Aventura rubinului albastru

SCENA 1. Sherry, Watson, domnul Homburg

Interiorul camerei lui Sherry. O masă, scaune și alte obiecte de decor. Toate pe rotile. Ziare împrăștiate,

lupă, forceps, pălăria (e beată pe tot parcursul piesei, de aceea nu e în stare să îi ofere lui Sherry detalii sau

să spună ceva coerent despre ce i s-a întâmplat). Sherry e îmbrăcată într-un halat violet, care îi acoperă

parțial sertarele de pe corp. Încearcă să scoată ceva de la pălărie, dar fără succes. Intră Watson.

Watson: Eşti ocupată. Poate că te deranjez.

Sherry: Absolut deloc. Mă bucur să am un prieten cu care să-mi discut rezultatele. Chestiunea este una

complet banală (arătă cu degetul cel mare spre pălăria veche) dar există anumite puncte care nu sunt în

întregime lipsite de interes și care sunt chiar instructive.

Watson (așezându-se în fotoliu): Presupun că, oricât de simplă și familiară ar părea, chestiunea asta e legată

de vreo povestire extraordinară, că este indiciul care te va conduce la soluţia vreunui mister şi la pedepsirea

vreunei crime.

Sherry: Nu, nu. Nu e vorba de nicio crimă. Doar de unul din acele mici incidente ciudate care se întâmplă

atunci când ai patru milioane de fiinţe omenești lovindu-se una de alta într-un spațiu de vreo câțiva kilometri

pătraţi. În mijlocul acţiunii şi reacţiunii unui roi omenesc atât de dens, poate avea loc orice combinaţie

posibilă de evenimente şi vor exista multe mici probleme, care pot fi uimitoare și bizare fără să fie

nelegiuite. Am avut deja experienţe de genul ăsta.

Watson: Atât de multe, încât din ultimele şase cazuri pe care le-am adăugat însemnărilor mele, trei n-au

avut nimic de-a face cu vreo încălcare a legii.

Sherry: Exact. Te referi la încercarea mea de a recupera hârtiile Irenei Adler, la ciudatul caz al domnişoarei

Mary Sutherland şi la aventura omului cu buza strâmbă. Ei, bine, nu am nicio îndoială că și această

chestiune măruntă se va încadra în aceeaşi categorie nevinovată. Îl ştii pe comisarul Peterson?

Watson: Da.

Sherry: Lui îi aparține trofeul ăsta.

Watson: Adică e pălăria lui.

Sherry: Nu, nu. El a găsit-o. Perechea e necunoscută. Te rog să o priveşti nu ca pe o pălărie turtită, ci ca pe

o problemă intelectuală. Mai întâi, să-ți spun cum a ajuns aici. A sosit azi dimineață, însoţită de o gâscă

mare și grasă, care – nu am nicio îndoială - se frige în acest moment în fața focului lui Peterson. Iată care

sunt faptele:

JOC LA MASĂ. Această scenă e jucată cu păpuși mici pe masa din camera lui Sherry. Sherry îi povestește

lui Watson cu ajutorul păpușilor ce s-a întâmplat. Păpușile pot fi chiar obiecte care se află în mod normal

pe biroul lui Sherry. În timpul scenei se spune și povestea, iar uneori ceea ce se spune se contrazice cu ceea

ce se vede. Personajele sunt Peterson, domnul Homburg, doi huligani.

Azi dimineaţă, în jurul orei patru, Peterson care, aşa cum ştii, este un om foarte cinstit, se întorcea de la o

mică petrecere şi se îndrepta spre casă, mergând pe strada Scorțișoarei. La lumina lămpii stradale, a văzut în

faţa lui o pălărie destul de înaltă, care mergea clătinându-se uşor, cu o gâscă albă aruncată pe umăr. Când a

ajuns la colţul străzii Plăcintei, a izbucnit o ceartă între străină şi doi huligani. Unul dintre aceştia din urmă i-

a dat pălăriei un pumn și aceasta s-a răsturnat pe spate. A încercat să se apere cu bastonul şi, învârtindu-l pe

deasupra capului, a spart vitrina magazinului din spatele său. Peterson se repezise să o apere pe străină de

atacatorii ei; dar pălăria, şocată că spărsese vitrina şi văzând o persoană în uniformă alergând spre ea, şi-a
abandonat gâsca, și-a luat picioarele la spinare și a ăncercat să fugă, dar n-a ajuns prea departe. Așa-i când ai

picioare scurte. Huliganii fugiseră şi ei la apariția lui Peterson, astfel că polițistul a rămas atât în posesia

câmpului de luptă cât și al trofeului, prezentat sub forma unei incontestabile gâşte și a acestei pălării turtite.

Watson: Pe care, bineînțeles, o duci acasă, nu-i așa?

Sherry: Dragul meu prieten, aici e problema. E adevărat că pe un cartonaș legat de piciorul stâng al păsării

scria „Pentru doamna Homburg” şi e la fel de adevărat că pe căptușeala acestei pălării se vede inițiala „H.”,

dar, întrucât există câteva mii de familii Homburg şi câteva sute de doamne Homburg în acest oraş al nostru,

nu este uşor să-i dai înapoi nici uneia din ele ceva ce a pierdut.

Watson: Atunci, ce a făcut Peterson?

Sherry: A venit cu pălăria şi cu gâsca la mine, ştiind că mă interesează chiar şi cele mai mici probleme. Ne-

am întrebat ce să facem cu gâsca, dar ne-am dat seama că, în ciuda gerului, (șoptit) ar fi mai bine să fie

mâncată fără întârziere. Prin urmare, găsitorul ei a luat-o cu el ca să împlinească menirea cea din urmă a

unei gâște, în timp ce eu continui să păstrez pălăria doamnei necunoscute care şi-a pierdut soțul și cina.

Watson: N-a dat niciun anunţ în ziar?

Sherry: Nu.

