I Asasinul – Luciana Sima

Asasinul se trezi astfel cu un cadavru în custodie și cu peretele opus patului împroșcat cu

sânge. Știa că puțină apă cu sare ar rezolva imediat problema, cel puțin dacă se acționa înainte ca
acesta să se usuce. Dar Christian era acum adâncit în altfel de gânduri, încercând să-și dea seama
cum ar putea să scape de ditamai cadavrul în plină zi. Se temea totodată că hangița, pe care o
bănuia de cârdășie cu lunganul, văzând că acesta nu se mai întoarce, va urca în cameră, iar atunci
el va avea două cadavre pe cap. Își scoase capul pe geam. Ar fi putut să-l arunce pe aici, însă
fereastra lui era situată exact deasupra intrării în han și l-ar fi putut vedea oricine. În timp ce se
tot frământa cum să facă să scape de Matei fără să se dea de gol, Christian zări o siluetă a unui
tânăr foarte cunoscut lui dând târcoale hanului și neîndrăznind nici să intre, nici să plece
definitiv. Tânărul croitor care-i furase bijuteriile se plimba în sus și în jos pe sub fereastra lui.
Într-o fracțiune de secundă, în capul asasinului planul era gata. Ieși din cameră, încuie ușa și
coborî în grabă în fața hanului. Calfa de croitor, când îl văzu, se făcu galben la față și mai-mai că
voia să fugă. Dar Christian, iute din fire, se repezi la el, îl prinse de-o mânecă și-l trase mai lângă
zid.
- N-am știut ce fac, jur. Mi-a furat dragostea mințile, n-am știut. Uite, zise tânărul în
continuare, îți dau înapoi banii. Medalionul mi l-a luat alchimistul.
Negustorul simți un gol în stomac la gândul că medalionul e pierdut, sentiment urmat
imediat de o ură profundă pentru acest alchimist necunoscut. Trebuia să recupereze medalionul!
Simțea asta mai mult decât o gândea, dar acum nu era momentul.
- Ești nebun? Bagă banii la loc! Vrei să ne omori pe amândoi? spuse Christian când văzu
că tânărul vântura o punga mare cu bani. Ascultă, lasă asta acum! Spune-mi cum te cheamă!
- Petre.
- Petre, ca să-ți cruț viața, va trebui să mă ajuți cu ceva. Doar că trebuie să-mi juri pe ce ai
tu mai scump că n-ai să sufli o vorbă nimănui despre ceea ce are să urmeze.
Calfa de croitor se uită, mai cu frică, mai cu neîncredere la negustorul de bijuterii.
Simțind că nu are de ales, zise:
- Jur pe domnița Apollonia că am să fiu mai tăcut ca un mormânt.
Fără niciun cuvânt în plus, Christian îl târî pe croitor până sus, în camera lui, unde îl

1
aștepta, cuminte și mort, Matei. Tânărul se sperie și vru să țipe, dar negustorul asasin scoase
cuțitul din mânecă și-i porunci să tacă.
- N-am timp de explicații. A încercat să mă jefuiască. A trebuit să-l omor. Tu mă vei ajuta
să scap de cadavru.
Croitorul se holba la peretele plin de sânge și nu putea să zică nimic. Christian era din
nou la fereastră, plănuindu-și următorul pas. Strada era din ce în ce mai aglomerată.
- Am pierdut șansa de-al scoate de aici nevăzuți. Zici că-i adunare la han. Se strâng o
mulțime de oameni.
- Parcă știam că-i sărbătoare astăzi. Oamenii nu s-au dus la munci. S-au odihnit iar acum
vin să bea și să petreacă cu prietenii, spuse Petru cu amar în glas.
- Atunci o să avem nevoie de ajutor. Rămâi aici. Îți las cheia. Încui pe dinăuntru. Mă duc
să caut ajutoare. Să nu cumva să ieși de aici sau să faci vreo prostie, că tu o să pici de criminal,
m-ai auzit?
- Te-am auzit, te-am auzit, zise Petru.
Ieșit în stradă, Christian se îndreptă către casa vrăjitoarei cu care se întâlnise de
dimineață. Nu prea îi venea să facă asta, dar nu avea încotro. Știa că doar ea putea să-l ajute să
scape din situația asta. Pe Strada Porții dădu nas în nas cu frumoasa magiciană.
- Spre mine vii așa grăbit? zise ea. Trebuie să recunosc că nu mă așteptam să mă cauți
atât de repede.
- Da, spre tine veneam. Am nevoie de ajutor. Știi ce s-a întâmplat?
- Nu sunt chiar atoateștiutoare.
- L-am prins pe Matei, ajutorul hangiului, când îmi cotrobăia prin odaie. Căuta
medalionul. M-a atacat și a trebuit să-l omor. Mi-e greu să scap de un cadavru în plină zi, cu
hanul plin și nici nu pot să pierd timpul, pentru că hangița e pe urmele mele. Croitorul e tovarăș
de crimă cu mine și păzește acum camera. Am nevoie ca tu să faci cumva ca noi să putem duce
cadavrul la lac nevăzuți și cât mai repede. Nu poți să-l faci să dispară?
Vrăjitoarea rămase puțin pe gânduri, iar apoi spuse:
- Ziua, puterile mele nu sunt atât de mari. Aș putea totuși să fac o vrajă care să-i
zăpăcească pe oameni pentru puțin timp, atât cât să fugiți voi cu mortul.
- Atunci nu mai avem timp de pierdut. Trebuie să ne întoarcem cât mai repede la han.
Ajunși acolo, nu mică le-a fost mirarea să vadă că Petru, cel curat și blând, era mai ascuțit

2
la minte decât s-ar zice. Înfășurase cadavrul lui Matei într-o pătură groasă din păr de capră și
părea că în mijlocul camerei stă de fapt un covor făcut sul.
- E mai rapid să-l aruncați pe geam, zise vrăjitoarea. Trebuie să vă mișcați repede. Nu pot
să vă spun cât timp o să dureze vraja.
Christian îl trimise pe Petru jos, în timp ce el se căznea să arunce mortul pe geam. Deși
erau nu puțini oameni pe stradă, părea că nimeni nu a băgat de seamă că ceva dubios se întâmplă,
ceea ce însemna că vraja funcționa. Christian alergă repede jos și, împreună cu Petru, căra acum
covorul undeva spre ieșirea din oraș, pe o străduță lăturalnică despre care Margareta, căci acesta
era numele vrăjitoarei, le spusese că ducea la lac. Ajunși acolo, au deșertat greutatea de pe umerii
lor în apele întunecate, și-au scuturat mâinile și s-au uitat unul la altul ușurați.
- Bun! Am făcut treabă bună azi. Acum ar trebui să ne despărțim, dar ne vom întâlni când
dă întunericul înapoi la han ca să ne cinstim în această măreață zi de sărbătoare, spuse Christian
voios, iar Petru, căruia aventura părea a-i prii, căci prinsese culoare în obraji, încuviință.
Înainte să o ia fiecare pe câte o stradă separată, asasinul adăugă:
- Am avut impresia la un moment dat, când ieșeam de pe strada hanului, că cineva ne
privea cu ochi răi. Nu m-am oprit atunci pentru că nu eram sigur, dar ar trebui să verificăm. Mi s-
a părut că era acel bețiv gras care stă mereu și bea seara la han. Nu știu cine e, dar cred că dacă
bănuia ceva ne-ar fi urmărit. Fii cu ochii în patru și nu te da înapoi de la nimic. Uite, ține cuțitul
acesta, îi spuse lui Petru întinzându-i unul dintre cuțitele lui Matei. S-ar putea să-ți fie de ajutor.
Dar sfatul meu ar fi să-l folosești doar în situații extreme. Un bețiv mort din cauza unei lovituri la
cap e mult mai puțin dubios decât unul înjunghiat sau cu gâtul tăiat. Petru se uita la asasin de
parcă nu-i venea să creadă ce aude. Cu toate acestea, conștient probabil că a intrat cu sau fără
voia lui într-o aventură periculoasă, luă cuțitul din mâinile lui Christian și încuviință din cap a
înțelegere. Apoi cei doi se despărțiră cu promisiunea de a se reîntâlni mai pe seară la han.

*
Zilele ce-au urmat au fost și mai ciudate ca de obicei. Pregătirile pentru vizita Marelui
Împărat de la Apus au început cu o săptămână înainte când, timp de o zi și o noapte, un trâmbițaș
a bătut ulițele târgului, anunțându-i pe toți hotărârile pe care judele le stabilise împreună cu cei
din consiliul Koronei. Erau strict interzise toate activitățile nelegiuite, iar cei ce ar fi fost prinși
făcând lucruri ieșite din comun, chiar și cei care ar fi putut fi doar bănuiți de așa ceva ar fi fost

3
aspru pedepsiți. Arderea pe rug și înecatul în lacul de la marginea orașului reprezentau soarta
celor care ar fi îndrăznit să calce legea în aceste zile. De asemenea, era strict interzis mersul pe
stradă după lăsarea întunericului, în afara acelor nopți în care se organizau serbări la care toți
orășenii erau obligați să meargă. Oamenii obișnuiți din oraș, care se găseau de altfel într-un
număr destul de mic, nu prea înțelegeau aceste schimbări. Vrăjitoarele și magicienii, precum și
judele și oamenii de vază ai orașului însă, cunoșteau poveștile care circulau în jurul Împăratului
Rudolf și cu toții se temeau de această vizită. Judele pentru că știa că nu-și permite să nu-i intre
în grații, vrăjitorii pentru că țineau la pielea lor.
În ziua în care a ajuns în oraș, Rudolf a fost întâmpinat cu mare fast. Orașul și locuitorii
săi, de la conducător până la ultimul sărac și de la casa judelui până la ultima cocioabă erau gătiți
și aranjați mai ceva ca într-o zi de sărbătoare. Toți se adunaseră să-l vadă pe împărat. Însă acesta,
în loc să intre în cetate călare pe un armăsar, purtându-și veșmintele și însemnele regale, sosise
ascuns într-o caleașcă, însoțit de o suită mică formată din ceea ce păreau a fi cei mai de seamă
soldați ai imperiului. Nu se arătă mulțimii și opri direct la casa judelui, unde avea să fie găzduit.
Un murmur de nemulțumire străbătu oamenii adunați în piață și de-a lungul Străzii Porții.
Christian, care era și el în mulțime, salutând politicos în stânga și în dreapta diverși oameni cu
care făcuse el afaceri, își dădu seama că această vizită regală nu era nici una oficială, nici una de
plăcere. Era clar că Rudolf venise aici pentru ceva anume și nu dorea să fie abătut de la planul
său.
Uitându-se prin mulțimea adunată în piață, încercând să deosebească oamenii nevinovați
de cei care se simțeau cu musca pe căciulă, lui Christian îi sări inima din piept. Pentru o secundă
avu impresia că-l zări pe tânărul Radu, mâna dreaptă a boierului Mihnea, fostul său angajator și
actualul său dușman.
- Asta-mi mai lipsea! lăsă asasinul să-i scape printre dinți. Se gândi că poate a avut o
vedenie, sau poate era doar cineva care îi seamănă foarte bine. Se uită insistent în direcția în care
îl văzuse, sau doar i se păruse că-l vede pe Radu, însă acesta nu mai era. Probabil se strecurase
înapoi în marea de oameni. Nefiind convins nici că era Radu, nici că era doar o închipuire a
minții lui, Christian se hotărî să fie de acum înainte și mai cu băgare de seamă decât de obicei și,
cum orășenii începeau să se împrăștie pe la casele lor, porni și el. Dar nu spre han, ci spre
Margareta pe care trebuia să o pună la curent cu purtarea împăratului.
Încercând să-și facă loc prin mulțime, acesta se gândea dacă nu cumva Mihnea era și el

4
aici împreună cu domnița Ioana și dacă nu cumva aceștia aflaseră de puterea medalionului.
- Sau poate că domnița știa dinainte de toate astea. Poate că ea însăși e o vrăjitoare, își
spuse asasinul. Lucru care nu l-ar mira deloc, întrucât domnița Ioana era nu doar de o frumusețe
răpitoare, ci mai era și isteață foc și reușea să sucească mințile bărbaților ca nimeni alta.
Christian era absolut sigur că ideea asasinării boierului Petru, soțul Ioanei, cel pe care el fusese
angajat să-l ucidă, nu-i venise pur și simplu lui Mihnea. Era mâna Ioanei. Gândul că ea ar putea
fi vrăjitoare începea să prindă contur în mintea lui Christian. Se gândi că poate Margareta ar
putea să-l ajute în această problemă și iuți pasul spre casa ei.

*
- Am fost în piață, îi spuse Christian Margaretei după ce aceasta îi deschide ușa și-i făcu
semn să intre în casă. Aveai dreptate. Rudolf e într-adevăr un personaj misterios. Nici măcar nu
s-a arătat la față. A trecut prin mulțime ca și cum oamenii nici nu s-ar fi adunat acolo buluc să-l
vadă. E clar că a venit cu o misiune în Korona, și e la fel de clar că nu-i una diplomatică.
- M-am gândit la un plan, spuse Margareta.
- Stai puțin că n-am terminat ce aveam de povestit. Ai ceva de mâncare? De când cu
vizita Împăratului, cei de la han par să fi uitat de oaspeții lor. Gătesc din ce în ce mai puțin și din
ce în ce mai prost.
- Ba da, am. Hai să-ți pregătesc ceva.
- Să-ți dea Cel de sus sănătate, zise Christian.
Margareta pufni în râs.
- Nu prea cred că cel de Sus are să-mi dea ceva. Și cred că nici cu tine nu-i prieten la
cataramă.
- Posibil. Deși eu nu l-am supărat cu nimic. Afacerile sunt afaceri. Și că veniră vorba. S-a
întâmplat ceva straniu azi în piață. Mi s-a părut că văd pe cineva. Și mi-am amintit că am o
întrebare pentru tine. Când ne-am întâlnit atunci, la marginea orașului, mi-ai vorbit despre
puterea pe care o adusesem eu, fără voia mea, în cetate. Medalionul. Pe atunci nu aveam știință
de puterea lui. Tu cum ai aflat că-l am?
- L-am simțit. Cum l-au simțit cu toții. Un obiect magic puternic nu poate trece
nestingherit. Mai ales într-un oraș ca al nostru, care are, vorba aia, tradiție.
- Tradiție?

5
 - E unul dintre târgurile cu cele mai multe vrăjitoare din partea asta a lumii. Asta pentru
că e situat într-o zonă foarte prielnică puterilor magice. Dar e o poveste lungă și complicată asta.
Uite aici, zise ea, întinzându-i lui Christian un platou cu mâncare. Povestește-mi mai bine despre
omul pe care ți s-a părut că-l vezi azi.
- Mai am o întrebare înainte, răspunse Christian. Știi cui îi aparținea medalionul pe care l-
am furat?
- Nu. Știam doar că e furat.
- Dar crezi că păgubitul este din tagma vrăjitorilor?
- Cel mai probabil, spuse Margareta.
- Atunci cred că am o problemă. Azi l-am văzut pe Radu, ajutorul boierului Mihnea,
ibovnicul fostei proprietare a medalionului. Cred că e venit aici pe urmele mele. Am dat de dracu
dacă și aia e vrăjitoare.
- Uiți că și eu sunt tot vrăjitoare.
- Nu uit, dar pielea mea e pusă la bătaie undeva într-o cameră întunecată din târgul ăsta și
nici măcar tu nu mi-o mai poți scăpa dacă e să mă prindă.
- Pe tine? Ar fi ceva! Dar acum ai cu-atât mai multe motive să-ți recapeți medalionul
pierdut.
- Ziceai că ai un plan.
- Da. Vei juca rolul unui vânător nemilos de vrăjitoare și-i vei câștiga încrederea lui
Rudolf.
- Suna floare la ureche dacă o pui așa, zise Christian ironic.
- Ești viclean din fire. N-ar trebui să-ți fie greu.
- Și ce-am câștiga cu asta?
- Posibil un medalion, zise Margareta.
*
În timp ce asasinul asculta planul vrăjitoarei de a-l prosti pe Rudolf, la casa judelui,
Împăratul purta o discuție aprinsă cu conducătorul târgului.
- Ascultă-mă, Begner, tu crezi că eu sunt vreun prost? zise Rudolf cu o voce calmă, dar
care ascundea o agitație interioară. Tu crezi că nu știu că târgul tău e un viespar de vrăjitoare? Că
nu știu cum colcăie necuratul pe străzile lui?
- Măria Ta, noi avem niște legi foarte severe. Cum veți și vedea zilele…

6
 Dar Rudolf îl întrerupse pe jude:
- Zilele astea îmi vei arăta adevărata față a orașului tău, că de nu…
- Dar, măria ta,…
- Niciun dar. Nu mai face pe prostul. Am venit aici cu un scop precis pentru a cărui
îndeplinire am nevoie să cunosc dedesubturile murdare ale orașului tău.
Judele nu mai zise nimic, ci privi doar deznădăjduit către Împărat. Se străduise din
răsputeri să stârpească sau măcar să arunce sub covor nelegiuirile din Korona, însă degeaba.
Acum, marele împărat de la Apus, cel mai mare dușman cunoscut al acestor lucruri, se afla în
casa sa și îi cerea să scoată din întuneric toate lucrurile pe care el se chinuise să le ascundă.
- Bine. Spuneți-mi ce doriți și vă voi sta la dispoziție.
- Pentru început, vreau să execuți câteva vrăjitoare în piața mare, cu ruguri și tot ce
trebuie. Dacă ceea ce am auzit eu este adevărat, atunci sunt sigur că vizita mea aici, pe care eu
m-am străduit să o țin ascunsă, dar pe care, prin imbecilitatea ta și a altora, ați făcut-o mai mult
de cât publică, ridică unele semne de întrebare. Unii probabil că și-au dat seama deja de ceea ce
caut, alții bănuiesc doar. De aceea, am nevoie ca tu să dai sfoară în țară și să anunți că am venit
aici ca să propovăduiesc lumina și ca să stârpesc lucrătura diavolului. Și ca totul să fie cât mai
credibil, am nevoie să dai un spectacol grandios și crud. O să-i țină pe orășeni ocupați și o să le
dea de gândit vrăjitorilor. Apoi voi trimite iscoadele mele pe străzile târgului ca să afle ce se
discută pe la colțuri și pe la mesele retrase din hanuri.
- Și toate astea nu or să-i facă pe nelegiuiți să se ascundă și mai tare? întrebă judele
nelămurit.
- Dacă aici se află ceea ce cred eu că se află, apele se vor tulbura de la sine.
Judele n-avea nici cea mai vagă idee despre ce vorbea Împăratul, însă cum nu putea să i
se împotrivească îi făcu pe plac și în seara zilei sosirii împăratului, în piața cea mare a orașului,
rugurile erau deja aprinse.
Haosul se dezlănțui în oraș. Vânătorii de vrăjitoare erau foarte ocupați și înșfăcau la
întâmplare femei vinovate și nevinovate, transformându-le pe toate într-o adunătură de oase
fumegând.
Atmosfera era una de carnaval de sfârșit de lume, ca o ultim banchet înainte de
întunericul etern. Panica și spaima pătrunseseră și în cele mai ascunse cotloane ale târgului, iar
până și coada lui Mefistofel tremura puțin.

