Zânele nu bat la ușă

de Silvia Kerim

Bunica a trecut pe la fetiță să îi aducă un borcan cu magiun de prune. Văzând

dezordinea din cameră, își lovi palmele ca atunci când vezi pe neașteptate ceva neplăcut.

— Să știi că mă supără ce văd, spuse bunica. Dacă sosește zâna din poveste?! Zânele
nu bat niciodată la ușă... așa că trebuie să fii oricând gata să le primești.

— Păi... îngână fetița, negăsind alt cuvânt.

— Niciun „păi“! zise bunica. Hai să facem repede ordine și-apoi am să-ți spun
povestea cu zâna care trece dintr-o poveste într-alta. Ea trebuie așteptată cu odaia curată și
sufletul pregătit...

Fără alte vorbe, fetița strânse prin cameră la repezeală, apoi se așeză lângă bunica.
Abia aștepta să asculte povestea.

Deodată ușa se deschise fără zgomot. Nu era mama. Era Fram, ursul polar. Intră în
odaie cu mersul lui greoi și legănat. Privi în jur nemulțumit. Fetița îl pofti să se așeze.

— N-am timp să stau. Am venit să văd dacă ai făcut ordine. Îndată zâna care trece
dintr-o poveste într-alta va sosi pe aici. Drumul cel mai scurt e pe la tine prin odaie.

— Când ajunge? întrebă fetița, dar ursul dispăru fără urmă.

Cât ai clipi, ușa se dădu la o parte și zâna cea cu părul auriu, ochi albaștri și obraji
trandafirii străbătu camera. Bucuroasă că odaia ei e hotar între două povești, fetiței i se păru
că zâna seamănă cu mama. Dar bucuria ei se duse repede, căci se trezi din vis. Fetița privi
învălmășeala din odaie. Puse cuburile prin cutii, piticii, iepurașii și ursuleții de pluș în
coșulețul lor... Păpușile la fel. Hainele le agăță în cui, batistele netezite le așeză pe raft, în
dulăpior.

Într-un târziu, sosi și mama. Se opri înmărmurită în prag, cu ochii țintă la rânduiala din
odaie. Nu-i venea să-și creadă ochilor, așa ordine era!

— Te pomenești că a venit o zână bună și ți-a șoptit să mă ajuți? glumi mama,

zâmbind de bucurie.

Mama știa că întotdeauna începutul este mai greu. De acum încolo va găsi hainele și
jucăriile frumos aranjate, fiecare la locul ei. Nu știa însă că zâna chiar trecuse prin odaie și că,
în drumul ei dintr-o poveste într-alta, o învățase pe fetiță că zâne sunt multe, ele vin și se duc
neauzite ca ninsorile. Doar mama e una singură, așa cum unul singur e soarele, care topește
zăpada.

Desigur, mama merită de zece ori mai multă osteneală decât o zână zărită doar o clipă,
într-un vis...