolifere existente în România să fie încurajate a-şi extinde operaţiunile cu scopul de a
spori producţia de petrol şi calitatea rafinajului. Guvernul îşi propune să acorde
tratamentul naţiunii celei mai favorizate societăţilor petrolifere cari comportă în
substanţială măsură interese financiare britanice” 1526.
Din aceşti bani, România a folosit 3.640.000 £ pentru achiziţionarea de vase
comerciale, avioane şi materiale necesare în industria de apărare 1527.

1522
Idem, anul XXXVIII, nr. 18, pag. 1151.
1523
Idem, anul XXXVIII, nr. 2, pag. 149.
1524
Idem, anul XXXIX, nr. 10, pag. 661.
1525
Deletant Dennis, Pearton Maurice, Romania observed, Encyclopaedic Publishing House – Bucharest,
1998, pag. 72.
1526
Ibidem, pag. 663.
1527
Idem, nr. 14, pag. 967.

382
 În primele şase luni ale anului 1939 Anglia a importat din România 196.670 t de
produse petroliere 1528, ceea ce înseamna cu 75% în plus faţă de anul anterior1529.
Câmpurile petroliere ale României au fost distruse în 1917 iar, în 1939, guvernul
britanic a hotărât să convingă guvernul României, în avans, să distrugă câmpurile
petroliere, în timp ce germanii, după ce au semnat Pactul Ribbentrop – Molotov, la 23
august 1939, au hotărât să le protejeze 1530.
În aprilie 1940, englezii, fără colonii, dețineau 18 rafinării, dar cu un potenţial de
rafinare de 5.667.500 t 1531. În luna mai 1940, englezii importaseră 36,9% din totalul de
4.470.650 t din Iran, Irak, Indiile Britance, România şi U.R.S.S., primele trei ţări
menționate făcând exportul spre Anglia prin ruta ocolitoare de la Capul Bunei Speranţe1532.
Marea Britanie, având interese economice mai reduse ca în perioada dinaintea Primului
Război Mondial (vezi “Fişa de interese”), a prezentat în raporturile politico – diplomatice o
atitudine proporţională cu acestea. Pentru ea, ca şi pentru Franţa, expansiunea economică
germană în Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia şi România era “normală şi naturală” 1533.

4.11.7 Franţa

Într-un articol din Monitorul de Petrol (mai 1940), se menţiona că această ţară a
primit, prin Marea Mediterană, 44,1% din totalul produselor petroliere, adică 3.589.517 t,
principalul furnizor fiind Irakul. Apoi s-a anunţat că “ciocnirile sângeroase din Franţa au
încetat, începând din prima oră a dimineţii de 25 iunie. Prin încetarea rezistenţei franceze,
depunerea armelor şi semnarea armistiţiului s-au cruţat pentru populaţie şi regiunile
neocupate, spectrul distrugerii totale. În Marea Mediterană s-a reluat parţial circulaţia şi
se oferea astfel putinţa aprovizionării cu produse petroliere româneşti” 1534.
Pe primul loc în privinţa numărului de vase de transport petrol se situa Anglia, cu
172 vase, în timp ce Germania, cu cele capturate, avea 73. Totalul vaselor, fără cele ale
S.U.A., era de 435, din care 125 erau ale ţărilor neutre. Interesant este că Rusia avea doar
unul, conform Loyds List& Shipping Gazette 1535.

1528
Idem, nr. 17, pag. 1117.
1529
Ibidem, pag. 1121.
1530
Deletant Dennis, Pearton Maurice, op.cit, pag. 80.
1531
Idem, anul XL, nr.9, pag. 540.
1532
Idem, nr. 13, pag. 755.
1533
Preda Gavril, op.cit, pag. 40.
1534
M. P., nr. 13, pag. 755.
1535
Ibidem, pag. 764.

383
 La fel de interesant este faptul că nemţii şi ruşii şi-au propus să construiască un Canal
între Marea Baltică şi Marea Neagră, de la Danzig la Kerson, cu o lungime de 2.506 km.
Se specifica faptul că aceasta era o idee mai veche, dar statul polonez s-a opus totdeauna la
trecerea acestui canal pe teritoriul său. În acestă privinţă, s-a ajuns la un acord în „istoricul
pact încheiat în august 1939”, cum era calificat în Monitorul de Petrol, adică în Pactul
“Ribbentrop – Molotov” 1536.
Într-un studiu publicat la Viena, în 1938, de Istvan Possony, se arăta cantitatea de
materiale necesare unui front cu o lungime de 1.000 km, timp de un an, aceasta fiind de
390.000.000 t cărbune şi 30.000 – 40.000 t produse petroliere. În acel moment, Germania
realiza o producţie de 79.000.000 t cărbune, 500.000 t petrol extras şi 2.000.000 t benzină
sintetică 1537.
Coaliţia statelor care se pronunţau pentru menţinerea păcii dispunea de o netă
superioritate în materii prime faţă de statele Axei. Puterea economică era de 3 – 3,5 ori mai
mare decât a Germaniei şi a aliaţilor acesteia 1538.
Revenind la aspectele referitoare la naţionalitatea capitalului din industria română de
petrol, se remarcă o continuitate în valoarea capitalului românesc şi englez şi faptul că
nemţii aveau cel mai mic capital investit în această economie.
În 1940, capitalul investit în industria română de petrol, ţinând cont de naţionalitatea
lui 1539 era, conform cu datele din tabelul 4.2 și figura 4.34, următoarea:

Naţionalitatea capitalului în 1940 %

Român 26,16
Englez 20,62
Anglo – olandez 16,21
Francez 15,49
American 10,1
Belgian 6,44
Italian 3,47
German 0,38
Alte naţionalităţi 0,57
Tabelul 4.2 Capital investit în România (1940) [1540]

1536
Idem, anul XL, nr. 24, pag. 1301.
1537
Preda Gavril, op.cit, pag.40.
1538
M. P., anul XL, nr. 1, pag. 53.
1539
Bogdan Constanţa, Platon Adrian, Capitalul străin în societăţile economice în România, Editura
Academiei R.S.România, Bucureşti, 1981, pag. 54.

384
 Fig. 4.34 Proporţia capitalurilor în industria română de petrol [ 1540]

4.12 În noua ordine mondială

Schimbările produse pe harta lumii şi dominaţia statelor totalitare, în Europa, a fost

considerată, în actele oficiale, “o nouă ordine mondială”.
În luna septembrie 1940 a apărut, în Monitorul de Petrol, semnat cu iniţialele V.N.,
un prim articol despre zăcămintele necesare industriei de petrol, sub titlul „Ce ni s-a luat
din Transilvania în urma arbitrajului”.
De semnalat şi faptul că Mihail Pizanty nu mai era directorul Monitorului de Petrol,
ultima menţiune referitoare la acest gazetar fiind premierea de la Academia Română, în
sesiunea din mai 1940, a lucrării sale, „Vitalitatea industriei petrolifere româneşti” 1541. Am
completat aceste date importante pentru evidenţierea destinului petrolului românesc cu
informaţia că atunci a urmat serbarea a 4 decenii de apariţie a revistei, în care s-a precizat
faptul că ideea apariţiei unei astfel de reviste îi aparţinuse lui Constantin Alimănişteanu 1542.
Schimbarea conducerii revistei s-a făcut „încadrându-se în noul ritm al vieţii publice
a României” 1543. În afară de această precizare nu a mai existat atunci nici o menţiune
despre schimbările de la revistă!
În figura 4.35 este prezentată o secvență a semnării Dictatului [1544]

1540
Sursă: autor.
1541
M. P., anul XXXVII, nr. 11, pag. 645.
1542
Idem, anul XXXVII, nr. 13, pag. 773.
1543
Ibidem, pag. 773.

385
 Fig. 4.35 Semnarea Dictatului [ 1544]
Într-un articol publicat în toamna anului 1940, care avea ca subiect tragedia
reprezentată de Dictat, am descoperit că: „Trecându-se peste principiile etnic şi istoric s-a
smuls Transilvaniei un teritoriu care niciodată nu a fost desmembrat entităţii româneşti.
Am pierdut 1.304.903 locuitori de etnie română... Cele 11 judeţe din Ardeal, din care ni s-
au luat 8 în întregime iar 3 în cea mai mare parte, cuprind importante bogăţii minerale
aur, argint, plumb, antimoniu, zinc, arsen, sulf, bismut şi molibden. În privinţa gazului
metan, deşi rezervele şi zăcămintele au rămas în interiorul teritoriului nostru, totuşi unul
din importantele centre de distribuţie aflat la Târgul Mureş, care constituia un debuşeu
principal, a revenit Ungariei. Acestea sunt numai o parte din bogăţiile pământului
românesc pe care le-am pierdut” 1545. Se mai specifica faptul că am pierdut şi două
rafinării, una la Dej şi alta la Satu Mare care prelucrau 42.000 t petrol anual. De asemenea,
s-a publicat “Harta zăcămintelor de gaze naturale din Transilvania”, pe care o prezentăm în
Anexa 4.3.
După ce au preluat, prin Ultimatum, Bucovina de nord, ruşii şi-au trimis geologii să
analizeze regiunea. S-a descoperit, conform revistei germane Oel und Kohle, care a preluat
surse ruseşti, că în acea zonă existau trei structuri petrolifere. Primul era prelungirea unui
strat cunoscut, dovedit ca petrolifer în Bucovina rămasă României, la Câmpulung şi
Sadova. Al doilea era la 20 km la est de primul şi i se atribuie ozocherită. Al treilea strat
petrolifer se afla înspre sud – est.

1544
https://jurnalspiritual.eu/s-a-intamplat-în-30-august-1940/
1545
M. P., anul XXXVII, nr. 18, pag. 1013.

386
 Fără a se descoperi câmpuri productive, se presupunea că existau şi zăcăminte de
gaze. În valea Nistrului se aflau zăcăminte de asfalt, din care, prin distilare, se obţineau
uleiuri minerale 1546.
Schimbările suferite de România au fost analizate într-un articol din Monitorul de
Petrol, cu speranţe şi optimism:
“Arbitrajul de la Viena cu dezmembrarea Transilvaniei, venit la un interval atât de
scurt după pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, demisia guvernului Gigurtu şi
suspendarea Constituţiei, abdicarea regelui Carol II, au făcut schimbări pe care România
a trebuit să le trăiască într-un moment internaţional extrem de critic. Prin suirea pe tron a
M.S. Regelui Mihai I şi prin numirea generalului I. Antonescu în funcţia de conducător al
statului şi preşedinte al consiliului de miniştri ni s-a deschis un nou drum”.
La investire, gen. Antonescu (fig. 4.36) afirma că: “popoarele adevărate îşi torc din
înfrângeri marile destine” 1547. Un argument în plus l-a reprezentat şi faptul că „atât
guvernul londonez, cât şi cel american declaraseră că nu recunoşteau valabilitatea
dictatului de la Viena în problema Transilvaniei” 1548.

Fig. 4.36 Generalul Ion Antonescu [ 1549]

Printre primele măsuri, după toate pierderile teritoriale, a fost „demobilizarea

armatei în întregime, de uscat, de aer şi marină, începând cu 15 noiembrie 1940, orele
24” 1550. Această hotărâre a fost luată de conducătorul statului, generalul Ion Antonescu,
după vizita la Roma, “în urma invitaţiei guvernului fascist a ducelui Mussolini, vizită în
cursul căreia solidaritatea latină a României cu Italia a avut strălucita ocazie de a se
manifesta” 1551!

1546
Idem, anul XL, nr. 23, pag. 1261.
1547
Idem, nr. 18, pag. 1021.
1548
Buzatu, Gheorghe, op.cit., pag. 333.
1549
M. P., anul XLI, nr. 3, pag. 105.
1550
Idem, anul XL, nr. 22, pag. 1207.
1551
Idem, nr. 18, pag. 1021.

387
 În ciuda acestor întâmplări, concluzia petroliştilor în acel moment a fost că „lăsând
la o parte trecutul, avem datoria de a ne uni şi a ne sili să fim la înălţimea directivelor ce
ni se dau” 1552.
S-a decis înfiinţarea unei noi funcţii, aceea de comisar de românizare. Rolul acestora
era, conform instrucţiunilor primite de la Ministerul Economiei Naţionale, “de a împiedica
înstrăinarea de acţiuni şi bunuri fără ca prin aceasta să se stingherească operaţiunile
normale de producţie, comerţ sau credit” 1553.
Totodată apar şi inspectorii de control, care au luat fiinţă ca o replică a legii maghiare
prin care s-au instituit controlori la toate întreprinderile româneşti din teritorile cedate
Ungariei 1554.
La Societatea „Româno – Americană”, prin decizie ministerială, a fost numit Nicolae
Stoicoiu, cu menţiunea că era comisar special 1555.
Dar, această stare, cu ample şi dureroase pierderi teritoriale, va primi o nouă lovitură,
tot în legătură cu pământul.

4.13 Ţara, zguduită şi de cutremur

După dezastrul politic soldat cu multe tragedii, începând cu dispariţia României Mari
în 1940, s-a produs, în scurt timp, un cutremur devastator, în noaptea de 9 spre 10
noiembrie, cu epicentrul în munţii Vrancei. Efectele lui s-au manifestat asupra României în
toate domenile, inclusiv în cel industrial. În analiza care a urmat, se preciza că „viaţa
industrială, comercială şi socială se găseşte sub puternica resimţire a ravagiilor
cutremurului. Câteva centre din zona epicentrului au înregistrat pagube foarte însemnate.
În regiunea petroliferă se găsesc unele localităţi care au avut foarte mult de suferit, cum
este cazul Câmpinei, Moreni, etc. La Ploieşti, cu excepţia unui număr de clădiri, a unor
racorduri de conducte şi deplasări de fundaţii la instalaţiile unor maşini, rafinăriiile nu au
avut de suferit” 1556.
Se menţiona că “de altfel capacitatea de lucru depăşeşte azi cu mai mult de 50%
cantitatea ce efectiv se prelucrează. Unităţile sunt în perfectă stare de funcţionare. În
şantiere lucrul se efectuează cu mai multă precauţie, controlându-se instalaţiile şi
etanşeitatea rezervoarelor şi a conductelor” 1557.

1552
Ibidem, pag. 1021.
1553
Idem, nr. 20, pag. 1121.
1554
Idem, nr. 21, pag. 1167.
1555
Idem, nr.22, pag. 1207.
1556
Ibidem, pag. 1205.
1557
Ibidem, pag. 1205.

388
 Societăţile comerciale au informat autorităţile despre situaţia lor şi s-a concluzionat
că în zilele 10, 11 şi 12 noiembrie producţia totală a scăzut cu aproximativ 7%. Acest lucru
a avut loc nu datorită existenţei unor pagube la rafinăriile ploieştene, ci datorită faptului că
timpul a fost alocat, în acele trei zile, pentru verificări.
S-a făcut statistica pe primele 9 luni ale anului 1940 şi s-a comparat cu perioada
similară a anului 1939. Consumul intern a înregistrat un spor de 11%, dar exportul a scăzut
cu un procent de 15%.
În tabelul 4.3 și figura 4.37 este ilustrată evoluția exportului României în anii 1939 și
1940.
Produse 1939 1940 Tone Procent (%)
exportate
Benzină 1.227.026 1.066.739 160.287 13,1
Lampant 623.624 469.980 -153.644 24,6
Gaze 449.527 495.512 45.985 10,2
Mazut (păcură) 557.074 409.513 -147.561 26,5

Alte produse 302.686 258.200 44.486 14,7

Total (tone) 3.159.937 2.699.944 - 459.993 14,6

Tabelul 4.3 Situația produselor exportate

Evoluţia exportului României, în anii 1939 şi 1940, este redată în graficul următor:

Fig. 4.37 Exportul României în anii 1939 şi 1940 [ 1558]

1558
Sursă: autor.

389
 Concluzia oficialilor a fost aceea că, exceptând motorina, la toate produsele s-au
înregistrat scăderi datorită faptului că benzina putea fi produsă şi pe cale sintetică, iar gazul
lampant şi păcura, înlocuite cu alţi combustibili.
Motorina, necesară la tancurile care aveau motoare Diesel, submersibile sau unele
avioane, era de neînlocuit 1559. Această observaţie tehnică va fi foarte importantă! Pe
ansamblu, rezulta că şi marile puteri erau dependente de România în a-şi procura în
cantităţi sporite, motorină şi uleiuri.

4.14 Românizarea, prin lege, la Societatea “Româno – Americană”

În perioada 1935 – 1940 au apărut legi şi regulamente care au promovat o dezvoltare

a industriei de petrol într-un context politic tot mai mult de extremă dreaptă, care favorizau
elementul românesc în contextul în care guvernările erau autoritare, apogeul fiind atins din
momentul instaurării regimului regelui Carol II lea, în 1938.
Au existat şi au fost aplicate, în timpul regimului de autoritate monarhică, legi care
favorizau cetăţenii români, iar marile companii petroliere care aveau mulţi angajaţi străini,
nu au mai putut să îşi manifeste opoziţia eficient.
În acea perioadă, a avut loc o dezbatere amplă asupra regulamentului de aplicare a
„legii pentru utilizarea personalului românesc în întreprinderi”, întocmită de şapte
societăţi petroliere care dispuneau şi de capitaluri străine. A fost vorba despre un memoriu
prezentat Ministerului de Industrie şi Comerţ şi a cuprins opiniile acestora, care susţineau
că românizarea trebuia „să se facă după norme care să ţină seama de situaţia de fapt”.
Cele şapte societăţi semnatare a memoriului, printre care şi Societatea “Româno –
Americană”, au precizat că regulamentul nu a ţinut cont de cererile lor legitime:
1. „Să nu se ţie în seamă la calcularea procentajului de personal străin, de acei
străini ce au fost preavizaţi pentru concediere, conform legii asupra contractelor de
muncă şi care nu sunt înlocuiţi prin alţi străini;
2. Să nu poată fi refuzată, decât pentru motive de ordin public, intrarea, şederea în
ţară şi exercitarea profesiunii acelor străini necesari întreprinderii şi care nu depăşesc
procentajul legal;
3. Să se acorde un termen de graţie pentru punerea în concordanţă a
întreprinderilor cu noua lege, aşa cum s-a făcut, de pildă, prin legea minelor din
1924” 1560.

1559
M.P, anul XL, nr. 22, pag. 1207.
1560
Idem, anul XXXV, nr. 4, pag. 284.

390
 Cu această ocazie, au fost prezentate din partea companiilor o serie de sugestii pentru
încadrarea personalului societăţilor petrolifere în categoriile prevăzute de „Legea pentru
utilizarea personalului românesc”.
La personalul administrativ superior se încadrau: directorul general, directorii
comerciali şi administrativi, subdirectorii, adică toţi funcţionarii superiori cu posturi de
răspundere.
În categoria personalului tehnic superior se aflau directorii şi subdirectorii tehnici
„dacă nu sunt excluşi în baza prevederilor art. 3 din lege”.
Tot la acestă categorie intrau inspectorii tehnici, geologii şi inginerii serviciilor
schele, staţii de export, inginerii şefi de producţie, după următorul criteriu: „Toţi inginerii
care posedă diploma de inginer de la o Universitate oarecare sau absolvenţi ai unei Şcoli
superioare Tehnice şi toţi acei funcţionari tehnici care au brevetul de şef de exploatare sau
ajutor şef de exploatare” 1561.
În cadrul personalului administrativ inferior erau încadraţi contabili, ajutori contabili,
corespondenţi, curieri, telegrafişti, toţi cei care lucrau sub controlul personalului
administrativ superior. Categoria personalului tehnic inferior cuprindea şi calculatori,
constructori, desenatori, laboranţi, strungari, sudori, toţi cei care lucrau sub controlul
personalului tehnic superior.
La categoria lucrătorilor calificaţi erau cuprinşi toţi cei care aveau pregătire
profesională şi posedau carte de calfă, tinichigiu, şoferi, rafinori, turnători, zugravi, iar
categoria celor necalificaţi cuprindea femei de serviciu, gardieni, logofeţi, manipulanţi,
muncitori industriali din toate grupele, ucenici, vizitii, portari.
Efectele aplicării legislaţiei şi a regulamentului pentru utilizarea personalului
românesc în întreprinderi nu au întârziat să apară. Din 1936 s-a constatat că în întreaga
industrie, şi mai ales în cea petrolieră, s-a pus accentul pe utilizarea unui personal
românesc, iar Ministerul de Industrie şi Comerţ a transmis Societăţii „Româno –
Americană” dispoziţiile legii pentru utilizarea acestuia şi regulamentul de aplicare a acestei
legi, în baza deciziei nr. 82/1936 1562. La art.1 prevedea că, pentru controlul situaţiei
personalului românesc, să ia fiinţă pe lângă fiecare inspectorat industrial „câte o comisiune
regională formată din inspector industrial ca preşedinte şi membrii, inspector comercial,
inspectorul Muncii şi un delegat al Ministerului Internelor” 1563. S-au format şi două
comisii – una industrială, care deţinea controlul întreprinderii şi al personalului tehnic, –

1561
Ibidem, pag. 285.
1562
D.J.A.N. PH, dosar „Româno ‒ Americană”, nr. 15/1936 – 1938 , fila 6.
1563
Ibidem, fila 6.

391
alta comercială, pentru întreprinderi comerciale, civile. S-a impus redactarea tablourilor de
personal până la 1 iunie 1937, respectând scopul legii de limitare a personalului străin. O
altă etapă în acest proces elaborat a fost confruntarea listelor de întreprinderi înscrise în
Registrul Comerţului cu a celor trimise de Camerele de Comerţ. La final, toate tablourile
controlate, incluzând şi constatările făcute de comisia regională, au fost încredinţate
Inspectoratului Muncii, pentru a servi la revizuirea anuală a străinilor 1564.
Conform noii legislaţii, Ministerul Industriei şi Comerţului a adresat Societăţii
“Româno – Americană”, în data de 22 septembrie 1937, o altă recomandare cu privire la
mărirea procentului de salariaţi români 1565. În aceasta se reafirma sprijinul direct şi indirect
oferit de statul român, care ducea o politică de protecţie a industriei româneşti şi s-a
reamintit că, în trecut, industria se afla doar sub protecţia tarifului vamal şi a legii de
încurajare a industriei din 1912, iar „în prezent este apărată de legi şi măsuri
administrative care o pun la adăpostul oricărei concurenţe din afară, creându-i aproape o
situaţie de monopol pe piaţa internă” 1566. Scopul acestei politicii protecţioniste era
realizarea emancipării economice a României.
Prin aceste măsuri se cerea companilor, inclusiv Societăţii “Româno – Americană”,
să răspundă la aceste noutăţi de orientare moderne „chiar cu sacrificii materiale” şi să
promoveze „elemente de origine etnică românească” 1567.
Ministerul precizează şi procentul care trebuia respectat pe categorii de personal,
indicând şi data limită a executării planului, anume sfârşitul anului 1938.
În schema de funcţionare a unei societăţi comerciale procentele erau, în raport cu
meseriile angajaţilor, următoarele: „50%, personal administrativ superior; 50% personal
administrativ inferior; 50% personal administrativ asimilat lucrătorilor calificaţi; 50%
personal administrativ asimilat lucrătorilor necalificaţi; 50% personal tehnic superior;
50% personal tehnic inferior; 50% lucrători calificaţi; 75% lucrători necalificaţi” 1568.
În 1938, s-au înregistrat şi modificări asupra contractelor de muncă, ceea ce a făcut
ca “Asociaţia Industriaşilor de Petrol din România” să înainteze Ministerului Muncii un alt
memoriu în care s-a arătat că, prin Decretul de modificare a Legii din 4 august 1938, orice
patron avea obligaţia de a motiva în scris concedierea unui salariat 1569. S-au prezentat noile
considerente ale legiuitorului care a precizat că, fără motivare scrisă, se considera că s-a
efectuat un abuz, iar fostul salariat era favorizat să ceară daune patronului:

1564
Ibidem, fila 6.
1565
Ibidem, fila 36.
1566
Ibidem, fila 36.
1567
Ibidem, fila 36.
1568
Ibidem, fila 38.
1569
Ibidem, dosar „Româno ‒ Americană”, nr.17/1936 ‒ 1940, fila 53.

392
 „Inovaţia decretului modificator este justificată de legiuitor, prin aceea că un
control judiciar al motivelor care au determinat concedierea, evită orice abuz de care
partea denunţătoare ar fi putut să-l facă din exerciţiul dreptului de reziliere
unilaterală 1570”.
Modificările aduse aveau ca scop stoparea abuzurilor şi realizarea unui acord cu
legislaţiile existente şi în alte ţări.
Totuşi, “Asociaţia Industriaşilor de Petrol din România”, apărând interesele
companiilor petrolifere, a considerat obligativitatea motivării în scris a concedierii, cu
ocazia denunţării contractului, ca fiind “o măsură abuzivă”. Aceasta susţinea că exista deja
posibilitatea, “creată de jurisprudenţa actuală”, pentru un salariat să probeze prin mijloace
legale – acte, martori, interogatorii – denunţarea contractului pe motive legitime. Se arăta
că ar fi fost necesar „un întreg serviciu afectat adunării probelor, pentru a nu se vedea
expusă să plătească daune, ori de câte ori va uza de dreptul de denunţare al contractului
de muncă” 1571. Prin comparaţie remarcăm faptul că memoriul a conţinut şi extrase din
legile similare din Franţa, Anglia, dar şi Germania şi Italia. Concluzia a fost că “noua
măsură aduce o gravă atingere prerogativelor patronului”. Din această cauză, “Asociaţia
Industriaşilor de Petrol din România” a propus revenirea la situaţia iniţială, în care patronul
nu era obligat în nici un fel, lucrurile fiind mai simple şi pentru angajat în demersul de
obţinere a unui post.
Exemplele teoretice ale nazismului şi ale fascismului au produs în România un
accentuat proces de „românizare”, ale cărui începuturi s-au înregistrat în perioada
guvernării Goga – Cuza din decembrie 1937 – februarie 1938, şi au atins apogeul în anii
1940 – 1942, când s-au promulgat legi rasiste. Extremismul de dreapta a fost exprimat în
noua legislaţie care a cuprins o excesivă propagandă împotriva evreilor.
Accentuarea procesului de românizare a devenit tot mai evident din 1940, în timpul
guvernării antonesciene şi a atinns maximul când la putere au ajuns legionarii. Noile
concepţii politico – juridice au reglementat starea juridică a evreilor în cele trei sectoare ale
vieţii publice: spirituale, politice şi economice 1572.
În articolul Criteriul sângelui, publicat în revista Pandectele românizării, s-a
menţionat că „Primul Decret – Lege prin care s-a consacrat noul statut juridic al evreilor
din România, în spiritul naţionalismului integral şi al rasismului politic de factură nazistă,

1570
Ibidem, fila 53.
1571
Ibidem, fila 54.
1572
Murgescu Bogdan (coordonator), Istoria României în texte, Editura Corint, Bucureşti, 2001, pag. 338.

393
a fost elaborat înainte de proclamarea statului naţional legionar, fiind promulgat la 8
august 1940 sub semnăturile regelui Carol al II-lea, Ion Gigurtu, preşedintele Consiliului
de Miniştri şi profesor la facultatea de drept din Bucureşti, I.V.Gruia, ministrul
justiţiei” 1573.
Între anii 1940 și 1942, în România au apărut peste 20 de legi antisemite care
conţineau articole speciale de definire a calităţii de evreu, criteriile apartenenţei fiind foarte
diferite de la o lege la alta 1574. Pe baza acestei legislaţii, companiile petroliere au concediat
mulţi evrei.
În întocmirea tabelelor trimise către minister erau respectate criteriile care vizau
categoria din care făcea parte societatea petrolieră, precum şi clasa de funcţionari. Un alt
criteriu obligatoriu era notarea separată a personalului angajat în 1938, faţă de personalul
angajat înainte de acest an. Cel mai important pas, căruia i se acordă o atenţie deosebită, a
fost completarea rubricii care indica cetăţenia.
Perioada în care s-au promulgat legile românizării trebuie neapărat analizată şi prin
prisma evenimentelor internaţionale care au influenţat-o.
Putem afirma faptul că, în România, a fost politică de stat într-un regim autoritar în
timp ce și cea mai parte a Europei era dominată de regimuri de extremă dreaptă.
În acel timp, în privinţa producţiei de ţiţei s-a constat că în România s-a obţinut o
cantitate de 5.800.000 t în 1940. Comparativ cu anul 1939, acest lucru a înseamnat o
scădere a producţiei de 7,05% 1575. Faţă de anul 1929, consumul european de combustibili
lichizi s-a majorat, în 1939, cu 10,6%, iar cel intern cu 62,5%, de la 1.098.000 t la
1.785.000 t 1576.
Ţările beligerante aveau o producţie internă de petrol de peste 1.542.000 t petrol
anual: Germania – 900.000 t, Franţa – 100.000 t, Anglia – 2.000 t, Italia – 168.000 t,
Japonia – 379.000 t, în timp ce consumul total era de 32.300.000 t, adică de 20,94 ori mai
puţin decât necesarul 1577.
Nevoia de petrol era următoarea: Germania – 7.100.000 t, Franţa – 7.000.000 t,
Anglia – 12.000.0000 t, Italia – 2.942.000 t şi Japonia – 3.400.000 t 1578.

1573
Duma Ioan Cezar, Criteriul sângelui, în “Pandectele românizării”, an I, nr. 10, 8 noiembrie 1942, pag.
306.
1574
Stoenescu Alex Mihai, Armata, mareşalul şi evreii, Editura RAO, Bucureşti,1998, paginile 188 ‒ 189.
1575
M. P., anul XL, nr. 23, pag. 1253.
1576
Ibidem, pag. 1253.
1577
Preda Gavril, op.cit. pag. 31.
1578
M. P., anul XL, nr. 12, pag. 660.

394
 În 1939, România a realizat o producţie de petrol de 6.240.000 t şi a exportat
4.177.000 t, diferenţa fiind reprezentată de consumul intern 1579.
În tabelul 4.4 și figura 4.38 este prezentată nevoia anuală de petrol din anul 1940.
Nevoia anuală de petrol Tone
Germania 7.100.000
Franţa 7.000.000
Anglia 12.000.0000
Italia 2.942.000
Japonia 3.400.000
Tabelul 4.4 Necesarul anual de petrol în 1940.

Fig. 4.38 Graficul nevoii anuale de petrol în 1940 [ 1580]

În ianuarie 1940, preţul ţiţeiului a înregistrat o creştere semnificativă, ajungând la

32.750 lei/vagon, urmată de o scădere accentuată, 12.500 lei/vagon, la sfârşitul anului. Şi
producţia a scăzut la 5.800.000 t faţă de 6.240.000 t în 1939, o descreştere de 7% 1581.
Preţul de export s-a mărit de 3,5 ori la rafinărie. Statului îi reveneau, în 1931, 4.722
lei/vagon şi 28.500 lei/vagon, în 1940, ceea ce a însemnat o creştere de 5 ori 1582. Doar
cantitatea exportată a scăzut în 1940, fiind de 3.493.000 t, cu 16% mai puţin ca în 19391583.
Din cauza situaţiilor generate de război, în 1940 Marea Mediterană nu a mai fost

1579
Preda Gavril, op.cit., pag. 33.
1580
Sursă: autor.
1581
M. P., anul XLI, nr. 1, pag. 1.
1582
Idem., anul XLI, nr. 4, pag. 155.
1583
Idem, anul XLI, nr. 4, pag. 179.

395
accesibilă, aşa că exportul, pe această rută, a scăzut cu 48% 1584. Cu toate acestea, suma
încasată în 1940 a fost cu 10 miliarde lei mai mare, datorită exportului pe Dunăre 1585.
În anul 1940, în industria de petrol românească lucrau 18.500 oameni. S-a remarcat
scăderea productivităţii faţă de 1936 când, cu 17.250 de oameni, cu 7% mai puţin, se
obţineau 8.704.000 t petrol. Această cantitate însemna cu 33% mai mult faţă de 1940, care
avea o producţie de 5.810.000 t.
În privinţa forajului, scăderea în 1940 era de 29% 1586, 235.000 metri faţă de 329.000
în 1936 1587.
Totuşi, rentabilitatea industriei a crescut, datorită creşterii preţului ţiţeiului la export,
ca şi a celor de pe piaţa internă. O altă deficienţă a fost dată de creşterea continuă şi
progresivă a taxelor. Indicele care arăta scumpirea oferă imaginea cea mai corectă, el
crescând de 1,7 ori. Ca proporţie, cel mai important factor ea fost dat de preţul materialelor
pe care le-au cumpărat întreprinderile, acestea scumpindu-se cu 200 – 300% 1588.
Preţurile au crescut şi în domeniul autovehiculelor, de exemplu preţurile la
cauciucuri s-au majorat cu 50% 1589.
În Monitorul Oficial nr. 301 s-a publicat Decretul – Lege nr. 4128, în care s-a
precizat că se înfiinţează o suprataxă de 0,017 lei/kg pe ţiţeiul supus prelucrării sau
exportat, adică 170 lei/vagon 1590. Gazul lampant era permis a se utiliza pentru nevoile
casnice, printr-un Decret Lege din ianuarie 1941, semnat de General Ion Antonescu,
Conducătorul Statului Român 1591.
Peste un an începe un alt proiect, şi anume alimentarea Bucureştiului cu gaze
naturale, după ce, începând cu 1921, pentru Ploieşti s-au făcut proiecte în același scop.
Faptul că la 60 km de Bucureşti exista o sursă de gaz natural (regiunea Măneşti)1592,
proiectul de a alimenta capitala s-a accelerat. Din calcule rezulta că, după 50 de ani de
alimentare cu gaz, investiţia se va amortiza 1593. S-a mai specificat faptul că în 1936 s-au
produs 2.744.000.000 m3 gaze de sondă. Transportul gazului era proiectat a se efectua
printr-o conductă de 323 mm, prevăzută cu vane de evacuare la distantă de 5 până la 8 km.
Conducta a fost construită de Regia Autonomă C.F.R. 1594

1584
Idem, anul XLI, nr. 5, pag. 201.
1585
Idem, anul XLI, nr. 5, pag. 227.
1586
Idem, anul XLI, nr. 13, pag. 577.
1587
Ibidem, pag. 599.
1588
Ibidem, pag. 30.
1589
Idem, anul XLI, nr. 1, pag. 17.
1590
Ibidem, pag. 30.
1591
Idem, anul XLI, nr. 1, pag. 45.
1592
Idem, anul XLIII, nr. 19 ‒ 20, pag. 529.
1593
Ibidem, pag. 529.
1594
Ibidem, pag. 531.

396
 În Monitorul Oficial nr. 121 din 28 mai 1942 s-a publicat un decret prin care s-a
stabilt construcţia, administrarea şi exploatarea conductelor destinate alimentării
Bucureştiului cu gaze naturale. S-a stabilit un necesar de 150 milioane m3, cu un debit orar
maxim de 45.000 m3. În afară de alimentarea domiciliilor, gazele naturale se vor folosi şi
de întreprinderi şi uzine, ceea ce va duce la o economie de 120.000 t/an de păcură 1595.

4.15 România în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

„Comandatul de Căpetenie al Armatei, General Antonescu” a ordonat, la 22 iunie

1941, trecerea Prutului, pentru a „Sdrobi vrăjmaşul din răsărit şi miazănoapte, în contra
prăvălitorilor civilizaţiei şi a Bisericii ...” 1596.
De la prima oră a zilei de 21 iunie 1941 spre 22 iunie, de la orele 24, s-a mobilizat
întreaga armată 1597. Într-un articol din Monitorul de Petrol, semnat de avocatul Vladimir
Negoescu s-a menţionat: „Avem soldaţi viteji şi avem conducător înţelept şi priceput. Avem
tot ce ne trebuie ca să câştigăm rasboiul” 1598.
După recucerirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, războiul românilor contra
U.R.S.S. a continuat.
La 1 august 1941, generalul Ion Antonescu a dat o proclamaţie către basarabeni şi
bucovineni, în care evidenţia că „aţi putut judeca singuri că viaţa fără libertate şi
proprietate, fără dreptate, fără biserică şi lumină, este mai cumplită decât moartea.
Trecutul s-a stins, să întemeiem viitorul” 1599. La 22 august 1941, Ion Antonescu “se înalţă
la demnitatea de Mareşal al României” 1600. La 16 octombrie trupele Armatei a VI-a au
pătruns în Odesa, conduse de generalul Mihai Iacobici, acest lucru fiind considerat „o
pagină care deschide un Răsărit nou drepturilor noastre veşnice” 1601. Declaraţia a fost
făcută de vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, prof. Mihai A. Antonescu.
Începând cu 1 septembrie 1941, Monitorul de Petrol s-a publicat bilingv, cu limba
germană în locul celei franceze. Barbu Negoescu explica acest lucru prin faptul că era
„pentru cititorii din Marele Reich” şi era închinat colaborării româno – germane 1602 (fig.
4.39).

