Prezentare generala idk ; ))

Tudor Muşatescu s-a născut în Câmpulung Muscel într-o familie de intelectuali la 23 februarie
1903. A urmat şcoala primară în oraşul natal, iar liceul parţial la Iaşi şi Bucureşti. Debutul său
literar a avut loc când era încă elev la şcoala primară în revista Ghiocelul, pe care o edita singur,
cu piesele Povestea violetelor şi Ardealul. După ce a obţinut diplomele în drept şi litere în 1924,
nu a urmat o carieră în aceste domenii, ci s-a dedicat publicisticii şi teatrului, după o scurtă
carieră didactică şi juridică. A început să colaboreze frecvent cu Rampa şi a scos publicaţia
Săptămâna muncii intelectuale împreună cu Camil Petrescu. Colaborările sale au fost înregistrate
de Eugen Lovinescu în Universul literar, Adevărul literar şi artistic, Tara de jos, Sburătorul,
Sinteza, precum şi în Revista copiilor şi a tinerimii, România, Scena, Cetatea literară (ultimele
apărând la Iaşi).
În 1925, a publicat primul volum, Destrămare, iar în 1926, Evadări şi Vitrinele toamnei, o
culegere de versuri care i-a adus notorietate cu strofele sale paseiste despre parfumul provinciei.
Volumul de schiţe Nudul lui Gogu datează din 1928 şi conţine umor acid. Ale vieţii valuri, o
colecţie de schiţe, a fost publicată în 1929 şi reeditată în 1969. Romanul său prolix, Mica
publicitate, a fost publicat în 1935, iar monoloagele sale adaptate Doresc ca micile mele
rîndulețe au fost publicate în 1944, finalizându-şi opera în proză şi în versuri cu Fiecare cu
părerea lui (1970), maxime şi cugetări în stil propriu, savuros. În 1944, culegerea sa de schiţe şi
piese scurte intitulată Teatru la domiciliu aşează în perspectivă dramatică inventarul casnic,
dîndu-i efecte cu subînţeles în plan uman.
Debutul său în teatru a avut loc cu piesele scrise în şcoală, dar primul succes real a fost piesa
Sosesc deseară (1932), urmată de Titanic Vals, care i-a deschis drumul în lumea teatrului. A
creat o coloană impresionantă de piese, abordând atât comedia cât și tragicomedia şi drama,
printre care se numara piesele Licurici (1935), Visul unei nopti de iarna (1937), Intamplari din
capitala (1940), Tara fericirii (1945), Madona (1947) si al optulea sinod (1953), care abordeaza
subiecte precum iubirea, razboiul, coruptia, religia si politica. In plus, Musatescu a creat si
personaje memorabile precum Mitica Popescu din Sosesc Deseara sau Nea Costache din Titanic
Vals. Opera sa in teatru a fost foarte apreciata si a adus contributii semnificative la dezvoltarea si
diversificarea genului dramatic romanesc.
Procedee comice ale operei
Prezența umoristului este aproape generală în opera
dramatică a lui Tudor Mușatescu, în pofida orientării ei, în-
tr-o anumită perioadă, către drama psihologică și socială.
Natura comicului său îşi are sursa la Caragiale; aplicarea
procedeelor comice de limbaj, a comicului onomastic, a
surprizei comice, a parantezelor denotă un spirit inven-
tiv ce poartă o amprentă originală, menită, la rîndu-i, să
facă şcoală. Contrastul comic este accentuat pînă la limi-
ta realității admise marcînd disproporțiile față de logică
şi bunul simț. Motivarea rațională se supune rațiunii co-
micului conform principiului după care nu există nici un
motiv de rîs în lume, dacă se încearcă explicarea unei
situaţii". 5 Absurdul, contrastul între deficiență și realita-
te se propagă în ordine comică păstrînd totuşi esenţa tra-
gică a cauzelor. Ironia dramaturgului ținteşte ridicolul în
forma sa cea mai caracteristică: mimînd, din nimic, im-
portanţa. Personajele afectează stări sau nivele de spiri-
tualitate pe care nu le posedă. Unele coboară, prin afec-
tare, sub nivelul lor real; de pildă Spirache din Titanic
Vals, ascunde o forţă morală şi organizatorică de nebănuit,
el trăind însă, la vedere, supunerea umilitoare. Farsa îm-
pinsă pînă la absurd (ca în A murit Bubi) este concreti-
zarea altei metode comice a dramaturgului: ridiculizarea
încercării de a înfrumuseța moral ceea ce este fundamen-
tal lipsit de orice urmă de moralitate. Vom găsi, ca şi la
Caragiale, încrîncenarea unei lumi de o ferocitate totală,
dar care apare la nivelul de receptare al satirei în ținuta
ei jalnică, rizibilă. Mecanismul farsei aminteşte de Labiche şi de Feydeau, dar se distanţează
substanțial de ei
prin scop 6.
Instrumentarul se aseamănă, cum am spus, prin minu-
țiozitatea descoperirii grotescului şi prin evidenţierea unei
spiritualități derizorii, ca şi la Caragiale, lumea eroilor lui
Mușatescu fiind, cu unele excepții, o lume a impostorilor.
