Sunteți pe pagina 1din 28

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI TINERETULUI

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA


FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOLOGIE

TEZĂ DE DOCTORAT

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,
PROF. UNIV. DR. IACOB MÂRZA

DOCTORAND,
CRISTINA RIŞCUŢA

ALBA IULIA
2008
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI TINERETULUI
UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA
FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOLOGIE

Politici de investiţii economice şi social-culturale în mineritul


aurifer românesc (1918-1948): Societatea „Mica” Brad şi
Exploatarea Minieră Roşia Montană.

TEZĂ DE DOCTORAT
(Rezumat)

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,
PROF. UNIV. DR. IACOB MÂRZA

DOCTORAND,
CRISTINA RIŞCUŢA

ALBA IULIA
2008
CUPRINS

INTRODUCERE…………………..……………………...…………………………………………….2

CAPITOLUL I
Situaţia economică a României în perioada interbelică. Rolul industriei miniere aurifere în
economia naţională a României………………………….....…………….................………………..19

CAPITOLUL II
Societatea „Mica”. Exploatarea Roşia Montană. Constituirea şi etapele
dezvoltării……………………………………………………...…………..…………………………..54

CAPITOLUL III
Investiţii şi realizări economice………………………………………….…..………….....……..….108

CAPITOLUL IV
Investiţii şi realizări sociale………………………………………..…..………………...…......……190

CAPITOLUL V
Politica de investiţii culturale. Naţionalizarea……………………………………...…....…....……253

Concluzii…………………………………………………………..……………………………...…..289

Bibliografie…………………………………………………………..…………………………….....299

Anexe..……………………………………………………………………………………………....314

1
INTRODUCERE

Istoriografia mineritului aurifer. Istoria mineritului aurifer în România a fost tratată de-a
lungul timpului de o serie de autori, care au încercat în lucrările lor, să prezinte o imagine cât mai
cuprinzătoare a evoluţiei generale a activităţilor şi vieţii locuitorilor din zonele cu potenţial în acest
sens.
Lucrarea de faţă îşi propune să completeze această imagine făcând, astfel, mai facilă înţelegerea
noului curs de dezvoltare, imprimat industriei extractive şi prelucrătoare a metalelor neferoase.
Fără a avea pretenţia cuprinderii exhaustive, în rândurile lucrării de faţă, a stadiului cercetărilor
în acest domeniu, vom încerca să realizăm un excurs istoriografic punctând mai ales lucrările de
referinţă. Menţionăm că acest demers va avea în atenţie doar studiile publicate în intervalul secolului
XX până în prezent.
Informaţiile bibliografice referitoare la problematica mineritului aurifer în România au fost
posibile datorită unor reviste de specialitate prin care cunoscuţi istorici, economişti, jurişti şi ingineri de
specialitate au făcut cunoscute, prin studiile şi articolele publicate, o serie de probleme legate de
dezvoltarea industriei extractive, de dotarea tehnică existentă în industria minieră, de instalaţiile
miniere performante. De asemenea, au fost prezentate şi analizate aspecte privind elaborarea şi
aplicarea legislaţiei miniere, raporturile dintre personalul angajat şi conducerea societăţilor miniere.
Amploarea interesului acordat cunoaşterii şi înţelegerii dezvoltării economiei şi industriei
româneşti, după 1 decembrie 1918, a fost caracterizată printr-o anumită constanţă şi prin multitudinea
publicaţiilor de specialitate. Anul 1918 a fost şi în acest sens un deschizător de drum, atunci văzând
lumina tiparului multe dintre acestea.
Apariţia tuturor revistelor, care au tratat problemele economice ale României, şi implicit pe cele
legate de industria minieră, a avut, cel puţin până la izbucnirea celui de al doilea război mondial, o
consecvenţă demnă de luat în seamă. Anii războiului, însă, au frânat, pentru cele mai multe dintre
publicaţii, tipărirea şi răspândirea acestora. Condiţiile grafice ale revistelor de specialitate sunt, de
asemenea, de notificat.
Cea mai veche dintre publicaţiile de specialitate, publicate în secolul XX, a fost Anuarul
Institutului Geologic din România (A.I.G.R.). Apărută în anul 1907, revista Institutului Geologic a
reunit în paginile sale articole semnate de geologi renumiţi precum Teodor P. Ghiţulescu, Ştefan
Cantunari, Horia Grozescu, Iosif Banyai, Theodor Krautner şi mulţi alţii. În general, problematica
dezbătută în articolele Anuarului a avut un conţinut strict specializat, referitor la structura şi morfologia
2
solului, formarea şi conţinutul chimic al mineralelor, studii comparative cu privire la cantităţile de aur
conţinute de minereul aurifer din diverse zone aurifere din Transilvania, inclusiv zona Brad. Anuarul
Institutului Geologic din România este editat şi în prezent.
Analele Minelor din România este altă o publicaţie importantă, în paginile căreia citim studii şi
articole de referinţă pentru cunoaşterea evoluţiei mineritului aurifer (şi nu numai) şi a tuturor
problemelor legate de acesta, din România, începând cu anul 1918 şi până în 1945.
Analele Minelor din România (A.M.R.) a fost editată de „Asociaţia Generală a Inginerilor şi
Industriaşilor de Mine din România”, înfiinţată în vara anului 1918.
Publicaţie lunară, Independenţa economică a văzut lumina tiparului în anul 1918, sub
conducerea inginerilor Virgil Madgearu şi Ioan Răducanu. Spre deosebire de celelalte publicaţii, de
acelaşi gen, în care au fost dezbătute, cu predilecţie, problemele specifice activităţii miniere, în
Independenţa economică observăm că subiectele supuse atenţiei cititorului se referă la dezvoltarea
economică, industrială, financiară, şi chiar agricolă, a României, în general. Anul 1946 a fost ultimul an
de publicare a revistei Independenţa economică.
În anul 1926, istoria mineritului a căpătat noi dimensiuni prin apariţia revistei Miniera (1926-
1948), una dintre cele mai cuprinzătoare şi mai ample publicaţii cu caracter economic şi industrial din
perioada interbelică.
Istoria mineritului aurifer din România, şi nu numai, nu poate fi cunoscută şi înţeleasă în
profunzime, independent de informaţiile oferite de presa vremii. Astfel, publicaţii şi cotidiene
interbelice, unele centrale, altele locale, dar la fel de importante, precum Monitorul muncii şi
asigurărilor sociale (1936), Politica socială (1932-1936), Comerţul şi industria (1932) Munca (1933-
1938), Zarandul (1933-1941), Abecedar (1933-1934), Hunedoreanul (1937), Hunedoara noastră
(1942), Detunata (1943), au prezentat publicului diverse subiecte specifice activităţii miniere.
Montanistică şi metalurgie este o altă revistă cu caracter minier, care prin conţinutul
problematicii prezentate merită a fi menţionată. Apărută în anul 1922 la Petroşani (jud. Hunedoara),
sub patronajul „Asociaţiei Conductorilor Tehnici Minieri din România”, revista a fost editată lunar de
către un colectiv restrâns, condus de Arpad Schreiber, preşedintele asociaţiei mai sus menţionată, şi a
lui Ştefan Tomuţa, secretarul acesteia.
Tematica dezbătută a fost, în general, asemănătoare celei publicată în celelalte reviste de
specialitate. Noua lege minieră şi conductorii tehnici, Exploatarea straturilor groase prin pregătire în
culcuş, La reorganizarea şcoalelor miniere, Problema pensionării conductorilor tehnici şi angajaţilor
particulari, Starea industriei miniere din Munţii Apuseni şi măsurile ce trebuiesc luate pentru salvarea
ei, O scurtă expunere a mineritului de aur de la Săcărâmb, Evoluţia condiţiilor muncitoreşti miniere la

3
minele de cărbuni din Ardeal şi Banat sunt doar câteva dintre articolele publicate în paginile revistei
Montanistică şi metalurgie în intervalul 1922-1927.
A doua jumătate a secolului al XX-lea a constituit o perioadă în care cercetarea problematicii
miniere s-a intensificat.
Dintre istoricii economiei şi industriei extractive româneşti amintim pe Ludovic Bathory,
Ludovic Vajda, Dumitru Tudor, Mihail Macrea, Emilia Sonea, Dumitru Şandru, Ioan Saizu, Victor
Axenciuc, Alexandru Neamţu, Maria Mureşan, Ioan Scurtu, Volker Wollmann, Ion Alexandrescu, iar
dintre publicaţiile apărute în a doua jumătate a secolului al XX-lea menţionăm: Anuarul Institutului de
Istorie Cluj-Napoca (A.I.I Cluj-Napoca), Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”
Iaşi, Apullum, Sargetia, Revista de Istorie, Acta Musei Napocenssis (A.M.N.), Acta Musei Porolissensis
(A.M.P.), etc.
Evoluţia Societăţii ”Mica” şi a exploatării statului de la Roşia Montană a constituit un subiect şi
al preocupărilor mele, concretizate în articole publicate în literatura de specialitate precum şi în
lucrarea recent apărută la Editura Altip intitulată Exploatarea Roşia Montană. Investiţii economice şi
realităţi social-culturale (1919-1948).
Înţelegerea completă şi facilă în acelaşi timp a dezvoltării mineritului aurifer, în orice perioadă
istorică, se realizează apelând şi la izvoarele primare ale istoriei.
Documentele de arhivă, memoriile, au în acest context o importanţă majoră. Astfel, studiul de
faţă are la bază informaţii provenind din arhiva Societăţii „Mica” Brad, arhiva Prefecturii judeţului
Hunedoara, arhiva Primăriei Brad, arhiva Casei de Asigurări Sociale a judeţului Hunedoara, arhiva
Tribunalului Hunedoara, arhiva întreprinderii miniere de la Roşia Montană, arhiva uzinei metalurgice
de la Zlatna.