7
 Christian se gândi că ăsta e momentul prielnic ca să pună în aplicare planul gândit de
Margareta. O întrebă pe aceasta de care dintre suratele vrăjitorese rivale ar vrea să scape ieftin și
se porni în căutarea unei femei cam sărace cu duhul care-i făcuse cândva, demult, niște
încurcături frumoasei Margareta. Nu-i fu greu să o găsească și să o ademenească spunându-i că e
un biet îndrăgostit care vrea să cumpere o poțiune de iubire. O legă fedeleș, o luă pe sus și se
prezentă cu ea la porțile casei judelui, care se găsea chiar în piață, lângă rugurile arzând.
- Aș dori o audiență la Împărat, zise Christian, plin de încredere paznicilor din fața porții.
Însă aceștia, privind omul ciudat care căra în spate o femeie zdrențuroasă legată și mai mult
leșinată, începură să râdă.
- Chiar crezi că te poți prezenta astfel în fața Împăratului?
- Sunt un vestit vânător de vrăjitoare care vrea să-i aducă marelui împărat de la apus
omagiile sale și să-și ofere serviciile.
- Uită-te puțin în spatele tău, zise unul dintre paznici, arătând înspre rugurile pe care
ardeau vinovați și nevinovați deopotrivă. Ți se pare că Împăratul ar avea nevoie de serviciile
tale?
- Știu anumite lucruri care sunt sigur că va vrea să le audă. Atunci vă rog să-l chemați
măcar pe jude ca să pot vorbi cu el.
Paznicii nu avură încotro și îl chemară pe jude. Acesta îl invită pe Christian în curtea
casei sale. Îl știa pe negustorul de bijuterii și deși recunoștea că uneori se purta destul de ciudat,
îl aprecia pentru că era un om învățat și plimbat, care cunoștea multe lucruri. Deși paznicii
insistară ca negustorul să lase ofranda adusă împăratului la poartă, acesta nu vru nici în ruptul
capului să dea drumul vrăjitoarei.
- Bună ziua, domnule jude. Îmi pare rău că trebuie să mă prezint în fața dumneavoastră în
această postură, însă trebuie să vă mărturisesc ceva. Din tinerețe, pasiunea mea a fost vânătoarea
de vrăjitoare.
Judele făcu ochii mari. Christian continuă.
- Însă cum această îndeletnicire nu se potrivea cu rangul familiei mele și nici cu educația
aleasă pe care părinții mi-au oferit-o, a trebuit să mă ascund. Cunosc poveștile din jurul
Împăratului Rudolf și îi admir foarte mult munca. I-am adus această vrăjitoare scârboasă drept
ofrandă și aș dori o audiență cu Măria sa căci am să-i povestesc unele lucruri care sunt sigur că l-
ar interesa.

8
 Judele se dădu doi pași înapoi. Se gândea că în mod normal n-ar fi știut cum să
reacționeze la confesiunea negustorului de bijuterii, însă dată fiind discuția cu Împăratul, se
gândi că cea mai sigură cale ar fi să-l lase pe Împărat să decidă.
- Așteaptă aici, îi spuse acesta lui Christian. Mă duc să vorbesc cu Împăratul.
Așa că asasinul așteptă liniștit în curte până când un servitor apăru în fața ușii casei
judelui și îi făcu semn să intre.
- Puteți intra în camera de zi, îi zise acesta.
Christian, care încă purta vrăjitoarea pe umăr, intră în camera de zi a judelui și rămase în
picioare în fața șemineului. Rudolf își făcu apariția în scurt timp.
- Slăvit fie Împăratul marelui ținut de la Apus! zise Christian ceremonios.
- Am înțeles că ai să-mi spui ceva, răspunse împăratul vizibil plictisit.
- Numele meu este Christian Heller, sunt negustor de bijuterii și vânător de vrăjitoare.
- Interesantă combinație. Și văd că mi-ai adus și un cadou.
- Într-adevăr. V-am adus o ofrandă. Și câteva informații prețioase care cred că v-ar ajuta
să găsiți ceea ce căutați.
- Și de unde, mă rog, știi tu ce caut eu?
- Nu uitați că sunt, înainte de toate, un negustor de bijuterii.
În clipa aceea ochii lui Rudolf îi sclipiră și pe față îi apăru uimirea. Era clar! Negustorul
avea informații despre medalioane.
- Atunci ar fi cazul să te invit în birou să mâncăm ceva și să discutăm nestingheriți. Ce
zici? spuse Rudolf, devenit brusc binedispus.
- Aș accepta cu onoare însă înainte aș vrea să sacrific această vrăjitoare în fața
dumneavoastră, ca dovadă a admirației mele nestinse pentru ceea ce faceți. Știu că vă încântă
acest gen de spectacol.
Rudolf zâmbi scurt pe sub mustață.
- Atunci dă-i drumul. Ce mai stai?
- Dar știți, zise Christian încurcat, este o treabă destul de…cum să-i zic… murdară. E
păcat de această frumoasă locuință s-o mânjesc. Și-apoi, judele este un om pe care îl apreciez.
- Judele este un prost. Dar fie ca tine. Vom merge în grădină.
Christian, vrăjitoarea captivă și Împăratul ieșiră în grădina de vară a judelui Koronei,
unde, după ce asasinul devenit vânător de vrăjitoare o decapită pe sărmana ființă, spre deliciul

9
crudului Rudolf, cei doi rămăseseră să discute și să servească ceva de-ale gurii. Margareta îl
avertizase pe Christian să fie atent la orice mâncare și băutură pe care Rudolf i le va servi.
Poveștile despre ingeniozitatea cu care Împăratul ucide, chiar și numai de plăcere, erau
cunoscute printre vrăjitori. Însă asasinul nici nu putea să refuze, altfel ar fi dat de bănuit. Așa că,
mai mult înghițind cu noduri, mâncă mai puțin decât o vrăbiuță și ceru să bea apă în loc de
alcool, în speranța că aceasta nu ar putea fi la fel de eficient „îndoită” cu otravă.
- Cred că ești primul vânător de vrăjitoare care nu bea vin, zise Rudolf, suspicios de
alegerea lui Christian.
- Măria Ta, răspunse acesta din urmă sfios, am călătorit de curând în niște țări îndepărtate
și necunoscute pe aici și am prins acolo o boală grea, iar medicul care mi-a salvat viața mi-a spus
să mă feresc de băutură și mâncare multă dacă vreau să-mi mai revin vreodată.
- Interesant, spuse Rudolf plictisit. Acum că te-am omenit, sau măcar am încercat, hai să
vedem care e realul motiv pentru care ai venit la mine.
Christian, instruit de Margareta, trecu direct la miezul problemei.
- Mărite Împărate, dacă mă înșel, îmi cer iertare de pe acum, însă cred că ați venit în
Korona în căutarea celor trei medalioane magice.
Rudolf păstră câteva momente de tăcere. Era emoționat și nu voia să se dea de gol prin
voce. Era uimit de curajul vânătorului de vrăjitoare și, într-un mod greu de înțeles lui, Christian i
se părea simpatic, sincer și dornic să-l ajute.
- De unde știi? întrebă acesta într-un final.
- Pentru că și eu am venit aici ca să le caut.
- De ce le vrei?
- Măria Ta de ce le vrea? Pentru putere. Pentru a stârpi, cu ajutorul lor, tot sângele rău din
lumea asta.
- Și ai vreunul? întrebă Rudolf și ochii îi sclipiră.
Acesta era momentul pe care Christian îl aștepta. Răspunse, privind în pământ și cu o
voce resemnată.
- Am avut. Am reușit să ucid o vrăjitoare care avea unul dintre medalioane.
- Și unde este medalionul? zise Împăratul nerăbdător.
- Mi-e și rușine să vă spun.
- Zi odată, nu mă mai fierbe atât.

10
 - Mi-a fost furat.
- Poftim? Ce vânător jalnic mai ești și tu, țipă atunci Rudolf furios.
- Alchimistul, Măria Ta, alchimistul m-a păcălit. A venit la mine spunând că și el urăște
vrăjitoarele și că și el are un medalion și că vrea să ne unim forțele ca să facem bine, dar… m-am
păcălit. El e de fapt îndrăgostit de servitoarea doamnei Apollonia și vrea medalioanele pentru ea.
Rudolf se afundă în scaunul lui și tăcu. Se gândea că și el apelase la Alchimist, și că
acesta avusese curajul să-l mintă în față. Trebuia să-l omoare.
- Și de ce n-ai făcut nimic? întrebă Împăratul atunci.
- Pentru că sunt singur aici. Nu am pe nimeni. Orașul e înțesat de vrăjitoare, iar eu mă
tem pentru viața mea. De aceea, când am auzit că veniți, am știut că locul meu e lângă
dumneavoastră. Să vă servesc pe dumneavoastră în misiunea aceasta luminată de stârpire a răului
și să-mi răzbun și eu umilința.
- Bine. Nu mă pot încrede în tine. Însă dacă îl vei omorî pe alchimist și îmi vei aduce
medalionul lui, te voi lua în serviciul meu și vom pleca împreună de aici. Și ca să-ți asigur
succesul misiunii, îți voi da în ajutor doi dintre cei mai pricepuți asasini ai mei.
„Colegi de breaslă” gândi atunci Christian și se strădui să nu zâmbească și să-și păstreze
atitudinea umilă.
- Măria Ta, viața mea stă la picioarele tale.
- Acum pleacă! Spune-mi unde locuiești și îi voi trimite pe cei doi la tine.
- La han, Luminate!
Acestea fiind zise, Christian părăsi mai mult decât voios casa judelui și se îndreptă către
camera sa de la han, unde, mai târziu în acea noapte avea să se întâlnească cu Margareta. Trebuia
să fie extrem de atent, deoarece era sigur că de acum înainte, fiecare mișcare a sa va fi urmărită.
Se bucura că Alchimistul va fi în curând eliminat din scenă, iar medalionul se va întoarce la el,
stăpânul lui de drept.

II Petru – calfa de croitor (Andreea Căpățână)

Mă gândesc la ce mi s-a întâmplat aseară. Ceva se petrece pe aici și vreau să știu. Mă duc
țintă spre târg unde îl voi căuta pe amicul meu Kurt. Îi voi cere o întâlnire cu alchimistul despre

11
care mi-a vorbit de atâtea ori. Zicea că el știe tot ce mișcă pe aici. La o adică, știe tot ce e curat și
necurat. Dar cum să mă creadă? Nu am nicio dovadă că ceea ce mi s-a întâmplat este adevărat.
Oare mă înșel eu?
Până una, alta, o să îmi iau niște tutun dacă tot sunt în târg. Mă opresc în fața unei
precupețe binevoitoare.
- Ziua bună domniță!
- Ziua bună, ziua bună, tinere!
- Vreau 4 foi de tabac.
- Face 3 gologani.
Îmi iau tutunul și caut să îi plătesc. Sulul de hârtii din buzunar. Cum de l-am scos tocmai
aici? Îi plătesc în grabă și mă duc după colț. Cum am putut să uit de bani? I-am luat împreună cu
medalionul de la negustorul străin de la han. Nu trebuie să mă vadă nimeni cu o așa bogăție. Un
ucenic e prea sărac pentru a avea asupra sa o sumă atât de mare. Asta dă de bănuit oricui mă
vede chiar și dacă e vorba de o vânzătoare. Dacă femeia l-a văzut, dau de belea. Dar nu cred, ea a
fost la fel de nepăsătoare și după ce l-am scos din buzunar. Se gândea la ale ei. Inima mi-e gata
să-mi sară din piept! Să mă liniștesc. Trebuie să fiu stăpân pe mine pentru a nu da de bănuit. Să
mă mai plimb puțin prin târg.
Uite-l pe Kurt.
- Hei, Kurt! Vino puțin.
Îl iau de braț și îl trag după o căruță cu marfă lăsată pe stradă.
- Ce e Petre? De ce nu ești la atelier?
- Sunt liber azi.
- Asta e altceva. Și ce faci prin târg? Ce ai acolo?
- Tutun.
- Ce s-a întâmplat?
- Mi-ai zis ceva de un alchimist. Vreau să-l cunosc. Unde îl pot găsi?
- Stai, stai! Treaba e că acest alchimist nu e ușor de găsit.
- Cum adică?
- Cum să îți zic?!El nu are o existență materială așa ca noi.
La cele auzite, m-am înspăimântat. Abia respirând l-am întrebat:
- Cum vine asta?

12
 - Cu ajutorul unei licori pe care o bea, el ia forma unui om, că de altfel el nu e. E o ființă
imaterială.
- Există așa ceva?
Kurt râdea în hohote. Netrebnicul! Avea chef de glume.
- Hai, Kurt! Mă iei peste picior?
- Să-ți fi văzut fața! Ha!
- Bine, bine, mulțumesc de ajutor!
- Doar nu te-ai supărat?
- Mda.
- Uite, stă pe strada Castelului, la casa cu numărul 66, la subsol.
- Îți foarte mulțumesc. Trebuie să plec.
Nu m-am uitat la el și am plecat. L-am lăsat în urmă și l-am auzit întrebându-mă dacă mă
duc la Han deseară că tot sunt liber. Să fie sănătos! La ce glume nesărate face, nici n-aș mai sta
cu el dacă m-aș duce.
Oare mă va primi?Să mă gândesc la o scuză pentru a intra în vorbă cu el doar nu pot să-l
întreb direct despre lucrurile stranii ce se petrec în Korona. Păi, o să îi cer părerea pentru
fabricarea unei soluții sau a unui medicament care să vindece mai repede înțepăturile cauzate de
acele de croitorie cu care lucrez. Și așa am mâinile înțepate peste tot și este credibil. Îi zic că așa
nu mai am spor la lucru. Mâinile mă dor. E o scuză bună de a intra în vorbă cu el.
Numărul 66. Aici e. Deci în subsolul acestei case vechi, cu pereții decojiți, cu geamurile
prăfuite și cu draperiile trase, stă alchimistul. Oare mai locuiește cineva aici în afară de el? Bat
tare în ușa de lemn de două ori. Scârțâie podeaua. Pași. Ușa îmi este deschisă de un om bătrân,
cocoșat, și șchiop de un picior. Nu pot să articulez niciun cuvânt. M-a văzut și mi-a făcut semn
să îl urmez. De unde știa ce vreau? Ce se petrece aici? L-am urmat. În casă este întuneric.
Lumina de afară nu pătrunde de niciunde. Și este atât de frig aici! Coborâm cam 10 trepte și
ajungem la subsol. Străbatem un mic hol și la stânga e o ușă. Îmi face semn cu mâna că am ajuns
și mă lasă aici singur. Să bat sau să intru direct? Pare că nu e nimeni în încăpere. E o liniște
mormântală. Am auzit o voce:
- Intră deci!
Ce? Știe că sunt în fața ușii? Cu inima cât un purice, intru. Se simte un miros puternic de
ierburi. Nu e un miros prea plăcut. Pe pereți sunt pete roșii ca cele de sânge. Multe rafturi cu

13
borcane pline cu ierburi, cu organe umane, cu organe animaliere, ierburi strânse în mănunchiuri,
multe oale și sticluțe mici cu licori de diferite culori. E cald aici asta pentru că e foc în sobă, iar
pe plită sunt două oale în care se fierbe ceva. El unde e?
- Te așteptam, Petre!
El se ivește de după paravanul de sticlă din fundul camerei. E înalt și bine făcut, cum îmi
imaginam. Are un chip fără vârstă. Peste haine poartă un șorț mare maro, pătat cu dumnezeu știe
ce. Mânecile cămășii le are suflecate și poartă niște mănuși scurte albe.
- Dă-mi ce mi se cuvine!
- Nu am idee despre ce vorbești! i-am răspuns eu.
- Ba cred că știi.
- Ce am eu și trebuie să îți dau? Cred că faci o confuzie. Eu am venit aici doar să îți cer o
favoare. Atâta tot.
- Nu face pe neștiutorul, Petre!
Vine mai aproape de mine. Mă privește fix.
- Uite, am mâinile înțepate de ace. Știi, sunt calfă de croitor. Am venit să îți cer să mă
ajuți cu o soluție sau un medicament care îmi poate vindeca mai repede rănile astea. Am nevoie.
Am mult de lucru și mâinile mă dor.
Tremur. Ce vrea de la mine?
- Hai Petru, dă-mi ce-ți cer și să terminăm odată asta!
- Dar nu știu ce vrei de la o calfă ca mine.
- Știu ce s-a petrecut la Han.
- Ba cred că nu știi.
- Pune-mă la încercare, Petre Grigorici!
Nu mai pot să zic nimic. În ce m-am băgat? Ce știe din seara trecută? Eu nu pot să îmi
amintesc unele lucruri și e cu putință ca el să știe mai multe? Doamne, nu ar fi trebuit să vin.
- Văd că nu mă poți ajuta. Voi pleca acum. Mulțumesc totuși că mi-ai îngăduit să pătrund
în laboratorul tău. O zi bună!
M-a prins de haină.
- Tinere domn, încă nu e timpul să pleci. Ești nepoliticos.
Râde. Îmi dă drumul la haină. E iar în fața mea. Acum el e între mine și ușă. Cu mâna
stângă închide ușa, scoate cheia după ce încuie și o bagă în buzunarul de la piept al șorțului.