Dacă într-un sens general personajele caragialești au o
logică a lor, căreia îi rămîn consecvente, la personajele
lui Tudor Mușatescu întîlnim fluctuația de comportament
şi o instabilitate a ideilor. Permeabili la tot ce se colpor-
tează și se „poartă", năuciți de viteza de circulație a in-
formațiilor și a ambițiilor, ei clachează, dar nu înainte de
a-şi consuma ridicolul.
Frecvent, apar procedeele de limbaj. Deformarea cu-
vintelor are un sens generalizant de infirmare a unei ca-
tegorii sociale. O persoană cu funcție didactică, pedagoga
Cosîmbăceanu, exclamă, doct, în fața a ceea ce i se pare
ei a fi o imoralitate: ,,Sodoma și Govora !" (Profesorul
de franceză). Alții forțează neologismele, dar e vorba, mai
ales, de personaje cu o identitate intelectuală precizată ca
aparţinînd unei categorii modeste. Tudor Mușatescu are
o voluptate specială în a utiliza funcția comică a cuvîntu-
lui în replică. Foarte des replicile absorb cugetări mali-
țioase din faimoasa rubrică ,,10" a Contemporanului pen-
tru care a strîns şi lăsat posterității încă multe strălucite
exemple de concentrare umoristică a observațiilor sale
asupra vieții. ,,Femeia e ca gramatica; are mai multe
viitoruri" afirmă un mucalit. Răspunsul e în acelaşi
stil: ,,Nu mai fi şi tu așa de substantiv" (Madoma).
Dramaturgul îmbogățește vocabularul dînd valente co-
mice unor formațiuni noi. Aminteşte, în acest sens, de
gustatele traduceri din Plaut cărora Eliodor Constanti-
nescu le dădea un farmec absolut neaoş. Barbu Lăzăreanu
avea să-i consacre tîlmăcitorului un studiu special consi-
derînd născocirea cuvintelor noi ca lărgind posibilitățile
de a stabili echivalente unor nuanțe subtile ale aceluiaşi
cuvînt matcă. El nota, spre pildă, variantele cuvântului
„bătaie" prin ,,boerire" (boierii nu umblau pe jos, iar în
bătaie victima nu atingea pămîntul cu picioarele), ,,căptu-
şire", ,,scărpineală", ,,a lustrui spatele", ,,a da o altă față"
etc.
Digresiunea a fost necesară pentru a arăta că pro-
cedeul lui Tudor Mușatescu derivă de aici atunci cînd
exersează pe temeiul cuvîntului dîndu-i o anumită plas-
ticitate. ,,A şerlockholmi" a cerceta minuțios, cu spirit
detectiv, devine o operațiune derivată cînd cineva a fost
,,şerlockholmit", adică spionat :
DANY: Află că în acest moment domnişoara Zuc a
şi început să se costumeze la Héllènne acasă de unde dom-
nul Ludovic al XIV-lea va veni s-o ia cu caleasca de
piaţă.
MADONA: De unde ştii tu?
DANNY: Am şerlockholmit-o!
(Madona act. II)
În atmosfera școlărească din Profesorul de franceză
născocirea cuvintelor e în vogă: ,,Pitivax !" indică
treapta de jos a celei mai minore aluzii, iar ,,fantasgoma-
gic !" superlativul absolut al unei impresii. „Ce program,
tu! Esbulifantasgomagic !" (Profesorul de franceză act. I).
Oafă" este prescurtarea lui garoafă, firește o garoafă ne-
terminată, în sens metaforic. (Tara fericirii, actul II).
Exemplele s-ar putea prelungi, dar acesta nu este unicul
procedeu de limbaj al dramaturgului. Efectul comic se ba-
zează, adesea, pe alăturarea a ceea ce este sau pare ne-
comunicabil. Asemenea efecte găsim și la Caragiale în
succesiuni de adjective ce dau o notă de mimare ironică
falsului patriotism, excesului și imoralității sau marchea-
ză haosul absurd al mecanismelor sociale comparîndu-le cu
haosul obiectelor şi petrecerilor de ,,la moși". Tudor Mu-
șatescu face alăturări bruște de cîte două sau trei cuvinte
obținînd acelaşi efect al ridicolului, mai ales cînd e vorba
de afectarea culturală". Un monstru de ,,intelectualitate"
este Olga, fată în casă la o familie de bogătaşi (Licuricii):
Fiecare pe lume are un destin şi o fatalitate. Restul nu
e decît soartă... Nu ştiu cum să mă exprim mai vizual...