CUVINTE CHEIE: mineritul aurifer, legea minelor, Societatea „Mica” Brad, Exploatarea
Minieră Roşia Montană, dotare tehnică, perimetru minier, validare minieră, lucrări de explorare, timpul
de muncă, contractul colectiv de muncă.

CAPITOLUL I

SITUAŢIA ECONOMICĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ. ROLUL


INDUSTRIEI MINIERE AURIFERE ÎN ECONOMIA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI. Unificarea
tuturor provinciilor româneşti într-un singur stat naţional, unitar prin actul realizat la 1 decembrie 1918,
a determinat începutul celui mai amplu proces de dezvoltare economică din istoria românilor de până
atunci.
4
În acest context, România a parcurs după 1918, etape importante, necesare şi fireşti, în acelaşi
timp, în drumul ei spre refacere şi dezvoltare.
Pentru anihilarea dezorganizării economice şi sociale provocată de cei patru ani de război, a fost
necesar aproape un deceniu de efort susţinut al tuturor românilor.
Refacerea şi dezvoltarea economică a României, în perioada dintre cele două războaie
mondiale, s-a realizat în mai multe etape. Prima se încadrează între anii 1919 şi 1924, când toate forţele
responsabile au activat intens pentru anihilarea consecinţelor războiului: lipsa de utilaje şi de personal,
inundaţii ale minelor, surparea unora dintre mine, deteriorarea căilor de comunicaţie, distrugerea
reţelelor energetice ale ţării, etc. Tot în acest răstimp, au fost adoptate legi menite să urgenteze şi să
susţină reorganizarea activităţii de producţie: Constituţia (1923), Legea minelor (1924), Legea
comercializării şi controlului întreprinderilor statului (1924), Legea energiei (1924), Legea regimului
apelor (1924), Legea tarifului vamal (1924, 1926, 1927, 1929).
Perioada 1925-1929 a fost caracterizată printr-un avânt al producţiei în aproape toate domeniile
economice, urmată de anii crizei economice în care, cu excepţia mineritului aurifer, s-au înregistrat
regrese productive şi financiare.
În anii care au urmat, până la izbucnirea celui de al doilea război mondial (1933-1938), din nou
întreaga economie românească a intrat într-un proces de refacere. În această perioadă, a
„naţionalismului economic”, cum a caracterizat-o Virgil Madgearu, procesul de industrializare a
căpătat un volum tot mai mare, determinat şi de legislaţia economică adoptată, care a permis şi a
încurajat dezvoltarea şi înfiinţarea unor noi ramuri şi întreprinderi industriale precum: industria
electrotehnică, industria construcţiilor de maşini, întreprinderi pentru fabricarea tuburilor de oţel, a
cablurilor şi aparatelor acustice.
Căile de dezvoltare a economiei şi industriei româneşti au constituit un subiect îndelung
dezbătut de partidele politice în primul deceniu de după Unire.
În legătură cu acest subiect, există o multitudine de lucrări şi sinteze publicate de-a lungul
timpului, şi de aceea, în studiul de faţă, mi-am propus doar o prezentare succintă a concepţiilor şi
politicilor economice elaborate şi susţinute de principalele partide politice. Prin urmare, în legătură cu
perspectivele şi dezvoltarea României s-au evidenţiat câteva concepte. Dintre acestea, două au fost cele
care au jalonat direcţia de dezvoltare a economiei şi industriei româneşti în perioada dintre cele două
războaie mondiale. Este vorba despre politica „porţilor deschise” şi cea cunoscută sub denumirea „prin
noi înşine”.
Politica „porţilor deschise” presupunea o colaborare nelimitată cu capitalul străin, care urma să
pătrundă în toate domeniile productive, mai ales în industria extractivă unde era nevoie de un capital
foarte mare, necesar refacerii şi reutilării cu tehnologie nouă, şi care lipsea de pe piaţa capitalului
5
autohton. Adepţii acestui curent au fost câteva partide din dreapta eşichierului politic românesc,
precum Partidul Naţional (Iuliu Maniu), Partidul Naţionalist (Nicolae Iorga), Liga Apărării Naţional
Creştine (L.A.N.C.). De asemenea, au existat şi formaţiuni politice de stânga care au îmbrăţişat politica
„porţilor deschise” în domeniul economic, precum Partidul Ţărănesc. Partidul Poporului condus de
Alexandru Averescu nu a fost nici el străin de conceptul „porţilor deschise”.
Cel de al doilea concept, „prin noi înşine”, a fost elaborat şi promovat de Partidul Naţional
Liberal.
Doctrina „prin noi înşine” urmărea obţinerea şi stabilirea independenţei în economie, creşterea
rolului industriei şi reducerea caracterului predominant agrar al ţării, modernizarea instituţională a
statului.
Ritmul dezvoltării industriei aurifere, în primul deceniu al Unirii, nu a fost acelaşi pentru toate
întreprinderile aurifere din România. Minele de aur deţinute de stat în regiunea Baia Mare şi Roşia
Montană au întâmpinat mari dificultăţi în activitatea productivă, generate de lipsa de capital, slaba
dotare tehnologică, lipsa personalului calificat. Ba mai mult, în primii ani postbelici, la unele mine,
precum cele de aur de la Dealu Crucii (Baia Mare) şi la cele plumbo-argintifere de la Cavnic şi Baia
Sprie, activitatea s-a derulat greu datorită inundaţiilor. Cu timpul, însă, au depăşit aceste neajunsuri,
ajungând în al treilea deceniu al secolului XX, să înregistreze progrese.
Activitatea minieră în domeniul aurifer a fost stimulată şi impulsionată de legislaţia adoptată
de-a lungul întregii perioade interbelice. La acest proces s-a adăugat o serie de alţi factori care au
contribuit la întregirea eforturilor în direcţia dezvoltării mineritului aurifer, şi nu numai. Menţionăm în
acest sens, rolul instituţiilor create imediat după 1 decembrie 1918 până în anii treizeci ai secolului XX
(Direcţia Minelor, Inspectoratele miniere, Regia Monopolurilor Statului, Ministerul Muncii,
R.I.M.M.A.), apoi activitatea intervenţionistă a statului în direcţionarea dezvoltării mineritului, prin
comenzile pe care le-a efectuat către industria minieră, în general, dar şi prin politica protecţionistă
practicată. Din acest cadru, evident nu poate lipsi rolul învăţământului profesional organizat de
Ministerul Muncii, prin care statul a urmărit refacerea segmentului de cadre pregătite şi specializate
atât de afectat de război.
Importanţa industriei metalelor preţioase în cadrul dezvoltării generale a societăţii româneşti
este determinată şi de factori care ţin de natura şi consistenţa zăcământului.

6
CAPITOLUL II

SOCIETATEA „MICA”. EXPLOATAREA ROŞIA MONTANĂ. CONSTITUIREA ŞI


ETAPELE DEZVOLTĂRII. Constituirea Societăţii „Mica”. Actul constitutiv şi Statutul
Societăţii. Conducerea centrală. Societatea “Mica” Brad a reprezentat, de la înfiinţare, în 1920, şi
până la naţionalizarea sa, în 1948, cea mai productivă dintre exploatările aurifere din România.
Înfiinţarea acesteia datează din toamna anului 1919 când, Ion Gigurtu, Constantin
Maltezeanu şi Anton Esser şi-au propus constituirea unei societăţi pentru exploatarea unor cariere de
mică 1 din judeţele Gorj şi Vâlcea.
Constituirea Societăţii „Mica” s-a realizat în mai multe etape, de aceea vom aminti, în legătură
cu acest aspect, doar că la 19 martie 1920 a fost publicat în Monitorul Oficial Statutul de funcţionare a
Societăţii „Mica”. Acesta cuprindea 9 capitole în care 41 de articole stipulau scopul, durata şi
activitatea societăţii, modul în care se făceau exploatările, modul de alegere a membrilor Consiliului de
Administraţie, modul de repartizare a beneficiului net şi procedura de lichidare a societăţii.
Societatea „Mica” a preluat în vara anului 1920 întregul patrimoniu mobil şi imobil al
Asociaţiei „Ruda 12 Apostoli” de la Brad în baza contractului semnat la Berlin la 3 mai 1920, prin care
partea germană vindea Societăţii „Mica” Bucureşti întreaga sa proprietate alcătuită din mine, explorări,
terenuri, păduri, case, căi ferate, şteampuri şi instalaţii miniere, mobilier şi stocul de produse existent la
1 mai 1920. Plata celor 40 de milioane urma să se efectueze de către partea română la „Mitteldeutsche
Kreditbank” din Berlin. Societatea „Mica” a contractat un împrumut pentru plata preţului către firma
germană, în valoare de 6,5 milioane coroane transilvano-române de la banca sibiană „Albina”,
depunând drept asigurare în contul acestei datorii, o cantitate de aur brut de 80,5013 kg.
Cumpărătorul se angaja să respecte toate contractele de lucru încheiate de firma germană până
la 1 mai 1920 şi să preia întreg personalul de funcţionari şi lucrători de la „Ruda 12 Apostoli” cu toate
drepturile dobândite până la data comercializării minelor brădene. În acelaşi timp trebuia să suporte
toate cheltuielile ce decurgeau din eventuala transformare a Casei de pensii, boală şi accidente a
muncitorilor în instituţie de stat. Încheierea contractului, efectuată în conformitate cu legile existente,