14
 - Discuția nu s-a încheiat încă!
Mă îngheață privirea lui. Acum observ culoarea ochilor lui. Sunt de-un vișiniu închis.
Asta îmi dă fiori. Văd cum își scoate mănușile și îi văd degetele lungi, subțiri, cu unghiile mari.
- Dă-mi medalionul!
- Poftim?
- Știi bine despre ce obiect vorbesc.
- Nici gând să ți-l dau!
- Te sfătuiesc să nu mă înfrunți!
- Nu ți-l voi da. E al meu. El reprezintă calea spre domnița mea. Nu pot să ți-l dau.
- Nu fii prostuț, Petre! Știu tot! E cazul să mi-l dai. Așa evităm tot necazul.
- Ce necaz?
- Hîm! Știu și de bani.
- Ce bani?
- Banii pe care i-ai furat negustorului. Ți-am zis că te pui cu cine nu trebuie, Petru?!
- Nu știu nimic de bani.
- Până aici băiete! Îmi vei da acum medalionul altfel toată lumea va afla de bani. Ești un
hoț! Lumea trebuie să știe asta.
- Nu ai nicio dovadă că eu i-am luat banii negustorului!
- Nu-mi vorbi de dovezi. Nu ai habar cu cine discuți. Să îți reamintesc de seara trecută?
De vitrină? De așa-zisul vis? Eu te pot răni foarte ușor. Hai dă-mi-l și așa vei mai avea șanse să
scapi azi. Fii atent, doar azi.
Scot medalionul. Tremurând, i-l dau. Știu că omul ăsta straniu mă poate răni. Văd cum
ochii îi strălucesc la vederea medalionului. Râde satisfăcut.
- Azi ești liber. Ne vom mai întâlni noi, tinere Petre Grigorici!
Unde a dispărut? Trag de ușă. E deschisă acum. Cum e posibil? Doar a încuiat ușa în
prezența mea. Dumnezeule! Trebuie să ies cât mai repede din casa asta până nu e prea târziu.

*
Petre Grigorici se schimbase mult în ultima vreme. Ceva neobișnuit se petrecea cu el și
asta o simțea până și el. Lucrul la atelier nu îl mai încânta aproape deloc. Mintea lui era mereu în
altă parte: fie la Apollonia și scrisorile trimise acesteia, fie la fapta lui de furt care a atras alte

15
fapte pe care nu credea vreodată că e în stare să le săvârșească. Avea și motive de îngrijorare căci
i se dovedise că nu poți ascunde multă vreme ceva în Korona. Se temea pentru soarta lui. În
fond, și-a făcut-o cu mâna lui. Ceea ce-l dădu peste cap de tot pe acest tânăr fusese serviciul pe
care a fost nevoit să i-l facă negustorului de la han pentru a-și răscumpăra greșeala. În fond,
trebuia să-și spele păcatele cumva și Christian a știut foarte bine cum să se folosească de el.
După cele petrecute la lac, Petre dorea să scape cât mai repede de compania acestui om cu
intenții nelegiuite. Scăpă deci de lucrurile ce-l puteau incrimina în vreun fel, se spălă pe mâini în
lac și se îndreptă spre Han. O apucă pe o altă străduță decât Christian. Venele îi zvâcneau la
tâmplă. Simțea sângele cum îi curge prin vene, cum îi inundă creierul și-l amețește. Își dorea atât
de mult ca tot ce se petrecuse până acum să fie doar un coșmar.
Dar cum relele nu vin niciodată singure, Petre auzi pași în urma lui. Cineva îl pândea. Se
gândea că poate e Christian care îi ținuse urma cu intenția de a-i închide gura de tot. Dar nu părea
a fi el. Silueta pe care a zărit-o după trăsura oprită pe marginea străzii era a unui bărbat mic de
statură și slab. Ori Christian e masiv. De unde apăruse acest om și de când îl urmărea, nu știu să-
și răspundă atunci. Încordat peste măsură, se repezi pe partea cealaltă a trăsurii reușind astfel să-
și ia prin surprindere urmăritorul. Îl apucă de ceafă și cu cealaltă mână îl imobiliză de perete.
- Ce vrei? Zise Petre agitat.
- Iertare! Te rog, nu mă răni! zise gâfâind celălalt. Îți jur că nu o să afle nimeni. Da, îți
jur, pe tot ce am eu mai de preț. Dar, te rog, lasă-mă să plec.
- De ce-mi ții urma? Și ce să nu afle nimeni, mă rog? Doar nu ți-am făcut nimic, încă..
- Nu mie, acelui om.
- Care om?
- Care plutește acum pe lac!
Petre amuți. Sângele i se urcase de tot la cap. Îl cuprinsese o sete nebună de a-i face rău
acestui biet om. Dacă și-a băgat nasul unde nu trebuie, atunci era cazul ca și el să plătească. Nu-l
putea cruța. Nu putea risca. Și așa riscase mult prea mult până acum. Pe lângă asta, îi promisese
lui Christian că tot ceea ce văzuse el va rămâne tăinuit pe veci. Iar dacă acest om știe, se va afla
curând tot și el va pica la mijloc. Dacă îl cruță pe acest om, el va fi cel care va plăti. Își vârâse
atunci mâna în vestă și, din brâu, își scosese pumnalul de la Christian. Avu un moment de
ezitare, moment în care a înghițit în sec și și-a șters cu mâneca cămășii sudoarea ce îi curgea de
pe frunte. Urmăritorul lui, lipit de perete, șoptea rugător iertarea. Însă Petre știa ce are de făcut.

16
 - Zi rugăciunea! Îi zise calm Petre.
Când victima lui începu să zică pe un glas tremurat rugăciunea, Petre strânse cu toată
forța pumnalul în mâna lui stângă. Trase adânc aer în piept și înfige cu toată forța pumnalul între
coastele victimei strângând totodată puternic din dinți. Victima, când a simțit înjunghierea, a
accentuat silaba ”ta” a cuvântului ”tată” din rugăciunea sa, apoi a amuțit. Petre a simțit cum
corpul victimei devine moale și îi alunecă din brațe. I-a dat drumul ca să se prăbușească în voie
și a făcut un pas înapoi. Îl recunoscu: era Hector, soțul slujitoarei domniței sale. Privea fix corpul
fără suflare. Și-a șters apoi pumnalul de sângele cald al lui Hector, a cercetat atent tot în jurul său
și a pornit direct spre Han. Toate astea l-au stors de puteri. Avea nevoie de puțină odihnă și
alcool.

*
Petre îl zări pe Christian pe fereastră. Se aruncă brusc spre ușă și fugi după el.
- Christian! Christian!
Petre, văzând că negustorul străin nu-i răspunse, mări pasul. Alergă în urma lui până îl
ajunse din urmă.
- Christian, am să îți spun ceva! Cât mai repede cu putință.
- Stai în spatele meu. Ia distanță. Îi răspunse încet și printre dinți negustorul.
Petre se uită la el.
- N-auzi? Lasă o distanță de doi-trei pași între noi.
Petre făcu întocmai cum îi zisese Christian. Se gândi că vrea asta pentru că nu e bine să
fie văzuți împreună.
- Ce-ai să-mi zici? Îi zise scurt Christian.
- Știi, după ce-am ne-am despărțit la lac..
- Sthhh! Îl întrerupe Christian.
- Da, bine.
Petre mergea în spatele lui.
- Da?
- Ăăă.. lasă-mă să mă formulez cumva ca să..
- Vorbește-te odată!
- Uite.. am fost urmărit.

17
 - Ce? Despre ce vorbești, netrebnicule? i se adresă întorcându-și fața spre el.
- După ce ne-am despărțit. Pe străduță. La început, credeam că ești tu.
- Cine era?
- Hector, soțul Griseldei, cea care o slujește pe domnița Apollonia.
- Ce?
- Da.
- Și ce s-a întâmplat? Zi, Petre, ce i-ai zis? se înfurie acesta.
- Nimic.
- Cum? L-ai lăsat așa? Ești nebun?
Christian se opri. Îl apucă pe acesta de braț și-l târî într-un gang. Îl izbi puternic de perete.
- E mort! îi spuse cu un glas tremurat Petre
- Cine?
- Hector.
- Nu înțeleg.
- L-am omorât!
- Ce?
- L-am omorât. Da. Nu puteam risca. Ți-am promis.
Christian amuți. Rămase în fața lui, nemișcat. Brusc, începu să râdă. Îi întinde mâna lui
Petre.
- D-ăsta-mi ești?
Petre nu știa cum să reacționeze la spusele lui. Așteptă ca negustorul să i se mai adreseze.
- Un biet ucenic ca tine să.. să.. Christian râde. Nu mă așteptam!
- Nevoia.. ce să zic. Sunt și eu băgat în asta.
- Da. Înveți repede. Felicitări, tinere!
- Mulțu... Petre îți înghiți cuvintele.
- Îmi ești de încredere. Și?
- Și ce?
- Vreau să-mi spui. Christian aruncă o privire cercetătoare în jur. Să-mi spui cum l-ai
omorât.
- Cu pumnalul de la tine.
- Dintr-o lovitură?

18
 - Da.
- Nu a opus rezistență?
- Nu.
- Cum a fost, Petre?
- Scurt.
- A spus ceva?
- A zis.. l-am simțit. L-am pândit și l-am imobilizat de perete. O fi el masiv, dar forță n-
are. Mă rog, nu avea.. da, și a zis ceva. A zis că știe ce am făcut la lac. Am înnebunit. Am băgat
mâna în buzunar și am scos arma. L-am înjunghiat în spate. Atât.
Christian îl privea cu satisfacție.
- Ai verificat?
- Ce?
- Ești sigur că l-ai lăsat mort?
- Am făcut asta.
- Bine. Pentru moment, nu aveam de ce să ne facem probleme.
- Dacă ne bănuiește cineva?
- La câte lucruri bizare se întâmplă pe aici, fii pe pace. Bine că mi-ai zis. O să am eu grijă
de tot.
Christian își mută privirea și privea într-o parte. Ca și cum se adresa unei persoane ce se
afla în dreptul lui, pe umărul lui drept.
- O să te caut dacă am nevoie de tine.
- Tot cu o așa treabă? îl întrebă speriat Petre
- Poate că da, poate că nu. Acum, și ține minte asta, ești de-al meu.
- Știu..o calfă de croitor care..
- Calfă de asasin! Asta ești acum. I-o tăie Christian.
Negustorul Christian izbucnise într-un râs isteric. Petre schiță un zâmbet. Nu știa ce să
creadă. Să-i fie frică, sau să-l bucure.
- Plec acum. Niște treburi de rezolvat după scandalul de la Han. Mare ispravă!
- Are legătură cu medalionul?
- Nu întinde coarda, băiete!
- Întrebam doar.

19
 - Mă privește asta. Știi ce mi-ai făcut și fapta ta mi-a stricat socotelile. Dar... mai bine
discutăm altă dată!
Christian îl bate pe umăr pe Petre și se afundă în întunericul gangului. Petre, după un
moment de ezitare, aruncă o privire în jur și ieși din gang. Se îndreptă către casa maistrului. Avea
nevoie de câteva ore de odihnă și își puse în gând ca azi să nu mai calce prin târg.

*
Petre prinsese o mare frică în ultima vreme. Pe lângă remușcările ce nu-i dădeau pace,
mai era și teama că în orice clipă poate fi omorât. Avea întâlnire cu Melissa care i-a promis că o
să îl ajute. Azi avea să îi citească în propriul sânge și să îi explice ce s-a întâmplat cu el. Se trezi
cu noaptea-n cap ca să dea fuga la ea. Ce-i drept i se păru potrivit să iasă dimineața, ca să nu dea
nas în nas cu vreunul dintre cei ce-i puseseră gând rău. Auzise că cele trei medalioane cu puteri
magice au ajuns în posesia unuia dintre cei ce le căutau și era sigur că lucrul acesta însemna și
sfârșitul lui. Cei ce-l ademeniseră în această cursă își atinseseră scopul și nu le mai rămânea
decât să treacă la uciderea celor implicați, cei ca el, care ar fi putut oricând să își ceară protecție
sau putere de la cei pe care i-au ajutat să obțină medalioanele. Petre nu mai dorea nimic însă. I se
acrise de tot și dorea să fie lăsat în plata Domnului, asta dacă și el își mai amintea de un biet
ucenic. Tânjea după liniștea de altădată. Nu mai dormise bine de zile bune, pentru că frica nu-l
lăsa nici să ațipească pentru câteva minute. Singura lui speranță era acum această femeie. Avea
dubii și în privința ei, mai ales că trebuia să facă și pentru ea ceva. Nimic în Korona nu era gratis.
Cu toate acestea, femeia vraci era cârja de care se sprijinea în momentul acesta pentru a scăpa cu
viață din acest haos.
Grăbind pasul și uitându-se în toate părțile, Petre ajunse la casa în care se adăpostise
Melissa. Îl aștepta.
- Petre! I se adresă ea ca un fel de salut.
- Am venit.
- Ai adus ce ți-am cerut?
- Da.
Petre scoase atunci din buzunarele pantalonilor săi un bilețel pe care nu i-l întinse încă
femeii.
- Am adus. Petre ridică biletul în aer și îl băgă iar în buzunar. Toate la timpul lor!

20
 Femeia schiță un zâmbet.
- Așează-te.
Petre făcu întocmai cum îi ceruse femeia. Nu era deloc în apele lui.
- Te-am citit folosindu-mă de-o vrajă . Știu ce ți s-a întâmplat în ultimele săptămâni.
- Sunt ochi și urechi! adăugă Petre.
- Ai fost o unealtă. Ești ușor de citit, ușor de influențat și ei te-au atras cu voie în acest
joc. S-au folosit de tine. Vor cu toții medalioanele.
- Ăstea nu-s lucruri noi. Am surprins odată o discuție dintre Christian și o femeie. Vreau
să știu de lucrurile stranii ce mi s-au întâmplat, de vraja ce mi-a fost făcută. Eu cred că am fost
vrăjit din moment ce am făcut atâtea lucruri îngrozitoare. Vreau să știu de ce am fost atras să
intru în vorbă cu acest asasin, atunci, la Han, în prima seară.
- Nu ai fost vrăjit, ci puterea medalionului te-a făcut să-ți pierzi mințile.
- Deci chiar au puteri.
- Fără discuții că au. Puterea lui și alcoolul consumat în acea seară te-au năucit. Plus că
erai vulnerabil pentru că iubeai pe cine nu trebuie. Știau și de asta.
- Nu mai iubesc pe nimeni. Și uciderea lui Hector?
- Aia a fost mâna ta. Nu a avut nimeni nicio putere aici. Asta e singura acțiune pe care ai
fost capabil să o faci de unul singur fără influenția niciunuia. Melissa râde.
Petre lăsă rușinat capul în jos.
- Deci, am fost doar o distracție pentru ei?
- Cam da.
- Doamne Dumnezeule! Petre oftează. Trebuie să plec din Korona. Oraș blestemat, asta e.
Blestemată fie ziua în care m-am dus la Han. Trebuia să-mi văd de treburile mele.
- Totul a fost scris înainte. Ei aveau nevoie de unul ca tine.
- Cum ca mine?
- Unul nou în Korona, un neinițiat, un om slab de înger.
Petre amuți pentru câteva secunde.
- E rândul tău acum. Dă-mi adresa.
Petre băgă mâna în buzunarul drept și scoase biletul. După ce se mai uită o dată la el, i-l
dădu femeii.
- Asta e adresa unde stă călăul surorii tale.

21
 Ochii femeii străluceau intens. Mulțumirea i se citea pe față.
- Foarte bine.
Melissa strânse biletul în pumn și se ridică în picioare. Se învârti în cameră agitată timp
în care Petre o privea pierdut.
- Prost ce sunt! Se mustră Petre. Și acum?
- Trebuie să pleci azi până la apus.
- Cum?
- Ascultă ce-ți zic. Medalioanele aproape au ajuns în posesia unuia dintre căutători. Și
ăsta e puternic. Ești în vizorul lui și o să mori diseară.
Petre căscă ochii de uimire și înghiți în sec. Fruntea și mâinile începură să-i transpire.
- Ce-o să fac?
- Ce ți-am zis. Pleci.
Petre își șterge sudoarea de pe frunte cu mâna tremurându-i vizibil. Melissa își aruncă pe
umeri un palton îmbâcsit și își puse pălăria cea mare pe cap. Se aplecă asupra lăzii sale de drum
și împachetă ceva în ziar.
- Ajută-mă să scap! O imploră calfa pe femeie.
- Te caut eu după ce-mi termin treaba! Îi răspunse femeia în timp ce ieșea pe ușă.
*
Senzația de leșin nu-i dădu pace lui Petre pe tot parcursul drumului spre casa maistrului.
Nu mai era sigur că face ce trebuie. Ce să mai caute la atelier dacă tot va muri deseară? Gândul
acesta al sfârșitului îl făcu să plângă în pumni. Nu mai știa de el. Într-un moment de rătăcire se
gândi că e mai bine să se ducă să-l omoare pe negustorul asasin. Era singurul vinovat de tot ce i
se întâmplase lui de când a intrat la Han. Dar acum gândul săvârșirii unei crime îi dădea fiori. El
nu era în stare să își imagineze că omoară pe cineva, mai ales să și facă asta. Frica ce l-a supus în
ultima perioadă l-a făcut să-și deschidă ochii, să redevină el, un biet ucenic ce a venit în Korona
să-și facă un rost. Lacrimile i se prelingeau pe obraji. Faptul că păcătuise în asemenea hal în
numele Necuratului, acela ce-și făcea mereu cărare spre el ca să-l ademenească, îl făcu să se
oprească la biserică. Simțea nevoia să intre. Nu mai făcuse asta de mic copil. Căuta acea liniște
de acasă. Se așeză pe unul din scaunele laterale din biserică. Se încruntă constatând că nu-și mai
amintea nicio rugăciune și, după câteva sforțări de aducere aminte, se lăsă în voia liniștii.
Petre stătea cu capul plecat. Simți că cineva se așeză lângă el și inima-i tresări gândindu-

22
se că e posibil să fie chiar călăul lui. Își strânse ochii cu putere căci îi era frică să-și îndrepte
privirea spre cel ce stătea acum lângă el. Simți că este atins.
- Petre!
Era Melissa. Vocea femeii fu recunoscută de calfă care deschise ochii ușurat. Melissa se
uită la el de sub pălărie și îi întinse o sticluță cu lichid roșu.
- Ia asta!
Petre luă sticla și o analiză curios.
- Să o bei înainte de-a porni la drum. E sânge de taur. Te va face puternic. O să prinzi
puțin curaj căci ai nevoie. Să pleci cât mai repede din Korona. Nu mai zăbovi aici mult timp!
Petre nu putea să articuleze niciun cuvânt. Era clar că lucrurile se complicaseră tare în
Korona. Iadul se dezlănțuise în aceste părți și Petre trebuia să scape viu de aici și asta cât mai
repede cu putință. Lupta asta nu era de el. Vrăjitoarele ieșiseră la lumină și se războiau cu cei ce
le vânau, în târg călăii făceau spectacol cu victimele lor spre amuzamentul celor prezenți, oameni
speriați se luptau pe te miri ce nimicuri, Împăratul Rudolf dispăruse fără urmă la nici câteva zile
de la venirea lui aici, conducătorul târgului își scăpă de sub control oamenii astfel că străjerii se
băteau cu negustorii din târg. Haosul pusese stăpânire pe Korona, Orașul de Sub Munte.
Melissa își ascunse cu grijă părul sub pălărie și îi spuse calfei:
- Eu mi-am terminat treaba aici. O să plec.
- Nu pot veni cu tine?
- Nu. Ești mai în siguranță de unul singur. Ascultă ce-ți zic. Rămâi cu bine, băiete!
Femeia se ridică de pe scaun și se făcu nevăzută.
Petre, ținând sticla salvatoare în mâna stângă, se ridică și el, după care se îndreptă cu fața
spre altar și-și făcu cruce. Privi cu disperare spre tavanul bisericii ca și cum adresa o ultimă
cerere de salvare celui ce se credea a fi păzitorul oamenilor. Poate că așa își cerea și iertare. Se
îndreptă spre ieșire și păși cu mai multă încredere spre casă.

