Emilie Muller

„Emilie Muller” este un scurt metraj

foarte bun, filmat într-un singur cadru, ce
nu necesită o scenografie foarte amplă,
simplist chiar, realist și minimalist.

Din punctul meu de vedere, poate fi

ridicat la standardele cele mai înalte
pentru acest tip de montaj, prin scenariu
și mai ales prin interpretarea actriței
Veronika Varga ce mi-a plăcut extrem de mult, naturalețea,
simplitatea ideilor fiind original expuse, chiar am simțit ”gândul” din
spatele vorbei-replicii.

În timpul vizionării a fost o descoperire pentru mine să realizez că

obiectele din geanta unui om chiar il pot defini, caracteriza, lucru
dovedit chiar și de specialiștii în psihologia umană, toate acestea
fiindu-mi deturnate odată cu sfârșitul acestui Scurt Metraj – geanta
nu îi aparținea lui Emilie Muller, un sfârșit de-a dreptul imprevizibil,
fascinant as putea spune. Chiar am derulat ultimile minute ale
filmului pentru a mă convinge ca nu am înțeles greșit. Totodată am
vizionat din nou și începutul pentru a vedea detaliul ce mi-a scăpat
încă de la început: că personajul, într-adevăr venise fără geantă.

Așadar, un scut metraj care mertă vizionat și luat ca exemplu pentru

practică.
 Cercul poeților dispăruți
Cercul poeților dispăruți (eng. Dead Poets Society)
este un film dramatic din anul 1989, cu un scenariu
scris de Tom Schulman și regizat de Peter Weir. În
rolul principal joacă Robin Williams. Acțiunea are loc
în anul 1959 la o școală de elită ficțională, numită
Welton Academy, și urmărește povestea unui
profesor ce predă limba engleză și care își inspiră
elevii prin metodele sale de predare a poeziei.

Filmul a fost lăudat de către critici și a avut mare

succes și la box office; a câștigat premiul de Cel mai Bun Film din partea BAFTA,
Cel mai Bun Film Străin la Premiile César 1991 și Premiile David di Donatello din
1990. Schulman a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original
pentru munca sa.

Filmul a avut o regie foarte bună, realistă, convingătoare, cadrele bine

filmate, tânăra distribuție bine aleasă încunuând performanțe emoționante,
comice pe-alocuri, iubiri specifice vârstei, pozne etc.

Cum spunea critica vremii: „Un joc actoricesc de geniu al lui Robin Williams
onorează drama de top al lui Peter Weir." Desigur, de acceași părere sunt și eu.
Mi-a plăcut foarte mult interpretarea actorului -plăcută, concisă, a dat un iz
călduros rolului, elegant totodată, și de ce nu te duce cu gândul la acel tip de
profesor pe care cu siguranță l-ai întâlnit și tu, care susține libertatea,
originalitatea, dreptul la opinie și frumosul.

Un scenariu reușit care împletește dramatism cu comic, dragoste

adolescentină cu scene chiar desprinse din filmele de groază cum ar fi: căutarea
peșterii prin pădurea a tinerilor și chiar întrunirile din ”Cercul poeților
dispăruți”. Scenariu care adaugă printre toate acestea și un fir liric, cel al
poeziei, mai cu seama cea Shakespeareană, prin citirile de versuri ale
profesorului - maiestos interpretate, până la piesa dinspre finalul filmului ”Visul
unei nopți de vară”.
 Bună, ce faci?

Bună, ce faci?, prezentat în materialele publicitare cu titlul Bună! Ce faci?, este

un film românesc din 2011, regizat de Alexandru Maftei. Rolurile principale
sunt interpretate de actorii Dana Voicu, Ionel Mihăilescu, Paul Diaconescu și
Ana Popescu. Ca gen, acest film este o comedie romantică cu elemente de
dramă.

Filmul a obținut câteva premii naționale și internaționale, criticii de specialitate

afirmând la momentul respectiv că apariția lui poate reprezenta un început de
diversificare necesară în cinematografia românească.

Un subiect – interesant ales al filmului, așadar

rutina de dupa 20 de ani de căsnicie, introdus
într-un scenariu ingenios, interesant, intrigant
fiind modul de ”evadare” aș putea spune a celor
doi soți prin comunicarea lor online, ”navigând”,
de aici venind și titlul, ”Buna, ce faci?” prima
frază a conversației celor doi pe chat. O idee de
scenariu inovatoare aș putea spune pentru
cinematografia romanescă.

Regizoral a fost totul punctual, bine instruit, cu

un final bun, deși m-aș fi așteptat din iluzia
creata de cei doi, să se reîndrăgostească unul de celălalt, sau să își
reamintească de ce s-au îndrăgostit în tinerețe. M-a bucurat că pianistul, nu a
mai trebuit să dea paginile partiturii, ci să fie și el aplaudat în sfârșit.

Pe partea actoricească mi-a plăcut mult interpretarea celor doi soți, am simțit
oboseala relației lor exprimând totodată multe prin privire, chiar când nu aveau
nimic de spus, și poate mai puțin cea a fiului lor – Paul Diaconescu, probabil
prin prisma faptului că este tânăr, rolul său l-am simțit ușor cântat, recitat, nu
simțit/ gândit.

Așadar, un film românesc bun, demn de vizionat.