1
Mică – familie de minerale cristalizate, (silicaţi dubli de aluminiu şi de potasiu sau de sodiu, care conţin şi fier, magneziu,
litiu) care clivează foarte uşor în foiţe, de obicei elastice. Culoarea variază de la alb (moscovit) până la negru (biotit), după
compoziţie. Micele albe sunt folosite în special pentru izolări electrice, fie ca foiţe, fie aglomerate în micanită. Mica
măcinată în fulgi este folosită ca adaos în fluidul de foraj pentru a-i îmbunătăţi proprietăţile de colmatare, cf. Dicţionar
politehnic, Bucureşti, Editura Tehnică, 1967, p. 565.
7
era condiţionată de acordul guvernului român. Tot cumpărătorul trebuia să suporte cheltuielile, taxele şi
impozitele legate de încheierea contractului.
Preluarea întreprinderii de la Roşia Montană de către statul român. Mineritul aurifer a fost
prezent la Roşia Montană din timpuri străvechi, odată cu începuturile existenţei localităţii. Prima
atestare datează din anul 131, fiind înscrisă pe o tăbliţă cerată având data de 6 februarie 131.
Şi în cazul Exploatării de la Roşia Montană, care s-a aflat până la 1 decembrie 1918 în
proprietatea statului maghiar, istoria menţionează mai multe etape de dezvoltare. Dar în lucrarea de faţă
ne rezumăm la menţionarea datelor începând de la 1918. Astfel, după 1918, când întreprinderea de la
Roşia Montană a revenit statului român, conducerea acesteia a încercat redobândirea unora dintre
vechile drepturi miniere. Aceste demersuri au fost susţinute şi de legislaţia, în domeniu, adoptată după
primul război mondial. Cele mai importante reglementări în acest sens, au fost Constituţia (1923) şi
Legea minelor (1924), care stabilea obligativitatea tuturor întreprinderilor miniere de a-şi valida
drepturile şi concesiunile exploatate. Ca urmare, începând cu 1924, Exploatarea Roşia Montană a
acţionat în direcţia recunoaşterii legale a proprietăţilor sale miniere.
Alături de exploatarea statului au existat la Roşia Montană mici asociaţii miniere particulare. De
asemenea, au funcţionat şi o serie de şteampuri particulare, atât la Roşia cât şi la Gura Roşiei şi Corna.
În consecinţă, la Roşia Montană au coexistat, încă din secolul al XVIII-lea, mine ale statului, mine
particulare şi mici asociaţii, controlate mai puţin de stat (dintre minele particulare putem aminti,
Asociaţia „Fraţii Faur” şi „Sf. Gheorghe Şuluţiu”; cea din urmă, proprietate a familiei Şterca-Şuluţiu, a
fost cumpărată la 1 februarie 1934 de Societatea „Mica”, iar în 1943 vândută Asociaţiei „Fraţii Faur”.
Evoluţia tuturor întreprinderilor miniere de la Roşia Montană a fost, în funcţie de capitalul avut la
dispoziţie, mai bună sau mai slabă. Oricum, la momentul naţionalizării în 1948, foarte multe dintre
acestea se aflau în pragul falimentului sau într-o uzură avansată care nu mai permitea un randament
normal al activităţii.

CAPITOLUL III

INVESTIŢII ŞI REALIZĂRI ECONOMICE. Extinderea Societăţii „Mica”. Investiţii în


domeniul minier. Societatea „Mica” a reprezentat una dintre exploatările aurifere cele mai productive
ale României interbelice. Acest fapt s-a datorat investiţiilor pe care le-a efectuat pentru prospectarea şi
descoperirea unor noi filoane aurifere atât în ţară cât şi în străinătate, înlocuirii şi modernizării
instalaţiilor, investiţiilor făcute în alte domenii.

8
În perioada anilor 1922-1924 în planurile de acţiune ale Societăţii „Mica” Brad erau prevăzute,
ca scop principal al activităţii, lucrări de cercetare şi exploatare a unor noi terenuri miniere „spre a face
posibilă ridicarea producţiunii la nivelul anilor de dinainte de război”.
Politica de investiţii economice aplicată şi dezvoltată de „Mica” a urmărit şi preluarea unor
mine decăzute dar care, printr-o exploatare raţională a zăcământului şi o reorganizare eficientă a
procesului de producţie puteau oferi rezultate mulţumitoare. Astfel, în primii ani ai celui de al doilea
deceniu al secolului trecut mina de aur Albini de la Stănija, minele de la Băiţa şi Căinelu de Sus,
minele de aur din zona Breaza-Zlatna, minele Societăţii „Pyrit”, Societatea Franceză de Mine de Aur
din Transilvania, Societatea „Aur” minele Societăţii „Gheorghe Şuluţiu” de la Roşia Montană au fost
cumpărate de „Mica”, sau a avut diferite procente din capital, şi eficientizate printr-o serie de lucrări de
refacere, rezultatele acestei politici fiind, în general, satisfăcătoare.
Începând cu anul 1923 „Mica” a investit în domeniul petrolului, cumpărând sonda de la
Chiciura şi participând cu capital, împreună cu Societatea „I.R.D.P” şi „România Petroliferă”, la
desfăşurarea activităţii de la sondele situate pe perimetrele primite de la stat la Moreni, Ochiuri şi
Ţintea (jud. Prahova).
Societatea „Mica” a mai realizat investiţii economice care i-au adus profit dar şi o serie de
pierderi financiare în domenii precum chimie, metalurgie, agricol, imobiliare şi a materialelor de
construcţii.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre exploatarea roşiană a cărei evoluţie şi dezvoltare era
dirijată de către statul român. Aici singurele investiţii, şi acelea efectuate cu întârziere şi bugete mici,
erau operate în direcţia dotărilor tehnice şi tehnologice.