V-aş ruga să-mi compuneți un autograf de mina dumnea-
voastră, dar știți aşa... unul mai clasic. Scrieți-mi aşa:
Domnişoarei Olga... Restul e pseudonim... (Actul I). Ast-
fel de ,,subtilități" au şi cei din lumea bună"; Miza îşi
descarcă nervii asupra soţului într-un discurs cu rapeluri
,,literare": Stamatescule, nu fi cinic, că sînt în stare de
crimă. Cu cine m-ai înşelat ? Tu... tu... dumneata, ăsta care
stai în fața mea ca o mironosită... Nu vezi că tot îți mare
la stilul acestor contribuții, la comicul de limbaj pe care
e somn şi-acum? Boccacio! (Escu, actul I). Referindu-ne
îl regăsim, frecvent, și în proza scurtă umorisică, notăm
că ceea ce s-a numit cu un termen general ,muşatism" nu
a fost niciodată calamburul ieftin ci s-a însoţit de obser-
vația muşcătoare. 9
Situațiile comice extreme sînt, de obicei, provocate de
un eveniment ce scoate din rutină și monotonie existenţe
şterse. Acumulările comice sînt, mai întotdeauna, enorme,
polarizîndu-se între efectul maxim și motivul minor al
declanşării acestei acumulări, alteori, între un pretext de
o importanţă majoră și o consecință minimă sub raport
strict uman. Observația, formulată de cîțiva cercetători,
privind contrastul cauză-efect, se aplică, aici, în mod va-
riabil, lanțul acțiunilor oprindu-se doar atunci cînd un
echilibru este, cît de cît, restabilit. Moştenirea din Titanic
Vals, lozul cîştigător din Trenurile mele, alegerile şi cam-
pania electorală din Escu sînt impulsuri care declanşează
avalanşa. Vom recunoaşte în teatrul lui Tudor Mușa-
tescu o multitudine de procedee comice. Printre ele reto-
rismul personajelor vizate de satiră, retorism situat între
mediocritate absolută şi grandilocvență, repetițiile verba-
le, ca şi delirul verbal, apoi ,,anticlimaxul" (în Al optulea
păcat modalitatea tragică a finalului contrazice linia co-
mică a restului) ca şi răsturnările care tind să corecteze
caracterul aberant al lumii înconjurătoare, procedeu ilus-
trat, printre alții, de Spirache (Titanic Vals) umilul-dur,
în stare, sub tortura zilnică a disprețului familiei, să te-
se, în tăcere, mantia demnității și să ,,organizeze" planuri
meticuloase privind repartiţia moștenirii. Un alter-ego al
personajului compus din înălțări interioare și din perver-
sități calculate, înnobilate de scop, se conturează clar sub
ochii cititorului atent. Interpretii personajului au mizat,
în general, pe singura față a lui Spirache, accentuind co-
micul de contrast, supunerea la delirul verbal, moliciunea
de comportament, uneori ignoranța și doar bunătatea de
înger nepervertit a micului slujbaş. Întrospecția de „din-
colo" de aparente s-a bizuit doar pe efect și ar fi, poate,
fascinant pentru un interpret, stăpînit de pasiunea căută-
rii profunde în identitatea personajelor pe care le întru-
chipează pe scenă, să divulge cea de a doua personalitate
a lui Spirache, unul din tipurile cele mai izbutite ale co-
mediei interbelice.
Alături de schimbarea identității pe care nu o întîl-
nim la Tudor Mușatescu decît în forma dedublării com-
portamentului (Balint din Al optulea păcat, Manole din
Trenurile mele, Spirache etc.), acumularea comică este unul
din procedeele cele mai frecvente. Tot în Titanic Vals sce-
na pălăriei 10 este un exemplu clasic al schemei ,,bulgăre-
lui rostogolit" 11, intensitatea comică pe un fundal tragic
sporind pînă la anularea neaşteptată a situației de la
care s-a pornit, rezultatul, prin efect, fiind revelația com-
pletă a condiției de nefericire morală la care e supus Spi-
rache Necşulescu.
Tudor Mușatescu introduce, cu o subliniată propen-
siune spre comic, pretextul consacrat al soacrei dîndu-i
un relief caracterologic incomparabil. Chiriachița (Titanic
Vals) este, după majoritatea comentatorilor pieselor lui
Tudor Mușatescu, cel mai izbutit personaj feminin din
teatrul epocii. Observația e făcută şi de Eugen Lovinescu
iar, recent, a fost reluată de Ov. S. Crohmălniceanu 12 şi
N. Barbu 13. Motivul acesta satiric este de o vechime ce
se pierde în negura timpului şi a stîrnit, nu o dată, intere-
sul cercetătorilor. În 1892, Revista nouă, ce apărea sub
conducerea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, publică chiar
sub titlul Socrita un mic ,,tratat umoristic". O incursiune
în temă face B. Lăzăreanu 14 intitulînd O prejudecată stu-
diul cu privire la proveniența acestui motiv obsesiv în
cronici rimate, schite, scenete umortistice şi, mai ales, în
epigrame. El porneşte de la anecdota de largă circulație
Apoi, boie-
în epocă: Cu ce-ați acrit voi ciorba asta?
rule, cum îi şi gustul muşteriului: cu bors, cu zamă de curechi si lamaie
Să-ți spun eu cu ce-ați acrit-o:
cu gura soacră-mi. Pe ultimele cuvinte ale acestui dialog
intră în local o femeie între două vîrste, de toată frumu-
seţea, distinsă și prevenitoare căruia, cel cu replica atît
de acidă, îi sărută mîna respectuos. Doamna era chiar
soacra dumisale. Barbu Lăzăreanu mai aminteşte catrenul
cu iz macabru: Soacra lui e o comoară / O cunosc şi eu de-aproape / Şi ca pe orice comoară / Ar
dori ca s-o în-
groape... În plan general, Socrita rămîne un motiv comic
exploatat adesea de către comediografi. La Tudor Mușa-
tescu tema este prezentă în cele mai semnificative scrieri
chiar dacă nu este preluată direct, ci numai ca arhetip...
