Charlotte nu avea să afle niciodată ce o trezise de fapt în orele de

dinaintea zorilor. Poate creierul ei somnoros percepuse scârţâitul unei

scânduri din podea sau vocea înăbuşită a cuiva. Oricare fusese cauza,
deschise ochii brusc şi se ridică în şezut. Era stăpânită de un sentiment de o
urgenţă copleşitoare. O presimţire rece îi străbătu tot corpul.
Era noaptea în care menajera avea liber. În perioada aceea, tatăl ei
vitreg, Winterbourne, nu se întorcea niciodată acasă înainte de răsăritul
soarelui. Charlotte ştia că ea şi sora ei, Ariel, trebuiau să fie singure în casă.
Dar cineva tocmai urcase scările şi păşea pe coridor.
Aruncă deoparte cuvertura şi se dădu jos din pat, tremurând, pe
podeaua rece. Pentru un moment nu avu nici cea mai mică idee ce trebuia să
facă mai departe.
O altă scândură din duşumea gemu. Se duse la uşă, o deschise câţiva
centimetri şi aruncă o privire pe holul întunecat. Două siluete învelite în
mantii lungi dădeau târcoale printre umbrele dense de la capătul coridorului.
Se opriră în faţa uşii lui Ariel. Unul ţinea în mână o lumânare. Lumina scoase
la iveală trăsăturile obtuze, de chefliu, ale lui Winterbourne.
— Fiţi rapid, zise Winterbourne cu un mârâit. Şi apoi să ne vedem de
drum. Răsăritul e aproape.
— Dar aş vrea să mă bucur de această plăcere rară. Nu mereu apare
ocazia de a savura o virgină adevărată, urmaşă a unei linii de sânge atât de
bune. Paisprezece ani ai zis? O vârstă bună. Am de gând să nu mă grăbesc,
Winterbourne.
Charlotte îşi reprimă un ţipăt de mânie şi de frică. Glasul celui de-al
doilea bărbat semăna cu un instrument muzical misterios, o combinaţie de
graţie şi de putere chiar şi când se rezuma la o şoaptă. Era un glas care
putea îmblânzi animale sălbatice sau, la fel de bine, cânta