Watson: Atunci, ce indiciu ai putea avea despre identitatea lui?

Sherry: Doar ce putem deduce.

Watson: Nu vrea să vorbească?

Sherry: Exact.

Watson: Și? Ce poţi afla doar privind această pălărie veche și turtită?

Sherry: Uite lupa mea. Îmi cunoşti metodele. Tu ce poţi afla despre individualitatea omului care arată așa?

Watson se apropie ușor de pălărie și o inspectează pe toate părțile.

Watson: Nu pot vedea nimic.

Sherry: Dimpotrivă, Watson, vezi totul. Dar nu te gândești logic la ceea ce vezi. Eşti prea timid ca să tragi

concluziile.

Watson: Atunci, te rog să-mi spui ce concluzii poți trage tu privind această pălărie?

Sherry: Poate că e mai puțin sugestivă decât ar fi putut să fie, și totuși, există câteva concluzii care sunt

foarte clare și altele care reprezintă cel puțiin o probabilitate destul de ridicată. Faptul că e foarte învățat este

bineînțeles evident după aspectul exterior; la fel și faptul că a fost destul de bogat în ultimii trei ani, deși

acum trece printr-o perioadă de criză. Era prevăzător, dar acum e mai puțin ca înainte, ceea ce denotă o

decădere morală care, împreună cu declinul situației lui materiale, pare să indice că se află sub influența unei

forțe dăunătoare: băutura. Asta ar putea de asemenea justifica faptul evident că soția lui a încetat să-l mai

iubească.

Watson: Draga mea Sherry!

Sherry: ( fără să-l bage în seamă pe Watson) Totuși, și-a păstrat un oarecare grad de respect de sine. Duce o

viață sedendată, iese rar în oraș, nu e deloc în formă și e de vărstă mijlocie, are părul cărunt. Acestea sunt

faptele cele mai clare care pot fi deduse privind pălăria asta. Precum și faptul că este extrem de improbabil

să aibă instalație de gaze în casă.

Watson: Sunt sigur că glumești, Sherry.

Sherry: Absolut deloc. E posibil ca nici măcar acum, când îți dau aceste rezultate pe tavă, să nu-ți dai seama

cum au fost obținute?

Watson: N-am nicio îndoială că sunt foarte prost, dar trebuie să mărturisesc că nu reușesc să te urmăresc.

De exemplu, cum ai dedus că e învățat?

Drept răspuns, Sherry își pune pălăria pe cap. Aceasta îi cade pe frunte și i se oprește pe nas.

Sherry: E o chestiune de capacitate cubică. O pălărie cu o calotă atât de mare trebuie să aibă ceva în ea.

Watson: Și declinul situației lui materiale? (Amândoi râd)

Sherry: Pălăria asta are de trei ani. Atunci s-au născut aceste boruri plate cu marginile ridicate. Este o

pălărie de cea mai bună familie. Uită-te la fâșia de mătase dungată și la căptușeala excelentă. Dacă o așa

frumusețe de pălărie nu și-a mai permis câteva ajustări la timpul potrivit, înseamnă cu siguranță că și-a

pierdut situația socială.

Watson: Bine, asta e destul de clar. Dar cum e cu prevederea și decăderea morală?

Sherry (râzând): Iată prevederea (arătând spre cerculețul și spre inelușul dispozitivului de siguranță) Astea

sunt operații estetice. Faptul că a recurs la chirurgie montându-și un astfel de dispozitiv arată un oarecare

grad de prevedere, din moment ce s-a dat peste cap să ia măsuri de precauție împotriva datului peste cap.

Întrucât vedem că i s-a rupt elasticul și nu s-a deranjat să-l înlocuiască, e evident că nu mai e la fel de

prevăzător ca înainte, ceea ce e o dovadă clară a unei firi nepăsătoare. Pe de altă parte, a încercat să ascundă

câteva din petele de pe fetru mânjindu-le cu cerneală, semn că nu și-a pierdut în întregime respectul de sine.

Watson: Raționamentul tău e cu siguranță plauzibil.

Sherry: Celelalte lucruri se deduc toate dintr-o examinare atentă a părții de jos a căptușelii. Lupa dezvăluie

clar stratul de praf. După cum observi, praful ăsta nu e praful nisipos și gri al străzilor, ci praful fin și maro

al casei, ceea ce arată că pălăria a stat înăuntru în marea majoritate a timpului, în timp ce urmele de

umezeală din interior sunt o dovadă sigură că transpiră mult și că, prin urmare, nu e deloc în formă.

Watson: Dar soția lui... Ai spus că a încetat să-l mai iubească.

Sherry: Pălăria asta n-a mai fost periată de săptămâni întregi. Când o să te văd și pe tine, dragul meu

Watson, neîngrijit și plin de praf și când soția ta te va lăsa să ieși în oraș într-un astfel de hal, o să mă tem că

și tu ai fost destul de nefericit să pierzi dragostea soției tale.

Watson: Dar ar putea fi burlac.

Sherry: Nu; îi ducea soției lui gâsca drept cadou de împăcare. Amintește-ți de cartonașul legat de piciorul

păsării.

Watson: Ai un răspuns pentru orice. Dar cum Dumnezeu ai dedus că nu are instalație de gaze în casă?
Sherry: O pată de ceară, sau chiar două, se mai întâmplă; dar când văd nu mai puțin de cinci, cred că nu

poate exista nicio îndoială că individul vine frecvent în contact cu lumânările aprinse – probabil că urcă

noaptea scările ținând într-o mână o lumânare care curge. În orice caz, nu putea să aibă pete de ceară de la

lampa cu gaz. Ești mulțumit?

Watson: Ei bine, este foarte ingenios. Dar, așa cum ai spus și tu adineauri, din moment ce nu s-a comis nicio

crimă și nu s-a întâmplat nimic rău, toate astea mi se par mai degrabă o risipă de energie.

Watson scoate pălăria din scenă.