1595
Idem, anul XLIII, nr.1 ‒ 2, pag. 3.
1596
Idem, anul XLI, nr. 13, pag. 575.
1597
Idem, anul XLI, nr. 13, pag. 605.
1598
Idem, anul XLI, nr.14, pag. 617.
1599
Idem, anul XLI, nr.15, pag. 661.
1600
Idem, anul XLI, nr.16 ‒ 17, pag. 761.
1601
Idem, anul XLI, nr.20, pag. 847.
1602
Idem, anul XLI, nr. 15, pag. 699.

397
 Pentru a stabili relaţii economice mai eficiente cu Germania, Ion C. Marinescu,
ministrul Economiei Naţionale, a mers la Berlin, la începutul lunii noiembrie 1941.
Considera, ca şi nemţii, că „modul de cooperare româno – german este un adevărat model
de colaborare în cadrul spaţiului european. Germania este azi cel mai mare consumator
de produse petroliere româneşti. Înfrângerea bolşevismului e şi un triumf al motoarelor de
avioane, tancuri, vapoare, motociclete, camioane, ale căror nerv e alimentat cu petrol şi
cărbune” 1603.

Fig. 4.39 Ion. C . Marinescu [ 1604]

Relaţiile cu Germania au devenit tot mai apropiate.

La 19 ianuarie 1941, s-a desfiinţat instituţia „comisarilor de românizare” şi s-a
instituit controlul Ministerului Economiei Naţionale asupra întreprinderilor comerciale şi
industriale 1605.
La 18 februarie, generalul Ion Antonescu a emis un Decret – Lege în care se
menţiona că: „orice instituţie sau întreprindere, de stat sau particulară poate fi
militarizată oricând interesele superioare ale statului ar cere” 1606.
Pentru a şti dacă drumul trasat era cel corect, a organizat un plebiscit ale cărui
rezultate au fost publicate pe 2 martie. Oficial, 99,9% dintre votanţi sunt de acord 1607!
În martie 1941, generalul Ion Antonescu declara:
„În ce priveşte politica externă, România merge fără nici o şovăire alături de Axă,
de marele Führer şi Ducele Mussolini” 1608.
Existenţa comunităţilor româneşti a apărut într-un album şcolar publicat la Editura
“Socec” 1609 (Editura „Socec & Co.” a fost una din cele mai puternice edituri româneşti, un

1603
Idem, anul XLI, nr.22 ‒ 23, pag. 900.
1604
Ibidem, pag. 899.
1605
Idem, anul XLI, nr. 3, pag. 140.
1606
Idem, anul XLI, nr. 5, pag. 235.
1607
Idem, anul XLI, nr. 6, pag. 277.
1608
Idem, anul XLI, nr. 3, pag. 133.

398
blazon al editării si comercializării de carte în perioada interbelică. Înfiinţată la Bucureşti
în 1856, de către librarul Ion V. Socec, a jucat un rol important în istoria culturală a ţării).
Situaţia lor în anul 1942 poate fi văzută în imaginea din figura 4.40 :

Fig.4.40 Comunități românești în 1942 [ 1610]

Zonele în care exista o populaţie majoritar românească, cel puţin până la retragerea
armatei române în 1944, sunt tipărite în culoare neagră.
Am urmărit cu atenţie progresele acestor noi aliaţi, inclusiv în domeniul economic:
“în <<Marele Reich>> erau utilizate aproximativ 150.000 de autovehicule propulsate cu
gaz". S-a intenţionat ca 125 de vapoare să fie modificate, în primă fază, apoi alte 1.200.
“La construcţia gazogenelor se întrebuinţează în Germania 6.000 lucrători” 1611. Între 23
martie 1939 şi 9 februarie 1944, între guvernul român şi cel german au fost semnate 91 de
documente oficiale 1612.
În aceeaşi perioadă, în Ungaria, în domeniul tehnologiei, după multe teste, s-a reușit
obţinerea unui ulei de calitate superioară pentru autovehicule 1613, iar în Statele Unite s-a
reuşit obţinerea unei benzine de 100 de octani 1614.
La Ministerul Economiei Naţionale, “Direcţiunea Petrolului” şi a celorlalte
„Exploatări Miniere”, la data de 1 decembrie 1941, prin ministrul secretar de stat, Ion C.
Marinescu, s-a decis ca la Strehaia să fie date în exploatare, „prin bună învoială”, 40.000
ha, 49.375 ha la Valea Pietrei şi 70.299 ha la Valea Staura Nord, considerate de categoria a

1609
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Editura_Socec
1610
Album editat de Editura “Socec”, 1942.
1611
Idem, anul XLI, nr. 20, pag. 849.
1612
Preda, Gavril, op.cit, pag. 6.
1613
M. P., anul XLII, nr. 1 ‒ 2, pag. 33.
1614
Ibidem, nr.1 ‒ 2, pag. 37.

399
I-a. Alte 6 perimetre, de categoria a II-a, urmau să fie date în concesiune, pentru acestea
aşteptându-se oferte de la societăţile comerciale doritoare 1615.

4.16 Societatea „Româno – Americană”, în anii războiului

Rafinăria Societăţii “Româno – Americană” a prelucrat 780.000 t petrol în 1941 şi

avea un capital de 900 milioane lei 1616.
În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial rafinăriei i-au revenit obligaţii noi în
privința prevenirii sabotajelor şi de a lua măsuri de apărare pasivă.
Paza rafinăriei era asigurată de soldaţi din Regimentul de grăniceri, dotarea tehnică
pentru prevenirea incendiilor dispunea de aparate moderne, iar pentru adăpostirea
personalului în cazul unor bombardamente s-au construit 19 adăposturi subterane situate în
cele patru sectoare ale rafinăriei.
Fiind una dintre cele mai moderne rafinării şi cu multă faimă în lumea petrolieră, aici
efectuau stagii de pregătire nu numai ucenicii elevi de la liceul comercial şi industrial, dar
şi studenţii străini. La terminarea practicii, rafinaria elibera certificate individuale în care se
specifica scopul în care s-a făcut practica, felul în care a lucrat fiecare elev, student, ucenic
şi modul de comportare.
Rafinaria susţinea financiar o şcoală de ucenici industriali înfiinţată la Ploieşti în
1922, iar în 1940 s-a pregătit înfiinţarea şcolii de maiştri rafinori, distilatori şi laboranţi.
Este de remarcat că direcţia rafinăriei era preocupată nu numai de modernizarea
instalaţiilor de rafinare şi mărirea producţiei, ci şi de crearea unor condiţii bune de lucru
pentru lucrători şi funcţionari. Astfel s-a construit un club al lucrătorilor, dotat cu bazin de
înot, teren pentru sport, şi unul separat pentru tenis de câmp.
În rafinarie a funcţionat o secţie a Asociaţiei “Muncă şi lumină”, cu scopul de a
culturaliza lucrătorii, iar în 1939 s-a editat primul număr al revistei Societăţii “Româno –
Americană”, cu un conţinut bogat la rubricile: Prevenirea accidentelor, Socială,
Informativă, Social – Politică, Spirituală, Familială, Sfaturi medicale, Sportivă, Literară.
Creşterea producţiei era stimulată prin premieri, recompense, insigna “10” si “20”
ani de serviciu în rafinărie, iar invenţiile şi inovaţiile aplicate erau răsplătite 1617.

1615
Idem, anul XLI, nr. 24, pag. 950.
1616
Idem, anul XLI, nr. 7, pag. 300.
1617
Din Arhiva Rafinăriei “Petrotel ‒ Lukoil”.

400
 La 14 aprilie 1942, a avut loc o şedinţă extraordinară a acţionarilor. Şedinţa a fost
deschisă de Al. Vaida Voevod, preşedintele Consiliului de Administraţie. S-a constatat că
au fost emise 2.499.730 acţiuni, reprezentând 99.988 acţionari. S-a hotărât creşterea valorii
unei acţiuni de la 360 lei la 600 lei iar capitalul social a fost stabilit la 1,5 miliarde lei 1618.
La 18 iunie a avut loc o altă şedinţă a Consiliului de Administraţie, în care s-a decis
ca profitul net realizat în 1941 să fie lăsat integral la dispoziţia consiliului. În ultimul
articol, se decidea ca oricare dintre membrii consiliului să poată activa la societăţile
“Distribuţia”, “Sospiro”, sau “Speranţa”, unde Societatea “Româno – Americană” deţinea
o importantă parte din capital 1619. De menţionat că “Distribuţia” avea, în decembrie 1941,
121 depozite principale şi 8 secundare 1620.
Societatea “Româno – Americană” a exportat produse petroliere, în 1940, în
Germania, Cehia, Slovacia, Iugoslavia, Bulgaria, Elveţia, Italia şi Ungaria, prin vama
Giurgiu 1621. Mai avea un contract împreună cu alte rafinării româneşti, pentru a exporta
benzină de 60 de octani, stabilit într-un acord între Franţa şi România 1622.
În figura 4.41 este prezentată rețeaua de depozitare a Societății “Distribuția” în anul
1941.

Fig. 4.41 Reţeaua de depozite [ 1623]

La apariţia unor noi ţinuturi miniere care au fost scoase de stat pentru exploatare,
Societatea “Româno – Americană” s-a înscris la: Bălteni – Pojoreni (Gorj), cu 10%, Balş
(Romanaţi) cu 70%, Piteşti – Slătioarele (Argeş şi Olt) cu 15%, Cislău – Telega (Prahova

1618
M.P., anul XLII, nr. 9, pag. 265.
1619
Idem, anul XLII, nr. 15, pag. 500.
1620
Idem, anul XLII, nr. 13, pag. 388.
1621
Idem, anul XLI, nr. 2, pag. 73.
1622
Idem, anul XLI, nr. 21, pag. 883.
1623
Idem, anul XLII, nr. 13, pag. 388.

401
şi Buzău), cu 15%, Moineşti – Sănduleni (Bacău), cu 10 %, Taslău – Câmpuri (Bacău) cu
7% 1624.
La începutul anului 1943, a primit drept de explorare a structurilor petrolifere izolate
şi neexplorate pe structura Chişineu Criş şi pe structura Semlac – Variaşul – Arad 1625.
La 3 iulie 1943, s-a desfăşurat o nouă şedinţă a Consiliului de Administraţie în care
s-a discutat aprobarea bilanţului şi contului de profit şi pierderi pentru exerciţiul comercial
de până la data de 31 decembrie 1942. S-a atribuit fondului de rezervă suma de 50.367.412
lei, 10% din profit, iar acţionarii nu au primit niciun divident. În schimb, administratorii şi
cenzorii au primit retribuţii majorate cu 40%.
Numerarul în casă şi la bănci era de 155.319.383 lei. În acţiuni au existat
394.235.709 lei, iar în concesiuni, sonde, conducte, o rafinărie a fost prinsă suma de
5.591.009.176 lei. Cheltuielile de exploatare au fost de 861.381.651 lei şi, în total, s-a
obţinut un beneficiu net de 4.223.589.597 lei 1626. Societatea mai avea de achitat
71.712.137 lei la Banca Naţională, pentru produsele exportate. Pe primul loc la datorii,
după cum a sesizat “Asociaţia Industriilor de Petrol din România”, era Societatea “Astra
Română”, cu 526.064.000 lei 1627.
În 1943, “Astra Română” a livrat pe piaţa internă 376.009 t de produse petroliere 1628.
La 13 octombrie 1944, Alexandru Al. Ionescu a fost numit administrator unic de
către Subsecretariatul de Stat al Industriei, Comerţului şi Minelor 1629.
S-a publicat profitul pe anul 1943, iar acesta era de 4.798.030.274 lei 1630.
Aici trebuie văzut ce se întâmpla şi la Societatea “Distribuţia”, la care directorul
general al Societăţii “Româno – Americană” era membru în Consiliul de Administraţie.
“Distribuţia” plătea în 1942 impozite de 5.141.963.820 lei, în timp ce investiţiile ei erau de
992.025.741 lei. Avea 145 depozite şi 194 staţii de depozitare în teritoriul de până la
Nipru. În 1943 Societatea „Distribuţia” avea 190 de autovehicule 1631. Din vânzări a obţinut
16.143.908.847 lei, dar plăteşte taxe şi impozite de 9.296.091.424 lei 1632.

1624
Idem, anul XLII, nr. 16 ‒ 17, pag. 550.
1625
Idem, anul XLIII, nr. 3 ‒ 4, pag. 85.
1626
Idem, anul XLIII, nr. 11 ‒ 14, pag. 322.
1627
Ibidem, pag. 385.
1628
Idem, anul XLV, nr. 11 ‒ 12, pag. 72.
1629
Idem, anul XLV, nr. 9 ‒ 10, pag. 45.
1630
Ibidem, pag. 7.
1631
Idem, anul XLV, nr. 11 ‒ 12, pag. 72.
1632
Ibidem, pag. 72.

402
 S-a efectuat o analiză retroactivă şi s-a constatat obținerea unei performanţe: prin
conductele româneşti, în 1930, s-au transportat 1.877 t/km în timp ce în S.U.A. transportul
de acest gen a fost de doar 754 t/km.
În 1939, existau şi 177 conducte ale particularilor, cu o lungime totală de 2.379
km 1633. Societatea „Româno – Americană” avea 250 km de conducte 1634.
De la 1 iunie 1941, preţurile de transport prin conducte şi cu trenul s-au majorat cu
25% 1635.
În figura 4.42 este prezentată o hartă a distribuției conductelor statului.

Fig. 4.42 Conductele statului [ 1636]

În ceea ce priveşte acţiunile societăţilor petroliere la Bursă, faţă de totalul acţiunilor

negociate, acestea au înregistrat în 1940 un procent de 69% din total, iar în 1941, un
procent de 37% 1637. Acest procent, deşi scăzut, era considerat că defineşte tranzacţiile
bursiere “de o reconfortantă prosperitate ţinând cont de vicisitudinile politice şi
amputările teritoriale”1638.
Lansat de către stat a apărut şi un “Impozit al Reîntregirii”, structurat pe mai multe
fonduri.
În figura 4.43 este prezentat un timbru utilizat pentru strângerea de fonduri [1616].

1633
Idem, anul XLI, nr. 1, pag. 465.
1634
Ibidem, pag. 465.
1635
Idem, anul XLI, nr. 10, pag. 469.
1636
Idem, anul XLI, nr. 10, pag. 463.
1637
Idem, anul XLII, nr. 5, pag. 120.
1638
Ibidem, pag. 121.

403
 Fig. 4.43 Timbru utilizat pentru strângerea de fonduri [ 1639]

Un fond foarte important a fost cel pentru înzestrarea armatei, de 500 lei bucata, emis
de „Casa Autonomă a fondului Apărării Naţionale”, pe baza Jurnalului Consiliului de
Miniştri nr. 296 din 6 februarie 1940 1640 (Anexa 4.8).
După distrugerea României Mari, în 1940, şi începerea campaniei împotriva
U.R.S.S., în 1941, Ministerul de Finanţe al României a lansat, la sfârşitul acelui an,
„Împrumutul Reîntregirii”, care a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 59/19421641.
Principala lui destinaţie, după cum anunţaseră oficialităţile, era de “a continua acţiunea de
înzestrare a armatei şi îndeplinirea golurilor materiale pe care războiul actual, în mod
fatal, le-au provocat” 1642. Proiectul înzestării armatei avea ca scop “opera de refacere a
Basarabiei şi Bucovinei”. Nu exista însă nicio precizare despre Ardealul de Nord.
„Împrumutul Reîntregirii” era compus din obligaţiuni cu valori nominale de 2.500
lei, 5.000 lei, 10.000 lei, 20.000 lei, 50.000 lei, 100.000 lei, 250.000 lei şi 500.000 lei.
“Pentru ţărani titlurile sunt de 1.000 lei”. Generalul N. Stoenescu, ministrul Finanţelor,
anunţa, după câteva luni, la 1 februarie 1942, că “s-au strâns 12 miliarde lei, sumă care
poate fi considerată satisfăcătoare, fără ca această cifră să reprezinte plafonul minim pe
care Ministerul Finanţelor şi-a propus să-l atingă” 1643. Şi atenţiona: “rog pe posesorii de
averi să reflecteze ce ar fi devenit idolul de aur, căruia se complac să se închine, dacă
armatele victorioase nu ar fi răpit posibilităţile U.R.S.S.-ului să năvălească spre
Apus” 1644.
Un exemplu de plată îl reprezenta cel al proprietarilor de terenuri petrolifere. Dacă
aveau până la 3 hectare, suma era de 5.000 lei. Evreii, de orice categorie, datorează
împătritul impozitelor 1645. De aceste noi taxe au fost scutiţi cei care au dat contribuţia lor

1639
Colecţia personală.
1640
Din Arhiva Muzeului Petrolului Ploieşti.
1641
M. P., anul XLII, nr. 63, pag. 185.
1642
Idem, anul XLII, nr. 3, pag. 65.
1643
Idem, anul XLII, nr. 3, pag. 65.
1644
Ibidem, pag. 65.
1645
Idem, anul XLII, nr. 6, pag. 185.

404
pentru efortul de reîntregire a ţării, precum invalizii de război, văduvele. Sinistraţii plăteau,
dar numai 50% din suma prevăzută.
Bugetul statului, în 1942 – 1943, a fost de 72.530.000.000 lei.
O poveste interesantă, ridicolă şi cinică, porneşte din U.R.S.S., care a solicitat
României, în primăvara anului 1941, să-i exporte 30.000 t de benzină, pentru a-i servi „la
aprovizionarea ţinutului Basarabiei şi regiunii Odesa” 1646. Producţia U.R.S.S, în 1941, era
de 30.961.000 t 1647.
La data de 30 noiembrie 1941, guvernul Marii Britanii, prin mijlocirea Legaţiei
Statelor Unite ale Americii, a declarat război României 1648. Se considera că România
întreprindea acte de agresiune împotriva Rusiei, aliata englezilor. Unul dintre efectele
economice care îi afecta pe englezi a devenit evident în următorii doi ani. „Shell Company
of Roumania” a intrat în lichidare la sfârşitul anului 1943. După iunie 1940, englezii nu au
mai putut să influențeze opinia românilor prin intermediul emisiunilor BBC. După 1941
emisiunile radio pentru România s-au îmbunătățit, dar nu s-a mai putut schimba nimic din
opinia românilor.
Din punctul de vedere al englezilor, declarația de război a românilor a rezolvat
erorile britanice, ezitările și ambiguitățile. Evident, ținta principală a fost miza petrolului
românesc 1649. Nu era important doar faptul că era o investiţie englezească, ci şi faptul că, în
bilanţul încheiat la 31 decembrie 1942, aveau pierderi de 3.158.612 lei şi venituri de doar
400.555 lei 1650.
Peste o săptămână de la acutizarea relaţiei cu Marea Britanie, la 7 decembrie 1941,
România a răspuns declaraţiei de război primită de la englezi. În mesajul românilor s-au
făcut câteva menţionări importante care argumentau poziţia României. S-a precizat că,
după cedarea Basarabiei, ruşii au continuat provocările: „După ce agresiunea sovietică şi-a
atins primele obiective, provocaţiunile guvernului sovietic n-au încetat, mărturisind astfel
voinţa sa de a-şi continua politica de expansiune şi cotropire”.
În răspunsul guvernului României erau menţionate:
- “Ocupaţia brutală a patru ostroave pe Dunăre în toamna anului 1940;
- Incidentele zilnice de frontieră şi încercarea continuă de a schimba prin forţă linia
de frontieră;

1646
Idem, anul XLI, nr. 1, pag. 30.
1647
Idem, anul XLI, nr. 5, pag. 239.
1648
https://www.ligamilitarilor.ro/istorie-militara/nota-romaniei-de-raspuns-la-ultimatumul-englez-din-ziua-
de-30-noiembrie-1941/
1649
Deletant Dennis, Pearton Maurice, op.cit., pag. 79.
1650
M.P., anul XLIII, nr. 23 ‒ 24, pag. 654.

405
 - Tendinţa de a controla întreg traficul Dunării maritime;
- Încercarea de a pătrunde prin forţă cu vase fluviale în apele româneşti, în ianuarie
1941.
- Incursiunile neîncetate ale aviaţiei ruseşti, care în lunile aprilie – iunie însemnau 2
– 7 survoluri zilnice, cu toate protestele României, dovedind astfel pregătirea unor acţiuni
militare împotriva României;
- Concentrarea masivă de forţe militare colosale la frontiera de Nord şi Sud – Est a
României cu dispozitive operative şi permanente incidente provocate de unităţi de
recunoaştere. Forţele militare sovietice concentrate pe frontiera româna însumau 30
divizii de infanterie, 8 divizii de cavalerie, şi 14 brigazi motorizate;
- Încercările Comisarului Molotov de a mina securitatea României şi mărturisirea
scopurilor ruse de expansiune făcute deschis şi prin acte evidente faţă de oamenii de Stat
străini;
- În acest timp Basarabia şi Bucovina erau supuse unui regim de distrugere
organizată, zeci de mii de oameni suprimaţi sau închişi, sute de mii de români trimişi în
Siberia astfel că populaţia unor centre ca Chişinău a fost considerabil redusă” 1651.
Începând cu 7 decembrie 1941, Anglia şi România s-au aflat în stare de război.
Despre nota ultimativă a guvernului englez, Mareşalul Ion Antonescu a declarat:
„Anglia ne-a declarat război. Starea de război a început duminică la ora 12.
Declaraţia de război nu are nici un temei. Regret că atât de puţin s-a înţeles sbuciumul şi
tragedia în care de secole se bate bravul şi necontenit încercatul şi nedrept lovitul popor
român... Marea Britanie nu a mai cunoscut de secole tragedia şi umilinţa ocupaţiei
străine. Noi am trecut de două mii de ani, nu numai în cursul veacurilor, dar şi în cursul
aceluiaşi veac din luptă în luptă, din ocupaţie în ocupaţie, din umilinţă în umilinţă, din
tragedie în tragedie...” 1652
De fapt, încă de la 15 februarie 1941, membrii Legaţiei britanice au părăsit România,
dată la care au încetat relaţiile diplomatice cu Marea Britanie 1653 şi, de aceea, nota
ultimativă a venit prin mijlocirea S.U.A. După această dată, în martie 1941, generalul Ion
Antonescu a precizat că România merge alături de Germania.
După izolarea de Anglia, a apărut o ştire într-un ziar elveţian, Basler National
Zeitung, din 3 martie 1941, în care se menționa că „aviaţia engleză a bombardat regiunea

1651
Ibidem, pag. 654.
1652
Idem, anul XLI, nr. 22 ‒ 23, pag. 921.
1653
Idem, anul XLI, nr. 4, pag. 183.

406
petroliferă a României”! Românii au numit știrea aceasta fantezistă şi au dezmințit-o. S-a
aflat că „ştirea a pornit din Negotin, Iugoslavia, şi-a luat sborul peste ocean pentru a
reveni în Europa şi a se stabili în Elveţia” 1654. Interesant este că Negotin este şi acum o
localitate cu populaţie majoritar românească.
Pentru a fi prevăzători, aşteptându-se chiar la bombardamente, guvernul României a
promulgat şi un Decret – Lege, publicat în Monitorul Oficial nr. 295, din 12 decembrie
1941, prin care se introduceau interdicţii. Astfel, camioanele primeau o cantitate de
combustibil pentru o circulaţie de maxim 100 km, taxiurile, pentru 200 km în Bucureşti, şi
50 km în celelalte oraşe. Autoturismele aveau dreptul la maxim 15 litri/zi în Bucureşti, 10
litri în municipii şi 5 litri în celelalte oraşe 1655.
Campania din Est a armatei române a dus la recucerirea Bucovinei de Nord, a
Basarabiei şi, mai departe, a Odesei. Acest oraş rusesc a fost descoperit de români ca port
petrolier, fapt care era puţin cunoscut. Dintr-un articol publicat în 1902, se ştia că existau
12 rezervoare de petrol, din care 8 au ars într-un incendiu produs de o scânteie care a sărit
la manevrele de descărcare a tancului petrolifer Borjom 1656. Românii care au cucerit Odesa
au sesizat că portul Bactun, de la marginea oraşului, era legat de Baku printr-o conductă de
petrol de 822 km. Prin el se transporta anual 21,6 milioane t de petrol, pentru a-l expedia
până la Leningrad.
S-a constatat că „guvernul bolşevic a construit în Odesa un port special pentru
produse petroliere. Pentru utilizarea lui s-a înfiinţat, încă înainte de începerea războiului,
o administraţie generală specială pentru desfăşurarea produselor petroliere, sub
denumirea de Glawneftestyt 1657.
După reîncorporarea Basarabiei, România a devenit cel mai important stat la Marea
Neagră, argumentul fiind dat de petrol, astfel: U.R.S.S. avea un trafic maritim de 11,4
milioane anual, iar România de 12,09 milioane, incluzând şi Odesa cu 3,8 milioane t 1658.
Pe 28 iulie 1941, s-a stabilit ca preţul derivatelor petroliere în Bucovina de Nord şi
Basarabia, până la reluarea transportului normal pe căile ferate, să fie cât se poate de mic,
luându-se produsele din depozitele din Moldova 1659. În luna noiembrie 1941, Societatea
„Distribuţia” a luat măsuri pentru înfiinţarea unor depozite, pentru a se putea aproviziona

1654
Idem, anul XLI, nr. 6, pag. 279.
1655
Idem, anul XLI, nr. 24, pag. 967.
1656
Idem, anul XLI, nr. 64, pag. 801.
1657
Idem, anul XLI, nr. 22 ‒ 23, pag. 925.
1658
Idem, anul XLII, nr. 7 ‒ 8, pag. 229.
1659
Idem, anul XLI, nr. 15, pag. 691.

407
cu produse petroliere Transnistria 1660. La Ministerul Economiei Naţionale s-a hotărât ca
toate depozitele să aibe amenajate pompe necesare pentru distribuirea benzinei. Benzina
specială, numită “Crinul alb”, putea fi vândută în butoaie plumbuite de 37 litri, sau de 5
litri 1661.
În industria de petrol românească s-a stabilit regimul viitor al petrolului, care avea ca
scop necesitatea de a desfăşura imediat o puternică activitate privitoare la prospectarea şi
explorarea structurilor posibil petrolifere 1662. S-a înregistrat o colaborare mai intensă „între
geniul tehnic şi capitalul românesc ce activează în industria petrolieră cu tehnicienii şi
capitalul german” 1663.
S-a înființat „Asociaţia Întreprinderilor Petrolifere”, “care va înlesni societăţilor
îndeplinirea obligaţiunii ce le incumbă” 1664.
Datorită multitudinii de evenimente importante pentru evoluţia României, vom folosi
exclusiv criteriul cronologic în evidenţierea lor.

4. 17 Legislaţie în timp de război, 1942 – 1943

Consiliul de Miniştri care analiza domeniul economic s-a întrunit pe 24 – 25 aprilie

1942 şi a analizat problema reorganizării producţiei, pentru a trece de la starea de război la
cea de pace. De exemplu, fabricarea de automobile a trecut de la modelele fabricate
exclusiv pentru nevoile militare la cele civile 1665.
Pentru străinii care aveau bunuri în România, şi care proveneau din ţările cu care
România era în război, s-a emis Decretul – Lege nr. 498, prin care aceştia erau obligaţi, în
termen de 30 de zile, să depună declaraţii în care să specifice valorile mobile sau imobile
pe care le posedau. La articolul 10 se preciza că, pe durata ostilităţilor, executarea
creanţelor se suspendau. Decretul era semnat semnat de Mareşalul Ion Antonescu 1666.
La 12 iunie 1942, România, prin Mihai Antonescu, preşedintele Consiliului de
Miniştri, şi dr. Karl Clodius, din partea Germaniei, au semnat la Bucureşti un acord care
urmărea să intensifice colaborarea economică în timp de război, adică petrol contra
arme 1667.

1660
Idem, anul XLI, nr. 21, pag. 889.
1661
Idem, anul XLI, nr. 22 ‒ 23, pag. 919.
1662
Idem, anul XLI, nr. 15, pag. 663.
1663
Idem, anul XLI, nr. 16 ‒ 17, pag. 753.
1664
Idem, anul XLI, nr. 14, pag. 649.
1665
Idem, anul XLII, nr. 10, pag. 295.
1666
Idem, anul XLII, nr. 14, pag. 448.
1667
Idem, anul XLII, nr. 12, pag. 377.

408
 Germania începea, în vara anului 1942, marea ofensivă care avea scop principal de a
cuceri terenurile petrolifere dintre Marea Neagră şi Marea Caspică, de la Groznîi, Maikop,
Baku. Hitler credea că, dacă nu captura petrolul din Caucaz, nu va putea câştiga războiul.
La 1 aprilie a afirmat: “Dacă nu pot obţine zăcămintele de la Maikop şi Groznîi n-am
altceva de făcut decât să pun capăt războiului” 1668. Ştia, “după unele evaluări”, că Rusia
dispunea de aproximativ 170 de rafinării, cu o capacitate de prelucrare de 58.000.000 t 1669.
Un document foarte interesant despre evenimentele care se desfășurau în 1942, era
dat de o înregistrare “ascunsă”, făcută de finlandezi. În acest document, A. Hitler spunea că
"Fără petrolul din România nu aş fi atacat niciodată U.R.S.S.-ul" 1670. În Anexa 4.4 pot fi
găsite și alte informații din acest document.
În Rusia, armatele germane şi române, o dată cu stricarea vremii, au avut surprize
neplăcute în ceea ce priveşte înaintarea trupelor. Nu rezistenţa Armatei Roşii era singura
problemă, ci şi drumurile. La începutul războiului, cele mai multe şosele se aflau în curs de
construcţie 1671, iar cele mai multe nu fuseseră finalizate.
Pentru a asigura statului posibilitatea de a dirija activitatea industriei de petrol,
« după interesele superioare ale ţării », s-a emis un Decret – Lege, cu 17 articole, publicat
în Monitorul Oficial nr. 228 din 29 septembrie 1943, prin care s-a organizat producţia,
prelucrarea şi distribuirea produsului brut 1672. Peste o lună s-au modificat și câteva articole
din „Legea Petrolului” nr. 511 din 17 iulie 1942 1673.
În Monitorul Oficial nr. 46 din 24 februarie 1944, a apărut un alt Decret – Lege
privitor la regimul preţurilor pentru export al produselor petroliere. Pentru ţiţei şi pentru
produsele obţinute din acesta, preţurile la rafinărie se majorau cu 30%, din care 23%
reveneau exportatorului, iar 2% constituiau un fond destinat A.C.E.X-ului, adică
„Administraţiei Comerciale pentru Prospecţiuni şi Explorări Miniere” 1674.
Preţul la rafinărie era de 28.490 lei/t la benzina alchilată dar şi de 7.542 lei/t pentru
benzina cu cifra octanică de 60, pentru automobile. Gazul lampant rafinat se exporta cu
6.247 lei/t. Cea mai scumpă era parafina, cu un preţ de 70.906 lei/t 1675.

1668
Sedillot Rene, op.cit, pag. 237.
1669
M. P., anul XLII, nr. 24, pag. 757.
1670
https://adevarul.ro/cultura/istorie/hitler-petrolul-romania-nu-atacat-niciodata-urss-ul-
1_533a84370d133766a867dade/index.html
1671
M. P., anul XLII, nr. 7 ‒ 8, pag. 231.
1672
Idem, anul XLIII, nr. 17 ‒ 18, pag. 488.
1673
Idem, anul XLIII, nr. 19 ‒ 20, pag. 523.
1674
Idem, anul XLIV, nr. 1 ‒ 2, pag. 27.
1675
Ibidem, pag. 28.

409
 În Monitorul Oficial nr. 157 din 14 iulie 1945, s-au publicat preţurile valabile la acea
dată. Preţul la rafinărie era de 52.000 lei/t la benzină, iar, cu taxe, preţul ajungea la 113.120
lei/t 1676.
Într-o prezentare a Băncii Naţionale a României s-a constatat că situaţia economică a
României în anul 1943 a fost dominată “de cerinţele apărării naţionale şi de îmbelşugata
recoltă agricolă” 1677. Comerţul exterior a rămas la acelaşi nivel ca în 1942, petrolul fiind
principalul produs de export. Pe primul loc al ţărilor în care se exporta acest produs se
situau Germania, urmată la distanţă de Italia, Elveţia şi Suedia.
Preţurile au continuat să crească. Un exemplu a fost dat de creşterea preţurilor la
benzina auto. La începutul anului 1943, preţul unei tone, fără taxe, era de 5.008 lei şi
32.839 cu taxe, ceea ce înseamnă că taxa majora preţul de 6,55 ori! La sfârşitul anului
1943, preţul ajunsese la 6.270 lei, fără taxe, şi de 37.410 lei, cu taxe. Creşterea cea mai
mare s-a produs între luna noiembrie, de la 33.180 lei, la 37.410, în luna decembrie 1678.

4.18 Bombardarea României

Considerăm că este interesant să vedem totalitatea raidurilor aeriene împotriva

României, consecinţele şi chiar ciudăţeniile lor.
După ce S.U.A. au declarat război României (5 iunie 1942), ca răspuns la declaraţia
de război primită din partea României (12 decembrie 1941), aviaţia anglo – americană a
executat (în 1942, 1943 şi, mai ales, în 1944) raiduri aeriene de bombardament asupra
teritoriului românesc.
Alături de bombe, care au produs mari pagube materiale şi umane, fiind aruncate (în
vara anului 1944) şi manifeste prin care se îndemna la capitulare necondiţionată şi la
ieşirea ţării din războiul dus alături de Axă 1679.
Se impune să prezentăm ce însemna oraşul Ploieşti, principala ţintă a
bombardamentelor aliate.
Conform Biroului oficiului statistic, Ploieştiul, capitala petrolieră a ţării, avea în
1940 următoarele date fizice 1680:
- Suprafaţa de 19 km2;

1676
Idem, anul XLV, nr. 5 ‒ 6, pag. 199.
1677
Idem, anul XLV, nr. 1 ‒ 2, pag. 41.
1678
Idem, anul XLV, nr. 1 ‒ 2, pag. 47.
1679
https://alesandrudutu.wordpress.com/2015/08/01/1942-1944-bombardamente-anglo-americane-asupra-
romaniei/
1680
M. P., anul XL, nr. 17, pag. 980.

410
 - 77.350 locuitori – conform recensământului din 1933;
- 154 km lungimea străzilor;
- Numărul naşterilor în 1939 a fost de 2037;
- Numărul căsătoriilor – 1235, numărul divorţurilor – 130, numărul deceselor – 1497.
Despre judeţul Prahova datele se prezentau astfel:
- Suprafaţa – 5.040 km2;
- Populaţia, fără Municipiul Ploieşti – 484.383 locuitori;
- Numărul comunelor urbane – 7;
- Numărul comunelor rurale – 169.
În total au fost trei raiduri aeriene ample ale americanilor şi englezilor, care au vizat,
în special, distrugerea rafinăriilor. Cu mare acurateţe, istoricul militar, Alesandru Duţu, a
descris în opera sa aceste evenimente, pe care le redăm în continuare:
“Primul raid aerian a fost executat la 12 iunie 1942, de către ,,Detaşamentul
Halpro” (13 bombardiere ,,Consolidated B-24 Libertador”). Acţiunea a constituit, în
acelaşi timp, şi primul raid american asupra Europei, prima utilizare a bombardierului
,,Consolidated B-24 Libertador”. În zona Capitalei au încercat să pătrudă două avioane
inamice însă au renunţat în faţa tirului artileriei antiaeriene (135 de lovituri, trase de 8
baterii). Deasupra oraşului Ploieşti au zburat trei avioane. Acţionând izolat şi pe un spaţiu
foarte mare, avioanele inamice nu au produs pagube de luat în seamă”.
După primul atac aerian, care a vizat şi oraşul Constanţa 1681, România a luat măsuri.
Românii şi germanii au întărit apărarea antiaeriană în zona Ploieşti, dar şi apărarea aeriană
pe Valea Prahovei.
În anii 1943 – 1944, au fost grupate Brigada 5 antiaeriană română şi Divizia 5
antiaeriană germană. Împreună totalizau 82 de baterii, inclusiv 14 baterii de proiectoare.
Pentru o apărare mai eficientă mai existau 15 staţii “Wurzburg”, pentru depistarea
avioanelor inamice, baloane încărcate cu hidrogen, generatoare “Nebeltopf” pentru
producerea unei ceţi artificiale, şi un “Serviciu de pândă şi alarmă” 1682.
În afară de aceste mijloace pentru așa zisa apărare pasivă, mai existau şi escadrile de
avioane de vânătoare.
Al doilea raid american, de această dată mai eficient, s-a produs la 1 august 1943,
între orele 13.08 – 16.00, sub denumirea de cod ,,Tidal Wave” (Valul nimicitor) (fig.
4.44).