III Alchimistul (Andreea Constantinescu)

În dimineața următoare, Hans îl aștepta în camera de zi cu masa pregătită. Se îngrijea să
nu lipsească niciodată brânza și laptele. I le procura chiar de la oierii din afara cetății și i le punea
pe masă împreună cu fructele și pâinea făcută chiar pe vatră. Îl aștepta să coboare din odaia sa,

23
însă domnul Schneider părea că nu se poate trezi în această dimineață. Trecuseră vreo trei ore și
Hans fusese nevoit să încălzească laptele a doua oară până ce Daniel coborî la masă.
- Te-ai întors târziu?
- Nu. Hans, îți mulțumesc pentru masă, însă sunt prea amețit ca să iau o îmbucătură.
- Berea? Vinul?
- Ciudat. Am băut doar un potir cu bere și nimic mai mult. Totuși mă simt de parcă aș fi
înghițit un butoi plin.
- Te văd că nu ești în apele tale.
- Sunt amețit. Simt că abia mă mai pot ține pe picioare. Și nu pot să nu mă gândesc în
continuare la ce s-a întâmplat aseară.
Hans, fără să întrebe ce anume, afișa o expresie curioasă care ținea loc de vorbe.
- Când am ajuns acolo, salonul arăta ca în orice altă seară. Lumea era veselă, hangița era
deja îmbujorată de atâta treabă și dintr-o dată oamenii au început să se bată. Să arunce cu potire,
cu farfurii, cu mese, cu scaune. Azvârleau tot ce le venea la mână în cine apucau.
- Din ce s-au luat?
- Asta e, că nu aveau motiv. Era liniște și în câteva secunde s-a instalat haosul.
- Vreo magie necurată. Asta trebuie să fie. Locuiesc de când mă știu în târgul ăsta
blestemat. Știu ce-i poate pielea.
- Și eu locuiesc de ceva vreme, dar așa ceva nu am mai văzut.
- Ascultă-mă pe mine Daniel; a fost vrăjitorie. Nu se bat oamenii aici în cetate fără motiv.
- Nu văd nici motivul vrăjitoriei.
- Aveai medalionul la tine! spuse Hans după ce o secundă își închisese ochiul.
- Îl aveam.
- El trebuie să fie. Puterea lui e incontrolabilă. Pe tine nu te-a afectat, ești posesorul. Te
sfătuiesc ca de acum să nu-l mai ții în buzunar mereu.
- Era acolo o copilă tare frumoasă care părea că nu e nici ea afectată. Avea ochii de
culori diferite. Se ferea de atacul locuitorilor și am vrut să...
- O ajuți? Daniel, Daniel. Dacă e vrăjitoare?
- Fi serios!Nu are mai mult de cincisprezece ani.
- Majoritatea ucenicelor au cincisprezece ani. Nu cred că ai vrea să ai de-a face cu cea
care o îndrumă. Și totuși, zici că nu era afectată?

24
 - Deloc. Părea mai degrabă speriată.
- Asta e. La ea trebuie să fie cel de-al doilea medalion.
- Eu zic să nu fim atât de siguri. Nu putem alerga după mulți iepuri pentru o chestiune
atât de importantă. Avem nevoie să știm cu siguranță.
- Gândește-te, tu și ea erați singurii la care vraja nu a ajuns. Trebuie ca și ea să aibă un
medalion și cu siguranță aseară îl avea la ea. Asta explică haosul. Când două puteri ca cele ale
medalioanelor se întâlnesc și nu sunt controlate, lucruri ca acestea se pot întâmpla.
- Într-adevăr, totul se leagă. Am să iau și cel de-al doilea medalion. Marea Operă, Marea
Operă va fi desăvârșită cât ai clipi cu ajutorul medalioanelor. Eu pentru asta trăiesc, Hans. O să
mor doar când o voi termina.
*

Se lăsa seara deasupra cetății Korona, iar Daniel își aranja haina de cașmir pentru a pleca
la obișnuita plimbare. Îi plăcea nespus de mult să vadă orașul în lumina obscură a asfințitului.
Soarele pe jumătate ascuns de munți se mai reflecta încă în geamurile caselor răspândind o
lumină aurie. Îi părea că marea operă este peste tot; chiar și în lumina acestui apus. Se decise ca
după lăsarea întunericului să ia calea aleii de sub munți. Mergea rar pe acolo. În fond orice
locuitor mergea rar pe acolo devreme ce pădurile erau cât se poate de misterioase. Nu de puține
ori oamenii dispăruseră fără urmă în pădurea din jurul cetății. Daniel se plimba însă fără a
încerca vreun sentiment de frică. Admira copacii a căror frunze produceau un zgomot ce la
început părea sinistru, dar mai apoi devenise chiar plăcut. Sticluța cu formol era bine ascunsă în
buzunarul hainei, învelită într-o batistă de mătase care avea să fie arma fatală pentru oricine l-ar
fi atacat.
Drumul se tot îngustă până când deveni o potecă strâmtă pe calea căreia te afundai în
pădure. Domnul Schneider nu refuză invitația și merse înainte pe potecă. Pădurea începea să pară
din ce în ce mai stranie. Nu mai avea aspectul haotic al unei păduri obișnuite. Copacii erau
așezați în linii drepte semănând cu o armată de ființe gigantice. Poteca aproape dispăruse însă
părea că altele s-au creat între copacii poziționați perfect. Daniel fusese imediat cuprins de
gândul că pătrunsese într-un spațiu străin și se simțea amenințat crezând că nu are să mai
găsească cale de întoarcere. Se uită imediat în spatele său, dar poteca era încă acolo. Se liniștise
cu gândul că se poate întoarce și înaintă în pădure încercând să meargă doar în linie dreaptă.

25
Impresia pericolului îi crea o senzație ciudată de plăcere. Era o liniște deranjantă iar fiecare pas
era însoțit de sunetul crenguțelor rupte sub greutatea tălpii. Se simțea aproape bine în mijlocul
pădurii. Se întinse pe iarbă și privi cerul al cărui negru mat nu lăsa să se vadă nicio stea. „Ilona,
copila mea, așteaptă-mă aici” se auzi o voce blândă ce părea a fi destul de aproape. Daniel
văzuse apoi o siluetă de femeie care înainta printre copaci și deodată, coborând parcă un dâmb,
dispăru. „Vrăjitoarele” se gândise. „Ele trebuie să fie.” Se ridică și încercă să privească în
direcția din care auzise vocea. Nu îi era groază de ce ar putea pății, însă se temea să nu fie văzut.
Când izbuti, cu cea mai controlată lentoare, să se ridice complet, o zărise pe copilă. Ea era aceea
pe care o căuta; Ilona, fata de la han. Își pregătise deci batista pe care o îmbibă în formol, se
apropie de fată și i-o puse la gură. Copila leșină instantaneu fără să scoată măcar un sunet. Daniel
îi ridică trupul firav pe brațe și porni înapoi pe poteca îngustă. Inima îi bătea mai tare ca de
obicei însă era un bărbat care își controla destul de bine emoțiile. Pășea încet, cu precauție astfel
încât nimeni să nu-l poată auzi. Nu mai auzea sunetele codrului, era cu totul prins de gândurile
sale. Plănuia chiar drumul spre casă. Nu i-ar fi făcut deloc bine ca vreun cunoscut să îl vadă
cărând trupul pe jumătate însuflețit al unei copile de cincisprezece ani. Așadar, imediat ce ieși
din pădure, o apucă pe cele mai lăturalnice străduțe, unde fapta sa era ferită de ochii locuitorilor.

Își aranja bine haina de mătase căci azi era ziua când trebuia să-și ascundă adevărata față
mai mult ca oricând. Întreaga cetate aflase că Împăratul Rudolph poposea câteva zile în Korona.
Târgul parcă înnebunise. La han nu mai avea voie să intre chiar oricine, iar dacă intrai era
obligatoriu să nu bei peste măsură. Regulile deveniseră drastice și fiecare locuitor care le încălca
era închis cel puțin până la plecarea Împăratului din oraș. Daniel văzuse chiar noaptea trecută doi
îndrăgostiți care se plimbau liniștiți pe lângă pădure. Lucru straniu. Dispăruse și frica de
vrăjitoare. Localnicii știau că niciuna dintre ele nu va îndrăzni să-și folosească vreo putere câtă
vreme Împăratul Rudolph poposea în târg. Daniel își încuiase și el pivnița și îl însărcinase pe
Hans să aibă grijă de prizonieră, pe care reușea să o țină stăpânită cu ajutorul opiumului. Fata era
destul de amețită de la substanța inhalată și abia reușea să se târască pe podea. Pivnița era ținută
sub cheie. Nu putea risca să fie prins. Știa că nu e lucru ușor să fugă din cetate și nu voia să o
mai facă a doua oară. Aici se stabilise bine. Afacerile îi mergeau, calfele țeseau zi și noapte, iar

26
averea lui creștea odată cu munca lor. Își știa breasla apreciată și cu toate astea a fost surprins
când Împăratul l-a invitat la cină.
De cum a intrat pe ușa hanului l-a zări; un bărbat înalt, bărbos, cu haine din mătase
scumpă și o blană pe umeri. S-a îndreptat spre masa lui, a tras un scaun și s-a așezat. Nu se arăta
deloc intimidat de importanța persoanei din fața sa. Nu stătuse niciodată de vorbă cu un împărat
și totuși nu se simțea în nici un fel inferior:
- Bună ziua domnule Schneider! spuse împăratul pe un ton blând.
- Ziua bună!
- Văd că astăzi târgul e în mișcare. Parcă nimeni nu se lipsește de muncă.
- Nu prea se pot lipsi, înălțimea voastră. E un oraș târg, cum altfel ar mai funcționa?
- E o cetate minunată, cu locuri frumoase și oameni pe cinste. De două zile sunt aici și am
impresia că fiecare zi o copiază pe cealaltă. Totul e calm aici.
- Este într-adevăr, nu se petrec prea multe.
- Vă displace? întreabă Împăratul.
- Câtuși de puțin. Eu sunt un om liniștit. Nu sufăr târgurile agitate.
- De asta ați plecat din vechea cetate?
Daniel tăcu pentru o secundă. Împăratul îi cunoștea originea. Era surprins și pentru prima
oară de-a dreptul speriat.
- Da, tocmai de aceea.
Nu este cazul să vă ascundeți, domnule Schneider. Eu cunosc motivul pentru care ați
părăsit cetatea. Vă rog să mă urmați.
Împăratul se ridică de la masă și urcă scările spre o odaie ascunsă de ochi și urechi
străine. Daniel își aminti de bătaia de la han ce avusese loc în urmă cu o săptămână. Și-ar fi dorit
acum să fie în locul tânărului ce mânuia cu îndemânare cuțitele.
- Domnule Schneider, sper că înțelegeți. Nu putem continua discuția în salon; intenția
mea nu este să fie auzită.
- Vq înțeleg. Apreciez.
- A ajuns la urechile mele faptul că a-ți fost suspectat de magie. Un nobil ca
dumneavoastră? Mi s-a părut curios.
Nu era sigur ce amănunte cunoaște împăratul. Se gândea să nege totul, să nege orice
categoric, ca să nu fie prins. Mai fusese suspectat de magie, dar contactul față în față cu cel care

27
acuză nu-i era cunoscut.
- Numai zvonuri! Am plecat din alte motive. Mulți vindeau mătăsuri fine în cetatea aceea.
Lucrurile nu mai mergeau și am ales să vin într-un târg mic, unde nu sunt atâția negustori.
- Nu e nevoie să fiți explicativ; istoria o cunosc. Știu că nu practicați magie, că aveți alte
îndeletniciri nelegiuite.
- Eu? N-aș îndrăzni. Sunt nou aici. Abia s-a acomodat târgul cu mine.
- Vă rog... Cum stați cu marea operă?
Fără să realizeze, Daniel, a avut o privire mirată pentru câteva secunde. Zâmbetul
împăratului arăta că înțelesese cum stau lucrurile chiar și în lipsa unui răspuns.
- Eu nu vreau să vă judec, spuse împăratul.
- Nu înțeleg atunci. De ce vă interesează atât de mult povestea mea?
- Domnule Schneider, știu foarte bine, ca și dumneata, legenda celor trei medalioane.
Puterea pe care o au este de nebănuit. Nu vă prefaceți că nu cunoașteți despre ce e vorba.
- Cunosc, de să mint, dar nu văd ce legătură are cu mine.
- Niciuna poate, dar tu mă vei ajuta să le găsesc.
- Eu? Cu tot respectul domnule, este periculos, iar mie nu-mi place să risc.
- Cu preocupările pe care le ai, riști destul de mult. Poate nu ai vrea să se afle și să
sfârșești la Stâlpul Infamiei ori pe Dealul Spânzuraților.
Nu se gândi nicio secundă să spună că unul dintre medalioane este chiar în posesia lui,
dar acceptă târgul. Nu avea de ales. Spuse că e de acord și îndată ce rosti primul cuvânt, mintea
începu să lucreze la cum să-l înșele pe împărat. Nu-l putea refuza căci ținea la viața lui, dar dorea
nespus de mult medalioanele. Nici ele nu erau de dat. Daniel întocmi imediat un plan inteligent
care avea să-l scape de rege. Își aminti de Ilona, copila care deținea un al doilea medalion și făcu
legăturile numaidecât; îl va învinge oricum pe împărat când va intra în posesia medalioanelor.
Toate cele trei, unite, îi vor da o putere de neimaginat în fața căreia Rudolph va fi neputincios ca
un gândac pe care îl strivești cu piciorul.
*
Ajuns în fața casei, Daniel intră ca fulgerul fără să se mai intereseze de activitatea lui
Hans și se duse direct în pivnița unde o închisese pe copilă. Micuța își revenise din amețeala
cumplită, însă nu era complet trează. Ochii abia dacă erau deschiși iar spatele îi era ușor aplecat
și rezemat de un raft unde vărsase o soluție destul de puternică ce-i provocase o arsură pe mâna

28
dreaptă. Fata avea obrajii inundați de lacrimi și cu o voce înecată în plâns rosti:
- Cum ai îndrăznit? Habar nu ai ce puteri are Dorotheea! Va afla imediat unde sunt.
- Îmi place să risc.
- Ce vrei de la mine?
- Medalionul, în rest nimic.
- Ce medalion? Întrebă copila cu o uimire teatrală.
Daniel se încruntă și îndreptându-se spre ea o apucă cu mâna de bărbie și își apropie fața
de a ei.
- Copilă, nu încerca să mă păcălești pentru că nu are să țină! Am auzit multe la vârsta
mea.
- Nu știu despre ce vorbești. Nu am eu medalionul tău așa că lasă-mă să plec.
Daniel zâmbește și o privește :
- Știu că nu-l ai tu! Știi unde e și asta mă interesează.
Nu se gândi nicio secundă că Hans nu avea dreptate, că medalionul era în posesia unei
alte vrăjitoare. Abia acum lua în calcul posibilitate însă se comporta ca și cum ar fi știut totul.
Era o strategie pentru a o intimida pe copilă. Se aștepta ca ea să creadă că el deja știe totul și că
va fi în pericol dacă minte.
- Putem face un târg, îi spuse Daniel pe un ton mai blând ca până acum.
- Lasă-mă în pace! Nu fac târguri cu oameni ca tine. Nu am făcut și nu voi face niciodată.
- Greșești! Oamenii ca mine ar putea fi mai de încredere decât ceilalți uneori. Cel puțin
sunt sinceri.
- Nu cred asta.
- Ai face bine să crezi . Ești tânără copilă; ai de învățat de la oamenii ca mine.
- N-am nimic de învățat de la tine! țipă Ilona privindu-l cu ură.
Daniel se apropie din nou de fată. Avea impresia că apropierea lui o sperie și asta îi
plăcea. Îl încânta priveliștea ochilor ei mari.
- Ești frumoasă, copilă! Îți lucesc ochii a tinerețe, spuse mângâind-o pe fată. E un lucru
minunat să fii tânără și așa frumoasă, dar nu va dura mult. Încă câțiva ani și nu se va mai uita
nimeni la frumusețea ta. Vei îmbătrâni și îți vei pierde farmecul!
Copila nu schița niciun gest. Privirea îi era țintuită în podea. Era încruntată, privea în gol
arătându-se cu totul neinteresată de vorbele lui Daniel. Schneider insistă totuși să o atragă pe fată

29
în târgul propus tocmai ca să o salveze de la alte torturi pe care i le pregătise. Îi părea totuși atât
de fragedă încât nu o putea răni.
- Așa va fi, să știi! Nimeni nu o să te mai considere o prezență plăcută. Eu de exemplu te
pot ajuta să-ți păstrezi chipul tânăr, însă cu un preț. Îmi vei spune chiar acum unde se află
medalionul.
Ilona avea în continuare privirea îndreptată spre podea. Părea că nu auzise nimic.
- Nu mă interesează tinerețea veșnică. Am alte țeluri, spuse pe un ton răspicat.
- Care ar fi acelea?
- Ai impresia că voi fi de acord să discut cu tine despre cum îmi plănuiesc eu viața? Uite,
tot ce plănuiesc acum este să ies de aici și să fac cumva ca întreg cercul vrăjitoarelor din târg să
afle de fapta ta. Vei fi atât de aspru pedepsit încât vei prefera să îți iei singur viața.
- Copila mea. Nu mă înțelege greșit. Nu vreau să discuți cu mine despre nimic altceva
decât despre medalion. Celelalte subiecte nu sunt interesante pentru mine.
- Încă nu înțeleg cum ai reușit să mă răpești.
- Formol, iubita mea, formol; o substanță atât de simplă, atât de puternică încât nici chiar
vrăjitoarele nu o pot învinge. Efectul ei este prea rapid.
Fata continua să privească orice altă parte a încăperii decât aceea în care se afla Daniel,
sfidându-l. Voia să pară că nici măcar unul din cuvintele lui nu i-a ajuns la urechi. Bărbatul se
enervă la culme și o prinse pe copilă de păr.
- Lasă pălăvrăgeala și spune-mi! Nu mai vorbi pe lângă, mă auzi?
- Nu. Nu am să-ți spun, orice ai face.
Daniel nu reușea nicicum să obțină ceva de la copila răpită. Îi pusese tot soiul de
întrebări, o amenințase chiar cu moartea. Toate erau în zadar. Ilona nu spunea nimic despre
medalionul stăpânei sale. O singură soluție îi mai rămase lui Daniel; serum veritatem. Poțiunea
care făcea pe oricine să spună adevărul chiar fără să își dea seama. I-l turnase fetei in supă, la
cină, iar după ce aceasta goli castronul, Schneider era pregătit să mai adreseze încă o dată
întrebările:
- Copilă, spune-mi te rog, ce știi despre medalion ?
Îi revenise zâmbetul pe buze și aștepta cu nerăbdare să primească un răspuns salvator.
- Îți spun pentru ultima oară, de la mine nu ai să afli nimic.
- Ilona, iubita mea, dacă îmi vei spune nu-ți voi face rău.