Adelaida din Sosesc deseară este tot o soacră prin seve-
ritatea cenzurii pe care o aplică în familie. La fel şi Miza
(Escu) pătrunsă de spiritul cazon, intolerant, cu care îşi
terorizează soțul, general de carieră; de socrită suferă,
evident, şi Eleonora, soția blajinului ceferist din Trenurile
mele. Chestiune de temperament şi de autoritate, fenome-
nul este comic prin substanța personajului care şi-a luat
sarcina să vegheze cu străşnicie la mersul treburilor fa-
miliale... Altfel spus, personajul intră în schema comică
tradițională a comportamentului automat (du mécanique
plaqué sur du vivant), conduita ei fiind, îndeobşte, ace-
eaşi, compunîndu-se din şiruri de repetiții verbale, din
citarea obsesivă a ,,codului" impus familiei, păstrînd, cu
încăpățînare, atmosfera ridicolă.
Indicațiile pe care le dă pentru fiecare personaj în
parte, îl înfăţişează pe dramaturg ca pe un portretist amă-
nunțit; el își elaborează acțiunea dramatică în strînsă co-
roborare cu fizionomia și biografia eroilor. Procedeul e
caragialean, se înţelege, dar uneori indicațiile au, ele în-
sele, o valoare literară şi documentară intrinsecă. În Al
optulea păcat, indicațiile propun, de la început, o incur-
siune moral-biografică: Bartolomeu Zălaru este așa
aşa cum sînt toți cei care au făcut din presă tarabă şi din
talent, negustorie. Fizicul arogant şi cinic ca şi moralul...
Ştefan Balint fizic distins care trădează o educaţie în-
grijită. Complet opus din acest punct de vedere lui Zălaru
care şi-a făcut din mîrlînie blazon şi din lipsa de educație
o aristocrație. Are în atitudine ceva din liniştea apelor în
care zac bulboane. Educaţia timpurie, de mic, se cunoaște
în fiinţa sa întreagă. A lui Zălaru, tardivă, s-a localizat
numai în bucile obrajilor şi în exuberanta picioarelor de
monument. Caracterizarea lui Emanuel Em. Pecrețeanu
este chiar un fragment de proză: om de mare cultură de
specialitate şi dacă nu a ajuns profesor universitar", fap-
tul se datorează numai modestiei lui profesionale şi încă-
păţănării de a nu fi vrut să facă politică. Lucrează la o
masivă „Istorie universală" şi, netrăind decit între şcoală
şi familie, s-a ,,profesorizat"
ca să zicem așa din
toate punctele de vedere. E imbrăcat desuet, fără exagera-
tie însă. E modest ca şi îmbrăcămintea lui, leal, cinstit şi
de o timiditate care, pentru neinformat, poate trece chiar
drept laşitate. Aceasta, însă numai în raporturile lui fami-
liale. La şcoală e sever, fără să fie zbir". Este supranu-
mit de elevi ,,24 ianuarie" (Tara fericirii). Din unghi sa-
tiric portretul are linii caricaturale: Laganda pare turtit
sub avalanşa argumentelor ce pînă acum i-au fost
servite; turtit, dar nu convins. Laganda e tipul ,,capsis-
tului din generația de aur a acestei cafenele. Imbrăcat
după ultimul jurnal de sfîrşitul veacului al XIX-lea (pan-
taloni pepit, haină de alpaga neagră, jiletcă şi ghete albe),
cu ultimele fire de păr cănit întinse, cosmetic, peste
chelie pentru realizarea unei problematice cărări - poar-
tă la butonieră vestigiile unei rozete a ,,Coroanei Româ-
niei", şi la cravată -o impunătoare perlă falsă. Monoclul
îi atîrnă, pe piept, prins de clasicul fir negru (Escu).