1681
Buzatu Gheorghe, op.cit, pag. 336.
1682
Ibidem, pag.336.

411
 Fig. 4.44 Tidal Wave [ 1683]

Pregătit cu minuţiozitate, atacul aerian a fost executat cu 177 bombardiere

,,Consolidates B-24 Libertador”, din Armata 9 aeriană a S.U.A., care au parcurs
itinerariul de la Bengazi (Libia) până la Ploieşti (3.700 km), într-un singur zbor, atacând
la mică înălţime (până la 150 m), în formaţiuni mici (10 – 18 avioane) oraşul Ploieşti şi
zona înconjurătoare. Ajunse în zona Ploieşti, bombardierele americane au aruncat (după
datele oferite de Subsecretariatul de Stat al Aerului) 520 bombe explozive de 225 şi 450 kg
(58 nu au explodat) şi 4.343 bombe incendiare de 1 kg (1 195 nu au explodat). Deşi s-au
produs pagube însemnate rafinăriilor din Valea Prahovei (45% din capacitatea de
distilare şi 40% din cea de cracare), distrugându-se parţial 6 rafinării, producţia de
benzină nu a fost afectată în mod hotărâtor. Pierderile materiale au fost reduse datorită
zidurilor de protecţie, batalurilor de apă şi altor mijloace de protectie. Înainte de
pătrunderea bombardierelor americane pe teritoriul naţional, aviaţia de vânătoare
română (31 avioane) şi germană (26 avioane) era alarmată.
Cele 57 de avioane române şi germane, care au putut decola, au efectuat 123 ieşiri
(52 române şi 69 germane), atacând circa 60 – 70 de bombardiere americane, în luptele
aeriene fiind pierdute două avioane româneşti şi 11 avioane germane, precum şi 4 ofiţeri
aviatori (2 români şi 2 germani). Artileria antiaeriană a angajat 52 de baterii (21
româneşti şi 31 germane), cu un total de 374 guri de foc (cele 33 baterii grele au tras
1.703 lovituri, iar cele 17 baterii uşoare 18.000 de lovituri). Concomitent, au mai fost
ridicate în aer 41 de baloane de protecţie (din 58 existente) şi au fost puse în funcţiune
doar 274 aparate de produs ceaţă (din 1.000). Rezultatele au constat în doborârea a 36 de
avioane americane (identificate pe teren; 17 doborâte de artileriştii antiaeriaerieni
români, 12 de aviatorii români şi 7 de aviatorii germani). Pierderile umane ale

1683
https://en.wikipedia.org/wiki/Operation_Tidal_Wave

412
americanilor pe teritoriul românesc s-au ridicat la 350 de oameni (180 morţi, 110
prizonieri şi 60 dispăruţi).
În ansamblul raidului, din 162 avioane care au ajuns în zona petroliferă s-au
înapoiat 88 la baza din Bengazi, din care 55 cu avarii (23 au aterizat pe drumul de
întoarcere în Cipru, Sicilia, Malta, sudul Italiei), iar din cei 1.762 aviatori americani au
fost pierduţi aproximativ 600 morţi, răniţi, dispăruţi, prizonieri).
Toate acestea au făcut ca ,,Tidal Wave” să devină o operaţie militară aeriană
extrem de costisitoare. Pierderile proprii au fost de 120 morţi (101 civili şi 19 militari
români şi germani) şi 335 răniţi (238 civili şi 97 militari)”.
După aceasta, apărarea antiaeriană a Ploieştiului a devenit şi mai puternică, ajunge
unul dintre cele mai apărate puncte al întregii hărţi militare a Europei acelor ani, denumit
“Festung” Ploieşti, adică “Fortăreaţa” Ploieşti: “Hitler a înzestrat-o cu o redutabilă
apărare antiaeriană compusă din 40 de baterii îngropate, fiecare dotată cu şase tunuri de
88, baterii uşoare, sute de mitraliere, patrule escadrile Messershmidt 109, totalizând 52 de
aparate, plus alte 60 de aparate pe aerodromurile învecinate” 1684. Desigur acest lucru s-a
produs nu pentru că lui Hitler îi păsa de România, ci pentru că petrolul românesc îi era
esențial pentru desfășurarea războiului.
Interesant a fost aspectul următor. Americanii au aruncat şi bombe “stricate” peste
Rafinăria “Româno – Americană”, deşi doreau foarte mult să îşi distrugă investiţia care
atunci producea combustibil pentru inamicii lor. Nu se ştie sigur de ce nu au explodat, dar
este interesant de remarcat procentul de bombe ineficiente.
La cel de al doilea raid, 11,15% din bombele explozive şi 27,5% din bombele
incendiare au fost inutile, stricăciunile pe care le-au produs fiind generate doar de greutatea
lor! Pierderile umane ale americanilor au fost de 29,3%, iar la avioane de 20,33 %. Dacă
generalul american N.F. Twining nu ar fi spus că: “unul din cele mai bogate izvoare de
carburanţi de înaltă calitate ale Luftwaffei şi Wehrmacht-ului” 1685 erau în zona Ploieşti,
aproape că am fi considerat că americanii şi-au protejat investiţia, Rafinăria Româno –
Americană ajunsă în exploatarea inamicilor!
Apoi, bombardamentele asupra României nu au fost reluate decât la 4 aprilie 1944,
prima lor ţintă fiind Bucureştiul. Dacă aviaţia americană şi britanică nu ar fi atacat
teritoriul ţării, silind-o la măsuri de apărare, conflictul României cu Marea Britanie şi
S.U.A. ar fi rămas doar un conflict teoretic 1686.

1684
Brestoiu Horia, op.cit, pag. 292.
1685
https://alesandrudutu.wordpress.com/2015/08/01/1942-1944-bombardamente-anglo-americane-asupra-
romaniei/
1686
https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/bombardarea-ploiestilor-de-la-dezinformare-la-adevar

413
 Alecsandru Duţu preciza în continuare: „La 4 aprilie 1944 Armata 15 aeriană
americană a declanşat al treilea mare raid, tot cu bombardiere ,,Consolidates B-24
Libertador”, escortate, de această data, de numeroase avioane de vânătoare (P.38
,,Leighting” şi P.51 ,,Mustang”), precum şi de către Grupul 205 aerian britanic (avioane
,,Welington” şi ,,Halifax”), care au decolat de pe aerodromurile italiene din zona Foggia,
Brindisi, Bari.
Cele mai puternice atacuri au fost date asupra oraşului Ploieşti (începând cu 5
aprilie 1944). Puternice au fost şi bombardamentele din 10 şi 18 august 1944 din zona
petroliferă (când s-a atacat cu 700 – 800 de bombardiere, însoţite de 200 – 300 de avioane
de vânătoare).
Timp de peste patru luni, bombardierele americane au executat 41 de lovituri
aeriene, din care 11 pe timp de noapte (aprilie – 6 atacuri de zi şi 1 de noapte, mai 5 de zi
şi 3 de noapte, iunie – 4 de zi şi 1 de noapte, iulie – 8 de zi şi 4 de noapte, august – 7 de zi
şi 2 de noapte), cele mai multe lovituri fiind date asupra zonei Ploieşti – Câmpina (30 de
atacuri), urmată de Bucureşti (20 de atacuri), Braşov (7), Giurgiu, Focşani şi Turnu
Severin (câte 5).
Un sinistrat de bombardamente aeriene a beneficiat de aceleaşi avantaje ca si
soldatul de pe front. Prin centrele de asistenţă beneficiau de hrană, alimente,
îmbrăcăminte, ajutoare în bani, evacuare gratuită, plasare cu preferinţă la muncă. Pentru
obţinerea ajutoarelor, sinistraţii se adresau circumscripţiilor poliţieneşti şi de apărarea
pasivă care emiteau fişa sinistratului pe baza căreia primăria de sector făcea propuneri de
ajutor şi îndruma la centrele de asistenţă din circumscripţia respectivă. Legea de
ajutorare a sinistraţilor prevedea două feluri de ajutoare: micul ajutor social, care se
dădea imediat (hrană, îmbrăcăminte, bani) pe baza fişei de sinistrat de către Consiliul de
patronaj şi primării, care organizau, de comun acord, centre de asistenţă, şi diferite
înlesniri, credite, fonduri pentru reconstrucţia clădirilor distruse. Pentru copiii
sinistraţilor, Consiliul de patronaj a organizat colonii în teritoriu”.
Prin bombardamentele din 1 august 1943 şi cele din cursul anului 1944, rafinăria
“Româno – Americană” a fost distrusă în procent de 65%, ieşind practic din funcţiune,
lucrările de refacere fiind realizate în perioada august 1944 – august 1945 1687.
Pentru salariaţii întreprinderilor petroliere afectaţi de bombardamentul de la 1 august
1943, Ministerul Finanţelor, prin adresa nr. 6373, a hotărât să acorde ajutoare. De
asemenea, întreprinderile unde aceștia erau angajaţi au decis să le dea un ajutor benevol,

1687
Arhiva Rafinăriei “Petrotel ‒ Lukoil”.

414
dar cei de la Finanţe le-au luat în calcul ca plusuri de salarii și le-au impozitat în
consecinţă 1688.
Civilii din zona Ploieşti se puteau adăposti în adăposturi antibombardament, precum
cel din figura 4.45.

Fig. 4.44 Intrare în adăpost [ 1689] Aerisire adăpost [ 1690]

Despre acest subiect, generalul Constantin Drăghici a precizat:

“În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a existat un adăpost antierian, un
bunker, foarte mare care avea intrarea din Bulevardul principal al Ploieştiului, în centru.
Adăpostul era pentru civili, a fost construit în curtea familiei Quintus, şi există şi acum.
În el se adăposteau toţi care erau surprinşi de iminenţa unui bombardament, în zona
centrală a oraşului.
De fapt, existau mai multe astfel de adăposturi în Ploieşti” (fig. 4.46).

Fig. 4.46 Adăpost antibombardament Ploieşti [ 1691]

1688
M.P, anul XLIII, nr. 21 ‒ 22, pag. 619.
1689
Sursă: autor.
1690
Ibidem.

415
 La acest subiect prezentăm un document care specifică aspecte din ceea ce se
întâmpla în cazul unei familii de sinistraţi, în Anexa 4.5, în Anexa 4.6 imaginile Rafinăriei
“Româno – Americane” după bombardamente, iar în Anexa 4.7 un interviu cu unul dintre
aviatorii americani, inginerul de bord William Fili, participant la raidul din 5 aprilie 1944,
precum şi o canistră germane (fig. 4.47), folosită pe front care transporta benzină sau
motorină românească.

Fig. 4.47 Canistră [ 1692]

Am considerat necesar să analizăm care era consumul de motorină a celor mai

importante tipuri de tancuri, germane şi ruseşti.
Tancul rusesc cel mai întâlnit, modelul T – 34, avea un consum de combustibil mai
redus: 180 de litri de motorină pentru 100 de kilometri, în timp ce la germani Panzer IV
consuma 300 litri, Panther – 365 litri/100 km, iar Tiger – 782 litri/100 km 1693.
Aceste consumuri arată, o dată în plus, obstinenţa cu care Adolf Hitler “a vânat”
România, pentru petrolul ei! În perioada ianuarie 1939 – iulie 1944, România a exportat
11.632.000 t de petrol către Germania, inclusiv către trupele de pe fronturi 1694.
Conform datelor tehnice, putem face un calcul sugestiv: distanţa pe calea ferată
Bucureşti – Berlin = 1297 km, lungimea unui vagon = 14,5 metri, capacitatea unuia, 60 m3,
adică 60 tone 1695, rezultă că această cantitate a fost transportată cu 193.867 vagoane.
Lungimea lor este de 2.811.066 metri, adică 2.811 km. Împărţind la distanţa Bucureşti –
Berlin, rezultă că aceasta a fost acoperită de 2,167 ori!

1691
https://www.observatorulph.ro/exclusiv/79246-unde-sunt-adaposturile-subterane-din-ploiesti-in-caz-de-
calamitate-scapa-cine-poate
1692
Colecţie autor.
1693
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/71-de-ani-de-la-invazia-esuata-a-armatei-rosii-in-
romania-batalia-de-la-targu-frumos
1694
Buzatu Gheorghe, op.cit, pag. 369.
1695
https://www.constructosu.eu/tipuri-de-vagoane-de-marfa-pentru-transportul-feroviar/

416
 O altă imagine necesară este cea care rezultă din opiniile prizonierilor americani,
membri ai echipajelor de pe bombardiere, închişi în tabăra de prizonieri de la Timişul de
Jos, judeţul Braşov (fig. 4.48).

Fig. 4.48 Tabără de prizonieri [ 1696]

Tabăra de prizonieri, administrată de români, a fost o adevărată tabără de vacanţă, în

mijlocul războiului. Unul dintre prizonieri chiar declara că a simţit acest lucru.
Din mulţimea de declaraţii, exemplificăm câteva:
- “Suntem trataţi, într-adevăr, bine, mai mult ca nişte musafiri, nu ca nişte prizonieri.
Doar că suntem închişi (locotenent James W.Stone);
- Suntem bine trataţi şi este ca o vacanţă pentru nebunul nostru de echipaj
(locotenent John A. Leins);
- Românii fac tot posibilul ca să ne facă cât mai fericiţi şi confortabili. Noi nu mai
denumim lagărul nostru închisoare, deoarece nu este condus ca o închisoare. Mâncarea a
fost bună de la început şi devine din zi în zi mai americanizată. Ei au vederi largi şi
încearcă tot ce le sugerăm (locotenent W.A. Kine);
- Guvernul român face tot ce se poate ca să ne facă şederea cât se poate de
confortabilă. Totul este splendid” (locotenent Paul A. Lahr);
- Sunt într-un lagăr de prizonieri în România şi ne tratază excelent. Nu spun aceasta
din cauză că ei ne spun aşa, dar pentru că este un lagăr cum nici nu aţi citit voi în vreo
carte sau ziar” (locotenet Harold W. Brazier);

1696
Arhiva Muzeului Petrolului Ploieşti.

417
 - Românii sunt excepţional de cumsecade cu noi şi ne tratează mai bine ca pe
soldaţii lor” (locotenent Frederich C. Mee);
- Românii sunt într-adevăr splendizi oameni. Niciodată n-aş fi crezut că pot să fie
aşa de ospitalieri cu inamicii lor. Simt ca şi orice american care le distruge frumoasele lor
oraşe, în special acuma când aud teribilele pierderi printre civili. Chiar dacă m-aş
întoarce acasă aş refuza cu energie să mai iau parte la aşa ceva. Asta este nenorocirea cu
războiul făcut cu bombardamentele aeriene (locotenent John J. Roades)” 1697.
În figura 4.49 sunt prezentate câteva secvențe elocvente legate de prizonierii
americani [1698].

Fig. 4.49 Prizonierii americani [ 1698]

4.19 Petrolul, după război

La 23 august 1944 războiul spre Est s-a terminat pentru români. Ne-au ocupat ruşii,
iar societatea românească va fi construită după modelul sovietic.
În articolul O cale nouă se preciza că “marele act de la 23 august ne-a dat putinţa
reintrării în făgaşul alianţelor noastre fireşti” 1699. La semnătură apărea Monitorul
Petrolului Român. Trebuie remarcat faptul că, în februarie 1944, Barbu N. Georgescu,
inginer de mine, era încă director – proprietar al Monitorului de Petrol 1700, ulterior această
funcţie urmând să fie iar ocupată de Mihail Pizanty 1701, din mai 1945.
S-a revenit la Constituţia din 1923, conform aprobării Regelui Mihai.
În perioada iulie – august 1945, cea mai intensă activitate a fost cea a analizelor şi
concluziilor.

1697
1943 – 1944. Prizonieri de război americani şi englezi în România – Alesandru Dutu (wordpress.com)
Prizonieri americani şi englezi, despre români: „Sunt prietenoşi. Simpatizează cu noi, se tem de ruşi şi nu-i
suferă pe germani“ | adevarul.ro; Cum i-au tratat românii pe prizonierii americani în Al Doilea Război
Mondial: bridge, cărţi, volei sau fotbal | adevarul.ro
1698
Arhiva Muzeului Petrolului Ploieşti.
1699
M.P., anul XLV, nr. 9 – 10, pag. 5.
1700
M.P., anul XLIV, nr. 1 – 2, pag. 11.
1701
M.P., anul XLV, nr. 7 – 8, pag. 210.

418
 Prima concluzie de atunci, pe care o putem evidenţia este că, prin capitularea
Japoniei s-a petrecut “Sfârşitul războiului imperialist, de aservire a popoarelor datorită
înfumurărilor unor puteri dictatoriale ce s-au considerat de esenţă superioară dacă nu
chiar divină” 1702.
Se remarca „puterea nebănuită a bombei atomice dar şi faptul că petrolul e un
element vital pentru apropierea popoarelor prin creerea de căi lesnicioase de comunicare.
Şi se anunţă că va aduce aportul său în noua organizare universală a popoarelor înfrăţite
sub semnul democraţiei desăvârşite” 1703.
Despre industria de petrol românească se preciza că “a suferit din plin de pe urma
războiului şi s-a refăcut parţial”. Observaţiile erau semnate tot Monitorul de Petrol.
Taxa pentru conductele ce străbăteau drumuri judeţene şi comunale s-a publicat în
Monitorul Oficial nr. 284 din 11 decembrie1945. S-a stabilit “odată pentru totdeauna” ca
taxa la conductele pentru traversarea unui drum pietruit să fie de 15.000 lei anual, iar
pentru traversarea unui drum modernizat, de 12.500 lei 1704.
Tot în 1946 s-a făcut un bilanţ al extracţiei de petrol între 1857 şi 1945. Cantitatea
totală a fost de 150.295.624 t 1705. Interesant de văzut este și cum au evoluat prețurile medii
de consum intern la principalele produse petroliere în perioada 1938 – 1945 (lei/kg) 1706 .

Anul Benzină uşoară Benzină grea Petrol lampant Motorină Păcură

1938 10,31 3,06 2,47 3,02 0,98

1939 11,97 4,1 2,55 3,53 1,44
1940 13,83 5,13 2,67 4,35 1,68
1941 17,51 5,69 2,59 4,71 1,67
1942 20,16 6,55 3,37 5,73 1, 94
1943 33 11,56 8,19 9,72 3,27
1944 52,12 22,61 12,33 16,91 4,97
1945 126,25 72,74 38,74 52,65 14,55

Analiza a relevat o scumpire majoră, la toate sortimentele. Cel mai mult la benzină,
de 12,24 ori. A devenit din ce în ce mai evidentă prezenţa rusească în toate domeniile,
inclusiv în industria de petrol românească.
În Monitorul de Petrol au început să apară articole despre activitatea femeilor
sovietice în industria de petrol. S-a menţionat că ele „au înlocuit în anii trecuţi bărbaţii
1702
M.P. , anul XLV, nr. 7 – 8, pag. 249.
1703
Ibidem, pag. 249.
1704
Idem, anul XLV, nr. 11 – 12, pag. 375.
1705
Idem, anul XLV, nr. 7 – 8 – 9, pag. 267.
1706
Axenciuc Victor, op.cit., pag. 278.

419
plecaţi în timpul războiului să facă parte din Armata Roşie” şi se remarca„buna calitate a
utilajului rafinăriilor ruseşti şi americane în timp ce noi nu dispunem nici de calitatea
instalaţiilor din 1940 ceea ce duce la realizarea unei producţii mai mici şi mai
necalitative” 1707.
În figura 4.50 este prezentat un grup de sovietici, bărbați și femei [1708].

Fig. 4.50 Muncitori sovietici, bărbaţi şi femei [ 1708]

4.20 Societatea „Româno – Americană” după război

Rafinăriile româneşti, după 23 august 1944, odată cu încetarea bombardamentelor

aliate, şi-au reluat activitatea, fie de refacere a instalaţiilor – activitate terminată în
decembrie 1944, fie de producţie.
Suma necesară a fost estimată la 25 miliarde lei. Capacitatea de stocare a fost grav
afectată, mai putea înmagazina doar 61% din capacitatea ei, de la 133.000 vagoane ţiţei şi
produse din petrol la numai 52.000 vagoane 1709.
Rafinăria „Româno – Americană”, în primul semestru din 1945, a forat 9.598 metri
şi a avut o producţie de 240.232 t la totalul produselor obţinute din activitatea de
distilare 1710. Activitatea de cracare a fost de 319.013 t în 1940 şi de 304.116 t în 1941. În
acel an prelucrează, în total, 827.945 t de petrol 1711.
Dacă în 1945 Societatea „Româno – Americană” a produs 10,5% din producția totală
la nivelul țării, în 1946 a realizat 11,7% din producția totală. Chiar dacă la nivelul întregii
țări producția de țiței scăzuse cu 9%, Societatea „Româno – Americană” înregistrase
creşteri în 1946, care au continuat şi în primele 6 luni ale anului 1947. Pentru creşterea

1707
Idem, anul XLV, nr. 7 – 8, pag. 250.
1708
Idem, anul XLV, nr. 5 – 6, pag. 165.
1709
Idem, anul XLV, nr. 11 – 12, pag. 85.
1710
Idem, anul XLV, nr. 7 – 8, pag. 211.
1711
Idem, anul XLV, nr. 9 – 10, pag. 25.

420
producției, în 1947 s-au reparat 15 sonde vechi 1712. Potrivit documentelor de arhivă,
Societatea „Româno – Americană” producea în 1945 benzină de aviație cu cifra octanică
72 OCT şi benzină pentru autoturisme cu cifra octanică 60, care erau exportate cu trenuri
de cazane cisterne în U.R.S.S. 1713
La sfârşitul războiului, şcoala de ucenici de la Societatea “Româno – Americană”
avea un efectiv de 175 elevi, iar şcoala de maiştri, acelaşi număr. Cheltuielile de
întreţinere, plata personalului didactic, calificarea ucenicilor, reparaţii, curăţenie,
cazarmament, masa elevilor, mobilier erau asigurate de rafinărie 1714.
Programul de import din S.U.A. Coin your ideas, care, în România, devenise Planul
pentru răsplata ideilor bune a continuat. În principal, după cum se menţiona, scopul
programului era de a-i îndemna pe angajaţi să conceapă idei, metode, operaţiuni mai
eficiente, care se puteau utiliza în domeniul tehnic şi administrativ 1715. Angajaţii au
continuat să răspundă prin expunerea unor idei eficiente, aplicabile imediat, iar societatea îi
recompensa rapid. Un astfel de exemplu a fost cel al lui N. Marinescu, care a propus
realizarea unui „carnet pentru prezenţa la serviciu şi mese cantine”. Se remarcau imediat
avantajele pentru secţia personal şi secţiile economat, precum şi pentru cantine. Datorită
acestui lucru, comitetul ales pentru valorificarea ideilor eligibile a recomandat „să i se
plătească domnului N. Marinescu, din Băicoi 1.000.000 lei recompensă pentru propunerea
sa” 1716.
În august şi septembrie 1946, Societatea „Româno – Americană” a exploatat 310
sonde la Băicoi şi a participat la producţia ţării cu 2.246.995 t de produse petroliere, mai
puţine decât cele obţinute în 1945, în aceeaşi perioadă de timp, când au fost obţinute
3.147.411 t 1717. În luna iulie, a exportat în Cehoslovacia 1.158 t de benzină şi gaz, ca să
urmeze alte 421 t în septembrie şi 1.658 t în noiembrie 1718.
Totalul producţiei ţării, în 1946, a fost de 4.200.000 t de petrol, 4.000.000 t de
produse rafinate, 1.650.000 t intrate în consumul intern şi 2.350.000 t de produse
exportate 1719.

1712
D.J.A.N. Prahova, Fond Societatea Româno-Americană, Serviciul Personal, Dosar 67/1946 – 1947, fila
37.
1713
D.J.A.N. Prahova, Fond Societatea Româno-Americană, Serviciul Expediții, Dosar 49/1945, fila 8, fila
13.
1714
Arhiva Rafinăriei “Petrotel ‒ Lukoil” Ploieşti.
1715
D.J.A.N. PH, dosar „Româno – Americană”, nr. 16/1936 – 1948, fila 58.
1716
D.J.A.N. PH, dosar „Româno – Americană”, nr. 16/1936 – 1948, fila145.
1717
M. P., anul XLIV, nr. 10 – 11 – 12, pag. 353.
1718
Ibidem, pag. 357.
1719
Ibidem, pag. 365.

421
 La sfârşitul anului 1946, s-a preconizat închiderea unor rafinării, din cauza producţiei
reduse, cu 1.100 vagoane zilnic, dorindu-se ca producţia să se obţină în rafinăriile mai bine
utilate, pentru a se atinge un randament mai bun 1720.
O altă problemă apărută a reprezentat-o şi paza şantierelor petroliere, semnalată prin
“Întâmpinarea nr. 5235” din 14 septembrie 1946, trimisă Ministerului de Interne. În
aceasta se menţionează că „furturile s-au înmulţit iar Jandermeria are lipsă de efectiv”1721
(fig. 4.51). Era o situație mai veche care s-a acutizat.

Fig. 4.51 Un furt mai vechi [ 1722]

S-a constatat că astfel de probleme se petreceau în multe locuri din ţară, unde existau
exploatări petroliere. Cei care trebuiau să asigure ordinea au constatat că bande de hoţi
operau pe timpul nopţii, înarmaţi cu arme automate, și izgoneau muncitorii şi demontau
instalaţiile.
Un astfel de exemplu care reflectă gravitatea situaţiei, mai ales din cauza lipsei de
efective de pază, a fost cel de la Gura Ocniţei, unde existau doar 5 jandarmi, care trebuiau
să acopere o suprafaţă cu o lungime de 20 km 1723. Dar faptele acestea nu reprezintă doar
hoţii, ci au reflectat şi un anumit grad de “patriotism”. Putem edifica prin cazul
muncitorilor prahoveni. Unii dintre ei au sabotat transporturile de produse petroliere către
Uniunea Sovietică, aşa că angajaţii de la Societatea „Sovrompetrol” Constanţa au constatat
lipsuri la garniturile de tren ce veneau încărcate cu produse petroliere de la rafinăriile din
Ploieşti 1724. Este posibil să fi fost doar o simplă hoţie, dar au furat dintr-un tren a cărei
marfă era astfel “furată” de ruşi. În documentele vremii nu se specifica şi ce motivaţie au
avut. Au fost cazuri când echipamentele, instalaţiile sau utilajele din schele şi rafinării
trebuiau demontate de români şi transportate cu mijloace proprii la cea mai apropiată staţie

1720
Ibidem, pag. 367.
1721
Ibidem, pag. 33.
1722
D.J.A.N. PH, dosar „Româno – Americană”, nr. 7/ 1934 – Rezervoare legate la pipeline.
1723
M. P., anul XLVI, nr. 7 – 8 – 9, pag. 23.
1724
D.J.A.N. Prahova, Fond “Inspectoratul Judeţean Prahova al M.I.”, Dosar 9/1946, fila 86.

422
C.F.R., unde erau încărcate în vagoane şi trimise spre Uniunea Sovietică. Efectul acestor
spolieri sovietice nu a întârziat să apară, producţia de petrol a României diminuându-se în
1946 cu 9% faţă de anul 1945 1725.
Producţia a scăzut şi se preconiza că acest lucru va continua în 1948, estimându-se
realizarea a 3.500.000 t şi 3.200.000 t în 1949. Una din cauze a reprezentat-o şi reducerea
activităţilor de foraj. Problema era legată de importul de materiale, care era tot mai
scăzut 1726. În U.R.S.S. rafinăria trimitea, în primele 6 luni din 1946, 154.043 t de produse
petroliere 1727. În afară de acest lucru, ca toate rafinăriile româneşti achita şi taxele
percepute de stat care erau, la 6 mai 1946, de 445.940 lei/t la benzină, 95.550 la petrolul
lampant şi 143.000 la motorină 1728. În 24 iulie 1946, s-a întrunit o şedinţă a acţionarilor, în
care s-a analizat bilanţul şi s-a constatat că exista un deficit de 75.936.272 lei, care nu
reprezenta pierderi, 39.014.188 lei fiind sume investite în concesionarea de terenuri
petrolifere şi alte investiţii în sonde şi conducte care urmau să producă beneficii. Mai mult,
a trebuit luat în calcul şi faptul că nu a încasat banii datoraţi de diverşi clienţi, suma de
9.869.449 lei 1729. La Consiliul de Administraţie al Societăţii „Distribuţia”, din 5 iulie 1946,
în care era reprezentată şi Societatea „Româno – Americană”, s-a aprobat darea de seamă
în care se preciza că investiţiile din 1945 au fost de 2.280.285.528 lei, iar profitul societăţii
de 15.417.507 lei 1730.
O secvență cu locația Societății “Româno – Americane” este prezentată în figura 4.52.

Fig. 4.52 Societatea “ Româno – Americană”, în 1946 [ 1731]

1725
D.J.A.N. Prahova, Fond „Societatea Româno – Americană”, Serviciul Personal, Dosar nr. 67/1946 –
1947, fila 99.
1726
M. P., anul XLIV, nr. 10 – 11 – 12, pag. 37.
1727
Idem, anul XLVI, nr. 7 – 8 – 9, pag. 249.
1728
Ibidem, pag. 275.
1729
Ibidem, pag. 253.
1730
Ibidem, pag. 227.
1731
Arhiva “Muzeul Petrolului” Ploieşti.

423
 4.21 Primul acord economic postbelic al României

Aproape de încheierea războiului mondial din Europa, între România regală şi

U.R.S.S. s-a încheiat un acord de colaborare. A fost semnat pe 8 mai 1945, la Moscova, şi
publicat în Monitorul Oficial nr. 133 din 15 iunie 1945. În privinţa industriei petroliere, se
preciza că se vor înfiinţa organisme şi asociaţii mixte destinate să realizeze un plan general
de lucru, iar, prin intermediul lor, vor exista participări comune la prospecţiuni, explorări şi
exploatări 1732. Acesta a fost “cel dintâi acord economic şi comercial încheiat după
armistiţiu cu marile puteri” 1733. În scurt timp, cum apare în Monitorul Oficial nr. 105 din
12 mai 1945, conducerea industriei de petrol româneşti a fost preluată de Ministerul
Minelor şi Petrolului 1734. Primele numiri de directori s-au făcut doar din rândul românilor.
S-a analizat colaborarea româno – rusă din trecut şi s-a evidenţiat că în lunile
februarie şi martie 1941 s-au exportat în U.R.S.S. o cantitate de 46.151 t de benzină pentru
autovehicule. Din acestea, 16.769 t a exportat Societatea „Româno – Americană”. Acest
fapt a dus la concluzia că a fost “o modestă contribuţie şi de aceea conducerea democrată
a României face sforţări uriaşe să zăgăzuiască efectele dezechilibrului economic şi să
cicatrizeze rănile adânci lăsate pe calea nefirească înspre care ţara a fost îndrumată” 1735.
După această analiză, s-a trecut la următorul pas important, şi anume depistarea
inamicilor, constituindu-se Casa de administrare şi supraveghere a bunurilor inamice,
C.A.S.B.I. Aici s-a întocmit o listă cu întreprinderile comerciale şi industriale cu peste 20%
capital inamic. Din analiza efectuată, în industria de petrol apăreau 62 de societăţi în
situaţia aceasta. Printre ele se număra şi Societatea „Concordia”, dar aceasta protestează
pentru că a fost trecută în mod eronat pe lista întreprinderilor cu capital inamic 1736.
Colaborarea cu ruşii s-a dovedit de la început problematică.
Ministerul Minelor şi Petrolului a publicat în Monitorul Oficial nr. 136 un anunţ –
alarmă în care se menţiona că produsele petroliere exportate în U.R.S.S., la 17 mai 1945,
nu au fost plătite, iar ruşii au refuzat să încheie procese verbale de primire 1737. În ciuda
acestui fapt anormal, colaborarea economică dintre cele două ţări a continuat. Între
U.R.S.S. şi statul român s-a încheiat o convenţie pentru livrarea de produse petroliere, în
executarea acordului comercial încheiat la 8 mai 1945. Cu această ocazie, la 9 iulie,

1732
M. P. , anul XLV, nr. 5 – 6, pag. 145.
1733
Ibidem, pag. 187.
1734
Ibidem, pag. 181.
1735
Ibidem, pag. 187.
1736
Ibidem, pag. 193.
1737
Ibidem, pag. 198.

424
România a vândut 268.500 t de diverse produse petroliere. În acord s-a stipulat că, până la
8 mai 1946, cumpărătorul era obligat să le plătească 1738. Interesant de observat este preţul,
parafina fiindu-le vândută cu 23.109 lei/t 1739, în timp ce preţul oficial era de 490.000
lei/t 1740.
Acesta a fost primul plan cincinal operațional dar, din cercetări, a rezultat că a mai
fost o încercare înainte de perioada comunistă când s-a încercat o organizare „rațională,
unită și eficientă” 1741. În 1938 Ministerul Economiei Naționale fusese pus sub conducerea
guvernatorului Băncii Naționale, M. Costantinescu. Aceste idei au rămas doar teoretice
pentru că, „la Congresul Asociației Generale a Inginerilor din România” (A.G.I.R.) din
februarie 1940, inginerul M. Manoilescu, președintele organizației, vorbind despre
evoluția tehnicii românești, a continuat să contureze și unele coordonate al viitorului plan
economic național. Evoluția generală a evenimentelor a zădărnicit eforturile pentru
realizarea acestui plan economic” 1742.
Curând, au urmat alte tratate şi convenţii.
După schimbările de la 23 august 1944, Convenţia de Armistiţiu a fost semnată la
Moscova, la 12 septembrie 1944, de către Lucreţiu Pătrăşcanu, generalul Dămăceanu,
Barbu Ştirbei şi G. Pop, respectiv de Malinovski. A fost întocmită în 20 de puncte şi are 6
anexe 1743.
Convenția de Armistițiu stabilea statutul României de stat înfrânt în război,
consimţind anexările sovietice din 28 iunie 1940, dar şi despăgubirile, în valoare de 300
milioane de dolari, pe care România trebuia să le plătească Uniunii Sovietice pe parcursul
a şase ani 1744.
În legătură cu stabilirea sumei de 300 milioane de $, despăgubirile României, la
Moscova au avut loc discuţii între delegaţia română şi cea sovietică, aliată. Suma a fost
propusă de sovietici.
Dr. Bogdan Murgescu, în lucrarea România şi Europa. Acumularea decalajelor
economice (1500 – 2010), prezintă livrările de produse prin care România trebuia să achite
despăgubirile de război. Din suma de 300 de milioane de dolari, valoarea despăgubirilor de

1738
Idem, anul XLV, nr. 7 – 8, pag. 225.
1739
Ibidem, pag. 225.
1740
Ibidem, pag. 228.
1741
Calcan Gheorghe, op.cit, pag. 224.
1742
Ibidem, pag.228
1743
Idem, anul XLV, nr. 9 – 10, pag. 15.
1744
Murgescu Bogdan, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500 – 2010), Editura
Polirom, Iaşi, 2010, pag. 333.

425
război, jumătate era acoperită de produse petroliere. Cealaltă jumătate era compusă din
cereale: 5,33%, animale: 6,6%, material lemnos: 6%, vase maritime şi fluviale: 6,55 % –
355 bucăți, utilaj industrial: 9,35%, utilaj ferovier: 16,17% – 490 de locomotive, 6.000 de
vagoane marfă, 1.200 cisterne 1745.
S-a stabilit achitarea sumei de 20.964.404 $ să se facă prin utilajul petrolier aflat în
producție 1746.
La aproximativ o lună după ce delegaţia română a părăsit Moscova, în capitala
sovietică a venit premierul britanic Winston Churchill. Cu acea ocazie s-a încheiat, la
Yalta, celebrul "acord de procentaj", prin care Uniunea Sovietică urma să deţină 90% din
influenţa în România, care avea situatia cea mai grea în comparaţie cu Ungaria şi
Iugoslavia (50%), Bulgaria (75%) şi Grecia (10%) 1747. În Convenţie se menţiona faptul că
graniţa de est va fi cea stabilită la 28 iunie 1940. Totodată, s-a stabilit eliberarea tuturor
celor arestaţi, dacă au fost învinuiţi că au militat în favoarea Naţiunilor Unite.
S-au mai semnat și alte acte, precum Convenţiunea de Mandat intervenită între
Administraţia Livrărilor şi Oficiul de Livrare a Produselor Petroliere (O.L.P.) către
U.R.S.S., prin care România era obligată să plătească reparaţiile de război.
Totodată s-a mai stabilit ca, înainte cu 5 zile de la începerea fiecărei luni,
Administraţia să comunice O.L.P. comenzile care au fost transmise societăţilor petroliere,
iar livrările să se facă în cursul lunii care vine. Vămuirea urma să aibă loc la Ploieşti 1748.
Oficiul de Livrare a Produselor Petroliere către U.R.S.S. a fost creat prin Legea nr.
309 publicată în Monitorul Oficial nr. 109 din 17 mai 1945 1749.
Se consideră că statul român a făcut faţă în mod satisfăcător obligaţiilor care decurg
din Convenţia de Armistiţiu, probleme datorându-se stării precare a transportului și a
drumurilor, lipsei vagoanelor cisternă, precum şi deficienţelor instalaţiilor de transport şi
depozitare 1750.
După toate acestea România a restabilit abia la 6 august 1945 relaţiile diplomatice cu
U.R.S.S.-ul 1751!
În primul an de ocupație cererile rușilor nu au ținut cont de realitățile pe care doreau
să le creeze. În ianuarie 1945 englezii au sfătuit Guvernul României să semneze un acord
1745
Ibidem, pag. 333 – 334.
1746
Alexandrescu Ion, Economia României în primii ani postbelici (1945 – 1947), Editura Științifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986, pag. 39.
1747
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/spolierea-romaniei-la-tratatul-de-pace-de-la-paris
1748
M. P, anul XLV, nr. 11 – 12, pag. 349.
1749
Idem, anul XLV, nr. 10 – 11 – 12, pag. 29.
1750
Ibidem, pag. 30.
1751
Idem, anul XLV, nr. 7 – 8, pag. 257.