SCENA 2. Sherry, Watson, Peterson

Același spațiu, scena continuă. Sherry tocmai deschisese gura să-i răspundă lui Watson, când ușa se trânti

de perete și comisarul Peterson se năpusti în cameră

Peterson (gâfâind): Gâsca, doamna Sherry! Gâsca, doamnă!

Sherry: Ei, ce este cu ea? A înviat și a zburat pe fereastra de la bucătărie?

Peterson: Uitați-vă aici, doamnă! Uitați-vă ce a găsit soția mea în gușa păsării!

Întinse palma și le arătă o piatră albastră scânteietoare, puțin mai mică decât o boabă de fasole, dar de o

asemenea puritate și strălucire, încât licărea precum un punct electric în căușul întunecat al palmei.

Sherry se ridică în capul oaselor, scoțând un fluierat.

Sherry: Pe legea mea, Peterson! Asta e într-adevăr o comoară. Bănuiesc că știi ce ai acolo, nu-i așa?

Peterson: Un diamant, doamnă? O piatră prețioasă. Taie geamul de parcă ar fi chit.

Sherry: E mai mult decât o piatră prețioasă. Este piatra prețioasă.

Watson: Doar nu vrei să spui că e rubinul albastru al contesei de Morcar!

Sherry: Ba chiar așa. Ar trebui să-i cunosc mărimea și forma, având în vedere că în ultima vreme am citit

despre el în ziar în fiecare zi. Este absolut unic, iar valoarea lui nu poate fi decât presupusă, dar recompensa
de o mie de lire care a fost oferită pentru el nu este cu siguranță nici măcar a douăzecea parte din prețul

curent de piață.

Peterson: O mie de lire! Dumnezeule mare!

Peterson se prăbușește pe un scaun și se uită de la Watson la Sherry și de la Sherry la Watson.

Sherry: Asta e recompensa și am motive să cred că există considerente de ordin sentimental la mijloc care

ar face-o pe contesă să-și dea jumătate din avere ca să-și recupereze giuvaierul.

Watson: Dacă îmi aduc bine minte, a fost pierdut la Hotelul Cosmopolitan.

Sherry: Exact. Pe 22 august, cu doar cinci zile în urmă. Cred că am pe aici pe undeva o relatare a chestiunii

acesteia.

Scotoci prin sertar și scoase un ziar.

JOC LA ECRANUL TV

Aici apare rama ecranului TV. Muzică de intro de știri. Sherry citește ca la știri articolul din ziar.

„Furt de bijuterii la Hotelul Cosmopolitan. John Harner, 26 de ani, instalator, a fost arestat sub acuzația de a

fi sustras, în data de 22 ale lunii, din cutia cu bijuterii a contesei de Morcar prețiosul giuvaier cunoscut drept

rubinul albastru. James Ryder, angajat al hotelului, a declarat că, în ziua când s-a comis furtul, îl condusese

pe Harner în camera contesei de Morcar ca să lipească a doua gratie de la grătarul șemineului, care se

desprinsese. Stătuse cu Horner pentru o perioadă de timp, dar fusese în cele din urmă chemat în altă parte.

Când se întorsese, descoperise că Horner dispăruse, că sertarul de la birou fusese forțat și că acea cutiuță din

marochin în care, așa cum s-a aflat mai târziu, contesa obișnuia să-și țină bijuteria zăcea goală pe masa de

toaletă. Ryder a dat imediat alarma și Horner a fost arestat în aceeași seară; dar piatra nu a fost găsită nici

asupra lui, nici în apartamentul său. Catherine Cusack, camerista contesei, a declarat că a auzit strigătul de

spaimă pe care l-a scos Ryder când a descoperit furtul și că s-a repezit în cameră, unde a găsit lucrurile așa

cum au fost descrise de celălalt martor. Inspectorul Bradstreet, de la brigada B, a declarat că, atunci când a

fost arestat, Horner s-a zbătut din toate puterile și a afirmat sus și tare că e nevinovat. Întrucât prizonierul

mai fusese condamnat pentru furt, magistratul a refuzat să trateze cu superficialitate delictul și a trimis cazul
la Curtea cu Juri. Horner, care a dat semne de agitație extremă în timpul procedurilor, a leșinat la auzul

hotărârii și a fost scos afară din judecătorie.”

Sherry: Hm! Ne-am lămurit și cu judecătoria polițienească (pune ziarul înapoi în sertar) Problema pe care o

avem noi de rezolvat acum este succesiunea evenimentelor, începând cu o cutie de bijuterii jefuită și

terminând cu gușa unei gâște de pe strada Scorțișoarei. Vezi tu, Watson, micile noastre deducții au căpătat

deodată un aspect mult mai important și mai puțin nevinovat. Iată piatra; piatra a provenit din gâscă și gâsca

a venit odată cu pălăria turtită cu care te-am plictisit. Acum trebuie să ne punem foarte serios pe treabă ca să

aflăm cine e defapt amețita aia de pălărie. Pentru asta, trebuie să utilizăm mai întâi miijloacele cele mai

simple, iar acestea înseamnă bineînțeles un anunț publicat în toate ziarele de seară. Dacă lucrul ăsta eșuează,

atunci voi face apel la alte metode.

Watson: Ce vei spune în anunț?

Sherry scoate din sertar un creion și o bucată de hârtie.

Sherry: Ia să vedem:

„Găsit la colțul străzii Plăcintei o gâscă și o pălărie neagră de fetru. Doamna Homburg le va găsi dacă va

veni în seara asta la ora 6:30 în strada Brutarului nr. 221B.” Scurt și concis.

Watson: Foarte. Dar o să-l vadă?

Sherry: O să fie cu siguranță cu ochii pe ziare, din moment ce nu-și găsește soțul. În plus, faptul că i-am

menționat numele o va face să vadă anunțul, căci toți cei care o cunosc îi vor atrage atenția asupra lui.

Peterson, du-te repede la agenția de publicitate și spune-le să publice anunțul ăsta în ziarele de seară.