Parantezele indică, de obicei, precizia unor direcții sa-
tirice ale acțiunii. Decebal îl ține din scurt pe Laganda
pe tonul omului călare pe situație și, decis să scurteze o
discuție mai de mult începută, îl contemplă, o clipă, cu
ochi de geambaş în exercițiul funcțiunii... Laganda e con-
cesiv şi hotărît dinainte să nu se lase convins (Escu). E
doar un exemplu al certitudini cu care dramaturgul stă-
pîneşte liniile de fonţă ale acțiunii pieselor sale. Această
calitate le dă o vitalitate deosebită, jocul scenic fiind, de
fapt, conținut în text, în indicații adesea foarte precise,
realizînd starea concretă de spectacol ce aşteaptă doar re-
prezentația. În seria de piese scurte a teatrului la domi-
ciliu paranteza are rolul cel mai important punînd în con-
flict personajele" ca în Spiritism - dramă ocultă în trei
şedinţe, unde indicațiile joacă" ele însele chiar indepen-
dent de text :
EA: (distrată, împinge paharul)
CELALALT: (urmăreşte literele, în faţa cărora se
opreşte paharul)
PAHARUL: (se opreşte)
EA: (pune paharul în mişcare)
PAHARUL: (se opreşte)
EA: (împurpurată de emoție, împinge paharul repede)
PAHARUL: (se opreşte)
CELALALT: (impinge paharul)
EA: (repetă jocul cu paharul)
CELALALT: (ia mina de pe pahar şi o priveşte, cald
şi adinc, în ochi... li prinde mîna):
EA: (lăsîndu-şi mîna mîngăiată... privindu-l în ochi)
CELALALT: (o ia în brațe cu putere şi cu patimă în-
cepe să o sărute)
holstroins
PAHARUL: (începe să alerge singur, ca nebunul, pe
masă, Cortina cade repede).
Drumul spre capodopera

Debutul, remarcabil, în teatru al lui Tudor Mușatescu 1-a constituit comedia satirică Sosesc
deseară care anunţă triumful, doar opt luni mai tîrziu, cu Titanic Vals. Severul comitet de lectură
al Teatrului Național în completul căruia se aflau: poetul Octavian Goga, actorul şi dramaturgul
George Ciprian, gazetarul Scarlat Froda, profesorul Ion Petrovici, scriitorul George Murnu,
lingvistul Simion Mîndrescu și directorul Teatrului Național, Al. Mavrodin, aviza textul
prezentat de autor (la scurt timp după ce citise Familia Ionescu) cu mențiunea că acesta se află
într-un vădit progres față de Panțarola, comedie lansată la Teatrul Național din Cernăuți în 1931.
La 21 aprilie 1932, piesa este reprezentată; succesul nu corespunde aşteptărilor comitetului de
lectură repetind dezamăgirea lui Eugen Lovinescu care era convins, fără rezerve, că Panțarola va
cuceri publicul prin comicul ei limbaj. În realitate Sosesc deseară avea doar să-și amine succesul,
umbrit, în acelaşi an, de Titanic Vals. Sîntem, e drept, la prologul carierei lui Tudor Mușatescu.
Tipologia este facilă, în schimb, originalitatea comicului se impune categoric. Hazul este
dominant fără ca situațiile să fie de- viate într-o direcție anumită conform unui calcul al
autorului. Persiflată este provincia tipică, derizorie, absurd în insistența ei de a părea altceva
decît este. Or, într-o astfel de ambianță, rentierul Olimpiu nu are nimic fals sau exagerat în
ambițiile sale. Ridicolul rezidă în since- ritatea lui şi a altora piu încearcă un soi de
nonconformism întemeind ligi de față de mediu. În fond, Olim- luptă împotriva a ceea ce este de
bon ton" : fumatul, jocul de cărți, alcoolul, propunînd o austeritate provincial infinit mai
cumplită, desigur, decît toate aceste vicii luate la un loc. Dar convingerile nu joacă nici un rol în
paşnica megalomanie a rentierului: a fi ,preşedinte de ligă" este, în viziunea lui, suprema
împlinire a personalității si cea mai de seamă contribuţie pe care o poate aduce prosperității
tîrgului. Extrasă din recuzita comediei de bulevard, intriga se sprijină pe confuzia unui personaj
nevăzut, Lolotte, care a expediat crucișş scrisorile adresate către doi amanţi. Puiu, fiul rătăcit al
lui Olimpiu, în studenție la Paris și pus pe tocat averea familiei, primește scrisoarea nefastă
descoperind, astfel, ipocrizia iubitei de dragul căreia a venit pînă acasă pentru a face rost de bani.
Întîmplarea ii prinde bine pentru că se eliberează de o tiranică tutelă şi cîştigă inima verişoarei
Anișoara. Olimpiu regăseşte, și el, fericirea aproape pierdută întorcîndu-se, senin, la numeroasele
sale funcții onorifice. Percutant este, în text, umorul caracteristic al autorului conferind scrierii o
viva-citate strălucitoare. Dramaturgul utilizează paleta culorilor satirice dînd viață și cîte unui
crîmpei al tabloului social pe care îl compune. Un exemplu este insignifiantul factor poştal
aducător de ,,telegrame urgente". Un text destinat să ajungă la timp oportun ,,Sînt Curtici. Sosesc
deseară" parvine la destinație, conform ,,operativităţii" personificate de factor, exact după
evenimentul anunțat. Un amănunt comic ridicat cote mai ample pe parcursul piesei în care se
mişcă oameni înzestrați cu harul bunăvoinţei şi al ridicolului. Un exemplar caracteristic este
Adelaida, domnişoară
bătrînă, deloc acrită, înzestrată cu un optimism contagios
şi avînd, evident marcată, malformația autorității supreme.