426
cu rușii, prin care să ofere mai mult de 1,5 milioane tone pe an ca despăgubiri, timp de 6
ani. Românii au obiectat, argumentând că era imposibil să ofere atât, dacă rușii nu vor
returna instalațiile pe care le-au luat. Producția de petrol de 6 milioane t/an era imposibil de
realizat din rezervele cunoscute, fără a avea la dispoziție și echipamentul luat de ruși.
Încurajați de atitudinea guvernului Petru Groza, în aprilie 1945, rușii au cerut
furnizarea a 30.000 tone de echipament petrolier în 5 ani! Această cerere era foarte departe
de capacitățile firmelor românești de a o satisface, ignorându-se de exemplu faptul că
Armata Roșie deja demolase și trimisese în Rusia toată întreprinderea Malaxa, unde se
produceau utilajele necesare pentru industria română de petrol. În plus, soldații ruși jefuiau
sucursalele Băncii Naționale, sau luau caii familiilor de țărani români 1752.
S-au căutat soluţii pentru revigorarea exportului. La 3 iulie 1946, s-a semnat un acord
comercial cu Franţa, în care s-a convenit exportul de produse petroliere în valoare de
400.000.000 franci francezi. Convenţia cu francezii a prevăzut şi importul de diverse
produse, printre care şi pneuri pentru autobuzele din Bucureşti 1753.
La Conferinţa de Pace de la Paris, de la Palatul Luxemburg, ale cărei lucrări au
început la 18 iulie 1946, s-au stabilit şi ratificat frontierele şi daunele de război pe care
România le avea de plătit. S-a semnat un tratat cu 33 de articole, plus 6 anexe. România a
fost reprezentată de Gheorghe Tătărescu, ministrul de externe 1754.
Un rol important pentru cauza românească l-a avut, deşi nu a participat ca oficial din
partea României, Grigore Gafencu. Acesta a depus împreună cu alţi membri ai exilului
românesc două memorandumuri, în care explica personalităţilor de prim rang ale
diplomaţiei mondiale tratamentul nedrept aplicat României. Toată această activitate a sa a
stârnit un val de furie în rândul noii conduceri a ţării.
Pentru eforturile făcute, acesta merită ca un rezumat al biografiei sale să fie
cunoscut:
“Unul dintre cei mai mari diplomaţi din istoria României a fost Grigore Gafencu, în
acelaşi timp, o figură importantă a exilului românesc postbelic. Grigore Gafencu (fig.
4.53) a fost avocat, om politic, diplomat, ziarist şi scriitor şi a trăit între anii 1892 şi 1957.
A fost aviator în Primul Război Mondial într-o escadrilă, primind distincţia Ordinul
militar „Mihai Viteazul” pentru reuşita zborului său din Paris la Iaşi peste liniile germano
– turco – bulgare. În perioada decembrie 1938 – mai 1940 a fost numit ministru de

1752
Deletant Dennis, Pearton Maurice, op.cit, pag. 168.
1753
Idem, anul XLVI, nr. 7 – 8 – 9, pag. 239.
1754
Ibidem, pag. 211.

427
externe. Apoi a fost ambasador la Moscova, unde a rămas până în vara lui 1941, când a
plecat în exil, stabilindu-se mai întâi la Geneva, în Elveţia.
În calitatea sa de bun cunoscător al politicii externe româneşti, după încheierea
războiului a ţinut mai multe conferinţe la Londra, Paris, Strasbourg, Zürich, Geneva,
Florenţa, dar şi în Statele Unite, unde a pledat cauza şi interesele României.
În anul 1944, a publicat volumul Preliminariile războiului din Răsărit” 1755.

Fig. 4.53 Grigore Gafencu [ 1756]

În Monitorul Oficial nr. 186 din 17 august 1945, s-a publicat ratificarea Convenţiei
dintre U.R.S.S. şi România, prin care se stabilea crearea Societăţii sovieto – române, care
urma să activeze în domeniul petrolului 1757, sub denumirea de „Sovrompetrol”.
În 21 august 1946, societatea era autorizată să exploreze, exploateze, transforme şi să
comercializeze petrolul şi derivatele sale 1758.
Mai mult, ruşii au preluat acţiunile şi patrimoniul societăţilor petroliere şi al băncilor.
Remarcăm faptul că aceasta era principala diferenţă faţă de spolierea făcută după pacea cu
nemţii, în 1917. Societatea „Româno – Americană” a scăpat acum să fie preluată de către
ruşi. În total au fost preluate 11 societăţi petroliere, cu un capital social total de 4.261,5
milioane lei şi 1.759,8 milioane lei valoare nominală a acţiunilor. Pe primul loc era
Societatea „Concordia”, cu un capital social de 1.470 milioane lei. La fel sunt desfiinţate şi
8 bănci, cu un capital social total de 2.461,7 milioane lei şi cu o valoarea nominală a
acţiunilor de 543,1 milioane lei 1759. Alte societăţi petroliere, precum „Buna Speranţă” (15),
„Transpetrol” (8), „Meotica Română” (28), „Internova” (5) şi „Explora” (15) au fost
încorporate de “Sovrompetrol”, la 31 martie 1947. Cifrele din paranteză reprezintă
capitalul acestor societăţi exprimat în milioane lei 1760. Dar lucrurile nu s-au oprit aici în
privinţa încorporării societăţilor petroliere, la 24 decembrie 1947, fiind vizată Societatea
„Creditul Minier”.

1755
În Ziarul Lumina, un articol de Daniela Şontică, 28 Iun. 2021.
1756
Ibidem.
1757
M. P. , anul XLV, nr. 7 – 8, pag. 255.
1758
Idem, anul XLVI, nr. 7 – 8 – 9, pag. 281.
1759
M. P. , anul XLV, nr. 7 – 8, pag. 255.
1760
Ibidem, pag. 237.

428
 Într-o şedinţă, reprezentanţii „Sovrompetrol” au prezentat un raport al activităţii celor
de la Societatea „Creditul Minier”, arătând faptul că, în 1945, au exportat 183.573 t de
produse petroliere şi 65.489 t au distribuit pe piaţa internă. Mesajul se încheia cu
următoarea concluzie: „activitatea societăţii Dvs. la sfârşitul exerciţiului anului 1945,
după cum aţi constatat din examinarea bilanţului şi a contului de profit şi pierdere s-a
soldat cu o pierdere de 238.002.049 lei”. Prezentarea era semnată de S. Lassersons, care
preluase funcţia de administrator unic al societăţii 1761 și a prevăzut că societatea va fuziona
cu „Sovrompetrol”.
Pentru că nu era pe placul comuniştilor modul în care lucrau unele rafinării, din
diverse motive, precum şi că unii membri ai personalului lor „au fugit în străinătate”, s-au
numit „administratori de supraveghere” la societăţile „Astra Română” şi „Unirea” 1762.
La 25 noiembrie 1947, s-a hotărât închiderea tuturor rafinăriilor mici din Moldova.
Salariaţii deveniţi disponibili urmau a fi repartizaţi la alte locuri de muncă. Decizia
ministerială era semnată de Gheorghiu-Dej, Vasile Luca – ministrul finanţelor, Ion Gh.
Maurer – ministru la Departamentul Industriei şi Comerţului 1763.

4.22 Reforma monetară

Între anii 1939 și 1945, s-a produs o devalorizare puternică a leului. Prezentăm
câteva exemple concrete. Astfel, în 1939 un kg de zahăr costa 32 de lei, iar în 1945 ajunge
la 14.000 lei; în 1939 un ou costa 2 lei, ca în 1945 să coste 500 lei; la fel, un litru de lapte
care costa 6 lei în 1939, ajunge să coste, în 1945, 800 lei; la fel de mult creşte preţul unui
kg de cartofi, de la 3,50 lei în 1939, la 450 lei în 1945. De asemenea, preţurile cresc la
multe dintre alimente 1764.
Indexul costului de viață în România, care fusese de 100 în 1933, a ajuns la 689 în
august 1944 și la 1.423 în decembrie același an, și 2.172 în martie 1945. Situația a mai
intrat sub control prin naționalizarea Băncii Naționale, prin măsurile luate pentru a
stabiliza cursul monedei, din decembrie 1946, fiind rezolvată prin promulgarea Legii
Reformei Monetare din august 1947 1765.

1761
Idem, anul XLVIII, nr. 11 – 12, pag. 321.
1762
Ibidem, pag. 335.
1763
Ibidem, pag. 337.
1764
Evoluţia economică a României, Cercetări statistico – istorice, 1859 – 1947, vol.III, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 2000, pag. 289.
1765
Deletant Dennis, Pearton Maurice, op.cit, pag. 167.

429
 Până la începutul lunii august 1947, nivelul preţurilor cu amănuntul crescuse de
8.365 ori faţă de 1938, în circulaţie vehiculându-se o masă uriaşă de semne monetare.
La sfârşitul războiului, România se confrunta cu o inflaţie galopantă, iar aceasta a
continuat să crească nestăvilit. Benzina a ajunns la 553.000 lei/t şi parafina la 530.000 lei/t
la 14 iulie 1945 1766. Prima măsură economică fermă a fost reforma monetară stipulată în
Legea nr. 287 din 15 august 1947, care a fost demarată sub presiunea sovieticilor, fără o
informare prealabilă a populaţiei.
Ea prevedea retragerea din circulaţie a banilor existenţi şi înlocuirea lor cu noi bilete
de bancă de 100, 500 şi 1.000 lei. Monedele divizionare sunt de 0,50, 1, 2 şi 5 lei, de metal
şi de 20 lei de hârtie. Preţul unui kilogram de aur fin era de 168.350,17 lei. Unitatea
monetară de un leu conţinea 0,6 mg aur, cu titlul 9/10 1767. Preschimbarea leilor vechi în lei
stabilizaţi, pentru a împiedica burghezia să profite de aceste circumstanţe şi de a schimba
cât mai mulţi bani, se face doar până la data de 21 august 1947 ora 20 inclusiv 1768. Dar,
pentru a lovi capitalismul deja muribund, această reformă monetară mai avea, la articolul
8, încă 7 subpuncte care limitau sumele. Suma maximă de schimbat era de 5.000.000 lei în
cazul agricultorilor – capi de familie, în timp ce salariaţii şi pensionarii aveau dreptul la
preschimbarea a 3.000.000 lei. Mai exista un subpunct în favoarea clasei muncitoare.
„Agricultorii care au predat cota obligatorie de cereale mai au dreptul la preschimbarea a
2.500.000 lei. Cei care nu prezintă actele din care să rezulte că au o profesie au dreptul la
preschimbarea sumei de 1.500.000 lei vechi. Cei din spitale, azile, cazărmi, sanatorii,
închisori, internate, tabere de muncă sau altele asemănătoare au dreptul la preschimbarea
a 1.500.000 lei vechi”. Abaterile de la prevederile legii se pedepseau “conform legii
sabotajului economic” 1769.
A urmat curând „Legea nr. 303” care prevedea calcularea patrimoniului societăţilor
pe acţiuni în termen de 10 zile de la apariţia legii. Nu era trecută data când a apărut legea,
dar indicii lunari erau până în data de 15 august 1947. Legea era valabilă şi pentru
societăţile străine cu sediul principal sau sucursale în România. Pentru aplicarea legii s-au
publicat tabele de coeficienţi de recalculare. Astfel, 1 leu din 1934 era evaluat la 1,35 leu
stabilizat, iar 1 leu din 1939, la 0,92 leu stabilizat.
Pentru perioada 1940 – 30 iunie 1944 s-au publicat indicii semestriali, iar pentru 1
ianuarie 1946 – 15 august 1947, indicii lunari. Ultimul indice preciza că suma de 10.000 lei
era echivalată cu 0,50 lei. Adică raportul de preschimbare a banilor vechi cu cei noi a fost

1766
M. P., anul XLV, nr. 5 – 6, pag. 200.
1767
Idem, anul XLVIII, nr. 7 – 8, pag. 207.
1768
Ibidem, pag. 207.
1769
Ibidem, pag. 207.

430
de 20.000 de lei vechi pentru 1 leu stabilizat. Operaţiunea s-a desfăşurat pe o
perioadă determinată, în intervalul 15 – 21 august 1947 1770. Se specifica faptul că
dispoziţiile acestei legi nu se aplică Băncii Naţionale a României 1771, misiunea acesteia
imediată fiind de a cumpăra toate monedele de aur.
29 franci aur erau evaluați la 977 lei iar pentru un dolar se plăteau 477 lei şi 34,88
pentru un franc elveţian 1772.
Analizăm în continuare cum au fluctuat prețurile de export la produsele petroliere, în
perioada 1938 – 1945 (lei/kg) 1773.

Anul Benzină uşoară Benzină grea Petrol lampant Motorină Păcură

1938 2,95 2,48 2,05 1,81 1,13

1939 3,99 3,13 1,73 2,60 1,64
1940 8,81 7,17 6,71 6,03 2,99
1941 10,18 8,44 7,77 6,96 3,49
1942 14,31 12,48 10,91 9,77 4,94
1943 21,06 19,25 16,40 13,67 8,94
1944 23,70 21,43 17,90 14,79 8,94
1945 90,51 75,54 59,29 47,18 24,15

Se remarcă imediat cât de mari au fost majorările, sume afectate și de inflație, în

perioada 1944 – 1945. La benzină majorările au fost cele mai mari, de 30,68 ori.
În iunie 1947, s-a publicat un program pentru redresarea economică a ţării. De aici a
început proiectul elaborat de comuniştii români care prevedea „disciplina în muncă în toate
întreprinderile şi instituţiile” 1774. Activ a fost tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej care, în numele
Partidului Muncitoresc Român, a declarat că „problema principală a industriei de petrol
este lipsa şi greutatea de a procura materiale, instalaţii şi unelte perfecţionate ce singure
pot contribui la sporirea actvităţii pe şantiere” 1775. S-a publicat situaţia de la Societatea
“Sovrompetrol” care avea un capital de 5.077.991 lei şi un beneficiu, pe anul 1946, de
420.237 lei 1776.
În 1947 administrator al acestor societăţi era rusul M.F. Junakov.
1770
https://mfinante.gov.ro/istoric-mfp-11
1771
M. P., anul XLVIII, nr. 7 – 8, pag. 217.
1772
Ibidem, pag. 223.
1773
Axenciuc Victor, op.cit., pag. 279.
1774
M. P., anul XLVIII, nr. 5 – 6, pag. 115.
1775
Ibidem, nr. 5 – 6, pag. 159.
1776
Ibidem, pag. 117.

431
 Capitalul era de 1.850.736.360 lei, bani puşi de grupul sovietic, şi 698.167.917 lei,
banii grupului românesc, totalul fiind de 2.548.904.277 lei. Valoarea investiţiilor a constat
“în acţiuni petroliere la valori nominale” 1777.
Apreciem că a fost relevantă Legea nr. 309/1947, prin care s-au acordat proprietăţi
miniere exploatabile societăţii „S.O.C.O.P”, “pentru că aceasta va aduce aceste terenuri
ca aport al grupului român la capitalul social al Sovrompetrol” 1778, pe lângă cele 5 deja
menţionate.
Până la sfârşitul anului 1947, Societatea „S.O.C.O.P”, prin câteva includeri de
societăţi petroliere, a ajuns la un bilanţ economic provizoriu de 100.368.680.253 lei1779.
În acel context s-au înfiinţat „Oficiile Industriale”, care aveau ca scop redresarea
economică a ţării în 5 ani 1780. Astfel apare primul plan cincinal.
Concesiunile capitaliste de terenuri petrolifere, funcţionau încă în 1947, Societatea
“Româno – Americană” luând trei hectare la Şoimari, judeţul Prahova, de la trei
proprietari 1781. În primele 5 luni ale anului 1946 societatea a extras 44.102 t petrol şi a
folosit la cracare 200.400 t 1782. Avea sonde de explorare în 7 zone ale ţării 1783. Ultima
menţiune despre rafinărie, înainte de epoca instaurată de comunişti, a fost că a primit, în
1947, un permis de explorare a structurii Ariceşti, Prahova, împreună cu societăţile „Steaua
Română”, „Unirea”, şi „Sospiro”. Era însă obligată, în 6 luni, să înceapă săpatul mecanic
pentru căutarea în adâncime de zăcăminte de hidrocarburi. Şi să “continue lucrările până
la atingerea unui strat productiv” 1784. În 1947, până în decembrie, societatea a extras
504.000.000 t petrol şi a forat 21.500 metri 1785.
Interesantă a fost atitudinea a şapte industriaşi români care, în plin avânt comunist,
au constituit, cu un capital de 100 milioane lei, Societatea „Obârşia Petroliferă” 1786.
Comisia specială a petrolului, care activa în cadrul „Comisiei interministeriale de
redresare economică”, a întocmit programul de activitate a industriei petroliere pentru
semestrul II al anului 1947. Pentru succesul lui s-a mizat pe “sosirea utilajului comandat în
Cehoslovacia şi pe sprijinul larg ce ni se acordă de către U.R.S.S” 1787.
Au apărut legi, precum Legea nr. 210/1947 pentru organizarea Institutului Geologic
al României.

1777
Idem, anul XLVIII, nr. 7 – 8, pag. 199.
1778
Ibidem, pag. 240.
1779
Idem, anul XLVIII, nr. 3 – 4, pag. 115.
1780
Idem, anul XLVIII, nr. 5 – 6, pag. 121.
1781
Ibidem, pag. 136.
1782
Ibidem, pag. 149.
1783
Ibidem, pag. 157.
1784
Idem, anul XLVIII, nr. 11 – 12, pag. 337.
1785
Ibidem, pag. 329.
1786
Idem, anul XLVIII, nr. 5 – 6, pag. 163.
1787
Idem, anul XLVIII, nr. 7 – 8, pag. 224.

432
 4.23 Naţionalizarea

De la 11 iunie 1948 s-a trecut la naţionalizarea industriei româneşti, care a fost

catalogat drept “act istoric care a însemnat schimbarea proprietarului”, obiectivul
economic naţionalizat fiind considerat “bun al întregului popor” 1788.
La 27 august, la Ministerul Industriei şi Comerţului, a avut loc o şedinţă prezidată de
Gheorghiu-Dej care s-a adresat reprezentanţilor societăţilor petroliere. Reprezentantul
Societăţii „Româno – Americană” la această întrunire a fost ing. Cristodulo. S-a decis
menţinerea opririi din funcţionare a rafinăriilor „Revoil”, „Xenia”, „Niculescu – Ciufu” şi
„Est – Petrol” şi oprirea rafinăriei „Dacia – Română”, din Ploieşti, şi „Iras”, din Bucureşti.
S-a stabilit ca rafinăriile „Standard” şi „Unirea” să conlucreze. La această şedinţă s-a
hotărât ca în domeniul producţiei să se standardizeze mijloacele de extracţie şi
generalizarea, pe întreaga industrie, a metodelor cu rezultate favorabile 1789.
Pentru a simplifica lucrurile, s-a hotărât construirea unei rafinării moderne
considerându-se că, în 1937 și 1938, industria rafinării petrolului se găsea într-o fază
avansată de modernizare 1790.
În figura 4.54 este prezentată o schemă de prelucrare modernă [1791].

Fig. 4.54 Schema de prelucrare modernă [ 1791]

1788
Idem, anul XLVIII, nr. 7 – 8, pag. 228.
1789
Ibidem, pag. 239.
1790
Idem, anul XLVIII, nr. 11 – 12, pag. 303.
1791
M. P., anul XLVIII, nr. 11 – 12, pag. 304.

433
 Domeniul petrolului, de unde ruşii puteau profita mai mult, a fost „etatizat” cu
prioritate.
Ultima lovitură a noilor puternici ai epocii s-a produs la 30 decembrie 1947, când
forţele comuniste interne, “sfătuite de puterea sovietică”, au impus abdicarea regelui
Mihai, iar Regatul României era proclamat Republică Populară 1792.
A fost numit prezidiul Republicii Populare Române care avea 5 membri: C.I. Parhon,
Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gh. C. Stere şi I. Niculi 1793. Din acest punct s-a urgentat
construirea societăţii socialiste, după model stalinist.
Rămâne de cercetat, posibil într-o altă lucrare de doctorat, subiectul evoluţiei
Societăţii “Româno – Americană”, care a fost transformată radical.
Ca repere de pornire oferim următoarele informaţii:
După această dată, 11 iunie 1948 , rafinăria a purtat mai multe nume:
- 11 Iunie – până în 1948;
- Petrolifera Muntenia – până în 1950;
- Sovrom Petrol – Rafinăria Teleajen – până în 1956;
- Rafinaria 3 Teleajen – până în 1961;
- Rafinaria Teleajen Ploieşti – până în 1974;
- Combinatul Petrochimic Teleajen – până în 1989” 1794.
Ar putea fi studiat şi dosarul întocmit de Miliția Ploiești și continuat de Securitatea
română, aflat la C.N.S.A.S., referitor la accidentul de la Piroliză, de la sfârşitul anului
1983. Persoana desemnată pentru efectuarea investigaţiilor producerii accidentului a fost
col. Andrei Banu, care în 2022 deţinea informaţii foarte interesante privind derularea
evenimentelor. Din colportările de atunci, am aflat că au fost zeci de morţi, că puteau fi
mult mai mulţi. Tristul eveniment a fost atât de important că la scurt timp de la producerea
lui, după cum se zvonea, preşedintele României socialiste, Nicolae Ceauşescu, a venit
plângând cât de repede a putut, cum mărturisea col. Andrei Banu.
De asemenea, în cartea Secunde tragice, zile eroice, coordonată de Aristide Buhoiu,
sunt prezentate informaţii provenind de la scriitorii români despre cutremurul din 1977, şi
despre modul în care acesta a afectat rafinăria.
În concluzie, despre evoluţiile din această perioadă, putem spune că petrolul
românesc și evoluţia destinului său au influenţat, cu precădere în anii 1920, 1940 şi 1947,
modul în care a evoluat industria, graniţele şi sistemul politic al României.

1792
Ivănuş Gheorghe ş.a., op.cit., pag. 413.
1793
M. P., anul XLVIII, nr. 11 – 12, pag. 207.
1794
Arhiva Rafinăriei “Petrotel ‒ Lukoil” Ploieşti.

434
 4.24 Concluzii

În acest capitol am relevat încă un factor determinant pentru dezvoltarea industriei de

petrol româneşti rezultat de producerea toluenului. Toluenul apare în mod natural în
concentraţii mici în petrol şi este produs în mod industrial în cadrul procesului de obţinere
a benzinei prin reformare catalitică, sau prin cocsificarea cărbunilor de pământ. Această
substanță, când este fabricată prin nitrarea totală a toluenului, devine Trinitrotoluen (adesea
abreviat T.N.T), care este un compus chimic folosit ca exploziv.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, petrolul a devenit tot mai necesar celor
două tabere aflate în luptă, nu doar pentru obţinerea de benzină sau motorină utilizate la
trupele motorizate, ci şi pentru fabricarea de explozibil. Acesta era uşor de obţinut, dacă se
trata petrolul la 6000 Celsius se obţineau 25% benzen, 16 % xilen şi 32% toluen, ceea ce
reprezintă materia primă pentru explozibili! A devenit clar că petrolul era necesar
beligeranților și pentru producerea dinamitei, nu doar pentru a fi folosit în producerea
combustibililor, motorină și benzină.
În continuare am prezentat dezvoltarea Rafinăriei “Româno – Americană” între 1939
și 1947. Încă înainte de începerea celui de-Al Doilea Război Mondial, reprezentanții
Rafinăriei “Româno – Americană” au pus accent pe utilizarea cracării în procesele de
distilare a petrolului economisindu-se, în 1937, 1.667.000 t ţiţei, ceea ce a reprezentat 20%
din cantitatea utilizată. Producţia zilnică de petrol obținută de la sondele societăţii, în
decembrie 1938, a fost de 220 vagoane/zi, iar producţia totală a fost de 6.800 vagoane. În
privinţa prospecţiunilor, Societatea a primit un permis care i-a permis să desfăşoare lucrări
în judeţele Arad, Bihor, Sălaj, Satu Mare şi Cluj.
Conducerea firmei „mamă”, Standard Oil of New Jersey, a decis ca biroul din
Bucureşti, unde lucra R.P. Bolton, conducătorul tuturor exploatărilor acestei societăţi în
Europa, Egipt şi Asia, să fie mutat la Haga pentru că acolo “se aflau sediile şi grupurilor
mondiale de petrol iar dezvoltarea lucrărilor de exploatare s-a deplasat oarecum”. S-a
ținut cont și de faptul că “Societatea “Româno – Americană” reprezintă cea mai
importantă întreprindere pe care „Standard Oil” o avea în Europa”. Producţia rafinăriei a
crescut de la 7,02%, cât reprezenta în producţia generală a României, în 1936, la 13,6% în
1938 din acea producţie. În literatura de specialitate nu a s-a menționat o descriere
amănunțită a instalaţiilor şi proceselor tehnologice ale rafinăriei “Româno – Americană”,
decât pentru anul 1939.

435
 În arhiva de la Rafinăria “LukOil” erau trecute următoarele dotări tehnice: instalaţii
de distilare constând într-o instalaţie tubulară sistem “Standard Oil”; o baterie de distilare;
o instalaţie tubulară pentru distilarea păcurii parafinoase, iar pentru rectificarea benzinei,
rafinăria avea o baterie de 3 cazane; instalaţii de cracare; instalaţii de rafinare; instalaţii
auxiliare; instalaţia de distilare tubulară din anul 1937; parcul de rezervoare. În rafinărie își
desfășurau activitatea 1.396 salariați, din care 5 erau încadrați ca personal tehnic superior;
15 – mijlociu şi 612 inferior; 3 persoane lucrau ca personal administrativ superior, 121
inferior, iar restul de 640 era personal necalificat. În acel an, Societatea “Româno –
Americană”, era apreciată ca fiind una dintre cele mai moderne din Europa.
De fapt, anul 1938 a reprezentat pentru această rafinărie, ca şi pentru celelalte
rafinării din Ploieşti, anul în care au atins stadiul lor maxim de dezvoltare din perioada
interbelică.
Un factor foarte important pentru progres a fost generat de evoluţia legislaţiei, iar un
exemplu a fost reprezentat de adoptarea Legii Minelor din 1937. Datorită evoluţiilor din
industria de petrol, încă din perioada 1935 – 1936 se considerase necesară modificarea
acestei legi. Legea Minelor din 1934 a fost supusă unei complexe revizuiri din partea
reprezentanților statului, precum şi a celor din industria de petrol, cu scopul de o face
compatibilă cu noile realităţi economice. S-a încercat să fie făcute modificări care să evite
formulări birocratice și s-a reuşit realizarea unor capitole care să stabilească drepturile
exploratorilor asupra suprafeţelor descoperite care să fie puse în producţie în contextul în
care statul român era proprietar al întregului subsol. Analiza a relevat că s-au modificat
120 de articole din 276 şi s-au adăugat alte 33. În actele oficiale s-a menționat că legea a
devenit “o unealtă pentru dezvoltarea viitoare a industriei” și că “o parte din perimetrele
statului se atribuie dezvoltării societăţilor cu capital românesc”. Principalele idei și
observații au constat în “necesitatea asigurării privilegiului celui care a făcut prospecțiuni
și a descoperit hidrocarburi, în înlăturarea discriminărilor dintre societățile cu capital
român și cele străin, în mărirea perimetrelor de exploatare acordate de stat”. Scopul
principal, politic, a fost de a româniza economia naţională pornind de la ideea existentă în
doctrina naţionalismului economic că “fiecare naţiune constituie o entitate economică
autonomă”. Un element care a intensificat procesul de românizare a constat în faptul că la
începutul anului 1938 Carol II-lea a instaurat un regim monarhic autoritar, pentru ca la 20
februarie 1938 să publice o nouă Constituţie, prin intermediul căreia să se stabilească
bazele juridice ale noului regim în care regele guverna prin Decrete – Legi. Modificarea
legislației a continuat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial când, pe 17 iulie 1942,

436
a intrat în vigoare “Legea Petrolului”, care avantaja societăţile comerciale cu capital
românesc. Din beneficiile care au apărut s-a remarcat reducerea impozitului, a redevenţelor
către stat, a taxelor, scutirea impozitului fiscal asupra dividendului, posibilitatea de a
accesa credite în bani. Principalul scop în timpul războiului a constat în împiedicarea
pătrunderii capitalurilor germane în industria românească, reușindu-se “înfrânarea lor, dar
nu şi stăvilirea totală a expansiunii lor”.
Destinul petrolului românesc s-a îmbogățit prin omologarea de noi invenţii. Trebuie
să precizăm, așa cum a reieșit din cercetarea subiectului, că foarte multe invenţii germane
din perioada naţional – socialistă au fost brevetate în România, atât pentru aviaţie, cât şi
pentru tancuri! O invenţie foarte importantă a fost brevetată la sfârşitul anului 1939 de
către „Standard Oil”, reprezentând un termometru pentru sonde. În total, între august 1939
și martie 1940, am descoperit că s-au brevetat în România 72 de noi invenții. Dintre
acestea remarcăm pe cea de la Societatea “Româno – Americană”, obținută în cadrul
programului “Planul pentru răsplata ideilor bune”, în 1939, când prof. dr. ing. Gheorghe
Claudiu Suciu, care va deveni membru corespondent al Academiei Române, a realizat o
nouă premieră mondială când a îmbunătăţit radical procedeul de cracare termică prin
introducerea aburului în ţevile cuptorului. Invenţia a fost atât de reușită, încât şi azi
“instalaţiile de prelucrare a ţiţeiului nu pot funcţiona fără această inovaţie”. O altă
invenţie românească de succes, deși nu de același calibru, a fost săpunul extras din petrol
(săpun cu bază de acizi naftenici), care a fost exportat.
A continuat desfășurarea de expoziţii mondiale din domeniul petrolului.
În 1940, cu începere de la 18 mai, la Tulsa, în S.U.A. s-a desfășurat o expoziţie la
care au participat 600 de expozanţi și s-a remarcat pavilionul ştiinţific unde au avut loc
expuneri de lucrări ale oamenilor de ştiinţă din 25 de ţări. Expoziția s-a încheiat cu
propunerea ca, în viitor, la Berlin, să se desfășoare al treilea Congres Mondial de Petrol,
“sub patronajul mareşalului Goring”, ceea ce nu s-a mai întâmplat din cauza celui de-Al
Doilea Război Mondial.
Un alt factor determinant, foarte important pentru dezvoltarea industriei de petrol,
inclusiv pentru cea românească, a continuat să fie dezvoltarea automobilismului şi a
aviaţiei. Am prezentat situația din România, dar și evoluția situației pe glob. În 1938,
numărul mondial de automobile ajunsese la 43.000.000, iar cel de avioane, la 100.000.
Creşterea s-a amplificat, astfel că, în privinţa numărului de automobile, în 1939, cifrele
oficiale, inclusiv cele care au fost prezentate de revista American Automobile
Manufacturers Associaton, au arătat că numărul era, pe continentul american, de

437
32.489.000, în Europa de 9.463.000, Australia 1.201.000, Asia 696.000 şi 693.000 în
Africa. În România, după statistica din 1938, numărul de autoturisme şi autobuze în
circulaţie era de 24.439, iar de autocamioane de 7.741, ceea ce a făcut ca românii să se
bucure că își depăşiseră vecinii, în Ungaria existând la acea dată un număr de 17.000 de
autoturisme şi autobuze, în Iugoslavia 11.000, iar în Bulgaria doar 3.000. Într-o situație
asemănătoare s-a aflat tonajul vaselor, care a cunoscut o creștere importantă, inclusiv al
petrolierelor. În privinţa mărimii lui, pe primul loc se situa Marea Britanie cu 3.264.241 t,
urmată de Statele Unite cu 2.800.780 t şi Norvegia cu 2.117.381 t. Procentual, aceasta a
însemnat că 30,6% din tonajul mondial era deținut de Anglia, împreună cu coloniile sau
dominioanele ei, urmată de Statele Unite – 16,8%, Japonia – 8,2%, Norvegia – 7,1 %,
Germania – 6,5 %, Italia – 5%, Olanda – 4,3%, Franţa – 4,3%.
O caracteristică evidentă a perioadei 1919 – 1939 în România, a fost majorarea
consumului intern de produse petroliere, datorită unui proces de industrializare mai
accentuat. S-a constatat că “toate întreprinderile industriale lucrează cu un randament
sporit, căutându-se pe cât posibil a se acoperi şi nevoile ce în parte se acopereau prin
importuri de produse finite”. Prin intermediul taxelor aplicate în industria română a
petrolului s-au acoperit nevoile bugetare ale statului. Un caz concludent a constat în faptul
că taxa de export pentru benzină a crescut prin majorări succesive ajungând la 4.600 lei/t în
1940.
Exportul României de produse petroliere a fost, în 1938, de 34.641.000 t, Anglia şi
Franţa fiind principalele ţări importatoare, cu 58,5%. Pentru anul 1939 s-a publicat un
raport asupra comerţului exterior al României, specificându-se faptul că produsele
petroliere reprezentau 50%.
În cartea Industria Petrolieră din România în perioada interbelică, scrisă de
profesorul Gheorghe Calcan s-a concluzionat că “Se poate aprecia că producția industriei
petroliere românești avea, prin excelență, un caracter exportativ, pentru că cea mai mare
parte a acesteia lua calea distribuirii externe”. Relevant este și faptul că, prin Decret regal,
taxa de export a crescut de la 13% la 20%. În ciuda creșterii prețurilor, a continuat să se
exporte mult, din analiză rezultând că prețurile de export, la produsele petroliere, au
crescut de peste 30 de ori. Pentru a se remarca mai simplu care era nevoia de petrol în 1940
la nivel global, am realizat un grafic cu acest subiect.
Modul în care petrolul a influenţat modificarea graniţelor României a rezultat din
câteva evaluări. Au fost două etape foarte importante, cea care a început în anul 1940, cu
continuare în 1941, şi sfârşitul acestui proces, în perioada 1944 – 1947.