Peterson: În care din ele, doamnă?

Sherry: În toate.

Peterson: Foarte bine, doamnă. Și piatra asta?

Sherry: A, da! O să păstrez eu piatra. Mulțumesc. Peterson, când te întorci, cumpără o gâscă și las-o la

mine, căci trebuie să avem una pe care să i-o dăm acestei doamne în locul celei pe care o devorează acum

familia dumitale.

Peterson iese.

SCENA 3. Sherry, Watson

În continuare. Același spațiu. Sherry luă piatra și o ținu în lumină.

Sherry: E un lucru atrăgător. Uite cum scânteiază. Bineînțeles că e obiectul principal al unui delict. Fiecare

piatră valoroasă este obiectul principal al unui delict.

JOCUL CU UMBRE. Momentul este jucat cu figurine din carton, iar povestea e în genul documentarelor

alb-negru de pe Viasat History despre Hitler și Al Doilea Război Mondial. Există varianta ca povestea să se

audă pe fundal sau să nu se vorbească nimic în timpul „filmulețului”.

Pietrele prețioase sunt momeala favorită a diavolului. În cazul bijuteriilor mai mari și mai vechi, fiecărei

fațete îi poate corespunde o faptă sângeroasă. Piatra asta nu are nici 20 de ani. A fost găsită în malurile

râului Amoy din sudul Chinei și este remarcabilă prin faptul că are toate caracteristicile unui rubin, cu

excepția nuanței albastre în loc de roșu rubiniu. În ciuda tinereții ei, are deja o istorie sinistră. Au avut loc

două crime, o împroșcare cu vitriol, o sinucidere și mai multe jafuri din pricina acestei bucăți de mangal

cristalizat, de două grame și jumătate. Cine ar crede că o jucărie atât de drăguță te-ar putea duce la

spânzurătoare și la închisoare?

O s-o încui în sertarul meu și o să-i trimit un bilet contesei, să-i spun că piatra e la noi.

Watson: Crezi că omul ăsta, instalatorul Horner, e nevinovat?

Sherry: Nu-mi dau seama.

Watson: Ei bine, atunci crezi că pălăria Homburg a avut ceva de-a face cu povestea asta?
Sherry: Cred mai degrabă că pălăria este absolut nevinovată, care n-a avut nici cea mai vagă idee că pasărea

moartă pe care o ducea în spate era mult mai valoroasă decât dacă ar fi fost făcută din aur masiv. Dar voi

stabili acest lucru printr-un test foarte simplu, dacă vom primi răspuns la anunțul nostru.

Watson: Și până atunci nu poți face nimic?

Sherry: Nimic.

Watson: În cazul ăsta, mă voi ocupa în continuare de pacienții mei. Dar mă voi întoarce diseară la ora pe

care ai menționat-o, pentru că aș vrea să fiu martor la soluționarea unei probleme atât de încâlcite.

Sherry: Voi fi fericită dacă vei veni. Iau cina la 7. Mâncare de sitar, cred. Apropo, date fiind recentele

întâmplări, poate că ar trebui să-i examinez gușa.

Heblu.

SCENA 4. Sherry, Watson, domnul și doamna Homburg

Același spațiu. Câteva ore mai târziu. Se aude soneria de la ușă. O dată, de două ori, de trei ori. Sherry e

ocupată cu gâsca vie de pe bufet. E și domnul Homburg în scenă, la fel de amețit. Intră doamna Homburg,

o femeie cu gura mare, cu comportament de țață.

Sherry: Doamna Homburg, presupun. Vă rog, așezați-vă doamnă Homburg. Păreți obosită.

Intră Watson.

Sherry: A, Watson! Ai venit tocmai la timpul potrivit. Pălăria aceea e soțul dumneavoastră, doamnă

Homburg?

Doamna Homburg (rușinată): Da, doamnă. Este fără îndoială soțul meu.

Sherry: A dormit vreo 3 ore, dar tot e amețit. Ne așteptam să vedem un anunț din partea dumneavoastră în

care să-l dați dispărut. Nu înțeleg de ce nu ați dat anunț.

Doamna Homburg (râzând): Așa face mereu. Eram sigură că a adormit pe vreo tejghea și l-au uitat

chelnerii acolo.
Sherry: Mi se pare foarte normal.

Doamna Homburg: Trezește-te, mă! Unde e gâsca pe care ai zis că mi-o aduci? Așteaptă copiii de aseară să

le fac friptură.

Sherry: Da, în legătură cu pasărea, am fost nevoiți să o mâncăm.

Doamna Homburg: Să o mâncați?!

Doamna Homburg se ridică pe jumătate de pe scaun, plină de agitație.

Sherry: Da, altfel n-ar mai fi de folos nimănui. Dar presupun că acea gâscă de pe bufet, care are aproape

aceeași greutate și e proaspătă, vă va conveni la fel de mult.

Doamna Homburg (oftând ușurată): O, desigur, desigur.

Sherry: Bineînțeles, mai avem încă penele, picioarele, gușa și așa mai departe de la pasărea dumneavoastră,

așa că dacă doriți...

Doamna Homburg (râzând din toată inima): Ce să fac cu ele? Brățări? Nu, doamnă. Cu permisiunea

dumneavoastră, cred că îmi voi concentra atenția asupra excelentei păsări pe care o văd pe bufet.

Sherry îi aruncă lui Watson o privire pătrunzătoare, ridicând ușor din umeri.

Sherry: Atunci, vă puteți lua soțul și pasărea. Apropo, v-ar plictisi să-mi spuneți de unde a luat cealaltă

pasăre, dacă știți? Sunt într-un fel o iubitoare de păsări și rar am văzut o gâscă mai bine crescută.

