Cum Poate Ghida Comicul de Limbaj Interpretarea Personajului Zița Din o Noapte Furtunoasă" de I. L. Caragiale

Referat la Istoria teatrului românesc pentru semestrul al II-lea, an universitar 2019 – 2020
21 mai 2020
NUMELE: Pânzaru PRENUMELE: Sașa-Sonia
Anul III Specializarea Actorie
CUM POATE GHIDA COMICUL DE LIMBAJ INTERPRETAREA PERSONAJULUI ZIȚA DIN O NOAPTE
FURTUNOASĂ DE I. L. CARAGIALE
CUM POATE GHIDA COMICUL DE LIMBAJ INTERPRETAREA

PERSONAJULUI ZIȚA DIN O NOAPTE FURTUNOASĂ DE I. L.
CARAGIALE
O noapte furtunoasă este una dintre cele mai cunoscute comedii ale dramatargului I. L.
Caragiale. Aceasta a fost publicată în anul 1879, în numerele 7 și 8 ale revistei Convorbiri
literare. Premiera sa a avut loc pe scena Teatrului Național din București, la data de 18 ianuarie
1879.
La finalul reprezentației, când autorul a ieșit la aplauze, s-au auzit huiduieli și fluierături.
În urma acestui protest, conducerea Teatrului Național a hotărât să elimine din repertoriul său
spectacolul. Acest eveniment constituie o confirmare a capacității remarcabile a operei
caragialiene de a atinge publicul și de a trezi, acolo unde este cazul, revoltă, cel mai probabil
cauzată de recunoașterea propriilor trăsături în satirizarea realizată de dramaturgul cunoscut
pentru această manieră de a atrage atenția asupra societății românești de atunci. Din păcate,
multe caracteristici ale personajelor lui Caragiale sunt încă actuale și pot fi, deloc dificil,
indentificate în jurul nostru.
Textul caragialian ne prezintă o încurcătură comică care are loc datorită neatenției unui
personaj din off, Dincă binagiul. În graba sa, atunci când a lucrat la fațada casei de pe Strada
Catilina, reședința Jupânului Titircă Inimă-Rea și a „venerabilei” Veta, a poziționat tăblița cu
numărul 6 invers, indentificându-se astfel casa ca cea de pe strada Catilina, numărul 9.
Personajele textului sunt tipice pentru Caragiale, iar, odată prinse în această încurcătură,
caracteristicile lor negative vor ieși mai puternic la iveală. Demagogi, încornorați, țațe sunt cu
toții satirizați în felul specific al dramaturgului român, textul având atât un puternic caracter
moralizator, cât și o extraordinară capacitate de a stârni râsul cititorului sau al spectatorului. „În
Noaptea furtunoasă aproape nimeni nu e preocupat de situația sa financiară, singura neliniște
existențială fiind aceea de a maimuțări un comportament cultural care să le îndreptățească în
ochii celorlalți asimilarea cu lumea bună.” 1
La fel ca în multe alte texte dramaturgice ale autorului, și aici întâlnim mai multe tipuri
de comic, cum ar fi comicul de situație, comicul de moravuri și comicul de limbaj. Acesta din
urmă este puternic evidențiat de două dintre personaje: Zița și Rică. Cel mai probabil deloc o
coincidență, cei doi sunt amorezii care stârnesc toată furtuna nopții cu pricina, sfârșind, în ciuda
tuturor aventurilor, împreună. Compatibilitatea dintre cei doi poate fi identificată, mai ales atunci
1
Cristian Stamatoiu, Etimologii populare „francoafoane” în dramaturgia românească, Artes, Iași, 2015, p. 67.
1
21 mai 2020
când se are în vedere comicul de limbaj, și la nivel lingvistic. Cele două personaje au un limbaj
extrem de bogat în greșeli, atât de exprimare, cât și de pronunție. Dacă Zița vorbește o franceză
pocită, Rică Venturiano vorbește „poetic”, în metafore pe care, cel mai probabil, nici el nu le
înțelege de fapt. Ne-am putea imagina, de dragul umorului, dialogurile viitoare ale noului cuplu.
Zița, datorită comicului de limbaj bogat pe care l-a ales Caragiale în crearea ei, este un
personaj extrem de fructuos. Unele dintre scenele cele mai ofertante în ceea ce privește comicul
de limbaj, dar, mai ales, franțuzismele ca mijloc de creare a acestuia, sunt scene în care o putem
regăsi.