438
 Problemele au început cu atitudinea lui Adolf Hitler, care a încercat să intre în
posesia petrolului românesc nu printr-un atac direct asupra României, pentru a nu risca
repetarea situațiilor din Primul Război Mondial, când România şi-a autodistrus industria de
petrol, ci a folosit intimidarea sau manipularea celor interesaţi să beneficieze de diverse
avantaje, cât mai ilicite, din bogăţiile României.
O primă menţiune în privinţa planurilor ofensive ale Reichului făcută de Adolf Hitler
a fost relevată într-un discurs din martie 1939 când, în privinţa Ungariei şi României, nu a
menționat că prevede acţiuni militare, dar a precizat că se intenționa “intrarea lor în
spaţiul vital al Germaniei”.
În pregătirea acestor planuri de război, un proiect important a fost cel prin care s-a
demarat producerea de combustibil sintetic, din lemne. Am analizat acest subiect pentru că
a fost important în evoluția situației politice a acelor ani, deși s-a precizat că România nu
era interesată să aibă o astfel de producție. Existau mai multe procedee aplicate şi în
Anglia, Franţa, Italia, dar cele mai bune rezultate le obţinea Germania.
Încă din anul 1927, La Leuna, o localitate situată în apropiere de Lepzig, după
apariţia procedeului „Tropsch – Fischer” a început construcţia unei uzine ce era proiectată
să obţină benzină sintetică din cărbune de către “I.G. Farbenindustrie”.
Dezvoltarea acestei uzine a fost amplă, pe măsura creşterii necesităţii de produse
fabricate. În 1939 uzina a avut un număr de 20.000 de muncitori şi funcţionari și a produs
400.000 t/an de benzină sintetică obţinută din prelucrarea a 1.300.000 t lignit. În procesul
tehnologic se menționa că întâi se obţinea metanol, apoi benzină.
Conform filozofului austriac Wittgenstein “ţinând cont de totalitatea lucrurilor”,
cum am precizat în capitolul 1, remarcăm faptul că în acea epocă s-a produs inversarea
situaţiei din 1857, când gazul lampant, obţinut din rafinarea petrolului înlocuia pentru
iluminat uleiurile obţinute din rapiţă. În 1936, s-a procedat invers, lemnul fiind utilizat
pentru obţinerea de benzină.
Prima campanie a lui Hitler, după cum am descoperit în documente, a fost paşnică.
Scopul ei a fost de a creea o diversiune în fața tuturor europenilor democraţi. Un astfel de
exemplu, în relaţie directă cu petrolul, a fost cel de fabricare de motoare pentru avioanele
de vânătoare aflate în construcţie, lucru interzis prin Tratatul de pace de la Versailles pe
care Germania l-a semnat pe 28 iunie 1919. Hitler s-a arătat interesat de maşiniile de curse,
a finanţat realizarea lor folosind proiectul pentru a masca programul de înarmare.
Un reper important pentru destinul petrolului românesc, în acea perioadă de dinainte
de declanșarea războiului, a fost cel de la 23 martie 1939, când, pentru a stopa acţiunile

439
germane, s-a semnat un tratat economic cu această ţară la Bucureşti, care a fost catalogat
pe 25 martie 1939 de ziarul Financial News, „cel din urmă triumf german nesângeros”. A
fost de remarcat că în acest tratat economic româno – german faptul că nemţii considerau
România “un partener cu multă experienţă economică, cu o înaltă tehnică şi mult spirit de
organizare”.
Analiza datelor referitoare la exportul de petrol al României în 1940 au indicat, după
opinia istoricului Philippe Marguerat, că Anglia a primit mai mult petrol ca Germania, în
timp ce, după statistica istoricului român Gheorghe Buzatu, situația a fost invers. Am
prezentat într-un grafic cantitățile exportate cu precizarea că istoricul român a avut
dreptate, diferențele între cantități fiind date de faptul că perioada de analiză diferă, acestea
fiind calculate pe 7 luni, respectiv 9 luni.
Imediat după începerea războiului în septembrie 1939, Germania, prin legaţia de la
Bucureşti, a emis două comunicate ce au avut o importanţă deosebită în ce priveşte mersul
normal al relaţiilor de schimb dintre cele două ţări. Germanii au specificat faptul că au luat
măsuri pentru menţinerea exportului cu România şi au precizat că doresc intensificarea
acestuia şi mai mult, urmând ca exporturile petroliere ale României să fie efectuate pe
Dunăre.
După capitularea Franţei, în 1940, au început presiunile Germaniei asupra României
într-un mod temperat, pentru că era posibil ca România să desfășoare acţiuni ca în Primul
Război Mondial, când și-a autodistrus industria de petrol. Germanii bănuiau corect, exista
planul întocmit de Léon Wenger la 1 octombrie 1939 şi care, la 18 octombrie 1939, intrase
în atenția guvernului din Paris. Planul Wenger prevedea ca puţurile de petrol să fie
distruse, în timp ce şi circulația pe Dunăre să fie blocată, cu scopul de a întrerupe legăturile
fluviale româno – germane. Aceste modalităţi de a-l împiedica pe Hitler s-au remarcat pe 3
iulie 1940, când flota franceză, care staționa în portul algerian Mers-el-Kebir, a fost
distrusă de englezi.
Existenţa unui astfel de plan, chiar şi teoretic, l-a determinat pe Hitler să îşi
coordoneze acţiunile întâi cu Ungaria, pentru a intimida conducătorii României.
Ținând cont de desfășurarea evenimentelor, prima măsură luată de guvernul
României a fost să ordone mobilizarea parţială şi concentrarea trupelor pe graniţa de vest.
Analizând după criteriul cronologic, am remarcat că prima mişcare a Germaniei lui
Hitler a fost cea de la 23 august 1939, când se semnase Pactul Ribbentrop – Molotov, prin
care „Germania angajează împotriva României, Moscova, Ungaria şi Bulgaria”. Pentru a
vedea resorturile care au provocat reacțiile cancelarului german, i-am analizat cartea

440
urmărind diferența dintre ceea ce afirmase teoretic și ce a făcut practic. A rezultat că
atracţia petrolului românesc l-a determinat pe Adolf Hitler să îşi contrazică opiniile
publicate în 1925 şi 1926 în cartea Mein Kampf, unde scrisese despre maghiari şi bulgari
peiorativ, astfel: “dintr-o trăsătură de condei un nenorocit de slav, venit din Mongolia”…
Tot în acea carte latinii au fost trataţi cu respect, chiar laudativ!
Pentru a avea mai mare grijă de petrol, guvernul României a stabilit un nou regim al
exporturilor şi importurilor, iar controlul acestuia a fost în sarcina unui organ special
înfiinţat – “Oficiul schimburilor cu străinătatea”.
La 16 ianuarie 1940, din acesta s-a constituit “Comisariatul general al petrolului”,
care avea ca scop controlul şi coordonarea exploatărilor de ţiţei. Statistic, s-a observat că
preţul produselor de export a crescut până la finele anului 1939 cu până la 136%, în timp
ce sporul producţiei de ţiţei s-a situat între 196% şi 259%, după calitate. Acest proces de
majorare va continua în 1945, constatându-se o creștere a prețurilor la benzină, de peste 30
de ori față de anul 1938.
Pentru a atenua situația periculoasă care fusese creată de Hitler pe 27 mai 1940,
România a încheiat cu Germania un acord special, “Qel Packt”, în baza căruia producţia de
petrol a României era pusă la dispoziţia trupelor germane contra armament. Această
convenție nu contat prea mult, pentru că, în vara anului 1940, în goana după petrolul din
România, Germania a sprijinit revizionismul ungar şi bulgar, după ce Rusia fusese prima
care începuse dezmembrarea ţării, primind, prin Ultimatum, Basarabia şi Bucovina de
Nord. În favoarea Ungariei s-a pierdut Transilvania de Nord – Vest iar, în favoarea
Bulgariei, Cadrilaterul.
Nici Franţa, mai ales în 1940, nu s-a implicat, ea însăşi având probleme majore.
Efectul lor final a fost abdicarea în faţa Germaniei.
Analizând harta de atunci, se remarcă limpede că ținta principală, conform noii
granițe cu Ungaria, era Valea Prahovei, cea mai importată zonă petroliferă a României.
Încă o dată, destinul petrolului românesc a influențat granițele țării. Pentru a vedea mai clar
cum a fost posibilă această situaţie, am aşezat toate datele despre petrol în “Fişa agresorilor
şi a aliaţilor cu afacerile în petrolul românesc” și a rezultat faptul că aceste ţări importau
din România o cantitate mare de petrol şi produse derivate, chiar şi ruşii, care produceau de
trei ori mai mult! Datele statistice au arătat că numărul de rafinării, în U.R.S.S, în aprilie
1940, erau de 19, şi aveau o producţie de 31.875.000 t. În acelaşi an, România avea 48 de
rafinării, cu o capacitate de distilare de 10.900.000 t.

441
 Rătăcită în arhive, ori deliberat ignorată în perioada comunistă, s-a întâmplat o
acţiune cu U.R.S.S.-ul în prim plan. Am descoperit-o și o readucem în atenție în această
lucrare. După ce a luat României, în vara lui 1940, Basarabia şi Bucovina de Nord, în
primăvara anului 1941 i-a solicitat țării să-i exporte 30.000 t de benzină, pentru a-i servi
„la aprovizionarea ţinutului Basarabiei şi regiunii Odesa”. Pentru a se înţelege mai
limpede situaţia, specificăm că producţia de petrol a U.R.S.S, în 1941, era de 30.961.000 t.
În acea perioadă, nici aliaţii tradiţionali ai României nu i-au oferit vreun sprijin
pentru a contracara vecinii ei vorace, deşi existau relaţii economice foarte bune cu aceştia.
Un exemplu îl reprezintă evenimentul care a avut loc în ziua de 10 mai 1939, când
România a semnat cu Anglia un protocol economic la Bucureşti, în scopul dezvoltării
acestor relaţii prin care s-a prevăzut o creştere a exportului românesc, care „capătă o
fericită deslegare prin facilităţi de garantarea unei sume până la 5.000.000 £ ce va fi pusă
la dispoziţia guvernului român”.
În privinţa exploatării petrolului exista un pasaj în care erau prevăzute expres
următoarele aspecte: guvernul regal român recunoaşte că „este în interesul economiei
româneşti ca societăţile petrolifere existente în România să fie încurajate a-şi extinde
operaţiunile cu scopul de a spori producţia de petrol şi calitatea rafinajului. Guvernul îşi
propune să acorde tratamentul naţiunii celei mai favorizate societăţilor petrolifere cari
comportă în substanţială măsură interese financiare britanice”.
În timpul războiului s-a dovedit elocvent nivelul de investiţii al străinilor în industria
română de petrol. Este de remarcat că pe primul loc, în anul 1940, era tot Marea Britanie,
cu 20,62%, în timp ce Germania avea 0,38%. Tot în acel an, la 15 noiembrie, Generalul
Ion Antonescu, şeful statului, demobilizează armata, după ce îl vizitase la Roma pe unul
din artizanii sfărâmării graniţelor României Mari, pe fascistul Mussolini.
După toate pierderile teritoriale ale ţării, petroliştii români au rămas optimişti:
„Lăsând la o parte trecutul, avem datoria de a ne uni şi a ne sili să fim la înălţimea
directivelor ce ni se dau”. Cu cine aveam de a face s-a văzut din atrocităţile făcute de
unguri în Ardealul de Nord şi am prezentat o legitimaţie de refugiat eliberată în 1942 în
subcapitolul „O poveste reală despre petrolul românesc”, pe lângă analiza acestui subiect.
În perioada 1935 – 1940 au apărut legi şi regulamente care au promovat dezvoltarea
industriei de petrol într-un context politic de extremă dreaptă. Una dintre primele măsuri
luate în România a fost înfiinţarea unei noi funcţii: comisari de românizare, care aveau
rolul, conform instrucţiunilor primite de la Ministerul Economiei Naţionale, “de a

442
împiedica înstrăinarea de acţiuni şi bunuri fără ca prin aceasta să se stingherească
operaţiunile normale de producţie, comerţ sau credit”.
În timp ce se lucra la punerea în practică a acestei măsuri, s-a produs un puternic
cutremur de pământ, în noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940. Analizele economice au
arătat că producţia totală a societăţilor comerciale, în zilele 10, 11 şi 12 noiembrie, a scăzut
cu aproximativ 7%.
La multe societăţi care activau în industria petrolieră s-a continuat implementarea
procesului desfășurat de stat care urmărea „românizarea”, inclusiv la Societatea “Româno
– Americană”. Programul s-a desfășurat cu unele probleme, depinzând de numărul de
cetăţeni străini angajaţi. Pentru a facilita introducerea lui şapte mari companii petroliere au
întocmit un memoriu asupra regulamentului de aplicare a „legii pentru utilizarea
personalului românesc în întreprinderi”, a fost prezentat Ministerului de Industrie şi
Comerţ. Opiniile din acest document susţineau că românizarea trebuia „să se facă după
norme care să ţină seama de situaţia de fapt”. Cu această ocazie, companiile au prezentat
mai multe de sugestii pentru încadrarea personalului societăţilor petrolifere în categoriile
prevăzute de „Legea pentru utilizarea personalului românesc” şi s-au întocmit liste cu
funcţiile existente în rafinărie. Din păcate, ţinând cont de rezultatul războiului împotriva
Uniunii Sovietice, românizarea s-a terminat cu sovietizarea!
Din punct de vedere economic, remarcăm faptul că în 1941 Rafinăria “Româno –
Americană” a prelucrat 780.000 t petrol şi avea un capital de 0,9 miliarde lei.
Creşterea producţiei era stimulată prin premieri, recompense, insigna “10” și “20”
ani de serviciu în rafinărie, iar invenţiile şi inovaţiile aplicate erau recompensate. Consiliul
de Administraţie a hotărât creşterea valorii unei acţiuni de la 360 lei la 600 lei, iar capitalul
social s-a stabilit a fi de 1,5 miliarde lei.
Totodată s-au desfăşurat şi acţiuni importante la Societatea “Distribuţia”, unde şi
membrii din Consiliul de Administraţie ai rafinăriei erau acţionari. Societatea avea, în
decembrie 1941, 121 depozite principale şi 8 secundare, iar în 1943 deținea 190 de
autovehicole, un număr foarte important pentru acel timp.
După distrugerea României Mari, în 1940, şi începerea campaniei împotriva U.R.S.S.
la 22 iunie 1941, Ministerul de Finanţe al României a lansat, la sfârşitul acelui an,
Împrumutul Reîntregirii. Prezentăm un exemplar al acestui document, Bon pentru
înzestrarea Armatei, în Anexa 4.8. Informaţii despre lansarea lui au fost publicate în
Monitorul Oficial nr. 59/1942. Tot în 1942 a început și un proiect care viza alimentarea
Bucureştiului cu gaze naturale. Mai este de remarcat că, în perioada 23 martie 1939 – 9

443
februarie 1944, între guvernul român şi cel german au fost semnate 91 de documente
oficiale, multe referitoare la petrol. România declară război Rusiei, ceea ce face ca aliații
lor să fie implicați în această problemă. “Din punctul de vedere al englezilor, declarația de
război a românilor a rezolvat erorile britanice, ezitări și ambiguități. Evident, ținta
principală a fost miza petrolului românesc”, s-a menționat în cartea englezească Romania
observed.
La scurt timp după începerea campaniei militare împotriva U.R.S.S., teritoriile
româneşti pierdute prin Ultimatum sunt reîncorporate României şi extinderea a continuat
spre est. Datorită acestui lucru, ţara a devenit cel mai important stat la Marea Neagră.
Argumentul a fost dat de petrol: ruşii aveau un trafic maritim de 11,4 milioane t anual, iar
România de 12,09 milioane t, incluzând şi Odesa, cu 3,8 milioane t.
În perioada războiului au existat mai multe modificări de legislație. Una dintre
acestea, foarte importantă, pentru a asigura statului posibilitatea de a dirija activitatea
industriei de petrol, după “interesele superioare ale ţării”, a fost emiterea unui Decret –
Lege, cu 17 articole, publicat în Monitorul Oficial nr. 228 din 29 septembrie 1943, prin
care s-a organizat producţia, prelucrarea şi distribuirea petrolului brut.
O observație foarte importată în această teză de doctorat este analiza consumului de
motorină la tancurile folosite de beligeranți. Faptul că au existat tancuri germane cu un
consum care a depăşit de 4 ori modelul rusesc cel mai des întâlnit, tancul T – 34, a devenit
un argument care demonstreză o dată în plus înverșunarea cu care Adolf Hitler a
transformat România într-o țintă, și anume petrolul ei!
Urmare a faptului că S.U.A. declarase război României (5 iunie 1942), ca răspuns la
declaraţia de război primită din partea României (12 decembrie 1941) s-au declanşat
bombardamentele aliaţilor care au vizat rafinăriile românești. Au avut loc trei raiduri şi am
prezentat principala ţintă, oraşul Ploieşti, conform datelor înregistrate la Biroul Oficiului
Statistic. La acest subiect am prezentat unele dintre efectele bombardamenelor, așa cum au
fost descrise într-o fişă de despăgubire a civililor, emisă în 13 iulie 1944, la Ploiești, redată
integral în anexele de la această lucrare, precum și un interviu realizat cu unul dintre
aviatorii americani participanți la raiduri.
Pentru a trata subiectul complet, am inclus informaţii în ceea ce privește măsurile de
apărare prin prezentarea unor imagini ale unui adăpost antibombardament, subiect pe care
ni l-a comentat generalul (r) Constantin Drăghici. De asemenea, în cazul prizonierilor de
război americani proveniţi de pe bombardierele doborâte, am inclus fotografii din colecția
Muzeului Petrolului Ploiești și am prezentat situația lor din detenţia din România, așa cum

444
a rezultat din analiza lui Alesandru Duțu. În măsura posibilităților, a dotării arhivelor, după
o cercetare amplă, am realizat și am inclus în teză și o comparație prin imagini a unui
obiectiv industrial din interiorul Rafinărie Româno – Americană, înainte de bombardament
și ceea ce a rămas după!
Am continuat analiza după terminarea războiului din Est, la 23 august 1944, relevând
cum s-au produs alte schimbări radicale, inclusiv ale graniţelor, precum şi de sistem politic.
În perioada iulie – august 1945 cea mai intensă activitate a reprezentat-o cea a
analizelor şi concluziilor. Prima concluzie a celor de atunci a fost că, prin capitularea
Japoniei, s-a petrecut “Sfârşitul războiului imperialist, de aservire a popoarelor datorită
înfumurărilor unor puteri dictatoriale ce s-au considerat de esenţă superioară dacă nu
chiar divină”.
Remarcăm şi noi faptul că, în urma analizei pe care am făcut-o pentru perioada
ianuarie 1939 – iulie 1944, distanţa Germania – România a fost acoperită de 2,272 ori,
însumând lungimea trenurilor prin care s-a exportat petrol.
După 23 august 1944 Societatea „Româno – Americană”, la fel ca toate rafinăriile
româneşti, odată cu încetarea bombardamentelor aliate, şi-a reluat activitatea de refacere a
instalaţiilor, activitate care a fost terminată în decembrie 1944. A reînceput producţia şi, în
primul semestru din 1945, totalul produselor obţinute din activitatea de distilare a fost de
240.232 t. În august şi septembrie 1946, Societatea „Româno – Americană” a exploatat
310 sonde la Băicoi şi a extras 2.246.995 de t de produse petroliere, ceea ce a însemnat o
diminuare, comparativ cu ce s-a obţinut în 1945, în aceeaşi perioadă de timp, când au fost
obţinute 3.147.411 t.
În acea perioadă Guvernul român a căutat soluţii pentru revigorarea exportului, nu
doar spre est, ci şi în întreaga lume. În Cehoslovacia s-a exportat gaz și 1.158 t de benzină
în luna iulie 1945, 421 t benzină în septembrie şi 1.658 t în noiembrie. În U.R.S.S. rafinăria
a trimis, în primele 6 luni din 1946, 154.043 t de produse petroliere.
Când s-a încheiat stabilizarea situaţiei politice, România și-a reluat constant exportul
de petrol şi produse petroliere, cu menţiunea că acesta începuse în perioada de dinaintea
terminării războiului mondial în Europa, când între România şi U.R.S.S. se încheiase un
acord de colaborare. Documentul a fost semnat pe 8 mai 1945, la Moscova, şi publicat în
Monitorul Oficial nr.133 din 15 iunie 1945, reprezentând “cel dintâi acord economic şi
comercial încheiat după armistiţiu cu marile puteri”.
Convenţia de Armistiţiu, care cuprindea 20 de puncte şi avea 6 anexe, a fost semnată
la Moscova, la 12 septembrie 1944, din partea României de Lucreţiu Pătrăşcanu, generalul

445
Dumitru Dămăceanu, Barbu Ştirbei şi Gheorghe Pop, iar din partea U.R.S.S., de mareșalul
Rodion Malinovski. Conform acestui act, ruşii urmau să primească, în 6 ani, suma de
300.000.000 $ ca despăgubiri de război, sumă ce putea fi achitată în produse petroliere,
cereale, maşini, vase maritime şi fluviale. Menţionăm că jumătate din aceşti bani era
acoperită de produse petroliere, iar 20.964.404 $ prin utilaj petrolier aflat în producție. O
altă prevedere a fost că graniţa de est va fi cea de la 28 iunie 1940. Totodată s-a stabilit că
trebuie efectuată eliberarea tuturor celor arestaţi care au fost în favoarea Naţiunilor Unite.
Din analiza subiectului a reieşit și faptul că solicitările rușilor, în primul an de
ocupație, au depășit cu mult realitatea. Un exemplu concludent a fost cel din ianuarie 1945,
când englezii au sfătuit Guvernul României să semneze un acord cu rușii prin care să ofere
ca despăgubiri, timp de 6 ani, mai mult de 1,5 milioane tone de petrol anual. Răspunsul
românilor a fost negativ, dintr-un motiv straniu, la prima vedere: nu se putea livra cantitate
de petrol menţionată, întrucât rușii au luat instalațiile cu care se realiza acea producție. S-a
precizat clar că 6 milioane t/an de petrol sunt imposibil de realizat din rezervele cunoscute,
fără a avea la dispoziție și echipamentul luat de ruși.
În ciuda acestor probleme, la 3 iulie 1946, s-a semnat un acord comercial cu Franţa,
în care se stabilea un export de produse petroliere în valoare de 400.000.000 franci francezi
şi de import de diverse produse, printre care şi pneuri pentru autobuzele din Bucureşti.
La Conferinţa de Pace de la Paris, ale cărei lucrări au început la 18 iulie 1946, la
Palatul Luxemburg, s-au stabilit şi se ratifică frontierele şi daunele pe care România, care a
fost reprezentată de Gheorghe Tătărescu, ca ministru de externe, le avea de plătit ca pagube
de război. S-a semnat un tratat care conţinea 33 de articole şi 6 anexe.
În Monitorul Oficial nr. 186, din 17 august 1945, se publicase ratificarea convenţiei
dintre U.R.S.S. şi România, prin care s-a stabilit crearea Societăţii “Sovieto – Române”
care va activa în domeniul petrolului, sub denumirea de „Sovrompetrol”, iar în 21 august
1946, societatea era autorizată să exploreze, exploateze, transforme şi să comercializeze
petrolul şi derivatele sale.
Din analiza evoluției prețurilor medii de consum intern la principalele produse
petroliere, în perioada 1938 – 1945 (lei/kg), a reieşit că s-au produs scumpiri ample la toate
sortimentele de produse petroliere. Simple calcule matematice au arătat că la benzina
ușoară creșterea a fost de 12,24 ori, la motorină de 17,43, iar, cel mai mult, la benzina grea,
de 23,77. Scumpirile au fost generate și de inflație. Analiza a arătat că între anii 1939 și
1945 s-a produs devalorizarea puternică a leului, exemplul concret fiind cel al indexului
costului de viață care, în România, fusese de 100 în 1933 şi a ajuns la 689 în august 1944.

446
După război, procesul de degradare al acestui indicator a continuat, ajungând la 1.423 în
decembrie același an, și 2.172 în martie 1945. Pentru a stopa deteriorarea economică, s-a
făcut o reforma monetară, dar nu a fost singura măsură radicală din acest domeniu, pentru
că s-a întocmit un program pentru redresarea economică a ţării, care a fost publicat în iunie
1947. Pentru a îmbunătăţii situaţia etapizat, în perioade de câte 5 ani, s-au înfiinţat
“Oficiile Industriale”. În acest mod a apărut primul plan cincinal.
O realitate interesantă a constat în faptul că, în 1947, în plină ofensivă comunistă,
încă funcţionau concesiunile capitaliste de terenuri petrolifere, Societatea „Româno –
Americană” a achiziţionat trei hectare la Şoimari, judeţul Prahova, de la trei proprietari.
Datele statistice au arătat evoluția producției acestei rafinării: dacă în 1945, Societatea
„Româno – Americană” a produs 10,5% din producția totală la nivelul țării, în 1946, a
realizat 11,7%.
Ultima menţiune despre rafinărie, aşa cum am descoperit-o în Monitorul de Petrol, a
fost că a primit, în 1947, un permis de explorare a structurii Ariceşti, judeţul Prahova,
împreună cu societăţile „Steaua Română”, „Unirea”, şi „Sospiro”. Era obligată ca, “în 6
luni, să înceapă săpatul mecanic pentru căutarea în adâncime de zăcăminte de
hidrocarburi” şi să “continue lucrările până la atingerea unui strat productiv”.
La 27 august, la Ministerul Industriei şi Comerţului a avut loc o şedinţă prezidată de
Gheorghiu-Dej, care s-a adresat reprezentanţilor societăţilor petroliere, unde s-a hotărât ca
în domeniul producţiei să se standardizeze mijloacele de extracţie şi să fie generalizate, pe
întreaga industrie, metodele de lucru cu rezultate favorabile.
Domeniul petrolului, de unde ruşii puteau profita mai mult, era „etatizat” prioritar.
Aceasta a fost ultima schimbare în destinul petrolului românesc în perioada analizată.
Ultima lovitură a noilor puternici ai epocii, în privinţa sistemului politic s-a produs la
30 decembrie 1947, când forţele comuniste interne, “sfătuite de puterea sovietică”, au
impus abdicarea regelui Mihai, iar regatul României este proclamat Republică Populară.
Beneficiind şi de acestă nouă realitate, la 11 iunie 1948 s-a trecut la naţionalizarea
industriei româneşti, “act istoric care a însemnat schimbarea proprietarului”, acesta
devenind statul român, obiectivul economic naţionalizat fiind considerat “bun al întregului
popor”.

447
 4.25 Concluzii finale

Scopul acestei teze de doctorat a fost de a demonstra modul în care industria de

petrol a influențat societatea românească, granițele țării, trasarea lor de către marile puteri
care au avut investiţii în această industrie. În subsidiar, ca un studiu de caz, am analizat și
modul în care a evoluat Societatea “Româno – Americană,” de la înfiinţarea sa din anul
1904, până la naţionalizarea din 1948.
Un alt punct de interes, apărut în timpul analizei subiectului – în care am folosit
criteriul cronologic, a fost faptul că în literatura de specialitate am găsit informaţii eronate
referitoare la diverse evenimente petrecute în această industrie pe care, în măsura în care
le-am descoperit, le-am rectificat în teză lăsând informaţia așa cum exista în sursa
primordială, Monitoarele de Petrol. Un prim exemplu l-a constituit cazul primei rafinării
construite în S.U.A., în toate cărţile studiate din literatura de specialitate, fiind trecut
Edwin Drake. În urma cercetărilor a rezultat că prima rafinărie americană pentru distilarea
ţiţeiului a fost construită de Samuel Kier, la Pittsburgh, în 1859, acesta prelucrând țițeiul
obţinut din sonda lui Drake. În continuare, în analiza industriei de petrol românești, am
analizat performanţele de primul loc la nivel mondial realizate în țară și am adus spre
exemplificare multe fotografii nepublicate din arhiva Muzeului Petrolului din Ploiești.
Aceste performanțe au fost:
- prima rafinărie din lume, la Ploieşti;
- Bucureştiul a fost primul oraş din lume iluminat cu gaz din petrol lucru care,
precum a reieșit din cercetarea subiectului, a fost considerat, într-o revistă pariziană, ca „un
spectacol fără precedent”;
- România a fost prima ţară din lume cu o producţie de petrol înregistrată oficial în
statisticile internaţionale. Din analiza acestui subiect a rezultat că 220 de t au fost obţinute
din zăcămintele de la Buştenari, Călinet, Grâuşor, în judeţul Prahova, şi 55 t de la schelele
Colibaşi și Reşca, judeţul Dâmboviţa;
- cartea lui N. Cucu Starostescu, “Petroleul, derivatele şi aplicaţiunile sale”,
publicată în 1881, este prima din lume despre petrol;
- școala de maiştri sondori, apărută prin iniţiativa lui Constantin Alimăneişteanu, în
1904, la Câmpina.
Se mai pot enumera şi altele, precum: inventarea lămpii cu petrol, cu menţiunea că
“Cercetătorii din domeniul petrolului, publicaţiile de specialitate, sunt în unanimitate de

448
acord să atribuie prioritatea acestei invenţii românilor”; apariţia, în anul 1890, a primei
schele de petrol din România; recordul de adâncime a unui puţ săpat, care a ajuns la 320
metri; faptul că în 1897, Societatea olandeză “Amsterdam” a săpat primele trei sonde din
lume, pe malul râului Prahova, folosind energia electrică. Prima şi a treia invenţie
reprezintă performanţe naţionale şi au avut loc lângă oraşul Câmpina, în judeţul Prahova.
În privinţa invenţiilor de nivel mondial, în afara celor cinci cunoscute menționate
anterior, am evidențiat, în urma cercetării, faptul că România a fost prima ţară care a
exportat benzină, în anul 1900, incluzând și o imagine care atestă acest lucru.
Luând în considerare toate aceste performanţe am căutat să răspundem la întrebările
“de ce noi, de ce atunci”?
Din cercetări a reieșit că primul răspuns a constat în faptul că între anii 1800 și 1857,
cererea de petrol a crescut foarte mult, atât pe piaţa internă, cât şi la nivel mondial. Apoi a
apărut o nouă determinare reieșită din analiza prevederilor pentru ţările române, care au
fost stabilite la Pacea de la Adrianopole, din septembrie 1829, care au însemnat autonomia
Principatelor Române, libertatea comerţului pentru toate produsele, posibilitatea de a
circula pe Dunăre cu vase proprii. Toate acestea au dat un impuls dezvoltării, dar nu a
reprezentat singura motivație. Am mai relevat încă un motiv principal, şi anume obţinerea
independenţei României în 1877, care a dus la alipirea Dobrogei; acestă reuşită, după cum
va reieși din evoluția industriei de petrol româneşti, a fost foarte importantă datorită
simplificării enorme a modului de export a petrolului, ceea ce a facilitat intensificarea tot
mai accentuată a solicitărilor de produse obţinute din rafinarea petrolului şi după anul
1877.
În anul 1903, în industria de ţiţei din România activau, după precizările lui Gheorghe
Buzatu din cartea “O istorie a petrolului românesc”, la pagina 28, un total de 31 de firme,
dintre care 12 româneşti (capital 12,8 milioane lei aur), 18 austro – ungare (18,8 milioane
lei aur), 6 olandeze (14,8 milioane lei aur), 4 britanice (6,1 milioane lei aur), 2 belgiene
(4,8 milioane lei aur) şi una franceză (300.000 lei aur). Ținând cont de aceste informaţii
despre firmele din industia română de petrol, numărul total al lor este 43!
După cum a reieșit din analiza subiectului, a fost interesant procesul de înfiinţare a
Societăţii “Româno – Americană”, modul polemic în care au fluctuat opiniile, între cei
care au dorit ca Societatea “Standard Oil” să investească în România şi cei care s-au opus.
Am relevat că, în urma dezbaterilor la nivel ministerial, după 4 iunie 1904, când s-au depus
actele constitutive ale Societăţii “Româno – Americană”, cu un capital de 2.500.000 lei,
împărţit în 5.000 de acţiuni la purtător, situaţia s-a liniştit. În revista englezească The

449
Petroleum World am găsit cea mai reușită concluzie referitoare la venirea fimei americane
în România: “Păşim într-o eră nouă, a celui mai mare avânt al industriei de petrol din
România şi foloasele vor fi durabile şi solide”. După ce și-a început activitatea, Societătea
“Româno – Americană” a luat terenuri în concesiune înainte de termina construcția
rafinăriei care, la 20 februarie (5 martie pe stil nou) 1906, și-a început activitatea de
rafinare a petrolului. În funcţie de modul în care au decurs afacerile, Consiliul de
Administraţie, în diverse momente, a decis mărirea capitalului social și astfel s-a ajuns ca
la 6 iunie 1916 Adunarea Generală a Acţionarilor de la Societatea „Româno – Americană”
să îl majoreze de la 25.000.000 lei la 37.500.000 lei. Analiza subiectului a evidențiat, în
această etapă din activitatea rafinăriei, că rezultatele obţinute în industria românească de
petrol au fluctuat, fiind ori foarte slabe, ori foarte bune.
O primă menţiune despre influenţa şi importanţa petrolului în destinul graniţelor
României a apărut în Monitorul de Petrol din 20 iunie 1913, în articolul „Mobilizarea” şi a
tratat subiectul Primului Război Balcanic. A mai urmat un alt material intitulat „Acţiunea
militară a României şi petrolul”. Printre noutățile găsite în arhive se află o fotografie a
inventatorului Virgiliu Tacit, de pe front, îmbrăcat în militar. În prevederile Tratatului de
pace de la Bucureşti s-a prevăzut ca Bulgaria să cedeze României porţiunea cunoscută ca
Dobrogea de Sud (Cadrilaterul).
Tot în acel an a fost de remarcat o acțiune unică a românilor, aprobată de guvern pe 6
iunie, care a constat în înfiinţarea unui sindicat antipoluare, precum și anunţurile
specialiştilor străini care își căutau un serviciu în industria de petrol românească. În același
timp a continuat îmbunătăţirea legislaţiei din necesitate, şi nu din mimetism faţă de
străinătate.
Un succes deosebit, cu desăvârşire ignorat, pentru că nu l-am găsit nici în lucrările
Academiei Române dedicate perioadei, având ca subiect industria română de petrol, a fost
faptul că, în 1913, România a avut cea mai rentabilă industrie de petrol din lume, lucru
analizat în acel an în studiul întocmit atunci de Vasile Iscu, doctor – inginer de mine. În
continuare, am remarcat faptul că în societatea românească au apărut idei radicale înainte
ca ruşii să facă Marea Revoluţie din Octombrie, aşa cum a fost cea exprimată în seara de
25 aprilie 1916 la o conferinţă desfășurată la “Cercul de Studii Economice şi Financiare”
din Bucureşti. Autorul ei a fost inginerul C. R. Mircea. Subiectul prezentat a fost uluitor și
anume naţionalizarea industriei petrolului. Atitudinea românilor a explicat cumva noile
orientări politice care au culminat cu realizărea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

450
 Un eveniment internaţional, important pentru industria română, l-a reprezentat al II-
lea Congres de Petrol, desfăşurat în perioada 16 şi 28 august 1904, în oraşul belgian, Liége.
La această activitate ştiinţifică este de evidențiat faptul că, dintre toate statele producătoare
de petrol, România a fost singura prezentă. Și mai important va fi al III-lea Congres
Internaţional de Petrol care s-a desfăşurat la Bucureşti, în 1910, condus de preşedintele
Academiei Române, Anghel Saligny. Cea mai interesantă concluzie despre ce reprezenta
atunci industria românească de petrol a exprimat-o David Day, delegatul guvernului şi
şeful „Serviciului Minelor” din Statele Unite, care a declarat că: “nicăieri nu am văzut
atâta metodă şi pricepere în lucrări ca în România”.
O realizare foarte utilă industriei românești a fost cea de la 1 iunie 1908, când s-a
înfiinţat “Societatea anonimă pentru distribuirea produselor petrolului”, sub numele de
„Distribuţia”. A fost realizată cu scopul de a strânge produsele rafinăriilor și de a le
expedia pentru vânzare în interiorul ţării. „Româno – Americană” şi „Steaua Română” au
fost primele două societăţi comerciale din această industrie care au decis să facă parte din
proiect.
O situație deosebită reieșită din cercetarea documentelor de atunci a fost faptul că, în
1910, japonezii au venit în România, interesați să facă afaceri și să învețe din industria de
petrol românească.
Un alt reper al modernizărilor prin care trecea România a reieșit şi din faptul că în
acel an au apărut două invenţii româneşti de nivel mondial, cea a dr. Lazăr Edeleanu şi ale
lui Virgiliu Tacit – Valeriu Puşcariu care au fost utilizate, de la început, la Societatea
“Româno – Americană”. În analiza acestui subiect am folosit, pentru că lipseau din toate
materialele studiate, imaginile aflate în arhiva Muzeului Petrolului din Ploiești.
Remarcându-se inventivitatea românilor, efectele succeselor majore ale
descoperirilor făcute de aceştia, în țară s-a simțit nevoia înfiinţării unui institut de petrol. În
anul 1913 a început o analiză în România, dar și la nivel mondial, iar românii au constatat,
„într-un mod evident”, că în diverse state “se fac sforţări pentru a îndruma chestiunea
petrolului pe o cale ştiinţifică”. Concluzia autorităţilor române, “examinând în modul cel
mai obiectiv această chestiune”, a fost că ar fi bine să se centralizeze într-un institut tot
ceea ce se referă la petrol. Concluzia a fost dezvoltată, afirmându-se că: “România e locul
cel mai indicat pentru înfiinţarea unui institut de petrol”. O tentativă similară se încercase
în America, în 1910, când se proiectase un Institut de Petrol care avea scopul să adune
informaţiile cele mai importante din industria petrolieră din S.U.A. Proiectul nu a fost
realizat, iar redactorii revistei Monitorul de Petrol au explicat argumentând într-un mod

451
aparte: “Sub această formă de imperialism în ştiinţă bineînţeles că nu s-a putut ajunge la
nici un rezultat”.
A urmat un eveniment deosebit și pentru industria românească de petrol, Primul
Război Mondial. În primii doi ani România a exportat beligeranţilor petrol şi produse
derivate din acesta.
După terminarea războiului în privinţa industriei de petrol a fost elocventă analiza
pagubelor din timpul ocupației germane, pe care România le-a suferit după retragerea în
Moldova. A fost foarte important în a vedea modul în care, din acest punct de vedere, au
existat determinări asupra concluziilor din tratatele de pace. Înainte a le prezenta, redăm
opinia lui Nicolae Iorga care a fost publicată sub egida Institutului Economic Român:
„Marele război, 1914 – 1918, nu a schimbat stăpânii din industria de petrol
românească. Ea este o sinteză dintre trei elemente indispensabile: ştiinţa românească,
capitalul internaţional şi muncitorii indigeni”.
În ceea ce privește în mod direct destinul petrolului românesc, am făcut analizele
societăţilor industriale ale ţărilor învingătoare în Primul Război Mondial, țări care au trasat
și aprobat graniţa de vest a României la Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919 şi, în
special, la Trianon. Am relevat concordanţa dintre interesele ţărilor din care proveneau
societăţile petroliere care activau în țară şi felul în care a fost trasat acest hotar, incluzând
și o hartă din care se remarcă opțiunile țărilor prezente ca factor de decizie. Pentru ca
imaginea să fie completă, am analizat şi situaţia învinşilor din Primul Război Mondial,
societăţile comerciale în care investiseră afacerişti din Germania şi Austro – Ungaria,
ținând cont că, la următorul război mondial, opțiunile lor politice și militare vor fi
determinate și de petrolul românesc.
La Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919, pentru a se constata pagubele suferite de
industria română de petrol în anii 1917 şi 1918, s-a constituit o comisie engleză care a fost
coordonată de guvernele englez şi francez și, împreună cu ea, s-a implicat şi o comisie
românească. Faptul că Anglia avea cele mai multe firme implicate în industria românească
de petrol explică limpede de ce a fost aşa, atunci existând 41 de companii englezeşti active
în România! Continuând analiza, am remarcat că acea situație a devenit importantă şi
politic, ceea ce a fost de remarcat când frontiera de vest şi nord – vest a României a fost
dezbătută şi trasată la Trianon. Diplomaţii participanţi au respectat înainte de toate
principiile pe care se întemeia conferinţa, “principiul etnic”, şi s-a evidențiat clar cum
modul în care a fost trasată graniţa de vest a ţării a corespuns aproape perfect aritmetic cu
proporția intereselor “în afaceri din industria românească de petrol” a ţărilor reprezentate în
acea regiune.