CAPITOLUL IV

INVESTIŢII ŞI REALIZĂRI SOCIALE. Desăvârşirea unităţii statale româneşti, prin


actul Unirii de la 1 decembrie 1918, a determinat crearea unui complex de factori favorabil
reorganizării vieţii sociale.
Prefacerile prin care a trecut România şi obiectivele prioritare ale societăţii au conferit forţei de
muncă o anumită importanţă care a determinat o reducere a şomajului, cel puţin în perioada deceniului
al doilea al secolului XX, când refacerea industriei a necesitat efortul unui număr mare de muncitori.
Ca urmare a interesului statului pentru dezvoltarea generală a industriei au fost luate şi aplicate măsuri
în vederea creării unor categorii de personal astfel pregătite, încât să facă faţă noilor condiţii.
Efectivul angajat la minele brădene precum şi la exploatarea de la Roşia Montană provenea, în
general din zonă, îndeosebi muncitorii, care erau de regulă ţărani agricultori sau crescători de animale,
9
dar şi din alte părţi ale ţării, atraşi de zvonul posibilităţilor rapide de îmbogăţire. În acelaşi timp, exista
o categorie de muncitori mineri ce provenea din familii cu vechi rădăcini în meşteşugul mineritului.
Organizarea muncii. Principiile de organizare a muncii au avut şi au încă la bază sisteme de
normare a muncii, de salarizare şi pregătire profesională. Pe lângă aceste principii mai există o serie de
factori care contribuie la atingerea scopului urmărit prin organizarea activităţii de producţie:
planificarea tuturor etapelor procesului de producţie şi stabilirea cât mai exact posibil a costurilor
operaţiunilor. În acest sens, la minele Societăţii „Mica” activitatea productivă se derula conform unui
preliminar, lunar sau anual, în care erau prevăzute toate operaţiunile ce urmau să se desfăşoare în
abataje, ateliere şi instalaţiile de prelucrare, precum şi cheltuielile generate de acestea.
De pildă, preliminariile pe anii 1929, 1932, 1933 prevedeau lucrările de explorare la toate
minele, lucrările la uzina de ştampare şi la cea electrică, necesarul de materiale, salariile muncitorilor şi
funcţionarilor. În cadrul aceleaşi politici manageriale, s-a înscris şi elaborarea, cu mare rigurozitate, a
planurilor de dezvoltare a societăţii pe perioade mai mari, de 5 ani de exemplu, necesare desfăşurării
normale a proiectelor planificate. Ingineri de seamă, tehnicieni, conducători ai diferitelor
compartimente şi sectoare din cadrul întreprinderii brădene, au fost cei care, dovedind clarviziune şi
pasiune pentru meseria învăţată, şi-au pus toate eforturile în slujba societăţii.
În cazul Exploatării miniere a statului de la Roşia Montană activitatea minieră se desfăşura după
aceleaşi reguli generale de organizare a muncii, dar documentele cercetate nu indică aceeaşi politică
riguroasă a muncii ca cea promovată şi aplicată de Societatea „Mica”. Desigur, activitatea productivă şi
cheltuielile necesare erau prestabilite de Direcţia generală de la Baia Mare şi transmise prin adrese la
Roşia Montană, dar datorită fondurilor reduse de multe ori planificările nu se desfăşurau întocmai.
Salarizarea personalului. Contractul colectiv de muncă. Problemele legate de plata muncii
prestate au fost cele care s-au aflat cel mai mult în centru relaţiilor dintre muncitori şi patronat. În orice
întreprindere industrială, dar mai ales în întreprinderile miniere, modul de salarizare a avut o mare
importanţă asupra randamentului de lucru al muncitorilor.
Odată cu desăvârşirea statului naţional unitar român din 1918, problema reglementării legale a
muncii a devenit prioritară. Înfiinţat în martie 1920, Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale avea
misiunea de a duce la îndeplinire acest deziderat, cu atât mai mult cu cât diversitatea de legi şi
regulamente cu caracter social din provinciile unite la 1 decembrie 1918, încetineau procesul general de
modernizare a economiei şi a industriei româneşti, în special.
După trecerea minelor Societăţii „Ruda 12 Apostoli” în proprietatea Societăţii „Mica”
Bucureşti, în vara anului 1920 au avut loc o serie de concedieri, pe care Ion Gigurtu le motiva în
înştiinţarea trimisă direcţiunii la Brad la sfârşitul lunii iunie 1920, prin ineficienţa minelor Ruda, Barza
şi Valea Morii a căror producţie era foarte slabă, aducând pagube financiare societăţii, urmând a fi
10
închise şi muncitorii concediaţi. Pe lângă aceasta lipsa alimentelor, condiţiile grele de muncă, lipsa
măsurilor de igienă şi protecţia muncii au făcut ca în 23 octombrie 1920 minerii Societăţii „Mica” să
declare încetarea completă a activităţii la toate minele. Cu toate acestea situaţia nu a fost rezolvată, iar
starea de nemulţumire a minerilor a continuat până la începutul anului următor. În cele din urmă
Direcţiunea a acceptat să încheie cu reprezentanţii minerilor contractul colectiv de muncă. Aceste
contracte de muncă au fost periodic prelungite sau reînnoite până la 1948.
Şi la întreprinderea minieră din Roşia Montană raporturile dintre muncitori şi conducere au
fost marcate de o serie de neajunsuri. În primăvara anului 1923, un conflict ivit între salariaţii Minelor
Statului, inclusiv cei de la Roşia Montană şi Ministerul Industriei şi Comerţului a avut la bază
încheierea unui contract de muncă. Şi în acest caz, raporturile de muncă au fost regelemetate de
contractul colectiv de muncă prelungit sau reînnoit după termenul de expirare a celui vechi.
În decembrie 1945, Uniunea Sindicatelor Unite din Industria Minieră din România a hotărât
adoptarea unui contract colectiv tip pentru întreaga ramură a industriei miniere. Scopul acestei decizii
era acela de a elimina diversitatea modalităţilor de reglementare a raporturilor dintre forţa de muncă şi
patronat şi de a simplifica sistemul asigurărilor sociale pentru muncitori. De asemenea, noul contract
colectiv tip urma să asigure salarii egale în condiţii egale de muncă şi de cost al vieţii. Tratativele au
fost purtate, pe de o parte, între Uniunea Sindicatelor Unite Miniere din România şi Confederaţia
Generală a Muncii reprezentând pe muncitori, şi Uniunea Generală a Industriaşilor din România şi
delegaţii tuturor întreprinderilor miniere, pe de altă parte. După mai multe dezbateri, la 11 ianuarie
1946, contractul colectiv tip a fost semnat de toate părţile întrând în vigoare cu data de 1 decembrie
1945. Punctele care au generat cele mai aprinse discuţii, dar care în final au fost aprobate de
Confederaţia Generală a Muncii, se refereau la prima de coborâre în mină, prima de frecvenţă, prima de
producţie, prima de randament. Ajutorul pentru copii a fost majorat de la 3.000 lei la 6.000 lei,
muncitorii primeau o pereche de bocanci gratuit în fiecare an; primeau o sumă egală cu salariul de bază
pe o lună pentru cazurile de căsătorie şi deces al unui membru al familiei; tot prin noul contract
muncitorii necăsătoriţi aveau dreptul la o indemnizaţie, pentru plata chiriei, de 12% din salariu, cei
căsătoriţi fără copii primeau 17%, iar cei cu copii 22%.
La 1 decembrie 1945, Conducerea Societăţii „Mica” a adoptat contractul colectiv tip, iar la 28
ianuarie 1946, acesta a fost adoptat la Exploatarea Roşia Montană.
În strânsă legătură cu investiţiile sociale se află sistemul de asigurări sociale şi pensii ale
muncitorilor mineri ale celor două întreprinderi aurifere. Astfel, până la 1 decembrie 1918 unii angajaţi
ai Societăţii „Ruda 12 Apostoli” fuseseră asiguraţi din punct de vedere social la Budapesta. Importanţa
Fondului a fost una considerabilă în sensul că acesta a asigurat, conform statutului, o continuitate a
plăţii pensiilor membrilor societăţii precum şi a diverselor ajutoare pentru văduve şi orfani. La 1
11
ianuarie 1931 a intrat în vigoare un nou Statut al Fondului de pensii, de această dată având 12 capitole
şi 57 articole. Conform primului articol, Fondul de pensii a devenit Casa de pensii a funcţionarilor
Societăţii “Mica”, scopul acesteia fiind în continuare acela de a asigura pensiile membrilor şi urmaşilor
lor.
Cea mai veche instituţie cu caracter social pentru muncitorii de la minele statului din Roşia
Montană a fost Fondul Pisetal din Abrud-Roşia, înfiinţat în anul 1790 şi condus de Oficiul de
preschimbare a aurului din Abrud. Scopul Fondului Pisetal era să asigure servicii medicale locuitorilor
din zonă şi tratamente gratuite muncitorilor de la exploatările miniere, atât private cât şi ale statului.
Veniturile Fondului Pisetal proveneau din cotizaţiile producătorilor de aur din Abrud, Roşia Montană,
Corna, Cărpiniş, Bucium reprezentând 4% - 5% din valoarea producţiei de aur şi a celei obţinută din