Doamna Homburg (ridicându-se de pe scaun și punându-și sub braț nou câștigata proprietate): Desigur,

doamnă. Eu și soțul meu și câțiva alții frecventăm hanul Alpha, lângă muzeu – în timpul zilei stăm chiar în

interiorul muzeului. Anul acesta, buna noastră gazdă, pe nume Windigate, a înființat un club de gâște, de la

care cotizând cu câțiva lei pe săptămână, urma să primim o gâscă gata de tăiat. Am fost răsplătită cum se

cuvine pentru cotizația mea, iar restul îl cunoașteți. Vă sunt extrem de îndatorată, doamnă, căci nu pot purta

încă straie de văduvă. (se înclină ceremonios și pleacă, trăgându-l pe domnul Homburg și gâsca după ea)

Sherry: Ne-am lămurit și cu soții Homburg. E destul de sigur că nu știu absolut nimic despre povestea asta.

Ți-e foame, Watson?

Watson: Nu prea.

Sherry: Atunci, sugerez să amânăm cina pentru mai târziu și să urmărim indiciul ăsta cât e proaspăt.

Watson: Sunt total de acord.

SCENA 5. Sherry, Watson, Windigate

Schimbare de decor. Hanul Alpha. După ce se așează decorul pe roți și apare Windigate la bar, Sherry

comandă bere.

Sherry: Berea ar trebui să fie excelentă dacă e la fel de bună ca gâștele dumneavoastră. (bagă berea în

sertar)

Windigate: Gâștele mele?!

Sherry: Da. Tocmai am vorbit acum o jumătate de oră cu doamna Homburg, care e membră a clubului

dumneavoastră de gâște.

Windigate: A, da, înțeleg! Dar vedeți, doamnă, nu-s gâștele noastre.

Sherry: Nu mai spuneți! Atunci, ale cui sunt?

Windigate: Păi, am luat cele două duzini de la un vânzător din Covent Garden.

Sherry: Serios? Îi cunosc pe unii dintre ei. De la care vânzător?

Windigate: Unul pe nume Breckinridge.

Sherry: A, nu-l cunosc. Ei bine, domnule proprietar, beau în sănătatea dumneavoastră și vă urez să aveți

prosperitate. Noapte bună. (se ridică să plece) Și acum să-l căutăm pe domnul Breckinridge. Watson, ține

minte că, deși avem la un capăt al acestui lanț ceva atât de simplu și de familiar precum o gâscă, la celălalt

capăt avem un om care va primi cu siguranță 7 ani de închisoare dacă nu-i stabilit nevinovăția. E posibil ca

investigația noastră să nu facă altceva decât să-i confirme vinovăția; dar, în orice caz, avem opista care le-a

scăpat polițiștilor și pe care o întâmplare deosebită ne-a scos-o în cale. prin urmare, cu fața la sud și -

înainte, marș!
SCENA 6. Sherry, Watson, Breckinridge, vocea lui James

Chioșcul Brioșa. Se schimbă decorul la fel ca în scena precedentă. Scena începe când sunt toți în poziție.

Sherry: Bună seara! E o noapte rece.

Breckinridge încuvință din cap și îi aruncă lui Sherry o privire întrebătoare.

Sherry: Văd că ai vândut toate gâștele.

Breckinridge: O să am 500 mâine dimineață.

Sherry: Nu-mi convine.

Breckinridge: Păi, mai sunt câteva la chioșcul ăla, care e luminat

Sherry: Da, dar dumneata mi-ai fost recomandat.

Breckinridge: De cine?

Sherry: De proprietarul de la Alpha.

Breckinridge: A, da, i-am trimis vreo două duzini.

Sherry: Și erau niște păsări frumoase. De unde le-ai luat?

Breckinridge (înfuriat): Ia ascultă, domnișoară! Unde vrei să ajungi? Zi drept.

Sherry: E destul de drept. Aș vrea să știu cine ți-a vândut gâștele pe care le-ai furnizat berăriei Alpha.

Breckinridge: Ei bine, n-o să-ți spun! Uite-așa!

Sherry: Nu e o chestiune importantă; dar nu înțeleg de ce te superi din pricin unui astfel de fleac.

Breckinridge: Să mă supăr?! Poate că și dumneata te-ai supăra dacă ai fi bătută la cap așa um sunt eu. Când

plătesc bani buni pentru un produs, ar trebui să fie sfârșitul afacerii; în loc de asta, nu aud decât „Unde sunt

gâștele?” și „Cui ai vândut gâștele astea?” și „Cât iei pe gâște?” Ai crede că sunt singurele gâște din lume,

când vezi cât tapaj se face din pricina lor.

Sherry: Eu nu am nicio legătură cu vreunul din oamenii care au pus întrebări. Dacă nu vrei să ne spui, pariul

se anulează și cu asta basta. Eu sunt întotdeauna gata să-mi susțin părerile când vine vorba de păsări și am

pariat că pasărea pe care am mâncat-o a fost crescută la țară.

Breckinridge: Atunci ai pierdut pariul, pentru că a fost crescută la oraș!

Sherry: Nu e adevărat.

Breckinridge: Eu îți spun că este.

Sherry: Nu cred.

Breckinridge: Crezi că știi mai multe despre păsări decât mine, care fac comerț cu ele de când sunt puști? Îți

spun că păsările pe care le-am vândut berăriei Alpha au fost crescute la oraș.

Sherry: N-o să mă convingi niciodată să cred așa ceva.

Breckinridge: Vrei să facem pariu?

Sherry: O să-ți iau banii, pentru că știu că am dreptate. Și o să pun pariu pe 10 lei, ca să te învăț minte să nu

mai fii încăpățânat.

Breckinridge (chicotind sinistru): Aduc registrele.

Breckinridge pune pe masă două volume, unul mic și unul mare.

Breckinridge: Ei bine, domnișoară încrezută, credeam că nu mai am gâște, dar înainte de a termina cu

dumneata, o să descoperi că mi-a mai rămas una în chioșc. Vezi registrul ăsta mic?

Sherry: Da. Și?