452
 O informaţie deosebită care ţine de criteriul etnic a constituit-o demonstrația că
Ardealul era locuit de români, acolo unde maghiarii prezentaseră hărţi în care multe zone,
în special de munte, erau evidențiate ca nelocuite. Meritul realizării acestui reper științific
i-a aparţinut francezului Robert Ficheux.
În ansamblu, analizând toate reușitele din perioada 1904 – 1919, a rezultat și
concluzia că poate fi definită, în industria de petrol a României, ca o primă perioadă a
marilor modernizări care s-au desfăşurat în tehnică, învăţământ – în special în geologie şi
în legislaţie.
După încheierea războiului guvernul României s-a concentrat asupra găsirii de soluţii
pentru a finaliza marea conductă Băicoi – Cernavodă – Constanţa. A fost inaugurată pe 31
august 1919 și, de la Băicoi, a început pomparea petrolului lampant distilat spre Constanţa,
prin marea conductă de 300 km, ceea ce a însemnat un foarte important progres în
transportul produselor și derivatelor petroliere.
O primă concluzie în legătură cu activitatea Rafinăriei “Româno – Americană” din
timpul administraţiei germane a fost că societatea a extras cel mai mult petrol din toate
rafinăriile româneşti rămase în teritoriile ocupate.
A doua concluzie care a rezultat a fost aceea că, după retragerea invadatorilor, în
toată industria română de petrol a început o activitate amplă de reconstrucţie. Un astfel de
exemplu a reieșit și de la Societatea “Româno – Americană”, unde, de la cele 437 de sonde
active, în doar 6 luni s-a ajuns la funcționarea a 508 sonde. Tot la această societate am
remarcat că foarte important a fost modul de creştere a capitalul ei ceea ce, după război, a
generat o evoluţie accentuată. Am relevat faptul că s-au desfăşurat mai multe şedinţe ale
acţionarilor iar, în prima dintre ele, desfășurată în luna septembrie 1919, s-a hotărât să se
mărească valoarea capitalului social de la 37.500.000 lei la 150.000.000 lei. Prin această
majorare substanţială de capital, Societatea “Româno – Americană” am considerat că a
ajuns pe primul loc între societăţile active în industria românească de petrol, situaţie care
ne-a fost confirmată prin analiza revistei Bursa nr.1035, din 17 aug. 1924. O altă concluzie
asupra evoluţiei acestei societăţi a fost că mărirea puterii ei comerciale s-a datorat unei
atitudini constructive a acţionarilor, care au decis să nu încaseze dividendele care li se
cuveneau, pentru ca banii să fie folosiţi pentru viitoare investiții, mod de lucru care a
continuat.
Considerând că aceste analize vor fi utile pe viitor, în alte lucrări, am continuat să
relev informații care completează subiectele sau erori care au apărut în cărţile de
specialitate care au tratat evenimentele perioadei. În cartea fundamentală Industria de

453
petrol şi gaze din România, coordonată de Gheorghe Ivănuş, se scria, la pag. 317, că “după
Primul Război Mondial în Monitoarele de Petrol nu mai apare nici o informaţie, rafinăria
Predinger încetându-şi activitatea”. Totuşi, peste ani, în decembrie 1938 apărea, în limba
franceză, în Monitorul de Petrol, contul de profit şi pierderi a acestei societăţi ceea ce
însemna că a avut activitate. In urma analizei, opiniile a doi contabili cu funcții importante,
a reieșit că activitatea a constat în rezolvarea unor creanțe, acțiune care se poate desfășura
și peste decenii de la închiderea unei societăți. Un calcul greşit, în mod cert, a apărut la
pagina 289, proporţia, în ceea ce priveşte producţia mondială de petrol, în 1921, fiind de
2,22% pentru România, cum rezultă din calculele pe care le-am efectuat, şi nu 6,7%, cum a
fost trecut în carte. O eroare similară descoperită la pagina 287 a fost la calculul structurii
capitalului din industria română de petrol în 1921. Procentele însumate ale participanţilor,
capitalul englezesc 33,6%, românesc 24,3%, franco – belgian 17,9% şi 7% olandez,
înseamnă 82,8 %. Despre procentul de 17,2%, care rămâne după însumarea celor patru
tipuri de capital, nu se specifică cărei naţionalitate aparţine, de unde sunt investitorii,
capitalul acestora fiind de aproximativ 413.000.000 lei. În cazul informațiilor exprimate
prin procente, am realizat grafice în această lucrare.
Subiectul despre Sir Henry W.A. Deterding, “cel mai bun specialist al industriei de
petrol”, la nivel mondial, care era conducătorul grupului „Royal Dutch – Shell”, începând
din anii ’20, este incomplet. În multe cărţi de specialitate, pornind de la cea a lui Gheorghe
Buzatu, la pagina 15, se specifică faptul că Deterding era un „Napoleon al petrolului”.
Formularea completă, așa cum am descoperit-o în cercetare, îi aparţine Lordului Fisher,
amiral al flotei britanice, care, „recunoscând avantagiile cari rezultau pentru amiralitate
din înlocuirea cărbunelui cu combustibil lichid, propusă de Deterding, care au dus la
menţinerea supremaţiei flotei britanice”, îl numeşte “un Napoleon prin curaj şi un
Cronwell prin profunzime”.
Însumând progresele din acestă perioadă, a rezultat că petrolul a generat un impuls
constructiv pentru societatea românească.
Am relevat faptul că au continuat să apară multe noutăţi în domeniul transportului
produselor petroliere, subiect important, consemnata în Monitoarele de Petrol ale
perioadei, pentru că a avut o influenţă directă asupra exportului care, la rândul lui, va
influenţa interesele marilor puteri faţă de petrolul şi produsele derivate româneşti. Noutatea
care a apărut în acest domeniu a fost generalizarea folosirii reziduurilor petroliere drept
combustibil pentru vapoare. Acţiunea începuse în Anglia la scară naţională, în 1911, dar nu

454
putem ignora un exemplu din România, chiar dacă nu a luat amploare, faptul că primul
vapor alimentat cu astfel de reziduuri petroliere a fost “Regele Carol”, încă din 1906.
În analiza perioadei dintre 1917 şi 1938, am relevat că Societatea Comercială
“Româno – Americană” a trecut printr-un nou şi amplu proces de modernizare, nu doar în
cadrul rafinăriei, ci şi în procesele de foraj şi extracţie a petrolului de la diverse schele. În
procesele tehnologice a fost introdus procedeul tehnologic de cracare, în anul 1925, care a
fost preluat după modelul american de la “Standard Oil”.
Cea mai impresionantă concluzie despre întreaga industrie de petrol în perioada
interbelică a fost faptul că, în 1937, România a exportat produse petroliere în actualele ţări
importante pentru industria de petrol mondială, Iran şi Egipt. Debutul în această activitate
specială se produsese în 1932, când țara fusese prima din lume dintre țările care exportau
produse petroliere în Tunisia şi Egipt. O altă informație deosebită a fost că am exportat
produse petroliere în S.U.A., e adevărat că doar o tonă de gaz lampant şi una de petrol brut
dar, simbolic, a reprezentat un lucru foarte important.
În perioada 1938 – 1945, prețul produselor petroliere, la export, au crescut constant.
Un exemplu elocvent a reieşit din statistici, unde se arăta că datorită cererii și cantității
produse, prețul benzinei ușoare exportate s-a majorat de 30 de ori.
Dezvoltarea accentuată a industriei de petrol românești s-a datorat unor factori
rezultați din analize pe care i-am denumit “determinanţi”. Am identificat patru, și anume:
primii doi au rezultat din evoluţia la nivel mondial a consumatorilor prin numărul de
maşini şi avioane, apoi din nevoia de drumuri mai multe şi mai bune şi, ultimul, fabricarea
toluenului, acesta fiind necesar pentru producerea dinamitei. În industria aeronautică a
reieșit că solicitarea de produse petroliere a fost triplă: pentru construcţia unor piste cât mai
performante, uleiuri şi benzină de calitate superioară.
Exportul nu a fost singurul domeniu care avea nevoie de tot mai multe produse
petroliere, ci se remarcă şi evoluţia ascendentă a necesarului pe piaţa internă.
În domeniul social, imediat după Primul Război Mondial, am relevat că s-a declanşat
o primă grevă a petroliştilor generată de situaţia economică precară de atunci.
În ceea ce priveşte aspectele pozitive, au continuat să apară noi invenţii, care au
devenit succese majore româneşti, de nivel mondial.
Menţionăm mai întâi faptul că un român a descoperit petrol în Grecia acolo unde,
după multă muncă, specialiştii americani nu au reuşit. Săpăturile au fost realizate de către
“Syndicat franco–hellenique,” care era condus de inginerul de mine M. D. Niculescu.

455
 În dezvoltarea industriei de petrol a fost remarcabilă şi contribuţia lui Henri Coandă,
care este mai puţin cunoscut în acest domeniu. În anul 1926, Henri Coandă a realizat un
dispozitiv de detecţie a lichidelor în sol, care a fost folosit în prospectarea petrolieră. În
scurt timp, în Golful Persic, savantul a construit un rezervor din beton subacvatic care a
fost întrebuinţat pentru stocarea rezervelor de petrol.
Numărul invenţiilor au continuat să crească, un caz special fiind al dr. Ion Basgan,
căruia i se datorează mai multe invenţii. Exemplificăm prin invenţia brevetată în S.U.A.,
„Rotary Well Drilling Apparatus”, care a fost preluată ulterior în România cu titlul
„Forajul prin ciocan Rotary”. Americanii au folosit mult această metodă, estimându-se, în
1997, că inventatorului român îi datorau, conform datelor autentificate de brevete care
consemnează drepturi de autor, suma de 8.634.458.000 $, și din care românul nu a primit
niciun dolar. Pornind de la aceste informații, am luat în calcul faptul că aveam de plătit
americanilor o datorie din 1921, de 36 milioane $, eşalonată până în anul 1987, adică pe o
perioadă de 62 de ani, sumă care creștea substanțial datorită dobânzii, am făcut proporţia şi
am aplicat sistemul gândit pentru România. Rezultatul a fost că americanii şi-ar achita
datoria către Ion Basgan peste 14.869,666 ani, fără a mai include şi dobânda de 5%
stabilită. La 1 aprilie 1938, suma restantă a statului român din datoria către S.U.A., de 36
milioane $, ajunsese la 88.800.850 $, suma fiind a treia, ca mărime, după cele în lire şi
franci aur. Luând în calcul mărimea datorilor şi ţările cărora aveam să le dăm bani, intrarea
României în Al Doilea Război Mondial în alături de Hitler, a căpătat un argument în plus.
La începutul anului 1938 a mai apărut o altă problemă delicată în relația cu
comunitatea petrolieră mondială când, la Universitatea Oxford, s-a publicat o enciclopedie
a petrolului, în trei volume, cu titlul Ştiinţa Petrolului. La realizarea ei au contribuit şi
corespondenţi din Franţa şi Europa Centrală, dar nu a fost invitat să participe nici un
român, deși atunci, în România, inginerul Gogu Constantinescu inventase o nouă ştiinţă,
“Sonicitatea”, care putea fi utilizată în multe domenii și pe care comunitatea științifică
occidentală o cunoştea. O compensaţie a fost generată prin impresia creată la expoziţia
Arte şi Tehnici de la Paris, la secţiunea despre petrol.
Din analiza documentelor a reieșit apariția unei noi invenţii românești de succes,
săpunul extras din petrol, care a fost solicitat şi s-a export în cantităţi mari.
Din analizarea datelor unei afaceri cu petrol în care s-au înregistrat pierderi, am
descoperit care a fost motivul care a condus la crearea acelei situații, și anume comercianții
au încasat banii pentru vânzarea petrolului şi produselor obţinute din petrol luând ca reper

456
galonul american – 3,7835 litri, în timp ce la vânzare s-a luat în calcul galonul englezesc –
4,5435 litri, ceea ce a însemnat o pierdere de aproape 25%!
Dezvoltare industrială din domeniul petrolului a avut şi un efect benefic direct asupra
calităţii vieţii, după cum reiese din exemplul următor din domeniul social, unde a apărut un
proiect prin care locuitorii Ploieştiului urmau a fi alimentaţi cu gaze naturale începând cu
1921.
Evoluţia legislaţiei în industria de petrol a impulsionat tot mai mult economia
României, lucru care s-a remarcat după apariţia Legii Minelor din noiembrie 1924, primul
efect înregistrat fiind creşterea numărului de puncte de exploatare, care au ajuns în întreaga
țară la 400, la începutul anului 1926. Această îmbunătățire a pornit de la o concluzie a
guvernanţilor din acea perioadă, anume faptul “că progresele din industria de petrol
trebuie sprijinite şi cu o legislaţie adaptată la noile situaţii”.
După dezbateri contradictorii, la 18 iunie 1924 a fost votată Legea Minelor.
Reprezentanții “Asociației Petroliștilor din România” s-au pronunțat împotriva
naționalizării subsolului și a înscrierii acestei idei în proiectul Constituției aflată atunci în
lucru.
Legea Minelor a fost punctul culminant dintr-o serie amplă de măsuri economice,
precum legile comercializării, energiei şi apelor elaborate de guvernul I.I.C. Brătianu,
conformă politicii liberale “prin noi înşine”. Legea a anticipat intenţiile Statelor Unite, care
își propusese să aibă un program care să ducă la “conservarea propriilor resuse de petrol”.
În România însă, unul din efectele acestei legi a fost că producția Societății “Româno
– Americană” se diminua, în timp ce a firmelor controlate de englezi se dubla. Nu există
menţiuni, dar putem spune că românii nu au uitat cine le-a trasat graniţa de vest a țării.
Valoarea acestei legi a fost dată şi de frecventa ei îmbunătăţire! Fluctuaţiile de opinie
în realizarea ei au apărut şi datorită modificării structurii politice a factorilor de decizie,
alternanţa la putere a liberalilor şi ţărăniştilor.
Din analiza implicațiilor ei, concluzionăm că Legea Minelor a fost foarte bine făcută,
lucru care a rezultat şi din interesul guvernului columbian, care dorea să adopte o legislaţie
în domeniul resurselor naturale, a solicitat guvernului român, în 1929, “să-i desemneze un
expert în materie de legislaţie petrolieră”. Această lege a determinat evoluţia destinului
petrolului românesc până în 1937. Desigur, au existat și critici în materialele apărute în
străinătate, francezii numind-o “legea roșie”, trimitere clară la ceea ce era detestatul sistem
comunist din Rusia.

457
 În industria română de petrol a urmat un eveniment cu grave implicații, pe care l-am
prezentat cum a fost consemnat în documentele vremii, sub titlul Un incendiu monstru la
Societatea „Româno – Americană”. Din analiza evenimentelor care au urmat, am constatat
că incendiul acesta, izbucnit în noaptea de 24 spre 25 iulie 1925, şi care a durat peste o
lună, a fost destul neînsemnat faţă de cel care va urma peste 4 ani, la sonda 160 a Societăţii
“Româno – Americană”. Cel mai interesant aspect, din perspectivă constructivă, l-a
reprezentat faptul că incendiul a fost stins cu dinamita, pe data de 18 septembrie 1931, de
doi americani. Acest eveniment tragic a stimulat inspirația inventatorilor pentru că, în doar
o lună, alte 16 invenţii “interesând industria de petrol” au fost brevetate. Incendiul acesta a
fost impresionant în așa măsură, încât a intrat și în literatură. Din acel moment, prezenţa
subiectelor despre petrol în diverse forme culturale va deveni normală, inclusiv în
domeniul edilitar – administrativ.
În continuarea analizei am remarcat că odată cu îmbunătăţirea legislaţiei progresele
s-au intensificat. Programul numit în America, la Standard Oil, “Coin your ideas”, a fost
introdus şi în România, cu titulatura “Planul pentru răsplata ideilor bune”, şi a fost activ
până la naţionalizarea Societăţii “Româno – Americană”, în 1948. Activând în cadrul
acestui program, prof. dr. ing. Gheorghe Claudiu Suciu, care va ajunge membru
corespondent al Academiei Române, a realizat în 1939 o premieră mondială. Invenția a
constat în introducerea aburului în ţevile cuptorului de cracare termică, acțiunea care a dus
la îmbunătăţirea acestui proces tehnic. Am constatat că invenţia a eficientizat acea
tehnologie astfel încât şi în prezent “instalaţiile de prelucrare a ţiţeiului nu pot funcţiona
fără această inovaţie”. În arhive am găsit și am prezentat un exemplu conform căruia
electricianul Niţă Gheorghe, de la “Secţia de perforări de sonde” din cadrul Societății
“Româno – Americană”, în 1944, a fost premiat cu suma de 30.000 lei pentru
perfecţionarea şi modificarea puştii de perforat colone de sondă.
A urmat un subiect foarte important și pentru destinul petrolului românesc, pentru
industria de petrol românească și mondială, “Criza economică din 1933”. Înainte de a
demara analiza ei, am prezentat o hartă nepublicată în literatura de specialitate, “Harta
Europei în industria petrolieră, 1931”, care a apărut în “Le petrole en Roumanie”. Prin
intermediul ei se remarcă mai clar dimensiunea industriei de petrol în Europa, informație
care a facilitat înţelegerea evenimentului economic.
Primele semne ale crizei au apărut încă din 1929. În ziarul Times, la 30 mai 1930, s-a
menționat că exista “o perioadă de depresiune generală”. Cauzele ei au fost generate de
“supraproducţie şi criza de consumaţie”. Exemplele găsite în economia României au fost

458
sugestive: preţul benzinei era de 7,75 lei din care producătorul câștiga 2,5 lei, diferența
fiind taxele, iar în cazul gazului lampant care, în ianuarie 1933 costa 2,40 lei/kg la rafinărie
la sfârşitul anului, ajunsese la export 0,50 lei, deci aproximativ de 5 ori mai puţin.
În demersul nostru de a elucida ceea ce s-a întâmplat, am analizat întâi situația
politică din țară prin intermediul cărții Guverne și Guvernanți 1916 – 1938, pentru a vedea
dacă schimbările de guvern au influențat criza economică. Din informațiile din această
carte a reieșit că, în perioada crizei economice, în anii 1933 și 1934, România n-a fost
afectată de instabilitate politică, la conducere fiind doar două guverne, și anume cel condus
de Ion G. Duca, (14 noiembrie 1933 – 3 ianuarie 1934), și al doilea guvern (14 ianuarie – 9
noiembrie 1933), cu AlexandruVaida-Voevod, președintele Consiliului de Miniștri. Pentru
a avea și imaginea situației mondiale, am analizat opiniile celor mai buni economiști ai
perioadei, precum J.B. August Kessler și Sir Henry W.A. Deterding. Concluziile lor pentru
economia la nivel mondial le-am găsit valabile și pentru situația din România. Am
continuat analiza solicitând opinia unui reputat economist contemporan, Florin Dănescu,
care, din anul 2011, este preşedintele executiv al Asociaţiei Române a Băncilor.
După ce criza economică a fost depăşită, am analizat ceea ce a urmat în industria
națională de petrol. În anul 1937 a urmat o descreştere a producţiei de ţiţei a României cu
18,22% faţă de 1936, ceea ce s-a repercutat şi în scăderea exportului de produse petroliere
cu 18,48%.
În continuare, un factor foarte important în dezvoltarea industriei de petrol din
România a rămas legislaţia din domeniu, precum Legea Minelor din 1937. Atunci s-au
modificat 120 de articole din cele 276 pe care le avea Legea Minelor din 1924, iar alte 33
au fost adăugate. Principalele idei novatoare s-au referit la „necesitatea asigurării
privilegiului descoperitorului în materie de prospecțiuni; înlăturarea discriminărilor
dintre societățile cu capital român și cele străin; întinderea insuficientă a perimetrelor de
exploatare acordate de stat; mărirea nejustificată a redevențelor și impozitelor”.
În scurt timp s-a remarcat faptul că această lege a devenit “o unealtă pentru
dezvoltarea viitoare a industriei”.
Tot în legislaţie, la 20 februarie 1938, după revenirea regelui Carol II l-a conducere,
a urmat publicarea unei noi Constituţii, care avea ca scop să pună bazele juridice ale noului
regim, în care regele guverna prin Decrete – Legi. Legislaţia a mai fost modificată peste 4
ani, când, pe 17 iulie 1942, a intrat în vigoare Legea Petrolului. Aceasta a avantajat
societăţile cu capital românesc prin faptul că prevedea reducerea impozitului, a
redevenţelor către stat, a taxelor, scutirea impozitului fiscal asupra dividendului, credite în

459
bani. Un obiectiv important a fost încercarea de a bloca pătrunderea capitalurilor germane
în industria de petrol românească, iar prin aplicarea ei s-a reuşit “înfrânarea lor, dar nu şi
stăvilirea totală a expansiunii lor”.
La Societatea „Româno – Americană” s-a pus accent pe utilizarea preponderentă a
cracării în procesele de distilare a petrolului, ceea ce a determinat ca, în 1937, să se
înregistreze economii de 20% din cantitatea de petrol utilizată, iar producţia rafinăriei să
crească de la 7,02%, cât reprezenta în producţia generală a României în 1936, la 13,6% în
1938, an care reprezintă pentru această rafinărie, precum şi pentru celelalte rafinării din
Ploieşti, momentul în care dezvoltarea lor a atins nivelul maxim în perioada interbelică.
Important a fost să observăm câți oamenii au participat direct la destinul petrolului
românesc și au fost implicați în industria română de petrol. Din analiză a rezultat că în
1930 activau 28.899 de persoane, ca în 1938 numărul să scadă la 23.600. Situaţia a fost
diferită în cazul celor care munceau în rafinării, numărul acestora crescând de la 7.500 în
1938 la 7.900 în 1939. De asemenea, am remarcat că, în cazul personalului tehnic superior,
numărul lor a scăzut de la 210 în 1938, la 100 în 1939.
Factorii determinanți care sunt dezvoltarea automobilismului, dar şi a aviaţiei, cresc
în importanță. România, după datele statistice din 1938, depăşea la numărul de autoturisme
şi autobuze în circulaţie Ungaria, Iugoslavia şi Bulgaria. Situația numărului acestora în
România, dar și pe glob, a rămas importantă pentru destinul petrolului românesc, întrucât,
dacă în țară se aplicau taxe pentru automobile și avioane, în comerţul exterior exista o
cerere tot mai mare de export a petrolului și a produselor derivate.
O caracteristică evidentă a perioadei 1919 – 1939, în România, a fost creşterea
consumului intern de produse petroliere, datorită procesului de industrializare. Nevoile
bugetare ale statului au fost achitate într-o mare proporție, datorită bogăţiilor petroliere. Un
exemplu a fost taxa pentru export la benzină, care, prin majorări succesive, a ajuns la 4.600
lei/t în 1940. Exportul României de produse petroliere a crescut și el, Anglia şi Franţa fiind
principalele ţări importatoare, cu 58,5% .
În anul 1938 am remarcat apariția unei informaţii de o unicitate fascinantă pentru
starea de normalitate. În ciuda atitudinii tot mai agresive a Germaniei lui Hitler, românii şi
cehoslovacii au încheiat un acord economic după momentul München, care a urmărit
dezmembrarea Cehoslovaciei!
În concluzie, în perioada interbelică industria română de petrol, în special, şi
Societatea „Româno – Americană”, în particular, au avut influenţe foarte importante
asupra societăţii româneşti. Nu a existat nici o schimbare în privinţa hotarelor României

460
Mari, însă evenimentele produse în industria de petrol românească, vor avea influenţe
directe asupra a ceea ce se va întâmpla din 1940.
În perioada 1935 – 1940, asemănător cu ceea ce se întâmpla în multe țări europene,
în România au apărut legi şi regulamente care au determinat dezvoltarea industriei de
petrol într-un situație politică de extremă dreaptă. Un prim exemplu a fost înfiinţarea
funcţiei de comisari de românizare al căror rolul era, conform instrucţiunilor primite de la
Ministerul Economiei Naţionale, “de a împiedica înstrăinarea de acţiuni şi bunuri fără ca
prin aceasta să se stingherească operaţiunile normale de producţie, comerţ sau credit”.
Până la punerea în practică a acestei măsuri, în noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940 s-a
produs un puternic cutremur de pământ. Din analizele economice a reieșit că societăţile
comerciale, în zilele 10, 11 şi 12 noiembrie, au avut o producţie totală care a scăzut cu
aproximativ 7%.
Proiectul de a româniza economia naţională a debutat de la ideea că “în doctrina
naţionalismului economic se consideră că fiecare naţiune constituie o entitate economică
autonomă”. Românizarea, în multe societăţi petroliere, inclusiv la Societatea “Româno –
Americană”, s-a efectuat cu unele probleme care au fost generate de numărul de cetăţeni
străini care lucrau în industria română de petrol. Din analiza noastră rezultă că acest
subiect era mai vechi. Întrucât vremurile se schimbaseră, programul de românizare s-a
manifestat ca politică de stat într-un regim autoritar, al lui Carol II, situație asemănătoare
cu cea din multe ţări europene conduse de regimuri de extremă dreaptă. Până la urmă,
ţinând cont de rezultatul celui de-Al Doilea Război Mondial, care începuse între timp, de
campania împotriva Uniunii Sovietice, românizarea s-a terminat cu procesul de
sovietizare!
Felul în care petrolul a influenţat modificarea graniţelor României s-a petrecut în
două etape, prima a început în anul 1940 și a continuat în 1941, iar a doua etapă în
perioada 1944 – 1947.
Problemele au fost generate de modul în care Adolf Hitler a încercat să intre în
posesia petrolului românesc. Pentru a nu risca repetarea evenimentelor din Primul Război
Mondial, când România şi-a autodistrus industria de petrol, acesta a folosit intimidarea sau
manipularea celor interesaţi să beneficieze de bogăţiile României. Pentru a fi sigur că
Germania va beneficia de combustibil, a desfăşurat şi o acţiune de producere de motorină
folosind lemnul, program pe care l-am prezentat în detaliu într-un subcapitol despre
combustibilul sintetic. În revista Magazin Istoric, numărul 4 din 2022, am publicat un
articol cu acest subiect, având titlul Pregătiri de război.

461
 Din analiza documentelor, am descoperit că prima campanie a lui Hitler în favoarea
războiului s-a desfăşurat paşnic şi a fost în relaţie directă cu petrolul, prin fabricarea de
motoare pentru avioanele de vânătoare. Hitler a mascat acest lucru disimulând că era
interesat de maşiniile de curse, motoarele de avion fiind astfel testate.
Teoretic, acţiunea de dezmembrare a României Mari a început la 23 august 1939,
când s-a semnat Pactul Ribbentrop – Molotov, prin care „Germania angajează împotriva
României, Moscova, Ungaria şi Bulgaria”. Imediat după începerea războiului mondial, în
septembrie 1939, Germania a transmis guvernului român două comunicate, în care se
specifica faptul că au luat măsuri pentru menţinerea exportului de produse petroliere din
România şi se dorea intensificarea acestuia, urmând ca transporturile să fie efectuate pe
Dunăre.
Am analizat carte lui A. Hitler, Mein Kampf, pentru a vedea ce determinări teoretice
a avut legate de România. Din analiză a reieșit că și-a contrazis ideile din 1924 pentru a
ajunge la petrolul românesc, neavând resentimente legate de noi. Practic, în vara anului
1940, Germania a sprijinit revizionismul ungar şi bulgar, două state fasciste. Prima ţară
implicată în acțiunea de destructurare a granițelor țării a desfășurat-o Rusia sovietică,
imperiu care ne-a trimis un Ultimatum, prin care a încercat și a reușit să obțină Basarabia şi
Bucovina de Nord. Procesul de distrugere a României Mari a fost continuat de Germania
nazistă, care a acționat în favoarea Ungariei, țară care, prin Dictat, a primit Transilvania de
Nord – Vest, urmată de sprijinirea Bulgariei în favoarea căreia am pierdut Cadrilaterul. Pe
harta rezultată din Dictatul de la Viena se remarcă faptul că ținta principală era Valea
Prahovei, cea mai importată zonă petroliferă a României. De partea României nu s-a
implicat aliatul tradiţional, Franţa, mai ales că, în 1940, ea însăşi avea probleme majore, al
căror efect final a însemnat abdicarea în faţa Germaniei. Pentru a înțelege mai clar ce s-a
întâmplat, am consemnat şi opinia exprimată într-o revistă britanică în analiza căreia s-a
precizat că “Franţa nu şi-a revenit din criza economică până în 1938”.
Un eveniment important se petrecuse pe 27 mai 1940, când România a încheiat cu
Germania “Qel Packt”, în baza căruia producţia de petrol a României era pusă la dispoziţia
trupelor germane contra armament. Acest lucru nu a contat în acea perioadă, pentru că
nemţii tot şi-au continuat planul de blocare şi anihilare a României, cu un dublu câștig: şi-
au asigurat accesul la petrol şi s-au asigurat că România va participa la campania militară
anticipată contra Rusiei.
Pentru a vedea mai detaliat cum a fost posibilă sfărâmarea graniţelor, din perspectiva
destinului petrolului românesc, am aşezat toate datele economice despre petrol a celor

462
implicaţi, în subcapitolul “Fişa agresorilor şi a aliaţilor cu afacerile în petrolul românesc”,
unde se remarcă faptul că aceste ţări importau din România o cantitate apreciabilă de petrol
şi produse derivate. Interesant a fost cazul ruşilor care aveau o producţie de petrol de trei
ori mai mare! O întâmplare ideologic ignorată în perioada comunistă a adus U.R.S.S.-ul în
prim plan, printr-o solicitare cinică. În sinteză, după ce au luat Basarabia şi Bucovina de
Nord, în vara lui 1940, în primăvara anului 1941, ruşii au solicitat oficial, contra cost, ca
România să-i exporte 30.000 t de benzină, pentru a-i servi „la aprovizionarea ţinutului
Basarabiei şi regiunii Odesa”.
După toate pierderile teritoriale ale ţării, petroliştii români au rămas optimişti, după
cum reiese dintr-un articol publicat în Monitorul de Petrol: „Lăsând la o parte trecutul,
avem datoria de a ne uni şi a ne sili să fim la înălţimea directivelor ce ni se dau”.
Cu cine aveam de a face a reieşit clar din atrocităţile făcute de unguri, în Ardealul de
Nord. O legitimaţie de refugiat din Ardealul ocupat de unguri, document de negăsit nici în
muzee, îl prezentăm în premieră. Din analiza afacerilor cu Ungaria şi cu Bulgaria, a
rezultat că aceste ţări importau din România mult petrol şi produse derivate. Cazul cel mai
interesant a fost totuși al U.R.S.S.-ului, care producea petrol de trei ori mai mult decât noi!
În vara anului 1941, ne-am implicat militar în războiul contra rușilor iar, la sfârşitul
anului, Ministerul de Finanţe al României a lansat Împrumutul Reîntregirii pe care îl
prezentăm incluzând şi imagini, aşa cum este timbrul utilizat pentru strângerea de fonduri.
După reîncorporarea Basarabiei, din analize a reieșit că România a ajuns cel mai
important stat la Marea Neagră. Argumentul acestei observații s-a bazat pe calcularea
cantităţii de petrol transportate cu petrolierele din porturile de la Marea Neagră: ruşii aveau
un trafic maritim de 11,4 milioane t anual, în timp ce România putea să transporte 12,09
milioane t, în această cantitate incluzând şi capacitatea dată de porturile din Odesa estimată
la 3,8 milioane t.
În cazul Societăţii „Româno – Americană”, în anii războiului, s-a remarcat evoluţia
ei şi din punct de vedere tehnologic, dar şi al creerii unor condiţii mai bune pentru angajaţi.
În 1940 exporta produse petroliere în 9 ţări din Europa, iar în 1941 prelucra 780.000 t
petrol şi ajunsese să deţină un capital de 900 miliarde lei. Noutatea adecvată perioadei
consta în programe ale angajaţilor de prevenire a sabotajelor şi de a implicare în
desfășurarea de măsuri de apărare pasivă, cum a fost că, pentru adăpostirea personalului în
cazul unor bombardamente, în patru sectoare ale rafinăriei s-au construit 19 adăposturi
subterane.

463
 O evoluție semnificativă a avut și Societatea “Distribuţia” în care existau mulţi
acţionari de la Societatea „Româno – Americană”. Efectul programelor de dezvoltare a
condus la situația ca în decembrie 1941 să dețină 121 depozite principale şi 8 secundare. Pe
harta de atunci remarcăm şi multe depozite situate dincolo de Nistru.
Pentru a adapta industria română de petrol la realitatea acelei perioade, s-au făcut noi
modificări în legislaţie, precum cea de la 24 februarie 1944, când a apărut un alt Decret –
Lege care viza regimul preţurilor pentru export al produselor petroliere. În acest document
a fost menționat că pentru ţiţei şi pentru produsele obţinute din acesta, preţurile la rafinărie
se majorau cu 30%.
În cazul bombardării României de către aliaţi, pentru a stopa producţia de benzină şi,
în special, de motorină care se exporta în Germania, în urma analizelor am constatat că s-
au produs trei raiduri care au început după ce S.U.A. ne-a declarat război pe 5 iunie 1942,
ca răspuns la declaraţia de război primită din partea României, pe 12 decembrie 1941. Din
datele de atunci existente la Biroul Oficiului Statistic am prezentat principala ţintă, oraşul
Ploieşti pentru că, în zona acestui oraș, existau mai multe rafinării, inclusiv “Româno –
Americană”. În anexe am inclus o imagine față – verso a unei fişe de despăgubire a
civililor, emisă în 13 iulie 1944, la Ploiești. Prezentăm și un interviu realizat cu unul dintre
aviatorii americani participant la raiduri, inginerul de bord William Fili care ne-a oferit un
film care nu a mai rulat în România şi care a fost realizat în timp ce bombardau instalațiile
Rafinăriei “Româno – Americană”, fiind o copie a originalului existent în prezent în arhiva
Pentagonului. Măsurile de apărare luate de români le-am prezentat prin imaginile unui
adăpost antibombardament, aşa cum arată în prezent, subiect analizat și prin opinia
generalului de armată în retragere, octogenarul Constantin Drăghici.
Relevante, la acest subcapitol, sunt şi imaginile găsite în arhiva Muzeului Petrolului
din Ploieşti, cu care am completat datele din cartea lui Alexandru Duţu, “1942 – 1944,
Bombardamente anglo – americane asupra României”. Un exemplu este oferit printr-o
comparație realizată prin imagini a unui obiectiv industrial din interiorul Rafinăriei
“Româno – Americană” înainte de bombardament și cele fotografiate după încetarea lui.
Pentru a se înțelege mai bine înverşunarea lui Hitler de a beneficia de petrolul românesc,
de motorină în special, am analizat consumul la tancurile folosite de beligeranți, din care a
rezultat că un tanc Tiger, consuma 782 litri/100 km, în timp ce modelul rusesc T – 34
folosea 180 de litri/100 de kilometri. Diferența, mai mare de 4 ori, este un argument în plus
care a aratat nevoia nemților de produsele industriei de petrol românești.