Este
- cum am mai spus
embrionul, dezvoltat, al vii-
-
toarei Chiriachite, soacra ,,forte" a lui Spirache Necşulescu,
personajul central din Titanic Vals. Ridicolul ei pleacă
de la optimismul solid, de sorginte juvenilă, pe care îl
afirmă bătăios în ciuda tuturor piedicilor. Spațiul ei de
mişcare este acelaşi: cîndva, la pensionul piteşștean, pe
străzi sau în casă acum; ar putea fi oriunde pentru că
trăieşte realitatea în mod exclusiv din propriul punct de vedere şi numai în lumina evenimentelor
care îi trec, în-
tr-un fel, prin viața personală. Iat-o istorisind peripeţiile
care au silit-o să-și părăsească locuința pentru o vizită
prelungită la vărul Olimpiu :
ADELAIDA:... Acum vreo două săptămîni, a apărut
în jurnal că maiorul, chiriaşul meu, a fost scos la pensie,
pe ziua de 1 mai, pentru limită de vîrstă.
Basuza
ANIŞOARA: Și ?
ADELAIDA: Şi cînd am văzut eu una ca asta, l-am
dat imediat afară din casă. Înțelegi tu, că nu mai puteam
să țin la mine un hodorog scos la pensie pe 1 mai, în to-
iul primăverii cînd toată natura înverzeşte.
isagt
ANIŞOARA: (amuzantă): Foarte bine ai făcut, tanti.
ADELAIDA: Te cred. Şi acum să vezi cum se combină
lucrurile. Imediat ce s-a mutat rabla de la mine, am pus
bilet de închiriat. N-am găsit decît un singur amator,
tată de copii. Că parcă e un făcut: toți chiriaşii au copii.
Şi ăsta a vrut să ia decît casa întreagă, cu odaia mea
cu tot. Ce era să fac? I-am închiriat casa toată pe un an
de zile. (Cu un surîs) Acum pricepi tu de ce am venit eu
la voi, așa, pe nepusă masă. N-aveam încotro. Nu mai
aveam unde să stau la Piteşti. Și ca să plătesc chiria la
alţii, eu, care sînt proprietară, nu face! E chestie de amor
propriu.
ANIŞOARA (zăpăcită): Prin urmare, ai de gind să
stai la noi un an de zile ?
ADELAIDA (oftează): Eh! Nu se știe dacă stau
un an!
ANIŞOARA: De ce, tanti ?
ADELAIDA (dezolată): Contractul ăluia e cu drept de
prelungire, aşa că se poate întîmpla să mă ție și doi ani
la voi.
(Actul I)
Spiritul de frondă se exprimă împotriva modului de
viață care nu corespunde cu felul ei de a privi lucrurile.
Nu încap, în această viață milităroasă, nici o nuanţă, nici
o cedare, predispoziția tiranică atribuindu-i principii și
reguli de fier. Restricțiile alimentare introduse de gazdă,
au efectul unui chibrit aprins într-un butoi cu pulbere :
ADELAIDA: Eh, acuma o cafeluţă turcească ar face
minuni de vitejie.
ANIŞOARA: Nu se bea cafea turcească la noi.
ADELAIDA: Nu cumva ați făcut şi vreo ligă contra
turcilor? (se ridică) Ai fost tu mămăligă, draga lui tanti,
d-aia a făcut el atîtea ligi de cînd a rămas văduv. Dacă
eram eu în locul tău, să nu-mi zici mie,,tanti" dacă mu i
le desființam pe toate într-o săptămînă.
(Actul I)
Cu sarcasm este descrisă răsturnarea produsă de pre-
supusa trădare a comitetelor celor cîteva ligi de luptă
anti"... Sfătuit de Sache, febrilul agent de legătură în
toată această suită de întîmplări, preşedintele trece în
tabăra duşmană pentru a lua ,,apa de la moara trădă-
torilor". Cu alte cuvinte şterge din programul său de
luptă, particula ,,anti" punîndu-se pe fumat şi băut. Cu
acelaşi entuziasm, bineînțeles. Dintr-o succesiune gradată
a momentelor comice se compune episodul pregătirii con-
tra-loviturii lui Olimpiu. ,,Bulgărele" care cumulează
treptat fragmentele de haz devine tot mai voluminos pînă
la spulberarea lui în neant. Activitatea este impulsionată
de aceeași Adelaida gata să ia parte la orice i-ar putea
solicita competența. Autorul, urmînd modul de funcțio-
nare al mecanismului pe care îl mînuiește, organizează
scene cu valoare de sine stătătoare prin satira în tonuri
tari evocînd cîte ceva din comicul ,,teatrului la domiciliu"
în care fiecare detaliu pasiv intră în acțiune cu statut de
personaj. Aici, imaginația nestăvilită a Adelaidei dă pro-
porții intențiilor ce țin de o pură startegie de moment a
lui Olimpiu. Verva ei organizatorică atinge adevărate
culmi de virtuozitate;
ADELAIDA: ...Du-te imediat la cămară și adă tot ce
găseşti ca lucru de mîncare, tot ce lai. Trimite apoi la colț
să ia trei sticle de vin, alb, bun, şi una de vin negru,
înfundat.