preschimbarea aurului. Fondul Pisetal era condus de un comitet alcătuit din 20 persoane, şeful Oficiului
de mine regal din Abrud şi o comisie de cenzori.
Muncitorii Exploatării Roşia Montană au aparţinut Casei de Asigurări Sociale din Alba Iulia. În
ce priveşte achitarea cotizaţiilor sociale, conducerea întreprinderii a fost destul de promptă, fără datorii
foarte mari la fondul de pensii şi de sănătate a muncitorilor, reuşind astfel să nu îngreuneze mecanismul
funcţionării asigurărilor sociale, mai ales în cazul pensionărilor şi accidentelor.
Casa de Economii şi Împrumut. Consumul. O instituţie importantă din sistemul social
promovat de Societatea „Mica”, atât pentru muncitori cât şi pentru funcţionari, a fost Casa de Economii
şi Împrumut. Înfiinţată la 1 septembrie 1931 ca o modalitate de sprijinire economică a angajaţilor săi,
Casa de Împrumut funcţiona conform regulilor stabilite de un statut alcătuit din 16 articole.
Casa de Economii şi Împrumut avea fondurile alcătuite din sume acordate de societate; depuneri
obligatorii ale muncitorilor şi funcţionarilor, depuneri facultative, donaţii. Aceste fonduri puteau fi
plasate în efecte publice sau acţiuni ale Societăţii „Mica” până la un sfert din capitalul depus sau prin
împrumuturi la membrii societăţii. Statutul prevedea posibilitatea restituirii sumelor depuse obligatoriu
doar cu aprobarea Consiliului Casei şi numai în anumite situaţii (când un membru al Casei achiziţiona
un imobil, când renunţa la serviciul în cadrul societăţii, când copii membrilor Casei se căsătoreau, când
în familia acestora un membru suferea de o boală grea, în caz de deces al membrului Casei).
Membrii Casei puteau solicita împrumuturi în anumite condiţii de garanţie, iar restituirea sumei
împrumutate se făcea în mai multe rate lunare egale fără a depăşi 30% din salariul împrumutatului.
Societatea garanta o dobândă anuală de minimum 5% la depunerile obligatorii şi de minimum 7% la
cele facultative. De asemenea, membrii Casei puteau primi un dividend anual rezultat din beneficiul net
al instituţiei. Tot din acest beneficiu un procent de 50% intra în contul fondului de rezervă al Casei.
Apartenenţa ca membru al Casei de Economii şi Împrumut era dovedită printr-un livret nominal în care
erau înscrise toate operaţiunile financiare executate.
12
Înfiinţarea Casei de Economii a fost foarte bine primită de către toţi angajaţii societăţii de la
Brad, dovadă numărul mare de cereri de înscriere şi solicitări de împrumuturi
O instituţie asemănătoare a funcţionat şi la Roşia Montană. Numită Casa de Ajutor la înfiinţare
în 1893 (cu 372 membri), Casa de Credit din Roşia Montană a funcţionat conform unui statut, care a
rămas în vigoare până în 1931, când a suferit uşoare modificări.
Casa de Ajutor a muncitorilor de la Exploatarea Roşia Montană avea fondurile alcătuite din
cotizaţiile lunare ale membrilor, contribuţiile membrilor la spese comune, amenzile aplicate
muncitorilor şi unele sume mărunte de bani neachitate, rezultate din plata salariilor muncitorilor.
Astfel, fiecare membru cu salariu zilnic de până la 30 de lei trebuia să achite o cotizaţie de 10 lei/lună,
iar cei cu salariu zilnic de peste 30 de lei cotizau cu suma de 20 de lei/lună. Plata acestor cotizaţii era
obligatorie chiar dacă persoana membră a Casei de Ajutor se afla în concediu. Cotizaţia nu devenea
obligatorie dacă aceasta era bolnavă şi lipsită de câştig pe o perioadă determinată. În cazul pensionării,
concedierii, demisiei sau oricărui alt motiv al membrilor, statutul prevedea pierderea dreptului la
ajutoare sau restituirea cotizaţiilor acestora. Se admitea însă scutirea de plata cotizaţiei celor care
părăseau întreprinderea pentru a satisface serviciul militar.
În afara cotizaţiilor obligatorii, membrii Casei de Ajutor puteau contribui la fondurile acesteia
cu orice altă sumă lunară stabilită de fiecare, sau de Adunarea Generală, scopul acestor sume fiind
acela de a strânge un capital pentru înfiinţarea unei cooperative de consum. Fiecare depunător primea
un carnet în care erau înscrise sumele depuse lunar şi cele ridicate.
Conducerea Casei de Ajutor era plătită, conform statutului, pentru activitatea depusă cu sume
reprezentând contribuţiile membrilor la spese comune. Prin urmare, preşedintele Comitetului de
Administraţie (şeful exploatării) primea 4.000 de lei anual, cei şase membri ai Comitetului primeau
câte 700 de lei/an, casierul primea 6.500 de lei/an, contabilul, care verifica bilanţul anual al Casei
primea 1.500 de lei, iar cei doi membri supleanţi erau retribuiţi cu 1.500 lei anual.
Veniturile adunate în fondul Casei de Ajutor erau întrebuinţate ca ajutoare pentru membri săi în
cazurile de deces în famile, de boală grea, operaţii, naştere, lehuzie, dar şi sub forma împrumuturilor
pentru diferite alte necesităţi. Conform statutului, ajutorul de înmormântare pentru membrii familiei
membrului Casei se încadra între 1.500 şi 3.000 de lei. În cazurile de boală îndelungată (peste 6
săptămâni), membrului i se acorda un ajutor de 600 lei, dacă plătea o cotizaţie lunară de 20 de lei, şi
300 de lei în cazul cotizaţiei de 10 lei/lună. Casa de Ajutor din Roşia Montană a deţinut o filială la
Gura Roşiei pentru muncitorii de la Uzina de prelucrare, fucţionând conform regulilor aceluiaşi statut.
Spre deosebire de Casa de Economii de la Brad, statutul Casei de Ajutor din Roşia Montană nu
prevedea încasarea de dobânzi la împrumuturile acordate şi nici la depunerile, obligatorii şi facultative,
ale muncitorilor.
13
Consumul. În planul preocupărilor de ordin social promovat de conducerea Societăţii „Mica” la
Brad s-a înscris şi organizarea Consumului (devenit Economat în 1945) care oferea muncitorilor şi
funcţionarilor posibilitatea de a-şi procura alimente şi anumite produse industriale (confecţii, vase,
unelte casnice şi agricole, produse chimice şi de manufactură) la preţuri foarte mici. Sediul central al
Consumului Societăţii „Mica” se afla la Gurabarza de la care se aprovizionau magazinele de alimente
de la Musariu, Brad, Ţebea. Consumul a fost preluat la 1 iulie 1920 de către Societatea „Mica” de la
fosta Societate germană proprietară a minelor de la Brad şi menţinut până la naţionalizare în 1948, prin
contractele colective de muncă.
Începuturile Consumului la Roşia Montană, sunt menţionate, în documentele de arhivă
cercetate, în anul 1903, când muncitorii de la instalaţia de preparare din Gura Roşiei au cerut
Conducerii întreprinderii şi Primăriei să înfiinţeze o magazie de cereale. Organizarea propriu-zisă a
Consumului la Roşia Montană s-a făcut în a doua jumătate a anilor treizeci, când a fost înfiinţată
Cooperativa de consum “Horea”. În sprijinirea acestui efort a acţionat şi Casa de Ajutor care avea, de
altfel, stipulat în statut dirijarea unei părţi a cotizaţiilor spre crearea unui capital în vederea organizării
Consumului.
Sănătate. În domeniul sănătăţii documentele cercetate ne arată aceleaşi preocupări, impuse de
altfel de legislaţia vremii, dar realizări practice diferite, determinate de posibilităţile sau limitele celor
două modele de politică economică aplicată în industria minieră auriferă.
Interesul Societăţii „Mica” faţă de sănătatea angajaţilor săi a determinat îmbunătăţirea nivelului
de trai a comunităţii din zonă. Preocuparea în această privinţă s-a concretizat prin alocarea de fonduri
pentru construirea şi întreţinerea unor instituţii cu caracter sanitar. Astfel, în 1929, a fost înfiinţată o
baie populară la Gurabarza, care a fost utilizată de un număr destul de mic, dar în creştere, de persoane,
a fost construit un sanatoriu, la începutul deceniului trei, la câţiva kilometri de Brad.
Conducerea întreprinderii de la Roşia Montană a manifestat aceeaşi preocupare faţă de crearea
unor condiţii necesare unui nivel de viaţă şi sănătate normal al muncitorilor. În acest sens, în 1933 a
construit la Gura Roşiei o instalaţie de baie, cu căzi şi duşuri pe care muncitorii să le folosească după
terminarea orelor de program. Mai târziu, au fost instalate 10 duşuri şi la gura minei şi mărită instalaţia
de la Gura Roşiei (aceasta a funcţionat până în anul 1953, când a fost desfiinţată datorită calităţii
necorespunzătoare a apei, rămânând doar instalaţia de baie de la gura minei care a fost periodic
reparată şi modernizată). În cazul îmbolnăvirilor ce necesitau spitalizare, trebuie să menţionăm că atât
muncitorii întreprinderii cât şi familiile lor îşi rezolvau probeleme de sănătate în unităţi medicale de la
Abrud, Câmpeni, Cluj Napoca.