464
 În legătură cu evoluţia socială generată de industria de petrol românească am relevat
faptul că, din 1942, a început un proiect de alimentare cu gaze naturale pentru capitală,
care a fost asemănător cu cel din 1921, pentru Ploieşti.
După terminarea războiului din est, la 23 august 1944, au urmat alte schimbări
radicale și de graniţe, şi de sistem politic, ceea ce va determina evoluția destinului
petrolului românesc.
În perioada iulie – august 1945, cea mai intensă activitate a fost teroretică și a constat
în efectuarea analizelor urmată de enunțarea concluziilor. Prima dintre acestea a fost că,
prin capitularea Japoniei, s-a produs “Sfârşitul războiului imperialist, de aservire a
popoarelor datorită înfumurărilor unor puteri dictatoriale ce s-au considerat de esenţă
superioară dacă nu chiar divină”. În analiza noastră despre industria națională de petrol și
evoluția destinului petrolului românesc am calculat de câte ori a fost acoperită distanța
Ploieşti – Berlin, în perioada ianuarie 1939 – iulie 1944, însumând lungimea trenurilor cu
care am transportat petrol, cele 11.632.000 t și raportând-o la distanța în kilometri. A
rezultat că raportul a fost de 2,272.
Societatea „Româno – Americană”, după 23 august 1944, în perioada în care se
instala un nou regim politic, a început un program de refacerea instalaţiilor care s-a
încheiat în decembrie 1944, după care a demarat activitatea de producţie. În 1945,
Societatea „Româno – Americană” a produs 10,5% din producția totală de petrol din
România, pentru ca, în 1946, să realizeze 11,7% din producția ţării.
După ce situaţia politică s-a reglementat, exportul de petrol şi produse petroliere a
reînceput. În 1946 producţia totală a României a fost de 4.200.000 t de petrol şi 4.000.000 t
de produse rafinate. Din acestea, 1.650.000 t au intrat în consumul intern şi 2.350.000 t au
fost exportate. De fapt exportul fusese reluat din perioada de dinaintea terminării
războiului mondial în Europa, când România şi U.R.S.S. încheiaseră un acord de
colaborare semnat pe 8 mai 1945, la Moscova. Acesta a fost “cel dintâi acord economic şi
comercial încheiat după armistiţiu cu marile puteri”.
La Moscova, pe 12 septembrie 1944 a fost semnată Convenţia de Armistiţiu de
Lucreţiu Pătrăşcanu, generalul Dumitru Dămăceanu, Barbu Ştirbei şi G. Pop, iar din partea
rușilor de mareșalul Rodion Malinovski. Era întocmită în 20 de puncte şi avea 6 anexe.
Despăgubirile de război pe care ruşii urmau să le primească în următorii 6 ani era de
300.000.000 $. S-a stabilit că valoarea se va putea achita nu doar în bani, ci şi în produse
petroliere, cereale, maşini, vase maritime şi fluviale. Suma de 20.964.404 $ a fost clar să
fie acoperită prin utilaj petrolier aflat în producție. Comparând aceste informaţii istorice cu

465
cele din 1916, de la ocupaţia germană a României, reiese clar că ruşii au fost cei care au
profitat mai mult de deznodământul militar. O informaţie interesantă, din primul an de
ocupație, a constat în faptul că rușii aveau cerinţe care depășeau cu mult posibilitatea
României de a le satisface. Producția de petrol, pe care doreau ruşii să o primească, 6
milioane t/an, nu se putea realiza pentru că românilor le lipseau utilaje petroliere, deoarece
fuseseră luate de ruși. Un exemplu, a fost faptul că Armata Roșie trimisese în Rusia toată
întreprinderea Malaxa, unde se produceau utilajele necesare în industria română de petrol.
Chiar şi cu dotarea completă a industriei de petrol, diferenţa era de 2 milioane t/an, faţă de
producţia care se putea obţine din zăcămintele cunoscute.
Tot în convenţie s-a precizat că graniţa de est va fi cea stabilită la 28 iunie 1940 şi s-a
specificat eliberarea tuturor celor arestaţi pentru motivul că au fost în favoarea Naţiunilor
Unite.
S-au mai semnat şi alte documente, precum „Convenţiunea de Mandat intervenită
între Administraţia Livrărilor şi Oficiul de Livrare a Produselor Petroliere (O.L.P.) către
U.R.S.S.”, întocmită pentru a avea un instrument legislativ care să urmărească cum
România va plăti reparaţiile de război.
Colaborarea cu ruşii s-a dovedit de la început complicată. Românii au adoptat pe
plan local o soluţie: câţiva au furat din ceea ce furau ruşii de la noi! Dar faptele acestora nu
reprezintă doar hoţii, ci au reflectat şi un anumit grad de patriotism. Putem edifica prin
cazul unor muncitori prahoveni, care au sabotat transporturile de produse petroliere către
Uniunea Sovietică. S-a întâmplat ca angajaţi de la Societatea „Sovrompetrol” Constanţa să
constate lipsuri la garniturile de tren ce veneau încărcate cu produse petroliere de la
rafinăriile din Ploieşti.
S-a întâmplat şi invers, la o scară mult mai mare: Ministerul Minelor şi Petrolului a
publicat, în Monitorul Oficial nr.136, un anunţ în care se menţiona că produsele petroliere
exportate în U.R.S.S., la 17 mai 1945, nu au fost plătite, iar ruşii au refuzat să încheie
procese verbale de primire.
Dincolo de aceste incidente, colaborarea economică dintre cele două ţări a continuat,
încheindu-se şi o convenţie pentru livrarea de produse petroliere, cum era stabilt în acordul
comercial de la 8 mai 1945. La 9 iulie, România a vândut sovieticilor 268.500 t de diverse
produse petroliere, urmând ca, până la 8 mai 1946, cumpărătorul să le plătească. Am
analizat preţul stabilit pentru cumpărarea acestor produse petroliere: parafina era vândută
cu 23.109 lei/t, în timp ce preţul oficial era de 490.000 lei/t. Abia după restabilirea tuturor
acestor lucruri România a refăcut, la 6 august 1945, relaţiile diplomatice cu U.R.S.S.-ul.

466
 Guvernul român a căutat soluţii pentru desfăşurarea exportului, nu doar spre est, ci şi
spre restul planetei. O primă acțiune a fost semnarea unui acord comercial cu Franţa, la 3
iulie 1946.
La 18 iulie 1946 a început Conferinţa de Pace de la Paris, la Palatul Luxemburg unde
s-au stabilit şi ratificat frontierele şi daunele pe care România le avea de plătit ca pagube de
război. Totodată s-a semnat și un tratat care era compus din 33 de articole, plus 6 anexe.
Oficial, România a fost reprezentată de ministrul de externe care era Gheorghe Tătărescu.
Deşi nu a participat ca oficial din partea României, Grigore Gafencu a avut un rol
important pentru cauza românească.
În Monitorul Oficial nr. 186 din 17 august 1945, s-a publicat ratificarea convenţiei
dintre U.R.S.S. şi România. Cel mai important punct stabilea crearea unei societăţi sovieto
– române, „Sovrompetrol”, ce urma să îşi desfăşoare activitatea în domeniul petrolului.
Din 21 august 1946, societatea a fost autorizată să exploreze, exploateze, transforme şi să
comercializeze petrolul şi derivatele sale. Ruşii au preluat acţiunile şi patrimoniul
societăţilor petroliere şi al băncilor. Aceasta era principala diferenţă faţă de spolierea făcută
de nemţi după Pacea de la București din 1917, pe care anunţam că trebuie să o comparăm
cu atitudinea ruşilor. În total 11 societăţi petroliere au fost preluate de către ruşi, care nu s-
au atins încă de Societatea „Româno – Americană”.
Datorită faptului că între anii 1939 și 1945 s-a produs o devalorizare puternică a
leului, indexul costului de viață în România, care fusese de 100 în 1933, a ajuns la 2.172,
în martie 1945, s-a făcut Reforma monetară.
În iunie 1947, s-a publicat un program pentru redresarea economică a ţării. S-au
înfiinţat “Oficiile Industriale” pentru a îmbunătăţi situaţia etapizat, în perioade de câte 5
ani. Prin această organizare putem spune că a apărut primul plan cincinal.
În 1947 am constatat faptul că încă funcţionau concesiunile capitaliste de terenuri
petrolifere, pentru că Societatea „Româno – Americană” a intrat în posesia a trei hectare la
Şoimari, Prahova, de la trei proprietari. Ultima menţiune despre această societate relevă că
împreună cu societăţile „Steaua Română”, „Unirea” şi „Sospiro”, au primit un permis de
explorare a structurii Ariceşti, Prahova, în 1947.
De la 11 iunie 1947, s-a trecut la naţionalizarea industriei româneşti. Industria
petrolului a fost „etatizat” cu prioritate, pentru că de aici ruşii puteau profita cel mai mult.
Acţiunea a fost continuată, la 27 august s-a desfăşurat o şedinţă prezidată de Gheorghe
Gheorghiu-Dej care, la Ministerul Industriei şi Comerţului, a transmis un mesaj
reprezentanţilor societăţilor petroliere, precizîndu-le hotărârea pe care o luase, anume că la

467
6 rafinării a oprit activitatea, urmând ca aceasta să se desfăşoare în obiectivele industriale
care aveau un proces de modernizare mai avansat şi că în domeniul producţiei vor fi
standardizate mijloacele de extracţie, iar metodele cu rezultate favorabile sa fie
generalizate.
La 30 decembrie 1947 forţele comuniste interne, “sfătuite de puterea sovietică”, i-au
impus Regelui Mihai să abdice. În scurt timp, regatul României a fost proclamat Republică
Populară, apoi s-a urgentat construirea societăţii socialiste după modelul stalinist.
La 11 iunie 1948 procesul de naţionalizare a întregii industri româneşti a devenit
obiectivul principal.
În concluzie, putem afirma că destinul petrolului românesc prin evenimentele pe care
le-a determinat mai ales în anii 1920, 1940 şi 1947, a influenţat sau condus, în mod
explicit, modul în care a evoluat destinul României.
Pe viitor, poate fi studiat subiectul evoluţiei Rafinăriei “Româno – Americană” după
anul 1948, când îşi va desfăşura activitatea sub alte denumiri, în economia socialistă.
Mai târziu, influența industriei de petrol asupra evoluției economice și politice a
României este de documentat și analizat de la evenimentele începute pe 18 dec. 1989, când
președintele Nicolae Ceaușescu a pleacat în Iran să cumpere petrol.
Indiferent de sistemul social românesc în care a activat această industrie rămâne
valabilă opinia preşedintelui Consiliului de Miniştri din 1931, Nicolae Iorga:
“Petrolul reprezintă un important venit naţional”.

468
 4.26 Glosar

Absorbţie – proces de extracţie a gazolinei din gazul din sonde 1795.

Afloriment – loc unde apar la suprafaţa pământului rocile sau mineralele, datorită
eroziunii sau descoperirii lor artificiale; deschidere geologică 1796.
Anticlinal – termen geologic care defineşte o structură geologică cutată care
corespunde cutei orientate cu partea convexă în sus şi stratele cele mai vechi la interior.
Birex – abrevierea de la “Biroul de export”.
Carotaj electric – metodă aplicată la sonde în foraj pentru a realiza profilul terenului
de străbătut 1797.
Crivac – un lemn cilindric cu diametrul de 12 – 15 cm şi o lungime de aproximativ
1,8 metri. Era aşezat pe doi stâlpi în formă de furcă. La extremităţi, avea câte o manivelă.
Cută diapiră – îndoitură a stratului de sare, care, datorită presiunii laterale, a străbătut
stratele de altă natură petrografică 1798.
Cracking – prin craking se înţelege descompunerea produselor superioare de petrol
având ca efect transformarea lor, în parte, în produse mai uşoare şi, deci, benzină 1799.
Spargi, despici moleculele 1800.
Kodol – Comandamentul german al exploatatorilor de petrol din România.
Kokurs – unitate de măsură japoneză pentru lichide, 1 kokur fiind aproximativ 180
litri 1801.
Geamblac – Ansamblu format din mai mulţi scripeţi ficşi şi o ramă, montat pe turla
unei sonde 1802.
Lăcărit – Procedeu de extragere a ţiţeiului cu ajutorul unei linguri cilindrice, folosit
în sondele mai puţin adânci 1803.
Mazut – reziduu final din distilația petrolului, rezultat după obţinerea benzinei,
gazului lampant şi gazolinei 1804.

1795
Pizanty Mihail, Le petrole en Roumanie et a L’ Etranger, Institut d’Arts Grafiques, Cartea Românească,
Bucarest, pag. 75.
1796
https://www.dictionarroman.ro/?c=afloriment
1797
Idem, pag. 81.
1798
https://ro.wikipedia.org/wiki/Glosar_de_geologie
1799
M. P., anul XXIV, nr. 3, pag. 188.
1800
M. P., anul XXVI, nr. 21, pag. 2033.
1801
M. P., anul XXVI, nr. 9, pag. 1998.
1802
https://dexonline.ro/definitie/geamblac
1803
https://www.dictio.ro/dex/lacarit.
1804
Idem, pag. 91.

469
 Octan – hidrocarbură parafinică cu 8 atomi de carbon, C8, H18. 1805.
Sinclinal – este componenta structurii geologice cutate care corespunde cutei
orientate în jos 1806.
Troliu – Dispozitiv folosit pentru deplasarea (în sens vertical) a unei sarcini.
Granic – troliu folosit la operaţiunile de foraj.
Verst – unitate de măsură rusească, 1 verst fiind egal cu 1.067 km.
Picior – unitate anglo – saxonă de măsură a lungimii, 1 picior fiind egal cu 3,33
metri 1807.
Livre – unitate anglo – saxonă de măsură a greutăţii, 1 livră fiind egală cu 2,2058
kilograme 1808.
Galon – unitate anglo – saxonă de măsură a greutăţii, 1 galon american=3,7835 litri,
1 galon englez = 4,5435 litri 1809.
Baril – 1 baril = 0.16 litri. 1810 Denumirea provine de la familia Baril, din S.U.A. 1811.
Ocală – aproximativ un litru.

1805
Idem, pag.93.
1806
Pizanty Mihail, op.cit, pag. 97.
1807
M. P., anul XXVIII, nr. 9, pag. 798.
1808
Ibidem, pag. 798.
1809
M. P., anul XXIV, nr. 1, pag. 25.
1810
Idem, anul XXX, nr. 17, pag. 1049.
1811
https://www.ancestry.com/name-origin?surname=baril

470
 4.27 Abrevieri

£ = lire sterline
$ =dolar
ha – hectare;
t = tonă
f.l.f.a = fără loc, fără an
A.C.E.X = Administrației Comerciale pentru Prospecțiuni și Explorări Miniere
ADAP = Akten zur deutschen auswärtigen Politik
AGIP = Azienda Generale Italiana Petroli
A.G.I.R. = Asociația Generală a Inginerilor din România
A.I.P.R. =Asociaţia Industriaşilor de Petrol din România
A.N.R = Autoritatea Navală Română
D.J.A.N. Ph = Direcția Județeană a Arhivelor Prahova
E.P.U. = Europaische Petroleum Union
I.R.D.P. = Industria Română de Petrol
M.O. = Monitorul Oficial
M.P. = Monitorul de Petrol
O.L.P = Oficiul de Livrare a Produselor Petroliere
S.A.B. = Societate bulgărească, cu rafinărie la Ruse
S.O.C.O.P. = societate comercială de petrol
U.G.I.R. = Uniunea Generală a Industriaşilor din România

471
 4.28 Bibliografie – alfabetic

A. Surse arhivistice:

- Muzeul Petrolului Ploieşti

- Institutul Naţional de Statistică.
- Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Prahova, Dosare „Româno Americană”:
o dosar 4/1927 – Împrumuturi.
o dosar 3/1929 – Dezbenzinare.
o dosar 5/1929 – Inventar Moreni.
o dosar 9/1931 – Concedieri, reduceri salarii.
o dosar 2/1932 – Instalaţiile.
o dosar 7/1933 – Consum gaze.
o dosar 7/1934 – Rezervoare legate la pipeline.
o dosar 6/1935 – Construcţii.
o dosar 17/1936 – Perfecţionare intelectuală.
o dosar 23/1936 – Personal în schele pe secţii.
o dosar 15/1936 – 1938.
o dosar 16/1936 – Coin your ideas.
o dosar 16/1936 – 1948.
o dosar 17/1936 – 1940.
o dosar 49/1945. Fond Societatea Româno-Americană, Serviciul Expediții.
o dosar 67/1946 – 1947. Fond Societatea Româno-Americană, Serviciul Personal.
o Arhiva Societății “LukOil” Ploiești.
o Arhiva personală a americanului Greg Andrews, Dallas, S.U.A.

B. Anuare, cataloage, dicţionare, enciclopedii, studii:

- Acad. Gheorghe Platon, coordonator, Academia Română, Istoria românilor,

Editura Enciclopedică, Vol. VII, tom II.
- Gheorghiu M., Neculau Tr., Ionescu Balea Em., Ştefănescu I., Muzeul Republican
al Petrolului – Ploieşti, ghid, Bucureşti, 1972.

472
 - Studii şi materiale de istorie modernă, Editura Academiei, Bucureşti, 1957.
- Energie. gov.ro/wp – content/uploads/2018/11, Strategia Energetică a României
2019 – 2030, cu perspectiva anului 2050.
- Catalogul oficial al Expoziţiei Tehnică Română din 27 septembrie 1925 cu ocazia
Congresului Internaţional de Sondaje, Bucureşti.
- Mic Dicţionar Enciclopedic Român, Editura Științifică și Enciclopedică, Bucureşti,
1978.
- Evoluţia economică a României, Cercetări statistico – istorice, 1859 – 1947, vol.III,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 2000.
- Enciclopedia Universală Britanică, Editura Litera, 2010.

C. Cărţi, lucrări şi studii:

- Alexandrescu, Ion, Economia României în primii ani postbelici (1945 – 1947),

Editura Științifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986,
- Alimănişteanu, Constantin, Patruzeci de ani în industria petrolului din România,
1866 – 1906 în Convorbiri Literare, nr. 3 – 5/1906.
- Anton, Raţiu, Românii de la est de Bug, Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 1994.
- Antonescu, Lucia, Chimie, vol II, Institutul de Petrol şi Gaze, Ploieşti, 1979.
- Agrigoroaiei, Ion; Rusu, Dumitru, Istoria românilor. Epoca contemporană, Editura
Porto ‒ Franco, Chişinău ‒ Galaţi
- Axenciuc, Victor, Evoluția economică a României. Cercetări statistico – istorice
1859 – 1947, vol. I Industria, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992
- Baicu, Ion Ştefan, Evoluţia vieţii statale la Români, Editura Ceconi, 2018.
- Bogdan, Constanţa şi Adrian, Platon Capitalul străin în societăţile economice în
România, Editura Academiei R.S.România, Bucureşti, 1981.
- Boncu, M.C., Contribuţii la istoria petrolului românesc, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1971.
- Bozga, Vasile, Prof. Dr, Consecinţele marii crize economice dintre 1929 – 1933
asupra economiei româneşti, Istoria economiei României, Academia de Studii Economice,
Facultatea de comerţ, Bucureşti, 1991.
- Brestoiu, Horia, Impact la paralela 45, Incursiune in culisele bătăliei pentru
petrolul românesc, Editura Junimea, Iaşi, 1986.

473
 - Bucur, Ion C., Pagini din istoria geologică a României, Petrom S.A., București,
1998.
- Buzatu, Gheorghe, O istorie a petrolului românesc, Ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2009.
- Buzatu Gheorghe, Hitler, Stalin, Antonescu., Editura Ploieşti – Mileniul III, 2005.
- Caffe, Mihail, Locuri, oameni, întâmplări, Editura Dune Publishing House, f.a.f.l.
- Calcan, Gheorghe, Industria Petrolieră din România în perioada interbelică,
Editura Tehnică, București, 1997.
- Calcan, Gheorghe, În universul petrolului românesc, Editura MEGA, Cluj Napoca,
2022.
- Cantemir Dimitrie, Descrierea Moldovei, Editura Tineretului, 1961.
- Ceauşescu, Nicolae, România pe drumul construirii societăţii socialiste
multilateral dezvoltate, vol.18, Editura Politică, Bucureşti, 1979.
- Constantin, Dumitru, Miliardarii magii banilor murdari, Editura Facla, Timisoara,
1986.
- Constantinescu, O., Contribuţia capitalului străin în industria petroliferă
românească, Bucureşti, 1937.
- Chirculescu Marian, Marinică Gheorghe, Dinu Oana, Sandu Mihaela, Istoria
Ploieştiului în date, Editura Ploieşti – Mileniul III, Ploieşti, 2010.
- Cotovu Virgil, Le port de Constantza, Imprimeriile Naţionale, Bucureşti, 1936.
- De Launay, Jacques, şi Jean-Michel, Charlier Istoria secretă a petrolului, Editura
Politică, Bucureşti, 1989.
- Gane, G., Problema petrolului în România, Tipografia Curţii Regale, Bucureşti,
1938.
- Giurescu C.C., Istoria Românilor, vol. III, Editura All, Bucureşti.
- Giurescu Constantin C. (coordonator) ş.a., Istoria românilor în date, Editura
Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972.
- Groşescu, Ioan, Mahalalele Ploieştilor, Editura Karta-Graphic, 2008.
- Hălăceanu, C, Pacea de la Bucureşti şi chestiunea petrolului, Imprimeriile
Independenţa, Bucureşti, 1891.
- Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, Editura
Humanitas, 1994.
- Hitler, Adolf, Mein Kampf, Editura Pacifica, 1993.
- Ionescu, Damian, Peceţi în aur negru, Editura Albatros, Bucureşti, 1980.

474
 - Iovanelli, M. F. Industria românească, 1934 – 1938, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1975.
- Ivănuş, Gheorghe, Ştefănescu Ion Şt., Antonescu, Niculae Napoleon, Mocuţa
Ştefan-Traian, Coloja Mihai Pascu, Industria de petrol şi gaze din România, Editura AGIR
Bucureşti, 2008.
- Istoria românilor, Academia Română, Editura Enciclopedică, Vol. VII, tom II, 2003
- Layton, Geoff, Germania: Al Treilea Reich, 1933 – 1945, Editura BIC ALL,
Bucureşti, 1997.
- Lăpuşan, Aurelia, Lăpuşan, Ştefan, Drumuri în istorie, Editura Mondograf
Constanţa, 1998.
- Mager, Sorin, Olenic, Liviu, ş.a, Chimie pentru grupele de performanţă, clasele XI
– XII, Editura Dacia, București, 2004.
- Mamina, Ion, Scurtu, Ioan, Guverne și guvernanți, Silex, Casă de Editură Presă și
Impresariat, București, 1996.
- Marghiloman, Alexandru, Note Politice, Editura Institutului de Arte Grafice, Bucureşti,
1927.
- Măldărăscu, Gheorghe, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea
Budapestei – şi alte mărturii, două ediţii, 1922 şi în 2010, Editura Marist.
- Mihai, Bogdan-Andrei, Adrian Nedelcu, Cezar Buterez (coord.), Judeţul Prahova,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 2016.
- Murgescu, Bogdan (coordonator), Istoria României în texte, Editura Corint,
Bucureşti, 2001.
- Murgescu, Bogdan, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500
- 2010), Editura Polirom, Iaşi, 2010.
- Năstase, Gabriel, Ion Basgan, un inventator de geniu, Editura Rapana, Bucureşti.
- Olteanu, Marcel, general, Huzarul negru, Editura Institutul de arte grafice
„Răsăritul”, 1926.
- Opriș, Ioan, Istoria Muzeelor din România, Editura Museion, București, 1994.
- Pascu Ştefan, Petru Cercel şi Ţara Românească, Editura Cartea Românească din
Cluj, Sibiu, 1944.
- Pizanty, Mihai, Le pétrole en Roumanie, Ateliers Géographique „Eminens” S.A.,
Bucureşti, 1933.
- Preda, Dumitru, Sub semnul Marii Uniri, campaniile armatei române pentru
întregirea ţării 1916 – 1920, Editura Militară, Bucureşti, 2019.

475
 - Preda, Gavriil, Importanţa strategică a petrolului românesc 1939 – 1947, Editura
Printeuro Ploieşti, 2001.
- Racilă, Emil, Contribuţii privind lupta românilor pentru apărarea patriei în Primul
război mondial 1916 – 1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
- Rădulescu Mihaela Şt., Metodologia Cercetării Ştiinţifice, Elaborarea lucrărilor de
licenţă, masterat, doctorat, ediţia a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti,
2011.
- Răvaş, Gheorghe, Din istoria petrolului românesc, Editura de Stat pentru Literatură
Politică, Bucureşti, 1957.
- Russescu, Marius-Alexandru, coordonator, Personalităţi ale ştiinţei şi tehnicii
militare româneşti, Monografie, vol.2, Editura AGIR, Bucureşti, 2019.
- Schifirneț, Constantin, Formele fără fond, un brand românesc. Editura
Comunicare.ro, București, 2007.
- Sédillot René, Istoria petrolului, Editura Politică, Bucureşti, 1979.
- Starostescu, N. Cucu, Petroleul, derivatele şi aplicaţiunile sale, Bucuresti,
Tipografia “Românul”, 1881.
- Stănescu Ghe, Nicolae Gabriel, Minescu Mihail, Petrolul Românesc, 160 de ani de
istorie ilustrată, Editura Boldaş, România, 2017.
- Stanciu, Ion, În umbra Europei, Editura Silex, 1996.
- Stoica, Ion, ing. Dragomir, Vasile, Moreni, Un secol de petrol, 1900 – 2000,
Editura Marin Irimia, Ploieşti, Karmat Press, 2001.
- Stoica, Teodorescu, Monografia oraşului Câmpina, istoric şi documente, Editura
Gutenberg, Câmpina, 1924.
- Stoenescu, Alex Mihai, Armata, mareşalul şi evreii, Editura RAO, Bucureşti, 1998.
- Teroarea Hortisto – Fascistă în nord-vestul României, septembrie 1940 –
octombrie 1944, Editura Politică, Bucureşti, 1985.
- Tudose, Corina Ionela, Relaţiile româno – americane la Conferinţa de Pace de la
Paris, Editura Didactic Press, Slatina, 2006.
- Vasile, Lucian (editor), Cârciumi, gloanţe şi palate, Editura AEDU, Bucureşti,
2021.
- Xenopol Nicolae, La richesse de la Roumanie, Atélières Graphiques Socec et
Co.S.A., București, 1916.
- Zidaru, Constantin, Din istoria transportului ţiţeiului prin conducte în România,
Editura Silex, Bucureşti, 1998.

476
 D. Cărți străine

- Dennis Deletant, Maurice Pearton, Romania observed, Editura Enciclopedică;

Encyclopaedic Publishing House – Bucharest, 1998, (în engleză).
- Essad Bey, L’ Epopee du Petrole, Payot Paris, 106, Boulevard Saint-Germaine,
1934, (în franceză).
- Damougeot-Perron, G., La Standard Oil Company (1870-1925), Paris, Edition Jean
Budry, 1925, (în franceză).
- Nicolas Basilesco, La Roumanie dans la guerre et dans le paix, Librarie Félix
Alcan, 1919, (în franceză).
- Philippe Marguerat, Le III-e Reich et le pétrole roumain, Sijthoff LEIDEN, 1977,
(în franceză).
- Le Roumanie dans la guerre et dans le paix, Libraire Felix Alcan, 1919, (în
franceză).

E. Periodice:

Analele Minelor, Anul 13. Revista Asociației inginerilor și tehnicienilor din

Industria Minieră, Calea Victoriei nr. 118, etaj VI.
Analele Minelor din România, nr. 1/1936.
Analele Economice şi Statistice, anul XXI, nr. 7 – 10, 1938.
Analele Minelor din România, nr. 1/1937.
Analele Minelor din România, nr. 9/1932.
Monitorul Oficial nr. 51 din 18.01.2017, Hotărâre de Guvern nr. 26/2017 privind
organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei Naţionale.
Monitorul de Petrol, anul I, nr. 2, 7, 6, 11, 12, 13, 14, 16.
Monitorul de Petrol, anul II, nr. 35, 32, 20,21, 30.
Monitorul de Petrol, anul III, nr. 45, 56, 57, 58.
Monitorul de Petrol, anul IV, nr. 7, 10, 11, 13, 22.
Monitorul de Petrol, anul V, nr. 1, 2, 5, 8, 9, 7, 11, 12, 13, 15, 16, 18, 19, 24.
Monitorul de Petrol, anul VI, nr. 6, 8, 9, 10, 11, 15, 16, 17, 20, 21, 24, 27, 30, 32, 34,
36, 38.

477
 Monitorul de Petrol, anul VII, nr. 1, 6, 9, 10, 11, 13, 14, 15, 16, 17, 20, 22, 26, 29,
30.
Monitorul de Petrol, anul VIII, nr. 6, 8, 24, 30, 33, 40.
Monitorul de Petrol, anul IX, nr. 22, 23, 26, 31, 33.
Monitorul de Petrol, anul X, nr. 10, 11, 14, 16, 21, 24, 26, 28.
Monitorul de Petrol, anul XI, nr. 1, 5, 3, 11,12, 13, 14, 17, 29.
Monitorul de Petrol, anul XII, nr. 1, 4, 25.
Monitorul de Petrol, anul XIII, nr. 2, 3, 4, 5, 7, 9, 11,12, 14, 16, 17, 18, 30, 33.
Monitorul de Petrol, anul XIV, nr. 1, 2, 3, 4, 5, 7, 8, 10, 11, 12, 13, 14, 17, 18, 19,
22, 23, 28, 30, 33, 35.
Monitorul de Petrol, anul XV, nr. 1, 2, 4, 5, 6, 10, 11, 12, 17, 21, 22, 24, 27, 28.
Monitorul de Petrol, anul XVI, nr. 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12.
Monitorul de Petrol, anul XVII, nr. 10, 11, 12, 20, 21.
Monitorul de Petrol, anul XVIII, nr. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 11, 15.
Monitorul de Petrol, anul XIX, nr. 1, 2, 3, 4, 5, 10, 11, 12, 15, 17, 19, 20, 21, 23.
Monitorul de Petrol, anul XX, nr. 1, 28.
Monitorul de Petrol, anul XXI, nr. 1, 2, 3, 4, 6, 7, 8, 10, 16, 20, 21, 22, 24.
Monitorul de Petrol, anul XXII, nr. 2, 3, 11, 12, 13, 15, 16, 19.
Monitorul de Petrol, anul XXIII, nr. 1, 2, 3, 4, 5, 23.
Monitorul de Petrol, anul XXIV, nr. 1, 3, 8, 10, 11, 13, 16, 17, 18, 21, 22, 23, 24.
Monitorul de Petrol, anul XXV, nr. 7, 8, 9, 11, 12, 15, 17, 18, 19, 21, 22, 24, 25, 26.
Monitorul de Petrol, anul XXVI, nr. 3, 5, 10, 12, 19, 20, 21, 22, 23.
Monitorul de Petrol, anul XXVII, nr. 1, 4, 6, 7, 9, 10, 11, 17, 19, 20, 21, 24.
Monitorul de Petrol, anul XXVIII nr. 2, 7, 8 12, 14, 16, 19, 21, 22.
Monitorul de Petrol, anul XXIX, nr. 1, 3, 4, 9, 11, 12, 13, 15, 16, 17,18, 19, 21, 22,
23.
Monitorul de Petrol, anul XXX, nr. 1, 5, 7, 9, 10, 12, 15, 16, 22, 23.
Monitorul de Petrol, anul XXXI, nr. 1, 2, 4, 6, 7, 8, 12, 13, 17, 19, 23.
Monitorul de Petrol, anul XXXII, nr. 5, 7, 8, 10, 11, 14, 15, 16, 17, 19, 21, 22.
Monitorul de Petrol, anul XXXIII, nr. 4, 5, 6, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 22, 23.
Monitorul de Petrol, anul XXXIV, nr. 1, 3, 4, 5, 8, 10, 13, 16, 19, 20, 22, 24.
Monitorul de Petrol, anul XXXV, nr. 2, 4, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17.
Monitorul de Petrol, anul XXXVI, nr. 1, 3, 4, 6 ,7, 9, 15, 16, 21, 22, 23, 24.
Monitorul de Petrol, anul XXXVII, nr. 1, 2, 3, 5, 8, 11, 13, 15, 16, 18, 19, 20, 23, 24.

478
 Monitorul de Petrol, Anul XXXVIII, nr. 1, 2, 3, 4, 10, 11, 13, 14, 18, 23.
Monitorul de Petrol, Anul XXXIX, nr. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 10, 11, 13, 14, 15, 17, 19,
20, 21, 23.
Monitorul de Petrol, anul XL, nr. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16,
17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24.
Monitorul de Petrol, anul XLI, nr. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 10, 13, 14, 15, 16 – 17, 18, 20,
21, 22, 22 – 23, 24, 64.
Monitorul de Petrol, anul XLII, nr. 1 – 2, 3, 5, 6, 7 – 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16 – 17,
24, 63.
Monitorul de Petrol, anul XLIII, nr. 1 – 2, 3 – 4, 11 – 14, 17 – 18, 19 – 20, 21 – 22,
23 – 24.
Monitorul de Petrol, anul XLIV, nr. 1 – 2, 10 – 11 – 12.
Monitorul de Petrol, anul XLV, nr. 1 – 2, 5 – 6, 7 – 8, 7 – 8 – 9, 9 – 10, 10 – 11 – 12,
11 – 12.
Monitorul de Petrol, anul XLVI, nr. 7 – 8 – 9.
Monitorul de Petrol, anul XLVIII, nr. 3 – 4, 5 – 6, 7 – 8, 11 – 12.
Monitorul de Petrol, Numero consacre au 2 Congres Mondial du Petrole, 14 – 19
juin 1937.
Revista Petrol şi gaze, nr. 5/1966, Petrol şi gaze, nr. 8/1968.
Revista română de petrol, nr. 3/1997, nr. 1, 1998.
Revista de Petrol şi gaze, nr. 9, Pătruţ I., Paraschiv D., Diacea O. Consideraţii
asupra modului de formare a structurilor diapire din România.
Revista de Petrol şi gaze, nr. 9 – 10, sept. oct. 1957, Lupu P., Olteanu Gh., Ingineri,
geologi şi tehnicieni de seamă ai industriei de petrol din România.
Suplimentul Monitorului de Petrol, nr. 18, 15 septembrie 1935.
Dacia Nemuritoare, nr. 86, oct. 2020.
Curentul Prahovei, an IV, nr. 70, Ploieşti, 14 august 1932.
Informaţia Prahovei, nr. 4261/31 ianuarie 2020.
Pandectele românizării, articolul Criteriul sângelui, de Ioan Cezar Duma, anul I,
nr.10, 8 noiembrie 1942.
Ziarul Lumina, 28 iunie 2021.

E. Emisiuni Tv

- Ştirile ProTv, 30.05.2020.

479
 - Emisiunea de cultură generală „Câştigă România”, episodul din 16 decembrie
2019.
- Emisiunea “Istoria petrolului în România”, Naţional 24 Plus Tv, din 28.07.2020,
ora 20,30.
- Emisiunea: “Maşinile lui Hitler”, Viasat History, 30 aprilie 2021, orele 22 – 23.
- Emisiunea “Case de demult”, Viasat History, 24 mai 2022, orele 22,15 – 23,10.