Breckinridge: E lista cu oamenii de la care cumpăr. Vezi? Ei, bine, pe pagina asta sunt oamenii de la țară,

iar numerele care sunt scrise după numele lor reprezintă locul unde sunt trecuți în registrul ăsta mare. Și

acum! Vezi cealaltă pagină scrisă cu cerneală roșie? Aia e o listă cu furnizorii mei din oraș. Uită-te la al

treilea nume și citește-l cu voce tare.

Sherry: Doamna Oakshott, strada Untului nr.117-249

Breckinridge: Exact, acum, caută-l în registrul cel mare.

Sherry: Iată: „Doamna Oakshott, strada Untului nr.117, furnizor de ouă și de păsări.”

Breckinridge: Care e ultima înregistrare?

Sherry: 22 august. 24 de gâște la 450 de lei.

Breckinridge: Exact. Asta e. și dedesubt?

Sherry: Vândut domnului Windigate de la Alpha, pentru 800 de lei.

Breckinridge: Acum ce mai zici?

Sherry păru extrem de necăjită. Scoase din sertar o hârtie de 10 lei și o aruncă pe tarabă, îndepărtându-se

cu aerul unei femei prea dezgustată ca să mai zică ceva. Breckinridge iese în stradă.

Sherry: Când vezi un om cu un tricou de genul acela și cu un bilet de loterie ieșindu-i din buzunar, îl poți

atrage întotdeauna cu un pariu. Îndrăznesc să spun că, dacă i-aș fi pus sub 100 de lei, omul nu mi-ar fi dat la

fel de multe informații câte am reușit să smulg de la ei cu ideea că urma să câștige un pariu. Ei, bine,

Watson, cred că ne apropiem de sfârșitul anchetei noastre și singurul lucru pe care îl mai avem de stabilit

este dacă să îi facem o vizită doamnei Oakshott în seara asta sau să amânăm până mâine. Din cele zise de

ursuzul individ, e clar că mai sunt și alții în afară de noi care sunt interesați de povestea asta și ar trebui...

Cuvintele lui Sherry sunt întrerupte brusc de zarva care izbucni la chioșc. Breckinridge se ceartă cu cineva

din ușă.

Breckinridge (amenință cu pumnii): M-am săturat de gâștele voastre! Aș vrea să vă duceți la dracu’ cu tot

cu ele. Dacă mai vii să mă bați la cap cu pălăvrăgeala ta, o să pun câinele pe tine. Adu-o pe doamna

Oakshott aici și o să-i răspund ei. Tu ce treabă ai cu asta? Am cumpărat cumva gâște de la tine?

Vocea lui James (miorlăit): Nu; dar una din ele era oricum a mea.

Breckinridge: Atunci, cere-i-o doamnei Oakshott.

Vocea lui James: Ea mi-a spus să ți-o cer dumitale.

Breckinridge: Atunci, n-ai decât să i-o ceri regelui Prusiei. Pe mine nu mă interesează. M-am săturat.

Șterge-o de-aici!

Breckinridge se năpusti sălbatic afară.

Sherry: Ha! Asta s-ar putea să ne scutească de o vizită în strada Untului. Vino cu mine și o să vedem care e

treaba cu individul ăsta.

SCENA 7. Sherry, Watson, James.

În stradă. Se mută decorul în spate de tot. Strada e goală. Sherry și Watson îl aleargă (pe loc) pe James. Îl

prind.

James (cu o voce tremurătoare): Cine sunteți? Ce vreți?

Sherry: Mă scuzați, dar am auzit din întâmplare întrebările pe care i le-ați pus adineauri vânzătorului. Cred

că vă pot ajuta.

James: Dumneavoastră? Cine sunteți? Cum ați putea dumneavoastră să știți ceva despre problema mea?

Sherry: Numele meu e Sherry Holmes. E meseria mea să știu ceea ce alți oameni nu știu.

James: Dar n-aveți cum să știți ceva despre povestea asta!

Sherry: Mă scuzați, știu totul despre ea. Vă străduiți să dați de urma unor gâște care au fost vândute de

doamna Oakshott din strada Untului unui vânzător pe nume Breckinridge, care le-a vândut la rândului lui

domnului Windigate de la hanul Alpha, care și el le-a vândut clubului său, al cărui membă este doamna

Homburg.

James: O, doamnă, sunteți într-adevăr femeia pe care mi-am dorit să o întâlnesc! Nici nu vă pot spune cât de

înteresat sunt de treaba asta.

În timpul următoarelor replici, Sherry reface decorul camerei ei.

Sherry: În cazul ăsta, ar fi mai bine să discutăm într-o cameră confortabilă decât în piața asta bătută de

vânturi. Dar, înainte de a merge mai departe, vă rog să-mi spuneți pe cine am plăcerea de a ajuta.
James (ezitând): Numele meu e John Robinson.

Sherry: Nu, nu; numele adevărat. E întodeauna ciudat să faci afaceri cu un pseudonim.

James: Ei bine, numele meu adevărat este James Ryder.

Sherry: Exact. Angajat la Hotelul Cosmopolitan. (după această replică, decorul este gata)

James se uită de la Watson la Sherry și de la Sherry la Watson, cu o privire pe jumătate speriată, pe

jumătate plină de speranță, ca un om care nu e sigur dacă a dat norocul peste el sau dacă se află în pragul

unei catastrofe.

Sherry: Vă e frig, domnule Ryder. Așezați-vă pe scaunul din nuiele,vă rog. Eu o să-mi pun papucii înainte

de a rezolva afacerea asta a dumneavoastră. Așadar, vreți să știți ce s-a întâmplat cu acele gâște?

James: Da, doamnă.

Sherry: Sau mai degrabă cu acea gâscă. Îmi închipui că nu vă interesează decât o singură pasăre: albă, cu o

dungă neagră pe coadă.

James (tremurând de emoție): O, doamnă! Puteți să-mi spuneți unde a ajuns?

Sherry: A ajuns aici.