OLIMPIU: Negru la ce mai trebuie dacă luăm d-al alb?
şi nu mă mai enerva cu atîtea întrebări. Nu vezi că-mi
ADELAIDA: Ca să pătăm fața de masă, domnule...
crapă inima de treabă?
ADELAIDA (trecind spre iatacul lui Olimpiu): Păcat
de fața asta de masă, că e de olandă şi trebuie s-o pătez
cu vin...
OLIMPIU: Da' ce faci cu atitea pahare, verişoară?
ADELAIDA: Patru le spargem, şi din două bem...
OLIMPIU: Am adus și sticle goale (le miroase). In asta
a fost creolină, asta e de gaz... asta e pentru analize...
ADELAIDA: Nu e nimic, pune-le acolo, că tot nu bem
din ele... (Olimpiu intră în iatac, şi după puțin se întoarce
iarăşi în scenă, cu un mănunchi de trandafiri. Intră şi
Adelaida din odaia ei, cu un fel de castron in mînă). N-ai
un vas de flori în toată casa asta. Dă-i încoace, să-i pui
aici în castronul de sfeştanie... Sticlele goale bagă-le sub
masă... Nu aşa... culcate, domle, în dezordine...
OLIMPIU: Păcat de bunătate de pahar... De ce le
spargi, verişoară?
ADELAIDA: Ca să creez atmosferă...
OLIMPIU: O să ne taie deştele în cioburi, o să vezi...
ADELAIDA: Ce știi tu? (oftează şi dă ochii peste
cap). La chefurile adevărate se mănîncă şi sticlă pisată.
(Actul II)
e
Că totul se încheie cu bine şi mai ales cu fericirea a
doi îndrăgostiți, iar deciziile sînt luate de toată lumea ,,în
extremis", ca în orice farsă cumsecade de bulevard
mai puțin important. Interesează în această comedie, mai
ales, tipologia. Ca în cele mai reușite dintre scrierile sale,
Tudor Mușatescu secționează caracterele sub platoşa care
ascunde ridicolul. Este mai mult decît o opțiune; e o
adevărată pasiune de a demonstra ridicolul patimilor și
pornirilor caracteristice provinciei. De un desăvîrşit ridicol
este, evident, Olimpiu, cu vocațiile sale prezindențiale.
La fel Adelaida ca și Sache, alergător de cursă lungă, dar
impiedicat la fiecare obstacol. De asemeni ridicol este
Puiu, înşelat în ceea ce credea el că are mai irezistibil:
farmecul masculin. Şi nepoata Anișoara, pîndind de după perdeaua propriei condiții, firimiturile
de la ospățul sen-
timental eşuat, este tot o ființă, în esenţă, ridicolă, dacă
ridicolul este sinonim cu ignorarea demnității proprii.
Prin tipologia ei neiertătoare, pe care am putea-o numi
de o cruzime rece dacă nu ar fi înseninată de hazul bogat,
Sosesc deseară... sosește mereu și va mai sosi încă în
arhiva umană a societății româneşti din primele două de-
cenii ale acestui veac, un
sreipan
În ,,Universul literar" din 25 martie 1928 (an XLIV
nr. 13) scriitorul publică schița Pălăria în care recunoaștem
nu numai personajele comediei Titanic Vals, dar şi situaţia
cea mai de efect a piesei... Cu Titanic Vals Tudor Mușa-
tescu dădea cel mai bun răspuns nemulțumirii lui Eugen
Lovinescu care, comentîndu-i opera și oprindu-se, mai
ales, la volumul de versuri Vitrinele toamnei, teatrul
acestui fiind încă în fașă, nota că de la umorul domnului
Tudor Mușatescu nu ne aşteptăm numai la spirituale
schițe, catrene, cronici rimate sau în proză, risipite prin
ziare, ci la construcții mai organice 16. Titanic Vals re-
unește încă de la începutul existenței ei scenice, cele două
criterii care dau vitalitate operei dramatice: condiția lite-
rară și succesul. Cît privește acesta din urmă, piesa s-a
instalat ca una din cele mai cunoscute şși mai apreciate
scrieri pentru teatru fiind jucată, pînă astăzi, în mii de
reprezentații în toată țara și în alte douăsprezece ţări în
care a fost tradusă şi pusă în scenă. Numai în primul ei
an de viață (1932-1933) s-a jucat la Teatrul Național de
o sută de ori. 17 Ca literatură dramatică ea se înscrie în
rîndul capodoperelor comediei originale, marcînd, de la
Caragiale încoace, prima satiră de moravuri de o adîncă
pătrundere în miezul fenomenelor sociale și de o vastă
tipologie caracteristică societății româneşti interbelice. De
altfel, arta lui Tudor Mușatescu descinde, în acest caz,
direct din cea a autorului Scrisori pierdute, fapt observat
şi de istoria literară scrisă mai recent, 18
Cadrul e provincial, iar reacțiile personajelor au, cu
o singură excepție, numitorul comun al sărăciei spiri-
tuale. Excepția e eroul principal, Spirache Necşulescu,
subiect de exegeză, descifrîndu-i-se, din perspectiva
timpului nostru, noi mobiluri psihologice. El e caracterizat de o anume complexitate care se
divulgă treptat. Pri-
ma calitate a lui Spirache este consevenţa faţă de sine.