Bogat și definitoriu pentru limbajul său și comicul pe care acesta îl naște este monologul
personajului feminin caragialian, în care îi relatează, cu extrem de multă implicare, surorii sale,
Veta, întâlnirea cu „pricopsitul de Țârcădău”. Aici se regăsesc toate componentele specifice
vorbirii Ziței: limbaj de mahala, exprimare incorectă în limba română și o franceză „murdară”.
Limbajul de mahala, care poate fi accentuat de către actrița în ale cărei mâini ar putea
cădea interpretarea fructoasei Zița, prin atitudinea în care alege să îmbrace personajul, este
reprezentat de cuvinte precum: „mizerabilul”, „mitocanul”. Cel mai fascinant este faptul că ceea
ce spune se află într-o foarte evidentă opoziție cu felul în care o spune. Ea este „o persoană
delicată”, dar acest lucru nu o împiedică, simțindu-se atacată de fostul său bărbat, care „s-a
înaintat la un așa afront”, jignind-o, să strige cât o țin plămânii: „Mitocane! Pastramagiule!”.
Dacă limbajul de mahala este accentuat de antiteza care se realizează în raport cu ce
exprimă Zița prin cuvintele sale, utilizarea eronată a limbii române nu are nevoie de alte
sublienieri dincolo de simpla sa existență, care este atât de pregnantă, încât nu ar putea trece
vreodată neobservată. Cel mai frecvent și cunoscut exemplu în acest sens poate fi identificat la
finalul monologului din scena a VII-a, actul I, când „dama” noastră „delicată” îl acuză pe
Țârcădău: „scosese șicul de la baston pentru ca să mă sinucidă”. Dacă facem o analiză doar
asupra acestei fraze, putem extrage cel puțin două greșeli. Prima este exprimarea, încă des
utilizată de foarte multe persoane, din păcate, „pentru ca să”, varianta corectă fiind „pentru a face
ceva”. Prepoziția „pentru” ar fi trebit urmată aici de modul infinitiv al verbului utilizat, și nu de
cel conjunctiv. Cea de-a doua eroare, mult mai cunoscută și mai evidentă, este constituită de
folosirea incorectă a verbului „a se sinucide”. Dorința personajului era de spune că
„pastramagiul” încercase să o ucidă. Ea confundă sensul verbului și, mai mult decât atât, îl
utilizează într-o formă eronată.
2
21 mai 2020
Secvența de text aleasă pentru a exemplifica comicul de limbaj al Ziței este bogată în
„franțuzisme”. De la românizatul „sanfasò”, desprins din originalul „sans façon”, până la „șicul
de la baston”, al cărui variantă corectă era „șiș”, monologul Ziței abundă în exprimări
„francoafone”. Inclusiv formula de salut pe care o utilizează ea și Țârcădău este „franțuzească”,
din cauza faptului că folosirea limbii franceze era ceva ce te propulsa în sectorul superior al
ierarhiei sociale. Nu mai conta sensul cuvintelor sau corectitudinea lor, ci faptul că ele, pur și
simplu, existau. Această ipocrizie lingvistică este foarte frumos evidențiată de redactarea greșită
a cuvântului de către autor. El face apel la o variantă românizată, „bonsoar”, variantă desprinsă
din pronunția cuvântului „bonsoir” și, cel mai probabil, variantă pe care personajele, dacă ar fi
fost nevoite să scrie cuvântul, ar fi utilizat-o, convinse de corectitudinea acțiunii lor. Din aceeași
categorie a inepțiilor verbale face parte și utilizarea cuvântului „jună”, o altă adaptare eronată a
limbii franceze („une jeune femme”), o altă murdărire printr-o românizare lipsită de logică. Un
alt exemplu în acest sens este cuvântul „depand”, desprins, în mod evident, din franțuzescul
„dépendre”. Zița vrea să îi comunice „mitocanului” că este o femeie independentă, alegând
forma mult mai apropiată, după părerea sa, de limba franceză: „de nimini nu depand”.