James: Aici?

Sherry: Da; și s-a dovedit a fi o pasăre extrem de remarcabilă. Nu mă mir că sunteți interesat de ea. A făcut

un ou după ce era deja moartă – cel mai frumos și mai strălucitor ou albastru pe care l-am văcut vreodată. Îl

am aici, în muzeul meu.

James se clătină și apucă blatul mesei. Sherry deschide sertarul și scoate de acolo rubinul albastru, care

strălucea ca o stea, împrăștiind o lumină rece și scânteietoare. James se holbă la el cu o față palidă, nefiind

sigur dacă să îl revendice sau nu.

Sherry (calmă): S-a terminat, Ryder. Ține-te pe picioare, omule, să nu cazi! Ajută-l să se așeze, Watson. N-

are destul curaj ca să încerce să scape nepedepsit. Dă-i o gură de coniac. Așa! Acum arată mai omenește. Ce

molâu!

Pentru o clipă, James se clătinase și aproape căzuse, dar coniacul îi readuse puțin culoarea în obraji, iar el

se așeză pe scaun, holbându-se la acuzatorul lui cu niște ochi speriați.

Sherry: Dețin aproape toate informațiile și toate dovezile de care aș putea avea nevoie, așa că nu trebuie să-

mi mai spui decât puține lucruri. Totuși, ar fi bine să le lămurim și pe acestea, ca să fie cazul complet. Cum

ai aflat de această piatră albastră a contesei de Morcar?

James: Catherine Cusack mi-a spus despre ea.

Sherry: Așa deci – camerista doamnei contese. Ispita unei averi neașteptate și obținute atât de ușir a fost

prea mare pentru tine, așa cum a fost pentru oameni mai buni înaintea ta; dar tu nu ai avut prea multe

scrupule în privința mijloacelor pe care le-ai folosit. Mie mi se pare că ai stofă de ticălos, Ryder. Știai că

acest om, Horner, instalatorul, mai fusese implicat în astfel de treburi și că bănuiala ar cădea mai ușor asupra

lui. Prin urmare, ce-ai făcut? Tu și complicea ta, Cusack, ați provocat o mică stricăciune în camera contesei

și ați făcut în așa fel încât Horner să fie cel chemat să o repare. Apoi, după plecarea lui, ați jefuit cutia cu

bijuterii, ați dat alarma și ați făcut să fie arestat acest nefericit. Pe urmă...

James se aruncă brusc pe covor și îmbrățișă genunchii lui Sherry.

James: Pentru numele lui Dumnezeu, aveți milă! Gândiți-vă la tatăl meu! La mama mea! Asta le-ar frânge

inimile. N-am mai apucat-o pe o cale greșită până acum! N-am s-o mai fac niciodată. O jur. O jur pe Biblie!

Nu mă trimiteți în judecată! Pentru numele lui Dumnezeu, n-o faceți!

Sherry (aspră): Așează-te la loc pe scaun! Acum te guduri și te târăști în patru labe, dar nu te-ai gândit

deloc la bietul Horner, aflat în boxa acuzaților pentru o crimă despre care nu știe nimic.

James: O să dispar, doamnă Holmes. O să părăsesc țara, doamnă. Atunci, acuzația împotriva lui o să cadă.
Sherry: Hm! Vom mai vorbi despre asta. Și acum, să auzim relatarea adevărată a următorului act. Cum a

ajuns piatra în gâscă și cum a ajuns gâsca pe piață? Spune-ne adevărul, căci el este singura ta speranță de

salvare.

James: O să vă spun exact cum s-a întâmplat, doamnă.

SCENA CU GÂȘTELE. Această scenă nu e povestită, ci jucată într-o lumină diferită, de preferat sepia,

caracteristică secvențelor din filme în care personajul își amintește un eveniment din copilărie. Personajele

sunt James, Maggie și 3 gâște, fiecare cu personalitatea ei. Motivul pentru care James ia gâsca greșită este

faptul că una dintre celelalte două gâște o imită pe gâsca cu rubinul murdărindu-și coada cu noroi și

bătându-și joc de ea. A treia gâscă îi ține isonul. Așadar James ia din greșeală gâsca cu coada murdară, nu

pe cea cu pata reală, care are înghițit rubinul.

Când Horner a fost arestat, mi s-a părut că mai bine pentru mine ar fi să dispar imediat cu piatra, căci nu

știam în ce moment i-ar putea trece prin cap poliției să mă percheziționeze și să-mi percheziționeze și

camera. Nu exista niciun loc în hotel unde piatra ar fi fost în siguranță. Am ieșit afară ca și cum aș fi avut de

făcut un comision și m-am dus acasă la sora mea, care se măritase cu un bărbat pe nume Oakshott și locuia

pe strada Untului, unde îngrașă păsări pentru piață. Tot drumul până acolo mi s-a părut că fiecare om pe care

îl întâlneam era un polițist sau un detectiv; și, cu toate că era o noapte rece, transpiram din abundență când

am ajuns în strada Untului. Sora mea m-a întrebat ce se întâmplase și de ce eram atât de palid; dar eu i-am

spus că mă necăjisem din pricina furtului bijuteriei de la hotel. Apoi, m-am dus în curtea din spatele casei,

am fumat o pipă și m-am întrebat ce ar fi mai bine să fac. Avusesem cândva un prieten pe nume Maudsley,

care a apucat-o pe calea greșită și care tocmai și-a terminat de ispășit pedeapsa în Pentonville. Se întâlnise