30
 - Nu îmi este frică de rău. Lucrez cu el. Pentru ce îți trebuie medalionul ?
Schneider tăcu pentru o secundă, o privi atent, apoi spuse:
- Am nevoie de toate trei. Voi fi cel mai puternic și voi avea acces la o cunoaștere la care
nimeni nu mai are. Am deja un medalion. Un meșter mi l-a oferit chiar pe tavă. Îmi mai lipsesc
două ca să dețin un intelect desăvârșit.
- Mă poți dezlega ? îl întrebă Ilona zâmbind mulțumită.
Daniel îi desfăcu funia din jurul brațelor și îi întinse o mână spre a o ajuta să se ridice.
- Îmi poți arăta medalionul?
El îl scoase imediat din buzunarul mantalei de mătase și îl întinse fetei. Avea un
sentiment rău în legătură cu gestul făcut și încerca să analizeze cauza și efectul acestuia însă nu
arăta nici un semn de împotrivire. Ilona îl privea cu un zâmbet batjocoritor în timp ce îi lua cu
ușurință medalionul chiar din mână. Îl răsucea pe degete dar nu își dezlipea ochii de pe
Schneider a cărui expresie de nedumerire o încânta.
- Daniel, te rog ia loc. Mă simt prost sa te văd stând în picioare tocmai în inima căminului
tău. Îți mulțumesc mult pentru medalion. Mă așteptam să fii la fel de generos pe cât ai fost de
ospitalier, dar mă bucur că m-ai surprins.
Schneider părea ostenit, ca un om obișnuit în urma unei zile grele, ședea întins pe podea
și o privea ca pe o iluzie. Ilona se îndreptă spre ușă și aruncându-i un ultim zâmbet ieși din
încăpere.
Pe fundalul unor pași repezi pe scări, Schneider își auzi numele strigat de către Hans.
- Daniel! Daniel! Trezește-te! Ce s-a întâmplat ? De ce ai dormit aici? Te-am așteptat
dimineața întreagă dar nu ai apărut la masă !
Valul de întrebări îl oboseau pe Daniel. Se ridică în picioare sprijinindu-se de rafturile cu
poțiuni și încercă să îl privească pe Hans, însă ochii îi erau cât se poate de încețoșați. Se chinui să
își ascundă starea stând drept, în capul oaselor, ca într-o dimineață oarecare.
- Hans... Urcă te rog . Ai grija ca laptele să nu fie rece. Știi că nu îmi place rece.
Acesta făcu un gest subtil din cap si porni in sus pe scări. Daniel se apleacă, sprijinind în
continuare raftul, încercând să își inducă o stare în care luciditatea nu era o problemă. Clipește
des, se încruntă și prin prisma unui efort uriaș, se ridică și se îndreptă spre scări. În drumul său,
lăsă privirea să îi cadă si observă prezența unui cerc destul de mare scrijelit pe podea.
- Daniel! se auzea vocea răgușită a lui Hans. Se răcește laptele....

31
 Daniel privi în sus, apoi din nou la cerc și începe a urca scările.
- Dragul meu Hans, temperatura laptelui mă preocupă din ce în ce mai puțin.
- Spune-mi ce s-a întâmplat. Azi nu ești tu. Eu te văd, dar nu te pot recunoaște. Zi-mi
adevărul. Ce s-a întâmplat azi noapte ?
- Îmi amintesc perfect cronologia, dar nu îmi pot explica. Nu am aflat nimic, lucru care
m-ar fi mulțumit dacă nu era însoțit și de absența medalionului, unicului medalion pe care îl
dețineam. Hans, dragul meu, i l-am înmânat personal în timp ce îi dezvăluiam intențiile și
scopurile mele. Totul a fost pe dos.
- Serum veritatem ... A fost serum veritatem ? Daniel, vrăjitoarea a inversat efectul! L-a
întors împotriva ta.
Preț de câteva secunde Schneider nu îl mai auzi pe Hans . Îi trecură prin minte sutele de
povești citite despre vrăjitoare și vrăjitoriile lor, dar una singură părea familiară. Luă în calcul
prezența cercului de pe podea, înfățișarea și puterea dovedită a Ilonei, și își aduse aminte de
legenda vrăjitoarei cu ochii de culoarea lunii. O ființă de temut și de neînvins, în viață de mai
bine de trei sute de ani, capabilă să ia forma oricărei vietăți, de orice natură. Era vestită pentru
marcarea unui cerc perfect in preajma sau în pielea victimelor, lucru care însemna că în decurs
de câteva zile acestea aveau să moară. În acel moment, Daniel se albi la față.

IV Kurt și Marea Vrăjitoare din Imperiul de Răsărit (Monica Potlogea)

Trecură câteva zile de la acea întâmplare iar noul gând al lui Kurt era să o găsească pe
vrăjitoarea bălaie. Convingerea lui că vrăjitoarele existau era certificată, însă nu avea suficiente
dovezi pentru a demonstra acest lucru. Singurul loc în care ar putea să o găsească pe acea
vrăjitoare era peștera de lângă Tâmpa. Astfel, dis-de-dimineață, Kurt porni din nou către acea

32
peșteră. Se înarmă de data aceasta cu mai mult curaj și își luă și o armă pentru orice
eventualitate. Târgul era încă adormit, oamenii mai moțăiau în odăile lor răcoroase, doar Kurt și
cu un câine pribeag rătăceau pe străzile cetății. Acest lucru însă nu îi displăcea lui Kurt, fiindcă
el întotdeauna prefera să călătorească dimineața, când aerul era proaspăt și răcoros iar oamenii
erau încă în paturile lor.
Ajunse la peșteră însă bolovanul îi bloca intrarea. Se apropie și încercă să îl miște dar era
imposibil. Bolovanul era prea mare și greu. Se îndepărtă puțin iar bolovanul începu să se miște.
Îl văzu cum alunecă într-o parte lăsând liberă intrarea în peșteră. Își dădu seama că era ceva
necurat la mijloc, dar cu toate acestea riscă și intră. Un fum gros îi acoperi privirea. Se ținu de
pereții peșterii și înaintă. Un miros de cenușă îl fă cu să strănute iar fumul îi pișcă ochii. Hotărât
însă să nu renunțe merse mai departe și văzu o lumină în față. Lumina venea de sus și se reflecta
în apa lacului. Pe deasupra lacului plutea ceva. Domnița bălaie stătea pe mătură cu picioarele
încrucișate și cu părul răsfirat pe mantia roșie. Îl întâmpină cu un salut în limba ei. Știind că
vrăjitoarea vorbea doar în limba turcă, Kurt se pregăti dinainte și învăță niște cuvinte în turcă.
Dascălul său îl sprijini și îi oferi pergamentul lui cu mai multe cuvinte în turcă și traducerea lor.
- Iyi günler!
- Iyi günler! răspunse Kurt gândind-se că vrăjitoarea este chiar de treabă și se poate
comunica cu ea.
- Karşilama!
- Evet!
Kurt începu să se simtă mai sigur pe el și căută în pergament niște cuvinte prietenoase pe
care să i le adreseze. În timp ce își răsfoia pergamentul simți o suflare în ceafă. Se uită în sus și
constată că vrăjitoarea dispăruse. Privi în spate și îi văzu ochii mari, rotunzi și negri. În aceeași
clipă își simți trupul greoi, ca de piatră. Nu își mai putu mișca mâinile și picioarele. Vrăjitoarea
se apropie de Kurt și îi spuse să i-o aducă pe cea mai bogată domniță din Korona în cel mult o zi.
Pocni din două degete iar Kurt își pierdu cunoștința.
Se trezi în afara peșterii, zăcând pe iarba încălzită de razele soarelui. Nu mai știa cum a
ajuns acolo. Trupul îi era ușor iar mintea golită de orice gânduri. Încercă să își amintească ce s-a
întâmplat dar în zadar. Mintea sa era ca o pagină goală. Singurul lucru de care era sigur era acela
că voia să meargă la domnița Cassandra. De ce, nici el nu știa. Se simțea de parcă era vrăjit.
Picioarele îl îndreptară spre casa boierului Wendell. Ajuns la dânsul, îl salută și îi spuse că a

33
venit să o vadă pe domnița Cassandra. Aceasta purta o rochie albastră cu dantelă și o pălărie
albă.
- Bună, Cassandra!
- Bună, Kurt! răspunse fata uitându-se ciudat la el. Ce ai pățit? Ești schimbat la față.
- Schimbat? De când nu ne-am mai văzut mi-ai uitat chipul, spuse Kurt râzând.
- Nu, Kurt! Ai ochii mari și dilatați, privirea îți e pierdută și parcă ai fi o altă persoană.
- Adevărul e că nu îmi amintesc ce am făcut de dimineață.
- Cum adică? întrebă domnița speriată.
- Nu știu, o fi vreo amnezie temporală, o să văd un medic azi.
- Așa să faci.
- Pentru a-mi cere iertare că nu am venit la cină, așa cum ți-am promis, aș vrea să mă
revanșez și să îți fac o surpriză.
- Nu e nevoie, doar ne știm de atâta timp.
- Ba da. Haide cu mine și o să vezi surpriza.
- Unde? De ce nu ai adus-o cu tine?
- E o surpriză care nu încape în buzunar. Trebuie să ți-o arăt.
- Bine, Kurt.
Cassandra îl luă de braț și porniră împreună până la peștera din Tâmpa.
- Kurt, unde am ajuns? Iar vrei să îmi arăți că ai găsit vreo vrăjitoare?
- Nici vorbă de așa ceva. Hai să intrăm.
- Nu vreau, Kurt. Îmi e frică. De ce să intru în peștera asta întunecată?
- Ai încredere în mine?
- Am, dar...
- Atunci urmează-mă, nu o să regreți. În plus ești cu mine, nu are de ce să îți fie teamă.
Cassandra acceptă iar cei doi intrară în peșteră. Nesigură, domnița tremura și privea în
jur. Peștera era întunecată și rece. Kurt se opri.
- Și acum, Kurt? Unde este surpriza? întrebă Cassandra speriată.
- Trebuie să apară imediat, răspunse Kurt neștiind de fapt de ce a venit acolo sau ce
surpriză așteptă.
O lumină puternică străbătu peștera. În fața lor apăru pe mătură vrăjitoarea bălaie.
Cassandra se uită speriată la ea.

34
 - Aptal! rosti vrăjitoarea către Cassandra.
Kurt își traduse cuvântul în gând și își dădu seama că însemna ,,fraier”. Deodată își
aminti toate evenimentele de dimineață, tot ce a făcut și ce i-a spus vrăjitoarea. Speriat, îi strigă
Cassandrei:
- Fuuuugi! Fuuuugi!
Vrăjitoarea veni lângă el și îl fixă cu privirea. Ca și azi-dimineață, Kurt își simți trupul
împietrit. Nu se putu mișca. Cassandra încercă să îl ia de braț, dar trupul său era asemenea unei
stane de piatră. Domnița se sperie și țipă. Vrăjitoarea veni lângă ea și o ridică pe mătură. Pocni
din două degete iar Kurt își pierdu din nou cunoștința.
Se trezi în scurt timp în afara peșterii și se simți foarte slăbit. Încercă să se ridice în
picioare, însă abia reuși să stea drept. Mâinile îi tremurau iar capul îl durea îngrozitor. Se uită la
peșteră dar bolovanul imens astupa intrarea în peșteră. Kurt fugi cu ultimele puteri spre casa
boierului Wendell. Oamenii în târg erau mai agitați ca de obicei și priveau buluc la portretul unei
fete. Aceasta dispăruse și se oferea recompensă pentru oricine o găsea. Privind atent portretul,
Kurt văzu desenată în creion imaginea Cassandrei. Speriat, renunță să mai meargă la boierul
Wendell și se îndreptă spre casă. Tatăl său îl îmbrățișă și îl întrebă unde a dispărut atâtea zile.
- Fiule, unde ai umblat? Am fost atât de îngrijorat, cu toate lucrurile ăstea ciudate care se
petrec.
- Ce se întâmplă tată?
- Fetele din familiile nobile dispar una câte una. Printre ele este și domnița Cassandra.
Totul se pare că a plecat de la un talisman care a fost pierdut sau furat. Acum toți hoții vor să îl
găsească, iar domnițele bogate dispar ca prin minune.
- Ce talisman?
- Nu știu, dar clar e că domnițele dispar din cauza acestuia. De ce crezi că dispar doar
cele din neam înstărit? Pentru că doar ele ar putea avea o bijuterie așa prețioasă.
- Păi dacă e furat ce să caute la ele?
- Poate cine le răpește crede că diamantul de fapt nu a fost furat și se află printre
bijuteriile vreunei domnițe bogate.
- Am plecat, tată. Mă duc să aflu mai multe.
Kurt îl lăsă pe tatăl său în curte și fugi pe străzile târgului. ,,Cine știe câte domnițe am
mai ademenit fără să știu. Dacă am lipsit câteva zile de acasă este posibil să le fi răpit în tot acest

35
timp. Vrăjitoarea aia bălaie m-a vrăjit să fac toate ăstea. Trebuie să găsesc o soluție, dar ce să
fac? Dacă cer ajutorul judelui din nou, va spune că vorbesc prostii. Îmi trebuie dovezi”, gândi
Kurt în sinea sa și se așeză amărât pe o bancă din piață. În jurul său însă era agitație. Domnițele
cu umbrelele lor, tinerii care le aruncau pe furiș câte o privire, caleștile, bătrânii cocoșați, toată
populația Koronei părea că a ieșit să se plimbe. Agitația din târg îl deranjă pe Kurt care plecă să
se gândească la un plan într-o zonă mai liniștită.
*
- Te rog, ascultă-mă, nu este domnița Cassandra, este.... Kurt nu apucă să termină ce are
de zis că un zgomot puternic târgul. Ceasul din piață se cutremură iar oamenii se opriră din lupta
lor. Un grup de tineri îmbrăcați în negru și înarmați cu sulițe, platoșe și niște arme pe care
locuitorii Koronei nu le mai văzuseră se apropiau. Grupul trecu nepăsător pe lângă oameni și îi
dădu la o parte. Aceștia se îndreptară spre Cassandra. Kurt și Martin se puseră în fața ei. Un tânăr
făcu câțiva pași în față și ieși din grup. O privi pe Cassandra.
- Hoş bulduk! o salută tânărul pe Cassandra care era străjuită de Kurt și Martin.
- Cine sunteți? întrebă Martin.
- Vânători vrăjitoare, Mare Imperiu Răsărit, rosti tânărul într-o germană stricată.
- Și ce vreți de la noi?
- Mare Vrăjitoare de la Răsărit.
- Nu știu despre cine vorbești.
În acest timp Kurt se îndepărtă și se apropie de Cassandra. ,,Rănită nu ar avea nici o șansă
în fața lor. Dacă ar fi să o prindă cineva, acela voi fi doar eu”, gândi în sinea sa Kurt. Acesta însă
nu apucă să facă doi pași că domnița se ridică și rosti ceva în turcește. Glasul îi era tot mai ascuțit
iar ochii i se măreau. Un fum roșiatic o învălui și o purtă în aer. Domnița Cassandra căzu pe jos
inconștientă. Fumul se risipi iar pe mătură plutea vrăjitoarea bălaie. Martin era șocat.
- Fugi, ia-o pe Cassandra. A fost posedată de o vrăjitoare.
Martin fugi buimac la domniță și o luă în brațe.
- Tu ce faci?
- Rămân aici, du-te.
Kurt privi la vrăjitoarea bălaie și la brațul care încă îi sângera. Își scoase pumnalul din
buzunarul pantalonilor hotărât să nu îi lase pe vânători să o prindă înaintea lui. Vânătorul care i
se adresase scoase o sabie și o îndreptă spre vrăjitoare. Învârti sabia în aer iar din ea ieșiră o

