Ţi-am spus de atunci, de când eram foarte mic, 

Să nu te joci cu sentimentele mele de copil. 

Te-am rugat frumos, chiar aveam lacrimi în ochi, 
Să-mi iei bicicletă Pegas cu şa lungă, 
Dar tu te-ai făcut că nu mă auzi.  
Şi au trecut ani de zile de iluzii, de aşteptări 
Până când visul meu să se împlinească. 

Apoi a fost aşteptarea cea mai lungă şi mai grea. 

Când îţi doreşti ceea ce îşi doresc toţi copiii, 
Să vină tatăl tău şi să-ţi spună cele două cuvinte. 
Să-ţi spună ce spun toţi taţii copiilor când e şi nu e cazul. 
Să te ia în braţe, să te pună pe genunchi,
Să te pupe apăsat pe frunte mirosind a bărbat
Şi să-ţi spună: te iubeşte tăticul tău!

Şi de câte ori nu te-am rugat să n-o mai cerţi pe mama

Îţi aduci aminte, toate promisiunile că n-o s-o mai faci,
Iar tu, ca şi când nu te-aş fi rugat niciodată,
Nu mă ascultai şi o luai de la capăt, ştiind foarte bine
Că nu iubeam pe nimeni mai mult pe lumea asta

N-am uitat, tată, n-am uitat nimic din toate astea,.

Şi toate ca toate, au fost atâtea şi atâtea

Nu mi-ar ajunge toate strofele Luceafărului, . 
Sunt ca focul de paie şi, deopotrivă, bun şi iertător
Dar spune-mi ce-ai avut cu bicicleta mea semicursieră Sputnick,
Vişinie, cum nu era alta în tot oraşul Caracal,
De ai vândut-o fără să-mi spui un cuvânt?

De ce, de ce ai făcut asta când ştiai că ea,

Bicicleta asta, era libertatea şi iar libertatea mea?
Şi, mai ales, de ce m-ai făcut s-o aştept atâta timp
Când tu, tăticule, o vânduseşi de mult pe doi poli?
Ştii că şi astăzi mai aştept înapoi bicicleta aia?

Sigur, după toate aceste întâmplări care mi-au marcat poezia şi copilăria,
Nu înseamnă că nu te iubesc la fel de mult,
Aşa cum un copil îşi iubeşte ca la început tatăl,
Dar uite că nimic nu rămâne neplătit pe lumea asta,
Chiar dacă în cazul tău se întâmplă târziu, foarte târziu.
Apocalipsa, sfârşitul lumii cum ar veni, dragul meu tată,
Cade tocmai pe 21 decembrie, de ziua ta de naştere.

P.S. La mulţi ani, tată!