într-o zi cu mine și începuse să-mi vorbească despre obiceiurile hoților și despre cum scăpau aceștia de

marfa pe care o furau. Știam că nu mă va trăda, căci îl aveam la mână cu niște lucruri; așa că m-am hotărât

să mă duc la Kilburn – orașul unde locuia – și să-i fac confidențe. Îmi va arăta el cum să transform piatra în

bani. Dar cum să ajung acolo în siguranță? M-am gândit la agonia prin care trecusem mergând de la hotel

până acasă la sora mea. Aș putea fi prins și perceziționat în orice clipă, iar piatra ar fi găsită în buzunarul de

la vesta mea. În timp ce mă gândeam, stăteam rezemat de perete și mă uitam la gâștele care forfoteau pe la

picioarele mele, când deodată mi-a trecut prin cap o idee care mi-a arătat cum îl puteam înșela până și pe cel
mai mare detectiv din lume. Cu câteva săptămâni înainte, sora mea îmi spusese că pot să aleg ce gâscă

vreau drept cadou de ziua mea, iar eu știam că ea își ține întotdeauna cuvântul. Îmi voi lua gâsca acum și mă

voi folosi de ea să-mi duc piatra până la Kilburn. În curte se afla un mic șopron și am reușit să duc în spatele

lui una dintre păsări – una mare și frumoasă, albă, cu coada lungă. Am prins-o și, ținându-i ciocul deschis, i-

am îndesat cu degetul piatra pe gât atât cât am putut. Pasărea a înghițit-o, iar eu am simțit bijuteria

alunecându-i pe gâtlej și aterizându-i în gușă. Dar gâsca a început să dea din aripi și să se zbată și sora mea a

ieșit să vadă ce se întâmplă. Când m-am întors să vorbesc cu ea, pasărea a scăpat și s-a amestecat cu celelalte

gâște.

Maggie: Ce făceai cu pasărea aia, James?

James: Păi, ai spus că îmi dai și mie una și pipăiam să văd care e cea mai grasă.

Maggie: Am pus deoparte pasărea pentru tine. Am numit-o „pasărea lui James”. E aia mare și albă de-acolo.

Sunt 26 de păsări, ceea ce înseamnă una pentru tine, una pentru noi și două duzini pentru piață.

James: Îți mulțumesc, Maggie, dar aș prefera-o pe cea pe care o țineam în brațe adineauri, dacă nu te superi.

Maggie: Cealaltă cântărește cu aproape un kilogram și jumătate mai mult și am îngrășat-o special pentru

tine.

James: Nu-i nimic. Eu o vreau pe cealaltă și o să o iau acum.

Maggie: Mă rog, fie cum vrei tu. Atunci, pe care ți-ai ales-o?

James: Pe aceea albă cu coada dungată, chiar din mijlocul stolului.

Maggie: Foarte bine. Omoar-o și ia-o cu tine.

Am făcut așa cum mi-a zis, doamnă Holmes. Apoi, m-am dus cu pasărea tocmai până la Kilburn. I-am spus

prietenului meu ce făcusem, căci era un om căruia era ușor să-i spui un lucru de genul ăsta. El a râs până a

leșinat, după care am luat un cuțit și am tăiat gâsca. Am simțit că-mi îngheață inima, pentru că nu se vedea

nici urmă de piatră, iar eu mi-am dat seama că avusese loc o greșeală teribilă. Am lăsat pasărea, m-am întors

repede acasă la sora mea și m-am năpustit în curte. Nu era nici picior de gâscă acolo.
James: Unde sunt păsările, Maggie?

Maggie: La negustor, James.

James: Care negustor?

Maggie: Breckinridge, din Covent Garden.

James: Mai era cumva vreo altă gâscă cu coada dungată? La fel cu cea pe care am ales-o eu?

Maggie: Da, James. Erau două cu coada dungată și nu le-am putut deosebi niciodată.

Ei bine, atunci mi-am dat bineînțeles seama ce se întâmplase și am fugit cât de tare m-au ținut picioarele

până la acest Breckinridge; dar el vânduse deja gâștele și a refuzat să-mi spună cine le cumpărase. L-ați auzit

și dumneavoastră în seara asta. Așa mi-a răspuns de fiecare dată. Sora mea crede că am luat-o razna.

Câteodată cred și eu același lucru. Iar acum... Acum sunt un hoț stigmatizat, fără să fi pus vreodată mâna pe

averea pentru care mi-am vândut reputația. Dumnezeu să mă ajute!

James izbucnește într-un plâns convulsiv, cu fața îngropată în mâini. Urmă o perioadă îndelungată de

liniște, întreruptă doar de respirația gâfâită și de darabana bătută de degetele lui Sherry în marginea mesei.

Apoi, Sherry se ridică de pe scaun și deschide ușa.

Sherry: Ieși afară!

James: Ce-ați spus, doamnă? O, Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Sherry: Lasă pălăvrăgeala. Ieși afară!

Și nu mai fu nevoie de niciun alt cuvânt. Se auzi un tropot pe scări, o ușă trântindu-se și zgomot de pași

alergând pe stradă.

Sherry: În fond și la urma urmei, Watson, nu sunt angajată de polițiști ca să le compensez lipsurile. Dacă

Horner ar fi în pericol, ar fi cu totul altceva; dar individul ăsta nu o să mai depună mărturie împotriva lui și

cazul o să cadă. Presupun că în felul acesta comut o infracțiune gravă, dar poate că tocmai am salvat un

suflet. Individul ăsta nu o să mai calce strâmb; e mult prea înspăimântat. Trimite-l la închisoare acum și vei

face din el un pușcăriaș pe viață.

Watson: În cazul ăsta, cred că ar trebui să-mi iau și eu la revedere. Ziua asta m-a obosit puțin.

Sherry: Nu vrei să rămâi la cină? Fac gâscă la cuptor, rețeta momentului.

Watson: Îmi pare rău, dar nu.

Sherry: Atunci noapte bună, Watson.

Watson: Nnoapte bună, Sherry.

Watson iese. Sherry aduce din culise o gâscă. Acea gâscă din curtea lui Maggie, cea care îi ținea isonul

gâștei batjocoritare. Gâsca zburătăcește, se sperie etc. Sherry o prinde, o pune pe masă și când îi taie gâtul

se face heblu. Se aude vocea lui Sherry: Ah, un topaz!”