14
CAPITOLUL V

POLITICA DE INVESTIŢII CULTURALE. NAŢIONALIZAREA. Perioada interbelică


poate fi considerată un moment important în evoluţia culturală şi spirituală a României secolului XX.
Este perioada când cultura a devenit accesibilă unor categorii sociale mai largi, prin intermediul unui
mare număr de asociaţii şi societăţi culturale, a presei de tot felul, de la ziare şi reviste locale la marile
cotidiene. Tot acum un rol însemnat a revenit şi învăţământului, unificat şi reorganizat pe baze noi, care
prin toate formele sale: primar, gimnazial şi liceal, industrial şi universitar, a contribuit din plin la
formarea corpului de intelectuali, funcţionari şi profesionişti specializaţi de care avea nevoie industria
românească în noile condiţii.
Şcoala. Cinematograful. Şcoala a fost instituţia care a atras de la început interesul şi
preocuparea concretă a Conducerii Societăţii „Mica”. Pe lângă ajutorul financiar pe care îl acorda
şcolilor primare din zonă şi din ţară, societatea (în 1939 Societatea „Mica” era rugată de către filiala
A.R.P.A. din Arad, care înfiinţase o Şcoală de pilotaj şi de zbor cu motor la Arad, să ajute cu bani
dezvoltarea şcolii) a mai contribuit la edificarea multora dintre acestea. De asemenea, un număr mare
de elevi au putut urma cursurile şcolilor de pregătire profesională din Gurabarza, Brad, Baia de Criş,
sau a celor superioare de la Timişoara, Petroşani, datorită burselor de studiu (o astfel de bursă era, de
pildă, în 1939: 2.600 lei) pe care le primeau din partea Societăţii. Pe lângă aceste burse elevii săraci
beneficiau şi de anumite sume de bani (5.000-9.500 lei în 1939) pentru întreţinerea în internatele
şcolilor pe care le urmau. A existat chiar un fond bursier care avea, de exemplu, în 1933 un capital de
472.409 lei provenind din bursele pe care studenţii şcolilor superioare le înapoiau societăţii după ce
reuşeau să-şi asigure singuri existenţa. Unii dintre elevii acestor şcoli obţineau rezultate foarte bune,
fiind angajaţi, după absolvire, în diverse servicii ale societăţii. Noile condiţii de muncă în care o bună
salarizare trebuia să corespundă unui randament superior impuneau o pregătire eficientă a muncitorilor
societăţii. De altfel, Legea pentru pregătirea profesională şi exercitarea meseriilor (1936) prevedea
obligativitatea pentru toate întreprinderile, de a avea angajaţi instruiţi care să posede documente
doveditoare în acest sens.
Urmarea acestor legi a fost, pentru Exploatarea Roşia Montană, necesitatea înfiinţării unei şcoli
pentru instruirea personalului. Prezenţa unei şcoli, chiar profesională, la Roşia Montană a devenit
imperativă datorită posibilităţilor foarte reduse de instruire a celor din zonă, care de altfel, nici nu
manifestau prea mare interes în acest sens. “Constatăm – se spunea într-un raport al Inspectoratului
Muncii, Sibiu, datat la 1 septembrie 1941 – că Roşia Montană este izolată de un centru cultural mai
mare, iar ucenicii sunt recrutaţi din localitate şi împrejurimi, fără nici o posibilitate de a se mai forma
din punct de vedere şcolar şi ca atare, găsim că funcţionarea acestor cursuri este absolut necesară şi
15
folositoare”. Chiar dacă posibilităţile financiare nu au fost atât de generoase, ca în cazul Societăţii
“Mica” sau a Societăţii carbonifere “Petroşani”, care au întreţinut şcoli profesionale mai ample, ca şi
complexitate şi diversitate a opţiunilor profesionale, întreprinderea de la Roşia Montană a fost nevoită
să aplice legislaţia şcolară în sectorul profesional. În aceste condiţii, întreprinderea de la Roşia Montană
a înfiinţat, în 1939, Şcoala de ucenici. O şcoală asemănătoare a fost înfiinţată la Gurabarza de
Societatea „Mica”, în 1940: Şcoala de ucenici-mineri şi ucenici industriali. Tot în 1940, la 18
noiembrie, la Gurabarza au fost deschise cursurile Şcolii de conductori mineri şi chimico-metalurgi din
Baia Mare evacuată în urma cedării de către statul român a părţii de nord a Transilvaniei.
Societatea „Mica” a sprijinit activitatea practică a şcolilor profesionale din zonă şi din toată ţara
cu colecţii de eşantioane de minerale de la toate minele sale.
Din viaţa culturală a Bradului nu a lipsit biblioteca, instituţie care a contribuit foarte mult la
instruirea publicului brădean. În primul an de existenţă, biblioteca a avut şapte sute de cititori şi un
fond de peste 1.200 volume la care se adăugau aproape o mie de reviste. Numărul cărţilor a crescut în
fiecare an prin achiziţii noi, dar şi prin donaţii de la diverşi particulari sau societăţi culturale precum
„Astra”, „Acţiunea românească”. Amintim şi activitatea cinematografului brădean unde rulau filme de
mare actualitate în acea perioadă. Şi la Roşia Montană a existat o şcoală profesională organizată în a
doua jumătate a anilor treizeci. Pe lângă şcoala profesională pentru muncitorii Exploatării a existat la
Roşia Montană o şcoală primară pentru copii acestora, a cărei întreţinere era asigurată, în cea mai mare
parte din fondurile comunei, la care, uneori, contribuia şi întreprinderea minieră.
Nici din viaţa culturală, modestă, de la Roşia Montană, nu a lipsit biblioteca. O astfel de
instituţie a existat pe lângă Şcoala de ucenici a Exploatării, dar şi una care a funcţionat în cadrul
Oficiului cultural “Muncă şi Lumină”. De asemenea, a existat o bibliotecă şi la Gura Roşiei care a
funcţionat mulţi ani în sala cantinei muncitorilor. Inventarul acestei biblioteci a fost modest şi lipsit de
lucrările noi apărute periodic.
Alte activităţi culturale. Într-o comunitate muncitorească existenţa unei fanfare muzicale, care
să participe la toate manifestările populare, artistice şi sociale era obligatorie. În deceniul al treilea al
secolului trecut, astfel de mici organizaţii muzicale au fost create atât la Roşia Montană cât şi la Brad
(de altfel, în perioada interbelică în toate comunităţile muncitoreşti au existat fanfare).
Exploatarea minieră de la Roşia Montană a susţinut şi întreţinut o fanfară muzicală, organizată
în aşa numita „Societate muzicală”, ce participa la toate manifestările culturale, populare, nunţi şi
înmormântări din localitate. Aceasta a fost înfiinţată în 1932 cu scopul declarat de a “dezvolta şi educa
gustul pentru muzică printre muncitorii mineri”.
De asemenea, pe lângă fanfară a fost creat un cor alcătuit din 100 de cântăreţi talentaţi, care
participau la diverse manifestări tradiţionale, populare, artistice.
16
Tradiţiile creştine şi populare au fost alte modalităţi de manifestare culturală a locuitorilor din
Roşia Montană. Balurile, târgurile săptămânale, şezătorile, obiceiurile populare desfăşurate cu ocazia
diferitelor sărbători, mai ales religioase, au marcat viaţa spirituală a zonei şi au întărit mentalitatea
conservatoare a populaţiei roşiene. Deşi au acceptat pătrunderea elementelor de cultură orăşenească
(cinematograful, biblioteca, Societatea muzicală) roşienii au rămas ancoraţi în tradiţiile populare şi
religioase, parcurgând an de an etapele fiecărui eveniment de acest gen. Dintre acestea, importante, prin
semnificaţia religioasă, dar şi prin numărul de persoane implicate în derularea lor, au fost Crăciunul,
Anul Nou, Paştele, Jocul făşingarilor. Dar, poate cea mai cunoscută şi amplă în acelaşi timp, a fost
nedeia, obicei perpetuat până astăzi, care consta în întrunirea sătenilor care organizau mari petreceri.
Naţionalizarea. Istoria României întregite a înregistrat de-a lungul evoluţiei sale etape
marcante cu consecinţe durabile mai mult sau mai puţin favorabile. Abolirea monarhiei la 30
decembrie 1947 a constituit actul politic ce a consacrat sfârşitul democraţiei în România şi preluarea
puterii fără nici o piedică de către Partidul Comunist.
Din punct de vedere economic, obiectivul principal a fost trecerea în proprietatea exclusivă a
statului a tuturor mijloacelor de producţie. Începutul acestui proces fusese pornit încă din 1946 când
B.N.R. a devenit proprietatea statului.
La 11 iunie 1948 a venit rândul industriei inclusiv a celei miniere să fie inclusă în averea statală.
Astfel, în scurt timp naţionalizarea a cuprins toate mijloacele de producţie ale economiei româneşti.
pentru Exploatarea Roşia Montană, Legea naţionalizării din 11 iunie 1948 a avut un impact puternic,
dar intensitatea şi consecinţele acestuia nu s-au situat la cotele înregistrate de societăţile miniere
particulare, care au pierdut în întregime controlul asupra proprietăţii mobile şi imobile. Cazul Societăţii
“Mica” poate fi un elocvent exemplu.

Trecerea patrimoniului mobil şi imobil în proprietatea statului s-a realizat până la 31 iulie 1948.
Bunurile imobile din zona Brad, naţionalizate, au constat în terenuri, instalaţii, păduri (Valea Lungă,
Ruda-Crişcior, Mihăileni, Bucureşci, Obârşa) care conţineau material lemnos în valoare totală de
10.567.306 lei, căi de comunicaţii (cale ferată, funicular) etc. Cele mobile, grupate pe secţiuni au fost
materii prime, minereu stampat (aflat în stoc la 31 iulie 1948 – 1969 t provenit de la Exploatarea Valea
Morii, Brădişor, Musariu, Ruda, şi flotaţia I) cu un conţinut de 7 kg aur fin în valoare 1.216.196 lei, de
12 kg argint fin în valoare de 26.096 lei, 567 kg cupru în valoare de 83.435 lei şi 457 kg plumb în
valoare de 41.098 lei, eşantioane de aur, 1.030 buc.- cu o cantitate brută de 352,185 kg şi un conţinut
aproximativ de aur de 5.687 gr; aproximativ 3.000 de cărţi şi peste 500 reviste; alimente aflate la
Economat la 11 iunie în valoare de 648.116 lei; fonduri bancare aparţinând Societăţii „Mica” şi depuse
la Banca Naţională de Credit Industrial, Banca Românească Vâlcea, C.E.C., Banca Românească,

17
bonuri de tezaur, în valoare totală de 18.917.158 lei; bunurile Serviciului Agricol Silvic de la Brad etc.,
permisele de explorare şi concesionare.

Exploatarea Roşia Montană a trecut momentul naţionalizării cu uşurinţă, comparativ cu


Societăţile miniere particulare din zonă, pentru că se afla deja în proprietatea statului. Au avut loc doar
unele schimbări la nivelul conducerii întreprinderii.

În legătură cu naţionalizarea întreprinderilor miniere particulare din zona Roşiei Montane,


documentele de arhivă nu menţionează încălcări ale legii, trecerea patrimoniului acestora în
proprietatea statului efectuându-se în termenele şi condiţiile cerute de lege.
Odată cu actul naţionalizării se încheia o etapă în evoluţia mineritului românesc. După 1948 s-a
trecut la reorganizarea activităţii miniere în Munţii Apuseni, concentrându-se toate asociaţiile şi
societăţile din zonă în întreprinderi miniere mari, având la bază proprietatea socialistă asupra
mijloacelor de producţie.

CONCLUZII

Istoria României ne oferă, în general, spre studiere şi aprofundare aspecte din domenii ale căror
începuturi se pierd în negura veacurilor. Aceeaşi istorie ne ajută să înţelegem că evoluţia oricărui
proces are şi un sfârşit. Ca urmare, prin abordarea, în lucrarea de faţă, a unui subiect de istorie a
mineritului am avut şansa de a urmări şi analiza, comparativ, dezvoltarea şi declinul a două
întreprinderi miniere situate aproximativ în acelaşi spaţiu geografic, dar diferite printr-o serie de factori
precum: capitalul, potenţialul economic şi uman, producţia, realizările social – culturale în zonele
respective.

Investigarea realizărilor sociale şi culturale în zona Bradului, în perioada interbelică până în


1947, ne-a oferit prilejul să descoperim liniile de evoluţie a unei societăţi preponderent agrară care a
făcut mari eforturi pentru a depăşi această condiţie. Suntem convinşi că fără prezenţa şi sprijinul
Societăţii „Mica” aceste eforturi nu ar fi fost cu putinţă.
Societatea „Mica” a reprezentat un model de economie capitalistă care şi-a urmărit cu o anumită
constanţă interesele, dar care, în acelaşi timp, a avut în atenţie şi condiţiile celor care îi aduceau
prosperitatea financiară şi economică.
În ce priveşte zona Roşiei Montane, teoretic s-ar putea spune, că viaţa materială şi spirituală a
populaţiei a fost una bună, chiar mulţumitoare, într-un anumit sens. Realitatea, însă, a demonstrat
contrariul. Sărăcia zonei, în ciuda bogăţiei de metale preţioase, a fost perpetuată în continuare şi după
1918, deşi autorităţile promiseseră o schimbare profundă a vieţii populaţiei din Munţii Apuseni. Chiar
18
după douăzeci de ani de la Unire (şi preluarea de către statul român a minelor metalifere de la Roşia
Montană) situaţia se prezenta în aceeaşi stare: lipseau şcolile şi bibliotecile, ceea ce a produs o rată
mare a analfabetismului, lipseau spitalele, problemă care a generat înmulţirea cazurilor de tuberculoză,
subnutriţie şi o serie de boli sociale, iar căile de comunicaţie erau într-o stare foarte proastă ceea ce
făcea zona inaccesibilă. Peste toate aceste neajunsuri trona flagelul alcoolismului adânc infiltrat în
psihologia minerului. Deşi situaţia a fost cunoscută de factorii politici responsabili ai ţării, nepăsarea
acestora a făcut ca problemele economice, sociale şi culturale din Munţii Apuseni, şi implicit de la
Roşia Montană, să rămână în continuare nerezolvate (în anumite perioade acestea au fost uşor atenuate
prin diverse programe sociale, precum „Muncă şi voe bună”, „Muncă şi Lumină”). Nici în perioada
comunistă, situaţia din zonă şi, cu deosebire, cea de la Roşia Montană, nu a fost una fericită. Deşi,
populaţia, care a fost în majoritate angajată la mină, reuşea să-şi asigure un trai normal, câştigând
salarii bune, datorită planului socialist de exploatare neraţională a zăcământului, gravitatea problemelor
sociale şi economice a rămas aceeaşi. Ca urmare, nici astăzi, nu avem de-a face cu o situaţie mult
diferită de cea din trecut. Ceea ce trebuie înţeles este faptul că responsabilitatea şi conştientizarea
depăşirii unor bariere şi a schimbării vechilor concepte, impuse de un anumit mod de gândire socială,
este necesară şi oportună chiar mai târziu decât niciodată.