36
mulțime de sulițe mai mici. Vrăjitoarea se feri. Una dintre ele îi tăie o șuviță de păr. Kurt se
apără cu lama pumnalului său. Un alt vânător aruncă cu o plasă spre vrăjitoare. Kurt prinse plasa.
Tânărul se enervă și își scoase sabia. Cei doi începură să se dueleze. Vânătorul însă era extrem
de iute. Văzând că nu avea șanse în fața turcului, Kurt alergă încercând să îl obosească. Luă câte
o piatră și o aruncă în el. Turcul înjură. Kurt epuiză toate pietrele din jurul lui. Vânătorul alergă
spre Kurt și îl trânti la pământ. Turcul ridică sabia în aer și o îndreptă spre gâtul lui Kurt. Acesta
încercă să scape, dar fu în zadar. Deodată, apăru Martin și îl împinse pe turc de pe Kurt. Martin îl
pândi pe vânător cu o privire ucigașă. Turcul se ridică și alergă spre Martin. Acesta sări și îl
apucă de gât. Îl mușcă și se mânji de sânge.
- Mersi! Nimic nu mă mai miră. Dacă vrăjitoare există de ce nu am avea și câte un
vampir, zise Kurt râzând.
- Cum crezi că le faci față singur?
- Nu știu, dar nu îi las să mi-o ia.
- Pe cine?
Kurt arătă în sus la vrăjitoarea care stătea cu picioarele încrucișate pe mătură.
- Ești nebun! Și crezi că o poți prinde singur? Lasă-i mai bine pe ei să o prindă și așa
scăpăm de un necaz.
- Nu vreau.
- Ai văzut ce i-a făcut Cassandrei. O poate răni din nou.
- O să o prind eu și gata, răspunse Kurt enervat.
Martin plecă de lângă Kurt.
- Mai stai, ajută-mă să îi alung.
- Eu mă ocup de ăștia trei, tu ia-l pe ăla negricios.
Martin alergă la cei trei vânători. Aceștia îl înconjurară. Kurt se duelă cu vânătorul
negricios și îl tăie pe brațul stâng. Turcul strigă de durere și ripostă, lama sabiei sale tăindu-l pe
Kurt pe față. Kurt se strâmbă nu atât din cauza durerii ci din cauza faptului că fața sa fu rănită.
- Lovește oriunde, paiață, uite, lovește-mă în spate, în braț, străpunge-mi burta, doar nu
îmi atinge fața.
Kurt prinse un elan care îl sperie pe turc. Mânia lui Kurt era atât de mare încât putea
pricinui izbucnirea unui război. Kurt alergă la turc și dintr-o lovitură îi tăie gâtul.
- Așa îți trebuie otomanule, că ai îndrăznit să atingi singura față din Korona recunoscută

37
pentru suplețea și finețea ei. Acum du-te pe lumea cealaltă și spune-le ce preț ai plătit pentru că
ai atins această față. Martin îl privi și râse.
- Ți-ai terminat discursul, o frumosule Kurt?
- Mai am câteva replici, răspunse Kurt ironic.
- Lasă-le pe altă dată și uită-te ce face vrăjitoarea ta.
Kurt privi în sus. Într-o buclă de fum roșu vrăjitoarea bălaie se lupta cu cineva. Aceasta
era tot o vrăjitoare, dar mai bătrână. Purta o pălărie neagră și plutea pe un măturoi foarte stufos.
- La dracu, alta, spuse Kurt mai mult dezamăgit de noua apariție.
- İyi günler! o salută Kurt politicos pe noua vrăjitoare încercând să se împrietenească cu
ea.
- Ăsta e străin? strigă vrăjitoarea la Martin.
- Nu, dar iubește turca. O visează și noaptea, spuse Martin râzând.
- Îmi cer iertare, credeam că sunteți tot din Imperiul de Răsărit ca amica dumneavoastră.
- Amică pe dracu, nu vezi ce mult ne iubim? strigă vrăjitoarea la Kurt și o apucă pe
vrăjitoarea bălaie de păr.
- Lasă-i părul, apucă și tu de altceva.
Vrăjitoarea o trase dinadins mai tare de păr și o învârti.
- Te rog, îmi place părul ei.
Martin îl mușcă pe un vânător de braț și râse de Kurt.
- Nu ești normal.
- Și dacă fac așa? strigă vrăjitoarea entuziasmată de noul joc și o învârti pe inamica sa
ținând-o de păr. Kurt nu mai suportă. Aruncă cu pumnalul în vrăjitoare. Aceasta îl îndepărtă cu
măturoiul său. Vrăjitoarea bălaie surprinse momentul de neatenție al dușmancei sale și o dădu jos
de pe mătură. Se aruncă pe ea și o ciupi de față. Pielea vrăjitoarei se bășică. Vrăjitoarea bălaie o
ciupi până când aceasta se transformă într-o broască. Vrăjitoarea bălaie luă broasca și o îndesă în
gluga mantiei sale. Se ridică în aer, se uită la Kurt și îi zise râzând:
- Teşekkür ederim!
- Birşey değil!
- Ce bine vă înțelegeți, îi spuse Martin lui Kurt râzând. Ce ți-a spus?
- Mi-a mulțumit.
- E un început promițător.

38
 - Nu mai face mișto și spune-mi dacă i-ai omorât pe ăia.
- Da. Pe cei trei. Ceilalți s-au speriat și au fugit.
- Înseamnă că vor mai veni după ea? întrebă Kurt neliniștit.
- Normal. Nu ai auzit? E cunoscută ca Marea Vrăjitoare din Imperiul de Răsărit. Ăștia nu
se lasă până nu o prind.

*
Împăratul îl bănuia pe Kurt că nu i-a spus tot adevărul și își dădu seama că avea nevoie de
un plan, de aceea îi scrise o solie lui Heraclid, unul dintre sfetnicii săi de la curte, cerându-i să
vină imediat în Regatul Koronei. Heraclid era cunoscut pentru viclenia sa. Rudolf însuși se temea
de el și îl admira în același timp, dar îi salvase viața o dată și știa că va vrea să scape de datorie
acum. Heraclid află că regele îi ceru să vină pe ascuns în regatul Koroanei. Alte detalii solia nu îi
oferi. Acesta se întrebă care ar putea fi motivul pentru care împăratul i-a cerut acest lucru și se
hotărî să facă cum scria în solie. Își pregăti mâncare pentru drum, își luă armăsarul său cel mai
bun, se îmbrăcă cu o pelerină neagră și își luă cizmele. Alături de el îl chemă pe slujitorul său
credincios și îi oferi niște haine mai bune. Amândoi porniră la drum și în două zile ajunseră la
împărat fără a atrage atenția.
- Bună ziua, Măria Ta!
- Bine ai venit, prietene! Văd că mi-ai ascultat rugămintea.
- Oricând, dar nu știu motivul pentru care a trebuit să vin deghizat.
- Vreau să îți încredințez o treabă foarte importantă. Îmi trebuie pe cineva de încredere și
isteț. Știu că pe tine mă pot baza și în plus tu cunoști mai bine lucrurile ăstea.
- Vă mulțumesc pentru încredere. Cum aș putea să vă ajut?
- Ai auzit probabil povestea cu sora mea care a fost răpită de o vrăjitoare.
- Da.
- Ei bine, ea nu a fost răpită.
- Cum așa? Slavă Domnului.
- Soră-mea e bine, acasă în palat. Am răspândit intenționat zvonul pentru a prinde o
vrăjitoare. Asta e din Imperiul de Răsărit și are puteri extraordinare. Vreau să o prind și să îi iau
puterile.
- Bine, Măria Ta dar ce pot face eu împotriva unei vrăjitoare?

39
 - Tu nimic, dar e unul, Kurt, de aici, care are legătură cu ea, o ascunde sau dracu știe.
Ceva oricum e dubios la el. Zice că e vânător de vrăjitoare și toată Korona știe cât a turuit la
început că va prinde vrăjitoarea bălaie. Acum o întoarce și zice că nu există nici o vrăjitoare, că
s-a înșelat, dar e clar că minte. Vreau ca tu să îl întâlnești pe Kurt și să încerci să obții informații
de la el. De aceea trebuie să mergi deghizat, ca să te creadă un simplu negustor în trecere prin
târg.
- Unde aș putea să îl găsesc?
- La han sau pe lângă Tâmpa. Am auzit că seara se plimbă pe aleile de lângă Tâmpa.
Acolo ar fi cel mai bine să mergi prima dată. O să te răsplătesc pe cinste pentru această favoare.
- Mulțumesc Măria Ta. Sper să reușesc.
- Reușești, doar ai experiență în treburi din ăstea.
Împăratul râse iar Heraclid privi în pământ, rușinat și măgulit.
- O să vină slujitorul meu cu tine să ți-l arate pe Kurt. După aceea se retrage și rămâi
singur.
- Bine, Măria Ta.
Heraclid plecă împreună cu slujitorul spre Tâmpa. Aruncă câte o privire pe străzile
Koronei și zări un cuplu ciudat, o fată care alergă și un tânăr care încercă să o prindă. ,,Ciudat
mod de a se distra”, gândi în sinea sa Heraclid, dar tinerii erau departe de a se juca.
- Stai, Cassandra. Întoarce-te!
- Nu vreau!
- Tu ești sau aia bălaie?
- Prinde-mă dacă poți! strigă fata care alergă mai tare decât băiatul.
Heraclid râse de acești tineri și de jocul lor prostesc. Ajungând pe aleea de lângă munte
se așeză pe o bancă. Așteptă un timp după care își pierdu răbdarea.
- Ești sigur că vine pe aici?
- Da. În fiecare seară. Uitați! El este.
Slujitorul i-l arată lui Heraclid pe Kurt și se îndepărtă. Heraclid se ridică de pe bancă și
porni spre Kurt. Când ajunse lângă el se făcu că se împiedică și căzu pe jos. Kurt merse lângă el
și îl ridică.
- Sunteți bine?
- Au! Cred că mi-am sucit glezna.

40
 - Haideți să stăm pe bancă. O să mă uit eu la piciorul dumneavoastră.
- Mersi dar mă poți tutui, nu sunt chiar așa bătrân. Mă numesc Heraclid.
- Eu sunt Kurt.
Cei doi luară loc pe bancă și Kurt se uită la glezna lui Heraclid.
- E bine. Nu e umflată sau vânătă.
- Ce bine! Asta îmi mai lipsea. Să cad la pat aici.
- Nu sunteți din Korona?
- Nu. Sunt din Regatul de Mijloc. Am venit să văd cum merge negoțul în alte părți ale
lumii.
- Și cum ți se pare târgul nostru?
- Interesant, spuse Heraclid. Mai ales de când cu vizita împăratului Rudolf și cu zvonurile
despre vrăjitoare.
Kurt își coborî privirea și nu zise nimic.
- Ciudată obsesia asta a lui cu vrăjitoarele. Ce, ele nu sunt ființe vii? Doar că sunt mai
diferite.
- Exact, răspunde imediat Kurt, iar apoi îi păru rău. Dar nu îți e teamă de ele?
- Ehe, când eram copil mă speriau poveștile cu vrăjitoare dar acum e altceva. Am văzut
că nu e adevărat ce se zice.
- Ce anume? întrebă Kurt curios.
- Nu sunt cum ni le prezentau părinții, ghionoaie, urâte și cu bube. Nu sunt nici chiar așa
de rele.
- De unde știi?
- Am întâlnit una. Era frumoasă, bălaie, nu am știut că era vrăjitoare, spuse Heraclid care
încercă să îl păcălească pe Kurt.
- Da, da, așa e, spuse Kurt tot mai aprins de discuție.
- Dar într-o zi am văzut-o legată de un stâlp. M-am dus să o salvez. Nu știam că e
vrăjitoare. Străjerii strigau la mine că sunt nebun și că mă vor arde cu ea cu tot dacă le stau în
cale. Dar eu nu m-am lăsat. Eram convins că domnița e nevinovată. În timp ce încercam să
negociez cu străjerii un fum roșiatic a învăluit domnița care s-a evaporat de pe rug. În urma ei au
rămas doar sforile.
- Dar ai văzut că nu ți-a făcut rău. Nu e rea. Sunt ăia nebuni de vor să o prindă.

41
 - O cunoști și tu?
- Cred că da. Să nu mai spui la nimeni dar eu am întâlnit-o de mai multe ori și am ajutat-o
să scape. Mi-a fost dragă și nu am putut să îi las să o prindă.
Heraclid își făcu ochii cât cepele văzând că neghiobul crezu povestea sa și că o cunoștea
pe vrăjitoare. Vorbele împăratului erau adevărate iar Kurt nu doar că o știa pe vrăjitoare dar o și
apăra.
- Fii liniștit, Kurt. O să păstrez secretul.
- Seara umblă pe aici. Poate o să o vezi și tu.
- Chiar m-aș bucura.
- Uite acolo! strigă Kurt arătând cu degetul pe cer. Ea e.
Vrăjitoarea bălaie pluti pe mătură și se apropie de cei doi.
- Iyi akşamlar!
- Ne haber?
- Ben de iyiyim.
- Ce spune?
- Ne-a salutat și a zis că e bine.
- Tu vorbești cu ea?
- Câteodată.
Vrăjitoarea scoase globul albastru. Privi în el și deodată începu să țipe.
- Sen aptal bir moronsun!
- Ce zice?
- M-a făcut fraier, dar nu știu de ce.
Heraclid privi la vrăjitoarea care îl aținti cu privirea. Își dădu seama că vrăjitoarea știa
cine e.
- Eu trebuie să plec, Kurt. Poate ne mai întâlnim.
Heraclid plecă grăbit spre împărat. A doua zi de dimineață Kurt fu luat de străjeri și
închis. Era acuzat că a ascuns vrăjitoarea bălaie și că a complotat cu ea.
*

V Martin și Cassandra (Lexa Radu)

Când ajunseră la cetate, Cassandra era fascinată. Era prima dată când Martin o văzu

42
zâmbind din inimă, era cu adevărat fericită. Se întrebă, în gând:
- Oare cum am putut să îi amân așa de mult bucuria asta? Nu mă gândeam că o fac
fericită lucruri așa de banale...
Când Cassandra se învârti prin curtea cetății, mirosul ei era și mai puternic.
- Îți place?
- E minunat.
- Te superi dacă merg să mă schimb înainte?
Ea se uită la cămașa lui murdară de sânge.
- Dacă nu te deranjează, pot să rămân afară până vii tu?
- Nu! Nu poți să rămâi! Nu aș risca să te las singură afară la cât ești de frumoasă. Nu
durează mult, îți promit.
- Bine.
În timp ce mergeau spre camera lui, Cassandra auzi strigătele răniților. Se opri și se uită
în salon. Se apropie repede de patul unui copil și se uită insistent la el, îi ridică mâna și se uită
spre Martin șocată. Se duse lângă patul unei fete, îi ridică mâna, îi atinse încheietura, îi întoarse
capul și văzu mușcătura de pe gât. Tresări și se îndepărtă de patul fetei. În spatele ei, Martin îi
puse mâna pe umăr, ea se întoarse, îl privi în ochi și tremură de frică. El o trase brusc de mână și
o scoase afară din salon.
- Te rog, Martin, zi-mi că nu e vorba despre ceea ce cred eu.
- Ba da. Nu trebuia să te las să vezi asta!
- Știi că aș fi intrat și dacă încercai să mă oprești!
- Știu.
Intrară în cameră, iar Cassandra se duse la fereastră, stând cu spatele la Martin.
- Tu îi tratezi?
- Da.
În timp ce Martin se schimbă de cămașă, cineva bătu la ușă.
- Doctore, femeia de la 4 are o criză.
Cassandra se uitat spre el.
- Du-te! Nu mă mișc de aici.
- Vin imediat. Să închizi ușa în urma mea! O să încerc să nu stau mult.
- Nu-ți face griji. Nu sunt ușor de răpit.

43
 Martin se apropie de ea, o întoarse spre el și o sărută cu poftă. Cassandra se desprinse
repede din sărut și se uită insistent la fața lui.
După o jumătate de oră, când se întoarse în cameră, ușa era deschisă, iar Cassandra era de
negăsit. O căută în toată cetatea, se duse și acasă la ea, dar nu o găsi.
- Nu avea cum să ajungă așa de repede acasă. De ce dracu am lăsat-o singură? Nu a
văzut-o nimeni în cetate. Oare s-a speriat de mine, a fugit?! În casa ei e aprinsă o singură lumină!
Nu văd nimic pe fereastră! Nu pot să intru!
De dimineață, după ce plecă tatăl ei, Martin o căută și răscoli toată casa, dar în zadar. Nu
înțelegea de ce era tatăl Cassandrei așa de liniștit. Toată ziua o căută încontinuu, se întrebă și își
reproșă mereu aceleași lucruri:
- Nu o găsesc. Cum de am fost așa de prost de am lăsat-o singură? Cassandra, unde ești?!
Dacă îmi auzi gândurile, răspunde-mi. Vreau doar să știu că ești bine, promit că o să te las în
pace. Nu o să te mai caut. Sunt doar un vampir nenorocit care s-a îndrăgostit de tine și de muzica
ta!
*

În timp ce stătea la fereastra Cassandrei, Martin îl văzu pe tatăl ei cum ieși din casă și se
îndreptă repede spre pădure. Se întrebă dacă tatăl Cassandrei avea vreo legătură cu dispariția
domniței lui sau dacă toate acele zvonuri erau adevărate. Auzise la cetate vorbindu-se despre
faptul că domnițele tinere din familii nobile erau răpite. Se spunea că motivul răpirii domnițelor
era acela că dispăruse un medalion. În timp ce îl urmărea prin pădure pe tatăl Cassandrei, Martin
se gândea obsesiv că nu simțea miros de sânge sau de om. Deodată, Martin observă că tatăl
Cassandrei prinse viteză și se transformă în lup. Își dădu seama că asta era motivul pentru care
nu-i simțea mirosul. Tatăl Cassandrei se uită spre lună și începu să urle iar din pădure apăru alt
lup. Martin coborî din copac, se apropie încet de cei doi și ascultă.
- De ce m-ai chemat? spuse celălalt lup.
- Cassandra a dispărut! E de negăsit. Cred că la fel ca fiica ta, a fost răpită.
- Nu putem să acționăm până nu suntem siguri.
- Medalionul Victoriei a fost furat. Dacă vor afla adevărul, Cassandra va fi sacrificată.
- Fii pregătit. Mâine seară după slujbă, vom acționa.
După ce plecă celălalt lup, tatăl Cassandrei se transformă la loc, se uită în jur, se asigură

44
că nu-l văzu nimeni și merse repede spre casă. Martin își dădu seama că Victoria fusese mama
Cassandrei. Nu înțelegea ce legătură avea răpirea Cassandrei cu medalionul furat al mamei ei.
Martin era îngrozit, gândindu-se că domnița Cassandra era în pericol din cauza lui.
*
Când își luă ochii de la femeia cu rochie roșie, Martin se uită confuz în jurul său. Își dădu
seama că mirosul Cassandrei plutea în aer. Vocile celor din jur îl enervau, nu se putea concentra.
Nu își dădea seama din ce direcție simțea parfumul Cassandrei. Înnebunit, Martin o caută în toată
piața și o văzu. Cassandra stătea lângă Turnul cu ceas, lângă ea era Kurt. Era gelos și nervos în
același timp. Martin se îndreptă nerăbdător spre ea. Nu înțelegea de ce mirosul ei nu mai era atât
de puternic. Se simțea vinovat și nu înțelegea ce se întâmplă cu ea, cu adevărat.
- Bună seara, domniță Cassandra.
Cassandra se uită șocată la Martin. Era îmbrăcată cu o rochie neagră, purta mănuși negre,
pălăria era și ea neagră și ascuțită. Îmbrăcată toată în negru părea o altă persoană. Nu mai era
Cassandra pe care o știa Martin. Rochia avea un decolteu adânc. Pe jos, lângă piciorul ei stâng,
era o mătură din paie. Cassandra părea speriată și confuză, Kurt se așeză în spatele Cassandrei și
privi la agitația din piață.
- Cassandra, unde ai fost?! Te-am căutat 3 zile încontinuu și nu te-am găsit până acum.
Am fost chiar și la tine acasă.
- În peșteră.
- În peșteră?! Ce ai căutat în peșteră?
- Nu știu.
- Cassandra, de ce ai plecat de la cetate?
- Nu am plecat.
- Mi-am făcut atâtea griji. Am crezut că ai fost răpită sau că ai fugit pentru că ți-a fost
frică de mine. Nu trebuia să te mint. Îmi pare rău.
Cassandra se uită disperată în jurul ei și la Kurt. Se apropie de Martin, îl strânse de braț și
îi vorbi în șoaptă.
- Nu am plecat. Martin, trebuie să mă ajuți. Nu o pot lăsa să îmi fure corpul. Știe adevărul
despre mama mea. Îi va fi foarte ușor să îmi posede trupul. Trebuie să faci ceva. Te rog, Martin,
ajută-mă. Are medalionul mamei!
- Nu înțeleg. Cassandra, despre ce medalion e vorba?