Menționez că am avut oportunitatea de a o interpreta pe Zița în anul al II-lea, semestrul
al II-lea, în cadrul examenului de actorie. A fost unul dintre personajele mele preferate, muncind
la el cu foarte mare drag. Mi-a oferit șansa de a exploata unele abilități actoricești pe care nu le
utilizasem până atunci. Zița în viziunea mea s-a născut la o repetiție la care nu m-aș fi așteptat să
se întâmple mare lucru. Repetam încă pentru a stabiliza textul. Era o zi de sâmbătă și eram foarte
plini de energie. Am decis să ne jucăm și să propunem în scenă tot ce ne trece prin cap. Eram în
fața dulapului meu din sala noastră de repetiții, mă schimbam în costum de mișcare, când am
văzut o bentiță înflorată printre lucrurile depozitate acolo. Mi-a atras atenția, așa că mi-am pus-o
pe cap și i-am făcut o fundă imposibil de omis. Am mai dat și peste ochelarii mei de soare, cu
forme de inimioare. Am zis că aș putea încerca să repet cu ei, dacă tot am decis că venim cu
orice fel de propuneri la repetiția respectivă. La tot acest ansamblu, am adăugat niște pantofi cu
toc, chiar destul de înalți, și o poșetă neagră. Am pășit în scenă. Toată costumația improvizată cu
puțin timp înainte a avut un efect surprinzător. Am realizat, după repetiție, discutând și cu ceilalți
colegi ai mei, că am avut foarte multă libertate. Dintr-o dată, textul, care până atunci, mai ales la
partea de monolog, reprezentase un stres, fusese rostit foarte firesc. Abia în acel moment,
eliminând prin artificiul costumului gândurile parazitare legate de text, am descoperit de fapt
comicul de limbaj al personajului la care construiam. Desigur, eu eram conștientă de acest tip de
3
21 mai 2020
comic și, mai ales, de faptul că îi este tipic Ziței, dar nu reușeam să mă bucur de el, să îl
exploatez, să îl transform în ceva organic, pentru o interpretare cât mai veridică a personajului
caragialian.
În momentul în care le-am arătat profesoarelor noastre de actorie ce s-a născut la
respectiva repetiție, au fost foarte încântate și ne-au încurajat să mergem mai departe pe linia
care s-a „desenat” aparent întâmplător. Prin urmare, am avut oportunitatea de a dezvolta
organicitatea limbajului Ziței pe care tocmai o descoperisem. Într-un prim stadiu, cel mai ușor,
mai bine spus, cel mai la îndemână, mi-a fost să exploatez componenta de mahala a limbajului
Ziței. Am mizat, lucru influențat atât de personalitatea mea, cât și de costumația descrisă mai sus,
care a rămas valabilă chiar și în varianta finală a piesei noastre, pe tonul vocii în conturarea
caracterului de mahala. Am ales, de fapt s-a consolidat organic, un ton grav al vocii, care a făcut
ca vorbirea Ziței pe care am întruchipat-o eu să fie una dură. Astfel, felul ei de a vorbi se afla în
antiteză cu ceea ce și-ar fi dorit ea să pară, iar imaginea pe care personajul încerca să o arate era
conturată într-o manieră comică de lipsa de gust a vestimentației sale. Tocurile erau sclipicioase,
cerceii de un albastru țipător, geanta era însemnată cu sigla renumitei Prada, dar într-o stare
deplorabilă, manichiura și pedichiura, la vedere, ale personajului aveau niște culori foarte ușor de
remarcat, iar machiajul era foarte departe de a fi natural, prin urmare, o adevărată întruchipare a
kitsch-ului. Această imagine a Ziței adusă în contemporaneitate era însoțită de o voce destul de
groasă, aproape deloc feminină, dar și de o exprimare incorectă, chiar în limba română, căreia i
se alăturau, imposibil de neremarcat, franțuzisme prost pronunțate sau puternic românizate.
Antiteza la nivel de imagine a fost inspirată de antiteza la nivel textual, dintre ce spune și cum
spune acest personaj feminin.
