spate.

Şocul pe care tocmai îl încasase trezindu-se prinsă în beznă de

mâna unui bărbat nu făcuse decât să înrăutăţească lucrurile.
Conştientizarea faptului că bărbatul care o ţinea nu era altul decât
Baxter fusese o uşurare teribilă, dar nu reuşise să-i încetinească pulsul.
Baxter părea supărat. Foarte supărat. În vocea lui detectă urme
de gheaţă şi de oţel pe care nu le mai auzise niciodată până atunci.
— Ţi-am spus să aştepţi în trăsură.
Charlotte se luptă să inhaleze câteva guri de aer întăritoare.
— Îmi făceam griji. Nu ştiam ce se petrece. M-am gândit că ai
putea avea nevoie de ajutorul meu.
— Dacă aş fi avut nevoie de ajutorul tău, ţi l-aş fi cerut.
— Serios, Baxter, nu e cazul să-ţi ieşi din fire. Suntem băgaţi
împreună în asta, aşa cum îţi tot reamintesc.
— Cum aş putea să uit?
Baxter îi dădu drumul şi o împinse uşor către uşă.
— O să ne întoarcem pe unde am venit. Repede.
— Dar de ce ai urcat până aici?
— Ca să-l găsesc pe Hamilton. Însă asta mai poate aştepta. Primul
lucru pe care trebuie să-l fac este să te iau de aici.
— Nu e nici un motiv pentru care să nu putem continua cu planul
pe care îl aveai.
— Ba sunt toate motivele din lume.
Ecoul unui râs înăbuşit, masculin, se auzi din camera de la capătul
holului. Baxter înlemni. Charlotte îl văzu întorcându-se să se uite pe
coridor şi îi urmări privirea. Pe peretele de la capătul holului îngust se
găsea o ferestruică fără perdele. Oferea îndeajuns de multă lumină ca
să scoată la iveală două rânduri de uşi închise. O rază mică de lumină
ieşea de sub ultima uşă de pe stânga.