În fondul lui, modestul tată de familie este un „rezistent"
dotat cu tărie de caracter şi, pe deasupra, cu o abilitate
surprinzătoare mimînd excelent rolul ,,ginerelui supus".
Inteligența lui Spirache nu se ridică pînă la o apreciere
politică de ansamblu astfel încît manevra lui finală prin
care evită alegerea ca deputat, nu poate fi privită decît
ca un gest de comoditate. Micul funcționar are o viziune
proprie, îndelung verificată, asupra vieții pe care o im-
parte riguros în părți bune şi părţi reale efortul de a
echilibra extremitățile constituind rațiunea sa superioară.
El nu joacă moliciunea prin care a devenit eternul cal
de bătaie al familiei; aceasta este condiția lui normală,
investind, în fiecare gest, un calcul izvorît dintr-o atentă
observare a naturii umane.
Dacă am inventaria succesele virtuale ale lui Spirache
vom constata că aparența de om lipsit de voință este
într-adevăr calculată; el determină modificarea situa-
ției în familie a fiicei Gena și a nepotului, îşi manevrează
cu dibăcie ginerii şi decide ferm în chestiunea carierei
sale politice.
6-Așadar, prin Spirache avem în dramaturgie un tip de
o structură specială, îmbinînd trăsături ce apăreau, în-
deobşte, separat. Opusul ar fi Chiriachita, o Chiriță
soacră, cu un temperament furtunos, impunîndu-şi auto-
ritatea asupra tuturor membrilor familiei în afară, se
înţelege, de ,,molîul" Spirache pe care îl poate teroriza
interzicîndu-i cafeaua sau participarea la discutarea ches-
tiunilor de familie, dar pe care nu-l poate supune cu
adevărat. Umilul funcționar la prefectura judeţului in-
dură tirajul imens de observații al soacrei, dispretul.
hărţuiala zilnică. Luptîndu-se cu veniturile insuficiente
pentru întreținerea unei familii numeroase şi cu tirania
cotidiană a soacrei, nevoit să-şi citească gazeta preferată
sub cerul liber pentru că în casă nu are loc, Spirache
învinge în încleştarea finală. Moştenirea aşteptată este
dirijată, prin testamentul modificat de el, pentru a repara,
moralmente, nedreptăți vechi redînd Genei, fiica din
prima căsătorie, tratată de ceilalți ca o cenuşăreasă a fa-
miliei, demnitatea pe care o merită.

Revenind la Chiriachita, vom recunoaște, la ea, un

personaj de referință al dramaturgiei interbelice. Apre-
cierea îi aparține lui Eugen Lovinescu care agrea umorul
suculent din care a fost creat portretul eroinei consi-
derată drept un prototip al autorității brutale de familie.
Lumea piesei e variată, fixînd tipuri de copii rîzgîiaţi
(Miza, Traian, Decebal) sau supuşi (Gena), de crai de
profesie (Stamatescu), de soții ascultătoare (Dacia), de
politicieni siguri de succes (Rădulescu Nercea). Caracteri-
zările au verva profesiilor de credinţă ale eroilor. Nercea
tratează politica pe care o face cu un respect zgomotos și
cu o încărcătură suspectă de ,,principii":
AND
NERCEA: Îmi permiteți să rămîn în picioare... Nu pot
vorbi niciodată politică stînd jos... Politica, scumpă,
doamnă, e o meserie care se practică numai în picioare.
In politică, scumpă doamnă, ca să-ți impui un punct de
vedere trebuie să fii cel puțin c-o palmă mai sus decît
adversarii. De aceea, în genere, marii oratori politici vor-
besc din balconul clubului şi de aceea s-a inventat tri-
buna, care este o mobilă eminamente...
DACIA (completează, recunoscînd expresia pe care a
auzit-o decîte ori a fost vorba de România):...agricolă.
NERGEA: Nu... politică... Eminamente agricolă este
numai România.
Sau definind grotesc politica :
NERCEA: ...Am spus că politica e o curtezană bă-
trină şi vițioasă care are permanent nevoie de oameni
virgini...
fibe
DACIA: Numai să nu-şi fi închipuit ăia cine știe ce
despre el. Mai ales cum e Spirache lasă-mă să te las...
NERCEA: M-ați înțeles greşit... Era vorba de oameni
virgini politicește... De energii neepuizate în căsnicii şi
concubinaje de partide... Ca să-i conving, a trebuit să țin
un intreg curs de ginecologie politică...