F. Filme

Deepwater Horizon Deepwater Horizon, Eroi în largul mării (2016), Film

CineMagia.ro

G. Surse internet, în special pentru Capitolul 1:

-https://www.amosnews.ro/lista-intreprinderilor-romanesti-distruse-dupa-1989-2015-
08-22
-https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Coja
-https://ioncoja.ro/jalea-din-economie/
-https://veghepatriei.wordpress.com/2017/07/30/general-de-brigada-r-dr-gheorghe-
vaduva-romania-tara-distrusa-cu-buna-stiinta/
-https://www.arctic.ro/compania/
-https://www.descopera.ro/
-https://specialarad.ro/e-roman-si-de-astazi-este-cel-mai-batran-om-din-lume-
conform-cartii-mondiale-a-recordurilor/
-https://www.descopera.ro/istorie/16142400-revolutia-care-a-schimbat-lumea-din-
temelii-de-ce-revolutia-industriala-a-inceput-in-marea-britanie
-VIDEO Prahova: Rafinăria Vega, amendată cu 100.000 lei după poluarea de vineri
din Ploieşti | AGERPRES • Actualizează lumea
-http://energie.gov.ro/transparenta-decizionala/strategia-energetica-a-romaniei-2019-
2030-cu-perspectiva-anului-2050/, pag. 23
-https://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Gusti
-http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Editura_Socec
-https://www.thevintagenews.com/2016/11/17/dating-back-to-2700-bc-the-tartaria-
tablets-earliest-form-of-writing-in-the-world/

480
 -https://dexonline.ro/definitie/vadr%C4%83
-https://ro.wikipedia.org/wiki/Conven%C8%9Bia_de_la_Akkerman
-http://ph-online.ro/eveniment/item/84802-ploiestiul-mai-face-un-pas-spre-
consacrare-fratii-mehedinteanu-au-incepand-de-astazi-un-monument-istoric
-https://ro.wikipedia.org/wiki/St%C3%A2njen
-https://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/bucuresti-555-de-ani/bucuresti-555-primul-
oras-din-lume-iluminat-cu-petrol-671990.html
-https://adevarul.ro/cultura/istorie/de-s-a-numit-bucurestiul--micul-parisi-
1_5a8ed0abdf52022f75dadeee/index.html
-Banya (sauna) – Wikipedia
- https://ro.wikipedia.org/wiki/Geoparcul_%E2%80%9E%C8%9
Ainutul_Buz%C4%83 ului%E2%80%9D
-http://www.forajepompedecaldura.ro/index.php/geotermie/surse-de-
caldura/pamantul
-Nastase s-a aruncat plangand la pieptul lui Ion Iliescu – Arhiva noiembrie 2007 –
HotNews.ro
-https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_de_Independen
%C8%9B%C4%83_al_ Rom%C3%A2niei
-https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/04/03/inventii-in-istorie-automobilul/
-https://evenimentulistoric.ro/primul-oras-din-europa-cu-strazile-iluminate-electric-
permanent-era-din-romania.html
-https://orasulluibucur.blogspot.com/
-https://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Cob%C4%83lcescu
-https://orasulluibucur.blogspot.com/
-https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Munteanu-Murgoci
-https://en.wikipedia.org/wiki/Sava_Athanasiu
-https://ro.wikipedia.org/wiki/George_de_Bothezat
-http://furcuta.blogspot.com/2009/07/steaua-romana-refinery-at-campinaold.html
-https://adevarul.ro/locale/constanta/discursul-anghel-saligny-inaugurarea-portului-
constanta-spunea-inginerul-urma-110-ani-1_5cc01b7f445219c57ee58615/index.html
-https://ro.wikipedia.org/wiki/Anghel_Saligny
-https://adevarul.ro/locale/constanta/discursul-anghel-saligny-inaugurarea-portului-
constanta-spunea-inginerul-urma-110-ani-1_5cc01b7f445219c57ee58615/index.html
-https://furcuta.blogspot.com/2009/06/petroleum-tanks-at-constanta.html

481
 -http://vechiul-regat.blogspot.com/2013/07/portul-din-constanta-in-1903.html
-https://motosudvestresita.wordpress.com/2012/02/17/atractii-turistice-caras-severin-
linia-de-cale-ferata-oravita-anina/
-https://stiinta-mister.ro/romania-avut-prima-sonda-petroliera-din-lume-prima-
rafinarie-si-fost-prima-tara-care-exportat-benzina-
-https://www.stirilernl.com/presa-italiana-elogiaza-romania-o-tara-care-a-scris-
istorie-in-industria-petrolului/
-https://en.wikipedia.org/wiki/Gavrilo_Princip
-https://ro.wikipedia.org/wiki/Locomotiv%C4%83_cu_abur
-https://expressdebanat.ro/prima-locomotiva-cu-aburi-la-resita/
-https://www.dictionary.com/browse/verst
-https://ro.wikipedia.org/wiki/Conven%C8%9Bia_de_la_Akkerman
-https://dexonline.ro/definitie/ozocherit%C4%83
-https://www.desteptarea.ro/lacrimile-muntilor-uitate-pe-valea-slanicului/
-http://www.johnbetts-fineminerals.com/jhbnyc/mineralmuseum/37025.jpg
-https://dexonline.ro/definitie/pogon
-https://romania.wikia.org/wiki/George_Enescu
-https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/romania-si-razboaiele-balcanice
-https://ro.wikipedia.org/wiki/Participarea_Rom%C3%A2niei_la_cel_de-
Al_Doilea_R%C4%83zboi_Balcanic
-https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=71828477
-https://www.metric-conversions.org/ro/lungime/convertor-de-picioare.htm
-https://vremuritulburi.com/2015/11/30/traiasca-romania-mare/
-https://www.muzeulhartilor.ro/event-item/cartografii-sonore-harta-scolastica-a-
daciei-si-a-romaniei-de-azi/
-https://ploiestii.files.wordpress.com/2010/03/picture-016.jpg
-http://sanutesuperipeploiesti.blogspot.com/2012/11/spitalul-si-rafinaria-
predinger.html
-https://ro.wikipedia.org/wiki/Regina_Maria_a_Rom%C3%A2niei
-https://en.wikipedia.org/wiki/Tractatus_Logico-Philosophicus
-https://ro.wikipedia.org/wiki/Robert_Ficheux
-https://www.academia.edu/24772545/Romania_si_
Conferinta_de_Pace_de_la_Paris_ 1919 _1920?email_work_card=view-paper

482
 -https://en.wikipedia.org/wiki/George_Head_Barclay#/media/File:
1917.01.07_Le_Miroir_ -_Ambasadorul_Marii_Britanii_la_Bucuresti_George_Braclay
-https://www.culoriletrecutului.ro/categorii/armata/item/98-artileria-antiaeriana-
romana-in-campania-din-ungaria-1919?showall=1&showall=1
-http://www.romania-actualitati.ro/campania_armatei_romane_in_anul_1919-64389
-https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/91/Austro-
Ungaria_si_Romania_%28harta_etnica%29.jpg
-https://www.researchgate.net/figure/Figura-2-Variante-pentru-trasarea-frontierei-
romano -maghiare-propuse-la-Trianon-1920_fig1_282286012
-https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/07/12/cum-a-fost-trasata-
frontiera-romano-ungara-in-urma-tratatului-de-la-trianon-din-4-iunie-1920-video/
-https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/tratatul-de-la-trianon-96-de-ani-
batalia-pentru-transilvania
-https://www.britannica.com/biography/Albert-Grof-Apponyi
http://www.istoria.md/uploaded/harti/Istoria_Romanilor/Romania/Hara_Romaniei_
Perioad a_Interbelica_1918-1940(redus).jpg
-https://ro.wikipedia.org/wiki/Frontiera_%C3%
AEntre_Rom%C3%A2nia_%C8%99i_ Ungaria
-https://it.wikipedia.org/wiki/O_tempora,_o_mores
-https://specialarad.ro/marta-sau-malaxa-care-a-fost-primul-automobil-romanesc/
-http://noema.crifst.ro/doc/2012_3_08.pdf
-https://ro.wikipedia.org/wiki/Henri_Coand%C4%83
-http://audiovideotecanationala.blogspot.com/2015/02/istoria-hitului-ionel-
ionelului.html
-https://muzeulgicapetrescu.wordpress.com/2009/12/16/costica-costica/
-https://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/centenar-gica-
petrescu
-http://www.gociman.com/mircea_gociman/sport/arthur_hoffmann.htm
-https://www.cjph.ro/evenimente/551%E2%80%92expozitia-istoria-petrolului-prin-
ochi-de-artist-otto-barabas-teleajen-110-ani-de-la-nastere
-https://ro.wikipedia.org/wiki/Republica_Socialist%C4%83_Rom%C3%A2nia
-https://www.descopera.ro/dnews/19078065-inteligenta-artificiala-oportunitate-si-
pericol-un-documentar-despre-petrolul-viitorului
-9_02_Avram_Lazar_Calcan_Gheorghe_ICONN_2.pdf (onomasticafelecan.ro)

483
 -http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Mica_%C3%8En%C5%A3elegere
-https://www.unitischimbam.ro/acordul-de-la-munchen-29-30-septembrie-1938/
-https://fr.wikipedia.org/wiki/Ejusdem
-https://ro.wikipedia.org/wiki/Toluen
-https://ro.wikipedia.org/wiki/Trinitrotoluen
-https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Versailles
-https://ro.wikipedia.org/wiki/Atacul_de_la_Mers-el-K%C3%A9bir
-https://www.books-express.ro/mein-kampf/p/shbjd,9781935785071
-https://ro.wikipedia.org/wiki/Pactul_Ribbentrop-Molotov
-http://peopletales.blogspot.com/2013/10/oil-industry-in-romania-world-
premieres.html
-https://ro.wikipedia.org/wiki/Ultimatumul_sovietic_dat_Rom%

C3%A2niei_%C3%AEn _1940
-Scrisoarea regelui Carol al II-lea către Adolf Hitler (www.historia.ro)
-https://ro.wikipedia.org/wiki/Pactul_Ribbentrop-Molotov
-https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/dictatul-de-la-viena/
-https://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_%28jupan%29
-https://ro.wikipedia.org/wiki/1919#/media/Fi%C8%99ier:4-AUG-1919.png
-https://jurnalspiritual.eu/wp-content/uploads/2019/08/3-119.jpg
-https://jurnalspiritual.eu/s-a-intamplat-in-30-august-1940/
-https://www.ligamilitarilor.ro/istorie-militara/nota-romaniei-de-raspuns-la-
ultimatumul-englez-din-ziua-de-30-noiembrie-1941/
-https://adevarul.ro/cultura/istorie/hitler-petrolul-romania-nu-atacat-niciodata-urss-
ul-1_533a84370d133766a867dade/index.html
-https://alesandrudutu.wordpress.com/2015/08/01/1942-1944-bombardamente-anglo-
americane-asupra-romaniei/
-https://en.wikipedia.org/wiki/Operation_Tidal_Wave
-https://alesandrudutu.wordpress.com/2015/08/01/1942-1944-bombardamente-anglo-
americane-asupra-romaniei/
-https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/bombardarea-ploiestilor-de-la-
dezinformare-la-adevar
-https://www.observatorulph.ro/exclusiv/79246-unde-sunt-adaposturile-subterane-
din-ploiesti-in-caz-de-calamitate-scapa-cine-poate

484
 -https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/71-de-ani-de-la-invazia-esuata-a-
armatei-rosii-in-romania-batalia-de-la-targu-frumos
-https://www.constructosu.eu/tipuri-de-vagoane-de-marfa-pentru-transportul-
feroviar/
- 1943 – 1944. Prizonieri de război americani şi englezi în România, Alesandru Dutu
(wordpress.com)
- Prizonieri americani şi englezi, despre români: „Sunt prietenoşi. Simpatizează cu
noi, se tem de ruşi şi nu-i suferă pe germani“, |adevarul.ro; Cum i-au tratat românii pe
prizonierii americani în Al Doilea Război Mondial: bridge, cărţi, volei sau fotbal
|adevarul.ro
-https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/stalin-ungaria-trebuie-pedepsita-
transilvania-trebuie-data-romaniei
-https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/spolierea-romaniei-la-tratatul-de-
pace-de-la-paris
-https://mfinante.gov.ro/istoric-mfp-11
-https://www.dictionarroman.ro/?c=afloriment
-https://ro.wikipedia.org/wiki/Glosar_de_geologie
-https://dexonline.ro/definitie/geamblac
-https://www.dictio.ro/dex/lacarit
-https://www.ancestry.com/name-origin?surname=baril
-https://sanutesuperipeploiesti.blogspot.com/2012/11/spitalul-si-rafinaria-
predinger.html
-https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Unire
- htpp:// ro.wikipedia.org/wiki/Fișier:Universitatea_%28old%29.jpg
-romania.europalibera.org/a/revolutia-romana-din-1989-cronologia-
elementara/31619879.html

H. Interviuri

- William Fili, inginer de bord pe un bombardier american în 1944; în 2014.

- General Costică Drăghici; în 21.01.2021 şi în 1.07.2021.
- Senator, Ion Iliescu – în 2006.
- Senator Adrian Năstase – în 2006.
- Florin Dănescu, președintele Asociației Române a Băncilor, în 2021.

485
 4.29 Anexe

Anexa 1 – Exploatări petrol, începuturi

486
Imagini Anexa 1, din colecţia Muzeului Petrolului Ploieşti

487
 Anexa 2 – Virgiliu Tacit

Virgiliu Tacit, înrolat în războaiele balcanice [ 1812]

Dispozitivul “Salvator” [ 1813] Schemă amplasare dispozitiv [ 1814]

1812
Arhiva Muzeul Petrolului
1813
M. P., anul XIII, nr. 18, pag. 724.
1814
Arhiva Muzeul Petrolului

488
 Diplomă acordată lui V. Tacit [ 1815] Coperta cărţii [ 1816]

Ventilul Tacit [ 1817]

1815
Ibidem
1816
Ibidem
1817
Ibidem

489
 Anexa 2a – Harta Ploieşti

1818
Hartă Ploieştiului cu rafinării

1818
https://sanutesuperipeploiesti.blogspot.com/2012/11/spitalul-si-rafinaria-predinger.html

490
 Anexa 2b – Ungaria

Cu benzină românească prin Ungaria [ 1819]

https://www.culoriletrecutului.ro/categorii/armata/item/98-artileria-antiaeriana-romana-in-campania-din-
1819

ungaria-1919?showall=1&showall=1

491
 Anexa 3 – Otto Barabas

Fondurile “Otto Barabas” aflate în Arhiva Muzeului Petrolului Ploieşti

(lucrări în peniţă şi acuarelă)

Extracţia ţiţeiului cu crivac şi trepied

Hecnă Prima pompă canadiană

Sondă incendiată, momentul prăbuşirii Rafinăria lui Theodor Mehedinţeanu

492
 Anexa 3 Schele “Româno – Americană”
foto din arhiva Muzeului Petrolului Ploieşti

Chiciura, 1925

Băicoi, 1926

Societatea şi rafinăria “Româno – Americană” 1919 – 1938

Deplasare la lucru

493
Lucrători la atelierul Societăţii “Româno – Americană” în 1920

Angajaţi cu studii superioare

494
 Personal conducere

Fotografii din arhiva Muzeului Petrolului

495
 Anexa 3 – Instalaţii 1820

Bloc ulei

Casa de pompe

1820
Arhiva Muzeului Petrolului

496
 Panou control Distilaţia primara continuă

Instalaţia DAV vedere generala Răcirea – separatorul de produse

Instalaţie de absorţie a gazelor Turnuri răcire a apelor – 1929

497
Cazangeria – 1925 Crude-stills – 1929

498
 Distilăria primară – 1930

Coloana de crude pipe still – 1937

Schimbătoare căldura

Rampa de încărcare produse negre

499
Instalaţia de cracking – 1930

Distilarea primară – 1930

Rezervoare

500
 Anexa 3 – Acțiuni I.R.D.P. şi Steaua Română

Acțiuni 1821

1821
Colecția personală

501
 Anexa 4.1

1822
Capacitatea de producţie în 1940, rafinării din România

1822
Arhiva Muzeului Petrolului Ploieşti
502
 Anexa 4.2 – Situaţia flotei comerciale în lume

Tonaj vase comerciale [ 1823]

1823
M. P., anul XL, nr. 21, pag. 1348.

503
 Anexa 4.3 – Harta zăcămintelor de gaze naturale din Transilvania

Resurse din Transilvania pierdute după Dictatul de la Viena [ 1824]

1824
Ibidem, pag. 1013.

504
Anexa 4.5

505
506
Anexa 4.6 – Rafinăria “Româno – Americană” – bombardamente

Rafinăria bombardată în 1943

Instalaţia absorţie înainte bombardament

Instalaţia absorţie după bombardament

507
Instalaţia de fabricare a spumei contra incendiului după bombardament

Distrugeri

Conducte abur

Atelierul mecanic Conducte abur

Rezervor Clădire birouri

508
Distrugeri rampă încărcare petrol

509
 Anexa 4.7 – Interviu cu William Fili

Întoarcerea la locul faptei!

70 de ani de la ultimele bombardamente americane asupra Prahovei

„Asociaţia americană a Foştilor Prizonieri de Război în România”, care în 2014 a

aniversat 67 de ani de la înfiinţare, reuneşte cetăţeni americani, participanţi la cel de-Al
Doilea Război Mondial, care au fost în prizonierat în România.
În timpul conflagraţiei, membrii asociaţiei au participat, ca piloţi pe avioane
americane, la bombardarea instalaţiilor militare germane din România şi a rafinăriilor din
regiunea Ploieşti, care, pe perioada ocupaţiei germane, alimentau maşina de război nazistă,
iar pe parcursul acţiunilor au căzut prizonieri pe teritoriul României. Graţie dispozițiilor
statului român și intervenţiei directe a prinţesei Ecaterina Caradja, prizonierii americani nu
au fost executaţi de nazişti, bucurându-se, în plus, de un tratament uman şi reuşind să
supravieţuiască războiului.
În amintirea prizonieratului din România şi a prinţesei Caradja, care a contribuit şi la
înfiinţarea Asociaţiei, această organizaţie comemorează personalitatea prinţesei în cadrul
unei ceremonii anuale.
Prin intermediul Asociaţiei, la Ploieşti a fost prezent William Fili, participant activ –
inginer de bord pe un bombardier american – la raidurile S.U.A. din 1944, asupra
rafinăriilor „Româno – Americană”, adică Teleajen – în special –, şi „Creditul minier”,
adică Rafinăria „Brazi”. Cu acea ocazie, i-am solicitat acordarea unui interviu, pe care îl
redăm în continuare:

William Fili şi Prinţesa Caradja

510
William Fili, veteran S.U.A. al bombardamentelor asupra Ploieştiului:

„Dintr-o greşeală matematică am lovit, în aprilie 1944, şi obiective civile”

- Pentru S.U.A. puteţi fi un erou, pentru români un oaspete remarcabil, dar pentru
mine puteţi fi o ţintă... Dar cum în aprilie 1944, când aţi bombardat Ploieştiul, din
motive de... natalitate, nu eram prezent, acum îmi veţi fi doar interlocutor. Şi vă
aştept de 61 de ani! Aşa că vă rog să-mi povestiţi despre acea misiune împotriva
României, dar şi a Germaniei, cu care ţara mea era aliată.
- Raidul nostru s-a desfăşurat pe 5 aprilie 1944. Misiunea noastră a fost doar să
lovim rafinăriile.
- Fără casa străbunicilor mei, făcută zob atunci, deşi nu era lângă rafinării... Victime
colaterale, parcă aşa spun americanii şi acum...
- (Zâmbeşte, dar explică) Noi trebuia să lovim rafinăriile pentru a-i stopa pe nemţi să
ia ţiţeiul, benzina, motorina. Trebuie să vă spun că, în acel moment al războiului,
Ploieştiul era singurul loc de unde puteau să se aprovizioneze cu benzină pentru
avioane. Pentru a opri războiul cât mai repede, trebuia să-i stopăm şi în acest mod.
Fără benzina aceea, avioanele lor nu mai puteau zbura.
- În ce mod aţi participat la raid? Eraţi pilot?
- Nu. Eram inginerul de bord pe un bombardier.
- Ce bombardier? I-aş spune bombard-ieri, dar nu vă pot traduce...
- B 24, Liberator.
- Şi unde era serviciul dumneavostră? În faţa avionului?
- Da. Noi decolam din Italia, de pe aeroportul din Mandoria.
- Şi care era ruta spre Ploieşti? Aveaţi probleme pe drum?
- Nu, niciodată nu am avut obstacole ca să ajungem până aici. Singurele probleme
întâlnite constau în focul bateriilor antiaeriene. Treceam peste Iugoslavia şi veneam
la Ploieşti.
- Şi în România pe ce culoar intraţi?
- Pe la Niş.
- Niş e în Iugoslavia şi, chiar dacă sunt mulţi români acolo, nu am revendicat şi unit
teritoriul... Dar care era primul oraş românesc survolat?
- Nu îmi amintesc.

511
- Deasupra României vă vânau avioanele germane?
- Nu, până aproape de Ploieşti nu întâlneam vreunul.
- Probabil economiseau benzina. Dar la Ploieşti care era principalul obstacol?
- Cel mai periculos obstacol îl producea atacul avioanelor germane de vânătoare
Messerschmits, Folke, dar şi avioanele româneşti I.A.R.
- Cele româneşti cum erau? Dar piloţii?
- Şi piloţii şi avioanele dumneavoastră nu pot spune că erau bune... Erau foarte bune!
- Cu câte avioane veneaţi într-o escală, la un atac?
- De obicei peste 300 de avioane.
- Însoţiţi de avioane de vânătoare? Pentru protecţia dumneavoastră?
- Nu, nu eram însoţiţi de avioane de vânătoare americane, nu aveam escortă.
- Dar, pentru bombardiere era extrem de periculos aşa!
- Da, desigur.
- Eraţi doar americani, sau şi englezi?
- Doar americani, englezii atacau doar noaptea.
- Şi câte avioane americane erau doborâte, la un atac, de apărarea antiaeriană a
oraşului?
- La prima misiune, din escadronul meu, din avionul în care eram, s-a întors un
singur om şi eram şase membri ai echipajului.
- Eu întrebam de avioane. Cum a fost în aprilie 1944? Parcă pe 4 aprilie 1944...
Nu, a fost pe 5 aprilie. Din 300 de avioane 90 au fost doborâte!
- Aţi avut noroc. Dacă eram implicat în apărarea antiaeriană din 90 de avioane
americane doboram 300...
- (Râde) Era dificil!
*La sol, nimeni nu ne periclita viaţa, în România

- Din câte ştiu, deşi aţi mai lovit şi obiective civile, românii vă tratau, la oamenii
obişnuiţi mă refer, ca amici, nu ca inamici. E adevărat?
- Da, e adevărat, nu au fost niciodată probleme. Ba pot să spun că aveau grijă de noi.
Au fost aviatori plini de sânge în case, la sol, au fost îngrijiţi de români şi au scăpat
cu viaţă.
- Dar ce probleme avea un pilot doborât cu cei care îl prindeau? Nemţii, românii din
armată erau un pericol?

512
- Nu, practic nimeni nu ne periclita viaţa la sol. Nu am avut probleme, nimeni nu a
făcut ceva ca să ne rănească, ba chiar au făcut tot ce puteau ca să ne ajute. Românii
ştiau ce au de făcut, ştiau că am venit să bombardăm rafinăriile, că am venit după
petrol, nu ca să-i rănim sau să-i omorâm pe ei.
- Un moment. Am documente acasă din care rezultă că aţi bombardat civili, case.
Una e să fii militar, alta criminal. De ce americanii au distrus şi obiective civile?
- Ştiu că s-a întâmplat, dar singurul motiv pentru care s-a întâmplat asta, de exemplu
pe 5 aprilie, a fost tehnic. Dar mai ales la misiunea următoare; am bombardat
rafinăriile, dar şi curţi sau case particulare. Deci, după 5 aprilie 1944, nemţii au creat
o perdea de fum care a acoperit tot oraşul, nu doar rafinăriile. Nu am putut ataca doar
rafinăriile, pentru că nu le vedeam. Noi, pentru a detecta ţinta, foloseam metoda
triangulaţiei. Ştiţi ce e?
- Ştiu. Şi nu comentez ce înseamnă triangulaţia folosită de ... capete pătrate!
Geometric vorbind.
- (Zâmbeşte) Prin această metodă încercam „să vedem”, dar când eşti la 4 mile
deasupra pământului e foarte dificil să fii exact. De mult ori, „am ghicit” greşit unde
era ţinta militară.
- Dar asta aflaţi după misiune?
- Corect.
- Unde mergeaţi după bombardament: Italia sau Rusia?
- Niciodată în Rusia. Ne întorceam în Italia, combustibilul ne ajungea.
- Aţi mai fost în Ploieşti? Mă refer pe jos, ca turist, nu cu un avion de
bombardament.
- Am fost aici în 1996, când m-am întors pentru o vizită. Atunci m-am întâlnit cu
primarul Ploieştiului de atunci, Victor Săvulescu, care m-a tratat cu multă eleganţă.
- Să nu mă... bombardaţi, dar vă spun un secret: e în spatele dumneavoastră!
(Râde şi se îmbrăţişează bucuros cu Victor Săvulescu)

*Bomba de la Berbec!

- Eu doar profit de ocazie să vă spun că unul din imobilele lovite de escadra

dumneavoastră, datorită „triangulaţiei greşite”, a fost celebrul pe aici Restaurantul
Berbec. Abia acum a fost reconstruit; de fapt l-a lovit zdravăn şi cutremurul din
1977...

513
- Of, Iisuse...
- Dacă aveţi timp, poate luaţi masa acolo. Cu siguranţă mâncarea nu mai e încălzită
la căldura bombei din 1944... când s-a terminat războiul pentru dumneavoastră.
- La sfârşit, am mai avut misiuni în alte părţi. După 23 august, v-au bombardat
germanii. Mai ales Bucureştiul.
- Şi au făcut zob Teatrul Naţional! Probabil că era mesajul fierbinte al cabotinilor.
- Da. Atunci nemţii au fugit cu avioanele. Dar unii dintre ei au fugit cu avionul în
Italia, atunci l-au ascuns pe colonelul Gunn în fuzelaj, iar pilot a fost un român din
aviaţia de vânătoare. Eu, în acel moment, eram prizonier, am fost doborât într-o
misiune din aprilie 1944. Pe 24 aprilie. După 23 august am fost salvat şi trimis în
S.U.A., aşa se întâmplă cu prizonierii de război.
- Să înţelegem ce se spune prin filme: aviaţa germană din Al II-lea Război Mondial,
Luftwaffe, a fost destul de slabă?
- O, nu! E neadevărat.
- Au pierdut Bătălia Angliei, ca să nu dau alte exemple. Dar, inclusiv pe Discovery s-
au prezentat avioanele nemţeşti proiectate prin 1944, un Messerschmit care zbura cu
200 km mai rapid decât orice avion aliat. Dar nu l-au mai realizat decât în număr
foarte mic...
- Vă referiţi la avioanele cu reacţie!
- Da! Nu la bombardierul invizibil pentru radare, Stelth, numit acum de ţara dvs....
Cel de care vorbesc, un avion de vânătoare, a luptat în Coreea, dar construite de ruşi
şi americani. După planurile furate sau, să zic elegant, luate ca pradă de război de
Moscova şi Washington... În Coreea, piloţii au fost stupefiaţi, avioanele erau
identice, diferea doar steagul sub care luptau.
- Eu ştiu un alt lucru pe care l-am trăit: piloţii germani din Luftwaffe erau foarte
buni. Şi mai trebuie să spun ceva despre ei. NICIODATĂ, în istoria aviaţiei, nu a
existat un mai mare respect între oamenii care zburau aşa cum a fost între germani şi
americani. Şi englezi. Respect reciproc, de ambele părţi. Altceva e minciună.
- Daţi-ne un exemplu.
- Se spune, destul de des, că germanii trăgeau în cei care erau paraşutaţi. Aşa ceva e
o minciună! La fel şi când spun că americanii trăgeau în paraşutişti germani.
Niciodată nu s-a întâmplat asta. Poate, şi nu ştiu, au fost 1 – 2 cazuri de ambele părţi,
nişte nebuni. Dar niciodată nu a existat lipsă de respect. Şi vă dau un alt exemplu
despre piloţii germani. În ziua în care am fost doborât, la nordul Ploieştiului, m-am

514
întâlnit cu un alt echipaj, 4 americani. Pe ei i-au dus la o închisoare. A doua zi a venit
la ei un pilot german. A spus: „Vreau să ştiu cine se afla la mitralieră”. Nimeni nu i-a
spus cine. Atunci şi-a scos Lugger-ul (pistolul – n.r.) şi a zis: „Dacă nu îmi spuneţi,
vă împuşc pe toţi”. Bill Lanfill, îl ştiam, el era mitraliorul, a spus: „eu am fost acolo”.
Neamţul şi-a pus pistolul înapoi în toc şi i-a zis: „Felicitări. Tu m-ai doborât ieri”...
Şi a plecat.
- Foarte interesant. Onorabil!
- Şi perfect adevărat! Vă mai zic una, pentru că nu e corect să continue minciunile
despre nemţi. Noi aveam un avion care era avariat, un motor distrus, dar mai zbura şi
se întorcea către Italia. Omul de la mitralieră nu mai avea deloc muniţie când, brusc,
a apărut un avion de vânătoare german. Neamţul nu avea de unde ştii că americanul
nu mai avea muniţie, dar s-a apropiat foarte mult ca să doboare avionul nostru.
Mitralionul american îl vedea foarte bine pe german, dar şi invers. Aveau 18 – 19 –
20 de ani! Când erau foarte aproape şi neamţul se pregătea să tragă, americanul a
ridicat mâinile, semn că se predă şi i-a făcut semn neamţului că nu mai are gloanţe,
deci nu se poate apăra sau ataca. Imediat neamţul l-a salutat, a retras mitraliera de pe
direcţia bombardierului şi a scos un carneţel şi un pix pe care a notat numărul de
înregistrare al avionului nostru. Peste 25 de ani, germanul care a supravieţuit şi el
războiului, l-a căutat pe american. S-au întâlnit! Şi sunt buni amici.
- În final, impresia, opinia dumneavoastră despre bombardarea Hiroshimei.
- Aşa ceva nu trebuia să se întâmple! Dar noi aflasem că japonezii au început să
omoare sistematic prizonierii de război.
- Atunci Hiroshima a devenit necesară?
- Da, era necesar să oprim acele execuţii...

515
 Anexa 4.8

Bon înzestrare armată

516
 CUPRINS:

Capitolul 1: O istorie a petrolului până în 1904………………………….. 20

1.1 - Ce este petrolul? ...................................................................................... 20
1.2 - Scurt istoric ……………………………………………………………. 22
1.2.1 - Din antichitate în spaţiul românesc ................................................... 22
1.2.2 - Călători străini prin Valahia şi Moldova; mărturii despre petrol .…. 25
1.2.3 - Secolele XV- XVI ….……...…………..……………….………….. 26
1.2.4 - Secolele XVII-XVIII …………………………………..………..…. 28
1.3 - Începuturile industriei petroliere, secolul XIX …………………….…...31
1.3.1 - Recorduri mondiale …………………………..……………………. 31
1.3.2 - De ce noi? De ce atunci? ........................................................……... 33
1.3.3 - Prima rafinărie din lume, încă din 1857, la Ploieşti .......................... 35
1.3.4 - Primul oraş din lume iluminat cu gaz din petrol a fost Bucureştiul,
tot în 1857 ..........................................................................................40
1.3.5 - România a fost prima ţară din lume cu o producţie de petrol
înregistrată oficial în statisticile internaţionale………….................. 44
1.4 - Cum se extrăgea petrolul până la apariţia sondelor................................. 45
1.4.1 - Gropile de strâns petrol.......................................................................45
1.4.2 - Băile.................................................................................................... 46
1.4.3 - Spălătoarele........................................................................................ 46
1.4.4 - Puţurile................................................................................................47
1.4.5 - Hecna cu cal........................................................................................49
1.5 - Noutăţi la nivel mondial….………………………..……….................... 53
1.5.1 - Dilema americană………………………............................………... 54
1.6 - Dezvoltarea, din două motive principale…………..……..…................. 59
1.7 - O legislaţie a statului român din ce în ce mai statornică……..………… 61
1.8 - Alte rafinării înfiinţate……….………………………..………………...64
1.9 - Evoluţia industriei petroliere româneşti…………..……………………. 66
1.10 - Geologia ………………..……………….…...................…………….. 70
1.11 - Transportul ……….………………..…………………….……...……. 74
1.12 - Cel puţin două noi premiere mondiale
în industria petrolului din România………………………………….. 79
1.13 - Consumul intern de produse petroliere ................................................. 86

517
1.14 - Expoziţia universală din 1900
și Primul Congres Internaţional al Petroliştilor ................................... 92
1.15 - Transportul petrolului, 1882 – 1907…………....……………….……..95
1.16 - Societatea “Standard Oil” în România; primii paşi….......……….........102
1.17 - Concluzii………………………………………………..…………...... 110

Capitolul 2: Rafinăria „Româno – Americană”........................................ 117

2.1 - Introducere............................................................................................... 117
2.2 - Înscrierea la Tribunalul Ilfov; Fondarea Societăţii “Româno ‒
Americană”……...........……………...……………………..………..... 118
2.3 - O nouă eră în industria română de petrol…......………………….…….. 124
2.4 - Al doilea Congres de Petrol, la Liege ......................................................126
2.5- Societatea „Româno ‒ Americană”, între performanţă şi decepţie ...........127
2.6 - Al III-lea Congres Internaţional de Petrol, la Bucureşti...........................133
2.7 - Distribuirea produselor petroliere.............................................................135
2.8 - Totalul rafinăriilor din România ..............................................................141
2.9 - Invenţii româneşti deosebite ....................................................................145
2.9.1 - Dr. Lazăr Edeleanu: O nouă metodă de rafinare a petrolului............. 145
2.9.2 - Virgiliu Tacit - Valeriu Puşcariu: Prevenitor de erupţie.....................148
2.10 - Mobilizarea şi petrolul........................................................................... 154
2.11 - Modernizarea, tot pe bază de petrol....................................................... 156
2.12 - România, cea mai rentabilă industrie de petrol din lume....................... 163
2.13 - Începutul Primului Război Mondial....................................................... 166
2.14 - Fişa de interese....................................................................................... 171
2.14.1 - Învingătorii….…….…………………………………………….… 172
2.14.2 - Învinşii.............................................................................................. 183
2.14.3 - Concluzie, pe total investitori .......................................................... 186
2.15 - Tratatul de pace de la Paris ‒ Anul 1919 .............................................. 188
2.16 - Campania din Ungaria și petrolul ......................................................... 193
2.17 - Frontiera de vest şi nord ‒ vest dezbătută la Trianon ………….……...195
2.18 - Concluzii………………….………………………………….……….. 200

518
Capitolul 3 – Perioada interbelică ……………….………………….……. 209
3.1 - La lucru…..……………………………………….………….………….209
3.2 - Marea conductă a ţării mari..…………………………………….………211
3.3 - Ocupaţia germană……………………..……………………………...…215
3.4 - Societatea “Româno ‒ Americană” între 1917 ‒ 1938 ………..………. 221
3.4.1 - Evoluţia capitalului, a forajului, a sondelor și a rafinării petrolului... 222
3.4.2 - Instalaţii şi meserii ............................................................................. 229
3.5 - Exportul ……………………..……………………………..……...…… 233
3.6 - Factori determinanţi în dezvoltarea industriei românești de petrol ……. 241
3.6.1 - Autoturisme ……………..…………….…………………………… 242
3.6.2 - Construcţia de drumuri…………..…………………………..……... 245
3.6.3 - Aviaţia.................................................................................................246
3.7 - O nouă grevă a petroliştilor …………………….………………..…….. 247
3.8 - Noi invenţii şi descoperiri …………………………….…….………..... 250
3.8.1 - O analiză după “Cronica Ştiinţifică” ………………….…………… 255
3.9 - Al IV-lea Congres Internaţional de Petrol …………………………….. 260
3.10 - O „radiografie” retro a industriei de petrol româneşti postbelice ......... 263
3.11 - Legea Minelor din 1924 …………….………….…………………….. 273
3.12 - Efectele progreselor la Rafinăria „Româno ‒ Americană”.................... 283
3.13 - Un „incendiu monstru” la Societatea “Româno ‒ Americană”............. 287
3.14 - Prezenţa petrolului în artă.………………………………………..……292
3.15 - Economie în timp de criză .....................................................................294
3.16 - Facilităţi pentru export la Societatea “Româno – Americană................ 314
3.17 - Mica Înţelegere (şi în) petrol și Înțelegerea Balcanică ….…………..... 316
3.18 - Concluzii………………………………………….…….……….……. 319

Capitolul 4 - Spre naționalizare…..……………………….….....…............ 331

4.1 - Un alt factor determinant ..…………………………………………...... 331
4.2 - Societatea “Româno ‒ Americană”, dezvoltarea între 1939 ‒ 1947........ 331
4.3 - Legea Minelor din 1937 .......................................................................... 335
4.4 - Taxe pe autovehicole şi pentru conducte …………….……………....... 336
4.5 - Exportul României în 1939 ………………………………………........ 339
4.6 - Spre războiul de agresiune ……………………………………........….. 344
4.6.1 - Combustibilul obţinut sintetic ........................................................... 345
4.7 - Prima campanie a lui Hitler, paşnică .......................................................355

519
4.8 - Hitler, analizat după carte lui, Mein Kampf ………………..………….. 361
4.9 - O poveste reală despre petrolul românesc ……………….…………….. 364
4. 10 - Graniţele României Mari mutilate în est, vest, sud-est …………........ 368
4.10.1 - Un Dictat prin Ultimatum, şi invers ................................................ 369
4.10.2 - Ultimatum …………………………………….……....................... 369
4.10.3 - Dictat ………………………………….………….…..................... 371
4.10.4 - Pretenţii ale altui stat fascist, Bulgaria............................................. 372
4.11 - Fişa agresorilor şi a aliaţilor cu afacerile în petrolul românesc ............ 375
4.11.1 - Ungaria ............................................................................................ 375
4.11.2 - Bulgaria ........................................................................................... 376
4.11.3 - Uniunea Sovietică ............................................................................ 376
4.11.4 - Germania ......................................................................................... 378
4.11.5 - Italia ................................................................................................. 380
4.11.6 - Anglia .............................................................................................. 382
4.11.7 - Franţa ............................................................................................... 383
4.12. - În noua ordine mondială ………………………………………….…..385
4.13 - Ţara, zguduită şi de cutremur ................................................................ 388
4.14 - „Românizarea”, prin lege, la Societatea “Româno ‒ Americană”……. 390
4.15 - România în timpul celui de Al Doilea Război Mondial......................... 397
4.16 - Societatea „Româno ‒ Americană”, în anii războiului ......................... 400
4.17 - Legislaţie în timp de război, 1942 ‒ 1943 …………..………………... 408
4.18 - Bombardarea României ………………………………………............. 410
4.19 - Petrolul, după război ............................................................................. 418
4.20 - Societatea “Româno ‒ Americană” după război ................................... 420
4.21 - Primul acord economic postbelic al României ......................................424
4.22 - Reforma monetară ................................................................................. 429
4.23 - Naţionalizarea ....................................................................................... 433
4.24 - Concluzii................................................................................................ 435
4.25 - Concluzii finale ..................................................................................... 448
4.26 - Glosar .................................................................................................... 469
4.27 - Abrevieri ............................................................................................... 471
4.28 – Bibliografie (alfabetic)……..…..……………………………………. 472
4.29 - Anexe ………………………..……………………………………..… 486

520