Studiul de faţă îşi propune să surprindă modalitatea şi măsura în care evoluţia unei comunităţi a
fost determinată de prezenţa unui factor economic responsabil, pe o perioadă de aproximativ treizeci de
ani. De asemenea, am încercat să realizez o analiză comparativă a mecanismelor funcţionării, în aceeaşi
perioadă şi în spaţii riverane, a unui model de economie capitalistă şi a unui model de economie
controlată şi dirijată de stat.

19
Bibliografie selectivă

IZVOARE ARHIVISTICE:
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Hunedoara, fond Comisariatul de Poliţie Brad (1940-1949).
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Hunedoara, fond Primăria Brad (1873-1950)
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Hunedoara, fond Protopopiatul Ortodox Brad.
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Alba, fond Exploatarea Roşia Montană (1856-1948).
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Hunedoara, fond Societatea „Mica” Brad (1918-1948).
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Hunedoara, fond Tribunalul judeţului Hunedoara (1920-
1949).
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Alba, fond Uzina chimico-metalurgică, Zlatna.

IZVOARE STATISTICE:
Axenciuc, Victor, Evoluţia economică a României. Cercetări statistico-istorice. 1859-1947, vol. I,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 1992.
Analele statistice şi economice, Iaşi, 1918-1946.
Statistica minieră a României 1919-1934, Bucureşti, editată anual de Direcţia Generală a Statisticii,
Institutul de Statistică Generală a Statului, 1925. Institutul de Statistică a Statului, 1934.
Buletinul Guberniului provincial pentru Marele Principat al Trasilvaniei, 1854.

ZIARE ŞI REVISTE:
Analele Minelor din România, Bucureşti, 1918-1945.
Anuarul Institutului Geologic Român, Bucureşti, 1907-2000.
Abecedar, Brad, 1933-1934.
Conjunctura economică, Bucureşti, 1929-1934.
Detunata, Alba Iulia, 1834.
Independenţa economică, Bucureşti, 1918-1946.
Miniera, 1926-1948.
Montanistică şi metalurgie, Petroşani, 1922-1927.
Monitorul muncii şi asigurărilor sociale, Bucureşti, 1936.
Monitorul Oficial, Bucureşti, 1918-1948.
20
Munca, Bucureşti, 1933.
Politica socială, Bucureşti, 1936.
Zarandul, Brad, 1933-1941.

LUCRĂRI GENERALE:
Alexandrescu, Ion, Economia României în primii ani postbelici (1945–1947), Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1996.

Antoniu, Gheorghe, Die Feingoldproduktion in Rumänien 1931, în Miniera, 5-6, 1932, p. 2.289-2.293.

Idem, Producţia generală de aur fin şi de argint fin a României în anul 1932, în Miniera, 11, 1933, p.
2.775-2.777.
Idem, Producţia generală de aur fin şi de argint fin a României în anul 1934, în Miniera, 9-10, 1935,
p. 5-8.
Arcadian, Nicolae P., Industrializarea României, Bucureşti, 1936.
Axenciuc, Victor, Studiu cu privire la întărirea dominaţiei capitalului financiar în România (în
perioada următoare primului război mondial până la criza economică din 1929-1933), în Studii
privind istoria economică a României, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1961.
Idem, Situaţia economico-socială a României în perioada 1919-1924, în Anale de Istorie, 4, 1966, p.
129-138.
Idem, Unificarea organismului economiei naţionale şi refacerea economică postbelică a României, în
R.I., 5, 1977, p. 931-947.
Idem, Repere ale evoluţiei industriei româneşti (1860-1947), în R.E., 22-23, 1988, p. 20-28.
Banu, Florian, Asalt asupra economiei României de la Solagra la SOVROM (1936-1956), Bucureşti,
Editura Nemira, 2004.

Baraschi, Marco, Criza şomajului în România, în Independenţa economică, 1-2, 1928, p. 34-40.

Baron, Mircea, Din istoria mineritului aurifer în România 1918-1948, Petroşani, Editura Universitas,
2006.
Bathory, Ludovic, Capitalul străin în industria minieră între anii 1924-1929, în Marisia, 5, 1975, p.
314-324.
Idem, Capitalul străin în industria minieră din România (1918-1924), în A.I.I.A., Cluj-Napoca, 18,
1975, p. 248-261.

Idem, Rolul industriei carbonifere în economia naţională a României (1919-1929), în A.I.I.A., Cluj-
Napoca, 21, 1978, p. 233-252.

21
Idem, Revendicări social-economice şi luptele politice ale muncitorimii din industria carboniferă
(1919-1921), în A.I.I.A., Cluj-Napoca, XXVII, 1985-1986, p. 224-234.
Idem, Problema forţei de muncă, şomajul şi migraţia lucrătorilor din industria carboniferă
românească (1919-1929), în A.I.I., Cluj-Napoca, 32, 1993, p. 215-239.

Idem, Asociaţiile patronale industriale după primul război mondial (1918-1930), în A.M.N., 2, 1994, p.
193-205.
Idem, Contribuţia asociaţiilor patronale la elaborarea politicii economice a României (1919-1930), în
Studia. Hist., 1-2, 1995, p. 65-84.

Idem, Principalele societăţi carbonifere. Relaţiile lor cu capitalul autohton şi străin între anii 1918-
1921, în A.I.I., Cluj-Napoca, 35, 1996, p. 247-269.
Idem, Societăţile miniere cu capital maghiar din Transilvania între anii 1918-1921, în 1918. Sfârşit şi
început de epocă, Zalău, Editura Lekton, Satu-Mare, Editura Muzeului Sătmărean, 1998, p. 517-532.
Idem, Societăţile carbonifere şi sistemul economic şi politic al României (1919-1929), Cluj-Napoca,
Editura Presa Universitară Clujeană, 1999.
Bădulescu, V. Vasile, Curs de economie politică. Monedă. Schimb. Preţuri, Bucureşti, 1927.
Bogdan, Constanţa, Platon, Adrian, Capitalul străin în societăţile anonime din România în perioada
interbelică. Cu referire specială la anii 1934-1938, Bucureşti, Editura Academiei Române,1981.
Bogza, Vasile, Condiţiile penetraţiei capitalului străin în României în primul deceniu de după Marea
Unire din 1918, în R.I., 6, 1981, p. 1.065-1.077.
Bold, Emilian, Rusu, Dumitru, Contribuţii la studiul legislaţiei muncii în România modernă şi
contemporană, în A.I.I.A. „A.D. Xenopol”, Iaşi, XIX, 1982, p. 69-79.
Brana, Viorel, Zăcămintele metalifere ale subsolului românesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1958.
Idem, Zăcămintele nemetalifere din România, Bucureşti, Editura Tehnică, 1967.
Bulgăreanu, Constantin, Studiu asupra minereurilor ce se prelucrează în instalaţiunea de flotaţie de la
Roşia Montană, în A.M.R., 10, 1943, p. 179-183.
Buzatu, Gheorghe, O istorie a petrolului românesc, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998.
Carp, Mihaela, Saizu, Ioan, Prezenţa capitalului străin în România (1918-1947), în Buletin Ştiinţific.
Studii şi cercetări, 2, 1999, p. 63-74.

Chicoş, Ştefan, Les richsses minieres de la Roumanie, Bucureşti, 1925.

Ciupercă, Ion, Atitudinea opoziţiei faţă de politica economică a guvernului liberal (Legea
comercializării din 1924), în A.I.I.A. ”A.D. Xenopol”, Iaşi, XII, 1975, p. 125-138.

Constantiniu, Florin O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic,
1997.
22
Cruglicov, George V., Problema încadrării politicei miniere în politica de stat, în Miniera, 1, 1938, p.
10-14.
Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei, 1975.
Madgearu, Virgil N., Ocrotirea muncitorilor în România, Institutul de Editură şi Arte Grafice
„Flacăra”, 1915.
Idem, Reorganizarea Ministerului Industriei şi Comerţului, în Independenţa economică, 9-10, 1919, p.
14-18.
Scurtu, Ioan, Viaţa politică din România 1918-1944, Bucureşti, Editura Albatros, 1982.

Idem, Din viaţa politică a României 1926-1947, Bucureşti, Editura Albatros, 1983.

LUCRĂRI SPECIALE:
Antonescu, Constantin, Contribuţii la politica aurului românesc, în Miniera, 3, 1936, p. 5-9.
Idem, Activitatea flotaţiei de la exploatările R.I.M.M.A. din Baia Sprie în anul 1938, în A.M.R., 3,
1939, p. 97-101.
Antoniu, Gheorghe, Recunoaşterea şi validarea drepturilor miniere, în Miniera, 4, 1929, p. 1.173-
1.174.
Baron, Mircea, Condiţii de viaţă materială în Valea Jiului în perioada interbelică: „consumul”, în
Corviniana, 2, 1996, p. 289-296.
Idem, Cărbune şi societate în Valea Jiului. Perioada interbelică, Petroşani, Editura Universitas, 1998.