În ceea ce privește „murdărirea” limbii franceze, mărturisesc că nu mi-a fost ușor. Eu am
studiat limba franceză timp de doisprezece ani, o cunosc bine și îmi face o deosebită plăcere să o
utilizez de câte ori am ocazia. De aceasta dată, însă, m-am văzut forțată să fac ceva ce pentru
mine, actrița, părea de neiertat. Dar de dragul personajului, pe care, cu toată sinceritatea, am
ajuns să îl îndrăgesc pentru că îmi permitea să fac anumite lucruri pe care nu-mi permit să le fac
în viața mea de zi cu zi și, de altfel, nici nu îmi doresc, am pocit limba franceză cât de mult am
putut. Pentru că ea se consideră o cunoscătoare a limbii Parisului, Zița se folosește de aceasta în
vorbirea ei cu foarte multă siguranță, cu asumare. Accentuează, de dragul modei și al
aparențelor, cuvintele și expresiile utilizate, fără a realiza vreun moment că în acest fel ea își
accentuează greșelile și incultura. Nu este capabilă să conștientizeze acest lucru. Am profitat la
4
21 mai 2020
maximum de această caracteristică a Ziței, care ar putea fi numită, într-un mod foarte civilizat,
naivitate, dar care, mai degrabă, este prostie. Fiecare cuvânt sau expresie preluate din frumoasa
limbă a lui Napoleon am încercat să le „terfelesc” cât mai accentuat, cum cred eu că ar face Zița
și fiind singurul context în care eu, actrița, mi-aș fi permis acest „lux”.
La finalul examenului am avut, întreaga echipă, parte de aplauze care ne-au bucurat. Unul
dintre spectatori mi-a făcut o mărturisire care mi-a rămas în minte și pe care eu am considerat-o
un compliment: „Ai jucat o proastă veritabilă!”. Mi-a fost frică, în timpul repetițiilor, că nu voi
putea trece peste a o judeca asupru pe Zița pentru prostia de care dă dovadă. Mi-am depășit acest
blocaj relaxându-mă și încercând să înțeleg personajul mai bine. Recunosc că în acest sens m-a
ajutat extrem de mult studierea limbajului Ziței.
Comicul care se naște din întruchiparea pe scenă a emblematicului personaj feminin Zița,
din O noapte furtunoasă, este, în cea mai mare parte, datorat scrierii propriu-zise a lui Caragiale.
Încă „din foaie”, Zița este capabilă de stârnirea râsului puternic. Acest lucru se datorează, într-o
foarte mare măsură, componentei sale lingvistice, fiind o reprezentantă puternică a felului în care
se realizează comicul de limbaj la I. L Caragiale. Limbajul său de mahalagioacă și incultura
evidentă prin vorbirea greșită a limbii franceze, dar și a propriei limbi, limba română, stau la
baza personajului, dar și a satirei din piesa O noapte furtunoasă. Actrița care are oportunitatea de
a o interpreta pe Zița are deja o direcție conturată a personajului, la care, în mod clar, poate să își
aducă propria contribuție. Comicul de limbaj pe care, prin existența Ziței, Caragiale îl pune la
dispoziția interpretei este foarte bine întărit de antiteza care o desfinește pe „dama” din mahala și
care se stabilește între ce spune și cum spune, dar și între ce spune și cum arată, prin urmare,
între formă și fond.
Să interpretez Zița a constituit o oportunitate de a lucra, dincolo de nivelul teoretic, cu
ceea ce noi numeam „limba lui Caragiale”, limbajul specific pe care el l-a conturat în operele
sale dramatice. Una dintre caracteristicile acestui limbaj este comicul, născut în cea mai mare
parte din erorile lingvistice pe care le fac personajele. Prin urmare, comicul de limbaj este o
componentă foarte importantă a lumii pe care o conturează Caragiale și, totodată, acesta îi poate
da actorului o direcție foarte clară și eficientă de interpretare. Așa se întâmplă și în cazul Ziței,
iar prin experiența descrisă am înțeles mult mai bine ce înseamnă de fapt Caragiale, cum arată și
ce semnifică lumea în care „trăiesc” personajele lui, iar la această înțelegere mai profundă a
contribuit din plin studierea comicului de limbaj care stă la baza textelor sale.
5
21 mai 2020
6
21 mai 2020
BIBLIOGRAFIE
1. Stamatoiu, Cristian, Etimologii populare „francoafone” în dramaturgia românească,
Artes, Iași, 2015
2. Caragiale, Ion Luca, Teatru, Erc Press, București, 2009

Cum Poate Ghida Comicul de Limbaj Interpretarea Personajului Zița Din o Noapte Furtunoasă" de I. L. Caragiale

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cum Poate Ghida Comicul de Limbaj Interpretarea Personajului Zița Din o Noapte Furtunoasă" de I. L. Caragiale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Referat la Istoria teatrului românesc pentru semestrul al II-lea, an universitar 2019 – 2020

CUM POATE GHIDA COMICUL DE LIMBAJ INTERPRETAREA

S-ar putea să vă placă și