45
 - Yaprakları. Kapa çeneni, spuse Cassandra.
Martin observă că ochii Cassandrei erau mari și negri. O prinse de braț și trase tare de ea.
Cassandra închise ochii, când îi deschise, Martin își dădu seama că acum erau ochii ei de
chihlimbar.
- Cassandra, nu înțeleg! Ce se întâmplă? Ce să fac? Cum să te ajut?
- Martin, trebuie să mă transformi.
- În ce?
- Martin, nu mă mai minți. Am știut cu siguranță ce ești din ziua în care am mers la
cetate. Trebuie să o faci. Nu o pot lăsa să mă posede. Sunt slabă, Martin. Sunt fiica mamei mele.
Îi va fi foarte ușor să mă posede. Trebuie să mă transformi.
- Nu pot! Cassandra tu nu știi ce înseamnă asta. Nu știi cât m-am luptat să rezist să nu o
fac.
- Te pot omorî. Cu greu am reușit să rezist la mirosul tău, sângele tău îmi va întuneca
mintea. Nu pot să o fac, crede-mă!
- Aș prefera să mor decât să îmi posede sufletul. Seni öldürürüm, orosp, zise Cassandra.
*

În timp ce se îndreptau spre casa Cassandrei, Martin îl ajută pe tatăl ei. Tatăl Cassandrei
se simțea slăbit, mergea sprijinit de brațul lui Martin. Cassandra le vorbi celor doi despre
zvonurile pe care le auzise în târg. Le mărturisi că vrăjitoarea se temea de venirea împăratului de
la Apus, Rudolf. Dacă împăratul Rudolf va afla despre cearta care avuse loc astăzi, vor avea de
suferit foarte multe persoane. Odată cu venirea împăratului, vrăjitoarele vor fi în pericol de
răstignire pe rug. Cassandra își făcu griji pentru viața celor doi bărbați din viața ei pe care îi
iubea. Martin se gândea că trebuie să o păzească pe Cassandra cu mare atenție. Dacă vrăjitoarea
o poseda din nou, împăratul va crede că și ea era vrăjitoare, mai ales că Victoria, mama
Cassandrei, fusese una la rândul ei. Trebuia să o convingă să se mute cu el la cetate și asta cât
mai repede.

În timp ce Cassandra stătea pe băncuța roșie de lemn și cânta la flaut, Martin stătea

46
sprijinit de copacul din fața ei și o asculta. Martin o rugă pe Cassandra să rămână la cetate să
cânte, dar aleea de sub munte era singurul loc care o făcea să se simtă liniștită și ascunsă de tot
ce se întâmpla în jurul său. Martin își făcu griji pentru domnița lui și voia cu orice preț să o
protejeze. Reuși cu greu să îi reziste Cassandrei. Mirosul ei încă îl înnebunea. Cassandra
întotdeauna își dorise să locuiască la cetate, dar acum era speriată că trebuia să fie tot timpul în
preajma lui Martin. În timp ce cânta, Cassandra se gândea la propunerea lui Martin de a se
căsători cu el. Încă era furioasă și nu înțelegea de ce acceptase să se mute cu el la cetate, deși el o
mințise.
- Nu mă satur niciodată să te ascult!
- Mă bucur să aud asta, domnul meu.
Deodată, din piață se auzi gălăgie. Martin se urcă dintr-un pas în copac și privi curios ce
se întâmpla în târg. Se simțea vinovat pentru că nu reușise să o convingă pe Cassandra să rămână
la cetate. Era singura persoană care îl înțelegea și nu voia să i se întâmple ceva. Era furios pe ea
pentru că îl sfidase și pentru că reușise să îi sucească mințile așa de ușor.
- Ce s-a întâmplat?!
- Îți arăt eu acum ce s-a întâmplat! De ce a trebuit să mă iau eu după tine? Nu înțelegi?! E
în joc siguranța ta și nu vreau să risc.
Cassandra se uită șocată la Martin. Nu îl mai văzuse niciodată atât de furios și supărat.
Nu înțelegea ce se întâmpla cu el.
- Dă-mi mâna. Acum!
- Martin. Nu înțeleg. De ce te porți așa?
- Ce nu înțelegi?! Te-am rugat toată ziua să rămânem la cetate.
Cassandra îl luă de braț pe Martin, își puse flautul în poșetă și se uită la el speriată.
- Grăbește-te!
- Martin, dacă nu vrei să îmi zici ce s-a întâmplat... Vreau să merg acasă1
Martin o întoarse pe Cassandra cu fața spre el, o ținea strâns de braț și dintr-o săritură
erau pe creanga unui copac. Cassandra privi spre piață și rămase cu gura căscată. Își dădu seama
că zvonurile pe care le auzise în piață erau adevărate. Se simți vinovată pentru că nu îl ascultase
pe Martin. Când coborî lângă copac, Cassandra îl întrebă:
- Unde mergem?
- La tine acasă. Nu vreau să risc. Dacă mergem la cetate, o să fim văzuți.

47
 - Martin, îmi pare rău.
- Îți pare rău? De ce îți pare rău?!
- Că nu te-am ascultat. Trebuia să rămânem la cetate.
- Acum e prea târziu. Dacă mergem acum la cetate o să dăm impresia că ne ascundem și
tocmai de asta trebuie să ne ferim.
În drum spre casa Cassandrei, Martin era foarte nervos, iar Cassandra se simțea vinovată.
Deși era o persoană puternică, Cassandra începu să plângă și se sperie de reacția lui Martin.
Niciodată nu îl văzuse așa de supărat.
- Cassandra! Nu mai plânge, te rog.
Martin se simțea vinovat că fusese așa de nervos de față cu Cassandra. Era obișnuit ca cei
din jur să îl asculte și să i se supună. Întotdeauna i se făcea pe plac. Cassandra reușise să îl
sfideze.
- Rămâi aici. Să nu te miști din camera asta până nu mă întorc. Ai înțeles?
Cassandra dădu din cap și își șterse lacrimile. Martin o sărută ușor pe buze.
- Te rog să nu mai plângi. Nu suport să te văd așa. Și ai grijă să faci ce ți-am zis până mă
întorc!
Martin ieși din casă, privi pe fereastra camerei și văzu că domnița Cassandra stătea
nemișcată pe pat. Își ținea fața în palme și plângea. Nu îi plăcea să o vadă plângând. Simțea că
sufletul lui se spărgea în mii de bucățele când o vedea așa.
Când ajunse în târg, Martin observă că împăratul era înconjurat numai de domnițe
frumoase. Majoritatea domnițelor din suita împăratului purtau rochii de catifea negre, maro
închis sau vișinii. Aceste domnițe îi dădură impresia că erau reci și șterse. Niciuna nu se compara
cu domnița lui care emana căldură și gingășie. Din nou se simți cuprins de griji pentru
Cassandra, care rămăsese singură acasă. Se întrebă unde era tatăl ei.
Martin nu își putea luă privirea de la împăratul Rudolf. În momentul în care împăratul
coborî din trăsura neagră, trasă de doi cai, unul alb și celălalt negru, observă pe chipul
împăratului mândrie și ură în același timp. Îi atrase atenția modul în care era îmbrăcat împăratul.
Cizmele lăcuite îi scoteau în evidență trăsăturile dure. De sub tunica neagră încheiată cu nasturi
de argint, ieșea un guler alb care crea impresia că îi sprijinea capul. Bastonul pe care îl ținea în
mâna dreaptă dădea impresia de autoritate și supunere din partea celor din jurul său.
Când văzu agitația din târg, Martin se îndreptă spre casa Cassandrei și își făcu mai mult

48
griji pentru viața ei. Nu știa ce să facă ca să o protejeze. Atunci când Cassandra fusese răpită și
posedată de vrăjitoare, Martin crezu că o să înnebunească.
Când ajunse în camera Cassandrei observă că era goală. Mirosul Cassandrei încă se mai
simțea în aer. O căută în toată casa.
- La dracu! Iar mi-a luat-o.
Martin era disperat. Se gândea unde ar putea să o ducă vrăjitoarea. Nu înțelegea cum
fusese așa de prost de o lăsase singură. Știa că vrăjitoarea se va întoarce după ea. Trebuia să o
asculte pe Cassandra și să o transforme, dar era conștient că nu putea să se oprească, sângele ei,
mirosul ei... Acum știa, Cassandra îi zisese ceva de o peșteră. Fugi din cameră și merse să o
caute.
Cassandra nu înțelegea cum ajunsese în târg. Își aducea aminte că stătea în camera ei
unde o lăsase Martin. Se întrebă întruna ce căuta în târg. Stătea chiar în fața împăratului și se
temea pentru siguranța ei. Pentru prima dată se temea pentru viața ei. Nu știa unde era Martin. Se
întrebă ce să facă, să plece sau să rămână în locul în care era. Împăratul Rudolf se uită la ea, în
ochii ei. Dacă încerca să fugă, era conștientă că împăratul își dădea seama cine era.
Împăratul se apropie tot mai mult de ea, Cassadra se dădu încet în spate. Dintr-odată,
împăratul o prinse de braț și se uită nervos spre ea.
- Iar vrei să fugi de mine, vrăjitoareo?
Cassandra se sperie. Nu înțelegea ce se întâmplă. Își dădu seama și țipă tare.
- Nu. Nu! M-a posedat. M-a posedat și crede că sunt ea. Dar nu sunt.
Cassandra se uită speriată în jurul său. Nu știa ce să facă. Vru să țipe. Dacă Martin era în
târg trebuia să o audă. Nu putea să fugă. Se simțea disperată și îi era frică. Vru să plângă, să țipe
și să strige. Încercă să își elibereze brațul din mâna împăratului.
- Unde crezi că pleci? Crezi că te mai las să îmi scapi de data asta?
- Nu. Vă rog. Nu sunt...
Împăratul se uită spre soldații care stăteau în spatele lui.
- Prindeți-o. Prindeți-o acum!
Cassandra o luă la fugă când doi soldați reuși să pună mâna pe ea și o trase spre ei.
- Nu mai scapi acum. Vrăjitoare nebună.
Cassandra se uită spre biserică. Singura ei salvarea era s-o vadă tatăl ei sau Martin. Dintr-
odată, Cassandra începu să țipe.

49
 - Martin! Martin! Martin!

Ajuns în peșteră, Martin stătea nemișcat și se concentra să îi simtă mirosul Cassandrei. Își
dădu seama că domnița lui nu fusese în peșteră. Nu înțelegea unde ar putea să fie. Dacă era
posedată, sigur nu era în târg. Turcoaica nu risca să stea chiar în fața împăratului Rudolf care ura
așa tare vrăjitoarele. În timp ce înainta în peșteră, Martin îl văzu pe Kurt. În peșteră, Martin își
auzi numele.
- Martin! Martin! Martin!
Se panică și se răsuci brusc spre ieșirea din peșteră.
- Oh, nu! Cassandra.
Abia atunci Kurt îl auzi pe Martin și se întoarse spre el.
- Martin!? Ce cauți aici?
Martin deja o luase la fugă.
- Cassandra! Sigur e ea.
Kurt nu înțelegea ce se întâmplă. Deși era sigur că nu putea să îl ajungă pe Martin, Kurt
fugi după el. Era nervos că nu o găsea pe vrăjitoarea lui șireată.
Când privi în târg, Martin fu șocat. Se opri și se uită speriat cum Cassandra lui era târâtă
pe jos de doi soldați înalți. Unul dintre ei era atât de gras de îți dădea impresia că o să explodeze.
Celălalt era atât de slab de îl putea plimba vântul prin tot târgul dintr-o parte în alta. Cassandra
țipa, dădea din picioare și încerca să îl muște de mână pe soldatul gras. Rochia ei de un verde
închis, de catifea era plină de praf, părul ciocolatiu i se desprinse și îi zbură pe față. Târâtă pe jos,
Cassandra ajunse în fața împăratului și îl scuipă pe cizmele de lac. Soldatul gras o trase de păr și
îi dădu o palmă peste față. În acel moment, Martin își reveni din șoc și dintr-un pas fu în fața
Cassandrei. Kurt ajunse și el în târg și acum înțelegea ce se întâmpla. Martin se uită direct în
ochii împăratului și îi ceru:
- În momentul ăsta, îi dați drumul!
- Dar cine ești tu, de îmi ceri să eliberez o vrăjitoare nenorocită!?
- Martin, doctorul de la cetate. Iar domnița e viitoarea mea soție.
- Vrăjitoarea asta? Soția ta?!

50
 - Nu e vrăjitoare. E fiica preotului. Treaba ei e să cânte la flaut, nu să facă vrăji. Martin
râse.
- Bine, exceptând faptul că pe mine m-a vrăjit... Și acum, dați-i odată dracului drumul!
Kurt se apropie de cei doi soldați și se uită la Cassandra. Împăratul Rudolf se uită la
Cassandra și râse.
- Nici mort n-o mai las să-mi scape.
Martin trecu în spatele celor doi soldați, le puse câte o mână în ceafă și îi lovi cap în cap.
Împăratul se dădu mai în spate. Martin strigă la Kurt:
- Ridic-o. Du-o acasă. Acum!
În momentul în care vru să o ridice pe Cassandra, Kurt observă că avea ochii negri și
mari. Se sperie. Își dădu seama că nu era Cassandra, era vrăjitoarea lui. O trase de braț și țipă la
ea ca să-și revină. Martin îi ținea cap în cap pe cei doi soldați și îi strângea cu putere. Soldatul cel
slab se făcuse alb la față și era speriat. Soldatul gras țipă:
- Dă-ne drumul! Îmi strivești creierul.
Kurt o prinse de braț pe Cassandra și o trase după el. Deși se simțea obosit, Kurt o luă la
fugă, cu Cassandra după el.
Împăratul se duse mai în spate, lângă calul lui și strigă către ceilalți soldați:
- Prindeți-o proștilor! Ce dracu așteptați?
Martin le dădu drumul celor doi soldați și dintr-un pas ajunse lângă Kurt și Cassandra.
Când Cassandra se uită la el, Martin îi observă ochii. Când îi văzu vânătaia de pe obrazul drept,
înjură:
- La dracu!
Kurt se uită în spate și își dădu seama că soldații o să îi ajungă din urmă.
- Martin ar trebui să...
Martin se uită și el în spate și dintr-o mișcare o prinse pe Cassandra de braț și o aruncă în
spatele lui. Se uită la Kurt.
- Mă-ntorc după tine.
- Nu. Scap eu de ei.
Martin râse. Se uită la Cassandra care stătea în spatele lui, murdară, lovită și speriată. Îi
văzu ochii mari de chihlimbar și zâmbi.
- Ești pregătită de zbor, subțirico?

51
 Cassandra râse și îl strânse mai tare după gât.
- Viitoarea ta soție zici, ăăă? Nu-mi aduc aminte să-ți fi dat răspunsul.
Dintr-odată simți cum vântul o lovi ușor peste față. Părul ciocolatiu îi zbură în toate
direcțiile. Cassandra își dădu seama că alături de Martin se simțea în siguranță. Nu îi mai era
frică. Martin o făcea să se simtă protejată.
- Cu siguranță e mai bine decât o plimbare pe mătură!
Martin râse.
- Dacă zici tu! Vrăjitoare mică ce ești!
Când ajunseră în cameră, Cassandra se așeză pe pat, își prinse părul cu mâna stângă și
începu să respire. Martin se apropie de ea și o atinse pe obraz.
- Te doare?
Cassandra dădu ușor din cap.
- Mi-a luat medalionul. Împăratul. S-a terminat cu vrăjitoarea, nu o mai interesează
corpul meu. Însă, cu sau fără influența ei, cu toții vor crede acum că și eu sunt o vrăjitoare.
Mama a murit din cauza acelei bijuterii nenorocite, nu vreau să pățesc la fel. Du-mă undeva
departe de locul acesta, te rog.
Martin tăcu.
- Sunt obosită acum! Mă simt slăbită. Vreau doar să dorm puțin!
- Bine. Mă găsești tot aici.
- Tu nu dormi?
- Niciodată.
Cassandra se uită la el dar se simțea prea obosită ca să-i răspundă. Martin se așeză pe
scaunul de lângă fereastră și se uita la Cassandra cum dormea. Se gândea că mâine vor fi plecați
din cetate, chiar dacă asta însemna să-și lase toată viața de până acum în spate. Simțea că ceva
îngrozitor se va petrece în scurt timp în Korona și că niciunul dintre cei care vor rămâne aici nu
va sfârși cu bine.