Idem, Caracteristici ale industriei extractive a metalelor preţioase în România interbelică, în Societate
şi civilizaţie, Târgu Mureş, Editura Dimitrie Cantemir, 2002.

Bathory, Ludovic, Capitalul străin în industria minieră între anii 1924-1929, în Marisia, 5, 1975, p.
314-324.

Idem, Dezvoltarea industriei extractive a metalelor preţioase după Unirea Transilvaniei cu România, în
A.I.I., Cluj-Napoca, XI, 1968, p. 159-170.

Bădescu, Eugen, Aplicarea flotaţiunii în tratamentul minereurilor de aur, în A.M.R., 5, 1931, p. 179-
184; 6, p. 239-2242.

Bodiu, Anatolie P., Popescu Gabriel F., Ilie Paraschiv T., Beregic Valentin T., Regiunea minieră Baia
Mare. Monografie, Bucureşti, Oficiul de documentare şi publicaţii tehnice al Ministerului Minelor,
Petrolului şi Geologie, 1970.

Brana, Viorel, Probleme sociale din Munţii Apuseni în legătură cu mineritul, în A.M.R., 12, 1940, p.
399-403.
Cazacu, Vasile, Gheorghe Vanci, Una din contribuţiile la dezvoltarea mineritului din Ardealul de
Nord, în A.M.R., 10, 1940, p. 295-307.

23
Cătuneanu, Radu A., Transformarea societăţilor miniere cu participaţie prin părţi (kuxe) în societăţi
anonime miniere române, în Miniera, 4, 1927, p. 395-398.
Cerghedean, Mihai, Şcoala de minerit din Săcărâmb, în Sargetia, VII, 1970, p. 255-262.
Crăciun, Cornel, Viaţa culturală şi reclama în Brad. Consideraţii pentru perioada deceniului patru al
secolului XX, în Sargetia, XXV, 1992-1994, p. 841-848.
Creţu, Maria, Aspecte ale participării muncitorilor de la minele de aur aparţinătoare Societăţii
„Mica” Brad la greva generală din octombrie 1920, în Sargetia, VIII, 1971, p. 155-159.

Cruglicov, George V., Opinii despre anul minier 1931, în Miniera, 1, 1932, p. 2.134-2.136.

Idem, Posibilităţile de dezvoltare a industriei aurifere în România, în Miniera, 2, 1932, p. 2.168-2.170.

Dare de seamă a Consiliului de Administraţie şi Raportul Cenzorilor către Adunarea Generală


Ordinară a Acţionarilor [exerciţiile 1921-1945 ], Bucureşti, 1922-1945.

Dordea, Ioan, Aspecte din mineritul şi metalurgia transilvăneană de la sfârşitul veacului al XVIII-lea,
în Sargetia, XIX-XXIV, 1988-1991, p. 179-194.

Duma, Alexandru, Studiul geoecologic al exploatărilor miniere din zona sudică a Munţilor Apuseni,
Munţii Poiana Ruscă şi Munţii Sebeşului, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1998.

Floca, Octavian, Regiunea Hunedoara, Deva, 1957.

Herban, Adela, Aspecte din lupta minerilor de la Societatea „Mica” Brad în anii 1924-1925, în
Sargetia, XVI-XVII, 1982-1991, p. 463-468.
Iancu, Iosif, Starea industriei miniere din Munţii Apuseni şi măsurile ce trebuie luate pentru salvarea
ei, în Montanistică şi metalurgie, 1, 1926, p. 4-6.
Iancu, Gheorghe, Adunarea generală a Astrei ţinută la Abrud în septembrie 1938, în A.I.I.A., Cluj-
Napoca, XXII, 1979, p. 458-468.

Joos, Ludovic, O scurtă expunere a mineritului de aur de la Săcărâmb, în Montanistică şi metalurgie,


7-8, 1925, p. 5-6.

Lăzărescu, Ioan M., Problema formării subinginerilor şi conductorilor minieri şi metalurgi, în


Miniera, 1, 1941, p. 9-13.

Idem, Formarea personalului tehnic şi metalurgi, în Miniera, 2, 1942, p. 37-39.


Idem, Adaptarea mineritului de matale românesc la situaţia creată prin arbitrajul de la Viena, în
Miniera, 4, 1942, p. 109-112.

Idem, Operele sociale în industria minieră şi chimico-metalurgică, în Miniera, 7, 1943, p. 210-211.

24
Marin, Ioan, Şcoala de conductori mineri şi metalurgi de la Baia Mare refugiată la Brad, în Miniera,
1, 1944, p. 17-19.

Idem, Şcoala de conductori minieri şi metalurgi din Brad, în Miniera, 7, 1943, p. 244-245.

Neag, Romulus, Monografia municipiului Brad, Deva, Editura Infomin, 2004.


Olosu, Petru, Ultima răscruce, Bucureşti, Editura Ararat, 2006.
Radu, Vasile, Din istoricul întreprinderii miniere „Mica” (1920-1927), în Sargetia, 1987, X, p. 349-
353.
Ottmar, Kheil, Metale nobile. Tehnologii de preparare. Uzina Gurabarza, Deva, Editura Infomin,
2003.
Popa-Zlatna, Ioan, Exploatarea minelor de aur din Munţii Apuseni prin cooperative miniere, în
Miniera, 2, 1936, p. 27-28.
Idem, Problema minieră din Munţii Apuseni, în Sociologia românească, 4-6, 1939, p. 205-207.
Idem, Amintiri din ţara martirilor, vol. I-III, Alba-Iulia, Fundaţia Paem, 2005.
Idem, Amintiri din ţara corvinilor, Alba-Iulia, Fundaţia Paem, 2005.
Puşcariu, Vasile, Motăş, Constantin I., Minele de aur de la Roşia Montană, în A.M.R., 3, 1919, p. 171-
179.
Rişcuţa, Cristina, Unele aspecte privind activitatea la minele Societăţii „Mica”, în Cercetare şi istorie
într-un nou mileniu, Galaţi, 2001, p. 199-204.
Eadem, Societatea „Mica”. Evoluţie şi activitate economică (1920-1930), în Sargetia, XXX, 2001-
2002, p. 639-650.
Eadem, Societatea „Mica”. Evoluţie economică. Probleme sociale şi investiţii culturale la Brad în
perioada interbelică, în Apulum, XLI, 2004, p. 580-608.
Eadem, Coordonate social-culturale în activitatea Societăţii „Mica” la Brad în perioada 1940-1948,
în Apulum, XLII, 2005, p. 421-434.
Eadem, Activitatea economică a Societăţii „Mica” în perioada 1940-1948, în Sargetia, 2005, p. 537-
550.
Eadem, Coordonate ale istoriografiei mineritului românesc în secolul XX, în Apulum, XLIV, 2007, p.
625-635.
Eadem, Exploatarea Roşia Montană. Investiţii economice şi realităţi social-culturale (1919-1948),
Alba Iulia, Editura Altip, 2007.
Rusu Abrudeanu, Ioan, Aurul românesc, Bucureşti, 1933.
Robescu, Gheorghe, Aspecte privind dezvoltarea mineritului şi a metalurgiei neferoase în nordul
Transilvaniei 1919-1940. Activitatea capitalului particular, în A.M..P, 4, 1980, p. 593-604.

25
Roşia Montană. Studiu etnologic, coordonatori Paula Popoiu, Georgeta Stoica, Doina Işfănoni,
Bucureşti, 2004.
Sîntimbreabu Aurel, Bedelean, Horea, Roşia Montană. Alburnus Maior. Cetatea de scaun a aurului
românesc, ediţia a II-a, Alba Iulia, Editura Altip, 2004.
Schreiber, Arpad, Problema pensionării conductorilor tehnici şi angajaţilor particulari, în
Montanistică şi metalurgie, 4, 1924, p. 1.
Societatea „Mica”. Năzuinţe şi înfăptuiri sociale (1920-1939), ediţia a II-a, Brad, Imprimeria Grapho-
Tipex, 2004.
Suciu, Gheorghe, Problema aurului în Munţii Apuseni, în Miniera, 1, 1945, p. 9.
Teodoreanu, Alexandru, Observaţiuni relative la înfiinţarea Direcţiunii Generale a Minelor în
România, în A.M.R., 1, 1920, p. 21-26.
Tomuţa, Ştefan, Evoluţia condiţiilor muncitoreşti miniere la minele de cărbuni din Ardeal şi Banat, în
Montanistică şi metalurgie, 3-4, 1927, p. 1; 5, p. 1; 6-7, p. 1-2.
Vajda, Ludovic, Începuturile revoluţiei industriale în mineritul şi metalurgia din Transilvania, în A.I.I.,
Cluj-Napoca, X, 1967, p. 173-194.
Vanci, Ggeorghe, Problema pregătirii profesionale a lucrătorilor din industria minieră, în Miniera, 4,
1939, p. 21-25.
Voicu, Octavian, Exploatarea şi extracţia aurului din minereuri, în A.M.R., 9, 1934, p. 341-344.
Idem, Instalaţii de preparare din ţară ce fac uz de flotaţie, în Miniera, 4, 1942, p. 115-119.
Zamfirescu, Gheorghe, Proprietatea minieră în legislaţia minieră, în Miniera, 11, 1930, p. 1.751-
1.752.
2000 trepte în mineritul zărăndean, Deva, 1979.

26