VI Carmenta Casiana - Daniela Soare

Azi am intrat în târg să-mi cumpăr o nouă mătură. Asta pe care o am acum s-a rupt și nu
mai zboară bine. Nu înțeleg de ce se rup așa de repede. Cred că-s de proastă calitate. Eu nu zbor
în târg ziua; eu zbor doar noaptea. Ziua nu pot folosi măturoiul pentru că m-ar linșa pleiada

52
antivrăjitorească. Noaptea însă pot zbura, că nu mă vede nimeni. Precupeții mă întreabă mereu
de ce cumpăr atâtea mături. Doar nu sunt nebună să le dezvălui secretul. Le spun că sunt maniacă
atunci când vine vorba de curățenie. Eu locuiesc pe Tâmpa. Oricum, oamenii spun că sunt
ciudată pentru că locuiesc singură acolo. Nici măcar n-am prieteni. Dar noaptea zbor cu
măturoiul meu și mă duc mai ales la Anita s-o sperii. Arunc cu pietricele în fereastra ei. De ce
fac asta? Pentru că este fițoasă și se crede cea mai tare. Se poartă urât cu prietenele ei. Eu am
făcut parte din Ordinul Dragonului, menit să-i apere pe creștini de otomani, după cum probabil
știți. Acum sunt independentă. Oamenii cred că-s ciudată, dar de fapt eu îi ajut. Fac incantații
noaptea și o țin departe pe vrăjitoarea cea rea, Yavuz. De fapt, făceam incantații, căci acum ea a
murit. Voia să-i conducă pe transilvăneni și să devină bogată. Nu i-a mers. A vrut doar putere,
fără să țină cont de drepturile și alegerile oamenilor. Asta se întâmplă cu oamenii lacomi. De
fapt, știți cum a murit? S-a otrăvit cu soluțiile chimice pe care le folosea pentru incantații. A pus
prea multă soluție, și s-a intoxicat. Niciodată n-a fost bună la chimie. Bineînțeles, ea făcea vrăji
ca să obțină putere. Era vrăjitorie neagră. A pățit-o, asta e! Ar mai fi niște vrăjitoare nou-venite
în oraș, dar încă nu mi-am dat seama dacă sunt de partea binelui sau nu și până nu voi ști sigur
nici nu vreau să mă implic în treaba lor. Despre mine ce să vă spun? Mă numesc Carmenta
Casiana. Locuiesc pe Tâmpa de când m-am născut. Părinții mei au avut depresie postnatală și m-
au părăsit aici. Mi-au lăsat drept moștenire un glob magic. Știu că trăiesc undeva în lumea asta,
dar nu își amintesc de mine din cauza depresiei. A fost un șoc pentru ei atunci când m-au văzut.
Știți, eu am părul mare și extra ciufulit. Nu știu dacă acest lucru le-a provocat depresia, sau
altceva, dar eu nu sunt supărată. Nu m-au părăsit intenționat. După cum spuneam, nici măcar nu
își amintesc că au un copil. Îi mai văd câteodată în globul magic, dar nu mă duc la ei. Nu vreau
să le trezesc amintiri neplăcute. Cine știe? Poate o să-și amintească de mine, iar acum părul meu
e de 1000 de ori mai ciufulit. Oricum, eu sunt o domniță fericită. Iubesc viața pe care o am aici
pe Tâmpa. Știu și secrete. Spre exemplu, știu cine fură talismanele, cine ucide pentru ele, cine
face vrăji și nelegiuiri, cine încurcă mințile oamenilor și cine de cine e îndrăgostit prin târg. Eu
știu multe lucruri. Știu și că multora or să li se înfunde, așa cum s-a întâmplat și cu Yavuz. Sunt
chiar foarte tare. Acum îmi este cam foame, plec să mănânc. Pa! Ne vedem mâine!
*
- O, ce dimineață însorită! O să cobor în târg să-mi cumpăr niște legume. Trebuie să mă
opresc din mâncat așa de multă carne, că altfel risc să fac pană la mătură. M-am cam îngrășat.

53
Unde oi fi pus portofelul ăla? Hocus Pocus alunelu’, vreau s-apară portofelu’! Aha! Aici erai!
Hai, măturoiule! Nu uita că doar în pădure poți zbura.
Carmenta Casiana coborî de pe Tâmpa și ajunse în târg. Acolo sunt foarte mulți oameni
care n-o plac. Unul dintre ei începu să strige:
- Iar ai venit în târg la noi, demento? Dispari de aici. Ne speri copiii cu măturoiul ăla și cu
pălăria aia imensă! Parcă ai fi o vrăjitoare. Zbori de-aici!
Ceilalți oameni se luară după acesta, și începură să o huiduie:
- Huuuăăă, ce cauți în târgul nostru? Dacă te mai prindem aici, te linșăm!”
Carmenta Casiana zise în gând: „Mai jigniți-mă voi mult, că deseară vă vin de hac! Ce
ignoranți! Habar n-au că vorbesc cu o vrăjitoare adevărată.”
Un alt om începură să arunce cu roșii în ea și o lovi în ochi. Pălăria îi sări, iar măturoiul îi
căzu. Dintr-odată, din mulțime apăru un tânăr sfios care îi ridică mătura și pălăria:
- Poftiți, domniță! Nu-i luați în seamă. Sunt răutăcioși.
- Mulțumesc! Cine ești tu și de ce mă ajuți?
- Nu sunt cineva în mod special. Sunt Străinul. Sunt doar în trecere pe aici și nu suport să
văd cum oamenii se iau de cineva, doar pentru că este diferit de ei. Vrei să mergem la han să bem
ceva?
- Aș vrea, dar și acolo se vor lua de mine. Stai să-mi cumpăr câteva legume și mergem
într-o pădure, sau într-un loc mai izolat.
- Putem merge la tine pe Tâmpa. Știu că stai acolo. Tot târgul știe.
- Aaa, nu, nu. Nu mergem la mine. Dați-mi două kg de castraveți, vă rog!
- Ai bani să plătești? întrebă precupețul.
- Normal, altfel n-aș fi cerut.
- Bine, ia de-aici.
- Mulțumesc!
- De ce nu vrei să mergem la tine pe Tâmpa? întrebă străinul.
- Nu vreau. Nici nu te cunosc. Eu nu aduc străini la mine acasă.
- Dar eu nu sunt un om rău.
- Lasă! Altă dată.
- De ce umbli mereu cu mătura după tine?
- Pentru că pe Tâmpa urcă foarte mulți oameni. Bine, nu până sus la mine, dar când cobor

54
spre târg, găsesc multe gunoaie. Eu le mătur într-un loc și când mă întorc din târg le bag într-o
plasă și le arunc la mine la gunoi. Sunt ecologistă. Plus că mătura mă ajută să mă și apăr de
animalele primejdioase.
- Iubești natura! Chiar îmi place de tine. Dar pălăria asta mare de ce-o porți mereu?
- Pentru că sunt mică de statură, iar pălăria mă face să par mai înaltă.
- Serios? De-asta o porți?
-O port pentru că-mi place. Dar tu? Care-i viața ta?
- A, nimic interesant. Mă plimb prin lume și încerc să fac bine.
Carmenta Casiana spuse în gândul ei: „Lasă, că o să mă uit deseară în globul de cristal și
o să aflu tot.” Apoi zise cu voce tare: „Bine, nu te forțez.”
- Mi-ar plăcea să urc pe Tâmpa la tine într-o zi.
- Da. Oricum nu vine nimeni la mine. Poate o să te invit într-o zi. Acum trebuie să plec,
că am lăsat ciorba pe foc.
- Te conduc?
- Nu, nu. Du-te acasă, sau unde ai treabă. Dar oricum, îți mulțumesc mult pentru azi.
Nimeni nu m-a ajutat până acum vreodată.
- Oricând! Mie îmi ești simpatică. Nu zic că te plac, adică te plac, dar nu... știi ce zic?
- Da, da. Calmează-te! O să aflu deseară mai multe!
- Cum adică o să afli deseară mai multe?
- Voiam să spun că o să mă gândesc deseară la mai multe. Doar nu crezi că am un glob de
cristal în care văd tot, nu?
- Ha, ha! Ești haioasă.
- Hai pa, că-mi ia mult să ajung pe Tâmpa.
- Pa! Sper să ne vedem curând!
Cei doi plecară către casele lor. Când ajunseră, Casiana se relaxă puțin, apoi curăță prin
casă și se uită în globul de cristal:
- Ia zi tu, globule. Cine e acest străin?
Dar globul nu voia să-i spună nimic. Era ca și cum nu putea să-l citească pe acest Străin,
dar știa, cumva, că e un suflet bun.
- Aha, interesant, își spuse Carmenta Casiana, și apoi se puse la somn, căci afară ploua
torențial.

55
 *
După o noapte furtunoasă cu tunete, fulgere și grindină, în care Carmenta Casiana dormi
neîntoarsă, soarele răsări, iar vrăjitoarea fu trezită de o lumină puternică ce venea din globul de
cristal. Aceasta se dădu repede jos din pat și se duse să vadă ce este în neregulă cu globul. Nu
mică i-a fost mirarea când acesta i-a arătat ceea ce se întâmpla în sala mare a hanului. Acolo avea
loc o bătălie crâncenă între foarte multe persoane. Unele dintre ele căutau medalioanele. Altele
aveau mintea întunecată de magie și băutură și nici ei nu știau ce căutau. Carmenta Casiana
începu imediat să se pregătească de bătălie. Mai întâi își făcu o salată de castraveți, apoi își
lustrui măturoiul, hrăni papagalul, deschise geamurile ca să se aerisească în casă, făcu câteva
exerciții fizice, își puse pălărioiul pe cap și zbură cu măturoiul spre han.
- Azi e momentul adevărului. Azi toți vor afla că sunt vrăjitoare. Dă-i bătaie, măturoiule!
Înainte de a ajunge, Carmenta mai făcu niște mici popasuri ca să strângă de pe poteci
crengile căzute din cauza furtunii. Când într-un final ajunse, Carmenta văzu o fată speriată, care
nu știa încotro s-o apuce și plecă s-o ajute. Îi era greu să treacă prin mulțime, așa că îi lovi pe
câțiva în cap cu măturoiul. Fata s-a speriat de Casiana, dar aceasta i-a spus că vrea doar s-o ajute:
- Hai, copilă! Nu-ți fie teamă. Urcă-te pe măturoi, nu-ți trebuie usturoi, că eu nu sunt
vampiroi!” Apoi i-a dat copilei o mică prăjitură. Fetița o crezu și chiar o plăcu, apoi se urcă pe
măturoi. Carmenta Casiana își luă zborul pentru prima dată în văzul tuturor. Toți se mirară la
cele văzute. Vrăjitoarea a dus-o pe Evelin, căci așa se numea fata, la părinții ei, și se întoarse în
mijlocul luptei mai pregătită ca niciodată. Acolo se afla și străinul pe care l-a întâlnit săptămâna
trecută în târg și care a salvat-o de pleiada aruncătoare de roșii în vrăjitoare. Străinul se lupta cu
asasinul și era cât pe ce să fie învins, dar Carmenta Casiana interveni și îl lovi pe asasin cu
măturoiul în picior, apoi i-a dat un pumn în bărbie și la făcut knock-out pentru câteva minute,
după care l-a luat pe străin, l-a dus în han și a rugat-o pe hangiță să-l îngrijească puțin dacă poate.
Străinul era șocat. Nu-i venea să creadă că prietena lui e vrăjitoare.
- Ce? Carmenta, tu ești vrăjitoare?
- Da. Mare brânză. Mă duc la luptă. Așteaptă-mă aici.
Casiana, o vrăjitoare inteligentă și pacifistă, știu ce trebuie să facă pentru a încheia lupta.
Își luă măturoiul și zbură către alchimistul care avea la el câteva substanțe chimice. Carmenta i-a
pus alchimistului pălăria pe ochi ca să nu mai vadă, i-a furat soluțiile și le-a dat foc în mijlocul
oamenilor. Aceștia s-au speriat și pentru câteva momente s-au oprit din luptă. Carmenta a fugit

56
imediat să-și recupereze pălăria de la alchimist, apoi i-a dat cu mătura în cap unui om care
încerca să stingă focul ce-i potolea pe oameni.
- Ia de-aici un măturoi, eu vreau s-opresc acest război!
Din păcate, focul se întețea cu repeziciune și de frică să nu ardă tot hanul, vrăjitoarea se
urcă pe măturoi, se înălță deasupra focului și formă un nor de ploaie ca să-l stingă. Bătălia
începu din nou. Carmenta îl văzu pe Alchimist verificându-și buzunarul. El voia să se asigure că
nu a pierdut medalionul. Vrăjitoarea zbură repede către el, dar cineva a apucat-o de măturoi,
încercând s-o oprească. Acea persoană era chiar străinul, încă uimit de faptul că noua prietenă
este vrăjitoare.
- Dă-mi drumul! Ce faci? Sunt în mijlocul acțiunii.
- Vreau să știu de ce m-ai mințit!
- O să-ți spun după ce se termină bătălia care-i treaba cu magia.
Aceasta se chinui să scape din mâna străinului, acceleră măturoiul cu o vrajă, dar nu văzu
că în fața ei era o casă, așa că se izbi de ea, se lovi la cap și își rupse și măturoiul. A încercat să-l
repare cu o vrajă, dar n-a mers. Străinul a vrut să o ajute, dar Casiana se supărase pe el și oricum,
n-ar fi putut repara mătura, așa că vrăjitoarea se gândi să plece pe jos acasă ca să-și ia măturoiul
de rezervă.
- Hei, unde crezi că pleci așa, o întrebă Străinul?
- Din cauza ta, n-am fost atentă și m-am accidentat. Mi-am rupt măturoiul, uite, spuse
Carmenta Casiana arătând spre maldărul de surcele. Mă duc să-mi iau altul.
- Vin cu tine, spuse Străinul.
- Ba hai să nu, răspunde Carmenta Casiana și se porni din nou să plece.
Străinul o apucă de braț și o trase spre el chiar în clipa în care un butoi se pregătea să o
lovească.
- Hei, ce faci, strigă carmenta Casiana către străin, ești nebun? Vrei să te transform în
papagal, sau ce?
- Tocmai ți-am salvat viața, spuse acesta și îi arătă butoiul.
- Da, bine, bine, pot să am și singură grijă de mine, merci frumos!
Însă străinul nu părea să vrea să-i dea drumul. Carmenta Casiana se uită la chipul liniștit
al acestuia și simți, pentru o clipă, ceva magic venind dinspre el.
- O fi tu străin, dar nu ești străin de magie, străinule! Îi spuse Carmenta Casiana acestuia.

57
 - Poate că da, poate că nu, răspunse el. Uite care-i treaba, mie îmi place să mă plimb și să
fac bine. Știi, unde e întuneric trebuie să fie și lumină, iar unde mișună Răul e bine să fie și
Binele. Îmi place echilibrul, nu știu dacă mă înțelegi.
Carmenta Casiana se uita pe sub sprâncenele ei stufoase și încruntate la Străin, dar nu
răspunse nimic. Bătălia părea să se fi depărtat de ei, sau ceva, ca un zid protector invizibil, părea
să se fi pus între ei și scandal. Dar genul acesta de magie Carmenta Casiana nu-l recunoștea și nu
știa cum să reacționeze la el.
- Uite, în târgul vostru se întâmplă ceva. Eu cred că magia nu e albă sau neagră, de la
sine. Oamenii o fac să fie într-un fel sau altul. Și când e vorba de o putere mare, mare, de tot,
cum e cazul aici, răul din oameni iese la suprafață și sufocă binele.
- Vrei să nu mai vorbești în șotii și să-mi zici pe șleau ce vrei să-mi zici. Încep să mă
plictisesc și plictiseala îmi face foame, îl repezi Carmenta Casiana pe străin, pierzându-și
răbdarea.
- Nu mă pricep la vorbit, știu. Așa că mai bine ia tu ăsta și vei ști singură ce ai de făcut
mai departe, îi spuse străinul desfăcând palma mâinii stângi. Carmenta Casiana văzu unul dintre
talismane în mâna străinului.
- Dar cum? întrebă aceasta suspicioasă.
- Am profitat de învălmășeală și l-am sustras acelei domnițe din colț, îmbrăcată în alb, cu
ochii de culori diferite și care, după cum poți vedea, e ușor confuză acum, ca și cum nu înțelege
ce se întâmplă.
Carmenta Casiana se uită spre copilă și o văzu pe Ilona, ucenica Dorotheei.
- Știu că tu încă nu te-ai decis care e scopul acelor vrăjitoare, dar eu îți spun că e mai bine
ca nimeni să nu le aibă la un loc pe toate trei.
- Dar eu mai am unul, de ce nu-l ții tu pe ăsta?
- Știu că mai ai unul, dar și Dorotheea va mai avea în curând unul și dacă e să aleg, prefer
ca tu să le ții pe amândouă. Eu nu am nimic de-a face cu povestea asta. Ți-am zis. Nu sunt
nimeni, doar mă plimb prin lume și încerc să pun lucrurile în echilibru.
Carmenta Casiana, care, de ce să n-o recunoaștem, furase talismanul de la Yavuz, după
nefericitul fericit accident al acesteia din urmă, tocmai pentru ca blestemata aia de bijuterie să nu
pice pe mâinile greșite, începea să înțeleagă acum ceva din povestea cu binele și răul pe care i-o
înșirase Străinul mai înainte. Luă talismanul de la acesta și îi promise că o să aibă grijă de el.

58
 - Și cu al treilea cum rămâne? Întrebă ea, de curiozitate.
- Al treilea se va mai plimba puțin prin lume. E inofensiv atâta timp cât e singur. Ai să
vezi, multe personaje din povestea asta or să fugă din Korona, cei care vor supraviețui,
bineînțeles. Și se vor hăitui unii pe alții prin alte târguri, cu alte persoane, și talismanul va trece
prin mâinile tuturor mult timp de acum înainte. Dar atâta timp cât două dintre ele sunt la loc
sigur, târgul tău va reveni la normal. Doar vezi să nu le arunci la gunoi într-o zi, din greșeală.
Carmenta Casiana râse, deși știa foarte bine că posibilitatea ca așa ceva să se întâmple nu
era deloc mică.
- O să mai vii pe aici? Îl întrebă aceasta pe Străin.
- Dacă mă inviți.
Carmenta Casiana îl pupă pe obraz pe Străin, își luă la subraț restul de măturoi și ieși pe
ușa hanului. Înăuntru bătălia își trăia ultimele momente de glorie. Ajungă acasă, îți făcu un ceai
și o salată de castraveți și apoi se puse la somn. Pe noptieră, într-un coșuleț de nuiele făcut chiar
de ea, printre nasturi, monede și alte nimicuri stăteau două talismane inofensive.

59